[RD] Mo Yan_Tara Vinului

Mo Yan 


Tara Vinului 

roman 


MO 




YAN 


Ţara Vinului 


Traducere din chineză şi note de 
LUMINIŢA BĂLAN 



„în vremuri tulburi şi corupte, să nu vă judecaţi fraţii!" 

Epitaful lui Ding Gou'er 



Capitolul 1 


1 

Desemnat să desfăşoare o anchetă specială, Ding Gou'er, 
investigator special la Procuratura Populară a provinciei, s-a suit în 
camionul marca Eliberarea, încărcat ochi cu cărbuni, şi a pornit către 
mina Luoshan, aflată în suburbiile oraşului. Pe drum, gândurile 
năvalnice îi dădeau senzaţia că i se dilată capul, care i s-a tot dilatat 
până când pălăria cafenie, măsura 58, altă dată largă ca o oală, a 
început să-l strângă. Cum avea un sentiment de disconfort teribil, şi- 
a scos pălăria şi, observând că banda de pe interior era umedă, plină 
de broboane lucioase de transpiraţie, a apropiat-o de nas şi a 
adulmecat mirosul puternic, de îmbâcsit, amestecat cu un iz ceva 
mai proaspăt, necunoscut, care îl îngreţoşa un pic. Instinctiv, a 
ridicat braţul şi s-a ciupit de gât, ca să-şi înfrângă greaţa. 

Pe măsură ce maşina se apropia de mina de cărbune, drumul 
întunecat devenea înţesat cu gropi, ceea ce, desigur, impunea 
reducerea vitezei. Suspensiile scârţâiau pe dedesubt de mama 
focului, iar din pricina balansului Ding Gou'er se izbea când şi când 
cu capul de plafonul maşinii. O auzea pe şoferiţă cum înjură 
drumul, oamenii, folosind cuvinte vulgare care, slobozite din gura 
unei femei după toate aparenţele destul de delicate, creau un efect 
de umor negru evident. El nu se putea abţine să nu-i arunce nişte 
priviri pe furiş şi aşa a observat că femeia purta o uniformă 
bleumarin, dar pe deasupra gulerului se zărea o bluză roz, care îi 
proteja gâtul alb; ochii ei negri aveau cumva o tentă verzuie şi părul 
era foarte scurt, foarte aspru, foarte negru, foarte lucios. Schimbarea 



direcţiei o însoţea cu o strâmbătură a gurii în direcţia respectivă - 
vira maşina spre stânga, şi colţul gurii se lăsa în jos spre stânga; vira 
maşina spre dreapta, şi colţul gurii se lăsa în jos într-acolo. Şi, ca 
grimasele astea să nu rămână însingurate, i se iviseră câteva 
broboane de sudoare pe faţă, dar şi ceva încreţituri pe nas. Judecând 
după fruntea ei îngustă, după bărbia rigidă şi după buzele cărnoase, 
Ding Gou'er îşi spuse că muierea asta trebuie să aibă un apetit 
sexual deosebit. în zgâlţâiala maşinii, din neatenţie, trupurile li se 
atingeau uşor şi, chiar dacă erau despărţite de haine, totuşi pielea 
lui, străbătută de fiorii dorinţei arzătoare, percepea foarte limpede 
căldura şi moliciunea trupului ei. Simţea o pornire năvalnică de-a se 
apropia mai mult de femeia aceasta, ba chiar îl mâncau palmele de 
nerăbdare s-o pipăie. Pentru un investigator matur, de patruzeci şi 
opt de ani, asemenea senzaţii în mod normal sunt cam nelalocul lor, 
dar lui îi păreau cât se poate de fireşti. Ca şi cum ar fi vrut să alunge 
piaza-rea, bărbatul îşi scutură capul mare şi îşi desprinse privirea de 
pe chipul femeii. 

Hârtoapele erau din ce în ce mai dese, acum camionul pur şi 
simplu sărea dintr-una într-alta, se hurducăia şi trosnea ca o 
lighioană uriaşă gata să se fărâme în bucăţele. Intr-un târziu, s-au 
oprit, căci în faţă se întindea o coloană de maşini. Atunci, şoferiţa a 
luat piciorul de pe pedală, a oprit motorul, şi-a scos mănuşile şi a 
lovit volanul cu ele, ca şi cum ar fi vrut să înlăture praful, după care 
i-a aruncat lui Ding Gou'er o privire deloc prietenoasă: 

— Măiculiţă, bine că nu-s gravidă! a zis ea. 

La auzul unei asemenea vorbe neaşteptate, el a încremenit pentru 
o clipă şi apoi i s-a adresat cu ton mieros: 

— Dacă erai, de-acum sigur ai fi lepădat copilul! 

— Da ce-ţi închipui, că aş fi îndurat aşa ceva? l-a întrebat ea cu 
voce gravă. N-aş fi acceptat chinul ăsta nici pentru două mii de 



yuani. 

Nici nu şi-a isprăvit vorba bine că l-a ţintuit cu o privire extrem 
de provocatoare, în timp ce prin fiecare por al trupului său îi 
transmitea unde tainice care trădau aşteptarea răspunsului care s-ar 
fi cuvenit să vină din partea unui bărbat pus într-o atare situaţie. 
Ding Gou'er era uluit, dar în acelaşi timp şi mânat de curiozitate, 
văzând cum după un schimb de numai câteva replici deloc elegante 
sufletul lui era ca un cartof bine încolţit care se rostogolise şi îi 
căzuse femeii ca o pleaşcă drept în coş. Misterele nebănuite ale 
sexului odată intuite în această vâltoare, ca prin minune distanţa 
dintre cei doi se comprima simţitor. Vorbele ei încărcate de sugestii 
şi ambiguităţi îi stârniseră în inimă ceva bănuieli, dar şi temeri 
totodată, iar asta îl făcea s-o privească mult mai vigilent. Din nou, 
femeia şi-a strâmbat gura - un gest care a avut darul de a-i spori lui 
Ding starea de disconfort, şi dacă la început o găsea o femeie foarte 
dezgheţată, curajoasă, care nu se împiedica de convenţii, reacţiile ei 
îl făceau de acum s-o perceapă mai degrabă ca pe o femeie 
plictisitoare, superficială, cu care chiar nu merita să-ţi baţi capul şi 
să mai intri în cine ştie ce belele. 

— Deci eşti gravidă? 

Acum, chiar dacă avansau cu discuţia spre subiecte mai intime, 
întrebarea părea cam abruptă, însă ea a înghiţit găluşca şi a spus 
aproape fără pic de sfială: 

— Am o problemă care se cheamă „sol alcalin". 

„Deşi are o misiune importantă, un investigator destoinic nu 
poate îngădui ca aceasta să excludă prezenţa femeilor" Pe 
neaşteptate, i-au venit în minte vorbele ironice ale colegilor: „Ding 
Gou'er, tu cu sula rezolvi cazurile penale!", iar gândul acesta 
numaidecât a început să-i roadă sufletul ca o insectă flămândă. 
Atunci a scos din buzunar o sticluţă mică de băutură, i-a desfăcut 



dopul şi a luat o înghiţitură zdravănă, după care i-a întins sticla 
femeii, spunându-i pe un ton jucăuş: 

— Eu sunt agronom specializat în îmbunătăţirea solului. 

Femeia a lovit cu palma claxonul, dar numai cât să scoată un 

sunet blând, moale. Cu toate acestea, şoferul camionului de mare 
tonaj, marca Fluviul Galben, staţionat în faţă, a sărit ca ars din 
cabină şi de pe marginea drumului a început să bodogăne, 
aruncându-i femeii o privire duşmănoasă: 

— Ce dracu ţi-ai înfipt mâna aia în claxon? 

Netulburată, ea a înşfăcat sticluţa din mâna lui Ding Gou'er, a 
plimbat-o uşor pe sub nas, de parcă ar fi vrut să-i verifice calitatea, 
după care şi-a dat capul pe spate şi gâl-gâl a băut tot, până la ultima 
picătură. Primul imbold al lui Ding Gou'er a fost s-o laude pentru 
cum era în stare să bea alcool, dar în ultima clipă şi-a înghiţit 
vorbele, căci a face asemenea complimente cuiva în Ţara Vinului 
suna cam aiurea. A preferat mai degrabă să-şi şteargă buzele, în 
timpul acesta ţintuind cu privirea buzele cărnoase ale femeii, buzele 
acelea roşii ca focul, umezite de băutură. 

— Tare aş vrea să te sărut, i-a declarat el fără pic de jenă. 

Şoferiţa s-a îmbujorat într-o clipă şi i-a strigat cu o voce ascuţită, 

stridentă, de parcă îl dojenea: 

— Eu vreau al dracului de tare să te sărut! 

De-a dreptul uluit, Ding Gou'er a privit în jur şi aşa a băgat de 
seamă că şoferul maşinii marca Fluviul Galben se retrăsese deja în 
cabina lui; prin urmare, nu mai era nimeni afară să ia aminte la 
conversaţia lor. A mai văzut apoi şi că în faţa camionului marca 
Eliberarea se întindea un şir de maşini asemenea unui dragon uriaş, 
în timp ce în urma lor se aflau o căruţă trasă de un măgăruş şi un alt 
camion. Pe fruntea netedă a măgăruşului atârna un canaf roşu, nou- 
nouţ, ca o flăcăruie care scânteie în noapte. Câţiva copaci firavi. 



contorsionaţi şi un canal plin de buruieni şi flori sălbatice străjuiau 
drumul. Pe frunzele copacilor şi pe buruieni se aşternuse o pulbere 
negricioasă - cu siguranţă praful de cărbune, s-a gândit el. Dincolo 
de canal se lăţea câmpul cu uscăciunea lui tomnatică, cu paiele 
gălbui şi cenuşii ale cerealelor, clătinându-se şovăielnice în bătaia 
vântului, nici vesele, dar nici îndurerate. Era deja miezul dimineţii. 
O colină înălţată din pământul searbăd trona în mijlocul platoului 
minier, cu coama învăluită în fum gălbui, iar la intrarea în mină, o 
macara cu scripeţi se învârtea tăcută şi misterioasă. Din pricina 
camionului marca Fluviul Galben, Ding Gou'er vedea doar braţul 
macaralei. 

Ea striga încontinuu aceeaşi frază: „Eu vreau al dracului de tare 
să te sărut!", dar nu se clintea câtuşi de puţin, de parcă tot trupul îi 
îngheţase pe neaşteptate. La început Ding Gou'er a fost speriat de 
strigătele ei, dar foarte curând nu s-a mai putut stăpâni şi a izbucnit 
în râs. Apoi, cu vârful degetului arătător a apăsat-o uşurel pe sân, ca 
şi cum ar fi încercat butonul de pornire al unei maşinării. în clipa 
aceea, ea s-a repezit asupra lui, i-a apucat bărbia cu mâna ei mică şi 
rece ca gheaţa, după care i-a acoperit gura într-un sărut pătimaş. 
Buzele îi erau reci şi moi, surprinzătoare şi stranii, ca nişte 
ghemotoace de vată. In pofida răbufnirii ei pasionale, investigatorul 
simţea cum îl părăsise dorinţa, aşa că, fără chef, o îndepărtă, numai 
că ea, ca o micuţă tigroaică feroce, se tot repezea asupra lui, 
bombănind: 

— Fir-ar frati-tu să fie, fir-ar bunică-tu... 

Ding Gou'er se zbătea din răsputeri s-o potolească şi a reuşit în 
cele din urmă numai apelând la manevre pe care le folosea atunci 
când se confrunta cu infractorii. Amândoi suflau greu, acolo, 
cocoţaţi în cabină, iar el o ţinea strâns de încheietura mâinii, ca s-o 
împiedice să mai opună rezistenţă. Când însă încerca să se elibereze. 



corpul ei se răsucea ca un arc, apoi se încorda, ba mai şi icnea ca o 
viţică prinsă de coarne. Ding Gou'er nu s-a putut abţine şi a pufnit 
în râs. 

— Ce-ai de râzi? l-a întrebat ea surprinsă. 

Eliberându-i mâna din strânsoare, Ding Gou'er a scos o carte de 
vizită din buzunar şi i-a spus: 

— Fetiţo, eu trebuie să plec. Când ţi-o fi dor de mine, caută-mă la 
adresa asta! 

Şoferiţa l-a măsurat din priviri, apoi şi-a plecat privirea asupra 
cărţii de vizită şi iarăşi i-a cercetat chipul cu ochi ageri, aidoma 
ofiţerilor de la frontieră, când studiază cu mare băgare de seamă 
paşaportul unei persoane care trece dintr-o ţară în alta. 

Ding Gou'er a întins mâna şi i-a atins vârful nasului cu degetul 
arătător, după care, cu mapa cuibărită sub braţ, a deschis portiera ca 
să coboare. înainte însă a mai adăugat: 

— Domnişorico, rămâi cu bine! Nu uita că eu am fertilizator de 
calitate superioară, special pentru tratarea solului alcalin! 

Era pe jumătate ieşit din maşină când şoferiţa a întins mâna şi l-a 
apucat de colţul cămăşii. în clipa aceea, a descoperit în privirea ei 
urmele unei timidităţi nesfârşite care o făcea vrednică de toată mila. 
Deodată i s-a conturat în gând imaginea ei: probabil era foarte 
tânără, nu fusese niciodată măritată, dar nici nu pusese vreun 
bărbat mâna pe ea. îi părea de acum mai degrabă drăgălaşă, dar îi şi 
stârnea compasiunea, aşa că a mângâiat-o pe dosul palmei şi i-a 
spus pe un ton serios: 

— Fetiţo, poţi să-mi spui „nene". 

— Mincinosule! a strigat ea furioasă. Când te-am luat în maşină, 
ai zis că eşti de la Staţia de Control pentru vehicule. 

— Şi nu-i totuna? a zis el râzând. 

— Eşti spion! 



— Poţi să spui şi aşa! i-a replicat el. 

— Să fi ştiut eu mai devreme că eşti spion, nici că te luam cu 
maşina. 

Ding Gou'er a scos un pachet de ţigări şi i l-a aruncat în poală. 

— Hai, las-o baltă! Nu mai fi supărată! 

Enervată, ea i-a aruncat sticluţa de băutură drept în şanţul de pe 
marginea drumului, spunându-i cu vădită ironie: 

— Ce bărbat e ăla care bea rachiu dintr-aşa o sticluţă? 

în clipa aceea, Ding Gou'er deja sărea din maşină, trântind 
portiera în urma lui şi, cum mergea pe drum, a auzit-o pe şoferiţă 
strigând după el: 

— Hei, spionule! Ştii de ce în zona asta drumurile sunt aşa de 
prăpădite? 

Ding Gou'er s-a întors către ea şi a văzut-o cum stă cu capul ieşit 
pe fereastră, doar că n-a mai catadicsit să-i dea replica, ci doar a 
zâmbit în colţul gurii. 

Chipul şoferiţei i-a mai zăbovit în minte preţ de vreun minut, 
după care, cu un fâsâit uşor, a dispărut încetişor tot aşa cum dispare 
gulerul de spumă din halba cu bere. Drumul mizerabil şi îngust 
spre platforma minieră şerpuia şi se răsucea în fel şi chip. 
Camioane, tractoare, căruţe trase de cai, căruţe trase de boi... 
vehicule de toate formele şi toate culorile se înghesuiau unele într- 
altele, ca şi cum ar fi fost nişte animale bizare, fiecare muşcând 
coada celui care îndrăznise să i se vâre în faţă. Unele maşini aveau 
motoarele oprite, altele stăteau cu motoarele pornite, gata să 
demareze dintr-o clipă în alta. Ţevile de eşapament ale tractoarelor, 
înălţate către cer, şi ţevile maşinilor, pitite pe dedesubt, eliberau 
fumul albăstrui în rotocoale, amestecându-se de-a valma cu mirosul 
de benzină şi motorină nearsă, cu suflarea animalelor de tracţiune, 
într-o miasmă grea, apăsătoare, ce plutea în voie peste tot. Ca să 



poată înainta către platforma minieră, Ding Gou'er uneori n-avea 
încotro decât să se strecoare printre maşini, alteori trebuia să şteargă 
cu umărul şi spinarea crengile contorsionate ale pomilor de pe 
marginea drumului. Mai toţi şoferii din maşini şi căruţaşii rezemaţi 
de huluba căruţei se îndeletniceau cu băutul. Se vede treaba că aici 
nu se mai aplica acea prevedere care interzicea conducerea unui 
vehicul după ce ai consumat alcool. Greu de spus cam câtă vreme s- 
a tot înghesuit el aşa, într-o strădanie netulburată de a înainta, însă 
atunci când a ridicat privirea a observat că de acum putea zări cam 
două treimi din macaraua aceea mare care se înălţa semeaţă în 
centrul platformei miniere. Un cablu de oţel gri-argintiu se foia 
zgomotos pe macara. în bătaia razelor de soare, cadrul metalic se 
dezvăluia într-o culoare stacojie, fie din pricina ruginei, fie pentru că 
aşa fusese vopsit. Era tare murdar. Tamburul acela uriaş era însă 
negru - o apariţie de-a dreptul sumbră, iar cablul de oţel, care se tot 
învârtea, avea o strălucire argintie nu foarte puternică, dar 
înfricoşătoare, care îl ducea cu gândul la o cobră încolăcită. în timp 
ce ochii săi receptau coloritul şi strălucirea, urechile îi erau asaltate 
de geamătul tamburului rotitor, de scârţâitul cablului de oţel, 
precum şi de bufniturile înfundate ale exploziilor subterane. 

în preajma minei se găsea un scuar oval, mărginit de pini- 
pagodă, peste care se aşternuse în straturi praful de cărbune. Multe 
maşini aşteptau acolo, înghesuindu-se una într-alta. Un măgăruş 
murdar de noroi îşi băga botul în acele pinilor, cine ştie, poate în 
căutarea hranei sau poate ca să se scarpine, numai că pufnea repede 
pe nas, zgomotos, stârnit de acele aspre. Câţiva bărbaţi cu feţele 
negricioase, legaţi cu prosoape la cap şi cu sfoară de cânepă la brâu, 
mai toţi îmbrăcaţi cu haine ponosite, se înghesuiau într-o căruţă. în 
timp ce calul mânca din traista cu nutreţ, ei se îndeletniceau cu 
băutul dintr-o sticlă mare, de culoare purpurie, pe care şi-o treceau 



de la unul la altul, într-o atmosferă de mare veselie. Pe huluba 
căruţei zăcea o ridiche mare pe care, la fel, o luau cu rândul şi 
muşcau cu poftă din ea, mestecând zgomotos. Deşi n-avea patima 
beţiei, Ding Gou'er bea cu plăcere şi, cu siguranţă, era în stare să 
facă diferenţa între o băutură de soi şi una proastă. După damful 
puturos care i-a ajuns la nas şi-a dat seama că în sticla purpurie se 
afla o licoare de proastă calitate, iar judecând după cum erau 
îmbrăcaţi şi după cum se comportau oamenii aceia nu i-a fost greu 
să bănuiască faptul că erau ţărani din zona de periferie a Tării 
Vinului. 

Pe când încerca să depăşească măgăruşul, Ding l-a auzit pe un 
ţăran strigând la el cu vocea răguşită: 

— Tovarăşe, cât arată ceasul de la mână? 

El a ridicat braţul, a privi ceasul şi i-a dat răspunsul. Cel care îi 
adresase întrebarea era un tânăr cu ochii injectaţi, cu barba gălbuie, 
vocea răguşită şi cu o privire de-a dreptul fioroasă. Cu inima 
strânsă, Ding Gou'er a iuţit pasul, dar în timpul acesta ţăranul cel 
tânăr striga în urma lui: 

— Spune-le porcilor ălora îmbuibaţi de acolo să deschidă poarta 
mai repede, că m-am săturat să tot aştept! 

Deşi vorbele grele rostite de tânăr îi creau o stare de disconfort, 
Ding Gou'er nu putea să nu recunoască faptul că avea dreptate să-i 
înjure. Era deja ora zece şi un sfert, iar poarta de fier de la mină se 
încăpăţâna să rămână ferecată cu un lacăt de fier mare, negru, ca o 
carapace de broască ţestoasă. Câteva cuvinte - „Echipa de producţie 
sărbătoreşte ziua de 1 Mai" - erau înscrise cu vopsea roşie 
decolorată pe o plăcuţă metalică rotundă, care fusese sudată pe 
poartă cu multă vreme în urmă. Razele blânde ale soarelui de 
toamnă făceau totul în jur să strălucească, dar din pricina cărbunelui 
cerul azuriu căpătase nuanţe terne. Zidul cenuşiu de cărămidă, mai 



înalt decât un stat de om, urma meandrele terenului pe care se 
înălţa, unduindu-se ca un dragon alungit, ca să împrejmuiască 
platforma minieră. La portiţa deschisă, de lângă intrarea principală, 
un câine-lup roşcat zăcea tolănit, în timp ce un fluture fără vlagă îi 
zbura pe deasupra capului ca o frunză uscată. 

Ding Gou'er a împins portiţa, moment în care câinele s-a şi 
repezit spre el, apropiindu-se atât de tare că aproape l-a atins pe 
mână cu nasul lui umed, îmbrobonat. Mai precis, îi atinsese dosul 
palmei, fiindcă simţise o răcoare ce l-a dus cu gândul la o sepie sau 
chiar la coaja unui lychee, însă afurisitul de câine, care în fapt sărise 
speriat, s-a întins la umbra porţii, lângă tufişurile uscate, şi s-a pus 
pe lătrat, agitându-şi căpăţâna pătrăţoasă. 

Ding a tras zăvorul şi a deschis portiţa, numai că a rămas ţintuit 
locului, cu spinarea rezemată de poarta metalică rece, privind 
nedumerit spre câinele cel îndârjit. Apoi, fără să vrea şi-a îndreptat 
privirea spre propria mână - subţire, osoasă, cu venele proeminente 
- prin care curgea sângele amestecat cu alcoolul pe care tocmai îl 
consumase. Desigur că mâna lui n-avea curent şi nici vreo înzestrare 
specială, ca să fi îndepărtat animalul acela. „Aşadar, ce te-a băgat în 
sperieţi?" Tare şi-ar fi dorit să-l iscodească pe câine şi să afle şi 
desluşirea misterului. 

Un lighean cu apă clocotită s-a iţit prin văzduh. O cascadă 
multicoloră, răsfirată asemenea unui curcubeu nu îndeajuns de 
arcuit. Spumă şi soare. Speranţă. Apa i-a năvălit pe gât, iar după un 
minut a simţit o adiere de vânt, urmată de o senzaţie de răcoare ce 
numaidecât a pus stăpânire pe el. După puţin timp însă ochii îl 
ardeau, iar gura îi era năpădită de un gust sărat, uşor aromat, care 
mai că l-ar fi îndemnat să se strâmbe, ca şi cum în faţă se prefigura 
esenţa eterică a unor riduri. In clipa aceea, investigatorul special a 
dat-o complet uitării pe fata din cabina maşinii cu care venise. Mai 



târziu, a mijit ochii la vederea femeii care ţinea într-o mână cartea 
lui de vizită, ca şi cum, pe munte fiind, ar fi întrezărit ceva prin 
ceaţa deasă. Nemernica! 

— Nenorocitule, ţi s-a urât cu viaţa? a răsunat vocea paznicului 
care, cu ligheanul în mâini, suduia cu furie, în timp ce lovea cu 
piciorul în pământ. 

Ding Gou'er a priceput de îndată ca tocmai el era ţinta vorbelor 
grele. Şi-a scuturat câteva picături de apă din păr, s-a şters pe gât cu 
o batistă îmbâcsită, a scuipat, a clipit de câteva ori şi apoi a revenit la 
starea normală, încercând să nu-şi clintească privirea de pe chipul 
portarului. Astfel, a văzut doi ochi de dimensiuni diferite, negri ca 
tăciunele, inexpresivi, precum şi un nas borcănat, roşu ca focul şi 
nişte dinţi încleştaţi îndărătul buzelor verzulii. Un şuvoi fierbinte l-a 
străbătut din cap până-n picioare, strecurându-se şi şerpuind pe 
toate meandrele. Flăcările furiei se înălţau ca la un scăpărat 
răsunător al băţului de chibrit, iar în creier îi licăreau lumini alb- 
roşietice, precum scânteierile tăciunilor din sobă, precum fulgerul în 
noapte. In tot acest răstimp un curaj neînfrânat se avânta în pieptul 
lui. 

Părul negru de pe capul portarului se zbârlise ca o blană de 
câine, căci în mod neîndoielnic apariţia lui Ding Gou'er îl băgase în 
sperieţi pe bietul om. Ding Gou'er vedea cum până şi părul din 
nasul acestuia se zbârlea ca o coadă de rândunică. O rândunică 
neagră, malefică i se cuibărise în cap; îşi clădise cuib şi făcuse ouăle 
pe care acum le clocea. A ochit rândunica şi a apăsat pe trăgaci. A 
apăsat pe trăgaci, a apăsat pe trăgaci. 

Poc, poc, poc! au răsunat trei împuşcături, spulberând liniştea 
aşternută la poarta minei de cărbune Luoshan, împuşcături care l-au 
făcut pe dulăul galben să amuţească, iar pe ţăranii adunaţi acolo să 
iasă din amorţeală. Chiar dacă unii şoferi erau beţi criţă, tot au sărit 



speriaţi din cabinele maşinilor. Acele aspre ale pinilor înţepau 
buzele moi ale măgăruşilor. Vita înhămată la căruţă şi-a ridicat greoi 
capul şi pentru o clipă a uitat să mai rumege. Oamenii 
încremeniseră, dar după câteva clipe s-au năpustit ca roiul de albine 
spre locul faptei. La ora zece şi treizeci şi cinci de minute, portarul 
de la mina de cărbune Luoshan s-a prăbuşit la pământ, cu capul în 
palme, a scuipat o dată şi a rămas chircit, întins pe jos. 

Asemenea unui pin-pagodă de neclintit, Ding Gou'er zâmbea 
uşor, cu un revolver alb ca zăpada în mână. Fumul verzui care a ieşit 
pe ţeava pistolului l-a împresurat şi apoi s-a ridicat uşor deasupra 
sa. 

Cu priviri tâmpe, oamenii se înghesuiau în gardul metalic. 
Timpul părea ca încremenise în loc, până când, pe neaşteptate, 
cineva a strigat cu voce ascuţită: 

— Săriţi, oameni buni! A avut loc o crimă! Bătrânul Lii, portarul, 
a fost omorât cu sânge rece! 

Ding Gou'er, pinul-pagodă, verde-închis, zâmbet spinos. 

— Câinele ăsta bătrân era o jigodie fără măsură. 

— Să-l vindeţi Secţiei Delicatese, de la Institutul Culinar. 

— Porcul cel bătrân nu-i fraged deloc. 

— Secţia Delicatese vrea băieţei fragezi şi albi, nu marfa veche ca 
asta! 

— Atunci să fie dus la Grădina Zoologică, ca să fie dat drept 
hrană pentru lupi! 

— Nici lupilor n-o să le placă. 

— Dacă nici de asta nu-i bun, atunci să fie trimis la laboratorul 
pentru specii rare de plante şi să fie transformat în îngrăşământ! 

Niciuna, nici două, Ding Gou'er a aruncat pistolul în sus, 
făcându-1 să lucească în aer mai ceva ca o oglindă, iar când l-a prins 
în palmă, l-a arătat celor de lângă gardul metalic ca pe un veritabil 



trofeu - un revolver delicat, cu o linie rafinată, uşor curbat. 

— Prieteni, nu vă speriaţi! a spus el râzând. Asta-i pistol de 
jucărie, nu-i adevărat. 

Apoi, a tras piedica, a scos butoiaşul şi a extras un disc de plastic 
cărămiziu, pe care l-a ridicat în văzul lumii. în fiecare locaş se afla 
câte un cartuş din plastic, galben, cât boaba de fasole. 

— De câte ori apăs pe trăgaci, butoiaşul se mai răsuceşte un pic şi 
pocneşte. Tocmai pentru că e de jucărie poate fi folosit şi pe scenă, 
iar în mâinile actorilor nu e nimic altceva decât o piesă din recuzită. 
Desigur că poate fi folosit şi la concursurile sportive, ca pistol de 
avertizare, un obiect pe care puteţi să-l cumpăraţi şi de la magazinul 
universal. 

în timp ce dădea explicaţii de zor, a împins butoiaşul la loc, cu tot 
cu încărcătură şi a apăsat pe trăgaci. 

— Poc! 

Ding Gou'er continua să bată câmpii de parcă era un agent de 
vânzare care făcea reclamă pentru marfa scoasă la vânzare: 

— Dacă nu credeţi, uitaţi-vă aici! 

A ţintit către mâneca proprie şi a apăsat pe trăgaci. 

— Poc! 

— E trădătorul Wang Lianjun, a strigat un şofer care pesemne 
văzuse opera Lampionul roşu şi cunoştea personajele. 

Ca să demonstreze cât mai convingător că acela nu era un pistol 
de-adevăratelea, Ding Gou'er şi-a ridicat braţul. 

— Priviţi! Dacă ar fi fost adevărat, de acum ar fi trebuit să mă aleg 
cu o mare gaură în braţ, nu-i aşa? 

Pe mâneca lui însă rămăsese doar conturul unui cerculeţ de un 
galben deschis, din care se ridica uşurel un miros de praf de puşcă, 
împânzind aerul, sub strălucirea razelor de soare. 

într-un final, Ding Gou'er şi-a îndesat pistolul în buzunar, după 



care s-a apropiat de portarul lungit pe jos şi i-a tras un şut. 

— Hai, bătrâne! Ridică-te! Nu mai face pe mortul! 

Portarul s-a ridicat uşurel, dar tot ţinându-şi capul cu palmele. 
Era palid la faţă şi arăta ca vai de lume. 

— Nu m-am îndurat să te omor, i-a zis. Te-am speriat doar, însă 
omul nu trebuie să aibă inimă de câine. Păi, cum vine treaba asta? E 
trecut de ora zece şi ar fi trebuit demult să deschizi poarta. 

Portarul şi-a lăsat mâinile în jos şi le-a cercetat cu privirea. Apoi, 
extrem de bulversat de ceea ce tocmai se întâmplase s-a apucat să-şi 
frece capul cu palmele. Şi-a privit iarăşi palmele neîncrezător. 
Fireşte că n-avea nicio urmă de sânge, aşa că, asemeni celui smuls 
din ghearele morţii, a suspinat încetişor şi a întrebat, parcă prinzând 
ceva curaj: 

— Ce, ce faci aici? 

— Sunt noul director al minei, trimis de autorităţile municipale, a 
spus Ding Gou'er râzând cu viclenie. 

La auzul acestor vorbe, portarul a fugit degrabă înăuntru şi s-a 
întors cu o cheie aurie, lucioasă, pe care a răsucit-o în încuietoarea 
mare, deschizând zgomotos poarta metalică. Pe dată, gloata adunată 
acolo s-a repezit, cu strigăte de bucurie, înapoi la maşini şi, în numai 
câteva minute, un duduit de motoare a răsunat asurzitor pe drum. 

Vehiculele s-au pornit la unison ca un val zăbavnic, iar apoi 
încrâncenat, pe poarta deschisă, de multe ori acroşându-se unele pe 
altele, într-o uruială generală. Cam speriat, Ding Gou'er s-a tras într- 
o parte şi, cum stătea el acolo şi privea deplasarea acestui val 
asemeni unui miriapod hidos, a simţit brusc cum inima sa e 
cuprinsă de o furie de neînţeles şi numai ce se stârni furia aceasta că 
nişte spasme cumplite s-au pornit chiar în anus, acolo unde vasele 
de sânge zvâcneau, iritate, provocându-i o durere greu de răbdat. 
Ştia că această reacţie era semnul unei crize tipice de hemoroizi. 



Oricare ar fi fost situaţia, de data aceasta investigaţia trebuia să 
meargă mai departe, chiar dacă era însoţită de durere sau alte 
neplăceri, aşa cum i se mai întâmplase şi altădată. Şi iată ca, 
pritocindu-şi gândurile astfel, pe neaşteptate a avut senzaţia că 
parcă şi furia din inimă se domolea încetişor. Totul se arăta a fi sub 
semnul unei fatalităţi, în care nimic nu putea fi evitat - nici haosul, 
nici hemoroizii. Numai desluşirea sfântă a unei enigme este eternă. 
Dar oare care era desluşirea de astă dată? 

Pe chipul portarului zăbovea un zâmbet nefiresc, fals, în timp ce 
el părea să nu fie în stare de altceva decât să dea din cap şi să facă 
plecăciuni. 

— îl invităm pe noul nostru şef să meargă în sala de primire şi să 
ia loc acolo. 

După cum îl îndemna instinctul său de investigator, Ding l-a 
urmat pe portar înăuntru. 

Era o încăpere spaţioasă. Un pat. O pătură neagră. Două 
termosuri metalice. O sobă uriaşă. Un morman de cărbuni mari cât 
o căpăţână de câine. Pe perete, într-un afiş din cele care se lipesc de 
Anul Nou, un băieţaş despuiat, cu pielea rozalie, se hlizea, ţinând în 
mâini o piersică - simbol al longevităţii. Cocoşelul lui cel frumuşel 
era săltat ca un vierme de mătase, rozaliu şi el. Totul părea aievea. 
Ding Gou'er a simţit deodată cum i se strânge inima şi din nou 
anusul i-a zvâcnit din pricina nenorociţilor de hemoroizi. 

în cameră era o căldură de nesuportat, căci în sobă sfârâia un foc 
pârjolitor. Biciuite de flăcările năprasnice, soba şi partea de jos a 
burlanului deveniseră de un roşu incandescent. Aerul fierbinte se 
ridica în rotocoale, stârnind praful de prin colţuri într-o plutire 
domoală prin aer. Deodată, l-a cuprins o mâncărime pe tot corpul, 
în timp ce nasul îl pişcă dureros. 



Portarul îl privea cu atenţie şi l-a întrebat linguşitor: 

— Vă e frig, domnule director? 

— Mor de frig, i-a răspuns el indignat. 

— Nu vă îngrijoraţi, nu vă îngrijoraţi. Acuşi mai pun nişte 
cărbuni pe foc... acuşi, acuşi... tot repeta portarul şi, aplecându-se, a 
scos de sub pat o toporişcă bine ascuţită, cu mâner de lemn vişiniu. 

Investigatorul, instinctiv, a dus mâna la brâu, unde ţinea ascuns 
revolverul cel adevărat. L-a urmărit cu privirea pe portarul care, 
adus de spate, s-a îndreptat către sobă, s-a lăsat pe vine şi a apucat o 
bucată de cărbune de mărimea unei perne. Cu o mână a proptit 
cărbunele, iar cu cealaltă a ridicat toporişca în aer şi poc! Cărbunele 
s-a despicat în două bucăţi perfect egale şi lucitoare de parcă erau 
poleite cu aur. Poc, poc, poc, poc, poc...! - bucăţile de cărbune se 
sfărâmau tot mai tare, până când s-a adunat acolo o grămăjoară de 
toată frumuseţea. în momentul în care Ding Gou'er a deschis uşiţa 
sobei, flăcările incandescente s-au ridicat de vreo jumătate de metru 
în aer, purtând cu ele o suflare dogoritoare. Investigatorul năduşise 
din cap până-n picioare, dar portarul continua să îndese cărbunii în 
sobă, în timp ce îşi tot cerea scuze: 

— Se încălzeşte într-o clipă, nu vă faceţi griji! Aici cărbunele e 
foarte moale şi arde repede, aşa că trebuie să bagi în sobă fără 
oprire. 

Ding Gou'er s-a desfăcut la nasturele de la gât şi şi-a şters 
sudoarea de pe frunte cu borul pălăriei. 

— De ce trebuie să faceţi focul în septembrie? a întrebat el, vădit 
nemulţumit. 

— E frig, domnule director, e frig... i-a răspuns portarul 
tremurând din toate balamalele. E frig... e mult cărbune, un munte 
întreg de cărbune... 

Avea faţa uscată asemenea unei pâiniţe rumenite prea multă 



vreme în cuptor. Gândind că nu mai e cazul să-l sperie, Ding Gou'er 
i-a mărturisit că nu el era noul director şi a mai adăugat că e liber să 
facă focul cât doreşte, fiindcă el venise cu treabă acolo. Puştiul din 
afişul de pe perete râdea în hohote, de parcă era aievea. 
Investigatorul a mijit ochii şi l-a măsurat, cu atenţie, din cap până-n 
picioare pe portarul care, la auzul vorbelor lui, s-a schimbat la faţă 
şi, înşfăcând toporişca, a spus: 

— Păi, te-ai dat drept directorul minei şi m-ai ameninţat cu 
pistolul. Haide, te duc la Departamentul de Pază şi Securitate! 

— Şi, mă rog, ce-ai fi făcut dacă chiar eram directorul minei? l-a 
întrebat Ding Gou'er zâmbind. 

Portarul a rămas încremenit pentru câteva clipe, după care, 
hlizindu-se, a vârât toporişca înapoi sub pat şi a scos grăbit din 
acelaşi loc o sticlă cu băutură. Nici că s-a sinchisit şi într-o clipă a 
smuls capacul cu dinţii lui stricaţi, a tras o duşcă pe gât şi, cu un aer 
linguşitor, i-a oferit investigatorului sticla. în lichidul acela tulbure 
se zărea o rădăcină gălbuie de ginseng, care plutea de-a valma cu 
şapte scorpioni negri - o imagine de-a dreptul înfricoşătoare. 

— Vă rog să beţi! a spus slugarnic portarul. Băutura face bine la 
sănătate. 

Ding Gou'er a înşfăcat sticla şi a zgâlţâit-o un pic, moment în care 
scorpionii s-au pus pe înotat prin lichid şi dintr-aşa o zgâlţâială un 
damf neobişnuit s-a revărsat în afară. Investigatorul mai întâi şi-a 
înmuiat uşor buzele, după care i-a dat sticla înapoi portarului. 

— Dar nu beţi? l-a iscodit acesta, suspicios. 

— Nu sunt eu un mare băutor, a zis Ding Gou'er. 

— Nu sunteţi de-al locului, nu? a stăruit portarul cu întrebările. 

— Bătrâne, puştiulică ăsta are pielea albă şi fragedă, a zis Ding 
Gou'er din senin, arătând către afişul de Anul Nou, de pe perete. 

Investigatorul l-a cercetat cu atenţie pe portar şi astfel a observat 



cum un aer de tristeţe grea îi adumbrea chipul. Apoi, acesta a luat o 
înghiţitură bună din băutură şi a mormăit ca pentru sine: 

— Ce mare chestie dacă ard şi eu câţiva cărbuni? Cinci sute de 
kilograme fac numai câţiva bănuţi... 

Căldura aceea devenise insuportabilă pentru Ding Gou'er şi, 
oricât de greu îi venea să-şi dezlipească ochii de la băieţaşul din afiş, 
a deschis uşa şi a ieşit cu paşi mari. Razele soarelui îi păreau pur şi 
simplu răcoritoare şi reconfortante. 

Ding Gou'er s-a născut în anul 1941 şi s-a căsătorit în 1965. Viaţa 
de familie a fost de la bun început insipidă, clădită pe o relaţie 
banală, nimic tulburător, dar până la urmă de aici a rezultat un 
băieţel drăgălaş. Investigatorul avea şi o amantă care uneori era 
adorabilă, alteori era îngrozitoare; uneori era precum soarele de pe 
cer, alteori precum luna; uneori era o felină seducătoare, alteori un 
câine turbat. De multe ori îi trecuse prin minte gândul divorţului, 
dar nu găsise puterea să-l ducă până la capăt şi să-l facă să devină 
realitate. îşi dorea să continue povestea cu amanta, dar parcă ar fi 
vrut şi să scape de ea. De fiece dată când cădea bolnav la pat, îşi 
imagina că are cancer, cu toate că boala asta îl înspăimânta de-a 
binelea. Oricare ar fi fost situaţia, iubea cu ardoare viaţa, chiar dacă 
o şi detesta în acelaşi timp. Nu se putea hotărî nicicum ce-i place 
mai mult - viaţa sau moartea, aşa că adeseori îşi punea pistolul la 
tâmplă, ca mai apoi să-l lase în jos; alteori îl ducea la piept, undeva 
în dreptul inimii şi uite aşa se înfăţişă jocul acesta al lui în 
nenumărate rânduri. Un singur lucru îi aducea bucurie în suflet, o 
bucurie de care nu se sătura niciodată - investigaţia în dosarele sale. 
Ding Gou'er, un investigator cu vastă experienţă, apreciat de toate 
cadrele superioare, era un bărbat înalt - avea cam 1 75 m -, slăbuţ, 
cu pielea negricioasă; un ochi îi fugea puţin într-o parte. Era 
fumător înrăit şi îi plăcea să tragă la măsea, numai că nu prea rezista 



la băutură, întotdeauna îl lua valul beţiei mai repede decât se 
aştepta. îi lipseau şi ceva dinţi în gură şi era destul de priceput la 
lupte. Nu fusese niciodată un trăgător de elită - atunci când era într- 
o stare bună, nu risipea gloanţele degeaba, dar când avea o stare 
proastă nu nimerea ţinta nici dintr-o sută de încercări. Se poate 
spune că era un om cam superstiţios, care credea în noroc, căci 
soarta fusese mai totdeauna de partea sa. Acesta era Ding Gou'er. 

Nu cu multă vreme în urmă, într-o după-amiază ca oricare alta, 
procurorul-şef i-a oferit o ţigară marca China, după care şi-a scos şi 
el una din pachet. Copleşit de gestul lui, Ding Gou'er i-a aprins 
ţigara cu bricheta şi apoi şi-a aprins-o şi pe a lui, dar numai ce a tras 
un fum că a şi simţit o aromă ca de bomboană dulce, delicioasă. 
Observând gesturile cam neîndemânatice ale procurorului-şef, s-a 
gândit că bătrânul acesta de fapt nici nu era fumător de felul lui, dar 
avea tot timpul în sertar ţigări bune pe care le scotea la iveală în 
momentele potrivite. Pe neaşteptate, procurorul-şef a scos de acolo o 
scrisoare, a privit-o mai întâi şi apoi i-a întins-o lui Ding Gou'er. 

Acesta a străbătut în mare grabă cu privirea plângerea aceea 
scrisă cu nişte semne ciudate, neobişnuite. în mod neîndoielnic 
fusese scrisă cu mâna stângă de către o persoană care semna cu 
numele „Vocea poporului", ceea ce, fireşte, nu putea fi decât un 
pseudonim. Conţinutul scrisorii l-a înspăimântat la început, dar 
apoi i-a stârnit ceva îndoieli, drept care a reluat scrisoarea de la 
primele rânduri şi mai ales a insistat asupra indicaţiilor notate într- 
un stil caligrafic avântat, pe marginea paginii, de către un superior 
pe care îl cunoştea bine. 

I-a urmărit ochii procurorului-şef, aţintiţi asupra unui ghiveci cu 
iasomie de pe pervaz. Florile acelea albe răspândeau în jur un 
parfum subtil şi rafinat. 

— Oare să fie cu putinţă aşa ceva? a întrebat el ca pentru sine. Să 



aibă ei un asemenea curaj încât să-i gătească pe bebeluşi şi să-i 
mănânce? 

Secretarul Wang te-a desemnat pe tine să faci cercetări, i-a 
răspuns procurorul-şef, afişând un zâmbet tâmp. 

Ding Gou'er s-a simţit deodată cuprins de o mare însufleţire, aşa 
că i-a spus: 

— Asta n-ar trebui să fie treaba Procuraturii! Dar Poliţia ce face? 
Doarme cumva? 

— Cine m-a pricopsit pe mine cu celebrul investigator Ding 
Gou'er? i-a replicat procurorul-şef. 

Cam stânjenit, Ding Gou'er a continuat cu întrebările: 

— Când pot s-o iau din loc? 

— Când vrei, a venit imediat răspunsul procurorului-şef. Ai 
divorţat? Mă rog, şi dacă n-ai divorţat este acelaşi lucru - tot îţi 
trebuie curaj. Desigur că eu sper să fie vorba doar de o scrisoare 
calomnioasă, lipsită de orice temei, însă tu, ca investigator, ai 
obligaţia să nu sufli o vorbă şi să fii cât se poate de discret. Poţi să 
foloseşti orice mijloace doreşti, atâta vreme cât eşti în sfera 
legalităţii. 

— Pot să plec? l-a întrebat Ding Gou'er, ridicându-se de pe scaun. 

Procurorul-şef s-a ridicat şi el în picioare şi a împins pe masă, 

către el, un pachet de ţigări, nedesfăcut, marca China. 

Ding Gou'er a înşfăcat ţigările şi a ieşit din biroul procurorului- 
şef, îndreptându-se în fugă către lift, iar după ce a părăsit clădirea, a 
pornit pe drum cu gândul să ajungă cât mai repede la şcoală, să-şi 
vadă băiatul. Celebrul bulevard Victoria se întindea în faţa sa, cu 
nesfârşitele coloane de maşini, lungite pe ambele sensuri. Nu era pic 
de spaţiu ca să poată traversa, aşa că a rămas în aşteptare, pe 
marginea drumului. Din dreapta s-a ivit un cârd de copii de 
grădiniţă, gata să treacă strada. Chipurile lor scăldate de razele 



soarelui străluceau aşijderea florii-soarelui. Sătul de atâta aşteptare, 
investigatorul a pornit pe carosabil, de-a lungul trotuarului şi s-a 
apropiat mai mult de copii, în timp ce pe lângă el bicicliştii treceau 
razant, cu iuţeala unor ţipari. Lumina strălucitoare cernută peste 
copii le transforma chipurile într-o pată albă, difuză. Micuţii erau 
îmbrăcaţi de-ţi luau ochii; aveau feţişoarele rotofeie, cu pielea albă şi 
ochii zâmbitori. Cum mergeau ei aşa, grupaţi, Ding Gou'er a băgat 
de seamă că erau legaţi unii de alţii cu o sfoară roşie, groasă, ceea ce 
l-a făcut să-i asemene în mintea sa cu un banc de peşti sau chiar cu o 
crenguţă încărcată cu fructe mari, cărnoase. Fumul de la ţevile de 
eşapament ale maşinilor, care îi învăluia, lucea şi el în bătaia razelor 
de soare tot aşa cum lucesc cărbunii încinşi, încât copiii chiar că 
păreau să fie nişte păsăruici înşirate pe băţ, nişte frigărui, presărate 
cu condimente în straturi - roşii şi verzi, din cele aromate, care-ţi 
lasă gura apă. Copiii sunt viitorul ţării, sunt florile ei, cele mai de 
preţ comori. Cine ar îndrăzni să-i nimicească? Până la urmă, 
maşinile n-au avut încotro şi s-au oprit, ca să-i lase să treacă. 
Motoarele uruiau, în timp ce copiii treceau drumul, însoţiţi, şi în 
fruntea coloanei, şi la coadă, de câte o femeie îmbrăcată cu halat alb. 
La vederea celor două femei, cu feţele lor rotunde, buzele de 
culoarea cinabrului şi dinţii albi, ascuţiţi, ai fi jurat că sunt gemene. 

— Ţineţi-vă bine de sfoară! Să nu cumva să-i daţi drumul! 

Ding Gou'er a rămas la umbra unui copac cu frunzele 
îngălbenite, urmărindu-i pe micuţi cum traversau strada în deplină 
siguranţă. în tot acest răstimp, maşinile treceau unele după altele în 
mare viteză, iar cârdul de copii se strecura zgomotos prin faţa lui, ca 
un stol de vrăbii care nu mai conteneau cu ciripitul. Nişte panglici 
roşii, legate de o sfoară roşie care îi ţinea laolaltă, aşa încât şi dacă ar 
fi încercat cineva să le strice coloana, ei tot nu s-ar fi putut împrăştia. 
Era de ajuns ca femeile să tragă un pic de sfoară, că de îndată 



coloana se forma la loc, în chip cât se poate de ordonat. Deodată, şi- 
a amintit cum strigaseră cele două mai devreme: „Ţineţi-vă bine de 
sfoară! Să nu cumva să-i daţi drumul!" şi în clipa aceea a simţit o 
furie nemăsurată în suflet. „Ce porcărie! Păi, dacă sunt legaţi 
zdravăn", a gândit el, „cum ar putea să-i dea drumul?" 

Investigatorul s-a sprijinit de copac şi a întrebat-o cu răceală în 
voce pe femeia aflată în fruntea coloanei: 

— Dar de ce trebuie să-i legaţi? 

Ea i-a aruncat o privire ca de gheaţă şi i-a răspuns tot cu o 
întrebare: 

— Care-i treaba ta? 

— Nu te interesează pe tine care-i treaba mea, a apostrofat-o el. 
Fă bine şi răspunde-mi la întrebare! De ce trebuie să legaţi copiii cu 
sfoară roşie? 

— Eşti nebun de legat! a zis femeia dispreţuitoare. 

La auzul acestor vorbe, copiii şi-au îndreptat privirile înspre el şi 
au izbucnit la unison: 

— Eşti neeee-buuun! 

Lungeau fiecare silabă atât de tare încât Ding Gou'er nu-şi dădea 
seama dacă era o reacţie spontană sau fuseseră anume învăţaţi să se 
comporte astfel. Vocile lor cristaline, dulci - cele mai încântătoare 
sunete din lume - se risipeau în văzduh precum ciripitul unui stol 
de păsărele în zbor. El zâmbea prosteşte, în timp ce copiii îi treceau 
prin faţă şi a dat din cap către femeia care încheia coloana, însă 
aceasta nu l-a luat în seama, ci a întors capul în altă parte. Ding a 
continuat să-i urmărească cu privirea până când s-au pierdut pe o 
alee străjuită şi de-o parte, şi de cealaltă de ziduri înalte, vopsite în 
roşu. 

Cu greu a izbutit să ajungă pe partea opusă a străzii, unde un 



individ din Xinjiang 1 , care perpelea frigărui de oaie la foc, îl 
îndemna, cu un accent ciudat, să ia ceva de mâncare. I-a refuzat 
oferta, însă a observat o tânără cu gâtul foarte lung, care s-a apropiat 
şi a cumpărat zece frigărui. Buzele ei rujate semănau cu un ardei 
iute. Fata a înmuiat frigăruile unsuroase în cutia plină de boia, le-a 
răsucit zdravăn şi a început să mănânce, străduindu-se să nu atingă 
carnea cu buzele, ca nu cumva să i se şteargă rujul. Investigatorul 
simţea cum îi ia gâtul foc numai privind-o, aşa că a întors capul şi s- 
a îndepărtat. 

Puţin mai târziu, fuma, în aşteptarea fiului său, la poarta şcolii, 
când acesta a ieşit în fugă, cu ghiozdanul în spate, fără ca măcar să-l 
zărească. Avea ceva urme de cerneală pe faţă semnele distinctive ale 
unui şcolar. Ding Gou'er l-a strigat, iar când copilul s-a apropiat, 
vădit lipsit de orice bucurie, l-a anunţat că trebuia să plece cu treabă 
în Ţara Vinului. 

— Şi ce dacă? a fost replica băiatului. 

— Cum adică „Şi ce dacă?", i-a întors întrebarea Ding Gou'er. 

— Păi, „şi ce dacă" înseamnă „şi ce dacă". Ce-ai vrea să zic? 

— Şi ce dacă? Bine. Şi ce dacă! a repetat investigatorul vorbele 
fiului său. 

Ding Gou'er a intrat la Departamentul de Securitate al Partidului 
Comunist, de la mină, unde a fost întâmpinat de un tânăr ras în cap. 
Acesta, de cum l-a văzut, a deschis un dulap care se înălţa până-n 
tavan, a turnat un pahar de rachiu şi i l-a oferit. în birou se afla o 
sobă mare, care menţinea o temperatură foarte înaltă, chiar dacă nu 
părea deloc să duduie. Ding Gou'er ar fi vrut nişte gheaţă, însă 
tânărul îl îndemnă să bea: 


1 Xinjiang este o regiune din nord-vestul Chinei, unde populaţia majoritară este 
cea uigură. 



— Haide, bea! Bea! O să te încălzeşti. 

Sinceritatea de pe chipul tânărului îl împiedica să refuze, aşa că a 
luat paharul şi l-a băut pe îndelete. 

încăperea în care se aflau era închisă ermetic cu geamuri şi uşi 
glisante. Dintr-odată, Ding Gou'er a simţit o mâncărime pe tot 
corpul, iar năduşeala s-a pornit a-i scălda tot trupul. 

— Nu-ţi face griji, prietene! Ai să te răcoreşti, dacă te linişteşti 
puţin! l-a auzit el pe Chelios spunând cu multă amabilitate în glas. 

Lui Ding Gou'er i s-a părut că aude un bâzâit în urechi şi pe dată 
gândul i-a fugit la albine. Miere. Bebeluşi însiropaţi cu miere. 
Misiunea aceasta era de o importanţă capitală şi devenea tot mai 
limpede că nu-şi putea îngădui nici cea mai mică neglijenţă. 
Geamurile ferestrelor parcă vibrau uşor, dar afară, în spaţiul cuprins 
între cer şi pământ, câteva utilaje uriaşe se mişcau lent, fără zgomot. 
I se părea că este aidoma unui peşte într-un acvariu. Zărea pe geam 
utilajele acelea de minerit, vopsite în galben - o culoare ameţitoare, 
îmbătătoare - şi se sforţa să perceapă zgomotul pe care-1 făceau, dar 
toată strădania lui era în zadar, din pricina izolării fonice perfecte a 
încăperii în care se aflau. 

în schimb, Ding Gou'er se auzi pe sine spunând: 

— Aş vrea să-i cunosc pe directorul minei şi pe secretarul de 
partid. 

— Bea! Bea! îl îndemna Cheliosul. 

Emoţionat de amabilitatea acestuia, Ding Gou'er a ridicat paharul 
şi l-a golit dintr-o înghiţitură. 

Nici n-a apucat să aşeze bine paharul pe masă, că i-a fost umplut 
din nou. 

— Mi-e peste putinţă să mai beau. Du-mă la directorul minei şi la 
secretarul de partid! 

— Şefu', da' ce atâta grabă? Bea! Hai, mai bea un păhărel şi 



mergem după aceea. Dacă nu, o să-mi pierd slujba. Niciun lucru 
bun nu trebuie să rămână nerepetat. Haide, haide, încă un păhărel! 

Ding Gou'er s-a uitat la paharul acela mare cât pumnul şi a simţit 
deodată cum îl apucă nervii, dar pentru slujba lui şi pentru 
misiunea nobilă care îi fusese încredinţată n-a avut încotro decât să 
dea iute paharul pe gât. 

Abia de l-a pus pe masă, când Cheliosul s-a şi repezit să-l umple. 

— Şefu', nu că vreau eu să te silesc să bei, dar aşa sunt regulile la 
mină: dacă nu bei trei pahare, te cuprinde o agitaţie de nu mai ştii 
de capul tău. 

— Dar eu nu prea mă îndeletnicesc cu băutul. Nu mai intră nicio 
picătură în plus. 

Cheliosul a apucat paharul cu amândouă mâinile, i l-a apropiat 
lui Ding Gou'er de buze şi i s-a adresat cu lacrimi în ochi: 

— Vă implor, şefu'! Beţi, că doar nu vreţi să v-apuce pandaliile! 

Văzând atâta sinceritate pe chipul Cheliosului, Ding Gou'er s-a 

mai lăsat înduplecat un pic şi, dându-şi capul pe spate, a turnat 
degrabă licoarea pe gât. 

Cheliosul i-a spus emoţionat: 

— Mulţumesc mult! Mulţumesc mult! Acum, ce-aţi zice de încă 
trei păhăruţe? 

Ding Gou'er a acoperit paharul cu palma şi a spus: 

— In niciun caz, în niciun caz! Haide, du-mă mai repede la şefii 
tăi! 

Cheliosul s-a uitat la ceas şi i-a răspuns hotărât: 

— E cam devreme să mergem acum la ei. 

Ding Gou'er i-a fluturat o hârtie prin faţă spunându-i pe un ton 
grav: 

— Eu sunt aici cu treburi de o importanţă capitală. Nu încerca să- 
mi stai în cale! 



— Să mergem atunci! a încuviinţat Cheliosul după ce a şovăit 
puţin. 

Ding Gou'er a ieşit din biroul Departamentului de Securitate în 
urma Cheliosului şi au pornit împreună pe coridorul cel lung, cu uşi 
de-o parte şi de cealaltă, pe care erau agăţate plăcuţe de lemn cu 
numele celor ce îşi făceau veacul pe acolo. 

— Biroul secretarului de partid şi al directorului minei nu sunt în 
clădirea asta? a întrebat investigatorul. 

— Vino cu mine! l-a îndemnat Cheliosul. Mi-ai băut trei pahare 
de vin şi să ştii că n-o să mă lase inima să te duc pe vreun drum 
greşit. Dacă n-ai fi băut, te-aş fi dus la biroul secretarului de partid 
şi te-aş fi lăsat acolo în mâinile secretarei. 

Pe când ieşeau din clădire, Ding Gou'er şi-a văzut chipul reflectat 
în geam, o imagine difuză, însă expresia aceea de oboseală 
puternică, străină lui, pe care a surprins-o, aproape că l-a 
înspăimântat. Uşa s-a deschis cu un scârţâit jalnic, iar apoi, din 
pricina resortului, a revenit la loc şi l-a izbit în spate zdravăn, încât 1- 
a făcut să se clatine pe picioare. Din fericire, Cheliosul a întins braţul 
la timp, ca să-l proptească să nu cumva să cadă. Razele strălucitoare 
ale soarelui îl ameţeau, în timp ce picioarele parcă i se înmuiau 
simţitor, iar în urechi îi răsuna un vâjâit zdravăn. 

— Nu cumva m-am îmbătat? 

— Şefu', i-a zis Cheliosul, cum să se îmbete o persoană aşa 
remarcabilă ca dumneata? Aici, la noi, numai neciopliţii, oamenii 
fără pic de educaţie, au parte de aşa ceva. Cei aleşi, pe care noi îi 
numim „zăpada de primăvară", rezistă eroic la băutură, aşa că nu-i 
chip ca dumneata să te fi îmbătat, că doar faci parte din categoria 
asta de soi. 

Vorbele tânărului, înşiruite după o logică impecabilă, l-au 
convins pe Ding Gou'er de îndată, aşa că l-a urmat tăcut, traversând 



un teren viran unde se găsea un morman de buşteni, de diverse 
grosimi - unii aveau diametru de doi metri, alţii erau nişte biete 
trunchiuri firave, de numai câţiva centimetri grosime. Erau buşteni 
de pin, de arţar, de stejar, de arbore de cauciuc, de ulm şi alţii cărora 
nu le ştia numele. N-avea el cine ştie ce cunoştinţe de botanică, aşa 
încât faptul că era în stare să recunoască acei copaci era deja o 
performanţă. Totuşi, i se părea că până şi buştenii cei mai găunoşi, 
cu coaja crăpată, împrăştiau un damf de alcool, iar printre ei, pe 
alocuri, se iveau buruieni înăltuţe, care de acum începuseră să se 
usuce. O molie albă zbura alene prin aer şi în acelaşi timp câteva 
rândunici negre pluteau pe deasupra mormanelor de lemne, de 
parcă erau cherchelite şi ele. Ding Gou'er s-a oprit în faţa unui stejar 
uriaş şi a încercat să-i cuprindă trunchiul cu braţele, dar fără prea 
mare succes. Apoi, a lovit cu pumnii în trunchiul întunecat, dar nu 
s-a întâmplat nimic altceva decât că seva i s-a prelins uşor pe pumn. 

— Ce copac falnic e ăsta! a exclamat el, plin de admiraţie. 

— Anul trecut un producător de vin ne-a oferit trei mii de yuani 
pe el, a continuat Cheliosul ideea, dar noi n-am vrut să-l dăm. 

— Dar pentru ce voia să-l cumpere? 

— Să facă butoaie de vin. Dacă vrei vin de calitate, atunci trebuie 
neapărat să-l ţii în butoi de stejar. 

— Ar fi trebuit să-l vindeţi, pentru că în niciun caz nu face trei 
mii de yuani. 

— Noi detestăm economia privată, a comentat Cheliosul. 
Preferăm mai bine să lăsăm buşteanul să putrezească decât să 
susţinem economia privată. 

în timp ce Ding Gou'er în sinea sa nutrea admiraţie pentru cât de 
grijulii erau cei de la mina Luoshan faţă de proprietatea publică, doi 
câini se alergau în jurul buştenilor, derapând şi alunecând de parcă 
erau zărghiţi de-a binelea sau, cine ştie, poate că dăduseră şi ei iama 



prin butoaie. Câinele cel mare semăna cu dulăul care stătea de pază 
la poartă, dar la o privire mai atentă îţi dădeai seama că erau 
diferiţi. După ce au străbătut locul unde se tăiau copacii, Ding 
Gou'er şi Cheliosul au ocolit stivele de lemne una după alta de 
parcă se pregăteau să intre într-o pădure ancestrală. La umbra deasă 
a stejarilor nenumărate ciupercuţe frumoase crescuseră printre 
straturile de frunze putrede şi ghindă mucegăită. Toate, de-a valma, 
răspândeau un iz de fermentat care pur şi simplu îţi muta nasul din 
loc. Pe crengile unui arbore cu coaja colorată atârnau fructele ce 
aduceau izbitor de tare cu nişte bebeluşi drăgălaşi, cu pielea rozalie, 
cu trăsăturile şi cutele feţei bine articulate. în mod surprinzător, toţi 
erau băieţei, lucru evident după cocoşeii drăgălaşi, ca nişte alune 
roşii. Ding Gou'er a scuturat din cap, cumva ca să alunge gândurile 
neliniştitoare; umbre diavoleşti, misterioase, înspăimântătoare 
pâlpâiau şi se întindeau greoaie în mintea lui. îşi reproşa de acum 
faptul că pierduse timpul într-un loc unde n-ar fi trebuit să 
zăbovească nici măcar o clipă, însă apoi, deodată, un gând a pus 
stăpânire pe mintea lui: „Păi, sunt doar douăzeci şi ceva de ore de 
când am primit această măreaţă sarcină de serviciu şi deja caut o 
cale de investigare chiar în labirintul cazului de faţă, ceea ce 
dovedeşte o mare eficienţă din partea mea, nu?" Aşadar, l-a urmat 
răbdător pe Cheliosul de la Departamentul de Securitate. „Ia să 
vedem unde are ăsta de gând să mă ducă!" 

După ce au ocolit o stivă de buşteni de mesteacăn, s-au apropiat 
de un lan bogat de floarea-soarelui. Pălăriile îndreptate către soare 
transformau totul într-o întindere aurie aşternută graţios peste o 
câmpie verde, luxuriantă. Ding Gou'er inspiră adânc aroma aceea 
dulceagă, îmbătătoare a lemnului de mesteacăn, moment în care în 
mintea sa năvăli imaginea colinelor scăldate în culorile toamnei. 
Coaja mestecenilor, albă ca zăpada. 



nu-şi pierduse încă vitalitatea, ci era lucioasă şi moale. Pe la 
crăpături lemnul se vădea mai proaspăt, mai fraged, ca şi cum ar fi 
vrut să spună că fie şi aşa, tăiaţi, buştenii continuau să-şi trăiască 
viaţa mai departe. Un ditamai greiere roşcat se căţăra pe coaja unui 
mesteacăn alb cu aşa o frenezie, încât ai fi zis că tocmai a lansat o 
provocare nemiloasă celui care se încumeta să-l prindă. Cheliosul a 
exclamat, incapabil să-şi stăpânească entuziasmul: 

— Vezi casele acelea cu acoperişuri de ţiglă roşie, înconjurate de 
floarea-soarelui? Acolo se află secretarul de partid şi directorul 
minei. 

Locul despre care vorbea se afla la distanţă de mai bine de zece 
case, toate cu ţiglă roşie pe acoperiş, înconjurate de o mare de 
floarea-soarelui, cu frunze mari, cărnoase - semn că solul fertil, 
mlăştinos, de acolo, le hrănise pe săturate. Sub mângâierea razelor 
generoase ale soarelui, galbenul florilor îşi dezvăluia strălucirea 
nespusă. Fascinat de culorile acelea încântătoare, Ding Gou'er a 
simţit brusc cum se lasă pradă unei senzaţii îmbătătoare de 
amorţeală care i se răspândea în fiecare fibră a trupului său - 
blândă, leneşă, copleşitoare. Până când a izbutit să se scuture de 
această stare ce ameninţa să pună stăpânire asupra lui, Cheliosul 
deja îşi pierduse urma, nu se mai vedea nicăieri. Descoperind acest 
lucru, Ding s-a cocoţat pe o stivă de buşteni de mesteacăn, ca să aibă 
o perspectivă mai bună, dar pe dată l-a luat o ameţeală de parcă 
plutea pe valuri învolburate, cu stiva de lemne în chip de corabie 
aflată în derivă. în depărtare, pe muntele stâncos tot mai fumega 
ceva, însă fumul acela îşi pierduse din intensitatea pe care o 
observase în zori. Pe dâmburile de cărbune aflate sub cerul liber se 
zăreau nişte oameni negricioşi, într-o viermuială nespusă, în timp ce 
la poale tot felul de vehicule se înghesuiau unele într-altele. 
Percepea atât de slab vocile oamenilor şi vuietul animalelor, încât s-a 



gândit că în mod neîndoielnic ceva rău se petrecuse cu auzul său. îi 
părea mai degrabă că între el şi lumea reală se ridicase un paravan 
transparent care îl împiedica să mai aibă percepţii autentice. în tot 
acest timp, utilajele miniere îşi întindeau braţele lor lungi, de 
culoarea piersicii gălbui, şi le afundau în mina de cărbune, cu 
mişcări lente, dar neobişnuit de precise. Cuprins de ameţeală, Ding 
Gou'er s-a aplecat şi s-a întins cu faţa în jos pe un buştean care în 
continuare se legăna pe valuri. Cheliosul chiar că se mistuise, aşa că, 
lipsit de orice sprijin, a coborât cătinel de pe buştean şi a pornit 
agale către lanul de floarea-soarelui. 

Fără să vrea i-a revenit în minte purtarea sa din ultima vreme. Un 
investigator special, extrem de apreciat de către superiori, se 
întinsese pe buşteanul de mesteacăn ca un căţeluş care se temea de 
apă mult prea tare ca să mai fie în stare să admire peisajul; un 
asemenea comportament devenise deja un factor component al 
investigaţiei duse în cazul acestui dosar special care, dacă se 
dovedea adevărat, avea să stârnească un scandal teribil, 
cutremurător. Fără îndoială că, dacă s-ar face un film pe subiectul 
acesta, el ar fi de râsul tuturor, ar ajunge bătaia lor de joc. Toată 
buimăceala asta îi dădea de bănuit că se cam cherchelise, însă 
oricare ar fi fost situaţia, faptul că Cheliosul dispăruse pe furiş nu 
era deloc normal, ci cât se poate de anormal. Imaginaţia 
investigatorului s-a răsfirat într-o clipită şi a început să plutească, 
purtată de pala de vânt. „E foarte probabil ca tânărul cel chelios să 
fie membru al bandei mâncătoare de bebeluşi şi, după ce m-a adus 
printre stivele de buşteni, a găsit prilej numai bun ca să se facă 
nevăzut. M-a călăuzit pe un drum înţesat de capcane şi primejdii şi 
m-a abandonat aici." însă, desigur, Cheliosul îi subestimase 
inteligenţa. 

într-un târziu, Ding Gou'er a luat servieta sub braţ, strâns, căci 



înăuntru, greoi şi rigid, se afla un revolver 69. Cu pistolul în mână, 
simţea că prinde un curaj nebun. A privit cu nostalgie mestecenii, 
stejarii şi lemnele acelea care îi fuseseră tovarăşi până nu demult. 
Buştenii, văzuţi în secţiune, cu cerculeţele desenate în lemn, îi 
păreau a fi nişte ţinte spre care îşi imagina că îndreaptă pistolul, 
chiar către miezul lor, în mijlocul tainic, şi, mânat de gândurile 
învolburate, picioarele l-au dus ele singure până la marginea lanului 
de floarea-soarelui. 

Stă, fără îndoială, în puterea omului ca un loc atât de liniştit şi 
rupt de lume să se ivească într-o zonă minieră aşa de agitată. La 
vederea lanului de floarea-soarelui care îi ieşise în întâmpinare a 
avut senzaţia că mii de Feţe zâmbitoare îl aşteptau, doar că în 
verdele de smarald al frunzelor şi galbenul palid al florilor el 
întrezărea de acum ipocrizia şi parşivitatea, în niciun caz 
sinceritatea şi căldura. Auzea în surdină râsete lipsite de bucurie, în 
timp ce frunzele mari se legănau foşnitoare cu fiecare pală de vânt 
ce se abătea asupra lor. A pipăit servieta, ca să se asigure că pistolul 
- tovarăşul său, era la locul lui şi a pornit către căsuţa roşie cu 
fruntea sus şi pieptul scos în faţă, triumfător. Mergea cu ochii 
pironiţi asupra destinaţiei sale şi totuşi simţea o ameninţare ce 
venea dinspre lanul ce fremăta neliniştit, o ameninţare care pesemne 
se datora aerului răcoros împrăştiat de flori, dar şi ţepilor albicioşi 
de pe pălăriile florilor. 

Când a împins uşa şi a păşit înăuntru, Ding Gou'er a gândit că 
făcuse o adevărată călătorie până aici, înţesată cu tot felul de 
experienţe şi primejdii, dar iată că în sfârşit îi întâlnea pe secretarul 
de partid şi pe directorul minei - doi ţipi la vreo cincizeci de ani, cu 
feţele rotunde ca nişte pâiniţe, îmbujorate, amintind de culoarea 
oului cu coajă roşie. Mai mult decât atât, amândoi erau pântecoşi ca 
nişte generali îmbrăcaţi cu tunici chinezeşti cenuşii croite impecabil 



şi arboraseră aceleaşi zâmbete condescendente, pline de bunăvoinţă, 
aşa cum fac cei de rang înalt, ceea ce îi asemăna şi mai tare, de-ai fi 
zis că-s fraţi gemeni. Amândoi i-au strâns mâna cu multă 
amabilitate; chiar că ştiau cum să strângă mâna cuiva - nici prea 
tare, nici prea relaxat; nici prea rigid, nici prea uşor, însă la fiecare 
atingere Ding Gou'er a simţit un şuvoi cald de energie cum îi 
cuprinde întreg trupul, ca şi cum mâna sa ar fi atins doi cartofi 
tocmai copţi pe jăratic. Din neatenţie, servieta i-a căzut pe podea, iar 
în clipa aceea pistolul bine dosit înăuntru s-a descărcat. 

— Poc! 

Servieta de piele fumega, în timp ce o bucată de cărămidă din zid 
s-a făcut bucăţele. Toţi muşchii lui Ding Gou'er au tresărit de 
spaimă în clipa aceea. înspăimântat, a văzut chiar cum glonţul 
nimereşte într-un mozaic de pe perete, cu inserţii de sticlă, având 
tema „Natha 2 face tărăboi pe mare". Artistul îl ilustrase pe Natha ca 
pe un băieţel grăsuţ, cu pielea albă, numai că glonţul 
investigatorului îi făcuse praf tocmai cocoşelul cel drăgălaş. 

— Este, într-adevăr, un pistol miraculos! 

— De cum scoate pasărea capul, pistolul ăsta a şi nimerit-o! 

Extrem de stânjenit, Ding Gou'er şi-a ridicat servieta în grabă, a 

scos pistolul şi i-a pus piedica. 

— Aş fi putut să jur că am pus piedica! le-a mărturisit el celor doi. 

— Până şi caii cei mai bine dresaţi se mai împiedică uneori. 

— Se întâmplă de multe ori ca un pistol să se descarce din senin. 

Vorbele acestea pline de bunăvoinţă, împăciuitoare, rostite de 

directorul minei şi de secretarul de partid îl făceau pe Ding Gou'er 
să se simtă şi mai ruşinat. Se vedea limpede că îndrăzneala şi 
semeţia ce-1 însoţiseră atunci când se năpustise pe uşă dispăruseră 


2 Natha este numele unei zeităţi budiste. 



ca fumul în văzduh. Acum dădea din cap şi se tot apleca, plin de 
respect, însă, în clipa în care a schiţat gestul de a-şi scoate 
legitimaţia şi scrisoarea de prezentare, cei doi i-au curmat avântul, 
adresându-i-se la fel de călduros: 

— Bine aţi venit, tovarăşe Ding Gou'er! 

— Vă aşteptam cu nerăbdare să ne coordonaţi în activitatea pe 
care o desfăşurăm! 

Mult prea stânjenit ca să mai întrebe de unde aflaseră ei că vine la 
mina lor, Ding Gou'er şi-a frecat nasul şi a spus: 

— Tovarăşe director, tovarăşe secretar de partid, am venit la 
ordinul unui anume tovarăş, ca să investighez la respectabila 
dumneavoastră mină cazul cu bebeluşii rumeniţi pentru a fi 
mâncaţi. Cazul acesta are implicaţii extrem de serioase, aşa că 
îndrăznesc să vă avertizez din capul locului că este strict secret. 

Directorul minei şi secretarul de partid s-au privit unul pe celălalt 
preţ de câteva secunde, după care au izbucnit într-un râs nestăvilit, 
însoţit de bătăi din palme. 

Ding Gou'er nu se aştepta la o asemenea reacţie, drept care s-a 
schimbat la faţă şi i-a admonestat pe un ton grav: 

— V-aş ruga să fiţi un pic serioşi! Jin Gangzuan, directorul 
adjunct al Departamentului de Propagandă din cadrul Primăriei 
Ţării Vinului, este principalul suspect în acest caz şi are legătură 
directă cu respectabila dumneavoastră mină. 

Unul dintre cei doi - greu de spus dacă directorul minei sau 
secretarul de partid - i-a replicat: 

— Aşa-i, directorul Jin a fost profesor la şcoala primară de pe 
lângă mină, dar la vremea aceea era un tovarăş bun, capabil, 
principial, cum rar mai întâlneşti în zilele noastre. Poate doar unul 
la un milion de oameni i-ar putea fi pe măsură. 

— Vă rog să-mi vorbiţi despre el. 



— Am putea să discutăm cât mâncăm şi bem. 

Ding Gou'er nici n-a apucat să îngaime ceva, că s-a şi trezit 
împins în sala de protocol. 


2 

Stimate domnule profesor Mo Yan, 

Bună ziua! 

Mai întâi de toate, daţi-mi voie să mă prezint: sunt doctorand la 
Universitatea Distileriei din Ţara Vinului, specializarea Combinaţii 
Alcoolice. Numele meu este Li, iar prenumele - Yidou 3 . După cum 
poate că bănuiţi deja, acesta este pseudonimul meu şi vă rog să mă 
iertaţi că nu vă dezvălui numele real. Dumneavoastră sunteţi un 
scriitor faimos (credeţi-mă, nu vă flatez câtuşi de puţin) şi fireşte că 
veţi înţelege dorinţa mea de a mă ascunde sub oblăduirea acestui 
nume. Pot spune cu o deplină sinceritate că eu cu trupul mă aflu în 
Ţara Vinului, dar sufletul meu hălăduieşte pe tărâmul literaturii. M- 
am afundat în marea literaturii cu totul şi de aceea m-am trezit prins 
într-un zbucium fără de margini. îndrumătorul meu, adică tatăl 
soţiei mele, soţul soacrei mele, adică socrul meu sau, în termeni mai 
pretenţioşi, „Stăpânul", mai precis profesorul Yuan Shuangyu, mă 
critică adesea că îmi neglijez cariera, ba a încercat chiar s-o convingă 
pe fiica lui să divorţeze de mine. Mie nu mi-e teamă, căci pentru 
literatură sunt în stare să mă caţăr pe un munte înţesat cu cuţite sau 
să mă năpustesc într-un ocean de flăcări. „Pentru tine sunt gata să 
mă istovesc fără sfârşit şi, chiar dacă ajung slab ca un ţâr şi hainele 


3 Numele Li Yidou se traduce drept Li „Un pocal", Yi este numeralul „unu", iar 
Dou desemnează un mic recipient pentru vin. 



atârnă jalnic pe mine, câtuşi de puţin nu mă necăjesc." Eu l-am 
combătut spunând: „Ce înseamnă să-ţi neglijezi cariera?" Tolstoi a 
fost ofiţer, Gorki a fost brutar şi spălător de vase, Guo Moruo 4 a fost 
student la medicină, iar Wang Meng 5 secretar-adjunct al filialei 
Beijing a Ligii Tineretului în noua democraţie a Chinei. Toţi şi-au 
părăsit meseria pentru a îmbrăţişa cariera literară, nu-i aşa? Când 
socrul meu a încercat să mă combată, eu, luându-1 drept exemplu pe 
Ruan Ji 6 , i-am tras o uitătură extrem de sugestivă, doar că eu nu sunt 
foarte priceput şi nu pot să-mi maschez furia din priviri. Nici Lu 
Xun 7 nu putea, nu? Dar domnia voastră ştiţi toate aceste lucruri şi 
atunci la ce bun oare să mai încerc eu să vă impresionez? 

Asta este ca şi cum aş recita Canonul în trei cuvinte 8 la uşa lui 

4 Guo Moruo (1892-1972) este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori 
moderni ai Chinei. 

5 Wang Meng (n. 1934) este unul dintre scriitorii de frunte ai literaturii chineze 
contemporane. între 1986 şi 1989 a fost ministrul culturii. 

6 Ruanji (210-263) a fost poet şi muzician de la sfârşitul dinastiei Han de Răsărit 
şi începutul Celor Trei Regate. Trăind într-o perioadă de mari frământări politice 
şi sociale, a preferat să se retragă din viaţa publică şi să între în grupul celor Şapte 
înţelepţi din Pădurea de Bambus. Membrii acestui grup erau adepţii unei vieţi 
libere, departe de constrângerile sociale, îndeletnicindu-se cu poezia şi consumul 
de alcool. 

7 Lu Xun (1881-1936) este considerat cel mai mare scriitor modern al Chinei. A 
fost, de asemenea, traducător, eseist, critic literar şi a jucat un rol important în 
Mişcarea de la 4 Mai 1919, o mişcare pentru noua cultura. 

8 Canonul în trei cuvinte (San zijing) este o lucrare clasică despre care se 
presupune că a fost scrisă în sec. XIII. Deşi nu a făcut parte din Cele Cinci Clasice 
(Wu Jing), această carte cuprindea esenţa gândirii confucianiste şi, data fiind 



Confucius sau ca şi cum aş face o demonstraţie de mânuire a săbiei 
în faţa războinicului Guan Yu 9 sau aş discuta despre băutură în faţa 
lui Jin Gangzuan... Iertare, se pare că deviez de la subiect... 

Stimate domnule profesor Mo Yan, eu v-am citit cu mare plăcere 
operele şi mă înclin cu respect în faţa domniei voastre, căci descopăr 
că ori de câte ori pun mâna pe ele unul din sufletele mele părăseşte 
lumea oamenilor, iar celălalt se îndreaptă direct către Nirvana 10 . 
Operele domniei voastre sunt la fel de minunate precum Nirvana 
păsărilor Phoenix, a lui Guo Moruo, şi Universităţile mele, a lui Maxim 
Gorki. Ceea ce admir eu la domnia voastră în mod deosebit este 
spiritul demn de un adevărat Zeu al Băuturii, care vă îngăduie să 
beţi oricât de mult, fără să vă îmbătaţi. V-am citit un articol în care 
susţineţi că „Băutura înseamnă literatură" şi că. Acela care nu 
cunoaşte băutura nu poate discuta despre literatură". Aceste cuvinte 
au avut darul de a mă trezi din amorţeală, spulberând totodată 
obstacolele care-mi stăteau în cale. Este întocmai ca în vorba aceea: 
„Deschide porţile gâtului şi toarnă o găleată de Maotai!" 11 In lumea 

forma în care a fost redactată - versuri de câte trei caractere, reprezenta cartea 
fundamentală pentru educaţia copiilor. Cartea şi-a păstrat acest statut până la 
sfârşitul sec. XIX. 

9 Guan Yu a fost general la sfârşitul dinastiei Han de Răsărit (sec. III), cunoscut în 
istorie ca un simbol al dreptăţii şi loialităţii. 

10 în teoria filosofica chineză se vorbeşte despre dualitatea sufletului, şi anume 
acesta are două ipostaze: po - sufletul de tip yin, legat de trup, care se 
descompune după moarte şi bun - sufletul de tip yang, eteric, care după moarte se 
înalţă la cer. 

11 Maotai este o băutură fabricată din cereale, care este considerată drept băutura 
naţională. Este produsă în localitatea Maotai, din provincia Guizhou, de la care a 



asta nu sunt mai mult de vreo sută de oameni care se pricep la 
băutură ca mine. Desigur, domnia voastră sunteţi o excepţie. Istoria 
băuturii, procesul distilării, clasificarea băuturilor, compoziţia 
chimică şi proprietăţile fizice ale acestora - pe toate le ştiu ca pe 
propriile-mi buzunare şi de aceea sunt atât de captivat, socotind că 
sunt capabil să creez literatură de cea mai bună calitate. Judecata 
domniei voastre va fi pentru mine ca un pahar de vin, pe care mi-1 
oferiţi ca să mă liniştiţi, exact aşa cum s-a întâmplat cu Li Yu, eroul 
martir, care a băut un pahar oferit de Mătuşa Li înainte de a fi 
arestat. Prin urmare, domnule profesor Mo Van, acum trebuie că 
ştiţi de ce vă adresez această scrisoare. Primiţi, rogu-vă, plecăciunile 
adânci ale umilului dumneavoastră discipol! 

De curând am vizionat adaptarea cinematografică după romanul 
domniei voastre. Sorgul roşu, la care aţi lucrat personal, din câte ştiu 
eu. După vizionare, noaptea întreagă n-am mai fost în stare să pun 
geană pe geană. în schimb, m-am cufundat în beţie, căci am băut 
pahar după pahar fără încetare. Domnule profesor, mă bucur 
nespus pentru dumneavoastră şi sunt atât de mândru, încât în orice 
clipă sunt gata să lansez un apel către factorii de conducere din 
toate mediile şi de la toate nivelurile ca să vă urnească din Gaomi, 
oraşul aflat în ţinutul de nord-est şi să vă ofere găzduire aici, în Ţara 
Vinului. Vă rog să aşteptaţi veşti de la mine în acest sens, căci le veţi 
primi curând. 

Stimate domnule profesor Mo Yan, este prima oară când 
îndrăznesc să vă scriu o scrisoare şi n-ar trebui să-mi îngădui nicio 
clipă să bat câmpii. De aceea, vă trimit alăturat şi o povestire pe care 
vă rog să o supuneţi viziunii dumneavoastră critice. A fost scrisă în 
noaptea aceea în care am văzut filmul Sorgul roşu, după care m-am 


primit numele. 



tot foit în aşternuturi, incapabil să mai adorm. Atunci am înnodat 
pahar după pahar, într-o crâncenă beţie şi astfel am reuşit să scriu 
povestirea dintr-o răsuflare. Vă rog s-o citiţi şi, de veţi socoti că 
merită, sper s-o puteţi recomanda undeva spre publicare. Discipolul 
dumneavoastră vă salută cu cel mai adânc respect şi vă urează ca 
ideile literare să curgă precum torentele nestăvilite. 

Discipolul dumneavoastră. 
Li Yidou 

P.S. Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă sunteţi în 
nevoie de băutură aleasă. Oricum ar fi, mă străduiesc să fac rost şi 
vă aduc de îndată. 


3 


Domnule doctor oenolog. 

Scrisoarea ta şi povestirea Băutura au ajuns cu bine în mâinile 
mele. 

Eu sunt o persoană care nu a avut parte de educaţie aleasă şi de 
aceea nutresc cea mai profundă admiraţie şi un respect nemărginit 
faţă de cei ce studiază în facultate. Cu atât mai mult te admir pe 
domnia ta, un destoinic doctorand. 

în vremurile de azi, se pare că a face literatură nu este o alegere 
prea înţeleaptă, dar aceia dintre noi care descoperă că e prea târziu 
pentru altceva nu pot decât să ofteze adânc la gândul că nu au 
vreun talent sau vreo îndemânare care să-i recomande pentru o altă 
îndeletnicire. Un anume scriitor pe nume Li Qi a scris odinioară o 
nuvelă intitulată în niciun caz să nu mă lisaţi drept câine!, în care 



vorbeşte despre o gaşcă de derbedei preocupaţi numai să înşele, să 
fure, să jefuiască şi să comită tot felul de nelegiuiri, până când într¬ 
una din zile unul dintre ei a venit cu o propunere neaşteptată: „La 
dracu', să mergem să ne facem scriitori!" Nu vreau să mă lansez aici 
într-o dezbatere mai detaliată, dar, dacă eşti interesat, n-ai decât să 
cauţi nuvela şi s-o citeşti. 

Domnia ta îţi faci doctoratul în oenologie, ceea ce mă umple de o 
invidie crâncenă. Dacă aş fi eu doctor într-aşa un domeniu, mă 
gândesc că nu mi-aş schimba meseria ca să scriu te miri ce prostii de 
romane despre câini. în China asta a noastră, care duhneşte a 
băutură, poate oare să existe vreo îndeletnicire mai promiţătoare, 
mai remarcabilă, mai de viitor decât studiul băuturii? In trecut, se 
spunea că „în cărţi se află castele aurite, în cărţi se află hrană cu 
nemiluita, în cărţi se află femei minunate", dar almanahurile vechi 
au şi ele neajunsurile lor. în loc de „cărţi" ar fi trebuit să spună 
„băutură". Ia uitaţi-vă la directorul adjunct Jin Gangzuan! Păi, n-are 
el capacitate de absorbţie cât pentru un ocean, încât şi-a câştigat 
respectul neţărmurit al tuturor din Ţara Vinului? Spune tu, ce 
scriitor ar putea să se compare cu el? De aceea, dragă discipole, eu te 
sfătuiesc să-ţi asculţi socrul şi să-ţi faci studiile de oenologie cât se 
poate de temeinic, ca nu cumva să te abaţi pe căi greşite şi să-ţi 
iroseşti tinereţea. 

în scrisoarea ta îmi spuneai odinioară că unul din eseurile mele 
ţi-a slujit drept sursă de inspiraţie pentru a deveni scriitor. Mare 
greşeală! La beţie am rostit o sumedenie de vorbe aiuritoare, 
precum cele pe care le tot repeţi tu: „Băutura înseamnă literatură" şi. 
Acela care nu ştie a bea nu poate discuta despre literatură". Cu 
niciun chip să nu dai crezare acestor vorbe, fiindcă altminteri 
înseamnă că viaţa asta neînsemnată a mea chiar a ajuns la capătul ei. 

Ţi-am citit cu mare atenţie lucrarea, însă eu n-am cunoştinţe de 



critică literară, aşa că n-am căderea de a aprecia arta şi de a da 
verdicte. Deja ţi-am trimis lucrarea la revista Literatura poporului, 
unde se află cei mai mari redactori literari din China de azi, şi 
socotesc că, dacă eşti un mare talent, cu siguranţă se va găsi unul 
priceput să te descopere. 

Aici mie nu-mi lipseşte băutura, dar, oricum, îţi mulţumesc 
pentru amabilitate şi pentru gândurile bune. 

Cu respect îţi doresc fericire şi sănătate. 

Mo Yan 


4 

BĂUTURA 

„Dragi prieteni, dragi studenţi, când mi-a ajuns la urechi vestea 
minunată că am fost angajat ca profesor invitat la Universitatea 
Distileriei, această onoare fără pereche a sosit precum o pală de vânt 
călduţ în miezul iernii suflând peste inima mea sinceră, roşie ca 
focul, peste intestinele mele verzi şi plămânii mei albaştri, precum şi 
peste ficatul meu de culoare purpurie - locul unde sălăşluieşte 
strădania, dar şi unde se cuibăresc resentimentele. Dacă pot să stau 
aici, pe podiumul acesta decorat cu pini şi flori de plastic viu 
colorate, ţinându-vă cursuri, acest lucru se datorează înzestrărilor 
speciale ale băuturii. Ştiţi foarte bine că, atunci când pătrunde în 
corp, în cea mai mare parte băutura se răspândeşte prin ficat..." 

Jin Gangzuan stă pe podiumul înalt al Marii Săli de Prelegeri 
Generale a Universităţii Distileriei din Ţara Vinului, îndeplinindu-şi 
îndatoririle într-un mod cât se poate de solemn. Pentru primul curs 
susţinut şi-a ales o temă vastă, de larg interes: „Băutura şi 
societatea". Asemenea unui conducător de rang înalt, care ţine un 



discurs avântat pornind de la lucruri cât se poate de abstracte, ca un 
Dumnezeu care cuprinde totul cu privirea de sus, de la înălţimea sa 
intangibilă, şi se lansează în elucubraţii, trecând de la cele vechi 
până la cele din zilele noastre, în analize profunde despre câte-n 
lună şi-n stele, despre verzi şi uscate, el s-a arătat a fi un invitat de 
soi, care nu se limitează doar la tema discursului său. Deşi şi-a 
îngăduit să zburde prin văzduh ca un cal înaripat, a trebuit din când 
în când să revină cu picioarele pe pământ; a dat frâu liber vorbelor, 
însă fiecare cuvinţel rostit se lega, direct sau indirect, de tema 
abordată. 

Cei nouă sute de studenţi ai Universităţii din Ţara Vinului, fete şi 
băieţi, stăteau care mai de care cu capetele iţite, nerăbdători să se 
lase purtaţi pe aripile entuziasmului, alături de profesorii, lectorii, 
asistenţii şi conducerea şcolii. Puşi laolaltă, arătau ca o puzderie de 
steluţe, cu privirile înălţate spre steaua călăuzitoare. Totul se 
petrecea într-o dimineaţă însorită de primăvară, când Jin Gangzuan, 
proţăpit pe podium, îşi străfulgera auditoriul cu ochi lucioşi care ar 
fi putut străpunge până şi piatra cea mai dură. în public se afla şi 
profesorul Yuan Shuangyu, trecut de şaizeci de ani, care privea spre 
podium cu capul dat pe spate; părul alb părea că-i pluteşte undeva 
pe deasupra creştetului, ceea ce îi conferea un aer de mare eleganţă. 
Fiecare fir de păr se profila cât se poate de limpede, ca într-un 
superb filigran de argint. Era îmbujorat tot şi avea un aer extrem de 
degajat, de parcă ar fi fost un călugăr daoist sau poate o întrupare a 
spiritului unei zeităţi, un nor plutitor ori vreun cocor sălbatic, iar 
păru-i cărunt îl scotea în evidenţă ca pe o cămilă în mijlocul unei 
turme de oi. Acest profesor este coordonatorul meu şi mă văd nevoit 
să mărturisesc că eu nu numai că îl cunoşteam pe el, dar o 
cunoşteam şi pe nevasta lui. Apoi, m-am amorezat de fata lor, ne-am 
căsătorit, aşa că cei doi, curând, mi-au devenit socri. In ziua aceea, şi 



eu mă aflam în Marea Sală şi audiam prelegerea, din postura de 
doctorand la Universitatea Distileriei, specializarea Combinaţii 
Alcoolice, profesorul îndrumător flindu-mi deja socru. Băutura este 
spiritul meu, este sufletul meu şi, totodată, el dă şi titlul acestei 
povestiri. A scrie ficţiune reprezintă un hobby pentru mine, prin 
urmare, eliberat de toată presiunea la care este supus un scriitor 
profesionist, îmi pot permite să mă las purtat de propriu-mi penel 
şi, dacă mi-aş dori, aş putea să mă îndeletnicesc cu aceste două 
preocupări - scrisul şi băutura - în acelaşi timp. Bună-i băutura! Da, 
chiar aşa şi este - băutura este cu adevărat bună! Bună-i băutura, 
bună-i băutura, bună-i băutura ce iese din mâinile mele! Dacă ajungi 
să savurezi băutura mea, plămânii ţi se umplu de aer şi cât ai zice 
peşte scapi de tuse. Dacă ajungi să te dedai băuturii, mănânci ca 
porcul şi nu ridici capul din blide până nu isprăveşti. Pun pe tăviţa 
lăcuită paharul plin ochi, cu un clinchet limpede şi, de îndată ce 
închid ochii, văd Marea Sală. în laboratorul Departamentului de 
Combinaţii Alcoolice, vinul cel aprins la culoare, îmbuteliat în 
sticluţe, răsfiră nuanţe diferite de roşu. Lumina strigă guralivă în 
lampă, băutura circulă prin sânge, gândurile curg în aval pe fluviul 
timpului, iar chipul lui Jin Gangzuan, mic, îngust, dar foarte 
expresiv, dezvăluie o frumuseţe seducătoare. El este gloria şi 
mândria Ţării Vinului, este idolul studenţilor. Toţi ar vrea să aibă 
copii care să-i calce pe urme lui Jin Gangzuan, în timp ce femeile 
neîndoielnic şi-ar dori un soţ care să-i semene. Aşa cum un banchet 
fără băutură nu poate fi un banchet adevărat, tot aşa Ţara Vinului 
nu-i Ţara Vinului de-adevăratelea fără Jin Gangzuan. El a băut un 
pahar mare de vin, după care şi-a şters buzele lucioase ca mătasea 
cu o batistă de satin, semn de mare eleganţă şi mare rafinament. 
Wan Guoxiang, floarea Departamentului de Combinaţii Alcoolice, 
purtând cea mai frumoasă rochie din lume, cu gesturi care trădau o 



grijă desăvârşită, i-a umplut paharul profesorului nostru. El a privit- 
o cu afecţiune, ceea ce a făcut-o să se îmbujoreze instantaneu, ba 
chiar am putea spune că nori roşietici, de bucurie, s-au aşternut pe 
obrajii ei strălucitori. Ştiu bine că în rândul publicului multe 
studente erau măcinate de gelozie, pe unii studenţi îi năpădise 
invidia, iar alţii scrâşneau din dinţi de enervare. Vocea lui 
răsunătoare, care se slobozea din adâncul gâtului, fără să întâmpine 
nici cea mai mică oprelişte, nu trebuia dreasă. Tuşea lui abia 
perceptibilă era mai degrabă un mic defect cu care numai 
personalităţile proeminente se pot lăuda, un simplu obicei care nu-i 
ştirbea câtuşi de puţin imaginea de mare rafinament. El a spus: 

„Dragi tovarăşi şi dragi studenţi, să nu vă încredeţi orbeşte în 
talent! Desigur că materialista nu neagă în mod categoric faptul că 
unii oameni sunt cu mult mai generos înzestraţi decât alţii, însă 
aceasta, la urma urmei, nu reprezintă un factor decisiv. Recunosc că 
eu le sunt superior tuturor graţie priceperii mele teribile de a stabili 
concentraţia alcoolului, dar, dacă n-ar fi fost implicate aici o practică 
asiduă, tehnici speciale şi o veritabilă artă, atunci capacitatea mea 
formidabilă de a bea după placul inimii, fără să mă las pradă beţiei, 
n-ar fi putut atinge culmile". 

Jin Gangzuan este un om foarte modest, însă este bine ştiut că 
oamenii cu abilităţi autentice se dovedesc a fi nespus de modeşti, în 
timp ce aceia care se laudă cu înzestrarea lor adeseori sunt lipsiţi de 
talent autentic. Când ai reuşit cu graţie nemăsurată să bei paharul, 
domnişoara de la Departamentul de Combinaţii Alcoolice 
numaidecât ţi-1 umple la loc tot cu graţie nemăsurată. Eu, cu mâna 
mea cea obosită, îmi torn un pahar. Toată lumea schimbă zâmbete în 
cunoştinţă de cauză, ştiind bine că băutura a fost şi muza poetului 



Li Bai 12 , doar că sub nicio formă Li Bai nu poate să fie comparat cu 
mine, fiindcă el trebuia să-şi plătească băutura, în timp ce eu nici 
gând de aşa ceva, căci îmi este la îndemână să beau toate 
preparatele din laborator. Li Bai a fost cândva un mare maestru al 
literaturii, în timp ce eu sunt doar un biet scriitoraş pasionat de 
literatură. Vicepreşedintele Asociaţiei Metropolitane a Scriitorilor 
m-a tot îndemnat ca în scrierile mele să dau viaţă experienţelor care- 
mi sunt familiare. Recunosc cu toată sinceritatea că adesea îi duc vin 
şterpelit de la laborator, aşa că el în niciun caz nu m-ar păcăli. Cât 
de departe a ajuns cu prelegerea? Să ciulim urechile şi să ne 
concentrăm un pic! Cei nouă sute de studenţi arată ca o turmă de 
măgăruşi energici. 

Măgăruşilor, expresia de pe faţa profesorului Jin Gangzuan, 
directorul-adjunct, şi gesturile lui nu sunt cu nimic aparte faţă de 
expresia şi comportamentul măgăruşilor. Acolo, la catedră, el se 
arată atât de drăgălaş, cum îşi flutură mâinile şi dă din cap, în timp 
ce deapănă mai departe: „Povestea legăturii mele straşnice cu 
băutura ar fi trebuit urmărită încă de acum vreo patruzeci de ani. Pe 
vremea aceea, eu prindeam viaţă în pântecele mamei mele chiar în 
luna aceea, celebrată cu atâta bucurie de oameni, când se întemeia 
Republica Populară. înainte de acest moment, după câte am reuşit 
eu să aflu din investigaţiile pe care le-am desfăşurat pe cont propriu, 
părinţii mei erau la fel ca toţi ceilalţi - entuziasmul lor ajunsese la 
graniţa cu nebunia, iar bucuria care a urmat i-a cufundat într-o stare 
de extaz, de parcă cerul ar fi cernut flori cu nemiluita peste ei. 
Astfel, se poate spune că eu sunt un produs al bucuriei nebuneşti, 
aşadar sunt un produs secundar. Dragi studenţi, cu toţii cunoaştem 


12 Li Bai (701-762) este unul dintre marii poeţi ai Chinei, din timpul dinastiei 
Tang. 



relaţia dintre extaz şi băutură. N-are nicio importanţă dacă 
carnavalul este în ziua în care îl sărbătorim pe Zeul Băuturii şi dacă 
însuşi marele Nietzsche a venit pe lume chiar în ziua acestui 
carnaval. Important este că eu sunt produsul unirii spermei 
extaziate a tatălui meu cu ovulele extaziate ale mamei mele şi pot 
afirma că tocmai această unire mi-a predestinat întâlnirea cu 
băutura". El a despăturit o hârtie care îi fusese înmânată şi a citit-o, 
după care a spus cu îngăduinţă: „Eu sunt un ideolog al partidului. 
Cum oare aş putea promova idealismul? Sunt materialist din cap 
până-n picioare, ba chiar până-n măduva oaselor. Veşnic voi ţine sus 
stindardul pe care sunt brodate cu fir de mătase aurie cuvintele: 
«Materia este primordială, în timp ce spiritul vine pe un plan 
secundar». Chiar dacă este rodul extazului, sperma este tot 
materială şi atunci, urmând îndeaproape acelaşi fir logic, oare 
ovulele provenite din extaz nu sunt şi ele materiale? Mai mult decât 
atât, oare oamenii aflaţi într-o stare de extaz ar putea să-şi 
abandoneze carnea şi oasele şi să se transforme în spirit pur, care să 
se împrăştie în zbor, către toate zările? Ei, bine, dragi studenţi, 
timpul este preţios, timpul înseamnă bani, timpul înseamnă viaţă. 
Nu e cazul să ne batem capul şi să ne tot învârtim în jurul unor 
probleme atât de simple şi mărunte. La prânz am să invit câţiva 
prieteni care vor face donaţii la Festivalul Licorii Maimuţei, printre 
ei aflându-se chinezi cu cetăţenie americană, dar şi compatrioţi de-ai 
noştri din Elong Kong şi Macao şi mă socotesc dator să vă spun cu 
îndreptăţit temei că toţi merită cea mai călduroasă primire cu 
putinţă". 

Când Jin Gangzuan a amintit de Licoarea Maimuţei, de unde 
stăteam eu în spatele sălii am zărit deodată muşchii deltoizi de pe 
gâtul socrului meu cum se umflă şi se înroşesc. Bătrânul tânjise 
toată viaţa lui după băutura extraordinară despre care vorbeşte 



legenda. Cât despre fabricarea Licorii Maimuţei, pentru cele două 
milioane de locuitori ai Ţării Vinului, transformarea acestei legende 
într-o băutură îmbuteliată reprezenta un vis devenit realitate, o 
chestiune de importanţă vitală. De aceea, municipalitatea a binevoit 
să aloce fonduri uriaşe, iar bătrânul a devenit conducătorul echipei 
de forţă. Aşadar, ai cui muşchi deltoizi să se umfle, dacă nu ai lui? 
Nu-i vedeam faţa, dar ştiam cu certitudine ce expresie trebuie să se 
fi aşternut pe ea. 

„Dragi studenţi, haideţi să îngăduim următoarelor imagini sacre 
să ni se dezvăluie înaintea ochilor: o armată de spermatozoizi 
extatici, fluturându-şi cozile molatic, se năpustesc asemenea unor 
bravi soldaţi asupra unei fortăreţe. Nu, or fi ei extatici, însă mişcările 
le sunt mai degrabă vioaie şi blânde. în anul acela, conducătorul 
fascist Hitler spera ca tinerii germani să fie agili precum câinii de 
vânătoare, flexibili şi rezistenţi precum pielea tăbăcită, duri şi 
neîndurători precum oţelul Krupp 1 ’. Chiar dacă tinerii idealizaţi de 
Hitler cam seamănă cu armata de spermatozoizi care acum plutesc 
în faţa noastră - dintre care unul este nucleul meu - totuşi, orice 
metaforă, cat de bună ar fi ea, nu poate fi repetată, mai cu seamă 
când creatorul acestei metafore este unul dintre cei mai infami 
oameni care au păşit vreodată pe pământ. Mai degrabă să folosim 
marfa chinezească ponosită decât produsele străine cele mai de soi. 
Este o chestiune de principiu să nu iei de bun tot ce ţi se oferă. 
Tovarăşi conducători de la toate nivelurile, luaţi aminte cât se poate 
de mult, căci n-aveţi voie sub nicio formă să fiţi neglijenţi. In cărţile 
de medicină, spermatozoizii sunt comparaţi cu mormolocii. Deci 
haideţi să stabilim un scenariu: o mulţime de spermatozoizi, printre 

13 Numele provine de la o familie germană veche, deosebit de influentă, care a 
devenit celebră în timpul celui de al Doilea Război Mondial pentru oţelul şi 
armamentul pe care le producea. 



care şi cel care mă poartă pe mine, înoată în şuvoiul călduţ din 
pântecul mamei mele. Sunt ca la o competiţie, iar câştigătorul va fi 
răsplătit cu un strugure alb foarte zemos. Desigur că uneori sunt doi 
înotători - câştigători care ajung la punctul final şi, într-o atare 
situaţie, dacă există doi struguri albi, fiecăruia i se acordă câte unul; 
dar dacă-i numai un singur strugure, atunci se cuvine ca ei să 
împartă nectarul cel dulce. Dar dacă sunt trei, patru sau chiar mai 
mulţi concurenţi care ajung la capătul cursei în acelaşi timp? Acesta 
este un caz unic, un fenomen rar întâlnit, iar principiile ştiinţifice se 
extrag din condiţiile obişnuite, şi nu din cazurile unice, care necesită 
o dezbatere aparte. Din fericire, în această competiţie doar eu am 
ajuns primul la capătul cursei şi atunci strugurele alb m-a absorbit şi 
ne-am contopit perfect - eu am devenit o parte a strugurelui alb, 
strugurele alb a devenit o parte a mea. Da, «O metaforă, oricât de 
vie ar fi, tot nu poate să redea reţeaua complexă de semnificaţii şi 
implicaţii» - iată un citat din Lenin. «Fără metafore nu-i cu putinţă 
să existe literatura», spunea Tolstoi. Noi asemuim băutura cu o 
preafrumoasă femeie, iar oamenii de rând, aşijderea nouă, 
asemuiesc o femeie preafrumoasă cu băutura, ceea ce ne dezvăluie 
faptul că băutura şi femeia frumoasă împărtăşesc, fără putinţă de 
tăgadă, o anumită natură comună. La o privire mai atentă se 
dovedeşte că elementul special cuprins în această natură comună 
deosebeşte băutura de femeia frumoasă, iar tocmai acest element 
special face posibilă asocierea femeii frumoase cu băutura, însă 
puţini la număr sunt aceia care la beţie pot înţelege cu adevărat 
blândeţea unei femei frumoase, căci aceasta este o raritate precum 
cornul unicornului şi penele phoenixului." 

în ziua aceea, vorbele lui ne-au zguduit pe noi, studenţii cei 
superficiali şi masteranzii destul de superficiali. Era limpede că 
băuse mai mult vin decât băusem noi apă vreodată. 



,,Vă pot spune cu nesfârşită siguranţă că adevărata cunoaştere 
vine din practică, dragii mei studenţi. Pistolarul de elită se hrăneşte 
cu gloanţe, în timp ce un erou al băuturii respiră alcool prin fiecare 
por. Pe drumul succesului nu sunt niciun fel de scurtături şi numai 
acei temerari care nu se sperie de potecile de pe munţii abrupţi au 
speranţa de a ajunge pe culmile celebrităţii!" 

în acea clipă formidabilă, gloria adevărului a strălucit asupra 
noastră, iar sala a răsunat de aplauze furtunoase până în cele mai 
îndepărtate cotloane. 

„Dragi studenţi, vă mărturisesc cu o imensă sinceritate că eu am 
avut parte de o copilărie grea. Toţi oamenii mari şi-au croit drum 
printr-un ocean de suferinţă, iar eu nu sunt câtuşi de puţin o 
excepţie în acest sens, ci confirm regula. Deşi întotdeauna am tânjit 
după băutură din răsputeri, n-am avut parte de ea." 

Directorul-adjunct Jin ne-a relatat cum, în condiţii potrivnice, a 
înlocuit rachiul de sorg cu alcoolul industrial pentru a-şi căli 
organele interne, iar eu îmi doream din răsputeri să descriu această 
experienţă neobişnuită a sa într-un limbaj literar pur; aşadar, am 
luat o gură de băutură, după care am pus paharul jos, pe tava de lac, 
însoţindu-mi gestul cu un clinchet suav. Se întuneca, iar Jin 
Gangzuan încă se situa între poziţia de director-adjunct şi 
spermatozoizii cei extatici. El mi-a făcut semn cu mâna, în timp ce, 
îmbrăcat cu o jachetă ponosită, mă conducea către satul său natal. 

O noapte geroasă de iarnă, luna nouă şi un cer înstelat care 
scăldau în lumină străzile şi casele, crengile şi frunzele uscate ale 
sălciilor, florile de prun din satul lui Jin. Nu cu mult timp în urmă 
ninsese zdravăn, după care soarele s-a ivit de vreo două ori şi a cam 
topit zăpada, aşa că la lăsarea întunericului se formaseră ţurţuri 
cristalini care, aninaţi de streaşină caselor, răsfirau scânteieri palide 
sub lumina stelelor; zăpada troienită pe acoperişurile caselor şi pe 



crengile copacilor îşi împrăştia pretutindeni strălucirea. După cum 
povestea directorul-adjunct Jin, ar fi trebuit să fie o noapte de iarnă 
lipsită de cea mai mică pală de vânt. Gheaţa de pe lac plesnea de 
atâta ger, iar pârâitul ei răsuna cu ecou prelung în negura nopţii. Cu 
cât se adâncea mai mult noaptea, cu atât se aşternea mai multă 
linişte. Satul era cuprins de un somn profund, un sat aflat în 
suburbiile îndepărtate ale oraşului numit Ţara Vinului. E foarte 
probabil ca într-o bună zi să mergem cu Volkswagenul Santana, 
aparţinând directorului-adjunct Jin, ca să admirăm locurile sacre, să 
vizităm relicvele sacre; fiecare munte, fiecare curs de apă, fiecare fir 
de iarbă, fiecare copac ne vor stârni admiraţia neţărmurită pentru 
domnul director, şi ce sentiment încântător va fi! Ia gândiţi-vă! 
Născut într-un sătuc amărât, s-a ridicat încetul cu încetul până a 
ajuns un băutor celebru, revărsându-şi strălucirea peste întreaga 
Ţară a Vinului. Splendoarea lui ne străpunge ochii, ni-i umple cu 
lacrimi, stârnindu-ne efluvii de emoţie. Un leagăn dărăpănat tot 
leagăn e şi nimic altceva nu-1 poate înlocui. După cum arată situaţia 
actuală, ascensiunea directorului adjunct Jin nu poate cunoaşte 
oprelişti. Acum, când hoinărim pe străzile şi uliţele prăfuite ale 
satului, pe urmele lui Jin Gangzuan, un om ajuns în rândurile 
înalţilor conducători, când zăbovim pe lângă pâraiele sale 
susurânde, când mergem agale pe malurile râurilor sale, înalte, 
năpădite de verdeaţă, când ne plimbăm prin faţa staulului şi 
grajdurilor... când tristeţea şi bucuria copilăriei, dragostea şi 
visurile... amestecate cu istovirea cruntă, îi năvălesc în inimă 
precum norii plutitori şi apa curgătoare, ce stare de spirit să-l fi 
cuprins oare? Cum păşeşte el oare pe pământ? Ce expresie se 
aşterne pe faţa lui oare? Când merge, mai întâi pune piciorul stâng, 
sau pe cel drept? Când păşeşte cu piciorul drept, braţul lui stâng, în 
ce poziţie se află? Când păşeşte cu piciorul stâng, braţul lui drept 



unde este? Ce gust îi năpădeşte gura? Dar tensiunea cât îi este? 
Pulsul este accelerat, sau nu? Când râde, îşi arată dinţii, sau nu? 
Când plânge, face încreţituri pe nas? Prea multe sunt cele ce merită 
descrise, doar că vocabularul meu prea sărac se arată. Nu pot decât 
să ridic paharul, nimic altceva. Afară, în curte, crengile copacilor, 
încărcate de gheaţă, trosnesc şi pârâie uscat; pe heleşteul îndepărtat 
gheaţa e de trei chi 14 grosime; gheaţa s-a aşternut pe tufele de trestie; 
gâştele, domestice şi sălbatice, speriate din somn, găgăie surd, iar 
strigătele lor, purtate de aerul proaspăt, tăios, ajung până la odăile 
din răsărit ale casei Unchiului al Şaptelea al lui Jin Gangzuan. 
Acesta spune că în fiecare seară se duce acolo şi rămâne până târziu 
în crucea nopţii. Pereţii sunt negri, lucioşi; o lampă cu kerosen sta 
cocoţată pe comoda veche, cu trei sertare, rezemată de zidul dinspre 
răsărit. Unchiul al Şaptelea şi Mătuşa a Şaptea stau pe kang 15 . Tot 
acolo stau şi micuţul sobar, Liu cel Voinic, Fang al Nouălea, 
vânzătorul Zhang. 

„Şi ei, ca şi mine, aveau obiceiul să-şi facă veacul pe-acolo şi să-şi 
omoare timpul în nopţile de iarnă. Veneau în fiecare noapte, căci nu- 
i împiedicau troienele de zăpadă, oricât de mari s-ar fi înălţat ele. 
Fiecare povestea ce i se mai întâmplase peste zi şi le împărtăşea 
celorlalţi vorbele care mai umblau prin satele pe unde hoinărise. 
Spuneau poveşti amuzante, născocite de imaginaţia lor şi 
înfrumuseţate cu mult umor, zugrăvind astfel un tablou plin de 
viaţă în care se regăseau obiceiurile satului. Era o viaţă cu o bogăţie 
literară nemărginită. Gerul, asemeni unei pisici sălbatice, se furişa 

14 Chi este o unitate tradiţională de măsură pentru lungime, echivalentă cu 0,33 
m. 


15 Kang -ul este un pat din cărămidă, folosit în China de Nord, care serveşte şi 
drept sobă de încălzit. 



pe la crăpăturile uşii şi muşca din picioarele mele. La vremea aceea, 
eu eram încă un copil sărman, care nu-şi permitea să aibă nici măcar 
o pereche de şosete, aşa că eram nevoit să-mi chircesc picioarele 
negricioase în pantofii de paie împletite, cu broboane de gheaţă pe 
tălpi şi printre degete. Lampa cu kerosen strălucea nespus în camera 
cufundată în beznă, făcând hârtia albă de pe geam să împrăştie 
scânteieri blânde. Aerul rece se strecura prin fiecare crăpătură şi 
găurică din hârtie, în timp ce fumul lămpii se ridica negricios către 
tavan într-un fuior şerpuitor care-şi schimba forma fără încetare. Cei 
doi copii ai Mătuşii a Şaptea şi ai Unchiului al Şaptelea dormeau pe 
colţul kang -ului - fetiţa sufla uşor, liniştit, însă băiatul acum sufla pe 
tonalităţi înalte, acum sufla uşor şi, în plus, tot mormăia ceva 
nedesluşit, ca şi cum s-ar fi certat în somn cu o mulţime de derbedei 
mititei. Mătuşa a Şaptea - o femeie educată - ne privea cu nişte ochi 
mari, luminoşi. Avea un stomac tare nervos, lucru pe care îl 
băgasem de seamă cu uşurinţă, căci uneori un sughiţ aprig şi 
zgomotos o făcea să se zgâlţâie din toate balamalele. Unchiul al 
Şaptelea era mai degrabă un ameţit, cu faţa ce părea că n-are o 
formă clară, bine definită, fără colţuri şi fără unghiuri, ca un calup 
neted de orez fiert. Ochii lui tulburi fixau continuu lampa aprinsă, 
fumegândă. In realitate însă. Unchiul al Şaptelea era un tip isteţ, 
care odinioară ticluise planuri peste planuri pentru a o ademeni pe 
Mătuşa a Şaptea, fata cea educată, mai mică decât el cu zece ani. 
Toată această poveste e destul de încâlcită şi n-avem acum răgazul 
cuvenit pentru a limpezi lucrurile. Unchiul al Şaptelea era veterinar 
amator, capabil să înfig a ace de acupunctura în urechea unui porc, 
să injecteze penicilină intravenos sau să jugănească porci, câini şi 
măgari. Asemeni tuturor bărbaţilor din sat, îi plăcea să bea, dar de 
multe ori n-avea ce. Isprăvise deja toate cerealele care puteau 
fermenta, iar de acum mâncarea devenise cea mai mare problemă. 



în toate nopţile de iarnă ne-au ghiorţăit maţele de foame şi nimeni 
nu credea că am să supravieţuiesc. Nu neg faptul că nasul meu este 
foarte sensibil când vine vorba de băutură, mai cu seamă la ţară, 
unde aerul nu-i poluat deloc. Acolo, în nopţile reci, ne năpădesc tot 
soiul de mirosuri şi, dacă pe o rază de câteva sute de metri cineva se 
lasă pradă băuturii, eu pe dată sunt în stare să-l adulmec cat se 
poate de precis. 

Pe măsură ce noaptea se adâncea, un miros de băutură m-a 
împresurat dinspre nord-est, un miros familiar şi seducător, 
pregnant, chiar dacă a trebuit să treacă peste acoperişurile case lor, 
copleşite sub pătura de zăpadă, să străbată armura îngheţată a 
copacilor şi să îmbete, în drumul lui, găini, raţe, gâşte şi câini. 
Lătratul dulăilor era înfundat precum o butelcă de vin, pesemne tot 
din pricina băuturii. Aroma aceea îmbăta până şi stelele de pe cer, 
care clipeau bucuroase, se clătinau şi se legănau în fel şi chip, 
asemeni unor zgâmboi cocoţaţi pe leagăne. Aroma îmbăta şi peştii 
din râuri, ascunşi prin stufărişul des şi moale, aşa încât ieşeau la 
suprafaţa apei şi scuipau bule de aer lipicioase, ca de fermentaţie. 
Desigur că toate păsările care înfruntau aerul rece înghiţeau aroma 
aceea, trecând în zbor, inclusiv cele două bufniţe cu penele dese, 
precum şi şoarecii de câmp care rodeau plantele în bortele lor de 
sub pământ. Pe aceste meleaguri întinse, debordând de atâta 
vitalitate, chiar dacă vremea este aspră, nenumărate vietăţi se 
bucură de contribuţia omului şi în acest chip au luat naştere 
sentimentele sacre. «Băutura a devenit populară odată cu regii cei 
înţelepţi, fie cu Yi Di 16 , după cum spun unii, fie cu Du Kang 17 , după 
cum spun alţii.» Băutura curge printre zeităţi. De ce noi dăm 


16 Sursele istorice spun că Yi Di a fost rege al dinastiei Shang în perioada 1101— 
1076 î.Hr. 



băutura drept ofrandă pentru strămoşi şi pentru a elibera sufletele 
celor morţi? In noaptea aceea, am înţeles. Era clipa iluminării mele. 
Chiar în acea noapte, spiritul adormit înlăuntrul meu s-a trezit la 
viaţă. Atunci am intrat în legătură cu misterul universului, un mister 
ce transcende puterea cuvintelor de a-1 descrie, frumos şi blând, 
tandru şi bun, sentimental şi îndurerat, molatic şi parfumat... Aţi 
înţeles?" 

El şi-a desfăcut braţele în faţă, către ascultătorii care îşi întindeau 
gâtul spre el în încercarea de a-i sorbi fiecare cuvânt de pe buze. Noi 
stăteam acolo, cu ochii mari cât cepele, cu gurile căscate, de parcă 
am fi vrut să ne ducem să înfulecăm te miri ce poţiune miraculoasă 
din palmele lui - goale de altfel. 

Ochii tăi împrăştie o culoare atât de incredibil de emoţionantă, 
cum au numai cei care pot vorbi cu zeii. Imaginile pe care le vezi tu 
ne sunt interzise nouă, aşa cum şi sunetele pe care le auzi şi 
mirosurile pe care le simţi tu ne sunt interzise nouă. Cât suntem de 
îndureraţi! Când vorbele se pornesc în şuvoi din organul acela care 
se numeşte „gura ta", ele se aseamănă unei melodii, unui râu potolit 
şi lin, unui fir de mătase ce iese din dosul păianjenului, plutind în 
zbor, unui ou de găină neted şi fin. Atât de lunecos, atât de straşnic! 
Copleşiţi de acordurile muzicale, plutim pe râul acela, dansăm pe 
pânza aceea de păianjen, îl vedem pe Dumnezeu. Dar mai înainte de 
a-1 vedea pe Dumnezeu, ne vedem cadavrele plutind pe râu în jos... 

„De ce oare strigătele bufniţelor erau atât de blânde în noaptea 
aceea, ca şi cum ar fi fost şoaptele unor îndrăgostiţi? Fiindcă în aer 
plutea băutura. De ce oare se împerecheau gâştele sălbatice şi cele 

17 Dicţionarul Slnio iven jiezi îl identifică pe Du Kang cu Shao Kang, cel de-al 
şaselea conducător al dinastiei Xia (sec. XXI-XVI î.Hr.). Alte surse îl consideră pe 
Du Kang drept cel care a inventat procedeul fabricării băuturilor fermentate şi de 
aceea se spune că el este protectorul celor care fabricau asemenea băuturi. 



domestice în noaptea geroasă, când nici măcar nu era sezonul 
potrivit pentru aşa ceva? Tot fiindcă în aer plutea băutura. Mă 
străduiam din răsputeri să adulmec mirosul, iar Fang al Nouălea m- 
a întrebat cu voce joasă: 

— Ce-ţi tot mişti nasul atâta? îţi vine cumva să strănuţi? 

— Adulmec băutura. Simt miros de băutură în nas! 

Au început şi ei să mişte din nas în toate felurile. Nasul lui Fang 
al Nouălea se încreţea în chip nespus de amuzant. 

— Da unde-ţi miroase ţie a băutură? Că eu nu simt nimic. 

Inima şi gândurile-mi galopau pur şi simplu, năvalnice şi 

neînfrânate. 

— Adulmecă în aer, adulmecă! i-am îndemnat eu. 

Privirile lor se roteau prin încăpere, scrutând fiecare ungher 
Unchiul al Şaptelea a ridicat rogojina de pe kang, ceea ce, după cum 
era de aşteptat, a stârnit furia Mătuşii a Şaptea. 

— Ce tot cotrobăi pe acolo? întrebă ea. Nu cumva crezi că am pitit 
băutura în pat? Hai, că eşti uluitor, n-am ce zice! 

Mătuşa a Şaptea era o intelectuală adevărată, după cum v-am 
spus, aşa că avea în vocabularul ei cuvinte precum «uluitor». La 
începuturile căsătoriei ei, odată, a certat-o pe mama aspru pentru că, 
de atâta spălat, orezul îşi pierduse vitaminele. Cuvântul acesta - 
«vitaminele» - o lăsase pe mama cu gura căscată. 

în damful de băutură sunt cuprinse proteine, grăsimi, acizi, fenol, 
precum şi calciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, cupru, 
mangan, zinc, iod, cobalt, la care se adaugă vitaminele A, B, C, D, E, 
F, precum şi alte materii - dar, ia uite-mă pe mine, cum mă dau 
mare expert, când profesorul vostru, domnul Yuan Shuangyu le ştie 
mai bine ca oricine!" 

Muşchiul deltoid al socrului meu s-a înroşit de atâtea laude 
primite din partea directorului adjunct, domnul Jin Gangzuan. Nu-i 



văd faţa plină de emoţie, deşi, în linii mari, pot să întrezăresc ceva - 
dar în mirosul de băutură se află ceva ce depăşeşte nivelul material, 
iar acest ceva este un spirit, o idee, o credinţă sacră, ceva ce poate fi 
simţit, însă nu poate fi articulat în cuvinte - fiindcă, nu-i aşa, 
limbajul este imperfect - metafora este inferioară - îmi pătrunde în 
inimă şi îmi dă frisoane. 

„Tovarăşi, studenţi, oare mai e cazul să argumentăm că băutura 
este o insectă dăunătoare sau una folositoare? Nu-i cazul, chiar că 
nu-i cazul! Băutura este o rândunică, este o broască, este o viespe cu 
ochii roşii, este o gărgăriţă cu şapte stele, este un «pesticid» viu!" 

El devenea exaltat, stârnit şi îşi flutura mâinile plin de entuziasm, 
pierdut în exuberanţa momentului. Atmosfera în sala de conferinţe 
era alb-roşie, iar el avea o postură specifică lui Elitler. 

„— Unchiule al Şaptelea, ia priviţi, damful de alcool se strecoară 
înăuntru pe la geam, prin acoperiş, prin fiecare crăpătură... am spus 
eu răspicat. 

— Băiatul ăsta probabil că nu mai e în toate minţile, a zis Fang al 
Nouălea în timp ce adulmeca aerul. Mirosul are culoare? 

A luat-o razna... 

Ei mă cântăreau din cap până-n picioare cu o privire plină de 
îndoială, de parcă eu chiar eram un copil care-şi pierduse minţile. 
Mie însă nici că-mi păsa de ei! Eu străbăteam în fugă, ca într-un zbor 
lin, podul colorat, pavat cu miros, străbăteam în fugă, ca într-un 
zbor... când, deodată, s-a întâmplat un miracol, dragi studenţi, s-a 
întâmplat un miracol!" 

Capul îi era copleşit de emoţiile apăsătoare şi cum stătea el aşa, la 
catedra Marii Săli de Prelegeri de la Universitatea Distileriei, a 
anunţat cu o voce răguşită, dar cu o forţă de expresie de-a dreptul 
molipsitoare: 

„în faţa ochilor mi-a apărut imaginea unui banchet strălucit, într- 



o noapte înzăpezită: o lampă cu gaz luminând cu putere. O masă 
veche, de opt persoane. Pe masă se află un bol cu apă fierbinte, din 
care se ridică aburul. în jurul mesei stau patru persoane, fiecare cu 
câte un bol de alcool în mână, de parcă ar ţine un amurg roşiatic în 
căuşul palmelor. Feţele lor sunt uşor neclare... Eiii! M-am dumirit! I- 
am recunoscut... Secretarul de departament, contabilul brigăzii, 
comandantul Miliţiei, şefa Ligii Femeilor... Ţin în mână câte o pulpă 
de miel bine fiartă, o înmoaie în pastă de usturoi amestecată cu sos 
de soia şi ulei de susan... Eu arăt cu degetul către Unchiul al 
Şaptelea şi ceilalţi, de parcă aş fi vreun crainic, dar privirea mi se 
înceţoşează şi nu le disting chipurile prea bine. Totuşi, nu 
îndrăznesc să mă sforţez prea tare de teamă ca imaginea să nu piară 
în văzduh... Unchiul al Şaptelea îmi scutură mâna cu putere. 

— Peştişorule! Peştişorule! Ce boală o fi dat peste tine? 

Unchiul al Şaptelea cu mâna stângă dă noroc cu mine, iar cu 

mâna dreaptă mă bate pe ceafa. Capul îmi răsună de parcă ţigle 
sparte, răzleţe, străpung în cădere suprafaţa unui heleşteu liniştit şi 
neted ca oglinda. Capul îmi răsună odată cu apa împroşcată în toate 
părţile. Unduirile apei se izbesc unele de altele, iar imaginea se 
spulberă, lăsând în mintea mea un gol fără margini. 

— Ce faceţi? Ce vreţi să faceţi? am strigat eu furios. 

Ei m-au privit cu îngrijorare. 

— Copile, visezi cumva? m-a întrebat Unchiul al Şaptelea. 

