[RD] Mo Yan_Obosit de viata obosit de moarte

Mo Yan 



Raftul 

Denisei 


Obosit de viaţă, 
obosit de moarte 


roman 



HUfMAN ITAS 

iWiVh— - 



MOYAN 


Obosit de viaţă, 
obosit de moarte 

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 

2012 


Traducere din chineză şi note de 
DINU LUCA 


humanitas 



MOYAN 
SHENGSIPILAO 
Copyright © 2006 by Mo Yan 


First published în China as Shengsi pilao by Zuojia 
chubanshe. Translation rights arranged by Sandra 
Dijkstra Literary Agency. 

AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2012, pentru prezenta 
versiune românească 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
MO YAN 

Obosit de viaţă, obosit de moarte / Mo Yan; trad.: 
Dinu Luca. 

— Bucureşti: Humanitas Fiction, 2012 
ISBN 978-973-689-532-6 
I. Luca, Dinu (trad.) 

821.581-31 135.1 



Buddha a spus: 

„Oboseala de viaţă, oboseala de moarte 
Din lăcomie şi dorinţe se iscă. 
împuţinând dorinţele, jură făptuire, 
Trupul şi inima în largul lor au să fie“. 


Tabloul personajelor principale 

• Ximen Nao („Ximen Tărăboi“) - moşier din 
satul Ximen. După ce a fost împuşcat, s-a 
reîntors la viaţă ca măgar, taur, porc, câine, 
maimuţă şi drept Lan Qiansui („Lan O-mie- 
de-ani“), pruncul cu capul mare. Unul dintre 
naratorii acestei cărţi. 

• Lan Jiefang („Lan Eliberare“) - fiul lui Lan 
Lian şi al lui Yingehun. A avut funcţia de 
director al Cooperativei de Aprovizionare şi 
Desfacere a judeţului, subprefect etc. Unul 
dintre naratorii acestei cărţi. 

• Bai - soţia principală a lui Ximen Nao. 

• Yingehun („întâmpină Primăvara“) - prima 
concubină a lui Ximen Nao, recăsătorită 
după Eliberare 1 cu Lan Lian. 

• Wu Qiuxiang („Wu Aromă-de-toamnă“) - 
concubina a doua a lui Ximen Nao, 
recăsătorită după Eliberare cu Huang T’ong. 

• Lan Lian (,,Faţă-Albastră“) - iniţial argatul 


1949 - 


1 



lui Ximen Nao. După Eliberare s-a 
gospodărit într-una individual, în cadrul 
singurei gospodării din China care a rămas 
până la sfârşit individuală. 

• Huang Tong („Pupile-Galbene“) - 
comandantul miliţiei din satul Ximen, 
preşedintele marii brigăzi de producţie. 

• Ximen Jinlong („Ximen Dragon-de-aur“) - 
fiul lui Ximen Nao şi al lui Yingehun, a purtat 
un timp după Eliberare numele tatălui 
adoptiv, Lan. în vremea Revoluţiei 
Culturale 2 3 , a fost preşedintele Comitetului 
Revoluţionar al brigăzii din satul Ximen, iar 
apoi a devenit şeful crescătoriei de porci şi 
secretarul filialei Tineretului Comunist. în 
perioada de deschidere şi reformăs, a devenit 
secretarul filialei de partid din satul Ximen şi 
directorul zonei de dezvoltare turistice. 

• Ximen Baofeng („Ximen Phoenix-preţios“) - 
fiica lui Ximen Nao şi a lui Yingehun, „doctor 
desculţ“ în satul Ximen. S-a măritat mai întâi 
cu Ma Liangcai, apoi a început să trăiască 
împreună cu Chang Tianhong. 

• Huang Huzhu („Huang întrajutorare“) - fiica 
lui Huang Tong şi a lui Wu Qiuxiang. S-a 
măritat mai întâi cu Ximen Jinlong, apoi a 
început să trăiască împreună cu Lan Jiefang. 


2 1966-1976. 

3 După 1979. 




• Huang Hezuo („Huang Cooperare“) - fiica lui 
Huang Tong şi a lui Wu Qiuxiang, soţia lui 
Lan Jiefang. 

• Pang Hu („Pang Tigrul“) - erou în armata de 
voluntari, 4 directorul şi secretarul de partid 
al Fabricii de Prelucrare a Bumbacului 
numărul 5 din judeţ. 

• Wang Leyun („Wang Nori-de-bucurie“) - 
soţia lui Pang Hu. 

• Pang Kangmei („Pang împotriva-Americii“) 
- fiica lui Pang Hu şi a lui Wang Leyun. 
Secretara consiliului judeţean de partid, soţia 
lui Chang Tianhong şi amanta lui Ximen 
Jinlong. 

• Pang Chunmiao („Pang Mlădiţe- 
primăvăratice“) - fiica lui Pang Hu şi a lui 
Wang Leyun. Amanta lui Lan Jiefang, după 
aceea soţia aceluiaşi. 

Chang Tianhong („întotdeauna Cer-roşu“) - 
absolvent al Institutului de Arte al provinciei, 
Secţia de muzică vocală. A fost membru în 
echipa de lucru însărcinată cu Cele patru 
curăţenii în satul Ximen, iar în timpul 
Revoluţiei Culturale a fost vicepreşedinte al 
Comitetului revoluţionar judeţean. A devenit 
apoi directorul adjunct al trupei judeţene de 


4 Nume dat voluntarilor din Războiul din Coreea 
( 1950 - 1953 ). 



maoqiang.s 

• Ma Liangcai („Ma Talent-deosebit“) - 
profesor la şcoala primară din satul Ximen, 
directorul şcolii. 

• Lan Kaifang („Lan Deschidere 4 ') - fiul lui Lan 
Jiefang şi al lui Huang Hezuo, comandant- 
adjunct al secţiei de poliţie din gara capitalei 
judeţului. 

• Pang Fenghuang („Pang Phoenix“) - fiica lui 
Pang Kangmei şi a lui Chang Tianhong; tatăl 
ei biologic este Ximen Jinlong. 

• Ximen Huan („Ximen Veselie 44 ) - fiul adoptiv 
al lui Ximen Jinglong şi al lui Huang Huzhu. 

• Ma Gaige („Ma Reformă 44 ) - fiul lui Mai 
Liangcai şi al lui Ximen Baofeng. 

• Hong Taiyue - mai-marele satului Ximen, 
preşedintele cooperativei, secretarul filialei 
de partid. 

• Chen Guangdi - mai întâi preşedinte la 
regiune, apoi avansat prefect al judeţului, 
prietenul lui Lan Lian. 


PARTEA ÎNTÂI 
Chinuri măgăreşti 


5 Maoqiang („Arie pisicească”) este numele unui tip 
de operă populară originară din provincia Shandong 
din estul Chinei, unde este şi foarte răspândită. 



CAPITOLUL 1 


Răbdând cazne îngrozitoare, îmi strig nedreptatea 
în palatul lui Yama; tras pe sfoară, mă întorc iar pe 
lume ca măgar cu copite albe 

Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de 
mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe 
lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de 
închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când 
mă aduceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în 
fel şi chip. Vocea mea - tragică, înălţătoare, cu totul 
dezolantă - se propaga în fiecare ungher din sala de 
audienţe a lui Yama, regele iadului, pricinuind ecouri 
în cascadă. Trupul meu răbdase cazne îngrozitoare, 
dar eu nu mă căiam cu niciun chip, câştigându-mi 
astfel renumele de bărbat neînduplecat. Ştiam că 
numeroşi draci mă stimează în taină; ştiam şi că 
regele Yama se sastisise de mine până peste cap. Ca 
să mă facă să-mi mărturisesc vinovăţia şi să mă 
recunosc înfrânt, au întrebuinţat cea mai parşivă 
dintre caznele îngrozitoare ale iadului, aruncându-mă 
în cazanul cu ulei clocotit, întorcându-mă pe toate 
feţele şi prăjindu-mă ca pe un copan de pui vreme de 
o oră: e greu de pus în cuvinte cum mi-a fost durerea. 
Dracii m-au înfurcat apoi cu furcile lor şi, cu mine 
ridicat sus de tot, au urcat pas cu pas treptele care 
duceau spre sala de audienţe. Şi cei din stânga, şi cei 
din dreapta fluierau sugându-şi buzele, aşa cum se 
piţigăie stolurile de lilieci băutori de sânge. Uleiul 



picura ropotind de pe corpul meu, cădea pe trepte şi 
scotea rotocol după rotocol de fum galben... Dracii m- 
au depus după aceea cu cea mai mare grijă pe dalele 
de piatră vineţie din faţa sălii, au îngenuncheat şi i-au 
raportat regelui Yama: „Mărite rege, l-am prăjit“. 

Ştiam că sunt crocant de cât mă pârjoliseră şi că 
doar uşurel să mă fi atins, şi ţăndări mă făceam. Am 
auzit cum din sala aceea înaltă-înaltă, din lumina 
splendidă a lumânărilor din sala aceea înaltă-înaltă, 
vine spre mine întrebarea aproape în zeflemea a 
regelui Yama: 

— Ximen Tărăboi, mai faci tu tărăboi? 

Ca să-ţi spun cinstit, în acea clipă chiar am şovăit. 
Zăceam rumenit într-o băltoacă de ulei, iar carnea 
plesnea pe mine, pocnind. Ştiam că puterea mea de a 
suporta durerea ajunsese la limita maximă şi că, dacă 
nu mă supun, cine ştie cu ce cazne îngrozitoare o să 
mă mai muncească dregătorii şi slujbaşii aceştia ai 
iadului, lacomi şi stricaţi cum sunt. Dar, dacă mă 
supun în acest punct, nu înseamnă că am îndurat 
totul degeaba? M-am zbătut să-mi înalţ capul - care 
părea că o să se frângă în orice clipă de gât - şi-am 
căutat spre lumina lumânărilor, unde i-am zărit pe 
regele Yama şi pe judecătorii de lângă el; pe chipurile 
lor se închegase un zâmbet alunecos. 

Un val de mânie mi s-a ridicat pe negândite din 
inimă. Fie ce-o fi, mi-am zis, şi dacă m-or măcina pe 
roată până mă fac praf şi pulbere, şi dacă m-or pisa în 
piuă până mă fac mici fărâme, tot trebuie să strig: 

— Nedreptate! 

Şi am strigat, scuipând cu stropi de ulei urât 



mirositori: 

— Nedreptate! Eu, Ximen Nao, în treizeci de ani în 
lumea oamenilor am avut râvnă de muncă, mi-am 
ţinut casa cu hărnicie şi chibzuială, am dres poduri şi 
am reparat drumuri şi-am avut drag să fac bine şi să 
dau altora; în fiecare templu din ţinutul Gaomi din 
nord-est se găsesc statui de zei pentru care am dat 
bani să se facă din nou; fiecare om sărman din ţinutul 
Gaomi din nord-est a mâncat din grânele bune pe 
care le-am dat pomană. Fiecare bob de grâu din 
hambar a fost udat de sudoarea mea şi fiecare bănuţ 
din scrin a fost făcut prin chinul meu. M-am 
îmbogăţit prin muncă şi-am făcut avere prin 
înţelepciune. Am credinţa că toată viaţa mea n-am 
vreo faptă care să-mi întunece inima. Dar uite că, am 
aolit eu ascuţit, pe unul aşa de bun ca mine, aşa de 
drept, aşa de de treabă, tot l-au legat cu mâinile la 
spate, l-au împins până la capul podului şi l-au 
împuşcat!... Cu un puşcoci încărcat cu o jumate de 
tigvă de praf de puşcă şi o jumate de farfurie de 
boabe de fier, au tras de la doar o palmă de mine. A 
urmat un bubuit uriaş, iar jumătate din căpăţâna mea 
s-a prefăcut într-o băltoacă de noroi însângerat care a 
mânjit şi podul, şi pietrele alb-cenuşii şi mari cât 
pepenii de iarnă de sub el... Nu mă las, am suferit 
nedreptate, vă rog stăruitor să-mi daţi drumul să mă 
întorc, să mă duc să-i întreb în faţă pe oamenii ăia ce 
nelegiuire am săvârşit eu la urma urmei. 

Sub tirul continuu al vorbelor mele, am văzut cum 
faţa mare şi uleioasă a regelui Yama se încreţeşte fără 
întrerupere. Judecătorii care stăteau lângă el îşi tot 



fereau privirile, neîndrăznind să şi le încrucişeze cu 
mine. Ştiam că le e limpede că fusesem nedreptăţit, 
ştiuseră de la început că sunt un duh nedreptăţit, însă 
din pricini necunoscute mie făceau pe proştii şi pe 
niznaii. Am continuat să strig, iar vorbele mi se 
repetau ciclu după ciclu, precum transmigraţia. 
Regele Yama a schimbat cu voce joasă câteva vorbe 
cu judecătorii, iar după aceea a spus, lovind în 
plăcuţa de lemn cu care se cere ordine în sală: 

— De-ajuns, Ximen Nao, ştim că ai fost nedreptăţit. 
Pe lume sunt mulţi care ar fi trebuit să moară, dar n- 
au murit, şi mulţi care n-ar fi trebuit să moară, dar 
uite că tot au murit. Este o realitate pe care nici 
curtea aceasta nu are cum să o schimbe. Acum însă, 
curtea îţi va arăta o îngăduinţă dincolo de ce spune 
legea şi îţi va da drumul să te întorci la viaţă. 

Marea bucurie care s-a pogorât deodată peste 
mine, asemenea unei pietre grele de moară, aproape 
mi-a făcut bucăţi trupul. Regele Yama a aruncat pe 
jos o tăbliţă triunghiulară de culoarea cinabrului cu 
porunca lui pe ea şi a rostit pe un ton de mare 
nerăbdare: „Cap-de-bou, Chip-de-cal, duceţi -1 

înapoi!“ 

Regele Yama s-a retras din sala de audienţe 
fluturându-şi mânecile robei şi urmat de mulţimea de 
judecători. în curentul stârnit de robele lor mari cu 
mâneci largi, lumânările au început să pâlpâie. Doi 
draci îmbrăcaţi în haine păcurii şi încinşi cu cingători 
late de culoarea mandarinei s-au apropiat dinspre 
lateral, venind în faţa mea. Unul s-a îndoit de şale, a 
pescuit tăbliţa cu porunca regelui şi şi-a vârât-o la 



brâu; celălalt m-a prins de braţ, căutând să mă tragă 
sus în picioare. Am auzit cum braţul îmi sloboade un 
zgomot aspru, de parcă se frângeau oasele şi muşchii 
din el. Am scos un strigăt ascuţit. Dracul care-şi 
îndesase tăbliţa la brâu i-a dat un brânci celui care 
mă prinsese de braţ, zicându-i pe tonul celui bătrân şi 
cu bogată experienţă care dăscăleşte un puşti cu caş 
la gură: 

— Fir-ar mama ei, mă, ţie-ţi sună apa-n cap? Ai 
orbul găinilor? Ce, nu vezi că ăsta-i crănţănicios şi ars 
ca o gogoaşă de pe strada 18 din Tianjin? 

Dăscălit aşa de celălalt, dracul cel tânăr şi-a dat 
ochii peste cap, pierdut şi neştiind de unde s-o apuce. 
Cel care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a zis: 

— Ce-ai încremenit aşa? Du-te s-aduci sânge de 
măgar! 

Cel tânăr şi-a dat una peste frunte, iar pe faţă i-a 
apărut o expresie ca de subită iluminare. S-a răsucit 
şi-a alergat afară din sală, dar s-a întors cât ai bate 
din palme, în mână cu o găleată toată numai pete de 
sânge. S-ar fi zis că găleata era deosebit de grea - 
dracul se gârbovise, paşii i se împleticeau şi părea că 
stă să se răstoarne la pământ în orice clipă. 

A lăsat găleata să cadă greu lângă mine, facându- 
mă să mă cutremur tot. Am adulmecat un iz care te- 
ngreţoşa - un iz fierbinte-fîerbinte, ce părea să fi 
reţinut în el căldura unui corp de măgar. Trupul unui 
măgar ucis mi-a fulgerat prin creier, apoi a dispărut. 
Dracul cu tăbliţa a înşfăcat din căldare o pensulă din 
păr de porc, a înmuiat-o în sângele gros şi lipicios şi 
de un roşu întunecat şi mi-a dat cu el pe creştetul 



capului. Am scos fără să vreau un ţipăt ciudat, 
provocat de această trăire stranie în care se 
amestecau şi suferinţă, şi amorţeală, de parcă m-ar fi 
înţepat o mie de ace. Am auzit cum pielea şi carnea 
îmi scot un sunet mărunt, poc! poc! iar ce-am 
resimţit când sângele mi le-a umezit, pârjolite cum 
erau, m-a dus cu gândul la pământul aflat îndelung 
sub secetă peste care dă deodată ploaie 
binecuvântată. în acele momente, inima mi-era 
încâlcită precum cânepa şi mă-ncercau simţiri fel de 
fel. Ca un meşter vopsitor cu mişcări iuţi şi precise şi 
o artă şi tehnică excepţionale, dracul cel tânăr a 
întins, pensulă după pensulă, sânge de măgar peste 
tot pe corpul meu. La urmă, a ridicat găleata şi mi-a 
turnat drept în faţă ce mai rămăsese în ea. Am simţit 
cum viaţa se avântă din nou vijelioasă în trupul meu. 
Am simţit cum mi-au revenit puterea şi curajul. Fără 
să mă rezeme ei, m-am ridicat în picioare. 

Deşi se numeau Cap-de-bou şi Chip-de-cal, nu 
semănau deloc cu dracii cu trup de om şi cap de bou 
sau căpăţână de cal pe care îi vedem noi în desenele 
înfăţişând lumea cealaltă. Aveau corpul alcătuit 
întocmai ca oamenii, deosebirea fiind doar că pielea, 
care parcă le fusese vopsită cu un lichid miraculos, 
scânteia cu raze albăstrii ce îţi luau ochii. în lumea 
oamenilor, văzusem foarte rar un albastru atât de 
nobil: nu există pânză de o asemenea culoare, nu 
există nici frunze de o asemenea culoare, însă sigur 
există flori de o asemenea culoare - e vorba de o mică 
floare din mlaştinile ţinutului Gaomi din nord-est 
care înfloreşte dimineaţa şi după-amiaza s-a şi ofilit. 



Ţinut de subsuori de cei doi draci zvelţi, înalţi de 
statură şi cu feţele albastre, am străbătut un tunel 
întunecos al cărui capăt părea că n-o să-l vedem 
niciodată. Cam la fiecare 40-50 de metri, din pereţi 
ieşeau pe amândouă părţile atârnători pentru lămpi 
cu forme cu totul şi cu totul ciudate, asemenea unor 
corali, iar pe ele spânzurau lămpi cu ulei de soia în 
formă de farfurioare; mireasma uleiului arzând în 
acestea era uneori mai intensă, alteori mai slabă, 
facându-mă şi pe mine să am uneori mintea limpede, 
alteori tulbure. La lumina lămpilor, am zărit 
numeroşi lilieci uriaşi atârnând de bolta tunelului: 
ochii lor lucitori scânteiau în întuneric, iar căcărezele 
lor urât mirositoare în formă de biluţe îmi cădeau 
deseori în cap. 

într-un sfârşit, am ieşit din tunel, iar după aceea 
ne-am suit pe o terasă înaltă. O bunicuţă cu părul tot 
înspicat a întins o mână grăsuţă, albicioasă şi foarte 
fină, deloc pe potrivă cu vârsta ei, şi, cu un linguroi 
negru ca pana corbului, a scos dintr-o oală murdară 
de fier un lichid negru cu miros stricat, pe care l-a 
turnat într-un bol mare smălţuit în roşu. Dracii au 
ridicat bolul şi mi l-au întins. Pe feţe le-a răsărit un 
zâmbet care clar nu era cu gând bun. 

— Bea! Ia bea tu bolul ăsta de supă şi o să uiţi toate 
durerile, supărările şi duşmăniile. 

Am dat din mână şi-am răsturnat bolul, zicându-le 
dracilor: 

— Nu, nu, vreau să ţin bine minte toate durerile şi 
toate supărările şi toate duşmăniile, altminteri 
înapoierea mea pe lumea omenească îşi pierde tot 



rostul. 

Am coborât semeţ de pe terasă, treptele din 
scânduri de lemn tresăltând sub paşii mei. I-am auzit 
pe draci strigându-mi numele şi apoi dându-se şi ei în 
fugă jos de pe terasă. 

în continuare, am început să mergem pe 
pământurile ţinutului Gaomi din nord-est. Aici, 
fiecare munte şi fiecare apă, fiecare fir de iarbă şi 
fiecare copac îmi erau foarte cunoscute. Nefamiliari 
îmi erau în schimb stâlpii albi înfipţi în pământ pe 
care erau scrise cu tuş negru şi nume cunoscute, şi 
nume necunoscute; până şi pe pământurile roditoare 
ale familiei mele şedeau drepţi în picioare numeroşi 
stâlpi de acest fel. Am aflat de-abia mai apoi că în 
răstimpul cât am stat eu în lumea umbrelor 
strigându-mi nedreptatea în fel şi chip, în lumea 
oamenilor se desfăşurase reforma agrară, iar 
pământurile marilor gospodării fuseseră toate 
repartizate săracilor fără pământ; pământurile mele 
nu făcuseră nici ele, fireşte, excepţie. Redistribuirea 
pământurilor nu era lucru lipsit de precedent istoric, 
dar, înainte să o facă, chiar nu era necesar să mă şi 
împuşte! 

Dracilor părea că le e frică să nu o iau la sănătoasa, 
aşa că mă încopciaseră între ei, ţinându-mă strâns- 
strâns de umeri cu mâinile sau mai degrabă cu 
ghearele lor reci ca gheaţa. Soarele strălucea, aerul 
era curat şi proaspăt, păsările cântau în înaltul 
cerului, iar iepurii alergau peste câmpuri; în locurile 
umbrite ale canalelor de irigaţie şi ale căilor de apă, 
maldăre de zăpadă răsfrângeau razele soarelui, 



înţepându-ţi ochii. Am săgetat cu privirea feţele 
albastre ale diavolilor şi mi-am dat subit seama că 
seamănă cu nişte personaje frumos boite şi bogat 
sulemenite de pe o scenă - atât doar că nicio culoare 
de pe lumea asta n-o să poată vreodată zugrăvi feţele 
acelea albastre, atât de nobile şi atât de pure. 

Am urmat drumul care mergea de-a lungul râului, 
am trecut prin mai bine de zece sate şi ne-am 
încrucişat cu numeroşi oameni. Am recunoscut 
destul de mulţi prieteni din satele vecine, dar de 
fiecare dată când voiam să deschid gura să le dau 
bineţe, dracii îşi încleştau, neîntârziat şi cu mare 
precizie, mâinile de gâtul meu, facându-mă incapabil 
să scot până şi cel mai mic sunet. Mi-am arătat 
intensa nemulţumire faţă de această stare de lucruri: 
i-am lovit cu piciorul în pulpe, dar n-au zis nici pâs, 
de parcă nici n-ar fi avut nervi acolo; le-am tras câte 
un cap peste faţă, dar feţele parcă le erau de cauciuc, 
îşi descleştau mâinile de pe gâtul meu numai când nu 
mai era nimeni de faţă. La un moment dat, o căruţă 
cu roţi de cauciuc care trăgea după ea nori de praf a 
gonit în zbor pe lângă noi, iar mirosul de sudoare al 
calului mi s-a părut mai mult decât cunoscut. L-am 
văzut pe vizitiu, Ma Wendou, înfăşurat într-o haină 
albă de oaie iară păr, stând pe capră cu biciul în 
mână; pipa lui cu ţeavă lungă şi punga de tutun erau 
legate laolaltă şi vârâte pieziş în guler, la ceafă. Punga 
de tutun se tot zdruncina, ca însemnul unei cârciumi. 
Căruţa era căruţa de la mine de-acasă, calul era tot 
de-acolo, dar căruţaşul nu era argatul meu. Am vrut 
să mă reped la el să-l întreb ce se întâmplă, însă 



dracii parcă erau vrejuri încolăcite în jurul meu şi de 
care îmi era greu să mă scutur. Eram sigur că Ma 
Wendou, căruţaşul, îmi văzuse silueta, că auzise 
zgomotele pe care le scoteam zbătându-mă din 
răsputeri şi că-mi adulmecase mirosul ciudat şi atât 
de greu de găsit în lumea oamenilor; el însă şi-a 
mânat cu iuţeala vântului căruţa prin faţa mea, de 
parcă voia să scape de vreo urgie. Mai apoi ne-am 
întâlnit şi cu o trupă de actori pe catalige care jucau 
istoria călugărului plecat în vremurile Tang să aducă 
sutrele budiste din India: cei în rolul Maimuţei şi al 
Râtanului erau cunoscuţi de-ai mei din sat. După cele 
scrise pe steagurile înălţate de ei şi din vorbele lor, 
mi-am dat seama că era prima zi a anului 1950. 

Când să ajungem la podeţul de piatră din capul 
satului nostru, am simţit că mă trec valuri-valuri de 
neastâmpăr. Peste o clipă, am zărit pietrele de sub 
pod care, pătate toate de carnea şi sângele meu, îşi 
schimbaseră culoarea. De ele se aflau lipite fâşii-fâşii 
de pânză şi fire murdare de păr, ce răspândeau un 
miros greu de sânge. Sub arcul părăginit al podului se 
strânseseră trei câini sălbatici - doi stăteau întinşi, 
unul în picioare, doi erau negri, unul galben. Toţi 
aveau însă blana lucioasă, limba de un roşu aprins, 
dinţii albi şi imaculaţi şi ochii sticlindu-le vii. 

în povestirea „însemnări despre fiere“ 6 , Mo Yan a 


6 Doar două texte atribuite în roman personajului Mo 
Yan sunt identificabile în opera scriitorului Mo Yan - 
„însemnările despre revanşă“ şi „Explozii". 



scris despre acest podeţ de piatră şi despre aceşti 
câini care au mâncat oameni morţi până au 
înnebunit. A mai scris şi despre un fiu plin de iubire 
de părinţi care a scobit afară fierea din corpul unui 
om de-abia împuşcat şi i-a dus-o mamei acasă ca 
tratament pentru ochi. S-au auzit multe despre 
tratarea bolilor cu fierea ursului, dar nu şi cu fierea 
omului - asta e încă o plăsmuire plină de mare curaj 
şi nesăbuinţă a lui băieţică ăla de Mo Yan. Cele 
descrise în povestirile sale sunt în mare măsură 
ticluiri de-ale lui, în adevărul cărora nu trebuie în 
niciun caz să ne încredem. 

Pe drumul de la podeţ până la poarta noastră, mi-a 
răsărit în minte scena împuşcării mele. îmi legaseră 
mâinile la spate cu sfoară subţire de cânepă, iar la 
ceafa îmi vârâseră plăcuţa de condamnat la moarte. 
Era în ziua a douăzeci şi treia din ultima lună a 
anului, la doar şapte zile de Sărbătoarea Primăverii. 
Vântul era rece şi geros, iar norii plumburii se ţeseau 
strâns pe cer. Mână după mână de măzăriche 
asemenea boabelor albe de orez mi se lăsa pe lângă 
gât. Soţia mea, Bai, bocea nu departe în spate; nu le 
auzeam însă pe concubina întâia, Yingehun, şi nici pe 
cea de-a doua, Qiuxiang. Yingehun avea copii mici de 
îngrijit, aşa că era de înţeles că nu venise să mă 
conducă pe ultimul drum, însă Qiuxiang nu era în 
situaţia asta, era şi tânără, iar faptul că nu venise îmi 
amăra inima. După ce m-am oprit pe pod, am întors 
brusc capul şi m-am uitat la Huang Tong, şeful 
miliţiei populare, şi la cei mai bine de zece oameni ai 
lui, care stăteau la doar câţiva paşi depărtare de 



mine. Am spus: 

— Domnilor, suntem din acelaşi sat, între noi n-a 
fost vrajbă în vremuri vechi şi nici gâlceavă în cele 
noi, dacă fratele vostru v-a greşit cu ceva, spuneţi 
doar - de ce e nevoie de una ca asta? 

Huang Tong m-a ţintuit cu privirea, apoi şi-a- 
ntors-o imediat. Pupilele lui galben-aurii erau atât de 
luminoase, că semănau cu două steluţe aurii. Huang 
Tong, Huang Tong, când părinţii ţi-au dat numele 
ăsta de „Pupile-Galbene“, tare bine ţi l-au mai 
potrivit! 

— Mai lasă vorbăria, aşa e politica! a zis el. 

Am continuat să-mi pledez nevinovăţia: 

— Domnilor, trebuie să mă faceţi să pricep de ce 
mor, la urma urmei ce lege am încălcat? 

Huang Tong a răspuns: 

— Du-te la regele Yama să te facă el să pricepi! 

Şi-a ridicat deodată puşcociul, a cărui ţeavă se afla 

la doar o palmă de fruntea mea, iar după aceea am 
simţit cum îmi zboară capul, apoi am văzut o flacără, 
am auzit o explozie care părea că răzbate de foarte 
departe şi-am adulmecat mireasmă de praf de puşcă 
plutind prin aer... 

Poarta noastră era descuiată, iar printre crăpăturile 
ei se vedeau cu totul nelimpede oameni - să fi ştiut 
oare că urmează să mă întorc? M-am adresat celor 
doi draci-slujbaşi: 

— Fraţilor, v-am ostenit cu drumul ăsta! 

Le-am zărit zâmbetul viclean de pe feţele albastre, 
dar n-am mai apucat să mă gândesc la înţelesul lui, 
că m-au şi înşfăcat de braţe şi m-au dus înainte cu 



toată puterea. Totul a pălit în faţa ochilor mei, de 
parcă aş fi fost cufundat într-o apă. în urechi mi-a 
răsunat deodată un strigăt voios: 

— S-a născut! 

Am deschis ochii şi-am văzut că tot corpul mi-e 
înmuiat într-un lichid lipicios şi că stau culcat lângă 
bucile unei măgăriţe. Cerule! Cui i-ar fi trecut prin 
minte că Ximen Nao, un domn de ţară plin de 
gânduri înalte, bine şcolit şi cu ştiinţă mare de carte, 
o să se transforme într-un măgăruş cu copite albe ca 
zăpada şi bot rozaliu? 


CAPITOLUL 2 

Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan 
Lian; Bai Yingehun alină cu mare drag un măgar 
orfan 

Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei 
şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, 
Lan Lian. îmi aminteam de el ca de un tânăr 
slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul 
răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, 
avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa 
impunătoare. 

Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa 
templului închinat zeului Guandi, pe când era copil, 
şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac 
rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era 
ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. 



Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în 
viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii 
cheia de alamă de la cufărul de lemn de camfor, în 
care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra 
celor 80 de mu? de pământ roditor ai noştri, precum 
şi tot aurul, argintul şi cele de valoare ale familiei. 
Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu demult 
cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul 
din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing’er, dar 
nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a 
măritat în familia noastră a devenit „doamna Ximen, 
născută Bai“. Bai era dintr-o familie veche şi bogată, 
avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged 
şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de 
mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar 
în treburile patului îmi era întocmai după pofta 
inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire 
era că nu-mi născuse încă niciun copil în câţiva ani de 
căsătorie. 

în acele vremuri, se putea spune despre mine că de 
tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la 
recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească 
arenda, iar grânarele - cele mari cu preaplin, cele 
mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa 
noastră cea neagră chiar fătase doi mânji - o 
adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi 


7 Un mu (subdivizat în 10 feri) este o unitate de 
suprafaţă echivalentă cu a cincisprezecea parte dintr- 
un hectar. 



pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără 
contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai 
conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă 
ceai de iasomie şi ţigări „Bateria verde“, ca să-i tratez 
pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici 
copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi 
oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-1 de urechi. 
Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar 
pupilele galbene i se tot roteau de jur împrejur, de 
parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am 
dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un 
pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang 
Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă 
un douju foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci 
mu din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi- 
ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai 
apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de 
uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne 
de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i 
dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai 
bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de anul 
nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul 
prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia 
să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai 
de ordinele altora, dar puteai la fel de bine să ţinteşti 
spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele 
nerecunoscător ce eşti tu! 

Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic 
şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra 



mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a 
trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene 8 , 
dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am 
mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, 
animalele de povară din patru s-au făcut opt, am 
rostuit şi o căruţă mare cu roţi de cauciuc, argaţii din 
doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut 
două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, 
să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, 
din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în 
braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. 
Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi 
pentru îngrăşământ - nici n-o să mă crezi cu vorba 
asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din 
ţinutul Gaomi din nord-est, eu tot îmi păstrasem 
obişnuinţa de-a trudi. în luna a treia plugăream, în a 
patra semănăm, în a cincea seceram grâul, în a şasea 
plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta 
tăiam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea 
întorceam pământul, iar în a douăsprezecea lună, în 
toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, 
de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru 
rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin 
sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea 
devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine 
şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar 


8 Poreclă (provenind de la culoarea uniformei) dată 
soldaţilor chinezi care colaborau cu japonezii în 
timpul războiului. 



palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare 
departe mirosul rahatului de câine. Dacă un 
proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de 
câine, se cheamă că nu e un bun proprietar. 

Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi 
uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere 
nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era niciun 
rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând 
prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un 
vânticel bătea viforos. în zorii zilei se petrec tot felul 
de fenomene stranii şi misterioase şi, dacă nu te 
trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de 
pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe 
împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. 
Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, 
am văzut norii de foc ai dimineţii, am văzut roata 
soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş 
zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de 
lapislâzuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în 
faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în 
zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să 
dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă 
subţire să-l îngroape, ca să nu-1 mănânce câinii 
sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat 
murise îngheţat în faţa templului închinat zeului 
solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca 
o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de 
râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai 
anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea „Omul moare, 
mătărânga ba“. Pentru omul ăsta de se prăpădise - el 
da, mătărânga ba - la margine de drum, eu fusesem 



ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel 
vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune 
aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de 
monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi 1 - 
am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul 
pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi- 
am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos 
mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am 
întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi 
ţinându-1 în braţe pe acest copil îngheţat. în fapt de 
zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, 
aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să 
cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de 
milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în 
temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu 
puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege 
Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe 
lume ca măgar! Se zice adesea că să salvezi o viaţă de 
om e mai bine decât să durezi o pagodă cu şapte 
etaje, şi e cât se poate de adevărat că eu, Ximen Nao, 
am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, 
Ximen Nao, o singură viaţă de om? în anul cu marea 
foamete am vândut în primăvară la preţ drept 
cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe 
toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr 
de oameni. Şi uite în ce fel întristător am ieşit eu din 
scenă - în cer şi pe pământ, între oameni şi între 
spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă 
las, nu pot să înţeleg! 

L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am 
aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La 



început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar 
mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată 
experienţă de viaţă, a spus: 

— Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi 
napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă 
îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă 
de nămol. 

Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se 
încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă 
un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu 
beţişoarele şi să i-1 verse pe gât. De cum i-a intrat în 
burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. 
După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i 
dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap 
dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi 
l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe 
mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi 
i-a zis „Bunico“, bucurând-o astfel nemăsurat de mult 
pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi 
s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela 
micuţ. întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu 
ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi 
aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a 
scuturat din cap, de căpăţâna-i semăna şi mai mult cu 
o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am 
păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. 
Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere 
sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea 
„Tată de suflet“, iar când o vedea pe Bai îi zicea 
„Mamă de suflet“. Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot 
trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, 



stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. „Cine nu 
munceşte nu mănâncă“: e drept că vorba asta e de 
mai târziu, dar ideea există încă din vechime. Băieţică 
n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe 
partea din stânga a feţei avea o pată albastră cât o 
palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit 
pe limbă: 

— Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, „Faţă- 
Albastră“: numele mare o să fie Lan, numele mic, 
Lian. 

El a zis: 

— Tată de suflet, vreau să iau numele tău de 
familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian 
- Ximen Lanlian. 

I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate 
numi Ximen aşa după bunul-plac şi că să muncească 
bine şi, după vreo douăzeci de ani de muncă, mai 
vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe 
lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii - 
mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la 
inimă să mă prefaci într-un măgar!? —, iar mai apoi a 
trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el 
slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi 
precise, vederea o avea bună şi învăţase toate 
chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în 
privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu 
privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam 
seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi 
fără teamă de nimic. 

— Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat 
în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, 



rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o 
indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier: 

— Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao! 

Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când 
mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre; deşi 
făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot 
niciun sunet. M-a cuprins deznădejdea, m-am 
îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, 
iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. 
Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am 
prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel 
cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze. 

— Mai repede, adu un ştergar! 

în urma strigătului lui Lan Lian, o femeie 
însărcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din 
cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi 
uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. 
Iiiiih!... iiiiih!... Era femeia mea, a lui Ximen Nao, 
concubina mea, Yingehun. Venise după Bai când se 
măritase, ca slujnică; numele de familie nu-i era ştiut, 
aşa că purta numele stăpânei, Bai. în cel de-al treizeci 
şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primăvară, am 
luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi 
nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile 
puternice - o faţă pe care citeai numai semne bune -, 
şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi 
şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să 
aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de- 
atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase 
pe această Yingehun în culcuşul meu. îmi zisese 
câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu 




greutate şi venite din toată inima: 

— Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe 
ogorul străinului! 

Yingehun chiar a fost ogor mănos. în prima noapte 
în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu 
doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii 
următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe 
băiat l-am nuinit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen 
Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse 
niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu 
bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a 
fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac 
- i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. 
La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu 
cerul şi cu pământul, scoţând urlete jalnice; când a 
născut Yingehun a mea însă, în odaie n-a fost niciun 
sunet, nicio şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în 
timpul naşterii pe faţa lui Yingehun a rămas întipărit 
de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de 
parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a 
făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de 
teamă ca din Yingehun să nu se strecoare afară vreun 
demon. 

Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie 
pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe 
bebeluşi şi pe lăuză i-am pus pe mai-marele argaţilor, 
Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere 
zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe 
împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea 
foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri- 
valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o 



ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o 
bucurie, mă mâncau mâinile şi, dacă nu trudeam cu 
hărnicie, nu scăpăm. în zgomot de pocnitori, mi-am 
suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am 
pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de 
bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma 
Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot 
felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la 
grajd şi mi-a spus misterios: 

— Menshi (acesta era numele meu de politeţe), 
vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să 
durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai 
puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: 
asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc 
pentru nou-născut. 

Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar 
când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice 
lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la 
capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului - iar eu 
cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, 
nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I- 
am zis geomantului: 

— E o vorbă din vechime care spune: „Când de 
înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin 
deoparte“. Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu 
mi-e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mi-e teamă 
de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie? 

Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru 
că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu 
aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, 
părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât 



plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am 
pus la marginea grajdului, măsurându-1 cu privirea: 
ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui 
Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i 
tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, 
a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei 
aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a 
ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa. 
Am zâmbit cu răceală şi-am zis: 

— Dacă Taisui chiar are înfăţişarea asta, nu merită 
atâta teamă şi respect. Taisui, Taisui, o să te strig de 
trei ori la rând şi dacă tot n-ai tulit-o de-aici, să nu 
zici după aia că nu mă arăt cuviincios cu tine. Taisui, 
Taisui, Taisui! 

Am închis ochii şi am zbierat de trei ori, iar când i- 
am deschis am văzut că lucrul ăla era tot cum fusese 
mai înainte, strâmtorat la marginea grajdului şi cu 
balega ţinându-i companie. Era cu totul şi cu totul 
mort, aşa că am fâlfâit în sus lopata şi l-am despicat 
dintr-odată în două. M-am uitat la lăuntrul lui, era 
aceeaşi substanţă precum gelul sau aspicul şi 
asemenea răşinii care se prelinge din cicatricile unui 
piersic. L-am ridicat cu lopata şi l-am azvârlit cu 
putere peste zid ca să se amestece cu balega de cai şi 
pisatul de măgari - măcar să fi fost rodnic, să fi făcut 
cocenii să dea în luna a şaptea ştiuleţi cât colţii de 
elefant şi firele să facă în luna a opta spice mari cât 
coada câinelui. 

Băieţică ăla de Mo Yan a scris aşa în povestirea sa, 
„Taisui“: 

...într-o sticlă transparentă cu gura mare, am 



turnat apă şi am adăugat ceai negru şi zahăr 
nerafinat, iar apoi am aşezat-o în spatele sobei; zece 
zile mai târziu, în sticlă crescuse o ciudăţenie cu 
aspect de tigvă. După ce sătenii au auzit, au dat cu 
toţii fuga să se uite. Fiul lui Ma Zhibo, Ma Congming, 
a spus plin de încordare: „Vai de mine, ăsta e Taisui! 
Taisui ăla de l-a scos atunci cu lopata moşierul Ximen 
Nao aşa era“. Eu sunt un tânăr modern, care se 
încrede în ştiinţă, nu în draci şi spirite. L-am uşuit pe 
Ma Congming, am turnat afară din sticlă prostioara 
aia, am tăiat-o, am mărunţit-o şi am perpelit-o în 
tigaie până a început să răspândească o aromă 
aparte, care te făcea să-ţi lase gura apă. Când am pus- 
o în gură, era ca piftia, avea un gust extrem de bun şi 
era şi extrem de hrănitoare... După ce am mâncat un 
Taisui, în trei luni m-am înălţat cu zece centimetri... 

Băieţică ăsta tare se mai pricepe el să te- 
mbrobodească! Sunetul pocnitorilor a alungat 
zvonurile cum că Ximen Nao nu poate avea copii; 
numeroşi oameni au cumpărat cadouri, pregătindu- 
se să vină să mă felicite în a noua zi de la naştere. Dar 
de cum au tăcut zvonurile vechi, s-a şi născut o vorbă 
nouă: vestea că Ximen Nao i-a adus jignire lui Taisui 
pe când scotea bălegarul din grajd s-a transmis într-o 
singură noapte peste tot în cele optsprezece sate şi 
târguri ale ţinutului Gaomi din nord-est. Şi vestea nu 
numai că s-a dus, dar a fost şi înflorită şi înzorzonată. 
Se spunea că Taisui e un ou mare de carne cu cele 
şapte deschizături toate în bună stare şi care se tot 
rostogolea încoace şi-ncolo prin grajd; că atunci când 
l-am despicat cu lopata, o rază albă s-a repezit în sus 



până la cer; şi că, dacă îi aduci jignire lui Taisui, în 
răstimp de o sută de zile negreşit o să se petreacă o 
grozăvie cu vărsare de sânge. Ştiam că bate vântul 
peste copacii înalţi, că averea cea mare stârneşte 
invidie şi că mulţi sunt cei ce aşteptau în taină ca 
familia Ximen să dea de necaz. Mă zbuciumam şi eu 
întru câtva, dar nu mi-am pierdut pacea lăuntrică - 
dacă zeii voiau să mă pedepsească, de ce să-mi mai fi 
trimis cele două minuni, pe Jinlong şi Baofeng? 

Când m-a văzut, voioşia i-a apărut şi lui Yingehun 
pe faţă. S-a îndoit cu greutate din şale şi-n acea clipă 
am văzut limpede fătul din burta ei: era băiat, pe 
partea din stânga a feţei avea şi el o pată albastră, şi 
iară nicio umbră de îndoială era din sămânţa lui Lan 
Lian. Ce umilinţă uriaşă! Focul mâniei mi s-a aprins 
în inimă, ca veninul şi otrava de aprig. îmi venea să 
fac moarte de om, să înjur, să-l toc mărunt pe Lan 
Lian. Lan Lian, dobitoc nerecunoscător ce eşti, eşti 
un netrebnic mârşav fără urmă de inimă! „Tată de 
suflet“ în sus, „tată de suflet“ în jos, mai apoi doar 
„Tată“ - păi dacă eu îţi sunt tată, atunci Yingehun îţi 
e mamă, şi tu ţi-ai făcut-o pe maică-ta nevastă şi-ai 
lăsat-o grea cu fiu-tău! Ai făcut stricăciune în legile 
oamenilor, trăsnetul ar fi trebuit să te bage-n 
pământ! Şi, ajuns în iad, ar fi trebui să te jupoaie de 
piele şi să ţi-o umple cu paie şi după aia să te trimită 
în transmigraţie în lumea dobitoacelor! Doar că Cerul 
nu-si mai are Cale şi nici iadul temei, iar cel ajuns în 
transmigraţie în lumea dobitoacelor sunt eu, Ximen 
Nao, care în viaţa mea n-am făcut nicio faptă rea. Iar 
tu, mică Yingehun, mică scârnăvie, câte vorbe pline 



de dulceaţă n-ai spus tu la pieptul meu şi câte 
juruinţe de iubire cât munţii şi mările de mare n-ai 
făcut? Dar nici n-au apucat să mi se răcească bine 
oasele că ai şi împărţit patul cu argatul. Desfrânato ce 
eşti, mai ai obraz să trăieşti pe lumea asta? Ar trebui 
să te omori numaidecât, îţi dăruiesc eu câţiva coţi de 
damasc alb pentru funie - pfui! nu eşti tu vrednică de 
damasc alb, pentru tine e bună doar sfoara 
însângerată cu care au ţinut legat porcul, du-te şi te 
spânzură cu ea de grinda unde-şi lasă şoarecii 
căcărezele şi-şi împrăştie liliecii pisatul! E bun doar 
arsenicul, să înghiţi patru măsuri şi să mori otrăvită! 
E bună doar fântâna aia din afara satului în care s-au 
înecat câinii sălbatici, să te arunci şi să te-neci şi tu în 
ea! în lumea asta ar trebui să te plimbe pe uliţe călare 
pe-un măgar de lemn ca să te-arate oamenilor, iar pe 
lumea cealaltă să te arunce în groapa cu şerpi 
veninoşi unde sunt pedepsite anume desfrânatele, ca 
să te omoare ei cu muşcăturile lor! Şi după aceea să te 
surghiunească şi pe tine în transmigraţie în lumea 
dobitoacelor şi nici în zece mii de generaţii să nu te 
desprinzi de ea! Iha! iha! cel surghiunit în lumea 
dobitoacelor sunt eu, Ximen Nao, om ales şi drept, şi 
nu concubina mea! 

S-a lăsat anevoios pe vine lângă mine şi a şters 
atentă lichidul lipicios de pe corpul meu cu un ştergar 
albastru cadrilat făcut din bumbac. Ştergarul uscat pe 
pielea mea udă mă făcea să mă simt deosebit de bine. 
Avea mişcări blajine, de parcă şi-ar fi şters propriul 
bebeluş. 

— Măgăruş drăgălaş, pui drag ce eşti, când o să 



creşti mare ce bine o să-mi mai arăţi, ia uite ce ochi 
mari, ia uite-i, albaştri şi umezi, şi ce urechiuşe, 
pufoas e-pu foas e... 

Părţile despre care vorbea, pe acelea le şi ştergea. I- 
am desluşit inima la fel de bună ca mai înainte şi am 
simtit cum iubirea îi vine din străfundul sufletului. 
Am fost tare mişcat, focul otrăvit şi plin de răutate 
din mine s-a stins treptat-treptat, iar amintirile de pe 
vremea când eram om au devenit îndepărtate şi 
nedesluşite. Eram uscat şi mi-era bine. Nu mai 
tremuram. Am simţit că oasele mi s-au întărit şi că 
am vlagă în picioare. O forţă, o dorinţă mă mânau să- 
mi încerc puterile. 

— Aha, măgăruşul e băieţel, a zis în timp ce mă 
ştergea pe membru. 

Am simţit cum mă trece un val de ruşine, iar 
jocurile noastre de iubire de altădată, când eram om, 
au căpătat instantaneu o claritate fără pereche. Şi al 
cui fiu sunt eu? Sunt fiul unei măgăriţe, am văzut-o 
stând acolo fremătând din tot corpul: mama mea? O 
măgăriţă? Mânat de furie şi neastâmpăr, m-am 
ridicat. M-am ridicat proptindu-mă pe patru picioare, 
parcă eram un taburet de lemn cu picioare înalte şi 
butucănoase. 

— S-a ridicat, s-a ridicat! a spus cu însufleţire Lan 
Lian, bătând din palme. 

A întins mâna şi a tras-o în picioare pe Yingehun, 
încă pe vine. în ochi avea multă blândeţe - s-ar zice 
că îi purta o mare afecţiune. Mi-am adus pe 
neaşteptate aminte de unele lucruri din trecut - 
parcă îmi sugerase cineva să mă arăt precaut cu micul 



argat crescut acasă, să nu facă tulburare prin iatac. Să 
fi fost de mai demult treburi necurate între aceştia 
doi? 

Stăteam în picioare în soarele dimineţii din prima 
zi a anului şi, ca să nu mă prăbuşesc, mă propteam în 
ele. Am făcut primul pas ca măgar şi am început 
astfel un drum nefamiliar şi plin de amărăciune şi 
umilinţe. Am mai făcut un pas, corpul mi s-a 
zdruncinat tot şi pielea de pe burtă mi s-a întins 
puternic. Am văzut un soare foarte mare, un cer 
foarte albastru şi porumbei foarte albi rotindu-se în 
aer. L-am văzut pe Lan Lian sprijinind-o pe Ying- 
chun să meargă înapoi în casă. Am văzut doi copii, o 
fetiţă şi un băiat, îmbrăcaţi cu haine vătuite noi- 
noute, încălţaţi cu botosi cap-de-tigru şi cu căciuli din 
blană de iepure, intrând în fugă pe poartă. Ca 
picioarele lor scurte să treacă peste pragul înalt a fost 
treabă istovitoare. N-aveau decât vreo trei-patru ani. 
Lui Lan Lian îi ziceau tată, lui Yingehun, mamă. Iha! 
iha! ştiam că erau copiii mei, pe băiat îl chema Ximen 
Jinlong, pe fată Ximen Baofeng. Copiii mei, grozav îi 
mai e tatii dor de voi! Tata încă mai trăgea speranţă 
să vă prefaceţi unul în dragon şi celălalt în phoenix şi 
s-aduceţi lumină şi strălucire strămoşilor, dar voi aţi 
ajuns copiii altcuiva, iar tata a ajuns măgar. Inima 
mi-a fost cuprinsă de dezolare, m-a luat ameţeala şi 
ochii mi s-au împăienjenit, picioarele mi-au intrat în 
trepidaţie şi m-am răsturnat la pământ. Nu voiam să 
fiu măgar, voiam să-mi recapăt trupul de om, să fiu 
iar Ximen Nao şi să-mi fac cu ei socotelile. în aceeaşi 
clipă în care eu m-am prăbuşit, măgăriţa care mă 



născuse a căzut cu o bubuitură la pământ, ca un zid 
părăginit. 

Măgăriţa care mă născuse murise, avea picioarele 
ţepene ca nişte beţe şi ochii larg deschişi; nu murise 
împăcată, ci părând să se fi simţit profund 
nedreptăţită. Nu mă trecea niciun fior de întristare la 
moartea ei: eu doar îi luasem trupul cu împrumut ca 
să mă nasc, iar totul era un şiredic al regelui Yama, 
sau poate doar o greşeală rezultată dintr-un joc al 
întâmplării. Nu băusem nicio gură din laptele ei, iar 
când i-am văzut ugerul umflat dintre picioare m-a 
apucat sila. Eu am crescut bând terci apos din faină 
de sorg, fiert de Yingehun cu mâna ei - ea a avut 
bunătatea asta să mă crească. Scotea terciul cu un 
linguroi de lemn şi mă hrănea, iar până m-am făcut 
mare am muşcat linguroiul ăla de înfăţişarea i-a 
ajuns de nerecunoscut. Pe când mă hrănea cu terci, i- 
am văzut ţâţele umflate, unde era acumulat laptele ei 
albastru deschis la culoare. îi ştiam gustul laptelui, 
băusem din el, era bun, îi făcea pe copii să crească 
bine, cei doi ai mei nu se mai săturau; al altor femei e 
otrăvit, îi omoară şi pe copiii zdraveni. Hrănindu-mă, 
mi-a spus: 

— Măgăruşule, săracul de tine, de-abia ce te-ai 
născut şi ţi-a murit mama. 

Vedeam că are ochii umezi când spune asta, plini 
de lacrimi - chiar mă îndrăgea din adâncul inimii. 
Copiii, Jinlong şi Baofeng, au întrebat-o curioşi: 

— Mamă, cum de-a murit mama măgăruşului? 

— I-a venit sorocul, a chemat-o regele Yama la el. 

— Mamă, pe tine să nu te cheme regele Yama, că 



dacă te cheamă, o să fim şi noi ca măgăruşul fără 
mamă. Şi nici Jiefang n-o să mai aibă mamă. 

— Mama n-o să plece niciodată, regele Yama are 
datorie la noi şi nu-ndrăzneşte să vină pe aici, a 
răspuns ea. 

Din cameră s-a auzit ţipătul lui Lan Jiefang. 

— Ştii cine e Lan Jiefang? m-a întrebat deodată 
povestitorul, Cap-Mare Lan Qiansui, cel mic de ani, 
dar cu privirea de om învechit în rele, cu trup de nici 
trei coţi, dar cu vorba ca râurile învolburate. 

— Fireşte că ştiu, eu sunt Lan Jiefang, Lan Lian a 
fost tatăl meu, iar Yingehun, mama. Care va să zică, 
tu ai fost odată unul din măgarii noştri? 

— Da, am fost odată unul din măgarii voştri. M-am 
născut în prima zi din 1950, dimineaţa, iar tu, Lan 
Jiefang, te-ai născut în prima zi din 1950, pe înserat: 
amândoi suntem copii ai vremurilor noi. 


CAPITOLUL 3 

Hong Taiyue e cuprins de mânie şi ceartă familia 
cea căpoasă; Ximen Măgarul dă de bucluc când roade 
coajă de copac 

Deşi nu mă împăcasem să fiu măgar, de corpul de 
măgar n-aveam cum să mă lepăd. Sufletul nedreptăţit 
al lui Ximen Nao alerga în toate părţile, ca o magmă 
incadescentă, prin trupul de măgar, dar şi 
obişnuinţele şi preferinţele măgăreşti se dezvoltau cu 



vigoare şi erau greu de înăbuşit. Oscilam aşa între om 
şi măgar, conştiinţa de măgar şi amintirile de om se 
amestecau laolaltă, şi deşi voiam într-una să le separ, 
rezultatul era o şi mai intimă contopire; iar de cum 
amintirile de om mă îndurerau, viaţa de măgar îmi 
aducea desfătare. Iha! iha! Lan Jiefang, fiu al lui Lan 
Lian, înţelegi tu ce vreau să spun? Vreau să spun că, 
de pildă, când îi vedeam pe Lan Lian şi Yingehun 
drăgostindu-se ca doi phoenicşi 

3 - 

Pe kang, eu, Ximen Nao, îi vedeam de fapt pe 
argatul meu şi pe concubina mea făcând-o şi mă 
durea aşa de tare că mă dădeam cu căpăţâna de 
poarta staulului şi mă puneam să rod marginile 
coşărcii cu nutreţ; dar când boabele negre de soia din 
coşarca aceea, proaspăt prăjite şi mestecate cu paie 
tocate mărunt, îmi intrau în gură, începeam vrând- 
nevrând să le mestec şi să le înghit, iar mestecatul şi 
înghiţitul mă făceau să trăiesc cea mai curată 
desfătare măgărească. 

într-un răstimp care a părut să fie doar o clipă, am 
crescut şi-am ajuns un măgar la jumătatea drumului 
spre maturitate; anii în care zburdam după voie prin 
curtea familiei Ximen se încheiaseră. Mi-au pus 
căpăstru pe cap şi m-au priponit de iesle. între timp, 
Jinlong şi Baofeng, cărora le schimbaseră deja 
numele de familie în Lan, s-au înălţat cu un lat de 
palmă, iar Lan Jiefang, tu, cel născut cu mine în 
aceeaşi zi, aceeaşi lună şi acelaşi an, ai învătat să 
mergi. Te legănai ca o răţuşcă prin curte. Tot în acest 
timp, în familia care locuia în aripa de est a casei s-au 



născut într-o zi cu vijelie şi potop două fete gemene. 
Se vede bine de aici că în gospodăria familiei Ximen, 
pământul nu se sleise de puteri şi că încă năştea 
belşug de gemeni. Pe prima venită pe lume au numit - 
o Huzhu, pe cealaltă, Hezuo. Numele lor de familie 
era Huang, erau sămânţa lui Huang Tong, copii 
născuţi din uniunea lui cu cea de-a doua concubină a 
lui Ximen Nao, Qiuxiang. Stăpânului meu - tatălui 
tău - i se repartizase după reforma agrară aripa de 
vest a casei familiei Ximen. Aici fuseseră pe vremuri 
odăile primei concubine, Yingehun. Lui Huang Tong i 
se repartizase aripa de est, iar stăpâna de acolo, cea 
de-a doua concubină, Qiuxiang, parcă fusese darul 
adăugat pe lângă casă, deveni ndu-i soţie. 
Impunătoarea clădire principală a familiei Ximen, cu 
cinci odăi, devenise acum sediul gospodăriei săteşti 
din satul Ximen, şi în fiecare zi venea cineva aici la 
şedinţe sau cu treburi. 

într-o zi, mă aflam în curte şi rodeam la caisul 
acela mare de acolo/ Coaja lui aspră se freca de 
buzele mele fragede şi delicate facându-le să mă ardă 
ca focul, dar nu voiam să renunţ, voiam să ştiu ce se 
ascunde în spatele cojii. Hong Taiyue, mai-marele 
satului şi în acelaşi timp secretarul organizaţiei de 
partid, a orăcăit puternic şi-a zvârlit în mine cu o 
piatră ascuţită. M-a nimerit cu ea în picior, s-a auzit 
clar şi răsunător zgomotul; lucrul era deosebit de 
supărător - asta însemna durerea? O senzaţie de 
mare fierbinţeală, sângele curgând şuvoaie, iha! iha! 
mor de durere, eu, sărmanul măgăruş orfan. Când am 
zărit sângele de pe picior, am tremurat iară să vreau 



din tot corpul. Beteag de un picior, am fugit 
şchiopătând şi şontorogind din partea de răsărit a 
curţii, unde era caisul, refugiindu-mă în cea de apus. 
în faţa porţii noastre, îndreptat spre răsărit şi lângă 
zidul de sud, se afla un staul durat din bârne şi 
rogojini de trestie. Acolo era cuibul meu, care mă 
ferea de vânt şi mă adăpostea de ploaie, locul unde 
mă duceam să mă pitesc după ce trăgeam câte vreo 
sperietură. Dar acum nu puteam intra - stăpânul 
meu era înăuntru şi curăţa locul de balegile pe care le 
făcusem peste noapte. A văzut cum mă apropii 
şchiopătând şi şontorogind, cu sângele curgându-mi 
pe picior. Presupun că îl zărise pe Hong Taiyue 
zburând înspre mine o piatră şi nimerindu-mă cu ea 
în picior. Când piatra zburase prin aer, marginile ei 
ascuţite spintecaseră văzduhul incolor, scoţând un 
sunet care îţi făcea inima să palpite, ca atunci când 
sfâşii mătăsurile de cea mai bună calitate. L-am văzut 
pe stăpân în picioare în gura staulului. Corpul lui 
enorm semăna cu o pagodă de fier, iar razele soarelui 
i se prelingeau pe el ca apele unei cascade; o jumătate 
din faţă îi era albastră, iar cealaltă jumătate roşie, 
nasul slujindu-le drept hotar - parcă erau zona 
ocupată de duşman şi zona deja eliberată. Astăzi, o 
asemenea comparaţie e desosebit de învechită, dar pe 
atunci era deosebit de proaspătă. Stăpânul a strigat 
îndurerat: 

— Măgarul meu! 

A zbierat apoi furios: 

— Hong, pe ce te bazezi de-mi baţi tu mie măgarul? 

A trecut pe lângă mine şi cu mişcări agere ca de 



panteră i s-a pus în cale lui Hong Taiyue. 

Hong Taiyue era conducătorul cel mai însemnat 
din satul Xi- men, iar din pricina trecutului său 
glorios, încă mai purta asupra sa un mauser şi după 
ce cadrele de rând înapoiaseră armele primite. Tocul 
cărămiziu din piele de vacă îi atârna fudul nevoie 
mare peste fund, răsfrângând razele soarelui, 
răspândind miros de revoluţie şi avertizând toate 
elementele rele: nu faceţi fapte nesăbuite, lăsaţi-vă de 
urzit ticăloşii, nu căutaţi să vă împotriviţi! Purta un 
chipiu militar gri ca olanele şi cu cozorocul mare, 
cămaşă albă din stofa, butonată pe mijloc, centură de 
piele lată de patru degete, haină căptuşită din stofa 
gri, pantaloni largi, tot gri, şi încălţări din gabar- dină 
neagră şi cu talpă groasă, dar nu şi moletiere. Aducea 
oarecum cu membrii brigăzilor înarmate de muncă 
din timpul războiului. Dar în anii războiului, în anii 
în care nu eram măgar, ci Ximen Nao, în anii în care 
eram cel mai bogat om din satul Ximen, în anii mei, 
ai proprietarului luminat de pământuri, Ximen Nao, 
în anii cu soţie şi două concubine, cu două sute de mu 
de pământ roditor şi herghelii de cai şi turme de 
măgari, tu, Hong Taiyue, da, Hong Taiyue, tu, ce 
mare lucru erai? Pe vremea aia tu erai netrebnicul 
netrebnicilor, drojdia societăţii, un calic care cerşea 
de mâncare ciocănind intr-un os de bou. Scula aia a 
ta de milog era făcută dintr-un os de la şoldul unui 
taur, era gălbuie şi lustruită de-ajunsese neobişnuit 
de lucioasă, avea nouă inele de aramă înşiruite pe 
margini, şi când o scuturai uşurel, făcea talang! 
talang! Ţineai osul ăla de-un mâner şi la târgurile 



noastre din satul Ximen, care se făceau în fiecare a 
cincea zi din lună, te boiai pe faţă, te dezbrăcai de la 
brâu în sus, îţi spânzurai o trăistuţă de pânză de gât, 
îţi ţuguiai burta rotunjindu-ţi-o bine şi, desculţ şi cu 
capul gol, îţi holbai ochii cei negri ca tăciunele, 
săgetând luminos din ei în toate părţile; şedeai aşa în 
picioare pe aria goală pavată cu pietriş alb din faţa 
tavernei „La bună primire“, cântând din gură şi 
arătându-ţi dibăcia. Nu mai era pe lumea asta un al 
doilea în stare să facă atâtea şmecherii cu un os de 
bou. Talang, talang, langa-dang, lang, dang, 
talalalang... Osul de bou se învârtea zburând în sus şi- 
n jos în mâinile tale, era tot o întindere de lumină 
albă scânteietoare care devenea centrul privirilor 
pentru tot târgul. Atrăgeai atenţia oamenilor, toţi 
gură- cască se-mbulzeau, se forma un punct de 
atracţie, iar atunci milogul care lovea un os de bou, 
Hong Taiyue, îşi curăţa gâdejul şi se punea să cânte 
tare. Deşi aveai o voce de răţoi, urca şi cobora cu 
bună măsură, avea ritm şi-avea cadenţă şi era întru 
totul fermecătoare: 

Razele de soare zidul îl lovesc, 

Un loc răcoros la apus găsesc. 

Fac focul în vatră, pe kang mă-ncălzesc, 

Dorm întins pe spate, iute mă pârlesc. 

Terciul arde gura, suflu să-l răcesc. 

Dacă fac un bine, bine şi-eu primesc. 

Dacă-n voba asta nu vă-ncredinţaţi, 

Mergeţi iute-acasă, pe mama-ntrebaţi... 

Şi uite că o asemenea comoară, când şi-a făcut 
publică identitatea, s-a arătat a fi tocmai ilegalistul cu 



cea mai mare vechime din tinutul Gaomi din nord- 
est, care dăduse informaţii secrete 

Armatei a opta şi de mâna căruia murise şi 
trădătorul înveterat Wu Sangui.i Tot el a fost cel care, 
după ce eu am predat cu onestitate averile şi 
comorile, a luat o faţă severă, a fulgerat din priviri, s- 
a oţelit la obraz şi-a declarat solemn: 

— Ximen Nao, la prima reformă agrară, măruntele 
fapte de bunătate pe care le-ai făcut, precum şi 
omenia şi cinstea prefăcute pe care le-ai arătat, au 
orbit masele şi tu ai izbutit să ieşi basma curată. De 
astă dată, eşti ca racul fiert bine care greu o mai 
tuleşte şi ca ţestoasa din butoi care greu mai are 
scăpare. Ai jecmănit averea poporului, te-ai priceput 
să-l exploatezi, ai împilat bărbaţii şi-ai oprimat 
femeile şi-ai luat pielea de pe toţi cei din sat. 
Nelegiuirea ţi-e mare, răutatea nespusă, şi doar 
moartea ta osto- ieşte mânia poporului. Dacă nu te 
dăm la o parte pe tine, piatra asta neagră care ne stă 
în drum, dacă nu te doborâm pe tine, un copac atât 
de mare, reforma agrară din ţinutul Gaomi din nord- 
est n-o să aibă cum să meargă mai departe, iar 
sărmanii din satul Ximen n-o să poată deveni până la 
capăt stăpâni pe soarta lor. Acum, în temeiul 
aprobării de la regiune comunicate deja la judeţ, se 
hotărăşte: Moşierul samavolnic Ximen Nao să fie pe 
dată dus la podeţul de piatră din afara satului şi 
executat! 

Un bubuit uriaş, o scânteiere de fulger, şi creierii 
lui Ximen Nao au mânjit pietrele cât pepenii de iarnă 
din prundişul de sub pod, răspândind un miros greu 



şi stricând aerul pe o mare întindere de jur împrejur. 
Gândindu-mă la asta, mă umpleam de obidă. Nici cu 
o sută de guri nu m-aş fi putut dezvinovăţi, căci nici 
nu mi-au dat voie să stau la discuţii: „Jos moşierii!", 
„Rupeţi-le capetele câinilor turbaţi!", „Cosiţi iarba 
înaltă!", „Smulgeţi perii mari!" — 

1 Wu Sangui (1612-1678), unul din trădătorii 
arhetipali ai istoriei chineze, a trăit cu mult înainte de 
evenimentele legate de Hong Taiyue, care este astfel 
ironizat pentru presupusele sale merite militare. 

Dacă vrei să-i pui cuiva o nelegiuire în spate, ce 
grijă ai că n-o să găseşti vorbele? „O să te facem să fii 
din toată inima convins că trebuie să mori", zisese 
Hong Taiyue, însă nu-mi dăduseră ocazia să mă 
explic. Hong Taiyue, vorba ta a fost fără temei, m-ai 
îmbătat cu apă rece. 

Stătea cu mâinile în şold în dreptul porţii, faţă în 
faţă cu Lan Lian, arătându-se cu totul maiestuos, din 
cap până-n picioare. Deşi numai ce-mi amintisem de 
el cum dădea din cap şi se lăsa jos din şale în faţa mea 
bătând în osul de bou, fiecare-şi are soarta sa - calul 
pune grăsime pe el, iar iepurele fără noroc dă peste 
şoim. Iar eu acum eram un măgar care fusese rănit şi 
mi-era teamă de omul ăsta. Stăpânul meu şi-a 
încrucişat privirea cu Hong Taiyue, distanţa dintre ei 
fiind nu cu mult peste-un stânjen. Stăpânul meu îşi 
avea originea de clasă în rândul celor nevoiaşi, era 
„din rădăcini roşii, mlădiţe drepte", dar îşi spusese cu 
Ximen Nao „tată de suflet" şi „fiu de suflet", iar 
relaţia dintre ei fusese echivocă; deşi mai apoi 
conştiinţa de clasă i-a sporit, iar în combaterea mea 



s-a aflat în avangardă, redobândindu-şi bunul 
renume de muncitor sărman al câmpului şi astfel 
repartizându-i-se casă, pământ şi nevastă, relaţia 
specială pe care o avea cu familia Ximen mereu îi 
făcea pe cei în drept să aibă dubii. 

Cei doi bărbaţi şi-au susţinut unul altuia privirea 
vreme îndelungată, iar cel care a vorbit primul a fost 
stăpânul meu: 

— Pe ce te bazezi de-mi baţi tu mie măgarul? 

— Dacă mai îndrăzneşti să-l laşi să roadă coaja de 
copac, o să-l şi împuşc! a spus cât se poate de 
tranşant Hong Taiyue, bătându-se cu mâna peste 
tocul de pistol din piele de vacă care-i atârna peste 
fund. 

— E doar un dobitoc, n-ai de ce să faci o faptă aşa 
de neagră! 

— Eu zic că ăia care beau apă, dar nu se gândesc la 
izvor, şi care ajung stăpâni pe soarta lor, dar îşi uită 
rădăcinile nu fac nici cât un dobitoc! a spus Hong 
Taiyue, ţintuindu -1 cu privirea pe Lan Lian. 

— Adică ce vrei să spui? 

— Lan Lian, ascultă-mă cum se cuvine, ascultă 
atent fiecare cuvinţel. Hong Taiyue a făcut un pas 
înainte, a întins un deget ca o ţeavă de pistol înspre 
pieptul stăpânului şi a spus: După ce reforma agrară 
a izbândit, te-am sfătuit să nu te însori cu Yingehun. 

Deşi e de origine dintre cei sărmani şi i s-a dat lui 
Ximen Nao cu de-a sila şi neavând încotro şi deşi 
guvernul nostru popular le încurajează cu tărie pe 
văduve să se mărite din nou, tu eşti din clasa celor 
mai nevoiaşi şi trebuia să te însori cu o femeie ca 



văduva Su din capătul de apus al satului. Văduva n- 
are nici măcar o odaie în care să trăiască, pământ 
nicio palmă, iar după ce soţul i-a murit din pricina 
bolii, şi-a dus traiul cerşind. Chiar de are faţa toată 
ciupită de vărsat, este proletară, este de-a noastră, te 
putea face să-ţi păstrezi integritatea şi să duci 
revoluţia până la capăt. N-ai vrut să-mi urmezi 
îndrumarea, trebuia musai să te însori cu Yingehun; 
cu gândul la libertatea căsătoriei, n-am putut să mă 
pun împotriva legilor guvernului, şi-a fost cum ai vrut 
tu. Aşa cum m-am aşteptat, în doar trei ani voinţa ta 
revoluţionară s-a molcomit complet: eşti cu gândul 
numai la tine, eşti un înapoiat, vrei să faci avere şi să 
te-mbogăţeşti şi vrei să duci viaţa descompusă a 
stăpânului tău, Ximen Nao. Eşti un exemplu tipic de 
degenerare şi dacă nu-ţi recapeţi conştiinţa, mai 
devreme sau mai târziu ai să o iei la vale până ai să 
ajungi duşman al poporului. 

Stăpânul meu l-a privit năuc şi o bună bucată de 
vreme n-a făcut nicio mişcare, parcă înţepenise. într- 
un sfârşit, şi-a recăpătat suflarea şi-a întrebat iară 
vlagă: 

— Hong, dacă văduva Su are aşa de multe însuşiri, 
de ce nu te-ai însurat tu cu ea? 

Vorba aceasta care părea moale şi fără vlagă l-a 
lăsat pe Hong Taiyue cu gura căscată şi limba 
înnodată şi o bună bucată de vreme n-a replicat, 
părând a fi la mare ananghie. într-un sfârşit a şi 
răspuns, clar pe lângă subiect, dar cu vorbe aspre 
rostite din convingere: 

— Nu fi obraznic cu mine, Lan Lian, eu reprezint 



Partidul, reprezint guvernul, îi reprezint pe cei săraci 
din satul Ximen, îţi mai dau o ultimă ocazie, te mai 
salvez o dată, sper ca măcar la marginea prăpastiei să 
pui frâu cailor, sper să ştii să te-ntorci după ce-ai 
rătăcit drumul, să vii înapoi în tabăra noastră, îţi vom 
ierta slăbiciunea, îţi vom ierta zilele deloc vrednice de 
cinste când ai primit din toată inima să-l slugăreşti pe 
Ximen Nao şi nici n-o să te încadrăm în altă clasă 
socială decât cea de muncitor al câmpului pentru că 
te-ai însurat cu Yingehun. Ehei, să fii muncitor al 
câmpului înseamnă să ai tăbliţă cu margini aurite, n- 
o lăsa să ruginească, n-o lăsa să se prăfuiască, îţi spun 
în mod oficial, sper să intri numaidecât în 
cooperativă, să aduci după tine şi măgăruşul ăsta 
obraznic şi pus pe rele, roaba pe care ţi-am dat-o la 
reformă, plugul de semănat pe care ţi l-am repartizat, 
lopeţile, sapele şi cârligele toate, să-ţi aduci şi nevasta 
şi copiii, fireşte că şi pe Ximen Jinlong şi Ximen 
Baofeng, puii ăia de cuc moşieresc rămaşi de la 
Ximen Nao, să intraţi în cooperativă, să nu mai fiţi 
gospodărie individuală şi să nu mai faci tărăboi că 
vrei pe picioarele tale. E o vorbă care spune: „Crabul 
urmează apa cea mai iute ca să treacă râul“ şi mai e şi 
alta: „Cel ce înţelege mersul vremurilor e om 
desăvârşit înzestrat“; nu fi neclintit în căpoşenie, nu 
fi piatră care se pune în drum, nu face pe bărbatul 
neînduplecat, oameni cu mai mare destoinicie decât 
tine sunt cu sutele şi miile şi pe toţi i-am dres noi 
după cum e nimerit. Eu, Hong Taiyue, la o adică 
primesc şi să-mi doarmă în nădragi o pisică, dar nu 
primesc cu niciun chip să faci tu gospodărie 



individuală aici, sub ochii mei. Mi-ai priceput vorba? 

Hong Taiyue avea o voce bună, bine şlefuită pe 
vremea când bătea la osul de bou ca să vândă 
cataplasme: cu o asemenea voce, cu un asemenea dar 
al vorbirii, mare ciudăţenie ar fi fost să nu ajungă 
demnitar! îi ascultam vorbele, care mă prinseseră 
întru câtva, şi-i vedeam şi atitudinea de superioritate 
cu care îl dojenea pe Lan Lian: deşi la statură era mai 
scund decât acesta cu o jumătate de cap, mi se părea 
că e cu mult mai înalt. Când l-am auzit pomenindu-i 
pe Ximen Jinlong şi Ximen Baofeng, m-a cuprins o 
panică fără pereche: Ximen Nao cel ascuns în trup de 
măgar nu-şi găsea liniştea în privinţa celor sânge din 
sângele lui şi came din carnea sa, pe care îi lăsase în 
urmă pe lumea asta neaşezată şi neîmpăcată. Era 
îngrijat în privinţa sorţii lor, căci Lan Lian le putea fi 
pavăză care să-i apere, la fel de bine cum le putea fi şi 
năpastă care să le facă viaţa numai amar. în acel 
moment, stăpâna mea, Yingehun - să uit pe cât cu 
putinţă că a împărţit odată patul şi perna cu mine şi 
că mi-a născut băiat şi fată! — a ieşit din aripa de 
vest; înainte să iasă, sigur se aranjase la chip în ciobul 
de oglindă încastrat în perete. Era îmbrăcată cu o 
bluză încheiată într-o parte de culoare albastru 
indantren, purta pantaloni de pânză neagră la modă, 
largi pe picior, peste care legase un şorţ din pânză 
albastră cu flori albe, iar capul şi-l acoperise cu o 
basma tot din pânză albastră cu flori albe - acelaşi 
material ca şi şorţul: toate aveau rânduială, toate 
erau în armonie. Soarele îi lumina faţa trasă, fruntea, 
ochii, gura, nasul, stârnindu-mi amintiri ce-şi urmau 



neîntrerupt una-alteia: chiar era o femeie bună, o 
comoară pe care de-abia te ţii să nu ţi-o bagi cu drag 
în sân! Lan Lian, nemernicule, ai ochi bun! Dacă te- 
însurai cu văduva Su din apusul satului, cea cu faţa 
toată ciupită de vărsat, şi să fi ajuns tu împăratul de 
Jad, la ce ţi-ar fi folosit? Yingehun s-a apropiat, a 
făcut o plecăciune adâncă în faţa lui Hong Taiyue şi a 
spus: 

— Frate Hong, un om mare ca dumneata nu are 
supărare cu unul aşa mărunt. Nu te coborî la unul d- 
ăsta aşa de din tipar. 

Am văzut cum faţa brăzdată de cute ţepene a lui 
Hong Taiyue de îndată se îmblânzeşte şi l-am auzit 
cum se-apucă să bată fierul cât e cald: 

— Yingehun, tu ştii întocmai cum stau lucrurile cu 
trecutul vostru. Voi doi puteţi să ziceţi că, dacă tot s-a 
ciobit toarta, hai să spargem şi vasul, dar copiii voştri 
au un viitor luminos înainte, ţineţi seama şi de ei! 
Când o să te uiţi în urmă peste vreo opt-nouă ani, Lan 
Lian, o să pricepi. Vorba mea de azi e spre binele tău, 
spre binele nevestei şi-al copiilor tăi. De aur e vorba 
mea, de aur şi-argint! 

— Frate Hong, eu pricep gândul dumitale cel bun. 
Yingehun l-a prins pe Lan Lian de braţ, l-a tras de el 
şi i-a zis: Ia cere-ţi iertăciune fratelui tău mai mare! 
Iar cu intratul în cooperativă, mergem acasă să 
vorbim. 

— N-avem ce să vorbim, a zis Lan Lian, şi fraţii 
buni îşi împart averea. Dacă o ceată de străini se- 
amestecă între ei şi tot pipăie după linguroi în aceeaşi 
oală, cum o să-l găsească? 



— Tu ăsta chiar eşti ou de piatră pus la murat, nu te 
pătrunde nici uleiul, nici sarea, a zis Hong Taiyue cu 
furie. Bine, Lan Lian, dacă poţi, stai tu singur pe 
dinafară, şi hai să vedem, să vedem dacă puterile 
noastre colective sunt mai mari sau dacă puterea ta, 
Lan Lian, o fi mai mare. Acum te mobilizez să intri în 
colectivă, mă rog de tine cu vorbă mustrătoare şi 
inimă plină de căldură; dar o să vină o zi când tu, Lan 
Lian, o să stai în genunchi să te rogi de mine, şi ziua 
aia nu e deloc îndepărtată. 

— Nu intru în colectivă! Şi niciodată n-o să stau în 
genunchi să mă rog de tine. Lan Lian şi-a lăsat 
pleoapele în jos: Legea cârmuirii spune: „Intri în 
colectivă de bunăvoie, ieşi din colectivă după plac“. 
Nu mă poţi sili. 

— Căcat împuţit ce eşti! a răcnit mânios Hong 
Taiyue. 

— Frate Hong, să nu cumva să... 

— Ia nu mă mai lua cu frate pe mine, ce atâta frate 
în sus, frate în jos! i-a zis Hong Taiyue cu dispreţ şi 
parcă şi cu un dram de aversiune. Eu sunt secretarul 
de partid, mai-marele satului şi îndeplinesc şi funcţia 
de agent de securitate publică în judeţ! 

— Tovarăşe secretar de partid, mai-mare al satului 
şi agent de securitate publică, a rostit Yingehun cu 
timiditate, ne întoarcem acasă ca să vorbim... După 
aceea l-a îmbrâncit pe Lan Lian, spunându-i printre 
suspine: Mă omori cu căpoşenia asta, căpăţână de 
piatră ce eşti, hai cu mine acasă... 

— Nu vin acasă, n-am terminat ce-aveam de spus, a 
zis cu îndărătnicie Lan Lian. Mai mare al satului, mi- 



ai rănit măgăruşul, trebuie să mă despăgubeşti cu 
cheltuielile pentru medicamente. 

— O să te despăgubesc pentru un glonţ! Hong 
Taiyue şi-a atins tocul pistolului, hohotind fără 
oprire. Lan Lian, Lan Lian, grozav îmi mai eşti tu! 
După aceea a ridicat neaşteptat glasul: Caisul ăsta cui 
i-a fost repartizat? 

— Mie! Răspunsul l-a dat Huang Tong, şeful 
miliţiei populare, care stătuse de la început în uşa 
aripii de est să se uite la vânzoleală şi care acum a 
venit în fugă în faţa lui Hong Taiyue: Tovarăşe 
secretar de partid, mai-mare al satului şi agent de 
securitate publică, la reforma agrară mie mi-a fost 
repartizat acest cais, numai că de când mi-a fost 
repartizat şi până acum n-a făcut nicio caisă: tocmai 
mă pregăteam să-l tai. Caisul ăsta e ca Ximen Nao, 
are vrajbă cu noi, muncitorii sărmani ai câmpului. 

— Mănânci rahat! a zis cu mare răceală Hong 
Taiyue, astea-s palavre fără niciun temei, dacă vrei să 
ai trecere la mine trebuie să cauţi adevărul din fapte. 
Caisul nu rodeşte pentru că nu te pricepi să te ocupi 
de el, n-are nicio legătură cu Ximen Nao. Şi, deşi ţi-a 
fost repartizat ţie, mai devreme sau mai târziu tot o 
să fie în proprietate colectivă: păşind pe drumul 
colectivizării, vom lichida proprietatea privată, iar 
lumea se va îndrepta toată către eradicarea 
fenomenului exploatării. De aceea trebuie să păzeşti 
bine caisul ăsta: dacă mai laşi măgarul să-i roadă 
coaja, o să-ţi jupoi eu ţie coaja de pe tine! 

Huang Tong a dat necontenit din cap în faţa lui 
Hong Tai- yue, cu faţa numai zâmbet prefăcut, cu 



ochii mijiţi săgetând raze aurii, rânjind, dezvelindu-şi 
dinţii galbeni şi lăsându-şi la iveală gingiile violete. în 
acea clipă, nevasta lui, Qiuxiang, odinioară concubina 
a doua a lui Ximen Nao, a venit şi ea, pe umeri cu o 
cobiliţă cu două târne în care erau aşezate două fetiţe, 
Huzhu şi Hezuo. Qiuxiang îşi pieptănase părul în sus, 
şi-l dăduse cu ulei îmbătător de aromat, se pudrase şi 
purta o rochie cu bordură înflorată şi pantofi de satin 
verde brodaţi cu flori purpurii. Chiar că avea curaj cu 
carul - cu rochie de pe vremea când îmi era mie 
concubină, rujată, pudrată, ochii alunecoşi, toată 
numai supunere, toată numai unduiri, cum să pară ea 
om al muncii? Pe femeia asta o cunoşteam 
îndeaproape, nu avea o fire bună, era rea de gură şi 
haină la inimă, era bună doar de jucărie în pat, nu 
putea să-ţi fie altfel aproape. Ştiam că ţinteşte foarte 
sus, dacă n-aş fi înfrânat-o, Bai şi Yingehun ar fi 
murit amândouă de mâna ei. înainte să-mi rupă mie 
capul de câine turbat, femeia asta a văzut limpede 
cum stau lucrurile şi a întors armele, spunând că am 
siluit-o, că am pus cu forţa stăpânire pe ea şi că-n 
fiecare zi a trebuit să sufere purtarea crudă a lui Bai. 
A mers până într-acolo că, la marea întrunire de 
demascare şi tragere la răspundere, şi-a ridicat 
piepţii cămăşii în faţa unei mulţimi de bărbaţi, ca să-i 
vadă toţi cicatricile de pe piept. „P-astea le-a făcut 
Bai, nevasta moşierului, care m-a ars cu un bol 
înroşit de pipă, iar p-astea le-a făcut samavolnicul de 
Ximen Nao când m-a înţepat cu o sulă.“ Plângea şi 
ţipa cu voce bogată şi simţire adâncă, se vedea că 
învăţase actorie şi ştia prin ce mijloace să cucerească 



inima omului. Eu, Ximen Nao, o luasem pe femeia 
asta în grijă din pricina inimii mele bune: pe vremea 
aceea era doar o fetiţă cu codiţe la spate, nu cu mult 
mai mare de zece ani, care-şi urma tatăl orb pe uliţe 
câştigându-şi traiul prin cântat. Din nefericire, tatăl i- 
a murit la colţ de stradă, iar ea s-a vândut ca să aibă 
cu ce-1 îngropa, devenind slujitoare în casa noastră. 
Femeie nerecunoscătoare ce eşti, dacă eu, Ximen 
Nao, n-aş fi întins mâna să te salvez, ai fi murit 
îngheţată pe străzi sau ai fi ajuns curvă la tractir! 
Curva asta plângea şi mă-nvinuia, şi ce era minciună 
spunea mai adevărat decât adevărul, de femeile de la 
poalele ridicăturii de pământ unde se ţinea întrunirea 
erau toate scuturate de sughiţuri: când îşi ridicau 
mânecile de la haină să-şi şteargă lacrimile, le 
vedeam scânteind. Toţi s-au pus pe strigat lozinci, 
focul mâniei s-a întetit, venise vremea să mor. Şi 
ştiam că mor de mâna curvei ăleia. Plângea şi striga şi 
deseori mă privea pe furiş cu ochii ei migdalaţi. Dacă 
doi miliţieni, amândoi puternici şi vânjoşi, nu m-ar fi 
ţinut cu mâinile la spate, n-aş mai fi ţinut seama de 
nimic şi m-aş fi repezit la ea şi i-aş fi dat o palmă, 
două palme, trei palme. Mărturisesc, pentru că 
semăna discordie în casă, chiar îi trăsesem odată trei 
palme. Ea îngenunchease şi-mi înlănţuise picioarele, 
uitându-se la mine cu lacrimile dănţuindu-i în ochi, 
iar privirea din ei, atât de drăgălaşă, atât de vrednică 
de milă, atât de plină de afecţiune, îmi înmuiase pe 
negândite inima şi-mi întărise pe neaşteptate 
mătărânga. O femeie ca asta, şi de face zâzanie, şi de-i 
iute la mâncare şi-nceată la treabă, ce mai contează? 



Aşa că după cele trei palme, a urmat înlănţuire în 
îmbătătoare iubire - oh, femeia asta cu cele o mie de 
cochetării ale ei leac miraculos şi vindecător a fost 
pentru mine! „Stăpâne, stăpâne, frate drag, bate-mă, 
omoară-mă, taie-mă în opt, şi duhul meu tot n-o să-ţi 
dea pace...“ A dibuit brusc din sân o foarfecă şi-a dat 
să mă înţepe cu ea în cap, dar câţiva miliţieni i s-au 
pus în cale şi au tras-o jos de pe ridicătură. Până în 
acel moment, încă mai socoteam că joacă teatru ca să 
se protejeze, nu putusem să cred că o femeie cu care 
mă culcasem şi care se lipise de mine ca marca de 
scrisoare chiar putea să mă urască până în măduva 
oaselor... 

Cu Huzhu şi Hezuo în cobiliţă, s-ar zice că voia să 
meargă la târg. S-a pisicit pe lângă Hong Taiyue, cu 
făţuca ei neagră- neagră asemenea unui bujor negru. 
Hong Taiyue a rostit: 

— Huang Tong, trebuie să o ţii în frâu, trebuie să o 
reformezi, să o faci să-si schimbe obişnuinţele astea 
de soţioară de moşier, trebuie s-o pui să meargă pe 
câmp să trudească şi să n-o mai laşi la toate târgurile. 

— Ai auzit? Huang Tong s-a întors spre Qiuxiang şi 
a zis: Tovarăşul secretar de tine vorbeşte! 

— Vorbeşte de mine? Da ce-am făcut? Dacă nu e 
voie la el, de ce mai ţineţi târgul? Dacă nu-ţi e pe plac 
că fata le ia ochii oamenilor, du-te şi rostuieşte o 
sticlă de vitriol şi umple-mă toată de ciupituri! 

Guriţa lui Qiuxiang clămpănea aşa, stânjenindu-1 
grozav pe Hong Taiyue. 

— Femeie proastă, bag seama că te mănâncă pielea, 
ai nevoie de-o scărmăneală! a zis Huang Tong 



spumegând de mânie. 

— îndrăzneşti să dai în mine? Un fir de păr dacă 
îmi clinteşti din cap, îţi umplu pieptul de sânge! 

Cu o mişcare extrem de iute şi precisă, Huang Tong 
i-a dat o palmă. Preţ de o clipă, fiecare a rămas 
încremenit ca o stană de piatră. Mă aşteptam ca 
Qiuxiang să se prostească şi să facă scene, să se dea 
de-a rostogolul pe jos şi să ameninţe că-şi ia viaţa - 
astea erau trucurile ei obişnuite. Dar n-am nimerit-o, 
Qiuxiang n-a ripostat, doar şi-a dat jos cobiliţa, şi-a 
acoperit faţa cu mâinile şi s-a pus pe plâns. Huzhu şi 
Hezuo trăseseră o sperietură şi plângeau amândouă 
înăuntrul târnelor. Din depărtare, căpşoarele lor, 
aurii şi pufoase, semănau ca două picături de apă cu 
două capete de maimuţă. 

Cât ai zice peşte, cel care stârnise războiul, Hong 
Taiyue, s-a prefăcut în făcător de pace şi a căutat să-i 
împace pe Huang Tong şi pe soţie. Apoi, fără să-şi 
mai abată deloc privirea, a intrat în ceea ce era 
altădată clădirea principală a familei Ximen. Lângă 
uşă, pe zidul de cărămizi, atârna o plăcuţă de lemn pe 
care stătea scris, cu semne repezite şi neîngrijite, 
„Comitetul sătesc din satul Ximen“. 

Stăpânul meu mi-a prins capul în braţe şi cu 
mâinile lui mari şi aspre m-a mângâiat pe urechi; 
nevasta stăpânului, Yingehun, mi-a curăţat cu apă 
sărată rana de la piciorul din faţă, iar după aceea m-a 
bandajat cu o bucată de cârpă albă. în acest moment, 
îndurerat dar şi plin de dulceaţă, nu mai eram cine 
ştie ce Ximen Nao, ci un măgar, un măgar care avea 
în curând să crească mare şi să împartă cu stăpânul 



bucuriile şi amărăciunile. Aşa cum spun versurile 
unui cântec din „Cronica măgarului negru“, opera în 
stil Shandong compusă recent de băieţică ăla, Mo 
Yan: 

La trup, măgar negru, la suflet, om, 

Cele vechi încet se duc, nori plutitori. 

Pe lume, toate se află în transmigraţie, 

Amar nesfârşit, de dorinţe pricinuit, 

Doruri greu de înăbuşit, orbire în inimă. 

De ce să nu uite de întruparea de dinainte Şi să nu 
fie măgar vesel şi dimineaţa, şi seara? 


CAPITOLUL 4 

Cu surle şi trâmbiţe şi zarvă până la cer, masele 
intră în colectivă; măgarului cu copite zăpezii i se pun 
potcoave 

Ziua naţională, 1 octombrie, a coincis în 1954 cu 
ziua în care a fost întemeiată prima cooperativă 
agricolă din ţinutul Gaomi din nord-est, cât şi cu ziua 
de naştere a lui băieţică ăla de Mo Yan. 

Dis-de-dimineaţă, tatăl lui Mo Yan a dat fuga în 
grabă mare la noi acasă; când l-a văzut pe stăpân, n-a 
scos nicio vorbă, doar şi-a şters lacrimile cu mâneca 
hainei sale căptuşite. Stăpânii tocmai mâncau, dar 
văzând această scenă, şi-au lăsat grabnic jos holurile 
din mână şi-au întrebat: 

— Ce e, măi cumetre? 

Tatăl lui Mo Yan a spus plângând şi suspinând: 



— A născut, a născut băiat. 

— Cumătră a născut băiat? a întrebat stăpâna mea. 

— Da, a zis tatăl lui Mo Yan. 

— Şi de ce plângi? l-a întrebat stăpânul meu, ar 
trebui să te bucuri. 

Tatăl lui Mo Yan a făcut ochii mari: 

— Cine zice că nu-s bucuros? Dacă nu de bucurie, 
de ce să plâng? 

— Da, da, a râs stăpânul meu, plângi doar de 
bucurie, dacă nu de bucurie, de ce să plângi? Adu 
rachiul, i-a zis mai apoi stăpânei mele, să beau cu 
fratele nostru un pahar. 

— Azi nu beau, a zis tatăl lui Mo Yan, am venit doar 
să vă dau vestea cea bună, o să bem peste câteva zile. 
Cumătră Yingehun, a continuat tatăl lui Mo Yan 
făcând o plecăciune adâncă în faţa stăpânei mele, că 
eu am acum băiat e numai în temeiul alifiei de făt de 
căprioară de la dumneata. Soaţa mea a zis că după ce 
trece luna de lăuzie o să vină în braţe cu copilul să 
facă închinăciune până la pământ în faţa dumitale. 
Şi-a mai zis soaţa că dumneata ai soarta bună şi că 
vrea să-ti aducă băiatul să ti-1 faci şi dumneata, cum 
ar veni, fiu de suflet. Şi-a zis că, dacă nu te învoieşti, 
să mă pun în genunchi în faţa dumitale. 

Stăpâna mea a râs şi-a zis: 

— Tare nostimi mai sunteţi. Fie, mă învoiesc, ca nu 
care cumva să ajungi să mi te pui în genunchi! 

Şi aşa, Mo Yan nu ţi-e doar prieten, ţi-e, cum ar 
veni, şi frate. De-abia ce-a plecat tatăl lui Mo Yan, 
fratele tău, cum ar veni, că toată curtea familiei 
Ximen - ar trebui să spun curtea gospodăriei săteşti 



- s-a animat. Mai întâi, Hong Taiyue şi Huang Tong 
şi-au unit puterile ca să lipească pe poartă urări în 
versuri; mai apoi a venit o trupă de muzicanţi, care s- 
au lăsat pe vine în curte, în aşteptare. După 
înfăţişare, mi se păreau cunoscuţi. Amintirile lui 
Ximen Nao mă năpădeau dese ca grindina, noroc că 
nutreţul adus de stăpân mi-a pus capăt şirului de 
aduceri-aminte. Prin poarta pe jumătate deschisă a 
staulului, izbuteam să observ, în timp ce-mi mâneam 
nutreţul, situaţia din curte. Pe la jumătatea dimineţii, 
un băiat nici mare, nici mic, ţinând în mână un 
steguleţ făcut din hârtie roşie, a zburat înăuntru 
strigând tare: „Au venit, au venit, mai marele satului 
a zis să cântaţi!“ 

Muzicanţii au sărit în sus într-o îmbulzeală de 
mâini şi de picioare. Dong! dang! dong! au bătut ei de 
trei ori din gonguri şi tobe, iar apoi, dum! dum! dum! 
a început muzica de întâmpinare a oaspeţilor. L-am 
văzut pe Huang Tong cum se răsuceşte şi, din 
alergare, întoarce des capul şi strigă: „Faceţi loc, 
faceţi loc, a venit preşedintele de la regiune!“ 

Condus de preşedintele cooperativei, Hong Taiyue, 
preşedintele Chen de la regiune şi cele câteva gărzi 
înarmate care îl însoţeau au intrat pe poartă. 
Preşedintele Chen avea ochii duşi în fundul capului, 
era costeliv şi purta o veche uniformă militară care se 
bălăngănea pe el. După ce a păşit pe poartă, ţăranii 
care intraseră în cooperativă, trăgând după ei 
animale acoperite cu pânze roşii şi ghirlande şi cu 
unelte agricole pe umeri, au ţâşnit şi ei înăuntru, 
într-o clipă, în curtea familiei mele se aflau soiuri şi 



soiuri de dobitoace, toate grase şi plesnind de 
sănătate, şi o mare de capete de oameni 
îngrămădindu-se laolaltă - un tablou plin de viaţă. 
Preşedintele de la regiune s-a aşezat în picioare pe un 
taburet aflat sub cais şi le-a făcut în repetate rânduri 
oamenilor cu mâna. Cum făcea aşa o bucată de 
vreme, cum urma un val de ovaţii; animalele s-au 
molipsit şi ele, şi caii s-au pus pe nechezat, măgarii pe 
răgit şi vacile pe mugit, înfrumuseţând şi însufleţind 
şi mai mult tabloul. în acest moment de măreţie, 
înainte ca preşedintele de la regiune să deschidă gura 
şi să-ţi ţină cuvântarea, stăpânul meu m-a tras după 
el - sau mai bine spus, Lan Lian şi-a tras după el 
măgarul -, croindu-şi drum prin mulţimea de 
oameni şi animale şi ieşind pe poartă sub privirile 
tuturor. 

După ce-am ieşit pe poartă, am mers drept înspre 
sud. Când am trecut pe lângă terenul de sport al şcolii 
primare de lângă Cotul-cu-lotuşi, am văzut toate 
elementele rele ale satului, mutând pietre şi cărând 
pământ sub supravegherea a doi miliţieni înarmaţi cu 
suliţe cu ciucuri: înălţau şi măreau ridicătura de 
pământ aflată la nord de terenul de sport, locul acela 
unde se jucaseră piese mari, se făcuseră şedinţe mari 
şi fusese ţinut în picioare, combătut şi criticat şi 
Ximen Nao. Doar ce mă cufundam în amintirile lui 
Ximen Nao şi toţi oamenii ăştia îmi deveneau 
cunoscuţi. Uite, bătrânul cel slab care de-abia-şi mai 
târâie picioarele strâmbe şi poartă în braţe piatra 
aceea mare este Yu Wufu, care a fost mai mare peste 
o sută de familii timp de trei luni, când erau momâile 



colaboraţioniste la putere. Uite, mărunţelul ăla 
negricios care duce cu cobiliţa două târne de pământ 
este Zhang Dazhuang - pe vremea când regimentele 
de restituire a pământurilor lansaseră contraofensiva 
ca să ia înapoi bunurile confiscate, s-a dat de partea 
duşmanului, luând cu el şi o puşcă. Fusese cinci ani 
de zile vizitiul meu, iar soaţa lui, Bai Susu, era 
nepoata nevestei mele, Bai, care şi slujise de 
mijlocitoare la căsătoria lor. Când m-au combătut şi 
criticat, au tot ţinut-o că eu m-am culcat în prima 
noapte cu Bai Susu şi de-abia după aceea s-a măritat 
cu Zhang Dazhuang: vorbe de rahat şi scornituri, să 
fie Bai Susu martoră! Ea-şi ridicase însă un piept de 
la cămaşă şi-şi acoperise faţa, ţinând-o într-una într- 
un plâns îndurerat şi nerostind nicio vorbă, şi astei 
făcuse prin plânsul ei ca lucrul mincinos să devină 
adevărat şi ca Ximen Nao s-o apuce pe drumul către 
Izvoarele Galbene de pe tărâmul morţii. 

Uite, tânărul acela cu faţa slabă şi ovală ca sămânţa 
de pepene şi sprâncenele stufoase ca mătura care 
cară în spate un salcâm japonez este ţăranul chiabur 
Wu Yuan, prietenul meu apropiat. Se pricepea să 
cânte la jinghu, ştia să sufle şi în suona, iar în 
anotimpul tihnit al câmpului îi plăcea să se ţină pe 
uliţe şi ulicioare după muzicanţii cu tobe şi 
tambururi, nu cu gând să facă vreun ban, ci ca să se 
veselească. Mai uite, insul ăla cu câteva fire ca 
mustăţile de şoarece în barbă şi care stă în picioare pe 
ridicătură cu o cazma tocită în mâini, părând ocupat, 
dar tândălind şi lenevind, este Tian Gui, altădată 
proprietarul unei căzănării cu vad, dar şi un hapsân 



care a fost în stare, cu douăzeci şi cinci de baniţe de 
grâu puse la păstrare, să-şi lase nevasta şi copiii să 
mănânce pleavă şi ierburi sălbatice. Uite -1 şi pe, şi pe, 
şi pe... şi uite-o şi pe femeia aceea care şchioapătă cu 
picioruţele ei înfăşate şi care cară gârbovită o 
jumătate de coş de pământ, oprindu-se să se 
odihnească la fiecare câţiva paşi: era Bai, soţia mea 
principală, a mea, Ximen Nao. Uite -1 şi pe Yang al 
Şaptelea, şeful jandarmilor din sat, cu o ţigară în gură 
şi o vargă în mână, oprindu-se în faţa ei şi spunându- 
i sever:, Ximen Bai, munceşti în dorul lelii?“ Pe soţia 
mea, Bai, a cuprins-o panica de-aproape a căzut, iar 
coşul greu şi plin de pământ a ajuns jos, izbind-o pe 
unul din picioruşele ei înfăşate. Un strigăt ascuţit a 
scos atunci soţia mea, Bai, iar după aceea a plâns 
îndurerată pe înfundate, au! au! uf! uf! întocmai ca o 
fetiţă. Yang a ridicat varga şi-a altoit brusc cu ea în 
jos - iar eu la fel de brusc m-am scuturat de frâul din 
mâna lui Lan Lian şi m-am repezit spre Yang; varga a 
despicat aerul cu un şuierat, la o palmă de nasul lui 
Bai. N-a rănit-o în niciun fel, Yang exersase mişcarea 
până devenise expert. Puiul ăsta de lele, găinarul 
ăsta, toate patimile le-avea, pe toate - şi mâncatul, şi 
băutul, şi curvăsă- reala, şi jocul de noroc, şi fumatul 
de opiu risipise averea strânsă de taică-său şi o 
supărase pe maică-sa de-şi pusese capăt zilelor 
spânzurându-se de-o grindă; cu toate acestea, fusese 
băgat la ţăranii dintre cei mai nevoiaşi, avangarda 
revoluţiei. Vrusesem să-i dau un pumn, dar de fapt n- 
aveam cum să-i dau un pumn - puteam doar să-i dau 
o copită, puteam doar să-l muşc cu gura mea cea 



mare de măgar şi cu dinţii mei cei mari de măgar: 
Yang, măi pui de lele cu mustăcioară pe buza de sus, 
cu ţigară-n gură şi vargă în mână ce eşti, eu, Ximen 
Măgarul, mai devreme sau mai târziu tot o să te muşc 
crunt! 

Stăpânul a înşfăcat neîntârziat frâul de care mă 
scuturasem, ferindu -1 pe viermele de Yang de prăpăd. 
Dar din instinct, eu tot mi-am cocoţat fundul în sus şi 
mi-am ridicat picioarele din spate. Am simţit cum 
copitele nimeresc pe loc moale - era burta lui Yang. 
După ce devenisem măgar, cuprindeam cu ochii un 
orizont mult mai larg decât pe vremea când eram 
Ximen Nao, de puteam vedea chiar şi ce se află în 
spatele meu. Am văzut deci cum Yang, fiul de căţea, 
pică în buci la pământ, cum fâţuca i se face galbenă ca 
ceara şi cum multă vreme nu-şi mai vine în fire: când 
şi-a venit totuşi în fire, a strigat „Mamă!“. Pui de lele, 
pe maică-ta ai supărat-o într-atâta că s-a spânzurat, 
de ce mai strigi după ea acum? 

Stăpânul meu a amncat frâul din mână şi s-a dus 
grabnic să-l ridice pe Yang înapoi pe picioare. Yang 
şi-a cules varga de pe jos, s-a arcuit înapoi de şale, a 
ridicat varga şi-a altoit din ea înspre căpăţâna mea. 
Stăpânul l-a prins de încheietură, nelăsând varga să 
se coboare spre mine. Dacă vrei să dai într-un măgar, 
uită-te bine şi la stăpân, Yang al Şaptelea! 

— Lan Lian, s-o fut pe mă-ta care te-a făcut ea pe 
tine, fiu de suflet al lui Ximen Nao ce eşti tu, element 
rău de nu te-au băgat în clasa care trebuie, las că dau 
eu şi în tine! Yang făcea tămbălău, dar stăpânul meu 
nu-i dădea drumul la încheietură şi pe nebăgate de 



seamă îşi şi sporea tăria strânsorii, făcându-1 pe 
Yang, care zi de zi îşi istovise puterile tot trăgând-o 
stricatelor, să scoată vaiet după vaiet şi să lase varga 
din mână. Stăpânul l-a împins la o parte şi i-a zis: 

— Socoteşte-te norocos că nu l-am potcovit încă! 

Am ieşit tras de stăpân pe poarta de sud a 

împrejmuirii de pământ a satului, pe marginea căreia 
numeroase fire de mohor galben şi ofilit se legănau în 
bătaia slabă a vântului. Nu era doar ziua întemeierii 
cooperativei, ci şi ziua celor rânduite pentru mine, 
Ximen Măgarul, la atingerea maturităţii. Stăpânul 
mi-a vorbit: 

— Măgarule, azi te duc să-ţi pun potcoave, adică e 
ca şi cum o să ai încălţări, n-o să te mai doară 
picioarele de la pietre şi lucrurile ascuţite n-o să te 
mai înţepe în copite. După ce-ţi pune potcoave, să 
cheamă că te-ai făcut mare, trebuie să mă ajuţi la 
muncă. 

Să muncească la stăpân - asta o fi pesemne soarta 
fiecărui măgar? Mi-am înălţat capul şi-am început să 
strig, iha-ha! iha-ha!: era prima oară când răgeam de 
când devenisem măgar, iar glasul meu, puternic şi 
limpede, a adus pe faţa stăpânului o expresie de 
plăcută surprindere. 

Meşterul potcovar avea şi un atelier de fierărie. 
Avea faţa tuciurie şi nasul de un roşu aprins; 
sprâncene nu mai avea peste arcadele sale mândre, 
genele i se duseseră şi ele, pleoapele le avea roşii şi 
umflate, iar în cele trei cute adânci care îi brăzdau 
fruntea era strânsă cenuşă de cărbune. După dârele 
de sudoare care spălau faţa ucenicului ştiam în 



schimb că pielea acestuia este foarte albă. Tânărul era 
lac de sudoare, mă temeam că o să iasă toată apa din 
el. Fierarul mai în vârstă avea corpul cu totul uscat, 
de parcă focul din cuptor îi zvântase de-a lungul 
anilor toată apa din trup. Cu mâna stângă, tânărul 
aţâţa focul cu foalele, iar în dreapta strângea cleştii cu 
care învârtea un fier sub flacără. Când fierul s-a 
înroşit complet, l-a scos din cuptor, numai lumină în 
curgere şi şuvoi de splendoare, iar apoi meşterul şi 
ucenicul şi-au unit puterile izbind grozav cu ciocanul 
cel mare şi mai uşor cu cel mic, bong-bong! bang- 
bang! dong-dong! dang-dang!; scânteile ţâşneau şi 
se-m- prăştiau, iar zgomotul cutremura pereţii, toate 
acestea stârnind în inima mea, Ximen Măgarul, 
tulburare şi confuzie. 

M-am gândit că tânărul acela cu faţa albă e un copil 
atât de înzestrat şi atât de firesc şi lipsit de reţineri, că 
locul lui adevărat ar fi trebuit să fie pe scenă, unde să 
se ţină de şotii şi cochetării cu fetele, să spună vorbe 
de iubire, cu duioase simţiri ca apa de mângâietoare, 
cu întâlniri dulci de-amor ca de vis; faptul că bătea 
fierul era chiar o greşeală rezultată dintr-un joc al 
întâmplării. Nu mi-ar fi trecut prin cap că, înzestrat şi 
chipeş ca Pan Yue, poetul din vechime, cum era, are 
în el strânsă aşa putere uriaşă - un ciocan cu mâner 
flexibil cântărind nouă kile, dacă nu eşti meşter mare 
în ale fierăriei şi cât un taur de puternic, e greu să-l 
stăpâneşti! în mâna tânărului însă, ciocanul se afla cu 
totul în largul său, de parcă i-ar fi fost acestuia o 
prelungire a corpului. Sub bătăile sale, fierul de pe 
nicovală era parcă o bucată de lut, pe care meşterul şi 



ucenicul acestuia modelau în ce formă le era după 
voie. Dintr-o bucată de fier cam de mărimea unei 
perne au forjat o tocătoare de paie - cea mai mare 
dintre uneltele de fier din casa ţăranului. Stăpânul, 
profitând de scurta clipa de odihnă a celor doi, s-a 
apropiat şi a glăsuit: 

— Meştere Jin, îndrăznesc să te necăjesc să pui 
potcoave măgarului nostru. 

Fierarul mai în vârstă a tras dintr-o ţigară, iar 
fumul i-a ieşit rotocol după rotocol şi din nas, şi din 
urechi; cel tânăr a luat un bol mare din porţelan 
grosolan şi şi-a vărsat apa din el pe gât, gâl! gâl! gâl! 
Apa părea că iese numaidecât înapoi la iveală, 
prefăcută în sudoare, iar eu am adulmecat o 
mireasmă stranie - era vorba de mirosul pe care îl 
scotea trupul acelui tânăr cu chip frumos, inimă 
neprihănită şi mare râvnă de muncă. 

— Frumos zăpeziu! a rostit oftând meşterul după ce 
m-a măsurat din ochi. Stăteam în afara şopronului, 
lângă uliţa largă care ducea spre capitala judeţului, 
iar când mi-am lăsat capul într-o parte, mi-am zărit 
pentru prima dată copitele albe. Amintirile legate de 
Ximen Nao au dat buzna vijelioase, „copite zăpezii" 
se spune despre un cal măreţ ca un pui de dragon... 
însă vorbele fierarului mai în vârstă m-au izbit de 
parcă mi-ar fi turnat în cap o găleată de apă rece: 

— Păcat că e măgar, dacă era cal... 

— Nici calul nu e mai cu folos, a rostit tânărul 
punând jos bolul. La gospodăria de stat au adus nu 
demult două tractoare „Estul este roşu" şi fiecare are 
o sută de cai putere, adică face cât o sută de cai. Un 



plop cât să-l cuprindă doi oameni în braţe l-au 
priponit la mijloc cu un fir mare de oţel pe care l-au 
agăţat de „Estul este roşu“, iar ăsta numai ce-a băgat 
niţel cărbuni şi dum! dum! l-a scos afară cu rădăcină 
cu tot! Iar rădăcina pe care o trăgea era lungă cât 
juma’ de uliţă! 

— Numai tu le ştii pe toate! l-a mustrat fierarul în 
vârstă, spunându-i apoi pe dată lui Lan Lian: Lian, o 
fi el doar un măgar, dar cu asemenea înfăţişare e 
vrednic de toată cinstea. Când cine ştie ce mare 
general o să fie sătul să călărească pe armăsari de soi 
şi-o să vrea deodată să călărească un măgar, tu, Lan 
Lian, o să dai de noroc de pe urma măgărului ăstuia. 

Fierarul cel tânăr a zâmbit cu răceală, în 
continuare a râs în hohote, iar mai apoi s-a oprit 
deodată din râs, de parcă râsul şi expresia de pe 
chipul lui, apărută la fel de brusc ca un fulger şi 
dispărută la fel de inopinat, ar fi avut treabă numai cu 
el şi nicio legătură cu ceilalţi. Meşterul fusese clar 
zdruncinat de râsul ciudat al ucenicului şi avea 
privirea uşor pierdută, părând, deşi nu-şi ţinea ochii 
într-un punct fix, că -1 ţintuieşte pe celălalt. Mai apoi a 
zis: 

— Jin Bian, mai sunt potcoave? 

Jin Bian, care avea răspuns pentru toate, a zis: 

— Avem multe, dar toate sunt de cal. Le punem în 
cuptor, le încălzim şi le batem până facem din ele 
potcoave de măgar. 

A durat cam cât să fumezi o pipă şi potcoavele de 
cal au fost transformate în potcoave de măgar. 
Fierarul cel tânăr a aşezat un taburet greu în spatele 



unuia dintre picioarele mele, pe care cel în vârstă mi 
l-a ridicat, scurtându-mi apoi unghia cu o daltă 
ascuţită. După ce mi-a terminat toate cele patru 
picioare, s-a dat câţiva paşi înapoi, m-a măsurat din 
priviri şi a spus încercat de simţiri nenumărate: 

— Bun măgar, în viaţa mea n-am văzut unul mai 
frumos! 

— Şi mai frumos să fi fost, tot nu s-ar fi putut 
asemui cu o combină! Gospodăria de stat a adus din 
Uniunea Sovietică o combină, e roşie şi poate să taie 
dintr-odată grâul pe zece brazde: prin faţă înghite 
spicele şi pe la spate scuipă boabele, care curg fâş-fâş, 
de în cinci minute umpli un sac! a spus cu mare avânt 
tânărul Jin Bian. 

Fierarul în vârstă a oftat prelung: 

— Jin Bian, după cum se vede treaba, nu pot să te 
mai ţin aici. Dar chiar de-o fi să pleci mâine, azi tot 
trebuie să-i pui potcoave măgarului. 

Jin Bian s-a apropiat de mine şi mi-a apucat un 
picior cu braţul stâng; în mâna dreaptă ţinea un 
ciocan, iar în gură, cinci cuie. A fixat cu stânga 
potcoava pe copită şi din două lovituri de ciocan a 
băgat înăuntru fiecare cui, curat şi îngrijit; şi uite aşa, 
gata potcoava. Le-a pus pe toate patru în nu mult 
peste zece minute. După aceea a lăsat unealta din 
mână şi a intrat în şopron. Meşterul i-a zis stăpânului 
meu: „Lan Lian, ia -1 să facă vreo două ocoluri, să 
vedem dacă şchioapătă sau nu“. Stăpânul m-a tras 
după el să facem un ocol pe uliţă, de la Cooperativa 
de Aprovizionare şi Desfacere până la măcelărie; 
acolo tocmai tăiau un porc negru, iar cuţitul a intrat 



alb în el şi-a ieşit roşu - o treabă tare supărătoare. 
Omul care ucisese porcul purta o cămaşă de un verde 
ca jadul, şi aşa se face că era mult roşu şi era şi mult 
verde, contrastul fiind izbitor. De la măcelărie am 
mers până la administraţia regiunii, unde am dat nas 
în nas cu preşedintele Chen şi cu gărzile lui; mi-am 
dat seama că ceremonia în cinstea cooperativei 
agricole de producţie din satul Ximen se încheiase. 
Bicicleta preşedintelui se stricase şi unul din garda lui 
o căra pe umăr. De cum m-a văzut, preşedintele Chen 
nu şi-a mai mutat multă vreme privirile în altă parte. 
Ştiam că înzestrările şi puterile mele îi atrăseseră 
ochii. Ştiam că în rândul măgarilor sunt unul mare şi 
robust - regele Yama o fi socotit că i-a greşit lui 
Ximen Nao şi de-aia îmi dăduse mie anume capul, 
ochii, copitele şi picioarele măgăreşti cele mai 
frumoase. 

— Grozav măgar, cu copite zăpezii! l-am auzit 
spunând pe preşedinte. 

— Am putea să-l ducem la staţia zootehnică, măgar 
de sămânţă, l-am auzit pe cel care căra bicicleta pe 
umăr. 

— Eşti Lan Lian din satul Ximen? 

— Da, a răspuns stăpânul meu, dându-mi apoi o 
palmă peste fund, dornic foarte să ocolească discuţia. 

Preşedintele Chen i s-a pus în cale, a ridicat mâna 
şi m-a pipăit pe spate, iar eu pe dată am sărit în sus. 

— N-are firea prea bună, a zis stăpânul meu. 

— Dacă n-are firea bună, trebuie dresat cu încetul, 
să nu care cumva să fii fără răbdare. Dacă eşti fără 
răbdare, o să dai rasol şi n-o să mai ai cum să-l 



dresezi. 

Preşedintele Chen îi vorbea stăpânului meu pe un 
ton de expert: 

— înainte să particip la revoluţie, am fost negustor 
de măgari: am văzut măgari cu sutele şi miile, le ştiu 
firea ca pe propriul buzunar. 

A început apoi să râdă în hohote, iar stăpânul meu 
l-a urmat şi el, râzând prosteşte. 

— Lan Lian, Hong Taiyue mi-a vorbit de situaţia ta. 
L-am criticat şi i-am spus că Lan Lian e un măgar 
îndărătnic, trebuie să-l mângâi pe firul părului, nu în 
răspăr, nu se poate fără răbdare, dacă eşti fără 
răbdare, o să-ţi dea una cu copitele de dinapoi şi-o să 
te muşte. Lan Lian, pentru moment poţi să nu intri în 
colectivă. Dar ia ia-te tu la întrecere cu cooperativa! 
Ştiu că ai repartizaţi opt mu de pământ. Până toamna 
viitoare, să vedem câte grâne faci tu în medie pe mu 
şi câte grâne face cooperativa în medie pe mu\ dacă 
faci tu pe mu mai mult decât cooperativa, atunci 
continui cu gospodăria individuală, dar dacă recolta 
cooperativei e mai mare, ne mai punem o dată pe 
vorbit. 

— Vorba asta ai spus-o cu gura dumitale! a spus cu 
însufleţire stăpânul meu. 

— Am spus-o eu cu gura mea, toţi cei de-aici îţi 
sunt martori, a zis Chen arătând spre gărzile sale şi 
spre cei din jur cu degetul. 

Stăpânul m-a tras înapoi la fierărie şi i-a spus 
meşterului: 

— Nu şchioapătă, păşeşte sigur, cu tăria potrivită. 
N-aş fi crezut că unul aşa de tânăr de ani ca meşterul 



Jin Biao poate să facă o treabă atât de 
nemaipomenită. 

Fierarul în vârstă a scuturat din cap zâmbind amar, 
ca apăsat de-o mare greutate pe suflet. 

în acel moment, l-am văzut pe tânărul fierar Jin 
Bian cum iese din atelier ducându-şi în spinare 
aşternuturile - o plapumă cenuşie în jurul căreia era 
înfăşurată o piele de câine - şi spune: 

— Meştere, eu plec. 

— Pleacă, i-a spus întristat celălalt, aleargă după 
viitorul tău cel luminos! 


CAPITOLUL 5 

Săpând după averi şi comori, oamenii o supun 
cercetărilor pe Bai; după tărăboi în sala cea mare, 
măgarul sare peste zid 

Pentru că îmi atârnaseră potcoave noi şi mai 
primisem şi atâtea complimente, eram plin de 
bucurie; pentru că auzise vorba preşedintelui de la 
regiune, stăpânul era şi el vesel. Stăpânul şi măgarul 
- Lan Lian şi cu mine - ne zbenguiam alergând pe 
câmpia întomnată auriu: era ziua cea mai fericită de 
când devenisem măgar. Chiar aşa, decât vreun 
terchea-berchea fără minte, mai bine măgar pe care-1 
iubeşti de cum îl vezi! Era întocmai cum a scris Mo 
Yan, fratele tău cum ar veni, în opera sa, Cronica 
măgarului negru-. 

Cu potcoavele noi, copitele-s uşoare, 



Alerga acum pe drum iute ca vântul. 

Uitase de prostiile din viaţa de dinainte, 

Ximen Măgarul era vesel şi cu totul destins: înălţa 
capul spre cer şi răgea: Iha! Iha! Iha! 

Când ne-am apropiat de capul satului, Lan Lian a 
cules de la marginea drumului o mână de ierburi 
mlădioase şi nişte crizanteme sălbatice galbene, din 
care a împletit o ghirlandă alungită pe care mi-a pus- 
o pe după urechi. Ne-am întâlnit apoi cu măgăriţa 
pietrarului Han Shan de la capătul de apus al satului 
şi cu fiica lui, Han Huahua. Măgăriţa căra în spinare 
două paporniţe lăsate fiecare într-o parte: într-una se 
afla un copilaş acoperit pe cap cu o căciulă din blană 
de iepure, în cealaltă, un purceluş alb. Lan Lian a 
schimbat câteva vorbe cu Huahua, iar eu şi cu 
măgăriţa ne-am încrucişat privirile. Oamenii au 
vorbirea lor, iar noi, măgarii, avem felul nostru de a 
schimba informaţii - prin mirosuri şi poziţii ale 
trupului, precum şi prin intuiţii primare. în urma 
scurtei conversaţii, stăpânul a aflat că Huahua, care 
se măritase şi locuia într-un sat îndepărtat, se 
întorsese acasă pentru aniversarea de şaizeci de ani a 
mamei sale. Bebeluşul din paporniţă era fiul ei; 
purceluşul din cealaltă era darul pe care i-1 făcuseră 
cei de acasă. în acei ani, oamenii când îşi făceau 
daruri preferau animalele vii - purceluşi, miei sau 
pui -, iar când cârmuirea dădea vreo primă, aceasta 
era şi ea uneori câte vreun mânz, viţel sau iepuraş cu 
blană bogată. Vedeam limpede că legătura dintre 
stăpân şi Huahua nu era una obişnuită şi mi-am adus 
aminte că pe când eram Ximen Nao, Lan Lian păştea 



vacile, iar Huahua oile şi că cei doi se jucaseră prin 
iarbă de-a măgarii care se dau de-a rostogolul. De 
fapt nu prea îmi stătea gândul la treburile lor, ca 
măgar plin de vlagă şi tărie ce eram, cel mai mult îmi 
păsa de măgăriţa aceea din faţa mea, care căra în 
spinare bebeluşul şi purcelul. Era mai în vârstă decât 
mine, s-ar fi zis că avea între cinci şi şapte ani. 
Puteam să-i apreciez vârsta după adânciturile duse 
mult în fundul capului pe care le avea deasupra 
ochilor; desigur, putea şi ea perfect de bine să-mi 
aprecieze vârsta, chiar cu şi mai mare uşurinţă. Să nu 
crezi că dacă eram Ximen Nao întors iar pe lume 
eram şi măgarul cel mai deştept de pe faţa 
pământului, deşi o vreme nutrisem şi eu această 
iluzie; pesemne că şi ea era reîncarnarea unui 
personaj important. Eu, când mă născusem, 
avusesem părul cenuşiu, care se înnegrise pe măsură 
ce crescusem: dacă n-aş fi fost acum negru, doar 
copitele mele n-ar fi fost de-ajuns ca să ia ochii şi să 
fure vederile. Ea era cenuşie, cu trupul destul de 
mlădiu, sprâncenele delicate şi dinţii foarte ordonaţi 
şi curaţi; când şi-a apropiat botul ca să ne 
împrietenim, am adulmecat mireasma de turtă de 
soia şi tărâţe de pe buzele şi dintre dinţii ei. I-am 
adulmecat şi mirosul care-mi spunea că e stârnită şi 
în acelaşi timp am simţit cum arde pe dinlăuntru şi 
cât tânjeşte să o încalec. Aşa s-a iscat în mine dorinţa 
intensă de a mă cocoţa pe ea. 

Stăpânul a întrebat-o pe Huahua: 

— Aţi făcut şi voi cooperativă? 

— Ne conduce acelaşi şef la judeţ, cum să nu 



facem? a răspuns ea fără grabă. 

M-am răsucit până în spatele măgăriţei sau poate 
că ea şi-a mutat singură bucile spre mine. Odoarea 
excitantă a devenit şi mai puternică, iar când am 
mirosit-o o dată, m-am simţit de parcă aş fi dat pe gât 
o tărie; fără să vreau, mi-am ridicat capul şi mi-am 
înăltat botul, mi-am dezvelit dinţii şi mi-am ferecat 
nările ca să nu las odoarea aceea să iasă afară, iar 
această postură foarte frumoasă a îmbătat-o pe 
măgăriţă, aducând-o în extaz. în acelaşi timp, maiul 
meu cel negru s-a sculat şi el cu vitejie, 
zdroncănindu-mi drept peste burtă. O asemenea 
ocazie se iveşte la o mie de ani şi e iute trecătoare, dar 
tocmai pe când îmi ridicam picioarele din faţă cu 
gândul s-o încalec, l-am văzut pe copilicul din 
paporniţă care dormea deosebit de adânc, precum şi 
pe purcelul care guiţa bezmetic. Dacă aş fi încălecat-o 
atunci, picioarele mele din faţă, de-abia potcovite, ar 
fi şters de bună seamă de pe faţa pământului cele 
două vieţi dinăuntrul paporniţelor. Iar atunci, mi-e 
teamă că eu, Ximen Măgarul, aş fi rămas pe vecie în 
iad, până şi ca dobitoc fiind greu să mai renasc. în 
acest moment de ezitare, stăpânul a smucit de frâu, 
iar copitele mele din faţă s-au coborât în spatele 
măgăriţei. Huahua a început să strige înspăimântată 
şi-a tras-o grabnic pe măgăriţă înainte, la o oarecare 
distanţă de mine. 

— Tata înadins mi-a spus că măgăriţa e în călduri şi 
să mă păzesc, dar eu tocmai de-asta am uitat! Şi mi-a 
zis să mă păzesc de măgarul familiei lui Ximen Nao - 
ia uite, Ximen Nao e mort de-atâţia ani, dar tata tot 



crede că tu eşti argatul lui şi zice de măgarul tău că e 
al familiei lui Ximen Nao! 

— Dacă n-a zis că măgarul e Ximen Nao reîncarnat 
şi întors iar pe lume, tot e bine, a zis râzând stăpânul 
meu. 

Auzindu- 1 , am tras o sperietură zdravănă: 
pătrunsese oare secretul meu? Şi, dacă ştia că 
măgarul e stăpânul lui reîncarnat şi întors iar pe 
lume, era de bine sau de rău pentru măgar? Când 
soarele roşu dădea să apună, Huahua şi stăpânul meu 
şi-au luat şi ei rămas-bun: 

— Frate Lan, a zis ea, mai vorbim şi cu alt prilej, 
acum trebuie să mă duc, mai am cinsprezece li până 
acasă. 

— Dar măgăriţa nu se-ntoarce în seara asta? a 
întrebat-o preocupat stăpânul meu. 

Huahua a zâmbit subţire, şi-a coborât glasul şi a 
spus pe un ton misterios: 

— Măgăriţa asta a noastră e foarte isteaţă, după ce 
mănâncă nutreţ pe săturate şi bea şi apă îndeajuns, îi 
dau jos frâul şi se-ntoarce singură acasă. E la fel de 
fiecare dată. 

— Da’ de ce-i dai jos frâul? 

— De frică să n-o tragă de el vreun om rău! Şi 
oricum, cu frâul nu poate să fugă prea repede, iar în 
caz că dă peste vreun lup, nu-i prea lesnicios. 

— Hm, a zis stăpânul frecându-se pe bărbie, nu vrei 
să te petrec o bucată de drum? 

— Nu, nu, a zis Huahua, aveţi piesă în sat în seara 
asta, du-te să te uiţi şi dumneata. După ce-a făcut 
câţiva paşi mânându-şi măgăriţa, şi-a întors capul şi- 



a adăugat: 

— Frate Lan, tata a zis că nu trebuie să te- 
ndărătniceşti aşa ca un măgar, mai bine să mergi 
laolaltă cu toată lumea, e mai sigur. 

Stăpânul a scuturat din cap fără să zică nimic, m-a 
ţintuit cu un ochi şi-a zis: 

— Hai, flăcăule, că până şi tu te gândeşti la 
bunătăţuri! mai era puţin şi mă băgai în mare bucluc. 
Ia zi, să-l pun eu pe jugă- nitor să te scopească au ba? 

De cum am auzit asta, am început să dârdâi din 
toate încheieturile şi-am simţit cum mi se strânge 
punga boaşelor şi cum mă ia cu asalt un val de 
spaimă uriaş. Stăpâne, să nu care cumva să mă 
jugăneşti! — aşa voiam să zbier, dar când vorbele îmi 
ieşeau pe gâtlej, se prefăceau într-un lung şir de 
răgete: Iha! Iha! Iha!... 

Am intrat în sat şi pe când mergeam pe uliţa mare, 
potcoavele mele se ciocneau de pietre şi scoteau 
sunete clare şi melodioase, cu un ritm bine desluşit. 
Chiar dacă mintea îmi era în altă parte, prin faţa 
ochilor mi se legăna chipul plăcut al măgăriţei, cu 
buzele ei rozalii, fragede şi delicate, iar nasul îmi era 
învălătucit de mirosul ei de urină atât de plin de 
pasiune, ceea mă făcea în fiece clipă să-mi pierd 
minţile; totuşi, cele trăite ca om în viaţa de dinainte 
mă făceau să nu fiu asemenea măgarilor obişnuiţi, 
întorsăturile neaşteptate din lumea oamenilor aveau 
o mare atracţie asupra mea. Am văzut numeroşi 
oameni care alergau cu mare iuţeală undeva, iar din 
vorbele pe care le slobozeau în goana lor am aflat că 
în curtea familiei Ximen - acum curtea gospodăriei 



săteşti şi a birourilor cooperativei, precum şi, fireşte, 
curtea stăpânului, Lan Lian, şi a lui Huang Tong - 
tocmai fusese expusă la vedere o oală smălţuită din 
porţelan colorat, plină de aur, argint şi comori. 
Fusese descoperită după-amiaza, în timp ce săpau ca 
să construiască scena pentru piesă. Pe loc am văzut 
cu ochii minţii privirea vagă şi echivocă a celor care, 
în acele momente, se aflau în faţa scânteierilor de 
perle şi comori ce răzbateau afară din oală. 

Amintirile lui Ximen Nao au năpădit ca un şuvoi, 
slăbind dragul cel mare pe care-1 resimţea Ximen 
Măgarul faţă de măgăriţă. Nu ţineam minte să fi 
îngropat acolo aur, argint şi alte lucruri de valoare; 
mia de arginţi îngropată în grajdul vitelor, dimpreună 
cu multele averi şi comori puse bine într-un perete 
despărţitor le luaseră deja brigăzile de ţărani sărmani 
la reveri- fîcare, când cu reforma agrară. Din pricina 
asta, soţia mea, Bai, avuse parte de-atâta şi-atâta 
amărăciune. 

...La început, Huang Tong, Yang al Şaptelea şi ai 
lor le-au închis pe Bai, Yingehun şi Qiuxiang într-o 
odaie ca să le interogheze, sub comanda personală a 
lui Hongtaiyue. Eu eram închis în altă odaie şi nu 
puteam vedea ce se întâmplă la interogatoriu, dar 
puteam auzi vocile. 

— Vorbeşte! Unde-a ascuns Ximen Nao aurul şi 
comorile? Vorbeşte! 

Am auzit răpăială de vergi şi de bastoane 
zdroncănind în masă. Am auzit-o pe târfa de 
Qiuxiang plângând şi strigând: 

— Mai mare al satului, comandante, unchilor, 



fraţilor, eu sunt de origine dintre cei sărmani, în 
familia Ximen mănânc pleavă şi înghit ierburi 
sălbatice, niciodată nu m-au socotit om, Ximen Na o 
m-a siluit, iar când el mă siluia, Bai mă apăsa de 
picioare şi Ying- chun de mâini, ca să-l lase pe 
măgarul de Ximen Nao să mă fută! 

— Mănânci rahat! 

Yingehun era cea care strigase. 

Zgomot că se lovesc, zgomot că le trage cineva 
deoparte. 

— Spune numai vorbe neadevărate! adăugase Bai. 

— La ei în casă eram mai rău ca un porc sau un 
câine, unchiule, frate, cumnaţilor, mi-s om care a 
răbdat mare amar, sunt din aceeaşi clasă ca voi, sunt 
soră de clasă cu voi, voi m-aţi scăpat din marea de 
amărăciune, vă port mare recunoştinţă şi am mare 
îndatorare la voi/ de-abia mă ţin să nu-i scobesc 
creierul din cap lui Ximen Nao şi să vi-1 dau vouă să-l 
mâncaţi, i-aş smulge şi inima şi ficaţii din el să vi le 
dau vouă să meargă la băutură... Ia gândiţi-vă 
dumneavoastră, când şi-au îngropat ei averile şi 
comorile, cum o să-mi zică ei mie ce şi cum? Dragii 
mei tovarăşi de clasă, ia cântăriţi dumneavoastră 
niţel treaba asta! 

Aşa plângea şi ţipa Qiuxiang. 

Yingehun în schimb nu plângea şi nu făcea tărăboi, 
ţinând-o una şi bună: i 

— Eu toată ziua nu făceam decât treabă şi vedeam 
de copii, de alte lucruri nu ştiu nimica-nimicuţa. 

Aşa e, niciuna nu ştia unde ascunsesem aurul şi 
cele de preţ, doar eu şi cu Bai ştiam. Concubina e 



concubină, nu poţi să te în- crezi în ea, cea în care 
poţi să te încrezi e soţia. 

Bai nu zicea nici păs, dar după ce-au strâns-o cu 
uşa, a spus: 

— Era de ochii lumii, de ziceai că scrinurile-s pline 
de aur şi cuferele de-argint, dar adevărul e că de 
multă vreme intra mai puţin decât ieşea, iar când mai 
picau nişte bani, nu mi-i dădea mie. 

Am presupus că zicând aceasta, le-a ţintuit plină de 
vrăjmăşie, cu ochii ei mari şi goi, pe Yingehun şi 
Qiuxiang. Ştiam că o urăşte pe Qiuxiang, dar 
Yingehun fusese în fond servitoarea ei, adusă cu ea 
de-acasă şi apropiată de ea cum e pielea de os; a ei 
fusese şi ideea s-o iau pe Yingehun de concubină, ca 
să-mi dăruiască urmaşi să ducă neamul mai departe, 
iar Yingehun şi-a dat toată silinţa, în anul următor 
avea să-i nască pe gemeni. C-am luat-o însă 
concubină şi pe Qiuxiang a fost din pricina uşurinţei 
mele. Cu toate mergând strună, te fuduleşti de uiţi de 
tine: câinele când se fuduleşte îşi ţine coada pe sus, 
iar omul când se fuduleşte îşi ţine scula pe sus. 
Desigur că de vină fusese şi dracul ăsta mic de 
femeie, care în fiecare zi mă provoca cu privirea şi mă 
zgâria cu sfârcurile ţâţelor. Iar eu, Ximen Nao, nu 
eram vreun sfânt, şi nu putusem face faţă acestei 
ispite. Bai mă ocărâse crunt din această pricină: 

— Jupâne, mai devreme sau mai târziu o sa-ţi 
găseşti pieirea de mâna dracului ăsta de muiere! 

Iar ce zisese Qiuxiang că Bai o apăsase de picioare 
ca s-o silu- iese eu era cu totul şi cu totul scorneală şi 
făcătură. Bai o bătuse, asta era adevărat, dar Bai o 



bătuse şi pe Yingehun. 

Mai apoi, le-au dat drumul lui Yingehun şi lui 
Qiuxiang, iar eu, închis într-o odaie din aripa de vest, 
am străpuns cu privirea prin grilajul de la fereastră şi 
le-am văzut pe cele două când au ieşit din clădirea 
principală: lui Qiuxiang, chiar cu părul zburlit şi faţa 
murdară, i se putea citi pe obraz voioşia ascunsă, în 
timp ce ochii i se învârteau bezmetici de jur-împrejur. 
Yingehun, toată o frământare, s-a năpustit drept în 
camera din aripa de răsărit de unde veneau 
plânsetele răguşite ale lui Jinlong şi Baofeng. Băiatul 
meu, fata mea, se tânguia inima-n mine, nu ştiu unde 
am greşit de-am vătămat noima firii şi-am nimerit 
peste o aşa grozavă încercare, nenorocindu-mă nu 
numai pe mine, dar aducând năpastă şi peste soaţă şi 
copii! Mă gândeam însă şi că proprietari de pământ 
combătuţi, demascaţi şi traşi la răspundere, măturaţi 
la o parte şi aruncaţi afară pe uşă din casele lor sau 
cărora li se rupea gâtul de câine turbat se găseau în 
toate satele, dintr-unul nu lipseau, erau în lumea asta 
largă cu sutele şi miile: toţi să fi făcut fapte rele şi toţi 
să fie musai să primească asemenea răsplată? Aşa era 
sorocit să fie, cerul şi pământul se rotesc, Soarele şi 
Luna îşi au mersul lor, n-ai scăpare dacă eşti sortit 
pieirii: eu, Ximen Nao, încă îmi mai aveam căpăţâna 
pe umeri doar din pricină că mă bucuram de 
ocrotirea strămoşilor. într-o lume ca asta, ai noroc cu 
carul să te poţi păstra în viaţă, cum să mai cutezi să şi 
ceri cu nesăbuinţă altceva? Totuşi eram deosebit de 
îngrijat de Bai - în caz că nu putea să facă faţă şi 
dădea în vileag locul în care aveam ascunsă comoara, 



treaba nu numai că nu-mi micşora mie vinovăţia, dar 
îmi mai şi arunca un blestem de moarte iute peste 
cap. Bai, Bai, soaţa mea, tu ai gând adânc, eşti cu 
mare chibzuinţă, în clipa asta de cumpănă să nu te 
zăpăceşti! 

Cel ce stătea de santinelă era Lan Lian, care se 
sprijinise cu spatele de fereastră şi îmi bloca vederea: 
puteam doar să aud, şi auzeam cum în clădirea 
principală se desfăşoară încă o rundă de 
interogatoriu. Iar runda asta era de-adevăratelea. 
Strigătele erau asurzitoare, vergile, joardele, bicele, 
toate răpăiau plesnind în masă, toate pocneau 
plesnind-o pe soţia mea, Bai, iar ea, soţia mea, aolea 
ascuţit, facându-mă să mă simt de parcă-mi răsucea 
cineva cuţitul în inimă şi să dârdâi din toate 
încheieturile. 

— Vorbeşte! Unde-s ascunse averile şi comorile? 

— N-avem averi şi comori... 

— Bai, Bai, tare căpoasă mai eşti, se vede treaba că, 
dacă nu-i dăm să simtă niţică usturime, n-o să-şi dea 
drumul la gură. 

Părea să fie vocea lui Hong Taiyue, deşi parcă nu 
semăna. 

A urmat un moment de pace, fără niciun zgomot, 
iar după aceea a venit urletul lui Bai, un urlet care 
mi-a făcut părul măciucă. Nu eram în stare să ghicesc 
ce fel de caznă îngrozitoare poate să facă o femeie să 
scoată un urlet atât de înfricoşător. 

— Vorbeşti? Dacă nu vorbeşti, o luăm de la capăt! 

— Vorbesc... vorbesc... iar mie mi s-a luat o piatră 
de pe inimă, bine, vorbeşte, oricum, o moarte are 



omul. Decât să rabde toate chinurile astea ca să mă 
ocrotească pe mine, mai bine mor eu. 

— Vorbeşte, unde sunt ascunse? 

— Sunt ascunse, sunt ascunse în templul zeului 
solului de la răsăritul satului, în templul lui Guandi 
din nordul satului, la Cotul cu lotuşi, în burta vacii... 
Nu ştiu, zău nu ştiu, chiar n-avem averi şi comori, la 
prima reformă agrară am dat toate lucrurile! 

— Mare curaj pe tine, Bai, îndrăzneşti să te ţii de 
goange cu noi! 

— Daţi-mi drumul, chiar nu ştiu nimic... 

— Trageţi-o afară! 

Am auzit ordinul maiestuos slobozit în clădirea 
principală. Cel care-1 dăduse stătea pesemne în 
balansoarul de santal în care stăteam eu de obicei: 
lângă balansoar se afla o masă pătrăţoasă pe care 
erau aranjate pensule, hârtii şi celelalte dintre 
comorile literaţilor, iar pe peretele din spatele ei 
atârna un tablou cu tema „Cei cinci fii urează viaţă 
lungă“. în spatele acestuia se afla peretele 
despărţitor, în care erau ascunse patruzeci de lingouri 
de argint în formă de potcoavă în greutate de 50 de 
liangi fiecare, douăzeci de lingouri mici de aur de 
câte un liang fiecare şi toate bijuteriile lui Bai. Pe ea 
am văzut cum o trag afară doi miliţieni. Avea părul 
încurcat şi vâlvoi, hainele ferfeniţite, fâşii-fâşii, şi era 
murată toată; de pe corp îi picura ceva, nu ştiu dacă 
sânge sau sudoare. Când mi-am văzut soaţa arătând 
aşa, în mine, Ximen Nao, toate năzuinţele s-au făcut 
cenuşă. Bai, Bai, ţi-ai ţinut fălcile încleştate, aur curat 
ţi-a fost credinţa faţă de mine, cu o asemenea soţie se 



cheamă că eu, Ximen Nao, n-am făcut umbră 
pământului degeaba! în urma ei au ieşit doi miliţieni 
cu puştile în mâini, iar eu mi-am dat pe neaşteptate 
seama că se duc să o împuşte. Aveam mâinile legate 
la spate, în poziţia numită „Su Qin cu spada-n spate, “ 
aşa că m-am văzut silit să zupăiesc cu căpăţâna în 
grilajul ferestrei, strigând tare în acelaşi timp: 

— Puşca jos, daţi-i drumul! 

I-am zis lui Hong Taiyue: 

— Măi pui de lele care băteai în os de bou, 
netrebnicul netrebnicilor ce eşti, mă, tu nu faci nici 
cât un floc de pe mătărânga mea, dar uite că băiatu n- 
a avut noroc şi-a picat la laba şlehtei ăsteia de 
sărăntoci care sunteţi voi. Nu te poţi pune împotriva 
voinţei Cerului, aşa că trebuie să mă las şi eu moale şi 
spun, na: Voi sunteţi bunicii, băiatu e nepotu! 

Hong Taiyue a râs: 

— E bine că poţi să-ţi dai seama de asta. Da, eu, 
Hong Taiyue, sunt fără doar şi poate netrebnicul 
netrebnicilor, dacă 

1 Un bang este echivalent cu 50 de grame. 

Nu era Partidul, teamă mi-e mie că bateam la osul 
ăla de bou până la moarte. Dar acum, ţie ţi s-a întors 
norocul şi roata s-a-n- vârtit de partea noastră, a 
fârtaţilor sărmani, şi-aşa ne-a venit nouă apa la 
moară. Când v-am demascat şi v-am tras pe voi la 
răspundere, de fapt ne-am luat nouă averile înapoi. 
Adevărul cel mare ţi l-am repetat de o mie de ori deja 
- nu tu, Ximen Nao, ai hrănit şi-ai ţinut argaţii şi 
arendaşii, arendaşii şi argaţii te-au ţinut şi te-au 
hrănit pe tine, Ximen Nao, şi pe toţi ai tăi. Aţi dosit 



averi şi comori, iar nelegiuirea asta nu poate fi 
iertată, dar dacă ni le daţi pe toate, o să vă tratăm cu 
mărinimie. 

— Treaba asta cu îngropatul de averi şi comori am 
făcut-o eu de unul singur, femeile nu ştiu nimica- 
nimicuţa, că doar ştiu eu bine că nu poţi avea 
încredere într-o femeie, cum dai cu pumnul în masă 
şi-ţi holbezi ochii la ele, se scapă de toate tainele. Pot 
să scot acum toate averile şi comorile, să vă uimească 
pe toţi de cât de multe sunt şi să vă ajungă să vă 
cumpăraţi şi un tun, dar tu trebuie să garantezi că o 
laşi slobodă pe Bai şi că nu le faci viaţa grea lui 
Yingehun şi Qiuxiang. Ele nu ştiu nimic. 

— Să stai liniştit în privinţa asta, o să facem potrivit 
prevederilor. 

— Bine, dezlegaţi-mă. 

Câţiva miliţieni m-au privit neîncrezători, uitându- 
se apoi la Hong Taiyue. 

Acesta a zâmbit: 

— Le e teamă că dacă tot s-a ciobit toarta, să nu 
spargi şi vasul şi să vrei să te lupţi ca o fiară încolţită. 

Am râs şi eu. Hong Taiyue m-a ajutat cu mâna lui 
să mă dezleg şi a scos o ţigară şi mi-a dat-o. Am luat- 
o cu o mână amorţită şi m-am aşezat pe balansoarul 
meu, cu infinită întristare în inimă. După aceea am 
ridicat mâna, am tras jos tabloul cu cei cinci fii 
aducând daruri de viaţă lungă şi le-am zis 
miliţienilor: 

— Păliţi aici cu patul puştii! 

Averile şi comorile care au ieşit din peretele dintre 
camere i-au făcut pe cei de faţă să facă ochii mari şi 



să rămână cu gura căscată. După privirea din ochii 
lor, am priceput bine ce le trece prin minte. Unul nu 
era să nu vrea să-şi însuşească pe nedrept averea asta 
mare, ba chiar să şi viseze pe loc la tot felul de 
posibilităţi: „Dacă mi-ar fi repartizat mie casa asta, 
iar eu aş fi descoperit întâmplător locul unde era 
ascunsă comoara. 

Profitând de faptul că toţi ţintuiau vrăjiţi averile şi 
comorile de-acolo, am întins mâna şi-am dibuit de 
sub balansoar un revolver şi-am tras un glonţ către 
podeaua din cărămizi negre; glonţul a ricoşat şi-a 
rămas înfipt în perete. Miliţienii s-au trântit alandala 
la pământ, doar Hong Taiyue rămânând în picioare. 
Puiul ăsta de lele chiar avea şira spinării. 

— Ascultă aici, Hong Taiyue, am zis, glonţul de- 
adineauri, dacă ţinteam cu el spre capul tău, acum 
zăceai la pământ ca un câine mort. Dar n-am ţintit 
spre tine şi n-am ţintit nici spre vreunul dintre 
oamenii tăi, pentru că n-am cu niciunul dintre voi 
vreo ranchiună anume. Dacă nu veneaţi voi să mă 
combateţi, veneau alţii să mă combată, astea-s 
vremurile, cu potrivnicie pentru cei bogaţi, aşa că n-o 
să mă ating de niciun fir de păr de-al vostru. 

— Ai spus foarte bine, a zis Hong, eşti un om care 
pricepe punctele cele mai însemnate şi înţelege 
situaţia în întregul ei. Ca de la om la om, te stimez 
foarte mult, chiar aş merge până la a mă lega cu tine 
şi-a mă face frate juruit; fiind eu însă element al 
clasei revoluţionare, am obligaţia să simt că nu am 
loc de tine sub soare, am obligaţia să te lichidez. Aici 
nu e vorba de duşmănie individuală, e vorba de 



duşmănie de clasă. Tu acum poţi să-ţi reprezinţi clasa 
care urmează să fie până la capăt lichidată, să 
deschizi focul şi să mă omori, făcând din mine un 
martir al clasei revoluţionare; în continuare, guvernul 
nostru o să te împuşte, făcând din tine un martir al 
mosierimii contrarevoluţionare. 

Am râs, am râs foarte răsunător. Am râs în hohote, 
am râs până mi-au dat lacrimile, multe lacrimi. După 
aceea am spus: 

— Hong Taiyue, mama mea credea în Buddha. Eu 
toată viaţa n-am ucis nicio făptură, ca să-mi arăt cea 
mai adâncă iubire de fiu pentru ea. Mi-a zis că, dacă o 
să ucid vreo făptură după ce moare ea, o să rabde 
amar pe lumea umbrelor. Aşa că dacă vrei să devii 
martir, te rog să te duci la altul. Eu, unul, de trăit am 
trăit de-ajuns, mă gândesc să mor, dar moartea mea 
n-are nicio treabă cu nu ştiu ce clase de care vorbeşti 
tu. Prin deşteptăciune şi hărnicie şi noroc, aşa am 
strâns eu avere mare, şi nu mi-a trecut niciodată prin 
cap să intru în vreo clasă. Şi după ce mor, n-o s-ajung 
eu nu ştiu ce martir. Simt doar că de-ar fi trăiesc în 
felul ăsta de-acum înainte, chiar că m-aş sufoca de 
supărare. Multe lucruri mă gândesc la ele şi nu le 
pricep şi asta mă face să fiu tare neînlargul meu, aşa 
că tot mai bine e să mor. 

Mi-am sprijinit arma de frunte şi-am zis: 

— în grajd mai e îngropată o oală, în care sunt o 
mie de arginţi. îmi pare rău că trebuie să daţi la o 
pane bălegarul din grajd ca să scoateţi oala, mai întâi 
o să vă umpleţi cu totul de putoare şi de-abia după 
aia o să vedeţi argintii. 



— N-are însemnătate, pentru o mie de arginţi, nu 
numai că dăm afară un grajd de bălegar, ne băgăm şi- 
n căcat şi mai facem şi tumbe. Te sfătuiesc totuşi să 
nu te omori, poate că o să-ţi lăsăm şi ţie câte ceva să- 
ţi duci zilele, să ne vezi pe noi, şleahta de sărăntoci, 
cum devenim cu totul stăpâni pe soarta noastră, cum 
stăm noi cu capul sus şi pieptul scos înainte, cum ne 
facem noi stăpâni şi ne ocupăm noi de treburi şi 
construim o societate justă. 

— Iartă-mă, dar nu vreau să mai trăiesc. Eu, Ximen 
Nao, am obişnuinţă ca ceilalţi să dea din cap şi să se 
lase jos din şale în faţa mea şi nu vreau s-ajung eu să 
dau din cap şi să mă las jos de şale în faţa altora. în 
viaţa următoare, dacă aşa e sorocit, o să ne vedem din 
nou, flăcăi! 

Am apăsat pe trăgaci, dar arma n-a pocnit - un 
glonţ prost. Pe când o dădeam la o parte de la frunte 
căutând să aflu unde e problema, Hong Taiyue, ca un 
tigru fioros care se năpusteşte peste hrană, mi-a 
smuls revolverul din mână. Miliţienii au venit în 
urma lui şi m-au legat din nou cu sfoară. 

— Flăcăule, nu prea le ştii, a zis Hong Taiyue 
ridicând revolverul, de ce-ai dat ţeava la o parte? Cea 
mai mare calitate la revolver e că n-ai de ce să te temi 
că e glonţul prost, doar mai apeşi o dată pe trăgaci şi 
vine glonţul următor; iar dacă ăla nu era unul prost, 
zăceai acum pe podea ca un câine rozând din 
cărămizile astea negre. 

Mândru de sine, a râs puternic şi le-a ordonat 
miliţienilor să organizeze oamenii şi să se ducă la 
iuţeală să sape în grajd. După aceea mi-a zis: 



— Ximen Nao, am credinţa că nu ne-ai amăgit, un 
om care are de gând să se omoare n-are de ce să mai 
spună minciuni... 

Stăpânul mă trăgea după el, chinuindu-se să se 
strecoare pe poartă - asta pentru că, în aceste 
momente, miliţienii, în con formitate cu ordinele 
cadrelor din sat, mânau afară din curte masele de 
oameni. Cei mai puţin curajoşi erau păliţi peste fund 
cu paturile puştilor şi erau nerăbdători să iasă; cei 
mai curajoşi, în schimb, ardeau de nerăbdare să se 
îngrămădească şi mai mult înăuntru, să vadă ce avea 
să se întâmple. Stăpânul mă trăgea şi el înăuntru, pe 
mine, măgarul minunat care eram, dar e uşor de 
închipuit cât ne era de greu să intrăm în acest 
moment pe poartă. La nivel sătesc, căutaseră deja să 
dea familiile Lan - a noastră - şi Huang afară din 
curte şi să pună toată reşedinţa familiei Ximen sub 
stăpânirea gospodăriei săteşti, dar, în primul rând, n- 
au putut găsi nicio altă casă liberă şi, în al doilea, nici 
stăpânul şi nici Huang Tong nu erau oameni să joace 
cu uşurinţă după cum le cântă alţii. Să vrei să-i muţi 
afară din curte era, pe termen scurt, o treabă mai 
grea decât să te urci până la cer. Aşa că eu, Ximen 
Măgarul, puteam în fiecare zi să intru şi să ies pe 
aceeaşi poartă cu cadrele din sat, ba chiar cu cele 
venite în inspecţie de la regiune sau judeţ. 

După multă larmă, numeroşi oameni încă se mai 
buluceau în curte; miliţienii obosiseră, aşa că şi-au zis 
că mai bine se retrag într-o parte să fumeze o ţigară. 
Eu stăteam în staul, uitându-mă cum soarele de seară 
mânjeşte într-un auriu luminos ramurile caisului cel 



mare. Sub pom stăteau de gardă, cu puşca în mână, 
doi miliţieni, iar mulţimea bloca de privirea mea ce se 
afla la picioarele lor; ştiam însă că acolo se găsea oala 
aceea plină de averi şi comori şi că pricina pentru 
care oamenii se buluceau aşa grămezi- grămezi era 
chiar averile şi comorile acelea. Jur în faţa Cerului că 
averile din oala aia nu aveau nicio legătură cu mine, 
Ximen Nao. Iar atunci am văzut-o pe Bai, soţia 
principală a lui Ximen Nao, intrând pe poartă 
escortată de un miliţian şi de şeful jandarmilor, cu 
puşti în mână. Am început să dârdâi din toate 
încheieturile. 

Soţia mea, Bai, cu părul încâlcit precum claia de 
cânepă, era plină de pământ pe tot corpul, de parcă 
tocmai s-ar fi strecurat afară din mormânt. îşi înfoia 
braţele, bătând din ele de trei ori la fiecare pas, 
numai aşa putându-şi păstra echilibrul ca să 
înainteze anevoios pe drum. Văzând-o, oamenii din 
curte care făcuseră tărăboi fără răgaz au tăcut de 
îndată, de nici pasărea nu se mai auzea. Mulţimea s-a 
tras înapoi, lăsând liberă, fără să le spună cineva, 
poteca pietruită care ducea spre clădirea principală, 
în faţa intrării, la poarta mare, se afla înainte un 
perete paravan pe care era incrustat semnul 
„fericire", cât o boabă de mare; la reve- rificare la 
reforma agrară, fusese pus la pământ peste noapte de 
doi miliţieni orbiţi de pofta de avere, care se 
potriviseră din întâmplare să viseze amândoi că în 
peretele paravan se află câteva sute de lingouri de 
aur. N-au scos până la urmă de-acolo decât o foarfecă 
ruginită. 



Soţia mea, Bai, s-a împiedicat de o piatră care se 
ţuguia pe potecă, iar corpul i-a plecat înainte şi-a 
căzut lată la pământ. Yang al Şaptelea n-a pierdut 
ocazia să-i tragă un picior, ocărând-o în acelaşi timp: 

— Scoală-te sus de acolo, ce faci pe moarta! 

Am simţit cum un mănunchi de mlădiţe de foc de 
un albastru pur mi se aprind bubuinde în creier şi 
cum agitaţia şi indignarea mă fac să scutur fără 
întrerupere din copite. Cei din curte aveau toţi 
figurile serioase, iar atmosfera se făcuse deodată fără 
pereche de întristată. Soţia lui Ximen Nao, plângând 
şi suspinând, şi-a cocoţat fundul în sus şi s-a sprijinit 
cu amândouă mâinile pe pământ, cu gând să se caţere 
înapoi în picioare: în poziţia aceea, semăna cu o 
broască rănită. 

Yang a ridicat iar piciorul să lovească, dar Hong 
Taiyue, care stătea în picioare pe trepte, l-a oprit cu 
un răcnet: 

— Ce faci acolo? A trecut atâta vreme de la 
Eliberare şi tu încă mai deschizi gura să ocărăşti 
oamenii, ridici mâna să-i loveşti, ce-i asta? Pătezi 
obrazul Partidului! 

Yang, stânjenit tot, a început să-şi frece mâinile, 
bâiguind ceva. 

Hong Taiyue a coborât de pe trepte, s-a oprit în 
faţa lui Bai, s-a îndoit de şale şi-a proptit-o să se 
ridice. Picioarele ei s-au înmuiat şi-a dat să se lase în 
genunchi, spunând înecată în suspine: 

— Şef al satului, cruţă-mă, de-adevăratelea n-am 
ştiut nimic, arată-te îngăduitor, cruţă-mi viaţa asta de 
câine... 



— Ximen Bai, nu trebuie să faci una ca asta. 

Numai după ce-a ţinut-o cu putere cu amândouă 

mâinile a reuşit Hong să o împiedice să 
îngenuncheze. Expresia de pe faţa lui era foarte 
binevoitoare, dar pe dată s-a făcut iarăşi severă; la fel 
de sever, le-a zis şi privitorilor din curte: 

— Ia împrăştiaţi-vă, ce v-aţi bulucit toţi? Ce-i de 
văzut aici? Ia împrăştiaţi-vă! 

Oamenii şi-au plecat capetele şi s-au împrăştiat cu 
încetul. 

Hong i-a făcut cu mâna unei femei dolofane care-şi 
ţinea părul răsfirat pe spate: 

— Yang Guixiang, vino aici şi sprijin-o! 

Yang Guixiang fusese în conducere la Federaţia 
Femeilor pentru Salvarea Ţării, iar acum era 
responsabila cu femeile. Era verişoara lui Yang al 
Şaptelea. A venit lângă Hong plină de voioşie, a 
prins-o bine pe doamna Bai şi-a pornit cu ea spre 
clădirea principală. 

— Bai, gândeşte-te bine-bine, oala asta cu comori 
a-ngropat-o Ximen Nao sau nu? Şi tot aşa, gândeşte- 
te bine-bine, unde mai sunt comori îngropate? Să nu- 
ţi fie frică, vorbeşte, nu e vina ta, toată vina e a lui 
Ximen Nao. 

Zgomotele acestui interogatoriu sever ieşeau din 
clădirea principală şi se repezeau în urechile mele 
ciulite de măgar. în acest moment, Ximen Nao şi 
măgarul s-au amestecat şi s-au făcut unul, eu eram 
Ximen Nao, iar Ximen Nao era măgar - eu, Ximen 
Măgarul. 

— Sef al satului, de-adevăratelea nu ştiu, locul ăla 



nu e locul nostru, jupânul meu dacă voia să-ngroape 
averi, nu le-ngropa acolo. 

Plici! a făcut o palmă bătând în masă. 

— Dacă nu vorbeşte, spânzuraţi-o! 

— Frângeţi-i degetele! 

Soţia mea se văita amarnic, cerând într-una 
îndurare. 

— Bai, gândeşte-te bine-bine, Ximen Nao a murit 
deja, averile şi comorile îngropate în pământ nu-i mai 
folosesc la nimic, dacă le scoatem de-acolo, sporim 
puterea cooperativei noastre. Nu-ţi fie frică, 
Eliberarea s-a petrecut, acum doar îţi explicăm 
politica noastră, nu te batem şi nici nu te punem la 
cazne. Doar să vorbeşti, şi îţi promit că o să primeşti 
şi citaţie pentru fapta cea bună. 

Era vocea lui Hong Taiyue. 

Inima mi-era plină de mâhnire, inima mi-era toată 
o flacără; parcă mă ardeau pe fund cu un fier înroşit, 
parcă îmi împungeau carnea cu cuţitul. Soarele 
apusese deja şi luna se ridicase pe cer, iar lumina ei 
gri-argintie şi răcoroasă se cernea peste pământ, se 
cernea peste copaci, se cernea peste puştile 
miliţienilor şi se cernea şi peste oala scânteietoare din 
ceramică smălţuită. Asta nu era oala noastră, familia 
Ximen nu-şi îngropa comorile în locul acela, acolo 
muriseră oameni, căzuseră bombe, duhurile 
nedreptăţite de pe mal de la Cotul-cu-lotuşi erau o 
mulţime, cum o să mă duc să îngrop o comoară 
acolo? Familii bogate fuseseră mai multe în sat, de ce 
trebuia să o ţină una şi bună că era a noastră? 

Nu mai aveam cum să rabd, nu mai puteam să aud 



plânsetele lui Bai, mă îndurerau şi mă umpleau de 
remuşcări, îmi părea rău că în timpul vieţii nu 
fusesem bun cu ea, că de când le luasem pe Yinghcun 
şi Qiuxiang nu mă mai suisem nici măcar o dată în 
patul ei şi lăsasem o femeie de treizeci de ani să stea 
noapte de noapte în odaia pustie, să citească din 
sutrele budiste şi să bată ritmul cu bucata de lemn în 
formă de peşte cu care-1 bătuse şi mama, bang, bang, 
bang, bang, bang, bang... Mi-am înălţat capul brusc, 
dar eram priponit de un stâlp. Am ridicat picioarele 
dinapoi şi-am aruncat în aer un coş stricat. M-am 
scuturat, m-am zgâlţâit, am scos răgete încinse din 
gâdej. Am simţit cum frâul se slăbeşte. Când m-am 
eliberat, prin poarta care rămăsese neîncuiată m-am 
repezit afară în curte şi l-am auzit pe Jinlong, care 
tocmai se uşura la rădăcina zidului, strigând tare: 

— Tată, mamă, măgarul nostru a fugit! 

M-am zbenguit niţel prin curte, am încercat 
puţintel şi potcoavele, de sub copite se auzea clop! 
clop! iar scânteile ţâşneau şi se-mprăştiau peste tot. 
Am văzut cum scânteiază luna pe fundul meu cu totul 
şi cu totul rotund, I.—am văzut şi pe Lan Lian 
alergând afară şi-am văzut şi câţiva miliţieni ieşind în 
fugă din clădirea principală. Uşa de-acolo s-a deschis 
larg, făcând ca lumina strălucitoare de lumânare să 
scalde jumătate de curte. Am galopat drept spre cais, 
am zvâcnit cu copitele de dinapoi în oala de ceramică 
smălţuită şi trosc! un zgomot, şi oala s-a făcut 
ţăndări; câteva cioburi au zburat mai sus chiar decât 
coroana caisului si-au căzut pe olanele casei, iscând 
sunete clare şi melodioase. Huang Tong a ieşit în fugă 



din clădirea principală, iar Qiuxiang din aripa de est. 
Miliţienii au tras închizătoarele de la puşti. Nu-mi era 
frică, ştiam că intr-un om sunt în stare să tragă şi să-l 
omoare, dar nu şi într-un măgar. Măgarul e doar un 
dobitoc, nu pricepe lucrurile oamenilor, dacă ucizi un 
măgar, te prefaci şi tu în dobitoc. Huang Tong a 
călcat cu picioarele pe frâul meu, dar cum am ridicat 
capul, m-am smucit şi l-am făcut să cadă. Frâul s-a 
ridicat pălălăind, asemenea unui bici, altoind-o pe 
Qiuxiang peste faţă. 

Vaietele ei amarnice m-au înveselit foarte. 
Curviştină cu inimă neagră ce eşti, ia să vezi cum te 
încalec eu! Am sărit pe deasupra capului ei. Oamenii 
se apropiau de mine din toate părţile. Mi-am luat 
inima în dinţi şi m-am repezit în clădirea principală. 
Sunt eu, Ximen Nao, m-am întors! Vreau să stau pe 
balansoarul meu, să-mi ţin căuş narghileaua în 
mâini, să-mi iau şi butelca de rachiu, să beau câteva 
cinzeci de rachiu erguotou şi să mănânc pui înăbuşit. 
Am simţit deodată că locul devenise sufocant de 
strâmt, de-abia ce-am dat din picioare c-am şi auzit 
zdronc! zdronc! şi toate oalele şi ulcelele din odaie s- 
au făcut ţăndări, iar mesele, scaunele, băncile şi 
taburetele s-au întors cu picioarele în sus sau s-au 
lăsat într-o parte la pământ. Am văzut faţa mare, 
plată şi aurie a lui Yang Guixiang, pe care o silisem să 
se ducă la marginea peretelui; ţipetele ei ascuţite îmi 
înţepau dureros urechile. Am văzut-o şi pe Bai, 
vrednica mea soaţă, şezând paralizată pe podeaua de 
cărămizi negre, iar inima mi s-a răzleţit încâlcită 
toată şi am uitat că am bot de măgar şi corp de 



măgar. Voiam s-o îmbrăţişez, dar am descoperit 
deodată că leşinase în faţa picioarelor mele. Voiam 
să-i dau o sărutare, dar mi-am dat pe neaşteptate 
seama că îi curge sânge din cap. Oamenii şi măgarii 
nu se pot iubi, vrednică soţie, la bună vedere! Pe când 
dădeam semeţ să o zbughesc din odaia principală, o 
umbră neagră a fulgerat din spatele uşii şi m-a 
cuprins pe după gât, iar nişte gheare tari m-au 
înhăţat de urechi şi de căpăstru. Am simţit o durere 
intensă la rădăcina urechii şi fără voie am lăsat capul 
în jos. Pe dată m-am limpezit însă şi-am văzut că cel 
care stătea apăsat peste gâtul meu, ca un liliac care 
suge sânge, era şeful satului, Hong Taiyue, vrăjmaşul 
meu de moarte. Eu, Ximen Nao, cât am fost om nu 
m-am luptat cu tine, iar acum, că m-am făcut măgar, 
tu tot trebuie să mă înfrângi? Gândindu-mă la asta, 
focul mâniei s-a înălţat în mine şi, forţându-mă să 
rabd durerea, am ridicat capul şi m-am repezit afară. 
Am simţit cum cadrul uşii parcă îmi retează o 
tumoare de pe corp, făcându -1 pe Hong Taiyue să 
rămână înăuntru. 

Am tras un răget prelung, m-am repezit în curte, în 
timp ce câţiva oameni închideau neîndemânatici 
poarta. îmi simţeam inima largă şi fără de margini, 
nu mai puteam să rabd hotarele unei curticele atât de 
mici, aşa că am început să galopez prin ea, în timp ce 
oamenii toţi nu pridideau să se ferească. Am auzit-o 
pe Yang Guixiang strigând: 

— Măgarul a muşcat-o pe Bai de i-a spart capul şi 
şefului satului i-a rupt mâna! 

— Foc, împuşcaţi- 1 ! a ţipat cineva. Am auzit cum 



miliţienii trag încărcătoarele şi i-am văzut pe 
Yingehun şi Lan Lian repezindu-se spre mine. Am 
alergat cu cea mai mare viteză şi, adunându-mi toate 
puterile, am făcut un salt prin deschizătura din zid pe 
care o făcuseră acolo ploile furtunoase de vară: 
copitele mi s-au înălţat în văzduh, corpul mi s-a 
întins şi am zburat afară din curte. 

Legenda măgarului lui Lan Lian care ştia să zboare 
e istorisită de bătrânii din satul Ximen până în ziua 
de azi. Desigur, în povestirile lui Mo Yan ăla, treaba e 
descrisă drept ceva cu totul miraculos. 


CAPITOLUL 6 

Simţirile duioase şi adâncul ataşament se 
împlinesc în frumoasă căsnicie; înţelepciunea şi 
curajul se îmbină în lupta cu lupii fioroşi 

Am galopat drept către sud, trecând în zbor, cu 
totul destins şi graţios, peste zidul împrejmuitor al 
satului, prăbuşit în ruină. M-am împotmolit cu 
picioarele din faţă în nămolul dintr-un şanţ, de- 
aproape mi le-am frânt. Am intrat în panică şi-am 
început să mă zbat, dar cu cât mă zbăteam mai tare, 
cu atât mă împotmoleam mai adânc. M-am calmat, 
mi-am coborât picioarele din spate pe pământ tare, 
m-am întins, m-am lăsat într-o parte, m-am dat o 
dată de-a rostogolul şi mi-am scos afară din nămol 
picioarele din faţă; după aceea m-am căţărat afară 
din şanţ. Aşa cum a spus Mo Yan: „Capra se poate sui 



în copac, măgarul se pricepe să se caţere“. 

Am galopat de-a lungul drumului de pământ, către 
sud-vest. 

Trebuie că ţii minte, ţi-am povestit deja, cum 
măgăriţa pietrarului Han o ducea pe Han Huahua 
acasă, cărându-i în spate fiul, precum şi un purcel. 
Să-i fi dat deja măgăriţei frâul jos şi deci să fi fost ea 
pe drumul de întoarcere? Când ne despărţiserăm, 
stabili serăm deja că noaptea aceea avea să fie 
noaptea nunţii noastre. La oameni se zice: „Vorba 
odată ce-a ieşit, cu patru cai tot e greu de urmărit“; la 
măgari se zice: „O promisiune, o mie de bani de aur“ 
- aveam să aşteptăm oricât ca să ne întâlnim. 

Eram în căutarea mesajelor sentimentale lăsate de 
ea în aer şi alergam pe drumul pe care mersese ea pe 
înserat. Zgomotul copitelor, trop trop, se ducea foarte 
departe, şi era de parcă ba eu alergam în urma lui, ba 
el alerga în urma mea. Era vremea toamnei târzii, 
trestiile se făcuseră pământii, rouă cea albă se făcuse 
brumă, licuricii zburau printre ierburile uscate, iar 
flăcăruile lor verzi ca jadul stăteau lipite de pământ în 
faţa mea, scânteind şi săltând. Deseori vântul aducea 
un miros împuţit - ştiam că e de la un hoit cu totul 
venerabil, pe care carnea şi pielea putreziseră deja, 
dar ale cărui oase încă răspândeau putoare. Socrii lui 
Han Huahua erau din satul Zhenggong, iar Zheng 
Zhongliang, cel mai bogat din sat, fusese, în ciuda 
diferenţei de ani, prieten bun cu Ximen Nao. Mi-au 
venit în minte vremurile în care, după ce rachiul le- 
ncălzea bine urechile, Zheng Zhongliang îl bătea pe 
umăr pe Ximen Nao şi-i zicea: „Frăţioare, strângi 



avere, strângi vrajbă, risipeşti avere, strângi fericire! 
mai bine neîntârziat veselire, chef cu femei şi 
băutură, iar când averea sfârşeşte, fericirea-i deplină: 
n-are rost să te pui împotrivă!“ Ximen Nao, du-te-n 
mă-ta, Ximen Nao, ia nu veni tu să-mi tulburi mie 
treburile cele bune, eu sunt acum un măgar pârjolit 
de focul poftelor, iar de cum vine vorba de Ximen 
Nao, chiar de doar mă cufund în amintirile lui, tot 
ajung la aspecte din istorie în care sângele nu se mai 
desluşeşte de carne şi totul e putred şi urât mirositor, 
între satul Ximen şi satul Zhenggong se afla o 
pustietate traversată prin mijloc de un râuleţ; pe 
amândouă părţile acestuia se găseau mai bine de zece 
dune de nisip şerpuind ca dragonii şi pline de cătină 
roşie, pâlc lângă pâlc şi tufiş lângă tufiş, de nu-i 
vedeai marginile. Aici avusese loc cândva o bătălie de 
mare amploare, la care au intrat în acţiune şi avioane, 
şi tancuri şi-n urma căreia dunele ajunseseră înţesate 
de cadavre. Uliţa mare din satul Zhenggong fusese 
toată numai tărgi, iar gemetele răniţilor, dimpreună 
cu croncănitul ciorilor, le dăduseră oamenilor fiori pe 
şira spinării. De ajuns, nu pot vorbi de război, 
războiul îi face pe măgari unelte de transport - 
cărând mitraliere şi gloanţe în spate, măgarii merg 
înainte înfruntând focurile de armă. în vremurile de 
război, unui măgar negru atât de drăguţ, viguros şi 
arătos ca mine i-ar fi fost cu siguranţă greu să scape 
de soarta de a fi rechiziţionat în armată, j 

Trăiască pacea! în anii de pace, un măgar poate 
avea o întâlnire secretă cu măgăriţa pe care o iubeşte. 
Locul fusese ales la malul pârâului, unde, asemenea 



unor şerpi de argint încolăcindu-se, undele apei deloc 
adânci răsfrângeau lumina lunii şi a stelelor. Tot 
acolo insectele de toamnă îşi şopteau cântarea, iar 
vântul de seară era proaspăt şi răcoros. Am părăsit 
drumul de pământ, am trecut dincolo de plajă şi m- 
am oprit în mijlocul pârâului, cu apa trecându-mi de 
copite. Suflările apei mi-au înţepat nările, mi-am 
simţit gâtlejul uscat şi însetat şi m-a prins pofta să 
beau. Am băut puţină apă de râu, dulce şi cristalină, 
dar n-am cutezat să beau prea multă, căci mai aveam 
de alergat, iar prea multă apă în burtă mi-ar fi făcut 
maţele să ghiorăie. Am ajuns pe malul opus al râului 
şi-am urmat o potecă întortocheată care intra şi ieşea 
dintre tufişurile de cătină. Am trecut aşa de o dună, 
iar când mă aflam sus pe pantă mirosul ei a ţâşnit 
deodată către mine, atât de bogat, atât de intens. 
Inima mi-a săltat nebuneşte zupăind peste coaste, 
sângele fierbinte s-a avântat tot în mine, iar excitarea 
mi-a atins punctul culminant: nici nu mai eram în 
stare să zbier prelung, puteam doar să scot răgete 
scurte. Măgăriţa mea iubită, comoara mea, cea mai 
preţioasă, cea mai aproape mie, cea mai dragă 
măgăriţă! Cât îmi vine să te-mbrăţişez, să te prind 
strâns-strâns între picioarele mele, să-ţi sărut 
urechile, să-ţi sărut găoacele ochilor, să-ţi sărut 
genele, să-ţi sărut nasul rozaliu şi buzele ca nişte 
petale, ale tale, cea mai dragă şi cea mai preţioasă, 
mi-e şi frică să respir ca să nu te topesc, mi-e frică să 
te-ncalec ca să nu te fac fărâme, măgăriţa mea cu 
copite mici, eşti deja atât de aproape! Măgăriţa mea 
cu copite mici, nici nu ştii cât de mult te iubesc eu! 



Am galopat drept înspre mirosul acela, iar când am 
ajuns la jumătatea dunei, am văzut un tablou care m- 
a făcut să simt o oarecare teamă. Printre tufişuri de 
cătină, măgăriţa mea alerga în toate părţile, se 
învârtea, deseori îşi înălţa copitele, răgea ca să-şi 
arate vitejia şi nu se potolea nicio clipă, pentru că ba 
în faţa şi în spatele ei, ba în stânga şi în dreapta, se 
găseau mereu doi lupi mari şi suri. Fără pripă şi iară 
grabă, Iară zor şi fără repezeală, cei doi ba-şi 
răspundeau din faţă şi din spate, ba se coordonau din 
stânga şi din dreapta, lansând atac după atac de 
probă, pe jumătate de-adevăratelea, pe jumătate nu. 
Perfizi şi diabolici, îi istoveau răbdători măgăriţei 
mele şi forţele, şi voinţa, aşteptând-o să obosească şi 
să cadă la pământ ca să se năpustească peste ea, să-i 
ia gâdejul cu o muşcătură, să-i bea apoi tot sângele, 
iar după aceea să-i spintece pieptul şi să-i mănânce 
măruntaiele. Pentru un măgar, să dea noaptea, pe o 
dună de nisip, peste doi lupi care conlucrează perfect 
e moarte sigură. Măgăriţa mea, dacă nu te întâlneai 
cu mine, cu greu mai scăpai în noaptea asta de 
potrivnicie. Iubirea e cea care ţi-a salvat viaţa. Căci 
mai există oare pe lumea asta vreo altă situaţie care 
să facă un măgar să nu-i mai pese de moarte şi să se 
arunce înainte cu tot curajul şi avântul? Nu mai 
există, sigur nu mai există. Eu, Ximen Măgarul, 
răgind, m-am repezit dintr-o parte, galopând drept 
spre lupul care se ţinea scai în spatele iubitei mele 
măgăriţe. Copitele mele purtau cu ele nisip, 
spulberând în aer rotocol după rotocol de praf, iar în 
faţa elanului celui care se prăvăleşte de sus peste tine, 



nu lup, tigru să fi fost, şi tot ai fi căutat să te fereşti. 
Lupul acela bătrân a fost luat pe nepregătite, a fost 
împuns de pieptul meu, a făcut două tumbe şi-a 
fulgerat la o parte din calea mea. Am schimbat 
direcţia şi i-am zis măgăriţei mele: „Iubita mea, nu-ţi 
fie frică, am venit!“ Măgăriţa mea s-a lipit strâns de 
mine si-am simtit cât de violent i se ridică şi i se 
coboară pieptul, i-am auzit gâfâitul şi i-am atins 
pielea lac de sudoare. Am muşcat-o uşor de gât, am 
alinat-o, am încurajat-o, să nu-ţi fie frică, să nu ai 
grijă, am venit, mie nu mi-e frică de lupi, o să le fac 
ţăndări ţestele cu potcoavele mele. Cei doi lupi, cu 
ochii lor verzi ca jadul, stăteau umăr la umăr şi, ca şi 
noi, nu se clinteau din loc. Era clar că erau deosebit 
de supăraţi de faptul că apărusem şi eu ca picat din 
cer, pentru că altminteri în acest moment ar fi 
mâncat pe săturate carne de măgar. Ştiam că n-o să 
se dea bătuţi, lupii ăştia fugiţi din zona deluroasă ca 
să pribegească n-aveau să lase să le scape o asemenea 
ocazie. O mânaseră pe măgăriţa mea printre dune şi 
tufişuri de cătină ca s-o facă să se împotmolească cu 
copitele în nisip şi a avea astfel avantaj. Ca să îi 
învingem, trebuia să ne desprindem dintre dune cu 
cea mai mare iuţeală, aşa că pe ea am pus-o să 
meargă încet înainte, în timp ce eu o urmam, dar cu 
spatele. Ne-am căţărat aşa pas cu pas pe dună. Cei 
doi lupi s-au ţinut mai întâi neputincioşi după mine, 
iar după aceea s-au separat, ocolind ca să ajungă în 
faţa noastră, de unde să lanseze un atac surpriză. I- 
am spus măgăriţei mele: 

— Iubito, ai văzut? în josul dunei e pârâiaşul acela, 



iar pragurile lui sunt înţesate de pietre: pământul e 
tare, apa e limpede şi ne ajunge doar până la 
încheietură. Trebuie doar să ne facem curaj şi să ne 
repezim în pârâu, pentru că în apă lupii îşi pierd orice 
avantaj şi o să putem sigur să-i învingem. Iubita mea, 
ia-ţi inima-n dinţi şi aleargă în jos, noi avem 
corpurile enorme şi inerţia uriaş de mare, copitele 
din spate o să mai şi ridice nisipul pulbere în aer 
tulburându-le lupilor vederea, doar să gonim 
nebuneşte şi-o să fim în deplină siguranţă! 

Măgăriţa mea m-a ascultat şi s-a repezit în jos, 
umăr la umăr cu mine. Profitând de inerţia noastră, 
săream peste tufiş după tufiş de cătină, cu ramurile 
lor moi alunecându-ne pe sub piele; parcă pluteam pe 
o mare laolaltă cu valurile şi talazurile, noi înşine ca 
două mănunchiuri uriaşe de spumă ţâşnind bogate în 
jos. Am văzut cu coada ochiului cât de la ananghie se 
aflau lupii în spatele nostru, ba dându-se de-a dura, 
ba mergând târâş-grăpiş. De-abia după ce noi ne-am 
oprit în mijlocul pârâului şi ne-am potolit suflarea au 
ajuns şi lupii pe malul apei, acoperiţi de un strat gros- 
gros de nisip spulberat. 

Am pus-o pe măgăriţa mea să bea apă. 

— Iubito, umezeşte-ţi gâdejul, bea încet, să nu te- 
neci, nu bea prea mult, să nu răceşti. 

Măgăriţa mea m-a muşcat uşor de fund, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi, şi-a zis: 

— Frăţiorul meu bun, te iubesc, dacă nu veneai să 
mă scapi, acum zăceam deja îngropată în burtă de 
lup. 

— Surioară bună, iubita mea surioară, că te-am 



salvat pe tine înseamnă că m-am salvat pe mine. De 
când am renăscut ca măgar, inima mi-a fost într-una 
mohorâtă, şi de-abia după ce te-am văzut pe tine mi- 
am dat seama că şi ceva aşa umil ca un măgar, de are 
parte de iubire, poate să aibă o viaţă iară pereche de 
fericită. în viaţa mea de dinainte am fost bărbat, un 
bărbat cu soţie şi două concubine, dar doar cu sex, nu 
şi cu iubire; altădată greşeam, crezând că bărbatul 
acela a fost foarte fericit, de-abia acum am înţeles cât 
de vrednic de milă era de fapt. Un măgar mistuit de 
focul iubirii e mai fericit decât orice om! Iar un măgar 
care-şi scapă iubita din gura lupului nu numai că şi-a 
arătat în faţa ei bravura şi înţelepciunea, dar şi-a 
satisfăcut şi vanitatea masculină. Surioară, tu m-ai 
făcut să devin un măgar acoperit de glorie, m-ai făcut 
să devin animalul cel mai fericit de pe faţa 
pământului! 

Ne-am muşcat uşor, ne-am şi frecat uşor pielea 
unul de altul, numai duioase simţiri şi-adânc 
ataşament, şoapte necurmate de iubire. Simţirile ne- 
au devenit din ce în ce mai adânci pe când ne frecam 
aşa unul de celălalt, aproape făcându-mă să uit de 
lupii de pe malul râului, care şedeau acolo pe labele 
din spate. 

Carnea delicioasă a corpurilor noastre îi făcea pe 
cei doi lupi flămânzi să le lase gura apă. Nu s-ar fi dat 
duşi în ruptul capului. Deşi de-abia mă ţineam să nu 
mă împreunez imediat cu iubita mea, ştiam că asta ar 
fi fost totuna cu a-mi săpa singur mormântul. Era 
clar că lupii aşteptau exact o asemenea şansă. Mai 
întâi, aşezaţi pe pietrişul de pe mal, şi-au întins 



limbile şi-au lipăit apă ca nişte câini, iar după aceea, 
tot ca nişte câini, s-au aşezat pe labele din spate, şi-au 
înălţat capetele şi-au început să scoată hăulituri 
stridente către jumătatea de lună, rece şi dezolantă, 
de pe cer. 

De nu puţine ori mi-am pierdut complet capul, mi- 
am ridicat picioarele din faţă şi m-am căţărat pe 
măgăriţa mea, dar până să se lase în jos corpul meu, 
lupii o şi zbugheau către noi. Mă opream fără 
întârziere, iar lupii se retrăgeau şi ei pe malul apei. 
După câte se părea, aveau îndeajunsă răbdare. Mi-am 
dat seama că trebuie să lansez eu un atac, iar pentru 
asta aveam nevoie de cooperarea măgăriţei mele. Ne¬ 
am repezit amândoi spre lupii de pe mal, care s-au 
dat la o parte cu un salt şi-ap oi s-au retras încetul cu 
încetul în direcţia dunelor. Nu am picat în capcana 
lor ticăloasă. Am traversat pârâul şi ne-am pus pe 
goană către satul Ximen. Lupii s-au repezit în apă, 
care le venea până la burtă şi le încetinea mişcările. I- 
am spus măgăriţei: „Iubito, acum, hai să punem 
capăt vieţii fiarelor astea sălbatice!“ Potrivit celor 
discutate în prealabil, am sărit în apa pârâului cu 
iuţeala vântului şi-am început să-i călcăm în picioare 
pe lupi, anume împroşcând cu multă spumă ca să le 
tulburăm vederea. Lupii se zbateau rău, apa le 
îngreuna corpurile. Eu am ridicat brusc picioarele din 
faţă, l-am ţintit pe unul dintre ei şi l-am izbit; el s-a 
ferit fără întârziere, dar eu m-am răsucit pe negândite 
şi cu amândouă picioarele din faţă l-am izbit pe 
celălalt lup peste şale, care s-au frânt numaidecât. L- 
am ţinut apăsat în apă ca să se sufoce, în timp ce 



şirag după şirag de bule de aer gâlgâiau în sus. 
Celălalt lup s-a înălţat drept şi s-a năpustit la gâtul 
iubitei mele, pericol! i-am dat drumul lupului de sub 
picioare, am zvâcnit dintr-una din copitele de dinapoi 
şi l-am pocnit pe celălalt în cap. Am simţit cum 
potcoavele îi fac ţăndări oasele capului, şi l-au văzut 
cum cade secerat în apele pârâului; zăcea întins, dar 
coada încă îi flutura, nu murise de tot. Celălalt, pe 
jumătate mort de câtă apă înghiţise, se zbătea să se 
caţere pe plajă, cu coada lui lungă lipită de corp, cu 
toate coastele ieşite la iveală şi groaznic de urât la 
înfăţişare. Iubita mea s-a repezit, i s-a pus în cale şi-a 
început să-i care copită după copită, făcându-1 să se 
rostogolească chircit pe plajă şi să ajungă înapoi în 
apă. Am ridicat o copită din faţă, i-am ţintit capul şi 
s-a auzit un trosnet. Ochii i-au fulgerat verzi ca jadul, 
iar după aceea s-au stins cu încetul. De teamă că cei 
doi încă nu muriseră, i-am călcat în picioare pe rând, 
până când i-am îngropat în crăpăturile dintre pietre. 
Mâlul şi sângele de lup au murdărit jumătate din apa 
pârâului. 

Am mers cu ea umăr la umăr către cursul superior 
al pârâului, până când am ajuns într-un loc cu apa 
limpede-limpede şi unde nu puteam adulmeca nici 
cel mai mic miros de sânge; aici ne-am oprit. M-a 
privit cu coada ochiului, m-a muşcat uşor, a piuit 
ceva, iubirea toată pe vecie, şi-a răsucit corpul, 
oferindu-mi poziţia cea mai prielnică, iubitule, te 
vreau, încalecă-mă. Eu, un măgar pur, un măgar 
neprihănit, la trup viguros şi arătos, cu excepţională 
zestre genetică garantând superioritate urmaşilor - 



această superioritate, dimpreună cu virginitatea mea 
măgărească, ţi le dau ţie pe-amândouă, numai ţie pot 
să ţi le dau, Huahua, măgăriţa mea cea iubită! M-am 
înălţat ca un munte, i-am îmbrăţişat şalele cu 
picioarele din faţă, iar după aceea mi-am ridicat tot 
corpul în faţă, şi un val uriaş de plăcere a ţâşnit 
bogat, răspândindu-se în tot corpul meu şi 
răspândindu-se peste tot şi în corpul ei. Cerule! 


CAPITOLUL 7 

Huahua se sperie la greu şi-şi încalcă juruinţele; 
Naonao îşi arată vitejia şi-l muşcă pe vânător 

în noaptea aceea, ne-am împreunat de şase ori, 
ceea ce, din punctul de vedere al fiziologiei 
măgarului, e aproape cu neputinţă. Nu mint, depun 
mărturie în faţa împăratului de Jad, jur pe lumina 
lunii care cădea peste apa pariului, e-adevărat, pentru 
că eu nu eram un măgar obişnuit şi nici măgăriţa 
familiei Han nu era o măgăriţă obişnuită. în viaţa de 
dinainte, ea fusese o femeie care se omorâse din 
dragoste, iar poftele ţinute îndelung la păstrare, 
odată dezlănţuite, au fost greu de oprit. Pe când 
soarele roşu începea să se suie pe cer, am obosit în 
sfârşit. O oboseală golaşă, străvezie şi transparentă. 
Sufletele noastre parcă fuseseră sublimate de această 
iubire cutremurătoare şi răvăşitoare, devenind fără 
pereche de bune şi frumoase. Ne-am tesălat cu botul 
coamele în neorânduială şi cozile pătate toate de 



noroi; ochii ei trădau o infinită blândeţe. Soiul 
omenesc îşi dă cu nesăbuinţă ifose cum că înţelege cel 
mai bine simţămintele de iubire, însă de fapt 
măgăriţele sunt animalele care ştiu cel mai mult să 
stârnească emoţiile - mă refer desigur la măgăriţa 
mea, măgăriţa Han, măgăriţa lui Han Huahua. Stând 
în mijlocul pârâului, am băut puţină apă proaspătă, 
iar după aceea ne-am dus pe plajă să mâncăm nişte 
trestie, deja îngălbenită dar din care seva nu se 
dusese cu totul, precum şi nişte bobiţe doldora de 
lichid purpuriu. Deseori, păsărelele se speriau de noi, 
iar din când în când din mijlocul tufişurilor o tulea şi 
câte un şarpe gras, aflat probabil în căutarea unui loc 
unde să hiberneze şi deloc dornic să se încurce în 
vreun fel cu noi. După ce am schimbat între noi toate 
noutăţile, am hotărât să ne dăm unul altuia şi nume 
de alint: ea mi-a zis Naonao, eu am numit-o Huahua. 

Naonao, iha! Huahua, iha-ha! 

— O să rămânem veşnic împreună, nici tata cer nici 
mama pământ să nu creadă că pot să ne despartă, 
iha! Da? 

— Iha-ha! Sigur că da! 

— Hai să ne facem măgari sălbatici, să stăm aici, în 
mijlocul dunelor astea şerpuitoare, în risipa şi 
belşugul ăsta de cătină şi pe malurile pârâului celui 
limpede unde uiţi de toate grijile. Dacă ne e foame, o 
să roadem iarbă verde, dacă ne e sete, o să bem din 
apa râului, o să dormim îmbrăţişaţi, o să ne 
împreunăm adesea, o să ne purtăm de grijă unul- 
altuia, o să ne ocupăm unul de celălalt, eu jur că n-o 
să mai iau în seamă altă măgăriţă, să-mi juri şi tu că 



n-o să mai laşi alt măgar să te încalece. 

Iha-ha, iubite Naonao, jur! 

— Iha, iubită Huahua, şi eu jur! 

— Naonao, nu numai că nu poţi să mai iei în seamă 
altă măgăriţă, nu mai trebuie să iei în seamă nici 
iepele, a spus Huahua muşcându-mă. Soiul omenesc 
e fără ruşine, adesea pune măgarii să se împreuneze 
cu iepele, de se naşte un animal ciudat care se 
cheamă catâr. 

— Să stai liniştită, Huahua, şi de-o fi să mă lege la 
ochi n-o să mă duc să încalec o iapă. Şi jură şi tu că n- 
o să laşi vreun armăsar să se-mperecheze cu tine - 
când armăsarul se-mperechează cu măgăriţa se naşte 
tot catâr. 

— Să stai liniştit, Naonao, şi de-o fi să mă lege, o 
să-mi ţin coada strâns-strâns între picioare, a mea e 
numai a ta... 

Cu cea mai adâncă pasiune, gâturile noastre se 
înlănţuiau, de parcă eram două lebede jucându-ne cu 
apa. Cu-adevărat, totul era o înlănţuire de iubire de 
nepus în cuvinte, duioase simţiri de nepus în vorbe. 
Stăteam umăr lângă umăr în faţa unei întinderi 
nemişcate de apă de la malul pârâului şi ne uitam la 
înfăţişările noastre reflectate de suprafaţa apei. Ochii 
ne aruncau lumini, buzele ni se umflaseră, iubirea ne 
făcea frumoşi, eram o pereche de măgari făurită de 
fire însăşi. 

Pe când ne pierdeam aşa în iubire în mijlocul 
naturii, din spate s-a auzit gălăgie. Am ridicat brusc 
capul şi-am văzut cam douăzeci de oameni, 
răspândiţi în evantai şi care ne învăluiau din lateral. 



— Iha! Huahua, repede, să fugim! 

— Iha-ha! Naonao, n-avem de ce să ne temem, 
uită-te îndeaproape, toţi sunt oameni cunoscuţi. 

Atitudinea lui Huahua aproape a îngheţat inima în 
mine. Cum să nu ştiu eu că erau toţi oameni 
cunoscuţi? Aveam ochii ascuţiţi, văzusem limpede că 
în grupul de oameni se aflau stăpânul meu, Lan Lian, 
stăpâna mea, Yingehun, şi bunii prieteni ai lui Lan 
Lian, sătenii Fang Tiambao şi fratele lui, Fang 
Tianyou - cei doi fraţi sunt personaje principale în 
povestirea lui Mo Yan intitulată „Halebarda lui Fang 
Tianhua“, în care sunt înfăţişaţi drept experţi în 
artele marţiale. Lan Lian avea legat la brâu frâul acela 
de care mă scuturasem eu, iar în mână ţinea o prăjină 
lungă, la capătul căreia era legat un laţ. Yingehun 
ducea un lampion de pe care hârtia roşie arsese până 
la capăt, lăsând vederii cadrul de metal negru ca pana 
corbului. Unul dintre cei doi fraţi ducea o frânghie 
lungă, celălalt ţâra după el o bâtă. Printre ceilalţi se 
aflau pietrarul Han, cel cocoşat, fratele lui mai mic, 
Han Qun - frate vitreg, din acelaşi tată, dar din altă 
mamă -, şi mai erau şi alţi câţiva cu fete cunoscute, 
dar cu nume care nu-mi veneau imediat pe limbă. 
Aveau toţi chipurile ostenite şi trupurile acoperite de 
ţărână, fiind clar că alergaseră încoace şi-ncolo toată 
noaptea. 

— Huahua, fugi! 

— Naonao, nu pot să fug. 

— Prinde-mă cu dinţii de coadă, te trag eu după 
mine. 

— Naonao, unde putem noi să fugim? Mai devreme 



sau mai târziu tot o să ne prindă. Huahua şi-a lăsat 
docilă privirea în jos. Şi unde mai pui că o să aducă şi 
puşti şi cât de repede o să alergăm noi, tot n-o să 
putem alerga mai repede ca glonţul. 

— Iha, iha, iha! am răgit eu deznădăjduit. Huahua, 
ai uitat jurămintele pe care le-am făcut adineauri? 
Te-ai învoit să rămâi pe vecie cu mine, te-ai învoit să 
ne facem amândoi măgari sălbatici, slobozi şi în 
largul nostru, fără piedici şi fără oprelişti, pierduţi în 
iubire în mijlocul naturii! 

Huahua şi-a plecat capul şi din ochii ei cei mari 
lacrimile au dat deodată pe dinafară. A spus: 

— Iha-ha! Naonao, tu eşti bărbat, după ce-ai scos 
mătărânga dinăuntru, eşti pe deplin în largul tău şi 
nu mai ai nicio apăsare, dar eu sunt acuma grea cu 
mânzul tău. Şi cum voi ăştia care veniţi din curtea 
familiei Ximen, oameni, măgari, ce-oţi fi, aveţi tărie 
mare, de împuşcaţi mereu doi iepuri deodată, în 
burta mea mai mult ca sigur sunt acuma doi mânji. Şi 
burta o să mi se facă repede mare, şi-o să am nevoie 
de hrană, îmi place să mănânc boabe negre de soia 
bine prăjite, tărâţe proaspăt măcinate, sorg pisat 
mărunt şi paie mărunţite cu tocătoarea şi cernute de 
trei ori cu dârmonul ca să rămână fără pietre, pene şi 
alte alea, şi fără nisip. Acum e deja luna a zecea, 
vremea se răceşte încetul cu încetul, iar când afară e 
frig şi pământul a îngheţat, mai dă şi spulberare mare 
de zăpadă şi pârâul prinde gheaţă, iar iarba uscată e 
toată acoperită de omăt, eu, trăgându-mi după mine 
burta grea cu pui, ce-o să mănânc? Iha- ha! ce-o să 
beau? Iar după ce fit, unde o să-mi faci culcuş? Iha- 



ha! şi să zicem că eu îmi aspresc inima şi fug cu tine 
să pribegim printre dune: dar mânjii noştri, ei cum o 
să îndure vânturile, zăpada şi frigul? Iha-ha! dac-ar fi 
ca mânjii să ne-ngheţe în zăpadă, să le-nţe- penească 
trupurile, să ajungă ca lemnele şi ca pietrele, tu, ca 
tată al lor, n-ai simţi nicio durere? Măgarii pot să-şi 
lase fără pic de inimă mânjii, Naonao, dar măgăriţele 
nu. Poate că alte măgăriţe da, dar Huahua nu. Din 
convingere, femeile pot să-şi părăsească fiii şi fiicele, 
dar măgăriţele nu. Iha-ha! Naonao, poţi tu să-nţelegi 
trăirile unei măgăriţe grele cu pui? 

în faţa tirului de vorbe al lui Huahua, eu, măgarul 
Naonao, aproape că n-am mai avut loc să mă pun 
împotrivă. Am întrebat moale şi fără vlagă: 

— Iha, iha! Huahua, eşti sigură că ai rămas grea? 

— Vorbe fără rost! Huahua m-a pironit cu privirea 
şi a spus, spumegând de mânie: Naonao, iha-ha! 
Naonao, de şase ori într-o noapte, şi de fiecare dată 
parcă vărsai cu găleata, parcă turnai, şi o măgăriţă de 
lemn, şi una de piatră, şi o ramură uscată rămâneau 
grele cu mânzul tău, darmite o măgăriţă care tocmai 
se întâmpla să fie în căldurile cele mai mari! 

— Iha! Iha! Iha! am răgit eu încet, cu capul plecat şi 
descurajat, privind-o pe Huahua îndreptându-se 
supusă către stăpânul ei. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi fierbinţi, pe care 
însă un foc al mâniei fără de nume le-a uscat repede 
- voiam să fug, voiam să sar, nu voiam să îndur 
această trădare pusă în vorbe aspre şi rostite din 
convingere, nu puteam să-mi continui viaţa de măgar 
în curtea familiei Ximen, înăbuşindu-mi mânia şi 



înghiţindu-mi umilinţa. Iha! iha! m-am repezit către 
apa luminoasă a pârâului, ţinta mea fiind dunele cele 
înalte-înalte şi cătina care creştea acolo, pâlc lângă 
pâlc şi ghem lângă ghem, ca ceaţa, cu rămurele roşii 
fără pereche de mlădioase între care îşi făceau 
culcuşul vulpile cu blană roşie, viezurii cei înfloraţi la 
chip şi găinuşele de nisip cu penajul lor de rând. 
Adio, Huahua, du-te să te bucuri de onoruri şi 
bogăţii, mie nu mi-e aşa drag de staulul cel cald, mai 
bine libertatea traiului în sălbăticie! Dar nici n-am 
apucat să alerg până pe plaja de pe partea cealaltă a 
pârâului că mi-am dat seama că în tufişurile de cătină 
stăteau la pândă mai mulţi oameni. Se deghizaseră pe 
cap cu pălării împletite din ramuri de cătină şi erau 
înfăşuraţi în pelerine de paie la culoare asemenea cu 
iarba uscată; în mâini ţineau puşcoace din acelea care 
îi făcuseră odată căpăţâna bucăţi lui Ximen Nao. O 
groază uriaşă m-a făcut să fac stânga împrejur şi să 
galopez către est de-a lungul plajei, drept către 
soarele care începea să se înalţe pe cer. Pielea mi-era 
ca o flacără de un roşu adânc, eram un bulgăre de foc 
în alergare, un măgar săgetând raze în toate părţile. 
Nu-mi era deloc frică de moarte, în faţa lupilor cei 
cumpliţi nu mă încercase nicio teamă, însă 
puşcoacele negre ca smoala mă îngrozeau - de fapt 
nu de puşcoace mi-era mie frică, ci de starea 
nenorocită la care te aduc ele, cu creierii împrăştiaţi 
peste tot. Stăpânul meu pesemne că ghicise demult 
drumul pe care aveam să alerg, aşa că trecuse dintr-o 
parte peste râu, fără să mai stea să-şi dea jos 
încălţările şi ciorapii. Picioarele lui greoaie agitau 



apa, făcând spuma să se împrăştie peste tot. A venit 
înspre mine din faţă, iar eu m-am lăsat într-o parte ca 
să schimb direcţia, şi în acea clipită prăjina din mâna 
lui a zburat către mine, iar frânghia de pe ea s-a 
încolăcit de gâtul meu. Nu m-am dat înfrânt, nu m- 
am împăcat să mă las supus în felul ăsta. Am făcut tot 
ce mi-a stat în putinţă să înaintez, am ridicat capul şi- 
am scos pieptul înainte. Laţul mă strângea însă de 
gât, îngreunându-mi respiraţia. Am văzut cum 
mâinile stăpânului se încleştează pe prăjină şi cum îşi 
lasă corpul pe spate, la un unghi foarte mic faţă de 
pământ. Călcâiele lui apăsau în pământ, dar şi 
înaintau, trase de mine. Semănau cu nişte brăzdare, 
lăsau pe plajă două şanţuri adânci-adânci. 

într-un sfârşit, cu carnea ostenită toată pe mine şi 
secătuit de puteri, dar şi mai mult din pricină că laţul 
de pe gât mă făcea să mă sufoc, m-am văzut silit să 
mă opresc din alergat. Toţi oamenii se îmbulzeau în 
mare harababură, dar se părea că băgasem spaima în 
ei, se dădeau mari şi tari, dar nu cutezau să se 
apropie. De aici mi-am dat seama că numele meu 
rău, de măgar priceput să muşte oameni, se dusese 
departe. în satele cu viaţă liniştită, dacă un măgar 
răneşte un om muşcându-1, treaba devine, fireşte, o 
ştire importantă şi cât ai bate din palme se transmite 
în întregul sat. Dar cine dintre ei putea să ghicească 
toată povestea? Cine să-şi dea seama că gaura din 
capul lui Bai nu era decât urma lăsată de sărutarea 
soţului ei întors iar pe lume ca măgar, care, într-un 
moment de rătăcire, a uitat de trupul lui măgăresc şi 
s-a socotit iarăşi om? 



Yingehun, mai curajoasă, s-a apropiat cu încetul cu 
un braţ de iarbă, uguind mereu: 

— Negruţule, nu-ţi fie frică, nu-ţi fie frică, nu te 
bat, hai cu mine acasă... 

S-a apropiat de mine, m-a prins cu braţul stâng pe 
după grumaz, iar cu mâna dreaptă mi-a îndesat în 
gură iarba. M-a mângâiat, mi-a acoperit ochii cu 
pieptul ei, i-am simţit sânii calzi şi moi, iar amintirile 
lui Ximen Nao m-au luat pe neaşteptate cu asalt şi 
lacrimi fierbinţi mi-au ţâşnit din ochi. Ea vorbea 
încet-încetişor la urechea mea, un miros fierbinte- 
fierbinte, o femeie fierbinte-fier- binte, şi-am simţit 
cum mă ia ameţeala şi mi se împăienjenesc ochii, 
picioarele mi-au intrat în trepidaţie şi-am căzut în 
genunchi pe plajă. Am auzit-o spunând: 

— Negruţule, Negruţule, ştiu că ai crescut, te 
gândeşti la nevastă, băieţii cresc şi trebuie să se- 
nsoare, fetele cresc şi trebuie să se mărite, Negruţul o 
să devină şi el tată, nu e vina ta, e firesc, s-a făcut şi 
nunta, sămânţa s-a coborât şi ea, acum hai acasă 
cuminţel... 

Mi-au aranjat fără întârziere căpăstrul, au legat şi 
frâul, iar pe căpăstru au mai pus un lanţ rece ca 
gheaţa şi care răspândea un miros de rugină. Mi-au 
îndesat lanţul ăsta de fier în gură, au smucit o dată cu 
putere şi mi-au tras în sus buza de jos; durerea era 
greu de răbdat, oh! Mi-am deschis larg nările şi-am 
început brusc să gâfâi, cu răsuflarea întretăiată. 
Yingehun a dat peste mâna care trăgea strâns zăbala 
şi-a zis: 

— Slăbeşte-o, nu vezi că deja l-ai rănit? 



Oamenii au căutat să mă facă să mă ridic. Şi eu 
voiam acelaşi lucru. Vacile şi oile, porcii şi câinii, toţi 
pot să stea întinşi la pământ, dar măgarii stau întinşi 
doar dacă trag să moară. Mă zbateam să mă ridic, 
însă corpul îmi atârna greu şi nu mi-era lesne să stau 
în picioare. Aşa urma să mor eu, măgar care de-abia 
împlinise trei ani? Deşi nu era grozav să fii măgar, să 
mori aşa chiar era prostesc. în faţa mea se întindea 
un drum larg, din care se des prindeau numeroase 
cărărui, fiecare ducând într-un loc frumos, eram 
curios, eram fermecat, nu se poate să mor: ridică-te! 
La comanda lui Lan Lian, fraţii Fang au trecut bâta cu 
care venise unul dintre ei pe sub burta mea. Lan Lian 
a trecut în spatele meu şi mi-a ridicat coada, 
Yingehun mi-a îmbrăţişat gâtul, fraţii Fang au ridicat 
de bâtă şi toţi au strigat într-un glas: „Sus!“ Bizuindu- 
mă pe elanul lor, am izbutit să mă ridic. Picioarele 
îmi trepidau, căpăţâna îmi atârna grea. M-am proptit 
din toate puterile, nu se putea cu niciun preţ să cad 
din nou; am izbutit să mă ţin aşa pe picioare. 

Mi-au dat ocol de jur împrejur, privind surprinşi şi 
încurcaţi rănile pline de sânge încleiat de pe 
picioarele mele din spate şi de pe piept. S-o fi 
vătămat în halul ăsta de la împreunarea cu o 
măgăriţă? în acelaşi timp, i-am auzit şi pe cei din 
familia Han comentând în fel şi chip despre rănile de 
pe corpul măgăriţei lor. 

— Ce-or fi făcut măgarii ăştia doi toată noaptea, nu 
s-or fi împreunat, s-or fi sfâşiat? l-a întrebat Fang cel 
mare pe fratele său, care a scuturat din cap, nezicând 
nici da, nici ba. 



Unul dintre oamenii care îi ajutau pe cei din 
familia Han să-şi caute măgăriţa şi care se afla în 
josul râului, nu departe, a arătat cu degetul spre apă, 
strigând tare: 

— Veniţi repede, ia uite ce-i acolo! 

Erau hoiturile lupilor - unul se rostogolea 
încetişor, celălalt era blocat de o piatră uriaşă. 

Toţi au alergat într-acolo, ochind locul şi 
cercetându -1 cu privirea. Mi-am dat seama că 
văzuseră părul de lup plutind la suprafaţa apei, că 
văzuseră pietrele pătate de sânge - de sânge de lup şi 
de sânge de măgar - şi că adulmecaseră mirosul urât 
care nu se risipise încă de tot din aer, imaginându-şi 
ce aprig război avusese loc acolo; dovadă stăteau 
urmele de gheare de lup şi copite de măgar care se 
îndeseau în neorânduială pe plajă, precum şi 
puzderia de pete de sânge şi rănile înfricoşătoare de 
pe corpul meu şi al lui Huahua. 

Doi oameni şi-au dat jos încălţările şi ciorapii, şi-au 
sumes nădragii şi s-au coborât în apă, de unde i-au 
tras de coadă sus pe plajă pe cei doi lupi morţi, 
şiroind de apă. Am simţit că toţi oamenii sunt plini de 
respectul cel mai cuviincios faţă de mine. Ştiam că şi 
Huahua se bucură de aceeaşi onoare. Yingehun mi-a 
cuprins capul cu braţele şi mi-a mângâiat faţa, în 
timp ce lacrimile ei fierbinţi îmi cădeau una după alta 
pe vârful urechilor. 

Lan Lian a spus mândru către ceilalţi: 

— Fir-ar mama ei, ăla de-o mai zice că măgarul 
meu nu e bun, mă pun cu el pe viaţă şi pe moarte! 
Toată lumea zice că măgarul n-are sânge în el şi că 



dacă vede lupul se sfârşeşte de groază, dar uite că 
măgarul meu a omorât cu copitele doi lupi fioroşi. 

— Nu numai măgarul vostru i-a omorât cu copitele, 
a zis pietrarul Han ofensat foarte, şi măgăriţa noastră 
are merit. 

Lan Lian a zis râzând: 

— Aşa e, aşa e, şi măgăriţa voastră are merit. Iar 
măgăriţa voastră îi e nevastă măgarului nostru. 

— Cu aşa răni grele, dacă nunta asta nu s-o fi făcut? 
a-ntrebat cineva pe jumătate glumind. 

Fang Tiambao s-a îndoit de şale şi s-a uitat la 
membrul meu, apoi s-a dus şi la bucile măgăriţei, i-a 
ridicat coada şi-a iscodit ce-a iscodit, spunând apoi 
hotărât: 

— S-a făcut, mă pun chezaş că familia Han aşteaptă 
un mânz. 

— Han, să vii cu două kile de boabe negre de soia la 
noi, să-şi vină în fire şi măgarul nostru negm, a rostit 
Lan Lian, serios de parcă citea din scriptură. 

— Ha! Visează tu! 

Oamenii care stătuseră la pândă în tufişurile de 
cătină s-au apropiat şi ei cu puşcoacele în mâini. 
Aveau pasul sprinten şi mişcarea cu fereală şi-ţi 
dădeai seama dintr-o privire că nu sunt săteni 
adevăraţi. Şeful lor era scund de statură şi avea 
privirea tăioasă. Când a ajuns în faţa lupilor, s-a 
îndoit de şale şi-a împuns cu ţeava puştii capul unuia 
dintre ei; l-a împuns apoi în burtă pe celălalt şi a zis, 
surprins şi nu fără o urmă de regret: 

— Astea-s fiarele care ne-au făcut nouă aşa pagubă! 

Un alt om cu o puşcă în mână şi care stătea cu faţa 



spre oameni, a ţipat tare: 

— De data asta, gata, putem să raportăm că ne-am 
încheiat treaba. 

Un al treilea, tot cu o puşcă în mână, s-a adresat 
plin de sine lui Lan Lian şi celorlalţi: 

— Voi n-aţi mai văzut sălbăticiunile astea, nu? Nu-s 
câini sălbatici, sunt lupi cenuşii, rar îi vezi la câmpie, 
ăştia au fugit să pribegească încoace tocmai de pe 
stepele din Mongolia Interioară. Au săvârşit fel şi fel 
de rele de-a lungul drumului, au văzut multe şi-au 
aflat multe, s-au arătat şi vicleni, şi ticăloşi, au comis 
fapte de mare cruzime şi-au ajuns cu pribegia până 
aici acum mai bine de-o lună. în răstimpul ăsta au 
înfulecat mai bine de zece dobitoace, şi cai, şi vaci, ba 
chiar si-o cămilă; nu mai era mult si-aveau să 
mănânce şi vreun om. Când s-a aflat la judeţ de asta, 
de frică să nu stârnească teamă în rândul oamenilor, 
s-a organizat în secret o echipă de vânători, împărţită 
în şase grupe, care zi şi noapte au patrulat şi-au stat 
la pândă: acuma, gata! 

A dat cu piciorul într-unul dintre lupii morţi şi-a 
ocărât: 

— Dobitocule ce eşti, nu credeai că o să vină şi ziua 
de azi! 

Şeful vânătorilor a ţintit capul unuia dintre lupi şi a 
tras. O dâră luminoasă de foc l-a înghiţit pe lup. După 
fulgerarea de foc, din gura puştii s-a revărsat un fum 
alb. Căpăţâna lupului fusese făcută bucăţi, precum 
cea a lui Ximen Nao, mânjind pietricelele în alb şi 
roşu. 

Un alt vânător, pricepându-1 bine pe celălalt, a 



zâmbit, şi-a prins puşca în mâini, a ochit burta 
celuilalt lup şi a tras şi el un foc. Prin gaura cât un 
pumn de mare căscată în burta fiarei, au ţâşnit afară 
numeroase lucruri murdare. 

Acţiunile lor i-au făcut pe Lan Lian şi pe ceilalţi să 
facă ochii mari şi să rămână cu gura căscată, iar pe 
urmă să se uite încurcaţi unii la alţii. După îndelungă 
vreme, fumul de praf de puşcă s-a risipit, zgomotul 
apei s-a auzit iarăşi, clar şi melodios şi plăcut urechii, 
iar un stol de vrăbii, puţin spus trei sute, au venit în 
zbor de departe, ridicându-se şi coborându-se ca un 
vălătuc de nori castanii; după aceea, vrăbiile s-au 
coborât uniform deasupra unui tufiş de cătină, ale 
cărui ramuri s-au încovoiat ca un arc, de parcă ar fi 
fost îngreunat de puzderie de fructe. Toate ciripeau 
pe o singură voce şi o dună întreagă a prins viaţă din 
pricina asta. Un firicel de voce s-a pornit din gura lui 
Yingehun: 

— Ce vreţi să faceţi? De ce trageţi în lupi morţi? 

— Ce mama mă-sii faceţi voi, mă, vreţi să trageţi 
spuza pe turta voastră? a răcnit mânios Lan Lian. Pe 
lupi i-a omorât cu picioarele măgarul meu, nu i-aţi 
vânat voi. 

Şeful vânătorilor a dibuit în buzunar două 
bancnote noi-nouţe, vârând-o pe una în căpăstrul 
meu şi pe cealaltă, după ce a mers câţiva paşi într-o 
parte, în căpăstrul lui Huahua. 

— Vrei să ne închizi gura cu bani? a întrebat Lan 
Lian şuierând de furie. Asta nu se poate. 

— Ia-ţi banii înapoi, a zis pietrarul Han cu 
fermitate. Lupii i-au omorât cu picioarele măgarii 



noştri, o să-i tragem după noi înapoi acasă. 

Vânătorul a zâmbit cu răceală: 

— Fraţilor, ochii cine-nchide poate, treaba merge 
ca pe roate. De pomană o să vă stricaţi gurile, nimeni 
n-o să vă creadă că un măgar poate omorî cu 
picioarele un lup. Şi apoi, proba limpede e că unuia i- 
a făcut capul fărâme un glonţ, iar celuilalt tot de glonţ 
i-a fost străpunsă burta. 

— Măgarii au pe corp răni făcute de muşcătură de 
lup, sunt toţi numai pete de sânge! a strigat tare Lan 
Lian. 

— Aşa e, măgarii voştri sunt pătaţi peste tot de 
sânge, au răni puzderie, şi nimeni n-o să se îndoiască 
cum că n-au fost făcute de muşcătură de lup, însă 
asta, a spus zâmbind cu răceală vânătorul, numai 
bine aduce dovadă pentru următoarea situaţie: pe 
când cei doi măgari erau în pericol, scăldaţi în sânge 
de muşcăturile lupilor, cei trei membri ai grupei a 
şasea din echipa de vânători au alergat neîntârziat la 
ei. N-au mai ţinut seama de primejdie şi s-au repezit 
înainte, pornind luptă pe viaţă şi pe moarte cu lupii. 
Şeful grupei, Qiao Feipeng, s-a năpustit în faţa unuia 
dintre ei, a ţintit către capul lui şi a tras, iar după ce 
s-a auzit zgomotul împuşcăturii, jumătate din capul 
lupului zburase deja. Unul dintre membrii grupei, Liu 
Yong, a ţintit spre celălalt lup şi a tras, însă glonţul n- 
a bubuit, pentru că, stând noi toată noaptea la pândă 
în tufişurile de cătină, praful de puşcă s-a umezit. 
Acel lup fioros, căscându-şi botul care aproape că i se 
întindea până la urechi, dezvelindu-şi dinţii albi ca 
zăpada şi scoţând un hăulit care-ţi făcea părul 



măciucă, s-a năpustit spre Liu Yong. Liu Yong s-a dat 
la o parte, ferindu-se de primul asalt al lupului, dar s- 
a poticnit cu călcâiele de o piatră, prăbuşindu-se apoi 
cu faţa în sus pe plajă. Lupul şi-a înălţat trupul şi, 
târându-şi după el coada cea pămânde, s-a năpustit 
ca un talaz de fum galben drept spre Liu Yong. în 
acest moment critic, cât ai zice peşte, cel mai tânăr 
membru al echipei, Lii Xiaopo, a ochit capul lupului 
şi a tras; lupul fiind o ţintă în mişcare, de nimerit a 
nimerit burta, iar lupul s-a prăvălit în aer, 
rostogolindu-se pe pământ, cu maţele curgându-i pe 
dinafară, lungi-lungi. Arăta mizerabil, chiar de era 
vorba de o fiară crudă şi haină, priveliştea tot era de 
neîndurat. Acum, Liu Yong, care îşi pusese din nou 
praf de puşcă în armă, a mai tras un glonţ în lupul 
care se rostogolea peste tot pe jos. Distanţa fiind 
mare, când muniţia a ieşit din cămară a măturat totul 
în cale, iar lupului, lovit în multe locuri, i-au înţepenit 
picioarele şi în sfârşit a murit. 

La indicaţia şefului de grupă, Qiao Feipeng, Liu 
Yong s-a dat patru-cinci paşi înapoi, a ridicat 
puşcociul şi a tras în lupul cu burta găurită. Câteva 
zeci de alice au lovit uniform corpul lupului, blana 
ajungându-i toată o întindere pârjolită plină de 
găurele. 

— Ei, ce ziceţi? a râs mândru Qiao Feipeng, 
oamenii o să creadă povestea mea sau pe-a voastră? 
A turnat apoi pe ţeavă praf de puşcă şi-a zis: Chiar 
dacă sunteţi mai mulţi, să nu care cumva să vă vină 
gândul să înhăţaţi lupii de-aici. în tagma vânătorilor 
e o lege nescrisă - când apar neînţelegeri pentru că 



toată lumea a tras în acelaşi timp, prada merge la ăla 
de i-a rămas glonţul în ea. Şi mai e o lege care spune 
că dacă cineva înhaţă prada altuia, vânătorul poate să 
deschidă foc asupra tâlharului, ca să-şi apere astfel 
onoarea. 

— Ei, fir-ar mama ei, mă, tu eşti un bandit! a zis 
Lan Lian. O să te chinuie numai vise negre peste 
noapte! Şi pentru că smulgi aşa cu de-a sila de la alţii, 
tot o să-ţi ai tu cuvenită răsplată! 

Vânătorul Qiao a râs: 

— D-astea că te-ntorci iar în viaţă şi „cuvenită 
răsplată" sunt aiureli ca să amăgeşti babele, eu nu 
cred în aşa ceva. Totuşi, cine ştie, poate c-o fi şi aici 
ceva soartă, uite, dacă vreţi să ne căraţi cu măgarii 
voştri lupii până la capitala judeţului ca să raportăm 
noi îndeplinirea trebii, prefectul o să vă dea un dar 
gras, iar eu o să-i dăruiesc fiecăruia dintre voi o sticlă 
de rachiu bun. 

Nu i-am mai răbdat vorbăria, am făcut gura mare 
şi mi-am dezvelit dinţii din faţă, ochindu-i căpăţâna 
cea plată. S-a ferit fără întârziere şi, reacţionând aşa 
rapid, capul şi l-a păzit, însă umărul tot i-a ajuns sub 
gura mea. Banditule, ia să afli tu acum ce-i poate 
pielea unui măgar! Voi ştiţi că doar felinele şi 
canidele cu gheare şi colţi ascuţiţi ucid şi sunt 
carnivore, iar noi, măgarii cei impari- copitaţi, 
suntem vrednici doar să mâncăm iarbă şi să dăm pe 
gât pleavă: sunteţi nişte formalişti, nişte dogmatişti, 
nişte livreşti şi nişte empirişti! Azi o să te fac eu să 
înţelegi un adevăr: măgarul dacă l-ai scos din sărite, 
muşcă şi el omul! 



L-am apucat cu dinţii de umăr, mi-am înălţat brusc 
capul, mi l-am vânturat în stânga şi în dreapta, până 
când am simţit în gură ceva acru, urât mirositor şi 
cleios, iar insul acela care ştia fel şi fel de şiretlicuri 
şi-avea limba aşa de iscusită s-a ofilit şi-a leşinat la 
pământ, rănit la umăr şi cu sângele curgând. 

Putea desigur să-i spună prefectului că pielea şi 
carnea de pe umăr i le muşcase un lup sălbatic în 
toiul luptei. Putea şi să spună că atunci când lupul l-a 
prins cu dinţii de umăr, l-a prins şi el pe lup cu dinţii 
de frunte; cât despre cum au făcut ei măscări pe 
trupurile lupilor ăia, fie după voia lor! 

Stăpânii au văzut că treburile nu stau bine, aşa că 
ne-au zorit să plecăm, lăsându-i pe plajă pe vânători 
şi hoiturile lupilor. 


CAPITOLUL 8 

Ximen Măgarul îşi pierde îndurerat un ou; eroul 
Pang onorează curtea cu prezenţa-i 

24 ianuarie 1955 a fost prima zi din prima lună a 
anului yiivei, după calendarul lunar. Băieţică ăla de 
Mo Yan avea mai apoi să şi-o ia drept zi de naştere. 
La începutul anilor ’8o, mulţi demnitari, ca să mai 
rămână demnitari câţiva ani sau ca să ajungă 
demnitari şi mai mari, si-au micşorat anii la vârstă şi 
şi i-au mai mărit pe cei de şcoală; de necrezut, dar Mo 
Yan, care nu e nici pomeneală de demnitar, a intrat şi 
el în hora asta. Vremea era bună, iar dis-de- 



dimineaţă stolurile de porumbei au început să se 
rotească în aer, gânguritul lor care se înălţa şi cobora 
melodios răsunând încoace şi-ncolo. Stăpânul meu s- 
a oprit din treabă şi-a privit în sus spre ei, iar cu 
jumătatea lui de faţă albastră, acum chiar era 
extraordinar de arătos. 

în anul în care trecuse, recolta familiei Lan de pe 
opt mu de pământ fusese de 1400 de kilograme, cu o 
producţie medie pe mu de 175 de kilograme; în afară 
de asta, de pe marginile şanţurilor de demarcare 
recoltaseră 28 de dovleci mari şi 10 kilograme de 
urzică chinezească de cea mai bună calitate. Deşi 
cooperativa de producţie făcuse publică o producţie 
de 200 de kilograme pe mu, Lan Lian nu se încredea 
deloc în cifra asta. L-am auzit spunându-i de multe 
ori lui Yingehun: 

— Cu culturi din alea ca ale lor, să ajungă la 200 de 
kile - asta să i-o spună lu mutu! 

Stăpâna râdea, dar chipul râzător îi masca greu 
îngrijarea, şi-apoi îl îndemna: 

— Jupâne, nu te pune cu ăilalţi, ăilalţi s-au strâns şi 
s-au unit, şi noi am rămas gospodărie individuală. 
Nici tigrul cel mai tare nu face faţă singur la o haită 
de lupi. 

— De ce ţi-e frică? o întreba Lan Lian holbându-se 
la ea. Ne sprijină preşedintele Chen de la regiune! 

Stăpânul avea pe cap o pălărie de lână fină maronie 
şi purta o haină de bumbac nouă-nouţă; la brâu avea 
legată o cingătoare de stofă neagră, iar în mână ţinea 
o ţesală de lemn cu care mă ţesăla pe mine. Ţesala 
stăpânului mă făcea să mă simt foarte bine la trup, 



iar laudele lui mă făceau să mă simt foarte bine la 
suflet: 

— Negrule, spunea el, flăcău bun, anul trecut ai 
asudat şi tu din greu, pe jumătate e meritul tău c-am 
făcut aşa de multe grâne. Anul ăsta, să băgăm şi mai 
mulţi cărbuni, să batem definitiv sulica aia de 
cooperativă! 

Lumina soarelui era din ce în ce mai strălucitoare, 
iar trupul meu a început treptat-treptat să se 
încălzească. Porumbeii încă se roteau pe cer. Pe jos se 
întindea un strat de resturi de hârtie albă şi roşie - 
era vorba de pocnitori făcute fărâme-fărâmiţe. în 
noaptea de dinainte tunaseră şi fulgeraseră peste tot, 
fuseseră valuri-va- luri de zgomote, când urcând, 
când coborând, iar fumul de praf de puşcă înecase 
totul, de parcă ar fi izbucnit războiul. Şi mirosul de 
colţunaşi pătrunsese până în curte, în el 
amestecându-se şi mirosul de prăjituri de Anul Nou 
şi cel de bomboane. Stăpâna trecuse un bol de 
colţunaşi prin apă rece, iar apoi îl vărsase la mine în 
troacă, mestecându -1 cu paiele de orez. Mângâindu- 
mă pe căpăţână, zisese: 
i 

— Negruţule, e Anul Nou, mănâncă şi tu nişte 
colţunaşi! 

Recunosc, ca măgar să mănânci din colţunaşii pe 
care îi fac stăpânii la trecerea anului e lucru de mare 
curtenie. Stăpânii mă tratau aproape ca pe un om, ca 
pe un membru al familiei. După marele război cu cei 
doi lupi, mă bucuram de îndoită grijă din partea 
stăpânului şi dobândisem, pe o rază de o sută de li şi 



în cele optsprezece sate din ţinutul Gaomi din nord- 
est, cea mai bună reputaţie pe care o poate dobândi 
un măgar. Deşi nenorociţii ăia de vânători luaseră cu 
de-a sila cu ei cei doi lupi morţi, oamenii ştiau toţi 
cum stătuseră de fapt lucrurile. Nu nega nimeni că 
măgăriţa familiei Han participase şi ea la luptă, dar 
toţi oamenii ştiau că eu fusesem principala forţă în 
bătălia cu lupii şi că măgăriţa Han avusese doar un 
rol secundar; de asemenea, că eu îi salvasem viaţa. Şi 
uite aşa, deşi demult ajunsesem la vârsta de castrare, 
iar stăpânul băgase odată spaima în mine în această 
privinţă, nu mai adusese vorba de asta după ce 
ucisesem în luptă cei doi lupi. în toamna care trecuse, 
pe când mergeam la câmp în spatele stăpânului, Xu 
Bao, doctorul de animale care castra măgari, scopea 
porci şi jugănea cai, se ţinea scai în spatele meu, cu-o 
desagă în spate, scuturând din mână un clopoţel şi 
iscodind hoţeşte locul dintre picioarele mele din 
spate. Adulmecasem de mult mirosul urât şi cu totul 
crâncen de pe corpul lui şi de mult îmi dădusem 
seama că n-avea cu mine gând bun. Sămânţa asta rea 
de om care mânca ouă de măgar sau de taur ca să 
meargă la băutură era sorocit să nu moară de moarte 
bunăueram vigilent, eram pregătit, doar să se apropie 
el la distanţa potrivită şi-aveam să-i zburătăcesc 
copitele din spate drept în unealta din nădragi. 
Voiam să-l fac pe stricăciunea asta de om care 
săvârşise puzderie de rele să iasă din scenă fără de 
nici unele. Şi dacă trecea cumva în faţa mea, eram 
gata să-l ronţăi de cap. Muşcatul oamenilor era 
numărul meu cel mai tare. Insul ăsta era însă foarte 



viclean, se ferea şi se păzea mereu şi se ţinea tot 
timpul la distanţa la care era în siguranţă, nedându- 
mi nicio ocazie. Gură-cască de pe uliţă, văzându-1 pe 
căpăţânosul de Lan Lian trăgând după el măgarul 
căruia i se dusese aşa buhul şi pe stricăciunea aia de 
om care castra măgari urmându-i, se aşteptau deja la 
un spectacol pe cinste. Vorbind alandala şi toţi 
deodată, au întrebat; 

— I le tai măgarului? 

— Xu Bao, ai pus ochii pe ceva să meargă la 
băutură? 

— Lan Lian, să nu cumva să-l jugăneşti, ştie să 
omoare lupii cu picioarele, dar se bizuie cu totul 
pentru asta pe cuibul ăla de ouă! La fiecare ou, o oca 
de sânge-n vine. Are ouă multe, parcă-i cuib de 
cartofi, nu de ouă! 

O ceată de copii care tocmai se duceau spre şcoală 
se ţineau scai de Xu Bao ţopăind şi hârjonindu-se şi 
tot cântând o poezea făcută pe loc: 

Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat, 

Cum vede oul, l-a şi muşcat, 

Şi dacă oul nu-i de muşcat, 

Capul peste tot îi e transpirat. 

Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat, 

Puţă de măgar, de măgar bărbat, 

I se rupe-ntruna, e zero barat, 

Iar pe drumul drept de mult n-a umblat... 

Xu Bao s-a oprit, s-a holbat la obrăznicăturile alea, 
a dibuit prin desagă după un cuţitaş lucitor şi-a zis 
mânat de-o furie cruntă: 

— Măi puişori de lele, ia ţineţi-vă gura! Care- 



ndrăzneşte să mai facă vorbe despre meşterul Xu, 1- 
am jugănit de ouă! 

Obrăznicăturile s-au strâns laolaltă şi s-au hlizit 
prosteşte către Xu Bao. Xu Bao a făcut câţiva paşi 
înainte, iar ei au făcut câţiva paşi înapoi. Xu Bao s-a 
repezit înspre ei, iar ei s-au risipit cu chirăituri. Xu 
Bao şi-a urmat în continuare gândul de a-mi tăia 
ouăle, iar obrăznicăturile cele mici iar s-au strâns 
ciorchine şi-au mers în spatele lui, cântând: 

Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat, 

Cum vede oul, l-a şi muşcat... 

Xu Bao n-a mai luat în seamă şleahta de 
obrăznicături sâcâitoare, a făcut un ocol şi-a alergat 
în faţa lui Lan Lian şi, mergând cu spatele, a intrat în 
vorbă cu acesta: 

— Lan Lian, fârtate, ştiu că măgarul ăsta a muşcat 
şi-a rănit mulţi oameni, iar când se întâmplă aşa, 
trebuie să-i despăgubeşti pentru cheltuielile pe 
medicamente şi să-i alini şi cu vorba. Mai bine 
scopeşte-1, le retez dintr-o mişcare, în trei zile-i trece, 
garantez că se va preface într-un măgar supus şi la 
locul lui. 

Lan Lian nu l-a băgat în seamă, dar mie inima îmi 
bătea deja bezmetic. Lan Lian îmi ştia firea, aşa că 
mi-a apucat strâns zăbala, nelăsându-mi loc să mă 
reped la Xu Bao. 

Călcâiele lui Xu Bao stârneau în sus praful de pe 
uliţă - puiul ăsta de lele mergea cu sprinteneală, 
pesemne că mergea adesea aşa cu spatele. Avea o faţă 
mică şi sfrijită, ochii triunghiulari cu pungi mari sub 
ei şi o strungăreaţă între dinţii din faţă. Prin 



deschizătura aceea îi zburau deseori stropi de salivă 
când vorbea. 

— Lan Lian, îţi dau un sfat, e mai bine să-l scopeşti, 
e bine să-l scopeşti, e bine. Dacă-1 scopeşti, o să scapi 
de multe griji. Ca să scopesc dobitoacele altora, le iau 
cinci yuani, dar de la tine nu iau niciun bănuţ. 

j 

Lan Lian s-a oprit din mers şi-a zis cu răceală: 

— Xu Bao, du-te acasă şi scopeşte-1 pe tac-tu. 

— Măi omule, cum poţi să vorbeşti aşa? a rostit Xu 
Bao ridicându-şi glasul. 

— Nu-ţi place că zic vorbe greu de auzit? Atunci 
ascultă-1 niţel pe măgarul meu cum vorbeşte! a zis 
Lan Lian râzând, după care mi-a slăbit frâul şi-a zis: 
Negrule, du-te! 

Am răgit plin de furie şi mi-am ridicat picioarele 
din faţă ca atunci când m-am căţărat pe Huahua, ca 
să-l pocnesc pe Xu Bao peste căpăţâna aia posmăgită. 
Oamenii de pe uliţă veniţi să se uite la vânzoleală au 
scos ţipete înspăimântate şi şleahta de mici derbedei 
s-a oprit şi ea cu hărmălaia. Mă aşteptam să simt şi să 
aud cum trosneşte căpăţâna lui Xu Bao sub copitele 
mele, însă aşteptările mi-au fost înşelate - n-am zărit 
deloc faţuca aia schimonosită de frică pe care trebuia 
s-o văd şi n-am auzit nici strigătul înspăimântat ca de 
câine care schelălaie pe care trebuia să-l aud. 
Nelămurit, mi s-a părut că o umbră alunecoasă se 
strecoară sub burta mea, prin creier mi-a fulgerat o 
senzaţie de răcoare care prevestea de rău, dar când 
am dat să mă feresc, era deja prea târziu - pe sub 
şolduri m-a străbătut o senzaţie rece ca gheaţa şi a 



urmat pe dată o durere intensă. Mă simţeam de parcă 
pierdusem ceva, ştiam că fusesem victima unei urzeli 
ascunse, iar când m-am răsucit repede, am văzut că 
pe partea interioară a picioarelor din spate îmi curge 
sânge şi că, pe uliţă, Xu Bao ţine în mână un ou alb- 
cenuşiu mânjit de pete de sânge. Chipul îi era tot un 
zâmbet şi se grozăvea în faţa privitorilor, în timp ce 
de pe drum răsuna un val de aclamaţii. 

— Xu Bao, pui de lele ce eşti, mi-ai nenorocit 
măgarul... a scos stăpânul meu un urlet plin de 
întristare, gata să mă lase şi să se ducă să se pună pe 
viaţă şi pe moarte cu Xu Bao. Acesta însă a îndesat 
oul în desagă şi-a scos din nou la vedere în mână 
cuţitaşul acela luminos, iar stăpânul meu s-a moleşit. 

— Lan Lian, nu poţi să mă ţii pe mine vinovat, a 
rostit Xu Bao ridicând mâna şi arătând spre privitori, 
e limpede ca lumina zilei, până şi copiii ăştia au 
văzut, tu, Lan Lian, i-ai dat drumul măgarului ca să 
mă rănească, iar eu, Xu Bao, am fost în legitimă 
apărare. Dacă Xu Bao, eu, nu eram cu ochii-n patru, 
copitele măgarului îmi făceau terci căpăţâna. Lian, nu 
poţi să mă ţii pe mine vinovat. 

— Mi l-ai nenorocit... 

— Lu băiatu i-a trecut prin gând să ţi-1 
nenorocească, băiatu are prea bine priceperea să ţi-1 
nenorocească, dar tot băiatu s-a arătat păsător de 
simţirile consăteanului său şi a fost milostiv. Ca să-ţi 
zic cinstit, măgarul tău avea trei ouă şi eu i-am luat 
doar unul; asta o să-i mai strunească niţel sălbăticia, 
dar tot o să-l poţi socoti un măgar cu sângele năvalnic 
în el. Fir-ar mama ei, tot nu-mi mulţumeşti, ce mai 



aştepţi? 

Lan Lian s-a aplecat şi şi-a întors faţa, cercetând 
situaţia dintre picioarele mele, iar după ce a înţeles că 
vorba lui Xu Bao nu fusese mincinoasă, s-a liniştit şi 
s-a potolit în mare măsură. Să-i mulţumească însă 
era cu neputinţă - în fond, dracul ăsta de om, până să 
apuce să discute ceva cu el, şi dăduse jos cu iuţeala 
fulgerului un ou de măgar. 

— Xu Bao, îţi spun din capul locului, dacă măgarul 
meu păţeşte ceva, treaba mea cu tine n-are să se 
termine prea curând. 

— Dacă nu-i amesteci tu şoricioaică în grâne să-i 
dai să mănânce, îţi garantez eu că măgarul tău o să 
trăiască o sută de ani. Azi mai bine nu-1 duce la 
muncă la câmp, du-1 înapoi acasă, dă-i mâncare 
bună, dă-i şi nişte apă sărată să bea şi-n două zile se 
închide şi rana. 

Din gură, Lan Lian n-a zis că da, dar tot a ţinut 
cont de sugestia lui şi m-a dus înapoi acasă. Durerea 
se mai uşurase puţin, dar încă era foarte intensă. L- 
am ţintuit cu o privire plină de duşmănie pe puiul ăla 
de lele care avea să-mi mănânce oul, chibzuind în 
minte cum să mă răzbun; ca să vorbesc însă din 
inimă, trebuie să spun că după ce lucrurile luaseră, ca 
vântul şi ca fîdgerul de iute, această întorsătură 
neaşteptată, respectul şi teama faţă de scălâmbul 
ăsta, faţă de piticania asta cu totul nearătoasă, îmi 
sporiseră mult. Uite că în lumea oamenilor exista o 
ciudăţenie ca el, unul care-şi făcea meserie din luatul 
ouălor, şi le mai şi lua cu asemenea desăvârşită 
măiestrie - felul necruţător cu care se punea pe 



treabă, acurateţea mişcărilor de început, iuţeala cu 
care acţiona, dacă nu trăiai una ca asta pe propria 
piele, cu niciun chip nu credeai că-s adevărate! Iha! 
iha! oul meu! în seara asta o să intri cu nişte rachiu 
încălzit în burta lui Xu Bao, iar mâine o să te cobori 
în groapa de rahat, oule, oul meu! 

După ce ne-am îndepărtat la câteva zeci de paşi, 1- 
am auzit pe Xu Bao strigând: 

— Lan Lian, ştii cum se cheamă mişcarea de mai 
devreme? 

— Să-ţi fut morţii mă-tii, Xu Bao! a înjurat Lan 
Lian întorcând capul. 

Râsetele oamenilor au răzbătut până la noi, iar 
printre ele s-a auzit şi vocea plesnind de mândrie a 
lui Xu Bao, strigând tare: 

— Ascultă bine, Lan Lian, şi tu, măgarule, ascultă şi 
tu bine, mişcarea de-adineauri se cheamă „să furi 
piersica de sub frunză“! 

Xu Bao, Xu Bao, băiat-băiat, 

Piersica sub frunză uite c-a furat! 

Lan Lian, Lan Lian, om nemulţumit, 

Uite-acum aicea ce s-a mai prostit... 

Ceata aia de obrăznicături atât de meştere la vorbă 
strigau în spatele nostru, conducându-ne aşa până la 
curtea familiei Ximen... 

în curte era veselia în toi, cei cinci copii din aripa 
de est şi din cea de vest, cu haine viu colorate pe ei, se 
hârjoneau toţi laolaltă. Lan Jinlong şi Lan Baofeng 
ajunseseră deja la vârsta de şcolar, dar nu mergeau 
încă la şcoală. Jinlong avea un chip melancolic, 
arătând de parcă era apăsat de o mare greutate pe 



suflet; Baofeng era cu totul inocentă şi pură şi dădea 
semne că o să fie o mare frumuseţe. Ei erau seminţele 
lăsate de Ximen Nao pe faţa pământului, seminţe 
care cu mine, Ximen Măgarul, nu aveau o legătură 
directă; cei care aveau o legătură directă cu mine erau 
cei doi mânji născuţi de măgăriţa Han Huahua şi 
care, din păcate, până să împlinească o jumătate de 
an, îşi urmaseră mama în moarte. Moartea lui 
Huahua era o rană dureroasă pentru Ximen Măgarul. 
Huahua mâncase nutreţ otrăvit, iar cei doi mânji, 
copiii mei buni, băuseră laptele ei otrăvit şi muriseră 
şi ei. Când măgăriţa născuse o pereche de mânji, 
sărbătorise tot satul; când trei măgari s-au prăpădit 
deodată, toată lumea a avut inimile frânte. Pietrarul 
Han s-a prefăcut într-un râu de lacrimi, însă hotărât 
că cineva râdea în taină - cel care pusese otrava. 
Treaba i-a alertat pe cei de la regiune, care l-au trimis 
anume pe Liu Changfa, un agent experimentat de la 
securitatea publică, să vină să rezolve cazul; omul s-a 
arătat însă destul de stângaci, i-a chemat doar pe cei 
din sat în grupuri-gru- puri până la sediul 
gospodăriei săteşti şi i-a interogat cu nişte vorbe care 
veneau parcă de pe-un disc de gramofon. Rezultatul a 
fost, fireşte, că treaba a rămas în coadă de peşte. Mai 
apoi, Mo Yan ăla, în „Cronica măgarului negru“ i-a 
pus în cârcă lui Huang Tong vina de a-i fi otrăvit pe 
măgarii familiei Han: deşi le-a ţesut el de toate firele 
se potriveau strâns, în vorbele scriitorilor nu se poate 
pune cu niciun preţ temei. 

în continuare, o să-ţi vorbesc despre cel născut în 
acelaşi an, în aceeaşi lună şi în aceeaşi zi cu Ximen 



Măgarul, despre Lan Jie- fang, adică despre tine - tu 
să ştii că „el“ eşti „tu“, şi e în regulă, eu, pentru 
comoditate, o să mă refer tot la „el“. Avea deja mai 
bine de cinci ani şi, pe măsură ce creştea în vârstă, 
pata aceea de pe faţă era şi ea din ce în ce mai 
albastră. Trăsăturile feţei îi erau foarte urâte, însă era 
deschis la fire, vioi şi zglobiu, cu mâinile şi picioarele 
nestându-i locului, şi gura, mai ales, neodihnindu-şi- 
o aproape nicio clipă. Purta haine de acelaşi fel cu 
cele cu care era îmbrăcat fratele lui vitreg, Lan 
Jinlong, dar, nefîind la fel de înalt ca acesta, hainele-i 
erau mari, aşa că îşi sumetea crăcii pantalonilor şi-şi 
sufleca mânecile, având, când îl priveai, un aer de 
bandit. Dar eu ştiam în adâncul meu că e un băiat cu 
inima bună, iar faptul că nu era pe plac aproape 
nimănui avea de-a face, cred eu, cu vorbăria lui, 
precum şi cu pata albastră de pe faţă. 

Am terminat de vorbit despre Lan Jiefang, iar în 
continuare am să zic ceva despre cele două fete ale 
familiei Huang, Huang Huzhu şi Huang Hezuo. Cele 
două purtau haine vătuite şi înflorate de acelaşi fel, 
îşi prindeau părul în acelaşi fel de funde şi aveau 
acelaşi fel de piele albă şi curată şi acelaşi fel de ochi 
migdalaţi şi încântători. Relaţia complexă dintre cele 
două familii, Huang şi Lan, care nu erau nici rude, 
dar nici străini, îi făcea pe cei mari să fie mereu 
stingheri şi neînlargul lor când erau laolaltă, asta 
pentru că, în fond şi la urma urmei, Yingehun şi 
Qiuxiang împărţiseră amândouă perna lui Ximen 
Nao, şi fuseseră şi duşmane, şi surori. Acum fiecare 
se măritase cu altcineva, dar parcă spiritele şi 



duhurile îşi vârâseră coada şi nimeriseră, fiecare, în 
casa în care locuiseră înainte: stăpânii caselor se 
schimbaseră însă, la fel cum se schimbaseră şi 
vremurile. Faţă de complicata relaţie a celor mari, 
relaţiile dintre copii erau simple şi nevinovate. De 
Lan Jinlong, cu firea lui mai sumbră, era greu să te 
apropii: Lan Jiefang şi cele două frumuseţi din 
familia Fluang aveau în schimb legături foarte 
strânse. Fetele îl strigau amândouă „frate Jiefang“, 
iar acesta, lacom la mâncare cum era, tot izbutea să 
pună deoparte câte două bomboane, să le dea şi lor. 

— Mamă, mamă, Jiefang le-a dat bomboanele lui 
Huzhu şi Hezuo, îi spunea Lan Baofeng încetişor 
mamei. 

— Dacă i le-am dat lui, poate să le dea şi el cui vrea, 
spunea neputincioasă Yingehun, mângâind-o pe cap. 

Povestea copiilor nu a început încă, piesa lor va 
ajunge de-abia peste zece ani şi mai bine la punctul 
culminant; acum, nu le venise încă rândul să joace 
rolurile principale. 

A urcat în schimb pe scenă un personaj important. 
Se numea Pang Hu, avea faţa roşie şi maronie ca o 
smochină uscată, iar ochii îi erau ca stelele lucitoare. 
Pe cap purta un chipiu militar din bumbac, era 
îmbrăcat cu o haină vătuită cu cusături largi, pe piept 
avea atârnate două decoraţii, în buzunarul de la haină 
avea vârât un stilou, iar la încheietură avea un ceas 
care scânteia cu raze argintii. Se sprijinea în cârje - 
piciorul drept îl avea intact, în schimb stângul, de la 
genunchi în jos, nu mai exista. în locul unde îi fusese 
retezat, cracul galben de la pantaloni era legat 



ceremonios cu un nod. Deşi avea doar un picior, 
acesta era încălţat cu un pantof de piele întoarsă nou- 
nouţ. De cum a intrat pe poartă, toţi cei de-acolo, 
inclusiv copiii, inclusiv eu, măgarul, am fost cuprinşi 
de respectul cel mai adânc: în acei ani, un asemenea 
om putea fi doar un erou din armata de voluntari care 
participase la războiul din Coreea. 

Soldatul a mers către Lan Lian. Cârjele împungeau 
cărămizile pătrate din pavaj făcând boc! boc! în timp 
ce piciorul rămas lovea greu pe pământ, părând că 
prinde rădăcini la fiecare pas; cracul pantalonilor de 
pe celălalt picior se legăna încoace şi încolo. Pang Hu 
s-a oprit în faţa stăpânului şi-a spus: 

— Dacă nu greşesc, eşti Lan Lian. 

Faţa lui Lan Lian a zvâcnit puţin, răspunzând în 
acest fel la vorba celuilalt. 

— Bună ziua, unchiule din armata de voluntari, 
trăiască unchiul din armata de voluntari! Lan Jiefang 
cel vorbăreţ şi gălăgios a venit în goană, spunând cu 
infinită veneraţie: Sunteţi fără îndoială un adevărat 
erou şi-aţi împlinit fapte măreţe! Da’ de ce-1 căutaţi 
pe tata? Lu tata nu-i place să vorbească, dacă aveţi 
întrebări, mai bine mă întrebaţi pe mine, vorbesc eu 
în locul lui. 

— Jiefang, gura! a rostit Lan Lian. Când cei mari au 
de vorbit, copiii nu trebuie să se bage-n vorbă. 

— N-are nimic, a zâmbit înţelegător soldatul. Eşti 
fiul lui Lan Lian, te cheamă Jiefang, aşa e? 

— Te pricepi la ghicit? a întrebat Jiefang surprins. 

— Nu mă pricep la ghicit, dar ştiu să citesc feţele 
oamenilor, a spus cu viclenie soldatul, care apoi şi-a 



recăpătat pe loc expresia gravă pe faţă, s-a prins cu 
braţele de cârje şi i-a întins o mână lui Lan Lian, 
spunând: Omule, să ne cunoaştem, eu sunt Pang Hu, 
sunt noul director al Cooperativei de Aprovizionare şi 
Desfacere de la regiune. Wang Leyun, care vinde 
unelte agricole la raionul de vânzare a mijloacelor de 
producţie, e soţia mea. 

Lan Lian a încremenit un moment, a dat mâna cu 
soldatul, dar după privirea încurcată din ochii lui, 
celălalt şi-a dat seama că e încă în ceaţă. Soldatul a 
strigat atunci: 

— Hei, intrati şi voi! 

O femeie scundă cu totul rotundă la corp a intrat 
pe poartă ţinând în braţe o fetiţă delicată. Femeia 
purta o uniformă albastră, iar pe şeaua nasului avea 
încălecaţi nişte ochelari cu rama albă; îţi dădeai 
seama de la prima privire că nu e de la sat. Fetiţa 
avea ochii foarte mari şi obrajii roşii-roşii, asemenea 
merelor târzii de toamnă. Faţa îi era numai zâmbet, 
avea mina standard a unui copil fericit. 

— A, despre tovarăşa asta era vorba! a strigat Lan 
Lian bucuros, ţipând după aceea în direcţia aripii de 
vest: Mamă, hai repede, avem oaspeţi de seamă! 

Fireşte că am recunoscut-o şi eu şi mi-am amintit 
limpede de ce se întâmplase anul trecut în prima lună 
a iernii: într-o zi, Lan Lian mă trăsese după el la 
capitala judeţului ca să aducem nişte sare, iar pe 
drumul de întoarcere dădusem peste această Wang 
Leyun. Era cu burta mare, care-i atârna greu, şi 
gemea la marginea drumului. Era îmbrăcată într-o 
uniformă albastră, ai cărei ultimi trei nasturi de jos se 



desfacuseră din cauza burţii ei prea mari. Purta 
ochelari cu rame albe, avea obrazul alb şi curat şi-ţi 
dădeai seama de la prima privire că mănâncă pâinea 
statului. Când ne-a zărit, parcă şi-ar fi văzut 
salvatorii, şi a zis anevoie: 

— Frate, fa o faptă bună, salvează-mă... 

— De unde eşti? Ce-i cu tine? 

— Mă numesc Wang Leyun, sunt de la Cooperativa 
de Aprovizionare şi Desfacere de la regiune, trebuia 
să mă duc la şedinţă, sorocul nu-mi venise încă, dar... 
dar... 

Am zărit bicicleta prăbuşită de-a curmezişul în 
iarba uscată de la marginea drumului şi ne-am dat 
seama că femeia se afla într-o situaţie periculoasă. 
Lan Lian era atât de încordat, că a început să se 
învârtă de colo-colo, frângându-şi mâinile: 

— Cu ce pot să te ajut? Cum să te ajut? 

— Du-mă la spitalul judeţean, repede. 

Stăpânul a descărcat cei doi saci de sare din spatele 
meu, şi-a dat jos haina vătuită de pe el şi-a prins-o cu 
o funie de spinarea mea; după aceea a ridicat-o pe 
femeie şi-a aşezat-o pe mine. 

— Tovarăşă, tine-te bine. 

y 7 y 

Femeia m-a prins de coamă, gemând cu voce joasă. 
Stăpânul cu o mână a apucat de frâu, în timp ce pe 
cealaltă şi-a trecut-o pe după ea. Mi-a zis: 

— Negrule, aleargă repede. 

Mi-am fluturat copitele, eram foarte însufleţit - 
cărasem deja în spinare o grămadă de lucruri, sare, 
bumbac, recolta de grâne, pânză, dar o femeie 



niciodată. Am făcut un giumbuşluc şi corpul femeii s- 
a zdruncinat, înclinându-se pe umărul stăpânului. 

— Pasul sigur, Negrule! a poruncit el. 

Am înţeles, Negrul a înţeles. M-am pornit la trap, 
dându-mi în acelaşi timp silinţa să-mi păstrez 
stabilitatea - să fiu precum norul călător şi apa 
curgătoare, adică exact punctul forte al măgarului. La 
cai, numai când zboară în goană poţi avea stabilitate 
pe spatele şi şalele lor; măgarii sunt buni la tropăit, 
când aleargă însă, te hur- ducăie tot. Simţeam că 
lucrul pe care-1 făceam este solemn şi sacru, dar, 
desigur, şi foarte supărător - în acele momente, 
conştiinţa mi-era prinsă între cea de om şi cea de 
măgar, dar simţeam şi cum un lichid cald îmbibă 
haina stăpânului şi îmi murează spatele, la fel cum 
picăturile de sudoare din părul femeii îmi cad pe gât. 
Eram la nu cu mult peste zece li de capitala judeţului, 
iar acum mergeam pe o scurtătură; bălăriile de pe 
amândouă părţile drumului îmi veneau până la 
genunchi. Un iepure s-a şi ciocnit bezmetic de 
piciorul meu. Şi aşa am ajuns în oraş şi la Spitalul 
Poporului. în anii aceia, atitudinea personalului 
medical era foarte bună. Stăpânul s-a oprit în poarta 
spitalului şi-a zbierat tare: „Veniţi! Ajutor!“ Nici eu n- 
am pierdut ocazia să încep să rag. Un grup de femei şi 
de bărbaţi înfăşuraţi în halate albe au alergat imediat 
afară şi-au purtat-o pe femeie înăuntru. De cum a 
coborât de pe mine, am auzit cum din nădragii ei vine 
un ţipăt de bebeluş. 

Pe drumul de întoarcere, stăpânul nu era deloc în 
apele lui, tot iscodindu-şi haina căptuşită, murdară 



acum, şi bodogănind. Ştiam că e foarte superstiţios şi 
că socoteşte fără temei că treburile de la o femeie care 
naşte sunt murdare şi aduc nenoroc. Când am ajuns 
la locul unde ne întâlniserăm cu femeia, stăpânul s-a 
încruntat şi-a zis albăstrindu-se la faţă: 

— Negrule, ce socoteală e asta? O haină vătuită 
nouă e acum de aruncat, când ajung acasă, cum mă 
explic eu cu stăpâna casei? 

— Iha, iha! am răgit eu tare, bucurându-mă niţel de 
necazul altuia - chipul stăpânului aflat la ananghie 
mă veselea foarte. 

— Măi măgarule măi, mai şi râzi, măi! 

Stăpânul a desfăcut funia şi-a dat jos din spatele 
meu haina folosindu-se de trei degete de la mâna 
dreaptă. Pe haină era - oh! nu mai spun! Stăpânul şi- 
a înclinat capul, şi-a ţinut răsuflarea, a apucat între 
degete haina care, murată toată, se-ngreunase şi 
semăna cu o piele de câine putrezită, a pălălăit-o prin 
aer şi-a azvârlit-o departe cu toată puterea; iar haina, 
ca o pasăre mare şi ciudată, a zburat în bălării. Şi 
funia era mânjită de pete de sânge, dar pentru că tot 
trebuia să mai lege cu ea sacii de sare, nu putea s-o 
arunce, aşa că s-a văzut silit s-o pună în drum şi s-o 
mototolească cu picioarele, până când ţărâna i-a 
schimbat culoarea. Stăpânul mai purta doar o cămaşă 
scurtă cu nasturi lipsă, iar pieptul i se învineţise de 
frig; dacă mai puneai la socoteală şi faţa lui cea 
albastră, aducea binişor cu judecătorii din palatul lui 
Yama. Şi-a făcut mâinile căuş şi-a luat de pe jos 
câteva mâini de pământ pe care l-a cernut pe 
spinarea mea, şi-a mai mpt şi nişte iarbă uscată ca să 



mă frece şi să mă cureţe. în timp ce făcea asta, mi-a 
zis: 

— Negrule, se cheamă că am strâns virtute şi-am 
făcut faptă bună, nu? 

— Iha, iha! i-am replicat. 

Stăpânul a legat sacii de sare pe spatele meu, dar 
când a văzut bicicleta de la marginea drumului, a zis: 

— Negrule, s-ar cuveni ca bicicleta asta să fie acum 
a noastră, am plătit pentru ea cu o haină vătuită, am 
plătit şi cu muncă, dar, dacă ne lăcomim acum la 
puţină avere, virtutea strânsă mai înainte se risipeşte, 
nu? 

— Iha, iha! 

— Bine, hai să facem un lucru bun până la capăt, 
dacă petrecem omul, să-l petrecem până acasă. 

A-nceput să-mpingă bicicleta, mânându-mă şi pe 
mine - de fapt, nici n-a fost nevoie să mă mâne - şi 
ne-am întors din nou în capitala judeţului şi la poarta 
spitalului. Stăpânul a strigat tare: 

— Hei, femeia care a născut, ascultă aici, ţi-am 
lăsat bicicleta la intrare! 

— Iha, iha! 

Iar au mai dat fuga afară câţiva oameni. 

— Hai repede, Negrule, m-a altoit stăpânul cu frâul 
peste fund, aleargă repede, Negrule!... 

Yingehun, cu mâinile pătate de faină, a ieşit în fugă 
din casă. Cu ochi scăpărători, a ţintuit-o pe fetiţa cea 
frumoasă din braţele lui Wang Leyun, şi-a întins 
mâinile şi-a-nceput să-ngâne: 

— Fetiţă frumoasă... fetiţă... grăsulie... ce bucurie... 

Wang Leyun i-a trecut fetiţa în braţe, iar ea a luat- 



o, a strâns-o la piept, şi-a lăsat capul în jos şi-a 
adulmecat-o şi-a sărutat-o, spunând tot timpul: 

— Ce bine miroase... ce bine miroase... 

Fetiţa nu era obişnuită cu asemenea căldură, aşa că 
a început să plângă cu suspine. Lan Lian a rostit 
mustrător: 

— Dă-i acuşica înapoi copilul tovarăşei, uită-te la 
tine, parcă eşti o lupoaică mare, toţi copiii se 
înfricoşează de tine şi se pun pe plâns. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic. Wang Leyun şi-a luat 
bebeluşa înapoi, a mângâiat-o, a ogoit-o, iar apoi 
plânsetul s-a slăbit şi s-a oprit. 

Yingehun s-a şters de faina de pe mâini şi a spus, 
cerându-şi iertare: 

— Chiar îmi pare rău... ia uitaţi-vă-n ce hal sunt, i- 
am mânjit hainele copilului... 

— Toţi suntem ţărani la origine, a spus Pang Hu, 
nu e nimic deosebit. Astăzi am venit înadins să vă 
aducem mulţumire pentru bunătate. Fără ajutorul 
tău, frate, urmările ar fi fost cu neputinţă de 
închipuit. 

— Şi, pe lângă că m-ai condus la spital, tot ai mai 
alergat o dată şi-ai adus şi bicicleta, a spus Wang 
Leyun încercată de emoţie. Şi doctorii şi infirmierele 
au spus că nici dacă umbli cu lampionul în mână nu 
găseşti un om aşa de bun ca fratele Lan Lian. 

— Cel mai însemnat a fost măgarul, el a mers 
repede, a mers cu pas sigur, a rostit Lan Lian 
încurcat. 

— Da, da, aşa e, şi măgarul a fost bun, a râs Pang 
Hu. Măgarului ăstuia al tău i s-a dus buhul peste tot, 



e un măgar renumit! Renumit! 

— Iha, iha! 

— Ha! a rostit Wang Leyun. înţelege vorba 
omenească! 

— Lan, dacă ţi-aş fi adus vreun obiect scump în 
dar, ar fi-n- semnat că nu pun preţ pe tine şi-aş fi 
adus stricăciune prieteniei noastre. Pang Hu a dibuit 
din buzunar o brichetă, a aprins-o cu un clic şi-a 
spus: Pe-asta am capturat-o de la un diavol american, 
ţi-am adus-o ţie ca amintire. Tot din buzunar a mai 
scos şi un clopoţel mic de alamă, de un galben curat, 
şi-a zis: Pe-ăsta am pus pe cineva să-l rostuiască 
anume de la piaţa de vechituri, i l-am adus 
măgarului. 