— Nu visez. I-am văzut pe secretarul de departament, contabilul 
brigăzii, şefa Ligii Femeilor, comandantul Miliţiei cum stăteau la 
băutură. Fiecare avea câte o pulpă de miel, pe care o înmuia în pastă 
de usturoi. Lampa era aprinsă, iar ei erau adunaţi în jurul unei mese 
vechi, de opt persoane. 

Mătuşa a Şaptea a căscat prelung şi a spus: 

— Ai halucinaţii! 



— Am văzut cât se poate de limpede! 

Plăvanul Liu a spus: 

— Azi după-amiază, când am fost la râu după apă, chiar am 
văzut-o pe şefa Ligii Femeilor împreună cu două femei mai în 
vârstă, cum spălau nişte carne de miel. 

— Şi tu ai halucinaţii, i-a trântit-o Mătuşa a Şaptea. 

— Pe cuvânt că asta am văzut! 

— Ai văzut pe dracu'! După părerea mea, voi v-aţi zărghit de 
foame! a conchis Mătuşa a Şaptea. 

Sobarul cel tânăr a spus împăciuitor: 

— Haideţi, nu vă mai certaţi! Mă duc să văd despre ce e vorba. 
Am să fac eu nişte investigaţii. 

— Ai luat-o şi tu pe urma lor? l-a apostrofat Mătuşa a Şaptea. Dai 
crezare unor asemenea scorneli? 

— Aşteptaţi-mă aici un pic, a zis sobarul cel tânăr. Dau o fugă 
până acolo şi mă întorc tot într-o fugă. 

— Ai grijă să nu te prindă şi să-ţi tragă o mamă de bătaie! i-a zis 
Unchiul al Şaptelea neliniştit. 

Sobarul cel tânăr deja ţâşnise pe uşă, lăsând o pală de aer rece să 
se strecoare înăuntru şi cât pe ce să stingă lampa. 

Sobarul cel tânăr s-a întors într-un suflet şi a intrat izbind uşa cu 
putere. Pala de aer rece a stins lampa de astă dată. Mă privea 
încremenit, de parcă îi ieşise vreun duh în cale. 

— Ce-ai văzut pe acolo? a întrebat Mătuşa a Şaptea rânjind 
sarcastic. 

Sobarul cel tânăr a întors capul spre ea şi i-a răspuns: 

— Fantastic, fantastic! Peştişorul a devenit nemuritor şi are o mie 
de ochi! 

Apoi, sobarul cel tânăr a confirmat faptul că tot ceea ce zărise era 
aidoma celor descrise de mine. Banchetul avea loc acasă la 



secretarul de departament. Acolo era un zid mai scund pe care s-a 
cocoţat, ca să spioneze ceea ce se petrecea înăuntru. 

— Eu tot nu cred! a zis Mătuşa a Şaptea. 

Sobarul cel tânăr s-a dus afară şi a venit cu o căpăţână de miel 
îngheţată, pe care a ridicat-o cât a putut el de sus, s-o vadă Mătuşa a 
Şaptea. Uluită, aceasta a privit-o îndelung, uitând de-a binelea de 
sughiţ. 

în noaptea aceea, ne-am bulucit toţi să spălăm căpăţână de miel şi 
s-o punem în oală la fiert. în tot răstimpul cât a fiert, nouă ne era 
gândul numai la băutură. în cele din urmă. Mătuşa a Şaptea a venit 
cu ideea salvatoare: Să bem alcool etilic! 

Unchiul al Şaptelea, care era veterinar, ţinea la păstrare o sticlă de 
alcool pe care îl folosea ca dezinfectant. Fireşte că a fost îndoit cu 
apă. 

Aşa a început un proces anevoios de călire. 

Cei care au crescut cu alcoolul etilic nu au teamă de niciun fel de 
băutură. 

Ce păcat că sobarul cel tânăr şi Unchiul al Şaptelea au orbit!" 

Jin Gangzuan a ridicat mâna şi s-a uitat la ceas, după care a spus: 

— Dragi studenţi, astăzi ne oprim aici cu prelegerea noastră! 



Capitolul 2 


1 

Directorul minei şi secretarul de partid se aflau în faţa lui; 
amândoi stăteau cu braţul stâng îndoit la piept şi braţul drept întins 
în faţă, cu palmele desfăcute, formând o linie dreapta, de parcă erau 
poliţişti la circulaţie. Aceeaşi mină, înspăimântător de 
asemănătoare, li se aşternuse pe faţă, încât parcă îşi slujeau drept 
oglindă unul altuia. Erau despărţiţi de un covor roşu-stacojiu, de un 
metru lăţime, care ducea spre coridorul scăldat în lumină. Eroismul 
lui Ding Gou'er a pierit în neant în faţa acestei desfăşurări de 
veritabilă curtoazie, aşa că s-a retras puţin, speriat, neştiind dacă se 
cuvenea să mai înainteze sau să încremenească în loc. Expresia 
cordială de pe chipurile lor înţepenise asemenea grăsimii sleite, tot 
mai densă şi mai groasă, câtuşi de puţin topită sau diluată măcar de 
atitudinea ezitantă a lui Ding Gou'er. Aşa-i! Zeii nu vorbesc 
niciodată. Nu vorbesc, însă ţinuta lor este mai impresionantă şi mai 
încărcată de forţă decât cele mai mieroase vorbe din lume, făcându- 
te să nu poţi opune rezistenţă. Cumva forţat de situaţie, dar şi 
cumva din recunoştinţă, Ding Gou'er a trecut prin faţa celor doi, 
care numaidecât s-au postat în urma lui, formând un triunghi 
perfect. Coridorul părea nesfârşit, ceea ce îl uluia pe Ding Gou'er, 
căci îşi amintea foarte limpede configuraţia locului: clădirea aceasta 
înconjurată de lanuri de floarea-soarelui găzduia cam douăzeci de 
camere - prea puţine pentru un coridor atât de lung. La fiecare trei 
paşi erau, faţă în faţă, lămpi roşii în formă de torţe, agăţate pe pereţii 
îmbrăcaţi cu tapet de culoarea laptelui. Mâinile din metal care 



ţineau făcliile străluceau, arătând o culoare atât de naturală, de 
parcă ar fi fost aievea - nişte mâini nebănuite, iţite din pereţi, 
înspăimântat, îşi imagină că în spatele fiecărei torţe se afla câte un 
bărbat de bronz, iar acest gând îi dădea sentimentul că, mergând pe 
coridorul acoperit cu covorul cel roşu, era ca şi cum ar fi străbătut o 
pădure bine străjuită de soldaţi înarmaţi. „Sunt prizonier, iar 
secretarul de partid şi directorul minei îmi sunt escorta militară!" 
Inima lui Ding Gou'er s-a oprit în loc pentru o clipă, în timp ce 
ţeasta i s-a despicat pentru a lăsa câteva gânduri raţionale să se 
strecoare înăuntru. Şi-a amintit cât de importantă era misiunea lui, 
datoria lui sacră. Hârjoneala cu tânăra aceea nu-1 împiedicase să-şi 
îndeplinească această datorie sacră, dar băutura putea s-o facă, dacă 
pierdea lucrurile de sub control. S-a oprit în loc şi a spus: 

— Mă aflu aici pentru a face o investigaţie, nu pentru băutură. 

La auzul acestor vorbe rostite pe un ton nepoliticos, directorul 
minei şi secretarul de partid au schimbat câteva priviri şi apoi, fără 
nici cea mai mică urmă de iritare, au spus cu aceeaşi căldură şi 
politeţe în glas: 

— Ştim, ştim. Doar n-o să avem pretenţia să bei alcool! 

Ding Gou'er era de-a dreptul năuc şi chiar că nu mai ştia care-i 
directorul şi care-i secretarul de partid. Tare ar fi vrut să-i întrebe, 
doar că se temea ca nu cumva să-i supere, prin urmare n-avea 
încotro decât să lase lucrurile ca atare, mai cu seamă că cei doi 
arătau cam la fel, iar funcţiile lor erau cam totuna. 

— Vă rog, vă rog! Chiar dacă nu puneţi băutură în gură, tot 
trebuie să mâncaţi. 

Ding Gou'er şi-a continuat drumul, deşi îi displăcea profund 
mersul acesta în triunghi - el în faţă şi cei doi în urma lui, de parcă 
acest coridor nu ducea către banchet, ci către curtea de judecată. Şi-a 
încetinit pasul, sperând să poată merge în rând cu ei, dar ce iluzii îşi 



mai făcea şi el! Odată ce încetinea pasul, cei doi, în spatele lui, 
încetineau întocmai, astfel că, oricât s-ar fi străduit, triunghiul 
rămânea neschimbat, cu el însuşi veşnic pe poziţia celui escortat. 

Coridorul în linie dreaptă s-a întrerupt pe neaşteptate, aşa că 
Ding Gou'er a cotit, după cum îl ducea drumul pe care covorul roşu 
se cam vălurea. Tortele de pe pereţi erau şi mai luminoase, iar 
mâinile care le susţineau păreau şi mai ameninţătoare, ca nişte 
mâini adevărate, cu viaţa pulsând în ele. Nenumărate gânduri care¬ 
ţi taie respiraţia îi zburau prin minte precum nişte gâze aurii şi, 
instinctiv, a strâns şi mai bine sub braţ servieta, până când a simţit 
cum mânerul metalic, rigid, îl împunge în coaste. Abia atunci a avut 
un oarecare sentiment de relaxare. „Doar două secunde mi-ar trebui 
ca să îndrept gura neagră a pistolului către pieptul celor doi, chiar 
dacă asta o să mă ducă fie în Iad, fie în mormânt. Nemernicilor! Nu 
mi-e mie frică de voi!" 

De acum îşi dădea seama că acel coridor cobora la subsol şi, cu 
toate că tortele şi covorul roşu erau la fel de strălucitoare ca mai 
devreme, simţea totuşi o boare rece, persistentă, fără să aibă însă 
nici cea mai vagă senzaţie de frig. 

O însoţitoare cu ochi strălucitori şi dinţi lucioşi, îmbrăcată cu o 
uniformă de un roşu aprins şi cu o pălărioară ovală pe cap, îi aştepta 
la capătul culoarului. Zâmbetul îndelung exersat pe care îl afişa şi 
aroma puternică pe care o răspândea părul ei au reuşit să-l facă pe 
Ding Gou'er să mai uite de tensiunea care începuse să îl apese. El şi- 
a înfrânat dorinţa de a o mângâia pe creştet, moment în care şi-a 
făcut iute, în minte, autocritica şi şi-a găsit tot felul de scuze pentru 
gândurile care îl împresurau. Fata a deschis uşa cu mâner din oţel 
inoxidabil, lucios şi cum au intrat ei aşa pe uşă, în sfârşit s-a 
spulberat triunghiul acela, lucru care l-a făcut pe Ding Gou'er să 
răsufle uşurat. 



în faţa lor s-a ivit deodată un salon luxos, cu lumini şi culori atât 
de blânde, încât pe dată gândul îţi fugea la iubire şi fericire, sau cel 
puţin aşa ar fi trebuit, dacă n-ar fi plutit în aer un iz vag, destul de 
neobişnuit. In ochii lui Ding Gou'er a licărit o lumină vicleană, în 
timp ce a măsurat la repezeală, din ochi, încăperea; privirea îi 
aluneca de la canapelele de piele portocalie până la perdelele de 
voal gălbui, de la tavanul de un alb imaculat, cu ornamente florale, 
până la faţa de masă imaculată. Un candelabru masiv atârna din 
mijlocul tavanului, delicat şi rafinat, cu piese de cristal ca nişte 
şiraguri de perle, ce împrăştiau irizări multicolore. In mod evident 
proaspăt lustruită cu ceară, podeaua strălucea ca o oglindă, iar într- 
un colţ al camerei, pe ecranul uriaş al unui televizor color, se difuza 
muzică pentru karaoke, o muzică dulce, ameţitoare. în imagine, o 
domnişoară îmbrăcată în costum de baie se legăna purtată de 
acordurile muzicale, în timp ce el măsura din priviri încăperea, 
acelaşi lucru îl făceau şi cei doi, secretarul de partid şi directorul 
minei, fără să îşi dea seama că ceea ce urmărea el era să descopere 
sursa acelui miros neobişnuit. 

— Bine aţi venit aici, la noi, în acest loc îndepărtat de lume! 

— Ne iertaţi pentru condiţiile modeste! 

Ding Gou'er continua să scruteze locul: o masă rotundă, cu trei 
tăblii - pe prima erau aşezate paharele de bere, paharele de vin, cu 
picior, paharele cu picior şi mai înalt, pentru băuturile tari, ceştile de 
ceai cu capac, din ceramică, setul de beţişoare din imitaţie de fildeş, 
farfurioare de toate formele, boluri mari şi mici, tacâmurile din inox, 
ţigările chinezeşti şi altele deosebite, americane şi englezeşti, 
trabucuri filipineze, chibrituri cu capătul roşu, ambalate în cutii 
rafinate, brichete suflate în aur şi scrumiere din imitaţie de cristal, în 
formă de păun. A doua tăblie era ticsită cu opt platouri de 
mâncăruri reci: fâşii de omletă şi căiţei de orez, amestecate cu 



creveţi deshidrataţi; came de vită iute şi condimentată; conopidă cu 
curry; castravete tăiat felii; labe de raţă; seminţe de lotus îndulcite; 
miez de ţelină şi scorpioni prăjiţi în baie de ulei. Ca un om umblat 
prin lume ce era, Ding Gou'er găsea toate aceste mâncăruri cât se 
poate de banale, fără nimic special. Pe cea de-a treia tăblie se afla 
doar un ghiveci cu un cactus plin de ţepi. Numai vederea lui îi 
dădea mâncărimi lui Ding Gou'er. „Oare de ce n-au pus aici un vas 
cu flori?" s-a întrebat el. 

Când s-au aşezat la masă, desigur că au fost ceva discuţii despre 
amplasarea locurilor. Ding Gou'er socotea că, de vreme ce era o 
masă rotundă, nu se punea problema de locuri situate mai bine şi 
locuri mai proaste, însă secretarul de partid şi directorul minei 
insistau în a spune că locul dinspre geam este locul de onoare, aşa 
că Ding Gou'er n-a avut încotro decât să-l ocupe, după care cei doi i 
s-au aşezat de-o parte şi de cealaltă a mesei. 

O trupă de chelneriţe, ca nişte steaguri de un roşu aprins, 
zburdau încoace şi încolo prin salon, stârnind pale de aer răcoros şi 
împrăştiind izul acela neobişnuit peste tot. Desigur că se amesteca 
mai departe cu mirosul pudrei aşternute pe feţele lor, al sudorii acre 
de la subţioară, precum şi cu mirosul de prin alte părţi ale trupului. 
Cu cât izul neobişnuit se amesteca mai departe cu alte mirosuri, cu 
atât îşi pierdea din intensitate, aşa încât curând atenţia lui Ding 
Gou'er a fost distrasă. 

Un prosop de culoarea piersicii, împrăştiind aburi în jur, i-a 
fluturat prin faţă, bălăngănindu-se în strânsoarea unui cleşte 
inoxidabil, imagine care l-a cam luat prin surprindere. A apucat 
prosopul, dar în loc să se şteargă pe mâini investigatorul a ridicat 
privirea mai sus, până când a dat cu ochii de o mânuţă foarte albă, 
iar apoi de o faţă rotundă şi doi ochi negri, ascunşi îndărătul genelor 
lungi. Pleoapele acestei fete păreau foarte complicat alcătuite, de 



parcă ochii aceia erau două cicatrice, o impresie cu totul 
neobişnuită. După ce a privit-o mai bine, Ding şi-a şters faţa şi 
mâinile cu prosopul care, a descoperit el, avea un miros de măr uşor 
acrit. Nici n-a apucat bine să se şteargă că deodată cleştele i-a smuls 
prosopul din mână. 

Cât despre secretarul de partid şi directorul minei, unul i-a oferit 
o ţigară, celălalt - un foc. 

în paharul pentru băuturi tari fusese turnat Maotai, în paharul de 
vin era vin roşu Dinastia, iar în paharul de bere se găsea berea 
Qingdao. Parcă secretarul de partid sau poate directorul minei a 
spus: 

— Noi suntem patrioţi, aşa că boicotăm băuturile străine. 

— Am zis că nu beau, le-a răspuns Ding Gou'er. 

— Tovarăşe Ding, dumneata ai venit de departe pentru noi. Dacă 
nu bei deloc, ne faci să ne simţim tare prost. Noi am simplificat mult 
lucrurile, de vreme ce servim doar mâncare de toată ziua, dar, dacă 
nu bei deloc, cum o să mai dovedim noi apropierea dintre oficialităţi 
şi oamenii de rând? Băutura este pentru ţară o importantă sursă de 
taxe, aşa că, dacă bei alcool, asta înseamnă că îţi aduci contribuţia la 
binele ţării. Haide, bea un pic! Bea, ca să ne salvăm şi noi onoarea! 

Şi cu astea fiind zise, cei doi au ridicat sus paharele cu băutură, 
chiar în faţa lui Ding Gou'er. Lichidul translucid se clătina uşor, în 
timp ce buchetul aromat se împrăştia ademenitor, iar el simţea o 
mâncărime în gât şi saliva năvălind din abundenţă, copleşindu-i 
limba şi inundându-i gura. 

— Atât de... somptuos... Nu meritam aşa ceva... a îngăimat el. 

— De unde să fie somptuos, tovarăşe Ding? Nu eşti cumva cam 
sarcastic cu noi? Noi aici suntem o biată mină, fără cine ştie ce 
posibilităţi. Bucătarul nu-i nici el foarte priceput. Dumneata vii de la 
oraş, eşti umblat prin lume; ai trecut prin multe, ai văzut multe. îmi 



imaginez că nu există băutură rafinată pe care să n-o fi încercat şi 
nici vânat pe care să nu-1 fi gustat. Nu râde de noi! Nu râde! a zis 
secretarul de partid sau poate o fi fost vocea directorului minei, 
încercaţi să acceptaţi umila noastră trataţie! Cu toţii suntem cadre de 
partid şi trebuie să răspundem la mobilizarea Comitetului 
Municipal de Partid, care spune: „Strângeţi cureaua, tovarăşi!" Vă 
rugăm să înţelegeţi şi să ne iertaţi! 

O revărsare necontenită de vorbe venea dinspre cei doi în timp ce 
ridicau paharele şi le apropiau încetul cu încetul de buzele lui Ding 
Gou'er. Acesta cu greu a reuşit să-şi înghită saliva vâscoasă, după 
care a întins mâna către pahar şi l-a ridicat, moment în care a 
conştientizat mai bine dimensiunea paharului şi cantitatea de 
băutură pe care o conţinea. Un clinchet uşor a răsunat atunci când 
secretarul de partid şi directorul minei au ciocnit paharele cu Ding 
Gou'er, căruia îi tremura mâna, făcând ca două-trei picături de 
băutură să i se prelingă între degete. în locul unde băutura a atins 
pielea, investigatorul a simţit o senzaţie de răcoare nespus de 
plăcută şi, cum se bucura el de această senzaţie, a fost asaltat şi 
dintr-o parte, şi din cealaltă: 

— Să închinăm un pahar în cinstea oaspetelui nostru! Să 
închinăm un pahar în cinstea oaspetelui nostru! 

Secretarul de partid şi directorul minei au dat pe gât paharele, 
după care le-au întors cu gura în jos pentru a arăta că le băuseră 
până la picătura de pe urmă. Ding Gou'er ştia foarte bine că pentru 
fiecare picătură de băutură lăsată în pahar va fi pedepsit să bea trei 
pahare. A băut mai întâi jumătate de pahar şi pe dată o aromă 
subtilă i-a împânzit gura. Cei doi, lângă el, nu îndrăzneau să-l critice 
câtuşi de puţin, ci doar îi arătau propriile pahare pe care tocmai le 
goliseră. Puterea exemplului este nesfârşită, aşa că Ding Gou'er a 
golit paharul. 



Pe dată, cele trei pahare au fost umplute la loc. 

— Nu mai beau! a spus Ding Gou'er pe un ton categoric. Prea 
multă băutură strică munca. 

— Evenimentele fericite trebuie sărbătorite cu o porţie dublă! 
Evenimentele fericite trebuie sărbătorite cu o porţie dublă! 

Ding Gou'er a acoperit cu palma gura paharului gol şi a spus: 

— Ajunge! Ajunge! 

— Trei pahare la începutul mesei! Aşa e obiceiul locului. 

După trei pahare, el a simţit o oarecare ameţeală, aşa că a apucat 
beţişoarele şi a prins cu ele nişte tăiţei, care, din pricina oului cu care 
erau amestecaţi, deveniseră foarte alunecoşi. Foarte amabili şi 
dornici să ajute, secretarul de partid şi directorul minei au apucat 
doi tăiţei cu beţişoarele lor şi i l-au vârât în gură. 

— Sorbecăie! i-a dat indicaţii cu voce răspicată unul dintre ei. 

Ding Gou'er a tras cu toată puterea, iar tăiţeii, însoţiţi de o 

plescăială pe cinste, i-au ajuns degrabă în gură. Una dintre 
chelneriţe şi-a acoperit gura cu mâna şi a chicotit. O femeie râzând 
le-a stârnit bucuria şi bărbaţilor, drept care de îndată atmosfera 
acestui ospăţ s-a însufleţit considerabil. 

Paharele au fost umplute. Secretarul de partid - sau poate o fi fost 
directorul minei - a ridicat paharul şi a spus: 

— Vizita unui investigator special precum Ding Gou'er este o 
mare onoare pentru noi, aşa că vă rog să-mi îngăduiţi ca în numele 
cadrelor de partid şi al muncitorilor din întreaga mină să vă ofer trei 
pahare de băutură. A refuza să beţi înseamnă un mare dispreţ 
pentru membrii clasei muncitoare, pentru minerii cu faţa cenuşie, 
cei care scot cărbunele la lumină. 

Ding Gou'er a observat atunci cum faţa palidă a bărbatului s-a 
îmbujorat toată de atâta emoţie. Prin urmare, a măsurat din ochi 
paharul şi a socotit că într-adevăr avea o mare însemnătate şi nu se 



cuvenea deloc să refuze. Părea că privirile miilor de mineri, cu 
căştile de protecţie pe cap, cu centurile bine strânse la brâu, negri 
din cap până-n picioare şi cu dinţii albi, strălucitori, erau aţintite 
asupra lui. Această imagine îl răscolea în adâncul sufletului, aşa că 
într-un avânt de neobişnuită bucurie a dat pe gât cele trei pahare. 

Celălalt pe dată a ridicat paharul şi, în numele mamei lui în 
vârstă de optzeci şi patru de ani, i-a făcut urări de sănătate şi fericire 
lui Ding Gou'er. Acesta ar fi vrut să refuze, dar imediat individul i-a 
spus: 

— Tovarăşe Ding, noi doi am fost crescuţi de mamă, nu-i aşa? Păi, 
e o vorbă din popor care spune că „Dacă până la şaptezeci şi trei de 
ani sau până la optzeci şi patru de ani nu te cheamă Regele Morţilor, 
atunci te duci tu de bunăvoie". Cine ştie, poate că bătrânele noastre 
mame anul acesta vor pleca în lumea cealaltă şi atunci oare ar putea 
să refuze paharul cu băutură un fiu ce dovedeşte respect nesfârşit 
pentru mama aflată cu un picior în groapă? 

Ding Gou'er îşi dovedise pietatea filială multă vreme şi în fel şi 
chip, însă într-adevăr avea şi el o mamă bătrână, cu părul alb, care 
îşi ducea zilele la ţară şi care merita toată preţuirea. îşi simţea 
sufletul copleşit de o mare durere numai la gândul că ar putea să-i 
refuze mamei sale un pahar de băutură. „O inimă animată de 
pietatea filială este întotdeauna o inimă puternică", a conchis el, 
după care a ridicat paharul şi l-a dat gata dintr-o înghiţitură. 

După nouă pahare de rachiu venite aşa unul după altul, Ding 
Gou'er se simţea ca şi cum conştiinţa îi era smulsă din trup. Nu, nu-i 
corect să spui că era smulsă, ci s-ar cuveni să spunem mai degrabă 
că acea conştiinţă devenise un fluture cu aripile strânse fedeleş 
pentru moment, dar care fără îndoială urma să-şi dezvăluie 
frumuseţea uluitoare cât de curând. Tocmai în acea clipă, un strop 
din această frumuseţe se ivea prin meridianul central al capului. 



întinzându-se molcom în afară. Forma exterioară părăsită de 
conştiinţă era asemenea gogoşii de care se dezbară fluturele în 
metamorfoza sa; plutea, uşoară, într-o oarecare imponderabilitate. 

Sub presiunea îndemnurilor lansate de gazdele sale, Ding Gou'er 
n-avea scăpare, ci se vedea nevoit să bea pahar după pahar, ca şi 
cum ar fi trebuit să umple o vale adâncă, fără fund, din care nu 
răzbătea nici cel mai mic ecou. Şi cum beau ei aşa, pahar după 
pahar, o sumedenie de platouri cu mâncăruri aburinde, de-ţi lăsa 
gura apă, au fost aduse de trei domnişoare îmbrăcate în roşu. Fetele 
parcă erau trei flăcări înteţite sau trei mingi de foc care se 
rostogoleau, împrăştiind lumina în jur. Ding Gou'er îşi amintea ca 
prin vis că mâncase deja nişte crabi roşii, mari cât palma; creveţi 
groşi, prăjiţi în ulei roşu; o broască mare, cu carapace verde, ca un 
tanc camuflat, plutind în supă de ţelină; pui înăbuşit, auriu, cu 
pleoapele strânse de parcă erau două tăieturi; un crap roşu, plin de 
ulei, care încă îşi mai mişca gura; scoici proaspete, fierte în abur şi 
aşezate în mod ingenios în formă de pagodă; mai era şi un platou cu 
ridichi cu coaja roşie, atât de frumoase de parcă abia fuseseră 
smulse de pe câmp... Papilele lui gustative erau în extaz, 
desfătându-se cu toate gusturile: aromat, gras, dulce, acru, amar, 
iute, sărat; mintea-i era încercată de mii de gânduri, iar privirea îi 
aluneca peste o mare de miresme. Ochii conştiinţei, suspendaţi în 
aer, percepeau molecule de toate culorile şi toate formele, mişcându- 
se neîngrădite într-un spaţiu limitat pentru a alcătui un corp 
tridimensional sub forma unei săli de restaurant. Desigur că unele 
molecule se găseau lipite pe tapetul de pe pereţi, pe perdelele de la 
geam, pe husa canapelei, pe lămpi, pe genele fetelor roşii, pe frunţile 
lucioase ale secretarului de partid şi directorului minei, lipite pe 
razele acelea pâlpâitoare de lumină, lipsite de formă la început, 
pentru ca apoi să se curbeze, să se răsucească, să se legene... 



După puţină vreme, Ding Gou'er a simţit cum o mână cu 
nenumărate degete răsfirate în fel şi chip îi oferă un pahar de vin 
roşu. Ultimele rămăşiţe de conştiinţă aflate în carapacea trupului 
său s-au străduit din răsputeri, cu toată forţa de care mai era în 
stare, pentru ca şinele său împrăştiat să urmeze mişcările circulare 
ale mâinii ce se desfăcea asemeni petalelor unui lotus rozaliu. Cu 
toată strădania sa, paharul acela de băutură se aşeza în straturi peste 
straturi, asemenea pagodei minunate sau asemenea unei fotografii 
realizate printr-o tehnică specială, împrăştiind, totodată, o ceaţă 
roşie în împrejurimile acelea destul de stabile şi destul de profunde. 
Nu era un pahar de băutură, ci un soare aflat la răsărit, o minge de 
foc de o frumuseţe rece, ca inima unui îndrăgostit tomnatic. Curând, 
el simţi că paharul căpătase înfăţişarea lunii pline, de culoare 
maronie, care odinioară stătea aninată pe cer, dar acum se strecura 
în salon, sau poate căpătase înfăţişarea unui grepfrut umflat peste 
măsură sau a unei bile galbene înţesată cu puf sau a spiritului unei 
vulpi păroase. Conştiinţa lui, atârnată din tavan, râdea batjocoritor, 
în timp ce aerul răcoros din aparatul de aer condiţionat spărgea 
barierele ce-1 împiedicau să se înalţe, ca să ajungă în locul unde 
treptat se răcea şi întruchipa aripi de fluture, cu desene de o 
frumuseţe nesfârşită. Eliberat de trupul-gazdă, conştiinţa lui îşi 
desfăcea aripile şi pornea într-o plutire lină prin salon. Uneori, se 
atingea de perdelele de mătase - desigur că aripile ei erau mai 
subţiri, mai moi, mai transparente decât perdeaua fină de mătase; 
alteori se atingea de candelabrul care reflecta lumina în fiecare piesă 
miniaturală de sticlă; alteori se atingea de buzele roşii ca nişte cireşe 
şi sfârcurile mici, ca vişinele bine coapte, ale fetelor înveşmântate în 
roşu sau de alte părţi ale lor, mai intime şi mai viclene. Peste tot se 
aşterneau urmele trecerii conştiinţei sale - pe ceaşca de ceai, pe 
sticla de băutură, pe crăpăturile din duşumea, pe spaţiile libere 



dintre firele de păr, în orificiile mărunte din filtrul ţigărilor cu mărci 
chinezeşti... Era asemenea unui animal sălbatic, cuprins de o 
lăcomie fără margini, care ia în stăpânire un teritoriu, lăsându-şi 
urmele peste tot. Pentru o conştiinţă înaripată nu există nicio 
piedică; pare că are formă şi, totuşi, parcă nu; străbate drumul 
încoace şi încolo bucuroasă şi fără oprelişti pe ornamentele 
atâmătoare ale candelabrului, de la cercul A până la cercul B şi apoi 
până la cercul C. E de ajuns numai să-şi dorească şi atunci se poate 
învârti, se poate întoarce, poate circula fără să întâmpine niciun fel 
de bariere. In cele din urmă, conştiinţa lui s-a cam săturat de acest 
joc nevolnic şi atunci s-a strecurat sub fusta unei fete voluptuoase 
înveşmântate în roşu, şi i-a mângâiat picioarele precum briza 
primăvăratică, făcându-i pielea să se înfioare, până când în locul 
senzaţiei de umezeală s-a instaurat o senzaţie de plictis, de searbăd. 
Apoi, conştiinţa s-a înălţat cu mare iuţeală, a închis ochii în timpul 
zborului lin prin pădure, aripile ei foşnind la atingerea coamei 
copacilor înverziţi. Putinţa de a zbura şi de a se transfigura i-a 
îngăduit să treacă peste munţii înalţi şi râurile năvalnice, să se 
strecoare liber prin gaura acului. A zgândărit o aluniţă roşie, din 
care crescuseră câteva fire de păr, aşezată între sânii celei mai 
frumoase fete de acolo şi s-a jucat cu câteva broboane de sudoare, 
pentru ca în cele din urmă să se strecoare în nasul fetei şi să tragă de 
perişorii crescuţi la întâmplare. 

Fata cea roşie a strănutat zgomotos şi a alungat senzaţia aceea de 
iritare ca pe un proiectil care în cele din urmă s-a izbit de cactusul 
de pe al treilea palier al mesei. S-a prăbuşit cu putere de parcă acel 
cactus i-ar fi trosnit o palmă plină de ţepi. Ding Gou'er a simţit, 
dintr-odată, o durere cumplită de cap, în timp ce burta îi bolborosea 
ca sub o mare presiune ce stârnea nenumărate vârtejuri; tot trupul îi 
era chinuit de o mâncărime cumplită, ca atunci când te năpădeşte 



urticaria. S-a oprit pe scalpul lui să se mai odihnească, să-şi tragă 
sufletul şi să suspine. Ochii lui Ding Gou'er îşi reluaseră, treptat, 
funcţiile, însă conştiinţa lui deocamdată era buimacă. I-a zărit ca 
prin ceaţă pe secretarul de partid şi pe directorul minei cum ridicau 
paharele şi îl priveau de undeva, de sus. Vocile lor răsunau cu o 
forţă uluitoare, izbindu-se de pereţi cu ecou, asemenea valurilor 
înspumate care lovesc nimicitor stâncile şi apoi se întorc în mare sau 
asemenea copilului trimis cu animalele la păscut pe vârful muntelui, 
de unde îşi strigă turma răzleţită: „Hei, hei, hei... hei-ia, hei-ia. 

— Tovarăşe Ding, de fapt noi ne tragem din aceeaşi familie, nu-i 
aşa? Suntem ca fraţii, iar fraţii adevăraţi trebuie să bea pe săturate. 
Dacă eşti mulţumit de viaţă, atunci trebuie să te bucuri din plin, să 
te îndrepţi către mormânt fericit peste măsură... Hai, să bem...! 
Treizeci de pahare... în numele directorului adjunct 

Jin... să cinstim treizeci pe pahare... Bea, bea, bea! Dacă nu bei, 
nu se cheamă că eşti îndeajuns de bărbat — Jin, Jin, Jin... Jin 
Gangzuan e în stare să bea. Bătrânul ăsta poate să înghită un ocean 
de băutură... fără margini şi fără ţărmuri... 

Jin Gangzuan! Numele ăsta afurisit îi străpungea inima ca 
sfredelul de diamant şi, cum se simţea cuprins de o durere 
sfâşietoare, a deschis gura mare şi a eliberat un jet de lichid tulbure, 
odată cu un şuvoi de vorbe înspăimântătoare: 

— Lupul ăla... hâc... care mănâncă bebeluşi fripţi... hâc... 
lupul...! 

Conştiinţa sa, de parcă ar fi căpătat chipul unei păsări înfricoşate, 
se întorcea în cuib; intestinele i se zvârcoleau, într-o agonie greu de 
descris. Avea senzaţia că doi pumni îl loveau uşurel în spinare. Hâc, 
hâc... băutura... lichidul ăla lipicios, îi curgeau lacrimile, îi curgea 
nasul, lichidul dulce-sărat, amestecat. In faţa ochilor se aşternea o 
întindere de apă de culoare verde-închis. 



— Te simţi mai bine? Tovarăşe Ding? 

— Tovarăşe Ding, vă e mai bine? 

— Hai, leapădă tot! Leapădă fără milă! Scapă de amărăciunea din 
burtă! 

— Toată omenirea ar trebui să vomite. Vomitatul e benefic pentru 
sănătate! 

Secretarul de partid şi directorul minei îl ţineau de o parte şi de 
alta, lovindu-1 uşor cu pumnii în spate şi turnându-i în urechi vorbe 
de alinare, povăţuitoare, ca nişte doctori de ţară care încercau să 
salveze un copil pe cale să se înece sau ca nişte dascăli tineri care 
încercau să educe un tânăr certat cu disciplina. 

Odată ce Ding Gou'er a scăpat de lichidul verzui, o domnişoară 
îmbrăcată în roşu i-a dat să bea o ceaşcă de ceai verde Longjing, iar 
apoi alta i-a oferit un pahar de oţet vechi, de Shanxi, de culoare 
gălbuie. Secretarul de partid sau poate să fi fost directorul minei, 
cine ştie, i-a îndesat în gură o bucată de rădăcină de lotus confiată, 
în timp ce celălalt îi ţinea la nas o feliuţă de pară albă, dulce. Apoi, o 
altă domnişoară, tot înveşmântată în roşu, l-a şters pe faţă, grijulie, 
cu un prosop răcoros, stropit cu ulei mentolat; în acelaşi timp, 
celelalte fete strângeau mizeria de pe podea, adunau farfuriile şi 
paharele lăsate vraişte pe masă, ba chiar aşezau din nou cele 
necesare pentru continuarea banchetului 

Profund impresionat de mişcările fetelor, iuţi ca fulgerul Ding 
Gou'er regreta faptul că adineaori rostise vorbe atât de aspre şi, 
când tocmai se gândea cum să-şi repare greşeala, secretarul de 
partid (sau poate să fi fost directorul minei) a întrebat; 

— Tovarăşe Ding, ce părere ai de chelneriţele noastre? 

Ding Gou'er s-a uitat jenat la feţele lor blânde, ca nişte boboci 
cruzi de floare, şi s-a grăbit să răspundă pe un ton laudativ: 

— Bune, bune, bune! 



Evident bine instruite, fetele îmbrăcate în roşu s-au năpustit ca 
nişte căţeluşi înfometaţi sau ca nişte pionieri care vin cu flori în 
mână în întâmpinarea înalţilor oaspeţi. Cele trei paliere ale mesei 
erau pline de pahare goale, drept care fetele s-au repezit să înşface 
câte un pahar, ba mai mare, ba mai mic şi să-l umple cu vin roşu, 
vin galben sau vreo licoare incoloră, iar apoi au ridicat paharele - 
unele umplute ochi, altele doar pe jumătate - şi, strigând în gura 
mare, de-a valma, le-au închinat în cinstea lui Ding Gou'er. 

Trupul îi era lipicios de atâta sudoare, îşi simţea buzele şi limba 
amorţite. Incapabil să mai articuleze vreo vorbă, a strâns din dinţi şi, 
cu ochii închişi, a înghiţit pe dată elixirul magic. Desigur, ca în vorba 
aceea, „Până şi cel mai neînfricat general se pierde în faţa unui chip 
frumos". N-a trecut mult şi... 

Acum, până şi cea mai vagă senzaţie de bine îl părăsise, căci 
demonul acela mititel, care-i provocase marea tulburare, i se 
zvârcolea prin cap şi încerca să-şi găsească scăparea printr-o gaură 
din moalele capului. Acum simţea pe pielea lui ce înseamnă să spui 
că trupul nu mai poate ţine sufletul în frâu. Durerea ce îl cuprindea 
la gândul că sufletul său ar putea atârna de tavan, răsturnat cu susul 
în jos, era de-a dreptul înspăimântătoare, aproape că-i venea să-şi 
astupe cu palma locul pe unde ar fi putut să-şi găsească scăparea 
biata lui conştiinţă. Pesemne însă că acesta n-ar fi fost un gest prea 
elegant. Deodată îşi aminti că atunci când încerca să se apropie de 
şoferiţa cea tânără, în camion fiind, purta pe cap o şapcă cu cozoroc. 
Şapca aceea îi aminti brusc de servieta în care se ascundea un 
revolver negru, moment în care a simţit cum instantaneu i se 
prelinge sudoarea pe la subţioară. Privirile lui aruncate pe furiş în 
stânga şi în dreapta i-au atras atenţia unei domnişoare îmbrăcate în 
roşu, care pe dată i-a adus, nu se ştie de unde, servieta. După ce a 
preluat-o, a pipăit-o uşurel, ca să se asigure că „tovarăşul" lui 



metalic şi negru stătea cuminte tot acolo, la locul lui. Odată ce a 
venit această confirmare, transpiraţia a încetat să-i mai scalde 
trupul, la fel de neaşteptat cum se pornise. Totuşi, era limpede că 
şapca lui cu cozoroc dispăruse, şi dintr-odată şi-a amintit de câinele 
de pază de la poartă, de portar, de tânărul din echipa de securitate, 
de buşteni şi lanul de floarea-soarelui - toate aceste crâmpeie de 
amintiri, toţi aceşti oameni se vădeau a fi atât de departe încât s-a 
întrebat dacă chiar i-au trecut prin faţa ochilor sau dacă nu cumva îi 
populaseră visele cândva. îşi puse cu grijă servieta între genunchi, 
se clătină, se bălăngăni la întâmplare, căci spiritul lui, care punea la 
cale o revoltă îndârjită, stârni apariţia unei lumini pâlpâitoare în faţa 
ochilor, care ba era clară, ba se tulbura; ba era limpede precum 
cristalul, ba se amesteca. Zărind pe genunchi ceva pete de ulei şi 
mizerie, le asemui pe dată cu un desen ce întruchipa harta Chinei, 
scăldată în lumină, însă doar pentru o clipă, căci imediat i se năzări 
că, de fapt, petele acelea aduceau mai degrabă cu harta întunecată a 
ţinutului Java. Deşi asemuirile erau cam nelalocul lor, investigatorul 
Ding se strădui să îndrepte un pic lucrurile, în speranţa că harta 
Chinei va arăta veşnic luminată şi limpede, în timp ce cealaltă hartă, 
plăsmuită de imaginaţia sa, va rămâne pentru totdeauna întunecată 
şi tulbure. 

Cu un minut înainte ca Jin Gangzuan, directorul adjunct al 
Departamentului de Propagandă al Comitetului Municipal din Ţara 
Vinului, să-şi facă intrarea pe uşă, Ding Gou'er a simţit cum o 
durere cumplită de burtă pune stăpânire pe el, ca şi cum nişte şerpi 
veninoşi i se răsuceau şi i se încolăceau în abdomen - se frecau, oh, 
cât se frecau; se lipeau unii de alţii, ah, cât se mai lipeau; încâlciţi, 
prinşi laolaltă, se ridicau, se trăgeau, sâsâind, şuierând. Ştia prea 
bine că intestinele îi puseseră gând rău. 

Senzaţia aceea crâncenă se năpustea îndârjită ca o flacăra 



năprasnică, de parcă o mătură de bambus îi râcâia pereţii 
stomacului - hââârş, hââârş - ca şi cum ar fi râcâit pereţii unei oale 
de noapte, doldora de urme groase de mizerie. „Aoleu. Măiculiţă!" 
îşi spuse investigatorul. „Dar mare îmi mai este chinul! Cred că azi 
am fost otrăvit de-a binelea. Am căzut prada uneltirii ticăloase a 
celor de la mina de cărbune Luoshan. Am căzut pradă chiolhanului! 
Am căzut pradă frumoaselor!" 

Ding Gou'er se ridică în picioare, ţinându-se de şale, însă 
descoperi numaidecât că picioarele-i erau inexistente, nu le mai 
simţea deloc, ceea ce l-a făcut să se întrebe cine naiba îl pusese să 
stea pe scaun. Oare picioarele erau de vină, sau capul? Sau totul era 
din pricina privirilor pârjolitoare ale fetelor cu veşminte roşii? Ori 
poate de vină erau secretarul de partid şi directorul minei, care îl 
împinseseră de umeri? 

De îndată ce se aşeză pe scaun, auzi un zgomot înfundat cum 
răzbate de departe, din dosul lui, moment în care fetişcanele şi-au 
pus mâna la gură şi au prins a chicoti. Ar fi vrut să răbufnească de 
furie, dar n-avea putere, căci trupul lui tocmai divorţa de conştiinţă 
sau poate... - acelaşi vechi truc - conştiinţa îl trăda şi fugea. în acest 
moment dureros, de nesuportat, directorul adjunct Jin Gangzuan, 
cu trupul său ce răspândea străluciri ca de diamant şi arome aurii, a 
împins uşa salonului, protejată de paravanul roşu-închis de 
muşama, ca o boare de primăvară, ca o lumină, ca întruparea 
idealurilor şi speranţelor. 

Directorul adjunct era un bărbat distins, educat, de vârstă 
mijlocie, cu tenul mai închis, faţă lunguiaţă, nasul mare şi ochi 
protejaţi de ochelari cu lentile de cristal şi rame de culoarea ceaiului, 
în bătaia lămpii, ochii lui arătau ca două fântâni negre, fără fund. 
Era de statură medie, îmbrăcat cu un costum bleumarin, impecabil 
şi o cămaşă de un alb imaculat, la care asortase o cravată cu dungi 



albe şi albastre; pantofii negri de piele luceau de-ţi luau ochii. Părul 
îi era bogat; n-ai fi putut zice nici că-i ciufulit, dar nici că e prea bine 
pieptănat. Mai mult, omul acesta avea un dinte metalic (cel mai 
probabil de aur). Cam aşa arăta Jin Gangzuan. 

Se dezmetici dintr-odată şi gândi că probabil mâna destinului 
făcuse ca acum el să ajungă faţă în faţă cu adversarul său. 

Secretarul de partid şi directorul minei au sărit de îndată în 
picioare, fără să le mai pese că se izbesc cu genunchii de marginea 
mesei. Când unul dintre ei, la repezeală, a răsturnat cu mâneca 
hainei un pahar de bere, lichidul galben s-a revărsat pe faţa de masă 
şi pe genunchii celuilalt. Nu le-a păsat de toate acestea, ci au dat 
deoparte scaunele, sărind în întâmpinarea lui. Nici n-a apucat 
paharul de bere să se răstoarne, că au şi izbucnit strigătele de 
bucurie ale directorului Jin. 

Râsul lui se revărsa în cascade, strivind aerul din încăpere, dar şi 
fluturele cel frumos care plutea pe deasupra capului lui Ding 
Gou'er. Acesta izbuti să se ridice în picioare, deşi nu şi-ar fi dorit aşa 
ceva. Nu voia să zâmbească, dar totuşi un surâs încremenit i s-a 
aşternut pe faţă în clipa în care a pornit şi el în întâmpinarea noului 
venit. 

— Acesta este directorul Jin, de la Departamentul de Propagandă 
al Comitetului Municipal. Domnul Ding Gou'er, investigator 
principal, de la Procuratură, au făcut prezentările secretarul de 
partid şi directorul minei aproape la unison. 

Jin Gangzuan şi-a împreunat mâinile în faţa pieptului şi a spus, 
hlizindu-se: 

— Mă scuzaţi, mă scuzaţi că am venit cu întârziere. 

Apoi, i-a întins mâna lui Ding Gou'er, care s-a văzut nevoit să-l 
salute bărbăteşte, deşi tare şi-ar fi dorit să scape de asemenea 
gesturi, neputincios în a-şi înfrâna gândul că mâna acestui ticălos 



mâncător de bebeluşi trebuie să fie înspăimântător de rece. 
Investigatorul a descoperit cu surprindere însă că mâna era cât se 
poate de bleagă, ba chiar călduţă şi uşor umedă, stârnindu-i o 
senzaţie plăcută. Vocea lui Jin Gangzuan a răsunat sec: 

— Bun venit! Am auzit lucruri minunate despre dumneavoastră. 

Odată ce s-au aşezat cu toţii pe scaune, Ding Gou'er a strâns din 

dinţi, de acum hotărât să-şi păstreze limpezimea minţii, fără să mai 
pună strop de băutură pe limbă. Şi-a poruncit în sinea sa: „Hai, 
mişcă odată la treabă!" 

Acum stătea alături de Jin Gangzuan, într-o stare de maximă 
vigilenţă. „Jin Gangzuan, Jin Gangzuan! Oi fi tu ca o fortăreaţă de 
netrecut, oi fi tu în relaţii apropiate cu conducătorii cei mari, oi avea 
tu rădăcinile adânc înfipte în pământ, o fi reţeaua ta întinsă peste tot 
în lume, dar, odată ce ai să intri pe mâinile mele, să nu-ţi închipui că 
mai există cale de scăpare! Şi de va fi cumva ca eu să am parte de 
zile cumplite, atunci aşa să fie!" 

— De vreme ce-am întârziat, am să plătesc o amendă de treizeci 
de pahare! a spus deodată Jin Gangzuan. 

Ding Gou'er a fost luat prin surprindere de vorbele lui, iar când 
şi-a întors privirea spre secretarul de partid (sau poate să fi fost 
directorul minei, cine ştie) a zărit o faţă zâmbitoare. O fotă 
îmbrăcată în roşu a adus pe tavă un serviciu de vin nou-nouţ, cu 
ceşcuţe strălucitoare, care au fost aşezate chiar în faţa lui Jin. O altă 
domnişoară a adus carafa şi, înclinându-şi căpşorul precum o 
pasăre phoenix, a turnat băutura în ceşti. Pesemne că fusese 
instruită vreme îndelungată, căci a turnat licoarea cu gesturi extrem 
de sigure, încrezătoare, fără greş, încât nici cea mai neînsemnată 
picătură n-a fost risipită. Mărgeluţele de spumă din prima ceaşcă 
încă n-apucaseră să se risipească până a fost umplută şi ultima 
ceaşcă. Păreau a fi nişte floricele mărunte ce se desfăceau în toată 



splendoarea lor sub ochii lui Jin Gangzuan. Ding Gou'er nu şi-a 
putut stăpâni strigătul de admiraţie, în primul rând faţă de 
îndemânarea fără pereche şi graţia nespusă a domnişoarei 
îmbrăcate în roşu, în al doilea rând, faţă de curajul şi neînfricarea lui 
Jin. Adevărată este vorba aceea care spune că „Fără aur şi diamante, 
nu-ţi e cu putinţă să dai viaţă porţelanului". 18 

Jin Gangzuan mai întâi şi-a dat jos haina, care imediat a fost 
preluată de către una din fetele îmbrăcate în roşu, după care i s-a 
adresat lui Ding Gou'er: 

— Ia spune, tovarăşe! Să umplu cele treizeci de pahare cu apă 
minerală sau mai degrabă cu rachiu de cereale? 

Ding Gou'er încerca să adulmece aerul, dar a constatat curând că 
simţul olfactiv îi era paralizat de-a binelea. 

— De vrei să afli gustul perei, nu-i altă cale decât să te-nfrupţi 
dintr-una. De vrei să deosebeşti licoarea veritabilă de făcătură, nu-i 
altă cale decât să pui gura pe băutură. Aşadar, vă rog, alegeţi trei 
ceşcuţe! 

Chiar dacă aflase din materialele de investigaţii că Jin Gangzuan 
îşi făcuse un renume din rezistenţa sa la băutură, Ding Gou'er avea 
oarece îndoieli. îmboldit din toate părţile, s-a văzut nevoit să aleagă 
trei pahare; când le-a încercat conţinutul cu vârful limbii, a simţit un 
gust aromat, fermentat, concluzionând că era o băutură de soi. 

— Tovarăşe Ding, prietene, dă pe gât paharele astea! l-a îndemnat 
Jin Gangzuan cu voce mieroasă. 

— Aşa-i obiceiul, a adăugat cineva de lângă el. Deja le-aţi 
încercat! 

— Dacă bei, n-o să facem din asta vreo pricină de supărare, dar, 

18 Joc de cuvinte bazat pe faptul că morfemele componente ale numelui Jin 
Gangzuan pot fi traduse ca substantive comune, respectiv „jin" înseamnă „aur, iar 
„gangzuan", „diamant". 



dacă iroseşti băutura, să ştii că-i cel mai mare păcat pe care l-ai 
putea săvârşi, s-a auzit o altă voce. 

Forţat de împrejurări, Ding Gou'er a băut paharele până la fund. 

— Mulţumesc mult, mulţumesc mult! a rostit Jin Gangzuan cu 
satisfacţie. Acum e rândul meu să beau. 

A ridicat un pahar de rachiu şi l-a băut încetişor, fără pic de 
zgomot, în linişte, cu grijă ca nu cumva vreun strop să fie risipit; 
stilul său simplu, dar elegant, dovedea faptul că nu era nici pe 
departe un băutor obişnuit. Apoi, a început să bea într-un ritm mai 
alert, dar păstrându-şi precizia în mişcări şi mai cu seamă 
acurateţea. Avea ritm, avea cadenţă. Ultimul pahar l-a ridicat cătinel 
şi a descris un arc de cerc minunat, în faţa pieptului, întruchipând 
un arcuş ce se mişca pe corzile viorii, iar în clipa aceea acorduri 
rafinate, joase, s-au răsfirat prin întreg salonul şi i-au alunecat prin 
vene lui Ding Gou'er. Vigilenţa începuse să i se clatine treptat, 
lăsând loc sentimentelor faţă de Jin Gangzuan, ivite precum 
buruienile ce se ridică deasupra apei, odată cu începutul 
dezgheţului primăvara. L-a urmărit pe Jin Gangzuan cum mai întâi 
îşi apropie de buze paharul cu băutură, pentru ca apoi în ochii lui 
negri, strălucitori, să scapere melancolia. In mintea lui, tipul chiar 
devenea un personaj bun, generos, care răspândea în jur un aer în 
care se contopeau sentimentalismul, lirismul şi bucuria. Acordurile 
viorii răsunau prelung pe când o pală de vânt tomnatic, răcoros, s-a 
pornit a răvăşi frunzele aurii căzute la pământ. O floricică albă s-a 
deschis în faţa lespezii de mormânt. Lui Ding Gou'er i se umeziseră 
ochii, văzând cum rachiul acela din pahar parcă ţâşneşte dintr-o 
piatră, asemenea unui pârâiaş, şi se revarsă într-un heleşteu de 
culoarea jadului întunecat. Evident că de acum inima i se lăsa 
copleşită de iubirea pentru omul acela. 

Secretarul de partid şi directorul minei băteau din palme fericiţi; 



Ding Gou'er, adâncit într-o stare profund poetică, nu scotea nici cel 
mai mic sunet, căci liniştea adâncă pusese stăpânire peste toate. Cele 
patru fete îmbrăcate în roşu rămăseseră încremenite precum patru 
lujeri de canna indica 19 , fiecare cu mimica ei, de parcă ar fi ascultat 
ceva cu sfinţenie sau ar fi căzut pe gânduri. Deodată, aparatul de aer 
condiţionat din colţul încăperii a început să scoată un zgomot ciudat 
care a spulberat liniştea. Secretarul de partid şi directorul minei îl 
aclamau pe Jin Gangzuan, cerându-i insistent să mai toarne pe gât 
încă treizeci de pahare, însă acesta scutura din cap cu hotărâre. 

— Nu mai beau nici în ruptul capului! a zis el. Ar fi o adevărată 
risipă, dar, de vreme ce este pentru întâia dată când îl întâlnesc pe 
Ding Gou'er, ar trebui să închin în cinstea lui de trei ori câte trei 
pahare. 

Ding Gou'er îl privea vrăjit pe omul acesta care era în stare să bea 
treizeci de păhăruţe unul după altul, fără ca vreo clipă chipul lui sa 
trădeze isprava. Era fascinat de atitudinea lui aleasă, era fascinat de 
vocea lui mieroasă, era fascinat de strălucirea uşoară a dintelui său 
metalic (poate că era chiar un dinte de aur, cine ştie), aşa că pe 
moment n-a realizat că trei ori trei fac nouă. 

Nouă păhăruţe cu băutură i-au fost aşezate lui Ding Gou'er în 
faţă şi tot atâtea şi lui Jin Gangzuan. Ding Gou'er pricepuse deja că 
era complet neputincios, total dezarmat în faţa farmecului acestui 
om, în timp ce conştiinţa şi trupul îl părăseau, deplasându-se parcă 
în direcţie opusă. Conştiinţa lui urla: „N-ai voie să bei!" însă mâna a 
înşfăcat brusc paharul şi i-a răsturnat licoarea în gură. 

Şi uite aşa, pe nesimţite, cele nouă păhăruţe au ajuns numaidecât 
în burta lui Ding Gou'er, făcându-i ochii să se umple de atâtea 


19 Floare specifică zonelor tropicale, cu lujer care poate avea înălţimea între 0,5 
m şi 2,5 m. 



lacrimi, încât la un moment dat acestea s-au pornit nestăvilite la 
vale, pe obraji. Era ceva ce investigatorul nu putea înţelege nicicum, 
că doar se afla la un banchet somptuos, nu în altă parte. 

— Nu te-a bătut nimeni! Şi nici nu te-a ocărât nimeni! Atunci, de 
ce plângi? 

— Eu nu plâng, doar că îmi curg lacrimile, aşa că n-ai niciun 
motiv întemeiat să mă acuzi că plâng. 

Nu era chip ca lacrimile să mai fie stăvilite; s-au tot prelins şiroi 
până când faţa lui Ding Gou'er a devenit precum o frunză de lotus 
scăldată de ploaie. 

— Aduceţi orezul! l-a auzit el pe Jin Gangzuan spunând. Să 
mănânce şi tovarăşul Ding, iar apoi să se odihnească! 

— Dar mai vine acuşi un fel de mâncare! 

— Oh! a exclamat Jin Gangzuan după ce s-a gândit ce s-a gândit. 
Păi, atunci aduceţi totul odată! 

O fată îmbrăcată în roşu a îndepărtat cactusul de pe masă şi 
imediat două chelneriţe îmbrăcate tot în roşu şi-au făcut apariţia 
ducând o tavă aurită, mare şi rotundă pe care trona un băieţel auriu, 
uns bine cu ulei şi care răspândea o aromă incredibilă. 

2 

Stimate domnule profesor Mo Yan, 

Am primit scrisoarea dumneavoastră şi tare vă mulţumesc pentru 
faptul că v-aţi îngăduit răgazul necesar să-mi scrieţi, ba mai mult, aţi 
recomandat atât de iute nuvela mea la revista Literatura poporului. 
Acum, nu că ar fi vorba de aroganţa pe care ţi-o dă băutura - ceea ce 
probabil că nu-i temei de laudă însă mie îmi pare că nuvela aceasta 
are o creativitate sporită, dezvăluie spiritualitatea cu asupra de 



măsură, debordează de vitalitatea specifică Zeului Băuturii şi pune 
în lumină simţul revoluţionar. Dacă revista Literatura poporului va 
alege să n-o publice, atunci e cât se poate de limpede că redactorii 
sunt de-a dreptul orbi. 

Am citit nuvela aceea de doi bani a lui Li Qi - Să nu cumva să mă 
tratezi ca pe un câine!, recomandată de domnia voastră. Autorul calcă 
în picioare o creaţie înălţătoare, sublimă pe care noi o numim cu 
mândrie „literatură", iar lucrul acesta m-a înfuriat peste poate. Dacă 
într-o bună zi voi avea ocazia de a-1 întâlni, atunci să ştiţi că am să 
mă angajez cu el într-o dispută verbală nimicitoare şi am să-l combat 
atât de aprig încât am să-l las fără grai, ca pe o cicadă amorţită de 
sosirea iernii, iar apoi am să-i trag o mamă de bătaie de n-o să se 
mai aleagă nimic de el. Va avea sentimentul că acuşi a poposit pe 
lume şi numaidecât a fost trimis să facă cunoştinţă cu Nirvana. 

Aveţi perfectă dreptate atunci când susţineţi că, dacă m-aş dedica 
studiului, în Ţara Vinului m-ar aştepta un viitor glorios, în care aş 
avea ce mânca, ce îmbrăca, aş avea un cămin, poziţie socială, bani, 
ba chiar şi de femei frumoase aş avea pane din plin. Dar, domnule, 
omiteţi faptul că eu sunt un tânăr ce îmbrăţişează atâtea idealuri, 
deloc dispus să mă las pradă băuturii până la sfârşitul vieţii. Mi-aş 
dori să fiu precum Lu Xun, care a fugit de medicină ca să urmeze 
calea literaturii - aş vrea să renunţ la băutură şi să mă pornesc pe 
calea unei cariere literare fabuloase, ca prin literatură să reformez 
societatea. Să fiu asemeni bătrânului Yu Gong, care a mutat munţii 
din loc, să reformez spiritul naţional chinez. Ca să ating un ideal 
atât de înălţător, aş fi dispus să-mi pierd capul şi să-mi vărs sângele 
şi, de vreme ce n-aş precupeţi nimic, de ce m-aş mai preocupa eu 
oare de cele lumeşti? 

Domnule Mo Yan, dorinţa mea de a mă dedica literaturii este de 
neclintit, este atât de fermă încât zece cai vânjoşi n-ar fi în stare să 



mă deturneze de pe drumul meu. Sunt cât se poate de hotărât, aşa 
că nu-i cazul să mai încercaţi a mă convinge că n-am dreptate. Şi 
dacă, totuşi, veţi insista, atunci trebuie să ştiţi de pe acum că 
sentimentele mele faţă de domnia voastră se vor transforma în ură. 
Literatura aparţine poporului. Aşadar, de ce vi s-ar permite domniei 
voastre să scrieţi, şi mie nu? Unul din principiile comunismului, 
elaborat de Lenin, era integrarea artei în muncă şi transformarea 
muncii în artă, aşa că, până să se fi înfăptuit comunismul, deja toţi 
oamenii deveniseră nişte vajnici scriitori. Desigur că acum suntem 
abia în faza de început, dar aici nu există nicio lege care să interzică 
unui doctor oenolog să scrie romane. Domnule profesor, în niciun 
caz să nu vă luaţi după neisprăviţii aceia care, după ce şi-au făcut 
un nume, nu mai vor altceva decât să monopolizeze scena literară şi, 
atunci când văd producţiile altora, se fac foc şi pară. Există o vorbă 
din popor, care ilustrează cel mai bine tot acest marasm, şi anume 
„Pe fluviul Changjiang, valurile de pe urmă le împing pe cele 
dinaintea lor, forţându-le să cedeze; tot astfel, în pădurea 
înmiresmată, frunzele fragede grăbesc sfârşitul frunzelor 
îmbătrânite, iar tinerii în cele din urmă triumfa în faţa celor 
vârstnici". Orice reacţionar care se gândeşte să înăbuşe forţele 
proaspete ce se ridică este precum „Călugăriţa care a încercat să 
oprească în loc căruţa - Asta înseamnă să nu-ţi măsori puterile aşa 
cum se cuvine!". 

Domnule profesor, în institutul nostru de cercetări se află o 
doamnă a cărei maximă preocupare o reprezintă materialele de 
referinţă. O cheamă Li Yan şi afirmă despre sine că vă este studentă, 
susţinând chiar că v-a audiat cursurile pe vremea când eraţi 
instructor politic la Şcoala de Ofiţeri din Baoding, nivelul începători. 
Mi-a relatat multe povestiri interesante pline de tâlc, despre domnia 
voastră şi astfel mi-a înlesnit cunoaşterea în ceea ce vă priveşte. Ba 



mai mult, această duduiţă spunea că odată, în timpul orei, l-aţi 
ocărât pe renumitul scriitor Wang 

Meng, afirmând că ar fi publicat un eseu în săptămânalul Revista 
tineretului chinez prin care îi îndemna pe scriitorii tineri să se dea la o 
pane de pe drumeagul şi aşa mult prea aglomerat al literaturii. Ea 
mai preciza şi că v-aţi înfuriat şi aţi zis cu năduf: „Este Wang Meng 
în postura de a monopoliza lumea literară? Dacă e de mâncare, toată 
lumea se înfruptă; dacă se găsesc veşminte, tot omul se îmbracă, dar, 
de îndrăzneşti să mă alungi, atunci şi eu mă încăpăţânez şi mai 
abitir îmi urmez calea tot înainte!" 

Când am auzit această poveste amuzantă, domnule, am dat 
fuguţa şi am turnat pe gât o jumătate de litru de vin. Eram atât de 
muncit de gânduri încât îmi tremurau până şi vârfurile degetelor; 
sângele îmi năvălea prin vine, iar urechile mi se înroşiseră ca nişte 
petale de bujori. Vorbele domniei voastre erau precum goarna cea 
răsunătoare, ca o chemare solemnă menită şi trezească din 
amorţeală spiritul nostru de vajnici luptători. Mi-aş dori să mă fi 
asemuit domniei voastre la acea vreme: dormeaţi pe rogojină, vă 
hrăneaţi cu fiere, dar în ochi vă scăpărau scântei, ba mai mult, 
stăteaţi cu capul plecat şi, când puneaţi mâna pe stilou, îl stârneaţi la 
acţiune precum o baionetă ascuţită. Aţi fi preferat să muriţi decât să 
cunoaşteţi umilinţa. 

Domnule profesor, ascultând-o pe Li Yan cum povesteşte 
episoade amuzante despre domnia voastră şi recitind scrisorile pe 
care mi le-aţi trimis, mă simt deopotrivă întristat şi deznădăjduit. 
Ceea ce mă sfătuiţi acum să fac este exact ceea ce îi sfătuia odinioară 
Wang Meng pe tinerii literaţi (printre care, iertată să-mi fie vorba, vă 
număraţi şi domnia voastră). Este un lucru ce mă îndurerează 
profund. Domnule, domnule, să nu vă luaţi după neruşinaţii ăia 
care nu se ridică mai sus de nivelul unor oameni mărunţi. „Când ai 



zvârlit băţul cu care te apărai odinioară, nu te mai întorci în mijlocul 
câinilor" îmi aduc aminte că în anul acela eraţi slab ca un ţâr, eraţi 
numai piele şi os. Domnule, şi domnia voastră aţi suferit mergând 
pe drumeagul acesta anevoios al literaturii. în niciun caz să nu daţi 
uitării durerea, odată ce s-a vindecat rana, căci, dacă aşa stau 
lucrurile, atunci veţi pierde stima şi dragostea miilor şi zecilor de 
mii de tineri scriitori ca şi mine. 

Domnule profesor, astă-noapte iar am isprăvit de scris o nuvelă, 
intitulată Copiii de carne. Aici socotesc eu că mi-am dovedit 
maturitatea artistică atunci când am adoptat stilul narativ al lui Lu 
Xun, transformându-mi stiloul într-un pumnal ascuţit, ca să jupoi 
strălucitoarea civilizaţie spirituală, să scot la iveală esenţa barbară a 
nenorocitei noastre moralităţi. Această nuvelă a mea aparţine 
categoriei „realismului dur", iar scrierea ei, la vremea aceea, a fost o 
provocare venită din „mişcarea punk", înscrisă în „literatura 
uşoară", la modă atunci. Era pentru mine un exerciţiu de trezire a 
poporului prin literatură. Intenţia mea este de a da o lovitură 
crâncenă acelor demnitari corupţi şi lacomi şi, fără îndoială, această 
nuvelă a mea este „precum o rază de lumină pe tărâmul întunecat al 
Ţării Vinului". Este asemenea Jurnalului unui nebun 20 amplasat într-o 
perioadă mai apropiată de zilele noastre. îndrăznesc să vă trimit 
acum nuvela dimpreună cu această scrisoare. Dacă se va găsi vreo 
publicaţie dispusă s-o trimită la tipar, atunci sunt convins că va 
declanşa o mare schimbare, capabilă să zdruncine tot. De aceea, vă 
rog să faceţi toate corecturile ce se impun şi să mă puneţi la punct. 
„Un materialist adevărat nu se teme de nimic". Un profesor nu 
trebuie să facă prea mult caz aici, dar nici să bată câmpii. Spuneţi-mi 


20 Jurnalul unui nebun (Kuangren riji) este una dintre nuvelele reprezentative ale 
lui Lu Xun, în care apare tema canibalismului. 



orice obiecţie aţi avea, fără să vă mai codiţi, fiindcă a vărsa totul din 
traistă se înscrie în tradiţia strălucită a partidului nostru. 

După ce veţi citi Copiii de carne, dacă veţi socoti că se cuvine a fi 
publicată, v-aş fi recunoscător în cazul în care mi-aţi găsi o editură 
dispusă s-o publice. Desigur, ştiu că în zilele noastre nici la 
crematoriu nu mai poţi să duci un mort dacă mai nişte relaţii; 
aşadar, cu atât mai mult relaţiile devin condiţie majoră, când vine 
vorba de publicarea unei nuvele. Prin urmare, domnule profesor, să 
duceţi lupta cu curaj, până la capăt şi dacă e nevoie să invităm pe 
cineva la masă sau să trimitem vreun dar, decontez eu toate 
cheltuielile cuvenite (numai să nu cumva să uitaţi cereţi chitanţa!). 

Domnule, nu mi-a fost deloc uşor să scriu Copiii de carne. Aşa 
încât mă gândesc că cel mai bine ar fi să trimitem nuvela spre 
publicare revistei Literatura poporului. Vă mărturisesc că motivele 
alegerii mele sunt următoarele: în primul rând. Literatura poporului 
reprezintă o publicaţie de frunte a lumii literare chineze, cu un 
cuvânt greu de spus în privinţa noilor curente literare. Mă gândesc 
că, dacă voi reuşi să public aici, neîndoielnic am să mă ridic 
deasupra nivelului provinciei sau chiar al municipalităţii. In al 
doilea rând, vreau să adopt strategia de a „atrage atenţia asupra 
unui lucru mărunt şi a trece peste restul." Aceasta chiar că este 
singura soluţie pentru a răzbi într-o lume complicată, după cum se 
prezintă acum revista Literatura poporului. 

Cu tot respectul cuvenit. 

Vă doresc numai bine! 


Discipolul domniei voastre. 
Li Yidou 


P.S. Domnule profesor, am un prieten care s-a pornit spre Beijing 



cu oarece treabă şi l-am rugat să vă ducă o ladă cu douăsprezece 
sticle de vin rafinat din Ţara Vinului, numit „Muşuroiul de furnici 
verzi". Nădăjduiesc ca darul meu să vă aducă bucuria cuvenită. 


3 


Dragă domnule oenolog. 

Bună ziua! 

îţi mulţumesc pentru „Muşuroiul de furnici verzi". Culoarea 
acestui vin, buchetul, gustul sunt de cea mai aleasă calitate, doar că, 
la modul general vorbind, vinul acesta suferă din pricina unei aşa- 
numite lipse de armonie, ca atunci când o fată are un chip cu 
trăsături regulate şi n-ai putea tăgădui faptul că-i frumoasă, doar că- 
i lipseşte acel ceva nedefinit care să-i dea farmec. Băutura produsă 
în satul meu natal este, de asemenea, foarte bună, dar nu se 
compară cu cea din Ţara Vinului. După cum povestea tatăl meu, 
înainte de Eliberare 21 , în micuţul nostru sat, care număra vreo sută şi 
ceva de suflete, se găseau două distilerii - una numită Zongji, iar 
cealaltă Juyuan - unde se prepara rachiul de sorg. Aveau câteva zeci 
de angajaţi, plus catâri şi cai de talie mare, un tărăboi întreg. Cât 
despre rachiul din mei, aproape fiecare familie face aşa ceva, încât 
nu-i de mirare că tot satul, până în cel mai mic cotlon, e învăluit într- 
un iz de băutură dulceagă. Un unchi de-al tatălui meu mi-a explicat 
odată, pe îndelete, toată arta distilatului, managementul şi alte 
chestii de felul ăsta. Cum a lucrat mai bine de zece ani la distileria 
Zongji, l-aş putea socoti un mare expert, aşa că din relatările lui mi- 


21 Este vorba de Eliberarea din 1949, când comuniştii au preluat puterea politică 
şi au întemeiat Republica Populară Chineză. 



am adunat numeroase materiale preţioase pentru „Rachiu de 
sorg" 22 . Damful de băutură care pluteşte dintotdeauna prin satul 
meu a fost, de asemenea, o sursă de inspiraţie constantă. 

Eu sunt foarte interesat de băutură şi am cugetat îndelung asupra 
relaţiei dintre băutură şi cultură. Capitolul amintit mai sus exprimă, 
într-o oarecare măsură, gândurile mele pe această temă. Tot timpul 
mi-am dorit să scriu un roman despre băutură, iar acum că am 
cunoscut un doctor în oenologie, mi se pare că s-a pogorât norocul 
peste mine cât pentru trei vieţi. De acum înainte voi îndrăzni să te 
consult în multe probleme, aşa că te rog să nu mi te mai adresezi 
atât de protocolar, cu pompoasa formulă „domnule profesor". 

Citindu-ţi scrisoarea, precum şi povestirea Copiii de carne , mi-au 
venit multe idei pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc, dar mai întâi să 
discutăm despre scrisoarea domniei tale: 

Mai întâi de toate, în opinia mea aroganţa şi modestia reprezintă 
două trăsături umane aflate într-o totală opoziţie una cu cealaltă, 
dar şi în interdependenţă, însă e greu de spus care trăsătură e de 
bine şi care de rău. în realitate, cei care par aroganţi sunt în fapt, 
modeşti, iar cei care se arată modeşti, în forul lor interior, sunt cât se 
poate de aroganţi. Unii oameni, în anumite privinţe, în anumite 
momente se dovedesc a fi aroganţi, dar în alte privinţe şi în alte 
momente, dimpotrivă, se arată modeşti. Pesemne că nu există o 
aroganţă absolută şi nici modestie veşnică. „Aroganţa de după 
băutură", despre care vorbeşti domnia ta, este într-o mare măsură o 
reacţie chimică şi din câte bag eu de seamă nu putem formula nicio 
acuzaţie în acest sens. De aceea, mi se pare perfect normal şi 
îndreptăţit sentimentul de mulţumire de sine, pe care îl ai după ce 


2 2 „Rachiu de sorg" face referire la cel de-al doilea capitol din romanul lui Mo 
Yan, Sorgul roşu. 



te-ai lăsat pradă băuturii iar dacă te încumeţi să adresezi câteva 
vorbe de duh Literaturii poporului, cu siguranţă că nu încâlci nicio 
lege, cu atât mai mult cu cât nu i-ai înjurat de mamă, ci doar ai 
afirmat: „Dacă nu vor publica, atunci sunt de-a dreptul orbi". 

în al doilea rând, domnul Li Qi a avut motivele sale pentru a scrie 
romanul în maniera în care l-a scris. Dacă socoteşti că nu-i un roman 
de soi, atunci dă-1 deoparte şi gata, iar în cazul în care într-o bună zi 
te vei întâlni cu el, oferă-i două sticle din „Muşuroiul de furnici 
verzi", după care să-ţi pierzi urma. Să nu cumva să vă gândiţi să 
adoptaţi strategia romanticului revoluţionar, angrenându-vă cu el 
într-o „dezbatere pe viaţă şi pe moarte". Ba mai mult, să nu cumva 
să îţi treacă prin gând să te lupţi cu el, fiindcă individul ăsta a 
practicat artele marţiale şi are strânse legături cu mafia. Este atât de 
hain la suflet şi atât de ticălos, încât nu se dă în lături de la nicio 
nelegiuire. Chiar umblă vorba că era unul prin Beijing, un critic 
literar care n-a avut ce face şi s-a apucat să scrie un articol deosebit 
de acid la adresa operei literare a lui Li Qi. La nici trei zile după 
publicarea în ziar, nevasta criticului literar a fost vândută de către 
oamenii acestuia în Thailanda, unde se zvoneşte că a ajuns 
prostituată. De aceea, te sfătuiesc din tot sufletul să stai cât mai 
departe de el. Sunt mulţi oameni în lumea asta, pe care nici măcar 
Cel de Sus nu s-ar încumeta să-i deranjeze câtuşi de puţin. 

în al treilea rând, de vreme ce eşti atât de devotat literaturii, sub 
nicio formă nu îndrăznesc eu să-ţi dau sfaturi cum să te porţi ca un 
fiu merituos, măcar din simplul motiv de a nu va ac mă detestaţi. 
Când cineva stârneşte dispreţul celorlalţi rara voia sa, n-are nicio 
vină, dar dacă o face intenţionat, atunci e ca în vorba aceea: „îţi dai 
ochii peste cap şi te uiţi în oglindă - N-ai să vezi decât urâţenia". Eu 
unul sunt îndeajuns de urât şi aşa, la ce bun să-mi mai dau ochii 
peste cap? 



Domnia ta i-a ocărât cu furie pe acei „netrebnici" care vor să 
monopolizeze sfera literară, ceea ce mărturisesc că m-a uns pe suflet 
şi, dacă într-adevăr ei au asemenea intenţii, atunci mă alătur şi eu, 
slobozind din gură vorbe grele la adresa lor. 

Acum mai bine de zece ani eram instructor la Şcoala de Ofiţeri 
din Baoding - nivelul începători, unde aveam câteva sute de 
studenţi care frecventau orele mele. îmi aduc aminte că parcă erau 
două studente pe nume Liu Yan - una avea tenul foarte alb şi ochii 
mari, în timp ce cealaltă era negricioasă şi bondoacă. Nu ştiu care 
dintre ele ar putea fi colega domniei tale. 

Cât despre faptul că eu l-aş fi ponegrit pe Wang Meng, chiar că 
nu-mi amintesc. Pare-mi-se că i-am citit articolul acela în care îi 
îndemna pe tinerii scriitori să-şi facă o autoevaluare lucidă şi e 
foarte probabil ca la vremea aceea să-l fi simţit ca pe un atac; aşa se 
face că am o stare de profund disconfort, însă în mod cert nu voi 
lansa un atac la adresa lui Wang Meng în timpul cursului în care fac 
reclamă comunismului. 

Dacă chiar vrei să ştii, eu nu mi-am aruncat niciodată bastonul de 
cerşetor şi chiar dacă aş face un asemenea gest într-o bună zi, nu m- 
aş duce „să-l ciomăgesc pe cerşetor". Nu pot să dau niciun fel de 
garanţii, întrucât schimbările din viaţă de multe ori nu sunt decise 
de către noi. 

Acum, să discutăm despre opera domniei tale: 

1. îţi stabileşti singur apartenenţa a ceea ce scrii la „realismul 
dur". Ai putea să-mi explici puţin ce se ascunde în acest curent? Nu 
sunt prea dumirit, deşi în linii generale văd ceva de felul ăsta. 
Scenele descrise în roman m-au cam înfiorat. Noroc că e vorba doar 
de ficţiune, căci altfel, dacă ai fi pretins că scrii un reportaj, fără 
îndoială că ai fi dat de mare necaz. 

2. în privinţa calificării operei tale ca „material publicabil" în 



mod normal există două standarde: cel ideologic şi cel artistic. Nu 
pot eu să spun care e mai important şi, când fac această afirmaţie, 
vreau să spun exact ceea ce spun. Nimic mai mult, fiindcă în niciun 
caz nu fac pe nebunul. Din fericire. Literatura poporului are un 
colectiv de redactori de mare ispravă, aşa că lasă-i pe ei să decidă. 

Eu deja ţi-am trimis opera către redacţia Literaturii poporului; cât 
despre oferitul de daruri sau invitatul la masă, mă tem că nu am 
prea multe cunoştinţe în această privinţă, pentru că eu nu recurg 
niciodată la aşa ceva. Dacă asemenea chestiuni merg la o revistă 
mare, de nivel central, precum Literatura poporului, va trebui să afli 
pe spezele domniei tale. îţi doresc mult succes! 


Mo Yan 


4 

COPIII DE CARNE 

într-o seară târzie de toamnă, luna abia înălţată pe cer stătea 
aninată într-un colţ, spre apus, cu marginile înceţoşate, ca şi cum ar 
fi fost un cub de gheaţă pe jumătate topit. Raze reci de lumină 
scăldau satul Iz de Rachiu, încă adânc cufundat în somn. Undeva, 
nu foarte departe, un cocoş îşi slobozea cântecul ce anunţa 
apropierea zorilor, doar că sunetele înfundate păreau să răzbată mai 
degrabă din vreo pivniţă mohorâtă decât din coteţul de păsări. 

Aşa înfundat cum era, totuşi, cântecul a reuşit s-o trezească din 
somn pe nevasta lui Jin Yuanbao, care s-a ridicat în capul oaselor, cu 
plapuma pe umeri, cam buimăcită de atmosfera înceţoşată. Razele 
palide ale lunii se strecurau piezişe prin fereastră şi aşterneau pe 
plapuma neagră desene albe ca neaua. Bărbatul ei îşi scosese 



picioarele de sub aşternut prin dreapta ei; erau reci ca gheaţa, aşa că 
ea s-a grăbit să le învelească cu un colţ de plapumă. De-a stânga ei. 
Micuţul Odor dormea dus, chircit, suflând încet şi profund. 
Cântatul cocoşului, şi mai îndepărtat, şi mai înfundat de astă dată, a 
răsunat din nou. Femeia s-a scuturat înfiorată şi într-o clipă a 
coborât din pat, aruncându-şi o haină pe spate. Când a ieşit în curte, 
a ridicat alene privirea către cer - înspre apus licăreau trei steluţe, în 
timp ce în partea opusă, înspre răsărit, cea de-a optsprezecea 
constelaţie 23 se înălţa pe boltă. Se vede treaba că nu mai era mult şi 
se crăpa de ziuă. 

Femeia s-a întors în casă şi şi-a înghiontit bărbatul, spunându-i: 

— Scoală-te! Hai, scoală-te repede! Deja se vede pe cer 
Constelaţia cea Mare. 

Vorbele femeii au izbutit să-i curme bărbatului sforăitul aspru; 
acesta a plescăit de câteva ori, după care s-a ridicat în capul oaselor. 

— Se crapă de ziuă? a întrebat el, cu ochii mijiţi de somn. 

— Acuşi, a răspuns ea. Mă gândesc că ar fi bine să porneşti puţin 
mai devreme azi, ca să nu mai baţi drumul degeaba, aşa cum s-a 
întâmplat data trecută. 

Bărbatul şi-a pus jacheta vătuită pe spate, cu gesturi leneşe, a 
bâjbâit un pic după luleaua de la capătul patului, a îndesat ceva 
tutun în ea, după care şi-o vârât-o în gură. Apoi a dibuit amnarul, 
cremenele şi ceva iască, cu gândul să aprindă focul. Câteva scântei 
colţuroase au zburat, însoţite de trosnet, iar una dintre ele a căzut 
taman peste iască. Bărbatul s-a grăbit să sufle, ca să înteţească focul 
şi n-a lipsit mult până când flăcările de un roşu aprins s-au pornit a 
străluci în beznă. El a tras de câteva ori din lulea şi, când tocmai voia 


2 3 Este vorba de cea de-a optsprezecea din cele douăzeci şi opt de constelaţii din 
astronomia chineză tradiţională. 



să apuce nişte iască, femeia i-a zis pe un ton hotărât: 

— Aprinde lampa! 

— Chiar e nevoie? a întrebat-o el. 

— Aprinde-o! N-o să fim nici mai săraci, nici mai bogaţi cu 
stropul de gaz care se consumă. 

El a tras aer în piept şi a suflat îndelung peste iască, până când s-a 
stârnit flacăra. Pe dată, femeia a luat lampa şi a aprins-o, după care a 
agăţat-o pe perete. Flăcările verzui revărsau o lumină palidă peste 
întreaga încăpere. Privirile celor doi s-au întâlnit grăbite, după care 
s-au îndreptat iute în direcţii diferite. Unul dintre copiii care 
dormeau lângă bărbat vorbea în somn, cu voce tare, răspicat, de 
parcă ar fi strigat vreun slogan. Alt băieţel a întins braţul şi a pipăit 
cu palma peretele slinos, în timp ce nu departe de ei se auzea 
plânsul înfundat al altui copil. Bărbatul i-a vârât băieţelului braţul 
înapoi sub plapumă şi l-a împins uşor pe cel care plângea, 
dojenindu-1 enervat: 

— De ce plângi, pacoste ce eşti? 

— Să fierb nişte apă? a întrebat femeia, cu un oftat. 

— Fierbe! Vreo două polonice sunt de ajuns! 

— O să mai fierb încă unul, a zis femeia după ce s-a gândit puţin. 
O să fie cu atât mai plăcut cu cât e mai curat. 

Bărbatul şi-a ridicat luleaua, fără să spună nimic şi încetişor şi-a 
lungit gâtul, privind către colţul kang -ului unde dormea dus unul 
dintre puşti. 

Femeia a mutat lampa, agăţând-o deasupra uşii, ca să poată 
lumina astfel ambele încăperi. Apoi, a clătit oala, a turnat trei 
polonice de apă, a pus capacul deasupra, după care a luat un snop 
de fân uscat, pe care l-a aprins de la lampă şi l-a vârât cu grijă în 
sobă. Flăcările se înteţeau şi, asemeni unor limbi de foc, lingeau 
cuptorul şi în acelaşi timp cerneau strălucire pe chipul femeii. 



Aşezat pe un scăunel lângă kang, bărbatul o ţintuia cu privirea şi 
dintr-odată a observat că, mângâiată de lumina blândă, femeia 
parcă întinerise pe neaşteptate. 

Apa din oală începuse deja să bolborosească, dar ea continua să 
îndese paie în sobă, fără să ia aminte la acest lucru. între timp, 
bărbatul şi-a scuturat luleaua, lovind-o uşor de pat, şi-a dres uşor 
vocea, după care a spus şovăielnic: 

— Nevasta lui Sun Colţi-Mari, din Satul de Răsărit, iar a rămas 
grea şi mai are acasă încă un prunc de ţâţă. 

— Fiecare-i în felul lui, a comentat femeia pe ton împăciuitor. 
Cine nu şi-ar dori să nu nască în fiecare an? Şi să aibă tripleţi de 
fiecare dată? 

— Colţi-Mari s-a ajuns, ce mai! a replicat bărbatul. Nemernicul 
ăsta, pentru că are un cumnat care e mare inspector, a trecut la 
control. Alţii n-au avut norocul lui. Dar el, deşi ar fi trebuit să fie la 
gradul doi, a primit grad special. 

— „Când ai oameni la palat, uşor ajungi mare demnitar", a 
adăugat femeia o vorbă de duh. Aşa e de când lumea! 

— Micuţul Odor al nostru ar merita să primească gradul unu. 
Pentru niciun alt copil de prin vecini nu s-au investit atâţia bani, zise 
bărbatul. Ai mâncat o sută de jin 24 de turte cu soia, zece crapi, patru 
sute de jin de ridichi... 

— Ce-am mâncat? a sărit femeia ca arsă. A intrat mâncarea în 
burta mea, dar a stat acolo doar cât să mă ajute să fac lapte, ca să-l 
hrănesc pe el. 

Preocupaţi să se ciondănească aşa, n-au băgat de seamă că apa 
din oală începuse deja să fiarbă de-a binelea, iar aburul, strecurat pe 
lângă marginea capacului, se înălţa, stârnind un pâlpâit uşor al 


24 Jin este o unitate de măsură tradiţională, echivalentă cu 0,5 kg. 



flăcăruii din lampă, care arăta de acum ca o boabă de fasole roşie, 
strălucitoare, în pâcla din încăpere. 

Femeia a încetat să mai alimenteze focul cu paie şi şi-a îndemnat 
bărbatul: 

— Adu-mi ligheanul! 

Bărbatul a îndrugat ceva şi s-a dus în curte, de unde s-a întors cu 
un lighean negru, de ceramică, ciobit pe margine, pe fundul căruia 
se vedea o pojghiţă subţire de gheaţă. 

Femeia a săltat capacul de pe oală şi în clipa aceea aburul s-a 
năpustit în afară, mai să stingă lampa, dar apoi s-a domolit treptat, 
pe măsură ce se răsfira în aer. Femeia a luat apă cu polonicul şi a 
turnat în lighean. 

— Nu amesteci şi un pic de apă rece? a iscodit-o bărbatul. 

— Nu-i nevoie să amestec, i-a răspuns femeia după ce a încercat 
apa cu mâna. Adu-1 încoace! 

Bărbatul s-a dus în cealaltă cameră, s-a aplecat şi l-a ridicat pe 
băieţelul care sforăia ceva mai devreme. Când copilaşul a început să 
plângă, Jin Yuanbao l-a bătut uşor la funduleţ şi i-a spus mormăit: 

— Odorule, Micuţule Odor, nu mai plânge! O să-ţi facă tata baie. 

Femeia a luat copilul care, de îndată ce a ajuns în braţele mamei, 

s-a cuibărit acolo, tot îngăimând: 

— Mami, mami... lapte, lapte... 

Femeia n-a avut încotro, aşa că s-a aşezat pe pragul uşii şi numai 
ce şi-a desfăcut bluza, că micuţul a prins sfârcul sânului cu gura şi, 
gemând de plăcere, s-a liniştit. Ca şi cum ar fi dus o povară peste 
puterile ei, femeia a rămas îndoită de spate, cu privirea aţintită 
asupra pruncului. 

Nerăbdător, bărbatul şi-a rotit mâna prin apă, ca să-i testeze 
temperatura şi a zorit-o: 

— Gata cu suptul! Acuşi se răceşte apa! 



Femeia lovea uşor cu palma fundul băieţelului, spunându-i: 

— Odorul mamii, odorul mamii, ajunge! Ai supt şi ultima 
picătură de lapte! La băiţă cu tine! O să-ţi facem baie şi o să te 
ducem la oraş, unde o să ai parte de-o viaţă îmbelşugată, fără griji. 

Ea îl trăgea cu toată forţa, însă el stătea agăţat cu gura de sfârc şi 
nu-i dădea drumul cu niciun chip, aşa încât sfârcul se întindea tot 
mai tare, ca o bucată de cauciuc prăpădit, lipsit de elasticitate. 

Atunci, enervat, bărbatul a înşfăcat copilul şi l-a tras, stârnindu-i 
femeii un geamăt de durere, iar copilului urlete ascuţite. Jin 
Yuanbao i-a tras o palmă la fund şi a strigat la el mânios: 

— Ce urli aşa? Ce urli? 

— Mai uşurel cu palma, l-a dojenit femeia, că dacă îl învineţeşti îi 
scade calitatea. 

Bărbatul i-a smuls bebeluşului hainele, pe care le-a aruncat în 
lături, după care a mai încercat o dată apa cu mâna şi a spus mai 
mult ca pentru sine: 

— E fierbinte, e cam fierbinte, dar asta o să-i dea culoare. 

Şi în timp ce rostea aceste vorbe, a băgat bebeluşul despuiat în 
ligheanul cu apă fierbinte, ceea ce l-a făcut să urle şi mai ascuţit 
decât adineaori, ca şi cum de pe colinele cele mai domoale ar fi Fost 
zvârlit pe munţii cei semeţi. Băieţelul îşi chircise picioarele, 
nerăbdător să iasă cât mai repede din lighean, însă Jin Yuanbao îl 
împingea cu forţă înapoi. Apa zbura în toate părţile şi o împroşca pe 
femeia care îşi acoperise faţa cu mâinile şi se văicărea cu voce 
domoală: 

— Tăticule, apa asta-i prea fierbinte. Dacă-1 opăreşti, o să-i scadă 
calitatea. 

Bărbatul bodogănea: 

— Copil afurisit! Apa trebuie potrivită atât cât trebuie - nici prea 
fierbinte, nici prea rece. Bine, atunci mai toarnă aici o jumătate de 



polonic de apă rece. 

Femeia s-a ridicat degrabă, fără să-şi mai acopere sânii lăsaţi. 
Bluza lungă îi atârna între picioare ca un steag ponosit şi umed. A 
scos o jumătate de polonic de apă şi l-a vărsat în lighean, după care 
a amestecat bine apa cu mâna. 

— Gata, nu mai e fierbinte. Acum chiar că nu mai e. Odorule, nu 
mai plânge! Nu mai plânge! 

Micuţul Odor se mai domoli întru câtva, dar continuă să se zbată, 
deloc dornic să se lase băgat în apă, aşa că Jin Yuanbao s-a văzut 
nevoit să-l vâre cu forţa. Lângă el, femeia stătea cu polonicul în 
mână, încremenită de parcă era în transă. 

— Eşti moartă cumva, sau ce-i cu tine? Vino şi dă-mi o mână de 
ajutor! a strigat el enervat. 

Ca trezită din visare, femeia a pus deoparte polonicul, s-a aşezat 
în genunchi lângă lighean şi a început să-l frece pe băieţel pe 
funduleţ şi pe spate. Fiica lor cea mare - o fetiţă de şapte-opt ani, 
îmbrăcată cu nişte pantaloni roşii foarte largi, care îi ajungeau până 
la genunchi, cu spinarea goală, cu părul ciufulit şi desculţă - a intrat 
în cameră şi a spus, frecându-se la ochi: 

— Tăticule, mămico, de ce-1 spălaţi? Cumva vreţi să-l fierbeţi şi să 
ni-1 daţi de mâncare? 

— Mişcă-te înapoi la culcare! a strigat tatăl la ea. 

La vederea surorii lui, băieţelul a început să ţipe din nou, dar fata 
nu îndrăznea să mai scoată nicio şoaptă, ci doar s-a retras încetişor 
din încăpere. A rămas însă cu mâna agăţată de tocul uşii, 
urmărindu-şi părinţii cu privirea. 

Micuţul Odor se istovise de atâta plâns, iar acum, răguşit, abia 
dacă mai putea suspina încet, uscat, fără prea multă vlagă. Mizeria 
de pe trupul copilului se aşternuse pe suprafaţa apei din lighean 
într-un strat unsuros. 



— Adu-mi buretele de spălat şi nişte săpun! a spus bărbatul. 

Numaidecât femeia a scos lucrurile cerute de după sobă. 

— Ţine-1 tu, ca să-l frec eu mai bine, a continuat bărbatul cu 
indicaţiile. 

Cei doi au făcut schimb de locuri, după care Yuanbao a cufundat 
buretele în lighean, ca să-l umezească bine şi l-a înmuiat în bolul cu 
săpun pastă. Apoi, a început să-l frece bine pe copil - pe gât, pe 
spate, ba chiar şi printre degete. Micuţul Odor era numai spumă din 
cap până-n picioare şi striga ca din gură de şarpe, în încăperea 
învăluită într-un miros straniu, greu de desluşit. 

— Tăticule, mai încet, că o să-i plesnească pielea de atâta frecat! 
îşi îndemnă femeia soţul. 

— Doar nu-i făcut din hârtie, a venit replica din partea lui. Aşa 
repede plesneşte? Tu nu ştii cât de pricinoşi sunt inspectorii ăia. 
Până şi în gaura fundului o să-l caute şi, dacă găsesc cea mai mică 
urmă de mizerie, mai scad calitatea cu un grad, iar asta o să ne ardă 
la buzunare cu mai bine de zece yuani. 

în cele din urmă, baia a luat sfârşit. Yuanbao l-a ridicat pe 
Micuţul Odor şi i l-a dat nevestei lui să-l şteargă cu prosopul. în 
bătaia lămpii, pielea copilului era de un roşu strălucitor şi împrăştia 
un miros plăcut de carne. Femeia l-a îmbrăcat cu un set de haine noi 
şi l-a strâns în braţe - bun prilej ca Micuţul Odor să caute din nou cu 
gura sânul mamei. Aceasta, fără să stea pe gânduri, şi-a desfăcut 
degrabă bluza. 

Yuanbao s-a şters pe mâini, şi-a umplut din nou luleaua cu tutun 
şi a aprins-o de la lampa agăţată lângă tocul uşii. 

— Piciul ăsta m-a făcut sa năduşesc din cap până-n picioare, a 
spus bărbatul în timp ce expira fumul cu gura larg deschisă. 

Micuţul Odor adormise de acum la pieptul mamei care îl ţinea 
strâns în braţe şi parcă nu se îndura să se dezlipească de el. 



— Dă-mi-1! Am mult de alergat cu el azi. 

Femeia a îndepărtat copilul de la sân, dar el continua să plescăie, 
ca şi cum ar fi supt în continuare. 

Jin Yuanbao a luat lampionul de hârtie într-o mână, iar cu braţul 
celălalt a cuprins copilul şi a ieşit pe uşă. A pornit pe alee către 
drumul principal al satului şi, cum mergea el aşa, a simţit deodată 
că spinarea îi este sfredelită de o privire săgetată din uşa unei case, 
fapt care îi stârnea multă nelinişte, dar de îndată ce au ajuns la 
drumul principal, a dispărut şi senzaţia aceea neplăcută. 

Luna nu apusese cu totul încă, aşa încât la momentul acela zorii 
zilei aşterneau pe pământ o lumină gri-cenuşie. Pe margine, plopii 
desfrunziţi, cu crengile însufleţite de irizări alb-verzui, arătau ca 
nişte bărbaţi slăbănogi, cufundaţi în gânduri, care rămăseseră 
ţintuiţi în loc. Răcoarea nopţii nu se spulberase încă, ci, dimpotrivă, 
părea că va mai adăsta o vreme pe acolo, făcându-1 pe bărbat să se 
scuture uşor, înfrigurat. In bătaia lampionului care împrăştia o 
lumină gălbuie, blândă, umbra lui tremurândă se proiecta alungită 
pe drum. Bărbatul a zărit lacrima tulbure, de ceară, prelinsă pe 
lumânarea din lampionul alb şi şi-a tras uşor nasul. în acest timp, 
câinele de lângă zidul unei case a lătrat de câteva ori înspre el, deşi 
cam lipsit de interes. Şi bărbatul, la rândul lui, a privit umbra 
întunecată a câinelui cu aceeaşi lipsă de interes, mai cu seamă că l-a 
auzit de îndată cum amuşina ceva prin căpiţa de fân. Pe când ieşea 
din sat, i se păru că de undeva răzbătea plânsul unui copil şi, 
ridicându-şi privirea, a observat luminile palide la ferestrele câtorva 
case; ştia că şi acolo se petrecea aceeaşi poveste cu îmbăiatul 
pruncului, întocmai cum făcuseră şi el cu nevasta lui ceva mai 
devreme. Acum înţelegea că pornise la drum înaintea celorlalţi, fapt 
ce îi dădea un sentiment de uşurare. 

Când a ajuns la Templul Pământului, aflat la marginea satului, a 



scos din sân un teanc de bancnote gălbui, pe care le-a aprins de la 
lumânarea lampionului şi le-a pus în vasul pentru ars ofrande, în 
faţa templului. Flăcările iuţi cuprindeau bancnotele ca nişte şerpi 
care se încolăceau fără milă în jurul prăzii. A privit către templu şi 1- 
a zărit înăuntru pe Zeul Pământului, care, ca întotdeauna, stătea 
acolo cu cele două neveste de-o parte şi de cealaltă, cu zâmbetul 
acela rece încremenit pe buze. Şi zeul, şi nevestele lui fuseseră 
lucrate de către sculptorul Wang - zeul din piatră neagră, femeile 
din piatră albă. Zeul Pământului era cu mult mai masiv decât cele 
două neveste, ceea ce îl făcea să pară că întruchipează un adult cu 
două copiliţe după el. Lesne de priceput că sculptorul Wang nu era 
cine ştie ce talentat, judecând după înfăţişarea de-a dreptul 
respingătoare pe care o avea fiecare statuie. în timpul verii, ploaia se 
strecura în templu prin acoperişul spart, aşa că din pricina umezelii 
toate cele trei statui fuseseră năpădite de un muşchi verde-lucios. Pe 
măsură ce ardeau, banii de hârtie se strângeau tot mai tare, 
transformându-se în cenuşă, cam aşa cum îşi adună aripile un 
fluturaş alb - mai întâi apărea dunga stacojie a focului, tremurândă 
pe marginea bancnotelor, pentru ca apoi totul să dispară cu o iuţeală 
nemaipomenită. Bărbatul n-apuca decât să audă foşnetul hârtiei şi 
într-o clipă totul era mistuit de focul necruţător. 

A pus jos mai întâi lampionul, apoi copilul, a îngenuncheat şi a 
făcut o plecăciune în faţa Zeului Pământului şi a celor două neveste 
ale sale. 

Odată ce a şters numele copilului din registrul templului, Jin 
Yuanbao s-a ridicat în picioare, a luat copilul în braţe, a ridicat 
lampionul şi şi-a urmat grăbit drumul mai departe. 

A ajuns la Râul Sărat cam pe când se ridica soarele dindărătul 
munţilor. Copacii de pe malul râului păreau ca de sticlă, în timp ce 
apa lucea ca şi cum o pojghiţă de un roşu aprins, incandescent, se 



aşternuse acolo pentru totdeauna. Jin Yuanbao a suflat în lampion, 
ca să-l stingă, l-a ascuns printre copacii din preajmă şi s-a îndreptat 
spre ponton, unde urma să aştepte sosirea bărcii. 

Curând, copilul s-a trezit şi a început să plângă amarnic. Cum se 
temea că plânsul o să-l istovească şi o să-l facă să pară mai slab, 
bărbatul nu mai contenea în a găsi tot felul de şmecherii să-l 
înveselească. De ceva vreme, copilaşul începuse să meargă în 
picioare, numai bine ca lui Jin Yuanbao să-i treacă prin gând să-l 
lase liber pe malul nisipos, ba chiar a frânt o crenguţă dintr-un 
copac şi i-a întins-o grăbit, cu speranţa că astfel îşi va găsi de joacă şi 
va uita de plâns. 

Băieţelul lovea cu băţul furnicile negre de pe nisip, doar că băţul 
era destul de greu şi incomod pentru el; nu i-a trebuit mult ca să se 
împiedice, cât pe ce să cadă. Soarele roşu, ca o minge de foc, care 
tocmai se înălţa pe boltă, aşternea strălucire nu doar pe suprafaţa 
râului, ci şi pe chipul copilului. Mulţumit că puştiul îşi făcuse rost 
de joacă şi nu-1 mai deranja, Jin Yuanbao l-a lăsat în pace şi şi-a 
văzut de gândurile care-1 frământau pe el. în tot acest timp, râul, lat 
cam de jumătate de li 25 îşi purta apele tulburi, dar domoale, peste 
care se ridica încetul cu încetul soarele, proiectându-şi imaginea 
alungită, ca un stâlp uriaş înfipt în faldurile de satin auriu ale râului. 
Fără să vrea, s-a gândit că nimeni nu se încumetase vreodată să 
construiască un pod acolo, lucru care le-ar fi uşurat soarta tuturor 
nespus de mult. 

Barca era încă ancorată la malul opus, legănându-se în apa care în 
locul acela cu siguranţă nu era deloc adâncă. Văzută de departe, 

25 Li este unitate de măsură tradiţională, pentru lungime, care măsoară 500 de 
metri. 



fireşte că părea tare micuţă, dar imaginea nu era departe de 
realitate, căci ambarcaţiunea aceea nu avea, de felul ei, nişte 
dimensiuni prea mari; ştia bine fiindcă mai traversase râul şi altă 
dată cu barca strunită de un bătrân surd, care locuia într-o casă de 
chirpici pe lângă râu. Vedea de aici, de unde şedea, cum din casa 
aceea se ridica un fum verzui, ceea ce îl încredinţa că bătrânul 
tocmai îşi pregătea de mâncare. Era limpede că n-avea încotro decât 
să aştepte răbdător. 

Apoi, au mai poposit câţiva pasageri - doi dintre ei mai în vârstă, 
un băieţel de vreo zece ani, dar şi o femeie între două vârste, cu un 
bebeluş în braţe. Cei doi bătrâni păreau să formeze un cuplu; 
stăteau tăcuţi, ţintuind apa tulbure a râului cu ochii lor mititei ca 
nişte biluţe de sticlă. Băiatul era dezbrăcat până la brâu, desculţ şi 
purta un pantalon albastru. Faţa, la fel ca şi trupul dezgolit, era 
neobişnuit de albă şi parcă solzoasă. A alergat până la malul râului 
şi a slobozit în apă un jet de urină, după care s-a apropiat de fiul lui 
Jin Yuanbao, ca să privească furnicile trosnite cu nuiaua până se 
făceau una cu pământul. Nu s-a mulţumit doar cu priveliştea, ci i-a 
mai şi şoptit Micuţului Odor şi ceva vorbe nedesluşite, însă acesta, 
cu toate că era doar un biet prunc, în mod cu totul surprinzător 
părea să-l înţeleagă, căci de îndată şi-a dezvelit dinţii albi, de lapte, 
într-un surâs fermecător. Femeia care ţinea bebeluşul în braţe avea 
tenul uscat şi gălbejit, părul încâlcit, legat cu o sfoară albă şi purta o 
jachetă albastră şi pantaloni negri, veşminte care îi dădeau un aspect 
curat, îngrijit. în momentul în care ea l-a pus pe copil să facă pipi, 
Jin Yuanbao a tresărit speriat: „Băiat! încă un concurent!" Privindu-1 
însă cu mai mare atenţie, a descoperit că băieţelul acela era cu mult 
mai slab decât Micuţul Odor. Avea pielea negricioasă, părul gălbui, 
dar şi o excrescenţă albă la ureche. Un asemenea copil cu siguranţă 
că nu putea fi un rival redutabil pentru băiatul lor, aşa că s-a liniştit 



imediat şi a întrebat-o pe femeie pe un ton relaxat: 

— Tuşă, şi matale mergi într-acolo? 

Aruncându-i priviri suspicioase, femeia şi-a tras copilul mai 
aproape şi, deşi buzele îi tremurau uşor, n-a rostit nicio vorbă. 

Dezamăgit, Jin Yuanbao s-a îndepărtat, cu ochii aţintiţi asupra 
malului opus, în speranţa că va surprinde vreo mişcare pe acolo. 

Soarele se ridicase brusc, de parcă executase un salt prin văzduh, 
de vreo câţiva coţi, pe deasupra apei al cărei luciu se transformase 
din galben murdar în auriu sticlos. Barca stătea în continuare 
neclintită, ancorată la mal, în timp ce din acoperişul căsuţei de 
chirpici continua să se înalţe fumul. Cât despre bătrânul barcagiu, 
nici urmă. 

Micuţul Odor, de mână cu băieţelul acela solzos, a făcut câţiva 
paşi pe malul apei. Neliniştit, Jin Yuanbao s-a apropiat de el şi l-a 
luat în braţe, sub privirile nedumerite ale băiatului care-1 însoţea, 
însă gestul lui l-a deranjat grozav pe Micuţul Odor, făcându-1 să 
plângă şi să se zbată, ca să scape din strânsoare. 

— Stai cuminte! Potoleşte-te! încerca bărbatul să-l împace. Hai să 
ne uităm la nenea cum aduce barca încoace! 

Atunci, Jin Yuanbao a zărit pe malul opus un bărbat, şi el scăldat 
de strălucirea soarelui, cum mergea şchiopătat către barca unde se 
mai aflau câţiva oameni în aşteptare, nerăbdători să traverseze râul. 

Jin Yuanbao n-a mai încuviinţat să-l lase din braţe pe Micuţul 
Odor, care s-a tot zbătut până n-a mai avut încotro şi s-a potolit. într- 
un târziu însă, cuprins de foame, copilul a început iarăşi să se agite, 
să se bâlbâie, în încercarea de a-1 face să înţeleagă ce anume nu-i dă 
pace. La un moment dat, Jin Yuanbao a scos din sân câteva boabe de 
soia prăjite, le-a mestecat la repezeală, după care i-a îndesat un pic 
în gură Micuţului Odor, cu gândul că astfel îi va potoli foamea. N-a 
fost chip să-l păcălească, iar băieţelul s-a pus din nou pe plâns. 



evident nemulţumit, dar în lipsă de ceva mai bun s-a văzut nevoit să 
accepte până la urmă ceea ce primise. 

Pe când barca ajunsese deja la jumătatea drumului, din crâng s-a 
ivit grăbit un bărbat înalt, bărbos; ţinea în braţe un copil de vreo 70 
de centimetri înălţime şi niciuna, nici două s-a vârât printre cei care 
aşteptau la coadă, ca să treacă râul. 

Jin Yuanbao simţea cum îi ia foc gura şi tare i-ar mai fi tras un 
perdaf, dar privindu-1 mai cu luare-aminte, într-un mod cu totul de 
neînţeles l-a cuprins o spaimă teribilă. Bărbosul i-a cercetat pe toţi 
cei din jur cu o privire dominatoare. Avea ochii negri, foarte mari şi 
nasul proeminent, uşor coroiat. Copilaşul de la pieptul lui - tot 
băieţel - era îmbrăcat cu un costumaş roşu, nou-nouţ, împodobit ici 
şi colo cu cusături aurii, haine care îl făceau pe copil să iasă în 
evidenţă cu uşurinţă, cu toate că stătea cu capul vârât între umeri. 
Avea părul des şi ţepos, o piele destul de fragedă şi albă, însă 
judecându-1 după ochii oblici extrem de expresivi, ai fi jurat că e 
mult mai mare decât părea la o primă vedere. Privirea aceea cu care 
scruta totul nemilos, cu multă băgare de seamă, nu era cu putinţă să 
fie privirea unui copil. Urechile mari şi groase atrăgeau şi ele atenţia 
celor din preajma lui, deşi copilul stătea lipit de pieptul bărbosului, 
fără să se mişte şi fără să scoată vreun sunet. 

Barca se întorcea în amonte pe măsură ce se apropia de mal. Cei 
care aşteptau să se îmbarce se adunau deja, pregătiţi, cu ochii 
pironiţi în aceeaşi direcţie. 

în cele din urmă, barca a ajuns în apropierea pontonului, acolo 
unde apa era puţin adâncă, aşa că barcagiul cel surd a lăsat vâslele 
şi a luat în schimb o prăjină de bambus, cu care s-a proptit, ca să 
poată avansa, doar că mişcările acestea stârneau valuri ce ridicau la 
suprafaţă mâlul roşiatic de pe fundul apei. într-un târziu, barca a 
fost trasă la mal, astfel că în clipa următoare de pe punte au sărit jos. 



care încotro, vreo şapte oameni, dar nu mai înainte de a pune nişte 
bancnote sau nişte monede lucioase într-o tărtăcuţă aşezată lângă 
cabină. Barcagiul cel surd stătea acolo, proptit cu prăjina de bambus, 
cu privirea pierdută în apele râului ce curgeau la vale, spre răsărit. 

De îndată ce s-au dat toţi pasagerii jos din barcă, cei de pe mal s- 
au îngrămădit să urce, căci nu mai aveau nicidecum răbdare să 
aştepte. Jin Yuanbao ar fi putut fi primul, însă a şovăit un pic şi s-a 
suit abia după ce s-a asigurat că bărbosul păşise deja pe punte. 
Imediat în urma lui a venit şi femeia aceea între două vârste, cu 
copilul în braţe, după care s-au înghesuit şi cei doi bătrâni. Aceştia, 
în momentul în care s-au urcat, au fost ajutaţi de băiatul cu pielea ca 
solzii de peşte, care mai întâi a sprijinit-o pe bătrână, iar apoi pe 
bărbatul ei, pentru ca în cele din urmă să sară şi el sprinţar în barcă. 

Aşezându-se chiar în faţa bărbosului, Jin Yuanbao era 
înspăimântat de ochii lui negri ca tăciunele, dar şi mai tare îl 
înfricoşa privirea de-a dreptul sinistră a copilului îmbrăcat în haine 
roşii, pe care îl strângea la piept. Acela nu era un copil, ci, fără chip 
de tăgadă, era un micuţ demon. Cum nu-1 slăbea deloc cu privirea, 
Jin Yuanbao simţea o nelinişte nespusă care nu-i dădea pace şi-l 
făcea să se agite întruna - se tot foia, nu mai avea stare nicicum, aşa 
ca n-a trebuit mult ca barca să înceapă să se clatine. Bătrânul 
barcagiu era surd, dar cu siguranţă nu era mut, căci de îndată a 
strigat la el: 

— Stai liniştit, tu, ăla de colo! 

Ca să scape de privirea micuţului demon, Yuanbao s-a întors cu 
spatele la el, prefăcându-se deodată interesat de apele râului, de 
soarele arzător, precum şi de pescăruşul gri, cel solitar, care zbura 
aproape razant pe suprafaţa apei. Chiar şi aşa, tot simţea 

O anume nelinişte în suflet, ce-i stârnea frisoane reci şi, neavând 
încotro, şi-a pironit privirea asupra spinării dezgolite a bătrânului 



barcagiu care îi trecea cu barca pe malul celălalt, o spinare 
încovoiată, dar cu musculatură puternică. In mod neîndoielnic, anii 
nenumăraţi petrecuţi în apropierea apei îi aşternuseră pe piele o 
culoare ca de bronz lucios. Vederea trupului său îi aducea lui Jin 
Yuanbao un sentiment de căldură, de relaxare, încât nu mai voia sub 
nicio formă să-şi clintească privirea de acolo. Genele bătrânului 
urmau un ritm susţinut, impus de mişcările blânde, line, ale vâslelor 
îndreptate înspre coada bărcii. Pala se răsucea în apă cu graţia unui 
peşte mare, cafeniu, care venea alene pe urmele lor, în timp ce 
frânghia care ţinea vâslele prinse scrâşnea şi scârţâia, iar vârful 
bărcii străpungea apa cu foşnet de valuri, însoţit doar de gâfâitul 
ritmat al barcagiului. Totul se contopea ca într-o baladă a tihnei, însă 
Jin Yuanbao nu-şi găsea nicicum liniştea. Micuţul Odor începuse să 
zbiere în braţele lui şi îl tot împungea cu creştetul capului în piept, 
ca şi cum ar fi fost cuprins de o spaimă greu de stăpânit. Când a 
ridicat capul, Yuanbao a surprins privirea sfredelitoare a micuţului 
demon şi în clipa aceea a simţit cum inima-i zvâcneşte cu spasme, 
iar părul 

I se zbârleşte. S-a înclinat uşor şi şi-a strâns şi mai tare pruncul la 
piept, ceea ce a înlesnit sudorii care îi scălda trupul să se îmbibe şi 
mai bine în haine. 

Intr-un târziu, au ajuns pe malul celălalt. Odată ce barca a 
ancorat, Yuanbao a scos din buzunar o bancnotă jilavă, a îndesat-o 
în tărtăcuţa bătrânului barcagiu şi imediat a sărit pe nisipul umed 
de pe mal. Cu niciun chip nu mai voia să-şi întoarcă privirea, ci şi-a 
strâns copilul în braţe, grăbindu-se să iasă de pe chei. A traversat 
digul, a dibuit drumul principal către oraş şi, ţâşnind cu iuţeala 
fulgerului, a pornit cu paşi mari, săltaţi, nerăbdător să se 
îndepărteze de locul acela. Voia să ajungă mai repede la oraş şi să 
scape de micul demon îmbrăcat în haine roşii. 



Drumul era larg, neted şi părea fără de sfârşit. Doar câteva frunze 
îngălbenite mai zăboveau pe crengile şi aşa răzleţe ale plopilor ce 
flancau drumul. Din când în când mai răsuna câte un ciripit de 
vrăbii sau croncănitul unei ciori însingurate. Era toamnă târzie, când 
cerul se vădeşte cocoţat în înalt, iar aerul poartă răcoarea pe aripile 
lui. Nici urmă de nori. Yuanbao însă n-avea răgazul să se bucure de 
priveliştea din jur, căci nu putea decât să ţină la drum, de parcă ar fi 
fost un iepure ce încerca să scape de lupul flămând aflat pe urmele 
sale. 

A ajuns la oraş când deja bătea miezul zilei, obosit şi însetat. 
Micuţul Odor dogorea în braţele lui mai ceva ca un cărbune încins. 
Şi-a vârât mâna în buzunar şi a descoperit că mai avea câteva 
monede, aşa că a intrat degrabă într-o cârciumă, unde şi-a ales o 
masă într-un colţ şi s-a aşezat. Apoi, a cerut să i se aducă un bol de 
vin pe care i l-a turnat pe gât Micuţului Odor, după ce a luat şi el o 
înghiţitură zdravănă. Câteva muşte zburau pe la capul copilului, cu 
un bâzâit ciudat, dar când a ridicat mâna să le alunge, mâna i-a 
rămas suspendată în aer, ca şi cum ar fi fost lovit de un trăsnet 
necruţător. 

într-un alt colţ al încăperii stătea la masă bărbatul cel cu barba 
mare, iar pe masă era cocoţat micuţul demon care băgase frica în 
Yuanbao. Ţinea în mâini o cană cu băutură şi dădea pe gât 
înghiţitură după înghiţitură, cu mişcări agile, pricepute, ca de om 
deprins cu asemenea isprăvi. Corpul lui pipernicit nu se potrivea 
deloc cu gesturile şi cu fizionomia, ceea ce în mod evident crea un 
efect de-a dreptul hilar. Atât chelnerii cât şi clienţii acelei cârciumi îl 
urmăreau cu privirea pe acest micuţ demon, însă bărbatului nici că-i 
păsa, fiindcă el era preocupat doar să toarne pe gât, cu gâlgâit, 
rachiul. Aroma cea pătrunzătoare". Yuanbao s-a grăbit să-şi termine 
băutura, a scos patru monede, le-a pus uşurel pe masă, după care l-a 



luat în braţe pe 

Micuţul Odor şi, cu capul plecat şi bărbia vârâtă în piept, şi-a luat 
tălpăşiţa în mare grabă. 

Era vremea siestei de prânz, când Yuanbao s-a trezit stând cu 
Micuţul Odor în braţe în faţa Departamentului de achiziţii speciale 
al Institutului Culinar, care se afla într-o clădire albă, cu cupolă, 
înconjurată în toate părţile de ziduri înalte, de cărămidă roşie, 
accesul făcându-se pe o poartă arcuită, în formă de lună plină. 
Grădina era înţesată de copaci şi plante exotice, verzi pe tot 
parcursul anului; în mijlocul grădinii se găseau un heleşteu oval şi o 
colină artificială în vârful căreia o fântână arteziană împroşca apă 
asemenea unui vulcan, doar că apa se împrăştia în chip de 
crizantemă care necontenit înflorea şi tot necontenit se scutura de 
petale, în ritmuri zgomotoase. Heleşteul le era casă unor broaşte 
ţestoase cu carapacea împodobită de modele multicolore, dar şi 
câtorva peşti aurii grăsuţi. Deşi venea aici pentru a doua oară, Jin 
Yuanbao era cuprins de emoţii - stătea ca pe ghimpi, de parcă ar fi 
intrat în grota zeiţelor, simţind cum fiecare celulă din alcătuirea 
misterioasă a trupului său tremură de fericire. 

Deja erau vreo treizeci şi ceva de oameni la rând dincolo de 
balustrada metalică a Departamentului de achiziţii speciale, aşa că 
Yuanbao s-a grăbit să se aşeze şi el la coadă. Pe dată însă a 
descoperit că în faţa lui se afla bărbosul cu micul demon îmbrăcat cu 
haine roşii şi n-a fost deloc greu, căci capul acestuia răsărea peste 
umărul bărbosului, iar ochii lui răutăcioşi săgetau în continuare o 
lumină rece care pur şi simplu îţi îngheţa sângele în vine. 

Yuanbao a rânjit către el, cu gândul să deschidă gura şi să strige, 
dar a descoperit imediat că îi lipsea îndrăzneala de a comite un 
asemenea gest. 

După două ore îngrozitor de chinuitoare, din clădire a răsunat un 



clopoţel, care pe neaşteptate i-a înviorat pe toţi, chiar dacă erau 
copleşiţi de oboseală de acum. S-au ridicat rând pe rând în picioare 
şi au început să-şi cureţe băieţeii pe faţă, să le şteargă nasul şi să le 
pună hainele în ordine, ba mai mult decât atât, câteva femei chiar le- 
au pudrat feţele cu ghemotoace de bumbac, după care au umezit cu 
salivă nişte carmin pus în podul palmei, cu care le-au îmbujorat 
obrajii. Yuanbao l-a şters pe Micuţul Odor pe faţă cu mâneca şi apoi 
şi-a trecut degetele grosolane prin părul lui, ca să-l ferchezuiască un 
pic. Numai bărbosul stătea cât se poate de liniştit, cu micul demon 
cuibărit în braţele lui, şi urmărea totul în jur cu ochii aceia reci. 
Părea atât de calm şi detaşat de tot ce se întâmpla acolo. 

Uşa metalică s-a deschis cu un scârţâit prelung, dezvăluind 
vederii o încăpere spaţioasă şi foarte luminoasă. Achiziţiile erau pe 
cale să înceapă, într-o atmosferă tihnită în care cel mai puternic 
zgomot care se putea auzi era smiorcăiala câte unui copil. Yuanbao 
s-a retras puţin în spate, nevoit să ia puţină distanţă faţă de ceilalţi, 
căci era îngrozit de privirea micului demon. Oricum, culoarul acela 
delimitat de balustrade era atât de îngust încât nu încăpeau decât un 
adult cu un copil în braţe, prin urmare nu era cazul să se teamă că i- 
ar lua-o cineva înainte. Fântâna împroşca în continuare apa, când 
mai zgomotos, când mai domol, dar fără să se oprească vreo clipă, 
parcă acompaniată de pe crengile copacilor de trilurile păsărelelor, 
care răsunau precum acordurile ţiterei. 

După ce o femeie şi-a vândut copilul şi a ieşit din încăpere, a 
venit rândul interogării bărbosului cu micul demon în braţe. Erau 
prea departe, cam la trei metri distanţă, aşa că lui Yuanbao nu-i era 
cu putinţă să audă ce şuşoteau ei acolo. Totuşi, şi-a învins teama şi a 
privit cu atenţie sporită înspre ei, observând astfel că un bărbat cu 
uniformă albă şi cu chipiu cu bordură roşie l-a luat pe micul demon 
din braţele bărbosului. Expresia serioasă de pe chipul micului 



demon a fost înlocuită pe dată cu un zâmbet care l-a înfiorat de-a 
dreptul pe Yuanbao, însă lucrătorul acela părea să fie cu totul imun 
la astfel de lucruri. Nu s-a lăsat intimidat, ci, dimpotrivă, i-a scos 
hainele micului demon, după care l-a împuns uşor în piept cu o 
vergeluţă de sticlă, făcându-1 să chicotească. După o clipă, Yuanbao 
l-a auzit pe bărbos strigând furios: 

— Ce? Calitatea a doua? Păi, ce dracu' e asta? Nu cumva încercaţi 
să mă trageţi în piept? 

Lucrătorul nu s-a lăsat mai prejos, ci a ridicat şi el uşor vocea, 
spunând: 

— Prietene, nu te teme tu că eu nu-mi cunosc meseria şi nu ştiu 
să evaluez marfa! Piciul ăsta al tău e bine proporţionat, dar are 
pielea cam aspră şi carnea tare. Dacă n-ar zâmbi aşa drăgălaş, cred 
că l-aş încadra cel mult la calitatea a treia. 

Bărbosul i-a tras câteva înjurături, după care, furibund, a înşfăcat 
bancnotele. Le-a numărat la repezeală, le-a îndesat în sân şi s-a 
îndepărtat cu capul plecat. în timpul acesta, Jin Yuanbao l-a auzit 
din încăpere pe micuţul care tocmai fusese etichetat cu calitatea a 
doua cum înjură în urma bărbosului: 

— Du-te-n mă-ta! Ucigaşule! Sper să dea maşina peste tine 
imediat ce ieşi din casă, nenorocitule! 

Era o voce aspră, dar ascuţită şi nimeni nu se încumeta să creadă 
că vorbe atât de duşmănoase şi vulgare puteau să iasă din gura unui 
copil de niciun metru înălţime. Yuanbao a observat cum faţa aceea 
zâmbitoare cu puţin timp în urmă era acum schimonosită de furie, 
iar pe fruntea puştiului se iviseră nenumărate riduri. Expresia aceea 
îi amintea de chipul unui călău. Toţi cei cinci lucrători aflaţi în 
preajmă au sărit în picioare, speriaţi. Pur şi simplu se citea groaza în 
ochii lor, în timp ce se agitau, neştiind cum să procedeze într-o 
asemenea situaţie. Micul demon, cu mâinile în şolduri, le-a tras un 



scuipat, după care, a pornit legănat către mulţimea de copii aflaţi 
acolo cu etichetele lipite pe piept. 

Cei cinci lucrători au rămas încremeniţi pentru o clipă, au 
schimbat priviri, ca şi cum ar fi vrut să se consoleze reciproc, 
spunându-şi: 

— Nu s-a întâmplat nimic, nu? Nu-i mare scofală! 

După puţin timp însă munca şi-a reluat cursul. Un bărbat între 
două vârste, rotofei, cu un chipiu mare pe cap, aflat îndărătul unei 
mese, i-a făcut semn cu mâna lui Jin Yuanbao, care s-a apropiat 
grabnic. îi bătea inima aşa de tare, mai să-i spargă pieptul. Micuţul 
Odor a izbucnit în plâns, deşi Yuanbao, bâlbâindu-se, încerca din 
răsputeri să-l potolească. Pe neaşteptate, i-a năvălit în minte 
experienţa de data trecută, când venise prea târziu, iar achiziţiile se 
terminaseră deja. Ar fi putut să se roage de lucrători, să le ceară 
îndurare pentru scena provocata de copil, dar Micuţul Odor plângea 
atât de rău că-1 scotea din minţi. 

— Copilaşul meu bun, nu mai plânge! îl implora el. Oamenilor 
nu le plac copiii care se smiorcăie tot timpul. 

— Copilul ăsta a fost născut special pentru Departamentul de 
achiziţii, nu-i aşa? a întrebat un lucrător cu voce şoptită. 

Yuanbao simţea cât de mult îl durea gâtul uscat şi de aceea 
răspunsul afirmativ a venit greoi, cu o sonoritate ciudată. Bărbatului 
a continuat tirul întrebărilor: 

— Deci copilul ăsta nu-i cetăţean, aşa-i? 

— Da» nu-i cetăţean, răspunse Yuanbao. 

— Deci ceea ce ai tu de vânzare nu-i un copil, ci un produs 
special, corect? 

— Corect. 

— Tu ne dai marfa, iar noi îţi dăm banii. Tu eşti dornic să vinzi, 
iar noi suntem dornici să cumpărăm. Este un schimb cinstit. Prin 



urmare, după ce tranzacţia e gata, nu mai avem nici o legătură, da? 

— Da. 

— Pune-ţi amprenta aici! 

Şi cu astea fiind zise, bărbatul a împins în faţa lui Yuanbao un 
document scris cu creionul şi o tuşieră. 

— T°vară? e, eu nu ştiu carte, a spus Yuanbao. Ce scrie aici? 

— Exact ce-am vorbit noi doi adineaori, i-a răspuns lucrătorul. 

Yuanbao a lăsat amprenta roşie a degetului cel mare în locul 

indicat şi în momentul imediat următor a simţit cum un sentiment 
de uşurare neaşteptată i-a cotropit inima, ca şi cum ar fi împlinit o 
chestiune importantă. 

Imediat, o femeie l-a preluat pe Micuţul Odor care încă mai 
plângea, dar plânsul lui a contenit repede, căci femeia a găsit de 
cuviinţă să-l ciupească de gât, o metodă care, iată, s-a dovedit a fi 
deosebit de eficientă. Yuanbao s-a aplecat să vadă cum femeia îi 
scoate hainele Micuţului Odor, pentru ca apoi să-i cerceteze tot 
corpul, în mare viteză, dar cu mare vigilenţă. S-a uitat până şi în 
fundul lui şi l-a tras de cocoşel, ca să-l examineze mai bine. 

Odată încheiată isprava asta, femeia a bătut din palme şi i s-a 
adresat bărbatului aflat îndărătul mesei: 

— Calitate specială! 

Yuanbao era emoţionat peste măsură, aproape să izbucnească în 
lacrimi. 

Un alt lucrător l-a preluat pe Micuţul Odor şi l-a pus pe cântar, 
după care a spus cu voce domoală: 

— Zece kilograme şi şapte sute de grame. 

Un alt lucrător a apăsat pe o maşinărie şi imediat o foaie de hârtie 
a ieşit din aparat, însoţită de un ţârâit. Apoi, i-a făcut semn lui 
Yuanbao, ca să se apropie. 

— La calitatea specială, o jumătate de kilogram face o sută de 



yuani; la zece kilograme şapte sute, în total două mii o sută 
patruzeci de yuani. 

I-a înmânat lui Yuanbao un teanc de bancnote împreună cu o 
hârtie, spunându-i: 

— Numără-i, să nu fie vreo problemă! 

Emoţionat, Yuanbao a luat banii cu mâinile tremurânde, dar i-a 
numărat la întâmplare, incapabil să priceapă ceva. Ţinea banii strâns 
în mână şi, cu zâmbetul pe buze, a întrebat pe un ton umil, 
plângăcios: 

— Banii ăştia sunt ai mei? 

Bărbatul a dat aprobator din cap. 

— Pot să plec? 

Bărbatul din nou a dat aprobator din cap. 



Capitolul 3 


1 

Pe tava placată cu aur, piciul şedea cu picioarele încrucişate. Era 
aurit din cap până-n picioare şi împrăştia o aromă suavă de ulei, 
însă pe chip îi încremenise un zâmbet prostesc. Cu toate acestea, 
arăta încântător! în jurul lui se desfăşură o ghirlandă cu frunze de 
legume de un verde-smarald şi flori de ridiche, de culoare roşie, ca 
focul. Investigatorul îl privea stupefiat pe băieţel, incapabil să 
schiţeze vreun gest, ci doar îşi înghiţea sucul gastric care i se ridica 
din stomac. La rândul lui, băieţelul îl privea şi el cu ochişorii lui 
apoşi; îi ieşea abur pe nas, iar buzele îi tremurau ca şi cum se 
pregătea să rostească ceva. Zâmbetul acela naiv, inocenţa lui îi 
stârneau investigatorului un noian de gânduri. Avea senzaţia însă 
că-1 mai văzuse undeva pe copilul acesta şi trebuie că fusese o 
întâlnire recentă, petrecută cu puţin timp în urmă, fiindcă râsul lui 
cristalin, ca un clopoţel, îi răsuna încă viu în amintire. Gura îi 
răspândea o aromă de căpşuni proaspete, de-abia culese. „Tată, 
spune-mi o poveste." „Lasă-1 pe tata în pace!" La vremea aceea, 
nevasta cea blândă şi zâmbitoare îl ţinea în braţe pe bebeluşul cel 
rozaliu. Pe neaşteptate, privirea ei surâzătoare devenea stranie, 
întunecată. Obrajii îi tresăltau, căci ea tot încerca să pară cuprinsă de 
un aer misterios. Nemernicul! Lovi cu pumnul în masă şi se ridică 
furios în picioare. 

Pe chipul lui Jin Gangzuan s-a ivit zâmbetul, iar directorul minei 
şi secretarul de partid au afişat şi ei, instantaneu, zâmbete pline de 
viclenie. Investigatorul avea sentimentul că visează, aşa că a deschis 



larg ochii şi a început a iscodi cu atenţie totul împrejur; băieţelul 
stătea tot pe tavă, cu picioarele încrucişate. 

— După dumneavoastră, tovarăşe Ding Gou'er! a spus Jin 
Gangzuan. 

— Acesta este un fel de mâncare renumit pe aici, pe la noi, au 
comentat secretarul de partid şi directorul minei. Se numeşte 
„Prunc adus de inorog 26 ". Această delicatesă şi-a câştigat aprecierea 
tuturor şi o servim doar înalţilor oaspeţi care ne onorează cu 
prezenţa, lăsându-le astfel impresii de neuitat pentru tot restul 
vieţii. Aşa se face că am atras multă valută în ţara noastră, fiindcă i- 
am avut în vizită la noi pe cei mai respectabili oaspeţi şi pe toţi i-am 
tratat cu nesfârşită consideraţie. Şi pe dumneata te socotim un 
asemenea oaspete de vază. 

— După dumneavoastră! Tovarăşe Ding, Ding Gou'er, 
investigator special trimis de Procuratură, vă rog să serviţi „Prunc 
adus de inorog". 

Nici n-au isprăvit bine ce aveau de spus că secretarul de partid şi 
directorul minei au prins a-şi flutura beţişoarele prin aer, drept 
îndemn pentru ca înaltul musafir să deschidă mai repede ospăţul. 

Băieţelul de pe tavă răspândea un parfum puternic, irezistibil. 
Ding Gou'er a înghiţit în sec de câteva ori şi apoi a întins mâna către 
servietă, cu gândul să pipăie ţeava rece şi alunecoasă a pistolului şi 
mânerul cu incrustaţiile între care se găsea şi steaua în cinci colţuri. 
Gura ţevii era rotundă, cătarea triunghiulară; pistolul era rece. După 
toate aparenţele, părea în regulă, iar simţurile sale păreau şi ele să 
funcţioneze normal. „Nu sunt beat. Sunt investigatorul Ding Gou'er, 
trimis în Ţara Vinului să fac cercetări într-un caz cu implicarea mai 


2 6 în textul original apare cuvântul qilin, care face referire la un animal fabulos, 
foarte asemănător cu inorogul. 



multor şefi, conduşi de Jin Gangzuan, care gătesc băieţei pentru 
chiolhanurile la nivel înalt. Un caz amplu, un caz special, un caz 
important. Nu mai există nicio îndoială că este un caz de o cruzime 
cum nu s-a mai văzut nicăieri în lume, o faptă de corupţie fără 
precedent în istoria lumii. Nu sunt beat şi n-am halucinaţii. Ei în 
mod eronat îşi imaginează ca vor scăpa cu aşa ceva. Mi-au pus în 
faţă un platou cu bebeluş prăjit, care, după spusele lor, ar fi un 
platou cu «Prunc adus de inorog». Am mintea clară şi, ca să fiu mai 
sigur, am să-mi testez facultăţile mintale: 85 x 85 = 7 225. Este o 
dovadă că n-am nici cea mai mică problemă, dar ei au ucis un copil 
ca să mi-1 servească mie la masă şi să-mi închidă gura." 

Investigatorul, niciuna, nici două, a scos pistolul şi a strigat pe un 
ton aspru: 

— Nu mişcaţi! Ridicaţi mâinile, fiare ce sunteţi! 

Cei trei bărbaţi îl priveau uluiţi, iar domnişoarele îmbrăcate în 
roşu au tras nişte ţipete ascuţite şi s-au adunat una lângă cealaltă, ca 
un stol de păsărele speriate. Ding Gou'er ţinea pistolul într-o mână, 
în timp ce cu cealaltă mână a împins măsuţa. Apoi, s-a retras câţiva 
paşi şi a rămas cu spatele lipit de fereastră. Se gândea că dacă ei ar 
avea câtuşi de puţin experienţă în problemele militare, cu siguranţă 
că i-ar putea smulge pistolul din mână, însă indivizii n-au recurs la 
asemenea gesturi, ci, dimpotrivă, toţi trei stăteau în bătaia focului, 
înţelegând, totuşi, cât de necesar era să fie precauţi şi să se mişte cât 
mai uşurel. Servieta îi căzuse pe jos ceva mai devreme, când se 
ridicase în picioare. Pistolul strâns în palmă se simţea atât de greoi 
şi rece, în timp ce degetul arătător încerca flexibilitatea trăgaciului 
alunecos. Când scosese pistolul din servietă, trăsese imediat piedica, 
aşa încât glonţul şi percutorul erau pregătite de acţiune; la cea mai 
mică atingere, totul se declanşa în mod ireversibil. 

— Nenorociţilor! îi ocăra el cu năduf. Sunteţi fascişti sută la sută. 



Sus mâinile! Haideţi, toţi! 

Jin Gangzuan a ridicat încetişor braţele, urmat de îndată de 
Secretarul de Partid şi Directorul minei. 

— Tovarăşe Ding, nu cumva exagerezi cu gluma asta? a întrebat 
Jin Gangzuan cu zâmbetul pe buze, foarte calm. 

— Să glumesc? i-a răspuns tot cu o întrebare Ding Gou'er, 
strângând din dinţi. Cine glumeşte cu voi, nişte monştri mâncători 
de copii? 

Jin Gangzuan şi-a dat capul pe spate şi a izbucnit în râs, urmat 
imediat, cu râsete prosteşti, de către secretarul de partid şi 
directorul minei. 

— Bătrâne Ding, bătrâne Ding, sunteţi un tovarăş cu un bogat 
spirit umanist, care stârniţi admiraţia tuturor, însă de data aceasta 
zău că sunteţi pe o pistă falsă. Faceţi o greşeală incredibilă şi de 
aceea vă rog să priviţi cu luare aminte. Vi se pare ca ăsta-i un 
băieţel? 

Vorbele lui chiar au avut efectul scontat asupra lui Ding Gou'er, 
căci numaidecât acesta şi-a îndreptat toată atenţia asupra băieţelului 
de pe tavă - un pici cu zâmbetul încremenit pe faţă, cu buzele 
tremurânde, ca şi cum se pregătea să spună ceva. 

— Pur şi simplu pare a fi aievea! a strigat Ding Gou'er. 

— Aşa-i, pare viu! a comentat Jin Gangzuan. Dar de ce oare pare 
băieţelul artificial atât de viu? îţi spun eu de ce: pentru că bucătarii 
noştri extraordinari sunt posesorii unui talent ieşit din comun. Ai 
naibii ce sunt! 

Secretarul de partid şi directorul minei s-au amestecat şi ei în 
vorbă: 

— Şi asta nu-i tot ce avem mai bun aici! La noi în oraş, o 
profesoară de la Institutul Culinar poate să-i pregătească pe ţânci 
atât de bine, încât să fie în stare şi să bată din gene. Nimeni nu 



îndrăzneşte să-i atingă cu beţişoarele. 

— Tovarăşe Ding, puneţi jos pistolul şi luaţi-vă degrabă 
beţişoarele. Vă recomand să vă alăturaţi nouă şi să degustăm 
minunăţia asta fără pereche. 

Jin Gangzuan nici nu şi-a isprăvit vorba că a lăsat braţele în jos, 
făcând un semn de întâmpinare către Ding Gou'er. 

— Nu! a căzut refuzul acestuia ca un tunet, pe un ton cât se poate 
de sobru. Vă anunţ pe această cale că eu unul mă retrag de la un 
asemenea festin canibalic. 

Pe chipul lui Jin Gangzuan s-a zărit pentru o clipă o expresie de 
enervare, însă a continuat cu un calm măsurat: 

— Bătrâne Ding, sunteţi prea încăpăţânat! Noi toţi suntem 
oameni care am ridicat pumnul şi am jurat în faţa steagului 

Partidului. Căutarea fericirii ar putea intra în responsabilitatea 
domniei voastre sau în responsabilitatea mea, că doar nu credeţi că 
sunteţi singurul om bun din lume. La festinul nostru cu bebeluşi, în 
Ţara Vinului, au participat conducători cu mare greutate, dar şi 
oaspeţi înalţi de pe cele cinci continente, la care se adaugă şi 
renumiţi artişti şi celebrităţi din China şi din lumea largă. Toţi ne-au 
adus elogii, pe când numai domnia ta, investigatorul Ding Gou'er, ai 
răspuns la această trataţie cordială şi generoasă cu pistolul îndreptat 
asupra noastră. 

Secretarul de partid (sau o fi fost directorul minei) a completat: - 
Tovarăşe Ding Gou'er, ce vânt pârdalnic să-ţi fi întunecat privirea 
aşa de rău? Eşti oare conştient de faptul că pistolul domniei tale stă 
îndreptat nu către duşmanul de clasă, ci către fraţii de clasă? 

Ding Gou'er simţea cum i se înmoaie încheietura mâinii cu care 
ţinea pistolul, până când ţeava s-a înclinat încetişor în jos, către 
podea. Ochii îi erau împăienjeniţi, iar în clipa următoare fluturaşul 
acela superb, care se întorsese la coconul lui, s-a lansat din nou în 



zbor. Senzaţia de spaimă devenea greoaie, ca un bolovan uriaş care 
îl apăsa pe umeri atât de tare încât la un moment dat a avut 
impresia că picioarele nu-1 mai pot susţine, iar oasele i se vor 
împrăştia pe jos dintr-o clipă într-alta. Stătea în faţa unei mlaştini 
urât mirositoare, în care, dacă ar fi căzut, s-ar fi scufundat pe vecie. 
„Dar puştiul ăla obraznic, puştiul ăla care mirosea a parfum de te 
trăsnea, care era hotărât să fie în rând cu mama lui, să stea într-o 
ceaţă ca de basm, de forma şi culoarea florilor de lotus, se uita la 
mine. Şi mai mult, ridica mâna în faţa mea! Avea degetele scurte, 
cărnoase, deosebit de drăgălaşe, străbătute de cute, în trei rânduri, 
în timp ce pe dosul palmei avea patru mici umflături. Râsul lui 
dulce se învârtea prin parfumul ce plutea în încăpere. Floarea de 
lotus se ridica în aer, purtându-1 pe copil. Buricul lui rotund-rotund 
arăta ca o aluniţă pe obraz. Derbedei buni de gură ce sunteţi! Să nu 
vă închipuiţi că voi puteţi să comiteţi orice ticăloşie şi să scăpaţi aşa 
uşor! Bebeluşul gătit de voi îmi zâmbeşte cu subînţeles, iar voi îmi 
spuneţi că nu-i bebeluş, ci o delicatesă renumită? De unde să existe 
aşa ceva? în timpul Regatelor Combatante 27 , Yi Ya şi-a gătit fiul şi i 1- 
a oferit ducelui Huan din statul Qi. Avea un gust minunat, ca de 
miel fraged, ba era chiar mai savuros. Voi, adunătura asta de 
nenumăraţi Yi Ya, încotro vă îndreptaţi? Ridicaţi mâinile sus şi 
primiţi-vă judecata! Sunteţi mai ticăloşi decât Yi Ya, fiindcă el cel 
puţin şi-a gătit propriul copil, în timp ce voi gătiţi pruncii altora. Yi 
Ya făcea parte din clasa moşierilor feudali, care socoteau că 
loialitatea faţă de suveran reprezintă cea mai înaltă aspiraţie. Voi 
însă sunteţi nişte cadre de conducere şi omorâţi copiii oamenilor, ca 
să vă îndestulaţi burţile. Nu ştiu cum de vă rabdă cerul aşa! I-am 


2 7 Perioada Regatelor Combatante durează între 475 şi 221 î.Hr. şi face parte din 
dinastia Zhou de Răsărit. 



auzit pe micuţi cum se văitau în oală, la fiert. I-am auzit jelindu-se 
în oala cu ulei, pe piatra de tocat. I-am auzit jelindu-se condimentaţi 
cu ulei, sare, sos de soia, oţet, zahăr, anason, piper, scorţişoară, 
ghimbir crud şi vin pentru gătit. Se vaită şi în maţele voastre, în 
toaletă, în ţevile de apă. Se vaită în râuri, dar şi în fosele septice. Se 
vaită în burţile peştilor şi prin lanurile de cereale din sat, în burţile 
balenelor, rechinilor, ţiparilor, între fălcile caracatiţelor şi ale altor 
vietăţi, în vârful spicelor de grâu, în boabele de porumb, în boabele 
fragede de mazăre, în cartoful încolţit, în lujerele de sorg, în polenul 
de pe văi. Plângeţi! Plângeţi! Să-i faceţi pe oameni să nu mai rabde 
plânsul acela ieşit din mere, din pere, din struguri, din miezul de 
piersică şi de caisă. în prăvăliile cu fructe răsună plânsul bebeluşilor 
şi în prăvăliile cu legume tot plânsul lor răsună. La măcelărie se 
aude scâncetul bebeluşilor. La banchetul fastuos din Ţara Vinului s- 
au auzit planşetele înfiorătoare ale băieţeilor ucişi unul câte unul. 
Dacă nu spre voi îndrept ţeava pistolului, atunci spre cine s-o 
îndrept?" 

Ca prin ceaţă, în aburul de prăjeală, a zărit câteva feţe, lucioase, 
ca nişte cioburi de sticlă, plutind în derivă. Zâmbete unsuroase, 
cinice, dispreţuitoare se aşterneau pe chipurile lor. Investigatorul 
Ding simţea cum flăcările furiei îi umpleau pieptul, 

I 

cum flăcările dreptăţii şi răzbunării pârjoleau totul în jur şi 
scoteau la iveală o lumină roşie ca de lotus orbitor de frumos. 

— Netrebnicilor! a strigat el. Ziua judecăţii voastre se apropie. 

I se păru că strigătul vine de undeva de deasupra capului său, un 
sunet ce-i părea de-a dreptul necunoscut şi care, de îndată ce s-a 
izbit de tavan, s-a spart fără pic de zgomot în mii şi mii de fărâme 
asemenea unor petale căzătoare ce-şi trăgeau codiţele roşii după ele. 
Şi au tot căzut una după alta, până când au acoperit pe de-a-ntregul 



masa unde avea loc festinul. Investigatorul a apăsat cu putere pe 
trăgaci, ţintind către feţele acelea rotitoare, ca într-un caleidoscop, 
feţele cu inserţii de cioburi de sticlă, cu rânjetele sinistre. De cum a 
pocnit trăgaciul, percutorul s-a repezit iute înainte, s-a izbit de capsa 
cartuşului verde, drăgălaş, cu străluciri ca de cupru, iar praful de 
puşcă s-a aprins atât de iute încât nimeni n-a apucat să se 
dumirească ce se întâmplă de fapt. Gazul a fost comprimat, s-a 
năpustit tot înainte, tot înainte, tot înainte, tot înainte, înainte, 
înainte. Glonţul a fost propulsat într-o explozie asurzitoare, urmată 
de un nor de fum, după care a ieşit pe gura revolverului. Explozia 
uriaşă se rostogolea odată cu valurile, într-un crescendo îngrozitor. 
„Să tremure în bătaia pistolului meu toate cele nedrepte, lipsite de 
omenie, în timp ce tot ce este bun, frumos, parfumat să-şi dea mâna 
şi să se bucure! Trăiască dreptatea! Trăiască raţiunea! Trăiască 
poporul! Trăiască Republica! Trăiască magnificul meu fiu! Trăiască 
băieţeii! Trăiască fetiţele! Trăiască mamele fetiţelor şi băieţilor! Să 
trăiesc şi eu! Trăiască, trăiască, trăiască! " 

Investigatorul special bâiguia ceva de neînţeles pentru cei din jur, 
în timp ce spumele îi năvăleau la gură domol; semăna tot mai tare 
cu un zid care se prăbuşea la pământ cu o lentoare incredibilă. în 
cădere, mâna încleştată pe pistol a spulberat paharele cu băutură de 
pe masă şi astfel berea, rachiul, vinul, toate l-au împroşcat pe haine 
şi pe faţă. Intr-o clipă, Ding a ajuns întins la pământ, ca un cadavru 
tocmai pescuit din butoiul cu băutură. 

Au mai trecut minute bune până când Jin Gangzuan, secretarul 
de partid, directorul minei, precum şi chelneriţele îmbrăcate în roşu 
s-au dezmeticit şi au început să se adune de sub masă, de pe podea, 
scoţându-şi capul de sub câte o fustă. Răsfirat alene în tot salonul, 
mirosul prafului de puşcă strivea necruţător orice alt miros. Glonţul 
slobozit din pistolul lui Ding Gou'er îl nimerise în cap pe băieţelul 



cel prăjit, aşa că ţeasta se despicase, iar creierii zburaseră pe pereţi - 
fragmente albe şi roşii, aburinde şi mirositoare, ce stârneau tuturor 
un amestec confuz de senzaţii şi sentimente. Puştiul prăjit devenise 
de-acum puştiul decapitat. Bucăţi mai mari de ţeastă căzuseră pe cel 
de-al doilea palier al mesei supraetajate, ca nişte coji de pepene pe 
un platou plin cu castraveţi-de-mare şi creveţi prăjiţi. Halal coji de 
pepene, că tare mai semănau cu nişte bucăţi de ţeastă! Picura zeama 
din ele, curgea sângele ca zeama de pepene sau poate curgea zeama 
de pepene ca sângele. Faţa de masă se mânjise toată, dar tot aşa se 
mânjiseră şi ochii oamenilor. Doi ochi de culoarea strugurilor negri 
sau poate două boabe de strugure negru ca doi ochi s-au rostogolit 
pe podea - unul până în spatele barului, celălalt până la picioarele 
uneia dintre domnişoarele îmbrăcate în roşu, care, neatentă, a călcat 
pe el. Fata s-a clătinat un pic şi a strigat panicată: „Aoleu!" 

Acest „Aoleu!" a avut darul de a-i trezi pe toţi la realitate - 
filosofia, spiritul partinic, principiile, moralitatea, toate 
ingredientele care compun structura unui lider le-au revenit în cap, 
în sincronie perfectă cu mişcările lor. Secretarul de partid (sau poate 
directorul minei) a scos limba şi a lins fragmentele de creier care îi 
ajunseseră pe dosul palmei. Trebuie să fi avut un gust delicios 
fiindcă imediat s-a lins pe buze, exclamând cu încântare: 

— Asta a prăpădit bunătate de mâncare! 

La auzul acestor vorbe, Jin Gangzuan i-a aruncat o privire plină 
de nemulţumire, fapt care l-a făcut să se ruşineze amarnic. 

— Ridicaţi-1 degrabă pe tovarăşul Ding, a spus directorul adjunct 
Jin. Ştergeţi-1 pe faţă şi hrăniţi-1 cu un bol de supă, ca să-l treziţi din 
mahmureală! 

Chelneriţele îmbrăcate în roşu s-au pus iute în mişcare - l-au 
sprijinit pe Ding Gou'er, l-au şters la gură, pe faţă, dar n-au 
îndrăznit să-i şteargă mâinile, fiindcă el încă ţinea strâns pistolul, ca 



şi cum ar fi fost gata să mai tragă un foc. Apoi, după ce fetele au 
măturat paharele sparte şi au curăţat podeaua, i-au proptit capul, i- 
au deschis gura cu o linguriţă de inox, sterilizată în alcool, i-au 
introdus în gură un furtun de plastic şi au început să-i toarne pe gât 
lichidul lingură după lingură. 

— Ce număr este supa pe care i-o daţi? A întrebat Jin Gangzuan. 

— Numărul 1, a răspuns chelneriţa îmbrăcată în roşu, cea care 
părea să-şi fi asumat răspunderea pentru această operaţiune. 

— Daţi-i numărul 2, că are efect mai rapid! a îndemnat-o 
bărbatul. 

Chelneriţa s-a dus în bucătărie şi a adus de acolo o sticluţa cu un 
lichid auriu; de îndată ce i-a scos dopul de lemn, un miros răcoritor 
s-a împrăştiat din sticlă până în străfundul inimilor celor din jur. 
Apoi, fetele au turnat mai mult de jumătate din lichid prin furtun, 
ceea ce l-a făcut pe Ding Gou'er să tuşească, iar apoi să se înece, 
aruncând tot lichidul în afară, tot prin furtun, de parcă era un 
gheizer. 

Investigatorul simţea cum un pârâu răcoritor i se strecoară pe 
tractul digestiv, unde stinge focul mistuitor, ca mai apoi să-l readucă 
în toate facultăţile mintale. Acum, că trupul îi revenise la viaţă, nu i- 
a fost deloc greu să regăsească fluturaşul acela minunat al 
conştiinţei sale care i se zbătea în cap, în căutarea unei portiţe de 
scăpare. A deschis ochii şi primul lucru pe care l-a zărit a fost 
puştiul decapitat, pe tava aurită. în clipa aceea, inima a început să 
bată năvalnic şi, fără să vrea, a zbierat: 

— Măiculiţă! S-a întâmplat ceva teribil! 

Apoi, a ridicat pistolul. 

— Tovarăşe Ding, i s-a adresat Jin Gangzuan, ridicându-şi şi el 
beţişoarele, dacă noi suntem nişte monştri care mănâncă băieţei, 
atunci ai tot dreptul să ne snopeşti în bătaie, dar dacă nu suntem? 



Partidul ţi-a dat pistolul ca să-i pedepseşti pe nenorociţi, nu ca să-i 
ucizi pe oamenii nevinovaţi. 

— Dacă ai ceva de spus, spune mai repede! l-a îndemnat Ding 
Gou'er. 

Jin Gangzuan a înşfăcat unul din beţişoare şi l-a înfipt violent în 
cocoşelul băieţelului decapitat, de pe tavă. De îndată, acesta s-a 
prăbuşit, sfărâmându-se în nenumărate bucăţi pe tavă, moment în 
care Jin Gangzuan s-a pornit cu explicaţiile, folosind beţişorul drept 
indicator. 

— Asta-i braţul copilului, făcut din rădăcină grasă de lotus, 
culeasă din Lacul Lunii, la care s-au adăugat vreo şaisprezece 
ierburi aromate, fiind realizat cu multă măiestrie. Aici este piciorul 
lui, care, de fapt, e plămădit dintr-o şuncă mai specială. Pentru 
trunchi s-a folosit un procedeu special cu ajutorul unui purcel de 
lapte, iar capul, pe care tocmai l-ai doborât tu cu pistolul, era un 
pepene argintiu. Părul lui nu era nimic altceva decât frunză din cea 
mai banală legumă. îmi este imposibil să-ţi fac o descriere detaliată 
şi precisă a tuturor materialelor sau a măiestriei complexe şi 
laborioase de care a fost nevoie pentru a pregăti acest fel de mâncare 
celebru, pentru că a fost patentat aici. De altfel, şi eu cunosc 
lucrurile acestea în mare, altminteri aş fi fost bucătar, însă pot să-ţi 
spun cu toată responsabilitatea că mâncarea aceasta este legală, este 
pentru oameni şi ar trebui să te ocupi de ea cu beţişoarele, nu cu 
glonţul. 

Cu acestea fiind zise, Jin Gangzuan a prins cu beţişoarele o mână 
a pruncului şi a început s-o înfulece. Secretarul de partid (sau poate 
să fi fost directorul minei) a înfipt o furculiţă în celălalt braţ, după 
care i l-a trântit lui Ding Gou'er drept în farfurie, adăugând pe un 
ton respectuos: 

— Vă rog, tovarăşe Ding! Nu vă sfiiţi! 



Ding Gou'er a cercetat braţul cu mare băgare de seamă, deşi încă 
nu se scuturase de neliniştea care pusese stăpânire pe el - într- 
adevăr semăna cu rădăcina grasă de lotus, dar şi mai mult semăna 
cu un braţ adevărat. Avea o aromă seducătoare, un gust dulce ca de 
rădăcină de lotus, dar şi mai tare socotea el că avea o aromă 
necunoscută. Investigatorul a vârât pistolul la loc, în servietă, 
simţind cum îl cuprind remuşcările. „Cu toate că am fost trimis aici 
cu mandat special, totuşi nu se poate să împuşc la întâmplare tot ce¬ 
rni iese în cale. S-ar cădea să fiu mai precaut." Jin Gangzuan a luat 
un cuţitaş ascuţit şi poc, poc, poc, a ciopârţit braţul în zeci de 
bucăţele, după care a înşfăcat cu beţişoarele o bucăţică şi i-a pus-o în 
faţă lui Ding Gou'er, spunându-i: 

— E rădăcină de lotus cu cinci ochi. Oare este cu putinţa ca un 
braţ să aibă ochi? 

Auzindu-1 pe Jin cum ronţăie zgomotos, Ding Gou'er s-a dumirit 
că într-adevăr e vorba de rădăcină de lotus. Şi-a plecat privirea 
asupra braţului aşezat în farfuria din faţa lui, însă tot nu se hotăra 
dacă să îndrăznească să mănânce sau nu. în timpul acesta, 
secretarul de partid şi directorul minei se înfruptau din piciorul 
băieţelului. Jin Gangzuan i-a întins un cuţit şi l-a încurajat cu un 
zâmbet suav, aşa că, nemaiavând încotro, Ding Gou'er a luat cuţitul 
şi i-a proptit lama pe braţul pruncului. G şi cum ar fi fost atras de un 
magnet, cuţitul a străpuns rădăcina de lotus în chip de braţ şi a 
despicat-o în două. 

Apoi, a apucat bucăţica de braţ şi, cu ochii închişi, a îndesat-o în 
gură. „Oh, Cerule!" Papilele lui gustative jubilau, muşchii 
masticatori se încordaseră, însă pe dată a simţit ca şi cum din gât i- 
ar fi ieşit o mânuţă care i-a smuls grăbită îmbucătura. 

— Gata! i-a zis Jin Gangzuan pe un ton şăgalnic. De acum şi 
tovarăşul Ding Gou'er e mânjit la fel ca şi noi. Tocmai s-a înfruptat 



din braţul piciului! 

La auzul acestor vorbe, Ding Gou'er a încremenit şi, cuprins de 
îndoială, a întrebat: 

— Păi, nu ziceaţi că nu-i de-adevăratelea? 

— Oh, dragă tovarăşe, i-a replicat imediat Jin Gangzuan, da să ştii 
că nu prea te duce mintea! Ia gândeşte-te puţin: Ţara Vinului e un 
oraş civilizat, că doar nu suntem un neam de barbari. Cine ar 
accepta să mănânce copii în carne şi oase? Voi, ăştia de la 
Procuratură, chiar credeţi asemenea poveşti de adormit copiii, iar 
faptul că ne-a fost trimis un investigator înseamnă că pentru cei de 
acolo e o chestiune serioasă, doar că ţine de domeniul fabulaţiilor 
din romane. 

Cei doi de la mină - secretarul de partid şi directorul - au ridicat 
paharul de băutură şi au spus: 

— Tovarăşe Ding, n-a fost deloc frumos din partea dumitale să 
deschizi focul. Prin urmare, vei primi o amendă: să bei trei 

Conştient de faptul că greşise, Ding Gou'er şi-a acceptat 
pedeapsa. 

— Tovarăşe Ding, dumneata vezi totul în alb şi negru. Fie iubeşti, 
fie urăşti, nu există cale de mijloc. Hai, trei pahare în cinstea 
dumitale! a intervenit în discuţie Jin Gangzuan. 

Ding Gou'er era vanitos, drept care, luând spusele acestuia drept 
laudă, a încuviinţat fără să crâcnească. Cu încă şase pahare de 
băutură care i-au ajuns rapid în burtă, a simţit într-o clipă cum îl 
cuprinde din nou ameţeala. Când directorul minei (sau poate să fi 
fost secretarul de partid) i-a pus în farfurie jumătate din celălalt 
braţ, investigatorul a azvârlit pe jos beţişoarele şi, fără să-i mai fie 
teamă că se mânjeşte pe mâini de grăsime, a înşfăcat bucata cu 
amândouă mâinile şi a început să înfulece. 

Toată lumea din salon a izbucnit în râs, dar Ding Gou'er şi-a 



continuat treaba netulburat şi nu s-a lăsat până n-a mâncat braţul 
întreg. Pe dată, directorul minei şi secretarul de partid iarăşi le-au 
pus pe chelneriţele îmbrăcate în roşu să cinstească un pahar în 
onoarea musafirului, iar fetele, mai cochetând cu acesta, mai 
spunând câte o vorbă de duh, au reuşit să-l convingă să bea 
douăzeci şi unu de pahare. Când le-a isprăvit, Ding Gou'er avea 
deja senzaţia că stă cumva lipit pe tavan şi îl ascultă pe Jin 
Gangzuan cum îşi ia rămas-bun de la el. 

Apoi, l-a văzut cum iese, cu paşi uşori, din cameră, urmat 
îndeaproape de secretarul de partid şi de directorul minei care îi 
şuşoteau ceva. Uşile de protecţie, cu arc, au fost deschise într-un stil 
foarte protocolar de către două fete îmbrăcate în roşu, fiecare 
aşezată de-o parte şi de cealaltă a uşii. Cum stătea el lipit acolo, pe 
tavan, a observat că fetele aveau părul prins în coc în vârful capului, 
le-a admirat gâturile suple, dar şi pieptul bogat, numai că imediat 
apucătura asta de a iscodi pe furiş l-a făcut să se ruşineze. Odată 
ajunşi afară, secretarul de partid şi directorul minei s-au grăbit să-i 
spună ceva şefei celor două fete. Acum, că toţi bărbaţii plecaseră, ele 
s-au repezit nestăvilite de nimeni, să-şi îndese în gură mâncarea 
rămasa pe masă. Devorau ca nişte sălbăticiuni, într-un fel care nu 
avea nimic în comun cu eleganţa lor de dinainte. 

N-a trecut mult timp şi Ding Gou'er a început să-şi vadă trupul 
aşezat pe un scaun, inert, ca o grămadă de carne. Se sprijinea cu 
gâtul de spătarul scaunului, cu capul înclinat într-o parte, iar din 
gură îi curgea băutură, ca şi cum ar fi fost o ploscă desfăcută şi 
răsturnată. De acolo de unde era lipit, de pe tavan, plângea de mila 
trupului său. 

Odată ce s-au ghiftuit, fetele au apucat colţul feţei de masă şi s-au 
şters la gură, ba una dintre ele a înşfăcat un pachet de ţigări China şi 
l-a îndesat în sutien, atunci când s-a asigurat că nu o vede nimeni. El 



a oftat, desigur din compasiune pentru bieţii ei sâni care trebuiau să 
fie înghesuiţi astfel. 

— Haideţi, să-l ducem pe motanul ăsta beat la casa de oaspeţi! a 
auzit-o pe şefa fetelor spunând. 

Fetele s-au opintit, ca să-l apuce de subţiori, doar că el se lăsa 
moale ca o zdreanţă, parcă nici n-avea oase. Apoi, a auzit-o pe una 
dintre fete, cea care avea o aluniţă după ureche, spunând: „Câine 
nenorocit!" în timp ce asista la toată tevatura asta, Ding simţea cum 
sângele începe să-i clocotească în vine de atâta furie, dar şi mai mare 
i-a fost furia când a văzut o altă fată cum îi ia servieta, deschide 
fermoarul şi scoate pistolul, pe care începe să-l cerceteze, 
întorcându-1 pe toate părţile. Atunci, înspăimântat, investigatorul a 
strigat de pe tavan: „Lasă arma jos! Ai grijă, că se poate descărca 
singură!", dar în zadar, căci fetişcanele se purtau de parcă surziseră 
de-a binelea. „Cerul să ne aibă în pază!" a spus una dintre ele şi a 
pus grăbită pistolul înapoi în servietă, dar nu s-a lăsat până n-a mai 
deschis un fermoar din interior şi a dat peste poza unei femei. „Ia 
veniţi să vedeţi!" a spus ea. Imediat, fetele cu veşminte roşii s-au 
îngrămădit, curioase, să vadă ce era acolo şi au început să 
comenteze în fel şi chip. Stârnită încă o dată, furia lui depăşea limita 
puterii sale de a îndura, aşa că investigatorul, incapabil să se mai 
stăpânească, a dat drumul unui torent de vorbe grele, dar fetele nici 
că-1 luau în seamă. 

„în cele din urmă, patru domnişoare înveşmântate în roşu mi-au 
tras trupul de acolo. L-au târât afară din salon ca pe un câine mort şi 
au pornit pe drumul acoperit cu mochetă sintetică, ba una mi-a mai 
şi tras, intenţionat, un şut cu vârful pantofului. Târfa! O fi trupul 
meu sub influenţa băuturii, dar spiritul meu veghează ager, n-avea 
grijă! La un metru deasupra capului, am început să plutesc fâlfâind 
din aripi, în urma trupului fără rost, pe care îl urmăream cu 



profundă durere. Coridorul îmi părea acum cu mult mai lung. N-a 
trecut mult şi am băgat de seamă că din gură îmi ieşea un lichid care 
mi se prelingea pe gât şi imediat putoarea a ajuns până la cer, 
stârnindu-le fetelor o greaţă de nestăvilit - toate îşi ţineau respiraţia 
cât puteau, doar-doar n-or mai simţi nimic. Una dintre ele chiar 
dădea semne că a ajuns la capătul puterii. Cum stăteam eu aşa, cu 
capul atârnat pe piept, gâtul meu semăna mai degrabă cu un fir 
veşted de usturoi, aşa că nu-i de mirare că ţeasta mi se bălăngănea 
când într-o parte, când într-alta. Nu-mi vedeam faţa, dar în schimb 
vedeam două urechi cenuşii. In urma noastră, venea cu paşi iuţi una 
dintre fete, cu servieta în mână. 

Intr-un târziu, am ajuns la capătul culoarului cel fără de sfârşit, 
unde se găsea un salon mare şi acolo fetele mi-au aruncat trupul pe 
covor. Când mi-am zărit faţa, m-am speriat groaznic - aveam ochii 
strânşi, iar tenul îmi părea de culoarea hârtiei vechi care se punea 
odinioară în fereastră. Din gura întredeschisă care îmi scotea la 
iveală dinţii - unii mai albi, alţii mai negricioşi - îmi venea un damf 
greu de băutură, nespus de greţos. Tot trupul îmi era chinuit de 
spasme şi, ce să vezi, aveam pantalonii uzi. Ce ruşine! 

Fetele şi-au tras un pic sufletul, după care m-au scos de pe hol 
afara, lângă lanul de floarea-soarelui care arăta ca o mare scăldată 
de lumina sângerie a soarelui aflat la apus. In bătaia razelor 
roşietice, galbenul auriu al florilor căpăta o blândeţe fără pereche. Pe 
drumul de ciment ce străbătea lanul era parcată o limuzină de 
culoare argintie, extrem de elegantă. De îndată ce Jin Gangzuan s-a 
urcat, maşina a demarat lent, în timp ce de pe marginea drumului 
doi gemeni îşi fluturau mâinile a rămas-bun către el. După câteva 
clipe, limuzina s-a făcut nevăzută, îngăduindu-le domnişoarelor cu 
straie roşii să mă tragă pe drumul de ciment. Lângă o floare 
răzleaţă, cu lujerul gros de parcă era un copac firav, un câine negru. 



cu blana lucioasă şi cu urechile albe lătra însingurat, iar la fiecare 
lătrat pe care îl slobozea, corpul i se mişca ba înainte, ba înapoi, ca 
un acordeon pe care alunecau mâini pricepute. La urma urmei, 
unde aveau de gând să mă ducă? Se aprinseseră luminiţele în 
preajma minei, luminiţe lucioase ca nişte ochi vicleni, care scoteau la 
iveală utilajele foarte asemănătoare cu cele văzute de mine 
dimineaţă; şi troliul de la gura minei semăna cu cel de dimineaţă. 
Numaidecât a apărut o gaşcă de bărbaţi negricioşi, cu căştile pe cap 
şi n-aş putea să spun din ce motiv mă temeam să dau ochii cu ei. 
Dacă aveau intenţii bune, atunci totul era minunat, iar dacă aveau 
intenţii rele, oricum n-aveam unde să fug. Minerii s-au dat de-o 
parte şi de alta a drumului, făcându-le loc fetelor să mă care pe 
drum mai departe, însă trebuie să mărturisesc că, trecând pe lângă 
ei, m-a izbit mirosul de sudoare grea şi mirosul acela jilav, ca de 
mină. Privirea lor mă străpungea ca un sfredel, ba unii chiar mi-au 
adresat câteva înjurături, însă fetele îmbrăcate în roşu şi-au ridicat 
capul mândre şi şi-au continuat drumul cu pieptul scos înainte, fără 
să-i ia în seamă. Abia într-un târziu mi-am dat seama că vorbele 
murdare, cu aluzii sexuale clare, le erau adresate lor, nu mie. 

M-au cărat într-o clădire micuţă, îndepărtată, unde două femei 
stăteau faţă în faţă, cu genunchii lipiţi, ia un birou pe care erau 
încrustate nişte cuvinte. Când ne-au zărit intrând, şi-au dezlipit 
genunchii. Una dintre femei a apăsat pe un buton din perete, ceea ce 
a făcut ca o uşă să se tragă în lateral, de parcă ar fi fost uşa unui lift. 
De îndată, m-au cărat înăuntru şi uşa s-a închis în urma noastră, 
moment în care bănuiala mi-a fost confirmată - chiar eram într-un 
lift care niciuna, nici două a pornit în jos cu mare iuţeală. 
«Bineînţeles că asta-i o mină de cărbune, fiindcă toate activităţile se 
desfăşoară sub pământ», mă gândeam eu, cuprins de admiraţie. 
Eram convins că oamenii aceia ar fi putut ridica Marele Zid şi pe 



sub pământ, dacă ar fi dorit. 

Liftul s-a zgâlţâit de vreo trei ori, cu mult zgomot, după care a 
ajuns la destinaţie. Când s-a deschis uşa, o lumină orbitoare s-a 
revărsat asupra mea în timp ce pătrundeam într-o sală elegantă, cu 
marmură atât de strălucitoare încât ai fi zis că este luciul apei în care 
se reflectau nu doar figurile oamenilor, ci şi plafonul cu stucaturi şi 
sutele de lămpi rafinate. Florile şi plantele verzi erau aşezate în jurul 
unor coloane de marmură uriaşe, cu profil angular. Vederea unui 
mărunt acvariu, cu peşti aurii buboşi îmi Aicea silă şi nimic mai 
mult. Fetele m-au depus la camera cu numărul 410. Habar n-aveam 
cum ajunseseră să aleagă tocmai numărul acela, aşa cum habar n- 
aveam ce destinaţie avea clădirea uriaşă în care ne aflam. Clădirile 
uriaşe din Manhattan ajung până sus, în Paradis, pe când cele din 
Ţara Băuturii ajung, fără îndoială, până jos, în Iad. Fetele mi-au scos 
pantofii din picioare, după care m-au întins pe pat, iar servieta mi¬ 
au pus-o pe măsuţă şi, odată împlinită misiunea, şi-au luat tălpăşiţa. 
Nu trecuseră însă nici cinci minute când o domnişoară cu pielea 
gălbuie a intrat cu o cană de ceai, pe care a pus-o tot pe măsuţă. 

— Onorate musafir, vă rog să serviţi ceaiul! a răsunat vocea ei. 

Trupul meu n-a reacţionat în niciun fel. 

Fata cu tenul gălbui era machiată strident, iar genele îi erau 
groase şi aspre ca nişte ţepi de porc. în clipa în care a sunat telefonul 
de pe noptiera de la capătul patului fata a ridicat receptorul cu 
mâna ei firavă. Cum în încăpere era o linişte ca de mormânt, vocea 
bărbatului de la telefon a răsunat sec: 

— S-a trezit? 

— E ţeapăn. Chiar că mă bagă în sperieţi. 

— Vezi dacă mai are puls! 

Ea şi-a pus palma pe pieptul meu, gest care însă i-a provocat o 
expresie de silă puternică pe chip. 



— Are. 

— Dă-i licoarea numărul 1, pentru trezirea din beţie! 

— In regulă. 

Fata cu tenul gălbui a plecat, dar ştiam prea bine că trebuie să 
revină grabnic. S-a întors, într-adevăr, dar nu cu mâna goală, ci cu o 
seringă metalică, cam în genul celor pe care le au veterinarii. Noroc 
că vârful era făcut dintr-un plastic moale, aşa că nu m-a cuprins 
deloc frica la gândul că urmează să mă înţepe. Fata numaidecât mi-a 
vârât tubul de plastic moale în gură, prin care a început să-mi 
trimită un leac anume. 

Apoi, mi-am auzit trupul cum geme şi am simţit cum braţele-mi 
încep să se pună în mişcare. Deodată, trupul meu a rostit ceva: 
«Există o energie care mă acaparează. Eu mă lupt şi mă transform 
într-o ventuză care s-a lipit pe tavan ca să rezist şi să nu fiu dat jos, 
însă simt că o parte din mine deja a fost smulsă de acolo». 

Cu mare dificultate m-am ridicat în capul oaselor şi m-am 
străduit să deschid ochii atât cât am putut, numai că multă vreme 
am rămas cu privirea pierdută pe pereţi, până când, într-un târziu, 
am dibuit cana de ceai, am băut-o la repezeală şi apoi m-am întins la 
loc pe pat. 

Iar a mai trecut multă vreme. într-un târziu, uşa s-a deschis 
încetişor şi a intrat un băiat de vreo paisprezece ani, desculţ, 
îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni albaştri, de pânză. Arăta 
neobişnuit, căci pe piele parcă îi crescuseră solzi. Călca uşor, cu 
mişcări agile, ca de pisică, într-o linişte desăvârşită, şi chiar mi se 
părea că-şi ţine respiraţia. Nu ştiu de ce, dar îl priveam cu interes pe 
puştiul ăsta care îmi părea cumva cunoscut. Oare unde îl mai 
întâlnisem? Fără îndoială că îl mai văzusem undeva, nu mă înşela 
memoria. în dinţi ţinea un cuţitaş în formă de frunză de salcie, ceea 
ce îl asemuia cu o pisică neagră care umbla cu frunze de salcie în 



bot. 

Mărturisesc că simţeam o teamă cumplită pentru trupul meu mai 
mult mort decât viu. în acelaşi timp, eram uluit de monstrul acesta, 
care nu ştiu cum naiba ajunsese într-un loc atât de tainic. La un 
moment dat, uşa s-a închis automat şi am avut senzaţia pentru o 
clipă că liniştea din încăpere pur şi simplu o să-mi zdrobească 
timpanele. Când copilul cu solzi s-a apropiat de mine, m-a izbit 
mirosul de putregai pe care îl răspândea trupul lui; era mirosul pe 
care îl împrăştie un furnicar tocmai ieşit de sub o stâncă. Oare ce-i 
trecea prin cap să facă? Avea părul răvăşit, plin de ciulini uscaţi, al 
căror miros pătrunzător mi se strecura prin nări asemenea unor 
şerpi firavi. Trupul meu a eliberat un strănut, moment în care 
micuţul demon, luat prin surprindere, a fost trimis la podea. In faţa 
unui asemenea gest, n-a stat pe gânduri, ci s-a ridicat şi, întinzându- 
şi ghearele, m-a înhăţat de gât. Cuţitul pe care îl ţinea în gură 
trimitea o strălucire rece, verzuie. Cât de mult mi-aş fi dorit să-mi 
avertizez trupul, dar nu eram în stare de aşa ceva. Mi-am bătut 
capul sau mai bine zis mi-am stors creierii: Când, unde şi de ce mă 
făceam eu vinovat faţă de micuţul demon? Din nou şi-a întins mâna 
şi m-a apucat de partea aceea numită gât, ca un bucătar iscusit care, 
înainte de a hăcui puiul, face tot felul de operaţiuni pregătitoare. Eu 
chiar îi simţeam ghearele înfricoşătoare, dure, dar trupul meu zăcea 
neputincios - sforăia zgomotos şi profund, fără să ştie că Zeul Morţii 
se năpustea asupra lui. Nădăjduiam ca el să-şi scoată din gură 
cuţitul acela micuţ şi să mi-1 înfigă în gât, ca să curme suferinţa 
sufletului meu lipit acolo sus, de tavan. Dar ce să vezi, nici gând de 
aşa ceva! Mă apucase zdravăn de gât, iar acum mă pipăia pe haine, 
prin buzunare. Imediat a dibuit un stilou marca Hero, i-a scos 
capacul şi şi-a tras nişte linii pe dosul palmei. Şi acolo avea solzi. 
După ce a trasat liniile, şi-a retras mâna şi a rânjit, dar într-aşa un 



chip încât cu greu puteai să-ţi dai seama dacă râde sau plânge. Am 
bănuit că nu suporta să se gâdile. După cum a scrâşnit peniţa pe 
solzii lui, am priceput că acest stilou de foarte bună calitate, Hero 
800, era numai bun de aruncat la coş, cu toate că îmi fusese oferit ca 
premiu - răsplată pentru că mă evidenţiasem în calitate de lucrător 
model. El şi-a continuat jocul lui idiot cu stiloul preţ de vreo 
jumătate de oră, după care, într-un târziu, s-a potolit şi l-a lăsat 
deoparte. N-a zăbovit câtuşi de puţin, ci şi-a reluat căutările 
imediat. Din buzunar mi-a scos o batistă, un pachet de ţigări, o 
brichetă electronică, cartea de identitate, un pistol de jucărie foarte 
bine realizat, portofelul şi două monede. Pesemne că toate aceste 
comori aveau un efect hipnotizant asupra lui. Ca un copil lacom, a 
aşezat obiectele pe jos, între picioare şi a început să se joace cu ele, 
ca şi cum ar fi fost singur pe lume. Fireşte că a abandonat stiloul, de 
care probabil că se plictisise, în schimb a ridicat pistolul în mod 
instinctiv chiar în faţa ochilor. Butoiaşul de crom lucea în lumina 
lămpii, căci era o imitaţie perfectă a unui pistol adevărat, genul pe 
care îl poartă ofiţerii americani. Era extraordinar de frumos. Mi-am 
amintit atunci că mai avea câteva capse gata să explodeze de îndată 
ce era apăsat trăgaciul. De atâta plăcere şi bucurie, făcuse nişte ochi 
mari şi nespus de strălucitori. Mi-era teamă că o să-şi vină singur de 
petrecanie dacă apăsa pe trăgaci. Cât de mare era distanţa între 
braţul băiatului şi rădăcina de lotus? Era oare trupul meu păcălit? 
Dar nimic nu mai putea fi oprit, fiindcă el a apăsat. Poc! Am văzut 
un fum albastru în acelaşi timp în care am auzit şi pocnitura. 
Aşteptam cu sufletul la gură paşii precipitaţi venind de afară şi 
fetele de culoare cafenie, precum şi pe cei de la pază. Ce putea să 
însemne o împuşcătură de pistol în toiul nopţii dacă nu crimă sau 
sinucidere? Eram foarte îngrijorat pentru tipul ăsta cu solzi, fiindcă 
era limpede că era în mare primejdie. Sincer vorbind, n-aş fi vrut să 



fie prins, fiindcă trebuie să recunosc că era tare interesant, şi nu 
pentru că avea solzi pe el - sunt multe fiinţe vii cu solzi - peştii, 
şerpii, furnicarul. în afară de acesta din urmă, pe care nu-1 detest 
tocmai pentru că e cam prostănac şi neîndemânatic, în rest nu-mi 
plac deloc peştii reci şi urât mirositori, iar de şerpi mi-e silă peste 
măsură, fiindcă sunt într-adevăr oribili. Imaginaţia mea era jalnică, 
pentru că, după ce a răsunat împuşcătura, totul a rămas neschimbat, 
într-un firesc total. Adică, nu s-a repezit nimeni în goană încoace şi 
nici n-a spart nimeni uşa ca să intre în încăpere. Afurisitul ăsta iar a 
mai tras un foc. La drept vorbind, de astă dată împuşcătura a fost 
banală, fără nimic spectaculos şi nici nu-i de mirare că nu stârnea 
nicio reacţie, căci o cameră atât de bine izolată, cu covoare, cu tavan 
fals, cu tapet pe pereţi chiar că era locul ideal ca să ascunzi orice 
zgomot. Stătea acolo liniştit, câtuşi de puţin tulburat şi, dacă nu era 
surd, atunci era un conducător de oşti foarte iscusit, pe care nimic n- 
ar fi putut să-l clintească. După ce s-a plictisit de pistol, mi-a 
desfăcut portofelul şi l-a deşertat grăbit - bani, cupoane pentru 
cereale, tichetele de masă de la cantina instituţiei, chitanţele pe care 
nu apucasem să le decontez, toate au fost scoase la iveală. După 
aceea, a început să se joace cu bricheta şi nu s-a lăsat până când n-a 
stârnit o flăcăruie mică. A tras din ţigară, dar fumul îl îneca şi a 
început să tuşească. Enervat, a aruncat ţigara pe covor şi... Cerule! 
A luat foc covorul, iar mirosul de lână arsă a ajuns imediat la mine, 
pe tavan. Atunci, în sfârşit am înţeles şi eu: dacă trupul meu va fi 
transformat în cenuşă, atunci nu mai am nicio îndoială că şi eu voi 
deveni doar un fum care pluteşte uşor. Extincţia lui însemna şi 
extincţia mea. Trezeşte-te, trupule! 

Monstrule plin de solzi, cât de mult te urăsc! 

Nu, nu te urăsc, ci doar aş vrea să râd, dar în fapt nu pot sa râd. 
El a descoperit că focul cuprinsese covorul, aşa că s-a ridicat cătinel 



în picioare, şi-a tras în sus cracul pantalonului, a apucat cu două 
degete furtunaşul acela care părea prea mare raportat la 
dimensiunile trupului său, un furtunaş cam moale, la fel de plin de 
solzi, şi a ţintit către focul de pe covor. Jetul puternic s-a năpustit cu 
zgomot pe măsură, făcând focul să sfârâie. Era un jet puternic de 
apă, care ar fi fost în stare să nimicească două focuri, nu doar unul. 
în cele din urmă, am răsuflat uşurat, şi simţind totodată un miros 
ciudat în care se amesteca mirosul de urină cu cel de foc domolit cu 
apă din belşug, m-am gândit bucuros peste măsură: «Asta da talent! 
Chiar că e al naibii de talentat!» A început să smulgă hainele de pe 
mine. S-a străduit din răsputeri să-mi scoată jacheta. îl auzeam cum 
suflă greu. Apoi s-a îmbrăcat cu jacheta mea care îi ajungea până la 
genunchi, a adunat toate fleacurile mele şi şi le-a îndesat în 
buzunare. Oare ce mai punea la cale? 

A scuipat cuţitaşul, l-a luat în mână şi a început să măsoare din 
ochi încăperea. Apoi, a scrijelit pe pereţi caracterul «zece» de patru 
ori, după care şi-a pus cuţitaşul între dinţi, ca pe o frunză de salcie, 
şi-a fluturat mânecile largi şi a ieşit din încăpere bălăngănindu-se. 

Trupul meu, împins pe pat şi smucit de demonul ăsta fără 
pereche, sforăia mai departe, netulburat." 

2 

Dragă domnule profesor Mo Yan, 

Permiteţi-mi, vă rog, să mă adresez astfel domniei voastre. Este 
singurul mod prin care nu mă voi simţi întristat, jenat, stânjenit. 

Domnule profesor, sunteţi maestrul meu nepreţuit, o adevărată 
valoare, căci am descoperit că sunteţi nu numai un as al romanului, 
dar şi un mare specialist într-ale băuturii. Romanele pe care le scrieţi 



sunt la fel de meşteşugite precum legăturile de la picioarele unei 
doamne în vârstă 28 . Cât despre priceperea la băutură, trebuie să 
mărturisesc că ocupaţi un loc de frunte. în lumea de azi, nu-i deloc 
greu să găseşti un romancier de succes, aşa cum nu-i deloc greu să 
găseşti un remarcabil degustător de vinuri, dar să reunească cineva 
cele două mari înzestrări chiar că nu-i de colea. Domnia voastră, 
maestre, sunteţi un astfel de exemplu rar întâlnit. 

Analiza pe care aţi efectuat-o în ceea ce priveşte „Muşuroiul de 
furnici verzi" este extrem de pertinentă, de o mare acurateţe, 
dovedind încă o dată faptul că vă situaţi cu adevărat la nivelul unui 
profesionist. Ingredientele de bază folosite pentru aceasta băutură 
sunt sorgul şi fasolea verde, fermentate într-o pivniţă veche de o 
sută de ani. Cultura pentru drojdii foloseşte drept ingrediente 
principale grâul, tărâţele de grâu şi mazărea, la care se adaugă şi un 
pic de tărâţe de orez. Alcoolul rezultat după distilare este o licoare 
de un verde palid, rafinată şi purificată, care în linii mari aparţine 
băuturilor cu o savoare puternică şi cu un buchet bogat. Fiindcă în 
timpul procesării am descoperit că avea un gust foarte aspru, m-am 
văzut nevoit să adopt numeroase metode care să-i suprime natura 
agresivă, ca atunci când încerci să-i pui zăbala unui cal sălbatic, dar 
fără prea mare succes. Apoi, pentru că ne grăbeam să participăm la 
un târg cu vânzare, am pus o etichetă în mare grabă. Exact cum 
spuneaţi şi domnia voastră, „Muşuroiul de furnici verzi" este o 
băutură de calitate superioară, dar al cărei defect major este lipsa de 
armonie. 

Atunci când degustăm o băutură de soi, apelăm la metafora 
femeii frumoase pentru a descrie cât mai viu şi mai sugestiv 

2 8 Se face referire aici la bandajele cu care în trecut erau legate labele picioarelor 
fetelor, încă din fragedă copilărie, în aşa fel încât să crească greu, piciorul mic 
fiind socotit un semn de nobleţe. 



valoarea ei, iar intuiţia domniei voastre în această privinţă a fost cat 
se poate de corectă. împreună cu socrul meu, profesorul Yuan 
Shuangyu, m-am străduit vreme îndelungată să fac un plan de 
îmbunătăţire a „Muşuroiului de furnici verzi" şi aproape că 
reuşisem, dar din păcate acum m-am îmbătat atât de tare cu 
literatura, încât nu-mi mai stă mintea la altele. 

Maestre, în această lume imensă, o lume a multitudinii vietăţilor, 
băutura curge în valuri precum marea, vinul nedecantat se revarsă 
precum fluviul şi totuşi cei care ştiu cu adevărat să se desfete cu 
alcoolul, cei care au ajuns la nivelul la care să se bucure de vinul de 
soi ca de o femeie frumoasă, sunt tot atât de rari ca şi stelele ce 
strălucesc pe cer dimineaţa, ca penele păsării phoenix, ca unicornul, 
ca mătărânga tigrului sau ouăle de dinozaur. Domnia voastră 
sunteţi unul dintre ei, iar eu, de asemenea, în calitatea de discipol ce 
vă sunt mă socotesc ca făcând pane din această categorie cu totul 
specială. L-aş mai aminti aici şi pe socrul meu, profesorul Yuan 
Shuangyu, dar mă văd nevoit să precizez că directorul-adjunct Jin 
Gangzuan se ridică doar pe jumătate la valoarea celor amintiţi mai 
sus. Şi poetul Li Bai se număra cândva printre maeştrii băuturii... 
„Ridic pocalul către lună / Alături de umbra mea, suntem de acum 
trei." Cum adică sunt trei? Păi, Li Bai este unul, împreună cu luna 
sunt doi şi desigur că băutura este a treia componentă în această 
ecuaţie. Pe Lună se află Zeiţa Chang'E 29 , o veritabilă frumuseţe 
cerească! Băutura despre care vorbeşte Li Bai în aceste versuri este 
„Qinglian" - lotusul cel verde, minunea din lumea oamenilor. Li Bai 
şi băutura se contopesc într-o singură fiinţă, devenind ceea ce s-a 
numit Li Qinglian şi numai graţie acestei contopiri a fost în stare Li 
Bai să născocească atâtea versuri minunate, căci el putea hoinări 


2 9 Zeiţă din mitologia chineză, despre care se spunea că îşi are sălaşul pe Lună. 



netulburat între Cer şi Pământ. Când vine vorba de băutură, poetul 
Du Fu 30 nici pe departe nu-i face faţa lui Li Bai. în bună măsură, ceea 
ce obişnuia el să bea era băutura tăcută la ţară, de proastă calitate, 
fără savoare, slabă şi nerafinată ca o văduvă bătrână; nu-i de mirare 
că, îmbiindu-se cu aşa ceva, nu era în stare să scrie poeme viguroase 
şi înălţătoare. Şi Cao Mengde este unul dintre cei pricepuţi la 
băutură; cântatul la băutură este precum fredonatul de serenade 
pentru o femeie frumoasă. Viaţa e scurtă şi trebuie să recunoaştem 
că femeile frumoase sunt precum rouă de dimineaţă. Se ştie prea 
bine că frumuseţea nu-i ceva veşnic, ci se transformă necontenit, 
piere uşor, prin urmare trebuie să te bucuri de ea pe deplin atâta 
vreme cât există. Din vechime şi până în zilele noastre, de peste cinci 
mii de ani, oricât ne-am strădui să numărăm, nu vom putea 
identifica mai mult de zece oameni care au înţeles că a consuma o 
băutură fină înseamnă a avea parte de aceeaşi plăcere pe care o 
resimţi în faţa unei femei frumoase. Toţi ceilalţi, fără excepţie, sunt 
doar nişte prăpădiţi care toarnă cu nesaţ băutură proasta pe gât. De 
ce ar merita oare să risipim vreun strop de băutură pe nişte terchea- 
berchea de teapa lor, mai cu seamă când e vorba de licori precum 
„Muşuroiul de furnici verzi" sau „Roşu 18 li"? 

Şi, fiindcă veni vorba de băutura aceasta de pe urmă, discipolul 
domniei voastre mărturiseşte că este băutura care îi face cu adevărat 
inima să tresalte. Maestre, vă rog să mă credeţi că-i o creaţie 
miraculoasă ce a zgâlţâit Cerul şi Pământul din ţâţâni. Urinatul în 
butoiul cu băutură, folosit ca tehnică de înnobilare, este o strategie 
născută dintr-o imaginaţie debordantă, pe care numai un maestru 
iscusit ar fi putut s-o născocească şi care reprezint o piatră de hotar 
în istoria distilării alcoolului. în lucrurile cele mai glorioase din 


30 Du Fu (712-770) este, de asemenea, unui din marii poeţi ai dinastiei Tang. 



lume adeseori se amestecă elemente din cele mai mizerabile; de 
pildă, toată lumea ştie cât de dulce este mierea, dar puţini ştiu din ce 
este plămădită ea. Unii susţin ca principalul ingredient al mierii este 
nectarul. Aşa-i, nu-i contrazic, este cât se poate de corect, însă a 
spune ca principala componentă a mierii este nectarul sau că în 
băutură se găseşte în primul rând alcoolul echivalează cu a nu 
spune nimic, de fapt. Dar ştiaţi oare că în băutură se află zeci de 
minerale? Ştiaţi oare că tot acolo îşi au sălaşul zeci de 
microorganisme? Ştiaţi oare că în băutură se află nenumărate lucruri 
ale căror nume nici măcar nu le cunoaştem? Eu nu ştiam că socrul 
meu habar n-are de aceste chestiuni şi, desigur, cu atât mai mult 
domnia voastră nu sunteţi la curent. Ştiaţi, de pildă, că în miere se 
găseşte apă de mare? Dar că se găseşte şi bălegar? Mierea nu se 
produce fără excremente. Oare v-a ajuns vreodată la urechi acest 
lucru? 

De curând am citit într-o publicaţie că nişte neaveniţi care habar 
n-au de procesul fabricării alcoolului au batjocorit creaţia fantastică 
a domniei voastre, spunând că nu ştiu ce urinat în butoiul cu 
băutură reprezintă o blasfemie la adresa societăţii civilizate. Ei 
ignoră complet faptul că factorul pEI, precum şi calitatea apei au un 
rol decisiv în definirea naturii alcoolului. Dacă apa este alcalină, 
atunci băutura va fi amară şi cu greu va aluneca pe gât; dar dacă 
torni în ea nişte urină de la un băieţel sănătos, atunci va deveni o 
băutură cu un buchet atât de amplu, în urma căruia îţi rămâne un 
gust aparte în gură, ca de miere dulce, aşa cum se petrece cu 
băuturile celebre, de mare clasă, precum „Roşu 18 li" (numele acesta 
sună mai bine decât „Cărturarul Roşu" sau „Fiica Roşie"). Nu-i 
nimic neobişnuit în asta, aşa că de ce ne-am crampona de 
amănunte? Eu, în calitate de doctorand în oenologie, proclam sus şi 
tare: Aceasta este ştiinţă în toată puterea cuvântului! Ştiinţa este un 



demers serios, care nu lasă câtuşi de puţin loc ipocriziei. Dar, fie-mi 
iertată vorba, dacă nu te pricepi la ceva, atunci se cuvine să te apuci 
de studiu. Nu-i cazul să faci anumite gesturi şi nici să-i ataci aiurea 
pe ceilalţi. In plus, ce e murdar la urină? La cei care se culcă cu 
prostituate şi apoi se aleg cu sifilis, gonoree sau SIDA, desigur că 
urina este murdară, însă, maestre, tatăl domniei voastre a turnat în 
butoiul cu băutură doar urina unui băieţel, pură ca izvorul de 
munte. în Compendiul de medicina, lucrarea clasică de farmacologie a 
lui Li Shizhen 31 , renumitul specialist în prepararea leacurilor, e scris 
negru pe alb, cât se poate de limpede, că urina unui băieţel este leac 
pentru hipertensiune arterială, boli de inimi, ateroscleroză, 
glaucom, noduli mamari şi altele. Oare ei au acum de gând să-l 
atace şi pe Li Shizhen? Urina unui băieţel este lichidul cel mai sacru 
şi mai misterios de pe faţa pământului. Nici măcar diavolul nu ştie 
toate elementele componente preţioase care se găsesc aici. Mulţi 
guvernanţi japonezi în fiecare dimineaţă beau câte un pahar de 
urină, ca să rămână sănătoşi şi viguroşi. Jiang, secretarul de partid 
din Ţara Vinului, amestecă urina de băieţel în terciul de rădăcină de 
lotus şi astfel a reuşit să-şi vindece insomnia de care suferea de 
mulţi ani. Urina este un adevărat miracol, cel mai profund semn al 
existenţei umane. Maestre, nu luaţi în seamă toată adunătura 
aceasta de ignoranţi! însuşi tovarăşul Stalin, comisarul poporului, a 
spus: „Să îi ignorăm pe toţi!" Asemenea oameni nu merită nimic 
altceva decât urină de cal. 

Am citit în scrisoarea precedentă că aveţi de gând să scrieţi un 
roman despre băutură şi trebuie să vă mărturisesc că, după părerea 

31 Li Shizhen a fost un cărturar celebru din timpul dinastiei Ming care s-a ocupat 
de fizică, ştiinţe naturale, medicină tradiţională. Cartea sa - Compendiu de medicină 
- este considerată a fi o lucrare de referinţă, care cuprinde 1 800 de leacuri şi peste 
11 000 de prescripţii medicale. 



mea, sunteţi singurul care poate duce pe umeri o asemenea povară. 
Maestre, sufletul domniei voastre este pe deplin chiar sufletul 
băuturii, iar trupul domniei voastre se identifică întru totul cu 
trupul băuturii. Astfel, trupul băuturii domniei voastre cunoaşte 
armonia perfectă; flori roşii şi frunze verzi, munţi albaştri şi ape de 
smarald, membre care sunt sănătoase, mişcări armonioase, postură 
elegantă, mişcări graţioase, trup şi sânge adevărat - toate compun 
imaginea vieţii debordante. Dacă se pierde ceva, câtuşi de puţin, 
atunci viaţa se scurtează; dacă se adaugă ceva, câtuşi de puţin, 
atunci se lungeşte. Maestrul meu. Domnia voastră sunteţi o sticlă vie 
de băutură „Roşu 18 li"\ Ca să vă ajut cu cercetarea pe care trebuie 
să o întreprindeţi asupra băuturii, v-am pregătit deja zece sticle de 
„Muşuroi de furnici verii", zece sticle de. Armăsarul cu coama 
roşie" şi zece sticle de „Frumuseţea Orientului". Am să vi le trimit 
cu prima ocazie când autobuzul şcolii va veni la Beijing. De azi 
înainte, maestre, să păşiţi cu curaj tot înainte, veşnic cu sticla 
aproape, cu stiloul în mană, căci numai aşa veţi ajunge să scrieţi un 
număr nesfârşit de caractere. Lăsaţi-i pe toţi idioţii aceia să bată 
câmpii! Ziua în care poporul se va bucura este chiar ziua în care 
duşmanul de clasă va suferi, iar victoria cu siguranţă ne va aparţine. 

Vă amintiţi, probabil, povestea pe care v-am trimis-o ultima oară 
- Copiii de came. Se cade să vă mărturisesc că, deşi nu se vrea a fi un 
reportaj, totuşi seamănă foarte mult cu aşa ceva. Este foarte adevărat 
că unii funcţionari corupţi până în măduva oaselor şi lipsiţi de cea 
mai măruntă fărâmă de omenie fac ospăţuri la care servesc bebeluşi 
gătiţi. Este un mare adevăr! Se aude că ar fi fost trimisă o persoană 
să facă investigaţii şi, dacă adevărul va ieşi la iveală, atunci lumea va 
fi zguduită din temelii. Pe viitor, cine altcineva decât discipolul 
domniei voastre ar putea să scrie un reportaj despre un caz de o 
importanţă colosală? Cu tot materialul exploziv pe care îl am la 



dispoziţie în momentul de faţă, spuneţi dumneavoastră, maestre, 
cine mi-ar mai putea fi pe măsură? 

Până în prezent n-am primit niciun semn de la revista Literatura 
poporului şi de aceea îndrăznesc să vă rog pe domnia voastră să-i 
mai zoriţi cu publicarea. 

Li Yan a noastră este doar o femeie „pistruiată şi ochioasă". Poate 
că vă mai amintiţi de o femeie palidă şi cu ochii mari; pistruii ar 
putea fi semnele a numeroase sarcini ilegale pe care le-a purtat, căci 
ea însăşi mi-a mărturisit cândva că se simte precum solul cel mai 
fertil pe care încolţeşte orice sămânţă plantată, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. Mi-a mai dezvăluit că de fiecare dată când avorta, 
fetusul de nicio lună era luat de medicii de la spital ca să fie mâncat. 
Am auzit şi eu că fetuşii de 6-7 luni au o valoare nutritivă extrem de 
mare şi desigur că în acest context spusele ei sunt cât se poate de 
plauzibile. La fel şi fetusul de cerb este un tonic nemaipomenit, 
menit să crească potenţa la bărbaţi. Embrionul, la rândul lui, are 
valoare nutritivă şi este bun pentru sânge. 

Vă trimit alăturat ultima mea lucrare - Copilul spirit, scrisă în 
stilul unui „realism demonic". Vă rog ca, după ce o veţi fi lecturat cu 
un ochi critic, s-o transmiteţi revistei Literatura poporului. Jur că n-am 
să am linişte până nu am să deschid şi această „Poartă a Iadului". 
Chiar dacă ar fi ca pragul de sus al porţii voastre să fie mai înalt 
decât Cerul, eu tot îmi doresc să răzbesc, bizuindu-mă pe tinereţea 
mea. 

Cu respect vă doresc să aveţi parte de linişte. 

Discipolul dumneavoastră. 
Li Yidou 


3 



COPILUL SPIRIT 


Bunule cititor, în urmă cu ceva vreme am scris o poveste despre 
copiii de carne, în care mă străduiam din răsputeri să descriu 
imaginea unui băieţel învelit în pânză roşie. Probabil că ochii lui cu 
totul neobişnuiţi v-au rămas în amintire - mici, ca nişte crăpături 
prin care scânteia o privire rece şi matură. în mod neîndoielnic, sunt 
ochii unui conspirator. Problema este că aceşti ochi nu aparţin unui 
conspirator matur, ci sunt încrustaţi pe faţa unui copil care nu 
măsoară nici măcar un metru în înălţime. De aceea, ne este 
imposibil să-i dăm uitării şi de aceea au avut un efect devastator 
asupra unui ţăran cumsecade precum Jin Yuanbao. Povestea aceea, 
nu foarte lungă, nu ne-a îngăduit suficient spaţiu pentru a căuta 
esenţa lucrurilor şi pentru a descrie prea mult destinul acestui copil. 
Prin urmare, de cum a intrat în scenă, i-a fost pecetluită imaginea: 
un băieţel care n-are nici măcar un metru înălţime, cu păr ţepos, 
ochi vicleni, de conspirator, urechi mari şi groase şi o voce gravă. Cu 
toate acestea, este doar un băieţel, nimic altceva. 

Povestea se petrece la Departamentul de achiziţii speciale de la 
Institutul Culinar şi începe undeva pe înserat. Bunule cititor, „de 
fapt, povestea noastră a început de multă vreme". 

Era o seară cu lună, fiindcă aşa avem nevoie să fie. Luna mare cat 
roata carului şi roşiatică se ridica încetişor dindărătul colinei 
artificiale de la Institutul Culinar. Razele trandafirii aşterneau o 
lumină blândă pe chipurile noastre, străpungând ferestrele cu 
geamuri duble, asemenea unei cascade roşii. Se aflau acolo o 
grămadă de băieţei care fără îndoială vă sunt cunoscuţi, dacă aţi citit 
povestea mea Copiii de carne. Micuţul demon era şi el printre ei şi 
foarte curând va deveni şeful lor sau chiar un despot necruţător. 



Numai aşteptaţi puţin şi o să vedeţi. 

Până la apusul soarelui, lacrimile copiilor se uscaseră deja pe 
obraji, lăsând în urma lor dâre negricioase. Toţi copiii răguşiseră de 
atâta urlat, evident mai puţin micul demon, căci nu era chip sa 
plângă el vreodată! în timp ce ceilalţi copii se smiorcăiau, el umbla 
de colo-colo, cu mâinile la spate, ca o gâscă înfoiată, făcând ture 
peste ture într-o casă cu un peisaj desăvârşit. Uneori le mai trăgea, 
cu sete, şi câte un şut în fund plângăcioşilor, care mai întâi 
reacţionau cu ţipete ascuţite, după care nu mai îndrăzneau decât să 
suspine încetişor. Astfel, şutul lui devenise leacul potrivit pentru cei 
treizeci şi unu de copilaşi. 

La un moment dat, învăluiţi de suspinele celui mai mic dintre ei, 
copiii au zărit luna aceea drăgălaşă sărind peste colină precum un 
falnic armăsar. S-au înghesuit cu toţii la fereastră, ca să admire mai 
bine priveliştea, agăţaţi cu mânuţele de pervaz. Cei care nu 
reuşiseră să prindă un loc mai bun se prindeau de umerii celor din 
faţa lor. Un băiat grăsuţ şi mucos a ridicat un deget grăsan şi a 
mormăit: 

— Mama-lună... Mama-lună... 

Un altul a comentat, plescăind din buze: 

— Este Tanti-luna, nu Mama-luna! Este Tanti-luna! 

Cu rânjetul pe buze, micul demon a tras un ţipăt ascuţit, ca o 
bufniţă, ceea ce i-a făcut pe copii să întoarcă iute capul, curioşi să 
afle ce s-a întâmplat şi nu mică le-a fost uluirea să-l vadă pe micul 
demon cocoţat pe vârful colinei, scăldat de razele roşietice ale lunii. 
Şi hainele îi erau tot roşii, ceea ce îl făcea sa arate ca o minge de foc 
şi nimic mai mult. Cascada micuţă îşi răsfira apele pe colina 
artificială, precum un satin roşu, într-o curgere fiu. Moaşă, 
neîntreruptă, susurândă, până la heleşteul de la poale. Stropii de 
apă care săreau în toate părţile parcă erau nişte cireşe strânse în 



ciorchine. 

Copiilor nici că le mai păsa de lună, ci se întorseseră cu toţii şi, 
adunaţi laolaltă, îl priveau pe micul demon de-a dreptul stupefiaţi. 

— Copii, ciuliţi urechile şi ascultaţi-1 pe bătrânul vostru! le-a spus 
el şoptit. Jucăria aceea care seamănă cu un armăsar falnic nu e 
mama şi nici tanti. Este o minge, un corp ceresc care se învârte în 
jurul nostru şi care pur şi simplu se numeşte „lună". 

Copiii îl ascultau incapabili a-nţelege vreo iotă din ce li se spunea. 

Micul demon a sărit de pe colină şi, în zborul lui învolburat, 
hainele i s-au ridicat ca nişte aripi groteşti. Apoi, a prins a se plimba 
din nou prin faţa copiilor, cu mâinile la spate. Din când în când, se 
ştergea la gură cu mâneca sau scuipa pe podeaua de piatră. Pe 
neaşteptate, s-a oprit în loc, a ridicat un braţ subţire ca un picior de 
capră, pe care l-a fluturat în aer şi a spus pe un ton grav: 

— Copii, ia ascultaţi-mă voi cu atenţie! De când aţi venit pe lume, 
niciodată n-aţi fost nişte fiinţe omeneşti. Părinţii v-au vândut ca pe 
nişte purcei sau nişte miei, aşa că dacă vreunul din voi mai 
îndrăzneşte să plângă după mama sau după tata am să-l snopesc în 
bătaie. 

Acestea fiind zise, şi-a fluturat mâna cu degetele subţiri ca nişte 
gheare şi a început să urle din răsputeri. Razele de luna ce îi cădeau 
pe faţa cenuşie îi stârneau o licărire verzuie în ochi. Doi băieţei au 
izbucnit în plâns, speriaţi. 

— încetaţi cu smiorcăiala! a strigat micul demon. 

Apoi, s-a repezit către grupul de copii, de unde i-a smuls pe cei 
doi care plângeau şi, înfigându-şi ghearele în burţile lor, i-a trimis la 
pământ, ca pe nişte mingi rostogolite. 

— Cine mai îndrăzneşte să plângă o să primească o bătaie soră cu 
moartea! a anunţat el solemn, de parcă promulga legile ţării. 

înspăimântaţi, copiii s-au adunat şi mai strâns unii lângă ceilalţi. 



într-o linişte deplină, căci nimeni nu mai avea curajul să scoată nici 
cel mai mic zgomot. 

— Numai aşteptaţi un pic, a continuat el, că vă caut eu lumină! 

De îndată, a început să scotocească prin încăperea aceea ciudată 

şi mare, umblând cu băgare de seamă, ca o pisică ce se furişează pe 
lângă ziduri. S-a oprit lângă uşă, şi-a ridicat capul şi a început să 
măsoare din priviri firele lămpilor, care atârnau din tavan. A întins 
mâna, ca să le apuce, doar că de la vârful degetelor lui mai era 
vreun metru până la ele. Oricât s-a sforţat el să sară, tot n-ajungea la 
firele care se încăpăţânau să stea departe. Atunci, s-a îndepărtat de 
perete şi a smuls o salcie făcută din fier forjat, s-a cocoţat în vârful 
ei, a înşfăcat firele electrice şi a tras cu putere. Pe dată camera a fost 
inundată de lumină - lumini de neon, lumini incandescente, lumini 
albe, albastre, roşii, verzi, galbene. Erau lămpi pe pereţi, pe tavan, pe 
colina artificială, în copacii artificiali şi toate străluceau, licăreau 
multicolor, ca într-o lume mirifică, de poveste. Uitând de propria 
suferinţă şi de supărare, cei mici băteau din palme şi chiuiau de 
bucurie. 

Micul demon şi-a strâmbat gura a dispreţ, în timp ce îşi admira 
isprava. Apoi, s-a dus în colţul încăperii de unde a luat un inel cu 
clopoţei de alamă şi l-a scuturat viguros, pentru ca acel clinchet 
drăgălaş să le atragă atenţia copiilor. După aceea, şi-a vârât la brâu 
inelul cu clopoţei, care părea să fi fost pus acolo special pentru el, a 
tras un scuipat şi a zis: 

— Copii, ştiţi voi oare de unde vin luminile astea? Nu, nu ştiţi, 
fiindcă voi veniţi din sate mărginaşe, înapoiate, unde încă se mai 
face focul scăpărând cremenele. Desigur că nu ştiţi de unde vin 
luminile. Vă spun eu: sursa luminii se cheamă electricitate. 

Copiii îl ascultau cuminţi. Razele lunii se retrăseseră cu totul din 
încăpere, lăsând în urmă o pată de ochişori strălucitori precum 



cristalul. Cei doi, care fuseseră trimişi la pământ mai devreme, s-au 
ridicat în picioare. 

— E bună electricitatea? a întrebat micul demon. 

— Daaaaaaa, e bună! au răspuns copiii într-un glas. 

— Sunt eu talentat, ori ba? 

— Eşti! 

— De acum încolo mă ascultaţi? 

— Bine. Copii, vreţi un tată? 

— Vrem! 

— De azi înainte, eu am să fiu tatăl vostru. Am să am grijă de voi, 
am să vă dau educaţie şi am să vă păzesc, dar dacă îndrăzneşte 
vreunul să nu mă asculte, am să-l înec în heleşteu cu mâna mea! Aţi 
înţeles? 

— Da, am înţeles! 

— Spuneţi-mi „Tata" de trei ori! Hai, în cor! 

— Tata! Tata! Tata! 

— In genunchi toată lumea! Să faceţi fiecare câte trei plecăciuni! 

Printre băieţeii de acolo erau şi câţiva mai sărăcuţi cu duhul, care 

nu pricepeau chiar tot din ceea ce spunea micul demon, însă 
capacitatea lor de a-i imita pe ceilalţi i-a salvat. Cei treizeci şi unu de 
băieţi s-au înghesuit să îngenuncheze care mai de care şi, în râsete şi 
chicoteli, s-au pus pe făcut temenele în faţa micului demon, de 
acum cocoţat în vârful colinei, stând în şezut, cu picioarele 
încrucişate, gata să primească plecăciunile celor mici. 

După ce s-a terminat tot ritualul, el a ales ca şefi patru puştani 
dintre cei mai buni de gură şi mai agili, i-a împărţit pe cei treizeci şi 
unu de copii în patru grupe şi apoi li s-a adresat tuturor: 

— Copii, de azi înainte sunteţi luptători, adică cei care au curajul 
de a lupta şi de a fi victorioşi. Am să vă instruiesc cum să vă luptaţi 
cu oamenii care încearcă să ne mănânce. 



— Tată, dar cine vrea să ne mănânce? a întrebat curios unul 
dintre şefii de grupă. 

— Nemernicule! l-a apostrofat micul demon, agitând un pic 
clopoţeii. Când vorbeşte tatăl tău, îţi este interzis să-l întrerupi. 

— Tată, am greşit, a spus băiatul umil. N-am să mai fac aşa ceva 
niciodată. 

— Tovarăşi, copii, a continuat micul demon, am să vă spun îndată 
cum arată cei care vor să vă mănânce: au ochii roşii, unghiile verzi şi 
colţii auriţi. 

— Sunt lupi? Sunt tigri? a întrebat un băieţel grăsuţ, cu gropiţe în 
obraji. 

Unul dintre şefii de grupă s-a repezit şi i-a tras o palmă peste 
obraz, dojenindu-1 totodată: 

— N-ai voie să-l întrerupi pe tata când vorbeşte! 

Grăsanul şi-a muşcat buzele, străduindu-se să-şi înăbuşe plânsul. 

— Tovarăşi, copii, nu sunt lupi, dar sunt mai fioroşi decât lupii; 
nu sunt tigri, dar sunt mai înfricoşători decât tigrii. 

— Şi de ce îi mănâncă pe copii? a întrebat un băieţel curios. 

— Mă scoateţi din sărite! Mă scoateţi din sărite! V-am spus că n- 
aveţi voie să mă întrerupeţi, a spus micul demon încruntat. 

La auzul acestor vorbe, cei patru şefi de grupă l-au înşfăcat pe 
băiatul cel guraliv şi l-au scos dintre ceilalţi copii. Micuţul se zbătea 
în fel şi chip, ca să scape, de ai fi zis că urma să fie dus la execuţie. în 
momentul în care l-au eliberat, din câţiva paşi săltaţi s-a şi întors la 
locul lui. Cei patru s-au repezit din nou înspre el, însă micul demon 
le-a oprit avântul: 

— Lăsaţi-1 de data asta! Să vă mai spun încă o dată: sub nicio 
formă n-aveţi voie să-l întrerupeţi pe tata când vorbeşte. De ce vor 
să-i mănânce pe copii? E foarte simplu - s-au săturat să mănânce 
carne de vacă, oaie, porc, câine, măgar, iepure, pui, raţă, porumbel. 



catâr, cămilă, cal, arici, vrabie, rândunică, gâscă sălbatică, gâscă 
domestică, pisică, şoarece, nevăstuică, pisică sălbatică, iar acum vor 
să mănânce copii. Carnea noastră e mai fragedă decât carnea de 
vacă, e mai proaspătă decât carnea de miel, e mai aromată decât 
carnea de porc, e mai grasă decât carnea de câine, e mai moale decât 
carnea de măgar, e mai aspră decât carnea de iepure, e mai 
alunecoasă decât carnea de pui, e mai gingaşă decât carnea de raţă, 
e mai adevărată decât carnea de porumbel, e mai plină de viaţă 
decât carnea de catâr, e mai alintată decât carnea de cămilă, e mai 
elastică decât carnea de cal, e mai blândă decât carnea de arici, e mai 
demnă decât carnea de vrabie, e mai curata decât carnea de 
rândunică, e mai matură decât carnea de gâscă sălbatică, e mai 
puţin pufoasă decât carnea de gâscă domestică, e mai sobră decât 
carnea de pisică, e mai nutritivă decât carnea de şoarece, e mai 
puţin diabolică decât carnea de nevăstuică şi mai obişnuită decât 
carnea de pisică sălbatică. Carnea noastră e mai bună decât orice 
carne din lume. 

Cum turuise atâtea vorbe dintr-o suflare, micul demon părea cam 
vlăguit. 

— Tată, aş vrea să spun şi eu ceva. Se poate? a întrebat timid şeful 
celei de-a doua grupe. 

— Spune! Tocmai bine, că eu am cam obosit. Tata ar vrea să tragă 
câteva fumuri. Păcat că n-am nicio ţigară, a spus micul demon cu un 
oftat. 

— Tată, dar cum ne mănâncă? Aşa cruzi? a întrebat şeful grupei a 
doua. 

— Au multe metode de a ne mânca. Spre exemplu, pot să ne 
mănânce prăjiţi în ulei, fierţi în aburi, crocanţi, feliaţi, marinaţi, 
uscaţi. Sunt multe metode, fiindcă în general nu ne consumă cruzi, 
însă nu neapărat aşa se întâmplă. Se spune că un primar adjunct, pe 



nume Shen, a mâncat un băieţel crud, dar, totuşi, înmuiat în oţet 
japonez de import. 

Copiii stăteau strânşi unii lângă alţii, iar cei mai fricoşi suspinau 
încetişor. 

— Copii, tovarăşi, li s-a adresat micul demon, însufleţit dintr- 
odată, de asta trebuie să-mi urmaţi indicaţiile cu sfinţenie. în aceste 
momente critice, trebuie să vă maturizaţi imediat şi peste noapte să 
deveniţi nişte eroi imposibil de stăpânit. Nu se poate să vă tot 
smiorcăiţi şi să vă lamentaţi întruna. Singura soluţie ca să nu fim 
mâncaţi de ei este să ne unim şi să devenim ca un zid de oţel. 
Trebuie să devenim ca un arici, ca un porc-spinos. Au mâncat porci- 
spinoşi pe săturate, iar carnea noastră este mai blândă decât cea a 
porcului-spinos. Trebuie să devenim un arici de oţel, un porc-spinos 
de fier, ca să zdrobim gurile şi limbile alea de canibali. Or mânca ei 
bine, dar digestia o să le fie grea! 

— Dar, dar luminile acestea... a spus şeful grupei a patra, 
bâlbâindu-se. 

Micul demon l-a înlăturat cu un fluturat de mână. 

— Lasă, lasă... Ştiu la ce te gândeşti. Vrei să spui dacă tot vor să 
ne mănânce, de ce ne-au mai adus într-un loc atât de pitoresc, nu? 

Şeful grupei a patra a încuviinţat din cap. 

— Bine. Am să vă spun ceva, a continuat micul demon. In urmă 
cu paisprezece ani, eram şi eu copil şi auzisem povestea despre 
demnitarii din Ţara Vinului care mănâncă băieţei. Erau atâtea detalii 
credibile, încât devenise o poveste înfricoşătoare, dar şi miraculoasă 
în acelaşi timp. Apoi, mama mea a început să aducă pe lume frăţiori 
unul după altul, numai că după ce ajungeau la doi ani, pe 
neaşteptate dispăreau. Atunci, eu m-am gândit că sigur fraţii mei 
erau mâncaţi. La vremea aceea, chiar aveam de gând să dezvălui 
aceste crime abominabile, însă n-am putut să-mi împlinesc gândul 



fiindcă m-a lovit o boală de piele foarte ciudată - mi-au crescut solzi 
pe tot corpul. Dacă mă atingea cineva, ieşea puroi. Oricine dădea cu 
ochii de mine, se umplea de silă. Aşa se face că nimeni n-a mai 
îndrăznit să mă mănânce şi nici eu n-am mai ajuns în vizuina 
tigrului. După aceea, m-am apucat de furat şi într-o bună zi am 
şterpelit din casa unui demnitar o sticlă pe care era un desen cu 
maimuţe. După ce am băut-o, au început să-mi cadă solzii strat 
după strat, iar cu fiecare strat care cădea corpul meu se micşora şi 
mai mult, până am ajuns cum mă vedeţi acum. Nu mă judecaţi după 
înfăţişare, fiindcă deşi arăt ca un bebeluş, capacitatea mea mintală 
este cât un ocean. Socotesc că secretul mâncatului de bebeluşi 
trebuie dezvăluit, iar eu am să fiu salvatorul vostru! 

Copiii erau numai ochi şi urechi la micul demon, care şi-a 
continuat discursul: 

— Oare de ce au aranjat o casă aşa frumoasă, ca să ne aducă aici? 
Am să vă spun eu: vor să ne bucure, pentru că ştiu prea bine că dacă 
suntem supăraţi, carnea noastră devine amară şi tare. Copii, 
tovarăşi, ascultaţi porunca mea! Distrugeţi casa asta până la temelii! 

Micul demon a luat o piatră de pe colina artificială, a ţintit către o 
lampă roşie, strălucitoare, de pe perete şi a aruncat cu toată puterea. 
Era foarte viguros, aşa încât piatra aceea, în zbor, a stârnit o pală de 
aer rece, dar lovitura lui nu şi-a atins ţinta, ci, dimpotrivă, piatra a 
lovit zidul şi a ricoşat, cât pe ce să-i zdrobească unui băieţel capul. 
Micul demon a ridicat piatra, a ochit şi a lovit din nou. încă o ratare, 
de astă dată dând frâu liber şi înjurăturilor. A ridicat din nou piatra, 
cu forţa unui bebeluş care suge la pieptul mamei - la dracu! - şi a 
aruncat din toate puterile. De data aceasta, lovitura a atins ţinta; 
lampa s-a făcut ţăndări, iar cioburile au căzut pe jos zornăind. 
Filamentul becului a mai rămas incandescent pentru o clipă, după 
care s-a stins de tot. 



Copiii priveau încremeniţi, ca nişte marionete, mişcările micului 
demon. 

— Zdrobiţi! Zdrobiţi! Ce mai aşteptaţi? 

— Tată, ne este somn. Vrem să ne culcăm... au spus câţiva copii, 
însoţindu-şi vorbele cu câte un căscat prelung. 

Micul demon s-a repezit şi i-a luat în şuturi pe copiii care căscau. 
Cei atinşi de loviturile lui ţipau, urlau, ba unul mai curajos a 
încercat chiar să riposteze, julindu-i faţa micului demon. La vederea 
sângelui, micul demon şi-a înfipt colţii în urechea copilului cu atâta 
cruzime încât n-a mai rămas decât jumătate din ea. 

în clipa aceea s-a deschis uşa. 

O femeie îmbrăcată într-o uniformă de lucru de un alb impecabil 
a intrat în fugă. Cu mare greutate a izbutit să-i despartă pe micul 
demon şi pe băiatul acela care plângea atât de rău, mai să leşine. 
Micul demon scuipa sângele din gură, iar ochii scăpărau o lumină 
verde, însă nu scotea o vorbă. Bucata din urechea băiatului zvâcnea 
pe jos. La vederea acestei orori, femeia i-a aruncat o privire micului 
demon, apoi, pălind la faţă, a tras un strigăt de groază şi a ieşit în 
fugă din cameră. Alerga nebuneşte, stârnind în urma ei ropote de 
paşi. 

Micul demon s-a cocoţat în vârful sălciei de fier şi a stins toate 
lămpile. în beznă şi-a slobozit ameninţările şoptit către tovarăşii săi: 

— Cine îndrăzneşte să vorbească aiurea o să rămână fără ureche. 

Apoi, s-a dus în faţa colinei artificiale şi şi-a spălat în apa cascadei 

sângele de la gură. 

Dincolo de uşă răsunau paşi, vestind apropierea unui număr 
mare de oameni. Micul demon a înşfăcat piatra cu care zdrobise 
lampa mai devreme, s-a ascuns după salcia de fier şi a rămas acolo 
în aşteptare. 

După ce s-a deschis uşa, o siluetă albă s-a strecurat pe lângă 



perete, în căutarea firului lămpii. Micul demon a ochit silueta aceea, 
în partea de sus, şi a zvârlit piatra, iar în clipa aceea s-a auzit un 
răcnet de durere, după care silueta a început să se clatine, în timp ce 
oamenii aflaţi de la uşă au rupt-o la fugă în toate direcţiile. Micul 
demon a ridicat piatra şi a lovit din nou, cu sălbăticie, către silueta 
albă care s-a prăbuşit la pământ. 

La scurt timp după această ispravă, încăperea a fost împânzită de 
fascicule de lumină strălucitoare, trimise din uşă. în urma lor 
veneau o mulţime de oameni cu lanterne în mâini. Micul demon se 
retrăsese cu agilitate într-un colţ şi, întins pe jos, se prefăcea că 
doarme. 

S-a aprins lumina. Şapte-opt bărbaţi vânjoşi au luat-o pe braţe pe 
femeia aceea îmbrăcată în alb, care fusese doborâtă la pământ, apoi 
pe băiatul fără ureche, leşinat şi el, ba chiar şi bucata de ureche 
sfârtecată. Apoi, au început a-1 căuta pe cel responsabil de toată 
tevatura. 

L-au descoperit pe micul demon sforăind într-un colţ al încăperii. 
Un bărbat îmbrăcat în alb l-a înşfăcat de gât şi l-a ridicat în aer. 
Braţele şi picioarele îi fluturau în toate părţile, iar micul demon 
miorlăia ca o pisică demnă de toată mila. 

Munca de investigaţie nu a dat roade deloc, mai cu seamă fiindcă 
toţi copiii erau istoviţi după o asemenea zi, flămânzi, chinuiţi de 
micul demon şi cădeau ca răpuşi, pe capete. Nici nu mai puteau 
gândi limpede, aşa ca totul s-a încheiat cu sforăituri nestăvilite. 

Oamenii îmbrăcaţi în alb au stins lumina, au încuiat uşa şi au 
plecat. Micul demon zâmbea mulţumit în beznă. 

A doua zi, în zori, pe când încă nu răsărise soarele, micul demon 
s-a trezit şi, în atmosfera aceea înceţoşată, a scos din haină clopoţeii 
de alamă şi i-a fluturat viguros. Clinchetul răsunător i-a trezit pe 
câţiva dintre ei, care s-au lăsat pe vine şi s-au uşurat pe podea, după 



care s-au întors înapoi la somn. în tot timpul acesta, micul demon 
dădea ochii peste cap de enervare. 

După răsăritul soarelui, camera a fost inundată de o lumina roşie. 
Mai toţi copiii s-au sculat, dar au rămas pe jos, pe podea, plângând. 
Erau morţi de foame. De abia dacă mai aveau vreo amintire în minte 
despre ceea ce se petrecuse în seara precedenta şi aproape că 
dispăruse toată energia, toate eforturile micului demon de a le da 
sentimentul puterii. Pe chipul lui se aşternuse o expresie de 
neputinţă şi neîncredere. 

Ca să evit orice greşeală, eu, povestitorul, cel mai bine ar fi să 
relatez totul cât se poate de obiectiv, fiară să mă străduiesc să 
descriu ce se petrecea în mintea micului demon sau a copiilor. 
Promit că am să scriu doar despre gesturi şi vorbe; cât despre 
mecanismul psihologic ce generează gesturile sau înţelesul ascuns al 
vorbelor, îl las pe bunul cititor să înţeleagă singur. Nu este vorba de 
o poveste care se desfăşoară uşor, căci micul demon găseşte mii şi 
mii de metode de a o face praf. Adevărul este că nu-i deloc un copil 
cuminte. (în realitate, povestea mea e pe cale să se sfârşească.) 

Micul dejun a fost fastuos: pâiniţe fierte în abur, făcute din faina 
cea mai de soi, lapte, pâine, gem, muguri de fasole murată, felii de 
ridiche dulce-acrişoară şi un bidon de supă de ouă. 

Bătrânul care a adus mâncarea şi-a luat treaba foarte în serios 
când a făcut porţiile şi i-a dat fiecăruia câte o farfurie sau un bol 
plin. Şi micul demon a primit o porţie, pe care a luat-o cu capul 
plecat, ferindu-şi privirea. Cu toate acestea, bătrânul îl urmărea cu 
coada ochiului. 

După ce acesta a plecat, micul demon şi-a ridicat ochii strălucitori 
şi a spus: 

— Tovarăşi, copii, în niciun caz să nu mâncaţi. Tot ce vor ei să facă 
este să ne îngraşe, ca apoi să ne mănânce. Lăsaţi mâncarea jos! Cu 



cât sunteţi mai slabi, cu atât veţi muri mai târziu, ba poate chiar n-o 
să mai muriţi. 

Copiii nu-i luau în seamă vorbele sau poate că nici măcar nu 
înţelegeau ce li se spune. Tot ce îi interesa era vederea mâncării, 
mirositul ei, aşa că stăteau cu feţele aplecate asupra farfuriilor, îşi 
îndesau mâncarea în gură şi făceau multă gălăgie. Gândul micului 
demon era să se lupte cu ei şi cu prostia lor, doar că în clipa aceea a 
văzut un tip înalt care a intrat în încăpere. 1-a privit pe furiş 
picioarele, a luat un pahar cu lapte şi a sorbit zgomotos din el. 

Simţea privirea dispreţuitoare a acelui om aţintită asupra lui, aşa 
că s-a străduit să arate cât de interesat este el să bea laptele şi să 
mănânce pâiniţa. In mod intenţionat se mânjise cu mâncare pe faţă 
şi mai şi gâlgâia, înghiţind laptele, fiindcă voia cu orice chip să pară 
un prost lacom. 

— Purceluşule! l-a auzit pe omul acela spunând. 

Imediat micul demon a văzut cum se priponesc în faţa lui două 
picioare groase, ca nişte stâlpi de piatră, aşa că şi-a ridicat capul şi 
şi-a ţintuit privirea asupra spinării acelui om, astfel observând că 
avea un cap oval, iar de sub şapcă se iţeau nişte şuviţe de păr şaten 
ondulat. Când omul acela s-a întors către el, micul demon a băgat 
de seamă că era roşu la faţă, iar nasul arăta ca o castană de apă, de 
formă ciudată, unsă cu grăsime de porc. 

— Copii, a spus bărbatul, afişând un zâmbet ipocrit pe faţă, v-aţi 
săturat? 

Cei mai mulţi au răspuns afirmativ, dar au fost şi câţiva care au 
spus că nu s-au săturat. Atunci, bărbatul a precizat: 

— Dragi copii, nu puteţi să mâncaţi prea mult la o masă, că altfel 
o să aveţi probleme cu digestia. Acum să mergem afară, la joacă! Ce 
ziceţi? 

Copiii nu spuneau nimic, ci doar îl priveau, clipind neîncrezători. 



Văzându-le lipsa de reacţie, bărbatul şi-a dat o palmă în cap şi a 
recunoscut cât de prost fusese, căci nu-şi dăduse seama că ei erau 
copii şi nu ştiau încă ce este aceea joacă. 

— Să mergem afară să ne jucăm de-a uliul şi porumbeii! Bine? 

Copiii au încuviinţat într-un glas şi au pornit în urma lui până în 
curte. I-a urmat şi micul demon, venind ultimul, cam şovăielnic, 
deloc dornic de zbenguială. 

Când jocul a început, omul acela cu nasul mare l-a ales pe micul 
demon să fie cloşca, probabil pentru că avea hainele roşii şi sărea în 
ochi cu uşurinţă. în urma lui venea cârdul de copii. Bărbatul cu 
nasul mare era uliul, prin urmare îşi flutura braţele, imitând 
mişcările din aripi ale uliului, se holba la copii şi le arăta colţii, 
slobozind, totodată, şi nişte sunete ascuţite. 

Pe neaşteptate, uliul bătea din aripi, plutind în jos, la mică 
înălţime. Avea nasul acvilin, atât de coroiat încât părea că vârful îi 
atinge buza de sus, iar în ochi îi scăpăra o privire tenebroasă, 
ameninţătoare. Acesta era cu adevărat un carnivor sălbatic! Umbra 
lui întunecată se legăna printre copii. Nervos, micul demon îi 
urmărea cu mare atenţie ghearele nemiloase, atunci când părea că 
se lasă în jos, către covorul de iarbă verde, ca apoi să se ridice iarăşi 
în văzduh. Se juca liniştit cu copiii, în aşteptarea momentului 
potrivit. Oricum, uliul este o vietate foarte răbdătoare, deci nu era 
nimic surprinzător, nu? Şi cum iniţiativa se află întotdeauna în 
puterea atacatorului, cel atacat trebuie să fie tot timpul în alenă şi 
nici măcar pentru o secundă nu-şi poate permite să se relaxeze. 

Pe neaşteptate, uliul a lansat un atac cu iuţeala fulgerului. Micul 
demon s-a năpustit curajos către coada cârdului, lovind cu capul, cu 
ghearele, cu dinţii, ca să salveze un copil ce căzuse în ghearele 
uliului. Copiii strigau stârniţi de bucurie, dar şi de spaimă totodată, 
în timp ce fugeau din calea prădătorului. Atunci, micul demon a 



făcut un salt cu multă agilitate şi s-a pus în calea lui, cu o privire 
tăioasă care l-a surprins pe uliu atât de tare, încât a avut o tresărire 
necontrolată. 

Un nou atac a început, de astă dată micul demon desprinzându- 
se de copii şi repezindu-se cu toată forţa înainte. Cu mişcările lui 
agile, precise, dovedea limpede că nu-i nici pe departe un copil. 
Până să apuce uliul să reacţioneze, micul demon îi sărise deja la gât, 
dându-i senzaţia că un păianjen negru, uriaş, s-a năpustit asupra lui 
sau chiar un liliac vampir, cu aripi roşii. Uliul şi-a scuturat capul 
violent, ca să se elibereze din strânsoare, dar totul era în van, căci 
micul demon îi înfipsese ghearele drept în ochi. Durerea cumplită îl 
lăsa fără pic de putere. A slobozit un urlet înfiorător şi s-a prăbuşit 
în faţă, asemeni unui copac uscat doborât la pământ. 

Ca un adevărat învingător, micul demon a sărit atunci de pe 
capul bărbatului şi, cu un zâmbet pe buze, în care se contopeau 
ticăloşia, răutatea, brutalitatea, s-a îndreptat către copii şi le-a spus: 

— Copii, tovarăşi, i-am scos ochii uliului, aşa că nu poate să vă 
mai vadă. Copii, jucaţi-vă! 

Cu ochii scoşi din orbite, uliul se rostogolea pe pământ. Trupul i 
se zvârcolea în fel şi chip - ba se arcuia precum o punte, ba se 
încolăcea precum un dragon. îşi acoperise faţa cu palmele, iar 
printre degete se prelingeau dâre de sânge negru, ca nişte viermi 
care îi colcăiau pe faţă. Scotea nişte urlete jalnice, înspăimântătoare, 
iar copiii, după cum le era obiceiul, se strânseseră unii lângă alţii. 
Micul demon a privit vigilent în jur: nu era nimeni în curte, ci doar 
câţiva fluturaşi albi tremurau în zbor pe deasupra firelor de iarbă. 
Din coşul de dincolo de zidul curţii se ridica un fum negru care 
răspândea un iz greu, împresurând nările micului demon. In acest 
timp, urletele şi vaietele uliului erau tot mai jalnice, mai ascuţite. 
După câteva rotiri nebuneşti, micul demon a aterizat din nou în 



spinarea uliului, cu ghearele înfipte în gâtul lui. Avea o faţă 
înfricoşătoare, negricioasă precum tuşul. Fără îndoială că ghearele îi 
erau înfipte adânc în gâtul gros al bărbatului. Oare acest lucru îi 
dădea aceeaşi senzaţie ca şi cum ar fi avut ghearele înfipte în nisip 
opărit sau în grăsimea cea mai unsuroasă? N-avem de unde şti. îl 
încerca oare o senzaţie de mulţumire în faţa răzbunării? La fel, n- 
avem de unde şti. Bunii mei cititori, întotdeauna voi sunteţi mai 
deştepţi decât autorul, un lucru pe care povestitorul îl ştie foarte 
bine. 

Cam pe când micul demon l-a eliberat din gheare pe uliu, 
strigătele acestuia mai conteniseră. Din locurile unde fuseseră 
înfipte ghearele ţâşnea sângele cu atâta tărie încât ai fi zis că sunt 
acolo nişte crabi care scuipă spuma mării. Cu mâinile însângerate în 
sus, micul demon a anunţat calm: 

— Uliul este în ghearele morţii! 

Mai întâi s-au apropiat copiii mai curajoşi, urmaţi imediat de cei 
mai temători, cu toţii dornici să privească leşul uliului încă mai 
zvâcnea, se zvârcolea, deşi cu mult mai puţină intensitate şi cu 
pauze tot mai mari. Deodată, uliul a deschis gura, a şi cum ar fi vrut 
să strige. în loc de strigăt însă a ţâşnit un şuvoi de sânge care susura 
când atingea covorul de iarbă, un sânge lipicios şi fierbinte ce 
pârjolea totul în cale. Micul demon a înşfăcat o mână de pământ şi i- 
a îndesat-o uliului în gură. Gâtul i-a gâlgâit pentru câteva clipe, 
după care a urmat o explozie de sânge şi noroi. 

— Copii, sufocaţi-1! a spus micul demon pe un ton poruncitor. 
Numai aşa o să-l împiedicaţi să vă mănânce. 

Copiii au reacţionat imediat la porunca lui şi, cum unde-s mulţi 
puterea creşte, au izbutit de îndată să îndese în gura uliu lui noroi, 
iarbă şi nisip. Apoi, ca într-o ploaie, i-au acoperit ochii şi nările. 
Entuziasmul copiilor era tot mai mare şi astfel s-a stârnit o stare de 



euforie generală în acest joc al vieţii, în care uliul fusese dovedit în 
cele din urmă. Aşa se întâmplă cu copiii în viaţa obişnuită, când se 
adună şi lovesc o broască otrăvită sau un şarpe care trece drumul 
sau chiar o pisică rănită. După ce zdrobesc animalul, se înghesuie, 
ca să se delecteze cu ceea ce le oferă priveliştea. 

— A murit? 

O răsuflare de aer se eliberă prin partea de jos a uliului. 

— N-a murit! Nu vedeţi că încă trage vânturi? Sufocaţi-1 în 
continuare! 

A urmat iarăşi o ploaie de noroi, că până la urmă aproape că l-au 
îngropat cu totul. Mă rog, se poate spune că a fost îngropat în noroi. 

Responsabila de la Departamentul de achiziţii speciale din cadrul 
Institutului Culinar a auzit strigătele înfiorătoare care răzbăteau din 
curtea unde se afla camera copiilor de carne şi s-a înfiorat, căci 
sentimentul unei nenorociri începuse să i se strecoare în inimă. 

Femeia s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de telefon. în clipa în 
care cu mâna dreaptă a apucat receptorul, a simţit instantaneu un 
curent electric cum se ridică de la vârful degetelor şi îi paralizează 
jumătate de corp. Mai mult târându-se, s-a întors în birou şi s-a 
aşezat la masă. Avea senzaţia că trupul i-a fost despicat în două: o 
jumătate rece şi o jumătate fierbinte. A deschis degrabă un sertar şi 
a scos o oglindă, nerăbdătoare să se privească. Jumătate de faţă îi era 
vânătă, în timp ce cealaltă jumătate era albă precum coala de hârtie. 
Era tensionată peste măsură, aşa că s-a repezit la telefon, dar numai 
ce a întins mâna după receptor că un nou val de curent a 
determinat-o să se retragă. Când era pe punctul de a se prăbuşi la 
pământ, o rază divină i-a arătat drumul în mintea ei: pe marginea 
drumului este un arbore lovit de fulger - jumătate din el este verde 
şi plin de viaţă, cu frunziş bogat şi fructe apetisante; jumătatea 
cealaltă, cu trunchiul de argint şi crengile de bronz, fără pic de 



frunză, împrăştie un mister aparte, într-un ocean de lumină. Pe dată, 
femeia a avut o revelaţie: „Copacul ăsta mă întruchipează pe mine!" 
Gândul care o lovise pe neaşteptate i-a adus o bucurie imensă în 
suflet, iar lacrimile de bucurie s-au pornit să curgă pe obraji 
nestăvilite. Părea de-a dreptul vrăjită, aşa cum stătea ea şi privea cu 
fascinaţie jumătatea aceea de copac topită de fulger şi cu dispreţ 
cealaltă jumătate verde şi luxuriantă. A invocat fulgerul, cerându-i 
să transforme partea verde în crengi de bronz şi trunchi de fier 
pentru ca împreună cu jumătatea cealaltă să alcătuiască un tot 
armonios. Cu acest scop în minte a întins mâna stângă către telefon 
şi, drept urmare, tot trupul i-a fost pârjolit. Părea că într-o clipă a 
întinerit cu zece ani. A pornit în goană prin curte, pe gazonul din 
faţa camerei copiilor de carne, însă de îndată ce a dat cu ochii de 
uliul mort şi îngropat, a izbucnit în hohote de râs. 

— Copii, l-aţi omorât bine! a exclamat ea, cu mâinile împreunate 
în faţa pieptului. L-aţi omorât bine! Fugiţi repede! Haideţi fugiţi! 
Scăpaţi mai repede din această vizuină unde se petrec crime 
abominabile. 

în fruntea lor, femeia i-a condus pe copii pe aleile labirintice ale 
Institutului Culinar, dincolo de toate porţile de fier, însă planul ei nu 
a putut fi dus la bun sfârşit, căci în afară de micuţul demon care a 
reuşit să scape, toţi ceilalţi copii au fost prinşi, iar femeia a fost 
destituită. Bunule cititor, de ce oare am ţinut eu aici să risipesc atâta 
cerneală pentru femeia aceasta? Păi, pentru că ea este soacra mea, 
adică este nevasta profesorului Yuan Shuangyu, de la Universitatea 
Distileriei. Toată lumea vorbeşte că ar suferi de o boală nervoasă şi 
eu unul cred că aşa este. Acum, stă zi de zi închisă în casă şi scrie 
plângeri una după alta şi tot una după alta le pune la poştă. A trimis 
preşedintelui Comitetului Central, a mai trimis câteva secretarului 
de partid din provincie şi încă una legendarului magistrat Bao, de la 



prefectura Kaifeng. Ia spuneţi! Păi, nu arată asta că e bolnavă de 
nervi? Dacă va continua tot aşa, o să fie falită numai cumpărând 
timbre. 

„Când se deschid doi boboci de floare, e bine să-i îngrijeşti pe 
rând." O gaşcă de indivizi îmbrăcaţi în alb i-au înhăţat pe copiii 
fugari şi i-au dus înapoi la camera de alimentare specială. Nu le-a 
fost deloc uşor să-i prindă, ba dimpotrivă chiar i-a istovit toată 
această tărăşenie. Cei care îl îngropaseră pe uliu se căliseră în toiul 
luptelor şi, mai ales, se sălbăticiseră, dar căpătaseră şi o îndemânare 
extraordinară. Se ascundeau în pădurice, se ascundeau în găurile 
din ziduri, se căţărau în pomi şi săreau în latrine. Se ascundeau în 
orice loc le era la îndemână. In realitate, după ce soacra mea a 
deschis poarta metalică de la camera de alimentare specială, mulţi 
copii s-au sălbăticit. Deşi i se părea că scoate un grup de copii din 
vizuina monştrilor, aceasta era doar o fantezie. Pe când stătea lângă 
uşa din spate a institutului, cea care dădea la stradă, şi striga în gura 
mare, încurajându-i pe copii să fugă mai repede, îndemnurile ei au 
fost auzite de bătrâni şi bătrâne ascunşi lângă cursul de apă, 
aşteptând să le pice câte ceva bunătăţi de la Institutul Culinar. 
Soacra mea n-avea cum să-i vadă, pentru că se pitiseră în 
ascunzătorile lor pline de vegetaţie luxuriantă, înspăimântătoare. 
Aşadar, de ce a înnebunit soacra mea, care deţinea o poziţie aşa 
importantă? Ca să putem spune cu certitudine dacă era cumva 
rezultatul faptului ca se electrocutase, ar trebui să mai povestesc un 
episod. 

După ce a fost descoperită evadarea copiilor, la Departamentul de 
securitate al Institutului Culinar s-a convocat o întâlnire de urgenţă, 
pentru a se elabora măsurile ce se impuneau, inclusiv închiderea 
porţilor. Apoi, s-au organizat câteva grupuri de pază, care au 
început pe dată căutările. în tot acest răstimp, zece ofiţeri de pază au 



fost muşcaţi cu cruzime de către copiii de carne, ba chiar unei femei 
de la pază i-a fost scos şi un ochi. Conducerea institutului i-a 
consolat pe ofiţerii de pază, iar în funcţie de gravitatea rănilor le-a 
oferit şi câte un bonus. Pentru mai multă siguranţă, i-au închis pe 
copiii de carne într-o încăpere de securitate maximă, însă la 
numărătoare a ieşit unul lipsă. Potrivit spuselor femeii îmbrăcate în 
uniformă albă, care şi-a revenit ceva mai târziu, fugarul era nimeni 
altul decât cel care o rănise pe ea. Trebuie să fi fost, de asemenea, tot 
cel care îl omorâse şi pe uliu. Şi-a amintit vag că băiatul era îmbrăcat 
cu haine roşii şi avea ochii tulburi, ca de şarpe. 

După câteva zile, lucrătorul, care venise să cureţe canalul, a 
descoperit nişte haine roşii îngrozitor de murdare, însă nici urmă de 
micuţul demon - ucigaşul şi conducătorul copiilor de carne. 

Bunule cititor, oare ai dori să afli într-o bună zi ce s-a întâmplat cu 
micul demon? 


4 

Dragă domnule Yidou, doctorand în oenologie. 

Vă mulţumesc pentru scrisoare. V-am citit povestea Copilul spirit. 
Micul demon cu veşminte roşii este atât de înspăimântător încât pe 
măsură ce citeam inima mea o lua la trap, mi se zbârlea pielea pe 
mine, ba chiar multe nopţi n-am mai avut somn. Dragul meu 
prieten, limbajul folosit în această poveste este unul rafinat, iar 
intriga ingenios construită pare să nu se isprăvească niciodată, ceea 
ce m-a făcut să mă simt ruşinat, căci eu nu ştiu să fi fost vreodată 
capabil să concep o asemenea creaţie. Dacă totuşi stăruieşti în a-mi 
cere să formulez o opinie, atunci am să-mi exprim câteva idei 
superficiale: de pildă, spui că nu se ştie de unde vine micul demon. 



lucru care nu corespunde principiilor realismului; pe de altă parte, 
există o structură a poveştii cam prea diluată şi o lipsă a intervenţiei 
autorului sau alte neajunsuri de felul ăsta, însă în faţa „realismului 
demonic" nu îndrăznesc să mai adaug vreo critică. Deja am trimis 
povestea Copilul spirit la revista Literatura poporului, o revistă de 
primă marcă, unde lucrările vin în avalanşă spre publicare. Faptul 
că nu ai primit încă o veste cu privire la acceptarea primelor două 
poveşti pe care le-ai trimis este un lucru absolut obişnuit. Eu le-am 
scris celor doi editori renumiţi, Zhou Bao şi Li Xiaobao, rugându-i 
să verifice care e soarta lucrărilor şi am credinţa că mă vor ajuta, 
fiindcă amândoi îmi sunt buni prieteni. 

în scrisoare aminteşti de ceea ce scrii tu despre băutură într-un 
limbaj ales, serios, dar totodată şi amuzant. Ai nenumărate surse de 
inspiraţie şi toate la fel de profunde. Pe de altă parte, eşti cu 
adevărat doctor în oenologie, ceea ce mă face să nutresc o mare 
admiraţie pentru tine. Luând în consideraţie toate acestea, aştept cu 
nerăbdare să avem o discuţie mai amplă despre băutură, fiindcă 
aceasta reprezintă o temă de larg interes pentru mine. 

Nu ştiu dacă să râd sau să plâng văzând că ai ridicat la rang de 
minune tehnologică povestea cu urinatul în butoiul de băutură, 
despre care scriam eu în neghioaba mea lucrare Sorgul roşu. Eu nu 
am cine ştie ce cunoştinţe de chimie şi chiar mai puţine cunoştinţe 
despre tehnica fabricării vinului. Când am scris episodul acela, pur 
şi simplu a fost o chestiune de imaginaţie şi, în plus, am vrut să mă 
amuz pe seama acelor „esteţi" cu ochii injectaţi din pricina invidiei. 
Nu mi-aş fi imaginat că tu vei veni cu argumente ştiinţifice pentru a 
dovedi cât de logic şi înălţător este respectivul episod. Pe lângă 
faptul că îţi admir nespus gestul, trebuie să-ţi transmit pe această 
cale şi recunoştinţa mea vie. Asta este exact ceea ce se numeşte. 
Acolo unde specialistul vede soluţia, novicele vede amuzamentul" 



sau „Chinuieşte-te să plantezi o floare şi nu o să răsară; aruncă la 
întâmplare o sămânţă de salcie şi o să crească iute un copac falnic". 

Şi, fiindcă veni vorba de „Roşu 18 li" mai este un caz important în 
lucrare. După ce filmul Sorgul roşu a luat premiu la Festivalul de 
Film de la Berlin, directorul unei distilerii din satul meu natal a 
venit într-o fugă la un depozit unde îmi făcusem eu biroul de 
studiu, ca să mă anunţe că vrea să regizeze un film după capitolul 
„Roşu 18 li". Apoi, fiindcă nu a putut obţine resursele financiare, a 
renunţat. După un an însă, conducerea judeţului, venită într-o 
inspecţie în judeţ, a solicitat să deguste această băutură, ceea ce a 
fost un moment extrem de jenant, dar după plecarea demnitarilor 
comitetul financiar din judeţ a venit cu bani pentru o linie 
experimentală de producere a băuturii „Roşu 18 li". Prin linie 
experimentală eu m-am gândit că vor să spună că vor amesteca mai 
multe băuturi şi vor scoate un produs nou, pe care îl vor pune într- 
un ambalaj nou, îi lipesc o etichetă nouă şi gata. Habar n-am dacă au 
adăugat în băutură urină de băieţei. Când cei de la distilerie au 
trimis bucuroşi băutura „Roşu 18 li" la guvernul judeţean, ca să 
raporteze succesul, revista Filmul de masă a publicat o ştire despre o 
conferinţă de presă şi un dineu la Shenzhen, unde distileria din 
judeţul Shangcai, provincia Henan, va oferi participanţilor băutura 
lor, şi anume „Roşu 18 li" despre care se vorbeşte în Sorgul roşu. Pe 
cutiile cu băutură s-a imprimat următoarea formulă: „Dai Jiu'er, 
eroina principală din filmul Sorgul roşu, este originară din judeţul 
Shangcai, provincia Henan, însă s-a refugiat din pricina foametei, 
împreună cu tatăl ei, în nord-est, în satul Gaomi din provincia 
Shandong. Reţeta preparării celebrei băuturi „Roşu 18 li" a fost 
adusă din judeţul Shangcai în satul Gaomi, din provincia Shandong, 
deci se poate spune că adevăratul loc natal al acestei băuturi este 
judeţul Shangcai". 



Când a văzut ştirea, directorul distileriei din satul meu natal le-a 
tras o înjurătură celor din judeţul Shangcai şi a trimis pe cineva cu 
băutura autentică „Roşu 18 li" la Beijing, să-mi ceară a din postura 
de autor al romanului să revendic paternitatea ei în satul Gaomi. 
Numai că cei din judeţul Shangcai, mai deştepţi fiind, au avut grijă 
să înregistreze „Roşu 18 li" la Oficiul Naţional de Mărci şi, cum 
legea nu ţine seama de sentimente, producerea acestei băuturi la 
distileria din Gaomi nu mai este legală. Când cei din Gaomi mi-au 
cerut să-i ajut să se adreseze instanţei de judecată, le-am explicat că 
nu avem nicio bază întrucât Dai Jiu'er este doar un personaj de 
ficţiune, nu e bunica mea adevărată, aşa că nu e nimic ilegal în 
revendicarea provenienţei ei de către cei din judeţul Shangcai, 
provincia Henan. Nu era chip ca oamenii din Gaomi să câştige un 
asemenea proces, aşa că n-au încotro decât să înghită găluşca asta. 
Mai târziu, am auzit că oamenii din Henan au ieşit cu băutura aceea 
pe piaţa internaţională şi s-au umplut de valută. Sper ca acest lucru 
să fie adevărat. Ca literatura şi băutura să se împletească în aşa chip 
este ceva cu totul şi cu totul special. Şi, pentru că am citit legea 
dreptului de autor recent publicată, tocmai mă pregătesc să mă duc 
la Shangcai împreună cu regizorul de film Zhang Yimou, să le 
cerem ceva bani. 

Toate băuturile pe care le aminteşti sunt extrem de rafinate, dar 
eu n-am nevoie de ele. Cât despre materialele despre băutură, de 
care am urgentă nevoie, sper să-mi poţi trimite câteva. Fireşte că eu 
voi plăti toate taxele poştale. 

Te rog să îi transmiţi salutări lui Liu Yan atunci când ai s-o 
întâlneşti. 


Cu drag. 
Mo Yan 



Capitolul 4 


1 

Investigatorul Ding Gou'er a deschis ochii. îşi simţea pleoapele 
umflate, iar capul îl durea de parcă stătea să-i crape. Respiraţia îi era 
urât mirositoare, în timp ce gingiile, limba, întreaga cavitate bucală, 
gâtul parcă erau îmbrăcate într-o substanţă lipicioasă, pe care nici n- 
o putea scuipa, nici n-o putea înghiţi, ceva care îi afecta respiraţia. 
Din pricina luminii răsfirate de candelabrul de deasupra capului nu 
ştia dacă e zi sau noapte, dacă se crapă de ziuă sau se înserează. 
Ceasul de la mână lipsea, iar ceasul lui biologic era dat peste cap cu 
totul. îi chiorăiau maţele şi în acelaşi timp hemoroizii îi zvâcneau în 
acelaşi ritm cu inima. Străbătute de curentul electric, filamentele 
becurilor pâlpâiau uşor şi, totodată, împrăştiau un ţârâit care în 
urechile lui Ding Gou'er se amplifica devenind un adevărat vuiet. 
Cu toate acestea, reuşea să-şi perceapă limpede bătăile inimii. S-a 
străduit să-şi mişte membrele şi tare ar fi vrut să se ridice din pat, 
doar că trupul nu-i asculta indicaţiile. Imaginile cu beţia pe care o 
trăsese îi fulgerau prin minte, ca prin vis. Deodată, bebeluşul acela 
cu trupul aurit, uns şi parfumat, care stătea pe tava, a zâmbit către 
el. Investigatorul a tras un ţipăt, căci conştiinţa lui înlătura 
opreliştile, iar gândurile năvăleau precum curentul electric care îi 
pârjolea muşchii şi oasele. A sărit în picioare, s-a desprins de pat, ca 
un crap săltat deasupra apei, formând un frumos arc de cerc care 
remodela spaţiul, îi schimba câmpul magnetic şi direcţia luminii. 
Investigatorul a luat o anumită poziţie, de parcă era un câine care 
amuşina rahatul, cu capul înfundat în covorul din fibre sintetice. 



Era la bustul gol şi măsura uluit semnul „zece" de pe pereţi, când 
dintr-odată a simţit cum frigul îi cuprinde spinarea. Imaginea vie a 
puştiului cu pielea solzoasă şi cuţitaşul în forma de frunză de salcie 
în gură a început să capete contur prin aburii alcoolului. A 
descoperit apoi că era dezbrăcat până la brâu, coastele aproape că-i 
ieşeau prin piele, burta i se umflase, un smoc de păr deschis la 
culoare stătea zbârlit pe piept, iar în buric avea numai cenuşă. După 
ce investigatorul şi-a dat cu apă pe cap, s-a uitat în oglindă şi şi-a 
analizat cu mare atenţie faţa buhăită şi ochii lipsiţi de orice licărire. 
Pe neaşteptate, l-a cuprins dorinţa de a se sinucide la toaletă, aşa că 
de îndată ce şi-a găsit servieta a dibuit pistolul şi l-a armat. Cum îl 
ţinea el aşa, în mână, îi simţea mânerul rece, dar blând şi, tot 
privind în oglindă, dintr-odată l-a împresurat gândul că un duşman 
necunoscut îl urmăreşte dindărătul oglinzii. A pus ţeava rece a 
pistolului pe vârful nasului şi a apăsat uşor, după care a mutat 
pistolul la tâmplă, făcând ca pielea să-i tremure uşor. Intr-un final, 
şi-a vârât ţeava pistolului în gură şi a apucat-o strâns cu buzele, atât 
de strâns încât niciun ac nu s-ar mai fi putut strecura pe acolo. Arăta 
foarte caraghios, încât el însuşi parcă ar fi izbucnit în râs. Cum râdea 
el aşa, şi imaginea din oglindă râdea. Gustul de praf de puşcă de pe 
ţeava pistolului i-a ajuns imediat direct în gât. Când mai trăsese el 
cu pistolul acesta? Poc! Capul copilului de pe tavă zburase prin aer 
ca o coajă de pepene, cu fragmente de creier puternic mirositoare 
împroşcate peste tot. îşi amintea că era cineva care a sărit ca o pisică 
să lângă fragmentele de creier. O zvâcnire a conştiinţei se insinua în 
creierul lui, în timp ce norii negri ai suspiciunii puneau stăpânire pe 
capul lui. Cine ar fi putut să-i garanteze că nu-i o farsă? Că braţele 
erau făcute din rădăcini de lotus şi pepene, şi nu că braţele băiatului 
fuseseră făcute în aşa fel încât să pară o secţiune în rădăcina de lotus 
şi în pepenele galben. 