Soldatul-erou Pang Hu s-a apropiat de mine şi mi- 
a priponit clopoţelul de gât, iar după aceea m-a bătut 
uşor cu palma peste căpăţână şi-a zis: 

— Şi tu eşti un erou, îţi confer o medalie! 

Mi-am legănat puţin capul. Eram atât de mişcat, 
că-mi venea să izbucnesc în hohote de plâns. Iha, iha! 
Clopoţelul de alamă a scos un sunet clar şi melodios. 

Wang Leyun a scos o pungă de bomboane şi le-a 
împărţit copiilor din familia Lan, până şi Huzhu şi 
Hezuo avându-şi partea lor. 

— Mergi la şcoală? l-a întrebat Pang Hu pe Jinlong. 

Jiefang a fost mai iute de gură şi s-a aruncat el să 

răspundă: 

-Nu. 

— Trebuie să mergeţi la şcoală, neapărat trebuie să 
mergeţi la şcoală, în noua societate, în noua ţară, 
generaţia tânără, urmaşii noştri roşii, nu se poate în 



niciun caz să fie lipsiţi de cultură. 

— Familia noastră n-a intrat în colectivă, suntem 
gospodărie individuală, tata nu ne lasă să mergem la 
şcoală. 

— Ce? încă sunteţi la individual? Un om cu 
asemenea conştiinţă ca tine încă e la individual? E 
adevărat sau nu? Lan, e adevărat? 

— E adevărat! a răspuns o voce răsunătoare din 
dreptul porţii. Ne-am uitat şi l-am văzut pe Hong 
Taiyue, şeful satului, secretarul filialei de partid şi 
totodată preşedinte al cooperativei, îmbrăcat cu 
aceleaşi haine ca întotdeauna, doar că şi mai slab, şi 
mai y ’) ’ J 

uscat, numai pielea şi osul, apropiindu-se cu paşi 
mari şi întinzându-i mâna lui Pang Hu: Tovarăşe 
director Pang, tovarăşă Wang, la mulţi ani! 

— La mulţi ani, la mulţi ani! O grămadă de oameni 
au ţâşnit în curte, facându-şi urări de Anul Nou, dar 
nu cu vorbele de altădată, ci toţi cu gura plină de 
urărilepe stil nou. Şi aici se vedea o mică părticică din 
marile schimbări ale timpurilor. 

— Tovarăşe director Pang, noi ne-am reunit ca să 
discutăm problema organizării unei cooperative 
superioare, să reunim cooperativele mai mici din 
satele dimprejur într-o cooperativă mare. 
Dumneavoastră sunteţi soldat-erou, ţineţi-ne o 
cuvântare. 

— N-am pregătit nimic, a zis Pang Hu, am venit să- 
i mulţumesc tovarăşului Lan Lian, a salvat două vieţi 
în familia mea. 

— Nu trebuie pregătire, prezentaţi cum vă vine, 



dacă ne vorbiţi despre înfăptuirile dumneavoastră 
eroice este foarte bine, tuturor o să le placă. 

Hong a luat iniţiativa să bată din palme, stârnind 
un val de aplauze. 

— Bine, o să vorbesc, vorbesc cum îmi vine. Cu 
oamenii strânşi ciorchine în jur, Pang Hu a mers sub 
cais, unde cineva i-a vârât în spate un scaun. S-a ferit 
de el, nu s-a aşezat, a vorbit în picioare, cu o voce 
puternică: Tovarăşi din satul Ximen, vă doresc o 
Sărbătoare a primăverii fericită! Anul acesta 
Sărbătoarea primăverii e fericită, iar la anul 
Sărbătoarea primăverii o să fie şi mai fericită, pentru 
că, sub conducerea Partidului şi a tovarăşului Mao 
Zedong, ţăranii deveniţi stăpâni pe soarta lor au 
pornit pe drumul cooperativizării. Aceasta este o 
adevărată cale aurită, care se lărgeşte pe măsură ce 
mergi pe ea! 

— Mai sunt totuşi unii care încă merg căpoşi pe 
drumul gospodăriei individuale şi care vor să se 
întreacă cu cooperativa noastră, iar când pierd, tot nu 
vor să se recunoască învinşi! i-a tăiat Hong Taiyue 
vorba lui Pang Hu. Lan Lian, de tine vorbesc! 

Privirile oamenilor s-au concentrat pe stăpânul 
meu. El stătea cu capul plecat, jucându-se cu bricheta 
pe care i-o adusese în dar soldatul-erou. Clic! o 
mlădiţă de foc, clic! o mlădiţă de foc, clic! o mlădiţă 
de foc. Stăpânei îi crăpa obrazul de ruşine, i-a dat un 
brânci, iar el a pironit-o din priviri, spunând: 

— Du-te înapoi în casă! 

— Lan Lian este un tovarăş cu conştiinţă, a spus 
Pang Hu cu voce tare, şi-a dus măgarul să se lupte 



curajos cu o haită de lupi şi şi l-a dus şi să-mi salveze 
soţia. Dacă n-a intrat în colectivă e că nu s-a lămurit 
încă, nu trebuie silit cu ordin, am încredere că 
tovarăşul Lan Lian cu siguranţă va intra în 
cooperativă şi va alerga cu noi laolaltă pe calea cea 
aurită. 

— Lan Lian, acum întemeiem o cooperativă 
superioară, dacă nici acum nu intri, o să mă pun în 
genunchi în faţa ta, a zis Hong. 

Stăpânul mi-a desfăcut frâul şi m-a tras către 
poartă. Clopoţelul pe care mi-1 dăduse în dar eroul- 
soldat clinchetea la gâtul meu. 

— Lan Lian, până la urmă intri, sau nu intri? a 
urlat Hong. 

Stăpânul meu s-a oprit în picioare în afara porţii, 
şi-a întors capul şi-a spus către curte cu o voce 
înăbuşită: 

— Nici dacă te pui în genunchi, tot nu intru! 


CAPITOLUL 9 

Ximen Măgarul o întâlneşte în vis pe Bai; miliţienii 
primesc ordin să-l prindă pe Lan Lian 

Flăcăule, vreau să povestesc despre anul 1958 . 
Băieţică ăla de Mo Yan a povestit de multe ori despre 
anul 1958 în istoriile sale, dar toate-s palavre şi 
vorbe-n vânt, fără mare credibilitate. Cele pe care le 
povestesc eu sunt experimentate de mine direct, au 
valoare de document istoric. Pe vremea aceea, cei 



cinci copii din curtea familiei Ximen, inclusiv tu, erau 
elevi în clasa a doua a şcolii primare comuniste din 
ţinutul Gaomi din nord-est. N-o să vorbim despre 
Marea călire a oţelului şi nici despre cum peste tot s- 
au făcut furnale - n-are niciun sens. N-o să vorbim 
nici despre mâncatul la cazan în cantinele colective şi 
nici despre marea migraţie a ţăranilor la nivelul 
întregului judeţ - le-aţi trăit pe toate şi n-are rost să 
pălăvrăgesc eu despre ele. N-o să vorbim nici despre 
eliminarea regiunilor, judeţelor şi satelor şi 
transformarea tuturor în mari brigăzi de producţie şi 
nici despre cum au apărut comunele populare într-o 
singură noapte în întregul judeţ - acestea vă sunt 
limpezi şi e şi plicticos să vorbeşti despre ele. Ca 
măgar, măgar crescut într-o gospodărie individuală, 
în anul acela special care a fost 1958 am avut unele 
experienţe cumva aproape legendare şi despre ele 
vreau să vorbesc şi despre ele vrei şi tu să auzi, nu? 
Vom căuta pe cât e cu putinţă să nu discutăm despre 
politică, dar dacă am să mă refer totuşi la ea, te rog să 
mă ierţi. 

Era o noapte de mai cu o lună strălucioasă şi 
curată. Dinspre câmp venea adiere după adiere de 
vânt călduţ, plin de mirosuri plăcute - mirosul de 
grâu copt, mirosul trestiilor de pe malul apei, mirosul 
de cătină de pe dune, mirosul copacilor tăiaţi... 
Mirosurile acestea mă înveseleau, însă nu erau de- 
ajuns ca să mă facă să fug de la familia voastră cea 
neclintită în căpoşenia ei de a rămâne gospodărie 
individuală. Ca să-ţi spun cinstit, mirosul care m-a 
atras, care m-a făcut să retez frâul cu dinţii şi să mă 



pun pe fugă fără să-mi mai pese de nimic era 
răspândit de corpul unei măgăriţe. Era reacţia 
fiziologică normală a unui măgar adult plin de vlagă, 
nu-mi era deloc ruşine. De când puiul ăla de lele de 
Xu Bao îmi tăiase un ou, socotisem mereu că-mi 
pierdusem puterile în această privinţă şi că, deşi între 
picioare mai aveam două ouă, ele erau un fel de 
mobilier inutil. în acea seară s-au trezit însă deodată 
din adormire, s-au încălzit şi s-au umflat, făcând 
maiul meu de sub burtă să se facă tare ca un fier şi să 
se lungească o dată şi încă o dată, coborându-şi aşa 
temperatura. Zarva şi vânzoleala din lumea 
oamenilor nu mă mai atrăgeau, în creier îmi răsărise 
forma unui măgăriţe - cu corpul bine proporţionat, 
cu picioarele lungi şi zvelte, privirea limpede şi pielea 
lucioasă. Voiam să-mi dau întâlnire cu ea, să mă 
împreunez cu ea, asta era cel mai important, restul 
era căcat de câine. 

Poarta de la curtea familiei Ximen fusese deja luată 
de la locul ei şi se spunea că o trăseseră până la 
şantierele unde căleau oţel, unde o despicaseră şi-o 
făcuseră vreascuri. Din această pricină, o- dată ce-mi 
retezam frâul cu dinţii se chema că eram în libertate, 
în fapt, cu câţiva ani înainte ieşisem trecând peste 
zid, aşa că şi cu poartă să mă oprească, tot aş fi putut 
zbura afară din curte: dar- mite acum, că nu mai era 
nicio poartă? 

Eram pe uliţă, gonind nebuneşte în urmărirea 
acelui miros care îmi lua minţile. De-a lungul uliţei 
erau multe de văzut, însă n-aveam răgaz să mă 
preocup de ele şi oricum toate aveau de-a face cu 



politica. M-am repezit afară din sat, gonind în 
direcţia gospodăriei de stat. Acolo scânteiau luminile 
focului, înroşind jumătate din cer - acolo se afla cel 
mai mare furnal din ţinutul Gaomi din nord-est, care 
mai apoi s-a dovedit a fi şi singurul unde s-a călit oţel 
adevărat, asta din pricină că la gospodăria de stat se 
strânseseră mulţi oameni înzestraţi, printre care şi 
câţiva deviaţionişti de dreapta veniţi la reformare 
prin muncă şi care erau ingineri metalurgişti cu 
studii în străinătate. 

Inginerii metalurgişti stăteau în picioare în faţa 
furnalului şi, serioşi de parc-ar fi citit din scripturi, 
dădeau ordine ţăranilor transferaţi temporar la 
călirea oţelului; luminile focului ardeau aţâţate, 
înroşindu-le fizionomiile. Mai bine de zece furnale 
mari se-nşi- miau unul după altul de-a lungul râului 
cel larg pe care se transportaseră odată grânele; la 
vest de el erau pământurile satului Ximen, iar la est 
era teritoriul gospodăriei de stat. Cele două cursuri 
de apă din ţinutul Gaomi din nord-est se vărsau 
amândouă în acest râu, iar în locul în care cele trei 
ape confluau erau mlaştini, trestii şi ostroave, precum 
şi tufişuri de cătină care se întindeau pe o rază de 
câteva zeci de li. Sătenii nu-şi încrucişau de obicei 
drumurile cu cei de la gospodărie, însă acum lumea 
toată era unită, iar marile armate ale oamenilor se 
porniseră toate la război. Pe drumul cel mai lat din 
zonă se aflau căruţe trase de boi, de cai şi de oameni, 
toate încărcate cu un soi de pietre castanii despre 
care se spunea că e minereu de fier; se găseau şi 
măgari şi catâri cu poveri în spate, toate un soi de 



pietre castanii numite minereu de fier; mai erau şi 
bătrâni, bătrâne şi copii, cu toţii cărând în spate un 
soi de pietre castanii numite minereu de fier. Căruţe 
şi cai câtă frunză şi iarbă şi-un furnicar întreg de 
oameni mergeau pe drumul acesta, către furnalele de 
pe pământul gospodăriei de stat. Oamenii care au 
spus mai apoi că Marea călire a oţelului a produs o 
grămadă de reziduuri n-au dreptate, conducătorii din 
ţinutul Gaomi aveau mintea ascuţită şi i-au folosit pe 
deplin pe cei câţiva ingineri deviaţionişti de dreapta, 
călind oţel adevărat. 

Cuprinşi în şuvoiul cel puternic al colectivizării, cei 
din comuna populară uitaseră pentru moment de Lan 
Lian, ţăranul cu gospodăria individuală, ba chiar îl 
lăsaseră să zburde în voia lui câteva luni bune; pe 
când grânele cooperativei n-apucaseră să fie strânse 
şi putrezeau pe câmp, el îşi recoltase cu mare calm 
toate grânele de pe cei opt mu de pământ ai săi şi mai 
tăiase şi câteva mii de fire de trestie de pe 
pământurile necultivate şi fără stăpân, cu gândul să 
împletească din ele rogojini în vremea de tihnă a 
iernii şi să iasă cu câştig. Dacă-1 uitaseră pe ţăranul 
cu gospodăria individuală, îl uitaseră, fireşte, şi pe 
măgarul lui. Şi uite aşa, când până şi cămilele rămase 
numai piele şi os erau mânate să care minereu, eu, 
măgarul cel vânjos, puteam să zburd liber şi în largul 
meu în căutarea mirosului de amor care mă stârnea. 

în alergare, am depăşit mulţi oameni şi multe 
dobitoace, printre care se aflau şi câteva zeci de 
măgari, dar măgăriţei care răspândea acea odoare ce 
mă chema la ea nu-i zăream umbra. Mirosul acela, 



iniţial intens şi concentrat, era acum din ce în ce mai 
slab, ba ascunzându-se, ba arătându-se din nou, de 
parcă ţinta mea era din ce în ce mai îndepărtată. Mă 
încredeam în nasul meu, dar mă încredeam şi mai 
mult în intuiţie: nu puteam să fac stânga împrejur şi 
s-o iau în partea opusă, probabil că măgăriţa în 
căutarea căreia mă aflam eu cară şi ea minereu sau 
trage la o căruţă, pentru că în vremurile acestea, cu o 
organizare atât de strânsă şi cu ordine ca oţelul de 
ferme, unde să se ascundă o măgăriţă zburdând la fel 
de liberă ca mine şi pe deasupra şi în călduri? înainte 
de întemeierea comunei populare, Hong Taiyue îl 
ocărâse pe stăpânul meu aproape zbierând: 

— îţi fut morţii mă-tii, Lan Lian, eşti singurul cu 
gospodărie individuală din întreg ţinutul Gaomi, eşti 
exemplu negativ, stai tu să treacă treburile de-acum 
şi-o să vezi cum te aranjez eu pe tine! 

Luându-şi o figură ca de porc mort căruia nu-i mai 
pasă dacă e opărit, stăpânul meu îi răspunsese apatic: 

— Stau. 

Am trecut în fugă peste podul cel mare, care cu mai 
bine de zece ani în urmă fusese dărâmat de bombe şi 
mai nou fusese proaspăt refăcut, şi am dat ocol 
furnalelor încinse, dar n-am descoperit măgăriţa. Cei 
care căleau oţelul, ameţiţi de somn ca de băutură, s- 
au însufleţit la apariţia mea. M-au înconjurat ţinând 
în mâini cârlige lungi-lungi de fier şi cazmale, cu 
gând să pună mâna pe mine, însă nu le stătea în 
putinţă aşa ceva. Se clătinau pe picioare şi, cât de 
mult s-ar fi sforţat, tot n-ar fi putut atinge iuţeala de 
care aveau nevoie ca să mă ajungă; şi, chiar dacă m- 



ar fi ajuns, tot n-aveau în mâini puterea să mă 
prindă. Scoteau ţipete mari şi strigăte mărunte, dar 
totul doar ca să se dea mari şi tari. Lumina focului 
îmi sporea grandoarea şi-mi făcea pielea să lumineze 
scânteietor ca nişte mătăsuri negre şi eram sigur că în 
ochii lor, în amintirile lor de-o viaţă, nu se regăsea şi 
nu avea să se mai regăsească un măgar atât de 
mândru şi falnic. Iha! m-am repezit eu peste cei care 
căutau să mă împresoare, iar ei au fugit care încotro, 
unii răsturnându-se la pământ, alţii târându-şi 
cazmalele şi luând-o la sănătoasa, ca nişte soldaţi 
înfrânţi care fug în debandadă ca să scape cu viaţă. 
Doar unul scund de înălţime şi purtând pe cap o 
pălărie făcută din ramuri de salcie s-a arătat mai 
îndrăzneţ şi m-a împuns în fund cu un cârlig de fier. 
Iha! javra asta! Cârligul era încins şi-am adulmecat 
pe dată mirosul de pârjolit: băieţică ăla îmi lăsase un 
semn greu de şters! Am zvâcnit de câteva ori din 
copite, m-am repezit dincolo de lumina focului şi-am 
scăpat cu fuga în întuneric; călcând pe pragurile 
nămoloase ale râului, m-am strecurat în stufăriş. 

Trestiile proaspete şi aburii răcoritori ai apei m-au 
făcut, trep- tat-treptat, să mă potolesc: durerea de la 
fund mi s-a mai uşurat, însă tot a rămas foarte 
violentă, depăşind-o cu mult în intensitate pe cea 
stârnită de muşcăturile lupilor. Călcând pe nămolul 
bure- tos am ajuns până la marginea râului şi am 
băut câteva guri de apă; aceasta avea un iz de urină 
de broască şi era şi plină de nişte lucruri asemenea 
unor umflături - mi-am dat seama că înghiţisem 
mormoloci. Era uşor scârbos, dar n-aveam ce face. 



Poate că mormolocii au efect în suprimarea durerii, 
ceea ce însemna că de fapt dădusem pe gât nişte 
medicamente. Pe când stăteam aşa, cu toate simţurile 
răvăşite, neştiind încotro să o apuc, mirosul acela 
demult rătăcit a apărut din nou, ca un fir roşu de 
mătase fluturând în vânt. Mi s-a făcut frică să nu-1 
pierd, aşa că l-am urmat, încredinţat că o să mă 
călăuzească la măgăriţă. îndepărtându-mă de lumina 
focurilor de la furnale, luna începuse să se facă 
luminoasă; dinspre râu se auzea orăcăitul a 
nenumărate broaşte, iar uneori mai răzbăteau 
îndepărtate şi valuri-valuri de urale, dimpreună cu 
zăngănit de gonguri şi bubuit de tobe: ştiam că 
oamenii, fanatizaţi, îşi dădeau frâu liber isteriei în 
cinstea unei victorii plăsmuite de mintea lor. 

în acest fel, am mers mult timp în căutarea firului 
roşu al mirosului acela, până când am lăsat departe 
în urmă ceata de furnale de la gospodăria de stat, în 
care focul fierbinte se înălţa până la cer. După ce am 
străbătut un sat părăsit în care liniştea era 
desăvârşită, am apucat-o pe o potecă strâmtă dintre 
ogoare. La stânga era un câmp de grâu, la dreapta o 
pădure de plopi albi. Grâul se copsese şi, chiar sub 
lumina răcoroasă a lunii, tot răspândea o odoare de 
rumenit; câte un animăluţ alerga din când în când pe 
câmp, iscând şuşuiturile spicelor care se frângeau sau 
ale boabelor căzând la pământ. Frunzele plopilor 
luceau cu toatele, de parcă toţi copacii ar fi fost plini 
de bani de argint. în fapt, nu-mi stătea deloc gândul 
să privesc frumoasele peisaje de sub lumina lunii, îţi 
vorbesc acum despre ele doar în trecere. Deodată... 



Acel miros excitant, bogat ca vinul şi ca mierea şi 
ca tărâţele prăjite de-abia scoase din tigaie, acel fir 
roşu imaginar s-a transformat într-o frânghie roşie, 
mare şi groasă. Alergasem încoace şi-ncolo jumătate 
din noapte, trecusem prin greutăţi şi necazuri nespus 
de multe şi în sfârşit îmi găsisem iubirea, în acelaşi 
fel în care, urmând vrejul, în cele din urmă atingi cu 
mâna şi pepenele. M-am năpustit înainte câţiva paşi, 
iar apoi pe loc am început din nou să păşesc cu cea 
mai mare grijă. în mijlocul potecii, sub lumina lunii, 
stătea cu picioarele încrucişate o femeie îmbrăcată 
toată în haine albe; nu era nici urmă de măgăriţă. Dar 
mirosul bogat de măgăriţă în călduri exista iară 
putinţă de tăgadă - să se fi ascuns în toate acestea 
vreo lucrătură sau vreo capcană? Oare femeile pot şi 
ele să iste un asemenea miros care îi face pe măgari 
să-şi piardă minţile? îndoit de o groază de bănuieli, 
m-am apropiat cu încetul de femeia aceea, şi pe 
măsură ce eram mai aproape de ea, amintirile lui 
Ximen Nao erau din ce în ce mai vioaie în mine, ca 
nişte scântei din care se încheagă ruguri după ruguri 
arzând; conştiinţa jnăgărească s-a întunecat, iar 
trăirile omeneşti au devenit precumpănitoare. Deşi 
nu-i vedeam faţa, ştiam deja cine e: în afară de Ximen 
Bai, nu se mai află altă femeie al cărei corp să işte 
miros de migdală amară. Soţia mea, oh! femeie fără 
noroc! 

De ce o numesc o femeie fără noroc? Pentru că 
dintre cele trei femei ale mele, soarta ei a fost cea mai 
jalnică: Yingehun şi Qiu- xiang s-au măritat 
amândouă cu oameni săraci deveniţi „stăpâni pe 



soarta lor“ şi şi-au modificat astfel statutul, şi numai 
ea, purtând pe cap tichia cu eticheta de moşier pe ea, 
locuia în cămăruţa paznicului de la mormintele 
familiei Ximen, răbdând o reformare prin muncă pe 
care corpul ei nu o putea îndura. Cămăruţa aceea 
avea pereţii de pământ şi acoperişul de paie, era 
scundă şi strâmtă şi fusese lăsată în paragină de ani 
de zile; bătută de vânturi şi ploi, putea să se surpe în 
orice clipă, iar odată surpată avea să-i devină şi 
mormânt. Elementele rele ca ea făceau şi ele parte 
din comuna populară, iar în comună aveau parte de 
supravegherea ţăranilor săraci şi mijlocaşi, fiind 
supuse reformării prin muncă. Ar fi fost logic ca 
acum să se afle, laolaltă cu celelalte elemente rele, în 
echipele de transport al minereului sau pe şantierul 
pe care se sfărâma minereul, sub supravegherea lui 
Yang al Şaptelea şi a celorlalţi, cu părul zburlit şi faţa 
murdară, cu hainele rupte şi zdrenţuite, asemenea 
unui diavol: de ce stătea însă în mijlocul acestui 
peisaj ca de tablou, îmbrăcată în haine de un alb 
imaculat şi răspândind această mireasmă? 

— Jupâne, ştiu că ai venit, ştiam că o să vii, ştiam 
că trecut prin ploile şi vânturile din anii ăştia şi 
văzând atâta trădare şi neruşinare, o să te gândeşti la 
credinţa arătată de mine. Părea să vorbească în sinea 
ei, dar parcă îşi şi revărsa către mine simţirile cele 
mai adânci. Vocea îi era adâncă şi tremurătoare şi 
dezolantă: Jupâne, ştiu că te-ai preschimbat deja în 
măgar, dar şi măgar, tot jupânul meu eşti, stânca mea 
pe care mă sprijin. Jupâne, de-abia după ce te-ai 
prefăcut în măgar am simţit eu ce mare potrivire e- 



ntre inimile noastre. Mai ţii minte când te-ai întâlnit 
cu mine la prima sărbătoare a morţilor după ce te-ai 
născut? O urmai pe Yingehun când s-a dus să 
scobească în câmp după ierburi sălbatice şi-ai trecut 
pe lângă casa paznicului de la morminte unde îmi fac 
eu veacul, iar eu te-am văzut. Eu tocmai adăugam pe 
furiş pământ nou pe mormintele socrilor şi pe 
mormântul tău, iar tu ai alergat drept la mine şi cu 
buzele tale mici şi cu totul şi cu totul rozalii m-ai 
prins de colţul hainei. De cum am întors capul, te-am 
zărit - un măgăruş atât de drăgălaş! Ţi-am mângâiat 
şaua nasului, ţi-am mângâiat urechile, iar tu ai scos 
limba şi mi-ai lins mâna, iar atunci am simţit deodată 
în inimă şi durere, şi cald; întristarea s-a amestecat 
cu căldura, iar lacrimile mi s-au zbătut să iasă din 
găoacele ochilor. Ochii mei pâcloşi de lacrimi au 
văzut ochii tăi umezi şi luminoşi; m-am zărit 
răsfrântă în ei şi-am văzut şi expresia aceea 
cunoscută ieşind la iveală din ei. Jupâne, ştiu că ai 
fost nedreptăţit. Mi-am făcut mâinile căuş şi-am luat 
pământ proaspăt, pe care l-am pus pe mormântul 
tău. M-am trântit peste mormântul tău şi mi-am lipit 
faţa de pământ, scuturată pe dinăuntru de suspine. 
Atunci tu m-ai ciocănit uşurel cu copita peste fund, şi 
de cum am întors capul, iarăşi am văzut acea expresie 
ieşind la iveală în ochii tăi. Jupâne, cred cu străşnicie 
că ai renăscut ca măgar şi ai coborât din nou în lumea 
oamenilor. Jupânul meu, cel mai iubit dintre oameni, 
cum de-a fost regele Yama aşa de nedrept de te-a 
făcut să te reîncarnezi ca măgar? M-am mai gândit că 
pesemne asta o fi fost alegerea ta, nu-ţi găseai liniştea 



în privinţa mea şi-ai primit să te facă măgar ca să 
mergi alături de mine, dacă te punea regele Yama să 
te duci în familie nobilă şi bună să renaşti acolo, tu 
tot nu te duceai, de dragul meu ai primit să te faci 
măgar, jupânul meu... Tristeţea m-a năpădit, n- 
aveam cum să o stăpânesc, şi fără să vreau strigătele 
de jale mi s-au făcut şi mai adânci. Exact atunci, de 
departe au răzbătut sunete de goarne, tobe de bronz 
şi talgere. Yingehun a spus uşor în spatele meu: „Nu 
mai plânge, au venit oamenii". Yingehun nu ajunsese 
cu totul lipsită de omenie, în coşurile pe care le ducea 
în spate avea, acoperit de ierburi sălbatice, un teanc 
de bani de hârtie pentru morţi, cred că venise să îi 
ardă pe furiş pentru tine. M-am forţat să mă opresc 
din plâns şi te-am zărit pierzându-te zorit în urma lui 
Yingehun în păduricea de pini negri, dar după fiecare 
trei paşi întorceai capul, după fiecare patru şovăiai. 
Jupâne, ştiu ce adâncă ţi-e iubirea pentru mine... 
Grupul de oameni se apropia, muzica şi tobele 
clopoţeau şi dăn- găneau, steagurile roşii erau roşii ca 
sângele, coroanele mortuare erau albe ca zăpada - 
erau elevii şi învăţătorii de la şcoala primară veniţi să 
măture mormintele martirilor. Dădea o bură 
măruntă. Rândunelele zburau jos. Acolo unde se 
găseau mormintele martirilor, florile de piersic erau 
asemenea norilor rozalii, iar cântecele se revărsau ca 
valurile, în timp ce pentru jupânul meu, în faţa 
mormântului tău, soţia nu cuteza să scoată niciun 
suspin sau plânset... Jupâne, în seara aia în care ai 
făcut mare tărăboi în sediul gospodăriei săteşti şi m- 
ai muşcat, ceilalţi au socotit că ai înnebunit, că erai în 



călduri, dar numai eu am ştiut că erai indignat din 
pricina mea. Averile şi comorile familiei noastre le-au 
dezgropat de mult, de unde să mai avem noi 
îngropate altele la Cotul cu lotuşi? Jupâne, muşcătura 
aia am socotit-o un sărut de mi l-ai dat, unul cam 
sălbatic, dar numai unul sălbatic putea să mă 
pătrundă până la oase şi să mi se întipărească în 
inimă. îţi mulţumesc pentru sărut, jupâne, sărutul 
tău m-a salvat, de cum au văzut că mi s-a spart capul 
şi-mi curge sânge, îi s-a făcut frică să nu se-ajungă la 
pierdere de viaţă omenească şi mi-au dat drumul să 
mă-ntorc acasă. Acasă, adică în cămăruţa părăginită 
din faţa mormântului tău, unde am stat culcată pe 
micul kang umed făcut din chirpici, tânjind să mor 
repede şi după moarte să mă prefac şi eu în măgar, să 
fim soţ şi soţie în rândul măgarilor... 

— Xing’er, Bai Xing’er, soţia mea, draga mea... 
strigam, dar vorbele care-mi ieşeau pe gură erau tot 
răget de măgar. Gâtlejul de măgar mă făcea să nu pot 
scoate sunete omeneşti. Uram corpul de măgar, mă 
zbăteam, voiam să discut cu tine cu voce omenească, 
dar realitatea era nemiloasă, oricât mă străduiam să 
dau glas la atâtea şi atâtea vorbe de adâncă iubire, 
scoteam tot câte un iha! iha! M-am văzut silit să te 
sărut cu gura, să te mângâi cu copitele, să-mi las 
lacrimile să-ţi picure pe faţă - lacrimi de măgar, toate 
groase şi mari, ca cele mai mari picături de ploaie. Ţi- 
am spălat faţa cu lacrimile mele, tu stăteai culcată 
drept pe drum, uitându-te în sus la mine, aveai şi tu 
ochii scăldaţi în lacrimi şi repetai fără oprire: 
„Jupâne, jupâne...!“ Ţi-am sfâşiat cu dinţii hainele 



cele albe, te-am înlănţuit cu buzele mele şi mi-am 
amintit pe negândite de tine ca mireasă - Bai Xing’er 
era sfioasă-sfioasă, gângurea mărunt, chiar era o 
domnişoară cu bună creştere dintr-o familie veche şi 
bogată, care ştia să coasă flori de lotus pereche pe un 
vrej, să incanteze poemele celor o mie de poeţi... 

O mulţime de oameni au intrat urlând în curtea 
familiei Ximen, trezindu-mă speriat din visul meu, 
făcând ca fericirea mea şi juruinţa de iubire pentru 
soaţă să nu se împlinească şi aducându-mă înapoi din 
starea de jumătate om şi jumătate măgar în cea de 
măgar din creştet până la coadă. Oamenii erau cu 
toţii cu sprâncenele încruntate şi ochii scăpărând şi 
mistuiţi de flăcările unei trufii neînfrânate; s-au 
repezit în aripa de apus şi l-au tras afară pe Lan Lian, 
vârându-i la ceafa un mic steag din hârtie albă. 
Stăpânul a căutat să se împotrivească, dar oamenii 1- 
au supus fluierând. Stăpânul mai voia să 
pălăvrăgească ceva, dar ei i-au zis: 

— Suntem veniţi cu ordin. Cei de sus au zis că dacă 
vrei gospodărie individuală, n-avem ce-ţi face, o să te 
lăsăm la gospodărie individuală, dar Marea călire a 
oţelului şi îndeplinirea lucrărilor de irigaţie sunt 
treburi însemnate ale statului şi fiecare cetăţean are 
obligaţia să participe. La construcţia rezervorului am 
uitat de tine, dar de data asta n-o să te mai fofilezi. 

Doi oameni l-au escortat afară, iar unul m-a tras 
afară din staul. Cel care m-a tras avea experienţă 
bogată şi părea obişnuit să aibă de-a face cu 
dobitoacele; s-a lipit de grumazul meu şi cu mâna 
dreaptă a apucat strâns-strâns zăbala care-mi era 



prinsă în gură - doar să fi dat eu cel mai mic semn de 
împotrivire că mâna i se şi întărea, iar zăbala îşi 
sporea strânsoarea la colţurile gurii mele, 
îngreunându-mi respiraţia şi făcând durerea greu de 
răbdat. 

Stăpâna a alergat afară din casă, căutând să mă 
smulgă înapoi: 

— Puteţi să-mi luaţi bărbatul la muncă, pot să merg 
şi eu să sfarm la minereu şi să călesc oţel, dar nu 
puteţi să-mi trageţi după voi măgarul! 

Oamenii aceia i-au răspuns nerăbdători şi mânaţi 
de o furie cruntă: 

— Cetăţeanco, drept cine ne iei? Crezi că suntem 
piei-galbene care-au venit să-ţi ia măgarul? Noi 
suntem din miliţia populară la nivelul comunei, 
ascultăm de instmeţiunile superiorilor şi acţionăm 
potrivit prevederilor. Măgarul vostru este 
rechiziţionat temporar, după ce o să terminăm să-l 
folosim, o să vi-1 înapoiem. 

— Merg eu în locul măgarului! a zis Yingehun. 

— Iartă-ne, dar superiorii noştri nu ne-au dat 
această instrucţiune, nu îndrăznim să hotărâm de 
unii singuri. 

Lan Lian s-a scuturat din mâinile celor doi şi-a zis: 

— Nu e nevoie să vă purtaţi aşa. Constmeţia 
rezervorului, călirea oţelului sunt muncile statului, se 
cuvine să mă duc să le fac, n-am a mă plânge de 
nimic. Dacă trebuie muncă, sigur că mă duc să o fac, 
dar am o cerinţă - trebuie să-mi daţi voie să stau cu 
măgarul. 

— în privinţa asta, nu contează ce zicem noi, dacă 



ai vreo cerinţă, vorbeşte cu superiorii noştri. 

Pe mine omul acela mă trăgea cu maximă vigilenţă, 
iar pe Lan Lian cei doi îl purtau sub escortă, ca pe 
dezertori; aşa am ieşit din sat şi-am grăbit drept pe 
lângă locul unde fierarul acela cu nasul roşu şi 
ucenicul său îmi atârnaseră mie primele potcoave şi 
unde în trecut fusese administraţia regiunii, iar acum 
era sediul comunei populare. Când am trecut pe 
drum pe lângă mormintele familiei Ximen, am văzut 
o ceată de şcolari mari care, sub conducerea câtorva 
profesori, tocmai distrugeau mormintele şi spărgeau 
cărămizile; mai apoi, o femeie îmbrăcată în haine 
albe de doliu a zburat afară din cămăruţa paznicului 
de la morminte şi s-a năpustit asupra lor. S-a aplecat 
asupra unui elev, gata parcă să-l strângă de gât, însă 
o bucată de cărămidă a izbit-o pe dată în ceafa. Avea 
faţa albă ca zăpada, ca dată cu un strat de var, iar 
vocea ei stridentă îţi înţepa urechile, stârnind în mine 
o mare iritare. Nişte flăcări mai luminoase decât cele 
de la fierul topit mi s-au aprins în inimă şi mi-am 
auzit vocea de om împroşcând câteva vorbe prin 
gâtlejul meu: 

— Opriţi-vă, eu sunt Ximen Nao! N-aveţi voie să- 
mi distrugeţi mormintele strămoşeşti! N-aveţi voie 
să-mi loviţi soţia! 

Mi-am înălţat brusc în sus copitele din faţă şi, 
răbdând durerea intensă pe care o resimţeau buzele 
mele sfâşiate, l-am ridicat pe omul acela şi l-am 
vânturat în nămolul de lângă drum. Ca măgar, 
puteam să trec cu vederea peste scenele din faţa 
ochilor mei, dar ca om, nu puteam să primesc să vină 



cineva să-mi răvăşească mormintele strămoşeşti şi 
să-mi lovească soţia. M-am repezit în mulţime, am 
muşcat rău capul unui profesor înalt de statură şi i- 
am dat o copită, punându-1 la pământ, unui elev care 
se îndoise de şale să deschidă un mormânt. Elevii au 
zbughit-o care încotro, iar profesorii s-au ghemuit la 
pământ. I-am aruncat o privire lui Ximen Bai, care se 
rostogolea pe pământ, am aruncat una şi spre groapa 
neagră ca smoala iar apoi m-am răsucit şi-am luat-o 
la goană spre pădurea neguroasă de pini. 


CAPITOLUL io 

Intrându-i în graţii, cu onoare îl cară în spate pe 
prefect; într-o împrejurare neprevăzută, jalnic îşi 
frânge copita din faţă 

După ce am alergat nebuneşte timp de două zile pe 
teritoriul ţinutului Gaomi din nord-est, focul mâniei 
din inima mea s-a molcomit treptat-treptat, iar 
foamea m-a făcut să n-am încotro şi să rod ierburi 
sălbatice şi coajă de copac. Această mâncare grosieră 
m-a făcut să experimentez viaţa grea de măgar 
sălbatic. Gândul la nutreţul dulce mirositor m-a făcut 
şi el să redevin încetul cu încetul un măgar de rând. 
Am început să vin mai aproape de sate, mai aproape 
de locurile unde se găseau oameni. 

La ora prânzului, în capul satului Taojiaguan, sub 
un gingko mare şi gros, am zărit o căruţă. Mireasma 
tare de turtă de soia amestecată cu paie mi-a gâdilat 



nările. Cei doi catâri care trăgeau căruţa stăteau lângă 
o coşarcă cu nutreţ sprijinită pe un suport 
triunghiular, mâncând după voia inimii. 

Dispreţuisem întotdeauna catârii, puii ăştia de lele 
care nu-s nici cai, nici măgari, şi la vederea lor, de- 
abia mă ţineam să nu-i muşc până să-i omor. însă azi 
nu voiam să mă iau la harţă cu cei doi, voiam doar să 
mă înghesui şi eu cu ei la marginea coşărcii şi să mă 
bucur de câteva guri de nutreţ adevărat, ca să-mi 
recapăt energia consumată prea din plin din cauza 
alergăturii nebuneşti. 

Am înaintat încetişor, mergând în vârful copitelor 
şi ţinându-mi respiraţia şi căutând pe cât cu putinţă 
să nu-mi fac clopoţelul de aramă de sub bărbie să 
scoată vreun sunet. Clopoţelul pe care mi-1 atârnase 
de gât soldatul-erou cel şchiop îmi sporea fala, dar 
îmi aducea şi necazuri: când zburam în goană pe 
drum, clinchetele îşi urmau ciorchine, iâcându-mă să 
par şi eu un mă- gar-erou; în acelaşi timp însă, mă 
făceau să nu pot să mă scutur niciodată de oamenii 
de pe urma mea. 

Clopoţelul de aramă a răsunat şi acum. Cei doi 
catâri negri, amândoi mai bine făcuţi decât mine, şi- 
au ridicat brusc capetele. Au citit dintr-o singură 
privire ce încercam să fac. Au săpat în pământ cu 
copitele din faţă şi-au fornăit spre mine, ca să mă 
ameninţe şi să mă avertizeze că nu trebuie să le 
invadez teritoriul. Dar mâncarea cea bună era chiar 
în faţa mea, cum să mă dau bătut? Am cercetat o 
clipă situaţia: catârul mai în vârstă era înhămat la 
căruţă şi în esenţă nu putea să lanseze niciun atac 



asupra mea, iar celălalt catâr, mai tânăr, era 
împiedicat de hamuri şi de hulubă şi nu putea nici el 
să lanseze un atac eficient la adresa mea; doar să le 
evit boturile şi puteam să înhaţ şi eu ceva mâncare. 

Cei doi catâri negri scoteau amândoi răgete iritate, 
ameninţându-mă. Puişorilor de lele, ia nu mai fiţi voi 
aşa sălbatici, când e de mâncare mănâncă toată 
lumea, nu trebuie să mănânci singur. Acum e vremea 
comunismului, ce-i al meu e şi-al tău, ce-i al tău e şi- 
al meu, ce mai e de împărţit? Am găsit un spaţiu liber 
şi m-am năpustit în faţa coşărcii, am deschis gura şi- 
am luat o înghiţitură mare. M-au muşcat, iar zăbalele 
le-au tălăngănit. Puişorilor de lele, dacă-i vorba de 
muşcat, eu sunt mai ştiutor decât voi. Am dat pe gât o 
gură de nutreţ, apoi am deschis gura şi l-am prins cu 
dinţii de ureche pe catârul înhămat la căruţă, m-am 
oprit brusc şi o bucată de ureche a căzut la pământ. 
După aceea, l-am muşcat de gât şi pe puişorul ăla de 
lele mai tânăr şi m-am ales cu o gură de păr din 
coama lui. De îndată s-a făcut harababură. Ţinând în 
gură marginea coşărcii, m-am dat înapoi cu 
rapiditate câţiva paşi. Catârul cel tânăr s-a repezit 
înainte, iar eu mi-am ridicat bucile şi i-am tras două 
copite. Prima n-a nimerit nimic, dar cealaltă l-a 
nimerit peste şaua nasului. în faţa durerii, individul a 
dat cu capul de pământ, iar după aceea s-a rotit cu 
ochii închişi, cu funia în neorânduială înfăşurându-i- 
se de picioare. Am prins ocazia ca să mănânc din 
nutreţ. Situaţia prielnică n-a durat prea mult, pentru 
că vizitiul, la brâu înfăşurat cu o legătură albastră şi 
în mână cu un bici lung, a alergat afară dintr-o curte 



din capul satului, chirăind tare. M-am îndesat să 
mănânc din nutreţ. El s-a repezit spre mine rotind 
din bici: umbra acestuia era asemenea unui şarpe şi 
scotea nişte răpăituri clare. Era un om robust, cu 
picioarele răscrăcărate, şi-ţi dădeai seama dintr-o 
privire că e meşter la mânatul căruţei: ştia să dea 
bine cu biciul, nu puteai să te uiţi de sus la el. Nu mi- 
era frică de băţ, nu era uşor să mă bată cineva cu 
băţul, însă biciul nu stă locului nicio clipă şi e greu să 
te fereşti de el: unul care ştie bine cu biciul poate să 
pună cu el la pământ şi un cal nărăvaş, văzusem asta 
cu ochii mei şi teama îmi rămăsese în inimă. Nu e 
bine, umbra biciului zbura către mine. N-am avut 
încotro şi am luat-o la goană. Când am scăpat din 
zona de pericol, am aruncat o privire coşărcii. Vizitiul 
m-a prins din urmă, şi eu iar am scăpat cu fuga. Nu 
m-a mai urmărit, iar eu m-am oprit, cu ochii aţintiţi 
pe coşarcă. Vizitiul s-a uitat la catârii lui răniţi şi-a 
dat drumul unui şuvoi de înjurături. 

A spus că dacă ar avea o puşcă în mână, m-ar băga 
în pământ dintr-un foc. M-am veselit auzindu-1 - iha! 
iha! răgetul meu însemnând: dacă n-ai avea biciul în 
mână, m-aş repezi la tine şi te-aş muşca de cap. în 
mod clar înţelegea ce voiam să spun şi tot în mod clar 
ştia că eu sunt măgarul acela rău care rănise mulţi 
oameni prin muşcăturile sale. De la început până la 
sfârşit n-a îndrăznit să-şi lase biciul jos din mână şi 
nici să se apropie prea mult. Se uita cu coada ochiului 
în toate părţile, evident căuta ajutor. Ştiam şi că-i e 
frică de mine, şi că vrea să mă captureze. 

Din depărtare au început să mă înconjoare nişte 



oameni. După miros, mi-am dat seama că sunt 
miliţienii care de câteva zile mă urmăreau într-una ca 
să mă prindă. Deşi nu mă săturasem nici pe jumătate, 
o gură de nutreţ atât de bun face cât zece guri de 
altceva, sporindu-mi puterile şi întărindu-mi spiritul 
de luptă. N-o să mă înconjuraţi voi pe mine, animale 
toante pe două picioare ce sunteţi! 

în acel moment, de pe drumul de pământ din 
depărtare a gonit, hurducăindu-se toată, dar în cea 
mai mare viteză, o ciudăţenie pătrată verde ca iarba, 
care ţâra după fundul ei un vârtej de praf galben. 
Astăzi bineînţeles că ştiu că acela era un jeep sovietic 
- astăzi recunosc nu numai jeepurile sovietice, dar şi 
un Audi, Mercedes, BMW sau Toyota, ba chiar şi o 
navetă spaţială americană sau un portavion rusesc, 
dar pe vremea aceea eram un măgar, un măgar din 
anul 1958 . Pe drum neted, ciudăţenia asta cu patru 
roţi de cauciuc în partea de jos alerga cu o viteză clar 
superioară faţă de a mea; pe drum accidentat însă, n- 
aveam în ea adversar. Mo Yan a spus demult: „Capra 
se poate sui în copac, măgarul se pricepe să se caţere 
pe munţi“. 

Pentru uşurinţa relatării, să zicem că am 
recunoscut şi pe vremea aceea că era vorba de un jeep 
sovietic. Mi se părea cumva înspăimântător, mi se 
mai părea şi oarecum curios. în această stare de 
nehotărâre, miliţienii care mă urmăriseră ca să mă 
prindă m-au împresurat în evantai, iar jeepul sovietic 
care venea din faţă mi-a blocat drumul înainte. La 
câteva zeci de metri de mine, jeepul s-a potolit şi din 
el au coborât trei oameni. Cel mai din faţă era vechea 



mea cunoştinţă, fostul preşedinte de la regiune, acum 
prefect la judeţ. în cei câţiva ani cât nu-1 văzusem, 
fizicul nu i se schimbase prea mult, şi până şi hainele 
de pe el păreau să fie tot cele pe care le purta cu 
câţiva ani mai înainte. 

N-aveam nimic de împărţit cu prefectul Chen, 
laudele nemăsurate pe care mi le adusese cu câţiva 
ani în urmă încă îşi exercitau efectul, încălzindu-mi 
inima. Experienţa lui de negustor de măgari mă făcea 
şi ea să mă simt apropiat de el. Una peste alta, era un 
prefect căruia îi păsa de măgari, aveam încredere în 
el, aşa că l-am aşteptat să se apropie. 

A dat din mână spre cei de lângă el facându-le 
semn să se o- prească şi a dat din mână şi spre 
miliţieni, care erau nerăbdători să mă captureze sau 
să mă omoare şi astfel să fie răsplătiţi pentru fapta lor 
meritorie, făcându-le semn să-şi oprească mişcările. 
Doar prefectul, de unul singur, cu o mână ridicată şi 
fluierând ceva blând şi plăcut urechii, a venit spre 
mine cu încetul. S-a apropiat cam la trei-patru metri 
de mine. Am văzut că în mână avea o bucată de turtă 
de soia de un galben uscat care răspândea o 
mireasmă ce-mi gâdila nările. L-am auzit cum fluieră 
o melodie deosebit de familiară, facându-mi inima să 
se umple de o uşoară mâhnire. M-am destins pe 
dinlăuntru, muşchii mei încordaţi s-au relaxat şi ei. 
M-a cuprins dorinţa de a mă sprijini de acest om şi de 
a primi mângâierile lui. El în sfârşit a venit lângă 
mine, m-a cuprins cu mâna dreaptă pe după grumaz, 
iar cu stânga mi-a îndesat în gură bucata aceea de 
turtă din soia. Şi-a înălţat după aceea mâna stângă şi 



m-a mângâiat pe şaua nasului, tot repetând apoi: 

— Zăpeziule, zăpeziule, eşti un măgar bun, păcat că 
indivizii ăştia care nu se pricep la măgari au ameţit-o 
aşa! Acum e bine, hai cu mine, o să te dresez eu bine- 
bine, o să te fac un măgar nemaipomenit, cuminte şi 
curajos, pe care toată lumea să-l iubească de cum îl 
vede! 

Prefectul a strigat la miliţieni să se îndepărteze şi a 
trimis şi jeepul sovietic înapoi la capitala de judeţ. 
Deşi n-avea şa şi pânză de pus sub ea, tot s-a suit în 
spinarea mea. Mişcările cu care s-a suit au fost foarte 
iscusite, iar în poziţia în care m-a încălecat îmi era cel 
mai uşor să car greutate. Chiar era un călăreţ bun, un 
om care înţelegea măgarii. M-a lovit uşor peste 
grumaz şi mi-a zis: 

— Mergi, flăcăule! 

De atunci am devenit măgarul prefectului Chen, 
cărându-1 în spinare pe acest comunist slăbănog dar 
peste măsură de plin de vlagă şi alergând încoace şi- 
ncolo pe întinsul teritoriu al judeţului Gaomi. înainte 
de aceasta, activitatea mea nu iesise din hotarele 

* J 

ţinutului Gaomi din nord-est, dar cu prefectul, 
urmele mele au ajuns la nord până la plajele Mării 
Bohai, la sud până la minele de fier din Munţii 
Wulian, la apus până la Râul Scroafei, cel cu talazuri 
clocotitoare, iar la răsărit până la plaja Stâncii Roşii, 
unde se poate adulmeca mirosul sărat şi de peşte al 
Mării Galbene. 

Aceasta a fost cea mai încântătoare perioadă din 
cariera mea măgărească. în aceste vremuri am uitat 



de Ximen Nao, am uitat de oamenii şi treburile care 
aveau legătură cu Ximen Nao şi l-am uitat şi pe Lan 
Lian, care avea sentimente atât de profunde pentru 
mine. Gândindu-mă la toate acestea mai apoi, pricina 
pentru care eram aşa de mândru trebuie să fi fost în 
subconştient legată de „statutul de demnitar" - 
măgarii privesc şi ei demnitarii cu teamă şi respect. 
Chen era prefect şi îmi purta o iubire adâncă, una 
greu de uitat o viaţă întreagă. El însuşi îmi amesteca 
grânele şi mă ţesăla, îmi legase de gât şi un cordon, 
de care erau prinşi cinci ciu- curaşi roşii, iar de 
clopoţelul de aramă prinsese mănunchiuri de 
şnuruleţe de catifea roşie. 

Prefectul călare pe mine mergea în inspecţie în 
teritoriu şi, de fiecare dată când ajungeam undeva, 
oamenii îmi acordau cea mai mare curtenie cu 
putinţă. Amestecau furajele cele mai bune ca să mă 
hrănească, mă adăpau cu apă de izvor pură şi 
cristalină, mă tesălau cu tesale de os şi mai întindeau 
şi câte un strat neted de nisip alb fin în care să mă 
rostogolesc ca să mă înviorez. Ştiau cu toţii că dacă 
slujesc bine măgarul prefectului, acesta o să fie din 
cale afară de bucuros. A sta după fundul meu era 
totuna cu a sta după fundul prefectului. Acesta era un 
om bun şi îşi lăsase maşina ca să meargă călare pe 
măgar, în primul rând ca să facă economie de 
benzină, iar în al doilea pentru că trebuia să meargă 
des în zonele muntoase ca să inspecteze minele şi 
abatajele - dacă n-ar fi mers călare pe măgar, ar fi 
trebuit să meargă pe jos. Bineînţeles că ştiam însă că 
pricina cea mai adevărată din spatele acestei situaţii 



era că, în cariera lui îndelungată de negustor de 
măgari, ajunsese să iubească profund măgarii. Unor 
bărbaţi le lucesc ochii când văd o femeie frumoasă; 
prefectul îşi freca într-una mâinile când vedea un 
măgar frumos. Eu eram un măgar cu copite zăpezii şi 
cu o ascuţime a minţit nu inferioară rasei omeneşti, 
drept care era cu totul normal să-i câştig bunăvoinţa. 

De când devenisem măgarul lui, frâul îşi pierduse 
în mare măsură orice rost. Un măgar căpos, cu nume 
atât de rău şi care muşcase şi rănise mulţi oameni, 
fusese dresat de prefect şi devenise intr-un răstimp 
foarte scurt un măgar supus, cu capul plecat şi docil, 
deştept şi ascuţit la minte - un adevărat miracol. Fan, 
secretarul prefectului, îi făcuse o poză pe când, călare 
pe mine, se afla în inspecţie la minele de fier, o 
însoţise de un articol scurt şi o trimisese la ziarul 
provinciei, care le publicase la loc de cinste. 

în zilele acestea, m-am întâlnit o dată şi cu Lan 
Lian. Am dat peste el pe o potecă strâmtă de munte. 
Lan Lian purta o cobiliţă cu două coşuri de minereu 
de fier, coborând cu ea de pe munte; prefectul, călare 
pe mine, urca. Văzându-mă, Lan Lian a aruncat 
cobiliţă, coşurile s-au răsturnat, iar minereul s-a 
rostogolit în josul muntelui. Prefectul s-a mâniat şi 1- 
a certat: 

— Ce faci? Minereul e o comoară, nicio bucată nu 
poţi s-o arunci: coboară şi strânge-le pe toate! 

Mi-am dat seama că Lan Lian de fapt nici nu-i 
auzise vorbele; cu ochii aruncându-i lumini, s-a 
năpustit spre mine şi m-a cuprins cu braţele pe după 
grumaz, rostind tot timpul: 



— Negrule, Negrule, în sfârşit te-am găsit... 

Şi prefectul l-a recunoscut pe Lan Lian şi şi-a dat 
seama că s-a întâlnit cu vechiul proprietar. Şi-a întors 
capul şi i-a aruncat o privire secretarului Fan, care ne 
urma într-una în peregrinările şi alergăturile noastre 
călare pe un cal slăbănog, sugerându-i să rezolve 
această problemă. Pricepându-1 bine pe celălalt, 
secretarul a descălecat de pe calul lui slăbănog şi l-a 
tras pe Lan Lian într-o parte, zicând: 

— Ce vrei tu să faci? Asta e măgarul prefectului. 

— E măgarul meu, Negrul meu, de când s-a născut 
a rămas fără mamă, nevasta mea l-a crescut cu terci 
de mei. E viaţa noastră. 

— Chiar de e măgarul vostru, dacă nu l-ar fi salvat 
prefectul, de mult l-ar fi omorât miliţienii să-l 
mănânce. Acum, el îndeplineşte o muncă importantă, 
îl cară în spinare pe prefect prin ţinut şi face ţării 
economie un jeep. Prefectul nu se poate lipsi de ei 
nicio clipă - ar trebui să te bucuri că are un rol atât 
de însemnat. 

— Nu-mi pasă, a zis Lan Lian cu îndărătnicie. Ştiu 
că e măgarul meu, vreau să-l duc cu mine acasă. 

— Lan Lian, vechiul meu prieten, a zis prefectul, ne 
aflăm într-o perioadă deosebită. Măgarul ăsta merge 
pe potecile de munte de parc-ar călca pe pământ 
neted şi îmi e de mare ajutor; să-l considerăm 
rechiziţionat temporar, când o să se încheie această 
etapă din Marea călire a oţelului, o să ţi-1 înapoiez. în 
perioada de rechiziţionare, guvernul va lua în 
considerare să îţi acorde o indemnizaţie. 

Lan Lian încă mai voia s-o mai lungească cu 



vorbăria, dar un cadru de la comună a venit la el, l-a 
tras la marginea drumului şi, sever şi la vorbă, şi la 
chip, i-a zis: 

— Fir-ar mama ei, tu chiar eşti câinele ăla care s-a 
suit în lectică şi nu pricepe că-1 poartă alţii! Prefectul 
îţi încalecă măgarul, iar asta o s-aducă noroc în 
familia ta vreme de trei generaţii! 

Prefectul a ridicat mâna şi-a pus capăt acţiunii 
pline de mojicie a cadrului de la comună: 

— Lan Lian, las-o aşa. Tu ai multă personalitate, iar 
eu admir mult asta, însă în acelaşi timp îmi pare rău 
de tine; ca prefect al acestui judeţ, sper să ajungi cu 
cea mai mare iuţeală să intri cu măgarul tău în 
comună. Nu trebuie să te împotriveşti cursului 
istoriei. 

Cadrul de la comună l-a împins pe Lan Lian la 
marginea drumului, făcându-i loc prefectului să 
treacă - de fapt făcându-mi mie. L-am văzut pe Lan 
Lian urmărind privirea din ochii mei, iar în inimă am 
simţit un firicel de ruşine. Mă gândeam: se cheamă 
sau nu că îi întorc spatele stăpânului ca să mă caţăr 
acum pe o treaptă mai înaltă? Prefectul parcă mi-a 
ghicit gândurile, m-a bătut uşor cu palma peste cap, 
alinându-mă: 

— Zăpeziule, hai repede la drum, îţi aduci o 
contribuţie cu mult mai mare cărându-1 pe prefect 
decât urmându-1 pe Lan Lian. El mai devreme sau 
mai târziu tot o să între în comuna populară, iar când 
o să între, şi tu ai să te transformi în proprietate 
publică. Şi nu e lucru drept şi cinstit ca prefectul 
judeţului să încalece un măgar al comunei populare 



în cele legate de munca lui? 

E întocmai după cum se spune: preaplinul bucuriei 
naşte întristare, lucrurile ajunse la punctul cel mai de 
sus trebuie să o ia înapoi. Pe înserat, la cinci zile după 
ce mă întâlnisem cu stăpânul, mă întorceam cu 
prefectul în spinare de la un abataj de pe Muntele 
Vacii Culcate, când mi-a sărit în faţă un iepure 
sălbatic care traversa poteca; m-a înfricoşat de-am 
făcut un salt şi din neatenţie copita din dreapta din 
faţă mi-a rămas înţepenită într-o crăpătură dintre 
stânci. Am căzut într-o parte la pământ, iar prefectul 
a picat şi el cu capul înainte. S-a izbit de marginea 
unei stânci de pe drum, sângele îi curgea şuvoaie şi a 
leşinat. Secretarul a strigat după oameni, care l-au 
coborât pe prefect de pe munte. Câţiva ţărani au 
căutat să mă elibereze, însă copita mi-era prinsă 
adânc-adânc în crăpătura dintre stânci şi nu exista 
nici cea mai mică posibilitate să mi-o scoată de-acolo. 
M-au împins cu forţa, m-au tras cu forţa, până când 
am auzit un trosc! venind dinspre crăpătură, iar un 
val de durere intensă m-a pus brusc la pământ. Când 
m-am limpezit, am descoperit că şi copita mea cea 
dreaptă, şi chişiţa îmi rămăseseră în crăpătură, iar 
sângele care ţâşnea din locul unde mi se rupsese 
piciorul înroşise o bună bucată de drum. Eram tot o 
întindere de tristeţe, pentru că ştiam că deja, ca 
măgar, nu mai eram de niciun folos, şi că nu numai 
că prefectul n-o să mă mai vrea, dar nici stăpânul 
meu n-o să mai primească la el un măgar care şi-a 
pierdut întru totul puterea de muncă; viitorul meu 
era cuţitul cel lung de la măcelărie. O să-mi ia gâtul 



cu acel cuţit, o să mă lase să sângerez, o să mă 
jupoaie, iar după aceea o să mă tranşeze fâşii-fâşii şi o 
să mă prefacă în mâncăruri delicioase, care vor intra 
în burţile oamenilor... Decât să mă măcelărească ei, 
mai bine îmi iau gâtul singur. Am privit cu coada 
ochiului pantele abrupte de la marginea exterioară a 
drumului şi satele de sub munte învăluite în aburi de 
ceaţă, am făcut o dată iha! şi m-am rostogolit cu 
putere spre exterior - iar în acel moment, un ţipăt 
plâns al lui Lan Lian m-a oprit. 

Stăpânul alergase sus de la poalele muntelui. Era 
scăldat tot în sudoare şi avea genunchii numai de 
pete de sânge - în mod clar căzuse undeva în drum. 
Văzându-mi starea nenorocită, a început să plângă în 
hohote puternice: 

— Negrule, Negrul meu... 

M-a îmbrăţişat cu braţele pe după grumaz, iar 
câţiva ţărani veniţi să ajute mi-au ridicat unii coada, 
alţii picioarele din spate, iar eu m-am zbătut să ajung 
în picioare; în clipa în care piciorul meu rupt a atins 
pământul, m-a săgetat o durere intensă şi greu de 
îndurat. Sudoarea curgea în jos de pe trupul meu ca 
un şuvoi, iar eu, ca un zid năruit, m-am mai prăvălit o 
dată la pământ. 

Un ţăran a comentat cu o voce plină de 
compătimire: 

— S-a dus. Nu mai e de niciun folos. Totuşi n-are 
rost să te-n- grijorezi, e un măgar gras, când o să-l 
vinzi la măcelărie, o să primeşti bani buni pe el. 

— Nu mai mânca în mă-ta atâta rahat! l-a ocărât cu 
mare mânie Lan Lian. Dacă tac-tu s-ar răni la picior, 



te-ai duce să-l vinzi la măcelărie? 

Cei din jur au încremenit o clipă, iar ţăranul care 
vorbise a zis furios: 

— Băi puleo, cum vorbeşti tu aşa, mă? Ce, măgarul 
ăsta e tac-tu? 

Ţăranul şi-a suflecat mânecile şi şi-a făcut mâinile 
pumn, cu gând să-l lovească pe Lan Lian şi să se ia la 
bătaie cu el, dar a fost tras la o parte de ceilalţi şi 
îndemnat: 

— Gata, gata, nu-1 mai stârni pe nebunul ăsta, ăsta 
e singurul cu gospodărie individuală din tot judeţul, îl 
au în evidenţă şi la prefect, şi la regiune. 

Oamenii s-au risipit şi-am mai rămas doar eu şi 
stăpânul. Luna şedea încovoiată pe munţi, atârnând 
în cer, şi starea în care mă aflam şi peisajul părându- 
mi întru totul tragice. Stăpânul l-a ocărât pe prefect, 
i-a ocărât şi pe ţăranii aceia, apoi şi-a dat jos cămaşa, 
a sfâşiat-o făcând-o fâşii şi m-a bandajat cu ea, 
înfăşurând-o în jurul piciorului rănit. Iha, iha! mor 
de durere... Stăpânul mi-a îmbrăţişat capul, şi 
lacrimile lui mi-au curs şirag după şirag pe urechi. 
„Negrule, Negrule... Ce să-ţi spun eu ţie de bine? Cum 
ai putut tu să ai încredere în vorba de dregător? Cum 
se-ntâmplă ceva, lor le pasă doar cum să-şi scape 
scaunul şi pe tine te-aruncă la o parte... Dacă ar fi 
trimis un pietrar, să sfredelească în crăpătura asta şi 
să spargă pietrele, copita ta ar fi fost poate salvată...“ 
Ajuns cu vorba aici, stăpânul, de parcă şi-ar fi dat 
brusc seama de ceva, mi-a lăsat capul din mâini, a 
alergat până la crăpătură, a întins mâna şi-a băgat-o 
înăuntru, căutând să-mi scobească afară copita. 



Plângea şi ocăţaA obosit de-a-nceput să geamă şi să 
gâfâie adânc cu respiraţii întrerupte şi în sfârşit mi-a 
scobit-o afară de-acolo. Ţinând-o căuş în palme, s-a 
pus să hohotească puternic. Văzând potcoava pe care 
potecile de munte o frecaseră de-o făcuseră argintie şi 
lustruită, şi pe mine m-au podidit lacrimile puhoi. 

Stăpânul m-a încurajat şi m-a ajutat ca în cele din 
urmă să mă ridic. înfăşurat cum era cu o bucată 
groasă-groasă de pânză, piciorul meu cel rupt putea 
cu mare greutate să atingă pământul, însă trupul meu 
îşi pierduse, vai mie, echilibrul. Ximen Măgarul, cel 
care păşea iute de parcă avea aripi, nu mai exista, 
exista doar un măgar şchiop care dădea din cap la 
fiecare pas şi care se lăsa într-o parte la fiecare pas. 
De câteva ori m-am gândit să mă arunc cu capul 
drept înainte de pe munte şi să pun capăt acestei vieţi 
întristătoare, dar iubirea stăpânului m-a înduplecat 
să nu fac una ca asta. 

Distanţa dintre abatajele de pe Muntele Vacii 
Culcate şi satul Ximen din ţinutul Gaomi din nord-est 
este de o sută douăzeci de li. Cu copitele întregi, un 
drum aşa de scurt nici n-ar fi meritat pomenit. Dar 
îmi lipsea o copită, păşeam anevoios, pe drum 
sângele nu mi se mai desluşea de carne, iar ţipetele 
tânguitoare nu mi se mai opreau. Durerea îmi făcea 
pielea să freamăte incontrolabil, ca nişte unde 
mărunte pe care le formează un vânt slab sudând 
peste suprafaţa apei. 

Când am intrat pe teritoriul ţinutului Gaomi din 
nord-est, piciorul meu rupt a început să răspândească 
putoare, iar muştele strânse în grupuri mari şi care 



mă urmăreau au început să scoată tunete cu totul 
asurzitoare. Stăpânul a rupt câteva rămurele dintr-un 
copac, le-a legat mănunchi şi s-a folosit de ele ca să 
împrăştie muştele. Coada mea deja nu mai avea forţă 
să se agite, iar diareea îmi făcea partea din spate a 
corpului fără pereche de murdară. Fâlfâind doar o 
dată din mănunchiul de rămurele, stăpânul putea să 
omoare câteva zeci de muşte, însă pe dată se 
năpusteau asupra mea şi mai multe. Stăpânul şi-a dat 
jos atunci şi nădragii şi i-a sfâşiat ca să mă bandajeze 
la piciorul rănit. Purta doar nişte chiloţi cât să-şi 
acopere ruşinea cu ei, în schimb în picioare avea 
pantofi mari şi grei, cu talpa groasă şi care pe partea 
de deasupra aveau cusute petice groase din piele: 
avea o înfăţişare sucită şi caraghioasă. 

Pe drum, hrana ne-am luat-o bătuţi de vânturi şi 
somnul ni l-am făcut în rouă nopţii: eu am mâncat 
iarbă uscată, iar stăpânul a cules cartofi dulci putrezi 
din câmpurile de la marginea drumului ca să-şi 
potolească foamea. Nu mergeam pe drumul mare, ci 
pe poteci, şi când vedeam mulţime de oameni ne 
ascundeam, ca doi soldaţi răniţi care reuşiseră să 
scape de pe câmpul de luptă. în ziua în care am intrat 
în satul Huangfu, am nimerit exact când se servea 
masa la cantina comunală; când mireasma cea bogată 
ne-a atacat prin surprindere, am auzit burta 
stăpânului ghiorţăind. Stăpânul s-a uitat la mine cu 
lacrimi în ochi. S-a şters cu braţul lui murdar - ochii 
îi erau de un roşu aprins - apoi a strigat deodată tare: 

— Fir-ar mama ei, Negrule, de ce ne e frică? De ce 
ne ascundem? Am făcut noi faptă să nu ne putem 



arăta oamenilor? Suntem cinstiţi şi drepţi şi nu ne e 
frică de nimic. Negrule, tu ai suferit o rană în 
serviciul public, s-ar cuveni ca statul să se îngrijească 
de tine: dacă mă îngrijesc eu de tine, se cheamă că 
muncesc pentru stat. Hai, să intrăm în sat! 

Stăpânul m-a tras după el de parcă ar fi condus un 
regiment de muşte şi a intrat în cantina cea mare, 
unde tocmai se servea masa. Masa, în aer liber, 
însemna pâinici cu carne de oaie. Aduceau coşuleţ 
după coşuleţ de pâinici din bucătărie, le aşezau pe 
masă şi cât ai bate din palme erau înhăţate de nu mai 
rămânea nimic. Unii le înţepau cu beţişoare de lemn 
şi le rodeau cu capul într-o parte, alţii şi le puneau în 
palme şi şi le răsturnau dintr-una într-alta, scoţând 
clefaială după clefaială. 

Când am dat noi buzna, am devenit centrul atenţiei 
tuturor. Eram prea la ananghie, prea urâţi, prea 
murdari, corpurile noastre răspândeau putoare, eram 
flămânzi şi istoviţi - i-am băgat în sperieţi, pesemne 
le-am făcut şi silă, le-am stricat şi pofta de mâncare. 
Stăpânul a agitat din mănunchiul de ramuri, altoind 
cu el peste corpul meu, iar muştele surprinse s-au pus 
să danseze prin aer, răspândindu-se apoi peste tot, 
coborându-se pe pâinicile cele aburinde, coborându- 
se pe ustensilele de bucătărie ale cantinei comunale şi 
enervându-i pe oameni de-au început să se ţâţâie. 

O femeie dolofană îmbrăcată în haine albe de lucru 
şi care 

J 

părea să fie administratorul cantinei a alergat 
hurducându-se spre noi, iar când ajuns la câţiva paşi 



distanţă s-a prins de nas şi-a spus cu o voce 
înăbuşită: 

— Ce căutaţi aici? Hai, plecaţi, plecaţi! 

Cineva l-a recunoscut pe stăpânul meu şi a răcnit 
de departe: 

— Eşti Lan Lian din satul Ximen? Tu eşti ăla? Cum 
de-ai ajuns în halul ăsta...? 

Stăpânul i-a aruncat o privire, n-a zis nici pâs şi-a 
mers spre mijlocul curţii trăgându-mă după el. Cei 
de-acolo s-au ferit alandala cu toţii. 

— E singurul care are gospodărie individuală din 
judeţul Gaomi, l-au luat în evidenţă până şi la zona 
specială Changwei! a continuat omul să strige. Are un 
măgar fermecat, ştie să zboare, a omorât cu 
muşcăturile lui doi lupi fioroşi şi-a rănit mai bine de 
zece oameni. Ce păcat, şi-a vătămat piciorul! 

Femeia cea dolofană ne-a prins din urmă şi a scos 
un zbieret: 

— Plecaţi repede de-aici, noi nu-i primim pe cei cu 
gospodării individuale! 

Stăpânul şi-a oprit paşii şi-a strigat cu o voce 
amărâtă, dar aprigă: 

— Scroafa grasă ce eşti, băiatu se gospodăreşte 
individual şi nici mort de foame nu-i trebuie să-l 
primeşti tu! Dar măgarul a fost călărit de prefect şi şi- 
a sucit şi rupt piciorul într-o crăpătură dintre pietre 
pe când cobora de pe munte cu prefectul în spinare: 
asta nu se cheamă accident de muncă? Dacă da, 
atunci aveţi obligaţia să-l primiţi. 

Era prima oară când stăpânul meu ocăra pe cineva 
cu vorbe aşa aprige. Faţa lui albastră era inundată de 



vineţiu. Semăna, cu corpul lui slab şi colţuros, cu un 
cocoş jumulit, şi răspândea putoare din tot trupul pe 
când înainta aşa unduindu-se. Femeia cea dolofană a 
fost forţată să se dea necontenit înapoi, până când şi- 
a acoperit faţa, a-nceput să plângă suspinând şi-a 
luat-o la fugă. 

Un om îmbrăcat cu o uniformă veche, cu părul 
pieptănat cu cărare şi cu înfăţişare de cadru de partid 
s-a apropiat, scobindu-se între dinţi. Ne-a măsurat pe 
amândoi din cap până în picioare, iar după aceea a 
zis: 

— Ce anume doreşti? 

— Vreau să-mi hrăniţi pe săturate măgarul, vreau 
să încălziţi un cazan de apă să mi-1 spălaţi şi să 
chemaţi un veterinar să-i panseze rana. 

Cadrul de partid a strigat spre bucătărie, şi mai 
bine de zece oameni au ieşit la auzul vocii lui: 

— Pregătiţi totul potrivit cerinţelor lui. 

Mi-au spălat şi curăţat corpul cu apă caldă. L-au 
pus pe veterinar să-mi dezinfecteze rana cu tinctură 
de iod, să mi-o dea cu unguent şi să mi-o înfăşoare cu 
o etamină groasă-groasă. Mi-au rostuit şi orz şi 
lucernă. 

Pe când mâneam furajele, au adus şi o farfurie de 
pâinici încă fierbinţi, pe care au aşezat-o în faţa 
stăpânului. Un om cu aspect de bucătar a zis uşor: 

— Frate, mănâncă, nu fi catâr! După ce mănânci 
masa asta, nu te mai gândi la următoarea, şi după ce 
trece azi, nu te mai gândi la mâine. în zilele astea de 
căcat, n-apuci să te chinui prea mult, cu cât chinul se 
termină mai repede, cu atât lampa se stinge iute. 



Cum, chiar nu mănânci? 

Stăpânul, gârbovit de spate, s-a aşezat pe două 
bucăţi de cărămidă puse una peste alta, ţintuind cu 
privirea piciorul meu rănit care se proptea fără rost 
de pământ, părând că n-a auzit vorbele spuse cu 
fereală de bucătar. Am auzit cum îi ghiorţăie maţele 
de foame şi ştiam că pâinicile acelea, albe şi mari, 
erau o ispită uriaşă. De câteva ori am văzut cum 
mâna lui neagră şi murdară se întinde către pâinici, 
dar până la urmă tot s-a înfrânat. 


CAPITOLUL n 

Cu ajutorul eroului, o copită de lemn; flămânzi, 
oamenii ucid cu cruzime măgarul şi-i împart leşul 

Piciorul meu rănit s-a cicatrizat şi viaţa nu mi-a 
mai fost în pericol, dar mi-am pierdut puterea de 
muncă, devenind un invalid. în această perioadă, cei 
de la măcelăria comunei au venit la poartă de câteva 
ori, oferind un preţ ca să mă cumpere şi din carnea 
mea să îndulcească viaţa cadrelor de partid; de 
fiecare dată, au fost goniţi de ocările stăpânului meu. 

Mo Yan a scris în „Cronica măgarului negru“: 

Stăpâna Yingehun a cules nu se ştie de unde un 
pantof stricat, s-a întors acasă şi l-a clătit bine, a 
îndesat în el cocoloaşe de vată, a cusut pe deasupra 
nişte şireturi şi l-a legat de piciorul măgarului invalid, 
facându-i astfel corpul să-şi poată cât de cât păstra 
echilibrul. Mai apoi, în primăvara anului 1959, pe 



uliţa satului s-a putut vedea o scenă aparte: ţăranul 
cu gospodărie individuală Lan Lian, cu braţele 
dezgolite şi faţa toată o furtună, împingea o căruţă cu 
roţi de lemn încărcată ochi cu bălegar, în timp ce 
măgarul care o trăgea purta un pantof rupt şi mergea 
cu capul plecat, şchiopătând şi şontorogind. Căruţa 
înainta încetişor, iar osia făcea scârd, scârţ! 
înţepându-ţi urechile. Lan Lian era arcuit de şale, cu 
toată puterea din corp concentrată pe hulube, iar 
măgarul invalid făcea şi el eforturi tragice şi 
înălţătoare, ca să-şi mai cruţe stăpânul. La început, 
oamenii au privit cu coada ochiului această 
întovărăşire sucită şi mulţi dintre ei şi-au râs în 
pumni pe înfundate, dar mai apoi nu le-a mai venit să 
râdă. Când de-abia se porniseră, numeroşi şcolari au 
mers în urma lor să se uite, iar unii copii mai 
obraznici chiar au azvârlit cu pietre spre măgarul 
invalid, însă cei mari i-au mustrat sever pentru 
această faptă. 

Pământul semăna primăvara cu aluatul fermentat, 
iar roţile se prindeau în el până la butuc şi la fel şi 
copitele mele. Trebuia să ducem bălegarul până în 
mijlocul câmpului. Dă-ţi silinţa! Ca să-l mai cruţ pe 
stăpân, mă chinuiam din răsputeri, dar numai ce-am 
făcut o duzină de paşi că pantoful stricat legat de 
stăpână de piciorul meu a rămas în pământ. Piciorul 
rupt s-a vârât drept în pământ, ca un bulumac; 
durerea era greu de răbdat, iar sudoarea îmi curgea 
şuvoaie, nu din cauză de oboseală, ci din pricina 
durerii. Iha-iha! ucide-mă, stăpâne, nu mai sunt de 
niciun folos! Am zărit cu colţul ochiului jumătatea de 



faţă albastră ca olanele a stăpânului meu şi ochii lui 
bulbucaţi: pentru bunătatea lui, pentru a da replică 
rânjetelor alea, pentru a da un exemplu puişorilor ăia 
de lele, şi dacă era să mă târăsc, tot trebuia să-l ajut 
să ducem căruţa în mijlocul câmpului. Mi-am pierdut 
echilibrul şi-am căzut în faţă, iar genunchii mi-au 
atins pământul, ah! era mult mai bine să ating 
pământul cu genunchii decât cu ciotul de la picior, 
aveam mai multă tărie aşa, hai deci să trag la căruţă 
în genunchi! în genunchi, cu mişcările cele mai iuţi, 
cu cea mai mare tărie, am înaintat. Simţeam cum 
hamurile îmi prind strâns gâtlejul, îngreunându-mi 
respiraţia. Ştiam că să munceşti într-o asemenea 
poziţie e deosebit de urât şi că oamenii o să-şi râdă de 
mine - să râdă! doar să pot eu să trag căruţa până 
unde vrea stăpânul şi o să dobândesc o mare izbândă, 
o mare onoare! 

După ce a răsturnat bălegarul pe pământ, stăpânul 
s-a năpustit la mine şi mi-a îmbrăţişat căpăţâna. L- 
am auzit cum rosteşte, înecat în plâns şi fără voce: 

— Negrule... măgarul meu bun... 

A scos apoi pipa, a umplut-o cu tutun, a făcut foc 
şi-a aprins-o, a tras un fum şi după aceea mi-a vârât- 
o mie în gură. 

— Trage un fum, Negrule, se mai duce din 
oboseală, a zis stăpânul. 

După mulţi ani în slujba stăpânului, mă 
molipsisem şi eu de patima fumatului. Am tras din 
pipă, sfâr! sfâr! şi două fire de fum gros mi-au ţâşnit 
afară pe nări. 

în iarna acelui an, stăpânul, inspirat de faptul că 



Pang Hu, preşedintele de la Cooperativa de 
Aprovizionare şi Desfacere, îşi pusese recent un 
picior artificial, a luat hotărârea să-mi facă şi mie 
unul. în baza prieteniei lor vechi de câţiva ani, 
stăpânul şi stăpâna au căutat-o pe soţia lui Pang Hu, 
Wang Leyun, spunându-i ce le stătea pe suflet; cu 
ajutorul ei, au întors pe toate feţele piciorul artificial 
al lui Pang, până i-au pătruns bine rosturile. Acesta 
fusese făcut la comandă la o fabrică din Shanghai 
care deservea anume militarii revoluţionari cu 
handicap, iar eu, un măgar, nu puteam să mă bucur 
de un asemenea tratament. Şi chiar dacă fabrica ar fi 
primit să facă o copită artificială de măgar, stăpânul 
meu tot nu şi-ar fi putut permite preţul exorbitant de 
producţie. Mai apoi, stăpânul şi stăpâna s-au hotărât 
să-mi facă ei o copită artificială. Timp de trei luni de 
zile, au făcut şi au stricat, au stricat şi au făcut la loc, 
până când, în cele din urmă, au meşterit o copită 
artificială care din exterior părea adevărată şi mi-au 
legat-o de ciotul piciorului. 

M-au tras să fac câteva tururi prin curte, iar 
senzaţia era mult mai bună decât atunci când îmi 
legaseră pantoful stricat. Deşi mersul mi-era ţeapăn, 
şchiopătatul mi s-a dus în mare măsură. Trăgându- 
mă după el, stăpânul s-a pornit pe uliţă, cu capul sus, 
pieptul scos înainte şi plesnind de mândrie, de parcă 
ar fi vrut anume să-şi arate tăria. Şi eu căutam pe cât 
cu putinţă să merg cât mai bine, străduindu-mă să 
adaug lustru la gloria stăpânului. Copiii din sat 
mergeau în spatele meu să se uite la vânzoleală, în 
timp ce eu mă uitam la privirile oamenilor de la 



marginea drumului şi le ascultam comentariile. Erau 
plini de admiraţie faţă de stăpân. Am dat apoi nas în 
nas cu Hong Taiyue. Acesta, galben la faţă şi 
slăbănog, a zâmbit cu răceală şi-a spus: 

— Lan Lian, ţi-arăţi tăria în faţa comunei populare? 

— Nu cutez una ca asta, eu şi comuna populară 
suntem fiecare cu ciorba noastră. 

— Dar mergi pe uliţa cea mare a comunei populare. 
Hong a lăsat degetul în jos arătând spre pământ, apoi 
a ridicat mâna şi-a arătat spre cer, zicând cu mare 
răceală: Şi respiri şi aerul comunei populare şi te 
luminează şi soarele comunei populare. 

— înainte să fie comuna populară, uliţa asta mare 
era tot aici, şi tot aşa şi aerul şi soarele. Pe astea le-a 
dat Cerul fiecărui om şi fiecărui animal, n-aveţi voi 
dreptul, ăştia din comuna populară, să le faceţi 
numai ale voastre! Stăpânul meu a respirat adânc- 
adânc, a bătut ce-a bătut din picior în drum şi, 
înălţându-şi faţa şi lăsân- du-şi-o scăldată de soare, a 
zis: Ce aer bun, ce soare bun! E bine! apoi m-a bătut 
pe umăr şi-a zis: Negrule, ia o gură mare de aer, calcă 
cu toată puterea pe pământ şi lasă soarele să te 
lumineze! 

— Lan Lian, nu mi-e mie frică de căpoşenia ta, o să 
vină şi vremea când o să te moleşeşti tu! a rostit 
Hong Taiyue. 

— Hong, dacă ai aşa destoinicie, ia ridică tu drumul 
ăsta în picioare, acoperă şi soarele şi înfundă-mi mie 
nările! 

— Las’ că mai vedem noi, a zis Hong îmbufnat. 

Vrusesem ca încălţat cu copita asta nouă să mai 



trudesc din răsputeri pentru stăpân vreo câţiva ani, 
însă a urmat marea foamete, în care oamenii s-au 
prefăcut în fiarele cele mai haine. După ce-au 
terminat de mâncat scoarţa copacilor şi firele de 
iarbă, o şleahtă s-a repezit în curtea familiei Ximen ca 
o haită de lupi flămânzi. Stăpânul la început m-a 
apărat înarmat cu o bâtă, dar razele verzi ca jadul şi 
înfiorătoare care le scăpărau în ochi l-au îngrozit de 
şi-a pierdut curajul. A aruncat bâta şi-a luat-o la 
sănătoasa. în faţa acestei şlehte înfometate, am 
fremătat din tot trupul - ştiam că viaţa mi-a ajuns la 
sfârşit, că existenţei de măgar o să i se pună punct. 
Scena din urmă cu zece ani când renăscusem ca 
măgar în acest loc mi-a revenit limpede înaintea 
ochilor. I-am închis şi-am auzit pe cineva urlând în 
curte: 

— Puneţi mâna, puneţi mâna, puneţi mâna pe 
grânele ăstuia cu gospodăria individuală! Omorâţi-i, 
omorâţi-i, omorâţi-i măgarul şchiop! 

Am auzit vaietele triste ale stăpânei şi ale copiilor 
şi-am auzit şi zgomotele luptelor dintre oamenii 
înfometaţi. Am simţit deodată o lovitură drept în 
frunte, iar sufletul meu şi-a părăsit sălaşul şi, atârnat 
în aer, i-a văzut pe oameni ciopârţind şi mărunţind 
cu topoarele şi cuţitele şi apoi decupând în 
nenumărate bucăţele leşul unui măgar. 


PARTEA A DOUA 
îndărătnicie de taur 



CAPITOLUL 12 

Cap-Mare dezvăluie mersul transmigraţiei; Ximen 
Taurul se aşază în casa lui Lan Lian 

— Dacă ghicesc corect, am spus eu şovăielnic şi 
uitându-mă drept în ochii lui Cap-Mare Lan Qiansui, 
care mă sfredelea cu privirea lui plină de sălbăticie, 
pe când erai măgar, oamenii flămânzi ţi-au spart 
ţeasta cu ciocanul, după care te-ai prăbuşit şi ai 
murit. Corpul ţi l-au porţionat şi l-au mâncat. Aceste 
scene le-am văzut eu cu ochii mei. Presupun că duhul 
tău cel nedreptăţit nu s-a risipit pe dată, ci a mai 
zăbovit un moment în aer în curtea familiei Ximen, 
iar apoi a galopat drept spre lumea cealaltă de unde, 
după multe complicaţii, te-ai reîncarnat încă o dată. 
De data asta, ai revenit în viaţă ca taur. 

— Ai ghicit foarte bine, a spus el pe un ton în care 
se simţea o undă de mâhnire. Infaţişându-ţi viaţa 
mea ca măgar, ţi-am spus mai bine de jumătate din 
tot ce avea să mi se întâmple mai apoi. în cei câţiva 
ani cât am fost taur, noi doi am fost nedespărţiţi ca 
omul şi umbra lui, iar cele ce mi s-au întâmplat îţi 
sunt în mare măsură limpezi ca lumina zilei. Nu prea 
mai are rost să mai vorbesc despre ele, nu? 

M-am uitat la căpăţâna aceea disproporţionat de 
mare faţă de vârsta şi corpul său, m-am uitat la gura 
lui mare care povestea cu şuvoi necontenit de vorbe, 
m-am uitat la faţa pe care se regăseau, când ascunse, 
când vădite, expresiile multor animale - firescul şi 



lipsa de reţineri a măgarului, onestitatea şi 
îndărătnicia taurului, lăcomia şi ferocitatea porcului, 
loialitatea şi servilismul câinelui, agerimea şi 
obrăznicia maimuţei - şi m-am uitat şi la expresia lui 
întristată, a unuia care a trecut prin multe, pe care 
toate elementele descrise mai sus o formau laolaltă, 
iar atunci amintirile legate de taur m-au năpădit dese 
ca grindina, ca valurile care se urmează când ţâşnesc 
bogate pe plajă, ca fluturii care se năpustesc roiuri- 
roiuri în flacără, ca pilitura de fier care se lipeşte cu 
iuţeala vântului de magnet, ca mirosul care se 
strecoară, dâră după dâră şi şuviţă cu şuviţă, în nări, 
precum culoarea care se îmbibă în hârtia de caligrafie 
de cea mai bună calitate, sau ca dorul meu faţă de 
femeia cu cea mai frumoasă faţă de pe lumea asta, 
care nu poate pieri, care veşnic nu poate pieri... 

Tata m-a luat cu el la târg să cumpărăm un taur. 
Era 1 octombrie 1964. Cerul era senin şi limpede, 
soarele strălucea luminos şi încântător, stoluri întregi 
de păsări ciripeau în văzduh şi nenumărate lăcuste îşi 
vârau burţile moi în suprafaţa tare a drumului, 
lăsându-şi acolo ouăle. Pe drum, am prins şi eu mai 
multe şi le-am înşirat pe un pai, să le prăjesc şi să le 
mănânc acasă. 

La târg era vânzoleală mare. Zilele cele grele 
trecuseră deja. în toamnă recolta fusese iar bogată, 
iar feţele oamenilor erau pline de voioşie. Tata mă 
trăgea de mână, gonind drept spre obor. Tata, Lan 
Lian, era Faţa-Albastră cea mare, eu eram Faţa- 
Albastră cea mică. Vazându-ne laolaltă, mulţi oftau: 
„Ăştia au amândoi semnul ăla, să nu se găsească 



vreunul să şi-i ia de suflet!“ 

La obor erau de vânzare şi catâri, şi cai, şi măgari - 
doar doi dintre aceştia din urmă. Unul era cenuşiu - 
o măgăriţă: avea urechile lăsate în jos, capul şi-l ţinea 
plecat, avea un aer descurajat, o privire stinsă şi 
urdori la colţurile ochilor. Nu era nevoie să-i mai 
desfereci botul să te uiţi la dinţii ei ca să-ţi dai seama 
că era bătrână. Celălalt măgar, un mascul negru 
castrat, era foarte înalt de statură, semăna puţin cu 
un catâr şi avea o faţă albă care-ţi stârnea aversiunea: 
un măgar cu faţa albă şi fără de urmaşi, semănând cu 
un curtean trădător din piesele de teatru şi părând 
perfid şi diabolic, cine să cuteze să-l cumpere? Mai 
bine să-l ducă la prima ocazie la măcelărie să-l 
omoare: „în Cer, carne de dragon, pe pământ, came 
de măgar“ - cadrele de la comună mureau după 
carnea de măgar, iar secretarului nou-venit îi plăcea 
mai mult decât orice. Era vorba de cel care îi fusese 
secretar prefectului Chen: se numea Fan, avea 
prenumele Tong şi era poreclit, printr-o joacă cu 
cuvintele, Căldarea-de-orez - avea o poftă de 
mâncare uimitoare. 

Dacă prefectul Chen nutrea sentimente produnde 
faţă de măgari, secretarul Fan arăta o pasiune 
singulară pentru carnea de măgar. Văzând cei doi 
măgari, şi bătrâni, şi urâţi, faţa tatii s-a lăsat grea, iar 
ochii i s-au umezit de lacrimi. Mi-am dat seama că se 
gândeşte din nou la măgarul nostru negru, la zăpeziu, 
la măgarul care ajunsese la ziar şi care avusese 
înfăptuiri excepţionale, ca niciun alt măgar de pe 
lumea asta. Nu-i era numai lui dor de el, şi mie mi- 



era. îmi aduceam aminte cum în anii de şcoală 
primară, măgarul ăsta ne aduse multă fală nouă, 
celor trei copii din familia Lan. Nu numai că ne 
adusese nouă fală, dar până şi asupra gemenelor 
Huang Huzhu şi Huang Hezuo se răsfrânsese câte 
ceva din fala asta. Deşi tata şi mama aveau relaţii reci 
cu Huang Tong şi Qiuxiang şi când se vedeau aproape 
că nu se salutau, eu întotdeauna simţisem că între 
mine şi fetele din familia Huang e o relaţie apropiată 
şi specială. Ca să vorbesc din adâncul inimii, eram 
mai apropiat de ele decât de sora mea vitregă, Lan 
Baofeng. 

Cei care vindeau măgarii păreau să-l ştie pe tata şi 
amândoi au dat din cap spre el, pe faţă având 
întipărit un zâmbet plin de subînţeles. Părând că vrea 
să scape de-acolo, sau poate prin voia Cerului, tata 
m-a tras afară din târgul de măgari în oborul de vite. 
Nu puteam să mai cumpărăm un măgar, pentru că 
niciun măgar de pe lumea asta nu avea cum să se 
asemuiască cu cel pe care-1 avusesem noi. 

Dacă târgul de măgari era rece şi părăsit, oborul de 
vite era plin de viaţă, cu vite de toate felurile şi 
culorile, şi mari, şi mici. Tată, cum de sunt aşa de 
multe vite? încă mai socoteam că greutăţile ultimilor 
trei ani uciseseră toate vitele - cum aşa, cât să clipeşti 
din ochi, răsăriseră parcă din borţile pământului aşa 
de multe vite? Erau vite de toate rasele, Lunan, 
Qinchuan, mongole, Yuxi, precum şi vite din rase 
încrucişate. Am intrat în obor şi aproape fără să ne 
uităm deloc într-o parte sau alta, am galopat drept 
spre un tăuraş încăpăstrat nu demult. Avea, la o 



apreciere aproximativă, cam un an, era castaniu, avea 
pielea alunecoasă ca satinul, ochii luminoşi, indicând 
agerime şi obrăznicie, şi picioarele robuste, sugerând 
iuţeală şi forţă. Deşi era tânăr, corpul lui avea deja 
conturul unui taur adult; din rândul oamenilor, l-ai fi 
asemănat cu un adolescent căruia îi dau tuleiele 
negre pe deasupra buzelor. Mama lui era o vacă 
mongolă zveltă şi înaltă de statură, cu coada 
măturând pământul şi coarnele răsucite spre înainte. 

Soiul ăsta de vacă are pasul mare, firea iute, rabdă 
frigul aspru, rabdă şi greul, are capacitatea de a trăi şi 
în aer liber, poate să tragă la plug, la arat ogorul, şi 
poate să tragă şi la căruţă, înhămată între hulube. 
Stăpânul lor era un om de vârstă mijlocie, galben la 
faţă şi cu buze slabe şi subţiri, care nu-i acopereau 
dinţii; în buzunarul uniformei negre de la care îi 
căzuse un nasture avea vârât un stilou; Semăna cu un 
contabil sau gestionar de la o brigadă de producţie. în 
spatele lui stătea în picioare un băiat cu părul vâlvoi 
şi cu ochii fugindu-i într-o parte, cam de-o vârstă cu 
mine şi care părea să fie ca şi mine - un adolescent 
care se văzuse nevoit să se lase de şcoală. Ne-am 
măsurat din priviri şi-am simţit că ne cunoaştem 
parcă deja. 

— La cumpărat de vite? Băiatul m-a salutat din 
proprie iniţiativă, iar după aceea mi-a spus misterios: 
Viţelul e rasă încrucişată, tatăl e un taur Simmenthal 
de origine elveţiană, iar mama e o mongolă, am mers 
la crescătorie pentru împreunare şi au însămânţat-o 
artificial cei de-acolo. Taurul Simmenthal avea opt 
sute de kilograme, parcă era un munte mai mic. Dacă 



vreţi să cumpăraţi, luaţi viţelul, să nu care cumva să 
cumpăraţi vaca. 

— Obrăznicătură, ţine-ţi gura! Bărbatul cu faţa 
galbenă l-a dojenit răstindu-se la el şi-a zis: Dacă o 
mai deschizi, ţi-o cos! 

Băiatul a scos limba, a râs, s-a ascuns în spatele 
bărbatului şi-a arătat uşor cu degetul coada 
şerpuitoare a vacii, în mod clar dorind să-mi atragă 
atenţia. 

Tata s-a îndoit de şale şi a întins o mână către viţel 
ca un domn cu purtare plină de graţie şi eleganţă 
care, pe o scenă scăldată în splendide lumini, invită la 
dans o doamnă toată numai scânteieri de perle şi 
comori. La mulţi ani după aceea, când vedeam în 
filmele străine o asemenea scenă, încă îmi aminteam 
de mâna întinsă de tata spre viţelul acela. Ochii tatii 
erau luminoşi, scânteind cu o splendoare 
emoţionantă - cred că numai în ochii celui care a 
trecut printr-o urgie, iar apoi a dat peste cineva drag, 
mai poate să se întrevadă o asemenea splendoare. 
Uluitor şi minunat a fost apoi că viţelul şi-a legănat 
coada, s-a dus în faţa tatii, şi-a scos limba de un 
albastru deschis şi i-a lins mâna, iar imediat după 
aceea i-a mai lins-o o dată. Tata l-a mângâiat pe 
grumaz şi-a spus: 

— Vreau să cumpăr viţelul ăsta. 

— Cine vrea să cumpere, cumpără amândouă 
vitele, nu pot să despart mama de pui, a spus 
vânzătorul cu un ton hotărât şi care nu mai lăsa loc 
de discuţii. 

— Am doar o sută de yuani, vreau să cumpăr 



viţelul! a zis tata cu încăpăţânare, dibuind dintr-un 
loc adânc dinăuntrul hainei sale căptuşite un teanc de 
bani şi întinzându-i-1 vânzătorului. 

— Cu cinci sute de yuani le tragi după tine pe 
amândouă, a rostit vânzătorul. Nu spun a doua oară 
aceeaşi vorbă, vrei, bine, nu vrei, te rog dă-te la o 
parte, nu mă ţine din vânzare. 

— Am doar o sută de yuani, a spus tata cu 
îndărătnicie aşezând banii la picioarele vânzătorului, 
vreau doar viţelul. 

— Ia-ţi banii de-acolo! a zbierat la el vânzătorul. 

în acest moment, tata s-a aşezat pe vine în faţa 
viţelului şi, cu faţa îndurerată toată, l-a mângâiat - 
cuvintele stăpânului clar îi trecuseră pe lângă urechi. 

— Unchiule, vinde-i- 1 ... a zis băiatul. 

— Nu mai vorbi fără rost! Vânzătorul i-a înmânat 
băiatului frâul vacii: Ţine-o bine! După aceea s-a dus 
lângă viţel, s-a îndoit de şale şi l-a împins pe tata la o 
parte, după care a îmbrâncit viţelul către mama lui, 
rostind: N-am mai văzut niciodată soi de om ca tine - 
poate-oi fi vrând să mi-1 furi! 

Tata stătea în fund pe pământ, cu privirea pierită, 
şi a zis ca unul pradă lucrăturii duhurilor rele: 

— Nu-mi pasă, oricum îl vreau. 

Acum, fireşte că am priceput de ce tata voia cu 
atâta îndărătnicie să cumpere viţelul, însă atunci n- 
avea cum să-mi treacă prin cap că viţelul este Ximen 
Nao - Ximen Măgarul - întors iar pe lume; socoteam 
doar că tatii, din pricină că fusese supus la presiuni 
uriaşe din cauza încăpăţânării cu care persista în 
eroarea de a avea gospodărie individuală, spiritul îi 



era cumva tulburat. Acum, sunt încredinţai că între 
vitei şi tata exista un fel de corespondenţă spirituală. 

în cele din urmă, am reuşit să cumpărăm viţelul - 
aşa era sorocit şi aşa se aranjaseră de mult treburile 
pe ascuns. Tocmai pe când tata şi vânzătorul se 
încâlceau în vorbe, Hong Taiyue, secretarul filialei de 
partid a marii brigăzi din satul Ximen, împreună cu 
Huang Tong, şeful brigăzii, precum şi cu alţi oameni, 
şi-a făcut apariţia la târg. Ochiseră vaca şi bineînţeles 
că ochiseră şi viţelul. Hong Taiyue a desferecat cu 
iscusinţă botul vacii, şi-a zis: 

— Băbătie, trebuie dusă la măcelar! 

Vânzătorul şi-a răsfrânt buzele şi-a zis: 

— Frate, poţi să nu cumperi vaca mea, dar nu poţi 
vorbi cu nedreptate. Cu asemenea dinţi, cutezi să zici 
că-i băbătie? îţi spun eu, dacă în brigadă n-aveam 
urgenţă de nişte bani, n-o vindeam cu niciun chip. 
Vaca asta poţi să mergi şi la prăsire cu ea, şi la anul în 
primăvară o să-ţi fete viţel. 

Hong Taiyue şi-a întins mâinile trase înapoi sub 
mânecile largi ale hainei şi-a vrut să se tocmească cu 
vânzătorul la preţ după felul în care se face la 
vânzarea vitelor la târg, însă celălalt a dat din mână: 

— Nu-i loc de din astea, vă zic limpede, vaca şi 
viţelul le vând laolaltă, amândouă vitele pe cinci sute 
de yuani, un bănuţ mai puţin şi n-are rost să-ţi răceşti 
gura de pomană. 

Tata a îmbrăţişat tăuraşul pe după grumaz şi-a zis 
spumegând de mânie: 

— Viţelul ăsta vreau eu să-l cumpăr, o sută de 
yuani. 



— Lan Lian, a zis Hong Taiyue batjocoritor, nu-ţi 
mai da aşa osteneala, du-te acasă şi ia-ţi nevasta şi 
copiii şi intraţi în comună. Dacă-ţi plac vitele, o să 
aranjăm să te facem crescător la vite cu slujbă 
permanentă. I-a aruncat apoi o privire şefului de 
brigadă: Tu ce zici, Huang Tong? 

— Lan, a spus Huang, de catârenia ta am avut parte 
cu vârf şi îndesat, ne-am lămurit, acum intră în 
comună, de dragul nevestei şi-al copiilor şi pentru 
renumele brigăzii noastre din satul Ximen. De fiecare 
dată când merg la comună la şedinţă, se găseşte 
cineva să întrebe: „A, ăla cu gospodăria individuală 
de la voi din sat e tot la individual?" 

Tata nici nu i-a luat în seamă - membrii flămânzi 
ai comunei populare omorâseră măgarul negru al 
familiei mele şi-l împărţiseră să-l mănânce şi ne mai 
şi jefuiseră de toate grânele puse deoparte, iar aceste 
acte destestabile, deşi erau de înţeles, îi lăsaseră tatii 
în inimă o rană greu de vindecat. Tata spunea de 
multe ori că între el şi măgarul acela nu existase 
legătura obişnuită dintre stăpân şi dobitocul lui, ci o 
mare potrivire a inimilor, ca între fraţi. Deşi nu putea 
să ştie că măgarul cel negru era o reîncarnare a 
proprietarului său, Ximen Nao, hotărât că percepuse 
cum destinul lui şi al măgarului erau legate. Vorbele 
lui Hong Taiyue şi ale celuilalt erau tot poliloghiile lor 
dintotdeauna, iar tatii îi lipsea până şi interesul de a 
le mai răspunde, aşa că a zis iar, cu braţele în jurul 
tăuraşului: 

— Viţelul ăsta îl vreau eu. 

— Tu eşti ăla cu gospodăria individuală? a întrebat 



surprins vânzătorul. Frate, chiar eşti cineva! A 
măsurat faţa tatii şi faţa mea si-a zis luminându-se 
subit: Lan Lian, Fată-Albastră, chiar ai faţa albastră! 
Bine, o sută de yuani, viţelul e-al tău! Vânzătoml a 
cules banii de pe jos, i-a numărat, i-a ascuns în sân şi 
după aceea i-a spus lui Flong Taiyue: Sunteţi din 
acelaşi sat, aşa că vă las să aveţi şi voi parte de pe 
urma fratelui Lan Lian, vaca v-o dau cu 380 de yuani, 
mai ieftin cu douăzeci de yuani, luaţi-o cu voi! 

Tata a dezlegat o funie de la brâu şi a prins-o de 
grumazul viţelului. Şi Flong Taiyue, şi ceilalţi i-au pus 
vacii mongole frâu nou şi i-au înapoiat frâul vechi 
stăpânului. Cumperi dobitocul, nu cumperi frâul, aşa 
era regula. Flong Taiyue l-a întrebat pe tata: 

— Lan Lian, mergi cu noi? Dacă nu, viţelului tău o 
să-i fie dor de mamă şi n-o să poţi să-l tragi după tine 
acasă. 

Tata a scuturat din cap şi s-a pus pe drum trăgând 
viţelul după el. Acesta l-a urmat supus şi deşi vaca 
mongolă a iscat ţipete tânguitoare şi deşi şi-a întors şi 
el capul şi a mugit de câteva ori către ea, nu s-a 
zbătut. Atunci mă gândeam că pesemne viţelul e 
îndeajuns de mare, aşa că ataşamentul faţă de mama 
lui e deja foarte slab; acum ştiu însă că destinul care 
te lega pe tine, Ximen Taurul, înainte măgar şi mai 
înainte om, de tata nu îşi găsise toată împlinirea, 
drept care fireşte că de cum v-aţi văzut, v-aţi plăcut - 
de cum v-aţi văzut, aţi fost prieteni vechi, de cum v- 
aţi văzut, n-aţi mai vrut să vă despărţiţi. 

Mă pregăteam să-l urmez pe tata când băiatul a 
alergat la mine şi mi-a zis pe înfundate: 



— Să ştii că mongoleza e o ţestoasă fierbinte. 

„Ţestoasă fierbinte“ se referă la vita care vara, de 

cum o pui la muncă, face spume albe la gură şi nu se 
mai opreşte din gâfâială. Atunci n-am desluşit ce 
înseamnă „ţestoasă fierbinte“, dar după chipul lui 
serios mi-am dat seama că nu e o vită bună. Până în 
ziua de azi n-am priceput de ce băiatul ăla a vrut să- 
mi spună asta şi nici nu ştiu de unde venea senzaţia 
că mă cunosc cu el. 

Pe drumul de întoarcere, tata s-a păstrat într-una 
tăcut. De câteva ori am vrut să vorbesc câte ceva cu 
el, dar văzându-i expresia de om cufundat în gânduri 
misterioase, mi-am reprimat pornirea. Oricum, tata 
izbutise să cumpere viţelul, unul pe care îl plăceam şi 
eu deosebit de mult, iar ăsta era un lucru foarte bun - 
tata era bucuros şi eram şi eu. 

Când ne-am apropiat de sat, tata şi-a oprit paşii, a 
aprins o pipă, a tras din ea, te-a măsurat din priviri, 
iar apoi s-a pus deodată pe râs. 

La tata râsul era ceva foarte rar, iar un asemenea 
râs era şi mai rar de văzut. Eram oarecum încordat, 
de teamă să nu fi dat cumva dracii în el. 

— De ce râzi, tată? 

— Jiefang, a zis tata fără să se uite la mine, ci 
ţintuind cu privirea ochii viţelului, ia uită-te în ochii 
tăuraşului şi zi-mi cu cine seamănă. 

Chiar am tras o sperietură, părându-mi-se că 
spiritul tatii s-a tulburat, dar tot i-am ascultat 
porunca şi m-am uitat în ochii animalului: erau 
limpezi ca apa, negri-albăstrui, iar în pupilele negre 
ca tăciunele mi-am zărit umbra răsturnată. Viţelul 



părea şi el să se uite la mine. Rumega, iar botul lui de 
un albastru deschis mesteca fără zor şi fără repezeală: 
deseori, câte un cocoloş de iarbă, asemenea unui 
şoricel, i se rostogolea în burtă coborându-i pe gâdej, 
urmat pe dată de altul nou care ţâşnea în sus ca să-l 
mestece. 

— Tată, ce vrei să spui? l-am întrebat confuz. 

— Nu vezi? Ochii lui sunt cu totul şi cu totul la fel 
ca ochii măgarului nostru cel negru. 

Călăuzit aşa de vorba lui, mi-am amintit de 
măgarul cel negru - mai ţineam nedesluşit minte un 
animal sclipicios, care-şi deschidea adesea botul 
mare, dezvelindu-şi dinţii albi, îşi înălţa grumazul şi 
răgea prelung: cum îi arătau însă ochii nu reuşeam 
să-mi amintesc, oricât mă chinuiam. 

Tata nu m-a mai sâcâit cu întrebarea asta, însă mi- 
a spus câteva poveşti legate de transmigraţie. Mi-a 
povestit despre un om care şi-a visat tatăl care murise 
şi care îi spunea: „Fiule, am să mă reîncarnez ca taur, 
mâine mă cobor înapoi în viaţă“. A doua zi, într- 
adevăr, vaca lor a fătat un viţel. Omul s-a îngrijit din 
cale afară de bine de viţel, îl striga într-una „tată“, nu 
i-a prins belciug în nas, nu l-a priponit cu frâul şi de 
fiecare dată când mergea la câmp, întreba: „Tată, 
mergem?“, iar taurul îl urma la câmp. Când obosea 
de la muncă, omul îi zicea: „Tată, odihneşte-te 
oleacă!“, şi taurul se odihnea. Tata a mers cu povestea 
până aici şi s-a oprit, iar eu, nemulţumit, l-am pisat: 
„Şi, şi?“ Tata a rostit, după un moment de 
nehotărâre: „Lucrurile de felul ăsta nu e bine să le 
povesteşti copiilor, dar o să-ţi spun totuşi. într-o zi, 



taurul ăsta juca table pe acolo - mai apoi am priceput 
că «a juca table» se referă la masturbare - şi numai 
bine că l-a văzut stăpâna casei, care i-a zis: «Tată, 
cum de faci dumneata aşa ceva? Nu ai ruşine!» Mai 
apoi, taurul s-a dat cu capul de un zid din piatră, 
curmându-şi singur viaţa. Of!“, a scos tata un oftat 
prelung. 


CAPITOLUL 13 

Cei veniţi cu lămurirea umplu casa; gospodarul 
individual primeşte ajutor de la un mare demnitar 

— Qiansui, nu îndrăznesc să te mai pun să-mi zici 
„bunic“, i-am zis eu bătându-1 cu timiditate pe umăr. 
Deşi acum eu sunt un bărbat trecut de cincizeci de 
ani, iar tu un copil de doar cinci ani, întorcându-ne în 
timp acum 40 de ani, adică în 1965, în acea 
primăvară neaşezată şi neîmpăcată, relaţia noastră 
era cea dintre un adolescent de 15 ani şi un viţel. 

A dat din cap cu gravitate şi a spus: 

— Lucrurile din trecut îmi sunt limpezi înaintea 
ochilor. 

Mai apoi, am zărit în ochii lui chipul acela 
obraznic, inocent, sălbatic şi neîmblânzit al viţelului... 

Hotărât că n-ai uitat presiunea uriaşă pe care a 
îndurat-o în primăvara aceea familia noastră. 
Lichidarea celei din urmă gospodării individuale 
parcă devenise o lucrare măreaţă pentru marea 
brigadă din satul Ximen şi pentru comuna noastră 



populară, Calea Laptelui. Hong Taiyue a mobilizat 
bătrânii cei mai virtuoşi şi mai respectaţi ai satului - 
unchiaşul Mao Shunshan, moşul Qu Shuiyuan şi 
bătrânul Qin Buting; de asemenea, pe femeile cele 
mai iscusite la vorbă şi mai bune de gură - tuşa Yang 
Guixiang, ţaţa Su Erman, dada Chang Suhua, lelea 
Wu Qiuxiang; tot aşa, pe şcolarii cei mai iuţi la minte 
şi mai meşteri la vorbă - Mo Yan, Li Jinzhu, Niu 
Shunwa. Cei zece oameni enumeraţi mai sus sunt 
doar cei de care îmi amintesc, dar în fapt au fost 
numeroşi alţii, care năvăleau pâlcuri-pâlcuri la noi în 
casă, de parcă ar fi venit să facă peţitorie pentru fetele 
lor sau să propună căsnicii pentru fiii lor, de parcă ar 
fi venit ca să se umfle în pene cu învăţătura lor sau ca 
să-şi dea frâu liber darului vorbirii. Bărbaţii îl 
înconjurau pe tata, femeile o înconjurau pe mama, iar 
şcolarii îi urmăreau pe fratele şi pe sora mea şi 
bineînţeles că nu mă cruţau nici pe mine. Fumul de la 
pipele bărbaţilor a afumat şopârlele de pe zidurile 
casei de le-a ameţit, fundurile femeilor ne-au tocit 
rogojinile, iar şcolarii ne-au tras de haine de ni le-au 
rupt. „Intraţi în comună, vă rugăm să intraţi în 
comună.“ „Treziţi-vă, nu vă mai prostiţi, dacă nu 
pentru voi, atunci pentru copii.“ Cred că tu, în acele 
zile, tot ce auzeai şi vedeai cu ochii şi urechile tale de 
taur avea de-a face cu intratul în comună. Când tata 
curăţa bălegarul din grajdul tău, bătrânii, ca nişte 
bătrâni soldaţi credincioşi, păzeau gura grajdului şi 
spuneau: 

— Lan Lian, vrednice nepot, intră, dacă n-o să intri, 
nici tu n-o să fii bucuros, şi nici taurul n-o să fie 



bucuros. 

— Da’ eu de ce să nu fiu bucuros? Eram foarte 
bucuros! De unde să ştie ei că eu fusesem Ximen Nao 
şi Ximen Măgarul, un moşier pe care îl împuşcaseră 
şi un măgar pe care îl tranşaseră - şi deci cum să fi 
vrut eu să mă amestec cu vrăjmaşii ăştia? Pricina 
pentru care îmi arătam aşa ataşament faţă de tatăl 
tău e tocmai pentru că ştiam că merg cu el la 
individual. 

Femeile şedeau pe kang cu picioarele încrucişate, 
ca o şleahtă de rubedenii cu obrazul gros şi fără 
ruşine care vin de departe să te năpădească. Făceau 
spume pe la colţurile gurii şi semănau cu difuzoarele 
din prăvălioarele de la marginea drumului, care 
repetau aceleaşi şi-aceleaşi lucruri, sastisindu-mă. 
Zbieram plin de furie: 

— Yang Ţâţe-mari şi tu, Su Buci-mari, căraţi-vă 
odată de la noi, m-am plictisit de voi de moarte! 

Nu se supărau deloc şi spuneau zâmbăreţe şi 
sfruntate: 

— Doar să vă învoiţi voi să intraţi în comună şi 
plecăm acuşica; dacă nu vă învoiţi, o să ne prindă 
bucile rădăcini în casa voastră, şi-o să dăm lăstar, să 
facem frunză, să dăm flori, să prindem rod, să ne 
facem copaci şi să creştem să vă spargem acoperişul! 

Din rândul femeilor, cea mai nesuferită îmi era Wu 
Qiuxiang. Se bizuia pesemne pe relaţia specială pe 
care o avea cu mama pentru că împărţiseră cândva 
un soţ şi nu-i arăta acesteia pic de cuviinţă: 

— Yingehun, tu nu eşti la fel ca mine, eu am fost o 
slujitoare pe care a siluit-o Ximen Nao, pe câtă vreme 



tu ai fost concubina lui preaiubită şi i-ai mai născut şi 
doi copii; ai avut noroc cu carul că nu ţi-au pus pe cap 
tichia de moşier şi n-ai trecut prin reformarea prin 
muncă. Astea toate s-au petrecut pentru că, părân- 
du-mi-se că nu te-ai purtat totuşi rău cu mine, am 
cerut milă pentru tine în faţa lui Huang Tong. Dar 
trebuie să ştii să deosebeşti cenuşa de flacără! 

Pe obrăznicăturile de copii, în frunte cu Mo Yan, îi 
mâncau oricum buzele şi-aveau preaplin de energie; 
acum, când căpătaseră sprijinul satului şi încurajarea 
şcolii, se cheamă că prinseseră ocazia de a face 
hărmălaie după pofta inimii. Erau plini de însufleţire 
şi săreau şi ţopăiau ca nişte maimuţe bete. Unii se 
căţărau în copaci, alţii se suiau călare pe zidurile 
noastre şi, ridicându-şi goarnele din tablă, făceau din 
familia noastră un bastion al reacţiunii împotriva 
căruia lansau campanii psihologice: 

Lucrul de-unul singur e un pod stricat, 

La un singur pas, te-a şi scuturat, 

De ai şi căzut şi te-ai şi înecat. 

Comuna noastră în cer s-a-nălţat, 

Socialismul e pod de-aur curat, 

Smulgi sărăcia, capeţi rod bogat. 

Lan Lian, un bătrân căpos, 

Merge de-unul singur, fără de folos: 

Doar o căcărează de la şoricel Strică singurică vinul 
cel gustos. 

Voi, copiii mari, şi tu, Jiefang Lan, 

Cugetaţi acuma, nu peste vreun an: 

De-1 urmaţi pe tata, cel încăpăţânat, 

Rămâneţi în urmă, e greu de progresat. 



Versurile astea de duzină erau toate compuse de 
Mo Yan, asta era specialitatea lui de când era mic, iar 
eu eram cu totul indignat şi-i uram pe băieţii ca ăla, 
care mai era şi fiul de suflet al mamei, cum ar veni, şi 
deci frate cu mine! în fiecare an, în ajun de Anul Nou, 
mama mă punea să-ţi duc în dar un bol de colţunaşi, 
măi băieţică, să-i mănânci! Ce fiu de suflet, ce frate, 
rahat! Niciun fel de afecţiune din partea ta, aşa că nici 
eu n-am fost cuviincios cu tine. M-am ascuns la colţul 
zidului, am dibuit praştia, am ochit tărtăcuţa 
strălucitoare a lui Mo Yan, care urla prin goarnă către 
noi, cu ochii mijiţi şi călare pe crăcana unui copac, şi 
am lansat un proiectil. Mo Yan a tras un răcnet jalnic 
şi a căzut din copac, dar până s-apuci să fumezi o 
pipă, băieţică iar s-a căţărat în copac şi a strigat spre 
casa noastră, în timp ce cucuiul însângerat i se umfla 
pe frunte: 

Lan Jiefang căpos e şi prost, 

Merge după tac-su pe drum fără rost, 

Dacă mai cutezi în mine să dai, 

Te duc la miliţie, să te ia la post! 

Iar am ridicat praştia şi i-am ochit capul, iar el a 
aruncat goarna şi a alunecat jos din copac. 

Jinlong şi Baofeng n-au mai făcut faţă şi-au 
discutat cu tata. 

— Tată, mai bine să intrăm, a zis Jinlong, fratele 
meu. La şcoală nici nu se uită la noi ca la oameni. 

— Când mergem pe drum, în spate ne-arată câte 
unul cu degetul şi zice: „Uite, ăia sunt fii-su şi fie-sa 
ăluia de se gospodăreşte singur“, a zis Baofeng, sora 
mea. 



Jinlong a continuat: 

— Tată, uită-te la oamenii din brigada de 
producţie, muncesc împreună, chicotesc şi se hăhăie, 
e cu mare tămbălău şi veselie şi nu seamănă deloc cu 
tine şi cu mama, care sunteţi singuri singurei. Şi de 
facem câteva sute de kilograme mai mult, ce rost are? 
Dacă e să sărăcim, să sărăcim cu toţii, dacă e să ne- 
mbogăţim, tot aşa. 

Tata n-a suflat nicio vorbă. Mama, care niciodată 
nu îndrăznise să se pună contra voinţei lui, de data 
asta şi-a făcut curaj şi-a spus: 

— Tată, copiii vorbesc cu dreptate, mai bine să 
intrăm şi noi! 

Tata a fumat o pipă, şi-a ridicat capul şi-a zis: 

— Dacă nu m-ar pisa în halul ăsta, pesemne c-aş 
intra pe bune, dar în felul ăsta, fierbându-mă la foc 
mărunt cum mă fierb ăştia, păi chiar nu mai intru. 
Uitându-se la Jinlong şi Baofeng, a zis apoi: Voi mai 
aveţi puţin şi terminaţi primele clase la liceu. S-ar 
cuveni să vă dau ce vă trebuie ca să continuaţi şcoala, 
să terminaţi liceul, să mergeţi la facultate şi să vă 
duceţi la învăţat şi-n străini, dar nu-s în stare. Ce-am 
pus deoparte în ultimii ani, mi-au înhăţat ei tot. Şi, 
chiar de-aş avea să vă dau, tot nu v-ar lăsa să vă 
ridicaţi la carte, şi nu doar pentru că eu mă 
gospodăresc singur, pricepeţi voi asta? 

Jinlong a scuturat din cap şi-a spus neprefacut: 

— Tată, pricepem, deşi n-am trăit nicio zi de cocon 
şi dom- nişorică de moşier şi deşi nu ştim de Ximen 
Nao nici dacă-i alb, nici dacă-i negru, tot suntem din 
sămânţa lui, ne curge sângele lui în vine şi el ne 



sâcâie de moarte, ca un duh rău. Noi suntem tineri 
din epoca Mao Zedong şi, dacă originea socială n-am 
putut să ne-o alegem, drumul putem să-l alegem. Nu 
mai vrem să rămânem cu tine în gospodărie 
individuală, vrem să intrăm în comună, dacă voi nu 
intraţi, eu şi Baofeng intrăm. 

— Tată, îţi mulţumesc pentru bunătatea cu care ne- 
ai crescut şaptesprezece ani, a făcut Baofeng o 
plecăciune către tata, şi iar- tă-ne că ne arătăm lipsiţi 
de iubirea cuvenită din partea unor copii. Cu un aşa 
tată de sânge însă, dacă nu căutăm acum să 
progresăm, toată viaţa n-o să apucăm să ne ridicăm şi 
noi capetele. 

— Bine, aţi vorbit bine, a zis tata, m-am gândit şi 
răzgândit şi nu pot să vă pun să mergeţi după mine 
pe calea cea întunecată. Voi, iar aici tata ne-a arătat 
pe toţi, intraţi toţi în comună, iar eu o să merg singur 
la individual. M-am jurat de mult că o să merg până 
la capăt la individual şi nu pot să-mi dau singur peste 
gură. 

— Tată, a zis mama cu lacrimi în ochi, dacă e să 
intrăm, să intrăm toţi, cum o să stai tu singur în afară 
şi să ai gospodărie individuală? 

— Am mai spus, dacă e să intru în comună, să dea 
Mao Zedong însuşi poruncă. Dar porunca lui Mao 
Zedong a fost: „Intri după voie, ieşi după plac“. Pe ce 
se bazează ei să mă forţeze 

pe mine? Ce, au ei slujbe în cârmuire mai sus ca 
Mao Zedong? Nu joc eu cum cântă ei, vreau să văd eu 
prin faptele mele dacă vorba lui Mao Zedong stă sau 



nu-n picioare. 

— Tată, a zis Jinlong pe un ton batjocoritor, nu 
trebuie să zici Mao Zedong la fiecare vorbă, oamenii 
ca noi nu folosesc numele Mao Zedong. Noi trebuie 
să-l numim preşedintele Mao! 

— Ai dreptate, a zis tata, trebuie să-l numim 
preşedintele Mao. Chiar dacă merg la individual, şi eu 
fac parte din poporul preşedintelui Mao. Pământul şi 
casa mea tot Partidul Comunist condus de 
preşedintele Mao mi le-a dat. Alaltăieri, Hong Taiyue 
a trimis om să-mi aducă vorbă că, dacă tot nu intru în 
comună, o să ia măsuri să mă oblige. Dacă vaca nu 
bea apă, îi bagi capul cu forţa în apă? Nu merge aşa, o 
să mă duc la mai-marii lor, la judeţ, la provincie, la 
Beijing. Apoi a dăscălit-o pe mama: După ce plec eu, 
iei copiii şi intraţi în comună. Familia noastră are opt 
mu şi suntem cinci oameni, la fiecare revine un mu şi 
şase fin: luaţi cu voi 6 mu şi patru fen, restul îmi 
rămâne mie. Avem un plug, pe care ni l-au repartizat 
la reforma agrară, îl luaţi şi p-ăla cu voi în comună, 
dar tăuraşul mi-1 lăsaţi mie. Camerele astea trei e 
limpede că n-avem cum le-mpărţi şi oricum copiii s- 
au făcut mari şi nu mai au loc în odăiţele astea; după 
ce intraţi, puteţi să cereţi de la brigada mare loc de 
casă să faceţi casă pe el şi să vă mutaţi acolo când e 
gata. Eu mă ţin cu dinţii de locul ăsta, şi dacă nu cade 
casa, nu plec; iar de o fi să cadă, înalţ eu un şopron pe 
ce mai rămâne din ea şi tot nu plec. 

— Tată, de ce trebuie să faci aşa? a întrebat 
Jinlong. Te pui de unul singur împotriva mersului 
societăţii - asta nu înseamnă să te zgârii singur pe 



ochi şi-apoi să zici că eşti urât când te uiţi în oglindă? 
Oi fi eu tânăr, tată, dar am simţit şi eu că lupta de 
clasă stă să înceapă. Oamenii ca noi, care n-au 
rădăcini roşii şi nu-s mlădiţe drepte, poate că o să 
izbutească să se ferească de urgie dacă urmează 
mersul lucrurilor/Să te pui împotrivă înseamnă să iei 
ouă să dai cu ele în pietre, cu gând că o să spargi 
cataroaiele. 

— De-aia vă şi pun să intraţi în comună, că eu sunt 
muncitor al câmpului, n-am nicio teamă. Am deja 
patruzeci de ani, n-am ieşit cu nimic în evidenţă toată 
viaţa şi nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că o să 
ajung cineva doar pentru că mă gospodăresc 
individual. Ha-ha, ha-ha-ha! a râs tata, în timp ce 
lacrimile îi curgeau pe faţa albastră. Mamă, a zis apoi, 
fa-mi şi mie ceva provizii de drum, mă duc la mai- 
marii ăstora. 

Mama a zis plângând: 

— Tată, te-am urmat atâta amar de ani, nu pot să te 
las, hai să între copiii în comună şi eu o să rămân cu 
tine la individual. 

— Nu merge, tu n-ai temelii bune, dacă intri în 
comună mai ai o apărare, dacă rămâi cu mine la 
individual, o să aibă motiv să-ţi dezgroape rădăcinile 
şi să-mi pricinuiască şi mie necazuri. 

— Tată, am strigat eu tare, rămân eu cu tine la 
individual. 

— Palavre, măi copile, ce înţelegi tu? 

— înţeleg, pe toate le înţeleg. Şi mie mi-s nesuferiţi 
Hong Taiyue şi Huang Tong. Deosebit de nesuferită 
mi-e Wu Qiuxiang, ce mare sculă mai e şi ea? Cu 



ochii ăia mijiţi de căţea, cu gura aia de ba o ţuguiază, 
ba o lăţeşte, de seamănă c-un cur de găină, ce calitate 
are ea să vină la noi în casă şi să se dea mare 
progresistă? 

Mama m-a pironit cu privirea: 

— Copile, nu mai fi aşa spurcat la gură! 

Am continuat: 

— Merg cu tine la individual, când duci bălegarul o 
să mân eu taurul. Căruţa noastră face mult zgomot cu 
roţile ei de lemn, tot scârţ! scârţ! nu-i la fel ca 
sunetele de rând şi e plăcut la auzit. Să fim 
independenţi, să facem fapte de eroism individual! 
Tată, eu te admir tare mult, merg cu tine la 
individual! La şcoală tot nu mă mai duc, că de când 
sunt n-am avut stofa de carte şi, cum mă duc la ore, 
mă trage la somn. Tată, tu ai faţa pe jumătate 
albastră, eu am jumătate de faţă albastră. Două feţe 
albastre, cum o să se despartă? De multe ori m-au 
batjocorit pentru faţa mea albastră, aşa că mai bine 
să râdă pe săturate, să moară de râs. Două feţe 
albastre gospodari individuali, o să fim singurii din 
tot judeţul, singurii din toată provincia, grozav de ca 
lumea! Tată, trebuie să te învoieşti! 

Tata s-a învoit. La început am vrut să merg cu el la 
mai-marii la care voia să se ducă, dar m-a pus să 
rămân să am grijă de viţel. Mama a scos dintr-o gaură 
din perete câteva bijuterii pe care i le-a dat tatii - se 
vede că reforma agrară nu mersese până la capăt, 
pentru că tot izbutise să ascundă ceva avere. Tata a 
vândut bijuteriile să aibă bani de drum, iar mai întâi 
a mers la judeţ, unde l-a găsit pe prefectul Chen, cel 



care ne nenorocise măgarul negru, şi i-a cerut dreptul 
să se gospodărească individual. Prefectul Chen a 
încercat să-l convingă multă vreme, dar tata nu s-a 
lăsat şi i-a ţinut piept cu tărie şi cu multe argumente. 
Prefectul a spus: 

— Din punct de vedere politic, bineînţeles că poţi 
să te gospodăreşti singur, însă sper să nu vrei una ca 
asta. 

— Tovarăşe prefect, a zis tata, în contul măgarului 
ăla negru, dă-mi un talisman să mă apere şi unde să 
scrie că Lan Lian are dreptul să meargă la individual. 
O să-l lipesc pe perete şi n-o să mai îndrăznească 
nimeni să vrea să mă aranjeze. 

— Măgarul negru... chiar a fost un măgar bun, a 
spus prefectul cu părere de rău, am datorie la tine 
pentru măgarul ăla, dar să ştii, Lan Lian, că talisman 
să te apere nu pot să-ţi dau. O să-ţi scriu o scrisoare 
în care o să explic situaţia ta, iar tu du-te cu ea la 
departamentul cu munca de la sate din cadrul 
comitetului de partid de la provincie. 

Tata a luat scrisoarea prefectului, s-a dus unde l-a 
trimis şi a fost primit de şeful departamentului. Şi 
acesta a încercat să-l convingă, dar tata a zis că nu 
intră în comună şi că vrea să aibă dreptul să meargă 
la individual: 

— Când preşedintele Mao o să dea ordin că nu e 
voie să mergi la individual, o să intru, dar, dacă 
preşedintele Mao nu dă ordinul, nu intru. 

Şeful departamentului cu munca de la sate a fost 
mişcat de îndărătnicia tatii şi a adăugat câteva 
rânduri pe scrisoarea de la prefect: „Deşi noi sperăm 



ca toaţă ţărănimea să între în comunele populare şi 
să meargă pe drumul colectivizării, dacă un ţăran 
individual continuă să nu între, acesta este un drept 
legitim, iar organizaţia de bază nu trebuie să-l 
silească şi cu atât mai puţin să îl oblige să între prin 
mijloace ilegale". 

Scrisoarea a fost un adevărat edict imperial, iar 
tata a prins-o în cadru de sticlă şi a spânzurat-o pe 
perete. După ce s-a întors de la provincie, era mereu 
binedispus. Mama i-a luat pe Jinlong şi Baofeng şi-a 
intrat în comună, iar din cei opt mu înconjuraţi de 
pământurile colective au mai rămas doar trei mu şi 
doi fen, o fâşie lungă şi îngustă, ca un dig în mijlocul 
oceanului nesfârşit. Pentru a avea şi mai multă 
independenţă, tata a separat cu chirpici cele trei odăi 
ale casei şi-a făcut şi o uşă, să fie mai lesnicios. A mai 
înălţat şi o sobă şi un kang, iar eu m-am dus să 
locuiesc cu el. în afară de această odaie, şi staulul de 
lângă zidul de sud ne-a revenit tot nouă, celor două 
feţe albastre. Aveam trei mu şi doi fen de pământ, un 
tăuraş, o căruţă cu roţi de lemn, un plug de lemn, o 
sapă, o lopată, două seceri, un târnăcop, o furcă cu 
doi dinţi, precum şi o oală de fier, patru boluri pentru 
orez, două farfurii de porţelan, o oală de noapte, un 
cuţit de bucătărie, o paletă tot de bucătărie, o lampă 
cu kerosen şi un amnar cu care băteai în pietre şi 
făceai foc. 

Ne mai lipseau unele unelte, dar urma să le 
completăm noi pe toate, încet-încet. Tata m-a bătut 
uşor pe cap şi-a zis: 

— Fiule, la urma urmei de ce-ai vrut să mergi cu 



mine la individual? 

Fără să stau pe gânduri, i-am răspuns: 
— Te distrezi bine! 


CAPITOLUL 14 

Ximen Taurul o ia mânios în coarne pe Wu 
Qiuxiang; Hong Taiyue îl laudă bucuros pe Lan 
Jinlong 

în perioada aprilie-mai 1965, când tata s-a dus la 
mai-marii din capitala provinciei, Jinlong şi Baofeng 
au luat-o pe mama şi-au intrat în comuna populară, 
în ziua intrării, în curtea familiei Ximen s-a 
desfăşurat o ceremonie solemnă. Hong Taiyue a ţinut 
o cuvântare pe treptele clădirii principale. Mama, 
Jinlong şi Baofeng purtau la piept flori mari roşii 
făcute din hârtie, şi până şi pe plug priponiseră o 
pânză roşie. Fratele meu, Jinlong, a ţinut şi el o 
cuvântare înfocată şi înflăcărată, în care şi-a exprimat 
hotărârea fermă de a merge pe drumul socialismului. 
Fratele ăsta al meu avea obiceiul să stea mut şi să nu 
sufle nicio vorbă, şi nici prin gând nu mi-ar fi trecut 
că la cuvântările măreţe vor- ba-i va fi porţelan de 
Boshan - cu toate piesele potrivindu-se între ele. Am 
început să simt o mare aversiune faţă de el. Şedeam 
ascuns în staul, cu braţele după grumazul tău, de 
frică să nu vină să te tragă după ei cu forţa. 

înainte să plece, tata m-a dăscălit repetat: 

— Fiule, ai grijă de taurul nostru, câtă vreme -1 



avem, n-avem de ce să ne facem griji şi putem să 
mergem până la capăt la individual. 

I-am promis tatii că o să am grijă şi tu m-ai auzit, 
mai ţii minte? I-am zis: 

— Tată, pleacă repede şi vino înapoi repede. Cât 
trăiesc eu, trăieşte şi tăurasul. 

Tata a pipăit coarnele care tocmai îţi ieşiseră pe 
frunte şi-a spus: 

— Tăuraşule, să-i dai ascultare! mai e o lună şi 
jumătate până la recoltarea grâului, dacă nu-ţi ajunge 
iarba, pune-1 să te tragă până pe pragurile râului, 
unde e plin de bălării să le ronţăi. O să ne descurcăm 
aşa până se coace grâul şi creşte păşunea, şi-atunci n- 
o să avem nicio grijă. 

Am văzut ochii scăldaţi în lacrimi ai mamei, 
împodobită cu flori roşii cum era, pe când se uita 
deseori către staul. De fapt ea nu voia să facă acest 
pas, dar trebuia să-l facă. Fratele meu, Jin- long, n- 
avea decât şaptesprezece ani, dar avea deja planuri 
mari şi vorba lui avea mare greutate, iar mama avea o 
oarecare teamă de el. Simţisem că sentimentele 
mamii faţă de tata nu erau nici pe departe atât de 
adânci ca faţă de Ximen Nao. Măritişul cu tata se 
făcuse pentru că n-avusese încotro. Nici iubirea pe 
care mi-o purta mie nu era la fel de adâncă precum 
cea pentru Jinlong şi Baofeng. Seminţele de la cei doi 
bărbaţi nu erau la fel. însă în fond şi eu eram băiatul 
ei şi, chiar de voia să fie fără păsare, nu putea. 

Mo Yan, ducând după el o şleahtă de şcolari, a 
slobozit o rimă proastă de-a lui în faţa staulului: 

Ăl bătrân căpos, ăl mic tot căpos, 



Singuri ei lucrează, zic şi că-i frumos, 

Mai au şi viţelul, tot piele şi os, 

Mai au şi căruţa, roţile-i s-au ros. 

Intră în comună, nu e loc de-ntors, 

Devreme de intri eşti mai bucuros... 
în situaţia în care mă aflam, mă încerca o oarecare 
frică, dar o şi mai mare însufleţire. Mi se părea că cele 
dinaintea ochilor fac parte toate dintr-o piesă, în care 
eu jucam personajul negativ secundar. Deşi era un rol 
negativ, era mai important decât cel pozitiv jucat de 
oamenii strânşi acolo. Simţeam că trebuie să-mi fac 
intrarea în scenă. Pentru personalitatea tatii, pentru 
demnitatea lui, dar şi pentru a-mi dovedi curajul şi 
bineînţeles pentru onoarea ta de taur, trebuia să urc 
pe scenă şi să fiu văzut. Sub privirile tuturor, te-am 
tras după mine afară din staul. Crezusem la început 
că o să ai trac - nu mi-ar fi trecut prin cap că n-o să te 
încerce niciun fîrişor de teamă. Frâul tău nu era decât 
o funie subţire, care te ţinea legat de grumaz numai 
cu numele, o dată să te fi zbătut şi l-ai fi dat jos; dacă 
n-ai fi vrut să mă urmezi, n-aş fi avut ce-ţi face. M-ai 
urmat însă, supus şi vesel, şi ne-am făcut apariţia în 
curte. Am atras privirile tuturor. Anume am scos 
pieptul înainte şi mi-am înălţat capul, încercând să 
semăn cu un bărbat adevărat. Nu-mi puteam vedea 
înfăţişarea, dar după râsetele oamenilor îmi dădeam 
seama că sunt foarte caraghios, asemenea unui clovn, 
în acest moment inoportun, te-au apucat 
giumbuşlucurile şi-ai tras un zbierat cu vocea ta 
moale - în fond, erai doar un tăuraş, nu un taur 
adult. După aceea te-ai repezit drept spre mărimile 



satului, care şedeau în faţa uşii de la clădirea 
principală. 

Cine era acolo? Hong Taiyue era acolo, Huang 
Tong era acolo, Yang al Şaptelea era acolo, nevasta lui 
Huang, Wu Qiuxiang, era şi ea acolo - o înlocuise pe 
Yang Guixiang ca responsabilă cu femeile. Am tras de 
frâu, nu voiam să te las să te duci într-acolo. Vru- 
sesem doar să te trag afară cât să fii văzut, să-i fac să 
se uite la tine, la tăuraşul gospodăriei individuale, cel 
atât de înzestrat şi atât de frumos şi care în nu multă 
vreme avea să devină cel mai frumos taur din satul 
Ximen. Dar a dat boala rea deodată în tine şi doar cu 
niţică sforţare, m-ai tras după tine, făcându-mă să 
ţopăi şi să sar ca o maimuţică. Cu puţin mai mult 
efort, te-ai zbătut şi-ai rupt frâul. Cu mâna încleştată 
pe capătul de funie retezată la jumătate, te-am privit 
neajutorat cum galopezi drept către mărimile acelea. 
Credeam că o să te duci să-l iei în coarne pe Hong 
Taiyue, sau poate pe Huang Tong, şi nu mi-ar fi 
trecut prin cap că o să te năpusteşti de-a dreptul la 
Wu Qiuxiang. Pe atunci nu ştiam de ce voiai s-o iei în 
coarne pe Wu Qiuxiang, dar acum, desigur, am 
înţeles. Purta o bluză violet închis şi pantaloni 
albastru-închis, părul îi era sclipicios şi-şi prinsese în 
el o clamă de plastic în formă de fluture, arătând 
foarte frumuşică şi cochetă. întorsătura neaşteptată 
pe care o luau lucrurile i-a făcut: pe oameni să facă 
ochii mari şi să rămână cu gura căscată, şi până să 
reacţioneze, tu o împunseseşi deja pe Qiuxiang, 
rostogolind-o la pământ. O împungeai şi-o 
rostogoleai şi nu te potoleai, încontinuu o împungeai 



aşa, iar ea se văita amarnic şi se rostogolea, până 
când s-a căţărat la loc în picioare şi-a dat să scape cu 
fuga, dar n-a izbutit, era stângace ca raţele, iar fundul 
ei voinic se tot balansa; tu i-ai mai dat un cap peste 
şale, iar ea a orăcăit o dată, corpul i s-a înclinat şi s-a 
prăbuşit sub ochii lui Huang Tong. Acesta s-a răsucit 
şi-a luat-o la fugă, iar tu ai pornit în urmărire. Fratele 
meu, Jinlong, a venit la tine cu paşi mari şi te-a şi 
încălecat - aşa de lungi avea picioarele -, te-a 
cuprins pe după grumaz şi s-a lipit strâns de spinarea 
ta, de parcă era o panteră neagră. Tu ai zvâcnit din 
copite, ai sărit în sus, ai dat din cap, ai scuturat din 
grumaz, dar n-ai putut să-l lepezi de pe tine. Te-ai 
năpustit bezmetic ba-ntr-o parte, ba-ntr-alta, iar 
oamenii s-au strâns toţi într-un ghem încâlcit, ţipând 
ca din gură de şarpe. Jinlong te-a apucat cu mâinile 
de urechi, iar apoi s-a pus să scobească cu degetele în 
nările tale şi uite-aşa te-a îmblânzit. Ceilalţi oameni 
au roit la voi ca albinele şi te-au apăsat la pământ, 
ţipând alandala şi toţi deodată: 

— Prindeţi-i belciug! Jugăniţi -1 la iuţeală! 

Eu îi altoiam cu frâul retezat pe jumătate, 
ocărându-i cu glas ridicat: 

— Daţi-i drumul tăuraşului meu, bandiţilor ce 
sunteţi, daţi-i drumul! 

Jinlong, frate-meu - pfui! ce mai frate! — tot mai 
stătea călare pe tine. Faţa îi era alb-cenuşie, avea 
ochii goi, iar cu degetele scobea în nările tale. L-am 
altoit şi pe el pe spate cu frâul meu retezat pe 
jumătate, ocărându-1 mânios: 

— Trădătorule ce eşti! Dă drumul la mână, dă 



drumul! 

Sora mea, Baofeng, m-a împiedicat şi nu m-a mai 
lăsat să-mi altoiesc fratele. Era îmbujorată toată şi 
din gură scotea un şuierat plângăcios, dar poziţia ei 
părea deosebit de echivocă. Mama înlemnise acolo şi 
striga, în timp ce colţurile gurii îi tremurau: 

— Fiilor... potoliţi-vă, of, ce păcat o mai fi şi-ăsta... 

Hong Taiyue a strigat tare: 

— Duceţi-vă şi-aduceţi o frânghie! 

Fiica cea mare a lui Fiuang Tong, Huzhu, a fugit cu 
iuţeala vântului până în casă, de unde a ieşit trăgând 
după ea o frânghie de cânepă, pe care a aruncat-o în 
faţa tăuraşului; s-a răsucit apoi şi-a sărit de-acolo. 
Sora ei mai mare, Hezuo, a îngenuncheat la rădăcina 
caisului şi-a frecat-o pe mama ei pe piept, spunând 
printre suspine: 

— Mamă, mamă, nu-i nimic grav... 

Hong Taiyue a pus chiar el mâna şi i-a legat 
tăuraşului picioarele din faţă şi-n cruciş, şi-n 
curmeziş de vreo zece ori şi după aceea l-a sprijinit pe 
Jinlong de braţe să se tragă jos de pe spinarea 
viţelului. Fratelui meu i se strâmbaseră picioarele şi-i 
zvâcneau, dum! dum! faţa i se uscase şi i se 
îngălbenise, iar mâinile îi rămăseseră ţepene. 
Oamenii s-au dat toţi la o parte cu iuţeală şi-am 
rămas doar eu şi tăuraşul. „Tăuraşule, tăuraşul meu 
viteaz care merge la individual, ăsta care ne-a trădat 
familia noastră cea care merge la individual te-a făcut 
să suferi de moarte!“ Aşa ziceam, lovindu -1 uşor peste 
fund şi bocindu- 1 . „Ximen Jinlong, mi-ai făcut 
tăuraşul să sufere de moarte, eu şi cu tine nu mai 



avem amândoi loc sub soare!“ am zbierat eu tare, 
schimbându-i fără să stau pe gânduri numele din Lan 
Jinlong în Ximen Jinlong, printr-o mişcare deosebit 
de diabolică. în aşa fel, în primul rând arătam că 
între mine, Lan Jiefang, şi el, există o linie clară de 
demarcaţie, iar în al doilea, le atrăgeam oamenilor 
atenţia să nu-i uite originea socială - el e sămânţă de 
moşier, prin vine îi curge sângele moşierului 
samavolnic Ximen Nao, iar între voi şi el se află 
vrajbă după ce i-aţi ucis tatăl! 

Am văzut cum faţa lui Ximen Jinlong se face 
deodată ca o foaie albă de hârtie, veche şi mototolită. 
Corpul a-nceput şi el să i se zdruncine de parcă ar fi 
primit o bâtă drept în cap. în acelaşi timp, tăuraşul 
care şedea întins ţeapăn pe pământ a-nceput brusc să 
se zbată. Fireşte că atunci nu ştiam că eşti 
reîncarnarea lui Ximen Nao şi bineînţeles că habar 
nu aveam că în faţa lui Ying- chun, Qiuxiang, Jinlong 
şi Baofeng, trăirile tale erau atât de complicate - de o 
mie şi unul de feluri, nu-i aşa? Când te-a lovit Jinlong 
se cheamă că fiul şi-a lovit părintele, nu? Iar când eu 
l-am ocărât pe Jinlong se cheamă că l-am ocărât pe 
fiul tău, nu? Cum să fie de-ajuns doar cuvântul 
„tulburare“ pentru trăirile din inima ta? Tulburare, 
tulburare, tulburare, o întindere de tulburare, inima 
tulburată şi încâlcită precum cânepa, numai tu poţi să 
spui limpede. 

— Nici eu nu pot spune limpede! 

Tu te-ai căţărat în picioare, dar era clar că eşti 
puţin ameţit şi că-ţi amorţiseră şi picioarele. Tot mai 
voiai să faci nefăcute, dar ţi-a pus piedică pe dată 



frânghia din jurul picioarelor din faţă; ai şontâcăit 
puţin, aproape te-ai prăbuşit, iar apoi, intr-un târziu, 
te-ai proptit pe picioare. Ochii ţi se înroşiseră, erai 
vădit pârjolit de focul mâniei, iar respiraţia ţi-era 
repezită - în mod limpede, totul era din cauza 
supărării înăbuşite în tine. Din nările tale de un 
albastru deschis se prelingea sânge de un roşu 
întunecat; îţi curgea sânge şi din urechi, un sânge de 
un roşu aprins. într-una dintre ele aveai o gaură pe 
care ţi-o făcuse probabil Jinlong muşcându-te de ea, 
iar eu n-apucasem, în pripă, să găsesc locul unde se 
afla bucăţica aceea din pavilionul urechii - pesemne 
că o dăduse pe gât Jinlong şi-acum era în burta lui. 
Când regele Wen din Zhou a fost silit să mănânce din 
carnea propriului său fiu, a scuipat afară câteva 
cocoloaşe de carne, care s-au prefăcut în iepuri şi-au 
luat-o la sănătoasa. Când Jinlong ţi-a înghiţit bucata 
din ureche, se cheamă că fiul a mâncat din carnea 
tatălui, pe care n-avea s-o scuipe însă afară niciodată 
- avea să se prefacă doar în rahat pe care el avea să-l 
dea afară: şi, după ce avea să-l dea afară, în ce avea să 
se mai prefacă? 

Şedeai în mijlocul curţii - mai precis ar fi să spun 
că şedeam amândoi în mijlocul curţii - şi nu se putea 
spune limpede dacă eram învingători sau învinşi; de 
aceea nu se putea spune nici dacă suferiserăm o 
umilinţă sau ne bucuraserăm de glorie. Hong Taiyue 
l-a bătut pe umăr pe Jinlong şi-a spus: 

— Bună treabă, flăcăule, în prima zi intrat în 
comună şi-ai şi făcut faptă de mare merit! Eşti ager şi 
curajos şi n-ai teamă în faţa primejdiei, comuna 



noastră populară are nevoie de un tânăr aşa bun ca 
tine! 

Am văzut cum feţişoara lui Jinlong se îmbujorează 
toată - lauda lui Hong Taiyue clar îl emoţionase. 
Mama s-a dus lângă el, l-a mângâiat pe braţ, l-a ciupit 
de umăr, toată faţa ei exprimând un singur cuvânt: 
preocupare. Jinlong n-a apreciat bunătatea ei, s-a 
ferit de ea şi s-a dus mai aproape de Hong Taiyue. 

Ţi-am şters cu mâna sângele de pe nas şi-am 
aruncat o ocară în direcţia oamenilor: 

— Bandiţilor ce sunteţi, despăgubiţi-mă pentru 
tăuraş! 

Hong Taiyue a spus serios: 

— Jiefang, taică-tău nu e aici, aşa că o să-ţi zic ţie 
ce am de spus. Tăuraşul tău a rănit-o pe Wu Qiuxiang 
şi cheltuielile cu tratamentul ei o să fie în seama 
voastră. Când se întoarce taică-tău, să vorbeşti cu el 
numaidecât să-i prindeţi taurului belciug în nas: dacă 
mai ia în coarne vreun membru al comunei, o să-i 
luăm viaţa. 

— Pe cine vrei tu să bagi în sperieţi? Eu m-am făcut 
mare mâncând mâncare, nu sperieturi din astea. 
Politica statului, ce, eu n-o ştiu? Tăuraşul e din 
rândul vitelor mari, e mijloc de producţie, să-l ucizi 
înseamnă să încâlci legea, n-aveţi voi dreptul să mi-1 
ucideri! 

— Jiefang, m-a mustrat mama cu severitate, copile, 
cum de îndrăzneşti să vorbeşti cu unchiul aşa? 

— Ha-ha! ha-ha-ha! a hohotit de câteva ori Hong 
Taiyue, rostind apoi către oameni: Ia ascultaţi aici ce 
gură mare are ăsta! Ştie şi că taurul e mijloc de 



producţie! îţi spun eu cum stă treaba, vitele comunei 
populare sunt mijloace de producţie, vitele din 
gospodăriile individuale sunt mijloace de producţie 
reacţionare. Aşa e, dacă o vită a comunei populare ia 
în coarne un om, tot n-o omo- râm, dar dacă una 
dintr-o gospodărie individuală face asta, o condamn 
pe loc la moarte! 

Hong Taiyue a luat o poziţie cu totul neşovăielnică, 
de parcă ar fi ţinut în mână un cuţit ascuţit, dar 
invizibil, şi-ar fi fost de-ajuns să dea din mână, iar 
tăuraşului meu i-ar fi stat capul unde-i stăteau 
picioarele. Eu eram tânăr, tata nu era cu mine, aşa că 
m-a cuprins neliniştea, limba mi s-a împleticit şi 
elanul mi-a pierit şi el. în faţa ochilor mi-a apărut o 
imagine înspăimântătoare - Hong Taiyue ridicând 
un cuţit albastru şi tăind capul taurului meu. Din 
gâtul lui tăiat însă răsărea pe dată încă un cap, iar i-1 
tăia şi iar răsărea altul, şi aşa de multe ori până când 
Hong Taiyue îşi arunca cuţitul şi scăpa cu fuga, iar eu 
râdeam în hohote... 

— Băieţică ăsta o fi luat-o razna, şopăcăiau oamenii 
între ei, comentând râsul meu inoportun. 

— Fir-ar mă-sa, aşa tată, aşa fiu! l-am auzit pe 
Huang Tong rostind neputincios. 

Am auzit-o apoi pe Wu Qiuxiang, care-şi 
recăpătase suflarea, ocărându -1 aprig pe Huang Tong: 

— Şi mai ai obraz să-ţi deschizi gura aia împuţită! 
Ţestoasă ce eşti cu capul sub carapace, laşule, când 1 - 
ai văzut că mă ia în coarne, nu m-ai salvat, ba m-ai şi 
împins în faţă, dacă nu era Jinlong, muream sigur 
sub coarnele dracului ăsta împieliţat de taur... 



Privirile oamenilor s-au aţintit încă o dată pe faţa 
fratelui meu, Jinlong. Pfui, ce mai frate! Era însă fiul 
mamei mele şi e greu să te lepezi de legăturile dintre 
fraţi. în rândul privilor care îl fixau pe fratele meu, 
cea a lui Wu Qiuxiang era uşor aparte, în timp ce 
privirea fiicei ei celei mari, Huzhu, era încărcată de 
simţiri. Astăzi pricep, fireşte, că pe atunci 
conformaţia fratelui meu începea să capete conturul 
lui Ximen Nao; Wu Qiuxiang îşi vedea în el primul 
bărbat, şi deşi spusese că fusese o slujitoare siluită de 
el şi că era plină de amărăciune şi adâncă vrajbă în 
privinţa lui, adevărul-adevărat stătea cu totul altfel. 
Ximen Nao fusese un drac care supunea femeile şi 
ştiam că în ochii lui Qiuxiang, cel de-al doilea bărbat 
al ei, Huang Tong, era doar o grămadă de căcăreze 
galbene de câine. Cât despre privirea încărcată de 
simţiri a lui Huang Huzhu, aceasta era expresia 
primilor muguri ai iubirii. 

Şi uită-te dumneata, Lan Qiansui - nu prea- 
ndrăznesc să mă adresez dumitale cu numele ăsta -, 
cum cu sula lui Ximen Nao ai spart la lumea asta 
simplă până ai îmbârligat-o de nu se poate! 


CAPITOLUL 15 

Pe pragurile râului la păscut vitele, fraţii se iau la 
bătaie; când firele lumii de ţărână nu-s rupte, în 
stânga şi-n dreapta greutăţile-s multe 


La fel ca atunci când măgarul a făcut mare tărăboi 



la gospodăria sătească şi a stârnit atenţia generală a 
ţăranilor, tu, hibridul rezultat din încrucişarea unui 
taur Simmenthal cu o vacă mongolă, ai devenit 
renumit în urma marelui tărăboi pe care l-ai făcut la 
întrunirea de primire în comună a mamei, a lui 
Jinlong şi a lui 

Baofeng. în. Acelaşi timp cu tine, a devenit renumit 
şi fratele meu vitreg, Ximen Jinlong, căci oamenii au 
văzut cu propriii lor ochi îndemânarea plină de vitejie 
arătată de el şi purtarea lui bărbătească şi fără teamă 
în faţa primejdiei, atunci când te-a supus. Potrivit 
spuselor celei care mai târziu avea să-mi fie soţie, 
Huang Hezuo, sora ei, Huzhu, s-a îndrăgostit de el 
exact în clipa în care s-a suit pe spinarea tăuraşului. 

Tata nu se întorsese încă din drumul lui la mai- 
marii provinciei, iar tu ai mâncat toată iarba de- 
acasă, aşa că, în conformitate cu instrucţiunile date 
de el înainte de plecare, te trăgeam în fiecare zi să 
paşti pe pragurile râului pe care se transportaseră 
odată grâ- nele. Pe vremea când erai măgar, 
hoinăriseşi pe-acolo multe zile la rând şi topografia 
locului nu-ţi era deloc nefamiliară. în acel an, 
primăvara venise târziu şi, deşi era deja luna a patra, 
gheaţa trainică din mijlocul râului încă nu se topise 
complet. Iarba uscată de pe pragurile râului foşnea - 
mereu îşi găseau loc prin ea gâştele sălbatice, băgând 
adesea spaima în câte vreun iepure gras; mai puteai 
zări întâmplător şi câte o vulpe cu blana strălucitoare, 
care fulgera ca o flacără prin păpuriş. 

La fel ca la noi, şi iarba marii brigăzi de producţie 
se terminase, iar animalele crescute la colectiv - 



douăzeci şi patru de capete de vită, patru măgari şi 
doi cai - au fost şi ele mânate acolo să pască în 
sălbăticie. Păstorii erau doi, crescătorul Hu Bin şi 
Ximen Jinlong. Pe atunci, sora mea vitregă, Ximen 
Baofeng, fusese deja trimisă la clasa pregătitoare 
pentru moaşe organizată de departamentul de 
sănătate al judeţului ca să înveţe tehnicile de moşit şi 
să devină prima moaşă învăţată de la noi din sat. Şi 
sora şi fratele meu primiseră însărcinări importante 
de cum intraseră în comună. Poate că o să mă întrebi: 
Baofeng s-a dus să înveţe să moşească şi se poate 
spune că a primit o însărcinare importantă, dar ce 
mare însărcinare a primit Jinlong când l-au trimis să 
pască vitele? Bineînţeles că să paşti vitele nu e o 
însărcinare importantă, însă, în afară de asta, Jinlong 
ţinea şi socoteala punctelor de muncă. în fiecare 
seară, la lumina lămpii, el însemna cu mare 
conştiinciozitate în catastif, în camera unde se 
consemnau punctele de muncă, situaţia muncii 
prestate peste zi de fiecare membru al comunei: dacă 
să ţii tocul în mână nu e însărcinare importantă, 
atunci ce e? 

Datorită acestor însărcinări importante, bucuria 
dădea pe dinafară pe faţa mamei. Când mă vedea pe 
mine ieşind cu tăuraşul în urma mea, scotea în 
schimb un oftat prelung: în fond, şi eu eram fiul ei. 

Bine, să nu mai vorbesc iară rost, să vorbesc de Hu 
Bin. Acesta era scund de statură, afecta un accent din 
alt loc şi la încheierea fiecărei propoziţii îşi ridica 
exagerat vocea. Fusese diriginte la poşta comunei, 
dar în urma adulterului cu logodnica unui militar 



activ fusese condamnat la muncă silnică, iar după ce- 
şi ispăşise pedeapsa şi-l lăsaseră slobod îşi stabilise 
domiciliul în satul Ximen. Soţia lui, Bai Lian, era 
telefonistă la staţia de telefonie instalată de poştă în 
satul nostru. Bai Lian avea o găluşcă mare de faţă, 
buzele roşii şi dinţii albi, vocea clară şi melodioasă şi 
relaţii strânse cu foarte multe cadre de la comună. în 
faţa ferestrei ei se înălţa un stâlp din brad, pe care se 
aflau optsprezece fire telefonice; acestea se strecurau 
pe fereastră la ea în casă. O jucărioară care semăna cu 
o măsuţă de toaletă era conectată cu firele alea. Când 
mergeam la şcoala primară, o puteam auzi din clasă 
cum strigă lungindu-şi vocea de parcă ar fi cântat:, 
Aloooo, cu cine doriiiiţi? Doriţi cu satul Zhenggong, 
un moooooment, vă rog, aveţi legătuuuuura...“ Copiii 
fără minte care eram ne trânteam adesea sub 
fereastra ei şi ne iţeam înăuntru prin găurile din 
hârtia ferestrei: o vedeam cu căştile pe cap, cu o 
mână petrecută pe după copilul căruia îi dădea să 
sugă şi cu cealaltă vârând sau scoţând din găurelele 
de la maşinăria aia nişte fise foarte elastice. 
Priveliştea era misterioasă şi minunată şi ne uitam în 
fiecare zi, fără să ne plictisim. Cadrele din sat ne 
uşuiau de-acolo, dar noi ne strângeam din nou. Am 
văzut aici nu numai cum munceşte Bai Lian, dar şi 
numeroase scene pe care copiii nu s-ar fi cuvenit să le 
vadă. Am văzut cum cadrele de la comună care 
staţionau în sat se ţineau de soţii şi cochetării cu Bai 
Lian, luându-si tot felul de libertăţi cu ea, şi am văzut 
şi cum Bai Lian, cu un ton ridicat ca de cântec, îl 
ocărăşte mânioasă pe Hu Bin. Ne-am dat şi seama de 



ce copiii lui Bai Lian au fiecare altă înfăţişare. Mai 
apoi în cadrul ferestrei ei au prins geam, iar pe 
dinăuntru au pus perdele şi nu mai puteam vedea 
nimic - mai auzeam de-afară doar mişcările de 
dinăuntru. Şi mai apoi, au îngropat nişte fire electrice 
în afara ferestrei, prin care circula curent, iar băieţică 
ăla de Mo Yan s-a curentat sus pe pervaz, punându-se 
să strige în gura mare şi udându-şi nădragii; eu am 
întins mâna să-l trag de-acolo şi m-am curentat şi eu. 
Şi eu am strigat în gura mare, dar nu mi-am udat 
nădragii. După păţania asta rea, n-am mai îndrăznit 
să mergem acolo să ascultăm mişcările de dinăuntru. 

Hu Bin purta pe cap o pălărie din pluş cu 
apărătoare de urechi şi pe nas avea ochelari de 
protecţie de felul celor folosiţi de mineri; era 
îmbrăcat într-o uniformă veche şi ruptă şi se-nfaşura 
într-o manta militară unsuroasă toată, în buzunarul 
căreia ţinea un ceas şi o carte de coduri. Să-l pui să 
pască vitele chiar însemna să-l obideşti. Dar cine-i 
pusese scula să nu stea cuminte? îl punea pe fra- te- 
meu să se ducă să strângă laolaltă vitele risipite, iar el 
şedea pe zăgazul scăldat de soare, răsfoia codul, 
mormăia tot felul de cuvinte, şi pe când le mormăia, 
îl podideau lacrimile, după aceea hohotea de plâns şi 
după aceea zbiera tare: 

— M-au nedreptăţit de moarte, m-au nedreptăţit 
de moarte! O clipă, nici trei minute, şi mi-am stricat 
viitorul! 

Vitelor marii brigăzi de producţie le dăduseră jos 
frâul, iar ele se risipiseră pe pragurile râului; erau 
toate slabe de le numărai coastele şi erau pline de fire 



moarte de păr, dar, dobândindu-şi pentru prima oară 
libertatea, ochii le aruncau lumini şi s-ar fi zis că erau 
într-o dispoziţie veselă. Ca să te împiedic să te 
amesteci cu ele, te trăgeam de frâu şi nu îndrăzneam 
să-ţi dau drumul. Te-am dus până la nişte plante de 
apă veştejite, cu gândul să te pun să ronţăi ierburile 
acelea hrănitoare şi cu gust bun, dar tu erai chitit să 
nu ronţăi din ele şi m-ai tras după tine la marginea 
apei, acolo unde trestiile de anul de dinainte stăteau 
drepte fir lângă fir, ducând la vârf frunze alb-cenuşii 
ca nişte cuţite ascuţite, şi unde vitele brigăzii ba se 
arătau, ba se ascundeau. Faţă de puterea ta, a mea 
era atât de măruntă, că nici nu merită menţionată, 
aşa că, deşi te ţineam de frâu, de fapt n-aveam cum să 
te abat din drum - unde voiai să te duci, acolo mă 
trăgeai şi pe mine. în acea vreme, fizic vorbind, erai 
în mare măsură un taur adult, iar pe frunte îţi răsă- 
riseră deja două coarne verzui, care semănau la 
formă cu mugurii de bambus şi erau lucioase ca jadul, 
în ochii tăi nu se mai găsea doar puritatea copilului - 
se adăugase nu puţină viclenie şi întunecime. După ce 
m-ai tras între trestii, ne-am apropiat treptat-treptat 
de vitele brigăzii. Trestiile se legănau în timp ce vitele 
le sfâşiau 
(k 

frunzele veştede din partea de sus; animalele 
mâncau cu capul ridicat, clefăind şi plescăind, de 
parcă ar fi mestecat fier. Nu semăna deloc cu felul de 
a mânca al vitelor, ci mai degrabă cu al girafelor. Am 
văzut-o pe vaca mongolă cu coada şerpuitoare, mama 
ta. Privirile vi s-au încrucişat şi ea a scos un muget, 



dar tu n-ai răspuns, ci doar ai iscodit-o din priviri, de 
parcă ţi-ar fi fost străină şi de parcă ai fi resimţit 
oarecare ostilitate faţă de ea. Fratele meu ţinea în 
mână un bici şi răpăia cu el în trestii, vărsându-şi 
parcă supărarea înăbuşită în inimă. De când intrase 
în comună nu mai vorbisem cu el şi bineînţeles că nu 
puteam să mă bag eu să intru în vorbă cu el; dacă era 
să vină el să între în vorbă cu mine, luasem hotărârea 
să nu-1 bag în seamă. Am văzut cum îi scânteiază 
stiloul de la piept în lumina soarelui, iar inima mi-a 
fost cuprinsă de emoţii greu de pus în cuvinte. Când îl 
urmasem pe tata la individual, nu stătusem să cuget 
adânc şi să chibzuiesc totul, acţionasem dintr-un 
impuls de moment, de parcă într-o piesă ar fi lipsit 
un actor iar pornirile actoriceşti m-ar fi făcut să mă 
ofer să joc eu. Actoria are nevoie de scenă şi, şi mai 
mult, de spectatori, însă acum nu existau nici scenă, 
nici spectatori. Mă simţeam însingurat. îi furişam 
câte o privire fratelui meu, dar el nu se uita la mine - 
stătea cu spatele la mine şi dădea lovitură după 
lovitură de bici, căreia trestiile îi răspundeau 
frângându-se, de parcă Jinlong n-ar fi ţinut în mână 
un bici, ci o sabie. Gheaţa de pe râu începuse să se 
topească, iar suprafaţa ei se umpluse de găuri; prin 
ele ieşea la iveală apa albastră a râului, care 
răsfrângea soarele, trimiţând fire de lumină ce-ţi luau 
ochiii De partea cealaltă se întindea domeniul 
gospodăriei de stat, pe care o întindere de case ca ale 
străinilor, cu olane roşii, alcătuia un contrast vădit cu 
colibele cu pereţi de pământ şi acoperiş de paie din 
sat; avea aerul acela de bogătan a cărui vorbă 



cântăreşte mai greu ca a celorlalţi pe care îi vezi la 
proprietăţile de stat. De-acolo răzbatea deseori câte 
un duduit asurzitor. Ştiam că aratul de primăvară stă 
să înceapă şi că ce se aude e echipa de întreţinere a 
gospodăriei verificând şi reparând utilajele. Am zărit 
minele furnalelor rămase de pe urma Marii căliri a 
oţelului, asemenea unor morminte părăginite, 
nemăturate de nimeni şi la care nimeni nu aduce 
sacrificii. Frate-meu s-a oprit din biciuit trestii, s-a 
ţinut ţeapăn şi mi-a zis cu o voce rece ca gheaţa: 

— Nu ajuta tiranul când săvârşeşte cruzime! 

— Nu te mai fuduli aşa să uiţi de tine! i-am răspuns 
eu dinte pentru dinte. 

— De azi încolo, am să te chelfănesc în fiecare zi, 
până când o să intri cu taurul după tine în comună, 
mi-a zis el, stând ca şi mai înainte cu spatele la mine. 

— Să mă chelfănesti? Uitându-mă că era cu mult 
mai voinic decât mine, i-am zis fioros la chip, dar 
fricos la inimă: Hai, chel- făneşte-mă, încearcă, 
încearcă! Ha! dacă o să-ndrăzneşti, o să mori şi-o să 
rămâi neîngropat! 

S-a răsucit şi, cu faţa la mine, a zâmbit: 

— Bine, hai să văd cum o să mă faci tu să mor şi să 
rămân neîngropat! 

A întins mânerul biciului şi mi-a ridicat 
îndemânatic cu el şapca de pe cap, aşezând-o apoi cu 
cea mai mare grijă pe un smoc de ierburi uscate: 

— Să nu-ţi murdăreşti şapca şi s-o superi pe mama. 

După aceea mi-a tras în cap un mâner de bici. 

Când m-a trosnit cu mânerul biciului, se cheamă că 

m-a durut, dar nu cine ştie ce - la scoală mă izbisem 



adesea de tocul uşii cu capul, iar cărămizile şi bucăţile 
de olan lansate de colegi mă nimeriseră şi ele adesea 
tot în cap, durerea de la acele lovituri depăşind-o de 
departe pe cea provocată de un mâner de bici; nimic 
însă nu mă indignase ca atacul acesta. Am simţit în 
creier un bubuit fără oprire, care se confunda cu 
duduitul tractoarelor de pe malul de răsărit al râului, 
în timp ce-n faţa ochilor îmi jucau scânteietoare 
steluţe aurii. N-am mai stat mult pe gânduri, am 
aruncat frâul şi m-am năpustit peste el. S-a dat la o 
parte ferindu-se de mine şi cu acest prilej mi-a tras şi 
un şut în fund. M-am bălăbănit şi-am căzut pe burtă 
între trestii; la rădăcina lor am dat peste o piele de 
şarpe, care aproape mi-a intrat în gură. Pielea de 
şarpe sau năpâr- litura de şarpe, cum i se mai zice, 
are putere de medicament - într-un an, pe piciorul 
lui Ximen Jinlong crescuse o bubă mare cât o ceaşcă 
pentru ceai, care-1 durea de răcnea cu cerul şi 
pământul, iar mama a aflat de un leac, omleta cu 
piele de şarpe. M-a trimis în păpuriş să caut o piele 
de şarpe. N-am găsit, m-am întors şi i-am zis, iar ea 
m-a ocărât că nu-s bun de nimic, după care tata m-a 
luat cu el să căutăm din nou. în adâncul păpurişului 
am găsit una care să fi avut vreo doi metri. Era foarte 
nouă, şarpele acela mare care de-abia ce şi-o lepădase 
nu era departe şi scuipa către noi cu limba lui lungă şi 
forfecată. Mama a făcut cu pielea aia o omletă din 
şapte ouă, de-a umplut ochi o farfurie: era aurie la 
culoare, răspândea o mireasmă care-ţi umplea nările 
şi mă făcea să-mi lase gura apă. M-am forţat să nu 
mă uit la ea, dar ochii voiau singuri să privească 



pieziş intr-acolo. Pe vremea aceea, tu, Ximen Jinlong, 
erai un frăţior plin de bunătate şi cinste şi mi-ai zis: 
„Frăţioare, hai, vino să mâncăm amândoi". „Nu, nu 
mănânc, e ca să te vindece pe tine de boală, nu 
mănânc." Am văzut cum îţi picură lacrimile în 
farfurie, rop! rop! rop!... însă acuma ai dat în mine... 
Am apucat între buze pielea de şarpe de pe jos, mi- 
am închipuit că m-am prefăcut şi eu într-un şarpe cu 
otravă mortală şi m-am năpustit din nou asupra lui. 

De data asta nu s-a mai putut feri de mine. L-am 
cuprins cu braţele pe după şale şi l-am împuns cu 
căpăţâna în bărbie, căutând să-l răstorn. El şi-a vârât 
viclean un picior între picioarele mele, m-a apucat pe 
după umeri şi-a început să ţopăie într-un picior, fără 
să cadă. Te-am zărit întâmplător şi pe tine, corcitura 
rezultată din împreunarea taurului Simmenthal cu 
vaca mongolă, cum stăteai deoparte, liniştit, cu 
privirea plină de melancolie şi neputinţă, ceea ce mă 
nemulţumea mult. Eu mă înfruntam cu vrăjmaşul 
care îţi muşcase o bucată din ureche şi-ţi scobise cu 
degetele în nări, tu de ce nu mă ajutai? Doar să-i fi 
luat la ţintă spinarea şi să-l fi luat uşurel în coarne, şi- 
1 şi răsturnai. Cu doar puţin mai mare putere, îl făceai 
să zboare, iar el cădea la pământ, eu mă apăsam peste 
el şi gata, era înfrânt. Dar tu nu te mişcai. Acum 
bineînţeles că înţeleg de ce nu te mişcai, el era fiul tău 
bun, iar eu îţi eram prieten foarte apropiat, care îţi 
arăta atâta căldură, te ţesăla, îţi gonea tăunii şi vărsa 
lacrimi pentru tine, aşa că tu erai prins la mijloc, îţi 
era greu să alegi. Cred că cel mai mult îţi doreai ca 
noi să ne oprim din înfruntare, să ne separăm, să ne 



strângem mâinile şi să ne împăcăm şi să fim fraţi 
buni ca în trecut. De câteva ori Jinlong s-a împiedicat 
de trestii şi aproape s-a prăbuşit, dar ţopăia de câteva 
ori şi-şi recăpăta echilibrul. Puterile îmi erau pe 
terminate, gâfâiam ca un taur şi simţeam o apăsare în 
piept. Cuprins de panică, am simţit deodată o durere 
intensă în urechi - îşi mutase mâinile de pe umerii 
mei pe urechi şi mă înhăţase de ele. Tot atunci am 
auzit şi vocea ca de eunuc a lui Hu Bin răsunând 
alături: 

— Bine! Bine! Dă-i! Dă-i! Dă-i! 

După aceea a urmat sunetul aplauzelor lui Hu Bin. 
Eram năpădit de durere, mă mai distrăgea şi Hu Bin, 
bineînţeles că mai era şi deznădejdea provocată de 
faptul că tu nu mă ajutai, iar când piciorul lui Jinlong 
s-a încolăcit în jurul piciorului meu stâng, m-am 
prăbuşit în fund, iar el pe dată s-a apăsat peste mine 
cu corpul. Mă apăsa cu genunchii în burtă, durerea 
surdă era greu de suportat şi simţeam că aproape mi- 
am udat nădragii. Mă trăgea cu mâinile de urechi, 
ţinându-mi capul cu fermitate apăsat la pământ. Am 
zărit cerul azuriu, vălătucii de nori de un alb imaculat 
şi soarele care-ţi înţepa ochii, iar după aceea am 
văzut faţa slabă şi prelungă a lui Ximen Jinlong, cu 
marginile şi colţurile ei uşor de distins, cu buzele 
subţiri, dar ferme, tuleiele de un negru uleios de 
deasupra buzei de sus, şaua semeaţă a nasului şi ochii 
din care scânteiau fire întunericite de lumină. Insul 
ăsta hotărât că nu e rasă galbenă pură, pesemne că e 
şi el, ca taurul, de sânge amestecat - îmi puteam 
închipui, după faţa lui, înfăţişarea lui Ximen Nao, 



omul acela pe care nu-1 întâlnisem, dar despre care 
oamenii povesteau adesea. Voiam să-l înjur mânios, 
dar mă trăgea de urechi atât de tare că mi se întinsese 
pielea pe obraji şi-mi erau greu să deschid gura. Am 
slobozit nişte cuvinte pe care nici eu nu le-am auzit 
limpede. M-a tras sus de cap şi m-a apăsat din nou 
tare-tare la pământ, iar după aceea a spus, cu pauză, 
după fiecare cuvânt: 

— Intri sau nu în comună? 

— Nu... nu intru... au ţâşnit în sus vorbele mele, 
dimpreună cu saliva. 

— De azi înainte, o să te chelfanesc în fiecare zi, 
într-una o să te chelfanesc până te învoieşti să intri în 
comună. Şi, pe deasupra, de fiecare dată o să te 
chelfanesc şi mai zdravăn ca înainte! 

— Mă duc şi te spun lu mama! 

— Mama m-a pus să te chelfanesc. 

— Şi dacă vreau să intru, tot trebuie să-l aştept pe 
tata să se-n- toarcă, am încercat eu un compromis. 

— Nu tine, trebuie să intri înainte să vină taică-tău 
şi nu doar tu, trebuie să vii şi cu taurul! 

— Tata s-a purtat frumos cu tine, nu trebuie să fii 
nerecunoscător! 

— Aşa mi-arăt recunoştinţa, trăgându-vă să intraţi 
în comuna populară. 

Pe când eu şi Ximen Jinlong stăteam la discuţii, Hu 
Bin se-n- vârtea în jurul nostru. Era foarte însufleţit, 
se ciupea de urechi şi de obraji, îşi freca mâinile şi 
aplauda, iar pe gură bombănea fără răgaz. Individul 
ăsta căruia nevasta îi punea coarne avea o inimă rea, 
se socotea mai presus de ceilalţi, era plin de 



duşmănie faţă de toată lumea, dar nu îndrăznea să se 
revolte: când noi doi ne-am luat la harţă, şi-a găsit 
bucurie în necazul altora - nenorocirile şi durerile 
celorlalţi se transformau pentru el în remediu care-i 
uşura durerea din inimă. în acest moment, ţi-ai 
arătat şi tu vitejia. 

Urmaşul taurului Simmenthal şi al vacii mongole 
şi-a lăsat capul în jos, a ţintit fundul lui Hu Bin şi l-a 
împuns, iar Hu Bin, pipernicit cum era, s-a ridicat în 
zbor ca o haină ruptă, a zburat paralel cu solul la o 
înălţime de doi metri, iar după aceea, tras de 
gravitaţie în jos, a căzut pieziş în mijlocul 
păpurişului. După ce-a căzut acolo, a tras un răcnet 
jalnic, iar sunetul s-a prelungit mult, lung şi 
şerpuitor, asemenea cozii vacii mongole. S-a căţărat 
apoi în picioare, izbindu-se şi ciocnindu-se de toate 
prin păpuriş, fără nicio noimă. Trestiile se scuturau, 
toate numai un foşnet. Taurul meu iar s-a năpustit şi 
Hu Bin iar s-a ridicat în zbor. 

Ximen Jinlong a dat drumul la mâini, a sărit în 
picioare, a pescuit biciul de pe jos şi s-a apucat să-mi 
biciuiască taurul. M-am căţărat şi eu în picioare, l-am 
prins pe la spate cu braţele pe după şale, i-am 
îndepărtat picioarele de pământ şi l-am pus jos, 
apăsându-1: 

— N-ai voie să-mi baţi taurul! Trădătorule, ţi-au 
mâncat câinii orice urmă de inimă! Pui de cuc 
moşieresc ce eşti, care nu mai ştii nici de mamă, nici 
de tată şi care plăteşti bunătatea cu vrajbă! 

Puişorul de cuc moşieresc şi-a cocoţat brusc fundul 
şi m-a dat la o parte, s-a căţărat în picioare, s-a întors 



şi mi-a dat mai întâi mie un bici, iar după aceea s-a 
dus să-l salveze pe Hu Bin. Acesta încerca să scape cu 
fuga din mijlocul păpurişului, ba dându-se de-a dura, 
ba mergând târâş-grăpiş, schelălăind ciudat, 
asemenea unui câine schilodit; cu aerul lui de om 
aflat la ananghie, chipul îi era foarte caraghios. Cei 
răi într-un târziu îşi primesc răsplata cuvenită, 
dreptatea de la sine se găseşte în inimile noastre. în 
acea clipă, singurul neajuns în toată această 
desăvârşire mi se părea că vine din faptul că ar fi 
trebuit să-l pedepseşti mai întâi pe Ximen Jinlong şi 
apoi pe Hu Bin; acum ştiu însă că aveai dreptate, 
tigrul cel fioros nu-şi mănâncă puiul, asemenea 
simţiri sunt de înţeles. Fiul tău, Ximen Jinlong, te-a 
prins din urmă, cu biciul în mână. Hu Bin alerga în 
faţă - deşi „a alerga“ nu e cuvântul potrivit. Nasturii 
de la mantaua sa militară veche şi ruptă care 
simboliza istoria lui plină de onoare îi căzuseră în 
timpul zborului, licărind şi scânteind acum şi 
semănând cu aripile rupte ale unei păsări moarte. îi 
căzuse şi pălăria, pe care copitele taurului călcaseră 
până o băga- seră în pământ., Ajutor!... ajutor!...“ - în 
fapt el nu prea putea să scoată vorbele acestea, însă 
eu pricepeam că sunetele pe care le slobozea 
includeau şi chemarea de a-i veni cineva în ajutor. 
Taurul meu, taurul meu curajos şi care pricepea firea 
omenească, nu-1 slăbea deloc, alerga cu capul lăsat în 
jos şi cu ochii răsfrângând lumini roşii ca focul: razele 
din ei săgetau în toate părţile, străpungând 
perioadele istorice şi răsărind şi acum în faţa ochilor 
mei. Copitele lui ridicau bucăţele de sărătură albă de 



pe pământ, iar acestea, ca nişte şrapnele, loveau în 
trestii, loveau în corpul meu şi al lui Ximen Jinlong, 
ajungeau chiar şi până la suprafaţa apei şi cădeau 
acolo peste gheaţa care se topea cu gâlgâieli şi 
bolboroseli, iscând plescăituri după plescăituri. Am 
adulmecat deodată mirosul limpede şi cristalin al 
apei râului, dimpreună cu cel al gheţii care tocmai se 
topea cu iuţeală, cel al pământului în urma 
dezgheţului şi cel puturos al urinei fierbinţi de vacă. 
Acest miros puturos era semn că vaca e-n călduri şi 
că astfel primăvara a venit - toate făpturile 
prinseseră din nou viaţă, iar anotimpul împreunării 
stătea să înceapă. Şerpii, broaştele râioase şi multele 
şi numeroasele insecte care hibernaseră toată iarna 
cea îndelungată se trezeau din nou la viaţă, toate 
soiurile şi felurile de ierburi şi buruieni fuseseră 
alertate şi se treziseră şi ele, iar aburii albi care se 
rotocoleau sub pământ se aruncau spre înalt: venise 
primăvara. în acest fel, cu taurul urmărindu-1 pe Hu 
Bin, Ximen Jinlong urmărind taurul şi eu urmărindu- 
1 pe Ximen Jinlong, am întâmpinat noi primăvara 
anului 1965 . 

Cu o mişcare de câine care zgârâie după rahat, Hu 
Bin s-a aruncat la pământ. Cu capul lui foarte mare, 
taurul îl lua în coarne o dată şi încă o dată, ducându- 
mă cu gândul la un fierar care bate fierul. Cum îl 
împungea taurul, Hu Bin cum trăgea un răcnet jalnic, 
din ce în ce mai slab. Corpul parcă i se subţiase, i se 
lungise dar i se şi lărgise, şi semăna cu nişte balegi de 
vacă făcute grămadă pe pământ. Ximen Jinlong te-a 
prins din urmă, a fluturat biciul şi te-a altoit brutal 



peste fund. Şfichiul răpăia şi fiecare lovitură însemna 
o dâră de sânge. Dar tu n-ai întors capul şi nu te-ai 
împotrivit - nădăjduiam atunci să-ntorci brusc capul, 
să-l arunci dintr-odată pe Ximen Jinlong în aer şi să-l 
faci să se prăvale drept în mijlocul râului) unde să 
crape gheaţa scârţâicioasă şi să se scufunde printr-o 
gaură din ea, apa să-l ude până să fie pe jumătate 
mort şi să-l îngheţe până să fie pe jumătate mort, iar 
jumătate mort şi cu jumătate mort înseamnă mort pe 
de-a-ntregul; cel mai bine ar fi fost totuşi să nu-1 faci 
să moară, dacă murea, mama avea să se-n- tristeze - 
ştiam eu bine că poziţia pe care o ocupa el în inima ei 
era cu mult mai importantă decât a mea. Am frânt 
câteva fire de trestie şi pe când te biciuia peste fund, 
îl biciuiam şi eu peste ceafă, îl sâcâiam cu biciuitul 
meu, aşa că s-a întors şi mi-a tras şi mie un bici - 
aoleu, mamă! — lovitura lui sălbatică şi diabolică mi- 
a spintecat haina cea stricată, iar şfi chiul mi-a 
măturat obrazul, de pe care pe dată s-a prelins sânge. 
De data asta, te-ai răsucit şi tu. 

Mă aşteptam să-i dai un cap, dar nu i-ai dat. El era 
însă încordat, se dădea necontenit înapoi. Ai tras un 
muget grav, cu o privire nespus de întristată în ochi. 
Mugetul tău era de fapt urletul unui tată la fiul său. 
Fiul fireşte că n-a înţeles. Te apropiai pas cu pas, cu 
gândul să mergi să-ţi mângâi fiul, dar fiul n-a înţeles. 
Fiul a crezut că vrei să-l ataci şi brusc a fâlfâit biciul şi 
te-a altoit cu el. A dat sălbatic şi a dat precis, pentru 
că şfi chiul te-a nimerit în ochi. Te-ai lăsat moale în 
genunchi pe picioarele din faţă şi aşa, îngenuncheat, 
lacrimile din ochi au început să-ţi picure firicel după 



firicel, pic! pic! poc! poc! rip! rip! rop! rop! Am strigat 
înspăimântat: 

— Ximen Jinlong, banditule, mi-ai orbit taurul! 

Ţintindu-ţi capul, ţi-a mai tras un bici, o lovitură şi 
mai grea, care ţi-a crăpat pielea şi ţi-a sfâşiat carnea 
de pe bot; iar au început să-ţi picure firicele după 
firicele de sânge. Taure! M-am năpustit înainte, ca 
să-ţi protejez capul. Lacrimile mele curgeau peste 
coarnele care-ţi crescuseră nu demult. Te-am apărat 
cu corpul meu firav - hai, Ximen Jinlong, loveşte, fi- 
mi haina asta ruptă fâşii-fâşii plutind alandala ca 
nişte bucăţele de hârtie, fa-mi pielea şi carnea de pe 
mine bucăţele să stropească precum noroiul iarba 
uscată de primprejur, dar nu mai da în taurul meu! 
îţi simţeam capul cum îţi tremură la pieptul meu, am 
luat o mână de sărătură şi-am întins-o pe rana ta şi- 
am apucat şi-un cocoloş de vată din haina mea de 
bumbac şi ţi-am şters cu el lacrimile. Mă preocupa 
mai ales gândul că o să orbeşti la acel ochi, dar a fost 
întocmai ca-n vorba din popor - „Piciorul de câine nu 
i-1 poţi rupe, ochiul de bou nu i-1 poţi scoate“ - şi n-ai 
orbit. 

în luna care a urmat, secvenţa s-a repetat aproape 
identic: Ximen Jinlong mă îndemna să profit de 
absenţa tatii ca să intru cu taurul în comună. Eu nu 
mă învoiam, şi el mă lovea. De cum mă lovea, taurul 
se ducea să-l ia în coarne pe Hu Bin. Hu Bin se speria 
şi se ascundea în spatele fratelui meu. Acesta şi taurul 
stăteau faţă în faţă, niciunul nevrând să se clintească; 
după câteva minute, fiecare bătea în retragere, iar 
ziua trecea apoi fără incidente. La început, totul era 



pe viaţă şi pe moarte, dar mai apoi s-a transformat în 
joacă. Ce mă făcea să stau însă cu capul sus şi pieptul 
scos înainte era că lui Hu Bin îi era groază de taurul 
meu ca de tigru, iar gura aia a lui haină şi parşivă nu 
mai cuteza să fie aşa de impertinentă. Doar să-l audă 
taurul pălăvrăgind, că-şi şi lăsa capul în jos şi scotea 
un muget prelung, ochii i se injectau şi se pregătea 
să-şi fluture copitele şi să pornească în urmărire şi la 
atac. Hu Bin se înfricoşa de nu putea decât să se 
ascundă în spatele fratelui meu. Iar Ximen Jinlong, 
fratele meu vitreg, nu mi-a mai lovit niciodată taurul, 
poate fiindcă simţise ceva? în fond, voi eraţi tată şi 
fiu - să fi fost între voi înţelegere fără de vorbe? Şi 
bătaia pe care mi-o dădea devenise protocolară, 
pentru că în urma acelei lupte, la brâu îmi apăruse un 
cuţit ascuţit, iar pe cap o cască de oţel - comori pe 
care le furasem dintr-o grămadă de fier vechi în anul 
Marii căliri a oţelului şi le ţinusem ascunse în staul, 
dar care acum îşi găseau bună folosinţă. 


CAPITOLUL 16 

Fetei fragede de ani cu gând primăvâratic inima-i 
bate; Ximen Taurul ară ogorul arâtându-se în toată 
fala 

Ximen Taure, anotimpul aratului de primăvară din 
1966 a fost o perioadă fericită pentru noi. Pe atunci, 
talismanul de protecţie cu care se întorsese tata din 
capitala provinciei îşi îndeplinea încă rolul. Tot pe 



atunci, tu crescuseşi deja şi deveniseşi un taur matur, 
iar staulul scund şi strâmt al familiei noastre deja era 
obidă pentru trupul tău. Iarăşi pe atunci, cei câţiva 
viţei din cadrul marii brigăzi de producţie fuseseră 
deja castraţi. în fine, tot pe atunci, numeroşi oameni 
îi atrăseseră tatii atenţia să-ţi prindă belciug ca să-i 
fie mai uşor la muncă, dar tata nici nu-i băgase în 
seamă. Eu am fost de acord cu hotărârea lui - 
credeam şi eu cu străşnicie că relaţiile dintre noi 
depăşiseră de mult legăturile dintre ţăran şi vita lui 
de povară şi că nu eram doar prieteni cu mare 
potrivire între inimi, ci şi tovarăşi de arme care, mână 
în mână şi umăr la umăr, uniţi în gând şi faptă, 
continuă să meargă la individual şi să se pună 
împotriva colectivizării. 

Cei trei mu şi doi fen de pământ pe care-i aveam eu 
şi tata erau înconjuraţi de pământul comunei 
populare. Locul era aproape de râu, pământul era 
pământ lutos de luncă, cu strat gros, roditor şi bun 
pentru plugărit. „Cu pământul ăsta bun, cu taurul 
ăsta vânjos, măi fiule, noi ăştia doi chiar putem să ne 
lăsăm burţile să mănânce“, zicea tata. De când se 
întorsese de la capitala provinciei, tata căpătase 
insomnii şi se întâmpla adesea ca eu, după ce 
dormeam pe săturate, să-l văd stând îmbrăcat pe 
kang, cu spinarea sprijinită de perete, trăgând puf! 
puf! din pipă. Mirosul gros de gudron mă afuma de- 
mi stârnea uşor sila. îl întrebam: 

— Tată, cum se face că tot nu dormi? 

— Dorm eu, dorm. Hai culcă-te, mă duc să-i mai 
dau taurului nişte paie. 




Odată, m-am trezit să mă piş - trebuie să ştii că 
aveam cusurul de mă pişam pe kang, iar tu, pe când 
erai măgar sau taur, hotărât că ai văzut puse la uscat 
în curte aşternuturile mele udate de pipi. Doar s-o 
vadă Wu Qiuxiang pe mama ieşind în braţe cu 
salteaua s-o pună la uscat, că şi orăcăia tare, 
chemându-şi fiicele: „Huzhu, 

Hezuo, ia ieşiţi voi repede să vedeţi cum iar a 
desenat Jiefang pe saltea harta lumii“. Mai apoi, cele 
două fatuce iară minte alergau la saltea şi indicau cu 
un beţişor petele de pipi de pe ea: „Aceasta e Asia, 
aceasta e Africa, aceasta e America Latină, aici e 
Oceanul Pacific, aici Oceanul Indian...“ Din pricina 
umilinţei uriaşe, îmi venea să mă vâr în pământ şi să 
nu mai ies vreodată de-acolo, precum şi să dau foc 
saltelei cu o torţă. Dacă Hong Taiyue era cumva cel 
care vedea scena, îmi zicea: „Jiefang, cu salteaua asta 
poţi să-ţi acoperi capul şi să elimini cazematele 
diavolilor de soldaţi inamici, că gloanţele nu pot să o 
pătrundă şi şrapnelul de la bombe ricoşează de ea!“ 
Să nu mai vorbesc de umilinţele din zilele de 
altădată; norocul a fost că de când am mers cu tata la 
individual, cusurul cu udatul patului s-a lecuit de la 
sine - iar acesta a fost şi el un motiv important 
pentru care am fost pentru mersul la individual şi m- 
am împotrivit colectivizării. 

Lumina lunii era ca apa, scăldându-ne într-o 
strălucire argintie cămăruţa, de până şi şoriceii care 
culegeau resturile de mâncare stând pe vatră pe 
labele din spate deveneau şoareci de argint. De- 
alături răzbăteau oftaturile mamei, ştiam că şi ea are 



adesea insomnii, se neliniştea din pricina mea şi 
spera ca tata să mă ia şi să intrăm cu cea mai mare 
iuţeală în comună şi familia toată să îşi ducă zilele în 
cea mai bună înţelegere: dar cum s-o asculte tata, cel 
neclintit în căpoşenia lui? Atât de frumoasă era 
lumina lunii că mi-a alungat şi mie somnul şi mi-a 
trecut prin minte să văd ce se întâmplă în staul 
noaptea - dacă taurul nu închide un ochi toată 
noaptea sau doarme şi el ca oamenii. Iar dacă 
doarme, stă întins sau în picioare? Şi stă cu ochii 
deschişi sau şi-i închide? M-am înfăşurat cu o haină 
căptuşită şi m-am prelins afară în curte în deplină 
tăcere. Eram cu picioarele goale, iar pământul era 
răcoros, dar mie nu-mi era rece. în curte, lumina 
lunii era şi mai groasă, pe caisul cel mare scânteiau 
raze argintii, iar pe pământ era o întindere întreagă 
de umbre pale de copac. L-am văzut pe tata cernând 
paie cu dârmonul, silueta îi părea cu mult mai înaltă 
şi mai mare decât ziua; o rază de lună lumina exact 
dârmonul şi mâinile cele mari cu care îl apuca bine 
tata. Se auzea şi un zgomot dinspre acolo, rop rop! 
rop rop! Dârmonul părea să atârne în aer clătinându- 
se singur, mâinile tatii fiind doar un adaos peste el. 
Când paiele din dârmon erau răsturnate în troaca de 
piatră, se auzea pe dată cleraitul cu care le răsucea 
limba taurului. Am zărit ochii luminoşi ai acestuia şi 
i-am mirosit aroma fierbinte, apoi l-am auzit pe tata: 
„Negrule, Negrule, mâine trebuie să pornim arătura 
pe anul ăsta. Mănâncă bine, mănâncă să te saturi, ca 
să ai putere. Mâine o să facem noi grozăvie, să vadă 
ăia de la colectivă că Lan Lian e ţăranul cel mai tare 



de pe lumea asta şi taurul lui e vita cea mai tare de pe 
lumea asta!“ Taurul îşi legăna capul lui cel foarte 
mare, de parcă îi răspundea tatii. Tata a mai spus: 
„Ăştia vor să-ţi prind belciug, mănâncă rahat, aia el 
Taurul meu e ca un copil pentru mine, pricepe firea 
omenească, iar eu sunt bun cu tine, nu te socot taur, 
te socot om, iar omului, ce, îi pui belciug? Unii mi-au 
zis şi să te jugănesc, rahat cu polonicul! Le-am zis să 
se ducă la ei acasă şi să-şi jugănească ei băieţii! Ia zi, 
Negrule, am sau nu dreptate? înainte de tine am avut 
un măgar, Negrul îi ziceam, care chiar a fost cel mai 
bun dintre măgarii de pe lumea asta, îi plăcea munca, 
pricepea şi el firea oamenilor; el la fire era sălbatic 
rău, dar dacă n-ar fi fost Marea călire a oţelului să-l 
nenorocească sigur mai trăia şi acum. Oricum, ca să 
vin cu vorba înapoi, dacă nu pierea măgarul, nu te-a- 
veam pe tine, că eu la târg te-am ochit dintr-o privire. 
Negrule, eu simt mereu că tu eşti măgarul ăla negru 
care s-a reîncarnat şi s-a întors iar pe lume, pe noi ne 
uneşte destinul, aia el“ 

Faţa tatii era între umbre şi n-o mai puteam vedea, 
îi vedeam însă mâinile cele mari cu care ţinea 
marginea troacei, la fel cum vedeam şi ochii taurului, 
albaştri asemenea unei pietre preţioase. Când de- 
abia-1 cumpărasem, viţelul era castaniu, dar mai apoi 
culoarea pielii i se închisese din ce în ce în ce mai 
mult, apro- piindu-se de negru, aşa că tata îl numise 
Negrul. Am strănutat, alertându -1 pe tata. Panicat, a 
ieşit afară în fugă, de parcă un hoţ s-ar fi furişat afară 
din staul, nu el. 

— Fiule, tu eşti, de ce stai acolo? Du-te înapoi la 



culcare! 

— Tată, dar tu de ce nu dormi? 

Tata şi-a ridicat privirea către stele şi-a zis: 

— Bine, o să dorm şi eu. 

Mai târziu l-am simţit ca prin ceaţă cum iarăşi se 
caţără încetişor în picioare. Cuprins de suspiciuni, am 
aşteptat să iasă din cameră şi m-am ridicat şi eu. De 
cum am păşit în curte, luna mi s-a părut şi mai 
luminoasă ca mai devreme, semănând cu ceva 
mătăsos care pluteşte prin aer, ceva alb, lucios şi 
răcoros, pe care ţi se pare că poţi să-l smulgi, mână 
după mână, şi să-l înfăşori în jurul corpului sau să-l 
frămânţi cocoloş şi să ţi -1 îndesi în gură. M-am uitat 
înspre staul, iar acesta era acum larg şi plin de 
lumină, fără nici urmă de umbră; balegile de pe jos 
erau şi ele ca nişte pâinici albe-albe. Nici tata şi nici 
taurul nu erau însă înăuntru - ceea ce mi s-a părut cu 
totul uluitor şi minunat. în mod limpede ieşisem pe 
uşă ţinându-mă scai de tata şi-l zărisem intrând în 
staul - cum aşa, cât ai clipi din ochi, nu mai era acum 
nici urmă de el, şi nu numai de el, ci nici de taur? Să 
se fi prefăcut şi ei în lumină de lună? M-am dus la 
poartă, pe care am găsit-o larg deschisă şi deodată m- 
am lămurit: tata şi taurul ieşiseră pe ea. Dar unde se 
duceau ei în adâncul nopţii? 

Pe uliţă era linişte desăvârşită, pomii, zidurile, 
pământul erau toate argintii şi până şi lozincile scrise 
cu caractere negre mari ajunseseră de un alb care-ţi 
lua ochii: „Izgoniţi-i afară din Partid pe cei de la 
putere care merg pe drumul capitalist, puneţi în 
aplicare Cele patru curăţeniii până la capăt!“ Această 



lozincă fusese scrisă de Ximen Jinlong, care chiar era 
talentat - nu-1 mai văzusem scriind caractere mari, 
dar atunci, cu o căldare plină ochi cu cerneală în 
mână, apucase o pensulă împletită din fire de cânepă, 
o înmuiase înăuntru şi se apucase să scrie direct pe 
zid. Caracterele erau toate rotofeie, cu trăsăturile 
orizontale plate şi cele verticale drepte şi cârligele 
făcute cu forţă; fiecare caracter era mare cât o oaie cu 
fit, stârnind oftat după oftat admirativ din partea 
privitorilor. Fratele ăsta al meu era deja tânărul cel 
mai cultivat şi care se bucura de cea mai mare 
apreciere din sat; până şi membrii brigăzii 
studenţeşti din cadrul echipei de lucru însărcinate cu 
Cele patru curăţenii îl preţuiau şi se împrieteniseră cu 
el. Frate-meu intrase deja în Tineretul Comunist, se 
spunea că făcuse deja cerere 

1 „Cele patru curăţenii" (ale politicii, economiei, 
organizării şi ideologiei) este numele unei campanii 
desfîşurate de Partidul Comunist Chinez între 1963 şi 
1965; la sate, încă din 1962, campania privea concret 
punctele de muncă, grânarele, activele şi conturile. 

Să între în Partid, iar acum se manifesta activ, 
apropiindu-se de Partid şi luptând să între în 
rândurile lui. în echipa de lucru însărcinată cu Cele 
patru curăţenii se găsea şi Chang Tianhong, un tânăr 
care mustea de talent, student la secţia de muzică 
vocală din cadrul Institutului de Arte al provinciei; el 
l-a învăţat pe fratele meu bel canto în stilul străinilor, 
în multele zile ale iernii aceleia, cei doi tineri, scoţând 
sunete mai prelungi decât răgetele măgarului, cântau 
arii revoluţionare; aceasta a devenit apoi un program 



permanent, înainte de fiecare şedinţă a membrilor 
comunei. Chang apărea adesea prin curtea noastră - 
avea părul cârlionţat natural, o feţişoară albă ca 
zăpada, ochii luminoşi, gura mare, o bărbuţă 
albăstruie şi un măr al lui Adam proeminent; era şi 
înalt de statură şi nu semăna deloc cu tinerii din sat. 
îi auzisem pe mulţi flăcăi invidioşi numindu-1 cu 
porecla „Măgarul- cel-mare-care-rage-tare“: frate- 
meu, care studia cu el, căpătase porecla: „Măgarul- 
cel-mic-care-rage-un-pic“. Cei doi măgari puşi pe 
răgit se înţelegeau de minune şi erau apropiaţi ca 
fraţii, de-ar fi împărţit şi cămaşa de pe ei. 

Mişcarea Celor patru curăţenii răsturnase toate 
cadrele de la noi din sat: Huang Tong, şeful miliţiei şi 
al marii brigăzi, fusese suspendat din funcţie din 
pricină că delapidase fonduri publice, iar Hong 
Taiyue, secretarul filialei de partid, fusese şi el 
suspendat pentru că îşi gătise în pepiniera comunei o 
căpriţă neagră din şep- telul comunei; fuseseră însă 
repede repuşi în funcţie, şi doar gestionarul care 
furase nutreţul pentru caii brigăzii de producţie 
fusese dat de-adevăratelea afară. Mişcarea 
curăţeniilor era o piesă de teatru, era să te uiţi la 
vânzoleală, era surle şi trâmbiţe până la cer, steaguri 
care dansează în aer şi lozinci suite pe pereţi, aşa că 
membrii comunei ziua trudeau şi seara făceau 
şedinţă. Adevărul e că şi mie, micului gospodar 
individual, îmi plăcea să mă dau mai aproape de 
unde era vânzoleala. în acele zile, chiar voiam să 
intru în comună. Voiam să intru în comună şi după 
aia să mă ţin după fundul celor doi măgari puşi pe 




răgit şi să umplu lumea de alergătură bezmetică. 
Acţiunile cu mare conţinut cultural ale celor doi 
măgari atrăgeau privirile fetelor, iar iubirea creştea şi 
ea încetul cu încetul. Observam totul de pe margine 
cu un ochi rece şi mi-am dat seama cum sora mea 
vitregă, Ximen Baofeng, se îndrăgostise lulea de 
Chang, iar cele două gemene, Huang Huzbu şi Huang 
Hezuo, se îndrăgostiseră probabil în acelaşi timp de 
fratele meu. Pe mine nimeni nu mă iubea. Pesemne 
că mă socoteau un copil care nu înţelege treburile 
oamenilor mari - de unde să ştie ei că iubirea mea 
era deja deosebit de puternică? Mă îndrăgostisem pe 
ascuns de fata cea mare a lui Huang Tong, Huang 
Huzhu. 

De-ajuns, hai să ne-ntoarcem la ale noastre. 
Spuneam că mergeam pe uliţă, dar că tot nu vedeam 
nici urmă de tata sau de taur: or fi zburat în lună, sau 
cum? Mi s-a părut că -1 zăresc pe tata călare pe 
spinarea taurului, în timp ce acesta călca cu 
picioarele pe vălătucii de nori, legănându-şi coada 
asemenea unei vâsle uriaşe şi înălţându-se lin. Ştiam 
că e o iluzie, dacă tata chiar voia să fugă în lună călare 
pe taur, nu m-ar fi lepădat aici. Trebuia să rămân pe 
pământ şi tot pe pământ trebuia să-i găsesc. M-am 
oprit, mi-am concentrat puţerile, mi-am făcut mari 
nările, mi-am călăuzit simţul mirosului şi iată că am 
izbutit să adulmec ceva. Nu plecaseră deloc departe, 
erau înspre sud-est, aproape de zidul părăginit care 
împrejmuia satul. Acolo fusese cândva văioaga 
copiilor morţi, locul special unde cei din sat îşi 
aruncau copiii morţi de mici; mai apoi aduseseră 



pământ şi nivelaseră, făcând acolo aria de treierat a 
brigăzii. Aria era netedă ca un ostrov în râu şi era 
înconjurată de un zid de pământ înalt cam cât o 
jumătate de om, lângă care se aflau numeroase 
tăvăluguri de piatră; grupuri mari de copii, în fundul 
gol şi doar cu un şorţ roşu în jurul burţii, îşi căutau de 
joacă pe-acolo. Ştiam că sunt spiritele copiilor morţi, 
care ies la joacă în fiecare noapte cu lună plină. Erau 
tare drăgălaşe spiritele astea ale copiilor, se 
înşiruiseră şi alergau de pe-un tăvălug pe altul şi tot 
aşa. Şeful lor era un băieţel care avea părul legat într- 
o codiţă răsucită în sus şi care ţinea în gură un fluier 
de fier lucitor, din care scotea câte un fluierat cu ritm 
limpede, facându-i pe copii să se armonizeze în salt şi 
ţopăială, extraordinar de ordonat şi cu totul plăcut 
privirii. Jocul m-a captivat şi-aproape mi-a venit să 
intru şi eu în rândurile lor. După ce s-au săturat să 
sară pe tăvăluge, s-au căţărat pe zid, iarăşi s-au 
aliniat şi, cu picioarele lăsate în jos şi zdron- cănind 
cu călcâiele în zidul de pământ, s-au pus să cânte: 

Lan Lian cel mare, Lan Lian cel mic, 

Lan Lian e bun, sau e bun de nimic? 

Bun, bun, vă zic! 

Lan Lian e bun, Lan Lian e bun, aşa vă zic, 

Când mănânci la el, mereu rămâne-un pic: 

Singur să munceşti, ca el, iar vă zic: 

Bine-i? 

Rău nici atâtic! 

M-a mişcat foarte mult cântecul cetei ăsteia de 
copilaşi în roşu, aşa că am dibuit prin buzunar un 
pumn de boabe negre de soia prăjite pe care li le-am 



împărţit să le mănânce. Toţi au întins mânuţele 
acoperite cu puf mărunt gălbui, iar eu am pus în 
fiecare câte cinci boabe. Aveau toţi ochii limpezi, 
dinţii albi şi trăsăturile plăcute. Mai apoi, pe zid a 
răsunat molfăitul boabelor de soia, iar lumina lunii s- 
a înecat şi ea de mireasma boabelor arse. Când l-am 
zărit pe tata, care tocmai făcea pe arie pregătire cu 
taurul, pe zidul înconjurător iarăşi s-au strâns greu 
de spus câţi copilaşi în roşu. M-am pipăit pe buzunar 
şi m-a cuprins preocuparea: ce-o să mă fac dacă o să 
vrea toţi să mănânce boabe de soia? Tata purta o 
cămaşă strânsă pe corp, cu umerii decoraţi cu câte o 
bucată de pânză verde în formă de frunză de lotus, iar 
pe cap avea o caschetă înaltă asemenea unei goarne 
de tablă; pe obrazul drept era plin de vopsea roşie de 
faţă, iar aceasta, împreună cu pata albastră de pe 
obrazul stâng, îşi adăugau strălucire şi frumuseţe una 
alteia. Tata stătea în mijlocul ariei, mânând animalul 
cu voce tare; nu-i auzeam limpede vorbele, care erau 
parcă un şir lung de incantaţii, dar copiii în roşu de 
pe zidul care înconjura aria din toate părţile hotărât 
că le auzeau limpede, aşa că băteau din palme, 
zdroncăneau cu călcâiele în zid şi scoteau fluierături 
stridente. Unii au dibuit prin şorţuleţele acelea din 
faţa burţilor după vreo goarnă micuţă, în care suflau, 
du! du!; alţii au apucat nişte tobiţe de dincolo de zid, 
şi le-au pus între picioare şi au început să bată în ele, 
dum! dum! în acelaşi timp, taurul nostru, cu mătase 
roşie atârnată de coarne şi o floare mare tot din 
mătase roşie înghesuită pe creştetul capului, 
asemenea unui mire, alerga de-a lungul marginilor 



ariei, plin de voioşie. Tot corpul îi scânteia sclipicios, 
luminile ochilor îi erau precum cristalul, iar copitele 
ca nişte lampioane mari: alerga elegant şi cu mare 
fluiditate. în locurile pe unde alerga, copiii în roşu de 
pe zid făceau şi mai mare tevatură şi urlau şi mai tare 
ca nebunii. Aşa a făcut ocol după ocol după ocol, 
uralele urcând şi coborând valuri-valuri. A făcut mai 
bine de zece ture. S-a dus apoi în mijlocul ariei, unde 
i s-a alăturat tatii, care a dibuit în buzunar o bucăţică 
de turtă din soia şi i-a îndesat-o în gură drept 
răsplată. După aceea l-a mângâiat pe frunte şi i-a dat 
una şi cu palma peste fund, spunând: 

— Priviţi, vă rog, minunea! A strigat apoi cu un glas 
şi mai sonor şi mai răsunător decât al Măgarului-cel- 
mare-care-rage- tare, cel ce ştia să cânte arii din 
străini: Priviţi, vă rog, minunea! 

Cap-Mare Lan Qiansui mi-a aruncat o privire 
neîncrezătoare. Ştiam că avea îndoieli în privinţa 
celor povestite de mine. Treaba s-a petrecut cu mulţi 
ani în urmă, ai uitat şi tu, sau poate că ce-am văzut eu 
atunci ţinea de tărâmul imaginar al viselor; chiar şi 
aşa însă, tot avea de-a face cu tine, adică dacă nu erai 
tu, n-ar fi existat nici felul ăsta de vis. 

Tata a strigat cu voce tare: „Stai!“ şi a dat niţel cu 
biciul în pământul strălucitor - era de parcă ar fi dat 
cu el în sticlă -, iar acesta a scos un sunet clar şi 
melodios. Taurul şi-a ridicat brusc picioarele din faţă, 
întregul corp i s-a îndreptat şi el, şi se mai ţinea pe 
pământ doar cu picioarele din spate. Să facă o 
asemenea mişcare de căţărare nu era deloc greu, toţi 
taurii o fac când se suie călare pe vacă; lucrul rar era 



să-şi atârne aşa în aer picioarele din faţă şi corpul, 
folosindu-se doar de picioarele din spate ca să-şi 
proptească trupul enorm, şi să meargă înainte pas cu 
pas. Deşi păşea deosebit de stângaci, îi făcuse deja pe 
spectatori să rămână cu ochii holbaţi şi gura căscată. 
Nu-mi trecuse niciodată prin minte că un taur greu 
de carne şi de oase poate să meargă stând drept, şi nu 
trei-pa- tru paşi şi nici nouă-zece, ci cât să facă un 
ocol complet al ariei. Coada şi-o ţâra pe jos, iar 
picioarele din faţă i se încovrigau în faţa pieptului, ca 
două cioturi de braţ. Burta îi era cu totul lăsată 
vederii, iar cele două testicule ca nişte papaya de mari 
dintre picioarele din spate se balansau într-o parte şi- 
ntr-alta, de parcă mersul ăsta drept al lui era pentru 
a-şi arăta jucărioarele. Copiii în roşu de pe zid, cărora 
le plăcea aşa de mult să facă gălăgie, se păstrau acum 
tăcuţi, uitaseră să sufle din goarne, uitaseră şi să bată 
din tobe, stăteau toţi cu gurile căscate şi cu o expresie 
prostească pe feţele lor mici. De-abia după ce taurul a 
făcut un ocol complet, şi-a lăsat corpul în jos şi a 
atins pământul cu toate cele patru picioare şi-au venit 
înapoi în fire şi copilaşii în roşu, iar apoi o mare de 
urale s-a amestecat cu una de aplauze şi cu una de 
sunete de tobă, de goarnă şi de fluierături. 

Reprezentaţia care a venit în continuare a fost şi 
mai ieşită din comun: taurul şi-a lăsat capul în jos, a 
atins pământul cu fruntea lui lată şi netedă, iar după 
aceea şi-a răsucit cu putere în sus picioarele din 
spate. Figura putea fi comparată cu statul în cap la 
oameni, însă faţă de acesta avea o dificultate mult 
sporită. Taurul cântărea cam patru sute de kilograme 



şi era aproape imposibil să-şi proptească toată 
greutatea doar prin puterea grumazului. Dar taurul 
nostru a izbutit această mişcare de mare dificultate. 
Dă-mi voie să descriu încă o dată testiculele acelea ca 
papaya de mari - erau acum lipite de burtă, arătând 
cu totul singure şi neajutorate şi de prisos... 

A doua zi de dimineaţă, ai fost pus prima dată la 
muncă - la arat. Foloseam un plug de lemn, cu 
brăzdarul luminos ca o oglindă - fusese turnat de 
meşterii turnători din provincia Anhui. Marea 
brigadă de producţie scosese deja din uz plugurile de 
lemn şi folosea pluguri de fier marca „Recoltă 
bogată“. Noi păstram tradiţia şi nu foloseam 
produsele acelea industriale care răspândeau miros 
aşa înţepător de vopsea. Tata spunea că mergând la 
individual, trebuie să ne distanţăm de cei de la stat. 
Plugurile de fier marca „Recoltă bogată“ erau produse 
ale statului, aşa că n-aveam să le folosim. Noi 
îmbrăcam haine ţesute de mână, ne foloseam de 
unelte făcute de noi, aveam lămpi cu ulei de soia şi 
aprindeam focul cu cremenea şi amnarul. în acea zi, 
brigada de producţie a scos la arat nouă pluguri, de 
parcă voia să se ia la întrecere cu noi. Pe malul de est, 
tractoarele de la gospodăria de stat ieşiseră şi ele la 
arat. Cele două tractoare marca „Estul este roşu“ erau 
vopsite cu totul în roşu şi de la depărtare semănau cu 
nişte draci roşietici. Scuipau un fum albastru şi 
scoteau un duduit care-ţi cutremura urechile. Cele 
nouă pluguri ale brigăzii, fiecare având înhămate câte 
două vite, stăteau înşiruite ca un stol de gâşte 
sălbatice. Cei care ţineau plugurile erau meseriaşi 



vechi, cu experienţă bogată: toţi aveau feţele 
încruntate, de parcă n-ar fi venit să are pământul, ci 
ar fi luat parte la vreo ceremonie solemnă. 

Hong Taiyue, îmbrăcat într-o uniformă neagră 
nouă-nouţă, a venit în capătul ogorului. îmbătrânise 
mult, părul îi încărunţise, muşchii feţei i se 
veştejiseră, iar colţurile gurii i se lăsaseră. Fratele 
meu, Jinlong, stătea în spatele lui, ţinând în stânga 
un caiet cartonat, iar dreapta ţinându-şi-o încleştată 
pe stilou: semăna cu un reporter. Chiar nu-mi 
puteam închipui ce anume avea de consemnat - oare 
avea de gând să noteze fiecare vorbă pe care urma să 
o rostească Fâong Taiyue? Hong Taiyue era doar un 
secretar de filială de partid într-un sat mărunt şi, deşi 
avea experienţă revoluţionară, toate cadrele de la 
nivelul de bază al satelor din acei ani erau toate la fel 
şi nu se poate să fi avut el aşa multe fapte bune pe 
răboj; unde mai pui că omul mâncase o capră din 
proprietatea publică, iar în timpul Celor patru 
curăţenii scăpase la mustaţă să nu fie inculpat - era 
clar că nu avea o conştiinţă foarte ridicată. 

Fără zor şi fără repezeală, cu rost şi rânduială, tata 
a potrivit bine plugul de lemn şi a mai verificat o dată 
hamurile taurului. N-aveam nimica de făcut, venisem 
doar să mă uit la vânzoleală, în timp ce în cap îmi 
dăinuiau cascadoriile pe care le făcuseră tata şi taurul 
nostru cu o noapte înainte pe aria de treierat. Văzând 
cât de plin de vlagă şi de tărie era taurul percep eam şi 
mai puternic gradul ridicat de dificultate al 
spectacolului din noaptea anterioară. N-adusesem 
vorba cu tata despre asta, preferam să fie vorba de 



ceva care se petrecuse cu totul şi cu totul de- 
adevăratelea decât de un vis. 

Hong Taiyue şi-a pus mâinile în şold şi-a ţinut o 
cuvântare, vorbind despre Jinmen şi Mazu9 şi 
Războiul din Coreea, despre reforma agrară şi lupta 
de clasă, adăugând după aceea că aratul de primăvară 
reprezintă prima bătălie purtată împotriva 
imperialismului, capitalismului şi a celor care merg 
spre capitalism gospodărindu-se individual. Şi-a pus 
în acţiune abilităţile exersate pe vremea când bătea în 
osul de bou şi, deşi cuvântarea avea greşeli cu sutele, 
glasul lui puternic şi vorbirea coerentă îi zguduiau şi-i 
intimidau pe ţăranii care se sprijineau de coarnele 
plugurilor, prefacându-i în nişte găini înlemnite. 
Vitele înlemniseră şi ele. Am zărit-o pe mama 
taurului nostru - vaca mongolă, al cărei semn 
distinctiv era coada şerpuitoare, lungă şi groasă. 
Privirea ei părea să se lase deseori pieziş către noi - 
ştiam că se uită la fiul ei. Hm, că veni vorba, mi-a 
roşit obrazul de ruşine pentru tine. Primăvara de 
dinainte, pe când eram la păscut pe pragurile râului, 
ai prins prilejul când eu şi Jinlong ne luaserăm la 
harţă şi te-ai suit călare în spinarea vacii mongole - 
incest, faptă împotriva firii! Ca vită, bineînţeles că nu 
e mare lucru, dar tu nu erai o vită obişnuită, în viaţa 
de dinainte ai fost om. Desigur, e cu putinţă ca vaca 
mongolă să-ţi fi fost şi ea în viaţa de dinainte o 


9 Jinmen şi Mazu sunt insule disputate militar de 
comuniştii şi naţionaliştii chinezi în anii 1950. 



persoană iubită, dar în fond ea te-a născut - cu cât 
mă gândesc mai mult la aceste mistere profunde ale 
vieţii, morţii şi transmigraţiei, cu atât sunt mai 
nelămurit! 

— Ia să-mi uiţi tu mie repejor de asta! a zis Cap- 
Mare extrem de nerăbdător. 

— Bine, am uitat. 

îmi amintesc însă scena cu frate-meu, Jinlong, care 
stătea cu un genunchi pe pământ, în timp ce pe 
celălalt sprijinise caietul, în care scria cu frenezie. A 
urmat ordinul lui Hong Taiyue: „începeţi aratul!“ Toţi 
membrii colectivei care se sprijineau de coamele 
plugurilor au fluturat din bicele cele lungi care le 
atârnau peste umăr şi au strigat toţi în acelaşi timp 
„Niiiiii!“, porunca prelungă pe care toate vitele o 
înţeleg. Plugurile de fier ale marii brigăzi de 
producţie au înaintat unduindu-se, iar pământul a 
început să se răstoarne ca nişte valuri pe brăzdarele 
lor. M-am uitat frământat la tata şi i-am zis cu voce 
joasă: 

— Tată, să pornim şi noi arătura! 

Tata a zâmbit subţire şi i-a zis taurului: 

— Negruţule, să facem şi noi treabă! 

Tata n-avea bici, a zis doar uşurel vorba aceea, iar 
taurul nostru s-a repezit brusc înainte. Rezistenţa 
produsă de brăzdar şi pământ l-a smucit puţin. Tata 
i-a zis: 

— Stai aşa, ia-o încet! 

Taurul nostru era îngrijorat tot, făcea paşi mari, îşi 
forţa toţi muşchii corpului, iar plugul de lemn 
tresălta, în timp ce bulgări după bulgări de pământ, 




scânteind luminos, se rostogoleau într-o parte. Tata 
scutura deseori din coarnele plugului, reducând în 
acest fel rezistenţa - era argat ca origine socială, 
drept care tehnica lui de plugărit era excepţională. 
Ciudat era însă taurul, care muncea pentru prima 
oară şi care, deşi era puţin pripit şi nechibzuit în 
mişcări şi avea respiraţia încă nerânduită şi 
împiedicată, tot mergea drept ca varga şi în esenţă 
nici nu avea nevoie de comenzile tatii. Deşi la noi o 
singură vită trăgea la plug, iar la brigada de producţie 
trăgeau două, plugul nostru l-a depăşit foarte repede 
pe cel mai din faţă al brigăzii. Eram tare mândru şi 
nu puteam să-mi înăbuş însufleţirea. Alergam înainte 
şi alergam înapoi, simţind nelămurit că taurul şi 
plugul sunt o barcă cu pânzele umflate de vânt, iar 
pământul răsturnat reprezintă valurile. I-am văzut pe 
plugarii comunei cum se uită toţi la noi, în timp ce 
Hong Taiyue şi fratele meu vin de-a dreptul la tata şi 
la mine. S-au oprit într-o parte şi s-au uitat la noi cu 
ochii plini de vrajbă. Când am ajuns cu aratul la 
capătul ogorului şi ne-am întors, Hong Taiyue ni s-a 
aşezat în faţă şi-a urlat tare: 

— Lan Lian, opreşte-te! 

Taurul nostru a înaintat cu paşi mari, cu ochii 
sticlindu-i ca nişte cărbuni încinşi; vigilent, Hong 
Taiyue a sărit într-o parte lângă arătura în lături - 
ştia prea bine firea taurului nostru. S-a văzut silit să 
meargă în spatele plugului, zicându-i tatii: 

— Lan Lian, bagă de seamă, când ari până la 
capătul sau marginile ogorului tău, n-ai voie să calci 
pe pământul statului. 



Tata i-a răspuns, nici umil, nici de sus: 

— Dacă vitele voastre nu calcă pe pământul meu, 
nici taurul meu n-o să calce pe al vostru. 

Mi-am dat seama că Hong Taiyue caută anume să 
ne pună beţe în roate - aceşti trei mu şi doi fen de 
pământ ai noştri erau un ic vârât în mijlocul 
pământurilor brigăzii de producţie. Pământul nostru 
era lung de o sută de metri şi lat de doar douăzeci şi 
unu, când arai până la capete sau la margini şi 
trebuia să întorci vita, era dificil să nu calci pe 
ogoarele statului; şi pentru ei, dacă voiau să are până 
la margini, era greu să nu calce pe pământul nostru, 
în asta îşi avea temei tata ca să stea fără frică. Hong 
Taiyue a zis însă: 

— Mai bine lăsăm nearat ceva pământ decât să 
călcăm pe ăştia trei mu şi doi fen ai tăi! 

Pământul brigăzii de producţie era întins şi Hong 
Taiyue putea să zică aşa vorbă mare. Dar noi? Noi n- 
aveam decât bucăţica asta de pământ, nu ne-nduram 
să lăsăm nimic deoparte. Dar tata a zis părând că are 
gând limpede de mult încolţit în inimă: 

— Eu n-o să las deoparte din pământul meu nicio 
palmă, niciun deget, dar nici n-o să las pe pământul 
statului vreo urmă de vită! 

— Ai spus-o cu gura ta! 

— Am spus-o cu gura mea. 

— Jinlong, ţine-te după ei, a rostit Hong Taiyue, şi 
doar să calce taurul lor pe pământul public... Lan 
Lian, dacă taurul tău calcă pe pământul statului, ce-i 
facem? 

— îi retezaţi picioarele cu cazmaua! a spus tata cât 



se poate de tranşant. 

Vorbele tatii m-au făcut să trag o sperietură 
zdravănă - între pământul nostru şi al lor nu era o 
demarcaţie clară, se afla doar câte o piatră de hotar 
înălţată la fiecare cincizeci de metri şi chiar şi omul 
când mergea nu putea fi sigur că n-o să păşească într- 
o parte, darmite o vită trăgând la plug. 

Tata folosea arătura „despicată“ - aratul începea 
din mijlocul câmpului -, aşa că pe termen scurt nu 
exista posibilitatea să calce pe pământul public. Hong 
Taiyue i-a zis fratelui meu: 

— Jinlong, du-te acum în sat ca să scoţi ziarul pe 
tablă şi vino înapoi după-amiază să-i supraveghezi! 

Când ne-am întors acasă să mâncăm de prânz, 
tabla neagră atârnată de zidul curţii familiei Ximen 
era deja înconjurată de o mulţime de oameni, care se 
uitau la ea. Tabla era înaltă de doi metri şi lată de trei 
şi reprezenta frontul opiniei publice din sat. Fratele 
meu mustea de talent, în doar câteva ore o acoperise 
toată de fel de fel de comori strălucitoare care-ţi luau 
ochii. Folosise trei culori diferite de cretă, roşie, 
galbenă şi verde, şi desenase pe margini tractoare, 
floarea-soarelui şi plante verzi, dimpreună cu 
membri ai comunei sprijinindu-se de pluguri şi cu 
feţele toate numai zâmbet, alături de vitele 
proprietate colectivă, şi ele cu feţele toate numai 
zâmbet. în colţul din dreapta jos al ziarului de pe 
tablă folosise cretă albă şi albastră ca să deseneze o 
vită slabă şi doi oameni, tot slabi, unul mare şi unul 
mic. Mi-am dat seama că ne desenase pe mine, pe 
tata şi taurul nostru. Textul din mijloc avea drept 



titlu: „Oameni bucuroşi şi vite mugind se veselesc la 
aratul de primăvară". Caracterele folosite erau o 
imitaţie a stilului Song, cu margini înflorate. Textul 
propriu-zis era scris cu caractere regulate. La finalul 
articolului scria: „în vădit contrast cu scena aratului 
de primăvară, în care comuna populară şi gospodăria 
de stat se arată cuprinse de o înflăcărare nestăvilită şi 
o vioiciune nespusă, se găseşte familia lui Lan Lian, 
ţăranul cel neclintit în căpoşenia lui de a se gospodări 
individual. Ei au o singură vită care trage la un plug 
de lemn - vita e cu capul plecat, iar oamenii sunt 
descurajaţi. Sunt singuri cuc, oamenii sunt ca nişte 
găini jumulite, iar vita e ca un câine de pripas. Sunt 
plini de groază şi tristeţe, căci au apucat-o pe un 
drum fără ieşire". 

— Tată, am zis, ia uită-te cum ne-a adus jignire 
ăsta! 

Tata, pe umăr cu plugul de lemn şi trăgând după el 
taurul, avea întipărit pe faţă un zâmbet cristalin şi 
luminos, proaspăt şi răcoritor. 

— Lasă -1 să zică. Copilul ăsta chiar are mintea iute 
şi mâinile iscusite, tot ce desenează seamănă. 

Privirile oamenilor au căzut uniform asupra 
noastră, iar mai apoi toţi au slobozit râsete pline de 
subînţeles. Faptele vorbesc însă mai tare decât 
vorbele: taurul nostru era plin de vlagă şi tărie, ca un 
munte, feţele noastre albastre erau scăpărătoare, 
eram veseli, munca ne mergea bine, aveam de ce să 
ne fudulim. 

Jinlong stătea în picioare la mare depărtare, 
urmărindu-şi cu interes capodopera şi pe cei care se 



uitau la ea. Huang Huzhu se sprijinea de cadrul 
porţii, muşcându-şi la vârf coada în care-şi strânsese 
părul; îl privea de departe pe Jinlong, iar din privirea 
aceea concentrată şi pierită vedeai limpede că iubirea 
ei nu mai era una uşurică. Sora mea vitregă, Baofeng, 
venea dinspre apus purtând în spate o geantă de 
medicamente din piele pe care era desenată o cruce 
roşie: învăţase noile metode de moşit şi mai învăţase 
şi să facă injecţii şi să dea medicamente, devenind 
agentul sanitar permanent al satului. Huang Hezuo, 
gonind strâmb pe o bicicletă, venea dinspre capătul 
de răsărit al uliţei - s-ar fi zis că de-abia învăţase să 
meargă pe bicicletă şi nu ştia încă să o stăpânească 
eficient. Când l-a zărit pe Jinlong, sprijinit de 
marginea unui zid scund, a strigat: „Nu-i bine!“ Nu 
era bine, roata bicicletei urma să-l izbească direct pe 
Jinlong. Acesta şi-a desfăcut picioarele şi-a prins 
roata între ele şi-n acelaşi timp a apucat cu 
îndemânare ghidonul, în vreme ce Huang Hezuo 
aproape că i-a căzut în braţe. 

Am văzut-o pe Huang Huzhu răsucindu-şi capul, 
vânturându-şi coada, împurpurându-se la faţă, 
fremătând din fund şi luând-o la fugă spre casă. A 
amorţit inima în mine, plină cum era de înţelegere 
pentru Huzhu şi ură pentru Hezuo. Huang Hezuo 
avea o cărare mică în păr, ca de băiat. Aceasta era 
tunsoarea la modă, din ce în ce mai răspândită în 
liceul comunei populare. Cel care le tundea pe fete 
era un profesor, pe nume Ma Liangcai, care ştia să 
joace bine ping-pong şi se pricepea şi să cânte bine la 
muzicuţă. în mod obişnuit îmbrăca o uniformă 



albastră albită de la spălat; avea părul aspru şi tare, 
ochii negri ca tăciunele şi oarece coşuri pe faţă, iar 
corpul îi răspândea întotdeauna un miros curat şi 
proaspăt de săpun. Pusese ochii pe sora mea, 
Baofeng, şi venea adesea la noi în sat să vâneze păsări 
cu o armă pneumatică: doar ce punea arma la ochi şi 
pasărea şi cădea la pământ. Vrăbiile de la noi din sat, 
de cum îi zăreau umbra, o şi zbugheau disperate în 
înaltul cerului. Cabinetul sanitar al brigăzii era într-o 
cameră din fosta clădire principală a familiei Ximen, 
la răsărit, ceea ce însemna că era de-ajuns ca flăcăul 
ăsta mirosind tot a săpun să-şi facă apariţia în 
cabinet că greu mai ieşea din bătaia ochilor noştri, iar 
dacă totuşi ieşea, nu mai ieşea din bătaia ochilor 
familiei Huang. încerca să se împrietenească cu sora 
mea, iar ea, încruntată şi stăpânindu-şi aversiunea, 
stătea de vorbă cu el cam în doi peri. Ştiam că îl iubea 
pe Măgarul-cel-mare-care-rage-tare, dar acesta se 
retrăsese împreună cu echipa de lucru însărcinată cu 
Cele patru curăţenii, dispărând fără umbră, fără 
urmă, ca o nevăstuică strecurându-se într-o pădure 
deasă. Mama ştia că nu exista absolut nicio 
posibilitate ca o asemenea căsătorie să se 
împlinească, aşa că, după vaiete şi oftaturi, i-a dat 
călăuzire cu vorbe cu greutate şi venite din suflet: 

— Baofeng, mama s-a limpezit în privinţa trebii 
tale de inimă, dar cum să se poată una ca asta? El e 
din capitala judeţului, e student, e şi chipeş, e şi 
înzestrat şi are tot viitorul înaintea lui - cum să pună 
el ochii pe tine? Ascultă vorba mamii, goneşte gândul 
ăsta, nu ridica ochii prea sus, Ma e profesor la stat, 



mănâncă pâinea statului, e frumuşel de felul lui, are 
ştiinţă mare de carte, cântă şi din gură, şi din 
instrument, mai are şi mână aurită la trasul cu puşca, 
eu zic că unul la o sută găseşti ca el. De vreme ce el 
are aplecare către tine, tu ce nehotărâre mai ai? 
învoieşte-te la iuţeală, nu mai sta! Şi uită-te tu cum se 
holbează la el fetele Huang, carnea de la gură, dacă tu 
n-o mănânci, vine altul şi ţi-o înhaţă... 

Vorbele mamii aveau şi noimă, şi-aveau şi rost, iar 
mie mi se părea că Ma Liangcai şi sora mea sunt o 
pereche foarte potrivită. Deşi nu putea să sloboadă 
aşa tare cântece precum Măgarul-cel- mare, ştia să 
sufle din muzicuţă ca un ciripit dulce de la o sută de 
păsări şi să tragă cu puşca de păsările din sat fugeau 
numai când îi vedeau umbra; acestea erau însuşiri pe 
care Măgarul-cel-mare nu le avea. Dar sora asta a 
mea era căpăţânoasă din fire, hotărât moştenise firea 
lui taică-său, pentru că oricât îşi strica mama gura, ea 
răspundea mereu cu o singură vorbă: 

— Mamă, în treaba cu căsătoria eu sunt singură 
stăpână! 

După-amiaza ne-am dus din nou la arat. Jinlong, 
pe umăr cu 

O cazma, a venit după noi, neslăbindu-ne niciun 
pas. Cazmaua avea lama ascuţită şi scânteia cu o 
lumină rece: îi retezai cu ea picioarele unei vite dintr- 
o lovitură. Simţeam cea mai mare aversiune faţă de 
acţiunea sa de om care nu mai ştie nici de mamă, nici 
de tată şi-l înţepam tot timpul cu vorba. Spuneam că 
e câinele pe care -1 plimbă Hong Taiyue, un dobitoc 
nerecunoscător. Se făcea că nu mă aude şi doar când 



îi stăteam în drum lua extrem de nerăbdător o cazma 
de pământ şi mi-o arunca drept în faţă. Voiam şi eu 
să iau pământ şi să arunc în el, dar tata mă dojenea 
mereu răstindu-se la mine. Tata parcă avea ochi la 
spate, vedea fiecare mişcare şi acţiune de-a mea. Cum 
înşfăcam un bulgăre de pământ, tata zbiera: 

— Jiefang, ce vrei să faci? 

— Vreau să-l învăţ minte pe dobitocul ăsta! 
spuneam eu crunt. 

Tata mă ocăra: 

— Ţine-ţi gura, că-ţi fac fundul ferfeniţă cu bătaia! 
E fratele tău mai mare, îndeplineşte acum o sarcină 
publică, nu trebuie să 

1 te pui în drum. 

După ce araseră două brazde, animalele brigăzii 
suflau şi gâfâiau, cu deosebire vaca aceea mongolă, 
care gâfâia cel mai rău - îi auzeai de la mare 
depărtare sunetul slobozit din coşul pieptului şi care 
semăna mult cu cel al unei găini ce învăţase, printr-o 
inversare a sexelor, să cânte ca un cocos. Mi-am 
amintit de vorbele 

! C 

spuse încetişor cu câţiva ani în urmă de băiatul 
acela care vindea vite: îmi zisese că mongoleza e o 
„ţestoasă fierbinte", că nu poate să trudească din greu 
şi că vara în esenţă nu are putere de muncă, iar eu 
mi-am dat acum seama că vorba nu fusese 
mincinoasă. Mongoleza nu numai că gâfâia fără 
oprire, dar mai şi făcea spume albe la gură, arătând 
deosebit de înfricoşător. Mai apoi s-a prăbuşit cu 
capul înainte şi şi-a dat ochii peste cap, ca moartă. 



Toate vitele brigăzii de producţie s-au oprit, iar 
plugarii au mers toţi la ea, comentând în fel şi chip. 
Vorba „ţestoasă fierbinte“ a ieşit din gura unui ţăran 
în vârstă, cineva a zis că trebuie chemat veterinarul, 
iar altcineva a zâmbit cu răceală şi a spus că nici 
veterinarul n-are şmecherii cu care s-o vindece. 

Când plugul a ajuns la capătul ogorului, tata a oprit 
taurul şi i-a zis fratelui meu: 

— Jinlong, n-are rost să te ţii după noi, dacă am zis 
că n-o să lăsăm pe pământul statului nicio urmă de 
copită, de ce te mai pui la oboseală? 

Jinlong a strâmbat din nas a batjocură şi n-a 
binevoit să-i arunce nicio privire. Tata i-a spus: 

— Taurul meu nu calcă pe pământul statului şi, 
potrivit înţelegerii, nici vită, nici om de la stat nu 
calcă pe pământul meu, dar tu ai mers într-una pe 
pământul meu - în clipa asta stai pe el! 

Jinlong a privit năuc, iar după aceea a sărit ca un 
cangur speriat afară de pe pământul nostru, 
rămânând în picioare pe drumul de lângă zăgazul 
râului. 

Am strigat înveninat: 

— Trebuie să-ţi tăiem cu cazmaua copitele alea 
două! 

Jinlong era tot împurpurat şi a rămas fără vorbe. 

— Jinlong, am fost tată şi fiu o bucată de vreme, 
hai să ne iertăm unul pe altul de data asta, bine? Tu 
eşti în căutarea progresului, iar eu nu pot să te opresc 
- nu numai că nu te opresc, te şi sprijin din toate 
puterile. Tatăl tău a fost moşier, dar a fost şi 
binefăcătorul meu, iar când l-am criticat şi combătut, 




am făcut-o forţat de împrejurări, de ochii celorlalţi; 
sentimentele pe care i le-am purtat au rămas de la 
început până la sfârşit ascunse în inima mea. Pe tine 
te-am socotit într-una fiul meu, aşa că, dacă tu vrei să 
alergi spre viitorul tău, nu pot să te opresc. Sper doar 
că ai ceva căldură în inimă - să nu ti-o laşi să se 
răcească şi să devină o bucată de fier. 

— E drept că am călcat pe pământul vostru, a spus 
Jinlong nemilos, puteţi să-mi tăiaţi picioarele cu 
cazmaua! A aruncat brusc cazmaua înainte, iar capul 
ei s-a înfipt în pământ; a rămas după aceea dreaptă în 
mijlocul nostru. Jinlong a continuat apoi: Dacă nu mi 
le tăiaţi, e problema voastră, dar de cum vita voastră 
sau voi călcaţi pe pământul statului, cu sau fără 
pricină, eu n-am să mă arăt îngăduitor cu niciun preţ! 

M-am uitat la faţa lui şi la ochii aceia care păreau 
să scuipe în afară flăcări verzi şi deodată am simţit că 
mă ia cu frig pe spinare şi că mi se face pielea de 
găină. Fără doar şi poate, fratele ăsta vitreg al meu nu 
era un personaj obişnuit şi mi-am dat seama că o să 
facă ce-a zis - doar să ne treacă nouă piciorul sau 
taurului copita dincolo de hotar şi-avea să ni le taie 
fără nicio urmă de îngăduinţă. E puţin păcat când 
oameni ca ăştia se nasc în vremuri de pace - dacă el 
s-ar fi născut cu câteva zeci de ani mai devreme, în 
oricare tabără ar fi fost, ar fi devenit erou, iar dacă ar 
fi fost bandit, cu siguranţă ar fi ajuns regele 
ucigaşilor; epoca de acum era însă una a păcii, aşa că 
ura, curajul şi hotărârea sa, precum şi oţelirea şi 
nepărtinirea lui păreau să nu aibă prea mult loc să se 
exercite. 



Tata părea să se fi înfricoşat şi el, şi nu puţin: i-a 
aruncat doar o privire şi apoi şi-a luat-o grabnic de pe 
el. A ţintuit cazmaua înfiptă în pământ şi-a zis: 

— Jinlong, am vorbit mult, toate-s vorbe de rahat, 
nu le pune la inimă. Ca să te linişteşti şi ca să-mi fac 
şi eu ambiţia din sufletul meu, am să ar acum 
marginile, uită-te: dacă e să retezi, o să ai devreme ce 
reteza, ca să nu-ţi iroseşti timpul dumitale. 

Tata s-a dus apoi lângă taur, l-a mângâiat pe 
ureche, l-a lovit uşurel peste frunte şi i-a spus cu o 
voce gravă: 

— Taure! Taure... Hm, nu mai zic nimic, ai grijă 
doar să vezi bine piatra aia de hotar, să mergi drept 
ca varga şi să n-o iei într-o parte nicio juma de pas! 

A potrivit bine plugul de lemn, a ochit marginea 
ogorului şi a mânat uşurel animalul: taurul s-a pornit 
înainte. Frate-meu ţinea cazmaua în mână şi se holba 
cu ochii rotunjiţi la picioarele taurului. Acesta nu 
părea câtuşi de puţin conştient de pericolul care-1 
pândea, nu-şi încetinise viteza cu care înainta, corpul 
îi era relaxat şi spinarea cu totul stabilă - atât de 
stabilă, că i-ai fi putut foarte bine aşeza pe ea un vas 
plin ochi de apă. Tata se sprijinea de coarnele 
plugului, călca pe brazdele nou făcute şi mergea într- 
o linie perfect dreaptă. în fapt, munca aceasta se 
bizuia toată pe taur, dar cum a putut el să păstreze 
direcţia dreaptă cu ochii lui aflaţi de-a dreapta şi de-a 
stânga capului, eu nu am cum să ştiu. Am văzut doar 
cum brazda proaspăt răsturnată separa distinct 
pământul nostru de cel al statului, iar pietrele de 
hotar se aflau drept lângă ea. Când au arat până la 



ele, taurul a încetinit şi i-a dat tatii ocazia să ridice 
brăzdarul. Urmele copitelor lui se aflau toate între 
marginile ogorului nostru; nici după ce-a făcut ocolul 
complet urmele lui n-au trecut dincolo de hotar, 
răpindu-i lui Jinlong ocazia de-a intra în acţiune. 
Tata a răsuflat o dată prelung şi i-a zis lui Jinlong: 

— Te poţi întoarce acuma liniştit, nu? 

Jinlong a plecat. înainte să plece, a aruncat o 
privire, nedornic să se rupă de noi, spre picioarele 
drepte şi luminoase ale taurului, iar eu mi-am dat 
seama cât de mult regretă că n-a avut prilejul să i le 
reteze cu cazmaua. Tăişul ei ascuţit scânteia pe 
umărul lui cu lumini argintii intr-un fel pe care n-am 
să-l uit toată viaţa. 


CAPITOLUL 17 

Gâştele pică, oamenii se prăpădesc, taurul se 
sminteşte; vorbe nebuneşti şi cuvinte jură noimă 
alcătuiesc o scriere 

— Cele de mai jos să continui eu să le povestesc sau 
le spui tu? i-am cerut eu părerea lui Cap-Mare. 

Şi-a mijit ochii, părând că se uită la mine, dar mi- 
am dat seama că gândul nu-i stă deloc la faţa mea. A 
scos o ţigară din tabachera mea, şi-a dus-o la nări şi-a 
adulmecat-o, şi-a ţuguiat buzele şi n-a zis nimic, 
părând că stă să cugete la vreo chestiune însemnată. 

— Eşti mic-mic de ani, am spus, nu se poate să te 
molipseşti de obiceiul ăsta rău. Dacă la cinci ani ai şi- 



nvăţat să fumezi, la cincizeci n-o să ajungi să fumezi 
praf de puşcă? 

Nu mi-a băgat în seamă vorbele, şi-a înclinat capul 
şi şi-a ciulit uşurel urechile, de parcă ar fi ascultat cu 
atenţie ceva. 

— Nu mai vorbesc eu, am spus, sunt lucruri pe care 
le-am experimentat împreună, nu e nimic de povestit. 

— Nu, a zis el, dacă ai început, trebuie să închei. 

I-am spus că nu ştiu de unde să încep. Şi-a dat 

ochii peste cap şi-a rostit: 

— Zi de târg, de când am făcut vânzoleala. 

Am asistat la târg la numeroase parade de 
combatere a elementelor rele, de fiecare dată cu 
entuziasm debordant şi cu inima plină de voie bună. 

L-am văzut la târg pe prefectul Chen, care se 
împrietenise cândva cu tata, în timp ce-1 plimbau pe 
uliţe ca să-l arate oamenilor. Era ras în cap şi pielea 
capului îi era vineţie - în memoriile lui avea să scrie 
mai apoi că se răsese pe cap ca să împiedice gărzile 
roşii să-l înhaţe de păr; cu un măgar făcut din hârtie 
prins în jurul şalelor, alerga şi dansa în sunet de 
gonguri şi tobe după un ritm limpede şi cu un zâmbet 
de idiot întipărit pe faţă. Semăna deosebit de bine cu 
artiştii populari care se costumează în fel şi chip în 
vremea primei luni a anului. Pentru că în perioada 
Marii căliri a oţelului se ducea peste tot în inspecţie 
călare pe măgarul nostru cel negru, unii îl porecliseră 
atunci „Prefectul măgar“. De cum a început Revoluţia 
Culturală, gărzile roşii, pentru a spori amuzamentul 
şi spectaculosul paradelor de combatere a celor ce 
mergeau spre capitalism, cât şi pentru a atrage 



spectatori şi mai numeroşi, îi dăduseră lui Chen să 
călărească un măgar din hârtie al artiştilor populari. 
Multe cadre vechi şi-au scris memoriile şi, 
amintindu-şi de Marea Revoluţie Culturală, au scris 
despre vremuri însângerate şi înlăcrimate, descriind 
China din timpurile acelea ca pe un iad pe pământ, şi 
mai înspăimântător decât lagărele de concentrare ale 
lui Hitler; prefectul nostru, în schimb, a scris despre 
nefericitele întâmplări din timpul Revoluţiei 
Culturale cu umor şi într-un stil foarte viu. A scris 
cum, călare pe măgarul de hârtie, a fost dus în paradă 
de combatere la toate cele optsprezece târguri ale 
judeţului, în acest fel călindu-se şi devenind fără 
pereche de robust şi vindecându-se fără tratament de 
hipertensiune arterială, insomnii şi alte neplăceri pe 
care le avusese înainte. Spunea că, de cum auzea 
bătaia gongurilor şi a tobelor, se însufleţea şi 
picioarele îi tresăltau şi fremătau, aşa cum scutura 
din copite şi fornăia măgarul cel negru când vedea 
vreo măgăriţă. Făcând legătura cu memoriile lui, mi- 
am amintit de scena în care el dansa cu măgarul de 
hârtie prins de şale şi-am priceput de ce avea 
zâmbetul acela de idiot pe faţă. Scria că era de-ajuns 
să calce în bătaia gongurilor şi a tobelor şi se şi punea 
să danseze, mişcând încoace şi-ncolo măgarul de 
hârtie. Simţea aşa cum el însuşi se preface treptat- 
treptat într-un măgar, în acel măgar negru al familiei 
lui Lan Lian, singura care se gospodărea individual 
din tot judeţul, iar mai apoi gândurile îi pluteau prin 
aer, zăbovind acolo fără grabă, de parcă trăia în 
realitate, dar intrase nelămurit şi într-o splendidă 



iluzie. Simţea că picioarele i se separă prefăcându-se 
în patru copite, că la fund îi creşte o coadă şi că de la 
piept în sus fuziona cu grumazul măgarului de hârtie, 
ajungând asemenea făpturilor acelora pe jumătate 
om şi pe jumătate cal din mitologia greacă şi astfel 
experimentând bucuriile şi durerile unui măgar. La 
târgurile din vremea Revoluţiei Culturale nu era cine 
ştie ce neguţătorie, masele gălăgioase de oameni 
venind în marea lor majoritate să se uite la 
vânzoleală. Atunci era deja prima lună a iernii, 
majoritatea oamenilor erau îmbrăcaţi cu haine 
vătuite, dar erau şi unii tineri care, pentru a fi mai 
atrăgători, purtau doar o haină necăptuşită. Toţi 
oamenii aveau prinsă în jurul braţului o banderolă 
roşie. La tinerii care purtau haine necăptuşite 
imitând uniformele militare, galbene sau albastre, 
banderolele roşii prinse în jurul braţului aveau un aer 
cu totul deosebit şi adăugau multă culoare, în timp ce 
la bătrânii cu haine vătuite negre, rupte şi murdare 
de luceau, banderolele roşii prinse în jurul braţului 
nu erau nici cal, nici măgar. O bătrână care vindea 
păsări ţinea una cu capul în jos şi stătea la intrarea în 
Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere, şi ea 
purtând pe umăr o banderolă roşie. Cineva a 
întrebat-o: 

— Mătuşă, şi dumneata ai intrat la gărzile roşii? 

Ea şi-a ţuguiat buzele şi-a zis: 

— Dacă-i cu roşu, cum să nu intru? 

— Şi din care grupare eşti, Jinggangshan sau 
Maimuţa-de- aur-ridică-viguros? 1 

1 Jinggangshan este numele unei zone muntoase 



din sudul Chinei cu un rol însemnat în istoria 
timpurie a comunismului chinez; în timpul Revoluţiei 
Culturale, a fost şi una dintre destinaţiile favorite de 
pelerinaj ale gărzilor roşii. „Maimuţa de aur“ 
desemnează personajul din cunoscutul roman 
Călătorie spre soare-apune, dar referinţa imediată 

— Du-te-n mă-ta, ce vii la mine cu prostii d-astea, 
dacă vrei să cumperi, cumpără, dacă nu, cară-te-n 
ouăle mă-tii! 

A sosit maşina de propagandă. Era un camion 
sovietic, GAZ 51, care fusese scos din uz în timpul 
Războiului din Coreea şi care trecuse prin multe 
vânturi şi ploi şi zile cu soare: vopseaua lui verde ca 
ierba se spălăcise deja. Pe acoperiş, îi sudaseră un 
cadru de metal, iar de el legaseră patru megafoane de 
mare putere; în partea din spate fixaseră un 
generator pe benzină. Pe laterale şedeau înşiruite 
gărzi roşii îmbrăcate în imitaţii de uniforme militare, 
fiecare ţinându-se cu o mână de marginea camionului 
şi având încleştată în cealaltă Cărticica Roşie. Feţele 
le erau de un roşu aprins, poate pentru că îngheţaseră 
sau poate pentru că le erau arse de fervoarea 
revoluţionară. O fată din rândurile lor, căreia îi 
fugeau ochii într-o parte, avea colţurile gurii răsucite 
în sus şi era toată numai zâmbet. Megafoanele 
scoteau sunete care cutremurau cerul şi mişcau 
pământul - au făcut o ţărancă tânără să se sperie şi 
să lepede, un porc să se sperie, să se dea cu capul de- 
un zid şi să leşine, mai multe găini care se ouau în 
cuiburile lor să se ridice speriate în zbor şi numeroşi 
câini să latre înnebuniţi şi fără oprire, răguşindu-şi cu 



totul gâde- jurile. Mai întâi au pus imnul Estul este 
roşu, după aceea s-au oprit. S-a auzit duduitul 
generatorului şi un zgomot strident ieşit din 
megafoane, iar după aceea a răsunat o voce clară şi 
melodioasă de femeie. Acum m-am căţărat şi eu într- 
un copac bătrân şi am văzut că în camion erau 
aşezate o masă şi două scaune: pe masă se afla o 
maşinărie şi un microfon înfăşurat în stofe roşie, în 
timp ce pe scaune şedeau drepţi o fată cu părul prins 
într-o codiţă, precum şi un tânăr cu părul pieptănat 
cu cărare. Pe fată nu o cunoşteam, dar tânărul era 
Chang, Măgarul-cel-mare-care-rage-tare, cel ce 
venise la noi în sat să participe la mişcarea Celor 
patru curăţenii. De-abia apoi am aflat că Chang 
fusese repartizat la trupa de teatru a judeţului şi că de 
asemenea făcuse rebeliune, devenind comandantul 
Maimuţei de-aur. Am strigat tare din copac: „Chang, 
Chang! Măga- rule-mare-care-rage-tare!“, dar vocea 
mi-a fost înecată de sunetele înalte ieşite din 
megafon. 

Este la un vers dintr-un poem din 1961 al lui Mao 
Zedong: „Mai- muţa-de-aur ridică viguros bâta-i de-o 
mie de-ocale, şi cu ea de praf şterge văzduhul de jad 
pe-o cale de-o mie de li. “ 

Fata striga spre microfon, megafoanele îi 
amplificau vocea fa- când-o asurzitoare şi întregul 
ţinut Gaomi din nord-est auzea cuvinte ca acestea: 

— Chen Guangdi, care merge spre capitalism, un 
negustor de măgari infiltrat în rândurile Partidului, s- 
a opus Marelui salt înainte, s-a opus Celor trei 
steaguri roşii, 1 s-a legat frate cu Lan Lian, ţăranul 



individual care merge cu încăpăţânare pe drumul 
capitalismului în ţinutul Gaomi din nord-est, şi i-a 
slujit acestuia drept pavăză de apărare. Chen 
Guangdi nu este doar reacţionar în gândire, are şi o 
morală coruptă, s-a împerecheat de multe ori cu o 
măgăriţă şi-a lăsat-o grea, iar ea a născut monstru cu 
cap de om şi corp de măgar! 

— Bineeeeee! 

Din rândul maselor a izbucnit un val de urale, iar 
gărzile roşii din maşină au început să răcnească 
lozinci sub conducerea Măgarului-cel-mare: 

— Jos cu Chen Guangdi, prefectul-măgar! Jos cu 
Chen Guangdi, prefectul-măgar! Jos cu criminalul 
care se împerechează cu măgarii, Chen Guangdi! Jos 
cu criminalul care se împerechează cu măgarii, Chen 
Guangdi! 

Glasul Măgarului-cel-mare-care-rage-tare, 

amplificată de megafoane, a dus la un dezastru sonic: 
un stol de gâşte sălbatice care tocmai se roteau la 
mare înălţime prin văzduh au căzut ca nişte pietre, 
buf! buf! la pământ. Carnea de gâscă are aromă 
delicată şi e hrănitoare, e o delicatesă rară, iar în 
epoca în care nimeni nu se hrănea prea bine, să-ţi 
cadă gâşte din înalt părea să fie o mare binefacere 
căzută din cer; în realitate s-a dovedit o nenorocire 
pogorâtă peste oameni. Cei de la târg au înnebunit şi 
s-au bulucit toţi, aolind cu voci ascuţite, mai 
înfricoşător decât o haită de câini înnebuniţi de 
foame. Cel care a izbutit să înhaţe primul o gâscă 
pesemne că a trăit o bucurie nebună, dar pasărea i-a 
fost trasă pe dată din mână de nenumărate alte 



mâini. Penele au căzut la pă 

1 „Cele trei steaguri roşii“ sub care socialismul 
urma să se construiască în China - linia generală a 
construcţiei socialiste, mişcarea cunoscută sub 
numele de „Marele salt înainte“ şi formarea 
comunelor populare, ca unităţi economice, politice şi 
administrative - este numele unei campanii 
naţionale lansate în China în vara anului 1958. 

Mint, puful fin s-a ridicat în zbor, aripile au fost 
sfâşiate-n bucăţi, picioarele au căzut în mâinile 
unuia, capul şi o bucată de gât au fost smulse de altul 
şi ridicate sus-sus deasupra capului, lăsând să picure 
sângele, pic! pic! Numeroşi oameni au apăsat pe 
umerii şi capetele celor din faţa lor, zbughind-o 
înainte ca ogarii. Unii au fost răsturnaţi şi călcaţi în 
picioare, alţii au fost storciţi în înghesuială, iar altora 
le-au spart burţile în picioare, în timp ce mai erau şi 
unii care plângeau şi ţipau ascuţit: „Mamă, mamă... 
aoleu... ajutor!“ Cei veniţi la târg s-au strâns şi s-au 
prefăcut în câteva zeci de grupuri negre-negre şi-au 
început să se rostogolească fără oprire, strigându-şi 
amarul până la cer, cu ţipetele lor amestecându-se cu 
mugetul megafoanelor -, Aoleu, capul meu.. 
Devălmăşia s-a preschimbat în luptă bezmetică, iar 
aceasta s-a prefăcut în bătaie. Din socotelile de după, 
a reieşit că şaptesprezece oameni au murit călcaţi în 
picioare, cei răniţi în înghesuială fiind nenumăraţi. 

Unii dintre morţi au fost duşi de rubedenii, pe alţii 
i-au tras până în dreptul măcelăriei aşteptând să vină 
să-i ia; răniţii au fost, unii, duşi de rubedenii la spital 
sau acasă, alţii s-au târât singuri la marginea 



drumului, alţii au pornit şchiopătând şi şontorogind 
către locurile unde voiau să ajungă şi încă alţii s-au 
trântit la pământ hohotind tare. Era prima oară când 
mureau oameni în timpul Revoluţiei Culturale în 
ţinutul Gaomi din nord-est: mai apoi, deşi au avut loc 
bătăi adevărate şi atent plănuite, cu cărămizi şi olane 
umplând cerul în zbor şi cuţite şi bâte dansând 
laolaltă, numărul morţilor şi răniţilor nu a mai ajuns 
atât de mare ca acum. 

în copac, eu am fost în deplină siguranţă. Am privit 
totul de sus şi-am zărit cu ochii mei desfăşurarea 
completă a treburilor - fiecare detaliu l-am văzut 
limpede. Am văzut cum au căzut gâştele sălbatice şi 
cum au fost sfârtecate barbar de oamenii de-acolo. 
Am văzut expresiile lacome, smintite, stupefiate, 
îndurerate şi pline de hidoşenie de pe chipurile 
oamenilor, am auzit sunetele gălăgioase, pline de jale 
şi durere, dar şi de bucurie nebună, pe care le-au 
scos, am adulmecat mirosul greu de sânge şi acreală, 
am simţit curenţi de răceală de gheaţă şi valuri de 
căldură încinsă şi toate m-au dus cu gândul la 
războaiele din legende. Deşi analele judeţului 
compilate după Revoluţia Culturală explică căderea 
gâştelor din cer drept rezultat al gripei aviare, eu am 
să rămân mereu neclintit în convingerea că le-au 
cutremurat jos din zbor sunetele intense şi ascuţite 
ieşite din megafon. 

După ce tulburarea s-a liniştit, parada a continuat 
să se desfăşoare. După ce trecuseră prin asemenea 
eveniment petrecut pe neaşteptate, oamenii erau mai 
rezervaţi; prin târgul în care înainte se îngrămădiseră 



laolaltă zece mii de capete se deschidea acum un 
drum alb-cenuşiu, plin de băltoace de sânge şi 
cadavre de gâşte făcute ferfeniţă. Pe unde bătea 
vântul, izul dădea pe dinafară, iar penele de gâscă se 
rostogoleau peste tot. Bătrâna care vindea păsări 
mergea şovăielnică pe uliţă ştergându-şi nasul şi ochii 
cu banderola roşie, plângând şi ţipând: 

— Puii mei, puii mei... Dar-ar glonţul peste voi de 
tâlhari, daţi-mi puii înapoi... 

Camionul GAZ 51 s-a oprit în locul unde se 
mărgineau târgul de animale şi cel de lemne, iar 
gărzile roşii au coborât în majoritate din el, 
aşezându-se cu expresii epuizate pe o grămadă de 
lemne care răspândea mireasmă de răşină de pin. 
Meşterul Song, bucătarul cu faţa ciupită de vărsat de 
la cantina comunei, a adus cu cobiliţa două căldări de 
ciorba de fasole ca să-şi exprime sprijinul pentru 
micii generali din gărzile roşii veniţi din capitala 
judeţului: din căldări ieşeau aburi calzi, iar mireasma 
ciorbei dădea pe dinafară în toate părţile. 

Song ciupitul-de-vărsat a dus căuş în mâini un bol 
până în faţa maşinii, l-a ridicat deasupra capului şi i- 
a invitat pe comandantul Măgarul-cel-mare şi pe 
crainica din rândul gărzilor roşii să mănânce. 
Comandantul nu l-a luat în seamă şi a strigat în 
microfon fierbând de mânie: 

— Aduceţi încoace monştrii şi demonii! 