în clipa în care s-a auzit un ciocănit la uşă, Ding Gou'er a scos 
grăbit ţeava pistolului din gură. 

Veniseră secretarul de partid şi directorul minei, amândoi cu 
feţele zâmbitoare. 

îi urma directorul adjunct Jin Gangzuan, elegant şi frumos cum 
numai el ştia să fie. 

— Tovarăşe Ding Gou'er, ai dormit bine? 

— Tovarăşe Ding Gou'er, ai dormit bine? 

— Tovarăşe Ding Gou'er, ai dormit bine? 

Nespus de stingherit, Ding Gou'er şi-a tras într-o doară un 
prosop peste umeri, făcând o precizare importantă: 

— Cineva mi-a furat hainele. 

în loc să-i răspundă, directorul adjunct Jin, cu un aer serios, ba 
chiar grav, s-ar putea spune, stătea cu privirea aţintită asupra 
semnului „zece" scrijelit cu cuţitul pe zid. După mult timp, s-a trezit 
din gândurile lui şi a mormăit ca pentru sine: 

— Iarăşi el! 

— Cine este el? s-a grăbit să întrebe Ding Gou'er. 

— Un hoţ de toată isprava, priceput peste măsură, a răspuns Jin 
Gangzuan, râcâind cu degetul mijlociu de la mâna stângă unul din 
semnele de pe pereţi. După fiecare ispravă lasă un semn de felul 
ăsta. 

Ding Gou'er s-a apropiat, ca să studieze mai bine inscripţia, 
moment în care priceperea sa profesională l-a făcut să-şi 
limpezească mintea instantaneu. începea să se simtă bine în pielea 
lui, în timp ce ochii i se umezeau din nou, iar privirea lui ca de 
vultur îşi relua claritatea. Cele patru semne „zece" fuseseră 
inscripţionate pe un singur rând, de fapt erau scrijelite adânc în zid 
şi din această pricină acolo tapetul era tăiat şi se ridicase în sus, 
lăsând la vedere tencuiala de pe perete. 



Ar fi vrut să studieze expresia de pe faţa lui Jin, dar a descoperit 
de îndată privirea destoinică a acestuia fixată asupra sa şi acest 
lucru l-a făcut să se simtă de parcă ar fi fost la discreţia altcuiva, de 
parcă stătea în faţa unui adversar foarte viclean sau de parcă ar fi 
căzut în capcana duşmanului. Dar chipul surâzător, prietenos, afabil 
al lui Jin i-a izgonit investigatorului temerile într-o oarecare măsură. 

— Tovarăşe Ding Gou'er, a spus el cu o voce dulce precum vinul 
bun, dumneavoastră sunteţi specialistul aici. Ce reprezintă semnul 
acesta, „zece"? 

Ding Gou'er amuţise, fiindcă fluturaşul conştiinţei sale, care 
fusese izgonit de alcool, nu se întorsese întru totul. De aceea, nu îi 
rămăsese altceva de făcut decât să ţintuiască cu privirea gura lui Jin 
şi dinţii aceia de aur sau de bronz, care licăreau în bătaia luminii, 
atunci când deschidea gura. 

— Eu mă gândesc că astea sunt nişte semne făcute de vreo bandă 
de huligani, în care trebuie că există patruzeci şi unu de membri, iar 
cele patru semne „zece" de fapt reprezintă zecile de persoane. 
Fireşte că e posibil să apară şi vreun Aii Baba, iar dumneata, 
tovarăşe Ding Gou'er, fără să bagi de seamă, îţi vei asuma rolul 
acestuia. Acest lucru ar fi o binecuvântare pentru noi, locuitorii Ţării 
Vinului, care nu suntem decât vreo două milioane de suflete. 

II salută pe Ding Gou'er cu palmele împreunate în faţa pieptului, 
cu mare respect, dar într-un mod foarte amuzant, ceea ce l-a făcut 
pe acesta de îndată să se simtă şi mai stânjenit. 

— Actele mele, portofelul, ţigările, bricheta, aparatul electric de 
bărbierit, pistolul de jucărie, agenda telefonică, toate au fost furate 
de cei patruzeci de hoţi. N-a mai rămas nimic în urma lor, a spus 
Ding Gou'er. 

— Cum îndrăznesc ei să-i clintească celui puternic chiar şi un fir 
de păr? a întrebat Jin Gangzuan pe un ton şăgalnic. 



— Norocul meu că nu mi-au furat adevăratul prieten! s-a grăbit 
Ding Gou'er cu comentariile, fluturându-şi pistolul în lumină. 

— Bătrâne Ding, am venit să-mi iau rămas-bun de la tine. De fapt, 
eu venisem să te invit să bem ceva pentru despărţirea noastră, dar, 
văzând câte obligaţii ai, n-am mai îndrăznit să te deranjez. Pentru 
orice problemă, caută-mă la Comitetul Municipal de Partid. 

Odată ce şi-a isprăvit vorba, i-a întins mâna lui Ding Gou'er, pe 
care acesta, buimac, i-a strâns-o şi tot aşa, ameţit, a eliberat-o; apoi, 
în aceeaşi stare de confuzie, l-a urmărit cu privirea pe Jin Gangzuan 
cum iese din camera sub escorta secretarului de partid şi a 
directorului de mină. O senzaţie de vomă i s-a ridicat din stomac, 
ceea ce îi stârnea o durere apăsătoare în piept, căci deocamdată 
mahmureala nu-i prea trecuse. Situaţia era foarte neclară, aşa că a 
băgat capul sub robinet şi a lăsat apa să curgă vreo zece minute, 
după care a băut o ceaşcă de ceai rece ca gheaţa. A tras aer adânc în 
piept de câteva ori, a închis ochii, şi-a înfrânat pornirile năvalnice, s- 
a scuturat de gândurile egoiste şi frământările fără rost, iar apoi, 
brusc, când a deschis ochii, gândurile i-au devenit incisive, 
asemenea lamei de topor proaspăt ascuţită pe piatră, gata să sfârtece 
şi să zdrobească joardele şi buruienile ce-i acopereau privirea; un 
gând nou a căpătat contur pe ecranul minţii sale: Ţara Vinului este 
locul în care îşi face veacul o bandă de monştri canibali. Tot ce s-a 
întâmplat la banchetul acela a fost o escrocherie bine ticluită. 

După ce şi-a şters faţa, s-a încălţat cu ciorapii şi pantofii, şi-a 
strâns cureaua la brâu, şi-a pus pistolul în toc şi pălăria pe cap, după 
care şi-a tras pe umeri cămaşa albastră, în carouri, pe care i-o 
aruncase pe covor puştanul cu solzi şi care se udase toată atunci 
când îl apucase vomatul. După ce a împins uşa de culoare 
întunecată, a pornit mândru către ieşire, cu paşi mari pe coridor, în 
căutarea liftului sau a scărilor. La recepţie, o domnişoară îmbrăcată 



în haine de culoarea laptelui, foarte amabilă, l-a direcţionat către 
ieşirea din acel palat înceţoşat. 

Afară, l-a întâmpinat o zi cu condiţii meteo complexe - pe o parte 
erau nişte nori negri, care se tot rostogoleau; de cealaltă parte 
soarele strălucitor îşi trimitea razele nemiloase spre pământ. Era 
deja trecut de prânz. Norii uriaşi, călători pe cer, îşi proiectau în 
pripă umbrele pe pământ, în timp ce razele aurii ale soarelui 
aşterneau ochişori strălucitori de lumină pe frunzele îngălbenite ale 
copacilor. Pe Ding Gou'er îl mânca nasul şi s-a pornit cu o serie de 
strănuturi care l-au făcut să se îndoaie de şale, ca un crevete uscat, 
cu ochii plini de lacrimi. După ce s-a îndreptat de spinare, cu ochii 
împăienjeniţi, a văzut roata uriaşă de pe scripetele întunecat la 
culoare, de la intrarea în mină şi cablul argintiu, de oţel, care 
continua să se învârtă în tăcere. 

Totul era ca şi mai înainte: lanul de floarea-soarelui era la locul lui 
şi nu departe de locul acela buştenii răspândeau un miros delicat de 
pădure virgină. Pe şinele înguste dintre dâmburile înalte căruţul 
plin cu cărbune se plimba încoace şi încolo, acţionat de un motoraş 
cu o curea foarte lungă din cauciuc, fiind condus de o fată neagră ca 
smoala, dar care avea nişte dinţi atât de albi şi de strălucitori, încât 
ai fi jurat că sunt perle. Stătea pe bancheta situată mai în spate, cu o 
înfăţişare mândră şi impunătoare, de parcă ar fi fost un luptător 
pregătit de confruntarea decisivă. De fiecare dată când căruţul 
ajungea la capătul şinei, ea apăsa brutal pe manetă, ca să-l oprească 
şi pe dată răsturna cărbunele umed care cădea ca într-o cascadă 
foşnitoare. Câinele-lup, pesemne pus să păzească poarta, s-a 
apropiat de Ding Gou'er în salturi piezişe, lătrând atât de tare, de 
parcă voia să-şi verse toată ura de care era în stare. 

Apoi, câinele s-a îndepărtat în fugă, spre dezamăgirea lui Ding 
Gou'er. „Dacă gândesc lucrurile la rece", şi-a spus în sinea sa. 



„atunci chiar că sunt fără nicio speranţă. De unde vin? Vin dintr-un 
oraş. Cu ce scop am venit eu oare aici? Să investighez un caz 
important. In universul acesta imens, pe o planetă mică cât un fir de 
praf, în marea de oameni, se află un investigator pe nume Ding 
Gou'er, cu mintea cufundată în ceaţă, lipsit de orice dorinţă de a fi 
mai bun, într-o stare de spirit jalnică, pesimist şi însingurat - chiar 
că este un om total debusolat, fără niciun ţel în viaţă". Aşa lipsit de 
ţintă, cu nimic de câştigat şi nimic de pierdut, în cele din urmă, Ding 
Gou'er a pornit către vehiculele zgomotoase din zona unde se făcea 
încărcarea cărbunelui. 

— Fără foc nu iese fum, a răsunat o voce prin aer: Ding Gou'er! 
Ding Gou'er! Cu ce te ocupi tu aici, afurisitule? 

Ding Gou'er s-a întors ca să vadă cine îl striga şi aşa a zărit mai 
întâi părul negru şi aspru, pentru ca apoi să remarce chipul vesel şi 
plin de viaţă al şoferiţei. 

Femeia stătea lângă camion, cu o pereche de mănuşi albe în 
mână, docilă şi cuminte ca un măgăruş scăldat de razele soarelui. 

— Vino-ncoace, neisprăvitule! a strigat ea, fluturând mănuşile 
albe ca şi cum ar fi agitat un talisman cu care invoca sufletul celui 
mort, doar-doar l-o ademeni pe Ding Gou'er să se apropie. Acesta, 
cuprins parcă de letargie sau poate chiar copleşit de vreo depresie, a 
pornit imediat înspre ea, fără putinţa de a se împotrivi. 

— O, tu eşti, doamna Alcalină! i s-a adresat el pe un ton specific 
derbedeilor. 

în clipa în care s-a oprit în faţa ei, o senzaţie reconfortantă apus 
stăpânire pe el, ca şi cum ar fi fost o bărcuţă ajunsă la mal într-un 
târziu sau un copil care îşi revede mama după o despărţire 
îndelungată. 

— Domnul Fertilizator! i-a răspuns ea cu un rânjet pe buze. încă 
eşti aici, neisprăvitule! 



— Tocmai mă pregăteam de plecare. 

— Iar ai de gând să mergi cu maşina mea? 

— Da. 

— Păi, nu-i chiar aşa de uşor. 

— îţi dau un cartuş de Marlboro. 

— Două cartuşe. 

— Atunci, două cartuşe să fie! 

— Aşteaptă aici! 

Pe neaşteptate, maşina din faţă a demarat, lăsând în urmă o dâră 
de fum negru, în timp ce roţile ridicau în aer numai praf de cărbune. 

— Dă-te într-o parte! a strigat ea în timp ce sărea în maşină, după 
care a înşfăcat volanul şi a tras de el întâi într-o parte, apoi în 
cealaltă până când a reuşit să oprească maşina exact la capătul şinei. 

Un bărbat care purta ochelari de soare cânta de mama focului pe 
un ton profund admirativ: 

Fată dragă, tu chiar eşti de ispravă! 

Pielea de pe vacă n-o să se desfacă, 

Cât de tare ai sufla. 

Tremă n-o să se urnească, 

Cât de tare te-ai sforţa. 

Nici Muntele Tai n-o să crească, 

Câte pietre ai aduna. 

Ea a coborât din cabina maşinii, foarte mândră şi, văzându-1 pe 
Ding Gou'er cum rânjea, a întrebat curioasă: 

— De ce râzi? 

— Nu râd, i-a răspuns el. 

Cu un uruit prelung, căruciorul a pornit pe şină de parcă era o 
broască ţestoasă neagră, ce plutea la vale, pe apă. Când şi când sub 



roţile lui se iscau scântei, iar cureaua de cauciuc negru se întindea 
ca un şarpe neastâmpărat. Fata din cărucior avea o privire foarte 
hotărâtă şi un aer foarte serios care îţi stârnea admiraţia, dacă nu 
cumva chiar o anumită teamă. Pe măsură ce prindea viteză, 
căruciorul se avânta tot mai tare asemenea unui tigru care porneşte 
pe munte în căutarea prăzii. Ding Gou'er se temea că se va izbi de 
camion şi într-o clipă totul se va transforma într-un morman de fiare 
contorsionate, însă manevrele au dovedit că temerile sale erau 
nefondate, întrucât fata evaluase distanţele cât se poate de corect, 
avea reacţii foarte bune, iar mintea îi funcţiona brici, ca un 
mecanism cu ceas de mare precizie. în ultima secundă, a tras frâna 
şi a oprit căruciorul în loc în aşa fel încât cărbunele umed şi lucios s- 
a răsturnat fix în vagon, fără nici cea mai mică risipă. Mirosul de 
cărbune proaspăt le umplea nările, ceea ce l-a determinat pe Ding 
Gou'er să îşi schimbe starea de spirit, să fie mult mai vesel. 

— Ai o ţigară, fato? a spus el, întinzând mâna către doamna 
Alcalină, ca un cerşetor. Ce-ar fi să mă pricopseşti şi pe mine cu 
una? 

Cufundată în atmosfera înceţoşată, ea l-a întrebat: 

— Ce-ai păţit de eşti în halul ăsta? Te-a jefuit cineva? 

1 nu i-a mai răspuns, căci era prea ocupat să privească nişte 
catâri, undeva în faţa lor. 

Amândoi urmăreau cum se apropia de ei o căruţă trasă de doi 
catâri, încărcată cu praf de cărbune, bucăţi de piatră, lemne 
putrezite, sârmă ruginită. Căruţaşul, foarte mândru de sine, strunea 
frâul cu mâna stângă, în timp ce cu biciul din mâna dreaptă îi mai 
altoia din când în când pe cei doi catâri negri, tare frumoşi. Unul din 
ei, ceva mai mare, care părea a fi orb, era legat la huluba; celălalt, un 
pic mai mic, nu numai că nu era orb, ci, dimpotrivă, avea ochii mari 
ca nişte clopoţei de alamă; de fapt, el trăgea la căruţă. Ho, ho, ho... 



cea, cea, cea...! Biciul cel lung şi şerpuitor şfichiuia aerul răsunător, 
forţându-1 pe micuţul catâr să se avânte tot înainte. Căruţa se 
hurducăia din toate balamalele, aşa că n-a fost greu să se producă şi 
nenorocirea: catârul cel mic a păşit greşit şi s-a prăbuşit pe iarbă, ca 
şi cum un zid negru şi lucios s-ar fi prăbuşit sub o povară 
copleşitoare. Căruţaşul s-a grăbit să-l pocnească peste crupă cu 
biciul, ca să-l facă să se ridice degrabă. Bietul animal se sforţa din 
toate puterile, tremura din tot corpul, în încercarea de a-şi găsi 
stabilitatea pe picioare, în timp ce răgea cu jale, spre spaima celor de 
faţă. Căruţaşul, la început încremenit de spaimă, şi-a revenit repede, 
a aruncat jos biciul, a sărit din căruţă şi a îngenuncheat în faţa 
catârului, după care i-a scos dintre pietre copita în care se amestecau 
toate culorile - verde, roşu, alb. Instinctiv, Ding Gou'er a luat-o pe 
şoferiţă de mână şi s-au apropiat de locul faptei. 

Căruţaşul avea o paloare bolnăvicioasă cum stătea el acolo cu 
copita catârului în mână şi plângea de-ţi rupea inima. 

Catârul cel mare încremenise, legat de hulubă, şi nu scotea niciun 
sunet, ca un participant tăcut la un priveghi. 

Catârul cel mic rămăsese cu cele trei picioare sănătoase bine 
înfipte în pământ, în timp ce piciorul bolnav lovea într-o bucată de 
lemn de pe jos, ca un băţ prăpădit care pocnea ritmic într-o tobă. 
Copita din care picura un lichid negricios însângerase lemnul şi tot 
ceea ce era în jurul lui. 

Ding Gou'er simţea cum inima îi bate năvalnic şi, fiindcă nu mai 
suporta vederea acestei scene, s-a întors, cu gândul să se 
îndepărteze, trăgând-o şi pe doamna Alcalină după el. Femeia însă 
l-a apucat de încheietura mâinii cu forţa unor cătuşe imposibil de 
înlăturat. 

Lumea se înghesuia să comenteze care mai de care - unii îi 
plângeau de milă catârului, alţii - căruţaşului; unii dădeau vina pe 



acesta, alţii - pe drumul plin de hârtoape. Un stol de ciori dădea 
târcoale. 

— Daţi-vă la o parte, daţi-vă la o parte! 

Toţi cei adunaţi acolo s-au grăbit să facă loc, speriaţi, pentru ca 
doi indivizi slăbănogi să se strecoare printre ei. La o privire mai 
atentă s-a dovedit că erau două femei cu feţele de un alb neobişnuit, 
care te făcea să le asemeni cu nişte verze ţinute în beci pentru iarnă. 
Erau îmbrăcate în halate de un alb imaculat, iar pe cap purtau 
bonete aşijderea. Una dintre ele ducea în mână un coş cerat, cealaltă 
- un coş de nuiele. Chiar că arătau ca doi îngeri coborâţi din cer. 

— Au venit veterinarii! 

— Au venit veterinarii, au venit veterinarii! Nu mai plânge, 
băiete! Au venit veterinarii! Dă-le degrabă copita să i-o pună 
măgarului la loc! 

Nici vorbă de aşa ceva, căci cele două femei îmbrăcate în alb s-au 
grăbit să lămurească situaţia: 

— Noi nu suntem veterinari. Suntem bucătăresele de la casa de 
oaspeţi. 

— Mâine vin şefii de la oraş, ca să viziteze mina, iar directorul ne- 
a ordonat să-i tratăm regeşte, să le dăm pui, peşte, dar totuşi ne 
gândeam că n-aveam nimic mai aparte şi cum ne dădeam noi de 
ceasul morţii să găsim ceva, am auzit de catârul vostru care şi-a rupt 
copita. 

— Copită prăjită, copită în supă... 

— Căruţaşule, vinde-le copita măgarului! 

— Nu, n-o vând nici în ruptul capului... a spus el şi, a să fie mai 
sigur, şi-a vârât-o degrabă în sân. 

Pe faţa lui se citea atâta afecţiune, încât ai fi zis că ascundea acolo 
o bucăţică din fiinţa iubită. 

— Băiete, oare ţi-ai pierdut minţile? l-a apostrofat plină de furie 



una dintre femeile îmbrăcate în alb. Ai cumva de gând să-i pui 
copita la loc catârului? îţi permiţi să plăteşti pentru aşa ceva: în 
zilele noastre, nici unui om nu cred că-i poate pune cineva la loc 
braţul smuls, darmite unui animal. 

— O să-ţi dăm un preţ bun. 

După ce ieşi din sat, n-ai să mai găseşti tu vreun restaurant unde 
să ai parte de o afacere aşa bună. 

— Cam... cât îmi daţi? 

— Treizeci de ynani pe bucată. E un preţ bun, ce zici? 

Vreţi numai copitele? 

— Numai copitele. Altceva nu mai vrem. 

— Le vreţi pe toate patru? 

— Da, pe toate patru. 

— Dar catârul trăieşte încă. 

— La ce bun mai trăieşte, dacă şi-a pierdut o copită? 

— Dar trăieşte încă... 

— Hai, gata cu vorba! îl vinzi sau nu? 

— îl vând... 

— Poftim banii! Numără-i! 

Căruţaşul ţinea într-o mână banii pentru cele patru copite, iar cu 
mâna cealaltă i-a oferit, şovăielnic, femeii îmbrăcate în alb copita 
care mai zvâcnea uşor. Ea o luat-o degrabă şi a pus-o cu mare grijă 
în coşul cerat. Cealaltă femeie a scos din coşul de răchită un cuţit, un 
topor şi un fierăstrău pentru oase şi, pe un ton răspicat, l-a îndemnat 
pe căruţaş să-l elibereze mai repede pe catâr din hăţuri. Bărbatul s-a 
aplecat şi cu mâinile tremurânde l-a desfăcut din legături pe micuţul 
catâr negru. Dacă povesteşti lucrurile cum s-au petrecut, totul pare 
foarte lent, în fapt însă femeia îmbrăcată în alb a ridicat toporul, a 
ţintit către fruntea lată a catârului şi a lovit năprasnic, atât de tare 
încât lama s-a înfipt în capul animalului şi n-a mai fost chip s-o 



smulgă de acolo, oricât s-a străduit. în timp ce se opintea ea aşa, 
picioarele din faţă ale catârului s-au îndoit pe neaşteptate, după care 
animalul, încetişor, s-a întins pe drumul cu hârtoape. 

Ding Gou'er a oftat prelung. 

Catârul încă nu-şi dăduse duhul, după cum dovedea suflul greoi 
care mai răzbătea din gâtlejul lui; firicele plăpânde de sânge se 
prelingeau de pe lama toporului şi prindeau a-i scălda genele, nasul, 
botul. 

Femeia îmbrăcată în alb, care tocmai îi înfipsese toporul în 
căpăţână, a luat un cuţit cu mâner albastru şi s-a repezit asupra 
bietului animal. Cu o mână a înşfăcat o copita - o copita neagră într- 
o mânuţă albă, plăpândă. Cuţitul aluneca prin interstiţiile dintre 
copită şi picior, apoi s-a răsucit iute o dată şi încă o dată. Mânuţa 
albă care ţinea copita a apăsat un pic în jos şi a reuşit s-o desprindă 
de picior fără prea mare greutate. Numai un tendon alb le mai ţinea 
împreună. Mânuţa albă s-a ridicat, iar copita a zburat într-o clipă în 
mâna celeilalte femei îmbrăcate în alb. 

N-a mai trecut multă vreme şi toate copitele au fost desfăcute. 
Puhoiul de gură-cască adunat acolo erau absolut încremenit în faţa 
unei asemenea îndemânări uluitoare. Nimeni nu mai scotea o vorbă, 
nimeni nu mai tuşea, nimeni nu mai dădea vânturi. Cine ar mai fi 
îndrăznit să facă ceva în faţa acestor vajnice luptătoare? 

Ding Gou'er avea palmele năduşite şi mintea nu-i stătea decar la 
povestea bucătarului Baoding care tranşa vita 32 . 

Una dintre femeile îmbrăcate în alb a tot smucit toporul până ce a 
reuşit să-l smulgă din căpăţână micuţului catâr negru, are în cele 
din urmă şi-a dat sfârşitul. Era aşezat cu burta în sus, cu picioarele 

32 Autorul face referire la bucătarul Baoding, din cartea filosofului daoist 
Zhuangzi, care putea tranşa vite cu cea mai mare precizie, întrucât ajunsese la o 
cunoaştere perfectă a lui Dao. 



ţepene, îndreptate în cele patru zări, ca nişte puşti-mitraliere 
pregătite de luptă. 

Intr-un târziu, camionul a ieşit pe drumul şerpuitor, plin de 
hârtoape, care ducea spre mina de cărbune. Dâmburile înălţate din 
pietrele sparte şi mecanismul minier aproape fantomatic 
dispăruseră în ceaţa densă aşternută în spatele lor. Lătratul câinelui, 
uruitul vagonului şi exploziile din subteran nu se mai auzeau 
nicicum, parcă se topiseră; doar picioarele catârului, înălţate ca 
puştile-mitraliere, se mai legănau însingurate în faţa ochilor lui Ding 
Gou'er, dându-i o stare de nelinişte profundă. Şi şoferiţa era afectată 
de ceea ce se întâmplase, fapt care se vedea după starea ei de 
nervozitate - la fiecare groapă, trăgea câte o înjurătură urâtă; când a 
ajuns însă la şoseaua care ducea spre oraş, a băgat maşina în viteza 
mare, a tras geamul în jos şi a apăsat pedala de acceleraţie pană la 
podea, deşi motorul gemea din răsputeri. Maşina de mare tonaj 
vâjâia pe drum ca un glonţ şuierător. Din pricina vitezei, copacii de 
pe marginea drumului păreau gata să se prăbuşească la pământ 
răpuşi de lama unui topor nemilos, în timp ce pământul însuşi 
părea să fie o tablă de şah rotitoare, nimic surprinzător, căci acul 
vitezometrului arăta 80 de kilometri la oră. Vântul şuiera, roţile se 
învârteau ameţitor, iar la fiecare trei minute ţeava de eşapament se 
îneca în fum. Ding Gou'er o privea cu coada ochiului pe şoferiţă, 
nutrind pentru ea multă admiraţie, atât de multă încât uitase de 
picioarele catârului, îndreptate către cer. 

Pe când se apropiau de oraş, radiatorul supraîncălzit începuse 
deja să aburească parbrizul, de parcă doamna Alcalina transformase 
radiatorul într-o oală de gătit. In aceste condiţii, înjurând de mama 
focului, femeia s-a văzut nevoită să tragă maşina pe dreapta. Ding 
Gou'er a coborât în urma ei şi, aproape cu sentimentul acela de 
bucurie în faţa răului pătimit de alţii, a urmărit-o cu privirea cum 



saltă capota, ca să lase radiatorul să se răcorească. Motorul împrăştia 
o căldură de nesuportat, iar apa care mai rămăsese în radiator 
gâlgâia pur şi simplu, pentru ca mai apoi să scoată un şuierat 
prelung. Când femeia a deschis capacul radiatorului, folosindu-se 
de mănuşa din mână, ca să nu se frigă, Ding Gou'er a fost surprins 
să remarce că faţa ei uşor îmbujorată avea culoarea apusului de 
soare. 

Apoi, ea a scos o găleată de sub maşină şi i-a ordonat furioasă: 

— Du-te şi adu apă! 

Ding Gou'er nu îndrăznea să nu i se supună, aşa că a luat găleata 
şi, făcând pe prostul, i-a spus: 

— Nu cumva vrei să profiţi de faptul că mă trimiţi după apă şi s-o 
iei din loc fără mine? Tanti, când salvezi pe cineva, fă-o până la 
capăt şi du-1 pe om acasă! 

— Tu înţelegi ce e aia ştiinţa? i-a răspuns ea nervoasă. Dacă aş fi 
putut să merg mai departe, de ce m-aş fi oprit? în plus, ţi-am dat 
găleata mea, o dovadă că n-am de gând să mă car de aici. 

Ding Gou'er s-a strâmbat, fiindcă ştia prea bine că genul ăsta de 
umor de doi bani era amuzant pentru o fetişcană tot de doi bani, 
însă n-avea efect asupra unei scorpii precum cea care stătea în faţa 
lui. S-a strâmbat în mod deliberat şi, după cum era de aşteptat, a 
urmat şi replica ei încărcată de şi mai multă furie nestăpânită: 

— Nu te mai strâmba atâta, că nu mă sperii! Du-te mai repede 
după apă! 

— Şi de unde să aduc eu apă în pustietatea asta? 

— Dacă ştiam, îţi mai ceream ţie să te duci? 

Şovăielnic, Ding Gou'er a ridicat găleata, şi-a croit cărare prin 
tufişurile de pe marginea drumului, a păşit peste şanţul secat şi s-a 
trezit în mijlocul câmpului de unde, după toate aparenţele, fusese 
adunată recolta cu ceva vreme în urmă. Nu era unul dintre 



câmpurile acelea cu care era el obişnuit, ci o sălbăticie care se 
întindea până departe, în toate direcţiile. Totuşi, şi-a dat seama 
curând că se aflau în apropierea oraşului, căci se vedeau semnele 
faptului că braţele oraşului sau măcar degetele lui se răsfiraseră 
până în inima pustietăţii: o clădire însingurată ici, un horn 
fumegând colo. Ding Gou'er stătea în loc consternat şi, în mod 
inevitabil, întristat. După ce a reflectat câteva clipe, a ridicat capul şi 
a privit către apus, unde norii însângeraţi de lumina soarelui se 
rânduiau în straturi peste straturi, iar vederea acestei imagini 
maiestuoase a avut darul de a-i spulbera melancolia a prin vis. A 
pornit cu paşi mari în direcţia celor mai apropiate clădiri, doar că 
acele clădiri arătau foarte ciudat. 

„Avântaţi-vă către munţi şi pe cai să-i omorâţi!" Chiar că nu-i 
vorbă mai adevărată a aceasta. Scăldate în lumina sângerie a 
apusului, clădirile păreau foarte apropiate, dar cum mergea el la 
pas, se dovedeau, de fapt, a fi foarte îndepărtate, căci din senin i se 
tot iveau în cale lanurile cu recolte de parcă ar fi picat de undeva din 
cer, doar a să-l împiedice să găsească drumul spre fericire. O mare 
surprinză îl aştepta însă pe câmpul unde fusese lanul de porumb, 
dar unde acum, după cules, rămăseseră doar lujerii cu coceni uscaţi. 
De acum amurgul se lăsase de-a binelea, iar cerul căpătase culoarea 
vinului roşu-întunecat. Lujerii stăteau drepţi, neclintiţi, precum 
santinelele tăcute. Ding Gou'er s-a strecurat pieziş pe lângă ei, dar, 
chiar şi aşa, tot a atins mătasea de porumb uscată, atârnată pe ici- 
colo, stârnindu-i un foşnet surd. Deodată, o umbră înaltă s-a ivit ca 
o nălucă din pământ, speriindu-1 atât de tare pe investigator, de 
altfel un om de mare curaj, încât a simţit cum un fior rece îl străbate 
din cap până-n picioare şi îi face părul măciucă. Instinctiv, a ridicat 
găleata din mână, pregătit să lovească arătarea din faţa ochilor, 
numai că aceasta s-a retras un pas în spate şi a mormăit: 



— Ce-ţi veni să mă loveşti? 

Investigatorul şi-a revenit brusc şi abia atunci şi-a dat seama că 
avea un bătrân voinic în faţa ochilor. Lumina cernută de steluţe 
urcate pe boltă, în amurgul târziu, îşi aşternea strălucirea pe ţepii 
deşi din barba acestuia, dar şi prin părul ciufulit. Pe chipul rotund 
luceau doi ochi verzui. Flerul îi spunea lui Ding Gou'er că omul 
acesta îmbrăcat în zdrenţe, cu o structură osoasă masivă, era un om 
bun, harnic, modest şi brav. Respiraţia precipitată îi era întreruptă 
când şi când de o tuse metalică. 

— Ce faci aici? l-a întrebat Ding Gou'er. 

— Prind greieri, i-a răspuns bătrânul în timp ce a ridicat un vas 
de lut drept dovadă. 

— Prinzi greieri? 

— întocmai. 

Greierii săreau în toate părţile, izbindu-se zgomotos de pereţii de 
lut ai vasului. Tăcut, bătrânul rămăsese ţintuit locului şi doar ochii 
verzi îi jucau în cap, dar cu o lumină stinsă, asemeni unor licurici 
vlăguiţi. 

— Prinzi greieri! a repetat Ding Gou'er. Cumva cei de aici se 
îndeletnicesc cu luptele de greieri? 

— Nu, aici lumea nu de luptele cu greieri se bucură, ci de 
mâncatul greierilor, i-a răspuns bătrânul cu o voce tărăgănată. 

Apoi, s-a întors cu spatele, a făcut doi paşi în faţă şi a 
îngenuncheat în linişte deplină. Frunzele uscate de porumb au 
tremurat un pic, s-au aplecat peste capul şi umerii lui, 
transformându-1 într-o umbră încovoiată ca un tumul. Steluţele de 
pe cer deveneau tot mai strălucitoare, în timp ce pala de vânt 
răcoros sufla când într-o pane, când într-alta, dar fără să lase vreo 
urmă, ci doar creând un mister greu de înţeles. Ding Gou'er simţea 
de acum un fior rece pe spinare. Licuricii zburau prin aer ca nişte 



forme iluzorii şi, într-o clipă, ţârâitul pătrunzător al greierilor a 
răsunat în întreg universul, ca şi cum totul se petrecea într-o lume 
stăpânită doar de ei. Ding Gou'er l-a văzut apoi pe bătrân cum 
aprinde o lanternă şi îi îndreaptă lumina aurie către pământ, la 
rădăcina lujerului de porumb, învăluind în revărsarea de strălucire 
un greiere mare şi gras. Avea trupul de culoare cărămizie, capul 
pătrăţos, picioarele groase şi buna mare; sufla precipitat, ca şi cum 
se pregătea să se lanseze într-un salt amplu. Bărbatul a întins o plasă 
micuţă şi foarte uşoară şi, cu o iuţeală nespusă, l-a vârât în vas. 
Bietul greiere nu după multa vreme avea să se trezească într-o oală 
plină cu ulei fierbinte, pentru ca apoi să sfârşească în burta cine ştie 
cărui individ. 

Investigatorul îşi amintea vag de un articol din celebra revista 
Minunăţiile culinare, unde se vorbea despre valoarea nutritivă a 
greierilor şi diversele modalităţi prin care pot fi aceştia preparaţi. 

Bătrânul se ţâra în genunchi, continuându-şi căutările, aşa că 
Ding Gou'er a hotărât că ar cam fi timpul să-şi continue drumul prin 
lanul de porumb, îndreptându-se cu paşi repezi spre lumina care se 
zărea în faţă. 

Era o seară de-a dreptul fascinantă, o seară plină de vitalitate, 
fiindcă, aşa cum se vedea, explorarea şi descoperirea mergeau mână 
în mână, învăţătura şi munca mergeau umăr la umăr, iubirea şi 
revoluţia se împleteau, strălucirea stelelor din văzduh şi lumina 
lămpilor de pe pământ îşi răspundeau unele altora de departe, 
aducând lucire în toate cotloanele întunecate. La un moment dat, 
investigatorul Ding Gou'er a ajuns în faţa unui firmament 
rectangular de-a dreptul orbitor. Cu găleata metalică în mână, şi-a 
mijit ochii ca să poată desluşi caracterele mari, negre, înscrise pe 
plăcuţa albă într-un stil caligrafic specific dinastiei Song: 



INSTITUTUL PENTRU CULTIVAREA 
MÂNCĂRURILOR SPECIALE 


Părea să fie un centru de cercetare relativ mic. Ding Gou'er a 
observat apoi că în jur erau câteva clădiri micuţe şi nişte corturi bine 
luminate de felinare şi fără să vrea mii de gânduri i-au năvălit în 
minte. Un paznic cu uniformă albastră şi pălărie cu boruri largi s-a 
ivit dindărătul porţii şi a strigat cam poticnit de gâfâieli: 

— Ce faci aici? Nu cumva eşti pus pe rele? îţi trece prin cap să 
furi ceva? 

Văzând pistolul cu gaze de la brâu şi bastonul electric pe care îl 
tot învârtea în mână ameninţător, Ding Gou'er a simţit deodată cum 
îl cuprinde furia şi i-a replicat: 

— Micuţule, ce-ar fi să vorbeşti un pic mai respectuos? 

— Ce? Ce spui? a zis paznicul cel tânăr în timp ce se apropia de 
el. 

— Zic că tu, micuţule, s-ar cădea să vorbeşti un pic mai 
respectuos. 

Ding Gou'er era un răsfăţat al securităţii publice şi al sistemului 
judiciar, prin urmare era obişnuit ca el să impună regulile şi tonul 
discuţiei. Acum, că un paznic îşi permitea să-l ia la întrebări atât de 
obraznic, începuseră să-l mănânce palmele de furie. îşi stricase tot 
cheful, aşa că l-a ocărât imediat pe tânăr, spunându-i: 

— Câine de pază! 

Cel apelat astfel a tras un urlet şi dintr-un salt a ajuns foarte 
aproape de el, spunându-i: 

— Prăpăditule, cu cine vorbeşti tu aşa? Eşti mort! 

De îndată, a scos de la brâu un pistol şi l-a îndreptat spre Ding 
Gou'er, numai că acesta i-a răspuns râzând: 

— Ai grijă să nu te împuşti singur! Dacă ai de gând să tragi cu 



gaze lacrimogene, trebuie să stai în direcţia în care bate vântul. 

— Hei, cine ar fi zis că un pârlit ca tine se pricepe la aşa ceva? 

— Eu fac ceva pe pistoalele astea cu gaze lacrimogene, i-a răspuns 
Ding Gou'er batjocoritor. 

— Rahat! 

— A venit şeful vostru! a continuat Ding Gou'er, ţuguindu-şi 
buzele în timp ce îi arăta undeva, în spatele porţii. 

Când paznicul a întors capul să privească spre locul indicat, Ding 
Gou'er încetişor a ridicat găleata şi l-a pocnit cu ea peste mână; 
desigur că pistolul i-a căzut imediat pe jos. A urmat apoi un şut 
lansat cu mare iuţeală, lăsându-1 şi fără bastonul electric, care a 
zburat cât colo. 

Paznicul a dat să se aplece, ca să-şi recupereze pistolul, însă Ding 
Gou'er a ridicat găleata, spunându-i: 

— îndrăzneşte să faci asta şi am să te zdrobesc, nemernicule! 

Paznicul realiza că dăduse peste un personaj afurisit, aşa că s-a 

retras câţiva paşi şi, cu capul între umeri, a rupt-o la fugă înspre 
clădirea aceea micuţă. Lui Ding Gou'er nu i-a mai rămas nimic 
altceva de făcut, în aceste condiţii, decât să între pe poartă zâmbitor. 

O gaşcă de indivizi îmbrăcaţi la fel ca paznicul a ieşit din clădire 
în fugă, printre ei fiind şi unul cu un fluier în care sufla din 
răsputeri. „Chiar ăsta este! Chiar ăsta!" striga paznicul căruia Ding 
Gou'er tocmai îi dăduse o lecţie. „Snopiţi-1 în bătaie!" Toţi cei de la 
pază se adunaseră acolo, fluturând în aer mai bine de zece bastoane 
electrice. Cu figurile lor ameninţătoare, semănau cu o haită de câini 
turbaţi. 

Extrem de calm, Ding Gou'er a dus mâna la brâu, cu gândul să-şi 
scoată pistolul. Ah! Pistolul era în servietă, iar servieta era în 
maşină. 

Un bărbat, cu o banderolă roşie pe braţ - pesemne vreun mic 



comandant pe acolo - a strigat feroce, arătând cu bastonul electric 
către Ding Gou'er: 

— Ce dracu' vrei? 

— Sunt şofer, s-a grăbit să-i răspundă Ding Gou'er, fluturând 
găleata din mână. 

— Şofer? a întrebat comandantul pe un ton care trăda 
neîncrederea. Şi ce cauţi aici? 

— Am venit după apă, fiindcă îmi fierbe radiatorul. 

Atmosfera se detensionase considerabil, ba câţiva şi-au lăsat în jos 

bastoanele electrice. 

— Asta nu-i şofer! a intervenit paznicul care tocmai îşi primise 
porţia. Ştie cum să-şi folosească mâinile şi picioarele. 

— Asta nu arată decât ce neputincios eşti tu! i-a dat replica Ding 
Gou'er. 

— Unde eşti şofer? a continuat tirul întrebărilor micul 
comandant. 

Ding Gou'er şi-a amintit cuvintele care erau imprimate pe 
portiera camionului şi a răspuns fără nicio ezitare: 

— Universitatea Distileriei. 

— Şi unde te duceai? 

— La mină. 

— Unde-ţi sunt documentele? 

— In buzunarul de la jachetă. 

— Unde-i jacheta? 

— In maşină. 

— Şi maşina unde e? 

— La şosea. 

— Cine mai este în maşină? 

— O fată frumoasă. 

— Voi, şoferii de la Universitatea Distileriei, sunteţi nişte 



nesimţiţi. 

— Da, toţi suntem nişte nesimţiţi. 

— Haide, haide! Mişcă-te! l-a îndemnat comandantul. In clădire 
este destulă apă. La ce bun să mai zăboveşti pe aici? 

în timp ce îi urma înăuntru, Ding Gou'er l-a auzit pe micul 
comandant dojenindu-1 pe paznic: 

— Tâmpitule, nu te descurci nici măcar cu un şofer? Păi, dacă 
erau patruzeci de hoţi, probabil că te lăsau şi fără ouă! 

Când a intrat în clădire, pe Ding Gou'er l-a izbit o lumină 
orbitoare care l-a ameţit. Pe culoar era întins un covor de culoare 
vişinie, făcut din fibre sintetice, iar pe pereţi se aflau fotografii viu 
colorate, cu recoltele obţinute: porumb, orez, grâu, sorg, la care se 
adăugau patru culturi pe care nu le mai văzuse niciodată. Ding 
Gou'er s-a gândit că acelea sigur erau nişte hibrizi, la care lucraseră 
cei de acolo, străduindu-se din răsputeri să scoată ceva deosebit. 
Comandantul, destul de amabil, i-a indicat lui Ding Gou'er direcţia 
în care să meargă spre toaletă, spunându-i, totodată, că acolo e un 
robinet folosit pentru clătitul rufelor, dar putea să ia apă şi de acolo. 
Ding Gou'er a îngăimat câteva vorbe de mulţumire, după care l-a 
urmărit cu privirea cum se retrage împreună cu trupa lui într-o 
încăpere, de unde ieşea un fum greu, iute. Fără să vrea, 
investigatorului i-a trecut prin cap gândul că probabil acolo era o 
sală unde se juca poker sau mah-jong. Fireşte, tot atât de posibil era 
şi ca acolo să se afle unii care studiau documente şi care, desigur, 
fumau pe rupte. A zâmbit la acest gând, după care şi-a luat găleata 
şi a pornit spre toaleta. Mergea şi citea inscripţiile de pe plăcuţele de 
lemn lipite pe fiecare uşă: Departamentul tehnic. Departamentul de 
producţie. Departamentul de statistică. Departamentul financiar. 
Sala documentelor. Sala materialelor. Laborator, Sala de înregistrări. 
La această de pe urmă sală uşa era întredeschisă, semn că acolo se 



lucra. 

A intrat încetişor, cu găleata în mână, şi a observat că se aflau 
acolo două persoane - o femeie şi un bărbat - care tocmai puseseră 
un video. Imaginile de pe ecranul TV uriaş l-au uluit, fiindcă scria 
cu caractere frumoase, caligrafiate în stilul oficial vechi: 

Delicatesă rară - „Cap de pui cu orez" 

Fondul muzical extrem de melodios, făcut parcă să mângâie 
corzile inimii, era asigurat de o melodie cantoneză celebră - „Norii 
superbi fugăresc luna". La început, Ding n-a fost interesat prea tare 
de înregistrarea video, dar curând imaginile uluitor de frumoase au 
reuşit să-i capteze atenţia - o linie de producţie concepută pentru 
uciderea automată a puilor, care, odată acţionată, făcea capetele de 
pui să cadă unele după altele, într-o ordine desăvârşită. în fundal, se 
auzea vocea crainicului: „Marea masă a cadrelor de la Centrul 
pentru Cercetarea Hranei Speciale, încurajaţi fiind de... cu toată 
înţelepciunea şi inteligenţa de care dau dovadă, au luptat zi şi 
noapte, sub lozinca: «Atunci când ataci o fortăreaţă, să nu te temi de 
nimic!»" Nişte oameni traşi la faţă, cu capul mare şi îmbrăcaţi în 
uniforme de un alb imaculat, aranjează nişte sticle de toate 
mărimile, destinate testelor. Un alt grup de femei frumoase, cu părul 
strâns sub bonetele albe şi purtând şorţuri albe, adună orezul crud 
şi-l îndeasă în capetele de pui. Un alt grup de femei, la fel de 
frumoase şi cu aceeaşi vestimentaţie, îngroapă capetele de pui 
îndesate cu orez în nişte ghivece de un roşu aprins. Scena se 
schimbă într-o clipă şi mlădiţele de orez încep să se ivească în 
ghivece. Zeci de stropitori udă orezul continuu. Din nou se schimbă 
scena şi vedem cum mlădiţele deja au dat rod. In scena finală, sunt 
câteva boluri aburinde, de un roşu sângeriu, cu boabe de orez lucios 



şi moale precum nişte periuţe sidefate, aşezate pe masa înflorată. 
Câţiva demnitari - unii chipeşi, alţii corpolenţi, chiar masivi - stau 
în jurul mesei şi savurează aceste delicatese foarte rare, cu chipurile 
înnobilate de zâmbete ce trădează satisfacţia deplină. Oftând adânc, 
Ding Gou'er pare că s-a dumirit cât de precare-i sunt propriile 
cunoştinţe în domeniul culinar, ba s-ar putea spune chiar că se 
simţea precum broscuţa din fântână care socoteşte, în naivitatea ei, 
că ştie ce este marea cea mare. Până să se termine filmul, bărbatul şi 
femeia din cameră au început să vorbească, dar Ding Gou'er, a să 
evite problemele inutile, şi-a luat găleata şi a plecat grăbit. La ieşirea 
pe poartă, a trebuit să îndure privirile pline de ură ale portarului, ca 
nişte săgeţi pe cale să-i străpungă spatele. în timp ce străbătea lanul 
de porumb, frunzele uscate îi atingeau ochii, făcându-i să lăcrimeze. 
Bătrânul care prindea greieri nu se mai zărea nicăieri, de parcă îl 
înghiţise pământul. Investigatorul era încă departe de maşină când a 
auzit-o pe şoferiţă urlând: 

— Unde dracu te-ai dus să iei apă? La Fluviul Galben sau la 
Fluviul Changjiang? 

El a pus jos găleata şi, scuturându-şi braţul, ca să alunge durerea, 
s-a răstit la ea: 

— M-am dus la nenorocitul de râu Yalu Zangbu 33 . 

— La dracu! Am crezut că te-ai aruncat în râu şi te-ai înecat. 

— M-am înecat pe dracu! Am mai şi văzut un film. 

— Era vreun nenorocit de film cu arte marţiale sau unul porno? 

— Nu era nici una, nici alta, ci un film despre o mare delicatesă - 
orez cu căpăţâni de pui. 

— Ce dracu e aşa de grozav la mâncarea asta de orez cu căpăţâni 
de pui? 


33 Râu care izvorăşte în vestul provinciei Tibet. 



— Era un film pentru care ar trebui să-ţi închid nenorocita aia de 
gură! 

Ding Gou'er a apucat-o pe şoferiţă de mijloc, prinzând-o în braţe, 
după care a sărutat-o cu gura lui cea plină de miresme. 

2 

Dragă domnule profesor Mo Yan, 

Am primit scrisoarea dumneavoastră. 

Tot n-am nicio veste de la Literatura poporului, fapt care mă 
nelinişteşte profund şi sper ca domnia voastră să găsiţi răgazul de a- 
i zori pe cei doi editori Zhou Bao şi Li Xiaobo, cu rugămintea să-mi 
răspundă mai repede. 

într-una din nopţile trecute am mai scris o poveste, intitulată 
Strada Măgarului, în care am apelat la tehnici narative folosite în 
romanele cu arte marţiale. Vă rog să aveţi bunăvoinţa de a arunca o 
privire competentă asupra ei. Aveţi din partea mea mână liberă s-o 
trimiteţi oricărei publicaţii veţi socoti domnia voastră că i s-ar 
potrivi. 

V-am expediat deja materialul despre băutură. Cât despre cele 
treizeci de sticle cu licoare din cel mai bun soi, am să le trimit cu un 
autobuz care face curse la Beijing. Ca un profesor să consume 
băutură de la elevii săi este un lucru în perfect acord cu mersul 
lucrurilor. însuşi Confucius le-a cerut discipolilor să-i ofere câte zece 
şiraguri cu carne uscată drept „taxă şcolară". 

Lipsa de reacţie a revistei Literatura poporului m-a deprimat foarte 
mult, de parcă m-ar fi părăsit sufletul. N-am nici cea mai măruntă 
îndoială că domnia voastră, din postura celui care a avut de-a face 
cu asemenea lucruri, îmi înţelegeţi starea de spirit. 



Cu respect vă doresc să aveţi liniştea de a scrie! 


Al dumneavoastră discipol. 
Li Yidou 


3 


Frate Yidou, 

Am primit scrisoarea ta şi manuscrisul. Materialul despre 
băutură încă nu a ajuns, dar de regulă materialele tipărite fac mai 
mult pe drum decât corespondenţa obişnuită. 

îţi înţeleg pe deplin starea, fiindcă eu însumi ştiu ce înseamnă un 
asemenea chin. Ca să fiu sincer, am făcut sau am vrut să fac orice, 
numai să-mi văd articolele ieşite de sub tipar. După ce am primit 
scrisoarea ta, imediat i-am dat un telefon lui Zhou Bao, care mi-a 
mărturisit că ţi-a citit toate cele trei poveşti, ba, mai mult, le-a citit de 
câteva ori, dar încă nu se poate hotărî în privinţa lor, deocamdată nu 
ştie ce să spună. El a mai adăugat că tocmai se gândeşte la această 
problemă cu mare seriozitate şi, drept dovadă, deja i-a dat lucrările 
tale lui Liu Xiaobao şi l-a rugat să le citească de îndată, după care 
să-i spună părerea. In final a mai adăugat că, deşi sunt multe locuri 
care ar merita revizuite, talentul autorului este incontestabil, iar 
acest fapt ar trebui să te facă să te simţi ceva mai bine, căci pentru 
un scriitor, talentul este totul. Mulţi oameni au avut o carieră ca 
scriitori, elaborând numeroase lucrări şi ştiind prea bine ce 
înseamnă să devii un nume în acest domeniu, însă puţini sunt cei 
care au reuşit să atingă un atare ideal, pentru că le-a lipsit talentul 
sau, chiar dacă acesta nu a lipsit, cu certitudine nu a fost îndeajuns. 

Am citit de trei ori Strada Măgarului, iar impresia generală este că 



e o lucrare curajoasă, ca un măgar sălbatic care se rostogoleşte pe 
jos. într-un cuvânt: e sălbatică. Nu cumva ai scris-o după ce ai băut. 
Armăsarul cu coama roşie"? 

Sunt câteva locuri unde nu prea am înţeles şi îţi trimit câteva 
păreri pe care mi le-am format deocamdată: 

1. Băiatul cu solzi, din poveste, care mergea călare pe măgăruşul 
negru, care putea zbura până la grindă şi care umblă pe pereţi ca şi 
cum ar fi călcat pe cel mai neted sol, este un cavaler adevărat, sau un 
mare bandit? A apărut şi în Copiii de carne şi în Copilul spirit (este 
cumva una şi aceeaşi persoană?) şi pare să se comporte ca orice om 
obişnuit, însă acum, în povestea de faţă, deodată s-a transformat 
într-un personaj supraomenesc - pe jumătate spirit, pe jumătate 
demon. Pare un pic exagerat, nu crezi? Desigur, tu nu ai spus 
niciodată că aceste povestiri se leagă într-un serial. Şi ar mai fi încă o 
întrebare, şi anume ce relaţie este între el şi micul demon îmbrăcat 
cu haină roşie. în povestea Copilul spirit, parcă se spune că micul 
demon este o micuţă creatură, cu trupul acoperit de solzi, nu? 

2. Eu niciodată n-am privit cu dispreţ romanele despre artele 
marţiale. Dacă asemenea romane sunt capabile să atragă atât de 
mulţi cititori, asta este ceva remarcabil. în vara anului trecut, mi-au 
căzut în mână o mulţime de romane din această categorie şi pur şi 
simplu m-au captivat atât de tare, încât adeseori uitam şi de 
mâncare, şi de somn. După ce le terminam de citit însă, până şi eu 
eram bulversat. Totuşi, deşi ştiam că nu-i nimic adevărat acolo, de ce 
oare eram atât de fascinat? Unii spun că romanele cu arte marţiale 
sunt precum basmele pentru adulţi, o idee pe care o găsesc cât se 
poate de convingătoare. Evident că, după ce am citit câteva zeci de 
asemenea romane, am descoperit că toate sunt clădite pe o anumită 
formulă, aşa încât nu mi-ar fi deloc greu să construiesc aşa ceva, dar 
ca să mă ridic la nivelul artistic al lui Jin Yong sau Gu Long, n-ar fi 



deloc uşor. în roman, tu ai încercat nişte „răsuceli", n-am să discut 
aici dacă a fost un demers reuşit sau nu, însă ideea aceasta mi s-a 
părut chiar interesantă. Există o scriitoare ce aparţine curentului 
avangardist, pe nume Sora Hua, ale cărei încercări de a realiza 
asemenea „răsuceli" s-au bucurat de un succes remarcabil. Socotesc 
că ţi-ar fi de un real folos să-i citeşti câteva dintre lucrări. Persoana 
aceasta se pare că locuieşte în judeţul Şapte Stele (o localitate celebră 
pentru că vinde otravă de şoareci), nu departe de Ţara Vinului. 
Când ai să izbuteşti să-ţi faci puţin timp liber, du-te să te întâlneşti 
cu această scriitoare „buburuză". 

2. L-am auzit odată pe Zhao Gură-mare, masterand la Academia 
de Literatură Lu Xun, spunând că „Phoenix şi Dragon sub semn de 
bun augur" este o mâncare clasică din Canton, în care ingredientele 
principale sunt şarpe otrăvitor şi pui sălbatic (desigur că în perioada 
în care s-au făcut raţionalizări aceste ingrediente orii Post înlocuite 
cu ţipari de râu şi pui de casă). Pentru acest fel de mâncare pe care îl 
prepari tu văd că foloseşti ca ingrediente organele genitale ale 
măgarului şi măgăriţei. Mă întreb cine ar îndrăzni să Bage 
beţişoarele în aşa ceva şi, mai mult, să pună gura pe aşa ceva. Mă 
tem că, dat fiind potenţialul lui de liberalizare capitalistă, acest fel 
de mâncare nu va fi uşor acceptat de criticii literari. în mod obişnuit, 
în lumea literară sunt acei „eroi" deosebit de talentaţi, care, cu 
nasurile lor de copoi şi cu ochii lor de vultur, caută cu lupa în 
operele literate „cuvintele murdare". Este greu să scapi de ei, exact 
cum nu poate un ou crăpat să scape de muştele care abia aşteaptă 
să-şi depună larvele înlăuntrul lui. De când am scris lucrări precum 
Extazul şi Lăcustele roşii, am fost scuipat întruna de ei. Au folosit 



metode de luptă ca în perioada Bandei celor Patru 34 , mi-au scos 
paragrafe din context, atacând pe bucăţele, fără să ia în seamă restul 
textului. Au ignorat rolul acelor „fragmente mai murdare" în 
contextul întregului şi, în loc să utilizeze perspectiva literară, ei au 
abordat puncte de vedere specifice biologiei şi moralei pentru a 
lansa un atac violent asupra mea, fără a-mi îngădui măcar să mă 
apăr. De aceea, bazându-mă pe experienţa mea personală, îţi 
recomand să alegi un alt fel de mâncare, căci altfel vei suferi 
consecinţe greu de bănuit. 

3. Acum să vorbim despre Yu Yichi. Eu sunt deosebit de interesat 
de acest personaj, deşi nu ai dedicat prea mult efort descrierii lui. 
Portretizarea piticilor în operele literare nu este câtuşi de puţin un 
lucru neobişnuit, nici în China şi nici în străinătate, însă puţine 
asemenea portrete pot fi numite tipice. De aceea, eu sper să te 
slujeşti de întregul tău talent pentru a crea un portret memorabil. 
Nu te-a rugat el, oare, să-i scrii biografia: Sunt încredinţat de faptul 
că o poveste ca aceasta va fi cat se poate de fascinantă. Un pitic, 
născut într-o familie de literaţi, a citit pe săturate cărţile clasice, ştie 
poezie şi istorie, a îndurat decenii de umilinţe. Cu toate acestea, 
graţie unei ascensiuni fulminante, a ajuns să aibă bani, renume, 
poziţie socială, iar acum şi-a jurat că o să le aibă la pat pe toate 
femeile din Ţara Vinului. Dar ce resort psihologic a generat 
asemenea vorbe mari? Ce fel de transformări psihologice s-au 
produs pe parcursul împlinirii acestei fanfaronade? Şi ce sentimente 
încearcă el acum, că duce la îndeplinire vorbe pline de năzuinţe. în 
spatele acestor întrebări, se află poveşti strălucite; de ce nu-ţi încerci 
mâna cu ele: 

34 Aluzie la un grup de patru lideri ai Revoluţiei Culturale, care, după moartea 
lui Mao Zedong, în 1976, au fost arestaţi şi condamnaţi pentru moartea şi 
persecuţia a sute de mii de oameni. 



4. începutul poveştii - scuză-mi, te rog, stilul direct - pare o 
adunătură de vorbe fără rost. N-au niciun sens real, iar dacă ai 
putea să le elimini cu totul, povestea ar fi ceva mai închegată. 

5. în poveste, l-ai conceput pe tatăl celor două gemene pitice 
drept conducător în Comitetul Central. Dacă vrei ca acest lucru să 
aibă un ecou pozitiv, atunci cu cât poziţia este mai înaltă, cu atât mai 
mult este în avantajul tău, dar în operele tale adeseori se formulează 
păreri depreciative la adresa unor personaje importante, ceea ce este 
foarte rău, pentru că societatea are forma unei pagode - cu cât eşti 
mai sus, cu atât sfera este mai mică şi atunci poţi cu uşurinţă să faci 
o legătură între personaje literare şi persoanele din viaţa reală. Dacă 
cineva din vârful pagodei pune ochii pe tine, atunci e mult mai rău 
decât dacă te-ar lovi vreo boală. Prin urmare, eu îţi propun să le 
conturezi un fundal ceva mai modest celor două gemene pitice, iar 
tatălui lor să-i acorzi o poziţie mai joasă în ierarhie. 

Sunt doar câteva idei pe care le-am aşternut aici într-o doară şi 
care pot stârni numeroase contradicţii. Uită-le după ce le vei citi şi 
nu le lua prea în serios! în lumea asta, e bine să nu fii prea serios, 
fiindcă atunci poţi să dai uşor de belele. 

Cred că cel mai bine ar fi să-ţi trimiţi lucrarea Strada Măgarului la 
revista Literatura poporului şi, dacă o vor respinge, atunci mă gândesc 
eu unde s-o recomand în altă parte. 

Şi eu am scris câteva capitole din romanul Ţara Vinului (acesta 
este titlul pe care i l-am dat deocamdată). Iniţial, am crezut că îmi va 
fi la îndemână să scriu despre băutură, de vreme ce eu însumi am 
cunoscut beţia de câteva ori în viaţă, dar, odată ce m-am pus pe 
scris, m-am trezit că dau piept cu tot felul de greutăţi şi complicaţii. 
Relaţia dintre omenire şi băutură acoperă mai toate contradicţiile 
implicate în existenţa şi procesul evoluţiei omenirii. Cineva înzestrat 
cu har literar ar putea fi în stare să compună lucrări impresionante 



pe această temă, n-am nici cea mai mică îndoială. Din păcate, eu, cu 
talentul meu precar, îmi dezvălui neajunsurile la tot pasul. Sper ca 
în scrisorile tale viitoare să-mi împărtăşeşti şi mie părerile tale 
despre băutură, întrucât acestea în mod neîndoielnic mi-ar putea 
sluji drept sursă de inspiraţie, 
îţi doresc mult noroc! 


Mo Yan 


4 

STRADA MĂGARULUI 

Dragi prieteni, nu cu multă vreme în urmă mi-aţi citit povestirile 
Băutura, Copiii de carne şi Copilul spirit. Acum îndrăznesc să vă ofer 
una nouă, intitulată Strada Măgarului, rugându-vă, totodată, să mă 
iertaţi şi să nu mă judecaţi prea aspru. Comentariile total 
nerelevante pe care le-aţi citit mai sus, formulate pe baza părerilor 
criticilor literari, nu pot fi inserate într-un roman întrucât strică 
unitatea şi integritatea lucrării, dar eu sunt doctorand în oenologie, 
care zi de zi priveşte băutura, o adulmecă, o înghite, care se 
îmbrăţişează cu băutura, se sărută cu ea, o pipăie şi la fiecare 
respiraţie ştie ce este aceea fermentaţia. Eu întrupez caracterul şi 
temperamentul băuturii. Dar ce înseamnă a educa, dacă nu chiar 
aceste lucruri amintite de mine aici? Chiar asta înseamnă. Băutura 
mă zăpăceşte aşa de tare. încât sunt incapabil să urmez regulile şi 
normele. Esenţa băuturii este sălbatică şi neînfrânată, iar firea ei 
stârneşte vorbirea necontrolată. 

Dragi prieteni, urmaţi-mă pe drumul de ieşire de la Universitatea 
Distileriei din Ţara Vinului, pe sub frumoasa arcadă, să lăsăm în 



urma noastră clădirea cu clase, în formă de sticlă de băutură, 
clădirea cu laboratoare, cu aceeaşi formă minunată, să lăsăm în 
urmă furnalul fumegând de la distilerie. Puneţi-vă jos bagajul, ca să 
mergeţi uşuraţi de greutate! Mergeţi alături de mine, cu ochii larg 
deschişi, cu mintea limpede şi luaţi aminte la drum tot timpul! Vom 
traversa râul Vinul Dulce pe podeţul cu ornamente din lemn de 
brad chinezesc, vom trece peste apa învolburată, peste nuferii de pe 
apă, peste fluturii de pe nuferi, plutind pe deasupra gâştelor albe 
jucăuşe. Peştii care înoată în apă, agitaţia gâştelor albe, gândurile 
plantelor plutitoare, somnolenţa apei curgătoare... toate dispar din 
capul nostru. Vă rog să nu uitaţi un lucru: Poarta principală a 
Institutului Culinar ne vrăjeşte trimiţându-ne arome rafinate! Aici 
munceşte soacra mea. De curând, nebunia a pus stăpânire pe ea şi 
de aceea a rămas acasă, îndărătul perdelelor, nefăcând altceva decât 
să compună scrisori de denunţ. Pentru moment, nu ne batem capul 
cu ea şi mai mult, nu ne batem capul nici cu aromele care se 
răspândesc de la Institutul Culinar. Există mult adevăr în vorba 
aceea din popor, „Omul crapă umblând după bogăţie, iar pasărea - 
umblând după hrană". în vremurile tulburi şi corupte, omul e 
asemenea păsării - în aparenţă liber, dar în realitate pândit peste tot 
de capcane şi plase, arcuri şi puşti de vânătoare. Bine, nasul ne-a 
fost contaminat de arome, aşa că acoperiţi-1 degrabă şi să lăsăm 
deoparte Institutul Culinar! Veniţi cu mine pe drumul în pantă, pe 
Strada Cerbului, drumul cel îngust, unde auziţi boncăluitul cerbilor, 
imaginându-vă cum pasc ei ierburile din sălbăticie. De-o parte şi de 
alta a drumului, la uşile prăvăliilor sunt agăţate coarne de cerb, 
încrucişarea lor creând senzaţia că este o pădure de puşti şi de săbii. 
Călcăm pe drumul cel vechi, pavat cu piatră verde, acoperită de 
muşchi; printre pietre se strecoară firele verzi de iarbă; piatra e 
alunecoasă. Aveţi grijă pe unde călcaţi, să nu cumva să alunecaţi! 



Mergem cu băgare de seamă, cotim cu grijă, până când ajungem la 
Strada Măgarului, unde drumul e pavat tot cu piatră, măcinată de 
vânt şi ploaie, de roţile nemiloase ale căruţelor şi de copitele 
năvalnice ale animalelor, care le-au rotunjit colţurile, dar le-au făcut 
şi lucioase precum oglinzile de bronz. Strada Măgarului e un pic 
mai lată decât Strada Cerbului; pavajul este acoperit cu mizerie, cu 
apă însângerată, cu piele neagră de măgar. Strada Măgarului e mai 
lunecoasă decât Strada Cerbului. Pe drum, ciori negre ca smoala 
merg legănat, croncănind întruna. E greu drumul, aşa că vă 
avertizez pe toţi să aveţi mare grijă şi să călcaţi numai pe unde este 
voie: trupul să fie drept, picioarele să se înfigă bine în pământ şi în 
niciun caz să nu vă alunece privirea într-o parte sau într-alta, ca 
unui puştan de la ţară tocmai sosit la oraş. De nu, o să vă 
împiedicaţi şi nu e nimic mai neplăcut decât să cazi pe jos, să-ţi 
murdăreşti hainele sau, şi mai rău, să-ţi mai rupi şi vreun picior. 
După cum spuneam, e foarte rău să cazi. Pentru fericirea cititorilor, 
ce-ar fi să ne tragem un pic sufletul şi apoi să ne continuăm drumul? 

Aici, la noi, în Ţara Vinului, trăiesc nişte eroi inegalabili, în stare 
să dea pe gât nenumărate pahare fără să se îmbete, iar apoi să cânte 
cu patos şi tot aici trăiesc şi bărbaţi care şterpelesc economiile 
nevestelor, ca să-şi cumpere de băut sau huligani care fură pui, se 
bat şi se dedau Ta înşelăciuni. îmi aduc aminte că odinioară Zhang 
al Treilea - „Şarpele de Iarbă Verde", cel bătut zdravăn de călugărul 
cel ticălos, precum şi Niu al Doilea - „Netrebnicul" şi-au lăsat 
progeniturile prin Ţara Vinului, aşa că răul nu va fi curmat pentru 
următorii două mii de ani. Personajele de teapa lor se adună mereu 
pe Strada Măgarului şi n-ai cum să le ratezi. îi vedeţi pe cel care stă 
rezemat de uşă cu ţigara în gură şi pe cel care stă cu sticla în mână şi 
muşcă din bucata de carne şi pe cel care umblă cu colivia şi fluieră? 
Toţi fac parte din această categorie. Prieteni, priviţi-i cu atenţie şi 



nu-i supăraţi! Oamenii la locul lor nu se amestecă niciodată cu 
asemenea ticăloşi, tot aşa cum pantofii noi nu calcă pe rahatul de 
câine. 

Strada Măgarului este ruşinea Ţârii Vinului, dar putem socoti că 
totodată este şi mândria ei, fiindcă nu degeaba se spune ci dacă nu 
calci în acest loc, se cheamă că n-ai ajuns în Ţara Vinului. Pe Strada 
Măgarului se află douăzeci şi patru de prăvălii unde s-au tăiat 
măgari fără întrerupere din dinastia Ming 35 până în timpul 
Republicii China 36 . Când au venit comuniştii însă. Măgarul a 
început să fie considerat un mijloc de producţie, aţa încât tăierea lui 
a fost încadrată drept infracţiune şi vă puteţi imagina de ce zile grele 
a avut parte Strada Măgarului. In aceşti ani, politica „revigorării 
interne şi deschiderii externe" a determinat o creştere continuă a 
nivelului de trai şi s-a constatat curând că era nevoie de consum de 
carne. Prin urmare. Strada Măgarului a devenit din nou înfloritoare. 
„Ceea ce este carnea de dragon pentru Cer este carnea de măgar 
pentru Pământ. 11 Carnea de măgar este aromată, este delicioasă, 
este o mare delicatesă pentru oameni. Dragi cititori, onoraţi oaspeţi, 
dragi prieteni, doamnelor, domnilor, „Thank you very much", 
„Mister, Miss" şi nu ştiu ce vorbă precum „bucătăria cantoneză e cea 
mai tare" sunt doar nişte vorbe în vânt, nişte cuvinte ticluite ca să 
inducă în eroare masele de oameni. Ascultaţi la mine! Despre ce vă 
vorbesc? Despre mâncărurile pentru care, în mod justificat. Ţara 
Vinului se bucură de un mare renume. Vă rog să mă iertaţi, fiindcă 
am să mă leg de un singur fel de mâncare, ceea ce înseamnă că mai 
bine de zece mii vor rămâne în afara discuţiei. Când eşti pe Strada 
Măgarului, dai cu ochii de mâncare peste tot; sortimentele rafinate 

35 Dinastia Ming a durat între anii 1368-1644. 

36 Republica China se situează între anii 1912 şi 1949. 



acoperă strada precum norii acoperă cerul şi mai multe decât ochii 
pot cuprinde: pe Strada Măgarului se taie măgari, pe Strada 
Cerbului se taie cerbi, pe Strada Vacii se măcelăresc vaci, pe Aleea 
Caprei se măcelăresc capre, în abatoarele de porci se taie porci, pe 
Uliţa Calului se hăcuiesc caii, la târgul de câini şi pisici se spintecă 
pisicile şi câinii... în număr foarte mare, atât de mare încât inima se 
tulbură, mintea o ia razna, buzele se usucă, limba e pârjolită. Intr-un 
cuvânt, orice se mănâncă în lumea asta a noastră - delicatesele de pe 
munţi, minunăţiile din mări, păsările de pe cer, animalele de pe 
pământ, peştii şi insectele - toate se găsesc aici, la noi, în Ţara 
Vinului. Ce se găseşte prin alte părţi avem şi noi aici; ce nu se 
găseşte prin alte părţi noi tot avem aici. Şi nu numai că avem, însă 
ceea ce este mai semnificativ, mai important, mai grozav este faptul 
că toate sunt cu specific, cu stil, cu istorie, cu tradiţie, cu ideologie, 
cu valoare culturală, cu morală. Chiar dacă ar putea suna a laudă, 
credeţi-mă că nu-i deloc aşa. în nebunia aceasta naţională a 
îmbogăţirii, conducătorii Ţării Vinului au avut o viziune unitară, o 
inspiraţie autentică şi un plan unic prin care să ne pună pe toţi pe 
drumul îmbogăţirii. Dragi prieteni, domnilor, doamnelor, nimic în 
lumea asta probabil că nu este mai important decât mâncarea şi 
băutura. Altfel, de ce i-ar trebui omului gura, dacă nu pentru a 
mânca şi a bea? Aşadar, cine vine la noi, în Ţara Vinului, trebuie să 
se ghiftuiască şi să bea pe săturate. Toţi să mănânce variat, să 
mănânce de plăcere, să mănânce din nărav. Toţi să bea variat, să bea 
de plăcere, să bea din nărav. Să înţeleagă că mâncatul şi băutul sunt 
nu doar pentru susţinerea vieţii, ci prin mâncare şi băutură oamenii 
pot să experimenteze cu adevărat sensul vieţii, pot deveni conştienţi 
de filosofia vieţii! Să afle astfel că mâncatul şi băutul joacă un rol 
important nu doar în procesul fiziologic, ci şi în procesul modelării 
spirituale şi al aprecierii estetice! 



Mergeţi încetişor, ca să vă bucuraţi de privelişte! Strada 
Măgarului are o lungime de doi li, cu măcelării şi de-o pane şi de 
cealaltă. Sunt nouăzeci de restaurante şi hanuri, unde se foloseşte ca 
materie primă carcasa de măgar, iar meniurile se schimbă mereu, 
căci în mod constant sunt inventate noi mâncăruri care atrag atenţia 
oamenilor. Aici, mâncatul de carne de măgar a ajuns la rangul de 
înţelepciune. Cine mănâncă în toate cele nouăzeci de restaurante de 
pe Strada Măgarului nu mai are nevoie, cât o trăi, să pună gura pe 
carne de măgar şi numai acela poate să se bată cu pumnul în piept, 
spunând: „Eu am mâncat carne de măgar!" 

Strada Măgarului este ca un dicţionar bogat, atât de bogat încât, 
şi dacă aş avea o gură care să trăncănească toată ziua, tot n-aş reuşi 
să-l isprăvesc, să-l parcurg până la capăt cu voce tare. Dacă nu sunt 
în stare să explic limpede şi nici să epuizez subiectul este pentru că 
într-adevăr bat câmpii. Vă rog, aşadar, să mă iertaţi. Ingăduiţi-mi să 
golesc un pahar de. Armăsarul cu coama roşie", ca să-mi adun 
minţile. De sute de ani, nenumăraţi măgari au fost măcelăriţi pe 
Strada Măgarului, atât de mulţi încât nu mai e cu putinţă să ţinem 
socoteala. Putem doar să spunem că zeci şi sute de suflete de măgari 
bântuie Strada Măgarului zi şi noapte şi că fiecare piatră din 
caldarâm este îmbibată cu sânge de măgar sau că peste fiecare 
plantă a trecut în zbor spiritul măgarilor. Se mai poate spune că 
sufletele măgarilor înfloresc în fiecare toaletă de pe această stradă 
sau că oricine a fost pe Strada Măgarului se înzestrează cu calităţile 
acestui animal. Prieteni, treaba cu măgarii este ca fumul care se 
ridică pe cer şi slăbeşte din vigoarea razelor strălucitoare ale 
soarelui. E de ajuns să închideţi ochii şi veţi vedea cum hoarde de 
măgari, de toate formele şi toate culorile, aleargă care încotro şi rag 
către cer. 

Potrivit unei legende locale, în fiecare noapte, când oamenii se 



liniştesc, un măgăruş negru (nu i se cunoaşte sexul) tare drăgălaş şi 
sprinten aleargă pe drumul pavat cu pietre de la capătul de est la cel 
de vest şi înapoi. Copitele lui frumoase, delicate, în formă de pahare 
de vin, cu montură de agate, lovesc uşor caldarâmul alunecos, 
stârnind un clinchet limpede în aer. Aceste sunete sunt precum 
muzica venită din tării în toiul nopţii - puţin înfricoşătoare, puţin 
misterioase, puţin zăbavnice. Oricine le aude este mişcat până la 
lacrimi, este vrăjit, este îmbătat şi oftează prelung. Dacă-i o noapte 
cu lună plină... 

în noaptea aceea, Yu Yichi, proprietarul cârciumii „La Pişpiriul" 
băuse mai multe pahare de vin vechi, ca să-şi încălzească burtoiul 
mare ca o tobă. Şi-a luat un scaun de bambus şi s-a dus sub bătrânul 
rodiu, de la uşa cârciumei, să se răcorească. Lumina lunii, care se 
aşternea pe jos, dădea pietrelor o strălucire ca de oglindă, însă 
răcoarea nopţii de toamnă îi făcuse pe localnici şase retragă în case 
şi, dacă n-ar fi fost băutura care îl încinsese tare, nici Yu Yichi n-ar 
mai fi zăbovit pe afară. Străzile pe care până mai acum ceva vreme 
oamenii mişunaseră ca furnicile se transformaseră în locuri 
cufundate într-o linişte ca de mormânt, dar din fiecare cotlon răsuna 
târâit de insecte, ascuţit precum săgeata cea nemiloasă care 
străpunge ziduri de aramă şi uşi de fier. Vântul cel răcoros adia 
peste buna umflată a lui Yu Yichi, aducându-i un sentiment de 
fericire. Privind în sus la rodiile cele dulci, mici şi mari, în formă de 
petale de flori, era pe cale să se lase cuprins de somn când dintr- 
odată a simţit cum scalpul parcă i se strânge şi i se face pielea de 
găină din cap până-n picioare. In clipa următoare somnul i-a 
dispărut precum pala de vânt care suflă iute, iar corpul i-a îngheţat. 
Părea că un luptător de kung fu l-ar fi lovit în plex, dar, totuşi, 
mintea îi judeca limpede, iar ochilor lui nu le scăpa nimic. Apoi, a 
văzut un măgăruş negru care şi-a făcut apariţia pe stradă de parcă 



ar fi coborât din cer, gras şi lucios de jurai că a fost dat cu ceară. S-a 
rostogolit de câteva ori, s-a ridicat în picioare, s-a zgâlţâit din tot 
corpul, parcă dornic să se scuture de praf, după care a făcut o 
săritură înaltă, cu coada ridicată şi a pornit în galop. A străbătut de 
trei ori, cu iuţeală, drumul de la capătul dinspre răsărit al străzii la 
cel dinspre apus, atât de repede încât lăsa impresia că e doar un fum 
care se răsfira dintr-un loc într-altul. Tropotul cel cristalin al 
măgăruşului a înghiţit curând ţârâitul insectelor de toamnă, însă 
odată ce animalul s-a oprit în mijlocul drumului, ţârâitul a 
reînceput. Atunci, Yu Yichi a auzit lătratul câinilor de la piaţa de 
câini, mugetul vacilor de pe Strada Vacii, behăitul caprelor de la 
târgul de capre de pe Aleea Caprei, nechezatul cailor de pe Uliţa 
Cailor, cât şi cântecul cocoşilor, răsunând şi de departe, şi de 
aproape: cucurigu, cucurigu, cucurigu! Măgăruşul cel negru se 
oprise în mijlocul drumului de parcă ar fi aşteptat ceva anume. 
Ochii negri îi străluceau ca două micuţe lampioane. Yu Yichi auzise 
demult povestea măgăruşului negru, dar vederea lui aievea azi îl 
şocase de-a dreptul, mai ales că apariţia aceasta îi dădea de înţeles 
cât se poate de limpede că legendele nu s-au născut din văzduh. Şi-a 
ţinut respiraţia şi s-a făcut tot mai mic, ca un buştean în care abia de 
mai pâlpâia viaţa, cu excepţia ochilor pe care îi ţinea larg deschişi, 
ca să urmărească desfăşurarea poveştii măgăruşului cel negru. 

Pe nesimţite au trecut câteva ore, iar într-un târziu pe Yu Yichi au 
început să-l doară ochii. Măgăruşul negru stătea în mijlocul 
drumului neclintit ca o statuie. Deodată, ca la un semn, toţi câinii 
din Ţara Vinului s-au pus pe lătrat nebunesc - desigur că unii erau 
foarte departe -, trezindu-1 pe Yu Yichi din letargie. Auzea un 
zgomot de ţiglă, care devenea tot mai puternic şi curând a zărit o 
umbră întunecată, plutind în zbor de pe acoperiş, până când a 
aterizat drept pe spinarea animalului cel negru. în clipa aceea. 



măgăruşul a pocnit din copite şi a ţâşnit, ducându-1 în spate pe 
omul acela căzut ca din cer. Yu Yichi, ca pitic ce era, nu fusese la 
şcoală, numai că provenind dintr-o familie de literaţi - tata fusese 
profesor, bunicul reuşise la examenele imperiale, iar timp de câteva 
generaţii în familia lui fuseseră cărturari aleşi - memorase mii de 
caractere şi citise enorm de multe cărţi. Scena la care tocmai asistase 
i-a amintit de un cavaler dintr-o poveste fantastică din epoca Tang. 
De aici, gândurile lui au căpătat o tentă filosofică: cu toată evoluţia 
uluitoare a ştiinţei, tot există anumite lucruri greu de explicat. Şi-a 
controlat trupul şi a băgat de seamă că în afară de o anume 
rigiditate pe ici-colo, putea să se mişte. S-a pipăit pe burtă - era 
umedă, scăldată de o sudoare rece. Atunci când umbra aceea 
întunecată s-a lăsat în jos, în bătaia razelor de lună Yu Yichi a 
observat un tânăr scund, cu un strat de solzi pe corp, lucioşi, care 
ţinea între dinţi un pumnal în formă de frunză de salcie, iar în spate 
ducea o legăturică... 

Dragi cititori, aproape că vă aud ocărând: „Tu, ăsta priceput să tot 
baţi câmpii, de ce nu ne duci la o crâşmă să bem ceva, în loc să ne tot 
învârţi pe Strada Măgarului?" Ocara voastră este cât se poate de 
nimerită, ţinteşte bine şi atinge problema la fix. Aşadar, să ne punem 
în mişcare şi să pornim cu paşi mari! Iertaţi-mă dacă nu mai pot să 
vă prezint fiecare crâşmă, una câte una, aici, pe Strada Măgarului. 
Fără îndoială că fiecare are propria istorie şi fiecare are câte o 
lozincă a sa. Am să tac, oricât de mult m-ar durea acest lucru. 
Acum, să-i lăsăm deoparte pe măgarii care ne urmăreau cu ochi 
lucioşi pe stradă şi să ne aţintim privirea asupra obiectivelor 
noastre, aşa cum sunt ele, unele mai mari, unele mai mărunte. 
Obiectivul nostru major este să ne îndreptăm spre comunismul 
unde ideologia conducătoare se ghidează după principiul „de la 
fiecare după posibilităţi şi fiecăruia după nevoi", în timp ce 



obiectivul nostru mărunt este să mergem spre capătul Străzii 
Măgarului, unde lângă un rodiu bătrân de la poartă se află 
Cârciuma Yichi. De ce se cheamă astfel? Ascultaţi şi am să vă spun 
pe îndelete. 

Proprietarul cârciumii, Yu Yichi, în realitate are un metru 
înălţime, la fel ca mai toţi piticii. Niciodată nu şi-a spus vârsta şi 
chiar că n-ai cum s-o ghiceşti. După cum le spune memoria celor de 
pe Strada Măgarului, piticul acesta nostim şi nespus de amabil nu 
şi-a schimbat atitudinea, dar în mod surprinzător nici înfăţişarea, de 
câteva decenii. Atunci când oamenii îl privesc uluiţi, el le răspunde 
cu un zâmbet dulce. Sunt zâmbete atât de fermecătoare şi de 
dezarmante, încât le ajung oamenilor la suflet şi le stârnesc 
sentimente de simpatie cum n-au mai cunoscut vreodată. Cu 
farmecul zâmbetelor sale Yu Yichi îi fascinează pe toţi şi rezolvă 
orice problemă, încât a ajuns să ducă o viaţă lipsită de griji. 
Provenind dintr-o familie de oameni educaţi, are cunoştinţe vaste, 
poate descifra caracterele şi, de câte ori deschide gura, spune vorbe 
minunate, aducându-le amuzament oamenilor de pe Strada 
Măgarilor. Aceştia nici nu încearcă să-şi imagineze cât de însinguraţi 
şi plictisiţi s-ar simţi ei fără Yu Yichi, care, bizuindu-se pe 
înzestrarea sa naturală, ar fi putut să ducă o viaţă de huzur, dar cum 
este un tip ambiţios şi nu vrea să mănânce din mila altora, a profitat 
de vântul favorabil adus de reformă şi de politica de deschidere şi a 
solicitat aprobarea pentru a iniţia o afacere. A scos atunci de la brâu 
o mulţime de bani, pe care nu se ştie de câţi ani îi strângea, a chemat 
pe cineva care să-i renoveze casa cea veche şi iată că aşa a luat 
naştere „Cârciuma Yichi", faimoasă pretutindeni în Ţara Vinului. 
Multe dintre ideile ingenioase probabil că i-au fost inspirate lui Yu 
Yichi de romanul clasic Flori în oglindă sau poate că îşi au originea în 
cartea Minuni de pe alte meleaguri. După ce cârciuma şi-a început 



activitatea, el a publicat un anunţ în Cotidianul Ţării Vinului, prin 
care căuta să angajeze chelneri care aveau o înălţime sub un metru. 
Această chestiune, la vremea aceea, a zdruncinat întreaga Ţară a 
Vinului şi a stârnit dezbateri aprinse, mai cu seamă fiindcă unii 
socoteau că deschiderea unei cârciumi de către un pitic reprezintă o 
insultă la adresa sistemului socialist, o pată pe steagul roşu cu cele 
cinci stele. Ca urmare a creşterii numărului de turişti în Ţara 
Vinului, Cârciuma Yichi putea deveni unul dintre cele mai mari 
subiecte de dezonoare, unul care ar fi adus o mare ruşine nu doar 
pentru oraşul nostru, ci pentru întreaga naţie chineză. Alţii 
considerau că existenţa unui pitic era un fenomen universal, 
obiectiv. Piticii din alte ţări trăiesc din cerşit, în timp ce ai noştri, 
iată, se întreţin cu munca proprie, prin urmare, acest lucru nu 
numai că nu-i o ruşine, ci este un semn de mare glorie. Existenţa 
Cârciumii Yichi îi va determina pe prietenii străini să recunoască 
superioritatea fără egal a sistemului nostru socialist. Când aceste 
dezbateri erau mai aprinse şi deveneau nesfârşite, Yu Yichi a ajuns 
în curtea primăriei, croindu-şi drum prin şanţurile întunecate (cei 
de la pază erau ca nişte cerberi, aşa că n-ar fi avut nicio şansă să 
intre pe poarta principală). De acolo, s-a strecurat în clădirea de 
birouri a primăriei şi a ajuns în biroul primarului, cu care a avut o 
lungă conversaţie. Ce au discutat ei acolo n-avem de unde şti. 
Primarul l-a trimis pe Yu Yichi cu propria limuzină luxoasă înapoi la 
cârciumă, după care dezbaterile din ziare s-au stins pe neaşteptate. 
Prieteni, doamnelor, domnilor, am ajuns la Cârciuma Yichi - 
obiectivul nostru. Azi fac eu cinste. Domnul Yu Yichi este un vechi 
prieten de-al meu, cu care adeseori stau la băutură şi recit poezii. 
Am compus melodii stranii, dar superbe pentru lumea aceasta 
colorată şi uluitoare. Ca un adevărat frate care preţuieşte prietenia 
mai tare decât banii, ne va da un discount de 20. 



Stimaţi prieteni, acum deja suntem la poarta Cârciumii Yichi. Vă 
rog să ridicaţi capul şi să priviţi caracterele acelea aurite, înscrise pe 
firmamentul negru. Debordează de vitalitate şi au multă energie, 
asemenea dragonilor însufleţiţi şi tigrilor adevăraţi. Aceasta este 
opera lui Liu Banping - Liu „Jumătate de Sticlă" un renumit caligraf 
al cărui nume face trimitere la un adevărat maestru care nu poate să 
scrie fără să bea jumătate de sticlă cu alcool tare. 

Cu zâmbetul pe buze, două domnişoare „de buzunar", nu mai 
înalte de şaptezeci de centimetri, stau rezemate de-o parte şi de 
cealaltă a uşii, purtând banderole brodate, trecute de-a curmezişul 
peste piept. Sunt gemene şi după ce au citit anunţul de angajare 
publicat de Yu Yichi în Cotidianul Ţării Vinului, s-au urcat într-un 
turbojet Trident şi au zburat încoace. Ele sunt născute în familia 
unor cadre de rang înalt; tatăl lor este o persoană atât de renumită 
încât, dacă aţi afla, v-aţi înspăimânta de-a dreptul, aşa că mai bine n- 
am să mai scot o vorbă despre originea lor socială. Fetele ar fi putut 
s-o ducă de minune pe spezele tatălui, să mănânce bine şi să fie 
îmbrăcate luxos, însă au refuzat aşa un trai şi au preferat să vină 
aici, la noi, în Ţara Vinului. Sosirea acestor zeiţe i-a tulburat atât de 
tare pe mai marii din Partid încât, înfruntând o ploaie teribilă, s-au 
dus la Aeroportul „Izvorul Piersicilor", aflat la 75 km depărtare de 
oraş, ca să le întâmpine. Cele două odoare veniseră însoţite de 
mama lor, soţia acelui „mare erou", şi de tot felul de secretare. A 
fost agitaţie mare, la casa de oaspeţi de la aeroport, timp de două 
săptămâni, pentru pregătirea acestei vizite. Dar, prieteni, să nu 
credeţi că Ţara Vinului a ieşit în pierdere cu chestiunea asta - nu, 
dacă am socoti astfel, ar fi o abordare superficială a problemei, care 
ar dovedi că nu vedem mai departe de lungul nasului. Desigur că 
Ţara Vinului s-a băgat la ceva cheltuieli pentru întâmpinarea celor 
două zeiţe şi a mamei lor, însă de atunci s-au stabilit relaţii de 



apropiere cu acel mare şef şi e de ajuns să pună el mâna pe pix şi să 
scrie câteva cuvinte, că imediat Ţara Vinului se pricopseşte cu 
afaceri fabuloase din care ies bani frumoşi. Anul trecut, când a venit 
bătrânul în vizită aici, oare ştiţi cât am primit numai când a ridicat el 
creionul şi a mâzgălit ceva pe hârtie? Ia gândiţi-vă! în atmosfera 
financiară dificilă de anul trecut, când se acordau puţine credite, el 
ne-a aprobat un credit de o sută de milioane de yuani, cu o dobândă 
foarte mică. O sută de milioane de yuani prieteni! Cu bănetul ăsta a 
fost promovată băutura noastră marca „Maimuţa", s-a construit o 
fabuloasă clădire pentru Muzeul Distileriei Chineze, iar în luna 
octombrie a fost organizat Primul Festival Internaţional al „Licorii 
Maimuţei". Toate au fost posibile numai graţie acelei sume enorme 
de bani. Dacă n-ar fi fost cele două zeiţe, credeţi că ar fi zăbovit el 
trei zile în Ţara Vinului? De aceea, prieteni, nu-i nicio exagerare să-l 
numim pe domnul Yu Yichi o personalitate de seamă a acestei 
localităţi. Am auzit chiar că cei de la Comitetul Municipal de Partid 
pregătesc materialele pentru a cere permisiunea la conducerea 
superioară să-l cinstească cum se cuvine, drept model în muncă, iar 
la 1 Mai, de Ziua Muncii, să-i acorde un premiu pe măsură. 

Aceste două zeiţe de viţă nobilă, zâmbitoare nevoie mare, au 
făcut plecăciuni în faţa noastră. Au chipuri frumoase, sunt bine 
proporţionate şi se poate spune că, în afară de faptul că sunt mici de 
statură, n-au nici cel mai mic cusur. Le-am răspuns şi noi tot cu 
zâmbete, ca semn de respect faţa de originea lor nobilă. „Bine aţi 
venit! Bine aţi venit!" „Mulţumim! Mulţumim!" 

Cârciuma Yichi, cunoscută şi sub numele „La Pişpiriul", se 
înfăţişează ca un loc foarte luxos, unde calci pe covoarele groase de 
lână, de ţi se afundă piciorul până la gleznă. Pe pereţi, în rame din 
lemn de mesteacăn adus de pe Muntele Changbai sunt prinse 
stampe ale unor caligrafi şi pictori renumiţi. Acvariile enorme în 



care se scaldă în voie peşti aurii, mari cât palma, precum şi 
ghivecele cu flori roşii ca focul îţi încântă privirea. în mijlocul 
salonului principal se află un măgar negru în mărime naturală, cât 
se poate de veridic, însă la o privire mai atentă se vede că nu-i decât 
o sculptură. Fireşte, după cum era de aşteptat. Cârciuma Yichi a 
căpătat notorietate abia după sosirea celor două zâne. Conducătorii 
Ţării Vinului nu-s proşti deloc; cum ar fi putut ei să lase minunăţiile 
acelea de fete ale unui mare şef să lucreze într-un restaurant micuţ şi 
ponosit, condus de un particular? Toată lumea înţelege cum merg 
lucrurile acum, aşa că nu-i nevoie să detaliez schimbările uriaşe care 
s-au petrecut la Cârciuma Yichi în acest ultim an. Totuşi, vă rog să 
mă iertaţi dacă am să-mi amintesc câteva aspecte: chiar înainte de 
întoarcerea la Shanghai a soţiei marelui şef, autorităţile din Ţara 
Vinului au construit o vilişoară elegantă pentru cele două zâne, 
chiar lângă Water Park, în centrul oraşului. In plus, le-au cumpărat 
fiecăreia câte o maşinuţă Fiat. Nu ştiu dacă nu cumva le-aţi observat 
parcate sub bătrânul rodiu când aţi intrat pe poartă. 

Un recepţioner, îmbrăcat cu haine roşii şi cu chipiu pe cap, ne 
întâmpină la intrare şi el având înălţimea unui copil de doi ani şi 
trăsături pe măsură. Se cam leagănă când merge, iar atunci când 
calcă pe covorul gros, păşeşte greoi, ca o raţă care a nimerit cu labele 
în noroi. El ne arată drumul, ca un căţeluş dolofan, instruit să 
conducă nişte orbi. 

Urcăm scările din lemn de pin, lăcuite în roşu, iar la etaj micuţul 
cel roşu a deschis o uşă, stând într-o parte, ca un poliţist are 
dirijează traficul, cu braţul stâng îndoit la piept, iar braţul drept 
întins bine. Ţine palmele rigide, îndreptate în aceeaşi direcţie: 
Salonul Strugurilor. 

Vă rog să intraţi, dragi prieteni, nu vă sfiiţi! Sunteţi oaspeţi de 
onoare şi numai Salonul Strugurilor este pe măsura grandorii 



voastre. în timp ce admirăm ciorchinii de struguri care atârnă din 
tavan, din întâmplare m-am uitat la micuţul care ne-a condus până 
aici - ochii lui zâmbitori şi tulburi săgetează raze otrăvite înspre noi. 
Asemenea săgeţilor înmuiate în otravă, aceste raze transformă în 
putreziciune tot ce ating. Am simţit cum mă înţeapă ochii, iar după 
o clipă nu mi-a mai fost cu putinţă să mai văd ceva. 

în momentele acestea de beznă, fără să vreau îmi aud inima 
palpitând. în poveştile mele Copiii de carne şi Copilul spirit, micul 
demon îmbrăcat în haine roşii, născocit de mine, a apărut pe 
neaşteptate în faţa mea şi mă ţintuieşte cu aceiaşi ochi siniştri. Este 
chiar el, este chiar el! Ochi mici, urechi mari şi groase, părul creţ şi o 
înălţime în jur de şaptezeci de centimetri. în povestea Copilul spirit, 
am descris în detaliu cum a plănuit şi a condus revolta de la 
Departamentul de achiziţii speciale de la Institutul Culinar. Acolo 1- 
am portretizat ca pe un micuţ conspirator, un strateg genial, însă m- 
am oprit după ce am relatat episodul când, în fruntea copiilor, l-a 
omorât în bătaie pe paznicul lor - „Vulturul pleşuv". Iniţial, 
plănuiam ca el şi toţi copiii care participaseră la isprava aceasta şi 
care se ascundeau prin diverse locuri din curte să fie prinşi, după 
care să fie trimişi la soacra mea, la Centrul de Cercetări Culinare, 
pentru a fi fierţi în apă, în aburi sau chiar fripţi. Numai micul 
demon a reuşit să se strecoare prin ţevile de evacuare ale 
institutului, însă a ajuns repede în mâinile cerşetorilor care căutau 
de mâncare pe acolo şi şi-a început o carieră legendară, doar că în 
loc să urmeze traseul conturat de mine, el s-a revoltat şi a fugit din 
povestea mea pentru a se alătura echipei de pitici, condusă de Yu 
Yichi. Aşa se face că m-am trezit acum cu el în faţa ochilor, purtând 
o uniformă de lână roşie, papion de un alb imaculat, chipiu roşu- 
aprins şi pantofi din piele neagră lăcuită. 

Indiferent ce întorsătură neprevăzută ar lua lucrurile, nu pot să- 



mi neglijez oaspeţii, aşa că mi-am înăbuşit valurile de furie care mi¬ 
au năvălit în adâncul sufletului şi am arborat un zâmbet forţat 
atunci când m-am aşezat alături de voi. Scaunele cu perne de pluş, 
feţele de masă de un alb strălucitor, florile uluitoare, muzica plăcută 
ne copleşesc simţurile. Aici trebuie să intervin cu o precizare: 
mesele şi scaunele din această crâşmă a piticilor sunt foarte joase, 
concepute special pentru a oferi confortul necesar clienţilor. O 
chelneriţă micuţă precum o păsăruică a venit cu o tavă cu şervete 
dezinfectate. Este atât de fragilă, că pare să facă mari eforturi să 
ducă tava, stârnindu-ne puternice sentimente de compasiune. Micul 
demon nu se vede nicăieri, pentru că, odată misiunea îndeplinită, 
trebuie să se ducă să-i întâmpine pe noii musafiri. Este un lucru cât 
se poate de normal, însă eu nu mă pot stăpâni să nu întrezăresc în 
dispariţia sa începutul unui plan sinistru, diabolic. 

Prieteni, vă rog să luaţi loc un pic până mă duc eu la prietenul 
meu, Yu Yichi, ca să obţin discountul de 20. Aici vi se îngăduie să 
fumaţi, să beţi ceai, să ascultaţi muzică şi să priviţi prin fereastra 
fără de pată peisajul din curtea aflată în spatele cârciumii. 

Dragi cititori, iniţial plănuiam să iau împreună cu voi această cina 
somptuoasă, însă localul e neîncăpător pentru atâtea persoane, iar în 
Salonul Strugurilor sunt numai nouă locuri. îmi cer mii de scuze. 
Aici fiecare mişcare trebuie să fie cât mai în văzul lumii, ca să nu 
existe suspiciuni că am ticlui te miri ce planuri criminale. In acest 
restaurant mă simt ca o căruţă uşoară pe un drum cunoscut, deci 
mi-e foarte la îndemână să-l găsesc pe Yu Yichi. Abia când am 
deschis uşa biroului mi-am dat seama că n-am nimerit într-un 
moment potrivit - prietenul meu, Yu Yichi, cocoţat pe masă, săruta 
o femeie corpolentă. „Mă scuzaţi, mii de scuze", tot ziceam eu 
întruna. „Mă scuzaţi, am uitat bunele maniere. Ar fi trebuit să bat la 
uşă." 



Yu Yichi a sărit de pe masă, cu agilitatea unei pisici sălbatice. 
Văzându-mă cât sunt de stânjenit, pe faţa lui comică s-a ivit surâsul. 

— Domnule doctor în oenologie, a spus el cu o voce piţigăiata, tu 
erai! Cum merge studiul despre licoarea „Maimuţa"? Vezi să nu 
ratezi festivalul dedicat acestei băuturi. Un lucru este cert însă: 
socrul ăla al tău a fost un prost, să se ducă el în munţi, să trăiască 
alături de maimuţe... 

Vorbea fără şir, de mă adusese la capătul răbdărilor, dar cum eu 
venisem cu un scop anume, mai precis spus cu o rugăminte, n- 
aveam de ales - trebuia să-l urmăresc răbdător, cu o înfăţişare de om 
concentrat. Când, în sfârşit, s-a oprit din peroraţiile sale, am profitat 
de ocazie şi am spus: 

— Am invitat câţiva prieteni să mănânce carne de măgar... 

Yu Yichi s-a ridicat în picioare şi s-a dus direct la femeia cu care 
se giugiulea mai devreme. Imaginea care mi se desfăşura în faţa 
ochilor era jalnică: el abia de ajungea cu capul la genunchii ei - o 
ţipă foarte frumoasă şi, după toate aparenţele, deloc inocentă. Avea 
mai degrabă aerul unei femei măritate, iar buzele cărnoase erau 
lipicioase, ca şi cum tocmai ar fi mâncat melci. Pe neaşteptate, el a 
ridicat mâna şi i-a tras una peste fund, spunându-i: 

— Iubito, du-te tu înainte şi spune-i bătrânului Shen să fie liniştit! 
Yu Yichi e un om de cuvânt, şi dacă a zis că face ceva, îşi ţine 
promisiunea negreşit. 

Femeia părea o persoană foarte degajată, aşa că. Iară să se jeneze 
câtuşi de puţin, s-a aplecat - cu sânii cât pe ce să-i iasă din rochie, 
lăsându-se greoi peste faţa lui Yu Yichi, ceea ce i-a stârnit acestuia 
un rânjet înţepenit - şi l-a îmbrăţişat. Judecând strict după 
dimensiuni şi greutate, parcă era o mamă care îşi îmbrăţişa copilul, 
dar, desigur, relaţia dintre cei doi era cu mult mai complicată. Apoi, 
aproape cu sălbăticie, ea l-a sărutat pe faţă şi, ca la baschet, l-a 



aruncat pe canapeaua lipită de perete, după care şi-a ridicat braţele 
şi a spus pe un ton seducător: 

— La revedere, bătrâne! 

Corpul lui Yu Yichi încă vibra pe canapeaua cu arcuri, în timp ce 
femeia îşi unduia fundul acoperit de o fustă de un roşu ţipător, 
pierzându-şi urma după colţ. 

— Pleacă de aici, spirit viclean de vulpe! a strigat el, cu ochii 
pironiţi pe spatele ei fermecător. 

Am rămas singuri în încăpere şi numaidecât Yu Yichi a sărit de 
pe canapea, s-a îndreptat spre oglinda rezemată de perete, s-a 
pieptănat şi şi-a aranjat cravata. Apoi, şi-a frecat obrajii cu gheruţele 
şi şi-a întors brusc faţa spre mine, cu un aer sobru, de om important. 
Dacă n-aş fi asistat la scena de mai devreme, foarte probabil că m-aş 
fi simţit prea intimidat ca să glumesc cu el. 

— Hei, prietene, te descurci bine cu femeile! Unul aşa mic ca tine 
să se dea la una cât casa! Zău că eşti tare, i-am spus eu pe un ton 
neruşinat. 

El a afişat un zâmbet ce trăda cinismul şi parcă dintr-odată faţa a 
început să i se umfle, căpătând nuanţe ba verzui, ba roşietice. în 
ochi îi scăpăra o lumină verde. în momentul în care şi-a întins 
braţele ca un şoim, gata să-şi ia zborul, înfăţişarea lui a devenit 
absolut înspăimântătoare. îl ştiam pe Yu Yichi de ceva vreme şi 
niciodată nu-i văzusem înfăţişarea aceasta. Gândindu-mă mai bine, 
mi-am dat seama că poate îi rănisem demnitatea, lucru care mă 
făcea să am remuşcări. 

— Hei, micuţule! a spus el, scrâşnind din dinţi, în timp ce se 
apropia, pas cu pas, de mine. 

Eu m-am retras puţin, cu ochii pironiţi asupra ghearelor lui 
ascuţite şi tremurânde de atâta furie. Simţeam că gâtul meu nu e 
deloc în siguranţă. Da, ar fi putut sări fulgerător în orice moment să 



mi-1 sfâşie. „Scuze, frăţioare, scuze!" Deja eram cu spinarea lipită de 
tapetul înflorat de pe perete, dar tot încercam samă retrag, deşi fără 
sorţi de izbândă. Apoi, am avut o licărire de moment şi, ridicând 
mâna, mi-am tras mai multe palme cu sete. Poc-trosc! mi-au răsunat 
obrajii şi mi-au vâjâit urechile, în timp ce steluţe aurii îmi zburau 
prin faţa ochilor... „Scuză-mă, frate. Nu merit să trăiesc. Nu sunt 
om, sunt un nenorocit, sunt o mătărângă de măgar negru. 

Sub impactul spectacolului de prost-gust pe care l-am dat, (aţa lui 
şi-a schimbat culoarea din vineţiu în alb; aripile ridicate în înalt au 
căzut încetul cu încetul şi odată cu ele şi trupul meu a încremenit, 
de parcă paralizasem instantaneu. 

El s-a întors la tronul lui rotativ, îmbrăcat în piele neagră, însă nu 
s-a aşezat jos, ci s-a ciucit. După aceea, a scos o ţigară fină dintr-o 
cutie, a aprins-o cu o brichetă care scuipa flăcărui strălucitoare, 
însoţite de un fâsâit uşor, a tras cu sete din ţigară şi a eliberat fumul 
alene. Se uita fix la modelele tapetului de pe pereţi, cufundat în 
gânduri, cu o privire misterioasă, ca şi cum ochii lui erau două 
mlaştini întunecate. Eu mă ghemuisem lângă uşă, gândind cu 
groază: „Ce forţă nevăzută l-o fi făcut pe bufonul ăsta, care 
odinioară era de râsul lumii, să se transforme într-un tiran atât de 
puternic şi ameninţător? Cum se poate ca eu, un demn doctorand, 
să ajung să prind frica acestei creaturi hidoase, de numai o jumătate 
de metru înălţime şi mai puţin de cincisprezece kilograme?" 
Răspunsul a venit ca un glonţ slobozit din ţeava pistolului, însă nu-i 
cazul să mai discut aici. 

— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara 
Vinului! 

Pe neaşteptate, din poziţia în care stătea s-a ridicat în picioare şi, 
cu pumnul ridicat ameninţător în aer, a anunţat solemn: 

— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara 



Vinului! 

Plin de vigoare, radiind de fericire şi cu pumnul înţepenit sus, în 
aer, a zăbovit aşa, nemişcat, multă vreme. Vedeam cum vâsle 
imaginare loveau cu iuţeală valurile gândurilor, iar conştiinţa lui, 
asemenea unei bărcuţe, se clătina pe talazurile spiritului, albe ca 
zăpada. Mi-am ţinut respiraţia, de teamă să nu cumva să-i spulber 
reveriile. 

Intr-un târziu, s-a relaxat, mi-a azvârlit o ţigară şi m-a întrebat cu 
blândeţe, zâmbitor: 

— O cunoşti? 

— Pe cine? am întrebat eu. 

— Pe femeia de adineaori. 

— Nu o cunosc... dar parcă îmi este familiară faţa ei... 

— E prezentatoare TV. 

— A! Mi-am adus aminte! am spus eu, lovindu-mă, uşor, cu 
palma peste frunte. Mi-am amintit... apare mereu cu microfonul în 
mână, cu un zâmbet dulce pe buze şi nu ne spune mai nimic. 

— Asta e a treia! a precizat el pe un ton duşmănos. Asta e a treia! 

Brusc, a amuţit, iar lumina din ochi i-a pierit. Intr-o clipa, faţa ca 

de porţelan i-a fost acoperită de riduri şi din mic ce era s-a făcut şi 
mai mic, până s-a chircit de tot pe tron. 

Eu fumam şi îl priveam cu durere în suflet pe acest prieten 
straniu, însă chiar mă simţeam incapabil, pentru moment, să mai 
rostesc vreo vorbă. 

— Vreau să-ţi arăt... am îngăimat eu într-un târziu, rupând 
tăcerea. 

El, ridicându-şi capul, m-a întrebat: 

— Pe mine mă căutai? 

— Am invitat câţiva prieteni în Salonul Strugurilor... am spus eu 
jenat. Sunt o gaşcă de intelectuali scăpătaţi... 



A luat telefonul şi a mormăit ceva în receptor, după care a închis 
şi s-a întors spre mine. 

— De vreme ce sunt prietenii tăi, am aranjat un banchet complet 
pe baza de carne de măgar. 

Prieteni, ăsta e norocul gurmandului! Un banchet complet pe 
bază de măgar! Nespus de recunoscător, am făcut plecăciuni în faţa 
lui întruna. Revenindu-şi un pic, cum stătea aşa în şezut, s-a aşezat 
din nou pe vine, în timp ce lumina aceea strălucitoare i-a revenit în 
ochi. 

— Am auzit că ai devenit scriitor. E adevărat? m-a iscodit el. 

— Am scris doar nişte pârlite de articole, am spus eu temător. 

Nici nu merită amintite. Le-am scris ca să mai câştig şi eu nişte 

bani suplimentari pentru familie. 

— Domnule doctor, ce-ar fi ca noi doi să facem un târg? 

— Ce târg? m-am grăbit eu cu întrebarea. 

— Tu îmi scrii autobiografia, iar eu îţi dau douăzeci de mii de 
yuani. 

Eram atât de emoţionat, încât inima mea o luase la trap şi n-am 
putut rosti decât: 

— Mi-e teamă că talentul meu modest nu-i pe măsura unei 
sarcini atât de importante. 

— Termină cu falsa modestie! a spus el, fluturându-şi mâna. Gata, 
am stabilit! In fiecare marţi seara, vii la mine, ca să-ţi povestesc 
despre experienţele mele. 

— Frăţioare, frăţioare, ce să mai discutăm despre bani? Pentru 
mine este o onoare, ca un om mărunt ce sunt, să scriu biografia unei 
personalităţi atât de impresionante. Ce să mai discutăm despre 
bani? 

— Frate mai mic, a zis el rânjind, lasă-mă cu ipocrizia asta! Banii 
îl fac şi pe diavol să mute munţii din loc. Poate că sunt oameni în 



lumea asta care nu iubesc banul, dar eu n-am întâlnit niciunul până 
azi. De aceea, îndrăznesc să declar sus şi tare că vreau să călăresc 
toate femeile frumoase din Ţara Vinului. Fir-ar ai dracului de bani! 

— Şi farmecul tău, frăţioare, este foarte important! 

— Hm! a zis el. Du-te-n mă-ta! Preşedintele Mao a spus: „E 
esenţial să îţi ştii limitele". Scuteşte-mă cu chestiile astea! Hai, 
dispari de aici! 

A scos din sertar un cartuş de ţigări Marlboro, pe care l-a aruncat 
spre mine. De cum am prins ţigările în mâini, i-am mulţumit de mai 
multe ori şi m-am întors în Salonul Strugurilor, alături de prieteni, 
doamne, domni. 

Aici câţiva pitici turnau ceai şi vin, aduceau farfurii şi boluri, 
învârtindu-se pe acolo de parcă aveau roţi la picioare. Ceaiul servit 
era marca Wulong, la care se adăuga Maotai şi, deşi nu exista nimic 
cu specific local, era limpede că acesta se dorea a fi un banchet de 
rang naţional. Mai întâi s-au servit douăsprezece platouri cu 
mâncare rece, aşezate în formă de lotus: burtă de măgar, ficat de 
măgar, inimă de măgar, intestinele măgar, plămân de măgar, limbă 
de măgar, buze de măgar... toate părţile componente ale măgarului. 
Prieteni, gustaţi câte un pic din bunătăţile astea şi mai lăsaţi ceva loc 
liber în burtă, fiindcă, după îndelungata şi bogata mea experienţă, 
minunăţia-minunăţiilor vine la sfârşit. Prieteni, aveţi grijă! A sosit 
mâncarea fierbinte. Voi, domnişoarelor, să nu cumva să vă opăriţi! O 
pitică îmbrăcată toată în roşu, cu buzele roşii şi cu bujori în obrăjori, 
cu pantofi şi chipiu roşii - într-un cuvânt, roşie din cap până-n 
picioare, ca o lumânare însângerată, aproape că s-a rostogolit până 
lângă masă, ţinând sus un platou cu mâncare aburindă. A deschis 
gura micuţă şi a scos câteva cuvinte care s-au rostogolit ca nişte 
periuţe fine: „Urechi de măgar fripte! Să aveţi poftă!" 

— Creier de măgar fiert în abur! Vă rog să gustaţi! 



— Perle-Ochi de măgar! Vă rog să gustaţi! 

Ochii măgarului, atât de bine conturaţi, cu alb şi negru, pluteau 
pe un platou. Prieteni, puneţi-vă beţişoarele în mişcare! Nu vă 
temeţi! Chiar dacă par a fi adevăraţi, să ştiţi că totul e comestibil. 
Dar, atenţie, sunt doar doi ochi la zece oameni! Cum o să-i împărţim 
în mod corect? Domnişoară, ia arată-ne tu! Domnişoara „lumânare 
roşie" a surâs şi a apucat o furculiţă de oţel, pe care a manevrat-o 
uşurel, făcând ca cele două periuţe negre să plesnească. Lichidul 
gelatinos s-a revărsat şi a umplut platoul. Tovarăşi, luaţi lingura şi 
sorbiţi câte un pic! Felul acesta de mâncare pare cam greţos, dar în 
realitate are un gust extraordinar. Ştiu că la Cârciuma Yichi mai 
există un fel de mâncare special, numit „Dragonul Negru se joacă cu 
perla". Ingredientele principale sunt mătărângă şi ochi de măgar. 
Totuşi, azi bucătarul a folosit ochii ca să gătească „Perle-Ochi de 
măgar", ceea ce înseamnă că nu-i rost de „Dragonul Negru care se 
joacă cu perla". Asta dacă nu cumva azi mâncăm dintr-o măgăriţă, 
ceea ce ar exclude din discuţie orice alte aspecte. 

Fraţilor, în niciun caz să nu vă jenaţi! mai lărgiţi un pic cureaua la 
pantaloni, scoateţi-vă burţile pe afară şi mâncaţi până crăpaţi! E o 
petrecere cu oameni apropiaţi, aşa că nu-i cazul acum să vă mai 
împuiez eu capul cu toasturi. Beţi cât poftiţi! Şi nu vă faceţi griji 
pentru nota de plată. Eu voi fi cel care „sângerează". 

— Coaste de măgar fierte în vin. Vă rog să gustaţi! 

— Limbă de măgar marinată. Vă rog să gustaţi! 

— Tendoane de măgar prăjite. Vă rog să gustaţi! 

— Gât de măgar cu lotus. Vă rog să gustaţi! 

— Coadă aurie de măgar. Vă rog să gustaţi! 

— Intestine de măgar fierte şi prăjite. Vă rog să gustaţi! 

— Copite de măgar înăbuşite cu castravete de mare. Vă rog să 
gustaţi! 



Ficat de măgar cu cinci arome. Vă rog să gustaţi! 


Felurile de mâncare pe bază de carne de măgar au venit unele 
după altele şi au invadat masa, în timp ce noi am făcut burţile cât 
tobele, iar râgâielile nu mai conteneau. Feţele tuturor străluceau de 
atâta unsoare de măgar, dezvăluind un aer de osteneală, cum vezi în 
ochii măgarilor când se întorc acasă, după ce au audit o zi întreagă 
la moară. Tovarăşi, v-aţi ostenit. Am profitat de un moment liber şi 
am oprit-o pe o domnişoară, întrebând-o: 

— Câte feluri de mâncare mai sunt? 

— Mai sunt douăzeci şi ceva de feluri, a răspuns ea. Nu sunt 
sigură, dar oricum au fost deja pregătite. Eu nu fac altceva decât să 
le aduc la masă. 

— Invitaţii s-au cam ghiftuit. Nu s-ar putea să aduceţi mai puţine 
mâncăruri? am întrebat-o eu, arătând spre prietenii de la masă. 

Cam întunecată la faţă, ea mi-a răspuns: 

— Aţi comandat un măgar întreg şi de-abia dacă aţi mâncat un 
pic din el. 

— Chiar că nu mai putem mânca, am spus eu pe un ton are 
implora milă. Dragă domnişoară, te rog frumos să-i spui bucătarului 
să aleagă cele mai bune feluri şi să ni le trimită pe acelea. Restul ne e 
peste putinţă să mai mâncăm. 

— Chiar mă dezamăgiţi, a răspuns ea. Bine, am să-l rog din 
partea voastră. 

Rugăminţile ei au dat roade, fiindcă imediat a sosit cel din urmă 
fel de mâncare. 

— „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună". Să aveţi 
poftă! 

Domnişoara ne-a cerut mai întâi să admirăm mâncarea şi abia 
apoi să gustăm. 




O doamnă cam acră şi deloc deşteaptă, după toate aparenţele, a 
întrebat-o pe chelneriţă: 

— Ce părţi ale măgarului au fost folosite pentru felul acesta de 
mâncare? 

— Organele sexuale, a răspuns chelneriţă fără nici urmă de 
ezitare. 

La auzul acestor vorbe, femeia s-a înroşit până în vârful urechilor, 
dar, incapabilă să-şi înfrâneze curiozitatea, a continuat cu 
întrebările: 

— Noi am comandat doar un măgar şi atunci cum e cu putinţă să 
avem aici şi...? a spus ea, ţuguindu-şi buzele înspre „Dragon" şi 
„Pasărea Phoenix" de pe platou. 

— Păi, aţi servit mai puţine feluri decât ar fi trebuit şi atunci 
bucătarul nu s-a supărat, dar v-a adăugat, drept compensaţie, şi 
organele genitale de la o măgăriţă. Aşa a luat naştere această 
mâncare fabuloasă. 

Mâncaţi, domnilor, doamnelor, dragi prieteni! Nu vă sfiiţi, fiindcă 
acestea sunt cele mai preţioase părţi ale măgarului. Nu arată ele 
grozav, dar au un gust formidabil. Dacă nu mâncaţi, paguba voastră 
să fie; dacă mâncaţi, e tot paguba voastră, mai devreme sau mai 
târziu, asta în cazul în care înţelegeţi ce vreau să spun. Mâncaţi! 
Mâncaţi, mâncaţi, mâncaţi „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc 
împreună"! 

Exact când toată lumea ezita, cu beţişoarele ridicate în aer, a intrat 
şi prietenul meu, Yu Yichi. De îndată, am sărit în picioare, să fac 
prezentările: 

— Acesta este renumitul domn Yu Yichi, patronul Cârciumii 
Yichi, membru permanent al Conferinţei Politice Consultative, 
membru permanent al Comitetului Director al Asociaţiei 
Metropolitane a Antreprenorilor, un lucrător model la nivel de 



provincie şi candidat la titlul de lucrător model la nivel naţional. 

Cu chipul scăldat în zâmbete, el a făcut un tur al mesei pentru a 
da mâna cu fiecare şi a le oferi cărţi de vizită care împrăştiau un 
parfum pătrunzător şi pe care erau înghesuite cuvinte în chineză şi 
engleză. Fără să vreau, am observat că toată lumea era plăcut 
impresionată de atitudinea lui. 

Yu Yichi a aruncat o privire către mâncarea de pe platou şi a 
spus: 

— Aţi ajuns şi la felul ăsta. Abia acum se poate spune că aţi 
mâncat cu adevărat carne de măgar. 

Cuvinte călduroase de mulţumire s-au făcut auzite în jurul mesei, 
de la voi, fraţilor şi surorilor. Pe feţele voastre strălucesc zâmbete 
linguşitoare. 

— Nu-i nevoie să-mi mulţumiţi. Lui să-i mulţumiţi! a spus el, 
arătând spre mine. „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc 
împreuna" nu e un fel de mâncare uşor de preparat, ba mai mult, 
este considerat imoral. Anul trecut, câteva persoane celebre au 
comandat acest fel la masă, însă n-au reuşit să-l servească fiindcă nu 
se ridicau la rangul lui, aşa că eu vă spun: aţi avut cu toţii norocul 
gurmandului! 

Apoi, a băut cu fiecare din noi câte trei pahare de „Perla Neagră" 
(un digestiv renumit din Ţara Vinului, o băutură puternică, ca un fel 
de maşină de tocat carnea, care produce bolboroseli în burtă). 

— Nu vă îngrijoraţi de zgomotele din burtă! Este aici doctorul în 
oenologie, a spus Yu Yichi, arătând către mine. Mâncaţi, mâncaţi! 
Haideţi! Dacă se răceşte, „Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc 
împreună" nu mai are pic de savoare, aşa că daţi-i bătaie! 

El a apucat cu beţişoarele capul dragonului şi l-a pus în farfuria 
doamnei care îşi manifestase interesul faţă de organele sexuale ale 
măgarului. Fără pic de jenă, femeia a înfulecat capul dragonului 



dintr-o îmbucătură, în timp ce toţi ceilalţi s-au repezit cu beţişoarele 
asupra platoului. Mâncarea a dispărut într-o clipă, ca şi cum o pală 
năprasnică de vânt s-ar fi abătut pe acolo. 

— La noapte n-o să mai aveţi un somn liniştit! a spus el, rânjind. 

înţelegeţi ce a vrut să spună cu asta, nu? 

Prieteni, domnilor, doamnelor, povestea aceasta se cam încheie 
aici, însă prietenia noastră a devenit atât de profundă şi tare aş vrea 
să mai stau la taclale cu voi. 

în noaptea aceea, după ce am terminat banchetul cu carne de 
măgar, am ieşit cu toţii, bălăbănindu-ne, din Cârciuma Yichi. Se 
lăsase noapte adâncă - cerul era împânzit de stele, pe pământ 
căzuse rouă, iar pavajul de pe Strada Măgarului lucea verzui. Câteva 
pisici bete se băteau pe acoperiş, făcând ţiglele să răsune surd. 
Apăsate de rouă răcoroasă, grea ca bruma, frunzele copacilor de pe 
marginea drumului cădeau una după alta. Unii dintre prieteni, 
numai uşor chercheliţi, au început să cânte cântece revoluţionare. 
Frânturi de versuri răsunau care încotro, unele cu melodii din sud, 
altele cu melodii din nord, doar că vocile lor nu erau plăcute 
auzului nici cât mieunatul pisicilor de pe acoperiş. Alte gesturi mai 
puţin elegante chiar n-am de gând să le mai amintesc aici. în toată 
hărmălaia aceasta, la un moment dat s-a auzit un tropot răsunător, 
apropiindu-se dinspre capătul de răsărit al străzii. Deodată, un 
măgăruş negru cu copite în formă de pahar de vin şi ochi ca nişte 
beculeţe a trecut prin faţa noastră ca o săgeată întunecată. M-am 
speriat şi la fel, se pare, şi ceilalţi, de vreme ce cântecele au încetat, 
iar cei care erau pe cale să vomite s-au înfrânat dintr-odată. Toată 
lumea îl privea pe măgăruşul cel năvalnic, cu ochii căscaţi de 
uimire. L-au urmărit cum galopează de la capătul dinspre apus al 
străzii către cel dinspre răsărit şi înapoi. După trei ture, s-a oprit 
liniştit în mijlocul Străzii Măgarului. Trupul îi lucea ca abanosul şi 



nu scotea nici cel mai mic sunet, de parcă ar fi fost o statuie. Ne 
simţeam trupurile rigide, cum stăteam aşa, încremeniţi în loc, 
aşteptând să vedem dacă realitatea poate fi mărturie pentru 
legendă. Şi după cum era de aşteptat, un zgomot s-a prelins pe ţigla 
acoperişului în jos şi o umbră neagră a zburat, aterizând chiar pe 
spinarea măgarului. Fără îndoială, era un tânăr, cu o bocceluţă în 
spate. Pielea îi lucea precum solzii, iar în gură ţinea un pumnal în 
formă de frunză de salcie, cu luciri reci. 

5 


Domnule Profesor Mo Yan, 

Bună ziua! 

Nu ştiu cum să exprim ceea ce simt în aceste clipe. Stimate, mult 
iubite profesor, scrisoarea domniei voastre a fost ca o sticlă devin 
bun, ca un tunet de primăvară, ca o doză de morfină, ca o bilă de 
opium, ca o tânără frumoasă... mi-a adus aer primă văratic în viaţă, 
sănătate trupului şi plăcere spiritului. Eu nu sunt un domn modest 
şi ipocrit; ştiu şi îndrăznesc să anunţ public faptul că am un talent 
debordant, însă acest talent a zăcut ascuns precum Yang Yuhuan, 
concubina imperială din dinastia Tang, sau precum calul forţat să 
tragă căruţa prin sat. Acum, în cele din urmă. Li Longji 37 şi Bole 38 au 
apărut ţinându-se de mână. Talentul meu s-a bucurat de 

3 7 Li Longji este numele împăratului Xuanzong, din dinastia Tang, care a 
guvernat între anii 685-762, având una dintre cele mai îndelungate domnii din 
istoria Chinei. 


38 Bo Le a fost un crescător de cai vestit, din timpul Perioadei Primăvară-Toamnă 
(770-476 î.Hr.) 



recunoaşterea domniei voastre şi a domnului Zhou Bao, unul dintre 
cei mai faimoşi nouă editori din China. Simt frenezia care l-a 
copleşit odinioară pe poetul Du Fu atunci când şi-a strâns cărţile 
pentru a se întoarce în satul natal atât de zguduit de război. Cum 
trebuie sărbătorit acest moment? Numai cu băutura Du Kang, aşa că 
am luat o sticlă autentică din bar, i-am desfăcut cu dinţii dopul, am 
pus sticla la gură, mi-am înălţat capul spre cer şi am dat pe gât 
licoarea. Fericit, ameţit, parcă plutind, am luat pensula, cu gândul 
să-i scriu dragului meu mentor. Inspiraţia venea în valuri, era ca un 
păun care îşi desfăşura aripile, ca o sută de flori care îşi deschideau 
petalele la unison. 

Domnule profesor, cu tot programul extrem de încărcat, v-aţi 
făcut vreme să citiţi cu deplină seriozitate umila mea lucrare Strada 
Măgarului , ceea ce m-a făcut să vă port o recunoştinţă ce-mi 
stârneşte lacrimile. Acum îl rog pe domnul profesor să-mi îngăduie 
să îi răspund la întrebări una câte una. 

1. Micul demon îmbrăcat în haine roşii, care a făcut mare tărăboi 
în ţara copiilor de carne, este un personaj real în Ţara Vinului. Unii 
oficiali de aici, de la noi, sunt corupţi până-n măduva oaselor şi 
îndrăznesc să încalce cea mai mare interdicţie din lume, mâncând 
băieţei. Povestea aceasta mi-a fost relatată de soacra mea (fost 
conferenţiar la Institutul Culinar şi director al Centrului de Cercetări 
Culinare). Ea spune că există un sat la periferia Ţării Vinului 
specializat în producerea copiilor de carne, iar chestiunea aceasta 
este socotită a fi un lucru cât se poate de obişnuit. Ei vând copii de 
carne ca şi cum ar vinde purceluşi, lucru care nu le stârneşte vreo 
durere impresionantă. Eu mă gândesc că soacra mea nu are cum să 
mă păcălească, fiindcă n-ar obţine nimic de aici - nici renume şi nici 
vreun avantaj personal. La ce bun m-ar minţi? în mod categoric nu 
ar avea de ce s-o facă. Eu ştiu că asemenea fapte au consecinţe 



serioase şi că aş putea să dau de bucluc scriind despre aşa ceva, însă 
domnia voastră m-aţi învăţat că un scriitor trebuie să aibă curajul de 
a înfrunta destinul, riscându-şi chiar viaţa sau atrăgând mutilarea 
trupului, mai cu seamă în cazul în care ar îndrăzni să dea jos un 
împărat. De aceea, am continuat să scriu, tara să-mi pese de viaţa 
mea. Desigur, îmi sună cunoscut şi faptul că operele literare „ar 
trebui să îşi aibă originea în viaţă, dar să se ridice deasupra ei", să 
creeze „personaje tipice în împrejurări tipice". De aceea, am dat mai 
multă viaţă micului demon, adăugând pe ici-colo nişte ulei, nişte 
oţet, câte un praf de potenţiator de arome. Băiatul cu solzi este un 
nuc erou care, umblând prin Ţara Vinului ca un spirit, a făcut multe 
fapte bune şi s-a scuturat de rău, furând de la bogaţi, ca să le dea 
celor săraci. Toţi ticăloşii de pe Strada Măgarului au fost ajutaţi de 
el, aşa că nu-i de mirare că îl tratează ca pe un zeu. Până în ziua de 
azi eu n-am avut ocazia să-i văd impunătoarea înfăţişare, dar acest 
lucru nu este o dovadă că el nu ar exista. Mulţi oameni de pe Strada 
Măgarului l-au văzut şi toată lumea din Ţara Vinului ştie despre el. 
Orice ar face noaptea, ziua tot oraşul prinde de veste. Ori de câte ori 
amintesc numele lui, cadrele de partid scrâşnesc din dinţi, oamenii 
de rând sunt încântaţi peste măsură, iar şeful secţiei de poliţie are 
crampe la picioare şi la burtă. Domnule profesor, existenţa acestui 
erou este o consecinţă firească a dezvoltării sociale. 
Comportamentul lui elegant şi-a atins scopul dea linişti inimile 
oamenilor, de a le ostoi furia, ceea ce a condus la întărirea stabilităţii 
sociale şi solidarităţii. Existenţa lui vine să redreseze legile 
imperfecte. De ce credeţi că oamenii nu s-au ridicat împotriva 
cadrelor corupte din Ţara Vinului? Tocmai pentru că există băiatul 
cu solzi. Toată lumea aşteaptă în taină ca el să-i pedepsească pe acei 
demnitari corupţi, fiindcă a fi pedepsit de el este ca şi cum ai fi 
pedepsit de justiţia cea mai neînduplecată, ceea ce înseamnă a fi 



pedepsit de popor. în fapt, băiatul cu solzi a devenit întruparea 
dreptăţii, înfăptuitorul voinţei poporului, valva de presiune care 
menţine ordinea socială. La noi, în Ţara Vinului, dacă n-ar exista 
băiatul cu solzi, atunci ar fi mari tulburări. El nu poate stopa faptele 
de corupţie ale cadrelor, însă poate să mai domolească furia 
oamenilor. în realitate, băiatul cu solzi e de mare ajutor pentru 
guvernul Ţării Vinului, însă nişte demnitari bătuţi în cap au ordonat 
arestarea lui de către poliţie. 

Nu cumva băiatul cu solzi este una şi aceeaşi persoana cu micul 
demon îmbrăcat în haine roşii? Domnule profesor, iertaţi-mi 
nebunia, însă mi se pare că întrebarea domniei voastre dovedeşte o 
mare naivitate. Ce importanţă are dacă sunt sau nu sunt aceeaşi 
persoană? Şi ce dacă sunt? Şi ce dacă nu sunt? Principiul 
fundamental al literaturii este să scoată ceva din nimic şi să creeze 
poveşti. Operele mele nu sunt întru totul construite din nimic şi nu 
sunt în întregime născute din poveşti. Sincer să fiu, băiatul cu solzi 
şi micul demon îmbrăcat în haine roşii sunt tot unul, dar în acelaşi 
timp ei se află în contradicţie. Uneori, unul poate fi divizat în doi; 
alteori, doi pot fi contopiţi într-unul. Separările îndelungate sfârşesc 
în unificare, unificările îndelungate sfârşesc prin separare. Astfel 
este Calea Cerului şi atunci de ce oare ar fi altfel în cazul oamenilor? 

în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o, aţi susţinut că priceperea 
băiatului cu solzi a fost descrisă într-o manieră atât de exagerată, 
încât şi-a pierdut veridicitatea, o critică pe care o accept cu greu. în 
vremurile de azi, când ştiinţa se dezvoltă enorm, iar oamenii pot 
planta fasole pe lună, ce mare lucru mai e să zbori până la streaşină 
sau să umbli pe pereţi? In urmă cu douăzeci de ani în satul nostru s- 
a proiectat un film cu un spectacol de balet intitulat „Fata cu părul 
cărunt", în care eroina mergea pe vârful picioarelor. Noi am luat-o 
ca pe o provocare: „Dacă tu poţi să mergi în vârfuri, noi de ce n-am 



putea? Exersaţi şi o să vă iasă!" Dacă nu reuşim într-o zi, atunci 
încercăm în două zile; dacă nu reuşim în două zile, atunci încercăm 
în trei zile; dacă nu reuşim în trei zile, atunci încercăm în patru sau 
cinci zile. în şase-şapte zile trebuie să izbândim. După opt zile, în 
afară de prostovanul ăla. Li Câinele al Doilea, un grup mare de copii 
a şi învăţat să meargă pe vârfurile picioarelor, afară, pe drum. De 
atunci încolo, mamele noastre au fost nevoite să mai adauge o 
întăritură în vârful încălţărilor noastre. De vreme ce nişte copii 
neghiobi au fost în stare de aşa ceva, cum să nu reuşească tânărul cu 
solzi care, pe lângă talentul său ciudat, mai nutrea şi o ură profundă 
pentru acei oameni? Ca să se poată răzbuna, îşi exersa tehnica şi 
oare se poate ca eforturile mari să nu fie răsplătite? 

Domnia voastră aţi vorbit multă vreme despre romanele cu 
luptători, însă eu nu am citit niciunul şi habar n-am cine sunt Jin 
Yong şi Gu Long. Eu sunt adeptul literaturii serioase, în stilul lui 
Maxim Gorki sau Lu Xun; respect strict singura metodă de a 
„îmbina realismul revoluţionar cu romantismul revoluţionar". 
Niciodată n-am acceptat nici în ruptul capului să sacrific principiile 
pentru a-i satisface pe unii cititori. Pe de altă parte, de vreme ce un 
scriitor atât de serios precum domnia voastră a fost vrăjit de 
romanele cu luptători, eu, discipolul, cu siguranţă voi căuta să citesc 
câteva şi, cine ştie, poate că voi avea de câştigat. Cât despre 
Domnişoara Buburuză, cred că am auzit de numele ei într-o toaletă 
publică; mi se pare că îi place să scrie romane cu scene în care „un 
stâlp de carne, roşu ca sângele, creşte din pământ", scene cu 
puternice conotaţii sexuale. Eu nu am citit nimic din ce a scris ea, 
însă peste câteva zile, când voi avea timp, am să răsfoiesc câte ceva 
când sunt la toaletă. Ivan Miciurin a deschis un bordel în grădina 
botanică a lui Dumnezeu. Oare Sora Hua, care poartă pe cap laurii 
scriitorului, va îndrăzni să deschidă un bordel în grădina romanului 



socialist? 

2. Domnule profesor, vă temeţi că celebrul fel de mâncare 
„Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună", de pe Strada 
Măgarului, va atrage muştele, însă, iertaţi-mi îndrăzneala, socotesc 
că vă faceţi prea multe griji. Ce este murdar la o asemenea mâncare 
pe care renumiţi critici şi mari muzicieni din Beijing se grăbesc s-o 
înfulece? Ceea ce căutăm noi este frumuseţea, nimic altceva decât 
frumuseţea, iar dacă nu o creăm noi, atunci aceea nu este adevărata 
frumuseţe. Crearea frumuseţii prin frumuseţe nu înseamnă 
adevărata frumuseţe; adevărata frumuseţe înseamnă să transformi 
urâţenia în frumuseţe. Aici sunt două niveluri de sens, daţi-mi voie 
să vă explic. în primul rând, nu-i nimic frumos în a înfige o 
mătărângă de măgar într-o vulvă de măgăriţă, iar apoi să le pui pe 
farfurie - sunt negre şi scârboase, urâte şi miros ca naiba. Evident că 
nu-i nimic frumos aici şi nimeni nu va îndrăzni să se atingă de o 
asemenea mâncare. Dar bucătarii de lux de la Cârciuma Yichi 
înmoaie cele două chestii în apă curată de trei ori, apoi le spală în 
apă însângerată tot de trei ori, după care le fierb în saramură tot de 
atâtea ori, le jupoaie părţile musculoase, le scot firele de păr şi le 
prăjesc în ulei o singură dată. După aceea, le înăbuşă în oala de lut, 
le fierb în abur în oala cu presiune, le taie după modele rafinate, le 
adaugă condimente de soi, ornează platoul cu miez proaspăt de 
varză şi astfel chestia aceea a măgarului se transformă într-un 
dragon negru, iar chestia aceea a măgăriţei se transformă într-un 
phoenix negru. Dragonul şi Pasărea Phoenix se sărută şi se 
îmbrăţişează, răsucindu-se în fel şi chip pe platoul înţesat cu tot felul 
de lucruri purpurii şi roşii, răspândind o aromă minunată şi 
vădindu-se pline de viaţă, ca o alinare a sufletului şi o încântare a 
ochiului. Nu înseamnă asta oare a transforma urâţenia în 
frumuseţe? în al doilea rând, cuvintele acestea - mătărângă şi vulvă 



- în sine sunt nişte cuvinte urâte şi vulgare care ne duhnesc sub nas 
şi ne rănesc ochii, făcând ca imaginaţia celor slabi de înger s-o ia 
razna. De aceea, am numit aceste chestii „Dragon" şi „Pasăre 
Phoenix", fiindcă acestea sunt nişte totemuri pline de solemnitate 
ale naţiei chineze, înălţătoare, sacre, nişte simboluri ale frumuseţii, 
care conţin semnificaţii numeroase, greu de enumerat aici. Uite, 
oare nu înseamnă acest lucru a transforma marea urâţenie într-o 
mare frumuseţe? 

Domnule profesor, dintr-odată mi se pare că surprind 
asemănarea dintre procesul preparării acestui renumit fel de 
mâncare de pe Strada Măgarului şi procesul creaţiei literare şi 
artistice. Amândouă îşi au originea în viaţa reală, dar, la fel, 
amândouă se înalţă deasupra vieţii reale. Amândouă transformă 
natura spre fericirea omenirii şi tot aşa amândouă ridică ceea ce este 
vulgar la nivelul a ceea ce este nobil, preschimbă dorinţa carnală în 
artă, transformă cerealele în alcool şi durerea în forţă. 

Domnule profesor, indiferent cu ce vorbe aţi încerca să mă 
înspăimântaţi, eu sunt hotărât să nu risipesc acest fel de mâncare. 

Presupun că Extaz şi Lăcustele roşii sunt cele mai bune lucrări ale 
domniei voastre. Cei care vă înjură sunt aceia care, din pricină că au 
mâncat atât de multe placente şi atâţia bebeluşi, au fost cuprinşi de 
fierbinţeală până li s-a prăjit creierul. Ce rost are să le luaţi vorbele 
în seamă? Conducătorul Asociaţiei Scriitorilor din Ţara Vinului este 
un individ care nu rezistă dacă nu are o placentă pe zi; bea zilnic un 
bol mare de supă făcută din placentă şi ouă de găină şi de aceea 
eseurile lui au o pronunţată „savoare umană". 

3. Domnule profesor, tipul ăsta, Yu Yichi este atât de misterios, 
încât mă îngrozeşte. Mi-a cerut să-i scriu biografia şi mi-a promis o 
răsplată consistentă, fapt pentru care în sufletul meu se dă o luptă, 
însă de vreme ce domnia voastră m-aţi îndemnat să scriu, eu am 



băut „supa curajului" şi m-am pus pe treabă. Totuşi, sper şi mai 
mult ca noi doi să putem colabora. Domnia voastră sunteţi un 
nume, iar dacă aţi ajuta la scrierea acelei biografii, Yu Yichi cu 
siguranţă ar fi atât de bucuros încât şi-ar legăna fundul de colo-colo 
şi nici nu ştiţi cât de adorabil este Yu Yichi când face acest lucru. Pur 
şi simplu parcă ar fi un căţeluş care se tăvăleşte prin zăpadă. Omul 
ăsta are buzunarele largi şi este mână spartă, aşa că, vă garantez eu, 
eforturile domniei voastre nu vor rămâne nerăsplătite. In plus, 
domnul profesor chiar trebuie să ne viziteze Ţara Vinului, pentru a- 
şi lărgi orizontul şi cred că acest lucru va fi benefic pentru creaţie, 
aşa cum banchetul la care se servesc bebeluşi este benefic pentru 
sănătate. Domnule profesor, dacă nu vă înduraţi să veniţi în Ţara 
Vinului, din orice unghi am analiza, este o mare pierdere, măcar şi 
pentru faptul că numai aşa aveţi ocazia de a gusta „Dragonul şi 
Pasărea Phoenix au noroc împreună". 

4. Cât despre începutul povestirii Strada Măgarului, de vreme ce 
lăudaţi „grandilocvenţa", ce-i rău în a presăra şi nişte „prostii" pe 
acolo? In ziua de azi, se publică atâtea tâmpenii întortocheate, încât 
nu înţeleg de ce trebuie eliminate „prostiile mele grandilocvente". 
Nu sunt dispus câtuşi de puţin şi nici nu pot să accept propunerea 
domniei voastre. 

3. Tatăl celor două surori pitice este un conducător de rang înalt. 
Deci pe ce vă bazaţi când îmi cereţi să-l retrogradez? In plus, chiar 
dacă aş vrea să fac acest lucru şi să-i atribui funcţia de primar într- 
un sătuc îndepărtat, de munte, ar fi el oare bucuros de aşa ceva? Mă 
tem că s-ar lupta cu mine pe viaţă şi pe moarte. Pe de altă parte, 
literatura şi arta sunt numai imaginaţie. Prin urmare, dacă cineva 
vrea să identifice personajele cu figuri din realitate, este treaba lor. 
Asta nu are nicio legătură cu mine. Va trebui oare să plătesc eu cu 
viaţa dacă acel cineva se supără atât de tare încât îi explodează 



inima în piept? în regulă, viaţă pentru viaţă. „Un soldat adevărat nu 
se teme de moarte, aşa că ar fi bine să nu încerci să-l sperii cu o 
asemenea ameninţare." „Decapitarea e ca atunci când bate vântul şi 
ai rămas fără pălărie. „Peste douăzeci de ani, am să fiu din nou 
erou." 

Domnule profesor, vă rog să transmiteţi salutările mele lui Zhou 
Bao şi Li Xiaobao şi să-i întrebaţi dacă nu vor nişte vin bun. In 
octombrie. Ţara Vinului va găzdui Festivalul „Licorii Maimuţei", o 
ocazie rară nu numai în Ţara Vinului, ci şi în China, cât e ea de 
mare. La această ediţie, cele mai bune vinuri din lume vor fi oferite 
eroilor veniţi din toate colţurile, ca să le bea după bunul-plac. Toate 
bunătăţile din lume îl vor aştepta pe Mo Yan - mentorul meu - 
pentru a le devora. Lesne de înţeles că este invitată şi familia 
domniei voastre. Socrul meu, Yuan Shuangyu este directorul- 
adjunct al Comitetului Tehnic Consultativ al Primului Festival al 
„Licorii Maimuţei", aşa că totul vă va fi pus la dispoziţie. 

Vă doresc sănătate. 


Li Yidou - discipolul domniei voastre 

Scris la beţie 



Capitolul 5 


1 

Ding Gou'er a cuprins-o pe şoferiţă strâns, pe după mijloc, cu 
braţele lui lungi, ca de urangutan şi în acelaşi timp a sărutat-o cu 
pasiune, ca un mare cuceritor. Ea îşi sucea capul în toate direcţiile, 
încercând să scape, doar că el n-avea de gând să cedeze aşa de uşor 
- îşi sucea şi el capul după ea, iar în toiul acestei lupte, a reuşit să-i 
astupe cu gura buzele acelea cărnoase. Ea îngăima ceva înjurături: 
„Fir-ai tu al naibii! Al naibii!", pe care i le arunca direct în gură lui 
Ding Gou'er, lăsându-i limba, gingiile şi gâtlejul să le înghită. 
Experienţa îi spunea că lupta aceasta se va sfârşi repede şi curând ea 
se va îmbujora toată, respiraţia îi va deveni precipitată, va simţi o 
fierbinţeală în burtă şi i se va topi în braţe ca o pisicuţă bine dresată. 
Aşa se întâmplă cu mai toate femeile, însă ceea ce s-a petrecut în 
realitate i-a dovedit ce greşeală a făcut confundând generalul cu 
particularul. Şoferiţă nu s-a lăsat deloc anesteziată de gura lui, iar 
lupta şi împotrivirea ei nu au contenit din pricina unui sărut, ci 
dimpotrivă au devenit din ce în ce mai aprige şi mai dezlănţuite. Şi- 
a înfipt unghiile în spinarea lui, l-a lovit cu piciorul, ba mai mult, i-a 
tras şi un genunchi în burtă. Ea avea pântecul încins de parcă ar fi 
înghiţit cărbuni aprinşi, iar respiraţia îi devenise ameţitoare precum 
alcoolul cel mai tare. Stârnit peste măsură, Ding Gou'er era dispus 
să suporte oricât de multă durere şi tot nu se îndura să-i elibereze 
gura. Ba mai mult, a încercat să-şi strecoare limba printre dinţii 
încleştaţi ai femeii. A fost momentul fatal pentru el. 

Nu şi-ar fi putut imagina că ea şi-a descleştat dinţii doar pentru 



că avea un plan ascuns. In momentul în care femeia a strâns din 
dinţi, investigatorul a slobozit un strigăt jalnic, iar o durere ascuţită i 
s-a răspândit în tot corpul cu mare repeziciune. Ding Gou'er a 
eliberat-o pe şoferiţă din strânsoare şi s-a tras într-o parte, simţind 
un gust dulce-rânced, dar şi un lichid fierbinte care îi năpădise gura. 
A dus mâna la gură, conştient de faptul că dăduse de necaz. „La 
naiba!", s-a gândit el cu jale în suflet, convins că a rămas fără limbă, 
în istoria sa de cuceritor romantic, acest episod fără îndoială că 
putea fi considerat un eşec dureros. „Fir-ai tu să fii de nemernică!", 
înjura el în sinea sa, în timp ce îşi aplecă capul şi scuipă sânge. Pe 
cer licăreau steluţe mii, doar că pe pământ totul era atât de 
înceţoşat. Ştia sigur că scuipase sânge, însă nu văzuse nicicum 
culoarea sângelui. Cel mai mult îl preocupa acum limba - încercă să 
o dibuie încetişor cu dinţii şi buza superioară şi descoperi că era la 
locul ei, doar că avea o gaură cât boaba de fasole, din care ţâşnea 
sângele. 

Faptul că nu rămăsese fără limbă îi dădea un sentiment de 
uşurare, doar că preţul pe care îl plătise pentru acel sărut fusese 
cam mare, ceea ce îl enerva nespus. S-ar fi cuvenit să-i dea o lecţie, 
aşa-i, dar acum avea sufletul tulburat şi nu-i venea nimic în minte. 

Stăteau faţă în faţă, atât de aproape încât el îi auzea respiraţia 
greoaie, iar prin cămaşa subţire îi simţea fierbinţeala trupului. Ea îşi 
săltase capul şi îl ţintuia cu privirea. Sub lumina tot mai 
scânteietoare a stelelor, Ding Gou'er o vedea mai limpede cât era de 
bosumflată şi de stârnită, cu un aer de copil obraznic, care l-a făcut 
să zâmbească amar. 

— Ce dinţi ascuţiţi ai! 

— M-am reţinut, să ştii! i-a replicat ea, gâfâind. Cu dinţii ăştia pot 
să sfărâm şi un cablu de oţel. 

Conversaţia aceasta a avut efect asupra investigatorului. 



înveselindu-1 pe neaşteptate, mai cu seamă că între timp, durerea 
din limbă se transformase în amorţeală. A întins mâna, cu gândul s- 
o bată pe umăr, dar ea a tresărit speriată şi, ridicând mâna. A 
zbierat: 

— Să nu cumva să îndrăzneşti! Numai încearcă tu să mă mai 
atingi şi o să te omor în bătaie. 

— Dragă, a zis el, retrăgându-şi mâna, în mod categoric n-am să 
te ating. Hai să discutăm paşnic, ce zici? 

— Pune apă în radiator! i-a spus ea pe un ton poruncitor, printre 
gâfâieli. 

Răcoarea nopţii se lăsa tot mai grea, lucru pe care l-a băgat de 
seamă şi Ding Gou'er, căci îşi simţea spinarea rece. S-a grăbit să 
ridice găleata şi să toarne apă în radiator, moment în care motorul a 
început să împrăştie multă căldură, ceea ce nu era deloc rău, fiindcă 
abia aşa a reuşit şi el să se încălzească. Apa care se strecura în 
radiator gâlgâind îi amintea de o vită însetată care tocmai se adăpa 
cu lăcomie. O stea căzătoare alunecă prin Calea Lactee, în timp ce 
insectele îşi urmau ţârâitul în noapte. De undeva, din depărtare, 
răzbătea freamătul valurilor care scăldau ţărmurile. 

întors în cabina maşinii, el şi-a îndreptat privirea către luminile 
strălucitoare din Ţara Vinului şi deodată l-a cuprins un sentiment de 
însingurare, de parcă era un miel rătăcit de turmă. 

Ding Gou'er stătea ca vrăjit pe canapeaua confortabilă din casa 
şoferiţei. Hainele fuseseră abandonate pe balcon, ca să împrăştie 
către vasta întindere a cerului mirosul de transpiraţie, îmbibată cu 
alcool. Trupul lui era învăluit într-un halat de baie larg, moale, 
călduros. Pe măsuţa de ceai, pistolul micuţ şi rafinat, cu cele câteva 
gloanţe înfipte în butoiaş, răspândea străluciri cu tentă verzuie, în 
timp ce alături cartuşele reflectau o lumină aurie. Săltat pe canapea, 
Ding Gou'er stătea cu ochii mijiţi şi urechile ciulite la clipoceala apei 



din baie, încercând să-şi imagineze şuvoiul fierbinte cum se 
rostogoleşte pe umerii şoferiţei pentru ca apoi să i se prelingă 
încetişor pe sâni. Tot ce se întâmplase după ce ea îl muşcase de 
limbă părea să fie desprins dintr-un vis. El nu mai scosese o vorbă 
după ce se urcase în cabina camionului şi la fel şi ea a rămas tăcută. 
El asculta cu mare concentrare duduitul monoton al motorului, dar 
şi foşnetul roţilor pe asfalt în timp ce maşina aproape că zbura pe 
drum, apropiindu-se tot mai mult de Ţara Vinului. Lumini roşii, 
lumini verzi; curbă la stânga, curbă la dreapta. Au intrat pe poarta 
laterală a Universităţii Distileriei şi au oprit maşina în parcare. Mai 
întâi, a coborât ea, iar el a urmat-o imediat. Când mergea ea, mergea 
şi el; când se oprea ea, se oprea şi el. Deşi lucrurile erau cam bizare, 
în acelaşi timp se arătau foarte fireşti, fiindcă el ar fi putut foarte 
bine să treacă drept soţul ei sau un prieten foarte apropiat, după 
modul în care a intrat în casa ei. Acum, stomacul lui digera 
mulţumit mâncarea apetisantă gătită de ea, în timp ce el stătea pe 
canapea şi sorbea vinul, admirându-i casa decorată elegant, care îţi 
dădea un sentiment de confort. O aştepta să iasă din baie. 

Din când în când îşi amintea de durerea de la limbă. Poate că ea 
pregătea o capcană şi mai mare, poate că urma să apari pe 
neaşteptate vreun bărbat fioros, de vreme ce după toate aparenţele 
aceasta era o casă locuită şi de un bărbat. „Şi ce dacă? Chiar de-o fi 
să apară doi bărbaţi, tot nu plec de aici!" gândi el. Şi-a băut paharul 
cu vin pe îndelete, după care s-a cufundat în dulci reverii. 

Când într-un târziu ea a ieşit din baie, purtând un halat de baie 
de culoare crem şi papuci roşii de plastic lucios, investigatorului i-a 
trecut prin minte gândul că femeia asta chiar ştia cum să meargă, 
unduindu-şi încetişor fundul, ca o dansatoare profesionistă. La 
fiecare pas, podeaua răsuna sub călcâiele ei. Era scăldată toată într-o 
lumină aurie; părul ud îi era lipit de cap şi aşa îi ieşea în evidenţă 



mai bine ţeasta rotundă, ca o tigvă perfectă, ce parcă plutea în 
strălucirea creată între halatul de baie şi luminile din tavan. „înşfacă 
prosperitatea cu o mână şi indecenţa cu cealaltă!" în mod cu totul 
curios, sloganul acesta i-a venit în minte lui Ding Gou'er ca din 
senin. Când s-a aşezat în faţa lui, cu picioarele încrucişate şi halatul 
legat lejer cu cordonul, pe pulpa albă ca zăpada, un semn din 
naştere, închis la culoare, s-a dezvăluit vederii lui ca un ochi 
vigilent. Ding Gou'er îi admira pieptul proeminent, cu ochii mijiţi, 
fără ca ea să aibă nici cea mai mică tresăltare. Era de ajuns să întindă 
mâna şi să desfacă acel cordon legat pe talie şi şoferiţa i s-ar fi arătat 
în toată splendoarea. La rândul ei, şoferiţa se comporta mai degrabă 
ca o femeie cu origini nobile şi, într-adevăr, studiindu-i casa şi 
decoraţiunile, Ding îşi dădea seama că bărbatul ei nu era deloc 
vreun oarecare. îngândurat, şi-a aprins iar o ţigară şi a continuat să 
urmărească totul, asemenea unei vulpi viclene care îşi observă 
momeala în capcană. 

— Numai priviri şi niciun pic de acţiune, a comentat la un 
moment dat şoferiţa enervată. Ce fel de membru de partid eşti? 

— Aşa se comportă comuniştii sub acoperire cu femeile spion, i-a 
răspuns el. 

— Serios? 

— In filme. 

— Eşti actor? 

— Studiez acum, ca să devin actor. 

Cu mişcări lente, ea şi-a desfăcut halatul şi apoi l-a lăsat să cadă, 
scuturându-şi umerii înfiorată. „Suplă şi graţioasă!" - acestea au fost 
adjectivele care i-au venit în minte investigatorului. 

Ea şi-a acoperit sânii cu palmele şi a spus: 

— Ce zici? 

— Nu-i rău, i-a răspuns investigatorul. 



— Şi mai departe? 

— Continuu să observ. 

Ea i-a luat pistolul şi, cu gesturi ce îi trădau priceperea, l-a 
încărcat, după care s-a retras cu un pas, ca să creeze ceva distanţă 
între ei. Brusc, lumina lămpii a devenit şi mai blândă, învăluind-o 
într-un strat auriu, dar nu tot trupul ei era astfel, desigur, căci 
cercurile în jurul sfârcurilor erau cărămizii, iar sfârcurile erau de un 
roşu aprins, ca două curmale. Ea a ridicat pistolul uşurel şi a ţintit 
spre capul investigatorului. 

El s-a scuturat un pic, cu ochii pironiţi pe ţeava pistolului - 
albastră, lucioasă, dar şi pe gura ţevii, neagră ca noaptea, 
întotdeauna el era cel care îndrepta pistolul către capetele celorlalţi; 
întotdeauna el, ca o pisică, urmărea şoarecele cum se zbate în 
ghearele lui. Cei mai mulţi dintre şoarecii aceia, confruntaţi cu 
moartea, tremurau de frică atât de tare încât făceau pe ei; doar 
câţiva se puteau pretinde calmi, deşi un tremurat la vârful degetului 
sau o crispare în colţul gurii trăda spaima care le copleşea sufletul. 
Acum, pisica se transformase în şoarece, iar judecătorul se 
transformase în judecat. îşi studia propriul pistol, de parcă acum îl 
vedea pentru prima dată. Luciul acela ca de ţiglă albastră era la fel 
de fascinant ca şi buchetul puternic al unui vin bun. Linia frumoasă 
dezvăluia o frumuseţe malefică. în această clipă, pistolul acesta era 
Dumnezeu, era soarta, era variabila cea neagră care îţi poate 
schimba destinul. Mâna ei mare şi albă a apucat strâns mânerul 
pistolului, iar degetul arătător, lung şi suplu, s-a aşezat pe trăgaci, 
pregătit să trimită glonţul pe ţeavă. Experienţa îi spunea că un pistol 
aflat în această situaţie nu mai este câtuşi de puţin o bucată rece de 
metal, ci un obiect viu, cu gânduri, sentimente, cultură, morală. în el 
se ascunde un suflet agitat sufletul celui care ţine pistolul în mână. 
Această reverie l-a făcut pe investigator să se relaxeze pe nesimţite. 



până când nu şi-a mai concentrat atenţia asupra ţevii, din care putea 
ieşi glonţul în orice clipă - gura ţevii era doar o parte a pistolului - 
ba chiar era atât de relaxat încât a mai fumat o ţigară. 

Un vânt răcoros de toamnă s-a abătut dinspre curte, fluturând 
uşor draperiile de mătase, în timp ce de pe tavan, picături de 
condens rece cădeau zgomotos în cadă. O privea pe şoferiţa cu 
pistolul în mână ca şi cum ar fi privit un tablou într-un muzeu şi 
spre marea lui surprindere a descoperit că o femeie în pielea goală, 
ţinând în mână un pistol, gata să tragă, este incredibil de sexy. In 
clipa aceea, pistolul nu mai era unul obişnuit, ci era un organ de 
cucerire sexuală, o armă sexuală încărcată de vitalitate. Ding Gou'er 
nu fusese niciodată un investigator care închide ochii în prezenţa 
unei femei. După cum am arătat mai înainte, avea o iubită cu o 
dorinţă sexuală arzătoare. Acum, a să mai completăm cu nişte 
detalii, el avusese parte de câteva ori şi de aventuri de o noapte. 
Odinioară, ar fi prins cu uşurinţă această oiţă în ghearele lui, ca un 
tigru feroce coborât de la munte. Motivele pentru care de data 
aceasta ezita erau, în primul rând, faptul că, de când poposise în 
Ţara Vinului, se simţise ca într-un labirint - confuz şi paranoic; în al 
doilea rând. Vârful limbii încă îl durea. Confruntat cu acest fluturaş 
demonic, cu firea ei ciudată, el nu mai îndrăznea să facă vreo 
mişcare necugetată, mai ales de când capul îi stătea în bătaia gurii 
negre a pistolului. Cine ar fi putut să-i garanteze că demonul acesta 
nu va acţiona trăgaciul? Gura ţevii pistolului muşca mult mai uşor 
decât gura omului; în plus, era ceva civilizat, modern şi cu o mare 
încărcătură romantică. Contrastul dintre casa spaţioasă şi 
încântătoare în care locuia femeia şi meseria grea pe are şi-o alesese 
îl lăsa perplex. „Aproape că mi-am pierdut limba într-un sărut... 
Cine ar putea garanta că acea comoară dintre picioarele ei este o 
chestie sigură?" Investigatorul, stăpânindu-şi „pornirile promiscue 



burgheze" şi dând avânt „neînfricării sale proletare", stătea acolo 
neclintit precum Muntele Tai. încremenise plin de demnitate în faţa 
femeii în pielea goală şi în faţa găurii negre a ţevii pistolului, iar pe 
faţă i se aşternuse o expresie de nesfârşită seninătate. Era într-adevăr 
un erou dârz, cum puţini sunt pe lume. Cu calm, privea scena cum 
se schimbă de la o clipă la alta. 

Femeia era din ce în ce mai congestionată la faţă, iar sfârcurile îi 
tremurau stârnite, precum gurile animalelor lacome. Investigatorul 
abia se stăpânea să nu se repeadă asupra lor şi să le muşte, însă 
durerea din limbă l-a făcut să rămână nemişcat. 

— Mă predau, a spus ea suspinând uşor. 

Apoi, a aruncat pistolul pe masă şi a ridicat braţele ostentativ. 

— Mă predau... mă predau... 

Cum stătea ea aşa, cu braţele ridicate şi cu picioarele desfăcute, 
deodată investigatorul a avut sentimentul că toate porţile erau 
deschise. 

— Chiar nu mai vrei? l-a întrebat ea contrariată pe investigator. 
Sunt prea urâtă pentru tine? 

— Nu, eşti foarte frumoasă, a răspuns el pe un ton languros. 

— Păi, şi atunci ce s-a întâmplat? a întrebat ea cu ironie. Nu 
cumva eşti castrat? 

— Mi-e teamă că ai să mă mănânci. 

— Perechea văduvei negre moare întotdeauna după ce se 
acuplează şi cu toate acestea masculul nu renunţă. 

— Mai scuteşte-mă cu chestiile astea, că doar nu sunt perechea 
văduvei negre! 

— AJ dracului de nemernic! l-a ocărât şoferiţa, după care i-a 
întors spatele. Pleacă de aici! Am să mă masturbez. 

Investigatorul s-a năpustit asupra ei şi a îmbrăţişat-o, 
cuprinzându-i un sân cu mâna. Ea s-a lăsat pe spate, şi-a întors 



capul spre el şi a rânjit. Nu şi-a putut înfrâna dorinţa de a o săruta, 
însă de îndată ce buzele lui au atins buzele ei fierbinţi, o durere 
crâncenă i-a cuprins limba din nou. „Ah!" a strigat el speriat şi apoi 
şi-a desprins buzele din sărut. 

— Nu te mănânc... a spus ea în timp ce s-a întors spre el şi a 
început să-l dezbrace. 

Hainele investigatorului zburau una câte una, căci el ridicase 
mâna, ca s-o ajute, ca atunci când un călător singur se întâlneşte cu 
banditul şi se predă fără să opună nici cea mai mică rezistenţă, ci, 
dimpotrivă, îl mai şi ajută pe atacator. Mai întâi, ea i-a scos halatul 
de baie şi l-a aruncat într-un colţ, apoi chiloţii şi maioul, pe care le-a 
zvârlit cât colo, drept pe braţul unui candelabru care atârna din 
tavan. El a ridicat privirea către ele şi dintr-odată în inimă i-a încolţit 
dorinţa de a le da jos, o dorinţă extrem de puternică, ce îl îndemna 
la acţiune, aşa că a sărit cam treizeci de centimetri în înălţime. Şi-a 
atins lucrurile cu vârful degetelor, dar până să le apuce, picioarele îi 
erau din nou pe covor. La a doua încercare însă a venit şi un şut din 
partea şoferiţei, are l-a pus jos, la pământ. 

Nici n-a reuşit investigatorul să-şi vină în simţiri că şoferiţa deja 
încălecase pe burta lui. L-a apucat de urechi şi a început să se bâţâie 
în sus şi în jos, plesnindu-1 zgomotos cu fundul. Ding Gou'er simţea 
cum toate măruntaiele i se zguduie şi nu şi-a putut stăpâni un urlet 
de durere. Atunci, şoferiţa a înşfăcat o şosetă urât mirositoare şi i-a 
îndesat-o în gură, un gest atât de violent şi sălbatic că nici nu putea 
fi vorba de feminitate sau de blândeţe. Ding Gou'er era îngreţoşat 
de gustul pe care îl avea în gură şi tare ar fi vrut să urle. Oare asta 
însemna a face dragoste? Nu, nici gând, căci era cât se poate de 
limpede că acţiunea ei semăna mai degrabă cu jugănitul porcului. 
Exact în clipa în care conştiinţa sa îi trimitea mesaj să o înlăture pe 
femeia-măcelar, aceasta, de parcă i-ar fi bănuit gândul, i-a ţintuit 



încheieturile mâinilor la podea. Ding Gou'er a descoperit atunci că 
era prizonierul unei stări confuze - ceva îl îndemna să se lupte cu 
ea, dar ceva parcă îi stătea în cale. Motivele pentru care ar fi vrut să 
se lupte sunt destul de clare, aşa cum au fost prezentate mai sus; 
motivul pentru care ar fi refuzat lupta era că partea inferioară a 
trupului său trecea printr-un test de sânge şi foc, aşa că a închis 
ochii şi şi-a pus soarta în mâna destinului. 

Şi iată ce s-a întâmplat: în timp ce şoferiţa, leoarcă de transpiraţie, 
i se zvârcolea pe burtă ca un tipar, investigatorul a auzit deasupra 
lui nişte chicoteli batjocoritoare, care l-au determinat să deschidă 
ochii, iar în acel moment a fost izbit de lumina orbitoare a blitzului, 
urmată de un ţăcănit ritmic şi de fâsâitul care trăda rularea filmului 
în interiorul aparatului de filmat. El a zvâcnit şi s-a repezit cu 
pumnul drept spre faţa înflăcărată a şoferiţei, atingându-şi pe deplin 
ţinta. S-a auzit o plesnitură, urmată de o explozie de flash-uri. 
Femeia s-a lăsat uşurel să cadă pe spate, până a ajuns cu umerii pe 
picioarele lui. Astfel întinsă, cu burta în sus, îşi dezvăluia pe deplin 
nenumăratele secrete. Şi mai multe lumini strălucitoare se 
îngemănau cu lăcomie, căci postura în care se aflau cei doi era 
numai bună pentru a fi imortalizată de conspiratorul femeii din 
toate unghiurile. 

— In regulă, tovarăşe investigator Ding Gou'er, acum să stăm şi 
să discutăm pe îndelete, spuse pe un ton ironic Jin Gangzuan în 
timp ce îşi îndesa în buzunar filmul tocmai scos din aparat. 

S-a aşezat pe canapea mai confortabil, cu picioarele încrucişate şi 
a început să-i vorbească, doar că grimasele lui, modul în care îşi lăsa 
muşchii feţei să tresalte i se păreau de-a dreptul dezgustătoare lui 
Ding Gou'er. 

Acesta a împins-o în lături pe şoferiţa care se prăvălise năucă 
peste el şi a încercat să se ridice, însă avea picioarele amorţite, de 



parcă îl lovise subit paralizia. 

— Minunat! a exclamat Jin Gangzuan, săltându-şi iar muşchii 
feţei. Un investigator cu responsabilităţi excepţionale, paralizat de la 
brâu în jos de dorinţe sexuale copleşitoare! 

Cu ochii pironiţi asupra acelui chip frumos, bine îngrijit. Ding 
Gou'er simţea cum un val de furie i se aprinde în piept, în timp ce 
sângele fierbinte îi inundă întreg trupul. Picioarele reci ca gheaţa 
parcă îi erau invadate de mii şi mii de insecte minuscule. S-a proptit 
pe palme şi s-a străduit să se ridice, destul de nesigur pe el. Arterele 
până atunci blocate păreau să se elibereze şi, cum se străduia el aşa 
să se mişte, îşi desluşea mişcările în gând: „Investigatorul se ridică 
în picioare, îşi pune mâinile şi picioarele în funcţiune, apucă un 
prosop şi îşi şterge sudoarea rece de pe tot corpul, inclusiv de pe 
burta împroşcată de lichidul lipicios - semn al iubirii cu nevasta sau 
iubita lui Jin Gangzuan, directorul adjunct al Departamentului de 
Propagandă din Ţara Vinului. în timp ce se şterge, simte regrete faţă 
de frica de mai devreme. N-am comis nicio crimă, ci doar am căzut 
în cursa întinsă de infractori". 

A aruncat prosopul în aer şi l-a privit cum cade uşurel în faţa lui 
Jin, căruia îi tremurau şi mai violent muşchii feţei cuprinse de 
nuanţe vineţii. 

— Femeia asta e o minunăţie! a spus Ding Gou'er. Păcat că s-a 
încurcat cu un nemernic ca tine. 

Se aştepta ca Jin Gangzuan să explodeze de furie, însă acesta, în 
mod cu totul neaşteptat, a izbucnit într-un râs ciudat, neliniştitor 
pentru Ding Gou'er. 

— De ce râzi? l-a întrebat. Crezi că dacă râzi, poţi să-ţi ascunzi 
slăbiciunea sufletească? 

Jin Gangzuan a încetat cu râsul; şi-a scos o batistă şi, ştergându-şi 
lacrimile, a spus: 



— Tovarăşe Ding Gou'er! La urma urmei, cine are o slăbiciune 
sufletească? Ai dat buzna într-o casă privată, mi-ai violat nevasta şi 
am dovezi solide în acest sens, continuă el, lovindu-se uşor peste 
buzunarul hainei. Un om care trebuie să pună în aplicare legea, care 
ştie legea şi cu toate acestea o încalcă, se face vinovat de fapte 
extrem de grave. 

Jin Gangzuan a tras aer pe la colţul gurii şi a continuat pe un ton 
batjocoritor: 

— Cine are o slăbiciune sufletească? 

— Nevastă-ta m-a violat, a spus Ding Gou'er, scrâşnind din dinţi. 

— Asta este cea mai mare ciudăţenie pe care am auzit-o vreodată! 
a spus Jin Gangzuan, în timp ce muşchii feţei continuau să tresalte. 
Un bărbat în toată firea, care a făcut arte marţiale şi care, mai mult, 
are şi un pistol asupra lui, să fie violat de o femeie lipsită de apărare! 

Investigatorul a întors capul către femeie şi a observat că stătea 
întinsă cu faţa în sus, cu privirea pierdută, de parcă era în transă. îi 
curgea sânge din nas. Ding Gou'er a simţit în clipa aceea cum îl 
străbat fiori, gândindu-se deodată la plăcerea pe care i-o dăruise 
abdomenul femeii şi fără să vrea, ochii au început să-l usture şi 
aproape că s-au umplut de lacrimi. S-a lăsat pe vine, ca să ia halatul 
de baie aruncat pe jos, cu care a început să-i şteargă femeii sângele 
de la nas şi de pe buze. Regreta forţa pumnului său de mai 
devreme. A observat îndată pe dosul palmei lui două picături 
tulburi - lacrimile ce se prelingeau cu foşnet din ochii femeii. 

Ding Gou'er a ridicat-o în braţe, a aşezat-o pe pat şi a acoperit-o 
cu o pătură. Apoi, dintr-un salt şi-a recuperat maioul agăţat de 
candelabru şi s-a îmbrăcat, după care şi-a adunat hainele de pe 
balcon şi le-a îmbrăcat şi pe acelea. Sub privirile atente ale lui Jin 
Gangzuan, căruia încă îi zvâcneau muşchii feţei, şi-a luat pistolul de 
pe masă, l-a dezamorsat şi apoi l-a pus în tocul agăţat la centură. 



— Să dăm cărţile pe faţă! a propus el, aşezându-se pe scaun. 

— Ce cărţi să dăm pe faţă? a replicat Jin Gangzuan. 

— Nu face pe prostul cu mine! 

— Nu fac pe prostul, sunt doar îndurerat, i-a răspuns Jin. 

— Ce te îndurerează? a întrebat imediat Ding. 

— Mă doare faptul că în rândul cadrelor noastre de partid a 
apărut un degenerat ca tine, a spus Jin. 

— Eu sunt un degenerat fiindcă ţi-am sedus nevasta. Asta este 
degenerare, dar unii oameni gătesc şi mănâncă bebeluşi. Aia nu 
sunt nici măcar oameni, sunt nişte animale. 

— Ha, ha, ha... a izbucnit Jin Gangzuan în râs, bătând din palme 
în acelaşi timp. Apoi, s-a oprit şi a continuat: Asta-i culmea! în Ţara 
Vinului chiar există o mâncare celebră - rezultatul imaginaţiei şi 
creativităţii. Au mâncat şi marii demnitari, ai mâncat şi tu. Dacă noi 
suntem nişte bestii canibale, atunci şi tu eşti o bestie canibală. 

— Dacă n-ai avut niciun gând ticălos, atunci de ce a trebuit să mă 
ademeneşti în cursă cu o femeie frumoasă? a întrebat Ding Gou'er 
dispreţuitor. 

— Numai nişte jigodii de la Procuratura voastră sunt în stare de o 
imaginaţie bolnavă ca asta! i-a răspuns Jin Gangzuan iritat. Acum aş 
vrea să-i raportez Luminăţiei Tale, în numele Comitetului Municipal 
şi al conducerii guvernului local, următoarele: „Bun venit 
investigatorului Ding Gou'er de la Procuratură în oraşul nostru 
pentru a face investigaţii! Suntem gata să-i oferim toate facilităţile 
necesare". 

— îmi poţi bloca foarte uşor investigaţiile, i-a răspuns Ding 
Gou'er. 

— In fapt, ca să fim mai exacţi, a spus Jin Gangzuan, lovindu-se 
uşor peste buzunar, voi doi v-aţi înhăitat la rele. Comportamentul 
tău este deplorabil, însă n-ai încălcat nicio lege. Deşi aş putea să te 



trimit acasă ca pe un câine cu coada între picioare, totuşi interesele 
individuale trebuie să se supună intereselor colective, aşa că eu n- 
am să te opresc de la îndeplinirea misiunii. 

Jin Gangzuan a deschis barul, de unde a scos o sticlă cu Maotai, a 
desfăcut-o şi a turnat două pahare, exact cât să se golească sticla. A 
împins unul dintre pahare în faţa lui Ding Gou'er, şi-a luat şi el 
paharul şi a rostit solemn: 

— Să bem pentru succesul investigaţiilor tale! 

Acestea fiind zise, a ciocnit paharul cu Ding Gou'er, a ridicat 
capul şi a dat băutura pe gât. Stătea cu paharul în mână şi îl ţintuia 
pe Ding Gou'er cu ochi lucioşi, dar muşchii feţei continuau să 
zvâcnească. 

Vederea lui l-a înfuriat atât de tare pe Ding Gou'er încât a luat 
paharul şi, fără să-i pese de viaţă sau de moarte, a dat şi el băutura 
pe gât. 

— Bine! a spus Jin Gangzuan bucuros. Acum te porţi ca un bărbat 
adevărat! 

S-a întors la bar, de unde a scos un braţ de sticle, toate cu băuturi 
renumite. 

— Acum să vedem care e mai bărbat dintre noi! a spus el, arătând 
către sticle. 

După aceea, cu mare îndemânare a desfăcut dopurile şi a început 
să toarne. Băuturile se rostogoleau în pahare, iar aromele se 
răspândeau delicat peste tot. 

— Cine nu bea e fiu de curvă! 

Muşchii feţei tresăltau, în timp ce Jin se dezbăra de bunele 
maniere pentru a aborda un aer de beţiv. 

— Eşti în stare de aşa ceva? a spus el, provocându-1 la întrecere. 

Muşchii săltau necontrolat, iar el a înălţat capul şi a golit paharul. 

— Unii preferă să fie cunoscuţi ca fii de curve decât să bea! 



— Cine a spus că nu beau? a zis Ding Gou'er, după care a ridicat 
şi el paharul şi a dat băutura pe gât cu un gâlgâit surd. 

Cum în vârful capului i s-a deschis o lucarnă, conştiinţa sa a 
devenit un fluture demonic, de mărimea unui evantai desfăcut, care 
a început să zboare haotic în lumina lămpii „Beau... fir-ar mama 
voastră a dracului! Am să beau până n-o să vă mai rămână niciun 
strop aici, la voi, în Ţara Vinului..." Apoi şi-a văzut mâna mare cât o 
periniţă de papură şi din ea creşteau nenumărate degete care se 
întindeau către sticlele de băutură, de acum micşorate ca nişte cuie 
de tâmplărie, ca nişte ace de broderie, pentru ca apoi să se mărească 
de câteva ori, până ajungeau cât găleţile de tablă sau cât ciomegele. 
Lumina lămpii s-a preschimbat, iar fluturele a făcut tumbe în aer. 
Doar muşchii feţei zvâcneau în continuare cât se poate de autentic. 
Bea! Băutura unge oasele ca mierea. Limba şi papilele gustative erau 
în extaz, greu de explicat în cuvinte. Bea! A sorbit băutura 
nerăbdător şi a privit lichidul translucid cum îşi urmează cursul pe 
căile acelea întortocheate şi maronii dinlăuntrul său, stârnindu-i o 
plăcere nespusă. Simţurile sale alunecau pe lângă pereţi şi se înălţau 
în zbor. 

Jin Gangzuan se mişca uşor în lumina lămpii şi pe neaşteptate a 
căpătat iuţeală şi a ţâşnit precum o cometă. Expresia feţei lui a 
despicat auriul care umplea încăperea ca un cuţit tăios, iar în 
crăpăturile create, el se mişca liber, alunecos, până când a dispărut. 

Fluturele acela multicolor părea istovit; aripile îi erau tot mai 
greoaie, de parcă erau împovărate de rouă dimineţii. în cele din 
urmă, a poposit pe unul din braţele candelabrului, cu antenele 
tremurându-i tragic, pentru ca de acolo să-şi privească propriul 
schelet prăbuşindu-se greoi la podea. 


2 



Domnule profesor Mo Yan, 


Sunt foarte îngrijorat, fiindcă de multă vreme nu am mai primit 
scrisori de la domnia voastră. Nu cumva pentru că în scrisoarea 
precedentă mi-am arătat orgoliul nemăsurat, iar vorbele nebuneşti 
care mi-au ieşit din gură v-au cam mâhnit? Dacă situaţia se prezintă 
cu adevărat astfel, atunci discipolul domniei voastre este cuprins de 
frică şi de nelinişte şi nici să transpire de spaimă nu mai poate. 
Pentru vina sa ar merita să moară de zece mii de ori. „Un om mare 
iartă ciudăţeniile unui om mărunt, tot aşa cum un ministru de 
valoare cu mintea-i strălucită poate cuprinde un vapor întreg." Vă 
rog să nu-mi găsiţi vină mie, un copil neghiob. Oricum ar fi, eu nu 
vreau să pierd afecţiunea pe care mi-o arată maestrul şi de azi 
înainte vă voi da ascultare întru totul, niciodată nu voi mai îndrăzni 
să comentez spusele domniei voastre. 

Dacă socotiţi că felul de mâncare numit „Dragonul şi Pasărea 
Phoenix au noroc împreună" are accente de gândire libertină, atunci 
am să-l elimin definitiv din povestea mea Stradă Măgarului şi gata. 
Aş putea, de asemenea, să mă duc la Cârciuma Yichi şi să-l caut pe 
patronul Yu Yichi, ca să-l rog să scoată acest fel de mâncare din 
meniu. Zilele trecute vorbeam cu el despre domnia voastră şi am 
văzut cum i s-au aprins ochii, după care a spus: „Este cumva vorba 
despre cel care a scris Sorgul roşu?" Eu i-am răspuns afirmativ, 
precizându-i şi faptul ca sunteţi maestrul meu. El a spus: „Maestrul 
ăsta al tău e un derbedeu Iară pereche, genul care ce are în guşă, şi-n 
căpuşă şi de aceea îl preţuiesc foarte mult". Eu m-am repezit la el 
imediat: „Hei, cum îndrăzneşti să-l faci pe maestrul meu 
derbedeu?" „Dar asta este o înaltă apreciere", s-a apărat el. „în 
vremurile astea de mare ipocrizie peste tot în lume, un derbedeu 



fără pereche, genul care ce are în guşă, şi-n căpuşă este preţios mai 
ceva ca aurul.44 Domnule profesor, oamenii extraordinari nu pot fi 
judecaţi după o logică ordinară, iar acest domn Yichi este o 
ciudăţenie, un mister greu de înţeles, aşa că vă rog să nu puneţi la 
suflet vorbele lui neghioabe. 

I-am spus că v-am rugat să îl ajutaţi cu scrierea biografiei sale şi a 
fost foarte bucuros, precizând că numai Mo Yan este calificat pentru 
a scrie aşa ceva. Atunci când l-am întrebat de ce, el mi-a răspuns: 
„Fiindcă eu şi Mo Yan suntem enoţi din aceeaşi vizuină". Eu însă 1- 
am contrazis, spunându-i: „Mo Yan este unul dintre marii scriitori 
tineri ai vremurilor noastre. Cum îndrăzneşte un pitic ca tine să-şi 
asocieze numele cu el?" El a răspuns, zâmbind dispreţuitor: „Să 
spun despre el că este un enot din aceeaşi vizuină cu mine înseamnă 
a-i arăta o mare preţuire. Ştii tu oare câţi şi-ar dori să fie numiţi 
astfel?" 

Domnule profesor, sper din tot sufletul să nu vă coborâţi la 
nivelul lui de înţelegere. în zilele noastre, când totul este cu fundul 
în sus, până şi prezentatoarea TV considerată cea mai frumoasă 
femeie din Ţara Vinului s-a culcat cu el. Se poate observa de aici cât 
de priceput este el. Are bani, dar îi lipseşte faima; domnia voastră 
aveţi faimă, dar n-aveţi bani, aşa că tocmai bine vă puteţi ajuta 
reciproc. Domnule, nu trebuie să susţineţi că sunteţi la un nivel mult 
mai înalt, ci puteţi face cu el o mică afacere. El spune că, dacă îi 
scrieţi biografia, atunci şi el va avea grijă să vă răsplătească aşa cum 
se cuvine. Eu vă sfătuiesc să acceptaţi înţelegerea, fiindcă astfel mai 
întâi veţi câştiga câteva mii de yuani, iar apoi veţi putea să schimbaţi 
imaginea de sărăcie şi înapoiere cu care sunteţi asociat. în plus, Yu 
Yichi nu este un om obişnuit şi sunt convins că vă va stârni interesul 
El este un pitic pocit, care a jurat „să le călărească pe toate femeile 
frumoase din Ţara Vinului" şi cam asta a făcut. Aici este un mister 



nesfârşit care vă va pune pe gânduri. Cu talentul dumneavoastră 
nemărginit şi cu forţa artistică de care dispuneţi. Biografia lui Yn 
Yichi cu siguranţă va fi o carte nemuritoare. El spune că, dacă sunteţi 
de acord să-i scrieţi povestea vieţii, atunci o să vă invite în Ţara 
Vinului şi o să vă ofere tot ceea ce vă este de trebuinţă - veţi sta în 
cel mai luxos hotel, veţi bea cele mai rafinate băuturi, veţi mânca 
cele mai alese mâncăruri, veţi fuma cele mai renumite ţigări, veţi 
sorbi cel mai ales ceai. El chiar mi-a mărturisit cu viclenie în glas că, 
dacă aveţi şi alte pasiuni, va face tot posibilul să vi le satisfacă. 
Domnule profesor, dacă vă temeţi că interviurile vor fi plictisitoare, 
atunci puteţi să-mi spuneţi şi voi fi bucuros să le fac chiar eu. Nu 
veţi găsi o ofertă mai bună nici dacă o căutaţi cu lumânarea; prin 
urmare, eu îl rog pe maestru să nu mai ezite nicio clipă. 

Domnule profesor, ca să vă stârnesc şi mai mult entuziasmul şi ca 
să vă conving că Yu Yichi este un huligan tipic, dar de treabă, am 
scris o poveste sub forma unei cronici, intitulată „Eroul Yichi". V-o 
trimit pentru a o supune criticii nemiloase. Dacă maestrul se 
hotărăşte să vină în Ţara Vinului pentru a scrie biografia, atunci nu 
mai e nevoie să dau povestea altundeva. îmi faceţi o mare favoare şi 
nu vă voi putea răsplăti pentru bunătatea domniei voastre niciodată. 
De aceea, socotiţi această poveste ca pe un mic dar pe care vi-1 ofer. 

Vă doresc respectuos mult succes la scris. 

Discipolul domniei voastre. 
Li Yidou 


3 


Frăţioare Yidou, 



Scrisoarea ta şi „povestea-cronică" Eroul Yichi au ajuns cu bine la 
mine. 

Scrisoarea precedentă a fost plină de sinceritate şi te admir 
pentru lucrul acesta, aşa că nu e cazul să-ţi faci griji. Ţi-am răspuns 
cu întârziere pentru că am fost plecat din oraş. 

„Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună" este doar un 
fel de mâncare; nu are conotaţii de clasă şi nici nu se pune problema 
„gândirii libertine". Aşadar nu e cazul să o scoţi din povestirea 
Strada Măgarului şi cu atât mai mult nu trebuie scoasă din meniul de 
la Cârciuma Yichi. Dacă vreodată voi ajunge în Ţara Vinului, aş vrea 
să încerc această mâncare celebră în întreaga lume şi cum am să 
izbutesc dacă a fost scoasă din meniu? în plus, de vreme ce acestea 
sunt nişte mâncăruri cu o înaltă valoare culinară, ar fi păcat şi 
prostesc să nu le mâncăm; şi dacă tot trebuie mâncate, atunci nu 
cred că există vreo metodă mai civilizată de preparare pentru 
„Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună". Dacă aţi vrea să- 
1 scoateţi din meniu, proprietarul Yu nu va permite nici el aşa ceva. 

Eu am devenit tot mai interesat de personajul acesta, Yu Yichi şi, 
de aceea, în principiu, sunt de acord să-i scriu biografia. Cât despre 
răsplata pentru această trudă, el este liber să ia o decizie singur. Cât 
îmi dă, atât am să iau şi, dacă nu-mi dă nimic, nici că am să ridic 
vreo pretenţie, fiindcă nu banii m-au atras ca să-i scriu biografia, ci 
experienţa lui aproape uluitoare. Am eu o vagă senzaţie că tipul 
ăsta, Yu Yichi, este sufletul Ţării Vinului şi întruchipează spiritul 
epocii pe care o trăim: jumătate înger, jumătate demon. Relevarea 
lumii spirituale a acestui personaj probabil că va fi marea mea 
contribuţie în sfera literaturii. Poţi să-i redirecţionezi mesajul lui Yu 
Yichi, ca să afle care este evaluarea mea în ceea ce-1 priveşte. 

Nu am de gând să te flatez cu lucrarea Eroul Yichi. Spui că aceasta 
este o poveste-cronică, însă mie mi se pare mai degrabă o adunătură 



cu de toate, în mare parte la fel ca şi mâncărurile de la Cârciuma 
Yichi - o adunătură cu tot felul de bucăţi din măgar. în această 
poveste, este inclusă şi scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, „Fragmente 
din întâmplări ciudate din Ţara Vinului'', dar şi aberaţiile lui Yu Yichi. 
Totul este atât de dezlănţuit încât seamănă cu caii sălbatici care 
zburdă prin văzduh. In ultimii ani, am fost criticat pentru că ceea ce 
scriu nu este bine chibzuit, dar dacă e să mă compar cu tine, eu 
chiar că sunt prea chibzuit. Acum trăim nişte vremuri în care legea 
este respectată cu stricteţe şi desigur că acest lucru priveşte şi 
scrierea romanelor. De aceea, eu nu intenţionez să trimit acest 
manuscris la Literatura poporului, pentru că realmente ar fi o pierdere 
de vreme. Deocamdată, îl păstrez la mine şi când voi ajunge în Ţara 
Vinului am să ţi-1 returnez. Am să citesc eseul şi îţi mulţumesc 
pentru precizări. 

Şi încă un lucru: Ai o copie a lucrării „Fragmente din întâmplări 
ciudate din Ţara Vinului Dacă o ai, te rog să mi-o trimiţi cât poţi de 
repede. Şi dacă te temi că s-ar putea pierde undeva pe drum, atunci 
ai putea să faci o copie xerox şi să mi-o trimiţi pe aceea. Am să-ţi 
restitui eu banii pentru copiere. 


îţi doresc zile tihnite! 

Mo Yan 


4 

EROUL YICHI 

„Domnule doctor oenolog, ia stai jos, ca să avem şi noi o discuţie 
deschisă!" a spus el cu voce mieroasă, aşezându-se pe vine, în 
scaunul de piele rotativ. Expresia feţei şi tonul său semănau atât de 



bine cu norii la apusul soarelui - încununaţi de strălucire şi 
imprevizibili. Arăta ca un demon, unul dintre cavalerii aceia 
înfricoşători, nespus de răi, descrişi în romanele cu arte marţiale; 
numai vederea lui îmi stârnea teama, cum stăteam eu acolo, în faţa 
lui, pe canapeaua luxoasă. „Hei, micuţule", mi s-a adresat el 
batjocoritor, „de când te-ai înhăitat tu cu neisprăvitul şi puturosul 
ăla de Mo Yan?" Cotcodăcind ca o găină care-şi hrăneşte puii (deşi 
tare aş fi vrut să îi dau explicaţii, nu să cotcodăcesc), am spus: „Este 
mentorul meu, mai bine zis suntem prieteni în sfera literaturii. Până 
în ziua de azi n-am reuşit să-l întâlnesc personal, ceea ce constituie 
unul dintre marile mele regrete". „Ştii că Mo nu este numele lui de 
familie adevărat", mi-a răspuns el, însoţindu-şi vorbele cu chicoteli 
sinistre. „De fapt, pe el îl cheamă Guan şi se laudă că face parte din 
a şaptezeci şi opta generaţie de descendenţi ai lui Guan Zhong 39 , dar 
asta e o prostie. Acum a ajuns mare scriitor, zici? Se crede ei 
nemaipomenit, dar, lasă, că-i ştiu eu mai bine trecutul" „Cum poţi 
tu să ştii trecutul mentorului meu?" am răbufnit eu. „Nu face nimic, 
dacă vrei să nu ştie lumea nimic despre tine!" mi-a dat el replica. 
„Neisprăvitul ăsta n-a fost bun de nimic nici când era mic. La şase 
ani a dat foc unui şopron al echipei de producţie, iar la nouă ani a 
fost fascinat de o profesoară pe nume Meng, după care se ţinea toată 
ziua, oriunde s-ar fi dus, ca o adevărată pacoste. La unsprezece ani, 
a fost prins la furat roşii şi a primit o chelfăneală pe cinste. La 
treisprezece ani, când l-au găsit la furat ridichi, a trebuit să 
îngenuncheze la statuia Preşedintelui Mao şi să-şi ceară iertare în 
faţa a peste două sute de muncitori. Puşlamaua asta are o memorie 
beton şi era bun la carte, doar că îi plăcea să-i amuze pe oameni, 

39 Guan Zhong a fost prim-ministru în statul Qi, în timpul Regatelor Combatante 
(720-645 î.Hr.). 



ceea ce îl enerva pe taică-su aşa de tare încât îi trăgea câte o mamă 
de bătaie când şi când, de-i umfla fundul.44 „Nu-ţi permit să-mi 
insulţi maestrul!" am protestat eu cu putere. „Să-l insult? Tot ce am 
zis eu aici e scris în articolele lui", a spus el, cu un zâmbet malefic pe 
buze. „De aceea, cel mai potrivit ca să-mi scrie biografia era un 
nemernic ca el, înzestrat cu un talent ticălos, aşa că zoreşte-1 să vină 
degrabă în Ţara Vinului. Am să-l tratez cum se cuvine", a precizat 
el, lovindu-se cu palma în piept. Acestea fiind zise, cuprins de o 
forţă neaşteptată, a dat avânt scaunului rotativ pe care stătea, 
transformându-1 într-un adevărat carusel. Se învârtea cu o viteză 
ameţitoare încât acum îi vedeam faţa, acum îi vedeam ceafa. Faţa, 
ceafa, faţa, ceafa, viclenia strălucind pe faţă, ceafa rotundă ca un 
dovleac, dar unul ticsit cu inteligenţă. Şi cum se învârtea el aşa, 
dintr-odată a început să se înalţe. 

„Domnule Yichi," am spus eu, „deja i-am scris maestrului Mo 
Yan o scrisoare, dar încă nu mi-a răspuns. Mă tem ca s-ar putea să 
nu fie dornic să vă scrie biografia." 

El a râs batjocoritor şi a spus: „Nu-ţi face griji! O să fie dornic 
pentru că în primul rând îi plac femeile; în al doilea rând, are 
patima fumatului şi băuturii; în al treilea rând, n-are bani, iar în al 
patrulea rând, colecţionează povestiri fantastice şi misterioase, cu 
care îşi înfrumuseţează romanele. O să vină. Mă îndoiesc că mai e 
cineva în lumea asta care îl cunoaşte aşa bine ca mine". 

El s-a rotit în aer, după care a revenit pe scaun şi a spus pe un ton 
maliţios: „Domnule doctor în oenologie, ce fel de doctor eşti tu? Ai 
idee ce este aceea băutura? Băutura este un lichid. La naiba! Băutura 
este sângele lui Isus. La naiba! Este ceva ce îţi ridică moralul. La 
naiba! Băutura este mama visurilor, iar visurile sunt fiicele băuturii. 
Şi ar mai fi ceva", a spus el, scrâşnind din dinţi şi holbându-se la 
mine. „Băutura este lichidul lubrifiant al mecanismului statului. 



fără de care acest mecanism nu poate funcţiona. Ai priceput ce 
vreau să zic? Când îţi văd faţa asta schimonosită, îmi dau seama că 
n-ai priceput nimic. Nu-i aşa că plănuieşti să colaborezi cu 
neisprăvitul de Mo Yan la scrierea biografiei mele? In regulă, am să 
vă fiu alături, ca să vă atingeţi scopul. în fapt, experţii în biografii în 
niciun caz nu se duc să ia vreun interviu, fiindcă datele obţinute 
prin interviu sunt în proporţie de 90% false. Ceea ce aveţi voi de 
făcut este să înlăturaţi ce-i fals şi să păstraţi ce-i real, să vedeţi 
adevărul ce stă în spatele minciunilor. 

Să-ţi spun ceva, micuţule - şi poţi să-i transmiţi neisprăvitului de 
Mo Yan - Yu Yichi a împlinit 85 de ani. O vârstă respectabilă, nu-i 
aşa? Mă întreb unde eraţi voi, prăpădiţilor, pe când eu hălăduiam 
peste munţi şi mări. Pesemne că eraţi în vreo boabă de porumb sau 
în frunzele de varză sau poate în ridichile murate sau în seminţele 
de dovleac sau cine ştie pe unde naiba bântuiaţi. Spui că 
neisprăvitul de Mo Yan tocmai scrie Ţara Vinului ? Pur şi simplu bate 
câmpii, căci n-are nici cea mai vagă idee despre propriile sale limite. 
Cât a băut el de îndrăzneşte să scrie o carte intitulată Ţara Vinului ? 
Eu am băut mai mult alcool decât a băut el apă în toată viaţa lui! 
Oare ştiţi voi cine este băiatul acela cu solzi, care galopează încoace 
şi încolo pe Strada Măgarului în fiecare noapte cu lună strălucitoare? 
Ei, bine, eu sunt acela, eu sunt acela! Nu mă întreba de unde vin, 
căci casa mea este într-un loc scăldat de razele soarelui. Ce, nu vezi 
asemănarea? Nu mă crezi capabil să zbor până la streaşină şi să 
merg pe pereţi? Bine, am să-ţi fac o demonstraţie, ca să-ţi mai 
deschid ochii." 

Dragul meu Mo Yan, ceea ce a urmat a fost genul de întâmplare 
care te lasă fără cuvinte şi cu privirea încremenită de uimire: ochii 
piticului cu înfăţişarea atât de ciudată au slobozit pe neaşteptate 
fascicule de lumină ca nişte pumnale. Cu ochii mei l-am văzut cum 



se strânge tot, acolo, pe scaunul rotativ de piele, până devine o 
umbră întunecată care îşi ia zborul încetişor. Scaunul a continuat să 
se rotească şi, trosc!, a ajuns la capătul şurubului. Prietenul nostru, 
eroul acestei poveşti, era de acum lipit pe tavan. Toate membrele lui, 
ba chiar tot trupul, păreau echipate cu guri de absorbţie. Semăna cu 
o şopârlă enormă, dezgustătoare, care se căţăra relaxată, fără nicio 
grijă, pe tavan. Vocea lui înfundată răzbătea dintr-acolo: 
„Neisprăvitule, ai văzut? Nu-i mare şmecherie. Maestrul meu poate 
sta lipit pe tavan o zi şi o noapte fără să se clintească câtuşi de 
puţin". Şi, spunând vorbele acestea, a coborât plutind uşor, 
asemenea unei frunze întunecate. 

întors pe scaun, m-a întrebat cu îngâmfare: „Ce zici? Acum ai 
încredere în harul meu?" 

Trucul acesta cu lipitul pe pereţi m-a băgat în sperieţi; tot trupul 
îmi era scăldat de sudoare şi deodată am avut sentimentul că sunt în 
lumea viselor. Nu mi-aş fi imaginat că eroul călare pe măgar era 
chiar piticul acesta. Mintea mea se zbătea în confuzie, căci un idol 
fusese demolat, iar burta mea era umflată de atâta dezamăgire. 
Maestre, nu ştiu dacă vă mai amintiţi descrierea tânărului cu solzi 
pe corp, din povestea Strada Măgarului : luna strălucitoare, 
măgăruşul acela misterios, de culoare neagră, rezonanţa ţiglelor şi 
pumnalul în formă de frunză de salcie, pe care îl ţinea tânărul în 
gură... Veţi fi dezamăgit şi domnia voastră. 

„Nu mă crezi", mi-a spus el, „şi nici nu suporţi ideea că eu şi 
băiatul cu solzi suntem una şi aceeaşi persoană. Văd lucrul acesta în 
ochii tăi, dar n-ai ce face, aceasta este realitatea obiectivă. 

Dacă ai să mă întrebi de unde am deprins eu asemenea tehnici 
remarcabile, să ştii că nu pot să-ţi fac nicio dezvăluire. Sincer 
vorbind, dacă cineva îşi consideră propria viaţă mai uşoară decât o 
pană de gâscă, atunci chiar că n-are ce învăţa." 



El şi-a aprins o ţigară, dar nu ca să fumeze de-adevăratelea, ci a 
scos cerculeţe de fum, iar apoi le-a unit printr-un singur fum şi au 
rămas aşa, unite, vreme îndelungată. Mâinile şi picioarele i se 
mişcau necontenit, de parcă era una dintr-acele maimuţe care îşi fac 
culcuş pe Muntele Maimuţei. 

„Micuţule," a spus el tot învârtindu-se, „am să-ţi povestesc ţie şi 
lui Mo Yan o istorioară despre băutură. Nu e născocită - numai voi 
vă pricepeţi să născociţi poveşti." 

Mai departe, a grăit aşa: 

„Odată, cândva, aici, la noi, pe Strada Măgarului, era o crâşmă, 
unde a fost angajat un argat foarte slab, în jur de doisprezece ani. 
După ce că avea gâtul lung şi subţire, se mai pricopsiseşi cu ditamai 
căpăţâna, cu ochi negri ca nişte prăpăstii adânci. Era foarte vrednic - 
aducea apa, mătura podelele, ştergea mesele, într-un cuvânt, făcea 
curăţenie lună peste tot şi de aceea, stăpânul lui era foarte încântat 
de el. Dar n-a trecut multă vreme şi ceva neobişnuit s-a petrecut: din 
ziua în care a venit băiatul ăsta la cârciumă, băutura din butoi nu se 
mai vindea ca odinioară, spre uluirea stăpânului şi a câţiva băieţi de 
prăvălie. Intr-o zi, butoaiele au fost umplute până în vârf, iar în 
noaptea aceea, cârciumarul a stat ascuns după butoi, ca să vadă ce 
se întâmplă. Nicio mişcare până târziu în noaptea adâncă, dar 
taman când acesta se pregătea să se culce, simţind cum îl doboară 
oboseala, a auzit nişte zgomote uşoare, precum mersul unei pisici. 
Cu urechile ciulite, cârciumarul a rămas la pândă înviorat, 
nerăbdător să găsească desluşirea misterului. O umbră întunecată s- 
a strecurat pe lângă el. Cârciumarul a înlemnit, iar când ochii i s-au 
obişnuit cu bezna, a băgat de seamă că umbra aceea era, de fapt, 
tânărul argat. Avea ochii verzi ca smaraldul, ca nişte ochi de pisică. 
Băiatul a dat la o pane capacul butoiului, gâfâind, plin de 
entuziasm, după care s-a aplecat peste butoi şi a început să bea. 



Cârciumarul urmărea uluit toată scena, pitit în beznă, bănuind că 
băutura din butoi scade tot mai mult, dar nu îndrăznea să facă nici 
cea mai mică mişcare, ca nu cumva să-l sperie. După ce a băut 
zdravăn din toate butoaiele, băiatul a plecat împleticindu-se pe 
picioare. Cârciumarul aflase toată tărăşenia, însă nu a scos un sunet, 
ci s-a îndepărtat uşor şi s-a dus la culcare. A doua zi, dis-de- 
dimineaţă, cârciumarul a văzut că din toate butoaiele se cam dusese 
o bună parte din băutură. Nu mai întâlnise niciodată pe cineva cu 
un sorb atât de mare. Ca om cu educaţie ce se afla, ştia că în burta 
micului argat se găsea un lucru de preţ, numit «molia de băutură». 
Dacă ar fi reuşit să pună aşa ceva în butoaie, băutura nu s-ar mai fi 
sfârşit pe veşnicie, iar calitatea s-ar fi îmbunătăţit cu mult şi, cu 
gândul acesta în minte, cârciumarul a pus câţiva oameni să-l lege pe 
argat şi să-l pună lângă butoi. Nu-i dădea nimic de mâncat şi nici 
apă de băut, ci doar îi punea pe ceilalţi argaţi să învârtă în băutura 
din butoaie întruna, până când damful copleşea toată pivniţa. 
Argatul legat lângă butoaie urla de poftă şi se zbătea din răsputeri. 
Aşa l-au perpelit timp de şapte zile, după care cârciumarul i-a pus 
pe băieţi să-l dezlege. Eliberat din strânsoare, argatul s-a repezit la 
butoi, şi-a aplecat capul şi a început să bea cu nesaţ. Nu se auzea 
decât gâlgâitul, când, dintr-odată, o creatură ca o broscuţă cu 
spinarea neagră şi burta galbenă, a sărit în butoiul cu băutura". 

„Ştii cine era argatul acela?", m-a întrebat Yu Yichi cu o voce 
tristă. 

Eu i-am văzut durerea aşternută pe chip şi am întrebat şovăielnic: 
„Tu erai, nu-i aşa?" 

„La dracu! Păi, dacă nu eram eu, atunci cine să fi fost? Bineînţeles 
că eu eram! Dacă n-ar fi fost cârciumarul care să-mi fare comoara 
din burtă, probabil că în viaţa aceasta aş fi devenit Zeul Băuturii." 

„Dar eşti foarte bine şi acum", l-am consolat eu. „Ai bani, ai 



putere, ai ce mânca şi ce bea, ba te mai şi distrezi pe săturate. Eu nu 
cred că Zeului Băuturii i-ar fi fost cu putinţă să aibă parte de mai 
mult." 

„Rahat! Mi-a furat comoara şi de atunci s-a terminat cu sorbul 
meu nemăsurat. De aceea, am ajuns să cedez în faţa tiraniei unui 
ticălos ca Jin Gangzuan." 

„Şi directorul adjunct Jin trebuie că are o molie de băutură", am 
zis eu „fiindcă poate să bea o mie de pahare fără să se îmbete". 

„Rahat! De unde să aibă el o molie de băutură? Are în bună o 
grămadă de viermi de băutură. Cu o molie de băutură în bună. Poţi 
deveni Zeul Băuturii, dar, dacă ai viermi de băutură, atunci cu 
siguranţă vei deveni un demon al băuturii." 

„Şi de ce n-ai putut să înghiţi înapoi molia de băutură şi gata? 

„Tu nu ştii, dar molia aceea, cat a fost la mine în burtă, a fost 
foarte însetată; când a ajuns în butoi, a murit înecată." Şi, cum 
povestea el aşa, ochii i se înroşeau de supărare. 

„Frăţioare Yichi, spune-mi mie cine este omul acela, că mă duc şi 
îi fac praf cârciuma." 

Yu Yichi a izbucnit în râs şi a spus: 

„Bietul de tine! Chiar ai crezut aşa ceva? Eu am inventat totul, ca 
să te păcălesc. De unde să existe aşa ceva pe lume, precum molia de 
băutură? Este o poveste spusă de cârciumar, fiindcă toţi cei 
asemenea lui, care au o cârciumă, speră să aibă un butoi care să nu 
sece niciodată, dar acesta este doar un vis. Eu am fost băiat de 
prăvălie într-o cârciumă vreme de câţiva ani şi, fiindcă eram scund 
de înălţime, nu puteam să fac munci grele. De aceea, cârciumarul se 
plângea mereu că mănânc prea mult şi am ochii prea negri. Până la 
urmă, m-a izgonit de acolo. Am fost nevoit să hoinăresc de colo 
până colo, să mai cerşesc mâncare sau să fac ceva munci mai uşoare, 
ca să-mi câştig ceva de-ale gurii". 



„Te-ai chinuit, dar astăzi ai devenit un bărbat adevărat." 

„Rahat, rahat, rahat...!", a zis el. 

Apoi, după ce a scuipat vorbele acestea, a spus cu ură în voce: 
„Astea sunt vorbe cu care să-i prosteşti pe alţii, dar nu pe mine. în 
lumea asta, milioane şi milioane de oameni au suferit şi au fost 
nedreptăţiţi, dar cei care într-un final au devenit oameni adevăraţi 
sunt atât de puţini precum penele păsării Phoenix sau precum 
licornul. Totul e o chestie de noroc şi se vede în oase - dacă te-ai 
născut cu oase de cerşetor, atunci toată viaţa n-ai să faci altceva 
decât să fii cerşetor. Hai, las-o baltă! Ce rost are să-ţi spun eu ţie 
lucrurile acestea? E ca şi cum aş cânta unei vaci un cântec la lăută. 
Ştii prea puţine, ca să înţelegi ceva. în afară de a te pricepe să faci 
cerealele să fermenteze, altceva nu prea îţi e la îndemână, la fel ca şi 
Mo Yan, care nu-i bun decât să scrie romane. In rest, nimic. Voi doi - 
maestru şi discipol - sunteţi doi tâmpiţi, fără habar de nimic. 
Invitându-vă să-mi scrieţi biografia, de fapt, v-am făcut o mare 
onoare. Prăpădiţilor, curăţaţi-vă urechile şi ascultaţi-mă cu atenţie: 
bătrânul vostru strămoş vă spune o poveste". 

Apoi, a grăit aşa: 

„A fost odată ca niciodată un băiat foarte educat care privea 
reprezentaţia a doi acrobaţi pe stradă. Unul dintre ei era o 
preafrumoasă fată de vreo douăzeci şi ceva de ani, celălalt era un 
bătrân surdomut, după toate aparenţele, tatăl fetei. Numai fata 
dădea reprezentaţia, în timp ce bătrânul surdomut stătea ciucit, de-o 
pane, cu ochii pe recuzită şi pe toate lucrurile lor, deşi nu era câtuşi 
de puţin nevoie de aşa ceva. Se vede treaba că bătrânul era cam în 
plus pe acolo şi, totuşi, fără el trupa ar fi fost incompletă, aşa încât se 
poate spune mai degrabă că prezenţa lui era obligatorie, fiindcă 
servea drept element de contrast care să pună în evidenţă mai bine 
frumuseţea fetei. 



Ea a început cu un număr la care scotea ouă şi porumbei din aer, 
pentru ca apoi să facă lucrurile să apară şi să dispară - unele mai 
mici, altele mai mari. Privitorii se adunau tot mai mulţi în jurul ei şi, 
la un moment dat, fata, însufleţită de prezenţa lor, a spus: 

— Doamnelor şi domnilor, stimaţi spectatori, în continuare voi 
prezenta un număr de plantat piersici. înainte de aceasta, vă rog pe 
toţi să învăţaţi un citat din preşedintele Mao: «Literatura şi arta 
noastră slujesc muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor». 

Fata a luat de jos o piersică şi a plantat-o în ţărână, după care a 
udat-o un pic şi i-a poruncit: «Să creşti!» După cum era de aşteptat, 
curând un lăstar de piersic a ieşit din pământ şi a început să se 
înalţe încetul cu încetul până a devenit un copac în toată legea. 
Apoi, a făcut flori şi a legat rod. Fructele au crescut şi s-au pârguit - 
erau albicioase şi cu nişte pete roşii la codiţă. Fata a cules câteva 
piersici şi le-a oferit spectatorilor, dar nimeni nu îndrăznea să 
mănânce. Doar un băieţel a luat piersica şi a înfulecat-o pe 
nerăsuflate. întrebat ce gust are, el a răspuns că e grozavă. Fata din 
nou i-a îndemnat pe cei din jur să mănânce piersici, dar aceştia 
stăteau cu ochii holbaţi şi nici că aveau curajul să mănânce. Cu un 
oftat, fata şi-a fluturat mâna şi pe dată totul a dispărut ca prin vis, 
de a rămas numai ţărâna. 

Când spectacolul s-a isprăvit, fata şi bătrânul şi-au strâns 
lucrurile, cu gândul să plece. Numai băiatul acela o privea ca şi cum 
nu se îndura s-o lase să se îndepărteze. Drept răspuns la privirile lui 
languroase, fata i-a zâmbit dulce, arătându-şi buzele roşii şi dinţii 
albi. Era ca o piersică, absolut încântătoare. 

— Frăţioare, a zis ea, numai tu ai curajul să mănânci piersicile 
mele, ceea ce dovedeşte că destinele noastre sunt cumva legate. Uite 
cum facem, îţi dau adresa mea şi, ori de câte ori îţi va fi dor de mine, 
să mă cauţi. 



Fata a scos un pix, o bucată de hârtie şi harş-harş, a scris câteva 
rânduri, după care i-a dat-o băiatului. Acesta a pus hârtia bine, de 
parcă primise vreo comoară nepreţuită, însă când fata şi bătrânul au 
plecat, el i-a urmat ca electrizat, de parcă ar fi fost în transă. După ce 
au mers câţiva li, fata s-a oprit în loc şi i-a spus: 

— Frăţioare, du-te înapoi! O să mai avem ocazia să ne revedem. 

Lacrimi fierbinţi scăldau obrajii băiatului. Fata a scos o batistă de 

satin roşu şi i-a şters ochii, iar apoi i-a spus pe neaşteptate: 

— Frăţioare, vin părinţii după tine! 

Băiatul a întors capul şi şi-a văzut părinţii cum veneau cu mers 
precipitat, fluturându-şi braţele şi mişcând din gură, ca şi cum ar fi 
strigat ceva, numai că el nu auzea nimic. Când s-a întors către fată, a 
fost uluit să descopere că atât ea cât şi bătrânul dispăruseră fără 
urmă. Din nou a întors capul şi nu şi-a mai văzut nici părinţii. 
Atunci, s-a aruncat la pământ şi a început să plângă amarnic şi a 
ţinut-o tot într-un plâns până când a obosit, după care s-a pus în 
şezut şi a rămas cu privirea aţintită în gol. A stat aşa multă vreme, 
iar apoi s-a întins pe pământ, cu faţa spre cerul albastru ca oceanul, 
pe care norii albi şi pufoşi alunecau leneş. 

După ce s-a întors acasă, băiatul a căzut ca lovit de boală - numai 
mânca şi nici nu mai vorbea. în fiecare zi, bea doar un pahar de apă. 
Cu timpul, a început să slăbească, până a rămas numai piele şi os. 
Stătea toată ziua cu ochii larg deschişi, dar nu vedea nimic; cum îi 
închidea, înaintea lui se ivea fata aceea minunată, cu respiraţia 
aromată şi pasiunea vibrându-i în ochi. «Surioară iubită, mor de 
dorul tău!», striga el. Apoi, se repezea înainte şi deschidea ochii 
mari, dar nu vedea nimic. Băiatul acesta părea că se prăpădeşte, aşa 
că părinţii lui, nespus de îngrijoraţi, l-au chemat în ajutor pe unchiul 
lui, un om învăţat, cu privire ageră, înţelept şi cu viziune. De cum 1- 
a văzut pe băiat, şi-a dat seama de unde i se trăgea suferinţa. 



— Surioară, frăţioare, le-a spus el oftând, boala nepotului meu nu 
poate fi vindecată cu leacuri, dar dacă o s-o ţină tot aşa, va fi păcat 
de viaţa lui. Eu zic că cel mai bine ar fi «Să tratau un cal mort ca şi 
cum ar fi unul viu». Daţi-i libertate şi, dacă o va găsi pe fată, atunci 
probabil că vor fi împreună; dacă n-o va găsi, atunci o să renunţe la 
căutare. 

Părinţii au vărsat multe lacrimi şi, înţelegând că n-au încotro, au 
încuviinţat. 

Apoi, cei trei s-au apropiat de patul băiatului, iar unchiul a spus: 

— Copile, am vorbit eu cu părinţii tăi şi îţi îngăduie să te duci s-o 
cauţi pe fată. 

la auzul acestor vorbe, băiatul a sărit din pat şi s-a prosternat în 
faţa unchiului de mai multe ori. Probabil că din pricina emoţiei, faţa 
lui gălbejită până atunci a prins a se îmbujora. 

— Copile, i-au spus părinţii, ambiţiile tale sunt prea mari pentru 
cineva atât de mic. Noi nu ne-am dat seama de acest lucru, dar 
acum am hotărât să urmam părerea unchiului tău şi să te lăsăm s-o 
cauţi pe frumoasa aceea misterioasă. Slujitorul nostru, Wang Bao, te 
va însoţi. Dacă ai s-o găseşti, prea bine, dar dacă nu, atunci să vii 
acasă şi să ne liniştim. O să-ţi găsim o fată minunată, dintr-o familie 
bogata. în lumea asta, e greu să găseşti o broască în două picioare, 
dar fete cu două picioare sunt peste tot, aşadar nu-i cazul să te 
spânzuri de primul pom care îţi iese în cale, din pricina supărării. 

Băiatul, protestând faţă de propunerea părinţilor, le-a spus că şi 
de-ar fi să-i găsească vreo zeiţă, el tot pe fata aceea o doreşte. Tatăl, 
cu experienţa lui bogată, şi-a povăţuit băiatul: 

— Fiule, tu ai căzut sub vraja ticăloasei de fete, dar ştii tu cum e 
vorba aceea: «N-ai cum să ştii ce umplutură are colţunaşul doar 
dacă te uiţi la el», iar calităţile unei fete nu se citesc pe chip. 
Frumuseţea sau urâţenia sunt totuna de îndată ce închizi ochii. 



Fireşte că băiatul era sub vrajă, lucru ce se vedea limpede din 
faptul că nu voia deloc să-şi revină şi nici să dea ascultare spuselor 
părinţilor lui. Cum n-au putut să-i stea în cale, aceştia i-au hrănit 
bine măgăruşul, au pregătit provizii pentru vreo doua săptămâni şi 
l-au instruit cu lux de amănunte pe slujitorul lor, Wang Bao. Apoi, 
bocind de mama focului, l-au condus pe băiat - mai poticnit, mai 
opintit - până la ieşirea din sat. 

Călare pe măgăruş, acesta se legăna în toate părţile, de parcă ar fi 
încălecat pe nori şi pe ceaţă. Nu-i era gândul decât la momentul 
când o va reîntâlni pe fata care îi căzuse cu tronc şi în starea aceea 
de euforie care îl cuprinsese, pur şi simplu dansa în şa, ceea ce le 
stârnea celor întâlniţi pe drum bănuiala că şi-a pierdut minţile. 

Au mers ei zile de-a rândul, până când au băgat de seamă că 
proviziile şi banii se cam isprăviseră şi tot degeaba. Nu era nimeni 
care să-i poată îndruma către Peştera Caisului de pe Colina de 
Apus. Slujitorul cel bătrân îl tot îndemna să se întoarcă, dar el nici 
gând să plece urechea la asemenea sfaturi, căci era hotărât să ţină 
drumul drept spre Apus. Wang Bao a fugit pe ascuns şi a fost nevoit 
să cerşească mâncare, ca să poată ajunge acasă. Apoi, a murit 
măgăruşul, însă băiatul, rămas singur, nu s-a abătut de la drumul 
lui. Zilele treceau, iar el se apropia de capăt şi, cum era nespus de 
trist, s-a aşezat pe un bolovan şi s-a pus pe plâns, căci dorul de 
preafrumoasa fată îl chinuia nespus. Deodată, a auzit un zgomot 
puternic şi în clipa următoare bolovanul s-a prăvălit. Totul s-a 
petrecut fulgerător, încât băiatul n-a mai putut reacţiona şi dus a fost 
şi el. Când a deschis ochii, s-a trezit în îmbrăţişarea plină de căldură 
a fetei. Era atât de fericit, încât pe dată a leşinat. 

„Băiatul acela sunt chiar eu!" a spus Yu Yichi, zâmbind viclean. 
„Am petrecut mult timp alături de trupa de circari, de la care am 
învăţat să înghit săbii, să merg pe sfoară, să scuip foc şi altele. 



Circarii ambulanţi au parte de o viaţă minunată, misterioasă şi 
romantică. Cine îmi va scrie biografia, trebuie să descrie 
evenimentele viu şi să se afunde în profunzimea lucrurilor." 

Domnule profesor Mo Yan, Yu Yichi este un maestru al 
imaginaţiei, un individ cu o putere creatoare impresionantă. Aveam 
sentimentul că îmi era familiară povestea pe care tocmai o spusese şi 
se prea poate s-o fi citit-o în cărţile întâmplări din iatacul cărturarilor 
sau în Povestiri fantastice. Apoi, nu cu multă vreme în urmă, am dat 
peste următorul fragment, în timp ce răsfoiam întâmplări ciudate din 
Ţara Vinului. L-am copiat şi vi-1 ofer spre lectură: 

în primii ani ai Republicii, o fată dintr-o trupă de circ a venit în satul 
Aroma Băuturii. Era frumoasă cum numai Zeiţa Lunii mai poate fi. 
Printre cei adunaţi s-o vadă era şi un băiat pe numele de familie Yu şi cu 
prenumele Yichi; porecla lui era „Căţeluşul". Părinţii lui, nişte bogătani 
fără pereche, ajunşi pe la patruzeci de ani, au avut acest copil pe care îl 
preţuiau ca pe un odor şi îl creşteau în puf, ca pe o perlă din cele mai 
grozave. La vremea aceea, copilul avea treisprezece ani şi era deştept, dar şi 
frumos ca o bucată fină de jad. Când i-a zâmbit fata, el a simţit cum inima 
i se înalţă în zbor pe aripile extazului. Apoi, fata şi-a început reprezentaţia 
- a invocat vântid şi ploaia, a scuipat norii şi ceaţa, toate spre încântarea 
spectatorilor. După aceea, a scos o sticluţă subţire cât degetul şi a ridicat-o 
în văzul tuturor, spunând: „în această sticluţă se află peştera în care 
sălăşluiesc zeităţile. Care dintre voi se încumetă să mă însoţească într-o 
călătorie înlăuntrul ei? Cei de faţă s-au privit uluiţi, întrebându-se cum ar 
putea doi oameni în toată firea să se strecoare într-aşa o sticluţă. Trebuie că 
exista un truc prin care privitorii să fie păcăliţi, dar Yu Yichi era atât de 
fascinat de frumuseţea fetei încât fără să mai stea mult pe gânduri a făcut 
un salt, ieşind din mulţime, şi a spus: „Eu aş vrea să intru cu tine în 
sticluţă". Lesne de bănuit că mulţimea a izbucnit în hohote de râs, la auzul 
unei asemenea nerozii. Fata i-a spus: „Domnia ta ai o înfăţişare minunată, 



iar corpul îţi emană un parfum neobişnuit. E limpede că nu eşti un om 
oarecare, dar ia aminte că dacă ne vom strecura împreună în sticluţă 
înseamnă că destinul ne-a fost pecetluit pentru încă trei vieţi de acum 
înainte". Acestea fiind zise, fata şi-a ridicat degetele în chip de floare de 
magnolie, din care se înălţau fuioare de fum. Din vârful degetelor ei au 
început să se reverse peste spectatori umbrele lunii în valuri, sfărâmate, 
legănate, cu greu adunate într-o formă. Yichi a simţit cum fata îl apucă de 
încheietura mâinii, cu degete firave ca nişte şnuruleţe, cu pielea mătăsoasă 
precum satinul, moale şi netedă. Fata i-a şoptit la ureche: „Urmează-mă!" 
Vocea ei era suavă precum ciripitul de rândunică, iar respiraţia avea aromă 
de mosc. Ea a aruncat sticluţa în aer, împrăştiind lumini multicolore în jur 
şi nenumărate raze de bun augur. în această mişcare, gura sticlei a început 
să se tot lărgească până când s-a înălţat de vreun zhang 40 şi ceva, căpătând 
forma unei „porţi-lună". în urma fetei, Yichi s-a strecurat uşurel în sticlă, 
îi aştepta acolo o alee cu flori, străjuită de plopi verzi, cu păsări rare şi 
animale neobişnuite, care se foiau în toate părţile. Yu era beat de fericire şi 
simţea cum inima îi freamătă de o dorinţa nestăvilită. A prins-o pe fată de 
mână şi a tras-o la pieptul lui, cu gândul de a împlini dansul iubirii cât 
mai curând, însă fata i-a spus, chicotind: „Nu te temi că sătenii o să râdă 
de tine?" Şi-a ridicat mâna şi a arătat în afara sticlei, unde se zărea 
mulţimea cu gâturile înălţate zgâindu-se la ei. Atunci, cuprins de teamă, 
Yu n-a mai simţit decât o amară suferinţă, însă dorinţa tot nu-l părăsea, ci 
aproape că îl sufoca. „Profunzimea simţămintelor tale ma emoţionează 
foarte tare", a spus fata. „Dacă nu-ţi displace originea mea modestă şi nici 
înfăţişarea mea lipsită de frumuseţe, atunci te rog ca peste un an să vii la 
întâlnire la Peştera Florii de Cais de pe Muntele Vântului de Apus. Atunci 
te voi aştepta cu patul pregătit.” Emoţia lui Yu năvălea în valuri, ceea ce îl 
împiedica şi mai rostească vreo vorbă. Fata a ridicat mâna, iar el s-a trezit 
din nou sub cerul liber, strălucitor, cu sticluţa cât un degetar în palmă. Un 

40 Zhang este o unitate de măsură pentru lungime, echivalenta cu 3,33 m 



parfum de flori proaspete, care venea dinspre hainele lui, îi lua cu asalt 
nările. 

La început, când fata l-a cuprins de încheietura mâinii, spectatorii au 
văzut cum trupul lui se micşora tot mai mult, la fel şi trupul fetei, până 
când au ajuns cât doi ţânţari şi s-au strecurat în zbor în sticluţa care apoi 
s-a înălţat în aer, rotindu-se, ca într-o magie incredibilă. Oamenii erau 
uluiţi la vederea acestor lucruri, dar nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă, 
abia dacă mai respirau. 

Fata a luat o sămânţă de dovleac, pe care a plantat-o în pământul 
roditor, a scuipat asupra ei şi a spus: „Arată-te!" Mai întâi, s-a ivit un 
mugurel, care uşor a devenit un vrej doldora de frunze, înălţându-se cu 
mare iuţeală. Creştea contorsionat şi răsucit, atât cât îi era voia, ca şi cum 
ar fi fost un fuior de fum pornit spre văzduh. Cu un sac pe umăr, fata a 
început să se cocoaţe pe vrej, din frunză în frunză, până a ajuns la zeci de 
metri înălţime. De acolo i s-a adresat lui Yu Yichi, zâmbitoare: „Nu uita 
să-ţi ţii promisiunea Aceasta fiind zise, s-a ridicat în zbor, făcând frunzele 
să tremure firav, în trecerea ei lină şi dusă a fost. Vrejul care crescuse din 
sămânţa de dovleac s-a năruit la pământ şi într-o clipă s-a transformat în 
nisip. Mulţimea de gură-cască a stat acolo multă vreme, într-o aşteptare 
nedefinită, dar într-un târziu s-au împrăştiat cu toţii pe la casele lor. 

Yu s-a întors şi el acasă, dar nu-şi putea lua mintea de la frumuseţea 
fetei şi pace. Nu mai mânca, nu mai bea nimic, ci doar stătea toată ziua 
încremenit în pat. Striga întruna în nebunia lui, încât ai fi zis că are 
viziuni cu demoni. Părinţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat doctorii 
care n-au reuşit nici măcar să-i pună un diagnostic exact; pesemne că era o 
boală pentru care nu se găsea leacul potrivit. Sănătatea lui Yu se şubrezea 
tot mai mult de la o zi la alta şi nu doar trupul lui era măcinat de 
suferinţă, ci fi spiritul; părea că va ajunge în curând pe patul de moarte. 
Părinţii lui plângeau neputincioşi, când deodată au auzit la uşă clinchetul 
clopoţelului de la gâtul unui cal, urmat de o voce care spunea: „Sunt eu, 



unchiul băiatului!'' Vorbele încă nu se stinseseră când un bărbat 
impunător s-a năpustit în casă. A făcut câteva plecăciuni grăbite şi a spus: 
„Cumnate, surioară, de când ne-am despărţit, nu v-a fost deloc bine!" 
Femeia îi privea nasul săltat, gira mare, părul blond şi ochii albaştri - o 
înfăţişare cu totul neobişnuită pentru un chinez - şi era atât de 
nedumerită, că nu putea să scoată o vorbă. Bărbatul s-a îndreptat cu paşi 
mari către pat şi a spus: „Nepotul meu este bolnav de dragoste. Să aibă oare 
leacurile vreun folos? Voi doi, nişte bătrâni fără minte, îl trimiteţi la 
moarte cu bună ştiinţă. De atâtea zile stă cu ochii închişi şi de-abia mai 
respiră, arată de parcă e în ghearele morţii şi nu mai are vlagă nici cât să 
rostească o vorbă". Oaspetele s-a aplecat, ca să-l cerceteze mai îndeaproape 
şi a spus cu un oftat: „Paloarea aceasta pe faţa lui tânără şi fragedă arată că 
nepotul meu are o suferinţă fără margini". Apoi, a scos trei pilule roşii, pe 
care i le-a vârât în gură băiatului. Se vede treaba că acesta era leacul 
potrivit, căci, nu după multă vreme, i-a revenit culoarea în obraji şi 
respiraţia grea şi-a reluat cursul. Oaspetele a bătut de trei ori din palme şi 
a spus: „Prostuţule, promisiunea făcută anul trecut se cam apropie de 
momentul împlinirii, iar tu aştepţi cu sufletul la gură aniversând unui an 
de când ai întâlnit fata sortită ţie. Nu vrei să fii la beul cuvenit, aşa cum v- 
a fost vorba?" Yu a deschis ochii mari, în cart se zărea o licărire 
neasemuită, şi pe neaşteptate a sărit din pat. S-a lovit uşor cu palma peste 
frunte şi a spus: „Dacă n-ar fi fost unchiul să-mi dea ajutor, aş fi pierdut 
această întâlnire, nu mai încape vorbă". Oaspetele l-a zorit: „Trebuie să 
pleci degrabă! Trebuie să pleci!" Acestea fiind zise, a ieşit cu fruntea sus. 
Băiatid n-a mai zăbovit o clipă să-şi schimbe hainele cu unele curate, nici 
să-şi aranjeze părul ciufulit sau să-şi ia încălţările în picioare, ci a pornit 
în urma unchiului său. Părinţii lui Yu plângeau neîmpăcaţi, însă el nu i-a 
luat în seamă câtuşi de puţin, căci nu mai avea ochi pentru ei. 

Musafirul stătea în şaua calului, la marginea drumului, în aşteptarea 
lui Yu, iar când l-a zărit, şi-a întins în jos braţele ca de maimuţă şi l-a 



ridicat pe Yu pe cal, ca pe un prunc. Apoi, a dat bice calului care a 
nechezat o dată, fremătând de nerăbdare să pornească în galop, după care s- 
a îndepărtat ca vântul cel nărăvaş. Suit pe cal, Yu l-a prins zdravăn de 
coamă, căci în goana aceea nebună simţea cum vântul îi şuieră necruţător 
pe la urechi. Deodată, l-a auzit pe unchiul său spunând: „Nepoate, 
deschide ochii!" Yu i-a dat ascultare şi, când a deschis ochii mari, a văzut 
că înaintea lor se înfăţişă Deşertul Gobi, înţesat cu ierburi uscate şi stânci 
înghesuite de-a valma. în jur nu se afla nici ţipenie de om. Fără să scoată o 
vorbă, bărbatul a lovit calul cu palma şi a dispărut în zbor ca fumul, fără 
să lase nici cea mai mică urmă. 

Yu s-a aşezat jos şi a început să plângă, copleşit de singurătate. Deodată 
însă a simţit cum se cufundă printre stânci, însoţit de nenumărate 
bubuituri şi trosnete. Mii defascicide de lumină i-au apărut în faţa ochilor, 
care l-au speriat într-atât de tare încât a leşinat. Când şi-a revenit în 
simţiri, a băgat de seamă cum degete fine îi atingeau obrajii, răsfirându-şi 
parfumul împrejurul lui. A deschis ochii mirat şi atunci a văzut o fată 
alături de el. Lacrimile de bucurie au început să se rostogolească din ochi. 
„De când te aştept!" a exclamat ea. (Aici au fost eliminate cinci sute de 
cuvinte din poveste.) 

Au pornit la plimbare, ţinându-se de mână şi înaintea ochilor li s-a 
arătat o grădină cu o puzderie de copaci neobişnuiţi şi flori exotice. Printre 
toate acestea, le-a sărit în ochi un copac uriaş, cu frunzele cât palma, 
înţesat de fructe, dar ce să vezi, toate fructele erau în chip de băieţei ce 
păreau a fi nişte prunci adevăraţi. Mai târziu, la masa de prânz, au zărit pe 
masă, în mijlocul platoului, un băieţel auriu, ce părea aievea; speriat, Yu n- 
a îndrăznit să-l atingă cu beţişoarele. „Cum poţi dumneata, un flăcău atât 
de înalt, să fii aşa de laş?", a zis fata, după care a luat beţişoarele şi s-a 
înfipt în cocoşelul băieţelului, care, sub puterea asaltului, s-a făcut praf 
dimpreună cu restul corpului. După aceea, fata s-a năpustit şi a apucat o 
bucată din braţ, pe care a înfidecat-o degrabă, mestecând cu poftă, ca un 



tigru lacom. Inima lui Yu era copleşită de spaimă, însă fata râdea 
batjocoritor şi spunea: „Ăsta nu-i un băiat de-adevăratelea, ci un fruct în 
formă de copil. Nu-mi place deloc cum te porţi". Yu se forţa să-i facă pe 
plac, aşa că a apucat şi el o ureche şi a băgat-o în gură, unde s-a topit 
numaidecât. Chiar că avea o savoare nemaiîntâlnită. încurajat de această 
descoperire cu totul neaşteptată, s-a repezit asupra mâncării ca un lup 
flămând. Fata şi-a acoperit gura cu mâna şi a spus printre chicoteli: Până 
să afli gustul, erai timid ca un miel iar acum, că ai aflat, te repezi ca un lup 
hămesit. Yu era prea nerăbdător să mănânce ca să-şi mai bată capul să-i 
dea un răspuns. Era atât de amuzant să-l vezi cu obrajii mânjiţi de 
grăsime. Fata a adus o sticluţă cu alcool care, odată desfăcută, a împrăştiat 
un damf pătrunzător în preajma lor. „Această licoare", a spus fata, „a fost 
împlinită prin fermentarea fructelor culese de maimuţele de pe munte. Are 
o mare căutare peste tot în lume..." 

Domnule profesor Mo Yan, cred că deja v-aţi săturat de citit, 
fiindcă şi mie îmi este lehamite de copiat. Se cuvine însă să vă atrag 
atenţia asupra unui aspect: în această poveste aiuritoare, se vorbeşte 
despre mâncatul bebeluşilor şi băutul Vinului Maimuţelor, atât de 
importante în Ţara Vinului, şi acestea ar putea fi cele două chei ale 
desluşirii misterului de aici. Despre autorul întâmplărilor ciudate din 
Ţara Vinului nu se ştie nimic, iar eu mărturisesc că nici nu auzisem 
de această carte. Ştiu doar cade câţiva ani încoace circulă sub formă 
de manuscris copiat de mână şi aud că Departamentul de 
Propagandă al Comitetului Municipal de Partid a ordonat să fie 
confiscată. De aceea, am o bănuială cum că autorul acestei cărţi 
trebuie să fie un contemporan de-al nostru, cât se poate de viu şi 
activ aici, în Ţara Vinului. Eroul principal se numeşte tot Yu Yichi, 
prin urmare tare mi-e teamă că autorul întâmplărilor ciudate din Ţara 
Vinului este numitul Yu Yichi. 

„Domnule Yu", am zis eu, „m-aţi bulversat de tot. Ba sunteţi băiat 



de prăvălie la cârciumă, ba sunteţi luptătorul cu solzi pe el, 
misterios peste măsură, pentru ca mai apoi să fiţi clovnul din trupa 
de circ. Acum sunteţi iarăşi proprietarul cel prestigios, de la 
cârciumă - viaţa domniei voastre este un amestec de adevăruri şi 
închipuiri, cu nenumărate preschimbări şi plăsmuiri. Cum ar putea 
cineva, în aceste condiţii, să vă scrie povestea vieţii?" 

El a izbucnit în hohote de râs. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că un 
asemenea râs răsunător şi limpede se va slobozi din pieptul ca de 
pui pricăjit al acelui pitic. Apoi, a prins a bate cu furie pe tastele 
telefonului, cu siguranţă zăpăcindu-i de tot circuitele electronice, 
după care a aruncat până la tavan o ceaşcă de ceai din porţelanul cel 
mai fin, marca Jingdezhen, o mişcare în urma căreia nu doar ceaşca, 
ci şi ceaiul din ea, ajutate de forţa gravitaţiei, au ajuns pe covorul de 
lână scump şi nespus de elegant. 

El a scos din sertar un pachet de cărţi cu fotografii color, pe care 
le-a aruncat în sus. Cărţile au zburat prin aer asemeni unui stol de 
fluturi multicolori. „Le cunoşti pe femeile astea?" a întrebat el cu 
îngâmfare. Eu am ridicat fotografiile şi le-am studiat cu priviri 
lacome, afişând pe faţă o timiditate prefăcută. Femeile acelea 
superbe, care îşi dezvăluiau trupul dezgolit, îmi păreau cunoscute. 
„Numele lor sunt pe dosul fotografiilor", a precizat el. Când le-am 
întors, am găsit acolo locul lor de muncă, vârsta, numele şi 
momentul când avuseseră relaţii sexuale cu el. Toate erau din Ţara 
Vinului şi aş putea afirma, fără să risc vreo greşeală, că într-adevăr 
piticul Yu Yichi era foarte aproape de împlinirea măreţei sale 
aspiraţii. 

„Ce zici, domnule doctor în oenologie, ca un pitic aşa urât şi 
schimonosit să aibă parte de un succes răsunător? N-ar merita oare 
o asemenea fiinţă să se bucure de o biografie memorabilă? Adu-1 
mai repede pe neisprăvitul de Mo Yan, căci nu se ştie, s-ar putea să 



mă sinucid între timp şi el să ajungă prea târziu. 

Eu, Yu Yichi, un personaj de vârstă incertă, nu mai înalt de 
şaptezeci şi cinci de centimetri, m-am născut în sărăcie şi am 
hoinărit din loc în loc. Când am ajuns la maturitate, mi-am găsit 
împlinirea, devenind preşedintele Asociaţiei Antreprenorilor din 
oraş. Am primit distincţii ca model în muncă, la nivel de provincie. 
Am fost directorul general al Cârciumii: Yichi. Am avut relaţii 
sexuale cu optzeci şi nouă de femei frumoase din Ţara Vinului şi mă 
bucur de o poftă de viaţă aparte, cum nu se poate lăuda niciun om 
de rând. în plus, mai am şi experienţa extrem de bogată a 
evenimentelor ce-mi alcătuiesc legenda. Biografia mea va fi prima şi 
cea mai grozavă carte din lume. Spune-i neisprăvitului de Mo Yan 
să se hotărască mai repede şi să spună dracului odată dacă vrea s-o 
scrie ori ba." 



Capitolul 6 


1 

Ding Gou'er a băgat de seamă că Poarta Iadului, incrustată cu 
aur, s-a deschis cu un uruit puternic şi, spre uluirea lui, a descoperit 
curând că iadul nu era câtuşi de puţin locul acela întunecos, fără pic 
de lumină, după cum îl descriu legendele, ci, dimpotrivă, un loc 
strălucitor, cu irizări aurii şi verzi a smaraldul. Lumina roşiatică a 
soarelui şi razele albastre ale lunii se revărsau deopotrivă 
dinlăuntru, odată cu deschiderea porţii, în timp ce puzderie de 
creaturi acvatice, cu armură pe ele, împodobite cu striaţii splendide 
şi cu picioruşe molatice, pluteau în jurul său. Deodată, a simţit cum 
un peşte cu botul ascuţit îl ciugulea de fund, îndepărtând uşor acei 
hemoroizi nesuferiţi cu precizia unui chirurg proctolog. Fluturii 
conştiinţei sale s-au întors la trupul pe care îl părăsiseră vreme 
îndelungată, aducându-i o senzaţie de răcoare. Ieşind uşurel din 
starea de amorţeală prelungită, investigatorul special a deschis ochii 
şi a zărit-o pe şoferiţa care se afla lângă el, în pielea goală, frecându- 
şi trupul cu un prosop îmbibat într-un lichid cu miros de acru, pe 
care îl folosise ca să şteargă maşina. Descoperi că şi el însuşi era gol- 
puşcă şi stătea întins pe podeaua din lemn de tec. Lucruri din trecut 
îi reveneau încetişor în memorie. Ar fi vrut să se ridice, dar nu 
reuşea nicicum. Şoferiţa îşi freca sânii cu multă migală şi cu mare 
concentrare, ca şi cum ar fi fost singură în încăpere, ca o mamă care 
se pregătea să-şi alăpteze copilul. Treptat însă lacrimi cristaline i-au 
inundat ochii, pentru ca apoi să se prelingă uşurel pe obraji, precum 
două pârâiaşe, iar în momentul acela o emoţie divină s-a stârnit în 



sufletul investigatorului. Ar fi vrut să spună ceva, doar că femeia s-a 
năpustit asupra lui şi l-a sărutat cu foc. Apoi, din nou a simţit că 
bancuri întregi de peşti plutesc în jurul lui, impregnând aerul cu un 
miros pătrunzător de peşte. Ding avea chiar senzaţia că tot alcoolul 
care se împrăştiase în trupul lui se transfera acum în chip subtil 
către ea. El s-a trezit în cele din urmă, însă ea a tras cu strigăt ciudat, 
după care s-a prăbuşit la pământ. 

Investigatorul s-a ridicat bălăngănindu-se ameţit şi s-a grăbit să 
se sprijine de zid, ca nu cumva să cadă din picioare. Simţea că 
niciodată nu mai fusese atât de vlăguit, atât de golit pe dinăuntru, 
de parcă din cât fusese el odinioară nu mai rămăseseră decât pielea 
şi oasele. Trupul şoferiţei era înconjurat de un abur lăptos, asemenea 
unui peşte tocmai scos din oala în care fusese fiert. Odată ce aburul 
s-a răsfirat, în locul lui s-a aşternut sudoarea rece care-i ieşea prin 
toţi porii şi se prelingea cătinel până ajungea pe podea. Aşa cum 
stătea, leşinată pe jos, femeia îi stârnea o milă nesfârşită. Un 
asemenea sentiment creşte iute în suflet precum buruiana otrăvită, 
însă investigatorul nu putea uita latura ei vicioasă şi perversă, 
împresurat de gânduri, deodată a simţit o nevoie aprigă de a se 
uşura chiar acolo, peste ea, ca un animal sălbatic, însă la fel de 
repede şi-a scos din minte gândul ticălos. Apoi, şi-a amintit de Jin 
Gangzuan şi de propria sa misiune nobilă, aşa că şi-a încleştat dinţii, 
cuprins de o ambiţie stranie. „Hai, marş de aici! Să mă bag în pat cu 
nevastă-ta e o chestiune care ţine de stilul meu de viaţă, dar a găti şi 
a mânca bebeluşi reprezintă o crimă abominabilă" A aruncat o 
privire către şoferiţă şi a înţeles imediat că ea reprezenta momeala 
vie a lui Jin Gangzuan. „Deja am străpuns momeala vie, dar glonţul 
dreptăţii încă zboară prin aer." A deschis dulapul de haine şi şi-a 
ales de acolo un costum de lână, verde-deschis, cu care s-a îmbrăcat, 
îi venea de minune, de parcă ar fi fost făcut special pentru el. Iar 1- 



au cuprins gândurile: „M-am culcat cu femeia ta, ţi-am îmbrăcat 
hainele şi într-un final îţi cer şi viaţa". Apoi, şi-a scos pistolul din 
hainele murdare şi l-a pus în buzunar, după care a luat un castravete 
din frigider şi l-a mâncat. A dat pe gât nişte vin Zhangyu, moale şi 
alunecos precum pielea unei femei. Tocmai când se pregătea să 
plece, şoferiţa s-a ridicat de jos, răsucindu-se şi proptindu-se în 
patru labe ca o broască sau mai degrabă ca un prunc. Privirea ei 
jalnică i-a adus brusc aminte de fiul lui, moment în care nu şi-a 
putut stăpâni alte gânduri duioase, căci inima îi era copleşită de 
dragostea paternă. S-a apropiat de femeie, ca s-o mângâie uşor pe 
creştet şi să-i spună: 

— Puiule, dragul de tine, puiule! 

Ea şi-a cuprins genunchii cu braţele şi l-a privit cu blândeţe. 

— Eu plec, i-a spus cu voce scăzută. N-am să-l las pe bărbată-tu 
să scape aşa uşor. 

— Ia-mă cu tine! l-a îndemnat ea. îl urăsc şi zău că aş vrea să te 
ajut. Ei sunt mâncătorii de bebeluşi. 

Nici nu şi-a isprăvit bine vorba că s-a şi ridicat în picioare, s-a 
îmbrăcat în mare grabă şi a scos din dulap o sticlă cu pudră gălbuie. 

— Ştii ce se află aici? a întrebat ea. 

Investigatorul a scuturat din cap. 

— Este praf de bebeluşi, pe care ei îl servesc drept tonic. 

I - Şi cum l-au făcut? a întrebat investigatorul. 

— L-au făcut la Unitatea de Nutriţie Specială, din Spitalul 
Municipal. 

— Din bebeluşi vii? 

— Da, din bebeluşi vii. îi auzi cum plâng... 

— Haide! Să mergem la spital! 

Şoferiţa a adus grăbită un satâr din bucătărie, dar la vederea ei, 
pe investigator l-a apucat râsul şi imediat i l-a smuls din mână. 



aruncându-1 pe masă. 

Ea a îngânat ceva, exact cum face o găină atunci când tocmai a 
lăsat ceva ouă în cuibar sau poate că bâiguiala ei semăna mai 
degrabă cu o roată de lemn care se învârte pe caldarâm. Apoi, 
râzând, ca un liliac în zbor, s-a aruncat din nou asupra lui; cu 
blândeţe l-a apucat de gât cu braţele şi cu aceeaşi blândeţe şi-a 
încolăcit picioarele în jurul picioarelor lui. Cu toată puterea de care 
era capabil, el a reuşit s-o desprindă de pe el, însă ea s-a repliat, ca 
un coşmar de care nu-i chip să scapi aşa uşor. Investigatorul ţopăia 
de colo-colo, ca o maimuţă, în încercarea de a se scutura de ea. 

— Mai încearcă tu o dată să te repezi asupra mea şi ai să vezi că 
te omor! 

Pentru o clipă, ea a rămas încremenită, după care a izbucnit 
isterică: 

— Hai, omoară-mă! Omoară-mă, ticălos ingrat ce eşti! Omoară- 
mă şi gata! 

Apoi, şi-a desfăcut bluza cu o furie nestăvilită încât un nasture de 
sticlă purpurie a zburat pe podea, rostogolindu-se zgomotos, ca un 
animal micuţ şi ducându-se mai întâi într-o pane, apoi în cealaltă, de 
parcă o forţă neştiută îl împingea de colo până colo, mânat de forţa 
de gravitaţie, dar şi de forţa de frecare pe podea. Furios, 
investigatorul a călcat pe nasture, simţind cum îl gâdilă prin talpa 
pantofului şi prin şosetă. 

— La urma urmei, cine eşti tu? Te-a instruit Jin să faci asta? 

Sentimentele pe care le avea faţă de femeia aceasta în urma 

apropierii fizice începeau să se risipească, iar inima sa înmuiată mai 
devreme devenea acum rigidă şi căpăta treptat culorile oţelului. 

— Dacă zici aşa, atunci eşti ajutorul acestor conspiratori, a spus el 
ironic. înseamnă că şi tu ai mâncat bebeluşi. Probabil că Jin te-a 
îndemnat să faci tot ce-ţi stă în putinţă ca să-mi blochezi investigaţia. 



— Nefericită femeie mai sunt! a spus ea şi de îndată a început să 
plângă. 

Un plâns amarnic care o făcea să se zguduie din toate 
încheieturile. 

— Eu am rămas gravidă de cinci ori şi de fiecare dată am dus 
sarcina până la cinci luni, când mă ducea la spital pentru avort... ca 
să mănânce el copiii. 

Copleşită de disperare, ea se clătină, gata să cadă, însă 
investigatorul a întins braţul s-o sprijine. Atunci, profitând de 
momentul favorabil, femeia i-a sărit la piept şi l-a muşcat de gât, mai 
întâi uşor, după care dinţii i s-au încleştat cu ură. Investigatorul a 
slobozit un răcnet şi imediat i-a tras un pumn în burtă, făcând-o să 
se încovoaie de spate ca o broască şi apoi să se prăbuşească pe spate, 
cu faţa în sus. Avea dinţii ascuţiţi, iar Ding Gou'er ştia deja acest 
lucru din propria experienţă. S-a frecat repede pe gât, dar a 
constatat imediat că degetele îi erau pline de sânge. Ea stătea întinsă 
pe jos, cu ochii larg deschişi, inertă, numai că atunci când 
investigatorul s-a întors ca să plece, s-a năpustit şi i-a aţinut calea. 

— Frăţioare, frăţioare... se jelea ea. Nu mă lăsa aici. Stai să te 
sărut... 

Investigatorului i-a venit o idee - s-a repezit pe balcon, de unde s- 
a întors cu o cordeluţă de nylon şi niciuna, nici două a legat-o de 
scaun. Femeia se zbătea şi striga: 

— Ticălosule! Ticălosule! Am să te sfâşii cu dinţii până ai să mori! 

La aşa o ameninţare, el a scos o batistă pe care i-a pus-o peste 

gură şi a strâns-o bine la spate, după care a rupt-o la fugă, lăsând-o 
singură în încăpere. Fugea de parcă ştia că este singura lui şansă de 
a scăpa cu viaţă, dar într-o clipă i-a ajuns la urechi zgomotul 
înfundat al picioarelor de scaun târâit pe podea şi deodată l-a 
fulgerat gândul că bandita aceea era în stare să-l urmărească chiar şi 



aşa, cu scaunul legat de ea cu tot. Fugea de mânca pământul şi, cum 
el alerga aşa, paşii îi răsunau asurzitor pe scările de beton. 
Investigatorul ţinea minte că femeia locuia într-o clădire nu foarte 
înaltă, însă scările acelea se răsuceau în fel şi chip, ca şi cum ar fi dus 
spre inima Iadului. La o cotitură, s-a izbit de o bătrână care urca în 
fugă pe scări. I-a simţit burta umflată, parcă plină cu un lichid, care 
în loc să se înfunde, mai degrabă s-a mişcat într-o parte. Apoi, a 
văzut-o cum cade pe scări, agitându-şi braţele groase şi scurte. Avea 
o faţă foarte mare, foarte albă, ca o varză pusă la păstrare pentru 
jumătate de iarnă. Investigatorul a zis ceva în sinea lui, simţind cum 
parcă o grămadă de ciuperci otrăvite îi creşteau în creier. A sărit 
până la opritorul scării şi a întins grăbit mâna ca s-o ajute pe femeie. 
Ea mormăia ceva cu ochii închişi, încetişor, dar pe un ton jalnic. 
Ding se simţea vinovat, aşa că a apucat-o de mijloc cu ambele braţe, 
încercând s-o salte, doar că femeia se lăsa greoaie şi tot continua să 
alunece în jos, fapt care îl solicita atât de mult pe investigator încât 
simţea ca o să-i plesnească o venă în cap dintr-o clipă în alta. 
Muşcătura de pe gât îl durea îngrozitor, de parcă mii de ace îl 
străpungeau nemiloase. Până la urmă, femeia s-a prins cu braţele de 
gâtul lui şi abia aşa a reuşit s-o ridice. îl apucase de gât şi apăsa cu 
degetele ei unsuroase chiar pe rană, ceea ce îi pricinuia o durere 
cumplită, aşa că nici nu-i de mirare că imediat şi-a simţit tot corpul 
copleşit de o năduşeală rece. Respiraţia femeii duhnea a fructe 
stricate atât de rău încât bărbatul n-a mai suportat şi a dat drumul 
braţelor, trimiţând-o la vale, pe scări, unde a continuat să alunece 
asemenea unui sac cu fasole. Cu toate acestea, femeia se ţinea mai 
departe, strâns, de pantalonul investigatorului, trăgându-1 după ea. 
Ding a observat la un moment dat cum pe mâini îi străluceau nişte 
solzi, dar apoi a zărit doi peşti care ieşeau dintr-o sacoşă de plastic - 
un crap şi un ţipar. Cum se tot zvârcolea, crapul a ajuns cu uşurinţă 



pe scări, unde a început să sară nebuneşte; ţiparul avea capul 
galben, ochii verzi şi nişte mustăţi zbârlite de parcă erau de oţel. Se 
zvârcolea şi el neîncetat, tot străduindu-se să scape. Odată cu peştii, 
şi apa din sacoşa de plastic s-a vărsat pe scări şi a inundat mai întâi 
o treaptă, apoi pe celelalte două. 

— Unde te grăbeşti aşa, mătuşă? s-a auzit bărbatul spunând cu 
vocea uscată. 

— Mi-am rupt mijlocul, mi-am rupt şi intestinele, a răspuns ea. 

Când a auzit-o cât de detaliat îşi descria rănile, investigatorul a 

înţeles imediat că va avea din nou bătaie de cap, ba chiar că era într- 
o belea mai mare decât crapul acela. Primul gând a fost să fuga de 
bătrână, însă în loc să facă acest lucru, el s-a aplecat şi a spus: 

— Mătuşă, te duc la spital. 

— Mi-am rupt piciorul şi cred că mi-am distrus rinichii. 

El simţea cum un aer toxic se stârneşte în burta lui. Crapul i-a 
sărit pe picior; lui i-au zburat picioarele, iar crapul a zburat şi el şi s- 
a izbit de balustrada scării. 

— Să-mi plăteşti peştele! 

El s-a ferit de ţiparul care aluneca pe lângă el şi a spus: 

— Te duc la spital. 

Femeia s-a agăţat de picioarele lui şi i-a spus: 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap. 

— Mătuşă, a spus el, ţi-ai rupt piciorul, ţi-ai rupt mijlocul, ţi-ai 
făcut praf intestinele, ţi-ai nenorocit şi rinichii. Dacă nu mergi la 
spital, ce faci? Stai aici şi aştepţi moartea. 

— Păi, dacă mor, te iau după mine, a spus femeia cu hotărâre şi s- 
a agăţat de el şi mai strâns. 

Investigatorul a oftat deznădăjduit. S-a uitat în jos pe sară, s-a 
uitat la cei doi peşti care trăgeau să moară, iar apoi a privit dincolo 
de geamul spân, spre cerul mohorât, incapabil să decidă ce avea de 



făcut. în clipa aceea, a simţit cum de afară sunt împresuraţi de un 
damf de alcool, însoţit de zgomotul de metal lovit. îi era frig şi tare 
bine i-ar fi prins ceva de băut. 

Atunci, un râset batjocoritor s-a auzit pe deasupra capetelor lor. 
Şoferiţa venea pe scări, tropăind, cu mersul rigid, căci legată de 
scaun n-avea încotro decât să coboare cu paşi mici. 