Mai apoi, monştrii şi demonii, avându-i în fruntea 
lor pe pre- fectul-măgar Chen Guangdi, s-au repezit 
cu nemăsurat de mare bucurie afară din curtea 
comunei. Aşa cum am descris mai înainte, corpul 



prefectului-măgar fuzionase cu măgarul de hârtie: 
când a intrat în scenă, capul îi era încă de om, dar 
după ce a fluturat o clipă din el, transformarea s-a şi 
petrecut, iar urechile lui, întocmai ca în efectele 
speciale pe care le-am văzut mai apoi în filme şi la 
televizor, s-au mărit treptat-treptat, s-au înălţat şi, 
aşa cum se strecoară afară din tulpinile plantelor 
tropicale frunzele lor cele grase şi voinice sau aşa cum 
se strecoară afară din pupă o molie uriaşă, şi-au 
scânteiat mătăsos lucirea nobilă şi cenuşie şi şi-au 
adăugat un strat de peri fini şi lungi, care, atinşi cu 
mâna, ar fi fost hotărât extrem de plăcuţi la pipăit. 
După aceea faţa i s-a lungit, ochii i s-au mărit şi i-au 
deviat spre lateral, şaua nasului i s-a lăţit, i s-a şi albit 
şi şi-a adăugat un puf alb şi mărunt care, atins cu 
mâna, ar fi fost şi el hotărât extrem de plăcut la 
pipăit. Gura i s-a plecat în jos, s-a separat într-o parte 
inferioară şi una superioară, buzele i s-au făcut 
groase şi cărnoase şi, atinse cu mâna, ar fi fost şi ele 
hotărât extrem de plăcute la pipăit. Dinţii mari şi albi 
ca zăpada au fost la început acoperiţi de buzele de 
măgar, însă de cum a văzut femeile din rândul 
gărzilor roşii, cu banderolele lor roşii pe braţ, el şi-a 
răsfrânt cu putere buza de sus, dezvelindu-şi-i. Noi 
avusesem acasă măgar, iar obişnuinţele măgarilor îmi 
erau deosebit de limpezi. Ştiam că măgarul de cum îşi 
răsfrânge buza de sus urmează să intre-n călduri, iar 
după aceea îşi şi întinde la vedere scula cea foarte 
mare ţinută înainte ascunsă. Din fericire, firea 
omenească a prefectului Chen încă exista, 
transformarea în măgar nu avusese loc până la capăt, 



aşa că, deşi îşi dezvelise dinţii, scula i-a rămas 
reţinută. Urmându-1 îndeaproape venea fostul 
secretar al comunei, Fan Tong, da, cel care îi fusese 
înainte secretar prefectului Chen şi care murea după 
carnea de măgar; pentru că-i plăcea cel mai mult să 
mănânce scula de măgar, gărzile roşii îi sculptaseră 
una dintr-un nap mare dintre cei care creşteau din 
belşug în ţinutul Gaomi din nord-est - în fapt nu 
dăduseră cine ştie ce din cuţit, strunjiseră niţel capul 
napului cu cuţitul, îl înnegriseră cu cerneală şi gata. 
Imaginaţia maselor era foarte bogată şi nu era nimeni 
să nu ştie ce simboliza acest nap vopsit în negru. 
Celui numit Fan i se citea amărăciunea pe faţă, 
grăsimea îi încetinea mişcările, păşea în neorânduială 
şi nu se potrivea cu bătaia gongurilor şi tobelor, 
creând devălmăşie în gruparea monştrilor şi 
demonilor. O gardă roşie cu o vargă în mână îl altoia 
peste fund, şi cum îl altoia, el şi sărea puţin, plângând 
şi văitându-se. Garda roşie a schimbat apoi mişcarea 
şi s-a pus să-i dea cu varga în cap, iar el a parat 
grabnic loviturile cu chestia aia din mână care imita 
bărbăţia măgarului; imitaţia de mătărângă de măgar 
s-a rupt, lăsând la vedere înfăţişarea adevărată a 
napului - alb şi fragil şi zemos. Oamenii au izbucnit 
în hohote de râs. Nici gărzile roşii nu şi-au putut 
stăpâni chicotelile şi l-au ridicat pe Fan Tong pe sus, 
dându-1 pe mâna unor fete din rândurile lor, care l-au 
forţat să mănânce, atunci şi acolo, bărbăţia măgarului 
secţionată în două. Fan Tong a spus că cerneala e 
otrăvitoare şi nu poate fi mâncată. Feţişoarele fetelor 
s-au colorat într-un roşu aprins, de parcă ar fi răbdat 



o insultă extrem de mare. 

— Golanule, golan împuţit ce eşti! 

Nu l-au lovit cu pumnii, doar cu picioarele, 
alternând poziţiile. Fan Tong se rostogolea peste tot, 
văicărindu-se fără oprire şi strigând: 

— Micilor generali, micilor generali, nu mai daţi, 
nu mai daţi, o mănânc, o mănânc... 

A înşfăcat napul şi a muşcat cu toată tăria din el. 

— Mănâncă mai repede! 

A mai luat o gură, obrajii i s-au umflat până sus, de 
nu mai avea cum să mestece. Cuprins de îngrijorare, 
a dat totul pe gât şi s-a înecat de şi-a dat ochii peste 
cap. Sub conducerea prefectu- lui-măgar, cei mai 
bine de zece monştri şi demoni şi-au făcut fiecare 
numărul, ghiftuindu-le spectatorilor privirile. Cei 
care zăngăneau în gonguri, bubuiau în tobe şi dădeau 
în talgere erau specialişti, fuseseră înainte 
percuţionişti în trupa de teatru a judeţului şi ştiau să 
bată câteva zeci de ritmuri: cei din trupele modeste 
de la ţară n-aveau cum să se compare cu ei. Faţă de 
ei, cei din trupa de gonguri şi tobe de la noi din sat 
erau doar nişte obrăznicături bune să bată în fier 
vechi ca să bage vrăbiile în sperieţi. 

Trupele de paradă din satul Ximen au venit dinspre 
capătul de est al târgului. în spate cu toba era Sun 
Long, cel ce bătea la ea era Sun Hu, din gonguri 
zăngănea Sun Bao, iar din talgere lovea Sun Biao. Cei 
patru fraţi din familia Sun erau din familie de ţărani 
sărmani, aşa că gongurile, tobele, talgerele mari şi 
cele mici, toate uneltele astea care puteau să scoată 
sunete uriaşe, se cuvenea să stea în mâinile lor. în 



faţa lor se aflau monştrii şi demonii din sat care 
mergeau spre capitalism. Hongtaiyue scăpase de Cele 
patru curăţenii, dar nu putuse scăpa şi de Revoluţia 
Culturală. Purta pe cap o tichie din hârtie, iar pe 
spate avea lipită o lozincă scrisă cu caractere mari. 
Caracterele erau o imitaţie a stilului Song, erau scrise 
apăsat şi, cu vigoare şi, de cum le vedeai, şi ştiai că 
ieşiseră din mâna lui Ximen Jinlong. Hong Taiyue 
mai ţinea în mână şi un os de bou împodobit pe 
margini cu inele de aramă, ceea ce mă ducea cu 
gândul la istoria lui glorioasă. Tichia din hârtie nu se 
potrivea cu dimensiunile capului său, îi cădea şi se 
apleca în toate părţile şi trebuia neîntârziat 
îndreptată. Dacă nu putea să facă acest lucru, un 
tânăr cu sprâncene groase şi nas înalt îi dădea în fund 
cu genunchiul. Acest tânăr era fratele meu vitreg, 
Ximen Jinlong. Numele lui oficial era în continuare 
Lan Jinlong. Inteligent, nu vrusese să-şi schimbe 
numele de familie, pentru că de cum şi l-ar fi 
schimbat, originea lui ar fi devenit cea de moşier 
samavolnic, iar el ar fi devenit un om mai prejos 
decât toţi ceilalţi; tata, pe de altă parte, deşi se 
gospodărea individual, nu-şi schimbase statutul de 
muncitor al câmpului, şi să fii muncitor al câmpului 
era tichie de mărgăritar, care scânteia lucitor în acele 
vremuri şi nici cu o mie de galbeni n-o puteai 
cumpăra. 

Fratele meu purta o haină adevărată de armată, pe 
care o ros- tuise de la Chang, Măgarul-cel-mare-care- 
rage-tare. în partea de sus avea haina asta adevărată 
de armată, iar jos nişte pantaloni albaştri de trening, 



în timp ce în picioare era încălţat cu pantofi cu bot 
îngust din pânză kaki şi cu talpă albă de plastic, iar la 
brâu era încins cu o centură de piele cu nasturi de 
aramă şi lată de trei degete: cu centuri de felul ăsta 
erau încinşi întotdeauna bravii ofiţeri din Armata a 
Opta sau din Noua Armată a Patra, iar acum şi fratele 
meu era încins cu una. îşi ţinea mânecile suflecate 
sus de tot, iar în jurul braţului îi era prinsă larg 
banderola gărzilor roşii. Banderolele roşii ale celor 
din sat erau cusute din pânză roşie, iar caracterele de 
pe ele erau pictate cu vopsea galbenă picurată prin- 
tr-un decupaj de carton. Banderola fratelui meu era 
din mătase roşie de cea mai bună calitate, iar 
caracterele de pe ea erau brodate cu fir auriu de 
mătase. în tot judeţul erau doar zece banderole de 
acest fel, pe care le făcuse într-o singură noapte o 
lucrătoare excepţional de înzestrată de la atelierele de 
artizanat de la judeţ. Brodase doar nouă banderole şi 
încă o jumătate, iar apoi scuipase sânge şi murise. 
Sângele pătase ultima banderolă intr-un fel deosebit 
de tragic şi înălţător: pe aceasta o purta acum frate- 
meu, pătată de sânge şi doar cu caracterul „roşu“ 
brodat pe ea. Celelalte două caractere rămase le 
brodase sora mea, Ximen Baofeng. Fratele meu 
dobândise această comoară când se dusese la judeţ la 
comandamentul Maimuţei-de-aur să-şi viziteze 
prietenul, pe Măgarul- cel-mare-care-rage-tare. Când 
cei doi Măgari s-au revăzut după multă vreme, 
însufleţirea le-a fost fără pereche: şi-au strâns 
mâinile şi s-au îmbrăţişat, s-au salutat cu saluturile 
vremurilor revoluţionare, iar după aceea s-au pus la 



curent unul pe celălalt cu privire la ce se petrecuse de 
când se despărţiseră, precum şi la starea revoluţiei la 
judeţ şi în sat. Deşi nu fusesem de faţă, ştiam că 
Măgarul-cel-mare hotărât întrebase despre sora mea 
- în creierul lui sigur mai dăinuia imaginea ei. 

Fratele meu se dusese la judeţ să aducă învăţătură. 
Când se stârnise Marea Revoluţie Culturală, toţi cei 
din sat erau neliniştiţi şi gata de acţiune, numai că 
nimeni nu ştia cum anume trebuia făcută revoluţia 
asta. Jinlong era inteligent şi putea să pătrundă 
esenţa problemei. Măgarul-cel-mare îi spusese o 
singură vorbă: 

— Combate cadrele de partid cum i-au combătut 
atunci pe moşierii samavolnici! Bineînţeles că nici pe 
moşierii, chiaburii şi contrarevoluţionarii deja 
combătuţi şi răsturnaţi nu-i poţi lăsa să aibă zile 
bune. 

Pricepându-1 bine pe celălat, fratelui meu parcă a 
început să-i clocotească sângele în corp. La 
despărţire, Măgarul-cel-mare i-a dăruit fratelui meu 
această banderolă roşie neterminată şi un buchet de 
fire aurii de mătase, spunându-i: 

— Sora ta are mintea iute şi mâinile iscusite, pune- 
o pe ea s-o termine de brodat. 

Frate-meu a dibuit în raniţă cadoul trimis de sora 
mea pentru Măgarul-cel-mare - o pereche de 
branţuri migălos brodate cu fir de mătase multicolor. 
Când fetele de la noi dau cuiva branţuri în dar 
înseamnă că se leagă să se mărite cu omul în cauză. 
Pe branţuri erau brodate două raţe mandarine care se 
jucau în apă. Firele roşii, dar şi verzii, cusături şi fire, 



mii şi iar mii, formă bogată şi foarte vie, iubirea toată 
pe veşnicie. Măgarilor li s-a înroşit amândurora uşor 
faţa. Măgarul-cel-mare a primit branţurile şi a spus: 

— Te rog să-i transmiţi tovarăşei Lan Baofeng că 
raţele mandarine şi fluturii ţin de sentimentalismul 
burghezo-moşieresc; estetica proletară are de-a face 
cu pinii, soarele roşu, marea, munţii înalţi, torţele, 
secerele, topoarele, dacă vrea să brodeze, să brodeze 
aceste lucruri. 

Fratele meu a încuviinţat solemn din cap - sigur 
avea să transmită vorbele comandantului. Acesta şi-a 
dat jos haina militară de pe el şi a spus cu gravitate: 

— Mi-a adus-o în dar un coleg care e instructor 
politic în armată, uită-te, are patru buzunare, face 
parte din efectele militare adevărate, băieţică ăla de la 
societatea Wujin de la judeţ a venit cu o bicicletă 
„Căprioara de aur“ nouă-nouţă, dar tot nu m-am 
îndurat să o dau la schimb! 

După ce s-a întors în sat, fratele meu a întemeiat 
detaşamentul din satul Ximen al gărzilor roşii din 
gruparea Maimuţa-de-aur, şi de cum steagul lui s-a 
înălţat, masele s-au ridicat în întâmpinare. Tinerii 
din sat aveau o stimă nemăsurată pentru Jinlong 
chiar şi în vremurile obişnuite, iar acum se cheamă că 
găsiseră ocazia să-l sprijine. Au ocupat sediul brigăzii, 
au vândut un catâr şi două vaci şi s-au ales cu o mie 
cinci sute de yuani. Au cumpărat de ei pânză roşie - 
din care au făcut la iuţeală banderole, steaguri roşii şi 
ciucuri pentru suliţe - precum şi nişte megafoane; 
din banii rămaşi, au cumpărat zece găleţi de vopsea 
roşie, cu care au făcut din uşa, ferestrele şi pereţii 



sediului brigăzii o întindere de roşu; până şi caisul 
din curte l-au vopsit în roşu. Când tata şi-a exprimat 
împotrivirea, Sun Hu i-a tras o bidinea de vopsea 
peste faţă, făcându-i-o pe jumătate roşie, pe jumătate 
albastră. Tata a înjurat bombănind, în timp ce 
Jinlong stătea deoparte şi se uita cu ochi reci, 
nebăgându-1 deloc în seamă. Tata, neînţelegând prea 
bine cum stăteau lucrurile, s-a apropiat de Jinlong şi- 
a întrebat: 

— Feciorule, iar vrei să schimbi stăpânirea? 

Jinlong, cu mâinile în şold şi pieptul scos înainte, a 

răspuns cât se poate de tranşant: 

— Da, vreau să schimb stăpânirea! 

Tata iar l-a întrebat: 

— Adică dumneata vrei să spui că Mao Zedong nu 
mai e preşedinte? 

Jinlong a rămas fără vorbe, dar după un moment a 
rostit cu mare mânie: 

— înroşiţi-i şi jumătatea aia de faţă albastră! 

Fraţii Sun - Long, Hu, Bao şi Biao - au dat năvală 

grămadă peste el, doi i-au sucit braţele, unul l-a 
înhăţat de păr, iar ultimul a pălălăit cu bidineaua, 
mânjindu-1 pe toată faţa cu un strat gros-gros de 
vopsea roşie. Tata a dat drumul unui şuvoi de 
înjurături, iar vopseaua roşie i-a curs aşa şi în gură, 
înroşindu-i dinţii. Avea un aspect chiar înfiorător, 
ochii i se prefăcuseră în două găuri negre, iar 
vopseaua de pe sprâncene stătea să i se scurgă 
înăuntru în orice clipă. Mama a dat fuga afară din 
casă şi-a început să strige plângând: 

— Jinlong, Jinlong, e tatăl tău, cum poţi să-i faci 




una ca asta? 

Jinlong a răspuns cu mare răceală: 

— Toată ţara e o întindere roşie, niciun loc nu 
rămâne neatins. Marea Revoluţie Culturală înseamnă 
să faci revoluţie împotriva facţiunii ce merge spre 
capitalism, a moşierilor, chiaburilor şi 
contrarevoluţionarilor! Gospodăriile individuale nu 
rămân nici ele neatinse! Dacă nu renunţă să se 
gospodărească individual şi continuă să meargă pe 
drumul capitalist, o să-l punem în găleată să se 
îmbibe în vopsea roşie! 

Tata şi-a frecat o dată faţa, apoi încă o dată, şi 
frecându-şi-o a simţit că vopseaua stă să-i între în 
ochi: se freca exact de frică să nu-i între în ochi, dar 
sărmanul de el de cum s-a apucat să se frece şi-a 
băgat şi mai multă vopsea roşie în ochi! Aceasta îi 
ardea ochii, atât de tare că s-a pus să sară în sus şi să 
schelălăie de durere. După ce-a obosit să sară, s-a dat 
peste tot pe jos de-a rostogolul, um- plându-se de 
găinaţ de pasăre. Curtea toată roşie şi omul acesta şi 
el cu faţa roşie au înfricoşat păsările mamei şi pe cele 
ale lui Wu Qiuxiang de li s-au răvăşit minţile - n-au 
mai cutezat să între la loc în coteţe şi-au zburat peste 
zid, au zburat în cais, au zburat pe coama casei. 
Ghearele li se pătaseră şi ele de vopsea roşie, aşa că 
pe unde mergeau, lăsau urme roşii de gheare. 
Plângând amarnic şi fără oprire, mama m-a strigat: 
„Jiefang, fiule, du-te repede şi cau- tă-ţi sora, să-i 
scape ochii tatii...“ în mână cu o suliţă cu ciucuri 
smulsă de la o gardă roşie şi sufocat de mânie, mă 
pregăteam să-l împung pe Jinlong şi să-i fac în corp 



nişte găuri transparente, ca să văd ce lichid îi curge la 
urma urmei prin el insului ăsta care nu mai ştia nici 
de mamă, nici de tată - presupuneam că sângele îi e 
negru. Rugămintea disperată a mamii şi starea 
nenorocită a tatii m-au făcut să n-am încotro şi să las 
pentru moment gândul de-a-1 găuri pe jinlong: 
chestiunea de primă importanţă era acum să salvez 
ochii tatii. Trăgând după mine suliţa cu ciucuri, am 
luat-o la fugă pe uliţă. „Ai văzut-o pe soră-mea?“ am 
întrebat o bătrână cu părul alb. Bătrâna îşi freca ochii 
înlăcrimaţi şi scutura necontenit din cap, părând că 
nu înţelege ce-i spun. Am întrebat un moş rămas fără 
păr în cap:, Ai văzut-o pe soră-mea?“ Gârbovin- du - 
se de spate şi zâmbind prosteşte, a arătat spre ureche 
- oh! era surd, n-auzea niciun fel de sunet., Ai văzut - 
o pe soră-mea?“ L-am tras de umăr pe unul care 
împingea o bicicletă, iar aceasta i s-a răsturnat într-o 
parte: tot pietrişul pe care-1 avea într-un coş i s-a 
rostogolit pe uliţă, frecându-se, alunecând şi 
răsunând clar şi melodios. A scuturat din cap, 
zâmbind amar, dar nu i-a sărit ţandăra - s-ar fi 
cuvenit să-i sară, dar nu i-a sărit, era chiaburul Wu 
Yuan, cel care cânta bine la flaut, numai şoapte şi 
suspine, cu eleganţă de maestru. Era un om din 
vremurile de altădată, aşa cum ai spus şi tu, fusese 
prieten bun cu Ximen Nao, moşierul samavolnic. Am 
zburat mai departe, în timp ce în spatele meu Wu 
Yuan s-a apucat să culeagă pietrele să le pună înapoi 
în coş. Pietrele le ducea către curtea familiei Ximen, 
conform ordinului dat de Ximen Jinlong, 
comandantul detaşamentului din satul Ximen al 



gărzilor roşii din gruparea Maimuţa-de-aur. M-am 
lovit nas în nas cu Huang Huzhu, care venea alergând 
din faţă. Cele mai multe fete din sat îşi purtau părul 
scurt, cu cărare băieţească, lăsându-şi la iveală pielea 
negricioasă a capului şi ceafa cea albă; ea era singura 
care se căpoşea să şi-l poarte strâns într-o coadă 
mare, legată la capăt cu un şnur roşu: feudală, 
conservatoare, inflexibilă, putea să rivalizeze cu felul 
în care tata continua fără urmă de şovăială să se 
gospodărească individual. Nu avea să treacă însă 
multă vreme şi coada ei cea mare avea să-şi găsească 
bună folosinţă; jucând-o pe Li Tiemei din opera 
revoluţionară model însemnări despre lampionul 
roşu, ea nici că va mai avea nevoie de machiaj, căci Li 
Tiemei exact o coadă mare din asta are! Până şi 
actriţele din trupa de teatru a judeţului care o jucau 
pe Li Tiemei trebuiau să-şi prindă o coadă falsă, în 
timp ce Li Tiemei a noastră avea coadă adevărată, cu 
fiecare fir de păr lipit de pielea capului. De-abia apoi 
am aflat că Huang Huzhu nici moartă nu voia să-şi 
taie părul din pricină că acesta era străbătut de vase 
capilare - dacă-1 tăiai, din el se prelingeau firicele de 
sânge. Fiecare fir era aspru şi tare şi-l simţeai cărnos 
când trăgeai de el; păr de acest fel rar se vede pe 
lume. După ce m-am lovit nas în nas cu ea, am 
întrebat-o: 

— Huzhu, ai văzut-o pe soră-mea? 

A deschis gura şi-a închis-o la loc, dând să zică ceva 
şi-apoi oprindu-se - rece, dispreţuitoare, nedând nici 
doi bani. Fără să-mi pese de expresia ei, am ridicat 
glasul: 



— Te-am întrebat dacă ai văzut-o pe soră-mea! 

Făcând pe neştiutoarea, a întrebat şi ea: 

— Dar cine e soră-ta? 

— Pizda mă-sii, Huzhu, tu nu ştii cine-i soră-mea? 
Dacă nu ştii cine-i soră-mea atunci nu ştii nici cine-i 
maică-ta! Soră-mea, Lan Baofeng, agent sanitar, 
doctor desculţ! 

— A, de ea întrebi? A strâmbat din gura ei mică şi, 
pe un ton peste măsură de dispreţuitor, a adăugat, 
prefăcându-se că răspunde cum se cuvine, dar cu 
evidentă acreală: E la şcoală, se îmbârligă cu Ma 
Liangcai, du-te repede să-i vezi. Un câine şi o căţea, 
care mai de care mai destrăbălat, mai că nu s-au 
împreunat deja! 

Auzind-o, am tras o sperietură zdravănă - nu mi-ar 
fi trecut prin cap că Huzhu cea atât de desăvârşită în 
toate cele poate să scoată asemenea vorbe 
grosolane... 

— Din cauza Marii Revoluţii Culturale! a spus cu 
mare răceală Cap-Mare Lan Qiansui. 

...Degetele îi sângerau iarăşi fără pricină, aşa că i- 
am înmânat în mare grabă leacul miraculos pregătit 
din timp; şi l-a pus pe degete, iar sângele s-a oprit 
numaidecât. 

Faţa ei îmbujorată şi pieptul rotunjit m-au făcut pe 
loc să pricep: deşi nu era musai că era îndrăgostită în 
taină de Ma Liangcai, faptul că îl văzuse lipicios cu 
soră-mea o făcuse să nu se simtă în largul ei. 

— Nu te rezolv pe tine acum, te-aranjez eu altă 
dată, stricată destrăbălată ce eşti tu, îndrăgostită de 
frate-meu - care frate? nu mai e frate-meu, de mult 



nu mai e frate-meu, e doar sămânţa rea rămasă de pe 
urma lui Ximen Nao. 

— Atunci şi soră-ta e tot sămânţa rea rămasă de pe 
urma lui Ximen Nao. 

Mi-a închis gura cu vorba asta, parcă dădusem pe 
gât o prăjitură fierbinte de orez lipicios. 

— Nu-s la fel, am zis, ea e bună, e blândă, are inima 
bună, sângele roşu, miroase a om, e soră-mea. 

— în curând n-o să mai miroasă a om, o să aibă iz 
de câine pe tot corpul, că doar e javră corcită ieşită 
din împreunarea lui Ximen Nao cu o căţea, cum vine 
vremea ploioasă, cum începe să dea pe dinafară 
putoare de câine, a zis Huzhu scrâşnind din dinţi. 

Mi-am răsucit suliţa cu ciucuri roşii cu gândul s-o 
împung cu ea - în vremuri revoluţionare, poporul 
organizează execuţiile! Comuna populară Jiashan a 
transferat dreptul de a face execuţii la nivelul satului, 
iar în satul Mawan într-o zi şi o noapte au omorât 
treizeci şi trei de oameni, cel mai în vârstă de optzeci 
şi opt de ani şi cel mai tânăr de treisprezece: pe unii i- 
au bătut cu bâtele până i-au omorât, pe alţii i-au tocat 
în două bucăţi cu tocătoarea de paie. Am ridicat suliţa 
şi-am ţintit spre pieptul ei; ea şi l-a ridicat şi şi l-a 
scos înainte: „împunge! împunge şi fă-mi felul dacă ai 
sânge în tine! Am trăit de-ajuns, de-ajuns şi mai de- 
ajuns!“ în timp ce zicea asta, din ochii ei frumoşi se 
rostogoleau lacrimi. Treaba era oarecum de neînţeles 
şi cumva greu de cântărit - era totuşi Huzhu, cea care 
crescuse cu mine de mică şi care odată, pe când ne 
jucam cu toţii în fundul gol pe o grămadă de nisip, 
deodată devenise interesată de cocoşelul dintre 



picioarele mele şi se-ntorsese plângând la mama ei, 
Wu Qiuxiang, cerându-i un co- coşel, de ce Jiefang 
are şi eu n-am? Wu Qiuxiang mă ocărâse straşnic 
stând sub cais: „Jiefang, golan mic ce eşti, dacă mai 
îndrăzneşti s-o necăjeşti pe Huzhu, să fii atent să nu 
ţi-o tai!“ Lucrurile din trecut îmi erau limpezi 
înaintea ochilor, dar uite că Huzhu devenise, cât ai 
clipi din ochi, şi mai de nemăsurat de adâncă decât 
Cotul-ţestoaselor din râu. M-am răsucit şi-am luat-o 
la sănătoasa, nu pot să rabd lacrimile femeilor. De 
cum plânge una, nasul începe să mă furnice şi mă ia 
cu ameţeală. Această fire slabă mi-a făcut rău toată 
viaţa. Am spus: 

— Ximen Jinlong a vărsat vopsea roşie în ochii 
tatii, mă duc s-o caut pe soră-mea să-i scape ochii... 

— Aşa vă trebuie, în familia aia vă muscaţi între voi 
ca nişte câini... 

Vorbele ei crunte răsunau la mare depărtare. Se 
chema totuşi că scăpasem de Huzhu - fata faţă de 
care simţeam o oarecare ură, o oarecare frică şi o 
oarecare iubire. Ştiam că ea nu mă place, dar, în fond, 
tot îmi spusese unde era soră-mea. 

Şcoala primară se afla la capătul de apus, lângă 
zidul de împrejmuire al satului. Avea o curte mare şi 
solitară, ale cărei ziduri fuseseră ridicate cu cărămizi 
din morminte, aşa că spiritele multor morţi erau 
ataşate de zidurile acestea şi ieşeau noaptea să 
rătăcească. Dincolo de ziduri se afla o pădure întinsă 
de pini negri în care se găseau bufniţe; ţipetele lor 
pline de jale şi durere le îngheţau oamenilor sângele 
în vine. Era o minune că nu puseseră pădurea la 



pământ ca să slujească drept combustibil la călirea 
oţelului. Aceasta era întru totul din pricina unui 
cedru bătrân din mijlocul ei - cum îi dădeai un topor, 
începea să clipocească afară din el sânge. Cine a mai 
văzut copac din care să curgă sânge? Era întocmai ca 
părul lui Huzhu, cum îl tăiai, cum dădea sângele din 
el. Se vede că toate cele ce pot dăinui au câte ceva 
ieşit din comun. 

într-adevăr, am găsit-o pe sora mea în cancelaria 
şcolii. Nici gând să cocheteze cu Ma Liangcai, îi pansa 
acestuia o rană. Nu se ştie cine îi spărsese capul, iar 
sora mea i-1 lega cu bandaj şi-n cruciş, şi-n curmeziş, 
lăsându-i neacoperit doar un ochi, cât să vadă pe 
unde merge, nasul, ca să respire cu el, şi gura ca să 
vorbească, să bea şi să mănânce. Semăna foarte mult 
cu soldaţii naţionalişti schilodiţi în filme de cei 
comunişti. Ea arăta întru totul ca o soră medicală, 
fără nicio expresie pe faţă, de parcă era sculptată 
dintr-o marmură lucioasă rece ca gheaţa. Geamul din 
fereastră era spart, iar cioburile fuseseră luate toate 
de copii - le luaseră pentru mamele lor, să le 
folosească la curăţatul cartofilor. Cioburile mai mari 
erau acum prinse în grilajele de şipci de la ferestre - 
puteai să te uiţi dinăuntru la oamenii de-afară şi 
lăsau să treacă şi lumina soarelui. Vântul care bate pe 
înserat în toamna târzie s-a pornit dinspre pădurea 
de pini, aducând cu el miros de ace şi răşină de pin şi 
sudând pe jos hârtiile de pe masa din cancelarie. Din 
geanta ei cărămizie de medicamente făcută din piele 
de vacă, sora mea a scos o sticluţă din care a vărsat 
nişte pastile, pe care le-a împachetat într-o hârtie 



culeasă de pe jos, spunându-i: 

— Le iei după masă, câte două deodată, de trei ori 
pe zi. 

El a zâmbit amar: 

— N-are rost să le iroseşti, gata cu înainte şi după 
masă, gata şi cu masa, intru în greva foamei ca să 
protestez împotriva atrocităţilor fasciste... Noi 
suntem ţărani sărmani de trei generaţii, cu rădăcini 
roşii şi mlădiţe drepte, pe ce se bazează ei să vină să 
mă ia la bătaie? 

Sora mea i-a aruncat o privire plină de înţelegere şi 
a spus cu voce joasă: 

— Tovarăşe profesor Ma, nu te mai agita, nu-ţi face 
bine să te agiţi... 

El şi-a întins brusc mâinile şi le-a apucat pe ale ei, 
bâiguind dezlânat: 

— Baofeng, Baofeng, fii a mea, hai să fim 
amândoi... De-atâţia ani de zile, mănânc şi mă 
gândesc la tine, dorm şi mă gândesc la tine, merg pe 
drum şi mă gândesc la tine, sunt cu toate simţurile 
răvăşite, îmi pierd minţile, de multe ori când mă 
izbeam de vreun zid sau de vreun copac, alţii credeau 
că stau şi cuget la învăţătură, dar de fapt eu mă 
gândeam la tine... 

Părea de necrezut că atâtea vorbe de pasiune 
pierdută dau pe dinafară din gura cea împresurată de 
bandaje, în timp ce ochiul neacoperit, cu lumina lui 
aparte, semăna cu un cărbune îmbibat în apă. Sora 
mea şi-a scuturat cu putere mâinile dintre ale lui şi 
şi-a înălţat căpăţâna spre înapoi, balansându-şi-o ca 
să evite gura lui bandajată. 



— Fă după voia mea... fa după voia mea... 
trăncănea Ma Liangcai frenetic. 

Tipul ăsta pur şi simplu dăduse în sminteală. Am 
strigat tare: „Soră!“ Am deschis după aceea cu 
piciorul uşa rămasă descuiată şi, îndreptând suliţa cu 
ciucuri, m-am repezit înăuntru. Ma Liangcai a dat 
grabnic drumul mâinilor lui Baofeng şi s-a dat 
zduncinându-se înapoi. S-a izbit de un cadru pentru 
ligheane, răsturnându-1 şi făcând o jumătate de 
lighean de apă murdară să se prelingă pe podeaua din 
cărămizi pătrate. „Te omor!“ am ţipat eu tare, 
împungând cu suliţa în perete. Ma Liangcai a picat în 
fund pe un teanc de ziare ferfeniţite, părând să fi 
leşinat de frică. Am scos suliţa din perete şi i-am spus 
lui Baofeng: 

— Soră, Jinlong i-a stârnit pe unii să-i dea cu 
vopsea roşie tatii peste ochi şi-acuma îl doare de se 
dă peste tot pe jos de-a rostogolul. M-a pus mama să 
te caut şi-am alergat prin tot satul până să dau în 
sfârşit de tine. Du-te la iuţeală înapoi şi găseşte un fel 
să-i scapi ochii tatii... 

Baofeng şi-a luat la spinare geanta de 
medicamente, l-a săgetat cu privirea pe Ma Liangcai 
care zvâcnea într-un colţ şi-a pornit în fugă în urma 
mea. Alerga foarte repede şi într-o clipă m-a şi 
depăşit. Geanta de medicamente se bălăngănea, 
zdroncănindu-i, tronca! tronca! peste fund. Stelele 
ieşiseră deja la iveală, iar pe cerul de la apus se afla 
Luceafărul cel strălucitor însoţind secera lunii. 

Tata se dădea de-a rostogolul prin toată curtea şi 
nici mai mulţi oameni la un loc nu-1 puteau stăpâni. 



Se freca cu mâna la ochi cu toată puterea, trăgând 
nişte răcnete jalnice de le făcea celorlalţi părul 
măciucă. Ciracii lui frate-meu se furişaseră încetişor 
afară din curte, doar cei patru fraţi Sun, câini 
credincioşi, rămânând să-l apere. Mama şi Huang 
Tong l-au prins fiecare pe tata de câte un braţ, 
nelăsându-1 să se mai frece la ochi. Braţele lui aveau 
însă o 

* 9 putere uimitoare şi, asemenea unor somni mari 
acoperiţi cu lichid lipicios pe tot corpul, se scuturau 
deseori dintre mâinile celorlalţi. Mama ocăra, sudând 
şi gâfâind: 

— Jinlong, dobitoc fără inimă ce-ai ajuns tu, nu ţi-e 
tată bun, dar el te-a crescut mare, cum ai putut să faci 
aşa faptă neagră... 

Sora mea s-a repezit în curte, asemenea unui 
mântuitor coborât din ceruri. Mama a zis: 

— Tată, poartă-te cum se cuvine, a venit Baofeng. 
Baofeng, salvează-1 pe tata, nu-1 lăsa să orbească, tata 
e doar căpos din fire, nu-i om rău, n-a fost neomenos 
cu voi... 

Deşi nu se înnegurase încă de tot, roşul din curte şi 
roşul de pe faţa tatii se transformaseră în verde 
neguriu. Curtea era toată un miros tare de vopsea. 
Sora mea a spus gâfâind: 

— Aduceţi apă! Mama a dat fuga în casă şi-a adus 
un căuş plin. Nu-i de-ajuns! E nevoie de apă, cu cât 
mai multă, cu-atât mai bine! Sora mea a luat apoi 
căuşul, a ochit faţa tatii şi i-a zis: 

— Tată, închide ochii! 

Tata în fapt într-una ţinuse ochii strâns închişi, şi 



să fi vrut să-i deschidă tot n-ar fi putut. Baofeng i-a 
aruncat căuşul de apă peste faţă. „Apă! Apă! Apă!“ a 
zbierat apoi tare cu o voce răguşită, asemenea unei 
lupoaice. M-a surprins nu puţin să văd cum surioara 
mea cea blajină poate să scoată asemenea sunete. 
Mama a adus cu cobiliţa dinăuntru o căldare 
întreagă, bălăbănindu-se toată. Nevasta lui Huang 
Tong, Qiuxiang, femeia asta căreia îi era frică doar că 
lumea n-are să mai fie în haos şi care spera ca toţi să 
se îmbolnăvească de boli ciudate, a adus şi ea cu 
cobiliţa din casă o căldare. în curte era şi mai 
întuneric. Printre umbre negre, sora mea a poruncit: 
„Aruncaţi-i apa peste faţă!“ Căuş după căuş de apă 
împroşca faţa tatii, scoţând sunete răsunătoare. 
„Aduceţi lumină!“ a ordonat Baofeng. Mama a alergat 
în casă şi-a adus o lămpiţă cu kerosen; apăra flacăra 
cu mâna, mergând cu mare atenţie, dar flacăra sălta 
şi tremura şi, la prima adiere, s-a stins. Mama a 
călcat în gol şi-a căzut lată. Lampa a fost azvârlită şi 
ea departe, iar eu am simţit mirosul de kerosen 
răspândindu-se neuniform dinspre colţul zidului. L- 
am auzit pe Ximen Jinlong ordonându-le cu voce 
joasă ciracilor lui să se ducă şi să aprindă lampa cu 
gaz. în afară de soare, lampa cu gaz era cea mai 
puternică sursă de lumină pe care o aveam în acele 
timpuri în satul Ximen. Sun Biao avea doar 
şaptesprezece ani, dar era specialistul satului în 
privinţa lămpii: alţii izbuteau s-o aprindă de-abia 
după o jumătate de oră, el în doar zece minute. Alţii 
stricau adesea plasa de azbest, el nu. Privea deseori în 
gol cu ochii fixaţi pe plasa de azbest strălucitor de 



albă, ascultând şuieratul lămpii şi având întipărită pe 
chip o expresie ca de tâmp, ca de om beat. Curtea era 
un ghem de negreală, dar în clădirea principală 
treptat-treptat a început să se lumineze, ca şi cum s- 
ar fi făcut focul înăuntru. Oamenii erau sideraţi. L-au 
văzut apoi pe Sun Biao, care, cărând lampa cu gaz pe 
un băţ de parcă ar fi cărat chiar soarele, a ieşit pe uşa 
comandamentului gărzilor roşii din satul Ximen. 
Pereţii roşii ai curţii şi pomul roşu din ea au început 
să ilumineze splendoare în urma lămpii - roşie de-ţi 
lua ochii, roşie ca focul. Dintr-o privire i-am văzut pe 
toţi cei care umpleau curtea. Pe Huang Huzhu, care 
se sprijinea de poarta ei, jucându-se ca o domniţă 
nobilă din vremuri medievale cu capătul părului ei 
prins în coadă. Pe Huang Hezuo, care stătea sub cais 
cu ochii învârtindu-i-se bezmetic de jur-împrejur, cu 
părul despicat în cărare care-i crescuse puţin şi 
aruncând deseori afară prin strungăreaţă dinţilor 
bulă după bulă de salivă. Pe Wu Qiuxiang, care se 
agita încoace şi-ncolo prin curte, părând să aibă 
multe de spus celorlalţi, dar fără ca cineva să schimbe 
o vorbă cu ea. Pe Ximen 

Jinlong, care stătea cu mâinile în şold în mijlocul 
curţii, cu o privire serioasă şi pătrunzătoare şi cu 
sprâncenele încruntate, de parcă ar fi cugetat la vreo 
problemă importantă. Pe trei dintre fraţii Sun aşezaţi 
în evantai, apărându-i spatele lui Ximen Jinlong, ca 
nişte câini credincioşi. Pe Huang Tong, ţinând în 
mână un căuş făcut dintr-un tâlv, scoţând cu el apă şi 
aruncând-o pe faţa tatii. De asemenea, apa, care o 
parte ricoşa înapoi, aterizând în lumină, şi altă parte 



îi picura tatii de pe faţă. Tata şedea în capul oaselor 
pe pământ, cu picioarele întinse drept, apăsându-şi 
pulpele cu mâinile şi ţinând faţa în sus, să primească 
apa împroşcată pe ea. Era foarte liniştit, nu mai 
dădea din picioare, nu făcea hărmălaie - pesemne că 
venirea lui Baofeng îl potolise pe dinăuntru. Mama se 
ţâra pe jos, tolocănind pe înfundate: „Lampa mea? 
Lampa mea?... 44 Era plină de apă noroioasă pe tot 
corpul, arăta întristător: scăldat în lumina puternică 
a lămpii, părul îi era o întindere alb-argintie. Mama 
n-avea nici cincizeci de ani, dar văzând-o aşa de 
bătrână şi căruntă, fără să vreau inima mi-a fost 
cuprinsă de obidă. Vopseaua de pe faţa tatii părea să 
se fi subţiat puţin, dar faţa tot îi rămăsese toată roşie: 
picăturile de apă se rostogoleau şi cădeau de pe ea ca 
şi cum s-ar fi rostogolit şi căzut de pe nişte frunze de 
lotus. în afara curţii se strânseseră mulţi oameni 
veniţi să se uite la vânzoleală; dincolo de poartă, totul 
era o întindere neagră şi apăsătoare. Sora mea stătea 
în picioare calmă, parcă era un general. „Adu lampa“, 
a zis. Mişcându-se iute cu paşi mici, Sun Biao a adus- 
o mai aproape. Cel de-al doilea frate Sun, Sun Hu, 
poate la indicaţia fratelui meu, a tras afară din 
„comandament 44 un taburet cu care a venit în zbor 
înapoi, amplasându-1 la doi metri de tata, într-o pane, 
şi zicându-i lui Sun Biao să pună lampa pe el. 
Baofeng a deschis geanta de medicamente, a scos din 
ea vată şi o pensetă, a apucat vata cu penseta şi după 
ce a umezit-o în apă, a şters cu ea ochii tatii, mai întâi 
de jur împrejur, iar după aceea pleoapele - totul cu 
cea mai mare grijă, dar cu mişcări extrem de iuţi şi 



precise. A tras după aceea apă curată într-o seringă 
groasă şi l-a pus pe tata să-şi deschidă ochii. Dar 
ochii nu se lăsau deschişi. „Cine vine să i-i deschidă?" 
a întrebat Baofeng. Mama s-a grăbit să se caţere la loc 
pe picioare, trăgând după ea apă şi noroi. „Jiefang", a 
spus sora mea, „vino să-l ajuţi pe tata să deschidă 
ochii." Fără să vreau, m-am dat înapoi câţiva paşi, 
faţa vopsită în roşu a tatii era prea înspăimântătoare. 
„Mai repede!" a zis ea. Am vârât suliţa cu ciucuri roşii 
în pământ şi, înălţându-mi picioarele şi mergând pe 
vârfuri ca un cocoş care umblă prin zăpadă, am călcat 
prin apă şi noroi şi m-am apropiat. M-am uitat la 
Baofeng, care mă aştepta cu seringa în mână. Am 
încercat să-i deschid tatii ochii, dar el a scos un vaiet 
amarnic - iar sunetul acela, ca un cuţit, ca un 
pumnal, m-a înfricoşat de-am făcut brusc un salt, 
ajungând în afara cercului de oameni. Baofeng era 
mânioasă: „Ce-i cu tine? Te rabdă inima să-l laşi pe 
tata să orbească?" Huang Huzhu, care se sprijinea de 
uşa casei lor, a venit sprintenă spre noi. Purta o haină 
cadrilată cu roşu şi o cămaşă înflorată, al cărei guler 
răsfrânt era suprapus peste gulerul de la haină. 
Coada i se rostogolea pe spinare. Au trecut numeroşi 
ani de-atunci, dar scena asta o am încă foarte 
proaspătă în minte. De la uşa lor până la staulul 
nostru era o distanţă de cam treizeci de paşi. Aceşti 
treizeci de paşi, în lumina lămpii de gaz a cărei 
strălucire doar cea a soarelui o depăşea, i-a străbătut 
într-un fel care chiar poate fi numit frumos şi 
minunat - umbra de pe pământ era cea a unei femei 
superbe. Toată lumea se uita prosteşte la ea, mai ales 



eu, care eram prostit şi mai şi din cauză că numai ce- 
o suduise adineauri cu vorbe înveninate pe Baofeng, 
iar acum, cât ai clipi din ochi, se oferea să-i slujească 
drept ajutor. A strigat o dată: „Vin eu!“ şi ca o pasăre 
mică cu pieptul roşu a zburat într-acolo. Nu i-a păsat 
câtuşi de puţin de apa şi noroiul de pe jos şi nu i-a 
fost frică că-şi murdăreşte pantofii din pânză albă 
făcuţi cu migală. Huzhu era renumită pentru mintea 
ei iute şi mâinile iscusite: branţurile brodate de sora 
mea erau arătoase, cele brodate de ea erau şi mai şi. 
Când caisul din curte era în floare, şedea dedesubt şi, 
cu ochii la el, degetele-i zburau încoace şi-ncolo, 
mutând florile din cais pe branţurile din pantofi - şi 
erau acolo şi mai frumoase, şi mai delicate decât în 
pom. Toate branţurile pe care le broda, teancuri- 
teancuri, şi le pusese sub pernă şi nu se ştia cui o să le 
dea: Măgarului-cel-mare? lui Ma Liangcai? lui 
Jinlong? sau poate mie? 

în lumina ţipătoare a lămpii cu gaz, ochii îi erau 
lucitori, dinţii îi erau şi ei lucitori, fără nicio umbră de 
îndoială era o femeie frumoasă, o femeie frumoasă cu 
fundul sus şi pieptul înainte - iar mie îmi păsase doar 
de gospodărirea cu tata la individual şi pierdusem din 
vedere frumuseţea asta de lângă mine. în acest scurt 
răstimp, în scurtul răstimp cât a făcut drumul dintre 
uşa ei şi staulul nostru, m-am îndrăgostit pe viaţă şi 
pe moarte de ea. S-a aplecat în spatele tatii, şi-a 
întins mâinile subţiri şi gingaşe şi i-a deschis acestuia 
ochii. Tata a strigat plin de jale, am auzit zgomotul 
mărunt făcut de pleoapele lui când s-au deschis, glup! 
glup! ca un peştişor care scoate bulbuci pe fundul 



apei. Am văzut ochii ca o rană ai tatii, cu sângele 
ţâşnindu-i dinăuntru. Baofeng a ţintit spre ei şi a 
împins seringa, iar un şuvoi de apă curată, luminos ca 
argintul, s-a descărcat înăuntru. S-a descărcat cu 
încetul, căci Baofeng controla forţa de împingere - 
prea lent, şi impulsul ar fi fost insuficient, prea rapid, 
şi ar fi existat posibilitatea de a-i străpunge tatii 
globii oculari. Intrată în ochii lui, apa se prefăcea în 
sânge şi curgea apoi în jos cu încetul de-a lungul 
pleoapelor. Tata gemea de durere. Amândouă la fel 
de precise, amândouă la fel de sprintene, aceste două 
femei între care nu era cu pudnţă împăcare au 
conlucrat perfect, clătindu-i tatii şi celălalt ochi. După 
aceea iarăşi i-au clătit, pe rând, ochiul stâng, cel 
drept, iar cel stâng, iar cel drept. în cele din urmă, 
sora mea i-a pus tatii în ochi nişte picături şi i i-a 
acoperit cu un bandaj. „Jiefang, mi-a zis, du-1 pe tata 
în casă.“ Am alergat la el, l-am prins de subsuori şi 1- 
am ridicat cu putere, făcându-1 să stea în picioare: era 
parcă aş fi smuls din pământ un nap mare, care 
trăgea după el apă şi noroi. 

în acel moment, am auzit un zgomot ciudat venind 
dinspre staul, ceva ca un plâns, ca un râs, dar şi ca un 
oftat. Taurul îl făcuse. La urma urmei, ce făceai 
atunci, plângeai, râdeai sau oftai? 

— Zi mai departe, mi-a zis Cap-Mare Lan Qiansui 
cu mare răceală, nu mă mai întreba. 

Toată lumea a tras o sperietură şi toţi şi-au 
îndreptat privirile într-acolo: staulul era tot o 
întindere de lumină, ochii taurului semănau cu două 
mici lampioane iscând luminiţe albastre, iar pe corp 



razele îi săgetau în toate părţile, vopsindu-1 parcă 
intr-un strat de auriu. Tata s-a zbătut şi a vrut să se 
ducă înspre staul, iar apoi a strigat: „Taure! Taurul 
meu! Doar pe tine te am pe lumea asta!“ Vorbele îi 
erau deznădăjduite la culme şi la auzul lor inima ni s- 
a amărât inima - Jinlong s-a răzvrătit, dar eu şi 
Baofeng şi mama încă te-ndrăgeam din adâncul 
inimii, cum puteai tu să spui că doar pe taur îl ai pe 
lumea asta? Şi dacă e să spunem lucrurile până la 
capăt, taurul ăsta era la trup taur, dar inima lui, 
sufletul lui erau ale lui Ximen Nao - iar în faţa 
mulţimii de oameni din curte, cu fiul lui, fiica lui, 
prima concubină, a doua concubină, argatul lui şi fiul 
acestuia, adică eu, în el se amestecau într-o oală de 
terci nedesluşit afecţiune, pasiune şi ură, o mie de 
simţiri şi zece mii de trăiri. 

— Probabil că lucrurile n-au fost aşa de complicate, 
a rostit Cap-Mare Lan Qiansui, probabil că mi se- 
nţepenise în gâtlej o gură de iarbă şi de-aia am 
slobozit sunetul ăla aşa de sucit. Dar povestirea asta a 
ta care trage şi hăis şi cea şi e toată stufoasă şi bu- 
ruienoasă, talmeş-balmeşul ăsta de vorbe de seamănă 
cu ce-a făcut ursul în zicătoare - „ursul negru prinde 
peşte, pe-unul îl aruncă, pe-altu-1 nimereşte“ - a 
prefăcut un lucru simplu într-o „oală de terci 
nedesluşită 

Lumea de-atunci chiar asta era de fapt - o oală de 
terci nedesluşit, cat de limpede să vrei să povesteşti, 
tot e greu. Să reiau firul de unde l-am lăsat însă - 
trupele de paradă din satul Ximen venind din capătul 
de răsărit al târgului, cu surle şi trâmbiţe şi zarvă 



până la cer şi steaguri roşii unduindu-se. Escortat de 
Jinlong şi de gărzile lui roşii spre a fi plimbat pe uliţe 
şi arătat oamenilor era, în afară de fostul secretar de 
filială, Hong Taiyue, şi şeful brigăzii, Huang Tong. 
Tot aşa, în afară de vechea gardă a elementelor rele - 
Yu Wufu, mai marele peste o sută de familii în 
vremea momâilor colaboraţioniste, ţăranul chiabur 
Wu Yuan, trădătorul Zhang Daz- huang şi soţia 
moşierului, Ximen Baishi - mai era şi tatăl meu, Lan 
Lian. Hong Taiyue îşi muşca dinţii şi stătea cu ochii 
holbaţi. Faţa lui Zhang Dazhuang era plină de 
frământare. Lui Wu Yuan, lacrimile îi şiroiau 
necontenit din ochi. Bai avea părul zburlit şi faţa 
murdară. Vopseaua de pe faţa tatii încă nu se ştersese 
toată, iar din ochii lui, de un roşu aprins, picurau 
lacrimi fără întrerupere. Lacrimile nu erau deloc 
semn că s-ar fi înmuiat pe dinăuntru - vopseaua îi 
vătămase corneea. Avea atârnată de gât o pancartă de 
hârtie, pe care frate-meu scrisese cu mâna lui, în 
caractere mari: „Gospodar individual împuţit şi 
îndărătnic". Ducea pe umeri plugul de lemn, cel pe 
care i-1 repartizaseră la reforma agrară. Era încins la 
brâu cu o frânghie de cânepă, de ea era ataşat un 
frâu, iar de frâu era prins un taur - un taur, tu, prin 
care moşierul samavolnic Ximen Nao se întorcea din 
nou pe lume. Dacă vrei, poţi să mă întrerupi şi să 
continui tu vorba, să povesteşti tu ce s-a întâmplat 
mai departe. Dacă povestesc eu, o să fie lumea văzută 
prin ochii omului; dacă zici tu, o să fie universul 
văzut de taur. Povestit de tine, poate o să fie mai 
minunat, dar, dacă nu vrei, o să continui eu. Erai un 



taur bine făcut, cu coarnele ca fierul, greabănul lat, 
muşchii dezvoltaţi, ochii sticlind şi privirea cruntă. 
De coarne îţi atârnau doi pantofi stricaţi - îi atârnase 
la nimereală acolo băieţică ăla din rândul fraţilor Sun 
care se pricepea să se îngrijească de lampa de gaz, cu 
gând să te urâţească, nu ca să simbolizeze că eşti un 
taur stricat. Lepădătura de Jinlong vrusese la început 
să mă plimbe şi pe mine pe uliţe şi să mă arate 
oamenilor, dar îndreptasem suliţa cu ciucuri să mă 
pun cu el pe viaţă şi pe moarte. îi zisesem că-m- pung 
pe oricare vrea să mă plimbe pe uliţe. Jinlong era 
zurbagiu, dar dând de unul aşa de disperat ca mine, a 
evitat ciocnirea. Mă gândeam că doar să se fi 
îndărătnicit şi tata ca mine, să fi dat jos tocătoarea de 
paie şi s-o fi pus de-a curmezişul la intrarea în staul, 
despicându-1 pe oricare s-ar fi apropiat, că Jinlong s- 
ar fi înmuiat. Dar uite că tata s-a înmuiat în loc şi i-a 
lăsat supus să-i atârne de gât pancarta de hârtie. Mă 
gândeam că doar să-şi fi ieşit taurul niţel din fire, că 
nimeni n-ar fi avut cum să-i atârne pantofi stricaţi de 
coarne şi să-l tragă la paradă pe uliţe: taurul s-a 
supus însă şi el. 

în mijlocul târgului, adică pe aria aceea goală din 
faţa cantinei Cooperativei de Aprovizionare şi 
Desfacere, Chang, adică Măga- rul-cel-mare-care- 
rage-tare, comandantul gărzilor roşii din gruparea 
Maimuţa de aur la nivelul judeţului, a făcut 
joncţiunea cu Jinlong, Măgarul-cel-mic-care-rage- 
un-pic, comandantul detaşamentului din satul Ximen 
al gărzilor roşii din gruparea Maimuţa de aur. Cei doi 
şi-au strâns mâinile, s-au salutat cu salut 



revoluţionar, au scăpărat amândoi din ochi lumini 
roşii, în inimi le vălureau nobile simţiri revoluţionare, 
pesemne că se duceau cu gândul la joncţiunea de la 
Jinggangshan care a dus la formarea Armatei roşii a 
muncitorilor şi ţăranilor chinezi, voiau să înfigă 
steagul roşu în întreaga Asie, Africă şi Americă şi să 
elibereze proletariatul cel greu încercat al lumii din 
străfundurile suferinţelor sale. Cele două 
detaşamente ale gărzilor roşii, cel de la nivelul 
judeţului şi cel de la nivelul satului, au făcut 
joncţiunea. Cele două loturi din rândul celor ce merg 
spre capitalism au făcut şi ele joncţiunea: Chen 
Guangdi, Prefectul-măgar; secretarul Fan Tong, 
Mătărân- gă-de-măgar; Hong Taiyue, elementul 
străin de clasa sa care bate din os de bou şi merge pe 
drumul capitalist; Huang Tong, lacheul lui Hong 
Taiyue însurat cu o concubină de moşier. Toţi 
iscodeau pe furiş, transmiţându-şi prin priviri 
gândirea reacţionară. „Capul jos! capul jos! capul şi 
mai jos!“, aşa îi apăsau şi iar îi apăsau pe cap gărzile 
roşii, iar când îi apăsau cât se putea de jos, de 
fundurile li se răsuceau cât se putea de sus, mai 
făceau un efort şi zdup! îi îngenuncheau la pământ, 
după care îi apucau de păr şi-i înhăţau de guler, 
ridicându-i iarăşi la loc. Tata nici mort nu-şi lăsa 
capul în jos, iar gărzile roşii, împiedicate de relaţia 
specială dintre el şi Jinlong, îi arătau clemenţă. Mai 
întâi a ţinut o cuvântare Măgarul-cel-mare, stând în 
picioare pe o masă pătrată adusă provizoriu din 
cantină. Şedea cu mâna stângă în şold, în timp ce cu 
dreapta flutura prin aer, mişcându-şi-o în fel şi chip, 



uneori parcă despicând cu o sabie, alteori parcă 
împungând cu un pumnal, uneori parcă lovind cu 
pumnul într-un tigru feroce, alteori parcă desfacând 
cu palmele bolovani uriaşi. Acţiunile i se coordonau 
cu vorbele, intonaţia urca şi cobora cu bună măsură, 
spuma albă îi dădea pe dinafară pe la colţurile gurii, 
iar vorbele îi dădeau în clocot de atâtea porniri 
ucigaşe şi erau cu totul şi cu totul goale, ca nişte 
prezervative în formă de tărtăcuţă şi la vârf cu un 
sfârc ca de ţâţă, umflate cu aer şi vopsite în roşu, care 
dansau prin aer, se ciocneau, boncăneau, iar după 
aceea plesneau unul câte unul cu un poc. în istoria 
ţinutului Gaomi din nord-est a existat odată o 
frumoasă soră medicală care a suflat într-un 
prezervativ până l-a făcut să explodeze, urmarea fiind 
că ochii i-au crăpat: întâmplarea a devenit o ştire 
însemnată. Măgarul-cel-mare era un vorbitor 
talentat, care în cuvântări căuta din răsputeri să-i 
imite pe Lenin şi Mao Zedong. Cu deosebire când îşi 
întindea braţul drept într-un unghi de 45 de grade, îşi 
lăsa capul uşor pe spate, îşi răsucea niţel bărbia în sus 
şi privirea i se îndrepta către un punct înalt şi 
îndepărtat, în vreme ce cu gura răcnea: „Să atacăm, 
atacăm şi iar să atacăm duşmanul de clasă!“, era pur 
şi simplu Lenin revenit la viaţă— Lenin din filmul 
Lenin în anul 1918 venise în ţinutul Gaomi din nord- 
est; masele rămâneau tăcute un moment, de parcă 
gâdej urile oamenilor ar fi fost strânse cu cleştele, iar 
după aceea urma un val de urale, câţiva tineri 
cultivaţi strigau bezmetic câte un „Ura!“, ca în rusă, 
cei necultivaţi strigau „Trăiască!", şi deşi nici „Ura!“ 



şi nici „Trăiască!" nu erau pentru Măgarul-cel-mare, 
acesta, iară pricină, se umplea de aere ca un 
prezervativ umflat. Mai era şi unul care în taină a 
ocărât printre dinţi: 

— Puiul ăsta de lele, nu prea poţi să-l socoteşti de 
nimic! 

Era un bătrân care avusese la vremea lui învăţător 
acasă şi cunoştea nenumărat de multe semne şi care 
adesea le spunea plin de sine în frizerie celor veniţi să 
se tundă: 

— Dacă e vreun semn de nu -1 ştii, întreabă-mă pe 
mine, şi dacă nu pot să-ţi răspund, dau eu banii de 
tunsoare. 

Câţiva profesori de la gimnaziu au găsit în 
dicţionar câteva semne rare şi l-au examinat, dar n- 
au putut să-l încurce. Unul dintre profesori a inventat 
el un semn, a desenat un cerc şi-a pus un punct în el, 
întrebându -1 ce semn e acela. El a rostit zâmbind cu 
răceală: 

— Vrei să mă-ncurci? Nu poţi, ăsta e semnul peng, 
e vorba de zgomotul pe care-1 face o piatră când o 
arunci în fântână. 

Profesorul a zis: 

— Greşit, eu am inventat semnul ăsta. 

El a răspuns: 

— Toate semnele la început au fost inventate de 
oameni. 

Profesorul a rămas fără vorbe, în timp ce lui i se 
vedea pe faţă cum plesneşte de mândrie. 

După ce Măgarul-cel-mare a terminat cuvântarea, 
Măgarul- cel-mic a sărit şi el pe masă şi a ţinut în 



continuare o cuvântare, însă aceasta a fost doar o 
imitaţie proastă a celei ţinute de Măgarul-cel-mare. 

Acum trebuie să vorbesc despre felul în care te-ai 
comportat tu, Ximen Taure, în această zi de târg greu 
de uitat. 

La început, ai fost foarte docil, mergând în spatele 
tatii şi călcând întru totul pe urmele lui, însă figura ta 
strălucitoare şi comportamentul tău docil îi făceau pe 
oameni, cu deosebire pe mine, să se simtă stingheri. 
Erai un taur cu sângele năvalnic, care în anii de 
dinainte avusese purtări ieşite din comun - iar dacă 
aş fi ştiut atunci că în trupul tău se ascunde sufletul 
cel plin de înfumurare al lui Ximen Nao şi 
splendidele amintiri ale unui măgar renumit, aş fi 
simţit şi mai mare deznădejde văzându-te cum te 
porţi. Trebuia să te împotriveşti, trebuia să faci 
tărăboi mare la târg, să devii personajul principal din 
carnavalul acela, asemenea taurilor din coridele 
spaniole. Dar tu nu făceai asta, lăsaseşi capul în jos, 
de coarne îţi atârnau pantofi stricaţi, ca emblemă a 
umilinţei, şi rumegai fără zor şi fără repezeală, cu 
maţele şi burta scoţându-ţi câte un ghiorăit. Aşa ai 
făcut din zori până la prânz, de la răcoare până la 
căldură şi de când razele soarelui au început să 
încălzească până când mireasma pâinicilor prăjite 
dădea pe dinafară din cantina Cooperativei de 
Aprovizionare şi Desfacere. 

Un tânăr chior şi care şchiopăta, înfăşurat într-o 
haină stricată, a trecut prin târg trăgând după el un 
câine galben mare şi puternic. Era un ucigaş de câini 
vestit; orfan şi cu origine socială între cei mai 



nevoiaşi, statul îl dăduse pe gratis la şcoală, însă el 
detesta învăţătura din adâncul sufletului şi şi-a 
distrus singur viitorul cel luminos. Nu învăţa nici 
mort, tânjea după o viaţă slobodă în care să fie în 
largul său, aşa că, dacă el n-a avansat, nici Partidul n- 
a avut ce-i face. Acum ucidea câini şi le vindea carnea 
şi-avea un trai dulce şi bun; în acea epocă era ilegal să 
sacrifici animalele de capul tău, fie că era vorba de 
porci, fie că era vorba de câini, sacrificarea lor era 
monopolul statului, însă cârmuirea închidea ochii în 
privinţa lui - faţă de unul ca el, orice fel de cârmuire 
s-ar fi arătat tolerantă. Tânărul ăsta era duşmanul 
natural al neamului câinesc: nu era deloc mare sau 
înalt, nu era nici agil, iar vederea îi era deficitară, şi 
câinilor nu le-ar fi fost prea greu să-i facă felul. Şi 
totuşi, toţi câinii, fie cei buni şi blânzi ca mieluşeii, fie 
cei cruzi şi aprigi ca leii şi tigrii, de cum îl vedeau îşi 
şi băgau strâns coada între picioare, se chirceau şi, cu 
lumini înspăimântate ieşindu-le din ochi şi scoţând 
din gâtlej câte un lătrat prin care cereau îndurare, 
auuu! auuuu! îl lăsau, întru totul resemnaţi şi fără 
nici cea mai mică împotrivire, să le lege funia de gât 
şi să-i stranguleze atârnaţi de ramurile vreunui copac, 
îi ţâra după aceea la sălaşul pe care şi-l construise 
sub arcul podului şi care-i era şi punct de lucru, 
unde-i opărea şi-i jupuia, îi clătea în apa curată şi 
molcomă a râului, îi tranşa şi-i felia, îi mărunţea şi-i 
ciopârţea şi îi arunca apoi în oală, punea lemnele, 
flăcările ardeau aţâţat, apa dădea în clocot, un fum 
gros ieşea de sub arcul podului şi se răspândea 
plutind de-a lungul apei, iar aroma de carne fiartă 



îneca tot râul... Un vânt rău s-a învârtoşit, steagurile 
roşii au scos un şuierat, iar băţul unuia s-a frânt. 
Stindardul acela a dansat prin aer făcând câteva 
rotocoale şi s-a coborât pe capul taurului, iar mai 
apoi tu ai înnebunit, exact ceea ce nădăjduiam eu şi 
ceea ce nădăjduiau şi foarte mulţi dintre cei veniţi la 
târg să se uite la vânzoleală - farsa asta trebuia să 
aibă un deznodământ cu mare vânzoleală. 

Tu mai întâi ţi-ai scuturat şi legănat violent 
căpăţâna, cu gândul să vânturi la o parte steagul roşu 
care ţi-o acoperea - ştiu şi eu cum e să te uiţi la soare 
printr-o pânză roşie care-ţi acoperă capul, totul e o 
întindere sângerie de roşu, ca o mare, iar soarele pare 
să se fi cufundat în marea asta, facându-te să simţi 
subit că a venit sfârşitul lumii. Nu sunt taur, aşa că n- 
am cum să ghicesc ce simţeai tu când steagul cel roşu 
ţi-a acoperit capul, dar pot să judec, în baza acţiunilor 
tale violente, că te-ai înspăimântat rău. Coarnele tale 
de fier erau îndreptate spre înainte - coarne de taur 
de luptă, dacă ai fi prins de ele două pumnale, ar fi 
fost nişte coarne cu care să te-a- runci asupra liniilor 
inamice, spărgând rândurile şi măturând totul în 
cale. Ai scuturat încontinuu din cap şi-ai dat din 
coadă de câteva zeci de ori, dar n-ai izbutit să te 
descotoroseşti de steagul de pe coarne; ai panicat şi ai 
început să alergi orbeşte, dar frâul tău era prins de 
şalele tatii - tu cântăreai aproape 500 de kilograme, 
nu erai nici slab, nici gras, aveai doar patru ani, erai 
în primăvara vieţii şi forţa îţi era nesfârşit de mare -, 
iar tata tras de tine parcă era un şoarece priponit de 
coada unei pisici. Trăgându -1 aşa pe tata, taurul s-a 



repezit în mulţime şi totul s-a prefăcut într-o mare de 
ţipete şi răcnete. Cât de minunat să fi vorbit acuma 
fratele meu, nimeni nu -1 mai lua în seamă. Spunând 
vorba până la capăt, oamenii veniseră să se uite la 
vânzoleală, aşa că nici unuia nu-i păsa dacă tu făceai 
revoluţie sau contrarevoluţie. Cineva a strigat: 
„Trageţi-i jos steagul de pe cap!“ Dar cine să cuteze să 
se pună înaintea ta să-ţi tragă steagul jos de pe cap, şi 
cine să fie dornic să facă una ca asta? Că doar 
trăgându-ţi steagul jos de pe cap, comedia lua sfârşit! 
Oamenii se fereau, strigau, se buluceau vrând- 
ne vrând, femeile plângeau, copiii ţipau „Aoleu, 
mamă! mi-a călcat ouăle în picioare!“, 

„A omorât un copil!“, „Mi-a spart farfuriile de lut, 
lepădăturilor ce sunteţi!“ Mai adineauri, când 
căzuseră gâşte din cer, oamenii alergaseră din toate 
părţile către mijloc; acum, când taurul racea tărăboi, 
oamenii alergau din faţa lui, se fereau într-o parte sau 
în cealaltă, se strângeau ghem la un loc, se lipeau de 
ziduri prefacându-se toţi în minciunele sau se 
înghesuiau în tarabele unde se vindea carne, picând 
la pământ dimpreună cu carnea cea preţioasă de porc 
şi rozând la ea aşa crudă. Taurul l-a străpuns pe unul 
cu coarnele între coaste, iar cu copitele a omorât un 
purceluş. Vânzătorul de carne, Zhu Jiujie, care lucra 
la măcelăria comunei şi era mojic de parcă era neam 
cu împăratul, a pălălăit cuţitul cu care tranşa carnea 
şi-a despicat sălbatic o dată cu el înspre capul 
taurului. Danglang! s-a auzit un sunet uriaş - tăişul 
nimerise în cornul taurului. Cuţitul s-a cutremurat 
zburând în aer, iar jumătate dintr-un corn de taur a 



căzut la pământ. Prinzând ocazia, steagul cel roşu a 
alunecat şi el jos de pe capul taurului. Lovitura parcă 
l-a încremenit pe acesta, şi-a oprit paşii, a-nceput să 
gâfâie tare, burta i se ridica şi-i cobora violent, făcea 
spume albe la gură, din ochi i se prelingea sânge, iar 
un lichid transparent ţâşnea din locul unde cuţitul îi 
retezase cornul. Lichidul acesta care avea în el 
fîricele-fîricele de sânge era chintesenţa însăşi a 
taurului, se şi numea „esenţă de taur“, se spunea că 
are o mare capacitate de a revigora potenţa 
bărbatului şi că e de zece ori mai puternic decât seva 
de cocotier de pe insula Hainan. Gărzile roşii 
demascaseră un element extrem de degenerat din 
clica la putere în vechiul comitet de partid al 
provinciei: când se gri- zonase pe la tâmple, se 
însurase cu o nevestică de douăzeci de ani, şi pentru 
că membrul nu i se ridica, leacul tradiţional de care 
aflase interesându-se în rândul oamenilor fusese 
esenţa asta de taur. Lacheii de sub stăpânirea lui 
siliseră gospodăriile ţărăneşti din fiecare judeţ şi cele 
care ţineau de provincie să dea tribut câte un tăuraş 
vânjos, necastrat şi care nu se împerechease încă; 
tăuraşii erau apoi transportaţi într-o locaţie secretă, 
unde le retezau coarnele şi extrăgeau esenţa din ele şi 
le spărgeau oasele ca să sugă din ele măduva afară. Pe 
acestea i le ofereau apoi înaltului demnitar ca să le 
mănânce, cu urmarea că părul lui alb se înnegrise, 
cutele i se descreţiseră, iar penisul i se mărise de la zi 
la zi, ajungând să semene cu o mitralieră cu mânerul 
ponciş, de putea să culce ca iarba la pământ şi o mie 
de femei. 



Trebuie să vorbesc şi de tata. Rana lui nu se 
vindecase încă şi ce vedea în faţa ochilor era o 
întindere nedesluşită de roşu. Când lucrurile au luat 
această întorsătură neaşteptată, o vreme n-a ştiut 
care e stânga şi care e dreapta şi pe ce lume se află, 
putând mai întâi doar să alerge bălăbănindu-se în 
spatele taurului, iar mai apoi pur şi simplu să se facă 
tot cocoloş, cu capul între mâini, şi să se 
rostogolească ca un ghem de mătase. Din fericire 
avea haină căptuşită pe el şi-a putut să îndure toate 
ciocnirile fără să păţească mare vătămare. Când 
taurului i s-a retezat cornul şi s-a oprit şi-a rămas pe 
loc, tata a prins prilejul şi s-a ridicat, a desfăcut cu 
iuţeală funia de la brâu, desprinzând astfel legătura 
dintre el şi taur. Dar apoi, pe dată, a văzut jumătatea 
de corn retezată la pământ, a văzut şi starea 
nenorocită a taurului, şi a ţipat o dată tare, aproape 
să leşine. Tata spusese că doar pe taurul ăsta îl are pe 
lume, aşa că acesta păţind acum aşa vătămare, cum 
să nu se-ngrijoreze, cum să nu se-ndurereze, cum să 
nu se mânie? L-a zărit pe măcelarul Zhu Jiujie, cu 
faţa lui grasă ce lucea cu o lumină roşie uleioasă: în 
anii aceia, când din burţile tuturor chinezilor lipsea 
grăsimea, numai demnitarii şi măcelarii mâncau de le 
luceau feţele aşa de uleios, de se ţineau cu nasul aşa 
de pe sus, de plesneau de aşa mândrie şi de-o duceau 
aşa de bine ca Zhu. Tata se gospodărea individual, 
nu-i păsa lui de treburile din comuna populară, dar 
acum uite că măcelarul comunei populare retezase cu 
o lovitură de cuţit cornul taurului nostru. Tata a 
strigat o dată tare: „Taurul meu!“ şi-a leşinat. Ştiam 



că, dacă n-ar fi leşinat neîntârziat, primul lucru pe 
care l-ar fi făcut tata ar fi fost să culeagă satârul acela 
greu cu mâner gros şi să izbească din toate puterile cu 
el în capul cel mare şi gras al măcelarului, iar la ce ar 
fi dus asta e cu neputinţă de închipuit. E bine că a 
leşinat. Dar, deşi el a leşinat, taurul şi-a revenit. Cu 
cornul retezat, durerea lui e uşor de imaginat. A scos 
un muget, şi-a lăsat capul în jos, s-a aruncat înainte 
cu toată puterea, repezindu-se către măcelarul cel 
dolofan. în acea clipă, ceea ce mi-a atras privirile a 
fost buricul de pe burta taurului: acolo se afla un 
smoc de păr lung cam de douăzeci de centimetri care 
semăna cu o pensulă uriaşă făcută din păr de 
nevăstuică şi care tresărea şi se legăna, urmând paşii 
compoziţiilor clasice, ca şi cum ar fi scris semne 
sigilare în stilul zis al florilor de prun. Când ochii mei 
au părăsit această pensulă miraculoasă, am văzut 
cum taurul îşi în clină capul şi cum îşi înfige dintr-o 
parte cornul acela de fier ce nu-i fusese retezat în 
burta cea mare şi grasă a lui Zhu Jiujie. împingea cu 
capul fără încetare, dar până să ajungă cornul tot 
înăuntru, a vânturat brusc din cap şi, asemenea unui 
munte de carne care se lasă la pământ, din gaura 
făcută în burta lui Zhu Jiujie a început să gâlgâie 
afară cocoloş după cocoloş de grăsime galbenă ca 
orezul. 

După ce mulţimea s-a risipit în fugă, tata şi-a 
revenit. Primul lucru pe care l-a făcut după ce s-a 
trezit a fost să culeagă satârul cel mare de pe jos, ca 
să-şi apere taurul cu un singur corn. N-a zis nimic, 
dar atitudinea lui hotărâtă le semnala limpede 



gărzilor roşii care se îmbulzeau într-acolo: jur să 
trăiesc sau să mor dimpreună cu taurul. Vazânc) 
grăsimea care-i umplea burta lui Zhu Jiujie, gărzile 
roşii şi-au amintit de actele lui detestabile şi de cum 
prigonea şi persecuta oamenii bizuindu-se pe puterea 
şi poziţia lui, aşa că în sinea lor toţi erau nemăsurat 
de bucuroşi. 

Mai apoi, tata a pornit pâş-pâş către casă, trăgând 
după el taurul şi ţinând satârul în mână, asemenea 
unui bărbat viteaz care a descins la locul execuţiei 
spre a -1 salva pe condamnat. Soarele cel strălucitor a 
luat-o acum la fugă şi-au venit în loc vălătuci de nori 
cenuşii, şi fulg după fulg de zăpadă a început să 
danseze prin aer în adierea vântului de miazănoapte, 
coborându-se apoi pe pământurile ţinutului Gaomi 
din nord-est. 


CAPITOLUL 18 

Dregând haina cu mâini iscusite, Huzhu îşi vădeşte 
iubirea; nămeţii cotropesc satul, iar Jinlong se 
proclamă rege în acea iarnă îndelungată în care la 
fiecare trei zile dădea o ninsoare uşoară şi la cinci una 
grea, liniile de telefonie dinspre satul Ximen către 
comuna populară şi capitala judeţului au fost rupte 
sub zăpezile cele mari. Pe vremea aceea, 
radiodifuziunea prin fir din judeţ folosea circuitele 
telefonice, deci dacă telefonul nu mergea, amuţeau şi 
transmisiunile. Drumurile fuseseră şi ele astupate de 
zăpadă, aşa că nimeni nu venea să aducă ziarul. Satul 



Ximen a devenit un loc complet rupt de lume. 

Trebuie că-ţi aminteşti zăpada mare din anul acela, 
în fiecare dimineaţă, tata te trăgea după el să te 
preumbli în afara satului. Dacă se nimerea o zi 
senină, când soarele îşi trimitea roşeaţa, pământul 
acoperit de gheaţă şi zăpadă devenea tot o întindere 
de splendoare. Tata trăgea frâul cu mâna dreaptă, iar 
în stânga ţinea satârul acela rostuit de la măcelar. 
Gurile şi nările voastre scuipau aburi rozalii, iar pe 
părul de lângă botul tău şi pe barba şi sprâncenele 
tatii se prindeau flori de brumă. Mergeaţi spre 
câmpie cu faţa către soare, iar zăpada de pe jos 
scârţâia sub picioarele voastre. 

Fratele meu vitreg, Ximen Jinlong, bizuindu-se pe 
căldura revoluţionară, şi-a dat pe deplin frâu liber 
imaginaţiei şi le-a ordonat celor patru fraţi Sun - 
care erau pentru el precum cei Patru apărători 
războinici din templele budiste - ca, împreună cu o 
gaşcă întreagă de puşti plictisiţi de-atâta stat degeaba 
şi, bineînţeles, cu numeroşi adulţi cărora le plăcea să 
se uite la vânzoleală, să înfăptuiască în mod 
independent şi din proprie iniţiativă Marea Revoluţie 
Culturală până la întoarcerea primăverii pe pământ 
în anul următor. 

Au înălţat o platformă din scânduri în caisul cel 
mare şi au priponit de crăcile acestuia câteva mii de 
fâşii de stofa roşie, făcându-1 să arate ca un pom cu 
belşug de floare. în fiecare seară, cel mai mic dintre 
fraţii Sun, cel numit Biao, se căţăra pe platformă şi, 
umflându-şi obrajii, sufla din goarnă ca să adune 
masele. Era o goarnă mică şi foarte frumoasă din 



alamă, şi avea legaţi de mâner şi nişte ciucuri roşii. 
Când de-abia o rostuise, Sun Biao îşi umflase în 
flecare zi obrajii învăţând să sufle şi scoţând mugete 
ca de bou. Până în ajunul Anului Nou chinezesc, ştia 
deja să sufle foarte bine. Sunetul goarnei era dulce şi 
plăcut şi plin de emoţie, iar melodiile erau, 
majoritatea, dintre cele cu largă răspândire printre 
oameni. Sun era un tânăr talentat, care făcea bine tot 
ce învăţa. Fratele meu le-a ordonat oamenilor să 
plaseze pe platformă un tun artizanal tot numai pete 
de rugină şi să scobească în zidurile curţii câteva zeci 
de găuri de tragere, lângă care să îngrămădească 
pietre. Lângă găurile acestea stăteau în fiecare zi 
tineri, fără arme de foc, dar cu suliţe cu ciucuri în 
mâini, în alertă şi gata de luptă. La fiecare câteva ore, 
Jinlong se căţăra pe platformă, se iţea în toate părţile 
printr-un binoclu tăcut de el însuşi, întocmai ca un 
ofiţer de grad înalt cercetând poziţia inamicului. Era 
un frig aspru, degetele îi îngheţau ca morcovii de-abia 
scoşi de la spălat dintr-o apă îngheţată, iar obrajii îi 
erau de un roşu aprins, asemenea merelor în toamna 
târzie. Ca să-şi menţină statutul, purta doar haina 
aceea militară şi pantaloni necăptuşiţi, şi îşi ţinea 
mânecile suflecate sus de tot: mai purta doar pe cap o 
imitaţie de chipiu militar, de culoare kaki. Urechile îi 
degeraseră, îi curgea din ele puroi şi-i picura sânge; 
nasul de un roşu aprins îi curgea fără încetare. Fizic 
nu o ducea bine, în schimb spiritual stătea extrem de 
bine, iscând mereu cu ochii splendoare înfierbântată. 

Mama, văzându -1 cum îngheaţă în halul ăla, i-a 
cusut peste noapte o haină vătuită şi, ca el să-şi 



menţină statutul de comandant, a rugat-o pe Huzhu 
să o croiască în stil militar. La guler a mai adăugat cu 
fir alb de mătase o bordură înflorată. Fratele meu a 
refuzat să o îmbrace, spunând solemn: „Mamă, lasă- 
mă cu mă- moşenia asta, duşmanul o să atace în orice 
clipă, iar soldaţii mei stau lungiţi pe gheaţă şi trântiţi 
în zăpadă: pot eu să pun pe mine haină căptuşită?" 
Mama s-a uitat de jur împrejur şi a descoperit că cei 
Patru apărători războinici, ca şi ciracii înveteraţi ai lui 
Jin- long, purtau şi ei imitaţie de haine militare 
făcute din stofă grosolană vopsită în kaki, că fiecăruia 
îi curgeau mucii şi că vârful nasului le îngheţase de 
ajunsese să semene cu păducelul. Pe feţişoarele lor se 
citea aceeaşi expresie sacră şi solemnă. 

în fiecare dimineaţă, fratele meu şedea în picioare 
pe platformă, în mână cu o goarnă rulată din tablă, şi, 
tărăgănându-şi vocea ca un om de seamă, după cum 
învăţase de la Măgarul-cel-mare-care- rage-tare, 
ţinea cuvântări adresate ciracilor lui de la baza 
platformei, sătenilor veniţi să vadă vânzoleala şi 
satului acoperit de gheaţă şi zăpadă. Făcea apel către 
micii generali revoluţionari şi către ţăranii săraci şi 
mijlocaşi să-şi ascută vederea, să-şi sporească 
vigilenţa, să apere cu îndârjire orice palmă de 
pământ, să continue până la momentul final şi să 
aştepte primăvara cea caldă, când florile aveau să se 
deschidă şi avea să se petreacă joncţiunea cu 
detaşamentul principal condus de comandantul 
general Chang. Cuvântările lui erau întrerupte 
deseori de accese violente de tuse - toracele lui 
scotea un cotcodăcit, gâtlejul îi hârâia şi noi ştiam că 



li 

e flegma care ţâşneşte în sus; un comandant care 
stă pe platformă şi scuipă flegmă în jos clar strică 
mult peisajul, aşa că frate-meu, în mod cu totul 
scârbos, dădea cu forţa înapoi pe gât flegma ţâşnită în 
sus. Cuvântările lui erau întrerupte nu numai de tuse, 
ci adesea şi de sunetele lozincilor strigate de la 
picioarele platformei. Cel care îi conducea pe ceilalţi 
în strigarea de lozinci era cel de-al doilea frate Sun, 
cel numit Hu - avea un glas puternic şi limpede, avea 
şi oarece cultură şi ştia în ce momente trebuie să 
strigi lozinci ca să creezi în felul cel mai eficient o 
atmosferă revoluţionară marcată de nestăvilită 
înflăcărare. 

într-o zi, a dat spulberare mare de zăpadă, de parcă 
în văzduh ar fi fost sfâşiate zece mii de perne cu pene 
de gâscă. Fratele meu s-a urcat pe platformă, şi-a 
ridicat goarna şi tocmai când voia să strige, deodată a 
început să se zdruncine, iar goarna de tablă i-a 
alunecat din mână, i-a căzut pe platformă şi de-acolo 
i-a sărit în zăpadă; imediat după aceea a picat şi el cu 
capul înainte, scoţând un uriaş zgomot înăbuşit. 
Oamenii au rămas un moment încremeniţi, iar după 
aceea l-au înconjurat scoţând cu toţii ţipete ascuţite, 
vorbind alandala şi toţi deodată: „Comandante... 
comandante...“ Mama s-a năpustit afară din cameră 
ţipând şi plângând - era frig, mama era înfăşurată 
într-o haină veche şi stricată din blană de oaie şi era 
enormă, semăna cu un mic grânar. 

Haina asta de oaie era din lotul de haine stricate de 
blană cumpărate în ajunul Revoluţiei Culturale din 



Mongolia Interioară de către Yang al Şaptelea, fostul 
şef al jandarmilor de la noi din sat, ca să le revândă. 
Blănurile erau pătate de balegă de vacă şi de pete 
uscate de lapte şi răspândeau un miros de oaie care-ţi 
înţepa nările, în comerţul lui cu blănuri, Yang fusese 
suspectat că face speculă şi fusese escortat de 
miliţienii trimişi de Hong Taiyue până la secţia de 
miliţie a comunei ca să-l disciplineze, iar blănurile 
fuseseră încuiate în magazia brigăzii, urmând să se 
ocupe comuna de ele. Izbucnind Revoluţia Culturală, 
Yang fusese eliberat şi se întorsese acasă. I se 
alăturase apoi lui Jinlong în rebeliune, devenind cel 
mai viteaz luptător în combaterea şi criticarea lui 
Hong Taiyue. încercase din răsputeri să se dea bine 
pe lângă Jinlong, făcându-şi cu nesăbuinţă gând să 
ajungă comandant adjunct al detaşamentului din 
satul Ximen al gărzilor roşii. S-a izbit însă de refuzul 
fratelui meu, care i-a spus cât se poate de tranşant: 
„Detaşamentul gărzilor roşii din satul Ximen are o 
conducere centralizată şi postul de adjunct nu există“. 
în sinea lui, frate-meu nu dădea doi bani pe Yang al 
Şaptelea. Cu capul lui de ţap şi ochii de şobolan, cu 
pupilele care i se învârteau rostogolindu-se bezmetic 
şi cu mintea pusă pe rele, Yang ţinea de lumpen- 
proletariat, avea un potenţial distructiv extrem de 
mare şi putea fi doar folosit, nu pus într-o poziţie 
însemnată. Acestea erau vorbele spuse de fratele meu 
într-o discuţie secretă cu oamenii lui de încredere pe 
când se afla ascuns în sediu - l-am auzit cu urechile 
mele. Neizbutind să dobândească postul, Yang era cu 
totul la pământ, dar apoi a uneltit cu lăcătuşul Han 



şi-a forţat magazia brigăzii, a luat dinăuntru lotul de 
blănuri şi le-a scos pe uliţă la vânzare cu preţ redus. 
Vântul bătea tare şi zăpada cădea sălbatic, iar ţurţurii 
de sub streşini semănau cu nişte dinţi de fierăstrău - 
chiar era vremea în care să te-mbraci în blană. 
Sătenii s-au strâns în capul uliţei şi-au răscolit 
blănurile murdare: lâna le căzuse, căcărezele de 
şoarece se rostogoleau dintre ele, iar putoarea de 
pişat şi putregai strica zăpada şi aerul. Yang avea 
limba iscusită şi făcea din fiecare blană putrezită 
haină purtată cândva de împăratul însuşi. A cules o 
scurtă din păr negru de capră, a bătut în pielea 
uleioasă şi cheală scoţând un răpăit şi a spus: 

— Ascultaţi, priviţi, pipăiţi, îmbrăcaţi! Când asculţi, 
parcă e sunet de gong de aramă; când priveşti, e ca 
panglica groasă de damasc; când priveşti iar, 
culoarea părului se-ntrece la negreală cu vopseaua 
neagră; când o pui pe tine, te trec sudorile mari. Dacă 
te-nfăşori cu blană ca asta, şi de te târăşti pe gheaţă 
sau te trânteşti pe burtă în zăpadă, tot nu simţi frigul. 
Pe haina asta din păr negru de capră aproape nouă 
cer doar zece yuani, mai că o iei pe gratis! Unchiule 
Zhang, pune-o pe dumneata şi încearc-o, aiyo\, 
unchiule, croitorul ăla din Mongolia Interioară chiar 
a făcut-o cu gândul la măsurile dumitale, un deget să 
mai fi adăugat şi-ar fi fost prea lungă, unul să fi scos 
şi-ar fi fost prea scurtă. Cum e, ţine cald? Nu ţine? Ia 
pipăie-te dumneata pe frunte, ia uite ce îmbrobonată 
el Şi mai zici că nu ţine de cald! Opt yuani? Nu se 
poate cu opt yuani, dacă n-aş ţine cont că suntem 
vecini, nici cu cinşpe n-aş da-o! Opt yuani numai? 



Unchiule, ce să zic eu acum? Toamna trecută am 
fumat două pipe de la dumneata, îţi datorez un hatâr. 
De-ai hatâr de făcut, dar nu l-ai făcut, somnul, 
mâncarea, nimic nu-i plăcut. Bine, nouă yuani, vând 
în pierdere şi cu preţ redus, nouă yuani, pleacă cu ea 
pe dumneata şi când ajungi acasă caută mai întâi un 
ştergar să-ţi ştergi sudoarea de pe frunte, să nu te 
prindă vreun curent şi să răceşti. Doar opt? Hai, opt 
jumate! Eu mai las, dumneata mai pui, of! cine te-a 
pus să fii mai bătrân ca mine? Să fi fost altul, îi 
pocneam o palmă de mi ţi-1 trimiteam drept în râu! 
Doar opt? Of, să fi dat peste un ciudos ca dumneata, 
nici regele ceresc nu şi-ar fi ieşit din fire, şi dacă el nu 
şi-ar fi ieşit, eu cum o să-mi ies? Socoteşte că ţi-am 
donat o seringă de sânge, am grupa zero, la fel ca 
doctorul Bethune, 1 opt yuani? opt yuani să fie! 
bătrâne Zhang, de data asta dumneata o să ai să-mi 
faci un hatâr. A numărat apoi bancnotele acelea 
lipicioase: Cinci, şase, şapte, opt, bine, blana e a 
dumitale. Pune-o pe dumneata şi du-te acasă să te 
vadă mătuşa! Mă pun chezaş că după o oră o să ţi se 
topească zăpada aia groasă de pe casă şi de la 
depărtare o să vezi aburii ridicându-se deasupra 
acoperişului; în curte, zăpada o să picure până o să se 
prefacă într-un pârâiaş iar ţurţurii de la streşini o să 
pârâie şi-o să-ţi cadă la pământ. Blana asta e de ieduţ, 
uite, pe dinafară încă mai are faţa de satin, cea mai 
frumoasă fată din Mongolia Interioară a purtat-o 
lipită de piele, ia pune nasul aici şi miroase, zi! miros 
de fată mare! Lan jiefang, du-te acasă şi dibuie 
portofelul lui taică-tău ăla de merge la individual şi 



vino înapoi cu el, ca să pleci apoi acasă cu blana asta, 
să i-o dai lui soră-ta vitregă, Baofeng, să se îmbrace 
ea în blana asta de ieduţ şi să meargă să-şi vadă 
bolnavii cu geanta de medicamente în spate, ia 
gândeşte-te, cum o să arate? Toată neaua asta 
zburătoare care umple cerul o să se topească la trei 
coţi deasupra capului ei. O blană ca asta chiar e o 
sobiţă, dacă înveleşti ouăle cu ea, nici n-apuci să 
fumezi o pipă că s-au şi făcut. Doişpe yuani, Lan 
Jiefang, ţin cont că soră-ta a fost moaşă când a născut 
nevastă-mea, aşa că-ţi dau blăniţa asta la juma’ de 
preţ, altul fără 

1 Henry Norman Bethune (1890-1939) a fost un 
doctor canadian activ în războiul civil din Spania şi 
ulterior în conflictul sino-japonez, alături de trupele 
comuniste; subiectul unui celebru text al lui Mao 
Zedong, numele lui rămâne extrem de cunoscut în 
China până în ziua de astăzi. 

Douăşcinci de yuani niciun fir n-ar fi tras din ea 
după el. Cum? 

Nu vrei să cumperi? Ha-ha, Lan Jiefang, eu te-am 
socotit într-una un copil, dar când colo te-ai făcut 
flăcău, uite, ţi-a dat şi mustaţa peste buze, ia zi, şi 
jos? Pe băieţi la şaptişpe-optişpe ani îi înţeapă la fel şi 
florii, şi barba. La vârsta asta, le e scula cum e cornul 
de bou! Ştiu că te interesează fetele alea două ale lui 
Huang, dar în noua societate şi în noul stat, legea e 
un soţ cu o soţie, dintre 

Huzhu şi Hezuo poţi alege doar una, nu poţi să te- 
nsori cu amândouă deodată. Dacă era în anii lui 
Ximen Nao, sigur că se putea, că Ximen Nao a avut 



trei neveste şi a mai avut şi iubite. Ce te-ai înroşit 
aşa? A, am amestecat-o în vorbă şi pe maică-ta, nu-i 
nimic, nu-i nimic, şi ea a avut de suferit. Nu i-a fost 
uşor să te crească, uite, zic să cumperi blana asta 
mică de ied pentru ea, ca să-ţi arăţi respectul şi 
iubirea. Mama ta e om bun, pe vremea când era 
concubină în casa Ximen, când veneau cerşetorii la 
poartă, chiar ea îi petrecea şi era largă de mână, 
dădea câte două turte din făină albă odată. Oamenii 
niţel mai în vârstă ştiu toţi asta. Dacă o cumperi 
pentru ea, mai cobor preţul, zece yuani, sst! mai 
încet, să n-audă ăilalţi, zece yuani, dă fuga până acasă 
după bani, ţi-o pun deoparte. Băiete, dacă în locul tău 
ar fi venit puiul ăla de lele de Jinlong, nici pe o sută 
nu i-aş fi vândut-o. Ce comandant de detaşament, 
ăsta-şi face împărăţie în spatele uşilor închise şi-şi dă 
singur titlurile! Da’ ce, oi socoti eu c-o fi vreo mare 
brânză să-i fiu lui comandant adjunct! Băiatu îşi dă 
singur titlul de general peste toţi generalii de pe 
lume, care culcă întocmai ca iarba la pământ şi o mie 
de ostaşi! 

Din afara grupului de oameni s-a auzit un urlet: 

— Au venit gărzile roşii! 

Fratele meu, Jinlong, stătea vitejeşte în frunte, cei 
Patru apărători războinici stăteau de pază cu mare 
cutezanţă de-a stânga şi de-a dreapta lui, iar în spate 
era strâns ciorchine un grup de gărzi roşii făcând 
mare larmă. Lui frate-meu îi răsărise la brâu o armă, 
un pistol de dat startul la alergări rechiziţionat de la 
profesorul de educaţie fizică al şcolii primare; patul 
nichelat al armei scânteia cu lumini argintii. La 



formă, pistolul semăna cu o sculă de câine. Cei Patru 
apărători războinici erau încinşi cu centuri de piele 
făcute din pielea unui bou Luxi al brigăzii de 
producţie care numai ce murise de foame - era piele 
netăbăcită, uscată numai pe jumătate, cu păr pe ea şi 
răspândind un iz împuţit. La centurile lor din piele de 
bou spânzurau patru mausere, cele pe care le folosise 
trupa de teatru din satul nostru la reprezentaţii şi pe 
care le sculptaseră din lemn de ulm mâinile iscusite 
ale tâmplarului Du Luban. Erau vopsite în negru şi 
arătau desosebit de realist - căzute în mâini de 
bandiţi, ar fi putut fi folosite iară probleme la tâlhării. 
Mauserului care spânzura la brâul lui Sun Long îi 
scobiseră în spate o gaură în care fixaseră un arc şi un 
percutor şi puseseră o capsă făcută din praf galben de 
puşcă: scotea un zgomot mai clar şi mai melodios 
decât un pistol adevărat. Pistolul fratelui meu era cu 
capse, avea trăgaci şi trăgea două focuri unul după 
altul. Ciracii lui frate-meu din spatele celor Patru 
apărători războinici duceau toţi suliţe cu ciucuri 
cărora le şlefuiseră capetele până le lustruiseră - erau 
fără pereche de ascuţite, dacă le înfigeai în vreun 
copac, le trăgeai afară doar cu mare efort. 
Conducându-şi trupele, frate-meu înainta cu 
repeziciune. Zăpada cea mare era de un alb imaculat, 
ciucurii roşii erau minunat de frumoşi, alcătuind 
împreună un tablou splendid. Când trupele au ajuns 
la cam 50 de metri de locul unde îşi vindea Yang 
blănurile putrezite, fratele meu a scos de la brâu 
pistolul de dat startul, a tras în aer, poc! poc! şi două 
dâre de fum alb s-au răspândit plutind în aer. A dat 



apoi ordin: „Tovarăşi, la atac!“ Grupul gărzilor roşii, 
în mâini cu suliţele cu ciucuri şi strigând „Omorâţi -i!“ 
de se cutremura văzduhul, s-au repezit înainte cât să 
clipeşti din ochi, nămolind zăpada de pe drum care le 
troscănea sub picioare. Fratele meu a făcut un gest şi 
gărzile roşii i-au împresurat pe Yang şi pe cei mai 
bine de zece oameni care voiau să cumpere blănuri. 

Jinlong m-a pironit cu o privire cruntă. L-am 
pironit şi eu cu o privire la fel de cruntă. Ca să spun 
drept, pe dinăuntru mă simţeam foarte singur, grozav 
aş fi vrut să intru şi eu în rândul gărzilor. Acţiunile lor 
misterioase şi solemne mă stârneau - mai ales 
mauserele celor Patru apărători războinici, chiar şi 
făcături cum erau, erau aşa de ca lumea, că simţeam 
cum mă mănâncă pe dinăuntru. O rugasem pe 
Baofeng să-i transmită lui Jinlong dorinţa mea de-a 
mă alătura gărzilor. El îi răspunsese: „Cei la 
individual sunt ţintă a revoluţiei, n-au calitatea să se 
facă gărzi; doar să între el în comună cu taurul după 
el şi pe loc îl încadrez la noi şi-l mai fac şi şef de 
grup“. Vorbise cu voce tare, nici nu mai era nevoie să- 
mi mai spună Baofeng ceva, auzisem şi eu cât se 
poate de limpede. Dar intratul în comună, şi cu 
deosebire intratul cu taurul după mine, nu era ceva să 
zic eu că vreau şi gata. După cele petrecute în acea zi 
la târg, tata nu mai rostise niciun cuvânt. îşi păstra 
privirea neabătută, avea o expresie şi prostească, şi 
mojică pe faţă, şi în mână ţinea satârul cel mare, 
părând că vrea în orice clipă să se pună pe viaţă şi pe 
moarte cu vreunul. De când îi retezase măcelarul 
cornul la jumătate, şi taurul se prosuse, avea privirea 



sumbră, se uita pieziş la oameni, îşi ridica şi-şi cobora 
burta şi scotea mugete grave, de parcă în orice clipă 
avea să-i spintece pieptul şi să-i sfâşie burta vreunuia 
cu singurul lui corn. Staulul în care stăteau el şi cu 
tata devenise un colţ al curţii în care nimeni nu mai 
îndrăznea să între. Frate-meu se foia cu gărzile lui 
prin curte zi de zi, zăngănind din gonguri şi bubuind 
din tobe, încercăndu-şi tunul, combătând elementele 
rele şi strigând lozinci, în timp ce tata şi taurul parcă 
aveau urechile astupate cu ceva. Ştiam însă că doar să 
fi cutezat vreunul să între în staul si-ar fi ieşit moarte 
de om. în situaţia asta, şi dacă tata s-ar fi învoit să 
intru cu taurul în colectivă, taurul nu s-ar fi lăsat. 
Ieşisem pe uliţă să mă uit la Yang cum vinde 
blănurile alea pentru că de-adevăratelea mă 
plictiseam de-atâta stat degeaba. 

Frate-meu a ridicat braţul şi a arătat cu pistolul lui 
de dat startul către pieptul lui Yang, tremurând tot şi 
poruncind: 

— înhăţaţi-1 pe speculant! 

Cei Patru apărători războinici s-au aruncat cu tot 
curajul şi avântul, sprijinindu-şi mauserele de 
căpăţâna lui Yang în patru locuri diferite şi strigând 
pe o singură voce: 

— Mâinile sus! 

Yang a zâmbit cu răceală: 

— Măi băieţi, pe cine vreţi voi să băgaţi în sperieţi 
cu cioturile alea de ulm? Dacă aveţi destoinicie, ia 
scuipaţi voi foc din ele, că băiatu e gata să moară 
moarte de erou şi să-şi dea viaţa pentru patrie! 

Sun Long a apăsat pe trăgaci, s-a auzit un zgomot 



uriaş, un fir de fum galben s-a spulberat în sus, patul 
mauserului s-a retezat cutremurat, tendonul de la 
mâna lui Sun Long s-a cutremurat şi el începând să 
sângereze, iar aerul a fost înecat de mirosul de 
salpetru. Yang a tras o sperietură, s-a îngălbenit la 
faţă, a clănţănit din dinţi şi-a bătut din fălci o bună 
bucată de vreme iar apoi, uitându-se la gaura pe care 
i-o făcuse praful de puşcă arzându-i haina căptuşită, 
a zis: 

— Băieţi, aţi făcut-o de-adevăratelea! 

Fratele meu a zis: 

— Revoluţia nu înseamnă să chemi oaspeţii la 
masă, revoluţia înseamnă violenţă! 

Yang a rostit: 

— Şi eu sunt în rândul gărzilor. 

— Noi suntem gărzile roşii ale preşedintelui Mao, 
tu eşti o gardă roşie de soi prost! 

Yang încă mai voia să stea la discuţii cu ei, dar 
frate-meu i-a pus pe cei patru fraţi Sun să-l escorteze 
până la comandament, ca să fie combătut şi criticat. 
După aceea le-a ordonat gărzilor să con- fişte în 
totalitate blănurile pe care Yang le aşezase pe nişte 
căpiţe la marginea drumului. 

Şedinţa în care Yang a fost combătut şi criticat s-a 
ţinut peste noapte. Au făcut în curte foc de lemne - 
lemne care erau mesele, scaunele şi taburetele pe 
care elementele rele ale satului fuseseră silite să şi le 
facă bucăţi. Multă mobilă valoroasă de santal şi lemn 
de trandafir a fost distrusă în acest fel. Făceau foc de 
tabără în fiecare seară în curte ca să combată pe 
vreunul, de-au topit toată zăpada de pe acoperişuri 



şi-au făcut să se prelingă pe pământ nămol negru ca 
pana corbului. Fratele meu ştia că lemnele pe care le 
putea colecta din sat erau limitate la număr, dar un 
plan iscat deodată în mintea lui i-a umplut faţa de 
bucurie. îl auzise odată pe Feng Ju, Faţă-cu-cicatrice, 
un sătean care rătăcise prin nord-est, că pinii şi cedrii 
au răşină care face ca până şi lemnul verde să se 
aprindă. Şi-a trimis prin urmare gărzile să escorteze 
elementele rele din sat în spatele şcolii ca să taie pini. 
Pin cu pin a fost tras de cei doi cai slăbănogi din sat 
până pe uliţă, în faţa comandamentului. 

L-au combătut pe Yang, l-au criticat că face 
capitalism, că îi insultă pe micii generali revoluţionari 
şi că a căutat cu nesăbuinţă să întemeieze o 
organizaţie reacţionară, l-au bătut cu pumnii şi cu 
picioarele, iar apoi l-au mânat afară din curte. Lotul 
de blănuri a fost distribuit de frate-meu gărzilor care 
erau de serviciu peste noapte. De când se stârnise 
revoluţia, Jinlong dormise într-una îmbrăcat în 
biroul care fusese iniţial al brigăzii de producţie şi 
care era acum sediul comandamentului. Cei Patru 
apărători războinici şi mai bine de zece dintre ciracii 
lui de încredere îl însoţiseră într-una. îşi făcuseră 
culcuşuri în birou, întinzând pe podea paie şi două 
rogojini. Cu cele câteva zeci de blănuri ale lui Yang, 
peste noapte avea să le fie mult mai confortabil. 

Să continuăm însă vorba de mai înainte: mama, 
înfăşurată într-o blană mare şi semănând cu un mic 
grânar, a ieşit din casă. Haina aceea din blană de oaie 
fratele meu i-o distribuise lui Baofeng, pentru că era 
în primul rând doctorul gărzilor roşii şi de-abia apoi 



doctorul satului. Supusă şi plină de iubire, sora mea 
i-o dăduse mamei, să se apere de frig. Mama s-a 
năpustit în faţa lui Jinlong, a îngenuncheat şi, 
prinzându-1 pe după gât, a început să plângă: 

— Fiule, ce-i cu tine? 

Jinlong se-nvineţise tot la faţă, avea buzele uscate 
şi crăpate şi din urechi îi picura sânge - părea un 
martir. 

— Unde-i soră-ta? Unde e? 

— S-a dus s-o moşească pe nevasta lui Chen Dafu. 

Plângând şi văitându-se, mama mi-a spus: 

— Jiefang, fiul meu bun, du-te repede şi cheam-o... 

M-am uitat la Jinlong, m-am uitat la gărzile alea 

roşii care erau ca oile fără stăpân şi un val de mâhnire 
mi-a cuprins inima. Eram în fond născuţi din aceeaşi 
mamă, simţeam eu oarecare invidie văzându-1 cum se 
împăunează şi se semeţeşte, dar şi mai mult simţeam 
stimă; îmi dădeam seama că e un geniu şi nu voiam 
să moară. Am zburat în fugă afară din curte şi-am 
gonit pe uliţă drept spre apus, am alergat vreo două 
sute de metri, iar după aceea am cotit spre nord pe o 
ulicioară unde am mai fugit cu iuţeală o sută de 
metri: prima curte din apropierea zăgazului, 
înconjurată de un zid de pământ şi cu o căscioară cu 
trei camere, era a lui Chen Dafu. 

Căţelul numai pielea şi osul al lui Chen Dafu a 
început să mă latre înnebunit, iar eu am cules o 
bucată de cărămidă de pe jos şi l-am trosnit sălbatic 
cu ea. L-am nimerit în picior, a început să schelălăie 
şi s-a întors în casă sărind pe trei picioare. în mână 
cu un băţ mare, Chen Dafu a ieşit ca un uliu afară: 



— Care-ai dat, mă, în câinele meu? 

— Eu am dat! am răspuns eu ridicând din 
sprâncene şi bulbucându-mi ochii la el. 

De cum a văzut că e vorba de mine, bărbatul ăsta 
cât muntele de îndată s-a înmuiat, iar aerele i s-au 
şters de pe chip, lăsând loc unui zâmbet ambiguu. De 
ce-i era frică de mine? Pentru că-1 aveam la mână. îi 
văzusem pe el şi pe Wu Qiuxiang, soţia lui Huang 
Tong, făcând treaba aceea între sălciile de pe malul 
râului. Wu Qiuxiang se aplecase de şale şi-o luase la 
fugă, roşie toată la faţă. Nici nu-i mai trebuiseră 
ligheanul de rufe şi maiul de pe malul râului şi nici 
haina cadrilată care plutea în josul apei. Chen Dafu 
îşi legase cureaua şi mă ameninţase: 

— Dacă îndrăzneşti să zici ceva, te sparg! 

— Până să mă spargi tu pe mine, o să te spargă 
Huang Tong pe tine! 

Pe loc s-a moleşit, m-a luat cu vorba bună, mi-a zis 
că o să aranjeze să mi-o dea de soţie pe nepoata 
nevesti-sii. în faţa ochilor mi-a răsărit pe dată 
înfăţişarea unei fete cu păr deschis la culoare, urechi 
mici şi cu mucii curgându-i mereu peste buza de sus. 

— Pfui! nepoata aia a nevesti-tii nu-i aşa mare 
comoară, mai bine rămân holtei toată viaţa decât să- 
mi iau vreo urâtanie ca ea de nevastă! 

— Ehei, băieţică, ţinteşti tu mai sus, dar pe faţa 
asta aşa urâtă cum e tot trebuie s-o aranjez eu pentru 
tine! 

— Hai, du-te mai bine şi rostuieşte repede o 
cărămidă, să mă spargi cu ea. 

— Băiete, hai să facem o înţelegere ca între domni, 



tu nu vorbeşti cu nimeni despre ce-ai văzut şi eu n-o 
să aranjez cu nepoata nevesti-mii să-ţi fie soţie. Dacă 
încâlci înţelegerea, o pun pe loc pe nevastă-mea s-o 
aducă pe nepoată-sa la tine pe kang şi-o s-o pun pe 
urâta aia să spună că deja ai siluit-o, să te văd atunci! 

Stătusem şi mă gândisem niţel că, dacă fata aia şi 
urâtă, şi proastă cum era ar fi fost să stea la noi pe 
kang şi să o ţină una şi bună că am siluit-o eu, treaba 
chiar mi-ar fi făcut necazuri. Spune o vorbă că „Cine 
se ţine drept, umbra nu-i e strâmbă, iar rahatul uscat 
nu se prinde de tencuială", dar totuşi într-o treabă 
de-asta nu prea ai cum să lămureşti lucrurile. Aşa că 
încheiasem înţelegerea de domni cu Chen Dafu. Pe 
măsură ce trecuse timpul, simţisem din atitudinea lui 
că de fapt tot lui îi era mai frică de mine, aşa că de-aia 
am îndrăznit să dau cu piatra să-i schilodesc câinele 
şi tot de-aia am îndrăznit să-i vorbesc cu aşa mojicie. 

— Unde-i soră-mea? l-am întrebat. O caut pe soră- 
mea! 

— Băiete, soră-ta o moşeşte pe nevastă-mea. 

Le-am văzut în curte pe cele cinci fete mucoase ale 

lor, născute una după alta, şi-am rostit batjocoritor: 

— Putincioasă nevastă-ta, ca o căţea, fată coteţ 
după coteţ. 

Şi-a dezvelit dinţii la mine: 

— Băiete, nu mai vorbi aşa, asta-i vorbă cu jignire, 
eşti mic încă, o să creşti şi-o să înţelegi tu. 

— N-am eu vreme să mă încontrez cu tine, o caut 
pe soră-mea acum. Am strigat tare către fereastra lui: 

— Baofeng, Baofeng, m-a pus mama să te chem, 
Jinlong dă să moară! 



în acel moment din cameră s-a auzit un ţipăt 
răsunător de prunc, iar Chen Dafu a zbughit-o la 
fereastră de parcă l-ar fi ars la fund, întrebând cu 
voce tare: 

— Ce e, ce e? 

Dinăuntru s-a auzit o voce slabă de femeie: 

— Are treabă de-aia între picioare. 

Chen Dafu şi-a acoperit faţa cu mâinile şi-a început 
să plângă învârtindu-se în cerc pe omătul din faţa 
ferestrei: 

— Oh!... ohhh!... Cerule, de data asta ai deschis 
ochii, eu, Chen Dafu, am acum urmaşi să aprindă 
lumânare după mine... 

Soră-mea a alergat afară ca vântul de iute şi m-a 
întrebat cuprinsă de îngrijorare despre ce e vorba. 

— Jinlong e pe moarte, a picat în cap de pe 
platformă şi-a rămas lat. 

Baofeng şi-a croit drum printre oameni, s-a lăsat 
pe vine lângă Jinlong şi mai întâi şi-a apropiat 
degetele de nările lui, l-a pipăit şi la încheieturi, iar 
după aceea şi la frunte. S-a ridicat şi a spus 
maiestuoasă: „Ridicaţi-1 şi duceţi-1 repede în odaie!“ 
Cei Patru apărători războinici l-au ridicat şi s-au dus 
spre birou. Soră-mea a zis: „Duceţi-1 acasă şi aşezaţi-1 
pe kang.“ Au schimbat numaidecât direcţia şi l-au 
dus pe Jinlong pe kang-\A cald al mamei. Baofeng le- 
a privit pieziş pe fetele Huang, Huzhu şi Hezuo. Ochii 
le erau încărcaţi de lacrimi, iar pe obraji le apăruseră 
degeraturi. Erau amândouă albe la faţă, iar 
degerăturile purpurii păreau la fel de viu colorate ca 
nişte cireşe coapte. 



Baofeng a desfăcut centura de piele de vacă de la 
mijlocul lui Jinlong, de care el nu se despărţise zi şi 
noapte, şi a aruncat-o, dimpreună cu pistolul, într-un 
colţ; un şoricel care ieşise să se uite la vânzoleală a 
fost izbit în plin de ele, a scos un ţipăt ascuţit, i-a dat 
sângele pe nas şi-a murit. Baofeng i-a tras apoi 
fratelui meu pantalonii jos de pe el, lăsând la vedere 
jumătate din fundul lui vânăt şi păduchii gălăgioşi 
strânşi grămadă. Ea a încruntat din sprâncene, a 
spart o fiolă cu penseta, a tras medicamentul 
dinăuntru cu seringa, iar după aceea a împuns la 
nimereală în fundul lui Jinlong. I-a făcut două 
injecţii, una după alta, şi i-a pus şi o perfuzie. Era 
pricepută, când înţepa în venă, nimerea sângele din 
prima. în această clipă, Wu Qiuxiang a intrat cu o 
farfurie de fiertură de ghimbir în mână, cu gând să i- 
o verse lui Jinlong pe gât. Mama i-a cerut din ochi 
părerea lui Baofeng, dar ea a dat din cap, nezicând 
nici da, nici ba. Wu Qiuxiang a început să-i verse 
fiertura lui frate-meu pe gât, folosindu-se de o 
lingură. Gura ei se deschidea şi se închidea în pas cu 
a lui— o manifestare tipică de mamă. Văzusem cum 
multe mame, când îşi hrănesc copiii, îşi deschid şi ele 
inconştient gura când copilul şi-o face mare pe a lui, 
şi mestecă şi ele când acesta mestecă. Aşa ies la iveală 
simţirile cele adevărate, nu e chip să te prefaci, iar 
din asta mi-am dat seama că Wu Qiuxiang îl socotea 
deja pe fratele meu drept propriul ei copil. Ştiam că 
sentimentele ei faţă de fratele şi sora mea sunt destul 
de complexe, legăturile dintre familiile noastre erau 
toate o amestecătură şi-un mare talmeş-balmeş, dar 



ce-o făcea pe ea să-şi închidă şi să-şi deschidă gura în 
pas cu a lui Jinlong n-avea de-a face cu legăturile 
speciale dintre familiile noastre, ci cu faptul că, 
văzând deja ce gânduri le încearcă pe fetele ei precum 
şi talentul arătat de fratele meu în cele ale revoluţiei, 
luase deja hotărârea să-şi mărite una dintre fete cu 
Jinlong şi deci să şi-l facă pe acesta o mândreţe de 
ginere. Gândindu-mă la asta, inima mi s-a opărit 
toată şi multă vreme nu mi-a mai stat gândul la viaţa 
sau moartea lui Jinlong. Niciodată n-avusesem drag 
de Wu Qiuxiang, dar de când o văzusem aplecându-se 
de şale şi furişându-se în fugă dintre sălcii, 
începusem totuşi să simt pentru ea o oarecare 
apropiere, pentru că, în urma acelei întâmplări, de 
fiecare dată când mă vedea, se înroşea deodată la faţă 
şi-şi ferea privirea. I-am remarcat talia mlădioasă, 
urechile albe şi aluniţa roşie de pe lobul uneia. Avea 
un râs grav, magnetic. într-o seară, pe când îl ajutam 
pe tata să hrănească taurul în staul, s-a furişat 
încetişor înăuntru, mi-a vârât în mâini două ouă 
fierbinţi, iar după aceea mi-a cuprins capul cu 
mâinile şi mi l-a frecat de pieptul ei, şoptind: „Băieţel 
bun ce eşti, n-ai văzut nimic, nu-i aşa?“ în întuneric, 
taurul a izbit cu cornul într-un par, cu ochii arzându-i 
ca nişte făclii. Surprinsă, m-a împins într-o parte, s-a 
răsucit şi s-a prelins afară. I-am urmărit umbra 
alunecoasă sub lumina stelelor şi inima mi-a fost 
cuprinsă de sentimente greu de pus în vorbe. 

Ca să fiu cinstit, când Wu Qiuxiang mi-a cuprins 
capul cu mâinile şi m-a frecat de pieptul ei, sula mi s- 
a întărit: simţeam că e mare nelegiuire şi mă 



munceam într-una din pricina asta. Părul prins în 
coada aceea mare a lui Huang Huzhu mă făcea să fiu 
cu totul pierit, şi de la iubire mare pentru părul ei 
ajunsesem la iubire mare pentru ea. îmi lăsam 
gândurile să zboare şi speram ca Wu Qiuxiang să i-o 
dea de nevastă lui frate-meu pe Hezuo cea cu părul 
făcut cărare, şi pe Huzhu cea cu coada mare de păr să 
mi-o dea mie. însă pe Huzhu cea cu coada mare de 
păr era foarte probabil să i-o dea lui Jinlong. Deşi 
Huzhu se născuse cu nici zece minute mai devreme 
decât Hezuo, şi cu un minut să fi ieşit mai devreme, 
tot ea ar fi fost sora mai mare, aşa că la măritiş fireşte 
că ea era prima. O iubeam pe fiica lui Wu Qiuxiang, 
Huang Huzhu, dar Wu Qiuxiang mă îmbrăţişase în 
staul, îmi frecase faţa cu ţâţele făcându-mi sula să se 
întărească, aşa că între noi nu mai erau toate albe şi 
curate şi cu niciun preţ n-avea să mi-o dea mie de 
nevastă pe fiică-sa. Simţeam durere, simţeam 
îngrijorare, simţeam remuş- care şi, dacă mai pui şi 
că, pe când păşteam vitele cu Hu Bin, căpătasem din 
gura golanului ăluia bătrân tot felul de cunoştinţe 
greşite despre sex - treburi de genul: „Zece picături 
de sudoare, una de sânge, zece de sânge, una de 
spermă“ sau: „După ce-ai scos o dată, nu mai creşti“ 
-, mă sâcâiau şi tot felul de idei murdare şi porcoase. 
Simţeam că viitorul e întunecat, mă uitam la silueta 
cea înaltă a lui Jinlong, mă uitam şi la trupul meu 
pipernicit, mă uitam şi la felul în care i se înălţa bogat 
trupul lui Huzhu şi mă cuprindea deznădejdea, îmi 
venea să mor. Mă gândeam pe atunci că tare ar fi fost 
bine să fi fost eu un taur iară gânduri în căpăţână; 



acum ştiu bineînţeles că şi taurul are gânduri în căpă- 
ţină şi nu numai că are gânduri, dar gândurile îi sunt 
şi extrem de complexe - tu nu te gândeai doar la cele 
omeneşti, te gândeai şi la cele din lumea umbrelor, şi 
nu doar la vremurile prezente, ci şi la cele trecute şi la 
cele viitoare. 

Când a început să se înzdrăvenească după boala lui 
gravă, Jin- long, palid, a ieşit sprijinindu-se să 
conducă revoluţia. Profitând de cele câteva zile în 
care mintea i-a fost rătăcită, mama l-a despuiat de 
haine, pe care le-a opărit cu apă fierbinte, omorând 
astfel toţi păduchii; uniforma lui cea frumoasă din 
poliester s-a zbârcit însă toată, de parcă i-ar fi 
mestecat-o vreo vacă şi-ar fi scuipat-o apoi afară 
înapoi. Imitaţia de chipiu militar s-a decolorat şi s-a 
încreţit, ajungând să semene cu punga boaşelor unui 
tăuraş. Când a văzut în ce hal i-au ajuns uniforma şi 
chipiul, frate-meu s-a înfuriat, a-nceput să tropăie ca 
turbatul şi două şuvoaie de sânge negru i-au ţâşnit pe 
nări. „Mai bine mă omorai, mamă“, a zis el, uitându- 
se la uniformă şi la chipiu. Mama era toată numai 
remuşcări, se înroşise până în vârful urechilor şi nu- 
şi găsea vorbele. După ce şi-a ieşit aşa din fire, 
Jinlong a fost năpădit de tristeţe şi lacrimile l-au 
podidit puhoi. S-a căţărat pe kang, şi-a acoperit capul 
cu plapuma, n-a mai mâncat şi n-a mai băut, n-a mai 
răspuns şi n-a mai reacţionat, încontinuu aşa timp de 
două zile şi două nopţi. Mama tot intra şi ieşea din 
odaie, iar de îngrijorare i-au apărut şiraguri-şiraguri 
de bubiţe pe faţă. Din gură tot repeta, îndrugând 
mereu: „Of, babă zăpăcită! Of, babă zăpăcită!" 



Baofeng n-a mai putut să stea să se uite, a ridicat 
plapuma de pe frate-meu şi a scos la vedere un 
Jinlong veştejit, cu barba zburlită şi ochii duşi în 
fundul capului. 

— Frate, a zis Baofeng enervată zdravăn, era doar o 
uniformă ruptă! De dragul ei vrei tu s-o faci pe mama 
să se spânzure pentru tine? 

Jinlong s-a ridicat în capul oaselor şi, cu ochii goi, 
a oftat prelung. Până să apuce să zică ceva, l-au 
podidit lacrimile. A spus apoi: 

— Baofeng, cum să ştii tu ce însemna haina asta 
pentru mine! Spune vorba că „Haina dă la om temei, 
iar la cal pui baza-n şei“,. 

Şi eu, ca să dau la toţi ordine şi comenzi şi să supun 
elementele rele, în uniforma aia aveam temei. 

— Ce-a fost a fost, mortul de la groapă nu se mai 
întoarce, ce, dacă o să stai trântit în pat şi-o să te 
prefaci mort o să faci uniforma la loc cum a fost? 

Jinlong s-a gândit ce s-a gândit şi-a zis: 

— Bine, mă scol, vreau să mănânc ceva. 

Auzindu-1 că vrea să mănânce, mama s-a învârtit 

ca un titirez şi-a frământat tăieţei şi a prăjit ouă, de 
mireasma a umplut toată curtea. 

Pe când frate-meu devora mâncarea ca un lup, 
Huang Huzhu a intrat sfioasă pe uşă. Mama a spus cu 
însufleţire: 

— Fată, se cheamă că locuim în aceeaşi curte, dar 
de zece ani nu mi-ai intrat pe uşă. 

A măsurat-o apoi din cap până în picioare, privirea 
din ochii ei lăsând să se vadă multă căldură. Huzhu 
nu s-a uitat la frate-meu, nu s-a uitat nici la soră-mea 



şi nu s-a uitat nici la mama - a ţintuit cu ochii 
uniforma motoliţă şi făcută cocolos si-a zis: 

— Mătuşă, ştiu că i-ai stricat la spălat uniforma lui 
Jinlong. Eu am învăţat croitoria, mă pricep niţel la 
materiale, poate e doar frecţie la picior de lemn, dar 
daţi-mi-o mie, să încerc şi eu, să văd dacă nu pot s-o 
aranjez. 

— Fată, a spus mama apucând-o de mână şi 
scăpărând lumini din ochi, fată bună, fata mea, dacă 
poţi să faci uniforma lui Jinlong cum a fost, nouă 
închinăciuni şi trei mătănii îţi bat! 

Huzhu a plecat doar cu uniforma, imitaţia de 
chipiu militar a împins-o cu piciorul lângă gaura de 
şoarece din perete. Huzhu a plecat, dar speranţa s-a 
întors. Mama a vrut să se ducă să vadă cu ce metodă 
miraculoasă o să facă ea uniforma să fie cum a fost, 
dar când a ajuns la cais n-a mai avut curaj să meargă 
mai departe, pentru că, la el în dreptul uşii, Huang 
Tong despica cu un hârleţ, zdronc! zdronc! rădăcinile 
unui ulm. Aşchiile săreau razant, de ziceai că-s 
şrapnele. Şi mai înfricoşătoare era expresia de nici 
laie, nici bălaie care se citea pe feţişoara lui Huang. în 
satul nostru, el era numărul doi pe drumul capitalist, 
fusese epurat la începutul Revoluţiei Culturale de 
fratele meu, şi acum stătea pe margine, de bună 
seamă se înăbuşea de focul furiei în sinea lui şi de- 
abia se ţinea să nu-1 mistuie cu el pe Jinlong. îmi 
dădeam seama însă că tipul e încercat de multe 
porniri conflictuale, se vânturase ani buni prin lume 
şi era obişnuit să măsoare oamenii şi să le 
cântărească vorbele - nu se poate să nu fi văzut 



afecţiunea pe care i-o purtau lui Jinlong comorile lui 
de fete. Mama a trimis-o pe Baofeng să vadă ea ce şi 
cum, dar ea a strâmbat din nas. Nu-mi era prea 
limpede care erau relaţiile dintre ea şi fetele Huang, 
dar din vorbele de ocară scrâşnite atunci printre dinţi 
de Huzhu se putea vedea că ura şi vrajba dintre ele 
erau adânci. Mama m-a trimis atunci pe mine să văd, 
zicând că la copii obrazul e mai gros. Mama încă mă 
socotea copil, şi asta chiar era pricină de jale. în sinea 
mea, de fapt chiar voiam să aflu în ce chip o să-i facă 
la loc haina, aşa că m-am apropiat de casa Huang 
ocolind până şi umbrele: când am văzut aerul plin de 
răutate cu care Huang Tong despica rădăcinile, mi s- 
au înmuiat picioarele. 

A doua zi de dimineaţă, Huang Huzhu a venit la 
noi cu o legăturică sub braţ. Jinlong a săltat cu 
însufleţire jos de pe kang, iar mama, cu buzele 
tremurându-i toate, nu putea să zică nimic. Huzhu 
avea o figură senină, dar mândria îi dădea pe 
dinafară pe la colţurile buzelor şi la coada 
sprâncenelor. A pus legăturica pe kang, a desfăcut-o, 
şi din ea a apărut uniforma împăturită şi ţeapănă şi 
un chipiu militar nou aşezat culcat peste ea. Şi chipiul 
ăsta era o imitaţie din stofă albă vopsită kaki, dar era 
lucrat aşa de meşteşugit, că părea aproape adevărat. 
Sărea cu deosebire în ochi steaua roşie în cinci colţuri 
pe care o brodase din mătase roşie pe partea din faţă 
a chipiului. I l-a înmânat fratelui meu, iar mai apoi a 
scuturat uniforma: se mai vedeau încă urme de 
încreţituri, dar în mare măsură îşi recăpătase 
înfăţişarea originală. Şi-a plecat ochii în jos, s-a 



înroşit uşor la faţă şi a spus cerându-şi iertare: 

— Mătuşă, ai fiert-o prea mult, n-am putut s-o fac 
la loc mai mult de-atât. 

Cerule, modestia asta atât de mare a izbit greu ca 
un baros inima lui Jinlong şi inima mamei. Mamei au 
început să-i gâlgâie lacrimile din ochi. Jinlong nu s-a 
putut stăpâni de emoţie şi a apucat-o pe Huzhu de 
mână. L-a lăsat să o ţină aşa o clipă, apoi s-a scuturat 
cu încetul şi s-a aşezat într-o parte pe marginea 
patului. Mama a deschis scrinul, a scos o bucăţică de 
zahăr candel, a im- bucăţit-o cu vârful cuţitului şi i-a 
dat-o lui Huzhu. Huzhu nu voia, aşa că mama i-a 
îndesat-o cu forţa în gură. Cu zahărul în gură, Huzhu 
a vorbit către perete: 

— Pune-o pe tine să vedem, dacă ceva nu e bine, se 
poate schimba. 

Frate-meu şi-a dat jos de pe el haina vătuită, a 
îmbrăcat uniforma, şi-a pus chipiul, s-a încins cu 
centura din piele de vacă şi şi-a atârnat de ea pistolul: 
comandantul era acum din nou plin de forţă şi 
vigoare, parcă arătându-se acum şi mai impunător ca 
înainte. Iar ea semăna cu un croitor, dar parcă şi mai 
bine semăna cu o soţie, învârtindu-se în faţa lui frate- 
meu şi în spatele lui, netezindu-i colţurile, 
îndreptându-i gulerul şi întorcându-se apoi iarăşi în 
faţă şi îndreptându-i chipiul cu amândouă mâinile. A 
spus cu regret apoi: 

— Chipiul e cam strâmt, dar n-am avut decât 
materialul ăsta, asta e acum, dar la anul când vine 
primăvara, o să mă duc la judeţ să cumpăr câţiva coţi 
de stofe bună şi-o să-ţi fac altul. 



Mi-am dat seama că nu mai am nicio speranţă. 


CAPITOLUL 19 

Jinlong repetă o operă ca să întâmpine Anul Nou; 
Lan Lian nici mort nu se leapădă de vechile idei 

De când era cu Huang Huzhu, sălbăticia lui Jinlong 
se strunise în mare parte. Revoluţiile reformează 
societatea, femeile schimbă bărbaţii. Deja de cam o 
lună nu mai organizase şedinţele acelea de combătut 
şi criticat în care-i băteau pe oameni cu pumnii şi 
picioarele, organizând în schimb câteva zeci de 
întruniri pentru a cânta operă pekineză 
contemporană. Huang Huzhu şi-a schimbat felul 
sfios în care îşi juca rolurile, devenind curajoasă şi 
vitează şi dând pe dinafară de entuziasm. Nu mi-ar fi 
trecut prin cap că are o asemenea voce şi nici că poate 
să cânte aşa de multe bucăţi din operele 
revoluţionare model. Când ea cânta aria lui Aqing, 
Jinlong o cânta pe a lui Guo Jianguang, când o cânta 
pe cea a lui Li Tiemei, Jinlong o cânta pe a lui Li 
Yuhe.i Se potriveau ca două nestemate 

1 Personaje din opera revoluţionară model Râuleţul 
Shajia, respectiv însemnări despre lampionul roşu 
(deja menţionată mai sus). 

Puse laolaltă - ca băiatul de aur şi fata de jad din 
poveste. N-am încotro şi trebuie să recunosc că 
iluziile mele în privinţa lui Huzhu erau ca cele nutrite 
de broasca râioasă când stă cu gândul la prinţesă. 



Mulţi ani după aceea, băieţică ăla de Mo Yan mi-a 
dezvăluit ce ţinuse şi el în cuget, spunându-mi că şi el 
îşi făcuse iluzii cu privire la Huzhu. Broscoiul cel 
mare stătea cu gândul la prinţesă, dar uite că şi ăla 
mic făcea la fel. O vreme, în curtea familiei Ximen, 
flautul şi huqin-\A se înlănţuiseră şi vocea de bărbat 
şi glasul de femeie cântaseră laolaltă. Centrul de 
comandă al revoluţiei se metamorfozase într-un club 
artistic. Când combaţi, critici şi iei la bătaie oameni în 
fiecare zi, de totul e o mare de ţipete şi răcnete, 
treaba e stimulantă la început, dar pe măsură ce trece 
timpul devine deranjantă. Schimbarea neaşteptată în 
forma revoluţiei le-a fost pe plac oamenilor, iar pe 
feţele tuturor voioşia dădea pe dinafară. 

Ţăranul chiabur Wu Yuan, care ştia să cânte la 
huqin, fusese încadrat în orchestră. Hong Taiyue, 
care avea o bogată experienţă de cântăreţ, fusese şi el 
încadrat. Zdroncănea din osul acela glorios de bou, 
slujind orchestrei drept dirijor. Elementele rele, care 
fuseseră puse să cureţe zăpada de pe uliţe, fredonau 
şi ele, pe când dădeau omătul la o parte cu lopeţile, 
melodiile ce se răspândeau din curte. 

în ajun de Anul Nou, frate-meu şi Huzhu au 
înfruntat vânturile şi zăpezile şi s-au dus la capitala 
judeţului. S-au pornit când cocoşii cântau a doua 
oară şi s-au întors de-abia a doua zi pe înserat. De 
plecat, plecaseră pe jos, dar de întors, s-au întors 
într-un tractor cu şenile marca „Estul este roşu“, 
fabricat la Luoyang. Numărul de cai-putere al 
tractorului era uriaş, fusese făcut ca să tragă 
brăzdarul la arat sau secerătoarea la secerat, dar 




acum devenise mijloc de transport pentru gărzile 
roşii de la judeţ. Cu un asemenea mijloc de transport, 
nici nămeţii şi mai mari şi nici drumurile şi mai 
nămoloase nu te puteau opri. Tractorul n-a luat-o 
peste podul care tremura de ziceai că o să se 
prăbuşească, ci a gonit peste râul îngheţat, a traversat 
zăgazul, a intrat în sat, şi-a gonit cu iuţeala vântului 
pe uliţa cea mare din mijlocul satului, înspre curtea 
noastră. Nu-i păsa de nimeni şi de nimic, era în 
ultima treaptă de viteză, şoferul călca acceleraţia şi 
tractorul alerga ca vântul de iute; şenilele lui mari şi 
puternice apăsau zăpada şi zloata împroşcându-le în 
toate părţile şi lăsând în urma lor două fagaşuri 
adânci-adânci. Prin coşul lui, rotocol după rotocol de 
fum negru se repezea plin de vlagă în sus, asemenea 
unor talgere zburând unul după altul în aer, 
învârtindu-se, ciocnindu-se, dăngănind, stârnind 
ecou după ecou, înfricoşând vrăbiile şi ciorile cât să 
înceapă să ţipe ascuţit şi pline de spaimă şi apoi 
plutind către nu se ştie unde. Oamenii i-au văzut cu 
ochii lor pe frate-meu şi Huzhu coborând din cabina 
tractorului, iar după aceea a sărit la pământ şi un 
tânăr slab la faţă şi cu o expresie melancolică. Avea 
părul tuns perie şi pe şaua nasului îi stăteau 
încălecaţi nişte ochelari cu rame negre; obrajii îi 
zvâcneau deseori, iar urechile îi îngheţaseră de i se 
făcuseră de un roşu aprins. Era îmbrăcat cu o 
uniformă albastră căptuşită, albită de la spălat pe 
pieptul căreia atârna o insignă foarte mare cu chipul 
preşedintelui Mao; o banderolă roşie, foarte largă, îi 
era prinsă nu sus, ci jos în jurul braţului. De cum 



vedeai felul în care arăta, îţi dădeai seama că era 
vorba de un veteran în rândul gărzilor, care văzuse 
scene măreţe la vremea lui. 

Frate-meu l-a pus pe Sun Biao să sune în grabă 
strângerea maselor, iar acesta a sunat deci semnalul 
de urgenţă. în fapt, nici nu era nevoie să mai sune, 
toţi oamenii din sat care puteau să meargă pe 
picioare veniseră. înconjuraseră tractorul, ochii parcă 
nu le erau de ajuns să vadă, iar gurile nu le mai 
încetau să comenteze despre monstrul ăla gigantic cu 
puteri nesfârşite. Cei ce se pricepeau arătau ce şi 
cum:, Ăstuia dacă-i sudează un acoperiş şi-i 
montează un tun, îl fac tanc!“ Cerul deja se vopsea în 
negru, la apus erau nori roşietici de seară; cu aşa 
întindere de nori de cinabru, a doua zi avea să ningă 
din nou. Frate-meu a dat ordin urgent să se aprindă 
lampa cu gaz şi să se facă focul, căci avea o mare 
bucurie de împărtăşit. După ce a terminat de dat 
ordinele, Jinlong a vorbit în grabă cu veteranul din 
rândul gărzilor. Huang Huzhu a alergat repede înapoi 
în casă şi a pus-o pe mama ei să facă două farfurii de 
ouă ochiuri, invitându-1 apoi pe omul acela, ca şi pe 
şoferul care rămăsese tot timpul în cabină, să între să 
mănânce. A fost refuzată însă cu un gest. Când au fost 
invitaţi să între în birou să se încălzească, iarăşi n-au 
vrut. Wu Qiuxiang, care n-avea niciodată măsură, a 
ieşit cu Huang Hezuo, cu farfuriile cu ochiuri sfârâind 
în mâini. Vocea-i era dulce, afectată a toată, parcă era 
o femeie rea dintr-un film. Veteranul a refuzat, cu o 
expresie de aversiune pe faţă. Jinlong le-a mustrat cu 
voce joasă: 



— Duceţi-le înapoi de-aici, ce-i asta? 

Au apărut probleme cu lampa, a început să 
împroaşte flăcări galbene şi să scoată fum negru. 
Focul de tabără a fost aprins însă şi-a-nceput să ardă 
aţâţat; trunchiurile verzi de pin îşi lepădau uleiurile 
cu un zumzăit şi răspândeau o mireasmă care-ţi 
asalta nările. Fratele meu s-a suit pe platformă, iar în 
lumina tremurândă a focului, înflăcărat şi exaltat 
cum era, semăna cu o panteră care tocmai a prins viu 
un fazan aurit. Jinlong a spus: 

— La judeţ, am beneficiat de primirea cordială a 
tovarăşului Chang Tianhong, vicepreşedintele 
comitetului revoluţionar al judeţului, şi i-am raportat 
situaţia revoluţionară din satul nostru. 
Vicepreşedintele Chang s-a arătat mulţumit de 
munca noastră revoluţionară. Jinlong a mai spus: 
Vicepreşedintele Chang l-a numit pe tovarăşul Luo 
Jingtao, vicepreşedintele secţiei de muncă politică a 
comitetului revoluţionar de la judeţ, să vină să 
ghideze munca revoluţionară din satul nostru şi să 
dea citire listei cu numele membrilor din comitetul 
revoluţionar al satului nostru. Tovarăşi, a strigat 
frate-meu tare, nici măcar comuna noastră, Calea 
Laptelui, nu a întemeiat comitet revoluţionar, dar 
iată că noi întemeiem unul la noi în sat! Aceasta este 
rodul măreţei activităţi de pionierat a 
vicepreşedintelui Chang, o onoare cum mai mare n-a 
avut satul nostru! în continuare, îl invit pe tovarăşul 
Luo să se suie pe platformă, să ia cuvântul şi să dea 
citire listei de nume. 

Jinlong a sărit jos şi a vrut să-l sprijine pe 



vicepreşedintele Luo să se suie. Acesta a refuzat şi, 
stând cam la cinci metri depărtare de focul de tabără, 
cu jumătate din faţă strălucitoare şi jumătate 
neguroasă, a scos din buzunar o hârtie albă 
împăturită în formă de pătrat, a scuturat-o, şi cu o 
voce gravă şi răguşită a dat citire: 

— Prin prezenta, Lan Jinlong este numit în funcţia 
de preşedinte al comitetului revoluţionar al marii 
brigăzi din satul Ximen, comuna Calea Laptelui, 
judeţul Gaomi; vicepreşedinţi sunt numiţi Huang 
Tong şi Ma Liangcai... 

Un vălătuc de fum gros a fost împins de vânt în faţa 
vicepreşedintelui Luo, care s-a ferit de el, n-a mai 
citit data numirii în funcţie, i-a înmânat hârtia lui 
frate-meu, a spus la revedere, a dat mâna la 
nimereală cu Jinlong, s-a răsucit şi a plecat. Acţiunile 
lui Luo l-au înmărmurit pe Jinlong, care o vreme n-a 
ştiut ce să spună şi-a rămas cu gura căscată, 
urmându-1 apoi pe Luo şi văzându-1 cum se suie în 
tractor şi se strecoară în cabină. Tractorul a scos pe 
dată un duduit, a făcut un ocol pe loc şi s-a răsucit, 
punându-se pe goană pe drumul pe care venise. în 
spatele lui rămăsese o gaură mare în pământ. L-am 
petrecut cu toţii din priviri, am văzut cum farurile din 
faţă aruncă două lumini albe intense care ne prefac 
uliţa într-o cale luminoasă; lămpile mici din spatele 
lui semănau cu ochii de un roşu aprins ai unei vulpi... 

în a treia zi după întemeierea comitetului 
revoluţionar, pe înserat, megafonul cel mare fixat pe 
cais a tuşit o bucată şi apoi a slobozit deodată, 
asurzitoare, melodia Estul este roşu. După ce muzica 



s-a terminat, o voce afectată de femeie a transmis 
ştirile din judeţ. Prima ştire exprima calde felicitări 
pentru primul comitet revoluţionar la nivel sătesc din 
judeţ - comitetul revoluţionar întemeiat în marea 
brigadă din satul Ximen, comuna Calea Laptelui. 
Femeia spunea că organizaţia de conducere a 
comitetului, alcătuită din tovarăşii Lan Jinlong, 
Huang Tong şi Ma Liangcai, dă substanţă principiului 
revoluţionar al „celor trei într-una“.i Oamenii au 
înălţat capetele să asculte atent, fiecare tăcut şi fără 
să scoată niciun zgomot, în sinea lor admirându -1 toţi 
pe frate-meu, care, deşi fraged la ani, era deja 
preşedinte şi îi mai trăsese după el, ca viei, şi pe 
Huang Tong, care avea să-i ajungă în curând socru, şi 
pe Ma Liangcai, care avea lipici la soră-sa. 

A mai trecut o zi şi un flăcău îmbrăcat din cap până 
în picioare într-o uniformă verde şi cărând în spate 
un maldăr mare de ziare şi scrisori a intrat sudând şi 
gâfâind în curtea noastră. Era un poştaş nou venit la 
noi, copilăros la chip şi cu ochii scânteindu-i de 
curiozitate. A lăsat jos ziarele şi scrisorile şi a dibuit 
dinlăuntrul genţii lui de poştaş o cutiuţă pătrată de 
lemn pe care era lipită o etichetă de recomandată şi i- 
a pus-o lui Jinlong în mâini. A scos după aceea un 
caiet şi un creion şi l-a pus pe frate-meu să semneze 
de primire. Ţinând căuş în mâini cutia de lemn, 
Jinlong s-a uitat 

1 O manieră de conlucrare recomandată de 
Partidul Comunist Chinez în anii 1960 implicând 
drept factori cadrele, specialiştii şi masele. 

La numele expeditorului şi i-a zis apoi lui Huzhu, 



aflată lângă el: „E trimisă de vicepreşedintele Chang“. 
Ştiam că vicepreşedintele ăsta Chang era de fapt 
Măgarul-cel-mare-care-rage-tare - rebeliunea lui 
băieţică ăsta avusese succes şi el ajunsese 
vicepreşedinte la comitetul revoluţionar pe judeţ, 
responsabil cu propaganda şi artele. Auzisem de 
treburile astea când frate-meu tolocănea pe tema asta 
în faţa soră-mii. Am remarcat că pe faţa lui Baofeng, 
când Jin- long vorbea de Chang, apărea o expresie 
complexă. Ştiam că nutrea sentimente adânci pentru 
el, dar zborul lui către înălţimile carierei punea 
piedici în calea iubirii ei - iubirea dintre un student 
cu multe talente şi înzestrări de la Institutul de Arte 
şi o frumoasă fată de la ţară mai era cu putinţă, dar 
posibilitatea ca un om care la douăzeci şi ceva de ani 
era deja cadru de conducere la nivelul judeţului să se 
însoare cu o fată de la ţară era aproape zero, chiar de 
ea ar fi fost la chip ca prea frumoasa Xishi din 
legende şi la înfăţişare asemenea zânelor. Fratele 
meu ştia şi el, bineînţeles, ce era în inima lui Baofeng, 
şi-l auzisem sfătuind-o: 

— Caută adevărul în fapte, Ma Liangcai a fost la 
început cu conservatorii, mai apoi cu neimplicaţii, 
dar uite că e vicepreşedinte, de ce? Tu chiar nu 
pricepi adânca iubire şi preocupare arătate de 
vicepreşedintele Chang? 

Baofeng l-a întrebat îndărătnică: 

— El l-a pus vice pe Ma Liangcai? 

Jinlong a încuviinţat tăcut din cap. 

— Adică vrea să mă mărit cu Ma Liangcai? 

— Nu asta ţi-arată el limpede? 



— A zis el cu gura lui să mă mărit eu cu Ma 
Liangcai? 

— E nevoie să mai şi zică? Personajele importante e 
nevoie să spună limpede ce-au de spus? Ele 
sugerează, de priceput pricepi singur! 

— Nu, o să mă duc să-l caut şi, dacă el îmi zice să 
mă mărit cu Ma Liangcai, mă mărit! 

Zicând asta, ochii lui Baofeng se umpluseră de 
lacrimi. 

Jinlong a desfăcut cutia aceea de lemn cu o 
foarfecă ruginită, a înlăturat un strat de ziare vechi, 
două straturi de hârtie de pus în fereastră şi unul de 
hârtie creponată galbenă, scoţând la iveală o pânză 
roşie de mătase; când a înlăturat-o şi pe aceasta, a 
apărut o insignă de porţelan cu chipul preşedintelui 
Mao pe ea, mare cam cât gura unui bol de ceai. 
Ţinând insigna cu mâinile făcute căuş, Jinlong avea 
ochii scăldaţi în lacrimi - nu ştiu dacă îl mişcase 
chipul amabil şi surâzător al preşedintelui Mao de pe 
insignă sau iubirea profundă şi trainica prietenie pe 
care i le arăta Chang. Cu insigna între mâinile făcute 
căuş, Jinlong a arătat-o privirilor pline de reverenţă 
ale celor de faţă. Atmosfera era sacră şi solemnă. 
După ce toţi s-au uitat pe rând, plini de reverenţă, cea 
care îmi era aproape cumnată, Huang Huzhu, i-a 
prins cu cea mai mare grijă insigna lui Jinlong de 
piept: insigna era grea şi a îngreunat pieptul 
uniformei lui Jinlong, facând-o să se plece în jos. 

în seara de ajun a Anului Nou chinezesc, fratele 
meu şi ai lui au oferit o reprezentaţie completă a 
piesei însemnări despre lampionul rosu\ Tiemei a 



fost fireşte Huzhu şi, aşa cum am descris mai sus, 
coada ei cea mare şi-a găsit bună folosinţă; Li Yuhe a 
fost iniţial frate-meu, dar pentru că a răguşit şi vocea 
a-nceput să-i semene cu un miorlăit de pisică, s-a 
văzut silit să-i dea acest rol principal lui Ma Liangcai. 
Ca să spun cu mâna pe inimă, Ma Liangcai semăna 
mai bine cu Li Yuhe decât frate-meu. Cum Jinlong 
bineînţeles că nu voia să-l joace pe Hatoyama şi cu 
atât mai puţin pe trădătorul Wang Lianju, s-a văzut 
silit să-l joace pe agentul de legătură care a sărit din 
tren ca să transmită codul secret şi care apare pe 
scenă o singură dată, pentru ca apoi să se sacrifice 
eroic. Să te sacrifici pentru revoluţie era mai pe 
gustul lui frate-meu. Celelalte roluri au fost înhăţate 
toate de tinerii lui. în acea iarnă, sătenii arătau piesei 
un interes deosebit. La repetiţiile care aveau loc în 
fiecare seară în biroul comitetului revoluţionar şi la 
lumina albă a lămpii cu gaz, oamenii se înghesuiau 
unul într-altul, de până şi pe bârne ajungeau să stea 
câte unii. Mulţi dintre cei veniţi să se uite la 
vânzoleală se trânteau pe la ferestre şi în dreptul 
crăpăturilor din uşă iscodind înăuntru cu privirea, 
dar numai ce iscodeau de câteva ori că cei din spate îi 
împingeau la o parte. Hezuo prinsese şi ea un rol, o 
juca pe vecina lui Tiemei, pe Guilian. Mo Yan se lipise 
zi de zi de fundul lui Jinlong, mormăind că vrea şi el 
un rol. Jinlong a răcnit la el: 

— Cară-te-n mă-ta, nu mai face tămbălău! 

Mo Yan a clipit din ochii lui cei mici: 

— Comandante, dă-mi şi mie un rol, sunt talentat! 

Spunând asta, s-a pus să stea în mâini pe zăpadă şi 



s-a dat peste cap. Frate-meu i-a zis că de- 
adevăratelea n-are ce rol să-i dea, dar Mo Yan a 
continuat: 

— Adaugă unul! 

Jinlong s-a gândit ce s-a gândit şi-a zis: 

— Bine, o să fii unul dintre agenţi. 

Bunica Li era unul dintre rolurile principale, cu 
multe versuri, aşa că o fată lipsită de cultură n-ar fi 
putut să-şi ia asupră-şi o asemenea sarcină 
însemnată. Oricum socoteai lucrurile, doar Bao- feng 
putea să şi-l asume, însă ea avea o atitudine foarte 
rece, refuzând categoric. 

în sat era un bărbat căruia vărsatul de vânt îi lăsase 
faţa plină de ciupituri: numele lui era Zhang Youcai, 
avea o voce extrem de puternică şi limpede şi s-a 
oferit să o joace el pe bunica Li, dar a fost categoric 
refuzat de Jinlong. Chiar avea însă o voce bună, era şi 
plin de foarte mult entuziasm, aşa că Ma Liangcai, 
vicepreşedintele cel plin de talent artistic, şi cu 
Jinlong s-au aşezat să discute: 

— Tovarăşe preşedinte, entuziasmul revoluţionar al 
maselor nu poate fi decât întreţinut, nu poate fi 
combătut, eu zic să-l punem să o joace pe mătuşa 
Tian. 

Aşa că l-au pus s-o joace pe mătuşa Tian, care avea 
doar patru versuri de cântat: 

Sărac cu sărac se ajută, altmintrelea cum? 

Tărtăcuţe asemenea, amândouă pe-un vrej. 

O s-o ajut pe fătuca asta să scape acum 

Să iasă din gura lupului, să-şi croiască un drum. 

De cum a deschis Zhang gura, aproape că a ridicat 



acoperişul casei, iar hârtia albă din ferestre s-a 
cutremurat şi-a-nceput să zumzăie. 

Rolul bunicii Li nu fusese hotărât cui o să-i revină. 
Văzând că se apropie sfârşitul anului şi că în prima 
lună a anului următor va avea loc reprezentaţia, 
vicepreşedintele Chang a dat telefon şi a spus că e 
foarte posibil să vină să conducă repetiţiile, ca să 
sprijine satul nostru să devină model de popularizare 
a operei revoluţionare. Frate-meu era şi însufleţit şi 
frământat, la gură i-au dat şi nişte bube, şi vocea i s-a 
făcut şi mai răguşită. A mobilizat-o iarăşi pe soră- 
mea, spunându-i că vicepreşedintele Chang vine să 
conducă, iar lui Baofeng i-au dat lacrimile şi a spus 
înecându-se în plâns: 

— O să joc. 

De la începutul Revoluţiei Culturale, eu, acest mic 
gospodar individual care eram, am simţit cum sunt 
lăsat deoparte în toate. Şi şchiopii şi orbii din sat 
ajungeau în rândul gărzilor, dar eu nu. Ei făceau 
revoluţie cu o înflăcărare nestăvilită, mie doar mi se 
scurgeau ochii stând deoparte. Aveam şaisprezece ani 
în anul acela, numai bine vârsta la care te dai peste 
cap şi răstorni munţii şi mările, dar eram 
literalmente băgat în celălalt registru, aşa că 
sentimentul de inferioritate, umilinţa, agitaţia, 
invidia, năzuinţele, visele şi câte şi mai câte simţiri mi 
se uneau toate în inimă. îmi luasem odată inima în 
dinţi, îmi îngroşasem pielea obrazului şi mă rugasem 
de Ximen Jinlong, cel care simţea aşa vrajbă adâncă 
şi aşa mare ură faţă de mine. Ca să intru în şuvoiul cel 
puternic al revoluţiei, îmi lăsasem în jos capul meu 



cel nobil. Mă refuzase ferm. Acum, ispita trupei de 
teatru m-a făcut să-mi mai las o dată în jos capul cel 
nobil. 

Jinlong a ieşit din latrina publică amenajată 
provizoriu în drepta porţii şi care avea paravanul 
făcut din coceni de porumb; se închidea cu 
amândouă mâinile la nasturii de la pantaloni, iar faţa 
îi era scăldată de strălucirea roşie a soarelui. Peste 
acoperişurile acoperite de zăpadă ale caselor se 
rotocolea în sus fum de la bucătării. Pe ziduri se 
găsea un cocoş mare cu pene minunate şi o găină cu 
penaj de rând, mai era şi un câine alergând cu coada 
între picioare, toată scena era simplă şi solemnă - era 
cu-adevărat o bună ocazie ca să stau de vorbă cu el. 
M-am apropiat în grabă mare şi i-am blocat drumul. 
A tras o sperietură şi-a rostit răstit: 

— Ce vrei? 

Eram cu limba înnodată, urechile mi se înroşiseră, 
am mormăit nu ştiu câtă vreme, printre dinţi mi s-a 
înghesuit anevoie afară un „frate“ - de când 
mersesem la individual, era prima oară când îi 
ziceam aşa - şi-apoi am bâiguit: 

— Frate... vreau să intru în rândul gărzilor tale... 
vreau să-l joc pe trădătorul Wang Lianju... Ştiam că 
rolul ăsta nu voia nimeni să-l joace, oamenii ar fi 
jucat mai degrabă roluri de diavoli japonezi decât de 
trădători. A ridicat din sprâncene, m-a privit din 
creştet până în tălpi şi-apoi din tălpi până în creştet şi 
mi-a zis pe un ton extrem de dispreţuitor: 

— N-ai calitatea!... 

— Da’ de ce? l-am întrebat iritat. De ce până şi Lii 



chelbosul şi Cheng Cap-mic pot să joace soldaţi de-ai 
diavolilor japonezi, de ce până şi Mo Yan poate să 
joace un agent, dar eu în schimb n-am calitatea? 

— Lii chelbosul e fiu de muncitor al câmpului, pe 
taică-său al lui Cheng Cap-mic l-au îngropat de viu 
regimentele de restituire a pământurilor, ai lui Mo 
Yan sunt ţărani mijlocaşi, dar buni- că-sa i-a dat 
adăpost unui soldat rănit din Armata a Opta. Tu însă 
eşti gospodar individual! Ştii, nu? Gospodarul 
individual e şi mai reacţionar decât moşierul şi 
chiaburul, moşierul şi chiaburul rabdă cu cinste 
reformarea cuvenită, pe când gospodarii individuali 
se opun făţiş comunei populare. Cine se opune 
comunei populare se opune socialismului, cine se 
opune socialismului se opune Partidului, cine se 
opune Partidului se opune preşedintelui Mao, iar cine 
se opune preşedintelui Mao o apucă pe un drum fără 
întoarcere! 

Cocoşul de pe zid a slobozit un cucurigu atât de 
sfâşietor, că m-a înfricoşat de-aproape mi-am udat 
nădragii. Frate-meu s-a uitat în toate părţile şi, 
văzând că nu e nimeni nici aproape şi nici departe, şi- 
a coborât vocea şi mi-a zis: 

— Şi în judeţul Pingnan aveau un gospodar 
individual. Când a început mişcarea, ţăranii săraci şi 
mijlocaşi l-au spânzurat de copac şi l-au omorât şi 
toată averea din casă i-au confiscat-o. Dacă nu vă 
apăram eu pe ascuns pe tine şi pe tata, de mult v-aţi fi 
pierdut viaţa şi-aţi fi ajuns la Izvoarele Galbene, în 
lumea morţilor. Să vorbeşti încetişor cu tata de treaba 
asta, să-i faci o deschizătură în căpăţâna aia de lemn 



de ulm, să prindă momentul, să între cu taur cu tot în 
comună, să se topească în marea familie colectivă şi 
să-şi pună toate faptele nelegiuite pe seama lui Liu 
Shaoqin cei care au 

1 Liu Shaoqi (1898-1969) a fost un important lider 
comunist şi şeful statului chinez la începutul anilor 
1960; în urma conflictelor cu Mao Zedong, a devenit 
una dintre cele mai proeminente ţinte şi apoi victime 
ale Revoluţiei Culturale. 

Fost orbiţi nu sunt socotiţi vinovaţi, întorcând 
armele, dintr-o singură lovitură a şi izbutit. Dacă tot 
persistă în eroare şi se opune cu încăpăţânare până la 
capăt, o să fie ca gândacul care se pune în calea 
căruţei şi-şi aduce singur năpasta asupra lui. Spune-i 
tatii că să-l plimbăm pe uliţe şi să-l arătăm mulţimii e 
cea mai blândă dintre acţiunile noastre; la pasul 
următor, când masele vor căpăta conştiinţă de clasă, 
nici eu n-o să mai pot face nimic. Dacă masele 
revoluţionare o să vrea să vă spânzure, n-o să pot 
decât să-i dau pieirii pe ai mei de dragul dreptăţii. Ai 
văzut crengile alea groase din caisul cel mare? Sunt 
cam la vreo trei metri de pământ, nici că-s altele mai 
potrivite ca să spânzuri pe vreunul. De multă vreme 
vreau să-ţi zic despre asta, dar n-am găsit niciodată 
prilejul, aşa că-ţi spun acuma, te rog să-i zici tatii mai 
departe, intrat în comună toate o să fie lesnicioase, 
toată lumea o să fie veselă, oamenii o să fie veseli, 
vitele o să fie vesele şi ele; neintrat în comună, şi-un 
pas o să-i fie greu să-l facă, iar oamenii şi Cerul o să 
fie mânioşi. Şi ca să-ţi mai zic ceva ce n-o să-ţi placă, 
dacă o să continui să mergi cu tata la individual, mi-e 



teamă mie că nici nevastă n-o să-ţi găseşti, că nici 
şchioapele şi oarbele n-o să vrea să se mărite cu unul 
care se gospodăreşte individual. 

Vorbirea asta lungă a lui Jinlong m-a făcut să 
dârdâi din toate încheieturile - ca să folosesc o vorbă 
cu largă răspândire pe atunci, „mă mişcase până în 
străfundurile sufletului". M-am uitat la cele două 
crengi groase ale caisului care creşteau către sud-est, 
iar în creier mi-a răsărit numaidecât un tablou 
întristător cu două feţe albastre - eu şi tata - 
spânzurate de ele. Trupurile noastre erau mult 
alungite, iar în bătaia vântului rece se legănau 
încoace şi-ncolo, deshidratate, rămase fără mare 
parte din greutatea lor, ca nişte tărtăcuţe mari şi 
posmăgite... 

M-am dus la staul să-l caut pe tata. Acesta îi era lui 
şi refugiu, şi loc de răgaz şi bucurii. în urma paradei 
de combatere care lăsase urme adânci în analele 
ţinutului Gaomi din nord-est, tata aproape că se 
transformase într-un mutulică, un prostălău. N-avea 
decât patruzeci şi ceva de ani şi avea deja părul alb. 
Avusese un păr tare, care după ce albise se făcuse şi 
mai tare şi se înălţa drept, fir cu fir, ca acele unui 
arici. Taurul şedea în spatele ieslei, cu capul lăsat în 
jos, lipsit de o jumătate de corn şi cu fala mult 
micşorată. O rază de soare îi scălda capul în lumină, 
facându-i ochii, asemenea unor cristale pline de 
mâhnire, să devină violet închis şi umezi de să îţi 
frângă inima. Taurul nostru cel atât de violent din fire 
se prefăcuse într-un alt taur. Ştiam că taurii după ce 
sunt castraţi îşi schimbă foarte mult firea, că şi 



cocoşii după ce sunt jumuliţi cu totul de pene îşi 
schimbă foarte mult firea, dar nu mi-ar fi trecut prin 
cap că după ce taurului i se retează un corn, şi firea 
acestuia se schimbă foarte mult. Văzându-mă că intru 
în staul, m-a iscodit din ochi, iar privirea i s-a coborât 
şi mai tare, de parcă pătrunsese ce aveam eu pe 
inimă. Tata şedea pe un maldăr de paie de lângă iesle, 
sprijinindu-se cu spatele de un sac de cânepă plin 
ochi cu paie şi stând cu mâinile încrucişate şi vârâte 
în mânecile hainei sale vătuite; tocmai se odihnea, cu 
ochii închişi, când o rază de soare numai ce i-a 
luminat faţa şi capul. Părul lui cel alb s-a înroşit puţin 
- între firele de păr se aflau şi nişte paie, de parcă el 
de-abia ce s-ar fi strecurat afară dintr-o căpiţă. 
Vopseaua roşie i se dusese în mare măsură de pe faţă, 
numai pe la margini şi colţuri ce-i mai rămăseseră 
nişte stropi mărunţi. Jumătatea albastră a feţei îi 
ieşise iar la iveală, iar culoarea ei era şi mai intensă, 
aproape indigo. Mi-am pipăit şi eu pata albastră şi mi 
s-a părut că pipăi o bucată de piele aspră de animal. 
Acesta era semnul urâţeniei mele. Când eram mic şi 
oamenii mă strigau „Micul Faţă-Albastră“, nu 
socoteam că e lucru de ruşine, ci, din contră, ceva de 
mândrie; după ce-am crescut mare, treptat-treptat, 
dacă mai îndrăznea cineva să-mi zică „Faţă-Albastră“, 
mă puneam cu el pe viaţă şi pe moarte. îi auzisem 
odată pe unii zicând că din pricina feţelor noastre 
albastre mergeam noi la individual; mai erau şi unii 
care ziceau că tata şi cu mine ne ascundem ziua şi nu 
ne arătăm oamenilor, şi doar seara ieşim şi noi la 
câmp. E-adevărat că de câteva ori ieşisem la munca 



câmpului noaptea, profitând de lumina lunii, dar asta 
n-avea nicio legătură cu petele albastre de pe feţele 
noastre. Iar ăia care puneau mersul nostru la 
individual pe socoteala unei anomalii a spiritului 
cauzate de defectul nostru fizic mâncau rahat. 
Mergeam la individual întru totul în baza unei 
convingeri, convingerea că trebuie să ne păstrăm 
independenţa. Vorbirea cea lungă a lui Jinlong îmi 
zgâlţâise convingerea asta, căci în fapt de la început 
eu nu fusesem la fel de ferm ca tata - mersesem cu el 
la individual pentru că urmăream să am parte de ceva 
tărăboi. Acum un tărăboi şi mai mare şi de un grad 
superior mă chema la el. Desigur, şi soarta jalnică a 
ţăranului care se gospodărise individual în judeţul 
Pingnan înfăţişată de frate-meu îmi îngheţa sângele 
în vine, iar crengile alea de cais... Mai mult, ce mă 
îngrijora pe mine şi mai tare era ce zisese Jinlong 
despre femei - era cu totul adevărat, şi şchioape şi 
oarbe dacă erau şi tot n-ar fi vrut să se mărite cu un 
gospodar individual, darmite cu un gospodar 
individual cu faţa albastră. Am ajuns chiar să am ceva 
păreri de rău că mersesem cu tata la individual. Am 
ajuns chiar să urăsc niţel faptul că tata mergea la 
individual. Am ţintuit cu aversiune faţa lui albastră - 
nu încăpea nicio umbră de îndoială că îl uram atunci, 
n-ar fi trebuit să-mi dea moştenire faţa asta albastră. 
Tată, unul ca tine n-ar fi trebuit să se însoare, iar 
dacă s-a însurat, n-ar fi trebuit să aibă copii! 

— Tată, am strigat tare, tată! 

Tata si-a deschis încet ochii şi s-a holbat la mine. 

— Tată, vreau să intru în comună. 



Tata clar ştiuse dinainte de ce venisem, pentru că 
pe faţa lui nu s-a putut vedea nici cea mai mică 
schimbare. A dibuit în sân după cele pentru fumat, şi- 
a umplut o pipă, şi-a pus-o în gură, a făcut scântei cu 
cremene şi amnar iar acestea s-au împrăştiat pe 
miezul de tulpină de sorg cu care-şi aprindea pipa, a 
aţâţat flacăra, şi-a aprins pipa, a pufăit din ea şi după 
ce-a tras adânc de câteva ori, două fire de fum alb i- 
au ţâşnit drepte afară prin nări. 

— Vreau să intru în comună, hai să luăm taurul, să 
intrăm toţi în comună... Tată, mi-a ajuns... 

Tata a deschis pe neaşteptate ochii şi-a spus făcând 
o pauză după fiecare cuvânt: 

— Trădătorule ce eşti! Dacă vrei să intri, intră 
singur, eu nu intru, şi nici taurul! 

— De ce, tată? am întrebat eu, şi obidit, şi plin de 
supărare. Lucrurile au ajuns la situaţia că la începutul 
mişcării un gospodar individual din judeţul Pingnan 
a fost spânzurat de masele revoluţionare şi omorât în 
bătaie. Frate-meu a spus că te-a plimbat pe uliţe ca să 
te apere pe ascuns. Şi-a mai spus că în pasul următor, 
după ce-i termină pe moşieri, chiaburi, reacţionari, 
elemente rele şi capitalişti, trebuie să combată 
individualii. Tată, Jinlong a spus că ramurile alea 
groase din cais sunt pregătite pentru noi doi! 

Tata a ciocnit vatra pipei de talpa pantofului, s-a 
ridicat, a înşfăcat dârmonul şi-a început să-i cearnă 
taurului paiele. M-am uitat la spatele lui uşor cocoşat 
şi la ceafa lui vânjoasă şi cărămizie la culoare şi mi- 
am adus nu ştiu cum aminte cum am mers odată cu 
el la târg, în copilărie, călare pe gâtul lui, să 



cumpărăm curmale japoneze. Un val de obidă mi-a 
străbătut inima şi am spus surescitat: 

— Tată, societatea s-a schimbat, prefectul Chen a 
fost răsturnat, şeful ăla de departament care ţi-a dat 
ţie talismanul de protecţie a fost şi el cu siguranţă 
răsturnat. Să continuăm la individual n-are pic de 
rost. Hai să profităm că Jinlong e conducător, să ne 
grăbim să intrăm în comună. Dacă-i facem lui 
obrazul mai luminos, o s-avem şi noi parte de lumina 
asta... 

Tata stătea mut cernând paiele, nebăgându-mi 
deloc în seamă vorbirea. Treptat-treptat m-am 
înfuriat şi-am zis: 

— Tată, nu-i de mirare că oamenii zic de tine că eşti 
mai împuţit şi mai ţeapăn decât pietrele din fundul 
latrinei. Iartă-mă, tată, dar nu pot merge cu 
dumneata pe un drum fără întoarcere până ajung cu 
totul în întuneric, dacă nu ţii seama de mine, o să mă 
salvez singur. Am crescut, vreau să mă bag în 
comună, să-mi iau nevastă, să merg pe calea mare şi 
luminoasă: tu fă tot ce poţi. 

Tata a turnat paiele din dârmon în ieslea taurului, 
l-a mângâiat pe cornul acela retezat, şi-a întors faţa şi 
s-a uitat la mine - avea faţa foarte calmă - şi mi-a zis 
apoi domol: 

— Jiefang, tu eşti fiul meu bun, tata fireşte că-ţi 
vrea binele. Situaţia de-acum a priceput-o bine şi 
tata. Băieţică ăsta de Jinlong are inima din piept mai 
tare ca piatra şi sângele din vine mai otrăvit decât 
coada scorpionului; pentru revoluţia aia a lui, e în 
stare de orice. Tata şi-a înălţat capul, şi-a mijit ochii 



în bătaia firelor de lumină şi-a spus încurcat: Jupânul 
ăl bătrân avea inima bună, cum de-a putut să facă un 
fiu aşa de parşiv? Cu lacrimi în ochi, a continuat: 
Avem trei mu şi doi fen de pământ, ţie îţi revin un mu 
şi şase fen, iei pământul ăsta cu tine în comună. 
Plugul ăsta de lemn e din „roadele izbânzii" pe care ni 
le-au repartizat la reforma agrară, îl iei şi pe el, şi iei 
şi odaia. Tot ce poţi să iei cu tine, ia cu tine, şi dacă 
după ce intri vrei să te uneşti cu maică-ta şi ceilalţi, 
uneşte-te, dacă nu, fă-ţi rost singur. Tatii nu-i trebuie 
nimic, doar taurul ăsta şi staulul... 

— Tată, dar de ce, la urma urmei, de ce? am strigat 
eu cu glas plângăreţ, ce rost are la urma urmei să 
mergi în continuare la individual? 

Tata mi-a spus calm: 

— N-are niciun rost, poftesc doar să am parte de 
linişte, vreau să-mi fiu singur stăpân, nu să vină alţii 
să mă rânduiască! 

L-am găsit pe Jinlong şi i-am spus: 

— Frate, am vorbit cu tata, gata, în comună. 

Şi-a încleştat mâinile cu însufleţire făcându-şi-le 
pumn şi s-a bătut cu ele în piept, spunând: 

— Bine, foarte bine, încă o măreaţă împlinire a 
Marii Revoluţii Culturale! Singurul gospodar 
individual al judeţului în sfârşit merge pe calea 
socialistă! Este o veste extraordinar de bună, trebuie 
să o raportăm comitetului revoluţionar al judeţului! 

— Dar tata nu intră, doar eu, cu un mu şi şase fen 
de pământ, cu un plug de lemn şi cu unul de semănat. 

— Cum? Jinlong s-a întunecat la faţă şi a spus cu 
mare răceală: Ce vrea să facă la urma urmei? 



— A spus că nu vrea să facă nimic, doar că s-a 
obişnuit să aibă singur linişte şi nu vrea să primească 
porunci de la alţii. 

— Asta chiar e o lepădătură bătrână! Jinlong a 
trosnit brusc cu pumnul în masa pătrăţoasă, veche şi 
stricată, şi aproape că a răsturnat călimara de pe ea. 

Huang Huzhu l-a alinat: 

— Jinlong, nu te lăsa cuprins de îngrijorare. 

— Cum să nu mă îngrijorez? a rostit Jinlong cu 
voce joasă. Mă pregăteam să ofer două cadouri mari 
vicepreşedintelui Chang şi comitetului revoluţionar 
de la judeţ cu prilejul sărbătorii primăverii, unul era 
piesa însemnări despre lampionul roşu jucată de 
satul nostru, iar celălalt era lichidarea singurei 
gospodării individuale din judeţ, poate din provincie 
sau din întreaga ţară. Ce n-a reuşit să facă Hong 
Taiyue, reuşeam eu, şi în acest fel căpătăm prestigiu 
în ochii tuturor, de sus până jos. Dar aşa, tu intri, el 
nu, şi asta înseamnă că tot mai rămâne unul la 
individual! Nu ţine, hai, mergem să vorbesc cu el! 

Jinlong a intrat spumegând de mânie în staul, un 
loc în care nu-i mai călcase piciorul de ani buni. 

— Tată - deşi nu eşti potrivit să-ţi zic tată, o să-ţi 
zic totuşi aşa... 

Tata a dat din mână: 

— Nu-mi zice, în niciun caz să nu-mi zici, nu cred 
că sunt vrednic să mă numeşti aşa. 

— Lan Lian, am o singură vorbă să-ţi spun - de 
dragul lui Jiefang şi de dragul tău, intraţi amândoi în 
comună. Acum eu zic ce şi cum în toate. După ce 
intri, cu niciun preţ n-o să te pun să munceşti din 



greu nici măcar o zi; dacă n-o să vrei să faci nicio 
muncă uşoară, atunci o să te odihneşti, la vârsta 
dumitale se cuvine să te bucuri de pace şi mulţumire. 

— N-am eu norocul ăsta, a zis tata rece. 

— Urcă-te pe platformă şi uită-te în toate părţile, 
uită-te dumneata în judeţul Gaomi, uită-te în 
provincia Shandong, uită-te la cele douăzeci şi nouă 
de provincii, municipalităţi şi zone autonome ale 
Chinei mai puţin Taiwanul - munţii şi mările întregii 
ţări sunt o întindere roşie, şi doar la noi în satul 
Ximen e un punct negru. Iar punctul ăla negru eşti 
tu! 

— în mă-sa, ce onoare pe capul meu, singurul 
punct negru din toată ţara! 

— O să ştergem noi punctul ăsta negru care eşti tu! 

Tata a dibuit din iesle o funie de cânepă pătată de 

bălegar de vacă şi i-a aruncat-o lui Jinlong în faţă: 

— Nu voiai să mă spânzuri de cais? Poftim! 

Jinlong a sărit brusc înapoi, de parcă n-ar fi fost 

vorba de o funie, ci de un şarpe. Şi-a dezvelit dinţii şi 
a rânjit, şi-a încleştat mâinile facându-şi-le pumn şi 
apoi le-a dat drumul, şi le-a vârât în buzunarele 
pantalonilor şi apoi şi le-a scos iar afară. A dibuit o 
ţigară din buzunarul de la haină - după ce se făcuse 
conducător, se apucase de fumat - şi şi-a aprins-o cu 
o brichetă aurie. A încruntat din sprâncene, cugetând 
vădit la ceva anume. După ce s-a gândit aşa o vreme, 
a aruncat mucul la pământ şi l-a strivit cu piciorul. 

— Ieşi afară, Jiefang! 

M-am uitat la funia de pe jos, m-am uitat la trupul 
cel slab şi înalt al lui Jinlong şi la cel vânjos al tatii şi- 



am început să chib- zuiesc cine o să câştige şi cine o 
să piardă dacă ridică mâna unul asupra celuilalt; de 
asemenea, dacă eu o să stau cu mâinile în sân să mă 
uit, odată ce încep să se lupte, sau dacă o să dau 
ajutor şi eu cu pumnii mei, şi dacă da, cui anume ar 
trebui să i-1 dau. 

— Spune orice vorbă ai de spus, arată-ţi orice 
destoinicie ai de arătat, a zis tata. Nu-i nevoie să plece 
Jiefang, să stea aici să se uite şi să asculte. 

— Bine, a zis Jinlong. Crezi că nu cutez să te 
spânzur de cais? 

— Ba da, cutezi. Tu cutezi orice. 

— Nu-mi tăia vorba. De dragul mamii, o să-ţi las o 
portiţă de scăpare. Dacă nu intri în comună, n-o să 
insistăm, proletariatul nu s-a rugat niciodată de 
burghezie. Mâine o să facem şedinţă mare să-l 
întâmpinăm pe Jiefang în colectivă, trebuie să vină cu 
pământul, cu plugul de lemn, cu plugul de semănat, 
şi trebuie să vină şi cu taurul. Pe Jiefang o să-l 
înfâşurăm în roşu şi-o să punem flori pe el şi aşa o să 
facem şi cu taurul. Atunci în staulul ăsta n-o să mai 
rămâi decât tu. Afară o să fie zăngănit de gonguri şi 
bubuit de tobe, şiragurile de pocnitori o să bubuie 
laolaltă în faţa staulului ăsta gol, şi ţie o să-ţi fie şi 
mai rău. Eşti părăsit de toţi şi lăsat şi de cei apropiaţi, 
nevasta stă separat de tine, fiul tău bun te părăseşte şi 
el, singurul care nu vrea să-ţi întoarcă spatele, taurul 
ăsta, o să-ti fie şi el luat cu forţa, ce rost mai are să 
trăieşti? Dacă as fi în locul tău, a zis Jinlong dând cu 
piciorul în funia de pe jos şi aruncând un ochi spre 
grinda staulului, de-aş fi în locul tău, aş cocoţa funia 



aia de grindă şi m-aş spânzura! 

Jinlong s-a întors şi a plecat. 

— Pui de lele parşiv ce eşti! 

Tata s-a agitat niţel, a tras o înjurătură şi apoi s-a 
veştejit deznădăjduit pe grămada de paie din faţa 
ieslei. 

Inima mi-a fost cuprinsă de o obidă nesfârşită - 
nemernicia lui Jinlong mă cutremurase şi-mi băgase 
spaima-n suflet. Deodată mi s-a făcut tare milă de 
tata, iar faptul că-1 părăseam mi s-a părut cu totul 
ruşinos - eram unealta celui rău, ajutor tiranului în 
faptele sale crude. M-am năpustit în faţa tatii, i-am 
apucat mâna şi-am spus plângând: 

— Tată, nu intru în comună, mai bine rămân holtei 
şi stau cu tine, merg la individual până la sfârşit... 

Tata mi-a cuprins capul cu braţele, a scos câteva 
suspine, iar după aceea m-a împins la o parte. Şi-a 
şters ochii, şi-a îndreptat spinarea şi-a zis: 

— Jiefang, eşti deja bărbat, vorba de-ai scos-o pe 
gură nu trebuie să ţi-o iei înapoi. Du-te şi intră în 
comună, ia plugul, ia-1 şi pe ăla de semănat, taurul - 
tata a aruncat un ochi spre taur, taurul l-a privit şi el 
pe tata - trage-1 şi pe el după tine! 

— Tată, am strigat înspăimântat, chiar vrei să 
mergi pe drumul ăla de ţi l-a arătat el? 

— Stai liniştit, fiule, a spus tata ridicându-se abrupt 
dintre paie, tata nu merge pe drumul arătat de alţii, 
tata merge pe drumul lui. 

— Tată, nu care cumva să te spânzuri... 

— Cum aşa? Jinlong tot mai are un dram de 
bunătate, ar putea foarte bine să organizeze oamenii 



să mă omoare, aşa cum cei din Pingnan şi-au omorât 
gospodarul individual, dar s-a înmuiat. Speră să mă 
omor eu singur. Cu mine mort, singurul punct negru 
din întregul judeţ, întreaga provincie şi întreaga 
Chină se şterge singur! Dar uite că eu n-o să mor, 
dacă ei vor să mă omoare n-am cum să mă 
împotrivesc, dar îşi fac cu nesăbuinţă gând şi 
speranţă că o să mă omor eu singur! Vreau să trăiesc 
şi de-acum înainte, să-i rămână întregii Chine 
punctul ăsta negru! 


CAPITOLUL 20 

Lan Jiefang se răzvrăteşte împotriva tatii şi intră în 
comună; Ximen Taurul se lasă ucis pentru o cauză 
nobilă 

Aducând după mine un mu şi şase fen de pământ, 
un plug, încă unul de semănat şi un taur, am intrat în 
comună. Când te-am tras afară din staul, pocnitorile 
bubuiau laolaltă în curte, iar surlele şi trâmbiţele 
făceau zarvă până la cer. O şleahtă de copii nici mari, 
nici mici, cu chipie gri care le imitau pe cele militare, 
se luptau să înhaţe, în mijlocul prafului de puşcă şi al 
bucăţilor de hârtie, pocnitorile cărora li se retezase 
fitilul. Mo Yan a greşit şi-a pus mâna pe una căreia nu 
i se retezase fitilul şi, după un pocnet răsunător, 
tendonul i-a crăpat - iar el şi-a dezvelit dinţii şi-a 
rânjit de durere, las’ că aşa-i trebuie! Când eram mic, 
îmi explodaseră şi mie pocnitori peste degete, 



rănindu-mă, iar scena în care tata m-a lecuit cu aluat 
mi-a ţâşnit instantaneu în minte. Am întors capul şi i- 
am aruncat tatii o privire - ce simţeam în sinea mea 
era de neîndurat. El şedea pe paiele mă- runţite cu 
tocătoarea, iar în faţa ochilor avea aşezată funia aceea 
şerpuitoare. Cu inima grea, i-am zis: 

— Tată, nu cumva să vrei să... 

Tata a dat de două ori din mână, sastisit, spre 
mine. Am ieşit în lumina soarelui, lăsându -1 pe el în 
întuneric. Huzhu mi-a atârnat pe piept o floare mare 
şi roşie făcută din hârtie şi mi-a aruncat o privire, 
zâmbind. Faţa ei răspândea mireasma cremei 
„Floarea-soarelui“. Hezuo a atârnat o floare de hârtie 
la fel de mare şi de cornul retezat al taurului. Acesta a 
scuturat din cap o dată şi floarea de hârtie a fost 
vânturată la pământ. Hezuo a ţipat ascuţit şi 
exagerat: 

— Taurul opune rezistenţă! 

S-a răsucit în fugă, năpustindu-se drept la pieptul 
lui Jinlong. Frate-meu a împins-o la o parte cu o 
figură rece, a mers de-a dreptul în faţa taurului, l-a 
bătut uşor peste funte, l-a mângâiat pe cornul întreg 
şi l-a mângâiat şi pe cel retezat la jumătate. 

— Taure, ai apucat pe calea mare şi luminoasă. 
Bine ai venit! 

Am văzut cum în ochii taurului a fulgerat o rază, 
asemenea unei flăcări: erau de fapt lacrimi. Taurul 
tatii semăna cu un tigru căruia i-au fost smulse 
mustăţile, îşi pierduse toată fala, era docil ca o 
pisicuţă. 

Voia mi s-a împlinit şi m-am alăturat gărzilor roşii 



ale lui Jinlong, iar în însemnări despre lampionul 
roşu l-am jucat pe Wang Lianju. De fiecare dată când 
Li Yuhe mă mustra cu vorbe aspre rostite din 
convingere - „Trădătorule ce eşti!"—, gândul mă 
ducea pe loc la mustrarea tatii. Simţeam din ce în ce 
mai tare că intrarea mea în comună însemna că-1 
trădasem pe tata. Mă preocupa mult gândul că tata o 
să pună la suflet şi o să caute să-şi ia zilele, dar tata 
nu s-a atârnat de grindă şi nici nu s-a aruncat în râu, 
doar s-a mutat afară din odaie şi s-a dus să doarmă în 
staul. Si-a durat o sobă de pământ într-un colţ al 
grajdului şi drept oală a început să se slujească de o 
cască de soldat. în anii cei îndelungaţi care au urmat, 
nemaiavând taur să are cu el ogorul, şi l-a săpat cu 
săpăliga. De unul singur nu putea să se folosească de 
roaba cea mare ca să care îngrăşământ la ogor, aşa 
că-1 ducea cu târnele şi cobiliţa. 

Nemaiavând plug pentru semănat, săpa brazdele 
cu sapa şi şi-a făcut semănătoare dintr-o tărtăcuţă. 
între 1967 şi 1981, acel mu şi şase fen de pământ al 
tatii a stat vârât ca un spin în ochi şi ca o sulă în 
coastă în mijlocul largilor pământuri ale comunei 
populare. Existenţa tatii era şi absurdă, şi solemnă, şi 
vrednică de milă, şi demnă de respect. într-o vreme 
în anii ’jo, lui Hong Taiyue, redevenit secretar de 
filială, i-a mai trecut de câteva ori prin minte ideea de 
a-1 lichida pe cel din urmă gospodar individual, dar 
de fiecare dată a fost întors cu vorba de tata. Şi tot 
tata îi arunca de fiecare dată funia aceea în faţă: 

— Spânzură-mă de caisul ăl mare! 

Jinlong crezuse la început că în baza intrării mele 



în comună şi a punerii încununate de succes în scenă 
a unei opere revoluţionare model o să poată să 
transforme satul Ximen în model pentru întregul 
judeţ, iar odată ce aceasta se va fi întâmplat, el, ca cel 
cu iniţiativa, o să urce în carieră zburând spre 
înălţimi. Dar lucrurile nu s-au petrecut deloc aşa cum 
şi-a imaginat el. Mai întâi, Chang, la care el şi 
Baofeng stăteau cu gândul zi şi noapte, n-a venit 
călare pe tractor să ia conducerea repetiţiilor; la nu 
multă vreme, a răzbătut vestea că, din pricina unor 
confuzii în privinţa relaţiilor dintre sexe, fusese 
eliberat din funcţie. Când Chang a picat, propteaua 
lui Jinlong a picat şi ea. 

După ce a trecut sărbătoarea morţilor, vântul 
dinspre răsărit s-a stârnit treptat, razele soarelui s-au 
încălzit, suflările yang s-au suit deasupra, iar zăpada 
din locurile expuse la soare s-a topit aproape 
complet. Drumurile s-au înglodat şi peste tot s-a 
nămolit. Sălciile de pe malul râului au început să se 
inunde în verde, iar în caisul cel mare din mijlocul 
curţii au apărut primele semne slabe de înflorire. în 
acele zile, frate-meu n-avea pic de astâmpăr, era ca o 
panteră închisă în cuşcă, ţopăind în sus şi-n jos prin 
curte. Pe mica terasa de scânduri din cais se oprea cel 
mai mult. Zăbovea acolo în picioare, sprijinindu-se 
de ramurile negre şi fumând ţigară după ţigară. De la 
atâta fumat, căpătase o laringită şi tuşea fără 
încetare, iar când îşi curăţa gâtlejul, scuipa cu cea mai 
mare nesimţire la baza copacului flegmă după 
flegmă, de ziceai că-s găinaţuri căzând din cer. 
Privirea îi era dezorientată şi goală, iar pe chipul lui 



se vedea că e singuratic şi nemângâiat; situaţia în 
care se afla era plină de solitudine şi vrednică de 
milă. 

După ce vremea s-a încălzit treptat, situaţia lui a 
ajuns şi mai anevoioasă: el voia să continue să pună 
în scenă piesa lui revoluţionară, dar masele deja nu-i 
mai ascultau ordinele. Câţiva ţărani bătrâni din clasa 
celor mai nevoiaşi i-au spus lui Jinlong, care stătea 
fumând în copac: 

— Comandante Jinlong, n-ar trebui să aranjezi 
dumneata munca câmpului? Dacă oamenii greşesc 
pământului un anotimp, pământul le greşeşte 
oamenilor un an. Dacă muncitorul face revoluţie, 
statul tot îi dă salariul; ţăranul, ca să-şi ducă traiul, 
nu poate decât să însămânţeze pământul. 

Pe când vorbeau aşa, l-au văzut pe tata ieşind pe 
poartă cu două târne pline de bălegar de vacă pe o 
cobiliţă. Mirosul de balegă proaspătă în vremea 
începutului de primăvară le sporea ţăranilor voia 
bună. 

— De lucrat, trebuie lucrat şi pământul revoluţiei, 
nu se poate să-ţi pese doar să fii pe deplin angajat în 
producţie şi să nu urmăreşti linia revoluţionară! 
Jinlong a scuipat mucul de ţigară din colţul gurii, a 
coborât jos din cais cu un salt, dar nu s-a ţinut bine 
când a ajuns la pământ şi a căzut rău. Ţăranii cei 
bătrâni s-au apropiat să-l sprijine înapoi pe picioare, 
dar el a rânjit dezvelindu-şi dinţii şi le-a împins 
mâinile la o parte: Mă duc pe loc la comitetul 
revoluţionar al comunei să primesc indicaţii, 
aşteptaţi liniştiţi, nu faceţi fapte nesăbuite! 



Frate-meu şi-a pus în picioare o pereche de cizme 
înalte de cauciuc şi s-a pregătit să pornească pe 
drumul înglodit înspre comună. înainte să plece, s-a 
dus să urineze în latrina provizorie de pe partea de 
dinafară a zidului, întâlnindu-se întâmplător acolo cu 
Yang al Şaptelea. Din pricina trebii aceleia cu 
blănurile de oaie, între Yang şi fratele meu se făcuse 
vrajbă, dar la suprafaţă, Yang era în continuare 
numai zâmbet. 

— Comandante Ximen, unde te duci? Aşa gătit, nici 
nu semeni cu o gardă roşie, ci cu unul din poliţia 
militară japoneză, a zis tot numai zâmbet Yang. 

Ţinându-şi membrul în mână şi scuturându- 1 , 
Jinlong a fornăit batjocoritor pe nas, exprimându-şi 
astfel dispreţul peste măsură de mare pe care îl 
resimţea faţă de Yang. Acesta a continuat să fie tot 
numai zâmbet: 

— Băieţică, propteaua ţi-a picat, în nici câteva zile, 
zic eu, o să te duci şi tu. Fii deştept, lasă scaunul şi 
dă-i-1 unuia care se pricepe la producţie; cu cântat de 
opere, n-o să scoţi tu turte de mălai la iveală pentru 
oameni! 

Frate-meu a râs rece şi-a spus: 

— La conducere m-a numit pe mine direct 
comitetul revoluţionar judeţean: dacă e să mă 
răstoarne, tot comitetul judeţean trebuie să mă 
răstoarne, comitetul comunei n-are dreptul ăsta! 

Ceva însă trebuia să se petreacă. Tocmai pe când 
Jinlong, mânat de o furie cruntă, îi replica aşa lui 
Yang, insignei aceleia uriaşe de porţelan de la pieptul 
său i s-a desprins şi i-a căzut cârligul, iar ea a picat în 



latrină. Jinlong a înlemnit. Yang a încremenit. Până 
când frate-meu să se limpezească şi să dea să se 
arunce grabnic înăuntru să pescuiască insigna, s-a 
limpezit Yang. L-a înhăţat pe frate-meu de piepţii 
hainei şi s-a pus să ţipe tare: 

— Am prins un contrarevoluţionar! Am prins un 
contrarevoluţionar activ! 

Frate-meu a fost, ca Hong Taiyue şi ceilalţi, 
moşierii, chiaburii, contrarevoluţionarii, elementele 
rele şi capitaliştii, pus la muncă supravegheată. 

După ce-am intrat în comună, am fost trimis la 
grajdurile brigăzii, la hrănirea animalelor. 
Crescătorul mai vechi, Fang al Şaselea, şi cu Hu Bin, 
elementul eliberat după executarea pedepsei, mi-au 
devenit instructori. în grajduri erau concentrate 
animalele întregii comune, printre care un cal negru 
orb, iniţial utilizat în armată, dar lăsat la vatră după 
ce orbise - avea pe fund un semn făcut cu fierul roşu 
care-i demonstra statutul de cal de armată -, precum 
şi un catâr cenuşiu cu un temperament foarte 
irascibil şi căruia îi plăcea să muşte oameni - trebuia 
să fii mereu precaut când îţi încrucişai paşii cu el. 
Calul şi catârul erau special folosiţi la trasul căruţei 
celei mari şi cu roţi de cauciuc a comunei. Restul 
animelelor erau vite, douăzeci şi opt cu totul. Taurul 
nostru, ca nou-venit, nu avea loc la iesle, aşa că a 
trebuit să i se aşeze provizoriu, între ieslea vitelor şi 
cea a calului şi a catârului, un butoi de benzină pe 
post de iesle. 

Devenind crescător, mi-am luat aşternuturile şi m- 
am strămutat de acasă pe kang-\A cel mare din grajd. 



în sfârşit, părăseam curtea pe care o iubeam şi o 
uram în acelaşi timp. Mă strămutasem să dorm în 
grajd şi ca să las locul liber. De când declarasem că o 
să intru în comună, tata dormea de unul singur în 
staulul nostru. Staulul era un loc bun, dar în fond era 
doar un staul, pe câtă vreme odaia, chiar şi mai 
stricată să fi fost, era totuşi odaie. îi zisesem tatii: 

— Du-te înapoi în odaie ca să dormi. Şi-i mai 
zisesem: Să stai liniştit, o să am grijă bine de taur. 

în grajd se afla o cantitate mare de paie mărunţite, 
iar kang-ul era încălzit de ajunsese încins ca tava de 
plăcinte. Cei cinci copii ai lui Fang dormeau cu el pe 
kang. Ai lui Fang erau lipiţi pământului, n-aveau nici 
saltele, aşa că cei cinci fii, cinci mătărânge goale-go- 
luţe, se dădeau de-a rostogolul peste tot pe kang. 
Când s-a luminat de ziuă, în culcuşul meu se 
strecurasem doi copiii cu bucile goale. 

Kang-ul era prea cald, fierbinte de te dureau pielea 
şi carnea pe tine, aşa că eu mă-ntorceam pe toate 
feţele ca o clătită. Luna lumina prin fereastra spartă, 
învălui ndu-i pe copiii ăia cu bucile lor goale - şi ei se 
dădeau de-a rostogolul încoace şi încolo, sforăind în 
acelaşi timp de duduiau. Fang sforăia într-un chip 
sucit, parcă era o pereche de foaie chelită de toate 
penele ei, scoţând un sunet hârâit şi monoton. Hu 
Bin dormea la capătul kang-uhii, cu plapuma strâns 
înfăşurată în jurul lui, ca nu cumva să-l invadeze 
copiii lui Fang. Omul ăsta era cam sucit, purta 
ochelari de miner şi când dormea, iar când luna îi 
lumina faţa, scânteiau peste tot lumini alunecoase, ca 
la şerpi. 



La jumătatea nopţii, calul şi catârul au început să 
scuture fără încetare din copite şi să fornăie, iar 
clopoţelul de aramă de la gâtul catârului a răsunat 
clar şi melodios. Sforăitul lui Fang s-a oprit, iar el s-a 
rostogolit şi s-a ridicat în picioare, atingându-mă în 
trecere şi pe mine peste căpăţână şi spunând tare: 

— Trezirea, hrăneşte animalele! 

Era a treia oară când le adăugam nutreţ - fără paie 
noaptea, calul nu se face gras şi nici vita voinică. M - 
am înfăşurat în haină şi-am coborât de pe kang 
urmându -1 pe Fang, l-am văzut cum aprinde o lampă 
şi m-am dus după el în adâncul grajdului. Catârul şi 
calul au început să-şi scuture şi să-şi legene 
căpăţânile cu însufleţire, iar vitele care stăteau 
întinse s-au ridicat şi ele una după alta. 

Fang al Şaselea mi-a arătat cum se face, deşi n-ar fi 
fost nevoie, îl văzusem pe tata de nenumărate ori 
adăugând noaptea paie măgarului, şi apoi taurului 
nostru. Am apucat dârmonul şi mai întâi am cernut 
nişte paie pentru catâr şi cal, pe care le-am turnat în 
iesle; animalele au împins paiele şi nu s-au atins de 
ele, aşteptând nutreţul şi apa. Fang s-a uitat la 
mişcările iscusite cu care cerneam paiele şi n-a suflat 
o vorbă, însă eu ştiam că e foarte mulţumit. A luat din 
butoiul cu furaje un căuş de turtă de soia bine 
înmuiată şi l-a turnat în iesle. Catârul a înhăţat turta 
cu botul lui ascuţit, dar Fang l-a lovit rău cu furca 
peste el, iar animalul şi-a ridicat capul, împovărat de 
durere. Momentul era prielnic pentru amestec, aşa că 
mireasma paielor s-a amestecat cu cea a turtei de 
soia. Acum calul şi catârul au început să înfulece 



nutreţul cu îmbucături mari, scoţând clefaială după 
clefăială. în lumina lămpii cu ulei, ochii catârului 
erau albaştri-albaştri, dar nici pe departe la fel de 
adânci ca ai unei vite. Taurul nostm stătea foarte 
însingurat, ca un şcolar transferat de la o altă şcoală. 
Vitele şedeau toate acolo cu capul lăsat într-o parte 
către noi, aşteptând o nouă porţie de paie. Taurul 
nostm ocupa o poziţie foarte bună, avea să fie primul 
să primească mâncare din nou. în noaptea aceea, 
urma să hrănim vitele cu tulpini de fasole mărunţi te 
cu tocătoarea şi amestecate cu vrejuri de cartofi dulci 
scurtate tot cu tocătoarea: era o hrană de cea mai 
bună calitate pentru vite, hrănitoare şi aromată, iar 
pe deasupra pe tulpinile de fasole din când în când se 
mai mai găseau şi boabe care nu fuseseră toate 
culese. După ce frate-meu începuse să-i conducă pe 
membrii comunei în revoluţie, munca din grajd se 
petrecuse la fel ca mai înainte, lucru din care se poate 
vedea ce ţăran de treabă era Fang, care niciodată nu 
se arătase în curtea familiei Ximen. Hu Bin semăna 
în schimb cu un şarpe cu ochelari şi se-nvârtise 
adesea încoace şi încolo în jurul curţii. Pe zidul 
acesteia apăruseră des afişe scrise cu caractere mari 
care demascau trecutul dubios al fratelui meu. 
Caracterele erau scrise cu mare îndemânare, iar 
Jinlong îşi dăduse seama dintr-o privire că erau 
făcute de mâna lui Hu Bin. în timp ce distribuiam 
furajul cu o lopată cu coada scurtă în ieslea fiecărei 
vite, acestea s-au aşternut pe mâncat, sunetele lor 
însoţindu-se într-unul singur. în faţa taurului nostm 
am zăbovit un moment şi, profitând de neatenţia lui 



Fang, am adăugat încă o jumătate de lopată de furaj 
la el în iesle. L-am mângâiat pe frunte şi pe nas, iar el 
şi-a întins limba cea înţepătoare şi m-a lins pe mână. 
Era singurul din rândul celor douăzeci şi opt de vite 
care nu avea belciug prins în nas, dar nu ştiam dacă 
va putea scăpa acum de această nenorocire. 

N-a scăpat. în ziua în care caisul cel mare dădea să 
înmugurească, a început aratul de primăvară. 
Conduşi de Fang, Hu Bin şi cu mine am scos dis-de- 
dimineaţă vitele în curte şi am dat jos de pe ele 
noroiul şi firele moarte de păr, de parcă urma să le 
arătăm oamenilor rezultatele muncii din iarna cea 
îndelungată. 

Deşi Yang al Şaptelea fusese cel care demascase 
fapta nelegiuită a lui Jinlong, făcând ca acesta să fie 
demis din funcţia de conducere şi să i se pună pe cap 
tichia cu eticheta de contrarevoluţionar activ, pălăria 
de mătase a conducătorului nu ajunsese pe capul lui. 
Comitetul revoluţionar al comunei îl numise pe 
Huang Tong în funcţia de preşedinte al comitetului 
revoluţionar al satului nostru. Huang Tong fusese ani 
mulţi şef al brigăzii de producţie şi era expert în 
dirijarea producţiei. Stătea acum la marginea ariei de 
treierat, ca un general desfaşurându-şi trupele şi 
ofiţerii, spunându-i fiecărui membru al comunei ce 
are de făcut. Pe membrii cu originea bună îi trimitea 
la munci mai uşoare, în timp ce pe elementele rele le 
trimitea să are cu vitele ogorul. Frate-meu şedea 
laolaltă cu Yu Wufu, mai marele peste o sută de 
familii în vremea mo- mâilor, cu trădătorul Zhang 
Dazhuang, cu ţăranul chiabur Wu Yuan, cu 



proprietarul căzănăriei Tian Gui, cu capitalistul Hong 
Taiyue şi alţii asemenea. Faţa îi era plină de mânie. 
Pe figura lui Hong Taiyue se întindea în schimb un 
zâmbet batjocoritor. Elementele rele, supuse deja 
reformării de mulţi ani, se păstrau, fiecare, tăcute. 
Aratul pământului la începutul primăverii era de 
multă vreme munca lor şi exista un tipic pentru cine 
foloseşte care plug sau care se foloseşte de care vite. 
Au scos din magazie plugurile, au adus şi laţurile, şi 
fiecare s-a dus să-şi tragă vita lui. Şi vitele îi 
recunoşteau. Fang al Şaselea i-a dăscălit: „Vitele 
astea s-au odihnit toată iarna, n-au vlagă în oase, 
luaţi-o încet în prima zi, doar daţi-le frâu“. Fang l-a 
ajutat pe Hong Taiyue să-şi împerecheze animalele, 
un bou negru Bohai cu unul Luxi. Hong Taiyue a 
strigat cu iscusinţă la animale ca să le înhame - deşi 
fusese ani mulţi secretar, era în fond ţăran, aşa că 
avea mişcări de cunoscător. Fra- te-meu, luând 
învăţătură de la alţii, a îndreptat plugul, a potrivit 
laţurile şi, ţuguindu-şi în duşmănie buzele, i-a zis lui 
Fang: 

— Care-s ale mele? 

Fang l-a măsurat din ochi şi a părut că-şi spune 
ceva în sinea lui, deşi în fapt i-a vorbit lui frate-meu: 

— Tinerii, să se otelească, da, să se otelească! 

De la stâlpul de care era priponită, i-a adus vaca 
mongolă cu coada şerpească - o vită cu care Jinlong 
era chiar obişnuit, pentru că, pe când păşteam vitele 
împreună pe pragurile râului la început de primăvară 
în urmă cu câţiva ani, în pupilele ei se răsfrânsese 
adesea umbra răsturnată a fratelui meu. Vaca a stat 



foarte supusă în spatele lui - tocmai rumega, şi un 
cocoloş mare de iarbă venit iar la mestecat i s-a 
rostogolit cu un gâlgâit înapoi pe gâtlej. Jinlong i-a 
legat laţul de grumaz, iar vaca a conlucrat activ cu el. 
Fang a măturat cu privirea stâlpii de care erau 
priponite vitele şi ochii i-au căzut pe taurul nostru. 
Părea că acum descoperea pentru prima oară 
calităţile lui şi, scăpărând din ochi şi ţâţâindu-se din 
gură, mi-a zis: 

— Jiefang, adu-1 încoace pe taurul vostru, pune-1 în 
pereche cu mama lui. Ar putea foarte bine să tragă 
plugul şi singur, a spus apoi Fang dându-i ocol 
taurului, uite, are capul lat şi fruntea netedă, botul 
mare şi ochii luminoşi, grumajii înalţi de un pumn 
care o să-i răpăie la arat, picioarele din faţă drepte ca 
săgeţile şi cu putere nesfârşită, iar cele din spate 
îndoite ca un arc şi iuţi ca vântul la mers. Păcat doar 
că-i lipseşte o jumătate de corn, dacă-1 avea, chiar nu 
i-aş fi putut găsi nici cel mai mărunt cusur. Jinlong, 
ţi-1 dau ţie să-l foloseşti, e viaţa lui taică-tău, să ai 
drag de el. 

Jinlong a luat frâiele taurului şi a slobozit o 
poruncă, cu gândul să-l facă pe acesta să se mişte 
înainte şi înapoi, ca să ajungă în poziţia cea mai bună 
ca să-i lege laţul pe după grumaz. Taurul însă îşi 
plecase capul şi îşi vedea doar de rumegat cu cea mai 
mare încetineală. Jinlong a strâns frâul, ca să-l oblige 
să înainteze, dar taurul nu s-a mişcat niciun 
centimetru. Neavând prins belciug, oricum îl trăgea 
Jinlong, taurul rămânea ca o piatră de moară, 
îndărătnicia asta a lui l-a făcut să treacă prin caznele 



îngrozitoare ale îmbelciugării. Ximen Taure, puteai 
să preîntâmpini caznele astea - dacă, aşa cum făceai 
sub mâna tatii, ai fi priceput tu rosturile firii 
omeneşti şi te-ai fi supus, e foarte probabil că ai fi 
ajuns primul taur din ţinutul Gaomi din nord-est 
care, din vechime până azi, n-a avut prins belciug. 
Dar n-ai ascultat comenzile şi n-au putut să te 
clintească nici câţiva oameni la un loc. Fang al 
Şaselea a zis: 

— Cum să stăpâneşti taurul fără belciug? O fi avut 
Lan Lian vreo vorbă vrăjită cu care mâna taurii! 

Ximen Taure, prietene, ţi-au priponit picioarele cu 
funii, iar între ele au băgat un băţ de lemn, pe care 1- 
au răsucit şi-au strâns cu el funiile până ce tot corpul 
ţi s-a făcut un cocoloş iar tu n-ai mai putut să te ţii 
bine pe picioare şi te-ai răsturnat la pământ. Potrivit 
vorbelor lui Fang, când i se prinde belciug unui taur 
obişnuit, nu e nevoie de aşa forţă, dar lor le era frică 
de tine, îţi ştiau toţi istoria eroică şi le era teamă că 
dacă o să răbufneşti, cu firea ta cea sălbătică, n-o să 
te poată stăpâni. Tu te-ai răsturnat la pământ, iar 
Fang al Şaselea a trimis pe cineva să înroşească un 
fier şi să i-1 aducă prins între cleşti. Mai mulţi bărbaţi 
bine legaţi ţi-au apăsat capul, băgându-ţi în pământ 
cornul ăla care stătea singur pe capul tău. Fang ţi-a 
lărgit nările cu degetele, ţi-a găsit locul cel mai strâmt 
de pe şaua nasului, iar după aceea l-a pus pe unul să- 
ţi înfigă fierul ăla înroşit acolo. Ţi l-a înfipt brusc şi 1- 
a învârtit ca să-ţi mărească gaura acolo; un fum de un 
galben uscat s-a iscat din locul ăla, iar un miros de 
piele arsă s-a revărsat peste tot. Tu ai scos un muget 



înăbuşit, iar bărbaţii care îţi apăsau capul s-au 
chinuit din toate puterile să ţi-1 ţină aşa, 
neîndrăznind să-ţi dea drumul. Cine era cel care îţi 
înfigea ţie fierul înroşit în nări? Fratele meu, Jinlong. 
Pe vremea aceea, eu nu ştiam că tu eşti Ximen Nao 
întors iar pe lume, aşa că nu aveam cum să ştiu ce 
trăiri te încercau în clipele acelea. Dar fiindcă cel ce-ţi 
scobea o gaură în puntea nasului cu un fier înroşit şi 
care avea să-ţi petreacă prin ea un belciug în formă 
de fb era chiar fiul tău bun, ce putea la urma urmei să 
fie în inima ta în acele clipe? 

După ce ţi-au prins belciugul, te-au tras pe câmp. 
Toate făpturile lumii prinseseră din nou viaţă pe 
pământul împrimăvărat şi peste tot mirosurile vieţii 
dădeau pe dinafară. Ximen Taure, prietene, în acest 
frumos anotimp tu ai jucat o piesă tragică şi 
înălţătoare, iar încăpăţânarea ta, puterea ta de a 
răbda durerea cărnii precum şi spiritul tău care nus- 
a lăsat îmblânzit nici cu preţul vieţii au stârnit 
şuierăturile pline de minunare ale oamenilor, 
povestea ta ducându-se din gură în gură până în ziua 
de azi în satul Ximen. Nouă, celor de-atunci, ne-ai 
părut cu totul şi cu totul de neînţeles, iar celor din 
ziua de azi li se pare că eşti o legendă; chiar şi mie, 
care îţi ştiu soarta cea aparte, mi se pare că acţiunile 
tale îmi depăşesc puterea de înţelegere. Ai fi putut să 
te ridici în revoltă şi, cu trupul tău cel mare şi robust, 
cu tăria strânsă în muşchii, oasele şi carnea de pe el, 
ai fi putut, întocmai ca atunci când ai făcut tărăboi în 
curte la ceremonia de intrare în comună, ca atunci 
când l-ai luat mânios în coarne pe Hu Bin pe 



pragurile râului sau ca atunci când ai făcut tărăboi în 
târg la întrunirea de combatere şi critică, să îi ridici în 
coarne unul câte unul pe membrii comunei care 
încercau nesăbuiţi să te pună la muncă, să îi faci să se 
ridice în zbor plutind uşor, să cadă greu înapoi şi, 
izbindu-se în pământul aburind din primăvară, să 
facă gaură adâncă după gaură adâncă. Şi aşa să le fi 
frânt tu oasele oamenilor ălora sălbatici şi crânceni, 
să le fi cutremurat măruntaiele şi să-i fi făcut să 
scoată pe gură orăcăieli ca de broască. Iar treaba cu 
Jinlong ca fiu al tău era de dinainte să ajungi tu 
măgar şi apoi taur; în ciclul transmigraţiei, câţi nu şi- 
or fi mâncat tatăl şi câţi n-or fi făcut-o cu propria lor 
mamă - de ce trebuia tu să fii aşa de scrupulos? Unde 
mai pui că Jinlong era aşa de anormal şi aşa de 
sălbatic, că îşi revărsa asupra ta cu asupra şi asupra 
de măsură dezamăgirile politice şi ura de a fi fost pus 
la muncă supravegheată; dar chiar şi socotind că nu 
ştia că altădată îi fuseseşi tată - neştiutorul nu poate 
fi ţinut de vinovat -, totuşi nu poţi trata o vită cu 
atâta sălbăticie! Ximen Taure, nu mă rabdă inima să- 
ţi descriu atrocităţile la care te-a supus, ai mai intrat 
în transmigraţie de patru ori după ce ai fost taur, ai 
făcut naveta între lumea de lumină şi cea de întuneric 
şi numeroase detalii pesemne că le-oi fi uitat. Scena 
din acea zi mie mi-a rămas în schimb săpată în minte 
- dacă toate cele întâmplate atunci ar fi un copac 
mare cu bogăţie de ramuri şi frunză, atunci aş zice că 
n-am uitat nu numai crengile cele mari, ci nici 
rămuricile şi frunzele din el. Ximen Taure, ascultă-mi 
vorba, tot trebuie să spun, pentru că lucrurile aşa s- 



au întâmplat: lucrurile care s-au întâmplat sunt 
istorie, iar repovestirea istoriei spre a fi ascultată de 
cei părtaşi la ea, dar care au uitat detaliile, este 
răspunderea mea. 

în acea zi, de cum ai ajuns la marginea câmpului, 
tu te-ai culcat la pământ. Plugarii erau toţi meseriaşi 
vechi de la noi din sat, care te văzuseră cu ochii lor 
trăgând singur plugul cu pas iute de parcă aveai aripi 
şi făcând pământul ieşit de sub brazda plugului să 
semene cu nişte valuri. Văzându-te aşa culcat la 
pământ şi în grevă, tuturor li s-a părut lucru curios şi 
au intrat la bănuieli. Ce-o fi cu taurul ăsta? în acea zi 
şi tata muncea pe câmp - n-avea nicio vită, săpa doar 
cu săpăliga la fâşia lui lungă şi îngustă de un mu şi 
şase fen. Era aplecat de şale, cu mintea la ale lui, nu- 
şi abătea deloc privirea şi-şi săpa pământul, săpăligă 
după săpăligă. Cineva a zis: 

— Taurul ăsta tânjeşte după zilele de altădată, ar 
vrea la individual cu Lan Lian! 

Jinlong s-a dat înapoi câţiva paşi, şi-a tras jos de pe 
umăr biciul de mânat vitele, şi-a vânturat braţele cu 
toată puterea şi-a biciuit brusc cu el peste spinarea 
taurului. Pe spinarea ta pe dată s-a umflat o dâră albă 
lăsată de lovitura de bici. Erai pe atunci un taur în 
floarea vârstei, cu pielea tare şi mlădioasă, plină de 
elasticitate şi rezistentă la lovituri - dacă în locul tău 
ar fi fost o vită bătrână şi slăbită sau un viţel cu oasele 
încă nu prea bine dezvoltate, garantat că lovitura asta 
de bici a lui Jinlong le-ar fi crăpat pielea şi le-ar fi 
sfâşiat carnea. 

Jinlong chiar putea fi socotit un om capabil, doar 



să vrea să facă ceva, că făcea treaba mai bine decât 
alţii. Oameni care să poată lovi bine cu un bici lung 
de patru metri pentru mânatul vitelor mai erau câţiva 
în sat, dar Jinlong de cum a pus mâna la treabă, a 
devenit specialist. Biciul te izbea pe spinare, iar 
sunetul înăbuşit se răspândea către cuprinderea din 
jur. Cred că tata a auzit cu siguranţă zgomotul făcut 
de Jinlong când te biciuia, dar a rămas îndoit de şale 
şi cu capul în jos, săpând fără oprire. Ştiam că tata 
are mare drag de tine şi că trebuie să fi fost foarte 
întristat că suferi aşa biciuire, dar îşi vedea doar de 
săpatul lui şi nu s-a repezit să te apere. Tata îndura şi 
el biciuiala aia. 

Jinlong ţi-a dat una după alta douăzeci de lovituri 
de bici, a obosit de-a început să sufle şi să gâfâie, şi pe 
frunte i-a dat transpiraţia, dar tu ai rămas culcat pe 
jos, cu bărbia atingând pământul şi ţinându-ţi strâns 
închişi ochii din care ţi se rostogoleau lacrimi 
fierbinţi; lacrimile îţi făceau pielea de pe faţă să-şi 
închidă adânc culoarea. Nu făceai nicio mişcare şi nu 
ziceai nici pâs, dar dungile care-ţi zvâcneau pe piele 
arătau că încă mai trăieşti; dacă n-ar fi fost dovada 
asta, garantat că nimeni nu s-ar fi îndoit că ai murit. 
Frate-meu a venit în faţa ta suduind de mama focului 
şi ţi-a dat o lovitură cu piciorul peste bot: 

— Ridică-te! Ridică-te! 

Dar tu ţineai ochii strâns închişi şi nu făceai nicio 
mişcare. Jinlong zbiera turbat şi te lovea cu fiecare 
picior pe rând în cap, peste faţă, peste bot, peste 
bună; privind din depărtare, părea un vrăjitor dând 
vesel din mâini şi din picioare în timp ce dansa un 



dans şamanic. Dar indiferent cum dădea el, tu nu te 
mişcai niciun centimetru. Pe când te lovea el aşa 
smintit cu picioarele, vaca mongolă cu coada ca de 
şarpe care şedea în picioare lângă tine, mama ta, s-a 
pus să tremure din întregul corp, iar coada ei cea 
şerpuitoare a înţepenit, ca un şarpe mare îngheţat de 
frig. Tata era tot pe ogorul lui, unde se forţa să sape 
adânc şi cu şi mai mare iuţeală. 

Ceilalţi bărbaţi care mânau vitele s-au întors înapoi 
după ce araseră o tură. Văzând că taurul lui Jinlong 
stătea întins tot unde-1 lăsaseră, li s-a părut lucru 
ciudat şi s-au îmbulzit toţi, unul după altul. Wu Yuan, 
chiaburul cu inima bună, a zis: 

— S-o fi îmbolnăvit de ceva? 

Tian Gui, elementul cel rău ce pretindea neabătut 
că a făcut progrese, a spus: 

— E gras, sclipicios şi neted la piele, iar anul trecut 
îi trăgea singur lui Lan Lian la plug, pe când acum 
zace la pământ prefâcându-se mort: taurul ăsta se 
opune comunei populare! 

Hong Taiyue l-a ţintit cu privirea pe tata, care se 
aşternuse pe săpat pământul, şi a zis cu mare răceală: 

— E adevărat ce se spune, cum e stăpânul, aşa e şi 
vita lui! Cum e sacul e şi peticul! 

— Bateţi-1, nu cred că nu-1 scoli în picioare cu 
bătaia! a propus trădătorul Zhang Dazhuang, iar 
oamenii au făcut ca el. 

Şapte-opt bărbaţi au făcut un cerc în jurul taurului 
şi toţi şi-au dat jos de pe umăr bicele, care s-au întins 
lungi în spatele lor; mânerele le ţineau strânse în 
palme. Tocmai se pregăteau să-nceapă să-l bată, când 



vaca mongolă s-a prăvălit la pământ ca un zid care se 
năruie. După ce s-a prăbuşit, pe dată s-a grăbit să dea 
din picioare şi s-a ridicat înapoi. Fremăta din tot 
corpul, privirea i se ferea într-o parte, iar coada cea 
şerpuitoare şi-o ţinea strânsă-strânsă între picioare. 
Oamenii au râs şi unul a zis: 

— Ia uite, nici n-am început cu bătaia şi-am 
înfricoşat-o pe asta de s-a sfârşit toată. 

Frate-meu, Jinlong, a desfăcut frâul vacii mongole 
şi-a tras-o într-o parte. De parcă ar fi fost iertată de o 
pedeapsă, vaca a rămas acolo, continuând să 
freamăte, dar cu privirile calme. 

Ximen Taure, tu stăteai în continuare întins acolo, 
tăcut, parcă erai o dună de nisip. Plugarii s-au aşezat 
în poziţie şi unul după altul, ca la o întrecere, de 
parcă şi-ar fi arătat care mai de care dibăcia, au agitat 
bicele şi te-au plesnit cu ele pe spinare - bici după 
bici şi sfic! după sfic! Pe spatele taurului, urmele de 
bici se încrucişau şi se întretăiau de-a lungul şi de-a 
latul, iar într-un târziu a început să se prelingă şi 
sânge. Şfîchiurile bicelor s-au pătat de sânge, 
zgomotul loviturilor a devenit şi mai clar şi mai 
melodios, puterea loviturilor a sporit şi ea în 
sălbăticie, de spinarea şi burta ta semănau cu un fund 
de tocat pe care sângele nu se mai desluseste deloc de 
carne. 

De când au început să te bată, lacrimile au început 
să mi se prelingă pe faţă, m-am pus pe plânsete şi 
ţipete, i-am implorat, am vrut să mă năpustesc acolo 
să te salvez, să mă întind pe spinarea ta, să 
împărtăşesc şi eu durerea ta, dar braţele îmi fuseseră 



cuprinse strâns de oamenii adunaţi grămadă să se 
uite la vânzoleală şi care mi-au răbdat loviturile de 
picior şi muşcăturile şi nu mi-au dat drumul - voiau 
toţi să vadă tragedia asta sângeroasă. Nu pricepeam, 
erau consătenii mei cei omenoşi, uncheşii şi moşii, 
tuşicile şi fraţii, copilaşii, de ce se prefacuseră toţi în 
asemenea stane de piatră... 

într-un târziu au obosit de atâta lovit, şi-au frecat 
mâinile amorţite şi s-au apropiat să se uite 
îndeaproape. „A murit?“ „N-a murit.“ Ţineai ochii 
strâns închişi, iar din găurile pe care ţi le sfâ- şiaseră 
pe obraji cu şfîchiurile bicelor sângele curgea de 
înroşise pământul. Gâfâiai tare, cu botul vârât în 
pământ. Burta îţi tresălta violent, ca a unei vaci care 
stă să fete. 

— N-am văzut niciodată o vită aşa de căpăţânoasă, 
au oftat din rărunchi oamenii care te loviseră. 

Toţi aveau pe feţe o expresie uşor nefirească, uşor 
ruşinată. Dacă ar fi lovit o vită care se împotrivea 
violent, ar fi avut conştiinţa împăcată, dar aşa, lovind 
un taur întru totul resemnat, suspiciunile le 
încolţiseră în inimă şi numeroase precepte morale 
din vechime şi numeroase legende despre spirite 
începeau să li se răsucească prin minte. O fi o vită? 
Sau o fi vreun spirit, poate vreun Buddha, care, 
răbdând în felul ăsta durerea, vrea să îi lumineze pe 
oamenii cei prinşi în rătăcirile lor, să îi facă să se 
trezească? Oamenilor, nu urgisiţi alţi oameni şi nu 
urgisiţi nici vitele, nu siliţi alţi oameni să facă ce nu 
vor şi nici pe vite nu le siliţi aşa! 

în toţi cei care-1 bătuseră pe taur s-au stârnit 




simţirile de compasiune şi l-au sfătuit pe Jinlong să 
se potolească, dar Jinlong nu s-a potolit - acel aspect 
din firea lui în care se asemuia cu taurul ardea cu 
flăcări aţâţate ca nişte văpăi sinistre, înroşindu-i ochii 
şi schimonosindu-i faţa. Gura îi şedea pieziş, 
scuipând o putoare urâtă, trupul îi fremăta, iar pasul 
îi plutea uşor, de parcă era beat. Nu era beat, dar îşi 
pierduse raţiunea, şi dracii cei răi îl controlau cu 
totul. Aşa cum taurul nu voia să se scoale în picioare 
nici mort, ca să-şi demonstreze voinţa şi să-şi apere 
demnitatea, tot aşa, fratele meu, Jinlong, nu 
precupeţea nimic şi se folosea de orice mijloace ca să- 
1 scoale pe taur în picioare şi astfel să-şi demonstreze 
el voinţa şi să-şi apere demnitatea. într-adevăr, cei 
uniţi prin duşmănie sfârşesc prin a se întâlni, iar 
îndărătnicul dă mereu peste unul şi mai îndărătnic. 
Frate-meu a tras vaca mongolă cu coada ei şerpească 
în faţa lui Ximen Taurul şi a priponit frâul care trecea 
prin belciugul proapăt prins în nasul lui de băţul 
orizontal legat la spatele laţului ei. Cerule, frate-meu 
voia să tragă nasul lui Ximen Taurul folosindu-se de 
toată forţa unei vite. Toată lumea ştie că nasul este 
locul cel mai plăpând din corpul unei vite - pricina 
pentru care vita poate fi pusă de om la muncă e că 
acesta îi sfredeleşte în nas o gaură de care îi prinde 
un belciug. Cât de sfruntată să fie vita, de cum îi 
controlezi nasul, se preschimbă cât ai bate din palme 
într-un animal docil. Ximen Taure, scoală-te la 
iuţeală în picioare, ai răbdat deja o durere pe care 
vitele obişnuite n-au cum s-o îndure, dacă ai să te 
scoli acum în picioare n-o să fii nevrednic de bunul 



tău renume. Dar nu te-ai sculat, ştiam că n-ai să te 
scoli, dacă ai fi făcut-o, n-ai fi fost tu, Ximen Taure. 

Lo 

Frate-meu a dat violent un pumn peste fundul vacii 
mongole care tresălta din tot corpul, iar ea, cu spatele 
fremătând, a zbu- ghit-o înainte. Laţul s-a întins, iar 
belciugul s-a întins, fireşte, şi el. Nasul tău, oooh! 
Ximen Taure! Jinlong, drac împieliţat cu faptă 
împotriva firii ce eşti, dă-i drumul taurului meu! M- 
am zbătut, dar oamenii care mă ţineau strâns parcă 
se prefăcuseră în stane de piatră reci ca gheaţa. Nasul 
lui Ximen Taurul a fost întins şi iar întins, ca o bucată 
alb-cenuşie de cauciuc. Nasul cel umed şi asemenea 
petalelor violet deschis de lucerna al lui Ximen 
Taurul avea să fie sfâşiat în bucăţi dintr-o clipă într- 
alta. Mongolezo cu coadă şerpească, dă-te înapoi, 
împotriveşte-te, nu ştii că Ximen Taurul, cel care stă 
întins acolo pe pământ, e fiul tău bun? Nu-1 ajuta pe 
Jinlong să facă rele, revoltă-te, lasă-ţi în jos capul ăla 
cu două coarne ascuţite pe el şi împunge-1 pe Jinlong 
în burtă, ca să opreşti barbaria asta! Dar vaca 
mongolă cu coada ei şerpească era un dobitoc lipsit 
de conştiinţă, iar sub loviturile lui Jinlong s-a repezit 
cu toată puterea din trup spre înainte. Capul lui 
Ximen Taurul a fost forţat să se ridice, dar corpul lui 
a continuat să rămână nemişcat; ţi-am văzut 
picioarele din faţă părând că o să se îndoaie, dar 
văzusem greşit, n-aveai de gând să te scoli în picioare. 
Nările tale au slobozit un zgomot asemenea unui 
plânset ascuţit de sugar, iar zgomotul ăsta mi-a 
sfâşiat inima, oooh! Ximen Taure! După aceea, nasul 



lui Ximen Taurul s-a spintecat din mijloc cu un sunet 
limpede. Capul ridicat al vitei s-a izbit greu de 
pământ. Picioarele din faţă ale mongolei s-au 
prăbuşit la pământ, dar ea pe dată s-a căţărat înapoi. 

Ximen Jinlong, potoleşte-te odată! Dar el nu s-a 
potolit, înnebunise deja definitiv. Văitându-se 
amarnic asemenea unui lup rănit, a alergat la 
marginea şanţului şi-a luat câţiva snopi de frunze de 
porumb, pe care i-a făcut grămadă la fundul taurului: 
netrebnicule, vrei să-i dai foc? Da, voia să-i dea foc! A 
aprins focul, un fum alb a început să se înalţe şi o 
aromă delicată s-a răspândit în aer - era mireasma 
aparte a frunzelor de porumb arzând în foc. Oamenii 
îşi ţineau toţi răsuflarea şi toţi îşi holbau ochii, dar 
unul nu s-a dus să pună capăt acţiunilor lui pline de 
ferocitate. Oooh! Ximen Taure! Oooh! Ximen Taure, 
tu nici ars în foc n-ai vrut să te ridici în picioare să 
tragi plugul pentru comuna populară! L-am văzut pe 
tata cum îşi aruncă săpăliga din mână, se trânteşte la 
pământ, îşi vâră adânc mâinile în ţărână, îşi lasă şi 
faţa în ţărână şi tremură din tot corpul, ca la un atac 
de malarie. Ştiam că tata îndură cazne la fel de 
îngrozitoare ca ale taurului. 

Pielea şi carnea taurului au început să ardă, iar 
putoarea s-a răspândit greţos; nimeni n-a vomitat 
însă. Ximen Taure, tu împingeai cu botul în pământ, 
iar spinarea îţi semăna cu un şarpe cu capul ţintuit 
într-un cui, zvârcolindu-se şi răpăind. Funia legată de 
corpul tău a luat foc - era în proprietate colectivă, nu 
putea fi stricată, aşa că cineva a alergat şi-a desfăcut 
legătura din lemn de salcâm de după gâtul taurului 



şi-a aruncat-o într-o parte, călcând apoi cu picioarele 
pe funie şi stingând focul care o cuprinsese. Flăcările 
s-au stins treptat-treptat, un fum alb iar s-a încolăcit 
în sus, iar putoarea a înecat toată cuprinderea din 
jur; până şi păsările din văzduhul cerului au fugit 
departe. Oooh! Ximen Taure, jumătatea din spate a 
trupului îţi fusese aşa mistuită de foc, de nu te mai 
îndurai să te uiţi la ea. 

— O să te ard până mori... a ţipat Jinlong şi iar a 
alergat până la frunzele de porumb. Ca şi mai înainte, 
nimeni nu l-a reţinut, oamenii voiau deliberat ca 
Jinlong să facă un rău şi mai mare, până şi Hong 
Taiyue, ins cu conştiinţa înaltă şi care într-una îi 
călăuzise pe oameni să poarte de grijă proprietăţii 
colective, stătea deoparte şi se uita cu ochi reci. Intrat 
în comună, de fapt şi Ximen Taurul era proprietate 
colectivă, taurul era acum dobitocul tuturor, un 
mijloc de producţie important, iar să ucizi o vită 
folosită la plugărit e o nelegiuire gravă - oameni, de 
ce lăsaţi nelegiuirea asta să se petreacă şi nu-i puneţi 
capăt? 

Târând după el câţiva snopi de frunze, Jinlong a 
alergat hur- ducându-se cu ei înapoi; fratele meu 
vitreg era deja pe jumătate nebun. Jinlong, Jinlong, 
dacă ai fi ştiut că e tatăl tău întors iar pe lume, la ce 
te-ai fi gândit? Ximen Taure, Ximen Taure, la ce te 
gândeai când fiul tău bun se purta cu tine atât de 
nemilos? Of, în lumea asta omenească cea nesfârşită 
s-au strâns atâta recunoştinţă şi atâtea resentimente, 
atâta drag şi atâta vrajbă! Atunci însă, s-a petrecut 
ceva care ne-a cutremurat pe toţi de spaimă - tu, 



Ximen Taure, te-ai sculat trepidând în picioare, fără 
laţ pe după grumaz, fără belciug de aramă în nas, fără 
funie pe după gât, te-ai sculat în picioare ca taur 
liber, care a lepădat întru totul jugul sclaviei 
omeneşti. Ai înaintat anevoios, cu picioare moi care 
nu-ţi puteau propti bine corpul ce se zdruncina tot şi 
cu sângele albastru şi sângele negru care picura din 
nasul tău sfâşiat adunându-se pe burtă şi, asemenea 
catranului închegat, picurând de acolo pe pământ. 
Una peste alta, nu mai era nicio bucăţică de piele 
întreagă pe corpul tău. Era un miracol că o vită fără 
nicio bucăţică întreagă de piele pe corp putea să se 
scoale în picioare şi să meargă - o credinţă măreaţă 
te susţinea pe tine atunci, spiritul tău mergea, o idee 
mergea. Oamenii veniţi să se uite la vânzoleală 
făcuseră ochii mari, făcuseră gura mare, şi nu se 
auzea niciun sunet, doar un şirag de ţipete ascuţite de 
ciocârlie, pline de amărăciune şi întristare, departe în 
înaltul cerului. Taurul a mers pas cu pas către tata. 
Taurul a ieşit de pe pământul comunei şi a intrat pe 
ogorul de un mu şi şase fen al singurului ţăran care se 
gospodărea individual din întreaga Chină, Lan Lian, 
iar după aceea s-a prăbuşit greu la pământ, ca un zid. 

Ximen Taurul a murit pe pământul tatii, iar ceea ce 
a făcut el le-a limpezit minţile multora dintre cei care, 
în valurile Marii Revoluţii Culturale, îşi pierduseră 
capul şi direcţia. Ximen Taure, înfăptuirile tale s-au 
prefăcut în poveste, s-au prefăcut în legendă. După 
moartea ta, au fost unii care au vrut să-ţi mănânce 
carnea, dar când au luat cuţitele în mâini şi au grăbit 
spre tine, au văzut lacrimile de sânge care curgeau 



din ochii tatii şi ţărâna care-i umplea gura, aşa că s- 
au prelins încetişor înapoi. 

Tata te-a îngropat pe pământul lui şi ţi-a înălţat o 
movilă uriaşă, care astăzi a devenit „Mormântul 
taurului cel plin de simţ al dreptăţii" din peisajul 
ţinutului Gaomi din nord-est. 

Ca taur, e foarte probabil că bunul tău renume va 
dăinui pentru posteritate. 


PARTEA A TREIA 
Zbenguială de porc 


CAPITOLUL 21 

Iar glăsuiesc „Nedreptate!" şi din nou urc în palatul 
lui Yama; iarăşi mi se aruncă praf în ochi şi mă cobor 
în viaţă în cocină de scroafa 

După ce s-a lepădat de trupul de taur, sufletul meu 
neîmblânzit s-a rotit prin văzduhul de deasupra 
acelor un mu şi şase fen de pământ al lui Lan Lian. 
Viaţa ca taur fusese şi ea tragică şi înălţătoare. După 
ce fusesem măgar, regele Yama hotărâse în sala de 
judecată să mă întorc iar pe lume drept om, dar când 
colo eu mă strecurasem afară din burta unei vaci cu 
coada şerpească. Eram nerăbdător să dau ochii cu 
regele Yama, să-l mustru că şi-a bătut joc de mine; 
dar m-am şi rotit îndelungă vreme prin văzduh 



deasupra lui Lan Lian, neîndurându-mă să plec. Mă 
uitam la corpul taurului în care sângele nu se mai 
desluşea de carne, la capul lui Lan Lian, care stătea 
trântit peste capul taurului plângând îndurerat şi 
văitându-se amarnic, la faţa pe care se citea o 
expresie prostească a fiului meu cel înalt de stat, 
Ximen Jinlong, la micul Lan Jiefang, Faţă-Albastră 
cel născut de concubina mea, Yingehun, la faţa cea 
murdară pătată toată de muci şi lacrimi a lui Mo Yan, 
prietenul micului Lan Jiefang, şi la numeroase alte 
feţe pe care mi se părea că le cunosc. După ce sufletul 
s-a desprins de corpul de taur, amintirile taurului au 
început treptat-treptat să se piardă, iar amintirile lui 
Ximen Nao au devenit din nou distincte - fusesem un 
om bun care nu trebuia să moară, dar a fost 
împuşcat, chiar şi regele Yama n-a avut încotro şi a 
recunoscut că fusesem un om bun care a murit 
împuşcat, numai că greşeala era acum greu de 
reparat. Regele Yama m-a întrebat rece: 

— Aşa e, am greşit, dar chiar tu ai zis, ce e de făcut? 
Nu am dreptul să te fac Ximen Nao ca să te naşti din 
nou, ai fost deja de două ori în transmigraţie, trebuie 
să-ţi fie limpede că epoca lui Ximen Nao s-a încheiat 
deja, fiii şi fiicele lui Ximen Nao au crescut şi s-au 
făcut mari, corpul lui Ximen Nao a putrezit şi el şi s-a 
făcut ţărână, dosarul lui Ximen Nao de mult a ars şi 
s-a făcut cenuşă, iar datoriile vechi de ani de zile au 
fost şi ele de mult sterse cu o trăsătură de condei. De 
ce nu poţi să uiţi aceste lucruri deloc vesele şi să te 
bucuri de o viaţă fericită? 

— Mărite rege, am spus îndurerat după ce 



îngenuncheasem pe podeaua de marmură rece ca 
gheaţa a sălii de audienţe a lui Yama, mărite rege, şi 
eu vreau să uit trecutul, dar nu pot. Amintirile acelea 
straşnic de dureroase parcă sunt o rană cu rădăcini 
adânci sau un microb încăpăţânat, şi de moarte mă 
sâcâie - când m-ai trimis să fiu măgar, m-am gândit 
la vrăjmăşiile lui Ximen Nao, iar când am fost taur, 
mi-a fost greu să uit nedreptatea suferită de Ximen 
Nao. Amintirile vechi de ani de zile mă muncesc 
amarnic, mărite rege. 

— Oare Ceaiul de cinci ori aromat al uitării al 
mamei Meng, care e de o mie de ori mai aprig ca 
eterul ameţitor, să nu fi avut efect asupra ta? a 
întrebat regele Yama nedumerit. Te-ai repezit jos de 
pe Terasa contemplării celor de-acasă fără să bei 
ceaiul? 

— Mărite rege, ca să-ţi spun cinstit, când am fost 
măgar chiar n-am băut ceaiul făcut de bătrâna aia, 
dar când m-am făcut taur, cei doi draci-slujbaşi m-au 
ciupit de nas şi mi-au vărsat cu de-a sila pe gât un 
bol, iar de frică să nu vomit, mi-au mai şi astupat 
gura cu o pânză ruptă. 

— Cât e de ciudat, a zis regele Yama către 
judecătorii de lângă el, o cuteza mama Meng să 
contrafacă până şi Ceaiul uitării? 

Judecătorii au scuturat din cap, negând 
presupunerea regelui. 

— Ximen Nao, trebuie să ştii că am ajuns cu tine la 
capătul răbdărilor. Dacă cu fiecare suflet mi-ar fi aşa 
de greu să ajung la învoială, atunci la mine, regele 
Yama, în palat toate ar fi harababură. Cu gândul că, 



în vieţile de dinainte, ca om ai făcut multe fapte de 
milostenie, iar ca măgar şi taur ai suferit nu puţină 
amărăciune, curtea îţi va arăta de data asta o 
îngăduinţă dincolo de ce spune legea şi te va trimite 
să te reîncarnezi într-o ţară îndepărtată. Acolo 
societatea este potolită, oamenii au belşug, munţii şi 
apele sunt cu limpezime şi frumuseţe, iar cele patru 
anotimpuri sunt toate ca primăvara de blânde. Tatăl 
tău are acum 36 de ani, este cel mai tânăr primar din 
ţara aceea. Mama ta este o cântăreaţă blândă şi 
frumoasă, care a obţinut nenumărate mari premii 
internaţionale. Tu ai să le fii unic copil şi, de cum ai 
să te naşti, ai să fii lumina ochilor lor. Tatălui tău 
toate îi vor merge ca pe roate în ale dregătoriei lui, iar 
la 48 de ani va fi promovat prefect al provinciei. 
Mama ta, după ce va termina cu cântatul, se va lăsa 
de cele artistice şi va intra în comerţ, devenind 
patroana unei companii vestite de cosmetice. Maşina 
tatălui tău va fi un Audi, cea a mamei un BMW, iar a 
ta va fi un Mercedes. în viaţa asta te vei bucura de 
onoruri şi bogăţii iară capăt şi vei avea noroc cu 
asupra de măsură în ale amorului, îndeajuns cât să 
compenseze durerile şi obida pe care le-ai răbdat în 
ultimele treceri prin transmigraţie. Regele Yama a 
ciocănit apoi cu degetele în masă, a făcut o mică 
pauză, şi-a înălţat ochii spre bolta negrulie a sălii de 
audienţe şi-a rostit plin de subînţeles: Aranjamentul 
ăsta o să te mulţumească, nu? 

Numai că regele Yama iarăşi şi-a bătut joc de mine. 

La această renaştere, după ce am ieşit din sala cea 
mare, mi-au acoperit ochii cu o pânză neagră. Pe 



Terasa contemplării celor de-acasă, un vânt rău 
purtând în el miasmele iadului sufla de mă răcea 
până în măduva oaselor. Bătrâna aceea cu vocea 
răguşită m-a ocărât aprig că îi spusesem regelui Yama 
despre vicleniile ei. A zdroncănit cu zgomot cu un 
linguroi de abanos tare ca o limbă de clopot peste 
ţeasta mea, după aceea m-a tras de urechi şi mi-a 
vărsat în gură linguroi după linguroi de ceai. Ceaiul 
avea o aromă stranie, parcă era o fiertură de căcăreze 
de liliac cu piper în ea. „O să te înec cu ceaiul ăsta, 
purcel prost ce eşti, să mai îndrăzneşti să zici că e 
denaturat! O să te înec, o să-ţi înec amintirile, o să-ţi 
înec existenţele şi vieţile de dinainte, să ţii minte doar 
gustul de lături şi căcăreze!“ Pe când bătrâna asta 
vicleană mă muncea aşa, dracii-sluj- başi care mă 
escortau mă ţineau tot timpul ferm pe după umeri, în 
acelaşi timp scoţând rânjete de bucurie la necazul 
altuia. 

După ce am coborât hurducându-mă de pe Terasa 
contemplării celor de-acasă, dracii-slujbaşi m-au 
apucat de subsuori şi-am început să alerg iară ca 
picioarele să-mi atingă pământul, cu viteză extrem de 
mare, de parcă zburam în înalt. Picioarele mele 
călcau pe ceva catifelat, parcă era vată de nori. De 
câteva ori am vrut să deschid gura să întreb unde 
suntem, dar, de cum o deschideam, o gheară păroasă 
îmi îndesa în ea o pastilă urât mirositoare. Deodată 
am adulmecat un miros cu totul şi cu totul acru, 
parcă era borhot vechi de ani de zile, sau poate turtă 
de soia fermentată. Ăsta era mirosul din grajdul 
animalelor din satul Ximen, Cerule, amintirile de pe 



când eram taur încă există, oare sunt taur în 
continuare şi tot ce s-a întâmplat mai înainte ţine de 
tărâmul viselor? M-am zbătut pe viaţă şi pe moarte 
de parcă voiam să mă lepăd de un coşmar, iar pe gură 
mi-a ieşit un guiţat. M-am înfricoşat singur de 
zgomotul pe care l-am scos şi-am făcut un salt, iar 
când mi-am pironit ochii să mă uit, am descoperit că 
în jurul meu se târşâiau mai bine de zece cocoloaşe de 
carne - unele negre, unele albe, unele galbene, unele 
albe cu negru. în faţa cocoloaşelor stătea întinsă o 
scroafă albă. Am auzit o voce extrem de cunoscută de 
femeie strigând plăcut surprinsă: 

— Al şaişpelea! Cerule, scroafa noastră a bătrână a 
fătat deodată şaişpe purcei! 

Am clipit cu putere, dându-mi astfel la o parte 
lichidul lipicios din ochi şi mi-am dat seama, fără să- 
mi fi zărit încă forma, că de 

y 

data asta mă reîncarnasem ca porc; ăia micii care 
fremătau, se târşâiau şi guiţau bezmetici în faţa mea 
erau fraţii şi surorile mele şi, văzându-i cum arată, 
ştiam cum arăt şi eu. Inima mi s-a umplut de focul 
mâniei - îl uram pe ticălosul ăla hârşit în rele, pe 
regele Yama, care îşi bătuse încă o dată joc de mine. 
îmi displăceau porcii, sunt dobitoace murdare. Aş fi 
preferat să mă mai facă o dată măgar sau taur, dar nu 
porc care se dă de-a rostogolul prin rahat. Am luat 
hotărârea să refuz mâncarea şi să mor de foame, ca să 
pot zori apoi cu cea mai mare iuţeală înapoi pe lumea 
cealaltă, să-l caut pe Yama să mă socotesc cu el. 

Era o zi toridă. Judecând după cele câteva fire 



voinice de floa- rea-soarelui de lângă zidul cocinii 
care nu se deschiseseră încă, am apreciat că trebuie 
să fim într-o zi din luna a şasea după calendarul 
lunar. în cocină dansau în aer roiuri-roiuri de muşte, 
iar deasupra se roteau în aer roiuri-roiuri de libelule. 
Mi-am simţit picioarele întărindu-se repede, iar ochii 
mi s-au limpezit şi ei cu iuţeală. I-am văzut clar pe cei 
doi care o moşiseră pe scroafe: erau fiica cea mare a 
lui Huang Tong, Huzhu, şi fiul meu, Ximen Jinlong. 
De cum am văzut faţa familiară a fiului meu, am 
simţit cum toată pielea se întinde pe mine, cum 
ţeasta mi se umflă şi mă doare, de parcă un trup 
foarte mare de om şi un suflet nebunesc şi sălbatic 
fuseseră închise în acest corp mititel de purcel. 
Suferinţa asta înăbuşită, oh! suferinţa asta înăbuşită, 
durerea, oh! durerea asta, cât aş vrea să fiu slobod, să 
mă întind, să umplu corpul ăsta murdar şi odios de 
porc până-1 sparg, să mă extind, să-mi recapăt forma 
mândră de bărbat, forma lui Ximen Nao! Dar toate 
acestea clar nu erau cu putinţă. Deşi mă zbateam din 
răsputeri, Huang Huzhu tot m-a luat în mâna ei şi, 
jucându-se cu urechile mele, a spus: 

— Jinlong, purceluşul ăsta parcă a luat-o razna. 

— A luat-o razna pe mă-sa, oricum scroafa tot n- 
are atâtea ţâţe, numai bine dacă mai mor câţiva, a zis 
Jinlong cu oarecare duşmănie. 

— Nu se poate, niciunul nu poate să moară. 

Huang Huzhu m-a pus jos pe pământ şi mi-a şters 

corpul cu o pânză roşie şi moale. Avea mişcări blajine 
şi mi-era bine. Vrând-nevrând am scos un guiţat, 
sunetul ăla nesuferit pe care-1 scot porcii. 



— A fatat? câţi a fătat? a răsunat vocea tare şi 
puternică a unui bărbat în afara cocinii. Vocea asta 
cunoscută m-a făcut să-mi închid ochii deznădăjduit. 
Nu numai că am auzit limpede vocea lui Hong 
Taiyue, dar mi-am dat seama auzind-o că fusese 
reinstalat în vechea sa funcţie. Rege Yama, rege 
Yama, cu vorbele tale înflorate şi meşteşugite m-ai 
îmbrobodit că o să mă reîncarnez ca vlăstar nobil de 
dregător în ţară străină, dar când colo m-ai azvârlit în 
cocina satului Ximen ca purceluş! Câtă amăgire, ce 
lucrătură, ce neruşinare şi câtă făţărnicie! Mi-am 
umflat burta cu putere şi m-am scuturat din mâna lui 
Huzhu, prăvălindu-mă la pământ. M-am auzit 
scoţând un ţipăt ascuţit, iar după aceea am leşinat. 

Când mi-am venit în simţiri, am descoperit că 
stăteam întins pe o grămadă de vrejuri voinice de 
tărtăcuţă, în timp ce nişte frunze bogate de cais mă 
fereau deasupra de lumina intensă a soarelui. Am 
adulmecat miros de tinctură de iod şi am văzut nişte 
fiole lucitoare răspândite peste tot de-a valma în jurul 
meu. Am simtit dureri şi la ureche, şi la fund şi mi- 
am dat seama că tocmai ce-mi salvaseră viaţa. Nu m- 
au lăsat să mor. în mintea mea a răsărit deodată un 
chip atrăgător - cea care-mi făcuse injecţia hotărât că 
trebuie să fi fost fiica mea, Ximen Baofeng, şi aşa şi 
era. 

Studiase medicina umană, dar adesea trata şi 
animalele. Purta o cămaşă cadrilată bleu cu mânecile 
până la cot şi avea faţa palidă şi privirea îngrijată, 
părând apăsată de o mare greutate pe suflet - asta îi 
era mereu expresia. Şi-a întins degetele reci şi mi-a 



pipăit urechile, zicându-le apoi celor de alături: 

— Nu e nicio problemă, puteţi să-l puneţi în cocină 
să sugă. 

în acel moment, Hong Taiyue s-a apropiat şi cu 
mâna lui mare şi aspră a pipăit părul meu lucios ca 
mătăsurile: 

— Baofeng, să nu crezi că dacă tratezi purceii faci o 
treabă nedemnă de înzestrările tale! 

— Tovarăşe secretar, nu mi-a trecut prin gând aşa 
ceva, a spus Baofeng, nici umilă, dar nici de sus, în 
timp ce-şi strângea geanta de medicamente, în inima 
mea nu e nicio deosebire între oameni şi animale. 

— E bine dacă ştii asta, a rostit Hong Taiyue, 
preşedintele Mao a făcut apel să creştem din belşug 
porci, creşterea porcilor e acţiune politică, iar dacă îi 
creştem bine ne arătăm credinţa faţă de preşedintele 
Mao. Jinlong, Huzhu, aţi înţeles? 

Huang Huzhu a încuviinţat repetat, în timp ce 
Jinlong zăcea sprijinit pieziş cu umărul de trunchiul 
unui curmal japonez, fumând cu căpăţâna înclinată o 
ţigară din cele proaste, de nouă fen pachetul. 

— Jinlong, te-am întrebat ceva! a spus Hong 
Taiyue nemulţumit. 

— Nu te ascultam eu cu urechile ciulite? a spus 
Jinlong lăsându-şi capul într-o parte. Sau vrei 
dumneata să-ţi recit una câte una indicaţiile preţioase 
ale preşedintelui Mao cu privire la creşterea porcilor? 

— Jinlong, a spus Hong Taiyue mângâindu-mi 
spinarea, ştiu că în inima ta ţii într-una supărare, dar 
trebuie să ştii că Li Renshun din satul Taiping, care a 
împachetat un peşte sărat cu un ziar pe care era 



tipărită preţioasa fotografie a preşedintelui Mao, a 
fost condamnat la opt ani şi încă e reeducat prin 
muncă la ferma dintre dune. Iar treaba ta a fost cu 
mult mai gravă decât a lui! 

— Eu n-am făcut-o anume, nu e la fel ca la el! 

— Dacă o făceai anume, trebuia împuşcat! a spus 
Hong Taiyue furios. Ştii de ce te-am apărat? a 
continuat acelaşi Hong cu un ochi la Huzhu. Pentru 
că Huzhu şi cu maică-ta au îngenuncheat în faţa mea 
cerând îndurare pentru tine! Bineînţeles, cea mai 
importantă e judecata mea fundamentală în ce te 
priveşte - deşi ai origine nesănătoasă, ai crescut 
totuşi de mic sub flamura roşie, înainte de Revoluţia 
Culturală ai fost supus acţiunilor noastre formatoare, 
ai fost şi la liceu, eşti educat, iar noi avem nevoie de 
oameni educaţi ca să facem revoluţie. Să nu cumva să 
crezi că dacă te punem să creşti porci, te punem la o 
treabă nedemnă de pregătirea ta, în situaţia curentă, 
să fii la porci înseamnă să fii în poziţia cea mai de 
onoare şi cu cea mai mare nevoinţă: te-am pus aici ca 
Partidul să te încerce, ca linia revoluţionară a 
preşedintelui Mao să te încerce! 

Jinlong a aruncat mucul ţigării, şi-a îndreptat 
corpul, şi-a plecat capul şi-a ascultat dojana lui Hong 
Taiyue. 

— Aveţi mare noroc - deşi proletariatul nu 
vorbeşte de „noroc“, noi vorbim de „starea 
lucrurilor", a spus Hong Taiyue, ţinându-mă pe sub 
burtă şi ridicându-mă sus de tot. Scroafe ca asta a 
noastră care să fete odată şaişpe purcei sunt puţine în 
judeţ şi chiar în provincie. La nivelul judeţului se 



caută acum un model pentru acţiunea de creştere din 
belşug a porcilor. Hong Taiyue şi-a coborât vocea şi a 
spus misterios: Un model, pricepeţi? înţelesul 
cuvântului „model“ îl pricepeţi voi? La Dazhai au 
făcut ogoare pe terase şi-a ajuns model, Daqing a 
sfredelit după petrol şi-a devenit model, Xiadingjia a 
plantat pomi şi-a devenit model, Xujiazhai a 
organizat femeile în vârstă să danseze şi-a devenit 
model; noi în satul Ximen creştem porci, de ce să nu 
devenim model? Tu, Lan Jinlong, nu ai pus în scenă o 
operă revoluţionară model acum câţiva ani şi nu i-ai 
tras cu forţa pe Jiefang şi pe taurul lui taică-tău să 
între în comună tocmai pentru că voiai să devenim 
model? 

Jinlong şi-a ridicat capul şi ochii îi scânteiau cu 
însufleţire - ştiam dispoziţia fiului ăsta al meu, ştiam 
că, odată ce mintea aia înzestrată a lui se pune să 
lucreze, tot felul de mutări ciudate se vor tot petrece, 
iar el va avea înfăptuiri care văzute dinspre vremurile 
de azi par absurde şi ridicole, dar care în acele 
timpuri puteau să-i câştige valuri-valuri de aclamaţii. 

— Am îmbătrânit deja, a rostit Hong Taiyue. M-am 
ridicat din nou în funcţie doar cu gândul să fac bine 
treburile din sat şi să nu dezamăgesc încrederea 
maselor revoluţionare şi a eşalonului superior. Voi nu 
sunteţi la fel, voi sunteţi tineri, aveţi tot viitorul 
înaintea voastră. Faceţi treaba bine, şi, dacă sunt 
rezultate, sunt ale voastre, iar dacă apar probleme, 
iau eu totul asupra mea. Hong Taiyue i-a arătat apoi 
pe membrii colectivei care, în livada de caişi, săpau 
gropi şi înălţau ziduri. Vrem ca în răstimp de o lună 



să construim două sute de cocine ca grădinile de flori 
şi să îndeplinim ţinta de a avea un om la cinci porci. 
Porci mulţi - îngrăşământ mult, îngrăşământ mult - 
grâne multe, iar „cine-n mână grână are, n-are frică 
de mâncare“: o să săpăm gropi adânci, o să strângem 
grâne din belşug, nu căutăm dominaţie, sprijinim 
revoluţia mondială, fiecare porc este un obuz lansat 
împotriva imperialiştilor, revizioniştilor şi 

contrarevoluţionarilor. Aşa că atunci când scroafa 
noastră a fătat odată şaişpe purcei, în realitate a fătat 
saişpe obuze lansate împotriva imperialiştilor, 
revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor, iar cele 
câteva scroafe ale noastre sunt în realitate 
portavioane care desfăşoară ofensiva generală 
împotriva imperialiştilor, revizioniştilor şi 

contrarevoluţionarilor! Acum aţi priceput, cred eu, 
însemnătatea faptului că v-am plasat pe voi, tinerii 
ăştia, în această poziţie. 

Urechile mele auzeau vorbele mândre şi cuvintele 
eroice ale lui Hong Taiyue, dar cu ochii îl ţintuiam 
într-una pe Jinlong. Reîntors deja pe lume de câteva 
ori, legătura dintre el şi mine se slăbise treptat 
devenind o amintire, ca o scriere nedesluşită într-un 
catastif cu istoria familiei. Cuvintele lui Hong Taiyue 
i-au stimulat creierul lui Jinlong ca un tonic tare şi 
aprig, făcându-i inima să pompeze sânge fierbinte, iar 
pe el să-şi strângă pumnii, gata de luptă. Frecându-şi 
mâinile, s-a dus în faţa lui Hong Taiyue, cu muşchii 
obrajilor fremătându-i din obişnuinţă şi făcându-i 
urechile cele subţiri şi lungi să tresalte uşurel; ştiam 
că acesta este semn că avea să ţină o îndelungă 



cuvântare, însă de data asta n-a ţinut niciuna - 
piedicile întâmpinate pe drumul vieţii clar îl făcuseră 
pe individul ăsta să se coacă. în schimb m-a luat pe 
mine din mâna lui Hong Taiyue, m-a cuprins strâns 
făcându-mă să-i simt îndeaproape inima cea plină de 
ambiţie săltându-i smintită în piept, şi-a lăsat capul 
în jos şi m-a sărutat pe ureche - în materialele model 
de mai târziu, acest fapt va fi ridicat la rangul de 
detaliu însemnat în rândul înfăptuirilor meritorii ale 
lui Lan 

Jinlong, exemplu în creşterea porcilor: „Pentru a -1 
salva pe pur- celuşul de-abia născut şi care se sufoca, 
Lan Jinlong i-a făcut acestuia respiraţie artificială, 
permiţându-i purceluşului aproape mort, cu tot 
corpul acoperit de ulceraţii violete, să capete o viaţă 
nouă şi să guiţe; purceluşul a fost salvat, dar Jinlong, 
din pricina oboselii fără margini, a leşinat în cocină“ 
-, spunând apoi tranşant: 

— Tovarăşe secretar Hong, de azi înainte, vierii îmi 
sunt tată şi scroafele mamă! 

— Aşa e bine! a spus bucuros Hong Taiyue, avem 
nevoie de tineri care să slujească porcii colectivi ca pe 
mamele şi taţii lor. 


CAPITOLUL 22 

Purcelul al Şaişpelea ocupă singur ugerul scroafei; 
Bai Xinger are onoarea să fie numită crescător de 
porci 



Chiar dacă oamenii aceştia fanatici le confereau 
porcilor un înţeles aşa de plin de strălucire, porcii nu 
erau în fond decât porci. Câtă adâncă bunătate să-mi 
fi arătat ei, eu tot hotărâsem să-mi pun capăt vieţii de 
porc prin greva foamei. Voiam să dau ochii cu regele 
Yama, să fac tărăboi mare în tribunalul lui, să lupt 
pentru dreptul de a redeveni om şi să dobândesc o 
reînviere onorabilă. 

Când m-au dus înapoi în braţe în cocină, scroafa 
cea bătrână stătea deja culcată pe un maldăr de paie 
mărunţite, cu toate picioarele întinse şi cu un şir de 
purceluşi înghesuindu-se strâns la burta ei. Fiecare 
purceluş ţinea în gură un sfârc şi sugea de parcă şi-ar 
fi pierdut minţile, scoţând ghiorţăială după 
ghiorţăială. Cei câţiva care nu înhăţaseră niciun sfârc 
scoteau ţipete ascuţite pline de frământare, dându-se 
de ceasul morţii să se strecoare printre cei care beau 
lapte. Unii izbuteau să-şi facă loc, alţii erau împinşi 
afară şi încă alţii se căţărau pe burta scroafei, bătând 
din picioare şi ţipând ascuţit. Scroafa închisese ochii 
şi gemea, într-un fel care-mi părea şi odios, şi vrednic 
de milă. 

Jinlong m-a trecut în mâinile lui Huzhu, s-a îndoit 
din şale şi a tras la o parte unul din purceluşii care 
tocmai bea lapte. Individul ăla a tras cu gura de 
sfârcul scroafei, întinzându-1 de parcă era un elastic. 
Sfârcul eliberat a fost numaidecât luat în gură de un 
alt purceluş. 

Jinlong i-a tras la o parte unul câte unul pe 
indivizii ăia care se înstăpâneau peste sfârc şi nu-i 
dădeau drumul nici morţi şi i-a aşezat dincolo de 



peretele cocinii, iar ei s-au pus iară oprire pe plâns şi 
tărăboi, ocărându-i pe oameni cu vorbirea lor cea 
încă lipsită de fluiditate; în faţa burţii rămăseseră 
doar zece purceluşi şi două sfârcuri în plus. Ceilalţi 
purceluşi le muşcaseră de se umfla- seră şi se 
înroşiseră, iar văzându-le mi s-a făcut silă. Jinlong m- 
a luat de la sânul lui Huzhu şi m-a pus la buna 
scroafei. Am închis ochii strâns-strâns, în vreme ce 
sunetele pe care le scoteau gurile fraţilor mei şi care 
mă umpleau de ruşine îmi întorceau maţele pe dos - 
îmi venea să vărs, dar n-aveam ce. Am mai spus, mai 
bine muream decât să vâr în gură ţâţele alea 
murdare. Ştiam că doar să apuc un sfârc de animal cu 
gura că natura mea omenească va fi pe jumătate 
pierdută şi voi aluneca iremediabil în prăpăstia 
animalităţii. Doar să apuc sfârcul scroafei şi voi fi 
capturat de natura porcească, iar temperamentul, 
preferinţele şi dorinţele de porc o să-mi năvălească în 
sânge odată cu laptele, prefăcându-mă astfel într-un 
porc cu doar puţine amintiri omeneşti rămase în el, şi 
prin aceasta împlinind o reîncarnare murdară şi 
umilitoare. 

— Bea, bea! 

Ţinându-mă de dedesubt, Jinlong mi-a sprijinit 
gura de un sfârc voinic; văzând cum mă pătează pe 
gură balele lipicioase pe care le lăsaseră acolo fraţii 
mei cei fără ruşine, m-a apucat sila. M-am dat de 
ceasul morţii să-mi închid gura, mi-am încleştat 
strâns-strâns fălcile şi-am rezistat provocării 
sfârcului ăla. 

— Purcelul ăsta prost, îi pui sfârcul la gură şi nu 



ştie să şi-o deschidă! m-a ocărât Jinlong, dându-mi 
uşor o palmă peste fund. 

— Ai mişcarea prea din topor! 

Spunând aceasta, Huzhu l-a îmbrâncit la o parte pe 
Jinlong, m-a luat la ea şi m-a scărpinat pe burtă 
uşurel cu degetele ei moi; era nespus de bine şi-am 
început să grohăi - şi să fi vrut să nu grohăi, tot nu s- 
ar fi putut. Scoteam tot sunete de purcel, dar deja nu 
îmi mai înţepau urechile. Huzhu a piuit spre mine: 

— Bebeluşule, purceluşule Al Şaişpelea, prostuţule 
care nu ştii că laptele mamei e bun de băut, hai, 
gustă! gustă! dacă nu bei, cum o să creşti mare? 

Din uguitul ei, mi-am dat seama că sunt al 
şaisprezecelea în rândul purceluşilor, adică ultimul 
care s-a strecurat afară din burta mamei; deşi aveam 
o experienţă neobişnuită, iar înţelepciunea mea 
pătrundea limpede şi lumea luminii şi pe cea a 
întunericului şi cuprindea şi lumea oamenilor, şi pe 
cea a animalelor, în ochii oamenilor nu eram decât 
un purceluş. Era pricină de uriaşă jale - însă o jale şi 
mai mare încă urma să vină. 

Huzhu m-a întărâtat cu sfârcul ăla pe la buze şi la 
nări. Am simţit cum mă mănâncă nările şi, pe 
neaşteptate, am strănutat. După mişcarea mâinilor 
lui Huzhu, mi-am dat seama că a tras o sperietură, 
dar mai apoi am auzit-o râzând în hohote: 

— Nu mi-ar fi trecut prin cap că şi porcii strănută. 
Al Şai- şpelea, purceluşule Al Şaişpelea, dacă ştii să 
strănuţi, trebuie să ştii şi să bei lapte! A tras sfârcul 
scroafei, a ţintit spre gura mea şi l-a stors uşurel de 
câteva ori: un şuvoi cald mi-a ţâşnit pe la colţurile 



buzelor, aşa că fără voie am plescăit de câteva ori din 
limbă, oh! Dumnezeule! nu mi-ar fi trecut prin cap că 
laptele de scroafa, laptele mamei mele, e aşa de dulce, 
de aromat, asemenea mătăsii, asemenea iubirii, cât ai 
bate din palme m-a făcut să uit de orice umilinţă, cât 
ai bate din palme m-a făcut să-mi schimb impresiile 
faţă de cele din jurul meu, şi tot cât ai bate din palme 
m-a făcut să simt că scroafa care şedea culcată pe 
maldărul de paie mărunţite dându-le să sugă fraţilor 
şi surorilor mele e atât de nobilă, sfântă şi pură, atât 
de plină de solemnitate şi frumuseţe! Neputând să 
mă mai ţin, am înşfăcat sfârcul ăla în gură, aproape 
prinzând în gură şi degetele lui Huzhu. După aceea, 
şuvoi după şuvoi de lapte mi-a murat lăuntrul gurii şi 
mi-a intrat în stomac, iar eu am simţit cum atât 
puterile, cât şi iubirea arzătoare faţă de mama mea, 
scroafa, îmi cresc amândouă cu fiecare minut şi cu 
fiecare secundă şi i-am auzit pe Jinlong şi Huzhu 
bătând veseli din palme şi râzând. Le-am văzut cu 
coada ochiului fetele tinere asemenea unor flori 
bogate de creasta cocoşului şi le-am văzut şi mâinile 
încleştându-se strâns laolaltă; deşi mi-au fulgerat 
atunci prin creier la iuţeală nişte cioburi de amintiri 
din alte vremuri, în acel moment voiam doar să uit - 
mi-am închis ochii şi am trăit bucuria unui purceluş 
care bea lapte. 

în zilele care au urmat, am devenit cel mai hotărât 
din rândul celor şaisprezece purceluşi. Pofta mea de 
mâncare era aşa de sănătoasă, că i-a surprins pe 
Jinlong şi Huzhu - în privinţa mâncatului, 
demonstram o înzestrare extrem de mare. Puteam 



întotdeauna, cu mişcările cele mai iuţi şi cele mai 
precise, să înhaţ sfârcul de pe burta mamei care 
dădea cel mai mult lapte. Fraţii mei cei nătângi doar 
ce luau sfârcul în gură că şi închideau ochii; eu 
stăteam cu ochii larg deschişi de la început până la 
sfârşit. Când sugeam ca smintitul sfârcul ăla cel mai 
mare, cu corpul ascundeam vederii un altul. Mă 
uitam vigilent şi-n stânga şi-n dreapta şi de fiecare 
dată când un individ din ăia vrednici de toată mila 
încerca cu nesăbuinţă să vină să se lupte ca să 
mănânce, dădeam din fund cu putere şi-l împingeam 
la o pane. Reuşeam mereu să usuc de lapte, cu cea 
mai mare viteză, sfârcul cel umflat, iar după aceea 
înhăţam sfârcul celălalt. Eram tare mândru, dar 
desigur că simţeam şi o uşoară ruşine - în zilele 
acelea, beam o cantitate de lapte mai mare decât cea 
cu care se săturau trei purceluşi. Din punctul de 
vedere al oamenilor, nu beam laptele degeaba, îi 
răsplăteam prin corpul meu care creştea cu 
repeziciune. înţelepciunea şi curajul pe care le 
arătam şi corpul meu pe zi ce trece mai minunat îi 
făcea să se uite la mine cu alţi ochi. Aşa am priceput 
eu că a fi porc înseamnă să mânând ca nebunul şi să 
creşti ca nebunul - asta e ce le place oamenilor. 
Desigur, mamei mele, scroafa care mă născuse, n- 
avea cum să-i fie prea bine din pricina mea, iar de 
dragul pe care-1 arătam faţă de sfârcurile ei se 
sastisise până peste cap. Chiar şi când stătea în 
picioare să se hrănească, eu tot mă strecuram sub 
burta ei, înălţăm capul şi o capsam de un sfârc. 

— Fiule, fiule, îmi zicea mama, las-o pe mama să se 



hrănească, dacă n-o laşi, de unde să aibă lapte să vă 
dea? N-ai văzut că mama s-a slăbănogii de nu se 
poate, de nici nu se mai poate ţine bine pe picioarele 
din spate? 

La şapte zile de la naştere, Jinlong şi Huzhu au pus 
mâna pe opt dintre fraţii mei şi i-au dus să-i aşeze în 
cocina de alături, începând să-i hrănească cu terci de 
mei. Cea însărcinată cu hrănirea celor opt era o 
femeie pe care, din cauza zidului despărţitor, n-o 
puteam vedea, auzindu-i în schimb vocea. Era una 
cunoscută şi plăcută urechii, dar de figura şi numele 
ei nu izbuteam să-mi aduc aminte. De fiecare dată 
când voiam să-mi concentrez puterile şi să deschid 
cutia cu amintiri, un val de somnolenţă adâncă mă 
copleşea. Să mănânce, să doarmă şi să pună carne pe 
el sunt cele trei mari semne ale unui porc bun, iar eu 
le aveam pe toate. Uneori, tolocăneala plină de iubire 
maternă a femeii de dincolo de zid se transforma 
într-un fel de melodie hipnotică. îi hrănea pe cei opt 
purceluşi de şase ori pe zi, iar aroma dulce 
mirositoare a terciului de porumb sau de mei dădea 
pe dinafară şi trecea dincolo de zid. îi auzeam pe 
fraţii mei strigând şi mâncând voioşi şi-o auzeam şi 
pe femeia aceea tolocănind mereu: „Aveţi grijă, 
drăguţilor, mititeilor!“; aşa îmi dădeam şi mai bine 
seama ce inimă bună are - chiar îi trata pe purceluşi 
ca pe propriii ei copii. 

La o lună de la naştere, corpul meu era mai bine de 
două ori cât al fraţilor şi surorilor mele. Fiecare din 
cele douăsprezece sfârcuri care funcţionau ale mamei 
erau în mare măsură monopolizate de mine. Dacă se 



întâmpla ca vreunul din ăia mici, înnebunit de foame, 
să se repeadă fără să-i mai pese de viaţă şi de moarte 
ca să pună gura pe unul dintre sfârcuri, îl împungeam 
cu râtul în burtă de-1 ridicam uşurel făcându-1 să se 
rostogolească până la zidul din spatele scroafei. 
Mama gemea fără vlagă:, Ai Şaişpelea, Al Şaiş- pelea, 
lasă-i şi pe ei să mănânce niţel, bine? Şi ei sunt carne 
din carnea mea, dacă flămânzeşte vreunul, mă doare 
inima!“ Vorbele ei îmi stârneau aversiune şi nu le 
luam în seamă, doar sugeam ca smintitul de-o făceam 
să-şi dea toată ochii peste cap. Mai apoi am 
descoperit că picioarele mele din spate, asemenea 
copitelor măgarului, pot sări cu sprinteneală şi 
putere. în felul ăsta, nici nu mai era nevoie să dau 
afară din gură sfârcul şi să ridic râtul ca să mă ocup 
de cei ce dădeau să înhaţe mâncarea; doar ce-i 
vedeam cum se-mbulzesc, cu ochii lor mici de un 
roşu aprins şi scoţând ţipete ascuţite, că mă arcuiam, 
săltăm în zbor picioarele din spate - uneori pe 
amândouă, alteori doar pe unul - şi-i călcam cu 
copitele mele cele tari ca nişte olane pe creştetul 
capului. Indivizii ăştia care o încasau aşa se vedeau 
siliţi să se umple de invidie şi duşmănie, să dea ocol 
după ocol scoţând urlete şi blesteme şi, groaznic de 
flămânzi, să lângă rămăşiţele din troaca scroafei. 

Situaţia aceasta a fost repede descoperită de 
Jinlong şi Huzhu, care i-au chemat pe Hong Taiyue şi 
Huang Tong şi-au rămas cu ei dincolo de zidul de 
pământ, ca să observe lucrurile. Ştiam că se păstrau 
în deplină tăcere, ca eu să nu-i descopăr, aşa că şi eu 
m-am prefăcut că nu i-am descoperit. Beam lapte cu 



mişcări deosebit de exagerate, sugând de mama 
gemea fără contenire, şi izbeam cu vioiciune cu un 
singur picior sau cu mare putere cu amândouă, 
căznindu-i pe fraţii mei cei vrednici de toată mila, de 
guiţau şi ţipau bezmetic, dându-se peste tot de-a 
rostogolul. Am auzit vocea plină de o veselie 
nemăsurată a lui Hong Taiyue: 

— Fir-ar mama ei, ăsta nici nu-i porc, e de-a 
dreptul măgar! 

— Aşa e, ştie să dea din copite, a rezonat Huang 
Tong. 

Am scos din gură sfârcul posmăgit, m-am ridicat şi 
am început să mă plimb prin cocină, plin de fudulie. 
Am înălţat capul şi-am ţipat către ei, mi-am curăţat 
gâtlejul şi-am scos un grohăit de i-am surprins şi mai 
tare. 

— Scoateţi-i afară şi pe ceilalţi şapte, a zis Hong 
Taiyue, pe individul ăsta îl lăsăm vier de prăsilă, doar 
el să bea laptele scroafei de-acuma, să i se-ntărească 
soiul. 

Jinlong a sărit în cocină, a făcut ţugu! —ţugu! din 
gură, s-a aplecat de şale şi s-a apropiat de indivizii ăia 
mititei. Mama scroafă a ridicat capul, să-şi arate tăria 
în faţa lui Jinlong. Acesta era ager în mişcări şi cât ai 
clipi din ochi a şi apucat în mâini doi purceluşi. 
Mama scroafă s-a repezit la el, dar Jinlong a împins-o 
înapoi cu o lovitură de picior. Inşii ăia doi atârnau de 
picioare în mâinile lui Jinlong, cu gurile rânjite toate, 
plângând cu ţipete ascuţite. Huzhu s-a chinuit să i-1 ia 
pe unul, pe celălalt i l-a luat Huang Tong. După 
zgomote, mi-am dat seama că i-au pus în cocina de 



dincolo de zid, laolaltă cu cei opt tontălăi care 
fuseseră separaţi mai înainte. Le-am auzit pe cele opt 
lepădături mititele muşcându-le toate laolaltă pe cele 
două lepădături mititele nou-venite şi inima mi s-a 
umplut toată de plăcere - nu simţeam nici urmă de 
compătimire. Până să termine Hong Taiyue de fumat 
o ţigară, Jinlong i-a înşfăcat şi i-a scos afară pe toţi 
cei şapte tăntălăi. în cocina de dincolo de perete, 
totul era o mare devălmăşie, în care primii opt veniţi 
se sfâşiau cu cei şapte nou-veniţi într-un ghem de 
muşcături. Rămăsesem doar eu, care ascultam 
nepăsător de pe partea asta zgomotele de-acolo. Am 
privit-o pieziş pe mama scroafa şi mi-am dat seama 
că se simţea întristată, dar şi de parcă i s-ar fi luat o 
piatră grea de pe inimă. La urma urmei nu era decât 
o scroafa obişnuită, nu putea să fie la fel de simţitoare 
ca oamenii. Uite, deja uitase de durerea de a-şi fi 
pierdut şleahta de fii şi fiice şi şedea lângă troacă, 
hrănindu-se. 

Mirosul mâncării a plutit înspre mine şi s-a 
apropiat foarte repede. Huzhu a venit la poarta 
cocinii în mână cu o căldare de furaj. Avea pe ea un 
şorţ alb, pe care erau brodate, în caractere de un roşu 
aprins, cuvintele „Crescătoria de porci din livada de 
caişi a brigăzii din satul Ximen“. Avea şi acoperitoare 
albe de mâneci şi o beretă, tot albă, semănând astfel 
foarte bine cu un meşter brutar de la o cofetărie. A 
luat furajul cu un linguroi de fier şi l-a răsturnat în 
troacă. Mama scroafa a ridicat capul şi şi-a băgat 
copitele din faţă în troacă. Furajul i-a căzut peste faţă 
şi părea să fie alcătuit din grămezi -grămezi de 



căcăreze galbene. Răspândea un miros putred cu 
totul şi cu totul acru, care îmi stârnea peste măsură 
aversiunea. Era un furaj zaharisit pregătit laolaltă de 
cei doi intelectuali de prim rang ai brigăzii din satul 
Ximen, Lan Jinlong şi Huang Huzhu, şi conţinea 
găinaţ, balegă şi plante verzi amestecate cu drojdie şi 
fermentate laolaltă în butoi. Jinlong a ridicat căldarea 
şi a vărsat-o complet în troacă. Scroafa a început 
neputincioasă să mănânce. 

— Mănâncă doar furaj din ăsta? a întrebat Hong 
Taiyue. 

— în ultimele câteva zile am adăugat de fiecare 
dată câte două linguroaie de turtă de soia, a zis 
Huzhu, dar începând de ieri Jinlong a zis să nu mai 
punem. 

Hong Taiyue s-a iţit în interiorul cocinii şi a 
cercetat scroafa: 

— Pentru a garanta dezvoltarea acestui mic vier de 
prăsilă, trebuie să-i dăm meniu îmbelşugat scroafei şi 
să-i adăugăm îndeajuns furaj. 

Huang Tong a zis: 

— Nu prea mai sunt multe grâne furajere în 
grânarul brigăzii. 

— Dar nu mai e un hambar de porumb? 

— E rezerva pentru caz de război! Dacă e să ne 
folosim de ea, trebuie să cerem aprobarea de la 
comitetul revoluţionar al comunei. 

— Şi noi creştem porci pentru caz de război! Dacă 
de-ade- văratelea e să înceapă războiul şi Armata 
noastră de Eliberare nu are carne să mănânce, cum o 
să poată învinge? Vazându-1 pe Huang Tong încă 



ezitant, Hong Taiyue a spus cu fermitate: Deschide 
hambarul, dacă apar probleme, îmi iau eu 
răspunderea! Mă duc după-amiază la comună să 
raportez şi să cer indicaţii, dar creşterea din belşug a 
porcilor precumpăneşte faţă de toate sarcinile 
politice şi sunt încredinţat că ei n-au să cuteze să ni 
se pună în faţă. Important este, a continuat Hong 
Taiyue pe un ton misterios, să ne lărgim ferma şi să 
sporim şeptelul, când o să vină momentul, toate 
grânele din grânarele judeţului o să fie ale 
crescătoriei noastre de porci. 

Pe feţele lui Huang Tong şi Jinlong a încolţit un 
zâmbet ştiutor. Acum, mireasma de terci de mei se 
apropia din ce în ce mai mult, oprindu-se când a 
ajuns la poarta cocinii de dincolo de zid. Hong Taiyue 
a spus: 

— Ximen Bai, începând de mâine te ocupi şi de 
hrana scroafei ăsteia. 

— Am înţeles, tovarăşe secretar Hong. 

— Varsă-i acum în troacă jumate din căldarea de 
terci. 

— Am înţeles, tovarăşe secretar Hong. 

Ximen Bai, Ximen Bai, oh, cât de cunoscut îmi era 
numele ăsta - m-am pus să chibzuiesc cu toată 
stăruinţa, ca să-mi amintesc legătura dintre mine şi 
acest nume. O faţă familiară a apărut în faţa cocinii. 
Când am văzut faţa aceea mare de om trecut prin ciur 
şi prin dârmon, corpul a-nceput să mi se cutremure 
fără oprire, de parcă l-ar fi străbătut un curent 
electric; în acelaşi timp, zăvorul amintirilor a fost pe 
neaşteptate tras la o parte, iar lucrurile din trecut m- 



au năpădit ca un şuvoi. Am strigat tare: „Xing’er, mai 
trăieşti!^, dar vorbele, odată ce mi-au ieşit pe gâtlej, 
s-au prefăcut într-un urlet prelung şi strident. 
Sunetul nu numai că i-a înfricoşat pe cei din faţa 
cocinii de-au sărit în sus, dar m-a făcut şi pe mine să 
trag o sperietură zdravănă. Aşa că m-am întors, cu 
infinită jale, din nou la realitate, m-am întors la 
prezent, iar în prezent eu nu mai eram niciun Ximen 
Nao, eram un purcel, fiul scroafei celei albe din 
această cocină. 

M-am străduit să-i socotesc vârsta lui Bai, dar 
mireasma de floarea-soarelui începuse să mă tulbure. 
Floarea-soarelui tocmai înflorise, avea tulpina 
vânjoasă ca cea de copac, seminţele negre ca pana 
corbului erau mari şi grase, discul era cât un lighean, 
petalele parcă erau forjate din aur, iar ghimpii cei albi 
de pe frunze şi tulpină să tot fi avut cam un 
centimetru: toate acestea creau o impresie de 
ferocitate şi hotărâre. Chiar dacă nu puteam să-i 
socotesc lui Bai vârsta exactă, mi-am dat seama că 
trecuse de cincizeci de ani, la tâmple îi apăruseră deja 
fire albe, de jur împrejurul ochilor migdalaţi i se 
târau cute dese ca un câmp de cânepă, iar dinţii cei 
albi şi ordonaţi i se îngălbeniseră şi se tociseră 
puternic. Am avut subit senzaţia că de mulţi ani 
femeia asta trăise mâncând ierburi. Mâncase paie 
uscate de orez şi vrejuri tari de fasole, pe care le 
mestecase scoţând molfăit după molfăit. 

Bai a scos terci cu un linguroi de lemn şi l-a vărsat 
cu încetul în troacă. Picioarele din faţă ale bătrânei 
scroafe s-au ridicat spri- jinindu-se de poarta cocinii, 



întâmpinând acea mâncare frumos mirositoare. 
Prostănacii ăia de dincolo de zid erau ispitiţi de 
mirosul cel frumos şi scoteau un val de sunete 
asurzitoare. 

Pe fundalul plescăielilor pe care le scoteau scroafa 
şi purceluşii de dincolo de perete, Hong Taiyue i-a 
ţinut cu seriozitate o cuvântare lui Ximen Bai. 
Vorbele îi păreau nemiloase şi fără inimă, dar 
privirea din ochii lui scotea lămurit la iveală o 
tandreţe plină de echivoc. Ximen Bai şedea cu 
mâinile lăsate în jos sub lumina soarelui, iar firele ei 
albe de păr luminau scânteietor ca argintul. Prin 
crăpăturile largi din uşa cocinii vedeam cum 
picioarele îi freamătă uşurel. 

— Ai înţeles vorbele mele? a întrebat sever Hong 
Taiyue. 

— Să staţi liniştit, tovarăşe secretar Hong, a spus 
Ximen Bai cu vocea joasă, dar neobişnuit de plină de 
fermitate. Eu toată viaţa n-am avut copii, iar 
purceluşii ăştia sunt fiii şi fiicele mele. 

— Aşa e bine, a spus mulţumit Hong Taiyue, avem 
nevoie de femei care să se îngrijească de porcii 
colectivi ca de fiii şi fiicele lor. 


CAPITOLUL 23 

Purcelul al Şaişpelea e strămutat intr-un loc de 
răgaz şi bucurii; Diao Xiaosan greşeşte şi mănâncă 
pâinică înmuiată în rachiu 



— Fârtate, sau omule, pari să te fi sastisit niţel, 
pleoapele alea umflate ţi-au acoperit deja ochii, iar pe 
nări parcă ai slobozit şi un sforăit, mi-a zis pe un ton 
hain băieţelul cu capul mare, Lan 

Qiansui. Dacă nu te interesează viaţa de porc, o să 
ţi-o povestesc pe-aia de câine. 

— Nu, nu, nu, mă interesează foarte tare, ştii doară, 
când dumneata ai fost porc, eu nu ţi-am stat mereu 
alături. La început am lucrat şi eu la crescătorie, dar 
n-am avut deloc în sarcină hrănirea dumitale, iar mai 
apoi am fost trimis cu Huang Hezuo să muncim la 
fabrica de prelucrare a bumbacului, aşa că ştiu mai 
mult din auzite câte ceva despre ilustrele dumitale 
realizări. Sunt foarte dornic să te ascult povestind, 
vreau să ştiu prin tot ce ai trecut, să nu laşi deoparte 
niciun detaliu. Nu-mi băga în seamă pleoapele, când 
îmi acoperă ochii e semn că îmi concentrez toată 
energia ca să te ascult povestind... 

— Treburile care au urmat au fost extrem de 
învălmăşite şi complicate, nu pot să le aleg decât pe 
cele însemnate şi mai cu tărăboi ca să ţi le povestesc, 
a rostit băieţelul cu capul mare. Deşi Ximen Bai o 
hrănea pe mama mea, scroafa, cu toată migala, eu am 
continuat să sug ca smintitul - să o storc de lapte, ce 
mai -, iar asta a făcut-o să paralizeze în partea din 
spate. îşi târşâia picioarele din spate ca nişte 
tărtăcuţe veştejite după ea şi se ţâra prin cocină 
proptindu-şi cu mare greutate jumătatea din faţă a 
corpului în picioarele din faţă. între corpul ei şi al 
meu nu mai era acum cine ştie de diferenţă. Aveam 
părul lucios, de parcă mi l-ar fi dat cu un strat de 



ceară, iar pielea îmi era rozalie şi răspândea o 
mireasmă frumoasă. Pielea sărmanei mele mame, 
scroafa, era murdară, iar partea din spate a corpului 
îi era pătată de rahat şi pişat, slobozind putoare. 
Când voiam să-i sug sfârcurile, urla ca din gură de 
şarpe, cu lacrimile ţâşnindu-i din ochii triunghiulari. 
Se ţâra trăgându-şi după ea corpul cel schilodit, se 
ferea de mine, se ruga de mine: „Fiule, fiul meu bun, 
cruţ-o pe mama, ai uscat-o pe mama de toată 
măduva, nu vezi în ce stare nenorocită m-ai adus? 
Te-ai făcut deja mare acum, poţi să te hrăneşti foarte 
bine şi de unul singur“. Dar eu nu-i băgăm în seamă 
rugăminţile disperate, o răsturnam cu râtul şi-i luam 
două sfârcuri în gură în acelaşi timp, iar pe când ea 
scotea ţipete ascuţite de parcă era sub cuţit, eu 
simţeam cum ţâţele care altădată dădeau lapte dulce 
şi bun erau acum la fel de seci şi serbede ca o bucată 
de cauciuc vechi - mai puteau să dea, în cantitate 
extrem de mică, doar un lichid lipicios, sărat, urât 
mirositor şi care nici nu mai era lapte, ci otravă. O 
împingeam cu aversiune, făcând-o să facă o tumbă. 
Se văita amarnic şi mă ocăra mânioasă: 

— Al Şaişpelea, dobitoc fără urmă de inimă ce eşti, 
eşti un drac, taică-tău n-a fost vier, a fost lup... 

Din cauza paraliziei de la picioarele din spatele ale 
scroafei, Ximen Bai a răbdat dojana lui Hong Taiyue. 
S-a justificat cu ochii înlăcrimaţi: 

— Tovarăşe secretar, mi-am dat toată silinţa, dar 
purcelul ăsta e peste poate, nu l-ai văzut cum bea 
lapte, ca lupii şi ca tigrii - şi vacă, nu scroafa, să fi 
fost, şi-ar fi damblagit-o cu suptul ăsta... 



Hong Taiyue s-a sprijinit de zidul cocinii să se uite 
înăuntru, iar pe mine m-a trecut deodată un gând, 
mi-am ridicat picioarele din faţă şi m-am înălţat 
drept. Nu mi-a trecut prin cap că să te înalţi aşa, 
proptindu-te doar pe picioarele din spate, e o mişcare 
pe care numai porcii de la circ, care au fost dresaţi 
îndelungă vreme, sunt în stare să o facă - eu am 
făcut-o cu totul în largul meu. Mi-am atârnat copitele 
din faţă deasupra zidului, aproape atingându-i cu 
căpăţâna barba lui Hong Taiyue. Acesta a tras o 
sperietură, s-a tras înapoi, a iscodit să vadă dacă mai 
era cineva în jur, apoi i-a zis cu voce joasă lui Ximen 
Bai: 

— Te-am învinuit degeaba, pe loc o să trimit pe 
cineva să-l scoată, ca să-l creştem separat pe regele 
ăsta al porcilor! 

— Eu i-am zis tovarăşului vicepreşedinte Huang, 
dar el a zis că trebuie să te aşteptăm pe dumneata să 
te întorci ca să cercetezi. 

— Tâmpitul ăla, a rostit Hong Taiyue, nici în 
asemenea privinţă măruntă nu îndrăzneşte să ia o 
hotărâre! 

— Pe dumneata te cinsteşte toată lumea. Bai a 
ridicat capul şi i-a aruncat o privire lui Hong Taiyue, 
apoi şi l-a lăsat grabnic în jos, îngânând: Dumneata 
eşti revoluţionar vechi, eşti om cinstit şi faci treburile 
cu dreptate... 

— Bine, bine, să nu mai zici din astea de-acum 
încolo, a dat Hong Taiyue din mână. A ţintuit apoi 
faţa de pe care se revărsau valuri de roşeaţă a lui Bai 
şi-a zis: încă locuieşti în cămăruţa paznicului de la 



morminte? Mută-te aici în staul, vino să stai cu 
Huang Huzhu şi ceilalţi. 

— Nu, a zis Bai, n-am origine sănătoasă, sunt o 
babă murdară, nu vreau să le fiu nesuferită tinerilor... 

Hong Taiyue a ţintuit-o cu vigoare o vreme, apoi şi- 
a răsucit capul şi-a ţintuit frunzele cele voinice de 
floarea-soarelui, rostind cu voce joasă: 

— Bai, Bai, dacă n-ai fi fost cu moşierii, ce bine-ar 
fi fost... 

Am scos un grohăit, dând astfel glas trăirilor 
complicate din inima mea. Ca să spun cinstit, nu mai 
simţeam o gelozie deosebit de intensă, dar relaţia pe 
zi ce trece mai subtilă dintre Hong Taiyue şi Bai mă 
făcea instinedv să nu mă simt prea vesel. Treaba 
dintre ei fireşte că nu se terminase încă, iar rezultatul 
tragic din final îl ştii, dar am să-ţi povestesc totuşi 
detaliat ce şi cum. 

M-au mutat într-o cocină deosebit de largă. Când 
am părăsit locul unde m-am născut, am aruncat 
pentru ultima oară un ochi scroafei care şedea 
prostită într-un colţ: în inimă nu simţeam nici urmă 
de duioşie pentru ea. Orice s-ar zice însă, venisem pe 
această lume ieşind din pântecul ei, din ţâţele ei 
storsesem hrana cu care mă făcusem mare, avusese 
bunătatea să mă crească şi trebuia să o răsplătesc, 
dar chiar nu-mi trecea prin minte cum. în cele din 
urmă, am slobozit o pişare la ea în troacă, pentru că 
se spune că pişarea de vier tânăr conţine o mare 
cantitate de hormoni, care au un efect curativ aparte 
în cazul scroafelor paralizate din pricina alăptatului 
excesiv. 



Noul meu sălaş era cea mai spaţioasă dintr-un şir 
de cocini separate, care se aflau la o distanţă de o sută 
de metri de cele două sute de cocini nou construite, 
în spatele casei mele se găsea un cais mare, iar 
jumătate din coroana lui învăluia văzduhul de 
deasupra cocinii. Aceasta era de tip deschis, cu 
streaşină din spate lungă şi cea din faţă scurtă, 
soarele putând astfel să lumineze fără nicio piedică. 
Pe jos era toată pardosită cu cărămizi pătrate. La 
colţuri se aflau găuri acoperite cu grilaje prin care 
excrementele puteau să se scurgă afară lesnicios. în 
colţul unde era dormitorul meu, se găsea o grămadă 
de paie aurii care răspândeau o odoare curată şi 
proaspătă. M-am învârtit încoace şi-ncolo în sălaşul 
meu cel nou, adulmecând mirosul cărămizilor celor 
noi precum şi pe cel al pământului cel nou, al 
lemnului proaspăt de arţar japonez şi al cocenilor 
proaspeţi de sorg. Eram foarte mulţumit. Faţă de 
locuinţa scundă şi murdară a bătrânei scroafe, noul 
meu sălaş era o adevărată reşedinţă nobilă. Era un 
loc bine aerisit şi ventilat, excelent luminat, construit 
numai din materiale ecologice şi complet lipsit de 
orice fel de emanaţii periculoase. Uite de pildă, 
grinda aceea, e un trunchi de arţar de-abia retezat, cu 
tăietura albă ca zăpada lăsând să se prelingă un lichid 
amărui. împletitura de coceni de sorg care slujea 
drept acoperiş pentru casă era şi ea făcută recent, 
seva paielor încă nu se uscase, şi ele răspândeau un 
miros dulce-acri- şor; mestecate, ar fi avut hotărât un 
gust foarte bun. Asta era însă odaia mea, n-aveam să- 
mi demolez singur casa ca să-mi satisfac apetitul 



pentru delicatese, dar să iau aşa o gură cât să simt 
gustul nu era de nepermis. Puteam să mă ridic cu 
uşurinţă, să-mi proptesc corpul doar pe picioarele din 
spate şi să merg la fel ca oamenii: această 
îndemânare unică trebuia pe cât cu putinţă să o 
păstrez secretă. Presimţeam că m-am coborât în viaţă 
într-o epocă porcească marcată de o înflorire iară 
precedent; niciodată în istoria oamenilor nu mai 
fusese poziţia porcilor atât de nobilă, însemnătatea 
lor atât de mare şi influenţa atât de profundă - 
oamenii, cu miile şi milioanele, se vor prosterna, la 
apelul conducătorilor, în faţa porcilor. Mă gândeam 
că, la apogeul epocii porceşti, vor exista mulţi oameni 
care vor năzui ca în viaţa viitoare să se reîncarneze în 
porci şi şi mai mulţi vor fi încercaţi de simţirea că 
oamenii nu fac cât porcii. Presimţeam că mă 
născusem sub o stea norocoasă - din acest punct de 
vedere cred că regele Yama nu s-a purtat nedrept cu 
mine. Voiam să fac minuni în epoca porcilor, dar în 
prezent situaţia nu era coaptă, trebuia să continui să 
fac pe prostul şi nătângul, să-mi ascund înzestrările şi 
să le păstrez nevăzute, să prind toate ocaziile, să-mi 
întăresc oasele şi muşchii, să pun carne pe mine, să- 
mi oţelesc corpul şi să-mi călesc voinţa şi să aştept 
venirea zilelor cele ca focul de fierbinţi. Din acest 
motiv, tehnica aparte a mersului precum oamenii nu 
trebuia cu niciun preţ să le-o arăt acestora cu 
uşurinţă - presimţeam că ea îmi va fi de mare folos, 
iar pentru a nu-mi ieşi din formă, continuam să o 
exersez în adâncul nopţii, când oamenii sunt toţi în 
pace. 



Am izbit o dată cu râtul meu cel tare în perete, şi pe 
dată a apărut o gaură. Am apăsat puţin cu picioarele 
din spate în podea, şi o cărămidă s-a rupt în două. M- 
am ridicat drept în picioare şi am atins cu gura 
împletitura din acoperiş: am muşcat uşurel o dată, şi 
o bucată dintr-un cocean de sorg mi-a căzut în gură. 
Ca să nu mi se descopere urmele, am sfărâmat 
coceanul ăla în bucăţi, l-am înghiţit şi n-am dat afară 
nici măcar rămăşiţele. în curte - să o socotim curte - 
m-am ridicat drept în picioare şi mi-am pus copitele 
din faţă peste o crăcană de cais groasă cât un mâner 
de sapă. în urma acestor experimente detectivistice, 
am priceput cum stăteau lucrurile. Această cocină 
care unui porc de rând i-ar fi părut splendidă, solidă 
şi bine făcută era pentru mine o jucărioară din pastă 
de hârtie, pe care în doi timpi şi trei mişcări puteam 
s-o fac una cu pământul. Desigur că nu eram atât de 
nătâng, înainte să vină momentul potrivit, n-aveam 
să-mi distrug singur sălaşul. Nu numai că n-aveam 
să-l distrug, aveam chiar să îi port bine de grijă. 
Aveam să păstrez curăţenia, aveam să păstrez 
ordinea, aveam să-mi fac nevoile într-un loc 
prestabilit, aveam să-mi controlez pofta de a râma 
peste tot când mă mănâncă râtul şi aveam să le las 
oamenilor cea mai frumoasă impresie. înainte să 
devin rege atot- stăpânitor, să fiu cetăţean model. 
Eram un porc cu mare ştiinţă a celor vechi şi bună 
pricepere a celor noi - Wang Mang, 1 cel din dinastia 
Han, îmi era model. 

Lucrul care mă bucura cel mai tare era că noul meu 
sălaş avea electricitate - un bec de o sută de waţi 



spânzura de grinda cea mai înaltă. Am aflat mai apoi 
că toate cele două sute de cocini nou construite aveau 
electricitate, dar becurile din ele erau de doar 25 de 
waţi. Firul de care trăgeai ca să aprinzi şi să stingi 
lumina se lăsa în jos lipit strâns de perete. Am ridicat 
o copită, l-am prins între degete şi-am tras uşurel de 
el: cu un clic, becul a luminat alb. Era amuzant, iată, 
şi în satul Ximen începuse în sfârşit să bată vântul 
primăvăratic al modernizării, după cel iernatic al 
Marii Revoluţii Culturale. Am stins lumina la iuţeală, 
să nu-şi dea seama că ştiu s-o aprind. Ştiam că 
instalaseră becuri cu scopul de a ne supraveghea 
mişcările - mi-am imaginat atunci o instalaţie care să 
fie fixată în cocini, permiţându-le oamenilor să nu 
facă altceva decât să stea în casele lor confortabile şi 
să nu le scape nimic din activităţile noastre. 

1 Wang Mang (45 î. Chr. - 23 d. Chr.) a fost un 
înalt demnitar în vremurile primei dinastii Han (206 
î. Chr. - 9 d. Chr.) care a uzurpat tronul şi şi-a 
întemeiat propriul imperiu efemer; prototipul 
curteanului trădător. 

Mai apoi, o asemenea instalaţie chiar a apărut - 
este vorba de sistemele de monitorizare TV cu circuit 
închis montate astăzi peste tot, în fiecare fabrică 
mare, atelier, şcoală, bancă, ba chiar şi toaletă 
publică. îţi spun însă că, şi dacă ar fi avut o asemenea 
instalaţie pe vremea aceea, iar în sălaşul meu ar fi 
montat o cameră de supraveghere, tot aş fi lipit de ea 
nişte rahat de porc, să li se umple ochii numai de el. 

Când m-am mutat în sălaşul cel nou era deja 
toamnă târzie, iar razele soarelui cele roşii sporiseră 



şi cele albe scăzuseră. Soarele roşu înroşise cu totul 
frunzele caisului, facându-le cu nimic mai prejos faţă 
de cele de pe Colinele Parfumatei - bineînţeles că 
ştiam unde se află Colinele Parfumate şi bineînţeles 
că ştiam că frunzele roşii simbolizează iubire şi că pe 
ele se pot scrie poeme; în fiecare zi, în zori şi pe 
înserat, când soarele urca şi cobora de pe cer şi când 
crescătorii de porci mâncau de dimineaţă şi de seară, 
iar în cocini era neobişnuit de multă linişte, mă 
ridicam drept în picioare, îmi încovrigam copitele din 
faţă în dreptul pieptului şi culegeam frunze roşii din 
cais, le îndesam în gură şi le mestecam. Erau 
proaspete şi amărui, bogate în fibre, coborau 
tensiunea arterială si-ti curăţau bine dinţii. Mestecam 
frunze de cais în acelaşi fel în care tinerii la modă de 
astăzi mestecă gumă. Priveam către sud-vest, unde 
şir după şir de cocini, în bună ordine, semănau cu 
nişte cazărmi, scoase în relief de câteva sute de caisi; 
sub soarele de un roşu aprins al amurgului sau 
scăldaţi în razele zorilor, frunzele acestora erau 
strălucitoare, ca focul sau ca norii cei roşietici, într- 
un tablou fără pereche de frumos. în acele vremuri de 
lipsuri de toate felurile, oamenii erau destul de 
insensibili la frumuseţile naturii, dar dacă acei caişi şi 
acele cocini s-ar fi păstrat până astăzi, sigur ar fi 
putut atrage orăşenii să vină să admire frunzele roşii 
- primăvara s-ar fi putut organiza o sărbătoare a 
florilor de cais, toamna una a frunzelor roşii, cu 
vizitatorii mâncând în staul şi dormind în cocini şi 
experimentând astfel în mod concret viaţa la ţară. M- 
am luat cu vorba, iartă-mă. Eram un porc cu 



imaginaţie bogată, cu mintea plină de numeroase 
fantezii de neînţeles, iar scenele pe care le 

1 Colinele Parfumate sunt un celebru parc din zona 
de nord-vest a Beijing-ului şi o destinaţie extrem de 
populară în oraş la începutul toamnei. 

închipuiam singur adesea mă înfricoşau de-mi 
ţâţâia fundul şi mă scăpăm pe mine sau mă amuzau 
de râdeam în hohote. Porci cărora le ţâţâie fundul şi 
se scapă pe ei de frică se puteau vedea peste tot, dar 
porci care să râdă în hohote nu mai existau alţii - o 
să mai pomenesc despre asta mai încolo, deocamdată 
nu mai spun însă nimic. 

într-una din acele zile în care frunzele erau toate 
de un roşu aprins, să fi fost cam ziua a zecea din luna 
a zecea după calendarul lunar, da, da, a zecea din a 
zecea, negreşit, am încredere în memoria mea, în ziua 
a zecea din a zecea deci, în geana dimineţii, când 
soarele de-abia ce-începea să se înalţe în cer şi era 
mare şi roşu şi blând, Lan Jinlong, care de mult nu se 
mai arătase la faţă, s-a întors. în fruntea celor patru 
fraţi Sun, care în anii de altădată îi fuseseră şi cal, şi 
şa, slujindu-1 zi şi noapte, şi împreună cu contabilul 
brigăzii, Zhu Hongxin, se întorsese din zona 
muntoasă Yimeng cu 1057 de porci, pe care dăduse 
doar cinci mii de yuani. Nu se ajungea nici la cinci 
yuani, în medie, pe porc, ceea ce chiar era 
surprinzător de ieftin. îmi făceam atunci gimnastica 
de dimineaţă în nobila mea reşedinţă: prinsesem cu 
copitele din faţă creanga de cais care se întindea 
deasupra curţii mele şi făceam exerciţii de întindere a 
corpului pe verticală. Creanga de cais era mlădioasă 



dar robustă, elastică dar şi puternică; această tărie a 
ei îmi făcea trupul să se depărteze deseori de pământ, 
iar frunzele roşii şi îmbrumate de cais să plutească în 
jos una după alta. Mişcându-mă aşa, eram de trei ori 
câştigat - îmi oţeleam trupul, experimentam bucuria 
de a-mi simţi temporar corpul desprinzându-se de 
atracţia gravitaţiei, iar frunzele căzute la pământ le 
mutam cu copitele în locul unde dormeam. îmi 
pregăteam un culcuş buretos şi călduţ. Presimţeam că 
urma să vină o iarnă aspră, iar eu trebuia să mă 
pregătesc să fac faţă bine frigului şi să mă încălzesc. 
Tocmai când mă căţăram plin de bucurie pe fundul 
crăcanei, am auzit duduit de motor; când am ridicat 
ochii, am văzut trei camioane cu remorcă venind pe 
drumul de pământ din afara livezii. Camioanele 
păreau ostenite după un drum lung, arătând de parcă 
de-abia s-ar fi strecurat afară dintr-un deşert - 
boturile le erau acoperite de un praf gros, de greu le 
mai deosebeai culoarea originală. Au intrat hur- 
ducăindu-se în livadă şi s-au oprit pe terenul gol din 
spatele cocinilor nou construite. Pe acesta se găseau 
răspândite de-a valma, printre fire de pir pătate de 
noroi, bucăţi de cărămidă şi de olane. Cele trei 
camioane semănau cu nişte monştri cu coada prea 
mare ca să mai dea din ea şi s-au foit nu ştiu câtă 
vreme până să se oprească în chipul potrivit. Atunci 1 - 
am zărit pe Lan Jinlong, cu părul zburlit şi faţa 
murdară, strecurându-se afară din cabina primului 
camion, în timp ce din cabina camionului din spate s- 
au strecurat afară contabilul Zhu Hongxin şi cel mai 
mare dintre fraţii Sun, Sun Long. După aceea, din 



remorca celui de-al treilea camion s-au ridicat în 
picioare ceilalţi fraţi Sun şi Mo Yan, cel asemenea 
unui drăcuşor. Pe capetele şi feţele băieţeilor ăstora 
stratul de praf şi ţărână era atât de gros, că semănau 
ca două picături de apă cu soldaţii de teracotă ai 
Primului împărat. în acel moment, am auzit guiţat de 
porc venind din remorci; guiţatul a crescut treptat- 
trep- tat, transformându-se într-un cor de ţipete 
ascuţite. Eram fără pereche de însufleţit, căci îmi 
dădeam seama că zilele prosperităţii porceşti au 
venit. încă nu îi văzusem la chip pe porcii ăştia din 
munţii Yimeng, doar le auzisem ţipetele şi le 
adulmecasem mirosul ciudat al excrementelor. 
Presimţeam însă că era vorba de o turmă de indivizi 
tare urâţi. 

Hong Taiyue a venit în zbor călare pe o „Căprioară 
de aur“ nouă-nouţă - pe vremea aceea, bicicletele 
erau încă marfa la mare căutare şi doar secretarul 
filialei de partid de la fiecare brigadă putea să-şi 
cumpere una în baza bonurilor. Hong Taiyue şi-a 
proptit bicicleta la marginea terenului aceluia gol, în 
apropiere de un cais căruia i se tăiase coroana pe 
jumătate; nici nu şi-a mai pus lacăt la ea, de aici 
văzându-se că însufleţirea lui nu era una obişnuită. 
Parcă venind în întâmpinarea unor soldaţi întorşi 
dintr-o expediţie de departe, şi-a deschis amândouă 
braţele şi a alergat spre Jinlong - să nu crezi că voia 
să-l îmbrăţişeze, ăsta e un obicei din străinătate, iar 
în vremea creşterii din belşug a porcilor, chinezii încă 
nu -1 adoptaseră. Ajuns în faţa lui Jinlong, Hong 
Taiyue şi-a plecat deodată braţele desfăcute, a întins 



o mână, l-a bătut pe Jinlong pe umăr şi i-a zis: 

— I-ai cumpărat? 

— O mie cincizeci şi şapte, am îndeplinit sarcina cu 
depăşire de plan! a zis Jinlong, în timp ce corpul a 
început să i se zdruncine. Hong Taiyue n-a mai 
apucat să-l sprijine, că a picat la pământ cu capul 
înainte. 

După ce Jinlong a leşinat aşa, cei patru fraţi Sun şi 
contabilul Zhu Hongxin, care ducea o geantă neagră 
din imitaţie de piele, au început şi ei să se zdruncine 
din toate încheieturile. Doar Mo Yan era încă plin de 
vioiciune, îşi rotea braţele şi striga tare: 

— Ne-am întors învingători! Am învins! 

Soarele roşu-roşu îi scălda pe toţi în lumină, făcând 
ca scena să aibă ceva tragic şi înălţător în ea. Hong 
Taiyue a pus cadrele de la brigadă şi pe câţiva 
miliţieni să-i sprijine pe cei ce trebuiau sprijiniţi şi 
să-i care pe cei ce trebuiau căraţi din rândul şoferilor 
şi al acestor merituoşi şi trudiţi cumpărători de porci 
şi să-i ducă la şirul de case unde locuiau crescătorii de 
animale. Hong Taiyue a poruncit apoi tare: 

— Huzhu, Hezuo, luaţi cu voi câteva femei şi faceţi 
tăieţei şi fierbeţi ouă, ca să ne arătăm recunoştinţa 
pentru truda lor; restul, veniţi toţi la descărcat! 

Când au deschis grilajul de la spate al remorcilor, 
am văzut şi eu chestiile alea înfricoşătoare. Care 
porci, cum o să fie ăia porci, cum să li se potrivească 
numele de porc? Erau de toate mărimile şi de toate 
culorile, dar toţi, fără excepţie, erau pătaţi de rahat pe 
corp, răspândind o duhoare care îţi lua nasul. Am 
apucat grabnic câteva frunze şi mi-am astupat nările. 



Crezusem că o să aducă o turmă de purceluşe 
frumuşele să-mi fie mie însoţitoare, ca eu, viitorul 
rege al porcilor, să mă bucur din plin de plăcerile 
iubirii, şi nici nu-mi trecuse prin cap că, dimpotrivă, 
o să vină cu o turmă de monştri ieşiţi din împreunare 
de lup cu mistreţ! La început nici n-am mai vrut să 
mă uit la ei, dar accentul lor străin atât de puternic 
m-a făcut din nou curios. Lan, deşi aveam suflet de 
om, eram în fond doar un porc, nu trebuie să ai 
aşteptări prea mari în privinţa mea. Nu se află om să 
nu fie curios, darmite un porc? 

Ca să mai uşurez supărarea pe care ţipetele lor 
ascuţite o provocau timpanelor mele, am mototolit 
două frunze, le-am făcut cocoloş şi mi-am astupat cu 
ele urechile. Punând la lucru picioarele din spate şi 
ridicându-le pe cele din faţă, m-am apucat de cele 
două crăci de cais, dobândind astfel un câmp vizual 
vast şi cuprinzând complet cu privirea scena de pe 
terenul gol de lângă cocinile nou construite. Ştiam că 
duc pe umeri o sarcină însemnată, că voi juca un rol 
de frunte în istoria ţinutului Gaomi din nord-est în 
anii 1970 şi că înfăptuirile mele vor fi într-un final 
puse în scriptură de băieţică ăla de Mo Yan. Trebuia 
să port de grijă corpului meu şi să-mi protejez 
vederea, mirosul şi auzul - toate acestea erau condiţii 
esenţiale pentru a-mi întemeia legenda. 

Mi-am pus copitele din faţă şi bărbia pe crăcană, ca 
să uşurez presiunea pe care o îndurau picioarele mele 
din spate. Crăcile s-au plecat sub apăsarea mea şi-au 
început să freamăte uşurel. O ciocă- nitoare lipită de 
coaja copacului, cu capul ponciş, m-a privit curioasă 



cu ochii ei mici şi negri. Nu înţelegeam limba 
păsărilor, n-aveam cum să comunic cu ea, dar îmi 
dădeam seama că felul în care arătam i se părea 
uluitor şi minunat. Am străbătut cu privirea printre 
frunzele cele rărite ale caisului şi m-am uitat la 
indivizii ăia pe care îi descărcaseră din camioane; 
ameţiţi, cu ochii împăienjeniţi şi cu picioarele moi 
cum erau, toţi erau vrednici de milă. O scroafă cu 
râtul ca o colivie şi urechile ascuţite, poate din pricină 
că era bătrână şi slăbită, nu îndurase hurducăielile 
drumului şi, de cum a coborât din maşină, a leşinat. 
Stătea culcată într-o parte pe jos, cu ochii daţi peste 
cap şi cu spume albe la gură. Alte două scroafe tinere 
cu trăsături uşor mai regulate şi care foarte probabil 
fuseseră fătate de aceeaşi mamă, îşi arcuiseră 
spinarea şi vomitau. Vomitatul lor s-a transmis cu 
iuţeală, asemenea unei viroze, făcând jumătate dintre 
porci să-şi arcuiască şi ei spinările pentru vomat. 
Dintre ceilalţi inşi, unii şedeau pe-o parte, alţii 
stăteau trântiţi, iar încă alţii se scărpinau de coaja 
aspră a caişilor, scoţând hârjâit după hârjâit - Cerule, 
ce piele aspră aveau! Da, ăştia aveau păduchi, aveau 
şi pecingine, trebuia să-mi păstrez vigilenţa şi să mă 
ţin la distanţă de ei. Un vier negru mi-a atras atenţia. 
Individul era slab, dar capabil, cu botul straniu de 
lung, coada târându-se pe pământ, coama deasă şi 
tare, umerii laţi, fundul ascuţit, picioarele mari şi 
groase, ochii mărunţi, dar cu privirea tăioasă şi doi 
colţi de un galben uscat ieşindu-i afară pe lângă 
colţurile gurii. Era în mare măsură un mistreţ încă 
nedomesticit, aşa că, pe când ceilalţi făceau fel de fel 



de măscări din cauză că-i lăsaseră puterile de la 
drumul cel lung cu maşina, insul ăsta se plimba agale 
privind peisajul şi semănând cu un golan care stă cu 
braţele încrucişate fluierând. După câteva zile, 
Jinlong avea să-i dea un nume răsunător: Diao 
Xiaosan. Diao Xiaosan este un personaj antagonic - 
soiul 

7-h ăla rău care îi smulge fetei legăturica şi vrea s-o 
înhaţe şi pe ea - din opera revoluţionară model 
Râuleţul Shajia, cu largă răspândire pe atunci. Au 
existat multe piese cu mine şi Diao Xiaosan, le las 
pentru mai târziu şi nu le dau glas acum. 

Am văzut cum, la comanda lui Hong Taiyue, 
membrii comunei s-au apucat să bage porcii în cele 
două sute de cocini aşezate pe cinci rânduri. 
Prinderea porcilor s-a petrecut cu învălmăşeală şi 
gălăgie. Indivizii ăştia cu IQ-ul scăzut erau obişnuiţi 
cu traiul în sălbăticie în zona muntoasă Yimeng şi nu 
pricepeau că odată intraţi în cocini o să huzurească, 
socotind în loc că a intra în cocini înseamnă a merge 
la abator; din această pricină, slobozeau plânsete 
îndurerate, scoteau urlete ascuţite, izbeau şi 
bocăneau şi o tuleau care încotro, întrebuinţându-şi 
ultimele puteri şi luptându-se ca nişte fiare încolţite. 
Hu Bin, cel care făcuse multe rele pe vremea când 
eram taur, a fost izbit în burtă de un porc alb care 
înnebunise cu totul; după ce s-a prăbuşit cu faţa în 
sus, Hu s-a chinuit să se ridice la loc, cu faţa palidă, 
capul scăldat în sudori reci şi gemând cu mâinile pe 
burtă. Nefericitul ăsta avea o inimă neguroasă, se 
vedea plin de înzestrări şi voia să se bage în toate, dar 



de suferit suferea întotdeauna tot el - era vrednic şi 
de ură, şi de milă. Mai ţii minte cum l-am dres eu pe 
vremea când eram taur pe băieţică ăsta pe pragurile 
râului, nu? Nu -1 văzusem de câţiva ani. îmbătrânise, 
dinţii din faţă îi căzuseră şi îşi bălmăjea vorbele din 
cauza asta; eu în schimb eram porc de doar o 
jumătate de an şi eram în primăvara vieţii, în anii mei 
de aur: să nu vorbim mereu de amarul transmigraţiei, 
îşi are şi ea avantajele ei. într-un acces de furie, un 
mascul castrat, cu jumătate de ureche sfâşiată şi 
belciug de fier prins în nas, l-a muşcat pe Chen Dafu 
de deget. Stricatul ăsta care se încurcase cu Wu 
Qiuxiang a scos un urlet exagerat, de parcă porcul îi 
retezase toată mâna şi nu-1 rănise doar la un deget. în 
vădit contrast cu aceşti bărbaţi nefolositori erau 
femeile de vârstă mijlocie precum Yingehun, 
Qiuxiang, Bai Lian sau Zhao Lan, care, aplecate de 
şale, cu mâinile întinse, slobozind ţugu! —ţugu! pe 
gură şi cu zâmbete prietenoase pe faţă, se mişcau 
încet şi se apropiau de porcii care fuseseră forţaţi să 
se ducă la colţurile zidurilor. Deşi porcii ăştia din 
Yimeng răspândeau o duhoare rea, pe feţele femeilor 
nu se citea nici urmă de aversiune, iar zâm betele le 
erau cu totul sincere. Porcii mai slobozeau câte un 
grohăit plin de groază, dar n-o mai luau la fugă. 
Mâinile femeilor se întindeau spre ei, atingându-i 
fără să se ferească de mizerie, şi-i scărpinau pe corp. 
Porcul nu ţine la scărpinat, omul nu face faţă la 
periat. Spiritul de luptă al celor din Yimeng s-a făcut 
cât ai bate din palme praf şi pulbere, iar ei, unul după 
altul, şi-au mijit ochii şi, zdruncinându-se cu totul, s- 



au moleşit la pământ. Femeile au profitat şi i-au luat 
în braţe pe aceşti porci căzuţi prizonieri blândeţii şi, 
scărpinându-i pe pântec, s-au pus să îi care în cocini. 

Hong Taiyue le-a lăudat din belşug pe femei, iar pe 
bărbaţii cei grosolani şi repeziţi i-a luat în zeflemea şi 
batjocură pe toate părţile. Lui Hu Bin, care gemea 
fără oprire la pământ, i-a zis: 

— Ce, ţi-a muşcat porcul sula? Uită-te la tine cât 
eşti de căcă- cios, ridică-te de-acolo, dă-te deoparte, 
nu te mai face de râs aici în faţa oamenilor! 

Lui Chen Dafu, care răcnea şi el jalnic fără încetare, 
i-a spus: 

— Şi tu, mă, bărbat eşti tu? Nici dacă-ţi rupea două 
degete nu trebuia să plângi şi să te vaieţi aşa! 

Cu degetele încleştate, Chen Dafu a zis: 

— Tovarăşe secretar, e accident de muncă, statul 
trebuie să-mi plătească tratamentul şi hrana! 

— Du-te tu acasă şi-aşteaptă, aşteaptă să trimită 
Consiliul de stat şi Comisia Militară Centrală un 
elicopter să te ducă la Beijing să-ţi tratezi rana! Cine 
ştie, poate cadrele de conducere de la centru o să te şi 
primească în audienţă! 

— Tovarăşe secretar, nu mă lua peste picior, sunt 
eu prost, dar ştiu să deosebesc vorba bună de aia rea! 

Hong Taiyue l-a scuipat pe toată faţa şi i-a mai tras 
şi un picior în fund, ocărându-1: 

— Cară-te, mă, în mă-ta de-aici! Eşti prost, ai? Dar 
când te ţii de muierlâcuri nu mai eşti prost? Când faci 
gâlceavă la punctele de muncă nu mai eşti prost? 

Spunând aceasta, i-a mai tras un picior în fund. 

Chen Dafu s-a ferit şi a urlat: 



— Ce, Partidul dă în oameni? 

— Partidul nu dă în oamenii buni, dar pe pierde- 
vară din ăştia ca tine doar cu bătaia îi vindeci! Piei 
din ochii mei, numai când te văd mă ia apăsarea în 
inimă! Pontatorul de la grupa a doua a venit? în 
dimineaţa asta, pui o juma de punct la toţi care au 
ajutat la prinderea porcilor, doar la Hu Bin şi la Chen 
Dafu nu! 

— Pe ce bază? a zbierat Chen Dafu ridicându-şi 
glasul. 

— Pe ce bază? a zbierat şi Hu Bin piţigăindu-şi -1 pe 
al lui. 

— Fără nicio bază, voi doi îmi staţi ca un spin în 
ochi! 

Punct de muncă, punct de muncă, Cin’ nu te-are nu 
mănâncă! 

Chen Dafu a uitat de rana de la deget şi şi-a 
încleştat mâna vătămată într-un pumn, fluturându-i- 
o lui Hong Taiyue în faţa ochilor şi strigând: 

— îmi scazi punctul de muncă, ce, vrei să-mi moară 
de foame nevasta şi copiii? în seara asta, îi iau cu 
mine şi dormim la tine acasă! 

Hong Taiyue a zis dispreţuitor: 

— Tu crezi că eu m-am făcut mare că au băgat alţii 
frica-n mine? Băiatu face revoluţie de câteva zeci de 
ani şi-a mai văzut ciurucuri d-astea cu care n-o scoţi 
la capăt ca tine, poate că la alţii o ţine cu manevre d- 
astea de scârnăvie, da’ nu la băiatu! 

Hu Bin vrusese la început să facă şi el tărăboi 
alături de Chen Dafu, dar soţia lui, Bai Lian, i-a tras o 
palmă cu o mână grasă pătată toată de rahat de porc, 



iar după aceea a luat o faţă surâzătoare şi i-a zis lui 
Hong Taiyue: 

— Tovarăşe secretar, nu te coborî la unul ca ăsta. 

Hu Bin şi-a ţinut gura, arătând de parcă ar fi avut o 

suferinţă înăbuşită, de parcă ar fi vrut să plângă dar 
nu îndrăznea. 

— Ridică-te de-acolo, i-a zis Hong Taiyue, oi fi 
trăgând speranţă c-o să vină să te ridice cu lectica cu 
patru oameni? 

Hu Bin s-a căţărat obidit înapoi pe picioare şi-a 
urmat-o, cu gâtul între umeri, pe Bai Lian, cea mare 
cât un cal, înapoi spre casă. 

Cu mare gălăgie, o mie cincizeci şi şapte de porci 
din munţii Yimeng au fost căraţi în marea lor 
majoritate înăuntru; trei însă n-au intrat în cocini. O 
scroafă galben-pământie a murit, la fel şi un purcel 
negru cu pete albe. Cel de-al treilea, porcul mistreţ 
Diao Xiaosan cel negru la culoare, s-a strecurat sub 
un camion şi nu ieşea de-acolo nici mort. Miliţianul 
Wang Chen a adus din staul o prăjină din lemn de 
arţar, cu gândul să-l împungă afară de-acolo, doar că 
numai ce-a băgat-o dedesubt, că Diao Xiaosan a 
prins-o între dinţi. Nici porcul, nici omul nu se 
clinteau, ceea ce a dus la o situaţie ca la trasul de 
odgon. Nu -1 puteam vedea pe Diao Xiaosan sub 
maşină, dar îmi puteam bine imagina înfăţişarea lui. 
Ţinea cu dinţii de prăjină, cu toată coama sculată pe 
el şi aruncând din ochi lumini verzui cu totul crunte, 
în mare măsură nu era un porc domestic, ci o fiară 
sălbatică. în anii care au urmat, această fiară 
sălbatică m-a învăţat multe. Mai întâi mi-a fost 



duşman, apoi mi-a devenit sfetnic. Aşa cum am spus 
mai înainte, istoria mea şi a lui Diao Xiaosan va da 
contururi pronunţate şi culori vii capitolelor care 
urmează. 

Miliţianul acela cu statură impunătoare şi-a 
încercat aşa puterile cu Diao Xiaosan, care se afla sub 
remorcă: erau unul pe măsura altuia, iar când prăjina 
se întâmpla să mai înainteze sau să se dea înapoi, nu 
o făcea mai mult de câteva degete. Oamenii priveau 
prostiţi. Hong Taiyue se lăsase într-o parte, ca să se 
uite sub camion. Numeroşi alţii l-au imitat şi s-au 
lăsat într-o parte ca să se uite şi ei dedesubt. 
Văzându-le poziţiile ciudate, m-am străduit să mi -1 
imaginez pe porcul de sub camion, pe voinicul acela 
sălbatic, neîmblânzit şi plin de ticăloşie. în sfârşit, 
cineva s-a trezit şi-a venit să-i dea lui Wang Chen o 
mână de ajutor. M-am umplut de dispreţ faţă de 
oamenii aceia: într-o luptă cinstită, eşti unul contra 
unul, aşa, cu mai mulţi oameni punându-se cu un 
singur porc, mari oameni ce mai sunt ei! Mă 
preocupa gândul că porcul de sub camion va fi tras 
afară de prăjina aceea în orice clipă, ca un nap uriaş 
de mare smuls din pământ, dar pe dată s-a auzit 
limpede un trosc! şi numai ce i-am văzut pe oamenii 
care trăgeau de prăjină prăbuşindu-se pe spate şi 
făcându-se grămadă unul peste altul. Prăjina cobiliţei 
se rupsese, iar tăietura era albă ca zăpada - era clar 
că Diao Xiaosan o retezase. 

Fără să vrea, oamenii s-au pus pe ovaţii. Toate 
vietăţile de pe lumea asta sunt la fel: un rău mărunt, 
ca şi o ciudăţenie măruntă, stârnesc vrăjmăşia 



oamenilor, pe când răul cel mare, ca şi ciudăţenia cea 
mare, sunt venerate de aceştia. Acţiunile lui Diao 
Xiaosan, chiar dacă nu puteau fi socotite vreun rău 
mare sau vreo ciudăţenie mare, depăşiseră deja în 
chip lămurit statutul de rău mărunt sau măruntă 
ciudăţenie. A mai dat unul să împungă cu prăjina 
înăuntru, însă de sub camion a răsunat un trosc! care 
l-a înfricoşat pe omul acela de-a aruncat prăjina şi-a 
luat-o la fugă. Oamenii comentau în fel şi chip: unii 
sugerau ca Diao să fie împuşcat cu puşcociul, alţii să 
fie străpuns cu lancea, iar alţii să fie ars în vâlvătaia 
focului. Toate aceste sugestii barbare au fost respinse 
de Hong Taiyue, care a zis cu o expresie gravă pe faţă: 
„Păreri mai de căcat decât căcatul! Noi vrem să facem 
aici creşterea din belşug a porcilor, nu omorârea din 
belşug a porcilor!“ Mai apoi a venit unul cu sugestia 
să fie trimisă să se strecoare sub camion o femeie cu 
mult sânge în ea, care să ia porcul la scărpinat - un 
vier aşa de rău o şti el să respecte femeile, nu? Şi unui 
vier aşa de rău scărpinat de-o femeie o să-i piară 
valvârtej sălbăticia, nu? Ideea nu era rea, dar pe cine 
să trimită înăuntru a devenit numaidecât o problemă, 
în acel moment, Huang Tong, care încă deţinea 
funcţia de vicepreşedinte al comitetului revoluţionar, 
dar care în realitate era lipsit de orice putere, a rostit: 

— Cu bună răsplată, se găseşte femeie curajoasă! 
Cui poate să se strecoare acolo şi să supună porcul 
ăsta sălbatic - recompensă punctele pe trei zile de 
muncă! 

Hong Taiyue a zis cu mare răceală: 

— Să se bage nevastă-ta! 



Wu Qiuxiang a fugit în spatele oamenilor şi l-a 
ocărât pe Huang Tong: 

— Dai din gură şi trăncăneşti, de te faci singur de 
ruşine! Nu pe trei zile, pe trei sute de zile să fie 
punctele de muncă, şi fata tot nu se bagă înăuntru 
acolo! 

în acest moment de impas, Ximen Jinlong a ieşit 
dintr-una din cele cinci odăi din capătul livezii care 
slujeau drept dormitor îngrijitorilor şi unde se 
pregătea şi hrana animalelor. Când a ieşit de pe uşă, 
cele două frumuseţi din familia Huang îl sprijineau 
fiecare dintr-o parte, dar după ce-a făcut câţiva paşi, 
le-a împins la o parte. Umăr la umăr, cele două îl 
urmau, de parcă i-ar fi fost frumoase gărzi de corp. în 
spatele lor mai veneau Ximen Baofeng, în spate cu 
geanta ei de medicamente, precum şi Lan Jiefang, Bai 
Xing’er, Mo Yan şi încă alţii, o ceată întreagă. Am 
zărit faţa serioasă a lui Ximen Jinlong, ostenită aşa 
cum era după drumul cel lung, am zărit şi găleţile de 
mâncare pentru porci pe care le duceau cu cobiliţele 
Lan Jiefang, Bai Xing’er şi mai bine de zece alţi 
oameni şi, chiar cu nările mele astupate cu frunze de 
cais, tot am putut adulmeca mireasma furajelor. Era 
ceva păstos făcut dintr-un amestec de turtă din 
seminţe de bumbac, uscătură de cartofi dulci, resturi 
de boabe negre de soia şi frunze de cartofi dulci. 
Scăldate în razele aurii ale soarelui, găleţile acelea de 
lemn trimiteau în sus aburi albi ca laptele, în urma 
cărora aroma se împrăştia peste tot. Am zărit şi 
aburii care se ridicau vijelioşi, asemenea vălătucilor 
de nori, prin uşa odăilor acelora. Oamenii din ceata 



aceea, mari şi mici de-a valma cum erau, căpătaseră 
în zorii zilei un caracter profund solemn, semănând 
cu trupele de sprijin care duc raţiile soldaţilor pe linia 
frontului. Ştiam că porcii din Yimeng, aproape turtiţi 
de foame, se vor apuca pe loc de mestecat cu mare 
bucurie, iar viaţa lor fericită îşi va avea astfel 
începutul. Deşi sunt de origine nobilă şi dispreţuiesc 
să mă alătur vouă, totuşi, de vreme ce am renăscut ca 
porc, mă văd silit să fac după obiceiul locului şi să vă 
socotesc asemenea mie, aşa că, fraţi şi surori, daţi-mi 
voie să vă dau binecuvântarea, să vă doresc sănătate 
şi poftă bună! Vă doresc să vă adaptaţi cu cea mai 
mare iuţeală la viaţa de aici şi, pentru cauza 
socialismului, să vă căcaţi din belşug, să vă pişaţi din 
belşug şi să vă-ngrăşaţi din belşug, căci, aşa cum 
spun ei, un porc este o făbricuţă de îngrăşăminte, iar 
toate ale porcului sunt o comoară: carnea e o 
delicatesă, din piele se pot face produse de 
marochinărie, din oase se face clei, din coamă perii şi 
până şi bila noastră poate să între în alcătuirea 
medicamentelor. 

Văzându -1 pe Jinlong cum vine, oamenii au rostit 
pe o singură voce: „Bine, bine!“ Ca să desfaci falanga, 
e nevoie şi de cel care-a legat-o! De vreme ce Jinlong 
putuse să aducă porcul ăsta sălbatic din munţii 
Yimeng până aici, o să-l poată scoate şi de sub 
camion. Hongtaiyue i-a înmânat o ţigară şi i-a aprins- 
o cu mâna lui. Să-ţi ofere secretarul o ţigară era un 
act de cea mai mare curtenie, nu ceva de rând. 
Jinlong avea buzele albe, ochii vineţi, părul în 
neorânduială şi părea deosebit de obosit. Prin 



cumpărarea porcilor la Yimeng, trudise cu mare 
merit, căpătase prestigiu în rândul membrilor 
comunei şi recâştigase încrederea secretarului Hong. 
Când acesta i-a oferit o ţigară, a părut să fie copleşit 
de asemenea favoare. A pus ţigara fumată pe 
jumătate pe o cărămidă - a pescuit-o pe dată de acolo 
Mo Yan ca să tragă din ea — 

şi-a dat jos vechea uniformă care se decolorase şi 
albise şi era peticită la umeri şi la încheieturi şi a lăsat 
la vedere o bluză purpurie de sport cu gulerul 
răsfrânt, pe pieptul căreia erau imprimate cu vopsea 
albă trei caractere mari în caligrafie stil Mao - 
„Jinggangshan“. Şi-a suflecat mânecile şi s-a îndoit 
de şale ca să se strecoare sub camion. Hong Taiyue 1 - 
a oprit: 

— Jinlong, nu te repezi. Porcul ăsta a înnebunit de- 
a dreptul. Nu vreau să-l răneşti şi cu atât mai puţin 
vreau să te rănească el pe tine. Şi tu, şi el sunteţi 
avere preţioasă pentru marea brigadă din satul 
Ximen. 

Jinlong s-a lăsat pe vine şi s-a iţit în jos. A cules o 
bucată de ţiglă îmbrumată şi-a aruncat-o dedesubt; 
presupun că Diao Xiao- san a prins-o în gură, a 
mestecat-o, pleosc! pleosc! sfărâmând-o în bucăţi şi 
săgetând din ochii lui mici în toate părţile cu priviri 
crunte, care le trimiteau oamenilor fiori pe şira 
spinării. Jinlong s-a ridicat în picioare, şi-a ţuguiat 
buzele şi un zâmbet i-a încolţit pe obraji. Expresiile 
lui băieţică ăsta îmi erau deosebit de cunoscute - 
doar să-i apară o asemenea expresie pe faţă şi ştiai că 
i-a venit o idee. Iar ideile acestea erau în majoritate 



prea minunate ca să le pui în vorbe. I-a şoptit ceva la 
ureche lui Hong Taiyue, de parcă-i era frică să nu -1 
audă Diao Xiaosan de sub camion. îşi făcea însă prea 
multe griji: sunt încredinţat că în afară de mine, 
niciun alt porc de pe pământul ăsta nu înţelegea 
vorba oamenilor, iar faptul că eu o înţelegeam era un 
caz cu totul excepţional, explicat prin aceea că Ceaiul 
uitării de pe Terasa contemplării celor de-acasă nu 
avusese efect asupra mea. Altminteri, aş fi fost şi eu 
asemenea făpturilor câtă frunză şi iarbă cuprinse în 
transmigraţie, care de cum dau pe gât un bol de ceai 
uită cu totul şi cu totul de vieţile trecute şi de cele 
viitoare. Am văzut cum faţa lui Hong Taiyue se lăţeşte 
şi ea într-un zâmbet. L-a bătut pe Jinlong pe umăr şi 
i-a zis râzând: 

— Băieţică, ai nimerit-o! 

Cam în răstimpul cât fumezi o jumătate de ţigară, 
Ximen Bao- feng a venit în fugă cu două pâinişoare 
albe ca zăpada. Am văzut că pâinişoarele erau 
gogoneţe şi răspândeau un miros bogat de băutură. 
Pe loc am priceput şiretlicul lui Jinlong - voia să-l 
facă pe Diao Xiaosan să se-mbete şi să-şi piardă 
puterea de a se împotrivi. Dacă aş fi fost în locul lui, 
fireşte că nu m-aş fi lăsat păcălit. Dar Diao 

Xiaosan era în fond doar un porc, sălbatic sută la 
sută, dar cu un IQ evident nu prea ridicat. Jinlong a 
aruncat sub camion pâinişoara înmuiată în rachiu. 
Eu tot repetam în sinea mea: „Fârtate, să nu care 
cumva s-o mănânci, dacă muşti din ea o să pici în 
capcana lor!“ Dar Diao Xiaosan clar a mâncat 
pâinişoara cu rachiu, pentru că am văzut cum pe 



feţele lui Jinlong, Hong Taiyue şi ale celorlalţi dă pe 
dinafară bucuria care apare când o lucrătură se 
brodeşte bine. Mai apoi l-am văzut pe Jinlong bătând 
din palme şi spunând: „Căzut-a, căzut-a!“ Era o vorbă 
din romanele din vechime - când tâlharii pun în 
băutură un leac adormitor şi-i amăgesc pe alţii să 
bea, bat după aceea din palme şi spun „Căzut-a! 
căzut-a!“, iar ceilalţi chiar cad. Jinlong s-a strecurat 
sub camion şi l-a târât afară pe Diao Xiaosan, care 
era beat de-şi scutura şi-şi legăna mereu căpăţâna. 
Mormăia, dar îşi pierduse puterea de a se împotrivi, 
aşa că s-a lăsat ridicat de oameni şi aruncat într-o 
cocină care era despărţită de un perete de noul meu 
sălaş. Aceste două cocini erau locuinţe separate de 
celelalte, pregătite anume pentru vierii de prăsilă; 
aşezându -1 înăuntru pe Diao Xiaosan, era clar că -1 
creşteau şi pe el de prăsilă. Mi s-a părut o hotărâre 
absurdă. Eu aveam picioarele puternice şi trainice, 
eram zvelt şi înalt de statură, aveam pielea rozalie şi 
părul alb, botul scurt şi urechile grase, eram un tânăr 
plin de înzestrări din rândul neamului porcesc, iar a 
mă creşte pe mine de prăsilă era pe potrivă cu voia 
Cerului şi a pământului, însă o sămânţă inferioară ca 
Diao Xiaosan ăsta - stiti cu toţii deja cum arată la 
figură - ce fel de descendenţi putea să aibă? La mulţi 
ani după ce s-au petrecut lucrurile, am înţeles că 
Jinlong şi Hong Taiyue luaseră o decizie corectă. în 
anii ’yo ai secolului trecut, era sărăcie de bunuri, iar 
penuria de carne de porc era serioasă; oamenilor le 
plăcea atunci cel mai mult să mănânce carnea grasă 
care se topeşte în gură, în timp ce astăzi, când nivelul 



de trai a crescut atât de mult, gurile oamenilor s-au 
ticăloşit din ce în ce mai mult, deja nu se mai 
mulţumesc cu animalele domestice, le place şi mai 
tare gustul de sălbăticiune: descendenţii ieşiţi din 
împreunările lui Diao Xiaosan ar fi putut fi scoşi la 
vânzare ca mistreţi adevăraţi. Astea sunt însă vorbe 
despre vremuri de mai târziu, nu le mai continui 
acum. 

Desigur, ca porc cu inteligenţă cu mult peste cea de 
rând, nu uitam să mă protejez. Când i-am văzut că se 
mişcă înspre mine cărându -1 pe Diao Xiaosan, le-am 
ghicit pe loc intenţiile. Mi-am dat neîntârziat jos 
picioarele din faţă de pe crăcana caisului, iar după 
aceea m-am trântit încetişor pe maldărul acela de 
iarbă uscată şi frunze veştede de la colţul zidului, 
prefăcându-mă că dorm. Am auzit zgomotul greu pe 
care l-au făcut când l-au trântit pe Diao Xiaosan în 
cocina de dincolo de perete, am auzit mormăitul lui, 
precum şi laudele pe care Hong Taiyue, Jinlong şi 
ceilalţi mi le aduceau. Am mijit încetişor un ochi, 
uitându-mă la oamenii de dincolo de zid. Soarele se 
ridicase deja sus pe cer, iar feţele le străluceau de 
parcă ar fi fost date cu praf de aur. 


CAPITOLUL 24 

Sărbătorind veştile bune, membrii comunei aprind 
foc de tabără; regele porcilor fură învăţătură 
ascultând frumoase istorii 



Omule, sau fârtate, a zis Cap-Mare Lan Qiansui cu 
tonul derbedeilor din Beijing, mai departe să ne- 
aducem aminte de strălucirea acelei toamne târzii şi 
de ziua cea mai strălucitoare din acea toamnă târzie 
plină de strălucire. în acea zi, frunzele roşii din livada 
de caişi erau precum cinabrul, norii lipseau de pe cer 
până la o depărtare de zece mii de li, iar prima şi 
ultima şedinţă de lucru din ţinutul Gaomi cu privire 
la creşterea din belşug a porcilor s-a desfăşurat la 
Crescătoria de porci din livada de caişi a brigăzii din 
satul Ximen. Această întrunire a fost apreciată drept 
o activitate inovatoare, în ziarul provinciei s-a 
publicat o informare extinsă despre ea, iar câteva 
cadre de la nivelul judeţului şi al comunei care au 
avut legătură cu ea au fost promovate pe poziţia 
imediat superioară; întrunirea a fost consemnată în 
analele istorice din Gaomi şi reprezintă de asemenea 
o mare onoare în istoria satului nostru, Ximen. 

Pentru a aranja această întrunire, membrii brigăzii 
din Ximen, sub conducerea lui Hong Taiyue, la 
comanda lui Jinlong şi la indicaţiile lui Guo Baohu, 
cadru la brigadă şi în acelaşi timp vicepreşedinte al 
comitetului comunei, s-au pregătit zi şi noapte timp 
de o săptămână. Din fericire era anotimpul tihnit, în 
pământ deja nu mai era nimic de recoltat, aşa că şi cu 
tot satul ocupându-se de întrunire, tot n-aveau să fie 
întârzieri în sezonul agricol; dar, chiar dacă ar fi fost 
anotimpul cel mai încărcat al muncilor de toamnă, 
tot n-ar fi contat, pentru că în acei ani politica era pe 
primul loc şi producţia pe al doilea: creşterea porcilor 
era politică, iar politica era totul, drept care totul se 



dădea la o parte în faţa ei. 

Din clipa în care primise vestea că şedinţa de lucru 
cu privire la creşterea porcilor la nivel judeţean avea 
să se desfăşoare aici, întregul sat se cufundase intr-un 
fel de atmosferă sărbătorească. Mai întâi secretarul 
filialei de la brigadă, Hong Taiyue, a proclamat cu 
megafonul, pe un ton plin de însufleţire, această veste 
bună; mai apoi, ţăranii din tot satul au ieşit spontan 
pe uliţe. Era trecut de nouă seara, iar Internaţionala, 
deja se terminase de difuzat la megafon; în zilele de 
rând, la ora asta membrii comunei dormeau deja pe 
kang, iar tinerii însurăţei din familia Wang de la 
capătul de apus al satului se puneau să se 
împreuneze. Vestea cea bună le-a agitat însă inimile 
oamenilor şi le-a schimbat vieţile. De ce nu mă iei la 
întrebări ca să afli cum de putea un porc dintr-o 
cocină aflată în adâncul livezii de caişi să ştie situaţia 
din sat? Ca să-ţi spun drept, începusem deja riscanta 
activitate de a ieşi noaptea din cocină pentru a 
observa sălaşul porcilor, a mă ţine de şotii şi 
cochetării cu scroafele din munţii Yimeng şi a rătăci 
după aceea în plimbare prin sat. Iar toate secretele 
acestuia le aveam în palma mea. 

Membrii comunei au aprins lampioane şi torţe şi- 
au pornit pe uliţe, pe aproape fiecare faţă întinzându- 
se un zâmbet. De ce erau aşa de bucuroşi? Pentru că 
în acei ani, era de-ajuns ca un sat sau altul să devină 
model, că uriaşe profituri veneau rostogolindu-se 
asupra lui. Oamenii s-au strâns mai întâi în curtea 
sediului brigăzii, aşteptând ca secretarul filialei şi 
personajele de frunte din brigadă să apară pe scenă. 



înfăşurat într-o haină căptuşită, Hong Taiyue şedea 
sub razele luminoase ale lămpii cu gaz, iar 
mulţumirea care îi venea din străfundul sufletului îi 
umplea faţa de o splendoare ce îţi lua ochii, făcând-o 
să semene cu o oglindă de aramă lustruită cu 
glaspapirul. 

— Tovarăşi colectivişti, şedinţa de lucru cu privire 
la creşterea din belşug a porcilor la nivel judeţean se 
va desfăşura în satul nostru: acesta este un semn al 
grijii Partidului pentru noi, dar 

23 

este şi o încercare la care ne pune, iar noi vom 
depune cu siguranţă cele mai mari eforturi pentru a 
aranja cum se cuvine această întrunire. Ne vom folosi 
în acelaşi timp de vântul revoluţionar pe care-1 va 
stârni ea pentru a ridica pe noi culmi munca de 
creştere a porcilor - acum creştem doar o mie, 
trebuie să creştem cinci mii, zece mii, iar când 
ajungem la douăzeci de mii, vom merge la Beijing să-i 
raportăm preşedintelui Mao vestea cea bună! 

După ce secretarul şi-a terminat cuvântarea, 
oamenii tot nu s-au răspândit, iar mai ales tinerii şi 
tinerele aflaţi în frumoasa primăvară a vieţii şi care n- 
aveau unde să-şi reverse energiile de-abia se ţineau 
să nu se suie-n copaci sau să se coboare-n fântâni, să 
ucidă sau să pună foc şi să se lupte până la moarte cu 
imperialiştii, revizioniştii şi contrarevoluţionarii: cum 
să te culci într-o asemenea noapte? Cei patm fraţi 
Sun, fără să-i mai ceară permisiunea secretarului, s- 
au repezit în birou şi au scos din dulap gongurile şi 
tobele puse de multă vreme la păstrare acolo; Mo 



Yan, care niciodată nu se împăca să rămână singur şi 
care, deşi se făcea nesuferit oamenilor de peste tot, 
avea obrazul gros, nu-i păsa şi se băga în toate, le-a 
luat-o altora înainte şi şi-a pus pe spate una dintre 
tobe. Restul tinerilor au răscolit şi ei sub dulap 
steagurile multicolore cu care se făcuse Revoluţia 
Culturală, iar mai apoi un grup unduind steaguri şi cu 
surle şi trâmbiţe şi zarvă până la cer a apucat-o pe 
uliţe, defilând din capătul de răsărit în cel de apus şi 
apoi din cel de apus în cel de răsărit, înfricoşând 
ciorile din salcâmi şi făcându-le să zboare speriate şi 
să croncăne înnebunite. în cele din urmă, grupul care 
defila s-a reunit în mijlocul crescătoriei de porci din 
livada de caişi. La vest de sălaşul meu şi la nord de 
cele două sute de cocini ale porcilor din Yimeng, pe 
acel teren gol unde se-m- bătase Diao Xiaosan, porcul 
sălbatic din Yimeng, Mo Yan s-a folosit de crăcile 
caişilor doborâţi pentru a construi cocinile şi a 
aprins, cu mare curaj şi nesăbuinţă, un foc de tabără. 
Flăcările ardeau aţâţate, scoţând un şuierat ca de 
vânt şi răspândind mireasma aparte pe care o au 
ramurile pomilor când ard. Hong Taiyue vrusese la 
început să-l dojenească pe Mo Yan, dar văzând scena 
plină de entuziasm a tinerilor ţopăind şi cântând în 
jurul focului nu s-a putut nici el ţine să nu se pună pe 
ţopăit. Bucuria oamenilor era nemăsurată, dar porcii 
din cocini erau cu spaima mare în suflet. Mo Yan 
adăuga fără întrerupere crăci peste foc, iar lumina 
acestuia îi scălda faţa într-o splendoare care îţi lua 
ochii, facându-1 să semene cu un drăcuşor proaspăt 
dat cu vopsea într-un templu. Deşi încă nu-mi 



pusesem oficial coroana de rege al porcilor, 
căpătasem prestigiu în faţa celorlalţi porci. Cu cea 
mai mare viteză, am transmis vestea către prima 
dintre cocinile de la capătul fiecărui şir. I-am spus 
celui mai deştept dintre cei cinci porci din prima 
cocină din primul şir, o scroafă, Conopida-albastră: 

— Zi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre cele 
bune au sosit! 

I-am spus după aceea celui mai perfid dintre cei 
şase porci din prima cocină din cel de-al doilea rând, 
un porc castrat, Urlet-de-lup-sălbatic: 

— Zi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre cele 
bune au sosit! 

I-am zis celei mai frumoase dintre scroafele din 
prima cocină din rândul al treilea, o purcea, Fluturaş- 
vrăjitor: 

— Zi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre cele 
bune au sosit! 

Fluturaş-vrăjitor avea ochii grei de somn şi arăta 
înduioşător de prostuţă. Nu m-am putut stăpâni şi 
am sărutat-o pe obraz, facând-o să scoată un strigăt 
ascuţit. După aceea, controlându-mi bătăile pline de 
fericire ale inimii, am alergat spre prima cocină din 
rândul al patrulea spunându-le celor patru porci 
castraţi de acolo, porecliţi cei Patru apărători 
războinici: 

— Ziceţi-le tuturor să nu se sperie, zilele noastre 
cele bune au sosit! 

Cei patru m-au întrebat nedumeriţi: 

— Ce spui acolo? 

— Şedinţa de lucru cu privire la creşterea din 



belşug a porcilor se va desfăşura la noi. Zilele noastre 
cele bune au sosit! am zbierat eu tare. Am alergat 
apoi iute înapoi la sălaşul meu, pentru că înainte de a 
fi înscăunat rege, nu voiam ca oamenii să afle secretul 
preumblărilor mele nocturne. Chiar şi de l-ar fi aflat, 
tot nu m-ar fi putut împiedica - urzisem deja cam 
trei planuri iscusite ca să pot intra şi ieşi liber din 
cocină -, dar tot era mai bine să fac pe prostul şi 
nătângul. Am alergat iute, căutând pe cât cu putinţă 
să mă feresc de razele focului de tabără. Aproape că 
n-aveam însă unde să mă feresc, acest foc care se 
repezea în sus până la cer lumina întreaga livadă, iar 
eu m-am văzut pe mine însumi, viitorul rege al 
porcilor, cum mă aflu în alergare, cu tot corpul 
lucind, ca şi cum aş fi fost îmbrăcat în mătăsuri lipite 
de corp - un fulger numai lumină în curgere şi şuvoi 
de splendoare. Când m-am apropiat de sălaşul meu 
regesc, am sărit în zbor, am apucat cu copitele din 
faţă (cele aşa de iscusite că ar fi putut să-mi sape 
sigiliu oficial sau să falsifice dolari americani) crăcile 
plecate ale caisului şi mi-am lăsat trupul cel plin de 
fluiditate şi asemenea unui fus să treacă, folosindu-se 
de elasticitatea crăcilor şi inerţia proprie, dincolo de 
zid şi să se coboare în culcuş. 

Am auzit un ţipăt ascuţit şi mi-am simţit copitele 
împungând în ceva plin de elasticitate. Când mi-am 
pironit ochii să mă uit, m-a cuprins fără voie focul 
mâniei. Se întâmplase că, profitând de absenţa mea, 
lepădătura aia sălbatică de dincolo de perete - Diao 
Xiaosan, porcul din Yimeng - se trântise foarte în 
largul lui pe mândrul meu crivat, dormind. Am 



început de îndată să simt furnicături şi tot de îndată 
privirea mi s-a înrăit. I-am zărit corpul cel urât şi 
murdar stând întins în culcuşul meu cel rânduit cu 
atâta migală. Săracele paie aurii! Păcat de frunzele de 
cais, cu roşul lor aprins şi aroma lor delicată! 
Lepădătura asta îmi împuţise patul şi îmi lăsase în el 
păduchi murdari şi bucăţi de piele cu pecingine; 
îndrăznesc să socotesc că nu era câtuşi de puţin 
prima oară când făcea asta. Focul mâniei mi s-a 
aprins în piept, puterile mi s-au strâns toate în 
căpăţână şi-am auzit cum dinţii îmi scrâşnesc de-mi 
înţeapă urechile. Iar individul ăla, zâmbind cu 
obrazul lui gros şi fără ruşine, a dat din cap înspre 
mine, iar apoi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, a 
dat fuga să urineze sub cais. Eram un porc plin de 
bună-creştere şi acordam deosebită atenţie igienei, 
drept care îmi fixasem locul pentru urinat în colţul de 
sud-vest al cocinii, unde se afla o gaură care dădea 
afară din cocină şi pe care o luam mereu la ţintă cu 
acurateţe, astfel încât urina să curgă prin ea şi 
aproape să nu lase înăuntru nicio urmă. Iar sub cais 
era locul unde îmi desfăşuram activităţile de 
pregătire fizică - podeaua acolo era curată şi 
strălucitoare, de parcă ar fi fost din dale de marmură, 
astfel încât de fiecare dată când făceam mişcările de 
întindere a corpului căţărat pe cracă iar copitele se 
atingeau de ea, se isca un sunet clar şi melodios. Iar 
acum, unui loc aşa magnific lepădătura asta îi aducea 
stricăciune cu pisatul ei împuţit! Dacă una ca asta e 
de îndurat, ce nu e? Aceasta e o vorbă veche care avea 
o largă răspândire pe vremea aceea, dar pe care astăzi 



rar o auzi folosită - fiecare epocă îşi are vorbele ei cu 
largă răspândire. Mi-am pus în mişcare energiile şi, 
curajos asemenea maestrului de arte marţiale care 
izbeşte piatra cu capul, am luat la ţintă fundul 
lepădăturii ăleia - mai precis ar fi să spun că i-am 
luat la ţintă ouăle cele mari - şi-am izbit brusc. Forţa 
uriaşă a reculului m-a făcut să mă dau înapoi doi 
paşi; picioarele din spate mi s-au înmuiat şi-am căzut 
în fund pe pământ. în acelaşi timp, am văzut cum 
fundul lepădăturii ăleia se răsuceşte sus-sus, cum un 
cârnat subţire de rahat îi ţopăie afară din el şi cum 
corpul i se izbeşte de zid vâjâind ca un obuz şi 
ricoşează după aceea înapoi. Toate acestea s-au 
petrecut într-o clipă, parcă pe jumătate în vis şi 
jumătate în realitate. Partea cea mai reală era că 
acum lepădătura aia stătea întinsă sub zid ca un 
cadavru, exact în locul în care îmi dădeam eu afară 
excrementele - aici e locul unde trebuie să dormi tu, 
împuţiciune ce eşti! Lepădătura zvâcnea din tot 
corpul, cu picioarele încovrigate, spinarea arcuită ca a 
unei pisici sălbatice care-şi arată vitejia şi ochii daţi 
peste cap - le vedeai doar albul, nu şi floarea, ca la 
intelectualul burghez care dispreţuieşte în cel mai 
înalt grad poporul muncitor. Mă simţeam oarecum 
ameţit, râtul îmi era uşor amorţit şi lăcrămam— îmi 
folosisem acum toate puterile, dacă nu m-aş fi izbit 
de lepădătura aia, cred că aş fi trecut prin zid, lăsând 
în el o gaură rotundă. După ce m-am calmat, m-au 
apucat oarecare temeri: răutatea săvârşită de 
lepădătura asta când îmi murdărise fără permisiune 
dulcele culcuş era de bună seamă o faptă odioasă şi 



vrednică de toată ura, dar nu era totuşi o nelegiuire 
de moarte, deci să-l învăţ minte era lucru acceptabil, 
dar să-l bag în mormânt era clar o treabă excesivă. 
Desigur, chiar dacă Ximen Jinlong, Hong Taiyue şi 
ceilalţi ar fi judecat că Diao Xiaosan a fost ucis de 
mine, tot nu mi-ar fi făcut nimic, trăgând speranţă 
cum trăgeau ei că sula mea o să Ic plodească 
purceluşi. Unde mai pui că Diao Xiaosan murise în 
sălaşul meu, deci, aşa cum zic cei din Shanghai, „se 
lăţise peste margine“ şi îşi căutase moartea cu 
lumânarea. Teritoriul omului e sacru, e nevoie să fie 
apărat cu sânge şi viaţă de om: oare teritoriul 
porcului nu e la fel? Animalele îşi au toate graniţele 
lor, tigrul, leul, câinele, unul nu face excepţie. Dacă aş 
fi sărit eu la el în cocină şi l-aş fi omorât cu 
muşcăturile, atunci ar fi fost vina mea, dar aşa, el 
venise să doarmă în crivatul meu şi el urinase în locul 
meu de pregătire fizică, drept care se cheamă că îşi 
provocase singur necazul. întorcând aşa lucrurile pe 
toate feţele, cugetul meu s-a liniştit. Singurul aspect 
care-mi stârnea remuşcări era că îl atacasem pe 
neaşteptate şi pe la spate, pe când îşi făcea nevoile. 
Deşi nu alesesem momentul intenţionat, tot nu era 
treabă cinstită şi dreaptă, iar când ştirea avea să se 
propage, aceasta avea să-mi ştirbească reputaţia. Mi 
se părea neîndoielnic că lepădătura a murit, dar, ca 
să-ţi spun cinstit, nu voiam să moară. Simţeam în el 
un spirit sălbatic plin de vigoare, un spirit venit din 
codri şi din câmpii, precum cel din desenele pe pereţi 
din vremurile cele mai îndepărtate sau din epopeile 
eroice trecute mai departe din gură în gură şi care 



emană un fel de parfum artistic primitiv. Acesta 
lipsea în acele vremuri cu lăudăroşenie excesivă, la fel 
cum lipseşte, desigur, şi în vremurile noastre cele 
gentil afectate, pseudodelicate şi fals cool. S-a iscat în 
mine un sentiment de tovărăşie şi, cu lacrimi în ochi, 
m-am dus lângă el, am ridicat o copită din faţă şi 1- 
am scărpinat puţin pe burta lui cea aspră. Burta i-a 
zvâcnit niţel, şi el a slobozit un geamăt pe nări. Uite 
că nu murise! Eram plăcut surprins, l-am mai 
scărpinat şi el a mai gemut. Pe când gemea aşa, 
negrul ochilor a apărut la locul lui, însă corpul îi era 
tot mototol şi nu putea să şi-l mişte deloc. Apreciam 
că ouăle lui suferiseră un atac cu totul distructiv. 
Locul în cauză este unul vital pentru masculii din 
toate speciile: femeile cu experienţă bogată, curajoase 
şi viteze ale satului, când se luau la luptă cu bărbaţii, 
întotdeauna se îndoiau de şale ca să-i prindă de locul 
ăla, iar de cum îi prindeau, bărbaţii deveneau clei în 
mâinile lor, îi modelau în ce chip voiau ele. Mă 
gândeam că lepădătura asta, chiar de nu murise, era 
pierdută cu totul - ce, o să se facă bine la loc două 
ouă făcute bucăţi? 

Aflasem din Ştirile de referinţă că urina masculilor 
care nu s-au împreunat încă te poate scula din morţi 
- şi în Farmacopeea doctorului Li Shizhen din China 
veche există unele consemnări, însă nu complete. în 
acea epocă, Ştirile de referinţă era singurul ziar care 
mai putea să spună puţin adevărul, restul ziarelor şi 
emisiunilor erau numai vorbe false şi vorbe goale. 
Prin aceasta m-a atras pe mine Ştirile de referinţă şi, 
ca să-ţi spun cinstit, unul din principalele motive 



pentru care ieşeam eu din cocină seară de seară era 
să mă duc la sediul brigăzii şi să-l ascult pe furiş pe 
Mo Yan citind cu voce tare ziarul ăsta. Şi lui băieţică 
ăla tot Ştirile de referinţă îi plăcea cel mai mult să-l 
citească. Băieţică avea pe atunci părul uscat şi 
decolorat, urechile degerate, purta o haină vătuită 
ruptă şi pantofi scâlciaţi, avea ochii mici ca nişte 
crăpături şi era extrem de urât la chip, dar uite că o 
aşa comoară ca el, în suflet cu gândul la patrie şi cu 
ochii deschişi către lumea largă, ca să dobândească 
dreptul de a citi Ştirile de referinţă, îi adresase din 
proprie iniţiativă stăruitoare rugăminte lui Hong 
Taiyue şi căpătase permisiunea de a sta de gardă, în 
mod voluntar, noaptea la sediul brigăzii. 

La sediul brigăzii, adică în clădirea principală din 
curtea familiei Ximen, era instalat un telefon cu 
manivelă de stil vechi, iar pe perete spânzurau două 
uriaşe baterii uscate. în cameră se găsea o masă cu 
trei sertare de pe vremea lui Ximen Nao, în timp ce în 
colţ se afla un pat stricat, cu trei picioare care se 
clătinau şi unul rupt. Pe masă era şi o lampă de sticlă, 
o sursă de lumină rareori văzută în vremurile acelea, 
iar băieţică de Mo Yan, la masa aceea şi la lampa 
aceea, îndura vara muşcăturile de ţânţar şi iarna 
frigul ca să citească Ştirile de referinţă. 

Poarta de la curtea familiei Ximen fusese despicată 
şi făcută lemne de foc pe timpul Marii căliri a 
oţelului, iar de atunci încoace curtea rămăsese 
deschisă urât, ca gura unui bătrân fără dinţi. Aceasta 
îmi făcea lesnicios furişatul în curte pe timpul nopţii. 

întors iar pe lume de trei ori, amintirile lui Ximen 



Nao se slăbiseră treptat, însă când am văzut silueta 
neîndemânatică precum un urs a lui Lan Lian, care-şi 
ara ogorul profitând de noaptea cu lună, când am 
auzit gemetele slobozite de Yingehun din cauza 
durerilor de oase şi când i-am auzit pe Qiuxiang şi 
Huang Tong ciondănindu-se, m-a cuprins rău 
neastâmpărul. 

Deşi cunoşteam multe semne, aveam rar ocazia să 
citesc în persoană. în schimb, băieţică ăla de Mo Yan 
toată seara întorcea pe toate feţele Ştirile de referinţă, 
citind şi repetând ce citea, ba uneori şi recitând cu 
ochii închişi. Băieţică chiar avea preaplin de energie 
şi mai era şi culmea prostiei, recita Ştirile de referinţă 
Ochii lui cei mici se făceau de un roşu aprins, iar de la 
fumul lămpii fruntea i se făcea neagră ca pana 
corbului - tot ardea ca disperatul uleiul de lampă pe 
care-1 primea pe gratis de la stat. Aşa, prin gura lui, 
eu am devenit porcul cel mai cultivat şi mai învăţat 
de pe faţa pământului în anii ’yo. Ştiam că 
preşedintele american Nixon, însoţit de o suită 
numeroasă, a venit în avionul „Spiritul din ’y6“ vopsit 
în argintiu, albastru şi alb, cu care a aterizat pe 
aeroportul din Beijing. Ştiam că preşedintele Mao 
Zedong l-a primit pe Nixon în biblioteca sa înţesată 
de cărţi legate cu sfoară în stil tradiţional, cei de faţă 
fiind, în afară de traducător, prim-minis- trul 
Consiliului de Stat, Zhou Enlai, şi secretarul de stat 
Henry Kissinger. Ştiam că Mao Zedong a spus cu 
umor: „La alegerile trecute, am votat pentru 
dumneavoastră!“ şi că Nixon a răspuns şi el cu umor:, 
Ati ales cel mai mic dintre două rele!“ Ştiam şi că 



astronauţii americani s-au suit pe Lună cu nava 
spaţială Apollo 17, că au executat acolo investigaţii 
ştiinţifice, au colectat o mare cantitate de mostre de 
rocă şi au înfipt steagul american. După aceea au 
slobozit şi urină din belşug, dar pentru că pe Lună 
gravitaţia e foarte mică, stropii au început să se 
scuture precum cireşele cele galbene din copac. Mai 
ştiam şi că într-o singură noapte avioanele americane 
aproape au întors cu bombele lor Vietnamul în epoca 
de piatră. Ştiam de asemenea că Zhizhi, ursul panda 
pe care China îl făcuse cadou Angliei, decedase din 
nefericire la grădina zoologică din Londra pe data de 
4 mai 1972, la vârsta de 15 ani, în urma unei boli 
tratate îndelung, dar fără rezultat. Ştiam şi că în 
rândul unor intelectuali de prim rang din Japonia 
urinote- rapia avea o largă răspândire, iar urina 
băieţilor necăsătoriţi avea un preţ exorbitant, cu mult 
peste cele mai fine băuturi... Chiar ştiam multe, nu 
pot să le enumăr până la capăt una câte una. Mai 
important e de spus că nu eram vreun tâmpit din ăia 
care învaţă de dragul învăţăturii, eram un bun 
exemplu de individ care învaţă şi se foloseşte de 
învăţătură, şi care are curaj să pună în practică. 
Băieţică ăla de Ximen Jinlong îmi semăna întru 
câtva, în fond, cu câteva zeci de ani înainte, îi fusesem 
tată bun. 

Am ţintit un şuvoi din urina mea de porc tânăr 
către botul mare şi rânjit al lui Diao Xiaosan şi l-am 
slobozit înăuntru. Uitându-mă la colţii ăia ai lui de un 
galben-uscat, mă gândeam: „Lepădătură, băiatu te 
spală pe dinţi!“ Debitul meu de urină fierbinte era 



foarte ridicat şi, deşi îl controlam, tot l-am stropit pe 
Diao şi în ochi. Mă gândeam: „Lepădătură, îţi dau cu 
alifie de ochi, urina asta e dezinfectantă, iar efectul 
nu e cu nimic mai prejos decât la cloramfenicol!“ 
Lepădătura de Diao Xiaosan a plesnit din buze şi-a 
dat urina mea pe gât, gemetele i s-au făcut mai tari, 
iar ochii i s-au deschis - chiar era un lichid miraculos 
care te scoală din morţi. La o clipă după ce am 
terminat de urinat, el s-a aşezat în capul oaselor, apoi 
s-a ridicat în picioare, a încercat să meargă câţiva 
paşi, dar partea din spate a corpului a început să i se 
balanseze în stânga şi-n dreapta, aşa cum pendulează 
anevoie coada unui peşte mare într-o apă puţin 
adâncă. Şi-a rezemat trupul de perete, şi-a zdruncinat 
căpăţâna de parcă de-abia ce s-ar fi trezit dintr-un 
vis, iar apoi s-a pus să înjure: 

— Ximen Porcule, s-o fut pe bunică-ta! 

Ia te uită, lepădătura ştia că eu sunt Ximen Porcul! 
Lucrul ăsta m-a făcut să trag o sperietură zdravănă. 
Ca să-ţi spun cinstit, după ce fusesem de multe ori în 
transmigraţie, nu puteam să mă conectez prea des cu 
nefericitul acela de Ximen Nao, care trăise cu mulţi 
ani în urmă; aşa stând lucrurile, printre oamenii din 
sat era şi mai puţin probabil să-mi cunoască vreunul 
originea şi antecedentele, drept care era o ghicitoare 
greu de descâlcit cum de ştiuse tocmai lepădătura 
asta sălbatică din munţii Yimeng să mă numească 
Ximen Porcul. Una din calităţile mele era însă aceea 
că socoteam că orice lucru pe care nu-1 lămureşti 
oricât ai stărui cu mintea, mai bine uiţi de el. Ximen 
Porcul e Ximen Porcul, dar Ximen Porcul e 



învingătorul, iar tu, Diao Xiaosan, eşti învinsul. I-am 
zis: 

— Asta de-ti zice Diao, astăzi ti-am arătat aşa, 
uşurel, cum stă treaba. Să nu ţi se pară vreo umilinţă 
că mi-ai băut pisatul, trebuie să-i zici săru mâna, dacă 
nu era el, acum nu mai suflai. Şi dacă nu mai suflai 
acum, nu mai aveai cum să vezi măreaţa ceremonie 
de mâine, iar să nu vezi măreaţa ceremonie de mâine 
înseamnă că ţi-ai trăit degeaba viaţa de porc! Aşa că 
nu trebuie să-mi mulţumeşti doar mie, trebuie să le 
mulţumeşti şi intelectualilor japonezi care au pus la 
punct urinoterapia, trebuie să-i mulţumeşti şi lui Li 
Shizhen şi trebuie să-i mulţumeşti şi lui Mo Yan, care 
citeşte din greu seară de seară Ştirile de referinţă - 
fără oamenii aceştia, acum ai fi stat cu picioarele 
ţepene şi sângele îngheţat în vine, iar păduchii ăia de 
pe tine ar fi fugit de-acolo unul după altul, că n-ar 
mai fi putut să sugă din el. Păduchii par tălâmbi când 
te uiţi la ei, dar de fapt au mişcările extrem de 
sprintene, în popor chiar se zice că pot să zboare. 
Păduchii n-au aripi ca să zboare, dar faptul că se pot 
deplasa cu repeziciune folosindu-se de forţa vântului 
este purul adevăr. Dacă ai fi murit, păduchii ar fi 
zburat pe corpul meu, şi asta m-ar fi băgat în bucluc, 
că doar un porc păduchios nu poate să fie regele 
porcilor. Din acest punct de vedere, nu te voiam 
mort, aşa că ţi-am salvat viaţa. Şi acum te rog să te 
cari cu păduchii tăi cu tot la tine în culcuş - pe unde 
ai venit, pe acolo să te duci şi înapoi. 

— Băieţică, a zis Diao Xiaosan scrâşnind din dinţi, 
treaba dintre noi nu s-a încheiat. O să vină şi ziua 



când o să te fac eu să afli ce le poate pielea porcilor 
din Yimeng. O să afli tu că tigrii nu mănâncă turte de 
mălai şi că sula zeului din templu e de piatră. 

Despre treaba cu sula zeului se poate găsi răspuns 
în romanul Noua poveste a stâncii al lui băieţică ăla 
de Mo Yan. Băieţică descrie acolo un pietrar fără 
copii care, spre a strânge virtute şi-a face fapte bune, 
a cioplit din piatră vineţie tare o statuie a zeului 
solului, pe care a amplasat-o în templul zeului din 
capul satului. Zeul fiind cioplit din piatră, iar sula 
fiind şi ea un organ al lui, fireşte că era şi ea tot din 
piatră. în anul următor, soţia pietrarului i-a născut 
un băiat cu capul mare şi urechile lungi. Toţi cei din 
sat au spus că bunătatea pietrarului a fost răsplătită 
prin bunătate. După ce fiul a crescut, a devenit un 
tâlhar foarte aprig din fire, care-şi bătea şi-şi ocăra 
părinţii şi se purta ca o fiară. Când pietrarul se ţâra 
pe uliţă trăgându-şi după el piciorul pe care i-1 
rupsese cu bâta în bătaie fiul lui, oamenii erau 
încercaţi de simţiri nenumărate - lucrurile de pe 
lumea asta se schimbă în chip neprevăzut, iar 
răsplătirea bunelor şi relelor e o socoteală tulbure 
greu de limpezit în vorbe. 

Am rezolvat cu un surâs ameninţările lui Diao 
Xiaosan. I-am spus că voi rămâne respectuos în 
aşteptare, gata oricând să-l întâmpin în luptă - pe un 
munte nu încap doi tigri, la o iesle e greu să 
priponeşti doi măgari, iar dacă sula zeului e de piatră, 
nici treaba aia a zeiţei nu e de pământ. într-o 
crescătorie poate fi un singur rege al porcilor. între 
noi doi mai devreme sau mai târziu tot va avea loc o 



luptă pe viaţă şi pe moarte. Runda de azi nu se pune 
la socoteală, azi a fost ceva de toată sila pentru ceva 
de toată sila şi josnicie pentru josnicie, dar data 
viitoare o să ne luptăm drept şi la vedere. Iar pentru 
corectitudine, transparenţă şi ca să fii sincer convins 
că ai pierdut, putem alege drept judecători câţiva 
porci în vârstă, drepţi în faptă, care cunosc bine 
regulile întrecerii, au adâncă ştiinţă şi înaltă 
moralitate. Acum îl rog pe domnul meu să-mi 
părăsească locuinţa - am ridicat una din copitele din 
faţă, făcând un gest de respectuoasă rugăminte. 
Unghiile de pe copită luminau scânteietor sub 
flăcările focului, de parcă ar fi fost sculptate din jad 
de cea mai bună calitate. 

Crezusem că lepădătura aia sălbatică o să-mi 
părăsească magnificul sălas în cine ştie ce fel care să 
mă uluiască şi să mă minuneze, însă am fost foarte 
dezamăgit. Şi-a subţiat corpul şi s-a înghesuit să iasă 
afară prin crăpăturile dintre ulucile de fier de la uşa 
cocinii. Capul i-a trecut extrem de anevoios dincolo, 
legănând ulucile şi făcând u-le să scârţâie; după ce 
capul a trecut, corpul a putut fireşte să-şi facă şi el 
drum. Nu trebuia să mă mai uit ca să ştiu că avea să 
se strecoare în acelaşi fel printre ulucile de fier de la 
poarta lui, ca să între înapoi în cocină. Să intri 
strecurându-te printre găuri e truc de câine şi pisică, 
un porc mândru şi falnic şi care se socoteşte mai 
presus de ceilalţi în niciun caz nu trebuie să se 
folosească de o asemenea metodă. De vreme ce eşti 
porc, trebuie să mănânci şi să dormi, să dormi şi să 
mănânci, să strângi grăsime pe tine şi să pui şi carne 



pentru stăpânul tău, iar după aceea să fii dus la 
abator de el. Sau, ca mine, să faci pe neaşteptate câte 
o şmecherie care să-i bage pe toţi în sperieţi. Aşa că, 
văzându -1 pe Diao Xiaosan cum se strecoară printre 
uluci ca un câine răpciugos, am început să-l socotesc 
mărunt din punct de vedere spiritual. 


CAPITOLUL 25 

La şedinţa de lucru, un înalt demnitar expune 
înţelepte opinii; în coroana caisului, porcul cel aparte 
face paradă de stranii abilităţi îmi cer scuze din inimă 
că tot n-am povestit până acum despre măreaţa 
şedinţă de lucru cu privire la creşterea porcilor. 
Pentru ca ea să se desfăşoare, colectiviştii din întregul 
sat s-au pregătit o săptămână; iar eu, pentru a povesti 
despre această distinsă întrunire, preconizez un 
capitol întreg. 

Să încep cu zidul crescătoriei, care a fost proaspăt 
văruit - se spunea că varul e dezinfectant. Zidul alb a 
fost apoi acoperit tot cu lozinci scrise cu caractere 
mari. Conţinutul lozincilor avea legătură cu creşterea 
porcilor şi cu revoluţia mondială: cine să le fi scris în 
afară de Ximen Jinlong? în satul nostru, Ximen, 
tinerii cei mai talentaţi erau doi, Ximen Jinlong şi Mo 
Yan. Evaluarea lui Hong Taiyue suna astfel: „Jinlong 
este un talent drept şi la vedere, Mo Yan este unul cu 
strâmbăciune şi aplecare rea“*i Mo Yan era mai 
tânăr decât Jinlong cu şapte ani. Pe când Jinlong 



ieşea mult în prim-plan, Mo Yan, asemenea 
mugurilor voinici de bambus, îşi sporea puterile 
ascuns vederii. Pe vremea aceea, nimeni nu dădea doi 
bani pe băieţică ăla. Avea chipul pocit şi fapta sucită, 
spunea adesea aiureli cărora oamenii nu le dădeau de 
capăt şi era un personaj pe care o sută nu-1 sufereau 
şi o mie nu -1 plăceau. Chiar şi ai lui îl socoteau un 
prostănac. Soră-sa o luase o dată la întrebări pe 
mama lor, arătând spre faţa lui: 

— Mamă, tu de-adevăratelea l-ai născut pe-ăsta? 
N-o fi unul de pripas, de l-a cules tata de prin spatele 
duzilor pe când strângea mai demult balegă? 

Fraţii şi surorile lui Mo Yan erau toţi tineri înalţi ca 
brazii, cu chipul frumos şi delicat, şi cu nimic mai 
prejos decât Jinlong, Baofeng, Hezuo sau Huzhu. 
Mama oftase şi răspunsese: 

— Când l-am născut, taică-tău a văzut în vis un 
drăcuşor târând după el o pensulă mare şi intrând la 
noi în casă. Când l-a întrebat de unde vine, a zis că de 
pe lumea cealaltă şi că-i fusese secretar regelui Yama. 
Tocmai când taică-tău era mai nedumerit, s-a auzit 
un ţipăt răsunător de prunc venind dinspre odaie şi 
moaşa a ieşit şi-a raportat: „Jupâne, mare bucurie, 
stăpâna casei a adus pe lume un prinţ!“ 

Apreciez că vorbele astea au fost plăsmuite de 
mama lui Mo Yan ca să-i îmbunătăţească acestuia 
poziţia în sat, pentru că poveşti similare se regăsesc 
peste tot în romanele istorice populare din China. 
Dacă te duci azi la noi în satul Ximen - satul Ximen 
de azi a devenit deja noua zonă de dezvoltare 
economică a oraşului Feng- huang, iar pe pământul 



roditor din zilele de altădată se înalţă clădire lângă 
clădire, nici în stil chinezesc, nici în stil occidental -, 
vei vedea că spunerea care face din Mo Yan secretarul 
regelui Yama reîncarnat şi întors iar pe lume 
cunoaşte o largă răspândire. Anii ’yo ai secolului 
trecut au fost ai lui Ximen jinlong; pentru ca Mo Yan 
să-şi arate valoarea, au mai trebuit să treacă încă 
zece. 

Acum însă, sub ochi îmi răsare scena în care 
Jinlong vopseşte lozincile pe pereţii cei albi, în 
pregătirea marii întruniri dedicate creşterii porcilor. 
Purta acoperitoare de mâneci albastre şi mănuşi albe; 
Huzhu îi ţinea găleata de vopsea roşie, iar Hezuo pe 
cea de vopsea galbenă. Aerul era înecat de un miros 
greu de vopsea. Lozincile din sat fuseseră 
întotdeauna scrise cu creta folosită pentru 
propagandă; utilizau acum vopsea pentru că de la 
judeţ se alocaseră fonduri ample pentru întrunire. 
Jinlong scria cu deosebită eleganţă - cu pensula mare 
înmuiată în vopsea roşie scria corpul caracterului, iar 
cu cea mică înmuiată în vopsea galbenă trasa 
marginile aurite. Caracterele roşii cu margini aurite 
îţi luau ochii din cale-afară de mult, aşa cum o fac 
astăzi buzele roşii şi ochii albaştri de pe feţele 
pudrate ale fetelor frumoase. Numeroşi oameni îl 
înconjuraseră ca să-l vadă cum scrie, iar vorbele de 
laudă nu mai conteneau. Soţia lui Ma al Şaselea, bună 
prietenă cu Wu Qiuxiang şi mai cochetă chiar decât 
ea, a spus fandosindu-se: 

— Jinlong, frăţicule, să fi fost cumnăţica cu 
douăzeci de ani mai tânără şi s-ar lupta pe viaţă şi pe 



moarte să-ţi fie nevastă! Şi dacă nu nevastă, măcar 
concubină! 

Cineva de-alături s-a vârât în vorbă: 

— Nici concubină n-ai avea tu norocul să-i fii! 

Soţia lui Ma le-a ţintuit cu ochii ei umezi şi 

luminoşi pe Huzhu şi Hezuo: 

— Aşa e, cu perechea asta de zâne, nici concubină 
n-aş avea norocul să-i fiu. Frăţicule, n-ar trebui să 
culegi tu florile astea? Dacă mai tărăgănezi mult, vezi 
să nu vină altul să le guste prospeţimea! 

Cele două fete Huang s-au împurpurat la faţă şi 
Jinlong a fost şi el cuprins de ruşine şi sfială. A ridicat 
pensula de vopsea şi-a rostit ameninţător: 

— închide gura, destrăbălato ce eşti, vezi să nu ţi-o 
astup eu cu pensula asta! 

Ştiu că nu e pe gustul tău, Lan Jiefang, să vorbesc 
de legăturile dintre fetele Huang şi Jinlong, dar, de 
vreme ce răscolim vechile socoteli din istorie, nu se 
poate să nu vorbim şi de treburile astea. Şi chiar dacă 
nu vorbesc eu, băieţică ăla de Mo Yan nu se poate să 
nu scrie despre ele - în cărţile alea ale lui cu nume 
atât de rău, fiecare om din satul Ximen poate să-şi 
găsească umbra. Bun, după ce s-a terminat scrierea 
lozincilor, au fost văruiţi şi caişii cărora nu li se 
văruiseră tulpinile, iar maimuţele alea de şcolari din 
sat s-au căţărat pe crăcile lor, ca să lege acolo bucăţi 
de hârtie colorată. 

Orice acţiune la care nu participă şcolarii pare fără 
viaţă; de cum se bagă însă şi ei, tărăboiul e gata. 
Chiar dacă maţele ghior- ţăie de foame, atmosfera 
sărbătorească e foarte-foarte intensă. Sub comanda 



lui Ma Liangcai şi a tinerei profesoare cu coadă mare 
de păr şi vorbind limba standard care fusese recent 
transferată la noi, mai bine de o sută de şcolari de la 
şcoala primară din satul Ximen o zbugheau în pomi şi 
ţopăiau jos din ei ca nişte veveriţe strânse în grup să 
facă şedinţă. La cam cincizeci de metri la sud de 
cocina mea, se găseau doi caişi mari cu trunchiurile 
aflate la o depărtare de cam cinci metri, dar cu 
coroanele aproape întrepătrunse. Acolo, câţiva băieţi 
plini de vioiciune îşi aruncaseră hainele vătuite de pe 
ei şi rămăseseră cu spinările goale şi doar în nădragi 
rupţi de bumbac ce lăsau să se vadă între craci o 
vătuială jerpelită care semăna cu cozile murdare ale 
oilor cu lână fină din Xinjiang; se amuzau straşnic, 
jucându-se de-a scrânciobul maimuţelor. Se legănau 
încoace şi-ncolo trăgând de crăcile mlădioase din 
coroana unuia dintre caişi, iar după ce dobândeau o 
inerţie uriaşă, dădeau drumul la mâini şi, ca nişte 
maimuţele, erau catapultaţi în coroana celuilalt. în 
acelaşi timp, copiii din celălalt cais zburau, în 
manieră similară, în sens invers. 

Bun, să continuăm cu discuţia despre întrunire. 
Toţi caişii fuseseră gătiţi şi prefăcuţi în nişte diavoli 
bătrâni cu hârtie colorată legată la cap; pe cele două 
părţi ale drumului care mergea de la nord la sud prin 
mijlocul crescătoriei vârâseră steaguri roşii din cinci 
în cinci metri. Pe terenul gol, duraseră o terasă din 
pământ, protejată pe margini cu rogojini de trestie 
peste care spânzuraseră de ambele părţi pânză roşie; 
în mijloc înălţaseră o fâşie de pânză pe care, fireşte, 
se găseau scrise caractere. Nu e nimeni în China care 



să nu ştie cum arăta un asemenea loc de întrunire, 
aşa că nu e nevoie să mai intru în detalii. 

Trebuie în schimb să spun că pentru această 
întrunire Huang Tong s-a dus într-o caretă cu două 
roţi trasă de un măgar la raionul de vânzări diverse al 
Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere şi s-a 
întors cu două butoaie mari făcute la Boshan şi trei 
sute de boluri de porţelan de Tangshan, precum şi cu 
zece linguroaie de fier, cinci kilograme de zahăr brun 
şi cinci de zahăr alb. Asta însemna că pe timpul 
întrunirii oamenii puteau să bea pe gratis la noi la 
crescătorie apă cu zahăr. Ştiam că Huang Tong îşi 
trăsese şi el profit de pe urma acestei cumpărături, 
pentru că i-am văzut expresia alarmată atunci când 
le-a înmânat mărfurile şi socotelile gestionarului şi 
contabilului de la brigadă. în afară de asta, individul 
sigur mâncase pe furiş o grămadă de zahăr pe drum 
şi, chiar dacă aruncase lipsa în cârca celor de la 
cooperativă, faptul că băie- ţică se pitise în spatele 
caişilor, îşi lăsase capul în jos şi vărsase acru arăta 
limpede că o mare cantitate de zahăr fermenta şi 
scotea clă- buci în stomacul lui. 

Trebuie de asemenea să spun despre gândul 
nebunesc şi plin de curaj al lui Jinlong. Pentru că 
personajele principale ale întrunirii cu privire la 
creşterea porcilor erau în fapt porcii, aspectul lor 
avea să hotărască succesul sau eşecul întrunirii. După 
cum îi spusese Jinlong lui Hong Taiyue: 

— Şi dacă înfrumuseţăm crescătoria cu vorba de-o 
facem grădină de flori, dacă porcii nu arată bine, o să 
fie greu să convingem mulţimile. Dat fiind că piatra 



de căpătâi a întrunirii are întru totul de-a face cu 
vizita delegaţilor la crescătorie, dacă porcii nu arată 
bine în cocinile lor, se cheamă că întrunirea are să 
dea greş, iar gândul nostru de a ne face, cu ajutorul 
porcilor, satul să fie model în judeţ, provincie şi la 
nivelul întregii ţări o să se facă ţăndări. 

După revenirea în activitate, era clar că Hong 
Taiyue îl creştea drept succesor pe Jinlong, iar 
greutatea vorbei acestuia, cu deosebire după ce 
cumpărase porcii din Yimeng, sporise în chip lămurit. 
Sugestia lui Jinlong a fost sprijinită de Hong Taiyue 
din toate puterile. 

Planul pus la cale de el era să îi spele de trei ori cu 
apă cu sodă pe porcii cei murdari din munţii Yimeng, 
iar după aceea să le taie coamele cele lungi cu foarfeci 
de frizerie. Ca urmare, Huang Tong a fost din nou 
trimis împreună cu gestionarul de la brigadă să 
cumpere cinci oale mari şi o sută de kilograme de 
sodă, precum şi cincizeci de seturi de instrumente de 
frizerie şi o sută de bucăţi de săpun marca Luoguo, 
care avea atunci preţul cel mai ridicat şi mirosul cel 
mai aromat. Dificultăţile legate de punerea în 
aplicare a acestui plan au depăşit însă cu mult 
închipuirile lui Jinlong. Gândeşte-te că la cât erau de 
vicleni şi alunecoşi porcii ăia din zona muntoasă 
Yimeng, trebuia să-i împungi cu foarfecile şi să-i 
omori până să-i poţi spăla şi tunde. Planul a început 
să fie pus în aplicare cu trei zile înainte de 
desfăşurarea întrunirii, dar după o dimineaţă 
întreagă de chin, nici măcar un porc nu fusese 
aranjat, iar muşcăturile unuia smulseseră o bucată de 



carne din fundul gestionarului de la brigadă. 

Neputinţa de a-şi pune planul în practică îi stătea 
pe suflet lui Jinlong; cu două zile înainte de întrunire, 
şi-a dat deodată o palmă peste frunte şi-a spus ca de- 
abia trezit dintr-un vis: „Cum de pot fi atât de prost? 
Chiar aşa, cum pot eu să fiu atât de prost?“ îşi 
amintise de felul în care, cu nu multă vreme în urmă, 
îl amorţise şi-l răsturnase la pământ cu pâinişoare 
îmbibate în rachiu pe Diao Xiaosan cel sălbatic ca un 
lup. S-a dus imediat să-i raporteze lui Hong Taiyue, 
iar acesta s-a luminat subit. Mai apoi, s-au dus în 
grabă la Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere să 
cumpere rachiu. Ca să-i îmbete pe porci, fireşte că nu 
era nevoie de rachiu bun, cel de cartofi dulci de 
cincizeci de fen jumătatea era foarte bun. Pâinici au 
pus pe toată lumea să facă la abur, dar mai apoi au 
revocat ordinul - când ai de-a face cu porci din ăştia 
care sunt în stare să înghită şi pietre, ce rost are să te 
foloseşti de pâinici din faină albă? Turtele de mălai 
sunt foarte bune! Dar nici de turte de mălai nu e 
nevoie, merge să torni direct rachiul în furajul pe care 
îl mâncau ei zilnic, jumătate pleavă, jumătate plante. 
Drept urmare, au aşezat lângă cazanele cu furaj 
butoaiele de rachiu, au băgat în fiecare căldare câte 
trei căuşuri, au amestecat cu vătraiul, iar tu, Lan 
Jiefang, cu o ceată de oameni, le-aţi cărat cu 
cobiliţele la cocini şi le-aţi vărsat în troace. în acea zi, 
în Crescătoria de porci din livada de caişi damful de 
rachiu se ridica până-n cer, iar porcii cu rezistenţă 
mică la alcool nici nu mai trebuiau să mănânce, se-m- 
bătau doar de la miros. 



Eu eram vier de prăsilă, într-un viitor nu prea 
îndepărtat aveam să depun o muncă specială, iar ca 
să o fac nu se putea să nu am un trup sănătos; 
aspectul acesta nu îl pricepea nimeni mai bine decât 
şeful crescătoriei, Ximen Jinlong, drept care de la 
început eu mă bucurasem de tratamentul special al 
unui meniu îmbelşugat. în furajul meu nu se afla 
sămânţă de bumbac, căci aceasta conţine o substanţă 
care se cheamă gossypol şi care poate distruge 
spermatozoizii. Furajul meu era un amestec de turtă 
de soia, cartofi dulci, tărâţe şi o cantitate mică de 
frunze de calitate superioară, şi era aromat şi 
hrănitor. Cu un furaj ca ăsta nu doar porcii, chiar şi 
oamenii puteai să-i hrăneşti. Schimbându-se 
timpurile şi concepţiile, oamenii şi-au dat seama că 
furajele pe care le mâneam eu atunci erau de- 
adevăratelea o mâncare sănătoasă, a cărei valoare 
nutritivă şi siguranţă de consum le depăşesc de 
departe pe cele ale cărnurilor alese şi cerealelor fine. 

Uite totuşi că au amestecat şi în furajul meu cel 
splendid un căuş de rachiu. Ca să spun drept, 
rezistenţa mea la alcool nu era deloc mică - n-aş 
îndrăzni să spun că nici cu o mie de cupe nu mă 
îmbătăm, dar de fiecare dată când băusem cinci sute 
de mili- litri, nu-mi fuseseră afectate nici claritatea 
gândului şi nici agerimea mişcărilor. Nu semănăm în 
niciun chip cu terchea-berchea de Diao Xiaosan cel 
de dincolo de perete, care după ce-a înghiţit două 
pâinici înmuiate în rachiu, s-a îmbătat cât ai bate din 
palme, fleşcăindu-se şi prefăcându-se într-o băltoacă 
de noroi. Un căuş de rachiu avea însă un litru şi, 



amestecat în jumătatea mea de găleată de furaj bun, 
şi-a făcut efectul la vreo zece minute după masă. 

Fir-ar mama ei, m-a luat ameţeala, picioarele mi s- 
au moleşit, tot corpul mi s-a făcut plutitor, parcă 
tălpile îmi călcau pe vată, simţeam cum podeaua se 
lasă în jos şi trupul mi se duce în sus, cum casa se 
înclină într-o parte, caişii încep să se balanseze în 
stânga şi-n dreapta, iar urletele porcilor din Yimeng, 
atât de greu de răbdat în zilele obişnuite, mi se 
încolăcesc pe la ureche precum un cântecel popular 
plăcut urechii. Mi-am dat seama că mă luasem. Diao 
Xiaosan, cel de dincolo de perete, se luase şi el, şi- 
acum dormea cu ochii daţi peste cap, slobozind 
sforăieli ca tunetele şi băşini ca bătăile de tobă. Mie 
însă îmi venea să dansez şi să cânt. Eram, în fond, 
rege în rândul porcilor, chiar şi beat trebuia să-mi 
păstrez purtările elegante. Am uitat că trebuie să-mi 
ascund specialitatea şi, sub privirile tuturor, am făcut 
un salt întocmai ca pământenii debarcând pe Lună, 
însă cu o capacitate de a sări net superioară. Saltul 
meu mi-a plasat corpul cel minunat pe crăcile 
caisului, două dintre acestea susţinându-mi acum 
picioarele şi făcându-mi tot corpul să se scuture în 
sus şi-n jos. Caisul e un lemn mlădios, cu elasticitate 
extrem de mare - dacă ar fi fost vorba de crăci de 
plop, sigur s-ar fi frânt sub apăsarea mea. Stăteam 
aşa trântit pe copac de parcă pluteam pe o mare cu 
talazuri vijelioase. I-am zărit pe Lan Jiefang şi pe 
ceilalţi alergând ca suveicile înainte şi înapoi cu 
căldările de hrană pentru porci, am văzut şi cazanele 
aşezate temporar în exteriorul cocinilor şi din care 



apa fierbinte scotea aburi rozalii, l-am zărit şi pe Diao 
Xiaosan, cel de dincolo de peretele meu, beat de 
stătea cu toate picioarele-n sus - şi dacă-i spintecai 
pieptul, tot n-ar fi scos niciun geamăt. Am văzut şi 
cum cele două fete frumoase din familia Huang, cu 
sora lui Mo Yan şi cu altele, îmbrăcate toate în 
salopete de lucru de un alb imaculat şi pe pieptul 
cărora era imprimat cu roşu, în caractere care imitau 
stilul Song, numele „Crescătoria de porci din livada 
de caişi“, ţineau în mână instrumente de frizerie şi 
tocmai primeau instructajul maestrului Lin, frizerul 
cadrelor de la comună şi care fusese invitat să vină de 
la sediu. Acesta avea părul gros şi tare, ca o coamă de 
porc, faţa slăbănoagă şi încheieturile mari şi groase şi 
vorbea într-un dialect sudic deosebit de greu de 
înţeles, ceea ce făcea ca fetelor care învăţau meserie 
de la el să li se citească încurcarea pe feţe. Am mai 
văzut-o, pe terasa aceea înţărcuită de rogojini, şi pe 
profesoara cu coada mare de păr şi vorbind limba 
standard, care tocmai exersa răbdătoare programul. 
Aveam să aflăm în scurtă vreme că numele 
programului era Purceluşa Roşie-toată merge la 
Beijing. Aceasta era o arie cu largă răspândire atunci 
care, pornind de la melodia populară Tânjind după 
dragul meu, combina cântecul cu dansul. Cea care o 
juca pe Purceluşa Roşie-toată era cea mai frumuşică 
fetiţă din sat, în timp ce toţi ceilalţi erau băieţei. Toţi 
purtau pe faţă măşti de purceluşi înduioşător de 
prostuţe. Văzându-i pe copii cum dansează şi 
auzindu-i cum cântă, celulele mele artistice au 
început să mă furnice, corpul mi-a tresărit şi, la 



unison cu scârţâitul crăcilor de cais, am deschis 
gâtlejul în cântare; nu-mi trecuse prin cap că o să 
slobozesc un guiţat care o să mă înfricoşeze şi pe 
mine de-o să-mi sară inima din loc. 

Crezusem că voi putea să scot sunete şi să cânt pe 
limba omenească şi nu-mi imaginasem că o să scot 
grohăieli de porc. Asta m-a făcut să mă simt 
deprimat, dar desigur că nu mi-am pierdut complet 
încrederea, văzusem grauri vorbind omeneşte, 
auzisem pisici şi câini vorbind omeneşte şi, dacă mă 
străduiesc să-mi amintesc, în ultimele două vieţi, pe 
vremea când eram măgar şi taur, parcă slo- bozisem 
pe un glas gros, în anumite momente-cheie, sunete 
omeneşti care te sculau şi din morţi. 

Grohăielile mele au atras atentia fetelor care 
învăţau cum să folosească instrumentele de frizerie. 
Prima care a strigat înspăimântată a fost sora lui Mo 
Yan: „Ia te uită, vierul s-a suit în copac!“ Amestecat în 
mulţime, Mo Yan, care de mult voia să muncească la 
crescătorie, dar tot nu căpătase permisiunea lui Hong 
Taiyue, şi-a mijit ochii şi-a zis:, Americanii au ajuns 
deja pe Lună, ce te sperii aşa de-o nimica toată, că s-a 
suit porcul în copac!“ Vorbele lui au fost înecate de 
strigătele înspăimântate ale fetelor şi nimeni nu le-a 
auzit. „în jungla tropicală din America de Sud, a 
continuat el, trăiesc nişte porci mistreţi care-şi fac 
cuibul pe crăcanele copacilor şi care, deşi sunt 
mamifere, au şi aripi şi se înmulţesc prin ouă - le 
clocesc şapte zile şi de-abia apoi purceluşul sparge 
coaja şi iese afară!“ Vorbele lui iarăşi au fost înecate 
de strigătele înspăimântate ale fetelor şi iarăşi nu le-a 



auzit nimeni. Deodată m-a cuprins dorinţa de a mă 
face prieten bun cu băieţică ăla şi mi-a venit să-i strig 
tare: „Fârtate, numai tu mă cunoşti, când eşti liber, te 
chem la un pahar!“ Dar şi guiţatul meu a fost înecat 
de strigătele înspăimântate ale fetelor. 

Sub conducerea lui Ximen Jinlong, fetele s-au 
repezit pline de voioşie înspre mine. Mi-am ridicat 
copita din stânga din faţă şi am fâlfâit din ea către 
ele, spunând apoi: „Bună ziua!“ Nu mi-au înţeles 
vorba, dar mi-au priceput expresia prietenoasă, aşa 
că fiecare s-a îndoit de şale şi s-a pus pe râs, ţinându- 
se cu mâinile de burtă. Am zis cu mare răceală: „De 
ce râdeţi? Fiţi mai serioase!" Nu-mi înţelegeau 
vorbele şi chicoteau şi se hăhăiau la fel ca înainte. 
Ximen Jinlong a încruntat din sprâncene şi-a zis: 
„Individul ăsta chiar are ceva dibăcie. Măcar să te văd 
eu poimâine la întrunire dacă mai poţi să te trânteşti 
în pom ca acuma!" A deschis uşa de uluci a cocinii şi 
le-a zis celor din spate: „Hai, să-ncepem cu ăsta!" A 
venit sub cais, m-a scărpinat pe burtă cu cea mai 
mare bună-creştere, făcându-mă să mor şi să înviu la 
loc de cât de bine mi-era. 

— Purcelule Al Şaişpelea, mi-a zis, o să te spălăm, o 
să te tundem şi o să te gătim, ca să facem din tine 
porcul cel mai frumos de pe lume. Sper că colaborezi 
cu noi, ca să le dai celorlalţi porci exemplu. 

A făcut un gest către cei din spate şi patru miliţieni 
au dat năvală grămadă; fără să mai stea de explicaţii, 
m-au tras fiecare de un picior şi m-au dat jos din 
copac. Aveau mişcările grosolane şi puterea din mâini 
foarte mare, provocându-mi durere; îmi era însă greu 



să mă scutur de ei. I-am ocărât cu mare furie: „Băi 
nepoţilor, vedeţi că-n loc să ardeţi tămâie la templu 
aduceţi stricăciune chiar zeului!“ Ocările mele 
mânioase le-au trecut ca vântul pe lângă urechi şi-au 
continuat să mă tragă aşa cum eram, cu faţa în sus, 
până lângă cazanul mare cu apă cu sodă. M-au ridicat 
să mă arunce înăuntru. O groază venind din 
străfundurile sufletului a stârnit în mine puteri 
miraculoase, iar căuşul acela de rachiu pe care-1 
înghiţisem odată cu mâncarea s-a prefăcut cât ai bate 
din palme în sudoare rece. M-am limpezit brusc, mi- 
am amintit că înainte de a se pune în practică noile 
metode de sacrificare a animalelor, pielea porcului 
era mâncată şi ea dimpreună cu carnea lui - porcul 
sacrificat era aruncat în asemenea cazane pline de 
apă cu sodă, ca să i se dea părul jos de pe el, era ras 
cu cuţitul de ajungea curat ca-n palmă, după aceea i 
se extrăgeau capul şi copitele, i se spinteca pieptul şi i 
se sfâşia burta şi era atârnat de cârlige, vânzându-i-se 
carnea. M-am apăsat pe picioare şi-am sărit afară din 
cazan, cu o mişcare atât de rapidă că i-am făcut pe 
toţi să tragă o sperietură zdravănă. 

Din nefericire, am sărit afară din cazan numai ca să 
mă prăvălesc într-unul şi mai mare. Apa caldă 
dinăuntru mi-a înghiţit pe neaşteptate tot corpul. Am 
simţit pe loc o stare de bine greu de pus în cuvinte, 
care mi-a făcut voinţa praf şi pulbere. Nu mai aveam 
puterea să sar afară şi din cazanul ăsta. Femeile m-au 
înconjurat şi, la comanda lui Ximen Jinlong, s-au pus 
să-mi frece pielea cu perii aspre; eu mormăiam în 
largul meu, cu ochii pe jumătate închişi şi pe 



jumătate deschişi, aproape adormit. Mai apoi, 
miliţienii m-au ridicat din cazan. O briză răcoroasă 
m-a bătut peste corp, mă simţeam moleşit şi fără 
puteri, de parcă pluteam prin văzduh. Femeile făceau 
mişcări mari din foarfece peste corpul meu, 
tunzându-mă scurt pe cap şi perie pe restul corpului. 
Potrivit celor imaginate de Jinlong, de-a stânga şi de- 
a dreapta burţii trebuiau să-mi taie părul în tipar de 
flori de prun, dar în loc de asta mi l-au tăiat pe tot. 
Jinlong n-a avut ce face şi mi-a scris în loc pe corp 
două lozinci cu caractere roşii. Pe partea din stânga a 
burţii a scris: „Prăsesc pentru revoluţie", iar pe 
dreapta: „Poporului aduc beneficii". Pentru a 
înfrumuseţa lozincile, a mai adăugat cu vopsea 
galbenă şi flori de prun şi de floarea-soarelui, 
transformă ndu-mi corpul într-o gazetă de 
propagandă. După ce-a terminat să mă deseneze, s-a 
dat înapoi doi paşi, şi-a admirat capodopera, cu un 
surâs pe chip de parcă de-abia ar fi făcut o năzbâtie, 
dar bineînţeles cu şi mai multă mulţumire pe el. 
Privitorii din jur au aclamat pe o singură voce şi toţi 
au adus laudă, zicând că sunt un porc foarte frumos. 

Dacă ar fi putut să aranjeze toţi porcii din 
crescătorie aşa cum mă aranjaseră pe mine, l-ar fi 
transformat pe fiecare într-o operă de artă vie. Dar 
munca dădea neobişnuit de multe bătăi de cap şi nici 
măcar spălatul în apa cu sodă n-a putut fi realizat. 
Şedinţa era iminentă, aşa că Jinlong n-a avut încotro 
şi s-a văzut silit să-şi modifice planul. A conceput un 
machiaj ca de operă, uşor de desenat, dar cu efect 
artistic remarcabil, i-a învăţat pe douăzeci de tineri şi 



tinere cu mintea iute şi mâinile iscusite cum să-l facă, 
iar după aceea a distribuit fiecăruia o găleată de 
vopsea şi două rânduri de pensule, punându-i să le 
traseze porcilor machiajul, profitând de faptul că 
aceştia se îmbătaseră. Pentru porcii albi se folosea 
vopsea roşie, pentru cei negri, vopsea albă, iar pentru 
porcii de alte culori, vopsea galbenă. La început, 
tinerii au trasat liniile cu conştiinciozitate, dar după 
ce i-au desenat pe câţiva, au devenit neglijenţi. Deşi 
aerul de toamnă târzie era proaspăt şi răcoros, 
duhoarea din cocină îţi lua nasul. Munca într-un 
asemenea mediu nu făcea pe nimeni prea vesel. 
Fetele au făcut mai întâi treaba cu conştiinciozitate şi, 
deşi nu erau prea vesele, nici n-au luat-o prea tare 
razna; băieţii n-au mai ţinut însă seama de nimic. Şi- 
au înmuiat pensulele în vopsea şi-au început să 
vopsească şi să mânjească bezmetic corpurile 
porcilor. Multora din cei albi le-au făcut pielea toată 
numai pete roşii, de parcă tocmai ar fi fost nimeriţi 
de o rafală de gloanţe; pe cei negri i-au machiat cu 
alb, făcându-i să semene cu nişte curteni trădători, 
ticăloşi şi hârşiţi în rele. Băieţică ăla de Mo Yan, care 
se număra şi el pe nedrept în rândul acestor tineri, a 
desenat unui număr de patru porci negri cu feţele ca 
mistria ochelari cu ramă lată din vopsea albă, iar la 
patru scroafe albe le-a făcut copitele roşii. 

Şedinţa de lucru cu privire la creşterea din belşug a 
porcilor în sfârşit a început. De vreme ce 
îndemânarea mea unică de a mă căţăra în copaci 
fusese dată în vileag, n-aveam de ce să mă mai sfiesc. 
Pentru ca porcii să se păstreze liniştiţi în timpul 



întrunirii şi să le lase delegaţilor o frumoasă 
impresie, proporţia materialelor de calitate din furaj 
fusese îndoită, iar cantitatea de rachiu amestecată 
înăuntru fusese şi ea dublată. Ca atare, în ziua marii 
şedinţe, toţi porcii erau beţi morţi. Toată Crescătoria 
de porci din livada de caişi era înecată în miros de 
rachiu, iar Jinlong a explicat, cu obrazul gros şi fără 
ruşine, că era vorba de aroma de furaj zaharificat care 
rezultase în urma experimentului său încununat de 
succes: în acest furaj se foloseşte foarte puţin 
material de calitate, dar valoarea nutriţională este 
nemaipomenit de mare, iar porcii, după ce-1 
mănâncă, zarvă, tărăboi nu fac, nici hârjoana n-au pe 
plac, toată ziua graşi se fac, noaptea-ntreagă-ntruna 
zac. Dat fiind că problema-cheie care afecta de mulţi 
ani creşterea porcilor era lipsa cerealelor, inventarea 
furajului zaharificat o rezolva în mod fundamental şi 
netezea drumul comunelor populare în direcţia 
dezvoltării viguroase a creşterii porcilor. 

Pe platformă, Jinlong vorbea cu mare siguranţă de 
sine: 

— Stimaţi conducători, stimaţi tovarăşi, putem 
declara solemn că furajul zaharificat produs 
experimental de noi completează o lipsă la nivel 
internaţional. A produce din frunze, buruieni şi paie 
furaj zaharificat înseamnă a transforma aceste lucruri 
în minunată carne de porc, prin aceasta oferind 
mâncare hrănitoare maselor populare şi săpând 
mormintele imperialiştilor, revizioniştilor şi 
contrarevoluţionarilor... 

Eu atârnam trântit pe crăcile caisului, cu vânticelul 



fâşâindu-mi pe sub burtă. Un stol de vrăbii care 
aveau curaj cu carul s-au coborât pe capul meu şi, cu 
ciocurile lor mici şi tari, au început să ciugulească 
furajele care mi se întinseseră până peste urechi mai 
devreme, când înfulecasem cu înghiţituri mari. Când 
ciuguleau aşa cu ciocurile lor mici, se atingeau de 
urechile mele cele înţesate de vase de sânge şi bogat 
inervate - drept care şi din cale afară de sensibile - şi 
mă gâdilau, provocându-mi şi o urmă de durere, de 
parcă tocmai mi se făcea acupunctura în zona lor; 
senzaţia era foarte plăcută, un val de somnolenţă 
adâncă m-a luat cu asalt, iar pleoapele parcă mi s-au 
lipit cu sirop. Ştiam că băieţică de Jinlong spera să 
mă vadă dormind dulce acolo în copac - cu mine 
dormind, putea să pălăvăgească vrute şi nevrute cu 
limba aia alunecoasă a lui, care făcea porcul mort să 
se întoarcă de la groapă; eu însă nu voiam să dorm, în 
îndelungata istorie a oamenilor era probabil prima 
oară când se desfăşură o distinsă întrunire dedicată 
porcilor şi era greu de spus dacă avea să se mai ţină 
vreodată alta. Aş fi regretat o mie de ani să dorm cu 
ocazia unei asemenea întruniri istorice. Ca porc 
trăind în huzur, voi mai avea ocazii berechet ca să 
dorm, dar acum nu se poate. Mi-am legănat urechile, 
lovindu-mă cu ele peste obraji; prin răpăitul pe care îl 
scoteau, îi făceam pe oameni să priceapă că urechile 
mele sunt cele tipice pentru un porc, nu cele de câine 
care li se înălţau în creştetul capului porcilor din 
munţii Yimeng. Desigur, astăzi există numeroşi căţei 
de oraş ale căror urechi se lasă în jos ca nişte ciorapi 
stricaţi; oamenii din ziua de azi se plictisesc de-atâta 



stat degeaba şi încrucişează numeroase animale care 
n-au în esenţă niciun fel de treabă unul cu altul, 
producând monştri de neînţeles. Aceasta este 
blasfemie făţişă la adresa Domnului şi va veni şi ziua 
în care o ei să-şi primească pedeapsa. Am fâlfâit din 
urechi, mânând vrăbiile de-acolo, am întins copitele 
şi-am cules de pe crengi o mulţime de frunze roşii ca 
sângele, pe care le-am băgat în gură şi le-am 
mestecat. Frunzele amărui au avut acelaşi efect ca 
tutunul, mi-au făcut somnolenţa să piară valvârtej, 
aşa că mai apoi, cu urechile ciulite şi privirea ascuţită, 
am început, din înălţimea mea, să observ toate 
scenele şi să ascult toate sunetele de la şedinţa de 
lucru, consemnând totul în creier mai bine decât cele 
mai performante maşinării de astăzi - acestea pot 
înregistra doar sunete şi imagini, pe câtă vreme eu, 
pe lângă sunete şi imagini, însemnam mirosuri 
precum şi senzaţii din lăuntrul meu. 

Nu te contra tu cu mine! Fata cea mică a lui Pang 
Hu ţi-a făcut creierii varză, n-ai decât cincizeci şi ceva 
de ani, dar ai ochii goi şi reacţiile lente, clar semne că 
urmează demenţa senilă, aşa că n-o mai ţine pe-a ta 
cu încăpăţânare şi nu te mai băga cu mine în discuţii 
fără rost. Pot să-ţi spun cu toată responsabilitatea că 
atunci când în satul Ximen s-a desfăşurat şedinţa de 
lucru cu privire la creşterea din belşug a porcilor, în 
sat nu exista încă electricitate. Da, e aşa cum zici tu, 
pe câmpurile din faţa satului chiar erau oameni care 
îngropau în pământ stâlpi de electricitate din ciment, 
dar e vorba de liniile de înaltă tensiune care mergeau 
spre gospodăria de stat. Aceasta fusese trecută în 



administrarea zonei militare Jinan şi era acum 
desemnată drept „Batalionul independent al unităţii 
pentru producţie şi construcţie^ cadrele erau toate 
militari activi, în timp ce restul erau tineri intelectuali 
trimişi la sate din Qingdao şi Jinan. O asemenea 
unitate bineînţeles că avea nevoie de curent electric, 
însă la noi în satul Ximen s-a băgat electricitate zece 
ani mai târziu. Asta înseamnă că, pe vremea şedinţei 
de lucru cu privire la creşterea din belşug a porcilor, 
în satul Ximen totul era, mai puţin la crescătoria de 
porci, un ghem de negreală. 

Aşa e, am zis mai înainte că la mine în cocină 
montaseră un bec de o sută de waţi şi că învăţasem 
cum să-l aprind şi să-l sting cu copitele, numai că era 
vorba de electricitate produsă la noi, în Crescătoria 
de porci din livada de caişi. După cum se spunea 
atunci, era vorba de „curent producţie proprie“ - 
electricitatea era produsă prin frecare de un motor pe 
motorină de doisprezece-cai putere, care antrena un 
generator. Era invenţia lui Ximen Jinlong. Dacă nu 
mă crezi, poţi să te duci să-l întrebi pe Mo Yan - aşa 
fantasmagorii i-au trecut lui prin cap atunci de-a 
făcut o prostie de i s-a dus buhul, pe loc o să ajung să 
povestesc şi de ea. 

De cei doi stâlpi care se înălţau pe marginile scenei 
de la locul de întrunire spânzurau două difuzoare 
uriaşe, care amplificau cuvântarea lui Ximen Jinlong 
de aproape cinci sute de ori - presupun că întregul 
ţinut Gaomi din nord-est putea să audă vocea lui 
băieţică ăsta umflându-se-n pene. Pe latura din spate 
a scenei se afla tribuna, unde şase pupitre aduse de la 



şcoală fuseseră puse unul lângă altul formând o masă 
lungă, acoperită cu pânză roşie. în spatele ei se aflau 
şase bănci aduse tot de la şcoală, pe care şedeau 
demnitari de la judeţ sau de la comună îmbrăcaţi în 
uniforme albastre sau gri. Al cincilea numărând de la 
stânga purta o uniformă militară albită de la spălat: 
era un cadru de regiment transferat recent la munca 
civilă şi devenit responsabilul grupei de conducere cu 
privire la producţie din cadrul comitetului 
revoluţionar al provinciei. Primul din dreapta era 
secretarul filialei de partid a brigăzii din satul Ximen, 
Hong Taiyue, proaspăt bărbierit şi tuns şi care, ca să- 
şi ascundă chelia, purta un chipiu gri care le imita pe 
cele militare. Faţa îi scânteia roşiatică, semănând cu 
un lampâon de hârtie lăcuită în întunecimea nopţii. 
Presupun că tocmai visa vis frumos cum o să 
avanseze el în carieră, după modelul lui Chen 
Yonggui din Dazhai - Consiliul de Stat dacă avea să 
întemeieze un comandament ai creşterii din belşug a 
porcilor, cine ştie, poate că avea să-l transfere pe el să 
fie comandant adjunct. Demnitarii erau şi graşi şi 
slabi, dar feţele le erau toate îndreptate spre est, 
drept către soarele cel roşu, aşa că fiecare avea faţa 
luminată în roşu şi toţi îşi mijeau ochii. Unul gras şi 
negricios din rândul lor purta ochelari de soare - 
obiect care rar se vedea în vremurile acelea - şi ţinea 
o ţigară în colţul gurii, de s-ar fi zis că e o căpetenie 
de bandiţi. Ximen Jinlong şedea la o masă din partea 
din faţă a scenei, acoperită şi ea cu pânză roşie în 
acelaşi fel, şi îşi ţinea acolo cuvântarea; pe masă era 
aşezat un microfon înfăşurat în mătase roşie - în anii 



aceia, o jucărioară din asta ţinea de tehnica cea mai 
înaltă, şi la vederea ei pe oameni îi cuprindea teama. 
Mo Yan cel curios din fire găsise un prilej să ţopăie 
sus pe scenă şi să latre de două ori spre microfon, iar 
mai apoi lătratul lui se răspândise prin difuzoare, 
făcând livada de caişi să trepideze, extinzându-se 
până pe câmpia cea fără de margini şi amuzându-i pe 
oameni cu asupra de măsură. Băieţică ăla de Mo Yan 
a descris treaba asta într-una din povestirile lui. 
Toate acestea vor să spună că electricitatea care 
alimenta difuzoarele şi microfonul folosite pentru 
această şedinţă de lucru dedicată creşterii din belşug 
a porcilor nu venea de la stâlpii de înaltă tensiune ai 
statului, ci de la generatorul pus în funcţiune de 
motorul pe motorină al crescătoriei noastre din 
livada cu caişi. O curea de cauciuc cu formă circulară, 
lungă de cinci metri şi lată de douăzeci de centimetri, 
lega motorul pe motorină de generator, iar când 
primul se învârtea, se învârtea şi celălalt după el, 
astfel că electricitatea era produsă în flux continuu şi 
fără întrerupere. Fără doar şi poate, lucrul era Iară 
pereche de minunat, şi nu numai oamenii din sat, cu 
ascuţimea lor redusă a minţit, îl găseau uluitor, dar 
chiar şi eu, un porc cu o ascuţime a minţit atât de 
ieşită din comun, eram cuprins de o nedumerire fără 
margini. Chiar aşa, la urma urmei ce fel de jucărioară 
mai e şi curentul ăsta care nu se poate vedea? Cum e 
produs şi cum dispare? După ce lemnele ard, rămâne 
cenuşa, după ce digeri mâncarea, rămân 
excrementele; dar după curent? în ce se preface 
curentul? 



Vorbind despre asta, mi-am amintit cum a instalat 
Ximen Jinlong generatorul în cele două odăi ale casei 
durate din cărămizi roşii în coltul de sud-est al 
crescătoriei şi care se învecina cu un cais mare; 
muncea cu hărnicie în timpul zilei, iar seara rămânea 
treaz până târziu. Treaba fiind nespus de misterioasă 
şi subtilă, atrăgea foarte mulţi ţărani curioşi - 
aproape toate personajele pe care le-am pomenit mai 
înainte erau prezente, iar tartorul acela nesuferit de 
Mo Yan se înghesuia mereu cel mai în faţă şi nu 
numai că se uita, dar şi dădea din gură şi trăncănea 
mereu, stârnindu-i aversiunea lui Jinlong. De câteva 
ori, Huang Tong îl trăsese de urechi afară din cameră, 
dar în nicio jumătate de oră iar se înghesuia să ajungă 
el cel mai în faţă, unde îşi întindea capul înainte atât 
de mult, că saliva aproape îi picura pe dosul mâinilor 
pătate toate de ulei de motor ale lui Jinlong. 

Nu îndrăzneam să mă înghesui şi eu în cameră să 
mă uit la vânzoleală şi nici n-aveam cum să mă caţăr 
pe caisul ăla mare, pentru că javra aia de cais avea un 
trunchi de cam doi metri înălţime, tot lucios, iar 
ramurile, strânse toate laolaltă, îi creşteau în sus, de 
semănau cu nişte torţe, aşa cum se întâmplă la plopii 
albi din nord-vest. Cerul s-a milostivit însă de mine, 
pentru că în spatele acestei case se afla un mormânt 
uriaş în care era îngropat un câine credincios ce-şi 
dăduse viaţa ca să salveze de la moarte un copil. 
Câinele, un mascul negru, se aruncase în talazurile 
clocotitoare ale râului pe care se transportaseră odată 
grânele, ca să salveze o fetiţă căzută în apă; el, în 
schimb, îşi istovise puterile şi-şi pierduse viaţa. 



Stăteam pe mormântul câinelui cel negru exact în 
dreptul găurii pentru fereastră de la casa maşinăriilor 
- fiind o clădire construită cu zoreală, nu-i mai 
fixaseră ferestrele, aşa că nu-mi scăpa nimic din ce se 
petrecea înăuntru. Lampa cu gaz dinăuntru era 
luminoasă ca zăpada, în timp ce afară totul era un 
ghem de negreală. Era întocmai după cum spunea 
vorba, cu largă răspândire în vremurile acelea, despre 
lupta de clasă: „Inamicul e în locul luminat, noi în cel 
întunecat". Puteam aşadar să mă uit cum voiam eu, 
că doar eu îi vedeam pe ei, nu şi ei pe mine. L-am 
zărit pe Jin- long ba răsfoind manualul cel unsuros al 
maşinăriei, ba încruntând din sprâncene şi făcând 
socoteli cu un creion pe spaţiile albe dintr-un ziar 
vechi. Hong Taiyue şi-a scos o ţigară şi a aprins-o, a 
tras un fum, iar după aceea i-a vârât-o lui Jinlong în 
gură. Secretarul Hong respecta cunoaşterea, respecta 
talentul, era un cadru luminat cum nu erau mulţi în 
vremea aceea. Mai erau şi cele două surori Huang, 
care deseori îi ştergeau transpiraţia lui Jinlong. Am 
văzut cum tu, când Huang Hezuo îi ştergea 
transpiraţia lui Jinlong, rămâ- neai complet 
indiferent, însă ţi se umplea toată faţa de gelozie când 
Huang Huzhu făcea acelaşi lucru. Tu eşti un individ 
care nu-şi ştie lungul nasului, dar şi unul care 
îndrăzneşte să gândească şi să acţioneze; treburile de 
mai târziu au dovedit că pata albastră de pe faţă nu 
numai că nu ţi-a afectat puterea de seducţie asupra 
femeilor, ba chiar s-a transformat într-un fel de 
permis de a le seduce. în a doua jumătate a anilor 
’go, în capitala judeţului spunea aşa o baladă: 



Faţa-i de diavol, jumate albastră, 

Dar pentru ea, e floare în glastră. 

Nevasta a lăsat-o, a plecat făr-un ban, 

A fugit dregătorul cu iubita-n Chang’an. 

Nu pomenesc de asta ca să-mi bat joc de tine, eu îţi 
port cel mai adânc respect! Un subprefect plin de 
vrednicie, care să îndrăznească să plece fără măcar 
să-şi ia la revedere, să fugă cu iubita şi să trăiască 
muncind din greu de azi pe mâine nu mai e altul - tu 
eşti singurul pe lumea asta! 

Gata cu flecăreala! Maşinăria s-a terminat de 
instalat, iar generatorul experimental a fost un 
succes. în satul Ximen, Jinlong devenise al doilea om 
cu putere reală. Deşi prejudecăţile tale faţă de fratele 
tău vitreg sunt foarte profunde, ai avut şi tu parte de 
pe urma lui - ce, fără el, ajungeai tu şef de echipă la 
echipa de crescători? Şi dacă nu era el, mai pupai tu 
ocazia să pleci în toamna anului următor la fabrica de 
prelucrare a bumbacului şi să lucrezi acolo ca 
muncitor pe bază de contract? Şi, dacă nu era şansa 
de a lucra la fabrica de prelucrare a bumbacului ca 
muncitor pe bază de contract, ai mai fi avut tu mai 
apoi cariera de demnitar? Nu poţi să-i învinuieşti pe 
alţii că ai decăzut astăzi în halul ăsta, învi- nuieşte-te 
doar pe tine, învi nuieşte-te că n-ai fost în stare să fii 
stăpân peste sula aia a ta. Ei, de ce-oi mai fi vorbind 
eu de din astea? Din astea să scrie Mo Yan în 
romanele lui. 

Marea întrunire s-a desfăşurat conform 
programului şi toate au mers ca pe roate. După ce 
Jinlong a încheiat de prezentat experienţa sa 



avansată, demnitarul de la comandamentul pentru 
producţie al judeţului, cel îmbrăcat într-o uniformă 
militară veche, a rostit cuvântarea de încheiere. S-a 
dus vitejeşte în partea din faţă a scenei şi a început să 
vorbească în picioare, fără ceva scris, improvizând; 
mustea de talent, iar întreaga lui înfăţişare era ieşită 
din comun. Un om cu aspect de secretar s-a arcuit de 
şale şi a alergat din spatele scenei, îndreptând gâtul 
microfonului şi căutând pe cât cu putinţă să-l înalţe. 
Nu a izbutit să-l aducă la aceeaşi înălţime cu gura 
vorbitorului, dar, sub presiune cum era, i-a venit 
inspiraţia - a pus taburetul din spatele mesei pe 
aceasta, iar deasupra a aşezat microfonul. Flăcăul 
chiar avea mintea ageră, iar promovarea lui, mai bine 
de zece ani mai târziu, ca preşedinte al biroului 
consiliului judeţean a avut legătură directă cu asta. 
Cât ai bate din palme, glasul bubuitor al acestui fost 
comandant de regiment de la comandamentul pentru 
producţie s-a transmis în toate părţile ca un tunet 
rostogolindu-se-n cer. 

— Fiecare porc viu este un obuz lansat împotriva 
bastionului reacţionar al imperialiştilor, 
revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor... 

Demnitarul îşi agita pumnii, scoţând asemenea 
strigăte cu mare putere de instigare a maselor. Vocea 
şi acţiunile lui m-au făcut, pe mine, purcelul care 
văzuse multe şi ştia multe, să mă duc cu gândul la o 
scenă dintr-un film vestit. Bineînţeles că mă ducea 
gândul şi la altele - de pildă, dacă de-adevăratelea s- 
ar fi putut să te bage într-o ţeavă de tun şi să te 
lanseze, zburând prin aer te-ar fi luat ameţeala sau 



tremuriciul? Şi, în cazul unui porc gras, dacă avea să 
aterizeze deodată în fortăreaţa imperialiştilor, 
revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor, stricaţii ăia 
n-aveau să se bucure de nu se poate? 

Era deja trecut de zece dimineaţă, iar responsabilul 
acesta n-avea deloc de gând să se oprească din 
cuvântare. M-am uitat la cele două jeepuri de un 
verde ca iarba aflate la marginea locului de întrunire, 
unde doi şoferi cu mănuşi albe stăteau sprijiniţi 
dintr-o parte de cabine, unul fumând alene, celălalt 
uitându-se plictisit la ceas. Gradul de respectabilitate 
al unui jeep în acea vreme era cu mult peste cel al 
Mercedesului sau BMW-ului de astăzi, la fel cum 
gradul de respectabilitate al unui ceas de mână în 
acea vreme era cu mult peste cel al unui inel cu 
diamant de azi. Ceasul şoferului era scăldat în lumină 
de îţi lua ochii şi atrăgea privirile multor tineri. în 
spatele celor două jeepuri se aflau câteva sute de 
biciclete aşezate ordonat - în vremea aceea, bicicleta 
era vehiculul cadrelor de la nivelurile de bază, judeţ, 
comună şi sat, simbolizându-le statutul şi poziţia; 
mai bine de zece miliţieni cu puşca în mână 
formaseră o linie de apărare în semicerc, 
supraveghind aceste preţioase averi. 

— Trebuie să încălecăm pe maiestuosul vânt de 
răsărit al Marii 

Revoluţii Culturale şi să realizăm cele mai înalte 
directive ale măreţului nostru conducător, 
preşedintele Mao, cu privire la creşterea din belşug a 
porcilor, să învăţăm din experienţa avansată a satului 
Ximen şi să ridicăm munca de creştere a porcilor pe 



înălţimi politice... Conducătorul de la 
comandamentul pentru producţie îşi flutura braţele, 
făcând gesturi pline de vlagă, în timp ce cuvânta 
înfocat şi cu putere. La colţurile gurii îi atârna spumă 
lucitoare, de semăna cu un crab legat cu sfoară 
împletită din paie. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Diao Xiaosan de 
dincolo de perete, sculându-se cu capul şi mintea 
grele din culcuşul lui de pişat, înălţându-şi botul cel 
grosolan şi lung şi mijindu-şi ochii înroşiţi de alcool. 
N-aveam chef să-i dau un răspuns tăntălăului ăsta. 
Tăn- tălăul a căutat să-şi ridice picioarele din faţă şi 
să-şi pună bărbia peste perete ca să cerceteze cu 
privirea scena de afară, dar din cauza alcoolului îşi 
pierduse puterea de a-şi păstra echilibrul. De-abia ce 
s-a ridicat, că picioarele din spate i s-au şi înmuiat, 
iar corpul i-a căzut în rahat şi-n pişat. Individul ăsta 
care nu ştia cum e cu igiena îşi făcea nevoile în fiecare 
colţ al cocinii - chiar n-aveam noroc să am un porc 
atât de murdar drept vecin. Am văzut că pe cap era 
vopsit în alb, în timp ce colţii care i se răsfrângeau 
peste buze erau vopsiţi în galben, semănând cu dinţii 
de aur ai unui parvenit. 

Am zărit o umbră neagră şi alunecoasă 
înghesui ndu-se să iasă din rândul ascultătorilor - 
aceştia erau foarte mulţi, să zic că a fost „o mare 
întrunire cu zeci de mii de participanţi" ar fi exagerat, 
dar vreo patru-cinci mii de oameni tot erau; umbra s- 
a prelins până în dreptul celor două butoaie de 
porţelan de Boshan amplasate sub cai şi şi şi-a vârât 
capul într-unul. Mi-am dat seama că băieţică voia să 



bea apă cu zahăr, doar că aceasta fusese băută toată 
de oamenii veniţi la şedinţă. N-o băuseră pentru că le 
fusese sete, ci pentru zahăr. Pe vremea aceea era 
penurie de zahăr, substanţa asta dulce ca mierea se 
dădea pe cartelă, şi dacă apucai să mănânci o gură se 
chema că erai mai fericit decât eşti azi când faci 
dragoste cu femeia iubită. Conducătorii brigăzii din 
satul Ximen, pentru a-şi crea o imagine frumoasă în 
judeţ, convocaseră anume o întrunire cu toţi membrii 
comunei în care expuseseră aspectele cărora trebuia 
să li se acorde atenţie în timpul şedinţei de lucru: 
unul dintre acestea era că membrilor din sat ai 
comunei le era strict interzis, fie că era vorba de 
oameni mari, fie de copii, să se ducă la marginea 
butoaielor să bea apă cu zahăr. Dacă vreunul avea 
cutezanţa să încalce ordinul, i se scădeau o sută de 
puncte de muncă. Măscările celor din afara satului 
bătându-se pe apă cu zahăr m-au făcut să mă simt 
foarte ruşinat de obrazul lor. Eram şi mai mândru de 
nivelul ridicat al conştiinţei celor din satul Ximen, 
sau mai degrabă de capacitatea lor de a se controla. 
Deşi am văzut expresiile complexe din ochii multor 
săteni de la noi în timp ce-i iscodeau pe ceilalţi bând 
apă cu zahăr şi deşi le înţelegeam stările complexe 
din inimi când îi zăreau pe ceilalţi turnându-şi fără 
păsare apă cu zahăr, eram plin de stimă pentru ei: se 
ţinuseră, nu fusese uşor. 

Dar acum, în sfârşit, unul nu se mai putea ţine - 
nu-i nevoie să-i mai rostesc eu aici numele şi 
prenumele, că ai ghicit tu de cine e vorba. Era copilul 
cel mai lacom din istoria de o sută cincizeci de ani a 



satului Ximen, da, Mo Yan - maimuţa care şi-a pus 
pălărie şi face astăzi pe domnul. Ca un cal uscat de 
sete, băieţică ăsta şi-a aplecat jumătatea de sus a 
corpului peste butoi, nerăbdător să bea apa de pe 
fund, numai că gâtul îi era prea scurt şi butoiul prea 
adânc; atunci a găsit un linguroi alb de fier, s-a căznit 
să încline vasul într-o parte cu un singur braţ, făcând 
apa rămasă înăuntru să se strângă toată într-o parte, 
iar după aceea a întins linguroiul ca să-l ia cu el. De 
cum a dat drumul la mână, vasul cel mare şi-a 
recăpătat greoi poziţia iniţială, iar după felul în care 
ţinea, cu cea mai mare grijă, linguroiul, mi-am dat 
seama că rostuise ceva. A ridicat linguroiul până la 
marginile gurii, sau poate s-a apropiat cu gura de 
marginile linguroiului, iar după aceea şi-a înălţat 
gâtul cu încetul. După expresia de pe faţa lui, mi-am 
dat seama că, dând de gustul zahărului, trăise 
dulceaţa vieţii preţ de o clipă. A ras ultima picătură 
de apă cu zahăr din vas cu linguroiul lui, care zgârâia 
fundul grosier al vasului slobozind un hârâit care mă 
făcea să-mi scrâşnesc dinţii. Era un zgomot care-ţi 
înţepa urechile mai rău decât megafoanele şi care îmi 
muncea rău nervii - trăgeam nădejde să vină cineva 
să pună capăt acţiunilor prin care băieţică ăsta făcea 
satul Ximen să-şi piardă obrazul, pentru că, dacă mai 
continua aşa câteva minute, era cu putinţă să cad jos 
din pom. Am auzit mulţi porci alarmându-se de la 
zgomotul acela şi strigând pâcloşi şi mahmuri: „Nu 
mai zgâria, nu mai zgâria, ne omori!“ Băieţică ăla a 
pus la pământ butoaiele şi s-a strecurat într-unul 
dintre ele - să fi lins cu limba fundul vasului? Se 



cheamă minune adevărată să fii lacom intr-un 
asemenea hal. într-un sfârşit, s-a ridicat pe picioare 
afară din vas şi eu am văzut cum îi scânteiau hainele 
cele rupte şi-am adulmecat şi mirosul dulceag pe 
care-1 răspândea corpul lui. Dacă ar fi fost primăvară, 
albinele sau poate fluturii ar fi dansat în aer în jurul 
lui, însă era început de iarnă, nu s-au arătat nici 
albinele şi nici fluturii, şi doar mai bine de zece muşte 
dolofane s-au pus să zboare bâzâind pe lângă el - 
două chiar s-au coborât pe părul lui murdar şi 
încâlcit precum pâslă ferfeniţită. 

— Cu ardoare înzecită şi străduinţe însutite, trebuie 
să facem cunoscută experienţa avansată a satului 
Ximen, în fiecare comună şi în fiecare brigadă trebuie 
ca cei din frunte personal să îi acorde toată atenţia, 
iar organizaţiile muncitoreşti, de tineret, de femei şi 
de mase trebuie să conlucreze din toate puterile. 
Trebuie întinsă şi mai tare coarda luptei de clasă şi 
întărit controlul şi supravegherea moşierilor, 
chiaburilor, contrarevoluţionarilor, elementelor rele 
şi a celor de dreapta şi trebuie cu deosebire să ne 
arătăm precauţi faţă activităţile distructive ale 
duşmanilor de clasă ascunşi... 

Cu o expresie fericită pe faţă şi fluierând, Mo Yan 
s-a pornit zdruncinându-se către cele două camere cu 
maşinării. Atenţia mi-a fost atrasă de el şi l-am 
urmărit cu privirea. L-am văzut cum intră în odaia 
unde motorul pe motorină se învârtea iute ca vântul, 
iar cuiul de fier de la îmbucătura curelei de 
transmisie se freca cu volanta scoţând un ţăcănit cu 
un ritm limpede. Electricitatea de aici se năştea, iar 



după aceea grăbea spre megafoane ca să-şi facă 
treaba: 

— Gestionarii de la fiecare brigadă trebuie să 
controleze cu stricteţe administrarea şi utilizarea 
pesticidelor şi să-i împiedice pe duşmanii de clasă să 
le fure ca să otrăvească cu ele furajul porcilor... 

Jiao al doilea, care era de serviciu la paza 
maşinăriilor, se cocea la soare dormind lângă zid, 
fapt care i-a permis lui Mo Yan să-şi pună în aplicare 
planul distructiv. Şi-a desfăcut cureaua, şi-a dat jos 
până sub buci nădragii cei rupţi, şi-a prins scula cu 
amândouă mâinile - până în acest moment, tot nu 
ghicisem ce avea de gând să facă băieţică ăla -, a 
ţintit cureaua de transmisie care se învârtea iute ca 
vântul, şi un şuvoi de urină albă şi luminoasă a căzut 
peste ea. Cu un zgomot ciudat, cureaua a căzut la 
pământ, ca un uriaş piton mort. Megafoanele au 
amuţit deodată. Motorul pe motorină se învârtea în 
gol, scoţând un zbârnâit strident şi răsunător. Locul 
de întrunire, dimpreună cu cele câteva mii de 
ascultători, parcă s-a scufundat dintr-odată pe fundul 
unui râu. Vocea cu care demnitarul îşi ţinea 
cuvântarea s-a slăbit şi s-a făcut monotonă, 
semănând cu bolborositul unui peşte care se 
transmite în sus de pe fundul apei. Treaba era de 
natură să strice mult peisajul, aşa că l-am văzut pe 
Hong Taiyue sculându-se şi l-am văzut şi pe Jinlong 
ridicându-se din mulţime şi luând-o la fugă cu paşi 
mari către casa maşinăriilor. Ştiam că Mo Yan a dat 
de mare bucluc şi că-1 aşteaptă o papară zdravănă. 

Mo Yan cel care dăduse de bucluc nu ştia că trebuie 



să se ferească şi stătea ca prostul în faţa curelei de 
transmisie, cu o expresie foarte confuză întipărită pe 
faţă. Presupun că băieţică stătea să cugete cum 
anume doar puţină urină făcuse cureaua să cadă aşa 
deodată la pământ. Ximen Jinlong a intrat în fugă în 
casa maşinăriilor, şi primul lucru pe care l-a făcut a 
fost să-i ardă o palmă lui Mo Yan peste creştet; al 
doilea a fost să-i dea un picior în fund, în timp ce al 
treilea a fost să se îndoaie de şale şi să apuce cureaua, 
să o atârne de rotorul generatorului, iar după aceea 
să o tragă, să o întindă şi să-i atârne celălalt capăt de 
volanta motorului pe motorină. Părea că a atârnat-o 
bine, dar când a dat drumul la mână, iar a căzut. 
Pricina pentru care nu putea să stea atârnată avea de- 
a face cu urina aceea pusă să facă tămbălău şi 
stricăciune a lui Mo Yan. Jinlong a apăsat cu un fier 
cureaua la locul ei, fa- când-o să nu mai aibă cum să 
cadă, iar după aceea s-a aplecat de şale şi-a proptit o 
bucată de ceară neagră şi lucioasă de ea: cureaua se 
învârtea, ceara se micşora tocindu-se de ea, şi astfel 
cureaua şi-a dobândit forţa de frecare şi într-un 
sfârşit n-a mai căzut. Jinlong l-a dojenit apoi pe Mo 
Yan: 

— Cine te-a pus să faci una ca asta? 

— Nimeni, eu am făcut. 

— Şi de ce-ai vrut să faci aşa? 

— Voiam să-i scad curelii din fierbinţeală... 

în urma întreruperii curentului de la megafoane, 
starea de spirit a conducătorului de la 
comandamentul pentru producţie a fost afectată, aşa 
că omul şi-a încheiat zorit cuvântarea. După ceva 



încâlceală, frumoasa învăţătoare de la şcoala primară 
din satul Ximen, Jin Meili, s-a suit pe scenă ca să 
anunţe programul artistic. într-o limbă comună nu 
foarte standard, dar foarte proaspătă şi plăcută, a 
declarat către spectatorii de la picioarele terasei şi, 
mai important, către cei mai bine de zece demnitari 
care se mutaseră la marginile scenei: „începe 
reprezentaţia artistică a echipei de propagandă 
pentru gândirea Mao Zedong din şcoala primară a 
satului Ximen!“ Curentul mergea deja în acest 
moment, iar din megafoane se auzeau deseori 
scârtâituri ascuţite ca cele scoase de sula de cusut - 
se înălţau drept în înaltul cerului, de parcă ar fi vrut 
să străpungă de moarte păsărelele care zburau prin 
aer. Cu prilejul reprezentaţiei de astăzi, profesoara 
Jin Meili îşi tăiase părul cel lung prins în coadă şi-şi 
făcuse o pieptănătură foarte răspândită în acele 
vremuri, „Ke Xiang“, părând astfel şi mai plină de 
bravură şi eroism, mai destoinică şi mai frumoasă. I- 
am zărit pe demnitarii de pe cele două părţi ale scenei 
cum toţi îşi aruncă privirile asupra ei. Unii îi fixau cu 
privirea capul, alţii talia, în timp ce primul secretar al 
comunei Calea Laptelui, Cheng Zhengnan, îi ţintuia 
într-una fundul. Zece ani mai târziu, după greutăţi şi 
necazuri nespus de multe, Jin Meili avea în sfârşit să 
devină soţia lui Cheng 

Zhengnan, în acel moment secretarul comitetului 
politic şi judiciar al judeţului; diferenţa de vârstă 
între ei era de douăzeci şi şase de ani, lucru primit cu 
multă dezaprobare pe atunci. Astăzi nimeni nu mai 
dezaprobă însă aşa ceva. 




După ce învăţătoarea Jin a anunţat programul, s-a 
retras pe o latură a scenei, unde era aşezat un scaun 
dinainte pregătit pentru ea; pe scaun se afla un 
acordeon foarte frumos, al cărui email lumina 
scânteietor sub razele soarelui. Lângă scaun stătea în 
picioare Ma Liangcai, care ţinea în mână un flaut de 
bambus şi avea o expresie deosebit de solemnă, 
învăţătoarea Jin şi-a trecut curelele acordeonului pe 
după umeri şi s-a aşezat liniştită pe locul ei. 
Acordeonul s-a deschis, iscând o muzică magnifică: 
în acelaşi timp, flautul lui Ma Liangcai a slobozit şi el 
sunete minunate, clare şi melodioase, voioase şi aţâţ 
de pătrunzătoare că păreau că străpung norii şi 
sfarmă pietrele. După ce au isprăvit de cântat un mic 
preludiu, o turmă de purceluşi graşi revoluţionari, 
călcând pe picioruţele lor scurte şi grăsuţe şi purtând 
toţi şorţuri roşii pe care era brodat cu galben semnul 
„credinţă", au ţopăit sus pe scenă, care de-a dura, 
care târâş-grăpiş. Erau toţi purceluşi băieţi, şi 
prostănaci şi fără minte, guiţând şi ţipând bezmetic, 
lipsiţi de orice judecată, fără profunzime, şi în mare 
nevoie de un personaj principal care să-i conducă. 
Atunci, purceluşa numită Roşie-toată, încălţată în 
pantofiori roşii, s-a suit pe scenă făcând tumbe. 
Mama acestei fetiţe era o tânără şcolită din Qingdao 
cu preaplin de celule artistice, aşa că şi ea avea o bază 
genetică bună, învăţa pe dată orice îşi propunea. 
Intrarea ei pe scenă a stârnit un ropot de aplauze, pe 
când prezenţa turmei de purceluşi atrăsese doar un 
val de zâmbete şui. Pe mine însă, uitându-mă la 
turma de purceluşi, mă cuprindea o veselie fără 



pereche - din vechime până azi, nu mai existase 
niciodată un porc care să se suie pe o scenă 
omenească, acesta era un punct de cotitură istoric, o 
onoare şi o mândrie pentru noi, porcii. Din acest 
motiv, am ridicat una din copitele mele din faţă, din 
pom de-acolo de unde stăteam, şi i-am transmis de 
departe lui Jin Meili, care concepuse acest dans, 
salutul meu revoluţionar! Voiam să îl salut şi pe Ma 
Liangcai, fără doar şi poate cânta bine din flaut. 
Voiam să o salut şi pe mama micuţei Roşie-toată, se 
măritase cu un ţăran şi dăduse naştere unei urmaşe 
excepţionale, 

1 

lucru demn de tot respectul: demn de tot respectul 
era faptul că îi dăduse moştenire genele ei pentru 
dans, dar şi mai demn de tot respectul era că şedea 
acum în spatele scenei oferi ndu-i fetiţei ei 
acompaniament vocal. Era o mezzo-soprană plină de 
forţă şi dulceaţă - băieţică ăla de Mo Yan a scris mai 
târziu într-un roman că avea voce de alto, ceea ce a 
stârnit batjocura multora care se pricep la muzică -, 
iar când vocea îi ieşea din gâtlej, dansa prin aer ca o 
panglică grea de mătase multicoloră: „... Suntem 
purceluşi roşii revoluţionari, mergem din Gaomi în 
Tian’anmen“; versuri ca acestea sunt clar nepotrivite 
când le privim cu ochii de astăzi, dar pe atunci erau 
cu totul şi cu totul normale. Spectacolul acesta al 
şcolii primare din satul nostru, Ximen, a participat la 
spectacolul trupelor din întregul judeţ şi a obţinut 
trofeul pentru cea mai frumoasă reprezentaţie: trupa 
noastră de actori purceluşi a fost primită de 



conducătorul cel mai sus pus din zona Changwei, 
secretarul Lu, iar o poză cu secretarul Lu 
îmbrăţişând-o pe purceluşa Roşie-toată a fost 
publicată în ziarul provinciei. Aceasta ţine de istorie, 
iar istoria nu trebuie deformată. Purceluşa mergea 
acum în mâini pe scenă, picioarele încălţate în 
pantofiori roşii erau ridicate sus de tot şi băteau fără 
întrerupere ritmul. Toţi oamenii aplaudau plini de 
căldură, iar pe scenă, precum şi la picioarele acesteia, 
domnea un entuziasm nemărginit... 

După ce reprezentaţia s-a încheiat cu succes, a 
urmat vizita. Spectacolul copiilor se încheiase, acum 
venise rândul lu băiatu la spectacol. Ca să spun drept, 
de când mă reîntorsesem la viaţă ca porc, Jinlong nu¬ 
mi era indiferent - deşi între noi nu mai era relaţia 
specială de la tată la fiu de mulţi ani înainte, voiam 
totuşi să mă prezint bine, să aduc veselie în inima 
conducătorilor şi să-i sporesc strălucirea lui Jinlong. 

Mi-am mişcat un pic corpul şi mi-am simţit capul 
ameţit, ochii împăienjeniţi şi urechile zumzăind pe 
dinăuntru. De-abia mai bine de zece ani mai târziu, 
când mă întâlneam cu fraţii şi surorile mele de neam 
câinesc în piaţa Tianhua din capitala judeţului şi 
organizam party-uri magnifice la lumina lunii la care 
beam rachiu Wuliangye de Sichuan, maotai din 
Guizhou, coniac franţuzesc şi whisky englezesc, am 
priceput eu odată pe neaşteptate pricina pentru care 
în acel an, în ziua în care a avut loc şedinţa de lucm 
cu privire la creşterea din belşug a porcilor, pe mine 
mă durea capul, aveam ochii împăienjeniţi şi urechile 
îmi ţiuiau. N-a fost deloc vorba că nu ţineam eu 



îndeajuns la băutură, a fost nenorocirea provocată de 
rachiul ăla de cartofi dulci de calitate proastă! 
Desigur, trebuie şi să recunosc că, deşi oamenii deja 
nu mai ştiau de moralitate în vremurile acelea, încă 
nu se înrăiseră până la a amesteca spirt industrial în 
rachiu şi a le face rău celorlalţi. După cum avea mai 
apoi să însumeze lucrurile, pe vremea când mă 
întorsesem iar pe lume, drept câine, prietenul meu, 
ciobănescul german care păzea poarta camerei de 
oaspeţi a primăriei, care văzuse multe şi ştia multe şi 
care era mare meşter la vorbe: „Oamenii din anii ’so 
au fost în mare parte neprihăniţi, cei din anii ’6o 
deosebit de fanatici, cei din anii ’jo cam laşi, cei din 
anii ’8o puşi să-i măsoare pe alţii şi să le cântărească 
vorbele, iar cei din anii ’go extrem de răi“. Te rog să 
mă ierţi că mă grăbesc mereu să vorbesc mai înainte 
despre lucrurile care s-au petrecut mai târziu, ăsta e 
un truc folosit în mod obişnuit de băieţică ăla de Mo 
Yan, care, din neatenţie, m-a influenţat şi pe mine. 

Mo Yan ştia şi el că săvârşise o greşeală gravă, aşa 
că stătea cuminte în casa maşinăriilor, aşteptând ca 
Jinlong să vină să-l pedepsească. După ce Jiao al 
Doilea, de pază la maşinării, se trezise din somn, l-a 
zărit pe Mo Yan stând acolo şi-a deschis gura să-l 
ocărască: 

— Javră mică ce eşti, de ce stai tu pe-aici, ai? Ai de 
gând să faci vreo stricăciune? 

— Jinlong m-a pus să stau aici! a răspuns Mo Yan 
plin de curajul celui ce se ştie cu dreptatea de partea 
lui. 

— Ce mă iei pe mine cu Jinlong, ăla nu face nici cât 



scula din nădragii mei! a zis cu mare înfumurare 
Jiao. 

— Bine, a rostit Mo Yan, atunci mă duc să-i spun. 

— întoarce-te aici! Jiao a întins mâna şi l-a înhăţat 
pe Mo Yan de guler, trăgându-1 înapoi, acţiune în 
timpul căreia cei trei nasturi de la haina ruptă a 
acestuia au dispărut fără urmă. Haina s-a desfăcut, 
lăsând la iveală o burtă ca o ulcică de lut. 

— Dacă-ndrăzneşti să vorbeşti cu el, îţi fac felul! 
Jiao al Doilea şi-a încleştat pumnii şi i i-a legănat lui 
Mo Yan prin faţă. 

— Dacă vrei să nu vorbesc, trebuie să-mi faci felul! 
a zis acesta fără să dea nici cel mai mic semn de 
slăbiciune. 

Dă-i în mă-sa şi pe Jiao al Doilea şi pe Mo Yan, 
amândoi sunt marfa de mâna a doua de la noi din sat, 
lasă-i acolo în camerele cu maşinării să facă tărăboi. 
Acum, maiestuosul grup de vizitatori a ajuns deja, 
sub conducerea lui Jinlong, în faţa cocinii mele. Fără 
ca Jinlong să mai trebuiască să deschidă gura şi să 
prezinte lucrurile, vizitatorii s-au înveselit. Se 
obişnuiseră deja cu porcii întinşi la pământ, dar nu 
văzuseră niciunul care să stea trântit într-un pom; 
văzuseră multe lozinci roşii scrise pe pereţi, dar nu 
văzuseră absolut niciuna scrisă pe burta unui porc. 
Cadrele de la judeţ şi de la comună râdeau în hohote, 
iar în spatele lor cadrele de la marea brigadă de 
producţie le ţineau isonul prosteşte. Responsabilul de 
la comandamentul pentru producţie, cel îmbrăcat în 
uniforma militară cea veche, m-a ţintuit cu privirea şi 
l-a întrebat pe Jinlong: 




— S-a căţărat singur acolo? 

— Da, singur. 

— Poţi să-l pui să ne arate? a rostit responsabilul. 
Adică să-l pui să se dea jos şi după aceea să se caţere 
la loc? 

— Este destul de dificil, dar am să-mi dau toată 
silinţa să încerc. Porcul acesta are o ascuţime a minţit 
ieşită din comun, iar copitele şi picioarele le are 
foarte robuste, doar că e căpăţânos din fire - de 
obicei o ţine pe a lui şi nu-i place să asculte de 
porunca oamenilor. 

Jinlong mi-a împuns uşurel căpăţâna cu o ramură 
şi pe un ton plin de tandreţe şi de spirit de negociere 
mi-a zis: 

— Purcelule Al Şaişpelea, trezeşte-te, nu mai 
dormi, coboară din pom să te uşurezi niţel! 

Evident, voia să le demonstrez demnitarilor 
îndemânarea mea unică legată de suitul în copaci, 
însă îmi zisese să cobor ca să mă uşurez; o asemenea 
minciună pe faţă tare mi-a umplut inima de tristeţe, 
deşi pricepeam desigur şi adânca lui iubire şi 
preocupare. O să-i dau satisfacţie, dar nu pot să-mi 
las supus capul în jos şi să-mi pleoştesc urechile, nu 
pot să fac orice mă instruieşte el să fac, pentru că aşa 
n-aş mai fi un porc cu personalitate, ci un pekinez 
care se dă de-a rostogolul în toate părţile ca să se 
pună bine cu stăpânul. Am plescăit de câteva ori din 
limbă, am scos un căscat prelung, mi-am dat ochii 
peste cap, m-am întins leneş şi-am stârnit o mare de 
râsete şi comentarii: „Aah, cum să fie ăsta porc, e om 
de-a dreptul, pe toate ştie să le facă!“ Prostănăcilor, 



voi credeţi că eu nu vă pricep vorba? Băiatu înţelege 
vorba din Gaomi, vorba din munţii Yimeng şi vorba 
din Qingdao, băiatu a mai învăţat din gura tinerei 
şcolite din Qingdao care îşi făcea iluzii că într-o bună 
zi o să plece din ţară să înveţe în străini şi mai bine de 
zece propoziţii în spaniolă! Am zbierat tare o 
propoziţie în spaniolă şi a încremenit sufletul în 
tâmpiţii ăia, care însă după aceea s-au pus să râdă în 
hohote. Las’ că vă dau eu de râs, să muriţi de atâta 
râs, să faceţi poporului economie la grâne. N-aţi vrut 
să mă cobor din pom ca să mă uşurez? Nu-i nevoie să 
cobori din pom pentru asta, dacă stai sus, te pişi 
departe. Ca să fac o glumă plină de răutate, mi-am 
schimbat excelenta obişnuinţă igienică de a urina 
într-un loc prestabilit şi, stând aşa trântit confortabil 
în pom, am slobozit urina reţinută mult timp, când 
rapid, când lent, când grosier, când cu fineţe. 
Prostănacii râdeau tare şi Iară oprire. Mi-am rotunjit 
ochii la ei şi le-am zis serios de parcă citeam din 
scriptură: „De ce râdeţi? Fiţi mai serioşi! Eu sunt un 
obuz lansat împotriva bastionului reacţionar al 
imperialiştilor, revizioniştilor şi 

contrarevoluţionarilor, iar dacă obuzul se pişă, 
înseamnă că praful de pulbere dinăuntru s-a umezit: 
iar vouă vă mai arde de râs!“ Turma aia de prostănaci 
pesemne că mi-a înţeles vorbele, pentru că fiecare 
râdea de se prăpădea, râdea de nu mai putea. Cadrul 
cel important îmbrăcat în uniforma militară cea 
veche s-a schimbat şi el la faţă, iar chipul lui ca tabla 
s-a spart în cioburi-cioburi de zâmbet, de parcă i-ar fi 
fost presărat cu un strat de tărâţe aurii. A spus 



arătând spre mine: 

— Chiar e un porc bun, ar trebui să-i dăm o 
medalie de aur! 

Am fost întotdeauna nepăsător faţă de faimă şi 
câştiguri, dar o asemenea măgulire ieşită din gura 
unui înalt demnitar tot m-a făcut să mă fudulesc de 
să uit de mine, aşa că m-am hotărât să iau învăţătură 
de la purceluşa Roşie-toată, care mersese în mâini pe 
scenă; aici, pe ramurile tremurătoare ale caisului, să 
stai în cap era o mişcare de mare dificultate, însă 
odată izbutită, sigur avea să creeze senzaţie. Am 
apucat ferm cu picioarele din faţă crăcana caisului, 
mi-am ridicat picioarele din spate, mi-am răsucit 
fundul în sus şi mi-am lăsat capul în jos, prins între 
două crengi. N-aveam însă îndeajunsă putere, 
mâncasem prea mult de dimineaţă şi burta mi-era 
grea. Am apăsat cu putere crăcana, făcând-o să se 
mişte şi să se scuture, cu gândul să mă folosesc de 
puterea ei pentru a îndeplini această mişcare extrem 
de dificilă. Bine, sus! Am zărit pământul, picioarele 
din faţă îndurau o presiune enormă, tot sângele din 
corp mi-a năvălit în căpăţână, ochii au început să mă 
doară de parcă ar fi vrut să iasă din orbite, continuă, 
continuă zece secunde şi se cheamă că ai câştigat! Am 
auzit un ropot de aplauze, ştiam că izbutisem. Din 
nefericire însă, copita din stânga mi-a alunecat, mi- 
am pierdut echilibrul, privirea mi s-a întunecat şi mi- 
am simţit capul izbindu-se de ceva tare şi scoţând un 
sunet înăbuşit. Mai apoi am leşinat. 

Fir-ar mama ei, nenorocirea asta a fost toată 
provocată de rachiul ăla de calitate proastă! 



CAPITOLUL 26 


Din invidie, Diao Xiaosan dărâmă cocina; Lan 
Jinlongface plan iscusit pentru a trece iarna cea grea 

Iarna anului 1972 a fost pentru porcii Crescătoriei 
din livada de caişi o adevărată încercare pe viaţă şi pe 
moarte. Deşi în urma şedinţei de lucru cu privire la 
creşterea porcilor, de la judeţ se alocaseră două tone 
de grâne furajere ca încurajare şi recompensă pentru 
brigada din satul Ximen, ceea ce s-a trimis de la judeţ 
au fost doar cifre. într-un târziu, la presiunea 
comitetului revoluţionar al comunei populare, de 
realizarea concretă a transferului s-a ocupat 
preşedintele biroului de gestiune a grânelor de la 
comună, un om numit Jin Rensong şi poreclit, pentru 
că îi plăcea la nebunie să mănânce carne de şobolan, 
Jin Şobolanul. Acest şobolan de preşedinte a trimis la 
crescătoria noastră drept marfă de primă calitate sorg 
şi cartofi dulci mucegăiţi puşi ani de zile la păstrare în 
colţurile magaziilor şi făcând reducere mare şi în ce 
priveşte cantitatea. în acest lot de furaje mucegăite 
trebuie să se fi aflat mestecată o tonă de căcăreze de 
şobolan, care au învăluit întreaga iarnă crescătoria 
noastră din livada de caişi într-o împuţiciune cu totul 
aparte. într-adevăr, înainte şi după şedinţa de lucru 
dedicată creşterii porcilor am mâncat bunătăţi şi-am 
băut pe alese, ducând o bucată de vreme viaţa 
decadentă a burghezo-moşierimii. Dar la nicio lună 



după şedinţă, grânarele brigăzii în repetate rânduri 
au solicitat ajutor de urgenţă, în timp ce vremea se 
răcea pe zi ce trecea - zăpada cea în aparenţă atât de 
romantică a adus cu ea un frig care te pătrundea până 
la oase, iar noi am fost prinşi sub apăsarea îndoită a 
frigului şi foamei. 

Zăpada din acel an a fost formidabil de mare - nu 
că exagerez eu acum anume, ci chiar aşa s-a 
întâmplat. Există înregistrări la biroul meteorologic, 
există consemnări în analele judeţului, iar Mo Yan se 
referă şi el la asta în romanul lui intitulat Cronica 
creşterii porcilor. 

Lui Mo Yan i-a plăcut de mic să amăgească 
oamenii cu vorbe înşelătoare, iar în cuvintele pe care 
le pune în cărţile lui se amestecă şi mai mult 
adevăratele cu falsele, de nu poţi să nu te încrezi în 
ele, dar nici nu poţi să te încrezi cu totul. Timpurile şi 
locurile din Cronica creşterii porcilor sunt reale, 
scenele legate de zăpadă sunt şi ele adevărate, însă 
numărul porcilor şi originea acestora sunt deformate 
faţă de realitate. Era evident că porcii veniseră din 
Munţii Yimeng, dar el a scris că veneau din Munţii 
Wulian; era evident că erau 1 057 de porci, dar el a 
scris de 900 şi ceva. Acestea sunt însă detalii cu totul 
minore, nu trebuie musai să ne punem cu el pentru 
vorbele scrise într-un roman de un romancier. 

Deşi îi dispreţuiam din adâncul sufletului meu pe 
porcii din munţii Yimeng, iar faptul că îmi erau 
semeni era o umilinţă, în fond eram totuşi din aceeaşi 
specie, iar „Vulpea-i întristată când moare leul, 
făpturile plâng când le piere felul“. Porcii din munţii 



Yimeng şi-au găsit pieirea iute unul după altul, 
învăluind ferma din livada de caişi într-o atmosferă 
tragică şi grea. Pentru a-mi păstra forţele şi a micşora 
pierderile de căldură din corp, în acele vremuri îmi 
rărisem ieşirile nocturne. Am încropit laolaltă cu 
ghearele la colţul zidului frunzele care se făcuseră 
bucăţi după ce-mi slujiseră atâta vreme drept culcuş, 
precum şi ierburile uscate prefăcute în pulbere, 
lăsând pe pământ dâră după dâră de copite, 
asemenea unui model de plasă migălos împletită. M- 
am întins în mijlocul acestei grămezi de ierburi 
mărunte şi frunze putrezite, mi-am sprijinit obrajii în 
copitele din faţă, am privit zăpada cea mare care 
plutea multă şi alandala, am adulmecat odoarea 
răcoroasă care apare anume atunci când ninge, iar 
inima mi-a fost scăldată de valuri-valuri de întristare. 
Ca să spun cinstit, nu eram un porc cu aplecări spre 
melancolie, dispoziţia mea era mai degrabă spre 
carnavalesc, iar mintea mă ducea spre ridicare-n 
revoltă; în mare măsură, îmi lipsea sentimentalismul 
plângăcios mic-burghez. 

Vântul de iarnă vâjâia, gheaţa cea groasă de pe râu 
se crăpa şi isca zgomote care speriau cerul şi mişcau 
pământul din loc, bang! bang! bang! bang! ca 
destinul bătând la uşă în adâncul nopţii. Zăpada 
strânsă în faţa cocinii aproape că se unise cu ramurile 
încovoiate de zăpadă ale caişilor, iar în livadă răsuna 
deseori sunetul clar şi melodios al crăcilor 
frângându-se sub apăsarea zăpezii strânse pe ele; în 
urma acestui sunet clar şi melodios, întotdeauna 
venea un val de sunete înăbuşite, pe care le scotea 



zăpada de pe crăci prăbuşindu-se şi ea la pământ. în 
întunecimea nopţii, cât cuprindeam eu cu ochii era o 
întindere nesfârşită de alb. Din cauza lipsurilor de 
motorină, deja se pusese capăt producerii de 
electricitate, aşa că şi dacă smuceam de firul de la bec 
să-l rup, tot nu puteam să mă aleg nici măcar cu un 
fir de lumină. Asemenea nopţi întunecoase acoperite 
de zăpadă ar fi trebuit să fie un mediu din care se 
nasc poveştile pentru copii, să fie un moment în care 
se nasc vise, însă foamea şi frigul făceau bucăţi şi 
poveştile, şi visele. Trebuie să spun cu toată 
sinceritatea că şi atunci când lipsa furajelor pentru 
porci a fost cea mai serioasă, iar porcii din munţii 
Yimeng de-abia ce-şi duceau zilele cu frunze 
descompuse şi coji de seminţe de bumbac cumpărate 
de la fabrica de prelucrare a bumbacului, Ximen 
Jinlong se asigura ca în furajul meu o proporţie de 
unul la patru să fie material de calitate - bineînţeles 
că şi materialul ăla de calitate era format tot numai 
din cartofi dulci mucegăiţi, dar tot era mai bun decât 
vrejurile de fasole şi cojile seminţelor de bumbac. 

Stăteam întins, îndurând amarul nopţilor celor 
îndelungate, uneori în vis, alteori în realitate. Pe cer 
se iveau din când în când câteva stele, iar lumina lor 
scăpărătoare semăna cu diamantele de la pieptul 
reginelor. Nu aveam cum să am somnul tihnit, pentru 
că sunetele porcilor din munţii Yimeng zbătându-se 
la hotarul dintre viaţă şi moarte mă umpleau de o 
dezolare fără pereche. 

Când îmi îndreptau gândul spre lucrurile din 
trecut, ochii mi se umpleau de lacrimi care, ajunse în 



părul de pe obraji, într-o clipă şi îngheţau, 
prefăcându-se-n perle. Diao Xiaosan cel de dincolo 
de perete se văita şi el amarnic, bucurându-se acum 
de relele roade ale lipsei lui de igienă. în culcuşul lui 
nu mai era niciun locşor uscat, şi peste tot erau 
grămăjoare îngheţate formate din căcăreze şi urină. 
Hăulea alergând prin cocină, scotea urlete ca de lup, 
răspunzându-şi în depărtare cu hăulitul lupilor 
adevăraţi din pustietate. Blestema iară încetare cu 
voce ridicată, blestema nedreptatea de pe lumea asta, 
iar de fiecare dată când se dădea mâncarea, îl auzeam 
dând drumul unoi şuvoi de înjurături. îl ocăra pe 
Hong Taiyue, îl ocăra pe Ximen Jinlong, îl ocăra pe 
Lan Jiefang şi şi mai mult o ocăra pe cea anume 
însărcinată cu hrana noastră, pe Bai - adică pe 
Xing’er, văduva lui Ximen Nao, moşierul samavolnic 
de mult ajuns una cu pământul. Bai aducea mereu cu 
cobiliţa două căldări de furaje ca să ne hrănească. 
Mergea şovăielnic cu picioarele ei mici pe poteca pe 
care zăpada se prefăcuse în gheaţă, iar trupul 
îmbrăcat într-o haină căptuşită stricată îi fremăta tot 
prin mijlocul nămeţilor. Pe cap avea un şal albastru, 
iar aerul cald care-i ţâşnea pe gură şi pe nas i se 
prefăcea în brumă pe sprâncene şi păr. Mâinile îi 
erau aspre şi aveau pielea crăpată, semănând cu nişte 
lemne arse şi uscate. Când venea cu cobiliţa, se 
folosea de linguroiul cel lung din mână ca de un 
baston. Căldura care se răspândea din căldări era 
slabă, mirosul răzbătând în schimb vijelios. Pornind 
de la el, puteai distinge clar calitatea furajului, 
întotdeauna căldarea din faţă era plină cu mâncarea 



mea, iar cea din spate cu mâncarea lui Diao Xiaosan. 

Bai punea jos cobiliţa, mătura la o parte cu 
linguroiul zăpada groasă-groasă strânsă pe zidul de 
pământ, iar după aceea se întindea înăuntm şi-mi 
curăţa troaca. Apoi ridica cu amândouă mâinile şi cu 
efort căldarea şi, de dincolo de zid, îmi răsturna în 
troacă furajul cel negru. în aceste clipe, eu nu mă 
puteam niciodată ţine să nu înhaţ mâncarea, cu aşa 
nerăbdare că mâncarea cea lipicioasă îmi cădea pe 
cap sau pe urechi - o dădea ea după aceea la o parte 
de acolo şi de pe creştetul capului cu linguroiul. 
Mâncarea nu era deloc gustoasă şi mai ales nu putea 
fi mestecată prea mult, pentru că dacă făceai asta, 
gustul de putrezit îţi umplea gura şi gâtlejul. Pe când 
înfulecam cu îmbucături mari scoţând leorpăială 
după leor- păială, Bai mă lăuda, încercată de simţiri 
nenumărate: 

— Purcelule Al Şaişpelea, măi purcelule, tu chiar 
eşti un porc bun care nu face mofturi la mâncare! 

Bai îl hrănea întotdeauna pe Diao Xiaosan numai 
după ce mă hrănea pe mine. Văzându-mă cât de 
firesc şi lipsit de reţineri mănânc, inima părea să i se 
umple de fericire. Dacă n-ar fi fost urletele smintite 
ale lui Diao Xiaosan, cred că ar fi fost foarte posibil să 
uite să-l hrănească. îmi amintesc privirea afectuoasă 
pe care mi-o arunca pe când stătea cu capul plecat 
uitându-se cum mănânc - bunătatea pe care mi-o 
arăta era limpede, însă nu voiam să mă duc cu gândul 
mai în adânc: în fond, treburile se petrecuseră cu 
mulţi ani în urmă, iar oamenii şi dobitoacele merg pe 
drumuri diferite. 



Odată, l-am auzit pe Diao Xiaosan prinzând cu 
dinţii lingu- roiul lui Bai şi i-am văzut faţa cea 
hidoasă pe care o întinsese peste zid, în timp ce se 
sprijinea de el cu picioarele din faţă. Colţii îi erau 
dinţi de fierăstrău, iar ochii roşii ca sângele. Bai şi-a 
zdron- cănit linguroiul peste râtul lui alungit de parcă 
ar fi ciocănit într-o toacă. I-a turnat apoi mâncarea în 
troacă, suduind printre dinţi: 

— Porc murdar ce eşti, în culcuş mănânci, în culcuş 
te slobo- zeşti, de ce nu te-oi fi făcut tu sloi de gheaţă, 
duh rău ce eşti? 

Diao Xiaosan a luat o gură şi-a început să ocărască: 

— Ximen Bai, babă vicleană şi părtinitoare ce eşti! 
Mâncarea bună ai pus-o pe toată în căldarea lui Al 
Şaişpelea, iar a mea e toată numai frunze putrede. S- 
o fut pe mama voastră de nemernici ce sunteţi voi! 

Ocărând aşa, Diao Xiaosan a început să plângă cu 
suspine. Dar Ximen Bai nu i-a băgat deloc în seamă 
sudălmile, a luat căldările goale pe cobiliţă, s-a 
sprijinit în linguroi şi-a plecat clătinându-se. 

Diao Xiaosan s-a uitat înspre mine ţinându-se de 
zid şi-a-n- ceput să mi se plângă, cu saliva lui cea 
murdară picurând în cocina mea. M-am făcut că nu-i 
văd invidia şi ura din priviri şi-mi vedeam de treabă, 
mâncând repede cu capul lăsat în jos. Diao Xiaosan a 
rostit: 

— Purcelule Al Şaişpelea, ce fel de lume mai e şi 
asta? De ce doi porci la fel sunt trataţi diferit? Poate 
pentru că eu sunt negru şi tu alb? Poate pentru că tu 
eşti de-al locului, iar eu străin? Poate pentru că tu ai 
un chip frumos, iar eu o înfăţişare urâtă? Şi nu e 



musai că eşti mai frumos cine ştie cât decât mine... 

Ce puteam eu să-i spun unui tăntălău ca ăsta? Pe 
lumea asta niciodată n-au fost lucrurile prea cu 
dreptate - ce, dacă ofiţerii merg călare, trebuie să 
meargă şi soldaţii călare? Aşa e, în trupele de 
cavalerie ale mareşalului Budionâi al Armatei Roşii a 
Uniunii Sovietice şi ofiţerii mergeau călare şi soldaţii 
mergeau călare, dar ofiţerii aveau armăsari de soi, pe 
când soldaţii aveau gloabe - tot nu erau trataţi la fel. 

— O să vină o zi când o să-i omor pe toţi cu 
muşcăturile mele, o să le sfâşii burţile şi o să le trag 
afară maţele din ele... Diao Xiaosan şi-a atârnat 
copitele din faţă peste peretele de pământ care separa 
cele două cocini şi a spus scrâşnind din dinţi: Unde e 
oprimare, va fi şi împotrivire, nu crezi? Poţi să nu 
crezi, dar eu cred cu străşnicie în asta! 

j 

— Ai dreptate. Mă gândeam că nu aveam de ce să-l 
mânii pe individ, aşa că i-am ţinut isonul: Am 
încredere în curajul şi puterile tale şi aştept cu 
nerăbdare să văd faptele cu care o să sperii Cerul şi-o 
să mişti pământul din loc. 

— Atunci, a zis el cu balele curgându-i, mâncarea 
rămasă la tine în troacă i-o dăruieşti fratelui tău s-o 
mănânce? 

I-am văzut privirea lacomă şi râtul murdar şi m-a 
cuprins o aversiune nespus de mare faţă de el - în 
ochii mei avusese mereu o poziţie foarte joasă, care 
acum era şi mai joasă, coborându-se la nivelul 
mocirlei. Am stat şi-am chibzuit: aşa, deloc dornic 
cum eram să-l las să-mi murdărească troaca, tot nu- 



mi venea uşor să deschid gura şi să-i refuz în faţă 
rugămintea asta deosebit de umilă. Am bâiguit: 

— Diao, ştii, mâncarea mea nu e cine ştie ce 
deosebită de a ta... Ai tu psihologie de copil, care 
crede mereu că prăjitura din farfuria altuia e cea mai 
mare... 

— Pizda mă-sii, tu chiar crezi că băiatu e aşa prost? 
a zis Diao Xiaosan ajuns la exasperare, chiar dacă-i 
orbeşti tu ochii lu băiatu, nasul nu i -1 orbeşti! Da’ nici 
ochii nu mi-i orbeşti tu! S-a aplecat şi a scociorât în 
troacă după niţel furaj, pe care l-a ridicat cu copitele 
şi l-a aruncat la marginea troacei mele: contrasta 
vădit cu ce rămă sese la mine în troacă. A zis apoi, 
înveninat: Uită-te singur ce mănânci tu şi ce mănânc 
eu! Fir-ar mama ei, amândoi suntem vieri, pe ce se 
bazează ei de ne tratează diferit? Dacă tu „prăseşti 
pentru revoluţie“, ce, eu prăsesc pentru 
contrarevoluţie? Pe oameni i-au împărţit în 
revoluţionari şi contrarevoluţionari, dar ce, şi la porci 
or fi acum clase? Părtinirea şi interesul propriu fac 
relele astea! Las’ că am văzut eu privirea pe care ţi-o 
aruncă Bai, e întocmai ca a femeii care se uită la 
bărbatul ei! Poate c-o vrea să te împerechezi cu ea! 
Hai, împerechează-te, şi la anul de cum vine 
primăvara o să fete o turmă de monstruleţi cu cap de 
om şi corp de porc sau poate cu cap de porc şi corp de 
om - fără pereche de minunaţi! 

5 

Clevetirea asta plină de gând rău i-a risipit 
mohorârea din inimă şi-a început să râdă cu 
mârşăvie. 



Am ridicat cu o copită din faţă furajul pe care -1 
aruncase spre mine şi l-am vânturat cu putere afară 
peste zid. Am zis apoi dispreţuitor: 

— Cugetasem să-ţi răspund la rugăminţi, dar dacă 
mă jigneşti aşa, iartă-mă, Diao, frate, dar mai bine 
arunc în căcat mâncarea rămasă decât să ţi-o dau ţie. 
Am scociorât după mâncarea din troacă şi-am 
aruncat-o în locul prestabilit pentru nevoile mele. M- 
am întors la culcuşul uscat şi m-am trântit pe el, 
spunând agale: Excelenţă, dacă doriţi să mâncaţi, vă 
rog! 

Diao Xiaosan slobozea lumini verzi din ochi, iar 
dinţii şi-i încleştase de-i scrâşneau: 

)) 

— Al Şaişpelea, vorba veche zice aşa: De-abia după 
ce ieşi din apă, vezi nămolul de pe picioare! Cât 
mergem pe drum, punem la răboj şi vedem noi la 
urmă! Treizeci de ani râul curge la răsărit, treizeci la 
apus! Soarele se roteşte, n-o să-ţi lumineze ţie 
culcuşul întotdeauna! 

Terminând de spus vorbele acestea, faţa lui 
hidoasă a dispărut instantaneu. L-am auzit cum se 
învârte plin de neastâmpăr dincolo de perete, cum se 
izbeşte deseori cu căpăţâna de poarta de fier şi cum 
zgârâie cu ghearele de zid. Mai apoi am auzit dinspre 
partea lui un zgomot bizar şi mi-a luat mult timp să 
pricep ce se întâmplă: băietică ăsta, şi ca să se- 
ncălzească, şi ca să-si verse mânia, se ridicase în 
picioare şi smulgea cu râtul coceni de sorg din 
acoperişul cocinii, făcând şi partea mea de acoperiş 
să aibă de suferit. 



Sprijinindu-mi picioarele din faţă de zid, mi-am 
trecut capul dincolo, ca să-mi exprim protestul faţă 
de acţiunea lui distructivă: 

— Diao Xiaosan, n-ai voie să faci aşa! 

Prinsese cu gura un fir de sorg şi a tras cu putere de 
el. După ce l-a dat jos, l-a retezat cu colţii pe din 
două. „Fir-ar mama ei, a zis, fir-ar, dacă e să mă duc 
eu, să se ducă toată lumea! Nu-i dreptate în lumea 
asta, dracii ăi mici dărâmă mănăstirea!“ S-a ridicat 
drept în picioare, a apucat cu gura un cocean de sorg 
şi, folosindu-se de forţa de gravitaţie, a tras brusc în 
jos, iar în acoperişul cocinii a apărut de îndată o 
gaură: un rând de olane roşii a căzut la pământ, 
făcându-se ţăndări, zăpada întărită a căzut şi ea, 
multă şi alandala; când i-a căzut şi lui în cap, şi-a 
legănat căpăţâna, iar razele crunte şi verzi din ochii 
lui s-au izbit de zid ca nişte cioburi de sticlă. Băieţică 
ăsta clar înnebunise. Şi-a continuat aşa activitatea 
distructivă, drept care mi-am ridicat privirile în sus 
spre partea mea de acoperiş, iar inima a început să 
mă ardă de-n- grijorare; am început să mă-nvârt în 
cerc, mi-a venit gândul să sar peste perete şi să pun 
capăt distrugerilor lui, însă într-o luptă cu un porc 
aşa nebun, amândouă părţile, şi învingătorul, şi 
învinsul, aveau să aibă negreşit de suferit. Cuprins de 
disperare, am scos un urlet ascuţit, iar sunetul pe 
care l-am slobozit a fost asemenea celui de la alarma 
antiaerienă. Pe vremea când studiam cântece 
revoluţionare şi-mi mlădiam vocea imitându-le, 
izbuteam şi nu prea; însă urletul meu din acest 
moment de disperare a semănat de-adevăra- telea cu 



un sunet de sirenă. Era o amintire din copilărie - 
pentru a preveni atacurile neaşteptate din partea 
imperialiştilor, revizioniştilor şi 

contrarevoluţionarilor, pe întregul teritoriu al 
judeţului se desfăşuraseră exerciţii de apărare 
antiaeriană. Megafoanele răspândite peste tot în 
judeţ, în toate satele şi la toate organele statului, 
slobozeau mai întâi un duduit neguros., Acesta este 
sunetul pe care îl fac bombardierele grele ale 
inamicului zburând la mare înălţime, spunea vocea 
copilărească a unei crainice; în continuare răsuna un 
vâjâit strident care-ţi înţepa timpanele - Acestea sunt 
avioanele inamice în picaj; mai apoi se auzea o mare 
de ţipete şi răcnete - Cadrele şi ţăranii săraci şi 
mijlocaşi din judeţ sunt rugaţi să deosebească atent 
sunetul acesta, este semnalul internaţional pentru 
alarma antiaeriană, de cum îl auziţi, toată lumea să 
lase nu maidecât treaba şi să se adăpostească în 
adăposturile antiaeriene, iar dacă acestea nu există, 
să se întindă la pământ cu mâinile în jurul capului". 
Acum eu semănăm cu un artist amator care, după ce 
a studiat ani de zile opera pekineză, a găsit în sfârşit 
înălţimea potrivită a vocii şi se cufundă într-o mare 
de bucurie. Mă-nvâr- team în cerc şi hăuleam. Pentru 
a face sunetele de alarmă să se transmită cât mai 
departe, am ţopăit brusc între crăcile caisului, iar 
zăpada strânsă acolo, care semăna cu faina sau cu 
vata, a căzut la pământ, deasă sau rară, moale sau 
grea. Rămurelele apărute de sub zăpadă se arătau 
purpurii la chip, lucioase, tari şi sfărâmicioase, 
precum coralul de pe fundul mării din poveste. M-am 



căţărat mai sus pe crăcite caisului până am ajuns în 
coroană, de unde cuprindeam cu privirea toată 
Crescătoria de porci din livada cu caişi, precum şi 
întregul sat. Am zărit fumul rotocolindu-se pe 
coşurile bucătăriilor, am văzut sute şi mii de pomi 
care semănau cu uriaşe pâinicele albe, am văzut 
mulţimi de oameni alergând afară din căsuţele lor 
care păreau gata în orice clipă să se prăbuşească sub 
apăsarea zăpezii. Zăpada era albă, oamenii erau 
negri. Zăpada le venea până la genunchi şi ei 
mergeau anevoios, zdruncină ndu-se în stânga şi-n 
dreapta şi şontâcăind. Fuseseră alertaţi de alarma 
mea. Ximen Jinlong, Lan Jiefang şi alţi câţiva s-au 
strecurat primii afară din cele cinci cămăruţe ale lor 
din care căldura dădea pe dinafară. Mai întâi au dat 
ocol, şi-au înălţat capetele cercetând cu privirea 
înspre cer - mi-am dat seamă că sunt în căutarea 
bombardierelor imperialiste, revizioniste şi 
contrarevoluţionare -, iar după aceea s-au întins la 
pământ şi şi-au acoperit căpăţânile cu amândouă 
mâinile; un stol de ciori le-a trecut croncănind pe 
deasupra creştetului. Stolul îşi avea cuiburile în 
păduricea de plopi de pe malul de răsărit al râului, 
dar pentru că zăpada învelise pământul, iar hrana era 
greu de dobândit, în fiecare zi trebuiau să zboare 
până deasupra Crescătoriei din livada de caişi şi să se 
lupte cu noi pe mâncare. Mai apoi, toţi oamenii s-au 
căţărat înapoi în picioare, au ridicat capetele şi-au 
privit văzduhul care începea să se însenineze după 
zăpadă, şi le-au coborât şi-au privit pământul 
pecetluit în gheaţă şi învelit de zăpadă şi în sfârşit au 



găsit locul de provenienţă al alarmei. 

Lan Jiefang, acum trebuie să vorbesc despre tine. 
Ai ridicat un bici cu noduri din cele folosite de 
căruţaşi şi te-ai repezit cu tot curajul şi avântul. Din 
cauza grămăjoarelor îngheţate în care se prinseseră 
picăturile din hrana porcilor căzute pe potecuţele din 
livadă, ai căzut de două ori, una după alta. Prima oară 
ai căzut în faţă, de semănai cu un câine rău care se 
luptă cu altul pe nişte rahaţi, iar a doua oară ai căzut 
pe spate, ajungând întocmai ca o broască ţestoasă 
uscându-şi burta la soare. Razele acestuia erau cu 
totul delicate, peisajul învăluit în zăpadă era 
neobişnuit de frumos, iar aripile ciorilor păreau să fi 
fost date cu pudră de aur. Jumătatea ta de faţă 
albastră scăpăra şi ea străluminată. în rândul 
personajelor din satul Ximen, tu de la început până la 
sfârşit nu poţi fi socotit unul principal; în afară de Mo 
Yan, care adesea şopăcăia cu tine, aproape nu mai era 
nimeni care să te bage în seamă. Nici măcar eu, un 
porc, nu te ţineam la mare cinste pe tine, aşa-zisul şef 
al echipei de crescători. însă acum, când veneai 
alergând şi târând biciul după tine, am descoperit 
surprins că tu, cu trupul tău slăbănog, erai deja un 
tânăr bărbat. După povestea asta, am socotit pe 
degete că aveai deja 22 de ani - erai, iară doar şi 
poate, un adult. 

Cuprinzând ramurile copacilor şi stând cu faţa 
către soarele roşu ce se strecura printre crăpăturile 
norilor de cinabru, am deschis gura si-am mai 
slobozit un sir de alarme antiaeriene întortocheate şi 
ocolitoare. Oamenii care s-au strâns sub cais suflau şi 



gâfâiau, şi pe feţe aveau întipărită o expresie 
stânjenită de râsu-plânsu. Un bătrân pe nume Wang 
a zis cu inima grea: 

— Ţara stă să piară, dracii ies afară! 

Dar vorbele bătrânului au fost pe dată curmate de 
Jinlong: 

— Wang, fii atent cu limba aia! 

Wang ştia singur că l-a luat gura pe dinainte şi şi-a 
tras o palmă peste ea: 

— Să te mai ţii tu de palavre, na, să te mai ţii! 
Tovarăşe secretar Lan, un om mare ca dumneata n-o 
să aibă supărare cu unul mărunt ca mine. Cruţă-i 
prima greşeală unui moşneag mărunt! 

Jinlong fusese deja primit în Partidul Comunist, 
era membru în comitetul filialei de partid şi secretar 
al filialei Tineretului Comunist de la marea brigadă 
din satul Ximen şi se arăta plin de ambiţie şi 
aroganţă. A dat din mână către Wang şi-a zis: 

— Ştiu că ai citit cărţi rele de soiul Romanţului 
celor trei regate şi că simţirile ţi s-au stârnit în faţa 
celor de faţă, drept care ai vrut să te umfli în pene cu 
învăţătura ta. Dacă lucrurile nu stau aşa, atunci, în 
temeiul vorbei ăsteia, pot să te bag la 
contrarevoluţionari activi! 

Atmosfera a devenit de îndată serioasă. Jinlong nu 
a pierdut ocazia să ţină o cuvântare, în care spunea că 
vremea, cu cât e mai groaznică, cu atât reprezintă o 
mai bună ocazie ca imperialiştii, revizioniştii şi 
contrarevoluţionarii să lanseze atacuri pe neaşteptate 
şi desigur şi una foarte bună ca duşmanii de clasă 
ascunşi în sat să facă stricăciuni. Mai apoi Jinlong m- 



a lăudat, spunând că sunt un porc cu o înaltă 
conştiinţă: 

— E doar un porc, dar conştiinţa sa e mai ridicată 
decât a multor oameni! 

Eram mândru peste poate, de uitasem deja de ce 
dădusem alarma. Asemenea unei vedete care se 
bucură de admiraţia celor de la picioarele scenei şi dă 
pe dinafară de entuziasm, mi-am curăţat gâtlejul şi- 
am cântat tare, dar nici n-am terminat o arie, că l-am 
şi văzut pe Lan Jiefang cum se repede la trunchiul 
pomului rotindu-şi biciul; prin faţa ochilor mi-a 
fulgerat o umbră de bici şi un val de durere intensă 
m-a străbătut prin vârful urechilor, capul mi s-a 
îngreunat şi picioarele mi s-au înmuiat şi-am picat la 
pământ cu capul înainte, cu jumătate din corp 
înfigân- du-mi-se în zăpadă. 

Pe când mă zbăteam să ies din omăt, am văzut 
neaua toată numai pete de sânge - îmi făcuse în 
urechea dreaptă o spinte- cătură de trei centimetri. 
Spintecătura aceea m-a însoţit în toţi anii cei 
splendizi din a doua jumătate a vieţii mele şi este şi 
pricina pentru care eu ţi-am purtat ţie, Lan Jiefang, 
mereu pică în inima mea. Chiar dacă mai apoi am 
priceput şi eu de ce ai acţionat atunci cu atât de mare 
cruzime şi te-am şi iertat din punct de vedere 
teoretic, sentimental vorbind în suflet mi-a rămas 
mereu un nod greu de dezlegat. 

Deşi primisem o lovitură grea de bici, care mi-a 
lăsat o cicatrice pe corp până la sfârşitul vieţii, Diao 
Xiaosan, cel de dincolo de perete, dăduse de mare 
necaz. Suitul meu în pom ca să imit alarma 



antiaeriană avea în el ceva drăguţ, însă faptul că Diao 
Xiaosan blestema societatea şi punea casa la pământ 
reprezenta o acţiune pur distructivă. Şi dacă biciuirea 
pe care mi-a aplicat-o Jiefang a iscat împotrivire din 
partea a numeroşi oameni, bătaia cu biciul pe care i-a 
dat-o lui Diao Xiaosan de l-a umplut de sânge s-a 
bucurat în schimb de aprecieri unanime: „Bate- 1 , 
omoară în bătaie lepădătura asta!“ aşa spuneau 
oamenii într-un singur glas. Diao Xiaosan la început 
încă a mai sărit cu ferocitate, izbind şi rupând în două 
ulucile de fier groase de un deget, dar într-o clipă s-a 
ostenit şi puterile i-au secătuit. Câţiva oameni au 
împins poarta de fier şi l-au tras de picioarele de 
dinapoi, târându-1 afară din cocină pe pământul 
înzăpezit. Jiefang, cu ura încă nepotolită, şedea cu 
picioarele depărtate, uşor aplecat şi cu capul puţin 
într-o parte, iar o lovitură de bici de-a lui lăsa o dâră 
de sânge. Faţa lui, albastră, prelungă şi slabă, 
zvâcnea, şi pentru că îşi încleştase dinţii, pe obraji i se 
ţuguiaseră nişte umflături de carne tare. La fiecare 
bici, scotea câte o ocară: „Târfo ce eşti! Curvo!“ Când 
mâna stângă i-a obosit, a schimbat cu dreapta şi tot 
aşa, pe rând. La început, Diao Xiaosan s-a mai dat 
de-a rostogolul pe zăpadă, dar după câteva zeci de 
bice, s-a făcut ţeapăn, ca o bucată de carne moartă. 
Jiefang tot nu se potolea. Toată lumea ştia că bate 
porcul ca să-şi verse ranchiuna strânsă în inimă şi 
nimeni nu cuteza să se ducă la el să-l oprească. Dintr- 
o clipă într-alta, Diao Xiaosan avea să-şi piardă viaţa. 
Jinlong s-a apropiat, a ridicat mâna şi şi-a încleştat-o 
pe încheietura lui Lan Jiefang, spunând cu mare 



răceală: „Tu, gata!“ Sângele lui Diao Xiaosan 
murdărise zăpada imaculată. Sângele meu era roşu, 
al lui negru, al meu era sacru, al lui, impur. Ca să-l 
pedepsească pentru greşeala săvârşită, i-au prins în 
nas două belciuge, iar de picioarele din faţă i-au 
priponit un lanţ greu de fier. în anii care au urmat, 
băieţică ăsta şi-a târât încoace şi-ncolo lanţul prin 
cocină, zornăind din el, iar de fiecare dată când 
megafoanele din sat slobozeau vestita arie a lui Li 
Yuhe din opera revoluţionară model însemnări 
despre lampionul roşu - „Nu ţine seamă că sunt în 
cătuşe şi-n lanţuri, mi-au înlănţuit mâinile şi 
picioarele, dar nu şi nobilele aspiraţii ce se avântă-n 
înaltul cerului“ eu simţeam, într-un chip de 
neînţeles, respect faţă de acest vechi duşman al meu 
de dincolo de perete, de parcă el ar fi devenit erou, iar 
eu trădătorul care l-a vândut. 

întocmai cum a scris băieţică ăla de Mo Yan în 
„însemnările despre revanşă", când s-a apropiat 
Sărbătoarea Primăverii, Crescătoria din livada de 
caişi a ajuns la punctul critic: furajele fuseseră 
mâncate în totalitate, cele două mormane de vrejuri 
putrezite de fasole fuseseră şi ele consumate complet, 
iar aşa-zisele furaje rămase erau doar nişte coji de 
seminţe de bumbac putrezite şi mucegăite, 
amestecate cu zăpadă. Situaţia era urgentă, iar Hong 
Taiyue căzuse grav bolnav la pat şi nu se putea ocupa 
de mersul lucrurilor; povara cea grea de o mie de 
ocale căzuse pe umerii lui Jinlong. Jinlong însă 
tocmai întâmpinase uriaşe neplăceri pe plan 
sentimental: cea pe care o iubea el trebuie că era 



Huang Huzhu, treaba începând de pe vremea când ea 
îl ajutase cu reparatul hainei militare, iar între ei 
lucrurile stăteau demult ca între soţi; Huang Hezuo 
lansase şi ea repetate atacuri la adresa lui, aşa că avea 
legături trupeşti şi cu ea. Pe măsură ce înaintau în 
vârstă, amândouă frumuseţile din familia Huang 
cereau să se mărite cu Jinlong. Iar cel care le 
pătrunsese perfect secretul, în afară de mine, porcul 
care le ştia pe toate, era Lan Jiefang. Eu eram 
detaşat, dar Lan Jiefang, din pricină că murea după 
Huang Huzhu, în timp ce ea nu -1 iubea, era afundat 
adânc în durere şi invidie. Acesta era şi principalul 
motiv pentru care mă dăduseşi pe mine cu biciul jos 
din pom, iar după aceea, ca un călău hain, îl bătuseşi 
atât de crunt pe Diao Xiaosan. Uitându-te acum la 
aceste lucruri din trecut, nu simţi şi tu cum durerile 
acelea atât de felurite parcă aproape nici nu merită 
pomenite pe lângă cele petrecute mai apoi? Şi pe 
deasupra, treburile oamenilor sunt greu de prevăzut, 
cei hărăziţi să fie laolaltă de cer sunt hotărâţi, iar cel 
sorocit să fie al tău, în cele din urmă o să fie al tău. 
Altminteri, Huang Huzhu ar mai fi ajuns ca până la 
urmă să împartă patul cu tine? 

în acele zile, în fiecare dimineaţă târau afară din 
cocini hoituri îngheţate de porci. în fiecare noapte, 
mă trezeau din somn plânse- tele porcilor din munţii 
Yimeng, îndureraţi de moartea tovarăşilor de cocină, 
în fiecare dimineaţă, îl vedeam prin crăpăturile 
dintre ulucile de fier pe Lan Jiefang, sau poate pe un 
altul însărcinat cu hrănirea porcilor, cum târăşte 
hoiturile de porci, înaintând spre casa aceea cu cinci 



odăi. Porcii morţi erau slabi ca nişte schelete, iar 
picioarele le erau, fără excepţie, drepte ca varga. L- 
am văzut mort pe Urlet-de-lup-sălbatic cel irascibil 
din fire; Conopida-albastră cea desfrânată de la 
natură a murit şi ea. La început, mureau în fiecare zi 
patru-cinci, dar în ultima decadă din cea de-a 
douăsprezecea lună, sporiseră la şase-şapte pe zi. în 
ziua a douăzeci şi treia din luna a douăsprezecea, au 
târât afară şaisprezece porci. Am socotit în mare că, 
până în ajunul Anului Nou, mai bine de două sute de 
porci se întorseseră pe lumea cealaltă; dacă sufletele 
li se duseseră în iad sau în cer, n-aveam cum să ştiu, 
dar hoiturile li le îngrămădeau într-un loc adăpostit 
din clădirea aceea, unde Ximen Jinlong şi ceilalţi le 
prefăceau fără întrerupere în mâncare. E o amintire 
pe care îmi e greu să o uit până în ziua de azi. 

O ceată de oameni stătea în lumină, în jurul unei 
vetre în care focul ardea aţâţat, şi se uita la hoiturile 
de porci, acum mărunţite de ajunseseră mici fărâme 
care se tot dădeau peste cap prin oale. Scena a 
descris-o deja cu nespusă elocvenţă Mo Yan în 
Cronica creşterii porcilor - a scris despre mireasma 
pe care o răspândeau crăcile pomilor când ardeau, a 
scris despre mirosurile împuţite pe care le 
răspândeau trupurile porcilor în timp ce se dădeau 
peste cap în apa clocotită şi a descris şi scena, care ar 
produce o silă extrem de mare celor de astăzi, în care 
oamenii aceia flămânzi înfulecau cu îmbucături mari 
carne de porc mort. Băieţică ăla de Mo Yan a trăit 
personal întâmplările acestea de infern, iar sub 
condeiul său, feţele oamenilor sub clarobscurul 



pronunţat creat de lumina slabă a lămpii şi de 
strălucirea puternică a focului, precum şi expresiile 
complexe şi pline de echivoc de pe chipul fiecăruia, 
au căpătat o picturalitate deosebit de intensă. Şi-a 
pus în mişcare întreaga perceptivitate ca să descrie 
această scenă, făcându-ne parcă să auzim trosnetul 
mlădiţelor de foc, şopotul apei care clocoteşte şi 
gâfâielile oamenilor şi să adulmecăm mirosul de 
putred al porcilor morţi şi pe cel răcoros al nopţii 
înzăpezite stre- curându-se prin crăpăturile uşii; am 
mai aflat şi despre dialogurile ca prin vis dintre 
oamenii aceia. 

Am să adaug în completare un singur lucru care i-a 
scăpat lui băieţică de Mo Yan: când porcii 
Crescătoriei din livada de caişi erau pe punctul de a 
muri cu toţii de foame, în seara de ajun al Anului 
Nou, pe când pocnitorile cu care se lasă în urmă cele 
vechi şi se întâmpină cele noi răsunau sporadic, 
Jinlong s-a lovit cu palma peste frunte şi-a zis: 

— Are, crescătoria are scăpare! 

Carnea de porc mort puteai s-o dai pe gât dacă 
mâneai o dată, însă a doua oară când adulmecai 
mirosul acela, îţi venea să verşi. Jinlong a dat ordin 
ca hoiturile porcilor să fie transformate în mâncare 
pentru porci. La început am simţit ceva neobişnuit în 
mirosul hranei, iar după aceea, când m-am furişat 
afară din cocină în adâncul nopţii şi am iscodit pe 
ascuns în locul unde pregăteau mâncarea, am 
descoperit întregul secret. Recunosc că, pentru 
animalele relativ toante care sunt porcii, a-ţi mânca 
seamănul nu poate fi socotit cine ştie ce lucru 



cutremurător, însă mie, un suflet straniu cum eram, 
treaba mi-a stârnit numeroase asociaţii dureroase. 
Instinctul de supravieţuire a neutralizat însă foarte 
repede durerea spiritului. în fapt îmi dădeam singur 
bătăi de cap, pentru că dacă eram om, a mânca porc e 
cu totul după voia Cerului şi a pământului, iar dacă 
eram porc, ţinând cont că ceilalţi mâncau cu mare 
poftă hoiturile semenilor, eu cum să mă pretind 
vrednic de toată mila? Mănâncă! închide ochii şi 
mănâncă! După ce imitasem alarma antiaeriană, 
mâncarea şi băutura mea erau asemenea cu ale 
celorlalţi porci: ştiam că era aşa nu pentru că voiau să 
mă pedepsească, ci pentru că la crescătorie chiar nu 
mai existau furaje. Grăsimea mea se micşora pe zi ce 
trece, eram constipat, iar urina îmi era roş-găl- buie. 
îmi era un pic mai bine decât celorlalţi totuşi, pentru 
că puteam să mă preling afară noaptea hoţeşte, să mă 
duc în sat şi să culeg frunzele de la vreo legumă 
putredă; nici acestea nu erau prea dese însă. Altfel 
spus, dacă n-aş fi mâncat hrana specială amestecată 
pentru noi de Jinlong, chiar şi un porc ca mine, cu o 
ascuţime a minţit cu muit peste cea de rând, n-ar fi 
avut cum să treacă prin iarna cea lungă şi să ajungă la 
primăvara cea caldă. 

Jinlong a salvat vieţile porcilor, inclusiv pe a lui 
Diao Xiaosan şi pe a mea, cu hrana specială 
confecţionată de el din hoituri de porc, balegă de cal 
şi de vacă şi vrejuri îmbucătăţite de cartofi dulci. 

în primăvara anului 1973, o mare cantitate de 
furaje ne-a fost alocată, iar Crescătoria de porci din 
livada de caişi şi-a revenit la viaţă. înainte de aceasta, 



şase sute şi mai bine de porci din munţii Yimeng s-au 
transformat în proteine, vitamine şi alte elemente 
necesare pentru susţinerea vieţii, prelungindu-le-o 
astfel celorlalţi patru sute de porci. Să strigăm 
laolaltă timp de trei minute, aducând astfel tribut 
acestor eroi care s-au sacrificat în chip tragic şi 
înălţător! Pe fundalul strigătelor noastre, florile de 
cais s-au deschis, iar în lumina fluidă a lunii de 
deasupra crescătoriei, mirosul lor ne-a umplut nările: 
cortina din faţa unui anotimp romantic s-a dat încet- 
încet la o parte. 


CAPITOLUL 27 

Marea de gelozie se-nvârtoşeşte şi fraţii îşi pierd 
minţile; Mo Yan, gureşul cu limbă alunecoasă, are 
parte de pizmă 

în acea seară, pe când soarele încă nu se lăsase în 
spatele munţilor, luna n-a mai putut să se ţină şi s-a 
suit pe cer. în lumina roşiatică a apusului, atmosfera 
din livadă era plină de dulceaţă şi de afecţiune. 
Presimţeam că într-o seară ca aceasta se vor petrece 
lucruri de mare importanţă. Mi-am ridicat copitele şi 
m-am suit în pom, am adulmecat florile de cais şi, 
întâmplător, am ridicat capul şi-am văzut o lună 
mare cât roata carului şi parcă decupată din staniol 
ridicându-se printre crăpăturile dintre crengile 
caisului. La început nu mi-a venit să cred că era luna 



şi nu altceva, dar după ce a început să arunce treptat - 
treptat strălucire m-am încredinţat că ea era. 

Eram pe atunci un purcel încă foarte copilăros, 
care când descoperea ceva straniu nu-şi putea stăpâni 
însufleţirea şi voia mereu să împărtăşească vestea cu 
ceilalţi porci; semănăm foarte bine cu Mo Yan în 
această privinţă. El a scris într-o proză intitulată 
„Splendoarea florilor de cais“ despre cum i-a 
descoperit, într-o zi pe la prânz, pe Ximen Jinlong şi 
Huang Huzhu căţărându-se unul după altul într-un 
cais mare cu bogăţie de floare, făcând petalele să se 
coboare la pământ multe şi alandala ca nişte fulgi de 
nea. Ardea de nerăbdare să-i cheme pe oameni să 
vină cu el să admire romanticele treburi din pom, aşa 
că a alergat fără întârziere la odaia unde se prelucrau 
furajele şi l-a scuturat să-l trezească din somnul de 
amiază pe Lan Jiefang. A scris aşa: 

...Lan Jiefang s-a ridicat brusc, şi-a frecat ochii de 
un roşu aprins şi a întrebat: „Ce e?“ Am zărit urma 
clară pe care i-o lăsase pe faţă rogojina de pe kang pe 
care dormise şi-am zis misterios: „Fârtate, hai cu 
mine!“ Conducându -1 pe Lan Jiefang, am ocolit cele 
două cocini separate în care sălăşluiau cei doi vieri şi- 
am intrat în adâncul livezii. în vremea de sfârşit de 
primăvară, toate vietăţile erau moleşite, iar porcii 
dormeau şi ei cu toţii adânc - nici măcar porcul ăla 
căruia îi plăcea să facă tot felul de lucruri de neînţeles 
nu era o excepţie. Roiuri-roiuri de albine zumzăiau şi 
bâzâiau şi profitau cât puteau de anotimpul florilor, 
muncind cu hărnicie şi fără să le pese de osteneală. 
Siluetele luminoase şi frumoase ale mierlelor 



fulgerând printre rămure- lele înflorite scoteau 
deseori sunete tânguioase ca de bumbac sfâşiat. Lan 
Jiefang a bodogănit, deloc vesel: „Ce mă-sa vrei la 
urma urmei să-mi arăţi?“ Mi-am apăsat uşor buzele 
cu arătătorul, făcându-i semn să tacă din gură. I-am 
zis coborându-mi glasul: „Lasă-te pe vine şi vino 
după mine“. Ne-am lăsat pe vine şi ne-am deplasat cu 
încetul înainte. Am zărit doi iepuri sălbatici de un 
galben pământiu alergându-se printre caişi; un fazan 
cu coada lungă, minunat de frumos, şi-a fâlfâit 
aripile, a bolborosit ceva şi-a zburat între arbuştii din 
spatele mormintelor aflate în paragină. Am ocolit cele 
două camere care odinioară fuseseră folosite pentru 
generator, iar acum în faţa noastră se afla locul din 
livadă unde caişii erau cei mai deşi. Câteva zeci de 
caişi pe care doi oameni de-abia îi cuprindeau cu 
braţele aproape îşi înlănţuiseră în aer coroanele 
enorme. Florile care se îndesau pe ramurile lor erau 
roşii, roz şi albe ca zăpada, iar privite de la depărtare 
semănau cu vălătuc lângă vălătuc de nori coloraţi. 
Fiind atât de mari şi având rădăcinile mai mult decât 
bine dezvoltate - aspecte la care se adaugă veneraţia 
ţăranilor faţă de orice copac mare -, caişii scăpaseră 
de urgia Marii căliri a oţelului din 1958 şi de cea a 
creşterii din belşug a porcilor din 1972. îi văzusem cu 
ochii mei pe Ximen Jinlong şi Huang Huzhu 
căţărându-se ca două veveriţe pe trunchiul uşor 
aplecat într-o parte al unuia dintre caişi, însă acum 
nu mai era nici urmă de ei. A început să adie vântul şi 
coroanele caişilor s-au legănat blând, iar petalele lor 
cu totul formate au căzut alandala precum fulgii de 



nea la pământ; pe jos păreau că se află grămezi 
întregi de jaduri preţioase. „Ce vrei la urma urmei să- 
mi arăţi?“ Lan Jiefang şi-a ridicat vocea şi şi-a 
încleştat pumnii - îndărătnicia şi irascibilitatea celor 
două Feţe-Albastre, tatăl şi fiul, erau cu totul 
renumite în satul nostru, Ximen, şi chiar în ţinutul 
Gaomi din nord-est, aşa că nu voiam să-i provoc 
mânia acestui băiat. Am spus: „I-am văzut cu ochii 
mei căţărându-se în copac...“ „Pe cine?“ „Pe Jinlong 
şi Huzhu!“ Am văzut cum gâtul lui Lan Jiefang se 
trage brusc în sus, de parcă un om nevăzut i-ar fi 
trosnit un pumn în zona inimii, apoi i-am văzut 
urechile tresărindu-i uşurel. Asemenea jadului 
smaraldiu, jumătatea lui albastră de faţă strălumina 
sub soarele scăpărător. Părea să ezite, să se lupte, dar 
o forţă demonică l-a mânat să se ducă lângă caisul 
acela... Şi-a ridicat capul... 

Jumătatea lui de faţă albastră era asemenea jadului 
smaraldiu... a slobozit un văitat amarnic, s-a prăbuşit 
brusc la pământ... petalele cădeau multe şi alandala, 
de ziceai c-o să-l îngroape... Florile de cais din satul 
nostru, Ximen, sunt celebre peste tot, de la începutul 
anilor ’go orăşenii îşi iau în fiecare primăvară copiii 
şi vin cu maşinile ca să le admire... 

La finalul bucăţii sale, Mo Yan a scris: 

Nu mi-ar fi trecut prin cap că lucrul acesta avea să- 
i provoace o asemenea durere lui Lan Jiefang. 
Oamenii l-au luat de sub salcâm şi l-au cărat acasă, i- 
au desfăcut cu beţişoarele fălcile încleştate, i-au 
vărsat în gură fiertură de ghimbir şi l-au făcut să-şi 
revină. M-au forţat să le răspund ce văzuse la urma 



urmei în caisul acela, de se îndrăcise aşa. Le-am spus 
că-1 văzuse pe vierul ăla, care o adusese cu el pe 
purcica numită Fluturaş-vrăjitor şi se drăgăliseră în 
pom... Oamenii au zis suspicioşi: „Se poate una ca 
asta?“ După ce şi-a revenit, Jiefang a început să se 
dea de-a rostogolul pe kang-\A din camera pentru 
furaje aşa cum se dau măgarii pe pământ. Bocetele lui 
semănau cu alarma antiaeriană pe care o imitase 
vierul. Se bătea cu pumnii în piept, îşi smulgea părul, 
îşi vâra unghiile în ochi, îşi zgâria obrajii... Ca să-l 
împiedice să-şi mai facă rău singur, oamenii cu inima 
bună n-au avut încotro şi i-au legat mâinile cu 
sfoară... 

Eram plin de nerăbdare să le povestesc oamenilor 
despre frumosul fenomen ceresc în care soarele şi 
luna luminau în acelaşi timp, însă crescătoria de 
porci fusese cuprinsă toată de devălmăşie în urma 
nebunelii bruşte a lui Lan Jiefang. La auzul veştii, 
secretarul Hong, care începuse să se înzdrăvenească 
după boala lui gravă, s-a grăbit şi el să vină. Se 
sprijinea într-un băţ de salcie, era pământiu la faţă, 
ochii îi avea duşi în fundul capului şi barba 
încărunţită îi era toată vâlvoi: boala aceasta mare îl 
transformase pe comunistul care muşca fier şi 
mesteca oţel într-un om bătrân. Stătea în picioare în 
faţa kang-\A\n şi pălea cu băţul din mâini în podea, 
de parcă ar fi vrut să scoată apă din pământ. Lumina 
înţepătoare a lămpii îi făcea faţa şi mai palidă, iar lui 
Lan Jiefang, care stătrea întins drept pe kang şi urla 
fără încetare, îi făcea chipul şi mai hidos. 

— Jinlong unde e? a întrebat ajuns la exasperare 



Hong Taiyue. 

Oamenii din încăpere se uitau încurcaţi unii la alţii, 
părând că nu ştiu unde se găsea acesta. în cele din 
urmă, tot Mo Yan a spus cu sfiiciune: 

— Pesemne că-n încăperea cu generatorul... 

Oamenii de-abia atunci şi-au dat seama că era 

prima oară de când opriseră producţia de electricitate 
în iarna trecută când aveau lumină; intenţiile lui 
Jinlong chiar îi nedumereau pe toţi. 

— Cheamă-mi -1 încoace! 

Mo Yan s-a prelins afară ca un şobolan alunecos. 

în acel moment, am auzit cum răzbate dinspre 
uliţa satului plân- setul întristat al unei femei. La 
auzul lui, inima s-a strâns în mine, am rămas fără 
aer, o clipă totul s-a golit în mintea mea, iar mai 
departe lucrurile din trecut m-au năpădit vijelioase ca 
un şuvoi. M-am aşezat pe picioare pe grămada cea 
foarte înaltă de rădăcini şi ramuri de cais din faţa 
odăiilor crescătorilor, gândindu-mă la trecutul cel 
acoperit de nori şi învăluit în ceaţă şi cercetând 
lumea de astăzi cea încâlcită şi complicată. Oasele 
albe ale porcilor din munţii Yimeng care muriseră în 
iarna trecută erau îngrămădite într-o târnă din faţa 
odăilor acelora şi, sub razele lunii, scânteiau cu stropi 
mărunţi de verde, răspândind şi firicele după firicele 
de împuţiciune. Foarte iute, am zărit o femeie care, 
parcă dansând, şchiopăta cu faţa îndreptată către 
luna deja străvezie ca argintul-viu în timp ce mergea 
pe poteca din crescătorie. Şi-a înălţat faţa - semăna 
cu un căuş folosit mulţi ani la rând şi care scânteiază 
cu o patină galbenă din alte vremuri; gura, deschisă 



din pricina bocetelor, semăna cu o gaură neagră de 
şoarece. Umerii încovoiaţi i se lăsau în faţă, 
picioarele-i erau aşa de strâmbe de i se putea strecura 
şi un câine printre ele şi arătau ca semnul A întors pe 
dos, iar distanţa până la care se legăna la stânga şi la 
dreapta era mai mare decât pasul cu care înainta; în 
chipul ăsta urât alerga ea. Deşi toate acestea nu erau 
deloc după cum îi fusese felul lui Yingehun pe vremea 
când eram taur, tot am recunoscut-o dintr-o privire. 
M-am străduit să îmi amintesc vârsta ei, însă 
conştiinţa de om a fost împresurată de jur împrejur 
de cea de porc, iar într-un final cele două s-au 
amestecat într-una singură, rezultând într-o stare 
plină şi de însufleţire şi mâhnire. 

— Fiule, ce-i cu tine...? Prin fereastra dărăpănată, 
am văzut-o pe Yingehun năpustindu-se în faţa kang- 
ulm, plângând şi ţipând, întinzând mâinile şi 
împingându -1 pe Lan Jiefang. 

Acesta avea mâinile legate şi n-avea cum să dea din 
ele, aşa că a izbit violent cu picioarele în perete; 
peretele, care oricum nu era prea tare, s-a zdruncinat 
puţin, iar tencuiala cenuşie, asemenea unei plăcinte 
din făinuri amestecate, s-a prăvălit la pământ bucată 
cu bucată. Oamenii din cameră erau cum nu se poate 
de derutaţi. Hong Taiyue a dat iarăşi ordin: 

— Luaţi o sfoară şi legaţi-i şi picioarele! 

Un bătrân care muncea şi el la crescătorie, Lii Cap- 
Turtit, s-a căţărat neîndemânatic pe kang, târând 
după el un capăt de sfoară din cânepă. Picioarele lui 
Lan Jiefang parcă erau copite de cal turbat, loveau şi 
izbeau bezmetic, nelăsându -1 pe Lii Cap-Turtit să se- 




apuce de treabă. 

— Leagă- 1 ! a strigat tare Hong Taiyue. 

Lii Cap-Turtit s-a aplecat şi a apăsat pe picioarele 
lui Jiefang, iar atunci Yingehun i-a smuls haina de pe 
el, plângând şi strigând: 

— Dă-i drumul băiatului meu! 

— Duceţi-vă repede şi ajutaţi- 1 ! a strigat Hong 
Taiyue. 

Jiefang a ocărât tare: 

— Dobitocilor, dobitocilor ce sunteţi! Porcilor ce 
sunteţi! 

— Trece funia dincolo! 

Sun Bao, cel de-al treilea dintre fraţii Sun, s-a 
repezit înăuntru. 

— Suie-te sus pe kang să-l ajuţi! 

Funia i-a înfăşurat picioarele lui Jiefang, i-a 
înfăşurat şi lui Lii Cap-Turtit braţele cu care i le 
cuprinsese îndeaproape, iar apoi a fost strânsă. 

— Slăbiţi-o, să-mi trag braţele afară! 

Jiefang bătea din picioare, iar funia dansa prin aer 
ca un şarpe turbat. 

— Aoleu, mamă... 

Corpul lui Lii Cap-Turtit s-a lăsat pe spate, iar el a 
căzut jos de pe kang, în drumul lui răsturnându-1 şi 
pe Hong Taiyue. 

Sun Bao era tânăr şi vânjos, aşa că s-a aşezat cu 
fundul pe burta lui Jiefang, n-a băgat în seamă 
zgârieturile şi sudălmile aprige ale lui Yingehun şi-a 
legat strâns funia, cu rapiditate şi putere, făcând 
picioarele lui Jiefang să-şi piardă capacitatea de 
împotrivire. Lângă kang, Lii Cap-Turtit şi-a acoperit 



nasul, iar printre degete a început să-i picure sânge 
negru. 

Băiete, ştiu că nu vrei să recunoşti lucrurile astea, 
dar te rog să mă crezi că nu mint deloc. Un om 
cuprins de sminteală dezvoltă puteri supraomeneşti 
şi face mişcări aproape miraculoase - în caisul ăla 
bătrân au rămas până în ziua de azi urme cât oul de 
mari pe care le-ai făcut tu cu capul în el, la sminteală, 
în situaţii normale, tăria unui cap de om nu se poate 
compara cu tăria unui trunchi gros de copac, dar 
când omul înnebuneşte, şi capul i se întăreşte: asta e 
pricina pentru care Gonggong cel din legendă a izbit 
cu capul în muntele Buzhou şi-a făcut stâlpii Cerului 
să se frângă şi iţele pământului să se deşire. Tu ai 
izbit în cais de l-ai zdruncinat zdravăn, iar florile au 
plutit în jos alandala ca nişte fulgi de nea mari cât 
puful de gâscă. Forţa uriaşă a reculului te-a făcut să 
cazi la pământ cu faţa în sus; pe frunte ţi s-a ţuguiat 
un cucui mare, iar coaja bătrână a sărmanului cais s- 
a jupuit, lăsând la vedere partea albă de dedesubt... 

Trupul lui Lan Jiefang, cel căruia îi legaseră 
mâinile şi picioarele, fremăta de parcă ar fi avut în el 
o putere uriaşă care alerga vijelioasă în toate părţile; 
era ca într-un roman cavaleresc, unde cei mărunţi în 
împliniri ale armelor sorb tăria lăuntrică peste 
măsură de mare a altora, dar nu au cum să o păstreze 
în ei, drept care, încercaţi de durerile cele mai 
felurite, îşi fac din gură şi din văicărelile amarnice 
slobozite pe ea unic canal pentru a da afară tăria 
aceea. Cineva a căutat să-i verse nişte apă rece în 
gură, ca să-i înăbuşe focul cel rău din inimă, însă 



doar i-a astupat gâtlejul, provocându-i o tuse 
violentă. Din gură şi nări i-a ţâşnit sângele, ca nişte 
stropi mărunţi de ceaţă. 

— Fiul meu... a bocit Yingehun, şi apoi a leşinat. 

Unele femei pot să bea sânge cu totul netulburate, 
altele leşină la vederea lui. 

Exact în acel moment, Ximen Baofeng, în spate cu 
geanta ei de medicamente, a intrat zorită înăuntru. 
Avea toate calităţile unui bun lucrător sanitar şi nu s- 
a alarmat şi nici nu şi-a pierdut capul pentru că 
mama ei zăcea leşinată lângă kang, iar fratele ei mai 
mic stătea culcat pe kang cu sângele ţâşnind din el. 
Era deja un „doctor desculţ" cu bogată experienţă. 
Era palidă la faţă şi cu privirea plină de melancolie. 
Mâinile le avea, fie iarnă, fie vară, reci ca gheaţa. 
Ştiam că tot sentimentele îi aduceau şi ei amărăciune 
în suflet. Durerea i se trăgea de la Măgarul-cel-mare- 
care-rage-tare, Chang Tianhong - aceasta este 
realitatea istorică, am văzut cu ochii mei, iar în 
romanele lui Mo Yan se găsesc urme care pot fi 
cercetate. A deschis geanta, a luat din ea o cutie de 
fier cu totul plată din care a scos un ac argintiu care 
scânteia şi lumina; a înţepat-o apoi cu el pe 
Yingehun, cu precizie şi fermitate, în punctul pe care 
acupunctura îl numeşte renzhong. Yingehun a scos 
un geamăt şi a deschis ochii. Baofeng le-a făcut semn 
oamenilor să-l târască pe Jiefang, care era înfăşurat 
ca o legătură de lemne, la marginea kang-ului. Nu i-a 
luat pulsul, nici nu l-a ascultat la inimă, nu i-a luat 
temperatura şi nici nu i-a măsurat tensiunea, de 
parcă toate erau după cum se aştepta ea să fie şi de 



parcă cel pe care trebuia să-l vindece nu era Lan 
Jiefang, ci ea însăşi. A apucat două fiole din geantă, 
le-a vârât între degete, iar după aceea le-a spart cu o 
pensetă şi a tras până la capăt lichidul din ele cu o 
seringă, pe care a ridicat-o apoi şi a agitat-o spre 
lumină, făcând stropi lucitori să-i ţâşnească prin vârf. 
/Tabloul acesta era sacru şi solemn, clasic şi comun, 
iar în materialele de propagandă, în filme şi la 
televizor erau adesea tablouri şi scene de acest fel; 
cele care făceau acest soi de muncă erau numite 
„îngeri în haine albe“, purtau bonete albe şi halate 
albe, aveau măşti mari de gură şi te pironeau cu ochii 
lor mari cu gene lungi şi răsucite. La noi în satul 
Ximen, Ximen Baofeng nu putea să poarte bonetă 
albă, mască mare de gură şi nici halat - purta în 
schimb o haină din gabardină albastră cu guler mare 
răsfrânt, peste care era răsfrânt gulerul unei cămăşi 
albe. Aşa era moda de atunci, tinerii şi tinerele 
scoteau mereu în evidenţă gulerele puse unul peste 
altul; dacă erai sărac şi nu-ţi per- miteai mai multe 
rânduri de haine pe dedesubt, cumpărai un guler fals, 
care costa doar câţiva bănuţi. în acea seară, pe sub 
haina de afară Baofeng purta fără doar şi poate o 
cămaşă adevărată, nu un guler fals. Faţa ei palidă şi 
privirea melancolică se potriveau şi ele foarte bine cu 
portretele personajelor cinstite ieşite de sub pana 
romancierilor. Cu mână uşoară, a curăţat cu vată dată 
prin spirt un muşchi bine dezvoltat de pe braţul lui 
Jiefang, iar după ce l-a înţepat cu acul, injecţia s-a 
terminat în mai puţin de un minut, şi capul acului a 
fost tras afară. Nu i-a făcut injecţia în fund, cum se 



face adesea, ci în braţ, poate din cauza situaţiei 
speciale în care se afla 

Lan Jiefang, legat aşa cu sfoară cum era. Unul ca 
Lan Jiefang, al cărui spirit suferise o excitaţie intensă 
şi care simţea în cuget o durere uriaşă, oricum n-ar fi 
crâcnit de la o injecţie în braţ - n-ar fi crâcnit el nici 
dacă i-ai fi smuls braţul cu totul. 

Vorbesc, bineînţeles, cu nespus de mare exagerare, 
dar vorbe din astea, în contextul de atunci, nu pot fi 
socotite cine ştie ce vorbe mari. Oamenilor de atunci, 
inclusiv ţie, Lan Jiefang, nu le ieşeau pe gură, aveau, 
n-aveau de ce, vorbe mândre şi cuvinte eroice de 
genul „Nici dacă Muntele Tai se apasă peste noi, nu 
ne plecăm spinările“ sau „Capul tăiat e doar căciulă 
suflată de vânt“ sau „Sunt gata să-mi las trupul 
zdrobit şi oasele frânte"? Băieţică ăla de Mo Yan era 
şi mai expert la lăudăroşenii şi vorbe d-astea mari. 
Mai apoi, după ce a devenit aşa-zis scriitor, a 
examinat acest fenomen lingvistic, spunând: 
„Limbajul nespus de exagerat este o reflecţie a unei 
societăţi nespus de ipocrite, iar limbajul plin de 
violenţă este precursorul barbariei sociale..." 

După ce Baofeng ţi-a făcut injecţia cu sedativ, te-ai 
liniştit încetul cu încetul. Privirea îţi rămăsese 
ţintuită neabătut în gol, dar pe nări şi din gâtlej 
slobozeai sforăituri. încordarea de pe chipurile 
oamenilor a slăbit şi ea, asemenea pieii de tobă care 
se umezeşte sau precum corzile unui instrument 
căruia i s-au slăbit cuiele de acordaj. Fără să vreau, 
am răsuflat şi eu uşurat. Tu, Lan Jiefang, nu mi-eşti 
fiu, aşa că dacă mori sau trăieşti şi dacă înnebuneşti 



sau te prosteşti n-are nicio treabă cu mine. Dar totuşi 
am răsuflat şi eu uşurat. în fond, m-am gândit, te-ai 
strecurat afară din burta lui Yingehun, iar burta lui 
Yingehun fusese odată proprietatea îndepărtatului 
meu predecesor, Ximen Nao. M-am gândit şi că 
trebuie să-mi pese de-adevăratelea de Ximen Jinlong, 
el era fiul meu bun. Cu gândul la asta, am alergat 
învăluit în lumina albăstrie a lunii către încăperea cu 
generatorul, în timp ce florile de cais pluteau 
alandala în jos, ca nişte cioburi de lună. Sub duduitul 
ca înnebunit al generatorului pe motorină, toată 
livada tresălta şi fremăta. I-am auzit pe porcii din 
Yimeng care treptat-treptat îşi recăpătaseră 
vitalitatea cum vorbesc, unii, vorbe împleticite prin 
vis, în timp ce alţii şuşotesc pe ascuns. L-am văzut pe 
Diao Xiaosan cel negru, învăluit în haina de raze 
răcoroase şi de un albastru închis ale lunii, cum 
stătea în faţa porţii de uluci a lui Fluturaş-vrăjitor, 
floarea din rândul neamului porcesc, ţinând între 
copitele din faţă o oglinj oară ovală cu cadru de plastic 
roşu cu care răsfrângea lumina lunii, iluminând 
cocina şi de bună seamă şi obrajii daţi cu farduri ai 
lui Fluturaş-vrăjitor. Băieţică ăsta îşi dezvelise colţii 
aceia lungi, pe chip avea întipărit un zâmbet nătâng, 
iar bale pline de poftă îi curgeau pe bărbie ca nişte 
fire transparente de mătase. Am simţit cum gelozia 
dă pe dinafară în mine, cum focul mâniei mă 
pârjoleşte şi cum venele din urechi îmi zvâcnesc ca 
fasolea-n tigaie; de-abia mă ţineam să nu mă reped la 
Diao Xiaosan şi să mă răfu- iese cu el. Dar lumina 
raţiunii mi-a luminat gândul în acel moment de 



irascibilitate. Da, potrivit obiceiurilor din lumea 
animalelor, lupta pentru dreptul de împreunare este 
una pe viaţă şi pe moarte, cu învingătorul având 
bucuria împerecherii şi cu învinsul stând pe margine, 
în fond însă, eu nu eram un porc obişnuit, iar Diao 
Xiaosan nu era nici el vreun dobitoc nătâng: noi doi 
trebuia neapărat să purtăm un război, dar situaţia nu 
era coaptă. în livadă exista deja mirosul de urină al 
scroafelor în călduri, însă nu prea tare - anotimpul 
împreunării nu sosise încă. Din acest motiv, l-am 
lăsat pe băieţică de Diao Xiaosan să se ţină de 
drăgăleală. 

în încăperea cu generatorul spânzura un bec 
incandescent de două sute de waţi, iar razele lui îţi 
înţepau ochii, de nu puteai să te uiţi drept la el. L-am 
văzut pe băieţică ăla de Ximen Jinlong cum şedea în 
fund pe podeaua pavată cu cărămizi roşii, sprijinit cu 
spatele de perete şi cu picioarele lui cele lungi întinse 
drept înainte; era desculţ, iar labele cele mari ale 
picioarelor şi le ţinea în sus. Picături de ulei 
cutremurate la pământ de pe motorul pe motorină 
care sălta alături ca turbatul îi picurau pe unghii şi pe 
partea de deasupra a picioarelor, asemenea sângelui 
gros şi lipicios al unui câine. Era desfăcut la piept, 
lăsând vederii o flanelă de corp purpurie. Părul îi era 
zburlit, iar ochii înroşiţi - arăta ca un descreierat, 
groaznic. Alături de el se găsea o sticlă smaraldie de 
alcool, a cărei etichetă spunea că era vorba de rachiul 
de cea mai bună calitate pe care cei din ţinutul Gaomi 
din nord-est puteau să-l bea în acele vremuri - 
rachiul de Jingzhi. Rachiul de Jingzhi se face din 



sorg, are o aromă asemenea sosului de soia, are 62 de 
grade, e viguros ca un cal roib nărăvaş şi pe oamenii 
obişnuiţi îi poate pune jos după o litră. Oamenii 
obişnuiţi nu se îndură cu uşurinţă şi nici nu-şi permit 
să bea un asemenea rachiu de calitate, iar faptul că 
Jinlong o făcea arată că durerea din inima lui 
ajunsese la punctul culminant; pesemne că voia să-şi 
încheie socotelile cu viaţa murind de beţie, pentru că 
am văzut cum lângă piciorul flăcăului ăsta stătea 
căzută de-a curmezişul o sticlă goală de rachiu, în 
timp ce alta, în care mai rămăsese mai puţin de 
jumătate, era în mâna lui. în burtă cu un litru de 
rachiu de Jingzhi, care arde cu flacără dacă-i dai foc, 
flăcăul ăsta dacă nu moare o să rămână pe jumătate 
tâmpit. 