El a întâmpinat-o cu un zâmbet stânjenit, fiindcă apariţia ei nu-1 
speria, ci mai degrabă revărsa asupra lui un soi de mângâiere. „Mai 
bine să porţi în spinare povara unei femei tinere decât a uneia 
bătrâne", i-a venit în minte o vorbă din popor, iar acest gând i-a 
adus un surâs pe buze, urmat de o neaşteptată stare de uşurare, ca şi 
cum de undeva, de departe, se iveau razele speranţei pe cerul 
mohorât. A observat imediat că ea reuşise să sfâşie cu dinţii batista 
care îi fusese legată la gură şi instantaneu a fost cuprins de o 
nesfârşită admiraţie pentru dinţii ei ascuţiţi. Femeia mergea încet, 
căci avea scaunul legat la spate, iar la fiecare pas lovea în marginea 
scărilor cu picioarele din spate ale scaunului. El i-a făcut semn cu 
capul, iar ea i-a răspuns la fel. Şoferiţa s-a oprit lângă bătrână, s-a 
înclinat puţin, ca un tigru care îşi ridică lin coada, după care a izbit- 
o cu scaunul, în acelaşi timp strigând cu furie: 

— Dă-i drumul! 

Bătrâna şi-a înălţat privirea către ea şi a mormăit ceva ce aducea a 
înjurătură, însă pe dată şi-a descleştat mâinile. Odată eliberat din 
strânsoare, investigatorul s-a dat câţiva paşi înapoi, ca să ia distanţă 
faţă de bătrână. 

— Tu ştii cine-i omul ăsta? a iscodit-o şoferiţa. 

Bătrâna a scuturat din cap. 

— Este primarul. 

Auzind aşa o grozăvie, bătrâna s-a sforţat să se ridice în picioare, 
apucându-se cu mâinile de balustradă, incapabilă să-şi stăpânească 



tremurul, însă investigatorul, impresionat de reacţia ei, a intervenit 
imediat în discuţie: 

— Mătuşă, să te duc la spital pentru un control medical. 

— Desfă-mi scaunul! i-a ordonat şoferiţa. 

El s-a supus, iar de îndată ce scaunul a căzut pe podea, femeia a 
început să-şi agite braţele, ca să le dezmorţească, în timp ce el s-a 
întors şi a rupt-o la fugă. N-avea să scape însă, căci femeia a pornit 
imediat pe urmele lui. 

Pe când ieşea pe uşa principală, el şi-a agăţat mâneca într-o 
bicicletă parcată acolo - s-au auzit mai întâi un trosnet, când a căzut 
bicicleta, iar apoi un sfâşiat de haină. Toate acestea i-au zădărnicit 
fuga, lăsându-i femeii destul timp ca să-i arunce o sfoară pe după 
gât şi să-l prindă strâns, cât pe ce să-l sufoce. 

Apoi, l-a tras afară de parcă ar fi fost un căţeluş sau cine ştie ce alt 
animal. începuse să plouă mărunt şi picăturile de ploaie i se 
aşterneau pe pleoape, împăienjenindu-i ochii, însă el era prea 
ocupat să slăbească strânsoarea din jurul gâtului înainte de a fi 
sufocat, ca să mai bage de seamă. A văzut, apoi, un obiect rotund 
cum îi zboară prin faţă, speriindu-1 zdravăn, pentru ca mai apoi să 
apară şi un băiat ras în cap, plin de noroi din cap până-n picioare, 
urmărind obiectul acela. Investigatorul s-a înclinat puţin şi a 
implorat-o: 

— Doamnă dragă, fii bună şi dă-mi drumul. N-aş vrea să mă 
vadă cineva aşa. 

Insensibilă la rugăminţile lui, femeia a răsucit puţin sfoara şi a 
strâns şi mai bine, spunând: 

— Păi nu eşti tu bun la alergare? 

— Nu fug, nu fug, nu fug nici de o fi să mor. 

— Promite-mi că n-ai să mă părăseşti şi că ai să mă iei cu tine. 

— îţi promit, îţi promit. 



Femeia a mai slăbit strânsoarea puţin, astfel încât investigatorul 
să-şi poată scoate capul. Acesta chiar în clipa în care voia să 
riposteze a auzit cum vorbe rostite pe un ton dulce ies din gura 
femeii, ca un cântec suav: 

— Tu eşti mai rău decât un copil mic! Dacă n-am eu grijă de tine, 
eşti în bătaia vântului. 

Vorbele ei îi stârneau valuri de căldură în burtă investigatorului 
care se bucura de ploaia căzută din cer ca o binecuvântare, 
umezindu-i nu doar pleoapele, ci şi ochii cu totul. 

Ploaia fină şi deasă ţesea o plasă molatică în jurul clădirilor, 
copacilor, o plasă ce cuprindea totul. Ding Gou'er a simţit cum ea 
întinde o mână şi îl prinde de braţ, iar apoi a văzut o umbrelă roz pe 
care femeia a deschis-o cu cealaltă mână şi a ridicat-o deasupra lor. 
Cu cel mai firesc gest cu putinţă, el a prins-o de mijloc şi a preluat 
umbrela, într-un mod foarte serios şi hotărât, ca un soţ grijuliu. Nu- 
şi dădea seama de unde apăruse umbrela aceea, dar nici că-i mai 
păsa, fiindcă de îndată suspiciunile au fost spulberate de o senzaţie 
de fericire greu de definit. 

Cerul era aşa de mohorât încât nici nu puteai să-ţi dai seama dacă 
e dimineaţă sau e trecut de miezul zilei. I-ar fi fost de mare folos 
ceasul, dacă nu i-ar fi fost furat de micul demon. Picăturile fine de 
ploaie răsunau uşor la atingerea umbrelei - un sunet dulce, dar 
melancolic, asemenea unui vin franţuzesc cât se poate de fin, un 
sunet trist, sentimental, neliniştitor, tulburat. El a cuprins-o şi mai 
strâns cu braţul pe după mijloc, până când i-a simţit pielea rece pe 
sub pijamaua de mătase. Abdomenul îi tremura uşor. Strânşi unul 
lângă celălalt, au luat-o pe jos către Universitatea Distileriei, pe 
drumul îngust, plin de noroi, străjuit de copaci cu frunze lucioase, 
asemenea unor unghii de domnişoare, vopsite cu ojă cafenie. Prin 
aburul lăptos care se ridica pe deasupra stivelor de cărbuni, purtând 



cu el miasma cărbunelui, fumul negru iţit din coşurile cuptoarelor 
era împins în sus de aerul greoi, până ajungea să întruchipeze pe cer 
un dragon negru ce se răsucea şi se încolăcea în zbor. 

Cei doi au ieşit din curtea Universităţii Distileriei, parcă în urma 
aburului plutitor şi au luat-o pe sub sălciile de pe malul pârâului 
din care se răspândea un damf puternic de alcool. Când şi când, 
ramurile sălciilor ştergeau umbrela, scuturându-i stropii de ploaie 
pe cărarea îngustă, acoperită cu un covor de frunze uscate, aurii. Pe 
neaşteptate, investigatorul a strâns umbrela şi a întrebat, cu privirea 
către crengile verzi de salcie. 

— De când sunt în Ţara Vinului? 

— Mă întrebi pe mine? i-a replicat şoferiţa. Eu de unde să ştiu? 

— Nu se poate aşa ceva, este inacceptabil! a spus el. Trebuie să 
mă apuc de treabă negreşit. 

Ea şi-a strâmbat gura şi a spus ironic: 

— Fără mine n-ai să fii în stare să faci nicio anchetă! 

— Cum te cheamă? 

— Ticălosule! l-a apostrofat ea. Cine te crezi? Te-ai culcat cu mine 
şi nici măcar nu-mi ştii numele. 

— Scuze! Eu te-am întrebat, dar n-ai vrut să-mi răspunzi, i-a 
replicat el. 

— Nu-i adevărat. 

— Te-am întrebat. 

— Nici gând, i-a răspuns ea şi imediat i-a şi tras un picior. 

— Bine, bine, n-am întrebat. Te întreb acum. Ce zici? 

— Acum nu mai e cazul să întrebi. Tu eşti vânătorul, iar eu sunt 
de partea ta, de acord? 

— în regulă, suntem parteneri, a spus el, lovind-o uşor peste 
mijloc, după care a continuat: Unde zici că ar trebui să ne ducem 
acum? 



— Ce vrei să investighezi? 

— O bandă de criminali nenorociţi, condusă de bărbatul tău, care 
omoară şi mănâncă bebeluşi. 

— Te duc eu la cineva care ştie tot ce se întâmplă în Ţara Vinului. 

— Despre cine e vorba? 

— Dacă mă săruţi, îţi spun... 

El a pupat-o uşor pe obraz. 

— Te duc la Yu Yichi, proprietarul Crâşmei Yichi. 

Braţ la braţ, au pornit pe Strada Măgarului, sub aripa înserării. 
Investigatorul putea intui că soarele deja coborâse dincolo de munţi, 
ba nu, tocmai cobora. Se strădui să-şi imagineze o scenă fabuloasă: 
soarele - o roată imensă de foc - aluneca în mod implacabil spre 
pământ, împrăştiindu-şi razele strălucitoare peste acoperişurile 
caselor, copaci, feţele trecătorilor, pavajul lucios al Străzii Măgarului. 
Părea că este drumul fără de întoarcere al unui erou, copleşit de 
nuanţele tragice ale sfârşitului. Regele despotic Xiang Yu 41 , din statul 
Chu, stătea pe malul Râului Wu - într-o mână ţinea suliţa, iar în 
cealaltă frâiele armăsarului său. Privea în gol către apele 
învolburate, zi şi noapte. Numai că acum Strada Măgarului nu-i 
deloc însorită. Biciuit de ploaia măruntă, investigatorul se simte 
copleşit de melancolie şi mâhnire. Dintr-odată, înţelege absurdul 
călătoriei sale în Ţara Vinului - totul părea ridicol peste măsură, dar 
şi nespus de amuzant. O căpăţână de varză putrezită plutea în 
rigola de la marginea drumului, dar şi o jumătate de căpăţână de 
usturoi, o coadă lucioasă de măgar, îngrămădite laolaltă, în tăcere, 
în bătaia luminii slabe răsfirate de lămpile de iluminat public, toate 

41 Xiang Yu (232-202 î.Hr.) a fost un puternic conducător militar care a condus 
forţele rebele împotriva statului Qin. După prăbuşirea acestui stat, s-a 
autoproclamat „marele conducător al statului Chu de Apus" şi a stăpânit un 
teritoriu vast. 



căpătau reflexii verzui, maronii, gri-albăstrui. Investigatorul s-a 
gândit cu durere în suflet că aceste obiecte lipsite de viaţă ar trebui 
să alcătuiască împreună blazonul de pe steagul vreunui regat sau, şi 
mai bine, ar putea să-i fie încrustate pe piatra de mormânt. Cerul 
părea foarte jos, apăsător, iar ploaia măruntă, în lumina gălbuie a 
lămpilor, semăna mai degrabă cu fire de mătase plutitoare. Umbrela 
roz arăta şi ea ca o ciupercă viu colorată. Pe Ding Gou'er îl răzbiseră 
de acum şi foamea, şi frigul, senzaţii pe care cu siguranţă că i le 
stârnise vederea acelor lucruri murdare din canal. în acelaşi timp, îşi 
simţea pantalonii uzi din pricina ploii, pantofii murdari de noroi şi 
îmbibaţi de apă, scoţând un zgomot înfundat la fiecare pas, de parcă 
ar fi fost nişte ţipari care se zbăteau pe fundul unui râu secat. în 
urma acestor senzaţii stranii, şi braţul cu care o ţinea pe şoferiţă îi 
părea rece şi amorţit, mai puţin palma, care atingea burta femeii, de 
unde răzbăteau sunete jalnice. Ea purta doar o pijama roz, iar în 
picioare avea nişte papuci de casă pufoşi. Cum mergea ea aşa, cu 
pasul târâit prin noroi, nu lăsa deloc impresia că străbate drumul 
acela de bunăvoie, ci mai degrabă că e trasă de nişte pisici soioase. 
Lunga istorie a bărbaţilor şi femeilor - s-a gândit el în sinea lui - este 
de fapt ca o luptă de clasă - uneori câştigă bărbaţii, alteori câştigă 
femeile, dar în final cel victorios este cel învins. S-a mai gândit că în 
relaţia cu şoferiţă fuseseră când precum pisica şi şoarecele, când 
precum doi lupi. Făcuseră dragoste, dar se şi luptaseră pe viaţă şi pe 
moarte, iar tandreţea şi ferocitatea fuseseră dozate în mod egal, într- 
un echilibru perfect. Se simţea îngheţat bocnă şi cu siguranţă că şi ea 
avea aceeaşi senzaţie de frig. I-a atins un sân şi aşa a descoperit că 
ceva care odinioară i se dezvăluise plăcut şi moale, era acum rece şi 
aspru, ca o greutate de fier pe talerul cântarului, ca o banană coaptă 
pe jumătate sau un măr, lăsate multă vreme într-o ladă frigorifică. 

— Ţi-e frig? 



întrebarea lui suna de-a dreptul prostească, dar el a spus mai 
departe: 

— Ce-ar fi dacă am merge la tine acasă, deocamdată, şi am să-mi 
continui eu investigaţia după ce se mai încălzeşte puţin? 

— Nu! a răspuns pe un ton categoric femeia, care de-abia îşi 
putea stăpâni clănţănitul dinţilor. 

Detectivul Hunter, de mână cu camaradul său cel mai apropiat, 
Mickey, merg cătinel, prin ploaia măruntă, într-o noapte rece de 
toamnă, pe Strada Măgarului... Acesta era gândul care i-a năvălit în 
minte investigatorului, precum versurile care apar pe ecran la 
karaoke, cu cuvinte înscrise cât se poate de limpede. El era puternic 
şi eroic; ea era încăpăţânată şi rigidă, însă uneori putea fi tandră şi 
afectuoasă. Pe Strada Măgarului nici ţipenie de om; gropile de pe 
drum, pline de apă îngheţată, lucioase ca sticla, străluceau difuz. 
După atâtea zile de când venise în Ţara Vinului, el se învârtea tot pe 
la periferie. Oraşul în sine era misterios, iar noaptea misterul parcă 
sporea şi mai tare, însă abia acum reuşea şi el, la adăpostul nopţii, 
să-i desluşească încetul cu încetul tainele. Această stradă străveche, 
numită Strada Măgarului, îl ducea cu gândul la calea misterioasă 
dintre picioarele şoferiţei, un gând care, numai ce i s-a înfiripat în 
minte, că l-a făcut să se ruşineze profund. Era ca un adolescent 
palid, care nu-şi putea înfrâna pornirile şi care nici nu putea stăpâni 
metaforele şocante ce i se învârteau prin cap. Pe neaşteptate, 
amintiri minunate au început să plutească în jurul lui, făcându-1 să 
se întrebe dacă nu cumva şoferiţa aceasta îi era sortită drept 
adevărata sa iubire, căci trupurile li se legaseră de acum cu un lanţ 
metalic greu. Simţea faţă de ea o anumită afecţiune prostească în 
care se amestecau în chip straniu uneori ura, alteori mila, alteori 
teama. Pesemne că aşa este iubirea. 

Era cam întuneric, mai cu seamă că prăvăliile de pe-o pane şi de 



pe cealaltă a străzii se închiseseră, dar se mai zăreau totuşi, pe ici- 
colo, luminile din curţile aflate în spate. Zgomote puternice, uneori 
înfundate se auzeau din toate părţile, bun prilej pentru investigator 
să încerce să ghicească ce făceau oamenii afară la ora aceea. Şoferiţa 
a venit repede cu un răspuns, care l-a trezit din meditaţie: 

— Profită de întunericul nopţii ca să taie măgarii. 

Intr-o clipă, drumul a devenit înşelător; femeia a alunecat şi a 
căzut pe spate, iar Ding, străduindu-se s-o ridice, i-a urmat 
exemplul. în cădere au rupt umbrela, pe care femeia s-a grăbit s-o 
arunce în şanţ. Curând, picăturile fine de ploaie s-au transformat în 
grindină, căci peste umezeala nopţii se lăsase un frig pătrunzător. 
Investigatorul simţea cum aerul acela reavăn se insinua peste tot, ba 
chiar i se strecura prin spaţiile dintre dinţi. A îndemnat-o pe femeie 
să meargă mai repede. Strada Măgarului, îngustă şi întunecată, 
devenise înfricoşătoare, ca un cuib al activităţii criminale. De mână 
cu iubita lui, investigatorul intra în vizuina tigrului şi începea să 
limpezească situaţia. O turmă de măgari lucioşi, de culoare neagră, 
au ieşit în întâmpinarea lor şi le-au blocat drumul chiar în clipa în 
care au zărit firmamentul luminos al Crâşmei Yichi, scăldat de o 
lumină roşie de neon. 

Măgarii stăteau grămadă, ca un zid. Investigatorul a numărat 
într-o doară vreo douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de măgari 
negri, cu pielea netedă şi lucioasă de atâta ploaie. După 
musculatura bine definită păreau să fie nişte exemplare tinere. Fie ca 
să înfrunte mai bine frigul, fie pentru că simţiseră o oarecare 
primejdie în apropiere, se adunaseră laolaltă, se înghesuiau unii 
într-alţii şi, pe măsură ce cei din spate forţau drumul către mijlocul 
turmei, cei aflaţi în faţă erau nevoiţi să înainteze. Frecându-se unii 
de alţii, pielea le scrâşnea de parcă ar fi avut nişte ţepi numai buni 
să-i străpungă pielea investigatorului care băgase de seamă că unii 



măgari stăteau cu capetele plecate, alţii cu capetele săltate, dar toţi 
aveau urechile ciulite. Se tot împingeau, ba într-o parte, ba într-alta, 
băteau cu copitele în caldarâm şi scoteau nişte sunete precum 
aplauzele unei mulţimi de spectatori. Turma aceea de măgari era 
asemenea unei coline mişcătoare, ce le trecea prin faţă, însă curând 
investigatorul a observat cum în urma lor venea ţopăind un tinerel 
negricios. I s-a părut chiar că acesta semăna foarte bine cu tânărul 
cu solzi, care îi furase lucrurile. Când Ding a deschis gura, cu 
gândul să strige la el, tânărul şi-a vârât degetele în gură şi a fluierat 
de au răsunat împrejurimile. Fluieratul lui era precum un cuţit tăios 
care spinteca noaptea adâncă, reuşind să stârnească răgetele 
asurzitoare ale măgarilor din turmă. Din experienţă ştia că atunci 
când rag măgarii îşi înfig bine copitele în pământ, îşi înalţă capetele 
şi urlă din toate puterile, însă măgarii aceştia răgeau în timp ce 
alergau, lucru pe care Ding îl găsea de-a dreptul înspăimântător. S-a 
desprins de femeie şi s-a avântat tot înainte, plin de curaj, hotărât să 
pună mâna pe tânărul negricios care mâna turma, însă tot ce a reuşit 
să facă a fost să cadă la pământ, ba mai mult, la atingerea pavajului 
rece, de piatră, a reuşit să-şi spargă capul. Urechile îi vâjâiau de 
mama focului, în timp ce două raze mari aurii s-au ivit în faţa 
ochilor. 

Cam pe când investigatorul şi-a revenit în simţiri, turma şi 
tânărul care o mâna dispăruseră deja fără urmă. Nu mai rămăsese 
decât Strada Măgarului pustie şi rece. Femeia l-a strâns tare de 
mână şi a întrebat foarte grijulie: 

— Te-ai lovit tare când ai căzut? 

— Nu. 

— Nu te cred. Ştiu că ai tras o căzătură zdravănă, a spus ea pe un 
ton plângăcios. Sunt sigură că te-ai ales cel puţin cu nişte vânătăi... 

Cuvintele ei l-au făcut să realizeze că îşi spărsese capul. Totul 



părea desprins dintr-o fotografie - părul şoferiţei, ochii, gura aveau 
o paloare de parcă ar fi fost argintate. 

— Mi-e teamă să nu-ţi dai duhul pe aici... 

— Nu-ţi face griji, a liniştit-o el. Abia mi-am început investigaţia. 
De ce vrei să mă blestemi să mor? 

— Când te-am blestemat eu să mori? a reacţionat ea cu furie. Am 
spus că mi-e teamă să nu mori. 

Deşi ar mai fi avut multe de spus, durerea violentă la cap l-a făcut 
să-şi piardă cheful de a mai vorbi. A întins mâna şi a mângâiat-o pe 
faţă, în semn de reconciliere. Apoi, şi-a pus mâna pe umărul ei; ca o 
infirmieră de pe câmpul de luptă, ea l-a sprijinit să treacă Strada 
Măgarului. Pe neaşteptate, o limuzină supla şi-a aprins luminile şi a 
demarat hoţeşte, cât pe ce să îi orbească cu farurile. Ding Gou'er 
avea o presimţire că se punea la cale săvârşirea unei crime, aşa că a 
împins-o pe şoferiţă cu putere, însă ea, în loc să se desprindă de el, 
s-a agăţat şi mai tare. In realitate însă n-a fost vorba de nicio 
tentativă de omor, fiindcă, odată ce a demarat, limuzina a trecut iute 
de parcă ar fi zburat, în timp ce stopurile roşii din coada maşinii 
luceau prin gazul de eşapament eliminat - o imagine extrem de 
frumoasă. 

Crâşma Yichi era chiar sub nasul lor, cu un salon scăldat în 
lumină, de parcă cine ştie ce ceremonie grandioasă urma să aibă loc 
acolo. 

Două fete, care n-aveau nici măcar un metru înălţime, stăteau de- 
o parte şi de alta a uşii împodobite cu flori. Purtau uniforme de 
culoare roşie, absolut identice, iar părul le era pieptănat într-un coc 
înalt. Şi chipurile lor semănau foarte mult, afişând acelaşi zâmbet. 
Pentru investigator, această asemănare perfectă avea ceva artificial, 
ca şi cum fetele ar fi fost nişte manechine din plastic sau ghips. Până 
şi florile aşezate în spatele lor păreau artificiale, lipsite de viaţă. 



— Bine aţi venit! au spus ele într-un glas. 

Imediat, uşa de sticlă fumurie s-a deschis pentru cei doi şi, în 
momentul în care au pătruns în salon, investigatorul a dat cu ochii 
de o coloană pătrăţoasă, cu inserţii de sticlă, pe care se vedea un 
bătrân urât, proptit de o femeie mizerabilă. Când a realizat că de 
fapt era reflectarea imaginii lui alături de şoferiţă, pentru o clipă pe 
investigator l-a încercat un sentiment ciudat de deznădejde. Ar fi 
vrut să dispară cât mai repede de acolo, însă în clipa următoare un 
băieţel îmbrăcat în haine roşii s-a apropiat cu paşi împiedicaţi, dar 
foarte iuţi. 

— Domnule, doamnă, serviţi masa sau beţi ceai? Dansaţi sau 
cântaţi la karaoke? a rostit el cu o voce ascuţită. 

Băiatul era tot pitic, ajungea cu capul cam în dreptul 
genunchiului investigatorului şi de aceea era nevoit să stea cu capul 
dat pe spate, în timp ce investigatorul trebuia să se aplece de mijloc. 
Se priveau - unul cu capul mare, unul cu capul mic, dar această 
postură îl făcea pe investigator să aibă sentimentul că el deţine 
poziţia de comandă, lucru care îi îngăduia pentru moment să se mai 
destindă puţin. Privirea maliţioasă a băiatului pur şi simplu îţi 
dădea fiori, în ciuda zâmbetului pe care toţi cei de acolo erau 
instruiţi să-l afişeze. în mod neîndoielnic era deţinătorul unei răutăţi 
greu de mascat, o răutate care ieşea la iveală aşa cum tuşul trece cu 
uşurinţă prin hârtia de proastă calitate. 

— Vrem să bem ceva şi să mâncăm. Eu sunt prietenă bună cu 
patronul vostru, domnul Yu Yichi. 

Micuţul a făcut o plecăciune şi a spus: 

— Vă cunosc, doamnă! Avem separeuri la etaj. 

Acestea fiind zise, a pornit înaintea lor, invitându-i să-l urmeze. 
Investigatorului i se părea că arătarea aceasta pipernicită seamănă 



întru totul cu monstrul din romanul Călătorie spre Soare-Apune 42 , ba 
chiar îşi imagina că în pantalonii largi ascunde vreo coadă de vulpe 
sau de lup. Marmura lucioasă făcea ca pantofii lor să pară şi mai 
murdari, ceea ce îi dădea investigatorului un sentiment de umilinţă 
profundă. In salon, femei dichisite dansau îmbrăţişate cu bărbaţi 
foarte îmbujoraţi, în timp ce un pitic cu smoching şi papion stătea pe 
vine, cocoţat pe un scaun înalt şi cânta la pian. 

Investigatorul şi femeia l-au urmat pe pitic pe scările în spirală, 
până au ajuns într-un separeu, unde două fetişcane, tot scunde de 
înălţime, au venit în fugă, cu meniul în mână. 

— Chemaţi-1 pe directorul Yu! Anunţaţi-1 că a sosit Numărul 
Nouă! a zis şoferiţa. 

în timp ce îl aşteptau pe Yu Yichi, şoferiţa, într-un mod cât se 
poate de deşănţat, s-a descălţat de papuci şi şi-a şters picioarele de 
noroi pe covorul moale. Apoi, probabil din cauza aerului îmbâcsit, a 
strănutat zgomotos de mai multe ori. Când simţea că nu poate să 
strănute, îşi ridica privirea în sus, mijea ochii şi îşi schimonosea 
gura, căutând să ajute strănutul să se pornească mai iute. 
Investigatorului îi displăcea acest comportament, mai cu seamă 
fiindcă îi amintea de un măgar în caiduri care adulmecă urina 
măgăriţei. 

în pauza dintre strănuturi, el a întrebat-o: 

— Ai jucat vreodată baschet? 

— Hapciu! Ce? 

— De ce Numărul Nouă? 

— Fiindcă sunt cea de-a noua amantă a lui. Hapciu! 

42 Roman scris de către Wu Cheng'en (cca 1500-1582) în limba vernaculară, care 
istoriseşte aventurile călugărului Tripitaka în călătoria pentru aducerea sutrelor 
budiste în China. Este considerat a fi unul din romanele fundamentale ale culturii 
chineze moderne. 



2 


Draga domnule profesor Mo Yan, 

Bună ziua! 

Deja i-am transmis mesajul dumneavoastră lui Yu Yichi, care mi-a 
replicat bucuros: „Ei, ce zici de asta? Ţi-am spus eu că o să-mi scrie 
biografia şi exact asta face". Apoi, a ţinut să adauge că uşa 
restaurantului va fi întotdeauna larg deschisă pentru domnia 
voastră. Nu cu multă vreme în urmă, guvernul municipal a alocat o 
sumă mare de bani pentru renovarea Cârciumii Yichi, un local cu 
program non-stop şi decoraţi uni somptuoase care îi dau un plus de 
frumuseţe. Cu multă modestie evaluându-1, poţi spune că este la 
nivel de trei stele şi jumătate. Recent, au avut o delegaţie de japonezi 
invitaţi la masă, iar micuţii diavoli s-au distrat pe cinste acolo! La 
scurt timp după întoarcerea acasă, şeful delegaţiei chiar a scris un 
articol în revista Călătorul, în care şi-a exprimat preţuirea faţă de 
cârciuma respectivă. De aceea, când veţi veni în Ţara Vinului, puteţi 
chiar să vă cazaţi acolo şi să vă bucuraţi de plăceri nebănuite, fără să 
cheltuiţi un sfanţ. 

în privinţa romanului-cronică Eroul Yichi, pe care vi l-am trimis, 
trebuie să vă mărturisesc că m-am amuzat nespus. Şi în scrisoarea 
pe care v-am adresat-o am precizat că acesta este darul meu pentru 
dumneavoastră, cu rugămintea să vă aplecaţi asupra lui pentru a 
culege informaţii atunci când veţi redacta biografia. Totuşi, eu mă 
gândesc încă foarte serios la critica pe care mi-aţi făcut-o. Greşeala 
mea constă în faptul că am o imaginaţie deosebit de bogată şi uneori 
pierd controlul, ajungând să fac prea multe digresiuni şi să mă 
depărtez de principiile de bază ale ficţiunii. De acum înainte am să- 



mi însuşesc foarte serios criticile domniei voastre şi am să muncesc 
pe brânci, cu râvnă, ca să scriu romane care să-şi câştige pe merit 
renumele. 

Domnule profesor, nădăjduiesc din tot sufletul că veţi porni la 
drum cât mai curând, către Ţara Vinului. Cine s-a născut pe 
pământul acesta şi nu vine aici pur şi simplu a trăit degeaba. In luna 
octombrie, vom organiza Primul Festival al Licorii Maimuţei, care 
ne va da prilejul de a organiza un banchet opulent, fără precedent în 
Ţara Vinului, cu activităţi antrenante timp de o lună de zile. Cu 
niciun chip nu se poate să-l rataţi Desigur că şi anul viitor va avea 
loc o nouă ediţie a acestui festival, dar nu va mai fi la fel de 
somptuos şi de memorabil ca acesta. Socrul meu a fost pe Muntele 
Maimuţa Albă, la sud de oraş, şi a trăit acolo, între maimuţe, timp 
de trei ani, ca să afle secretele Licorii Maimuţei. A petrecut atâta 
timp acolo încât aproape că a devenit de-al locului, dar numai aşa a 
aflat cum se prepară aşa ceva şi numai aşa a putut scrie un roman 
fabulos. 

Acum câţiva ani, am dat, acasă la socrul meu, peste cartea pe care 
o doriţi domnia voastră - întâmplări ciudate din Ţara Vinului, însă 
după o vreme, când am căutat-o, n-a mai fost cu putinţă s-o găsesc. 
I-am telefonat unui prieten de la Departamentul de Propagandă al 
Comitetului de Partid şi l-am rugat să facă tot posibilul şi s-o 
procure din altă parte. în această cărticică, sunt foarte multe scrieri 
cu insinuări răutăcioase, ceea ce demonstrează, fără putere de 
tăgadă, că aparţin unui scriitor din zilele noastre, însă nu pot afirma 
cu certitudine că acesta ar fi Yu Yichi. întocmai precum aţi spus, Yu 
Yichi este pe jumătate geniu, pe jumătate demon. Şi în Ţara Vinului 
unii îl glorifică, în timp ce alţii îl ponegresc, dar pentru că este pitic, 
oamenii obişnuiţi nu se angrenează cu adevărat în luptă aprigă cu 
el. De aceea, nimic nu pare să-l deranjeze, ci, dimpotrivă, îşi permite 



să facă totul după placul inimii şi să-şi dea frâu liber, cu bune şi cu 
rele. Eu sunt un om lipsit de talent, înzestrat doar cu o brumă de 
cunoştinţe şi incapabil să pătrundă lumea interioară a acestui 
personaj, însă după umila mea părere, aici se află o comoară pe care 
numai domnia voastră o puteţi descoperi. 

A trecut multă vreme de când am trimis nuvelele acelea la revista 
Literatura poporului, prin urmare îndrăznesc să vă rog să-i mai 
îmboldiţi pe editori. Totodată, vă rog să le transmiteţi că sunt 
aşteptaţi la prima ediţie a Festivalului Licorii Maimuţei. Fireşte că eu 
mă voi ocupa de tot ceea ce înseamnă cazarea şi masa lor şi sunt 
încrezător în faptul că generoşii cetăţeni din Ţara Vinului vor fi cât 
se poate de ospitalieri cu ei. 

în final, maestre, vă trimit ultima mea povestire - Lecţia de gătit. 
înainte de a mă apuca s-o scriu, am parcurs cu cea mai mare 
seriozitate aproape toate operele scrise de îndrăgiţii scriitori 
„neorealişti", absorbind esenţa scrierilor respective şi încercând să le 
adaptez. Maestre, sper să vă fie la îndemână să trimiteţi această 
povestire la redacţia revistei Literatura poporului, căci eu sunt convins 
că, dacă le voi oferi continuu lucrări, în cele din urmă voi reuşi să-i 
impresionez pe aceşti zei care locuiesc în palate de jad şi în fiecare zi 
privesc către cer pentru a o zări pe Chang'E, Zeiţa Lunii, când îşi 
piaptănă părul. 


3 

LECŢIA DE GĂTIT 

înainte s-o ia razna, soacra mea era o femeie frumoasă, extrem de 
graţioasă, chiar dacă nu mai era tocmai tânără. Uneori mi se părea 
că e mai tânără, mai frumoasă şi mai atrăgătoare decât fiica ei, adică 



soţia mea. Ştiu că este o prostie, dar nu mă pot abţine să nu spun 
acest lucru. Nevasta mea lucrează la o rubrică specială a Cotidianului 
Ţârii Vinului, unde a publicat deja câteva interviuri ce au stârnit 
reacţii foarte puternice, ceea ce a ajutat-o să-şi câştige o anumită 
notorietate. Nevastă-mea este o femeie slabă, negricioasă, cu părul 
cam decolorat, cu faţa zbârcită şi o gură urât mirositoare. Soacra 
mea, dimpotrivă, este destul de corpolentă, cu pielea albă şi moale, 
părul de un negru lucios, iar gura îi răspândeşte toată ziua o aromă 
de carne friptă. Când stau una lângă alta, diferenţa izbitoare dintre 
ele îmi reaminteşte în mod firesc de lupta de clasă, căci soacra mea 
arată precum concubina bine întreţinută a unui mare moşier, în 
timp ce nevastă-mea ai zice mai degrabă că e fiica cea mare a unui 
ţăran bătrân, împovărat de sărăcie şi mizerie. Nu-i de mirare că ura 
pe care şi-o poartă cele două a devenit atât de profundă încât vreo 
doi-trei ani nu şi-au vorbit una alteia, ba mai mult, nevasta mea mai 
degrabă ar dormi în curtea redacţiei decât să se mai ducă acasă şi să 
dea ochii cu maică-sa. De fiecare dată când mă duceam în vizită la 
soacră, nevasta mea devenea de-a dreptul isterică şi mă înjura cu 
cuvinte pe care cu greu le îngăduie hârtia, de parcă m-aş fi dus la o 
prostituată, nu la propria ei mamă. 

Sincer vorbind, în zilele acelea, eu într-adevăr aveam anumite 
fantezii stârnite de frumuseţea soacrei mele, dar asemenea gânduri 
rele au fost ferecate cu o mie de lanţuri groase, împiedicându-le 
astfel să se înteţească şi să evolueze, numai că ocara necontenită a 
soţiei mele a mistuit lanţurile acelea precum focul nemilos. Aşa se 
face că într-o bună zi i-am spus înfuriat: 

— Dacă am să ajung vreodată să mă culc cu mama ta, atunci să 
ştii că tu porţi întreaga responsabilitate. 

— Ce? a întrebat ea mânioasă. 

— Dacă nu mi-ai fi atras tu atenţia, niciodată nu m-aş fi gândit că 



ar fi posibil ca un ginere să facă dragoste cu propria-i soacră, i-am 
răspuns eu înveninat. Singurul impediment veritabil este vârsta, 
fiindcă altminteri nu suntem rude de sânge, deci... în plus, de 
curând în ziarul vostru s-a publicat o poveste interesantă despre un 
tânăr din New York, pe nume Jack, care, după ce a divorţat de 
nevastă, s-a căsătorit cu fosta soacră. 

Nevasta mea a tras un ţipăt plin de sălbăticie, după care a dat 
ochii peste cap şi a leşinat. Am aruncat de îndată o găleata cu apă 
peste ea, iar apoi am înţepat-o cu un cui ruginit sub nas, precum şi 
într-un anume punct între degetul arătător şi degetul mare, ca să-şi 
revină, numai că acest lucru s-a petrecut abia după vreo jumătate de 
oră, încetişor-încetişor. Arăta ca un buştean uscat aşa cum zăcea ea 
acolo, pe jos, în noroi, cu ochii larg deschişi şi avea o lucire în privire 
- pesemne lucirea disperării, care îmi dădea fiori pe şira spinării. 
Lacrimi fierbinţi i-au inundat ochii şi au prins a se prelinge către 
urechi. Mă gândeam că în clipa aceea un singur lucru mai puteam 
face, şi anume să-i cer iertare din tot sufletul. 

Am strigat-o pe nume, cu afecţiune în glas şi, învingându-mi sila 
nesfârşită, am sărutat-o pe gura urât mirositoare. în acest timp, nu 
mă gândeam decât la gura mamei ei, care întotdeauna răspândea 
aroma îmbietoare de carne friptă. Nicio minunăţie nu putea fi mai 
mare decât să fi luat o gură de coniac şi să-mi fi sărutat soacra pe 
gură; ar fi fost ca şi cum m-aş fi ospătat cu o friptură, după care aş fi 
dat o gură de coniac pe gât. Ciudat e faptul că trecerea timpului nu 
a ştirbit cu nimic farmecul şi tinereţea acelor buze; chiar şi nerujate, 
buzele soacrei mele erau moi şi roşii, pline de dulceaţa strugurilor 
de munte, pe când buzele fiicei ei nu se comparau nici măcar cu 
pieliţele de struguri. 

— Nu încerca să mă duci de nas! a spus ea cu glas ascuţit. Ştiu că 
pe mama o iubeşti, nu pe mine. Eu sunt numai un substitut al 



mamei mele. Când mă săruţi pe mine, nu faci altceva decât să te 
gândeşti la buzele ei, iar când faci dragoste cu mine, n-ai în minte 
decât trupul ei. 

Vorbele ei ascuţite parcă erau un cuţit tăios cu care îmi jupuia 
pielea. Plin de furie i-am spus (de fapt mai întâi i-am tras o palmă, 
uşor, peste faţă): 

— Am să-ţi dau o mamă de bătaie! Nu-ţi permit să spui 
tâmpeniile astea! Totul e numai în imaginaţia ta bolnavă. Eşti 
isterică, iar dacă vor afla şi ceilalţi, ai să te faci de râs, ca să nu mai 
spun cât de supărată va fi maică-ta. Eu sunt doctor în oenologie, un 
bărbat demn şi respectabil. Oricât de neruşinat aş fi, niciodată nu m- 
aş coborî la asemenea lucruri josnice la care niciun animal nu se 
dedă. 

— Aşa-i! N-ai făcut aşa ceva până acum, dar asta nu înseamnă că 
nu ţi-ar plăcea! Poate că n-ai să faci nimic câte zile vei avea, dar 
mintea o să-ţi stea tot acolo. Dacă nu vrei s-o faci ziua, ai să vrei 
noaptea; dacă nu vrei s-o faci cât eşti treaz, ai să vrei în vis; dacă nu 
vrei s-o faci cât trăieşti, ai să vrei după ce mori. 

Eu am ţâşnit în picioare şi am răbufnit: 

— Asta-i o insultă care îmi este adusă nu numai mie, ci şi mamei 
tale, ba chiar şi ţie însăţi! 

— Nu te înfuria aşa! mi-a spus ea. Chiar dacă ai avea o sută de 
guri şi cu toate ai rosti numai vorbe dulci, mieroase, tot n-ai reuşi să 
mă păcăleşti. Ei, ce rost are să mai continuăm aşa? Să trăiesc mai 
departe, ca să fiu o piedică? Să fiu bătaia de joc a celorlalţi, să sufăr? 
Mai bine să mor şi să se isprăvească odată toate astea! Dacă aş muri, 
aţi putea să trăiţi după bunul-plac. Nu v-aş mai sta în cale... 

Şi zicând vorbele acestea, a ridicat pumnii mici precum nişte 
copite de măgar şi a început să se lovească în piept. Dar, cum stătea 
ea aşa întinsă pe spate, tot ce se vedea pe pieptul ei zbârcit erau 



sfârcurile ca nişte curmale mici. Pieptul soacrei mele, dimpotrivă, 
era generos ca al unei femei tinere şi aproape că nu era niciun pic 
lăsat sau înmuiat. Până şi atunci când purta pulovere împletite cu fir 
gros, sânii ei se arătau drepţi şi avântaţi precum crestele munţilor. 
Trupurile inversate, ale soacrei şi nevestei, l-au adus pe ginere pe 
marginea prăpastiei râului. Putea oare cineva să mă învinuiască pe 
mine? Mi-am pierdut cumpătul şi am început să strig „Nu tu eşti de 
vină, ci eu!", moment în care ea şi-a desfăcut pumnii şi cu degetele 
firave, ca nişte gheare de pui, a început să-şi sfâşie hainele. Nasturii 
au zburat cât colo, lăsându-i la vedere sutienul. Cerule! Era precum 
omul cu picioarele amputate, care s-a găsit să poarte pantofi. îşi 
pusese sutien! Imaginea pieptului ei osos m-a făcut să-mi întorc 
privirea, dezgustat. 

— Ajunge! Nu mai e cazul să ne chinuim! Chiar dacă ar fi să 
mori, mai e şi tatăl tău! am zis eu. 

Ea s-a proptit cu palmele pe pământ şi s-a ridicat în capul oaselor, 
în ochi îi sclipea o lumină ameninţătoare. 

— Tata v-ar fi paravan. El nu ştie altceva decât băutură, băutură şi 
iar băutură! Băutura îi tine loc de femeie. Dacă tata ar fi fost un om 
aşa cum se cade, mi-aş mai fi făcut eu atâtea griji? 

— In viaţa mea n-am văzut o asemenea fiică, am spus eu, 
pierzându-mi răbdarea. 

— De aceea, te rog să mă omori, a spus ea, îngenunchind şi 
lovind cu capul, întruna, podeaua de ciment. îţi cad în genunchi şi 
te rog să te înduri de mine şi să mă omori. Domnule doctor, în 
bucătărie este un cuţit de inox nou-nouţ. Adu-1 şi omoară-mă cu el! 
Te implor să mă omori. 

A ridicat capul şi şi-a arcuit gâtul, care era lung şi subţire ca al 
unei găini jumulite de pene; avea o culoare vineţie, cu pielea aspră şi 
vreo trei aluniţe negre, iar venele albăstrui îi zvâcneau cu iuţeală. 



Ochii îi erau pe jumătate daţi peste cap, gura căscată, fruntea îi era 
mânjită de praf şi mizerie, prin care se zăreau câteva picături de 
sânge; părul îi era răvăşit, de parcă ar fi avut un cuib de coţofene pe 
cap. Putea fi numită această arătare femeie? Totuşi, femeia aceasta 
era soţia mea şi, ca să spun adevărul golgoluţ, comportamentul ei 
mă înspăimânta, iar ce-i şi mai rău, după spaimă venea dezgustul. 
Tovarăşi, ce puteam face? Ea zâmbea batjocoritor, cu gura aia care 
arăta ca o tăietură într-un cauciuc şi zău că îmi era teamă să nu 
cumva s-o ia razna. 

— Nevastă dragă, i-am zis eu, există o vorbă care spune că, odată 
ce doi oameni au format un cuplu, sentimentele dintre ei sunt mai 
adânci decât oceanul. Noi suntem împreună de atâţia ani, cum m-aş 
putea îndura să te omor? Mai degrabă aş omorî un pui de găină, 
mai cu seamă că am face după aceea o supă gustoasă pe care s-o 
mâncăm împreună, pe când aşa, dacă te omor pe tine, tot ce am să 
mai pot înghiţi va fi un glonţ. Doar că eu nu-s chiar atât de prost, să 
ştii! 

Ea s-a frecat pe gât şi a spus cu voce blândă: 

— Chiar n-ai să mă omori? 

— Nu te omor, nu te omor! 

— Eu zic s-o faci, a insistat ea, trasând cu degetul o linie 
orizontală pe gât, ca şi cum ar fi avut în mână cuţitul acela ascuţit şi 
iute ca vântul. Elarş! a continuat ea, e de ajuns să tragi uite aşa, 
uşurel, şi venele de pe gâtul meu se deschid, lăsând sângele să 
ţâşnească repezit, ca din fântână. După o jumătate de oră, n-o să mai 
rămână din mine decât pielea transparentă. Şi atunci, a continuat ea, 
cu un zâmbet sinistru pe buze, ai să poţi să te bagi în aşternut cu 
vrăjitoarea aia bătrână, mâncătoare de bebeluşi. 

A 


Impuţito! i-am strigat eu. 



Tovarăşi, nu-i deloc uşor pentru un cărturar elegant şi rafinat ca 
mine să rostească asemenea vorbe mizerabile, dar pur şi simplu 
nevastă-mea asta m-a scos din minţi. Eram foarte ruşinat. 

— Fir-ai a dracului! am ocărât-o eu. Cu ce drept îmi ceri să te 
omor? Ceva bun nu m-ai pune să fac, în schimb vii cu asemenea 
nenorociri la mine! Să te omoare cine o vrea, că eu n-am chef. 

Furios, m-am dat la o parte. M-am gândit: „Păi, dacă nu-s în stare 
s-o scot la capăt cu tine, oare n-aş putea să scap altfel?" Am luat o 
sticlă de vin, „Armăsarul cu coama roşie" şi gâl-gâl! am dat-o pe 
gât. N-am uitat însă în timp ce înghiţeam, să-i urmăresc mişcările cu 
coada ochiului. Am văzut-o cum se ridică greoi şi porneşte 
surâzătoare spre bucătărie, simţind în clipa aceea o strângere de 
inimă, dar auzind cum curge apa de la robinet, m-am apropiat pe 
furiş şi am observat că îşi băgase capul sub jetul puternic de apă. Cu 
amândouă mâinile se ţinea de chiuveta soioasă, înclinându-şi trupul 
într-un unghi de 90 de grade. Din poziţia aceea, i se vedea fundul 
osos şi fără viaţă, cu fesele alea ofilite, care semănau cu două bucăţi 
de carne puse la uscat, în vânt, timp de vreo treizeci de ani. Nu era 
chip să fac vreo comparaţie cu fundul soacrei mele, bombat ca o 
minge bine umflată. în momentele acelea dramatice tocmai 
imaginea fundului bombat îmi sălta prin minte. Până la urmă, mi- 
am dat seama că gelozia soţiei mele nu era total nefondată. Jetul de 
apă curată ca neaua şi, fără îndoială, rece ca gheaţa îi cădea pe 
spinare şi apoi se împrăştia cu stropi mari albi, ce răsunau 
zgomotos. Părul ei arăta ca o scoarţă de palmier, îmbrăcată în 
spumă albă. Suspina sub apă, ca o găină care se îneacă ciugulind 
boabe. De acum îmi era teamă să nu cumva să răcească şi uite aşa, 
pe nesimţite, sufletul meu a fost inundat de sentimente de milă faţă 
de ea. Simţeam că am ajuns să comit o crimă cât se poate de gravă 
chinuind o femeie atât de slabă şi fără vlagă. M-am apropiat şi i-am 



atins spatele - era foarte rece. 

— Ajunge! Nu te mai chinui! Nu-i cazul să facem lucruri care îi 
îndurerează pe cei apropiaţi şi îi bucură pe duşmani! am spus eu. 

Ea s-a îndreptat de spate cu repeziciune şi m-a ţintuit cu ochii ei 
roşii ca focul. N-a scos o vorbă preţ de câteva secunde, ceea ce m-a 
înspăimântat şi m-a făcut să mă dau în spate cu câţiva paşi. Am 
văzut-o imediat cum ia un cuţit lucios, tocmai cumpărat de la 
magazinul cu articole metalice, îşi desenează un semicerc în faţa 
pieptului, după care ţinteşte către gât şi apasă. 

Fără să-mi mai pese de nimic, m-am repezit, am apucat-o de 
încheietură şi i-am smuls cuţitul din mână. Eram dezgustat de 
comportamentul ei. 

— Netrebnico! Mă distrugi, nu-ţi dai seama? 

Am înfipt cuţitul de vreo două degete în tocătorul de lemn, dar 
cu asemenea furie că ar fi trebuit să te opinteşti cu toate forţele ca să- 
1 mai scoţi de acolo. Apoi, am izbit cu pumnul în peretele care a 
răsunat zdravăn, motiv pentru care vecinul de alături a strigat 
enervat: 

— Ce faceţi acolo? 

Eu eram furios ca un leopard care se învârtea închis în cuşcă. 

— Nu mai suport toate mizeriile astea, am spus. Pur şi simplu nu 
mai pot, fir-ar să fie! 

M-am plimbat încoace şi încolo de câteva zeci de ori, gândindu- 
mă întruna cum am să-mi duc eu viaţa cu ea mai departe. Obţinerea 
unui divorţ echivala cu o cerere la crematoriu. 

— Să lămurim lucrurile! i-am zis eu. Să mergem şi să-i chemăm 
pe mama şi pe tatăl tău să rezolve chestia asta! Şi atunci ai să poţi s- 
o întrebi direct pe maică-ta dacă am avut ceva cu ea. 

Ea s-a şters cu un prosop pe faţă şi a spus: 

— Putem să mergem. Dacă voi, care aţi comis un incest, nu vă 



temeţi, de ce m-aş teme eu? 

— Cine refuză să meargă e o nenorocită de broască ţestoasă, am 
spus eu. 

Aşa-i. Cine refuză să meargă e o nenorocită de broască ţestoasă. 

Ne-am târât şovăielnici până la Universitatea Distileriei, iar pe 
drum ne-am intersectat cu coloana de maşini de la guvern, care 
mergeau să întâmpine oaspeţii străini. Pe motocicletele din fruntea 
coloanei erau doi poliţişti în uniforme noi, cu ochelari de soare 
lucioşi şi cu mănuşi albe. Noi am încetat a ne mai certa pentru 
câteva clipe şi am rămas încremeniţi lângă salcâmii de pe marginea 
drumului. Din canal răzbătea un miros greu de animale putrezite. 
Ea îşi înfipsese timid mâna rece ca gheaţa în braţul meu. Eu am 
privit dispreţuitor către coloana de maşini pentru oaspeţii străini, 
simţind un dezgust profund faţă de ghearele ei reci. Atunci i-am 
observat degetul mare de ia mână, mult prea mare, cu mizeria 
verzuie adunată pe sub unghie, însă nu mă înduram să-i desprind 
mâna de pe braţul meu, fiindcă aşa căuta ea protecţie, ca o persoană 
gata să se înece care se agaţă de un pai. „Fir-ai tu a naibii!" am 
ocărât-o eu în gând. O femeie bătrână şi cheală din mulţimea are se 
ferea din calea coloanei de maşini şi-a întors privirea către mine. Era 
îmbrăcată cu un pulover foarte larg, cu nasturi de plastic albi, mari, 
la piept. Simţeam o repulsie fizică faţă de nasturii aceia mari şi albi, 
o senzaţie care provenea din copilăria mea, când am suferit de 
oreion. Atunci, un doctor care mirosea cam tare şi care avea 
asemenea nasturi mari, albi, de plastic, la piept, m-a atins pe obraji 
cu degetele lui subţiri ca nişte tentacule, făcându-mă să vomit de 
silă. Femeia avea un cap mare, înfipt pe umeri, faţa buhăită şi dinţii 
gălbui. Când şi-a înclinat capul, a să mă privească mai bine, m-au 
cuprins frisoanele. M-am întors, cu gândul să mă îndepărtez, dar ea 
m-a urmat îndeaproape, alergând cu paşi mici. De fapt, era o 



cunoştinţă de-a soţiei mele, pe care a prins-o de mâini cu afecţiune 
şi i le-a scuturat cu putere, în acelaşi timp lăsându-se cu pieptul în 
faţă până când aproape că s-au îmbrăţişat şi s-au pupat. Ai fi putut 
jura cade fapt ea era mama nevestei mele şi fireşte că m-am gândit 
ce glumă proastă era să spui că frumuseţea aia de soacră-mea a dat 
naştere unei arătări ca nevastă-mea. Mi-am continuat drumul singur 
către Universitatea Distileriei; voiam să merg şi să-mi întreb soacra 
dacă nu a luat-o pe fata ei de la vreun orfelinat sau dacă nu cumva 
la naştere i-a fost schimbată în maternitate de către asistente. Şi 
atunci, dacă se dovedea că nu-i era mamă de adevăratelea, eu ce-ar 
fi trebuit să fac? 

Nevasta mea m-a ajuns din urmă, veselă nevoie mare. Chicotea, 
ca şi cum uitase că în urmă cu puţin timp încercase să-şi taie 
beregata cu cuţitul. 

— Hei, doctore, ştii cine era bătrâna aia? 

Eu am răspuns că nu. 

— Este soacra domnului Hu, şeful Departamentului de 
Organizare de la Comitetul Municipal de Partid. 

Eu am pufnit pe nas. 

— Ce pufneşti aşa? a zis ea. Nu-i cazul să-i priveşti cu dispreţ pe 
ceilalţi şi nici nu-i cazul să-ţi imaginezi că numai tu eşti deştept în 
lumea asta. Chiar vreau să-ţi spun că în curând voi fi şefa secţiei 
Cultură şi viaţă, de la redacţie. 

— Felicitări! i-am spus eu. Acum, dacă ai să fii şefa acestei secţii, 
sper să scrii un articol despre experienţa ta personală, cum faci tu 
tărăboi şi scene. 

— Zici că eu fac tărăboi şi scene? a întrebat ea uluită. Eu sunt cea 
mai bună femeie din lume. Orice femeie, în locul meu, să afle că 
bărbatul ei îşi face de cap cu propria ei mamă, ar fi făcut un scandal 
monstru de multă vreme. 



— Haide, grăbeşte-te! Să vină părinţii tăi şi să rezolve situaţia 
asta! 

— Eşti chiar prost! a zis ea, parcă trezită brusc dintr-un vis. De ce 
aş merge eu cu tine, ca să te văd cum îţi faci ochi dulci cu 
destrăbălată aia bătrână? Sunt bărbaţi în lume câtă frunză şi câtă 
iarbă, aşa că nu-ţi duc eu grija. N-ai decât să te culci cu cine vrei, 
puţin îmi pasă. 

Acestea fiind zise, s-a întors şi a plecat cu un aer nonşalant. 
Vântul toamnei scutura coroana copacilor, iar frunzele aurii pluteau 
uşor în cădere, tăcute. Nevasta mea străbătea poezia toamnei şi 
aveam sentimentul că între silueta ei întunecată şi noţiunea de 
delicateţe se ţesea o anumită legătură. în mod surprinzător, aerul ei 
detaşat părea că stârneşte în mine un vag regret, ca în faţa unei 
pierderi iremediabile. Numele ei este Frumoasa Yuan, aşadar 
Frumoasa Yuan şi frunzele toamnei în cădere alcătuiau împreună un 
poem liric, cu aceeaşi aromă ca Vinul Generalului Fei, produs la 
Distileria Zhangyu din Yantai. Am petrecut-o cu privirea, însă ea nu 
şi-a întors capul nici măcar pentru o clipă, ceea ce mă ducea cu 
gândul la expresia aceea - „înfăptuirea justiţiei fără nicio urmă de 
regret". De fapt, eu îmi doream să-şi fi întors capul să mă mai 
privească o dată, însă viitorul şef al secţiei Cultură şi viaţă, de la 
Cotidianul Ţării Vinului n-a schiţat nici cel mai mic gest, ci a plecat 
preocupată, probabil să-şi ocupe noua poziţie. Şefa Frumoasa Yuan. 
Şefa Yuan. Şefa. 

Silueta ei s-a pierdut printre clădirile cu ziduri albe şi ţigle 
albăstrui, de pe Aleea Fructe de Mare. Un stol de porumbei pătaţi se 
avânta chiar de acolo înspre tării; pe cer pluteau trei baloane mari, 
galbene, care trăgeau după ele panglici roşii, cu caractere albe 
brodate pe ele. Un bărbat stătea încremenit în loc. Eram chiar eu. Fi 
Yidou, doctorul în oenologie. Fi Yidou, n-ai să-ţi pui capăt zilelor 



sărind în Râul Liquan cel înspumat şi care împrăştie mireasma 
alcoolului. Cum să fac aşa ceva? Nervii mei sunt tăbăciţi ca o piele 
de vacă tratată cu sare şi mirabilit - oricât ai rupe din ea, tot nu se 
strică; oricât ai întinde-o, nu se sfâşie. Li Yidou, Li Yidou, cu capul 
sus şi pieptul scos înainte, a intrat în Universitatea Distileriei şi s-a 
oprit în faţa uşii soacrei lui. 

Socotesc că se cuvine într-adevăr să fac unele lămuriri. Poate că 
eu percep lucrurile într-un anumit fel, acolo unde chiar nu există 
nimic, dar se prea poate ca o schimbare radicală să intervină în viaţa 
mea, nu încape nici cea mai mică îndoială. Pe uşă era lipit un bilet: 

„în dimineaţa aceasta, cursul de gătit se va ţine în laboratorul 
Centrului Gurmanzilor". 

Auzisem eu demult că soacra mea, cu talentul ei neobişnuit, era 
vedeta Institutului Culinar, dar în clasă nu o văzusem niciodată cu 
adevărat. Aşadar, am hotărât să particip la cursul soacra, un prilej 
cât se poate de nimerit pentru a-i admira personalitatea remarcabilă. 

Am intrat pe portiţa din spate a Universităţii Distileriei, după 
care am ajuns în grădiniţa Institutului Culinar. Aroma alcoolului 
încă mai adăsta în aer, iar mirosul de carne îţi asalta şi el nările la tot 
pasul. în curte, nenumăraţi copaci ornamentali şi flori exotice stranii 
mă priveau pieziş cu frunzele lor asemenea unor ochişori tainici, pe 
mine, doctorul în oenologie, dar total ignorant când venea vorba de 
plante. Mai bine de zece gardieni îmbrăcaţi în uniforme bleumarin 
se plimbau agale prin campus, dar când m-au zărit au devenit 
vigilenţi dintr-odată, ca nişte câini de vânătoare care îşi ochiseră 
prada. Şi-au ciulit urechile care semănau nespus de bine cu nişte 
clătite micuţe şi subţiri şi se vedea limpede că mă adulmecau, însă 
mie nu-mi inspirau teamă câtuşi de puţin. Ştiam prea bine că în 
clipa în care aş fi amintit numele soacrei mele, instantaneu şi-ar fi 
revenit la starea de toropeală de odinioară. Campusul avea o 



structură cam ciudată, foarte asemănătoare cu Grădina 
Guvernanţilor Nepricepuţi din Suzhou. O stâncă uriaşă, de culoarea 
ficatului de porc, stătea în mod cu totul de neînţeles chiar în mijlocul 
drumului, iar pe ea era o inscripţie cu vopsea galbenă - „Graţioasa 
Stâncă îndreptată către Cer". După ce am obţinut permisiunea 
gardienilor să trec, am pornit-o agale până am dat de Centrul de 
Cercetări pentru Mâncăruri Speciale. Apoi, am depăşit balustradele 
acelea, una după alta, am trecut de clădirea superbă unde se 
creşteau copiii de carne, am trecut şi de colina artificială şi de 
fântână, de camera de dresaj pentru păsările exotice şi animalele 
ciudate, am intrat într-o grota întunecoasă, unde m-am învârtit 
puţin până am dat de un loc luminat. Aici era deja zonă interzisă. O 
domnişoară mi-a adus o uniformă şi mi-a cerut să-mi schimb 
hainele. „Oamenii voştri îl filmează pe conferenţiat, a spus ea. Era 
limpede că mă confundase cu vreun reporter de la televiziunea 
locală. Când mi-am pus pe cap boneta albă, de formă rotundă, mi-a 
venit un miros proaspăt de săpun. Chiar în clipa aceea, domnişoara 
m-a recunoscut. „Eu am fost colegă de şcoală cu soţia 
dumneavoastră. Frumoasa Yuan", mi-a zis ea. „La vremea aceea, eu 
aveam note mult mai mari decât ea, însă acum ea a devenit un 
reporter celebru, iar eu am rămas o biată portăreasă", a continuat ea 
cu amărăciune în glas, privindu-mă, totodată, cu ochi plini de ură, 
ca şi cum eu eram cel care îi curmase viitorul glorios. Am dat din 
cap, în semn de scuze, însă în clipa următoare pe chipul ei mohorât 
s-a ivit un aer de mândrie. „Eu am doi fii", s-a lăudat ea, „şi 
amândoi sunt foarte deştepţi". „Şi nu aveţi de gând să-i vindeţi 
Secţiei de Mâncăruri Speciale?" am întrebat eu pe un ton răutăcios. 
Pe dată s-a făcut vânătă la faţă de furie şi cum n-aveam deloc chef să 
mai văd încă o faţă vânătă, mi-am luat tălpăşiţa, îndreptându-mă cu 
paşi mari către laborator. O auzeam în urma mea, scrâşnind din 



dinţi: „într-o bună zi, o să apară cineva care să vă aranjeze şi pe voi, 
canibalilor". 

Vorbele portăresei mi-au zguduit sufletul. Cine erau canibalii? 
Oare nu eram şi eu unul dintre ei? Mi-au venit în minte imediat 
vorbele demnitarilor din Ţara Vinului, atunci când, referindu-se la 
celebrele feluri de mâncare, au ţinut să precizeze: „Noi nu mâncăm 
oameni, ci nişte delicatese trecute printr-un proces special de 
preparare". Creatorul acestor delicatese era chiar frumoasa mea 
soacră, care tocmai ţinea o prelegere în faţa studenţilor din 
laboratorul spaţios şi extrem de luminos. Era la catedră, scăldată în 
lumina lămpilor, unde îi distingeam foarte limpede faţa rotundă, 
netedă şi strălucitoare precum porţelanul cel mai fin. 

Reporterii într-adevăr filmau, iar pe unul dintre ei, pe nume 
Qian, un tip cu o gură ţuguiată şi obraji de maimuţă, redactorul unei 
rubrici speciale, îl întâlnisem odinioară la o masă şi băusem 
împreună. Cu camera de filmare pe umăr, se foia dintr-o parte în 
alta a sălii, urmat îndeaproape de asistentul lui, un tip scund, palid 
şi gras, care ducea lămpile şi trăgea după el cablurile negre. La 
indicaţiile lui Qian, îndrepta luminile când pe faţa soacrei mele, 
când pe tocătorul din faţa ei, când pe studenţii care urmăreau 
prelegerea cu maximă atenţie. Mi-am ales un loc liber şi m-am 
aşezat, simţind cum lumina aceea blândă, revărsată de ochii ei 
căprui, a zăbovit pentru câteva secunde asupra mea. Uşor jenat, mi- 
am plecat capul. 

Câteva cuvinte încrustate adânc pe catedră mi-au sărit în ochi: 
„Vreau să mă culc cu tine!" Parcă tot atâţia bolovani m-ar fi izbit în 
moalele capului, stârnind adevărate valuri. Simţeam o amorţeală în 
tot corpul; ca şi cum aş fi fost o broască supusa şocurilor electrice, 
toate membrele au început să-mi tremure, iar un punct anume, din 
miezul trupului meu, era foarte neliniştit... Vorbele soacrei mele. 



rostite pe îndelete, plăcute, erau asemenea unei maree care se 
năpustea de undeva de departe, învăluindu-mă într-o curgere caldă 
şi stârnindu-mă pe şira spinării în valuri iuţi, tot mai iuţi... 

— ... Dragi studenţi, v-aţi gândit vreodată că, odată cu 
dezvoltarea rapidă generată de cele patru modernizări 43 , precum şi 
cu îmbunătăţirea continuă a nivelului de trai al populaţiei, mâncatul 
nu mai este doar o problemă de satisfacere a nevoii de a ne sătura, ci 
este şi o nevoie de delectare estetică? Prin urmare, gătitul nu mai 
este doar o simplă tehnică, ci a devenit o arta rafinată. Un bucătar 
care corespunde standardelor trebuie să aibă mâini mai dibace şi 
mai sensibile chiar decât un chirurg, să aibă o percepţie mai acută a 
culorii decât un pictor, un nas mai fin decât un câine poliţist şi o 
limbă mai moale decât a unui şarpe. Un bucătar este întruparea 
tuturor artelor. în acelaşi timp, standardele gurmanzilor sunt din ce 
în ce mai înalte - vor gusturi rafinate, preţuiesc tot ce-i nou şi 
detestă ceea ce-i învechit; poftesc la ceva dimineaţa, dar se 
răzgândesc până seara. Nu-i deloc uşor să-i mulţumeşti la masă, 
însă noi se cuvine să ne străduim din răsputeri să găsim mereu ceva 
nou, ca să le satisfacem dorinţele. Aceasta are legătură cu 
prosperitatea Ţării Vinului şi, desigur, şi cu viitorul luminos al 
fiecăruia dintre noi. înainte de a începe cursul de azi, aş vrea să vă 
recomand un fel de mâncare special şi foarte rar... 

A luat pixul electronic şi a scris pe tabla magnetică nişte cuvinte 
cu o caligrafie superbă: „Ornitorinc înăbuşit". Apoi, şi-a înclinat 
capul înspre studenţi, într-o parte, într-o manieră politicoasă şi 
fermecătoare, a pus deoparte pixul şi a apăsat pe un buton de sub 
catedră, moment în care un ecran de pânză a început să coboare 

43 Cele patru modernizări reprezintă un concept lansat în anii '80 în China, 
implicând modernizarea agriculturii, a industriei, a apărării naţionale, precum şi 
a ştiinţei şi tehnologiei. 



încetişor. Parcă era un general care apăsa pe un buton pentru a 
scoate la iveală harta de luptă. în spatele ecranului se afla un bazin 
cu apă, unde înotau neliniştiţi nişte ornitorinci mici, cu blana 
lucioasă şi lame palmate. 

— Acum am să vă dezvălui ingredientele şi metoda concretă de 
realizare, aşa că vă rog să luaţi notiţe, a continuat ea. Acest animal 
urât, odinioară, l-a făcut pe eruditul Engels, marele nostru 
conducător proletar, să se simtă stânjenit, fiindcă reprezintă un 
fenomen aberant în evoluţia speciilor - este singurul mamifer de pe 
pământ care face ouă. Ornitorincul este cu adevărat un animal 
exotic, aşa încât, atunci când îl gătim, trebuie să fim extraordinar de 
atenţi, ca să nu cumva să risipim o asemenea raritate din pricina 
unor greşeli de tehnică. Prin urmare, eu propun ca toată lumea, 
înainte de a pregăti ornitorincul, să exerseze pe broaşte. în 
continuare, am să vă prezint metoda concretă de preparare: 

Se ia un ornitorinc, se omoară, după care se agaţă cu capul în jos, 
ca să i se scurgă tot sângele. Atenţie: folosiţi un cuţit de argint cu 
care îl înţepaţi sub cioc, astfel încât înţepătura să fie cât mai mică. 
După ce se scurge sângele, puneţi-1 în apă fiarta la 75 grade Celsius, 
ca să i se desfacă blana. Apoi, cu mare băgare de seamă scoateţi 
măruntaiele, ficatul, inima, ouăle (dacă există aşa ceva). Aveţi grijă 
când scoateţi ficatul, ca nu cumva să spargeţi fierea, fiindcă altfel, 
carnea va deveni imposibil de mâncat. Când extrageri intestinele, să 
le întoarceţi pe dos şi să le spălaţi cu saramură. După aceea, spălaţi 
ciocul şi labele cu apă clocotită, frecaţi bine partea tare a ciocului şi 
pielea aspră de pe labe. Aveţi grijă ca pieliţa dintre degete să nu se 
strice cumva. După spălare, gătiţi măruntaiele în ulei încins, iar apoi 
îndesaţi-le în burta ornitorincului. Pentru sos, folosiţi sare, usturoi, 
felii subţiri de ghimbir, ardei iute, ulei de susan - ţineţi minte să nu 
cumva să puneţi glutamat de monosodiu - şi gătiţi-le uşor pe foc 



mic până când capătă culoare brună şi răspândesc o aromă 
specifică. în general, ouăle şi măruntaiele se călesc în acelaşi timp, 
după care se îndeasă în burta ornitorincului. Dacă are ouă mari, 
deja formate, atunci ele se pot găti separat, ca un fel special de 
mâncare, urmându-se reţeta de preparare a broaştei ţestoase fripte. 

După ce a prezentat reţeta pentru gătirea ornitorincului, ea şi-a 
dat părul pe spate, ca şi cum ar fi vrut să facă un anunţ important. 
Şi-a aţintit privirea asupra studenţilor şi fiecare în pane simţea cum 
privirea ei caldă îi atinge faţa. Nici eu nu eram scutit de senzaţiile 
acestea, având percepţia acută a capacităţii soacrei mele de a-mi 
atinge sufletul. Cu cea mai mare seriozitate, ea a spus: 

— In continuare, vom prezenta metoda de preparare a 
bebeluşilor fripţi. 

Instantaneu am simţit că parcă o daltă ruginită mi-a făcut o gaură 
în inimă, iar şuvoaie de lichid rece au pornit să-mi curgă prin piept, 
congelându-mi toate organele interne şi copleşindu-mi inima. 
Palmele îmi erau scăldate de sudoarea rece ca gheaţa. Toţi studenţii 
soacrei mele erau îmbujoraţi, cuprinşi brusc de o stare de surescitare 
ce le accelera ritmul inimii. Parcă erau un grup de studenţi la 
medicină, aflaţi pentru prima dată la disecţia organelor genitale 
omeneşti; cu toţii simulau dezinvoltura, dar oricât încercau să pară 
detaşaţi, nervozitatea li se dezvăluia pe deplin printr-o zvâcnire a 
muşchilor feţei sau printr-o tuse nefirească. 

— Aceasta este mândria şi bucuria Institutului Culinar de la noi, 
a spus soacra mea. Este puţin probabil să oferim tuturor ocazia de a 
exersa direct, întrucât ingredientele necesare sunt greu de procurat, 
iar preţurile ridicate. De aceea, am să vă arăt întregul procedeu în 
detaliu, iar voi să mă urmăriţi cu atenţie, mai cu seamă fiindcă acasă 
puteţi încerca prepararea acestui fel de mâncare, folosind înlocuitori 
precum maimuţă sau purcel. 



Mai întâi a subliniat cât se poate de clar faptul că inima unui 
bucătar trebuie să fie de oţel, căci lui nu-i este niciodată îngăduit să 
facă exces de emoţii. 

— Bebeluşii pe care urmează să-i omorâm şi să-i gătim de fapt nu 
sunt fiinţe omeneşti, ci doar nişte micuţe animale cu formă umană 
care, pe baza unui contract mutual, cât se poate de strict, au fost 
produse pentru a satisface nevoile speciale de dezvoltare economică 
şi prosperitate ale Ţării Vinului. în esenţă, ei nu se deosebesc prin 
nimic de micuţii ornitorinci care se bălăcesc în bazinul de apă, 
aşteptând să fie sacrificaţi. Vă rog să vă liniştiţi şi să nu vă lăsaţi 
imaginaţia s-o ia razna. Trebuie să vă spuneţi de mii şi zeci de mii 
de ori în sinea voastră: Ei nu sunt fiinţe omeneşti, ci nişte mici 
animale cu formă umană. 

Foarte relaxată, a luat o vergea de trestie folosită pe post de 
baghetă şi a izbit cu ea de câteva ori în marginea bazinului de apă, 
după care a repetat: 

— In esenţă, nu e nicio diferenţă între ei şi ornitorinci. 

Apoi, a înhăţat receptorul de pe perete şi a transmis un ordin, 
după care s-a adresat studenţilor: 

— Desigur că acesta este un fel de mâncare faimos, care într-o 
bună zi va zgudui lumea, prin urmare nu putem tolera nici cea mai 
mică neglijenţă în procesul preparării lui. în generai vorbind, 
presiunea emoţională uriaşă pe care o suportă un animal înainte de 
a fi tăiat afectează cantitatea de glicogen din carne, ceea ce scade 
savoarea produsului finit. Aşadar, un măcelar cu experienţă preferă 
întotdeauna să curme viaţa animalului apelând la mişcări 
fulgerătoare, pentru că în felul acesta carnea va avea o calitate 
superioară. In comparaţie cu animalele domestice, copiii de carne 
sunt mult mai inteligenţi şi de aceea, pentru a păstra calitatea 
superioară a principalului ingredient din acest fel de mâncare. 



trebuie să folosim orice mijloace pentru a-i menţine într-o stare de 
bucurie. Metoda tradiţională era de a-i lovi în moalele capului cu un 
ciomag, însă în felul acesta ţesuturile moi pot fi inundate în caz de 
hemoragie, ba chiar cutia craniană se poate sfărâmă şi acest lucru în 
mod neîndoielnic va afecta grav aspectul produsului finit. In ultimii 
ani, metoda loviturii cu ciomagul a fost eliminată treptat, fiind 
înlocuită cu metoda anestezierii cu etanol. La Universitatea 
Distileriei s-a obţinut recent, în urma cercetărilor, o băutură care este 
dulce şi plăcută la gust, dar care conţine o concentraţie mare de 
alcool, deci este perfectă pentru nevoile noastre. Experienţa ne-a 
demonstrat că prin omorârea copiilor de carne după anestezierea cu 
alcool, datorită faptului că alcoolul pătrunde în toate celulele, se 
reduce în mod eficient mirosul de lapte care ne dădea bătaie de cap 
înainte, la gătit. Mai mult, testele de laborator au arătat că, prin 
această metodă, valoarea nutritivă a acestui preparat a crescut 
inimaginabil de mult. 

Din nou a luat receptorul de pe perete şi a spus: 

— Aduceţi înăuntru. 

Doar o propoziţie simplă a rostit soacra mea la microfon, iar după 
cinci minute, două tinere îmbrăcate cu halate albe, impecabile şi cu 
bonete pătrate pe cap, au adus în sală un băieţel de carne despuiat, 
aşezat pe un suport special creat. Femeile nu puteau fi considerate 
frumoase, însă nu asta era problema, ci faptul că feţele lor foarte 
albe îmi dădeau un sentiment de disconfort profund. Au pus 
suportul pe tocător, după care şi-au lăsat braţele în jos şi s-au dat 
într-o parte. Soacra mea s-a aplecat ca să inspecteze băieţelul de 
carne, pe care l-a împuns în piept cu degetul arătător, după care a 
încuviinţat din cap, mulţumită. S-a îndreptat de spate şi le-a amintit 
studenţilor încă o dată: 

- Să nu cumva să pierdeţi din vedere vreo clipă că acesta este 



doar un animăluţ cu formă umană! 

Nici n-a apucat ea bine să-şi ducă vorbele la bun sfârşit, că 
micuţul animal cu formă umană s-a răsucit, stârnind strigătele de 
uimire ale studenţilor din sală. Toată lumea, inclusiv eu, credea că 
micuţul acela urma să se ridice în picioare. Noroc că nu a făcut-o, ci 
pur şi simplu s-a răsucit, lăsând să se audă în întreaga sală 
sforăiturile lui liniştite. Stătea cu faţa lui rotundă, bucălată şi rozalie 
întoarsă către studenţi. Evident, şi către mine. Astfel, am putut 
vedea limpede că era un băieţel frumos şi sănătos - avea părul 
negru ca pana corbului, genele lungi, un năsuc rotund ca o căpăţână 
de usturoi şi o guriţă roşie. Plescăia uşor din buze, ca şi cum în vis 
sugea o bomboană dulce. Eu eram căsătorit de trei ani cu nevasta 
mea şi încă nu aveam copii, dar tare mult îmi mai plăceau copiii şi 
poate că tocmai de aceea simţeam un imbold teribil să fug până la 
tocătorul din faţa sălii, să-l iau în braţe pe micuţ, să-i dezmierd faţa 
şi buricul, să-i ating cocoşelul şi să-i muşc picioruşele drăgălaşe, 
grăsuţe, cu multe pliuri la încheieturi. După feţele studenţilor, mai 
ales ale studentelor care priveau vrăjite, puteam să-mi dau seama că 
în clipa aceea simţeau o dragoste nesfârşită pentru puiul acela de 
om. Din această pricină, vocea soacrei mele, care devenise dintr- 
odată foarte rece, a răsunat în întreaga sală atât de straniu, 
acoperind sforăiturile micuţului. 

— Vă spun cât se poate de limpede că trebuie să vă alungaţi din 
inimă orice fel de sentimente nesănătoase. Altfel, nu vom putea 
continua acest curs. 

L-a apucat de braţ şi l-a întors cu 180 de grade, până când a ajuns 
cu faţa spre ornitorincii din bazinul de sticlă şi cu funduleţul către 
studenţi. Soacra mea l-a pocnit uşor şi a spus: „El nu este fiinţă 
omenească, nu este". 

Ca şi cum ar fi protestat la vorbele ei, micuţul a dat un vânt 



răsunător, în totală neconcordanţă cu dimensiunile trupuşorului său 
mărunt. Studenţii încremeniseră şi s-au privit unii pe alţii vreme 
îndelungată, după care hohotele de râs au umplut sala. Soacra mea 
a încercat să fie serioasă, dar în cele din urmă a izbucnit şi ea în râs. 

Apoi, a tot lovit cu palma în masă, străduindu-se să potolească 
râsetele publicului. 

— Chestiile astea mici, a spus ea, ştiu tot felul de şmecherii. 

Studenţii erau pe cale să râdă din nou, însă ea nu le-a mai 

îngăduit. 

— Gata, încetaţi cu râsul! Aceasta este cea mai importantă lecţie a 
voastră în patru ani de colegiu. Atâta vreme cât veţi stăpâni tehnica 
preparării băieţeilor de carne, nu va trebui să vă mai faceţi vreodată 
griji, oriunde v-aţi duce în lumea asta. Nu toţi visaţi să plecaţi în 
străinătate? E de ajuns să cunoaşteţi acest fel de mâncare 
extraordinar - e ca şi cum aţi deţine o viză permanentă în buzunar, 
îi veţi putea cuceri pe străini, indiferent dacă e vorba de yankei, de 
nemţi sau de oricare altă naţie. 

Pesemne că vorbele ei şi-au atins scopul, căci ei au revenit la 
starea de concentrare de adineaori - fiecare a luat pixul într-o mână 
şi caietul în cealaltă, cu ochii aţintiţi asupra soacrei mele. 

— Băieţelul de carne, a continuat ea, e cufundat într-un somn 
profund şi fericit, aşa că nu e câtuşi de puţin conştient de ceea ce 
facem noi şi, mai mult, nu poate protesta. 

Le-a făcut semn să se apropie celor două femei în haine albe, care 
aşteptau indicaţiile în colţul sălii. Ele s-au grăbit s-o ajute să-l pună 
pe micuţ într-un suport special conceput, în formă de colivie, în care 
se afla o agăţătoare, legată de inelul suspendat deasupra mesei de 
lucru. Cu ajutorul celor două femei îmbrăcate în haine albe, 
suportul în formă de colivie a fost suspendat în aer. înăuntru se afla 
băieţelul de came despuiat; un picioruş îi atârna în afara suportului 



- o imagine deosebit de drăgălaşă. 

— Prima etapă este scurgerea sângelui, a spus soacra mea. 
Trebuie să vă spun că într-o vreme unii tovarăşi socoteau că, dacă nu 
se scurge sângele, carnea va arăta mai bine, iar valoarea nutritivă va 
fi mai ridicată. Teoria lor se baza în principal pe practica coreenilor 
de a nu curge sângele atunci când gătesc. Dunele, însă, după 
repetate teste şi comparaţii, noi am ajuns la concluzia că băieţeii de 
carne sunt mai gustoşi şi mai fragezi după ce s-a scurs sângele. 
Scopul acestei etape este foarte simplu: cu cât se scurge mai mult 
sânge, cu atât carnea va arăta mai bine. Când sângele nu se scurge în 
totalitate dintr-un băieţel, carnea capătă o culoare vineţie şi un iz 
greu. De aceea, vă recomand să trataţi cu toată seriozitatea această 
etapă. 

Soacra mea s-a întins şi a apucat cu mâna stângă picioruşul care 
atârna din colivie. Băieţelul a mormăit ceva greu de desluşit, 
moment în care studenţii şi-au ciulit urechile, încercând să înţeleagă 
ceva. Soacra mea a continuat: 

— Trebuie să alegem locul unde facem tăietura, pentru a realiza 
procedura complet. De regulă, adoptăm metoda tăierii la laba 
piciorului, unde se văd arterele, pe care le retezăm şi astfel asigurăm 
scurgerea masivă a sângelui. 

Cum vorbea ea aşa, un cuţit în formă de frunză de salcie, cu luciri 
argintii, i-a apărut în mână, îndreptat spre piciorul băieţelului de 
carne... Eu degrabă am închis ochii şi parcă auzeam zbieratul 
micuţului din colivie, în timp ce în sală au răsunat izbiturile 
scaunelor. Studenţii păreau că se năpustesc afară, urlând. După ce 
am deschis ochii, am realizat că totul era în mintea mea. Băieţelul de 
carne nici nu plângea, nici nu ţipa. Tăietura deja fusese făcută, iar 
picăturile roşii de sânge, ca nişte nestemate, se scurgeau unele după 
altele într-un chip neobişnuit de frumos, grăbindu-se către 



întâlnirea cu vasul de sticlă de sub picior. Sala se cufundase într-o 
linişte stranie. Toţi studenţii - fete şi băieţi deopotrivă - se holbau, 
cu privirea aţintită asupra piciorului băieţelului de carne şi asupra 
sângelui care se prelingea din el. La fel, şi camera de la televiziunea 
locală era fixată tot pe piciorul din care picura sângele, nespus de 
strălucitor în luminile revărsate de reflectoare. Treptat, am auzit 
respiraţia greoaie a studenţilor, profundă precum mareea de 
dimineaţă, dar şi susurul sângelui care se aduna în vasul de sticlă, 
asemenea unui pârâu ce se strecura pe văile adânci. Soacra mea a 
ţinut să precizeze: 

— într-o jumătate de oră o să se scurgă tot sângele din copilul de 
carne. în etapa a doua, trebuie să vă străduiţi pe cât posibil să 
scoateţi organele interne întregi. în etapa a treia, trebuie să scăpaţi 
de pilozitate, scufundându-1 în apă fiartă la 70 de grade Celsius... 

Chiar că nu mai am chef să descriu cursul de gătit al soacrei mele, 
care este şi plictisitor, şi îngrozitor de greţos în acelaşi timp. De 
vreme ce se lasă noaptea, mintea doctorului în oenologie, plină de 
idei minunate şi stârnită de alcool, s-ar cădea să născocească mai 
degrabă o povestire cu titlul Cuibul de rândunică, în loc să-şi 
irosească talentul cu un banchet pentru canibali. 



Capitolul 7 


1 

Vorbele şoferiţei se împlântau în inima investigatorului precum 
un cuţit de oţel. El şi-a apăsat pieptul cu mâna, ca un adolescent 
lovit de fiorul iubirii, după care s-a aplecat, de parcă s-ar fi aflat în 
agonie. Vedea tălpile ei rozalii cum se freacă de covor în toate 
părţile, mai agile chiar decât mâinile. Inima îi era inundată de o 
pasiune tulburătoare. 

— Curvă! a spus el printre dinţi, înainte de a se întoarce şi de a 
ieşi din încăpere. 

— Unde crezi că te duci, afemeiatule? a auzit-o pe şoferiţă 
strigând în urma lui. Cine dracu te crezi tu, ca să terorizezi aşa o 
femeie? 

El însă îşi continua drumul, cu paşi mari, spre ieşire. Un pahar de 
sticlă lucioasă i-a vâjâit pe lângă ureche şi s-a izbit de uşă, după care 
s-a prăbuşit pe podea. Când şi-a întors capul spre ea, a văzut-o cum 
rămăsese în loc, respirând greoi, cu ochii scăldaţi în lacrimi. în 
sufletul lui nenumărate sentimente şi emoţii se amestecau de-a 
valma şi, încercând să scape de nodul din gât, a îngăimat: 

— Nu-mi închipuiam că eşti aşa de neruşinată încât să te culci cu 
un pitic. Ai făcut-o pentru bani cumva? 

Ea a izbucnit în lacrimi şi suspine, însă la un moment dat a tras 
un strigăt atât de ascuţit, că până şi componentele metalice ale 
candelabrului au început să zornăie. Apoi, şi-a sfâşiat bluza şi a 
început să se lovească cu pumnii în piept, să se zgârie pe faţă cu 
unghiile, să-şi smulgă părul şi să se dea cu capul de peretele alb. în 



acest acces de nebunie, a zbierat isteric, aproape asurzindu-1 pe 
investigator. 

— Pleacă... pleacă... pleacă de aici! 

Investigatorul era îngrozitor de speriat. Nu i se mai întâmplase 
niciodată aşa ceva, încât avea senzaţia că Zeul Morţii îi freca nasul 
cu mâinile lui reci, cu gheare vopsite în roşu. Intr-o clipă, urina şi-a 
urmat cursul în jos, pe cracul pantalonului, deşi ştia cât de urât şi 
neplăcut era acest lucru, însă numai această reacţie necontrolată l-a 
ajutat să nu se prăbuşească. Chiar şi aşa, a izbutit să resimtă bucuria 
de a fi scăpat de o imensă povară emoţională. 

— Te rog, te rog să încetezi... o implora el. 

Neimpresionată de rugăminţile lui sau de faptul că nu fusese în 
stare să-şi controleze urina, şoferiţa a continuat adevărata tortură la 
care se supunea. Ba mai mult, şi-a intensificat forţa cu care îşi izbea 
capul de pereţi - la fiecare lovitură peretele răsuna sec, în timp ce 
investigatorul se temea că în orice clipă femeia avea să-şi întindă 
creierii pe pereţi. în cele din urmă, s-a repezit şi a apucat-o pe după 
talie, dar ea s-a zbătut, ca să se elibereze. De astă dată însă, a 
schimbat tactica şi nu şi-a mai izbit capul de pereţi, ci a început să-şi 
muşte dosul palmei atât de violent, că nu i-a trebuit mult ca să-i dea 
sângele - muşca asemenea unui porc, cu forţă, fără milă, câtuşi de 
puţin prefăcut. Cuprins de disperare, dar şi de neputinţă, 
investigatorul a simţit cum i se înmoaie genunchii şi s-a prăbuşit la 
pământ, făcând temenele în faţa femeii: 

— Draga mea, dacă îţi spun „draga mea", e mai bine? Draga şi 
scumpa mea, nu lua în seamă toate prostiile pe care le rostesc eu, un 
om de nimic! mai bine să fii iertătoare şi înţeleaptă a un prim- 
ministru! Socoteşte că ai auzit doar nişte zgomote neruşinate, nu 
nişte vorbe neghioabe! 

în mod surprinzător, această metodă a dat roade, pentru că ea a 



încetat imediat să-şi mai muşte mâna, a închis ochii, a deschis gura 
mare şi a izbucnit în plâns ca un copil. Investigatorul s-a îndreptat 
de spate şi, cu gesturi teatrale, ca într-un film cu bandiţi, a început 
să-şi dea singur palme, în acelaşi timp ponegrindu-se fără milă: 

— Nu merit numele de om. Sunt un animal, un netrebnic, un 
bandit, un huligan, un câine, un vierme din bălegar. Am să te lovesc, 
am să te omor în bătaie, nenorocitule! 

Când şi-a articulat prima palmă peste faţă, a simţit din plin 
usturimea, însă apoi, după a patra sau a cincea palmă, n-a mai avut 
nicio senzaţie - nici durere, nici usturime, ci doar o vagă amorţeală, 
încă vreo câteva palme şi nici amorţeala n-a mai fost perceptibilă, ci 
doar lipăitul palmei peste faţă îi mai amintea de ceea ce se întâmplă. 
Parcă ar fi plesnit carcasa unui porc sau fundul unei femei moarte. 
Şi a tot ţinut-o aşa, palmă după palmă, până când a ajuns să resimtă 
o oarecare plăcere din această răzbunare pe sine. La un moment dat, 
a încetat a se mai ocări singur, iar energia astfel conservată a fost 
transferată asupra palmei care lovea tot mai tare de fiecare dată. La 
fiecare contact cu pielea, lovitura răsuna mai profund. O vedea cum 
închide gura încetişor, până când s-a oprit din plâns şi a rămas cu 
ochii aţintiţi asupra lui, ca vrăjită de acest spectacol incredibil. 
Investigatorul percepea de acum limpede starea de mulţumire care 
pusese stăpânire asupra lui. După încă câteva lovituri trase cu sete, 
s-a oprit. în clipa aceea, a auzit zgomot pe coridor. 

— Domnişoară, mai eşti supărată pe mine? a întrebat el temător. 

Ea stătea încremenită, cu ochii ţintuiţi în gol, cu gura deschisă şi o 

expresie a feţei care îi stârnea investigatorului fiori pe şira spinării; 
pur şi simplu, semăna cu o statuie înfricoşătoare. El s-a ridicat 
uşurel în picioare şi a început să rostească vorbe dulci, străduindu- 
se din răsputeri să-şi stăpânească furia, în timp ce se strecura către 
ieşire. 



— Nu te mai supăra, te rog! în niciun caz nu mai pune la suflet 
vorbele mele pline de nerozie! Eu totdeauna am fost spurcat la 
vorbă. Gura asta m-a băgat tot timpul în necazuri şi nicicum n-am 
reuşit să mă îndrept. 

Se sprijinea cu spinarea de uşă şi de acolo continua să-i spună: 

— Te rog din suflet să mă ierţi. Chiar că nu meritai aşa ceva. 

Cum se tot lăsa pe spate, ca să iasă mai repede de acolo, uşa a 

început să scârţâie tare. 

— Sunt un om mizerabil, o lepădătură, o creatură imposibilă. Ştiu 
asta... Mi-e silă, mi-e foarte silă de mine însumi... 

în timp ce mormăia aşa, se mai retrăgea câte un pic până ce aerul 
rece pe care l-a simţit în spinare i-a dat de înţeles că a ajuns deja 
afară. I-a mai aruncat o ultimă privire femeii înainte de a se strecura 
pe uşă, pentru a o lăsa să se închidă în urma lui. Odată despărţiţi de 
acea uşă, investigatorul a rupt-o la fugă spre capătul celălalt al 
culoarului fără să-i mai pese câtuşi de puţin de ea, doar că la 
mijlocul drumului i-a ieşit în faţă un bărbat micuţ, îmbrăcat foarte 
frumos, care se ţinea cu pas iute după o femeie ce lucra acolo. 
Alergând cât putea el de tare, investigatorul aproape că a sărit peste 
ei, ca să-i depăşească, ignorând ţipetele de spaimă ale femeii. Când 
a ajuns la capătul culoarului, a urmat drumul după colţ, unde a 
deschis o uşă soioasă. L-a izbit un amestec neobişnuit de mirosuri 
dinăuntru - dulce, acru, amar, iute şi s-a simţit împresurat de un 
abur fierbinte. In atmosfera aceea înceţoşată a reuşit să distingă nişte 
omuleţi care se tot agitau de colo până colo, ca nişte mici demoni. 
Unii, din câte putea să-şi dea seama, încrustau ceva; alţii smulgeau 
pene şi blană: alţii spălau vase, iar alţii amestecau ingredientele. La 
prima vedere, părea un haos de nedescris, dar, de fapt, totul era 
foarte bine rânduit. S-a împiedicat de ceva, iar când a privit în jos, a 
descoperit că era un şir de vreo patruzeci-cincizeci de penisuri de 



măgar congelate. Pe dată şi-a amintit de felul acela de mâncare 
„Dragonul şi Pasărea Phoenix au noroc împreună" şi de banchetul 
la care se servea numai măgar. Câţiva bucătari micuţi s-au oprit din 
lucru, ca să-l examineze curioşi. Imediat, investigatorul s-a întors şi 
a luat-o la fugă, iar când a dat de scări, a pornit să urce, ţinându-se 
de balustradă. în momentul în care a auzit strigătul sfâşietor al unei 
femei, din nou a simţit că băşica udului dă drumul şi ultimilor 
stropi de urină pe care îi mai avea. în urma strigătului, s-a lăsat o 
linişte de mormânt şi un gând îngrozitor i-a străfulgerat prin minte. 
„S-o ia naiba!" Fără să se mai gândească nicio clipă la băieţii şi fetele 
îmbrăcaţi în culori vesele, care dansau graţios pe podeaua placată cu 
marmură roşie şi stricând în mod neruşinat ritmul superb al acelei 
muzici de dans, asemenea unui câine râios, strunit cu băţul, 
investigatorul a străbătut în goană sala principală a Cârciumii Yichi 
- fără putere de tăgadă un loc al desfrâului. 

A fugit până a ajuns pe aleea întunecoasă şi abia acolo şi-a dat 
seama că cele două pitice gemene, care flancau intrarea, sloboziseră 
un ţipăt de spaimă atunci când a trecut pe lângă ele. S-a rezemat cu 
spatele de zid, ca să-şi tragă sufletul şi a întors capul către luminile 
strălucitoare de la crâşmă. Firmamentul iluminat cu neon îşi tot 
schimba culorile - când roşu, când verde, când galben. Abia atunci a 
realizat că stătea în ploaia rece, sprijinit de zidul de piatră rece ca 
gheaţa. „Numai zidurile care împrejmuiesc cimitirul probabil că mai 
sunt atât de reci", s-a gândit el. După toate întâmplările care îl 
legaseră de Ţara Vinului, dacă în noaptea aceasta nu se chema că a 
scăpat din ghearele morţii, atunci cu siguranţă se chema că a scăpat 
din gura tigrului. Acordurile unei melodii superbe răzbăteau 
dinspre cârciumă şi pluteau, risipindu-se în noaptea adâncă. Ding 
Gou'er, cu urechile ciulite, încerca să surprindă acele acorduri şi, 
deodată, inima i-a fost cuprinsă de o tristeţe copleşitoare, iar câteva 



lacrimi reci au prins a se prelinge pe obraji. Pentru o clipă, şi-a 
imaginat că este un mic prinţ îndurerat, însă nu era nicio prinţesă pe 
acolo, ca să-l salveze. Aerul era reavăn şi după durerea pe care o 
simţea în mâinile îngheţate ştia că temperatura scăzuse deja sub 
zero grade. Vremea din Ţara Vinului pe neaşteptate devenise 
nemilos de rece, încât picăturile de ploaie îngheţau pe drum, ba mai 
degrabă, în timp ce cădeau din cer, deveneau mici bobiţe de gheaţă 
care se sfărâmau imediat ce ajungeau pe pământ, dar numai pentru 
a se aduna laolaltă, alcătuind o pojghiţă zdravănă de gheaţă. în 
depărtare, o maşină solitară derapa în fel şi chip, pe drumul scăldat 
în lumina becurilor. Imaginea turmei de măgari negri care alergau 
pe Strada Măgarului i-a revenit în amintire asemenea unui vis 
străvechi. „Oare toate acestea se întâmplaseră aievea? Oare chiar 
exista o femeie atât de bizară precum şoferiţa? Oare chiar venise un 
investigator pe nume Ding Gou'er în Ţara Vinului pentru a cerceta 
un caz de canibalism asupra bebeluşilor? Oare chiar exista un om pe 
nume Ding Gou'er? Oare chiar eu sunt acela?" Pipăi zidul rece ca 
un sloi de gheaţă; lovi cu piciorul în pământ şi descoperi că era tare 
ca o stâncă; tuşi o dată şi simţi durere în piept. Tuşea lui s-a risipit în 
depărtare şi s-a pierdut în beznă. Toate acestea dovedeau că era 
aievea, iar sentimentul acela de împovărare nu voia să dispară, în 
pofida străduinţelor lui. 

Simţea cum stropii îngheţaţi de ploaie îl izbeau peste obraji, ca şi 
cum l-ar fi zgâriat o pisicuţă cu ghearele, însă era o senzaţie cât se 
poate de plăcută. Se gândi că probabil era îmbujorat la fiţi iar acest 
gând îi aminti de scena neruşinată când se pălmuise de unul singur, 
îi reveni amorţeala, apoi senzaţia de usturime. După acestea, a 
urmat chipul fioros al şoferiţei, care se legăna prin faţa lui; apoi 
chipul fioros a fost înlocuit de un chip drăgălaş care, la fel, se legăna 
şi nu mai voia să plece de acolo. După aceea, în faţa ochilor i-a 



apărut imaginea şoferiţei alături de Yichi şi după ce sentimentele de 
furie şi gelozie se amestecau de-a valma, asemenea unui vin de 
proastă calitate, începeau să-i otrăvească sufletul încetul cu încetul. 
Avea mintea limpede şi îşi dădea seama că ceva îngrozitor se 
petrecuse: se îndrăgostise de femeia aceea, iar acum destinele lor 
erau legate unul de celălalt asemenea unei perechi de lăcuste legate 
cu un fir de aţă. 

Investigatorul izbi cu pumnul în zidul cimitirului sau în piatra de 
mormânt a unui martir sau ce o fi fost acolo şi strigă: „Eşti o curvă! 
Eşti o curvă! O curvă de-adevăratelea! O curvă care se culcă cu 
bărbaţii pentru câţiva bănuţi!" Durerea pe care o simţea la mână îi 
făcea durerea din suflet să scadă în intensitate, aşa că izbi şi cu 
celălalt pumn în zidul de piatră. Apoi veni rândul capului. 

O rază de lumină strălucitoare s-a oprit asupra lui, după care doi 
gardieni l-au chestionat pe un ton foarte sever: 

— Ce faci aici? 

El s-a întors încetişor şi şi-a dus mâna la ochi, ca să se protejeze 
de lumină. Deodată, a simţit cum îi înţepeneşte limba şi îşi pierde 
puterea de a mai rosti vreun cuvânt. 

— Percheziţionează-1! 

— Ce să percheziţionez? Nu vezi că-i nebun? 

— N-ai voie să faci gălăgie! Ai înţeles? 

— Du-te acasă, că dacă mai faci gălăgie va trebui să te săltăm. 

După plecarea celor doi, investigatorul a rămas singur cu bezna 

care se răşchira în faţa ochilor lui. îi era frig, îi era foame şi, una 
peste alta, îl mai durea şi capul de simţea că o să i se despice în 
două. Cu toată negura din jurul lui, a izbutit până la urmă să-şi 
revină în simţiri şi, ca prin ceaţă, interogatoriul la care fusese supus 
de gardieni i-a amintit de zilele lui glorioase de odinioară. „Cine 
sunt eu? Sunt Ding Gou'er, faimosul investigator de la Procuratura 



Provinciei. Ding Gou'er este un om de vârstă mijlocie, care a umblat 
prin bordeluri şi care n-ar trebui s-o ia razna din pricina unei femei, 
amanta piticului. Cât de absurd este totul!" a mormăit el în timp ce 
îşi scotea batista, ca să-şi şteargă sângele de pe frunte. Sânge era şi în 
scuipatul lui. „De o fi să ajungă la urechile celor de la Procuratură 
isprăvile mele de aici, cu siguranţă că se vor tăvăli pe jos de râs." S-a 
pipăit la brâu şi, descoperind că obiectul acela metalic era la locul 
lui, a răsuflat uşurat. „Ar fi vremea să găsesc un hotel, să mănânc 
ceva, să mă odihnesc o noapte, iar mâine să mă apuc serios de 
treabă. Nu se poate să-mi scape din mână gaşca asta de neisprăviţii 
Şi-a impus să ţină drumul drept şi să nu-şi clintească privirea până 
când n-o să treacă de Cârciuma Yichi şi n-o să scape de nebunia de 
acolo. 

Nici n-a apucat investigatorul s-o pornească bine pe aleea 
întunecată, când a tras o căzătură zdravănă pe spate, izbindu-se cu 
capul de pământ. în momentul în care a început să caute ceva de 
care să se proptească pentru a se ridica în picioare, a simţit cât era 
de rece şi de alunecos pe jos. S-a ridicat cătinel şi şi-a continuat 
drumul, cam împleticit, ce-i drept. Mersul era anevoios fiindcă aleea 
şerpuitoare era acoperită cu o pojghiţă zdravănă de gheaţă. în viaţa 
lui nu-i umblaseră picioarele pe aşa un drum. Când a întors capul să 
privească în urmă, luminile de la cârciumă i-au năvălit în ochi cu 
sălbăticie, ca o săgeată care-i străpungea inima. Asemenea unui 
animal nimerit de glonţul vânătorului, bărbatul s-a prăbuşit la 
pământ copleşit de gemete; flăcări albastre îi pârjoleau creierul, 
odată cu sângele fierbinte care îi năvălea în cap, ba avea senzaţia ca i 
se umflă ţeasta precum o minge care urma să plesnească dintr-o 
clipă într-alta. Din pricina durerii a deschis gura, cu gândul să urle, 
însă odată slobozit din gâtlej, urletul lui a pornit a se rostogoli prin 
pietrele de pe alee ca un car de apă, cu roţi mari de lemn. La rândul 



său, trupul n-a putut opune rezistenţă şi s-a rostogolit şi el, mai întâi 
urmărind mişcarea roţilor de lemn; apoi s-a rostogolit în afara 
drumului, ca să scape de roţi, pentru ca din rostogolirea aceea 
nărăvaşă şase unească din nou cu roţile. Şi, cum urma el aşa 
răsucirea necontenită a roţilor de lemn, deodată s-a pierdut în 
contemplarea străzii, a zidurilor de piatră, a copacilor, a mulţimii de 
oameni, a clădirilor... totul se învârtea, se răsturna, se rotea Eră 
încetare. în timpul acestei rostogoliri, deodată a simţit că un obiect 
dur îl împunge la brâu, provocându-i o durere de nesuportat. 
Imediat şi-a amintit de pistol şi l-a scos. De îndată ce a atins 
mânerul care îi era atât de familiar, inima a început să-i bată de-a 
valma, căci gloria zilelor de odinioară îi revenea în faţa ochilor. 
„Ding Gou'er, cum e cu putinţă să fi decăzut atât de rău? Să ajungi 
să te prăvăleşti în noroi ca ultimul beţiv, să te transformi într-un 
morman de gunoi din pricina unei femei care s-a culcat cu un 
pitic... oare chiar merită? Câtuşi de puţin, câtuşi de puţin! Scoală-te, 
ridică-te în picioare şi poartă-te ca un bărbat demn!" în momentul în 
care s-a proptit cu palmele pe pământ, cu gândul să se salte de 
acolo, l-a cuprins o ameţeală groaznică. Avea o senzaţie limpede că 
luminile de la Cârciuma Yichi îşi exercitau din nou vraja asupra lui. 
De cum îşi îndrepta privirea într-acolo, o flacără verde nemiloasă îi 
pârjolea creierul şi îi înăbuşea lumina raţiunii. S-a forţat să nu mai 
privească înspre luminile acelea rele care îşi revărsau strălucirea 
numai peste droguri şi plăceri carnale. Păcatul invada cerul cu o 
forţă uriaşă, de nestăvilit, ca într-un vârtej imens, iar el era doar un 
fir de iarbă la marginea acestui vârtej. S-a împuns cu ţeava pistolului 
în coapsă, în speranţa că durerea aceea ascuţită va alunga dorinţele 
din mintea sa. Când a izbutit într-un târziu să se ridice în picioare, a 
pornit cu paşi mărunţi către inima întunecimii, icnind la fiecare 
mişcare. 



Aleea cufundată în negură părea fără sfârşit. Nu existau lămpi 
care să lumineze, ci doar razele palide ale stelelor din tării dădeau 
contur zidurilor care străjuiau drumul de-o parte şi de alta. Stropii 
de ploaie, preschimbaţi din ce în ce mai mult în zăpadă, cădeau 
greoi în noapte, însoţiţi de un foşnet misterios, emoţionant, ce îi 
dădea de înţeles că dincolo de acele ziduri stăteau semeţi 
nenumăraţi pini şi chiparoşi verzi ca smaraldul, simbolizând 
nenumăraţii eroi care îşi duseseră traiul cândva în acest mic târg. 
De-a lungul veacurilor, mii şi zeci de mii de oameni îşi sacrificaseră 
viaţa pentru interesele poporului, înduraseră cele mai mari suferinţe 
şi atunci oare cei de acum mai aveau vreo durere de care să nu se 
poată dezbăra? Parafrazând astfel în minte o vorbă celebră de-a lui 
Mao, investigatorul simţea cum durerea din suflet i se mai ostoieşte. 
Luminile de la Cârciuma Yichi fuseseră deja înghiţite de clădirile 
înşirate una după alta, în timp ce aleea îngustă, strânsă între zidurile 
de piatră, fusese, la rândul ei, înghiţită de gândurile lui aiurite. 
Timpul trecea iremediabil; noaptea întunecată înainta prin ploaia 
care foşnea îngheţat; lătratul înfundat al unui câine sporea şi mai 
mult atmosfera misterioasă a acestui orăşel. Pe nesimţite, Ding a 
ieşit de pe aleea pietruită, întâmpinat de o lampă cu gaz, care sfârâia 
şi a pornit cu iuţeală înspre acea lampă, precum o molie atrasă de 
flacăra strălucitoare. 

în bătaia luminii se profila o tarabă unde se vindea supă 
aburindă cu colţunaşi. A zărit, apoi, cărbunii care pâlpâiau în 
cuptor, cu lumini galben-aurii, a auzit lemnele care trosneau, 
muşcate de foc, a văzut scânteile care zburau în aer şi a simţit 
mirosul de fasole arsă. Oala cu supă bolborosea pe foc, răspândind 
o aromă ameţitoare. Nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai 
mâncase, fiindcă maţele îi ghiorţăiau îngrozitor, iar picioarele i se 
înmuiaseră şi de-abia îl mai duceau. Mai mult, tot corpul îi era prins 



de un tremur uşor, însoţit de sudoarea rece care i se ivise pe frunte. 
S-a prăbuşit în faţa tarabei cu supă cu colţunaşi. 

Vânzătorul cel bătrân din spatele tarabei l-a tras de braţ, ca să-l 
ridice. 

— Unchiule, aş vrea şi eu să mănânc nişte supă. 

Bătrânul l-a aşezat pe un scăunel şi i-a dat un bol cu supă pe care 
investigatorul l-a înşfăcat grăbit. Fără să-i pese dacă supa e fierbinte 
sau e rece, a dat-o pe gât cu lăcomie, numai că, odată ce mâncarea i- 
a ajuns în stomacul gol, senzaţia de foame a devenit crâncenă. A 
înfulecat patru boluri pline ochi unul după altul, ca un hămesit şi 
parcă tot nu se sătura, dar când a privit în jos, către burtă, a înţeles 
că încă un pic şi supa ar fi făcut cale întoarsă. 

— Mai mănânci? l-a întrebat vânzătorul cel bătrân. 

— Nu mai vreau. Cât costă? 

— Nu-i cazul să mă mai întrebi, i-a răspuns bătrânul, privindu-1 
cu milă. Dacă ţi-e la îndemână, dă-mi patru bănuţi, dacă nu, 
socoteşte că ţi-am făcut eu cinste. 

Investigatorul se simţea îngrozitor de rănit în orgoliu şi atunci îşi 
imagină că ar avea în buzunar o bancnotă de o sută de yuani nouă- 
nouţă, cu marginile tăioase ca un cuţitaş şi că ar apuca-o cu vârfurile 
degetelor, făcând-o să foşnească uşor, şi ar arunca-o bătrânului 
vânzător, înainte de a-1 săgeta cu privirea sa dispreţuitoare. Apoi, s- 
ar întoarce şi ar pleca fluierând, un fluierat tăios care ar spinteca 
noaptea adâncă şi astfel i-ar lăsa o amintire de neuitat pentru toată 
viaţa. Toate bune şi frumoase, doar că investigatorul n-avea niciun 
sfanţ în buzunar. Atunci când înfulecase holurile cu supă, îşi 
înfulecase deopotrivă stinghereala şi ruşinea. Colţunaşii îi veneau 
înapoi pe gât, dar numai ca să-i mestece mai bine şi să-i înghită la 
loc; abia acum le simţea gustul. Se gândea cu tristeţe că se 
transformase într-un animal care îşi regurgitează nutreţul şi deodată 



îşi aminti furios de micul demon cu solzi care îi furase portofelul, 
ceasul, bricheta, legitimaţia şi aparatul de ras, îşi aminti de Jin 
Gangzuan, cel cu chipul unsuros, îşi aminti de şoferiţa cea bizară, îşi 
aminti de celebrul Yu Yichi. Gândul la acest pitic i-a adus, totodată, 
înaintea ochilor trupul voluptuos al şoferiţei şi astfel flacăra geloziei 
aprige s-a reaprins în sufletul lui. Grăbit, s-a smuls dinlăuntrul 
acelor amintiri primejdioase şi s-a întors la scena stingheritoare în 
care pur şi simplu devorase supa bietului om, fără să fie în stare să-i 
plătească. Pentru patru bănuţi amărâţi ajunsese să se comporte ca 
un cerşetor jalnic - un erou îngenuncheat de patru bănuţi. S-a căutat 
bine în buzunare, dar nici gând să găsească ceva. Chiloţii şi maioul 
încă atârnau de candelabrul şoferiţei, acolo unde-i lăsase când 
fugise mâncând pământul, numai să scape de urgie. Noaptea 
geroasă îi pătrundea în oase. Văzându-se fără cale de ieşire, a scos 
pistolul şi l-a pus uşurel într-un bol de ceramica albă cu flori 
albastre, de unde reflecta străluciri metalice. 

— Unchiule, eu sunt investigator trimis de la Procuratura 
Provinciei, doar ca am dat peste nişte răufăcători care mi-au furat 
bunurile şi m-au lăsat numai cu pistolul ăsta care poate sta drept 
dovadă că nu sunt genul care mănâncă pe degeaba. 

Bătrânul s-a aplecat speriat şi, luând cu ambele mâini bolul în 
care se afla pistolul, i-a spus: 

— Ce om de ispravă! Ce om de ispravă! Este norocul meu că aţi 
ales să mâncaţi aici supa cu colţunaşi. Acum vă rog să vă luaţi 
chestia asta de aici, ca mă bagă în toţi sperieţii. 

— Bătrâne, i s-a adresat investigatorul în timp ce îşi recupera 
pistolul, de vreme ce mi-ai cerut doar patru bănuţi, probabil că ţi-ai 
dat seama că sunt falit. Faptul că mi-ai dat să mănânc supă pe 
săturate, ştiind prea bine că n-am cu ce să-ţi plătesc, înseamnă că m- 
ai luat drept un neisprăvit care ţi-ar putea face rău, iar eu nu pot să 



îndur aşa ceva. Uite cum facem: am să-ţi dau numele meu şi adresa, 
ca să mă cauţi la nevoie. Ai ceva de scris? 

— Eu sunt un biet vânzător de supă cu colţunaşi, neştiutor de 
carte. De unde aş putea să am ceva de scris? a spus bătrânul. Şefule, 
bunule şef, din prima clipă mi-am dat seama că dumneavoastră 
sunteţi o persoană importantă, în misiune sub acoperire. Nu trebuie 
să-mi lăsaţi numele şi adresa. Tot ce vă cer este să-mi cruţaţi viaţa. 

— Misiune sub acoperire? Pe dracu! Sunt omul cel mai lipsit de 
noroc din lume! Este inacceptabil să-ţi mănânc supa pe degeaba. 
Uite cum facem... 

Investigatorul a apăsat pe butucul pistolului şi a scos un glonţ 
lucios pe care i l-a oferit bătrânului, spunându-i: 

— Ţi-1 las ca amintire. 

Bătrânul îşi flutura mâna în semn de refuz. 

— Nu trebuie, nu trebuie, a spus el. Şefule, ce înseamnă câteva 
boluri de supă? Norocul meu a fost să întâlnesc un om atât de bun şi 
drept ca dumneata, un noroc care o să ne fie de ajuns pentru trei 
generaţii de acum înainte. Nu trebuie, nu trebuie... 

Investigatorul nu voia să-l lase să tremure la nesfârşit, aşa că l-a 
prins de mână şi i-a pus în palmă, cu forţa, un cartuş. A simţit în 
clipa aceea că palma bătrânului ardea ca focul. 

Imediat a auzit în spatele lui un râs lugubru precum strigătul 
ascuţit al unei bufniţe cocoţate pe o piatră de mormânt. S-a speriat 
atât de tare încât şi-a tras capul între umeri şi iarăşi un jet de urină s- 
a pornit nestăvilit. 

— Bun investigator, nimic de zis! a răsunat o voce de om bătrân. E 
limpede că e vorba de un condamnat care a evadat! 

S-a întors speriat şi a observat că la poalele unui platan stătea un 
bărbat slab, îmbrăcat cu nişte haine militare ponosite. Ţinea cu 
amândouă mâinile o puşcă de vânătoare, iar alături de el un câine 



lăţos, tigrat, şedea cuminte pe labele din dos. Ochii îi scânteiau de 
parcă lansau două fascicule laser, încât câinele îl speria pe 
investigator mai tare decât omul acela. 

— Unchiule Qiu, v-am deranjat! a spus cu voce înceată bătrânul 
vânzător de supă. 

— Liu al Patrulea, de câte ori ţi-am spus că n-ai voie să-ţi aşezi 
taraba aici? Dar tu te încăpăţânezi să vii tot aici! 

— Unchiule Qiu, te-am mâniat, dar ce poate face un om sărman 
ca mine? Fata mea are nevoie de bani pentru şcoală şi n-am încotro. 
Pentru ea fac orice, dar nu îndrăznesc să mă duc la oraş, fiindcă 
acolo îmi dau amendă, dacă mă prind, iar amenda înseamnă banii 
pe jumătate de lună. 

Unchiul Qiu a răsucit puşca în aer şi a strigat pe un ton aspru: 

— Tu de acolo, aruncă pistolul imediat! 

Ding Gou'er, ca un copil ascultător, a zvârlit pistolul la picioarele 
celui pe care bătrânul vânzător de supă îl numise „unchiul Qiu", iar 
apoi, încetişor, a ridicat braţele, în timp ce îl urmărea cu privirea 
cum ţine puşca doar cu o mână, pentru a avea liberă mâna cealaltă. 
Stătea cu picioarele uşor îndoite, într-o poziţie care lăsa de înţeles că 
este pregătit să tragă, în caz de nevoie. Slăbănogul unchi Qiu a 
studiat revolverul cu atenţie sporită înainte să se pronunţe pe un ton 
dispreţuitor: „O porcărie!" Ding Gou'er s-a gândit să profite de 
ocazie şi să-l linguşească, drept care a spus: „îmi dau seama că 
sunteţi expert în privinţa armelor". Faţa bătrânului s-a luminat pe 
dată. Cu voce ascuţită, dar răsunătoare a spus: „Chiar că ai nimerit- 
o! Am umblat cu cel puţin patruzeci-cincizeci de tipuri de arme la 
viaţa mea, de la puştile din Cehia la cele marca Hanyang, mitraliere 
ruseşti şi pistoale automate... asta ca să amintesc doar câteva. Dacă 
vine vorba de pistoale, am folosit Mauser german, pistol spaniol cu 
încărcător mare, pistol japonez «Carapace de broască», revolver 



chinezesc şi vreo trei tipuri de puşti. Pistolul ăsta..." Odată ce a 
rostit aceste vorbe, a aruncat în aer pistolul lui Ding Gou'er, dar l-a 
prins de îndată, cu mişcări foarte agile, total surprinzătoare pentru 
vârsta lui. Avea un cap alungit, ochi mici, nas acvilin, sprâncene 
aproape inexistente şi mai deloc perciuni. Faţa-i ridată era 
negricioasă ca o scoarţă de copac prăjită în cuptor. „Pistolul ăsta", a 
reluat el pe un ton dispreţuitor, „este o jucărie pentru femei". 
Investigatorul i-a răspuns calm: „Pistolul ăsta ţinteşte foarte bine". 
Bătrânul l-a studiat cu mare atenţie şi a comentat cu un ton de 
expert: „Pe o distanţă de zece metri ţinteşte bine, într-adevăr, dar 
mai departe de atât, nu face doi bani". „Unchiule, dumneata le ştii 
pe ale dumitale", i-a dat replica Ding Gou'er. Bătrânul cel costeliv 
şi-a pus la brâu pistolul şi a pufnit pe nas, sfidător. 

— Unchiul Qiu este revoluţionar veteran. El este şeful care se 
ocupă de Cimitirul Martirilor din Ţara Vinului, a sărit cu precizările 
vânzătorul de supă cu colţunaşi. 

— Nu-i de mirare, i-a răspuns Ding Gou'er. 

— Tu cu ce te ocupi? l-a iscodit bătrânul revoluţionar. 

— Sunt investigator la Procuratura Provinciei. 

— Să-ţi vedem documentele! 

— Mi-au fost furate. 

— Mie mi se pare ca arăţi a fugar. 

— Aşa-i, arăt a fugar, dar nu sunt. 

— Cum poţi să dovedeşti? 

— Poţi să-i dai un telefon Secretarului de Partid pe municipiu, 
primarului, şefului Poliţiei, Procurorului General şi să-i întrebi dacă 
ştiu un investigator special pe nume Ding Gou'er. 

— Investigator special? a întrebat bătrânul revoluţionar, hlizindu- 
se. Da' de unde s-au pricopsit cu aşa un investigator? 

— O femeie m-a adus în halul ăsta, a spus Ding Gou'er. Ar fi vrut 



ca aceasta să fie o autoironie, însă nu-şi imaginase că rostirea acestor 
vorbe îi va produce o durere copleşitoare în suflet. Neputincios, s-a 
lăsat pe vine în faţa tarabei cu supaşi, lovindu-se cu pumnii 
însângeraţi pe fruntea şi ea însângerata, a continuat cu o voce 
sfârşită: 

— O femeie şi un pitic m-au adus în halul ăsta... Bătrânul 
revoluţionar s-a apropiat şi l-a îndemnat, în timp ce îl împungea cu 
ţeava puştii în spinare: 

— Ridică-te odată! 

Prin pânza de lacrimi care i se aşternuse pe ochi, Ding Gou'er 
privea capul negricios şi lunguieţ al bătrânului revoluţionar şi i se 
năzărea că vede un consătean sau pe şeful lui sau mai degrabă se 
imagina în postura fiului care îşi revede bucuros tatăl. Sub povara 
emoţiilor, a cuprins cu braţele picioarele bătrânului revoluţionar şi i- 
a spus, plângând: 

— Domnule, sunt un nimic. Am fost nenorocit de o femeie... 
Bătrânul l-a înşfăcat de guler şi l-a săltat în sus. L-a privit cu ochi 
sfredelitori cam cât ţi-ar lua să tragi câteva fumuri dintr-o pipă, 
după care a scuipat pe jos, i-a aruncat revolverul la picioare şi i-a 
întors spatele, îndepărtându-se cu mers legănat, în deplină tăcere. 
La fel de tăcut îl urma şi câinele cu blana lui gălbuie şi umedă, care 
lucea în beznă ca un veşmânt împodobit cu perle. 

Bătrânul vânzător de supă a pus glonţul cel lucios lângă pistol, 
iar apoi, grăbit, şi-a strâns taraba, a stins lampa cu gaz şi a luat-o din 
loc, la fel de tăcut. 

Ding Gou'er rămăsese încremenit în bezna, urmărindu-1 cu 
privirea pe bătrân până când tot ce mai putea zări era doar o lumină 
palidă, în depărtare, pâlpâind precum un foc demonic. Deasupra se 
întindea coroana uriaşă a platanului, care îl apăra de puzderia de 
picături de ploaie ce cădeau cu un freamăt uşor. Oamenii 



dispăruseră şi, odată cu ei, şi lumina, iar acum, în liniştea adâncă a 
nopţii, foşnetul ploii prin crengile copacilor se amplifica şi mai mult. 
Bulversat, s-a ridicat în picioare, fără să uite însă să-şi ia şi pistolul 
de jos. Aerul reavăn devenise şi mai greu de suportat, făcându-1 şi 
mai tare să resimtă o durere puternică în tot corpul. Era un biet 
străin într-un loc străin, împovărat de sentimentul că sfârşitul e pe- 
aproape. 

Ochii ameninţători ai bătrânului revoluţionar ascundeau un gând 
rău, dar Ding Gou'er simţise nevoia să i se destăinuie. Ce forţă îl 
determinase, oare, într-un timp atât de scurt să se transforme dintr- 
un bărbat dur, capabil să îndure orice, într-un prăpădit nevrednic de 
nimic? Era posibil ca o femeie atât de banală să aibă o asemenea 
putere asupra lui? Aşa ceva nu era cu putinţă, deci nu era deloc 
cinstit ca toată responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmplase să fie 
pusă în cârca ei. Se petrecea, totuşi, ceva misterios aici, iar bătrânul 
acela care patrula împreună cu câinele se afla chiar în miezul 
misterului. Cu siguranţă că în capul lui cel lunguieţ se adunase de-a 
lungul timpului o bogată înţelepciune, aşa că Ding Gou'er n-a mai 
stat pe gânduri şi s-a hotărât să pornească în căutarea bătrânului 
revoluţionar. 

Şi-a pus în mişcare picioarele amorţite, îndreptându-se în direcţia 
în care îi pierduse din vedere pe bătrân şi pe câinele lui. Auzea în 
depărtare un tren cum trece pe pod, stârnind un zăngănit metalic ce 
sporea şi mai mult misterul nopţii adânci. Drumul şerpuia mai întâi, 
pentru ca apoi să urmeze pe o pantă abruptă care l-a determinat să 
se lase în jos şi să alunece la vale. Când şi-a ridicat privirea, a 
observat în apropiere câteva cărămizi stivuite; în bătaia luminii, şi-a 
dat seama că erau sparte, dar şi albicioase, ca şi cum peste ele s-ar fi 
aşternut o pojghiţă de zăpadă. După câţiva paşi, s-a trezit lângă o 
poartă laterală străveche. Lampa care ardea pe creasta zidului îşi 



răsfira lumina peste poarta din fier forjat şi mai jos, peste placa de 
lemn vopsită în alb, pe care erau caligrafiate câteva caractere roşii, 
mari: 

„Cimitirul Martirilor din Ţara Vinului". Ding Gou'er s-a repezit 
şi a apucat barele metalice ale porţii, ca un deţinut ce aşteaptă cu 
nerăbdare să treacă dincolo; din pricina frigului şi umezelii mâinile i 
se lipeau aşa de tare de bare încât ar fi fost cu putinţă în orice clipă 
să rămână fără un strat de piele. Dulăul gălbui s-a repezit spre el, 
dezlănţuindu-se cu un lătrat înfricoşător, însă n-a reuşit să-l 
înspăimânte atât de tare încât să-l gonească de acolo. Strigătele 
ascuţite ale bătrânului revoluţionar, care îşi făcuse deja apariţia în 
spatele porţii, pe dată au potolit furia câinelui, ţintuit locului 
instantaneu, cu capul plecat în jos, în tăcere. Bătrânul revoluţionar s- 
a înfăţişat în faţa lui Ding Gou'er cu puşca atârnată pe umăr; 
nasturii metalici de la veston aminteau de autoritatea sa de 
odinioară, pe când era comandant. 

— Ce ai de gând să faci? l-a întrebat el cu asprime în glas. 

Ding Gou'er şi-a tras nasul şi a spus pe un ton plângăcios: 

— Şefule, eu chiar sunt investigator de la Procuratura Provinciei. 

— Cu ce scop ai venit aici? 

— Să fac investigaţii într-un dosar foarte important. 

— Ce dosar? 

— Un dosar cu o bandă de demnitari canibali din Ţara Vinului, 
care gătesc şi consumă bebeluşi. 

— I-am omorât eu, a răspuns furios bătrânul revoluţionar. 

— Vă rog să nu vă enervaţi. Daţi-mi voie să intru şi să vă explic 
pe îndelete! 

Bătrânul revoluţionar a deschis o portiţă şi i-a spus: 

— Strecoară-te pe aici! 

Ding Gou'er a ezitat un pic, fiindcă a zărit nişte fire de păr gălbui 



agăţate într-un colţ al portiţei. 

— Intri, sau nu? 

Ding Gou'er s-a aplecat şi a reuşit să intre astfel. 

— Voi, ăştia burtoşi, nu vă comparaţi cu câinele meu are se 
strecoară pe aici! 

Investigatorul l-a urmat pe bătrânul revoluţionar în sala de 
primire din stânga porţii, care i-a amintit dintr-odată de sala de la 
mina de cărbune Luoshan şi de paznicul cu părul ciufulit ca blana 
de câine. 

Sala era bine luminată, iar pereţii erau văruiţi cu un alb 
strălucitor. Patul kang ocupa jumătate din cameră, iar la capăt era 
despărţit printr-un zid de un cuptor pe care se afla o oală. în 
întreaga încăpere plutea un miros de pin pe care cu siguranţă îl 
răspândeau buştenii ce ardeau mocnit în sobă. 

Bătrânul revoluţionar şi-a desfăcut puşca de pe umăr şi a agăţat-o 
pe perete, după care a zis, frecându-şi mâinile: 

— Marele meu privilegiu este că pot să dorm pe kang -ul încălzit. 
Apoi, privindu-1 pe Ding Gou'er, a continuat: Nu crezi că merit şi eu 
atâta lucru după ce am fost revoluţionar timp de câteva zeci de ani 
şi m-am ales cu vreo şapte-opt cicatrici cât pumnul? 

— Meritaţi, meritaţi pe deplin! i-a răspuns cu voce somnoroasă 
Ding Gou'er, deja copleşit de căldura din încăpere. 

— Doar că nenorocitul ăla de Yu, şeful de secţie, mi-a cerut să ard 
lemn de salcâm în loc de lemn de pin! Cât am fost tânăr, am luptat 
în revoluţie şi chiar bărbăţia mi-am pierdut-o din cauza diavolilor 
japonezi, lucru care m-a afectat nespus, fiindcă am rămas fără 
urmaşi - fii şi nepoţi, aşa că ce mare scofală dacă ardeam şi eu nişte 
lemn de pin? Am ajuns la optzeci de ani. La urma urmei, câţi pini 
am să mai apuc eu să ard? Eu îţi spun că, şi dacă ar veni Regele 
Cerului pe pământ, tot n-ar reuşi să mă împiedice să ard lemn de 



pin! 

Bătrânul se înflăcăra şi mai tare, spunând aceste vorbe, încât la un 
moment dat începuse să-şi agite mâinile şi să facă spume în colţul 
gurii. 