Băieţică de Mo Yan, care stătea în poziţie de drepţi 
lângă Jinlong, şi-a mijit ochii lui cei mici şi-a spus: 

— Frate Ximen, nu mai bea, tovarăşul secretar 
Hong te-a chemat ca să te muştruluiască. 

— Tovarăşul Hong? Jinlong l-a privit pieziş: Ce 
mare sculă mai e şi tovarăşul Hong? Dacă mă caută 
să mă muştruluiască, o să-l caut şi eu să-l 
mustruluiesc! 

— Frate Jinlong, a spus Mo Yan cu răutate, fratele 
Jiefang v-a văzut pe tine şi pe sora Huzhu făcându-vă 
treaba în pom şi-a înnebunit pe loc, de mai bine de 
zece flăcăi zdraveni la un loc n-au putut să-l 
stăpânească - a muşcat dintr-un fier gros cât degetul 
şi l-a rupt dintr-o singură muşcătură. Mai bine mergi 
să-l vezi, doar e fratele tău vitreg. 

— Fratele meu vitreg? Cine e cu el frate vitreg? Tu, 



băieţică, eşti cu el frate vitreg, nu eu! 

— Frate Jinlong, a spus Mo Yan, e treaba ta dacă vii 
sau nu, eu oricum o să le zic ce-ai zis. 

Mo Yan a terminat de vorbit, dar n-avea deloc de 
gând să plece. A întins un picior, a tras sticla aceea de 
alcool răsturnată la pământ până i-a ajuns în dreptul 
ochilor, iar după aceea, cu o mişcare foarte agilă, s-a 
îndoit de şale, a pescuit-o de pe jos, şi-a mijit ochii să 
vadă ce e înăuntru - o întindere verde trebuie să-i fi 
stat atunci în faţa ochilor -, iar după aceea şi-a vărsat 
în gură rachiul rămas. A plescăit din limbă, clefî, clefl, 
slobozind laudă după laudă: 

— Rachiul de Jingzhi bună băutură mai e, nu i s-a 
dus buhul degeaba! 

Jinlong a ridicat sticla din mână, şi-a înălţat gâtul 
şi şi-a turnat, gâl! gâl! pe gâtlej rachiul din sticlă, 
înecând odaia într-un miros tare de alcool; a aruncat 
apoi cu sticla în Mo Yan, care a întâmpinat-o cu sticla 
din mâna lui. Când cele două sticle s-au ciocnit, au 
scos un sunet clar şi melodios, iar ţăndările le-au 
căzut alandala la pământ. Damful de alcool din 
încăpere s-a făcut şi mai puternic. 

— Cară-te, a zbierat Jinlong, cară-te în mă-ta de 
aici! Mo Yan s-a dat necontenit înapoi. Jinlong a 
început să culeagă tot felul de lucruri de lângă el, un 
pantof, şuruburi, o cheie reglabilă, şi să zvârle cu ele 
în Mo Yan, ocărându -1 în acelaşi timp: Nimicule ce 
eşti, iscoado! Cară-mi-te, nu vreau să te mai văd! 

Mo Yan se ferea necontenit, bodogănind: 

— A înnebunit şi ăsta! Ala tot nu-i bine ce-i cu el, 
uite c-a înnebunit şi ăsta! 



Jinlong s-a ridicat zdruncinându-se, cu corpul 
bălăngănindu-i-se înainte şi înapoi, ca un hopa- 
mitică tocmai plesnit cu palma. Mo Yan a sărit în 
lumina lunii din afara încăperii, iar aceasta i-a vopsit 
creştetul golaş al capului, facându-i-1 să semene cu un 
pepene verde ca jadul. Eu m-am ascuns în spatele 
caisului, observându-i pe cei doi indivizi atât de 
anapoda. Mă preocupa gândul că Jinlong o să se 
năpustească spre cureaua de transmisie care se 
învârtea iute ca vântul şi o să fie făcut mici fărâme, 
însă una ca asta nu s-a întâmplat. A păşit peste curea, 
apoi a păşit înapoi la loc peste ea, urlând:, Au 
înnebunit... au înnebunit... toţi au înnebunit în mă- 
sa... “ A apucat o mătură din colţul camerei şi-a 
aruncat-o afară, a aruncat şi o căldare din tablă plină - 
ochi cu motorină. Odoarea tare de motorină s-a 
răspândit în bătaia lunii, amestecându-se cu 
mireasma florilor de cais. Jinlong a făcut un salt 
pieziş până la motorul pe motorină şi şi-a lăsat capul 
în jos, părând că vrea să dialogheze cu roata care se 
învârtea iute ca vântul. „Fii atent, fiule!“, am strigat 
eu în sinea mea, încordindu-mi toţi muşchii din corp 
şi pregătindu-mă să mă reped în orice clipă înăuntru 
să-l salvez. El şi-a coborât capul, iar vârfid nasului 
aproape că i-a atins cureaua care se învârtea iute ca 
vântul. „Fiule, fii atent, dacă te mai apropii un 
centimetru, o să rămâi fără nas!“ Un asemenea 
accident tragic nu s-a petrecut însă. Jinlong a întins o 
mână şi a apăsat pe acceleratorul motorului - a 
apăsat până la fund. Motorul a scos un urlet 
înnebunit, ca un bărbat căruia i-a prins cineva ouăle 



în mână, a tresărit violent, stropi de ulei au ţâşnit în 
toate părţile, un fum negru a-nceput să se 
rostogolească pe coş, iar piuliţele care fixau 
maşinăria pe baza de lemn au tresărit şi ele, de parcă 
aveau să zboare de-acolo în orice clipă. în acelaşi 
timp, indicatorul care arăta cantitatea de electricitate 
produsă s-a ridicat iute ca vântul, trecând cu iuţeală 
dincolo de limita maximă; becul de putere mare a 
săgetat raze atât de albe că-ţi luau ochii, iar după 
aceea a scos un sunet de explozie, şi cioburile lui 
încinse au săltat în zbor care încotro, unele izbindu- 
se de pereţi, altele de grindă. Am aflat de-abia mai 
apoi că în acelaşi moment în care a explodat becul 
acela mare din încăperea cu generatorul, au explodat 
şi toate becurile din crescătoria de porci, iar când 
încăperea cu generatorul s-a cufundat în întuneric, s- 
au cufundat şi toate încăperile din crescătorie unde 
erau becuri. Tot aşa, am aflat mai apoi că, trăgând o 
sperietură de la sunetul exploziei, Diao Xiaosan, care 
şedea pe vine şi se ţinea de golănii în faţa porţii lui 
Fluturaş-vrăjitor, şi-a vârât oglinda în gură şi-a tulit- 
o fără întârziere înapoi în cocina lui. Silueta îi fusese 
atât de alunecoasă, că semănase cu cea a unui 
leopard dat prin ulei. Motorul a urlat şi mai violent, 
iar după aceea şi-a dat ultima suflare. Am auzit 
zgomotul uriaş cu care a biciuit pereţii cureaua care 
s-a frânt şi-am auzit şi văitatul amarnic slobozit de 
Ximen Jinlong. Brusc, inima mi s-a lăsat grea în piept 
- s-a sfârşit! M-am gândit că Ximen Jinlong, fiul 
meu, mai mult ca sigur şi-a pierdut viaţa. 

întunericul s-a risipit cu încetul, iar lumina lunii a 



ţâşnit în odaie. Am văzut cum Mo Yan - care fusese 
atât de înfricoşat de explozie că stătea trântit pe 
pământ cu fundul răsucit sus de tot, asemenea unui 
struţ căruia, când trage o sperietură, îi pasă doar de 
cap şi nu de fund - se caţără încet înapoi pe picioare. 
Băieţică ăsta era şi curios şi laş, şi neputincios şi plin 
de îndărătnicie, şi nătâng şi viclean, neînstare să facă 
nici fapte bune al căror bun renume să dăinuiască 
pentru posteritate şi nici fapte rele care să sperie 
Cerul şi să mişte pământul din loc - un personaj care 
veşnic provoca necazuri şi de care ceilalţi veşnic se 
plângeau. îi ştiam toate scandalurile şi pătrundeam 
bine ce era în inima lui. Băieţică s-a căţărat pe 
picioare şi s-a strecurat, ca un lup căruia i-e teamă de 
propria umbră, înăuntru în încăperea luminată de 
lumina lunii. L-am văzut pe Ximen Jinlong zăcând 
într-o parte la pământ - lumina secţionată de grilajul 
ferestrei îl secţiona şi pe el, făcându-1 să semene cu 
un cadavru secerat de la talie de un obuz. O rază i-a 
scăldat faţa, aşa cum i-a scăldat bineînţeles şi părul 
cel în neorânduială şi cele câteva dâre de sânge 
albăstriu-lu- citor care, ca nişte miriapozi, i se 
căţărau pe faţă pornind de la rădăcina părului. 
Băieţică de Mo Yan s-a arcuit de şale, a deschis gura, 
a întins două degete negre ca pana corbului şi care 
semănau cu o coadă de porc şi-a pipăit cu ele sângele; 
mai întâi le-a pus în faţa ochilor să le privească, le-a 
dus pe urmă la nas să le miroasă, iar după aceea a 
întins limba să le lângă. Ce voia la urma urmei? 
Băieţică ăsta făcea fapte sucite şi de neînţeles şi nici 
măcar eu, un porc a cărui înţelepciune o depăşea şi 



pe a oamenilor, nu-i ghiceam gândul. Putea oare să-şi 
dea seama uitându-se la sângele lui Ximen Jinlong, 
mirosindu-i-1 şi gustându-i-1, dacă e viu sau mort? 
Sau voia poate să judece prin această complicată 
metodă dacă ce îi păta degetele era sânge adevărat 
sau un pigment roşu? Pe când acţiunile lui sucite mă 
făceau să o iau aşa razna cu mintea, băieţică, parcă 
de-abia trezit dintr-un vis, a tras un strigăt 
înspăimântat, a ţopăit în sus, iar după aceea, ţipând 
ascuţit, a alergat afară din încăperea cu generatorul. 
Ţipătul lui aproape că avea în el o veselie 
nemăsurată: „Veniţi repede, veniţi! Ximen Jinlong a 
murit...“ Poate că m-a zărit ascuns după cais cu 
trupul şi doar cu capul ia vedere, sau poate că nu - 
caişii scăldaţi în lumina lunii şi florile lor pestriţe 
făureau raze năucitoare. De când se născuse băieţică 
ăsta, pieirea bruscă a lui Ximen Jinlong era probabil 
primul lucru măreţ pe care-1 descoperea înaintea 
altora şi care merita cel mai mult transmis mai 
departe. N-a binevoit să li -1 spună şi caişilor, alerga şi 
urla, iar pe drum, călcând pe un rahat de câine, chiar 
a căzut şi-a muşcat o gură de pământ. M-am ţinut 
scai de el. în comparaţie cu paşii lui neîndemânatici, 
eu eram un maestru în artele cavalerilor, care ştie să 
zboare ca gândul şi ca vântul. 

Cei dinăuntru au ieşit la auzul zgomotelor, iar luna 
le-a făcut tuturor figurile galben-verzui. înăuntru nu 
se mai auzeau urletele lui Jiefang, ceea ce arăta că 
fusese deja amorţit de medicamente. Baofeng s-a 
apăsat pe obraji cu un cocoloş de vată înmuiat în spirt 
- era o rană făcută de cioburile becului care tocmai ce 



se spărsese. După ce s-a vindecat, rana a lăsat în 
urma ei o cicatrice albă puţin adâncă şi care se putea 
vedea indistinct - semn al unei nopţi cu talmeş- 
balmeş peste poate. 

Oamenii l-au urmat pe Mo Yan, unii hurducându- 
se, alţii mergând strâmbi, alţii panicaţi - una peste 
alta, o întreagă devălmăşie alergând către încăperea 
cu generatorul. Mo Yan deschidea drumul, alergând 
şi în acelaşi timp înclinându-se spre cei din spate şi 
descriindu-le, într-un fel exagerat şi grozăvindu-se 
tot, scena pe care o văzuse. Am simţit că şi rudele lui 
Ximen Jinlong, şi cei care n-aveau nicio legătură de 
sânge cu el, simţeau aversiune faţă de băieţică ăsta 
aşa de limbut şi de gură spartă cum era: „Mai 
închide-ţi gura aia spurcată!“ Eu am galopat înainte 
cu iuţeală preţ de câţiva paşi, m-am tupilat în spatele 
unui cais, am apucat cu râtul din noroi o bucată de 
olan - fiind prea mare, am rupt-o cu dinţii pe din 
două -, am prins-o între degetele de la copita dreaptă 
din faţă, m-am forţat pe picioarele din spate şi m-am 
ridicat ca oamenii, iar după aceea, uitându-mă la faţa 
lui Mo Yan, care era atât de scânteietoare că ai fi zis 
că fusese dată cu ulei de tong, am ţintit îndeaproape. 
M-am lăsat apoi pe dată cu corpul înainte, creând 
inerţie pentru copitele din faţă şi folosindu-mă de 
prilej ca să arunc cu ciobul de olan. Am uitat să iau 
însă în calcul mişcarea, aşa că ciobul n-a lovit faţa lui 
Mo Yan, ci a nimerit fruntea lui Yingehun. 

Era întocmai cum spune o zicătoare: „Când ţie îţi 
picură tavanul, afară dă potop“, sau alta: „Nevăstuica 
muşcă doar raţa bolnavă". Când a zupăit peste faţa lui 



Yingehun, ciobul a făcut un zgomot de mi s-a strâns 
inima, iar amintirile mele cele de demult s-au trezit 
cât ai clipi din ochi. Yingehun, vrednică soţie! în 
seara asta eşti omul cel mai lipsit de noroc de pe 
lumea asta. Doi băieţi, unul nebun, altul mort, fata şi 
ea rănită, iar tu ai mai avut parte şi de atacul meu 
purtat cu toată tăria! 

Eram îndurerat la culme şi-am slobozit un zbierăt 
prelung. Mi-am înfipt botul în pământ, iar amestecul 
de remuşcare şi regret pe care-1 resimţeam m-a făcut 
să sfărâm între dinţi bucata de ciob pe care n- 
apucasem să o arunc. Am văzut, ca într-o scenă 
filmată cu încetinitorul dintre cele des întâlnite în 
filme, cum răcnetul jalnic ieşit din gura lui Yingehun 
dansează ca un şarpe argintiu în lumina lunii, în timp 
ce trupul ei se lasă în spate ca un cocoloş de vată în 
formă de om. Nu trebuie să credeţi că dacă eram 
purcel nu pricepeam ce-i aceea filmare cu 
încetinitorul - pfui! în anii ăia cine nu putea să fie 
regizor? Potriveşti un filtru, filmezi cu încetinitorul, 
împingi, tragi, panoramezi, prim-plan, schimbi 
planul, iar clipa în care se ciocneşte de fruntea lui 
Yingehun, ciobul se sparge în nenumărate bucăţi, 
zburând în direcţii diferite, mai apoiridicând u-se în 
zbor picăturile de sânge. Agiţi camera, arăţi gurile 
căscate ale oamenilor şi lumina stupefiată a lunii... 
Yingehun zăcea la pământ. „Mamă!“ Era strigătul lui 
Ximen Baofeng. Nu i-a mai păsat de rana de pe 
propria ei faţă, iar plasturele i-a căzut la pământ. A 
îngenuncheat lângă Yingehun, cu geanta de 
medicamente azvârlită lângă ea. A prins-o pe 



Yingehun cu braţul drept pe după gât, s-a uitat la 
rana de pe fruntea ei - „Mamă, ce-i asta?.. „Cine-a 
făcut asta?“ a răcnit Hong Taiyue mânios, 
năpustindu-se în direcţia din care zburase ciobul. Nu 
m-am ferit, deşi aş fi putut dispărea într-o clipită, 
fără urmă, fără umbră. Eu făcusem fapta asta 
proastă, şi chiar dacă din gând bun ieşise faptă rea, 
tot eram gata să-mi rabd pedeapsa. Primul căruia îi 
trecuse prin cap să-l caute şi să-l înhaţe pe stricatul 
acela care aruncase pe ascuns cu ciobul şi rănise un 
om fusese Hong Taiyue, dar cel care a alergat primul 
în spatele caişilor şi m-a descoperit n-a fost el - 
îmbătrânise, încheieturile îi ruginiseră şi-şi pierduse 
agerimea şi sprinteneala. Cel care a zbughit-o primul 
în spatele caişilor şi m-a descoperit a fost tot 
nesuferitul de Mo Yan, iar trupul lui sprinten ca de 
pisică sălbatică şi curiozitatea lui aproape maladivă 
conlucrau fără pereche de bine. „El a făcut-o!“ şi-a 
proclamat el, plăcut surprins, descoperirea în faţa 
oamenilor care se strânseseră roi în spatele lui. Eu 
şedeam ţeapăn şi slobozeam grohăieli grave din 
gâdej, exprimându-mi remuşcarea şi regretul şi 
pregătindu-mă să rabd pedeapsa oamenilor. Am 
văzut cum pe feţele lor scăldate în lumina lunii 
încolţesc expresii încurcate. „Sunt sigur că el a făcut - 
o! Altădată l-am văzut cu ochii mei scriind caractere 
cu o rămurică prinsă între degete!“ Hong Taiyue l-a 
pălit greu peste umeri pe Mo Yan, spunându-i 
batjocoritor: 

— Ia zi, băiete, l-ai văzut şi când ţinea cuţitaşul în 
copită să-i sape lui taică-tău un sigiliu? Şi făcea 



caractere din cele sigilare, flori-de-prun? 

Mo Yan nu-şi dădea seama ce e bine pentru el şi tot 
mai voia să dea din gură să explice, dar cel de-al 
treilea dintre fraţii Sun s-a năpustit la el aşa cum face 
câinele ce pune temei pe tăria stăpânului ca să se dea 
mare, l-a urecheat, i-a dat şi un genunchi în fund şi 1- 
a înhăţat trăgându-1 într-o parte, zicându-i apoi cu 
voce joasă: 

— Flăcăiaş, ia mai închide-ţi tu pliscul ăla de 
cioară! 

— Cum de-aţi lăsat vierul să iasă afară? i-a mustrat 
Hong Tai- yue plin de nemulţumire. Cine are-n 
sarcină îngrijirea vierului? Stă cam prost cu 
răspunderea, trebuie să-i scădem puncte de muncă! 

Ximen Bai a alergat pe poteca unde se aşternea 
peste tot lumina lunii, hurducându-şi picioarele cele 
mici de parcă dansa dansul yangge. Petalele florilor 
de cais de pe potecă erau ridicate în aer de picioruţele 
ei, semănând cu nişte fulgi de zăpadă uşori-uşori. 
Amintirile sedimentate în străfundurile conştiinţei 
mele erau precum mâlul de pe fundul apei, dându-se 
mocirloase peste cap: am simţit valuri-valuri de 
durere zvâcnindu-mi în inimă. 

— Mână porcul înapoi la cocină! Asta-i prea de tot! 
Prea de tot! a zbierat Hong Taiyue. Tuşind apoi 
înfundat, s-a dus către încăperea cu generatorul. 

Cred că grijile pe care şi le făcea pentru fiul ei au 
împins-o pe Yingehun să se limpezească cu iuţeală 
din leşin. S-a zbătut şi a vrut să se ridice. „Mamă!...“, 
a strigat Baofeng, care a prins-o cu o mână pe după 
gât, în timp ce cu cealaltă a deschis geanta de 



medicamente. Huzhu, pricepând-o bine pe Baofeng, 
i-a înmânat, rece şi nepăsătoare, o pensetă cu o 
bucată de vată înmuiată în spirt. „Jinlong al meu...“ 
Yingehun a dat-o la o parte pe Baofeng cu braţul, s-a 
apăsat cu mâna în pământ şi s-a înălţat în picioare. 
Avea mişcări violente, se zdruncina din tot corpul şi 
clar era ameţită; plângând şi ţipând după Jinlong, s-a 
pus să gonească în zigzag către odaia cu generatorul. 

Prima persoană care s-a repezit în încăperea cu 
generatorul n-a fost Hong Taiyue, n-a fost nici 
Yingehun, ci Huzhu. A doua iarăşi n-a fost Hong 
Taiyue sau Yingehun, ci Mo Yan. Deşi fusese tras 
într-o parte de cel de-al treilea dintre fraţii Sun şi 
răbdase oarece amărăciune la trup şi deşi Hong 
Taiyue îl luase în zeflemea şi batjocură pe toate 
părţile, el, de parcă de nimic n-ar fi avut habar, s-a 
scuturat din degetele ca nişte cleşti ale lui Sun şi-a 
zbughit-o ca un firicel de fum în cameră - de-abia ce- 
au intrat călcâiele lui Huang Huzhu înăuntru, că 
degetele lui au trecut şi ele pragul încăperii. Mi-am 
dat seama că în seara aceea cea mai obidită era de 
fapt Hezuo, iar cea aflată în cea situaţia mai 
stânjenitoare era Huzhu. Treburile alea romantice pe 
care le făcuse ea cu Jinlong în caisul ăla bătrân cu 
gâtul strâmb stârniseră scrânteala lui Lan Jiefang. Să 
faci dragoste în coroana unui pom cu floare bogată ca 
brocartul era în fapt un lucru de mare frumuseţe şi 
plin de imaginaţie, însă dracul cel nesuferit de Mo 
Yan tulburase totul. în ţinutul Gaomi din nord-est, 
omul ăsta făcea numai nefăcute, iar cine-1 vedea îl şi 
socotea nesuferit; el însă se credea băiat bun, unul de 



cum îl vezi îl şi îndrăgeşti! Năvala oamenilor în odaia 
scăldată întru totul de lumina lunii a semănat cu 
săriturile broaştelor intr-un heleşteu liniştit şi 
luminos - cu un zgomot răsunător, se iscă cioburi de 
nestemate şi ţăndări de jad. Când Huang Huzhu l-a 
văzut pe Jinlong zăcând sub razele lunii cu fruntea 
însângerată, iubirea i s-a pornit din inimă şi tristeţea 
a năpădit-o din lăuntruri; fără să mai ţină seama de 
ruşine sau reţinere, s-a năpustit lângă Jinlong ca o 
panteră care-şi apără puiul... 

— A băut două sticle de rachiu de Jingzhi, a spus 
Mo Yan arătând ţăndările de sticlă de pe jos, după 
aceea a apăsat până la capăt pe acceleraţia motorului 
şi buuum! becurile s-au spart. 

în mirosul greu de alcool şi motorină, Mo Yan 
vorbea şi gesticula şi arăta cu totul caraghios, ca un 
clovn care tot dă vesel din mâini şi din picioare. 

— Daţi-1 afară! a răcnit Hong Taiyue, vocea 
sunându-i ca un gong spart. Sun Bao l-a tras de gât 
pe Mo Yan, făcându-1 să iasă din încăpere aproape 
fără ca să mai atingă pământul cu picioarele. 

El continua să explice, de parcă avea să moară 
sufocat dacă n-o să explice ce-a văzut. Spuneţi voi, 
cum a putut oare să se nască în ţinutul Gaomi din 
nord-est, cel cu oameni măreţi şi locuri fermecate, un 
copil atât de rău? 

— După ce s-a auzit buum-ul ăla înăbuşit, cureaua 
s-a rupt - tras de gât de Sun Bao, Mo Yan tot nu uita 
să completeze detaliile -, s-a rupt de la îmbucătură 
şi, zic eu, sigur a fost cuiul de fier de la îmbucătură 
care l-a pocnit în căpăţână. Atunci motorul a 



înnebunit, se învârtea cu opt mii de rotaţii pe 
secundă şi producea o putere fără de margini de 
mare; că nu i-a pocnit creierii afară din el e mare 
bucurie în cumplit dezastru! 

Ia auziţi-1 pe-ăsta, o ia acum jumătate în limba de 
rând şi jumătate în cea din cărţi, de parcă ar fi vreun 
învăţat de ţară care a citit pe săturate din cărţile 
clasice. 

— Ia mai du-te tu-n cumplit dezastru, mă! 

Sun Bao, care avea în braţe o forţă peste cea a 
oamenilor de rând, l-a ridicat şi l-a azvârlit cu putere 
afară. Chiar şi în scurtele momente cât a zburat prin 
văzduh, gura lui tot sporovăia fără răgaz. 

S-a prăvălit în faţa mea. Credeam că o să se facă 
ţăndări la cădere şi nu mi-a venit să cred când s-a 
rostogolit o dată şi s-a şi ridicat în fund. A tras o 
băşină prelungă drept în faţa mea, supărându-mă 
grozav. A strigat apoi spre umbra lui Sun Bao: „Sun al 
Treilea, să nu cumva să crezi că născocesc vorbe 
aiurea. Tot ce spun am văzut cu ochii mei, şi chiar de 
socoteşti că le-am mai înflorit, tot e aproape pe- 
acolo“. Celălalt nu l-a băgat câtuşi de puţin în seamă, 
aşa că Mo Yan şi-a întors faţa spre mine: 

— Purcelule Al Şaişpelea, spune tu, e sau nu aşa? 
Nu face pe prostul cu mine, ştiu că eşti un porc 
deştept, doar de vorbit ca oamenii nu ştii, restul pe 
toate le ştii. Când tovarăşul secretar Hong a spus că 
ştii să sapi caractere pe sigilii, a zis aşa ca să mă ia 
peste picior, am priceput eu, dar ştiu eu că de- 
adevăratelea n-ai avea tu cine ştie ce greutate să le 
sapi acolo - dacă-ţi dau uneltele, eu zic că poţi repara 



şi un ceas. De multă vreme stau eu cu ochii pe tine. 
Ţi-am descoperit talentul când făceam de serviciu la 
brigadă - când citeam eu cu voce tare în fiecare seară 
Ştirile de referinţă, pentru tine le citeam. Vezi, 
suntem prieteni vechi, cu mare potrivire între inimi. 
Mai ştiu şi că ai fost om în viaţa de dinainte şi că te 
leagă sute şi mii de fire de cei din satul nostru, 
Ximen. Ia zi, am dreptate? Dacă am, dă din cap. 

Când am văzut expresia vicleană, de om care le-a 
pătruns pe toate, de pe feţişoara lui murdară, am 
început să cumpănesc în sinea mea că nu se poate să- 
1 las pe băieţică ăsta să pălăvrăgească vrute şi nevrute 
fără niciun temei. Şi dacă vorbeşti în budă, mereu 
lângă perete o să fie cineva să te-asculte. Dacă cei din 
sat o să-mi cunoască istoria şi secretul, nimic n-o să 
mai fie prea vesel. Am grohăit, am profitat de 
neatenţia lui şi l-am muşcat rău de burtă. Am lăsat 
însă mult loc de întors, pentru că nu voiam să-i 
prăpădesc viaţa - presimţeam importanta 
semnificaţie pe care o va avea băieţică ăsta faţă de 
ţinutul Gaomi din nord-est, iar dacă l-aş fi nenorocit, 
regele Yama nu m-ar fi cruţat. Dacă l-aş fi muşcat cu 
toată 
X3 

forţa, i-aş fi sfâşiat maţele, aşa că m-am folosit de 
puţin din puterea mea şi, prin cămăşuţa lui cea 
împuţită de sudoare, i-am lăsat pe burtă patru urme 
însângerate de dinţi. Băieţică a tras un răcnet jalnic 
şi, în deruta creată, a apucat să mă zgârâie peste ochi, 
scuturându-se apoi şi luând-o la fugă. Adevărul e că 
eu mi-am dat anume drumul la gură, pentru că altfel, 



cum să fi putut el să se scuture? Mă împunsese cu 
ghearele în ochi, iar lacrimile îmi curgeau în şuvoi 
nesfârşit. Pe jumătate limpede, pe jumătate ca prin 
ceaţă, l-am văzut cum, speriat de să-şi piardă minţile, 
s-a refugiat la mai bine de zece metri depărtare de 
mine, şi-a ridicat cămaşa şi s-a uitat la rana de pe 
burtă. L-am auzit cum mă ocăreşte bodogănind:, Al 
Şaişpelea, ticălos perfid ce eşti, îndrăzneşti să-l muşti 
pe nen-tu! O să vină o zi în care o să afli tu ce-mi 
poate mie pielea!“ Am râs pe înfundate. L-am văzut 
apoi pe băieţică luând câţiva pumni de noroi 
amestecat cu petale de cais şi apăsând peste rană. 
Mormăia tot felul de cuvinte: „Pământul e terra, e 
teramicină, petala-i de floare şi floarea-i boboc - 
antiinflamatoare, detoxifiante, uf! uf! gata!“ Şi-a lăsat 
după aceea în jos piepţii cămăşii şi, de parcă n-avea 
nicio treabă, s-a prelins către încăperea cu 
generatorul. în acel moment, Bai, când de-a dura, 
când târâş-grăpiş, a venit în faţa mea. I-am văzut faţa 
năduşită şi-am auzit-o suflând şi gâfâind: „Al 
Şaişpelea, Al Şaişpelea, cum de-ai fugit tu?“ 

M-a bătut peste cap şi mi-a zis: 

— Ascultă de vorbă, întoarce-te la tine în culcuş, 
dacă o să mai fugi, tovarăşul secretar Hong o să mă 
ţină pe mine vinovată. Tu ştii că eu sunt nevastă de 
moşier şi n-am origine sănătoasă, tovarăşul secretar 
m-a lăsat să te hrănesc doar pentru că îi pasă de 
mine. Vezi nu care cumva să mă nenoroceşti... 

Inima mi-era răzleţită şi încâlcită precum cânepa, 
iar lacrimile îmi picurau, rop! rop! la pământ. 

— Al Şaişpelea, plângi? Era surprinsă, dar şi mai 



mult era mâhnită; m-a mângâiat peste urechi, apoi 
şi-a înălţat faţa, părând că vorbeşte cu luna: Jupâne, 
dacă moare şi Jinlong, familia noastră Ximen se 
cheamă că şi-a găsit cu totul pierzania... 

Bineînţeles că Jinlong n-a murit - dacă ar fi murit, 
piesa asta ar fi ajuns şi ea la sfârşit. Sub îngrijirea lui 
Baofeng, şi-a revenit, iar după aceea a început să 
plângă şi mai tare şi să facă şi mai mare tărăboi, să 
sară şi să ţopăie şi mai mult, cu ochii precum sângele 
şi nemaiştiind nici de mamă, nici de tată. „Nu mai 
vreau să trăiesc, nu mai vreau, nu mai vreau.. Se 
zgâria singur pe piept: „Mi-e rău, mi-e rău de moarte, 
mamă...“ Secretarul Hong s-a apropiat, l-a prins pe 
Jinlong de umeri şi l-a zdruncinat, răcnind la el 
mânios: „Jinlong! Ce e asta? Ce fel de comunist eşti 
tu? Ce fel de secretar al Tineretului Comunist eşti? 
Mă aduci la disperare! Mă faci să roşesc!“ Yingehun 
s-a năpustit înainte, i-a dat la o parte mâna lui Hong 
Taiyue şi s-a aşezat în faţa lui Jinlong ca să îl apere, 
zbierând la Hong Taiyue: „N-ai voie să te porţi aşa cu 
băiatul meu!“ S-a răsucit după aceea, l-a cuprins în 
braţe pe Jinlong, care era mai înalt cu exact un cap 
decât ea, l-a mângâiat pe faţă şi a piuit: „Copil bun, 
nu-ţi fie frică, mama e aici, te apără marna..." Huang 
Tong a scuturat din cap şi, ferindu-şi privirea de ochii 
celorlalţi, s-a strecurat din odaie lipindu-se de pereţi; 
ajuns afară, s-a sprijinit de zid şi, cu o bucată de 
hârtie albă, şi-a răsucit iscusit o ţigară. în clipa în 
care a frecat un chibrit să-şi aprindă cu el ţigara, am 
zărit firele gălbui de păr care creşteau în 
neorânduială pe bărbia omului ăsta mărunt. Jinlong 



a împins-o la o parte pe Yingehun, i-a împins şi pe cei 
care căutau să i se pună în faţă să-l oprească şi, cu 
umerii încovoiaţi, s-a repezit afară; lumina lunii l-a 
înfăşurat peste braţe ca un văl de borangic albastru 
deschis, făcându-i căzătura care a urmat să pară 
blândă. A căzut pe pământ şi-a început să se dea de-a 
rostogolul precum măgarii după ce-au trudit 
îndelung. „Mamă, mi-e rău de moarte, mai aduceţi 
două sticle, două sticle, două...“ „E nebun sau e 
beat?“ a interogat-o Hong Taiyue cu severitate pe 
Baofeng. Ei i-au fremătat niţel colţurile gurii, pe faţă 
i-a încolţit ceva care semăna a zâmbet rece şi a spus: 
„Beat probabil". Hong Taiyue s-a uitat la Yingehun, la 
Huang Tong, la Qiuxiang, Hezuo, Huzhu, a scuturat 
neputincios din cap şi, asemenea unui părinte moale 
şi fără vlagă, a oftat prelung şi a rostit: „Nu vă daţi 
toată silinţa..." A plecat după aceea zdruncinându-se. 
N-a plecat pe potecuţa care mergea înspre sat, ci a 
luat-o de-a curmezişul prin livada de caişi, lăsând pe 
pământul acoperit de petale un şir de urme de un 
albastru deschis. 

Jinlong continua să-şi joace jocul lui de-a datul de- 
a rostogolul măgăresc. ¥u Qiuxiang a aruncat o 
vorbă:, Aduceţi repede nişte oţet să i-1 vărsăm pe gât. 
Hezuo, hei! Hezuo, du-te acasă s-aduci oţet". Hezuo 
se ţinea cu braţele în jurul unui cais, cu faţa lipită de 
scoarţa acestuia şi părând să se fi transformat şi ea 
într-o parte din trunchiul copacului. „Huzhu, Huzhu, 
du-te tu!" Dar silueta lui Huzhu se contopise deja cu 
lumina îndepărtată a lunii. După plecarea lui Hong 
Taiyue, oamenii se risipiseră şi ei alandala, şi până şi 



Baofeng îşi luase în spate geanta de medicamente şi 
plecase. Yingehun a strigat: „Baofeng, hei, fa-i o 
injecţie, o să-i ardă toate măruntaiele rachia asta...“ 

— A venit oţetul, a venit! Mo Yan a zburat în goană 
către ei, în mână cu o sticlă de oţet. Chiar avea 
picioarele iuţi şi chiar era plin de zel - şi mai era şi 
unul care aude vântul şi zice că vine potopul. Le-a 
spus oamenilor tăcând pe viteazul: Am ciocănit la uşa 
prăvăliei, prostălăul de Liu Zhongguang voia bani 
peşin, dar am zis că tovarăşul secretar Hong vrea 
oţetul, să-l treacă în catastif, şi el n-a mai spus nicio 
vorbă şi mi-a turnat o sticlă... 

Cu mare greutate, cel de-al treilea dintre fraţii Sun 
l-a ţinut locului pe Jinlong, care se dădea peste tot pe 
jos de-a rostogolul, dădea din picioare şi muşca şi 
avea în sminteala lui o tărie cu nimic mai prejos decât 
Jiefang mai devreme. Qiuxiang i-a vârât sticla de oţet 
în gură şi i-a turnat pe gât. Din gâdejul lui a ieşit un 
ţipăt ciudat, ca de cocoş care a înghiţit din neatenţie 
un vierme otrăvit; negrul ochilor i-a pierit, iar în 
găoacea acestora nu i-a rămas decât albul - se vedea 
limpede în lumina lunii. 

„Câinoaso, mi-ai omorât copilul... “ a strigat 
plângând Yingehun. 

Huang Tong l-a bătut pe Jinlong pe spate. O gură 
de lichid răspândind o acreală care-ţi înţepa nările a 
ţâşnit prin nasul şi gura lui Jinlong... 


CAPITOLUL 28 



Hezuo îşi calcă pe inimă şi se mărită cu Jiefang; 
Huzhu îşi împlineşte voia şi se-nsoţeşte cu Jinlong 

Trecuseră două luni şi nu numai că nebuneala lui 
Lan Jiefang şi a lui Ximen Jinlong nu se vindecase, 
dar nici surorile Huang nu stăteau chiar bine cu 
nervii. Potrivit romanului lui Mo Yan, tu, Lan 
Jiefang, chiar erai nebun, în timp ce Ximen Jinlong 
se prefăcea nebun. Prefăcătoria asta era o pânză roşie 
de acoperit ruşinea cu ea, ţi-o puneai pe faţă şi toate 
lucrurile urâte erau cu totul şi cu totul acoperite. 
Dacă omul a înnebunit, ce mai e de spus? La acea 
vreme, reputaţia crescătoriei de porci din satul 
Ximen se răspândise departe. Profitând de răgazul de 
o clipă din recoltarea grâului, la judeţ voiau să 
organizeze iar o vizită pentru a studia experienţa 
satului în privinţa creşterii porcilor. Voiau să vină nu 
numai cei de la judeţ, voiau să vină şi cei din alte 
judeţe. Iar intr-un asemenea moment-cheie, nebunia 
lui Jinlong şi a lui Jiefang era totuna cu a-i tăia lui 
Hong Taiyue şi braţul stâng şi braţul drept. 

Comitetul revoluţionar al comunei populare 
dăduse iarăşi telefon spunând că departamentul de 
logistică al zonei militare avea să trimită şi el o 
delegaţie să viziteze şi să studieze, şi că aceasta va fi 
însoţită de cadrele locale şi de la judeţ, în persoană. 
Hong Taiyue a convocat toate capetele luminate din 
sat la şedinţă, ca să discute ce era de făcut. în 
romanul lui, Mo Yan zice că Hong Taiyue avea gura 
numai băşici şi ochii înţesaţi de firicele de sânge. Mai 
spune şi că tu, Lan Jiefang, zăceai pe kang, cu ochii 



goi, vărsând deseori lacrimi şi semănând cu un 
crocodil căruia i s-au secţionat nervii cranieni; 
lacrimile îţi erau tulburi, ca aburii condensaţi pe 
marginile cazanelor cu mâncare de porci. în cealaltă 
cameră, Jinlong şedea tâmp, ca un pui care a mâncat 
arsenic şi şi-a revenit; de cum vedea că vine cineva, 
îşi înălţa capul, rânjea şi hi- hi-hi! se punea pe un 
chicotit idiot. 

Conform romanului lui Mo Yan, când la şedinţa 
brigăzii de producţie din sat capetele se plecau 
descurajate şi mâinile se frân- geau neputincioase, el 
însuşi a intrat în sala de şedinţă, cu gând limpede de 
mult încolţit în inimă. Nu poţi să te încredinţezi cu 
totul în ce spune, căci vorbele din romanele lui sunt 
perdea de ceaţă şi fum, vânare de vânt şi goană după 
umbre, aşa că le menţionez doar ca referinţă. 

Mo Yan a spus că de cum a păşit în sala de şedinţe, 
Huang Tong l-a uşuit afară. Dar el nu numai că n-a 
plecat, dar a şi făcut un salt şi s-a aşezat cu fundul pe 
marginea mesei, picioarele lui scurte legănându-se 
încoace şi încolo ca două tărtăcuţe lungi atârnate de 
ceva. în acel moment, Sun Bao, deja promovat 
comandant de companie în miliţie şi şef al 
jandarmilor, a făcut un salt, s-a apropiat şi l-a luat de 
urechi. Hong Taiyue a dat din mână, fâcându-i semn 
să-i dea drumul. 

— Domnul meu, şi dumneata ai înnebunit? a rostit 
batjocoritor Hong Taiyue. Ce fel de fengshui o fi la 
noi în sat de-a născut un personaj aşa excepţional ca 
domnia ta? 

— N-am înnebunit, a scris Mo Yan în Cronica 



creşterii porcilor cea cu nume atât de rău, 
continuând: 

Nervii mei sunt tari şi elastici şi vânjoşi ca vrejurile 
de tărtăcuţă, dacă atârnă zece tărtăcuţe şi mai bine pe 
ele şi se dau huţa în ploaie şi vânt, tot nu se rup. Aşa 
că, şi dacă toţi oamenii de pe lume înnebunesc, eu n- 
o să înnebunesc. Am zis apoi cu umor: Dar cei doi 
mari generali ai voştri au înnebunit. Ştiu că vă 
frământă lucrul ăsta şi vă ciupiţi de urechi şi de obraji 
ca o ceată de maimuţe împresurate într-o fântână. 

— Aşa e, lucrul ăsta ne frământă fără doar şi poate, 
a rostit Hong Taiyue. Nu facem nici măcar cât nişte 
maimuţe, suntem nişte măgari împotmoliţi în nămol. 
Ai dumneata vreo mutare strălucită, domnu Mo Yan? 
a întrebat Hong Taiyue, prinzându-şi o mână strânsă 
în pumn cu cealaltă şi făcând o plecăciune, precum 
un stăpân luminat arătându-se cuviincios faţă de cei 
vrednici şi învăţaţi, dar cu gândul adevărat de a mă 
lua peste picior şi a mă batjocori. 

Cea mai eficientă metodă când ai de-a face cu 
batjocura şi luatul peste picior e să faci pe prostul şi 
să faci agerimea celuilalt orz stricat pe gâşte şi 
mărgăritar aruncat la porci. Am întins un deget şi-am 
arătat spre buzunarul umflat-umflat al cămăşii de la 
uniforma lui Hong Taiyue, nespălată de-un an şi-o 
vară. 

— Ce? Hong Taiyue şi-a lăsat capul în jos şi s-a 
uitat la cămaşă. 

— Ţigările, am spus, ţigările din buzunarul cămăşii, 
ţigări marca „Ambră“. 

Ţigările, Ambră“ costau pe atunci 39 de fen şi erau 



la fel de preţuite şi vestite ca cele mai cunoscute ţigări 
de pe vremea aceea, Da Qianmen: nici măcar 
secretarii comunelor populare nu se îndurau să le 
fumeze prea des. Hong Taiyue a scos neputincios 
ţigările şi mi-a dat una. 

— Băieţică, ai raze X la ochi? Unul ca tine îşi 
iroseşte iscusinţa aici la noi, în satul Ximen. 

Am tras din ţigară şi, cu gesturi deosebit de 
versate, am scos trei rotocoluri şi o coloană de fum, 
iar după aceea am spus: 

— Ştiu că niciunul nu daţi vreun ban pe mine şi că 
mă socotiţi un băieţel care nu înţelege nicio băşină de 
câine, dar adevărul e că am deja 18 ani, sunt adult şi, 
chiar aşa, scund de stat şi cu faţă de bebeluş, 
înţelepciunea mi-e fără pereche în sat... 

— Serios? a întrebat râzând Hong Taiyue uitându- 
se de jur împrejur, habar n-aveam că ai împlinit 18 
ani şi că înţelepciunea ta o depăşeşte pe-a celorlalţi. 

Toţi m-au luat în tărbacă, dar eu, fumând, m-am 
pus să le explic cu bună rânduială că boala lui Jinlong 
şi Jiefang e stârnită de iubire, că pentru asemenea 
boală nu există leac şi că se poate folosi doar metoda 
din vechime pentru a preîntâmpina nenorocirea, şi 
anume să-i pună pe Jinlong să se însoare cu Huzhu şi 
pe Jiefang cu Hezuo; vorba din popor numeşte asta 
„zădărnicire cu bucurie“, deşi mai corect ar fi 
„bucurie cu zădărnicire“ - printr-o bucurie să 
zădărniceşti relele. 

Dacă ideea ca voi, cei doi fraţi, să vă căsătoriţi în 
aceeaşi zi cu surorile Huang a fost sau nu a lui Mo 
Yan nu e lucru în care e musai să ne încâlcim, însă 



nunţile voastre într-adevăr au avut loc în aceeaşi zi, 
iar eu am văzut ce s-a întâmplat cu ochii mei. Deşi 
totul s-a petrecut în pripă, Hong Taiyue şi-a asumat 
personal comanda, iar o treabă privată s-a prefăcut 
într-una publică; a mobilizat foarte multe femei cu 
mâini iscusite din sat ca să ajute, aşa că nunţile au 
fost îndeajuns de pline de tărăboi şi cu îndeajunsă 
ceremonie. 

Nunta a avut loc în ziua a şaisprezecea din luna a 
patra după calendarul lunar - luna din ziua a 
cincisprezecea e de fapt mai rotundă în a 
şaisprezecea. O lună mare, o lună joasă, deloc dornică 
să plece din livada de caişi, de parcă ar fi venit anume 
să participe la nuntă. Cele câteva săgeţi cu pene de pe 
lună erau cele pe care le trăsese în vremurile 
îndepărtate bărbatul acela care înnebunise din cauza 
femeii; cele câteva steguleţe înstelate fuseseră vârâte 
acolo de astronauţii americani. Pesemne ca să vă 
sărbătorească vouă nunta, crescătoria a îmbunătăţit 
hrana porcilor, adăugând, peste frunzele de cartofi 
dulci răspândind miros de borhot, faină amestecată 
din sorg şi boabe negre de soia îmbucătăţite laolaltă. 
Porcii au mâncat să-şi umple maţele şi să-şi 
rotunjească burţile, erau toţi plini de voie bună, unii 
dormind pe la colţurile zidurilor, alţii stând trântiţi 
pe zidurile cocinilor şi cântând câte-un cântecel. Dar 
Diao Xiaosan? M-am sprijinit încetişor de zid şi m- 
am ridicat în picioare să mă uit în culcuşul lui, unde- 
am descoperit că băie- ţică îşi încastrase oglinjoara în 
perete şi acum, ţinând în copita dreaptă un pieptăn 
de plastic roşu pe jumătate rupt pe care-1 ros- tuise 



nu ştiu de unde, îşi pieptăna coama de pe grumaz. 
Individul o ducea bine cu sănătatea în ultima vreme, 
obrajii i se împliniseră, facându-i râtul alungit să pară 
puţin mai scurt, iar chipul lui hidos suferise o 
îmbunătăţire parţială. Când intra în contact cu pielea 
lui aspră, pieptănul scotea un sunet plicticos, făcând 
de asemenea să zboare prin aer bucăţi de piele ca 
nişte tărâţe, care rătăceau sub lumina lunii precum 
moliile de zăpadă peste peninsula japoneză Izu în 
zilele de toamnă. Pieptănându-se, flăcăul rânjea şi îşi 
dezvelea dinţii în oglindă, iar toată împăunarea asta 
de ultimă teapă arăta clar că e îndrăgostit. Ajunsesem 
însă la socoteala că dragostea îi era neîmpărtăşită, 
căci n-avea cum să fie pe gustul tinerei şi frumuşicii 
Fluturaş-vrăjitor, şi nici măcar scroafele bătrâne care 
fataseră deja câteva cocini de purcei n-aveau cum să 
fie interesate de el. Diao Xiaosan a descoperit în 
oglindă că îl iscodeam în secret, a pufnit şi, fără să 
întoarcă deloc capul, a zis: 

— Fârtate, ce rost are să te mai uiţi? Iubirea de 
frumos în toţi oamenii e sădită, iar porcii sunt 
asemenea. Băiatu se piaptănă şi se găteşte, şi e lucru 
drept şi cinstit, de ce mi-ar fi frică de tine? 

— Dacă ţi-ai smulge colţii ăia care ţi se întind peste 
buze, ai fi şi mai arătos, am spus zâmbind cu răceală. 

— Nu e cu putinţă, a zis serios Diao Xiaosan, colţii- 
mi sunt lungi, dar de la părinţi îi am şi nu-ndrăznesc 
să le aduc vătămare - aici îşi are începutul iubirea de 
fiu. Acesta e un precept moral al oamenilor, dar care 
se aplică în acelaşi fel şi la porci. Şi poate colţii mei o 
să le fie pe plac unor scroafe, nu? 



Diao Xiaosan trecuse prin multe şi văzuse multe, 
ştia lucruri fel de fel şi avea din plin darul vorbirii, 
aşa că n-avea rost să mă încontrez şi să mă iau la 
harţă cu el, căci n-aş fi ieşit în câştig din asta. M-am 
retras jenat, iar când am tras un râgâit după aceea, 
gustul din gură n-a fost prea bun. Am stat drept cu 
copitele din faţă sprijinite de o creangă, am deschis 
gura şi-am sfâşiat câteva caise verzi-gălbui şi le-am 
mestecat; am salivat din belşug, am simţit acreală la 
rădăcina dinţilor şi oarece dulceaţă pe vârful limbii. 
Văzând puzderia de fructe cum încovoiază ramurile, 
sentimentul meu de superioritate a sporit pe 
negândite. Să mai treacă zece zile sau o jumătate de 
lună şi să vină anotimpul în care se coc caisele, Diao 
Xiaosan, şi tu o să miroşi de pe margine, murind de 
poftă, lepădătură ce eşti. 

După ce-am terminat de mâncat caise verzi, m-am 
întins la pământ, ca să-mi strâng puterile şi tăriile, 
dar şi ca să cuget la diverse probleme. Timpul 
zburase pe nebăgate de seamă şi pe nesimţite 
anotimpul recoltei stătea să vină. Vântul de miazăzi 
se înteţise, ierburile şi copacii aveau preaplin, era 
momentul cel mai propice pentru împreunare. Aerul 
era greu de mirosul scroafelor în călduri. Ştiam că 
oamenii aleseseră treizeci de scroafe tinere, sănătoase 
şi arătoase, ca să slujească drept unelte în producerea 
de purceluşi. Cele selectate erau hrănite fiecare în 
cocina ei, iar proporţia furajului de calitate din hrana 
lor sporise foarte mult. Pielea le era pe zi ce trece mai 
mătăsoasă, iar privirile le erau pe zi ce trece mai puse 
pe drăgăleală: magnifica activitate de împreunare 



stătea să înceapă. Eu îmi ştiam limpede poziţia în 
cadrul crescătoriei. în marea piesă a împreunării din 
această crescătorie, eu eram personajul A, iar Diao 
Xiaosan personajul B. Numai secătuit de puteri şi cu 
carnea toată ostenită pe mine aveam să-l las şi pe 
Diao Xiaosan să-şi facă apariţia, ca să tragă şi el la 
jug. Crescătorii nu ştiau însă că nici eu, nici Diao 
Xiaosan, nu eram porci obişnuiţi. Noi aveam o 
gândire complexă şi capacităţi fizice dincolo de 
normal, putând sări peste ziduri aşa cum alţii calcă pe 
jos, pe pământ. în nopţile în care nu ne va 
supraveghea nimeni, şi eu, şi Diao Xiaosan urma să 
avem ocazii la fel de multe de împreunare. Trebuia, 
potrivit regulilor din lumea animală, să-l înfrâng pe 
Diao Xiaosan înainte de împerechere, pe de o parte 
ca scroafele să priceapă că sunt toate ale mele, iar pe 
de alta, ca să-l distrug până la capăt pe Diao Xiaosan, 
atât fiziologic, cât şi psihologic, şi să-l fac să fie 
impotent la vederea oricărei scroafe. 

Pe când cugetam la aceste probleme, luna cea uriaş 
de mare a poposit pe caisul cel bătrân şi cu gâtul 
strâmb de la sud-est. Ştii că era un cais romantic. Pe 
când florile de cais erau toate în splendoare, Ximen 
Jinlong făcuse dragoste în el şi cu Huang Huzhu, şi 
cu Huang Hezuo, provocând consecinţe grave. Toate 
lucrurile au însă două aspecte. Această împerechere 
de domeniul fantasticului din vârful copacului pe de- 
o parte ţi-a stârnit ţie sminteala, iar pe de alta i-a 
adus caisului un belşug fără precedent. Era un pom 
bătrân, care de mulţi ani încoace nu mai făcea decât 
simbolic câteva caise, însă anul acesta avea puzderie 



de rod, care-i făceau crengile să se lase în jos aproape 
până la pământ. Ca să nu i se frângă crăcile, Hong 
Taiyue dăduse instrucţiuni să i se proptească un 
cadru dedesubt. Caisele obişnuite se coc după 
recoltarea grânelor, dar caisul acesta era dintr-un soi 
distinctiv, iar acum deja avea fructe aurii, cu o 
mireasmă care-ţi umplea nările. Ca să le apere, Hong 
Taiyue îi ordonase lui Sun Ba o să trimită câţiva 
miliţieni să stea de pază zi şi noapte, iar aceştia 
patrulau acum în jurul caisului cu arma la spate. Sun 
Bao le ordonase să tragă dacă îndrăzneşte vreunul să 
vină la furat de caise, că n-o să fie traşi la răspundere 
dacă-i moarte de om. Aşa că, deşi-mi ardea buza 
după fructele acestui cais romantic, nu îndrăzneam 
să mă pun în faţa primejdiei - nu-i dejoacă să tragă 
miliţienii în tine cu puşcoacele lor pline de alice. 
Amintirile mele cele vechi de mulţi ani erau greu de 
uitat, şi mă făceau să dârdâi din toate încheieturile la 
vederea puşcoacelor ălora. Diao Xiaosan ştia la 
rându-i fel şi fel de şiretlicuri şi fireşte că n-avea nici 
el să facă fapte nesăbuite. Luna cea foarte mare era 
de culoarea caiselor şi stătea aşezată deasupra 
pomului, făcându-i ramurile cele plecate în jos să se 
plece şi mai tare. Unul dintre miliţieni, pe jumătate 
nebun, a tras deodată un foc în direcţia lunii. Luna a 
tremurat ce-a tremurat, însă n-a căpătat nici cea mai 
mică rană şi a săgetat fire de lumină şi mai blânde, 
transmiţându-mi un mesaj din vremuri îndepărtate, 
în ureche mi-a răsunat o muzică domoală şi-am văzut 
nişte oameni înveliţi în frunze de copac şi blănuri de 
animale dansând în lumina lunii. Femeile erau 



dezbrăcate în partea de sus a corpului şi aveau sânii 
plini şi sfârcurile răsucite în sus. Un alt miliţian a mai 
tras un foc şi o flacără de un roşu întunecat a 
împroşcat o mulţime de alice care, ca un roi de 
muşte, s-au năpustit către lună. Aceasta s-a întunecat 
puţin şi s-a albit la chip, a săltat de câteva ori peste 
coroana caisului şi a început să se ridice încetul cu 
încetul. în acest timp, volumul i s-a micşorat treptat- 
treptat, iar razele i s-au făcut din ce în ce mai pu 
ternice. Când a urcat până la o distanţă de cam 
treizeci de stânjeni faţă de pământ, a rămas atârnată 
acolo, cu ochii lipiţi pe livada şi crescătoria noastră şi 
nedornică să se despartă de ele. M-am gândit că a 
venit special ca să participe la nunta asta şi că ar fi 
trebuit să o tratăm cu băuturi alese şi caise aurii, să o 
facem să-şi găsească în livada noastră un loc de 
popas; miliţienii ăia doi, neciopliţi şi nechibzuiţi cum 
erau, au slobozit însă foc înspre ea şi deşi n-au putut 
să-i rănească trupul, i-au rănit inima. Chiar şi aşa, în 
fiecare an în ziua a şaisprezecea din luna a patra, 
livada de caişi din satul Ximen era locul cel mai 
frumos de pe pământ în care se putea admira clarul 
de lună. Aici luna era şi mare, era şi rotundă, şi era 
plină de afecţiune, la fel cum era şi plină de mâhnire. 
Ştiu că tipul ăla, Mo Yan, a scris o nuvelă în genul 
unei reverii cu tidul „Sărind cu prăjina în lună“, în 
care spunea: 

...în acele zile aparte din acei ani suciţi, noi am 
făcut nuntă magnifică în crescătoria de porci pentru 
patru nebuni. Pe cei doi miri i-am împodobit în haine 
din stofă galbenă, făcându-i să semene cu doi 



castraveţi ofiliţi rău, iar pe cele două mirese le-am 
împodobit în haine din stofa roşie, facându-le să 
semene cu doi napi zemoşi. De mâncare au fost doar 
două feluri, castraveţi amestecaţi cu uscăţele şi napi 
amestecaţi cu uscăţele. La început cineva propusese 
să ucidem un porc, însă tovarăşul secretar Hong s-a 
opus cu fermitate. Noi, satul Ximen, am devenit 
celebri în întregul judeţ cu ajutorul porcilor, iar porcii 
sunt gloria noastră, cum o să-i ucidem? Secretarul 
Hong avea dreptate. Castraveţii cu uscăţele şi napii 
cu uscăţele erau de-ajuns ca să dăm din fălci cu mare 
bucurie. Calitatea rachiului era destul de proastă, era 
din cel de cartofi dulci vândut en-gros; au adus un 
butoi întreg de cincizeci de litri, cu care se cărase apă 
cu amoniac. Gestionarul de la brigadă însărcinat să 
cumpere rachiul fusese leneş şi nu frecase cum se 
cuvine butoiul ca să-l cureţe, aşa că rachiul avea un 
miros care-ţi înţepa nările. 

N-avea importanţă, ţăranii sunt precum culturile 
din pământ, le e drag de îngrăşăminte, iar un rachiu 
cu miros de amoniac ne era şi mai mult pe plac. Era 
prima dată în viaţa mea când mă bucuram de 
curtenia adulţilor - mă aşezaseră la masa principală 
dintre cele zece de la banchet, iar în diagonală faţă de 
mine şedea chiar secretarul Hong. Ştiam că toată 
curtenia asta se datora tolbei mele de sfaturi iscusite 
- când dădusem năvală la sediul brigăzii în ziua 
aceea şi-mi făcusem cunoscute părerile, dădusem 
mărunt semn al măiestriei mele, arătându-mi 
ascuţimea, iar acum nu mai cutezau să mă privească 
de sus. După ce-am turnat două boluri de rachiu în 



burtă, am simţit cum se ridică podeaua cu mine şi 
cum trupul meu parcă are strânse în el puteri 
nesfârşite şi neistovite. M-am repezit afară de la 
banchet, am intrat în livada de caişi şi-am zărit o lună 
mare şi aurie cu un diametru de cam trei metri, stând 
temeinic deasupra caisului cel vestit, care rodise tot 
numai caise aurii. în mod limpede, luna venise să-şi 
dea întâlnire cu mine. Era luna în care fugise Chang 
el şi nu era, era luna pe care se suiseră inşii ăia din 
America şi nu era - era sufletul însuşi al acestui corp 
ceresc. Lună, iată-mă! 

Picioarele îmi alergau de parcă ar fi călcat pe 
vălătuci de nori, în timp ce mâna mea a apucat cu 
îndemânare de la marginea fântânii prăjina din lemn 
de arţar, uşurică şi plină de elasticitate, folosită la 
scosul apei. O ţineam orizontal în dreptul pieptului, 
aşa cum poartă o lance un cavaler călare pe un 
armăsar de soi. Nu mă duceam să înţep luna cu ea, 
luna mi-era prietenă, voiam doar să mă folosesc de 
puterea ei ca să zbor spre lună. Făcusem mulţi ani 
voluntar de serviciu la brigadă şi citisem şi răscitisem 
Ştirile de referinţă şi ştiam că săritorul sovietic cu 
prăjina, Bubka, depăşise deja înălţimea de 6 metri şi 
15. Mă mai duceam des şi pe terenul de sport al 
liceului agricol ca să mă amuz şi să privesc, şi îl 
văzusem cu ochii mei pe profesorul de sport, Feng 
Jinzhong, făcându-i o demonstraţie elevei pline de 
potenţial la săritura în înălţime, Pang Kangmei. Pe 
deasupra, îl auzisem cu urechile mele pe profesorul 
Feng, care se antrenase profesionist dar care, din 
cauza unui accident la genunchi, fusese scos din 



echipa provinciei şi trimis la noi la liceul agricol ca 
profesor de sport, explicându-i principalele mişcări 
ale săriturii cu prăjina aceleiaşi Pang Kangmei, fata 
cu picioare lungi ca de cocostârc a lui Pang Hu, cel ce 
fusese înainte directorul Cooperativei de 
Aprovizionare şi Desfacere, iar acum era directorul 
Fabricii de Prelucrare a Bum 

1 într-una din variantele cele mai cunoscute ale 
legendei despre Chang’e, zeiţa lunii, aceasta a înghiţit 
elixirul nemuririi dobândit de soţul ei, arcaşul Houyi, 
şi s-a văzut nevoită să fugă în lună. 

Bacului numărul 5 şi secretarul de partid de acolo, 
şi a lui Wang Leyun, care fusese vânzătoare la raionul 
de produse locale din Cooperativa de Aprovizionare 
şi Desfacere, iar acum era contabilă la cantina 
Fabricii de Prelucrare a Bumbacului numărul 5. 
Aveam convingerea că am să sar până la lună. Aveam 
convingerea că, aşa cum Pang Kangmei aleargă iute 
ca vântul cu prăjina în mână, o vâră în cutia de 
sprijin, corpul îi saltă şi, cât ai clipi din ochi, cu capul 
jos şi picioarele sus, lasă din mână prăjina, se 
răsuceşte şi cade firesc şi elegant în groapa cu nisip, 
tot aşa o să mă cobor şi eu pe lună. 

Fără pricină, m-am gândit că luna aceea care 
poposise pe coroana caisului trebuie să fie moale şi 
plină de elasticitate şi că, odată căzut pe ea, corpul o 
să înceapă să-mi ţopăie fără oprire, iar luna, cu mine 
deasupra, se va ridica încet-încet. Oamenii veniţi la 
banchet o să vină să-şi ia rămas-bun de la mine şi de 
la lună - Huang Huzhu o să zboare şi ea către mine 
acolo? 



O să-mi desfac cureaua şi o s-o flutur înspre ea, 
sperând ca ea să mă prindă din urmă şi să apuce 
cureaua - după aceea am să o trag la mine din toate 
puterile, iar luna are să se ridice, cu noi pe ea. O să 
vedem copacii şi casele micşorându-se treptat, 
oamenii o să devină ca lăcustele, o să le auzim 
nedesluşit strigătele de jos, însă noi deja o să atârnăm 
în văzduhul cel străveziu şi fără de margini... 

Asta este o nuvelă plină de închipuiri de la un capăt 
la altul, amintirile pe care le are Mo Yan, la mulţi ani 
după, despre halucinaţiile lui de la băutură. Nimeni 
nu ştie mai limpede decât mine tot ce s-a petrecut în 
noaptea aceea în Crescătoria de porci din livada de 
caişi. Nu e cazul să te încrunţi, tu n-ai dreptul să 
vorbeşti - din o sută de vorbe din nuvela lui Mo Yan, 
nouăzeci şi nouă sunt false, dar una tot e adevărată, şi 
anume că tu şi Jinlong, îmbrăcaţi în imitaţii de 
uniforme militare croite din stofă galbenă, semănaţi 
cu doi castraveţi ofiliţi rău. Nici despre ce s-a 
întâmplat la banchet nu poţi tu să vorbeşti cu 
claritate, iar ce s-a petrecut în livadă ţi-e şi mai puţin 
limpede. Astăzi Diao Xiaosan poate s-a reîntors 
demult la viaţă în insula Java, dar şi dacă s-ar fi 
întors la viaţă ca fiu al tău tot n-ar fi putut, aşa cum 
am reuşit eu prin înzestrare cerească, să se păstreze 
neatins de Ceaiul uitării care te face să le uiţi pe cele 
din viaţa de dinainte. Aşa că eu sunt unicul povestitor 
cu autoritate, ce spun eu e istorie, ce neg eu e istorie 
mincinoasă. 

3 ° 

în acea seară, Mo Yan a băut un singur bol de 



rachiu şi s-a îmbătat. Nu l-au lăsat să o ia razna la 
beţie şi a fost tras de gât afară de către Sun Bao, cel 
cu spate de tigru şi mijloc de urs, şi aruncat lângă o 
căpiţă cu paie putrezite, unde a dormit adânc trântit 
pe oasele scânteind fosforescent ale porcilor din 
Yimeng morţi peste iarnă. Săritul cu prăjina în lună e 
pesemne din visul cel frumos pe care nepotul ăsta l-o 
fi avut atunci. Adevărul-ade- vărat e că - şi ai răbdare 
să mă asculţi - cei doi miliţieni care nu fuseseră şi ei 
luaţi la banchet au tras înspre lună, iar aceasta a 
zburat. Mulţimea de alice n-a doborât luna jos de pe 
cer, însă a doborât numeroase caise din pom. Caisele 
aurii au căzut, buf! bufi, acoperind pământul cu un 
strat gros. Multe dintre ele s-au făcut fărâme, sucul 
le-a ţâşnit în toate părţile, iar mirosul lor dulce s-a 
amestecat cu cel parfumat al prafului de puşcă, fiind 
din cale afară de ademenitor pentru porci. Mă 
înfuriase acţiunea barbară a miliţienilor, şi pe când 
şedeam şi mă uitam în gol, plin de mâhnire, la luna 
care se înălţa treptat, am sesizat o umbră neagră 
fulgerăndu-mi prin faţa ochilor, iar prin minte mi-a 
fulgerat de asemenea ceva ca o scânteie de iute - pe 
loc am priceput şi pe loc mi-am dat seama: Diao 
Xiaosan cel negru la piele sărise afară din cocină şi 
galopa drept spre caisul cel romantic. Pricina pentru 
care nu îndrăzneam să mergem să mâncăm caisele 
din caisi era frica de puştile din mâinile miliţienilor, 
dar acum, după ce trăseseră un foc, cam o jumătate 
de oră nu puteau să încarce iar praf de puşcă, iar 
această jumătate de oră ne era de ajuns ca să 
mâncăm pe săturate. Diao Xiaosan chiar era un 



purcel cu mintea brici, o clipă de neatenţie şi-ar fi 
putut să mi-o ia înainte. Nimic de regretat. Nu mă 
împăcăm să rămân în urmă şi, fără să-mi iau avânt, 
am săltat afară din cocină. Diao Xiaosan galopa drept 
spre caise, iar eu galopam drept spre el - dacă aveam 
să-l împung de la spate, caisele căzute sub pom aveau 
să fie ale mele. Ce s-a petrecut însă în continuare m-a 
umplut tot de bucurie. Tocmai pe când Diao Xiaosan 
dădea să mănânce din caise iar eu dădeam să-l 
împung în burtă, l-am văzut pe miliţianul care avea 
doar trei jumătăţi de degete la mâna dreaptă 
azvârlind ceva roşu, care împroşca scântei aurii şi se 
învârtea bezmetic de jur împrejur, peste tot. Nu e 
bine, pericol! M-am apăsat cu putere pe pă mint cu 
picioarele din faţă, controlând uriaşa inerţie a 
corpului meu ce se repezea înainte aşa cum frânezi de 
urgenţă o maşină care aleargă cu toată viteza: de-abia 
după ce s-a terminat totul mi-am dat seama că mi-am 
frecat picioarele din spate până la sânge. După oprire, 
m-am rostogolit o dată, îndepărtându-mă de zona cea 
mai periculoasă. în panica mea, l-am zărit pe Diao 
Xiaosan, lepădătura aia, prinzând în gură ca un câine 
pocnitoarea aceea mare care se învârtea bezmetic de 
jur împrejur şi după aceea vânturându-şi brusc capul. 
Ştiam că vrea să înapoieze, plin de curtenie, celor doi 
miliţieni pocnitoarea, însă, regretabil, pocnitoarea 
era cu fitil scurt, şi exact în clipa în care Diao Xiaosan 
îşi vântura capul, ea a explodat cu o bubuitură. A fost 
de parcă lui Diao Xiaosan i-a ţâşnit un tunet din gură, 
care a iscat şi flăcări galbene şi uscate. Ca să spun 
cinstit, în acest moment de răscruce, Diao Xiaosan a 



reacţionat prompt şi a acţionat neşovăielnic, având 
sângele rece şi curajul pe care numai un bătrân soldat 
cu multă experienţă pe câmpul de bătaie le are - 
vedem adesea în filme câte o deşcă bătrână de soldat 
care aruncă înapoi grenada zvârlită de duşman 
însă o asemenea faptă măreaţă s-a transformat acum, 
din pricina unui fitil prea scurt, într-o tragedie. Diao 
Xiaosan n-a apucat nici măcar un icnet să icnească că 
s-a şi prăbuşit cu capul înainte. O mireasmă tare de 
praf de puşcă a înecat aerul de sub caişi, iar apoi s-a 
împrăştiat treptat-treptat în toate părţile. Văzându -1 
pe Diao Xiaosan zăcând la pământ, m-au încercat 
trăiri dintre cele mai complexe - şi stimă, şi 
întristare, şi groază, şi oarece veselie, şi, ca să fiu 
cinstit, şi câteva urme de bucurie la necazul altuia, 
emoţii pe care un purcel plin de vrednicie n-ar trebui 
să le trăiască, dar pe care, n-am ce face, le-am trăit. 
Cei doi miliţieni s-au răsucit şi au luat-o la goană, iar 
după ce-au alergat câţiva paşi, s-au oprit pe 
neaşteptate şi s-au răsucit la loc, iţindu-se unul la 
altul, amândoi cu feţele încremenite şi ochii goi; după 
aceea, potrivindu-se la gând din întâmplare, s-au 
apropiat cu încetul de Diao Xiaosan. Ştiam că mojicii 
ăştia stăteau acum ca pe ace, pentru că, după cum 
spusese secretarul Hong, porcii erau comoara 
comorilor, un simbol politic distinctiv al epocii 
aceleia, ei aduseseră glorie şi tot ei aduseseră profit 
satului Ximen, iar a ucide iară pricină un porc, şi 
chiar pe unul dintre vierii care purta în spate - chiar 
şi ca suplinitor - îndatorirea prăsirii, nu era deloc o 
abatere uşoară. Pe când cei doi stăteau în faţa lui 



Diao Xiaosan cu feţele grave şi, înnebuniţi de spaimă, 
lăsaseră capetele în jos ca să-l observe, acesta a icnit 
o dată şi s-a ridicat cu mare încetineală. Capul i se 
legăna precum zornăitoarele de jucărie ale copiilor, în 
timp ce din gâtlej scotea un gâfâit ca un cotcodăcit. S- 
a ridicat, s-a învârtit o dată, picioarele din spate i s-au 
înmuiat şi iarăşi s-a aşezat pe pământ, în fund. Ştiam 
că e ameţit şi năucit, iar durerea din gură îi e greu de 
răbdat. Pe feţele miliţienilor a răsărit o expresie de 
bucurie. Unul a zis: „Nu mi-a trecut deloc prin minte 
că e un porc“. Celălalt a spus: „Eu am crezut că e un 
lup“. „Voiai să mănânci caise, dar nu-ţi venea să spui? 
îţi culegeam un coş întreg şi ţi le duceam la cocină.“ 
Celălalt a zis: „Poţi să mănânci şi acum“. Diao 
Xiaosan i-a ocărât crunt, în limba porcească pe care 
miliţienii nu o pricepeau: „S-o mănânc pe-a mă-tii!“ 
S-a ridicat şi a pornit zdruncinându-se în direcţia 
culcuşului. Cu oarece ipocrizie, i-am ieşit în 
întâmpinare, întrebându- 1 : „Fârtate, ai păţit ceva?“ 
Mi-a aruncat dintr-o parte o privire rece-rece, a 
aruncat o flegmă cu sânge în ea şi a răspuns vag: „Ce 
mare lucru... mă-sa... în munţii Yimeng, băiatu a 
râmat prin pământ mai bine de zece obuze... “ Mi-am 
dat seama că băieţică acuma era măgarul slab care 
face balega tare, dar tot n-aveam cum să nu-i admir 
reţinerea şi curajul. Explozia chiar nu fusese uşoară, 
avea gura plină de praf de puşcă şi toată numai rană 
pe dinăuntru, colţul cel hidos din stânga îi fusese 
frânt de la jumătate, iar părul de pe obraji i se pârlise 
şi el o grămadă. Credeam că o să se strecoare 
neîndemânatic prin deschizătura dintre uluci 



înăuntru în culcuşul lui, însă n-a făcut-o, şi-a luat 
avânt câţiva paşi, a sărit în înalt şi a aterizat greoi în 
nămolul din mijlocul cocinii. Ştiam că băieţică o să se 
zvârcolească toată noaptea de durere şi că oricât de 
tare are să fie mirosul scroafelor în călduri şi oricât 
de deşucheate au să fie strigătele lui Fluturaş-vrăjitor, 
el tot n-o să poată decât să zacă şi să viseze în van în 
nămolul lui. Cei doi miliţieni i-au aruncat în culcuş, 
parcă cerându-şi iertare, câteva zeci de caise, însă nu 
simţeam nicio invidie în această privinţă. Diao 
Xiaosan plătise un preţ atât de mare, încât se cuvenea 
să mănânce şi el câteva caise. Pe mine nu mă 
aşteptau caise, ci scroafe ca nişte flori care s-au 
deschis, şi doar feţele lor râzătoare şi codiţele lor 
asemenea unor larve care freamătă repetat odată 
prinse în pioneze sunt de-adevăratelea cele mai 
gustoase fructe de pe pământ. O să aştept până în a 
doua jumătate a nopţii, când toţi oamenii o să fie 
adormiţi, iar apoi viaţa mea fericită o să poată începe. 
Frate Diao, îmi pare rău. 

Rana lui Diao Xiaosan m-a făcut să nu mai am grija 
spatelui, aşa că puteam să mă duc liniştit să particip 
la acea nuntă magnifică. Luna mă privea cu oarece 
răceală şi nepăsare, de la o înălţime de 40 de stânjeni. 
Mi-am ridicat copita dreaptă şi i-am trimis o sărutare 
în zbor lunii celei limpezii şi luminoase şi care fusese 
atât de obidită, iar după aceea mi-am răsucit coada 
şi-am grăbit cu iuţeală de meteor înspre şirul de odăi 
din partea de miazănoapte a crescătoriei de porci, cel 
de lângă uliţa din mijlocul satului. în şirul acela se 
aflau 18 încăperi, care, în ordine de la est la vest, 



slujeau drept culcuş şi loc de odihnă pentru lucrătorii 
crescătoriei, loc de mărunţire a furajelor, loc de 
pregătire a acestora, magazie, birou al crescătoriei, 
cameră de onoare... Cele trei odăi aflate la capătul de 
apus fuseseră aranjate ca reşedinţe pentru cele două 
cupluri - cea din mijloc era pentru folosire în comun, 
iar celelalte două erau camere nupţiale. în romanul 
lui, băieţică de Mo Yan a spus: 

în încăperea cea largă erau aşezate zece mese 
pătrate, pe care erau puse ligheane pline cu castraveţi 
amestecaţi cu uscatele şi napi amestecaţi cu uscăţele; 
de grindă atârna o lampă care scălda camera în 
lumină, făcând-o asemenea unei întinderi 
strălucitoare de zăpadă... 

Băieţică iar a mai scos o scorneală, odaia nu era 
mai lungă de cinci metri şi nu mai largă de patru, 
cum să poţi să aşezi în ea zece mese pătrate? Nu doar 
în satul Ximen, dar nici în întregul ţinut Gaomi din 
nord-est nu puteai găsi o sală în care să poţi aşeza 
zece mese pătrate şi în care să cineze împreună o sută 
de oameni. 

Nunta a avut de fapt loc în faţa şirului acela de 
odăi, pe un teren gol lung şi îngust. Pe laturile şi la 
colţurile lui erau îngrămădite ramuri putrezite şi 
ierburi mucegăite, în care se aşezaseră şi-şi făcuseră 
culcuş nevăstuicile şi aricii. Doar una dintre mese era 
pătrată - era cea din lemn de trandafir şi cu 
marginile sculptate, amplasată de obicei în biroul 
brigăzii, unde avea pe ea un telefon cu manivelă, 
două călimări uscate şi o lampă pe kerosen cu abajur 
de sticlă. Mai apoi, când Ximen Jinlong a prosperat, 



şi-a luat-o pradă pentru el - Hong Taiyue avea să 
considere că e vorba de fiul unui moşier samavalonic 
care contraatacă pentru a încheia odată socotelile cu 
ţăranii săraci şi mijlocaşi - şi a amplasat-o în biroul 
său larg şi luminos, transformând-o în moştenire de 
familie. Of, pe fiul ăsta al meu nu ştiu dacă trebuie să- 
1 laud sau să-l ocărăsc! Bine, bine, partea asta e de 
mai târziu, o las acum deoparte şi nu-i dau glas. Au 
adus de la şcoala generală douăzeci de pupitre 
dreptunghiulare, pentru doi elevi, negre la culoare, 
dar cu picioarele galbene, pline de pete de cerneală 
roşie, albastră şi neagră şi cu vorbe murdare şi 
înjurături crestate în ele cu cuţitasul; au mai mutat 
afară şi patruzeci de taburete vopsite în roşu. 
Pupitrele le-au aşezat pe două rânduri, iar taburetele 
pe patru, parcă făcuseră o clasă în aer liber pe terenul 
gol din faţa odăilor. Nu existau lămpi cu gaz şi nici 
electrice, ci doar un felinar de vânt făcut din tablă 
care, aşezat în centrul mesei din lemn de trandafir a 
lui Ximen Nao, trimitea o lumină galbenă şi tulbure. 
Aceasta atrăgea la ea roiuri-roiuri de fluturi, care se 
ciocneau cu pocnet de abajur. în fapt, treaba era întru 
totul de prisos, pentru că luna din acea noapte se afla 
la o distanţă foarte mică de pământ, iar la strălucirea 
slobozită de ea femeile puteau să şi brodeze. 

Femei şi bătrâni, mici şi mari, să fi fost cam o sută 
de oameni, şedeau faţă în faţă, împărţiţi pe patru 
şiruri. Stând în dreptul delicateselor şi al băuturilor 
alese, pe feţele oamenilor se citea în primul rând 
însufleţire şi faptul că erau arşi de grijă. Nu puteau să 
mănânce încă, pentru că la masa pătrată, secretarul 



Hong ţinea o cuvântare. Unii copii cu gurile lacome 
şi-au întins încetişor mâinile către lighene, apucând 
câte o uscăţea şi îndesându-şi-o în gură. 

— Tovarăşi membri ai comunei, în această noapte 
Lan Jinlong, Huang Huzhu, Lan Jiefang şi Huang 
Hezuo fac nuntă. Ei sunt nişte tineri excepţionali din 
marea brigadă din satul nostru, Ximen, care si-au 
adus o contribuţie remarcabilă la întemeierea 
crescătoriei noastre de porci. Ei sunt modele de 
muncă revoluţionară, precum şi modele de tineri care 
se căsătoresc târziu. Să îi aplaudăm cu căldură, 
exprimându-ne astfel călduroasele felicitări... 

Şedeam ascuns în spatele unei grămezi de crengi 
putrezite, observând liniştit nunta. Luna vrusese la 
început să participe la nuntă, dar apoi se speriase fără 
pricină şi doar cerceta totul, singuratică; razele ei mă 
făceau să văd limpede expresia de pe faţa fiecărui om. 
Ochii îmi stăteau în mare măsură fixaţi pe cei din 
jurul mesei pătrate, şi doar din când în când mă 
uitam şi pieziş, săgetându-i cu privirea pe cei din 
spatele pupitrelor. La masa cea lungă din stânga 
mesei pătrate şedeau Jinlong şi Huzhu, la cea din 
dreapta, Jiefang şi Hezuo; înspre miazăzi, şedeau 
Huang Tong şi Qiuxiang, cărora nu le puteam vedea 
feţele, căci stăteau cu spatele la mine; în fine, în 
spatele mesei pătrate, pe locurile cele mai de cinste 
de la acest banchet magnific, se aflau Hong Taiyue, 
care vorbea stând în picioare, şi Yingehun, care stătea 
jos, cu capul plecat. E greu de spus dacă pe chip avea 
bucurie sau grijă. Trăirile ei trebuie să fi fost 
complexe, era logic să fie aşa. Mi-am dat deodată 



seama că de la masa principală a banchetului lipseşte 
un personaj important - Lan Lian, gospodarul 
individual din ţinutul nostru Gaomi din nord-est 
căruia i se dusese buhul peste tot. îţi era ţie, Lan 
Jiefang, tată bun, şi lui Ximen Jinlong tată adoptiv - 
numele oficial al lui Jinlong era Lan Jinlong, deci 
acesta îi folosea numele de familie. Nu se poate să se 
însoare fiii şi tatăl să nu fie de faţă, nu se poate! 

în anii când fusesem măgar şi taur, fusesem alături 
de Lan Lian aproape de dimineaţa până seara, însă 
după ce devenisem purcel, mă îndepărtasem de 
vechiul meu prieten. Lucrurile din trecut mi-au 
năpădit inima ca un şuvoi şi deodată mi-a încolţit în 
minte ideea de a -1 vedea. După ce Hong Taiyue a 
terminat de vorbit, s-a auzit un şir de claxoane şi trei 
oameni pe bicicletă şi-au făcut apariţia la nuntă. Cine 
erau nou-veniţii? Unul era Pang Hu, cel care altădată 
fusese directorul Cooperativei de Aprovizionare şi 
Desfacere iar acum era directorul Fabricii de 
Prelucrare a Bumbacului numărul 5 şi secretarul ei 
de partid. Fabrica de Prelucrare a Bumbacului 
numărul 5 era una nou construită în ţinutul Gaomi 
din nord-est, rod al colaborării dintre biroul pentru 
comerţ al judeţului şi regia de bumbac şi cânepă; se 
afla la o distanţă de doar opt li de brigada din satul 
Ximen, iar razele pe care le aruncau lămpile cu 
filament din tungsten de pe acoperişul clădirii de 
balotare a bumbacului se puteau zări clar de pe 
zăgazul din spatele satului nostru. Cea de-a doua 
persoană era soţia lui Pang Hu, Wang Leyun; nu o 
mai văzusem de mulţi ani, se îngrăşase de ajunsese să 



fie la fel de groasă şi-n susul şi-n josul corpului, dar 
figura ei îmbujorată scânteia, sclipicioasă toată: se 
vedea pe ea că se hrăneşte din prea-destul. Celălalt 
nou-venit era o fată tânără şi înăltuţă, iar eu dintr-un 
ochi mi-am dat seama că era vorbă, de Pang 
Kangmei, cea descrisă de Mo Yan în romanul lui şi 
copila care, pe vremea în care eram măgar, aproape 
că se născuse printre ierburi la marginea drumului. 
Purta o cămaşă roşie cu carouri fine, avea două cozi 
scurte asemenea unor pensule, iar la piept avea prins 
un însemn cu caractere roşii pe fond alb - insigna 
Institutului de Agricultură. Pang Kangmei era 
studentă din rândul muncitorilor, ţăranilor şi 
soldaţilor la Institutul de Agricultură, cu specialitatea 
zootehnie, iar cum stătea aşa acolo, mai înaltă cu un 
cap decât tatăl ei şi cu două decât mama, dreaptă şi 
graţioasă şi semănând cu un plop. Pe faţă avea 
întipărit un zâmbet reţinut. Avea motiv să fie 
reţinută, pentru că în acea epocă, o fată cu un 
asemenea statut familial şi asemenea poziţie socială 
era întocmai precum Chang’e în palatul din lună - 
atât de sus, că nu putea fi atinsă. Mai era şi iubita din 
visele lui Mo Yan, drept pentru care fata aceasta cu 
picioare lungi îşi face în repetate rânduri apariţia, cu 
nume diferite, în numeroasele sale romane. Cei trei 
membri ai acestei familii călătoriseră special ca să 
participe la nunta voastră. 

— Felicitări, felicitări! Pang Hu şi Wang Leyun 
aveau feţele numai zâmbet şi le spuneau tuturor: 
Felicitări, felicitări! 

— Ayayal Hong Taiyue şi-a oprit cuvântarea, a sărit 



din faţa banchetei, a făcut iute doi paşi înainte, a 
apucat strâns mâna lui Pang Hu şi, zdruncinându-i-o 
în toate părţile cu toată puterea, a zis agitat: Tovarăşe 
preşedinte Pang, nu, nu, nu, tovarăşe secretar Pang, 
tovarăşe director de fabrică Pang, ce oaspete rar! Am 
auzit demult că aţi preluat aici la noi, în judeţul 
Gaomi din nord-est, comanda fabricii, dar n-am 
îndrăznit să vin să vă deranjez... 

— Hong, bătrâne frate, nu eşti prea prietenos! a zis 
Pang Hu râzând, aveţi aşa mare bucurie în sat şi tu 
nu-mi trimiţi nicio scrisoare - ţi-e frică să nu vin să 
vă beau rachiul? 

— Cum una ca asta, un oaspete aşa de preţ ca 
dumneavoastră, nici cu lectica purtată de opt oameni 
mi-e teamă că nu pot să vă aduc! Faptul că aţi venit 
chiar este pentru satul nostru... 

—... strălucire în cocioabă sărmană... a spus 
răsunător Mo Yan, care stătea la capătul primului şir 
de pupitre. 

Vorba lui i-a atras atenţia lui Pang Hu şi cu 
deosebire i-a atras-o lui Pang Kangmei, care a ridicat 
surprinsă din sprâncene şi l-a ţintuit pe Mo Yan. 
Privirile tuturor oamenilor s-au concentrat şi ele pe 
faţa lui. El a rânjit mândru, dezvelindu-şi dinţii mari 
şi galbeni - înfăţişarea lui chiar e greu de descris sau 
zugrăvit. Băieţică ăsta nu lăsa cu niciun chip să treacă 
vreo ocazie ca să se manifeste. 

Folosindu-se de acest prilej, Pang Hu şi-a scuturat 
mâna din mâna lui Hong Taiyue şi i-a întins apoi 
amândouă mâinile, cu căldură, lui Yingehun. După 
mulţi ani de îngrijiri, mâinile de fier ale eroului care 



trăsese cu puşca şi aruncase cu grenade se făcuseră 
albe şi cărnoase. Yingehun dădea zăpăcită din mâini 
şi din picioare, iar agitaţia şi mulţumirea din suflet îi 
făceau buzele să-i tremure şi să nu poată spune vorbe 
cu rost. Pang Hu i-a prins mâinile şi i-a spus, 
zgâlţâindu-i-le: 

— Cumătro, mare bucurie! 

— Bucurie, bucurie, toată lumea bucurie... a 
răspuns Yingehun cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. 

— Bucurie împreună, bucurie împreună, s-a vârât 
şi Mo Yan în vorbă. 

— Cumătro, cum de nu -1 văd pe fratele Lan Lian? 
Privirea lui Pang Hu i-a măturat pe toţi cei care 
şedeau drepţi pe cele patru şiruri de bănci. 

întrebarea lui a lăsat-o pe Yingehun cu gura 
căscată şi limba înnodată şi l-a umplut de stânjeneală 
pe Hong Taiyue. Mo Yan n-a pierdut ocazia să se 
bage iar în vorbă: 

— Pesemne că îşi sapă la lumina lunii ogorul ăla de 
un mu şi şase fen\ 

Probabil că Sun Bao, care stătea în spatele lui Mo 
Yan, l-a călcat pe acesta pe picior, pentru că Mo Yan a 
ţipat exagerat: 

— De ce mă calci? 

— Inehide-ţi gura aia spurcată, că nimeni n-o să te 
ia de mutu- lică, să ştii! i-a spus crunt Sun Bao pe o 
voce joasă, întinzându-şi apoi mâna şi ciupindu-1 pe 
Mo Yan de pulpă. Mo Yan a tras un răcnet jalnic şi 
feţişoara i s-a făcut toată palidă. 

— Bine, bine, bine, a strigat tare Pang Hu ca să 
depăşească impasul, după care şi-a îndns mâna către 



miri ca să-i felicite. Jinlong a rânjit cu un zâmbet 
prostesc, Jiefang a rânjit dând să izbucnească în 
plâns; Huzhu şi Hezuo aveau expresii indiferente. 

Pang Hu şi-a strigat fiica şi soţia: 

— Aduceţi cadourile! 

— Ia uitaţi-vă şi la dumneavoastră, tovarăşe 
secretar! Doar venind şi aţi şi adus strălucire în 
cocioabă săracă: de ce-aţi mai aruncat cu banii? a 
întrebat Hong Taiyue. 

Pang Kangmei a adus cu amândouă mâinile o ramă 
de fotografie din sticlă, pe marginea căreia scria cu 
cerneală roşie: „Felicitări lui Lan Jinlong şi Huang 
Huzhu pentru că s-au unit în tovărăşie 
revoluţionară!"; în ramă era încadrat un portret al 
preşedintelui Mao îmbrăcat în robă lungă, în mână 
cu o boccea şi o umbrelă, şi mergând la Anyuan să-i 
încurajeze pe mineri să se revolte. Wang Leyun a 
adus şi ea cu amândouă mâinile o ramă de acelaşi fel, 
pe marginea căreia scria tot cu cerneală roşie: 
„Felicitări lui Lan Jiefang şi Huang Hezuo pentru că 
s-au unit în tovărăşie revoluţionară!"; în ramă era 
încadrată o fotografie a preşedintelui Mao îmbrăcat 
în haină de lână stând în picioare pe plajă la 
Beidaihe. Jinlong sau Jiefang ar fi trebuit să se ridice 
să primească darurile, însă amândoi stăteau jos şi nu 
se mişcau. Hong Taiyue s-a văzut silit să le îndemne 
pe Huzhu şi Hezuo să se ridice să le primească. Cele 
două surori aveau mintea destul de limpede, pentru 
că, primind cadourile, Huang Huzhu a făcut o 
plecăciune adâncă în faţa lui Wang Leyun; când şi-a 
ridicat capul, ochii îi înotau în lacrimi. Purta cămaşă 



şi pantaloni roşii, iar coada ei lungă de păr, neagră şi 
groasă şi care se întindea până mai jos de genunchi, 
era prinsă la capăt cu un şnur roşu. Wang Leyun i-a 
pipăit cu afecţiune coada şi i-a zis: 

— Nu te înduri s-o tai? 

Wu Qiuxiang în sfârşit a găsit ocazia să vorbească: 

— Nu că nu se-ndură s-o taie, doar că părul fetei 
mele nu-i ca al altora, după ce-1 scurtezi, din el se 
preling firicele de sânge. 

— Ce ciudat! Nu-i de mirare că la pipăit e aşa de 
cărnos, păi cum? doar e străbătut de vine de sânge! 

Când Hezuo a primit din mâna lui Pang Kangmei 
rama, nu s-a îndoit de şale cu o plecăciune, ci doar, 
albă la faţă, a rostit încet un „mulţumesc". Pang 
Kangmei i-a întins prietenoasă mâna, spunând: „îţi 
doresc să fii fericită!" Hezuo i-a strâns mâna, s-a uitat 
în altă parte şi a rostit cu o voce plânsă: „Mulţumesc". 

Hezuo avea o pieptănătură larg răspândită în 
vremea aceea, „Ke Xiang", trupul mlădiu şi pielea 
oacheşă, iar mie mi se părea că e mult peste Huzhu ca 
frumuseţe. Te scoseseşi foarte bine, Lan Jiefang, 
însurându-te cu ea, iar cea care trebuia să simtă 
obidă era ea, şi nu tu. Bun şi foarte bun să fi fost tu, 
dar cu pata aceea albastră mare cât o palmă pe faţă, 
puteai să-i înfricoşezi pe ceilalţi de moarte. în loc să 
vii pe lume şi să ajungi demnitar, ar fi trebuit să te fi 
dus la palatul lui Yama şi să-i fii slujitor - dar tu tot 
ai ajuns demnitar şi tot nu ţi-a fost pe plac Hezuo. Nu 
e chip să le dai de capăt lucrurilor de pe lumea asta. 

Mai departe, Hong Taiyue s-a aferat să îi aşeze la 
masă pe Pang Hu şi ai lui. „Voi ăia, a zis el pe un ton 



care nu lăsa loc de îndoială în timp ce arăta către 
locul unde stătea Mo Yan, ia înghe- suiţi-vă voi şi 
lăsaţi liberă o banchetă." S-a petrecut oarece 
devălmăşie, în care se amestecau nemulţumirile 
iscate de buluceală. Mo Yan a adus bancheta 
eliberată, iar careul în care erau aranjate cele din 
jurul mesei s-a extins transformându-se în poligon. 
Mo Yan n-a pierdut ocazia să se umfle în pene: 

— Fără chemare anume, trei oaspeţi venit-au - să 
cinstim marele noroc! 

Eroul din armata de voluntari probabil că nu 
putuse să înţeleagă prea bine ce voia să zică vorba 
asta şi rămăsese cu privirea fixă şi cu mirarea citindu- 
i-se pe chip. Studenta Pang Kangmei s-a arătat plăcut 
surprinsă, întrebând: 

— Aha, ai citit Cartea schimbărilor? 

— Nu cutez a zice că înzestrarea-mi e nespus de 
mare, căci nu mi-a stat în putinţă a învăţa rosturi din 
marea de cărţi. 

Fără să se ruşineze, Mo Yan dialoga aşa cu Pang 
Kangmei. 

— Bine, bine, băiete, ia nu mai zice tu din Cartea în 
trei caractere tocmai în faţa porţii lui Confucius! Eşti 
în faţa unei studente, dar tot cutezi să te dai mare cu 
învăţătura ta! a zis Hong Taiyue. 

— Cât de cât, e ceva de interes în ce zice el acolo, a 
dat din cap Pang Kangmei. 

Mo Yan mai voia să pălăvrăgească, dar Sun Bao, 
care pricepuse sugestia lui Hong Taiyue, s-a arcuit de 
şale şi s-a năpustit la Mo Yan, prinzându- 1 , în 
aparenţă cu prietenie, de încheietură şi spunându-i 



râzând: 

— Să bem, să bem! 

— Să bem, să bem, să bem! Oamenii, care chiţăiau 
de mult de poftă, nu s-au mai putut ţine, s-au ridicat 
în picioare, cu boturile de rachiu în mâini, şi au 
ciocnit cu ele, scoţând sunete clare şi melodioase. S- 
au aşezat după aceea şi mai alandala la loc, au 
înşfăcat beţişoarele şi le-au îndreptat spre ţintele pe 
care de multă vreme puseseră ochii. Prin comparaţie 
cu castraveţii şi napii, uscăţelele sunt o mâncare de 
mare calitate, aşa că au apărut multe scene în care 
câteva perechi de beţişoare s-au întins în acelaşi timp 
către o singură bucată. Lăcomia lui Mo Yan era 
universal recunoscută, însă în acea seară el se 
manifesta destul de elegant. Investigând pricina 
acestui fapt, vedem că are cu totul de-a face cu Pang 
Kang- mei - deşi fusese forţat să accepte un loc 
inferior, inima îi rămăsese la masa principală. Ochii îi 
priveau deseori într-acolo, iar studenta Pang 
Kangmei îi răpise sufletul. După cum spunea el însuşi 
într-una din scrierile sale fără cap şi fără coadă: 

Din clipa în care am zărit-o pe Pang Kangmei, 
inima s-a mărit dintr-odată în mine. Cele pe care le 
vedeam înainte drept frumuseţi zeieşti, Huzhu, 
Hezuo, Baofeng, deodată au devenit cum nu se poate 
mai de rând. Numai ieşind din ţinutul Gaomi din 
nord-est puteai să găseşti fete asemenea lui Pang 
Kangmei - fete zvelte şi înalte de statură, cu 
fizionomie atrăgătoare, dinţii de un alb imaculat, 
vocea limpede şi melodioasă şi trupul răspândind o 
mireasmă simplă şi rafinată... 



Aşa cum am înfăţişat mai înainte, Mo Yan a băut 
un singur bol de rachiu şi s-a îmbătat, iar Sun Bao l-a 
luat de gât şi l-a aruncat pe o grămadă de buruieni, în 
apropierea oaselor de porci. La masa principală, 
Jinlong a gâlgâit pe gât o jumătate de bol de rachiu, 
iar ochii lui goi pe dată s-au umplut de viaţă. 
Yingehun a tot repetat, preocupată: 

— Fiule, bea mai puţin! 

Hong Taiyue i-a spus în schimb, cu gând limpede 
de mult în- coltit în inimă: 

— Jinlong, punem acum punct la tot ce-a fost în 
trecut. O viaţă nouă începe acum. Să-mi cânţi bine în 
piesa care urmează! 

— în ultimele două luni, creierul mi-a fost ca un 
drum astupat şi totul era tulbure. Acum am deodată 
mintea limpede şi drumul ăla e liber. în mână cu un 
bol de rachiu, a ciocnit cu Pang Hu şi soţia acestuia: 
Tovarăşe secretar Pang, mătuşă Wang, vă mulţumesc 
că aţi venit să participaţi la nunta mea şi vă 
mulţumesc pentru preţiosul cadou pe care ni l-aţi 
făcut. După aceea a ciocnit şi cu Pang Kangmei: 
Tovarăşă Kangmei, sunteţi studentă, intelectuală de 
prim rang, sunteţi bine-venită să ne daţi călăuzire în 
munca noastră de aici de la crescătoria de porci. în 
niciun caz să nu vă sfiiţi! Studiaţi specialitatea 
zootehnie, şi dacă dumneavoastră spuneţi că nu vă 
pricepeţi, înseamnă că pe tot pământul ăsta nu-s 
mulţi care să o facă. 

Aici s-a încheiat perioada în care Jinlong s-a 
prefăcut nebun şi s-a dat prostit cu totul. Nebuneala 
lui Jiefang avea să se vindece puţin mai târziu. 



Jinlong şi-a recăpătat capacitatea de a controla 
situaţiile, aşa că s-a cinstit cu toţi cu care trebuia să se 
cinstească, a mulţumit tuturor cărora trebuia să le 
mulţumească, iar la urmă, ca să facă o treabă bună şi 
mai bună, s-a dus cu un bol de rachiu ca să le ureze 
mulţumire şi împlinire lui Hezuo şi Jiefang şi să 
ajungă împreună până la adânci bătrâneţi. Huang 
Hezuo i-a îndesat rama care încadra portretul 
preşedintelui Mao în braţe lui Jiefang şi s-a ridicat în 
picioare, cu un bol de rachiu în mână. Luna a sărit în 
sus cale de un stânjen, corpul i s-a chircit puţin şi ea a 
cernut o strălucire ca de argint-viu, făcând tabloul de 
dedesubt să capete o claritate deosebită. Nevăstuicile 
şi-au scos capetele de sub grămezile de ierburi şi au 
cercetat scena cea minunată din bătaia lunii, în timp 
ce aricii şi-au făcut curaj să caute de mâncare între 
picioarele oamenilor. Vorba acum e lungă, dar fapta a 
fost scurtă - Huang Hezuo i-a aruncat drept în faţă 
lui Jinlong un întreg bol de rachiu, trântind după 
aceea vasul pe masă. Această întorsătură neaşteptată 
i-a făcut pe toţi să tragă o sperietură. Luna a mai sărit 
un stânjen în sus, razele ei prelingându-se pe pământ 
întocmai ca argintul-viu. Hezuo şi-a acoperit faţa şi-a 
început să plângă. 

Huang Tong: „Măi copile...“ 

Qiuxiang: „Hezuo, ce faci?“ 

Yingehun: „Ooof, copii care nu pricepeţi nimica...“ 

Hong Taiyue: „Tovarăşe secretar Pang, veniţi, 
veniţi, vreau să beau în cinstea dumneavoastră! S-au 
luat şi ei niţel la ciorovăit. Am auzit că la fabrica de 
prelucrare a bumbacului se angajează muncitori cu 



contract. Va fac şi eu o rugăminte pentru Hezuo şi 
Jiefang, să schimbe mediul în care trăiesc, sunt tineri 
excepţionali, trebuie trimişi să se călească şi ei...“ 

Huang Huzhu a luat rachiul aflat în faţa ei şi şi-a 
împroşcat cu el sora: 

— Ce faci, zi, ce faci tu? 

N-o mai văzusem niciodată pe Huzhu scoţând aşa 
mult fum pe nări - nici măcar nu-mi trecuse vreodată 
prin minte că Huzhu poate să scoată fum pe nări. A 
scos o batistă mică şi i-a şters faţa lui Jinlong. Jinlong 
i-a împins mâna la o parte, dar ea şi-a ridicat-o din 
nou către el. O, uite că şi pe un purcel atât de 
inteligent ca mine tot îl zăpăciseră femeile din satul 
Ximen! Băieţică de Mo Yan s-a căţărat pe picioare din 
grămada de ierburi răzleţe şi, ca un copil care se 
bălăngăne cu arcuri legate la picior, a săltat într-o 
parte până la marginea unei mese, de unde a luat un 
bol de rachiu, l-a ridicat deasupra capului şi, nu ştiu 
dacă imitându -1 pe Li Bai sau poate pe Qu Yuani, a 
strigat tare, cu o voce extrem de răsunătoare: 

— Lună, lună, în cinstea ta beau un bol de rachiu! 

A împroşcat apoi cu rachiu către lună, iar în 

văzduh a părut că se dă la o parte o perdea verzuie de 
apă. Luna s-a cufundat brusc, iar după aceea s-a 
ridicat lin până la înălţimea obişnuită, de unde, 
asemenea unei tipsii de argint, s-a pus să privească 
rece şi nepă- sătoare lumea oamenilor. 

Aici piesa stătea deja să se termine, oamenii 
dădeau să plece, iar eu mai aveam de făcut în noaptea 
asta încă multe altele - timpul era preţios, aşa că n- 
am cutezat să mă mai las reţinut. Voiam să mă duc 



să-mi văd vechiul prieten, pe Lan Lian. Ştiam că are 
obiceiul să muncească în nopţile cu lună. Mi-am adus 

1 Li Bai (701-762) şi Qu Yuan (c. 340 î. Chr. - c. 
278 î. Chr.) sunt doi dintre cei mai mari poeţi chinezi. 
V\j 

aminte de o vorbă pe care l-am auzit spunând-o pe 
vremea când eram taur: „Taure, soarele e al lor, luna 
e a noastră“. Şi acum puteam să găsesc cu ochii 
închişi fâşia aceea lungă şi subţire de pământ 
împresurat din toate părţile de pământul colectivei. 
Acest ogor de un mu şi şase fen rămânea pământ în 
proprietate privată - parcă era o stâncă din mijlocul 
mării ce nu se scufundă niciodată. Lan Lian era 
renumit la nivelul întregii provincii ca exemplu 
negativ, iar să-i fi fost măgar şi taur era pentru mine 
o onoare, o onoare reacţionară. „Numai când 
pământul ne aparţine nouă înşine putem să-i 
devenim stăpâni." 

înainte să mă duc în vizită la Lan Lian, am cotit, în 
trecere, către sălaşul meu. Umblam cu fereală, fără 
un sunet, fără o şoaptă, s-ar putea spune. Diao 
Xiaosan gemea fără contenire, ceea ce demonstra că 
fără doar şi poate rana lui nu era uşoară. Cei doi 
miliţieni şedeau sub cais, fumând şi mâncând caise. 
Am sărit ba într-o parte, ba într-alta prin umbra 
pomilor, simţindu-mi trupul uşor ca o pană, 
întinzându-se şi strângându-se după cum îmi e voia. 
După ce-am ţopăit aşa de vreo zece ori, am ieşit din 
livadă. Un şanţ de cam cinci metri lăţime, plin cu apă 
proaspătă, se întindea în faţa mea. Apa era 
netulburată ca o oglindă, iar din mijlocul ei mă fixa 



luna. Deşi nu mai intrasem niciodată în apă de când 
venisem pe lumea asta, stăpâneam instinctiv ştiinţa 
înotului. Ca să nu sperii însă luna din mijlocul 
şanţului, am hotărât să-l traversez în zbor. M-am dat 
înapoi cam vreo zece metri, am respirat adânc de 
câteva ori, umplându-mi plămânii cu oxigen, iar după 
aceea m-am pus să alerg, să alerg iute; buza alburie a 
şanţului era punctul cel mai bun pentru săritură, iar 
copitele mele din faţă au călcat exact acolo, pe locul 
acela tare, picioarele din spate au împins cu putere în 
pământ şi corpul mi ş-a ridicat în înalt, asemenea 
unui glonţ ieşit din cămara puştii. Am simţit cum pe 
deasupra apei o briză proaspătă şi răcoroasă mă alină 
peste burtă, iar până să clipească luna o dată din ochi 
în mijlocul apei, am aterizat pe malul opus. Noroiul 
umed de lângă şanţ m-a făcut să mă simt nesigur pe 
picioarele din spate, ceea ce a stricat puţin 
frumuseţea lucrurilor. Am traversat apoi drumul cel 
larg de pământ care mergea de la nord la sud şi de-a 
lungul căruia plopii îşi scânteiau frunzele. Am apucat 
pe un drum care mergea de la est la vest, alergând 
spre răsărit; pe amândouă părţile drumului, creşteau 
tufe dese de salcâmi pitici. Am sărit peste un alt şanţ, 
apoi am alergat pe un alt drum, către nord, până am 
ajuns la zăgazul de pe râu; aici am alergat din nou 
către est, pe drumul de la rădăcina zăgazului. Pe 
lângă mine fluturau deseori porumbul, bumbacul sau 
marea întindere de grâu care avea să se coacă în 
curând, toate de pe pământul brigăzii de producţie. 
Pământul stăpânului meu din vremurile de altădată 
avea să-mi ajungă în curând în faţa ochilor - iată 



fâşia lui de pământ, prinsă între pământurile brigăzii 
de producţie. în stânga era porumbul brigăzii, în 
dreapta, bumbacul. Lan Lian semăna în continuare 
pe pământul lui soiul acela de grâu fără mustăţi la 
spic, un soi cu productivitate scăzută, care se cocea 
târziu şi pe care comuna populară îl scosese deja din 
uz. Lan Lian nu folosea îngrăşăminte chimice şi nici 
pesticide, la fel cum nu folosea nici seminţe 
îmbunătăţite şi nici nu se făcea cu nimic vinovat în 
faţa statului. Era un specimen de ţăran de modă 
veche. Din perspectiva de astăzi, doar grânele 
produse de el erau într-adevăr ecologice. Brigada de 
producţie stropea masiv cu pesticide, ceea ce mâna 
toate insectele dăunătoare pe pământul lui. L-am 
zărit şi pe el. Prieten vechi, de mult nu te-am văzut, 
eşti bine? Lună, lasă-te mai jos, te rog, dă mai multă 
lumină, ca să-l văd mai limpede. Luna s-a lăsat încet- 
încet în jos, ca un balon uriaş. Mi-am ţinut răsuflarea 
şi m-am dus mai aproape, furişându-mă încetişor în 
lanul lui. Eram pe pământul lui. Grâul o fi fost dintr- 
un soi vechi, dar chiar crescuse bine. Spicele îi 
ajungeau toate până la buric. Erau spice fără mustăţi, 
care în lumina lunii se arătau de un galben uscat. 
Purta cămaşa aceea veche cu nasturi în faţă, făcută 
din pânză grosolană, plină de petice şi care îmi era 
atât de cunoscută; la brâu era încins cu o pânză albă, 
iar pe cap purta o pălărie împletită din coceni de sorg. 
Mare parte din faţă îi şedea în umbra pălăriei, dar 
chiar şi aşa puteam să-i văd jumătatea de faţă cea 
albastră şi atât de străluminată şi scăpărătoare, 
precum şi razele pline de mâhnire şi încăpăţânare pe 



care le săgeta din ochi. Ţinea în mână o prăjină lungă 
de bambus, de care era legată o fâşie de pânză roşie. 
Flutura prăjina, iar fâşia aceea mătura spicele ca o 
coadă de vacă, făcând gângăniile dăunătoare să se 
ridice fâl-fâl în zbor, târându-şi burţile grele pline de 
ouă, şi să se coboare pe câmpul de bumbac sau în 
lanul de porumb ale brigăzii. în felul ăsta primitiv şi 
lipsit de îndemânare îşi apăra el recolta, iar ceea ce 
părea a fi o confruntare cu insectele dăunătoare era 
în realitate una cu comuna populară. Prieten vechi, 
când eram măgar sau taur puteam să împart cu tine 
şi bunele şi relele, dar acum sunt vierul de prăsilă al 
comunei populare, nu mai am cum să te ajut. 
Vrusesem iniţial să fac un rahat mare în lanul de 
grâu, ca să adaug puţin îngrăşământ organic pe 
pământul tău, dar dacă se întâmpla ca tu să calci 
peste el şi un lucru bun să se prefacă într-unul rău? 
Puteam să muşc şi din porumbul comunei populare 
sau să-i smulg bumbacul din pământ, însă porumbul 
şi bumbacul nu-ţi erau vrăjmaşi. Prietene vechi, ţine- 
te tare şi să nu care cumva să şovăi! Eşti singurul 
gospodar individual dintr-o Chină atât de mare, doar 
să continui aşa şi se cheamă că ai învins. Am ridicat 
capul şi m-am uitat la lună; luna a dat din cap spre 
mine, iar apoi s-a înălţat pe neaşteptate şi s-a mişcat 
cu repeziciune către vest. Nu era devreme, trebuia să 
mă întorc. Tocmai când dădeam să mă strecor afară 
din lan, am văzut-o pe Yingehun venind zorită cu un 
coş de bambus în mână. Spicele îi măturau talia, 
scoţând şuşuit după şuşuit. Expresia de pe faţa ei era 
cea a soţiei care s-a luat cu treaba şi a întârziat să-i 



aducă mâncare bărbatului care trudeşte pe câmp. 
Deşi locuiau separat, cei doi nu divorţaseră. Dar, deşi 
nu divorţaseră, de mult nu mai împărţiseră bucuria 
aşternutului, lucru care mă făcea să simt în sinea mea 
o uşoară alinare. Gândul ăsta era oarecum neruşinat 
- un porc se preocupă el de treburile dintre bărbaţi şi 
femei -, însă în fond eu lui Yingehun îi fusesem 
cândva soţ, Ximen Nao. Corpul ei răspândea un damf 
de alcool prin aerul din cale-afară de proaspăt şi 
răcoros al câmpului. S-a oprit la o distanţă de doi 
metri de Lan Lian şi i-a privit acestuia spatele 
cocoşat, în timp ce el agita mecanic prăjina ca să 
gonească insectele. Agitată înainte şi înapoi, prăjina 
stârnea fâşâială după fâşâială. Aripile gângăniilor 
erau ude de la rouă, burţile le erau grele şi zborul 
neîndemânatic. Lan Lian ştia sigur că e cineva în 
spatele lui şi sunt încredinţat şi că ştia că e vorba de 
Yingehun, însă nu s-a oprit numaidecât, doar 
frecvenţa cu care flutura din prăjină şi paşii i s-au 
încetinit treptat-treptat. 

— Tată... a deschis în sfârşit gura Yingehun. După 
ce prăjina a mai măturat de-a latul de două ori, a 
înţepenit în aer. Nici omul nu se mai mişca, parcă era 
o sperietoare de ciori făcută din paie. Copiii s-au 
însurat, ne-am luat de griji. După ce a spus asta, 
Yingehun a oftat prelung: Ţi-am adus o sticlă de 
rachiu, oricum ar fi, sunt fiii tăi. 

— Hm, a mârâit Lan Lian, iar prăjina din mâna lui 
a mai fâlfâit de două ori. 

— Directorul Pang a venit cu nevasta şi fata şi le-a 
mai adus şi la fiecare o ramă de poză, cu preşedintele 



Mao prins în ea... Yingehun şi-a ridicat uşor glasul şi 
a spus mişcată: Directorul Pang a urcat acum de-a 
ajuns director de fabrică la prelucrarea bumbacului şi 
s-a învoit ca Jiefang şi Hezuo să se mute la fabrică să 
fie muncitori, după vorba secretarului Hong. 
Secretarul Hong e foarte bun şi cu Jinlong, şi cu 
Baofeng, şi cu Jiefang, chiar e om bun, să ştii, tată, 
hai să ne supunem şi noi. 

Prăjina dintre mâinile lui iar a început să fluture 
aprig, iar câteva gângănii aflate în zbor au fost 
măturate de fâşia de la capătul ei şi-au căzut 
tânguindu-se la pământ. 

— Bine, bine, zi că am vorbit eu aiurea, nu te 
supăra. Aşa ţi-e ţie felul, toată lumea s-a obişnuit cu 
tine. E rachiul de la nunta băieţilor. Am venit să ţi -1 
aduc în miez adânc de noapte de tare departe, bea o 
gură şi mă duc. 

Yingehun a dibuit din coş o sticlă care scânteia în 
lumina lunii, i-a scos dopul, a făcut câţiva paşi înainte 
şi, dintr-o parte, i-a întins-o în faţa ochilor. 

Prăjina din nou s-a oprit din pendulat, iar omul a 
încremenit. I-am zărit lacrimile scânteindu-i în 
orbite. A înălţat prăjina, şi-a sprijinit-o de braţ, şi-a 
dat pălăria pe spate şi-a privit ce-a privit înspre luna 
care se lăsa spre apus. Luna, fireşte, îl privea şi ea cu 
întristare. Lan Lian a luat sticla de rachiu, dar n-a 
întors capul: 

— Pesemne că voi toţi aveţi dreptate şi numai eu 
greşesc, dar am făcut jurământ de sânge că şi dacă n- 
am dreptate, să n-am până la capăt. 

— Tată, stai să se mărite şi Baofeng şi ies din 



comună şi vin să-ţi ţin de urât. 

— Nu, dacă e să fiu la individual, la individual o să 
rămân până la capăt, doar eu, de unul singur, n-am 
nevoie de nimeni. Eu nu mă opun Partidului, nici 
preşedintelui Mao, nici comunei populare şi nici 
colectivizării, doar că mie îmi place să fiu la 
individual. 

Toate ciorile de pe lume sunt negre, de ce nu poate 
să fie şi una albă? Uite, asta-s eu, o cioară albă! A 
cernut cu rachiu din sticlă înspre lună şi, stârnit cum 
rareori îl mai văzusem, a strigat mohorât şi înălţător: 
Lună, de mai bine de zece ani îmi ţii tovărăşie când 
muncesc, tu eşti lampionul trimis de Cer pentru 
mine. M-ai luminat la arat şi la săpat, la semănat şi la 
rărit, la secerat şi treierat... Nu vorbeşti şi nu 
glăsuieşti, nu ţii supărare, nu ţii duşmănie, îţi datorez 
mare iubire. Uite, în noaptea asta, o să-ţi aduc 
sacrificiu nişte rachiu, ca să arăt ce-i în inima mea. 
Lună, mult te-ai ostenit! 

Rachiul transparent s-a răspândit în văzduh, 
asemenea unor perle de un albastru închis. Luna a 
tresăltat şi a fremătat şi i-a făcut în repetate rânduri 
cu ochiul lui Lan Lian. Scena asta m-a mişcat enorm 
- într-o epocă în care mulţimile aduceau ode 
soarelui, iată că era şi cineva care se ataşase atât de 
profund de lună. Lan Lian şi-a turnat apoi în gură 
rachiul rămas în sticlă, pe care după aceea a ridicat-o 
şi-a lăsat-o în spatele umerilor, zicând: 

— Bine, du-te acum. 

A început apoi să înainteze agitând din prăjină, în 
timp ce Ying- chun a îngenuncheat la pământ, şi-a 



împreunat palmele şi le-a înălţat sus de tot, către 
lună. Aceasta era blajină şi-i scălda în lumină 
lacrimile ce-i dănţuiau în ochi, părul cărunt şi buzele 
fremătătoare... 

Iubirea faţă de aceşti doi oameni m-a făcut să mă 
ridic în două picioare fără să mai ţin seama de 
consecinţe. Eram încredinţat că au înţeles în inima 
lor, că pot să simtă cine sunt şi că n-o să mă 
socotească vreun drac. Copitele mele din faţă se 
apăsau pe spicele cele moi şi pline de elasticitate, în 
timp ce eu mergeam pe cărarea dintre ogoare, înspre 
ei. Mi-am împreunat copitele din faţă, le-am făcut o 
plecăciune şi-am scos un sunet pe gură, în semn de 
salut. Mă priveau prosteşte, cu oarece surprindere, în 
oarecare confuzie. Am spus: „Sunt Ximen Nao“. Am 
auzit în mod limpede voce de om ieşindu-mi prin 
gâtlej, dar ei n-au avut nicio reacţie. După îndelungă 
vreme, Yingehun a scos un ţipăt ascuţit. Lan Lian s-a 
sprijinit în prăjină şi mi-a zis: 

— Spirite-porc, dacă vrei să mă omori, fa după cum 
ţi-e placul, dar te rog să nu-i aduci stricăciune grâului 
meu. 

Am simţit cum o infinită jale îmi ţâşneşte în cuget 
- oamenii şi dobitoacele merg pe drumuri diferite şi 
greu pot să comunice. 

Mi-am lăsat jos copitele şi m-am strecurat afară 
din lan, în timp ce o stare de deprimare pusese 
stăpânire pe mine. Pe măsură ce mă apropiam de 
livadă, am început să mă înviorez din nou - fiecare 
vieţuitoare de pe lumea asta şi le are pe ale sale, iar 
naşterea, bătrâneţea, boala şi moartea, la fel ca şi 



tristeţea, bucuria, separarea şi reunirea, îşi au toate 
rânduielile lor şi nu poţi să li te întorci împotrivă: de 
vreme ce acum sunt vier, atunci să-mi asum 
îndatoririle de vier. Lan Lian, prin căpoşenia lui 
neclintită, a ieşit din rândul celorlalţi, iar eu, purcelul 
Al Şaişpelea, vier, vreau ca prin inteligenţa mea cea 
mare, curajul meu cel mare, ca şi prin capacităţile 
mele fizice dincolo de normal, să fac lucruri care să 
sperie Cerul şi să mişte pământul din loc, astfel ca, în 
formă de purcel, să îmi croiesc drum în istoria 
oamenilor. 

După ce am intrat în livadă, i-am aruncat din minte 
pe Lan Lian şi pe Yingehun, pentru că am văzut că 
Diao Xiaosan deja o sedusese pe Fluturaş-vrăjitor de- 
o făcuse să fie plină de pasiune şi că, din celelalte 
douăzeci şi nouă de scroafe, paisprezece săriseră deja 
afară din cocini, iar cele rămase înăuntru ba se izbeau 
cu capul de uşa cocinii, ba guiţau către lună. Prologul 
unei magnifice împreunări stătea, încet-încet, să 
înceapă. 

Personajul A încă nu se arătase la faţă, însă B se 
zbătuse să fie el primul şi urcase deja pe scenă. Fir-ar 
mă-sa, cum se poate asta??! 


CAPITOLUL 29 

Purcelul al Şaişpelea face mare război cu Diao 
Xiaosan; Cântecul pălăriei de paie acompaniază 
dansul credinţei 



Diao Xiaosan se sprijinea cu spatele de acel cais 
vestit, ţinând cu copita stângă o pălărie de paie plină 
ochi de caise galbene. Cu dreapta apuca deseori câte 
una şi şi-o azvârlea cu precizie în gură. Plescăia apoi, 
iar după ce termina de mâncat carnea fructului, 
scuipa sâmburele la câţiva metri depărtare. Felul 
firesc şi lipsit de reţineri în care se purta lepădătura 
asta mă făcea să mă îndoiesc că fusese rănit grav de o 
pocnitoare ţinută în gură. Sub un cais slăbănog aflat 
la trei-patru metri de Diao Xiaosan, Fluturaş-vrăjitor 
ţinea o oglinjoară într-o copită şi un pieptăn de 
plastic pe jumătate rupt în cealaltă, sclifosindu-se şi 
făcând pe cocheta. Scroafă, scroafă, slăbiciunea ta e 
lăcomia după tot felul de mărunţişuri! O oglinjoară 
şi-o jumătate de pieptăn stricat, şi te duci cu primul 
venit. La mai bine de zece metri depărtare, scroafele 
care ieşiseră din cocini sărind peste zid grohăiau 
destrăbălate, iţindu-se către cei doi. Diao Xiaosan 
zvârlea deseori într-acolo cu caise din pălăria lui de 
paie, iar de fiecare dată când una ajungea la 
destinaţie, scroafele dădeau bezmetic năvală să o 
înhaţe. „Frate, frate, nu mai sta cu ochii doar pe 
Fluturaş-vrăjitor, şi noi te iubim, şi noi vrem să-ţi 
dăruim urmaşi, să-ţi ducă neamul mai departe!" Cu 
asemenea vorbe deşucheate îl zgândăreau ele pe Diao 
Xiaosan, iar sentimentul că în curând avea să aibă 
mulţime de soţii şi concubine îl făcea să uite de sine 
de atâta fudulie şi să plutească parcă prin ceruri. A 
scuturat din picioare, a îngânat din gură un cântecel 
şi, ţinând cu copita pălăria de paie, s-a pus să 
danseze. Scroafele i s-au alăturat cântând şi ele 



cântecelul, unele învârtindu-se în cerc, altele dându- 
se peste tot pe jos de-a rostogolul. Erau tare josnice şi 
făceau fel de fel de măscări care-mi stârneau 
dispreţul. în acel moment, Fluturaş-vrăjitor a pus la 
rădăcina caisului oglinjoara şi pieptănul, şi-a 
pendulat fundul, şi-a răsucit coada şi s-a apropiat de 
Diao Xiaosan. Când a ajuns aproape de el, s-a răsucit 
deodată şi şi-a cocoţat fundul sus de tot. Am făcut un 
salt şi, ca o gazelă din deserturile Africii, am aterizat 
între Diao Xiaosan şi Fluturaş-vrăjitor, prefăcându-le 
într-o iluzie treaba cea bună pe care tocmai se 
puneau ei să o facă. 

Apariţia mea a scăzut imediat şi în mare măsură 
poftele lui Fluturaş-vrăjitor. Şi-a întors capul şi s-a 
dat înapoi până la caisul cel slăbănog, unde a răsucit 
cu limba ei violetă câteva frunze care, mâncate de 
insecte, se înroşiseră şi căzuseră la pământ, le-a băgat 
în gură şi s-a apucat să le mestece cu mare poftă. 
Nestatornică precum apa şi cu gând de schimbare la 
vederea celor diferite, asta e firea scroafei; dar nu-i 
poţi găsi vină, pentru că numai aşa poate fi sigură că 
sperma purtătoare a celor mai remarcabile gene îi 
pătrunde în uter şi se uneşte cu oul ei, lăsând-o grea 
cu vlăstare excepţionale. Principiul acesta e foarte 
simplu şi toţi porcii îl pricep, aşa că un porc cu un IQ 
atât de ridicat precum Diao Xiaosan n-avea cum să 
nu o facă. A repezit înspre mine cu pălăria de paie şi 
toate caisele rămase în ea, în acelaşi timp scrâşnind 
din dinţi şi ocărându-mă: 

— Javră ce eşti, mi-ai stricat treaba! 

M-am aruncat înainte şi, ager la ochi şi iute de 



copită, am apucat borul pălăriei, m-am ridicat drept 
în picioare cu copitele din spate sprijinite în pământ 
şi m-am rotit cu repeziciune. După aceea, cu copita 
din stânga stând fixă de parcă ar fi prins rădăcini, am 
făcut ca fulgerul de iute un semicerc din corp şi din 
copita dreaptă aflată în aer; folosindu-mă de inerţia 
uriaşă, am azvârlit din copită, aşa cum aruncă din 
mână discul un atlet bine antrenat, pălăria de paie 
cea plină de caise. Aceasta, aurie la culoare, a zburat 
desenând un arc frumos către luna cea deja 
îndepărtată, iar un cântec emoţionant al pălăriei de 
paie a răsunat cu o bubuitură în văzduh: 

La la la, 

Laya la laya la... 

Pălăria mamei a zburat, 

A zburat spre lună, 

La ya la la ya la... 

în uralele scroafelor - deşi nu mai erau doar 
scroafele, din rândul celor câteva sute de porci ai 
crescătoriei, cei ce puteau să sară săriseră afară din 
cocini, ceilalţi stăteau sprijiniţi de zid iţindu-se către 
noi - cele patru membre ale mele au atins pământul, 
iar eu am spus calm, dar cât se poate de tranşant: 

— Diao, n-am căutat deliberat să-ţi stric treaba, e 
de dragul genelor excepţionale ale urmaşilor noştri... 

M-am apăsat brusc cu copitele din spate pe 
pământ, trupul mi s-a înălţat şi m-am repezit drept 
spre Diao Xiaosan. Când eu am sărit spre el, şi el s-a 
repezit spre mine. Ne-am întâlnit în aer la o înălţime 
de cam doi metri de pământ, râturile ni s-au ciocnit 
răsunător unul de altul, iar eu i-am simţit tăria 



râtului şi i-am adulmecat duhoarea puturos-dulcie. 
Botul mi-a amorţit, iar în urechi, în timp ce mă 
prăvăleam din văzduh la pământ, a început să-mi 
răsune Cântecul pălăriei de paie. M-am rostogolit o 
dată şi m-am căţărat în picioare, am ridicat o copită 
şi m-am pipăit pe bot: copita mi s-a pătat de sânge 
albastru. Am ocărât încetişor: 

— Fir-ar mă-ta! 

Diao Xiaosan s-a rostogolit şi el o dată şi s-a căţărat 
în picioare, şi-a ridicat o copită şi s-a pipăit pe bot: 
copita i s-a pătat de sânge albastru. A ocărât şi el 
încetişor: 

— Fir-ar mă-ta! 

„La ya la, Lay a la lay a la, / Am pierdut pălăria de 
mi-a dat-o mama..." Cântecul pălăriei de paie se 
învârtea prin aer. Luna s-a rostogolit înapoi spre noi, 
s-a oprit deasupra capetelor noastre şi, ridicându-se 
şi coborând, ridicându-se şi coborând, semăna cu o 
aeronavă care se hurducăie printre curenţii de aer, în 
timp ce pălăria de paie o înconjura cu graţie şi 
eleganţă, învârtindu-se în jurul ei asemenea unui 
satelit. „Laya la, La ya la lay a la / Am pierdut pălăria 
de paie a mamei...“ Porcii, care bătând din copite, 
care tropăind din picioare, ţineau ritmul laolaltă, 
cântând împreună Cântecul pălăriei de paie. 

Am cules nişte frunze de pe jos, le-am molfăit şi le- 
am scuipat afară, apoi le-am apucat cu copitele şi mi- 
am astupat cu ele nara din care-mi curgea sânge, 
pregătindu-mă să lansez cea de-a doua rundă a 
atacului. Am văzut că lui Diao Xiaosan îi curgea 
sânge din amândouă nările, sânge albastru care 



picura la pământ şi inunda cu luciri asemenea 
flăcăruilor drăceşti. Mă bucuram pe ascuns în sinea 
mea, pentru că la prima vedere în prima rundă 
fuseserăm la egalitate, dar în fapt eu precumpănisem 
uşor - mie-mi curgea sânge dintr-o singură nară, lui 
din două. Ştiam că mă ajutase şi explozia aceea a 
cărei putere nu fusese cu nimic mai prejos decât cea 
produsă de-un detonator, pentru că altminteri râtul 
lui obişnuit să izbească în stâncile din zona muntoasă 
Yimeng n-ar fi avut adversar în al meu. Diao Xiosan 
şi-a răsucit hoţeşte ochii, părând că vrea şi el să caute 
frunze de cais - nepoate, vrei şi tu să-ţi astupi nările 
care-ţi sângerează cu frunze de cais? N-o să-ţi dau 
ocazia! Am scos un grohăit şi, cu ochii ca nişte 
pumnale înţepându-i-i pe ai lui, mi-am încordat 
muşchii din întregul corp, mi-am strâns uriaşa putere 
şi-am sărit pe neaşteptate; însă vicleanul de Diao 
Xiaosan n-a sărit să se ciocnească în cap cu mine, ci a 
zbughit-o înainte asemenea unui tipar, făcându-mă 
să dau greş. Corpul mi-a alunecat prin aer, 
strecurându-se drept în coroana caisului acela cu 
gâtul strâmb. Mi-a trecut pe lângă urechi un troscănit 
bezmetic, m-am clătinat şi-am căzut la pământ 
dimpreună cu o ramură de cais groasă cât gura unui 
bol de ceai. Am atins pământul mai întâi cu capul, 
apoi cu spinarea. Am făcut un rostogol şi m-am 
căţărat pe picioare, dar eram ameţit şi năucit şi 
aveam gura plină de noroi. „Laya la, Laya la laya la. 
Scroafele băteau din copite şi cântau. Nu erau deloc 
scroafele astea aluat în laba mea, erau după cum bate 
vântul şi-aveau să-şi dea fundurile în seama celui ce 



avea să iasă învingător. învingătorul avea să fie rege. 
Diao Xiaosan s-a ridicat cu fudulie pe două picioare 
ca oamenii, şi-a împreunat copitele şi le-a mulţumit 
porcilor pentru aplauze, trimiţându-le sărutări în 
zbor; deşi din nas încă îi picura sânge murdar şi deşi 
sângele acela îi făcea pieptul o întindere de murdărie, 
scroafele tot îl aclamau. Diao Xiaosan s-a fudulit şi 
mai tare şi, ţanţoş nevoie mare, a venit sub cais, chiar 
lângă mine, a apucat cu dinţii ramura frântă de mine 
şi care era plină de fructe şi a tras-o de sub fundul 
meu. Ce sălbăticie! Nepoate, nepoate! Eram însă 
năuc. „La ya la, La ya la la ya la... a L-am privit 
neajutorat cum se dă înapoi trăgând de ramura cea 
grea împodobită cu caise aurii. După ce s-a retras iute 
câţiva paşi, s-a oprit să-şi tragă suflarea câteva 
secunde, iar după aceea a continuat să înainteze. 
Frecându-se de pământ, ramura scotea câte un 
huahua lala. „La ya la, La ya la la ya la I Frate Diao, 
aşa de bun...“; simţeam cum focul îmi arde inima, 
tare-aş mai fi vrut eu să mă năpustesc la el... Dar, ca 
şi mai înainte, eram năuc. Diao Xiaosan a târât 
ramura încărcată de caise până în faţa lui Fluturaş- 
vrăjitor. S-a ridicat drept în picioare, s-a retras o 
jumătate de pas pe picioarele din spate, s-a îndoit de 
şale şi şi-a întins copita dreaptă din faţă, iar apoi, 
asemenea unui domn purtând mănuşi albe în mâini, 
a desenat un semicerc arătând spre ramura de cais: 
„Vă rog, domnişoară..." „Laya la, Laya la laya la...“’ 
Le-a făcut semn cu mâna şi duzinei de scroafe de 
alături, şi porcilor castraţi aflaţi mai la depărtare. 
Toţi strigau de bucurie şi s-au apropiat chirăind, 



sfârtecând cât ai bate din palme ramura de cais şi 
făcând-o bucăţi-bu- căţele. Câţiva porci castraţi mai 
curajoşi au căutat să se apropie de cais, dar atunci m- 
am ridicat eu în picioare. Am zărit o scroafă nu foarte 
mare, care înhăţase o ramură mai mică împodobită 
toată de caise şi care îşi legăna cu fudulie căpăţâna şi- 
şi vântura urechile grase peste obraji, scoţând 
răpăituri după răpăituri. Diao Xiaosan se învârtea în 
cerc trimiţând în zbor sărutări, când un porc castrat 
mai vârstnic şi plin de perfidie şi-a pus copitele din 
faţă în gură şi a slobozit un fluierat strident. Porcii s- 
au liniştit cu toţii. 

M-am străduit să mă potolesc pe dinăuntru. Ştiam 
că bizuindu-mă doar pe curajul brut o să am parte în 
continuare de şi mai mare amărăciune. Amărăciunea 
nu era mare lucru, mai important era că scroafele 
astea aveau să-i ajungă toate soţii şi concubine lui 
Diao Xiaosan, iar cinci luni mai târziu, la crescătorie 
aveau să se adauge câteva sute de mici diavoli cu 
râtul alungit şi urechile ascuţite. Am fremătat din 
coadă, mi-am pus în mişcare muşchii şi oasele, am 
scuipat afară noroiul din gură şi am mai cules de pe 
jos şi câteva caise. Pământul era acoperit de un strat 
gros-gros de fructe, toate dărâmate mai devreme de 
corpul meu. Caisele erau coapte, erau dulci şi 
parfumate şi aveau carnea ca mierea. „La ya la, La ya 
la la ya la / Pălăria mamei se-nvârte-n jurul lunii, / 
Când galben-aurie, când alb-argintie...“ După ce-am 
mâncat câteva caise, m-am înseninat. Sucul caiselor 
mi-a lăsat un gust plăcut în gură şi în gâtlej. Nu-i 
grabă, pot foarte bine să mănânc cu încetul. L-am 



văzut pe Diao Xiaosan ducându-i cu copita din faţă o 
caisă la gură lui Fluturaş-vrăjitor, dar aceasta se 
dădea sfioasă şi nu voia s-o mănânce: 

— Mama mi-a spus că nu poţi să mănânci aşa ce-ţi 
dă un domn, a spus fandosindu-se Fluturaş. 

— Mama ta pălăvrăgea numai vrute şi nevrute! 
Diao Xiaosan a izbutit cu greu să-i îndese în gură 
caisa lui Fluturaş-vrăjitor, iar după aceea a prins 
ocazia şi i-a dat o sărutare răsunătoare pe ureche. în 
spate, mulţimea de porci vocifera: Kiss! Kiss! „La ya 
la, La ya la la ya lapesemne că uitaseră deja de mine. 
Pesemne că socoteau că învingătorul şi învinsul 
fuseseră deja hotărâţi şi că eu mă recunoscusem deja 
înfrânt. Majoritatea dintre ei veniseră cu Diao 
Xiaosan din munţii Yimeng, aşa că în sinea lor toţi îi 
ţineau partea. Fir-ar mă-ta, clipa a sosit! Folosindu- 
mă de forţa picioarelor, am galopat drept spre Diao 
Xiaosan, iar când trupul mi s-a ridicat în înalt, Diao 
Xiaosan s-a folosit din nou de acelaşi tertip, 
alunecăndu-mi pe sub burtă şi scăpând. Băieţică, asta 
e întocmai ce vreau eu! Am aterizat cu siguranţă sub 
caisul cel slăbănog şi lângă Fluturaş-vrăjitor, luându-i 
locul lui Diao Xiaosan. Mi-am ridicat copita din faţă 
şi i-am tras crunt scroafei o bleandă peste obraji, iar 
după aceea, profitând de situaţie, m-am năpustit şi- 
am răsturnat-o la pământ. Fluturaş-vrăjitor a început 
să plângă cu ţipete ascuţite. Ştiam că Diao Xiaosan o 
să facă stânga-mprejur şi-o să se arunce peste mine; 
ouăle mele cele uriaşe, locul cel mai slab, dar şi cel 
mai preţios din tot corpul meu, se aflau acum în raza 
lui de atac, să-mi dea cu capul o dată în ele sau să mă 



muşte şi totul avea să se sfârşească. Făceam o mutare 
foarte periculoasă, ca atunci când cineva îşi taie 
singur toate punţile; am căutat pe cât cu putinţă să 
privesc înapoi cu coada ochiului, ca să văd cât de 
departe pot să întind coarda şi care sunt 
oportunităţile. Am zărit fiara aceea cu gura ei larg 
deschisă din care ţâşnea spumă însângerată şi cu 
ochii care săgetau priviri ucigaşe - „Laya la, Laya la 
laya la.. Iar când toate atârnau de un singur fir de 
păr, mi-am răsucit brusc în sus picioarele din spate şi 
m-am sprijinit cu copitele din faţă de Fluturaş- 
vrăjitor, folosindu-mi puterile ca pentru a sta în cap. 
Când Diao Xiaosan s-a repezit înainte vâjâind 
asemenea unui glonţ lipit de burta mea, mi-am lăsat 
corpul în jos, numai bine ajungând călare în spinarea 
lui. Fără să-l las să se împotrivească, i-am scobit cu 
exactitate şi sălbăticie afară din orbite ochii ăia din 
care arunca în toate părţile priviri ucigaşe... „Laya la, 
Laya la laya la, I Pălăria mamei a zburat în lună, A 
luat cu ea iubirea şi năzuinţele mele.. Mutarea asta 
chiar era ticăloasă, dar luând în considerare situaţia 
în întregul ei, nu-mi pasă de nicio predică ipocrită. 

Diao Xiaosan, cu mine în spate, izbea şi bocănea 
bezmetic şi aiurea şi într-un sfârşit m-a dat jos din 
spinarea lui. Din orbite îi curgea sânge albastru. Şi-a 
acoperit ochii, dându-se de-a rostogolul în toate 
părţile şi urlând: 

— Nu mai văd... nu mai văd... 

„La ya la, La ya la la ya la...“; porcii erau toţi tăcuţi 
şi nu scoteau niciun sunet, pe chipurile fiecăruia 
citindu-se respectul. Luna s-a ridicat înalt în zbor, iar 



pălăria de paie a plutit până jos la pământ; cântecul 
ei s-a oprit abrupt, şi doar răcnetele pline de jale şi 
durere ale lui Diao Xiaosan au rămas să reverbereze 
prin livadă. Porcii castraţi s-au întors în cocini cu 
cozile între picioare, iar scroafele, sub conducerea lui 
Fluturaş-vrăjitor, au format un cerc, s-au întors 
uniform împrejur şi mi-au oferit fundurile, căutându- 
mi bunăvoinţa. Zumzăiau din gură, bodogănind: 
„Stăpâne, stăpâne iubit, toate suntem ale măriei tale, 
măria ta e marele nostru rege, îţi suntem umile 
concubine, ne-am pregătit bine, vrem să fim mamele 
copiilor tăi...“ „Laya la, Laya la laya la. Diao Xiaosan 
s-a rostogolit peste pălăria de paie căzută la pământ 
şi-a apăsat-o de-a prefăcut-o în minciunele. Creierul 
îmi era o întindere goală, dar în urechi încă-mi mai 
zăboveau rotocoale sonore ale Cântecului pălăriei de 
paie, până la urmă, şi aceste rotocale sonore au ajuns 
ca nişte perle cufundate în adâncul unui heleşteu. 
Totul a revenit la normal, lumina lunii era ca apa, o 
undă de răcoare a atacat pe neaşteptate, iar pe mine 
m-a trecut un fior de frig şi mi s-a făcut pielea de 
găină. Aşa se cucereşte o ţară? Aşa devii rege şi 
stăpânul tuturor stăpânilor? Chiar îmi trebuie atât de 
multe scroafe? Ca să spun cinstit, atunci nu-mi mai 
venea cheful să mă împreunez cu ele, dar fundurile 
lor răsucite sus de tot erau asemenea unui zid 
circular indestructibil care mă împresura strâns, 
lăsându-mă fără putinţă de scăpare. Am vrut să mă 
îndepărtez călare pe vânt, dar sus parcă era un glas 
maiestuos care mi-a atras atenţia: „Rege al porcilor, 
nu ai dreptul să scapi cu fuga, aşa cum nici Diao 



Xiaosan n-are dreptul să se împerecheze cu ele: 
împerecherea cu ele este îndatorirea ta sacr3 “ „Laya 
la, Laya la laya la...“ Cântecul pălăriei de paie s-a 
ridicat încet-încet asemenea unei perle de pe fundul 
apei, aşa e, împăratul n-are treburi de casă, iar pe 
scula lui politichie se află. Trebuia să mă arăt cu 
credinţă în îndeplinirea îndatoririi mele şi să mă 
împreunez cu scroafele: era obligatoriu să-mi 
împlinesc menirea, să-mi săgetez sperma în uterele 
lor, indiferent dacă ele erau frumoase sau urâte, albe 
sau negre, virgine sau deja încălecate de alţi vieri. 
Complicată era alegerea, erau toate ia fel de pline de 
ardoare, la fel de încinse, cu care să mă împreunez 
prima, sau, altfel spus, în al cărei iatac să aduc mai 
întâi regeasca bucurie? Simţeam urgent nevoia ca 
unul dintre porcii castraţi să mă ajute să pun 
rânduială în treaba asta. Porci castraţi erau destui, 
dar acum era deja prea târziu. Luna urma să-şi 
încheie îndatorirea în această noapte, dar se 
ascundea la apus nedornică să se rupă de noi, 
arătându-şi prin coroana copacilor o jumătate de chip 
de un roşu aprins. La răsărit, orizontul se înfăţişa 
deja, alb-argintiu ca o burtă de rechin. Zorile dădeau 
să se ivească, iar stelele dimineţii erau din cale-afară 
de scăpărătoare. Am împuns niţel cu râtul meu cel 
tare în fundul lui Fluturaş-vrăjitor, semnalând că am 
hotărât deja că ea va fi prima mea însoţitoare în 
regeasca bucurie. Ea a gemut cu voce dulce şi 
seducătoare: 

— Mărite rege... mărite rege, a venit în sfârşit 
momentul la care-a năzuit concubina ta... 



Pentru moment am uitat de întrupările de dinainte 
şi nu m-am mai frământat pentru cele de după şi, ca 
vier pur ce eram, mi-am ridicat copitele din faţă şi- 
am încălecat spinarea scroafei Fluturaş- vrăjitor... „La 
ya la, La ya la la ya la...“ Cântecul pălăriei de paie a 
răsunat cu o bubuitură. Pe fundalul construit cu 
iuţeală de instrumentele cu corzi şi cele de suflat, 
vocea unui tenor plin de forţă s-a smuls din pământ 
şi s-a repezit drept către nori: „Pălăria mamei / A 
zburat în lună / Ducându-mi cu ea iubirea şi 
năzuinţele..." Scroafele care, surprinzător, nu dădeau 
niciun semn de invidie, s-au apucat una pe alta de 
coadă, formând un cerc, şi, în acompaniamentul 
Cântecului pălăriei de paie, s-au pus să danseze în 
jurul meu şi al lui Fluturaş-vrăjitor. în livadă au fost 
mai întâi valuri după valuri de ciripituri, iar după 
aceea au venit norii roşii ca focul ai dimineţii. Prima 
mea împreunare se încheiase. 

Când m-am dat jos de pe spinarea lui Fluturaş- 
vrăjitor, am vă- zut-o pe Ximen Bai cărând o cobiliţă 
cu mâncare şi legănându-se spre noi sprijinită în 
linguroiul cel lung. M-am folosit de ultimele puteri ca 
să sar peste zid înapoi în cocină şi s-o aştept pe Bai să 
mă hrănească. Boabele negre de soia şi tărâţele îmi 
făceau gura să-mi lase apă din belşug. Mi-era foame. 
Din afara zidului s-a ivit înăuntru faţa lui Bai, 
scăldată toată în lumina roşie-roşie a zorilor. Avea 
lacrimi în ochi şi, încercată de fel de fel de simţiri, mi- 
a zis: 

— Purcelule Al Şaişpelea, Jinlong şi Jiefang s-au 
însurat, şi tu te-ai însurat, toţi aţi crescut... 



CAPITOLUL 30 


Părul magic îi scapă viaţa lui Xiaosan; boala roşie 
atacă pe neaşteptate şi mulţime de porci îşi găsesc 
pieirea în luna a opta a acelui an, vremea a fost din 
cale-afară de înăbuşitoare, cu ploi frecvente, de parcă 
cerul avea crăpături. în şanţurile de lângă crescătorie, 
şuvoaiele dădeau pe dinafară, iar pământul se 
gogonase de la atâta apă şi crescuse ca aluatul. Câteva 
zeci de caişi bătrâni n-au îndurat atâta apă, şi-au 
lepădat frunzele până la urma şi s-au pus să-şi 
aştepte moartea, vrednici de milă. Lemnul de plop şi 
salcie din care erau făcute bârnele şi căpriorii 
cocinilor a dat lăstare lungi-lungi; paiele de sorg care 
slujeau drept împletitură pentru acoperiş s-au 
umplut de mucegai alb-cenuşiu. Excrementele şi 
urina porcilor au fermentat, înecând cocinile într-un 
miros de mucegai şi putregai. Broaştele care ar fi 
trebuit să se pregătească de hibernare au început din 
nou să se împreuneze, iar după ce se înnopta câmpia 
era un cor de orăcăieli atât de zgomotoase, că porcilor 
le era greu să adoarmă. 

Nu după multă vreme, în îndepărtatul Tangshan a 
avut loc un cutremur de mare intensitate, iar replicile 
care au urmat s-au transmis până la noi, făcând să se 
surpe câteva zeci de cocini care nu aveau temeliile 
solide. Şi bârnele cocinii mele au slobozit scârţâituri. 
A mai venit şi o ploaie de meteoriţi, şi stele căzătoare 
gigantice, care iscau duduituri uriaşe şi scânteiau cu o 
lumină ce-ţi ardea ochii cu puterea ei, au despicat 



pânza neagră ca tăciunele a nopţii şi au căzut cu o 
bubuitură la pământ, făcând faţa acestuia să tresalte 
toată. Şi tot atunci, cele douăzeci şi ceva de scroafe 
ale mele, toate cu burta mare şi cu ugerul umflat, se 
apropiau de clipa în care aveau să fete. 

Diao Xiaosan locuia la fel ca mai înainte de cealaltă 
parte a peretelui; după lupta cu mine, la ochiul drept 
orbise complet, iar cu stângul mai zărea slab câte 
ceva. Era o nenorocire pentru el, iar eu mi-am 
exprimat profundul regret faţă de situaţia asta. în 
zilele din primăvară, două scroafe se împreunaseră cu 
mine de multe ori şi nu rămăseseră erele, şi mă 
gândisem să-l rog pe Diao Xiaosan să se împerecheze 
el cu ele, în felul acesta arătându-mi şi părerile de rău 
faţă de el. Nu mi-a trecut prin minte că o să spună 
sumbru; 

— Purcelule Al Şaişpelea, purcelule Al Şaişpelea, 
pe-un cavaler îl poţi ucide, dar nu -1 poţi umili. Eu, 
Diao Xiaosan, de înfrânt am fost înfrânt, aşa că te rog 
să te arăţi demn şi să nu mă jigneşti în acest fel! 

Vorbele lui m-au mişcat adânc, făcându-mă să n- 
am încotro şi să-l privesc cu alţi ochi pe acest 
adversar al meu de altădată. îţi spun limpede, după 
înfrângerea suferită în război, Diao Xiaosan devenise 
foarte profund, iar cusururile din trecut precum 
lăcomia şi limbuţia îi dispăruseră ca luate de vânt. 
însă, întocmai cum se zice că o nenorocire nu vine 
niciodată singură, un necaz şi mai mare i-a picat pe 
cap. Se poate spune că lucrul acesta avea legătură cu 
mine, la fel cum se poate spune că nu avea. Lucrătorii 
de la crescătorie l-au pus pe Diao Xiaosan să se 



împerecheze cu cele două scroafe care nu rămăseseră 
grele după ce se împreunaseră de mai multe ori cu 
mine. El a rămas în spatele lor, păstrându-se tăcut, 
deloc stârnit, ca o statuie de gheaţă. Consecinţa a fost 
că lucrătorii de la crescătorie au crezut că a devenit 
impotent. Pentru a face mai bună carnea vierului care 
e scos la pensie, acesta e adesea castrat - o invenţie 
neruşinată a voastră, a oamenilor. Iar Diao Xiaosan 
chiar a suferit asemenea caznă îngrozitoare. Pentru 
un purceluş încă nedezvoltat, castrarea e o operaţie 
măruntă şi care se termină în câteva minute, însă în 
cazul unui porc adult ca Diao Xiaosan - şi care 
hotărât că avusese parte prin munţii Yimeng de 
istorii romanţioase ca jarul de fierbinţi - era vorba de 
o operaţie grea, în care viaţa atârnă de un fir de păr. 
Mai bine de zece miliţieni l-au apăsat şi l-au răsturnat 
la pământ sub caisul cu gâtul strâmb. S-a zbătut cu o 
violenţă fără precedent şi la cel puţin trei dintre 
miliţieni le-a muşcat mâinile de sângele nu se mai 
desluşea de carne pe ele. Câte un om l-a tras fiecare 
de un picior, ţinându-1 cu faţa în sus, iar de gât l-au 
apăsat cu o prăjină de cobiliţă la capetele căreia apăsa 
câte un miliţian. Gura i-au astupat-o cu o piatră 
lucioasă mare cât un ou de gâscă, pe care nu putea 
nici s-o dea afară, nici s-o înghită. Cel care ţinea 
cuţitul să facă fapta cea rea era un bătrân chel, căruia 
îi mai rămăseseră doar fire cărunte răzleţe pe la 
perciuni şi la tâmple. îi purtam firească duşmănie 
unuia ca ăsta, iar când i-am auzit pe oameni 
chemându-1 pe nume, mi-am amintit pe neaşteptate 
că era vechiul meu vrăjmaş din cele două vieţi 



anterioare ale mele, Xu Bao. Individul îmbătrânise şi 
mai avea şi o astmă severă, care-1 făcea să gâfâie şi să 
pufăie la cea mai mică mişcare. Pe când ceilalţi îl 
înhăţau pe Diao Xiaosan, el se afla la mare depărtare, 
stând cu mâinile-n sân şi uitându-se. De-abia după ce 
l-au supus pe Diao s-a apropiat şi el, iuţind pasul. în 
ochi îi scânteiau razele pline de însufleţire ale 
profesionistului. Insul ăsta care se cuvenea să moară, 
dar nu murea i-a secţionat cu sprinteneală ouăle lui 
Diao Xiaosan, iar după aceea a scos din traistă un 
pumn de var uscat, presărându-1 acolo la nimereală. 
A sărit apoi într-o parte în mână cu jucă rioarele 
acelea de un violet deschis, mari fiecare cât un 
mango. L-am auzit pe Jinlong întrebându-1: 

— Xu Bao, nu trebuie să-i dai cusătură? 

Xu Bao a gâfâit: 

— Să-i cos pe dracu! 

Miliţienii au slobozit câte un oftat si-au sărit care 
încotro. Diao Xiaosan s-a căţărat cu încetul în 
picioare, a scuipat afară piatra din gură, în timp ce 
durerea uriaş de mare îl făcea să tremure din tot 
corpul; coama de pe spinare îi stătea ridicată drept ca 
firele dintr-o perie, iar din rana din partea din spate a 
corpului, sângele îi curgea şuvoaie. N-a gemut şi nici 
n-a vărsat lacrimi, dar şi-a încleştat fălcile, dinţii 
frecându-i-se unii de alţii şi scoţând scrâşnet după 
scrâşnet. Xu Bao ăla stătea sub cais, ţinând ouăle lui 
Diao Xiaosan în mâna lui însângerată; le măsura fără 
să-şi poată ascunde bucuria, care-i dădea pe dinafară 
prin zbârciturile adânci-adânci ale feţei. Ştiam că 
omului ăstuia hain îi plăcea să mănânce ouăle 



animalelor. Amintirile de pe vremea când eram 
măgar mi-au ţâşnit instantaneu în cuget şi mi-am 
adus aminte cum, prin tehnica lui de scopire numită 
„furtul piersicii de sub frunză“, a luat cu el unul din 
ouăle mele, pe care l-a perpelit cu ardei iute şi l-a 
mâncat. De câteva ori am vrut să sar peste zid şi să-i 
smulg ouăle nepotului ăsta, ca să-l răzbun pe Diao 
Xiaosan şi ca să mă răzbun şi pe mine, ca şi pe 
armăsarii, măgarii, taurii şi vierii care fuseseră 
nenorociţi de mâna lui. Niciodată nu-mi fusese frică 
de oameni, dar n-am încotro şi trebuie să recunosc 
cinstit că-mi era teamă de lepădătura de Xu Bao, care 
prin natura lui era piaza rea a tuturor masculilor din 
rândul animalelor. Trupul lui nu slobozea nici miros 
şi nici căldură, ci un mesaj care-mi făcea părul 
măciucă, unul despre un loc - locul vieţii şi al morţii, 
locul castrării. 

Diao Xiaosan al nostru a mers anevoie până la 
trunchiul caişilor, sprijinindu-se dintr-o parte cu 
burta de el şi lăsându-se cu încetul în jos. Sângele 
ţâşnea din el ca dintr-o mică fântână arteziană, 
înroşindu-i picioarele din spate şi înroşind şi 
pământul din spatele lor. în vremea cea atât de 
călduroasă, el fremăta ca de friguri. îşi pierduse deja 
ochii, aşa că nu-i puteam vedea privirea. „La ya la, La 
ya la la ya la“— melodia de la Cântecul pălăriei de 
paie a răsunat încet-încet, numai că versurile acestuia 
fuseseră substanţial deformate: „Mamă, Mi-am 
pierdut ouăle, Ouăle pe care le-am primit de la tine 
le-am pierdut..." Ochii-mi erau scăldaţi în lacrimi, 
trăiam pentru prima oară durerea aceea adâncă 



cuprinsă în vorba: „Făpturile plâng când le piere 
felul“; mă încercau şi remuşcările că mă războisem cu 
el în feluri lipsite de nobleţe. L-am auzit pe Jinlong 
ocărându-1 pe Xu Bao: 

— Xu, ce mă-sa ai făcut? I-ai tăiat venele? 

— Băiete, nu te mai speria aşa de-o nimica toată, 
felul ăsta de vieri bătrâni sunt toţi la fel, a spus Xu 
Bao rece şi nepăsător. 

— Nu te ocupi puţin de el? Dacă-i mai picură aşa 
sângele, o să moară la iuţeală, a zis Jinlong cu inima 
grea de îngrijorare. 

— Să moară? Nu-i mai bine să moară? a zis Xu Bao 
cu un zâmbet prefăcut. Individul ăsta are ceva 
grăsime pe el, poate da pe puţin o sută de kile de 
carne. Carnea de vier e ea cam tăricică, dar tot e mai 
bună decât doufu\ 

Diao Xiaosan n-a murit, dar ştiam că se gândise să 
moară. Un vier care suferă asemenea cazne 
îngrozitoare trăieşte durerea cărnii, dar şi mai adânc 
durerea sufletului, şi nu numai durerea, ci şi o uriaşă 
umilinţă. Din rana lui Diao Xiaosan a curs mult 
sânge, dacă ar fi fost strâns tot, s-ar fi făcut de vreo 
două lighene; pe tot l-a absorbit caisul acela bătrân, 
astfel că în anul următor când s-au făcut caisele, 
pulpa aurie a fructelor era toată înţesată de firişoare 
de un roşu aprins. Pierderea mare de sânge l-a făcut 
pe Diao să se posmăgească şi să se ofilească. Am sărit 
afară din cocină şi-am stat în picioare în faţa lui, cu 
gândul să-i dau alinare, însă nu puteam deloc să 
găsesc vorbele potrivite. Am smuls nişte vrejuri de 
dovleac din acoperişul încăperii abandonate a 



generatorului, am ales dintre ele un dovleac fraged şi 
i l-am dus în gură până în faţa ochilor, spunându-i: 

— Frate Diao, mănâncă puţin, poate o să-ţi fie mai 
bine dacă mănânci... 

Şi-a lăsat capul într-o parte, m-a privit cu ochiul 
stâng în care-i mai rămăsese o urmă de vedere, şi 
printre găurile dintre dinţii lui încleştaţi a strecurat 
afară un şuierat: 

— Frate Al Şaişpelea... Azi eu, mâine tu... Asta e 
soarta noastră, a vierilor... 

Spunând asta, şi-a plecat capul în jos, iar toată 
osatura corpului parcă dintr-odată i s-a relaxat. 

— Diao, Diao, am strigat tare, nu poţi să mori, 
Diao... 

Dar Diao nu mi-a mai răspuns, iar ochii mi-au fost 
în cele din urmă podidiţi de şiruri-şiruri de lacrimi 
fierbinţi. Erau lacrimi de regret amestecat cu 
remuşcare. M-am examinat pe dinăuntru şi m-am 
căit, pentru că, deşi în aparenţă Diao murea de mâna 
lepădăturii de Xu Bao, în realitate murea de mâna 
mea. „Laya la, La ya la la ya ladiao, frăţioare bun, 
mergi în pace, îi doresc sufletului tău să ajungă 
repede în sălaşul morţilor, iar ţie-ţi doresc ca regele 
Yama să-ţi pregătească un loc bun pentru 
transmigraţie şi să te întorci pe lume ca om - să te 
întorci fără nicio păsare, că duşmănia rămasă am s-o 
răsplătesc eu cum se cuvine în numele tău şi-am să-l 
rânduiesc pe Xu Bao cu metoda lui Xu Bao... 

Tocmai când eram aşa pradă gândurilor iute 
trecătoare, Bao- feng, condusă de Huzhu, a venit cu 
mare iuţeală în spate cu geanta ei de medicamente. în 



acel moment, pesemne că Jinlong şedea pe 
balansoarul de santal care se legăna gata să se facă 
bucăţi de la Xu Bao de-acasă, bând rachiu însoţit de 
felul de mâncare la care Xu Bao era maestru - ouă de 
porc perpelite cu ardei iute. Inima de femeie e 
întotdeauna mai bună ca cea de bărbat. Uite, Huzhu 
avea capul scăldat tot în sudoare şi ochii înlăcrimaţi, 
de parcă Diao Xiaosan n-ar fi fost un vier cu chip 
odios, ci mdă de-a ei, sânge din sângele ei şi carne din 
carnea sa. Era acum cam luna a treia după calendarul 
lunar, la aproape două luni de la nunţile voastre. Tu 
şi Huang Hezuo lucraţi deja de o lună la Fabrica de 
Prelucrare a Bumbacului a lui rang Hu. Bumbacul 
tocmai făcea floare, mai erau trei luni până când avea 
să ajungă pe piaţă. 

...Pe vremea aceea, eu, Lan Jiefang, sub 
conducerea şefului secţiei de control al bumbacului şi 
alături de un grup de fete transferate din toate satele 
precum şi din capitala judeţului, tăiam bălăriile din 
curte şi înălţăm platforma, pregătindu-ne de 
cumpărarea bumbacului. Fabrica de Prelucrare a 
Bumbacului numărul 5 ocupa o mie de mu şi avea de 
jur împrejur un zid de cărămizi, care fuseseră toate 
luate de la morminte. Era o altă idee strălucită care-i 
trecuse prin cap lui Pang Hu pentru a economisi din 
fondurile de construcţie a fabricii: o cărămidă nouă 
costa zece fen, una din morminte, trei fen. O lungă 
bucată de vreme, cei de aici n-au ştiut că eu şi cu 
Huang Hezuo eram soţ şi soţie. Eu locuiam în 
căminul de bărbaţi, ea în cel de femei. într-o fabrică 
sezonieră cum era cea de prelucrare a bumbacului nu 



li se puteau pregăti anume camere individuale 
muncitorilor căsătoriţi. Dar chiar şi dacă ar fi existat 
camere pentru soţi, tot nu ne-am fi dus să locuim 
într-una. Mi se părea că relaţia noastră de soţi era ca 
într-un joc de copii, cu totul ireală, de parcă, treziţi 
după un somn adânc, cineva ne-ar fi spus: „De azi 
înainte, ea îţi e soţie şi tu îi eşti soţ“. Era complet 
absurd, pur şi simplu cu neputinţă de acceptat. Eu 
eram îndrăgostit de Huzhu, nu de Hezuo, iar aceasta 
a fost pricina durerii mele o viaţă întreagă. în 
dimineaţa în care am intrat prima oară în fabrica de 
prelucrare, am văzut-o pe Pang Chunmiao. Tocmai 
urma să împlinească şase ani, avea dinţii albi şi 
buzele roşii, ochii ca stelele şi pielea luminoasă şi 
frumoasă, parcă era de cristal; era deosebit de 
drăgălaşă. Tocmai exersa mersul în mâini la poarta 
cea mare a fabricii. Avea părul prins într-o fundă 
roşie şi purta o fustă scurtă bleumarin, o bluză cu 
mânecă scurtă de un alb imaculat, ciorapi albi scurţi 
şi sandale roşii de plastic. Instigată de oameni, se 
lăsase înainte şi, ţinându-se în mâini, cu picioarele 
ridicate şi corpul arcuit, mergea aşa în mâini. 
Oamenii o aplaudau şi o aclamau veseli. Mama ei, 
Wang Leyun, s-a dus repede la ea şi i-a tras picioarele 
în jos, răsturnând-o înapoi şi spunându-i: „Scumpa 
mea, nu fi prostuţă!“ Părând că ar mai fi avut şi altele 
de zis, ea a zis: „Dar mai aveam putere să stau...“ 
Această imagine mi-a apărut iar foarte viu în faţa 
ochilor, deşi se apropie treizeci de ani de atunci... Dar 
la vremea aceea, şi Zhuge Liang să fi venit din nou pe 
lume sau Liu Jii să se fi născut a doua oară şi tot n-ar 



fi putut şti că mulţi ani mai târziu eu, Lan Jiefang, de 
dragul iubirii am să-mi las slujba oficială şi am să-mi 
părăsesc familia şi că am să mă înţeleg cu fetiţa asta 
să fugim, stârnind unul dintre cele mai mari 
scandaluri din istoria ţinutului Gaomi din nord-est. 
Cred însă cu străşnicie că scandalul tot se va 
transforma 

1 Zhuge Liang (181-234) şi Liuji (1311-1375) sunt 
doi celebri oameni de stat şi strategi din istoria 
chineză. 

într-o zi într-o istorie frumoasă. Prietenul meu, Mo 
Yan, aşa ne-a prezis în clipele noastre cele mai grele... 

Hei! Cap-Mare Lan Qiansui a bătut în masă, 
asemenea unui judecător care bate din ciocănel, 
făcându-mă să mă trezesc speriat din reverie. Nu te 
duce cu mintea în altă parte, ascultă la mine, pentru 
prostia aia a ta o să fie mai încolo timp berechet 
pentru visare, aducere aminte şi istorisire, dar acum 
strânge-ţi puterile şi ascultă la mine - ascultă-mă 
cum povestesc istoria mea plină de glorie de pe 
vremea când eram porc! Unde-am ajuns? A, da, sora 
ta Baofeng şi cumnata ta - da, da, cumnata - Huzhu 
au venit iute ca vântul la caisul cu gât strâmb ca să-l 
salveze pe Diao Xiaosan, care era pe punctul de a-şi 
găsi pieirea în urma marii pierderi de sânge de la 
operaţie. Pe atunci, doar să fi venit vorba de pomul 
cel romantic cu gât strâmb că făceai spume albe la 
gură şi leşinai, pe câtă vreme acum, dacă te-ar pune 
cineva sub el, ai ofta oare prelung, aşa, ca un bătrân 
soldat, trecut prin multe războaie şi cu răni puzderie, 
care vine să viziteze un vechi loc de bătălie? în faţa 



acestui mare doctor care este timpul, orice rană, cât 
de profundă, tot se cicatrizează şi se vindecă. Fir-ar 
mama ei, pe vremea aia eram porc, ce treabă aveam 
eu cu adâncimile? 

Spuneam că Baofeng şi Huzhu au venit sub pom şi 
l-au tratat pe Diao Xiaosan. Eu şedeam într-o parte, 
cu faţa învăluită în lacrimi, asemenea unui vechi 
prieten. La început, şi ele crezuseră, la fel ca mine, că 
Diao Xiaosan o să-şi găsească pieirea. După ce l-au 
controlat, au descoperit că inima lui băieţică ăla încă 
mai bătea slab, dar că de-adevăratelea era pe punctul 
de a-şi găsi pieirea. Ca atare, Baofeng a luat singură 
hotărârea să folosească medicamentele din geantă 
rezervate pentru uzul oamenilor şi i-a făcut lui Diao 
Xiaosan injecţii - cardiotonice, hemostatice, glucoză 
concentrată, din astea. Trebuie neapărat menţionat şi 
că i-a cusut rana. N-avea în geantă ac şi aţă pentru 
sutură, însă Huzhu a avut o inspiraţie subită şi şi-a 
scos un ac de la pieptul cămăşii - ştii şi tu cum 
femeile măritate au întotdeauna câte un ac prins pe 
piepţii cămăşii sau în coc la ceafa; dar şi cu ac, tot n- 
aveau aţă. Huzhu a chibzuit ce-a chibzuit şi fata i s-a 
înroşit uşor: 

— Crezi că merge să folosim părul meu drept aţă? 

— Părul tău? a întrebat surprinsă Baofeng. 

— Am părut lung şi e plin de vase de sânge. 

— Cumnată, a spus mişcată Baofeng, părul tău 
trebuie folosit să-i coasă pe băiatul de aur şi fata de 
jad, e chiar păcat să-l folosim pentru un porc. 

— Surioară, cum zici aşa? a spus Huzhu destul de 
agitată, părul meu e la fel cum e coama calului sau 



coada taurului, nu face niciun firfiric, şi dacă n-ar fi 
avut cusurul ăsta de mult l-aş fi forfecat eu. Nu pot 
să-l tai, dar pot totuşi să-l smulg. 

— Cumnată, chiar nu-i problemă? 

Pe când Baofeng încă o chestiona aşa, Huzhu şi-a 
smuls două fire de păr. Era părul cel mai miraculos şi 
mai preţios de pe lume, şi care pe vremea aceea 
ajunsese cam la un metru şi jumătate în lungime. Era 
auriu închis, o culoare care pe vremea aceea era 
considerată urâtă, dar care azi e socotită nobilă şi 
frumoasă, era mult mai aspru şi tare decât părul 
oamenilor obişnuiţi şi vedeai limpede din ochi cât era 
de greu. Huzhu a băgat un fir prin gaura acului, pe 
care după aceea i l-a întins lui Baofeng. Aceasta i-a 
curăţat rana lui Diao Xiaosan cu tinctură de iod, iar 
după aceea a apucat acul cu penseta şi, trăgând cu el 
părul cel miraculos al lui Huzhu, i-a cusut-o. 

Huzhu şi Baofeng m-au remarcat şi pe mine, cu 
faţa învăluită de lacrimi şi au oftat încercate de multe 
simţiri în faţa trăirilor mele adânci şi a profundei 
mele credinţe. Huzhu smulsese două fire de păr şi, 
cum Baofeng folosise doar unul ca să-i coasă rana lui 
Diao Xiaosan, l-a aruncat la nimereală pe celălalt; 
Baofeng l-a cules, l-a înfăşurat în bandaj şi l-a băgat 
în geanta de medicamente. Cele două l-au cercetat 
apoi pe Diao Xiaosan şi-au spus că acum ţinea de el 
dacă o să trăiască sau o să moară, pentru că ele îşi 
dăduseră toată silinţa. După aceea au plecat 
amândouă. 

Nu ştiu dacă medicamentele şi-au făcut efectul sau 
firul de păr al lui Huzhu şi-a făcut efectul, dar rana 



lui Diao Xiaosan n-a mai sângerat şi bătăile inimii i- 
au revenit la normal. Bai i-a adus o jumătate de 
lighean de terci apos fiert numai din furaje de 
calitate. El a îngenuncheat la pământ şi l-a băut 
încet-încet. Faptul că n-a murit a fost un miracol. 
Huzhu i-a spus lui Jinlong că totul a fost din pricina 
excepţionalei ştiinţe medicale a lui Baofeng, însă eu 
simţeam cumva că părul cel miraculos al lui Huzhu 
îşi făcuse efectul. 

După operaţie, Diao Xiaosan nu s-a apucat să 
mănânce şi să bea ca disperatul, după cum sperau 
oamenii, ca să se prefacă la iuţeală într-un grăsun - 
zilele când porcii castraţi se îngraşă sunt şi cele în 
care ajung să fie sacrificaţi; mânca şi bea cu mare 
moderaţie, iar eu ştiam şi că în fiecare noapte face 
dotări în cocină până când ajunge lac de sudoare, iar 
părul îi arată de parcă tocmai ar fi fost spălat. 
Nutream respect pentru el şi-aveam şi o uşoară 
spaimă în ce-1 priveşte, pentru că nu ghiceam ce avea 
la urma urmei de gând să facă fratele ăsta al meu care 
îndurase o ruşine şi umilinţă nemaipomenite, văzuse 
moartea cu ochii şi acum ziua stătea cufundat în 
gânduri şi noaptea îşi călea trupul. Ştiam în schimb 
limpede că e un erou care se sforţează să sălăşluiască 
o vreme în cocină de porc. La început el fusese doar 
sămânţă de erou, dar cuţitul lui Xu Bao l-a făcut să 
ajungă la mare pătrundere şi mare deşteptare şi i-a 
iuţit procesul de prefacere într-un adevărat erou. îmi 
dădeam seama că el nu pofteşte cu niciun chip doar 
pace şi confort şi să trăiască până la bătrâneţe în 
cocină. în inima lui trebuie că se afla un plan măreţ, 



iar planul ăsta trebuie să fi fost să fugă de la 
crescătorie... dar ce putea să facă în afara crescătoriei 
un porc care nu mai avea mult şi orbea cu totul? Bine, 
hai să las întrebările astea şi să spun în continuare 
despre cele petrecute în luna a opta a acelui an. 

Cu puţină vreme înainte ca scroafele mele să fete, 
înjur de 20 august 1976, după ce se petrecuseră deja 
foarte multe fenomene deloc comune, o epidemie 
feroce a atacat pe neaşteptate crescătoria. 

La început, un porc castrat numit Diliul-care-dă- 
cu-capul s-a pus pe tuşit, a făcut febră şi n-a mai 
mâncat, iar mai apoi cei patru porci care erau crescuţi 
în aceeaşi cocină cu el s-au contaminat de aceeaşi 
maladie. Crescătorilor nici că le-a păsat, pentru că 
porcii ăştia conduşi de Diliu fuseseră dintotdeauna 
personajele care stârneau cea mai mare aversiune din 
toată ferma: erau porci din aceia mititei care nu se fac 
niciodată mari, iar priviţi din depărtare nu erau prea 
deosebiţi de purceluşii de patru-cinci luni care se 
dezvoltă normal în condiţii de hrană normale; 
apropriindu-te de ei şi privindu-i însă, părul lor 
veştejit, pielea aspră şi chipul hidos de ticălos hârşit 
în rele te înfricoşa de-ţi sărea inima din loc. Trecu¬ 
seră prea destul prin cele ce se petrec pe lumea asta şi 
fiecare trăise mare felurime de lucruri. Când se aflau 
în munţii Yimeng, cam la fiecare două luni erau 
vânduţi o dată, pentru că deşi aveau o poftă de 
mâncare uriaşă, nu creşteau niciodată în greutate. 
Erau nişte draci bătrâni care aduceau stricăciune 
furajelor, şi parcă nici n-aveau intestin subţire, ci 
doar drum drept de la gâtlej la stomac şi de la stomac 



la intestinul gros: oricât de minunat era furajul pe 
care îl mâncau, într-o oră îl şi dădeau afară, cu o 
duhoare de împuţea tot cerul şi pământul. Păreau 
întotdeauna flămânzi, aoleau smintiţi, li se înroşeau 
ochii cei mici, iar când foamea nu li se potolea, se 
dădeau cu capul de ziduri şi de porţile din fier; iar cu 
cât se dădeau mai mult, cu atât înnebuneau mai tare, 
până când leşinau cu spume albe la gură. Când îşi 
reveneau, continuau să se dea cu capul. Cei care îi 
cumpărau îi creşteau două luni, şi când vedeau că 
greutatea le e la fel ca înainte, iar obiceiurile cele rele 
multe de nu se poate, se zoreau cu ei la târg şi-i 
vindeau la preţ de chilipir. Unii îşi şi puseseră 
întrebarea de ce nu-i sacrifică nimeni să le mănânce 
carnea. Tu i-ai văzut pe Diliii-care-dau-cu-capul şi nu 
e nevoie să mai adaug eu altceva; dacă şi cei care-şi 
puneau întrebarea asta i-ar fi văzut, hotărât că n-ar 
mai fi adus vorba să-i ucidă cineva şi să le mănânce 
carnea. Porcii ăştia şi carnea de pe ei stârneau sila 
mai rău decât broaştele râioase care sălăşluiesc într-o 
latrină, iar ei profitau de asta ca să-şi prelungească 
viaţa. Şi aşa fuseseră ei vânduţi de la unul la altul în 
munţii Yimeng până când fuseseră în cele din urmă 
cumpăraţi de Jinlong, ieftin, chiar ieftin. Şi nu puteai 
să spui că nu sunt porci, nu? în şeptelul Crescătoriei 
de porci din livada cu caişi a brigăzii din satul Ximen, 
ei doar sporeau, cu atâta gălăgie, un număr. 

Cum să le pese crescătorilor că porci ca ăştia 
tuşesc, fac febră şi nu stau cu gândul la mâncare? Cel 
care avea în sarcină să le furnizeze mâncarea şi 
băutura şi să le măture cocina era acelaşi domn Mo 



Yan pe care l-am pomenit mai înainte în mod repetat 
şi pe care îl vom pomeni în mod repetat şi mai încolo. 
Urzise în toate felurile, făcuse tururi la lins ciubotele 
unuia şi altuia şi devenise în sfârşit crescător. Cronica 
creşterii porcilor i-a adus o largă recu noaştere, iar 
faptul că a putut scrie o asemenea operă are o strânsă 
legătură cu experienţa căpătată pe când a fost 
crescător la noi în livada de caişi. Se spune că vestitul 
regizor Bergman ar fi vrut să transpună Cronica pe 
ecran, însă de unde să fi rostuit atât de mulţi porci? 
Iar porcii de azi, am văzut eu, sunt la fel ca păsăretul 
de azi - aşa de otrăviţi de furajele după reţetă şi de 
aditivii chimici, de sunt pe jumătate idioţi şi pe 
jumătate tălâmbi, absolut retardaţi: cum o să aibă ei 
eleganţa pe care o aveam noi, porcii din vremurile 
acelea? Unii dintre noi aveau membrele robuste, alţii 
o ascuţime a mintii ieşită din comun, alţii erau 
ticăloşi şi hârsiti în rele, alţii erau iscusiţi la vorbă şi 
buni de gură - una peste alta, fiecare aveam felul 
nostru bine conturat şi o fire distinctă; o turmă de 
porci ca aceea nu se mai putea găsi pe tot pământul. 
Astăzi, idioţii ăia care în cinci luni pot ajunge la o 
sută cincizeci de kile n-ar fi buni să facă nici figuraţie. 
Aşa că treaba cu Bergman să filmeze Cronica cel mai 
probabil are să se prefacă, cred eu, într-un balon de 
săpun. Ştiu, ştiu, ştiu, nu-i nevoie să-mi atragi tu 
atenţia, ştiu de Hollywood şi de efectele speciale 
digitale, dar cu jucărioare din astea una la mână, 
costurile sunt exorbitante, iar doi la mână, tehnica e 
complicată; cel mai important e că eu n-am să cred 
niciodată că un porc digital poate să reprezinte 



eleganţa pe care o aveam eu, Al Şai- şpelea, în acei 
ani. Şi chiar şi pe Diao Xiaosan, Fluturaş-vrăjitor sau 
pe Diliii care dădeau cu capul, ar putea ei să-i 
digitalizeze? 

Dându-se şi acum tot drept ţăran, Mo Yan, are-n- 
are de ce, mai scrie câte o scrisoare către Comitetul 
Internaţional Olimpic, cerându-le să adauge la 
olimpiadă o probă de săpat, la care i-ar plăcea după 
aceea să se înscrie. în fapt, băieţică doar vrea să 
intimideze, pentru că şi dacă s-ar adăuga la 
olimpiadă o probă de săpat, tot n-ar izbuti el să între 
în competiţie. Pungaşului îi e cel mai frică de cei de la 
el din sat, iar Mo Yan poate să-i tragă pe sfoară pe 
francezi şi pe americani, pe cei din Shanghai şi pe cei 
din Beijing, dar nu şi pe cei de la noi din sat. Prostiile 
făcute de el când creştea porcii acasă nu le ştim toţi la 
fel de bine? Pe vremea aceea eu eram porc, dar eram 
la minte cam ca oamenii, iar în situaţia specială în 
care mă aflam, mi-a fost şi mai lesne să cunosc 
societatea, să cunosc satul şi să-l cunosc pe Mo Yan. 

Mo Yan n-a fost niciodată un bun ţăran: cu trupul 
se afla în sat, dar mintea îi stătea la oraş, avea origine 
socială umilă, dar tânjea după bogăţii şi onoruri, era 
urât la înfăţişare, dar urmărea femei frumoase, şi ştia 
lucrurile doar pe jumătate, dar se dădea doctor. Ca 
un asemenea om să iasă scriitor şi, după cum se zice, 
să mănânce colţunaşi în Beijing toată ziua, în timp ce 
eu, Ximen Porcul, cu marea-mi vrednicie... of, 
lucrurile greu de înţeles de pe lumea asta sunt multe- 
multe şi nu-i cu niciun folos să mai vorbim acum. Pe 
când creştea porcii, Mo Yan nu a fost un crescător 



bun şi se cheamă că am avut noroc că nu l-au pus pe 
el să mă crească, ci pe Bai. Cât de remarcabil să fi 
fost, cred că un porc hrănit de Mo Yan o lună ar fi 
devenit probabil nebun. Cred de asemenea că a fost 
un noroc pentru Dilii că au plecat în moarte din 
marea de amărăciune a lumii, pentru că altminteri 
cum să mai fi îndurat felul în care îi hrănea Mo Yan? 

Desigur, cercetând lucrurile dintr-un alt unghi, 
când Mo Yan a început să lucreze la crescătorie, 
intenţiile cu care a pornit au fost bune, numai că era 
un om curios din fire şi căruia îi plăcea să-şi lase 
gândurile să zboare. Când a început, nu le purta nicio 
pică anume Diliilor, gândindu-se că aceştia mâncau 
dar nu puneau carne pe ei din pricină că timpul în 
care mâncarea le rămânea în stomac şi intestine era 
mult prea scurt şi că dacă acesta putea fi prelungit, 
nutrienţii din hrană ar fi fost absorbiţi. Explicaţia 
părea să fi atins esenţa problemei, aşa că în 
continuare s-a apucat să experimenteze. Cea mai 
rudimentară metodă la care s-a gândit a fost să le 
instaleze porcilor în anus o valvă, a cărei deschidere 
şi închidere să fie controlată de oameni; bineînţeles 
însă că metoda nu avea cum să fie pusă în aplicare, 
aşa că după aceea a început să caute suplimente 
alimentare. Şi în medicina tradiţională, şi în cea 
occidentală se pot găsi medicamente împotriva 
diareii, numai că au un preţ exorbitant şi trebuia să 
ceară şi ajutorul altora. La început a amestecat 
cenuşă în mâncare, lucru care i-a făcut pe Dilii să 
ocărască fără contenire şi să se dea cu capul de ziduri 
fără oprire. Mo Yan a mers înainte fără şovăire, aşa că 



Diliii n-au avut de ales şi s-au văzut siliţi să mănânce. 
Odată l-am şi auzit ciocănind în căldarea cu furaje şi 
zicându-le: „Mâncaţi, mâncaţi - ce nuşă mâncaţi, 
ochiu-i luminos, cenuşă mâncaţi, suflet bucuros, 
cenuşă mâncaţi, la burtă o să fiţi iar sănătoşi". După 
ce a văzut că cenuşa n-are efect, a experimentat 
adăugând la furaje ciment: mutarea a dat rezultate, 
dar aproape că i-a costat viaţa pe Dilii. îi durea burta 
de se dădeau de-a rostogolul peste tot pe jos, iar în 
cele din urmă au scos nişte căcăreze ca nişte pietroaie 
şi doar aşa se cheamă că au scăpat cu viaţă. 

Diliii îl urau pe Mo Yan până în măduva oaselor, 
iar Mo Yan a început să-i deteste din adâncul 
sufletului pe indivizii ăştia pe care niciun 
medicament nu-i putea vindeca. Tu şi Hezuo fiind 
atunci deja plecaţi la Fabrica de Prelucrare a 
Bumbacului, nu-şi mai găsea deloc locul în slujba lui. 
A răsturnat căldarea de furaje în troacă şi le-a spus 
Diliilor care tuşeau, aveau febră şi gemeau fără 
oprire: 

— Ce e, dracilor? Vreţi să postiţi? Vreţi să vă 
sinucideri? Bine, o să fie bine doar dacă muriţi! 
Oricum nu sunteţi voi porci şi nu sunteti vrednici de 
numele ăsta, sunteti nişte contrarevoluţionari care 
irosiţi furajul preţios al comunei populare! 

A doua zi, Diliii şi-a dat ultima suflare. Leşurile lor 
erau înţesate de cicatrici violete mari cât bănuţii de 
aramă, iar ochii îi aveau larg deschişi, cu mina unora 
care n-au murit împăcaţi. Aşa cum am înfăţişat mai 
înainte, în luna a opta din acel an, vremea acoperită 
şi ploioasă a durat zile întregi, era înăbuşitor şi umed, 



iar muştele şi ţânţarii erau roiuri-roiuri. Până ca 
veterinarul Guan de la staţia veterinară a comunei să 
vină cu pluta peste apele dezlănţuite ale râului care se 
umflase brusc până la Crescătoria de porci din livada 
de caişi, hoiturile Diliilor se rotunjiseră deja ca nişte 
tobe şi răspândeau o duhoare care îţi asalta nările. 
Apoi Guan, cu cizme înalte de cauciuc, pelerină tot de 
cauciuc şi mască la gură, a declarat, stând dincolo de 
zidul cocinii lor şi privind înăuntru: 

— Boala roşie, brâncă, ardeţi-i şi îngropaţi-i la 
iuţeală! 

La comanda lui Guan, crescătorii, care bineînţeles 
că nu puteau să scape de Mo Yan, au tras cadavrele 
celor cinci Dilii afară din cocină până la colţul de sud- 
est al livezii, au săpat o groapă în pământ - de doar o 
jumătate de metru, pentru că apa din pământ a ţâşnit 
apoi vijelioasă în sus - şi le-au aruncat înăuntru, au 
turnat peste ele kerosen şi le-au dat foc. Era sezonul 
în care vântul bate mult dinspre sud-est, iar fumul 
gros încărcat de duhoare a învăluit crescătoria şi a 
plutit şi către sat - lepădăturile alea aleseseră un loc 
nepotrivit ca să ardă cadavrele. Eu mi-am vârât râtul 
în pământ, ca să fac faţă celui mai înfricoşător miros 
de pe lumea asta. De-abia mai târziu am aflat şi că, cu 
o noapte înainte să le dea foc Diliilor, Diao Xiaosan 
sărise afară din cocină, trecuse înot de şanţurile de 
irigaţie şi scăpase către câmpia cea vastă de la răsărit, 
astfel încât aerul grav contaminat al crescătoriei nu a 
avut niciun impact asupra sănătăţii sale. 

De lucrurile care au urmat hotărât că ai auzit, însă 
cu ochii tăi nu le-ai văzut. Virusul s-a răspândit cu 



iuţeală, iar dintre cei mai bine de opt sute de porci ai 
crescătoriei, incluzându-le aici pe cele douăzeci şi opt 
de scroafe care stăteau să fete, aproape că niciunul nu 
a avut norocul să scape neinfectat. Eu unul nu m-am 
infectat datorită imunităţii mele ridicate, dar şi 
pentru că Bai a adăugat o cantitate mare de usturoi la 
furajul meu. Tot repeta spre mine aşa: „Al Şaişpelea, 
Al Şaişpelea, să nu-ţi fie teamă că te pişcă la limbă, cu 
usturoi, o sută de boli nu dau năvală peste tine“. 
Ştiam bine cât de cruntă e boala asta, aşa că de dragul 
vieţii, ce să-mi mai fie mie teamă că mă pişcă la 
limbă? în acele zile, în loc să zici că mâneam o 
căldare plină de furaj era mai potrivit să spui că 
mâneam una plină de usturoi pisat! Mă pişcă de-mi 
înotau ochii în lacrimi şi mă treceau toate năduşelile, 
iar mucoasa gurii avea de suferit. în aşa fel am avut 
însă norocul să mă feresc de nenorocire. 

După ce porcii s-au infectat, au mai trecut apele 
înspre noi alţi câţiva veterinari. Printre ei era şi o 
femeie cu trup robust şi vânjos şi cu faţa plină toată 
de coşuri, despre care oamenii spuneau că e Yu, şefa 
staţiei veterinare. Avea un stil ferm de muncă şi 
dădea ordine cu mare calm. Vocea ei când a dat 
telefon la judeţ din biroul crescătoriei noastre s-a 
putut auzi de la trei li depărtare. La ordinele ei, câţiva 
veterinari le-au făcut injecţii şi le-au luat sânge 
scroafelor. Pe înserat se spunea că un vaporaş avea să 
se coboare pe râu să aducă medicamentele de care 
era atâta nevoie. Aşa a şi fost, dar marea majoritate a 
porcilor infectaţi tot au murit, iar Crescătoria din 
livada de caişi, cu faimă atât de mare altădată, s-a 



făcut praf şi pulbere. Cadavrele de porci au fost 
strânse în grămezi cât munţii de înalte şi era cu 
neputinţă să fie arse, aşa că oamenii s-au văzut siliţi 
să sape gropi să le-ngroape. Nici gropile nu aveau 
cum să fie săpate adânc, pentru că la o jumătate de 
metru dădeai de apă. După ce veterinarii au plecat, 
oamenii, rămaşi iară cale de scăpare, au profitat de 
întunecimea nopţii şi au cărat porcii morţi cu roabele 
până la zăgaz, unde i-au răsturnat în apele 
clocotitoare ale râului. Cadavrele au coborât urmând 
curentul şi nu ştiu unde s-au oprit. 

Când au terminat cu cadavrele, era deja începutul 
lunii a noua. Au mai urmat câteva reprize de ploaie 
mare, iar cocinile mai largi care, pentru că la 
construcţie prea închiseseră ochii, nu aveau temeliile 
solide, au fost slăbite de apă şi într-o noapte s-au 
surpat în mare parte. L-am auzit pe Jinlong plângând 
şi văitându-se tare undeva în şirul de case din partea 
de nord. Ştiam că băieţică era mâncat de ambiţie şi că 
încă trăgea speranţa ca la activitatea cu delegaţia de 
la departamentul de logistică al zonei militare, care-şi 
amânase vizita din cauza ploii, să-şi arate înzestrarea 
şi să se folosească de prilej ca să se caţere şi mai sus; 
numai că de data asta totul se sfârşise, porcii 
muriseră şi cocinile se dărâmaseră, iar totul era o 
întindere de ruine. în faţa acestui tablou şi 
amintindu-mi de vremurile noastre de mare faimă, 
inima mea era şi ea tare întristată. 


CAPITOLUL 31 



Atârnând de pulpana altuia, Mo Yan se dă bine pe 
lângă comandantul de detaşament Chang; 
exprimându-şi mâhnirea, Lan Lian îl plânge 
îndurerat pe preşedintele Mao 

în ziua de nouă a noua s-a petrecut lucru măreţ, cu 
nimic mai prejos decât atunci când munţii se 
răstoarnă şi pământul se crapă: preşedintele vostru 
Mao, la a cărui boală medicamentele n-au mai avut 
efect, din nefericire a decedat. Sigur că aş putea 
spune că era şi preşedintele nostru Mao, dar pe 
vremea aceea eu eram porc, iar dacă aş spune aşa, aş 
putea fi suspectat de lipsă de respect. Pentru că râul 
cel mare din spatele satului spărsese zăgazurile, iar 
apele lui dezlănţuite dăduseră pe dinafară şi 
măturaseră stâlpii de electricitate, prefăcând 
telefonul din sat în obiect decorativ şi amuţind 
difuzoarele, vestea decesului a auzit-o Jinlong la 
radio. Radioul lui Jinlong îi fusese dat în dar de 
bunul lui prieten, Chang Tianhong. Acesta fusese 
arestat pentru vagabondaj de către grupul de ordine 
publică al comisiei militare de control, dar mai apoi, 
din lipsă de dovezi, îi dăduseră drumul fără să-l acuze 
de ceva. Trimis încoace şi încolo, a fost în cele din 
urmă instalat ca adjunct al şefului de trupă de la 
trupa de maoqiang a judeţului. Fusese student de 
frunte la Institutul de Muzică, iar să fie adjunct de şef 
de trupă era foarte pe potriva specialităţii sale. 
Entuziasmul faţă de muncă îi era neţărmurit, iar în 
afară de faptul că a transpus cele opt opere 



revoluţionare model în opere maoqiang, s-a şi 
adecvat contextului şi, folosindu-se drept material de 
înfăptuirile crescătoriei noastre de porci din livada de 
caişi, a compus şi a regizat singur o operă nouă 
intitulată Cronica creşterii porcilor— în post- 
scriptumul de la romanul Cronica creşterii porcilor, 
băieţică de Mo Yan a pomenit acest lucru, adăugând 
că a participat şi el la compunerea operei, lucru pe 
care-1 socotesc în mare măsură balivernă şi 
îmbrobodeală. E adevărat că pentru a crea opera 
maoqiang Cronica creşterii porcilor, Chang Tianhong 
a experimentat viaţa de la crescătorie, la fel cum e 
adevărat că Mo Yan s-a ţinut râie după el; e fals însă 
că ar fi participat la compunerea piesei. în această 
operă revoluţionară maoqiang, Chang Tianhong şi-a 
pus în mişcare întreaga lui imaginaţie cea la fel de 
vijelioasă ca telegarii cereşti umblând prin văzduh, 
făcându-i pe porci să se suie pe scenă şi să vorbească 
şi împărţindu-i în două grupări, una care susţinea 
ideea de a mânca zdravăn şi a se uşura zdravăn, 
pentru a se îngrăşa şi a strânge îngrăşăminte pentru 
revoluţie, şi alta formată din porci care erau duşmani 
de clasă ascunşi, condusă de vierul Diao Xiao- san 
venit din munţii Yimeng şi avându-i drept acoliţi pe 
Diliii care doar mâncau şi nu puneau carne pe ei. La 
crescătorie, nu numai oamenii se războiau unii cu 
alţii, dar şi porcii făceau la fel, iar lupta lor alcătuia 
conflictul principal al operei, oamenii apărând doar 
în roluri secundare. Chang Tianhong studiase în 
facultate muzica de tip occidental şi se pricepea 
excepţional la operă, aşa că nu numai în privinţa 



conţinutului a făcut inovaţii curajoase, ci şi la nivelul 
schemei melodice a reformat melodia tradiţională a 
operei maoqiang, la fel de curajos şi masiv. Pentru 
personajul pozitiv principal, regele porcilor, 
Albişorul, a conceput o arie extinsă, o adevărată 
mişcare de virtuozitate. Eu mereu am simtit că eu 
eram Albişorul, însă Mo Yan a spus în post- 
scriptumul său de la romanul Cronica creşterii 
porcilor că regele porcilor era un simbol al unei forţe 
care se ridică cu vigoare, înaintează sănătos, caută 
libertatea şi caută fericirea - chiar se pricepe ăsta la 
vorbărie, chiar îndrăzneşte să te îmbrobodească! 
Ştiam că Chang Tianhong depusese o mare cantitate 
de energie şi că dorea să realizeze o operă model în 
care localul şi străinul să se unească, romanticul şi 
realul să-şi adauge strălucire şi fmmuseţe unul-altuia, 
iar conţinutul ideologic serios şi forma artistică plină 
de viaţă şi vioiciune să se pună reciproc în lumină; 
dacă preşedintele Mao ar fi murit câţiva ani mai 
târziu, China ar fi avut probabil încă o operă 
revoluţionară model, cea de-a noua - opera 
maoqiang din Gaomi, Cronica creşterii porcilor. 

Mi-amintesc de scena în care Chang Tianhong, 
şezând într-o noapte cu lună sub caisul acela cu gâtul 
strâmb şi ţinând cu amândouă mâinile partitura 
operei, plină toată de semne asemenea unor 
mormoloci, le-a oferit în audiţie lui Jinlong, Huzhu, 
Baofeng, Ma Liangcai (care era deja directorul şcolii 
primare centrale din satul Ximen) şi altor tineri aria 
extinsă a vierului Albişorul. Băietică de Mo Yan era şi 
el de faţă. Avea în mâna stângă o sticlă învelită cu o 



învelitoare împletită din clipsuri de plastic roşu şi 
verde, înăuntrul căreia se găseau la murat două nuci 
tropicale folosite pentru protejarea vocii. Era gata în 
orice clipă să-i scoată dopul şi să i-o înmâneze lui 
Chang Tianhong, ca acesta să-şi umezească gâtlejul. 
Cu dreapta ţinea un evantai din hârtie neagră lăcuită, 
cu care-i făcea, plin de solicitudine, vânt la spate lui 
Chang - felul ăsta de a se da bine şi a se băga pe sub 
piele era de toată sila - şi uite aşa a participat el la 
crearea operei maoqiang Cronica creşterii porcilor. 

Toată lumea îşi aminteşte că cei din sat îl 
porecliseră odinioară pe Chang Măgarul-cel-mare- 
care-rage-tare: era un fel de a-i jigni pe cei cu 
educaţie. Trecuseră de atunci mai bine de zece ani, 
iar orizontul celor din sat se lărgise treptat, iar acum 
dădeau o nouă recunoaştere artei sale. între Chang 
Tianhong, cel venit acum ca să experimenteze viaţa 
locului şi ca să creeze o operă nouă, şi cel din urmă cu 
zece ani, diferenţele erau uriaşe. Nu mai rămăsese 
nici urmă din atitudinea de aroganţă şi 
superficialitate care îi făcuse la început pe săteni să 
resimtă o mare aversiune în prinţa lui; privirea îi era 
acum melancolică, figura palidă, perii din barbă îi 
erau ţepoşi, iar perciunii îi albiseră puţin, de semăna 
leit cu un decembrist rus sau un carbonar italian. Toţi 
oamenii îl priveau cu veneraţie, aşteptându-i 
cântarea. Mi-am pus coatele pe o cracă tremurândă 
de cais şi, sprijinindu-mi bărbia cu copita stângă, am 
cercetat cu privirea fermecătoarea scenă nocturnă de 
sub pom, admirându-i pe aceşti tineri adorabili. Am 
văzut că Baofeng îşi pusese mâna stângă pe după 



umărul stâng al cumnatei sale, Huzhu, şi că bărbia şi- 
o sprijinea de umărul drept al acesteia, ţintuind 
concentrată faţa slăbănoagă îndreptată către lună a 
lui Chang şi părul lui creţ de la natură - şi care era 
aranjat în felul cel mai răspândit de atunci numit 
„Marea cărare cu strunjire“; faţa ei era în umbră, însă 
ochii îi scânteiau, scoţând la iveală durere adâncă şi 
neputinţă. Asta pentru că, după cum ştiam până şi 
noi, porcii de la crescătorie, între Chang Tianhong şi 
fata lui Pang Hu, Pang Kangmei, care după ce 
terminase facultatea fusese repartizată la 
comandamentul pentru producţie al judeţului, se 
înfiripase o relaţie de iubire, auzindu-se că de ziua 
naţională aveau să se căsătorească. De când Chang 
Tianhong experimenta viaţa de la noi, Pang Kangmei 
venise deja de două ori. Era viguroasă şi era şi 
arătoasă, avea ochii limpezi şi dinţii strălucitori, era 
deschisă la fire, caldă şi naturală şi nu-şi dădea deloc 
aere dintr-acelea urâte de intelectuală sau de 
orăşeancă, lăsându-ne tuturor celor din sat, oameni şi 
dobitoace, o foarte frumoasă impresie. Pentru că la 
comandament ea avea în sarcină creşterea 
animalelor, inspecta de fiecare dată când venea 
staulele brigăzii de producţie şi se uita la toţi catârii, 
caii şi măgarii şi la toate vitele. Presupun că Baofeng 
ştia şi ea că Pang Kangmei i se potriveşte de- 
adevăratelea lui Chang Tianhong. Pang Kangmei 
părea să ştie şi ea gândul lui Baofeng şi le-am zărit 
cum, într-o zi pe înserat, s-au întâlnit sub caisul cu 
gât strâmb şi au stat de vorbă vreme îndelungată; 
atunci, Baofeng în cele din urmă s-a lăsat pe umărul 



lui Kangmei slobozindu-şi lacrimile, iar Kangmei, şi 
ea cu faţa înlăcrimată, a mângâiat-o pe păr ca să o 
aline. 

Aria de virtuozitate pe care o oferea în audiţie 
Chang Tianhong din Cronica creşterii porcilor avea 
peste treizeci de secţiuni. Prima se intitula „în 
noaptea asta, stelele-s strălucitoare", a doua „Când 
vântul de miazăzi suflă parfum de floare de cais, 
valuri de emoţie mă năpădesc şi greu îmi găsesc 
somnul", a treia era „Eu, Albi- şorul, stau sprijinit de 
ramură privind în depărtare spre cerul senin", a patra 
„Parcă aş vedea în toate ţările şi pe toate mările 
steagul roşu unduindu-se şi splendoare de floare", iar 
a cincea „Preşedintele Mao face un apel ca în întreaga 
Chină marea cauză a creşterii porcilor să cunoască o 
dezvoltare măreaţă"; în continuare se repeta: „Un 
porc este un obuz lansat împotriva imperialiştilor, 
revizioniştilor şi contrarevoluţionarilor, eu, Albisorul, 
ca vier am sarcină însemnată pe umeri, trebuie musai 
să-mi strâng puterile şi tăriile şi, răspunzând 
apelului, să mă împerechez cu toate scroafele de pe 
lume..." 

Simţeam că cel despre care cântă Chang Tianhong 
sunt eu, simţeam că nu cântă el, ci cânt chiar eu, cânt 
ce răsună în inima mea, iar ce se cântă e chiar ce 
răsună acolo. Copita stângă mi-a zvâcnit, punându-se 
să ţină ritmul, iar un val de emoţie m-a potopit pe 
dinăuntru, febra mi-a cuprins tot corpul, ouăle mi s- 
au întărit, biciul mi-a ieşit din teacă şi de-abia mă 
ţineam să nu mă duc numaidecât să mă împreunez cu 
scroafele, să mă împreunez pentru revoluţie, să aduc 



beneficii poporului, să-i lichidez pe imperialişti, 
revizionişti şi contrarevoluţionari şi să-i salvez pe toţi 
cei suferinzi de pe lumea asta care se zbat în 
prăpastia durerii. „în noaptea asta, stelele-s 
strălucitoare / O, stelele-s strălucitoare...", se auzea 
acompaniamentul din spatele cortinei, iar porcilor şi 
oamenilor le era greu să adoarmă. Chang Tianhong 
avea voce de tenor puternică şi limpede şi se spunea 
că poate să urce trei octave, în zona înaltă arătându- 
se splendid şi strălucitor şi ca un diamant de 
străluminat şi scăpărător. îşi ţinea trupul ferm, n- 
avea mişcările de prisos ale unei starlete. La început, 
încă am fost atenţi să distingem versurile, dar pe 
măsură ce a continuat, le-am pierdut rostul, îmbătaţi 
cum eram de vocea lui. Deşi pe lumea asta se află fel 
şi fel de instrumente muzicale şi deşi există 
numeroase vietăti care pot să sloboade sunete 
magnifice, aşa cum sunt de pildă privighetoarea cea 
des pomenită în romanele mseşti, balenele mascul 
care îşi caută pereche în adâncurile Pacificului sau 
greierii din coliviile chinezilor cei bătrâni, care au cu 
toatele voci minunate, nu au cum să se compare cu 
vocea lui Chang Tianhong. Băieţică de Mo 

Yan nu ştia nimic despre muzica occidentală, dar 
pesemne că mai apoi, când a ajuns la oraş, s-o fi dus 
la câteva concerte, o fi citit vreo câteva biografii de 
muzician şi-o fi căpătat un pospai de ştiinţă muzicală, 
aşa că în scrierea lui a pus vocea lui Chang Tianhong 
pe acelaşi plan cu cea a italianului Pavarotti. Eu n-am 
văzut reprezentaţiile lui Pavarotti, nu i-am ascultat 
discurile şi nici nu vreau să-l văd sau să-l aud, dar voi 




crede mereu cu străşnicie că gâtlejul lui Chang 
Tianhong este primul de pe lumea asta şi că el era un 
măgar care rage tare de clasă mondială. Cum cânta 
aşa sub cais, frunzele acestuia fremătau uşurel, iar 
notele pe care le isca el dansau prin aer ca mătăsurile 
multicolore, jad ciobindu-se-n munţii Kunshan, 
strigăt de phoenix, 1 vier în delir, scroafe dansând. 
Dacă preşedintele Mao ar fi murit câţiva ani mai 
târziu, opera asta hotărât ar fi prins. Mai întâi ar fi 
prins în judeţ, apoi în provincie, apoi ar fi ajuns la 
Beijing, unde s-ar fi ridicat o scenă în faţa Templului 
Strămoşilor Imperiali pentru a fi reprezentată. în 
acest fel, lui Chang Tianhong i s-ar fi dus buhul, iar 
judeţul Gaomi nu l-ar mai fi putut reţine, iar 
căsătoria lui cu Pang Kangmei ar fi fost în oarecare 
pericol. E chiar păcat că opera n-a fost reprezentată, 
iar în această privinţă Mo Yan a spus câteva vorbe cu 
care sunt şi eu de acord. El a zis că opera era 
produsul unei perioade istorice speciale, având ca 
atare un caracter şi absurd, şi solemn, fiind un 
specimen viu al post- modernului. Nu ştiu dacă opera 
o mai fi existând au ba şi nici dacă partitura aceea 
groasă-groasă s-o mai găsi şi ea au ba pe undeva. 

Am vorbit atât de mult, deşi opera compusă şi 
cântată de Chang Tianhong nu are legătură directă cu 
firul poveştii: trebuia să vorbesc despre radio. 
Radioul cu semiconductori marca „Lampa roşie“ 
produs la Fabrica de Radiouri numărul 4 din oraşul 
Qing- dao era un cadou pe care i -1 adusese Chang 
Tianhong lui Jinlong şi, deşi nu spusese că era cadou 
de nuntă, asta era, un cadou de nuntă. Fusese adus în 



numele lui Chang Tianhong, dar ajutase la 
cumpărarea lui Pang Kangmei, când fusese la 
Qingdao cu treabă. Spuseseră că e cadou pentru 
Jinlong, dar Pang Kangmei i -1 dăduse cu mâna ei lui 
Huang Huzhu, învăţând-o apoi să-i pună baterii, 

1 Sintagma „jad... phoenix“ este preluată dintr-un 
poem („Balada lui Li Ping şi a harpei sale“) al 
poetului Li He (790-816). 

Să-l închidă şi să-l deschidă şi să aleagă postul. 
Fiind un porc care ieşea adesea din culcuş noaptea ca 
să se preumble, văzusem această comoară chiar în 
noaptea aceea. Jinlong aşezase o masă în locul în care 
făcuseră ei banchet mare de nuntă, aprinsese un 
felinar, pusese radioul pe mijlocul mesei şi alesese 
postul cu vocile cele mai răsunătoare şi unde calitatea 
sunetului era cea mai limpede, făcându-i astfel pe toţi 
cei de la crescătorie, bărbaţi şi femei, să se 
îmbulzească ca să admire şi să asculte. Jucărioara era 
un instrument mare şi dreptunghiular, cu o lungime 
de cincizeci de centimetri, o lăţime de treizeci şi o 
înălţime de treizeci şi cinci. Pe partea din faţă se 
găsea o ţesătură aurie pe care era cusută ca marcă o 
lampă roşie, iar carcasa semăna cu un lemn tare de 
culoare maronie. Lucrătura era foarte fină, iar forma 
plină de graţie, astfel că privitorii voiau toţi să se 
apropie să-l atingă. Cine să îndrăznească însă una ca 
asta? Un aparat cu asemenea precizie fără doar şi 
poate că nu avea un preţ de nimic, aşa că dacă-1 
stricai cu pipăitul, n-aveai cum să-l plăteşti. Doar 
Jinlong i-a şters cadrul cu o bucată de mătase roşie. 
Oamenii care se îmbulziseră până acolo se ţineau la 



trei metri depărtare şi ascultau cântecul unei voci 
ascuţite de femeie care venea dinăuntru: „Crinii au 
dat floareeee, Roşie, strălucitoare.. Nu le păsa deloc 
despre ce cântă femeia, lor le păsa să afle cum putuse 
ea să se ascundă în cutia asta şi să cânte de-acolo. 
Bineînţeles că eu nu eram aşa de neghiob şi neştiutor, 
căci despre cele electrice mai ştia şi subsemnatul câte 
ceva. Ştiam pe atunci nu numai că pe pământ se află 
multe radiouri, ci că există şi televizoare, care sunt cu 
mult superioare acestora; mai ştiam şi că americanii 
se suiseră pe Lună, că sovieticii lansaseră nave 
spaţiale şi că prima făptură lansată în spaţiu fusese 
un porc. „Oamenii" din vorba de mai sus se referă la 
cei de la crescătorie, mai puţin, desigur, la Mo Yan, 
căci acesta ştia din Ştirile de referinţă toate semnele 
cerului celui de sus şi toate rânduielile pământului 
celui de jos. Mai erau acolo şi nevăstuicile şi aricii 
care se tupilau în spatele căpiţelor şi care erau la 
rându-le fermecaţi de vocea slobozită din acea cutie. 
Am auzit o nevăstuică femelă care avea trupul foarte 
zvelt adresându-se uneia mascul de lângă ea: „Aia 
care cântă în cutie o fi vreo nevăstuică aşa ca mine?" 
„Ca tine? Bah!" a zis el fără nicio bunăvoinţă. 

Scena care s-a petrecut în după-amiaza zilei de 
nouă a noua, pe la ora două, a fost în mare după cum 
urmează. Să vorbim mai întâi despre cele ale cerului: 
deşi pe cer se găsea încă un vălătuc mare de nori 
negri, în mare măsură se înseninase. Vântul bătea 
dinspre nord-vest, cu o putere de patru sau cinci 
grade. Vântul de nord-vest este cheia care deschide 
cerul, toţi ţăranii din nord ştiu asta. Iar vântul ăsta 



mâna nebuneşte vălătuc după vălătuc mare de nori 
negri către sud-est, azvârlind deseori câte o umbră 
întunecată peste livada de caişi. Să vorbim după 
aceea de cele ale pământului: din acesta se ridicau 
aburi-aburi, iar prin livadă se târau numeroase 
broaşte râioase, mari cât o copită de cal. Să vorbim 
apoi şi despre oameni: mai bine de zece lucrători la 
crescătorie dădeau cu var pe cocinile care nu se 
surpaseră. Porcii muriseră aproape toţi, perspectivele 
crescătoriei erau întunecate, iar feţele oamenilor erau 
toate sumbre. îmi văruiseră pereţii cocinii şi 
văruiseră şi ramurile caisului care se aflau în faţa ei. 
Varul poate să omoare brânca porcilor? Rahat, e o 
glumă! Ştiam din vorbele lor că în afară de mine în 
toată ferma mai rămăseseră doar şaptezeci şi ceva de 
porci. De când venise boala roşie, nu mai cutezasem 
nici eu să mă pun la nimereală pe preumblat, de frică 
să nu mă infectez. Voiam foarte mult să ştiu din ce soi 
sunt cei şaptezeci şi ceva de porci rămaşi în viaţă. Mai 
rămăsese vreunul născut din aceeaşi mamă cu mine? 
Mai rămăsese vreun soi sălbatic ca cel al lui Diao 
Xiaosan? Şi tocmai când mintea mea o luase aşa 
razna, când crescătorii îşi dădeau la nimereală cu 
presupusul despre viitorul crescătoriei, când burta 
unui porc mort şi îngropat dar stat prea mult în 
bătaia soarelui slobozea sunete înăbuşite, când o 
pasăre mare cu coadă multicoloră, cum nici măcar 
eu, care văzusem multe şi ştiam multe, nu mai 
văzusem, s-a coborât de la joasă altitudine pe caisul 
cu gât strâmb căruia de la apa stătută îi căzuseră 
toate frunzele, iar când Ximen Bai, arătând spre 



pasărea cea mare şi frumoasă care şedea pe ramurile 
uscate ale pomului şi a cărei coadă aproape că se 
pleca până la pământ, a rostit cu buzele fremătând de 
însufleţire vorba „Phoenix!“, atunci, aşadar, a ieşit în 
goană afară din odaie hurducându-se tot şi Jinlong, 
cu aparatul lui de radio în braţe. Cu un chip pământiu 
şi arătând de parcă duhul şi spiritul îl părăsiseră 
amândouă, ne-a spus, cu ochii holbaţi şi vocea 
răguşită: „Preşedintele Mao a murit!“ 

Preşedintele Mao a murit, nu-i vorbă de clacă, nu-i 
scornitură, nu e vreun atac înveninat, ţi-oi fi căutând 
moartea de zici că a murit preşedintele Mao? Cum să 
poată muri preşedintele Mao? Nu se spune că 
preşedintele Mao poate să trăiască cel puţin până la o 
sută cincizeci şi opt de ani? îndoieli şi întrebări 
nenumărate au dat ocol prin inimile chinezilor când 
au auzit această veste, şi până şi eu, un porc, mă 
simţeam iară pereche de încurcat şi cutremurat de 
spaimă. Dar, după expresia plină de gravitate a lui 
Jinlong şi lacrimile care-i umpleau ochii, am ştiut toţi 
că nu min- ţise şi că nu îndrăznea să mintă; din 
aparatul de radio, crainicul cu voce curată şi cinstită 
al Staţiei Centrale de Difuziune a Poporului a anunţat 
către întregul Partid, întreaga armată şi către toate 
naţionalităţile din întreaga ţară, pe un ton demn şi cu 
o uşoară rezonanţă nazală, vestea morţii 
preşedintelui Mao. M-am uitat la cerul pe care se 
rostogoleau nori negri, m-am uitat şi la pomii care-şi 
scuturaseră de tot frunzele şi m-am uitat şi la cocinile 
prăbuşite şi dărâmate care cum; am ascultat valurile 
de orăcăituri inoportune care răzbăteau dinspre 



câmp şi sunetele de explozie pe care le scoteau 
ocazional burţile porcilor morţi, toate în disonanţă cu 
momentul; am mirosit iz de peşte, putoare şi miros 
de putregai şi mucegai; mi-am amintit de toate 
lucrurile insolite petrecute iute unul după altul pe 
parcursul ultimelor câteva luni; şi m-am gândit şi la 
cum şi-a pierdut deodată Diao Xiaosan urma şi la 
vorba aceea profundă pe care mi-o spusese odinioară. 
Am priceput: nu încăpea nicio umbră de îndoială că 
preşedintele Mao murise. 

Situaţia a arătat aşa în continuare: Jinlong, ţinând 
radioul cu amândouă mâinile, asemenea unui fiu plin 
de iubire care ţine urna cu cenuşa tatălui în ea, a 
pornit cu o figură demnă către sat. Toţi oamenii de la 
crescătorie şi-au aruncat uneltele din mână şi au 
mers în urma lui cu figuri solemne şi pline de respect. 
Decesul preşedintelui Mao nu era o pierdere doar 
pentru oameni, era una şi pentru noi, porcii. Fără 
preşedintele Mao, nu mai exista China nouă, iar iară 
China nouă, nu mai exista nici Crescătoria de porci 
din livada de caişi a satului Ximen, iar fără 
Crescătoria de porci din livada de caişi a satului 
Ximen, nu mai existam nici eu, purcelul Al Şaişpelea! 
Aşa că i-am urmat şi eu pe uliţă pe Jinlong şi ceilalţi, 
într-o faptă de adâncă iubire făcută întru totul după 
cum se cuvine. 

în acele momente, staţiile de radio din întreaga 
ţară erau, fireşte, toate o singură voce, aparatura lor 
era toată în condiţii excelente, iar Jinlong, din nou 
fireşte, a învârtit butonul de volum al radioului până 
la capăt. Radioul marca „Lampa roşie“ avea drept 



sursă de energie patru baterii de i,5W, iar difuzoarele 
aveau o putere de 15 W, aşa că în satul aflat în 
acalmie şi din care lipsea orice zgomot de maşinărie, 
sunetul se putea transmite peste tot. 

De fiecare dată când întâlnea pe cineva, Jinlong 
declara profund îndurerat, cu aceeaşi atitudine pe 
care i-o văzusem şi cu aceeaşi voce pe care i-o 
auzisem, deloc schimbate: „Preşedintele Mao a 
murit!“ Dintre cei care auzeau această ştire, unii 
făceau ochii mari şi rămâneau cu gura căscată, alţii-şi 
dezveleau dinţii şi rânjeau, alţii-şi scuturau şi-şi 
legănau căpăţânile, iar alţii se izbeau cu pumnii în 
piept şi tropăiau din picioare; toţi treceau după aceea 
în spatele lui Jinlong, încolonându-se obedienţi în 
spatele procesiunii. Când ne-am apropiat de centrul 
satului, în spatele meu se făcuse deja o coadă lungă- 
lungă. 

Hong Taiyue a ieşit din sediul brigăzii şi, la vederea 
scenei, tocmai se pregătea să întrebe ce se întâmplă, 
când Jinlong i-a zis: „Preşedintele Mao a murit!“ 
Prima reacţie a lui Hong Taiyue a fost să ridice 
pumnul ca să-l pălească pe Jinlong peste gură, dar 
pumnul i s-a oprit în aer; i-a măturat cu privirea pe 
cei din sat, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape 
toţi strânşi acolo, a aruncat un ochi şi la radioul ţinut 
la sân de Jinlong care foşnea şi se scutura din pricina 
volumului prea ridicat, iar după aceea şi-a tras 
pumnul înapoi şi s-a trosnit violent cu el peste piept, 
scoţând în acelaşi timp un urlet plin de jale şi durere: 
„Preşedinte Mao... v-aţi dus... cum o să mai trăim noi 
de-acum înainte. 



Radioul transmitea muzică funebră. De cum a 
răsunat această muzică lentă şi plină de o durere 
profundă, mai întâi soţia lui Huang Tong, Wu 
Qiuxiang, şi apoi toate femeile din sat s-au pus pe 
bocit. Ameţite de plâns, nu s-au mai ferit de noroi şi 
s-au aşezat în fund pe jos, unele bătând cu mâinile în 
pământ - din care a început să iasă foarte repede apă 
altele înălţându-şi feţele şi acoperindu-şi gura cu vreo 
batistuţă, iar altele acoperindu-şi ochii; toate 
slobozeau fel şi fel de planşete. Plânsul a adus după el 
şi alte elemente de scenă - „Noi eram pământul, 
preşedintele Mao era Cerul, a murit preşedintele 
Mao, Cerul tot s-a prăbuşit. 

Printre sunetele muzicii funerare şi plânsetele 
femeilor, bărbaţii scoteau şi ei sunete de jale, iar unii 
plângeau pe înfundate. Până şi moşierii, chiaburii şi 
elementele contrarevoluţionare au dat fuga la auzul 
veştii şi, stând la mare depărtare, plângeau încetişor. 

în lumea dobitoacelor cum mă aflam, suferisem 
influenţe din partea mediului, aşa că, deşi mă treceau 
şi pe mine valuri-valuri de înlăcrămată emoţie, 
mintea îmi rămăsese destul de limpede. Mergeam 
printre oameni, îi observam şi cugetam că în istoria 
modernă a Chinei nu mai existase nimeni a cărui 
moarte să fie ca cea a preşedintelui Mao, cu un 
impact atât de intens. Numeroşi oameni care nu 
vărsaseră o lacrimă la moartea mamei şi-au înroşit 
ochii de lacrimi la moartea lui Mao Zedong. Dar 
există întotdeauna şi excepţii, iar dintre cei peste o 
mie de oameni din satul Ximen, din rândul cărora 
până şi moşierii şi chiaburii, care ar fi fost normal să 



îi poarte vrajbă lui Mao Zedong, vărsau lacrimi şi 
plângeau amar la moartea lui şi tot din rândul cărora 
toţi cei care munceau îşi aruncaseră din mâini 
uneltele la auzul acestei veşti, doi nu hohoteau în 
plâns şi nici nu vărsau lacrimi în tăcere, ci îşi vedeau 
de treburi, pregătindu-se pentru viaţa lor viitoare. 

Unul era Xu Bao, celălalt era Lan Lian. 

Xu Bao, care îşi pierduse chipul prin mulţime, mă 
urmărea încoace şi încolo. La început nu-mi păsase 
că se ţine umbră după mine, dar apoi am descoperit 
repede razele lacome şi sălbatice care-i scânteiau în 
ochi. Când mi-am dat seama că privirea lui tot timpul 
rămâne neclintit ţintuită pe ouăle mele bogate şi mari 
cât nişte papaya, m-am cutremurat de spaimă şi 
indignare cum nu o mai făcusem niciodată. într-un 
asemenea moment, Xu Bao stătea cu gândul la ouăle 
mele, văzându-se de aici bine că moartea 
preşedintelui Mao nu -1 îndurerase. Cred că dacă aş fi 
putut să le spun oamenilor care erau acum întristaţi 
de moartea preşedintelui Mao ce anume căuta Xu 
Bao să facă, probabil că masele indignate l-ar fi 
omorât în bătaie acolo unde se afla. Din păcate n- 
aveam cum să rostesc sunete omeneşti şi tot din 
păcate oamenilor nu le păsa decât de durerea lor - 
nimeni nu -1 băga în seamă pe Xu Bao. E bine şi aşa, 
m-am gândit eu, Xu Bao, recunosc că mi-a fost 
cândva frică de tine şi că şi acum mai am oarece 
teamă de mâna ta cea iute ca fulgerul, dar de vreme 
ce până şi un asemenea personaj ca preşedintele Mao 
a murit, eu, purcelul Al Şaişpelea, n-am să mai ţin 
seama de viaţă şi de moarte. Te aştept, Xu Bao, 



lepădătură ce eşti, iar în seara asta una din două, fie 
mor peştii, fie se rupe năvodul. 

Celălalt om care n-a vărsat lacrimi la moartea 
preşedintelui Mao era Lan Lian. Pe când ceilalţi se 
văitau întristaţi înăuntrul şi în afara curţii familiei 
Ximen, el şedea pe pragul odăiţei sale din aripa de 
vest, ascuţind pe o tocilă verzuie o seceră pe care se 
pusese peste tot rugină. Hârşâiturile iscate le făceau 
oamenilor dinţii să scrâşnească şi inimile să li se 
amărască, fiind în disonanţă cu momentul, precum şi 
foarte sugestive. Ajuns la capătul răbdărilor, Jinlong 
i-a îndesat radioul în braţe soţiei lui, Huang Huzhu, 
şi, de faţă cu tot satul, a alergat la Lan Lian, s-a îndoit 
de şale, i-a smuls acestuia tocila din mâini şi a izbit-o 
cu putere de pământ. Tocila s-a spart în două. 
Jinlong a zis, scrâşnind din dinţi: 

— Tu eşti om, mă? 

Lan Lian şi-a mijit ochii şi l-a măsurat din priviri 
pe Jinlong, care se scutura din tot corpul de furie. S-a 
ridicat apoi cu încetul, cu secera în mână, şi a spus: 

— El a murit, eu trebuie să continui să trăiesc. 
Meiul de pe câmp trebuie secerat. 

Jinlong a apucat o căldare de fier cu fundul 
complet putrezit aflată lângă staul şi-a azvârlit-o spre 
Lan Lian. Acesta nu s-a ferit, deşi căldarea l-a izbit în 
piept, căzându-i după aceea la picioare. 

Jinlong, căruia i se înroşiseră ochii de furie, a 
apucat o cobiliţă, a ridicat-o sus de tot şi voia să-l 
izbească pe Lan Lian cu ea în cap, dar din fericire a 
fost oprit de Hong Taiyue. Aşa a scăpat Lan Lian să 
nu-i spargă capul şi să-i dea sângele. Hong Taiyue a 



spus nemulţumit: 

— Lan, eşti prea de tot! 

Din ochii lui Lan Lian au ţâşnit cu încetul lacrimi. 
Şi-a îndoit picioarele, a îngenuncheat la pământ şi a 
spus cu tristeţe şi indignare: 

— Cel care l-a iubit cel mai tare pe preşedintele 
Mao eu am fost, nu voi, băi nepoţilor! 

Oamenii n-au spus nimic, privindu-1 năuci. 

Lan Lian a început să bată cu mâinile în pământ, 
văicărindu-se şi hohotind: 

— Preşedinte Mao... şi eu am făcut parte din 
poporul dumneavoastră... pământul meu 
dumneavoastră mi l-aţi dat... dumneavoastră mi-aţi 
dat dreptul să merg la individual... 

Plângând, Yingehun s-a dus în faţa lui, cu gând să-l 
tragă sus în picioare, dar genunchii lui parcă 
prinseseră acolo rădăcini. 

Picioarele lui Yingehun s-au moleşit şi a 
îngenuncheat şi ea, în faţa lui Lan Lian. 

Yingehun avea vârâtă în păr o crizantemă, iar un 
fluture mare şi galben, asemenea unei frunze veştede, 
a plutit în jos din cais, ridicându-se şi coborându-se şi 
într-un târziu lăsându-se pe crizantema aceea. 

Să-ţi vâri în păr o crizantemă albă şi să-i plângi pe 
cei mai apropiaţi era un obicei al satului. Femeile au 
alergat alandala la uşa lui Yingehun şi au cules 
crizanteme din tufele albe de-acolo, vârându-şi-le în 
păr. Pesemne că fiecare spera ca fluturele cel mare să 
zboare şi pe capul ei, însă acesta, după ce s-a lăsat pe 
capul lui Yingehun, şi-a închis aripile şi nu s-a mai 
mişcat. 



CAPITOLUL 32 


Nesaţul îl face pe bătrânul Xu Bao să-şi piardă 
viaţa; Purcelul al Şaişpelea goneşte după lună şi 
devine rege 

Am plecat încetişor din curtea familiei Ximen şi de 
lângă oamenii aceia care îl înconjuraseră pe Lan Lian 
neştiind ce să facă. Am zărit ochii cei răi ai lui Xu 
Bao, ascuns cum era în mulţime. Presupuneam că 
banditul ăsta n-o să îndrăznească acum să se ţină scai 
după mine, aşa că aveam timp berechet ca să fac 
pregătirile de război. 

Nu mai era nimeni în crescătoria de porci şi, cum 
se apropia de amurg, iar ora mesei venise deja, cei 
şaptezeci şi ceva de porci din fericire rămaşi în viaţă 
guiţau flămânzi, făcând tărăboi după mâncare. Tare- 
mi venea să le deschid porţile şi să le dau drumul 
afară din cocini, numai că-mi era teamă că o să mă 
sâcâie cu tot felul de întrebări. Flăcăilor, faceţi 
tărăboi, strigaţi, acum nu pot să am treabă cu voi 
pentru că numai ce-am zărit umbra cea alunecoasă a 
lui Xu Bao ascuns în spatele caisului cu gât strâmb, 
în fapt, ca să spun mai exact, am simţit mirosul cel 
plin de neîndurare pe care trupul acestui om crâncen 
îl răspândea. Mintea îmi lucra cu repeziciune, 
cugetând la ce era de făcut. Să mă adăpostesc în 
cocină şi să ocup un colţ din ea, cu zidul slujindu-mi 
drept paravan pentru a-mi proteja ouăle, era clar cea 



mai bună alegere. O să stau trântit şi o să fac pe 
prostul, dar cu gând limpede încolţit în inimă, 
iscodind, aşteptând şi dominând mişcarea prin 
nemişcare. Xu Bao, hai, vino, tu vrei să-i iei ouăle lu 
băiatu ca să meargă cu ceva băutură, iar băiatu vrea 
să ţi le facă bucăţele pe-ale tale, ca răzbunare pentru 
dobitoacele pe care le-ai schilodit tu. 

Amurgul lăsa treptat loc înserării, iar din pământ 
au început să se ridice aburi plini de umezeală. 
Foamea sleise porcii de puteri, iar ei nu mai strigau, 
în crescătorie era o linişte desăvârşită, doar valuri- 
valuri de orăcăituri dând buzna dinspre sud-est. 
Simţeam cum suflul acela demonic se apropie 
treptat-treptat şi mi-am dat seama că moşul urma să 
acţioneze. De partea cealaltă a zidului meu cel scund 
a răsărit feţişoara lui sfrijită asemenea unei castane 
uleioase şi pe care nu mai avea sprâncene şi nici gene 
ori mustaţă. Surprinzător, mi-a zâmbit, iar de cum 
mi-a zâmbit, mi-a venit să urinez. Ei, fîr-ar mama ei, 
zâmbeşte tu cât vrei, că eu o să mă ţin. A deschis uşa 
cocinii şi-a rămas în ea, făcându-mi semn cu mâna, în 
timp ce din gură mă chema, ţugu-ţugu! Voia să mă 
amăgească să ies din cocină. Am ghicit pe loc planul 
lui mârşav: voia ca în acea fracţiune de secundă cât 
ieşeam eu pe poartă să-mi extragă cu îndemânare 
ouăle. Nepoate, bine te-ai mai gândit tu, dar moşu 
tău Al Şaişpelea n-o să se lase cu niciun preţ ispitit. O 
să fac după cum am stabilit deja, n-o să mişc nici 
dacă se prăbuşeşte acoperişul cocinii şi n-am să mă 
lăcomesc nici dacă-mi azvârli bucate grozave în faţa 
ochilor. Xu Bao a scos o jumătate dintr-o turtă de 



mălai şi-a aruncat-o în poarta cocinii. Nepoate, 
culege-o şi mă- nânc-o tu singur! Pe când Xu Bao îşi 
isprăvea aşa şmecheriile în poartă, eu rămâneam 
trântit la colţul zidului, nemişcând niciun centimetru. 
Băieţică ăsta s-a pus atunci să mă ocărască crunt: 

— Ei, fîr-ar mama ei, porcul ăsta s-a prefăcut în 
vreun duh! 

Dacă Xu Bao s-ar fi lăsat în acest punct păgubaş şi- 
ar fi plecat, aş fi avut eu curajul să-l urmăresc şi să 
mă iau la luptă cu el? Greu de spus, nu se ştie şi nici 
nu e musai să spun; oricum, esenţa e că Xu Bao n-a 
plecat - lepădătura asta pentru care mâncatul ouălor 
de animal ajunsese dependenţă era atras de bilele 
uriaşe dintre picioarele mele din spate, aşa că, fără 
să-i pese de noroiul mustind de apă din cocina mea, 
s-a aplecat de şale şi-a intrat înăuntru! 

Indignarea şi groaza s-au întreţesut în mine, ca 
nişte flăcări albastre şi galbene arzându-mi în creier. 
Vremea răfuielii venise. Mi-am încleştat fălcile, 
controlându-mi impulsurile şi căutând pe cât cu 
putinţă să-mi păstrez calmul. Moşulică, fă-te încoa’, 
aşa, mai aproape, mai aproape! îmi bag duşmanul în 
casă, îndrăznesc să mă lupt corp la corp, îndrăznesc 
să mă lupt noaptea, aşa că hai! Când a ajuns la trei 
metri de mine a ezitat, strâmbându-se şi 
scălâmbăindu-se ca să mă momească să mă las 
păcălit - nepoate, hai, lasă-te! Hai, apropie-te, sunt 
doar un porc prostănac, n-o să reprezint niciun fel de 
pericol pentru tine. Xu Bao pesemne că simţea şi el 
că-mi supraestimase IQ-ul, aşa că şi-a slăbit vigilenţa 
şi-a venit cu încetul înspre mine. Probabil că se 



gândea să se apropie ca să mă gonească de-acolo, dar 
când s-a aplecat la o distanţă de doar un metru în faţa 
mea, am simţit cum se întind muşchii pe mine aşa 
cum se încordează complet un arc - săgeata era în 
coardă, să lansez atacul, şi chiar de avea picioarele 
iuţi ca de purice tot avea să-i fie greu să scape cu 
fuga. 

în acea clipă a fost de parcă nu voinţa mea îi 
comanda corpului, ci corpul însuşi a lansat atacul din 
proprie iniţiativă, iar izbitura violentă a lovit în burta 
lui Xu Bao. Corpul acestuia s-a ridicat plutind uşor în 
aer, căpăţâna i s-a ciocnit de zid, iar el s-a prăvălit în 
locul unde-mi făceam eu în mod obişnuit nevoile. El 
căzuse deja la pământ, dar tânguielile lui încă pluteau 
în aer. îşi pierduse puterea de luptă şi stătea întins ca 
un cadavru în excrementele mele. De dragul 
prietenilor schilodiţi de el, am hotărât să-mi 
îndeplinesc totuşi planul - să-l rânduiesc cu 
metodele lui. Simţeam o oarecare aversiune în acest 
sens şi nu prea mă lăsa inima, dar, dacă îmi pusesem 
asta în cap, trebuia să merg până la capăt. Ca atare, 
am muşcat cu toată tăria de locul dintre picioarele 
lui. Dar gura mi-am simţit-o goală, de parcă reuşisem 
doar să-i stric nădragii subţiri de pe el. L-am apucat 
din nou de ei şi-am mursecat cu putere, sfâşâindu-i şi 
lăsând la vedere o imagine înfricoşătoare - Xu Bao 
era eunuc de la natură! Imediat totul s-a întunecat în 
mintea mea, dar apoi am priceput viaţa omului ăsta, 
am priceput de ce simţea aşa ură faţă de ouăle 
animalelor mascul, am priceput din ce pricină îşi 
rafinase el îndemânarea aceea unică de înlăturat 



testicule şi am priceput şi de ce era aşa de lacom să 
ne mănânce ouăle. Se cheamă că era un individ fără 
noroc. Pesemne că s-o fi încredinţat orbeşte în vorba 
aceea neghioabă potrivit căreia dacă mănânci ceva, îţi 
creşte şi ţie acel ceva, trăgând speranţa că piatra o să 
rodească dovleci şi copacul uscat o să dea muguri. în 
înserarea adâncă, am zărit două dâre de sânge violet 
care se târau ca nişte râme afară din nasul lui. Să fi 
fost individul ăsta atât de plăpând că împuns aşa 
doar o dată să fi şi dat ortul popii? Am întins o copită 
şi i-am pus-o în dreptul nărilor ca să-mi dau seama - 
nu mai ieşea aer, aoleu! nepotul ăsta chiar s-a dus! îi 
audiasem pe medicii de la spitalul judeţean când 
popularizau în rândul ţăranilor metodele de prim- 
ajutor şi o văzusem şi pe Baofeng dând primul-ajutor 
unui tânăr care se înecase. Am făcut întru totul după 
modelul lor, îndreptându-i corpul nepotului ăsta şi 
apăsându-1 cu ambele copite din faţă pe piept, 
apăsând, apăsând, folosindu-mă de toată puterea din 
trup, până când i-am auzit coastele trosnind şi am 
văzut şi mai mult sânge ţâşnindu-i din gură şi din 
nări... 

Am stat în poarta cocinii şi-am chibzuit preţ de un 
moment, luând apoi cea mai importantă decizie din 
viaţa mea: preşedintele Mao a murit, în lumea 
oamenilor cu siguranţă aveau să se petreacă 
transformări uriaşe, iar într-o asemenea clipă eu 
devenisem un porc ucigaş de oameni şi pătat de 
sânge - rămânând la crescătorie, sigur mă aşteptau 
cuţitul măcelarului şi oala de supă. Mi s-a părut că 
aud o voce îndepărtată făcând apel: 



— Fraţilor, la revoluţie! 

A** 

înainte de a fugi în câmpie, am zis să-i ajut pe 
semenii mei care din fericire rămăseseră în viaţă în 
urma molimei şi să le des chid porţile, ca să-i las 
slobozi. M-am cocoţat într-un loc înalt şi-am strigat 
către ei: 

— Fraţilor, la revoluţie! 

Mă priveau dezorientaţi, neînţelegând deloc ce 
vreau să spun. Doar o scroafa mică, pipernicită şi 
încă nedezvoltată, albă toată şi cu două pete negre pe 
burtă, a alergat afară din rândul porcilor şi-a spus: 
„Mărite rege, eu merg cu tine“. Dintre indivizii 
ceilalţi, unii s-au apucat să dea ocoluri în căutare de 
hrană, iar alţii s-au întors alene în cocini, s-au trântit 
în noroi şi s-au pus să-i aştepte pe oameni să vină să-i 
hrănească. 

Am pornit spre sud-est luând-o cu mine pe scroafa 
cea mică. Pământul era foarte moale şi, de cum călcâi 
pe el, te înfundai până la genunchi. în spatele nostru 
au rămas rânduri adânci de urme de copite. Când am 
ajuns la canalul de irigaţie în care apa avea o 
adâncime de câţiva stânjeni, am întrebat-o pe 
scroafa: 

— Cum te cheamă? 

— Mă chemă Petişoară, mărite rege. 

— De ce? 

— Pentru că am pe burtă două pete negre, mărite 
rege. 

— Eşti din Yimeng, Petişoară? 

— Nu, mărite rege. 



— Dacă nu eşti din Yimeng, de unde eşti? 

— Nici eu nu ştiu, mărite rege. 

— Ei n-au vrut să vină niciunul cu mine, tu de ce-ai 
venit? 

— Te slăvesc, mărite rege. 

Văzând-o pe Petişoară aşa de neprihănită la minte, 
dar şi aşa de zăpăcită, am simţit oarecare emoţie în 
sinea mea, dar şi oarecare dezolare. Am împuns-o 
uşor cu râtul în burtă, ca să-mi exprim astfel 
prietenia, iar după aceea am spus: 

— Bine, Petişoară, acum noi ne-am desprins de 
cârmuirea oamenilor şi ne-am dobândit libertatea, 
fiind asemenea strămoşilor noştri. Dar de-acum 
înainte trebuie să ne luăm hrana bătuţi de vânturi şi 
somnul să ni-1 facem în rouă nopţii şi să îndurăm fel 
şi fel de greutăţi: dacă ai păreri de rău, mai e timp. 

— Nu am păreri de rău, mărite rege, a zis Petişoară 
cu fermitate. 

— Foarte bine atunci, Petişoară. Ia spune, ştii să 
înoţi? 

— Ştiu. 

— Bine! 

Am ridicat copita din faţă şi i-am dat una uşor 
peste fund, iar după aceea am sărit primul în canalul 
de irigaţie. 

Apa era călduţă şi blândă şi să te laşi îmbibat de ea 
era foarte plăcut. Iniţial vrusesem să trec înot canalul 
şi să merg pe uscat, dar după ce m-am aruncat în apă, 
mi-am schimbat gândul. La suprafaţă, apa din canal 
părea să fie stătută şi să nu mişte deloc, dar după ce 
am intrat în ea mi-am dat seama că se prelingea către 



nord cu o viteză de aproximativ cinci metri pe minut. 
La nord se găsea râul cel învolburat folosit altădată 
pentru transportul grâne- lor - râul pe care guvernul 
dinastiei manciuriene transporta grâne, râul pe care 
navigau bărcile ce aduceau litchi concubinelor 
imperiale, râul în care se vărsa şi apa din acest canal. 
Pe malurile sale se găseau altădată bărbaţi care 
trăgeau bărcile arcuiţi de şale şi împingând cu 
călcâiele în pământ, cu muşchii gambei întinşi şi tari 
ca oţelul şi cu sudoarea picurându-le până la pământ. 
„Unde e oprimare, va fi şi împotrivire 44 - aşa a spus 
Mao Zedong. „Principiile marxiste sunt de o mie şi 
unu de feluri, dar într-o ultimă analiză se reduc la 
unul singur: eşti îndreptăţit să te revolţi! 44 Asta a 
spus-o tot Mao Zedong. Curgerea apei şi flotabilitatea 
făceau ca, înotând prin apa călduţă a canalului, să nu 
trebuiască să faci niciun efort. Doar ce-am vâslit 
uşurel de câteva ori din picioarele din faţă şi-am 
simţit cum corpul îmi înaintează cu repeziciune de 
rechin. Am întors capul şi-am aruncat un ochi spre 
Petişoară - micuţa se ţinea îndeaproape după mine, 
bătând grăbită cu picioruşele prin apă, cu capul sus, 
ochişorii luminoşi şi nările pufăind aerul afară. 

— Cum e treaba, Petişoară? 

— Mărite rege... e bine... Vorbind cu mine, i-a 
intrat apă în nări, a strănutat şi-a dat puţin din copite 
în devălmăşie. 

Am întins o copită din faţă şi i-am trecut-o pe sub 
burtă, ridicând-o apoi uşurel şi făcându-i corpul în 
mare măsură să iasă din apă. 

— Fătuţă, i-am zis, e bine, noi, porcii, suntem 



maeştri înnăscuţi la înot, esenţa e doar să nu fii 
încordat. Ca oamenii ăia nesuferiţi să nu ne 
descopere urmele, am hotărât să nu mergem pe 
uscat, ci pe apă. Ia spune, poţi să continui? 

— Pot, mărite rege, a zis ea suflând şi gâfâind. 

— Bine, hai, caţără-te în spatele meu! Ea nu s-a 
învoit, ţinându-se tare. M-am scufundat sub ea şi 
când mi-am ridicat corpul, era deja călare pe mine. 
Cuprinde-mă strâns şi orice ar fi, să nu cumva să 
slăbeşti strânsoarea! 

Cărând-o în spinare, am urmat canalul din partea 
de răsărit a Crescătoriei din livada de caişi până când 
am ajuns la râu. Acesta tălăzuia vijelios spre răsărit. 
La apus, norii aprinşi ai înserării se schimbau în fel şi 
chip, în dragoni verzi şi tigri albi şi lei şi câini 
sălbatici, iar o mie de raze roşietice săgetau printre ei, 
scăldând în splendoare toată suprafaţa râului. Din 
pricină că în amândouă malurile se găseau 
despicături, apele scăzuseră în chip limpede. între 
zăgazuri se formaseră praguri de ambele părţi. Pe 
acestea, sălciile roşii şi dese îşi aveau ramurile slabe 
aplecate toate către est, semn că fuseseră bătute de 
curenţii rapizi ai râului. Pe ramuri şi pe frunze atârna 
un strat gros-gros de mâl. Deşi puterea râului se 
molcomise, de cum intrai în mijlocul apei, îl simţeai 
la fel de învolburat ca mai înainte, cu elan nemăsurat, 
şi cutremurându-te şi băgându-ţi spai- ma-n suflet. 
Cu deosebire cum era aşa scăldat în lumina norilor 
aprinşi pe jumătate din cer, avea o cuprindere atât de 
vastă, încât cei ce n-au fost acolo nu au cum să şi-l 
închipuie. 



îţi spun, Lan Jiefang, călătoria pe care eu, porcul, 
am făcut-o în acel an prin apele râului este o faptă 
măreaţă din istoria ţinutului Gaomi din nord-est. Tu, 
băieţică, erai pe vremea aceea în amonte, pe malul 
opus, unde voi vă urcaserăţi pe zăgaz şi stăteaţi de 
gardă acolo, ca nu cumva apa să vă înece fabrica de 
prelucrare a bumbacului. Eu o căram în spate pe 
Petişoară şi coboram spre est urmând curentul, 
experimentând astfel direct suprema artisticitate a 
poeziei Tang.i Plutind pe valuri în mijlocul râului... — 
valurile ne urmăreau...eram urmăriţi de 

valuri...valurile urmau alte valuri. Râule, cum de ai tu 
o aşa de uriaşă putere, de rostogoleşti mâlul şi 

1 începutul frazei următoare - „Plutind pe valuri în 
mijlocul râului“ - este preluat dintr-o rapsodie 
păstrată în manuscrisele descoperite la Dunhuang şi 
provenind din vremuri Tang (618-906), continuările 
propuse („valurile ne urmăreau"...) făcându-se şi ele 
ecou ale contextului original. 

Duci în plutire cocenii de porumb şi de sorg şi 
vrejurile de cartofi dulci, la fel ca şi copacii cei mari 
cărora le-ai smuls până şi rădăcinile, gonind înspre 
Marea de Răsărit, fără să te mai întorci? îi aruncaseşi 
pe mulţi dintre porcii morţi de la Crescătoria noastră 
din livada de caişi printre tufişurile de cătină, unde se 
umflaseră, putreziseră şi răspândeau putoare; 
zărindu-i, am simţit şi mai mult că urmând curentul 
spre josul râului dimpreună cu Peuşoară însemna a 
trece dincolo de starea de porc, a trece dincolo de 
boala roşie şi a trece dincolo şi de epoca deja 
încheiată a lui Mao Zedong. 



Ştiu că Mo Yan a descris în romanul său, Cronica 
creşterii porcilor, cadavrele porcilor zvârlite în râu şi 
care plutiseră în josul acestuia. Aşa a scris el: 

Mai bine de o mie de porci morţi de la Crescătoria 
din livada cu caişi, rânduiţi în şiruri maiestuoase, au 
putrezit în apă, s-au umflat, au explodat, au fost roşi 
de viermi şi sfâşiaţi în bucăţi de peşti, plutind fără să 
se oprească nicio clipă şi dispărând într-un târziu în 
talazurile cele neţărmurite ale vastei Mări de Răsărit, 
înghiţiţi, dizolvaţi, prefăcuţi în fel de fel de substanţe, 
intraţi în măreaţa circulaţie a materiei care niciodată 
nu încetează... 

Nu pot spune că băieţică ăsta n-a scris bine, doar 
că a ratat ocazia: dacă ar fi văzut scena cu mine, 
purcelul Al Şaişpelea, că- rând-o pe Petişoară şi 
coborând în urma valurilor prin curgerea de un auriu 
închis a râului, n-ar mai fi scris despre morţi, ci i-ar fi 
slăvit pe cei vii, pe noi, pe mine! Eu eram vitalitatea, 
eram ardoarea, libertatea, iubirea, eram cel mai 
minunat spectacol al vieţii de pe faţa pământului! 

Am coborât aşa urmând curentul, cu faţa către luna 
din cea de-a şaisprezecea noapte a lunii a opta din 
calendarul lunar, una mult diferită de cea din 
noaptea în care v-aţi căsătorit voi. Luna din noaptea 
aceea se coborâse din ceruri, cea din noaptea asta 
răsărise din apă. Era însă la fel de dolofană şi bogată, 
iar când a răsărit din apă, era roşie ca sângele, ca un 
prunc proaspăt venit pe lume prin vaginul 
universului, scâncind şi picurând o apă însângerată 
care i-a schimbat culoarea şi apei râului. Luna de 
atunci fusese mieroasă şi plină de mâhnire şi venise 



anume pentru nunta voastră; cea de acum era tragică 
şi înălţătoare şi cu totul mohorâtă şi venise anume 
pentru decesul lui Mao Zedong. L-am zărit pe Mao 
Zedong şezând în lună - trupul lui corpolent apăsa 
făcând-o să capete o formă ovală înfăşurat în steagul 
roşu, ţinând între degete o ţigară şi înălţându-şi uşor 
capul cel greu, pe faţă cu o expresie de om adâncit în 
gânduri. 

Cu Petişoară în spinare, am coborât aşa, pe urmele 
lunii şi pe urmele lui Mao Zedong. Voiam să ne 
apropiem mai mult de lună, ca să putem vedea şi mai 
limpede faţa lui Mao Zedong. Pe măsură ce înaintam 
însă, înainta şi luna şi, oricât de puternic vâsleam, 
făcându-mi trupul la fel de iute ca torpilele care 
alunecă lipite de apă, distanţa faţă de lună nu se 
schimba deloc. Petişoară era în spatele meu şi mă 
lovea cu copitele din spate în burtă, scoţând strigăt 
după strigăt: 

— Haide, haide! 

Parcă eram un cal pe care -1 călărea ea. 

Am descoperit că în urmărirea lunii nu ne aflăm 
doar eu şi Petişoară - foarte multe vieţuitoare din 
râu, crapi cu aripioare aurii, ţipari cu şiră verzuie, 
ţestoase cu carapace rotundă, toate în număr mare, 
făceau acelaşi lucru. în timp ce înotau, crapii se 
foloseau deseori de puterea apei ca să sară la 
suprafaţă, iar corpurile lor plate răspândeau nespusă 
splendoare în lumina lunii, ca nişte giuvaiemri. 
Ţiparii şerpuiau prin apă, trupurile lor asemenea 
argintului curat iar apa asemenea gheţii făcându-i să 
pară că patinau. Ţestoasele, bizuindu-se pe 



flotabilitatea corpurilor lor plate şi pe marginile 
mlădioase ale carapacelor, ca şi pe impulsul pe care îl 
iscau membrele lor cu membrane cărnoase în timp ce 
vâsleau cu putere şi tărie, alunecau cu repeziciune cu 
trupurile lor în aparenţă neîndemânatice la suprafaţa 
apei, asemenea bărcilor pe pernă de aer. De multe ori 
mi s-a părut că toţi crapii cei roşii au zburat deja în 
lună şi că au căzut lângă Mao Zedong, însă 
pironindu-mi ochii pe ei îmi dădeam seama că era o 
senzaţie greşită. Totuşi, oricât de bine îşi executau 
numărul favorit vieţuitoarele acestea ale apei, dându- 
şi toată silinţa să prindă luna din urmă, distanţa faţă 
de aceasta nu se micşora deloc. 

Pe când coboram aşa urmând curentul, prin 
tufişurile de cătină de pe amândouă malurile care nu 
cu multă vreme în urmă fuseseră înecate de apele 
dezlănţuite ale râului, licuricii strânşi în grupuri mari 
şi-au aprins lampioanele verzi de la fund, rostogolind 
lumină verde peste bancurile de nisip şi făcând să 
pară că pe amândouă părţile râului cel roşu s-ar mai 
fi aflat încă două fire de apă verzi, mult ridicate 
deasupra lui. Şi acesta era un miracol rar văzut 
printre oameni, păcat că băieţică de Mo Yan nu l-a 
zărit. 

Mai târziu, când m-am reîntors în viaţă drept 
câine, l-am auzit cu urechile mele pe Mo Yan 
spunându-ţi că vrea să scrie prin Cronica creşterii 
porcilor un roman măreţ şi că vrea de asemenea să se 
folosească de Cronică pentru a-şi deosebi scriitura de 
stilul celor ce stăpânesc formula secretă a scrierii 
romanelor măreţe, întocmai precum balenele din 



oceanele cele nesfârşite, cu trupul lor greoi, respiraţia 
fornăitoare şi felul lor de a naşte pui vii scăldaţi în 
sânge, se deosebesc de rechinii cei cu formă 
graţioasă, mişcări agere, aroganţi şi nemiloşi. îmi 
amintesc că atunci l-ai sfătuit să scrie despre lucruri 
mai nobile, de exemplu despre iubire, despre 
prietenie, despre flori sau despre pini - ce rost avea 
să scrie despre porci? „Porc“ şi „măreţ“ se potrivesc 
unul cu celălalt? Pe vremea aceea, încă erai demnitar 
şi deja te culcaseşi în secret cu Pang Chunmiao, dar 
tot mai aveai un aer plin de moralitate şi solemnitate, 
aşa că de aceea i-ai vorbit aşa lui Mo Yan. Te uram de 
mă mânca la rădăcina dinţilor să sar la tine, să te 
muşc şi să te fac să-ţi mai închizi gura aia nobilă, dar 
m-au împiedicat simţirile strânse între noi de atâţia 
ani, aşa că m-am stăpânit şi nu m-am pus cu botul pe 
tine. în fapt, nobleţea sau lipsa ei nu vin din ce scrii, 
ci din cum scrii. Iar pentru nobleţe oricum nu există 
un standard unitar. De pildă tu, om însurat, ai lăsat-o 
cu burta la gură pe o fată mai tânără cu douăzeci de 
ani şi mai bine decât tine, virgină, iar după aceea ţi-ai 
lăsat slujba şi ţi-ai părăsit familia, fugind cu fâtuca; 
până şi câinii din capitala de judeţ îţi ocărau 
mârşăvia, dar băieţică de Mo Yan spunea dimpotrivă 
că era deosebit de nobil din partea ta că ţi-ai părăsit 
demnitatea şi-ai fugit. Aşa că pe vremea aceea 
socoteam că, dacă Mo Yan ar fi văzut scena cu noi şi 
vieţuitoarele apelor urmărind luna şi pe Mao Zedong 
şi ar fi descris-o în Cronică, ambiţiile lui e foarte 
posibil să fi reuşit să se realizeze. E chiar păcat că n-a 
putut să vadă cu ochii lui scena magnifică petrecută 



seara, în ziua de nouă a noua din anul 1976, care era 
şi ziua a şaisprezecea din luna a opta după calendarul 
lunar, pe râul învolburat, în tufişurile de sălcii de pe 
cele două maluri, ca şi pe diguri şi zăgazuri. Din 
această pricină, Cronica creşterii porcilor e o carte 
apreciată de o extrem de mică minoritate şi 
nemenţionată de marea majoritate a oamenilor 
onorabili. 

La graniţa dintre judeţul Gaomi şi judeţul Pingdu 
se află un ostrov numit Limba de nisip a familiei Wu, 
care împarte râul în două, cu un braţ curgând către 
nord-est, iar celălalt către sud-est; după ce dau aşa 
ocol, cele două braţe se întâlnesc din nou nu departe 
de satul Două Judeţe. Suprafaţa ostrovului era cam 
de opt kilometri pătraţi, iar Gaomi şi Pingdu se 
sfădiseră de multe ori cu privire la apartenenţa 
acestui banc de nisip, mai apoi pur şi simplu trecut în 
administrarea unităţii pentru producţie şi construcţie 
din zona militară, care întemeiase acolo o crescătorie 
de cai; ulterior, structura fusese suprimată, iar 
ostrovul decăzuse ajungând un loc părăsit, plin de 
tufe de cătină şi de trestie, dar fără oameni. Luna cu 
Mao Zedong în ea a plutit până acolo, iar apoi a sărit 
pe neşteptate în sus, a făcut o mică pauză pe vârfurile 
cătinei, iar după aceea s-a ridicat în zbor cu 
repeziciune, scuturând la o parte apa râului precum o 
ploaie iute. Râul s-a împărţit în chip neaşteptat în 
două braţe, iar o mică parte dintre vieţuitoarele din 
apă, care aveau reacţii agere, l-au urmat, în timp ce 
majoritatea, din pricina inerţiei şi a forţei centrifuge 
- dar în fapt şi din cauza atracţiei materiale a lunii şi 



a celei psihologice a lui Mao Zedong s-au ridicat 
drept în zbor, iar apoi s-au prăvălit printre vârfurile 
cătinei şi în mijlocul stufărişului. Imaginează-ţi, te 
rog, o clipă această scenă: apa cea repede a râului s-a 
desfăcut deodată în două, iar prin gaura din mijloc, 
grupurile mari de crapi roşii, ţipari albi şi ţestoase cu 
carapace neagră, cu posturi extrem de romantice, au 
zburat către lună, dar când au ajuns la punctul 
culminant, au fost trase înapoi de atracţia 
pământului şi, cu toate arcurile cele frumoase şi 
scânteietoare pe care le desenaseră, tot s-au prăvălit 
destul de jalnic la pământ. Cele mai multe dintre 
aceste vieţuitoare şi-au pierdut solzii şi şi-au rupt 
aripioarele sau şi-au crăpat botul ori şi-au făcut 
bucăţi carapacea, devenind mâncare pentru vulpile şi 
mistreţii care vegheau acolo, şi doar o foarte mică 
minoritate, în temeiul unei puteri fizice super mari şi 
al unui noroc de primă mână, au ţopăit zbătându-se 
înapoi în apa râului şi plutind după aceea spre nord- 
est sau sud-est. 

Pentru că trupul meu era foarte greu şi o mai 
căram în spate şi pe Petişoară, chiar dacă m-am 
înălţat în văzduh în acea clipă, m-am ridicat cam 
până la trei metri şi am şi început să cobor. Coroanele 
cele extrem de elastice ale cătinei au jucat un rol de 
amortizare însemnat, facându-ne să scăpăm 
nevătămaţi. Pentru vulpile de acolo, noi reprezentam 
un monstru gigantic pe care nu puteau să-l mănânce; 
pentru porcii mistreţi cei cu partea din faţă foarte 
dezvoltată şi cu fundurile ascuţite, trebuia să fim rude 
apropiate, iar ei n-aveau să-şi mănânce semenii. 



Picaţi pe acest ostrov, aveam să fim în siguranţă. 

Pentru că le era foarte uşor să dobândească de 
mâncare, iar bogăţia nutriţională a acesteia era 
extrem de mare, şi vulpile, şi porcii erau peste 
cuviinţă de graşi. Că vulpile mâncau peşte era lucru 
normal; dar când am văzut mai bine de zece mistreţi 
mâncând şi ei peşte, am fost mai mult decât 
surprinşi. Deja deveniseră mofturoşi, mestecau doar 
creierul şi icrele, iar bunătatea de came nici de 

57 ’ 

mirosit n-o miroseau. 

Mistreţii ne-au privit vigilenţi, iar apoi s-au 
îmbulzit treptat- treptat către noi. Aveau toţi în ochi 
priviri crunte, iar colţii lor cei lungi erau palizi şi 
înfiorători în lumina lunii. Petişoară s-a lipit strâns- 
strâns de burta mea şi i-am simţit corpul tresăltând 
violent. Luând-o cu mine, m-am retras şi m-am 
retras, căutând pe cât cu putinţă să nu las trupele lor 
care mă învăluiau în evantai să se reunească. I-am 
numărat, erau nouă, nouă cu toţii, şi masculi, şi 
femele, toţi înjur de o sută de kilograme, cu capete şi 
râturi alungite, ţepene şi neîndemânatice, urechi 
ascuţite de lup, coame lungi-lungi şi corpuri negre 
scânteind sclipicioase; erau mai mult decât bine 
hrăniţi, iar din trupuri le iradia puterea sălbăticiei. 
Eu cântăream două sute cincizeci de kilograme, eram 
lung cât o bărcuţă mică şi, întors iar pe lume după ce 
fusesem om, măgar şi taur, aveam şi înţelepciune, şi 
tărie; într-o luptă unul la unul, niciunul nu mi-ar fi 
fost adversar, dar să mă pun cu toţi nouă în acelaşi 
timp era moarte sigură. Mă gândeam atunci doar să 



mă retrag, să mă retrag, să mă retrag până la malul 
apei, să-i fiu pavăză Petişoarei până fuge ca să scape 
cu viaţă şi să mă lupt după aceea cu ei în inteligenţă şi 
curaj. Mâncaseră atâta creier de peşte şi-atâtea icre, 
că mintea trebuia să le fie ascuţită cam cât a vulpilor. 
Fireşte deci că n-am putut să le-arunc praf în ochi cu 
privire la intenţiile mele. I-am văzut pe doi dintre ei 
luând-o pe flancuri şi învăluindu-mă din spate, cu 
gândul să închidă împre- surarea înainte să mă retrag 
la râu. Mi-am dat brusc seama că a o ţine într-una în 
retragere înseamnă a o apuca pe un drum iară 
întoarcere şi că trebuie să ies la atac cu mare curaj, să 
strig stânga, dar să lovesc dreapta, să le sparg 
împresurarea şi, ajuns în zona largă din mijlocul 
ostrovului, să imit tactica războiului de partizani a lui 
Mao Zedong şi să-i stârnesc, distrugându-i unul câte 
unul. Am frecat-o uşor pe Petişoară şi i-am transmis 
intenţiile mele. Ea a zis uşor: 

— Mărite rege, scapă singur, nu trebuie să-ţi pese 
de mine! 

— Cum se poate una ca asta? Ne suntem unul 
altuia sprijin în viaţă, ne iubim ca fraţii, cât trăiesc 
eu, trăieşti şi tu. 

M-am repezit pe neaşteptate înspre masculul care 
se apropia drept în faţa mea, iar el s-a retras în 
panică, însă corpul meu a cotit deodată şi s-a aruncat 
înspre femela aflată la sud-est de mine. Când capul i 
s-a izbit de al meu, a iscat un sunet ca de vas de 
ceramică care se face ţăndări şi i-am zărit corpul 
rostogolindu-se la un stânjen depărtare. Spărsesem o 
breşă în împresurare, dar în spate le simţeam deja 



pufaielile. Am scos un strigăt puternic şi am zburat în 
goană către sud-est. Petişoară nu m-a urmat însă. Am 
frânat iute din copite şi m-am răsucit brusc ca să fac 
joncţiunea cu ea, dar sărmana Petişoară, iubita 
Petişoară, singura care a primit să mă urmeze, 
credincioasa şi devotata Petişoară fusese deja prinsă 
de fund de gura unui mistreţ feroce. Răcnetul ei jalnic 
a îngheţat lumina lunii, iar eu am zbierat tare: „Dă-i 
drumul!“ Şi fără să-mi mai pese de ceva, m-am 
năpustit spre masculul acela. 

— Mărite rege, fugi, lasă-mă pe mine, a strigat 
Petişoară. 

Auzindu-mă până aici, nu eşti oare măcar puţin 
mişcat? Nu simţi oare că noi, porci cum eram, aveam 
fapta nobilă? Individul ăla o apucase pe Petişoară de 
fund şi o murseca necontenit, iar plânsetul ei aproape 
că mă smintea, ce aproape că mă smintea? mă 
smintea de-a binelea, fîr-ar mama ei! Dar doi vieri 
care s-au năpustit dintr-o parte mi s-au pus în drum 
în timp ce căutam să o salvez. Nu mai aveam cum să 
mă mai gândesc la tactici şi strategii, aşa că l-am luat 
la ţintă pe unul şi m-am năpustit peste el. N-a mai 
apucat să se ferească şi l-am muşcat crunt de gât. Am 
simţit cum dinţii îmi trec prin pielea lui cea tare şi 
elastică şi cum îi ating oasele gâtului. A făcut un 
rostogol ca să scape, în timp ce eu simţeam în gură 
numai sânge urât mirositor şi păr care mă gâdila. 
Când eu l-am muşcat pe tip de gât, celălalt vier m-a 
muşcat de piciorul din spate. Am ridicat copitele 
precum măgarii şi caii şi-am dat din ele brusc spre 
înapoi - o iscusinţă pe care o deprinsesem pe când 



eram măgar iar copitele l-au nimerit în obraz. M- 
am răsucit şi m-am năpustit peste individ, dar el a 
tulit-o zbierând. Durerea de la piciorul din spate era 
greu de suportat, insul ăla mă jupuise de-o bucată de 
piele şi sângele-mi picura peste tot; în acea clipă nu¬ 
mi păsa însă de piciorul meu - înălţându-mă în aer şi 
şuierând ca vântul, l-am izbit pe soiul ăla rău care o 
muşcase pe Petişoara mea. Am simţit că sub izbitura 
mea violentă, toate măruntaiele lui s-au făcut bucăţi; 
niciun icnet n-a mai icnit, a căzut la pământ şi a 
murit. Petişoara mea era şi ea la ultima suflare. Am 
sprijinit-o cu copitele din faţă, dar maţele îi ieşeau 
gâlgâind afară din burta sfâşiată. Nu-mi trecea deloc 
prin minte cum să acţionez în privinţa lucrurilor 
astea fierbinţi, alunecoase şi mirositoare. N-aveam 
nici cea mai vagă idee ce să fac. Am simţit durere 
mare în inimă: 

— Petişoară, Petişoară, lumina ochilor mei, nu te- 
am apărat... 

Petişoara s-a sforţat să-şi deschidă ochii, privindu- 
mă cu o privire alb-albăstruie şi reavănă, a gâfâit 
anevoios, a scuipat sânge şi spumă şi-apoi a zis: 

— N-o să-ţi mai zic mărite rege, o să-ţi zic frăţioare, 
se poate? 

— Zi-mi, zi-mi, am spus plângând, surioara mea, 
făptură cea mai dragă mie... 

— Frate... sunt fericită... de-adevăratelea sunt 
fericită... 

Spunând asta, s-a oprit din respirat, iar membrele i 
s-au întins ţepene ca patru beţe. 

— Surioară... 



Vărsând aşa lacrimi, m-am ridicat în picioare cu 
hotărârea că trebuie să mor, întocmai ca Xiang Yu pe 
malul Fluviului Wu.i M-am apropiat pas cu pas de 
mistreţii aceia. 

1 Xiang Yu (233 î. Ch. — 202 î. Ch.) a pierdut 
războiul civil cu întemeietorul dinastiei Han, Liu 
Bang, şi s-a sinucis pe malurile Fluviului Wu, un 
afluent sudic al Fluviului Yangzi. 

S-au grupat şi s-au dat înapoi, alarmaţi, dar cu rost 
şi rân- duială; când m-am năpustit spre ei, s-au 
răspândit care încotro, prinzându-mă la mijloc. Nu 
aveam nicio tactică, izbeam cu capul, muşcam, îi 
ridicam în rât, îi izbeam cu umerii, luptându-mă 
întru totul pe viaţă şi pe moarte, rănindu-i pe toţi şi 
fiind şi eu puzderie de răni. Când războiul ne-a purtat 
în zona din mijloc a ostrovului, în faţa zidurilor 
căzute şi părăginite ale şirului de case acoperite cu 
olane din crescătoria de cai abandonată, am zărit o 
siluetă cunoscută aşezată pe o iesle de piatră pe 
jumătate îngropată în noroi. 

— Diao, tu eşti? am strigat eu tare. 

— Frate, ştiam că o să vii! După ce mi-a grăit aşa, 
Diao Xiao- san şi-a întors capul şi le-a zis mistreţilor: 
Nu mai pot să vă fiu rege, el este regele vostru 
adevărat! 

Mistreţii au ezitat un moment, apoi au 
îngenuncheat simultan pe picioarele din faţă şi-au 
strigat lovind cu râturile în pământ: 

— Trăiască măria sa, regele! Trăiască! 

Voiam să spun ceva, dar, cu lucrurile ajunse în 
acest punct, ce mai era de spus? în felul acesta haotic, 



am devenit regele mistreţilor din acest ostrov şi le-am 
primit omagiile, în timp ce regele oamenilor şedea 
aşezat pe Lună, după ce se înălţase în zbor la o 
distanţă de 380 de mii de kilometri faţă de Pământ. 
Luna cea enormă se micşorase de ajunsese doar o 
tipsie de argint, iar silueta regelui oamenilor, chiar şi 
cu un telescop de mare putere, tot ar fi fost greu de 
văzut limpede. 


CAPITOLUL 33 

Cu gândul la cele de demult, Al Şaişpelea îşi 
vizitează satul natal; Hong Taiyue se îmbată criţă şi 
face tărăboi în cârciumă 

„Zilele şi anii sunt suveică de iuţi, timpul săgeată 
zboară de repede“; iată că pe nesimţite se făcea ai 
cincilea an de când eram rege peste acest ostrov 
pustiu şi nelocuit. 

La început, căutasem să aplic monogamia pe 
ostrov, crezând că experimentarea acestei reforme 
produse de civilizaţia umană va atrage după sine 
urale de veselie şi nicidecum că va întâmpina o 
intensă opoziţie. Nu numai scroafele s-au opus, ci 
chiar şi vierii, care în mod limpede ieşeau în câştig, 
şi-au exprimat bodogănind nemulţumirea. Am fost 
pus în încurcătură şi m-am dus la Diao Xiaosan să-i 
cer sfatul, iar el, trântit în adăpostul de paie pe care-1 
durasem anume pentru el să-l ferească de vânt şi să-l 
apere de ploaie, mi-a zis cu mare răceală: 



— Poţi să nu fii rege, dacă vrei, dar dacă eşti rege 
trebuie să faci treburile conform regulilor. 

M-am văzut silit să consimt în tăcere la această lege 
a junglei crudă şi nemiloasă, am închis ochii, mi-am 
închipuit-o pe Peti- şoară, mi-am închipuit-o pe 
Fluturaş-vrăjitor, mi-am închipuit o măgăriţă cu o 
figură nedesluşită, ba mi-am închipuit chiar şi nişte 
umbre şi mai nedesluşite de femeie, şi m-am 
împreunat la nimereală cu scroafele. Unde se putea 
să scap, căutam pe cât cu putinţă să scap, unde se 
putea trage chiulul şi face treabă de mântuială, 
trăgeam chiulul şi făceam treabă de mântuială, dar şi 
aşa, de câţiva ani încoace, pe ostrov răsăriseră câteva 
zeci de corcituri de toate culorile, unele aurii, altele 
negre-verzui, iar altele înţesate de pete, asemenea 
dalmaţienilor care-şi arată adesea chipul în reclamele 
voastre. Haita asta de corcituri păstrase în mare 
caracteristicile fizice ale mistreţilor, dar ca 
înţelepciune erau cu un cap peste mamele lor, era 
lucru lămurit. Iar când haita s-a făcut mare, deja nu 
mai aveam cum să duc până la capăt o muncă atât de 
dificilă de împreunare. De fiecare dată când 
scroafelor le venea vremea să fie în călduri, mă jucam 
cu ele jocul de-a evaporarea. Dacă regele nu era, 
scroafele pârjolite de focul poftelor se vedeau silite 
să-şi coboare standardele. Asta a făcut ca aproape 
fiecare vier să aibă ocazia să se împreuneze. 
Descendenţii au fost de o varietate şi mai mare - unii 
semănau cu nişte capre, alţii cu câinii, alţii cu lincşii, 
şi, cel mai înfricoşător, o corcitură a fatat un monstru 
cu nasul lung-lung, de ziceai că-i pui de elefant. 



în aprilie 1981, vremea când caişii sunt în floare şi 
scroafele sunt în călduri, am înotat din locul în care 
râul se ramifica până pe malul de sud. Stratul de 
suprafaţă al apei era cald, cel inferior era rece ca 
gheaţa. în locul unde apa caldă de suprafaţă şi cea 
rece din adânc se întâlneau, bancuri după bancuri de 
peşti migratori urcau împotriva curentului, iar 
spiritul acesta de care dădeau dovadă avansând 
curajos, fără să le fie frică de greutăţile drumului şi 
gata să-şi dea şi viaţa ca să se întoarcă la râul mumă, 
mă cutremura adânc: am stat mult timp pe un prag 
de râu, uitându-mă la siluetele lor alb-cenuşii care se 
străduiau să-şi penduleze cozile şi aripioarele, 
înaintând cu toată însufleţirea şi curajul, şi-am rămas 
cufundat în gânduri vreme îndelungată. 

în anii de dinainte când mă jucasem de-a 
evaporarea, nu părăsisem niciodată ostrovul. Pe 
acesta, ierburile şi copacii erau luxuriante, iar în sud- 
est mai era şi o dună ţuguiată pe care creşteau câteva 
zeci de mii de pinişori nu mai groşi decât gura unui 
bol; sub ei se făcuse un desiş de arbuşti în care era 
floare la ureche să-ţi găseşti ascunziş. în acest an, m- 
a străbătut deodată un gând ciudat, de fapt nu un 
gând ciudat, cât o necesitate lăuntrică presantă - 
simţeam că trebuie să mă întorc la Crescătoria din 
livada de caişi şi în satul Ximen; era de parcă trebuia 
să mă duc la o întâlnire stabilită cu mulţi ani înainte 
şi pe care nu era uşor să o schimbi. 

’ ) 

Se apropiau deja patru ani de când fugisem însoţit 
de Pe- tişoară de la Crescătoria de porci din livada de 



caişi, dar m-aş fi putut întoarce şi cu ochii închişi, 
pentru că vântul călduţ de apus purta mireasma 
florilor de cais şi pentru că, în fond, de acolo eram de 
baştină. Am mers spre apus pe drumul strâmt, dar 
deosebit de neted, care urma creasta zăgazului. La 
sud de zăgaz se găsea o câmpie vastă, în timp ce la 
nord cătina se ridica şi cobora necurmat. Pe pantele 
zăgazului creşteau nişte salcâmi pitici destul de 
piperniciţi, acoperiţi de o iederă cu totul smintită ale 
cărei pâlcuri-pâlcuri de flori albe răspândeau o 
mireasmă înăbuşită, asemenea cuişoarelor. 

Clarul de lună era, bineînţeles, foarte frumos, dar, 
prin comparaţie cu cele două luni pe care ţi le-am 
zugrăvit mai sus cu îndoită cerneală şi belşug de 
culoare, luna din seara aceea se afla sus de tot, 
părând că se află cu mintea în altă parte. Nu s-a mai 
lăsat în jos din înălţimea ei şi nici nu şi-a mai 
schimbat culoarea ca să-mi tină tovărăşie şi să mă 
urmărească, semănând cu o femeie nobilă, pe cap cu 
o pălărie cu multe pene vârâte în ea şi faţa acoperită 
cu un văl de un alb imaculat, cocoţată pe capra unei 
trăsuri şi zorind cu mare grabă. 

Când am ajuns la acel mu şi şase fen de pământ 
căpos al lui Lan Lian, mi-am oprit copitele care 
goneau zorite către vest în urmărirea lunii. M-am 
uitat spre sud şi am văzut că pământurile brigăzii din 
satul Ximen, de pe ambele laturi ale pământului lui 
Lan Lian, erau pline ochi de duzi cu frunze voinice, 
sub care câteva femei culegeau dude la lumina lunii. 
Scena m-a mişcat, ştiam că în vremurile de după Mao 
Zedong, la sate avuseseră loc schimbări. Pământul lui 



Lan Lian era cultivat tot cu grâu şi tot din acelaşi soi 
vechi. Rădăcinile bine dezvoltate ale duzilor de pe 
ambele părţi ale ogorului său în mod clar sugeau din 
hrana pământului lui, şi grâul fusese limpede afectat 
cam pe patru rânduri - era scund şi firav şi cu spicul 
pipernicit ca o muscă de mic. Se prea poate să fi fost o 
altă mutare ticăloasă de-a lui Hong Taiyue menită să- 
1 aranjeze pe Lan Lian - să te văd, ţărane la 
individual, cum o să faci faţă! în lumina lunii, lângă 
duzi, am zărit o umbră care se bălăngănea. Săpa 
adânc la un şanţ, cu spinarea goală, jurat să se 
întreacă în toate cu comuna populară. între pământul 
lui şi duzii brigăzii de producţie, ieşea la iveală un 
şanţ subţire şi adânc; retezase de asemenea cu 
cazmaua lui ascuţită numeroase rădăcini galbene de 
dud. Lucrul părea ieşit din comun. Să-ţi sapi un şanţ 
pe pământul tău nu era pricină să ţi se aducă vreo 
învinuire, dar retezând rădăcinile copacilor brigăzii 
intrai sub suspiciunea de distrugere a proprietăţii 
publice. Văzând în depărtare corpul neîndemânatic 
ca un urs al lui Lan Lian şi acţiunea lui pripită şi 
nechibzuită, mintea o clipă mi s-a întunecat. Dacă ar 
fi aşteptat ca duzii să crească înalţi până la cer, 
pământul gospodarului individual Lan Lian ar fi 
devenit sterp. La scurtă vreme am aflat că judecata 
mea era întru totul greşită. în acest moment, brigada 
de producţie deja se făcuse praf şi pulbere, iar de 
comuna populară mai rămăsese doar numele. 
Reforma agrară intrase deja în etapa de împărţire a 
pământurilor către gospodării. Pământurile de lângă 
ogorul lui Lan Lian fuseseră deja distribuite, iar 



hotărârea de a planta duzi sau a cultiva grâne era 
strict individuală. 

Picioarele m-au purtat la Crescătoria de porci din 
livada de caişi. Caişii încă existau, dar cocinile 
dispăruseră fără urmă. Deşi nu avea niciun semn 
anume, am recunoscut dintr-o privire caisul bătrân 
cu gâtul strâmb. în jurul lui se ridicase un ţarc de 
protecţie din uluci de lemn, pe care era prinsă în cuie 
o pancartă cu cuvintele „Cais auriu cu fire roşiaticei 
Văzând-o, mi-am amintit de clipele în care sângele 
fierbinte al lui Diao Xiaosan a udat rădăcinile acestui 
cais. Fără sângele lui, caisele n-ar fi avut fire sângerii 
şi nu s-ar fi prefăcut într-o comoară în rândul 
fructelor, cumpărată an de an de cei de la prefectură 
la preţ ridicat. Mai mult, după cum am aflat eu mai 
apoi, caisele din acest cais îl făcuseră pe jinlong, care 
îl înlocuise pe Hong Taiyue în funcţia de secretar al 
filialei de partid de la brigadă, să stabilească legături 
strânse cu şefii de la judeţ şi de la oraş, netezindu-i 
astfel drumul către bogăţiile şi onorurile de mai 
târziu. Desigur că am zărit şi caisul acela bătrân ale 
cărui ramuri se aplecau în cocina mea, care însă nu 
mai exista. Locul în care, în anii de demult, stăteam 
trântit şi dormeam sau îmi lăsam gândurile să zboare 
era acum cultivat cu alune. M-am ridicat brusc în 
picioare şi mi-am sprijinit copitele din faţă pe cele 
două crăci pe care altădată mi le sprijineam aproape 
în fiecare zi. Mişcarea m-a afectat în mod limpede, 
corpul îmi era enorm în comparaţie cu acele vremuri 
şi mult mai greoi, iar pentru că de multă vreme nu 
mai stătusem în picioare ca oamenii, se vedea în chip 



lămurit că iscusinţa în această privinţă mi se cam 
dusese. Una peste alta, în seara aceea m-am tot 
învârtit şi-am rătăcit prin livadă, iar străbătând din 
nou vechile mele locuri, în inimă îmi ţâşneau deseori 
amintirile celor trecute; aceste emoţii arătau că 
ajunsesem deja la jumătatea vieţii. Da, chiar aşa, ca 
porc se poate spune despre mine că eram trecut prin 
ciur şi prin dârmon. 

Am descoperit că cele două şiruri de odăi oferite 
crescătorilor pentru muncă şi reşedinţă ajunseseră 
camere pentru sericicultură. Am zărit lămpile 
luminoase de dinăuntru şi mi-am dat seama că liniile 
de electricitate ale statului ajunseseră în satul Ximen. 
în faţa tăvilor cu viermi rânduite una peste alta, am 
zărit-o pe Bai, care, cu părul tot înspicat, muncea 
îndoită de şale. Ţinea un târnog împletit din rămurici 
decojite de cătină, plin cu frunze cărnoase de dud. Le- 
a presărat în tăvile albe-albe ale viermilor şi imediat a 
răsunat un şuşuit ca de ploaie măruntă. Am văzut şi 
că odaia voastră de nuntă fusese transformată în 
cameră pentru viermi, ceea ce arăta că voi aveaţi deja 
o locuinţă nouă. 

Am mers spre apus pe uliţa din mijlocul satului, 
acum asfaltată şi devenită de două ori mai largă. 
Casele scunde cu pereţi de pământ şi acoperişuri de 
paie de pe ambele părţi ale străzii nu se mai vedeau - 
apăruseră în loc şiruri după şiruri rânduite şi 
uniforme de case cu olane roşii, la fel de înalte şi la fel 
de mari. La nord, pe un teren gol din faţa unei clădiri 
cu două etaje, cam o sută, o sută şi ceva de oameni, 
majoritatea femei şi copii, stăteau în jurul unui 



televizor japonez marca Panasonic cu diagonala de 53 
urmărind serialul TV Omul din Atlantis. Era povestea 
miraculoasă a unui tânăr înzestrat, care avea 
membrane între degetele de la mâini şi de la picioare 
şi ştia să înoate la fel de elegant ca rechinii. Am zărit 
femeile şi copiii din satul Ximen ţin- tuind ecranul cel 
mititel cu toată concentrarea, scoţând de asemenea 
deseori câte un oftat. Televizorul era amplasat pe un 
taburet purpuriu, care la rându-i era amplasat pe o 
masă pătrată. Lângă aceasta şedea un bătrân cu părul 
cărunt, care avea petrecută pe după braţ o banderolă 
roşie pe care scria „Ordine publică“; ţinea în mână o 
nuia subţire şi lungă şi stătea cu faţa la spectatori, cu 
privirea tăioasă, ca a unui bătrân profesor care 
supraveghează la examen. Pe vremea aceea nu ştiam 
cine e... 

— Era Wu Fang, fratele mai mare al chiaburului 
Wu Yuan, colonelul comandant al staţiei de 
transmisiuni a cartierului general al Armatei a 54-a a 
naţionaliştilor, făcut prizonier în 1947, condamnat 
după Eliberare la închisoare pe viaţă pentru 
contrarevoluţie, trimis în Marele Nord-Vest pentru 
reeducare prin muncă, eliberat nu de mult şi revenit 
acasă; bătrân fiind şi nemaiputând să muncească şi 
neavând nici rude care să-l îngrijească, beneficia 
acum de „cele cinci garanţii" 1 şi mai primea şi de la 
administraţia civilă a judeţului 15 yuani lunar, ca 
ajutor social... m-am vârât eu în vorbă. 

1 Sistem de protecţie socială prin care statul preia 
obligaţiile legate de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, 
asistenţă medicală şi cheltuieli de înmormântare în 



cazul celor aflaţi în imposibilitatea de a-şi asigura 
aceste bunuri şi servicii. 

Cap-Mare povestea de câteva zile cu şuvoi după 
şuvoi necontenit de vorbe, care curgeau precum apa 
printr-o ecluză. Lucrurile povestite de el parcă erau 
adevărate, parcă false, făcându-mă să mă simt pe 
jumătate treaz şi pe jumătate visând; urmându-1, ba 
coboram în iad, ba pătrundeam în palatul apelor, îmi 
pierdeam şi capul, şi direcţia, îmi lua ochii şi mi-i 
împăienjenea, şi dacă se întâmpla să am cumva 
propriul gând, mă îmbârliga numaidecât cu vorbele 
lui în acelaşi fel în care te îmbârligă la mâini şi la 
picioare ierburile de apă. Eram deja prizonierul 
povestirii lui şi ca să nu mai fiu, am prins în sfârşit 
ocazia şi-am istorisit tărăşeniile legate de Wu Yuan, 
ca să fac povestea să se apropie de realitate. Cap- 
Mare a sărit indignat pe masă şi-a bătut în ea cu 
picioarele lui încălţate în pantofiori mititei. „Ţine-ţi 
gura!“ Şi-a scos din nădragi scula aia groasă şi urâtă, 
care părea să fie din născare lipsită de prepuţ şi care 
clar nu era pe potrivă cu vârsta lui, şi-a-mproşcat din 
ea spre mine. Urina lui, care avea o mireasmă tare de 
vitamina B, mi-a intrat în gură, iritându-mă de m-am 
pus pe o tuse necontenită şi mi-am simţit mintea, 
care numai ce se limpezise niţel, cum e din nou în 
ceaţă. „Ţine-ţi gura, ascultă-mă când vorbesc, nu ţi-a 
venit vremea să vorbeşti, o să vină şi ea.“ Chipul lui 
semăna cu cel al unui copil, la fel cum semăna şi cu 
cel al unui bătrân trecut prin ciur şi prin dârmon. îmi 
amintea de micul diavol numit Copilul-roşu din 
Călătoria spre soare-apune - când băieţică ăla îşi 



ţuguia buzele, îi ţâşnea pe gură pălălaie de flăcări; de 
tânărul erou Nezha, care face mare tărăboi în palatul 
dragonilor în Romanţul despre învestitura zeităţilor 
- băieţică ăla călca pe o roată de vânt şi foc, ţinea în 
mână o suliţă de aur şi când scutura o dată din umeri, 
îi creşteau trei capete şi şase braţe; şi de Baba-copil 
de pe Muntele Cerului din Cele opt soiuri de făpturi 
care apără dharma a lui Jin Yong, 1 care avea mai 
bine de nouăzeci de ani, dar faţa de femeie tânără şi 
care, când 

1 Primele două texte menţionate se numără în 
rândul romanelor clasice chineze; ultimul, apărut în 
foileton intr-un ziar din Hong Kong şi unul din 
Singapore între 1963 şi 1966, este opera scriitorului 
contemporan Louis Cha (n. 1924 şi cunoscut sub 
pseudonimul Jin Yong), autorul unui număr de 15 
romane de arte marţiale şi cel mai bine vândut 
scriitor de limbă chineză în viaţă. 

Dădea o dată din picior, sărea în coroana copacilor 
înalţi până la cer şi fluiera asemenea păsărilor. Mi- 
am amintit şi de vierul acela cu nespus de multe 
însuşiri magice din Cronica creşterii porcilor, 
romanul prietenului meu, Mo Yan... 

— Băiatu e vierul ăla! a spus mânat de o furie 
cruntă, dar şi foarte fudul, Cap-Mare, întors acum la 
scaunul său. Mai apoi am aflat şi eu, desigur, că 
bătrânul acela era Wu Fang, fratele mai mare al 
chiaburului Wu Yuan, şi că Jinlong, care preluase 
deja funcţia de secretar al filialei de la brigadă, 
aranjase ca el să stea de gardă la telefonul din biroul 
brigăzii şi îi dăduse şi sarcina să scoată în fiecare 



seară afară unicul televizor color din sat, să se uite la 
el membrii comunei. Am mai aflat şi că Hong Taiyue, 
care se pensionase, era foarte nemulţumit din această 
pricină şi că l-a căutat pe Jinlong ca să-i spună ce şi 
cum. Hong Taiyue, cu o cămeşoaie pe el şi călcând pe 
spatele pantofilor, avea o oarecare înfăţişare de om 
pribeag - se spunea că de când fusese eliberat din 
funcţia de secretar, avea mereu mina asta. 
Bineînţeles că nu de bunăvoie predase el ştafeta şi-l 
lăsase pe altul înainte, cei de la comitetul de partid al 
comunei îi forţaseră eliberarea din funcţie pe motiv 
de vârstă. Cine era acum secretarul comunei? Fiica 
lui Pang Hu, Pang Kangmei, cel mai tânăr secretar 
din întregul judeţ, o nouă stea strălucitoare în ale 
politicii. O să mai avem de multe ori prilejul să 
povestim despre ea mai departe. Se spunea că Hong 
Taiyue, ciupit niţel de la băutură, se dusese la sediul 
brigăzii - clădirea asta cu etaj, nou construită, din 
faţa ochilor mei iar Wu Fang, care era însărcinat cu 
paza, a dat din cap spre el şi s-a lăsat jos din şale aşa 
cum făcea o momâie colaboraţionistă mai mare peste 
o sută de familii în faţa ofiţerilor japonezi. El a pufnit 
dispreţuitor din nas şi, cu capul ridicat şi pieptul 
înainte, a intrat în clădire. Se spunea că, arătând cu 
degetul către creştetul chel al paznicului care îşi 
îndeplinea cu atâta credinţă datoria şi care şedea de 
pază la poarta de la parter, l-ar fi certat mânios pe 
Jinlong: „Băiete, e o mare greşeală politică! Ce fel de 
om e ăla? Un colonel comandant de staţie de-al 
naţionaliştilor, care ar fi trebuit împuşcat de douăzeci 
de ori! L-am tratat cu mărinimie că l-am lăsat să-şi 



trăiască viaţa de câine! Dar tu l-ai lăsat în schimb să 
se bucure de cele cinci garanţii - unde mai e poziţia 
ta de clasă?“ 

Se spunea că Jinlong a scos o ţigară de import de 
calitate superioară, a aprins-o cu o brichetă cu gaz 
care părea să fie bătută din aur pur, iar după aceea i-a 
vârât-o în gură lui Hong Taiyue, de parcă acesta ar fi 
fost ciung şi n-ar fi putut să şi-o aprindă singur. L-a 
aşezat apoi pe un scaun rotitor din piele cum pe 
vremea aceea încă se vedea foarte rar, iar el şi-a 
ridicat fundul şi s-a aşezat pe birou. A spus: 
„Unchiule Hong, sunt crescut de mâna dumitale şi 
sunt cel care ţi-a preluat slujba. în toate cele, eu 
vreau să merg pe acelaşi drum ca dumneata. Dar felul 
lumii s-a schimbat, sau vremurile s-au schimbat. Să-l 
lăsăm pe Wu Fang să se bucure de tratamentul celor 
cinci garanţii a fost hotărârea judeţului. Şi nu numai 
că se bucură de cele cinci garanţii, dar mai primeşte 
şi ajutor social de 15 yuani lunar de la administraţia 
civilă. Te supără asta? în niciun caz să nu te supere, 
îţi spun eu, asta e politica statului. Şi dacă te supără, 
tot n-are rost“. Se spunea că Hong Taiyue ar fi zis, 
mânat de o furie cruntă:, Atunci revoluţia noastră de 
câteva zeci de ani n-a fost degeaba?" Jinlong a sărit 
de pe masă şi a învârtit pe jumătate scaunul rotitor, 
făcând faţa lui Hong Taiyue să se îndrepte spre o 
întindere de acoperişuri cu olane roşii noi-nouţe 
scăldate în lumina strălucitoare a soarelui şi i-a spus: 
„Vorba asta de ţi-o spun să nu care cumva s-o mai 
spui şi altora. Partidul Comunist a făcut revoluţie nu 
cu scopul de a-i răsturna pe naţionalişti şi de a-1 pune 



pe fugă pe Chiang Kai-shek, scopul principal pentru 
care Partidul a condus poporul în revoluţie a fost 
acela de a-i face pe oameni să trăiască zile bune şi 
îndestulate. Chiang Kai- shek şi naţionaliştii au stat 
în drumul Partidului Comunist şi numai din acest 
motiv au fost răsturnaţi. Aşa că, fiind noi toţi din 
rândul poporului, să nu ne gândim atât de mult, să 
fim pentru ăia care ne fac să trăim mai bine“. Se 
spunea că Hong Taiyue a rostit mânios: „Spui 
palavre, revizionistule ce eşti! O să mă duc la 
provincie să te raportez!“ Se spunea că Jinlong ar fi 
zis vesel nevoie- mare: „De unde să aibă cei de la 
provincie timp să se ocupe de prostiile de la nivelul 
ăsta unde suntem noi? După mine, dacă ei nu te 
lipsesc de băutură de băut, nu-ţi micşorează carnea 
de la masă şi nu te lipsesc de bani de cheltuială, 
dumneata n-ai de ce să faci plângere şi să te ocupi de 
treburile altora“. Şi se mai spunea că Hong Taiyue ar 
fi zis cu îndărătnicie: „Nu ţine, asta e problemă care 
ţine de linia Partidului, la centru hotărât că a apărut 
revizionismul. Deschide ochii mari şi vezi, toate sunt 
de-abia la început, schimbările care o să vină în 
continuare probabil că o să fie ca în poemul 
preşedintelui Mao - «Cer şi pământ răsturnându-se, 
ce înfocare, ce-nflăcărare!» “ 

Am zăbovit în spatele mulţimii care stătea în jurul 
televizorului cam vreo zece minute, iar apoi am 
alergat mai departe către vest, şi ştii unde voiam să 
merg. N-am îndrăznit să înaintez de-a lungul 
drumului, ştiam că mi se dusese buhul în ţinutul 
Gaomi din nord-est după ce -1 omorâsem cu 



muşcătura mea pe Xu Bao şi că, dacă oamenii o să mă 
zărească pe undeva, o să aibă loc mare haos. Nu mi- 
era teamă că n-am să-i dovedesc, ci că într-o situaţie 
iară ieşire o să fie răniţi cei nevinovaţi - nu mi-era 
teamă de ei, mi-era teamă de necazuri. Am mers spre 
apus în umbra şirului de case de pe latura de sud a 
drumului, ajungând foarte repede la curtea familiei 
Ximen. 

Prin poarta deschisă, am văzut că acel cais bătrân 
din curte încă exista şi avea floare bogată ca 
brocartul, cu un parfum care dădea pe dinafară peste 
ziduri. M-am tupilat în umbră lângă poartă şi-am 
zărit opt mese pătrate acoperite cu muşama de plastic 
aşezate sub cais; de crăcile acestuia era atârnată o 
lampă adusă dinăuntru care scălda curtea într-o 
lumină atât de strălucitoare de ziceai că e zi. în jurul 
unei mese şedeau mai bine de zece oameni. I-am 
recunoscut, erau stricaţii din vremurile de altădată. 
Se aflau acolo Yu Wufu, mai marele peste o sută de 
familii de pe vremea momâilor, trădătorul Zhang 
Dazhuang, Tian Gui cel cu căzănăria, chiaburul Wu 
Yuan... La o altă masă şedeau Yang al Şaptelea, care 
fusese înainte şef al jandarmilor şi care încărunţise 
tot, împreună cu doi dintre fraţii Sun, Sun Long şi 
Sun Hu. Masa lor era plină de vase şi pahare răsfirate 
alandala, iar de băut, băuseră deja binişor. Mai apoi 
am aflat că Yang se ocupa acum de vânzarea lemnului 
de bambus - nu fusese el niciodată un ţăran ca la 
carte; transporta bambusul cu trenul din munţii 
Jinggang până la Gaomi, de unde -1 aducea cu 
camionul în satul Ximen, vânzându-i -1 după aceea 



en-gros lui Ma Liangcai, care tocmai se pregătea să 
construiască o nouă clădire pentru şcoală. Era o 
afacere importantă, care-1 îmbogăţise dintr-odată pe 
Yang, aşa că acum şedea la băut sub cais, cu 
atitudinea bogătanului satului. Purta un costum 
cenuşiu de tip occidental şi cravată roşie şi mare; îşi 
suflecase mânecile, lăsând la vedere ceasul electronic 
de la încheietură. Pe feţişoara lui, altădată 
slăbănoagă, obrajii atârnau acum umflaţi. Dintr-un 
pachet auriu închis de ţigări americane de import, a 
scos una şi i-a aruncat-o lui Sun Long, care tocmai 
rodea o copită de porc marinată, şi a mai scos încă 
una, pe care i-a aruncat-o lui Sun Hu, care tocmai se 
ştergea la gură cu un şerveţel. După aceea a netezit 
pachetul gol şi a strigat către odăile din aripa de 
răsărit: 

— Patroano! 

Patroana a alergat vioaie afară la chemarea lui - 
oh, era ea! Era Wu Qiuxiang, care se făcuse patroană 
de local. Abia acum am văzut că zidul lateral din estul 
porţii era văruit pe o bucată, deasupra fiind scris cu 
vopsea roşie: „Localul Qiuxiang, Aromă-de- toamnă“. 
Iar Wu Qiuxiang, patroana de la Localul Qiuxiang, 
dăduse acum fuga în spatele lui Yang. Era pudrată 
toată, iar pe faţa ei pudrată se întindea un zâmbet; pe 
umăr avea un şervet, iar în jurul taliei ţinea strâns un 
şorţ albastru: părea isteaţă, competentă, plină de 
căldură şi profesionistă, semănând foarte mult cu 
personajul de operă Aqing. Moravurile chiar se 
schimbaseră, era reformă, era deschidere, iar satul 
Ximen îşi schimbase înfăţişarea. Wu Qiuxiang l-a 



întrebat pe Yang, toată numai zâmbet: 

— Patroane, ce poruncă ai? 

— Pe cine ocărăşti tu? a zis Yang holbându-se la ea, 
sunt şi eu un mic negustor de bambus, nu merit eu 
onoarea numelui de patron. 

— Lasă modestia, patroane, la mai bine de zece mii 
de bam- buşi cu un profit de zece yuani la bucată, se 
cheamă că dumneata deţii peste o sută de mii, iar 
dacă unul care are la chimir o sută de mii tot nu se 
cheamă patron, atunci cine-ndrăzneşte să-şi zică 
patron la noi în ţinutul Gaomi? vorbind aşa exagerat, 
Wu Qiuxiang a întins un deget şi l-a împuns în umăr 
pe Yang: Uită-te la garderoba asta, cumpărată toată, 
din cap până-n picioare - cel puţin o mie de yuani, 
nu? 

— O, măi femeie, deschizi gura aia mare ca un 
lighean şi te pui să mă umfli, şi-odată şi-odată o să 
mă umfli de-o să ajung ca porcii ăia de-au murit 
atunci la crescătorie, de-o să fac poc!: ce veselă o să 
mai fii tu atunci! 

— Bine, patroane, n-ai niciun bănuţ şi eşti sărman 
de te-m- braci numai în zdrenţe, în regulă? Nici n-am 
deschis gura să-ţi cer vreun ban cu-mprumut, că ai şi 
închis uşa cu lacătul, a zis Wu Qiuxiang prefacându- 
se furioasă şi ţuguindu-şi buzele. Spune, ce doreşti? 

— Ce, te-ai supărat? Să nu care cumva să-ţi 
ţuguiezi buzele, că dacă le ţuguiezi, vezi că mi se 
scoală! 

— Du-te-n mă-ta, l-a plesnit ea cu şervetul acela 
unsuros peste căpăţână, zi repede ce vrei. 

— Adu nişte ţigări „Prieteni buni“. 



— Doar ţigări? Băutură nu? Wu Qiuxiang i-a 
iscodit cu privirea pe Sun Hu şi Sun Long, deja roşii 
până în vârful urechilor. Frăţiorii ăştia parcă n-au 
băut îndeajuns, nu? 

Cu limba împleticită, Sun Long a zis: 

— Face cinste patronul, ne mai potolim cu 
comandatul. 

— Nepoate, nu cumva mă ocărăşti tu acuma pe 
mine? Yang a bătut în masă, prefăcându-se mânios: 
Fratele vostru mai mare n-are el o sută de mii, dar cât 
să vă facă vouă cinste, are el bănuţi! Unde mai pui că 
sosul vostru de ardei iute marca „Roşu“ se vinde deja 
peste tot şi nu se poate să rămâneţi mereu la doar 
două cazane şi să-l perpeliţi afară în aer liber. Pasul 
următor, dac-aş fi în locul vostru, băieţi, ar fi să 
construiesc o fabrică mare şi frumoasă cu douăzeci de 
încăperi, în care să pun două sute de cazane, să 
angajez două sute muncitori, să mă duc la TV să fac o 
reclamă de douăzeci de secunde şi să fac marca 
„Roşu“ să fie aşa de cerută cât să iasă din Gaomi, să 
iasă şi din Shandong şi să se răspândească în toată 
China; ei, atunci, băieţi, o să angajaţi oameni să vă 
numere banii. Cu doi bogătani ca voi vreau să mă dau 
bine din timp! Yang a ciupit-o apoi pe Wu Qiuxiang 
de fund, zicând: Iubiţico, ia mai adu tu două ulcele! 

— Ulcelele sunt prea mărunte, a rostit ea, când 
cinsteşti asemenea bogătani, cel mai de jos şi de jos 
sunt „tigrişorii“! 

— Mă-sa, Wu Qiuxiang, nu-ţi scapă ţie ocaziile, a 
zis oarecum neputincios Yang. Bine, adu „tigrişori“! 

Sun Long şi Sun Hu au schimbat priviri între ei şi 



Sun Hu a zis: 

— Frate, ideea patronului nu sună deloc rău. 

Sun Long a zis, bâlbâindu-se puţin: 

— Mie mi se pare că şi văd bănuţii ăia, aşa, ca 
frunzele, coborându-se fâş-fâş din copac. 

— Băieţi, a zis Yang al Şaptelea, Liu Bei de ce a 
trebuit să se ducă cu daruri de trei ori în vizită la 
coliba de paie ca să se roage de Zhuge Liang? Se 
săturase de mâncat şi se plictisea şi n-avea ce face? 
Nu, s-a dus să ceară învăţătură despre cum să aducă 
linişte în regat şi pace în ţară. Vorbele lui Zhuge 
Liang i-au arătat limpede direcţia lui Liu Bei, iar 
după aceea lumea s-a împărţit la trei. Vorbele mele 
de acum sunt pentru voi precum planul de la 
Longzhong, 1 iar pentru mărirea care va să vină, să 
nu uitaţi să-i mulţumiţi generalului! 

— Cumpărăm cazane, construim fabrică, angajăm 
oameni, mărim afacerea, dar bani de unde? a rostit 
Sun Hu. 

— Duceţi-vă la Jinlong să vă ajute să luaţi un 
creditîdându-şi una peste coapsă, a rostit apoi: Pe 
vremea când Jinlong a ridicat platformă în caisul ăsta 
ca să facă el revoluţie, voi patru eraţi câinii lui 
credincioşi. 

— Yang, orice vorbă ajunge în gura ta se prosteşte, 
ce câini credincioşi? Eram tovarăşi apropiaţi de arme, 
a zis Sun Hu. 

— Bine, bine, bine, eraţi tovarăşi apropiaţi de arme, 
oricum, băieţi, aveţi trecere în faţa lui. 

— Yang, s-a dat bine pe lângă el Sun Hu, creditul 
ăsta până la urmă nu trebuie înapoiat? Că dacă 



scoatem profit, sigur că da, dar dacă pierdem? De 
unde-1 dăm înapoi? 

— Voi chiar sunteţi tari de cap. Banii Partidului 
dacă nu-i cheltuieşti, degeaba nu-i cheltuieşti. Dacă 
scoţi profit şi vrei să-i dai înapoi, poate n-o să-i mai 
vrea ei; dacă pierzi, şi să-i vrea, tu n-ai bani. Unde 
mai pui că sosul ăsta marca „Roşu“ e sorocit să se 

1 Liu Bei (161-223) s-a întâlnit cu strategul Zhuge 
Liang, asi- gurându-şi serviciile acestuia (formulate, 
printre altele, în „planul de la Longzhong“) în 
conflictul cu alţi doi seniori ai războiului din perioada 
de declin a dinastiei Han; în anul 221, Liu s-a 
proclamat împărat, devenind conducătorul unuia 
dintre cele trei state care au urmat regimului Han. 
Numeroase evenimente din aceeaşi perioadă sunt 
înfăţişate, printre altele, în romanul clasic Romanţul 
celor trei regate. 

Dezvolte la nesfârşit, şi dacă n-o să faceţi foc la 
cazan cu bani în loc de vreascuri, de unde să aveţi 
pierdere? 

— Să ne rugăm deci de Jinlong să ne ajute ca să ne 
dea credit? a întrebat Sun Hu. 

— Credit, a răspuns Sun Long. 

— Şi când ni -1 dă, cumpărăm cazane, angajăm 
oameni, construim fabrică, facem reclamă? 

— Cumpărăm, angajăm, construim, facem! 

— Aşa da! în căpăţânile astea tari s-a făcut în 
sfârşit o luminiţă! a zis Yang dându-şi una peste 
coapsă. Materialele lemnoase de care o să aveţi voi 
nevoie la construcţia fabricii se însărcinează fratele 
vostru să vi le furnizeze. Bambusul din munţii 



Jinggang e tare şi elastic şi foarte drept, o sută de ani 
nu putrezeşte şi e la jumătate de preţ faţă de grinda 
de brad, chiar e marfă bună la preţ de nimic; la o 
fabrică cu douăzeci de încăperi, aveţi nevoie de patru 
sute de grinzi, ieşiţi mai iefin cu 30 de yuani la bucată 
dacă folosiţi bambus, şi dintr-un condei v-am 
economisit 12 000 de yuani! 

— Ai făcut un ocol atât de mare ca să vinzi 
bambuşi! a zis Sun Hu. 

Wu Qiuxiang a venit cu doi „tigrişori“ şi două 
pachete de ţigări „Prieteni buni“, urmată de Huzhu, 
care ducea o farfurie de urechi de porc cu mujdei şi 
castraveţi în mâna dreaptă, iar în stânga una de alune 
prăjite. Wu Qiuxiang a pus rachiul pe masă şi ţigările 
în faţa lui Yang, spunând batjocoritoare: 

— Nu-ţi fie teamă, mâncarea asta e de la mine, ca 
să le meargă fraţilor Sun la băutură, n-o pun în 
contul tău! 

— Patroano, îl iei de sus pe Yang? Yang s-a bătut 
peste buzunarul umflat-umflat şi-a zis: N-am eu 
purcoaie de bani, dar cât să mănânc castraveţi tot am. 

— Ştiu că ai, dar vreau să mă dau bine pe lângă ei 
cu mâncarea asta. Sosul vostru marca „Roşu“ cred că 
o să prindă tare bine. 

Huzhu, zâmbind, le-a pus farfuriile în faţă fraţilor 
Sun. Ei s-au ridicat grabnic în picioare şi-au zis care 
mai de care: 

— Cumnată, te-am deranjat de-ai pus şi dumneata 
mâna... 

— Stăteam degeaba, am trecut să dau o mână de 
ajutor, a zâmbit ea. 




— Patroano, nu te mai îngriji doar de marii patroni, 
ocupă-te şi de noi puţin! a zis la masa cealaltă Wu 
Yuan, vânturând la o parte un fluture alb cu meniul 
simplu învelit într-o folie de plastic. Vrem să 
comandăm! 

— Beţi, beţi cât vă trebuie, nu-i faceţi lui economie 
la bani, a zis Wu Qiuxiang umplându-le paharele 
fraţilor Sun şi uitându-se pieziş la Yang, mă duc să 
mă ocup niţel de stricaţii ăia. 

— Stricaţii ăia au trecut prin fel şi fel de 
amărăciuni, trebuie lăsaţi şi ei să trăiască câţiva ani 
ca oamenii, a rostit Yang. 

— Moşierul, chiaburul, momâia mai mare peste o 
sută de familii, trădătorul, contrarevoluţionarul... a 
zis Wu Qiuxiang pe jumătate în glumă şi pe jumătate 
serioasă arătând spre cei din jurul mesei, stricaţii din 
satul Ximen s-au strâns aproape toţi. De ce? Ce vreţi 
voi să faceţi strângându-vă aici? Vreţi să faceţi 
rebeliune? 

— Patroano, nu uita că şi tu ai fost soaţă de moşier 
samavolnic! 

— Eu nu-s la fel ca voi. 

— La fel sau nu, a spus Wu Yuan, numele alea de 
le-ai spus, tichiile negre, tichiile de fier, tichiile fără 
noroc de le-am purtat, toate sunt treburi din trecut. 
Acum noi suntem la fel ca toată lumea, vrednici 
membri ai comunei populare! 

Yu Wufu a zis: 

— E un an de când mi-au dat jos tichia. 

Zhang Dazhuang: 

— Nu mai suntem sub supraveghere. 



Tian Gui a adăugat încet, iscodindu -1 cu oarecare 
sfială cu privirea pe Yang: 

— Nu mai dau cu varga în noi. 

— Astăzi se împlineşte un an de când ne-au dat jos 
tichiile şi ne-am reluat statutul de cetăţean; pentru 
noi, care am stat treizeci şi mai bine de ani sub 
supraveghere, e o zi de mare bucurie, a spus Wu 
Yuan. Ne-am strâns să bem şi noi un pahar, nu zic de 
sărbătoare, zic doar să bem un pahar... 

Yu. Wufu a clipit din ochii înroşiţi: 

— Lucru nici în vis visat, nici în vis visat... 

Cu lacrimile împăienjenindu-i ochii, Tian Gui a zis: 

— Nepotul meu anul trecut în iarnă a reuşit să între 
în armată, e în armată... Primăvara trecută, secretarul 
Jinlong a atârnat cu mâna lui pe poartă la noi 
pancarta pe care scrie „Familie cu onoare“... 

— îi mulţumim preşedintelui Hua, înţeleptul 
nostru conducător! a zis Zhang Dazhuang. 

— Patroano, a zis Wu Yuan, noi avem burta 
tăbăcită, ce ne dai aia ne place, socoteşte dumneata şi 
dă-ne ceva, toţi suntem mâncaţi de seară, nu ne e 
foame... 

— Trebuie sărbătorit cum se cuvine, a zis Wu 
Qiuxiang. La drept vorbind, şi eu am fost soaţă de 
moşier, dar din fericire am avut de câştigat mergând 
împreună cu Huang Tong. Şi ce mai încoace încolo, 
fostul nostru secretar Hong e om bun, dacă eram în 
alt sat, eu şi Yinghcun nu puteam scăpa. Dintre noi 
trei, au amărât-o doar pe una... 

— Mamă, de ce tolocăni din astea? a înghiontit-o 
niţel pe la spate Huzhu, care venea cu un ceainic şi 



ceşti de ceai. Le-a zâmbit apoi oamenilor şi le-a zis: 
Uncheşilor, beţi nişte ceai! 

— Dacă aveţi încredere în mine, o să hotărăsc eu, a 
zis Qiuxiang. 

— Avem, avem, a spus Wu Yuan. Huzhu, eşti soţia 
secretarului şi ne aduci cu mâna ta ceaiul şi ne torni 
apa, dacă ne întoarcem înapoi patruzeci de ani, nici 
în vis n-aş fi îndrăznit să cred că-i adevărat. 

— Care patruzeci de ani? a bodogănit Zhang 
Dazhuang, nici acum doi ani nu îndrăzneam să ne 
gândim. 

— Am vorbit atât de mult, nu vrei şi tu să zici două 
vorbe? Să te plângi de ceva? Să slobozeşti câteva 
oftaturi? a întrebat Cap-Mare. 

Am scuturat din cap: 

— Jiefang n-are nimic de zis. 

— Lan Jiefang, ţi-am descris fără să ţin seama de 
osteneală scena petrecută în curtea familiei Ximen în 
acea seară şi ţi-am relatat ce am văzut şi am auzit eu 
atunci, ca porc, cu scopul de a aduce în discuţie un 
singur om, un om important, pe Hong Taiyue. După 
ce brigada din satul Ximen îşi construise o nouă 
clădire, vechiul birou al brigăzii - clădirea principală 
cu cinci odăi a familiei lui Ximen Nao - a devenit 
locuinţă pentru Jinlong şi Huzhu. Totodată, când 
Jinlong a declarat că elementele rele din sat pot să îşi 
lepede tichiile, a proclamat de asemenea că numele 
lui de familie nu mai este Lan, ci Ximen. Toate 
acestea aveau nişte implicaţii care îl făceau pe Hong 
Taiyue, bătrânul revoluţionar cel plin de credinţă, să 
fie cuprins de o nedumerire fără margini. în acea 



clipă, ieşise să se preumble pe uliţă; serialul se 
terminase, iar Wu Fang, cel care respecta strict 
regulile, nu băgase în seamă bodogănelile tinerilor şi 
închisese cu fermitate televizorul, mutându-1 înapoi 
în cameră. Un tânăr care avea unele mărunte 
cunoştinţe de istorie a ocărât încet, dar plin de ură: 
„Bătrâne naţionalist, cum de nu te-a împuşcat 
partidul?" La vorba asta ticăloasă, Wu Fang şi-a 
astupat urechile şi n-a auzit-o, deşi nu era surd. Luna 
era foarte luminoasă, iar atmosfera tare plăcută, aşa 
că tinerii care n-aveau ce face vânturau uliţele, unii 
tinându-se de soţii şi cochetării, iar alţii stând pe vine 
şi jucând cărţi la lumina felinarelor. Unul cu glas ca 
de răţoi a strigat: „Shambao s-a dus în oraş azi să-şi 
ia premiul, s-a ales cu o motocicletă, nu trebuie să-l 
punem să ne facă cinste?" „Trebuie, musai trebuie, 
dacă faci avere trebuie să împărţi, că de nu necazuri 
iute o să păţi. Hai, hai să mergem la Localul 
Qiuxiang, Shambao!" Câţiva s-au dus şi l-au tras în 
picioare pe Shambao, care stătea pe vine şi juca cărţi 
la lumina felinarului. Shambao s-a zbătut, dând cu 
pumnii ca un cărăbuş în cei care-1 trăgeau. îi ocăra cu 
furia citindu-i-se pe faţă: „Un nemernic s-a ales cu 
premiul, un nemernic a pus mâna pe motocicletă!" 
„Te vedem aşa speriat, mai bine nemernic, zi, decât 
să recunoşti c-ai nimerit premiul!" „Voiam eu să 
nimeresc.. A mormăit Shambao, dar apoi deodată a 
început să ţipe tare: „Băiatu a câştigat! Băiatu s-a ales 
cu o limuzină, să muriţi voi de oftică, mă 
lepădăturilor!" Spunând asta, s-a sprjinit cu spatele 
de stâlpul de electricitate şi s-a lăsat pe vine, rostind 



cu mare mânie: „Nu mai joc, mă duc acasă şi dorm şi 
mâine dis-de-dimineată mă duc în oraş să-mi iau 
premiul!" Toţi s-au pus să râdă pe o singură voce şi 
tot cel cu glas de răţoi a propus: „Hai să nu-i mai 
facem greutăţi lui Shambao, nevastă-sa -1 socoteşte ca 
socotitorile alea cu bile. Hai să punem toţi mână de la 
mână, doi yuani de căciulă, şi să mergem să facem 
tărăboi la Wu Qiuxiang, într-o noapte aşa frumoasă, 
ăia cu neveste se duc acasă şi se culcă, dar ăilalţi ce să 
facă? Să-ntoarcă avioanele şi să tragă de manşoane? 
Să se facă trupe de gherilă, cu puşca după ei? Haide, 
ăia iară neveste hai cu mine, hai la Wu Qiuxiang, Qiu¬ 
xiang are inimă bună, o mai prinzi de-o ţâţă, o mai 
ciupeşti de fund, când întoarce capul, o mai şi pupi!" 

De când se pensionase, Hong Taiyue se molipsise 
treptat-trep- tat de boala lui Lan Lian, stătea toată 
ziua închis în casă şi ieşea pe poartă doar când ieşea 
luna. Lan Lian se ducea să muncească la lumina ei, 
Hong Taiyue se ducea să se clatine prin sat la lumina 
ei. Mergea pe străzile mari şi trecea pe uliţele mici, ca 
un paznic de noapte din vremurile de altădată. 
Jinlong spunea: „Fostul secretar are conştiinţa 
ridicată, noapte de noapte ne este paznic!" Desigur că 
nu aceasta era intenţia lui, nu-i plăcea ce vedea, avea 
inima grea şi o suferinţă înăbuşită de neîndurat. Se 
clătina mereu pe picioare şi bea dintr-un bidon plat, 
folosit, se spunea, altădată în armată; era îmbrăcat 
într-o uniformă militară ponosită, la brâu se încingea 
cu o centură militară de piele şi purta pantofi de paie 
şi moletiere, având astfel costumaţia completă a 
unuia din brigăzile înarmate de muncă ale armatei - 



îi lipsea doar o puşcă să-i mai atârne peste fund. 
Făcea doi paşi, bea o gură, bea o gură, trăgea două 
înjurături. După ce termina de băut tot bidonul, luna 
dădea deja să apună, iar el era beat de cădea şi se 
apleca în toate părţile; uneori reuşea să se întoarcă 
acasă, clătinându-se tot, ca să se culce, dar alteori se 
trântea la nimereală pe căpiţele de fân sau pe roţile 
de moară care nu mai erau folosite, dormind într-una 
până când soarele se ridica bine pe cer. De mai multe 
ori, oamenii care se trezeau devreme să meargă la 
târg l-au văzut dormind sprijinit pe vreo căpiţă, cu 
brumă prinsă de firele din barbă şi pe sprâncene, cu 
faţa îmbujorată toată, deloc chircit din pricina 
frigului şi sforăind răsunător şi profund, de oamenii 
nu se îndurau să-l trezească pe neaşteptate din vis. 
Din când în când îl trecea câte-un gând şi sub puterea 
lui uita de el şi se ducea clătinându-se pe câmpul de 
la răsăritul satului, ca să se încontreze acolo şi să se ia 
la harţă cu Lan Lian. Bineînţeles că nu îndrăznea să 
stea pe pământul acestuia, stătea mereu pe pământul 
altuia şi de acolo se punea pe gâlceavă cu Lan Lian. 
Lan Lian avea treabă de făcut şi nu se lega în firul 
vorbelor lui, lăsându-1 pe el singur să sporovăiască şi 
iar să sporovăiască, şuvoi de vorbe şi iar şuvoi de 
vorbe. Doar să deschidă însă Lan Lian gura şi să 
arunce o vorbă crudă, tare ca o piatră sau tăioasă ca 
un cuţit, şi să-i replice ceva de să-l lase cu gura 
căscată şi limba înnodată, că Hong Taiyue se mânia 
de-1 apuca ameţeala şi capul i se făcea cât o baniţă. 
De pildă, în etapa în care se punea în practică 
„Sistemul responsabilităţii pentru producţie în 



funcţie de muncă", Hong Taiyue i-a zis lui Lan Lian: 

— Asta nu înseamnă restaurarea capitalismului? 
Spune, nu înseamnă să apelezi la stimulente 
materiale? 

Lan Lian i-a răspuns cu voce înăbuşită: 

— Piesa bună vine mai încolo, mai vedem noi! 

Când reforma agrară a ajuns în etapa „Sistemului 

responsabilităţii pentru producţie în funcţie de 
familie", Hong Taiyue, stând în picioare la marginea 
ogorului lui Lan Lian, a bătut din picior şi a ocărât: 

— Fir-ar mama ei, comuna populară, cele trei 
niveluri, cu brigada la bază, de la fiecare după puteri, 
fiecăruia după muncă - de astea nu mai e nevoie 
deloc? 

Lan Lian a spus cu mare răceală: 

— Mai devreme sau mai târziu trebuie mers la 
individual. 

— Visezi. 

— Mai vedem noi. 

Când reforma a ajuns la „Sistemul responsabilităţii 
individuale complete", Hong Taiyue s-a îmbătat 
chiseliţă şi-a venit lângă ogorul lui Lan Lian 
văicărindu-se şi hohotind. L-a ocărât fierbând de 
mânie, de parcă Lan Lian ar fi fost vreun factor de 
decizie în această măreaţă reformă care dădea peste 
cap cerul şi pământul: 

— S-o fut pe mă-ta cât e vie, Lan Lian, ai nimerit-o 
bine, lepădătură, ce sistem de responsabilitate 
individuală completă e ăsta? Nu e asta mers la 
individual? Treizeci de ani de amar şi plâns, şi- 
înainte de Eliberare iară am ajuns. Nu mă las, vreau 



să mă duc la Beijing, să mă duc în piaţa Tian’anmen, 
la mausoleul preşedintelui Mao şi să plâng în faţa 
catafalcului, să-i istorisesc, să i-i raportez, să vă 
raportez pe voi, of, plaiurile noastre cele tari ca fierul, 
plaiurile noastre cele roşii şi-au schimbat aşa 
culoarea... 

Tristeţea şi indignarea se amestecau în Hong 
Taiyue care, cu minţile rătăcite, a început să se dea 
de-a rostogolul peste tot pe jos. A uitat de hotar şi s-a 
rostogolit pe pământul lui Lan Lian. Acesta tocmai 
tăia la fasole, iar Hong Taiyue, care se dădea de-a 
rostogolul ca măgarii, i-a apăsat păstăile de le-a făcut 
să explodeze şi să dea afară boabele, cu pocnete şi 
pocăneli. Lan Lian l-a apăsat cu secera pe corp pe 
Hong Taiyue şi-a zis sever: 

— Ai uitat de hotar şi te-ai rostogolit pe pământul 
meu, potrivit înţelegerii noastre de altădată, trebuie 
să-ţi retez zgârciul! Dar băiatu e bucuros azi, aşa c-o 
să te cruţ! 

Hong Taiyue s-a rostogolit înapoi pe pământul de 
alături şi s-a ridicat sprijinindu-se de trunchiul unui 
dud mititel şi slăbănog: 

— Nu mă las, Lan, am făcut hărmălaie treizeci de 
ani şi mai bine, dar uite că tu ai ajuns să ai dreptate, 
iar noi, ăştia devotaţi şi credincioşi, care ne-am 
amărât şi chinuit, am vărsat sânge şi sudoare, am 
ajuns să n-avem... 

Lan Lian a zis cu o voce domoală: 

— La împărţirea pământului către gospodării n-ai 
primit şi tu o bucată? A îndrăznit vreunul să-ţi dea la 
împărţeală măcar o palmă mai puţin? Nu, n-a cutezat 



nimeni. Ăia şase sute de yuani pe an pensie de cadru 
cu vechime, nu ţi-i dau la lună? Ajutorul lunar de 
treizeci de yuani pentru că ai fost invalid de război 
îndrăzneşte vreunul să-l micşoreze şi să nu ţi-1 mai 
dea? N-ai de suferit, lucrurile bune de le-ai făcut 
Partidul le-a prefăcut pe toate în bani, iar acum, 
bănuţ cu bănuţ, ţi-i dă pe toţi la lună. 

— Astea-s două lucruri diferite. Nu mă las eu 
pentru că tu, Lan Lian, care în chip limpede eşti un 
obstacol în calea istoriei şi tot în chip limpede ai fost 
aruncat cel mai în urmă, ai ajuns acum să fii în 
avangardă. Eşti mândru, nu? în tot ţinutul Gaomi din 
nord-est, în tot judeţul Gaomi, toţi te laudă că eşti 
unul care le prevede şi le presimte pe toate. 

— Nu-s eu vreun înţelept vrednic, Mao Zedong a 
fost unul, Deng Xiaoping e altul, a zis Lan Lian agitat 
şi neliniştit. înţelepţii cei vrednici pot să schimbe 
cerul şi pământul, eu ce pot să fac? Eu ştiu doar una 
şi bună: dacă şi fraţii îşi împart averea, cum o să le fie 
bine unor străini pe care-i amesteci cu forţa să-i faci o 
singură bucată? Nu mi-ar fi trecut prin minte că o să 
îmi dau seama aşa de bine de adevărul ăsta 
nestrămutat, a zis Lan Lian cu ochii scăldaţi în 
lacrimi. Hong, câine bătrân ce eşti, m-ai muşcat ca 
nebunul juma de viaţă, şi-acuma în sfârşit nu mai 
poţi să mă muşti! Broască râioasă de-o pui sub masă 
am fost şi m-am ţinut tare treizeci de ani şi-acum în 
sfârşit mă-ndrept de şale. Ia dă-mi şi mie butelca 
aia... 

— Ce, vrei să bei şi tu? 

Lan Lian a făcut un pas dincolo de pământul lui, i-a 



smuls bidonul plat lui Hong Taiyue din mână, şi-a 
ridicat gâtul şi l-a dat peste cap, iar după aceea l-a 
azvârlit brusc, a îngenuncheat la pământ şi, cu faţa la 
lună, a zis cu tristeţe şi veselie împreunate în glas: 

— Fată, ai văzut, am răbdat până la capăt. De-acum 
înainte, o să pot şi eu să-mi cultiv ogorul la lumina 
soarelui... 

Lucrurile astea nu le-am văzut eu cu ochii mei şi le 
ştiu din auzite: Faptul că acest pământ a dat un 
romancier precum Mo Yah a făcut ca multe fapte 
plăsmuite să se amestece cu viaţa reală, devenind 
greu să separi adevărul de fals. Ar trebui să-ţi spun 
numai ce-am trăit eu, ce-am văzut cu ochii mei şi ce- 
am auzit cu urechile mele, dar, în chipul cel mai 
regretabil, istoriile din romanele lui Mo Yan se 
înghesuie înăuntru de cum găsesc un locşor cât de 
mic, ducându-mi relatarea pe dmm greşit după drum 
greşit. Ştim cu toţii că Mo Yan are un roman fără 
mare notorietate intitulat Soldatul post-revoluţionar, 
de care, după ce a fost publicat, n-a mai auzit nimeni 
- esdmez că n-a avut mai mult de o sută de cititori -, 
dar în care el creionează un personaj-tip marcat de o 
mare individualitate. Tie, un soldat luat cu arcanul de 
naţionalişti, este pe dată făcut prizonier de Armata de 
Eliberare şi i se alătură, iar mai apoi este rănit şi lăsat 
la vatră. Oameni de felul ăsta s-au numărat cu 
milioanele, personaje mărunte cât se poate de 
adevărate. Dar acest personaj mărunt se socotea un 
personaj important, socotind într-una că fiecare faptă 
şi mişcare a lui influenţează soarta ţării şi chiar 
cursul istoriei. Când celor patru soiuri de elemente 



rele li s-au dat jos tichiile de tot soiul, elementele de 
dreapta au fost reabilitate, iar la ţară se punea în 
pratică responsabilitatea individuală completă, el se 
îmbrăca mereu cu uniforma militară să ceară 
audienţă la superiori, iar când se întorcea declara în 
sat că fusese primit în audienţă de cutare personaj 
însemnat, care îi spunea că la centru a apărut 
revizionismul şi că se poartă bătălii legate de linia 
politică. Cei din sat l-au poreclit pe Tie „Zănaticul 
revoluţionar". Fără nicio umbră de îndoială, 
personajul acesta din romanul lui Mo Yan semăna 
foarte bine cu Hong Taiyue, iar faptul că nu l-a numit 
direct arată clar că a vrut să-i mai lase obraz. 

Aşa cum am spus, mă adăposteam în umbrele de 
lângă poartă, iscodind scenele dinăuntru. L-am văzut 
pe Yang, deja beat bine, cu un bol de rachiu în mână, 
bălăngănindu-se înainte şi înapoi şi legănându-se 
până la masa la care stăteau stricaţii de altădată. 
Motivul aparte pentru care se reuniseră cei de acolo 
le stârnise foarte uşor acestora amintirile din 
vremurile întristătoare de altădată, şi toţi erau aşa de 
însufleţiţi, că au intrat foarte repede în starea în care 
nu rachiul îl îmbată pe om, ci omul se îmbată singur. 
Văzându-1 pe cel care pe vremuri fusese şeful 
jandarmilor şi, ca reprezentant al dictaturii 
proletariatului, îi plesnise pe ei cu varga, au fost puţin 
surprinşi, dar au simţit şi ceva mânie lăuntrică. Când 
Yang a ajuns la masa lor, s-a sprijinit cu o mână de 
ea, în timp ce în cealaltă continua să ţină bolul de 
rachiu. Cu limba ţeapănă, dar aruncând cuvintele 
totuşi destul de limpede, a zis: 



— Fraţilor, eu, Yang al Şaptelea, în anii de demult 
m-am făcut de multe vinovat în faţa voastră; astăzi, 
Yang al Şaptelea, eu, îmi ofer scuzele şi-mi cer 
iertăciune de la voi... 

Şi-a răsturnat bolul de rachiu în gură, dar mai bine 
de jumătate i s-a scurs pe gât afară. Cravata murată 
de rachiu îl strângea acum, aşa că a vrut să si-o 
slăbească, însă nu izbutea decât să si-o facă din ce în 
ce mai strânsă, legându-se cu ea de se învineţise la 
faţă; părea că nu avea cum să-şi uşureze durerea şi 
hotărâse să se sinucidă în acest fel pentru a-şi cere 
iertare. 

Trădătorul de altădată, Zhang Dazhuang, era un 
om foarte înţelegător, aşa că pe dată s-a ridicat să-l 
ogoiască pe Yang al Şaptelea şi l-a ajutat să-şi desfacă 
şi cravata, pe care a atârnat-o de o ramură a pomului. 
Gâtul lui Yang era roşu-vineţiu. Cu privirea goală, a 
spus: 

— Cancelarul Brandt din Germania Federală, 
înfruntând o zăpadă mare, a stat în genunchi în faţa 
monumentului memorial al evreilor masacraţi şi a 
mărturisit vinovăţia Germaniei lui Hider, căutând să 
o ispăşească; acum, eu, Yang al Şaptelea, pe vremuri 
şef al jandarmilor, îngenunchez şi-mi mărturisesc 
vinovăţia şi caut să o ispăşesc. 

A îngenuncheat, iar lumina puternică a lămpii i-a 
luminat faţa, albindu-i-o; cravata atârnată de ramura 
pomului era precum o sabie din care picură sânge 
atârnată deasupra capului său, cu mare semnificaţie 
simbolică. Deşi scena era oarecum caraghioasă, m-a 
mişcat mult pe dinăuntru. Acest Yang, aşa din topor 



şi pervers cum era, ştia totuşi de Brandt şi ispăşirea 
sa în genunchi, iar conştiinţa îl chinuise să îşi ceară 
iertare faţă de cei pe care îi bătuse în anii de demult: 
n-aveam cum să nu-1 privesc cu alţi ochi. Mi-am 
amintit nedesluşit că parcă îl auzisem pe Mo Yan 
citind cu voce tare despre cum îngenunchease Brandt 
- fusese o ştire în Ştirile de referinţă. 

Wu Yuan, conducătorul grupului de stricaţi din 
vremurile de altădată, s-a pus în mare grabă să-l 
ridice pe Yang înapoi pe picioare. Acesta însă a 
îmbrăţişat picioarele mesei şi nu se lăsa ridicat nici 
mort, punându-se şi pe văicăreală: 

— Sunt vinovat, sunt vinovat, regele Yama o să 
pună dracii să mă biciuiască... aoleu! mor de durere... 
mor de durere... 

Wu Yuan a zis: 

— Yang, sunt treburi din trecut, le-am uitat deja, ce 
rost mai are să-ţi stea ţie pe inimă? Unde mai pui că 
societatea de fapt te forţa atunci, aşa că dacă nu ne 
băteai tu, Yang al Şaptelea, ne-ar fi bătut vreun Li al 
Şaptelea sau vreun Liu al Şaptelea, hai, sus, sus, uite, 
noi am îndurat până la capăt, ne-au dat tichiile jos, 
dumneata te-ai îmbogăţit, hai! Dacă n-ai conştiinţa 
împăcată, dă banii pe care i-ai câştigat ca să dureze 
cu ei un templu. 

Yang a răcnit plângând: 

— Nu-i dau, am câştigat cu greu câţiva bănuţi, de 
ce să-i dau să dureze cu ei mănăstire?... Vă rog să daţi 
voi în mine, de câte ori te-am bătut atunci, de-atâtea 
ori să mă baţi tu acum, că nu eu am datorie la voi, voi 
aveţi la mine... 



Exact în acest moment de încâlceală - căci în curte 
tocmai ce ţâşnise o gaşcă de tineri, care se uitaseră la 
Yang al Şaptelea făcând pe grozavul, iar apoi se 
puseseră pe vociferat - l-am zărit pe Hong Taiyue 
venind din depărtare, bălăbănindu-se la fiecare pas. 
Când a trecut pe lângă mine, i-am adulmecat damful 
tare de băutură de pe corp. Era prima oară după fuga 
mea din urmă cu mulţi ani că-1 observam de la mică 
distanţă pe cel ce altădată fusese cel mai înalt 
conducător al brigăzii de producţie din satul Ximen. 
Părul îi albise tot, dar firele aspre şi tari se 
încăpăţânau să stea drepte şi ridicate. Faţa îi era 
umflată, îi mai căzuseră şi câţiva dinţi şi avea un aer 
de tont. în clipa în care a păşit prin poartă, cei ce 
făceau zarvă fără răgaz şi-au închis toţi gurile, ceea ce 
arăta limpede că omenii încă îl mai temeau întru 
câtva pe acest personaj care câr- muise mulţi ani de 
zile satul Ximen. Imediat însă, tinerii s-au pus să-l ia 
în râs. 

— Hei, uncheşe Hong, ia spune, te-ai întors după 
ce-ai plâns la catafalcul preşedintelui Mao? Te-ai 
întâlnit cu secretarul comitetului provincial? La 
centru a apărut revizionismul, voi ce-o să vă faceţi?... 

Wu Qiuxiang i-a ieşit în mare grabă în 
întâmpinare, iar stricaţii din vremurile trecute s-au 
ridicat şi ei în picioare din reflex, mişcarea cea iute 
făcând ca bolul şi beţişoarele din faţa lui Tian Gui să 
cadă la pământ. „Tovarăşe secretar!“ a strigat 
Qiuxiang cu căldură şi familiaritate, apucându-1 de 
braţ pe Hong Taiyue. Scena m-a făcut să-mi aduc 
aminte instantaneu de filmul pe care l-am văzut 



odată, pe când eram taur, lângă aria de treierat, în 
care o soţie cochetă a unui duşman de clasă ascuns 
seducea un cadru î J 

revoluţionar. I-a făcut şi pe tinerii de faţă să-şi 
amintească de o scenă dintr-o operă revoluţionară 
model în care comunista în ilegalitate, Aqing, îl 
primeşte pe comandantul trupelor amestecate, Hu 
Chuankui, căci au început să-i imite acesteia replicile, 
mai- muţărindu-şi vocile: „Comandante Hu, ce vânt 
te poartă încoace?" Era clar că Hong Taiyue nu era 
obişnuit cu căldura excesivă pe care i-o arăta Wu 
Qiuxiang, aşa că şi-a smucit braţul; a făcut-o însă 
prea tare şi aproape a căzut la pământ, iar când Wu 
Qiuxiang s-a apropiat în grabă să-l sprijine, nu s-a 
mai smucit, ci s-a lăsat aşa condus la o masă curată, 
unde s-a aşezat. Masa avea o banchetă fără spătar, 
aşa că Hong Taiyue era în orice clipă în pericol să 
cadă în faţă sau să se lase pe spate; Huzhu, cea cu 
privirea ascuţită, a adus în mare grabă un scaun, 
aşezându-1 ca să stea în siguranţă. Hong şi-a pus un 
braţ pe masă, s-a lăsat într-o parte şi a început să-i 
ţintuiască pe cei de sub caişi cu o privire înceţoşată şi 
care încă nu se focaliza. Qiuxiang a curăţat din 
obişnuinţă cu şervetul masa din faţa lui şi a întrebat 
cordial: 

— Tovarăşe secretar, ce doreşti să comanzi? 

— Ce comand... ce comand... Clipind din pleoapele 
lui grele, a bătut brusc în masă, aruncând pe ea 
bidonul lui cel vechi de revoluţionar, plin de ciupituri 
şi găurele, şi a zbierat spumegând de furie: Mă-ntrebi 
ce comand? Rachiu! Şi pune-mi în el şi două degete 



de praf de puşcă! 

— Tovarăşe secretar, a zis Qiuxiang cu faţa 
surâzătoare, mi se pare că ai băut destul, aşa că lasă-1 
acum, mai bei şi mâine. O s-o pun pe Huzhu să-ţi 
facă o supă de peşte care te trezeşte din băutură, o bei 
fierbinte şi după aceea mergi acasă să te culci, ce zici? 

— Ce supă să mă trezească din băutură? Ce, crezi 
că băiatu e beat? Şi-a dat toată silinţa să se holbeze 
printre pleoapele umflate - avea la colţurile ochilor 
urdori galbene - şi a zbierat nemulţumit: Băiatu nu e 
beat, oasele or fi bete, carnea o fi beată, dar inima e 
ca luna de pe cer, uite-aşa de luminoasă, e ca o 
oglindă, nu poţi tu să mă amăgeşti pe mine! Rachiul, 
unde e rachiul? Voi ăştia, micii proprietari capitalişti, 
micii negustori, micii comercianţi, sunteţi ca ceapa în 
miezul iernii, vi se ofilesc rădăcinile şi coaja vi se 
usucă, dar cum se face vremea potrivită, pe loc daţi 
muguri şi flori. Nu stiti voi doar de bani? Stiti doar de 
bani, nu şi de linia Partidului! Băiatu are bani! Adu 
rachiul! 

Qiuxiang i-a făcut un semn din ochi lui Huzhu, 
care a venit zorită cu un bol alb în mâini: 

— Tovarăşe secretar, bea dumneata mai întâi din 
asta. 

Hong Taiyue a băut o gură, şi, ptiu! a dat-o afară, s- 
a şters cu mâneca şi-a-nceput să pocnească cu 
bidonul lui cu înveliş de aluminiu, strigând tare, cu o 
anume dezolare şi cu un anumit tragism: 

— Huzhu, nu mi-ar fi trecut prin cap că şi tu o să 
mă păcăleşti... Vreau să beau rachiu, dă-mi să beau 
rachiu. Inima mi-e demult murată în oţet, scuipatul 



de-1 scot e şi el mai acru decât oţetul, şi tu mă pui să 
beau oţet? Şi Jinlong? Da, Jinlong, iepurici ăla de 
Jinlong? Ia cheamă-mi-1 tu mie încoace să ţi-1 întreb 
eu pe el aşa, dacă satul Ximen mai e sau nu mai e în 
lumea comunistă! 

— Bineeee! Când l-au auzit pe Hong Taiyue cum îl 
ocărăşte pe Jinlong, tinerii aceia veniţi de la început 
cu gând să facă tărăboi ca să se amuze nu s-au putut 
abţine din ovaţii. Uncheşe Hong, au spus, dacă nu-ţi 
dă patroana, îţi dăm noi de băut! 

Un flăcău a adus cu sfiiciune o sticlă de băutură şi 
i-a pus-o lui Hong Taiyue în faţă. 

— Şooo! a răcnit o dată tare acesta, înfricoşându-1 
atât de tare pe flăcău încât acesta, precum un cangur 
speriat, a ţopăit brusc într-o parte. Hong Taiyue a 
arătat spre sticla smaraldie de bere şi-a spus 
dispreţuitor: Asta e băutură? Pfui, pişat de cal! Dacă 
vrei să bei, păi să bei - unde mi-e rachiul? Se 
înfuriase de-adevăratelea şi-a măturat cu mâna sticla 
de bere jos de pe masă, iar pocnetul pe care l-a scos 
aceasta i-a surprins pe toţi cei de faţă: Ce, banii mei 
sunt falşi? zice vorba că „La crâşma cea mare, clientu- 
1 în- şală“, dar n-aş fi zis că şi la o cârciumioară d-asta 
de uliţă ca a voastră necăjiţi aşa clienţii. 

— Tovarăşe secretar, a spus Qiuxiang alergând 
grabnic cu două ulcele în mână, nu te îndrăgeşte fata 
mea pe dumneata din adâncul inimii ei? Dacă n-ai 
băut să te saturi, de ce nu zici aşa? Ce tot bani, 
nebani, noi ne-am deschis aici numai ca să-ţi fie 
dumitale la îndemână să bei când îţi vine, aşa că bea 
după pofta inimii! 



A dat apoi capacul de pe ulcele şi i-a turnat rachiul 
dinăuntru în butelca de aluminiu, pe care i-a 
înmânat-o apoi, spunând: 

— Bea, bea! Şi ia zi, nu vrei ceva să meargă cu 
băutura? Urechi de porc? Nişte capelin? 

— Du-te, du-te, du-te, a uşuit-o cu mâna Hong 
Taiyue. 

Mâna îi tremura - îi tremura rău, dacă ar fi apucat 
un pahar de rachiu cu ea, l-ar fi vărsat pe tot -, dar 
şi-a apucat brusc cu ea butelca cu rachiu, şi-a lăsat 
capul în jos, a supt o gură lungă, şi-a ridicat capul la 
loc şi a respirat adânc, iar mai apoi a mai supt o gură 
lungă. După aceea a scos o gură mare de aer, iar 
corpul lui încordat s-a relaxat pe neaşteptate, carnea 
şi pielea bătrână de pe obraji i s-au lăsat şi ele în jos 
şi două lacrimi de un galben curat i-au picurat pe la 
colturile ochilor. 

Din clipa în care intrase în curte, devenise centrul 
tuturor privirilor. Pe când se dădea el aşa în 
spectacol, cu vorbele de duh înlănţuindu-i-se pe buze, 
toţi oamenii - inclusiv Yang al Şaptelea, aflat în 
genunchi - se păstraseră într-o poziţie rigidă, cu 
gurile căscate, privindu-1 captivaţi. Doar când s-a 
apucat concentrat să bea la rachiu s-au mai destins 
oamenii. 

— Trebuie neapărat să mă bateţi, să-mi daţi înapoi 
toată bătaia pe care v-am dat-o eu vouă, pe toată... s- 
a jeluit Yang. Dacă nu mă bateţi, se cheamă că nu 
sunteţi ieşiţi din om, şi dacă nu sunteţi ieşiţi din om, 
sunteţi ieşiţi din împreunare de cai, din futai de 
măgari şi din împerechere de găină şi cocoş, 



dobitoace cu pene strecurate afară de sub coajă de 
ou... 

Cum ar veni, numai ce-a terminat unul de cântat, 
că s-a şi suit altul pe scenă: reprezentaţia lui Yang i-a 
stârnit pe tinerii cei fără minte de s-au pus să râdă în 
hohote. Unul mai obraznic s-a prelins încetişor într- 
acolo şi-a vărsat încet-încet o jumătate de sticlă de 
bere peste cravata roşie care spânzura de pom. 
Lichidul a ajuns la capătul triunghiular al cravatei şi a 
început să picure mărgea după mărgea peste capul lui 
Yang. în acelaşi timp, fraţii Sun, agitaţi într-atât de 
mult de planurile măreţe de făcut avere şi îmbogăţire 
plăsmuite de Yang al Şaptelea că bucuria băuturii 
dădea pe dinafară din ei, s-au apucat cu hărmălaie 
până la cer să joace jocuri de beţie: „Fraţilor le e 
bineeee... ardei iuteee... călare pe opt caaaaai... o sută 
de mii de yuaaaaani... “ 

— Dacă nu mă bateţi, sunteţi nişte arătanii ieşite 
din împreunarea vierului ăla de l-a omorât cu 
muşcătura lui pe Xu Bao cu o ursoaică de la circ, îşi 
continua Yang nesăbuit tămbălăul. Să nu vrea 
vreunul să mă ridice de-aici, o să stau în genunchi 
până scot apă din pământ. 

Aflat într-o situaţie fără ieşire, cel care îi strânsese 
laolaltă pe stricaţi, Wu Yuan, a spus: 

— Yang al Şaptelea, bătrâne domn al Şaptelea, 
strămoşul meu al şaptelea, toţi am fost înfrânţi, bine? 
Când dumneata ne băteai pe atunci, ne disciplinai în 
numele cârmuirii; dacă nu erai dumneata să ne baţi, 
ne mai reformam noi? Doar în temeiul altoielilor pe 
care ni le-ai dat dumneata cu varga aia am putut noi 



să ne lepădăm de cele vechi şi să ne schimbăm firea, 
devenind din nou oameni! Ridică-te, ridică-te! Le-a 
zis apoi celorlalţi stricaţi: Hai, hai, să ne unim cu toţii 
să bem în cinstea bătrânului domn Yang un pahar, 
să-i mulţumim pentru bunătatea cu care ne-a dat 
învăţătură! 

Stricaţii au ridicat alandala paharele, cu gând să-l 
cinstească pe Yang al Şaptelea, dar acesta, pipăind 
spuma de bere care-i acoperea toată faţa, a spus cu 
îndărătnicie: 

— Nu veniţi cu din astea, un aşa tertip n-are 
rezultat asupra mea, dacă n-o să mă bateţi, n-am să 
mă scol de-aici cu niciun preţ, cu-o moarte plăteşti o 
moarte, ai luat pe datorie, dai banii înapoi, voi îmi 
sunteţi datori o bătaie, daţi-mi-o înapoi! 

Wu Yuan s-a uitat în stânga şi-n dreapta şi-a zis 
neputincios: 

— Bătrâne domn Yang, eşti aşa de îndărătnic că 
după cum se vede treaba, dacă nu te batem, nu se 
poate. Uite, în numele tuturor o să am eu marea 
îndrăzneală să-ţi dau o palmă, iar socotelile noastre o 
să le ţinem că s-au încheiat. 

— Nu merge o palmă, când vă altoiam eu pe atunci, 
v-am dat cel puţin vreo trei mii de vergi, azi să-mi 
daţi voi trei mii de palme - una mai puţin şi nu e 
bine! 

— Yang al Şaptelea, lepădătură ce eşti, mă 
înnebuneşti de tot! Ai stricat întrunirea asta bună a 
unor tovarăşi de suferinţă de-ai facut-o harcea- 
parcea! Cum să fie că-ţi ceri tu iertare faţă de noi? 
Doar ţi-ai schimbat metoda ca să ne chinui! Stea 



sfântă de pe cer să fii tu, Yang al Şaptelea, că băiatu, 
gata, fie ce-o fi, tot îţi dă o palmă! Wu Yuan s-a lăsat 
în faţă şi i-a tras o palmă lui Yang peste faţa lui în 
formă de pară. După un răsunet puternic, corpul lui 
Yang s-a legănat şi-aproape s-a răsturnat, dar s-a 
îndreptat imediat. 

— Loveşte! a strigat el în gura mare, e doar una, 
suntem abia la început, dacă nu-mi trageţi trei mii, 
nu sunteţi ieşiţi din om! 

în acest moment, Hong Taiyue, care bea pe 
muţeşte, a izbit tare-tare cu butelca lui în masă. Când 
el s-a ridicat, corpul şi-a păstrat echilibrul în timp ce 
se balansa amplu, iar arătătorul lui drept s-a întins, 
tare şi drept ca varga, către stricaţii de la masa 
cealaltă, ca o gură de tun fixat pe o barcă cu pânze ce 
se ridică şi coboară în voia valurilor. 

— Mă ridic împotriva voastră! Moşierule, 
chiaburule, tră- dătorule, spionule, 
contrarevoluţionarule, duşmani ai proletariatului ce 
sunteţi, îndrăzniţi să faceţi ca toţi oamenii şi staţi aici 
să beţi! Ia ridicaţi-vă toţi în picioare! 

Deşi fusese eliberat din funcţie de câţiva ani, Hong 
Taiyue nu-şi pierduse prestigiul. Ordinele lui 
arogante şi severitatea vorbei şi a chipului i-au făcut 
pe stricaţii care de-abia ce-şi lepăda seră tichiile să 
sară în picioare din reflex, în timp ce sudoarea se lăsa 
broboane-broboane pe feţele unora dintre ei. 

— Tu, l-a arătat Hong cu degetul pe Yang al 
Şaptelea, mus- trându-1 apoi cu un ton şi mai 
indignat: Trădătorule, om fără şira spinării, drojdie a 
societăţii care îţi îndoi genunchii şi te pleci în faţa 



duşmanului de clasă, ridică-te şi tu! 

Yang a dat să se ridice, dar când s-a ciocnit cu 
căpăţâna de cravata udă toată care era spânzurată de 
crăci, picioarele i s-au moleşit de parcă nu mai aveau 
muşchi şi oase în ele, fundul i s-a târât spre înapoi şi 
s-a sprijinit după voie de trunchiul pomului. 

— Voi, ăştia, mă... şi-a început Hong Taiyue 
cuvântarea - una aproape la fel cu cea a Zănaticului 
revoluţionar din romanul Soldatulpost-revoluţionar 
al lui Mo Yan -, stricaţilor, a zis el, stând asemenea 
unei bărcuţe hurducăindu-se pe valuri în furtună, cu 
trupul balansându-i-se nestabil şi arătând la 
nimereală cu degetul către mesele aflate sub cerul 
liber, să nu cumva să ajungeţi să vă fuduliţi să uitaţi 
de voi! Uitaţi-vă voi la cerul ăsta - a dat să ridice 
mâna să arate spre cer, dar aproape s-a prăbuşit -, la 
lumea de sub el, încă sunt ale noastre, ale 
comuniştilor, doar acum ce-au apărut nişte nori 
negri. Vă spun eu, treaba că v-au dat vouă jos tichiile 
n-o să se ţină pe picioare, e ceva de moment, după nu 
multă vreme tot o să trebuiască să vi le punem la loc, 
unele de fier, unele de oţel, unele de aramă, şi-o să vi 
le sudăm pe cap, să le purtaţi până la moarte şi să le 
duceţi cu voi în mormânt - aşa vă răspund eu, un 
comunist adevărat! L-a arătat cu degetul pe Yang al 
Şaptelea, care se pusese deja pe sforăit sub cais, 
ocărându-1: Element schimbător ce eşti, nu numai că 
ţi-ai îndoit genunchii şi te-ai plecat în faţa 
duşmanului de clasă, dar te-ai pus pe speculă, săpând 
la temeliile economiei colective. S-a lăsat într-o parte 
şi-a arătat-o şi pe Wu Qiuxiang: Şi tu, Wu Qiuxiang, 



văzându-te atunci aşa vrednică de milă, nu ţi-am pus 
tichie în cap, dar pornirile tale de clasă exploatatoare 
nu s-au schimbat, cum a venit atmosfera prielnică, au 
dat rădăcini şi muguri. Vă spun eu, noi, Partidul, noi, 
comuniştii lui Mao Zedong, am trecut prin 
nenumărate lupte despre linia politică în interiorul 
Partidului şi am trecut prin furtunile şi uraganele 
luptelor de clasă. Comuniştii căliţi, bolşevicii, n-o să 
se supună, n-o să supună niciodată! împărţirea 
pământurilor către gospodării, ce e aia? O să-i facă pe 
ţăranii cei mulţi, pe săraci şi mijlocaşi, să sufere a 
doua oară, să se chinuie a doua oară! Şi-a ridicat 
pumnul sus de tot şi-a strigat: Nu vom opri lupta, îl 
vom răsturna pe Lan Lian, vom doborî acest steag 
negru! Aceasta este sarcina comuniştilor cu 
conştiinţă din brigada din satul Ximen şi a ţăranilor 
săraci şi mijlocaşi! Este doar o întunecare de 
moment, un frig de moment... 

Un zgomot de motor şi două lumini albe care-ţi 
înţepau ochii au săgetat dinspre răsărit. M-am lipit în 
mare grabă strâns-strâns de zid, ca să nu fiu 
descoperit. Zgomotul s-a oprit, luminile s-au stins şi 
dintr-un jeep vechi verde ca iarba au sărit Jinlong, 
Sun Bao şi alţi câţiva. Tipul ăsta de maşină e astăzi ca 
gunoiul, dar în satele de la începutul anilor ’8o era 
pricină de făloşenie şi îngâmfare. Se vedea din asta că 
Jinlong, secretarul unei filiale săteşti, nu era cineva 
de rând şi că apăruseră deja semne care arătau 
dezvoltarea lui ulterioară. 

Cuvântarea lui Hong Taiyue chiar era strălucită, 
mă vrăjise cu totul şi valuri de emoţie m-au potopit 



pe dinăuntru. Mi se părea că toată curtea familiei 
Ximen era scena unei piese, unde caisul şi mesele, 
scaunele şi banchetele erau decorul şi recuzita şi toţi 
oamenii erau actori care jucau dezlănţuiţi. Jucau 
excepţional, ardeau pe scenă cu cea mai pură flacără! 
Bătrânul Hong Taiyue, un actor de prim rang al ţării, 
şi-a ridicat braţul asemenea personajelor măreţe din 
filme şi a strigat tare: „Trăiască comuna populară!“ 

Jinlong a intrat semeţ înăuntru, cu Sun Bao şi 
ceilalţi urmându-1 îndeaproape. Privirile tuturor s-au 
aţintit asupra celui care era acum conducătorul cel 
mai înalt al satului. Hong Taiyue l-a arătat cu mâna 
pe Jinlong şi l-a certat mânios: 

— Ximen Jinlong, am fost orb! Am crezut că te-ai 
născut sub steagul roşu, că ai crescut sub steagul roşu 
şi că eşti dintre ai noştri, şi nu mi-a trecut prin minte 
că prin vine ţi se prelinge tot sângele cel otrăvit al 
moşierului samavolnic Ximen Nao! Ximen Jinlong, 
te-ai prefăcut treizeci de ani, m-am lăsat înşelat de 
tine... 

Jinlong le-a făcut un semn din ochi lui Sun Bao şi 
celorlalţi, iar aceştia s-au apropiat în mare grabă, câte 
un om susţinându-1 de câte o parte de braţe pe Hong 
Taiyue. Acesta s-a zbătut, ocărând: 

— Contrarevoluţionarilor, vrednici urmaşi de 
moşieri, lacheilor, slugilor, n-o să mă supun 
niciodată! 

— E-n regulă, unchiule Hong, piesa e aproape gata. 
Jinlong i-a atârnat butelca cea plată de gât şi i-a zis: 
întoarce-te acasă şi culcă- te, am vorbit deja cu 
mătuşa Bai, o să găsim o zi să vă însuraţi. Mai e niţel 



şi-o să te amesteci în mocirlă cu clasa moşierească! 

Sun Bao şi ai lui l-au purtat pe braţe afară, în timp 
ce picioarele lui Hong se târau ca două tărtăcuţe mari 
pe pământ, iar el continua să se zbată, răsucindu-şi 
capul şi zbierând spre Jinlong: 

— Nu mă las! Mi-a apărut în vis preşedintele Mao 
şi mi-a spus că la centru a apărut revizionismul... 

Jinlong le-a zis celorlalţi zâmbind: 

— Voi ceilalţi, nu trebuie să vă risipiţi şi voi? 

— Secretare Jinlong, dă-ne voie nouă, stricaţilor, să 
bem un pahar în cinstea dumitale... 

— Jinlong... frate... tovarăşe secretar, vrem să 
facem mult sos de ardei marca „Roşu“, să-l 
răspândim pe tot pământul, ajută-ne să ne dea un 
credit de o sută de mii... a zis bâlbâindu-se Sun Long. 

— Jinlong, ai obosit? a zis Wu Qiuxiang din cale 
afară de plină de căldură faţă de vrednicul ei ginere, 
îi zic lui Huzhu să-ţi facă un bol de tăiţei lungi, 
mustăţi de dragon... 

Cu capul plecat, Huzhu stătea în uşă în aripa 
laterală, cu părul ei cel miraculos prins într-un coc 
înalt-înalt în creştetul capului. După chip şi 
pieptănătură, părea o femeie din palatul imperial 
plină de amărăciune ascunsă. 

Jinlong a încruntat din sprâncene: 

— Localul ăsta nu trebuia deschis. Curtea trebuie 
să revină la starea ei de dinainte. Toată lumea să iasă 
afară. 

— Nu se poate, Jinlong, a zis Wu Qiuxiang cuprinsă 
de îngrijorare, afacerea mea a prins bine. 

— într-un sătuc atât de mic, cât de mult poate să 



prindă? Dacă vrei să prindă, du-te la oraş, du-te la 
judeţ! 

în acea clipă, pe uşa de la nord din aripa de vest a 
ieşit Ying- chun, în braţe cu un copilaş. Era vorba de 
copilul tău, Lan Jiefang, şi al lui Huang Hezuo, era 
Lan Kaifang. Şi mai spui că nu simţeai nimic pentru 
Hezuo - păi dacă nu simţeai nimic, copilul cum să se 
nască? Ce, erau pe vremea aceea copii în eprubetă? 
Pfui! Pre- făcutule ce eşti! 

— Bunico, a strigat-o Yingehun pe Wu Qiuxiang, te 
rog eu, închide porţile, seară de seară e tărăboi, fum 
de lampă şi damf de rachiu, nu-ţi poate dormi bine 
nepotul. 

Cei care trebuiau să apară pe scenă veniseră 
aproape toţi. Mai lipsea Lan Lian, care a venit şi el. 
Ducea cu cazmaua în spate o legătură de rădăcini de 
dud. A intrat pe poartă, nu s-a uitat la nimeni şi s-a 
dus în faţa lui Wu Qiuxiang, zicându-i: 

— Duzii de pe pământul vostru şi-au vârât 
rădăcinile în al meu, aşa că le-am tăiat. Vi le înapoiez. 

— Aoleu, căpoşilă bătrân ce eşti, ia spune, ce mai 
eşti în stare să faci?! a strigat Yingehun surprinsă. 

Huang Tong, care dormise într-una pe un şezlong 
de bambus, s-a apropiat şi-a zis căscând: 

— Nu mi-ar părea rău dacă te-ai osteni să-i tai pe 
de-a-ntre- gul, în anii ăştia numai un prostălău îşi 
duce traiul din agricultură! 

— Acasă, toată lumea! s-a încruntat Jinlong, apoi s- 
a răsucit şi a intrat în impozanta clădire principală a 
familiei Ximen. 

Oamenii s-au risipit în tăcere, fără să scoată niciun 



sunet. 

Poarta de la curtea familiei Ximen s-a închis greu. 
Satul a fost cuprins de o linişte desăvârşită şi doar eu 
şi luna, care n-avea la ce casă să se ducă, am rămas să 
ne mai preumblăm. Ca nisipul îngheţat, lumina lunii 
s-a coborât peste corpul meu. 


CAPITOLUL 34 

Lui Hong Taiyue îi sare ţandăra şi-şi pierde 
bărbăţia; Ureche-ruptă profită de haos şi smulge 
tronul regesc 

Mo Yan a descris amănunţit în Cronica creşterii 
porcilor cum i-am smuls eu ouăle lui Hong Taiyue, 
schilodindu-1. A scris că am profitat că Hong se uşura 
stând pe vine sub un cais cu gât strâmb şi că l-am 
atacat hoţeşte pe la spate. A mers până într-acolo că a 
scris cu toată afectarea şi despre lumina lunii, şi 
despre mireasma florilor de cais, şi despre albinele 
care culegeau polenul la lumina lunii, şi a mai scris şi 
o proproziţie la prima vedere foarte frumoasă: „Sub 
lumina lunii, poteca şerpuitoare din livadă părea un 
râuleţ în care se prelinge lapte“. Când băieţică ăsta 
m-a descris drept un porc anormal care avea 
deprindere să mănânce ouăle bărbaţilor pur şi simplu 
s-a folosit de inima lui de om mărunt ca să măsoare 
statura celui ales. Un porc ca mine, erou iară pată, 
mândru şi falnic cât lumea toată, cum să fi putut să 
atace hoţeşte un om care tocmai îşi făcea nevoile? 



Când a scris, nu i-a fost nesuferită murdăria, iar pe 
mine, citind, m-a apucat sila. A mai scris că în 
primăvara aceea fugisem în pribegie prin ţinutul 
Gaomi din nord-est, săvârşind fel şi fel de rele şi 
ucigând cu muşcăturile mele mai bine de zece vite ale 
ţăranilor, mereu în aceeaşi manieră mârşavă şi 
josnică. A scris că profitam mereu de clipa în care 
vitele se bălegau şi că le muşcam de anus, trăgându-le 
afară maţele din ele. A scris aşa: „Maţele acelea alb- 
cenuşii înţesau şerpuitoare locul, pătându-se toate de 
noroi... Vitele sufereau peste măsură de mult şi 
alergau smintite târându-şi maţele după ele pe uliţe, 
prăbuşindu-se în cele din urmă la pământ şi 
murind...“ Băieţică ăsta şi-a pus în mişcare 
imaginaţia cea rea şi m-a înfăţişat drept un demon 
absolut. în fapt, capul răutăţilor care a adus atâta 
vătămare vitelor ălora fusese un lup cu totul anormal 
care plecase din zona muntoasă Changbai să 
pribegească şi care umbla cu mare fereală, nelăsând 
niciodată nicio urmă; iată de ce toate faptele lui 
nelegiuite au fost puse de oameni în cârca mea. Mai 
apoi, lupul a ajuns în pribegia lui pe Limba de nisip a 
familiei Wu şi n-a fost nevoie să merg eu în persoană 
la război; fiii şi nepoţii mei cei plini de ferocitate mai 
întâi l-au călcat cu picioarele de l-au făcut 
minciunele, iar după aceea l-au sfâşiat bucăţi- 
bucăţele. 

Adevărul-adevărat este că în seara aceea îmi 
ţineam de urât cu luna cea însingurată, zăbovind 
bucuros pe străzile şi uliţele satului, fără gând de 
plecare. Pe când ne legănam amândoi încă o dată pe 



lângă livadă, l-am văzut pe Hong Taiyue. Arăta de 
parcă se strecurase afară din mormântul câinelui 
aceluia credincios de acolo. Se afla sub caisul cu gât 
strâmb, urinând prelung. Butelca cea plată de rachiu 
îi atârna la gât şi corpul tot îi răspândea damf de 
băutură: omul ăsta care avusese dintotdeauna o 
rezistenţa ieşită din comun la băutură devenise acum 
un beţivan sadea. Cum a spus Mo Yan, „se folosea de 
cele din cupă ca să-şi stingă indignarea din piept“. 
După ce a terminat de urinat, a bombănit gălăgios: 

— Daţi-mi drumul, lacheilor ce sunteţi... vreţi să 
mă legaţi de mâini şi de picioare, să-mi astupaţi gura, 
dar nu se poate! Şi dacă mă ciopârţiţi mici fărâme, tot 
n-o să-mi puteţi voi face bucăţi inima-mi de fier, 
inima-mi de comunist! Iepureilor, nu credeţi? 
Crederi sau nu credeţi, eu cred... 

Atraşi de vorbele lui, l-am urmat, şi eu, şi luna, 
rătăcind prin livada de caişi de la un pom la altul. 
Dacă vreun cais nu era atent şi-l izbea, îl pocnea din 
belşug cu pumnii şi-l certa cu spume la gură şi ochii 
bulbucaţi: 

— Fir-ar mama ei, până şi tu cutezi să mă izbeşti, o 
să te fac eu să guşti din puterea pumnilor de fier ai 
proletariatului... 

S-a hâţânat aşa până la odăile unde creşteau 
viermii de mătase, trosnind zgomotos cu pumnii în 
scândura uşii. Aceasta s-a deschis şi am văzut faţa 
luminoasă a lui Bai. Venise să deschidă uşa ţinând în 
mână un târnog de frunze de dud. Mirosul curat şi 
proaspăt al acestora şi sunetul asemenea şopotelor 
ploii de toamnă pe care-1 scoteau viermii mâncând la 



ele curgeau dimpreună cu lumina lămpii, 
amestecându-se cu strălucirea lunii. Bai a deschis 
ochii mari, părând deosebit de surprinsă: 

— Tovarăşe secretar Hong... cum de eşti tocmai 
dumneata?... 

— Dar cine credeai că e? S-ar fi zis că Hong Taiyue 
se străduia să-şi păstreze echilibrul, dar umerii i se 
ciocneau mereu de teancurile de tăvi cu viermi. Cu un 
ton deosebit de ciudat, a zis: Am auzit că şi ţie ţi-au 
dat jos tichia de moşier, am venit să te felicit... 

— Şi cât trebuie să-ţi mai mulţumesc dumitale... 
Bai a pus târnogul jos, şi-a ridicat pieptul cămăşii şi 
s-a şters la ochi, spunând: Dacă nu erai dumneata să 
ai grijă în anii ăia, mă omorau pe dată... 

— Palavre! a spus Hong Taiyue mânat de o iurie 
cruntă. Noi, comuniştii, ţi-am aplicat întotdeauna 
umanismul revoluţionar! 

— Am priceput, tovarăşe secretar, în inima mea am 
priceput, a bâiguit ea dezlânat. De mult voiam să-ţi 
spun, dar atunci aveam tichie pe cap, nu cutezam să 
vorbesc, dar acum e bine, mi-au dat jos tichia, sunt şi 
eu în comună... 

— Ce voiai să-mi spui? 

— Jinlong a trimis pe cineva să-mi spună să mă- 
ngrijesc de tine... a zis Baicu timiditate. Eu am zis că 
doar să mă sufere secretarul Hong, că eu sunt dornică 
să-l slujesc până la bătrâneţe... 

— Bai Xing, Bai Xing, de ce eşti tu între moşieri? a 
bodogănit încet Hong. 

— Deja mi-au dat jos tichia, acum sunt cetăţean, 
sunt în comună. Acum nu mai sunt clase... a îngânat 



Bai. 

— Palavre! Hong Taiyue iar s-a înflăcărat şi s-a 
apropiat pas cu pas de Bai: Şi cu tichia dată jos, tot cu 
moşierii eşti, prin vinele tale curge sânge de moşier, 
ai sângele otrăvit! 

Bai s-a dat înapoi într-una, până a ajuns în faţa 
tăvilor cu viermi. Hong Taiyue vorbea scrâşnind din 
dinţi, deşi din ochi îi ieşea la iveală o iubire 
nelămurită: 

— Ai să fii întotdeauna duşmanul nostru! a zbierat 
el, deşi ochii îi scânteiau umed. 

A întins mâna şi-a apucat-o de ţâţe. Bai a gemut şi 
s-a opus: 

— Tovarăşe secretar, am sângele otrăvit, să nu te 
molipseşti şi dumneata... 

— Am să exercit dictatura proletară asupra ta! îţi 
spun eu, şi cu tichia dată jos, tot cu moşierii eşti! 
Hong Taiyue a încercuit-o cu braţele pe după şale şi-n 
acelaşi timp şi-a vârât gura din care ţâşneau damfuri 
de rachiu şi care era înconjurată de fire de barbă în 
faţa ei, iar tăvile de viermi durate din sorg s-au surpat 
cu o bubuitură puternică sub apăsarea celor doi. 
Viermii cei albi au început să se târşâie pe ei, unii au 
murit striviţi, iar cei care n-au murit striviţi au 
continuat să mănânce frunze de dud... 

în acea clipă, luna a fost acoperită de un vălătuc de 
nori, iar în mijlocul negurelii, vechile treburi de pe 
vremea lui Ximen Nao, dulci şi amare, acre şi sărate, 
mi-au tâsnit toate de-a valma înăuntrul inimii. Ca 
porc, avusesem mintea limpede, dar ca om, o aveam 
tulbure. Aşa e, murisem cu mulţi ani în urmă şi, 



nedreptăţit sau nu, nevinovat sau nu, meritând să 
mor sau nu, Bai avea tot dreptul să facă treaba aceea 
cu un alt bărbat; nu puteam însă tolera ca Hong 
Taiyue pe de-o parte s-o insulte, pe de alta să i-o 
tragă - era o umilinţă, şi nu numai pentru Bai, dar şi 
pentru Ximen Nao. Câteva zeci de licurici au început 
parcă să mi se rotească prin creier, care mai apoi s-au 
adunat şi s-au prefăcut într-un foc arzând aţâţat; în 
ochii mei, toate au devenit flăcărui verzi ca jadul - 
viermii erau verzi şi oamenii erau şi ei verzi. M-am 
năpustit înainte, vrând la început doar să-l împing la 
o parte de pe corpul lui Bai, dar ouăle lui s-au lovit de 
gura mea, chiar nu găseam vreun motiv să nu-1 
muşc... 

Da, această mânie de moment a avut nespus de 
multe consecinţe rele. Bai s-a spânzurat în acea 
noapte de grinda din odaia cu viermi de mătase. 
Hong Taiyue a fost dus la spital, salvat şi în afara 
oricărui pericol, dar din acel moment s-a prefăcut 
într-un monstru cu o fire crudă şi tiranică. Şi mai 
neplăcut a fost că eu am devenit o fiară 
înfricoşătoare, ajunsă din ce în ce mai legendară, 
despre care spuneau că are ferocitate de tigru, 
încrâncenare de lup, viclenie de vulpe şi curaj sălbatic 
de mistreţ. Din această pricină, au şi organizat o 
acţiune de vânătoare la care au mobilizat mase mari 
de oameni, cu costuri uriaşe. 

Băieţică de Mo Yan a scris despre mine că după ce 
l-am muşcat pe Hong Taiyue, am continuat să 
pribegesc prin ţinutul Gaomi din nord-est şi să 
săvârşesc fel şi fel de rele, nenorocind vitele ţăranilor, 



şi că o lungă bucată de vreme oamenii n-au mai 
îndrăznit să se uşureze pe câmp, de frică să nu moară 
târându-şi maţele după ei. Cele înfăţişate în acest fel 
sunt toate scorneala şi făcătura lui. Adevărul- 
adevărat e că după ce l-am schilodit pe Hong Taiyue 
în urma unei tulburări de moment, m-am întors în 
aceeaşi noapte pe Limba de nisip a familiei Wu. 
Câteva scroafe s-au apropiat lipicioase, dar eu le-am 
împuns plictisit într-o parte. Presimţeam că treaba n- 
o să se încheie în acest punct, aşa că m-am dus la 
Diao Xiaosan să discutăm ce era de făcut. 

După ce i-am descris în mare ce se petrecuse, Diao 
Xiaosan a oftat: 

— Al Şaişpelea, după cum se vede treaba, iubirea e 
greu de uitat. De mult mi-am dat eu seama că între 
tine şi Bai era mare potrivire între inimi. Acum, că 
treaba s-a petrecut deja, nu mai trebuie să cugetăm 
dacă a fost bine sau rău, hai să ne punem la luptă 
înverşunată cu ei! 

Lucrurile care au urmat au fost descrise corect de 
Mo Yan. Diao Xiaosan mi-a zis să chem toţi mistreţii 
tineri şi în putere să se strângă pe duna de nisip din 
faţa păduricii de pini. Ca un bătrân şi încercat 
general, Diao a povestit istoria glorioasă de lupte cu 
oamenii şi cu tigrii şi panterele a strămoşilor noştri, 
iar apoi ne-a împărtăşit o mişcare inventată de 
aceştia: 

— Mărite rege, a spus el, pune-i pe copii să se ducă 
lângă pini şi să se mozolească cu răşină, iar după 
aceea să se dea de-a rostogolul prin nisip, iar să se 
mozolească cu răşină, iar să se dea de-a rostogolul... 



în acest fel, o lună mai târziu corpurile noastre 
erau toate înfăşurate într-o armură aurie de 
nestrăpuns de sabie sau glonţ şi care, când ne izbeam 
de vreo stâncă sau de-un trunchi de copac, făcea 
bum! bum! La început, ne-am simţit corpurile uşor 
neîn demânatice, însă ne-am obişnuit foarte repede. 
Diao ne-a dat şi nişte cunoştinţe de bază în privinţa 
războiului, de pildă cum să te ascunzi, cum să lansezi 
un atac neaşteptat, cum să porţi un asediu, cum să te 
retragi etc. Etc. Tot ce spunea se lega perfect, de 
parcă el ar fi fost un veteran din o sută de războaie. 
Oftam fără oprire, spunându-i că în viaţa de dinainte 
a fost sigur vreun mare strateg. Diao zâmbea cu 
răceală, tot iără oprire, într-un chip greu de priceput. 
Când lupul acela care făcuse fel de fel de rele a trecut 
bezmetic înot râul până pe ostrovul nostru, la început 
pesemne că nici nu ne-a băgat în seamă; când s-a pus 
pe muşcat şi a descoperit că avem pielea tare ca fierul 
şi că e greu să fim în vreun fel răniţi, s-a ofilit tot. 
Copiii şi nepoţii mei l-au... — am spus deja, mai întâi 
l-au călcat cu picioarele de l-au făcut minciunele, 
după aceea l-au sfâşiat bucăţi. 

în luna a opta, ploile de toamnă au căzut necurmat, 
râul s-a umflat brusc şi doar ce era o noapte cu lună 
strălucioasă şi curată, că iarăşi se prăvăleau pe nisip 
multe-multe ţestoase plecate în urmărirea lunii. Era o 
ocazie numai bună să ne hrănim din belşug şi să 
acumulăm în corp substanţe hrănitoare. Pe ostrov 
înmulţindu-se pe zi ce trece numărul animalelor 
sălbatice, luptele pentru hrană deveniseră din ce în ce 
mai aprige. între porci şi vulpi s-au purtat bătălii 



feroce pentru teritoriu, dar cu armurile acelea 
formate din nisip gălbui prins strâns cu răşină, am 
reuşit într-un final să le gonim de pe acel teritoriu 
nemaipomenit pentru pradă, ocupând singuri botul 
ascuţit şi triunghiular al ostrovului care separa râul în 
două. în marele război cu armata de vulpi, multe 
dintre vlăstarele mele au fost rănite şi schilodite, 
pentru că pe ochi şi urechi nu aveam cum să ne 
punem armură din nisip şi răşină. în momentele 
decisive ale luptei, vulpile slobozeau întotdeauna din 
anus o putoare care ne asalta nările şi ne înţepa ochii, 
într-un fel extrem de barbar. Porcii vânjoşi la trup 
erau în stare să se proptească pe picioare, dar cei mai 
slabi erau răsturnaţi la pământ. Vulpile se apropiau 
atunci în fugă şi-i muşcau de urechi cu dinţii lor 
ascuţiţi şi le scobeau afară ochii cu ghearele lor 
ascuţite. Mai apoi, la îndrumarea lui Diao Xiaosan, 
am separat trupele în două, un contingent de asalt şi 
luptă şi unul de rezervă. Când vulpile slobozeau gazul 
lor otrăvit, năpustindu-se să muşte, trupele de 
rezervă, cu nările astupate cu pelin, pavăză relelor şi 
nenorocirilor, se repezeau şi ele cu tot avântul. 
Aceasta pentru că generalul nostru, Diao Xiaosan, 
ştia că vulpile nu pot să se pârţâie încontinuu şi că 
primul pârţ miroase tare, dar al doilea e slab şi iară 
putere. Desigur că şi cei otrăviţi şi ameţiţi de pârţuri 
se războiau cu tot curajul şi avântul, gata să-şi lase 
ochii scobiţi şi urechile rupte, dar neslăbindu-1 pe 
duşman şi oferind astfel contingentului de rezervişti 
care se lansa în atac şansa anihilării inamicului. După 
câteva lupte măreţe, mai bine de jumătate din vulpile 



de pe ostrov muriseră în urma rănilor suferite - 
cadavrele lor flendurite se găseau peste tot pe nisip, 
iar de coroanele cătinei celei dese spânzurau câteva 
cozi voinice şi înfoiate de vulpe vânturate până acolo. 
Muştele care mâncau pe săturate poposiseră pe 
cătină, făcând ramurile cele moi să se plece, mai 
groase şi cu culoarea schimbată, de parcă ar fi fost 
crengi de arbuşti pline de fructe. în urma marelui 
război cu vulpile, mistreţii din ostrov au devenit o 
armată cu capacitate extinsă de luptă. Pentru noi, a 
fost o pregătire de mare eficienţă în condiţii de luptă, 
fiind de asemenea prologul marelui război dintre 
oameni şi porci. 

Deşi eu şi Diao Xiaosan prevăzuserăm că oamenii 
din ţinutul Gaomi din nord-est vor lansa o acţiune de 
vânătoare, trecuse deja o jumătate de lună de la 
sărbătoarea mijlocului toamnei şi, la fel ca mai 
înainte, nu era nicio mişcare. Diao a selectat câţiva 
mistreţi mici şi ageri să treacă râul înot şi să aducă 
ştiri. „Pâinica cu carne de capră la câini de o dai, în 
mână n-ai cum s-o ai“ - ca pâinicile alea, s-au dus şi 
nu s-au mai întors. Presupun că marea lor majoritate 
au picat în capcanele oamenilor şi au fost prinşi, 
jupuiţi, spintecaţi şi mărunţiţi să fie umplutură 
pentru pâinicile cu carne. Pe atunci, nivelul de trai al 
oamenilor crescuse deja substanţial, iar cei ce se 
plictiseseră să mănânce carnea de porc domestic 
începuseră deja să caute vânat. Aşa că acţiunea de 
vânare a porcilor din toamna târzie a acelui an, pusă 
sub măreaţa deviză „Să stârpim monştrii porcini, să 
eliminăm relele pentru popor!“, era în realitate o 



vânătoare barbară stârnită de apetitul pentru 
delicatese al unor potentaţi. 

începutul multor lucruri însemnate seamănă cu o 
joacă, iar acest mare război dintre oameni şi porci 
care a durat o jumătate de an a semănat şi el la 
început cu o joacă. Era prima dimineaţă a vacanţei de 
ziua naţională, un soare splendid lumina sus, cerul de 
toamnă era înalt şi aerul era tare, iar peste ostrov 
dădea pe dinafară mireasma crizantemelor sălbatice, 
la fel ca şi cea de răşină slobozită de pini şi cea de 
ierburi medicinale răspândită de pelin. Existau 
bineînţeles şi multe mirosuri neplăcute, dar n-o să 
vorbesc despre ele. Pacea de lungă durată ne făcuse 
încordarea să se slăbească de mai multă vreme, aşa că 
mistreţii se hrăneau pe săturate cât e ziulica de lungă, 
fără nicio grijă; unii se jucau de-a v-aţi ascunselea 
printre tufişuri, alţii admirau peisajul pe câte o colină 
înaltă, alţii vorbeau vorbe de iubire, iar un vier mic şi 
iscusit rupsese ramuri moi de salcie, le împletise într- 
o coroniţă, vârâse în ea peste tot flori sălbatice, iar la 
sfârşit i-o atârnase unei scroafe de gât. Aceasta dădea 
din codiţa ei mică şi se sprijinea de vier, fericită ca o 
bucată de ciocolată gata să se topească. 

Şi uite că într-o zi atât de frumoasă, mai bine de 
zece bărci au venit plutind pe râu. Bărcile aveau toate 
steaguri roşii, iar cea din frunte, din oţel, mai avea şi 
gonguri şi tobe, pe care oamenii le zdroncăneau de 
zguduiau cerul şi mişcau pământul. La început, 
niciun porc n-a crezut că e vorba de preludiul unui 
măcel, toţi socotind că este vorba de o excursie de 
toamnă a tinerilor comunişti de la fabrică şi de la 



organele de partid sau poate a sindicatelor. 

Eu şi Diao Xiaosan stăteam pe dună uitându-ne 
cum se apropie bărcile de ostrovul cel ascuţit, 
zărindu-i apoi pe cei din bărci cum coboară din ele cu 
ţipete mari şi strigăte mărunte şi urcă pe mal. îi 
raportam tot timpul cu voce joasă ce vedeam lui Diao 
Xiaosan, iar el, cu capul lăsat şi urechile ciulite, 
asculta mişcările din depărtare. „Să fie cam o sută de 
oameni, am zis eu, par să fie în excursie.“ Cineva a 
fluierat. „S-au strâns pe plajă, par să facă şedinţă“, 
am zis iar. Vocea omului care fluierase a plutit 
întreruptă către noi, adusă de vânt. „Spune că vrea ca 
oamenii să se strângă în formaţie, mi-a repetat Diao 
Xiaosan vorbele lui, să măture totul în evantai şi să 
nu tragă cu uşurinţă, ca să forţeze porcii spre 
marginea apei.“ 

— Ce, au şi puşti? am întrebat eu surprins. 

— Au venit să ne atace, a zis Diao Xiaosan, dă 
semnalul, strânge trupele. 

— Hai tu, am zis, când mâneam ieri peşte m-a 
înţepat un os în gâlej, hai tu! Diao Xiaosan a răsuflat 
adânc, a înălţat capul, şi-a deschis gura pe jumătate şi 
din adâncurile gâtlejului a slobozit un val de răcnete 
sonore şi stridente asemenea unei alarme 
antiaeriene. Ramurile copacilor de pe ostrov au 
fremătat, ierburile sălbatice s-au unduit şi numeroşi 
mistreţi, mari şi mici, tineri şi bătrâni, s-au strâns din 
toate părţile pe duna de nisip. Vulpile s-au alarmat, 
bursucii pătaţi s-au alarmat, iepurii sălbatici s-au 
alarmat şi ei, unii punându-se să alerge la nimereală, 
alţii strecurându-se în vizuini şi alţii învârtindu-se pe 




loc iscodind cu privirea. 

Mozoliţi în răşină şi nisip, ajunşi toţi de o singură 
culoare - o întindere castanie cu capetele ridicate, 
boturile rânjite, dinţii dezveliţi, ochii mici şi lucitori, 
s-au strâns mai bine de două sute de mistreţi, din 
care marea majoritate îmi erau rubedenii sau 
prieteni. Ăştia erau soldaţii mei, toţi în aşteptare, toţi 
însufleţiţi, toţi neliniştiţi, toţi gata de acţiune, 
scrâşnind din dinţi şi tropăind din copite. Le-am 
spus: 

— Copii, războiul a izbucnit, şi au şi puşti. Tactica 
noastră e să ne strecurăm în găurile dintre ei, să ne 
jucăm de-a v-aţi ascunselea, să nu-i lăsăm să ne mâne 
spre est şi să ne strecurăm în spatele lor. 

Un vier cu temperament violent a sărit în faţă, 
strigând tare: 

— Mă opun! Trebuie să formăm un grup, să facem 
o breşă frontală şi să-i gonim în râu! 

Vierul ăsta, al cărui nume nu-mi era clar, era 
poreclit Ureche- ruptă. Cântărea cam 175 de 
kilograme, pe căpăţâna lui mare era mozolit cu un 
strat gros-gros de răşină şi nisip, iar lipsa unei 
jumătăţi de ureche era datorată eroismului său din 
timpul marelui război cu vulpile. Avea fălcile 
dezvoltate, dinţii ascuţiţi şi îmi amintesc de o scenă în 
care a muşcat căpăţâna unei vulpi facându-i-o mici 
fărâme. Era unul dintre cei mai puternici pretendenţi 
la tronul meu, n-avea legături de sânge cu mine şi era 
conducătorul mistreţilor originari de pe ostrov; când 
s-a petrecut la început războiul cu mine, era încă mic, 
dar acum crescuse. Spusesem de mult că nu mă 




cramponez deloc de scaunul de rege, dar nu eram 
dornic să i -1 las acestui ins crâncen şi sălbatic. Diao 
Xiaosan s-a ridicat şi mi-a ţinut isonul: 

— Supune-te ordinului dat de măritul nostru rege! 

— Dar, dacă măritul nostru rege ne pune să ne dăm 
prinşi, ce, o să ne dăm prinşi? a bodogănit 
nemulţumit Ureche-ruptă. 

3 7 ” 

I-am auzit pe mulţi bodogănind alături de el, iar 
inima mi s-a făcut deosebit de grea - ştiam că acum 
trupele mele vor fi greu de condus şi că dacă n-am să- 
1 îmblânzesc pe Ureche-ruptă, separarea trupelor va 
fi inevitabilă; dar cu duşmanul în faţă, n-ai răgaz să 
pui rânduială în afacerile interne. Am spus cu 
severitate: 

— Executaţi ordinul, răspândiţi-vă! 

Majoritatea porcilor mi-au executat ordinul şi s-au 

strecurat printre copaci şi tufişuri, dar mai bine de 
patruzeci, în mod clar acoliţi credincioşi ai lui 
Ureche-ruptă, l-au urmat pe acesta şi s-au dus ţanţoşi 
nevoie-mare să le iasă oamenilor în întâmpinare. 

Aceştia, după ce au ascultat instrucţiunile, s-au 
înşiruit pe o singură linie lungă, de la est la vest, 
înaintând pas cu pas. Unii aveau pălării de paie, alţii 
şepci de turist din pânză, unii ochelari de soare, alţii 
de vedere, unii erau cu jachete, alţii la costum, unii în 
pantofi, alţii în pantofi de sport, unii cu gonguri din 
care bă- teau, alţii cu pocnitori în buzunare pe care le 
tot aprindeau, unii cu beţe cu care plesneau în 
buruienile din faţă, alţii cu puşcoace şi orăcăind tot 
timpul... Nu toţi erau tineri şi în putere, se aflau 



printre ei şi moşnegi cu tâmplele grizonate, privirea 
tăioasă, dar spatele gârbovit; nu toţi erau bărbaţi, 
erau şi mai bine de zece fete, fandosite toate. 

Bam! bum! se-auzeau pocnitorile din soiul acela 
care scoate două sunete şi care e cunoscut printre 
oameni cu numele de „îndoita", lăsând pe pământ un 
vălătuc de fum galben şi în văzduh unul de fum alb. 

Bang! se auzeau gongurile, din acelea sparte, de 
genul celor folosite în opera sichuaneză. 

— Ieşiţi! Ieşiţi! Dacă nu ieşiţi, tragem cu puştile! se 
auzeau urletele celor cu beţe în mână. 

Trupele aflate în aşa devălmăşie nu păreau să fi 
venit la vânătoare, semănând mai degrabă cu cele 
care în 1958 mergeau să bage frica în vrăbii.îl-am 
recunoscut pe cei de la Fabrica de Prelucrare 

1 Referinţă la una dintre campaniile dezastruoase 
desfăşurate la începutul mişcării cunoscute sub 
numele de „Marele salt înainte" (1958-1961): vrăbiile 
au fost incluse, alături de şobolani, muşte şi ţânţari, 
în rândul „celor patru dăunători" care trebuiau 
exterminaţi din motive de igienă şi pentru a proteja 
recoltele. 

A Bumbacului numărul cinci, iar asta pentru că te- 
am recunoscut pe tine, Lan Jiefang. Deja deveniseşi 
muncitor cu acte în regulă, erai şef de grupă la 
controlul bumbacului. Şi soţia ta, Huang Hezuo, era 
muncitoare cu acte în regulă, era bucătăreasă la 
cantină. Tu îţi suflecaseşi mânecile de la jacheta ta 
gri-fer, lăsând să-ţi scânteieze ceasul care arunca 
lumini. Soţia ta era şi ea prezentă, pesemne că venise 
să transporte carnea de mistreţ şi apoi să facă mai 



bună viaţa personalului şi a muncitorilor. Mai erau şi 
cei de la organele comunei, cei de la Cooperativa de 
Aprovizionare şi Desfacere, precum şi alţii din toate 
satele ţinutului Gaomi din nord-est. Dar cine era cel 
de gâtul căruia atârna un fluier de tablă şi care era 
clar comandantul suprem al acestei acţiuni? Era 
Ximen Jinlong. într-un anume sens, el era fiul meu, 
aşa că, în acelaşi sens, acest mare război dintre 
oameni şi porci a fost unul între tată şi fiu. 

Ţipetele mari şi strigătele mărunte ale oamenilor 
au alarmat berzele din cătină, care s-au ridicat 
surprinse în stoluri mari, în timp ce nenumărate 
cuiburi din copaci au început să tresalte, făcând să 
plutească în aer fulgi mărunţi. Oamenii şi-au înălţat 
feţele şi s-au uitat la ele, devenind şi mai însufleţiţi. 
Câteva vulpi au scăpat cu fuga din găurile lor, 
rostogolindu-se ca nişte flăcări între ierburile adânci. 
Plesnind de mândrie, oamenii au înaintat aşa cam o 
mie de metri până când s-a întâlnit faţă în faţă cu 
trupele gata să moară conduse de Ureche-ruptă. 

Din rândul oamenilor s-au pornit strigăte ascuţite: 
„Regele porcilor!" Formaţia lor dezordonată s-a tras 
laolaltă în devălmăşie. Când trupele porcilor şi 
trupele oamenilor se aflau la o distanţă de vreo 
cincizeci de metri, şi-au oprit paşii, asemenea unor 
armate din vechime una în faţa alteia. Ureche-ruptă 
stătea în punctul cel mai din faţă al armatei porcine, 
cu douăzeci şi mai bine de vieri plini de ferocitate 
strânşi ciorchine în spatele lui. în armata oamenilor, 
Ximen Jinlong stătea în punctul cel mai din faţă, în 
mână cu o puşcă de păsări şi având atârnat la gât, din 



afară de fluierul acela de tablă, şi un binoclu verde- 
cenuşiu. Ţinea într-o mână puşca şi în cealaltă 
binoclul şi ştiu că, atunci când chipul hidos al lui 
Ureche-ruptă, mistuit de flăcările unei trufii 
neînfrânate, i-a năvălit pe neaşteptate în faţa ochilor, 
a fost surprins. 

— Bateţi gongurile! l-am auzit strigând alarmat. 
Urlaţi tare! a mai zis. Voia să folosească tot metoda 
asta de băgat spaima-n vrăbii - cu bătaie de gonguri 
şi urlete, să facă porcii să se sperie şi să fugă spre 
răsărit, iar de-acolo să fie mânaţi în apă. Am aflat mai 
apoi că la capătul ostrovului, acolo unde cele două 
fire de apă se uneau din nou, erau ancorate două 
bărci de oţel propulsate de motoare pe motorină de 
12 cai putere, pe fiecare dintre ele aflându-se câte un 
mic pluton format din vânători cu experienţă şi 
soldaţi lăsaţi la vatră. Vânătorii din anii cei de demult 
erau şi ei acolo. Qiao Feipeng, cel pe care Ximen 
Măgarul îl muşcase odinioară rănindu -1 la umăr, 
îmbătrânise de nu mai avea niciun dinte în gură, în 
timp ce Liu Yong şi Lii Xiaopo erau în floarea vârstei. 
Toţi erau trăgători de elită şi aveau în dotare puşti 
automate 69 produse în ţară, cu încărcătoare de câte 
cinsprezece cartuşe şi capabile de tir cu repetiţie. 
Puştile de acest tip funcţionau excelent, aveau o 
acurateţe foarte ridicată, defectul lor fiind că 
gloanţele aveau o putere de penetrare slabă - de la 
cincizeci de metri, ar fi putut cu mare greutate să ne 
străpungă armurile de protecţie, iar de la mai mult de 
o sută, forţa lor antipersonal devenea aproape nulă. 
în această mare bătălie, o parte dintre mistreţi au 



tulit-o la capătul ostrovului şi mai bine de zece şi-au 
pierdut viaţa loviţi de glonţ, însă marea majoritate s- 
au întors teferi. 

Gongurile sparte din armata oamenilor au cântat la 
unison, iar urletele acestora s-au înălţat până-n cer; 
ei însă nu făceau decât să se dea mari şi tari, fără să 
îndrăznescă să înainteze. Ureche-ruptă a hăulit 
prelung, s-a pus cu tot curajul şi avântul în faţa 
tuturor şi-a pornit atacul. Armata oamenilor să fi 
avut vreo duzină de puşti, însă doar Jinlong a tras 
grabnic un foc; alicele au nimerit toate în cătină, 
prăpădind un cuib nevinovat de pasăre şi rănind o 
nefericită de barză, dar neatingând nici măcar un fir 
de păr de-al vreunui porc. în clipa în care porcii au 
lansat atacul, armata lui Jinlong s-a răsucit şi-a luat- 
o la fugă. Dintre strigătele înspăimântate ale 
oamenilor, cele ale femeilor erau deosebit de ascuţite, 
iar dintre acestea, strigătul lui Huang Hezuo era 
deosebit de tânguitor. Se împiedicase în alergare şi 
căzuse, iar Ureche-ruptă o muşcase de fundul ţuguiat 
în sus. De atunci a devenit un om „fer de-o bucă“, 
unul care, mergând pe drum se înclina într-o parte 
într-un fel vrednic de toată mila. Mistreţii s-au 
repezit în rândurile oamenilor, izbind şi bocănind 
bezmetic. Totul era o mare de ţipete şi răcnete. 

în mijlocul devălmăşiei, lovituri de cuţit şi de bâtă 
au căzut şi ele peste porci, dar pielea şi trupul 
acestora era greu să sufere vreo rană. Un singur om a 
reuşit, în deruta creată, să înfigă o suliţă în gâtul unui 
vier cu un singur ochi, care a suferit astfel o rană 
grea. Jiefang izbutise să se refugieze la barcă, dar 



văzând că Hezuo fusese grav rănită, a sărit cu tot 
avântul jos din barcă, a apucat o furcă şi s-a repezit 
pe nisip să o salveze. Cu o mână o sprijineai pe 
Hezuo, cu cealaltă târâi furca, retrăgându-te; te-ai 
arătat destul de curajos. Acţiunea asta ţi-a creat o 
reputaţie foarte bună, facându-mă şi pe mine să simt 
pentru tine o profundă admiraţie. După ce Jinlong s- 
a liniştit, a smuls din mâna unuia un puşcoci cu ţeava 
foarte scurtă şi gura foarte mare şi i-a chemat pe 
câţiva mai cu sânge în vine, ca întăriri. Pesemne că 
fusese inspirat de bravura fratelui său mai mic pentru 
că, în inimă cu curaj şi la mână cu precizie, l-a ochit 
pe Ureche-ruptă şi a tras. Cu un bubuit uriaş, un 
ghem de flăcări s-a năpustit pe neaşteptate asupra 
burţii acestuia. Alicele nu aveau cum să străpungă 
armura cea groasă de acolo, însă tot au stârnit flăcări 
vii. Ureche-ruptă a luat-o mai întâi la fugă aşa, cu 
focul pe el, dar după aceea s-a culcat la pământ şi s-a 
pus să se dea de-a rostogolul, ca să înăbuşe focul. Cu 
principalul ei general rănit, armata porcilor s-a retras 
şi ea. Patul de lemn al puşcociului explodase în 
bucăţele când Jinlong slobozise foc, iar faţa lui fusese 
împroşcată de praf de puşcă de ajunsese toată un 
ghem de negreală. Tendoanele de la amândouă 
mâinile îi crăpaseră şi ele, iar sângele-i picura peste 
tot. 

în această bătălie purtată de Ureche-ruptă 
încălcând ordinele, se cheamă că porcii 
precumpăniseră. Pantofii, pălăriile de paie, bâtele şi 
toate celelalte lepădate de oameni când scăpaseră cu 
fuga dovedeau toate victoria porcilor. Din această 



pricină, flăcările trufiei care -1 mistuiau pe Ureche- 
ruptă au devenit şi mai neînfrânate şi acum exista în 
orice clipă posibilitatea unei lovituri de palat; era 
limpede că se bucura deja de sprijinul a mai bine de 
jumătate dintre porci. Aceştia mergeau în spatele lui, 
târând, ca trofee după victorie, lucrurile rămase de la 
oameni, defilând şi sărbătorind aşa prin ostrov. 

— Diao, ce e de făcut? într-o noapte cu lună 
luminoasă şi stele puţine, m-am strecurat încetişor în 
vizuina construită sus pe dună pentru Diao Xiaosan, 
să-i cer sfatul acestui frate care mereu chib- zuia şi 
socotea adânc lucrurile. Dacă e, abdic singur şi-l las 
pe Ureche-ruptă să fie rege. 

Diao Xiaosan stătea trântit, cu bărbia aşezată pe 
copitele din faţă, cu ochiul acela cu doar o rămăşiţă 
de vedere scânteind cu raze slabe în întuneric. Din 
afara vizuinii a răzbătut răsunetul apei râului 
împiedicându-se de rădăcinile copacilor. 

— Diao, spune, o să te ascult. 

A răsuflat o dată prelung, iar razele acelea slabe din 
ochi i-au dispărut. L-am împuns cu râtul, dar avea 
corpul moale şi iară reacţie. 

— Diao, am strigat înspăimântat, ai murit? Nu se 
poate să mori! 

Dar nu încăpea nicio îndoială că Diao murise şi, 
oricât l-aş fi chemat şi strigat eu, tot n-avea să se 
întoarcă în viaţă. Din ochi mi-au ţâşnit lacrimi 
fierbinţi şi o jale adâncă mi-a cuprins inima. 

Când am ieşit din vizuina lui Diao, am văzut cum în 
lumina lunii scânteiază o întindere mare de ochi 
verzi. în faţa mulţimii de porci şedea Ureche-ruptă, 



cu o privire cruntă în ochi. Nu-mi era frică, 
dimpotrivă, mă simţeam bizar de destins. Am zărit 
apa râului care, ca argintul viu în unduire, scânteia cu 
raze ce-ţi luau ochii; am auzit greierii cântând în cor 
printre ierburi melodii complicate şi cu multe 
variaţii; am zărit licuricii ţesând funde după funde 
verzi pâlpâind printre copaci; am văzut că luna se 
dusese deja spre apus până deasupra Fabricii de 
Prelucrare a Bumbacului numărul 5 şi că sub burta ei 
saltă în sus şi-n jos, scăpărătoare, razele iscate din 
lămpile cu filament din tungsten de pe acoperişul 
atelierului de balotare a bumbacului, ca un ou verde 
de-abia fătat de lună; am auzit şi sunetele înăbuşite, 
repezite, dar ritmice, scoase de ciocanele acţionate 
electric ale Fabricii de Maşini-Unelte de Forjare şi 
Ştanţare în timp ce băteau fierul, părându-mi ca nişte 
pumni grei care mă izbeau unul după altul în inimă. 

M-am dus calm în faţa lui Ureche-ruptă şi i-am 
spus: 

— Prietenul meu apropiat, Diao Xiaosan, a murit. 
Toate năzuinţele mele s-au făcut cenuşă, sunt dispus 
să renunţ la scaunul regesc. 

Lui Ureche-ruptă pesemne că nu-i trecuse prin cap 
că o să rostesc o asemenea vorbă, aşa că s-a retras 
instinctiv înapoi câţiva paşi, să se păzească în cazul 
unui atac neaşteptat de-al meu. 

I-am pironit ochii cu privirea şi apoi am spus: 

— Desigur, dacă nu vrei tronul decât dacă -1 câştigi 
în luptă, sunt dispus să-ţi ţin de urât până la capăt. 

Ureche-ruptă şi cu mine ne-am încrucişat aşa 
privirile vreme îndelungată şi era clar că în acest timp 



cântărea avantajele şi dezavantajele. Eu cântăream 
peste două sute cincizeci de kilograme, iar căpăţâna 
mea tare ca o stâncă şi gura plină de dinţi ascuţiţi ca 
pilele şi burghiele îi umpleau în mod limpede inima 
de spaimă. în final, a spus: 

— Primesc! Dar te rog să părăseşti imediat ostrovul 
şi să nu te mai întorci niciodată. 

Am dat din cap în semn că mă învoiesc, am ridicat 
copita fluturând-o către porcii strânşi câtă frunză şi 
iarbă, m-am răsucit şi am plecat. M-am dus în partea 
de sud a ostrovului şi-am intrat în apele râului. Ştiam 
că în spatele meu, nu departe, se află cam cincizeci de 
mistreţi veniţi să mă petreacă şi ştiam că ochii le sunt 
încărcaţi de lacrimi, însă nu mi-am întors capul. M- 
am cufundat cu un salt până în fundul râului, apoi am 
înotat pe sub apă din toate puterile către malul 
celălalt şi-am închis ochii, lăsându-mi lacrimile să se 
amestece laolaltă cu apa râului. 


CAPITOLUL 35 

Flăcări sunt aruncate, iar Ureche-ruptă îşi pierde 
viaţa; urcând în zbor în barcă, Al Şaişpelea îşi ia 
revanşa 

O jumătate de lună mai târziu, grozăvia a dat peste 
mistreţii de pe ostrov. în Cronica creşterii porcilor, 
Mo Yan a descris amănunţit lucrurile: 

Pe 3 ianuarie 1982, detaşamentul de vânătoare a 
porcilor consiliat de bătrânul vânător cu bogată 



experienţă, Qiao Feipeng, şi condus de Zhao 
Yonggang, un soldat lăsat la vatră care participase la 
Războiul de Contraatac Defensiv împotriva 
Vietnamuluii cu merite militare deosebite, a venit 
într-o barcă cu motor 

1 Denumire sub care este cunoscut în China 
conflictul de frontieră cu Vietnamul din 1979. 

Şi-a coborât pe ostrov cu mare tărăboi. Nu se 
fereau şi nici nu se furişau ca vânătorii obişnuiţi, ba 
chiar se arătau anume cât mai mult. Şi aveau ce arăta 
- zece oameni, echipaţi cu 7 puşti de asalt 56 şi 700 
de gloanţe anume produse pentru străpungerea 
armurilor. Tipul acesta de glonţ nu putea străpunge 
blindajul de tanc, dar era mai mult decât suficient cât 
să treacă prin burţile porcilor, chiar dacă acestea, 
date prin răşină şi nisip, erau mai groase decât 
plăcinta. Dar temeiul pentru care vânătorii stăteau 
fără frică şi totodată lucrul pe care ardeau ei de 
nerăbdare să-l încerce nu erau puştile şi gloanţele 
astea, ci trei aruncătoare de flăcări. Jucărioarele astea 
aveau o înfăţişare sucită şi semănau la prima vedere 
cu pompele cu care ţăranii pulverizau insecticidele pe 
vremea comunei populare. Partea din faţă era 
formată dintr-un tub de fier lung-lung şi ascuţit la bot 
şi dintr-un mecanism de armare, iar cea din spate 
dintr-o ţeavă rotundă de fier. Cei care le foloseau 
erau trei soldaţi lăsaţi la vatră şi care trecuseră prin 
flăcările războiului; ca să se apere de arsuri, purtau, 
peste piept şi faţă, un echipament de protecţie gros, 
din azbest. 

Mo Yan a mai scris: 



Zarva făcută la debarcare de detaşamentul de 
vânătoare a atras în mod firesc atenţia mistreţilor. 
Ureche-ruptă, proaspăt suit pe tron, ardea de 
nerăbdare să dea o mare bătălie cu oamenii, ca să-şi 
întărească autoritatea. Când a auzit vestea, s-a 
însufleţit de ochii lui cei mici s-au înroşit şi 
numaidecât şi-a convocat trupele cu un urlet. 

Două sute şi ceva de porci, precum ciracii din 
frăţiile acelea nelalocul lor zugrăvite în romanele cu 
cavaleri, au ţipat ascuţit la unison, ceva de felul: „Să 
trăieşti, Maria Ta!“ 

în continuare, Mo Yan a descris scena crudă şi 
aprigă a măcelului, pe care eu unul nici n-am putut să 
o citesc până la capăt. în fond, în fond, şi eu eram tot 
porc! Aşa a scris: 

...scena era asemănătoare cu cea a primei bătălii: 
de partea asta erau trupele porcilor, cu Ureche-ruptă 
şezând în faţă, ca şi prima oară, cu un eşalon format 
dintr-o sută şi ceva de porci aşezaţi ca aripile de gâscă 
în spatele lui şi cu alte două grupe, de cam cincizeci 
de porci fiecare, învăluind cu repeziciune pe aripi şi 
producând foarte repede o împresurare din trei părţi; 
în cea de-a patra, în spatele vânătorilor, se aflau apele 
învolburate ale râului. 

Cu o asemenea dispoziţie de luptă, victoria părea 
asigurată, însă cei zece oameni păreau să nu fi sesizat 
pericolul. Trei dintre ei stătea în faţă, îndreptaţi spre 
est, direct în dreptul grosului armatei de mistreţi şi al 
regelui lor, Ureche-ruptă. în stânga şi în dreapta erau 
câte doi oameni, cu faţa la nord şi respectiv la sud, în 
dreptul flancurilor armatei de mistreţi. Cei trei cu 



aruncătoare de flăcări stăteau cel mai în spate, 
iscodind în dreapta şi-n stânga, dar părând că se află 
foarte în largul lor. Toţi înaintau spre est, vorbind şi 
râzând. 

încercuirea porcilor s-a strâns treptat-treptat. 
Când distanţa faţă de Ureche-ruptă a ajuns cam la 
cincizeci de metri, Zhao Yonggang a dat un ordin şi 
şapte puşti de asalt au tras foc simultan în trei 
direcţii. 

Puştile trăgeau foc automat. Au fost mai întâi trei 
rafale, urmate de alte trei rafale, iar după aceea toate 
cartuşele au început să curgă puhoi din încărcătoare. 
Da-da-da! da-da-da! da-da- da-da-da-da-da!... o 
asemenea rapiditate a focului şi o asemenea forţă 
depăşeau imaginaţia porcilor. Din cele şapte puşti, o 
sută patruzeci de gloanţe au fost lansate toate în mai 
puţin de cinci secunde, iar din rândul porcilor de pe 
cele trei părţi cel puţin treizeci au fost loviţi de glonţ 
şi răsturnaţi la pământ. Locul unde-i nimeriseră 
gloanţele era cel mai adesea căpăţâna - glonţul 
antiarmură le străpungea oasele craniului, iar capul 
lui le exploda apoi în cavitatea cranială. Moartea 
acestor porci a fost cu totul groaznică, unora li s-au 
împrăştiat creierii, altora le-au ieşit ochii din cap. Cu 
instinctul său de rege al porcilor, Ureche-ruptă şi-a 
lăsat capul în jos când au răsunat puştile, dar o rafală 
de gloanţe i-a făcut ţăndări singura ureche bună. S-a 
văitat amarnic, dar tot s-a năpustit înspre vânători, 
iar în acel moment, cei trei oameni din spate care 
purtau în spinare aruncătoarele de flăcări, cu mişcări 
iscusite îndelung exersate, s-au repezit înainte trei 



paşi, s-au aruncat la pământ şi au lansat atacul în 
acelaşi timp, iar trei limbi de flăcări, trei dragoni de 
foc, au fost împroşcate în faţa fiecăruia, scoţând un 
sunet asemănător cu cel făcut de o sută de gâşte albe 
cuprinse de diaree. Pălălaia lipicioasă de la capătul 
din faţă al dragonului de foc l-a înfăşurat din faţă pe 
Ureche-ruptă, regele porcilor, iar flăcările s-au 
spulberat cu o bubuitură în sus, până la mai bine de 
trei metri. Ureche-ruptă a dispărut, a mai rămas doar 
o flacără alergând şi rostogolindu-se, care cam după 
douăzeci de secunde s-a oprit din mişcare şi-a 
început să ardă la pământ. Conducătorii porcilor de 
la nord şi de la sud au suferit o soartă întru totul 
identică cu cea a lui Ureche-ruptă. 

Fiind toţi acoperiţi de straturi groase de răşină, 
mistreţii erau obiecte extrem de inflamabile, aşa că 
doar să-i atingă puţin flacăra peste corp că se şi 
aprindeau. Câteva zeci de porci au luat aşa foc şi-au 
început să alerge şi să ţipe ascuţit, doar cei extrem de 
deştepţi dintre ei dându-se de-a rostogolul pe loc, 
ceilalţi luând-o la fugă. Se strecurau printre sălcii şi 
între ierburi, stârnind incendii. Peste ostrov se 
rostogolea un fum gros, iar putoarea de arsură afuma 
cerul. Mistreţii care nu fuseseră nimeriţi de glonţ şi 
nici arşi de foc erau cu totul prostiţi de frică, îşi 
pierduseră orice urmă de raţiune şi se izbeau 
bezmetic precum muştele fără cap. Cu puştile de asalt 
în mâini, vânătorii s-au aşezat în poziţie şi, foc după 
foc precis, i-au trimis pe mistreţi să i se-nfăţişeze 
regelui Yama... 

A mai scris Mo Yan: 



Acest măcel smintit, evaluat prin prisma protecţiei 
mediului, depăşise limpede orice măsură. Să-i faci pe 
porci să moară într-un fel atât de tragic era de 
asemenea mai mult decât exagerat. Nu e de mirare că 
atunci când marele dregător din Shu, Zhuge Liang, a 
dat foc armatei cu armuri de trestie, a oftat prelung şi 
i-au dat lacrimile. Eu am vizitat în 2005 Panmunjom, 
între Coreea de Nord şi cea de Sud, şi am văzut zona 
lată de doi kilometri de pe cele două părţi ale 
paralelei 38, care e nelocuită de oameni; turme 
întregi de mistreţi se-aleargă şi se hârjonesc pe-acolo, 
în copaci e puzderie de cuiburi de păsări, iar egretele 
se rotesc în stoluri pe deasupra păduricii. Mi-am 
amintit aşa de marele măcel organizat atunci la noi 
pe Limba de nisip a familiei Wu şi inima mi-a fost 
toată cuprinsă de remuşcări, chiar dacă cei ucişi erau 
mistreţi care făcuseră fel şi fel de rele. Fiindcă s-au 
folosit la măcel de aruncătoare de flăcări, în cele din 
urmă s-a iscat un incendiu, care a ars până la capăt 
pădurea de pini şi tufişurile de cătină pe o mare 
întindere, ierburile fiind şi ele fără scăpare şi sortite 
întru totul pieirii. Dintre celelalte vietăţi de pe ostrov, 
cele cu aripi au zburat de-acolo, iar cele fără aripi s- 
au strecurat în găuri ca să se ferească de nenorocire 
sau s-au aruncat în apă ca să-şi scape viaţa cu fuga; 
majoritatea tot au murit însă mistuite în flăcări... 

în acea zi, mă aflam între tufişurile de cătină de pe 
malul de sud al râului şi am văzut cu ochii mei fumul 
cel gros şi vâlvătaia focului de pe ostrov, am auzit 
pocnetele de armă asemenea exploziilor boabelor de 
fasole şi hăulitul mistreţilor care-şi pierduseră 



minţile şi bineînţeles că am adulmecat şi mirosurile 
amestecate şi sufocante aduse de vântul de nord-vest. 
Ştiam că dacă n-aş fi renunţat la tronul de rege, cu 
siguranţă aş fi împărtăşit şi eu nenorocirea 
mistreţilor, însă în mod ciudat nu simţeam nicio 
bucurie că scăpasem - mi se părea că să-mi trag zilele 
aşa fără niciun rost e mult mai rău decât să fi fost 
îngropat alături de ei într-o mare de flăcări. 

După urgie, am traversat apa râului înot şi m-am 
urcat pe ostrov, unde am zărit o întindere mare de 
trunchiuri arse de copac, cadavre carbonizate de 
porci precum şi leşuri umflate de animale în apa din 
jurul ostrovului. M-au trecut valuri-valuri de 
indignare şi valuri-valuri de durere, iar în cele din 
urmă durerea şi indignarea s-au întreţesut, 
muşcându-mi inima ca un şarpe veninos cu două 
capete... 

Nu mă gândisem să-mi iau revanşa, ceea ce-mi 
stârnea cele mai felurite dureri era un fel de grijă care 
mă ardea cu totul. Această trăire mă făcea să nu pot 
să mă potolesc nicio clipă, asemenea unui soldat cu 
psihicul slab înaintea marii bătălii. Am urcat pe râu 
împotriva curentului. Când oboseam, mă furişam 
printre tufişurile dese de sălcii de pe malurile râului, 
uneori pe malul din stânga, alteori pe cel din dreapta. 
Mergeam pe urmele unui miros, unul format din 
amestecul altor două, unul de benzină arsă şi altul de 
cadavru pârjolit de porc, în care uneori se insinua şi 
damful acru de tutun şi cel de rachiu de proastă 
calitate. De-abia după ce alergasem după mirosul 
ăsta vreme de o zi, în creier mi-a apărut treptat- 



treptat imaginea bărcii cu motor care săvârsise aşa 
puzderie de rele, asemenea unei peisaj care se iveşte 
după ce se risipeşte o ceaţă groasă. 

Era o barcă lungă de cam 12 metri. Corpul îi era 
alcătuit din plăci de oţel groase de doi milimetri 
sudate laolaltă, destul de grosier, era albastru- 
cenuşiu la culoare, iar de marginile ei ascuţite 
atârnau ierburi de apă verzi ca jadul. De cadrul de 
oţel de la proră era fixat un motor pe motorină de 20 
de cai putere, care antrena o elice propulsoare. Era 
un monstru de oţel neîndemânatic şi grosolan. Urca 
împotriva curentului, ducându-i cu el pe vânători. 
Detaşamentul avusese 10 oameni, iar dintre aceştia, 
cei şase soldaţi lăsaţi la vatră şi care munceau în 
capitala judeţului se suiseră, odată treaba terminată, 
în autobuz şi plecaseră deja spre oraş; cei din barcă 
erau Zhao Yonggang, şeful detaşamentului, şi 
vânătorii Qiao Feipeng, Liu Yong şi Lii Xiaopo. Sub 
acţiunea combinată a foarte mulţi factori precum 
creşterea explozivă a populaţiei, micşorarea acută a 
pământurilor libere, distmgerea vegetaţiei şi poluarea 
industrială, pe teritoriul ţinutului Gaomi din nord-est 
era greu să vezi până şi umbrele vreunui iepure sau 
fazan, aşa că vânătorii profesionişti îşi schimbaseră 
de mult ocupaţia. Cei trei erau excepţia, îşi însuşiseră 
meritele măgarului în uciderea celor doi lupi şi li se 
dusese buhul în tot judeţul, iar vânătoarea aceasta 
avea să-i prefacă în eroi cărora li se înalţă laude peste 
tot şi să-i aducă în centrul atenţiei mediatice. Duceau 
cu ei cadavrul lui Diao Xiaosan ca probă a reuşitei 
acestei acţiuni vânătoreşti, iar destinaţia finală a 



călătoriei lor în susul râului era capitala judeţului, 
aflată la o sută de li depărtare. O barcă din oţel ca 
aceasta, care prindea o viteză maximă de zece 
kilometri pe oră, chiar înaintând cu viteza medie, 
dacă pleca în geana dimineţii, pe înserat era deja în 
capitala judeţului. Dar ei transformaseră această 
călătorie pe apă într-o paradă a meritelor lor. De 
fiecare dată când ajungeau în vreun târguşor de pe 
malul râului, ancorau la mal şi-i chemau pe oamenii 
locului să vină să vadă cadavrul aşa-zisului rege al 
porcilor. Cărau cadavrul lui Diao Xiaosan pe mal şi îl 
aşezau într-un loc mai spaţios, ca ţăranii să-l 

privească de la mică distanţă. Unii mai cu dare de 
mână, care aveau aparat de fotografiat, prindeau 
ocazia şi-şi puneau rudele, vecinii şi prietenii să facă 
poze de grup, drept amintire, cu regele porcilor. 
Reporterii de la ziarul şi televiziunea judeţului îi 
urmăreau îndeaproape pe vânători, raportând ştirile. 
Aceste scene magnifice făceau ca din penele 

reporterilor să curgă vorbe uşuratice, de genul „Mii şi 
mii de oameni s-au înfăţişat..." sau „Spectatorii 

stăteau ca un zid...“ Vânătorul Lii Xiaopo i-a 

prezentat lui Zhao Yonggang, conducătorul grupului, 
un plan de a vinde bilete pentru spectatori: accesul, 
un yuan; poza cu mistreţul, doi yuani; poza cu 
atingerea colţilor mistreţului, trei yuani; poza călare 
pe porc, cinci yuani; poza cu vânătorii şi cadavrul 
regelui porcilor, zece yuani. Sugestia lui i-a mişcat 
peste măsură pe Qiao Feipeng şi Liu Yong, dar a fost 
întâmpinată de refuzul lui Zhao. Era un om înalt de 
un metru optzeci, îngust la şolduri şi lat de umeri, cu 



braţele mai lungi decât ale oamenilor obişnuiţi, 
şchiopătând la piciorul stâng, cu faţa slăbănoagă, dar 
cu o expresie neabătută pe ea şi părând întru totul un 
adevărat bărbat. De fiecare dată când ajungeau într- 
un loc, vânătorii se bucurau de o mare ospitalitate 
din partea cadrelor locale. între meseni, cupele şi 
pocalele se ciocneau încrucişându-se, iar masa era 
întinsă toată cu bunătăţi. 

Qiao Feipeng era întotdeauna cel ce relata cele 
petrecute la vânătoare, iar Liu Yong şi Lii Xiaopo 
erau întotdeauna cei ce completau detaliile; de fiecare 
dată, relatarea îşi adăuga înflorituri şi zorzoane, iar 
distanta dintre realitate şi ficţiune se micşora. Şi tot 
de fiecare dată, Zhao Yonggang stătea mut şi bea 
rachiu, iar după ce se îmbăta, se punea să zâmbească 
rece fără oprire, într-un fel de neînţeles pentru 
ceilalţi. 

Descrierea de mai sus despre mâncare şi băutură 
fireşte că vine tot din romanul lui Mo Yan. Eu n- 
aveam cum să mă urc la lumina zilei pe mal şi să-i 
urmăresc, puteam doar să-i urmez în apa râului. 

în seara celei din urmă nopţi a vieţii lor, vântul era 
rece şi geros. Faţa lunii, aproape cu totul rotundă, era 
alb-albăstrie, precum faţa unuia mort otrăvit cu 
argint viu, şi lumina cu o strălucire la fel de alb- 
albăstrie şi întunericită apa molcomă a râului. Viteza 
de curgere a apei scăzuse în chip lămurit, iar pe apele 
puţin adânci de lângă mal se prinsese deja un strat 
subţire-subţire de gheaţă, care inunda ochii cu o 
lumină albăstrie şi înţepăcioasă, ce te băga în 
sperieţi. Am îngenuncheat printre tufele de cătină de 



pe malul din dreapta şi am fixat cu privirea, printre 
crăcile golaşe de pe care frunzele ofilite căzuseră 
toate, un ponton simplu, construit din bârne, care 
înainta către mijlocul apei, precum şi barca din oţel 
care era trasă lângă el. Acesta era primul târg mai 
mare din judeţul Gaomi, care se numea Târg-de- 
măgari - îşi trăgea numele din faptul că aici locuiau 
laolaltă, cu o sută de ani în urmă, vânzătorii de 
măgari. Luminile din mica clădire cu trei etaje a 
administraţiei orăşeneşti erau splendide, iar zidurile 
exterioare ale acesteia erau acoperite cu dale de 
ceramică purpurie, de parcă ar fi fost dată cu un strat 
gros-gros de sânge de porc. Banchetul în cinstea 
eroicilor vânători de porci se desfăşură într-o sală 
spaţioasă dinăuntru, deseori răsunând de acolo voci 
de oameni care se îmbiau la băutură. în piaţa din faţa 
clădirii - până şi în satul Ximen se construise o piaţă, 
aşa că la oraş bineînţeles că trebuia să existe una 
luminile străluceau orbitor, iar vocile oamenilor se 
auzeau zgomotoase; ştiam că oamenii din târg tocmai 
admirau cadavrul lui Diao Xiaosan, dar ceea ce nu 
ştiam era că fusese nevoie ca gardienii publici să stea, 
cu bastoanele în mână, de santinelă la cadavru. 
Aceasta era din pricină că se zvonea peste tot că 
periile de dinţi din păr de mistreţ albesc dinţii, iar 
tinerii care se amărau din cauză că aveau dinţii negri 
tot aruncau priviri lacome spre coama regelui 
porcilor. 

Aş zice că era cam în jur de ora douăzeci şi unu 
când aşteptarea mea a dat roade. Mai întâi, mai bine 
de zece bărbaţi bine legaţi au venit chirăind spre 



ponton, cu cadavrul lui Diao Xiaosan purtat pe o uşă 
de scândură ţinută cu patru drugi. Două fete tinere 
îmbrăcate din cap până în picioare în haine roşii îi 
călăuzeau cu lampioane din hârtie roşie în mâini, în 
timp ce din spate un moşneag cu barbă albă le 
armoniza paşii cu o voce mohorâtă cu care cânta o 
melodie simplă, cu versuri monotone: „Regele 
porcilor / în barcă cu el / Regele porcilor / în barcă 
cu el“. 

Cadavrul lui Diao Xiaosan răspândea putoare, 
părea să fie ţeapăn bine şi doar din pricina vremii 
friguroase nu începuse să se facă praf şi pulbere. 
Când l-au plasat în barcă, pescajul acesteia s-a 
coborât în chip lămurit. în fapt, m-am gândit, dintre 
mine, Al Şaişpelea, Ureche-ruptă şi Diao Xiaosan, cel 
din urmă era adevăratul rege al porcilor. Murise, dar 
părea viu, şi trântit acolo în barcă era la fel de falnic 
şi maiestuos ca altădată. Luna alb-albăstrie şi-a 
sporit şi mai mult grandoarea, părând că în orice 
clipă poate să se arunce în apă sau să salte pe uscat. 

Cei patru vânători, care băuseră de se zdruncinau 
deja pe picioare, şi-au făcut şi ei în sfârşit apariţia. 
Mergeau spre ponton sprijiniţi de subsuori de cadrele 
orăşeneşti. Tot aşa, în faţa lor erau două fete în haine 
roşii care le arătau drumul, în mâini tot cu lampioane 
roşii. Venisem la o distanţă de doar zece metri şi ceva 
de ponton, iar damful de rachiu şi mirosul de tutun 
de pe corpurile lor otrăvise deja aerul din faţa mea. 
Eram însă calm, deosebit de calm, de parcă toate cele 
din faţa ochilor mei n-aveau nici cea mai mică 
legătură cu mine. M-am uitat la ei cum se suie în 



barcă. 

Odată acolo, au schimbat politeţuri cu cei veniţi să- 
i conducă, au mai rostit şi nişte cuvinte ipocrite de 
mulţumire, iar cei de pe ponton i-au cadorisit cu 
cuvinte la fel de ipocrite. S-au aşezat bine. Liu Yong a 
tras cu o sfoară de volantul motorului, căutând să-l 
facă să meargă; pesemne din pricina frigului, motorul 
era greu de pus în mişcare, aşa că s-a văzut silit să 
facă foc ca să-l încălzească. A înmuiat un cocoloş de 
vată în motorină şi i-a dat foc, iar flăcările galbene şi 
uscate au constrâns luna să plece, au luminat faţa 
galbenă a lui Qiao Feipeng, cu gura lui zbârcită şi 
trasă spre înăuntru, au luminat faţa umflată a lui Lii 
Xiaopo şi nasul lui borcănat şi de un roşu aprins, au 
luminat faţa lui Zhao Yonggang, cu zâmbetul rece de 
pe ea, şi-au luminat şi colţul rupt al prietenului meu, 
Diao Xiaosan. Calmul mi-a sporit în inimă, cum se 
întâmplă cu un bătrân călugăr aflat în faţa unei statui 
sfinte. 

Motorul pe motorină s-a pus în sfârşit în mişcare, 
iar zgomotul acela nesuferit a asaltat de pe râu aerul 
şi luna. Barca s-a pus cu încetul în mişcare. Călcând 
pe gheaţa subţire de la mal, m-am suit plin de fudulie 
pe ponton, trecând pe lângă cei care veniseră să-i 
petreacă pe vânători ca şi cum aş fi fost un porc 
domestic. Lampioanele din mâinile fetelor s-au 
transformat, în deruta creată, în două gheme de foc, 
producând o atmosferă eroică drept fundal pentru 
saltul pe care l-am făcut eu prin aer. 

Nu mă gândeam la nimic, întocmai aşa cum a spus 
Mo Yan, cel care repetă ca papagalul vorbele altora; 



doar acţionam, doar mă mişcăm, aveam în raport cu 
mediul doar experienţe fiziologice, aproape amorţite, 
deformate, exagerate, nici de un fel, nici de un alt fel, 
dar nu aveam niciun gând, nicio trăire, iar mintea mi- 
era toată o întindere goală. Am sărit uşurel, chiar 
uşurel am sărit, am sărit suplu în barcă întocmai 
precum şarpele transformat în fată frumoasă în scena 
cea mai romantică din începutul operei peki- neze 
tradiţionale Legenda şarpelui alb. în urechi parcă mi- 
a răsunat preludiul cu totul melodios şi romantic 
interpretat la jinghu, parcă am auzit sunetul de gong 
care semnala că barca se cutremură şi parcă am intrat 
într-o poveste plină de romantism care are legătură 
cu 

Lacul de Apus din Hangzhou, dar nu şi cu acest râu 
din ţinutul Gaomi din nord-est - o poveste care urma 
să fie jucată de oameni, urma să fie răspândită de 
oameni şi urma să fie jucată în timp ce e răspândită şi 
răspândită în timp ce e jucată. Da, în acel moment nu 
aveam gânduri, aveam doar senzaţii, iar senzaţiile 
erau aproape de tărâmul viselor, un tărâm al viselor 
care răsfrângea realitatea. Am simţit cum barca se 
cufundă pe neaşteptate şi urcă apoi încetişor înapoi, 
după ce apele cele mari aproape că trecuseră peste 
bord; de jur împrejurul ei, nu era apă, ci cioburi de 
sticlă verde-al- băstrie care stropeau în toate părţile 
fără să scoată niciun sunet - şi chiar de vor fi scos 
vreunul, acesta va fi fost foarte, foarte departe, 
asemenea unuia venit de pe maluri şi auzit de un om 
şi de un porc aflaţi pe fundul adânc-adânc al râului. 
Tu eşti prietenul intim al lui Mo Yan, aşa că te rog să- 



i spui următorul secret al romanelor: când ajunge ia 
un episod important şi-i lipsesc atât siguranţa în 
privinţa personajelor descrise cât şi mijloacele 
puternice de expresie, pune-1 să vâre toate 
personajele despre care scrie în apă. Aceasta e o lume 
fără sunete care e superioară celei cu sunete, un 
mediu iară culori superior celui colorat, da, întru 
totul să le socotească pe toate ca petrecându-se pe 
fundul apei. Dacă o să mă asculte, are să devină un 
mare scriitor. îţi spun doar pentru că mi-eşti prieten, 
iar pentru că Mo Yan ţi-e prieten, mi-e prieten şi mie, 
de aceea te pun să-i zici vorbele mele. 

Barca s-a lăsat violent într-o parte, iar Diao 
Xiaosan parcă voia să se ridice-n picioare. Luna, 
asemenea unui scriitor într-un astfel de moment, 
avea mintea toată o întindere goală. Liu Yong, cel 
care tocmai se îndoise de şale să pornească motorul, 
a căzut cu capul înainte în apă, împroşcând apa alb- 
albăstrie asemenea cioburilor de sticlă. Motorul pe 
motorină a tresărit, scuipând fum negru; zgomotul 
era foarte slab, de parcă îmi intrase apă în urechi. Lii 
Xiaopo s-a zdruncinat, gura i s-a deschis mare şi a 
aruncat afară aer şi alcool etilic, iar apoi el s-a lăsat 
pe spate cu faţa în sus, cu jumătate de corp în barcă şi 
jumătate în afară şi cu spinarea apăsându-se de 
bordul tare din oţel; după aceea a căzut şi el cu capul 
înainte în apă, care a aruncat fără zgomot stropi, ca 
mai înainte, asemenea unor cioburi de sticlă verzi- 
albastre. Am început să salt în barcă, iar greutatea 
mea de două sute cincizeci de kilograme făcea 
bărcuţa să se legene puternic. Lui Qiao Feipeng, 



consilierul detaşamentului de vânătoare, cel cu care 
avusesem de-a face cu mulţi ani înainte, i s-au 
înmuiat picioarele, iar el a căzut în genunchi în 
mijlocul bărcii şi a început să se prosterneze 
necontenit, într-un chip foarte caraghios. Nu aveam 
niciun gând în minte şi nu mă dusesem deloc să caut 
în străfundurile creierului stricăciuni de demult, doar 
am coborât capul şi l-am ridicat din nou şi l-am 
aruncat pe Qiao peste barcă. N-a fost niciun zgomot, 
apa a zburat precum cioburile sparte. Mai rămăsese 
doar Zhao Yonggang, cel care avea faţă de bărbat 
adevărat şi care acum ţinea în mână un drug - acesta 
răspândea parcă o mireasmă de lemn de pin 
proaspăt, nu-mi aduc aminte - cu care m-a trosnit 
peste căpă- ţină. Am auzit un zgomot, care părea să 
se fi transmis în timpane din străfundurile creierului. 
Drugul s-a frânt în două, o bucată a căzut în apă, 
cealaltă a rămas la el în mână. N-aveam răgaz să mă 
gândesc dacă mă doare capul sau nu, doar am ţintuit 
cu privirea jumătatea de drug din mâna lui, care 
împingea lumina lunii de parcă ar fi împins în nişte 
pulbere de mazăre dizolvată în apă. Drugul a împuns 
către mine, a împuns în gura mea. L-am prins cu 
dinţii. El l-a tras. Cu putere. Era cu-adevărat 
puternic. I-am zărit faţa îmbujorată asemenea unui 
lampion care se ia la întrecere cu luna. Cum am dat 
drumul la gură, în aparenţă după un plan ticălos, dar 
în realitate fără nicio intenţie, a picat şi el cu faţa în 
sus în mijlocul apei. în acest moment, toate 
zgomotele, toate culorile şi toate mirosurile au venit 
bubuind peste mine. 



Am sărit în râu, împroşcând spumă la o înălţime de 
câţiva metri. Apa era rece ca gheaţa şi lipicioasă, aşa 
cum e vinul ţinut mulţi ani de zile în pivniţă. Dintr- 
un ochi i-am văzut pe toţi cei patru înotând sau 
scufundându-se în apă. Liu Yong şi Lii Xiaopo erau 
atât de beţi că n-aveau pic de putere în membre, iar 
mintea nu le era limpede, aşa că în acest moment nu 
mai aveau nevoie de ajutorul meu ca să-şi găsească 
pieirea. Zhao Yonggang părea bărbat, aşa că dacă 
putea să se zbată să ajungă pe mal, am hotărât să îl 
las în viaţă. Qiao Feipeng se zbătea în spatele meu, cu 
nasul violet ieşindu-i pe deasupra apei, pufăind 
dezgustător. L-am ciocănit niţel cu copitele în 
căpăţâna lui cea cheală şi nu s-a mai mişcat, capul 
strecurându-i-se sub apă, iar fundul ridicându-i-se la 
suprafaţă. 

Am coborât pe râu urmând curentul, lichidul 
argintiu format din amestecul lunii şi al apei 
semănând cu laptele de măgar aproape de punctul de 
îngheţ. în spatele meu, motorul pe motorină al bărcii 
ţipa nebuneşte de parcă-şi pierduse minţile, în timp 
ce pe mal totul era un val de ţipete înspăimântate. O 
voce striga: 

— Trageţi cu puşca, trageţi! 

Puştile detaşamentului de vânătoare fuseseră însă 
luate cu ei de soldaţii lăsaţi la vatră care se 
întorseseră mai devreme în oraş. Pentru folosirea 
unor asemenea arme avansate pe timp de pace şi cu 
scopul de a extermina nişte mistreţi, împotriva 
factorilor de decizie aveau să se ia măsuri disciplinare 
în zilele următoare. 



M-am scufundat brusc până pe fundul apei şi, 
asemenea unui scriitor măreţ, am aruncat toate 
zgomotele deasupra mea şi în spatele meu. 


CAPITOLUL 36 

Pradă gândurilor cele iute trecătoare, îşi aminteşte 
de lucrurile din trecut; jură să-i mai pese de sine, 
salvează copiii 

Trei luni mai târziu, am murit. 

S-a petrecut într-o după-amiază fără soare. Pe 
gheaţa alb-ce- nuşie de pe apa din spatele satului 
Ximen ieşise la joacă o ceată de copii. Erau acolo 
copii de peste zece ani, copii de şapte-opt, şi mai erau 
şi câţiva de trei-patru. Unii se dădeau cu sania, alţii 
se amuzau dând cu biciul în vreun titirez de lemn. Eu 
şedeam în genunchi printre tufişuri, uitându-mă la 
vlăstarele satului Ximen. Am auzit o voce familiară 
strigând pe mal: 

— Kaifang... Gaige... Fenghuang... Huanhuan... 
dragilor, veniţi acasă! 

Am zărit-o pe femeia bătrână şi căruntă de pe 
malul opus, pe când vântul cel răcoros îi flutura 
basmaua albastră de pe cap. Am recunoscut-o, era 
Yingehun. Se întâmpla cu o oră înainte ca eu să mor, 
iar treburile vechi de câteva zeci de ani mi-au ţâşnit 
în suflet cu vigoarea mărilor şi-a fluviilor, facându- 
mă să-mi uit de trupul de porc. Ştiam despre Kaifang 
că este fiul lui Lan Jiefang şi al lui 



Hezuo, că Gaige este cel al lui Ximen Baofeng şi al 
lui Ma Liang- cai, precum şi că Huanhuan este fiul 
adoptiv al lui Ximen Jinlong şi Huang Huzhu şi că 
Fenghuang este fiica lui Pang Kangmei şi Chang 
Tianhong. Ştiam şi că în realitate Fenghuang este din 
sămânţa lui Ximen Jinlong, însămânţarea 
petrecându-se sub pomul acela romantic atât de 
vestit din livada de caişi. Odată, pe când caişii erau în 
floare iar luna era strălucioasă şi curată, Ximen 
Jinlong o împinsese pe Pang Kangmei, pe atunci 
secretara comitetului de partid al comunei, cu spatele 
la cais şi semănase sămânţa cea cu gene excepţionale 
a familiei noastre, Ximen, în uterul celei mai 
frumoase femei din judeţul Gaomi. Aşa cum spunea 
romanul lui băieţică de Mo Yan, pe când Jinlong îi 
ridica fusta lui Pang Kangmei, aceasta l-a apucat de 
urechi şi i-a zis grav şi sever: „Sunt secretara 
comitetului de partid!“ Jinlong i-a apăsat corpul cu 
putere de copac şi-a zis: „Păi secretarei ăsteia i-o trag 
şi eu, alţii te şpăgu- iese cu bani, eu te şpăguiesc cu 
sula!“ Pang Kangmei s-a moleşit după aceea. Florile 
de cais erau ca zăpada, căzându-le peste trupuri. 
Douăzeci de ani mai târziu, era imposibil ca Pang 
Fenghuang să nu ajungă o frumuseţe unică: sămânţa 
era bună, ogorul bun, mediul, în momentul 
însămânţării, era plin de un aer poetic şi artistic, iar 
Cerul însuşi n-ar fi primit ca ea să nu fie frumoasă. 

Copiii erau cufundaţi în joacă şi n-au vrut să se suie 
înapoi pe mal, aşa că Yingehun a coborât pe zăgaz cu 
băgare de seamă. în acel moment, stratul de gheaţă 
de pe suprafaţa râului s-a crăpat şi copiii au căzut în 



apa îngheţată. 

Nu eram porc în acel moment, eram om, nu vreun 
erou, ci doar un om cu inima bună şi care nu şovăie 
să facă ce se cuvine. M-am aruncat în râul îngheţat, 
am prins între dinţi - nici când am prins între dinţi 
nu eram porc - haina unei fetiţe şi-am înotat în 
apropiere de locul unde gheaţa nu se surpase, am 
ridicat copilul şi l-am aruncat sus. Yingehun se 
întorsese pe zăgaz, strigând tare înspre sat. îţi 
mulţumesc, Yingehun, cea mai iubită dintre nevestele 
mele! Apa nu mi se părea rece, ba chiar îmi părea 
călduţă, sângele şi suflurile vitale îmi curgeau cu 
mare fluiditate prin vasele din tot corpul şi înotam cu 
sprinteneală şi forţă. Nu m-am dus înadins să-i salvez 
pe cei trei puişori de lele care erau legaţi de mine prin 
sute şi mii de fire - peste care copil nimeream, pe ăla 
îl salvam. în acest moment, creierul nu-mi era gol, 
mă gândeam la multe, la tare multe. Vreau să mă 
opun aşa-numitului „narator idiot“. Eram precum 
Anna din romanul lui Tolstoi, Anna Kare- nina - 
înainte să se culce pe şine ca să se sinucidă, Anna s-a 
gândit şi ea la tot atât de multe; eram precum copilul 
din povestirea „Explozii" a lui Mo Yan, care s-a gândit 
şi el la tot atât de multe după ce-a primit o palmă 
răsunătoare de la tatăl lui; eram la fel ca Ouyang Hai 
din vestitul roman Cântecul lui Ouyanghai publicat în 
ajunul Revoluţiei Culturale, care, în clipa când avea 
să moară izbit de tren după ce a sărit pe şine ca să 
împingă la o parte cu toate puterile calul speriat, s-a 
gândit şi el la tot atât de multe. O zi e mai lungă decât 
o sută de ani, o secundă durează mult peste 24 de 



ore. L-am prins de pantalonii lui de bumbac pe un 
băieţel şi l-am vânturat sus pe gheaţă. Mi-am amintit 
o scenă dulce din urmă cu mulţi ani când Yingehun 
ţinea cu o mână un copil în braţe, iar un altul bea 
lapte cu unul din sfârcurile ei în gură; mireasma 
aceea îmbătătoare de lapte specifică trupului de copil 
părea să se fi dizolvat în apele îngheţate ale râului. 
Am tras la suprafaţa gheţii un copil şi încă un copil. 
Copiii se târau înainte, copii deştepţi, faceţi foarte 
bine, târâţi-vă înainte, în niciun caz să nu căutaţi să 
vă ridicaţi în picioare. Am prins cu gura piciorul celui 
mai gras din ceata asta de copii şi l-am tras în sus de 
pe fundul apei. Pe când urcam la suprafaţă, scotea pe 
gură un întreg şirag de bule de aer, ca peştii. Chiar în 
clipa în care am ajuns sus, mi-am adus pe neaşteptate 
aminte de Chen Guangdi, prefectul judeţului, care 
avea ochii plini de tandreţe când şedea singur cu 
măgarul. Când copilul cel gras s-a suit pe gheaţă, 
aceasta s-a surpat din nou, aşa că i-am împuns 
grăsunului burta cea moale cu râtul, vâslind din toate 
puterile cu toate cele patm membre - şi când vâsleam 
cu toate cele patru membre, tot om eram -, m-am 
străduit să-mi ridic capul şi l-am azvârlit departe, 
unde din fericire gheaţa nu s-a mai surpat. Inerţia 
uriaşă m-a făcut să pic până pe fundul apei, iar în nas 
mi-a intrat apă şi am simţit că mă sufoc. Când am 
ieşit la suprafaţă, m-am pus să tuşesc şi să gâfâi. Am 
zărit o ceată de oameni care alergau în jos pe zăgaz. 
Oameni nătângi, să nu cumva să coborâţi! M-am 
cufundat încă o dată până pe fundul apei, trăgând în 
sus un copil. Era un copil cu faţa rotundă pe care, 



odată ce a ieşit din apă, a părut că se prinde gheaţă, 
de parcă ar fi fost acoperită cu un strat străveziu de 
sirop. I-am zărit pe copiii salvaţi de mine târându-se 
pe gheaţă. Se auzeau planşete, iar plânsetele 
însemnau că sunt în viaţă. Copii, puneţi-vă toţi pe 
pâns! Mi-am amintit de o scenă în care câteva fete se 
căţărau, una în spatele alteia, pe caisul din curtea 
familiei Ximen: cea mai de sus a slobozit un pârţ, s-a 
auzit o mare de râsete, iar după aceea s-au lăsat toate 
să alunece în jos din copac, râsetele s-au strâns într- 
un ghemotoc, iar eu pe loc le-am văzut feţele 
râzătoare, pe cea a lui Baofeng, pe cea a lui Huzhu şi 
pe cea a lui Hezuo. M-am cufundat la fundul apei, pe 
urmele băieţelului deja împins departe de apele 
râului. Deasupra noastră era un strat gros-gros de 
gheaţă, iar oxigenul lipsea pe fundul apei; îmi 
simţeam pieptul gata să explodeze. L-am tras pe 
băieţel după mine în sus, am izbit violent în gheaţă, 
dar n-am reuşit s-o crap. Am izbit iar, şi tot n-am 
izbutit. M-am răsucit în grabă mare şi-am înaintat 
împotriva curentului, am tot înaintat, iar când am 
ieşit din apă, totul în faţa ochilor mei era o întindere 
sângerie. Să fi fost oare apusul? L-am împins cu mare 
greutate pe copil, pe copilul care se sufoca deja, pe 
suprafaţa gheţii. Prin întinderea sângerie, i-am zărit 
printre oamenii aceia pe Jinlong, Huzhu, Hezuo şi 
Lan Lian, mai erau încă mulţi alţii... toţi asemenea 
unor oameni din sânge, atât de roşii, în mâini cu 
prăjini, frânghii, cârlige, înghesuindu-se, târându-se 
pe gheaţă, apropiindu-se de copii... Lucru deştept, 
oameni buni, inima mi-era plină de recunoştinţă faţă 



de ei în această clipă, le eram recunoscător chiar şi 
celor care mă pedepsiseră. M-am gândit că stau 
întins într-o livadă cu pomi rari de viţă nobilă 
uitându-mă la o reprezentaţie misterioasă de pe o 
scenă care pare ridicată în înaltul cerului; pe scenă 
sunetele muzicii se înlănţuiau, un personaj feminin 
îmbrăcat în haine colorate cusute din petale de lotus 
prinse laolaltă cânta susurând şi gângăvind ceva, iar 
eu eram de- adevăratelea mişcat, nu pricep de ce. Am 
simţit că îmi e foarte cald, apa era caldă şi ea, era aşa 
de confortabil, mă gândeam eu, în timp ce mă 
cufundam cu încetul spre fundul râului. Doi draci cu 
feţe albastre cu care-mi părea că mă cunosc mi-au 
spus zâmbind: 

— Fârtate, iar ai venit! 


PARTEA A PATRA 
Spirit de câine 


CAPITOLUL 37 

Bătrânul duh nedreptăţit revine în transmigraţie 
drept câine; copilaşul răsfăţat merge cu mama în oraş 

Cei doi draci m-au tras de braţe, ridicându-mă din 
râul îngheţat. Spumegând de mânie, le-am spus: 

— Lepădăturilor, ia duceţi-mă voi repede la regele 
Yama, să-mi fac eu socotelile cu potaia aia bătrână! 



— Hei-hei, a zis numai zâmbet primul drac, sunt 
ani de când nu ne-am văzut, dar tot aprig ai rămas la 
fire! 

— E întocmai cum se spune: Nu poţi schimba 
pisica să nu mai prindă şoareci, şi nici câinele să nu 
mai mănânce căcat, a zis batjocoritor celălalt. 

— Daţi-mi drumul, am spus furios, credeţi că 
singur n-o să găsesc eu potaia aia bătrână? 

— Hai, lasă supărarea, las-o! a zis primul drac, se 
cheamă că suntem prieteni vechi, nu ne-am văzut de 
ani de zile, chiar ne era dor de tine. 

— Uite, chiar te ducem s-o vezi pe potaia aia 
bătrână, a zis celălalt. 

Trăgându-mă după ei, dracii au gonit nebuneşte pe 
uliţa cea mare a satului Ximen. Am simţit un vânt 
rece izbindu-mi faţa, iar nişte fulgi de nea uşori-uşori 
mi s-au lipit de faţă ca puful de pasăre. în spatele 
nostru, totul era o întindere de frunze veştede 
rostogolindu-se pe pământ. Când am trecut pe lângă 
curtea familiei Ximen, cei doi draci şi-au oprit pe 
neaşteptate paşii. Primul drac m-a tras de braţul şi de 
piciorul stâng, celălalt m-a tras de braţul şi de 
piciorul drept, şi m-au ridicat aşa şi m-au legănat 
înainte şi înapoi aşa cum se leagănă limba unui 
clopot. Şi-au dat drumul la mâini în acelaşi timp, 
făcându-mă să o zbughesc în sus şi în faţă de parcă 
zburam; i-am auzit apoi zicând într-un glas: 

— Du-te să-ţi vezi potaia bătrână! 

Am simţit un bâzâit în căpăţână, de parcă de- 
adevăratelea m-aş fi izbit de un clopot, totul mi s-a 
făcut negru în faţa ochilor şi mi-am pierdut pentru 



moment cunoştinţa. Când mi-am revenit, nici nu-i 
nevoie să spun, că ai ghicit singur - mă prefăcusem 
într-un câine, coborându-mă din nou în viaţă în 
coteţul din curtea mamei tale, Yingehun. Golanul ăsta 
de Yama, ca să mă împiedice să fac tărăboi în 
tribunalul lui, luase această măsură josnică, 
simplificând procesul reîntoarcerii la viaţă în urma 
transmigraţiei, băgându-mă aproape direct în uter de 
căţea şi făcându-mă după aceea să mă strecor afară 
din vaginul ei în urma altor trei căţei. 

Coteţul era extrem de grosolan. Sub streaşină casei 
zidiseră din cărămizi doi pereţi scunzi, aşezaseră 
peste ei câteva bârne, iar peste acestea întinseseră un 
strat de carton bitumat. Ăsta era coteţul căţelei care- 
mi era mamă - n-am ce face, de vreme ce m-am 
strecurat afară printre bucile ei, trebuie să-i zic mamă 
- şi a fost şi coteţul meu în copilărie. înăuntru era 
îndesată o târnă de frunze amestecate cu pene de 
pasăre, care ne-au slujit drept saltea şi lenjerie de pat. 

Zăpada sporea, plutind cu totul aiurea şi alandala, 
iar pământul a fost foarte repede învelit în ea; în 
lumina lămpii de la streaşină, coteţul era plin tot de 
lumină. Am văzut cum fulgii de nea se arată la faţă 
printre crăpăturile din carton. Frigul îmi pătrundea 
în oase şi nu mă puteam ţine din tremurat. M-am 
înghesuit la pieptul cald al mamei, unde se 
înghesuiau şi fraţii mei. După câteva reîncarnări, 
pricepusem o treabă foarte simplă: trebuie să faci 
după obiceiul locului. Dacă te naşti în cocină şi nu bei 
lapte de scroafă, o să mori de foame, dacă te naşti în 
coteţ şi nu te înghesui la pieptul căţelei, e foarte 



probabil că o să mori îngheţat. Mama noastră era o 
căţea mare şi albă, doar labele din faţă şi vârful cozii 
avându-le negre. 

Nu încăpea nicio umbră de îndoială că mama era o 
corcitură, însă tatăl nostru era câinele-lup al fraţilor 
Sun, un câine importat din Germania, de rasă pură şi 
foarte feroce. Mai apoi aveam să-l văd o dată - era 
foarte înalt, cu spinarea neagră, coada la fel şi burta 
şi labele din spate galbene ca lemnul-dulce. El - să-l 
socotim tata - era priponit atunci de un lanţ greu şi 
gros de fier în curtea fabricii unde fraţii Sun 
produceau sosul de ardei iute marca „Roşu“, iar în 
castronul din faţa lui era aşezată mâncare clar luată 
de pe mesele unui banchet: se afla acolo un întreg pui 
fript, un peşte întreg şi o carapace completă de 
broască ţestoasă. Dar el se uita la bucate şi nu le 
vedea. Avea ochii aurii şi plini de firicele de sânge, 
nişte urechi ascuţite şi o expresie plină de perfidie şi 
hainie pe faţă. 

Tata era rasă pură, mama era corcitură, iar noi, cei 
patru, eram corcituri din creştet până la coadă. Deşi 
după ce aveam să creştem felul şi înfăţişarea aveau să 
ne fie diferite, acum, de-abia născuţi, deosebirile 
dintre noi nu erau mari. Probabil că doar Yingehun 
putea să ţină minte ordinea în care ne născusem. 

Tot ea, mama ta, Yingehun, a venit în mână cu un 
castron de supă de oase să o hrănească pe mama 
mea, căţeaua. Aburii fierbinţi din castronul de supă 
se încolăceau în faţa lui Yingehun, în timp ce fulgii de 
zăpadă, ca nişte molii albe, dansau prin aer deasupra 
capului ei. De-abia născut, n-aveam vederea prea 



bună, drept care nu-i zăream desluşit faţa. I-am 
adulmecat însă mirosul distinctiv, ca de frunze de 
mahon mototolite, pe care nici mirosul tare de supă 
nu putea să-l acopere. Mama mea, căţeaua, a lipăit cu 
cea mai mare grijă din supă, scoţând plescăială după 
plescăială. Mama ta a apucat mătura şi a măturat cu 
ea zăpada de pe acoperişul coteţului, iscând fojgăială 
după fojgăială. Curăţând ea aşa zăpada de pe 
acoperiş, lumina zilei a pătruns printre crăpături, şi 
odată cu ea şi frigul - şi uite că din gând bun, ieşise 
faptă rea. Era ţărancă, să nu fi ştiut oare că zăpada 
este plapuma mlădiţelor de grâne? Şi dacă ştia că 
zăpada e plapuma mlădiţelor de grâne, să n-o fi dus 
gândul că zăpada de pe acoperişul coteţului era 
plapuma câinilor? Femeia asta nătângă avea aşa 
experienţă bogată în privinţa creşterii copiilor, dar 
era lipsită de cunoştinţe în domeniul ştiinţelor 
naturale! Dacă ar fi fost ca mine, cu multă învăţătură 
şi multe înzestrări, ar fi ştiut că eschimoşii locuiesc în 
case durate din blocuri de zăpadă şi ar fi ştiut că 
noaptea câinii care trag săniile expediţiilor ştiinţifice 
de la Polul Nord se strecoară în culcuş de zăpadă ca 
să facă faţă frigului, iar atunci nu ne-ar mai fi 
măturat zăpada de pe acoperiş şi noi n-am mai fi fost 
în zori atât de îngheţaţi cât viaţa să ne atârne de un 
fir de păr. Desigur, dacă n-am fi fost atât de îngheţaţi 
cât viaţa să ne atârne de un fir de păr, nu ne-am mai 
fi bucurat de tratamentul solemn de a sta la ea pe 
kang, ca să ne încălzim. 

Când mama ta ne-a luat în braţe să ne ducă acolo, 
tolocănea fără încetare: 



— Dragilor, sărmanii de voi... 

Nu numai că pe noi ne-a dus pe kang-ul ei cel cald, 
dar a băgat-o şi pe căţea înăuntru. 

L-am văzut pe tatăl tău, Lan Lian, stând pe vine la 
uşa sobei, să aprindă focul. Afară era vânt turbat cu 
furtună de zăpadă, coşul sobei trăgea mai mult decât 
vârtos, iar focul ardea aţâţat în vatră, ciripind acolo şi 
nedând pe dinafară niciun fir de fum; în cameră se 
răspândea peste tot parfumul aparte al crăcilor de 
dud când ard. Faţa lui Lan Lian era precum bronzul 
vechi, iar pe părul lui alb scânteiau luciri aurii. Era 
îmbrăcat cu o haină căptuşită groasă-groasă şi trăgea 
dintr-o pipă, cu înfăţişarea unui bătrânel fericit. De 
când pământurile se împărţiseră la gospodării, 
ţăranii îşi erau fiecare stăpân, ceea ce însemna în 
realitate reîntoarcerea la gospodăritul individual de 
pe vremuri. Aşa stând lucrurile, mama şi tatăl tău 
mâncau iar din aceeaşi oală şi dormeau pe acelaşi 
kang. 

La capul kang-\Aui era foarte cald, iar trupurile 
noastre îngheţate de frig s-au încălzit foarte repede. 
Ne-am pus să ne târâm pe kang. După înfăţişarea 
fraţilor mei, mi-o ştiam şi eu pe-a mea, întocmai cum 
se întâmplase şi când mă născusem ca porc. Aveam 
mişcări neîndemânatice, eram toţi pufoşi şi trebuie să 
fi fost foarte drăgălaşi. Pe kang se găseau patru copii 
în vârstă de cam trei ani - trei băieţi şi o fată. Noi 
eram tot patru, tot trei băieţi şi o fată. Mama ta a 
spus plăcut surprinsă: 

— Tată, ia uită-te ce potriveală, parcă s-ar fi născut 
să le fie pereche! 



Lan Lian a mormăit ceva care nu era nici da, nici 
ba şi a scos afară din vatră o pupă calcinată pe care a 
rupt-o cu mâinile: două rânduri de larve au scos un 
abur alb şi-au răspândit o mireasmă plăcută. 

— Cine-a făcut în pat? Cine-a făcut în pat o s-o 
mănânce! 

— Eu am făcut, au zis doi dintre băieţei şi fetiţa, 
unul după altul. 

Un singur băieţel n-a suflat nicio vorbă. Avea 
urechile grăsulii, te pironea cu nişte ochi mari şi-şi 
ţinea guriţa ţuguiată, de parcă era supărat. Ştii, 
bineînţeles, că era fiul adoptiv al lui Ximen Jinlong şi 
al lui Huang Huzhu - se spunea că părinţii lui buni 
fuseseră doi elevi în anul întâi de liceu. Banii lui 
Jinlong puteau să mute munţii, el avea o influenţă 
foarte mare, aşa că a izbutit să cumpere tot şi să le 
făgăşuiască pe toate după voie. în acest scop, Huzhu 
şi-a făcut cu câteva luni mai înainte o burtă falsă 
umplută cu burete, deşi toţi cei din sat ştiau care era 
adevărul-adevărat. Băiatul se numea Ximen Huan, 
era alintat Huanhuan şi era lumina ochilor lui Ximen 
Jinlong şi a soţiei sale. 

— Cine a făcut nu spune, cine n-a făcut a chirăit de 
pomană, a zis Yingehun, care a plimbat încoace şi- 
ncolo pupa între palme, suflând peste ea şi 
înmânându-i-o apoi lui Ximen Huan: Huanhuan, 
mănâncă! 

Ximen Huan a luat pupa din mâinile lui Yingehun 
şi fără să-i arunce vreo privire a aruncat-o jos de pe 
kang, aceasta nimerindu-se să cadă drept în faţa 
botului mamei mele. Mama, fără să se mai ţină de 



politeţuri, a mâncat-o. 

— Of, copilul ăsta! a zis Yingehun către Lan Lian. 

Lan Lian a scuturat din cap: 

— Aşa tată, aşa fiu! 

Cei patru copii s-au pus după aceea să ne privească 
curioşi, întinzându-şi deseori mânuţele să ne atingă. 
Yingehun a zis: 

— Câte unul la fiecare, nici mai mulţi, nici mai 
puţini, numai bine. 

Patru luni mai târziu, pe când caisul din curtea 
familiei Ximen începea să dea muguri, Yingehun le-a 
spus celor patru cupluri - Ximen Jinlong şi Huang 
Huzhu, Ximen Baofeng şi Ma Liang- cai, Chang 
Tianhong şi Pang Kangmei şi Lan Jiefang şi Huang 
Hezuo - după cum urmează: 

— V-am chemat ca să vă spun să vă luaţi copiii 
acasă. Prima pricină e că noi doi nu ştim nici să 
scriem, dacă-i mai lăsaţi pe copii aici, teamă mi-e să 
nu le întârzie mersul înainte în viaţă; a doua e că 
amândoi am ajuns la vârstă înaintată, părul ne-a 
albit, vederea ni s-a înceţoşat, urechile ne-au surzit, 
dinţii ne-au slăbit, şi după o viaţă de amar, e timpul 
să trăim şi noi nişte zile ferite de griji. Tovarăşe 
Chang şi tovarăşă Pang, a fost o bucurie pentru noi că 
ne-aţi lăsat aici copilul să vi-1 creştem, dar am vorbit 
deja cu uncheşul vostru Lan, şi Fenghuang, care e 
viţă nobilă de copil, tot mai bine e s-o daţi la oraş la 
grădiniţă. 

Momentul final a semănat mult cu o ceremonie 
solemnă de predare-primire: patru copii stăteau 
aliniaţi în picioare la capătul dinspre răsărit al kang- 



u\\A, patru căţei şedeau pe labe aliniaţi la capătul de 
apus. Yingehun l-a luat în braţe pe Ximen Huan, l-a 
sărutat pe faţă, s-a răsucit şi i l-a dat lui Huzhu, care 
l-a strâns la piept. L-a luat apoi în braţe de pe kangpe 
cel mai mare dintre căţei, l-a mângâiat pe cap şi i l-a 
pus în braţe lui Ximen Huan, spunând: 

— Huanhuan, e al tău. 

Tot aşa, l-a luat în braţe pe Ma Gaige, l-a sărutat pe 
faţă, s-a răsucit şi i l-a dat lui Baofeng, care l-a strâns 
la piept. Şi tot aşa, l-a luat apoi în braţe de pe kangipz 
cel de-al doilea dintre căţei, l-a mângâiat pe cap şi i 1- 
a pus în braţe lui Ma Gaige, spunând: 

— Gaige, e al tău. 

A luat-o după aceea în braţe pe Fenghuang, i-a 
măsurat feţişoara roşioară toată şi rozalie cât 
cuprinde şi, cu lacrimi în ochi, a sărutat-o pe 
amândoi obrajii, s-a răsucit şi, deloc dornică să se 
despartă de ea, i-a dat-o lui Pang Kangmei, spunând: 

— Trei chelioşi din ăştia mici nu fac cât o zână 
mică. 

A luat-o apoi în braţe de pe kang pe surioara mea, a 
bătut-o pe creştet, i-a mângâiat botul, şi-a plimbat 
mâna peste coada ei şi după aceea i-a dat-o lui Pang 
Fenghuang la piept, spunând: 

— Fenghuang, ea e a ta. 

L-a luat în braţe şi pe micul Lan Kaifang, a cărui 
feţişoară era albastră pe jumătate, a mângâiat acel 
semn distinctiv, a scos un oftat prelung şi a spus, cu 
ochii ei bătrâni înotând în lacrimi: 

— Of, copile cu soartă crudă... Şi tu...? 

I l-a dat pe Lan Kaifang lui Hezuo, care l-a 



îmbrăţişat strâns- strâns - cu fundul schilodit atunci 
de mistreţ, centrul ei de gravitaţie nu era stabil şi-şi 
ţinea corpul înclinat într-o parte. Tu, Lan Jiefang, ai 
căutat să i-1 iei pe vlăstarul din a treia generaţie de 
feţe albastre, dar Hezuo a refuzat. 

De pe kang, Yingehun m-a luat acum în braţe pe 
mine, Căţelul al Patrulea, şi m-a dat în braţele lui Lan 
Kaifang, spunând: 

— Kaifang, ăsta e al tău, Căţelul al Patrulea, cel mai 
deştept. 

în tot acest răstimp, Lan Lian stătuse pe vine lângă 
coteţ, acoperindu-i ochii cu o bucată de pânză neagră 
bătrânei căţele negre, în timp ce o mângâia cu mâna 
pe căpăţână, potolind-o... 


CAPITOLUL 38 

Cu vorbe nebuneşti, Jinlong dă glas unor nobile 
aspiraţii; fără cuvinte, Hezuo îşi aminteşte de o veche 
vrajbă 

Aproape că voiam să sar în picioare din scaunul de 
răchită, dar m-am controlat. Mi-am aprins o ţigară şi 
am tras cu încetul din ea, liniştindu-mi emoţiile. Am 
furişat o privire spre ochii alba- ştri-albaştri ai lui 
Cap-Mare şi l-am zărit în ei pe acel câine care trăise 
în casa mea vreme de cincisprezece ani şi care, cu 
fosta mea soţie şi cu fiul meu, îşi fuseseră unii altora 
sprijin în viaţă - i-am zărit chipul rece şi nepăsător şi 
plin de vrajbă. De cum a clipit însă, am descoperit din 



nou privirea aceea care semăna deosebit de bine cu 
privirea din ochii fiului meu mort, Lan Kaifang, la fel 
de nepăsătoare şi rece, la fel de plină de vrajbă, la fel 
de nedornică să mă ierte. 

...Fusesem deja transferat la Cooperativa de 
Aprovizionare şi Desfacere a judeţului, eram şeful 
Secţiei de muncă politică şi se cheamă că mai eram şi 
unul din ăia care se joacă cu vorbele - publicam 
adesea câte-un articolaş de mijloc de pagină în ziarul 
provinciei, sub pseudonimul „Generalul Mijloc-de- 
pagină“. Mo Yan fusese transferat temporar la gmpa 
de reportaj din cadrul departamentului de 
propagandă al comitetului judeţean de partid, să 
ajute acolo; deşi după buletin tot de la ţară era, nu 
era mai puţin mâncat de ambiţie, iar numele de 
smintit i se dusese în tot judeţul. Scria zi şi noapte, 
avea părul înfoiat tot, iar duhoarea de tutun de pe 
trupul lui îţi asalta nările; de fiecare dată când ploua, 
îşi dădea jos hainele de pe el şi le scotea să i le spele 
ploaia, mai scriind despre asta şi câte-o rimă 
şchioapă spre amuzamentul propriu: „în ţara întreagă 
zic că-s turbat, că Cerul cutez să-l pun la spălat“. 
Fosta mea soţie, Fluang Hezuo, avea mare drag de 
acest drac şleampăt şi, de fiecare dată când venea, îl 
trata cu ceai şi ţigări. Câinele nostru şi copilul meu 
păreau în schimb să-i poarte vrajbă. De fiecare dată 
când venea, câinele sălta nebuneşte şi lătra violent, 
smucindu-şi lanţul de la gât de zornăia tot. Odată, 
fiul meu i l-a desfăcut pe furiş, iar câinele s-a năpustit 
ca fulgerul; în faţa pericolului, Mo Yan a găsit resurse 
nebănuite, sărind, ca un hoţ înveterat care zboară 



peste streşini şi aleargă pe ziduri, drept pe acoperişul 
uneia dintre aripile casei noastre. La nu multă vreme 
după ce am fost transferat la Cooperativa de 
Aprovizionare şi Desfacere a judeţului, Hezuo a fost 
şi ea transferată la restaurantul gării, care aparţinea 
şi el tot de cooperativă. Munca ei era să prăjească 
uscăţele. Pe corp părea să aibă veşnic miros de ulei 
prăjit, care devenea şi mai greu în zilele acoperite şi 
ploioase. N-am spus niciodată că Huang Hezuo nu e 
un om bun şi n-am să spun niciodată că avea vreun 
cusur. Când am vrut să divorţez de ea, m-a întrebat 
cu lacrimi în ochi: „La urma urmei, ce nu e bine cu 
mine?“ Fiul meu m-a întrebat şi el: 

y 

„Tată, în ce privinţă ţi-a greşit mama?" Părinţii m- 
au ocărât: „Fiule, încă n-ai ajuns mare dregător, cu ce 
nu e Hezuo pe măsura ta?“ Socrii m-au ocărât şi ei: 
„Lan Jiefang, dobitoc cu faţa albastră ce eşti, du-te şi 
te pişă şi uită-te şi tu la tine în pisatul ăla să vezi cum 
arăţi!“ Şeful meu m-a îndemnat şi el cu cu vorbe cu 
greutate şi venite din toată inima: „Tovarăşe Jiefang, 
omul trebuie să aibă înţelepciunea să se cunoască pe 
sine!“ Aşa e, recunosc, Huang Hezuo nu avea nicio 
hibă şi era mai mult decât pe măsura mea. Doar că eu 
n-o iubeam. 

în acea zi, când mama a împărţit copiii şi a 
împărţit şi căţeii, Pang Kangmei, pe atunci 
vicepreşedinta departamentului organizatoric al 
consiliului judeţean, şi-a pus şoferul să ne facă o poză 
de grup. Noi, patru cupluri, cu patru copii şi patru 
câini, strânşi cum eram laolaltă sub caisul din curtea 



familiei Ximen, păream numai armonie şi 
amabilitate, dar în realitate fiecare nutrea gânduri de 
neîmpărtăşit celorlalţi. Poza a fost făcută în multe 
exemplare şi atârna odinioară pe pereţii din şase 
case, dar astăzi probabil că niciuna nu mai e de găsit. 

După poza de grup, Pang Kangmei şi Chang 
Tianhong au vrut să ne ducă ei cu maşina; pe când eu 
încă ezitam, Hezuo i-a refuzat, motivând că vrea să 
doarmă o noapte acasă la mama ei. Când limuzina lui 
Pang Kangmei s-a îndepărtat în goană, Hezuo a luat 
în braţe copilul şi căţelul, chitită să plece şi nevrând 
să asculte de nimeni. Căţeaua s-a scuturat din braţele 
tatii, iar pânza neagră care-i acoperea ochii i s-a lăsat 
peste gât, asemenea unui colier negru. S-a repezit 
drept la Hezuo şi, până să apuc eu să reacţionez, şi-a 
şi vârât adânc colţii în fesa ei dreaptă. Hezuo a tras 
un răcnet jalnic şi aproape s-a prăbuşit la pământ; 
până la urmă s-a ţinut însă tare şi n-a căzut. Tot voia 
să plece. Baofeng a alergat iute şi a venit cu geanta de 
medicamente ca să-i oblojească rana. Jinlong m-a 
tras deoparte, mi-a dat o ţigară, şi-a aprins şi el una, 
iar fumul ne-a învăluit feţele. L-am văzut cum se 
încruntă din sprâncene, îşi răsfrânge buza de sus, îşi 
astupă o nară şi face un fir gros de fum să iasă pe 
cealaltă. Deşi îl văzusem cum fumează de 
nenumărate ori, era prima dată când îl vedeam 
făcând aşa. După ce-a terminat cu schimonoseala, m- 
a privit intens şi pe un ton poate de compătimire sau 
poate de batjocură, m-a întrebat: 

— Ce, nu mai merge? 

Nu m-am uitat la faţa lui, m-am uitat la cei doi 



câini care alergau pe uliţa din faţa porţii şi m-am 
uitat şi la omul care ieşise la plimbare cu motocicleta 
lui roşie prin piaţa cea largă a satului. Pe scena 
părăginită, o ceată de oameni orăcăiau spânzurând 
pancarte pe care se aflau scrise strâmb cuvintele 
„Breakdance cu fete din sudul Chinei“. Am spus cu 
mare răceală: 

— Ba da, e foarte bine. 

— E bine atunci, a zis el, oricum totul vine din felul 
ciudat în care se potrivesc lucrurile. Totuşi, se 
cheamă că eşti şi tu un personaj cu nume, cu obraz. 
Cu femeile, treaba e... a zis el frecându-şi degetul 
mare de la mâna stângă de arătător şi mijlociu, iar 
apoi ducând ambele mâini la urechi şi desenând 
deasupra lor urechile unei pălării din mătase neagră 
purtate de demnitarii din vechime, 

...treaba e să le ai p-astea, că după aia vin ele de 
cum le faci semn. 

Am părut că îi înţeleg sugestia şi am făcut tot ce-mi 
stătea în putinţă ca să nu mă gândesc la cele din 
trecut. 

Baofeng a venit spre mine sprijinind-o pe Hezuo; 
fiul meu ţinea într-o mână căţelul, cu cealaltă mână 
trăgând-o pe Hezuo de colţul hainei, în timp ce se 
uita în sus la faţa ei. Baofeng mi-a înmânat o cutie de 
vaccin antirabic, spunându-mi: 

— Bag-o în frigider când ajungi acasă, vezi că sunt 
instrucţiuni detaliate pe cutie, ţine minte, neapărat 
trebuie făcute injecţiile la timp, să nu cumva să... 

— Mulţumesc, Baofeng, a rostit Hezuo, după care 
mi-a aruncat o privire rece ca gheaţa: Nici măcar 



câinilor nu le sunt pe plac. 

Wu Qiuxiang a gonit căţeaua bătrână cu un băţ. 
Aceasta s-a strecurat în coteţ, şi-a dezvelit dinţii şi 
ochii i s-au făcut verzi ca jadul - îşi arăta astfel vitejia 
în faţa lui Wu Qiuxiang. 

Huang Tong, care era deja adus rău de spate, stătea 
în picioare sub cais; arătând spre mama şi tata, a 
ocărât tare: 

— Voi, ăştia din familia Lan, nu ştiţi nici de mamă 
nici de tată, aşa că nici măcar câinele nu ştie de rude! 
Gâtuiţi-o la iuţeală, că dacă nu îi pun foc la coteţ! 

Tata a împuns cu putere înăuntrul coteţului cu o 
mătură care chelise de la atâta folosire şi căţeaua cea 
bătrână a scheunat tânguitor. 

Mama a alergat afară clătinându-se şi a zis, toată 
numai scuze: 

— îmi pare rău, îmi pare rău, căţeaua doar îşi apăra 
puiul, n-a vrut să te muşte... 

y 

Neţinând seama de insistenţele celor două mame şi 
ale lui Baofeng şi Huzhu, Hezuo rămăsese chitită să 
plece. Jinlong şi-a ridicat încheietura şi s-a uitat la 
ceas: 

y 

— Primul autobuz a trecut deja, pentru al doilea 
mai ai de aşteptat două ore. Dacă nu vă e neplăcută 
maşina mea, vă duc eu. 

Hezuo i-a aruncat o privire piezişă, nu şi-a luat 
rămas-bun de la nimeni şi, trăgându-şi copilul după 
ea, a pornit înspre capătul satului, cu corpul lăsat 
într-o parte. Fiul nostru, Kaifang, în braţe cu 



căţeluşul, şi-a întors în repetate rânduri capul să ne 
facă semn. 

Tata m-a prins din urmă şi-a început să meargă 
umăr la umăr lângă mine. Cu trecerea anilor, 
albastrul de pe jumătatea lui de faţă nu mai era aşa 
de distinct ca în tinereţe, iar soarele care se lăsa spre 
apus luminăndu-i chipul îl arăta şi mai bătrân şi 
cărunt. M-am uitat la soţie, la fiu şi la câine, care 
mergeau toţi în faţa mea, m-am oprit şi i-am spus: 

— Tată, du-te înapoi! 

— Hm! a oftat tata o dată, spunând apoi, cu capul 
plecat şi descurajat: Dacă ştiam că pata asta poate 
trece la generaţiile de după, mai bine rămâneam 
holtei. 

— Tată, să nu care cumva să gândeşti aşa, n-am 
simţit niciodată că e ceva urât. Iar Kaifang dacă are să 
se plângă, când o să mai crească, o să-i facem o 
operaţie de înlocuire a pielii - azi ştiinţa s-a dezvoltat 
aşa de mult că se poate. 

— De Jinlong şi Baofeng la urma urmei tot mă 
separă ceva. Acum cel mai mult îmi fac griji de 
familia voastră. 

— Tată, linişteşte-te, îngrijeşte-te bine de 

dumneata. 

— Ăştia trei ani au fost cei mai buni din viaţa mea, 
am acasă mai bine de 1 500 de kile de grâu, mai am şi 
câteva sute de kile de alte soiuri de grâne, şi trei ani 
dacă nu strâng vreo boabă, eu şi mama n-o să 
flămânzim. 

Jeepul lui Jinlong s-a apropiat săltăreţ dinspre est. 
I-am zis: 



— Tată, întoarce-te, când o să am timp, am să vin 
să te văd. 

— Jiefang... Tata a făcut o mică pauză, a ţintuit 
pământul cu privirea şi a spus întristat: Mama mi-a 
spus că în viaţă cine cu cine se însoţeşte e lucru 
sorocit. A făcut iar o pauză şi a zis: Mama mi-a spus 
să te îndemn să nu-ţi vină gânduri să te duci cu altele, 
a zis că cei ce se vântură mult printre demnitari „de-şi 
trimit acasă prima nevastă, se opresc la jumătatea 
drumului“; asta e vorbă din bătrâni, bagă bine la cap. 

— Pricep, tată. M-am uitat la faţa lui şi urâtă, şi 
solemnă, simţind deodată cum mă cuprinde un val de 
obidă. Vorbeşte cu mama, zi-i să stea liniştită. 

Jinlong a oprit maşina în spatele nostru. Am 
deschis portiera şi m-am aşezat pe scaunul de lângă 
şofer. 

— Te obosesc nespus... am zis. 

Jinlong şi-a înclinat capul şi-a scuipat pe fereastră 
mucul de ţigară din gură, tăindu-mi vorba: 

— Nespus în pana mea! 

Nu m-am putut abţine să nu râd, spunându-i: 

— Când o să fie şi fi-miu de faţă, să fii mai atent ce 
vorbeşti. 

A mormăit ceva şi-a rostit: 

— Oricum nu contează, pe bărbaţi de la 15 ani 
trebuie să-i pui să-nveţe cum e cu sexul. Aşa n-o să 
tot aibă de mormăit în privinţa femeilor. 

— Bine, atunci începe cu Ximen Huan, să vedem 
dacă poţi să-l creşti şi să-l faci să fie cineva. 

— Să-l creşti doar aşa nu ţine, tot trebuie să vezi 
dacă are fibră pentru asta. 



Când jeepul a ajuns lângă Hezuo şi Kaifang, s-a 
oprit şi Jinlong şi-a scos capul afară, spunând: 

— Cumnato, nepoate, hai în maşină! 

Kaifang ţinea căţelul în braţe, iar Hezuo îl trăgea pe 
Kaifang după ea şi, deşi mergea înclinată, tot a ţinut 
capul drept când a trecut pe lângă maşină. 

— Of, personalitatea asta! Jinlong a ciocănit niţel 
pe mijlocul volanului, iar jeepul a claxonat foarte 
scurt. Cu privirea înainte, iară să se uite spre mine, 
mi-a zis apoi: Flăcăule, trebuie să ştii cu cine ai de-a 
face! N-a fost niciodată vreo lămpiţă cu economie de 
ulei! 

Maşina i-a prins încet-încet din urmă, iar Jinlong a 
mai apăsat o dată pe claxon, scoţându-şi iar capul şi 
zicând: 

— Cumnato, nu ţi-o fi plăcând maşina mea 
hodorogită, spune... 

La fel ca mai înainte, Hezuo mergea mândră toată, 
cu privirea cruntă ţintuind drumul din faţă. Purta 
pantaloni gri- desebis, perfect rotunjiţi în dreapta la 
spate, dar în stânga pun- giţi. îi ieşise prin ei o pată 
de sânge sau poate de tinctură de iod. Chiar o 
compătimeam, dar în acelaşi timp chiar îmi stârnea 
aversiune. Ceafa alb-verzuie care îi ieşea la iveală pe 
sub părul tuns scurt, urechile subţiri şi lipsite de lobi, 
negul de pe obraz cu doi peri, unul lung şi unul scurt, 
ca şi mirosul de pe corp în care se amestecau toate 
etapele procesului de producţie a uscăţelelor - toate 
îmi stârneau aversiunea. 

Jinlong a oprit maşina în faţă în mijlocul drumului, 
a împins portiera, a sărit afară şi s-a pus cu mâinile în 




şold lângă jeep, cu o expresie înciudată pe chip. Am 
ezitat un moment, apoi am împins şi eu portiera şi- 
am coborât. 

Nimeni nu se lăsa. Mi-a trecut prin minte că, dacă 
Huang Hezuo ar fi avut vreo magie ca în legendă, s-ar 
fi prefăcut într-un uriaş, care ar fi călcat peste mine, 
ar fi păşit şi pe Jinlong, ar fi făcut jeepul una cu 
pământul şi-ar fi mers după aceea drept înainte. Nu 
ne-ar fi ocolit. Soarele apunând tocmai îi lumina faţa 
- cu sprâncene exagerat de groase şi care aproape se 
uniseră într-una singură, buze subţirele şi ochi negri 
nu foarte mari care păreau să izbucnească în lacrimi. 
O compătimeam, simţeam că nu-i e uşor, dar ce-mi 
umplea mie inima de dădea pe dinafară era, ca mai 
înainte, aversiune. 

Faţa pe care se citea oarecare supărare a lui Jinlong 
s-a făcut pe negândite zâmbăreaţă şi obraznică, iar el 
a zis, schimbând şi formula de adresare: 

— Surioară, ştiu că te simţi obidită să mergi cu o 
maşină hodorogită ca asta, ştiu că nu dai doi bani pe 
un ţăran ca mine şi ştiu că mai bine mergi pe jos 
înapoi în capitală decât să vii în maşina mea, dar dacă 
tu poţi să mergi, Kaifang nu poate, hai, de dragul 
nepotului, dă-i şi unchiului o portiţă de scăpare din 
situaţia asta! 

A mers apoi înainte, s-a îndoit de şale şi i-a luat în 
braţe pe Kaifang şi pe căţeluş. Hezuo a tras de ei 
înapoi, dar şi Kaifang, şi căţelul erau deja în braţele 
lui Jinlong. Acesta a deschis portiera din spate şi a 
îndesat copilul şi căţelul înăuntru. Kaifang a urlat 
„Mamă!“ de dinăuntru, cu un ton oarecum plângăreţ. 



Căţelul a făcut şi el ham-ham! Am deschis portiera de 
pe partea cealaltă, am privit-o crunt şi i-am spus 
batjocoritor: 

— Doamnă, vă rog! 

Ezita, dar Jinlong, la fel de zâmbăreţ şi obraznic, a 
spus: 

— Mătuşică a fiului meu, dacă n-ar fi de faţă şi 
unchiul lui fîi-meu, te-aş duce şi pe tine-n braţe în 
maşină! 

Faţa lui Hezuo s-a îmbujorat brusc. I-a aruncat un 
ochi iscoditor, iar privirea îi era extrem de 
complicată. Ştiam desigur de ce îşi aducea aminte. 
Pricinile aversiunii mele n-aveau legătură cu faptul că 
făcuse treaba aceea cu Jinlong, aşa cum n-aş fi simţit 
absolut nicio aversiune faţă de o femeie măritată, 
dacă m-aş fi îndrăgostit de una, pentru că a avut 
înainte relaţii cu soţul ei. în mod surprinzător, s-a 
suit în maşină, dar nu pe partea mea, ci pe cea unde 
era Jinlong. Am închis cu putere portiera, iar Jinlong 
a închis-o şi el pe cea de pe partea lui. 

Maşina s-a pus în mişcare, duduind înainte pe 
drum. Vedeam prin oglinda retrovizoare a lui Jinlong 
cum Hezuo îl cuprinsese strâns cu braţele pe fiul 
nostru şi cum el îl cuprinsese strâns pe câine. Fără 
pereche de supărat, am bodogănit fără să vreau: 

— Prea exagerată piesa asta! 

în acel moment, jeepul tocmai rula pe podeţul 
strâmt de piatră. Ea a deschis pe neaşteptate portiera, 
dând să sară afară. Jinlong a prins volanul cu stânga, 
iar dreapta a întors-o în spate, apucând-o de păr. M- 
am întins şi eu brusc, trăgând-o de braţ. Copilul 



plângea, căţelul lătra. Maşina a ajuns la capul 
podului. Jinlong şi-a ridicat mâna şi mi-a tras un 
pumn în piept, ocărându-mă: 

— Lepădătură ce eşti! 

A sărit apoi din maşină, şi-a şters cu mâneca 
transpiraţia de pe frunte şi a tras un şut în portieră, 
ocărând: 

— Şi tu eşti o lepădătură! Tu poţi să mori, poate să 
moară şi el, pot şi eu, dar Kaifang? Ce vină are un 
copil de trei ani? 

Kaifang s-a pus pe un plâns straşnic în maşină, iar 
Căţelul al Patrulea a început să latre nebuneşte. 

Jinlong şi-a vârât mâinile în buzunarele de la 
pantaloni şi s-a învârtit de două ori pe loc, pufăind. A 
deschis apoi portiera, s-a întins înăuntru, i-a şters 
lacrimile şi mucii lui Kaifang de pe faţă cu o batistă şi 
i-a zis ca să-l înveselească: „Gata, flăcău mare ce eşti, 
nu mai plânge! Când vii data viitoare, unchiul o să 
vină să te ia cu limuzină Santana“. I-a dat apoi o 
palmă câinelui peste cap, ocărându- 1 : „Javră, tu de ce 
mă-sa chelălăi aşa în gura mare?“ 

jeepul gonea în zbor pe drum, vânturând în praful 
din urma lui căruţe cu cai, căruţe cu măgari, tractoare 
cu patru roţi, tractoare cu coarne, biciclişti şi pietoni, 
pe toţi laolaltă. Pe atunci, drumul care ducea din 
satul Ximen la capitala judeţului era asfaltat doar pe 
mijloc, pe o bandă lată cam de cinci metri, pe margini 
fiind în continuare pământ nisipos. Astăzi, drumul 
care duce din zona de dezvoltare specială a satului 
Ximen la capitala de judeţ a fost deja lărgit, devenind 
unul cu opt benzi şi două sensuri, tot din ciment. Pe 



cele două părţi ale sale sunt plantaţi arbuşti de ilex, 
bine tunşi şi ordonaţi, iar la fiecare zece metri se află 
câte un ienupăr în formă de pagodă. Pe zona verde 
mediană sunt plantate tufe după tufe de trandafiri 
galbeni şi roz. Jeepul fremăta fără oprire, scrâşnind şi 
scârţâind. Jinlong conducea înciudat şi repede, şi 
deseori zdroncănea cu mâna în volan, claxonul 
răsunând apoi fie scurt ca un lătrat de câine, fie 
strident ca un urlet de lup. Mă ţineam strâns-strâns 
de bara de fier din faţă. Am glumit apoi: 

— Flăcău, ia zi, ai strâns bine şuruburile la roţi? 

— Stai liniştit, sunt pilot de clasă mondială, a zis el, 
viteza micşorându-se apoi în chip lămurit. După ce 
am trecut de Târg- de-măgari, drumul şerpuia într¬ 
una urmând malul râului, a cărui apă era toată 
scăldată într-o lumină aurie. O mică barcă cu motor 
vopsită alb-albastru cobora urmând curentul. Jinlong 
a zis: 

— Nepoate Kaifang, unchiul tău e mâncat de 
ambiţie, vrea să facă din ţinutul Gaomi din nord-est 
raiul pe pământ, să prefacă satul nostru Ximen în 
perla coroanei, iar din dărăpănătura aia de capitală a 
voastră o periferie de-a lui, ce zici, mă crezi? 

Kaifang n-a spus nimic. Am întors capul şi-am zis: 
„Unchiul ţi-a pus o întrebare!“ Dar băieţelul adormise 
deja, iar din gură îi curgea puţină salivă pe capul 
câinelui. Căţelul cel mic, Al Patrulea, se tot holba la 
mine şi mă pironea cu privirea, pesemne că ameţise 
la cap! Hezuo avea faţa întoarsă spre râu, cu partea 
pe care avea negul înspre mine; îşi ţinea buzele 
ţuguiate şi părea încă supărată. 



Când ne-am apropiat de capitală, l-am văzut pe 
Hong Taiyue. Mergea pe bicicletă, o vechitură de pe 
vremea creşterii din belşug a porcilor, în cap cu o 
pălărie ruptă de paie, arcuit de şale şi legănându-şi 
umerii. Apăsa pe pedale din toate puterile, era 
leoarcă de sudoare pe spate, iar hainele îi erau toate 
pătate de praf galben. 

— Hong Taiyue, am zis. 

— L-am văzut, probabil că se duce iar la consiliul 
judeţean să facă plângere. 

— împotriva cui? 

— împotriva cui poate. Jinlong a făcut o mică 
pauză şi a zis râzând: El şi cu moşul nostru de-acasă 
sunt de fapt două feţe ale aceleiaşi monede. A apăsat 
apoi pe claxon şi a trecut ca un fulger pe lângă el: 
Fraţi de suferinţă, Hong Taiyue şi Lan Lian, suferă 
unul, suferă şi altul! 

y 

Mi-am întors capul şi am văzut cum bicicleta lui 
Hong Taiyue se suceşte de câteva ori, dar nu se 
prăbuşeşte la pământ. El pe loc s-a făcut mic în urma 
noastră, dar un şuvoi ascuţit de ocări ne-a prins din 
urmă: 

— Ximen Jinlong, să-ţi fut morţii mă-tii! Pui de 
căţea ieşit din moşier samavolnic... 

— Vorbele cu care mă-njură le ştiu deja pe 
dinafară, a râs Jinlong. De fapt e un moşneag tare 
drăgălaş! 

în faţa porţii noastre, Jinlong a oprit maşina, dar 
n-a stins farurile: 

— Jiefang, Hezuo, toţi am lăsat în spate vârsta de 



treizeci şi numărăm deja patruzeci, dacă am trăit 
până în ziua de azi, se cheamă că am înţeles toţi o 
trebuşoară, şi anume că poţi să găseşti pricină oricui, 
dar cu niciun chip şi ţie! 

— Adevăr suprem, vorbă înţeleaptă! am zis. 

— Rahat, a zis, când m-am dus luna trecută la 
Shenzhen m-am cunoscut cu o fată frumoasă, care 
avea mereu pe buze o vorbă: „Nu poţi să mă 
schimbi!" Şi eu îi ziceam: „Mă schimb pe mine!" 

— Ce vrei să spui? 

— Las-o, rămâi aşa ameţit! Şi-a făcut jeepul să-şi 
răsucească botul ca un taur care izbeşte cu coarnele 
în pânza roşie, a scos afară o mână înmănuşată cu o 
mănuşă albă din bumbac, le-a strâns cu ea pe-ale 
noastre niţel, cu o mişcare sucită şi lipsită de 
pricepere, iar după aceea s-a pus pe goană. O găină 
galbenă a vecinei i s-a strecurat sub maşină şi s-a 
făcut plăcintă. Părea să nu-şi fi dat seama. Am ridicat 
găina de pe jos şi m-am dus să ciocăn în uşa vecinei, 
dar n-a răspuns nimeni. M-am gândit ce m-am 
gândit, am scos din buzunar 20 de yuani, i-am 
împuns între ghearele păsării, iar apoi am îndesat-o 
aşa pe sub poartă. Pe atunci în capitala judeţului încă 
era voie să creşti pui şi gâşte - vecinul nostru din faţă 
îşi împrejmuise jumătate de curte, aşternuse un strat 
de nisip şi pietriş şi creştea acolo doi struţi. 

Hezuo stătea în curte: 

— Asta e casa noastră, a spus, şi spre fiul nostru, şi 
spre câine. 

Am dibuit în geantă cutia cu vaccinuri şi i-am 
înmânat-o, spunându-i cu mare răceală: 




— Bag-o la iuţeală în frigider, faci o injecţie la trei 
zile, să nu care cumva să uiţi. 

— Soră-ta a zis că, dacă te-mbolnăveşti de turbare, 
mori sigur? a întrebat. 

Am dat din cap. 

— Şi n-o să fie întocmai cum e pe pofta inimii tale? 
a zis ea, smulgându-mi cutia cu vaccinuri, răsucindu- 
se şi intrând în bucătărie, unde era şi frigiderul. 


CAPITOLUL 39 

Lui Lan Kaifang îi e drag să se uite la noul sălaş; 
Căţelul al Patrulea păstrează în cuget vechea locuinţă 

...în prima noapte petrecută în casa voastră, m-am 
bucurat de o primire foarte curtenitoare. Eram câine, 
dar locuiam în casă de om. Când avea un an, fiul tău 
fusese dus în satul Ximen şi crescut acolo de mama 
ta, iar de atunci nu se mai întorsese acasă. Era la fel 
ca mine, casa i se părea şi nefamiliară, dar era şi 
curios în privinţa ei. Am alergat încoace şi-ncolo în 
urma lui, în scurtă vreme obişnui ndu-mă cu 
structura ei. 

Nu era deloc o casă rea. în comparaţie cu coteţul de 
sub strea- şina casei lui Lan Lian din satul Ximen, era 
pur şi simplu un palat. Când intrai pe uşă, dădeai 
într-o cameră mare pătrată, pardosită cu marmură 
roşie de Laiyang cernită de scânteia şi pe care îţi 
alunecau picioarele. De cum a intrat pe uşă, fiul tău a 
fost fermecat de podea şi şi-a coborât capul 



căutându-şi umbra; mi-am zărit-o şi eu pe a mea. 
După aceea a început să patineze ca pe gheaţa unui 
râu. Senzaţia de gheaţă m-a făcut să-mi aduc 
nedesluşit aminte de râul cel vast din spatele satului 
Ximen şi de gheaţa lui transparentă asemenea 
jadului; privirea mea a străpuns gheaţa şi am văzut 
apele cele încet curgătoare ale râului şi peştii care 
înotau cu mişcări lente, iar atunci imaginea unui porc 
uriaş a apărut cu încetul pe podeaua din marmură 
roşie şi m-a înspăimântat - părea că vrea să mă 
mănânce. Am ridicat capul în grabă şi nu m-am mai 
uitat la el. Am văzut în schimb de jur împrejur 
lambriurile din lemn de fag de culoarea mandarinei. 
Am mai văzut şi pereţii albi ca zăpada şi plafonul alb 
ca zăpada, precum şi lustra cu braţe de culoare bleu şi 
care semănau la formă cu mugurii de lăcrămioară. 
Am mai văzut şi poza uriaşă care spânzura pe 
peretele frontal - o pădurice, un iaz verde, două 
egrete şi, lângă iaz, o întindere aurie de lalele. Odaia 
dinspre răsărit era o cameră de lucru lungă şi îngustă, 
cu biblioteca îmbrăcând un perete întreg, dar având 
pe rafturi doar câteva zeci de cărţi de mărimi diferite, 
în colţul odăii era un pat, lipit de un birou şi un 
scaun. Podeaua era pardosită cu parchet de stejar, 
dat cu un strat de lac transparent. Mergând către 
apus dinspre vestibul urma un coridor, în faţa 
acestuia se deschidea o cameră, iar la dreapta o alta: 
în fiecare erau paturi şi toate aveau parchet de stejar, 
în spatele vestibulului se găsea bucătăria. 

Ce luxos! ce mişto! m-am gândit eu atunci. Nu 
după multă vreme însă, când am văzut casa 



stăpânilor surorii mele, am aflat şi eu de fapt ce 
înseamnă decoraţiuni modeme şi ce înseamnă 
somptuos şi impunător. Deşi casa voastră, care era şi 
casa mea, părea neatrăgătoare faţă de a altora, mie 
îmi plăcea. Câinilor nu le e urâtă casa săracă - unde 
mai pui că nu era deloc săracă. Cu patm camere în 
clădirea principală, două în aripa de răsărit, trei în 
cea de apus, o curte de o jumătate de mu, patm arţari 
japonezi mari şi groşi şi o gură de fântână plină de 
vlagă, casa asta şi curtea ei arătau că tu, Lan Jiefang, 
nu te descurcaseşi rău: nu erai vreun demnitar prea 
înalt, dar iscusinţa nu ţi-era mică, erai cineva. 

De vreme ce, mare sau mic, tot câine eram, trebuia 
să-mi îndeplinesc îndatorirea de câine, şi anume să 
scap câţiva stropi de urină de fiecare dată când 
ajungeam într-un loc nou, ca să las un semn: pe de o 
parte arătam aşa că era teritoriul meu, iar pe de alta, 
dacă cumva, plecat la drum lung, rătăceam drumul, 
adulmecam mirosul şi găseam calea de întoarcere. 

Prima vână am pişuit-o pe pragul uşii din dreapta. 
Mi-am ridicat piciorul drept din spate şi, piş-piş, de 
două ori, aroma a dat pe dinafară în toate părţile. Mai 
cu economie, locurile de dat cu parfumul ăsta nu-s 
puţine. A doua vână am pişuit-o pe lambriul din 
sufragerie, tot de două ori, cu acelaşi miros, tot aşa, 
mai cu economie. A treia vână am pişuit-o în camera 
ta de lucru. Tocmai făcusem primul piş, când tu mi-ai 
dat un picior, de-a trebuit să-mi ţin cu forţa ai doilea 
piş. Mai bine de zece ani lungi după acel moment, mi- 
a fost greu să uit de piciorul ăsta. Deşi erai bărbatul 
casei, nu te-am socotit niciodată stăpânul meu, iar 



mai apoi am ajuns chiar să te socotesc duşman. 
Primul meu stăpân a fost fireşte femeia cu jumătate 
de fund. Al doilea, băiatul cu faţa pe jumătate 
albastră. Tu, fir-ar mama ei, în sufletul meu, pfui! ce 
jucărioară nenorocită mai erai! 

Nevasta ta a aşezat pe coridor un coşuleţ, unde a 
aşternut câteva ziare, iar fiul tău a adăugat o minge - 
se cheamă că era culcuşul meu. Era, bineînţeles, 
foarte bine, mai aveam şi jucărie, mă îmbogăţisem. 
Dar situaţia asta prielnică n-a durat prea mult, am 
dormit în culcuşul meu doar jumătate de noapte, iar 
apoi tu mi-ai mutat coşul şi m-ai aruncat odată cu el 
lângă movila de cărbuni din aripa de vest a casei. De 
ce? Pentru că pe întuneric mi-am amintit de coteţul 
meu din satul Ximen, mi-am amintit de îmbrăţişarea 
caldă a mamei şi mi-am amintit şi de mirosul acelei 
băbuţe prietenoase. N-am putut să mă ţin şi m-am 
pus să gem, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Până şi fiul 
tău, dormind la pieptul nevesti-tii, s-a trezit la 
jumătatea nopţii căutându-şi bunica. Ce e adevărat 
pentru oameni e adevărat şi pentru câini. Fiul tău 
avea deja trei ani, dar băiatu avea doar trei luni, cu ce 
temei nici de mama n-aveam voie să-mi fie dor? 
Unde mai pui că nu-mi era dor doar de mama, mi-era 
dor şi de mama ta! Dar n-are rost să spun toate astea, 
la jumătatea nopţii ai deschis uşa, ai luat coşul în 
braţe şi l-ai aruncat lângă movila de cărbuni şi m-ai 
mai şi ocărât: „Corcitură ce eşti, dacă mai scheauni, 
te strâng de gât!“ 

în fapt tu nu dormeai, stăteai întins în camera de 
lucru. Pe masă puseseşi de faţadă un exemplar din 



Operele alese ale lui Lenin - dar ce, un individ cu 
căpăţâna plină de idei burgheze putrede ca tine citea 
Operele alese ale lui Lenin? Pfui! Asta era trucul de 
care te foloseai neabătut ca să eviţi să dormi cu 
stăpâna mea. Fumai ţigară de la ţigară şi 
îngălbeniseşi cu fumul pereţii camerei, de ziceai că 
folosiseră alt tip de vopsea când îi zugrăviseră. 

Lumina lămpii se prelingea printre crăpăturile uşii 
de la camera de lucru, traversa sufrageria şi se 
prelingea înăuntru prin crăpăturile uşii de la coridor; 
peste tot era însoţită de mirosul de fum. Deşi 
plângeam, îmi îndeplineam în acelaşi timp 
îndatoririle de câine. Mi-am pus în memorie mirosul 
tău amestecat, ascuns în spatele duhorii de tutun şi 
care era în esenţă unul amărui, mi-am pus în 
memorie şi mirosul soţiei tale, acoperit de putoarea 
de ulei şi de tinctură de iod, dar în esenţă unul 
piperat; cu mirosul fiului vostru, amărui şi piperat, o 
combinaţie a mirosurilor voastre, mă obişnuisem de 
mult. în satul Ximen, puteam cu ochii închişi să iau 
în gură pantofii lui dintr-o grămadă întreagă de 
încălţări. Dar uite că tu, băieţică, tot ai cutezat să mă 
muţi din casă lângă movila de cărbuni din aripa de 
vest. Care câine vrea să stea în aceeaşi cameră cu 
oamenii? Să vă adulmece mirosul picioarelor? Să vă 
adulmece pârţurile? Să vă adulmece putoarea de la 
subsuori? Să vă adulmece acreala din gură? Dar eu 
eram mic pe atunci, o noapte să mă fi lăsat să stau în 
casa ta şi te-aş fi socotit plin de omenie, dar tu, 
băieţică, băieţică... Vrajba dintre noi atunci s-a 
înfiripat. 



în aripa casei era beznă, dar pentru un câine firele 
de lumină erau de ajuns ca să distingă lucrurile. 
Mirosul tare al cărbunelui era amestecat cu cel de 
praf de puşcă, cu mirosul de sudoare al minerilor, ca 
şi cu cel de sânge. Erau bucăţi mari şi lucitoare de 
cărbune - pe vremea aceea, Cooperativa de 
Aprovizionare şi Desfacere administra bunurile şi 
materialele, şi ce voiai aia aveai. Casele în care putea 
să ardă un cărbune atât de bun şi cu bucăţi atât de 
mari nu erau dintre cele de rând. Am sărit din coş, m- 
am dus în curte, am adulmecat mirosul care se 
arunca vijelios în sus din fântână, am adulmecat 
mirosul florilor de arţar japonez, pe cel al privatei de 
lângă zidul din sud-vest, pe cel al arpagicului şi 
spanacului de pe un petic de grădină, pe cel de 
drojdie din aripa de est, de cârnaţi cu usturoi, de orez 
acrit şi pe cel iscat de fel şi fel de obiecte de lemn, de 
fier, de plastic sau electrice. Am făcut piş-piş pe cei 
patru arţari japonezi, am făcut piş-piş pe poartă şi 
oriunde trebuia să fac piş-piş am făcut piş-piş. Acesta 
a devenit teritoriul meu - plecasem deja de la pieptul 
mamei, venisem într-un loc nefamiliar, iar de-acum 
încolo aveam să mă bizui pe mine însumi. 

Am dat ocol prin curte şi m-am familiarizat cu 
mediul. Când am trecut prin dreptul uşii de la 
clădirea principală, o slăbiciune de moment m-a Scut 
să mă năpustesc la ea şi s-o zgârâi de câteva ori cu 
ghearele, slobozind şi câteva scheunături pline de 
jale; mi-am învins însă repede slăbiciunea aceasta. 

Când m-am întors în coşul din odaia din aripa de 
vest, simţeam că mă făcusem deja mare. Am văzut 



semiluna căţărându-se pe cer, cu faţa roşie-roşie, ca o 
lele ruşinoasă de la ţară. Cerul înstelat era fără 
margini de adânc, iar belşugul de flori violet deschis 
al arţarilor japonezi, asemenea unui roi de fluturi, 
păreau că o să se ridice în orice clipă în dans plin de 
graţie în lumina mocirloasă a lunii. Auzeam sunetele 
misterioase şi nefamiliare ale capitalei în a doua 
jumătate a nopţii, adulmecam toate mirosurile acelea 
complicate şi simţeam că mă găseam deja în mijlocul 
unei vaste lumi noi; eram plin de năzuinţe faţă de 
ziua de mâine. 


CAPITOLUL 40 

Pang Chunmiao risipeşte perle de lacrimi; Lan 
Jiefang sărută întâia oară buze cireşii în răstimpul a 
şase ani, eu, Lan Jiefang, am ajuns, din şef al Secţiei 
de muncă politică de la Cooperativa de Aprovizionare 
şi Desfacere a judeţului, să fiu secretar-adjunct al 
comitetului de partid al cooperativei, apoi director al 
cooperativei şi secretarul comitetului ei de partid iar 
acum subprefect, responsabil de cultură, educaţie şi 
sănătate publică: urcasem, şi nu încet. Deşi existaseră 
tot felul de comentarii, când mă uitam în sinea mea, 
n-aveam nimic de ce să mă ruşinezi Deşi Pang 
Kangmei, mai întâi şefa departamentului organizare, 
apoi secretară-adjunctă responsabilă cu activitatea de 
organizare, se născuse fiindcă tata o cărase în 
spinarea măgarului pe mama ei la spitalul judeţean, 
deşi relaţia dintre fratele meu vitreg, Ximen Jinlong, 



şi ea nu era una obişnuită, deşi mă ştiam bine cu 
tatăl, mama şi sora ei mai mică, deşi fiul meu şi fiica 
ei erau colegi de clasă, deşi câinele de la mine de 
acasă şi câinele de la ea de acasă aveau aceeaşi mamă, 
şi deşi existau atâtea şi atâtea deşi-uri, eu, Lan 
Jiefang, am ajuns subprefect bizuindu-mă întru totul 
pe mine însumi. Fuseseră strădaniile mele, talentele 
mele, relaţiile colegiale construite de mine, baza de 
mase pe care mi-o stabilisem şi, ca să zic şi cu vorbe 
sforăitoare, beneficiasem desigur şi de sprijinul 
organizaţiei şi ajutorul tovarăşilor, dar nu mă 
dusesem să bat la poarta lui Pang Kangmei. S-ar zice 
că nici ea nu avea mare drag de mine. La nu multă 
vreme după ce urcasem în funcţie, ne întâlniserăm 
odată din întâmplare în curtea consiliului judeţean şi, 
uitându-se-n stânga şi-n dreapta să vadă dacă nu e 
nimeni, mi-a zis în mod neaşteptat: 

— Pocitanie ce eşti, eu am votat împotrivă, dar tot 
te-ai ales. 

Parcă mi-ar fi dat cu o bâtă în cap, o vreme am 
rămas cu gura căscată şi limba înnodată. Aveam 40 
de ani, făcusem burtă, părul din creştet mi se rărise şi 
el. Şi ea avea 40 de ani, dar trupul îi era tot mlădiu, 
pielea îi era tot lucioasă, toată faţa îi era numai 
tinereţe, iar zilele şi anii nu păreau să fi lăsat pe ea 
nicio urmă. Am privit năuc înspre umbra spatelui ei, 
zărindu-i fusta cafenie bine croită, pantofii maronii 
de piele cu toc mediu, picioarele lungi, talia fină şi 
fundul ei săltat, iar inima mi s-a răzleţit încâlcită 
precum cânepa. 

Dacă nu s-ar fi petrecut treaba cu Pang Chunmei, 



probabil că aş fi putut să mă ridic şi mai sus, să mă 
duc prefect în altă parte, sau poate secretar, iar în cel 
mai rău caz aş fi dat înapoi ajungând în Adunarea 
Naţională sau la Conferinţa Politică, în vreun post de 
vice, cu mâncare, băutură şi distracţie, şi-aş fi păşit 
aşa în toamna vieţii; oricum n-ar fi fost ca acum, cu 
numele făcut ferfeniţă, cu răni pe dinăuntru puzderie, 
zăcând în curtea asta mică şi trăgându-mi zilele fără 
niciun rost. Dar nu am păreri de rău. 

— Ştiu că nu ai păreri de rău, a zis Cap-Mare, într- 
un anume sens, se cheamă că eşti bărbat adevărat. A 
început să chicotească, iar expresia câinelui meu de- 
acasă i-a răsărit pe faţă tot aşa cum negativul lasă loc 
imaginilor în revelator. 

De-abia când băieţică de Mo Yan şi-a făcut prima 
oară apariţia cu ea la mine în birou, mi-am dat şi eu 
pe neaşteptate seama cu câtă sprinteneală 
alunecaseră anii. Simţisem într-una că îi ştiu bine- 
bine pe cei din familia Pang, de parcă ne vedeam 
adesea, însă dacă mă străduiam să rememorez, 
amintirea pe care o aveam imprimată în creier despre 
ea era tot cea a fetiţei care mergea în mâini în poarta 
Fabricii de Prelucrare a Bumbacului Numărul cinci. 

— Tu, atât de mare... Asemenea unui om în vârstă, 
am măsurat-o din cap până în picioare. încercat de 
simţiri nenumărate, am spus: Atunci, aşa, aşa, îţi 
ridicaseşi picioarele... 

Faţa ei albă-albă s-a îmbujorat, iar vârful nasului i 
s-a acoperit de broboane de sudoare. Era ziua de 1 
iulie 1990, duminică. Temperatura era foarte ridicată. 
Biroul meu era la etajul doi, iar ferestrele larg 



deschise dădeau către coroana unui arţar cu o 
coroană luxuriantă, în care cicadele se auzeau ca 
nişte stropi de ploaie. Ea purta o rochie roşie cu 
anchior şi bordură de dantelă. Avea gâtul extrem de 
fin, iar zona claviculelor o avea scobită; purta un fir 
roşu la gât, la capătul căruia se afla o bucată mică- 
mică şi verde de - probabil - jad. Avea ochii mari, 
gura mică şi buzele bogate. Nu era machiată. Incisivii 
îi păreau niţel înghesuiţi, dar erau foarte albi. La 
spate avea, în mod surprinzător, părul prins într-o 
coadă ca pe vremuri, iar asta mi-a stârnit o senzaţie 
bizară. Băieţică de Mo Yan a scris odată o povestire 
intitulată „Coada de păr“ în care înfăţişa povestea 
adulterului dintre un vicepreşedinte al depar- 
tamenului de propagandă al Consiliului Judeţean şi o 
fată care vindea benzi desenate la librăria Xinhua. 
Deznodământul poveştii era foarte anapoda şi cu 
totul deosebit faţă de cum a fost la noi, dar e clar că 
prototipul ei fusese povestea noastră de iubire. Dacă 
te-mprieteneşti cu un scriitor, cum nu faci bine, cum 
devii material de roman. Ei, băieţică ăsta, fîr-ar 
mama ei! 

I 

f 

— Staţi jos, staţi jos, am zis eu, aferându-mă cu 
turnatul ceaiului. Prea repede, zău, micuţa Chunmiao 
a crescut cât ai clipi din ochi şi s-a iăcut o fată aşa de 
dreaptă şi graţioasă. 

— Unchiule Lan, eşti prea bun. Mai devreme pe 
stradă, domnul profesor Mo mi-a luat un suc, a spus 
ea, stând rezervată la marginea sofalei. 



— Greşit, greşit, nu poţi să-i zici „unchi“, a zis 
băieţică de Mo Yan, prefectul Lan e născut în acelaşi 
an cu mama ta, iar mama lui i-a fost mamă de suflet 
surorii tale. 

— Vorbeşti bezmetic, am zis eu aruncându-i în faţă 
un pachet de ţigări Zhonghua, ce mamă de suflet, 
mamă de nesuflet, între noi n-au fost niciodată relaţii 
din astea aşa de vulgare. I-am pus în faţă un pahar de 
ceai Longjing. Zi-mi cum vrei, nu -1 asculta pe gură 
ăsta de cioară - parcă lucrezi la librăria Xinhua? 

— „Tovarăşe prefect Lan“, a spus Mo Yan 
îndesându-şi pachetul de ţigări în buzunar şi 
pescuind una din pachetul meu, cam birocratic, nu? 
Domnişoara Pang Chunmiao este vânzătoare la 
raionul de carte pentru copii de la librăria Xinhua, 
are drept principale pasiuni literatura şi arta, ştie să 
cânte la acordeon, ştie să danseze dansul păunului, 
ştie să cânte muzică lirică şi a mai şi publicat eseuri în 
suplimentul ziarului provinciei. 

— Serios? am întrebat surprins. Păi nu e păcat să 
stea la librărie? 

— Cine-a zis că nu e? a spus Mo Yan. I-am zis, hai, 
să mergem să-l căutăm pe prefectul Lan, să-l rugăm 
să te transfere la televiziune. 

— Domnule profesor Mo! a zis ea toată îmbujorată. 
S-a uitat apoi la mine: N-am avut gândul ăsta... 

— Ai doar douăzeci de ani? Trebuie să mergi la 
facultate, la Institutul de Arte. 

— Nu mă pricep la nimic, a zis ea lăsându-şi capul 
în jos, totul e de plăcere. N-o să iau examenul, de 
cum intru în sala de examene, mă încordez, 



ameţesc... 

— Nu e musai să mergi la facultate, a zis Mo Yan, 
artiştii nu sunt toţi trecuţi prin facultate. Uită-te la 
mine! 

— Ţi-e pielea obrazului din ce în ce mai groasă, i- 
am zis. Cine-şi ridică singur osanale greu ajunge la 
mare înzestrare. 

— Asta se cheamă „făloşenie mare în temeiul 
talentului", „nebuneală şi neînfrânare". 

— Vrei să-l chem pe Li Zheng? 

Li Zheng, un prieten de-al nostru, era medic la 
spitalul de boli mintale al oraşului. 

— Nu mai fac, nu mai fac, hai să vorbim de 
treburile noastre. Că tot nu sunt de faţă şi străini, o să 
am marea îndrăzneală să nu te iau cu „tovarăşe 
prefect" şi-am să-ţi zic „frate" - frate Lan, chiar 
trebuie să te îngrijeşti puţin de surioara asta a 
noastră. 

— Desigur, am spus eu, dar, cu tovarăşa secretară 
Pang acolo unde este, chiar să vreau eu să fiu de 
folos, n-o să am ocazia, nu? 

— Ăsta e unul din lucrurile care o face aşa 
drăgălaşă pe surioara noastră, Chunmei - ea 
niciodată n-a rugat-o nimic. 

— în regulă, am zis eu. Şi ia zi, candidat de scriitor 
ce eşti, ce roman ai mai scris tu în ultima vreme? 

Cu şuvoi după şuvoi neîntrerupt de vorbe, Mo Yan 
a început să-mi relateze despre romanul pe care îl 
scria, iar eu mă prefăceam că ascult respectuos cu 
urechile ciulite, în timp ce în sinea mea mă gândeam 
numai la treburi care aveau de-a face cu familia Pang. 



Jur în faţa Cerului că în acel moment nu mă gândeam 
la ea ca femeie şi multă vreme după aceea nu am 
făcut-o; atunci o priveam doar plin de bunăvoinţă şi 
cu un uşor sentiment că eram un om trecut prin tare 
multe. Ventilatorul aşezat pe podea în colţul camerei 
şi-a legănat însă fără zgomot căpăţâna şi a suflat 
înspre mine mirosul ei curat şi proaspăt, care mi-a 
liniştit inima şi mi-a înveselit spiritul. 

Două luni mai târziu însă, lucrurile deodată s-au 
schimbat. Era tot o duminică după-amiază şi era tot 
foarte cald; zgomotul cicadelor din arţarul japonez 
din faţa ferestrei dispăruse deja, dar în coroana lui 
săltau şi ciripeau două coţofene. Coţofenele sunt 
păsări de bun augur şi venirea lor mi s-a părut că 
prevesteşte fericire. A venit ea, singură. Mo Yan cel 
cu plisc de cioară se alăturase, cu ajutorul meu, unei 
grupe de arta creaţiei de la Universitate - odată 
rezolvată chestiunea diplomelor, puteam să-l ajut să- 
şi schimbe buletinul şi să-şi scoată unul de oraş. între 
timp, ea venise să mă caute de câteva ori, îmi adusese 
o cutie de ceai Houkui din Munţii Huangshan, 
spunându-mi că un vechi camarad de arme de-al 
tatălui ei i-1 dăduse acestuia pe când se afla într-o ex 

cursie la Huangshan. O întrebasem de sănătatea 
tatălui ei, iar ea îmi zisese că el e foarte bine şi că la 
Huangshan se suise pe munte fără baston. îmi 
exprimasem adânca surprindere şi admiraţie, iar pe 
lângă urechi păruse că-mi răsună bocănitul piciorului 
lui artificial în timp ce mergea pe drum. Adusesem 
vorba de televiziune şi îi spusesem că doar să vrea, şi 



totul e foarte simplu, o vorbă şi gata. îi zisesem că nu 
vorba mea are putere atât de mare şi că adevărata 
putere vine din poziţia surorii ei. Cuprinsă de 
îngrijorare, îşi pledase nevinovăţia, spunându-mi că 
nu trebuie să ascult vorbele aiurea ale profesorului 
Mo Yan şi că ea chiar nu avea o asemenea intenţie: 
„Nu vreau să mă duc nicăieri, vând cărţi pentru copii 
la librăria Xinhua. Când vin copiii să cumpere cărţi 
de copii, le vând cărţi de copii, când nu, citesc eu cărţi 
de copii şi sunt foarte mulţumită“, îmi zisese. 

Librăria Xinhua se afla în diagonală faţă de 
prefectură, iar distanţa în linie dreaptă nu depăşea 
două sute de metri: în fiecare zi când deschideam 
fereastra, puteam să-i văd de deasupra clădirea 
învechită cu etaj. Din depărtare, cele patru caractere 
roşii în stil Mao cu care era scris numele librăriei 
păreau, din cauză că li se cojise vopseaua, ciungi şi 
şchioape. Fata asta era fără doar şi poate altfel decât 
ceilalţi - pe când numeroşi oameni îşi storceau 
creierii şi uzitau de fel de fel de mijloace josnice ca să- 
şi facă o relaţie cu Pang Kangmei, cea care avea atât 
de multă putere în mâinile ei, ea fugea de asta. Ar fi 
putut fluierând să-şi schimbe slujba cu una fără bătăi 
de cap şi bine plătită, dar nu o făcea. O fată venită 
dintr-o asemenea familie să nu fi nutrit mari ambiţii 
în sufletul ei? Să fi vrut să rămână aşa la locul ei şi să- 
si vadă de-ale sale? Iar întrebarea şi mai importantă 
era: de vreme ce nu avea nimic de cerut, de ce venise 
să mă caute o dată şi încă o dată? Primăvara vieţii 
trebuie să fie anotimpul iubirii. Nu se putea spune că 
e frumoasă - vreun bujor frumos boit şi bogat 



sulemenit dar era neobişnuit de curată şi 
proaspătă - ca o crizantemă nedornică de faimă: 
tinerii care alergau după ea să nu fi fost numeroşi? 
De ce intra în contact cu mine, un bărbat de patruzeci 
de ani, urât şi cu faţa pe jumătate albastră? Dacă n-ar 
fi avut o soră care putea să aibă în mâini până şi 
soarta promovării mele, totul ar fi fost de înţeles, dar 
cu o asemenea soră, nimic nu mai era de înţeles. 

Venise de şase ori în răstimp de două luni, asta era 
a şaptea oară. Stătuse de fiecare dată în aceeaşi 
poziţie ca prima oară, purtase aceeaşi rochie roşie, 
şezuse la fel de sfioasă, iar chipul îi rămăsese la fel de 
rezervat. Venise însoţită de Mo Yan de două ori, iar 
după ce acesta plecase, venise singură. Cu Mo Yan de 
faţă, şi să fi vrut tăcere stingheră, n-ar fi fost cu 
putinţă, pentru că odată ce acesta deschidea gura, 
culca precum iarba la pământ totul în calea lui. Când 
Mo Yan n-a mai venit, pe scenă a apărut oarece 
stânjeneală. Neputincios, am luat de pe raft câteva 
cărţi din domeniul artei şi literelor şi i le-am dat să se 
uite pe ele. Când i-am dat-o pe prima, a răsfoit-o şi 
mi-a zis că a citit-o. I-am mai dat una, iar a răsfoit-o 
şi iar a a zis că a citit-o. I-am spus să-şi caute singură 
una pe care n-o citise. A tras afară din raft Cartea 
profilaxiei şi tratamentului bolilor comune ale 
animalelor domestice publicată de Editura pentru 
Materiale de Lectură la Sate şi-a zis că pe aceea nu o 
citise. N-am putut să-mi înăbuş chicotitul şi i-am zis: 
„Ha! Bine, măi fătucă, citeşte-o p-asta atunci!“ Am 
scos un teanc de circulare şi-am început să-mi trec 
ochii peste ele, citind printre rânduri. I-am furişat o 



privire: şedea bine proptită în fund pe sofa, rezemată 
temeinic, cu picioarele strânse şi uşor ridicate, cu 
Cartea profilaxiei şi tratamentului bolilor comune ale 
animalelor domestice aşezată pe genunchi şi extrem 
de captivată de lectură. O citea de fapt cu voce tare, 
încet, în felul în care o fac bătrânii ţărani fără multă 
carte. Am zâmbit încetişor. Din când în când veneau 
unii şi alţii să mă caute, şi când vedeau că am la mine 
o fată, pe faţă li se citea o oarece stânjeneală, însă 
când le spuneam că e sora secretarei Pang Kangmei, 
chipul pe loc li se umplea de respect şi consideraţie. 
Ştiam la ce se gândesc în sinea lor - cu niciun chip că 
între prefectul Lan şi Pang Chunmiao se petrece vreo 
treabă ambiguă, ci că relaţia dintre prefectul Lan şi 
secretara Pang nu e una de rând. Trebuie să recunosc 
că, deşi în niciun caz din pricina ei nu mă aflam eu 
acasă la sfârşit de săptămână, apariţia ei m-a făcut să 
vreau şi mai puţin să mă duc acasă. 

De data aceasta nu purta rochia roşie, poate pentru 
că gluma pe care o făcusem în privinţa asta avusese 
un rol. Data trecută când venise, îi spusesem, 
uitându-mă la rochia ei: „Chunmiao, ieri i-am dat un 
telefon unchiului Pang, rugându-1 să-ţi cumpere o 
rochie nouă“. Se înroşise la faţă: „Cum de-ai putut să 
faci una ca asta?“ Zisesem în grabă: „Râd de tine“. 
Acum purta o pereche de blugi albastru-închis, iar în 
partea de sus o bluză albă cu mânecă scurtă - tot în 
anchior şi cu ceva dantelărie la guler; la gât avea tot 
jadul acela prins de un fir roşu. Stătea în aceeaşi 
poziţie ca întotdeauna, cu faţa palidă şi apatică şi 
ochii goi. Am întrebat-o în grabă mare: „Ce-i cu 



tine?“ Mi-a aruncat o privire, şi-a răsfrânt buzele şi, 
cu un oaaaa! s-a pus pe plâns. Duminica asta în 
clădire se găseau mai mulţi oameni care făceau ore 
suplimentare. N-aveam nici cea mai vagă idee ce să 
fac. Am deschis grabnic uşa. Plânsetul ei a zburat pe 
coridor ca un stol de păsări. Am închis în grabă mare 
uşa la loc şi am închis şi fereastra. în toată viaţa mea 
nu mă mai izbisem de o problemă atât de spinoasă, 
îmi frângeam mâinile şi, ca o maimuţă plină de 
neastâmpăr băgată prima oară într-o cuşcă de fier, 
mă-nvârteam în cerc, încercând în acelaşi timp să o 
ogoiesc vorbind încet: „Chunmiao, Chunmiao, 
Chunmiao, nu mai plânge, nu mai plânge, nu mai 
plânge...“ Plângea fără să se înfrâneze în niciun chip, 
iar hohotele îi deveneau din ce în ce mai răsunătoare. 
Iar m-am gândit să deschid uşa, dar am conştientizat 
pe loc că nu pot în niciun caz să fac asta. M-am aşezat 
lângă ea, am prins cu mâna mea dreaptă, transpirată 
toată, mâna ei dreaptă, rece ca gheaţa, mi-am pus 
braţul stâng în jurul umerilor ei, bătând-o uşurel cu 
palma acolo şi ogoind-o necontenit: „Nu mai plânge, 
nu mai plânge, orice-ar fi, spune-mi mie, fratele tău 
mai mare, ce om a avut el aşa mare curaj în oraşul 
nostru de-a cutezat să o necăjească pe fata noastră, 
pe Chunmiao? Ia spune-i tu fratelui tău, că pe dată se 
duce să-i răsucească gâtul la 180 de grade...“ Dar ea 
nu făcea decât să plângă. Plângea cu ochii închişi, cu 
gura larg deschisă, ca o fetiţă capricioasă. Lacrimile 
ei, ca nişte perle, se rostogoleau şirag după şirag în 
jos. Am sărit în picioare, după aceea m-am aşezat din 
nou jos. O fată tânără plângând în hohote duminică 



după-amiază în biroul subprefectului - ce treabă mai 
era şi asta? Mai apoi m-am gândit că dacă aş fi avut 
atunci la îndemână unsoare din aceea analgezică cu 
care se tratează rănile provocate de căderi şi durerile 
de muşchi, aş fi luat o doză şi i-aş fi închis gura cu ea. 
Tot mai apoi m-am gândit că dacă atunci aş fi putut 
să mă arăt neabătut şi, cum fac bandiţii care răpesc 
oameni, aş fi rulat un ciorap împuţit şi i l-aş fi îndesat 
în gură, lucrurile s-ar fi îndreptat în cealaltă direcţie. 
Dar atunci am folosit metoda care dintr-un punct de 
vedere a fost cea mai nătângă şi din altul cea mai 
deşteaptă: am apucat-o de o mână, am răsucit-o de 
umeri şi i-am astupat gura cu gura mea... 

Gura ei era foarte mică, a mea foarte mare, şi se 
îmbinau perfect, ca o ceaşcă de ceai întoarsă şi pusă 
peste una mai mică. Hohotele ei de plâns s-au repezit 
violent în gura mea, atât de ascuţit că urechile mi-au 
duduit în adâncuri, apoi pe dată au răsunat scurt şi s- 
au oprit. în acel moment, am fost izbit de un 
sentiment straniu, aşa cum nu mai trăisem niciodată 
în toată viaţa mea. 