— Ce spuneai adineaori? ziceai că unii mănâncă bebeluşi? Sunt 
canibali? Nişte animale! Cine sunt ăştia? Mâine mă duc şi îi omor cu 
mâna mea! întâi îi împuşc şi după aceea îi raportez. Cel mult o să fiu 
degradat. Eu am ucis sute de oameni la viaţa mea, cei mai mulţi 
dintre ei nişte răufăcători: trădători, contrarevoluţionari, agresori, 
dar acum am ajuns la bătrâneţe şi ar fi cazul să omor şi câţiva 
canibali! 

Ding Gou'er simţea o mâncărime pe tot corpul, poate şi din 
pricina hainelor umede care răspândeau un miros puternic de 
cenuşă. 

— Exact asta investighez eu acum, i-a spus el bătrânului 
revoluţionar. 

— Investighezi pe dracu! i-a replicat bătrânul. Scoate-i tuia 
lumină şi eu îi omor pe toţi. Investighezi pe dracu! 

— Bătrâne, acum trăim într-o societate cu un sistem sănătos de 
legi. Nu poţi să te duci şi să omori oamenii pur şi simplu, fără probe 
concludente! 

— Atunci, du-te şi fa mai repede investigaţia aia, ce stai pe aici de 
pomană? Ce s-a întâmplat cu conştiinţa ta de clasă? Ce s-a întâmplat 
cu loialitatea ta pentru profesie? Duşmanul mănâncă oameni, iar tu 
te-ai aciuat aici, la căldurică! Fac pariu că eşti de-al lui Troţki! Eşti un 
burghez! Eşti un lacheu imperialist! 

Avalanşa de invective pe care bătrânul revoluţionar a revărsat-o 
asupra lui a avut darul de a-1 trezi din letargia în care căzuse, de 
parcă ar fi fost împroşcat cu sânge de câine. Brusc, o fierbinţeală i-a 
cuprins tot pieptul. Cu un rânjet pe buze, s-a despuiat în pielea 



goală, lăsându-şi doar încălţările ponosite în picioare, s-a aşezat pe 
vine în faţa kang - ului şi a aţâţat focul, după care a mai vârât câţiva 
buşteni de pin. Simţea cum fumul albicios, parfumat, îi asaltează 
nările. Apoi, şi-a pus hainele pe un băţ la uscat lângă kang şi cum se 
uscau ele aşa, împrăştiau o duhoare ca de piele de măgar. Focul îl 
încinsese de-a binelea şi îi dădea ba mâncărime, ba durere, însă cu 
cât se scărpina mai tare cu atât se simţea mai bine. 

— Nu cumva ai râie? i-a zis bătrânul revoluţionar. Eu am făcut 
râie odată, când am dormit în fân şi de la mine a luat tot plutonul. 
De atâta mâncărime, ne-am scărpinat până ne-a dat sângele. 
Scărpinatul n-ajuta la nimic, ne-am lămurit noi curând, că ni se 
părea că ne mănâncă şi măruntaiele pe dinăuntru. De acum ne 
scăzuse de tot forţa de a mai lupta şi ajunseserăm să pierdem 
oameni în bătălii. Atunci, Ma Shan, adjunctul de la trupa a opta, a 
găsit o soluţie: a cumpărat o legătură mare de ceapă, una de usturoi 
şi le-a zdrobit cu piatra, după care le-a amestecat cu sare şi oţet şi 
ne-a frecat pe tot corpul. Ustura îngrozitor, ne amorţise pielea, de 
parcă ne zgâria un câine cu ghearele, dar era o senzaţie atât de 
plăcută şi, mai cu seamă, toată scabia aia nenorocită s-a dus ca prin 
minune. Când te îmbolnăveşti, ar trebui să ai tratament gratuit. Eu 
mi-am pus capul în laţ şi am luptat pentru revoluţie, aşa că acum ar 
fi cazul să mă bucur şi eu de tratament gratuit... 

Investigatorul simţea în vorbele bătrânului revoluţionar o doză de 
amărăciune şi nemulţumire. Tocmai ascultase o istorisire 
apăsătoare, înţesată cu multe potrivnicii, despre revoluţie. Dacă mai 
devreme tot ce-şi dorise el era să-şi deschidă sufletul în faţa 
bătrânului, până la urmă sfârşise prin a-i asculta nemulţumirile. 
Profund dezamăgit, investigatorul a înţeles atunci că nimeni nu 
poate fi salvatorul nimănui în lumea aceasta, căci fiecare îşi duce 
propriile necazuri în spinare - cel flămând tot flămând rămâne, aşa 



cum şi cel însetat tot însetat rămâne. Şi-a scuturat hainele, a curăţat 
noroiul uscat de pe ele, după care s-a îmbrăcat. Hainele fierbinţi îi 
ardeau pielea, dar era o senzaţie care, în mod surprinzător, îl făcea 
să se simtă de parcă s-ar fi înălţat în zbor până la nori, doar că acum, 
cu trupul copleşit de plăcere, durerea sufletească revenea mai abitir 
şi aşa se face că înaintea ochilor i-a apărut imaginea limpede a 
şoferiţei tăvălindu-se în pat cu piticul crăcănat şi cu pieptul bombat. 
Era o imagine vie, ca desprinsă dintr-un tablou, după cum o văzuse 
el atunci când se uitase pe gaura cheii. Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât imaginea devenea mai provocatoare. Şoferiţa avea pielea 
aurie, ca un ţipar-femelă, foarte alunecos, cu trupul acoperit de o 
peliculă uleioasă, care împrăştia un miros greu. Yu Yichi era ca un 
broscoi râios şi o frământa întruna cu ghearele lui scârboase. Fiecare 
orăcăit şi-l însoţea cu spume la gură... Inima lui Ding Gou'er 
fremăta precum frunza în bătaia vântului. Tare ar fi vrut să-şi poată 
scoate inima din piept şi s-o zdrobească în faţa ei fără milă. Curvă, 
curvă, o curvă mizerabilă! Parcă şi vedea în faţa ochilor cât se poate 
de clar cum investigatorul Ding Gou'er, impunător ca o statuie de 
marmură, doboară dintr-un Şut, cu pantoful de piele, uşa de culoare 
bej. în faţă i se dezvăluia un pat pe care stăteau uluiţi şoferiţa şi Yu 
Yichi - el se răsuceşte în pat ca un broscoi râios - burta-i e plină de 
pete roşii, urâte, tremură tot într-un colţ - cu pieptul bombat, 
cocoşat, crăcănat sau cu picioarele încrucişate, cu o căpăţână 
enormă, ochii albi, nasul coroiat, gura fără buze, cu dinţii galbeni şi 
rari; gura arată ca o gaură neagră din care iese o duhoare greu de 
suportat, are urechi mari, uscate, pielea aproape transparentă şi 
gălbejită, braţele subţiri şi lungi, ca de maimuţă, dar care de-abia 
dacă ajung la pământ; corpul îi e acoperit de păr, iar labele 
picioarelor cu mai multe degete decât e firesc. Şi mai era şi 
mădularul ăla ca de măgar, negru ca noaptea. Cum poţi să te culci 



cu o asemenea arătare? Investigatorul, incapabil să-şi înfrâneze 
pornirile, a tras un strigăt slobozit din toţi rărunchii. 

— Ce spui? Ce dracu spui? a bălmăjit unchiul Qiu, bătrânul 
revoluţionar, speriat. 

Dulăul gălbejit a început să latre ameninţător. 

Apoi, ea strigă speriată şi se acoperă în mare grabă cu pătura, aşa 
cum vezi mereu că fac iubiţii în filme. Ea tremură sub pătură şi de 
îndată el zăreşte trupul acela care-i era cunoscut de acum - 
voluptuos... bine legat... parfumat... Parcă zeci de mii de săgeţi îi 
străpung inima, stârnindu-i o durere crâncenă, aşa cum nu mai 
pătimise niciodată. O lumină albastră îi trece prin faţă; faţa lui are 
culoare metalică şi pare înţepenită, râde batjocoritor şi are pielea 
rece ca gheaţa. Ridică pistolul, pune degetul pe trăgaci, îl flutură 
uşor, îl răsuceşte elegant, după care ţinteşte şi poc! răsună o 
împuşcătură. Oglinda din spatele lui Yu Yichi se sparge, iar bucăţi 
lucioase cad pe jos zornăind - Yu Yichi zace nemişcat - 
investigatorul scoate pistolul şi se întoarce, fără sa scoată niciun 
cuvânt - să nu cumva să întorci capul - iese cu paşi mari din crâşma 
Yu Yichi - Iartă-mă, iartă-mă! se jeleşte ea în timp ce îngenunchează 
pe podea, învelită cu cearşaful - să nu cumva să întorci capul - el 
merge pe strada însorită din Ţara Vinului, cu mulţimea de oameni 
adunaţi şi de-o parte, şi de cealaltă a străzii, care se holbează la el cu 
priviri în care se întrezăreşte respectul, dar şi teama - sunt bărbaţi, 
femei, bătrâni, bătrâne, una dintre ele seamănă cu mama lui, cu 
lacrimi în ochi şi buze tremurânde. Copile, spune ea, copilaşul meu 
- o iată îmbrăcată cu rochie lungă, imaculată, cu plete aurii ce îi curg 
râuri pe umeri, îşi croieşte drum prin mulţime; ochii îi sunt înecaţi 
în lacrimi, umbriţi de genele dese şi arcuite, pieptul frumos conturat 
îi saltă la fiecare respiraţie, căci trebuie să-şi facă loc, ca să străbată 
mulţimea. Strigă cu vocea înlăcrimată: Ding Gou'er, Ding Gou'er - 



dar Ding Gou'er nu întoarce capul şi nici măcar cu coada ochiului 
nu o priveşte, merge înainte hotărât, cu paşi apăsaţi şi răsunători; 
iese la lumina soarelui, în bătaia razelor multicolore, se 
îndepărtează şi în cele din urmă devine una cu soarele roşu, mare 
cât roata carului... 

Bătrânul revoluţionar şi-a aşezat mâna puternică pe umărul lui 
Ding Gou'er. Investigatorul, care de acum era una cu soarele, 
tremura, dar parcă se străduia, totuşi, să-şi revină. Inima încă îi 
bătea în ritm alert, iar ochii îi erau împânziţi de lacrimile lui de erou. 

— La dracu! Eşti cumva posedat de demoni? l-a întrebat bătrânul 
revoluţionar dispreţuitor. 

Investigatorul şi-a şters grăbit lacrimile cu mâneca şi a chicotit 
uşor, cam stingherit. 

După fanteziile tumultuoase, se simţea de parcă în pieptul lui ce 
ascundea atâta melancolie se configurau crăpături adânci, în timp ce 
creierul obosit îi devenea tot mai greoi; în urechi îi răsuna un bâzâit 
continuu. 

— Arăţi de parcă ai fi făcut o nenorocită de răceală! i-a spus 
bătrânul revoluţionar. Ai o faţă ca un fund de maimuţă! 

Bătrânul revoluţionar a scos dintr-o gaură de sub kang o sticlă de 
băutură, din ceramică albă, cu marca înscrisă cu culoare roşie. 

— îţi dau ceva ce o să-ţi vindece răceala asta păcătoasă, a spus el, 
fluturându-i sticla prin faţă. Bea, fiindcă omoară viruşii şi îţi scoate 
otrava din corp. Alcoolul este un leac bun care vindecă o sută de 
boli. în anul acela, când am traversat Râul Roşu de patru ori cu Mao 
Zedong şi am trecut de două ori prin satul Maotai, a trebuit să 
părăsesc plutonul, fiindcă m-am îmbolnăvit de malarie. Atunci m- 
am ascuns într-o distilerie, iar când au venit bandiţii albi, de la 
Guomindang şi au deschis focul, m-am speriat îngrozitor, dar mi- 



am zis: „Bea! Asta te ajută să-ţi înăbuşi frica!" Gâl, gâl! Şi uite aşa 
am dat pe gât trei pahare, unul după altul, altminteri n-aş fi reuşit să 
mă calmez, să prind curaj şi să scap de tremurat. Apoi, am înşfăcat 
un ciomag, am ieşit din distilerie şi am omorât în bătaie vreo doi 
bandiţi albi, după care le-am luat puştile şi am ajuns din urmă 
trupele lui Mao Zedong. La vremea aceea, Mao Zedong, Zhu De, 
Zhou Enlai şi Wang Jiaxiang beau toţi Maotai. Când consuma alcool, 
Mao Zedong avea mintea ascuţită şi pe dată era capabilă să 
conceapă? nişte strategii minunate, altfel ar fi avut mari pierderi în 
rândul soldaţilor. Băutura asta - Maotai - a contribuit enorm la 
revoluţia chineză. Tu probabil că îţi închipui că Maotai a fost ales la 
întâmplare ca să fie băutură naţională, nu-i aşa? Nici vorbă, este 
comemorativă! Eu, după o viaţă de revoluţionar, ar trebui să fiu şi 
eu mare băutor, nu? Nemernicul de Yu, şeful de departament, vrea 
să-mi taie porţia de Maotai şi s-o înlocuiască cu nu ştiu ce băutură. 
Armăsarul cu coama roşie". Să-i dea bunică-sii aşa ceva! 

Bătrânul revoluţionar a turnat băutura într-o cană de ceramică 
ciobită pe margine, a lăsat capul pe spate şi a dat totul pe gât dintr-o 
înghiţitură. 

— Acum e rândul tău. E Maotai veritabil, bea până la ultima 
picătură! 

Când a văzut ochii înlăcrimaţi ai lui Ding Gou'er, i-a spus 
dispreţuitor: 

— Nu te încumeţi să bei? Numai trădătorii şi provocatorii n-au 
curajul să bea alcool, fiindcă le e teamă că se îmbată şi îşi dezleagă 
limba, divulgând cine ştie ce secrete. Eşti cumva trădător? Sau poate 
eşti vreun provocator? Nu eşti? Păi, dacă nu eşti, atunci de ce n-ai 
îndrăzneala să bei alcool? 

Din nou şi-a lăsat capul pe spate şi a turnat băutura, care gâlgâia 
uşor, alunecându-i pe gât. 



Dacă nu bei, eu n-am să te forţez, să ştii! Tu poate crezi că mie mi- 
a fost uşor să ajung să beau picătura asta de Maotai Păi, şeful de 
departament, Yu, mare adept al lui Troţki, nu mă slăbeşte cu 
privirea. Când coboară în zbor, o pasăre phoenix e mai nepricepută 
ca un pui, tot aşa cum tigrul care ajunge la câmpie este la mila 
câinilor. 

Aroma băuturii îi stârnea lui Ding Gou'er o poftă de nestăpânit 
şi, iată, nu-i de mirare că emoţiile năvalnice compun momentele cele 
mai potrivite pentru beţie. De aceea, a întins mâna şi a înşfăcat cana 
de ceramică, a dus-o la gură, a tras aer în piept şi în clipa următoare 
i-a îngăduit băuturii să-i inunde stomacul, în faţa ochilor, un 
mănunchi de flori de lotus roz se deschideau, revărsându-şi lumina 
ce stârnea gânduri năstruşnice într-o mare înceţoşată. Era lumina 
băuturii Maotai, era spiritul băuturii Maotai, iar într-o secundă Ding 
a simţit că lumea devine incredibil de frumoasă, alături de Cer, 
alături de Pământ, alături de pomi, alături de zăpada neîntinată de 
pe culmile munţilor Himalaya. Tot hlizindu-se, bătrânul 
revoluţionar a înşfăcat cana de ceramică, pe care a umplut-o din 
nou, dar la auzul gâlgâitului stârnit de băutura care se revărsa în 
cană, investigatorul a simţit deodată cum urechile încep să-i vibreze 
şi gura i se umple de salivă. 

Curând, a băgat de seamă că pe faţa bătrânului revoluţionar se 
aşternuse un aer de bunătate greu de descris. A întins mâna şi s-a 
auzit spunând: 

— Dă-mi şi mie. Mai vreau să beau. 

Bătrânul revoluţionar ţopăia în faţa lui sprinţar nevoie mare, ca 
un tinerel şi îi spunea: 

— Nu-ţi mai dau, că nici mie nu mi-e deloc uşor să fac rost. 

— Vreau să beau! a strigat el. Vreau să beau! Tu ai trezit şarpele 
lăcomiei în mine şi acum nu te mai înduri să-mi dai nici măcar un 



strop? 

Bătrânul revoluţionar a dus cana la gură, cu gândul să înghită 
băutura cât mai iute, însă Ding Gou'er, furibund, s-a repezit să-i 
smulgă cana, deşi bătrânul părea să-şi fi încleştat degetele pe toartă 
pentru veşnicie, l-a auzit dinţii scrâşnind, şi ei încleştaţi pe cană, 
după care a simţit cum lichidul răcoros i se prelinge pe mână. Cum 
se opintea el aşa, pe neaşteptate şi-a adus aminte de o figură pe care 
o învăţase cândva - îţi îndoi genunchiul şi, ridicându-1, îl înfigi în 
burta adversarului. Când bătrânul a slobozit un răcnet, cana a ajuns 
în mâna investigatorului, care, nerăbdător peste măsură, a dat pe gât 
toată licoarea, iar apoi a început să caute în jur sticla, însă aceasta 
zăcea răsturnată pe jos ca un tânăr căzut în război. L-a cuprins brusc 
dezolarea, de parcă el l-ar fi ucis pe bietul tânăr. Ar fi vrut să se 
aplece şi să ridice sticla aceea albă, legată cu cureluşă roşie - să ajute 
tânărul cel frumos să se pună pe picioare - însă, în mod cu totul 
inexplicabil, a căzut în genunchi, iar tânărul s-a rostogolit până în 
colţul camerei, unde s-a înălţat şi a început să crească în mare goană 
până a ajuns cam de un metru. El ştia că acela era spiritul băuturii - 
spiritul Maotai, rezemat de zid, în colţul camerei, râzând către 
investigator în bătaie de joc. Apoi, a sărit în picioare, cu gândul să se 
năpustească asupra spiritului care îi dădea de furcă, doar că n-a 
făcut altceva decât să se izbească aprig cu capul de perete. 

Cuprins de senzaţia aceea fabuloasă că toată camera se învârte cu 
el, a simţit deodată cum o mână rece ca gheaţa îl prinde de păr şi 
fireşte că a bănuit a cui mână trebuie să fi fost. îmboldit de durere, s- 
a ridicat în picioare, cu sentimentul că parcă tot trupul lui era o 
grămadă de maţe de porc, stivuite pe jos - reci, alunecoase, zbârcite, 
urât mirositoare, de te umpleau de greaţă - se zvârcolea, aşa cum era 
smuls şi tras, cu toate că ştia că, în momentul în care bătrânul 
revoluţionar îşi va retrage mâna, maţele de porc se vor prăbuşi la 



pământ, ude, şiroinde. 

Mâna cea mare s-a răsucit un pic, întorcându-1 spre faţa prelungă, 
negricioasă a bătrânului revoluţionar, astfel că a putut vedea cum 
zâmbetul binevoitor de mai devreme se transformase într-un rânjet 
fosilizat. Deodată, i s-a părut că pe faţa bătrânului revoluţionar se 
întrezăreşte cruzimea conflictelor şi a luptei de clasă. 

— Nenorocit de contrarevoluţionar ce eşti! Eu ţi-am dat băutură, 
şi tu cum m-ai răsplătit? M-ai lovit drept în ouă! Eşti mai rău decât 
un câine netrebnic! Dacă i-aş fi dat de băut unui câine, s-ar fi 
gudurat pe lângă mine şi ar fi dat din coadă, drept mulţumire. 

Şi spunând acestea, bătrânul l-a scuipat drept în ochi, ceea ce l-a 
făcut să simtă atât usturime cât şi o durere apăsătoare. A deschis 
gura să ţipe, dar în clipa aceea două gheare mari i s-au înfipt în 
umeri. In momentul următor câinele l-a prins cu labele de gât, 
înţepându-1 cu blana aspră şi atunci, involuntar, şi-a tras capul între 
umeri, aşa cum face o broască atunci când primejdia e pe aproape. 
Simţea respiraţia fierbinte a câinelui asupra lui, aducătoare de iz 
acru, greţos. Dintr-odată, i-a revenit senzaţia vârtoasă că nu-i decât 
o grămadă de maţe de porc încâlcite, în timp ce teama a început din 
nou să-i ardă sufletul. Câinii înfulecă maţele de porc aşa cum copiii 
sorbecăie tăiţei. îngrozit, a slobozit un urlet, chiar înainte ca în faţa 
ochilor să se aştearnă bezna. 

Câtă vreme să fi trecut investigatorului îi era greu de spus, 
socotind că a fost orbit de câine, însă la un moment dat raza de 
lumină s-a întors asupra lui. Se răsfira treptat aşa cum soarele 
străpunge norii şi apoi - zbang! - toate priveliştile de la recepţia 
Cimitirului Martirilor i s-au năpustit violent în faţa ochilor. L-a 
văzut pe bătrânul revoluţionar în bătaia luminii revărsate de lampă 
cum îşi curăţa meticulos, serios, atent puşca, asemenea unui tată 
care îşi îmbăiază unicul fiu. Dulăul tărcat stătea întins în voie în faţa 



cuptorului, cu botul alungit sprijinit pe o grămadă de vreascuri de 
pin. Cu ochii aţintiţi asupra flăcărilor galben-roşietice din cuptor 
părea cufundat în gânduri, ca un profesor de filosofie de la 
universitate. La ce se gândea el oare? Investigatorul era fascinat de 
starea meditativă a câinelui cu privirea pierdută în flăcările din 
cuptor. Şi el, la rândul său, îl privea pierdut pe câine şi treptat 
tabloul strălucitor din mintea câinelui - unul pe care nu-1 văzuse în 
viaţa lui - a început să prindă contur în propria-i minte. Un tablou 
aparte, impresionant, însoţit de o muzică precum curgerea norilor 
pe cer. Ding era nespus de emoţionat; îşi simţea nasul de parcă 
tocmai ar fi fost pocnit de un pumn aprig - îl durea, îl ustura şi, pe 
nesimţite, lacrimile s-au pornit la vale pe obraji. 

— Din câte bag de seamă, eşti fără speranţă! i-a spus bătrânul 
revoluţionar, aruncându-i o privire. „împrăştiem sămânţa tigrilor şi 
lupilor te miri pe unde şi nu ne alegem decât cu nişte ciurucuri." 

Investigatorul şi-a şters ochii cu mâneca şi i-a răspuns cu tonul 
unui om profund nedreptăţit: 

— Unchiule, eu am căzut în mâinile unei femei... 

Bătrânul revoluţionar i-a aruncat o privire plină de dezamăgire, 
după care s-a îmbrăcat cu un palton greoi, şi-a pus puşca pe umăr şi 
a rostit chemarea: 

— Câine, hai să patrulăm şi să-l lăsăm pe prăpăditul ăsta să-şi 
înece amarul în lacrimi! 

Dulăul s-a ridicat alene, l-a privit pe investigator cu compasiune, 
după care şi-a urmat stăpânul afară. Uşa, trasă de balamaua cu arc, 
a pocnit zgomotos, dar nu înainte de a lăsa o pală de aer rece şi 
umed să se strecoare înăuntru, stârnindu-i un tremur uşor. Copleşit 
de singurătate şi spaimă, investigatorul a strigat: 

— Aşteaptă-mă! 

Imediat, a tras de uşă şi a pornit în urma lor. 



Lumina becului de la uşă îi transforma în nişte siluete înceţoşate. 
Ploaia îngheţată se cernea mai departe pe pământ şi poate şi pentru 
că noaptea se adâncea, cădea cu foşnet mai limpede şi mai înteţit, ca 
şi cum nenumărate animăluţe fremătau prin preajmă. Bătrânul 
revoluţionar se îndrepta spre inima cimitirului, către negura cea mai 
adâncă. Câinele îl urma îndeaproape, el îl urma pe câine. La 
început, lumina de la uşă i-a îngăduit să desluşească, de-o parte şi 
de alta a cărării pietruite, înguste, chiparoşii tăiaţi în chip de 
pagodă, dar după câteva clipe totul a fost înghiţit de bezna grea. 
Abia acum înţelegea şi el cât de adâncă este întunecimea, 
neputincios să-şi mai zărească nici măcar degetele de la mână. Cu 
cât noaptea devenea mai grea, cu atât ploaia îngheţată răsuna mai 
tare prin crengile copacilor; răsunetul acela haotic, precipitat îi 
tulbura sufletul şi îi dădea senzaţia de gol nesfârşit, dar numai 
zgomotele şi mirosul îl mai încredinţau de existenţa bătrânului 
revoluţionar şi a dulăului galben. Bezna era atât de apăsătoare încât 
putea zdrobi un om. Investigatorul era cuprins de spaimă, căci acum 
simţea în nări mirosul mormintelor martirilor, aflate printre pinii cei 
verzi şi chiparoşii de culoarea smaraldului. Toţi copacii aceia i se 
arătau în chip de bărbaţi întunecaţi ce nutreau gânduri rele, 
ţinându-se pe după umeri, unii lângă alţii, cu rânjete ticăloase pe 
buze şi planuri mârşave în minte. La picioarele lor, spiritele 
martirilor îşi dormeau somnul cel de veci în mormintele acoperite 
de iarba uscată. Spaima i-a spulberat pe dată toată mahmureala. 
Instinctiv, şi-a căutat la brâu pistolul şi, cum dibuia după el, şi-a 
simţit palmele scăldate de o sudoare rece. Un ţipăt ascuţit a străpuns 
negura, urmat de un fâlfâit iute de aripi. A bănuit că era vreo 
pasăre, dar care anume nu-i era cu putinţă să spună. O bufniţă, 
poate. Bătrânul revoluţionar a tuşit, câinele a lătrat şi el, iar aceste 
zgomote au avut darul de a-1 face pe investigator să se simtă relaxat. 



căci ele însemnau o legătură de netăgăduit cu lumea aceasta. A tuşit 
şi el tare, ostentativ, de parcă voia să se audă el însuşi foarte clar. Cu 
siguranţă că bătrânul revoluţionar râdea de el în beznă, s-a gândit 
el, şi probabil că şi dulăul ăla cu înfăţişare de filosof meditativ 
chicotea amuzat. îi vedea ochii care străfulgerau lumini verzi şi, 
dacă n-ar fi ştiut limpede că este câine, ar fi jurat că-i un lup. 

A început să tuşească necontrolat, dar la un moment dat o lumină 
puternică aproape că l-a orbit. Şi-a acoperit ochii cu palmele şi când 
tocmai se pregătea să deschidă gura, ca să protesteze, fasciculul de 
lumină şi-a schimbat direcţia, fixându-şi strălucirea asupra unei 
pietre albe de mormânt. Cuvintele gravate pe ea păreau să fi fost de 
curând vopsite în roşu aprins. Vederea lor l-a şocat atât de tare, încât 
nu mai pricepea o iotă, mai cu seamă că acea culoare roşie pur şi 
simplu îi întuneca privirea. Lumina a pierit la fel de neaşteptat 
precum se ivise, însă el tot mai zărea steluţe de foc licărindu-i prin 
faţa ochilor, iar creierul îi era scăldat în culoarea roşie, aceeaşi 
culoare pe care o văzuse la buştenii de pin incandescenţi din soba 
aflată în săliţa de la cimitir. îl auzea pe bătrânul revoluţionar cum 
suflă greu undeva în faţa lui. Foşnetul îngheţat al ploii a contenit 
brusc şi o bufnitură violentă, ca şi cum s-ar fi despicat pământul, s-a 
auzit în apropierea sa, făcându-1 să tresară speriat. Nu înţelegea ce 
provocase explozia aceea, dar nici nu avea vreme să-şi bată capul cu 
asemenea lucruri. Cel mai important era faptul că, din clipa în care 
lumina aceea a revărsat strălucire peste piatra de mormânt, un val 
uriaş de curaj i-a pătruns în trup şi a alungat gelozia asemănătoare 
cu licoarea bolii, răutatea asemenea licorii văduvei, neliniştea şi 
tulburarea asemenea licorii iubirii - toate s-au preschimbat în 
sudoare acră şi urină urât mirositoare. Apoi, vodca, însufleţită 
precum un armăsar semeţ care străbate în galop stepele kazache, 
devine el, iar coniacul, aspru şi îndrăzneţ, cu o undă de fineţe în 



toată asprimea aceea, cu mult spirit de aventură, cu multă 
îndrăzneală, ca un toreador spaniol dependent de luptele cu tauri, 
devine el. Ca şi cum ar fi luat o gură de ardei roşu, ar fi muşcat o 
ceapă verde, ar fi mestecat o căpăţână de usturoi cu coaja purpurie, 
ar fi înfulecat dintr-o bucata uscată de ghimbir, ar fi înghiţit un 
borcan de piper negru, el se simţea ca un foc înteţit cu ulei, ca florile 
din brocart, cu spiritul înălţat precum coada cocoşului - adevăratul 
cocktail - în timp ce îşi ridica minunatul pistol de serviciu „69", 
creat cu aceeaşi dragoste ca şi cea mai rafinată grappa; mergea cu 
paşi mari tot înainte, cu un aer ameninţător, de parcă într-o clipă ar 
fi putut să se întoarcă la Cârciuma Yichi, unde ar fi deschis uşa albă 
ca jadul dintr-un şut, ar fi ridicat pistolul, ar fi ţintit înspre şoferiţa 
care stătea pe genunchii piticului Yichi şi poc! poc!, două capete ar fi 
zburat. Secvenţele acestea s-au desfăşurat precum faimoasa 
„Băutura cuţitului": puternică şi plină de vigoare, cu o aromă în 
amestec de dulce şi acru, aluneca uşor pe gât, ca atunci când lama 
ascuţită a cuţitului trece prin frânghia de cânepă încurcată. 

2 


Frate Yidou, 

Am primit ultima ta scrisoare şi povestea Lecţia de gătit. în 
privinţa vizitei în Ţara Vinului, deja am avut o primă discuţie cu 
şeful meu care nu este prea dornic să-mi îngăduie o permisie (ţin să- 
ţi reamintesc că eu sunt militar). In plus, tocmai am fost promovat 
de la căpitan la maior (am pierdut două stele, dar am câştigat o linie, 
doar că mi-ar fi plăcut mai mult să am trei stele şi o linie, aşadar se 
poate spune că nu-s prea încântat de această achiziţie). Motivul ar fi 
că se impune să mă duc la companie şi să mănânc, să locuiesc şi să 



fac pregătire alături de soldaţi, în aşa fel încât să fiu în stare să scriu 
reportaje care să reflecte viaţa soldaţilor în noua etapă. Dacă mă 
deplasez în provincie, atunci se cuvine să descriu ce îmi iese în cale 
acolo, ceea ce face ca lucrurile să se complice teribil, cu toată zarva 
aceasta care s-a creat în jurul faptelor petrecute în Ţara Vinului în 
ultimii ani. Eu nu sunt gata să renunţ la această deplasare, aşa că am 
să mă străduiesc în continuare. Sunt multe scuze plauzibile pe care 
le-aş putea invoca. 

Primul Festival al Licorii Maimuţei, din Ţara Vinului, trebuie cu 
siguranţă să fie un eveniment de succes, interesant. Va fi un prilej de 
distracţie pentru toată lumea, când aroma băuturii se va răspândi cu 
iuţeală şi va împânzi totul; sper ca trupul meu dolofan să-şi facă şi el 
apariţia printre toţi acei alcoolici care o să umble brambura, cu 
capul greu şi mersul uşor. 

Am ajuns într-un impas cu romanul meu. Investigatorul acela 
diabolic de la Procuratură, mă înfruntă la tot pasul, iar eu nu ştiu de 
n-ar fi mai bine să-l las să se sinucidă trăgându-şi un glonţ în cap 
sau să moară doborât de băutură. în capitolul precedent, iarăşi l-am 
lăsat să se îmbete şi, fiindcă nu puteam scăpa de frământările 
dureroase ale creaţiei, m-am îmbătat şi eu, însă, în loc să cunosc 
desfătarea clipelor de nemurire, am experimentat viziunea Iadului. 
Peisajul de acolo este absolut înfiorător. 

Am petrecut o noapte întreagă să citesc Lecţia de gătit (am 
parcurs-o chiar de mai multe ori) şi descopăr că tot mai anevoioase 
sunt comentariile pe care trebuie să le fac asupra poveştii tale, dar 
dacă sunt silit să spun ceva, atunci probabil că am să repet ceea ce 
am mai spus şi altădată, şi anume că nu are un stil unitar, că prea e 
totul pus grămadă, după bunul plac, şi nici personajele nu sunt bine 
conturate. Şi dacă ar fi să mai caut vreun cusur, fireşte că nu m-aş 
opri aici. De aceea, aş vrea să discut cu tine o problemă pe care am 



mai abordat-o şi cu alte ocazii: mai bine ai păstra tăcerea decât să 
aşterni pe hârtie toate grozăviile. Cu toate acestea, după cum mi-ai 
adresat rugămintea, am făcut un drum special la revista Literatura 
poporului. Zhou Bao şi ceilalţi lipseau din redacţie, aşa că le-am lăsat 
un bilet pe masă. Depinde de norocul tău dacă va fi publicată 
povestirea sau nu, însă din câte bag eu de seamă, din propria-mi 
experienţă, va fi greu ca o asemenea lucrare să vadă lumina 
tiparului. Chiar dacă nu ne-am întâlnit faţă în faţă niciodată, totuşi 
eu socotesc că suntem prieteni, astfel că pot să-mi iau libertatea de a 
ţi-o spune direct. 

Sunt ferm convins că poţi să scrii o povestire de foarte bună 
calitate şi care să se conformeze standardelor de publicare ale 
revistei. E doar o chestiune de timp. Mai devreme sau mai târziu 
povestea ta va fi publicată, deci nu-i cazul să fii dezamăgit sau 
deprimat. 

După socotelile mele, cu totul mi-ai trimis şase povestiri pe care 
să le promovez, printre care şi Eroul Yichi. Dacă voi avea prilejul să 
merg în Ţara Vinului, am să mă duc să recuperez manuscrisul de la 
redacţia revistei, ca să ţi-1 pot înapoia. Trimiterea prin poştă nu este 
sigură deloc şi, în plus, stârneşte multă bătaie de cap. Ori de câte ori 
merg la poştă, sunt într-o stare de tensiune timp de câteva zile, 
creată de vederea acelor feţe încremenite ale domnilor şi doamnelor 
de la ghişeu, care parcă ar fi gata să înhaţe un spion sau să 
percheziţioneze vreun individ pregătit să pună bombe. De fiecare 
dată îţi dau un sentiment de vinovăţie, ca şi cum ai avea de gând să 
expediezi un colet burduşit de manifeste contrarevoluţionare. 

Nu-ţi face griji dacă nu găseşti întâmplări ciudate din Ţara Vinului! 
Multe asemenea povestiri stranii au apărut în ultimii ani, o 
sumedenie dintre ele fiind născocite la întâmplare şi, prin urmare, 
lipsite de orice valoare. 



Iţi doresc să ai scrieri spornice! 

Mo Yan 


3 


Domnule profesor Mo Yan, 

Bună ziua! 

Mărturisesc că sunt copleşit de bucurie aflând că există speranţa 
să veniţi în Ţara Vinului. Cu nerăbdare aştept vizita dumneavoastră, 
după cum spune cântecul: „Aştept luna, aştept stelele/ Aştept de 
după munţi să răsară soarele". Eu am câţiva foşti colegi de şcoală, 
care în prezent lucrează la Comitetul Municipal de Partid şi la 
Guvern (nu au nişte slujbe de rând, ci, dimpotrivă, sunt unele mai 
importante decât celelalte), aşa ca, dacă aveţi nevoie de scrisoare de 
invitaţie sau de vreo dovadă anume din partea acestor instituţii, eu 
pot să-i rog de îndată a vă ajute. Chinezii, în funcţii de conducere, 
preţuiesc cel mai mult ştampilele oficiale şi mă gândesc că nici cei 
din armată nu fac excepţie. 

în privinţa povestirilor, recunosc că sunt cu adevărat întristat şi 
deprimat. Ba chiar am obiecţii la adresa lui Zhou Bao şi Li Xiaobao, 
fiindcă mi-au ţinut atâta vreme manuscrisele, fără ca măcar să-mi fi 
trimis o scrisoare, ceea ce arată cât de puţin îi preţuiesc ei pe ceilalţi 
semeni. Desigur că sunt foarte ocupaţi şi, dacă ar fi să scrie câte o 
scrisoare fiecărui autor, n-ar mai avea timp de nimic altceva. Eu 
înţeleg acest lucru perfect, doar că aceasta nu mă determină să fiu 
mai puţin supărat. „Dacă n-o fac de dragul călugărului, atunci s-o 
facă de dragul lui Buddha" - ştiţi cum este vorba aceea, mai ales că 
eu am fost recomandat de domnia voastră. Bineînţeles că sunt 



perfect conştient de faptul că aceasta este o stare deloc sănătoasă şi 
deloc profitabilă pentru procesul creaţiei literare, însă eu mă 
străduiesc să lupt împotriva unei asemenea stări. Eu sunt genul de 
om care „nu renunţă decât după ce a văzut Fluviul Galben" sau care 
„nu poate fi socotit bărbat adevărat decât dacă a ajuns la Marele 
Zid". Aşadar, dragul meu profesor, voi continua să scriu, indiferent 
de opreliştile care îmi sunt puse în cale. 

Toată lumea la noi în şcoală este prinsă până peste cap cu 
pregătirile pentru Festivalul Ficorii Maimuţei. Cei de la 
departament mi-au repartizat o sarcină, şi anume să fac o baza de 
alcool, folosind băutura pentru boală din depozitul nostru, şi să 
distilez o licoare specială pentru vânzare la festivalul respectiv. Dacă 
voi izbuti, atunci voi fi răsplătit cu un mare premiu în bani, un lucru 
foarte important pentru mine, însă evident că nu-mi voi abandona 
povestirile de dragul banilor. Voi continua să scriu, iar o zecime din 
efortul meu va fi dedicat prelucrării băuturii pentru boală, în timp 
ce restul va rămâne pentru romanele mele. 

Vă trimit ultima mea creaţie. Cuibul de rândunică, pe care vă rog s- 
o analizaţi cât se poate de critic. Am făcut o analiza a creaţiei mele 
precedente şi am ajuns la concluzia că motivul pentru care 
povestirile mele se publică atât de greu este reprezentat de 
implicaţiile la nivel de societate. De aceea, în povestirea Cuibul de 
rândunică am înlăturat această greşeală; prin urmare, am creat o 
povestire care se detaşează de politică şi de viaţa capitalei, dar dacă 
nici de astă dată nu voi avea sorţi de izbânda, atunci înseamnă că 
„Cerul m-a părăsit cu totul". 

Vă doresc să aveţi parte de multă linişte. 


Al dumneavoastră discipol. 
Fi Yidou 



4 


CUIBUL DE RÂNDUNICĂ 

Cum se face că soacra mea nu îmbătrâneşte niciodată şi nu-şi 
pierde frumuseţea câtuşi de puţin, că are sâni generoşi şi fundul 
bombat, în pofida faptului că e trecută de şaizeci de ani? Cum se 
face că abdomenul ei este plat, fără pic de depunere de grăsime, cu 
o elasticitate asemănătoare celui mai rafinat oţel? Cum se face că are 
chipul neted precum luna în mijlocul toamnei, cu tenul de culoarea 
florilor de primăvară, fără pic de rid în colţul ochilor, iar dinţii îi 
sunt albi şi curaţi, fără nici cel mai mic cusur? De ce pielea ei este 
moale şi fină ca netezimea unui jad preţios? De ce are buzele roşii ca 
focul, iar gura ei răspândeşte o aromă de carne friptă, stârnindu-ţi 
dorinţa unui sărut aprig? De ce nu se îmbolnăveşte niciodată şi nu 
are niciun semn de menopauză? 

Ca ginere al ei, probabil că n-ar trebui să întrec măsura în halul 
ăsta, dar eu sunt un materialist convins şi din această postură n-am 
nici cea mai mică temere, aşa că ceea ce trebuie spus am să spun pe 
şleau. Aş vrea să precizez faptul că soacra mea, deşi e trecută de 
şaizeci de ani, dacă politica ar permite acest lucru şi dacă ea însăşi 
şi-ar dori, ar putea să-mi dăruiască multe cumnate şi mulţi cumnaţi. 
De ce soacra mea foarte rar trage vânturi, iar atunci când o face, în 
mod cu totul întâmplător, în loc să miroasă urât, răspândeşte o 
aromă de castane caramelizate? In general, în burta unei femei 
frumoase se ascund mirosuri grele, încât nu-i de mirare că 
frumuseţea unei femei este o chestiune de suprafaţă. în schimb, 
soacra mea nu numai pe dinafară este frumoasă, dar şi pe dinăuntru 
este aromată şi apetisantă. Toate aceste semne de întrebare m-au 



prins precum acul de pescuit care se agaţă de peştele balon scăpat în 
apele primejdioase. îmi stârnesc o suferinţă atât de mare, probabil la 
fel de mare ca plictiseala pe care v-o stârnesc eu dumneavoastră, 
dragi cititori. Poate că vă spuneţi în sinea dumneavoastră: „Li Yidou 
ăsta vrea să-şi amaneteze soacra!" Dragii mei prieteni, eu n-am de 
gând să-mi amanetez soacra, ci vreau s-o supun studiului. 
Cercetarea mea va fi pentru binele omenirii şi poate va reprezenta 
un uriaş profit, chiar dacă, probabil, o voi supăra foarte tare. 

Pentru început, mă gândesc că dacă soacra mea este precum un 
Sherry Oloroso, şi anume o băutură frumoasă, cu o culoare 
uniformă, cu un buchet distinct şi foarte bogat, corpolentă, dar 
totuşi cu o aromă dulceagă, mătăsoasă, numai bună pentru păstrare 
îndelungată, şi nu precum o băutură rustică, făcută din cartofi dulci, 
de o culoare tulbure, cu miros puturos, acru, fără inspiraţie şi de 
duzină, cu gust aproape asemănător cu un insecticid, atunci motivul 
cel mai important este acela că ea s-a născut într-o familie de 
culegători de cuiburi de rândunică. 

Potrivit tehnicii narative la modă în momentul de faţa, putem 
spune că povestea noastră e pe cale să înceapă. înainte de a 
pătrunde în această poveste care îmi aparţine mie, dar îţi aparţine şi 
ţie, cititorule, te rog să-mi permiţi ca mai întâi să-ţi fac o pregătire de 
specialitate ce nu va dura mai mult de trei minute, căci numai aşa 
vom putea evita anumite piedici în lectură. Eu plănuiam să scriu o 
poveste pe care s-o poţi citi într-un minut jumătate, iar în minutul şi 
jumătate rămas să poţi medita asupra poveştii, aşa că să le lăsăm 
naibii de formule de genul „De îndată ce vulpea a început să se 
gândească, tigrul a izbucnit în râs" sau „Cerul nu poate fi 
împiedicat să trimită grindina pe pământ, aşa cum mama ta nu 



poate fi împiedicată să se mărite" 44 . Lăsaţi-i să râdă, fiindcă dacă 
sute de milioane de oameni vor muri de râs, atunci nu va mai fi 
nevoie de nicio planificare familială, iar soacra mea va putea să-şi 
folosească pe deplin organele încă viguroase pentru a-mi mai dărui 
nişte cumnăţei sau nişte cumnăţele. Bine! Gata cu trăncăneala, gata 
cu trăncăneala! îţi aud strigătele de furie şi văd că ţi-ai pierdut 
răbdarea, de parcă ai fi alcoolul produs în Mongolia Interioară. 
Semeni atât de mult cu o sticlă de rachiu de sorg de 60 de grade, 
produs la Harbin, din cel care te ameţeşte imediat. 

Collocalia vestita, din clasa păsărilor, familia rândunicii de ploaie. 
Corpul ei măsoară aproximativ 18 cm lungime, cu penaj negru sau 
maro, care are un luciu albăstrui. Aripile sunt lungi şi ascuţite la 
vârf, picioarele scurte şi roz, cu patru gheare îndreptate înainte. Se 
adună în stol şi sunt insectivore. îşi construiesc cuibul în peşteri. 
Masculul secretă o salivă care, odată solidificată, se transformă în 
„cuib de rândunică". 

Collocalia restita trăieşte în Thailanda, în Filipine, în India, 
Malaysia şi în insulele pustii de-a lungul coastei maritime a 
provinciilor Guangdong şi Fujian. In fiecare an, la începutul lunii 
iunie, rândunelele îşi fac cuibul, ca să scoată pui. înainte de aceasta, 
rândunica şi rândunelul se împerechează în zbor, iar după 
consumarea acestui moment, rândunelul se prinde cu ghearele de 
stânca şi, clătinându-şi capul înainte şi înapoi, asemenea unui 
vierme care întinde firul de mătase, secretă saliva în fire 
transparente, lipicioase, ce se prind de peretele stâncii, pentru ca 
mai târziu să se solidifice, transformându-se în cuib de rândunică. 
Cei care au asistat la acest fenomen spun că pe tot parcursul 
rândunelul nici nu doarme, nici nu mănâncă, ci doar îşi clatină 


44 Acestea sunt fraze celebre rostite de către Mao Zedong. 



capul de zeci de mii de ori, într-un proces anevoios, care îl solicită 
mult mai mult decât dacă ar scuipa sânge. Cuibul astfel plămădit nu 
are pic de impuritate, căci acolo este A numai saliva bietei păsări. 
Fără impurităţi, translucid şi armonios, deţine calităţi ce justifică 
numele care i-a fost dat - „cuibul alb" sau „cuibul demnitarului". 
După ce cuibul este cules de către oameni, rândunelul îl construieşte 
pe al doilea, însă de astă dată nu mai are atât de multă salivă şi, prin 
urmare, este nevoit să mai amestece ceva puf şi pene, ca să-l scoată 
la liman. Din pricină că se sforţează din toate puterile, în saliva sa se 
amestecă şi sânge, astfel încât cuibul clădit nu mai are aceeaşi 
calitate, fiind numit „cuibul cu pene" sau „cuibul cu sânge". Dacă şi 
acesta este cules, rândunelul n-are încotro şi îl construieşte şi pe al 
treilea, care însă nu mai are nicio valoare nutritivă întrucât este făcut 
din alge şi foarte puţină salivă. 

Când am văzut-o pe soacra mea pentru prima dată, se străduia să 
îndepărteze cu un ac de argint toate impurităţile de pe un cuib 
scufundat în apă alcalinizată - sângele, penele şi ierburile de mare. 
Acum ştim că acela era un „cuib cu sânge". Soacra mea îşi ţuguia 
buzele şi bombănea ca un ornitorinc nervos: „Ia uite, ia uite, de 
unde să fie ăsta un cuib de rândunică? E numai o adunătură de 
pene, un cuib de coţofene sau de ciori bătrâne". „Calmează-te! 
Linişteşte-te odată!" i-a spus profesorul meu, Yuan Shuangyu, după 
care a sorbit un pic din băutura pe care o preparase el însuşi, un 
amestec cu un buchet elegant, nobil, de orhidee. „Anul acesta, totul 
a ajuns să fie contrafăcut. Până şi rândunelele au învăţat şmecheria. 
După părerea mea, peste vreo zece mii de ani, dacă oamenii vor mai 
exista, rândunelele n-o să mai fie în stare să-şi construiască cuibul 
decât cu rahat de câine." Cuibul de rândunele tremura în palmele ei, 
în timp ce ea îl privea uimită pe soţul ei, viitorul meu socru. Nu-mi 
puteam imagina cum un lucru atât de mizerabil precum rahatul sau 



chiar creierul de câine putea sa se transforme în ceva mai preţios 
decât aurul. Oare chiar era aici un mister nedesluşit, precum spuneţi 
voi? Socrul meu studia cu luciditate obiectul pe care îl ţinea ea în 
căuşul palmelor. „Tu în afară de băutură nu te pricepi la nimic", i-a 
spus ea. Apoi, îmbujorată până în vârful urechilor, a azvârlit cuibul 
pe jos şi a plecat nu se ştie unde, ca o vijelie. Era prima dată când 
mergeam în vizită la socrii mei. Nevasta mea spunea că mama ei era 
pregătită să ne facă o demonstraţie de virtuozitate culinară, însă eu 
am fost uluit şi jenat, totodată, s-o văd cum aruncă pe jos cuibul şi 
pleacă. „Nu vă îngrijoraţi! O să vină înapoi! a spus bătrânul. Ea este 
expertă în cuiburi de rândunică, tot atât de pricepută cum sunt eu 
într-ale băuturii, deci se poate spune că amândoi suntem nişte aşi, 
fiecare pe domeniul lui." 

Exact cum prevăzuse socrul meu, ea s-a întors curând. A curăţat 
cuibul de impurităţi şi ne-a făcut o supă din el. Socrul meu şi soţia 
mea au refuzat amândoi băutura; el a spus că supa mirosea a găinaţ 
de pui, iar ea a spus că avea gust de sânge şi, prin urmare, era o 
supă nemiloasă, plină de cruzime, emblematica pentru faptul că 
omul este sursa tuturor relelor. Soţia mea, a cărei inimă este plină de 
iubire, tocmai făcuse cerere de înscriere în Asociaţia Internaţională 
pentru Protecţia Animalelor, de la Bonn. Soacra mea mi-a spus: 
„Tinere Li, nu-i lua în seamă pe proştii ăştia! Aşa-numita lor 
dragoste pentru oameni este o minciună sfruntată. Confucius 
spunea că un bărbat trebuie să stea departe de bucătărie, însă el la 
nicio masă nu s-a putut lipsi de sosul de carne. Şi mai spunea că la 
mâncare trebuie întotdeauna să fii pretenţios, iar carnea să fie aleasă 
cu grijă. Când accepta discipoli, Confucius le cerea zece pachete de 
carne uscată în locul taxei de studiu. Dacă ei nu beau, noi bem", a 
spus soacra mea. „Noi, chinezii, mâncăm cuiburi de rândunică de 
mii de ani. Este cel mai preţios tonic din lume. Nu îi subestima 



valoarea nutritivă doar pentru că arată urât, fiindcă ajută la creşterea 
şi dezvoltarea unui copil mic, îi menţine unei femei înfăţişarea 
tânără, iar unui bătrân îi prelungeşte viaţa. De curând, profesorul 
He Guoli, de la Universitatea Chineză din Hong Kong, a descoperit 
un ingredient în cuibul de rândunică, ce poate preveni şi vindeca 
SIDA. Dacă ea ar consuma cuib de rândunică", a spus soacra mea, 
arătând spre soţia mea, „n-ar mai arata în halul ăsta". Soţia mea i-a 
replicat furioasă: „Prefer să arăt aşa decât să mănânc porcăriile 
astea.44 Apoi, holbându-se la mine, a spus: „Ia zi tu, e bun?" Eu nu 
îndrăzneam să aduc vreo ofensă nici uneia, nici celeilalte, aşa că am 
mormăit: „Păi, ce să zic? Ce să zic? Ha, ha, ha... Soţia mea a spus: 
„Eşti tare alunecos!" Soacra mea mi-a mai turnat un polonic de supă 
din cuib de rândunică în bolul din faţa mea, după care i-a aruncat o 
privire provocatoare fiicei sale. „O să aveţi coşmaruri", a continuat 
soţia mea. „Ce coşmaruri?" a întrebat-o mama ei. „O să visaţi cum 
stoluri de rândunele vă ciugulesc creierul", i-a răspuns fata. „Tinere 
Li", mi s-a adresat soacra „tu ai grijă şi mănâncă supa, n-o lua în 
seamă pe fata asta, că e nebună. Ieri a mâncat un crab mare. De ce 
oare nu se teme că pe dată crabii o s-o prindă de nas cu cleştii lor? 
Când eram mică, îi uram de moarte pe cei care culegeau cuiburile 
de rândunică, dar după ce m-am mutat la oraş mi-am dat seama că 
ura mea n-avea niciun temei. Acum, tot mai mulţi oameni s-au 
nărăvit la minunăţii dintr-astea, pentru că sunt foarte mulţi 
bogătani, însă dacă ai bani nu înseamnă cavei avea parte de un «cuib 
al demnitarului» de prim rang. Marfa de calitate superioară provine 
din Thailanda, şi anume «Cuibul-tribut siamez», însă aşa ceva 
numai demnitarii de rang înalt au prilejul să mănânce. Intr-un 
orăşel mic ca al nostru, nu putem spera decât la un asemenea «cuib 
cu sânge». Şi chiar şi aşa un kilogram ajunge la vreo opt mii de 
yuani, ceea ce pentru omul de rând este de neatins", mi-a spus 



soacra pe un ton grav, ostentativ. „Deşi cuibul de rândunică este atât 
de grozav, sincer vorbind, prostia asta nu-i deloc gustoasă. Eu prefer 
mai degrabă carne de porc friptă, ca să-mi fac pofta." 

Soacra mea a continuat cu stăruinţă să-mi facă educaţia în 
privinţa cuibului de rândunică. După ce mi-a explicat valoarea 
nutritivă, a început să discute despre modul de preparare, ceea ce 
recunosc că nu mă interesa câtuşi de puţin. De interes pentru mine 
era povestea culegătorilor de cuiburi de rândunică, povestea familiei 
ei, povestea ei. 

Soacra mea s-a născut într-o familie care se îndeletnicea cu 
culesul cuiburilor de rândunică. încă de când era în burta mamei, 
auzise ciripitul plin de durere al rândunicilor şi se bucurase de 
valoarea nutritivă a cuiburilor acestora. Mama ei era o femeie 
lacomă, care a devenit şi mai lacomă după ce a rămas însărcinată. 
Adeseori mânca pe furiş, fără ştiinţa soţului ei, din aceste cuiburi şi 
niciodată n-a fost descoperită, pentru că avea o pricepere aparte să 
fure mâncare. Soacra mea spune că mama ei căpătase prin născare 
nişte dinţi mai rezistenţi decât oţelul, care ar fi putut sfâşia până şi 
cel mai uscat cuib de rândunele. Ea nu fura niciodată un cuib întreg, 
căci soţul ei ţinea socoteala cuiburilor, ci cu mare abilitate rodea o 
bucăţică de pe fundul fiecărui cuib, de acolo unde cuţitul lăsase 
urma de tăietură, însă muşca atât de fin, mai ceva ca un cuţit, fără să 
lase nici cel mai mărunt semn. Soacra mea spunea că mama ei fura 
numai „cuiburile demnitarului", de cea mai bună calitate, fiindcă 
acestea aveau cea mai mare valoare nutritivă, nefiind uscate prin 
expunerea la foc. Ea mai spunea că orice produs valoros, trecut 
printr-un proces de prelucrare, îşi pierdea în mare măsură valoarea 
nutritivă. Tot ea preciza că orice progres are preţul lui, iar dacă 
oamenii au inventat gătitul, atunci au făcut-o pentru a-şi delecta 
papilele gustative, însă şi-au sacrificat, astfel, firea bravă şi curajul. 



Motivul pentru care eschimoşii care trăiesc la Polul Nord sunt atât 
de viguroşi şi au o mare capacitate de a îndura frigul extrem este în 
mod incontestabil legat de faptul că ei consumă carne crudă de focă. 
Mama soacrei mele a mâncat nenumărate cuiburi de rândunică 
crude şi de aceea soacra mea are o sănătate de fier; încă de la naştere 
a avut părul negru ca smoala, pielea rozalie, vocea de băiat, 
răsunătoare, şi patru dinţi în gură. Tatăl ei, ca un om superstiţios ce 
era, socotea că un bebeluş născut cu dinţi în gură va aduce ghinion 
familiei, drept care a aruncat-o pe soacra mea în bălăriile de pe 
lângă casă. Era miezul iernii şi deşi în Guangdong iarna nu e aspră, 
totuşi în nopţile din decembrie frigul îţi pătrunde în oase mintenaş. 
Soacra mea a supravieţuit dormind toată noaptea în bălăriile 
îngheţate, fapt ce l-a impresionat atât de tare pe tatăl ei, încât a luat- 
o înapoi în casă. 

După cum povesteşte soacra mea, mama ei era o femeie 
frumoasă, pe când tatăl ei avea genele dese şi lungi, ochii înfundaţi 
în cap, un nas turtit, buzele subţiri şi un smoc de păr pe bărbia 
ascuţită. Din pricina orelor petrecute cocoţat pe stânci ca să culeagă 
cuiburile de rândunică, tatăl ei era foarte slab şi îmbătrânit, dar 
mama ei, care zi de zi lua pe ascuns cuiburile şi rodea câte o 
părticică din ele, avea o piele rozalie, un ten curat, ca un nufăr în 
luna iunie, din care răsar picăturile de rouă. Când soacra mea avea 
un an, mama ei a fugit în Elong Kong cu un comerciant de cuiburi 
de rândunică, abandonându-şi fata în grija tatălui. Soacra mea 
povesteşte că, după fuga mamei, tatăl ei îi fierbea în fiecare zi câte 
un cuib de rândunică şi-i dădea să mănânce, deci se poate spune că 
a crescut cu hrană aleasă. Soacra mea spune că atunci când a rămas 
însărcinată cu soţia mea n-a mai avut un asemenea privilegiu, 
fiindcă tocmai atunci era perioada dificilă de la începutul anilor '60 
şi aşa se face că soţia mea s-a născut atât de urâtă, ca o maimuţă 



negricioasă. înfăţişarea ei s-ar fi schimbat dacă ar fi mâncat cuiburi 
de rândunică mai apoi, dar soţia mea a refuzat să facă acest lucru. 
Cu toate acestea, eu ştiu că, şi dacă ar fi dorit, n-ar fi fost deloc uşor; 
ea era de puţin timp director la Centrul pentru Mâncăruri Speciale 
din cadrul Institutului Culinar şi înainte de a deţine această funcţie 
nu ar fi putut procura aşa ceva. Cuibul de calitate inferioară pe care 
mi-1 oferise mie să-l mănânc nu era procurat pe cale obişnuită, ci 
prin tot felul de tertipuri, aşa că îmi dădeam seama de aici cât de 
mult mă îndrăgea, mai mult decât propria mea soţie. Mă 
căsătorisem cu acea femeie în parte fiindcă tatăl ei era un profesor 
care mă trata foarte bine, iar motivul principal pentru care nu 
divorţasem de ea era faptul că o îndrăgeam nespus pe soacra mea. 

Aceasta, mâncând supă de cuiburi şi pui de rândunele, devenise 
un copil puternic şi sănătos. La vârsta de patru ani, avea înălţimea şi 
inteligenţa unui copil de zece ani şi este convinsă că totul se 
datorează dietei cu rândunici. Ea mai spune că într-o anumită 
măsură a fost crescută cu saliva preţioasă a rânduneilor, de vreme ce 
propria ei mamă s-a temut s-o alăpteze din pricina celor patru dinţi 
cu care se născuse. „Ce mamifer e în stare să Iacă aşa ceva?" spunea 
ea cu multă nemulţumire în glas. De aceea, susţinea că omul este cel 
mai crud şi cel mai nemilos mamifer, căci numai omul refuză să-şi 
alăpteze puiul. 

Familia soacrei mele locuia într-un colţ îndepărtat de pe coasta de 
sud-est. în zilele senine, de pe malul mării se vedeau insulele 
umbroase, înţesate cu vegetaţia de un verde metalic, unde se aflau 
nişte grote, în stâncile abrupte, cu nenumărate cuiburi de rândunică. 
Cei mai mulţi dintre săteni erau pescari şi numai tatăl soacrei mele 
şi cei şase unchi trăiau din culesul. 

cuiburilor de rândunele, îndeletnicire pe care o moşteniseră din 
moşi-strămoşi, o ocupaţie primejdioasă, dar foarte profitabilă, pe 



care oamenii obişnuiţi nu o îmbrăţişau. De aceea am spus eu mai 
devreme că soacra mea provine dintr-o familie de culegători de 
cuiburi de rândunică. 

Soacra mea spune că tatăl şi unchii ei erau toţi nişte zdrahoni de 
bărbaţi, cu trupul numai fibră, fără pic de grăsime, cu un nivel 
ridicat de proteină în sânge, iar muşchii lor parcă erau o împletitură 
de sfoară. Oricine are asemenea muşchi în mod firesc este extrem de 
puternic şi agil, mai ceva ca maimuţele cele mai viguroase. Tatăl ei a 
crescut două maimuţe, pe care ea le numea „dascălii" tatălui ei. în 
anotimpurile în care nu puteau merge la cules de cuiburi, tatăl şi 
unchii ei erau nevoiţi să trăiască din agoniseala de pe urma 
cuiburilor de anul trecut, dar nu se necăjeau, fiindcă în felul acesta 
aveau răgazul necesar să facă pregătiri pentru următorul sezon de 
cules. în fiecare zi le duceau pe maimuţe pe munte, unde le puneau 
să se caţere pe stanei, în copaci, după care tot ceea ce făceau ei era să 
le imite. Soacra mea spune că nişte culegători de cuiburi de 
rândunică din Peninsula Malaysia au încercat să instruiască 
maimuţe pentru cules, însă n-au prea reuşit, pentru că acest animal 
are o fire schimbătoare, lucru care în mod neîndoielnic ar fi afectat 
recoltarea. Soacra mea spune că tatăl ei la şaizeci şi ceva de ani era 
agil ca o rândunică şi putea să se cocoaţe pe bambusul cel mai 
lunecos precum cea mai experimentată maimuţă. într-un cuvânt, 
toţi cei din familia soacrei mele, datorită genelor moştenite, dar şi 
datorită antrenamentului constant, erau maeştri la căţăratul pe 
stânci. Ea mai spune că cel mai remarcabil căţărător era unchiul ei 
cel mai tânăr, care, asemenea unei şopârle, se putea agăţa cu mâinile 
goale, fără niciun instrument ajutător, pe stânci de zeci de metri 
înălţime, în căutarea cuiburilor. Ea susţine că aproape că a uitat cum 
arătau ceilalţi unchi, însă de acesta îşi aduce aminte foarte bine: avea 
trupul acoperit cu un strat de solzi, ca o piele îmbătrânită, o faţă 



uscăţivă, cu ochi albaştri, înfundaţi, în care se reflectau străluciri de 
melancolie. 

Soacra mea povesteşte că avea şapte ani în vara în care i-a însoţit 
pe tatăl şi unchii ei la cules de cuiburi pe insulă. Au pornit într-acolo 
cu o barcă dublă, din lemn de pin, unsă cu ulei de platan, care 
răspândea un iz de pădure deasă. In ziua aceea, bătea vântul 
dinspre sud-est, stârnind valuri înspumate şi nărăvaşe, iar pe plajă, 
nisipul alb lucea sub mângâierea razelor de soare. Soacra mea spune 
că ea adeseori se trezea din vis cu strălucirea aceea albă, orbitoare, 
în minte, ba mai mult, în Ţara Vinului fiind, în crucea nopţii, când 
stătea lungită în pat, auzea uneori valurile Mării Chinei de Sud şi 
simţea în nări mirosul apei. în ziua aceea, tatăl ei, cu pipa în gură, le 
dădea indicaţii fraţilor lui mai mici cum să încarce pe barcă hrană, 
apă de băut şi prăjine de bambus verde. La sfârşit, unul dintre 
unchii ei a adus un taur gras de căpăstru, pe care îl trăgea de un 
corn cu o panglică roşie. Avea ochii injectaţi şi spume la bot, ca un 
animal furibund. Copiii din satul de pescari au venit în fugă să vadă 
barca culegătorilor de cuiburi cum porneşte la drum. Mulţi dintre ei 
erau partenerii de joacă ai soacrei mele: Rândunica de Mare, Izvorul 
Valului, Focă... Era acolo o bătrână care stătea pe o stâncă, la 
intrarea în sat şi striga în gura mare: „Focă, Micuţule Focă, hai 
acasă!" La această chemare, un băiat s-a îndepărtat şovăielnic de 
ceilalţi copii, dar înainte de a pleca, i-a spus soacrei mele: 

„Fată-Rândunică, poţi să-mi prinzi şi mie o păsăruică? Dă-mi tu 
una vie, iar eu am să-ţi dau în schimb un glob de sticlă". Şi, 
spunându-i acestea, a răsucit în palme globul în aşa fel încât să-l 
facă să lucească. Am fost surprins să aflu cu acest prilej că numele 
de răsfăţ al soacrei mele era „Fata-Rândunică". Cerule! Avea acelaşi 
nume ca şi nevasta lui Karl Marx." Soacra mea a ţinut că precizeze: 
„Copilul acela. Micuţul Focă, acum a ajuns mare comandant 



militar". Tonul ei trist lăsa să se înţeleagă o anume nemulţumire faţă 
de socrul meu. „Ce-i aşa nemaipomenit la un comandant militar?" a 
întrebat nevasta mea. „Tata e profesor la universitate, specialist în 
distilarea băuturilor şi nu-i cu nimic mai prejos decât cel mai 
mărunt comandant!" Soacra mea m-a privit şi mi-a spus pe un ton 
dojenitor: „Ea întotdeauna îi ţine partea lui taică-su, desigur, 
împotriva mea". „Aşa sunt fetele, îşi iubesc taţii mai mult", am 
comentat eu. Nevasta mea mi-a aruncat o privire plină de ură. „în 
ziua aceea, când am plecat cu barca la culesul cuiburilor de 
rândunică, momentele cele mai incitante au fost atunci când am 
încercat să urcăm taurul în barcă", a continuat soacra mea. 

„Taurii sunt foarte inteligenţi", a spus ea. „Sunt inteligenţi fiindcă 
n-au fost jugăniţi. Ei ştiu ce-i aşteaptă după ce sunt uraţi pe barcă şi 
de aceea, atunci când se apropie de mal, li se înroşesc ochii, suflă 
greu, îşi smucesc capul în toate părţile, ca să sape de căpăstru. Aşa 
s-a întâmplat şi atunci, mai să-i răstoarne pe unchii mei." Soacra 
mea ne-a povestit mai departe că la sosiră pe insulă se afla o placă 
de lemn îngustă, care servea drept podeţ între barcă şi stânca de pe 
mal. „Podeţul era ridicat în aer şi înclinat, iar dedesubt era numai 
apă tulbure. Copitele taurului s-au oprit la capătul podeţului; era 
limpede că animalul nu mai voia să înainteze. Unchiul meu îl trăgea 
de sfoară ca un copil care trage de mama, dornic să fie alăptat, până 
când inelul din nasul taurului aproape că a fost smuls, stârnindu-i 
acestuia o durere insuportabilă. Dar el stătea cu copitele bine înfipte 
în pământ şi nu voia să se clintească nici mort. Chiar de i-ar fi smuls 
nasul, ce mai conta?" Soacra mea a povestit apoi că unchii ei s-au 
îngrămădit cu toţii, împingându-1 cu toată forţa, însă oricât s-au 
opintit, taurul n-a vrut nici în ruptul capului să se urce pe barcă, ci, 
dimpotrivă, a lovit furios cu copita de l-a lăsat schilodit pe unul 
dintre unchii soacrei mele. 



Unchiul cel mic nu numai că era cel mai puternic dintre toţi, dar 
era şi cel mai inteligent, aşa că a luat o sfoară din mâna fratelui mai 
mare şi a plimbat taurul pe malul mării, vorbindu-i continuu în tot 
acest răstimp. Amândoi şi-au lăsat urmele paşilor pe nisip. Apoi, 
unchiul şi-a scos cămaşa şi i-a acoperit capul taurului, ca să-l tragă 
mai uşor, numai că, atunci când au ajuns pe podeţ, placa de lemn s- 
a îndoit ca un arc. Animalul ştia că merge pe un drum primejdios, 
fiindcă păşea încetişor, temător, de parcă ar fi fost o capră de munte, 
venită de la circ, care mergea pe sârmă. In cele din urmă, a izbutit să 
urce animalul, au urcat şi oamenii, după care placa a fost aruncată 
cât colo. Unchiul cel tânăr a descoperit capul taurului şi şi-a pus 
cămaşa pe el, în timp ce taurul tremura din toate încheieturile, iar 
copitele care loveau podeaua răsunau ca o tânguire fără margini. 
Treptat, pe măsură ce se depărtau de uscat, insula li se arăta tot mai 
aproape, deşi era cufundată în ceaţă. Cu toţii aveau senzaţia că acolo 
se află nişte munţi miraculoşi, ba chiar şi un pavilion de jad. 

Soacra mea spune că, ajunşi la destinaţie, tatăl şi unchii ei au 
aruncat ancora, iar cel mai tânăr dintre ei a coborât taurul de pe 
barcă. Pe chipurile tuturor se aşternuse o expresie gravă şi 
misterioasă. De îndată ce au pus piciorul pe insula pustie, năpădită 
de ciulini, taurul cel nărăvaş dintr-odată a devenit ascultător ca un 
mieluşel. Ochii nu-i mai erau injectaţi, ci dimpotrivă aveau o culoare 
albastră profundă, precum culoarea mării. Acum ochii lui semănau 
cu ochii unchiului cel mic al soacrei mele. 

Soacra mea spune că atunci când au ajuns pe insulă deja se lăsase 
amurgul. Razele roşietice ale soarelui licăreau pe luciul mării, iar 
stoluri de păsări se înălţau de pe insulă şi pluteau în zbor, slobozind 
ţipete asurzitoare. Au dormit pe insulă în aer liber şi de abia dacă au 
scos o vorbă cât a fost noaptea de lungă. A doua zi, dis-de- 
dimineaţă, după ce au mâncat câte ceva, tatăl ei i-a îndemnat pe toţi: 



„Haideţi la treabă!" Şi aşa a început misteriosul şi primejdiosul 
cules al cuiburilor de rândunică. 

Pe insula aceea erau nenumărate peşteri întunecoase. Soacra mea 
spune că tatăl ei a aşezat un altar în faţa unei asemenea peşteri, a 
aprins bani de hârtie, a făcut câteva plecăciuni şi apoi a zis răspicat: 
„Omorâţi animalul de sacrificiu!" Toţi cei şase fraţi s-au repezit şi au 
doborât taurul la pământ. în mod neobişnuit, animalul acela vânjos 
n-a opus niciun fel de rezistenţă, ci mai degrabă se poate spune că s- 
a lăsat singur să cadă la pământ. Stătea cuminte, întins pe jos, cu 
grumazul viguros proptit pe o piatră, cu căpăţâna masivă şi 
coarnele acelea de culoarea oţelului, de parcă ar fi fost toate sudate 
laolaltă - grumaz, căpăţână, coarne. După felul în care stătea întins 
acolo părea cade bunăvoie şi-a acceptat soarta de animal sacrificat 
pentru Zeul Peşterii. Soacra mea susţine că a avut o vagă senzaţie că 
acele cuiburi de rândunică erau proprietatea particulară a zeului 
respectiv, iar tatăl şi unchii ei îi ofereau la schimb, prin sacrificiu, o 
namilă de taur. De vreme ce zeul era în stare să mănânce un animal 
de asemenea dimensiuni, trebuie că era un monstru fioros. Soacra 
mea a ţinut să precizeze că numai gândul acesta era îndeajuns ca să 
simtă o spaimă în suflet. După ce au doborât taurul la pământ, 
unchii ei s-au dat într-o parte şi atunci l-a văzut pe tatăl ei cum 
scoate un topor lucios de la brâu, îl apuca bine cu amândouă 
mâinile şi se îndreaptă hotărât către animal. Inima ei, ce părea că 
este prinsă în strânsoarea unei mâini uriaşe, aproape că se oprea în 
loc după fiecare bătaie. In timp ce tatăl ei mormăia ceva, o licărire de 
spaimă se zărea în ochii taurului, ochi negri ca smoala. Deodată, ea 
s-a simţit copleşită de compasiunea faţă de tatăl ei, dar şi faţă de 
bietul taur, căci avea senzaţia că bărbatul cel slab ca o maimuţă şi 
animalul care stătea întins în tăcere cu grumazul pe piatră erau 
deopotrivă demni de milă; nici ucigaşul şi nici cel sacrificat nu-şi 



acceptau soarta de bunăvoie, ci mai degrabă erau mânaţi de o forţă 
ce se afla mai presus decât ei. La un moment dat, soacra mea, 
văzând gura aceea uriaşă a peşterii, auzind zgomotele stranii care 
răzbăteau dinlăuntrul ei, simţind aerul înfiorător pe care gura 
peşterii îl arunca în afară, a fost însufleţită de gândul că ceea ce îi 
înfricoşa atât pe tatăl ei cât şi pe animal era zeul din peşteră. L-a 
văzut pe taur cum închide bine ochii, în aşa fel încât pleoapele 
strânse să devină o linie continuă. O muscă verde a poposit la colţul 
ochiului umed şi a început să ciugulească ceva, dar greu de spus ce 
anume. Soacra mea s-a simţit cuprinsă de o enervare crâncenă la 
vederea muştei, încât dintr-odată a început s-o mănânce coada 
ochiului, însă taurul nu se clintea câtuşi de puţin, era ca o stană de 
piatră. Tatăl soacrei mele s-a apropiat de el şi a privit în jur cu ochi 
pierduţi, de parcă era în transă. La ce se gândea el oare? Soacra mea 
a spus ca de fapt el nu vedea nimic, iar faptul că privea în jur era o 
dovadă a faptului că mintea îi era goală. N-a trecut mult şi bărbatul 
a înşfăcat toporul cu mâna stângă, a scuipat în palma dreaptă, după 
care a prins toporul cu mâna dreaptă şi a scuipat şi în palma stângă, 
în cele din urmă, a apucat toporul cu amândouă mâinile şi s-a 
proptit mai bine pe picioare. A tras aer adânc în piept şi şi-a oprit 
respiraţia pentru o clipă; faţa îi era adumbrită, ochii îi erau holbaţi. 
A ridicat toporul deasupra capului, după care a izbit cu putere. 
Soacra mea a auzit toporul cum despică ţeasta animalului, cu un 
sunet înfundat. Tatăl ei a eliberat aerul din piept şi a rămas 
încremenit în loc; părea atât de vlăguit, ca şi cum întreg trupul lui 
urma să se desfacă în bucăţele. A stat acolo multă vreme, după care 
s-a aplecat, ca să smulgă toporul din ţeasta taurului. Acesta a 
slobozit un urlet înfundat şi a mai încercat de câteva ori, zadarnic, 
să-şi ridice capul, dar aşa ceva nu mai era cu putinţă, căci 
ligamentele de la gât îi fuseseră secţionate. Apoi, diferite părţi din 



trupul lui au început să zvâcnească unele după altele, în mod vădit 
necontrolate de creier. Tatăl soacrei mele a mai ridicat toporul şi a 
lovit cu sălbăticie, mărind despicătura de pe grumaz. La fiecare 
izbitură, striga „Hei-hei! u, iar precizia loviturii făcea ca de fiecare 
dată tăietura să fie tot mai adânca. în cele din urmă, de acolo 
sângele negru a ţâşnit şi într-o clipă mirosul puternic de sânge 
fierbinte a izbit-o pe soacra mea. Mâinile tatălui ei erau mânjite şi ea 
îşi dădea seama cât de alunecos era toporul după cum îşi ştergea 
bărbatul mâinile cu smocuri de iarbă, însă odată ce toporul s-a 
împlântat şi mai tare, sângele l-a împroşcat şi pe faţă. Din gâtlejul 
secţionat se auzea un gâlgâit înfundat de sânge care năvălea 
înspumat. Soacra mea, cu mâinile în jurul gâtului, şi-a întors capul, 
căci nu mai putea îndura să vadă un asemenea spectacol, însă în 
momentul în care a privit din nou către animal l-a văzut pe tatăl ei 
care se căznea să desprindă căpăţâna de trup. Cum nu-i era deloc 
uşor, a zvârlit toporul, a apucat cu ambele mâini coarnele de culoare 
metalică şi a târât căpăţâna până la altarul din faţa peşterii. Ceea ce 
o nedumerea pe soacra mea erau ochii taurului care înainte de 
sacrificiu fuseseră bine închişi, pe când acum erau larg deschişi. 
Aveau aceeaşi culoare albastră ca marea, în care se reflectau 
imaginile oamenilor din jur. Soacra mea spune că după ce a aşezat 
căpăţâna pe altar, tatăl ei s-a dat câţiva paşi înapoi şi, mormăind 
ceva de neînţeles, a îngenuncheat şi a făcut câteva temenele în faţa 
peşterii. Şi unchii ei l-au urmat cu aceleaşi gesturi către peşteră. 

După ce s-a încheiat sacrificiul, tatăl şi unchii soacrei mele au 
intrat în peşteră cu toată recuzita, lăsând-o pe ea afară, casă 
păzească barca şi uneltele. Soacra mea spune că intrarea lor în 
peşteră a fost precum o piatră care se pierde în mare, urmată de o 
linişte desăvârşită. înspăimântată de faptul că era nevoită să vadă 
căpăţâna taurului, cu ochii ieşiţi din orbite şi trupul din care încă 



mai gâlgâia sângele, soacra mea a rămas cu privirea aţintită în zare, 
acolo unde cerul se unea cu marea. Zona de uscat se pierdea dincolo 
de mare. Pe deasupra insulei pluteau în zbor multe specii de păsări 
mari, cărora nu le ştia numele. Nu după multă vreme, câţiva 
şobolani graşi s-au strecurat, chiţăind, prin crăpăturile dintre stânci 
şi s-au repezit asupra taurului care zăcea acolo. Soacra mea a 
încercat să-i gonească, dar fără sorţi de izbândă, căci ei au sărit vreo 
jumătate de metru în înălţime şi apoi şi-au îndreptat atacul asupra 
ei, care la vremea aceea era doar o biată fetiţă. De îndată ce le-a 
simţit ghearele pe piept, a luat-o la fugă spre peşteră, însoţindu-şi 
fuga cu urlete de spaimă. 

Şi-a tot strigat tatăl şi unchii până s-a trezit deja în întunecimea 
peşterii. Pe neaşteptate, s-a făcut lumină, căci şapte torţe aprinse, 
strălucitoare, s-au ivit deasupra capului ei. Soacra mea spune că, în 
perioadele în care nu culegea cuiburi de rândunică, tatăl ei 
confecţiona torţe din lemn de brad îmbibat cu grăsime. Unele aveau 
aproape un metru lungime, cu un mâner foarte subţire, care putea fi 
ţinut şi în gură. Soacra mea susţine că, după ce s-au aprins torţele, 
ea imediat s-a oprit din plâns, ca şi cum o forţă misterioasă ar fi 
gâtuit-o. în comparaţie cu munca istovitoare în care erau angrenaţi 
tatăl şi unchii, micile ei temeri chiar că nu meritau atâta zarvă. 

Era o peşteră uriaşă, înaltă de vreo şaizeci de metri şi lată de 
optzeci, însă această evaluare o face acum soacra mea, ca adult, 
bazându-se pe amintirile de pe vremea când era copil. Cât de lungă 
era peştera nu-i este cu putinţă să spună cu exactitate. Se auzea 
undeva un susur de apă, dar şi apă care picura din tavan şi deodată 
a simţit cum adie un vânticel răcoros. Ea a ridicat privirea către 
torţele care ardeau în înaltul peşterii şi astfel a văzut cum lumina lor 
se răsfira pe chipurile tatălui şi unchilor ei. Mai ales chipul 
unchiului cel tânăr, scăldat de lumina torţelor, căpătase o lucire de 



ambră, atât de emoţionantă şi atât de greu de dat uitării, aşa cum se 
întâmplă cu şampania Vedova, după care îţi rămâne în gură un gust 
minunat, ales. Ţinând torţa între dinţi, el stătea cu trupul lipit de o 
crăpătură în stâncă; la un moment dat, a întins cuţitul înspre ceva 
alb, translucid - acela era cuibul de rândunică. 

Soacra mea spune că atunci când a intrat în peşteră primul lucru 
care i-a atras atenţia nu a fost nici vreo torţă de pin, bine îmbibată cu 
grăsime şi care era suspendată undeva sus, deasupra capului ei, nici 
chipul fermecător al unchiului cel tânăr, strălucind în lumina torţei, 
ci rândunelele care zburau haotic prin toată peştera. Speriate de 
torţele aprinse, ieşiseră din cuib, dar nu se încumetau să se 
îndepărteze prea mult. Stolurile acelea se agitau care încotro, 
semănând cu nişte flori strălucitoare, împrăştiate pe culmile 
muntoase sau poate mai degrabă cu nişte fluturi ce se roteau în 
cercuri ameţitoare. Soacra mea spune că în ciripitul lor ascuţit 
precum sângele care picura cu foşnet se simţeau furia şi 
amărăciunea. Tata, cocoţat pe o prăjină de bambus deasupra capului 
ei, a reuşit destul de iute să ajungă pe peretele opus, unde se aflau 
peste zece cuiburi abia închegate. Avea o cârpă albă legată în jurul 
capului, iar când şi-a ridicat faţa, soacra mea i-a zărit nările mari, 
care fremătau; chipul lui înflăcărat îl făcea să semene cu un purcel 
fript. Bărbatul a întins cuţitul cu mâner alb şi dintr-o lovitură a 
izbutit să desprindă cuibul, pe care l-a prins în mână din zbor şi l-a 
pus într-un săculeţ agăţat la brâu. în acelaşi timp însă, la picioarele 
soacrei mele au picat nişte chestii negre, stârnind ecoul la atingerea 
pământului. Ea a bâjbâit după ele şi, când le-a dibuit, şi-a dat seama 
că erau nişte coji de ouă, mânjite de albuş şi gălbenuş. Soacra mea a 
fost tare mâhnită de descoperirea făcută, dar şi mai mâhnită era 
văzându-şi tatăl ei că îşi riscă viaţa doar ca să culeagă cuiburile de 
rândunică, suspendat la câteva zeci de metri înălţime, bizuindu-se 



doar pe câteva prăjine fragile de bambus. Rândunelele se repezeau 
în stol către torţa tatălui ei, parcă vrând s-o stingă, pentru a-şi 
proteja cuiburile şi urmaşii, dar în ultima clipă se îndepărtau, atunci 
când simţeau căldura ameninţătoare a focului. Aripile lor căpătau 
reflexii albăstrui la lumina flăcării. Soacra mea spune că tatăl ei nu 
lua în seamă câtuşi de puţin hărţuiala la care îl supuneau 
rândunicile şi, chiar dacă aripile lor l-ar fi plesnit peste cap, el nu-şi 
muta privirea de pe cuiburile agăţate pe stânci, ci, dimpotrivă, 
apelând la o metodă cât se poate de precisă şi de hotărâtă, le 
smulgea fără să mai stea pe gânduri. 

Abia când făcliile erau pe cale să se stingă, tatăl şi unchii s-au 
îndurat să se dea jos de pe prăjinile de bambus, sprijinindu-se de 
pereţii peşterii. S-au adunat laolaltă şi au aprins alte torţe, după care 
au răsturnat cuiburile aflate în săculeţe, unul peste altul, pe o bucată 
de pânză albă. Soacra mea spune că, de regulă, tatăl ei culegea 
cuiburi numai cât ardea o torţă, iar pentru celelalte trei torţe îi lăsa 
pe fraţii lui mai mici, însă el nu stătea degeaba, ci rămânea acolo să 
păzească toate cuiburile adunate, ca nu cumva să vină şobolanii şi 
să le mănânce. In tot acest răstimp, de fapt îşi odihnea trupul 
vlăguit. Au fost cu toţii şi surprinşi, şi încântaţi atunci când a apărut 
soacra mea. Tatăl ei a dojenit-o pentru că intrase în peşteră, însă ea i- 
a răspuns că spaima pe care a simţit-o afară a făcut-o să nu mai ţină 
seama de nimic şi să se năpustească înăuntru. Soacra mea spune că 
de îndată ce a rostit cuvântul „spaimă, tata s-a schimbat la faţă 
instantaneu şi i-a croit o palmă peste obraz. Abia apoi a aflat soacra 
mea că în peşteră nu-i era îngăduit nimănui să folosească cuvinte 
precum „cădere", „alunecare", „moarte", „spaimă", căci ele erau 
aducătoare de nenorocire. Odată ce şi-a încasat pedeapsa pentru că 
nesocotise o lege nescrisă atât de importantă, fetiţa a început să 
plângă, însă unchiul cel tânăr i-a spus: „Nu mai plânge. Fată- 



Rândunică! Am să-ţi prind eu o rândunică mai târziu". 

Apoi, fiecare a fumat câte o pipă, şi-au şters sudoarea de pe corp 
cu săculeţii de la brâu, şi-au pus torţele între dinţi şi au intrat din 
nou în adâncul peşterii. Tatăl i-a spus soacrei mele: Acum că tot ai 
venit, stai şi păzeşte cuiburile, cât mă mai duc eu preţ de o torţă să 
culeg cuiburi". De regulă, ei culegeau în fiecare zi cât timp ardeau 
patru torţe. 

Soacra mea spune că tatăl ei a plecat cu torţa între dinţi. Ea a 
văzut cum pe jos curgea o apă prin care înotau şerpi micuţi şi care 
era plină de bucăţi de bambus şi crengi putrezite, iar pietrele erau 
acoperite cu găinaţ de rândunică. îi urmărea cu privirea pe unchiul 
cel tânăr, de vreme ce acesta îi promisese că-i va aduce o rândunică 
vie. L-a văzut cum s-a cocoţat pe câteva prăjine de bambus verde şi 
apoi, ca şi cum ar fi zburat, s-a ridicat la mai bine de zece metri. 
Găsind acolo o crăpătură în perete, şi-a fixat picioarele bine, după 
care s-a aplecat şi a ridicat prăjina, ca s-o înfigă în crăpătură şi să-şi 
creeze astfel un sprijin. Apoi, iarăşi a ridicat altă prăjină, pe care a 
aşezat-o pieziş, peste alta, şi încă una, astfel încât cele trei prăjine 
formaseră o punte de-a dreptul înfricoşătoare. Unchiul cel tânăr a 
păşit pe construcţia aceea extrem de fragilă şi s-a apropiat de 
tavanul arcuit al peşterii, unde pe o stalactită în formă de ciupercă 
erau peste zece cuiburi albe extrem de mari. în vreme ce în celelalte 
locuri rândunelele se îndepărtau speriate la apropierea oamenilor, 
aici ele stăteau liniştite, probabil pentru că ştiau prea bine că acolo 
cuiburile lor se aflau într-o deplină siguranţă. Dintr-un cuib s-au ivit 
două capete de rândunele, după care s-au mai zărit multe altele, 
agăţate pe stalactita aceea; îşi mişcau cu iuţeală capetele, purtând 
firul imaculat, transparent, cu care împleteau minunăţiile de 
cuiburi. Pesemne că nu băgaseră de seamă cum unchiul cel tânăr 
stătea cu mâinile şi picioarele prinse pe stânca rece şi alunecoasă, ca 



o şopârlă înspăimântătoare, ce se apropia din ce în ce mai mult de 
ele. Soacra mea spune că, la fel, rândunelele stăteau cu ghearele bine 
prinse de stâncă, străduindu-se din răsputeri să-şi clădească fiecare 
cuibul. Ciocurile lor scurte erau ca nişte suveici iscusite care teşeau 
cu iuţeală pe suprafaţa arcuită. După ce trăgeau o vreme firul lucios, 
îşi strângeau trupuşorul, băteau din aripi, îşi scuturau coada şi 
scoteau saliva preţioasă, pe care mai întâi o ţineau în cioc, pentru ca 
apoi să tragă din nou firul lucios. Intr-o clipă, ajunse în aer, firele 
acelea se cristalizau într-un minunat cuib ca de jad alb, translucid. 
Soacra mea spune că modul în care îşi construiesc rândunelele 
cuibul din propria salivă reprezintă o privelişte rar întâlnită în 
natură, însă marilor demnitari şi personajelor importante le este 
peste putinţă să înţeleagă toată cazna păsărelelor şi, mai mult, n-au 
cum să bănuiască măcar cât de greu le este culegătorilor să adune 
cuiburile. De aceea, nici nu ştiau să preţuiască asemenea rarităţi. 

Unchiul cel tânăr aproape că atârna cu capul în jos, agăţat pe 
partea mai groasă a stalactitei. Era de neimaginat cum era în stare să 
se ţină prins doar cu picioarele pe suprafaţa aceea nespus de 
alunecoasă. Torţa era şi ea suspendată, cu flacăra arzând puternic 
deasupra capului său, iar săculeţul de la brâu atârna într-o parte, ca 
un steag năpăstuit să stea în ploaie. Evident că nu-şi putea deschide 
gura ca să vorbească, însă poziţia nespus de incomodă în care se afla 
îl împiedica să îndese în săculeţ cuiburile adunate. Soacra mea 
spune că tatăl ei coborâse deja de pe perete şi acum, cu torţa în 
mână, privea în sus către fratele mai mic, al cărui destin stătea 
aninat de tavanul peşterii. Era pregătit în orice clipă să sară, ca să 
prindă în cădere cuiburile retezate de fratele lui mai mic. 

Soacra mea susţine că începând din ziua aceea n-a mai văzut 
niciodată cuiburi atât de mari. Fără îndoială că acelea erau cuiburi 
ancestrale. Ea a mai precizat că rândunelele au obiceiul de a-şi face 



cuibul pe un loc folosit odinioară şi e de ajuns să găsească urmele 
sau cuibul vechi nestricat, ca să-şi construiască acolo unul nou. Abia 
acestea devin apoi cuiburi fără impurităţi, de calitatea cea mai bună. 

Unchiul cel tânăr a întins mâna în care ţinea o lamă ascuţită, cu 
trei tăişuri. Se lungise înfricoşător de mult, încât semăna cu un 
şarpe. Soacra mea spune că a văzut picături de sudoare strălucitoare 
ca nişte diamante, care îi cădeau din păr, chiar de pe vârful firelor de 
păr. Lama cuţitului abia dacă atingea marginea cuibului uriaş, dar 
până la urmă a reuşit să-l atingă, a reuşit! 1 nu s-a mulţumit cu atât, 
ci s-a mai lungit un pic, pentru ca lama să taie la baza cuibului, 
unduindu-se într-o mişcare de du-te-vino. Sudoarea îi picura de pe 
cap întruna. Pe neaşteptate, din cuib s-au ivit rândunelele cele mari, 
care s-au avântat în zbor cu mult curaj şi au început să-l lovească 
peste faţă nemiloase, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Soacra mea 
spune că probabil cuibul era bine lipit pe piatră, mai ales că se afla 
de multă vreme acolo şi poate chiar se pietrificase, de aceea sarcina 
tânărului unchi era nespus de dificilă. Ignorând complet 
dezlănţuirea nebună a rândunelelor, el îşi păstra calmul şi 
fermitatea mâinii, strângea din dinţi, închidea ochii şi încerca să 
reziste. îşi muşcase atât de rău buzele, în încordarea aceea teribilă, 
încât simţea gustul sângelui. 

Soacra mea spune că. Cerule!, parcă au trecut câteva sute de ani 
până când cuibul acelor rândunele uriaşe s-a desprins în cele din 
urmă; încă o tăietură şi cădea jos ca o enormă bucată de jad alb. 

„Unchiule, mai străduieşte-te un pic!" a strigat soacra mea fără să 
vrea, stârnită de toată tensiunea momentului. în urma strigătului ei, 
unchiul s-a avântat şi mai tare, făcând cuibul acela alb să se 
desprindă de stâncă, să se răsucească, să plutească în cădere, iar în 
cele din urmă să aterizeze la picioarele soacrei mele şi ale tatălui ei. 
Dimpreună cu cuibul a căzut însă şi unchiul cel tânăr şi dibaci. 



înzestrat cu o pricepere ieşită din comun. Am mai spus mai 
devreme că el putea să cadă de la zece metri şi ceva fără să se 
rănească, dar de astă dată s-a prăbuşit de la o înălţime mult prea 
mare şi mai ales dintr-o poziţie care nu-i era deloc favorabilă. Intr-o 
clipă, creierii i s-au împrăştiat peste cuibul de rândunică proaspăt 
desprins de pe peretele de piatră. Torţa mai pâlpâia când a ajuns jos, 
dar, întâlnind pârâiaşul de pe pământ, s-a stins şi ea numaidecât. 

Soacra mea spune că şi tatăl ei a murit căzând de pe stâncă, la 
cinci ani după moartea fratelui său cel mic. Cu toate acestea, culesul 
cuiburilor de rândunică nu a încetat odată cu aceste evenimente 
nefericite. Era imposibil ca ea să moştenească îndeletnicirea tatălui şi 
nici nu-şi dorea să trăiască pe spinarea unchilor ei, aşa că, într-o zi 
toridă de vară, a luat cuibul acela pătat de sângele unchiului ei şi a 
pornit într-o călătorie îndelungată. în anul acela, împlinea 
paisprezece ani. 

Soacra mea susţine că în mod normal nu era cu putinţă ca ea să 
devină vreodată o bucătăreasă renumită, deţinătoarea talentului de 
a pregăti cuiburi de rândunică, întrucât de fiecare dată când se 
apuca de curăţat cuiburile de impurităţi, îi reveneau în faţa ochilor 
scenele acelea înfricoşătoare şi emoţionante în acelaşi timp. Gătea 
fiecare cuib cu regrete nesfârşite în inimă, fiindcă ştia câtă durere şi 
câtă suferinţă se ascund în spatele lui - durerea şi suferinţa 
rândunelelor, dar şi ale oamenilor deopotrivă. Astfel a căpătat ea o 
experienţă nepreţuită în privinţa cuiburilor de rândunică. Cu toate 
acestea, în adâncul inimii nu se simţea deloc împăcată, căci legătura 
dintre cuiburi şi creierul omului o neliniştea. Acest disconfort însă s- 
a spulberat ca fumul în momentul în care a aflat modalitatea de a 
găti şi de a consuma băieţei în Ţara Vinului. 

Neliniştită peste măsură, soacra mea mi-a spus că cererea de 
cuiburi de rândunică în China continentală a crescut odată cu 



începutul anilor '90, dar culesul acestor cuiburi nu mai este o 
îndeletnicire în China de Sud. Acum, culegătorii au echipamente 
moderne, cum ar fi lifturile hidraulice, care le dau un sentiment de 
relaxare, mai ales că nu mai există primejdii câtuşi de puţin. Doar că 
acum nu numai cuiburile sunt distruse, ci şi rândunelele sunt ucise 
în procesul de culegere. China aproape că nu mai are cuiburi de 
cules. în aceste condiţii, pentru a răspunde solicitărilor 
consumatorilor, chinezii sunt nevoiţi să importe o cantitate mare din 
diverse ţări din Asia de Sud-Est şi aşa se justifică preţul care a 
crescut ameţitor; în Hong Kong, de pildă, un kilogram costă 2 500 de 
ynani şi probabil că preţul va continua să crească. Acest lucru a 
stârnit o adevărată nebunie în rândul culegătorilor. Odinioară, tatăl 
şi unchii soacrei mele culegeau o dată pe an, însă acum, în 
Thailanda, culesul se face de patru ori pe an. „Peste vreo douăzeci 
de ani, copiii nu vor mai şti cum arată un cuib de rândunică", a spus 
soacra mea cu tristeţe în timp ce termina de mâncat supa din bol. 

„De fapt, chiar şi în zilele noastre, nu cred că sunt mai mult de o 
mie de copii care au avut şansa de a gusta vreodată cuib de 
rândunică. Cât de mult contează acest lucru pentru omul de rând e 
greu de spus, aşa că la ce bun să ne frământăm noi pentru aşa 
ceva?" i-am răspuns eu. 



Capitolul 8 


1 


Dragă frăţioare Li Yidou, 

Am primit povestea, dar şi scrisoarea ta. 

După ce am citit Cuibul de rândunică, m-au asaltat fel şi fel de 
gânduri. Când eram mic, bunicul îmi povestea că oamenii avuţi, 
când mănâncă, au masa plină de bunătăţi care mai de care: copite 
de cămilă, labe de urs, creier de maimuţă, cuib de rândunică şi 
nenumărate alte bunătăţi. Eu am văzut cămile la viaţa mea şi n-am 
nicio îndoială că acele copite grase sunt foarte gustoase, doar că n- 
am avut niciodată norocul să pun gura pe aşa ceva. Odată, în 
copilărie, am mâncat nişte copite de cal, pe care le tăiase pe furiş 
fratele al doilea de la un cal mort, la brigada de producţie. Evident 
că n-am avut parte de un bucătar renumit care să ni le gătească, 
drept care mama le-a fiert în apă cu sare. Nu era cine ştie ce carne pe 
ele, dar m-am săturat numai cu zeama. Se vede treaba că supa asta 
de copite de cal mi-a lăsat o impresie profundă, greu de şters din 
amintire până în zilele noastre, altfel nu se explică de ce de fiecare 
dată când mă întâlnesc cu fraţii mei de Anul Nou îmi amintesc 
episodul acela, ca şi cum încă aş simţi un gust minunat pe limbă. Se 
întâmpla în 1960, în vremurile de foamete cruntă, dar iată că 
amintirile nu m-au părăsit până în ziua de azi, ci sunt încă foarte vii 
în mintea mea. Cât despre labele de urs, în urmă cu doi ani, un 
întreprinzător m-a invitat la masă la el acasă. Ultimul fel de mâncare 
pus pe masă a fost anunţat cu mare fast - un platou cu ceva negru şi 



lucios în mijloc. „Aceasta este o labă de urs, adusă special pentru 
această masă tocmai din Heilongjiang 45 ." înviorat brusc, am apucat 
cu beţişoarele o bucăţică şi am băgat-o în gură, savurând-o pe 
îndelete. Mi s-a părut că era cleioasă, fără vreun miros sau gust 
anume, cam în genul tendoanelor de la picioarele de porc, însă i-am 
spus întruna gazdei că este o minunăţie. întreprinzătorul a gustat şi 
el un pic, după care a spus: „Nu s-a umflat bine!" şi l-a criticat pe 
bucătar că nu ştie să pregătească mâncarea. Chiar că nu pricepeam 
ce vrea să spună cu vorba asta, dar îmi era jenă să încerc să aflu mai 
multe. După o vreme, am întrebat un prieten care a lucrat la un 
restaurant din Beijing şi abia atunci am înţeles ce voia să spună cu 
umflatul. El m-a lămurit că ceea ce mâncasem eu era labă de urs 
uscată, care trebuia ţinută în apă mai întâi, ca să se umfle. Dacă ar fi 
fost o labă proaspătă, nu s-ar fi preparat astfel, ci ar fi trebuit să se 
facă o groapă pe fundul căreia să se aşeze o piatră de calcar, peste 
care să se pună laba de urs, acoperită tot cu piatră de calcar. Peste 
toate acestea se toarnă apă caldă, iar în momentul în care se 
încălzeşte suficient, laba se desface şi i se pot scoate ţepii. El a mai 
spus că, dacă vrei să mănânci labă de urs, trebuie să ai răbdare, 
fiindcă este cu atât mai gustoasă cu cât este mai moale. Dacă ai de 
gând să mănânci la cină aşa ceva, atunci trebuie să începi s-o fierbi 
din zori de zi. Este prea mare bătaia de cap! Din spusele bunicului, 
ursul hibernează iarna, drept care, atunci când îi este foame, îşi suge 
laba. Aşadar, a spune că laba de urs este o comoară nu prea se 
justifică, fiindcă se pierde mult din savoarea ei în acest proces de 
preparare. Cât despre creierul de maimuţă, eu îmi imaginam că într- 
adevăr este vorba de creier de maimuţă, însă cineva mi-a spus că 
nici gând de aşa ceva, ci că ar fi o ciupercă de copac. Mărturisesc că 


45 Provincie din nord-estul Chinei. 



eu n-am mâncat niciodată aşa ceva, însă am luat pastile „Ciuperca- 
creier de maimuţă" când eram bolnav de stomac. Mai zilele trecute, 
un domn de la o fabrică farmaceutică, pe care l-am întâlnit în tren, 
mi-a dezvăluit faptul că nu se folosesc atâtea ciuperci „Creier de 
maimuţă", cum s-ar putea crede. Uneori mai amestecă în 
preparatele medicamentoase şi ciuperci „urechi de lemn" sau hribi. 
Vorbele lui m-au speriat pur şi simplu, fiindcă nu mi-aş fi imaginat 
că până şi medicamentele sunt contrafăcute. Păi dacă nici în 
medicamente nu mai poţi avea încredere, atunci ce mai este 
autentic? 

Ultimul lucru despre care doresc să discut cu tine este povestea 
legată de cuiburile de rândunică. Eu n-am văzut aşa ceva şi nici n- 
am mâncat vreodată. In romanul Visul din Pavilionul Roşu 46 , am citit 
despre Lin Daiyu, care era bolnavă de plămâni şi mânca mai mereu 
supă din cuiburi de rândunică, ceea ce înseamnă că este ceva foarte 
bun pe care omul de rând nu şi-l poate permite, însă nu mi-am 
putut imagina că este un lucru atât de scump. Cei mai mulţi dintre 
noi muncesc jumătate de viaţă şi tot nu câştigă îndeajuns pentru a 
putea cumpăra câteva kilograme de cuiburi de rândunică. După ce 
am citit povestirea ta, mărturisesc că nici prin gând nu-mi trece să 
mănânc aşa ceva, în primul rând din pricina preţului, şi în al doilea 
rând din pricina cruzimii implicate. Eu nu sunt unul dintre 
„rânduniştii" aceia prefăcuţi, dar simt o durere nespusă în suflet 
doar gândindu-mă la bietele rândunele care îşi clădesc cuibul cu 
propria salivă şi cu propriul sânge. Eu mă situez cam la acelaşi nivel 
cu „nevasta" din povestea domniei tale. Mă cam îndoiesc de faptul 
că acele cuiburi de rândunică sunt atât de mistice precum spune 


46 Visul din Pavilionul Roşu este unul dintre cele patru mari romane clasice 
chineze, fiind scris de către Cao Xueqin, la mijlocul sec. XVIII. 



„soacra" din poveste. Celor din Hong Kong le place să mănânce 
cuiburi de rândunică, dar cei mai mulţi oameni pe care îi vezi pe 
stradă sunt mici de înălţime şi slăbănogi. In Shandong, noi, mâncăm 
clătite cu cartofi dulci şi ceapă şi cu toate acestea găseşti cu uşurinţă 
oameni înalţi, iar cât despre femei, chiar dacă nu toate sunt 
frumoase, totuşi poţi întâlni la tot pasul femei care să-ţi atragă 
atenţia cu înfăţişarea lor plăcută. Se vede limpede că valoarea 
nutritivă a acelei şmecherii e departe până şi de valoarea nutritivă a 
cartofilor dulci. Să cheltuieşti atâţia bani ca să mănânci mizeria 
aceea mi se pare a fi o prostie nemăsurată. în ultimii ani, şi mai ales 
după ce am citit povestirea ta, am descoperit că chinezii îşi frământă 
mintea oricât numai să aibă parte de te miri ce lucruri exotice. Nu 
cred că e cazul să spunem că majoritatea celor care au condiţii să-şi 
răsfeţe papilele gustative nu scot bani din buzunarul propriu, în 
timp ce oamenii de rând ajung să se sature mâncând ce le este la 
îndemână. Trăim într-o epoca a mâncării şi băuturii, iar micii 
birocraţi din povestirea domniei tale sunt mai îngâmfaţi decât 
ibovnica lui Liu Wencai 47 , moşierul cel tiranic din Chengdu, care se 
ospăta cu labe de raţă. Asemenea mâncare a devenit ceva obişnuit 
mai târziu. Acum câţiva ani, cineva a publicat nişte articole într-un 
ziar, care satirizau obiceiurile culinare, însă acum nici aşa ceva nu 
mai vedem. 

Dar să revenim la subiect! Povestirea ta. Cuibul de rândunică „are 
conotaţii politice prea puternice, aşa că eu socotesc că cel mai 
potrivit ar fi mai întâi să scapi de revolta care te animă şi după aceea 
să o rescrii. Culesul de cuiburi de rândunică - această îndeletnicire 
străveche şi primejdioasă, învăluită în mister şi legendă - ar putea 

47 Liu Wencai (1887-1949) a fost un moşier din provincia Sichuan, etichetat în 
perioada Revoluţiei Culturale ca un personaj reprezentativ pentru categoria 
moşierilor abuzivi care îi exploatau pe ţărani. 



constitui o poveste foarte frumoasă. Insist: mai mult accent pe 
mister şi legendă. 

Şeful meu a fost în principal de acord cu deplasarea mea în Ţara 
Vinului, însă nu pot să plec până când nu am scos la liman planul 
romanului meu. Mi-am fixat bine în memorie primul vostru Festival 
al Licorii Maimuţei şi în niciun caz n-am să-l ratez. 

îţi trimit manuscrisul prin poşta specială şi te rog să-mi dai de 
ştire când îl primeşti. 

Spor la scris! 


Mo Yan 


2 

Dragă domnule profesor Mo Yan, 

Am primit scrisoarea domniei voastre şi manuscrisul trimis prin 
poşta rapidă. Chiar nu ar fi trebuit să cheltuiţi atâţia bani, fiindcă 
mă gândesc că ar fi ajuns şi printr-o expediere recomandată. Nu era 
nicio problemă dacă ajungea mai târziu cu câteva zile, mai ales că eu 
tocmai scriu o poveste nouă, cu titlul „Zâna Băuturii" şi pentru 
moment n-am nici cel mai mic gând de a modifica povestirea Cuibul 
de rândunică. 

Aţi fost atât de înduioşat citind-o şi, mai mult, această poveste v-a 
trezit amintiri din copilărie, din vremurile când aţi mâncat fiertura 
cu copite de cal. De aceea, chiar dacă „Cuibul de rândunică" nu s-ar 
mai publica niciodată, pot spune că deja şi-a atins scopul: dacă n-ar 
fi fost ea, oare mi-aţi fi putut scrie vreodată o scrisoare atât de 
lungă? 

După cum spuneaţi, valoarea nutritivă a cuiburilor de rândunică 



a fost cu mult supraevaluată şi mă gândesc că putem spune că este 
vorba de o secreţie a păsării, bogată în proteine. Nu are nici pe 
departe vreo proprietate magică, fiindcă dacă aşa ar fi fost, în câteva 
zile, patru-cinci oameni ar fi descoperit nemurirea. Eu am mâncat 
aşa ceva o singură dată şi este exact cum am relatat în povestire. 
Când o să veniţi în Ţara Vinului, am să aranjez cumva ca să gustaţi 
un pic. Nu mâncatul în sine este important, ci experienţa ca atare. 

Mă voi strădui să-mi controlez revolta de acum înainte. în situaţia 
dată, nimeni nu are form de a se opune tendinţelor ne buneşti, iar 
când reflectezi mai serios la ceea ce a ajuns societatea noastră îţi dai 
seama că fiecare dintre noi este răspunzător. Eu am avut o muncă 
uşoară, şi anume să gust băuturile renumite din întreaga lume, cele 
mai multe fiind cam tot atât de scumpe cât cuibul de rândunică. Mă 
tem că oamenii de rând nici măcar nu au văzut cum arată băuturi 
rafinate precum vinurile franţuzeşti Gevrey-Cambertin şi Romanee- 
Conti, vinurile nemţeşti de Lay şi Doktor sau vinurile italieneşti 
Barbaresco, Lacrima Christi şi rachiul grappa - toate sunt băuturi 
nobile, adevărate licori divine. Domnule profesor, veniţi mai repede! 
S-ar putea să nu fiu eu cine ştie ce priceput cu laudele, dar cu 
siguranţă mă voi îngriji să vă ofer vinuri de soi. Nu trebuie să vă 
jenaţi. Mai bine să bem noi doi decât demnitarii aceia lacomi şi 
corupţi. 

Aş avea atâtea să vă povestesc, dar de vreme ce veţi veni în Ţara 
Vinului curând, am să-mi domolesc nerăbdarea până când vom 
avea prilejul de a discuta faţă în faţă. 

Vă trimit ultima mea povestire - Licoarea Maimuţei, cu rugămintea 
să vă exprimaţi părerile critice fără rezerve. Iniţial, mă gândeam s-o 
fac mai lungă, dar de câteva zile mă simt fără vlagă, drept care am 
hotărât s-o închei aşa cum era. Nu este nevoie să-mi returnaţi 
manuscrisul prin poştă, fiindcă puteţi să mi-1 aduceţi când veniţi 



aici. Eu am să-mi iau liber o zi, după care am să încep o nuvelă, iar 
apoi am să mai revizuiesc „Cuibul de rândunica. 

Vă doresc toate cele bune. 


Li Yidou, 
Discipolul dumneavoastră 


3 

LICOAREA MAIMUŢEI 

Licoarea Maimuţei se mai numeşte şi Licoarea Yuan. Dar oare 
cine a distilat-o pentru prima dată? Nimeni altul decât Yuan 
Shuangyu, socrul meu, profesor la Universitatea Distileriei din 
oraşul Ţara Vinului. Dacă spunem că oraşul Ţara Vinului este o 
perlă strălucitoare de pe harta măreţei noastre patrii, atunci această 
universitate este o perlă strălucitoare a oraşului, iar socrul meu este 
şi el o perlă strălucitoare a universităţii - cea mai strălucitoare dintre 
toate, aş îndrăzni să spun. Să pot fi studentul unui asemenea 
profesor şi, mai mult, să-i fiu şi ginere reprezintă o mare onoare 
pentru mine. Atâţia oameni mă invidiază şi tânjesc la norocul meu. 
Când i-am dat titlu povestirii, am ezitat vreme îndelungată, 
incapabil să mă hotărăsc dacă să-i spun „Licoarea Maimuţei" sau 
„Licoarea Yuan". M-am tot gândit, până când m-am hotărât pentru 
prima variantă, chiar dacă sună cam sălbatic. Socrul meu este un om 
erudit, cu un caracter ales. în căutarea Licorii Maimuţei, a fost 
dispus să trăiască printre maimuţele Muntele Maimuţa Albă, unde 
s-a hrănit cu aer şi a dormit sub cerul liber, pe iarba scăldată de 
rouă, bătut de ploaie şi de vânt, însă în cele din urmă a cunoscut 
gustul izbânzii. 



Ca să înţeleagă mai bine şi cititorii care nu sunt băutori de alcool 
cât de vaste sunt cunoştinţele socrului meu, am să inserez aici şi un 
material de acum câţiva ani, de la un curs despre „Originea 
băuturii". 

La vremea aceea, eu eram un student buimac şi ignorant, care 
provenea dintr-o familie de ţărani scăpătaţi şi tocmai intra în 
templul sacru al băuturii, fără să ştie mai nimic. Atunci când socrul 
meu a urcat pe podiumul din amfiteatru, cu multă eleganţă, 
îmbrăcat într-un costum alb şi cu un baston în mână, m-am gândit 
în sinea mea că băutura este doar un lichid condimentat şi atât. Ce 
ar mai fi putut acest bătrânel să ne împărtăşească pe tema asta? 
Cum stătea în faţa catedrei, socrul meu a început să râdă înainte de 
a spune orice, după care a extras. De la piept o sticluţă, i-a scos 
dopul şi a luat o înghiţitură. Apoi, a plescăit încântat şi a spus: 
„Dragi studenţi, ce credeţi că am băut eu?" „Apă de la robinet", a 
spus cineva. „Apă fiartă", a comentat altcineva. „Un lichid 
transparent" a fost alt răspuns. 

Alcool", a zis un altul. Eu ştiam sigur că e alcool, fiindcă îi 
simţeam mirosul, însă am spus în şoaptă: „Urină.11 „Bun!" Socrul 
meu a lovit uşor cu palma în catedră şi a continuat: „Cine a spus 
alcool să se ridice în picioare". O fată cu părul împletit într-o coadă 
groasă s-a ridicat în picioare, îmbujorată toată. I-a aruncat o privire 
socrului meu, după care şi-a plecat capul şi a început să se joace cu 
vârful cozii împletite - un obicei al fetelor care îşi purtau părul 
împletit, probabil învăţat de prin filme. „De unde ştii că-i alcool?" a 
întrebat socrul meu. „Mi-a mirosit a alcool", a răspuns fata cu o voce 
aproape imperceptibilă. „Cum de ai un miros atât de fin?" a 
continuat s-o interogheze socrul meu. Fata se îmbujorase toată, de 
parcă obrajii îi luaseră foc. „Ei, ce zici?" „Zilele acestea, mirosul mi 
s-a ascuţit..." a răspuns ea cu voce şi mai şoptită. Socrul meu s-a 



lovit cu palma peste frunte şi, ca şi cum ar fi avut o iluminare 
neaşteptată, a spus: „Bine. Am priceput. Stai jos!" Oare ce pricepuse 
el? Ştii tu cumva? Eu abia mai târziu m-am dumirit, când mi-a spus 
el că fetele, în perioada ciclului menstrual, au mirosul mai fin, dar şi 
o imaginaţie mai bogată. De aceea, numeroase descoperiri 
importante ale umanităţii se leagă strâns de ciclul menstrual al 
femeilor. „Studentul care a pus «urină» să se ridice în picioare!" a 
spus socrul meu pe un ton grav. Mie îmi ţiuiau urechile şi am 
început să văd steluţe aurii în faţa ochilor, de parcă tocmai primisem 
o bâtă în moalele capului. Nu mi-aş fi imaginat că moşul ăsta avea 
auzul atât de bun. „Hai, ridică-te în picioare! Nu te sfii!" a spus el. 
Stinghereala mea deja atrăgea atenţia tuturor colegilor, inclusiv a 
fetei cu coada împletită, căreia îi venise ciclul în zilele acelea. 
Numele ei era Jin Manii, un nume tipic pentru o ţipă făcută să fie 
agent secret. Am să povestesc altă dată ce s-a întâmplat între mine şi 
ea. Mai târziu, a devenit masteranda socrului meu. Mi-am zis: „Fir- 
ar să fie! Gura asta spurcată a mea iar m-a băgat în belea! Li Yidou, 
Li Yidou, ce te-au învăţat părinţii pe tine înainte să pleci de acasă? 
Nu ţi-au spus să vorbeşti mai puţin şi să asculţi mai mult? Şi tu ce-ai 
făcut? Nici cu un plasture lipit pe gură nu eşti în stare să taci. Aşa i 
se întâmplă şi ciocănitoarei - tot din cauza ciocului ei moare în 
scorbura din copac". M-am ridicat în picioare, îngrozitor de jenat, că 
nici nu îndrăzneam să ridic ochii din pământ. „Cum te cheamă?" 
„Li Yidou." „Nu-i de mirare că ai o imaginaţie aşa de bogată, de 
vreme ce eşti reîncarnarea Zeului Băuturii." Toată clasa a izbucnit în 
râs. El a potolit hohotele, făcându-le semn studenţilor cu mâna, a 
luat o gură de băutură, a plescăit din nou şi a spus: „Ia loc. Li Yidou! 
Sincer vorbind, îmi place foarte mult de tine. Nu eşti un tip 
obişnuit". 

Complet bulversat, m-am aşezat pe scaun, în acelaşi timp 



privindu-1 pe socrul meu cum pune dopul la sticlă, după care o 
agită cu putere şi o ridică în bătaia luminii strălucitoare pentru a-i 
admira bulele stârnite. Apoi, a spus cu o intonaţie suavă: „Dragi 
studenţi, aceasta este o licoare sacră, este un lichid indispensabil 
pentru viaţa oamenilor. In vremurile noastre de deschidere şi 
reforme, are un rol din ce în ce mai mare. Nu exagerez deloc 
spunând că fără acest lichid revitalizarea Ţării Vinului ar fi doar 
vorbă goală. Alcoolul este lumina soarelui, este aerul, este sângele. 
Alcoolul este muzica, este pictura, este baletul, este poezia. Cel care 
îl distilează este marele maestru care cumulează toate aceste arte. 
Sper ca dintre voi să se ridice într-o bună zi cel care va reuşi să 
câştige faimă pentru ţara noastră, obţinând o medalie de aur la 
Târgul Internaţional de la Barcelona. De curând am auzit că unii ne 
dispreţuiesc profesia, considerând că fabricarea băuturilor alcoolice 
nu are niciun viitor. Dragi studenţi, pot să vă spun că, dacă va fi ca 
într-o bună zi Pământul să cunoască extincţia, moleculele de alcool 
tot vor pluti prin univers. 

în aplauzele noastre furtunoase, socrul meu a ridicat sticluţa de 
băutură, cu o expresie solemnă, chiar divină, pe chip, exact expresia 
aceea luminoasă specifică eroilor din filme. Eram atât de ruşinat de 
faptul că socotisem în mod cu totul batjocoritor lichidul acela cât se 
poate de onorabil urină, chiar dacă mai devreme sau mai târziu tot 
urină ajungea. 

Originile acestui lichid divin au rămas un mister până în zilele 
noastre. Socrul meu a spus că de-a lungul mileniilor alcoolul s-a 
acumulat până a format Fluviul Galben şi Fluviul Cel Fung, dar, cu 
toate acestea, tot nu-i putem identifica începuturile. Putem doar să 
facem speculaţii. în analiza spectrului universului, astronomii 
chinezi au descoperit o vastă cantitate de molecule de alcool în 
spaţiu, iar de curând o americancă, astronaut, a detectat, în mod cu 



totul neaşteptat, un miros puternic de alcool în naveta cu care se afla 
în spaţiu, ba mai mult a avut o oarecare stare euforică, de parcă s-ar 
fi îmbătat puţin. Acum vă întreb, oare de unde veneau acele 
particule de alcool? De unde venea mirosul pe care l-a detectat 
femeia astronaut? De pe altă planetă? Nu cumva se răspândise 
mirosul de aici, de la noi, din Ţara Vinului? Dragi studenţi, desfaceri 
aripile imaginaţiei şi lăsaţi-vă purtaţi în zbor!" 

Socrul meu a continuat: „Strămoşii noştri atribuie zeilor 
descoperirea băuturii şi au născocit, de-a lungul veacurilor, 
nenumărate povestiri frumoase şi emoţionante în acest sens. Vă rog 
să citiţi materialul pe care vi l-am oferit. 

Vechii egipteni credeau că băutura a fost descoperită de către Osiris, 
protectorul morţilor. Băutura era folosită ca ofrandă pentru strămoşi, ca să- 
i facă să uite de suflet şi să le dea aripi cu care să zboare până în Paradis. 
Noi, cei vii, am simţit adeseori această senzaţie de zbor atunci când ne-am 
îmbătat, aşa că putem afirma fără putinţă de tăgadă că esenţa băuturii este 
chiar spiritul zborului. Vechii mesopotamieni au pus laurii pe creştetul lui 
Noe, recunoscându-l drept primul strămoş al producătoribr de băutură. Ei 
spuneau că acesta nu numai că a făcut omenirea să renască după Potop, 
dar le-a şi dăruit oamenilor o băutură aleasă, care să-i ajute să se ferească 
de dezastre. Mesopotamienii chiar au stabilit unde se află locul în care Noe 
a fabricat acea băutură, şi anume Erevan. 

Grecii antici au şi ei un zeu al băuturii, pe nume Dionysos, aşezat la loc 
de cinste între zeii şi zeiţele din Olimp. El simbolizează extazul dezlănţuit, 
înlăturarea tuturor încătuşărilor şi eliberarea spiritului. 

Religiile care s-au întemeiat pe baza unei bogate spiritualităţi 
împărtăşesc viziuni diferite despre originea băuturii. Budismul şi 
islamismul privesc băutura cu mare înverşunare, socotind-o sursa tuturor 
relelor. Pe de altă parte, creştinismul consideră că băutura este sângele lui 
Isus, întruparea sacrificiului său pentru salvarea lumii. Creştinii socotesc 



că, dacă beau vin, pot să stabilească o legătură cu Dumnezeu, pot să 
comunice direct cu El. Religia tratează băutură ca pe un spirit, ceea ce, 
trebuie să recunoaştem, reprezintă o evaluare profundă, chiar dacă noi ştim 
foarte bine că băutura este materie, însă eu vă avertizez că acela care 
priveşte băutura doar ca materie cu greu va putea deveni un adevărat 
artist. Băutura este spirituală, iar această credinţă îşi regăseşte urmele în 
limbile a numeroase popoare. De pildă, în engleză băuturile tari se numesc 
spirits în franceză băuturile ce au o concentraţie mare de alcool se numesc 
„spiritueux”. Aşadar, toate aceste cuvinte au etimonul „spirit", însă noi, 
până la urmă, suntem materialişti fi evidenţiem faptul că băutura este 
spirituală doar pentru că dorim să ne lăsăm mintea să prindă aripi şi să se 
înalţe. Atunci când mintea noastră oboseşte de atâta zbor şi se întoarce pe 
pământ, tot trebuie să caute originile băuturii în vraful de documente 
străvechi. Aceasta este într-adevăr o muncă ce oferă bucurie enormă. Cele 
mai vechi texte religioase şi scrierile literare străvechi — Vedele - vorbesc 
de două băuturi alcoolice Soma şi Baoma, folosite în ceremoniile de 
sacrificii. în Vechiul Testament se aminteşte de mai multe ori despre „vinul 
acru" şi „vinul didce". Pe materialele cu caracter divinator 4b din China se 
consemnează: Această băutură... pentru Dajia... pentru Ding", ceea ce 
vrea să însemne că băutura este folosită drept ofrandă pentru defuncţii 
Dajia şi Ding. în textele oraculare, mai apare un semn care se citeşte 
„chang", pe care Ban Gu 49 , din dinastia Han, în lucrarea Comentariul 
Tigrului Alb, îl interpretează astfel: „Chang este o băutură în care se 

48 Este vorba despre inscripţiile de pe carapacea de broască ţestoasă şi omoplaţi 
de vită - materiale folosite pentru divinaţie. Acestea sunt primele semne grafice 
care indică prezenţa unui sistem de scriere. 

49 Ban Gu (32-92) este istoric şi poet din dinastia Han, cunoscut mai ales pentru 
istoria dinastiei Han (Han sini) pe care a compilat-o, dar şi pentru poemele în 
proză (fu). 



amestecă aromele tuturor plantelor". Aşadar, Chang este o băutură 
rafinată. Chang înseamnă neînfrânat, bucuros, mulţumit, liber, neoprit; 
înseamnă să ai acces liber, să fie bucurie după pofta inimii, vorbă 
nestăvilită, trecere liberă, gândire liberă, băut liber... Băutura reprezintă 
acest tărâm al libertăţii. Cea mai timpurie consemnare scrisă referitoare la 
băutură, descoperită în lume până în prezent, este pe un dop scos la iveală 
dintr-un mormânt preistoric din Egipt, pe care este înscris limpede sigiliul 
podgoriei lui Ramses al III-lea (1198-1166î.Hr.). 

Permiteţi-mi să vă mai ofer câteva exemple ale consemnărilor timpurii 
referitoare la băutură. De pildă, cuvântul li din chineză face trimitere la o 
băutură didce; cuvântul bojah din limba hindi indică o băutură făcută din 
substanţe extrase din cereale; in limba unui trib din Etiopia, cuvântul bosa 
denumeşte o băutură făcută din orz. Cervisia din galeza veche, pior, eolo 
din scandinava veche, bere din anglo-saxona veche sunt cuvinte care în 
limbile respective fac referire la bere. Laptele de iapă fermentat este numit 
koumiss de către populaţiile nomade din stepele mongole şi mazoun de 
către mesopotamieni. Băutura cu miere era numită melikaton de către 
grecii vechi şi chouchen de către celţi, în timp ce în Roma antică era 
numită aqua mulsă. Scandinavii vechi ofereau băutura cu miere drept dar 
de nuntă şi iată cum s-a format expresia „luna de miere" folosită în 
întreaga lume. Asemenea consemnări scrise există în toate culturile 
străvechi ale lumii, însă, dat fiind spaţiul limitat, nu putem aici să le 
amintim pe toate. 

Acest citat masiv din cursul socrului meu cu siguranţă că v-a 
plictisit îngrozitor şi de aceea vă rog respectuos să mă scuzaţi. 

Şi pe mine mă plictiseşte de moarte, dar n-am avut încotro, a 
trebuit să-l citesc. Vă rog să mă mai răbdaţi un pic şi voi termina pe 
dată. Din păcate, nu putem decât să ne întoarcem tocmai în secolul 
X î.Hr. Pentru a stabili originile alcoolului pe baza textelor scrise. 
Este absolut corect să deducem astfel că aceste origini se află în 



trecutul îndepărtat, înainte de zorii istoriei omenirii, fapt dovedit de 
numeroasele descoperiri arheologice. Printre acestea se numără 
tripodul din lut, folosit pentru vin, care a fost scos la iveală în situl 
arheologic de la Longshan 50 , vasele pentru vin zun şi jia, cu o 
lucrătură minunată, de la Da Wenkou, ritualurile în care ofranda 
adusă zeilor consta în carafe cu vin, ilustrate în frescele din peştera 
Altamira din Spania şi multe altele. Toate sunt dovezi ale faptului că 
producerea alcoolului are o istorie ce depăşeşte zece mii de ani. 