Deşi eram însurat şi aveam copil, şi când am să 
spun are să pară minciună, în căsătoria noastră de 14 
ani, făcusem sex cu soţia (nu pot să spun decât aşa, că 
dragoste n-a fost) cu totul şi cu totul de 19 ori, iar de 
sărutat cu mare greutate aş zice că ne sărutaserăm o 
dată. Se întâmplase după ce văzuserăm un film străin 
şi eu, sub influenţa genului acela de efecte speciale 
care îţi iau minţile, o cu- prinsesem cu braţele şi-mi 
întinsesem gura către ea. Ea îşi sucise capul încoace 
şi-ncolo şi se ferise cu mare eficienţă, dar mai apoi se 



cheamă că în deruta creată tot dădusem peste gura ei: 
simţisem atunci nişte dinţi ca de fierăstrău, plini de 
ostilitate, iar putoarea de carne stricată răspândită de 
gura ei mă otrăvise de capul începuse tot să-mi 
zumzăie. îi dădusem drumul numaidecât, iar de 
atunci nu-mi mai venise o asemenea idee. în cele 
nouăsprezece ocazii în care tăcuserăm sex - nici cât 
să le numeri de prea multe ori pe degete - căutasem 
pe cât cu putinţă să mă feresc de gura ei. O sfătuisem 
odată să meargă la dentist, dar ea mă privise cu mare 
răceală şi spusese: „De ce? Am dinţii buni, de ce să 
merg?“ „Parcă ai în gură un miros neplăcut.“ „Tu 
parcă ai în gură căcat“, zisese ea cu furie. 

I-am spus mai apoi lui Mo Yan că sărutul din acea 
după-a- miază fusese primul meu sărut - cel care te 
cutremură şi-ţi bagă spaima-n suflet şi care te atinge 
în străfundurile sufletului. Sorbeam cu putere şi îi 
gustam buzele bogate, mici şi delicioase, de parcă aş 
fi vrut să o sorb pe toată în burta mea. Am priceput 
de-abia atunci de ce bărbaţii din romanele lui Mo Yan 
care sunt prinşi în iubiri fanatice le spun mereu 
femeilor: „De-abia mă ţin să nu te înghit!“ în clipa în 
care gura mea a sărutat-o, tot trupul i s-a făcut 
deodată ţeapăn ca o statuie, iar pielea i-a ajuns şi ea 
ca de gheaţă; s-a destins însă foarte repede, iar corpul 
ei numai pielea şi osul a părut că începe să se umfle, 
s-a moleşit de parcă nu mai avea oase în el şi s-a 
încins ca o sobă. La început mi-am ţinut ochii 
deschişi, dar i-am închis pe loc. Buzele i s-au umflat 
sub apăsarea gurii mele, gura i s-a deschis şi un miros 
curat ca de scoici proaspete mi s-a întins peste tot în 



gură. Pricepând eu singur şi fără profesor cum stau 
lucrurile, i-am împins limba mea în gură, sâcâindu-i- 
o pe a ei, iar aceasta s-a înhăitat cu a mea, s-a 
înlănţuit cu ea. îi simţeam inima palpitându-i ca un 
puişor la pieptul meu - asta se petrecea după ce mă 
cuprinsese deja cu braţele pe după gât. Am uitat de 
toate lucrurile de pe lumea asta, nu mai existau decât 
gura ei, limba ei, mirosul ei, căldura ei, gemetele ei, 
care-mi ocupau întru totul trupul şi mintea. Nu ştiu 
cât timp au continuat toate acestea, dar au fost 
întrerupte de ţârâi- tul telefonului. Când i-am dat 
drumul ca să mă duc să răspund, picioarele mi s-au 
înmuiat, de-am căzut în genunchi la pământ. 
Simţeam că trupul meu îşi pierduse deja greutatea şi 
că sărutarea aceasta mă prefăcuse într-un fulg. N-am 
răspuns la telefon, l-am smuls doar din priză, 
întrerupând ţârâitul acela nesuferit. Am zărit-o stând 
cu faţa în sus pe sofa, cu figura palidă, buzele roşii şi 
umflate, ca moartă - dar nu era moartă, pentru că 
lacrimile i se rostogoleau pe obraji. I le-am şters cu 
un şerveţel. Şi-a deschis ochii, iar două braţe firave 
mi-au înlănţuit gâtul. A îngânat; „Sunt ameţită“. 
Când m-am ridicat, am luat-o şi pe ea după mine în 
sus - avea capul lăsat în jos pe umărul meu, iar părul 
ei îmi gâdila urechea. Pe coridor s-a auzit cântecul 
răsunător al unui îngrijitor căruia îi plăcea să cânte - 
tot imita băieţică ăla o arie dintr-un cântec popular 
din nordul provinciei Shaanxi şi-l auzeam în fiecare 
duminică după-amiaza la toaletă intonând tare în 
timp ce-şi clătea mopul: „Frate, de vrei să te duci prin 
trecătoa- rea de apus... Surioarei greu i-e să te ţină...“ 



Ştiam că doar să răsune cântecul ăsta şi însemna că 
în întreaga clădire n-am mai rămas decât noi doi şi că 
după aceea el urmează să se apuce de măturat şi de 
curăţenie. Raţiunea mi-a revenit, am împins-o la o 
parte şi m-am dus şi-am crăpat puţin uşa. I-am spus 
după aceea cu ipocrizie: „Chunmiao, iartă-mă, un 
impuls de moment...“ Mi-a zis cu ochii scăldaţi în 
lacrimi: „Nu-ţi place de mine?“ „Ba da, foarte mult.. 
I-am spus în grabă mare. Voia să se năpustească iar 
spre mine, dar i-am prins mâna şi i-am zis: 
„Chunmiao, draga mea, îngrijitorul vine acuşi să 
măture şi să cureţe. Du-te acum, în câteva zile o să 
am multe vorbe de vorbit pe îndelete cu tine...“ Ea a 
plecat, iar eu m-am aşezat paralizat pe scaunul rotitor 
din piele, ascultându-i zgomotul paşilor care dispărea 
treptat-treptat la capătul coridorului... 


CAPITOLUL 41 

Lan Jiefang cu mincinoasă simţire îşi râde de soţie; 
Căţelul al Patrulea îi slujeşte de paznic copilului când 
îl duce la scoală 

— în fapt, când ai ajuns în ziua aceea în faţa porţii, 
pe înserat, am adulmecat imediat că trupul îţi fusese 
contaminat cu un miros încântător nu numai pentru 
oameni, ci şi pentru câini. Mirosul acela era cu totul 
deosebit de cel cu care te contaminai în zilele 
obişnuite, când dădeai mâna cu vreo femeie, luai 
masa cu vreuna sau o cuprindeai pe alta cu braţele la 



dans. Era cu totul deosebit până şi de cel pe care -1 
aveai după ce făceai sex cu vreo femeie - nimic nu 
putea fi ascuns de nasul meu, a spus Cap-Mare Lan 
Qiansui, cu ochii sticlindu-i. 

Chipul şi privirea sa m-au făcut să-mi dau seama că 
în acea clipă vorbea cu mine nu copilul cel atât de 
altfel, născut de Pang Fenghuang şi care avea cu mine 
relaţii atât de complicate că nici nu puteau fi definite, 
ci câinele de la mine de-acasă, mort de atâţia şi atâţia 
ani. 

— Nimic nu putea fi ascuns de nasul meu, a zis el 
cu încredere în sine. în vara anului 1989, te-ai dus la 
Târg-de-măgari, chipurile ca să verifici situaţia 
muncii, dar în realitate ca să mănânci, să bei şi să te 
distrezi jucând cărţi cu fârtaţii tăi de suflet - 
secretarul din Târg-de-măgari, Jin Douhuan, 
primarul Lu Taiyu şi preşedintele Cooperativei de 
Aprovizionare şi Desfacere, Ke Lidun. La fiecare 
sfârşit de săptămână, cadrele de la judeţ o tuleau în 
marea lor majoritate la ţară, să mănânce, să bea şi să 
se distreze jucând cărţi. Adulmecam pe mâinile tale 
mirosurile lui Jin, Lu şi Ke, veniseră toţi la noi acasă, 
iar în depozitul de mirosuri din mintea mea se 
păstrau dosarele lor. De cum le adulmecam 
mirosurile, pe loc îmi aminteam de înfăţişarea şi 
vocea fiecăruia; puteai să te ascunzi de nevastă şi de 
copil, dar nu de mine. La prânz aţi mâncat ţestoasă 
de râu, pui înăbuşit la ceaun, un produs local 
renumit, larve de cicade şi pupe de viermi de mătase, 
precum şi un talmeş-balmeş de alte lucruri pe care 
mi-e lene să le înfăţişez unul câte unul. Toate acestea 



nu au nicio însemnătate, important e că am 
adulmecat dintre crăcii pantalonilor tăi un iz de 
spermă, rece şi urât mirositor, alături de cel de 
prezervativ de cauciuc. Asta arăta că după ce vă 
îndestulaserăţi de mâncare şi băutură, vă duseserăţi 
la dom- nişoare ca să „trageţi cu tunul“. Târg-de- 
măgari era aproape de râu, avea belşug de produse 
locale şi un peisaj frumos, iar de-a lungul malului se 
înşiruiau câteva zeci de baruri şi saloane de coafură, 
unde numeroase femei frumoase exercitau 
semioficial cea mai veche profesie din lume - lucru în 
privinţa căruia aveaţi o înţelegere tacită. Eu eram 
câine, nu aveam în sarcină problema „eliminării 
pornografiei", iar scopul cu care aduc la lumină 
aventurile astea ale tale este de a arăta că şi atunci 
când făceai sex cu o femeie, mirosul ei rămânea 
exterior mirosului tău de bază - te spălai 
conştiincios, pulverizai niţel parfum pe tine şi în 
mare măsură îi eliminai sau îi acopereai acesteia 
mirosul; de data aceasta însă, nu duceai cu tine miros 
de spermă şi nu duceai cu tine nici mirosul fluidelor 
ei, ci în mod limpede un miros extrem de curat şi de 
proaspăt, care se amestecase cu mirosul tău de bază 
şi pe care din acea zi ţi l-a schimbat. Am priceput aşa 
că între tine şi femeia aceea se născuse deja o iubire 
profundă care se prelinsese şi vă intrase în sânge şi în 
măduvă, şi că oricât de mare ar fi fost forţa exercitată 
asupra voastră, era greu să mai fiţi despărţiţi. 

Manifestările tale din acea seară au reprezentat în 
realitate o zbatere zadarnică. După cină te-ai dus în 
mod neaşteptat în bucătărie şi ai spălat vasele, iar 



după aceea te-ai interesat de situaţia la învăţătură a 
fiului tău. Toate aceste manifestări necomune au 
mişcat-o pe soţia ta, care ţi-a făcut un ceai din 
proprie iniţiativă. în acea noapte, ai făcut sex o dată 
cu soţia. Potrivit statisticii tale, era cea de-a 
douăzecea oară, şi a fost şi ultima. După intensitatea 
mirosului, am judecat că de data aceasta calitatea 
actului sexual fusese cât de cât acceptabilă; ştiam însă 
şi că e muncă zadarnică. Iar asta pentru că în centrul 
acestui act se găsea un sentiment de vinovăţie ţinând 
de autonomia morală care îţi reprima momentan 
aversiunea fiziologică faţă de ea, în timp ce mirosul 
revărsat în interiorul corpului tău de acea femeie, 
precum o sămânţă, încolţea deja - iar odată ce avea 
să dea muguri şi flori, oricât de mare ar fi fost forţa 
folosită, tot ar fi fost greu să te facă cineva să te 
întorci lângă nevasta ta. Schimbarea mirosului tău 
mă făcea să presimt că te născuseşi din nou, iar 
renaşterea ta însemna pieirea acestei familii. 

Chestiunea mirosurilor este pentru câine una de 
viaţă şi de moarte. Noi percepem lumea prin miros, o 
cunoaştem prin miros, judecăm caracterul lucrurilor 
şi ne hotărâm acţiunile prin miros - acesta este 
abilitatea noastră înnăscută şi nu necesită dresaj 
special. Când oamenii dresează câinii pentru o muncă 
sau alta, nu le pot face nasul mai ager, ci îi învaţă cum 
să identifice prin mişcări specifice diverse mirosuri, 
făcându-i astfel pe oamenii cei lipsiţi de nasuri agere 
să perceapă cu ochii - scoţând de pildă cu botul 
pantofii celui ce a săvârşit o nelegiuire dintr-o 
grămadă de pantofi. Pentru un câine, ceea ce scoate 



cu botul afară este în fapt mirosul omului în cauză, 
iar ceea ce oamenii văd sunt pantofii lui. Nu mă 
învinui că sporovăiesc aşa fără răgaz, îţi zic de toate 
lucmrile astea pentru că vreau să-ţi spun că faţă de 
un câine nu aveai ascunzişuri şi nu aveai secrete - 
totul, cu nimic pus deoparte, era lăsat vederii. 

în ziua aceea, când ai intrat pe uşă, într-o singură 
secundă am şi distins mirosul lui Pang Chunmiao, iar 
imaginea ei pe dată mi-a răsărit în minte. Hainele pe 
care le purtase au devenit şi ele trep- tat-treptat clare, 
iar cele petrecute la tine în birou parcă s-ar fi petrecut 
în faţa ochilor mei. Ştiam chiar mai mult decât ce 
ştiai tu, pentru că am adulmecat pe trupul tău 
mirosul ciclului ei menstrual, lucru despre care tu nu 
ştiai nimic. 

De la ziua în care venisem în casa ta până la cea în 
care te sămtaseşi cu Pang Chunmiao trecuseră 
aproape şapte ani, iar eu devenisem dintr-un căţeluş 
pufos un dulău mare şi puternic. Fiul tău crescuse şi 
el, dintr-un ţânc ajungând acum elev în clasa a patra. 
Cele petrecute în acest răstimp pot fi scrise într-o 
carte groasă sau puse în câteva cuvinte. Fără niciun 
fel de exagerare, în această micuţă capitală de judeţ, 
la fiecare colţ de casă şi pe fiecare stâlp de 
electricitate de la marginea drumului făcusem piş- 
piş. Desigur, piş-pişul meu era acoperit fără 
întrerupere de piş-pişul altor câini. Rezidenţii 
permanenţi ai capitalei numărau mai bine de 47 600 
de oameni, iar populaţia flotantă era de 2 000 de 
oameni, în medie. Câinii rezidenţi permanenţi erau 
600 şi ceva. Capitala judeţului era a voastră, dar era 



şi a noastră. Voi aveaţi străzi, comunităţi, organizaţii 
şi conducători. Noi cam tot aşa. Din cei 600 şi ceva de 
câini, mai bine de 400 erau de-ai locului, se tot 
împerecheaseră bezmetic şi legăturile lor de sânge 
erau în completă devălmăşie: aveau vederea scurtă, 
curajul mărunt, îşi vedeau numai propriul interes şi 
greu se-alegea ceva de capul lor. Mai erau şi mai bine 
de 120 de câini-lupi germani, dar de rasă pură erau 
puţini. Restul erau: douăzeci şi ceva de pekinezi, 
patru rottweileri germani cu coada cheală, doi vizsla 
ungureşti, doi câini norvegieni de tras sania, doi 
dalmaţieni olandezi, doi sharpei din Guangdong, un 
retriever auriu din Anglia, un ciobănesc australian, 
un do-khyi tibetan, precum şi vreo duzină de şpiţi 
ruseşti şi chi- huahua japonezi care nu puteau de 
fapt, nici unii, nici alţii, să fie socotiţi câini. Mai era şi 
un câine cu blană galbenă, a cărui origine nu o 
cunoşteam, care însoţea o femeie oarbă, pe Mao 
Feiying, de care era nedespărţit ca omul de umbra 
lui: când Mao Feiying cânta la erhu în piaţă, se 
trântea liniştit la picioarele ei, nebăgând deloc în 
seamă câinii care se apropiau ca să se dea bine cu el. 
Mai era şi un ins numit „basset, gentlemanul englez 
cu picioare scurte“, care locuia în zona Floarea-de- 
cais, la numărul 1, într-un salon de frumuseţe deschis 
recent. Făptura asta avea picioarele scurte şi groase, 
corpul lung şi turtit, arătând ca o banchetă de lemn. 
O formă ca asta numai frumoasă nu era, dar şi mai 
puţin frumoase erau urechile plecate până la pământ 
şi care semănau cu nişte plăcinte. Ochii îi erau 
înţesaţi de firişoare de sânge, de parcă ar fi avut 



conjunctivită. Câinii locului erau o şleahtă fără minte, 
aşa că în mare măsură capitala judeţului Gaomi era 
noaptea lumea noastră, a lupilor. Eu, Căţelul al 
Patrulea, nu mâneam deloc rău în casa voastră, 
pentru că tu rămăseseşi demnitar tot timpul ăsta şi 
deşi erai dator nevesti-tii în partea de jos, în partea 
de sus nu-i erai deloc. Cu deosebire când soseau zilele 
de sărbători, mâncărurile cele mai delicioase veneau 
mereu în zbor, cutii şi pungi întregi. în spatele 
frigiderului, adăugaserăţi un congelator uriaş, dar, la 
fel ca mai înainte, foarte multă mâncare se strica. 
Toată era din cea mai bună. Puii, raţele, peştii, carnea 
erau marfa de pe toate drumurile şi nici nu merită 
menţionată aici, dar mai erau şi rarităţile cele 
renumite, copitele de cămilă din Mongolia Interioară, 
găinuşele de munte din Heilongjiang, labele de urs de 
la Mudanjiang, mădularele de cerb din Munţii 
Changbai, salamandrele gigantice din Guizhou, 
castraveţii de mare din Weihai, aripioarele de rechin 
din Guangdong. Aceste „delicatese ale munţilor şi 
mărilor", când veneau, erau îndesate în frigider şi în 
congelator, dar într-un final ajungeau la mine în 
burtă - asta pentru că tu mâneai rareori acasă şi 
pentru că nevasta ta era mâncătoare de uscăţele, 
prăjea uscăţele, vindea uscăţele, mânca uscăţele şi 
rareori punea mâna să prepare lucrurile acelea. Eram 
într-adevăr un câine cu noroc la mâncare. Stăpânii 
multor câini din capitala judeţului aveau demnitate 
mai înaltă decât a ta, Lan Jiefang, dar câinii din 
casele lor nu mâncau la fel de bine ca mine. După 
spusele lor, cei ce aduceau acolo cadouri veneau cu 



bani şi aur, argint, perle şi bijuterii; cei ce-ţi aduceau 
ţie cadouri veneau însă numai cu mâncare. Decât să 
zic că îţi aduceau ţie, Lan Jiefang, cadouri, cred că e 
mai bine să spun că mi le aduceau mie, Căţelul al 
Patrulea. Mâncând asemenea delicatese ale munţilor 
şi mărilor, la niciun an ajunsesem cel mai mare 
printre cei 120 de câini-lupi din capitală. La trei ani, 
înălţimea îmi ajunsese la 70 de centimetri, măsurăm 
150 de centimetri din cap până la coadă şi cântăream 
60 de kilograme. Toate aceste date au fost măsurate 
de fiul tău, nu există absolut niciun fel de exagerare şi 
lăudăroşenie goală. Aveam urechile ascuţite, ochii 
galben-castanii, căpăţâna foarte mare şi solidă, dinţii 
ascuţiţi şi albi, botul mare ca de crocodil, blana de pe 
spate neagră ca tăciunele şi de pe burtă galben-pai, 
coada ascuţită la vârf şi întin- zându-mi-se dreaptă la 
spate şi, bineînţeles, un miros şi o memorie cu mult 
peste cele de rând. Ca să fiu onest, în acest orăşel care 
era Gaomi, singurul care se putea lupta cu mine era 
tibetanul maroniu, însă individul ăsta venise pe 
malurile Mării Galbene de pe tărâmurile înzăpezite 
ale platoului continental şi era toată ziua tulbure la 
cap - se spunea că e beat de oxigen -, aşa că ce să 
mai vorbim de luat la harţă, sufla şi gâfâia şi dacă-1 
puneai să alerge strâns câţiva paşi. Stăpâna lui era 
proprietăreasa magazinului de desfacere a sosului de 
ardei marca „Roşu“ în capitala judeţului, soţia lui Sun 
Long din satul Ximen. Avea părul vopsit tot în roşu şi 
gura plină de dinţi de aur, şi era clienta fidelă a 
salonului de frumuseţe; când îşi balansa într-acolo 
corpul cel gras, tibetanul alerga şi el sudând şi 



gâfâind după ea. Pe platou, dulăul ăsta putea să se ia 
la harţă cu lupii, însă odată ajuns în Gaomi fârtatul 
nu putea să fie decât un căţeluş cu coada între 
picioare. Am vorbit atâta, cred că ai înţeles, nu? Toate 
cadrele din judeţul Gaomi erau sub oblăduirea lui 
Pang Kangmei, toţi câinii din judeţul Gaomi erau sub 
oblăduirea mea. Dar lumea, fie ea a oamenilor, fie a 
câinilor, este în fond una singură, aşa că viaţa 
oamenilor şi cea a câinilor era inevitabil să se 
întreţeasă în mod intim. 

O să vorbesc mai întâi despre dusul şi adusul fiului 
tău de la şcoală în fiecare zi. La şase ani, fiul tău a 
intrat în şcoala Feng- huang, cea mai bună şcoală din 
judeţ. Şcoala era la două sute de metri sud-vest faţă 
de prefectură, librăria Xinhua, prefectura şi cu ea 
alcătuind un triunghi isoscel. Aveam pe atunci trei 
ani, eram în primăvara vieţii. Stăpâneam deja tot 
teritoriul capitalei, şi dacă zic că la un lătrat de-al 
meu răspundeau o sută nu e cu niciun chip o 
exagerare. Doar să fi slobozit un lătrat din acela prin 
care le ceream să-şi raporteze poziţiile, că în nici cinci 
minute un cor mare de lătrături răsuna în toate 
părţile capitalei. întemeiaserăm o asociaţie canină 
având drept nucleu câinii-lupi şi drept preşedinte, 
desigur, pe mine; stabiliserăm şi 12 filiale de stradă şi 
de zonă, a căror preşedinţie fusese asumată tot de 
lupi; cât despre funcţiile de vice, strict decorative, le- 
am lăsat să fie asumate de corcituri şi de străinii care 
se sinizaseră, manifestând în acest fel marea 
generozitate a lupilor. Vrei să ştii când am dus eu 
până la capăt aceste munci? îţi spun - de obicei în 



orele mici, între unu şi patru, când, pe noapte cu lună 
strălucioasă şi curată sau pe noapte cu stele 
scăpărătoare, pe noapte de iarnă cu vânt rece care-ţi 
înţeapă oasele sau pe noapte de vară cu dansuri de 
lilieci prin aer, eu ieşeam, dacă nu era vreo situaţie 
specială, să calc locurile, să-mi fac prieteni, să mă iau 
la harţă, să mă iubesc, să fac şedinţă... Oricum, ce 
puteaţi să faceţi voi, oamenii, puteam să facem şi noi, 
câinii. în primul an, mă strecuram afară prin canal, 
dar începând din vara celui de-al doilea, am pus 
capăt acestei ruşini; la uşa aripii de vest începeam să 
alerg, primul pas era un salt pe buza fântânii, al 
doilea un salt dintr-o parte pe pervaz, al treilea unul 
pe zid, iar de-acolo urma coborârea în zbor, cu 
aterizarea în dreptul porţii voastre, în mijlocul 
ulicioarei Tianhua celei largi. Buza fântânii, pervazul 
şi zidul erau toate strâmte, aşa că atunci când zic că 
săream vreau să spun că doar îmi făceam din locurile 
acelea punct de sprijin şi atât. Precum libelula ce de- 
abia atinge apa sau aşa cum alergi pe buştenii aflaţi 
în plutire pe firul râului, săream peste zid cu mişcări 
fine şi precise, totul dintr-o singură suflare. La 
procuratura judeţului se află un material video cu 
mine sărind astfel peste zid în trei etape - la biroul 
anticorupţie aveau un procuror pus pe treabă numit 
Guo Hongfu, care se deghizase în electrician venit să 
verifice cablurile şi-ţi instalase în secret camere de 
luat vederi miniaturale la streşinile casei; acestea nu 
filmaseră nicio dovadă împotriva ta, însă prinseseră 
saltul meu în diagonală cu trei puncte de sprijin. 
Câinele de casă al lui Guo Hongfu era 



vicepreşedintele filialei din zona Hongmei, o căţeluşă 
şpiţ din Rusia care, roşie ca focul cum era, aproape că 
ar fi putut trece drept o vulpe din Hokkaido; cuibărită 
la picioarele procurorului, în dormitor, văzuse 
înregistrarea, în aceeaşi noapte, lângă arteziana din 
piaţa Tianhua, îmi spusese cu voce dulce şi 
seducătoare: „Domnule preşedinte, mişcările saltului 
în diagonală cu trei puncte de sprijin sunt aşa de 
minunate! Aşa de captivante! Şi stăpânul şi stăpâna 
mea s-au uitat de mai bine de zece ori la rând, se 
uitau şi aplaudau, iar stăpânul a zis că vrea să te 
recomande să participi la spectacolul de dresură a 
animalelor de companie“. Cu totală indiferenţă, am 
mârâit o dată şi am zis cu mare răceală:, Animal de 
companie? Eu, animal de companie?" Şi-a dat 
singură seama că a luat-o gura pe dinainte, şi-a cerut 
grabnic iertare şi a dat din coadă măturând pământul 
cu ea, încântătoare în naivitatea ei. A mai dibuit prin 
buzunarul vestei de lână despre care se spunea că i-ar 
fi tricotat-o stăpâna chiar cu mâna ei şi a scos un os 
de ros pentru câini care slobozea un miros de unt. Mi 
l-a întins, iar eu l-am refuzat. Jucărioarele astea mici 
de şpiţi degeaba purtau numele de câine, în realitate 
demult o luaseră la vale devenind animale de 
companie şi pătând onoarea câinilor. 

îţi spun pe loc şi tărăşenia cu dusul şi adusul lui fîi- 
tău de la şcoală. Să nu-ţi fie nesuferită vorbăria mea, 
dacă nu-ţi povestesc treburile astea limpede, multe 
alte treburi care urmează n-ai să le pricepi. 

Fiul tău chiar era un băiat cu multă dragoste de 
părinţi. Când începuse şcoala, îl ducea şi-l aducea 



nevasta ta cu bicicleta, însă existau mereu conflicte 
între ora când trebuia să înceapă el şcoala şi ora la 
care trebuia să înceapă ea munca. Asta o amăra rău. 
De cum se amăra, începea să se plângă şi de cum se 
plângea, te ocăra pe tine, iar de cum te ocăra pe tine, 
fiul tău încrunta din sprâncene; se vede din asta că 
fiul tău te iubea. A spus el: „Mamă, nu trebuie să mă 
duci şi să mă aduci tu, mă duc singur, mă întorc tot 
singur“. Nevasta ta i-a răspuns: „Nu se poate, dacă dă 
maşina peste tine? Dacă te muşcă vreun câine? Dacă 
te necăjesc copiii cei răi? Dacă te trosneşte vreo 
trosnitoare? Dacă te răpeşte vreun răufăcător?" 
Nevasta ta a rostit dintr-o suflare cinci „dacă". Pe 
atunci ordinea publică nu era deloc grozavă, asta şi 
pentru că prin capitală rătăceau şase negustoresc 
venite din sud, cărora li se zicea „trosnitoare". Se 
deghizau în vânzătoare de flori, de dulciuri sau de 
pămătufuri colorate, aveau asupra lor un drog şi cum 
vedeau un copil frumos, îi trosneau o palmă peste 
frunte, iar copilul ăla se tâmpea şi le urma supus. Fiul 
preşedintei Băncii de Muncă şi Comerţ, Hu Lanqing, 
fusese răpit aşa, ceruseră două milioane, ea nu 
îndrăznise să raporteze cazul şi în cele din urmă 
dăduse 1 milion 800 ca să-l răscumpere. Fiul tău şi-a 
dat uşurel una peste faţa cea albastră şi a zis: 
„Trosnitoarele trosnesc anume copiii frumoşi, pe 
unul ca mine, şi dacă se ţine în urma lor, îl gonesc ele. 
Iar dacă e vorba de bandiţi care răpesc oameni, tu, 
femeie singură, de ce folos ai putea fi? Nici nu poţi să 
alergi... “ a zis fiul tău, iscodind jumătatea de fund 
schilodită a nevesti-tii. I-a frânt inima, stătea să 



izbucnească în lacrimi şi a zis înecându-se în plâns: 
„Fiule, tu nu eşti urât, mama e urâtă, om far’ de-o 
bucă...“ Fiul tău a cuprins-o cu braţele pe după şale şi 
i-a zis: „Mamă, nu eşti urâtă, eşti cea mai frumoasă 
mamă! Şi mamă, nu trebuie să mă duci tu, uite, o să-l 
punem pe Al Patrulea să mă ducă“. Ochii 
amândurora s-au mutat asupra mea, iar eu am lătrat 
plin de vlagă şi tărie, arătându-le că mă învoiesc: 

— Nu-i problemă, lăsaţi totul pe seama mea! 

Nevasta şi fiul tău au venit în faţa mea. Fiul tău m- 

a îmbrăţişat pe după gât şi mi-a zis: 

— Al Patrulea, mă duci tu la şcoală, bine? Mama nu 
stă bine cu sănătatea şi-i e greu să meargă la lucru. 

— Ham, ham, ham! Lătratul meu a cutremurat 
frunzele din arţarii japonezi, care au început să 
foşnească, şi-au înfricoşat struţii vecinilor din curtea 
de la sud, de s-au pus pe chirăit. Voiam să le spun: 
Nu-i pro-ble-mă! 

Nevastă-ta m-a mângâiat pe cap, iar eu am dat din 
coadă spre ea. 

— Tututor le e frică de Al Patrulea al nostru, nu-i 
aşa, fiule? 

— Da, da, a răspuns el. 

— Al Patrulea, atunci am să ţi -1 dau în grijă pe 
Kaifang. Amândoi veniţi din satul Ximen, v-aţi făcut 
mari împreună, sunteţi ca fraţii, nu-i aşa? 

— Ham, ham! Aşa el 

Cu oarecare îndurerare, m-a mângâiat pe cap, iar 
după aceea mi-a desfăcut lanţul zdravăn din fier de la 
ceafă şi mi-a făcut semn cu mâna, punându-mă să 
merg cu ea. Ne-am dus la poartă, unde mi-a zis: 



— Al Patrulea, ascultă cu atenţie: De dimineaţă eu 
merg devreme la lucru, trebuie să mă duc să vând 
uscăţele. Vă las masa pregătită. La şase şi jumătate, te 
duci în cameră şi-l trezeşti pe Kaifang, după aceea 
mâncaţi şi la 7 jumate plecaţi la şcoală. Cheia de la 
poartă o ţine Kaifang de gât, să nu care cumva să uite 
să încuie, dacă uită, tragi de el şi nu-1 laşi să plece. 
După aceea, când mergeţi la şcoală, ţineţi drumul 
mare, n-o luaţi pe scurtături, dacă ocoliţi nu-i nimic, 
siguranţa e pe primul loc; când mergeţi pe drum, 
ţineţi pe dreapta, când traversaţi, uitaţi-vă mai întâi 
la stânga, şi ajunşi la jumătate, uitaţi-vă şi la dreapta, 
fiţi atenţi la motociclişti, cu deosebire la cei ce poartă 
geci negre de piele, ăia toţi sunt bandiţi şi toţi sunt 
daltonişti, nu deosebesc verdele de roşu la semafor. 
După ce l-ai dus la poarta şcolii, aleargă o bucată spre 
est, treci strada şi aleargă spre nord până ajungi la 
restaurantul gării; eu prăjesc uscăţele pe partea 
dinspre piaţă, latră de două ori la mine şi am să mă 
liniştesc. După aceea întoarce-te în grabă acasă, ia-o 
pe scurtătură, pe aleea aia de la piaţa ţărănească ţine- 
o tot spre sud, iar când treci de podul de pe râul 
Tianhua, coteşte spre vest şi-o să fii acasă. Ai crescut 
şi nu te poţi strecura prin canal, dar şi dacă ai putea 
tot nu te-aş lăsa, e prea murdar. Poarta e încuiată şi 
nu poţi să intri, aşa că am să te obidesc să stai pe labe 
în faţa porţii şi să mă aştepţi. Dacă ţi-e urât că te bate 
soarele, du-te peste drum, la zidul casei de la răsărit e 
un cedru, iar sub el e răcoare. Cât stai trântit acolo 
poţi să tragi un pui de somn, dar să nu care cumva să 
adormi de-a binelea, trebuie neapărat să ne veghezi 



poarta. Unii hoţi au la ei chei universale şi se dau 
drept cunoscuţi care vin să bată la uşă, şi dacă nu 
vine nimeni să răspundă, sparg poarta. Tu le cunoşti 
pe toate rubedeniile noastre, aşa că doar să vezi vreun 
străin care împunge cu ceva în poartă la noi să nu te 
ţii de poliţe- ţuri, te-ai şi dus la el să-l muşti. La n şi 
jumătate eu mă întorc, vino şi tu înăuntru să bei nişte 
apă, iar apoi numaidecât ia-o pe scurtătură şi du-te la 
poarta şcolii şi adu -1 pe Kaifang acasă. După-a- 
miaza, după ce îl duci înapoi, vii din nou la mine şi 
latri de două ori, iar după aceea alergi acasă, veghezi 
niţel poarta, iar apoi trebuie să alergi iar la şcoală. La 
şcoala Fenghuang după-amiaza sunt doar două ore, 
aşa că după ce-i lasă liberi e încă devreme şi trebuie 
să stai cu ochii pe el, să-l pui să vină acasă să-şi facă 
lecţiile şi să nu -1 laşi să bată străzile orbeşte... Al 
Patrulea, Al Patrulea, ai priceput? 

— Ham, ham, ham! Am priceput. 

în fiecare dimineaţă, nevastă-ta, înainte să plece la 
lucru, punea deşteptătorul pe pervazul exterior al 
ferestrei şi-mi zâmbea. Zâmbetul stăpânei era 
întotdeauna frumos. O conduceam cu privirea, ham! 
ham! la revedere! Ham! ham! stai liniştită! Mirosul ei 
mergea înspre nord de-a lungul uliţei, după aceea 
spre est, după aceea din nou spre nord. Aici mirosul 
slăbea, amestecându-se laolaltă cu mirosurile din zori 
ale oraşului şi prefăcându-se într-o dâră foarte, foarte 
subţire. Dacă îmi concentram puterile pe urmele ei, 
puteam să o urmăresc până în faţa tigăii ei celei mari 
de prăjit uscăţele de la poarta restaurantului gării, 
dar nu era nevoie. Mă învârteam prin curte, având 



sentimentul că sunt stăpân. Deşteptătorul suna 
violent, iar eu alergam în camera fiului tău, unde un 
miros de copil îmi umplea nările. Nu voiam să latru 
tare şi să-l sperii, îmi era tare drag. întindeam limba 
şi-l lingeam pe feţişoara lui cea albastră, acoperită de 
un strat subţire-subţire de puf Deschidea ochii şi 
spunea:, Ai Patrulea, e ora?“ „Hau! hau! răspundeam 
eu cu vocea coborâtă, trezeşte-te, e ora.“ în 
continuare el se îmbrăca, se peria la nimereală pe 
dinţi şi se spăla pe faţă ca pisicile. De mâncare era 
aproape întotdeauna lapte de soia şi uscăţele sau 
lapte şi uscăţele. Uneori mâneam cu el, alteori nu. 
Ştiam să deschid frigiderul, ştiam să deschid şi 
congelatorul. Pe cele din congelator şi pe cele din 
congelatorul frigiderului trebuia să le scot afară în 
avans şi să le mănânc după ce se dezgheţau, căci 
altminteri mi-ar fi făcut rău la dinţi. Cine-şi poartă de 
grijă dinţilor îşi poartă de grijă vieţii. 

în prima zi am mers pe drum conform indicaţiilor 
date de nevasta ta, iar asta pentru că mirosul ei era 
nu departe în spatele nostru. Ne urmărea ca să ne 
observe - inimă de mamă, de înţeles. Eu mergeam în 
spatele fiului tău, la o distanţă de un metru. La 
traversare am fost cu ochii în patru şi urechile ciulite. 
O maşină aflată la două sute de metri rula înspre noi, 
deloc nestăpânită, şi-am fi putut traversa liniştiţi, 
după cum voia şi fiul tău. L-am prins cu dinţii de 
haină şi l-am oprit. „Al Patrulea, ce faci? a zis fiul tău, 
fricosule!“ Nu i-am dat drumul, voiam ca stăpâna să 
stea liniştită. Mi-am deschis botul numai după ce 
maşina a trecut prin faţa ochilor noştri şi l-am însoţit 



în traversare arătându-mă plin de cea mai mare 
vigilenţă şi gata oricând să-mi dau viaţa ca să-mi 
salvez stăpânul. După mirosul nevestei tale, mi-am 
dat seama că se liniştise. Ne-a urmărit până la şcoală, 
iar apoi am zărit-o cum îşi coteşte zorită bicicleta 
spre est şi o ia spre nord. N-am mers, am tropăit uşor 
în spatele ei, păstrând între noi o distanţă de o sută 
de metri. De-abia când şi-a parcat bicicleta, s-a 
schimbat în hainele de lucru şi s-a aşezat în faţa tigăii 
cu ulei şi a început să muncească am alergat şi eu 
clătinându-mă către ea. „Hau! hau! i-am spus cu 
vocea coborâtă, stai liniştită!" Uşurarea i s-a citit pe 
faţă, iar în mirosul ei se afla aromă de iubire. 

începând din a treia zi, am început să mergem pe 
scurtătură. Ora la care -1 trezeam pe fiul tău s-a 
modificat şi ea, din 6 jumate făcându-se 7. întrebi 
dacă ştiam să citesc ceasul? Glumeşti! Din când în 
când deschideam şi televizorul, mă uitam şi la fotbal, 
am văzut Campionatul European şi-am văzut şi Cupa 
Mondială. La Canalul animalelor de companie nu m- 
am uitat niciodată, jucărioarele alea nici nu păreau 
câini vii, semănau cu nişte jucării electronice cu blană 
lungă. Ei, fir-ar mă-sa, unii câini le devin oamenilor 
animale de companie, dar alţii îşi fac din oameni 
animale de companie! în judeţul Gaomi, în provincia 
Shandong, în întreaga Chină, ba chiar şi în lumea 
toată, dacă nu puteam eu să-i fac pe oameni de 
companie, cine putea? Tibetanul, pe când era în 
Tibet, era egalul oamenilor, era prima-ntâia, avea 
demnitate, dar ajuns în interiorul ţării o luase 
numaidecât la vale şi stătea după fundul nevestei lui 



Sun Long - degeaba avea chip de tigru şi de lup dacă 
gângurea mărunt şi se afera tot, cu aceeaşi boală ca 
Lin Daiyu.i Ce trist! Ce păcat! Fiul tău era animalul 
meu de companie şi nevasta ta la fel. Iubiţica ta, Pang 
Chunmiao, era şi ea animalul meu de companie. Dacă 
între noi n-ar fi fost legături vechi de ani de zile, 
atunci când ai venit cu mirosul de scoică proaspătă 
dinlăuntrul corpului ei pe tine şi i-ai pomenit nevesti- 
tii de divorţ, te-aş fi omorât dintr-o singură 
muşcătură. 

Când ieşeam pe poartă, treceam de strada Templul 
Regelui dragonilor, orientată est-vest, apoi mergeam 
spre nord, traversam Aleea Vânturătorii, treceam de 
Podul-celor-o-sută-de-flori şi de la capătul de vest al 
pieţei ţărăneşti o ţineam drept spre nord pe uliţa 
Tanhua, lunga uliţă Tanhua, iar după aceea ne vâram 
pe Bulevardul Poporului în faţa prefecturii, coteam la 
stânga şi după 200 de metri eram în poarta şcolii. Pe 
drumul ăsta, şi lălăindu-ne ca găina când se ouă şi tot 
ajungeam în 25 de minute. Dacă alergam, aveam 
nevoie de doar un sfert de oră. Ştiam că după ce 
nevastă-ta şi fîu-tău te goniseră din casă, stăteai 
adesea la fereastra biroului, în mână cu un binoclu 
rusesc, uitându-ne la noi cum ieşim în goană de pe 
uliţa Tanhua. 

După-amiaza, după ce le dădea liber, nu aveam 
deloc grabă să ne întoarcem acasă. Fiul tău întreba 
mereu: „Al Patrulea, unde e mama acum?“ îmi 
concentram puterile şi găseam dâra ei de miros, iar 
după un minut puteam să-i fixez poziţia. Dacă era în 
faţa tigăii de uscăţele, lătram de două ori spre nord, 



dacă era în direcţia casei, lătram de două ori spre sud. 
Dacă era acasă, îl târâm mort-copt pe fii-tău după 
mine, dar dacă era la tigaie, ohoho! atunci ne puneam 
pe zbenguială. 

Băiatul tău chiar era un băiat bun, n-a fost 
niciodată precum copiii răi care, de cum le dădea 
drumul de la şcoală, se puneau 

1 Lin Daiyu, eroina celebrului roman Visul din 
pavilionul roşu al lui Cao Xueqin (c. 1715 - c. 1763), 
suferă de o afecţiune respiratorie, probabil 
tuberculoză. 

Pe vânturat străzile cu ghiozdanul în spate, din 
tarabă în tarabă şi din prăvălie în prăvălie. Singura 
pasiune a fiului tău era să meargă la librăria Xinhua 
să ia cu împrumut cărţi de copii - mai şi cumpăra din 
când în când, dar cel mai mult le lua cu împrumut. 
Cea care avea în sarcină vânzarea şi împrumutul 
cărţilor de copii era iubiţica ta. Totuşi, când noi 
citeam cărţi acolo, ea nu era încă iubita ta. Era foarte- 
foarte bună cu fiul tău, simţeam după mirosul ei că îi 
e drag, şi nu doar pentru că îi eram clienţi fideli. N- 
am fost prea atent la figura ei, însă mirosul ei m-a 
îmbătat. Stăpâneam 200 de mii de mirosuri din acest 
oraş, de la plante la animale, de la minerale la 
chimicale şi de la mâncare la cosmetice, dar nu exista 
niciun miros care să-mi placă mai mult decât al lui 
Pang Chunmiao. Ca să spun drept, femei frumoase cu 
miros frumos erau cam 40 în tot oraşul, însă 
mirosurile le erau contaminate, nu mai erau pure, la 
prima adulmecare păreau destul de plăcute, dar într- 
o clipă se şi schimbau. Numai mirosul lui Pang 



Chunmiao era ca apa de izvor ieşită din munte sau ca 
adierea de vânt ce s-a abătut printr-o pădure de pini, 
curat şi prospăt şi simplu şi nestricându-se niciodată. 
Tânjeam tare mult să mă mângâie şi pe mine de 
câteva ori - bineînţeles că nu tânjeam aşa, ca un 
animal de companie, dar... fir-ar mama ei, şi câinii 
mai măreţi decât mine au avut momentele lor de 
slăbiciune! în mod normal, n-aş fi avut voie să intru, 
câine fiind, în librărie, însă Pang Chunmiao îmi 
acordase acest drept special. Librăria Xinhua era 
locaţia comercială cea mai rece şi părăsită din 
capitală; existau doar trei vânzătoare, două femei de 
vârstă mijlocie şi Pang Chunmiao. Cele două căutau 
deosebit de mult să se dea bine cu Pang Chunmiao, 
nu trebuie să mai spun de ce. Băieţică de Mo Yan era 
unul unul dintre puţinii clienţi fideli ai librăriei, 
socotind locul o arenă unde să se umfle el în pene. Se 
ridica singur în slăvi şi nu ştiu dacă o făcea pentru că 
aşa-i venea din străfundul sufletului sau pentru că se 
bezmeticea cu zeflemeaua. îi plăcea să lase şchioape 
expresiile fixe, cu scopul de a obţine rezultate 
amuzante, făcând din „Mici amândoi, n-au bănuieli" 
doar „Mici amândoi, n-au.. Din „S-au văzut şi-au 
izbucnit simţiri" numai „S-au văzut şi-au izbucnit..." 
sau din „Câine ce pune temei pe-a stăpânului tărie" 
doar „Câine ce pune temei pe-a stăpânului..." De cum 
venea, Pang Chunmiao se înveselea, iar de cum Pang 
Chunmiao se înveselea, se înveseleau şi cele două 
femei. Chipul lui cel urât chiar se putea numi, ca să 
vorbesc după felul lui, „hidos de nu te puteai îndura..; 
dar uite că unul aşa „hidos de nu te puteai îndura... “ 



se făcuse plăcut de fata cu cel mai frumos miros din 
judeţul Gaomi. Cercetând motivele, vedem că era tot 
din pricina mirosului - cel al lui Mo Yan era 
asemenea cămăruţelor din pământ în care cultivatorii 
de tutun îşi usucă frunzele la foc, iar Pang Chunmiao 
era o fumătoare latentă. Când Mo Yan l-a zărit pe Lan 
Kaifang, care citea concentrat la ghişeul de 
împrumutat cărţi dintr-un colţ al librăriei, s-a 
apropiat şi l-a înhăţat de urechi. I-a explicat după 
aceea lui Pang Chunmiao că era vorba de fiul 
subprefectului. Pang Chunmiao i-a zis că ghicise şi ea 
de mult. Am lătrat atunci de două ori, ca să-i atrag 
atenţia lui Kaifang că mama lui plecase deja de la 
lucru, că mirosul se mutase în dreptul porţii 
companiei de electrice Wujin şi că dacă nu plecăm, n- 
avem cum să dăm fuga să ajungem înaintea ei acasă. 
Pang Chunmiao a spus: „Lan Kaifang, du-te repede 
acasă, câinele ţi-a atras deja atenţia. Câinele ăsta e 
tare ager“, i-a zis apoi lui Mo Yan, „uneori când 
Kaifang e absorbit în lectură şi nu răspunde când îl 
latră, aleargă înăuntru şi-l trage de haină şi-l târăşte 
afară“. Mo Yan s-a uitat cercetător la mine şi-a zis: 
„Individul ăsta chiar e «ca lupii, precum...» “ 

Hidosul de nu te puteai îndura... de Mo Yan a zis 
de mine că sunt „ca lupii precum...“, iar Pang 
Chunmiao, cea la vârsta „când nucşoara floare...“, mi- 
a zâmbit uşor. „Hidosul de nu te puteai îndura...“ de 
Mo Yan a scos un oftat admirativ „slobozit din 
adâncurile...": „Chiar e un câine bun, pentru micul lui 
stăpân e «trup şi...» “ Cei doi s-au pus amândoi pe râs 
în hohote, ha-ha-ha! ha-ha-ha! 



CAPITOLUL 42 


Lan Jiefangface dragoste la birou; Huang Hezuo 
cerne fasole în aripa de răsărit 

După primul sărut, voiam să bat în retragere, să 
scap cu fuga, simţeam şi fericire, simţeam şi groază, 
şi desigur şi remuşcare. Cea de-a două zecea şi ultima 
partidă de sex cu nevasta a fost rezultatul unor 
asemenea trăiri conflictuale. Deşi m-am străduit să 
fac treaba bine, până la urmă tot am fuşerit totul 
repede. 

în cele şase zile care au urmat, că mă duceam în 
teritoriu sau mă duceam la şedinţă, că tăiam panglici 
sau participam la banchete, că şedeam în maşină sau 
pe scaun, că stăteam sau mergeam, că eram treaz sau 
visam, în creier totul era imaginea nedesluşită a lui 
Pang Chunmiao - cu cât relaţia noastră devenea mai 
apropiată, cu atât imaginea aceasta devenea mai 
nedesluşită -, iar eu eram adânc cufundat în acea 
senzaţie care mă cutremurase şi-mi băgase spaima în 
suflet când fusesem cu ea. Ştiam că orice aş face, 
lucrul ajunsese de neocolit. Deşi exista şi o voce care 
îmi atrăgea atenţia: „Pune capăt aici!“, „Pune capăt 
aici!“, aceasta devenea din ce în ce mai slabă. 

într-o zi la prânz, în timpul săptămânii, am avut o 
vizită de la provincie, aşa că m-am dus la casa de 
oaspeţi a judeţului; în sala cea mare a clădirii de 
protocol, am dat peste Pang Kangmei. Purta o rochie 



lungă albastru-închis, la gât avea un colier de perle cu 
raze de lumină închise în ele, iar pe faţă un strat 
subţire de fard; era, ca să vorbesc ca băieţică de Mo 
Yan, „Femeie între vârsta-ntâia şi-a... cu farmec şi 
graţie încă ne.. De cum am văzut-o, creierul mi-a 
zumzăit o dată şi s-a blocat. Oaspetele era un şef de 
secţie de la departamentul de organizare al 
consiliului provincial care lucrase cândva în Gaomi - 
se numea Sha Wujing. La şcoala de partid a 
consiliului provincial, timp de trei luni, se legase o 
prietenie colegială între noi, iar acum, când trebuia să 
fie oaspetele departamentului organizatoric, mă 
pomenise nominal spunând că vrea să mă vadă, aşa 
că venisem să-i ţin companie. Am stat ca pe ace la 
masa asta, cu gura bleagă şi limba împleticită, 
arătând ca un idiot. Pang Kangmei era amfitrioană, 
îmbia la băutură şi servea cu mâncare, iar vorbele de 
duh i se înlănţuiau pe buze, facându-1 pe oaspete, pe 
şeful de secţie, să-i înţepenească limba şi privirea să-i 
ajungă pierdută. La masă, am simţit-o pe Pang 
Kangmei ţintuindu-mă rece-rece de trei ori, de 
fiecare dată parcă înţepându-mă cu o sulă. Am 
îndurat aşa până la capăt. Când Sha era condus la 
camera de oaspeţi, ea saluta pe toată lumea, cu faţa 
numai zâmbet. Maşina ei a venit prima şi, pe când ne 
strângeam mâinile şi ne luam ră- mas-bun, am simţit 
aversiune în felul în care mi-a dat mâna; ea 

\ 

însă, pe un ton preocupat, m-a sfătuit: „Tovarăşe 
subprefect Lan, n-ai o mină prea bună, dacă te-ai 
îmbolnăvit, să nu care cumva să tărăgănezi lucrurile!“ 



în maşină, tot învârteam în minte vorbele lui Pang 
Kangmei şi simţeam cum mă trec fiorii pe şira 
spinării. M-am avertizat singur, o dată şi încă o dată: 
„Lan Jiefang, dacă nu vrei să te nenoroceşti şi să-ţi 
face reputaţia ţăndări, trebuie la «marginea pră- 
pastiei frâu să...» “. Când stăteam însă în faţa 
ferestrei de la birou şi fixam către sud-est firma 
pestriţ vopsită în ulei a librăriei Xinhua, toate 
spaimele şi toate îngrijorările îmi dispăreau Iară 
urmă, iar ce rămânea era doar dorul de ea, un dor 
pătruns în oase şi întipărit în inimă, un sentiment aşa 
cum nu trăisem niciodată în patruzeci de ani de viaţă. 
Am apucat binoclul de mare putere folosit de fosta 
armată sovietică, după care trimisesem special în 
Manciuria să mi-1 cumpere, i-am reglat distanţa 
focală şi l-am aţintit spre uşa librăriei Xindian. 
Poarta maronie cu mâner de fier nu era încuiată, iar 
mânerul era tot numai pete de rugină. Dacă ieşea 
cumva cineva, inima îmi sălta violent, trăgând 
nădejde cum trăgeam să-i văd ei silueta mlădie 
fulgerând afară pe-acolo, traversând suplă bulevardul 
şi tot atât de suplă venind lângă mine; de ieşit, ieşeau 
însă mereu alţii, cititori cu feţe nefamiliare, tineri şi 
bătrâni, bărbaţi şi femei, dar nu ea. Când feţele lor 
îmi erau aduse de binoclu în faţa ochilor, mi se 
păreau că au toate expresii asemănătoare - 
misterioase şi pustii. Asta mă făcea fără să vreau s-o 
iau razna cu mintea - s-o fi întâmplat ceva la 
librărie? O fi păţit ceva rău? De câteva ori am vrut să 
iau drept pretext cumpăratul unei cărţi şi să mă duc 
să văd ce se întâmplă, însă puţina minte care-mi mai 



rămăsese m-a făcut să mă controlez. M-am uitat la 
ceasul electric de pe perete, de-abia trecuse de unu şi 
jumătate, mai era o oră şi jumătate până la timpul 
stabilit de întâlnire. Am pus jos binoclul, cu gândul să 
mă silesc să trag un pui de somn pe patul de 
campanie din spatele paravanului. Dar n-aveam cum 
să fiu calm. M-am spălat pe dinţi şi pe faţă, m-am 
bărbierit şi mi-am tăiat părul din nas. Mi-am 
examinat faţa în oglindă, era pe jumătate roşie şi pe 
jumătate albastră, de-a binelea urâtă. Mi-am lovit 
uşurel cu palma jumătatea albastră şi m-am ocărât 
singur: „Pocitanie ce eşti!“ încrederea în mine însumi 
stătea să mi se facă, cât ai bate din palme, praf şi 
pulbere, dar mi-am adus nu ştiu cum aminte de 
scorneala cu totul fără temei 

y 

născocită de Mo Yan ăla, în mod limpede ca să se 
pună bine cu mine: „Frate, îmi zisese, faţa asta a 
dumitale, jumătate de Guan Yu, jumătate de Dou 
Erdun, 1 este absolut masculină, femeile ar ucide 
pentru ea“. Ştiam clar că-s palavre şi vorbe în vânt, 
dar mi-am recăpătat cu încetul încrederea în mine. 
De câteva ori mi s-a părut că aud sunetul clar şi 
melodios al paşilor ei apropiindu-se dinspre capătul 
coridorului şi-am deschis grabnic uşa să o întâmpin, 
însă de fiecare dată n-am zărit decât coridorul gol. M- 
am aşezat pe locul pe care stătuse ea şi m-am pus pe 
aşteptare amarnică. Răsfoind Cartea profilaxiei şi 
tratamentului bolilor comune ale animalelor 
domestice pe care o citise ea atât de conştiincioasă, 
expresia ei de atunci mi-a apărut în faţa ochilor. 



Cartea îi purta mirosul, aşa cum îi purta şi 
amprentele. „Febra porcină este o boală care se 
transmite viral, produce o îmbolnăvire rapidă şi are o 
mortalitate extrem de ridicată..." în chip 
surprinzător, citise o asemenea carte cu mare poftă, 
chiar era o fată ciudată... 

în sfârşit am auzit un sunet care, nu încăpea nicio 
umbră de îndoială, era o ciocănitură în uşă. Am 
simţit o răceală nespus de mare, am început să 
freamăt din tot corpul, iar dinţii mi s-au pus fără voie 
să-mi clănţăne, răsunând zang! —zang! Am deschis 
uşa în grabă mare, iar ea mi-a zâmbit încântător, 
pătrunzând drept până în sufletul meu. Am uitat tot, 
am uitat de vorbele pritocite dinainte, am uitat de 
sugestia sumbră a lui Pang Kangmei, am uitat şi de 
groaza precum cea a unuia aflat pe marginea prăpas- 
tiei. Am cuprins-o cu braţele şi am sărutat-o: 

— îmbrăţişează-mă, sărută-mă. Plutesc pe nori, m- 
am cufundat în adâncuri. Nu mai vreau nimic, te 
vreau doar pe tine. Nu-mi mai e teamă de nimic, te 
vreau doar pe tine... 

1 Guan Yu (în. 219) a fost un general implicat în 
luptele care au dus la destrămarea imperiului Han; ca 
şi alte personaje ale timpului, figurează proeminent 
în Romanţul celor trei regate. în plus, a fost şi 
deificat, rămânând până astăzi o zeitate populară, 
mai ales în sudul Chinei: templul lui Guandi, la care 
se face referinţă în capitolele 2 şi 

5 ale cărţii de faţă, îi este închinat. Dou Erdun 
(1680-1720) a luptat împotriva trupelor imperiale 
săvârşind o serie de acţiuni memorabile împotriva 



dinastiei Qing; acestea au devenit subiect de roman, 
iar de aici de operă pekineză şi benzi desenate. 

între sărutări, deschideam ochii şi ni-i ţineam 
aţintiţi pe ai celuilalt, de foarte aproape. A plâns, i- 
am lins lacrimile, erau sărate şi pure. 

— Chunmiao, de ce? E vis, de ce? 

— Frate Lan, toate ale mele sunt ale tale, ia-mă... 

M-am zbătut din răsputeri, ca un înecat care vrea 

să se agaţe de un pai, dar nici pe acela nu-1 mai 
apucă. Iarăşi ne-am sărutat. Cu asemenea sărutări de 
muream şi înviam la loc, ce a urmat a fost, în fapt, cu 
neputinţă de preîntâmpinat. 

Ne-am întins îmbrăţişaţi pe patul de campanie cel 
strâmt, fără să ni se pară că suntem înghesuiţi. 

— Chunmiao, surioara mea dragă, sunt mai mare 
decât tine cu 20 de ani, sunt o pocitanie, mi-e teamă 
doar să nu-ţi fac rău, chiar că ar trebui să mor... am 
bâiguit eu dezlânat. 

Ea mi-a mângâiat firele de păr din barbă şi mi-a 
mângâiat faţa, apoi şi-a lipit strâns gura de urechea 
mea şi mi-a şoptit, gâdilându-mă: 

— Te iubesc... 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— O să-mi asum răspunderea... 

— Nu trebuie să-ţi asumi răspunderea, consimt. 
După ce eşti cu mine de o sută de ori, o să te părăsesc. 

Ca un taur bătrân şi flămând în faţa a o sută de fire 
de iarbă, proaspete şi fragede... 

Am ajuns repede la o sută, dar deja nu mai aveam 
cum să ne separăm unul de celălalt. 



Prima sută de ori aş fi vrut să nu se termine 
niciodată. M-a mângâiat şi mi-a spus, cu lacrimile 
curgându-i pe obraji: 

— Uită-te bine la mine, să nu mă uiţi. 

— Chunmiao, vreau să mă însor cu tine. 

— Eu nu vreau să mă mărit cu tine. 

— M-am hotărât deja, ce ne aşteaptă o să fie 
probabil o prăpastie fără fund, dar n-am altă alegere. 

— Bine, să sărim în ea împreună. 

Seara, m-am întors acasă şi-am dat cărţile pe faţă 
cu soţia. Se afla în aripa casei, unde tocmai vântura 
nişte fasole verde. Dificultatea tehnică a acestei 
munci era foarte ridicată, dar ea era foarte iscusită. 
La lumina lămpii, sute şi mii de boabe verzi se 
bălăngăneau urmându-i mâinile în sus şi-n jos, la 
stânga şi la dreapta, săltind şi rostogolindu-se, 
câteodată în faţă, altădată în spate. Impurităţile de 
printre boabe zburau aşa din vânturătoare. 

— Ce faci? am căutat eu să intru în vorbă. 

— A trimis bunicul pe cineva cu nişte fasole verde. 
Mi-a aruncat o privire, apoi a cules din partea din 
faţă a vânturătorii nişte pietricele mai mari. Le-a 
însămânţat bunicul cu mâna lui, altele dacă e să se 
strice, să se strice, dar astea nu se poate: le vântur şi-i 
dau mugurii lui Kaifang să-i mănânce. 

S-a apucat din nou de vânturat, cu boabele verzi 
punându-se şi ele pe şuşuit. 

— Hezuo, am spus neabătut, vreau să divorţăm. 

Şi-a oprit mâinile, m-a privit năucă, părând că nu 

înţelesese ce spusesem. 

— Hezuo, îmi pare rău, vreau să divorţăm. 



Vânturătoarea i s-a lăsat cu încetul în jos în faţa 
pieptului, iar s-a lăsat, şi mai întâi câteva, apoi câteva 
zeci, apoi câteva sute de boabe s-au rostogolit din ea, 
iar după aceea grămezi întregi, asemenea unei 
cascade verzi, au curs puhoi la pământ. Sute şi mii de 
boabe se rostogoleau acum pe podeaua din mozaic. 

Vânturătoarea i-a căzut dintre mâini. Corpul i s-a 
zdruncinat şi şi-a pierdut echilibrul, dar n-am apucat 
să o susţin eu cu mâinile, că s-a sprijinit singură de 
fundul pe care se aflau câteva cepe mari şi câteva 
uscăţele sfrijite. Şi-a acoperit gura, a început să 
suspine şi-au podidit-o lacrimile. 

— Chiar îmi pare rău, te rog să mă ajuţi... 

Şi-a luat brusc mâna la o parte de la gură, şi-a şters 
cu arătătorul încovoiat de la mâna dreaptă lacrimile 
de la ochiul drept şi cu arătătorul încovoiat de la 
mâna stângă lacrimile de la ochiul stâng şi a zis 
încleştând din dinţi: 

— Stai să mor mai întâi! 


CAPITOLUL 43 

Huang Hezuo face plăcinte ca să-şi verse 
supărarea; Al Patrulea bea ca să-şi arate 
nemângâierea 

Pe când tu, purtând pe trup mirosul tare rămas 
după ce făcu- seşi dragoste ca smintitul cu Pang 
Chunmiao, dădeai cărţile pe faţă cu soţia ta în aripa 
casei, eu şedeam pe labe sub streaşină, privind spre 



luni şi cufundat în gânduri. Când e luna frumuşică, 
nici scrânteala nu e mică. 

Era iarăşi noapte cu lună plină, iar câinii din toată 
capitala trebuiau să se reunească în piaţa Tianhua. 
Reuniunea din seara aceasta avea două puncte pe 
ordinea de zi: primul era comemorarea tibe- tanului, 
care până la urmă nu se putuse obişnui cu viaţa într- 
un oraş de la nivelul mării şi murise în urma unei 
hemoragii interne provocate de degenerarea 
funcţiunilor sale organice; al doilea era petrecerea de 
o lună pentru fiii surorii mele. Cu patru luni înainte, 
făcuse o căsătorie liberă cu câinele norvegian de tras 
sănii din casa preşedintelui Conferinţei Politice 
judeţene, rămăsese grea şi, când îi venise sorocul, 
fătase trei corcituri micuţe cu faţa albă şi ochii gălbui. 
Potrivit şpiţului msesc din familia lui Guo Hongfu, 
care trecea adesea pe-acasă pe la Pang Kangmei, cei 
trei nepoţei ai mei erau sănătoşi şi vioi, cusuml fiind 
că aveau privirea perfidă, părând trei mici trădători. 
Deşi frumuseţea le era deficitară, câteva familii 
bogate făcuseră comandă fermă pentru trădătorii 
ăştia mici de cum se născuseră - se spunea că 
avansul nu era deloc de nimic, ajungând pentru 
fiecare la 100 de mii de yuani. 

Sharpei-ul din Guangdong, care era ofiţerul meu de 
legătură, slobozise deja primul semnal de 
avertisment, iar lătrăturile lui, care urcau şi coborau 
pe tonalităţi diferite asemenea unor valuri suite unul 
peste altul, se adunau toate laoalaltă. Ham! ham! 
ham! am lătrat eu spre lună, ca să le raportez tuturor 
poziţia mea. Deşi în casa stăpânilor lucrurile luaseră 



o întorsătură atât de neaşteptată şi importantă, 
îndatoririle de preşedinte de asociaţie tot trebuiau 
îndeplinite. 

Tu, Lan Jiefang, ai plecat din casă zorit, săgetându- 
mă pătrunzător cu privirea. Te-am petrecut cu 
lătrături, flăcăule, mă gândeam, zilele tale cele bune 
au ajuns la capăt. Te uram întru câtva, dar nu intens. 
Aşa cum am spus mai sus, mirosul lui Pang 
Chunmiao amestecat pe corpul tău îmi slăbea 
duşmănia faţă de tine. 

După miros, mi-am dat seama că mergi drept către 
nord, pe jos, nu cu maşina, chiar pe drumul pe care îl 
duceam eu pe fiul tău la şcoală. Soţia ta scotea 
zgomote uriaşe în aripa casei; prin uşa larg deschisă a 
acesteia, am văzut-o, în mână cu un cuţit care 
scânteia cu o lumină rece, mărunţind furioasă cepele 
şi uscăţelele de pe fundul de bucătărie. Mirosurile 
acestora - acid, al cepei, şi rânced, al uscăţelelor - se 
volatilizau cu violenţă. în acest moment, mirosul tău 
ajunsese deja la podul Tianhua şi se amesteca acolo 
cu cel împuţit al apei murdare de dedesubt. De 
fiecare dată când soţia ta făcea o tăietură, piciorul 
stâng îi sălta uşor, în timp ce din gură îi răsuna câte 
un icnet de ură. Mirosul tău ajunsese la capătul de 
răsărit al pieţei ţărăneşti, unde se construise un şir de 
case cu un singur etaj, locuite de mai bine de o duzină 
de vânzători de haine veniţi de la sud de Yangzi. 
Creşteau laolaltă un ciobănesc australian poreclit 
„Faţă-de-oaie“ - individul, cu părul lui lung 
învelindu-i umerii şi cu botul lung şi îngust, părea 
şapte părţi câine şi trei oaie. Căutase odată să-l reţină 



din drum pe fiul tău - îşi înălţase capul şi-şi dezvelise 
dinţii, scoţând un şir de lătrături ciudate, ca să-şi 
arate tăria. Fiul tău bătuse în retragere, dându-se 
într-una înapoi până în spatele meu. Mi-era prea lene 
ca să-i dau cu colţii o lecţie nou-venitului ăstuia care 
nu ştia regulile - sălaşul vânzătorilor de haine era 
jilav şi murdar, iar individul ăsta era plin de purici; 
îndrăznise totuşi să reţină din drum un şcolar 
escortat de mine. Am zărit în faţă o piatră ascuţită, 
m-am răsucit brusc, am apăsat-o cu laba stângă din 
spate şi piatra a zburat prin aer, nimerindu -1 în bot. A 
scos un ţipăt ascuţit, a început să se-nvârtă cu capul 
în jos, în timp ce din nas îi curgea sânge negru, iar 
din ochi lacrimi fierbinţi. I-am zis sever: „Fir-ar mă- 
ta, orbete cu ochi de oaie ce eşti!“ De atunci, individul 
îmi devenise prieten credincios, exact cum e 
zicătoarea - „Nu te cunoşti până nu te iei la bătaie“. 
Am lătrat de câteva ori ascuţit în direcţia pieţei, 
ordonându-i ciobănescului: „Faţă-de-oaie, bagă -1 în 
sperieţi pe bărbatul ăla care tocmai trece prin faţa 
porţii tale!“o clipă mai târziu, am auzit hăulirea ca de 
lup a lui Faţă-de-oaie. Ţi-am adulmecat dâra 
mirosului, asemenea unui fir roşu, în timp ce goneai 
în zbor ca un mănunchi de săgeţi aruncat pe uliţa 
Tianhua iar o dâră de miros maronie nu te slăbea 
deloc - Faţă-de-oaie, care te alerga şi te lătra. Fiul tău 
a alergat afară din clădirea principală şi când a văzut 
scena din aripa de est a strigat surprins: „Mamă, ce 
faci?“ Nevastă-ta, cu ura încă nepotolită, a mai 
mărunţit de două ori cu cuţitul în grămăjoara de 
ceapă tocată, după aceea a aruncat cuţitul din mână, 



s-a întors cu spatele, şi-a şters faţa cu mâneca şi a zis: 
„Cum de nu dormi? Mâine nu mergi la şcoală?" Fiul 
tău a intrat şi s-a dus în faţa ei, rostind ascuţit: 
„Mamă, plângi!“ „De ce să plâng? Ce-am să plâng? E 
de la ceapă.“ „Da’ de ce tai ceapă în toiul nopţii?“ a 
bâiguit fii-tău. „Du-te şi te culcă, dacă întârzii la 
şcoală, să vezi tu dacă nu te omor în bătaie!“ a zbierat 
ea ajunsă la exasperare, în acelaşi timp apucând 
iarăşi cuţitul. Fiul tău a tras o sperietură, a bâiguit 
ceva încet şi s-a dat înapoi. „Vino încoace!“ i-a zis ea, 
cu o mână ţinând cuţitul şi cu alta mângâindu-1 pe 
cap: „Fiule, trebuie să-ţi dai toată silinţa şi să-nveţi 
bine. Uite, mama coace plăcinte cu ceapă pentru 
tine." „Mamă, mamă", a strigat el, „nu vreau, nu te 
mai munci, ai obosit..." Soţia ta l-a împins afară pe 
uşă: „Mama nu e obosită, hai, copil bun, la culcare..." 
Fiul tău a făcut câţiva paşi şi şi-a întors capul: „Parcă 
tata a venit?" După o pauză, ea a răspuns: „A venit, 
dar a plecat iar, s-a dus să facă ore suplimentare..." El 
a bodogănit: „Cum de se duce mereu la ore 
suplimentare?" Scena asta m-a umplut de mare 
amărăciune. în societatea câinilor, eram nemilos şi 
fără inimă, dar în casa oamenilor mă încercau fel de 
fel de simţiri duioase. Pe uliţa Tianhua, câţiva tineri 
afumaţi de la băutură făceau pe grozavii pe bicicletele 
lor mirosind greu a rugină. Un şirag de sunete 
înflorate şi meşteşugite plutea prin aer: „Eşti prea 
bun la suflet... prea bun... pe toate le duci singur în 
spate... “ Am lătrat înnebunit la cântecul ăsta din 
văzduh. Am simţit în acelaşi timp că una dintre 
dârele acelea de miros încă o urmărea pe cealaltă, 



având în curând să ajungă la capătul uliţei Tianhua. 
I-am transmis în grabă un semnal lui Faţă-de-oaie: 
„Gata, nu -1 mai urmări!“ Cele două dâre de miros s- 
au separat, cel roşu ducându-se spre nord, cel 
maroniu spre sud. „Faţă-de-oaie, nu l-ai rănit, nu?“ 
„Doar un pic l-am atins pe piele, presupun că n-o să-i 
curgă sângele, dar lui băieţică i-a ţâţâit fundul şi s-a 
scăpat pe el.“ „Bine, ne vedem la şedinţă." 

Nevastă-ta de-adevăratelea s-a pus să coacă 
plăcinte cu ceapă. A amestecat faina, iar aluatul 
obţinut era mare cât o jumătate de pernă; voia oare 
să le dea tuturor colegilor lui fii-tău să mănânce 
plăcinte coapte de ea? S-a pus pe frământat - 
frământa şi dădea din umerii ei cei slăbănogi. 
„Nevastă bătută, făină frământată", zice proverbul, 
adică cu cât baţi mai mult nevasta, cu atât e mai 
virtuoasă, la fel cum cu cât frămânţi mai mult faina, 
cu atât e mai tare şi elastic aluatul. Sudoarea curgea 
pe ea, făcându-i două pete pe cămaşă în dreptul 
omoplaţilor. Lacrimile ba îi curgeau, ba i se opreau - 
erau lacrimi de resentiment, erau lacrimi de mâhnire, 
erau lacrimi de nespus regret la amintirea lucrurilor 
din trecut unele îi curgeau pe piepţii cămăşii, altele 
îi picurau pe dosul mâinilor, iar încă altele izbeau în 
aluatul cel moale. Acesta devenea din ce în ce mai 
moale, răspândind un miros dulceag. A mai 
amestecat în el faină şi iar a frământat. Uneori scotea 
câte un suspin grav, dar pe loc îşi înăbuşea plânsetul 
cu mâneca. Faţa îi era pătată de făină, intr-un fel şi 
caraghios, şi demn de milă. Uneori se oprea din 
muncă, îşi pleca pe lângă corp mâinile pătate toate de 



făină şi se-nvârtea încoace şi-ncolo prin cameră, de 
parcă ar fi căutat ceva. O dată i-a alunecat piciorul şi- 
a căzut în fund pe jos un necaz provocat de boabele 
de fasole verde - şi a rămas aşa năucă acolo, cu 
privirea fixă, de parcă ar fi ţintuit cu ochii şopârla 
casei de pe perete; după aceea a izbit cu pumnii în 
podea, punându-se să plângă în hohote. După o 
rafală de plâns, s-a ridicat în picioare şi a continuat să 
frământe făina. A frământat aşa puţin, apoi a tras 
într-o cratiţă smălţuită ceapa şi uscăţelele, mărunţite 
bine amândouă, a turnat ulei, s-a gândit o clipă, a 
adăugat şi sare, s-a mai gândit o clipă, a înşfăcat 
sticla de ulei şi a turnat iar din ea. Ştiam că toate în 
mintea ei erau într-o devălmăşie de nu se poate. în 
mână cu cratiţa şi în cealaltă cu un beţişor, s-a pus pe 
amestecat, apoi iarăşi învârtindu-se prin cameră, cu 
privirea fugindu-i în toate părţile, de parcă ar fi 
căutat ceva. Boabele de fasole iar au făcut-o să 
alunece. De data asta a căzut şi mai rău, a picat 
aproape lată, cu faţa în sus, pe mozaicul tare, lucios şi 
rece ca gheaţa; printr-un miracol, cratiţa nu i-a 
alunecat din mână, şi nu numai că nu i-a alunecat din 
mână, dar şi-a păstrat chiar şi echilibrul. Mă 
pregăteam să fac un salt ca să-i sar în ajutor, dar ea se 
ridicase deja încetişor în capul oaselor. Nu s-a ridicat, 
a rămas jos, tristă şi jeluită, plângând ca o fetiţă, iar 
apoi oprindu-se abrupt din hohotit. Şi-a târşit fundul 
în faţă, apoi în spate, apoi iarăşi de două ori, una 
după alta - nea vând fundul întreg, după fiecare 
mişcare corpul i se înclina substanţial în spate spre 
stânga. Cratiţa cu umplutură din mâna ei şi-a păstrat 



însă de la început până la sfârşit echilibrul. S-a întins 
în faţă, a aşezat cratiţa pe fundul de bucătărie, iar 
apoi şi-a înălţat corpul brusc în spate către stânga. 
Nu s-a ridicat, şi-a întins picioarele drept şi s-a 
aplecat cu corpul înainte, cu capul lăsându-i-se 
aproape pe genunchi, de parcă ar fi făcut vreun 
exerciţiu ciudat de gimnatică. Era în miez de noapte, 
luna urcase deja în punctul cel mai înalt şi-şi slobozea 
strălucirile cele mai puternice. în adâncul nopţii, pe 
când oamenii sunt în pace, bătaia vechiului ceas de 
perete din casa vecinilor te speria şi-ţi băga spaima în 
suflet; mai era doar o oră până la reuniunea noastră. 
Am auzit cum numeroşi câini se strânseseră deja 
lângă fântâna arteziană din piaţa Tianhua, în timp ce 
numeroşi alţii se reuneau într-acolo urmând străzile 
şi aleile oraşului. Eram oarecum agitat, dar nu mă 
înduram să plec, mi-era teamă ca femeia asta să nu 
facă vreo prostie în bucătărie. Am adulmecat mirosul 
slobozit de funia de cânepă din cutia de carton din 
colţul camerei, am adulmecat şi scăparea extrem de 
slabă de gaz de la îmbucătura furtunului de gaz şi-am 
adulmecat şi sticla de insecticid împachetată în 
câteva straturi de hârtie lăcuită din colţul camerei: 
toate acestea puteau să-i ducă pe oameni pe tărâmul 
morţii. Bineînţeles că putea şi să-şi taie venele sau să- 
şi reteze gâtul cu cuţitul, să-şi bage mâinile în priză, 
să se dea cu capul de pereţi sau să ridice capacul de 
ciment al fântânii din curte şi să se arunce cu capul 
înainte. Una peste alta, erau numeroase motive care 
mă făceau să nu mă duc să prezidez această întrunire 
regulată a câinilor sub luna plină. Faţă-de-oaie, 



însoţit de şpiţul rusesc din casa lui Guo Hongfu, m-a 
strigat la poartă, ciocănind şi uşurel cu ghearele. 
Căţeluşa şpiţ a spus, fandosindu-se toată: „Domnule 
preşedinte, te aşteptăm“. Mi-am coborât glasul şi le- 
am răspuns: „Luaţi-o înainte, mă reţine ceva 
important aici, dacă chiar nu pot să ajung la timp, să 
prezideze vicepreşedintele Ma“. Vicepreşedintele Ma 
era lupul din familia directorului Ma de la Fabrica de 
Prelucrare a Cărnii, de la care îşi luase şi numele. Cei 
doi s-au pornit către sud de-a lungul uliţei, ţinându- 
se de galanterii. Eu am continuat să o observ pe soţia 
ta. 

Şi-a ridicat în sfârşit capul. Mai întâi a strâns la ea 
cu palmele boabele din jur, iar după aceea, în fund, 
târşindu-şi-1 anevoios, a strâns boabele de pe toată 
podeaua. Le-a făcut grămadă - una ascuţită-ascuţită, 
asemenea unei movile de mormânt dintre cele mai 
reuşite. A ţintuit acest mormânt de boabe, cu o 
privire goală şi cu lacrimi atârnindu-i iar la colţurile 
ochilor. A înşfăcat pe neaşteptate un pumn de boabe 
şi le-a aruncat în sus, apoi încă unul, iar boabele s-au 
pus să danseze prin aer, unele ciocnindu-se de pereţi, 
unele ciocnindu-se de frigider şi unele căzând în 
borcanul de făină. în cameră s-au auzit două rafale, 
ca de grindină căzând peste nişte frunze veştede. A 
mai azvârlit aşa doi pumni, apoi s-a oprit. Şi-a ridicat 
piepţii cămăşii, şi-a şters bine faţa cu ei, apoi s-a 
întins şi-a tras spre ea vânturătoarea, pe care a 
umplut-o după aceea, căuş după căuş, cu moviliţa de 
boabe. A împins vânturătoarea la o parte, s-a ridicat 
cu greutate, s-a dus în faţa fundului de bucătărie şi a 



mai frământat câteva mâini la aluat şi câteva mâini la 
umplutură, după care a luat bucăţi de aluat şi a 
preparat plăcinte. A pus pe sobă o tigaie cu fundul 
plat, a deschis gazul şi a aprins focul. A turnat în 
tigaie, cu parcimonie, puţin ulei. După ce a pus prima 
plăcintă în tigaia încinsă, iar sfârâitul însoţit de o 
mireasmă care îţi umplea nările s-a repezit afară din 
bucătărie, a înecat grădina şi s-a împrăştiat cu iuţeală 
în zonă, iar apoi în tot oraşul, strânsoarea din inimă 
mi-a slăbit. Am ridicat capul şi-am privit spre luna 
care se lăsa spre apus, am ascultat mişcările din piaţa 
Tianhua, am adulmecat mirosurile care răzbăteau de 
acolo şi mi-am dat seama că întrunirea noastră 
regulată n-a început - mă aşteptau toţi. 

Ca să nu o alarmez, n-am mers pe drumul meu cel 
firesc şi elegant al diagonalei cu sprijin în trei puncte, 
ci am sărit, călcând pe o movilă de olane vechi de 
lângă privată, pe zidul de la apus, am intrat în curtea 
vecinilor de acolo, după aceea am sărit de pe zidul 

-Te’ 

lor cel scund de la apus pe o alee îngustă, am mers 
spre sud, am cotit spre răsărit, am intrat pe uliţa 
Tianhua şi de-aici tot spre sud, gonind nebuneşte, cu 
vântul şuierându-mi blând pe lângă urechi şi cu luna 
curgându-mi pe spate precum apa. La capătul uliţei 
Tianhua se afla calea Lixin, iar la intersecţia celor 
două, pe colţul din dreapta, se afla magazinul de 
desfacere en-gros a berii care ţinea de Cooperativa de 
Aprovizionare şi Desfacere de la barieră; acolo, 
sticlele de bere legate cu sfoară de plastic, câte zece, 
erau puse în grămezi cât nişte deluşoare de înalte, 



scânteind şi luminând în bătaia lunii. Am zărit şase 
lupi, fiecare în gură cu un bax de bere, care tocmai 
traversau încolonaţi strada. Distantele dintre ei erau 
egale, posturile le erau cu totul la fel, iar paşii cu totul 
uniformi - parcă erau şase soldaţi bine antrenaţi. 
Pentru o asemenea munculiţă era nevoie de lupi ca 
noi, nu mergea şi cu alţi câini. Inima mi s-a umplut 
de mândrie pentru rasa noastră. N-am cutezat să-i 
salut, pentru că ar fi fost obligaţi să-mi răspundă, 
ceea ce ar fi făcut cele şase baxuri de bere să cadă cu 
un bufnet la pământ. Am zbughit-o pe lângă ei, am 
trecut printre tufişurile de liliac indian cu ramurile 
încovoiate de belşugul florilor şi-am intrat dintr-o 
parte în piaţa Tianhua. în centrul pieţei, în jurul 
fântânii arteziene, câteva sute de câini şedeau în cerc; 
la vederea mea, s-au ridicat toţi şi m-au aclamat pe o 
singură voce. 

Cu vicepreşedintele Ma, vicepreşedintele Lii şi 
preşedinţii du- zinei de filiale strânşi ciorchine în 
jurul meu, am sărit pe podium. Acesta era un soclu 
mare din marmură, pe care iniţial fusese aşezată o 
Venus fără braţe, între timp furată. M-am aşezat pe 
labe pe soclul de marmură, trăgându-mi sufletul. 
Privit din depărtare, pesemne că semănăm cu o 
statuie maiestuoasă de câine.“ însă, mă scuzaţi vă 
rog, nu eram statuie de câine, eram regele câinilor 
din judeţul Gaomi, un dulău fioros, sprinten ca 
dragonii, vioi ca tigrii şi moştenitor al excepţionalelor 
gene ale unei căţele mari şi albe din partea locului şi 
ale unui câine-lup german. înainte de cuvântare, m- 
am concentrat mental preţ de două secunde şi mi-am 



concentrat şi simţul mirosului. în prima secundă, am 
perceput situaţia nevesti-tii: mireasma de plăcintă cu 
ceapă din aripa de răsărit era foarte bogată - totul 
era normal; în a doua, am perceput situaţia ta: stăteai 
în mirosul acru de fum din birou, trântit pe pervaz şi 
dus pe gânduri, în timp ce priveai spre oraşul învăluit 
de razele lunii - totul era iarăşi normal. Am strigat 
tare către întinderea de ochi scânteietori şi blană 
luminoasă de câine de la picioarele soclului: 

— Fraţi şi surori, declar deschisă cea de-a 
optsprezecea întâlnire de sub lună plină! 

Lătrăturile lor s-au însoţit într-una singură. 

Am ridicat laba dreaptă, fluturând-o spre ei, şi am 
aşteptat ca ovaţiile să li se liniştească. 

— în luna aceasta, dragul nostru frate tibetan din 
nefericire a decedat: să lătrăm împreună de trei ori, 
ca să-i însoţim spiritul în drumul lui înapoi către 
platoul continental. 

Câteva sute de câini au lătrat laolaltă de trei ori, 
cutremurând întregul oraş. Ochii mi s-au umezit, atât 
din pricina morţii tibetanului, cât şi în faţa 
sincerităţii haitei. 

— în continuare, am spus, vă rog să cântaţi, să 
dansaţi, să staţi de vorbă cu ceilalţi, să beţi şi să 
mâncaţi dulciuri, ca să sărbătorim faptul că cele trei 
comori ale surioarei A Treia au împlinit o lună. 

Haita a aclamat veselă. 

Surioara A Treia şedea la picioarele soclului şi mi-a 
pasat unul dintre căţelandrii ei. L-am sărutat pe 
obraz, iar apoi l-am ridicat ca să-l arăt mulţimii. 
Haita a aclamat veselă. I l-am aruncat înapoi, iar A 



Treia mi-a pasat o căţelandră. Tot aşa, am sărutat-o, 
am arătat-o mulţimii, care a aclamat veselă, şi i-am 
aruncat-o surorii mele înapoi. Mi l-a pasat şi pe 
ultimul, l-am sărutat la nimereală, l-am arătat 
mulţimii, l-am aruncat înapoi. Haita iar a aclamat 
veselă. 

Am sărit de pe soclu. A Treia s-a apropiat şi le-a zis 
căţelandrilor: 

— Daţi-i bineţe unchiului, uite, el este unchiul 
vostru. 

Căţelandrii mi-au dat bineţe, hau-hau! hau-hau! 

I-am zis cu mare răceală surorii mele: 

— Am auzit că au fost toţi vânduţi, aşa e? 

Ea a spus mândră: 

— Sigur că da! De-abia ce i-am fătat, că cei dornici 
să-i cumpere se-nghesuiau să spargă uşile. La urmă, 
jupâneasa mea i-a vândut secretarului Ke din Târg- 
de-măgari, directorului Hu de la Biroul de Industrie 
şi Comerţ şi directorului Tu, de la Departamentul de 
Igienă, fiecare pe 80 de mii. 

— Nu o sută? am întrebat cu aceeaşi răceală. 

— Au adus o sută, dar jupâneasa mea le-a dat 
înapoi douăzeci. Jupâneasa mea nu e din ăia care au 
ochi numai pentru bani. 

— Fir-ar mama ei, am zis eu, ce vânzare de câini 
mai e şi asta. E în mod limpede o... 

A Treia mi-a tăiat vorba cu un ţipăt ascuţit: 

— Frate! 

— Bine, tac, i-am zis pe voce joasă surorii mele, 
adresându-mă după aceea haitei cu voce tare: La 
dans! La cântec! La băutură! 



Un doberman cu urechi ascuţite, talie fină şi coadă 
cheală a venit cu două sticle de bere în faţa mea şi le- 
a scos dopul cu o muşcătură; spuma a ţâşnit 
vijelioasă, în timp ce mireasma de hamei a dat pe 
dinafară. „Domnule preşedinte, vă invit la bere!“ Am 
înşfăcat sticla, ciocnind cu cea pe care o ţinea el între 
labe. 

— Toată pe gât! am zis amândoi. 

Ne-am vârât sticlele în gură, ţinându-le cu 
amândouă labele din faţă, şi le-am dat, gâl-gâl, pe 
gât. Câinii veneau fără întrerupere să bea în cinstea 
mea şi nu refuzam pe niciunul, aşa că în spate mi s-a 
ridicat foarte repede o grămadă de sticle goale de 
bere. O pekineză albă cu părul legat într-o codiţă şi cu 
o fundă prinsă în jurul gâtului s-a rostogolit ca o 
minge până la mine, în gură cu un cârnat de la 
Fabrica de Prelucrare a Cărnii. Corpul îi răspândea 
mirosul simplu şi elegant de Chanel No 5, iar blana ei 
de un alb imaculat era curată şi strălucitoare ca 
argintul. 

— Domnule preşedinte, s-a bâlbâit ea, domnule 
pre-... preşedinte, vă invit la cârnat. 

A sfâşiat pachetul cu dinţişorii ei mărunţi şi mi-a 
întins cârnatul ţinut cu două lăbuţe. L-am acceptat, 
am muşcat din el o bucăţică cât o castană de mare şi 
l-am mestecat încet şi cu demnitate. Vicepreşedintele 
Ma a venit şi el cu o sticlă de bere şi, după ce am 
ciocnit, m-a întrebat: 

— Ce gust are cârnatul ăla? 

— Bun, am zis eu. 

— Fir-ar mama ei, le-am zis să tragă afară o cutie s- 



o gustăm, dar ei au rostuit mai bine de douăzeci. 
Mâine, bătrânul Wei care e paznic la depozit o să dea 
de mare bucluc, a zis vicepreşedintele Ma, nu fără 
mândrie. 

— Domnule vicepreşedinte Ma, vreau să... să beau 
în cinstea... dumneavoastră, a zis pekineza, 
încântătoare în naivitatea ei. 

— Domnule preşedinte, ea este Mărie, de-abia 
venită de la Beijing, a spus Ma arătând spre pekineză. 

— Cine e stăpânul tău? 

Pekineza a zis grozăvindu-se: 

— Stăpâna mea este una dintre cele patru mari 
frumuseţi din capitala judeţului Gaomi, Gong Ziyi! 

— Gong Ziyi? 

— Şefa de la casa de oaspeţi! 

— Aha, ea! 

— Mărie e deşteaptă şi ascuţită la minte şi se 
pricepe bine să-i înţeleagă pe ceilalţi, eu zic să o 
punem secretară pentru domnul preşedinte, a spus 
Ma pe un ton plin de subînţeles. 

— Mai discutăm, am zis eu. 

Atitudinea mea rece clar a fost o lovitură pentru 
Mărie. I-a privit pieziş pe câinii care beau nebuneşte 
şi mâncau hulpavi lângă fântână şi a spus cu dispreţ: 

— Voi, câinii din Gaomi, sunteţi prea sălbatici. Noi, 
cei din Beijing, când organizăm un party la lumina 
lunii, totul e numai scânteieri de perle şi comori, dans 
uşor şi muzică aleasă, toată lumea dansează, discută 
despre artă, dacă se bea, se bea numai puţin vin roşu 
sau apă cu gheaţă, dacă se mănâncă, se vâră în gură 
câte o bucăţică de cârnat cu scobitoarea, cu plăcerea 



mâncării, nici gând să fim ca ei, ia uite-1 pe individul 
acela cu blana neagră şi labele albe... 

Am văzut un câine de-al locului care şedea într-o 
parte, cu trei sticle de bere, trei şunci şi o grămadă de 
usturoi în faţă. Lua câte o gură de bere, rodea şi una 
de şuncă, iar după aceea apuca cu ghearele un căţel 
de usturoi pe care şi-l arunca cu precizie în gură. Ca şi 
cum nu era nimeni lângă el, scotea clefaieli foarte 
sonore, întru totul cufundat în încântarea mâncării. 
Ceilalţi câţiva câini ai locului de lângă el deja se 
îmbătaseră, aşa că unii urlau prelung cu faţa la cer, 
alţii scoteau râgâituri în serie, iar alţii se ţineau de 
palavre şi vorbe-n vânt. Desigur că nutream o 
nemulţumire în privinţa lor, însă nici nu puteam să 
rabd sentimentele mic-burgheze al pekinezei Mărie: 

— Trebuie să faci după obiceiul locului, când ai 
venit la Gaomi, primul lucru pe care trebuie să-l faci e 
să înveţi să mănânci usturoi! 

— Lâââh! a ţipat ea exagerat, ustură rău, miroare 
rău! 

Am ridicat capul şi m-am uitat la lună şi mi-am dat 
seama că nu mai avem mult. Era început de vară, 
când zilele sunt lungi şi nopţile scurte, în cel mult o 
oră, păsările aveau să se pună pe ciripit, iar cei care 
ies la plimbare cu coliviile de păsări în mâini, precum 
şi cei care fac exerciţii cu săbii ceremoniale, aveau să 
vină în piaţa Tianhua. L-am lovit uşor cu laba pe 
umăr pe vicepreşedintele Ma şi i-am spus: 

— Ridicăm şedinţa. 

Ma a aruncat sticla de bere, şi-a înălţat gâtul şi a 
slobozit către lună un fluierat ascutit. Câinii au 



aruncat alandala sticlele de bere dintre labe şi, beţi 
sau nu, toţi s-au înviorat ca să-mi asculte ultimele 
cuvinte. M-am suit pe soclu şi am spus: 

— Reuniunea din această seară se încheie aici, în 
trei minute în piaţă nu mai trebuie să fie picior de 
câine. Data viitoarei reuniuni urmează să fie stabilită. 
Ridicăm şedinţa! 

Vicepreşedintele Ma a mai scos un fluierat, iar 
acum câinii, trăgându-şi burţile grele, au gonit 
nebuneşte în toate părţile. Cei ce băuseră zdravăn 
mergeau în zigzag, ba rostogolindu-se, ba târându-se, 
dar nu cutezau să se oprească nicio clipă. A Treia, 
împreună cu norvegianul ei, şi-a luat în bot copiii 
ducându-i până la un cărucior de copii importat din 
Japonia, de calitate excepţională, şi, unul împingând, 
celălalt trăgând, au plecat şi ei de parcă zburau. 
Căţelandrii, în picioare şi sprijinindu-se cu lăbuţele 
de pereţii căruciorului, erau aşa de însufleţiţi că ţipau 
ascuţit şi fără oprire. După trei minute, piaţa cea 
plină de zarvă devenise o mare de acalmie, în care 
mai rămăseseră doar sticlele de bere scânteietoare 
căzute şi răsturnate în toate părţile, cârnaţii 
înmiresmaţi care nu fuseseră terminaţi, precum şi 
putoarea uriaşă a urinei câtorva sute de câini. Am dat 
mulţumit din cap şi mi-am luat rămas-bun de la 
vicepreşedintele Ma dând laba cu el. 

M-am întors încetişor acasă şi am zărit-o în aripa 
de est pe soţia ta, care încă mai cocea plăcinte acolo. 
Părea că dobândeşte bucurie şi liniştire prin munca 
aceasta, iar pe faţă îi încolţise un zâmbet misterios. în 
arţarul japonez, o vrabie s-a pus pe ciripit. După vreo 



zece minute, tot oraşul a fost învăluit de ciripituri, 
luna s-a spălăcit treptat, iar zorile s-au pogorât 
molcom pe pământ. 


CAPITOLUL 44 

Jinlong doreşte să întemeieze un sat turistic; 
sentimentele lui Jiefang se bizuie pe un binoclu 

...Parcă citeam şi adnotam un document care avea 
legătură cu Jinlong şi în care el explica cum doreşte 
să transforme satul Ximen într-un sat turistic şi 
cultural care să îşi păstreze pe de-a-ntregul 
înfăţişarea din timpul Revoluţiei Culturale. în 
raportul de fezabilitate scria cu mare subtilitate 
dialectică: „Marea Revoluţie Culturală a distrus 
cultura, dar a întemeiat la rându-i una“. Voia să 
vopsească din nou pe ziduri sloganele date jos, să 
înalţe din nou megafoanele, să dureze din nou 
observatorul din vârful caisului şi să construiască din 
nou cocinile Crescătoriei de porci din livada de caisi 
care se surpaseră de la ploaie. Mai voia şi să 
amenajeze un teren de golf în estul satului care să 
ocupe o suprafaţă de 5000 de mu\ ţăranii care aveau 
să-şi piardă astfel terenul arabil urmau să fie actori 
care să pună în fapt în sat totce făceau în timpul 
Revoluţiei Culturale - să facă şedinţe de combatere şi 
critică, să-i plimbe în paradă pe uliţe pe cei ce merg 
pe drumul capitalist, să joace în opere revoluţionare 
model, să danseze dansul credinţei etc. Etc. Scria în 



raport că se pot de asemenea reproduce în număr 
mare obiecte din timpul Revoluţiei Culturale, de 
pildă banderole, suliţe, insigne cu preşedintele Mao, 
broşuri, afişe scrise cu caractere mari... în plus, 
turiştii puteau fi invitaţi să participe la şedinţe 
amintind suferinţele trecute, să privească piese 
amintind suferinţele trecute, să mănânce mâncare 
amintind suferinţele trecute, să-i asculte pe ţăranii 
sărmani povestind despre vechea societate... Scria 
aşa: „Doresc să transform curtea familiei Ximen intr- 
un muzeu al lucrului la individual, cu modele din 
ceară pentru Lan Lian, măgarul său cu copită 
artificială şi taurul cu cornul retezat". Mai scria în 
raport:, Aceste activităţi cu o mare aromă 
postmodernă vor stârni sigur un mare interes printre 
orăşeni şi străini, iar odată stârnit interesul, aceştia 
îşi vor deschide larg băierile pungilor". De asemenea: 
„După încheierea vizitei în satul Revoluţiei Culturale, 
trebuie să-i ducem pe loc în societatea hedonistă 
contemporană, cu desfrâul ei de muzică, femei şi alte 
plăceri ale simţurilor". Mâncat de ambiţie, voia să 
înghită tot pământul către est dintre satul Ximen şi 
Limba de nisip a familiei Wu şi să construiască acolo 
un teren de golf de clasă mondială şi un parc de 
distracţii care să reunească absolut toate formele de 
distracţie existente pe lumea asta. Preconiza şi să 
construiască, pe Limba de nisip a familiei Wu, un 
centru balnear asemenea termelor din palatele vechii 
Rome şi un oraş cu cazinouri la fel de mare ca Las 
Vegas; tot pe ostrov, voia să amenajeze un parc de 
sculpturi a căror temă să fie marele război 



cutremurător şi înspăimântător dintre oameni şi 
porci din urmă cu zece ani şi mai bine. Acest parc 
tematic urma să îi facă pe oameni să reexamineze 
problema protecţiei mediului şi să fundamenteze 
conceptul că absolut toate fiinţele sunt înzestrate cu 
inteligenţă; înfăptuirile vierului care-şi dăduse viaţa 
în apele îngheţate ale râului ca să salveze copiii 
aveau, bineînţeles, să fie mult reliefate. în raport se 
mai menţiona şi construirea unui centru de întruniri 
şi expoziţii în care să se organizeze anual o mare 
conferinţă dedicată animalelor de companie şi care să 
atragă oaspeţi străini, ca şi capital străin... 

Citindu-i cererea scrisă către departamentul de 
resort de la judeţ şi raportul de fezabilitate atât de 
plin de afectare, citind şi comentariile extrem de 
laudative adăugate de principalii conducători de la 
consiliul judeţean şi de la prefectură, nu m-am putut 
abţine să nu scutur din cap şi să nu oftez. Prin natura 
mea, sunt un om conservator. Iubesc mult pământul, 
îmi place să simt odoarea de balegă, îmi face plăcere 
să trăiesc viaţa ţăranului de la ţară şi nutresc mult 
respect pentru un ţăran de altădată cum e tata, 
pentru care pământul a fost viaţa lui; în lumea de azi 
însă, asemenea oameni nu mai pot ţine pasul cu 
tendinţele. în chip neaşteptat, mă mai şi 
îndrăgostisem ca nebunul şi ca smintitul de o femeie 
şi de dragul ei îi spusesem soţiei că vreau să divorţez; 
şi aceasta era ceva ca de altădată, nici ea deloc pe 
potrivă cu timpurile. N-aveam cum să-mi exprim 
părerile cu privire la un asemenea raport, aşa că am 
desenat doar un cerculeţ deasupra numelui meu. O 



întrebare mi-a trecut deodată prin minte: din mâna 
cui a ieşit de fapt această perdea de ceaţă şi fum, 
această ploaie de floricele bezmetice care era acest 
raport? Faţa plină toată de un zâmbet rău a lui Mo 
Yan s-a ivit deodată la fereastră. Surprins cum eram 
că faţa lui a putut apărea la fereastra mea de la etajul 
doi, la mai bine de zece metri de sol, numai ce-am 
auzit hărmălaie pe coridor. Am deschis în grabă mare 
uşa să văd ce se întâmplă şi uite-o pe Hezuo cu un 
cuţit de bucătărie într-o mână şi târând o frânghie 
lungă-lungă cu cealaltă, cu părui în neorânduială, cu 
sânge curgându-i pe la colturile gurii şi cu ochii goi, 
şchiopătând şi şontorogind înspre mine. Fiul meu, în 
spate cu ghiozdanul, în mâini cu uscăţele răspândind 
căldură şi picurând ulei, dar pe chip fără nicio 
expresie, urma în spatele ei. După el venea dulăul cel 
puternic şi mare cât un viţel. De gâtul lui atârna sticla 
de apă făcută din răşină folosită de fiul meu la şcoală, 
pe care era desenată o imagine dintr-un desen 
animat; având agăţătoarea prea mare, la fiecare pas 
sticla de apă i se ciocnea de genunchi... 

Am scos un strigăt înspăimântat şi m-am trezit din 
vis. Am descoperit că dormeam îmbrăcat pe sofa, cu 
fruntea acoperită de broboane reci de transpiraţie şi 
cu inima cu totul şi cu totul goală. Efectele secundare 
ale somniferelor mă făceau să mă simt amorţit, în 
timp ce razele soarelui în zori săgetând prin fereastră 
îmi înţepau ochii, îndurerându-i. M-am zbătut să mă 
pun în picioare, m-am spălat la nimereală puţin pe 
faţă, m-am uitat la ceasul electronic de pe perete - 
era deja şase şi jumătate. A sunat telefonul şi am 



răspuns. Tăcere. N-am cutezat să mă pun nechibzuit 
pe vorbit, am aşteptat, zbuciumat, vocea celuilalt. 

— Eu sunt, a zis ea înecată în plâns, n-am dormit 
toată noaptea. 

— Linişteşte-te, sunt bine. 

— îţi aduc ceva de mâncare. 

— în niciun caz să nu vii, am zis, nu că mi-e mie 
frică de ceva, aş sta şi cu megafonul în mână pe 
acoperiş spunând că te iubesc, dar aşa consecinţele ar 
fi cu neputinţă de închipuit. 

— Pricep. 

— în următoarele zile, trebuie să ne vedem mai 
puţin, să n-o lăsăm să strângă dovezi. 

— Pricep, îmi pare rău pentru ea. 

— în niciun caz să nu te gândeşti aşa, nelegiuirea, 
dacă-i vreuna, eu am săvârşit-o. Şi, dacă mai pui că şi 
Engels a zis că o căsătorie fără iubire e cea mai mare 
imoralitate, n-avem nici unii nicio vină. 

— îţi cumpăr nişte pâinici şi ţi le las la recepţie, 
bine? 

— în niciun caz să nu vii, am zis, stai liniştită, dacă 
nu flămânzesc râmele din pământ, n-o să flămânzesc 
nici eu. Orice-o fi mai încolo, acum tot sunt 
subprefect, mă duc la casa de oaspeţi să mănânc, 
acolo sunt de toate. 

— Tare-as vrea să te văd. 

— Şi eu pe tine. Când te duci mai târziu la lucru, să- 
ţi întorci în poarta librăriei faţa spre fereastra mea şi 
aşa am să te văd. 

— Tu da, dar eu nu. 

— O să mă simţi, da, da, iubita mea, Chunmiao, 



Chunmiao a mea... 

Nu m-am dus la casa de oaspeţi să mănânc. De 
când avusesem relaţii carnale cu ea, mă simţeam ca o 
broască îndrăgostită, n-aveam poftă de mâncare, 
eram tot doar fervoare izvorând în flux continuu şi 
fără întrerupere. Chiar şi fără poftă de mâncare, tot 
trebuia să mănânc. Am găsit prostioarele alea de tot 
soiul pe care le adusese ea de mâncare şi-am luat la 
nimereală câteva guri. Nu ştiu ce gust aveau, ştiam 
doar că pot produce căldură şi oferi hrană, 
prelungindu-mi astfel viaţa. 

M-am trântit cu binoclul în mână pe pervaz, 
începând să-mi fac temele cu care deja mă 
obişnuisem. Aveam în minte un orar precis. în partea 
de sud a capitalei nu exista încă nicio clădire înaltă, 
puteai vedea departe, şi dacă voiam, puteam să-mi 
aduc aproape feţele bătrânilor care făceau exerciţii 
fizice în zori în piaţa Tianhua. Am aţintit mai întâi 
binoclul asupra uliţei Tianhua. La numărul unu, era 
casa mea. Poarta era închisă. Pe ea se aflau desenate 
imaginile şi vorbele scrise cu creta de duşmanii fiului 
meu. în stânga era desenat un băiat care rânjea 
dezvelindu-şi dinţii, cu jumătate de faţă zugrăvită în 
alb şi jumătate lăsată necolorată, cu nişte mâini 
subţiri ridicate spre creştetul capului, de parcă s-ar fi 
predat şi, între picioarele subţiri şi depărtate, cu un 
organ genital disproporţionat de mare sub care era 
desenată o linie albă care mergea până în josul porţii 
- era vorba, hotărât, de urină. Pe scândura din 
dreapta a porţii era desenată o fetiţă cu ochii mari ca 
nişte clopoţei, gura rânjită ca secera lunii şi două 



codiţe răsucindu-i-se în sus pe cap. Şi ea avea braţele 
subţiri ridicate deasupra umerilor şi picioarele la fel 
de subţiri şi tot depărtate, cu o linie albă desenată tot 
aşa până în josul porţii. în stânga desenului care-1 
înfăţişa pe băiat se aflau trei caractere mari, strâmbe 
şi contorsionate - „Lan Kaifang“; în dreapta celui ce 
o înfăţişa pe fetiţă, se găseau alte trei, la fel de mari, 
de strâmbe şi de contorsionate - „Pang Fenghuang“. 
Am priceput ce voia să spună autorul desenului. Fiul 
meu şi fiica lui Pang Kangmei erau colegi, iar Pang 
Fenghuang era şefa clasei. în creier mi-au fulgerat 
una după alta feţele lui Chunmiao, Pang Hu, Wang 
Leyun, Pang Kangmei, Chang Tianhong şi Ximen 
Jinlong, iar inima mi s-a răzleţit, preschimbându-se 
într-o grămadă de gunoi. 

Am ridicat uşor lentilele şi uliţa Tianhua s-a 
micşorat pe neaşteptate, în timp ce piaţa Tianhua mi- 
a apărut în faţa ochilor. Fântâna arteziană era oprită; 
un stol de ciori înşfăcau mâncarea din jurul ei - ceva 
ce semăna cu nişte rămăşiţe de cârnaţi. Nu le auzeam 
ciorilor croncăneala, dar ştiam că croncăne. Doar ce 
se ridica una dintre ele în zbor cu mâncare în cioc, că 
alte zece se repezeau asupra ei, cu tot curajul şi 
avântul. Se luau aşa la bătaie în văzduh până se 
prefăceau într-un ghem, iar penele pe care şi le 
scoteau cu ciocurile pluteau în aer aşa cum face 
cenuşa banilor de hârtie arşi la ceremoniile pentru 
morţi. Pe pământ se întindea de-a valma o mare de 
sticle de bere, pentru care o femeie de la curăţenia 
oraşului, care purta o bonetă albă şi mască de gură şi 
ţinea în mână un măturoi, se sfădea cu un moşneag 



care strângea resturi într-un sac din piele de şarpe pe 
care -1 ţâra după el. Departamentul de curăţenie era 
sub oblăduirea mea şi ştiam că din colectarea şi 
vânzarea deşeurilor muncitoarele îşi fac o importantă 
sursă de venit, precum şi că dintre deşeuri cele mai 
profitabile erau sticlele de bere. De fiecare dată când 
moşneagul băga o sticlă goală de bere în sac, femeia îl 
ataca cu măturoiul, drept în faţă. Şi de fiecare dată 
când primea un măturoi, moşneagul se ridica şi se 
repezea la ea cu o sticlă în mână, după care femeia se 
punea pe fugă târând după ea măturoiul. Moşneagul 
n-o urmărea nici el de-ade- văratelea, se întorcea, se 
lăsa pe vine şi mai vâra în grabă câteva sticle în sac. 
Atunci femeia se repezea iar, cu măturoiul ridicat. 
Scena mi-a amintit de Lumea animalelor de la TV, cu 
moşneagul în rolul leului şi femeia în cel al hienei. 

Citisem într-o povestire de-a lui băieţică de Mo Yan 
intitulată „Lună plină“ o istorie despre câinii din 
capitala judeţului Gaomi care fac mare şedinţă în 
piaţa Tianhua în fiecare noapte cu lună plină - oare 
sticlele de bere şi şuncile ferfeniţite să fi rămas de la 
marea întrunire câinească? 

Am coborât lentilele, iar binoclul a azvârlit afară 
piaţa Tianhua, ieşind la iveală uliţa Tianhua. Inima 
mi-a zvâcnit brusc: apăruse Hezuo. împingând 
bicicleta, a coborât anevoios cele trei trepte de la 
poartă. Când a întors capul să o încuie, a descoperit 
desenele de pe ea. A coborât iar treptele, s-a iţit în 
stânga şi-n dreapta, după aceea a traversat strada, a 
smuls cu o mână ace de pin şi-a-nceput să şteargă cu 
ea cu putere liniile făcute cu creta. Nu-i vedeam faţa, 



dar ştiam sigur că tocmai ocărăşte. Liniile de cretă au 
devenit nedesluşite. S-a suit pe bicicletă şi-a mers 
către nord câteva zeci de metri, până când o întindere 
de case a adăpostit-o de privirea mea. Cum trecuse 
noaptea de dinainte? Nu închisese un ochi toată 
noaptea sau dormise adânc, ca de obicei? Nu ştiam. 
Deşi atâţia ani de zile nu o iubisem pe femeia asta, 
era totuşi mama fiului meu şi era îndeaproape legată 
de mine. Silueta ei a reapărut pe drumul care ducea 
direct la piaţa gării. Mergea pe bicicletă, dar tot îi era 
greu să-şi menţină trupul într-o poziţie dreaptă. Rula 
foarte iute, iar corpul i se zdruncina serios. I-am zărit 
faţa parcă acoperită de un strat de funingine. Purta o 
cămaşă neagră, care avea pe piept un model galben 
cu un phoenix. Ştiam că are multe haine - eu însumi, 
mânat de nu ştiu ce impuls psihologic, îi cumpărasem 
o dată într-o călătorie douăsprezece rochii; le 
îngropase însă pe toate pe fundul cuferelor. Credeam 
că o să arunce un ochi spre fereastra biroului meu 
când avea să treacă pe lângă prefectură, dar n-a lăcut- 
o, a gonit iute, cu ochii privind drept înainte, în 
depărtare. Am oftat prelung, dându-mi seama că 
femeia asta n-are să-mi dea cu niciun chip drumul cu 
uşurinţă; de vreme însă ce primele salve fuseseră deja 
trase, războiul trebuia continuat până la capăt. 

Am aţintit binoclul pe uşa casei. Uliţa Tianhua, 
deşi se numea „uliţă“, era de fapt o stradă largă de 
câteva zeci de metri. 

Toţi părinţii din sudul oraşului care aveau copiii la 
şcoala Feng- huang treceau pe aici când şi-i duceau la 
şcoală. Era chiar ora de mers la şcoală, aşa că uliţa se 



animase. Copiii din anii mari mergeau, majoritatea, 
pe biciclete, mulţi dintre băieţi pe biciclete de munte 
cu pneuri groase, iar fetele pe biciclete destul de 
tradiţionale. Băieţii stăteau cu partea din faţă a 
corpului aproape întinsă pe bara bicicletei, 
cocoţându-şi în schimb fundul sus de tot; se lipeau 
aşa de bicicletele fetelor sau o ţâşneau brusc printre 
două biciclete de-ale acestora. 

Fiul meu şi câinele lui au ieşit pe poartă. Mai întâi 
s-a strecurat afară câinele, după aceea a ieşit şi fii- 
meu, cu corpul aplecat într-o parte. Doar a crăpat 
puţin poarta, lucru deştept, pentru că pier- deai şi 
timp şi cheltuiai şi multă energie ca să deschizi larg şi 
să închizi apoi poarta cea mare de fier. A încuiat uşa, 
a sărit de pe prima treaptă direct pe stradă, iar după 
aceea au pornit spre nord. Fii-meu parcă s-a salutat 
cu un băiat pe bicicletă, către care şi câinele a lătrat 
de câteva ori. Au trecut prin dreptul coaforului Tian- 
hua, peste drum de care se afla o prăvălioară unde se 
făceau acvarii de sticlă şi se vindeau şi tot felul de 
peşti ornamentali. Poarta prăvăliei era către est, în 
bătaia razelor strălucitoare ale soarelui. Patronul era 
un bătrân pensionar care fusese contabil la staţia de 
stocare şi transport al bumbacului şi care îmbătrânise 
foarte frumos. Tocmai muta afară acvariu după 
acvariu de peşti. Fiul meu şi câinele lui s-au lăsat pe 
vine în dreptul unui acvariu dreptunghiular, privind 
concentraţi peştii aurii cu burţi mari care înotau 
neîndemânatic înăuntru. Patronul a părut că-i zice 
ceva lui fii-meu, dar acesta avea capul în jos, iar eu 
nu-i vedeam gura - poate a răspuns ceva, poate nu. 



Au continuat să meargă spre nord, până au ajuns la 
podul Tianhua. Probabil că fii-meu a vrut să meargă 
pe sub pod, dar câinele l-a prins de poalele hainei. 
Chiar era un câine bun şi credincios. S-au luat la 
sfadă, dar până la urmă el n-avea cum să-i fie câinelui 
adversar. A cules totuşi de pe jos o bucată de 
cărămidă şi a aruncat-o sub pod, stârnind o întindere 
de spumă. Presupun că dăduse după nişte 
mormoloci. Un câine galben-portocaliu a lătrat spre 
al meu şi a dat prietenos din coadă. Copertinele din 
plastic verde ale pieţei ţărăneşti scânteiau şi 
răspândeau lumină în bătaia soarelui. Fii-meu voia să 
se oprească aproape la fiecare prăvălie, dar câinele îl 
apuca mereu de haină sau îl împungea în spatele 
genunchilor, grăbindu -1 din loc. Când au intrat pe 
uliţa Tianhua, au sporit viteza. în acel moment, 
binoclul meu a început şi el să penduleze între uliţa 
Tianhua şi poarta librăriei Xindian. 

Fii-meu a dibuit o praştie în buzunarul 
pantalonilor şi a ochit o păsărică dintr-un păr. Era în 
dreptul casei colegului meu, subprefectul Chen, 
descendent al unui demnitar de pe vremea 
împăratului Guangxu din dinastia Qing. Ramurile 
pline de flori ale părului ieşeau în afară peste ziduri, 
iar păsărică aceea se afla pe una dintre ele. Pang 
Chunmiao a apărut căzând parcă din cer la poarta 
librăriei Xinhua. Fiule, câine, nu mai pot să mă ocup 
acum de voi. 

Pang Chunmiao purta o rochie de un alb imaculat, 
şi nu că „în ochii iubitului, ea e cea mai frumoasă“, 
dar chiar se ţinea cu totul dreaptă şi graţioasă. Nu era 



dată cu nimic pe faţa ei cea curată, şi nici pudrată nu 
era, iar mie mi s-a părut că simt mirosul curat şi 
proaspăt de săpun de santal şi mirosul acela de pe 
corpul ei care mă făcea şi să mă prostesc, şi să mă- 
mbăt, şi să devin nemuritor, şi să-mi găsesc pieirea. 
Faţa îi surâdea, ochii îi erau lucitori, iar dinţii care i 
se întrezăreau puţin scânteiau lumini de porţelan: se 
uita la mine, ştiind că mă uit la ea. Era ora de vârf, 
când toţi mergeau la lucru; pe străzi era un du-te- 
vino de oameni şi maşini, motocicletele scuipau fum 
negru tulind-o bezmetic pe trotuare, bicicletele 
mergeau cu mare curaj şi nesăbuinţă pe contrasens, 
iar limuzinele claxonau ţinându-se cu nasul pe sus. 
Simţeam de obicei o aversiune extremă faţă de toate 
aceste lucruri, dar azi, în chip surprinzător, toate 
deveniseră frumoase. 

A stat aşa într-una până când o colegă i-a deschis 
uşa şi de-abia apoi a intrat. înainte să pătrundă 
înăuntru şi-a apăsat degetele pe buze, azvârlind 
sărutul spre mine. Ca un fluture, acesta a străbătut 
drumul, a zburat până la fereastra mea, s-a învârtit în 
zbor în sus şi-n jos în faţa ei, iar după aceea a zburat 
pe gura mea. Minunată fată, care în foc şi-n apă se 
aruncă de dragul meu! Şi nici eu n-am să şovăi, 
niciun pic! 

Secretara a adus o înştiinţare prin care eram 
solicitat să particip la şedinţa comună din marea sală 
de şedinţe a consiliului judeţean, la care urma să se 
discute întemeierea unei zone de dezvoltare turistică 
în satul Ximen. La şedinţă participau membrii 
permanenţi ai consiliului, toţi subprefecţii, toţi 



responsabilii de departament de la consiliu şi de la 
prefectură precum şi directorii de la toate băncile. 
Mi-am dat seama că Jinlong joacă tare, dar şi că ce îl 
aşteaptă în viitor, întocmai ca ce mă aşteaptă şi pe 
mine în viitor, n-o să fie deloc numai flori proaspete 
şi drumuri netede. Presim- ţeam că soarta 
amândurora va fi foarte tragică, dar că niciunul 
dintre noi nu o să se oprească în acest punct. Din 
această perspectivă, eram de-adevăratelea fraţi de 
suferinţă. 

înainte să-mi strâng documentele şi să ies din 
birou, am luat din nou binoclul şi m-am trântit la 
fereastră. L-am văzut pe câinele lui fii-meu 
conducând-o pe soţia mea, traversând cu ea strada şi 
ducând-o drept la poarta librăriei Xinhua. Am citit 
cele câteva romane în care Mo Yan vorbeşte de câini 
şi în care îi face pe aceştia să pară mai inteligenţi şi 
decât oamenii. întotdeauna îmi bătusem joc de 
scornelile şi făcăturile lui, însă acum mă încredinţam 
că are dreptate. 


CAPITOLUL 45 

Căţelul al Patrulea o urmăreşte pe Chunmiao după 
miros; Hezuo îşi muşcă degetul şi scrie scrisoare cu 
sânge 

Pe când mă apropiam cu fiul tău de şcoală, în 
poarta acesteia s-a oprit încet-încet şi o limuzină 
argintie Toyota Crown. O fetiţă îmbrăcată superb s-a 



strecurat afară din ea. Fiul tău i-a făcut cu mâna intr- 
un fel foarte occidental, zicând: „Hi, Pang 
Fenghuang!“ Fetiţa a făcut şi ea la fel cu mâna: „Hi, 
Lan Kaifang!“ Au intrat umăr la umăr în şcoală. 

Am condus cu privirea limuzina care s-a îndepărtat 
cu iuţeala vântului. Mirosul lui Pang Kangmei s-a 
încolăcit în dreptul nasului meu. Un miros asemenea 
celui de salcâm japonez proaspăt tăiat cu fierăstrăul 
fusese odinioară mirosul ei de bază, dar acum acesta 
se amestecase cu mirosul de bancnote proaspăt ieşite 
de sub tipar, de parfum franţuzesc, de modă de lux şi 
de bijuterii rare şi preţioase. Am întors capul şi-am 
aruncat o privire curţii sufocant de înguste a şcolii 
Fenghuang. Această şcoală renumită, dar serios 
suprapopulată, semăna cu o colivie aurită ticsită de 
păsărele cu pene minunat de frumoase. Elevii se 
încolonaseră pe micul teren de sport şi fixau steagul 
care se înălţa încet-încet în acordurile imnului 
naţional. 

Am traversat drumul, am cotit spre est, m-am dus 
spre nord şi-am mers cu încetul către piaţa gării. în 
zori, soţia ta îmi aruncase patru plăcinte cu ceapă. în 
faţa bunătăţii ei, nu mă răbdase inima să o 
dezamăgesc şi mâncasem tot, iar acum plăcintele îmi 
îngreunau rău stomacul, părând să se fi alcătuit acolo 
într-o cărămidă. Ogarul unguresc din curtea din 
spate a Hotelului Bulevard mi-a adulmecat odoarea şi 
mi-a transmis complimentele lui prin două ham- 
hamuri. Mi-era lene să-i răspund. Nu eram într-o 
dispoziţie bună, presimţeam că avea să fie o zi dintre 
acelea care deranjează şi bezmeticesc minţile 



oamenilor şi ale câinilor. Şi chiar aşa a fost - până să 
ajung eu în dreptul tigăii ei, soţia ta mi-a venit ea 
drept în faţă. Am lătrat de două ori spre ea, 
spunându-i că fiul tău ajunsese cu bine la şcoală. A 
sărit jos de pe bicicletă şi mi-a zis: „Al Patrulea, ai 
văzut tot, el vrea să ne lase“. 

Am privit-o compătimitor şi m-am lipit de corpul 
ei, dând din coadă, în semn de alinare. Deşi nu-mi 
plăcea mirosul rău de ulei de pe corpul ei, era în fond 
stăpâna mea. 

Proptindu-şi bicicleta, s-a aşezat pe bordură şi mi-a 
făcut semn să vin în faţa ei. M-am supus. Salcâmii 
japonezi de la marginea drumului îşi scuturaseră 
florile albe, acoperind tot pământul. Duhoarea care 
ieşea dintr-un coş de gunoi din ceramică în formă de 
urs panda, care se afla nu departe de noi, îmi asalta 
nările. Deseori, tractoare agricole cu trei roţi, trăgând 
după ele remorci cu legume, se îndreptau spre sud 
scuturându-se nebuneşte şi împroşcând fum negru, 
dar erau blocate la semafor de poliţişti. Traficul 
oraşului chiar era în completă devălmăşie, numai ieri 
doi câini sfârşiseră sub roţile maşinilor. Soţia ta m-a 
mângâiat pe nas şi mi-a zis: „Al Patrulea, îmi întoarce 
spatele pentru că are pe cineva. Am simţit pe el miros 
de femeie. Nasul tău e mai ager ca al meu, hotărât că 
l-ai adulmecat şi tu“. Din geanta neagră cu marginile 
jupuite aşezată în portbagajul bicicletei a dibuit o 
hârtie albă, iar când a desfăcut-o, din ea au apărut 
două fire lungi-lungi de păr, pe care ea mi le-a 
apropiat de nas, spunând: „Ea e, le-am găsit pe 
hainele pe care le-a lăsat acasă. Căţelule, ajută-mă s-o 



găsesc“. A 

strâns firele, s-a apăsat cu mâinile în bordură, s-a 
ridicat în picioare şi mi-a spus: „Al Patrulea, ajută-mă 
s-o găsesc“. Am văzut că ochii i se umeziseră, dar 
arunca din ei flăcări. 

Nu am ezitat, era vorba de datorie. în fapt, nu 
trebuia deloc să adulmec cele două fire de păr ca să 
ştiu pe cine să caut. Tro- păiam în faţă cu mare 
încetineală, căutând dâra aceea de miros asemenea 
unui tăiţel lung. Soţia ta mă urma pe bicicletă. Din 
pricina handicapului, pentru ea era bine să pedaleze 
repede, când pedala încet, îi era foarte greu să-şi 
păstreze echilibrul. 

Când am ajuns la poarta librăriei Xinhua, am 
ezitat. Mirosul cel frumos al lui Pang Chunmei mă 
făcea să simt o infinită bunăvoinţă în privinţa ei, însă 
văzând cum mergea şovâlc-şovâlc soţia ta, m-am 
hotărât. Eram câine, trebuia să mă arăt credincios 
stăpânului. Am lătrat de două ori spre uşa librăriei 
Xinhua. Soţia ta a deschis uşa, lăsându-mă să intru. 
Am lătrat de două ori înspre Pang Chunmiao, care 
tocmai ştergea tejgheaua cu o cârpă umedă, iar apoi 
mi-am plecat capul - nu puteam să-i înfrunt privirea. 

— Cum să fie ea? m-a întrebat soţia ta. Am scos un 
schelălăit mărunt şi tânguitor. Soţia ta şi-a ridicat 
capul şi a fixat cu privirea faţa îmbujorată a lui Pang 
Chunmiao, iar apoi a zis, îndurerată, deznădăjduită, 
dar şi neîncrezătoare: Cum să fii tu? De ce să fii tu? 

în acel moment, cele două vânzătoare de vârstă 
mijlocie ne-au aruncat priviri bănuitoare, iar cea 
roşie la faţă şi din gura căreia ieşea miros de doufu 



fermentat şi de ceapă a rostit mustrătoare: 

— Câinele, afară! 

Cealaltă, din fundul căreia se răspândea miros de 
cremă hemoroidală, a zis încetişor: 

— Nu e câinele prefectului Lan? Uite, e soţia lui... 

Soţia ta şi-a întors capul şi le-a ţintuit cu duşmănie, 

iar ele şi-au plecat grăbite capetele. A zis apoi cu voce 
tare spre Pang Chunmiao: 

— Ieşi o clipă, învăţătoarea lui fî-miu mi-a zis să 
vin să te caut! 

A deschis apoi uşa, lăsându-mă mai întâi pe mine 
să ies, iar după aceea ieşind şi ea, cu corpul aplecat 
într-o parte. N-a întors capul, s-a dus până la 
bicicletă, a desfăcut lacătul şi, împingând-o, a mers 
de-a lungul drumului ţinând-o înspre est. Eu o 
urmam îndeaproape. Am auzit sunetul uşii de la 
librăria Xinhua. Nu era nevoie să întorc capul pentru 
a şti că Pang Chunmiao venea după noi - mirosul îi 
devenise şi mai intens din pricina încordării. 

în faţa magazinului de desfacere şi vânzări en-gros 
pentru sosul de ardei „Roşu“, soţia ta s-a oprit. M-am 
aşezat pe labe lângă ea, cu faţa la firma uriaş de mare 
de pe faţada magazinului. O femeie cu gura roşie larg 
deschisă zâmbea spre mine, în mână cu o sticlă de sos 
de ardei. Zâmbetul ei era extrem de nenatural - avea 
exact expresia celui care, după ce a mâncat ardei iute, 
simte şi durere, dar şi că şi-a satisfăcut pofta. „Sosul 
Roşu de-ardei roş, Vine de la moşi-strămoşi. E şi bun, 
şi sănătos, Cu miros frumos- frumos!“ Mi-am amintit 
de tibetanul care din nefericire decedase şi inima mi- 
a fost cuprinsă de o uşoară mâhnire. Soţia ta s-a 



sprijinit cu amândouă mâinile de trunchiul unui arţar 
japonez de la marginea drumului, cu picioarele 
tresăltându-i uşurel. Pang Chunmiao s-a apropiat 
şovăitoare şi s-a oprit la o distanţă de trei metri de 
soţia ta. Nevastă-ta ţintuia cu privirea scoarţa 
copacului, Pang Chunmiao ţintuia pământul de sub 
picioare. Eu o ţintuiam cu ochiul stâng pe nevastă-ta 
şi cu dreptul pe Chunmiao. 

— Când noi am venit la Fabrica de Prelucrare a 
Bumbacului, tu n-aveai decât şase ani. Suntem mai 
mari decât tine cu exact douăzeci de ani, nu suntem 
din aceeaşi generaţie. 

Câinele cu blana gălbuie care o conducea pe artista 
oarbă Mao Feiying a trecut printre noi. Acest câine 
pentru orbi nu participa niciodată la seratele noastre 
sub clar de lună, însă devotamentul şi credinţa pe 
care i le arăta stăpânei sale îi câştigaseră respectul 
tuturor câinilor. Artista ducea în spate geanta în care 
avea un huqin, iar în mână ţinea o curea de piele 
legată de zgarda câinelui. Corpul i se înălţa uşor către 
spate, capul şi-l ţinea oblic, de parcă asculta ceva, iar 
la mers şontâcăia puţin. 

— Flotărât că el te-a amăgit, a zis nevastă-ta. E 
bărbat însurat, tu eşti fecioară nepângărită. E un 
iresponsabil, lup în haină de om, îţi face rău. A întors 
faţa, s-a sprijinit cu umerii de copac şi a ţintuit-o cu o 
privire sinistră: Are jumătate de faţă albastră, e trei 
părţi om şi şapte părţi drac, dacă te însoţeşti cu el, 
eşti floare vârâtă în balegă de vacă! 

Două maşini de poliţie cu sirenele pornite au gonit 
înspre noi zburând pe bulevard, în timp ce trecătorii 



le priveau printre gene. 

— I-am spus deja, doar moartă o să divorţeze el de 
mine, a spus indignată nevastă-ta. Eşti un om 
luminat, taică-tău, maică-ta, soră-ta sunt toţi 
personaje în văzul lumii, când o să se afle treaba 
dintre tine şi el, n-o să aibă cum să-şi ferească 
obrazul. Mie nu-mi pasă, obrazul uneia iar’ de-o bucă 
nu face doi bani, dacă mă provoacă cineva, mi-1 
crestez singură, că nu-mi trebuie! 

Copiii de la grădiniţa organizaţiilor aparţinătoare 
de prefectură tocmai traversau strada, în faţă cu o 
educatoare, la spate cu alta, şi cu două alergând 
înainte şi înapoi între ele, strigând, mai tare sau mai 
încet, fără întrerupere. Maşinile s-au oprit toate ca 
să-i lase să treacă. 

— Lasă- 1 , du-te şi îndrăgosteşte-te, mărită-te, fă 
copii, îţi promit că n-am să-ţi stric reputaţia! Eu, 
Huang Hezuo, sunt om urât şi cu soartă măruntă, dar 
vorbele mele stau în picioare! S-a şters cu dosul 
palmei drepte la ochi, după aceea şi-a vârât arătătorul 
în gură, iar muşchii feţei i s-au încordat; şi-a tras apoi 
degetul din gură, iar eu am adulmecat numaidecât 
mirosul sângelui care i se prelingea din vârful lui. A 
ridicat arătătorul şi a scris pe scoarţa lucioasă a 
arţarului japonez trei caractere însângerate, cu 
punctuleţe şi linioare lipsă: „Lasă- 1 !“ Pang Chunmiao 
a scos un geamăt, şi-a acoperit gura, s-a răsucit şi-a 
alergat hurducându-se înapoi. Alerga câţiva paşi, apoi 
mergea câţiva paşi, după aceea alerga din noi câţiva 
paşi şi iar mergea câţiva paşi. Semăna foarte bine cu 
felul în care ne mişcăm noi, câinii. Mâinile nu şi le-a 



dat nicio clipă la o parte din dreptul gurii. Am 
condus-o cu o privire tristă şi plină de jale. Nu a 
intrat pe poarta librăriei Xinhua, ci a cotit-o pe o uliţă 
de alături. Era vorba de Uliţa Presei de Ulei, unde îşi 
aveau reşedinţa cei ce făceau ulei de susan. Unul 
dintre preşedinţii noştri de filială locuia acolo, şi 
pentru că mânca adesea ulei de susan, avea blana din 
cale-afară de mătăsoasă. 

Când am văzut faţa palidă a nevesti-tii, prin inimă 
mi-a trecut un fior îngheţat. Ştiam prea bine că Pang 
Chunmiao, feţişoara asta cu caş la gură, nu-i putea fi 
adversar nevesti-tii. Şi ei îi era greu, lacrimile îi 
atârnau la colţurile ochilor dând să-i cadă, dar fără 
să-i cadă. Mă gândeam că ar trebui să mergem, dar ea 
n-a plecat. încă îi curgea sânge din deget, şi nu putea 
fi irosit. A completat cu răbdare cu sângele ăsta 
liniuţele lipsă din caracterele cele însângerate, 
desenând din nou locurile unde acestea erau neclare 
şi nedesluşite. 

Tot mai avea nişte sânge, aşa că a adăugat sub ele 
un semn de exclamaţie. Tot mai avea, aşa că a mai 
adăugat unul. Şi încă unul. 

„Lasă- 1 !!!“ 

Era deja o imagine care-ţi capta întru totul 
privirile. Nevastă-ta părea că mai are şi altele de spus, 
dar dacă ar mai fi scris ceva, clar ar fi însemnat să 
strice o treabă bună ca s-o facă şi mai bună. Şi-a 
vânturat ce şi-a vânturat degetul, şi l-a băgat în gură 
şi şi l-a supt, iar după aceea şi-a băgat mâna stângă 
sub guler şi şi-a smuls de pe omoplatul stâng o 
compresă analgezică, cu care şi-a înfăşurat degetul. 



Şi-o lipise de-abia în zori şi încă mai avea aderenţă, 
aşa că a înfăşurat-o în jurul degetului fără niciun 
efort. 

A măsurat încă o dată cu conştiinciozitate semnul 
scris cu sânge, care în acelaşi timp era şi o scrisoare 
de îndemn, dar şi una de avertisment către Pang 
Chunmiao, iar pe faţă i s-a ivit un zâmbet de 
mulţumire. împingând bicicleta, a mers spre răsărit 
de-a lungul străzii; eu o urmam, păstrându-mă la o 
distanţă de trei metri. întorcea deseori capul să se 
uite la copac, de parcă-i era frică să nu vină cineva să 
mâzgălească acolo. 

La semafor, am aşteptat să se facă verde ca să 
traversăm, şi iarăşi am traversat dârdâind din toate 
încheieturile. Asta pentru că foarte multor oameni 
îmbrăcaţi cu geci de piele şi călare pe motociclete cu 
ataş li se rupea de semafor, pentru că numeroase 
limuzine de lux nu acceptau limitările semafoarelor, 
şi pentru că numai ce apăruse „gaşca Hondelor 
nervoase“, formată din tineri de cam 18 ani, călare pe 
Honde monocolore şi care intrau cu ele anume în 
câini - după ce-i răsturnau, de teamă că nu i-au 
omorât, treceau peste ei tăvălug încoace şi-ncolo, 
până când ficaţii şi maţele câinilor se întindeau pe 
asfalt; de-abia apoi plecau fluierând şi iute ca vântul. 
De ce aveau aşa mare duşmănie pe câini mi-am stors 
creierii şi tot n-am izbutit să-mi dau seama. 


CAPITOLUL 46 



Huang Hezuo face jurământ să-şi sperie tontul de 
soţ; Hong Taiyue reuneşte masele şi face tărăboi la 
judeţ 

...Şedinţa comună care a discutat proiectul 
nebunesc al lui Jin- long a durat fără întrerupere 
până la 12. Fostul secretar al consiliului judeţean, Jin 
Bian - tânărul meşter care -1 potcovise cândva pe 
măgarul cel negru al tatii fusese promovat la 
funcţia de vicepreşedinte al Marii Adunări 
Orăşeneşti, iar hotărârea ca Pang Kangmei să îi preia 
funcţia fusese deja luată. Era fiică de erou, avea 
facultate, experienţă în munca de bază şi doar 40 de 
ani, arăta şi se purta cu totul respectabil, printre cei 
de deasupra avea admiratori, printre cei de dedesubt 
avea sprijin, îndeplinea pe de-a-ntregul toate 
condiţiile. La şedinţă, părţile s-au contrat fără răgaz, 
nici unii nevrând să se lase; Pang Kangmei a avut 
însă ultimul cuvânt: „Se face!“ Investiţia iniţială de 
30 de milioane de yuani urma să fie rezolvată prin 
contribuţia tuturor băncilor, iar după aceea urma să 
se alcătuiască un grup care să atragă capital şi să 
aducă investiţii din ţară şi din străinătate. 

în timpul şedinţei, am stat ca pe ghimpi şi, 
pretextând că merg la toaletă, am fugit afară de 
multe, multe ori ca să dau telefon la librăria Xinhua. 
Pang Kangmei mă ţintuia cu priviri ascuţite. Eu 
zâmbeam înlăcrimat, arătam spre burtă şi mă 
eschivam. 

Am sunat de trei ori la librăria Xinhua. A treia 
oară, una dintre femei, cea cu glasul aspru, mi-a spus 



cu mare indignare: 

— Iarăşi tu? Nu mai suna, a chemat-o nevasta 
şchioapă a prefectului Lan şi încă nu s-a întors. 

Am sunat şi acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

Pe scaunul din sala de şedinţe, parcă şedeam pe un 
grilaj încins. Faţa trebuie să-mi fi fost foarte urâtă la 
vedere. în cap mi-au răsărit tot felul de tablouri 
întristătoare, în care lucrul cel mai întristător era 
colţul izolat al oraşului sau poate locul înţesat de 
oameni în care nevastă-mea o ucisese pe Pang 
Chunmiao şi apoi se sinucisese. în acest moment, 
cadavrele le fuseseră împresurate de cercuri-cercuri 
de oameni veniţi să se uite la vânzoleală, iar sirenele 
maşinilor de poliţie slobozeau avertismente pline de 
jale şi durere şi goneau într-acolo iute ca vântul şi ca 
gândul. Am furişat o privire spre Pang Kangmei care, 
în mână cu un indicator, arăta spre schiţa imaginată 
de Ximen Jinlong şi vorbea cu mare siguranţă de 
sine, în timp ce eu mă gândeam, inert: „într-un 
minut, într-o secundă, acum, pe loc, scandalul ăsta 
uriaş o să explodeze în sala de şedinţe ca o bombă a 
unui sinucigaş, aruncând peste tot carne însângerată 
şi şrapnele... 

Şedinţa a fost declarată închisă în sunetul 
aplauzelor pline de înţelesuri complicate, iar eu, fără 
să-mi mai pese de nimic, m-am repezit afară din sală. 
Am auzit pe cineva care a rostit tare în spatele meu, 
nu fără maliţie: „Prefectul Lan pesemne că o fi făcut 
pe fundul nădragilor". 

M-am repezit spre maşina mea. Şoferul, Hu, a sărit 
în mare grabă afară, dar nu l-am aşteptat să 



ocolească şi să-mi deschidă portiera, am deschis-o eu 
şi m-am strecurat înăuntru. 

— Dă-i drumul! i-am zis cu mare nerăbdare. 

— Nu pot, a răspuns el neputincios. 

Chiar nu putea. La indicaţiile şefului de la secţia 
administrativă, maşinile fuseseră aranjate în ordine 
în funcţie de rang, cu Toyota Crown argintie a lui 
Pang Kangmei ocupând prima poziţie şi stând 
neclintită pe drum în faţa porticului clădirii 
administrative a consiliului judeţean. în spatele 
Toyotei veneau în ordine Nissanul prefectului, Audiul 
negru al preşedintelui Conferinţei Politice, cel alb al 
preşedintelui Adunării Populare... Santana mea 
venea după locul al douăzecilea. Toate maşinile îşi 
porniseră motoarele, care se învârteau regulat, 
scoţând zumzete după zumzete. Unii se strecuraseră, 
la fel ca mine, în maşinile lor, alţii schimbau încetişor 
câteva vorbe în dreptul porţii aşteptându-şi 
vehiculele, iar toţi o aşteptau pe Pang Kangmei. Din 
holul clădirii a răsunat râsetul ei deschis, iar eu de- 
abia m-am ţinut să nu i-1 înhaţ, aşa cum înhaţi limba 
lungă a unui cameleon, şi s-o trag de el afară din 
clădire. în sfârşit, a apărut. Purta un taior albastru- 
safir, pe rever având prinsă o broşă care scânteia cu 
lumini argintii. Conform spuselor proprii, toate 
bijuteriile ei erau false. Chunmiao îmi spusese 
întâmplător că soră-sa putea umple o găleată cu 
bijuterii. Chunmiao, femeie pe care-o iubesc ca pe 
carne din carnea mea şi sânge din sângele meu, unde 
eşti? Când de-abia mă mai ţineam să nu mă dau jos 
din maşină, să alerg afară pe poartă şi să mă pun pe 



fugă pe bulevard, Pang Kangmei s-a strecurat şi ea în 
sfârşit în Toyota ei. Maşinile din coloană au rulat 
înşiruite afară pe poartă, în timp ce paznicii dădeau 
salutul în poziţie de drepţi, cu feţele încremenite. 
Coloana a cotit la dreapta când a ieşit pe poartă, iar 
eu l-am întrebat în grabă pe Hu: 

— Unde se duc? 

— La banchetul lui Ximen Jinlong. Hu mi-a 
înmânat o invitaţie roşie imprimată cu auriu. 

Mi-am amintit nelămurit că cineva îmi şoptise la 
ureche în timpul şedinţei: „Ce mai stăm la discuţii? 
Banchetul de sărbătorire a reuşitei e deja aranjat“. I- 
am zis în grabă mare şoferului: 

— Fă stânga-mprejur. 

— încotro? 

— înapoi la birou. 

Hu clar nu era prea dornic să facă asta. Ştiam că la 
asemenea banchete nu numai că mâncau şi ei pe 
săturate, dar mai şi primeau şi câte un cadou. Iar 
mâna largă a directorului Ximen Jinlong era bine¬ 
cunoscută în tot judeţul Gaomi. Ca să-l consolez şi 
totodată ca să găsesc şi un pretext pentru acţiunile 
mele, i-am spus: 

— Tu trebuie că ştii relaţia dintre mine şi Ximen 
Jinlong. 

Hu n-a suflat o vorbă, a pândit momentul să facă 
stânga împrejur, iar Santana s-a pus să ruleze drept 
către curtea cea mare a prefecturii. Era tocmai ziua 
târgului de la bariera de sud, iar cei veniţi la el, pe 
biciclete, tractoare, motociclete, cu căruţele sau pe 
jos, ţâşneau alandala pe Bulevardul Poporului. Fiu 



apăsa Iară încetare pe claxon, dar tot nu putea decât 
să urmeze fluxul vehiculelor şi să înainteze încet - 
încet. 

— Ăştia de la circulaţie, fîr-ar mama ei, s-au dus 
toţi să se măngească, a ocărât pe înfundate Hu. 

Nu l-am băgat în seamă, de unde tihnă în sufletul 
meu ca să-mi pese de măngeala ălora de la circulaţie? 
Maşina s-a apropiat într-un sfârşit de poarta 
prefecturii. O ceată de oameni, parcă ieşită din 
pământ, mi-a împresurat Santana. 

Am văzut câteva bătrâne îmbrăcate în haine 
ponosite cum se aşază în fund în faţa maşinii şi lovesc 
cu amândouă mâinile de pământ, punându-se pe un 
bocet fără lacrimi. Câţiva bărbaţi de vârstă mijlocie, 
au desfăşurat ca prin farmec câteva fâşii de pânză pe 
care stăteau scrise câteva cuvinte: „Daţi-ne înapoi 
pământul!“, „Jos demnitarii lacomi şi corupţi!" Am 
văzut mai bine de zece oameni cum se lasă în 
genunchi în spatele bătrânelor care plângeau şi se 
dădeau cu capul de pământ şi ridică deasupra 
capetelor pânze acoperite de caractere. Am mai văzut 
şi cum câţiva oameni aflaţi în spatele maşinii şi de-a 
stânga şi de-a dreapta ei scot din sân foi de hârtie viu 
colorate pe care le împrăştie spre mulţime. Erau bine 
antrenaţi, asemenea gărzilor roşii de pe vremea 
Revoluţiei Culturale sau precum profesioniştii care 
împrăştie bani de hârtie la funeraliile de la ţară. 
Mulţimea a ţâşnit precum torenţii, prinzându-mi 
maşina la mijloc. Sătenilor, l-aţi împresurat tocmai 
pe ăla pe care aveţi cel mai puţin de ce să-l 
împresuraţi! L-am văzut pe Hong Taiyue, cu părul alb 



ca zăpada, cum vine, rezemat de doi tineri, din 
spatele cedrului de pe latura de est a porţii înspre 
maşina mea şi cum rămâne în picioare în faţa ei, în 
mijlocul ţăranilor în genunchi şi al bătrânelor care 
stau pe jos. Acolo se găsea un loc liber, mare cât o 
roată de moară, care evident fusese rezervat pentru 
el. Ceata asta de petiţionari era bine organizată şi 
plănuise bine lucrurile. Conducătorul ei era, fireşte, 
Hong Taiyue. El, care se crampona fanatic de marea 
colectivizare a comunelor populare, şi tata, care 
continuase cu încăpăţânare să se gospodărească 
individual, erau cei doi ciudaţi ai ţinutului Gaomi de 
nord-est, care săgetau în toate părţile raze 
strălucitoare precum două becuri uriaş de mari şi se 
înălţau sus de tot în văzduh ca un steag cu două feţe, 
una neagră şi una roşie. A dibuit prin buzunarul de la 
spate, şi-a scos osul debou, deja îngălbenit, pe 
marginile căruia erau înşiruite nouă inele de aramă, 
l-a ridicat, l-a coborât şi l-a legănat cu extrem de 
mare iscusinţă, făcându-1 să scoată un hualala- 
hualala ritmic. Osul de bou era un important obiect 
de recuzită din istoria lui glorioasă, aşa cum e pentru 
soldat sabia cu care a tăiat capul unui duşman. 
Legănatul osului aceluia era specialitatea lui. A 
început: 

Hualanglang, hualala, 

Eu bat osul şi-o să zic din gura mea. 

Şi de ce vreau eu să spun? 

De sminteală - pe Jinlong la loc îl pun... 

Şi mai mulţi oameni s-au apropiat înghesuindu-se, 
în şuvoaie de zgomote, cu zarvă mare, care deodată s- 



a potolit. 

La noi în Gaomi, la noi în judeţ, 

Se află Ximen, un sat chiar semeţ, 

Aici, în livada-i cu pământ bogat, 

Porci s-au crescut, de nume-a căpătat, 

Vite şi grâne, belşug de nutreţ, 

Linia revoluţionară Mao făcea viitorul măreţ, 
în acest punct, Hong Taiyue şi-a azvârlit brusc osul 
în aer, iar după aceea s-a răsucit pe negândite şi le-a 
arătat oamenilor limpede cum îl prinde pe la spate, 
cu precizie şi iscusinţă. în acest răstimp, osul răsuna 
fără întrerupere, de parcă ar fi fost o făptură vie. 
„Bineee!“ Uralele au răsunat pe neaşteptate, urmate 
de aplauze amestecate şi bezmetice. Cu o expresie 
deodată schimbată pe chip, Hong a continuat să facă 
pomelnicul relelor: 

Moşierul din sat, om prea cumplit, 

O javră, un lup hrăpăreţ a lăsat după ce-a murit, 

Un băieţică, un ăla, Jinlong e numit, 

De mic să se prefacă a fost foarte iscusit S-a dat 
progresist, la Tineret a intrat, 

S-a dat progresist, în Partid s-a băgat, 

A pus mâna pe putere, secretar l-au numit, 

Cu ură împotrivă-ne-a făcut plan smintit. 

A-mpărţit pământuri, la individual iar le-a dat, 
Averea colectivei c-o mână a măturat. 

Le-a dat jos tichia la rău, la bogat, 

Toţi duşmanii atuncea mult s-au bucurat. 

Spunând toate astea, mult m-am întristat, 

Obrazul de lacrimi tot îmi e scăldat. 

A aruncat în sus osul şi l-a prins cu dreapta, în 



timp ce cu stânga şi-a şters o lacrimă de la ochiul 
stâng; l-a aruncat din nou în sus, l-a prins cu stânga, 
iar cu dreapta şi-a şters o lacrimă de la ochiul drept. 
Osul de bou îi sălta dintr-o mână într-alta de parcă 
era o nevăstuică albă. Aplauzele erau furtunoase. 
Indistinct, s-a auzit şi sunetul unei maşini de poliţie. 
Hong Taiyue a continuat şi mai indignat să facă 
pomelnicul relelor: 

în ziua de azi cu vorb-am venit Să zic de urzeala-i, 
de plan nenorocit. 

Vrea pe săteni să-i alunge din sat Şi satul să-l facă 
loc de preumblat. 

Să-l dărâme pe tot, să-l pună pe foc 

Casă de joc şi tractir, stadion şi băi să pună în loc. 

Iar din satul Ximen cel socialist Să facă parc de 
distracţii capitalist. 

Tovarăşi, săteni, cu gându-i de gândit, 

Războiul de clasă nu trebuie pornit? 

Ximen Jinlong nu trebuie strivit? 

Ce dacă-i bogat şi spetele-i sunt tari, 

Ce dacă frăţiorul Jiefang e printre demnitari? 

Puterea ni-i mare dacă ne unim, 

Reacţionarii, pe toţi îi urnim, 

Pe toţi îi urnim... 

Privitorii s-au pus pe vociferări şi huiduieli - unii 
ocărau, alţii râdeau, alţii tropăiau, alţii săreau, 
încâlcindu-se într-un ghem în faţa prefecturii. Iniţial 
vrusesem să găsesc o ocazie potrivită, să cobor din 
maşină şi, în temeiul relaţiei noastre apropiate de 
consăteni, să-i îndemn să plece. însă în poezeaua sa, 
Hong Taiyue mă făcuse deja proptea pentru Jinlong. 



Dacă ieşeam şi înfruntam mulţimea asta incitată, 
consecinţele ar fi fost cu neputinţă de închipuit. Mi- 
am pus ochelarii de soare, mi-am acoperit faţa şi m- 
am iţit în spate, cu nădejdea că poliţia o să vină 
repede să mă despresoare. Am văz; ut mai bine de 
zece poliţişti fluturându-şi bastoanele şi orăcăind în 
afara - de fapt şi înăuntrul - mulţimii. Oamenii care 
ţâşneau într-acolo iară întrempere i-au înconjurat 
însă şi pe poliţişti. 

Mi-am îndreptat ochelarii, am găsit o şapcă 
albastră şi mi-am îndesat-o pe cap, căutând pe cât cu 
putinţă să-mi ascund jumătatea albastră de faţă, iar 
apoi am deschis portiera. 

— Tovarăşe prefect, să nu care cumva să vă daţi 
jos! a strigat înspăimântat Hu. 

M-am strecurat afară şi m-am repezit înainte, 
aplecat de şale. Un picior s-a întins înaintea mea şi 
mi-a pus piedică şi uite aşa am ajuns lat la pământ. 
Ochelarilor li s-au rupt ramele, şapca mi-a zburat 
într-o parte. Faţa mi s-a atins de cimentul pe care 
soarele de amiază îl încinsese de clocotea, iar buzele 
şi nasul au început să mă doară. O stare de 
deznădejde nemăsurată a pus stăpânire pe mine - 
dacă o să mor aşa, o să se simplifice toate, foarte 
probabil o să se spună că am murit la datorie -, dar 
m-am gândit la Chun- miao, nu se poate să mor aşa 
fără să o mai văd o dată, şi dacă a murit, tot vreau să-i 
văd cadavrul. M-am căţărat în picioare şi numaidecât 
au răsunat din toate părţile zbierete asemenea unor 
bubuituri de tunet. 

— Lan Jiefang, Faţă-Albastră! El e propteaua lui 



Ximen Jinlong! 

— Prindeţi-1, nu-1 lăsaţi să fugă! 

în faţa ochilor mi-a trecut un val de negură, apoi 
unul de lumină; feţele celor din jur s-au contorsionat 
asemenea potcoavelor de cal de-abia stinse în apă, 
scânteind cu raze albastre ca fierul. Am simţit cum 
braţele îmi sunt prinse şi răsucite la spate. în nări 
simţeam ceva cald-cald şi care mă mânca, de parcă 
două râme mi se târâş eră sus pe buze. Unii îmi 
dădeau cu genunchii în fund, alţii îmi trăgeau câte un 
şut peste pulpe, iar unul mi-a troscănit şi un pumn 
crunt în spinare. Am văzut cum sângele îmi curge din 
nas pe ciment, strop cu strop şi picătură cu picătură, 
şi cum se preschimbă numaidecât într-un fum negru. 

— Jiefang, chiar tu eşti? am auzit o voce cunoscută 
răsunând în faţă. 

M-am calmat pe dată şi-am putut să-mi fac capul 
cel ameţit să se gândească şi ochii cei împăienjeniţi să 
vadă. Am zărit limpede faţa lui Hong Taiyue, pe care 
se citea amărăciune mare şi vrajbă adâncă. în chip cu 
totul de neînţeles, nasul mi-a zvâcnit, orbitele ochilor 
mi s-au încălzit şi m-au podidit lacrimile; asemenea 
celui ce întâlneşte un apropiat când se află în 
primejdie, am zis, înecându-mă în plâns: 

— Unchiule, daţi-mi drumul... 

— Daţi-i drumul, daţi-i drumul... l-am auzit pe 
Hong Taiyue cum îi îndeamnă şi l-am şi văzut cum îi 
îndeamnă, fluturând din osul de bou aşa cum 
dirijorul flutură din baghetă. Trebuie să purtăm luptă 
cu vorbele, nu luptă cu armele! Jiefang, eşti prefect, 
eşti părintele nostru, trebuie să iei o hotărâre în 



privinţa noastră, a celor din satul Ximen, nu se poate 
să-l laşi pe Ximen Jinlong să facă de capul lui 
fărădelegi. Şi tatăl tău a vrut să vină să facă petiţie, 
dar s-a îmbolnăvit mama ta şi n-a putut. 

— Unchiule Hong, eu şi Jinlong om fi fraţi vitregi, 
dar de mici nu suntem la fel la fire, iar dumneata ştii 
limpede asta, am zis eu, ştergându-mi sângele din 
nas. Şi eu mă opun planului lui. Daţi-mi drumul! 

— Aţi auzit, a zis Hong fâlfâindu-şi osul, prefectul 
Lan ne sprijină! 

— Am să reprezint opiniile voastre în faţa celor de 
sus, dar acum plecaţi la iuţeală de aici, am spus eu cu 
severitate croindu-mi drum printre cei din faţă, ce 
faceţi acum e ilegal! 

— Nu-1 lăsaţi să plece, să ne scrie garanţie! 

Am simţit pe negândite cum focul mâniei îmi 
cuprinde inima. Am întins mâna, am înhăţat osul de 
bou al lui Hong Taiyue şi-am început să-l flutur de 
parcă aş fi fluturat un satâr; oamenii care-mi stăteau 
în faţă s-au dat la o parte care mai de care din drumul 
meu, însă osul tot l-a pocnit pe unul pe umăr iar pe 
altul în cap. Cineva a strigat: „Prefectul dă în 
oameni!“ Dau în oameni, bine, dau în oameni, 
săvârşesc greşeală, bine, săvârşesc greşeală, pentru 
unul ca mine, ce atât greşeală-negreşeală, ce atâta 
prefect-neprefect, ia căraţi-vă voi de aici! Mi-am croit 
cu osul drum prin mulţime, m-am repezit afară din 
cercul care mă împresurase, am pătruns în clădirea 
prefecturii şi m-am repezit la etajul doi urcând câte 
trei trepte odată şi revenind astfel în birou. Am văzut 
pe fereastră întinderea de capete lucitoare din 



dreptul porţii, s-au auzit şi nişte zgomote înăbuşite şi 
s-a răspândit plutind şi o ceaţă rozalie; mi-am dat 
seama că poliţia n-avusese de ales şi lansase gaze 
lacrimogene. Oamenii erau cuprinşi de tumult, dar eu 
am aruncat osul şi-am închis fereastra - cele de afară 
n-aveau pe moment legătură cu mine. Nu eram un 
cadru bun, îmi păsa de problemele personale cu mult 
mai mult decât îmi păsa de suferinţele oamenilor, ba 
chiar îmi găseam oarecare bucurie în necazul la care 
avea să ducă petiţia lor ilegală - Pang Kangmei şi ai 
ei să rânduiască ei harababura asta. Am înşfăcat 
telefonul, am sunat la librăria Xinhua, dar nu mi-a 
răspuns nimeni. Am sunat acasă şi mi-a răspuns 
cineva - fii-meu. Mânia cea mare mi-a dispărut de 
îndată pe jumătate şi-am spus, căutând să fiu cât mai 
calm: 

— Kaifang, dă-mi-o pe mama la telefon. 

— Tată, de ce v-aţi certat? a întrebat el nemulţumit. 

— Nimic, nimic, dă-mi-o ia telefon. 

— Nu-i acasă şi nici câinele n-a venit să mă ia. N-a 
făcut nici de mâncare, mi-a lăsat doar un bileţel. 

— Ce bileţel? 

— Ţi-1 citesc: „Kaifang, fă-ţi singur ceva de 
mâncare. Dacă sună tata, zi-i să meargă la Sosul 
«Roşu» de pe Bulevardul Poporului să mă caute 
acolo“. Ce înseamnă asta? 

Nu i-am explicat, fiule, în acest moment n-am cum 
să-ţi explic. Am lăsat receptorul jos, am măturat cu 
un ochi osul de bou de pe birou, simţind indistinct că 
trebuie să iau ceva cu mine, deşi nu-mi trecea prin 
minte ce. Am coborât zorit şi-am văzut marea 



devălmăşie de la poartă, cu oamenii înghesuiţi ca 
sardelele, mirosul usturător ce-ţi înţepa nasul şi-ţi 
zgâria ochii, precum şi 
f 

tuşea, sudălmile şi ţipetele ascuţite amestecate 
toate laolaltă. Devălmăşia de aici se apropia de 
epilog, cea de unde mă duceam eu stătea să înceapă. 
Mi-am acoperit nasul, am ocolit prefectura şi-am ieşit 
pe poarta cea mică din colţul de nord-est. Am urmat 
strada din spate şi am alergat drept spre est, până am 
ajuns la Uliţa Cizmarilor, lângă cinematograf; aici am 
cotit şi-am mers spre sud, până am intrat pe 
Bulevardul Poporului. Cizmarii care reparau pantofi, 
deloc în apele lor, în casele de pe ambele părţi ale 
uliţei sigur au făcut legătura între precipitarea 
panicată a subprefectului Lan şi tulburarea din faţa 
porţii. în capitală poate mai erau unii care nu o 
cunoşteau pe Pang Kangmei, dar nu era nimeni care 
nu mă cunoştea pe mine. 

Pe Bulevardul Poporului am văzut-o pe ea şi am 
văzut şi câinele care stătea pe labe lângă ea - pe tine, 
javră! Pe bulevard oamenii fugeau alandala, regulile 
de circulaţie fuseseră toate suspendate, toate soiurile 
de vehicule se amestecau printre oameni, iar 
claxoanele erau asurzitoare. Am trecut strada într-un 
picior, aşa cum fac copiii când joacă şotron. Unii mi¬ 
au dat atenţie, majoritatea nu. M-am oprit în faţa ei, 
sudând şi gâfâind. Ea ţintuia neabătută cu ochii 
copacul, iar tu, javră, mă ţintuiai neabătut pe mine cu 
privirea - toată o întindere pustie. 

— Unde-ai dus-o? am întrebat răstit. 



Gura i s-a strâmbat, obrajii i-au zvâcnit, iar pe faţă 
i-a apărut un zâmbet rece; cu privirea însă a 
continuat să ţintuiască arţarul, fără urmă de şovăire. 

Am văzut atunci că pe trunchiul copacului se 
găseau patru gheme negre şi verzi-uleioase; am privit 
mai atent şi-am văzut că erau muşte care se târşeau 
pe-acolo, muşte din acelea cu capul verde care îţi 
stârnesc cel mai mult sila. Privind şi mai atent, am 
văzut cele trei caractere şi cele trei semne de 
exclamare. Am adulmecat mirosul de sânge, m-a 
cuprins un val de ameţeală, totul mi s-a făcut negru 
în faţa ochilor şi-aproape m-am prăbuşit la pământ, 
cu gând că s-a petrecut cel mai înfricoşător lucru cu 
putinţă. O omorâse şi cu sângele ei scrisese semnele 
astea. M-am ţinut cu firea şi-am întrebat-o: 

— Ce-ai făcut cu ea? 

— N-am făcut nimic cu ea, a zis ea bătând de două 
ori cu piciorul în copac. Muştele şi-au luat surprinse 
zborul, zumzăind k S 

într-un fel care te îngrozea. Ea şi-a ridicat 
arătătorul înfăşurat într-o compresă analgezică şi mi- 
a zis: E sângele meu, am scris cu el caracterele astea 
trei, îndemnând-o să te lase! 

M-am simţit de parcă mi s-ar fi luat o piatră grea 
de pe inimă. Un val de uriaşă oboseală m-a luat cu 
asalt şi, fără să vreau, m-am lăsat pe vine pe asfalt; cu 
o mână care-mi zvâcnea ca o gheară de pui, am pipăit 
prin buzunar după ţigări, am aprins una şi am tras 
adânc din ea. Am simţit fumul strecurându-mi-se în 
căpăţână ca un şerpişor sinuos, jucându-se printre 
circumvoluţiunile creierului mare şi făcându-mă să 



mă simt bucuros şi cu totul destins. 

Clipa în care muştele îşi luaseră zborul făcuse 
această inscripţie murdară să-mi pătrundă, într-un 
chip tragic şi înălţător, sub priviri, însă muştele au 
acoperit-o numaidecât la loc - au acoperit-o de nu 
mai semăna cu nimic şi greu ai mai fi putut s-o 
descifrezi. 

— I-am spus, a zis soţia mea, în continuare fără să 
se uite la mine şi cu vocea rigidă şi monotonă, că doar 
să te lase şi n-am să zic nici pâs şi nici pârţ n-am să 
trag. Are să poată să-şi trăiască iubirea, să se mărite, 
să facă copii şi să aibă un trai bun. Dar dacă nu te 
lasă, o să mor cu ea de gât! Soţia mea s-a răsucit apoi 
pe negândite, mi-a pus arătătorul cel înfăşurat în 
compresă în dreptul ochilor şi, cu privirea scânteind, 
ca un câine care a fost forţat să ajungă cu spatele la 
zid, a răcnit ascuţit: Uite, cu degetul ăsta plin de 
sânge o să scriu eu despre mizeriile voastre pe poarta 
prefecturii, pe poarta consiliului judeţean, pe poarta 
Conferinţei Politice, pe poarta Adunării Populare, pe 
poarta poliţiei, a tribunalului, a procuraturii, a 
teatrului, a cinematografului şi a spitalului, şi pe 
fiecare copac o să scriu, şi pe fiecare perete... o să 
scriu până n-o să mai am sânge-n mine, până atunci 
o să scriu!... 


CAPITOLUL 47 

Ca să facă pe eroul, favoritul distruge un ceas de 
firmă; ca să salveze situaţia, soţia părăsită se întoarce 



în satul natal 


Soţia ta, îmbrăcată într-o rochie purpurie lungă 
până la glezne, şedea dreaptă pe scaunul din dreapta 
şoferului în limuzina ta Santana. Un miros de 
naftalină ce-ţi înţepa nasul se volatiliza în flux 
continuu şi fără întrerupere din rochia aceea. Pe 
piept şi pe spate, rochia era decorată cu paiete 
rotunde care-ţi luau ochii; văzând-o, m-am gândit că 
doar s-o fi aruncat pe nevastă-ta intr-un râu că s-ar fi 
prefăcut pe loc în peşte. îşi dăduse cu spumă de păr şi 
se şi fardase, iar contrastul distinctiv dintre faţa 
precum calcarul şi castaniul gâtului o făcea să pară că 
poartă o mască. De gât avea atârnat un lanţ de aur, pe 
degete purta două inele de aur, semănând cu o femeie 
bogată, toată numai scânteieri de perle şi comori. La 
început şoferul Hu făcuse o faţă lungă, dar când soţia 
ta îi vârâse în braţe un cartuş de ţigări, faţa i se 
rotunjise la loc de plăcere. 

Eu şi cu fiul tău stăteam pe bancheta din spate. De 
jur împrejurul nostru erau îngrămădite cutii viu 
colorate - cutii cu băuturi, cu ceai, cu prăjituri, cu 
stofe. Din ziua în care venisem în capitală cu jeepul 
lui Ximen Jinlong, era prima oară când mă întorceam 
în satul Ximen. Pe atunci eram un căţeluş de de-abia 
trei luni; acum eram un dulău trecut prin ciur şi prin 
dârmon. Plin de entuziasm, aveam ochi numai pentru 
peisajul de-afară. Drumul era drept şi larg, copacii de 
pe margini, luxurianţi, iar maşinile, puţine la număr. 
Hu conducea zdravăn de iute, iar maşina zbura pe 
şosea de parcă i-ai fi pus aripi. Mie nu mi se părea că 



i-ar fi pus ei aripi cineva, ci că îmi crescuseră mie 
unele la coaste. Vedeam copacii şi florile cum se- 
ndepărtează alandala în spatele nostru şi cum se lasă 
la fel de alandala şi în jos. Mi se părea că drumul se 
înalţă încet-încet în picioare ca un zid negru; la fel şi 
râul de la marginea lui. Ne-am căţărat aşa în sus pe 
drumul acela negru care mergea drept până la 
marginile cerului, în timp ce apele râului se prăvăleau 
în zbor precum o cascadă uriaşă... 

Prin contrast cu însufleţirea şi gândurile mele 
nebuneşti, fiul tău se ţinea calm. Ţinea cu amândouă 
mâinile un joc video şi, lângă mine, juca Tetris cu 
toată concentrarea. îşi muşca cu dinţii buza de jos, în 
timp ce apăsa cu iscusinţă cu policarele pe butoane; 
de fiecare dată când greşea, dădea supărat din 
picioare şi arunca câte un hmmm! pe gură. 

Era prima oară când soţia ta se întorcea acasă, 
defilând sub steagul tău şi folosindu-se de maşina ta 
de serviciu - îndeobşte lua autobuzul sau venea pe 
bicicletă, cu fiul tău în spate. Era şi prima oară când 
se întorcea sulemenită şi gătită ca o soţie de demnitar 

îndeobşte venea cu totul neîngrijită şi cu haine 
vechi pătate de stropi de ulei. Tot prima oară era şi 
când aducea cadouri scumpe - îndeobşte aducea 
câteva kilograme de uscăţele proaspăt prăjite. în fine, 
era şi prima oară când mă lua şi pe mine cu ea - 
îndeobşte mă încuia în curte şi mă punea să păzesc 
poarta. De când o găbuisem pentru ea pe iubiţica ta, 
pe Pang Chunmiao, atitudinea ei faţă de mine se 
schimbase vădit în bine sau, mai bine spus, preţuirea 



pe care mi-o acorda crescuse în chip vădit. Acum 
adesea uguia spre mine spunând ce avea pe suflet, 
socotindu-mă o găleată mare de plastic pe care o 
putea umple cu resturi de vorbe. Şi nu numai că mă 
transformase în partener faţă de care îşi revărsa 
gândurile, dar mă prefăcuse şi într-un fel de sfetnic 
câinesc, destul de nepriceput, de altfel. Adesea mă 
întreba plină de nehotărâre: 

— Câine, spune tu, cum să fac? 

— Câine, spune, o s-o lase? 

— Câine, spune, acum că s-a dus la şedinţă la 
Jinan, o s-o caute? 

— Câine, spune, nici nu s-o fi dus la şedinţă la 
Jinan, o fi luat-o cu el să se ascundă pe undeva ca să 
se bucure trupeşte? 

— Câine, spune, chiar or fi femei din alea care nu 
pot să trăiască dacă nu se bucură trupeşte cu 
bărbaţii? 

în faţa întrebărilor ăstora înlănţuindu-se întocmai, 
eu răspundeam păstrându-mă cu totul tăcut - nu 
puteam să răspund decât păstrându-mă tăcut. O 
fixam în tăcere, iar gândurile mele făceau salturi 
ample urmându-i întrebările, uneori zburând în 
paradis, alteori picând în iad. 

— Câine, judecă tu cine are dreptate, el sau eu? 
Aşezată pe un mic taburet şi sprijinindu-se cu spatele 
de fundul de bucătărie, ascuţea pe o tocilă 
dreptunghiulară cuţitele, spatulele şi foarfecile ei 
ruginite, părând că vrea să se folosească de această 
ocazie în care schimba cu mine câteva vorbe din 
suflet pentru a face toate instrumentele de fier din 



casă să arunce din nou raze: Nu-s la fel de tânără ca 
ea, nici la fel de frumoasă, dar am fost şi eu şi tânără 
şi frumoasă, spune tu, nu-i aşa? Şi apoi, eu nu sunt 
tânără şi nici frumoasă, dar el? El nu-i la fel? El nici 
când era tânăr nu era frumos, cu jumătatea aia de 
faţă albastră a lui, deschideam lumina în miez de 
noapte şi mă-nfricoşam de m-apuca tremuriciul! 
Câine, câine, dacă golanul de Ximen Jinlong nu mi-ar 
fi stricat reputaţia, cum să fi primit eu să mă mărit cu 
el? Câine, câine, fraţii ăştia mi-au nenorocit mie 
viaţa... Se emoţiona toată, iar lacrimile îi ţâşneau din 
orbite, căzându-i pe piepţii bluzei: Azi eu am 
îmbătrânit şi m-am urâţit, el a înaintat în carieră, a 
crescut şi vrea să m-arunce ca pe-un pantof scâlciat şi 
ca pe-un ciorap stricat. Câine, câine, spune tu, unde-i 
dreptatea? Unde e conştiinţa? Freca cuţitul din toate 
puterile, vorbele întretăindu-i-se: Vreau să stau 
dreaptă! Vreau să mă întăresc! Vreau să-mi dau jos 
rugina de pe mine, să încep să luminez cum face 
cuţitul ăsta! I-a încercat acestuia ascuţişul cu unghia, 
iar lama i-a lăsat acolo o urmă albă, semn că devenise 
o unealtă bine ascuţită. Mâine ne întoarcem acasă, 
câine, mergi şi tu, mergem cu maşina lui, de mai bine 
de zece ani nu m-am folosit niciodată de ea, nu m-am 
ales c-un capăt de aţă de pe urma statului, i-am 
apărat numele bun, iar prestigiul de care se bucură în 
ochii maselor - pe jumătate, eu l-am ajutat să şi-l 
dobândească. Câine, câine, omul bun e înşelat, calul 
bun e călărit, gata, nu mai îndurăm, ia să ne dăm şi 
noi mari ca soţiile de demnitar şi ia să ştie toată 
lumea că Lan Jiefang are şi el soţie şi că soţia lui 



poate şi ea să se suie pe scenă... 

Limuzina a trecut de Podul Bogăţiei, nou construit, 
şi a rulat în satul Ximen. Podeţul scund de piatră de 
altădată fusese abandonat, fiind acum situat în 
dreapta celui nou înălţat; o şleahtă de băieţei în 
fundul gol, schimbându-şi poziţiile în fel şi chip, se 
aruncau de pe el unul după altul, cu pleoscăieli şi 
bufnituri, picând drept în apa râului şi stârnind, 
împroşcând şi azvârlind în sus pâlcuri-pâlcuri, 
şiraguri-şiraguri şi întinderi după întinderi de spumă, 
în acest moment, fiul tău s-a oprit din joc şi s-a uitat 
pe fereastră, pe faţă apărându-i o expresie de invidie. 
Soţia ta a spus: 

— Kaifang, Huanhuan e şi el aici. 

îmi aduceam nedesluşit aminte de feţişoarele lui 
Huanhuan şi Gaige - cea a primului, uscată şi curată, 
cea a lui Gaige, grăsuţă şi albicioasă, dar mereu 
pătată de muci deasupra buzelor. Mirosul lor din 
copilărie încă era depozitat în memoria mea. Pe când 
le rememoram mirosurile, cele câteva mii de arome 
legate de satul Ximen din urmă cu opt ani mi-au 
venit toate vijelioase în minte, asemenea unui fluviu. 

— Sunt aşa de mari, dar se joacă tot în fundul gol, a 
bodogănit fii-tău, nu ştiu dacă cu dispreţ sau cu 
invidie. 

— Când ajungem acasă, să ai limba dulce şi să fii 
cuviincios! a zis soţia ta, bunicilor trebuie să le-aduci 
bucurie, iar rudele şi prietenii trebuie să te admire. 

— Dă-mi nişte miere să mi-o pun pe limbă! 

— Copile, nu mă supăra! Borcanele alea de miere 
sunt pentru bunici, o să li le dai tu cu mâna ta şi o să 



le spui că tu le-ai cumpărat pentru ei. 

— De unde să am eu bani? a zis fiul tău înciudat. Şi 
dacă zic aşa, tot n-o să mă creadă. 

Pe când vorbele soţiei şi ale fiului tău se amestecau 
în felul acesta, limuzina mia pe strada principală. Pe 
pereţii clădirilor acoperite cu olane roşii construite la 
începutul anilor ’8o, rânduite şi uniforme ca într-o 
cazarmă, fusese vopsit cu var alb cuvântul 
„Demolare“; în câmpurile din partea de sud a 
vechiului sat, excavatoarele duduiau, iar două 
macarele aşteptau liniştite cu braţele lor uriaşe 
galben-portocalii ridicate sus-sus. începuseră deja 
lucrările la construcţia noului sat Ximen. 

Limuzina s-a oprit în faţa vechii porţi a familiei 
Ximen. Hu a apăsat pe claxon şi numaidecât 
dinăuntru a ţâşnit afară o ceată întreagă de oameni. 
Le-am adulmecat mirosurile şi le-am privit feţele. 
Toate mirosurile lor îşi adăugaseră în ele ceva 
învechit şi demodat, toate corpurile lor îşi adăugaseră 
grăsime, şi toate feţele lor îşi adăugaseră zbârcituri - 
cea albastră a lui Lan Lian, cea maronie a lui 
Yingehun, cea galbenă a lui Huang Tong, cea albă a 
lui Qiuxiang, cea roşie a lui Huzhu. 

Soţia ta nu s-a grăbit să se dea jos şi l-a aşteptat pe 
şofer să ocolească maşina şi să-i deschidă portiera. A 
coborât ridicându-şi fusta şi, nefiind obişnuită cu 
tocurile înalte, mai-mai că s-a prăbuşit. Am văzut-o 
cum se chinuie din răsputeri să-şi păstreze echilibrul 
ca să-şi mascheze lipsa fesei stângi. Am văzut atunci 
că aceasta i se şi umflase la loc, răspândind un miros 
de burete. Pentru această călătorie acasă, care avea o 



semnificaţie ieşită din comun, făcuse extraordinar de 
multe eforturi. 

— Fata mea! a strigat în gura mare Wu Qiuxiang, 
plină de voioşie, năpustindu-se prima la ea. Văzându- 
i avântul, ziceai că urmează să o ia în braţe, dar 
ajunsă în faţa lui Hezuo. Qiuxiang deodată a 
înţepenit. Am văzut expresia şi de iubire dar şi de 
linguşeală de pe faţa acestei femei, altădată atât de 
mlădie, dar acum cu obrajii lăsaţi şi burta ţuguiată, 
şi-am văzut-o întinzând câteva degete încovoiate şi 
pipăind paietele de pe rochia soţiei tale. A rostit 
exagerat, cu ceea ce era de fapt adevărata ei intonaţie: 
Aoleu, asta e mezina mea? Credeam că-i o zână 
coborâtă din cer printre cei de rând! 

Mama ta, Yingehun, s-a apropiat sprijinindu-se 
într-un baston. îşi pierduse deja agilitatea în 
jumătate din corp. A ridicat un braţ ce părea moale şi 
fără vlagă şi i-a zis soţiei tale: 

— Şi Kaifang? Unde e nepoţelul meu drag? 

Şoferul a deschis portiera şi a apucat cadourile, iar 

eu am sărit afară. 

— Ăsta e Al Patrulea? Vai de mine, s-a făcut cât un 
viţeluş! a zis Yingehun. 

Fiul tău nu părea prea dornic să se dea jos din 
maşină. 

— Kaifang al meu! l-a strigat Yingehun, vino să te 
vadă bunica! în doar câteva luni, iar ai mai crescut cu 
un cap. 

— Sărut mâna, bunico! a zis fiul tău, rostind apoi 
către tatăl tău, care dăduse şi el buzna să-l mângâie 
pe creştetul capului: Bună ziua, bunicule! 



Cele două feţe albastre, una aspră şi bătrână, alta 
fragedă şi proaspătă, constrastau plăcut, alcătuind un 
tablou foarte viu. Fiul tău şi-a salutat pe rând ceilalţi 
bunici şi mătuşa. Mama ta i-a corectat formula cu 
care i se adresase lui Huzhu, dar aceasta a spus: 

— Lasă-1 să zică aşa, e mai apropiat! 

Tatăl tău a întrebat-o pe soţia ta: 

— Şi taică-său? Cum de n-a venit? 

j 

— S-a dus la şedinţă la provincie. 

— Hai, intraţi, intraţi! a zis mama ta pălind din 
baston şi folosind tonul autoritar al capulului de 
familie. 

— Hu, i-a zis soţia ta şoferului, du-te înapoi. Vino 
să ne iei la trei fix. 

Ceata asta de oameni, strânsă ciorchine în jurul 
soţiei şi al fiului tău, a intrat în curte ducând în mâini 
cutiile acelea viu colorate. Crezi că eu fusesem tratat 
cu răceală? Nici gând, pe când oamenii se bucurau că 
familia li se reuneşte, un câine cu blană albă şi pete 
negre a tulit-o afară din curtea familiei Ximen. 
Mirosul cunoscut al fratelui meu mi s-a năpustit 
violent în nări şi cele de altădată mi-au ţâşnit limpezi 
în minte. 

— Frate! Frăţioare! am strigat cu însufleţire. 

— Al Patrulea, frăţiorul meu! a ţipat şi el impetuos. 

Lătrăturile noastre au alertat-o pe Yingehun, care 

şi-a întors capul şi ne-a fixat cu privirea: 

— Cel Mare, Al Patrulea, de câţi ani de zile nu v-aţi 
mai văzut şi voi? Ia să socotim... a zis Yingehun 
numărând pe degete, unu, doi, trei, aoleu! de opt ani 



de zile nu v-aţi mai văzut! Opt ani la câini fac cât o 
jumătate de viaţă de om! 

— Da’ de unde! a zis şi Huang Tong, care nu 
avusese deloc ocazia să deschidă gura. Douăzeci de 
ani din viaţa unui câine sunt cât o sută din viaţa 
omului. 

Ne-am atins nasurile, ne-am lins obrajii, după 
aceea ne-am frecat gâturile şi ne-am ciocnit umerii, 
exprimându-ne aşa încântarea şi emoţia de a ne fi 
revăzut după multă vreme. 

— Al Patrulea, credeam că n-o să mai apuc să te 
văd în viaţa asta, a zis fratele meu cu ochii scăldaţi în 
lacrimi. Nici nu ştii ce dor ne-a fost nouă, mie şi lui Ai 
Doilea, de voi, de tine şi de surioară, de A Treia. 

— Unde-i Al Doilea? am întrebat cuprins de 
îngrijorare, umflându-mi în acelaşi timp nările şi 
căutând un semn de la el. 

— La Al Doilea acasă a fost nu demult o 
înmormântare, a zis Cel Mare, plin de compătimire în 
glas. îl mai ţii minte pe Ma Liangcai? Da, cumnatul 
stăpânului tău, un om foarte bun, care cânta, scria, 
picta şi se pricepea la tot soiul de altele, era directorul 
şcolii, o slujbuliţă pe cinste, dădea învăţătură 
poporului, cine nu-1 respecta? Dar el nu s-a lăsat 
până nu şi-a dat demisia şi s-a dus să-i fie asistent lui 
Ximen Jinlong. Nu ştiu care şef de la biroul pentru 
educaţie al judeţului l-a criticat, el s-a-ntors acasă 
mohorât, a băut câteva pahare, a zis că merge să 
urineze, s-a ridicat, l-a prins ameţeala, a picat în cap 
şi aşa a murit. Of, oamenii trăiesc o singură viaţă, 
ierburile şi copacii o singură toamnă, iar noi, câinii, 



cum o să fim altfel? A zis apoi: Şi cum, nu le-au dat de 
ştire stăpânilor tăi? 

— Stăpânul meu în ultima vreme a prins în cârlig o 
tânără, ia să vedem, ghiceşti pe care? Pe surioara 
stăpânei lui A Treia. Când s-a întors acasă, a zis că 
vrea să divorţeze de cealaltă, am zis eu uşor, arătând 
cu bărbia înspre Hezuo, care stătea de vorbă cu 
Huzhu sprijinită de caisul din curte. Iar ea aproape a 
înnebunit, de-abia ce i-au mai revenit puterile de 
câteva zile. Are înfăţişarea asta pe care i-o vezi astăzi 
pentru că a venit special ca să-i taie lui Lan Jiefang 
drumul de retragere. 

— Ooo, chiar că toate familiile îşi au încercările lor, 
a zis Cel Mare, dar noi, câini fiind, putem doar să 
ascultăm de stăpân şi să-l slujim, treburile astea 
păcătoase nu intră în seama noastră. Aşteaptă, mă 
duc să-l chem pe-Al Doilea, să ne strângem toţi cei 
trei fraţi. 

— De ce să te duci, frate, n-avem noi în neamul 
nostru câinesc pricepere să ne facem auziţi la o mie 
de IP. 

Mi-am înălţat gâtul, gata să mă pun pe hăulit, când 
l-am auzit pe Cel Mare spunând: 

— Nu-i nevoie, Al Doilea a venit deja. 

Am văzut cum dinspre apus vin Al Doilea şi 
stăpâna lui, Baofeng. Al Doilea era în faţă, Baofeng în 
spate. în spatele lui Baofeng venea un băieţel slab şi 
înalt. Din adâncurile memoriei, mirosul lui Gaige mi 
s-a ridicat la suprafaţă - băieţică ăsta chiar se 
înălţase! Unii oameni spun că oamenii sunt mai 
scunzi în ochii câinilor, pfui, ce bătaie de câmpi! în 



ochii noştri, ce e înalt e fireşte înalt, iar ce e scund e 
inevitabil scund. 

Cel Mare a strigat tare: 

— Al Doilea, ia uită-te tu, cine e aici? 

— Al Doilea! am ţipat eu tare, alergând în 
întâmpinarea lui. 

Al Doilea era un câine negru care moştenise cel mai 
mult genele tatii: avea o oarecare asemănare la chip 
cu mine, dar era mult mai mic la trup. Toţi trei ne-am 
bulucit unul într-altul, ne-am cicocnit, ne-am izbit, 
ne-am frecat, ba mai tare, ba mai încet, exprimându- 
ne trăirile de bucurie că ne-am revăzut după multă 
vreme. După ce-am făcut aşa tărăboi o bucată de 
vreme, m-au întrebat despre A Treia şi le-am zis că e 
bine, că fătase trei dulăiaşi, care fuseseră daţi pe bani 
foarte buni, crescându-i veniturile stăpânei. Eu i-am 
întrebat de mama, iar ei s-au păstrat o clipă tăcuţi, iar 
apoi şi-au ridicat spre mine ochii scăldaţi în lacrimi, 
spunând: 

— Mama s-a prăpădit fără boală, a murit de 
bătrâneţe, iar după moarte leşul i s-a păstrat - 
stăpânul cel bătrân, Lan Lian, a prins cu mâna lui 
scândurile într-un sicriu şi-a îngropat-o pe mama în 
pământul lui cel preţios: asta este o onoare foarte 
mare. 

Căldura dintre noi, cei trei fraţi, i-a atras atenţia lui 
Baofeng. M-a privit oarecum speriată, pesemne 
pentru că trupul meu, care era mai mult decât enorm, 
şi înfăţişarea, care era mai mult decât vitează şi 
fioroasă, îi făcea inima să palpite de frică. 

— Tu eşti Al Patrulea? Cum de te-ai făcut aşa de 



mare? Erai doar un căţelandru pe vremea aceea. 

Pe când ea mă cerceta cu privirea, şi eu o cercetam 
pe ea. După patru cicluri în transmigraţie, amintirile 
lui Ximen Nao nu dispăruseră complet, dar fuseseră 
reprimate de nenumărate lucruri ulterioare şi trimise 
în stratul cel mai de jos al memoriei; mi-era teama că, 
odată ce am să încep să mă frământ de lucruri atât de 
îndepărtate, am să-mi răvăşesc creierul şi, dacă nu 
sunt atent, am să ajung schizofrenic. Lucrurile de pe 
lumea asta sunt precum cărţile, le răsfoieşti pagină cu 
pagină. Oamenii trebuie să privească înainte şi 
rareori să răsfoiască vechile însemnări din trecut; 
câinii şi ei trebuie să ţină pasul cu vremurile şi să se 
confrunte cu viaţa reală. în filele trecutului, eu eram 
tatăl ei, iar ea îmi era fiică; în viaţa reală din prezent, 
eu eram doar un câine, iar ea era stăpâna fratelui 
meu precum şi sora vitregă a stăpânului meu. Avea 
chipul cenuşiu, iar părul nu-i albise, dar i se veştejise 
precum iarba după brumă. Purta haine negre, iar pe 
feţele pantofilor îşi lipise pânză albă. Purta doliu 
după Ma Liangcai, iar corpul ei răspândea mirosul 
plin de posomorâre al celui care şi-a încrucişat paşii 
cu cei morţi. în toate amintirile mele, ea apărea 
mereu prost dispusă, palidă la faţă şi râzând foarte 
rar; când râdea totuşi, din când în când, râsetul ei 
semăna cu lumina răsfrântă de zăpadă - era dezolant 
şi geros şi greu de uitat de oamenii care l-au întâlnit 
cu ochii, în spatele ei, băieţică ăla, Ma Gaige, 
moştenise statura înaltă şi slabă a lui Ma Liangcai. în 
copilărie, avusese faţa cu totul rotundă, albă şi 
grăsuţă, însă acum era lungă şi posmăgită şi cu urechi 



clăpăuge. Era cu puţin trecut de io ani, dar în cap 
avea deja numeroase fire de păr alb. Purta pantaloni 
scurţi albaştri şi cămaşă albă cu mânecă scurtă - 
uniforma şcolii din satul Ximen iar în picioare avea 
o pereche de galoşi albi; ţinea cu amândouă mâinile 
un lighean de plastic plin cu cireşe purpurii, nespus 
de proaspete. 

Călăuzit de fraţii mei, am făcut un ocol prin sat; 
deşi plecasem de mic şi, cu excepţia curţii familiei 
Ximen, nu aveam prea multe impresii rămase despre 
sat, era totuşi locul meu natal - şi, cum a scris 
băieţică ăla de Mo Yan într-un articol, „locul natal e 
locul de sânge“. Aşa stând lucrurile, preumblându- 
mă pe străzi şi privind satul, tot m-am simţit mişcat. 
Am zărit o sumă de feţe care-mi păreau cunoscute, 
am adulmecat numeroase mirosuri care nu existau 
încă pe atunci, dar am şi pierdut numeroase mirosuri 
din timpurile acelea. Mirosurile cele mai bogate din 
sat, cel de vite şi cel de măgari şi cai, dispăruseră 
aproape cu desăvârşire, în timp ce din numeroase 
curţi se răspândea mirosul greu de fier ruginit: ştiam 
de aci că mecanizarea agriculturii atât de mult visată 
pe vremea comunei populare se realizase după 
repartizarea pământurilor în lucru individual. 
Simţeam că satul e învăluit de însufleţirea de 
dinaintea unei mari schimbări, dar şi de o atmosferă 
de spaimă înnebunită; feţele oamenilor scânteiau 
acoperite de expresii sucite, de parcă un lucru măreţ 
stătea să se petreacă. 

în timpul plimbării prin sat, ne-am întâlnit cu 
numeroşi câini, care s-au salutat cu căldură cu Cel 



Mare şi Al Doilea, iar mie mi-au aruncat priviri pline 
de teamă şi respect. Fraţii mei se grozăveau în faţa 
lor, plesnind de mândrie: „El e Al Patrulea, locuieşte 
în capitală, este preşedintele asociaţiei canine şi are 
în jurisdicţie mai bine de zece mii de câini!“ Tare se 
mai pricepeau fraţii ăştia ai mei să te îmbrobodească, 
sporiseră de zece ori şi mai bine numărul câinilor din 
capitală! 

La rugăminţile mele stăruitoare, fraţii m-au dus să 
mă înfăţişez la mormântul mamei. Ştiam că scopul 
acestui drum nu era doar acela de a mă înfăţişa la 
mormântul ei: existau în mine şi numeroase trăiri 
faţă de trecut pe care mi-ar fi fost greu să li le explic. 
De la Ximen Nao la Ximen Măgarul, de la Ximen 
Măgarul la Ximen Taurul, de la Ximen Taurul la 
Ximen Porcul şi de la Ximen Porcul la Ximen 
Câinele, acest pământ asemenea unei insuliţe solitare 
în mijlocul mării celei mari era unit cu mine prin sute 
şi mii de legături de sânge. Am văzut că pe bucata de 
pământ din estul satului fuseseră plantaţi peste tot 
piersici tineri, dacă am fi venit cu o lună mai devreme 
totul ar fi fost o mare de flori de piersic. Acum, 
frunzele li se făcuseră galben-verzui, iar de ramurile 
lor erau prinse şiraguri după şiraguri de piersici 
sălbatice. Pământul de un mu şi şasefen al lui Lan 
Lian îşi manifesta le fel de neîmblânzit 
personalitatea; era prins în cleşte de jur împrejur de 
piersicii aceia, iar recoltele de pe el erau şi pricăjite, şi 
încăpăţânate. Lan Lian cultiva un soi de grâne 
aproape dispărut şi a trebuit să sap în străfundurile 
memoriei ca să-mi amintesc numele lui, şi 



informaţiile relevante. Era un soi rezistent la secetă şi 
la inundaţii, care răbda un sol sărac şi era atât de 
neîmblânzit în vitalitatea lui, că nu era cu nimic 
inferior ierburilor sălbatice. în vremurile în care 
oamenii mănâncă pe săturate şi se-ngraşă, soiul ăsta 
grosier ar putea să devină într-o zi un medicament 
care să salveze vieţi. 

în faţa mormântului mamii, noi, cei trei fraţi, am 
stat tăcuţi un moment, iar după aceea ne-am înălţat 
capetele spre cer, slobozind un urlet prelung şi 
arătându-ne în acest fel jalea. Mormântul era o 
movilă nu mai mare decât un coş, pe care crescuseră, 
ca peste tot, mlădiţe. Lângă mormântul mamii se 
înşiruiau alte trei movile. Cel Mare a arătat-o pe cea 
mai apropiată: 

— Am auzit că aici e îngropat un porc, unul care a 
făcut fel şi fel de rele, dar care şi-a dat viaţa pentru 
oameni. Stăpânul tău cel mic, ca şi stăpânul cel mic al 
lui Al Doilea şi încă vreo duzină de copii din sat, au 
fost toţi aduşi de el în gură printr-o gaură din gheaţă. 
Copiii au fost salvaţi, dar porcul şi-a sacrificat viaţa. 

— Movilele alea de mai încolo, a spus Al Doilea, se 
zice că sunt, prima, mormântul unui taur, iar a doua, 
mormântul unui măgar. Unii spun şi că înăuntru nu e 
îngropat nimic, că în mormântul măgarului e doar o 
copită de măgar sculptată din lemn, iar în cel al 
taurului doar un frâu pentru vite. E vorba de lucruri 
foarte vechi, nici noi nu le ştim în amănunt. 

La capătul acestei fâşii de pământ era construit un 
mormânt adevărat. Avea formă de pâinică, era durat 
din pietre albe, cu crăpăturile dintre ele lipite cu 



ciment; în faţa lui era o stelă din marmură pe care 
erau inscripţionate în scrierea de cancelarie câteva 
caractere mari: „Mormântul răposatului Ximen Nao 
şi al soţiei sale, Bai“. Văzând cu ochii mei una ca asta, 
inima a început să-mi palpite fără voie, o tristeţe 
infinită mi-a ţâşnit în suflet, iar lacrimi de om au 
început să se rostogolească din ochii mei de câine. 
Bătându-mă cu labele pe umăr, Cel Mare şi Al Doilea 
m-au întrebat: 

— Al Patrulea, de ce ţi se frânge aşa inima? 

Am scuturat din cap, mi-am uscat lacrimile şi am 
zis: 

— Nu e nimic, mi-am adus aminte de un prieten. 

Cel Mare a zis: 

— L-a construit Ximen Jinlong pentru părinţii lui 
în al doilea an după ce a ajuns secretar. înăuntru e de 
fapt îngropată doar Bai şi o tăbliţă cu numele lui 
Ximen Nao. Cât despre leşul lui Ximen Nao, 
iertăciune, dar a fost de mult mâncat de strămoşii 
noştri cei flămânzi. 

j 

Am dat de trei ori ocol în jurul mormântului lui 
Ximen Nao şi al lui Bai, iar după aceea mi-am ridicat 
unul dintre picioarele din spate şi am aruncat un jet 
de urină încărcat de simţiri fel de fel peste stela lor 
funerară. 

Al Doilea a spus speriat de-i fugise toată culoarea 
din obraji: 

— Al Patrulea, mare curaj mai ai, dacă află Ximen 
Jinlong, cu puşcociul te omoară! 

Am zâmbit amar: 



— Păi să vină să mă omoare! Şi după ce mă 
omoară, măcar de mi-ar îngropa şi mie leşul pe 
pământul ăsta... 

Cel Mare şi Al Doilea au schimbat câteva priviri, iar 
apoi au zis aproape pe o singură voce: 

— Frate, hai acasă, pe pământul ăsta duhurile 
nedreptăţite sunt prea multe şi suflurile rele prea 
grele, de-o fi să te farmece vreunul, e boală mai grea 
ca răceala. 

Zicând asta, au venit lângă mine şi-am alergat toţi 
afară de pe peticul acela de pământ. De atunci încolo, 
am ştiut care-mi va fi ultimul loc de odihnă. Deşi 
trăiam la oraş, după moarte aici trebuiau să mă 
îngroape. 

Când labele noastre din faţă au călcat în curtea 
familiei Ximen, labele din spate ale lui Ximen Huan, 
fiul lui Ximen Jinlong, au urmat în spatele nostru. I- 
am putut distinge mirosul, deşi era contaminat de o 
odoare tare de peşte şi nămol. Era dezbrăcat în partea 
de sus, era şi desculţ, şi avea pe el doar o pereche de 
pantaloni scurţi din nailon elastic; pe un umăr îi 
atârna la nimereală un tricou de firmă. Ţinea în mână 
un şirag de peştişori cu solzi albi. Un ceas de cea mai 
bună calitate îşi scânteia splendoarea la încheietura 
lui. De cum m-a văzut, băieţică a aruncat tot ce-avea 
în mână şi s-a năpustit asupra mea. Voia clar să mă 
călărească, însă cum o să se lase prins un câine cu 
demnitate între picioarele omului şi călărit? M-am 
dat la o parte şi m-am ferit din calea lui. 

Mama lui, Huzhu, a ieşit afară din clădirea 
principală, strigând la el iritată: 



— Huanhuan, unde-ai fost? Cum de-ai venit aşa 
târziu? Nu ţi-am zis că o să vină mătuşa cu Kaifang? 

— M-am dus să pescuiesc. A cules apoi şiragul de 
peşti şi a zis pe un ton care nu se potrivea cu vârsta 
lui: Cu oaspeţi atât de onoraţi, se putea fără peşte? 

— Măi copile, măi, a zis Huzhu culegând hainele 
aruncate pe jos de Ximen Huan, pe cine hrănim noi 
cu peştişorii ăştia? I-a dat cu mâna la o parte din păr 
mâlul şi solzii de peşte şi apoi, ca şi cum şi-ar fi adus 
deodată aminte, l-a întrebat: Huanhuan, unde-ţi sunt 
pantofii? 

— Ca să-ţi spun drept, mamă, a zis Huanhuan 
râzând, am dat pantofii pe peştii ăştia! 

— Aoleu, ne aduci în sapă de lemn! a ţipat Huzhu 
ascuţit. Tata a trimis om la Shanghai să ţi-i aducă, 
erau Nike, fac mai bine de o mie de yuani, şi tu i-ai 
dat pe peştii ăştia doi? 

— Mamă, nu-s doar doi, a spus Ximen Huan 
numărând conştiincios peştii înşiruiţi pe nuiaua de 
salcie, uite, sunt nouă, de ce zici că-s doar doi? 

Smulgându-i din mână şiragul de peşti şi ţinându-1 
sus, Huzhu a zis către ceilalţi, care ţâşniseră toţi 
afară: 

— Ia uitaţi-vă voi la prostănacul ăsta de băiat al 
meu! A plecat la râu dis-de-dimineaţă, zicând că vrea 
să prindă peşte ca să tratăm oaspeţii, a stat o 
grămadă de vreme şi-a venit cu un şirag de peştişori 
pe care i-a rostuit dând la schimb o pereche de 
pantofi Nike noi! Ia ziceţi voi, e prostănac, sau nu? 
Făcând pe grozava, Huzhu l-a altoit o dată cu şiragul 
de peşti peste umăr pe băiat, zicând: Cu cine ai făcut 



schimb? Du-te şi fă schimb înapoi! 

— Mamă, a zis Ximen Huan privind-o pieziş cu 
ochii lui uşor în cruciş, cum o să zică un bărbat 
adevărat vorbă care nu stă în picioare? E doar o 
pereche de pantofi! O să cumpărăm alta, că tata are 
oricum bani berechet! 

— Măi lepădătură mică, ia ţine-ţi gura! a zis 
Huzhu. Ce tot pălăvrăgeşti vrute şi nevrute că tata are 
bani? 

— Păi dacă tata n-are, cine are? a zis el uitându-se 
pieziş. Tata e om cu avere, mare bogătaş! 

— Doar te lauzi, prostânacule ce eşti! Stai tu să vină 
tata, să vezi dacă nu ţi-o învineţi el fundul! 

— Ce s-a întâmplat? a strigat Ximen Jinlong 
strecurându-se afară dintr-o limuzină Cadillac, care a 
alunecat apoi paşnic şi fără zgomot de acolo. Era 
îmbrăcat în haine de stradă, era ras şi pe cap şi pe 
faţă de-avea pielea vineţie, burta i se ţuguia uşurel, 
iar în mână ţinea un mobil dreptunghiular; avea întru 
totul aerul unui mare om de afaceri. După ce a 
ascultat până la capăt relatarea lui Huzhu, i-a dat 
uşurel fiului său una peste cap şi a spus: 

— Din punct de vedere economic, să schimbi o 
pereche de Nike pe nouă peştişori e o faptă nătângă; 
din punct de vedere moral, să nu te scumpeşti să 
schimbi pantofi de o mie de yuani pe nişte peşti ca să 
tratezi oaspeţi onoraţi e o faptă de bărbat viteaz. Aşa 
că pentru lucrul ăsta nici nu te laud, nici nu te critic. 
Te laud în schimb, a zis Jinlong dându-i cu putere o 
palmă peste umăr, pentru că, la un bărbat adevărat, 
„vorba odată ce-a ieşit, cu patru cai tot e greu de 



urmărit“: ai făcut schimbul, l-ai făcut, nu se poate să- 
ţi iei înapoi cuvântul! 

— Ei, ce zici? a zis Ximen Huan mândru către 
Huzhu, ridicând apoi în mână şiragul de peşti şi 
strigând tare: Bunico, ia peştele şi fă-le oaspeţilor 
ciorbă! 

— Aşa îl strici, nu se poate aşa! a bodogănit 
înfundat Huzhu, aruncându-i o privire lui jinlong. S-a 
răsucit apoi şi iar l-a prins de umăr pe băiat: Demn 
vlăstar, ia du-te mătăluţă acasă să te schimbi, cum te 
arăţi oaspeţilor în felul ăsta... 

înainte să între în clădirea principală, Ximen 
Jinlong m-a remarcat, şi-a ridicat degetul mare în sus 
şi m-a complimentat: „O, ce câine minunat!" S-a 
salutat după aceea rând pe rând cu cei ieşiţi în 
întâmpinarea lui. L-a lăudat pe fiul tău: „Nepoate 
Kaifang, înzestrare ca a ta nu o au oamenii de rând. 
Tatăl tău e prefect la judeţ, tu trebuie să ajungi 
guvernator la provincie!" L-a alinat pe Ma Gaige: 
„Flăcăule, îndreaptă-ţi spinarea şi mergi drept, să n- 
ai frică şi să n-ai grijă, cât o să aibă unchiul tău ce să 
mănânce, o să ai şi tu". Lui Baofeng i-a spus: „Nu te 
mai munci, mortul de la groapă nu se mai întoarce. 
Cât despre tristeţe, şi eu mi-s trist, când a murit a fost 
de parcă mi-ar fi retezat şi mie un braţ". Pe părinţi şi 
socri i-a salutat cu un semn din cap. Spre soţia ta a 
zis: „Cumnato, liC 

vreau să beau câteva pahare în cinstea ta! în ziua 
aia când dădeam eu banchetul în clădirea Tianguan 
ca să sărbătoresc aprobarea planului nostru de 
construcţii, l-am lăsat pe Jiefang să rabde de unul 



singur mare obidă. Moşulică ăla de Hong Taiyue e 
delicios de încăpăţânat, măcar de şi-ar mai lărgi niţel 
orizontul cât îl ţin de data asta în arest!“ 

La masă, soţia ta nu s-a arătat nici caldă, nici rece, 
păstrându-şi demnitatea cea potrivită pentru doamna 
subprefect; Ximen Jinlong bea în cinstea oaspeţilor şi 
le oferea de mâncare, arătând ospitalitatea unui 
adevărat cap de familie. Cel mai zglobiu era Ximen 
Huan, care clar ştia toate rosturile unei mese; Ximen 
Jinlong nu-1 strunea deloc, iar el se făcea din ce în ce 
mai sălbatic. Şi-a turnat un pahar de băutură, i-a 
turnat unul şi lui Kaifang şi i-a spus cu limba 
împleticită: 

— Fârtate Kaifang, bea... bea, am ceva de vorbit cu 
tine... 

Fiul tău s-a uitat la soţia ta. 

— Nu te uita la mătuşa... în treburile noastre de 
bărbaţi, noi suntem stăpâni, hai, beau... beau un 
pahar pentru tine! 

— Huanhuan, gata! a rostit Huzhu. 

— Inmoaie-ţi puţin buzele, i-a zis soţia ta fiului tău. 

După ce drăcuşorii cei mici au ciocnit, Ximen Huan 

şi-a ridicat capul şi a dat băutura pe gât. După aceea a 
dus paharul gol în faţa lui Kaifang şi a spus: 

— Am băut primul ca să... ca să te cinstesc! 

Kaifang şi-a muiat buzele în băutură şi apoi a lăsat 

paharul jos. 

— Tu... tu nu bei în cinstea fârtatelui tău... a zis 
Ximen Huan. 

— De-ajuns! Ximen Jinlong l-a lovit uşor peste 
căpăţână pe Ximen Huan: Te opreşti aici, nu mai 



insişti! Să forţezi pe altul să bea nu e faptă de bărbat 
adevărat! 

— Tată... tată... te ascult... A lăsat paharul jos, şi-a 
dat jos ceasul de la mână şi i l-a întins în faţă lui 
Kaifang: Frate, ăsta e Longines, unul elveţian 
original, l-am luat la schimb pe o praştie de la 
patronul coreean; acum ţi-1 dau la schimb pe câinele 
ăla mare! 

— Nu se poate, a zis fiul tău cu fermitate. 

Ximen Huan clar n-a fost fericit, dar n-a făcut 
tărăboi şi a zis şi el cu fermitate: 

» 

— Sunt sigur că într-o zi o să te laşi tu. 

— Fiule, nu face tărăboi, a zis Huzhu, peste câteva 
luni mergi la liceu în capitală. Dacă o să vrei să vezi 
dulăul, te duci să-l vezi la mătuşa acasă şi gata. 

De aici, discuţia de la masă s-a mutat asupra mea. 
Mama ta a zis: 

— Nu mi-ar fi trecut prin cap că dintr-o singură 
căţea o să iasă pui aşa de deosebiţi. 

— Eu şi fîi-meu avem mare noroc cu el, a zis soţia 
ta. Tai- că-său e ocupat zi şi noapte, trebuie şi eu să 
merg la lucru, aşa că el păzeşte şi casa, şi-l duce şi pe 
Kaifang la şcoală. 

— Un dulău fermecat, viteaz şi fioros, fără doar şi 
poate, a zis Ximen Jinlong, apucând o copită de porc 
marinată şi aruncân- du-mi-o în faţă. Al Patrulea, în 
bogăţie şi onoruri ai ajuns, dar nu-ti uita tinutul de 
baştină, vino des în vizită. 

Mă atrăgea mireasma copitei de porc, maţele mi-au 
ghiorăit niţel, dar zărindu-le privirea lui Cel Mare şi 



lui Al Doilea, nu m-am pus pe mâncat. 

— Dacă nu-i la fel, nu-i la fel, a oftat Ximen 
Jinlong. Huan- huan, ia învăţătură de la câinele ăsta! 
A apucat alte două copite şi le-a aruncat fraţilor mei, 
fiecăruia câte una, zicându-i fiului său: Ca să fii om 
adevărat, trebuie să ai purtări pline de măreţie! 

Cel Mare şi Al Doilea au dus la gură cu mare 
nerăbdare copitele de porc, luând cu lăcomie 
îmbucături mari şi slobozind fără voie pe gâtlej 
mârâituri prin care-şi apărau mâncarea. Eu tot nu m- 
am pus pe mâncat, am ţintuit-o cu ochii sticlindu-mi 
pe soţia ta şi doar când ea a făcut un gest că am voie 
să mănânc am luat şi eu uşurel o îmbucătură mică, 
mestecând-o cu încetul şi fără zgomot. 

Voiam să-mi păstrez demnitatea de câine. 

— Tată, bine ai spus! Ximen Huan a înşfăcat ceasul 
din faţa lui Kaifang şi a zis: O să am o purtare plină 
de măreţie! 

S-a ridicat şi a intrat în casă, ieşind cu o puşcă de 
vânătoare după el. 

— Huanhuan, ce vrei să faci? a strigat 
înspăimântată Huzhu, ridicându-se în picioare. 

Ximen Jinlong a zâmbit, cu totul şi cu totul calm: 

— E, hai să-mi văd şi eu băiatul cum are o purtare 
plină de măreţie! Vrei să omori câinele mătuşii? Nu-i 
faptă de om ales! Vrei să-l omori pe-al nostru şi pe 
celălalt? Faptă de om mărunt! 

— Tată, nu pui îndeajuns preţ pe mine! a strigat 
Ximen Huan cu furie. A pălălăit puşca şi şi-a pus-o pe 
umăr; deşi acesta îi era slăbuţ şi firav, pălălăiala arăta 
că Ximen Huan era neobişnuit de versat - clar era 



vorba aici de o pasiune precoce. Şi-a înclinat umerii şi 
a atârnat ceasul acela rar şi preţios de cais, iar după 
aceea s-a dat înapoi zece metri. A pus cu iscusinţă 
glonţ în cămară, iar la colţurile gurii i-a răsărit un 
zâmbet crâncen, plin de maturitate. Ceasul lucea şi 
scânteia sub soarele arzător al amiezii. Am auzit 
strigătul înspăimântat al lui Huzhu retrăgându-se 
către camerele îndepărtate din spate, în timp ce 
ticăitul ceasului era cutremurător şi înspăimântător 
de mare. Am simţit că timpul şi spaţiul se comprimă 
într-o bandă de lumină care-mi înţepa ochii şi pe care 
tic-tacul acela, asemenea unei foarfeci negre şi uriaşe, 
o tăia în bucăţi. Primul foc al lui Ximen Huan a dat 
greş, dar a lăsat pe trunchiul copacului o gaură albă, 
mare cât o ceaşcă de ceai. Cel de-al doilea foc şi-a 
nimerit ţinta. în clipa în care glonţul a făcut praf 
ceasul... 

...cifrele s-au împrăştiat şi s-au dezintegrat, iar 
timpul s-a făcut ţăndări. 


CAPITOLUL 48 

Provocând mânia tuturor, e judecat de trei instanţe 
deodată; discutând despre chestiuni personale, cei 
doi fraţi nu mai au ochi să se vadă 

...Jinlong mi-a dat telefon şi mi-a zis că mama e 
grav bolnavă şi că e pe moarte. Cum am păşit în sala 
cea mare a familiei Ximen, am ştiut că i-am picat în 
capcană. 



Mama chiar era bolnavă, numai că nu era pe 
moarte. Sprijinită în bastonul ei din lemn de piper de 
Sichuan acoperit de ţepi, şedea pe o banchetă de pe 
latura de est a sălii, cu capul tot înspicat tremurându- 
i fără încetare şi cu lacimi mocirloase ţâşnindu-i din 
ochi fără întrerupere. Tata şedea de-a dreapta 
mamei, între ei căscându-se o distantă cât să mai stea 
încă un om. De cum m-a văzut intrând, tata s-a 
descălţat de un pantof şi, cu un zbieret neguros, mi-a 
sărit în faţă; fără să mai stea de explicaţii, mi-a luat la 
ţintă obrazul stâng şi m-a altoit crunt peste el cu talpa 
pantofului. Am simţit un bâzâit în străfundurile 
urechilor, am văzut stele verzi dansându-mi bezmetic 
în faţa ochilor şi mi-am simţit obrazul arzând. Am 
văzut că în clipa în care tata sărise de pe ea, bancheta 
se răsucise brusc în sus, iar mama se lăsase în urma 
ei în jos, iar după aceea pe spate. Bastonul din mâna 
ei, ca o lance, s-a ridicat sus de tot, arătând parcă 
direct spre pieptul meu. Ţin minte că am strigat tare 
„Mamă!!!“ cu gândul să mă reped şi să o rezem, dar 
corpul mi se dădea singur fără voie înapoi, până am 
ajuns la intrare, unde m-am aşezat pe prag. Noada a 
început să mă doară de la frecarea de prag, corpul mi 
s-a lăsat pe spate, iar în clipa în care ceafa mi s-a izbit 
dureros de treptele de piatră, am ajuns într-o poziţie 
dificilă, cu capul jos şi picioarele în sus, pe jumătate 
înăuntru şi pe jumătate dinafară. 

Nu m-a ajutat nimeni. M-am căţărat singur înapoi 
pe picioare. Urechile îmi zumzăiau, în gură simţeam 
un gust de rugină. Am văzut că în urma loviturii pe 
obrazul meu, forţa reculului îl făcuse pe tata să se 



învârtă de câteva ori în sală, iar acum, după ce stătea 
iar pe picioarele lui, se repezea iarăşi cu pantoful 
ţinut strâns în mână. Faţa îi era pe jumătate albastră 
şi pe jumătate violet, iar din ochi îi ţâşneau scântei 
verzui. Tata, care îndurase vânturi şi ploi câteva zeci 
de ani, se indignase de nenumărat de multe ori, iar 
felul în care îşi arăta indignarea îmi era foarte 
cunoscut; de data aceasta, în indignarea lui erau 
amestecate numeroase alte emoţii, o mâhnire 
nespusă şi o uriaş de mare umilinţă. Bătaia cu 
pantoful nu era câtuşi de puţin de formă, îşi 
întrebuinţase toată puterea din corp. Dacă n-aş fi fost 
în floarea vârstei, cu oasele tari, talpa aia de pantof 
mi-ar fi făcut capul plăcintă. Dar chiar şi aşa, în 
floarea vârstei şi cu oasele tari, pantoful mi-a 
zdruncinat zdravăn creierii. Când m-am ridicat, îmi 
pierdusem capul şi direcţia, o clipă am şi uitat unde 
mă aflu, iar cei din faţa mea îmi păreau duhuri lipsite 
de greutate, aruncând lumini fosforescente şi plutind 
nestatornic. 

Parcă Ximen Jinlong l-a oprit pe bătrânul acela cu 
faţa albastră care avea de gând să lanseze un al doilea 
atac asupra mea. După ce l-a cuprins cu braţele, 
trupul încă i se mai zbătea precum cel al unui peşte 
negru pescuit afară din apă. Tot a aruncat cu pantoful 
greu şi negru înspre mine. Nu m-am ferit, în acea 
clipă partea din creierul meu mare care are în sarcină 
să comande corpului să se ferească era adormită. Am 
privit neajutorat pantoful cel mare, demodat şi urât, 
zburând înspre mine, ca şi cum ar fi zburat către un 
tmp cu care n-aveam nici cea mai mică legătură. M-a 



izbit în piept, a zăbovit o clipă acolo nedornic să 
plece, iar după aceea a căzut rostogolindu-se Eră 
sprinteneală la pământ. Probabil că mi-a trecut prin 
minte să-mi las capul în jos să mă uit la ciudăţenia 
asta în formă de pantof, însă ameţeala din cap şi din 
ochi m-a oprit din această acţiune inoportună şi cu 
totul fără rost. Am simţit în nara stângă un val de 
căldură umedă, urmat de o mâncărime ca şi cum o 
râmă s-ar fi târât pe acolo. Am întins mâna şi m-am 
pipăit, şi prin ameţeala mea nespusă am zărit un 
lichid care-mi înverzise uleios degetele şi care arunca 
o lucire auriu închis. Am auzit nelămurit ceva care 
mi-a pămt a fi vocea blândă a lui Pang Chunmiao 
spunând în străfundurile urechilor mele: „îţi curge 
sânge din nas“. După ce sângele a început să-mi 
curgă din nas, am simţit cum în căpăţâna mea 
nelimpede parcă a apărut o cusătură prin care un 
vânt proaspăt se vărsa înăuntru, lărgind astfel fără 
întrerupere suprafaţa răcoroasă de acolo; m-am 
lepădat aşa de starea de idioţie în care mă aflam, 
creierul mare a început să-mi funcţioneze normal, iar 
sistemul nervos mi-a revenit şi el la normal. Era a 
doua oară în zece zile când îmi curgea sânge din nas, 
prima oară fusese când unul dintre petiţionarii lui 
Hong Taiyue îmi pusese piedică în faţa porţii 
prefecturii iar eu îmi spărsesem nasul, trântit la 
pământ ca un câine care înhaţă rahaţii de pe jos. A, 
mi-am recăpătat şi memoria! Am văzut-o pe Baofeng 
sprijinind-o pe mama, care a bălmăjit cu gura într-o 
parte şi cu saliva curgându-i pe bărbie: 

— Fiul meu... n-ai voie să-l baţi pe fiul meu... 



Bastonul din lemn de piper de Sichuan şedea culcat 
pe jos asemenea unui şarpe mort. Un cântec cunoscut 
a răsunat în adâncul urechilor mele, iar câteva albine 
au început să zboare în jurul acelei melodii: „Mamă, 
mamă, mama mea cu părul alb...“ Simţeam profunde 
remuşcări, simţeam o jale uriaş de mare, iar lacrimi 
fierbinţi îmi curgeau în gură, având un gust 
neaşteptat de plăcut. Mama se zbătea în braţele lui 
Baofeng, cu o putere uimitoare, iar Baofeng n-o putea 
opri cu braţele. După poziţia ei, mi-am dat seama că 
vrea să se ducă să culeagă bastonul acela asemenea 
unui şarpe mort. Baofeng îşi dăduse seama care îi era 
intenţia şi, cu braţele încă în jurul ei, a întins piciorul 
ca să tragă bastonul mai aproape, apoi a lungit o 
mână şi l-a ridicat, punându-i-1 în mână. Mama l-a 
ridicat şi-a pălit din el către tata, care era cuprins cu 
braţele de 

Jinlong; nu mai avea însă îndeajunsă putere ca să 
stăpânească bastonul cel greu, iar acesta i-a căzut din 
nou la pământ, drept care mama a renunţat, ocărând 
doar vag: 

— Lup rău ce eşti... n-ai voie să dai în fiul meu... 

Această devălmăşie s-a prelungit vreme 
îndelungată, calmându-se apoi cu încetul. Creierul 
meu revenise în esenţă la normal. L-am văzut pe tata 
stând pe vine la rădăcina zidului de sud al sălii, cu 
mâinile în jurul capului; nu-i vedeam faţa, îi vedeam 
doar părul vâlvoi asemenea ţepilor unui arici. 
Bancheta fusese rezemată la loc, iat Baofeng şedea pe 
ea cu braţele în jurul mamii. Jinlong s-a arcuit de şale 
şi a cules de pe jos pantoful, i l-a pus tatii în faţă şi 



după aia mi-a zis rece şi nepăsător: 

— Flăcăule, eu n-am vrut să mă bag în prostia asta, 
dar m-au pus ăi bătrâni: faţă de generaţiile mai în 
vârstă, trebuie să te arăţi supus. 

Braţul lui a desenat un semicerc, iar ochii mei s-au 
învârtit odată cu acesta. I-am văzut pe ai mei, care îşi 
terminaseră deja reprezentaţia şi stăteau pierduţi în 
durere şi neputinţă, i-am văzut pe Pang Fiu şi Wang 
Leyun, care şedeau drepţi în spatele mesei aceleia 
pătrăţoase atât de vestite şi care era acum aşezată în 
mijlocul sălii - în faţa lor am simţit cum mă cuprinde 
o ruşine fără pereche -, i-am văzut pe bancheta de pe 
latura de est pe soţii Huang Tong şi Wu Qiuxiang 
stând umăr la umăr, iar în spatele lor, în picioare, pe 
Huang Huzhu, care îşi ştergea fără întrerupere 
lacrimile cu mânecile hainei. Dar şi în această situaţie 
încordată, n-am pierdut din vedere fluorescenţa 
fermecătoare cu care scânteia părul ei cel gros, tare şi 
cu totul miraculos. 

— Toată lumea ştie că vrei să divorţezi de Hezuo, a 
zis Jinlong. Toată lumea ştie şi de tine şi Pang 
Chunmiao. 

— Feţişoară albastră fără pic de conştiinţă ce eşti 
tu...! a plâns ascuţit Wu Qiuxiang, răsfirându-şi apoi 
braţele cu gând să se năpustească spre mine. A oprit - 
o Jinlong, iar Huzhu a apăsat-o să stea jos pe 
banchetă. Ea a continuat să mă ocărască: Cu ce ţi-a 
greşit fata mea? Unde nu ţi-e ea ţie pe potrivă? Lan 
Jiefang, Lan Jiefang, nu ţi-e teamă că o să te 
trăsnească? 

— Când vrei să te-nsori, te-nsori, când vrei să laşi, 



laşi? Când Hezuo a mea s-a măritat cu tine, ce mare 
ăla erai tu? Acum, că de-a- bia dai semn că o să se- 
aleagă ceva de capul tău, vrei să ne calci în picioare? 
Unde s-a mai văzut să se scoată cineva aşa ieftin pe 
lumea asta? a zis cu indignare Huang Tong. Merg la 
consiliul judeţean, la provincie, la centru! 

— Frate, a spus cu greutate şi din toată inima 
Jinlong, dacă divorţezi sau nu e treaba ta, în mod 
normal nici mama şi tata n-au dreptul să se bage, dar 
implicaţiile sunt prea mari, iar când o să se afle, 
treaba va avea mare impact. Ascultă-i şi pe unchiul şi 
mătuşa Pang şi vezi ce zic. 

Spun din suflet că nu puneam mare preţ pe 
atitudinea părinţilor sau a soţilor Huang, însă în faţa 
soţilor Pang îmi venea să mă bag în gaură de şarpe. 

— Nu trebuie să te numesc Jiefang, trebuie să-ţi zic 
tovarăşe subprefect Lan! a zis batjocoritor Pang Hu, 
tuşind de câteva ori. I-a aruncat un ochi soţiei sale, 
care şedea lângă el, prea grasă şi ca să se mişte, şi a 
întrebat-o: în ce an au intrat la Fabrica de Prelucrare 
a Bumbacului? A continuat fără să-i răspundă soţia: 
în 1976 a fost. Ce pricepeai tu atunci, Lan Jiefang? 
Erai cu totul descreierat, nimic nu pricepeai. Dar eu 
te-am băgat la controlul bumbacului, ca să înveţi să 
controlezi bumbacul, o muncă şi uşoară, şi onorabilă. 
Numeroşi tineri mai înzestraţi ca tine, mai arătoşi ca 
tine şi mai cu spate decât tine cărau coşuri grele de 
bumbac, o sută şi mai bine de kile de bumbac pe coş, 
câte opt ore pe tură, uneori şi nouă, tropăind fără 
încetare de cum veneau la lucru. Ştii tu cam ce fel de 
gust avea munca aia, nu? Erai sezonier, după trei luni 



trebuia să te transferi înapoi acasă, dar eu m-am 
gândit la binele pe care ni l-au făcut tatăl şi mama ta 
şi nu te-am lăsat să te transferi înapoi. Mai apoi, când 
la cooperativă la judeţ au vrut un om, te-am trimis pe 
tine, iarăşi impunându-mi alegerea în faţa tuturor. 
Ştii ce mi-a zis directorul cooperativei atunci? Mi-a 
zis: „Pang, cum poţi tu să-mi recomanzi un drac cu 
faţa albastră?" Şi ştii cum i-am răspuns? I-am spus: 
„Flăcăul ăsta, de urât, e niţel urât, dar e drept şi 
cinstit şi mai are şi talent în ale scrisului". Desigur că 
mai apoi te-ai descurcat bine, ai urcat pas cu pas, 
eram bucuros pentru tine şi mândru de tine. Nu se 
poate să nu ştii însă că fără recomandarea mea să te 
ia la cooperativă la judeţ, fără sprijinul pe care ţi l-a 
acordat din umbră Pang Kangmei a mea, n-ai mai fi 
fost tu ca în ziua de azi. Acum ai onoruri şi bogăţii şi 
vrei să-ţi laşi nevasta şi să-ţi iei alta: aşa ceva s-a tot 
petrecut din vechime până azi, şi dacă ţie nu ţi-e frică 
să te-arăţi fără urmă de inimă şi nu ţi-e frică să te 
ocărască şi să te scuipe toţi, atunci divorţează, 
însoară-te, ce treabă avem noi, familia Pang, cu asta? 
Dar fir-ar mama ei să fie, tu cutezi cu Chunmiao a 
mea... Câţi ani are, Lan Jiefang? E mai mică decât 
tine cu exact douăzeci de ani, e de-abia un copil! Eşti 
mai rău decât fiarele dacă faci una ca asta! Şi aşa eşti 
tu vrednic de părinţii tăi? De socrii tăi? De soţie şi de 
fiu? Eşti vrednic de piciorul ăsta de lemn al meu? Lan 
Jiefang, eu sunt unul care am văzut moartea cu ochii, 
toată viaţa m-am tinut mândru şi falnic, mai bine m- 
am frânt decât să mă îndoi, n-am vărsat o lacrimă 
când mâna mi-a zburat piciorul şi n-am vărsat 



niciuna nici când gărzile roşii m-au numit fals erou şi 
m-au ciocnit în cap cu piciorul meu de lemn în timpul 
Revoluţiei Culturale, dar tu mă faci... L-au podidit 
lacrimile, iar soţia i le-a şters, plângând şi ea; el i-a 
îndepărtat însă mâna şi a spus cu tristeţe şi 
indignare: Lan Jiefang, se cheamă că stai în spinarea 
mea şi te căci pe mine... S-a îndoit de şale, a respirat 
gâfâind, şi-a smuls piciorul artificial, l-a ridicat cu 
amândouă mâinile şi l-a aruncat brusc în faţa mea, 
spunând pe un ton tragic şi înălţător: Tovarăşe 
subprefect Lan, de dragul piciorului ăstuia de lemn, 
de dragul pieteniei de atâţia ani dintre mine şi 
părinţii tăi, las-o pe Chunmiao. Dacă vrei să te 
nenoroceşti, nu ne pasă, dar nu se poate să o iei pe 
fata mea s-o îngropi de vie cu tine în mormânt! 

Nu mi-am cerut iertare faţă de nimeni. Vorbele lor, 
cu deosebire cele ale lui Pang Hu, erau ca nişte cuţite 
care-mi înţepau sălbatic pieptul. Aveam o mie de 
motive pentru care să îmi cer iertare în faţa lor, dar 
nu am făcut-o; aveam zece mii de scuze ca să mp 
relaţiile cu Pang Chunmiao şi să mă împac cu Huang 
Hezuo, dar ştiam că nu mai pot să fac una ca asta. 

Când, nu cu multă vreme înainte, Hezuo făcuse 
către mine o demonstraţie de forţă cu caracterele ei 
însângerate, chiar mă gândisem să pun punct 
lucrurilor, însă pe măsură ce trecea timpul, dorul de 
Pang Chunmiao mă făcea să fiu de parcă îmi 
pierdusem sufletul din mine, nu mai puteam să 
mănânc, nu mai puteam să dorm, nu mai puteam să 
fac niciun fel de muncă. Nici nu mai voiam, fîr-ar 
mama ei, să fac niciun fel de muncă. Când m-am 



întors de la şedinţă din capitala provinciei, primul 
lucru pe care l-am făcut a fost să galopez drept la 
librăria Xinhua, la raionul de copii, să o caut pe Pang 
Chunmiao. La locul ei de lucru stătea acum o femeie 
necunoscută cu faţa purpurie, care mi-a spus cu o 
atitudine extrem de rece şi nepăsătoare că Chunmiao 
e în concediu de boală. Le-am văzut pe vânzătoarele 
cu feţe cunoscute privindu-mă şmechereşte. Uitaţi- 
vă, ocărâţi, nu-mi pasă de nimic. Am găsit căminul de 
nefamilişti al personalului librăriilor Xinhua; camera 
ei era încuiată. M-am aplecat pe fereastră şi i-am 
văzut patul, masa, ligheanul şi oglinda rotundă 
spânzurată pe perete; i-am văzut şi ursuleţul roz de 
jucărie de la capul patului. Chunmiao, iubita mea, 
unde eşti? întrebând pe ocolite, am reuşit să găsesc 
casa lui Pang Hu şi Wang Leyun din oraş - tot o casă 
cu curte, ca la ţară, pe poarta căreia atârna un lacăt 
de fier. Am strigat-o cu glas tare, stârnind lătratul 
înnebunit şi fără oprire al câinilor din vecini. Deşi 
ştiam că nu se poate cu niciun chip ascunde în casa 
lui Pang Kangmei, tot mi-am făcut curaj şi am 
ciocănit la poarta acesteia. Era reşedinţa cu numărul 
unu a consiliului judeţean, o clădire mică cu două 
niveluri, şi era împrejmuită de un zid înalt şi păzită 
strict. Am scos la vedere legitimaţia de subprefect şi 
aşa am reuşit cu mare greutate să mă strecor 
înăuntru. Am ciocănit la uşa casei. Câinele din curte 
lătra nebuneşte, fără oprire. Ştiam că are la poartă 
camere de luat vederi şi că dacă e cineva înăuntru, 
acea persoană poate să mă identifice. Dar nimeni n-a 
deschis uşa. Paznicul care mă lăsase să intru a venit 



în fugă cu o expresie terifiată pe chip şi nu mi-a 
ordonat, m-a implorat să plec. Am plecat. Am ajuns 
pe bulevardul cel cu furnicar de maşini pe el şi de- 
abia m-am ţinut să nu strig în gura mare; „Chunmiao, 
unde eşti? Nu pot trăi fără tine, mai bine mor fără 
tine. Ce reputaţie, ce poziţie, ce casă, ce avere... 
nimic, nimic din toate astea nu vreau, te vreau doar 
pe tine. Vreau să te văd ultima oară, dacă zici că vrei 
să mă părăseşti, o să mor pe loc, şi tu poţi să pleci 
după aia...“ 

Nu m-am scuzat faţă de ei şi nici nu mi-am 
clarificat poziţia. Am îngenuncheat, m-am prosternat 
în faţa părinţilor care m-au născut şi m-au crescut, 
apoi am schimbat direcţia şi m-am prosternat în faţa 
soţilor Huang - oricum ar fi, erau socrii mei. După 
aceea, cu faţa la nord, în felul cel mai grav şi mai 
solemn, m-am prosternat şi în faţa soţilor Pang. Le- 
am mulţumit pentru sprijinul şi ajutorul pe care mi 
le-au acordat şi le-am mulţumit şi că mi-au născut-o 
şi crescut-o pe Chunmiao. După aceea, ţinând cu 
mâinile căuş acel picior artificial care semnifica 
istorie şi onoare, am înaintat în genunchi şi l-am pus 
pe masă. M-am ridicat în picioare, m-am dat înapoi 
până la poartă, am făcut o plecăciune adâncă, mi-am 
îndreptat şalele, m-am răsucit şi fără să zic nimic am 
plecat către vest de-a lungul străzii celei mari. 

Din atitudinea şoferului Hu, ştiam deja că soarta 
mea de demnitar era pecetluită. Primul lucru pe care 
mi-1 spusese când mă întorsesem de la provincie 
fusese să mi se plângă că nevasta mea defilase sub 
steagul meu, folosindu-se de maşina de serviciu. La 



acest drum la ţară, pretextase că se stricase un circuit 
electric ca să nu mă aducă cu maşina. Venisem 
aşadar cu naveta departamentului de agricultură. 
Acum mergeam pe jos către vest, în direcţia oraşului, 
dar chiar voiam să mă întorc acolo? De ce mă 
întorceam acolo? Unde era Chunmiao, acolo trebuia 
să mă duc - dar unde era? 

Cadillacul lui Jinlong m-a prins din urmă şi s-a 
oprit fără zgomot lângă mine. A deschis portiera şi 
mi-a zis: 

— Urcă-te! 

— Nu-i nevoie, am zis. 

— Urcă-te, mi-a zis pe un ton care nu îngăduia 
împotrivire. Am ceva să te întreb. 

M-am strecurat în limuzina lui luxoasă. 

Am intrat în biroul lui luxos. 

Rezemat de sofaua lui purpurie, moale şi făcută din 
piele adevărată, a tras un fum prelung dintr-o ţigară 
şi, ţintuind cu privirea braţele lustrei de cristal, m-a 
întrebat senin: 

— Frate, viaţa asta a omului nu e ca un vis? 

N-am suflat o vorbă, aşteptând să continue. 

— Mai ţii minte cum a fost pe când păşteam vacile 
pe malul râului? Ca să te forţez să intri în colectivă, te 
chelfăneam în fiecare zi. Cine s-ar fi gândit că după 
douăzeci şi ceva de ani, comuna populară o să se facă 
cât ai bate din palme praf şi pulbere, ca o casă 
construită din nisip? Nu mi-ar fi trecut prin cap pe- 
atunci nici în vis că tu o să ajungi subprefect, iar eu 
director şi că numeroase lucruri pe care le ţineau aşa 
de sfinte pe vremea aia de-ţi luau şi capul pentru ele 



nu mai fac azi nici cât o băşină de câine. 

Am continuat să tac mâlc, ştiam că nu despre astea 
voia el să vorbească. 

S-a îndreptat de şale şi a stins în scrumieră ţigara 
fumată nici pe un sfert, pironindu-mă apoi cu 
privirea: 

— La oraş sunt numeroase femei frumoase, de ce 
te-ai dus să o vrăjeşti tocmai pe feţişoara asta slabă ca 
o maimuţă? Dacă nu mai poţi, zi, cu care vrei să te 
distrezi? Negre, albe, grase, slabe, ţi le rostuiesc eu pe 
toate. Dacă vrei să guşti ceva străin, e uşor, gagicile 
din Rusia nu trec de 1000 pe noapte! 

— Dacă m-ai adus aici să vorbeşti din astea, am zis 
ridicându-mă, plec! 

— Stai locului, a bătut el cu palma indignat în 
masă, făcând scrumul din scrumieră să tremure şi să 
se ridice în zbor. Eşti o lepădătură adevărată, din cap 
până în picioare! Nici iepurii nu mănâncă iarba de 
lângă cuib, cu atât mai puţin dacă nu e cine ştie ce 
iarbă! Şi-a aprins o nouă ţigară, s-a înecat, a tuşit şi 
apoi a stins-o. Tu ştii ce e între mine şi Pang 
Kangmei? E amanta mea! Zona asta de dezvoltare 
turistică din satul Ximen, ca să-ţi spun lucrurile până 
la capăt, e afacerea noastră. Dar uite că ţi-ai băgat tu 
sula ca să ne ameţeşti nouă trebuşoara care pica aşa 
de bine! 

— Nu mă interesează pe mine chestiile voastre, 
mie-mi pasă doar de mine şi Pang Chunmiao. 

— Care va să zică nu vrei să te laşi păgubaş? Chiar 
vrei să te însori cu feţişoara aia? 

Am dat din cap cu fermitate. 



— Nu se poate, absolut deloc nu se poate! Ximen 
Jinlong s-a ridicat şi a început să se plimbe încoace şi 
încolo prin biroul lui cel lat. S-a oprit în faţa mea şi 
mi-a dat un pumn zdravăn în piept, zicându-mi pe un 
ton care nu lăsa loc de îndoială: Taie numaidecât 
orice legătură cu ea! De orice fel vrei să fuţi, lasă în 
seama mea! După ce fuţi mai multe, o să afli tu ce 
sunt şi femeile. 

— Iartă-mă, i-am zis, îmi faci silă cu vorbele astea. 
N-ai niciun drept să te bagi în viaţa mea şi n-am 
nevoie să mă ajuţi tu să-mi aranjez viaţa. 

M-am întors să plec, dar el m-a prins de umeri şi 
mi-a zis pe un ton niţel mai domol: 

— Bineînţeles, treaba asta cu iubirea chiar există, 
fir-ar mama ei. Am discutat şi un proiect de 
compromis. Mai întâi te potoleşti, nu bagi divorţ şi 
pentru moment nu intri în contact cu ea. Noi te 
transferăm în afara judeţului, sau chiar niţel mai 
departe, la municipiu, la capitala provinciei, un 
transfer pe poziţie cam egală, unde cu puţină muncă, 
mai şi creşti. Când vine momentul, laşi divorţul de 
Hezuo în seama mea. în cel mai rău caz, o să ajungem 
la bani, 300 000, 500 000, un milion, nu există 
femeie, fir-ar mama ei, să nu deschidă ochii la bani! 
După aceea o transferăm şi pe Pang Chunmiao şi vă 
bucuraţi de iubire! în fapt, a făcut el o pauză, nu 
suntem prea dornici să facem aşa, o să fie mult de 
muncă, dar cine m-a pus să-ţi fiu frate, iar ea să-i fie 
ei soră? 

— Mulţumesc, am spus, vă mulţumesc de tolba asta 
de planuri iscusite, dar n-am nevoie de ea, chiar n- 



am. Când am ajuns la uşă, m-am întors câţiva paşi şi 
i-am spus: Tocmai pentru că e aşa cum ai zis mai 
devreme, tu mi-eşti frate, iar ea îi e soră, vă sfătuiesc 
să vă stăpâniţi poftele: plasa Cerului e mare, dar 
nimic nu trece prin ea! Adulterul meu e la urma 
urmei doar o problemă de morală, dar voi odată ce- 
ntreceţi măsura... 

— Ai început să mă dăscăleşti, a zâmbit cu răceală 
Jinlong. Să nu zici după aia că nu mă arăt cuviincios! 
Hai, cară-te! 

— Unde aţi ascuns-o pe Chunmiao? l-am întrebat 
cu mare răceală. 

— Cară-te! 

înjurăturile lui mânioase au fost întrerupte de uşa 
capitonată în piele. 

Mergând pe strada mare din satul Ximen, lacrimi 
fierbinţi mi-au umplut fără pricină orbitele. Soarele 
era foarte strălucitor în apus, aşa că lacrimile mă 
făceau să văd lumini multicolore. Câţiva copii, nici 
mari, nici mici, au început să se ţină după mine. Tot 
aşa au făcut şi câţiva câini. Mergeam cu paşi mari, iar 
copiii nu puteau ţine pasul. Ca să-mi vadă lacrimile 
din ochi, sau poate ca să-mi vadă faţa cea albastră şi 
urâtă, n-au avut încotro şi-au trebuit să zboare în 
goană pe lângă mine, depăşindu-mă; după aceea, au 
mers de-a îndăratelea, privindu-mă aşa. 

Când am trecut pe lângă curtea familiei Ximen, nu 
m-am uitat intr-acolo: deşi ştiam că din cauza mea 
era foarte probabil ca mama şi tata să nu mai rămână 
mult pe lumea oamenilor şi că sunt un fiu lipsit de 
iubire pentru părinţii săi, nu puteam cu niciun preţ să 



bat în retragere. 

Pe podul cel mare, Hong Taiyue mi s-a pus în cale. 
Era pe jumătate beat, plutise, nu ieşise, afară din 
Barul Podului. M-a prins de piepţii hainei cu degete 
ca nişte cleşti, strigând tare: 

— Jiefang, iepuriciule, m-aţi băgat în arest, aţi 
băgat în arest un bătrân revoluţionar! Aţi băgat în 
arest un soldat credincios al preşedintelui Mao! Aţi 
băgat în arest un luptător anticorupţie! Mi-aţi băgat 
mie în arest trupul, nu şi adevărul! Un materialist 
sută la sută ca mine de nimic nu se teme, lu băiatu 
nu-i e frică de voi! 

Câţiva oameni au ieşit din bar şi l-au tras la o parte 
din faţa mea. Lacrimile nedesluşite din ochii mei mă 
împiedicau să le văd limpede feţele. 

M-am suit pe pod. Râul era tot o scânteiere de 
lumini aurii, parcă era un drum plin de măreţie. L- 
am auzit pe Hong Taiyue ţipând tare în spatele meu: 

— Iepuriciule, dă-mi înapoi osul meu de bou! 


CAPITOLUL 49 

înfruntând potopul, Hezuo curăţă latrina; primind 
bătaie cruntă, fiefang îşi face alegerea 

...Influenţată de taifunul numărul 9, ploaia din 
acea seară a fost una cum rar se văd. în vremea 
acoperită şi ploioasă de dinainte, eram mereu 
deprimat şi somnoros, dar în acea seară nu mă trăgea 
deloc aţa la somn. Auzul şi mirosul îmi erau extrem 



de ascuţite, dar ochii, afectaţi de fidgerele alb- 
albastre şi foarte intense care brăzdau unul după altui 
cerul, îmi erau uşor împăienjeniţi - însă nu atât cât 
să nu văd limpede apa de pe buruienile din fiecare 
colţ al curţii şi, în clipele în care fulgerele luminau 
inopinat cerul, să nu văd limpede cum cicadele 
ascunse în arţarii japonezi se scutură foşnitoare. 

Ploaia începuse de la 7, iar la 9 încă nu dădea nici 
cel mai mic semn că vrea să se oprească. La lumina 
fulgerelor, am văzut cum apa de la streşinile tale se 
prăvăleşte în zbor transformată într-o cascadă 
gigantică. Pe acoperişurile plate ale aripilor casei, 
burlanele făcute din ţevi de plastic cu diametrul de 10 
centimetri aruncau coloane după coloane de apă care 
se năpusteau afară cu ferocitate, rotunjindu-le şi 
prăvălindu-le pe aleile cimentate. Canalul de alături 
fusese astupat de tot felul de obiecte, aşa că apa a 
crescut foarte repede, a acoperit poteca pietruită şi a 
acoperit şi treptele de la intrare; câţiva arici care îşi 
aveau sălaşul în grămezile de lemne de la colţul 
zidului au fost luaţi de ape şi acum se zbăteau în ele - 
s-ar zice că aveau să-şi păstreze viaţa cu mare 
greutate. 

Tocmai mă bătea gândul să latm puternic, ca să 
dau alarma pentru soţia ta, când, până să apuc să scot 
primul sunet, lampa de sub streaşină s-a aprins şi a 
scăldat curtea într-o baie de lumină. Soţia ta, cu o 
pălărie de paie pe cap, înfăşurată într-o pelerină albă 
din plastic subţire şi îmbrăcată doar în chiloţi, s-a 
strecurat la iuţeală pe crăpătura uşii, arătându-şi 
picioarele osoase în care purta pantofi de plastic cu 



şireturile rupte şi cu partea de la călcâie lăsată în jos. 
Cascadele care se prăvăleau în zbor de pe streşini i-au 
dat într-o parte pălăria de paie, pe care o pală de vânt 
i-a şi zburat-o la pământ. Ploaia i-a murat părul cât ai 
bate din palme. Ea s-a repezit de-a dreptul în aripa de 
vest şi a tras afară o lopată din grămada de cărbuni 
din spatele meu, repezindu-se după aceea cu ea în 
ploaie. 

Alerga prin ploaie lăsându-se într-o parte la fiecare 
pas; apa din curte îi venea până la genunchi. Un 
trăsnet a scuturat totul, suprimând lumina cea 
galbenă, iar ei făcându-i faţa o întindere alb-al- 
băstrie; şuviţă de şuviţă de păr îi era acum lipită de 
faţa aceasta alb-albăstrie, care mi se părea 
înspăimântătoare. 

Trăgând lopata după ea, s-a strecurat pe lângă 
latura de sud. Am auzit răzbătând de acolo un zgomot 
puternic. Ştiam că locul e foarte murdar, cu frunze 
putrede, pungi de plastic aduse de vânt şi căcăreze de 
pisici vagaboande strânse toate laolaltă. S-a auzit un 
clipocit, iar apa acumulată în curte a început să se 
coboare într-a- colo cu o viteză vizibilă cu ochiul 
liber. Canalul fusese desfundat, dar soţia ta tot n-a 
ieşit de-acolo. Se auzea fără încetare zgomotul lopeţii 
ciocnind în cărămizi şi în dale, şi, de asemenea, 
amestecând în apă. Acel loc strâmt se umpluse de 
mirosul soţiei tale. Era de-ade- văratelea o femeie 
capabilă să îndure greutăţi şi să trudească şi să nu se 
lase deloc răsfăţată de trai bun. 

Şuvoaiele din curte se întreceau care mai de care să 
se arunce 



» 

bogate spre canal, iar lucrurile care pluteau pe 
deasupra lor tot intr-acolo se duceau. Printre ele se 
afla o răţuşcă de plastic roşie şi o păpuşă de plastic 
care clipea din ochi, amândouă cadouri pe care i le 
dăduse Pang Chunmiao fiului tău, pretextând că sunt 
premii, când el se uita la benzi desenate în librăria 
Xinhua, însoţit de mine. Pălăria de paie a soţiei tale 
se mişca şi ea în urma lor, dar când a ajuns la din nou 
vizibila potecă pietruită, a eşuat pe ea. Tot de ea îşi 
lipiseră ramurile trandafirii care fuseseră puşi la 
pământ când se surpase pământul sub ei; un boboc 
pe jumătate deschis apăsa borul pălăriei, formând 
astfel un tablou aparte. 

Soţia ta a ieşit într-un sfârşit de lângă canal. 
Pelerina din plastic subţire îi rămăsese legată pe după 
gât, dar ea era deja murată toată. în lumina 
fulgerelor, faţa îi era şi mai albăstrie şi mai albă, iar 
picioarele şi mai plăpânde. Ţâra după ea lopata, era 
gârbovită de spate şi chiar aducea puţin cu 
drăcoaicele din legende. Pe faţă în schimb îi apăruse 
în mod limpede o expresie de uşurare. Şi-a cules 
pălăria, a vânturat-o ce-a vânturat-o, dar nu şi-a pus- 
o pe cap, ci a atârnat-o de un cui de pe peretele aripii 
de răsărit a casei. A îndreptat după aceea la loc 
trandafirii care se răsturnaseră. Părea să se fi înţepat 
în spini la un deget - şi l-a muşcat puţin. Ploaia a 
părut să se rărească, iar ea a înălţat faţa spre cer: 
ploaia îi biciuia faţa de parcă ar fi biciuit o farfurioară 
de porţelan alb-albastru din vechime. Să mai plouă, 
să mai plouă, să plouă şi mai tare! Şi-a dat pur şi 



simplu jos de pe ea pelerina de plastic, lăsându-şi la 
vedere corpul numai piele şi os. Pieptul îi era 
posmăgit, doar cu două sfârcuri, care arătau ca nişte 
curmale, lipite de coaste. A mers şon- tâcăind până la 
latrina din colţul de sud-vest al curţii, a dat la o parte 
capacul de ciment şi un miros puturos a inundat 
aerul sub ploaie. Oraşul se afla în acest moment într- 
o etapă de dezvoltare în care lucrurile erau pe 
jumătate locale, pe jumătate occidentalizate, aşa că 
nu exista un sistem performant de drenare a apelor 
uzate, drept care familiile care locuiau la casă aveau 
în majoritate private sub cerul liber, ca la ţară; 
evacuarea excrementelor era o problemă uriaşă. Soţia 
ta se scula adesea în miez de noapte şi ducea pe furiş 
excrementele în râul Tianhua, lângă piaţa ţărănească. 
/Toţi rezidenţii din zonă făceau la fel. Mi se umplea 
inima de tristeţe când o vedeam cum înaintează într- 
acolo cu găleata de excremente în mână, mergând 
şchiopârc-şchiopârc, dârdâind din toate încheieturile, 
luând-o pe ocolite şi lipindu-se de ziduri, aşa că eu 
căutam pe cât cu putinţă să nu îmi fac nevoile acasă. 
De obicei pişuiam pe cauciucurile Audiului conclus, 
deloc grozav, de directorul Yi de la fabrica de fibre de 
polipropilenă, care locuia la vest de casa ta; îmi 
plăcea parfumul aparte, ca de păr ars, care se 
volatiliza când urina de câine făcea contact cu 
cauciucurile, dar eram şi un câine cu un pronunţat 
sentiment al dreptăţii. Tot de obicei, alergam o 
bucată de drum şi caca făceam pe terasa de flori din 
piaţa Tianhua. Rahatul de câini este un îngrăşământ 
de primă mână - eram un câine bun, care se pricepea 



la ştiinţă şi avea conceptul de bine public, drept care 
transformam putoarea rahatului de câine în parfum 
dulce de flori. 

Din pricina trebii cu latrina, de fiecare dată când 
ploua, pe faţa soţiei tale apărea un zâmbet de 
uşurare. Stătea lângă latrină şi flutura un linguroi cu 
coadă lungă, scoţând cu el afară ce se afla înăuntm şi 
apoi golindu-1 în ploaie; apele vijelioase purtau ce era 
acolo direct la canal. în acele clipe, eram întocmai ca 
soţia ta, nădăjduiam să plouă, să plouă şi mai tare, 
astfel încât să ne cureţe cu totul latrina, la fel şi curtea 
şi la fel şi oraşul ăsta plin de mizerie şi împuţiciune. 

Deja se auzea zgrepţanitul linguroiului râcâind 
fundul latrinei şi mi-am dat seama că munca soţiei 
tale se apropia de sfârşit. A pus jos linguroiul, a 
apucat un măturoi din nuiele de bambus ajuns pe 
jumătate chel de la atâta frecare şi s-a apucat să frece 
răsunător pereţii latrinei - freca ce freca, apoi iar 
râcâia cu linguroiul, iar eu parcă şi vedeam cum 
mâine-dimineaţă latrina asta sub cerul liber avea să 
fie un iaz cu apă limpede. în acel moment, fiul tău a 
venit în uşa clădirii principale şi a strigat tare: 

— Mamă, nu mai râcâi, hai în casă! 

Ea a părut că nu l-a auzit şi s-a apucat să mestece 
încoace şi încolo cu măturoiul ăla stricat în şanţul de 
ciment care ducea de la latrină la canal; toate apele 
din curte se adunau acolo, ceea ce îi era de ajutor în 
muncă. 

în strigătul fiului tău se găseau şi suspine de plâns, 
dar soţia ta nu l-a luat în seamă. Fiul tău era un copil 
plin de iubire faţă de părinţi, ţi-am mai spus asta, şi 



ca să-i uşureze mamei povara făcea la fel ca mine, îşi 
făcea nevoile acasă numai când n-avea încotro. 
Uneori, când ne vedeai gonind nebuneşte pe uliţa 
Tianhua, nu era deloc pentru că fiului tău îi era teamă 
să nu întârzie; în aceste situaţii, prima lui destinaţie 
nu era clasa, ci toaleta şcolii. Că veni vorba, vreau să 
intercalez aici o secvenţă retrospectivă, ca să te 
umplu de remuşcări, măi, băieţică ce eşti. Odată, 
când fiul tău avea febră cu diaree, ca să nu-i mai 
sporească povara mamei sale, a alergat ca şi altă dată 
spre şcoală, dar chiar n-a mai putut să se ţină şi s-a 
lăsat pe vine în spatele unui tufiş de liliac de lângă 
salonul de înfrumuseţare şi coafură Cocheta. O 
femeie cu părul vopsit într-o nebunie de culori a tulit- 
o afară din salon şi l-a înhăţat pe fiul tău de cravata 
roşie de la gât, strângând-o cu ea de l-a făcut să-şi 
dea ochii peste cap. Femeia asta tiranică şi feroce era 
amanta lui Bai Shiqiao, comandantul-adjunct al 
brigăzii de criminalistică din cadrul poliţiei, şi nimeni 
în oraş nu cuteza să o provoace. L-a ocărât pe fiul tău 
cu vorbe împuţite şi extrem de puţin pe potrivă cu 
mirosul de parfum pe care-1 răspândea corpul ei, 
atrăgând numeroşi spectatori, care au rezonat cu ea, 
ocărându -1 şi ei pe fiul tău. El plângea şi-şi cerea 
mereu iertăciune: „Am greşit, am greşit, am greşit“. 
Femeia nu l-a lăsat să scape uşor şi nu i-a arătat pic 
de milă, propunându-i două feluri de rezolvare a 
situaţiei şi punându -1 pe el să aleagă. Primul era să-l 
târască la şcoală, să i-1 dea profesorului pe mână şi să 
pună şcoala să se ocupe de el; al doilea era ca fiul tău 
să mănânce ce făcuse acolo. Bătrânelul cel cu inimă 



bună care vindea peşti aurii a venit cu o lopată ca să 
ia cu ea la o parte rahatul, dar ea l-a ocărât şi pe el, 
aşa că omul s-a retras fără nicio vorbă. în acest 
moment- cheie, Lan Jiefang, eu, Căţelul al Patrulea, 
am arătat suprema credinţă a unui câine faţă de 
stăpânul său. Mi-am ţinut răsuflarea şi am mâncat ce 
făcuse acolo fiul tău. Vorba aia care spune că „Pe 
câine nu-1 schimbi să nu mai mănânce căcat“ e vorbă 
goală, un câine cu o viaţă atât de înlesnită, atât de 
demn, atât de înţelept, cum o să...? Dar uite că mi-am 
stăpânit sila şi am mâncat rahatul lui fii-tău. Am 
tulit-o apoi la piaţa ţărănească şi mi-am clătit gura cu 
apa care curge susurând 24 de ore pe zi de la un 
robinet nereparat de acolo, iar apoi mi-am înălţat 
botul şi am lăsat coloana de apă plină de vlagă să mă 
cureţe direct pe gât. M-am întors înapoi în fugă lângă 
fiul tău, şi am ţintuit cu duşmănie faţa plată mânjită 
cu un strat gros de farduri a acelei femei şi gura 
sângerie ca o rană de pe faţa aceea plată. Părul de pe 
gât mi s-a zburlit, iar din gâdej mi-a ieşit un mârâit ca 
o salbă de tunete. Femeia a dat drumul mâinii cu care 
îl înhăţase de cravată pe fiul tău, s-a dat cu încetul 
înapoi, până a ajuns la uşa salonului, unde, cu un 
ţipăt ascuţit, a zbughit-o înăuntm, închizând apoi 
brusc uşa în urma ei. Fiul tău mi-a cuprins capul cu 
braţele şi s-a pus să plângă cu suspine. în ziua aceea, 
am mers foarte încet. Nu ne-am întors niciunul 
capetele, deşi ştiam că din spate ne urmăresc multe 
priviri. 

Fiul tău a deschis o umbrelă şi s-a repezit afară, 
direct lângă soţia ta, ţinându-i acesteia umbrela 



deasupra capului ca să o adăpostească de ploaie. 
Plângând, i-a zis: 

— Mamă, hai în casă, uită-te la tine cât eşti de 
murată! 

— Copil prost, de ce plângi? Când dă aşa ploaie 
mare, nici nu poţi să te bucuri de-ajuns! Soţia ta i-a 
împins lui umbrela deasupra capului şi a zis: De 
mult, de mult, n-a mai dat ploaie aşa de mare, de 
când ne-am mutat la oraş n-a dat una aşa de mare, 
numai bine, curtea noastră n-a fost niciodată atât de 
curată. Arătând spre latrină, spre olanele lucitoare de 
pe acoperiş, spre poteca pietruită din curte care 
semăna cu şira unui peşte negricios, spre frunzele de 
un negru uleios ale arţarului japonez, a spus cu 
însufleţire: Nu numai la noi e curat, e curat în sute şi 
mii de locuinţe din oraş, fără ploaia asta bună, oraşul 
se împuţea, putrezea. 

Am lătrat de două ori, arătându-mi aprobarea faţă 
de opinia soţiei tale. Ea a zis: 

— Uite, vezi, când plouă nu doar mama e 
bucuroasă, şi câinele nostru e bucuros. 

Soţia ta l-a împins pe fiul tău înăuntru. Şi el, şi eu, 
unul în uşa clădirii principale, celălalt pe labe în uşa 
aripii de vest, ne uitam la ea cum se spală stând în 
mijlocul curţii, pe poteca de piatră. I-a poruncit fiului 
tău să închidă lampa de sub streaşină, iar curtea s-a 
cufundat pe dată în întuneric; fulger după fulger îi 
luminau însă fără întrerupere corpul. S-a mânjit pe 
păr şi pe corp cu un săpun verde umflat de ploaie. S-a 
frecat după aceea, iar spuma bogată i-a făcut capul să 
fie fără pereche de mare, în timp ce în curte mirosul 



de vanilie al săpunului a dat pe dinafară. Stropii de 
ploaie erau din ce în ce mai rari, zgomotul ropotelor 
de ploaie slăbea şi el; şuvoaiele clipoceau însă pe 
străzi, iar după fulgere se rostogoleau tune tele cele 
duduitoare. O adiere de vânt a făcut apa strânsă pe 
arţar să se coboare precum o cascadă. Soţia ta s-a 
folosit de apa din găleata de lângă fântână şi de cea 
din lighean ca să se clătească. La fiecare fulger, îi 
vedeam fundul schilodit şi părul neguros. 

în sfârşit, a intrat şi ea în casă. I-am adulmecat 
mirosul părului şi al corpului, pe când le ştergea cu 
prosopul. Mai apoi am auzit zgomotul garderobei în 
timp ce se deschidea şi am adulmecat în acelaşi timp 
mirosul de haine uscate şi contaminate de naftalină. 
Ajuns aici, am răsuflat şi eu. Stăpâno, strecoară-te în 
pat, somn uşor! 

Pendula bătrână a vecinilor de la apus a bătut de 
douăsprezece ori la rând - era miezul nopţii; pe uliţa 
Tianhua, strada cea lată de dincolo de poartă, se 
auzeau sunetele apei, la fel cum pe toate bulevardele 
şi aleile din capitală se auzeau sunetele apei. Pentru 
acest oraş care aproape că nu avea canalizare, dar 
avea în schimb numeroase clădiri moderne, acest 
potop a fost fără îndoială un dezastru. Scenele de 
după ploaie au demonstrat că torentele au curăţat 
doar latrinele şi curţile celor din locurile înalte, în 
timp ce multe dintre casele din vale au ajuns la mare 
ananghie din cauza apelor murdare pline de 
excremente şi de rămăşiţe de tot felul care au măturat 
peste ele. Mulţi dintre colegii lui fii-tău au îndurat o 
noapte foarte lungă cocoţaţi pe mese. După ce apele 



dezlănţuite s-au molcomit, până şi Bulevardul 
Poporului, care se pretindea a fi faţada însăşi a 
oraşului, era tot înnămolit, iar în nămol zăceau 
cadavre umflate şi puturoase de pisici, şoareci şi alte 
animale mici. Scenele cu Pang Kangmei, recent 
numită secretară a consiliului judeţean, stând în 
fruntea demnitarilor de la consiliul judeţean şi de la 
prefectură şi curăţând, cu cizme de cauciuc, 
pantalonii suflecaţi şi lopata în mână, gunoaiele de pe 
bulevard, au apărut trei zile la rând în programele de 
ştiri ale televiziunii judeţului. 

La nu multă vreme după ce a bătut de miezul 
nopţii, am adulmecat un miros extrem de cunoscut 
plutind dinspre Calea Limin. După aceea am 
adulmecat mirosul unui jeep care avea o scurgere 
gravă de benzină. Se mai auzea şi sunetul apei 
împroşcate de maşină în timp ce rula printre 
şuvoaiele murdare, precum şi zbieretul unui motor 
care răguşise istovindu-şi puterile. Şi mirosul, şi 
zgomotele s-au apropiat treptat-treptat, au cotit de pe 
Calea Chengnan pe uliţa Tianhua, iar apoi s-au oprit 
în faţa porţii tale (şi, desigur, în faţa porţii mele). 

Până să bată ei în poarta ta, am slobozit un lătrat 
nebunesc de câine gata de orice în faţa inamicului şi 
am traversat curtea aproape fără să ating cu labele 
pământul, pătrunzând în coridorul din spatele porţii; 
mai bine de zece lilieci care îşi aveau cuibul acolo au 
ieşit în zbor, rotindu-se prin noaptea întunecată şi 
fără nicio stea. Dincolo de poartă se găseau mirosul 
tău şi mirosurile câtorva oameni străini. Sub bătăile 
acestora, poarta isca zgomote goale şi 



înspăimântătoare. 

Lampa de sub streaşină s-a aprins, iar soţia ta, 
înfăşurată într-o haină, a ieşit în curte şi a întrebat 
tare: „Cine e?“ Cei de dincolo de poartă n-au răspuns, 
însă băteau cu îndărătnicie în ea. M-am ridicat în 
picioare cu labele din faţă sprijinite de poartă, 
lătrându-i nebuneşte. Ţi-am adulmecat mirosul, însă 
ce mă făcea să n-am pic de astâmpăr şi să lătra fără 
oprire erau mirosurile rele ale celor ce te împresurau, 
asemenea unor lupi care duc cu ea o oaie. Soţia ta şi-a 
îmbutonat haina şi a intrat pe coridor, aprinzând în 
dram şi lampa de acolo: pe pereţi stăteau lipite mai 
bine de zece şopârle grase, iar câţiva lilieci care nu 
zburaseră atârnau cu dosul în sus printre crăpăturile 
din placa din ciment prefabricat a coridorului. „Cine 
e?“ a întrebat ea din nou. Cei de-afară au răspuns în 
doi peri: „Deschide uşa şi o să afli“. „La ora asta din 
noapte, ştiu eu ce fel de oameni sunteţi voi?“ Un 
bărbat de dincolo de poartă a rostit cu voce joasă: 
„Prefectul Lan a încasat o bătaie, l-am adus acasă!“ 
Soţia ta a ezitat, a descuiat, a tras zăvorul şi a crăpat 
poarta. Faţa ta hidoasă, Lan Jiefang, şi părul tău 
ajuns numai şuviţe lipicioase ne-au apărat intr- 
adevăr în faţă. Soţia ta a strigat înspăimântată şi a 
deschis poarta larg. Doi oameni au înaintat în forţă, 
iar tu ai fost zvârlit înăuntru de parcă ai fi fost un 
porc mort. Corpul tău greu a răsturnat-o la pământ 
pe soţia ta, luată complet pe nepregătite. Oamenii au 
plecat, sărind de pe trepte. M-am năpustit ca fulgerai 
spre unul dintre ei, iar ghearele mele i-au atins 
spatele. Erau cu totul trei oameni, îmbrăcaţi în 



pelerine negre de ploaie din cauciuc şi cu ochelari de 
soare pe nas. Doi erau acum lângă maşină, unul 
stătea în scaunul şoferului. Jeepul nu-şi oprise 
motorul, iar mirosul de benzină şi mirosul de ulei se 
volatilizau violent din mijlocul apelor. Pelerina de 
cauciuc murată de ploaie era foarte alunecoasă, aşa 
că omul ăla mi-a alunecat dintre gheare. A făcut doar 
un salt şi-a ajuns în mijlocul drumului, ducându-se ca 
fulgerul în faţa jeepului. Ratându-mi ţinta, am căzut 
în apă. Aceasta îmi ajungea până la burtă, 
încetinindu-mi mişcările. Dar tot am făcut tot ce-mi 
stătea în puteri şi m-am năpustit spre celălalt om, 
care tocmai avea de gând să se strecoare în jeep. 
Pelerina de pe spate i-a apărat fundul, aşa că am 
reuşit să-l muşc doar de gambă. A scos un ţipăt 
ciudat, a închis brusc portiera, iar poalele pelerinei i 
s-au prins în ea; nasul meu s-a izbit dureros de 
portiera cea tare. Celălalt s-a suit şi el în jeep pe 
partea opusă. Maşina s-a repezit cu ferocitate înainte, 
împroşcând foarte sus cu spumă. Am urmărit-o o 
bucată de drum, dar apa murdară de pe dmm mă 
împiedica să fac salturi; decât să zic că alergam, mai 
bine ar fi să spun că înotam printre murdăriile 
plutind la suprafaţa apei. 

Am înaintat anevoios împotriva apei, ţinându-mi 
corpul pieziş, până am ajuns la treptele noastre. 
Acolo m-am scuturat cu putere, vânturând la o parte 
de pe mine apa murdară şi mizeriile. După urmele 
lăsate de nivelul apei pe zidul din faţă, ştiam că pe 
străzi apele se micşoraseră mult. Cu o oră mai 
devreme, pe când soţia ta golea din toate puterile 



latrina, strada trebuie să fi fost o vâltoare noroioasă 
rostogolindu-se toată; dacă cei trei răufăcători ar fi 
venit atunci cu maşina, jeepul ar fi fost înecat de ape. 
De unde veneau? Unde se duceau? Am stat în dreptul 
porţii reglându-mi simţul mirosului până la gradul 
maxim de fineţe, dar tot n-am putut să le găsesc 
poziţia precisă. Mirosul ploii şi al apelor dezlănţuite 
care se rostogoleau peste tot era prea complex şi prea 
murdar, şi nici măcar nasul meu, care ieşea atât din 
rând şi se înălţa atât de mult deasupra celorlalte, nu 
putea să facă nimic. 

Când m-am întors în curte, am văzut că soţia ta îşi 
strecurase gâtul pe sub subsuoara ta stângă; braţul 
stâng îţi atârna peste pieptul ei, cumpănindu-se acolo 
ca o tărtăcuţă ofilită. Cu braţul drept te prinsese pe 
după şale; capul tău şedea oblic peste al ei. Corpul 
părea că o să i se frângă în orice clipă sub apăsarea 
trupului tău, dar ea tot îşi dădea silinţa să te 
proptească şi să te târască înăuntru. Te mai puteai 
ţine întru câtva pe picioare şi deşi mişcările ţi-erau 
neîndemânatice, puteai totuşi să te deplasezi, ceea ce 
arăta că erai încă viu - şi nu numai viu, ci chiar 
conştient. 

Am ajutat-o pe stăpână să închidă poarta şi-am 
început să merg încoace şi-ncolo prin curte, ca să-mi 
potolesc greutatea şi apăsarea din inimă. Fiul tău, 
doar în maiou şi chiloţi, a ieşit afară urlând o dată 
tare: „Tată!“ şi punându-se pe suspinat. Luând 
exemplu de la mama lui, s-a strecurat sub braţul tău 
drept, uşurându-i mamei povara cea grea şi 
echilibrându-ţi corpul. Aţi mers aşa toţi trei cam 30 



de paşi, din mijlocul curţii până în faţa patului soţiei 
tale, însă a fost un drum lung şi anevoios, care mie mi 
s-a părut că a durat un secol. 

Am uitat că eram un câine pe care apele împuţite 
de pe stradă îl murdăriseră tot şi mă simţeam un om 
legat de soartă de voi; am schelălăit trist şi v-am 
urmat până în faţa patului. Corpul ţi-era tot pătat de 
sânge, hainele îţi fuseseră rupte, poate făcute fâşii- 
fâşii cu vreun bici, iar dinspre nădragi venea un 
miros tare şi puturos de urină: fără nicio umbră de 
îndoială, te bătuseră de-ţi udaseşi nădragii. Soţia ta 
credea în frugalitate, dar şi iubea mult curăţenia, aşa 
că faptul că te-a lăsat să stai aşa culcat pe patul ei 
arată că încă te îndrăgea foarte mult. 

Nu i-a păsat de tine că eşti murdar şi te-a lăsat să 
stai culcat în patul ei şi nu i-a păsat nici de mine că 
sunt murdar şi mi-a dat voie să stau pe labe în 
cameră. Fiul tău stătea în genunchi în faţa patului şi 
striga plângând: 

— Tată, ce e cu tine? Cine te-a adus în halul ăsta? 

Ai deschis ochii, ai ridicat braţul şi l-ai mângâiat 
puţin pe cap. Ţi-au dat lacrimile. 

Soţia ta a adus un lighean cu apă caldă, pe care l-a 
pus pe un taburet în faţa patului. Am mirosit că 
adăugase şi sare. A aruncat un prosop înăuntru, iar 
după aceea a pus mâna să te dezbrace de haine. Te-ai 
zbătut şi te-ai foit, spunând „Nu, nu!“, dar ea ţi-a dat 
cu îndărătnicie mâinile la o parte, a îngenuncheat 
lângă pat şi ţi-a descheiat nasturii de la haină. Mi-am 
dat seama că nu voiai să fii îngrijit de ea, dar n-aveai 
cum să refuzi. Fiul tău şi-a ajutat mama să te 



dezbrace, şi-ai rămas culcat, gol puşcă, pe patul soţiei 
tale. Ea te-a şters pe tot corpul cu prosopul înmuiat 
în sare. Lacrimile îi picurau deseori pe pieptul tău. Şi 
fiul tău plângea, în timp ce ţie lacrimile îţi coborau pe 
la colţurile ochilor, pe care-i aveai închişi, către părul 
de pe tâmple. 

în tot acest timp, soţia nu ţi-a pus nicio întrebare şi 
nici tu n-ai rostit un cuvânt. Doar fiul tău repeta la 
fiecare câteva minute: 

— Tată, cine te-a adus în halul ăsta? Mă duc să mă 
răfuiesc cu ei! 

Tu nu răspundeai, iar soţia ta nu zicea nici ea nici 
pâs, de parcă aveaţi o înţelegere tacită în privinţa 
aceasta. Neputincios, fiul tău s-a văzut silit să mă 
întrebe pe mine: 

— Al Patrulea, cine l-a bătut pe tata? Du-mă să mă 
răfuiesc cu ei! 

Am scheunat încet, exprimându-mi regretul - 
potopul adus de taifun tulburase mirosurile. 

Ajutată de băiat, ea te-a schimbat în haine curate - 
o pijama de mătase albă, largă şi confortabilă, care, 
după ce-ai pus-o pe tine, ţi-a făcut faţa să-ţi pară şi 
mai neagră şi mai albastră. Soţia ta ţi-a aruncat 
hainele murdare în lighean, a şters podeaua cu un 
mop, iar după aceea l-a bătut uşurel pe cap pe fiul 
tău: 

— Kaifang, stă să se luminze de zi, du-te să dormi 
puţin, mâine tot trebuie să mergi la şcoală. 

A plecat cu ligheanul în braţe şi trăgându -1 după ea 
şi pe băiat; eu i-am urmat. 

Ţi-a spălat hainele cu apa de ploaie din găleata de 



la fântână şi le-a pus la uscat pe frânghia de rufe. A 
intrat după aceea în aripa de răsărit, a aprins lumina 
şi, sprijinindu-se de fundul de bucătărie, s-a aşezat pe 
taburetul cel mic de acolo, cu coatele pe genunchi şi 
mâinile sprijinindu-i obrajii; avea privirea fixă, 
părând că stă cu gândul la o greutate de pe suflet. 

Ea se afla în lumină, eu şedeam în întuneric şi 
puteam să-i văd faţa în chip neobişnuit de limpede. 
Avea buzele vinete şi privirea dezorientată. La ce se 
gândea? N-aveam cum să ştiu. A rămas stând aşa 
până când întunericul s-a risipit şi zorii s-au pogorât. 

A fost o dimineaţă mai animată ca de obicei, din 
fiecare codon al oraşului auzindu-se vocile 
oamenilor. Unii erau veseli, alţii nemângâiaţi, unii se 
plângeau, alţii suduiau. Pe cer iarăşi se ţesuseră 
strâns nori negri, iar ploaia iarăşi cădea, când tare, 
când încet. Soţia ta s-a apucat să gătească. Părea să 
facă tăiţei, da, chiar tăiţei făcea. Mirosul de făină 
părea din cale-afară de curat şi proaspăt printre 
miasmele care înecau cerul şi pământul. Ţi-am auzit 
sforăiturile, băieţică, în sfârşit adormiseşi. Fiul tău s- 
a sculat şi cu ochii adormiţi a alergat să urineze la 
latrină, scoţând un zgomot foarte răsunător, în acel 
moment, mirosul lui Pang Chunmiao a străbătut 
sutele şi miile de izuri atât de tulburi că se 
prefăcuseră într-o singură nămo- leală, s-a apropiat 
cu repeziciune şi, fără pic de ezitare, a venit în faţa 
porţii. Am lătrat doar o dată, apoi mi-am plecat 
capul; îmi simţeam inima grea, iar o senzaţie de 
întristare fără pereche s-a încleştat ca o mână uriaşă 
în jurul gâtului meu. 



Pang Chunmiao a ciocănit sonor la poartă. 
Ciocănise cu fermitate şi neşovăielnic, chiar şi cu o 
oarecare mânie. Soţia ta s-a dus şi i-a deschis şi cele 
două s-au privit de-o parte şi de cealaltă a pragului. 
Păreau să aibă să-şi spună o mie şi una de vorbe, dar 
n-au zis nimic. Pang Chunmiao a călcat înăuntru cu 
paşi mari - mai precis s-a repezit tropăind în curte. 
Soţia ta a urmat-o în spate, şchiopătând şi 
şontorogind. A întins o mână, părând că vrea s-o 
oprească pe cealaltă. Fiul tău a alergat cu mare 
iuţeală în mijlocul potecii pietruite, s-a învârtit acolo 
de câteva ori, cu faţa încordată şi neştiind ce să facă, 
iar mai apoi a alergat la pasajul de la intrare şi a 
închis poarta. 

Prin geamul ferestrei, am văzut cum Pang 
Chunmiao traversează cu mare iuţeală micul coridor 
de acolo şi intră în odaia soţiei tale; pe dată i-am 
auzit apoi gemetele şi hohotele de plâns. Am văzut-o 
pe soţia ta urmând-o înăuntru, iar plânsetele ei erau 
şi mai răsunătoare. Fiul tău stătea pe vine la 
marginea fântânii, plângând şi spălându-se în acelaşi 
timp pe faţă. 

Plânsetul celor două femei s-a oprit, iar în cameră 
păreau să fi început negocieri anevoioase. Unele 
vorbe întretăiate de suspine şi sughiţuri nu le-am 
auzit limpede, dar pe cele rostite complet le-am auzit 
pe toate. 

— Cruntă vă e inima de l-aţi bătut în halul ăsta! a 
zis Chunmiao. 

— Pang Chunmiao, eu cu tine n-am avut vrajbă în 
vremuri vechi şi n-am gâlceava nici în cele noi. E 



plină lumea asta de flăcăi buni, de ce vrei să strici 
familia asta? 

— Ştiu că ţi-am greşit, am vrut să-l las, dar n-am 
putut. Asta mi-e soarta... 

— Lan Jiefang, hotărăşte tu. 

După un moment de tăcere, te-am auzit pe tine: 

— Hezuo, îmi pare rău, vreau să merg cu ea. 

Te-am văzut ridicându-te pe picioare rezemat de 

Pang Chunmiao. Ati traversat coridorul, ati ieşit din 
casă si-ati intrat în curte. Fiul vostru a ridicat 
ligheanul şi l-a golit în faţa voastră, apoi s-a lăsat în 
genunchi pe potecă. Aşa, în genunchi, şi-a înălţat faţa 
înlăcrimată şi a spus: 

— Tată, n-o lăsa pe mama... Mătuşa Chunmiao 
poate să stea şi ea... Mama lu mama şi mama lu tata 
nu i-au fost amândouă soţii bunicului Ximen? 

— Băiatule, aşa era pe vremuri... ai spus tu jeluit. 
Kaifang, să ai grijă de mama, ea n-a greşit cu nimic, e 
greşeala tatii. Şi chiar dacă plec de-aici, am să fac tot 
ce-mi stă în putinţă să am grijă de voi. 

— Lan Jiefang, de plecat poţi să pleci, dar ţine bine 
minte, câtă vreme trăiesc eu, să nu vii să mă cauţi 
pentru divorţ, a spus soţia ta din uşa casei, zâmbind 
cu răceală, dar cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Când 
a coborât de pe trepte, s-a prăbuşit la pământ, dar s-a 
căţărat repede la loc pe picioare. Te-a ocolit pe tine şi 
pe Pang Chunmiao şi l-a ridicat în picioare pe băiat, 
rostind ofensată: Ridică-te, bărbaţii au aur pe 
genunchi, nu trebuie să îngenuncheze în faţa 
nimănui! S-au dus amândoi pe pământul umflat de 
apă de lângă potecă, făcându-vă loc să treceţi. 



în aceeaşi poziţie în care te adusese soţia ta de la 
poartă în casă rezemat de ea, Pang Chunmiao şi-a 
strecurat gâtul pe sub sub- soara ta stângă; braţul 
stâng îţi atârna peste pieptul ei, iar ea cu braţul drept 
te prinsese pe după şale. Aţi înaintat aşa anevoios, cu 
corpul tău greu părând că o să o facă în orice clipă pe 
fata asta slăbănoagă să se prăbuşească. Ea s-a forţat 
să se ţină ţeapănă, arătând o tărie care mişca până şi 
un câine. 

Aţi ieşit. Un sentiment vag şi nedesluşit m-a mânat 
să vă urmez în poartă. Am rămas acolo pe trepte, 
petrecându-vă cu privirea. Croindu-vă drum prin 
apele murdare, aţi apucat pe strada Tianhua. 
Pijamaua ta albă de mătase s-a stropit toată foarte 
repede de noroi şi murdărie, care i-au murdărit şi ei 
hainele în acelaşi fel. Purta o fustă roşie, care sub 
cerul înceţoşat captura din cale-afară privirile. O 
ploaie măruntă bătea pieziş, iar trecătorii, unii 
înfăşuraţi în pelerine de ploaie, alţii sub umbrele, vă 
măsurau cu priviri curioase. 

M-am întors în curte încercat de simţiri nespus de 
multe. M-am dus în coteţ, m-am trântit şi m-am uitat 
spre aripa de est. Fiul tău şedea pe taburet, plângând. 
Soţia ta i-a pus în faţă un bol de tăiţei aburinzi şi i-a 
zis tare: 

— Mănâncă! 


CAPITOLUL 50 

Lan Kaifang îşi mânjeşte tatăl cu noroi; Pang 



Fenghuang îşi împroaşcă mătuşa cu vopsea 


...în sfârşit, mă reunisem încă o dată cu Pang 
Chunmiao. Drumul de la mine de-acasă până la 
librăria Xinhua poate fi făcut de un om sănătos, 
mergând cu viteză medie, în 15 minute, dar nouă ne-a 
luat aproape două ore. După cum a spus Mo Yan: „A 
fost un drum romantic, dar şi o călătorie plină de 
amărăciune, un act neruşinat, dar şi o acţiune nobilă, 
retragere, dar şi asalt, capitulare, dar şi rezistenţă, 
semn de slăbiciune, dar şi de putere, o provocare, dar 
şi un compromis". A mai folosit el multe alte perechi 
similare de termeni opuşi, unele potrivindu-se cu ce 
gândesc eu, altele fiind falsuri deliberate. Cred de 
fapt că plecarea mea de-acasă rezemat de Chunmiao 
n-a fost nici ceva nobil, nici ceva glorios, trebuind cel 
mai bine desemnată drept un lucru curajos şi corect. 

Acum, când vorbesc despre asta, îmi apar în creier 
umbrelele intr-un curcubeu de culori şi pelerinele de 
ploaie intr-un caleidoscop de forme şi feluri, îmi apar 
nămolul şi apele murdare de peste tot, precum şi 
peştii care respirau anevoios pe străzile asfaltate şi 
broaştele strânse în grupuri mari. Acest potop de la 
începutul anilor ’go a dat în vileag tot felul de rele 
ascunse sub suprafaţa de falsă înflorire a acelei epoci. 

Căminul lui Chunmiao din curtea din spate a 
librăriei Xinhua ne-a servit pentru moment drept 
cuib de dragoste. Decăzând până aici, nu mai aveam 
deja nimic de tăinuit, i-am spus lui Cap-Mare, cel ce 
pe toate le pătrunde. Nu ne reuniserăm deloc numai 
ca să 



f 

ne sărutăm şi să facem dragoste, dar după ce am 
intrat în camera ei, asta am făcut, ne-am sărutat şi 
am făcut dragoste, deşi corpul mă durea în multe 
locuri, iar durerea era greu de răbdat. Lacrimile ni se 
scurgeau pe obrajii celuilalt, muşchii ne tresăltau de 
bucurie şi plăcere, iar sufletele ni se contopeau. N-am 
întrebat-o cum a îndurat zilele de dinainte, iar ea n-a 
întrebat cine mă bătuse în halul acela. Ne 
cuprindeam cu braţele, ne îmbrăţişam, ne sărutam, 
ne mângâiam, nemaiţinând seama de nimic altceva. 

...Fiul tău, forţat de soţia ta, a mâncat cu mare 
greutate jumătate de bol de tăiţei, iar zeci şi zeci de 
lacrimi i s-au rostogolit înăuntru. Soţia ta avea în 
schimb o poftă de mâncare grozavă, şi-a însoţit tăiţeii 
cu trei căţei de usturoi, iar jumătatea de bol rămasă 
de la fiul tău a terminat-o însoţită de alţi doi. Faţa i s- 
a îmbujorat toată de la usturoială, iar fruntea şi nasul 
i s-au acoperit de broboane de sudoare. I-a şters faţa 
cu ştergarul fiului tău şi i-a spus cu fermitate: 

— Fiule, îndreaptă-te de spate, mănâncă bine, 
învaţă bine, creşti şi fă-te un bărbat cu totul pe 
picioarele lui şi fără teamă de nimic! Ei speră să ne 
vadă morţi, vor să-şi râdă de noi, visează! 

L-am escortat pe fiul tău la şcoală, iar soţia ta ne-a 
petrecut până la poartă. El s-a întors şi a îmbrăţişat-o 
pe după şale, iar ea l-a bătut pe spate, spunând: 

— Ia te uită, e mai înalt ca mine, flăcău mare! 

— Mamă, nu care cumva să... 

— Glumeşti, a râs ea, ce, pentru două rebuturi 
umane ca ăştia o să mă spânzur eu sau o să mă arunc 



în fântână sau o să mă otrăvesc? Du-te liniştit, mama 
pleacă şi ea într-o clipă la lucru. Oamenii au nevoie 
de uscăţele, ceea ce înseamnă că au nevoie de mama. 

Am apucat-o tot pe scurtătură. Apele râului 
Tianhua se um- flaseră de ajunseseră la aceeaşi 
înălţime cu podeţul. O parte din copertina de plastic a 
pieţei ţărăneşti fusese suflată de vânt, iar câţiva 
negustori din Zhejiang vărsau lacrimi în faţa 
mărfurilor lor, pânzeturi şi îmbrăcăminte, toate 
îmbibate de apă. Deşi eram în zori, era deja 
înăbuşitor; prin noroi se târau râme purpurii scoase 
la iveală de ploaie, în timp ce un roi de libelule roşii 
dădea ocol prin aer la mică înălţime. Fiul tău a făcut 
un salt şi a prins cu mişcări agere o libelulă; a mai 
făcut un salt şi a mai prins una. Ţinându-le între 
degete, m-a întrebat: 

— Câine, vrei să mănânci? 

Am scuturat din cap că nu. 

Le-a frânt cozile, după aceea le-a prins laolaltă pe 
un pai şi le-a azvârlit cu putere în aer. „Zburaţi!" le-a 
zis. Libelulele s-au rostogolit prin văzduh, 
prăvălindu-se în cele din urmă în noroi. 

Un şir de clase ale şcolii Fenghuang s-au prăbuşit 
peste noapte; a fost cu-adevărat prilej de mare 
bucurie în vremuri de cumplit dezastru - dacă s-ar fi 
prăbuşit peste zi, în timpul orelor, Pang Kangmei, 
care tocmai inspecta şcoala calamitată, n-ar mai fi 
rostit atâtea vorbe mândre şi cuvinte eroice. Curtea 
şcolii, din- totdeauna înghesuită, era acum într-o 
devălmăşie de nu se poate din cauza molozului şi a 
gunoaielor care o acopereau toată. Numeroşi copii 



săreau încoace şi încolo printre cărămizile sparte şi 
cioburile de olane. Nu erau trişti, de fapt erau chiar 
foarte însufleţiţi. La intrarea în şcoală erau parcate 
mai bine de zece limuzine luxoase, pătate toate de 
noroi. Cât despre Pang Kangmei, aceasta era încălţată 
în cizme de ploaie semiînalte de culoare roz, avea 
pantalonii suflecaţi peste genunchi, şi era pătată de 
noroi pe gambele albe ca zăpada; era îmbrăcată într-o 
salopetă de pânză albastră, purta ochelari de soare şi 
ţinea în mână un megafon, în care striga răguşit: 

— Dragi profesori, dragi elevi, potopul adus de 
taifunul numărul 9 ne-a provocat uriaşe pagube în 
întregul judeţ şi în întreaga şcoală. Ştiu că aveţi toţi 
inimile grele, şi în numele consiliului judeţean şi al 
prefecturii doresc să-mi exprim tot sprijinul şi 
compasiunea! Propun ca şcoala să ia vacanţă timp de 
trei zile, iar în aceste trei zile ne vom organiza forţele, 
vom curăţa gunoaiele şi vom rezolva problema 
claselor. Una peste alta, pe scurt, chiar de-ar fi ca eu, 
Pang Kangmei, secretara consiliului judeţean, să-mi 
fac birou în noroi, tot am să-i fac pe copii să meargă 
la şcoală în clase spaţioase, luminoase şi sigure! 

Cuvântarea lui Pang Kangmei a stârnit aplauze 
pline de căldură, iar feţele multor profesori s-au 
împăienjenit de lacrimi. Pang Kangmei a continuat: 

— în aceste momente-cheie de acţiune împotriva 
dezastrelor, toate cadrele din judeţ trebuie să fie 
prezente în persoană pe teren şi să-şi îndeplinească 
în mod exemplar datoria, cu cea mai mare implicare 
şi cel mai înalt entuziasm! Cine va cuteza să se arate 
neglijent sau să arunce pasiv responsabilitatea pe 



umerii altora va fi pedepsit sever şi nu i se va arăta 
clemenţă!... 

...Că eu, subprefectul responsabil de cultură, 
educaţie şi sănătate publică, mă ascundeam în aceste 
momente-cheie într-o cămăruţă, unde mă înlănţuiam 
cu amanta pe viaţă şi pe moarte în iubire era fără 
doar şi poate... o josnicie şi o neruşinare; deşi mă 
răniseră în bătaie, deşi nu ştiam că şcoala se 
prăbuşise, deşi era din pricina unei iubiri care mă 
pătrundea până la oase şi mi se întipărea în inimă, 
toate acestea nu erau motive care să stea în picioare. 
Drept care, când m-am dus peste câteva zile cu 
cererea de demisie şi de ieşire din Partid la 
departamentul de organizare al consiliului judeţean, 
vicepreşedintele Lii mi-a spus cu mare răceală: 

— Amice, ţi-ai pierdut deja dreptul de a-ţi da 
demisia şi de a te retrage din Partid, ce te aşteaptă 
este revocarea din funcţie, excluderea din Partid şi 
excluderea din funcţiile publice! 

Ne înlănţuiam în iubire de dimineaţa până seara, 
muream şi înviam la loc. Cămămta era umedă şi 
înăbuşitoare, sudoarea noastră pătrunsese prin 
cearceafuri, părul ne era de parcă ar fi fost proaspăt 
murat de o ploaie mare. îi miroseam lacom mirosul 
de pe corp, vedeam adesea în întuneric razele 
asemenea unor flăcărui pe care le aruncau ochii ei din 
pricina iubirii, şi îi spuneam trist şi bucuros în acelaşi 
timp: 

— Chunmiao, Chunmiao a mea... dacă e să mor 
acum, mor împăcat... 

Buzele ei deja umflate şi înroşite şi din care se 



prelingeau firicele de sânge mi-au astupat iar gura, 
braţele iar i s-au încolăcit disperate de gâtul meu şi 
ne-am cufundat încă o dată în locul acela dintre viaţă 
şi moarte. Nu mi-ar fi trecut prin cap că trupul unei 
fete atât de slăbănoage are o capacitate atât de mare 
de iubire, la fel cum nu mi-ar fi trecut prin cap că un 
corp de bărbat între două vârste, numai răni şi 
vânătăi, poate să se coordoneze cu ea în timpul 
tălăzuirilor înspăimântătoare ale iubirii. Aşa cum a 
scris Mo Yan într-un roman: „Există un soi de iubire 
care este un pumnal ascuţit vârât în inimă“. Dar nu e 
de ajuns: există un soi de iubire care-ţi poate face 
inima ţăndări; există un soi de iubire care-ţi poate 
face sângele să ţi se prelingă din păr; fiind cufundaţi 
în asemenea iubiri cum eram, oameni înţelegători, 
puteţi să ne iertaţi? Iubind-o aşa, făcând dragoste cu 
ea, am şters duşmănia faţă de criminalii care îmi 
acoperiseră ochii, mă târâseră într-o cameră 
întunecată şi mă bătuseră crunt; îmi stâlciseră oasele 
doar într-un loc la picior, restul erau răni de 
suprafaţă. Iscusinţa cu care ştiau să bată era 
deosebită - se arătaseră asemenea unei cete de 
bucătari cu mână excepţională, care prăjesc friptura 
întocmai după cum comandă clientul. Şi nu numai că 
mi-am şters duşmănia faţă de ei, mi-am şters-o şi 
faţă de cei care comandaseră bătaia asta cruntă. 
Trebuia să fiu bătut, dacă n-aş fi încasat bătaia asta 
soră cu moartea dar m-aş fi iubit atât de arzător cu 
Chunmiao aş fi avut mustrări de conştiinţă şi aş fi 
fost înnebunit de spaimă. Aşa că, bătăuşilor şi 
clienţilor de bătăuşi, vă sunt recunoscător din 



străfundul sufletului, mulţumesc... mulţumesc... Mi- 
am zărit faţa în ochii scânteietori ca perlele ai lui 
Chunmiao şi am auzit aceleaşi vorbe din gura ei 
înmiresmată ca o orhidee - spunea şi ea întretăiat: 
„Mulţumesc“... „Mulţumese!'“... 

...Când şcoala a dat vacanţă, elevii au cântat şi-au 
jucat de bucurie. Această calamitate care produsese 
pagube uriaş de mari şi scosese la lumină serioase 
probleme era în ochii copiilor vânzoleală şi noutate, 
iar în inimi le aducea însufleţire şi chef de joacă. Mai 
bine de o mie de elevi ai şcolii Fenghuang s-au 
răsfirat pe Bulevardul Poporului, făcând circulaţia 
care se afla oricum într-o devălmăşie de nu se poate 
să se afle într-o devălmăşie şi mai mare. în acea 
dimineaţă, pe străzi, aşa cum ai povestit tu, peştişori 
de o neîmblânzită vitalitate, cu burţile albe şi cât o 
palmă de mari, care-şi deschideau şi-şi închideau 
obrajii şi-şi fremătau cozile, se încrucişau cu crapi 
argintii care-şi pierdeau viaţa de cum se-ndepărtau o 
clipă de apă, precum şi cu grindei dolofani, galben- 
piersicii, care stăteau în nămol, în locurile în care le 
place. Şi mai multe erau broaştele mari cât o castană, 
care ţopăiau încoace şi-ncolo pe străzi complet fără 
nicio ţintă, unele căutând să sară de pe partea stângă 
a drumului în cea dreaptă, iar altele tulind-o în 
schimb din toate puterile de pe partea dreaptă spre 
cea stângă. La început, numeroşi rezidenţi culeseseră 
cu găleţi sau pungi de plastic toate soiurile astea de 
vieţuitoare, dar apoi, ajunşi acasă, le aruncaseră fără 
întârziere în vreun pârâiaş din apropiere sau pur şi 
simplu pe drum. Pe drumurile din capitala judeţului 



pe care s-a circulat în acea zi s-a petrecut un măcel 
brutal, iar sunetele peştilor striviţi le făceau 
oamenilor, ca şi câinilor, inimile să palpite; 
zgomotele scoase de broaştele strivite mă făceau să- 
mi ţin tot timpul răsuflarea şi să-mi închid ochii, 
pentru că îmi pătrundeau direct în timpane, ca nişte 
săgeţi murdare. 

Ploaia ba cădea, ba se oprea, iar când se oprea, 
lumina umedă a soarelui săgeta din când în când 
printre nori; întregul oraş arunca atunci aburi de 
căldură umedă. Mortăciunile începuseră să 
putrezească şi răspândeau putoare. într-un asemenea 
moment, cel mai bine era să ne găsim adăpost acasă. 
Fiul tău n-avea gând de întoarcere - să fi vrut, ca să- 
şi uşureze apăsarea de pe inimă, să rătăcească într-o 
plimbare fără nicio ţintă prin oraşul aflat în 
devălmăşie? Bine, să-l urmez. M-am întâlnit cu mai 
bine de zece câini cunoscuţi, care mai de care dornic 
să-mi raporteze pagubele suferite de tagma noastră 
câinească în acest dezastru. Muriseră doi câini, unul 
era lupul din curtea din spate a hotelului gării, fusese 
strivit de un zid care se surpase peste el, iar celălalt 
ogarul cu blana lungă de la piaţa de vânzare en-gros a 
materialelor lemnoase de pe malul râului - din 
neatenţie, căzuse în apă şi se înecase. Auzind aceste 
veşti, am slobozit în direcţiile unde se găseau cei doi 
când muriseră în aceste nefericite accidente două 
urlete prelungi, arătându-mi jalea. 

L-am urmat pe fiul tău, şi pe nebăgate de seamă 
am ajuns la poarta librăriei Xinhua. Cete după cete de 
copii ţâşneau înăuntru, dar fiul tău n-a intrat şi el. 



Faţa lui albastră părea să fie şi rece, la fel cum părea 
să fie şi tare, ca un ciob. Aici am văzut-o pe fiica lui 
Pang Kangmei, pe Pang Fenghuang. Purta o pelerină 
de plastic galben-portocalie şi cizme semiînalte din 
cauciuc de aceeaşi culoare: semăna cu o mlădiţă de 
foc care-ţi lua ochii. O urma o femeie tânără şi 
vânjoasă - era clar vorba de garda ei de corp. în 
spatele lor venea surioara A Treia, cu blana 
imaculată. Se ferea cu cea mai mare grijă de apa 
murdară de pe jos, dar pe labe n-avea cum să nu se 
murdărească. Fiul tău şi Pang Fenghuang şi-au 
încrucişat privirile, iar ea a scuipat revoltată direct la 
picioarele lui. L-a ocărât crunt: „Golanule!" Capul 
fiului tău s-a lăsat în piept de parcă ar fi primit în 
ceafă o lovitură de cuţit. A Treia şi-a dezvelit dinţii la 
mine, pe faţă răsărindu-i o expresie misterioasă. în 
faţa uşii de la librărie se strânseseră vreo duzină de 
câini. în ultima vreme, numărul câinilor care îi 
conduceau la şcoală pe copii era în creştere în oraş, 
asta din pricina modelului de loialitate iară pereche şi 
curaj asemenea pe care îl ofeream eu. Am păstrat însă 
distanţa faţă de ei. în rândul lor se numărau două 
căţele cu care mă împreunasem cândva şi care s-au 
apropiat târându-şi ţâţele veştejite până la mine, cu 
gând de şuetă. Răceala mea le-a făcut să se retragă 
jenate. Mai bine de zece şcolari din clasele mici se 
jucau un joc brutal şi dezgustător - căutau pe drum 
broaşte din acelea de un verde deschis şi le biciuiau 
uşurel cu câte o nuia. Burţile acestora se umflau 
încetul cu încetul, iar când ajungeau ca nişte mingi, 
băieţii le făceau să explodeze cu câte un colţ de 



cărămidă. îmi era greu să rabd un asemenea zgomot. 
L-am apucat pe fiul tău de pulpană, manifestându-mi 
dorinţa de a ne întoarce acasă. El m-a urmat vreo 10- 
12 paşi, dar apoi s-a oprit deodată, cu faţa albastră 
precum jadul întunecat din pricina agitaţiei şi cu 
ochii plini de lacrimi. A spus: 

— Câine, nu ne întoarcem acasă, du-mă la ei! 

...între reprizele de făcut dragoste, eram, din 
pricina ostenelii, într-o stare pe jumătate de trezie, pe 
jumătate în vis. Chiar şi acum, ne mângâiam unul pe 
altul. îmi simţeam degetele umflate, iar pielea de pe 
ele era la pipăit ca mătasea de subţire şi fină. Ea a 
gemut între vis şi realitate, spunând vorbe fără minte 
de genul: „Ce iubesc eu e faţa ta albastră, de când te- 
am văzut prima dată m-ai fermecat, când m-a dus 
prima oară Mo Yan la tine la birou am şi vrut să fac 
dragoste cu tine“. Şi-a apucat chiar, într-un chip 
foarte copilăresc, sânii în palme ca să mă uit la ei şi 
mi-a zis: „Uită-te, au crescut pentru tine...“ Faptul că, 
în momentele în care cadrele şi masele din întregul 
judeţ purtau un vajnic război împotriva grozăviei 
naturii, noi făceam ce făceam şi vorbeam cum 
vorbeam era fără doar şi poate un lucru cu totul 
inoportun, ba chiar se poate spune că era ceva 
detestabil şi demn de toată ruşinea. Dar acestea au 
fost faptele, nu pot să le tăinuiesc faţă de tine. 

Am auzit zgomote la uşă şi la fereastră. Ţi-am auzit 
şi ţie lătratul. Jurasem că oricine, şi Dumnezeu din 
ceruri, dacă vine să ciocăne la uşă, n-o să-l luăm în 
seamă, dar lătratul tău era precum un ordin căruia nu 
poţi să i te împotriveşti şi m-a făcut să mă ridic 



nerăbdător în picioare - asta pentru că ştiam că 
laolaltă cu tine se găsea fiul meu. Fusesem rănit 
serios, dar a face dragoste este un medicament care 
vindecă rănile eficient, aşa că mi-am pus hainele pe 
mine cu iuţeală şi precizie. Deşi eram ameţit şi 
picioarele-mi erau moi, nu m-am prăbuşit la pământ. 
Am ajutat-o şi pe Pang Chunmiao, care era de parcă îi 
trăsese cineva afară toate oasele din corp, să se 
îmbrace şi să-şi pieptene la nimereală părul. 

Când am deschis uşa, un fir de lumină caldă şi 
umedă mi-a înţepat dureros ochii. Pe dată, un 
bulgăre de nămol negru ca smoala, asemenea unei 
broaşte râioase, mi-a zburat în faţă. N-am apucat să 
mă feresc, inconştient nici nu voiam să mă feresc, iar 
acel bulgăre de nămol m-a nimerit răsunător peste 
faţă. 

Mi-am şters cu mâna noroiul urât mirositor de pe 
faţă; în ochiul stâng îmi intrase nisip grunjuros care 
mă înţepa dureros, dar cu dreptul încă mai puteam 
vedea. Mi-am zărit fiul, fierbând de mânie, şi am zărit 
şi câinele, rece şi nepăsător. Am văzut că fereastra şi 
uşa erau toate nămolite şi că în apa murdară din faţa 
uşii se săpase deja o gaură mare. Cu ghiozdanul în 
spate şi cu mâinile pline de nămol, fiul meu era 
stropit peste tot pe faţă şi pe corp. Expresia lui ar fi 
vrut să fie de indignare, dar din ochi îi ţâşneau iară 
întrerupere lacrimi. M-au podidit şi pe mine 
lacrimile, m-am simţit de parcă aş fi avut o mie şi una 
de vorbe să-i explic, dar n-am făcut decât să gem ca 
atunci când te dor dinţii: 

— Fiule, aruncă... 



Am făcut un pas în afară, m-am sprijinit de cadrul 
uşii ca să nu mă prăbuşesc, am închis ochii şi-am stat 
să-i primesc în faţă noroiul. I-am auzit respiraţia 
gâfâită şi bulgăre după bulgăre de noroi, şi urât 
mirositor, şi fierbinte, mi-a zburat în faţă cu un 
şuierat. Unii mă izbeau drept în şaua nasului, alţii mă 
nimereau drept în frunte, alţii mi se lipeau de piept, 
iar încă alţii mă izbeau în burtă. Un bulgăre tare şi 
care clar avea înfăşurat în el un ciob de ţiglă m-a 
nimerit peste membru, iar acest atac grav m-a făcut 
să gem, să mă arcuiesc dureros de şale, să mi se 
înmoaie picioarele, să mă las pe vine, iar după aceea 
să stau jos. 

Am deschis ochii. Spălaţi de lacrimi cum erau, 
puteam şi văd cu amândoi. I-am zărit faţa 
contorsionându-i-se ca o talpă de pantof pusă pe foc 
şi am văzut cum un bulgăre mare îi cade din mână la 
pământ. A scos un ţipăt plângăcios, iar după aceea a 
fugit acoperindu-şi faţa cu mâinile. Câinele m-a lătrat 
nebuneşte de câteva ori şi l-a urmat în goană. 

Câtă vreme am stat în uşă ca tintă a mâniei fiului 
meu şi îndurându-i atacurile cu bulgări de noroi, 
Pang Chunmiao, iubita mea, a stat într-una în 
picioare lângă mine. Fiul meu mă ataca pe mine, dar 
şi ea era stropită toată cu noroi. M-a sprijinit de braţ 
să mă ridic, spunându-mi încet: 

— Frate, trebuie să răbdăm asta... Dar sunt 
bucuroasă, mi se pare că vinovăţia noastră s-a mai 
uşurat puţin... 

în timp ce fiul meu mă ataca cu bulgări de noroi, în 
galeria de la etajul clădirii de birouri a librăriei 



Xinhua se aflau câteva zeci de oameni. Mi-am dat 
seama că erau conducătorii şi personalul librăriei. 
Printre ei se afla şi un mărunţel numit Yu, care îl 
rugase pe Mo Yan să intervină la mine ca să fie 
promovat director-ad-junct. Ţinea în mână un aparat 
de fotografiat greu şi de cea mai bună calitate şi a 
înregistrat cu el, din unghiuri diferite, de la distanţe 
diferite şi cu lentile diferite, toată tărăşenia. Mai apoi, 
când Mo Yan mi-a arătat vreo duzină de fotografii 
selectate chiar de fotograf, m-am cutremurat de 
spaimă. Pozele chiar ar fi putut primi un premiu 
internaţional de fotografie. Şi cea cu faţa mea atacată 
de bulgări, şi cea, luată de aproape, cu mine, având 
faţa şi corpul acoperite toate de noroi, şi cu Pang 
Chunmiao, în mare măsură nenoroită, dar cu o 
expresie de dezolare pe faţă, erau poze cu o 
compoziţie echilibrată şi contrast marcat; iar cea în 
care eu, nimerit în membru, mă îndoiam de durere, 
iar Pang Chunmiao, cu o expresie de panică pe faţă, 
se îndoia şi ea să mă rezeme, precum şi cea în care eu 
şi Pang Chunmiao eram sub atac, fiul meu se afla încă 
în poziţia de aruncare deşi bulgărele îi plecase din 
mână, iar câinele privea dintr-o parte, pierdut, toate 
acestea puteau fi amândouă intitulate „Pedepsindu -1 
pe tata“ sau „Tata şi amanta lui“ şi introduse după 
aceea, ca opere terifiante, în rândul fotografiilor 
clasice. 

Doi oameni au coborât de la galerie şi-au venit, 
făcându-se mici, în faţa mea. I-am recunoscut, unul 
era secretarul filialei de partid de la librărie, celălalt 
era şeful de la paza librăriei. Când au vorbit cu noi, se 



uitau în altă parte. 

— Lan, a spus cu dificultate secretarul, îmi pare 
tare rău, dar n-avem ce face... cel mai bine e să plecaţi 
de-aici... trebuie să înţelegi, executăm decizia 
consiliului judeţean... 

— Nu-i nevoie să-mi explici, înţeleg, plecăm pe loc. 

— în plus, a zis şovăielnic şeful pazei, Pang 
Chunmiao, ai fost suspendată din funcţie şi eşti sub 
investigaţii, te rog să te muţi în biroul secţiei de pază 
din clădirea a doua, ţi-am pregătit acolo un pat. 

— Să mă suspendaţi se poate, dar să mă investigaţi, 
nu. N-o să-l părăsesc niciun pas, doar dacă mă 
omorâţi! 

— Bine e să te-nţelegi, bine e, a zis şeful pazei, 
oricum noi ţi-am spus tot ce aveam de spus. 

Ne-am rezemat unul de altul şi ne-am dus la 
robinetul din curte. Le-am zis celor doi: 

— îmi pare foarte rău, dar trebuie să mă folosesc de 
apa voastră ca să mă spăl pe faţă, dacă nu sunteţi de 
acord... 

— Ce vorbă-i asta, Lan, a rostit tare secretarul, ne¬ 
am arăta prea mărunţi! Uitându-se vigilent de jur 
împrejur, a adăugat: De fapt, şi dacă plecaţi şi dacă 
nu, nu e treaba noastră, dar eu vă sfătuiesc să o faceţi 
cât mai repede. Jupâneasa a mare e foc şi pară... 

Ne-am curăţat de noroiul de pe faţă şi de pe corp 
şi, sub privirile iscoditoare ale celor de sus, am intrat 
în cămăruţa strâmtă, umedă şi plină de igrasie a lui 
Chunmiao. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat câteva 
minute. 

— Chunmiao... am zis. 



— Nu trebuie să zici nimic, mi-a tăiat ea vorba, 
spunând apoi calm: Merg cu tine în foc şi-n apă, 
oriunde-ar fi! 

...în prima dimineaţă în care şcoala a început din 
nou, fiul tău s-a întâlnit în poarta şcolii cu Pang 
Fenghuang. Fiul tău şi-a întors faţa şi nu s-a uitat la 
ea, dar ea s-a apropiat în schimb ţanţoşă nevoie mare 
şi l-a bătut cu degetele pe umăr, făcându-i semn să o 
urmeze. S-a oprit în spatele unui arţar de la răsărit de 
poartă şi, cu raze de însufleţire scânteindu-i în ochi, a 
spus: 

— Lan Kaifang, ai făcut o chestie foarte tare! 

— Ce-am făcut? N-am făcut nimic... a zis el cu 
vorba împleticită. 

— De ce te mai arăţi modest? a zis ea. Când i-au 
raportat mamii, am auzit tot. Mama a zis scrâşnind 
din dinţi: „Ticăloşii ăştia fără ruşine aşa trebuie să fie 
dreşi!“ 

Fiul tău s-a răsucit să plece, dar ea a întins mâna şi 
l-a oprit şi i-a dat şi un picior în pulpă, zicând 
supărată: 

— Unde pleci? Mai am de vorbit cu tine! 

Diavoliţa asta mică se făcuse graţioasă şi frumoasă, 

semăna cu o sculptură în os făcută cu o iscusinţă mai 
presus de cea a cerului. Pieptul ei mic de-abia 
înmugurise şi avea o frumuseţe de fată tânără căreia 
nu-i puteai rezista. Fiul tău încă părea că şuieră de 
furie, dar pe dinăuntru se predase de mult cu arme şi 
bagaje. Am oftat prelung, fără să vreau: piesa 
romantică a tatălui numai ce se joacă cu mare 
vigoare, că povestea romantică a fiului dă şi ea să 



încolţească. 

— Tu-ţi urăşti tatăl, eu o urăsc pe mătuşa, a zis 
Pang Fenghuang. Parcă a fost adoptată de bunici şi n- 
are nicio legătură de rudenie cu noi. Mama, bunica şi 
bunicul au închis-o în cameră şi trei zile şi trei nopţi 
s-au pus pe rând să o convingă să-l lase pe tatăl tău; 
bunica i s-a pus şi în genunchi, dar ea n-a ascultat. 
După aceea a sărit peste zid şi s-a dus la taică-tău să 
hoinărească cu el! Şi-a încleştat apoi dinţii: Tu l-ai 
pedepsit pe taică-tău, vreau şi eu s-o pedepesesc pe 
ea! 

— Nu-i mai iau în seamă, a zis fiul tău, ăştia sunt 
un câine si-o căţea, asta sunt! 

— Aşa e, aşa el a rostit Pang Fenghuang, un câine 
şi-o căţea, mama a zis la fel. 

— Nu-mi place de maică-ta! a zis el. 

— Cum de-ndrăzneşti să nu-ţi placă de mama? a zis 
ea crunt, dându-i un pumn. Mama e secretarul 
consiliului judeţean, a stat cu perfuzii la noi în curtea 
şcolii ca să conducă acţiunea împotriva dezastrelor! 
N-aveţi televizor acasă? N-ai văzut-o la televizor pe 
mama tuşind şi scuipând sânge? 

— Ni s-a stricat televizorul. Nu-mi place de ea, ce-ţi 
pasă? 

— Pfui! Eşti invidios! Feţişoară albastră ce eşti, 
pocitanie! 

Fiul tău a prins-o brusc de curelele ghiozdanului şi 
a tras cu toată puterea în faţă de ele, dându-le după 
aceea drumul în spate. Pang Fenghuang s-a izbit de 
trunchiul arţarului. 

— Mă doare... a zis ea, continuând apoi. Bine, bine, 



nici eu nu-ţi mai zic Faţă-Albastră, o să-ţi zic Lan 
Kaifang. Când eram mici, am crescut împreună, 
suntem prieteni vechi, nu? Hai, eu vreau s-o 
pedepsesc pe mătuşă-mea şi tu trebuie să mă ajuţi să- 
mi duc planul la capăt. 

Fiul tău a mers mai departe. Ea a alergat în faţa lui 
şi i-a zis, holbându-se la el: 

— Ai auzit? 

...Nu ne gândiserăm să plecăm departe, voiam doar 
să găsim un loc izolat unde să ne dăm la fund până 
trece furtuna, iar după aceea să rezolvăm pe cale 
legală problema divorţului meu. 

Du Luwen, proaspăt numit secretar în Târg-de- 
măgari, fusese înainte şeful secţiei de muncă politică 
de la Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere, 
succesorul meu şi fârtat de suflet cu mine. 

I-am dat un telefon din staţia de autobuz, rugându- 
1 să-mi găsească un loc izolat. A avut o uşoară ezitare, 
dar într-un târziu s-a învoit. N-am plecat cu 
autobuzul, ci ne-am strecurat încetişor până în Satul- 
cu-peşti, cătunul aşezat pe malul râului, la sud-est de 
capitala judeţului; de la micuţul debarcader de acolo, 
am închiriat o barcă şi am coborât pe râu cu ea. 
Proprietăreasa era o femeie de vârstă mijlocie, cu faţa 
uscăţivă şi ochii mari-mari cât ai unei căprioare; în 
cabină avea un băieţel cam de un an. Ca să-l 
împiedice să se caţere peste marginea bărcii, îl 
priponise de gleznă cu o fâşie de pânză roşie, legând 
celălalt capăt al acesteia de grilajul de la despărţitura 
cabinei. 

Du Luwen ne-a întâmpinat la micul debarcarder 



din Târg-de- măgari. îşi conducea singur maşina. Ne- 
a instalat în trei odăi din curtea din spate a 
cooperativei. Cooperativa de Aprovizionare şi 
Desfacere suferise asalturile celor ce făceau afaceri pe 
cont propriu şi era aproape minată; majoritatea 
personalului plecase în căutare de slujbe şi mai 
rămăseseră doar câţiva moşnegi de pază la cămin. 
Odăile în care urma să locuim noi fuseseră înainte ale 
secretarului cooperativei, însă acesta plecase la 
pensie în oraş, lăsând în urmă casa complet mobilată. 
Lu Duwen ne-a arătat un sac de făină, unul de orez, 
două bidoane de ulei, cârnati, conserve şi alte 
aiimente si-a zis: 

— Staţi pitulaţi aici, vă lipseşte ceva, îmi daţi 
telefon acasă, să nu care cumva să ieşiţi când vă tună. 
De locul ăsta răspunde secretara Pang, a picat adesea 
pe-aici în raiduri inopinate. 

Am început o viaţă fericită şi putredă până la 
măduvă. în afară de gătit şi de mâncat, nu făceam 
decât să ne îmbrăţişăm, să ne sărutăm, să ne 
mângâiem şi să făcem dragoste. N-am încotro şi 
trebuie să-ţi spun ruşinat şi cât se poate de onest că, 
plecând în debandadă, nu ne aduseserăm deloc rufe 
de schimb, aşa că în majoritatea timpului stăteam 
dezbrăcaţi. Era normal să facem dragoste aşa, însă o 
senzaţie de absurd şi caraghios mă cuprindea când ne 
beam terciul, fiecare cu un bol în mână, complet 
dezbrăcaţi. I-am zis lui Chunmiao, autoironie: 

— Aici chiar e grădina Edenului. 

Nu deosebeam ziua de noapte, iar tărâmul viselor 
se confunda cu realitatea. Odată chiar am adormit 



adânc în timp ce făceam dragoste, iar apoi Chunmiao 
m-a împins brusc la o parte şi s-a aşezat în capul 
oaselor, spunând panicată şi neliniştită: 

— L-am visat pe băieţelul de pe barcă, se căţărase 
la sânul meu, îmi zicea mamă, voia să-mi sugă 
laptele. 

...Fiul tău nu avea cum să reziste farmecelor lui 
Pang Feng- huang şi, pentru a putea să o asiste în 
planul ei de pedepsire a lui Pang Chunmiao, a minţit - 
o pe soţia ta. 

Eu am urmărit acea dâră de miros în care mirosul 
tău şi cel al lui Pang Chunmiao se amestecau precum 
două fuioare într-o funie, iar ei m-au urmat pe mine; 
fără să ne abatem nici măcar cu un fir de păr, am 
mers pe urmele voastre ajungând la debarcaderul din 
Satul-cu-peşti. Ne-am suit în bărcuţa cea mică, a 
cărei proprietăreasă era o femeie de vârstă mijlocie 
cu ochi de căprioară şi care avea priponit în cabină un 
băieţel negricios şi grăsuliu, îmbrăcat doar cu un 
şorţuleţ roşu. Văzându-ne că ne suim în barcă, 
băieţelul s-a însufleţit - îmi înhăţa coada să şi-o vâre 
în gură. 

— încotro, domnilor elevi? ne-a întrebat amabilă 
proprietăreasa stând în spate, cu vâslele în mână. 

— Câine, încotro? m-a întrebat Pang Fenghuang. 

Am lătrat de două ori spre aval. 

— în josul râului, a zis fiul tău. 

— Şi dacă mergem în josul râului, tot trebuie să 
mergem undeva. 

— Vâsleşte în josul râului, când ajungem o să-ţi 
spună câi nele, a zis plin de încredere în sine fiul tău. 



Proprietăreasa a râs. Barca a ajuns pe mijlocul 
râului şi-a-n- ceput să coboare urmând valurile, ca un 
peşte zburător. Pang Fenghuang şi-a dat jos pantofii 
şi ciorapii, s-a aşezat pe marginea bărcii şi şi-a întins 
picioarele în apă. Tufele de cătină de pe pragurile de 
pe ambele părţi ale râului urcau şi coborau în şir 
necurmat, iar deseori stoluri-stoluri de egrete se 
roteau deasupra lor. Pang Feng- huang a început să 
cânte. Avea o voce clară şi melodioasă, iar când 
cântecul îi ieşea din gâdej, semăna cu clinchetul 
slobozit de şira- guri-şiraguri de clopoţei argintii. Cu 
buzele tremurându-i, fiul tău mai scotea şi el pe gură 
din când în când câte un vers însingurat. Era clar că 
ştie foarte bine cântecul cântat de ea, dar nu putea să 
deschidă gura. Băieţelul avea faţa numai zâmbet, îşi 
deschisese guriţa în care îi răsăriseră deja patru dinţi 
şi, cu saliva curgându-i din gură, cânta şi el susurând 
şi gângăvind. 

Ne-am suit pe mal la debarcaderul din Târg-de- 
măgari. Pang Fenghuang a plătit extrem de generos 
drumul dar, pentru că suma depăşea cu mult preţul 
stabilit dinainte, femeia cu ochi de căprioară a părut 
înnebunită de spaimă. 

V-am găsit cu precizie ascunzişul. După ce aţi 
deschis, v-am zărit expresiile ruşinate şi panicate de 
pe feţe. Tu m-ai ţintuit crunt cu privirea, iar eu am 
lătrat stânjenit de două ori. Voiam să spun: „Lan 
Jiefang, iartă-mă, ai părăsit deja casa, nu mai eşti 
stăpânul meu, stăpânul meu e fiul tău, iar executarea 
ordinelor stăpânului e datoria mea sacră“. 

Pang Fenghuang a dat la o parte capacul unei 



găletuşe de tablă şi a împroşcat vopseaua dinăuntru 
pe corpul lui Pang Chunmiao. 

— Mătuşo, eşti o stricată! i-a zis Pang Fenghuang 
lui Pang Chunmiao, care făcuse ochii mari şi se uita la 
ea cu gura căscată. A dat după aceea o dată din mână 
către fiul tău, ca un ofiţer care dă ordine 
neşovăielnice, şi a zis: Retragerea! 

I-am urmat pe Pang Fenghuang şi pe fiul tău la 
sediul comitetului orăşenesc de partid, unde l-am 
găsit pe secretarul organizaţiei, Du Luwen, căruia 
Pang Fenghuang i-a spus pe un ton poruncitor: 

— Sunt fiica lui Pang Kangmei, te rog să trimiţi o 
maşină să ne ducă înapoi în capitală. 

...Când Du Luwen a ajuns la Edenul nostru cel 
murdărit de vopsea, a bâiguit: 

— Umila părere a slugii voastre e să vă luaţi acum 
zborul departe! 

Ne-a adus câteva rânduri de haine curate şi un plic 
cu ştampilă oficială cu o mie de yuani înăuntru şi a 
zis: 

— Nu trebuie să-i refuzaţi, vi-i dau cu împrumut. 
Chunmiao a făcut ochii mari, privindu-mă pierdută şi 
neştiind ce să facă. 

— Dă-mi zece minute, lasă-mă să cuget niţel. 

I-am cerut o ţigară, m-am aşezat pe scaun şi-am 

fumat-o încet. Când am ajuns cu ea la jumătate, m- 
am ridicat şi am spus: 

— în seara asta la şapte, te rog să ne duci la gara 
din judeţul Jiao. Ne-am suit într-un tren care mergea 
de la Qingdao la Xi’an. 

Când am ajuns în gara din Gaomi, era deja nouă şi 



jumătate. Ne-am lipit feţele de ferestrele murdare ale 
trenului şi ne-am uitat la călătorii cu bagaje grele în 
spate de pe peron şi la chipurile tăcute ale câtorva 
lucrători de la căile ferate. în depărtare se găsea 
splendoarea luminoasă a oraşului. în piaţa gării, 
chirăiau în gura mare numeroşi şoferi ai taxiurilor la 
negru şi numeroşi vânzători ambulanţi de mâncare. 
Gaomi, când o să ne mai putem noi întoarce aici cu 
fruntea sus? 

Ne-am dus la Xi’an şi ne-am adăpostit la Mo Yan. 
După ce terminase studiile la grupa de arta creaţiei, 
devenise reporter la un mic ziar local. Ne-a instalat în 
cămăruţa dărăpănată de nu se poate pe care o 
închiria el în zona Henancun, iar el s-a dus să doarmă 
pe sofaua de la birou. Ne-a dăruit o cutie de 
prezervative japoneze ultrasubţiri şi ne-a spus râzând 
şi ciudat, şi răutăcios: 

— Cadoul e mic, afecţiunea e mare, binevoiţi să-l 
primiţi!... în vacanţa de vară, fiul rău şi Pang 
Fenghuang mi-au poruncit iar să vă caut urmele, iar 
eu i-am dus la gară. Am lătrat grav în faţa unui tren 
care mergea spre apus. Voiam să spun că dâra 
mirosului vostru era precum şinele acelea luminoase, 
se întindea până intr-un loc îndepărtat, unde mirosul 
meu nu putea să ajungă. 


CAPITOLUL 51 

Ximen Huan se vrea stăpân peste capitala 
judeţului; Lan Kaifang îşi taie degetul ca să încerce 



părul în vacanţa de vară din 1996, se împlineau cinci 
ani de când vă luaserăţi tălpăşiţa. Vestea că tu lucrai 
ca redactor la ziarul cel mititel la care Mo Yan era 
redactor-şef, iar Pang Chunmiao era bucă tăreasă la 
cantina ziarului ajunsese de mult la urechile soţiei şi 
ale fiului tău, dar ei păreau să vă fi dat cu desăvârşire 
uitării. Soţia ta continua să muncească prăjind 
uscăţele şi îşi păstrase şi pasiunea pentru ele. Fiul tău 
era deja elev în anul întâi la Liceul numărul 1 şi avea 
rezultate excepţionale la învăţătură. Pang Fenghuang 
şi Ximen Huan erau şi ei elevi la acelaşi liceu. 
Rezultatele lor de la examenul de admitere fuseseră 
foarte slabe, dar pentru că ea era fata celui mai înalt 
cadru de conducere din judeţ, iar el fiul celui care 
crease „Bursa Jinlong" în valoare de 500 000 de 
yuani pentru liceu, şi zero să fi avut la examen, că 
porţile liceului tot le-ar fi fost larg deschise. 

Din primul an de gimnaziu, Ximen Huan mergea la 
şcoală în capitală. Mama lui, Huang Huzhu, venise şi 
ea la oraş, ca să se îngrijească de el. Locuiau în casa 
ta, animând mult acest loc singuratic, rece şi părăsit, 
animându-1 chiar exagerat de mult. 

Ximen Huan nu era din fire un copil cu chemare de 
carte, iar relele pe care le făcuse în aceşti cinci ani 
sunt greu de numărat până la capăt. în primul an 
după ce venise în oraş, încă se mai strunea, dar din al 
doilea an devenise stăpân peste zona de sud. Avea un 
nume la fel de rău ca Liu Cocoaşă-mică din zona de 
nord, Wang Cap-de-fier din cea de est şi Yu Sfrijitu 
din cea de vest, şi era unul dintre cei pe care poliţia 
oraşului îi numise „Cei patru derbedei". Deşi Ximen 



Huan săvârşise toate lucmrile rele pe care băieţii de 
vârsta lui le pot săvârşi - ba chiar şi numeroase 
lucruri rele pe care trebuie să fii adult ca să le 
săvârşeşti -, la suprafaţă nu se vedea că e un copil 
rău. Se îmbrăca întotdeauna cu haine de firmă 
frumoase şi care-i veneau bine şi răspândea 
întotdeauna un miros curat şi proaspăt. Părul şi-l 
ţinea întotdeauna tuns scurt-scurt, faţa o avea mereu 
albă şi curată, mustăcioara de un negru uleios de 
deasupra buzei de sus îi semnala tinereţea şi până şi 
privirea în cruciş pe care o avea când era mic se 
corectase. în felul în care se purta cu ceilalţi era 
numai armonie şi amabilitate, gura îi era toată numai 
vorbe pline de dulceaţă, iar pe soţia ta o trata mai 
mult decât politicos, cu câte un „mătuşico“ la fiecare 
vorbă şi cu deosebită căldură. Aşa că atunci când fiul 
tău îi spunea: „Mamă, dă -1 afară pe Huanhuan, e un 
copil rău!“, ea îi lua apărarea: „Nu e nemaipomenit? 
Se poartă cu agerime şi pricepere, ştie şi să 
vorbească, şi dacă nu are note bune la învăţătură e 
din pricină că înzestrările individuale îi sunt şi lui 
limitate. Cred că mai încolo are să fie mai plăcut 
celorlalţi decât tine, tu semeni cu taică-tău, stai mut 
de dimineaţa până seara, de parcă toţi oamenii din 
China ţi-ar datora bani“. 

— Mamă, nu -1 cunoşti, se preface! 

— Kaifang, spunea ea, chiar dacă e un copil rău, 
dacă dă de bucluc o să-l ajute taică-său să se 
rânduiască, nu e treaba noastră. Unde mai pui că eu 
cu mama lui suntem surori bune şi apropiate, 
gemene, cum să deschid gura şi să-i gonesc? îndură, 



mai îndură câţiva ani, după ce terminaţi liceul, 
fiecare are să-şi urmeze drumul, şi atunci, chiar dacă 
noi o să vrem să stea, nu e sigur că el o să vrea să 
rămână! Unchiul tău are aşa mulţi bani că să fi 
cumpărat o casă la oraş ar fi fost floare la ureche 
pentru el. Ei locuiesc cu noi ca să ne îngrijim unii de 
alţii, după cum a fost şi gândul bunicilor. 

Soţia ta a adus numeroase argumente greu de 
combătut, cu care a respins propunerea fiului tău. 

Relele pe care le făcea Ximen Huan puteau să-i 
arunce praf în ochi soţiei tale, mamei lui sau fiului 
tău, dar nu şi mie. Eram un câine de 13 ani, mirosul 
mi se deteriora deja, dar puteam să disting mai mult 
decât bine mirosurilor oamenilor de lângă mine, 
precum şi pe cele lăsate de aceştia în fiecare loc. în 
treacăt fie spus, renunţasem deja la funcţia de 
preşedinte al asociaţiei canine; cel care îmi luase 
locul era Negrul, un câine-lup - în lumea câinilor din 
capitală, poziţia conducătoare a lupilor era de 
neclintit. După retragere, participam foarte rar la 
întrunirile regulate sub lună plină din piaţa Tianhua, 
iar atunci când, uneori, participam totuşi, mi se 
păreau seci şi insipide. La întrunirile noastre sub lună 
plină, era mereu cântec şi dans, băut şi mâncat, 
iubire şi împreunare, însă acţiunile generaţiei tinere 
erau de neînţeles şi greu de imaginat. De pildă, o 
dată, Negrul m-a mobilizat în persoană să vin să 
particip la, spunea el, cea mai stimulantă, mai 
misterioasă şi mai romantică activitate cu putinţă. 
Am fost mişcat de bunătatea lui şi am ajuns în piaţă 
la ora exactă. Am văzut câteva sute de câini venind 



din toate părţile şi gonind nebuneşte în piaţă; n-au 
schimbat saluturi şi politeţuri, nu s-au ţinut de şotii şi 
cochetării, păreau că nici nu se cunosc între ei. Au 
împresurat statuia lui Venus fără braţe, care fusese 
ridicată din nou în piaţă, şi-au înălţat capetele, au 
lătrat de trei ori în cor, iar după aceea au făcut stânga 
împrejur şi au plecat gonind nebuneşte. Chiar şi 
preşedintele asociaţiei, Negrul, a făcut la fel. Au venit 
ca fulgerul şi-au plecat ca vântul, lăsându-mă într-o 
clipă singur-singurel în piaţa scăldată toată de lumina 
lunii. M-am uitat la Venus care îşi scânteia 
strălucirea albastru-închis, îndoindu-mă de-a dreptul 
dacă nu cumva visez. Am auzit mai apoi că se distrau 
cu cel mai la modă şi cel mai cool joc, „flash 
mobbing“, iar câinii care participau se numeau „flash 
mobberi“. Am auzit că mai târziu se distrau făcând 
acţiuni şi mai greu de înţeles, dar n-am mai 
participat. Simţeam deja că epoca preeminenţei mele 
se încheiase şi că începuse una nouă, plină de 
excitare şi de gânduri nebuneşti. Aşa era lumea 
câinilor, iar cea a oamenilor era, în mare, la fel. Deşi 
Pang Kangmei era încă în scaun şi se zvonea peste tot 
că urma să urce pe o funcţie importantă la provincie, 
momentul în care avea să fie investigată în „dublă 
desemnare“i de către comisia de disciplină, să i se 
deschidă apoi dosar la procuratură, iar în cele din 
urmă să fie condamnată la moarte cu suspendare a 
executării sentinţei timp de doi ani nu era departe. 

După ce fiul tău a intrat la liceu, nu mi-am mai 
asumat sarcina de a-1 conduce şi de a-1 lua de la 
şcoală. Puteam să dorm în fiecare zi în aripa de apus, 



să dorm până târziu şi să-mi amintesc de lucrurile 
din trecut, dar nu voiam să o fac, pentru că aceasta 
mi-ar fi iuţit îmbătrânirea fizică şi mentală. Fiul tău 
nemaiavând nevoie de mine, o urmam în fiecare zi pe 
soţia ta în piaţa gării uitându-mă la ea cum prăjeşte 
uscăţele şi cum le vinde. Aici am adulmecat eu că în 
saloanele de cosmetică, hotelasurile şi cârciumioarele 
din jurul pieţii dăinuia adesea mirosul lui Ximen 
Huan. Băieţică se prefăcea că e un tânăr ascultător 
care merge la şcoală cu ghiozdanul în spate, dar de 
cum ieşea pe poartă se suia într-un moto- taxi care-1 
aştepta anume la intersecţie şi gonea drept spre piaţa 
gării. Şoferul moto-taxiului era un bărbat ca un tigru 
cu faţa acoperită toată de păr, iar faptul că primea din 
toată inima să facă pe şoferul unui elev de liceu avea 
evident drept principal motiv mâna cea largă a lui 
Ximen Huan. Piaţa era teritoriul comun al 

1 „Dubla desemnare" este o procedură specială 
folosită pentru investigarea demnitarilor de partid în 
China. 

Celor patru derbedei, fiind şi locul unde mâncau, 
beau şi se ţineau de curvăsăreala şi jocuri de noroc. 
Relaţiile dintre cei patru derbedei era la fel de 
schimbătoare ca vremea din luna a şasea. Uneori se 
aveau ca fraţii, jucând jocuri de beţie prin baruri, 
prostindu-se cu pupezele prin saloanele de coafură, 
jucând mahjongşi fumând prin hoteluri şi ţinându-se 
pe după gât prin piaţă, ca patru crabi legaţi unii de 
alţii cu o sfoară. Alteori îşi întorceau obrazul unul de 
la altul şi nu mai ştiau de nicio prietenie, se-mpărţeau 
în două cete şi se înclonţau de moarte ca nişte cocoşi 



de luptă cu ochii holbaţi. Uneori mai apărea şi 
situaţia de trei contra unul. Mai apoi, fiecare şi-a 
format o ceată, alcătuind patru mici găşti, între care 
relaţiile erau tot aşa, ba de unire, ba de despărţire: 
toată atmosfera din jurul pieţei era stricată în ultimul 
hal de tărăboiul lor. 

Soţia ta şi cu mine am văzut cu ochii noştri o 
încăierare brutală între ei, dar ea nu şi-a dat seama că 
generalul care comanda în această încăierare era 
copilul cel bun imaginat de ea, Ximen Huan. S-a 
petrecut într-o zi la amiază, sub un soare strălucitor - 
„la lumina zilei“, după cum se spune: mai întâi s-au 
auzit zarvă şi tărăboi dinspre barul numit „Bun de vii 
şi-a doua oară“, iar apoi dinăuntru au fugit patru 
tinerei cu capetele sparte şi sângele şi- roindu-le 
urmăriţi de alţi şapte cu bâte în mâini şi de unul care 
ţâra după el un mop. Cei patru au tulit-o ocolind 
piaţa şi, deşi fuseseră răniţi la cap, pe feţe nu li se 
citea nici groază, nici durere. Urmăritorii lor nu erau 
nici ei munciţi de vreun diavol sălbatic, iar câţiva 
chiar aveau pe faţă un zâmbet nerod. în etapa de 
început, încăierarea chiar păruse un fel de joacă. 
Printre cei patru care o luaseră la sănătoasa se afla 
unul slab şi înalt, cu o căpăţână dreptunghiulară 
asemenea băţului cu care pe vremuri paznicii de 
noapte băteau straja: era mica haimana din zona de 
vest numită Yu Sfrijitu. Cei patru nu alergau deloc 
numai cu gând să scape - în fuga lor au lansat şi ei un 
contraatac. Yu Sfrijitu a scos din sân o raşchetă 
triunghiulară, care îi semnala poziţia conducătoare în 
rândul celorlalţi, iar fârtaţii lui şi-au desfăcut 



centurile de la brâu, au început să le fluture şi, cu 
strigăte puternice de yayayal, s-au repezit urmându-1 
pe Sfrijit în mijlocul celor care îi alergau. O vreme, 
bâtele au altoit capete iar centurile au biciuit obrajii, 
strigătele şi răcnetele jalnice s-au înlănţuit şi toată 
piaţa a fost cuprinsă de devălmăşie. Cei din piaţă au 
scăpat care cum a putut, în vreme ce poliţia, căreia i 
se raportase situaţia, era pe dmm. L-am văzut atunci 
pe Sfrijit cum înfige raşcheta în burta bondocului 
care fâl- fâia mopul şi cum acesta se prăbuşeşte cu un 
răcnet jalnic la pământ. Văzând că unul de-al lor 
fusese grav rănit, gaşca urmăritorilor s-a dezintegrat 
cât ai bate din palme. Sfrijitu şi-a şters raşcheta pe 
hainele bondocului rănit şi, cu un fluierat, şi-a 
condus fârtaţii în goană către sud, de-a lungul laturii 
de vest a pieţei. 

Pe când cele două găşti de tinere haimanale se 
alergau şi se ciomăgeau în piaţă, l-am văzut pe Ximen 
Huan, cu ochelari de soare pe nas, trăgând agale 
dintr-o ţigară la o masă de lângă fereastră din barul 
„Sălaşul nemuritorilor**, aflat imediat alături de „Bun 
de vii şi-a doua oară**. Tremurând din toate 
încheieturile, soţia ta se uita doar la încăierarea din 
piaţă şi nu l-a descoperit pe Ximen Huan. Şi chiar 
dacă l-ar fi descoperit, nu i-ar fi trecut prin cap că 
acest tânăr cu faţa albă era comandantul general în 
această încăierare. Ximen Huan a dibuit în buzunar 
după un telefon mobil cu capac glisant, obiect de 
ultimă modă pe atunci, a apăsat pe el de câteva ori, 1- 
a dus la gură, a rostit în el câteva cuvinte, iar după 
aceea s-a aşezat iar jos, fumând. Se arăta versat şi 



plin de eleganţă când fuma, cu o atitudine foarte 
asemănătoare cu cea a capilor mafioţi din filmele cu 
gangsteri din Hong Kong şi Taiwan. în acelaşi timp, 
pe când Sfrijitu şi ciracii lui o cotiseră deja pe aleea 
Xinmin din partea de sud-vest a pieţei, un moto-taxi 
gonind în zbor l-a izbit pe Sfrijit din plin. Şoferul era 
bărbatul acela mare cu faţa acoperită toată de păr. 
Corpul Sfrijitului a plutit uşor până la marginea 
drumului, iar de la depărtare nu părea a fi o carcasă 
de carne însângerată, ci o bucată de plastic spongios 
îmbrăcată cu haine. Fusese un accident de circulaţie, 
vina îi aparţinea întru totul Sfrijitului. Pe de altă 
parte, se putea spune că era vorba de o faptă 
curajoasă făcută pentru o cauză justă şi săvârşită cu 
multă prezenţă de spirit, o împlinire măreaţă şi 
eroică a unuia care nu a şovăit să se sacrifice pentru a 
izbi curajos un derbedeu. Moto-taxiul s-a răsturnat la 
pământ şi a alunecat în faţă mai bine de zece metri, 
iar părosul s-a ales cu o rană gravă. în acel moment 1- 
am văzut pe Ximen Huan că se ridică în picioare, îşi 
ia ghiozdanul în spate, iese din bar şi, fluierând şi, 
şutând într-un măr posmăgit, se îndreaptă în direcţia 
şcolii. 

Vreau să-ţi mai relatez şi scena care s-a petrecut în 
curtea casei tale când Ximen Huan a fost eliberat 
după ce fusese reţinut la poliţia gării timp de trei zile 
pentru că se luase la harţă şi se bătuse. 

Cu mânia citindu-i-se pe faţă, Huang Huzhu l-a 
tras de haină, l-a zgâlţânat şi a spus copleşită de 
durere: 

— Huanhuan, Huanhuan, mă aduci în pragul 



deznădejdii, am făcut eforturi atât de mari, pentru 
binele meu n-am făcut ni- mica-nimicuţa, am venit 
aici cu tine, te-am slujit pe tine să mergi la şcoală, iar 
tata n-a precupeţit sânge şi sudoare, ţi-a făcut toate 
hatârurile, ţi-a dat tot ce-ţi trebuie ca să mergi la 
şcoală, dar uită-te la tine... 

Pe când vorbea, lui Huzhu i-au dat lacrimile. 
Ximen Huan a bătut-o pe umăr extrem de calm şi 
netulburat, spunând: 

— Mamă, şterge-ţi lacrimile, nu mai plânge, 
lucrurile n-au stat aşa cum ţi le imaginezi dumneata. 
N-am făcut nimica rău, m-au nedreptăţit, uită-te la 
mine, arăt eu a copil rău? Mamă, nu sunt copil rău, 
sunt copil bun! 

în continuare copilul acesta bun s-a pus pe cânt şi 
joc în curte, simulând în fel şi chip inocenţa şi 
puritatea, stârnindu-i zâmbete înlăcrimate lui Huzhu 
iar pe mine muncindu-mă de mă umpluse de amar şi 
scârbă. 

Ximen Jinlong, care se grăbise să vină la auzul 
veştii, a fiert şi el de mânie la început, însă 
ascultându-i lui Ximen Huan vorbele înflorate şi 
meşteşugite i-a răsărit şi lui un zâmbet pe faţă. Nu -1 
mai văzusem de mult pe Jinlong, şi văzându -1 acum, 
mi-am dat deodată seama că timpul n-are milă de 
nimeni şi e la fel şi cu bogaţii, şi cu săracii. Deşi era 
împachetat tot numai în lucruri de firmă şi participa 
adesea la fel de fel de activităţi sportive cu pretenţii, 
nu putea să-şi împiedice părul să i se rărească, ochii 
să i se tulbure şi burta să i se ţuguieze. 

— Tată, du-te liniştit la treburile dumitale 



însemnate, a zis Ximen Huan numai zâmbet, ca tatăl, 
nimeni fiul nu-şi ştie - nu mă cunoşti oare dumneata 
pe mine? Dacă e să vorbim de cusururile fiului 
dumitale, n-are altele decât că are limba cam 
alunecoasă, gura cam pofticioasă, trupul cam aplecat 
spre lene şi că-şi cam lasă gândurile să zboare când 
vede fete frumoase. Dar aşa cusururi mărunte n-ai şi 
dumneata? 

y 

— Fiule, i-a zis Ximen Jinlong, ai orbit-o pe mama, 
dar nu mă poţi orbi şi pe mine. Dacă nu văd eu prin 
mascarada asta măruntă a ta, înseamnă că degeaba 
mă mai vântur prin lume. Presupun că în anii ăştia ai 
făcut toate relele care se puteau face. Nu e greu să faci 
rele, dar e greu să faci toată viaţa numai rele, nu şi 
bune. Eu zic că de-acum încolo să faci şi ceva fapte 
bune. 

— Tată, bine ai spus, o să fac din rele bune, a zis 
Ximen Huan, lipindu-se de Ximen Jinlong şi dându-i 
jos cu iscusinţă ceasul rar şi preţios de la mână. Tată, 
porţi un fals, e sub demnitatea dumitale, lasă-mă pe 
mine să-l port şi să-mi pierd obrazul! 

— Palavre, ce fals, e Rolex original! 

Câteva zile mai târziu, la televiziunea judeţului s-a 
transmis o ştire: „Liceanul Ximen Huan a găsit pe 
stradă o sumă mare de bani, dar nu i-a băgat în 
buzunar şi a predat şcolii uriaşa sumă de 10000 de 
yuani“. De atunci încolo, Rolexul care scânteia auriu 
n-a mai apărut la încheietura lui. 

Copilul cel bun Ximen Huan a adus acasă un alt 
copil vestit pentru bunătatea lui - pe Pang 



Fenghuang. Era deja o fată frumoasă, purta haine la 
modă, era plină de graţie şi gingăşie, cu sânii mici 
îndreptaţi în faţă, cu fundul mic răsucit în sus, cu o 
privire obosită, părul mereu umed şi părând tot o 
claie. Huzhu şi Hezuo, din vechea gardă, nu puteau 
deloc să-i sufere felul de a se îmbrăca, dar Ximen 
Huan le spusese încetişor: „Mamă, mătuşă, v-aţi 
învechit, aşa e moda acum“. 

Ştiu că nu-ţi pasă de Ximen Huan şi nici de Pang 
Fenghuang, ci de fiul tău, Lan Kaifang. în relatarea 
mea de mai jos, o să între şi el în scenă. 

Era o după-amiază de toamnă cu aer tare şi 
răcoros, iar soţia ta şi Huzhu nu erau niciuna acasă - 
li se solicitase să lipsească de la întâlnirea tinerilor. 

Sub arţarul din coltul de nord-est al curţii era 
aşezată o masă pătrată, iar cei trei copii buni şedeau 
în jurul ei. Masa era încărcată de fructe de sezon şi 
mai era şi o tavă mare cu felii de pepene verde tăiate 
în formă de semilună. Ximen Huan şi Pang 
Fenghuang purtau haine la modă şi aveau feţe 
drăgălaşe, fiul tău era îmbrăcat demodat şi avea o 
faţă urâtă. 

Faţă de o fată atât de frumoasă şi sexy ca Pang 
Fenghuang, niciun băiat nu putea rămâne indiferent, 
iar fiul tău, fireşte, nu era o excepţie. Te rog să-ţi 
aminteşti o clipă de scena când scobise prin noroi ca 
să-l lipească pe tine şi te rog să-ţi mai aminteşti şi 
cum m-a pus pe mine să-i conduc pe urma voastră 
până în Târg-de-măgari şi-ţi vei da seama că fiul tău, 
de mult, de mult de tot, devenise în realitate sluga 
pusă la muncă după voie de Pang Fenghuang. 



Lucrurile groaznice petrecute mai apoi se trag dintr-o 
sămânţă care, în vremurile despre care povestesc, 
fusese deja semănată. 

— Nu mai vine nimeni? a întrebat alene Pang 
Fenghuang sprijinindu-se de spătar. 

— Curtea asta e toată a noastră azi, a zis Ximen 
Huan. 

— Şi a lui, a arătat ea cu degetul ei subţire şi delicat 
înspre mine, care trăgeam un pui de somn la rădăcina 
zidului. Câinele ăsta, a spus apoi îndreptându-se din 
şale, e frate cu căţeaua de la noi de-acasă. 

— Mai are alţi doi fraţi, a zis fiul tău înăbuşit, în 
satul Ximen. Unul la el acasă, a continuat arătând 
spre Ximen Huan, unul la mătusă-mea. 

— Căţeaua noastră a murit însă, a zis Pang 
Fenghuang. A murit de oboseală de câţi pui a fătat, 
ţin minte că de când eram mică a fătat la pui fără 
întrerupere, coteţ după coteţ de căţeluşi. A zis apoi 
fără mare păsare: Lumea asta nu e dreaptă, dulăul îşi 
termină treaba şi pleacă, dar căţeaua rămâne acolo şi 
o duce tare greu. 

— De aceea închinăm toţi ode mamelor, a zis fiul 
tău. 

— Ximen Huan, ai auzit? a întrebat Pang 
Fenghuang numai zâmbet. O vorbă atât de profundă 
nu puteai s-o zici tu, nici eu nu puteam, doar Lan 
putea. 

— Nu mă lua peste picior, a zis fiul tău stânjenit. 

— Nu te luam peste picior, a zis ea, chiar te lăudam 
din adâncul inimii! A scos din geanta de piele albă ca 
laptele un pachet de Mariboro alb şi o brichetă de aur 



fin incrustată cu diamante şi-a spus: Dacă tot nu-s 
babele acasă, să ne destindem un pic. 

A dat un bobârnac iscusit în pachetul de ţigări cu 
unghia ei acoperită de ojă şi a scos la iveală o ţigară. 
Şi-a pus-o între buzele bogate de un roşu aprins, a 
apăsat pe brichetă, şi o mlădiţă albastră de foc a 
sâsâit afară din ea. A aruncat ţigările şi bricheta pe 
masă, a tras adânc un fum, iar după aceea s-a lăsat pe 
spate şi şi-a pus gâtul pe spătarul scaunului; cu faţa 
în sus şi buzele ţuguiate, era îndreptată toată către 
cerul albastru, într-un fel atât de versat că părea chiar 
afectat, aşa cum se întâmplă cu femeile care fumează 
în telenovele. 

Ximen Huan a tras afară o ţigară, pe care i-a dat-o 
fiului tău. El a refuzat, scuturând din cap - chiar era 
un copil bun. Prin nările lui Pang Fenghuang a pufnit 
un hm! urmat de o vorbă dispreţuitoare: 

— Fumează, nu mai face pe copilul bun cu mine! Şi 
uite, îţi mai spun, cu cât fumezi mai devreme, cu atât 
puterea de adaptare a corpului la nicotină e mai 
mare. Primul-ministru englez, Chur- chill, a tras la 
opt ani din pipa bunicului lui şi a trăit mai bine de 90 
de ani. Deci e mai bine mai devreme decât mai târziu. 

Fiul tău a cules ţigara, a ezitat un moment, iar într- 
un final a vârât-o în gură. Ximen Huan i-a aprins-o 
plin de solicitudine. Fiul tău s-a pus să tuşească fără 
oprire, făcându-se la faţă ca fundul de tigaie. Era 
prima ţigară pe care o fuma, dar în scurtă vreme avea 
să devină un fumător înrăit. 

Ximen Huan se juca cu bricheta de aur cu 
diamante a lui Pang Fenghuang, spunând: 



— De mare artă, fîr-ar mama ei! 

— îţi place? Ia-o dacă-ţi place! a spus Pang 
Fenghuan nebi- nevoind să arunce nicio privire intr- 
acolo. Toate-s aduse de nemernicii ăia care vor să se 
facă demnitari sau să contracteze vreun proiect! 

— Deci mama ta... a dat fiul tău să zică ceva, 
oprindu-se apoi. 

— Şi mama-i o nemernică! a zis ea. Cu ţigara între 
degetul mare şi cel mijlociu de la o mână, a arătat cu 
cealaltă spre Ximen Huan şi a adăugat: Taică-tău e şi 
mai nemernic! Iar taică-tău, a continuat arătând cu 
degetul spre fiul tău, e şi el un nemernic! A spus apoi 
râzând: Şi toţi nemernicii ăştia se prefac, toţi joacă 
teatru. O ţin una şi bună să ne călăuzească, să nu 
facem aia, să nu facem ailaltă. Dar ei? Ei fac şi aia, şi 
ailaltă! 

— Şi de-aia nu ne lăsăm noi şi facem şi noi şi aia, şi 
ailaltă! a zis Ximen Huan. 

— Corect! Ei vor să fim copii buni, să nu fim copii 
răi, dar ce e una şi ce e cealaltă? Suntem copii buni, 
suntem cei mai buni copii dintre copii cei mai buni! 

Pang Fenghuang şi-a aruncat cu putere mucul de 
ţigară dintre degete către coroana arţarului, însă forţa 
nu a fost de ajuns, drept care mucul a căzut pe 
streaşină, unde a scos un firicel sub- ţire-subţire de 
fum negruliu. 

— Poţi să zici şi de tata că-i un nemernic, a zis fiul 
tău, dar el nu s-a prefăcut şi nici n-a jucat teatru, 
altminteri nu i-ar fi fost aşa de rău. 

— O, tot îi iei apărarea! a zis Pang Fenghuang. V-a 
aruncat şi pe tine şi pe mama ta şi s-a dus să se ţină 



de amor... Da, şi sămânţa aia rea de mătuşă-mea e o 
nemernică! 

— Eu îl admir, a zis Ximen Huan, a avut mare 
curaj, n-a mai fost subprefect, n-a mai vrut nevastă şi 
copil, şi-a luat iubiţica şi-a plecat cum i-a venit lui, 
asta chiar e cool\ 

— Taică-tău, a zis Pang Fenghuang, este, după 
vorba diavolului ăla de scriitor din judeţul nostru, Mo 
Yan, „cel mai viteaz şi cel mai nemernic, cel care bea 
cel mai bine şi care iubeşte cel mai bine“! 1 
Flolbându-se, a zis apoi: Astupaţi-vă urechile, ce zic 
acuma nu trebuie să auziţi voi! Fiul tău şi Ximen 
Huan şi-au astupat supuşi urechile, iar ea a zis spre 
mine: Al Patrulea, ai auzit? Lan Jiefang şi mătuşica 
pot să facă dragoste de zece ori pe zi, de fiecare dată 
câte o oră! 

Ximen Huan a hihăit. Pang Fenghuang i-a tras un 
picior, ocărându-1: 

— Golanule, tot ai auzit! 

Fiul tău se făcuse tot indigo la faţă, dar şi-a ţuguiat 
buzele şi n-a zis nimic. 

— Când mai mergeţi în satul Ximen? a rostit Pang 
Fenghuang. Să mă luaţi şi pe mine, am auzit că acolo 
taică-tău a construit un paradis capitalist. 

— Palavre! a zis Ximen Huan, pe pământul unei 
ţări socialiste cum să existe paradis capitalist? Tata e 
un reformist, un erou al timpurilor noastre! 

1 Fraza apare ca atare în romanul Sorgul roşu al lui 
Mo Yan. Vezi ediţia românească, Humanitas Fiction, 
2008, p. 8. 

— Rahat, a zis Pang Fenghuang, e un mare stricat, 



doar un- chi-tău şi mătuşica mea sunt eroii 
timpurilor noastre! 

— Ia nu-! mai pomeniţi voi pe tata! a zis fiul tău. 

— Taică-tău a răpit-o pe mătuşica, a omorât-o de 
supărare pe bunica şi l-a îmbolnăvit tot de furie pe 
bunicul, de ce să nu -1 pomenesc? Dacă mă oftic, mă 
duc la Xi’an să-i aduc înapoi, să-i plimbăm pe uliţe şi 
să-i arătăm mulţimii. 

— Hei, a zis Ximen Huan, chiar am putea să 
mergem să le facem o vizită la Xi’an. 

— Bună idee, a zis ea, eu o să iau din nou o găleată 
de vopsea şi-o să-i zic când o văd: Mătuşico, am venit 
să te vopsesc. 

Ximen Huan s-a pus să râdă în hohote. Fiul tău îşi 
ţinea capul în jos şi nu spunea nimic. 

Pang Fenghuang i-a tras un picior şi i-a zis: 

— Lian, mai în largul tău niţel! Hai, mergem toţi, 
da? 

— Nu, eu nu merg! 

— N-ai vlagă-n tine! a zis ea. Bine, hai că eu mă 
duc, nu mai stau cu voi la distracţie. 

— Nu pleca, a zis Ximen Huan, programul n-a 
început încă. 

— Ce program? 

— Părul magic, părul magic al mamii, a zis el. 

— Aoleu! a exclamat ea. Cum de-am uitat de asta? 
Ce ziceai? Că dacă-i tai capul unui câine şi i -1 coşi la 
loc cu păr de-al mai- că-tii, câinele poate pe loc să bea 
şi să mănânce, asta ziceai, nu? 

— N-am făcut un experiment atât de complex, dar 
dacă-ţi faci pe piele o crestătură şi presari deasupra 



cenuşă din părul mamii, în zece minute rana se- 
nchide şi nu lasă nicio cicatrice. 

— Am auzit că mama ta nu se poate tunde, că dacă 
se tunde îi curge sânge. 

— Aşa e. 

— Am mai auzit că e tare bună la inimă şi că dacă e 
cineva rănit în sat şi merge să-i ceară păr, smulge din 
cap şi-i dă. 

— Aşa e. 

3 

— Şi nu cheleşte dacă tot smulge aşa? 

— Nu, cu cât smulge din el, cu atât se-ndeseşte. 

— Oho! N-o să flămânzeşti niciodată, a zis ea, şi 
dacă taică-tău pică şi ajunge-un sărăntoc fără o 
leţcaie în buzunar, maică-ta poate să vândă păr şi să 
vă ţină şi pe voi. 

— Nu, nici dacă ajung milog pe drumuri n-o s-o 
pun pe mama să-şi vândă părul, a zis Ximen Huan cu 
fermitate. Chiar dacă nu-s fiul ei bun. 

— Ce? a zis Pang Fenghuang surprinsă. Nu eşti fiul 
ei bun? Dar al cui eşti? 

— Am auzit că al unei fete de liceu. 

— Fată de liceu cu copil din flori, ce cooll a zis ea 
adâncită în gânduri. E mai cool decât mătuşica. 

— Păi fă şi tu unul! 

— Mănânci rahat! Eu sunt copii bun! 

— Şi ăia de fac copii nu sunt copii buni? 

— Ce copii buni, copii răi, toţi suntem copii buni! a 
zis ea. Hai, începe experimentul, vrei să-i retezi capul 
lui Al Patrulea? 

Eu m-am pus indignat pe lătrat. Puişori de lele, 



care îndrăzneşte să se atingă de mine, îl mursec! le 
spuneam. 

— Nu se poate să-i faceţi rău câinelui meu, a spus 
fiul tău. 

— Păi şi ce facem? Aţi făcut atâta tărăboi şi acum 
mă păcăliţi. Am plecat. 

— Stai, nu pleca, a zis fiul tău. 

S-a ridicat şi s-a dus în bucătărie. 

— Ce faci? a strigat ea tare. 

Fiul tău a ieşit din bucătărie ţinându-şi strâns cu 
dreapta degetul mijlociu de la mâna stângă. Sângele i 
se prelingea printre degete. 

— Ai înnebunit? 

— Asta e sămânţă de-a unchiului! a zis Ximen 
Huan. în momentele-cheie, face treaba de- 
adevăratelea! 

— Copile din flori, nu mai băga vorbe deştepte! a 
strigat ea. Scoate repede părul ăla magic. 

Ximen Huan a alergat în casă şi a adus şapte fire 
lungi şi groase de păr, pe care le-a făcut cenuşă 
deasupra mesei. 

— Deschide mâna! 

Pang Fenghuang a întins mâna şi l-a prins pe fiul 
tău de încheietura mâinii rănite. 

Rana de la degetul lui mijlociu era foarte serioasă. 
Am văzut cum Pang Fenghuang se albeşte la faţă, face 
gura mare şi se încruntă, de parcă ar fi durut-o rău şi 
pe ea. 

Ximen Huan a ridicat cenuşa de pe masă 
folosindu-se de o bancnotă nouă-nouţă, presărând-o 
apoi uniform peste degetul rănit. 



— Te doare? 

-Nu. 

— Dă-i drumul la mână, a zis Ximen Huan. 

— Sângele o să spele cenuşa. 

— Stai liniştită. 

— Dacă nu opreşte sângele, a zis ea feroce, o să-ţi 
tai ghearele alea de câine. 

— Stai liniştită. 

Pang Fenghuang i-a dat încet-încet drumul la 
mână. 

— E, ce zici? a întrebat Ximen Huan mândru. 

— Chiar e magic! 

CAPITOLUL 52 

Pentru Jiefang şi Chunmiao piesa devine realitate; 
Taiyue şi Jinlong îşi găsesc împreună sfârşitul 

Lan Jiefang, de dragul iubirii n-ai mai vrut viitor, 
n-ai mai vrut reputaţie, n-ai mai vrut casă şi, deşi n-ai 
mai fost pomenit de marea majoritate a oamenilor 
onorabili, totuşi un scriitor de teapa lui Mo Yan tot ţi- 
a cântat osanale. Dar, pentru faptul că la moartea 
mamii n-ai dat fuga acasă la înmormântare şi-ai fost 
atât de potrivnic părinţilor şi lipsit de iubire faţă de 
ei, mi-e teamă că şi unuia care se pricepe aşa de bine 
la false raţionamente ca Mo Yan i-ar fi greu să te 
disculpe. 

...N-am primit veste de înmormântarea mamii. 
După ce m-am refugiat la Xi’an, mi-am schimbat 
numele ca un tâlhar care a săvârşit puzderie de 



nelegiuiri. îmi era limpede că până nu pică Pang 
Kangmei, tribunalul n-avea să-mi pronunţe divorţul. 
Nedivorţat şi dorind să fiu cu Chunmiao, nu puteam 
decât să fug departe pe meleag îndepărtat. Pe la 
colţuri de stradă în Xi’an am văzut de mai multe ori 
chipuri cunoscute de-acasă. Aş fi vrut tare mult să mă 
apropii şi să-mi dau cu oamenii aceia bineţe, dar nu 
puteam decât să-mi las capul în jos, să-mi feresc faţa 
şi să-i ocolesc. în cămăruţa unde sălăşluiam, 
Chunmiao şi cu mine am plâns de multe ori 
îndureraţi de dor de casă şi de dor de cei dragi. 
Plecaserăm din cauza iubirii, şi tot din cauza ei nu ne 
puteam întoarce. De câte ori nu luaserăm telefonul în 
mână şi-l lăsaserăm apoi jos, de câte ori nu 
aruncaserăm scrisori în cutia poştală pentru ca apoi 
să-l aşteptăm pe poştaş când le lua din cutie şi să ni le 
cerem înapoi sub un pretext sau altul! Veştile de- 
acasă ne veneau toate de la Mo Yan, dar el 
întotdeauna le spunea pe cele de bine, nu pe cele rele. 
El e un om căruia îi e teamă doar că lumea e lipsită de 
drame şi pesemne că ne socotea material de roman, 
drept care cu cât soarta noastră era mai jalnică, 
povestea noastră mai întortocheată, iar 
circumstanţele noastre mai dramatice, cu atât era 
mai pe potriva vrerii lui. Deşi n-am putut să mă 
întorc acasă la înmormântarea mamei, felul ciudat în 
care s-au potrivit lucrurile în acele zile a făcut să joc 
rolul unui fiu plin de iubire pentru părinţi. Un coleg 
de-al lui Mo Yan de la grupa de arta creaţiei regiza un 
serial despre Armata de Eliberare suprimând bandiţi, 
iar în serial exista un bandit numit Faţă-Albastră care 



secera oamenii ca pe cânepă, dar care era desăvârşit 
de devotat mamei sale. Ca să mă ajute să mai fac un 
ban, Mo Yan m-a recomandat colegului lui, un om cu 
barbă mare, chel pe cap ca Shakespeare şi cu nas 
coroiat ca Dante. De cum mi-a văzut chipul, s-a bătut 
cu mâinile peste pulpe: 

— Moaş-sa, nici nu-i trebuie machiaj! 

...Goneam către sat în Cadillacul trimis de Ximen 

Jinlong. Şoferul cu faţa roşie nu voia să mă lase în 
maşină, dar fiul tău a ridicat din sprâncene şi şi-a 
bulbucat ochii la el: 

— Crezi că ăsta e câine? Ăsta e un drept-credincios, 
a iubit-o pe bunica mai mult decât oricine din familia 
noastră! 

De-abia ce-am ieşit din capitala judeţului că s-a 
pus pe ninsoare - măzăriche din aceea ca sarea de 
fină. Când maşina a intrat în satul Ximen, pământul 
era deja o întindere de un alb imaculat. Am auzit o 
rudă îndepărtată venită ca să bocească la mort 
plângând şi ţipând: 

— Toate-n Cer şi pe pământ poartă doliu pentru 
tine, bunico! Omenia şi bunătatea dumitale au mişcat 
Cerul şi pământul, bunico! 

Cu plânsetele şi gemetele sale, omul a stârnit la 
rându-i, ca un solist de cor, un val de gemete şi 
vaiete. Am auzit plânsetul răguşit al lui Ximen 
Baofeng, l-am auzit şi pe cel plin de vlagă şi tărie al 
lui Ximen Jinlong şi l-am auzit şi pe cel ca un cântec 
al lui Wu Qiuxiang. 

De cum au coborât din maşină, Huzhu şi Hezuo si- 
au acoperit feţele şi s-au pus pe bocit. Fiul tău şi cu 



Ximen Huan îşi sprijineau fiecare mama de braţ. 
Schelălăind profund îndurerat, i-am urmat. Acum Cel 
Mare murise, dar Al Doilea, care stătea pe burtă într- 
un colţ şi îmbătrânise rău, m-a salutat cu un lătrat 
grav; n-am avut însă puterea să-i răspund. Am simţit 
patru şuvoaie de răceală urcându-mi fiecare pe câte 
un membru şi prinzându-se laolaltă intr-un sloi de 
gheaţă în măruntaiele mele. Am fremătat din tot 
corpul, membrele mi-au înţepenit şi reacţiile mi s-au 
încetinit. Mi-am dat seama că îmbătrânisem şi eu. 

y 

Mama ta fusese deja gătită şi aşezată în sicriu. 
Capacul acestuia stătea în picioare într-o parte. 
Straiele ei de înmormântare erau din satin violet, iar 
pe ele se găsea, în auriu închis, caracterul „viaţă 
lungă“. Jinlong şi Baofeng şedeau în genunchi la cele 
două capete ale sicriului. Părul lui Baofeng era 
încâlcit cu totul de-a valma; ochii lui Jinlong erau 
roşii şi umflaţi, iar pe pieptul hainei plânsul făcuse o 
pată umedă, mare cât gura unui bol de orez. 

Huzhu şi Hezuo s-au năpustit în genunchi în faţa 
sicriului, bocind ascuţit în timp ce băteau în 
marginile acestuia. 

— Mamă, mamă, cum de-ai plecat fără să ne mai 
aştepţi? Stânca de care ne sprijineam noi s-a prăvălit, 
mamă, mamă, ne-ai lăsat orfane, cum o să mai trăim 
noi... Aşa plângea înlăcrimată mereu şi mereu soţia 
ta. 

— Mamă, mamă, toată viaţa ai răbdat amar, de ce 
te-ai dus acuma, când ai început şi tu să ai zile bune! 
plângea Huzhu. 



Lacrimile le curgeau şuvoaie, împroşcându-i 
mamei tale straiele de înmormântare şi împroşcând 
şi hârtia galbenă pentru spirite care îi acoperea faţa. 
Se răspândeau aşa şi intrau în aceasta, dând senzaţia 
că moarta plânge. 

Fiul tău şi Ximen Huan au îngenuncheat fiecare în 
spatele mamei lui, unul cu faţa ca fierul, altul ca 
zăpada. 

Cei care se însărcinau cu toate treburile 
îngropăciunii erau soţii Xu Xuerong. Mătuşa Xu a 
scos un strigăt înspăimântat şi le-a îndreptat înapoi 
de spate pe Huzhu şi Hezuo: 

— Aoleu, copii plini de iubire de părinţi ce sunteţi 
voi, să nu care cumva să vă cadă lacrimile pe corpul 
moartei, că dacă duce cu ea lacrimi de om viu pe trup 
o să-i fie greu să renască iarăşi... 

Unchiaşul Xu a întrebat uitându-se de jur 
împrejur: 

— S-au strâns toate rudele? 

Nimeni n-a răspuns. 

— S-au strâns toate rudele? 

Cei care vă erau rubedenii de departe şi se aflau 
acum înăuntrul încăperii s-au uitat încurcaţi unii la 
alţii şi n-au răspuns nici ei. Unul totuşi a ridicat 
braţul arătând spre aripa de apus, rostind încetişor: 

— întreabă-1 pe jupânul ăl bătrân. 

L-am urmat pe unchiaşul Xu până la aripa de apus. 
Tatăl tău stătea într-un colţ şi cosea din sfoară subţire 
de cânepă şi paie de sorg un capac pentru oale. Pe 
perete atârna o lampă cu ulei, iar lumina ei palidă se 
întâmpla să lumineze exact colţul acela. Faţa tatălui 



tău era un ghem de nedesluşire şi doar ochii îi iscau 
două raze de lumină. Şedea pe un taburet şi ţinea 
între picioare capacul de oală care în esenţă prinsese 
deja formă; când sfoara trece printre paie, făcea 
chila\, chilal 

— Jupâne, a zis Unchiaşul Xu, lui Jiefang i-ai 
trimis vorbă? Dacă nu vine în ceva vreme, eu zic să... 

— Puneţi capacul la coşciug! a zis tatăl tău, mai 
bine creşti câini decât să creşti copii! 

...Auzind că o să joc la televizor, Chunmiao a zis că 
vrea şi ea. Ne-am dus să-l căutăm pe Mo Yan, iar Mo 
Yan s-a dus să-l caute pe regizor. După ce-a văzut-o, 
regizorul a zis: „Să o joace pe sora lui Faţă-Albastră“. 
Era vorba de un serial în 30 de episoade înfăţişând 
zece istorii cu bandiţi care ar fi putut să alcătuiască şi 
zece unităţi independente. Fiecare poveste se 
desfăşura pe parcursul a trei episoade. Regizorul ne-a 
povestit în mare scenariul. Un bandit poreclit Faţă- 
Albastră scapă cu fuga în adânc de munte după ce 
banda lui de tâlhari e împrăştiată. Armata de 
Eliberare îl ştie drept fiu cu iubire de părinţi, aşa că 
se înţeleg cu sora şi mama lui şi o pun pe mamă să se 
prefacă moartă şi pe soră să meargă în munte să-l 
înştiinţeze. La auzul vestii, Fată-Albastră se coboară 
din munte şi se năpusteşte îmbrăcat tot în doliu în 
odaia de priveghi; soldaţii amestecaţi printre sătenii 
veniţi să dea o mână de ajutor dau năvală grămadă şi- 
1 pun la pământ, iar în acel moment mama se ridică 
din coşciug şi zice: „Fiule, armata se poartă bine cu 
prinşii, dă-te prins!“ „Aţi înţeles?" ne-a întrebat 
rezigorul. „Am înţeles", am zis noi. El a continuat: 



„Acum a dat zăpadă mare şi a închis muntele, aşa că 
n-avem cum să tragem scenele exterioare. Tu închi- 
puieşte-ţi că eşti un bandit care a scăpat cu fuga şi-a 
stat departe de casă multă vreme şi care, după ce a 
primit vestea morţii mamei, fără să-i mai pese de 
nimic, a dat fuga acasă la înmormântare. Izbuteşti să 
te simţi aşa?" „Hai să încerc." „Daţi-i haine de doliu.“ 
Câteva femei au răscolit printr-un morman de haine 
vechi care răspândeau un miros de mucegai după o 
robă albă cu care m-au înfăşurat; au făcut rost şi de 
un acoperământ de cap care se poartă la doliu şi mi 1- 
au aşezat pe ţeastă. La şale, m-au încins cu o sfoară 
de cânepă. Chunmiao a zis: „Domnule regizor, partea 
mea cum o joc?“ „Imaginează-ţi doar că ţi-e frate, 
atât." „Nu e nevoie şi de-o armă?“ l-am întrebat pe 
regizor. „Dacă nu ziceai, să ştii că uitam: Faţă- 
Albastră ăsta e şef care poartă două arme. Recuzita, 
recuzita, faceţi rost de două pistoale să şi le vâre la 
brâu!“ Tot femeile care mă ajutaseră să mă îmbrac cu 
hainele de doliu au făcut rost de două pistoale de 
lemn pe care mi le-au vârât la brâu. Chunmiao a zis: 
„Port şi eu doliu?“ „Daţi-i şi ei haine de doliu.“ „Cum 
se poate trage cu aşa ceva?“ „De ce să tragi cu ele? 
Când mama ta se ridică din sicriu şi tu te dai prins, 
dibuie după ele şi aruncă-le pe jos şi gata. Ai 
priceput?" „Priceput." „Hai să-ncepem atunci. 
Camera, gata!" Odaia de priveghi a mamei fusese 
aranjată intr-un şir de case dărăpănate de la capătul 
de vest al zonei Henancun, unde locuiam şi noi. Eu şi 
cu Chunmiao ne gândiserăm odată să închi- riem 
casele alea ca să facem acolo pâinici mari de 



Shandong, dar chiria era prea mare, aşa că o 
lăsaserăm baltă. Mediul ne era aşadar foarte 
cunoscut. Regizorul ne-a zis să ne punem în starea 
potrivită, ca nu cumva să ne aflăm în faţa sicriului 
fără lacrimi şi horcăind răguşiţi. M-am uitat la 
Chunmiao, înfăşurată în haine mari de doliu cum era, 
precum şi la feţişoara ei trasă şi palidă de la lipsa 
mâncării de calitate, iar atunci o tandreţe infinită mi- 
a tâsnit în inimă, iar lacrimile m-au podidit, 
zbătându-mi-se afară din orbite. Chunmiao, surioara 
mea bună, puteai să-ţi duci traiul îmbrăcată în 
brocarturi şi mâncând numai delicatese, dar uite că 
din nenorocire te-ai suit în barca asta ticăloasă a mea, 
ai venit aici în loc străin la capătul pământului şi 
rabzi aşa amar! Chunmiao s-a năpustit la pieptul 
meu, scuturată toată de plâns, ca o fetiţă care-şi caută 
fratele mai mare cale de o mie de li. Regizorul a 
strigat tare: „Stop, stop, stop! Jucaţi prea excesiv!" 

...în faţa capacului de la sicriu, unchiaşul Xu a 
ridicat hârtia galbenă pentru spirite care îi acoperea 
faţa mamei tale şi a spus: 

— Fii şi fiice plini de iubire de părinţi, aruncaţi 
ultima privire. Ţineţi-vă firea, să nu care cumva să vă 
pice lacrimile pe faţa ei! 

Faţa ei părea uşor umflată şi se iăcuse gălbuie, de 
parcă ar fi fost dată cu un strat subţire de pudră 
aurie. Ochii nu îi avea complet închişi şi două şuviţe 
reci-reci de lumină îi săgetau afară, de parcă i-ar fi 
condamnat pe toţi urmaşii ei care îi priveau acolo 
rămăşiţele. 

— Mamă, dumneata te-ai dus şi eu am ajuns 



orfan... se plângea şi se văi ta Ximen Jinlong. 

Au venit două rude îndepărtate şi l-au sprijinit 
ducându-1 deoparte. 

— Mamă, mama mea, ia-o şi pe fiica ta cu tine... 

Baofeng se ciocnea cu căpăţâna de marginea 
sicriului, trosc! trosc! S-au repezit la ea câţiva, au 
sprijinit-o pe sub braţe şi au tras-o şi pe ea într-o 
parte. Ma Gaige, care era tânăr de tot la ani dar avea 
părul cărunt, şi-a cuprins mama şi n-a lăsat-o să se 
năpustească la sicriu. 

Soţia ta se ţinea cu mâna de marginea sicriului, a 
deschis gura şi a horcăit răguşit, iar după aceea şi-a 
dat ochii peste cap şi s-a prăbuşit pe spate. Oamenii 
au tras-o grabnic într-o parte, unii frecându-i 
tendoanele de la mâini, alţii ciupind-o de punctul de 
acupunctură renzhong. După ce s-au chinuit aşa 
multă vreme, şi-a recăpătat suflul. 

Unchiaşul Xu a strigat o dată şi tâmplarii care 
aşteptau în curte au intrat înăuntru în mână cu cutiile 
de scule. Au ridicat acoperişul coşciugului cu cea mai 
grijă şi au acoperit-o pe această femeie ce nu murise 
împăcată. La auzul pocănelilor şi scârţâielilor pe care 
le făcea capacul sicriului, planşetele copiilor ei au 
ajuns încă o dată la punctul cel mai înalt. 

în următoarele două zile, Jinlong, Baofeng, Huzhu 
şi Hezuo, îmbrăcaţi în doliu complet, au stat aşezaţi 
pe rogojini la capetele sicriului, priveghind zi şi 
noapte. Lan Kaifang şi Ximen Huan şedeau faţă în 
faţă pe două taburete mici puse în faţa sicriului, 
aproape de un bol de porţelan, în care ardeau bani de 
hârtie. Pe masa pătrăţoasă din spatele sicriului era 



pusă tăbliţa spiritului şi se găseau două lumânări 
albe, mari şi groase, amândouă aprinse. Cu cenuşa 
banilor de hârtie fluturând şi lumânările pâlpâind, 
tabloul era solemn şi plin de respect. 

Oamenii care veneau să bocească la mort se 
perindau fără contenire. Unchiaşul Xu, pe nas cu 
ochelari de prezbit, şedea la o masă pătrată sub cais şi 
nota cu mare conştiinciozitate darurile pentru familia 
răposatei şi ofrandele pentru moartă. Hârtia de ars 
pentru morţi pe care o aduseseră în dar rudele, 
prietenii şi vecinii se înălţase într-o mică grămăjoasă 
sub cais. Vremea era neobişnuit de rece, iar unchiaşul 
Xu sufla adesea către vârful îngheţat de frig al 
pensulei; pe barba lui se prinsese brumă albă. 
Ramurile caisului se umpluseră şi ele de promoroacă, 
ca nişte flori de argint pe copacii înzăpeziţi. 

...Criticaţi de regizor, am căutat pe cât cu putinţă să 
ne moderăm emoţiile. M-am gândit în sinea mea: „Eu 
nu sunt Lan Jie- fang, sunt banditul Faţă-Albastră, 
cel care ucide oameni fără să clipească, odată am 
îngropat o grenadă într-o sobă şi-aşa mi-am omorât 
soţia trezită de dimineaţă să facă de mâncare, 
altădată i-am tăiat limba unui copil care mi-a folosit 
porecla în prezenţa mea. Iubita-mi mamă a părăsit 
lumea aceasta, inima-mi e întristată, dar plânsetul 
meu e e cu extremă moderaţie, trebuie să-mi îngrop 
durerea în adâncul inimii. Lacrimile mele sunt 
extrem de preţioase, nu trebuie să se prelingă la 
nimereală ca apa de la robinet". însă era de-ajuns să 
o zăresc pe Chunmiao îmbrăcată în haine de doliu şi 
cu faţa murdară toată, că experienţele personale 



precumpăneau faţă de cele ale personajului, iar 
trăirile proprii le înlocuiau pe ale acestuia. Am mai 
încercat de câteva ori, dar regizorul tot nu era 
mulţumit. în ziua aceea şi Mo Yan era prezent, iar 
regizorul i-a şopăcăit ceva. L-am auzit pe Mo Yan 
răspunzându-i: „Chelule, nu mai fi aşa de 
conştiincios, trebuie să vrei să dai o mână ajutor, 
altfel să ştii că stricăm prietenia!“ Ne-a tras apoi într- 
o pane şi ne-a zis: „Ce-i cu voi? Aveţi glandele 
lacrimale prea dezvoltate? Chunmiao poate să plângă 
de ceasul morţii, dar tu, frate, scapă trei-patru lacrimi 
şi gata. Nu e mama ta aia care a murit, e mama 
banditului. Trei episoade şi tu iei 3 000 pe episod, iar 
Chunmiao 2 000, 3 ori 3 fac 9, 2 ori 3 

43 

dă 6, 9 şi cu 6 egal 15, cu banii ăştia n-o s-o duceţi 
deloc rău. Hai să te mai învăţ o fază, a adăugat Mo 
Yan. Mai târziu, când o să tragă bocirea duhului la 
sicriu, să nu-ţi închipui că cea dinăuntru e mama ta, 
pentru că ea e acum în satul Ximen, îmbrăcată numai 
în mătăsuri, mâncând bunătăţuri şi bând pe alese şi 
având trai înlesnit. Imaginează-ţi în loc că înăuntru 
sunt 15 000 de yuani!“ 

...Deşi pe drum se strânsese zăpadă şi era periculos 
să mergi cu maşina, în ziua când au scos sicriul, tot 
au venit mai bine de 40 de limuzine în satul Ximen. 
Zăpada de pe drum a fost murdărită de gazul lor de 
eşapament, prefăcându-se într-o zloată murdară, iar 
apoi îngheţând şi prefăcându-se în mici bucăţele 
cenuşii de gheaţă. Maşinile s-au oprit toate pe terenul 
gol din faţa curţii familiei Ximen, iar cel de-al treilea 



dintre fraţii Sun, cu o banderolă roşie pe braţ, le 
dirija acolo. De teamă că frigul are să facă pornirea 
motoarelor dificilă, niciuna nu şi l-a oprit. Şoferii 
şedeau înăuntru să se încălzească. Gazele de 
eşapament de la spatele celor mai bine de 40 de 
maşini s-au ridicat în aer, unindu-se şi formând o 
întindere de ceaţă albicioasă 

Toţi cei veniţi să participe la funeralii erau 
personaje suspuse şi respectate. Mai bine de jumătate 
erau demnitari de la judeţ, restul erau prieteni buni 
de-ai lui Ximen Jinlong veniţi din afara judeţului. 
Sătenii n-au ţinut seama de frig şi, strângându-şi 
trupurile cu braţele, s-au adunat pe strada mare în 
dreptul curţii familiei Ximen, ca să se uite la tabloul 
zgomotos din faţa lor şi ca să aştepte tărăboiul şi mai 
mare pe care avea să-l aducă scoaterea sicriului. 
Câteva zile, ai mei aproape au uitat de mine. Seara m- 
am înghesuit laolaltă cu Al Doilea, ziua m-am 
preumblat înăuntrul şi în afara curţii. Fiul tău m-a 
hrănit de două ori - prima oară mi-a aruncat o 
pâinică, a doua, un pachet cu aripi de pui pe care se 
prinseseră bobiţe de gheaţă. Pâinica am mâncat-o, 
aripile, nu. Pentru că în aceste zile, lucrurile din 
trecut care aveau legătură cu Ximen Nao şi care erau 
sedimentate în străfundurile memoriei deseori ieşeau 
la suprafaţă, inima îmi era întristată. Uneori chiar 
uitam că eu însumi mă întorsesem de patru ori pe 
lume şi mă socoteam din nou stăpânul curţii familiei 
Ximen care tocmai trăia îndurerarea adusă de 
funeraliile soţiei; alteori mă luminam şi îmi dădeam 
seama că lumina şi întunericul sunt drumuri diferite, 



că treburile oamenilor sunt ca firele de fum, dar şi că 
toate acestea nu au legătură cu mine, un câine. 

Printre cei de pe stradă, se aflau şi unii înaintaţi în 
vârstă care le-au descris tinerilor cum a fost când 
Ximen Nao, pe vremuri, a scos sicriul mamei sale - 
cum era sicriul din lemn de cedru gros de patru 
degete, cum a fost nevoie de douăzeci şi patru de 
bărbaţi voinici ca să-l ridice, cum flamurile de 
condoleanţe se urmau fără întrempere de amândouă 
părţile uliţei şi cum la fiecare cincizeci de paşi se 
găseau corturi din rogojini în care rânduiseră 
sacrificiile de oferit pe drumul sicriului, porci şi capre 
întregi şi pâinici cât pepenii de mari... M-am 
îndepărtat în grabă, nu doream să fiu din nou prins 
în mlaştina amintirilor. Acum eram doar un câine, 
unul care a păşit deja pe tărâmul bătrâneţii şi căruia 
nu i-au mai rămas mulţi ani. Am văzut că demnitarii 
veniţi să participe la funeralii erau aproape toţi 
îmbrăcaţi cu paltoane negre şi aveau fulare negre 
legate la gât; unii, mai puţini, purtau şi câte o căciulă 
neagră din blană pe cap - era negreşit vorba de cei cu 
părul rar sau chei de-a binelea, pentru că cei fără 
căciuli aveau părul negru şi bogat. Fulgii de nea de pe 
creştetul capetelor îşi răspundeau atrăgător cu florile 
albe de hârtie de la piept. 

La amiază, o maşină de poliţie „Steagul roşu“, care 
deschidea drumul, şi o limuzină Audi neagră, care o 
urma, s-au oprit încet-încet în faţa curţii familiei 
Ximen. Ximen Jinlong, îmbrăcat în doliu complet, a 
ieşit zorit dinăuntru. Şoferul a deschis portiera şi 
Pang Kangmei, îmbrăcată într-un palton negru din 



lână fină, s-a strecurat afară. Faţa ei, pesemne din 
pricină că era toată în negru, părea din cale-afară de 
deschisă la culoare. Nu o mai văzusem de câţiva ani, 
iar acum avea riduri adânci la colţurile gurii şi ale 
ochilor. Un om cu aspect de secretar i-a prins la piept 
o floare albă. Ea avea o expresie plină de demnitate, 
doar în ochi i se vedea o îngrijorare adâncă, care însă 
oamenilor obişnuiţi le-ar fi fost greu să o sesizeze. A 
întins mâna înmănuşată într-o mănuşă neagră de 
piele şi i-a strâns-o lui Jinlong. Am auzit-o apoi 
zicându-i cu mare sugestivitate: 

— Stăpâneşte-ţi durerea, rămâi netulburat, nu mpe 
rândurile! 

Ximen Jinlong a dat demn din cap. 

Strecurându-se afară din limuzină în urma lui Pang 
Kangmei a ieşit şi copilul cel bun, Pang Fenghuang. 
îşi depăşea deja mama în înălţime. Fata chiar era şi 
frumoasă, şi în pas cu ultima modă. Purta o pufoaică 
albă şi blugi de un albastru închis, pantofi de stradă 
din piele albă de capră şi o căciulă albă tricotată. Nu 
era machiată şi arăta fără pereche de curată şi pură. 

— Acesta e unchiul tău, Ximen, i-a zis Pang 
Kangmei fiicei ei. 

— Bună ziua, unchiule! a spus Pang Fenghuang, 
părând cu totul nedornică să o facă. 

— Mai târziu să te duci să faci închinăciune în faţa 
sicriului bunicii, a zis cu adâncă iubire Pang 
Kangmei. A avut bunătatea să te crească. 

...M-am străduit să-mi închipui că în sicriu se află 
15 000 de yuani. Nu trebuiau să fie legaţi teancuri- 
teancuri, ci răspândiţi peste tot de-a valma, astfel că 



odată dat la o parte capacul sicriului să salte toţi în 
zbor. Şmecheria chiar a avut efect, iar când m-am 
uitat la Chunmiao, mi s-a părut acum că e la fel de 
caraghioasă ca un drăcuşor care face mutre. Roba ei 
de doliu se ţâra pe pământ, iar ea se împiedica 
deseori de marginile ei şi şontâcăia; mânecile atârnau 
şi ele largi, aşa cum le au actorii în operele 
tradiţionale. Ea rânjea, dezvelindu-şi incisivii cei nu 
foarte ordonaţi şi bocind. îşi ştergea deseori lacrimile 
cu mânecile cele lungi, iar faţa îi era numai dâre 
cenuşii şi dâre negre, arătând ca un ou murat de-abia 
scos de la borcan. Cu această stare mentală, nu 
numai că nu mă năpădeau lacrimile şuvoi, dar nu mă 
puteam ţine să nu râd. îmi dădeam totuşi seama că 
doar să râd şi cei 15 000 de yuani aveau să-şi ia 
zborul ca un stol de păsări. Ca să nu râd, mi-am 
încleştat fălcile, nu m-am uitat la Chunmiao, am 
privit înainte şi am intrat cu paşi mari în curte. Am 
tras-o de braţ cu mâna pe Chunmiao şi am simţit-o 
cum vine trop-trop în urma mea, ca un copil care 
tocmai şi-a vărsat năduful pe părinţi. în curte se 
fabricase cândva ilegal bumbac regenerat şi deşi 
zăpada acoperise totul, mirosul de gunoi şi mucegai 
încă se mai simţea. M-am repezit în odaie şi am dat 
de un sicriu vopsit în roşcat închis; capacul acestuia 
stătea în picioare într-o parte. Sicriul nu fusese 
acoperit, în mod clar pentru că mă aşteptau pe mine. 
în jurul lui stăteau în picioare mai bine de zece 
oameni, unii în haine de doliu, unii în haine de rând; 
mi-am dat seama că cei mai mulţi dintre ei erau 
soldaţi deghizaţi şi că mai târziu aveau să mă pună la 



pământ. Pereţii camerei erau pătaţi cu un strat de 
negreală - fibrele şi mizeria care săltaseră în zbor 
când bătuseră bumbacul. Am văzut-o pe mama 
banditului Faţă-Al- bastră stând culcată în sicriu, cu 
faţa acoperită cu hârtie galbenă pentru spirite, 
îmbrăcată în straie de înmormântare din satin violet 
pe care era desenat caracterul „viaţă lungă“ în auriu 
închis. M-am năpustit şi am îngenuncheat în faţa 
sicriului, plângând şi ţipând: „Mamă... fiul tău cel 
lipsit de iubire a venit prea târziu...“ 

...însoţit de vaietele pline de tristeţe ale copiilor şi 
nepoţilor cei plini de iubire şi vrednicie, precum şi de 
muzica pe care o isca o vestită fanfară ţărănească din 
judeţul vecin, sicriul mamei tale a ieşit într-un sfârşit 
pe poartă. Spectatorii, care aşteptaseră deja multă 
vreme, s-au însufleţit numaidecât. Cel mai în faţă se 
găseau doi deschizători de drum, în mână cu prăjini 
lungi în jurul cărora erau înfăşurate fâşii de pânză 
albă: semănau cu nişte beţe de băgat frica în ciori. în 
urma lor veneau mai bine de zece copii cărând 
steaguri şi flamuri. Pentru munca lor aveau să 
primească răsplată bogată, aşa că pe feţe li se citea o 
voioşie pe care nu puteau să o ascundă. în spatele 
gărzii de onoare a copiilor veneau doi oameni care 
aruncau cu bani de hârtie: aveau mişcările bine 
exersate şi iscusinţa le era mare, astfel că banii de 
hârtie erau lansaţi în aer la mai bine de zece metri 
înălţime, după care pluteau din plin şi alandala la 
pământ. Urmându-i pe aceştia veneau patru oameni 
care duceau baldachinul cel mic, care acoperea tăbliţa 
spiritului. Pe aceasta stătea scris, cu caractere mari în 



stil regulat: „Tăbliţa spiritului a fostei soţii a 
domnului Ximen Nao, Bai Yingehun, care a părăsit 
această lume“. Cei care vedeau această tăbliţă îşi 
dădeau seama că Ximen Jinlong îşi smulsese mama 
din mâinile lui Lan Lian şi i-o înapoiase tatălui său, 
modificându-i de asemenea acesteia statutul de 
concubină. Nu era lucru pe potriva regulilor, pentru 
că femeile ca Yingehun, care se măritau din nou, nu 
aveau calitatea de a intra în mormântul strămoşilor, 
însă Ximen Jinlong a încălcat vechile obiceiuri şi 
cutumele de altădată. După aceea venea uriaşul sicriu 
violet al mamei tale. Cărătorii de onoare erau patru 
pe fiecare parte, toţi figuri publice onorabile, cu 
paltoane negre şi flori albe la piept. Cei şaisprezece 
bărbaţi bine legaţi care cărau sicriul erau toţi de 
aceeaşi înălţime, toţi raşi pe cap şi purtau toţi 
uniforme galbene pe care se găseau imprimate 
caracterele „pin şi cocor“. Era vorba de echipa 
specială a companiei de servicii matrimoniale şi 
funerare dintr-un judeţ vecin. Aveau mersul ferm, 
talia dreaptă şi expresiile solemne, iară să dea deloc 
senzaţia de adâncă istoveală. în spatele sicriului 
veneau copiii şi nepoţii cei iubitori, în mâini cu 
bastoane de doliu din lemn de salcie. Fiul tău, Ximen 
Huan şi Ma Gaige puseseră peste hainele de rând o 
robă din stolă albă, tot cu o bucată de stofă albă 
înfâşurându-şi şi capetele. Fiecare dintre ei îşi 
sprijinea mama, înfăşurată în haine deşirate de 
cânepă, folosite la doliu; toţi lăcrimau fără zgomot. 
Jinlong îşi trăgea după el bastonul de doliu şi deseori 
îngenunchea la pământ, bocea şi nu se mai ridica, în 



timp ce din ochi îi curgeau lacrimi roşii. Gâtlejul lui 
Baofeng răguşise deja şi nu mai putea scoate sunete: i 
se vedeau doar ochii goi şi gura larg- deschisă, nu isca 
lacrimi, nu făcea zgomote. Soţia ta se lăsa cu aproape 
toată greutatea trupului pe corpul slăbănog al fiului 
tău; câteva rude îndepărtate s-au apropiat şi l-au 
ajutat să o sprijine. Nu mergea, o târau alţii spre 
cimitir. Părul lung şi zburlit al lui Huzhu atrăgea 
privirile tuturor. în mod obişnuit, şi-l încolăcea într- 
un coc pe care îl punea la ceafă într-o plasă neagră 
pentru păr; de la depărtare părea că duce în spate un 
pachet negru. Acum, pe potrivă cu hainele deşirate de 
cânepă, îşi lăsase părul să se desfacă liber; ca o 
cascadă neagră, acesta i se prăvălea din creştetul 
capului până la pământ. Vârfurile care i se târau pe 
pământ s-au pătat mult de noroi. O rubedenie 
îndepărtată, o femeie cu vederea ageră, s-a apropiat 
câţiva paşi, s-a îndoit de şale şi i-a ridicat părul lui 
Huzhu, atârnându-şi-1 apoi peste braţ. I-am auzit pe 
spectatorii de pe drum comentând pe şoptite despre 
părul miraculos al lui Huzhu. Unul a spus: 

— în jurul lui Jinlong femeile frumoase sunt multe 
ca norii, şi uite că nu divorţează. E din cauză că 
trăieşte prin nevastă-sa, părul nevesti-sii îi 
cârmuieşte lui bogăţia şi demnitatea lui alea mari! 

Pang Kangmei, ţinând-o de mână pe Pang 
Fenghuang, venea în spatele copiilor şi nepoţilor, 
laolaltă cu demnitarii şi cu cei cu aspect de bogătaşi. 
Până la investigarea ei în „dublă desemnare“ mai 
erau doar trei luni, iar faptul că îşi încheiase mai 
devreme şederea în funcţie iar promovarea întârzia 



pesemne că o făcea deja să presimtă nenorocirea ce 
stătea să se abată asupra ei. Iar atunci, participarea 
ei, în acest moment, la aceste funeralii măreţe şi 
foarte publice, iar mai apoi intens mediatizate, prin 
ce resort psihologic era la urma urmei de explicat? 
Câine fiind, chiar trecut prin ciur şi prin dârmon cum 
eram, tot îmi venea greu să desluşesc o problemă aşa 
de complicată. Totuşi, mă gândeam, chiar dacă 
acţiunile ei nu aveau de-a face cu nimic altceva, cu 
Pang Fenhuang tot trebuiau să aibă, pentru că în 
fond fetiţa asta frumoasă şi rebelă îi era mamei tale 
nepoată. 

...„Mamă, fiul dumitale cel lipsit de iubire a venit 
prea târziu.“ După ce am urlat aşa, instrucţiunile lui 
Mo Yan au dispărut fără urmă, iar faptul că joc rolul 
lui Faţă-Albastră într-un serial TV mi-a ieşit şi el din 
minte. S-a născut în mine halucinaţia, nu, nu 
halucinaţia, chiar am avut senzaţia cât se poate de vie 
că întinsă în sicriu, îmbrăcată în straie de 
înmormântare şi cu faţa acoperită cu o hârtie galbenă 
pentru spirite era chiar mama mea. Scena din urmă 
cu şase ani când o văzusem pe mama ultima oară mi- 
a apărut cu claritate în faţa ochilor. Jumătate din faţă 
îmi era umflată şi înfierbântată, iar urechile îmi 
zumzăiau - asta de la lovitura tatii cu talpa 
pantofului; în faţa ochilor mi-a apărut capul acoperit 
tot de păr alb al mamei, ochii din care i se prelingeau 
lacrimi tulburi, gura care i se pungise din cauză că-i 
căzuseră dinţii, mâinile care i se mişcau greu, pline 
toate de pete castanii şi vene varicoase, bastonul din 
lemn de piper de Sichuan care se afla culcat la 



pământ, zbieretul îndurerat pe care l-a scos ca să mă 
apere... toate cele de-atunci mi-au apărut în faţa 
ochilor, iar atunci m-au podidit lacrimile, mamă, fiul 
tău a venit prea târziu! Mamă, cum ai dus-o toţi anii 
ăştia? Fiul tău nu are iubire de părinţi, a făcut lucruri 
pe care oamenii le scuipă şi blestemă, dar să ştii că 
iubirea lui pentru tine nu s-a schimbat, mamă, fiul 
dumitale cel fără iubire a adus-o pe Chunmiao să te 
vadă, mamă, recunoaşte-o de noră... 

...Mormântul mamei tale era construit la capătul de 
sud al vestitului petic de pământ al lui Lan Lian. 
Ximen Jinlong avusese până la urmă nişte scrupule şi 
nu deschisese mormântul comun al lui Ximen Nao şi 
al lui Bai ca să o îndese cu forţa înăuntru şi pe mama 
lui; în felul ăsta, se cheamă că le mai spălase obrazul 
tatălui care-1 crescuse şi soacrei sale, Wu Qiuxiang. 
Lângă mormântul lui Ximen Nao şi al lui Bai, la 
stânga, îi construise mamei lui un cavou luxos. Uşa 
de piatră a acestuia era acum deschisă, semănând cu 
gura unui pasaj secret nemăsurat de adânc. în jurul 
mormântului, se strânsese deja în cerc un zid 
compact de oameni. Uitându-mă la feţele însufleţite 
ale spectatorilor, la mormântul măgarului, al boului, 
al porcului şi al căţelei şi la pământul pe care oamenii 
îl întăriseră călcând pe el de-1 făcuseră mai tare decât 
pietrele, m-am lăsat pradă gândurilor cele iute 
trecătoare. Am adulmecat mirosul piş-pişului pe 
care-1 făcusem cu câţiva ani în urmă pe mormântul 
lui Ximen Nao şi al lui Bai şi un sentiment de 
dezolare faţă de amurgul care stătea să-mi vină mi-a 
ţâşnit în suflet. M-am dus cu încetul pe terenul gol de 



lângă mormântul porcului, am făcut piş-piş de câteva 
ori, apoi m-am întins acolo şi m-am gândit cu ochii 
înceţoşaţi de lacrimi: „Voi, cei din familia Ximen, sau 
urmaşii celor care au avut relaţii strânse cu familia 
Ximen, aş vrea să-mi pricepeţi gândul şi să-mi 
îngropaţi rămăşiţele de la această reîncarnare în locul 
ales de mine însumi“. 

Cei care purtau sicriul au lăsat jos prăjinile de pe 
umeri. Stăteau lipiţi strâns de sicriu, ca un grup de 
furnici care-şi unesc forţele ca să ridice şi să mute un 
cărăbuş uriaş de mare. După ce şeful lor de echipă a 
dat comanda fâlfâind dintr-un steguleţ alb, au 
înaintat pe pasajul cel lung, ducând sicriul cu frânghii 
groase de cânepă legate dedesubt şi strămutându-1 
apoi în cavou. Copiii şi nepoţii s-au lăsat în genunchi 
în faţa acestuia, au făcut închinăciuni până la pământ 
şi au gemut adânc. Fanfara ţărănească s-a aşezat pe 
rânduri ordonate în spatele cavoului şi, la comanda 
unui om cu chipiu cu ciucuri pe cap şi care ţinea în 
mână un băţ ascuţit, şi el plin de ciucuri roşii, s-au 
pus să cânte un marş cu o melodie extrem de rapidă, 
care a scos din ritm paşii cărătorilor. Nimeni nu le-a 
găsit însă vină, pentru că majoritatea oamenilor n-au 
perceput lipsa de armonie a muzicii. Doar cei extrem 
de puţini care se pricepeau au aruncat o privire într- 
acolo. Tromboanele, cornetele şi cornurile aurii 
luminau scânteietor în ziua aceea înceţoşată, sporind 
oarecum lumina acestor funeralii posomorâte. 

...Aproape leşinasem de plâns, când am auzit cum 
în spate strigă cineva - deşi ce anume striga, nu 
auzeam limpede. „Mamă, lasă-mă să-ţi mai arunc o 



privire. Am întins mâna şi am dat la o parte hârtia 
galbenă pentru spirite care îi acoperea mamei faţa. 

O bătrână care nu avea nici cea mai mică 
asemănare la chip cu mama s-a ridicat deodată în 
capul oaselor şi mi-a zis pe un ton deosebit de serios: 
„Fiule, soldaţii se poartă bine cu prinşii lor, dă-le 
pistoalele şi dă-te prins!“ Şedeam în fund pe pământ 
şi creierul mi-era o întindere goală. Cei de jur 
împrejurul sicriului au dat năvală grămadă şi m-au 
pus la pământ. Două mâini reci ca gheaţa mi-au scos 
de la brâu un pistol, apoi şi pe celălalt. 

...în clipa în care sicriul mamei tale urma să între 
cu totul în cavou, un bărbat înfăşurat într-o haină 
vătuită mare s-a repezit afară din rândul celor veniţi 
să se uite la vânzoleală. Mergea şontâc şi trupul lui 
răspândea aburi groşi de alcool. Pe când grăbea aşa 
hurducându-se tot, şi-a dat jos haina cea mare şi 
vătuită de pe el, aruncând-o în urmă. Aceasta a căzut 
la pământ, arătând ca o oaie moartă. El s-a căţărat cu 
mâinile şi cu picioarele pe vârful cavoului şi s-a 
zdruncinat de ziceai că urmează să alunece la 
pământ; n-a alunecat însă, a rămas temeinic pe 
picioare. Hong Taiyue! Hong Taiyue! Stătea foarte 
temeinic pe picioare pe cavoul mamei tale, 
străduindu-se din toate puterile să-şi îndrepte 
spatele. Avea pe el o uniformă militară pământie, 
veche şi ruptă, iar la brâu avea vârât un detonator 
roşu, mare şi gros. A ridicat sus de tot un braţ şi a 
zbierat: 

— Tovarăşi, fraţi proletari, soldaţi ai lui Vladimir 
Ilici Lenin şi Mao Zedong, momentul să pornim 



războiul împotriva lui Ximen Jinlong, vlăstar de clasă 
moşierească, duşman comun al proletarilor din 
întreaga lume şi care aduce ruina întregului pământ, 
a sosit! 

Toţi cei de faţă au rămas stupefiaţi. După o clipă, 
unii au făcut stânga-mprejur şi-au tulit-o, alţii s-au 
culcat la pământ, iar încă alţii n-aveau nici cea mai 
vagă idee ce să facă. Pang Kangmei şi-a tras din 
instinct fiica în spatele ei, părând cuprinsă de panică, 
dar calmându-se numaidecât. A înaintat câţiva paşi 
şi, severă şi la vorbă şi la chip, a zis: 

— Hong Taiyue, sunt Pang Kangmei, secretara 
comitetului de partid din judeţul Gaomi. îţi ordon să 
pui capăt numaidecât faptelor tale nesăbuite! 

— Pang Kangmei, ia nu te mai da tu mare cu mine! 
Ce mare secretară de partid mai eşti şi tu? Te-ai 
înhăitat şi te-ai îmbârligat cu Ximen Jinlong ca să 
aduceţi înapoi capitalismul în ţinutul Gaomi din 
nord-est şi să faceţi judeţul nostru cel roşu să devină 
un judeţ negru! Sunteţi trădătorii proletariatului, 
duşmanii poporului! 

Ximen Jinlong s-a ridicat în picioare, şi-a dat spre 
ceafă acoperământul de cap pentru doliu, iar acesta a 
căzut pe jos. A întins o mână, de parcă încerca să 
potolească un taur cuprins de un acces de furie. S-a 
apropiat încet de cavou. 

— Nu te-apropia de mine! a strigat Hong Taiyue, 
ducând mâna dreaptă spre fitilul de la brâu. 

— Unchiule, unchiul meu bun... a spus Ximen 
Jinlong cu multă cordialitate, eu sunt crescut de 
mâna dumitale. Instrucţiunile dumitale le ţin în 



inimă cuvânt cu cuvânt şi propoziţie cu propoziţie. 
Unchiule, societatea s-a dezvoltat, epoca s-a 
schimbat, tot ce fac eu, Jinlong, este în pas cu 
vremurile. Unchiule, spune dumneata cu mâna pe 
inimă dacă în ultimii zece ani şi mai bine viaţa 
sătenilor noştri n-a fost din ce în ce mai bună... 

— Ia mai lasă-mă cu vorbele astea meşteşugite ale 
tale! 

— Unchiule, dă-te jos, dacă socoteşti că n-am făcut 
bine, pe loc îmi dau demisia şi-l las pe-altul mai 
vrednic. Iar dacă nu vrei, uite, ia dumneata din nou 
puterea în sat. 

în timp ce Hong Taiyue şi Ximen Jinlong vorbeau, 
poliţiştii care îi deschiseseră drumul lui Pang 
Kangmei cu maşina poliţiei s-au apropiat târându-se 
de cavou. în clipa în care unul a sărit spre el, Hong 
Taiyue a făcut un salt şi l-a cuprins strâns cu braţele 
pe Ximen Jinlong. 

S-a auzit apoi o explozie înăbuşită, şi aerul a fost 
înecat de mirosul de praf de puşcă şi putoarea de 
sânge. 

De-abia după mult, mult timp, s-au îmbulzit haotic 
într-acolo oamenii, care fuseseră zdruncinaţi rău. I- 
au separat pe cei doi, la care sângele nu se mai 
desluşea de carne; Jinlong deja încetase să respire, 
dar Hong Taiyue încă mai gâfâia. Oamenii nu ştiau 
cum să se ocupe de bătrânul cel muribund şi au 
rămas uitându-se prosteşte la el. Faţa acestuia era 
palidă ca ceara. Din gură îi ieşeau, întrerupându-se, 
nişte sunete extrem de slabe amestecate cu firicele de 
sânge: „Hai la... lupta cea mare... Rob cu rob să ne 



unim... Internaţionala... Prin noi. 

O gură de sânge i-a ţâşnit cu un vâjâit până cam la 
vreo două degete înălţime, împroşcând pământul din 
jur. Ochii i s-au luminat deodată cu o lumină 
asemenea celei slobozite de penele de pui când le dai 
foc, au scânteiat o dată, au mai scânteiat o dată, apoi 
s-au potolit şi apoi s-au închis pentru totdeauna. 


CAPITOLUL 53 

Când omul urmează să moară, simţirile de 
recunoştinţă şi vrajbă şi ele se săvârşesc; câinele 
piere, dar tot îi e greu să scape de transmigraţie 

...Duceam în spate un ventilator vechi primit cadou 
de la un coleg de redacţie care se muta în casă nouă, 
iar Chunmiao ţinea în braţe un cuptor vechi cu 
microunde, şi el primit în dar de la coleg; aşa, lac de 
sudoare amândoi, ne-am croit drum jos din autobuz. 
Ne procopsiserăm cu două aparate fără să fi cheltuit 
un firfiric, aşa că, deşi ne era şi cald şi eram şi obosiţi, 
eram neobişnuit de veseli. De la staţie până la 
cămăruţa unde ne cuibăriserăm mai erau trei li, iar 
pe-acolo nu treceau autobuze, drept care, cum nu ne¬ 
am îndurat să dăm bani ca să luăm un hamal, ne-am 
văzut siliţi să le ducem noi, doar oprindu-ne din când 
în când. 

Praful care cuprinde Xi’an-ul în iunie sălta în aer; 
orăşenii turtiţi de căldură îşi dăduseră jos cămăşile şi 
beau bere la standurile de la marginea drumului. L- 



am văzut pe Zhuang Hudie, un scriitor mare iubitor 
de fuste care, sub o umbrelă de soare, bătea cu 
beţişoarele în marginea unui bol în timp ce răgea 
ritmic şi cu cadenţă o arie de operă din Shaanxi: „Se- 
aude un strigăt afară din cort, Făr să vrea, viteazul se 
bucură...“ 

Cele două amante ale lui, apropiate ca două surori, 
şedeau de-o parte şi de alta, făcându-i vânt şi 
răcorindu -1 cu evantaiul. Omul avea nasul acvilin şi 
ochii de vultur, buzele răsfrânte şi dinţii ieşiţi în afară 
şi era urât de-a binelea, dar se pricepea să domine 
femeile. Iubitele lui erau toate fermecătoare şi 
graţioase, precum şi pline de pasiune. Mo Yan îi era 
tovarăş de chiolhanuri lui Zhuang Hudie şi adesea îi 
oferea un sprijin vârtos în micul lui ziar. I-am făcut 
semn lui Chunmiao să se uite la Zhuang Hudie şi la 
iubitele lui. Ea mi-a răspuns, nu prea veselă: „I-am 
văzut“. „Femeile din Xi’an sunt tare proaste“, am 
spus. „Toate femeile sunt proaste“, a zis ea. Am 
zâmbit amar şi n-am zis nimic. 

Când am ajuns la cămăruţa noastră cea asemenea 
unui coteţ de câine, se lăsase înserarea. 
Proprietăreasa cea grasă dăduse drumul unui şuvoi 
de vorbe grele la adresa unor chiriaşi care stropiseră 
pe jos cu apă de la robinet ca să mai coboare 
temperatura; aceştia, doi tineri care ne erau vecini, îi 
ţineau piept, zâmbăreţi şi sfruntaţi. Am zărit apoi în 
poarta noastră o siluetă slabă şi înaltă. Jumătatea lui 
de faţă albastră părea, în amurg, să fie făcută din 
bronz. Am pus brusc ventilatorul pe pământ şi o undă 
de răcoare m-a străbătut prin tot corpul. 



-Cee? 

— A venit Kaifang. Vrei să-l eviţi? 

— Ce să-l evit? Treburile trebuie să se şi termine 
undeva. 

Ne-am aranjat cămăşile un pic şi, cu o atitudine 
care părea cu totul destinsă, am ajuns în dreptul lui, 
cărându-ne aparatele. 

Era slab şi deja mai înalt ca mine; era şi puţin adus 
de spate. Pe o vreme atât de călduroasă, el purta 
totuşi o geacă neagră cu mâneci lungi, o pereche de 
pantaloni tot negri şi nişte adidaşi cărora era greu să 
le discerni culoarea originară. Răspândea un miros 
acru de transpiraţie, iar hainele îi erau pată lângă 
pată albă de sudoare. N-avea bagaj, doar în mână 
ţinea o pungă de plastic. Văzându-i chipul şi aspectul 
deloc pe potrivă cu vârsta lui, am simţit o furnicătură 
prin nas şi m-au podidit lacrimile, care s-au pus să mi 
se zbată afară din orbite. Am pus jos ventilatorul şi 
m-am năpustit impetuos către el, cu gând să-l 
cuprind cu braţele la piept; atitudinea lui rece şi 
nepăsătoare, ca a unui străin de pe stradă, mi-a 
înţepenit însă braţele în aer, făcându-le după aceea să 
se plece grele. 

— Kaifang... am zis. 

M-a privit cu mare răceală, părând să aibă o 
extremă aversiune faţă de chipul meu învăluit în 
lacrimi. încrunta din sprâncene până aproape să le 
unească într-o singură linie, întocmai ca mama lui. 
Zâmbindu-mi cu răceala, mi-a zis: 

— Grozavi mai sunteţi, uite unde v-aţi găsit să 
fugiţi! 



Am rămas cu gura căscată şi limba înnodată, 
neştiind ce să răspund. 

Chunmiao a deschis uşa şi a dus înăuntru 
aparatele, a aprins becul de 25 de waţi şi-a spus: 

— Kaifang, dacă ai venit, intră şi înăuntru, şi orice 
vorbă ai de zis, intră înăuntru şi zi-o pe îndelete. 

— N-am nicio vorbă cu tine. Iscodind apoi spre 
cămăruţa noastră, a zis: Şi nici nu intru la voi în casă. 

— Kaifang, oricum ai lua-o, tot sunt tatăl tău. Ai 
venit aşa de departe, eu şi cu mătuşa Chunmiao te 
invităm la masă în oraş. 

— Mergeţi voi la masă, eu nu merg, a zis 
Chunmiao. Fac ceva bun de mâncare pentru el. 

— Nu mănânc mâncarea voastră. Şi-a scuturat 
punga de plastic: Am mâncarea mea. 

— Kaifang... Mi-au dat iar lacrimile: Lasă -1 şi pe 
tata să-şi spele obrazul... 

— Bine, bine, a zis el sastisit. Să nu credeţi că vă 
urăsc - chiar 

’ y nu vă urăsc deloc. Şi nici n-am vrut să vin să vă 
caut, mama m-a pus. 

— E... e bine? am întrebat eu ezitând. 

— Are cancer, a spus el grav. A făcut o mică pauză 
şi a continuat: Nu mai are multe zile, speră să vă 
poată vedea o dată, a zis că are multe să vă spună. 

— Cum să facă aşa boală? a întrebat Chunmiao cu 
faţa învăluită în lacrimi. 

Fiul meu i-a aruncat o privire, a scuturat din cap 
fără să zică vreo vorbă de vreun fel, iar după aceea 
mi-a spus: 

— Bine, v-am adus ştirea, dacă vă întoarceţi sau nu, 



hotărâţi voi. 

După ce a terminat de zis asta, s-a răsucit şi a 
plecat. 

— Kaifang... l-am apucat eu de umăr. Mergem cu 
tine, mâine mergem. 

Fiul meu s-a zbătut să-şi elibereze umărul şi a 
spus: 

— Nu merg cu voi, am cumpărat deja bilet pentru 
seara asta. 

— Mergem şi noi cu tine. 

— Am zis deja, nu merg cu voi. 

— Atunci să te conducem la gară, a zis Chunmiao. 

— Nu, a spus el cu fermitate, nu e nevoie. 

...Când soţia ta a aflat că are cancer, a insistat să se 
întoarcă în satul Ximen. Fiul tău nu terminase încă 
liceul şi s-a arătat chitit să se lase de şcoală, luând de 
unul singur hotărârea să se înscrie la examen ca să 
între în poliţie. Lu Duwen, fârtatul tău care fusese 
cândva secretar de partid în Târg-de-măgari, era 
acum comisar politic la securitatea judeţului. Poate 
pentru că Lu Duwen se arătase cu păsare faţă de 
vechea voastră prietenie sau poate pentru că fiul tău 
avea calităţi excepţionale, a fost admis şi l-au 
distribuit la echipa de criminalistică. 

După ce mama ta a murit, tatăl tău s-a mutat iarăşi 
în cămăruţa lui cea mică din capătul de miazăzi al 
aripii de apus, reluându-şi viaţa însingurată şi plină 
de ciudăţenie pe care o ducea pe când muncea la 
individual. în curtea familiei Ximen, pe timp de zi în 
esenţă nu-i vedea nimeni silueta. îşi gătea singur, dar 
rareori ieşea ziua fum pe coşul lui. Nu se atingea 



niciodată de mâncarea pe care i-o aduceau Huzhu şi 
Baofeng, lăsând-o să se mucegăiască sau să se 
acrească pe sobă sau pe masă. Doar în adâncul nopţii, 
când oamenii sunt toţi în pace, se căţăra cu greu în 
picioare de pe kang, ca un cadavru care revine în 
viaţă. Potrivit obiceiului său de mulţi ani, turna un 
căuş de apă în oală, arunca înăuntru o mână de 
grâne, îşi făcea un bol de terci pe jumătate nefiert şi-l 
bea; alteori, mesteca pur şi simplu o mână de grâne 
crude, bea câteva guri de apă rece, iar după aceea se 
culca la loc pe kang. 

După ce soţia ta se mutase înapoi acasă, se aşezase 
la capătul de miazănoapte al aripii de apus, unde 
locuise mama ta; avea grijă de ea sora ei, Huzhu. Deşi 
avea o boală atât de gravă, n-am auzit-o niciodată 
gemând. Doar stătea culcată în linişte, uneori cu ochii 
închişi, dormind adânc, alteori cu ei deschişi, privind 
plafonul. Huzhu şi Baofeng aflaseră tot felul de 
leacuri tradiţionale, cum ar fi terciul de broaşte 
râioase, fiertura de plămâni de porc cu plante de apă, 
omleta cu piele de şarpe, rachiul din şopârle ale casei, 
dar Hezuo îşi ţinea fălcile încleştate şi refuza să 
mănânce lucrurile astea. Odaia unde locuia ea era 
separată de cea unde trăia tatăl tău doar de un perete 
subţire-subţire făcut din coceni de sorg şi pământ, iar 
fiecare auzea clar gâfâielile şi tuşea celuilalt; de 
vorbit, nu vorbeau însă niciodată. 

în camera tatălui tău se găseau un coş de grâu şi 
unul de fasole, iar de grindă se mai lăsau în jos şi 
două şiraguri de coceni de porumb. După ce murise 
Al Doilea, eram însingurat şi fără chef şi cu totul 



abătut, aşa că dacă nu stăteam întins în coteţ ca să 
dorm, mă preumblam prin casele din curte. După ce 
murise 

Ximen Jinlong, Ximen Huan hoinărea prin capitala 
judeţului, iar când se întorcea din când în când era ca 
să-i ceară bani lui Huzhu. După ce Pang Kangmei 
fusese arestată, societatea lui Ximen Jinlong fusese 
preluată de departamentul de resort al judeţului, iar 
poziţia lui de secretar de filială în satul Ximen fusese 
şi ea asumată de un cadru trimis de la judeţ. 
Societatea lui de mult era doar fantomatică, creditele 
de câteva zeci bune de milioane le tocase până la 
ultimul ban, şi nu le lăsase nicio proprietate lui 
Huzhu şi Ximen Huan. Aşa că după ce i-a scos din 
buzunar lui Huzhu micile economii personale, în 
curte nici că i s-a mai văzut urma lui Ximen Huan. 

Acum, Huzhu locuia în clădirea principală din 
curtea familiei Ximen şi, de fiecare dată când intram 
la ea în casă, o vedeam stând la masa pătrăţoasă de 
acolo, decupând hârtie. Avea mâinile iscusite, şi toate 
ierburile, gâzele, zburătoarele sau fiarele pe care le 
decupa parcă erau vii. Prindea apoi decupajele pe 
carton alb şi când strângea o sută, le ducea să le 
vândă prăvălioarelor de suveniruri de pe stradă, 
putând în acest fel să ducă o viaţă simplă. Din când în 
când, o vedeam şi pieptănându-se. Şedea pe taburet, 
cu părul cel lung plecându-i-se până la pământ. Felul 
în care se pieptăna, cu gâtul lăsat într-o parte, mă 
umplea de obidă, de-mi scăpărau ochii. 

Casa socrilor tăi era şi ea un loc pe la care trebuia 
să trec zilnic. Huang Tong făcuse apă la ficat şi s-ar fi 



zis că nu mai are mult să o ducă. Wu Qiuxiang, soacra 
ta, se cheamă că era încă sănătoasă, dar avea şi ea 
părul alb şi ochii mocirloşi, iar vino-încoace al ei de 
altădată dispăruse fără urmă. 

Locul în care mă duceam cel mai des rămânea 
camera tatălui tău. Şedeam întins în faţa kang-n\în, 
încrucişându-mi privirile cu bătrânul de pe el şi 
transmiţând prin ochi o mie şi una de vorbe. Uneori 
mi se părea că-mi ştie antecedentele, pentru că 
începea să tolocăne ca prin vis: 

— Jupâne, chiar ai fost nevinovat! Dar pe lumea 
asta, câţi n-au fost nevinovaţi în zecii ea astea de 
ani... 

îi răspundeam cu câte un suspin neguros, dar el pe 
loc zicea: 

— Câine, ce latri tu acolo? N-am zis bine? 

Din cocenii de porumb care-i spânzurau deasupra 
capului, câţiva şoareci rodeau fără să se înfrâneze în 
niciun chip. Era porumbul de sămânţă, iar pentru 
ţărani grija faţă de seminţe e ca grija pentru propria 
lor viaţă; tatăl tău însă nu făcea acum după cum îi era 
obiceiul şi rămânea complet indiferent, ba chiar le 
spunea şoarecilor: 

— Mâncaţi, mâncaţi, în coş e grâu, e şi fasole, într- 
un sac mai e şi nişte hrişcă, ajutaţi-mă să le termin, 
ca să mă duc... 

în nopţile luminoase, tatăl tău ieşea din curte cu o 
lopată în mâini. Ieşitul noaptea la muncă la lumina 
lunii era un obicei de-al lui de mulţi ani de zile, 
cunoscut nu numai în satul Ximen, ba chiar şi în tot 
ţinutul Gaomi din nord-est. 



De fiecare dată când tatăl tău ieşea afară, îl urmam 
fără să-mi pese de osteneală. Nu mergea niciodată în 
alt loc, doar la ogorul lui de un mu şi şase fin. Câmpul 
ăsta care rezistase fără să se clintească timp de 
cincizeci de ani aproape că ajunsese un cimitir. 
Ximen Nao şi Bai erau înmormântaţi acolo, mama ta 
era înmormântată acolo, măgarul, taurul, porcul şi 
mama mea, căţeaua, erau înmormântaţi acolo, Ximen 
Jinlong era înmormântat acolo. Unde nu erau 
morminte, se umpluse locul de ierburi sălbatice. Era 
prima oară când bucata asta de pământ rămăsese 
necultivată. Bizuindu-mă pe memoria mea mult 
slăbită mi-am găsit locul pe care-1 alesesem deja 
pentru mine, m-am întins acolo şi am scos un lătrat 
trist şi neguros. Tatăl tău mi-a spus: 

— Câine, nu plânge, am înţeles ce vrei. Dacă o fi să 
mori înainte de mine, pun mâna şi te îngrop aici. 
Dacă o fi după mine, o să le zic înainte să mor să te 
îngroape aici. 

Tatăl tău a ridicat cu lopata o movilă de pământ în 
spatele cavoului mamei tale şi mi-a zis: 

— Aici e locul lui Hezuo. 

Luna era deprimată şi melancolică, luna era 
cristalină şi răcoroasă. M-am preumblat în urma 
tatălui tău pe pământul lui. Un cuplu de potârnichi s- 
au alarmat şi-au zburat, fluturându-şi aripile, pe 
pământul altcuiva. Au făcut două crăpături în lumina 
lunii, care au fost cât ai bate din palme închise la loc 
de aceasta. La nord faţă de mormintele familiei 
Ximen, la o distanţă de câteva zeci de metri, tatăl tău 
s-a oprit, s-a uitat de jur-împrejur, a privit un 



moment, apoi a bătut cu piciorul în pământ şi a spus: 

— Aici e locul meu. 

S-a pus apoi pe săpat. A săpat o groapă lungă de 
cam doi metri şi lată cam de unul, iar când a ajuns la 
o adâncime de vreo jumătate de metru, s-a oprit. S-a 
întins în această groapă puţin adâncă, a privit spre 
lună, s-a odihnit cam o jumătate de oră şi s-a căţărat 
afară, zicându-mi: 

— Câine, îmi eşti martor, lună, şi tu, în locul ăsta 
am stat întins, l-am ocupat, nimeni nu mi-1 poate 
smulge. 

Tatăl tău mi-a luat în mare măsurile şi a săpat o 
groapă şi în locul unde stătusem eu trântit. I-am 
urmat gândul şi am sărit în groapă, m-am întins 
acolo un moment, iar după aceea am urcat înapoi. 

— Câine, locul ăsta e al tău, a spus el, eu şi cu luna 
suntem martori. 

însoţiţi de luna cea melancolică ne-am întors pe 
drumul care urma zăgazurile râului înapoi în curtea 
familiei Ximen. Era deja a doua jumătate a nopţii, 
când cocoşii cântă prima oară. Câinii satului, câteva 
zeci, influenţaţi de cei din oraş, ţineau serată sub clar 
de lună în piaţa din faţa curţii. Am văzut că formaseră 
un cerc, iar în centrul acestuia se găsea o căţea care 
avea legată de gât o eşarfă roşie de mătase şi tocmai 
cânta către lună. Bineînţeles că pentru oameni 
cântecul ei era un lătrat smintit, însă în fapt vocea îi 
era clară şi dulce, iar melodia minunată şi foarte 
plăcută auzului; versurile cântecului erau şi ele pline 
de poezie, având în mare sensul următor: „Lună, 
lună, mă umpli de mâhnire... Fată, fată, mă sminteşti 



de iubire. 

în acea noapte, tatăl tău şi soţia ta au dialogat 
pentru prima oară prin perete. Tatăl tău a ciocănit şi 
a zis: 

— Mamă a lui Kaifang... 

— Te-aud, tată, spune. 

— Ţi-am ales locul, la zece paşi în spate de 
mormântul mamei tale. 

— Tată, m-am liniştit. în viaţă am fost om al 
familiei Lan, în moarte o să fiu duh al familiei Lan. 

...Deşi ştiam că n-o să vrea să mănânce ce-i luăm 
noi, tot ne-am cheltuit toţi banii ca să cumpărăm un 
maldăr de „produse nutritive". Kaifang, îmbrăcat 
într-o uniformă cam mare de poliţist, ne-a dus înapoi 
în satul Ximen cu o motocicletă cu ataş din cele 
folosite de poliţie. Chunmiao şedea în ataş, având 
îndesate pe lângă ea şi ţinând şi în braţe toate cutiile 
şi pungile acelea viu colorate. Eu şedeam în spatele 
fiului meu, ţinându-mă strâns- strâns cu mâinile de 
mânerul de fier. Kaifang avea o expresie aspră şi 
privirea rece ca gheaţa, şi deşi uniforma nu i se 
potrivea prea bine pe corp, tot arăta falnic în ea. Faţa 
lui cea albastră se asorta cu albastrul închis al 
uniformei. Fiule, ţi-ai ales bine meseria, noi ăştia cu 
faţa albastră chiar avem chipul oţelit şi lipsit de 
părtinire al oamenilor legii. 

Trunchiurile copacilor gingko de pe marginile 
drumului se făcuseră groşi cât gura unui bol de orez, 
iar tufişurile de liliac indian, alb ca laptele sau de un 
roşu închis, de pe zona verde mediană aveau ramurile 
încovoiate de belşugul florilor. în cei câţiva ani de 



când nu mai venisem, fără doar şi poate că satul 
Ximen îşi schimbase mult înfăţişarea. M-am gândit 
atunci că să zici despre Ximen Jinlong şi Pang 
Kangmei că n-au făcut nimic bun clar nu reprezintă o 
atitudine obiectivă. 

Fiul meu a oprit motocicleta în faţa curţii familiei 
Ximen, ne-a dus până în mijlocul ei şi ne-a zis cu 
mare răceală: 

— Mergeţi mai întâi la bunicul sau la mama? 

Am ezitat un moment şi am zis: 

— Potrivit regulii vechi, mergem mai întâi la 
bunicul. 

Uşa lui era închisă. Kaifang s-a apropiat şi a 
ciocănit sonor. 

Dinăuntru n-a venit nicio reacţie. Kaifang s-a 
deplasat până la ferestruică, a bătut în grilajul ei şi a 
zis: 

— Bunicule, sunt Kaifang, fiul tău s-a întors acasă. 

Camera a rămas tăcută, până când, într-un sfârşit, 

a venit înspre noi un oftat prelung şi întristat. 

— Tată, fiul dumitale cel lipsit de iubire pentru 
părinţi s-a întors acasă. Am îngenuncheat la fereastra 
tatii - Chunmiao a îngenuncheat şi ea odată cu mine 
- şi, cu lacrimile înnodate în barbă, am zis: Tată, 
deschide uşa, dă-mi voie să te văd... 

— N-am obraz să ţi -1 arăt ţie, a zis tata, am doar 
câteva lucruri să-ţi spun, mă asculţi? 

— Da, tată... 

— Mormântul mamei lui Kaifang e la zece paşi 
distanţă la sud faţă de-al mamei tale, am ridicat deja 
acolo o moviliţă de pământ drept semn. Mormântul 



câinelui e la apus de-al porcului, i-am săpat deja 
groapa. Mormântul meu e într-un loc la treizeci de 
paşi la nord de-al mamei tale, groapa se cheamă c-am 
săpat-o deja. După ce mor, nu-i nevoie de sicriu, nici 
de fanfară şi nici să vină prietenii şi rudele; rostuieşte 
o rogojină de trestie, înfâşoară-mă în ea şi îngroapă- 
mă în linişte şi iară zgomot. Grânele de la mine din 
vas să le verşi pe toate în groapă, să-mi acopere 
corpul şi faţa. Sunt grâne de pe pământul meu şi în 
pământul meu trebuie să se întoarcă. Să nu plângă 
nimeni după ce mor, că nu e nicio pricină de plâns. 
Cât despre mama lui Kaifang, cum vrei să faci, aşa să 
faci, nu mă priveşte. Dacă ţi-a mai rămas pic de drag 
de părinţi, să faci cum ţi-am spus! 

— Tată, ţin minte, o să fac sigur după cum spui 
dumneata. Tată, deschide uşa, lasă-ţi fiul să te vadă... 

— Du-te să-ţi vezi nevasta, nu mai are multe zile. 
Eu socot că o mai duc cam vreun an, aşa, încă nu mă 
prăpădesc. 

Am rămas în picioare cu Chunmiao în faţa patului 
lui Hezuo. Kaifang a strigat o dată „Mamă“, apoi a 
ieşit în curte. Aflând că ne întoarcem, Hezuo în mod 
clar se pregătise. Purta o bluză al- bastm-închis 
încheiată într-o parte, o moştenire de la mama, părul 
îl avea bine periat şi faţa toată îngrijită; şedea în 
capul oaselor pe kang. Slăbise însă peste măsură, iar 
faţa ei părea să fie doar un strat de piele galbenă care- 
i acoperă oasele perfect conturate la vedere. 
Chunmiao, cu ochii în lacrimi, a strigat o dată „Soră!“ 
şi a pus cutiile şi pungile lângă kang. 

— V-a plăcut să cheltuiţi banii degeaba, mai încolo, 



când plecaţi, luaţi-le şi duceţi-le înapoi la magazin. 

— Hezuo, am zis cu faţa învăluită în lacrimi, eu ţi- 
am făcut rău... 

— în starea asta, ce rost are să mai zici aşa? Şi voi 
ati răbdat amar în anii ăştia. S-a uitat la Chunmiao si- 
a zis: Şi tu arăţi îmbătrânită. Iar tu, a zis spre mine, 
nu mai ai prea multe fire negre în cap... S-a pus pe 
tuşit, sufocându-se şi împurpurându-se la faţă. După 
ce mirosul de sânge s-a dus, faţa i-a devenit din nou 
gălbuie. 

— Soră, întinde-te... a zis Chunmiao. Nu plec, să 
ştii, stau aici să am grijă de tine, a mai zis, trântindu- 
se pe marginea patului şi plângând. 

— Nu sunt eu vrednică de una ca asta, a dat Hezuo 
din mână. L-am trimis pe Kaifang să vă caute pentru 
că voiam să vă spun că n-o mai am de dus mult, aşa 
că nu mai trebuie să vă ascunderi din loc în loc... Şi 
eu am fost fără minte, de ce nu v-oi fi dat eu atuncea 
ajutor... 

— Soră... a rostit Chunmiao plângând, totul e din 
vina mea... 

— Nu e vina nimănui... Aşa a rânduit de mult 
Cerul, soarta aşa trebuie să fie, cum să te fereşti de 
ea... 

— Hezuo, am zis, nu-ţi pierde nădejdea, mergem la 
un spital mare, căutăm un doctor bun... 

Ea a zâmbit întristată: 

— Jiefang, se cheamă că noi am fost odată soţ şi 
soţie, după ce eu mor, să fii bun cu ea... Şi ea chiar e 
om bun, femeile care vin cu tine n-au parte de 
bucurie... Vă rog din inimă să aveţi grijă mare de 



Kaifang, copilul ăsta a avut şi el până la capăt parte 
de-a- mărăciune pe lângă noi... 

L-am auzit în acel moment în curte pe fiul meu 
cum îşi suflă răsunător nasul. 

Trei zile mai târziu, Hezuo a murit. 

După înmormântare, fiul meu, cuprinzându -1 cu 
braţele pe după gât pe câinele cel bătrân, a stat în faţa 
mormântului, fără să plângă şi fără să se mişte, într¬ 
una aşa de la amiază până în amurg. 

Soţii Huang Tong au făcut ca tata, au închis uşa şi 
n-au vrut să mă vadă. M-am pus în genunchi în faţa 
uşii lor şi m-am prosternat de trei ori. 

Două luni mai târziu, a murit şi Huang Tong. 

în aceeaşi noapte, Wu Qiuxiang s-a spânzurat de o 
ramură uscată, îndreptată pieziş spre sud-est, a 
caisului din mijlocul curţii. 

După ce am terminat cu funeraliile socrilor, eu şi 
cu Chunmiao am continuat să locuim în curtea 
familiei Ximen. Ne-am aşezat în camerele în care 
locuiseră mama şi Hezuo, separaţi de tata doar de un 
zid despărţitor. Tata nu ieşea niciodată ziua, dar 
seara îi vedeam din când pe fereastră silueta 
încovoiată. Câinele era lângă el, nedespărţit ca omul 
de umbra de lui. 

în conformitate cu vorba lăsată de Qiuxiang, am 
îngropat-o la dreapta faţă de mormântul comun al lui 
Ximen Nao şi al lui Bai; Ximen Nao şi femeile lui se 
reuneau astfel în sfârşit sub pământ. Iar Huang 
Tong? L-am îngropat în cimitirul public al satului, la 
o distanţă de nici doi metri de mormântul lui Hong 
Taiyue. 



...Pe 5 octombrie 1998, în ziua a cincisprezecea din 
luna a opta a anului wuyin din calendarul lunar, era 
sărbătoarea mijlocului toamnei. în acea seară, cei din 
curtea familiei Ximen s-au strâns în sfârşit laolaltă. 
Kaifang a grăbit pe motocicletă venind de la capitala 
judeţului; în ataş erau aşezate două cutii de 
prăjiturele speciale pentru sărbătoare şi un pepene 
verde. Baofeng şi Ma Gaige au venit şi ei. Era şi ziua 
în care tu, Lan Jiefang, şi Pang Chunmiao, v-aţi scos 
certificatul de căsătorie: după mult chin, cei doi 
îndrăgostiţi putuseră în fine să devină o familie, şi 
până şi eu, un câine bătrân, mă bucuram pentru voi. 
Aţi îngenuncheat în faţa ferestrei tatălui tău şi l-aţi 
implorat amarnic: 

— Tată... ne-am căsătorit, suntem soţi după lege, 
nu te mai facem să-ţi pierzi obrazul... Tată... deschide 
uşa, primeşte fiul şi nora să te viziteze după 
cuviinţă... 

Uşa cea putrezită a tatălui tău într-un sfârşit s-a 
deschis. Aţi mers în genunchi în dreptul ei şi aţi 
ridicat sus certificatul roşu de căsătorie. 

— Tată... ai zis tu. 

— Tată... a zis Chunmiao. 

Tatăl tău se sprijinea în tocul uşii, cu faţa lui cea 
albastră zvâcnindu-i fără încetare, cu barba cea 
albastră tremurându-i fără oprire şi cu lacrimi 
albastre curgându-i din găoacele cele albastre ale 
ochilor. Luna mijlocului toamnei isca şi ea deja 
străluciri albastre. Tatăl tău a spus tremurat: 

— Ridicaţi-vă... în sfârşit aţi făcut şi voi poamă 
bună... Nu mai am nimic pe inimă... 



Banchetul de mijlocul toamnei s-a făcut sub cais, 
pe masa pă- trăţoasă fiind aşezate prăjiturelele 
speciale, pepenele şi numeroase alte delicatese. Tatăl 
tău stătea spre nord, iar eu stăteam pe vine lângă el. 
La răsărit eraţi tu şi cu Chunmiao, la apus Baofeng şi 
Gaige, iar la sud Kaifang şi Huzhu. O lună mare şi 
rotundă de mijloc al toamnei ilumina toate cele din 
curtea familiei Ximen. Caisul cel mare se uscase deja 
de câţiva ani, dar în luna a opta unele dintre ramurile 
din mijloc mai dăduseră nişte frunze de un verde 
fraged. 

Tatăl tău, cu un pahar de băutură în mână, a 
împroşcat din el înspre lună. Luna a tresăltat puţin, 
apoi deodată s-a spălăcit, de parcă un văl de ceaţă i- 
ar fi acoperit faţa; după o clipă, s-a făcut din nou 
luminoasă, şi mai blajină ca înainte, şi mai tristă şi 
mai singuratică. Toate cele din curte, casele, pomul, 
oamenii, câinele, au părut să fie înecate în cerneală 
albăstruie şi străvezie. 

Al doilea pahar de băutură tatăl tău l-a turnat pe 
pământ. 

Pe-al treilea mi l-a turnat mie pe gât. Era un vin 
roşu sec de Mishui, făcut de viticultorii nemţi 
angajaţi de prietenii lui Mo Yan: era roşu închis, cu 
mireasmă bogată, uşor amărui la gust. Când îţi intră 
aşa vin pe gât, nesfârşit de multele vicisitudini ale 
vieţii îţi tâsnesc în minte. 

...Era prima noapte a mea şi a lui Chunmiao ca soţ 
şi soţie legiuiţi. Eram încercaţi de simţiri nenumărate 
şi somnul întârzia să vină. Apele lunii ţâşneau 
înăuntru prin toate crăpăturile, îmbăindu-ne în ea. 



Şedeam în genunchi dezbrăcaţi pe patul în care 
dormiseră mama şi Hezuo şi ne măsurăm unul-altuia 
faţa şi corpul, de parcă ne vedeam prima oară. Am 
binecuvântat în tăcere: 

— Mamă, Hezuo, ştiu că ne vedeţi, v-aţi sacrificat, 
ne-aţi dăruit fericire. 

I-am zis apoi uşor lui Chunmiao: 

— Chunmiao, să facem dragoste, să vadă mama şi 
Hezuo că suntem fericiţi şi-n armonie, să se poată 
duce împăcate... 

Ne-am cuprins cu braţele şi am început să ne 
rostogolim prin apa lunii ca doi peşti care se 
împreunează, plângând lacrimi de mulţumire; 
trupurile ni s-au ridicat plutind şi au plutit afară pe 
fereastră până au ajuns la o înălţime egală cu a lunii, 
în timp ce pe pământul cel violet mii şi mii de lumini 
au rămas dedesubt. I-am văzut pe mama, pe Hezuo, 
Huang Tong, Qiuxiang, mama lui Chunmiao, Ximen 
Jinlong, Hongtaiyue, Bai... erau toţi călare pe păsări 
mari albe, înălţându-se în zbor spre un vid pe care 
ochii noştri nu puteau să-l zărească... 

...în a doua jumătate a nopţii, tatăl tău m-a dus cu 
el afară din curtea familiei Ximen. Nu încăpea nicio 
umbră de îndoială că tatăl tău ştia acum despre 
vieţile mele de dinainte. Şedeam amândoi în dreptul 
porţii, privindu-le cu infinit de mult drag, dar parcă şi 
întru totul lipsiţi de orice drag, pe toate cele din 
curte. Ne-am dus spre ogor, unde luna, atârnând jos- 
jos, ne aştepta deja. 

Când în sfârşit am ajuns la acel ogor de un mu şi 
şasefen, care parcă era turnat din aur, luna îşi 



schimbase deja culoarea. Mai întâi luase violetul 
deschis al florilor de vânătă, apoi cu încetul căpătase 
azuriul cerului. Acum, peste noi şi sub noi, la stânga 
şi la dreapta, luna era precum marea azurie şi 
văzduhul cel vast unite laolaltă, în timp ce noi eram 
nişte vieţuitoare mici-mici de pe fundul acestei mări. 

Tatăl tău s-a culcat în groapa lui şi mi-a spus 
uşurel: 

— Jupâne, du-te şi dumneata. 

M-am dus în faţa mormântului meu, am sărit 
înăuntm, m-am cufundat înăuntru şi m-am cufundat 
aşa până am ajuns la palatul cel albastru cu luminile 
lui splendide şi strălucitoare. Dracii de-a- colo tocmai 
şopăcăiau ceva. Regele Yama, din sala cea mare, avea 
un chip care nu-mi era familiar. Fără să aştepte să 
deschid eu gura, a zis: 

— Ximen Nao, ştiu toată situaţia ta. Spune, mai ai 
duşmănie în inimă? 

Am ezitat puţin şi am scuturat din cap. 

— Pe lumea asta, oamenii plini de duşmănie sunt 
prea mulţi, prea mulţi, a spus regele Yama întristat. 
Noi nu vrem să lăsăm sufletele care nutresc duşmănie 
să se reîntoarcă la viaţă drept oameni, dar mereu 
scapă unele prin năvod. 

— Deja sunt lipsit de duşmănie, mărite rege! 

— Nu, văd că în ochii tăi încă mai scânteiază o 
rămăşiţă de duşmănie, a zis Yama. Am să te trimit în 
transmigraţie încă o dată în lumea animalelor, de 
data aceasta printre primate, aproape de soiul 
omenesc. Ca să-ţi spun drept, e vorba de o maimuţă, 
iar răstimpul e foarte scurt, doar doi ani. Sper ca în 



aceşti doi ani să te cureţi de orice duşmănie, ca după 
aceea să vină timpul să fii om din nou. 

...în conformitate cu vorba lăsată de tata, am 
aruncat în groapă grâul şi fasolea din vase, meiul şi 
hrişcă din saci, precum şi porumbul atârnat de 
grindă. Am lăsat aceste grâne preţioase să-i acopere 
tatii corpul şi faţa. Am aruncat nişte grâne şi în 
groapa câinelui, deşi tata nu lăsase asemenea vorbă. 
Ne-am socotit multă vreme şi tot ne-am pus 
împotriva ultimei sale voinţe şi i-am înălţat o piatră 
în faţa mormântului, pe care bătrânul pietrar Han 
Shan, de pe vremea măgarului, a săpat cu înzestrarea 
lui excepţională inscripţia scrisă de Mo Yan: „Ce vine 
din ţărână în ţărână se întoarce“. 

PARTEA A CINCEA Sfârşit şi început 

Culoarea soarelui 

Dragi cititori, ajuns cu romanul aici, ar trebui să nu 
mai continui, dar numeroase personaje din carte încă 
nu au ajuns la deznodământ, iar speranţa de a citi 
deznodământul este nutrită de majoritatea cititorilor. 
Să-i lăsăm aşadar pe protagoniştii naratori - Lan 
Jiefang şi Cap-Mare - să se odihnească; eu, prietenul 
lor, Mo Yan, am să duc mai departe firul vorbelor lor 
şi am să adaug acestei poveşti, şi aşa destul de lungă, 
o coda. 

După ce Lan Jiefang şi Pang Chunmiao şi-au 
îngropat tatăl şi câinele cel bătrân, s-au gândit la 
început să rămână în sat să cultive pământul tatii şi 
să-şi ducă aşa restul zilelor, dar din nefericire în 
curtea familiei Ximen a venit un oaspete de seamă. 
Era vorba de Sha Wujing, colegul de la şcoala de 



partid a consiliului provincial şi care acum era 
secretarul judeţului Gaomi. După ce şi-a exprimat 
simţămintele faţă de cele ce i se petrecuseră lui Lan 
Jiefang precum şi faţă de curtea familiei Ximen, cea 
altădată nespus de plină de faimă, dar acum părăsită 
şi singuratică, i-a spus lui Lan Jiefang cu mare 
sinceritate: 

— Frate, funcţia de subprefect în niciun caz nu poţi 
să ţi-o recapeţi, iar să fii din nou membru de partid e 
şi ăsta lucru greu; să capeţi însă din nou o funcţie 
publică şi să ai un loc unde să îmbătrâneşti cu tot ce- 
ţi trebuie se poate. 

— îţi mulţumesc de intenţie, dar nu e nevoie, a zis 
Lan Jiefang. Eu sunt la origine fiu de ţăran din satul 
Ximen, aşa că hai să-mi termin viaţa tot aici. 

— îl mai ţii minte pe fostul secretar, Jin Bian? Şi el 
vrea tot ca mine. El e prieten vechi cu socrul tău, 
Pang Hu; dacă voi vă întoarceţi în capitală, o să aibă 
şi de socrul tău grijă cineva. Comitetul permanent a 
aprobat deja să te numim vicepreşedinte la Galeriile 
Culturale. Cât despre tovarăşa Chunmiao, dacă 
doreşte să se întoarcă la librăria Xinliua, fireşte că se 
poate, dacă nu, aranjăm altceva. 

Dragi cititori, Lan Jiefang şi Pang Chunmiao fără 
doar şi poate că nu trebuiau să se întoarcă, dar să-ţi 
recapeţi funcţia publică, să te întorci în capitală şi să 
mai poţi şi să fii sprijin părintelui erau în chip 
limpede treburi foarte bune. Cei doi prieteni ai mei 
erau oameni de rând, nu aveau capacităţi speciale de 
a prevesti viitorul, aşa că s-au înapoiat repede la oraş. 
Aşa a făcut soarta să fie, iar ei nu ai cum să i te 



împotriveşti. 

Pentru moment locuiau în casa lui Pang Hu, iar 
acest sol- dat-erou, care se jurase să n-o mai 
recunoască pe Chunmiao drept fiică, tot s-a dovedit 
un tată iubitor; pe de altă parte, anii în care 
lumânarea vieţii dă să se stingă îi erau aproape, iar 
atunci lacrimile se înmulţesc şi inima se îmblânzeşte. 
Văzând că după ce trecuseră prin atâtea şi atâtea 
încercări, fiica şi Lan Jiefang ajunseseră în cele din 
urmă soţ şi soţie legiuiţi după cum e cu cuviinţă, n-a 
mai ţinut seama de vechile ranchiune, şi-a deschis 
larg uşa şi i-a primit înăuntru. 

Lan Jiefang se ducea în fiecare zi pe bicicletă la 
Galeriile Culturale. într-o asemenea instituţie rece şi 
părăsită, să fii vicepreşedinte nu era mai mult decât 
un nume - nu trebuia să se ocupe de nimic. Tot ce 
făcea toată ziua era să stea în faţa unui birou crăpat 
cu trei sertare, să bea ceai slab, să fumeze ţigări 
proaste şi să întoarcă pe toate feţele nişte ziare. 

Chunmiao alesese să se întoarcă la librărie să 
lucreze, şi tot la raionul pentru copii, unde îşi 
încrucişa acum paşii cu o nouă şleahtă de copii. 
Femeile care-i fuseseră colege se pensionaseră, iar 
cele care le înlocuiseră erau fete înjur de douăzeci de 
ani. Şi Chunmiao mergea la serviciu cu bicicleta în 
fiecare zi. Când termina ziua de muncă, cotea 
întotdeauna pe strada aflată în diagonală faţă de 
teatru, fie ca să cumpere nişte pipote de pui, fie carne 
de cap de oaie; le ducea acasă, le pregătea şi-şi punea 
soţul şi tatăl să stea la un păhărel şi, cum nici Jiefang 
şi nici Pang Hu nu ţineau la băutură, după trei 



păhărele se afumau. Se puneau pe flecăreală cu sau 
fără subiect, ca nişte prieteni buni şi vechi. 

în anul următor, Chunmiao a rămas însărcinată. 
Această veste bună l-a făcut pe Lan Jiefang, care 
trecuse ca vârstă de o jumătate de secol, neobişnuit 
de bucuros, în timp ce lui Pang Hu, care apropia 
optzeci de ani, i-a făcut ochii să înoate în lacrimi. 
Viaţa fericită cu „trei generaţii în aceeaşi casă, 
bucurie mare, viaţă luminoasă“ părea că stă să 
înceapă, dar o nenorocire venită cu totul pe 
neaşteptate a făcut-o să se prefacă într-un balon de 
săpun. 

într-o după-amiază, Chunmiao a cumpărat o 
jumătate de kilogram de carne marinată de măgar de 
la o tarabă cu mâncăruri calde de pe strada aceea şi, 
îngânând un cântecel, a cotit pe Calea Liquan, când o 
limuzină „Steagul roşu“, gonind pe contrasens, a 
izbit-o aruncând-o în aer. Bicicleta s-a transformat 
într-un morman de fier vechi, carnea de măgar s-a 
răsfirat pe pământ, iar ea s-a izbit cu moalele capului 
de bordură. Pe când prietenul meu, Lan Jiefang, 
zorea într-acolo, Chunmiao deja nu mai respira. 

Limuzina era a lui Du Luwen, fostul secretar din 
Târg-de-mă- gări, astăzi vicepreşedinte la Adunarea 
Populară a judeţului; şoferul era fiul tovarăşului de 
pe vremuri al lui Ximen Jinlong, Sun Bao. 

Nu ştiu cum trebuie să descriu trăirile lui Lan 
Jiefang din acest moment, asta pentru că numeroşi 
mari romancieri ne-au creat deja, în abordarea unor 
asemenea situaţii, standarde cu neputinţă de 
întrecut. De pildă, în romanul Donul liniştit al 



scriitorului sovietic Şolohov, despre care vorbesc 
laudativ nenumăraţi profesori universitari de 
literatură sau scriitori, după ce Axinia e ucisă de un 
glonţ rătăcit, trăirile şi simţirile iubitului ei, Grigori, 
sunt descrise astfel: „O putere necunoscută îl izbi 
parcă în piept, şi el se dădu îndărăt, căzu pe spate“; 
„Trezindu-se parcă dintr-un vis urât şi greu, îşi ridică 
ochii şi zări deasupra lui un cer negru în care 
strălucea orbitor discul negru al soarelui“i. 

Dacă Şolohov l-a făcut pe Grigori să se prăbuşească 
aşa pe nebăgate de seamă la pământ, eu ce să fac? Să- 
1 fac şi eu pe Lan Jiefang să se prăbuşească la 
pământ? Iar dacă Grigori al lui Şolohov are inima o 
întindere goală, să fac şi eu la fel cu Lan Jiefang - să-i 
fac inima să fie o întindere goală? în fine, dacă 
Şolohov l-a făcut pe Grigori să-şi ridice ochii şi să 
vadă un soare negru orbitor, să-l fac şi eu pe Lan 
Jiefang să-şi ridice ochii şi să vadă un soare negru? 
Dar chiar dacă nu -1 fac să se prăbuşească 

1 Mihail Şolohov, Donul liniştit, trad. De Cezar 
Petrescu şi Andrei Ivanovski, voi. IV, Editura 
Univers, Bucureşti, 1987, pp. 487-488. 

La pământ, ci -1 fac să meargă cu capul în jos şi în 
mâini; chiar dacă nu-i fac inima o întindere goală, ci 
i-o fac plină de gânduri nenumărate şi de simţiri 
nespus de multe, toate amestecându-se, astfel încât 
într-un singur minut el să cuprindă cu mintea toate 
lucrurile de pe lumea asta; şi chiar dacă nu-1 fac pe 
Lan Jiefang să vadă un soare negru orbitor, ci un 
soare alb-gri-roşu-albastru orbitor sau nu - s-ar 
chema oare că sunt creator? Nu, tot ar fi o imitaţie 



neîndemânatică a unui clasic. 

Lan Jiefang a îngropat cenuşa lui Pang Chunmiao 
pe acel vestit petic de pământ al tatălui său. 
Mormântul ei era foarte apropiat de al lui Hezuo, şi 
în faţa nici unuia nu se înălţa nicio piatră. La început, 
cele două morminte se deosebeau unul de celălalt, 
însă după ce s-a acoperit şi al lui Pang Chunmiao de 
ierburi sălbatice, a ajuns cu totul şi cu totul la fel ca al 
lui Hezuo. La nu multă vreme după funeraliile lui 
Chunmiao, bătrânul soldat-erou Pang Hu a murit şi 
el. Lan Jiefang a pus cenuşa socrului alături de a 
soacrei, Wang Leyun, a dus-o în satul Ximen şi a 
îngropat-o lângă mormântul tatălui său, Lan Lian. 

Au mai trecut câteva zile şi Pang Kangmei, care îşi 
executa pedeapsa, probabil intr-un moment de 
rătăcire, s-a înţepat în inimă cu o periuţă de dinţi 
ascuţită la vârf şi a murit. Când Chang Tian- hong s-a 
dus să ia cenuşa, l-a căutat pe Lan Jiefang şi i-a zis: 
„De fapt ea e din familia voastră“. Lan Jiefang a 
priceput foarte bine ce voia să zică celălalt, aşa că a 
luat cenuşa, s-a întors în satul Ximen şi a îngropat-o 
în spatele mormântului comun al soţilor Pang. 

2 

Poziţii de făcut dragoste 

Lan Kaifang l-a dus cu motocicleta pe prietenul 
meu, Lan Jiefang, înapoi la vechea lui reşedinţă de pe 
uliţa Tianhua, de la numărul unu. în ataş se aflau 
câteva dintre lucrurile de folosinţă zilnică ale 
acestuia. El şedea în spatele fiului său. De data 
aceasta, nu se mai ţinea cu mâinile prins de mânerul 
de fier al scaunului din spate al motocicletei, ci îşi 



cuprinsese fiul strâns-strâns cu braţele pe după şale. 
Acesta tot era foarte slab, însă spatele îl avea drept ca 
varga şi tare, ca un stâlp ce nu se poate deloc 
zgâlţâna. Pe drumul de la casa familiei Pang până la 
numărul unu pe uliţa Tianhua, prietenul meu a vărsat 
într-una lacrimi, care i-au umezit fiului uniforma de 
poliţist pe o bucată mare la spate. 

întorcându-se din nou la vechea locuinţă, trăirile 
lui Lan Jie- fang erau fireşte greu de potolit. Din ziua 
în care, rezemat de Chunmiao, plecase înfruntând 
ploaia, era prima dată când călca pragul casei. 
Trunchiurile celor patru arţari japonezi din curte 
erau deja atât de groase, că ajunseseră aproape de 
ziduri; ramurile lor de asemenea se întinseseră până 
la acoperiş şi deasupra zidurilor curţii. Era întocmai 
pe potriva unei vorbe vechi: „Dacă şi copacii sunt aşa, 
oamenii cum să poată îndura?“ Prietenul meu nu 
avea însă prea mult ump să se lase profund afectat de 
vederea celor din jur, pentru că de cum a intrat în 
curte, a zărit o siluetă dragă şi cunoscută şezând în 
camera aflată cel mai la est a clădirii principale, 
altădată studioul lui, în faţa ferestrelor larg deschise 
şi în spatele plasei neguroase din dreptul lor. Era 
Huang Huzhu, care decupa acolo hârtie, concentrată 
toată. 

Era clar că treaba fusese migălos aranjată de Lan 
Kaifang. Mare noroc avea prietenul meu să aibă un 
fiu bun cu vederi atât de largi şi pricepându-se atât de 
bine să-i înţeleagă pe ceilalţi. Lan Kaifang nu numai 
că şi-a adus laolaltă mătuşa şi tatăl, ci l-a dus cu 
motocicleta în satul Ximen ca să se vadă cu mătuşa 



lui, Bao- feng, cea văduvă de mulţi ani, şi pe Chang 
Tianhong cel abătut şi deprimat. Chang Tianhong 
fusese odată iubitul mult visat de Baofeng, şi nici lui 
nu-i era indiferentă. Fiul lui Baofeng, Ma Gaige, nu 
nutrea mari ambiţii în suflet, dar era un ţăran cu 
inima bună, drept şi harnic, care a fost de acord cu 
căsătoria mamei cu Chang Tianhong, permiţându-le 
astfel celor doi să înceapă o viată fericită şi 
mulţumită. 

Prima iubire a prietenului meu, Lan Jiefang, era 
Huang Huzhu - mai corect ar fi să spun că era vorba 
de părul ei - şi iată că după ce trecuseră prin valurile 
nenorocirilor de tot felul, cei doi se aflau în sfârşit 
laolaltă. Fiul, Lan Kaifang, avea cameră de cămin de 
la locul de lucru şi în mod obişnuit venea rareori 
acasă. Prin specificul muncii, rar venea înapoi şi la 
sfârşit de săptămână. în această curte mare 
rămăseseră astfel doar ei doi. Fiecare locuia în 
camera lui şi doar mesele le luau împreună. Huzhu 
nu fusese niciodată vorbăreaţă, iar acum vorbea şi 
mai puţin. Când Jiefang o întreba ceva, nu răspundea 
cu vorbe dacă putea, le înlocuia cu un zâmbet trist. La 
o jumătate de an după un trai de acest fel, a avut loc 
în sfârşit o schimbare. 

Era în amurgul unei zile de primăvară în care 
dădea o bură măruntă; după cină, pe când strângeau 
masa, mâinile celor doi s-au atins fără intenţie. 
Amândurora li s-a părut uşor bizar, astfel încât, în 
mod logic, privirile li s-au încrucişat şi ele. Huzhu a 
scos un oftat, prietenul meu a scos şi el un oftat. 
Huzhu a spus slab: 



— ... Ajută-mă să mă pieptăn... 

Prietenul meu a urmat-o pe Huzhu în camera ei, a 
luat pieptănul din lemn de cais pe care i l-a înmânat 
ea, i-a desfăcut cu cea mai mare grijă cocul cel greu- 
greu de la ceafă, iar părul ei magnific şi cu totul 
miraculos s-a rostogolit în jos ca valurile, plecându-se 
până la pământ. Era prima dată când prietenul meu 
atingea părul acela pe care îl adora de când era copil, 
iar aroma proaspătă ca uleiul de lămâie a acestuia i s- 
a năpustit în nări şi i s-a prelins în suflet. 

Pentru a permite acestui păr care ajunsese deja la 
câţiva metri lungime să se întindă complet, Huzhu a 
mers câţiva paşi înainte, sprijinindu-se cu genunchii 
de marginea patului. Prietenul meu şi-a pus braţele 
după părul ei şi, cu extrem de mare atenţie şi extrem 
de mare blândeţe, a vârât pieptănul înăuntru, 
pieptănându-1 spre înapoi segment cu segment şi 
şuviţă cu şuviţă. în fapt, părul ei nu avea nevoie să fie 
pieptănat, fir de fir era aspru şi tare, greu, alunecos şi 
niciodată despicându-se; mai degrabă decât să-l 
pieptene, îl mângâia, se apropia de el, îl simţea. Când 
lacrimile prietenului meu au căzut pe acest păr, au 
fost ca nişte stropi de apă împroşcând penele unei 
raţe - s-au rostogolit cu un fâsâit, sărind după aceea 
la pământ. 

Huang Huzhu a scos un nou oftat, apoi şi-a dat jos 
una câte una hainele de pe ea. Prietenul meu, care îi 
sprijinea părul la o distanţă de mai bine de doi metri 
de ea aşa cum sprijină un copil trena unei mirese 
când intră în biserică, se uita prosteşte la scena din 
faţa sa. 



— Să-i facem după voie fiului tău deci, a îngânat 
uşor Huzhu. Vărsând lacrimi, prietenul meu a dat la 
o parte acel păr miraculos şi, de parcă ar fi mers pe 
sub sălcii plângătoare, s-a apropiat şi s-a apropiat 
până a ajuns la capăt. Huzhu a îngenuncheat pe pat, 
întâmpinându-1. 

După ce au făcut aşa de câteva zeci de ori, prietenul 
meu a vrut să facă dragoste cu Huzhu faţă în faţă, 
însă ea i-a spus cu mare răceală: 

— Nu, câinii nu fac în poziţia asta. 

La nu multă vreme după prima zi a anului 2000, în 
piaţa gării din Gaomi şi-au făcut apariţia doi oameni 
care dresau o maimuţă, dimpreună cu aceasta. 
Cititorii vor fi ghicit deja că maimuţa era Ximen Nao 
- Măgarul - Taurul - Porcul - Câinele - Maimuţa, 
întors iar pe lume în transmigraţie. Era, fireşte, o 
maimuţă mascul. Nu era vreo maimuţică din aceea 
drăgălaşă pe care suntem noi obişnuiţi să o vedem, ci 
un ditamai calul de maimuţă, uriaş de mare la trup. 
Avea blana gri-verzuie şi lipsită de strălucire, 
asemenea muşchiului verde pe jumătate uscat. 
Distanţa dintre ochi o avea foarte mică, iar ochii 
înşişi şi-i avea duşi mult în fundul capului şi cu 
privirea cu totul cruntă. Urechile îi erau strâns lipite 
de căpă- ţină şi semănau cu nişte pălării de ciupercă. 
Nările i se înălţau spre cer, botul şi-l ţinea 
întredeschis, aproape nu avea buza de sus şi avea n- 
avea treabă îşi dezvelea dinţii, având astfel un chip 
deosebit de fioros. Era îmbrăcată cu o vestuţă roşie 
fără mâneci, care o făcea să pară deosebit de 
caraghioasă. în fapt, n-avem motiv să spunem că era 



fioroasă, aşa cum n-avem motiv să spunem că era 
caraghioasă - maimuţele îmbrăcate nu sunt toate 
aşa? 

De gâtul maimuţei era priponit un lanţ subţirel de 
fier. Capătul lui era unit de încheietura mâinii unei 
fete tinere. Nu e nevoie să spun eu, cititorii vor fi 
ghicit din nou, fata aceea era Pang Feng- huang, cea 
care-şi pierduse urma de câţiva ani. Tânărul aflat cu 
ea 

I 

c 

3 

Maimuţăreli în piaţă era Ximen Huan, care şi el îşi 
pierduse urma, în acelaşi fel, de câţiva ani. Erau 
amândoi îmbrăcaţi în pufoaice umflate-umflate şi 
murdare de nu le mai puteai deosebi înfăţişarea 
originară; purtau şi nişte blugi ponosiţi de nu se 
poate, iar pantofii lor, murdari şi ei, erau imitaţii de 
mărci originale. Pang Fenghuang avea părul vopsit 
auriu, sprâncenele pensate de ajunseseră lungi şi 
subţiri ca nişte fire, iar în nara dreaptă avea un inel 
din argint. Părul lui Ximen Huan era vopsit în roşu şi 
avea şi el un inel din aur în sprânceana dreaptă. 

în ultimii ani, Gaomi se dezvoltase foarte rapid, 
dar rămăsese totuşi un orăşel în comparaţie cu marile 
metropole. Spune vorba că „în pădurea cea mare, 
cresc fel de fel de păsări“; dacă pădurea e însă mică, 
multe păsări lipsesc. Apariţia acestor două „păsări 
ciudate“ dimpreună cu o maimuţă feroce a atras 
fireşte atenţia tuturor, şi pe loc s-au găsit băgăcioşi să 
meargă la poliţie să raporteze. 



Mulţimea a format pe nebăgate de seamă un cerc, 
lucru exact pe pofta inimii celor doi. Ximen Huan a 
dibuit într-un rucsac după un gong de aramă, din 
care s-a pus să dăngănească. Pe cum răsuna gongul, 
privitorii se înmulţeau, iar piaţa ajunsese înţesată de 
nu mai aveai loc să arunci un ac. Cei cu vederea 
ascuţită i-au recunoscut pe Pang Fenghuang şi Ximen 
Huan; mult mai mulţi au fost însă cei ce ţintuiau 
încremeniţi maimuţa şi care nu se uitau deloc la 
înfăţişarea dresorilor. 

Ximen Huan zdroncănea din gongul de aramă cu 
un ritm bine desluşit, în timp ce Pang Fenghuang a 
dat complet drumul lanţului înfăşurat la încheietura 
mâinii, lăsându-i maimuţei şi mai mult loc să se 
desfăşoare. După aceea a scos din rucsac diverse 
obiecte de recuzită - o pălărie de paie, o cobiliţă 
mică, nişte târne mititele, o pipă cu ţeava lungă - şi 
le-a aşezat lângă ea. 

în dăngănitul gongului, Pang Fenghuang şi-a 
curăţat gâtlejul şi s-a pus să cânte tare, cu o voce 
răguşită, dar plină de farmec. De jur împrejurul ei, 
maimuţa făcea ocolul pieţei mergând în picioare ca 
oamenii. Avea picioarele încovoiate şi pasul 
şovăielnic, coada i se ţâra pe pământ, iar ochii îi 
cercetau în stânga şi în dreapta. 

Clopotul de aramă langa danga sună, 

Ia chemaţi maimuţa, totul să vă spună, 

Noi în sus de munte luat-am învăţare, 

Iar acum acasă suntem rege mare, 

Şmecherii noi facem, să vă-nveseliţi, 

Iară pentru ele să ne răsplătiţi... 



„La o parte! La o parte!“ Lan Kaifang, recent 
transferat la secţia de poliţie a gării ca adjunct, se 
înghesuia cu putere înspre mijlocul cercului, dându-i 
la o parte din drum pe privitorii din jur. Era un 
poliţist înnăscut, în doi ani de lucru la criminalistică 
avusese două mari reuşite şi, deşi avea de-abia 20 de 
ani, fusese promovat la excepţional ca adjunct la 
secţia de poliţie a gării. Zona gării fusese 
dintotdeauna una plină de greutăţi în privinţa ordinii 
pubice, iar că-1 trimiseseră aici ca adjunct arăta de 
câtă apreciere se bucura în cadrul poliţiei. 

Ia fa pe moşneagul ce fumează-o pipă, 

Mergi în mâini prin piaţă, fără nicio pripă. 

Cântând aşa, Pang Fenghuang a aruncat precis 
mica pălărie de paie în dreptul maimuţei, iar aceasta, 
cu ochiul ager şi mâna iute, a întins braţul şi-a prins- 
o, îndesându-şi-o pe dată pe cap. Pang Fenghuang i-a 
aruncat şi pipa cu ţeava lungă, iar maimuţa a sărit în 
sus cu vioiciune, a înhăţat-o şi şi-a vârât-o pe dată în 
gură. După aceea şi-a îndoit braţele în dreptul 
fundului, s-a arcuit de şale, şi-a strâmbat picioarele, 
şi-a înclinat capul într-o parte şi-ntr-alta şi a început 
să-şi învârtă bezmetic ochii de jur împrejur, 
semănând bine cu un moşneag care vântură uliţele. 
Reprezentaţia maimuţei a stârnit un val de râsete şi 
unul de aplauze. 

„La o parte! La o parte!“ se tot înghesuia Lan 
Kaifang. în fapt, de cum îi raportaseră oamenii, 
inima începuse să-i bubuie. Deşi în capitală se 
zvonise mai demult că Ximen Huan şi Pang 
Fenghuang fuseseră vânduţi de traficanţii de carne 



vie într-o ţară din Asia de Sud-Est, unde el era forţat 
acum să muncească şi ea să se prostitueze, sau că 
muriseră amândoi de o supradoză într-un oraş din 
sud, în adâncul sufletului Lan Kaifang simţise într¬ 
una că cei doi sunt vii, cu deosebire Pang Fenghuang. 
Cititorii nu vor fi uitat desigur că se tăiase la un deget 
ca să-i permită lui Ximen Huan să testeze părul 
magic al lui Huang Huzhu, iar acea tăietură arătase 
fără dubiu ce se afla în inima lui. Aşa că, atunci când 
oamenii veniseră să raporteze, ştiuse că cei doi se 
întorseseră. Şi-a lăsat deoparte activitatea în care era 
prins şi a alergat în piaţa gării, iar pe când alerga în 
faţa ochilor îi flutura aproape numai figura lui Pang 
Fenghuang. O văzuse ultima oară la înmormântarea 
bunicii. în acea zi purta o pufoaică de un alb 
imaculat, iar pe cap avea o căciulă tricotată din lână; 
obrajii i se înroşiseră de la frig şi semăna cu o 
prinţesă din poveşti, pură şi ca jadul de nobilă. 
Auzind cântecul cântat cu vocea aceea răguşită, lui 
Lan Kaifang cel oţelit şi neîndurător faţă de cei ce 
săvârşeau iărădelegi i se tulburase deja vederea. 

Ia fă tu acuma iarăşi încercare: 

Erlang prinde lună cu munţii-n spinare, 

Phoenix care zboară să-l piardă pe soare. 1 

Pang Fenghuang a ridicat cu piciorul micuţa 
cobiliţă care avea priponite la capete două târne mici 
şi a aruncat-o brusc în sus, arătând o iscusinţă foarte 
mare; din văzduh, cobiliţă a aterizat, cu mare 
siguranţă şi aproape fără să se încline în nicio parte, 
drept pe umerii maimuţei. Maimuţa şi-a aşezat-o pe 
umărul drept, cu o târnă în faţă şi una în spate - 



aceasta era „Erlang prinde lună cu munţii-n spinare“; 
pe urmă a pus cobiliţa la ceafă, cu o târnă la stânga şi 
una la dreapta - aceasta era „Phoenix care zboară să- 
1 piardă pe soare“. 

Toate şmecheriile le-am făcut o dată, 

Orăşenii noştri să ne dea răsplată. 

Maimuţa a aruncat cobiliţa, a apucat o farfurie de 
plastic roşie aruncată de Pang Fenghuang şi, ţinând-o 
cu amândouă mâinile, s-a dus la spectatori să le ceară 
răsplată. 

Unchiule, mătuşo şi voi dragi cumnaţi, 

Frate, surioaro, oameni cumpătaţi, 

Şi un firfiric tot e bun de -1 daţi, 

Iar de-o sută-ntreagă voi vă înduraţi, 

Cu Buddha noi zicem c-am ajuns fârtaţi. 
în sunetele cântecelului lui Pang Fenghuang, 
oamenii aruncau unul după altul bani în farfuria 
rotundă ridicată de maimuţă peste 

1 în mitul legat de eroul Erlang, acesta cară în spate 
doi munţi cu gândul de a strivi multitudinea de sori 
apărută pe cer. 

Creştetul capului. Monede de unu, doi, cinci, zece 
sau cincizeci de fen şi chiar de un yuan cădeau cu un 
clinchet în farfurie; bancnotele de zece, douăzeci sau 
cincizeci de fen precum şi cele de unu, cinci sau zece 
yuani cădeau tot acolo aproape fără niciun zgomot. 

Când maimuţa a ajuns în faţa ochilor lui Lan 
Kaifang, acesta a pus în farfurie un plic gros-gros cu 
salariul pe o lună şi cu cel pentru orele suplimentare 
din zilele libere. Maimuţa a scos un ţipăt ascuţit, şi-a 
pus toate picioarele pe pământ şi a zbughit-o lângă 



Pang Fenghuang cu farfuria în gură. 

Dang! dang! dang! a bătut Ximen Huan de trei ori 
în clopotul de aramă asemenea unui clovn dintr-o 
trupă de circ; a făcut apoi o plecăciune până la 
pământ către Lan Kaifang şi a zis, îndreptându-se de 
şale: „Mulţumim, unchiule din poliţie!" Pang 
Fenghuang a scos banii din plic şi, ţinându-i între 
degetele de la mâna dreaptă, a-nceput să-i bată ritmic 
de palma mâinii stângi, grozăvindu-se în faţa 
privitorilor. în acelaşi timp, imitând melodia 
cântecului de succes al unui cântăreţ la modă, „Toţi 
cei din nord-est sunt un Lei Feng în viaţă", 1 s-a pus 
să cânte tare şi ca la o năzbâtie: „Noi, cei din Gaomi... 
Unul şi unul, toţi Lei Feng în viaţă... Mi-ai dat un 
teanc de bani... Ai făcut faptă bună, nu ştiu cine 
eşti..." 

Lan Kaifang şi-a tras brusc în jos cozorocul de la 
cască, s-a răsucit grăbit, şi-a croit drum printre 
oameni şi a plecat fără să zică nicio vorbă. 

4 

Durere până la os 

Dragi cititori, Lan Kaifang ar fi putut, din modve cu 
totul drepte şi întemeiate, să se folosească de 
drepturile pe care i le dădea 

1 Lei Feng a fost un soldat chinez mort într-un 
accident în 1962, şi care a fost apoi iconizat de 
propaganda Partidului Comunist Chinez ca model de 
altruism şi spirit de sacrificiu; Lei Feng figurează 
proeminent şi în cultura populară contemporană, 
fiind, printre altele, subiectul cântecului menţionat 
(care a fost lansat în 1995). 



Meseria şi să-i gonească pe Ximen Huan, Pang 
Fenghuang şi pe maimuţa lor din piaţă; n-a făcut-o 

A W 

insa. 

Eu şi cu Lan Jiefang ne aflam ca fraţii, drept care 
Lan Kaifang s-ar fi cuvenit să-mi fie ca un nepot, dar 
eu doar mă cunoşteam cu copilul ăsta, nimic mai 
mult - n-am schimbat nici măcar două vorbe până la 
capăt. Presupun că avea faţă de mine unele 
prejudecăţi extrem de adânci, dat fiind că numai 
după ce am condus-o eu pe Pang Chunmiao pe uşa de 
la biroul tatălui tău s-au petrecut istoriile tragice de 
mai târziu. în fapt, Kaifang, vrednice nepot, dacă n-ar 
fi fost Pang Chunmiao, tot ar fi apărut o altă femeie în 
viaţa tatălui tău. într-una am vrut să găsesc o ocazie 
să-ţi spun vorba asta, dar niciodată n-am reuşit. 

Pentru că nu aveam deci contact cu Lan Kaifang, în 
legătură cu activitatea lui psihică nu pot face decât 
presupuneri. 

Presupun, aşadar, că, în clipa în care şi-a tras 
cozorocul în jos şi s-a repezit afară din cercul 
oamenilor, inima trebuie să-i fi fost răzleaţă şi 
încâlcită precum cânepa. Nu era mult de când Pang 
Fenghuang fusese dintâia prinţesă din judeţul Gaomi, 
iar Ximen Huan dintâiul prinţ din acelaşi judeţ. 
Mama ei fusese cel mai înalt conducător al judeţului, 
tatăl lui fusese cel mai bogat om din judeţ. Ei doi 
fuseseră lipsiţi de orice reţineri, neîngrădiţi în fapte, 
aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta şi având 
prieteni cu nemiluita - băiat de aur şi fată de jad din 
legende fuseseră, atrăgând nenumărate priviri pline 
de pizmă şi invidie. Dar uite că într-o clipită 



demnitatea cea înaltă şi averea cea mare ajunseseră 
treburi din trecut, iar onorurile şi bogăţia se 
prefăcuseră în bălegar. Băiatul de aur şi fata de jad de 
altădată hoinăreau şi băteau uliţele câştigându-şi 
traiul din dresura unei maimuţe - cât de teribil era să 
vezi un contrast atât de puternic! 

Presupun de asemenea că Lan Kaifang încă o iubea 
adânc pe Pang Fenghuang. Deşi prinţesa de altădată 
decăzuse de ajunsese artist al străzii, şi între situaţia 
ei şi cea în care se afla adjunctul comandantului de la 
o secţie de poliţie, care avea tot viitorul înaintea lui, 
deosebirea era uriaşă, Kaifang tot nu avea cum să 
depăşească sentimentul de inferioritate din inima lui. 
Deşi aruncase salariul pe o lună şi pe cel pentru orele 
suplimentare în farfuria din capul maimuţei ca pe o 
pomană pe care o dă cel de sus unuia de jos, felul în 
care Pang Fenghuang şi Ximen Huan îl luaseră în 
zeflemea şi batjocură pe toate părţile arăta că îşi 
păstraseră sentimentul de superioritate de altădată şi 
că nu aveau ochi pentru poliţaiul ăsta cu faţa urâtă. 
Aceasta i-a risipit complet încrederea în sine şi 
curajul de a o smulge pe Pang Fenghuang din mâinile 
lui Ximen Huan sau de a o scăpa din greaua situaţie 
în care se afla. Aşa că n-a putut face altceva decât să- 
şi acopere chipul cu casca, să spargă încercuirea şi să 
fugă. 

Ştirea că fiica lui Pang Kangmei şi fiul lui Ximen 
Jinlong îşi câştigă traiul ca artişti ai străzii care dau 
spectacole cu o maimuţă în piaţa gării s-a transmis cu 
iuţeală în capitala judeţului, ajungând de asemenea şi 
la sate. Cu simţiri greu de lămurit în vorbă, dar totuşi 



limpezi ca lumina zilei, oamenii se adunau din toate 
părţile în piaţă. Cele două poame de Pang Fenghuang 
şi Ximen Huan nu arătau nici urmă de ruşine, de 
parcă ar fi rupt complet orice legătură cu propriul 
trecut - parcă piaţa era un loc nefamiliar de pe un 
tărâm străin, iar cei din faţa lor oameni cu totul şi cu 
totul necunoscuţi. Puneau mult suflet în spectacolul 
lor şi cereau bani cu toată ardoarea. Unii dintre 
spectatorii dresurii lor de maimuţă îi strigau direct pe 
nume, în vreme ce alţii le ocărau aprig părinţii. Ei îşi 
astupau însă urechile cu totul şi pe faţa lor se găsea 
de la început până la sfârşit doar un zâmbet 
strălucitor. Doar să fi îndrăznit însă vreunul dintre 
oamenii aceia să-i adreseze vreo vorbă impertinentă 
lui Pang Fenghuang sau să facă vreo acţiune obscenă 
la adresa ei, că acea maimuţă măreaţă s-ar fi năpustit 
ca fulgerul peste el, sfâşiindu-1 cu muşcăturile. 

Unul dintre cei „Patru derbedei“ de altădată, Wang 
Cap-de- fier din zona de est, în mână cu două hârtii 
de o sută de yuani, a zis dându-se mare către Pang 
Fenghuang. „Fato, la nas văz că ai belciug, ia zi, ai şi 
jos? Jos ai belciug, hai zi! Hai, jos nădragii, s-arunce 
nen-tu un ochi, şi te-ai făcut de hârtiile astea două." 
Ciracii lui Cap-de-fier au vociferat şi ei pe o singură 
voce: „Da, da, hai, jos nădragii, să vază şi băieţii!" 
Pang Fenghuang nu băga deloc în seamă vorbele lor 
murdare, doar trăgând cu o mână lanţul maimuţei şi 
fluturând din cealaltă un bici subţire şi lung cu care o 
mâna de jur împrejur să ceară bani. 

Fraţilor acuma vorbă eu vă spun, 

Şi cu bani, şi fără, omul tot e bun, 



Daţi acum cu toţii cât că înduraţi, 

Iar de nu, cu mâna să ne-aplaudaţi. 

Dang! dang! dang! Ximen Huan, şi el cu faţa 
surâzătoare, bătea din clopotul de aramă din mână, 
ritmic şi în cadenţă şi fără să dea greş deloc. 

— Ximen Huan, lepădătură ce eşti, unde ţi-e ţie 
fala de altădată? L-ai omorât pe Yu Sfrijitu şi pentru 
asta nu mi-am făcut eu încă socotelile cu tine! Hai, 
repede, pune-ţi femeia să-şi dea jos nădragii să se 
uite şi băieţii, că de nu... 

Ciracii din spatele lui Wang Cap-de-fier strigau şi 
ţipau care mai de care. Maimuţa, cărând farfuria, a 
mers şovăielnică până în faţa lui Wang - iar aici unii 
au zis că au văzut-o pe Pang Feng- huang smucind de 
lanţ, iar alţii că aşa ceva nici gând să se fi petrecut -, 
a aruncat peste umăr farfuria, a sărit brusc, s-a suit 
călare în spatele lui Wang şi a urmat un val de 
zgârieturi şi muşcături bezmetice, cu ţipetele ei 
stridente amestecându-se cu răcnetele jalnice ale lui 
Cap-de-fier şi spectatorii zbughind-o care încotro. Cei 
care fugeau cel mai repede erau ciracii lui Wang. 
Zâmbind, Pang Fenghuang a smucit jos maimuţa şi a 
continuat să cânte: 

Bogăţia şi-onoarea nu-s scrise în stele, 

Oricare din oameni rămâne far de ele, 

Pe capul şi faţa lui Wang, sângele nu se mai 
desluşea de carne, iar el se dădea pe jos de-a 
rostogolul, urlând. Câţiva poliţişti s-au apropiat în 
goană, cu gând să-i ia cu ei pe Ximen Huan şi Pang 
Fenghuang; maimuţa şi-a dezvelit dinţii la ei şi a ţipat 
ascuţit, iar atunci un poliţist a dibuit după pistol. 



Pang Fenghuang a cuprins strâns-strâns maimuţa la 
piept, ca o mamă care îşi apără fiul. Numeroşi 
oameni s-au îmbulzit din nou, luându-le partea lui 
Pang Fenghuang, Ximen Huan şi maimuţei. 
Arătându -1 pe Wang Cap- de-fier, care tot urla 
dându-se de-a rostogolul pe jos, au spus: „Pe ăsta 
trebuie să-l luaţi, nu pe ei!“ Dragi cititori, psihologia 
mulţimilor e atât de ciudată! Când Pang Kangmei şi 
Ximen Jinlong erau la putere, oamenii îi urau pe 
Pang Fenghuang şi Ximen Huan până în măduva 
oaselor, mereu trăgând nădejde că o să dea peste ei 
vreun mare necaz. Iar când un mare necaz chiar a dat 
peste ei şi au ajuns slabi şi neajutoraţi, compasiunea 
oamenilor s-a transferat asupra lor. Poliţiştii 
cunoşteau, fireşte, istoria celor doi, şi ştiau chiar şi 
mai limpede relaţia specială dintre comandantul lor 
adjunct şi aceste două personaje, aşa că, în faţa 
mulţimilor cuprinse de mare indignare, au dat ce-au 
dat din mâini şi n-au mai zis nimic. Unul dintre ei l-a 
ridicat de ceafa de pe jos pe Wang Cap- de-fier şi a 
spus mânios: „Pleacă, mă, în mă-ta de prefăcut de 
aici!“ Situaţia asta a alertat consiliul judeţean. 
Secretarul consiliului, Sha Wujing, un om bun şi 
omenos, şi-a trimis şeful de cabinet şi un secretar să 
îi caute pe Pang Fenghuang şi Ximen Huan în 
camerele de la subsolul hotelului gării. Maimuţa şi-a 
dezvelit dinţii şi la ei. Şeful de cabinet le-a transmis 
vorbele secretarului Sha, care voia ca maimuţa să fie 
dusă şi îngrijită în parcul Fenghuang, nou construit 
în suburbiile de vest ale oraşului, iar lor să le 
găsească o slujbă potrivită. în opinia oamenilor de 



rând ca noi, treaba era extraordinar de bună, însă 
Pang Fenghuang şi-a cuprins maimuţa cu braţele şi a 
spus holbându-şi ochii: „Mă pun pe viaţă şi pe moarte 
cu ăla care vrea să-mi ia maimuţa!" Ximen Huan a 
adăugat, zâmbăreţ şi obraznic: „Le mulţumim 
conducătorilor pentru grija pe care ne-o poartă, dar 
noi suntem bine. Voi găsiţi-le slujbe muncitorilor 
ălora care tocmai au fost daţi afară!" 

Povestea intră în continuare într-o etapă plină de 
tragism; nu aceasta a fost intenţia mea, dragi cititori, 
dar soarta personajelor a făcut să fie în acest fel. 

Aşadar, într-o zi pe înserat, pe când Pang 
Fenghuang, Ximen Huan şi maimuţa lor tocmai 
şedeau la o mică tarabă de pe latura de sud a pieţei 
gării şi mâncau, Wang Cap-de-fîer, cu căpăţâna toată 
bandajată, s-a apropiat încetişor de ei; maimuţa a 
scos un ţipăt ascuţit şi s-a năpustit spre el, dar lanţul 
cu care era priponită de piciorul mesei s-a smucit, iar 
ea a făcut o tumbă prin aer. Ximen Huan s-a ridicat 
în grabă mare în picioare şi s-a răsucit, ajungând în 
dreptul feţei hidoase a lui Wang Cap-de-fier care, fără 
să-l mai lase să zică ceva, i-a înfipt în piept un cuţit. 
Pesemne că Wang avusese de gând să o ucidă cu 
ocazia asta şi pe Pang Fenghuang, dar maimuţa care 
urla smintită şi se rostogolea necontenit l-a înfricoşat 
atât de tare că nu şi-a mai smuls nici cuţitul vârât în 
pieptul lui Ximen Huan - a luat-o la sănătoasa de-i 
sfârâiau călcâiele. Pang Fenghuang plângea în hohote 
aplecată peste corpul lui Ximen Huan; maimuţa 
stătea de o parte, ţintuindu-i cu ochi scânteietori şi 
plini de duşmănie pe cei ce căutau să se apropie. Lan 



Kaifang şi câţiva poliţişti, care se grăbiseră să vină la 
auzul veştii, au căutat şi ei să vină mai aproape, dar în 
faţa tămbălăului smintit pe care-1 iăcea maimuţa s-au 
dat înapoi. Un poliţist a scos pistolul şi a ţintit spre 
ea, dar Lan Kaifang l-a prins de încheietură. 

— Fenghuang, stăpâneşte-ţi maimuţa, o să-l ducem 
la spital să-l salveze. A întors apoi capul spre 
poliţistul care ţinea pistolul în mână şi i-a zis; 
Cheamă salvarea! 

Pang Fenghuang a luat maimuţa în braţe şi i-a 
acoperit ochii. Aceasta s-a ascuns ascultătoare la 
pieptul ei. Semănau cu o mamă şi un fiu care-şi sunt 
unul altuia sprijin în viaţă. 

Lan Kaifang a smuls cuţitul din pieptul lui Ximen 
Huan şi a acoperit cu mâna rana din care ţâşnea 
sânge, strigând tare: „Huan- huan, Huanhuan!“ 
Ximen Huan a deschis ochii cu încetul şi a spus, 
făcând spume însângerate la gură: 

— Kaifang... tu eşti fratele meu... eu... am ajuns în 
sfârşit la capăt... 

— Huanhuan, rezistă, acum vine salvarea! a strigat 
Kaifang prinzându -1 pe celălalt cu braţele pe după 
gât, în timp ce printre crăpăturile dintre degete 
sângele ţâşnea plin de vlagă. 

— Fenghuang... Fenghuang... a spus Ximen Huan 
nelim- pede, Fenghuang... 

Salvarea a venit gonind în zbor cu sirenele pornite, 
doctorii au coborât zoriţi din ea cu trusa de prim- 
ajutor şi cu targa după ei, dar Ximen Huan închisese 
deja ochii la pieptul lui Lan Kaifang. 

Douăzeci de minute mai târziu, cu degetele pătate 



de sângele lui Ximen Huan, acesta îl strângea ca într- 
un cleşte de gât pe Wang Cap-de-fier. 

Dragi cititori, moartea lui Ximen Huan îmi umple 
inima de mare întristare, dar tot moartea lui i-a 
măturat lui Lan Kaifang al nostru, în mod obiectiv 
vorbind, obstacolul din cale către Pang Fenghuang; 
prologul unei drame şi mai mari începe astfel în acest 
punct. 

Pe această lume au existat multe fenomene 
misterioase, dar dezvoltarea ştiinţei a făcut ca până la 
urmă să găsim răspunsuri pentru ele; numai iubirea a 
rămas întotdeauna cu neputinţă de priceput. A 
Cheng, un scriitor de la noi, a compus odată un eseu 
în care a zis că iubirea este un fel de reacţie chimică; 
această teorie a atras atenţia prin noutatea ei şi a 
părut inovatoare, dar dacă iubirea chiar ar fi făurită 
prin mijloace chimice şi ar putea fi controlată în 
acelaşi fel, romancierii n-ar mai avea pe ce tărâm să- 
şi arate măiestria. De aceea, chiar dacă ce a spus el e 
adevărat, eu tot am să mă opun. 

Gata cu flecăreala, să vorbim de Lan Kaifang al 
nostru. A aranjat el însuşi cele de pe urmă pentru 
Ximen Huan, iar după ce a primit încuviinţarea 
tatălui şi a mătuşii, i-a îngropat acestuia cenuşa în 
spatele mormântului lui Ximen Jinlong; nu e nevoie 
să mai menţionez îndurerarea din inima lui Huang 
Huzhu şi Lan Jiefang. Am să spun numai că de atunci 
încolo Lan Kaifangşi-a făcut în fiecare seară apariţia 
în camera din subsolul hotelului gării închiriată de 
Pang Fenghuang. Când avea o clipă liberă în timpul 
zilei, tot aşa, se ducea în piaţa gării să o caute pe Pang 



Fenghuang. Aceasta îşi trăgea maimuţa prin piaţă, iar 
el le urma nerostind nicio vorbă, de parcă le-ar fi fost 
gardă de corp. Unii din secţia de poliţie au avut o 
reacţie de nemulţumire faţă de acţiunile lui, iar 
bătrânul comandant l-a chemat la o discuţie: 

— Kaifang, frăţioare, sunt atâtea fete bune în oraş, 
iar tu pentru una care face spectacol cu o maimuţă... 
Uită-te şi tu la ea cum arată, parcă n-ar mai fi... 

— Domnule comandant, daţi-mă jos din funcţie, iar 
dacă nici calitatea de poliţist nu o mai am, atunci îmi 
dau eu demisia. 

Aducând vorba despre aşa ceva, ceilalţi nu au mai 
vrut să mai zică nimic, iar pe măsură ce zilele au 
trecut, cei nemulţumiţi de el şi-au schimbat şi ei 
poziţia. E drept, Pang Fenghuang bea şi fuma, era 
vopsită în auriu, avea inel în nas şi toată ziua se fâţâia 
prin piaţă, fără doar şi poate nesemănând cu o femeie 
cumsecade, dar cât de departe putea să mai meargă 
cu relele? Aşa că poliţaii ăştia au ajuns să se apropie 
de ea. Dacă o întâlneau în timp ce patrulau prin piaţă, 
mai şi râdeau cu ea: 

— Blondo, nu mai întinde de comandantul nostru 
adjunct, că mai are puţin şi se face cât un ţâr de slab! 

— Da, da, e timpul să o laşi mai moale, las-o mai 
moale, tu! 

Pang Fenghuang îşi astupa întotdeauna urechile la 
glumele lor şi doar maimuţa îşi dezvelea dinţii la ei. 

La început, Lan Kaifang a îndemnat-o cu tărie pe 
Pang Feng- huang să se mute în casa de pe uliţa 
Tianhua numărul unu sau în curtea familiei Ximen, 
dar s-a lovit de refuzul ei plin de fermitate. După o 



vreme, şi lui a început să i se pară că dacă ea n-ar 
locui noaptea la subsolul hotelului gării şi nu s-ar 
vântura ziua prin piaţa gării, nici el n-ar mai avea 
inima să continue să muncească la secţia de poliţie a 
gării. Treptat-treptat, vagabonzii şi golanii locului şi- 
au dat şi ei seama că frumoasa „fată cu păr auriu, 
belciug în nas şi maimuţă" e prietena poliţaiului cu 
faţa albastră şi mâna de fier de la secţia gării, aşa că 
cei care vruseseră la început să facă vreo învârteală 
sau ceva au gonit în mare grabă gândul ăsta - cine 
cutează să-i smulgă tigrului din gură copanul de pui? 

Să descriem din imaginaţie scenele care se 
petreceau în fiecare seară, când Lan Kaifang se ducea 
să o viziteze pe Pang Fenghuang în camera de la 
subsolul hotelului gării. Hotelul fusese iniţial în 
proprietate publică, dar după reforme fusese 
privatizat. Dacă regulile de ordine publică ar fi fost 
aplicate cu stricteţe, un asemenea hotel ar fi fost cu 
neputinţă să nu-şi fi tras obloanele. De aceea, de 
fiecare dată când îi vedea faţa lui Lan Kaifang, faţa 
cea grasă a proprietăresei se lăţea într-un zâmbet 
uleios, iar gura ei mare şi stacojie arunca afară numai 
miere. 

în primele câteva seri, chiar dacă Lan Kaifang 
bătea în uşa cea stricată, ea nu-i deschidea. Kaifang al 
nostru stătea afară în dreptul uşii, tăcut, ca un stâlp 
de lemn. O auzea cum plânge înăuntru scuturată de 
sughiţuri şi cum uneori râde nebuneşte. Auzea 
maimuţa cum bâiguie ceva şi uneori şi cum zgârâie în 
uşă. Adulmeca mirosul de tutun, uneori şi damful de 
alcool. N-a adulmecat însă niciodată odoarea de drog, 



noroc pentru care a simţit multă bucurie în sinea lui. 
Să se fi atins de prostiile alea şi-ar fi fost terminată. 
Se întreba: dacă s-ar atinge de prostiile alea, aş mai 
iubi-o aşa de pierit? Da, cum ar fi ea să fie, şi putredă 
până la măduvă, tot aş iubi-o. 

De fiecare dată când mergea să o vadă, îi ducea 
întotdeauna un buchet de flori sau o pungă de fructe; 
ea nu-i deschidea, el rămânea afară în picioare şi 
stătea aşa într-una până când trebuia să plece. Florile 
şi fructele i le lăsa în faţa uşii. Proprietăreasa n-a avut 
minte la început şi i-a zis: 

— Frăţioare, are fata la îndemână un buchet întreg 
de fetişcane frumoase, acuma le chem şi pe care o 
alegi, pe care pui ochii, aia e... 

Privirea lui nemiloasă şi pumnii încleştaţi atât de 
tare că articulaţiile le scârţâiau au înfricoşat-o pe 
proprietăreasă de i-a tâtâit fundul de frică, iar a doua 
oară n-a mai îndrăznit să y y 3 

pălăvrăgească şi să arunce vorbe-n vânt. 

Zicătoarea spune că „Timpul nu-i biruie pe cei ce-şi 
dau toată osteneala“: Pang Fenghuang i-a deschis 
până la urma uşa lui Kaifang al nostru. Camera era 
neguroasă şi umedă, iar zugrăveala de pe pereţi 
semăna cu băşicile pe care le faci pe mâini când te-ai 
opărit. De tavan spânzura un bec palid; mirosul de 
mucegai dinăuntrul odăii îţi lua nasul. Existau două 
paturi strâmte, două sofale care păreau să fi fost 
pescuite de la groapa de gunoi. Când Kaifang s-a 
aşezat pe una, i s-a părut că fundul îi face direct 
contact cu podeaua de ciment. în perioada asta a 
adus el vorba de mutarea ei în altă parte. Ea dormea 



pe unul dintre paturi, pe celălalt încă mai erau nişte 
haine vechi de-ale lui Ximen Huan. Acum maimuţa 
dormea acolo. Mai existau şi două termosuri, precum 
şi un televizor alb-negru cu diagonala de 36 de 
centimetri care clar fusese cules de la groapa de 
gunoi. în acest mediu sordid şi mizerabil a scos în 
sfârşit Kaifang pe gură cuvântul „iubire“, pe care îl 
înăbuşise în inimă mai bine de zece ani. 

— Te iubesc... a spus Kaifang al nostru, m-am 
îndrăgostit de tine de când te-am văzut prima oară. 

— Minciuni, a zâmbit ea cu răceală, prima oară 
când m-ai văzut eram pe kang la bunica ta în satul 
Ximen, atunci nu ştiai nici să te târăşti! 

— Şi când nu ştiam să mă târăsc, tot te iubeam! 

— Gata, gata, a zis ea fumând, arunci diamante la 
porci dacă vorbeşti de iubire cu una ca mine! 

— Nu-ţi mai aduce singură jignire, eu te cunosc! 

— Mă cunoşti din părţi, a zâmbit ea din nou cu 
răceală. Am fost curvă, m-am culcat cu câteva mii de 
bărbaţi! Şi cu maimuţa m-am culcat! Vrei să vorbeşti 
de iubire cu mine? Cară-te de-aici, Lan Kaifang, 
caută-ţi o femeie bună, nu lăsa putoarea mea să te 
impută şi pe tine! 

— Palavre! a zis Kaifang al nostru acoperindu-şi 
faţa şi punându-se să plângă îndurerat, mă amăgeşti, 
spune-mi că n-ai făcut tu astea! 

— Dacă am făcut, ce? Şi dacă n-am făcut, ce? Ce 
mama dracului ai tu treabă cu asta? a întrebat ea 
nemiloasă. Ce, sunt ne- vastă-ta? Iubită-ta? Nici 
mama, nici tata n-au cutezat să mă strunească, dar 
uite că te găseşti tu! 



— Pentru că te iubesc! a răcnit Kaifang mânios. 

— Nu mă mai scârbi cu vorbe din astea! Cară-te, 
feţişoară albastră vrednică de milă ce eşti! I-a făcut 
cu mâna maimuţei şi i-a zis cu drag: Maimuţică 
ascultătoare, hai să ne culcăm! 

Maimuţa a făcut un salt şi a aterizat la ea în pat. 

Kaifang al nostru a scos pistolul şi a ochit maimuţa. 

Pang Fenghuang a îmbrăţişat-o strâns-strâns la 
piept şi a spus cu indignare: 

— Lan Kaifang, omoară-mă pe mine mai întâi! 

Kaifang al nostru suferise un şoc emoţional uriaş 

de mare. Când mai demult se dusese bârfa că Pang 
Fenghuang fusese prostituată, subconştient el pe 
jumătate se încrezuse în asta, pe jumătate nu. Dar 
când ea spusese cu gura ei vorbe aşa de sălbatice cum 
că şi-o pusese cu câteva mii de bărbaţi, ba chiar şi cu 
maimuţa, a fost de parcă o mie de săgeţi s-au pornit 
toate deodată, săgetându-i inima. 

Ţinându-se cu mâna de piept, Kaifang a fugit 
împleticindu-se în sus pe scări, apoi afară din hotel şi 
la sfârşit în piaţă, prin cap învârtindu-i-se gândul de 
a distruge tot. La intrarea într-un bar luminat cu 
neon, a fost tras înăuntru de două femei sulemenite. 
S-a aşezat pe un scaun înalt-înalt şi a dat unul după 
altul pe gât trei pahare de coniac. S-a izbit după aceea 
dureros cu capul de tejgheaua barului. O femeie cu 
păr blond, fardată cu negru, cu buzele roşii ca 
sângele, pieptul decoltat şi spatele gol s-a apropiat 

— Kaifang al nostru când se ducea în vizită la Pang 
Fenghuang era mereu în haine civile -, a întins mâna 
şi l-a mângâiat pe jumătatea lui de faţă albastră - era 



vorba de un fluture de noapte care de-abia zburase în 
oraş de pe alte meleaguri şi nu cunoştea reputaţia 
poliţistului cu faţa albastră iar Kaifang al nostru, 
din obişnuinţă profesională, nu i-a lăsat mâna să-i 
atingă obrazul şi a prins-o de încheietură. Femeia s-a 
pus să ţipe ascuţit. Kaifang i-a dat drumul şi a zâmbit, 
cerându-şi astfel scuze. Femeia s-a dat aproape de el 
şi a spus fandosindu-se: 

— Frăţioare, mare putere mai ai în mâini! 

Kaifang a dat din mână ca să o alunge pe femeie, 

dar aceasta şi-a lipit de el pieptul fîerbinte-fierbinte şi 
i-a spus suflându-i în faţă cu o răsuflare caldă în care 
se amestecau tutunul şi alcoolul: 

— Frate, durerea asta mare ţi-a facut-o vreun 
drăcuşor de te-a lăsat? Toate-s femeile la fel, hai să 
te-aline fata niţel, vrei? 

Kaifang al nostru s-a gândit plin de ură: „Curvo, o 
să mă răzbun pe tine!“ 

Aproape că a picat la pământ de pe scaunul cel 
înalt. Condus de femeia aceea, a traversat un coridor 
întunecos şi a intrat într-o cameră în care scânteiau 
flăcărui drăceşti. Femeia nu a spus nicio vorbă, s-a 
dezbrăcat complet şi s-a culcat pe pat. Avea un corp 
frumos - sânii bombaţi, burta plată, picioarele zvelte 
şi lungi. Era prima oară când Kaifang al nostru se afla 
în faţa unei femei goale şi era stârnit, dar mai ales 
încordat. A ezitat. Femeia s-a arătat nerăbdătoare - 
principiul că timpul este bani li se aplică şi lor în 
egală măsură ca altora. S-a îndoit ca să se ridice şi a 
spus: 

— Haide, ce-ai încremenit acolo? Faci pe puişorul 



neştiutor? Hai! 

Exact în clipa în care se ridica în capul oaselor, 
peruca blondă i-a căzut, lăsând la vedere un cap lung 
şi turtit şi cu păr rar. Lui Kaifang al nostru i-a duduit 
ceva prin creier şi în faţa ochilor i-a răsărit părul 
auriu cel din belşug al lui Pang Fenghuang şi chipul 
drăgălaş încadrat de el. A scos din buzunar o 
bancnotă de o sută de yuani, a aruncat-o pe corpul 
femeii, s-a întors şi a plecat. Ea a sărit brusc în 
picioare şi i s-a înfăşurat în jurul corpului ca o 
caracatiţă, ocărându-1 cu furie: 

— Iepurici prost, faci mişto de fată de vrei să scapi 
cu o sută? 

Pe când îl ocăra aşa, i-a băgat mâna sub haină, 
pipăind după bani; mâna i-a atins însă pistolul 
ţeapăn şi rece ca gheaţa al lui Kaifang. El n-a lăsat-o 
să-şi tragă mâna înapoi şi şi-a încleştat-o din nou pe- 
a lui de încheietura ei. Femeia a scos doar jumătate 
dintr-un răcnet jalnic, cealaltă jumătate înghiţându- 
şi-o. Kaifang a împins-o, iar ea s-a dat înapoi câţiva 
paşi, aşezându-se pe pat. 

Kaifang al nostru a ajuns în piaţă, unde o briză 
răcoroasă l-a izbit în cap; alcoolul i-a ţâşnit bogat în 
sus, i s-a repezit afară pe gâtlej şi a împroşcat tot pe 
pământ. După ce a vomitat, şi-a simţit mintea cu 
mult mai limpede, însă durerea din suflet rămânea cu 
neputinţă de uşurat. Uneori scrâşnea din dinţi şi 
suduia, alteori simţirile de duioşie îl copleşeau - cea 
pe care o ura era Pang Fenghuang, cea pe care o 
iubea era tot ea. Când o ura, iubirea îi dădea pe 
dinafară şi-i îneca ura; când o iubea, ura îi dădea pe 



dinafară şi-i îneca iubirea. Două zile şi două nopţi, 
Kaifang al nostru s-a zbătut în talazurile tulburi iscate 
de iubire şi ură întreţesân- du -se. De câteva ori a 
scos pistolul şi şi l-a sprijinit în dreptul inimii - 
copile bun, să nu care cumva să faci vreo faptă 
toantă! —, însă raţiunea a înfrânt în cele din urmă 
acest impuls. A făcut un jurământ cu voce joasă faţă 
de sine însuşi: 

— Şi curvă să fie, tot vreau să mă însor cu ea! 

După ce a luat această hotărâre, a mai bătut o dată 

la uşa ei. 

— Cum de-ai venit iarăşi? a întrebat ea sastisită, 
însă apoi a descoperit numaidecât schimbările 
petrecute în el în aceste două zile: faţa îi era şi mai 
albastră şi mai slabă, sprâncenele groase unite într¬ 
una singură i se întindeau orizontal ca o omidă uriaş 
de mare deasupra ochilor, care îi erau negri de luceau 
şi luminoşi de te ardeau; şi nu numai pe oameni îi 
ardeau, pentru că până şi maimuţa a părut să fie arsă 
de ei - a scos un ţipăt ascuţit şi s-a ascuns într-un 
colţ, foşnind şi tremurând toată. Pang Fenghuang şi- 
a îmblânzit tonul puţin şi a zis: 

— Dacă tot ai venit, hai, stai jos! Dacă nu mai aduci 
vorba de iubire şi din astea, putem să fim prieteni. 

— Nu numai că vreau să vorbesc de iubire cu tine, 
vreau să mă însor cu tine! a zis crunt Kaifang al 
nostru, şi dacă te-ai culcat cu zece mii de bărbaţi, şi 
cu un leu, şi cu un tigru, şi cu un crocodil dacă te-ai 
culcat, tot vreau să mă însor cu tine! 

După ce s-a păstrat tăcută un moment, ea a zis 
râzând: 



— Feţişoară albastră, nu fi impulsiv! De iubire nu 
se vorbeşte la nimereală, şi de căsătorie şi mai puţin! 

— Nu vorbesc la nimereală, a zis Kaifang, m-am 
gândit două zile şi două nopţi, până toate mi-au 
devenit clare. Nu vreau ni- mic, nici să fiu 
comandant, nici de poliţie n-am nevoie, îţi bat ţie din 
gongul ăla şi mă pun să vagabondez cu voi! 

— Gata, n-o mai lua razna. Pentru una ca mine nu 
merită să-ţi minezi viitorul. Pesemne ca să mai 
dilueze puţin din atmosfera cea apăsătoare, a adăugat 
pe un ton de glumă: Mă mărit cu tine doar dacă-ţi 
albeşti faţa asta albastră. 

Aşa cum se spune, „Cine zice, nu vorbeşte serios, 
dar cine aude, pune la inimă“: cu un bărbat atât de 
vrăjit de iubire nu trebuie să faci glume iară rost. 
Cititorii îşi amintesc de bună seamă de învăţăcelul 
Sun Zichu din povestirea, A Bao“ cuprinsă în 
Ciudatele povestiri ale lui Liaozhai, care în urma unei 
vorbe glumeţe a domnişoarei A Bao şi-a tăiat cu toată 
hotărârea degetul în plus pe care îl avea. Mai apoi s-a 
transformat în papagal care a zburat la capul patului 
lui A Bao; după morţi şi renaşteri repetate, în sfârşit a 
ajuns să-i fie soţ acesteia. 

Povestea lui A Bao a avut un deznodământ fericit, 
dragi cititori, dar a mea nu. Aşa cum spune vorba 
aceea veche: „Nu aceasta e vrerea mea, dar soarta lor 
face să fie în acest fel“. 

Lan Kaifang al nostru a cerut concediu medical, n-a 
ţinut cont că şeful nu i l-a aprobat şi s-a dus la 
Qingdao unde, folosindu-şi până la capăt toate 
resursele, a făcut un transplant brutal de piele. Când 



şi-a făcut apariţia cu faţa bandajată în camera de la 
subsolul hotelului gării, Pang Fenghuang a 
încremenit de surprindere. Maimuţa a făcut la fel. 
Maimuţa, poate din cauza lui Wang Cap- de-fier, îi 
duşmănea pe cei cu capetele bandajate, aşa că 
dezvelindu-şi dinţii şi rânjind s-a năpustit spre 
Kaifang; cu un pumn, acesta a lovit-o de-a ameţit-o. 
Aproape tâmp, i-a zis fetei: 

— Am făcut transplantul. 

Pang Fenghuang l-a privit năucă, cu lacrimile 
învârtindu-i-se în orbite. Kaifang al nostru a 
îngenuncheat în faţa ei, i-a cuprins picioarele cu 
braţele şi şi-a lipit faţa de burta ei. Ea l-a mângâiat pe 
păr, piuind: 

— Ce prost eşti... de ce eşti aşa de prost... 

S-au îmbrăţişat. Din pricina durerilor pe care le 
resimţea el la faţă, ea l-a sărutat uşurel numai pe 
jumătatea sănătoasă a feţei. El a dus-o în braţe în pat. 
Au făcut dragoste. 

Patul s-a umplut tot de sânge. 

— Erai virgină? a strigat în gura mare Kaifang al 
nostru, plăcut surprins, lacrimile năpădindu-1 apoi pe 
dată şi udându-i bandajul. Erai virgină, Fenghuang a 
mea, draga mea, de ce-ai vorbit aşa aiurea... 

— Ce virgină, a zis ea parcă înciudată, cu 800 de 
yuani îţi fac la loc himenul! 

— Curvă mică ce eşti, iar mă amăgeşti, Fenghuang 
a mea... Aşa a spus Kaifang în timp ce, fără să ţină 
seama de durere, o săruta pe corp pe cea mai 
frumoasă femeie din judeţul Gaomi - iar pentru el, 
din întreaga lume. 



Ea îl mângâia pe acest bărbat şi tare, şi elastic, de 
parcă era făcut din nuiele strânse mănunchi laolaltă, 
şi a zis aproape deznădăjduită: 

— Cerule, până la urmă nu m-am putut feri de 
tine... 

Dragi cititori, nu mă rabdă inima să spun povestea 
în continuare; dacă am început însă, trebuie să 
închei, aşa că daţi-mi voie să joc rolul naratorului 
lipsit de orice milă. 

Kaifang al nostru, cu faţa bandajată, s-a întors la 
casa de la numărul unu de pe uliţa Tianhua, făcându- 
i pe Lan Jiefang şi Huang Huzhu să tragă o sperietură 
zdravănă. Fără doar şi poate, s-au frământat în fel şi 
chip, dar Kaifang nu le-a dat niciun fel de răspuns la 
întrebările legate de bandajul de pe faţă, ci le-a spus 
cu mare voioşie şi pe un ton de fericire fără pereche: 

— Tată, mătuşă, vreau să mă însor cu Fenghuang! 

Dacă cei doi ar fi ţinut în mână vreun vas de sticlă, 

acesta le-ar fi căzut din mână şi s-ar fi făcut bucăţi. 

Prietenul meu Lan Jiefang a încruntat îndurerat 
din sprâncene şi a spus pe un ton care nu lăsa loc de 
îndoială: 

— Nu se poate, în niciun caz! 

— De ce? 

— Nu se poate şi gata! 

— Tată, vă încrederi şi voi în minciunile alea? îţi 
jur, Fenghuang este o fată fără pereche de 
neprihănită... e virgină... 

— Cerule! s-a tânguit prietenul meu, nu se poate, 
fiule... 

— Tată, a zis Kaifang cu furie, în problema iubirii şi 



căsătoriei, mai ai dumneata calitatea să mă opreşti pe 
mine? 

— Fiule... tata n-are calitatea asta... dar... uite... să- 
ţi zică mătuşa... 

Prietenul meu a fugit înapoi în camera lui şi a 
închis uşa. 

— Kaifang.. Copile vrednic de milă... a spus Huang 
Huzhu cu faţa învăluită în lacrimi... Fenghuang este 
fata unchiului tău, Ximen Jinlong... tu şi Fenghuang 
aveţi aceeaşi bunică... 1 

Kaifang şi-a sfâşiat brusc bandajul de pe faţă, iar 
acesta a smuls după el pielea proaspăt transplantată, 
făcându-i jumătate din faţă o rană uriaş de mare, în 
care sângele nu se mai desluşea de carne. S-a repezit 
afară pe uşă, s-a suit pe motocicletă şi, pentru că a 
accelerat prea sălbatic, roţile au izbit în uşa salonului 
de coafură din faţă, înfricoşându-i pe cei de 
dinăuntru şi facându-i să-şi piardă toată culoarea din 
obraji. El a ridicat roata din faţă, a cotit brusc, iar 
motocicleta s-a repezit ca un cal care şi-a pierdut 
minţile către piaţa gării. N-a mai auzit vorbele 
coafezei, vecină cu familia lui de mulţi ani: 

— în familia asta toţi sunt nebuni! 

Lan Kaifang al nostru s-a repezit împleticindu-se în 
camera de la subsol şi a izbit uşa neîncuiată cu braţul, 
deschizând-o; Fenghuang a lui îl aştepta în pat. 
Maimuţa s-a năpustit asupra lui ca nebună, iar de 
data aceasta el a uitat de disciplina de poliţist, a uitat 
de toate, şi dintr-un foc a omorât-o, făcând acest duh 
nedreptăţit prins în transmigraţie printre dobitoace 
timp de o jumătate de secol în sfârşit să se detaşeze 



din aceasta. 

Pang Fenghuang a leşinat de frică în faţa acestui 
lucru petrecut pe neaşteptate. Kaifang al nostru a 
ridicat arma spre ea 

— Copile, să nu care cumva să faci vreo prostie! —, 
i-a văzut conturul frumos ca sculptat în jad al feţei - 
al celei mai frumoase feţe din lume iar gura 
pistolului i s-a plecat fără putere. Cu arma în mână, s- 
a repezit afară, iar pe treptele care mergeau în sus - 
asemenea unor trepte care urcă dinspre iad către rai 
- i s-au înmuiat picioarele şi a căzut în genunchi. Şi-a 
sprijinit arma de inimă, o inimă care în fapt era deja 
distrusă - copile, nu face faptă toantă! —, şi a apăsat 
pe trăgaci. Pistolul a scos un sunet înăbuşit, iar 
Kaifang al nostru a murit trântit pe trepte. 

1 Relaţia celor doi este aşadar incestuoasă. 

Pruncul secolului 

Lan Jiefang şi Huang Huzhu au dus cenuşa lui 
Kaifang pe ogorul acela care ajunsese deja un lanţ 
necurmat de morminte şi l-au îngropat lângă 
mormântul lui Hezuo. Când l-au incinerat şi i-au 
îngropat cenuşa, Pang Fenghuang i-a urmat tot 
timpul, în braţe cu corpul neînsufleţit al maimuţei. 
Plângea cu nespusă jale, chipul ei ca o floare era tras 
tot şi stârnea mila, fără doar şi poate, oricui o vedea. 
Toată lumea înţelegea, şi de vreme ce Kaifang murise 
deja, nimeni nu mai zicea nimic. Corpul maimuţei 
mirosea deja şi, la îndemnurile celorlalţi, Fenghuang 
s-a lăsat şi a cerut ca maimuţa să fie îngropată şi ea 
pe peticul acela de pământ. Prietenul meu a 
încuviinţat fără nicio ezitare. Aşa se face că lângă 



mormântul măgarului, taurului, porcului şi câinelui 
s-a adăugat unul de maimuţă. în privinţa 
aranjamentelor de făcut în cazul lui Pang Fenghuang, 
prietenul meu resimţea o deosebită dificultate, aşa că 
a strâns laolaltă membrii ambelor familii ca să 
discute. Chang Tianhong nu a rostit nicio vorbă, iar 
Huang Huzhu nu izbutea să zică nimic. Până la urmă, 
Baofeng a zis: 

— Gaige, du-te şi adu-o încoace, să auzim şi ea ce 
planuri are. în fond e un copil care a plecat de la noi 
de pe kang, o s-o ajutăm în orice fel are trebuinţă. Şi 
dacă e nevoie să spargem oalele şi să le vindem la fier 
vechi, tot o s-o ajutăm. 

Gaige s-a întors să spună că Fenghuang plecase 
deja. 

Timpul e ca apa şi se prelinge mereu spre înainte şi 
iată că a venit sfârşitul anului 2000. Cu noul mileniu 
stând să înceapă, capitala judeţului Gaomi se 
transformase într-un tablou de sărbătoare. Toate 
familiile atârnaseră lampioane şi toate casele se 
împodobiseră cu ghirlande; în piaţa gării şi în piaţa 
Tianhua se înălţaseră ecrane mari pe care era afişată 
numărătoarea inversă, în timp ce la marginile 
pieţelor şedeau în picioare pirotehnişti plătiţi zdravăn 
care pregăteau artificiile strălucitoare cu care aveau 
să lumineze cerul nopţii în clipa dintre ani. 

Pe înserat, s-a pus să ningă. Fulgii dansau în aer 
sub luminile multicolore, făcând peisajul nocturn şi 
mai frumos. Aproape toţi oamenii din oraş ieşiseră 
din case, unii grăbind spre piaţa Tianhua, alţii spre 
piaţa gării, iar alţii preumblându-se pe Bulevardul 



Poporului, şi el splendid luminat. 

Prietenul meu şi Huang Huzhu nu au ieşit, şi daţi- 
mi voie să inserez aici o propoziţie: nu se duseseră să 
facă formalităţile pentru căsătorie, pentru ei chiar nu 
exista o asemenea necesitate. Au pregătit colţunaşi, 
au atârnat două lampioane roşii la poartă şi pe 
geamuri au lipit flori de fereastră decupate de Huzhu 
cu mâna ei. Morţii greu să mai vină iar la viaţă, iar cei 
vii trebuie să continue să trăiască. Plânsul e viaţă, 
râsul e şi el viaţă. Aşa îi spunea adesea prietenul meu 
partenerei lui. Au mâncat colţunaşi, s-au uitat puţin 
la televizor şi, după cum le era obiceiul, au făcut 
dragoste, plângându-i astfel pe cei morţi. Mai întâi 
venea pieptănatul părului, apoi făceau dragoste: 
rutina lor e deja cunoscută, nu e nevoie să o repet. Ce 
vreau să spun este altceva: pe când tristeţea şi 
bucuria lor se împreunau, Huang Huzhu şi-a răsucit 
brusc corpul, l-a cuprins cu braţele pe prietenul meu 
şi a zis: 

— De azi înainte, să fim oameni... 

Lacrimile fiecăruia au scăldat fata celuilalt. 

La 11 noaptea, când dădeau somnoroşi să adoarmă, 
un telefon i-a trezit surprinzându-i. Era de la hotelul 
gării. Vocea unei femei îi anunţa că nora lor urma să 
nască în camera 101 de la subsol şi că se afla într-o 
situaţie critică. Au rămas încremeniţi multă vreme, 
dar au priceput până la urmă că cea care stătea să 
nască era probabil Pang Fenghuang, căreia de mult îi 
pierduseră urma. 

într-un asemenea moment, nu puteau să găsească 
pe nimeni să îi ajute şi nici nu s-au gândit să găsească 



pe cineva. Sprijinindu-se unul pe altul, s-au pus pe 
fugă către piaţa gării. Gâfâiau neîncetat, alergau şi 
mergeau, mergeau şi iar alergau. Oamenii erau mulţi 
- mulţi oameni erau pe stradă. Pe bulevarde şi pe 
străduţe, peste tot erau oameni. La început, şuvoiul 
de oameni curgea înspre sud, după ce au traversat 
Bulevardul Poporului, şuvoiul curgea înspre nord. 
Inimile au început să le ardă de-ngrijorare, dar nu 
puteau să înainteze mai repede. Fulgii le pluteau pe 
cap şi pe faţă, dansând în lumină aşa cum fac florile 
de cais când se ofilesc nenumărate. Florile de cais din 
curtea familiei Ximen ofîlindu-se nenumărate şi 
florile de cais din ferma de porci a satului Ximen 
ofilindu-se nenumărate, toate plutiseră până în 
capitala judeţului — 

florile de cais din toată China plutiseră în capitala 
judeţului Gaomi! 

Cei doi îşi croiau drum prin piaţa gării ca nişte 
copii care nu-şi ’*pot găsi părinţii. Pe scena înălţată 
provizoriu în partea de est a pieţei, un grup de tineri 
cântau şi dansau. Florile de cais pluteau pe deasupra, 
în piaţă, zece mii de capete se îngrămădeau laolaltă. 
Toţi cei de acolo purtau haine noi şi toţi se 
alăturaseră celor de pe scenă, cântând, sărind, 
aplaudând, tropăind, sub plutirea florilor de cais, sub 
florile de cais în plutire. Cifrele de pe ecranul 
electronic se schimbau mereu, iar momentul care le 
agita oamenilor inimile stătea să vină. Muzica s-a 
oprit, cântecul s-a oprit, toată piaţa s-a liniştit. 
Prietenul meu şi femeia lui au coborât pas cu pas 
treptele care duceau la subsol. Părul femeii 



prietenului meu nu fusese bine prins în coc din 
pricina grabei cu care plecaseră şi o şuviţă îi atârna 
acum pe spate, ca o coadă lungă. 

Au împins uşa de la camera 101 şi au zărit faţa lui 
Pang Feng- huang, care avea albul imaculat al florilor 
de cais. Partea de jos a corpului ei zăcea într-o baltă 
de sânge, iar în aceasta se găsea un prunc dolofan. 
Era exact clipa în care artificiile strălucitoare ale 
noului secol şi ale noului mileniu au luminat capitala 
judeţului Gaomi. Copilul era un prunc al secolului 
venit în fiinţă pe cale naturală - tot în acelaşi 
moment, se năşteau alţi doi prunci ai secolului, 
numai că aceştia erau scoşi afară de către 
obstetricieni după ce deschiseseră burţile gravidelor. 

Ca bunic şi bunică, prietenul meu şi femeia lui s-au 
pus să se ocupe de prunc. Acesta a scos un ţipăt 
ascuţit la pieptul bunicii. Bunicul, cu lacrimi în ochi, 
a acoperit cu un cearceaf murdar trupul lui Pang 
Fenghuang. Avea corpul şi faţa transparente - tot 
sângele i se scursese afară din corp. 

Cenuşa ei a fost fireşte îngropată pe acel vestit petic 
de pământ devenit deja cimitir, lângă mormântul lui 
Lan Kaifang. 

Prietenul meu şi femeia lui l-au crescut cu mare 
grijă pe acest copil cu capul mare. De cum s-a născut, 
acesta a avut o boală ciudată - sângera cu mare 
uşurinţă şi fără să se mai oprească. Doctorii au spus 
că e vorba de hemofilie şi fel de fel de medicamente s- 
au arătat toate fără folos: nu puteau decât să-l lase să 
se prăpădească. Femeia prietenului meu şi-a smuls 
un fir de păr, l-a ars şi l-a prefăcut în cenuşă, pe care 



a amestecat-o în lapte şi i-a dat-o s-o bea, în acelaşi 
timp presărând-o în locul unde sângera. Aceasta n-a 
vindecat boala pe termen lung, dar s-a dovedit de 
ajutor în urgenţele de moment. Aşa se face că viaţa 
acestui copil şi părul femeii prietenului meu sunt 
strâns legate laolaltă. Câtă vreme părul trăieşte, 
copilul trăieşte - moare părul, moare şi el. Dar Cerul 
se arată milostiv, pentru că părul ei se îndeseşte pe 
măsură ce-i smulge din fire, aşa că nu trebuie să ne 
preocupe gândul că cel mic o să se stingă de tânăr. 

De când s-a născut, copilul nu a fost ca ceilalţi. Era 
pipernicit la trup, însă căpăţâna o avea 
nemaipomenit de mare; avea de asemenea o 
memorie extrem de precisă şi abilităţi lingvistice de 
geniu. Deşi prietenul meu şi femeia lui simţeau 
cumva indistinct că antecedentele lui nu sunt de 
rând, după ce s-au socotit multă vreme au hotărât să 
îi dea drept nume de familie tot Lan; pentru că a 
venit însoţind bătăile de ceas ale noului mileniu, l-au 
numit Qiansui, „ 0 -mie-de-ani“. în ziua în care Lan 
Qiansui a împlinit cinci ani, l-a chemat pe prietenul 
meu în faţa lui şi, luându-şi figura unuia care citeşte 
cu voce tare un roman, i-a spus: 

— Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950... 

Nota traducătorului 

Traducătorul îi mulţumeşte doamnei Yiling Hsieh 
pentru ajutorul extrem de preţios acordat în 
lămurirea unor pasaje dificile. Orice erori rămase în 
traducere îi aparţin doar lui. 



PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2012 


Motivaţia juriului Nobel 

Roman total, în care magicul se întrepătrunde cu 
realismul cel mai dur, Obosit de viaţă, obosit de 
moarte este destinat să devină un clasic al literaturii 
actuale. 

„Romanul mare n-are de ce să facă tumbe ca 
animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. 
El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte 
solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, 
se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte 
însângerată şi măreaţă, păstrându-se îndeajuns de 
departe de rechinii cei strânşi în grupuri. Romanul de 
mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara 
gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a 
senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor cititori 
sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze 
densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de 
lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl 
vreau - cine e dornic să-l citească să-l citească, cine 
nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu 
tot aşa vreau să scriu.“ 

Mo Yan, „în apărarea demnităţii romanului de 
mari dimensiuni", „Un roman visceral, de o 
extraordinară inventivitate." 

New York Times Book Review