„Dragi studenţi", a spus socrul meu, „vinul este un compus 
organic, care se poate produce în mod natural, ca una dintre cele 
mai ingenioase creaţii ale Naturii. Se produce cu zahăr transformat 
în alcool sub efectul enzimelor, la care se mai adaugă câteva 
ingrediente. în lumea naturală plantele care conţin zahăr sunt atât 
de multe, încât este imposibil să se epuizeze vreodată. Fructele cu 
un conţinut mare de zahăr, precum strugurii, pot fi uşor 
descompuse de enzime. Dacă o grămadă de struguri este dusa de 
vânt, apă, păsări sau animale într-un loc adâncit şi umed, o cantitate 
de apă şi temperatura adecvată pot activa enzimele din coaja 
strugurelui în aşa fel încât zeama fructului să se transforme într-o 
licoare dulceagă. în China există o vorbă care spune că «Maimuţa 
face vinul», idee întărită şi de textul străvechi Discuţii nocturne la 
Penglong 31 în care se consemnează că: «Pe Muntele Huang erau 
multe maimuţe. Primăvara şi vara ele adunau flori şi fructe, pe care 
le puneau într-un loc adâncit, între pietre, unde amestecul fermenta, 

50 Longshan este situl arheologic unde au fost descoperite dovezi ale existenţei 
culturii neolitice care poartă acelaşi nume (3000-2000 î.Hr.), din zona de pe cursul 
mijlociu şi inferior al Fluviului Galben. 

51 Acesta este un capitol dintr-o lucrare ce îi aparţine lui Li Rihua (1565-1635), 
cărturar din dinastia Ming, pe nume Li Rihua. 



transformându-se în vin. Aroma lui se răspândea peste tot, astfel 
încât putea fi detectată de la o sută de paşi depărtare». în 
«însemnări răzleţe din Guang de Apus», capitol din cartea Antologia 
lucrurilor mărunte 52 , se spune: «Pe munţii din prefectura Pingle, din 
Guang de Apus, trăiesc nenumărate maimuţe pricepute să culeagă 
flori bune pentru fermentare. Tăietorii de lemne care umblă pe 
aceşti munţi, când le dibuiesc lăcaşurile, se aleg cu ceva vin de 
acolo, un vin aromat şi delicios, pe care l-au numit Vinul 
Maimuţei». Dacă maimuţele ştiu cum să culeagă o varietate de 
fructe şi să le pună între pietre, într-o adâncitură, ca să fermenteze şi 
să se transforme în vin, oare strămoşii noştri să nu fi deţinut 
asemenea secrete? Şi în alte ţări există poveşti similare cu această 
poveste despre maimuţele pricepute să facă vin. De pildă, în Franţa 
producătorii de vin, în general, consideră că păsările îşi adună 
fructe în cuib, dar incidente neprevăzute le împiedică uneori să le 
mănânce, drept care, odată cu trecerea timpului, cuiburile lor devin 
containere pentru fermentarea băuturii. în mod neîndoielnic, 
oamenii trebuie să fi Fost inspiraţi de păsări şi de animale în 
producerea băuturii. Apariţia naturală a vinului trebuie să se fi 
petrecut în acelaşi timp cu apariţia plantelor cu un anumit conţinut 
de zahăr şi de aceea spunem că de pe vremea când omul încă nu 
exista, planeta era deja învăluită în aroma alcoolului. 

Atunci, când au început oamenii să producă vinul? Răspunsul la 
această întrebare priveşte momentul în care omul a descoperit vinul 
în natură. Unii dintre cei mai curajoşi oameni sau cei care mureau 
de sete au băut licoarea aflată în adâncitura dintre pietre sau în 
cuiburile păsărilor, iar de îndată ce au gustat acest elixir miraculos 


52 Antologia lucrurilor mărunte (Qing bai lei chao) este o cronică a scriitorului Xu Ke 
(1869-1928). 



au fost copleşiţi de o stare de mare frenezie. Prin urmare, s-au grăbit 
cu toţii să mai scormonească printre pietre şi în cuiburile păsărilor, 
în căutarea bucuriei. Motivaţia de a produce vinul a apărut abia 
atunci când au băut tot ceea ce se putea bea şi fireşte că ceea ce a 
urmat a fost imitaţia - oamenii le-au imitat pe maimuţe, aruncând 
fructele în adânciturile dintre pietre, dar nu întotdeauna le-a ieşit 
aşa cum se aşteptau. Uneori, fructele se uscau sau pur şi simplu 
putrezeau. De multe ori, oamenii încetau să mai înveţe metodele de 
fabricare a vinului de la maimuţe, însă forţa irezistibilă de seducţie 
pe care o exercita această licoare asupra lor îi îndemna să-şi recapete 
curajul şi s-o ia de la capăt cu experimentele. Şi tot aşa, din încercare 
în încercare, s-a născut o băutură de fructe cu ajutorul Naturii. 
Cuprinşi de extaz, oamenii au dansat despuiaţi în jurul focului, în 
peşterile lor. Apoi, au învăţat în acelaşi timp să producă vinul, să 
cultive plantele, să domesticească „animalele. Când cerealele au 
ajuns să înlocuiască peştele şi carnea care constituiau hrana 
principală, au apărut şi experimentele în privinţa fermentării 
cerealelor. Motivaţia pentru aceste experimente se prea poate să fi 
apărut în mod accidental, dar se poate la fel de bine să fi fost şi o 
revelaţie venită de la Dumnezeu. Când prima picătură de băutură s- 
a format din aburul acumulat în vasul de lut, oamenii au întors o 
nouă pagină a istoriei, iar acesta a fost începutul unei perioade 
glorioase a civilizaţiei", a spus socrul meu, după care a anunţat 
solemn: „Cursul a luat sfârşit". 

Acum, că se terminase ora, el a dat pe gât ce mai rămăsese în 
sticluţă, a plescăit zgomotos de câteva ori, după care a îndesat 
sticluţa la piept, şi-a luat mapa sub braţ şi, aruncându-mi o privire 
parşivă, dar plină de înţeles, a ieşit din clasă, cu capul dat pe spate, 
pieptul scos în faţă şi privirea aţintită tot înainte. 

Patru ani mai târziu, am absolvit facultatea şi am dat examen 



pentru a deveni masterandul socrului meu. Tema disertaţiei mele 
era „Romanele realismului magic din America Latină şi fabricarea 
alcoolului". Lucrarea s-a bucurat de o puternică apreciere din partea 
socrului meu, iar susţinerea în şedinţa publică a fost încununată de 
mult succes. Mai mult, a fost recomandată la Revista Universităţii 
Distileriei, unde a fost publicată sub forma unui studiu de înaltă 
ţinută academică. Imediat după aceea, socrul meu m-a acceptat ca 
doctorand al său, iar domeniul de cercetare ales de mine privea 
manifestarea intensă a emoţiilor fabricantului de băutură în 
procesul fizic şi chimic al distilării şi influenţa acestora asupra 
gustului general al licorii. Socrul meu a apreciat în mod deosebit 
această direcţie de cercetare, considerând că alegerea mea aducea o 
perspectivă nouă, semnificativă şi extrem de interesantă totodată. 
Mi-a propus să nu mă reped să scriu, ci mai degrabă să petrec un an 
în bibliotecă, unde să citesc cărţile relevante şi să adun materiale 
bibliografice. 

Am urmat învăţămintele socrului meu şi m-am cufundat în 
studiu la biblioteca din oraşul Ţara Vinului. Intr-o zi, am descoperit 
acolo o cane bizară - întâmplări ciudate din Ţara Vinului, în care se 
afla un articol care mi-a stârnit interesul. De îndată i l-am 
recomandat socrului meu, fără să mă gândesc nicio clipă cât de 
profund îl va afecta, determinându-1 chiar să plece pe Muntele 
Maimuţa Albă, ca să trăiască printre maimuţe. Am să redau aici 
întreaga poveste. Dacă vă puteţi îngădui un mic răgaz ca s-o citiţi, 
foarte bine; în caz contrar, săriţi peste ea. 

în Ţara Vinului trăia un bătrân pe nume Sun, care dăduse în patima 
băuturii. Cum era înzestrat de la natură cu o mare capacitate de a bea 
alcool, de fiecare dată când trăgea câte o beţie era în stare să înghită vedre 
de vin fiară să păţească nimic. Cândva avusese zece hectare de pământ 



mănos, casă cu zece încăperi, acoperită cu ţiglă, însă toate s-au dus pe apa 
sâmbetei din pricina băuturii. Nevasta lui, pe numele de familie Liu, l-a 
părăsit, luându-şi şi copiii cu ea, şi şi-a întemeiat o nouă familie. Bătrânul 
ajunsese să umble pe străzi, cu părul răvăşit, cu faţa soioasă, cu hainele 
ponosite, ca un adevărat cerşetor. Când întâlnea pe cineva care cumpărase 
vin, pe dată îngenunchea în faţa lui şi cerea de băut, făcând plecăciuni cu 
capul la pământ până când începea să-i sângereze fruntea. Era de-a dreptul 
jalnic. într-o bună zi, pe neaşteptate, i s-a ivit în faţă un bătrân cărunt, dar 
cu chipul tânăr, care a grăit către el: „La vreo sută de li spre sud-est se află 
un munte numit Maimuţa Albă, cu pădure bogată, în adâncul căreia se 
găsesc heleştee pline cu vin. De ce nu te duci acolo, că să bei după placul 
inimii? N-ar fi oare mai potrivit pentru tine decât să cerşeşti pe aici toată 
ziua?" La auzul acestor vorbe, bătrânul Sun a făcut o plecăciune şi, fiară 
să mai adreseze vreo mulţumire, a fugit valvârtej. Trei zile mai târziu, a 
ajuns la poalele muntelui şi, ridicând privirea, a zărit o pădure deasă, dar 
nici urmă de vreo cărare, aşa ci a urcat mai mult agăţându-se de liane şi de 
rădăcinile copacilor, încetul cu încetul s-a afundat în pădure, unde copaci 
seculari îşi uneau coroanele, astfel încât razelor de soare nu le era cu 
putinţă şi pătrundă acolo. Viţa sălbatică atârna încâlcită, iar strigătele 
pisărilor veneau în valuri. Deodată, un animal uriaş i-a tăiat calea. Era 
mare cât un bivol, cu privirea sfredelitoare şi răgetul precum un tunet care 
stârnea tremuratul copacilor şi plantelor. înspăimântat, Sun a încercat să 
fugă, însă a căzut într-o prăpastie adâncă. A rămas acolo agăţat în vârful 
unui copac, încredinţat că îşi va găsi sfârşitul cât de curând. Pe dată însă 
un damf de vin i-a împresurat nările, înviorându-l. A coborât din copac şi, 
urmând mirosul, a ajuns într-un loc înţesat de arbuşti, unde flori 
neobişnuite şi fructe rare atârnau de vârful crengilor. O maimuţă albă a 
înşfăcat un ciorchine de fructe de culoare purpurie, asemenea agatei, şi a 
zbughit-o imediat. Bătrânul a pornit pe urmele ei şi a ajuns într-un spaţiu 
deschis, unde a zărit o stâncă uriaşă, de vreo treizeci de metri lăţime, cu o 



scobitură în mijloc, ce părea foarte adâncă. Când maimuţica a aruncat 
fructele înăuntru, în urmă s-a auzit un răsunet ca de ţigle ciobite. De 
îndată, mirosul de vin a început să răzbată în valuri dintr-acolo ţi, când s-a 
apropiat ca să privească mai bine, a observat că în scobitura aceea se afla 
un vin minunat. O mulţime de maimuţe au venit degrabă cu frunze mari 
în mâini, îndoite la margini ca nişte farfurii micuţe, cu care au scos vin din 
scobitură. N-a trecut multă vreme că maimuţele au început să se clatine pe 
picioare, să-ţi arate dinţii şi să-ţi arunce priviri languroase, într-un chip 
foarte amuzant. Bătrânul s-a apropiat grăbit, însă maimuţele s-au retras 
câţiva păţi şi s-au pornit să ţipe cu furie. El nu le-a luat în seamă, ci s-a 
repezit către stâncă, ţi-a vârât capul în scobitură şi a început să soarbă 
licoarea cu poftă, ca o balenă. Nu s-a ridicat de acolo vreme îndelungată, 
iar când s-a îndurat să se desprindă, într-un târziu, a simţit că toate 
măruntaiele îi erau curăţate, gura îi era copleşită de o aromă minunată, iar 
el plutea asemenea unui nemuritor. Apoi, a imitat maimuţele îmbătate, 
ţopăind şi strigând în fel şi chip. Liota de maimuţe l-a urmat şi din clipa 
aceea au ajuns să se înţeleagă minunat. De aici înainte, bătrânul Sun a 
rămas în apropierea stâncii; când îl cuprindea oboseala, se culca acolo, iar 
când se trezea, continua să bea. Uneori, chiar se juca împreună cu 
maimuţele şi era atât de fericit, încât nici nu-i trecea prin cap să se mai 
întoarcă de unde venise. Toţi sătenii spuneau că bătrânul Sun a murit şi 
depănau adeseori poveşti despre el, pe care le ştiau până şi copiii. După 
câteva zeci de ani, un tăietor de lemne a intrat în pădure şi 1-a întâlnit pe 
Sun pe care 1-a luat drept o zeitate a muntelui, căci avea părul alb, chipul 
tânăr şi era nespus de vioi. De îndată, bărbatul a îngenuncheat şi a început 
să facă temenele în faţa lui Sun. Acesta l-a cercetat cu atenţie şi 1-a 
întrebat: „Numele tău este Sanxian?" Tăietorul de lemne i-a răspuns: 
„Da". Sun a continuat, spunându-i: „Eu sunt tatăl tău Pe vremea când 
era copil, tăietorul de lemne aflase că tatăl lui fusese un beţiv care se lăsase 
păcălit să plece pe munte, unde de al fel şi murise. Acum era de-a dreptul 



înspăimântat la gândul că îţi reîntâlnise tatăl. Bătrânul i-a povestit despre 
aventurile sale şi apoi i-a vorbit pe îndelete despre întâmplări de pe vremea 
când era acasă, alături de familie. în cele din urmă, crezare spuselor lui, 
tăietorul de lemne l-a invitat pe bătrân să se întoarcă acasă, astfel încât să-i 
poată purta de grijă. Sun însă i-a răspuns râzând: „De unde să ai tu acasă 
un heleşteu cu vin, din care să beau eu pe săturate ori de câte ori am chefT 
Apoi, l-a rugat pe băiat să-l aştepte, după care s-a căţărat pe liane, în 
copaci, cu mare agilitate, ca o maimuţă. S-a întors cu un tub de bambus, la 
capetele căruia erau îndesate flori purpurii. I l-a oferit fiului, spunându-i: 
„înăuntru e Licoarea Maimuţei. Dacă ai s-o bei, ai să devii mai sănătos şi 
ai să-ţi păstrezi tinereţea Băiatul s-a întors cu tubul de bambus acasă, iar 
când l-a desfăcut şi a turnat conţinutul într-un lighean, a observat că era 
de o culoare albastru închis, cu un buchet puternic şi bogat, fără egal în 
lume. Ca fiu mânat de pietate filială, tăietorul de lemne a pus lichidul într- 
o sticlă pe care i-a oferit-o socrului său. Acesta, la rândul lui, a dat sticla 
mai departe maestrului său, un nobil pe nume Liu. Când a văzut vinul, 
Liu a fost nespus de surprins şi a tot întrebat despre provenienţa lui. 
Socrul tăietorului de lemne a spus ce aflase de la ginerele lui, iar când 
domnul Liu a raportat totul la guvernatorul provinciei, acesta a trimis zeci 
de oameni în căutare pe munte. După câteva luni, tot ce au găsit au fost 
copaci crescuţi unul lângă altul şi arbuşti plini de spini şi până la urmă au 
fost nevoiţi să se întoarcă acasă dezamăgiţi. 

După ce am citit povestea, am avut sentimentul că am pus mâna 
pe o comoară nepreţuită, aşa că degrabă am făcut o copie pe care i- 
am oferit-o socrului meu. Intr-o seară, acum vreo trei ani, când m- 
am dus în vizită la socrii mei, i-am găsit certându-se la masă. Afară 
se pornise o furtună teribilă, cu fulgere şi tunete. Fulgerele albastre 
izbeau în fereastră ca nişte bice lungi, nemiloase, făcând geamul să 
zăngăne cu putere. Eu am scuturat din ap, ca să mai scap de 



picăturile de ploaie care îmi adăstau în păr. Mă durea şaua nasului 
din pricina grindinei care mă izbise pe drum necruţătoare, iar ochii 
îmi lăcrimau din belşug. Soacra mea m-a privit şi a spus furioasă: 

— O fiică măritată este precum apa vărsată din căldare. Rezolvă- 
ţi singur problemele! Aici nu e tribunalul civil. 

Bănuiam că e o neînţelegere la mijloc şi când tocmai mă 
pregăteam să-i explic cum stau lucrurile, am fost întrerupt de un 
strănut zdravăn. în mijlocul spasmelor nazale care mă cuprinseseră, 
am auzit-o pe soacra mea mormăind: 

— Nu cumva şi tu eşti unul dintre bărbaţii ăia care iau băutura 
drept nevastă? Oare... 

La momentul acela, chiar că nu pricepeam o iotă din ce voia să 
spună, însă acum fireşte că m-am dumirit şi lucrurile mi se arată 
limpede în faţa ochilor. Atunci, doar am văzut-o cum mormăie şi 
cum se înroşeşte toată la faţă, parcă mânată de o ură adâncă ce-i 
copleşise inima. Părea că mi se adresează mie, însă ochii ei - 
încremeniţi, cu privirea fixă, îngheţaţi şi reci precum ochii unui 
şarpe - erau aţintiţi asupra socrului meu. Nu mai văzusem în viaţa 
mea o asemenea privire; şi acum, când îmi amintesc, un fior rece îmi 
străbate inima. 

Socrul meu stătea la masă, păstrându-şi aerul de profesor 
universitar. Sub mângâierea blândă a luminii răsfirate de lampă, 
părul lui cărunt semăna cu firele de mătase fină, dar de fiecare dată 
când încăperea se lumina din pricina fulgerelor albastre semăna mai 
degrabă cu tăiţeii de soia, cu reflexe verzui, reci. El nu o lua în 
seamă pe femeie, ci îşi vedea mai departe de băutura lui. Avea în 
faţă o sticlă de şampanie italienească Vedova, cu un lichid auriu, 
asemănător cu pieptul alunecos şi cald al unei fete occidentale; 
bulele fine se ridicau uşor, susurând aşa cum numai o fată 
occidentală ştie s-o facă. Aroma de fructe era rafinată, plăcută şi 



înviorătoare. Cu cât miroseai mai mult această licoare, cu atât gustul 
era mai prelung, ceva fără egal într-adevăr. Să-ţi poţi încânta ochii 
cu o asemenea băutură însemna o bucurie mai presus de plăcerea 
pe care ţi-ar fi provocat-o admirarea unei fete occidentale 
dezbrăcate; să-ţi poţi încânta nasul însemna o bucurie mai mare 
decât cea pe care ţi-ar fi provocat-o sărutul unei fete occidentale; să- 
ţi poţi încânta papilele cu această licoare... 

Cu o mână mângâia sticla aceea lucioasă ca jadul, iar cu mâna 
cealaltă umbla după un pahar cu picior. Degetele lui lungi şi subţiri 
alunecau blând pe pahar, pe sticlă. La un moment dat a ridicat 
paharul la nivelul ochilor, lăsând lumina lămpii să se reverse peste 
lichidul de culoare blândă. A admirat conţinutul paharului cu o 
oarecare nerăbdare în privire, a dus paharul la nas şi a mirosit un 
pic, după care şi-a ţinut respiraţia pentru o clipă şi apoi a deschis 
gura cu o expresie de mulţumire pe faţă. 

A sorbit uşor din pahar, dar numai un strop, atât cât să-şi înmoaie 
buzele şi vârful limbii. Ochii îi scânteiau de încântare. Pe dată a golit 
paharul dintr-o înghiţitură mare şi, cu respiraţia tăiată, a ţinut 
băutura în gură, fără s-o înghită. Cum stătea el aşa, cu fălcile 
umflate, părea că are o faţă neobişnuit de rotundă, dar cu o bărbie 
foarte ascuţită. Surprins, am observat că n-avea niciun fir de barbă şi 
nici măcar perciuni, ceea ce îţi dădea senzaţia că aceea nu era gura 
unui bărbat, şi nici bărbia. El şi-a plimbat lichidul prin gură, ceea ce 
fără îndoială îi dădea o senzaţie minunată. îi apăruseră nişte pete 
roşii pe faţă, ca şi cum nu şi-ar fi întins bine fardul roşu. Faptul că 
ţinea lichidul acela atâta timp în gură îmi stârnea reacţii fizice, 
creându-mi senzaţia că îmi gâlgâie apa în urechi. Dincolo de 
fereastră a scăpărat un fulger care a inundat întreaga încăpere cu o 
lumină verde. Abia în tremurul acesta verde a înghiţit şi el băutura, 
pe care eu pur şi simplu o vedeam cum coboară pe gât. După aceea. 



şi-a lins buzele; avea ochii umezi, de parcă tocmai plânsese. îl mai 
văzusem că bea în clasă şi nu găsisem nimic neobişnuit atunci, însă 
acasă devenea sentimental, iar acest lucru mi se părea cu totul 
neobişnuit. Gesturile socrului meu care mângâia paharul şi admira 
lichidul m-au făcut să mă gândesc, în mod cu totul de neînţeles, la 
homosexuali. Chiar dacă eu n-am văzut în viaţa mea homosexuali, 
îmi imaginam că gesturile bărbaţilor, atunci când erau singuri, 
departe de privirile celorlalţi, trebuie să fi fost asemănătoare cu 
gesturile socrului meu faţă de sticlă, pahar şi lichid. 

— Dezgustător! a răbufnit soacra mea pe neaşteptate, aruncând 
beţişoarele la întâmplare pe masă, după care s-a ridicat şi a plecat în 
dormitor, unde a închis bine uşa. 

Eu mă simţeam nespus de stânjenit. La momentul acela chiar nu 
pricepeam ce o dezgusta aşa de tare, acum însă mi-am dat seama în 
chipul cel mai firesc cu putinţă de mersul lucrurilor. 

Buna dispoziţie a socrului meu se spulberase. S-a ridicat în 
picioare, cu mâinile sprijinite de marginea mesei. A privit pierdut 
încăperea verde, fără să se clintească multă vreme, însă expresia de 
pe faţa lui continua să se schimbe cu repeziciune, de la deznădejde 
la durere, iar mai apoi la furie. Expresia de deznădejde a fost 
însoţită de un căscat prelung; a pus dopul la loc, după care s-a 
aşezat pe canapeaua de lângă perete, de parcă era carcasa unui om, 
nicidecum un om în carne şi oase. Dintr-odată mi se părea că 
bătrânul era vrednic de toată mila şi aş fi vrut să-l consoleze, însă 
chiar nu ştiam cum. Apoi, mi-am amintit de documentul ciudat care 
se afla în servieta mea şi de motivul acestei vizite, aşa că l-am scos 
degrabă şi i l-am dat. Nu îmi formasem obiceiul de a-i spune „tată", 
ci întotdeauna mă adresam cu formula „domnule profesor", ceea ce 
pe nevasta mea o deranja, dar, din fericire, socrului meu nu-i păsa 
de lucrul acesta. După părerea lui, faptul că mă adresam aşa era 



mult mai natural, mai plăcut, ba chiar spunea că i se pare ipocrit şi 
greţos ca ginerele să-şi numească socrul „tată". I-am turnat o ceaşcă 
de ceai, dar am constatat de îndată că apa era doar călduţă şi de 
aceea frunzele pluteau la suprafaţă şi nici gând să se facă infuzia 
cuvenită. Ştiam că pe el nu-1 interesa deloc ceaiul, aşa încât, până la 
urmă, n-avea nicio importanţă dacă apa era hartă sau nu. A pus 
palma peste capacul ceştii, ca un gest prin care îmi mulţumea că îl 
servisem, iar apoi m-a întrebat cu jumătate de gură: 

— Iar v-aţi certat? Păi, certaţi-vă! Certaţi-vă! Continuaţi să vă 
certaţi! 

Din vorbele lui am simţit cât de mult îl înduioşau relaţiile 
existente în familiile celor două generaţii. O tristeţe profundă 
învăluia micuţa sufragerie. Eu i-am oferit copia poveştii şi i-am spus: 

— Domnule profesor, azi am găsit acest articol la bibliotecă. E 
foarte interesant şi de aceea vi l-am adus ca să vă aruncaţi o privire 
asupra lui. 

îmi dădeam seama cu uşurinţă că nu avea nici cel mai mic interes 
faţă de articol şi cu atât mai mult faţă de mine, ginerele lui. După 
toate aparenţele, era mai degrabă nerăbdător să plec de acolo, ca să 
zacă mai departe pe canapea, cufundat în gustul prelung al 
şampaniei italieneşti Vedova. Numai politeţea îl făcea să nu mă 
gonească şi tot numai din politeţe a întins o mână molatică, 
asemenea mâinii unui bărbat ce îşi urma întru totul dorinţele 
sexuale, şi a luat hârtia pe care i-am întins-o. 

— Domnule profesor, am ţinut eu să-i precizez, este un articol 
despre cum fac maimuţele vin şi, mai mult, este vorba despre 
exemplarele de pe Muntele Maimuţa Albă, nu departe de Ţara 
Vinului. 

La auzul vorbelor mele, a ridicat hârtia lipsit de chef şi a trecut cu 
o privire leneşă peste text - ochii îi păreau a fi două cicade care se 



foiau pe creanga unui copac. Dacă ar fi continuat astfel, aş fi fost 
deznădăjduit peste măsură şi atunci aş fi spus că nu-1 înţeleg deloc, 
dar eu l-am înţeles, căci ştiam că acest articol îi va stârni interesul şi 
îi va bucura inima. Voiam să-i aduc încântarea în suflet, şi nu pentru 
ca să profit eu cu ceva, ci pentru că îmi era din ce în ce mai limpede 
că în adâncul sufletului acestui bătrânel se ascundea un mic animal 
inocent, cu blana lucioasă, cu botul scurt şi urechile mari, cu nasul 
de un roşu aprins, cu picioare scurte, un animal care nu era nici 
pisică, dar nici câine. Animalul acesta micuţ mă atrăgea ca şi cum 
mi-ar fi fost frate geamăn. Fireşte că aceste senzaţii erau absurde, 
neîntemeiate, stranii. După cum mă aşteptam, ochii i-au scăpărat, 
iar trupul lui inert s-a înviorat brusc, căci surescitarea se dezvăluia 
prin culoarea roşie care îi cuprinsese urechile şi degetele 
tremurânde. îmi părea că văd animăluţul acela cum sare din trupul 
lui, cum face tumbe la un metru deasupra capului, alunecând pe 
nişte fire ca de mătase - sare, ţopăie, alunecă, pluteşte. Eram cu 
adevărat bucuros, cu adevărat încântat, cu adevărat fericit, cu 
adevărat exuberant. 

Din nou a trecut iute cu privirea peste foile acelea, după care a 
închis ochii, în timp ce degetele lui băteau în mod inconştient pe ele, 
stârnindu-le foşnetul uscat. 

— M-am hotărât! a spus el în clipa în care a deschis ochii. 

— Ce v-aţi hotărât? 

— Eşti de atâţia ani în preajma mea şi tot nu eşti în stare să 
ghiceşti ce m-am hotărât? 

— Studentul domniei voastre are prea puţin har, nu deţine decât 
o brumă de cunoştinţe superficiale şi de aceea nu poate pătrunde 
profunzimea gândurilor voastre. 

— Clişee! Numai clişee! a spus el întristat. Vreau să merg pe 
Muntele Maimuţei Albe în căutarea Licorii Maimuţei. 



în timp ce un val de emoţii, contopite cu multă nelinişte, năvălea 
din subconştientul meu, am simţit că o poveste îndelung aşteptată 
era pe cale să se săvârşească. Viaţa mea liniştită ca o apă moartă era 
şi ea pe cale să fie stârnită de o tulburare fără margini. O poveste 
fascinantă, croită pentru petrecerile cu băutură, urma cât de curând 
să se răspândească peste tot în Ţara Vinului şi să cufunde acest oraş. 
Universitatea Distileriei, ba chiar şi pe mine personal într-o 
atmosferă romantică alcătuită prin amestecul literaturii culte cu 
literatura populară. Şi toate acestea erau rezultatul descoperirii pe 
care o făcusem eu accidental în Biblioteca Municipală. Socrul meu 
era pe cale să plece pe Muntele Maimuţei Albe în căutarea Licorii 
Maimuţei, iar cohorte de curioşi urmau să plece în căutarea lui. 

— Domnule profesor, am spus eu, ştiţi că articolul acesta într-o 
bună măsură este invenţia unor cărturari care nu prea au cu ce să se 
îndeletnicească. Ar trebui s-o tratăm ca pe o fantezie căreia nu-i 
putem da crezare. 

El deja sărise de pe canapea, vioi, ca un soldat care porneşte în 
forţă către câmpul de luptă. 

— Deja am luat hotărârea, aşa că nu-ţi mai răci gura de pomană! 

— Domnule profesor, într-o chestiune de o asemenea importantă 
ar trebui să vă sfătuiţi cu soţia dumneavoastră. 

El mi-a aruncat o privire rece şi a răspuns: 

— Ea n-are nicio legătură cu mine. 

Şi-a scos ceasul şi ochelarii şi a pornit spre uşă, ca şi cum ar fi 
plecat la culcare. A deschis uşa fără cea mai mică urmă de şovăială 
şi cu aceeaşi atitudine a trântit-o în urma lui. Această placă subţire 
de lemn ne trimitea dintr-odată în două lumi diferite. 

Foşnetul vântului, susurul ploii, lumina fulgerului şi aerul reavăn 
al nopţii ploioase care s-au strecurat înăuntru atunci când a deschis 
uşa s-au spulberat ca prin vis în clipa în care uşa s-a trântit în urma 



lui. Rămăsesem în loc ca prostit, ascultând răsunetul paşilor săi 
târşâiţi pe nisipul de pe scările de ciment şi foşnetul foilor, zgomote 
care se stingeau încet-încet, pe măsură ce el se îndepărta. Odată cu 
plecarea socrului meu, încăperea devenise dezolant de goală, chiar 
dacă eu, înalt cum sunt, stăteam încremenit în mijlocul ei. Cumva 
aveam sentimentul că nu mai contez ca om, că sunt mai puţin 
însemnat până şi decât un stâlp de ciment. Totul se petrecuse atât de 
repede încât părea o iluzie, dar nu despre iluzii era vorba aici, căci 
mărturie a realităţii stăteau ceasul şi ochelarii, întinşi pe măsuţa de 
cafea, încă păstrând căldura atingerii lui. Cele două foi de hârtie pe 
care i le dădusem ceva mai devreme erau tot pe canapeaua unde le 
pusese; şi sticla şi paharul pe care le mângâiase stăteau stinghere pe 
masă. Filamentul lămpii cu neon ţârâia, în timp ce un ceas demodat 
de pe perete continua să marcheze trecerea timpului: tic-tac, tic-tac. 
Deşi ne despărţea doar uşa, o auzeam pe soacra mea cum şuiera 
încetişor în camera alăturată. Cu siguranţă că era întinsă pe pat, cu 
faţa lipită de braţul îndoit, respirând zgomotos, ca atunci când o 
ţărăncuţă tânără sorbecăie terciul fierbinte. 

M-am gândit vreme îndelungata şi am hotărât că trebuie să dau 
totul în vileag. Prin urmare, mai întâi am încercat uşa cătinel, după 
care am ciocănit cu putere. Intre ciocăniturile în uşă, o auzeam cum 
suspină şi apoi cum îşi suflă nasul. Dar oare unde îşi sufla nasul? 
Gândul acesta complet nesemnificativ se încăpăţâna să mi se învârtă 
prin cap, ca o muscă nesuferită de care nu mai poţi să scapi. Mi-am 
dat seama pe dată că înţelesese foarte bine ce se petrecea dincolo de 
încăperea ei, însă eu tot am spus pe un ton nefiresc: 

— A plecat... A spus că se duce pe Muntele Maimuţei Albe în 
căutarea Licorii Maimuţei... 

Ea şi-a suflat nasul din nou. Oare unde şi-l sufla? Plânsul a 
încetat, iar în locul lui se auzea un suspin ca un foşnet, care mă ajuta 



aproape să o văd cum se ridică de pe pat şi stă încremenită în loc, 
privind către uşă. Sau poate că privea înspre peretele pe care atârna 
fotografia lor de la căsătorie, pe care o admirasem eu atât de mult. 
Prinsă într-o ramă de lemn negru, cu ornamente, arăta precum 
portretul strămoşilor, ce urma să fie transmis din generaţie în 
generaţie. La momentul când fusese realizată, socrul meu încă era 
un tinerel chipeş, cu colţurile gurii lăsate uşor în jos, ceea ce-i dădea 
un aer amuzant, dar şi interesant totodată. Părul îi era împărţit în 
două de o cărare pe mijloc - o linie albă, asemenea unei cicatrici 
lăsate de lama unui cuţit tăios care îi despicase capul în două. Stătea 
cu gâtul înclinat chiar deasupra capului soacrei mele, iar bărbia lui 
proeminentă se afla la doar trei centimetri de părul ei pieptănat 
neted - o postură ce simboliza autoritatea şi dragostea soţului. Sub 
apăsarea acestor elemente indispensabile, soacra mea îşi dezvăluia 
chipul rotund, cu sprâncene groase, cu nasul micuţ şi gura fermă, 
plină de vitalitate. La vremea aceea, soacra mea arăta cumva ca un 
bărbat îmbrăcat în haine femeieşti, căci chipul ei încă păstra 
trăsăturile descendenţilor săi, culegătorii de cuiburi de rândunică, 
neînfricaţi în faţa tuturor vicisitudinilor şi capabili să se caţere pe 
orice stâncă abruptă. Imaginea ei de atunci contrastează puternic cu 
înfăţişarea de astăzi - languroasă, răsfăţată, strălucitoare asemenea 
concubinei imperiale Yang Guifei 53 . De ce devenise aşa? Şi cum era 
posibil ca ea şi soţul ei să fi dat viaţă unei fiice atât de urâte care 
putea face de râs cu brio întreaga naţie chineză? Puteai spune că 
mama era sculptată în fildeş, pe când fiica era plămădită din lutul 
cel mai ordinar. Eram încredinţat că mai devreme sau mai târziu 
aveam să aflu răspunsul. Rama fotografiei nu mai fusese curăţată de 

53 Yang Guifei (719-756) a fost concubina favorită a împăratului Xuanzong, din 
dinastia Tang, celebră pentru frumuseţea ei. Este considerată una dintre cele Patru 
Frumuseţi ale Chinei imperiale. 



multă vreme, după praful prins în pânzele fine ţesute de nişte 
neisprăviţi de păianjeni de-a lungul timpului. Oare ce era în mintea 
soacrei mele, cum stătea ea aşa, cu privirea încremenită asupra 
acestei relicve istorice? Poate că rememora clipele fericite de 
odinioară? Dar eu habar n-aveam dacă ei avuseseră vreodată parte 
de aşa ceva. Conform teoriei mele, orice cuplu care a reuşit să reziste 
mai multe decenii este format din persoane calme, în deplin control 
al propriilor emoţii. Asemenea persoane sunt capabile să 
experimenteze o fericire precum amurgul - lentă, ambiguă, acră, 
lipicioasă. Este o fericire precum depunerile de sedimente de pe 
fundul butoiului de vin. Cei care divorţează după trei zile sunt 
precum armăsarii cu coama roşie - emoţiile lor ard precum focul 
năprasnic, îndeajuns pentru a lumina tot ceea ce este în jurul lor şi a 
pârjoli totul. Este soarele arzător din miezul zilei, este furtuna 
tropicală, este sabia cea tăioasă, este băutura cea ameţitoare, este 
pensula deasă şi culoarea pregnantă. O astfel de căsătorie reprezintă 
bogăţia spirituală a omenirii. Prin comparaţie, căsătoria amintită 
mai devreme este ca o înnămolire lipicioasă, care amorţeşte 
capacitatea oamenilor de a se ilumina şi care încetineşte procesul 
evoluţiei istorice. De aceea, am respins bănuielile mele iniţiale: 
privirea ei încremenită asupra fotografiei nu trăda amintirea clipelor 
fericite, ci e foarte probabil că ceea ce îi revenea ei în minte era 
comportamentul necioplit al socrului meu, care o dezgustase 
profund. Faptele au dovedit curând cât de bine o nimerisem. 

Am mai bătut o dată la uşă, spunând: 

— ... Ce credeţi că ar trebui să facem? Să mergem după el, sau să 
raportăm conducerii şcolii? 

A urmat o tăcere profundă timp de un minut, o tăcere absolută, 
ba chiar şi respiraţia ei se oprise, ceea ce mă neliniştea nespus de 
mult. Deodată, ea a tras un urlet asurzitor, ascuţit ca o ţeapă de 



bambus, total nepotrivit cu vârsta, statutul, eleganţa şi demnitatea 
cu care mă obişnuise. Nepotrivirea aceasta a produs un efect 
cutremurător, care mă înspăimânta de-a dreptul. Mă temeam ca nu 
cumva să se spânzure de vreun cui din perete, goală-goluţă, ca o 
lebădă friptă la cuptor. Sau poate că alegea chiar cuiul de care era 
agăţată fotografia lor? Sau poate cel de care atârna calendarul? Sau 
poate cel pentru pălării? Două dintre aceste cuie erau prea subţiri, 
iar celălalt era şi subţire şi scurt şi n-ar fi fost cu putinţă să susţină 
trupul gingaş, cu pielea albă ca zăpada, al soacrei mele, aşa că îmi 
făceam griji degeaba, însă strigătul ei răsunător chiar îmi dădea fiori 
pe şira spinării şi mă gândeam că singurul mod în care puteam să-i 
închid gura era să bat în uşă mai departe. 

între bătăile în uşă încercam să-i explic situaţia şi s-o consolez. în 
acele momente, soacra mea era ca un ghem încurcat din păr de 
cămilă şi de aceea era esenţial s-o consolez cu răbdare, bătăi ritmice 
în uşă şi cu vorbe domoale precum băutura de ierburi Wujia, care 
are un efect liniştitor şi ajută la circulaţia sângelui. Şi mai exact ce i- 
am spus? Păi, probabil că am spus ceva de genul: „Socrul meu de 
ani de zile îşi doreşte să fugă într-o noapte pe Muntele Maimuţei 
Albe. El este în stare să-şi sacrifice viaţa pentru băutură". I-am mai 
spus că plecarea lui nu avea nicio legătură cu ea. Apoi, i-am spus că 
e foarte probabil ca el să găsească Licoarea Maimuţei, ceea ce va fi o 
imensă contribuţie pentru omenire, o sporire a deja bogatei culturi a 
vinului, o nouă pagină pentru tehnica producerii alcoolului, o 
întărire a gloriei naţiunii noastre, împlinirea unei aspiraţii măreţe a 
naţiunii şi, în cele din urmă, mărirea profitului pentru Ţara Vinului. 
Am adăugat că „Dacă nu intri în vizuina tigrului, n-ai cum să pui 
mâna pe puiul lui". Aşadar, dacă nu urci pe Muntele Maimuţei, n-ai 
cum să găseşti Licoarea Maimuţei. Mai mult decât atât, indiferent 
dacă găseşte acest vin sau nu, socrul meu cu siguranţă se va întoarce 



acasă şi va trăi până la adânci bătrâneţi alături de ea. 

— Cui îi pasă dacă se întoarce sau nu? Să nu mai vină înapoi! îmi 
face greaţă să-l mai văd aici. Sper să-i rămână oasele pe Muntele 
Maimuţei Albe. Sper să se transforme într-o maimuţă păroasă. 

Vorbele ei îmi făceau părul măciucă; simţeam cum sudoarea rece 
îmi ieşea prin toţi porii. Până atunci, doar intuisem vag lipsa de 
armonie a vieţii lor de cuplu şi faptul că existau anumite fricţiuni 
între ei, însă sub nicio formă nu-mi imaginasem că ura pe care o 
simţea soacra mea faţă de el era mai profundă decât ura unui ţăran 
sărac pentru moşier, decât ura muncitorului un capitalist. Prin 
urmare, credinţa că „Ura de clasă e mai puternică şi decât Muntele 
Tai" pe dată s-a prăbuşit. Ca ura unui om faţă de altcineva să ajungă 
la un asemenea nivel Iară îndoială că era o manifestare a frumuseţii, 
o contribuţie măreaţă pentru omenire. Ura aceasta semăna cu un 
mac purpuriu, otrăvitor ce înflorea în mlaştina sentimentelor 
umane; atâta vreme cât nu-1 atingi şi nu-1 înghiţi, există ca o formă 
de frumuseţe, înzestrată cu o forţă de atracţie pe care nicio altă 
floare, oricât de blândă şi prietenoasă ar fi, nu o deţine. 

Apoi, a început să-i contabilizeze socrului meu toate faptele rele - 
fiecare cuvânt, fiecare sunet era scăldat în lacrimi şi sânge. 

— Poţi oare să-l numeşti om? a spus ea. Poţi să-l numeşti bărbat? 
De zeci de ani, tratează băutura ca pe o femeie. El este cel care a 
instituit moda nefastă de a compara o femeie frumoasă cu o băutură 
aleasă şi de aceea băutul alcoolului a luat locul contactului sexual. 
Şi-a dedicat toată dorinţa sexuală băuturii, sticlei de băutură, 
paharului... Domnule doctor Li, de fapt eu nu sunt soacra ta. N-am 
născut niciodată - cum aş fi putut oare? Nevasta ta este un copil 
abandonat pe care eu l-am adunat din lada de gunoi. 

Adevărul ieşea la iveală! Am oftat prelung, ca şi cum o povară 
apăsătoare mi-ar fi fost luată de pe inimă. 



— Tu eşti un om inteligent, doctore, şi nisipul din ochi nu te 
împiedică să vezi. Ea nu este fiica mea biologică, lucru de care 
trebuie să-ţi fi dat seama de mult. Tocmai de aceea cred că putem 
deveni buni prieteni şi pot să-ţi împărtăşesc toate gândurile mele. 
Doctore, sunt şi eu femeie, nu sunt un leu de piatră de la poarta 
Palatului Imperial, nu sunt nicio giruetă de pe coama acoperişului, 
ba mai mult, cu siguranţă nu sunt un vierme asexuat, de joasă speţă. 
Am dorinţele unei femei, dar eu nu am avut parte de împlinirea 
lor... Nimeni nu ştie durerea pe care o simt... 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce nu aţi divorţat de el? 

— Sunt un om slab şi mă tem de ocara celorlalţi... 

— Cât de absurd! am comentat eu. 

— Da, este absurd, dar zilele absurde s-au încheiat. Doctore, ţie 
pot să-ţi explic de ce nu am divorţat de el - pentru că el a creat 
special pentru mine o băutură din ierburi, foarte puternică, pe care a 
numit-o „Ximen Qing". După ce o bei, ai tot felul de halucinaţii 
minunate, chiar mai grozave decât sexul însuşi... 

Detectam o timiditate dulce în vocea ei. 

— Dar, de când ai apărut în faţa mea, puterea miraculoasă a 
acestei băuturi a dispărut pe neaşteptate... 

Eu nu-mi mai doream să bat în uşă. 

— Femeia aceasta care, asemenea unei labe de urs cufundată în 
tot felul de arome, a fiert mocnit zeci de ani la foc mic acum în 
sfârşit este pregătită. împrăştie o aromă îmbietoare. Oare tu nu o 
simţi, dragul meu doctor? 

Uşa camerei s-a deschis larg şi aroma îmbietoare a labei de urs 
gătite s-a rostogolit în valuri. Eu am apucat strâns tocul uşii, ca un 
om care este pe cale să se înece şi în ultima clipă se agaţă de 
marginea bărcii salvatoare. 



4 


După ce piticul cel negricios a fost împuşcat, trupul i-a săltat în 
sus, ca şi cum se pregătea să-şi ia zborul, însă glonţul cel fierbinte cu 
iuţeală i-a afectat sistemul nervos central, făcându-i membrele să 
zvâcnească cuprinse de spasme. Acest lucru spunea limpede că nu 
mai era capabil să invoce acele puteri misterioase, descrise în 
povestirea Eroul Yichi a doctorului oenolog, în care el se înălţa în aer 
şi rămânea lipit de tavan ca o şopârlă uriaşă. Dimpotrivă, după ce s- 
a zvârcolit câţiva centimetri în aer, a căzut în poala şoferiţei şi apoi a 
aterizat pe podea. Ding Gou'er l-a văzut cum se zbătea să-şi întindă 
trupul; toţi muşchii i se încordaseră, tremurând precum firul de 
înaltă tensiune la vreme de furtună. Creierul însângerat împroşcase 
podeaua de stejar lustruit. Apoi, un picior a început să-i zvâcnească 
puternic de parcă era gâtul unui cocoş retezat de lama cuţitului; 
trupul lui, cu totul, se răsucea sub forţa spasmelor, trasând cercuri 
largi. După mai bine de zece asemenea răsuciri, picioarele n-au mai 
lovit podeaua şi iată ce a urmat: spasmele au încetat, însă piticul a 
început să tremure violent. Mai întâi, întreg trupul lui a tremurat, 
aproape cu foşnet, însă după o vreme tremuratul a început să se 
localizeze în anumite părţi - vibraţia aceea se transmitea pe grupe 
de muşchi aşa cum îi vedem pe microbişti că fee în tribune, atunci 
când imită mişcarea unui val. Tremuratul a început de la vârful 
piciorului stâng, apoi s-a transmis la gamba stângă şi a urcat pe 
coapsă, a ajuns la şold în partea stângă şi la umărul stâng; de acolo, 
s-a transmis la umărul drept, apoi a coborât în jos spre şold, coapsă, 
gambă şi până la vârful piciorului drept. De acolo, tremurul a 
schimbat direcţia şi s-a îndreptat din nou spre punctul de plecare. A 
trecut multă vreme până când, într-un final, mişcarea a încetat. 
Atunci, Ding Gou'er l-a auzit pe pitic cum suflă o dată adânc, după 



care trupul lui răşchirat a rămas inert pe podea. Aşa mort cum era 
semăna cu un aligator negru cufundat într-o mlaştină. în timp ce 
piticul îşi dădea duhul, Ding Gou'er n-a scăpat-o din ochi pe 
şoferiţă. în clipa în care piticul a alunecat de pe genunchii ei 
dezgoliţi, femeia s-a lăsat pe spate pe patul acela cu arcuri, acoperit 
cu un cearşaf imaculat, pe care se găseau perne cu forme ciudate, 
umplute cu fulgi de gâscă. Odată ce capul ei a atins pernele mari, cu 
tiv înflorat, de culoare roz, câţiva fulgi nărăvaşi s-au ridicat în aer 
într-o plutire uşoară. Zăcea acolo, cu picioarele desfăcute, atârnate 
pe marginea patului, cu faţa în sus - o poziţie care îi stârnea 
investigatorului simţămintele înăbuşite în inimă. Rememorând 
scenele pasionale pe care le trăise alături de ea, Ding Gou'er a simţit 
o gelozie înfiorătoare şi, deşi şi-a muşcat cu putere buzele, focul 
cumplit din inimă s-a transformat într-o durere apăsătoare care l-a 
făcut să elibereze un urlet ca de animal rănit de lovitura glonţului. A 
tras un şut trupului inert al piticului şi a rămas în picioare lângă 
şoferiţă, cu pistolul încă fumegând în mână. Trupul ei îi stârnea din 
nou amestecul acela de iubire şi ură pe care îl tăinuia în adâncul 
inimii. Spera ca ea să fie moartă, dar şi mai mult spera ca ea doar să 
fi leşinat de frică. Când i-a ridicat capul, a zărit printre buzele ei 
moi, dar rigide, uşor întredeschise, o sclipire palidă a dinţilor 
frumoşi ca nişte scoici perfecte. Scenele din acea dimineaţă târzie de 
toamnă de la mina de cărbune Luoshan i-au revenit pe neaşteptate 
în Faţa ochilor: buzele ei s-au lipit de buzele lui reci, moi, stranii, ca 
nişte ghemotoace de bumbac... acolo, între ochii ei, a zărit el un 
orificiu negru, de mărimea unei boabe de mazăre, mărginit de o 
pilitură metalică fină, care ştia bine că provenea de la glonţ. El s-a 
clătinat pe picioare şi din nou a simţit cum un lichid cu gust fetid se 
ridică din stomac. In clipa în care s-a prăbuşit în genunchi lângă ea, 
sângele i-a ţâşnit pe gură direct pe abdomenul ei, pictându-1 într-o 



culoare roşie aprinsă. 

— Am omorât-o! s-a gândit el, cuprins de spaimă. 

A întins mâna şi a pipăit cu degetul arătător gaura lăsată de glonţ 
între sprâncenele ei. Simţea fierbinţeala puternică pe care o elibera 
orificiul acela, iar pielea jupuită aproape că îl zgâria. Parcă era o 
senzaţie familiară şi, străduindu-se să găsească un sprijin în 
amintirile sale, în cele din urmă a realizat că aceea era senzaţia din 
copilărie, când dibuia cu vârful limbii un dinte care abia îi răsărise 
în gură. Apoi, imediat şi-a amintit cum îşi certase propriul fiu când 
a descoperit că făcea acelaşi lucru - feţişoara aceea rotundă, cu ochi 
mari; un băieţel care, indiferent cât de curat se îmbrăca, tot arăta 
soios, cu un ghiozdan mare în spate, cu o cravată roşie legată aiurea 
la gât, cu o nuieluşă de salcie în mână, venise în faţa lui, 
împingându-şi cu vârful limbii un dinte care abia se mai ţinea. 
Investigatorul i-a tras o palmă peste cap, însă băiatul l-a pocnit cu 
nuiaua peste picioare şi i-a strigat, enervat: „Răule! De ce mă loveşti 
în cap? Nu ştii că din cauza unei lovituri ca asta oamenii se 
prostesc?" Avea un aer foarte serios, cum stătea el aşa, cu capul 
înclinat într-o parte şi cu ochii mijiţi. Investigatorul i-a răspuns 
râzând: „Prost mai eşti! Loviturile în cap nu prostesc pe nimeni, dar 
dacă dai cu limba peste dinţi, fii sigur că o să crească strâmbi!" O 
nostalgie puternică i-a stârnit o fierbinţeală cumplită în suflet. De 
îndată şi-a retras degetul de pe fruntea femeii, iar ochii i s-au înecat 
în lacrimi. A rostit în şoaptă numele copilului, după care s-a izbit cu 
pumnul în cap cu sălbăticie. 

— Nenorocitule! a strigat el. Ding Gou'er, nenorocitule, cum ai 
putut să faci aşa ceva? 

Băieţelul îl privea dezgustat, însă deodată s-a întors cu spatele şi 
s-a îndepărtat. Picioruşele lui durdulii se mişcau cu repeziciune şi 
într-o clipă băiatul a dispărut în marea de maşini. 



Crima este un lucru extrem de grav, se gândea el, iar pedeapsa 
capitală este inevitabilă, însă tare şi-ar fi dorit ca înainte de moarte 
să-şi mai vadă o dată fiul. Deodată, gândul i-a zburat la capitala 
provinciei, care, în clipele acelea, i se părea atât de îndepărtată, de 
parcă ar fi fost pe altă planetă. 

Şi-a luat pistolul, care nu mai avea decât un glonţ, şi a ieşit în 
fugă pe poarta Cârciumii Yichi. Cele două pitice postate de-o parte 
şi de cealaltă a uşii l-au apucat de haină atunci când a trecut pe 
lângă ele, însă investigatorul le-a îndepărtat şi, fără să se teamă vreo 
clipă de moarte, s-a strecurat printre maşinile care curgeau una 
după alta. A auzit în jurul lui scârţâit de frâne, ba chiar a avut 
senzaţia că una dintre maşini l-a izbit în coapsă, însă nici că i-a 
păsat, ci şi-a continuat drumul până a ajuns pe aleea pietonală. 
Auzea zarvă mare şi strigăte dinspre uşa restaurantului. Cum alerga 
pe aleea acoperită cu un covor de frunze uscate, şi-a dat seama că 
era deja dimineaţa devreme, iar cerul, care în zori fusese limpede, se 
adumbrise acum cu norii însângeraţi. Ploaia aceea îngheţată care 
căzuse toată noaptea transformase străzile într-un patinoar. 
Crenguţele plecate ale copacilor se înfrumuseţaseră cu stratul de 
gheaţă aşternut. I se părea că într-o clipă ajunsese pe străduţa 
pietruită, atât de familiară lui. Un abur lăptos se ridica din şanţul de 
la marginea drumului, în care pluteau tot felul de bunătăţi, precum 
carne de pe căpăţâna de porc, chiftele prăjite, carapace de broască 
ţestoasă, creveţi prăjiţi, picioare de porc în sos. Câţiva bătrâni 
zdrenţăroşi pescuiau minunăţiile acestea cu plase legate la capătul 
unor beţe lungi. Erau unsuroşi la gură şi îmbujoraţi, ceea ce 
reprezenta dovada cea mai grăitoare, se gândi el, pentru valoarea 
nutritivă a hranei adunate din gunoi. Dezgustaţi, câţiva biciclişti s- 
au strâmbat şi apoi au strigat speriaţi, unii vrednici de toată mila, 
căci s-au trezit că îşi pierd echilibrul şi ajung în şanţul îngust, de la 



marginea drumului. Trupurile şi bicicletele lor au tulburat liniştea 
apei, stârnind în aer duhoarea cerealelor fermentate şi a cadavrelor 
de animale. Mirosul pestilenţial aproape că i-a dat o stare de voma. 
S-a sprijinit de zid, dar tot s-a dezechilibrat şi a căzut. A auzit 
strigăte în urma lui, iar după ce s-a adunat de pe jos şi a întors 
capul, a zărit o mulţime de oameni care se agitau în toate părţile, 
însă niciunul nu a luat-o pe urmele lui. Şi-a continuat drumul, de 
data aceasta ceva mai domol, simţind bătăile puternice ale inimii, 
gata să-i spargă pieptul. Dincolo de zidul de piatră se afla Cimitirul 
Martirilor, unde pinii veşnic verzi, cu formă de pagodă, îşi 
dezvăluiau coroana pe jumătate albă - semn al unei purităţi 
extreme. 

în timp ce fugea, se gândea: „Oare de ce trebuie să fug? Cerul îşi 
răsfiră plasa deasă asupra mea; eu fug, dar unde o să-mi găsesc 
scăparea?" Cu toate acestea, picioarele îl purtau în fugă mai departe. 
A zărit acel ginko uriaş, la poalele căruia bătrânul vindea supă cu 
colţunaşi. Stătea ţintuit locului, aşijderea copacului. Aburul supei, ce 
se strecura din coşurile cu colţunaşi, se ridica în fuior, oferindu-i 
chipului său înfăţişarea urâtă, ca de lună plină învăluită de norii 
deşi. Ca prin vis şi-a amintit că bătrânul acela probabil stătea acolo 
încă ţinând în mână cartuşul de cupru dat în schimbul supei cu 
colţunaşi cu care îşi ostoise foamea. S-a gândit că poate s-ar fi 
cuvenit să-şi recupereze cartuşul, însă în timpul acesta a simţit cum 
din stomac i se ridică gustul de supă de carne cu ceapă verde; la 
începutul iernii, ceapa verde era tare gustoasă, dar şi foarte scumpă. 
Şi-a mai amintit apoi cum odinioară mergea de mână cu nevasta lui 
la piaţa din capitala provinciei, să cumpere legume. Acolo, 
vânzătorii de legume veniţi din suburbii stăteau ciuciţi în spatele 
tarabelor şi mâncau pe înfundate din pâiniţele reci; pe dinţi le 
rămâneau lipite firicele de ceapă verde. L-a văzut pe bătrân cum 



desface palma şi îi arată cartuşul acela frumos; pe faţa învăluită în 
ceaţă s-a aşternut o expresie ca şi cum ar fi cerut îndurare. El ar fi 
vrut să se lămurească din ce pricină avea această expresie, însă 
lătratul câinelui i-a întrerupt firul gândurilor. Câinele dungat ca un 
tigru părea a fi o arătare care se ivise în faţa lui fără nici cel mai mic 
zgomot, deşi lătratul lui părea să vină de departe, rostogolindu-se 
peste vârfurile copacilor şi buruienilor. Pe măsură ce se apropia, 
părea tot mai stins. L-a văzut, apoi, pe câine cum şi-a plecat capul 
greoi într-un mod cu totul neobişnuit - a deschis gura mare, însă n-a 
mai scos niciun zgomot, ca şi cum s-ar fi cufundat într-un somn 
adânc. Scăldate de razele soarelui roşiatic de dimineaţă, frunzele 
răzleţe de pe crengile acelui ginko uriaş aşterneau umbre palide, 
asemenea unei reţele dese, peste trupul câinelui galben. îşi dădea 
seama din privirea lui că acesta nu avea niciun fel de duşmănie faţă 
de el, căci lătratul nu-i era ameninţător, ci mai degrabă era ca un 
semnal sau un îndemn prietenesc. El a mormăit ceva către 
vânzătorul cel bătrân, dar, de îndată ce a deschis gura să vorbească, 
o pală de vânt i-a purtat vorbele în zbor. De aceea, atunci când 
bătrânul l-a rugat să repete ceea ce tocmai spusese, el s-a bâlbâit 
buimac: 

— Trebuie să-mi găsesc fiul! 

A dat din cap către câinele cel galben, după care s-a îndepărtat de 
el şi s-a dus în spatele copacului. Acolo l-a văzut pe bătrânul paznic 
de la Cimitirul Martirilor, care stătea lipit de trunchiul copacului, cu 
puşca la piept, dar îndreptată spre coroană. Aceeaşi privire şi în 
cazul bătrânului - un îndemn sau un semn făcut cu prietenie. El a 
făcut o plecăciune în faţa bătrânului, plin de recunoştinţă, iar apoi a 
rupt-o la fugă tot înainte, către zona cu clădiri reci şi pustii. în 
spatele lui a răsunat o împuşcătură care i-a speriat atât de tare încât 
s-a aruncat la pământ, iar apoi s-a rostogolit într-o parte, ca să se 



ascundă îndărătul tufelor de trandafiri cu frunze degerate. A urmat 
o altă împuşcătură, însă de astă dată a întors capul şi a văzut o 
pasăre mare şi neagră cum cade din înalt, ca o piatră zvârlită cu 
putere. Frunzele acelui ginko uriaş tremurau, ba câteva frunze 
galbene îşi urmau căderea lină, în bătaia razelor roşietice ale 
soarelui. Totul era încărcat de poezie, precum muzica în miez de 
toamnă. Bătrânul paznic de la cimitir stătea nemişcat, lipit de copac, 
şi privea fumul ce ieşea pe ţeava puştii sale. Câinele cel vărgat a dat 
un ocol copacului, cu pasărea vânată în bot, a pus-o jos şi apoi s-a 
ghemuit la picioarele stăpânului. In ochi i se reflectau razele 
soarelui ca nişte bobiţe de aur. 

înainte de a intra în zona de clădiri, a traversat un părculeţ 
dezolant, unde câţiva bătrâni îşi scoseseră coliviile cu păsărele, iar 
câţiva copii săreau coarda. A ascuns pistolul la brâu şi a trecut pe 
lângă ei, cu aerul unui om care n-avea nici cea mai mică grijă pe 
lume. Când a ajuns la complexul de clădiri, şi-a dat seama că făcuse 
o greşeală foarte mare, şi anume nimerise la talciocul de dimineaţă. 
Pe tarabe se găseau frumos aşezate orologii şi ceasuri de mână 
vechi, insigne cu Mao Zedong şi busturi din ghips ale aceluiaşi 
personaj, la modă în timpul Revoluţiei Culturale, dar şi câteva 
gramofoane foarte vechi, precum şi multe alte fleacuri, dar niciun 
cumpărător nu se arăta pe acolo. Vânzătorii urmăreau cu privirea 
avidă fiecare trecător pe care îl zăreau, în speranţa că în sfârşit vor 
avea parte de un cumpărător. Deodată, a avut senzaţia că totul era o 
capcană în care fusese ademenit, iar vânzătorii erau poliţişti sub 
acoperire. După o experienţă de o viaţă, Ding Gou'er cu cât privea 
mai mult scena aceea, cu atât era mai convins de faptul că aceia nu 
erau nici pe departe vânzători. S-a retras grăbit după un plop alb, ca 
să observe mai bine toate mişcările. Vreo şapte-opt tineri, băieţi şi 
fete, şi-au făcut apariţia din spatele blocurilor, iar după privirile şi 



gesturile lor investigatorul a conchis că erau o gaşcă pusă pe 
comiterea vreunei infracţiuni. Căpetenia lor era o fată care mergea 
în mijloc, îmbrăcată cu o haină gri, care îi ajungea până la genunchi, 
cu o şapcă roşie pe cap şi un colier făcut din monede din aramă, 
specifice dinastiei Qing 54 . Cum era foarte aproape de el - încă puţin 
şi l-ar fi strivit - investigatorul i-a observat ridurile de pe gât şi a 
simţit că respiraţia ei avea un miros acru, de tutun străin. Ding 
Gou'er o cerceta cu atenţie şi n-a mai durat mult până când a 
început să bage de seamă că trăsăturile şoferiţei se conturau treptat 
pe chipul acestei fete necunoscute, de parcă era o cicadă care ieşea la 
iveală din coconul subţire. Mai mult, a văzut cum dintre ochii ei, din 
gaura aceea perfect rotundă, se ivise un firicel de sânge de culoare 
trandafirie, care se prelingea pe coama nasului, pe mijlocul gurii şi 
tot aşa, în jos, până la buric, împărţindu-i trupul în două jumătăţi 
egale. Din burtă îi răzbătea un ghiorăit de maţe. Investigatorul a tras 
un ţipăt de spaimă, s-a întors şi a rupt-o la fugă, dar, oricât ar fi 
alergat, tot nu reuşea să iasă din talcioc, în cele din urmă, s-a oprit în 
faţa unei tarabe, pretinzând că este un cumpărător interesat de 
vechiturile ruginite de acolo, dar numaidecât a avut senzaţia că în 
spatele lui fata aceea împărţită în două jumătăţi îşi înfăşură trupul 
în hârtie verde. Fata se mişca foarte repede: la început, îi vedea 
mâinile cu mănuşi de culoare crem cum alunecă iute, dar nu după 
multă vreme mâinile au devenit nişte umbre gălbui care au fost iute 
înghiţite de panglicile acelea verzi, asemenea unor alge proaspete. 
Verdele era atât de profund, un verde neobişnuit, care depăşea 
limitele vitalităţii debordante. Apoi, panglicile de hârtie au început 
să se mişte singure şi în câteva clipe au împachetat-o strâns din cap 
până-n picioare. El a simţit un fior de gheaţă, însă şi-a impus să se 


54 Qing (1644-1911) este ultima dinastie din istoria Chinei. 



poarte degajat - a luat un revolver cu ornamente frumoase şi a 
încercat să-i răsucească butoiaşul ruginit, dar fără succes. Atunci, l-a 
întrebat pe vânzător: „Ai cumva oţet vechi de Shanxi?" Răspunsul a 
fost negativ. Investigatorul a oftat, dezamăgit. „Pari a fi specialist, 
dar de fapt eşti un diletant", a comentat vânzătorul. „Nu am oţet 
vechi de Shanxi, dar am oţet alb coreean, care scoate rugina de o 
sută de ori mai bine." Ding Gou'er a văzut cum îşi vâră mâna lui 
albă şi firavă la piept şi începe să caute ceva, după care a observat că 
avea acolo două sticluţe prinse în pieptarul roşu. Sticluţele erau de 
culoare verde, mată, cam tot aşa cum sunt sticlele în care vin 
îmbuteliate foarte multe băuturi străine. Sticla aceea verde, mată, nu 
prea arăta a sticlă, deşi nu încăpea nicio îndoială că ar fi fost altceva. 
Poate că de aceea era atât de scumpă. Pornind de la această frază 
care îi venise în gând, a mers mai departe cu deducţiile şi a formulat 
o altă frază minunată: „Deşi e limpede că pe platou se afla un băieţel 
adevărat, totuşi, parcă nu era un băieţel şi cu siguranţă că de aceea 
era atât de scump. Pe de altă parte, dacă spunem că în mod cert pe 
platou nu era un băieţel adevărat, totuşi, parcă era de-adevăratelea, 
aşa că acea chestie care nu era băieţel era foarte preţioasă". Mâna 
vânzătorului a scos din pieptar o sticluţă, pe care erau imprimate 
nişte litere contorsionate. El nu înţelegea nimic, dar orgoliul l-a 
determinat să spună cu un aer afectat: „Este ori whisky, ori 
brandy!", de parcă limbile străine nu mai constituiau un mister 
pentru el. „Uite oţetul coreean pe care îl căutai", a spus vânzătorul. 
Ding a luat sticluţa şi, când şi-a ridicat privirea, i s-a părut că 
vânzătorul semăna foarte bine cu şeful acela căruia îi oferise ţigări 
chinezeşti. L-a privit mai bine şi, totuşi, parcă nu semănau. Când 
vânzătorul i-a zâmbit, a observat că avea nişte dinţi mici şi lucioşi, 
care îi dădeau un aer cam infantil. A desfăcut dopul sticlei, moment 
în care spuma albă a răbufnit în afară. „Cum se face că oţetul ăsta e 



la fel ca berea?" La auzul acestei întrebări, vânzătorul i-a spus: 
„Oare în lumea asta numai berea poate să facă spumă?" 
Investigatorul s-a gândit ce s-a gândit şi a spus: „Crabii nu sunt bere 
şi totuşi fac spumă, aşa că tu ai dreptate, iar eu am greşit". După 
aceea, a turnat nişte lichid peste butoiaşul revolverului, lăsând 
mirosul puternic de alcool să-i invadeze nările. înecat în spumă, 
pistolul a început să trosnească, exact ca un crab mare şi verzui, însă 
când a vrut să-l apuce mai bine, a simţit că ceva îl ciupeşte rău de 
deget, de parcă l-ar fi înţepat un scorpion. „Ştiai că traficul cu arme 
reprezintă o infracţiune?" l-a întrebat el cu voce tare. „Tu crezi că eu 
sunt cu adevărat traficant?" Şi cu astea fiind zise, a băgat mâna şi a 
scos hamul pe care apoi l-a învârtit în aer. Suportul de piele a căzut, 
iar în clipa aceea o pereche de cătuşe americane, inoxidabile, 
lucioase s-au dezvăluit privirii. Pe dată, vânzătorul s-a transformat 
într-un poliţist tipic, cu sprâncene stufoase, cu ochii mari, nasul 
proeminent şi favoriţi, care l-a înşfăcat de mână şi dintr-o mişcare, 
poc-trosc, i-a legat mâna de mâna sa cu cătuşele. „Acum suntem 
legaţi de încheieturile mâinilor, ca să nu mai fugi. Doar dacă nu 
cumva ai forţă cât nouă vite sau doi tigri, ca să mă cari pe umăr." 
Disperarea i-a dat forţe nebănuite lui Ding Gou'er, drept care l-a 
ridicat pe poliţistul cel voinic şi l-a aruncat pe umăr, de parcă n-ar fi 
fost mai greu decât un om decupat din hârtie. De acum, spuma 
dispăruse, lăsând la iveală un revolver argintiu, fără pic de rugină. 
Cu aceeaşi uşurinţă, Ding Gou'er s-a aplecat şi l-a luat în mână. îi 
simţea mânerul cu încheietura mâinii, iar palma îi capta căldura. 
„Ce minunăţie de pistol!" l-a auzit el pe vânzător spunând, cu un 
oftat, de pe umărul lui, unde stătea cocoţat. Scuturându-se cu toată 
vigoarea, investigatorul l-a aruncat pe poliţist de pe umăr, izbindu-1 
de un zid năpădit de iedera care crescuse de-a valma, încâlcită, de 
parcă era un model decorativ. Pe alocuri, frumuseţea sporea datorită 



frunzelor roşii. L-a văzut pe poliţist cum se izbeşte de zid cu 
încetinitorul şi cade lat chiar în faţa lui. Cătuşele se întinseseră ca 
nişte bucăţi de cauciuc, dar tot mai legau laolaltă mâinile celor doi 
bărbaţi. „Astea sunt cătuşe americane", a spus poliţistul. „Nici prin 
cap să nu-ţi treacă gândul că ai putea să le vii de hac." Ding Gou'er 
era tot mai panicat, aşa că a izbit ţeava revolverului de cătuşele 
lucioase, aproape transparente, ceea ce a făcut arma să se descarce. 
Din pricina reculului, braţul i-a zvâcnit puternic, cât pe ce să-i 
zboare revolverul din mână. A privit în jos şi a observat că pe mână 
strânsoarea era aceeaşi, iar cătuşele neatinse. A mai încercat de 
câteva ori, dar tot cu acelaşi rezultat. Poliţistul a scos din buzunar, 
cu mâna liberă, un pachet de ţigări şi o brichetă. Ţigările erau 
americane, bricheta - japoneză, toate de foarte bună calitate. „Voi, 
cei din Ţara Vinului, aveţi un nivel de trai ridicat", a spus Ding 
Gou'er. Poliţistul i-a răspuns zâmbind batjocoritor: „în ultimul an, 
cei curajoşi au devenit mai lacomi, iar cei fricoşi au ajuns muritori 
de foame. Bancnotele zboară prin aer peste tot. Chestia este dacă ai 
curajul să le înşfaci sau nu". „Atunci", a continuat Ding Gou'er, „e 
adevărat că voi, în Ţara Vinului, gătiţi şi mâncaţi copii." „Şi ce mare 
chestie e asta?" a venit replica poliţistului ca un trăsnet. „Şi tu ai 
mâncat?" „Dar ce, tu n-ai mâncat până acum? u i-a răspuns 
poliţistul tot cu o întrebare. „Ceea ce am mâncat eu era un 
simulacru de băieţel, făcut din tot felul de chestii", a spus Ding 
Gou'er.» Şi de unde ştiai că nu-i adevărat? Dacă-i pe-aşa, atunci cum 
se face că Procuratura a trimis un tâmpit ca tine aici?" a continuat 
poliţistul cu întrebările. „Frăţioare", i s-a adresat Ding Gou'er, „nu-ţi 
ascund nimic, dar zilele acestea am căzut în mrejele unei femei." 
„Ştiu. Şi ai omorât-o, ceea ce reprezintă o infracţiune foarte gravă: 
omucidere", i-a replicat poliţistul. „Sunt conştient de acest lucru, 
dar aş vrea să mă duc în capitala provinciei, să-mi mai văd fiul o 



dată, înainte de a mă preda." „Ăsta este doar un pretext. Numai 
părinte să nu fii! Bine, te las să pleci", a spus poliţistul, după care a 
aplecat capul şi, dintr-o muşcătură, a deschis cătuşele de la mâini. 
Cătuşele acelea, care au rezistat în faţa glonţului, acum, sub 
muşcătura lui, se dovedeau a fi ca nişte tăiţei bine gătiţi. „Frăţioare", 
a continuat poliţistul, „deja eşti căutat în tot oraşul, dar vor să te 
prindă viu. îţi dai seama că îmi asum un mare risc lăsându-te să 
pleci, dar am şi eu un băiat şi îţi înţeleg sentimentele, aşa că am să te 
las liber." „Frăţioare, Ding Gou'er nici când o să ajungă la Cele Nouă 
Izvoare 55 n-o să uite bunătatea ta", a spus investigatorul, făcând 
plecăciuni adânci. 

Apoi, fără să mai stea pe gânduri, a rupt-o la fugă, iar când a 
trecut pe lângă o poartă mare, a observat că în curte erau înghesuite 
o mulţime de limuzine luxoase şi câteva persoane, îmbrăcate la 
patru ace, care tocmai se urcau în maşini. Simţind că situaţia nu era 
deloc favorabilă, s-a grăbit să intre pe o alee îngustă, unde a dat 
peste o fetiţă care repara nişte pantofi. Stătea acolo cu privirea 
pierdută, de parcă era cufundată în gânduri. Din spatele unui 
banner colorat, agăţat deasupra intrării într-un mic restaurant, a ieşit 
o femeie corpolentă care, aţinându-i calea, i s-a adresat: „Haide, 
intră un pic aici ca să mănânci ceva, să bei. Facem reducere 20 
pentru orice produs". Femeia se trăsese lângă el, cu un chip ce 
dezvăluia o cordialitate rar întâlnită. „Nu vreau să mănânc nimic şi 
nici nu vreau să beau", i-a răspuns Ding Gou'er. Femeia însă l-a tras 
de braţ, îndemnându-1: „Bine, bine! Nu mănânci, nu bei, dar poţi să 
stai puţin, ca să-ţi mai dezmorţeşti picioarele". înfuriat, Ding Gou'er 
a împins-o, încercând să scape de ea. Femeia a căzut la pământ şi a 
început să se jelească: „Frate, vino degrabă! Derbedeul ăsta a dat în 


55 Cele Nouă Izvoare semnifică lumea morţilor. 



mine!" Ding a încercat să facă un salt, ca să treacă peste femeia 
prăbuşită, însă aceasta şi-a încolăcit braţele în jurul picioarelor lui şi 
nu a mai vrut să-i dea drumul. Atunci, el s-a lăsat cu toată greutatea 
asupra ei, iar în momentul în care s-a ridicat în picioare, i-a tras un 
şut cu sete, făcând-o să se chircească de durere, cu mâinile pe burtă, 
în clipa aceea, a văzut un bărbat cât muntele cum iese din restaurant 
ţopăind, cu o sticlă de băutură în mâna stângă şi un cuţit de tăiat 
legume în mâna dreaptă. Era de rău, aşa că a rupt-o la fugă sau cam 
aşa i se părea lui, că se mişcă precum apa curgătoare, fiindcă alerga 
relaxat şi frumos, fără să gâfâie sau să-i bată inima cu repeziciune. 
După ceva timp, s-a uitat în urma lui şi a observat că bărbatul acela 
renunţase să-l mai urmărească, iar acum se uşura lângă un stâlp de 
beton. Abia atunci a simţit cum îl cuprinde oboseala; inima îi bătea 
cu putere, în timp ce trupul îi era scăldat de o sudoare rece. îşi 
simţea picioarele moi, incapabile să se mai urnească din loc. 

Mirosul nu l-a înşelat câtuşi de puţin pe investigatorul cel lipsit 
de noroc, căci imediat s-a apropiat de o tarabă pe trei roţi, unde 
vânzătorul tocmai frigea clătite, iar o femeie, cel mai probabil mama 
lui, stătea lângă el şi încasa banii de la clienţi. Era atât de flămând 
încât simţea că-i ajunge stomacul în gât, dar n-avea un sfanţ la el şi 
nu putea cumpăra nimic. Deodată, a apărut o motocicletă militară, 
de culoare verde, care s-a oprit lângă taraba ambulantă. 
Investigatorul era tare speriat şi, exact când se pregătea să se 
îndepărteze, l-a auzit pe sergentul din maşină spunând: „Elei, şefii, 
fă-mi şi mie două clătite! La auzul acestor vorbe, investigatorul a 
răsuflat uşurat. 

El i-a studiat cu atenţie pe cei doi soldaţi: unul era mai înalt, cu 
ochii mari şi sprâncenele stufoase, iar celălalt, mai scund, avea 
trăsături mai delicate. S-au aşezat în jurul tarabei şi au început să 
trăncănească numai prostii împreună cu vânzătorul. După ce s-au 



fript, clătitele au fost unse cu pastă de ardei iute, aşa fierbinţi- 
aburinde cum erau. Cei doi şi-au răsucit clătitele şi le tot pasau 
dintr-o mână în alta, ca să mai înlăture fierbinţeala; s-au pus pe 
mâncat cu multă poftă, dar fiindcă erau fierbinţi, tot trăgeau aer pe 
gură, să mai ostoiască usturimea. N-a trecut multă vreme până când 
cei doi au mâncat trei clătite. Soldatul cel mic de înălţime a scos o 
sticluţă din buzunarul paltonului şi l-a întrebat pe cel înalt: „Bei o 
gură?" Soldatul cel înalt a răspuns, hlizindu-se: „S-ar putea să beau 
şi eu ceva". Imediat, investigatorul l-a văzut cum prinde cu buzele 
gura acelei sticle minunate şi drăgălaşe şi dă pe gât o înghiţitură 
zdravănă; apoi, trage aer în piept, satisfăcut şi plescăie din buze 
foarte zgomotos. „O băutură pe cinste! O băutură pe cinste!" 
Soldatul cel scund a luat sticla, şi-a dat capul pe spate şi a tras şi el o 
duşcă. Avea ochii întredeschişi, de parcă trăia un moment de 
maximă intensitate. Apoi, şi-a continuat spusele: „Chiar că e grozav! 
A naibii băutură, e mai bună ca toate!" Soldatul cel lungan s-a dus la 
motocicletă şi a scos la iveală două cepe, cărora le-a curăţat frunzele 
uscate, iar pe una i-a oferit-o însoţitorului său. „Mănâncă!" l-a 
îndemnat el, „Asta e ceapă autentica, din Shandong." „Am ardei 
iute", a fost replica soldatului cel scund şi, acestea fiind zise, a scos 
din buzunar câţiva ardei roşii iuţi. Apoi, a exclamat cu mândrie: „E 
ardei autentic din Hunan. Vrei şi tu? Nu eşti revoluţionar dacă nu 
mănânci ardei iute, iar dacă nu eşti revoluţionar înseamnă că eşti 
contrarevoluţionar." „Doar dacă mănânci ceapă eşti revoluţionar!" a 
venit replica lunganului. Şi tot vorbind aşa, cei doi soldaţi au cam 
pierdut măsura şi au început să se îndrepte unul către celălalt, 
furioşi. Unul flutura în mână firul de ceapă, iar celălalt învârtea 
ardeiul de codiţă. Lunganul l-a pocnit pe cel scund cu ceapa în cap, 
în timp ce acesta, la rândul lui, i-a îndesat un ardei iute în gură. 
Vânzătorul de la taraba de clătite a venit degrabă, ca să-i împace. 



spunându-le: „Tovarăşi, tovarăşi, nu vă mai bateţi! După părerea 
mea, amândoi sunteţi destul de revoluţionari". Cei doi s-au 
despărţit, cu nişte feţe furioase. în timpul acesta, vânzătorul se 
prăpădea de râs. Şi lui Ding Gou'er i se părea nespus de amuzant, 
drept care a izbucnit şi el în râs. Atunci, mama vânzătorului s-a 
apropiat de el şi l-a luat la întrebări: „De ce râzi? Mie mi se pare că 
nu eşti deloc un om bun!" Ding Gou'er s-a grăbit să-i răspundă: 
„Sunt om bun. Categoric sunt om bun". „Păi, aşa râde un om bun?" 

Dintr-o răsucire de mână, femeia a scos la iveală o oglindă micuţă 
şi rotundă, de parcă ar fi prins-o de undeva, din aer, şi i-a dat-o lui 
Ding. „Uită-te şi tu să vezi cum arăţi!" Când s-a privit în oglindă, a 
avut un şoc văzând că şi el, între ochi, avea o gaură sângerândă, 
lăsată de un glonţ şi nu i-a fost deloc greu să observe cum glonţul 
cel lucios se mişca printre circumvoluţiunile creierului său. Nu şi-a 
putut controla spaima şi a aruncat pe jos oglinda, ca şi cum ar fi 
aruncat o bucată de oţel încins. Când a atins pământul, oglinda s-a 
rostogolit de câteva ori pe muchie, proiectându-şi petele de lumină 
strălucitoare pe zidul de un roşu şters, pe care erau scrise nişte 
caractere mari. La o privire mai atentă, a băgat de seamă că era un 
slogan: „Eliminaţi răul pricinuit de alcool şi sex!" înţelegând 
aproape instantaneu noima acestor cuvinte, s-a apropiat de zid şi a 
pus mâna pe caracterele pictate; degetele îl ardeau, de parcă 
atinseseră o bucată de oţel incandescent. Când a întors capul, a 
văzut că cei doi soldaţi dispăruseră şi acelaşi lucru se întâmplase şi 
cu vânzătorul şi mama lui. Doar motocicleta mai rămăsese acolo 
stingheră. S-a apropiat şi a descoperit că în ataşul motocicletei se 
afla o sticlă. A luat-o şi a agitat-o un pic, admirând dansul bulelor 
micuţe ca nişte periuţe în lichidul de culoarea jadului, pesemne 
făcut din boabe de fasole verde. A adulmecat mirosul puternic pe 
care îl emana sticla, deşi era închisă. A scos grăbit dopul şi, de 



îndată ce a dus sticla lucioasă la gura sa înfierbântată, un sentiment 
de relaxare nesfârşită a pus stăpânire pe el. Lichidul verzui aluneca 
pe gât precum un lubrifiant nestăvilit, stârnindu-i stomacului său 
zvâcniri de bucurie, de parcă era un şcolar cu un buchet de flori în 
mână. Simţea cum capătă puteri exact aşa cum se întâmplă cu 
mlădiţele stropite de ploaia răcoroasă în vreme de arşiţă. Pe 
nesimţite a isprăvit băutura. A privit cu regret sticla goală înainte de 
a o arunca, după care a încălecat pe şaua motocicletei, a apucat bine 
coarnele ghidonului şi a răsucit cheia. în clipa aceea, a simţit cum 
motocicleta freamătă, ca un armăsar care pufăie pe nări, loveşte 
pământul cu copitele şi îşi scutură coama, nerăbdător să pornească 
la drum. în momentul în care a eliberat frâna, motocicleta s-a repezit 
pe drum, clătinându-se la început, pentru ca mai apoi să gonească 
însoţită de un uruit puternic. Părea că motocicleta pe care încălecase 
ştia singură unde trebuie să-l ducă, aşa că nu era nevoie s-o conducă 
câtuşi de puţin. Tot ce trebuia să facă era să stea pe şa şi să se ţină 
bine, ca să nu se răstoarne. Uruitul motocicletei devenise un 
nechezat impetuos; calul îi încălzea picioarele cu burta lui caldă, iar 
mirosul puternic al sudorii lui îi împresura nările. Lăsau în urmă 
maşinile strălucitoare una după alta, în timp ce maşinile de pe 
sensul celălalt, maşinile cu faruri orbitoare se trăgeau într-o parte 
înspăimântate. Parcă mergea pe un spărgător de gheaţă care despica 
banchiza în două sau pe un vapor cu abur care înfrunta valurile în 
plin, creându-i senzaţii cu adevărat îmbătătoare. In mai multe 
rânduri a fost sigur că se vor izbi de celelalte maşini, ba chiar le-a 
auzit lansând nişte semnale de spaimă, însă dezastrul era evitat de 
fiecare dată în ultima clipă. Ca şi cum s-ar fi strecurat prin urechile 
acului, obiectele acelea legănate se dădeau într-o parte şi în cealaltă, 
de parcă ar fi fost un jeleu moale, pe care putea să-l taie pe din două, 
croindu-şi drum mai departe, călare pe armăsarul lui. In faţa ochilor 



i-a apărut un râu, însă nu se zărea niciun pod, ci doar apa 
învolburată, jos, în râpa adâncă, arunca în aer picăturile reci, 
înspumate. A tras de ghidon, însă motocicleta n-a avut încotro decât 
să se ridice în aer; deodată, s-a simţit uşor ca o foaie de hârtie, suflat 
de pala puternică de vânt; steluţe enorme, nenumărate scânteiau în 
jurul său, atât de aproape încât, dacă ar fi întins mâna, le-ar fi prins 
din zbor. „Oare nu aceasta este senzaţia când ai ajuns în Ceruri?" se 
întreba el. „Şi dacă am ajuns acolo se cheamă că am devenit 
nemuritor?" Cum se străduia el aşa, în căutarea răspunsurilor la 
frământările sale, avea sentimentul că lucruri care odinioară îi 
păruseră imposibil de împlinit, acum îi erau la îndemână fără să mai 
întâmpine nici cea mai mică oprelişte. Apoi, a văzut cum o roată a 
zburat, tot învârtindu-se, de sub motocicletă, apoi încă una şi încă 
una. A tras un strigăt de groază, care s-a ridicat peste vârful 
copacilor, aşa cum trece pala de vânt, scuturându-le coroana. Apoi, 
el a aterizat pe pământ, în timp ce motocicleta fără roţi a ajuns 
printre crengile unui copac. Câteva veveriţe speriate s-au apucat 
numaidecât să roadă ce mai rămăsese din ea. Nu şi-ar fi imaginat 
niciodată că veveriţele au nişte colţi atât de ascuţiţi şi duri, capabili 
să străpungă metalul de parcă ar fi fost un lemn putred. Şi-a mişcat 
picioarele şi a constatat cu bucurie că şi le mişca la fel ca înainte, fără 
să fi suferit vreo rană. Apoi, s-a ridicat în picioare şi a privit uluit în 
jur. Copacii se ridicau maiestuoşi către cer, cu nenumărate liane 
atârnate de ei, pe care se înghesuiau flori purpurii, atât de mari şi de 
frumoase, încât păreau mai degrabă confecţionate din hârtie. 
Lianele erau doldora de ciorchini de fructe, asemenea strugurilor, 
purpurii şi galbeni, care prin prospeţimea şi forma lor perfectă 
dădeau senzaţia că sunt mai degrabă sculptate în jad, nicidecum 
adevărate. Boabele cu coaja transparentă stăteau gata să plesnească 
din pricina miezului dulce; neîndoielnic, aici sălăşluia materia 



primă pentru vin. Ca prin ceaţă şi-a amintit că parcă şoferiţa sau 
poate o altă femeie frumoasă al cărei nume nu şi-l amintea acum i-a 
povestit cum că un profesor cu părul cărunt trăia pe munte, unde 
împreună cu maimuţele făcea cel mai bun vin din lume. Vinul 
acesta avea pielea mai frumoasă decât pielea unei vedete de la 
Hollywood, avea ochii mai fermecători decât ochii unui înger şi 
buzele mai apetisante decât buzele rujate ale unei regine... Acela 
pur şi simplu nu putea fi socotit vin, ci creaţia zeilor, născută din 
inspiraţie divină. Pe neaşteptate, a zărit, strecurat printre frunze, un 
fascicul strălucitor de lumină, învăluit de aburul alb prin care se tot 
agitau nenumărate maimuţe: unele rânjeau sau se strâmbau, altele 
scormoneau prin blana suratelor, în căutare de ceva insecte. Un 
mascul puternic, cu sprâncenele cărunte, ceea ce îi dădea înfăţişarea 
unei maimuţe bătrâne, a luat o frunză, a răsucit-o şi a suflat prin ea. 
La unison, celelalte maimuţe s-au înşiruit pe trei rânduri, ca o 
imitaţie comică a oamenilor care stau la coadă, privind când în 
dreapta, când în stânga, de parcă ar fi încercat să se alinieze mai 
bine. „Ce amuzant!" se gândi investigatorul. 

Era caraghios modul în care se încolonaseră: cu genunchii îndoiţi, 
aduşi de spate, cu capul scos în faţă. Nu aşa se stă într-o coloană, 
dar la urma urmei erau nişte biete maimuţe, aşa că nu poţi ridica 
pretenţii prea mari. Oamenilor le trebuie un antrenament de vreo 
şase luni, ca să ajungă să aibă o postură cum se cuvinte, iar acest 
lucru presupune să le fie legate picioarele cu sfoară, să le fie pusă o 
placă de lemn la mijloc, să doarmă noaptea fără pernă. „Nu putem 
avea pretenţii prea mari de la nişte maimuţe", s-a gândit el. Coada 
lor ridicată seamănă cu un ciomag. Multe din crengile doldora de 
fructe erau proptite cu beţe, ca nu cumva să se frângă de atâta 
greutate. Şi omul, când ajunge bătrân, se sprijină în baston, dar tot 
aşa se întâmplă şi cu maimuţele. în Beijing, este o alee care se 



numeşte Bastonul din faţă, ceea ce înseamnă că trebuie să existe şi 
una numită Bastonul din spate. Păi, dacă aleile au nevoie de 
bastoane, să se proptească în faţă şi în spate, atunci ce se întâmplă 
cu maimuţele? Ele se sprijină numai în spate, iar când se urcă în 
copac, îşi expun fundul în văzul tuturor. La îndemnul unei maimuţe 
bătrâne, toate celelalte au rupt rândul şi s-au căţărat pe liane, 
balansându-se în toate părţile în timp ce culegeau strugurii aceia 
mari, roşii şi verzi, cu boabe cât mingea de ping-pong. El îşi lingea 
buzele şi saliva. Ar fi întins mâna să culeagă şi el, dar nu ajungea. 
Maimuţele îşi puneau strugurii pe cap şi îi cărau până la un puţ, 
unde îi aruncau înăuntru. Din fundul puţului răsuna ecoul înfundat 
al strugurilor trântiţi unii peste alţii, iar parfumul licorii alcoolizate, 
plăcut ca o femeie frumoasă, se ridica în chip de aburi îmbătători. 
Investigatorul şi-a întins gâtul, ca să vadă ce se află în puţul acela şi 
tare surprins a fost când a zărit luna aurie reflectată pe fundul 
puţului, ca într-o oglindă. Maimuţele se atârnau cu câte un braţ de 
liane, una lângă alta, întocmai după cum le vedem în poveşti. Era o 
imagine minunată, cu maimuţele acelea drăgălaşe, cu înfăţişare 
neobişnuită. „Ce bine ar fi fost să fi avut o cameră foto, ca să pozez 
fiinţele astea ci udate!" se gândea el. „Fără îndoială că aş fi făcut 
nişte poze care ar fi zguduit lumea fotografică şi aş fi avut şansa să 
iau marele premiu internaţional de un milion de dolari, pe care l-aş 
fi schimbat în opt milioane de ynani. Mi-ar fi ajuns să beau şi şi 
mănânc pe săturate pentru tot restul zilelor, să-mi trimit băiatul la 
facultate şi să am bani pentru el când o fi să se însoare." Băiatului îi 
crescuseră deja dinţii, dar avea o strungăreaţă mare care îi dădea o 
înfăţişare de fetişcană prostuţă. în mod cu totul neaşteptat, 
maimuţele au intrat în puţ rând pe rând, stricând reflecţia lunii în 
apă. Razele aurii zburau în toate părţile. Din adâncul puţului răsuna 
un foşnet lipicios, ori de câte ori maimuţele se propteau de pereţii 



puţului, parcă tapetaţi cu sirop, pe care crescuseră un muşchi verde 
şi o ciupercă de culoare roşcat-aurie. Un cocor cu creasta roşie a 
coborât în zbor şi a luat în cioc una dintre ciuperci, după care a 
bătut din aripi şi s-a ridicat până la lună. Fără îndoială că se pornise 
să ducă ciuperca în dar lui Chang'e, Zeiţa Lunii. Acolo, pe nisipul 
auriu şi moale, erau urme de paşi lăsate de astronauţii americani, 
care vor dăinui cinci sute de mii de ani, căci ei erau precum nişte 
spectre încă prezente în acel loc. Reflecţia luminii soarelui pe lună 
este prea puternică pentru ca ochii oamenilor s-o îndure. Un bărbat 
stătea în bătaia razelor de lună şi desigur că părul lui avea culoarea 
argintie. Nu avea barbă, era îmbrăcat în zdrenţe, iar faţa îi era plină 
de răni. Ducea un butoiaş de lemn într-o mână şi un tâlv în cealaltă. 
Scotea vin cu tâlvul din butoiaş, îl ridica sus, după care îl turna 
încetişor, iar şiroiul de lichid devenea o fâşie de culoarea mierii, 
translucidă. Fâşia aceea, odată ajunsă pe pământ, devenea vâscoasă, 
de parcă era o gumă proaspăt turnată. îi părea de-a dreptul delicios 
şi tare şi-ar fi dorit să guste. Se gândea să întrebe: „Sunteţi cumva 
profesorul de la Universitatea Distileriei, cel despre care se crede că 
nu e tocmai cu minţile la locul lor?" El a răspuns: „Eu sunt Regele 
Lear al Chinei, stând sub razele fermecătoare ale lunii. Regele Lear 
stătea în ploaie şi furtună şi blestema Cerul şi Pământul, în vreme ce 
eu stau sub razele lunii şi preamăresc omenirea. Legendele străvechi 
mai devreme sau mai târziu devin realitate. Vinul este cea mai mare 
descoperire a omenirii Fără el, n-ar fi existat Biblia, n-ar fi existat 
piramidele egiptene, n-ar fi existat Marele Zid, n-ar fi existat muzica, 
n-ar fi existat fortăreţele, n-ar fi existat scările de acces la fortăreţele 
celorlalţi, n-ar fi existat berbecele de spart porţile fortăreţelor şi nici 
fisiunea nucleară, n-ar fi existat somonul cel mare din Râul Wusuli, 
dar nici migraţia peştilor sau a păsărilor. Fetusul detectează damful 
de alcool în burta mamei, iar din pielea de aligator se face cel mai 



bun burduf de vin. Romanele de arte marţiale au inspirat profund 
artişti producători de alcool. Şi atunci de ce se lamenta poetul Qu 
Yuan 5b ? se lamenta fiindcă nu avea vin de băut. Traficul şi consumul 
de droguri în provincia Yunnan reprezintă un fenomen ce nu poate 
fi stăvilit, iar motivul este tocmai lipsa alcoolului de bună calitate. 
Cao Cao 57 a interzis producerea alcoolului pentru a face economie la 
cereale - iată un exemplu perfect de om inteligent care a ştiut să ia 
măsuri stupide. Poate cineva să interzică alcoolul? A interzice 
alcoolul este ca şi cum ai interzice contactele sexuale, cerând, 
totodată, o creştere a populaţiei - un lucru imposibil de realizat în 
aceste condiţii. Este mai greu să scapi de băutură decât să scapi de 
forţa gravitaţională; ziua în" care un măr va cădea în sus este ziua în 
care alcoolul va putea fi interzis. Craterele de pe lună arată exact ca 
nişte superbe păhăruţe de vin, Colosseumul roman ar putea fi foarte 
bine transformat într-o pivniţă pentru fermentarea băuturii. Vinul 
din prună acră. Verde Frunză de Bambus, Roşul Cărturarului 
Imperial, Aroma Pătrunzătoare, Primăvara însorită, împăratul Beat, 
Satul Migdalilor, Albul de Lotus... toate acestea sunt vinuri de soi, 
dar alăturate Licorii Maimuţei, sunt total diferite unele de altele, 
întocmai ca noaptea şi ziua. Un neghiob spunea că poţi îmbunătăţi 
calitatea alcoolului dacă îl amesteci cu urină. Aceasta este doar o 
ilustrare a forţei imaginaţiei. în Japonia, tratarea durerilor cu urină a 

56 Qu Yuan (343-278 î.Hr.) este unul dintre cei mai mari poeţi ai Chinei, care a 
slujit şi ca ministru în timpul Regatelor Combatante. Este cunoscut ca un mare 
patriot, care s-a sinucis, protestând astfel faţă de corupţia din regatul său natal - 
statul Chu. El este autorul volumului de versuri Poeme din statul Chit (Chu Ci). 

57 Cao Cao (155-220) a fost un puternic conducător militar de la sfârşitul 
dinastiei Han de Răsărit, care a întemeiat statul Wei, din timpul perioadei celor 
Trei Regate. 



devenit o practică frecventă, căci se spune că dacă bei un pahar de 
urină dimineaţa devreme, poţi preveni o sută de boli. Li Shizhen 
spunea că urina de copil poate scădea febra şi fără îndoială că avea 
argumente pentru acest lucru. Adevăraţii băutori nu au nevoie să 
mănânce atunci când consumă alcool, aşa că Jin Gangzuan şi ai lui 
au dovedit cât de puţin se pricep la băutură atunci când au hotărât 
că trebuie să gătească bebeluşi... 



Capitolul 9 


1 


Dragă domnule Mo Yan, 

Bună ziua! 

Dacă nu mă înşel, până în prezent v-am trimis opt povestiri, dar 
nu am primit încă nici cel mai mic semn din partea stimabililor 
editori ai revistei Literatura poporului. După părerea mea, este total 
nepotrivit să fii atât de indiferent faţă de un tânăr literat. De vreme 
ce au deschis o asemenea prăvălie, ar trebui să-i trateze mai bine pe 
cei care contribuie cu manuscrise. După cum se spune în popor, 
„Treizeci de ani râul curge spre răsărit, treizeci de ani curge spre 
apus", „Cerul se răsuceşte şi pământul se roteşte; eu urc, tu cobori", 
„Să se întâlnească doi munţi este imposibil, dar să se întâlnească doi 
oameni este cât se poate de uşor". Cine ştie, poate că într-o bună zi 
Zhou Bao şi Li Xiaobao se vor trezi în bătaia puştii mele! Domnule 
profesor, de azi înainte eu refuz să mai trimit materiale pentru 
revista Literatura poporului. Om fi noi săraci, dar nu ne lipseşte 
voinţa, iar revistele sunt la tot pasul, aşa că ce rost are să mă spânzur 
de copac? Ce părere aveţi? 

Pregătirile pentru prima ediţie a Festivalului Licoarea Maimuţei 
în linii generale sunt gata; eu am făcut deja un plan pentru 
revigorarea rezervelor noastre de vin destinate tratării bolilor. Am 
dus o mostră la Grupul Municipal de Control al Calităţii Băuturilor 
Alcoolice. După ce au plimbat vinul prin gură, câţiva specialişti au 
apreciat că este un vin cu un gust deosebit, comparabil cu o 



preafrumoasă fată, delicată şi copleşită de melancolie. 

Asociaţia Municipală pentru Denumirea Băuturilor Alcoolice a 
stabilit ca numele acestei băuturi să fie „Xi Shi cea bolnavă" 58 dar în 
opinia mea, nu este un nume adecvat, căci cuvântul „bolnav" este 
de rău augur, cu o forţă ce poate adumbri sufletul consumatorilor, 
ceea ce cu siguranţă va afecta şi vânzările. De aceea, eu propun ca 
numele „Xi Shi cea bolnavă" să fie înlocuit de numele „Xi Shi cea 
încruntată" 59 sau „Daiyu îngroapă florile" 60 . 

în felul acesta, în denumirile respective sunt prezente numele 
unor fete frumoase şi bolnăvicioase, însă exprimarea se face cu mai 
multă căldură, este mai afectuoasă şi stârneşte simpatie. Dar cei de 
la Asociaţia Municipală pentru Denumirea Băuturilor Alcoolice 
sunt geloşi şi conservatori totodată, aşa că nu au cedat în privinţa 
numelui „Xi Shi cea bolnavă" şi au vrut să-l păstreze cu orice preţ. 
în aceste condiţii, mi-am pierdut răbdarea, drept care, cu sticla de 
băutură în mână, m-am dus în vizită la secretarul primarului, care a 
fost atât de impresionat de vinul pe care i l-am oferit în dar şi de 
spiritul meu neînduplecat încât m-a dus la doamna primar. Aceasta 
mi-a ascultat relatarea, iar apoi a căscat ochii mari, s-a încruntat şi a 

58 Xi Shi, care a trăit în sec. VI î.Hr., este considerată a fi una dintre cele patru 
mari frumuseţi feminine din China clasică. 

59 Se face aluzie aici la faptul că odată, fiindcă o durea inima, Xi Shi se apăsa cu 
mâna pe piept, încruntându-se uşor, însă toată lumea o găsea că este foarte 
frumoasă şi aşa. Geloasă pe ea pentru atenţia pe care o primea din partea tuturor, 
o fată din sat, pe nume Dong Shi, a început să o imite, însă efectul a fost exact 
invers, căci toată lumea fugea de ea, socotind-o foarte urâtă. 

60 Se face aluzie la episodul în care Lin Daiyu, un personaj feminin extrem de 
sensibil din romanul Visul din Pavilionul Roşu, îngropa florile, suferind nespus 
pentru faptul că se ofiliseră. 



lovit cu palma în masă, ridicându-se în picioare. Din nou a lovit cu 
palma în masă şi s-a aşezat pe scaun, a luat telefonul şi a strigat în 
receptor, până când preşedintele Asociaţiei Municipale pentru 
Denumirea Băuturilor Alcoolice a răspuns, moment în care s-a 
năpustit asupra lui cu forţa justiţiei, cu hotărâre şi putere, chiar dacă 
astfel Muntele Tai s-ar fi prăbuşit, chiar dacă muşuroiul de furnici s- 
ar fi inundat cu apă fiartă, chiar dacă stupul de albine ar fi luat foc, 
chiar dacă ar fi zgândărit cineva ascunzătoarea scorpionului. Deşi 
nu-1 vedeam pe interlocutorul ei de la celălalt capăt al firului, în linii 
mari mi-1 puteam imagina: preşedintele Asociaţiei Municipale 
pentru Denumirea Băuturilor Alcoolice stătea pe jos, cu picioarele 
încrucişate; fruntea îi era plină de broboane de sudoare mici cât 
nişte bobiţe de fasole. Doamna primar m-a copleşit cu laudele, 
zicându-mi că eforturile pe care le-am depus pentru prima ediţie a 
Festivalului Licorii Maimuţei au fost şi în folosul Ţării Vinului. 
Apoi, m-a întrebat cu o voce blândă despre situaţia mea familială şi 
profesională, precum şi despre hobby-urile mele şi despre relaţiile 
cu profesorii şi prietenii. Mă simţeam ca pe aripile vântului de 
primăvară, aşa că i-am dezvăluit totul, fără rezerve. S-a arătat foarte 
preocupată de situaţia domniei voastre, domnule profesor, şi v-a 
lansat prin intermediul meu invitaţia de a participa la festival. Când 
a venit vorba de cheltuielile de transport, cazare şi masă, doamna 
primar a pufnit pe nas şi a spus că, dacă ar fi s-o spună cinstit, 
numai drojdia de pe fundul sticlelor de băutură din Ţara Vinului e 
de ajuns ca să asigure traiul pentru zece Mo Yan. 

Domnule profesor Mo Yan, am hotărât să vă cedez 
dumneavoastră dreptul de a stabili denumirile noilor băuturi. „Xi 
Shi cea încruntată" şi „Daiyu îngroapă florile" sunt nume alese de 
dumneavoastră, doar dacă nu cumva aţi putea veni cu nume şi mai 
frumoase. Doamna primar a promis că o să vă răsplătească cu o mie 



de yuani pentru fiecare cuvânt, ca drepturi de autor. în plus, vă roagă 
să scrieţi nişte reclame pentru acest vin, în aşa fel încât să-l putem 
promova în prime time la postul central de televiziune atât pe plan 
naţional cât şi internaţional. Prin urmare, textul acestei reclame este 
extrem de important; el trebuie să fie amuzant, dar şi plin de viaţă, 
ca şi cum fiecare telespectator s-ar întâlni de adevăratelea cu Lin 
Daiyu sau cu Xi Shi: cu sprâncenele încruntate, mâna care apasă pe 
piept, o sapă aruncată pe umăr, guriţa ca o cireaşă, ea merge 
fredonând şi legănându-se ca o salcie în bătaia vântului blând. Cine 
s-ar îndura să nu cumpere aşa ceva? în special tinerii şi tinerele care 
tânjesc după iubire, cei care suferă din dragoste pierdută, precum şi 
cei cu nervii mai fragili, care au un anumit gust literar, care şi-ar 
amaneta şi pantalonii de pe ei doar să poată să-l cumpere, să-l bea, 
să-l admire, să-l folosească pentru a-şi vindeca suferinţele provocate 
de iubire sau să-l ia drept un obuz îmbrăcat în zahăr numai bun de 
lansat ca un atac material cu tonalităţi psihologice sau ca un stimul 
psihologic cu tonalităţi materiale, doar ca să-şi atingă scopul. Sub 
îndrumarea reclamei, sentimentale şi impresionante, gustul acestui 
vin de boală se va transforma într-un gust al iubirii, capabil să 
stârnească obsesii fascinante şi va anestezia inimile sensibile ale 
hoardelor de fete şi băieţi, mici burghezi, care se modelează după 
personajele din romanele siropoase atât de îndrăgite. Acestea le 
oferă idealuri, speranţe, putere şi îi împiedică să-şi caute sfârşitul 
din pricini sentimentale. Vinul acesta va deveni vinul iubirii, care va 
zgudui lumea; dacă are vreun cusur, cât de mărunt, atunci acesta se 
va preschimba într-o minunată calitate şi astfel oamenii vor fi 
fascinaţi. Domnule profesor, este foarte adevărat că multe gusturi au 
fost astfel formate, nu sunt înnăscute, dar eu ştiu prea bine ca 
nimeni nu îndrăzneşte să spună că este rău ceva despre care toţi 
ceilalţi susţin că-i bun. Gustul maselor este atotputernic, el face 



jocurile, aşa cum se întâmplă cu directorul Organizaţiei Municipale 
de Partid în raport cu cadrele de partid aflate la baza ierarhiei - dacă 
el îţi spune că eşti bine, atunci eşti bine, chiar dacă ţi-e râu, iar dacă 
îţi spune că ţi-e rău, atunci aşa simţi şi tu, indiferent de starea ta. în 
plus, băutul alcoolului, ca şi mâncatul, reprezintă un obicei care 
poate deveni obsesie: tot timpul îţi doreşti ceva nou şi îţi displace 
ceea ce e vechi, eşti gata întotdeauna să rişti şi cauţi ceva care să te 
stârnească. Multe din aşa-numitele delicatese sunt rezultatul anti- 
tradiţionalismului şi dispreţului pentru reguli. Când cineva se 
satură să tot mănânce tofu alb şi aromat, la un moment dat caută 
tofu puturos, crud, cu mucegai pe el; când se satură de mâncat 
carne de porc proaspătă, gustoasă, atunci ajunge să mănânce larvele 
din carnea stricată. Urmând această logică, atunci când cineva se 
satură de băut licoarea cu aromă de ambrozie şi jad, caută gusturi 
amare, iuţi, acre, fade pentru a stârni papilele gustative şi a ferici 
limba. De aceea, atâta vreme cât noi vom conduce, nu vor exista 
băuturi care să nu aibă căutare. Sper ca atunci când vă veţi scrie 
romanul să vă faceţi vreme ca să includeţi şi aceste lucruri. Cum mi- 
a fost dat să aud comentariile laudative ale doamnei primar din 
oraşul nostru, cu siguranţă că veţi fi răsplătit din belşug. Aţi putea 
chiar să câştigaţi mult mai mult într-o lună cu aceste texte modeste 
pentru reclame decât dacă v-aţi căzni să scrieţi un roman timp de 
vreo şase luni... 

în ultima vreme, am fost foarte ocupat cu ideea măreaţă pe care a 
aruncat-o în treacăt doamna primar atunci când a discutat cu mine, 
şi anume ca eu să adun un grup de oameni pricepuţi care să 
elaboreze Legea Băuturii. Desigur că aceasta ar trebui să cuprindă 
regulile de bază ce trebuie respectate atunci când bem şi să acopere 
toate situaţiile. Nu exagerez deloc atunci când spun că, dacă va avea 
succes, vom deschide o nouă eră a băuturii, în care se va croi o cale 



luminoasă pentru o mie de ani, cu lumina care se va răsfira peste 
capul a zece mii de generaţii. Aceasta este o creaţie istorică şi de 
aceea, vă invit cu cea mai mare căldură să faceţi parte din grupul de 
redactare a Legii Băuturii. Chiar dacă nu puteţi participa la scrierea 
concretă, veţi putea să vă asumaţi rolul de consilier principal. Sper 
să nu-mi refuzaţi oferta. 

Totodată, sper că mă veţi ierta pentru stilul dezlânat şi amestecat 
în care am scris această scrisoare, căci motivul este, desigur, băutura. 
Vă trimit o poveste pe care am scris-o aseară, pe când eram ameţit şi 
vă invit cu tot respectul pe care vi-1 port să vă exprimaţi părerile 
critice. Rămâne la aprecierea dumneavoastră dacă să trimit această 
lucrare spre publicare sau nu. Am scris-o pe când eram în căutarea 
numărului norocos. întotdeauna am avut un sentiment de veneraţie 
pentru cifra 9 şi de aceea, această lucrare, intitulată Oraşul Vinului , 
este a noua povestire din seria celor scrise de mine şi mi-aş dori să 
strălucească precum o stea nouă care să-mi lumineze trecutul 
întunecat, dar şi drumul bolovănos ce se aşterne în faţa mea. 

Aştept sosirea dumneavoastră, aştept sosirea. Dragul meu 
profesor, munţii de aici vă aşteaptă, apele de aici vă aşteaptă, dar şi 
tinerii, tinerele care sunt ca nişte boboci de floare. Aceştia simt deja 
în gură aroma unei muzici celeste... 

Cu deosebit respect, vă doresc linişte şi pace. 

Al dumneavoastră învăţăcel. 


Li Yidou 


2 


ORAŞUL VINULUI 



Chiar dacă ai merge cu avionul, cu vaporul, cu cămila sau 
măgarul, ba chiar călare pe o scroafa, de oriunde ai porni de pe 
planetă tot la noi vei ajunge, în Oraşul Vinului. Toate drumurile duc 
la Roma şi toate apele curg spre acest oraş. Sunt multe locuri 
pitoreşti în lume, dar nu multe întrec în frumuseţe Oraşul Vinului. 
De fapt, a spune „nu multe" e o formulare care stârneşte confuzii, 
aşa că aş zice mai degrabă „niciunul". Locuitorii oraşului nostru 
sunt nişte oameni direcţi, exact ca nişte proiectile, doar că 
proiectilele mai au nişte trasee spiralate înlăuntrul lor, pe când 
oamenii aceştia de la gură până la rect au un traseu direct, fără 
niciun fel de răsuceli. Aşa este natura lor. Ca să spun mai limpede. 
Oraşul Vinului este chiar capitala Ţării Vinului şi sper ca explicaţia 
mea să nu creeze vreo neînţelegere. 

Damful de alcool pe care îl răspândeşte Ţara Vinului în toate 
zările poate fi detectat de la o sută de li distanţă şi până şi cei care 
stau foarte prost cu mirosul tot îl adulmecă de la vreo cincizeci de li. 
Să nu mă acuzaţi de vreo vrăjitorie, căci eu nu fac altceva decât să 
descriu realitatea, şi anume în momentele când avioanele Boeing 
trec peste Ţara Vinului, involuntar fac nişte volute, într-un mod 
foarte inocent şi vioi, foarte romantic, cuprinse de o beţie 
neaşteptată, de parcă ar fi avioane utilitare, folosite pentru 
însămânţare, însă întotdeauna securitatea zborului este garantată. 
Tovarăşi, domnilor, doamnelor, prieteni, nu trebuie să fiţi neliniştiţi, 
pentru că atunci când staţi în avion sunteţi ca nişte căţeluşi inocenţi, 
vioi, care par să se fi îmbăiat. Aroma aceea minunată, exotică este ca 
o invitaţie de a cunoaşte cel mai grozav miros din lume, zburând pe 
deasupra Ţării Vinului. 

Guvernul municipal şi sediul Partidului se află în centrul 
Oraşului Vinului. Un cazan mare de băutură, de culoare albă. 



tronează în curtea sediului Partidului, în timp ce în curtea 
guvernului municipal se găseşte o platformă mare pentru băutură. 
Nu mă suspectaţi că ar fi vorba de vreo ironie aici, fiindcă departe 
de mine aşa ceva. De când cu epoca reformei şi deschiderii, în 
vederea îmbunătăţirii vieţii oamenilor, cei din comitetele de partid 
şi birourile guvernamentale de peste tot şi-au bătut capul ca să 
găsească soluţii pentru a adapta realităţile concrete la spiritul de la 
nivel central, pentru a crea numeroase strategii şi metode, cum ar fi: 
Cine stă la munte să trăiască din ce-i oferă muntele; cei ce stau pe 
lângă un curs de apă să se descurce cu ce le oferă apa; cei care au 
pane de peisaje pitoreşti să-şi dezvolte turismul; cei care au tutun să 
fabrice ţigări... După ce planurile acestea s-au tot învârtit şi răsucit 
timp de câteva decenii, au apărut Oraşul Fantomă, Capitala Ţigării, 
Oraşul Artificiilor... Ţara Vinului are o trăsătură proprie: vinul este 
mult şi este bun, aşa încât Comitetul de Partid şi guvernul local au 
pus mâna pe vin, au înfiinţat o Universitate a Distileriei, au deschis 
un Muzeu al Băuturii, au extins douăsprezece distilerii mai vechi şi 
au construit trei distilerii gigantice, în care se utilizează cea mai 
rafinată metodă de distilare din întreaga lume. Băutura este motorul 
tuturor activităţilor, aşa încât am impulsionat dezvoltarea unor 
servicii speciale, o industrie a restaurantelor, creşterea păsărilor şi 
animalelor exotice... Acum, mirosul de băutură pluteşte peste tot şi 
se poate spune că în fiecare casă se află o mică distilerie. Sunt mii de 
restaurante unde luminile stau aprinse de dimineaţă până a doua zi 
dimineaţa, învăluind clinchetul de pahare. Cele mai rafinate băuturi 
şi cele mai delicioase mâncăruri din Ţara Vinului au atras puhoaie 
de turişti, gurmanzi şi băutori împătimiţi, atât din ţară cât şi de 
peste hotare, pe care nu-i interesează decât să vină ca să mănânce şi 
să bea pe săturate. Desigur că cei mai importanţi vizitatori sunt 
distribuitorii de băutură, care poartă băuturile noastre minunate şi 



renumele nostru peste tot în lume. Băuturile de soi se duc şi odată 
cu plecarea lor ne vin şi dolarii. în ultimii ani. Ţara Vinului a ajuns 
să plătească anual la stat impozite de sute de milioane de yuani, o 
contribuţie uriaşă pentru naţiune, iar în timpul acesta nivelul de trai 
al oamenilor de aici s-a ridicat considerabil. Cu mult timp în urmă s- 
a observat un mic reviriment, iar acum ne îndreptăm către un 
reviriment mediu şi vrem să atingem un reviriment major, adică să 
ne îmbogăţim. Ce înseamnă acest lucru? Acesta este comunismul! 
Acum că a venit vorba, dragi cititori, cred că v-aţi lămurit ce 
semnificaţie deosebită are faptul că guvernul local şi comitetul 
municipal de partid au construit un cazan uriaş şi o platformă 
uriaşă. 

Stimaţi cititori, acum că am isprăvit toată această sporovăială, să 
revenim la povestea noastră şi să mă întorc în Oraşul Vinului. Cât 
timp domniile voastre vă veţi bucura privirea cu culoarea 
minunatului vin din Ţara Vinului, vă veţi încânta nasul cu mirosul 
lui şi îl veţi degusta cu mare plăcere, ascultaţi-mă cum vă povestesc 
despre băutură. Totodată, bucuraţi-vă de cântecele de băutură 
interpretate de frumoasele noastre fete. Bucuraţi-vă după pofta 
inimii şi nu vă formalizaţi! Când prietenii beau împreună, o mie de 
pahare nu sunt de ajuns, dar când nu sunt pe aceeaşi lungime de 
undă, nu sunt în stare să lege două cuvinte. Rastelul din faţa 
dumneavoastră este plin cu cele mai rafinate băuturi din Ţara 
Vinului, iar pe masa din spatele lui sunt numai delicatese. Vă invit 
pe fiecare să mâncaţi şi să beţi cât poftiţi şi cât vă este necesar, căci 
totul este pe gratis. în calitate de director executiv al Comitetului 
Pregătitor al Conferinţei de Publicitate Media, am intenţionat să cer 
de la fiecare câte o taxă pentru mâncare în valoare de cinci mao 61 , dar 


61 Subdiviziune monetară. Zece mao sunt echivalenţi cu un yuan. 



doamna primar a spus că suma aceasta este echivalentul ipocrit al 
monumentului prostituatei, că nu tace nici cât o mătărângă de 
măgar, aşa că la ce bun să mai strâng eu banii ăştia? în plus, cu toţii 
sunteţi înalţi oaspeţi care astăzi au venit de departe şi de aceea, dacă 
v-am fi perceput taxă, ar fi râs toată lumea de noi până le cădeau 
dinţii, iar acest lucru ar fi dus doar la îmbogăţirea dentiştilor. în 
treacăt fie spus, grupul de intervenţie ştiinţifico-tehnică de la 
spitalul stomatologic al Ţării Vinului a realizat recent un material 
pentru plombarea dinţilor care nu se uzează niciodată, aşa încât, 
dacă este cineva printre domniile voastre care are vreo problemă cu 
dinţii, să se trateze aici, unde nu costă niciun sfanţ. Materialul folosit 
este rezistent la frig, la căldură, la gustul acru sau dulce; vă ajută să 
mestecaţi orice şi mâncarea nu vă intră printre dinţi. Dar să revenim 
la subiectul nostru! Aici la noi, în Ţara Vinului, oamenii produc 
băutură de cel puţin trei mii de ani, după cum ne spun 
nenumăratele descoperiri arheologice. Vă rog să urmăriţi materialul 
video; sub locul acesta numit Dâmbul Luminii Lunii zac ruinele 
unui oraş antic, de unde au fost scoase la iveală peste trei mii de 
obiecte. Jumătate dintre acestea sunt vase pentru băutură: iată că 
avem aici un pocal, o carafa, o urnă pentru băutură, un bol, un 
butoiaş, ba chiar şi un tripod folosit pentru băutură. Tot ce trebuie să 
fie se află la locul lui. Specialiştii au demonstrat că acest sit datează 
de acum 3 300 de ani, ceea ce înseamnă de la sfârşitul dinastiei 
Shang 62 . încă din vremuri imemoriale, acesta era un loc unde 
paharele se ciocneau zgomotos, iar aroma băuturii rafinate plutea în 
aer. 

Acum, o tendinţă nocivă a început să-şi facă simţită prezenţa în 
Ţara Vinului, şi anume fiecare îşi doreşte să-şi facă o piele de tigru 


62 Dinastia Shang a existat între sec. XVI-XI î.Hr. 



din propriul steag. Dacă tu spui că l-ai îmbătat pe Marele Yu b3 cu 
vinul tău, atunci spun şi eu că l-am îmbătat pe împăratul Kang Xi 64 
cu vinul meu; dacă vinul tău a doborât-o pe concubina Yang Guifei, 
atunci şi vinul meu l-a amorţit pe Han Wudi 65 ... şi tot aşa, creându- 
se o tradiţie absurdă în care unii fac rău altora. Aici, în Ţara Vinului, 
căutăm adevărul în fapte şi aducem dovezi. Prieteni, priviţi, vă rog, 
această placă din teracotă. Nu-i o placă obişnuită, ci este o parte 
dintr-o pictură din dinastia Han, scoasă la iveală aici, la noi, în Ţara 
Vinului. Pictura ilustrează fabricarea alcoolului şi cu mare bucurie 
putem observa faptul că încă din acele vremuri îndepărtate exista o 
diviziune a muncii şi un spirit de colaborare deplină în procesul de 
fabricaţie. în partea de sus a picturii se află o femeie cu un vas 
rotund în mâna stângă, pe care îl ţine deasupra butoiului de 
băutură, în timp ce cu mâna dreaptă învârte lichidul de răcire din 
vas... desenul acesta descrie foarte viu procesul fabricaţiei 
alcoolului de acum mii de ani şi corespunde întru totul descrierii 
făcute de Mo Yan, mentorul meu, în capitolul „Rachiu de sorg", din 
romanul Sorgul roşu. Vă rog să priviţi şi cea de-a două placă, numită 
„Prăvălia de vin": prăvălia dă la stradă, cu oalele de vin ticsite una 
lângă alta, cârciumarul stă în spatele tejghelei; din partea stângă se 
apropie cu mare zor doi clienţi. Să mai privim şi cea de-a treia placă, 

63 Marele Yu (Da Yu) a fost un împărat legendar din sec. XXI î.Hr., despre care se 
spune că a întemeiat dinastia Xia. 

64 Kang Xi (1654-1722) a fost unul dintre cei mai remarcabili împăraţi ai Chinei. 
A guvernat timp de 61 de ani, fiind împăratul cu cea mai îndelungată domnie din 
istoria Chinei. 

65 împăratul Wudi (156-87 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai importanţi împăraţi ai 
dinastiei Han şi cel care până la guvernarea lui Kang Xi, din dinastia Qing, a avut 
cea mai îndelungată domnie (54 de ani). 



intitulată „Ospăţul". Desenul prezintă şapte persoane - trei în 
centru şi câte două de-a stânga şi de-a dreapta - un ospăţ în toată 
legea. Paharele şi carafele stau aliniate în faţa platourilor doldora de 
mâncare. Mesenii ridică paharele, apucă farfuriile şi se îndeamnă 
unii pe alţii să mănânce, cam tot aşa cum facem şi în zilele noastre. 
Dar să isprăvim cu toată trăncăneala asta! Aceste trei plăci 
reprezintă o dovadă fermă şi cât se poate de profundă pentru faptul 
că în Oraşul Vinului îşi are originea cultura băuturii, proprie naţiei 
chineze, ceea ce spulberă toate bârfele ţesute în jurul istoriei 
băuturilor alcoolice - sfărâmă Sticla Regele Yu, înlătură Paharul 
Tiranul Xiang Yu 66 . Concubina Yang Guifei a plecat să se mărite 
chiar din Ţara Vinului şi se spune că, de fiecare dată când se ducea 
la izvoarele termale să-şi cureţe sulemeneala de pe faţă, turna în 
bazinul de apă un butoiaş de rachiu de sorg produs în Ţara Vinului. 
Altfel cum ar fi fost cu putinţă ca pielea ei să fie atât de strălucitoare, 
iar spiritul ei, ca un măr pădureţ care aduce ploaia de primăvară? 
împăratul Gaozu 67 din dinastia Han, tot fiu al Ţării Vinului, a fost 
lipsit de laptele mamei sale când era mic şi atunci tatăl lui a găsit 
soluţia salvatoare: i-a turnat băutură pe gât. în aceste condiţii, cum 
să se poată compara cineva care a crescut hrănit fiind cu băuturi tari 
cu un copil crescut cu laptele matern? Voi, mincinoşilor şi 
lăudăroşilor, vărsaţi-vă degrabă băuturile în râu! Băutura Oraşului 
Vinului este băutură istorică, iar clasicele culturii Han sunt îmbibate 
cu ea. 

Tovarăşi, mincinoşii au omis nişte cunoştinţe obişnuite, şi anume 
că băuturile distilate au apărut pentru prima oară în epoca Han, în 

66 Xiang Yu este un tiran care a trăit în perioada 232-202 î.Hr. 

67 împăratul Gaozu (247-195 î.Hr.) este întemeietorul dinastiei Han, (206 î.Hr. — 
202 d.Hr.) una dintre cele mai înfloritoare perioade dinastice din istoria Chinei. 



timp ce primele băuturi fermentate au apărut chiar din vremea 
Marelui Yu. Desenele de pe plăcile de teracotă din timpul acestei 
dinastii demonstrează că revoluţia care s-a petrecut în istoria 
producerii băuturii a izbucnit chiar aici, în Ţara Vinului. 

Prieteni, tot aşa cum apa curge zi şi noapte în Râul Băuturii Dulci, 
tot astfel băutura rafinată din Ţara Vinului curge neîntrerupt de 
multă vreme, intrând în etapa maturizării. în anii de început ai 
dinastiei Qing, a apărut o distilerie pe nume „Marea 
Binecuvântare", precum şi primul vin renumit din Oraşul Vinului, 
numit „Marele Cânt al Norilor şi Ploii". 

Legenda spune că în timpul domniei împăratului Shunzhi 68 din 
dinastia Qing, trăia un cârciumar, al cărui nume era Yuan, iar 
prenume Sanliu, adică Yuan Trei-Şase. El a început prin a vinde 
băutură, dar apoi, după o vreme, a deschis o distilerie. A izbutit să 
asimileze tehnicile tradiţionale folosite în distileriile din Ţara 
Vinului la acea vreme şi aspira să devină celebru în acest domeniu, 
doar că neşansa a făcut ca el să cadă bolnav şi să moară de tânăr. 
Abia stră-strănepotul său i-a putut împlini dorinţa. In timpul 
domniei împăratului Qian Long 69 , din dinastia Qing, acesta, pe 
nume Yuan Jiuwu, adică Yuan Nouă-Cinci, preluând experienţa 
strămoşilor săi şi bazându-se pe o cunoaştere mult mai bogată a 
pieţei, a deschis o prăvălie pe strada Fântâna Fiicei, lângă Templul 
Zeiţei, de dincolo de Poarta Răsăriteană a Oraşului Vinului. 

Umbla vorba pe atunci cum că sub Templul Zeiţei se află ochiul 
mării, iar dacă acesta era tulburat, atunci întreg Oraşul Vinului ar fi 
devenit totuna cu marea. Ca să împiedice revărsările de ape, 

68 Shunzhi (1638-1661) a fost primul împărat al dinastiei Qing, fiind pus să 
guverneze la vârsta de cinci ani sub regenţă. 

69 împăratul Qian Long (1711-1799) a domnit în perioada 1735-1796 



oamenii au adunat bani pentru a înălţa un templu, după care au 
ridicat o zeiţă din aur şi au pus-o deasupra ochiului mării. Templul 
Zeiţei era învăluit în filmul beţişoarelor arse acolo, mai cu seamă în 
cea de-a opta zi a celei de-a patra luni după calendarul lunar. In 
acea zi, cu prilejul aprinderii beţişoarelor era multă animaţie în 
templu - tinere femei veneau în cârduri, urmate îndeaproape de tot 
felul de derbedei, care se amestecau printre ele doar ca să le pipăie 
sânii şi să le ciupească de fund, stârnindu-le strigăte ascuţite. Locul 
acesta, într-adevăr era o comoară pentru cei care vindeau şi 
cumpărau băutură, bucurându-se de un fengshui perfect. Prin 
urmare, Yuan Jiuwu a cumpărat o bucată de pământ lângă templu şi 
a înfiinţat o prăvălie numită „Binecuvântare şi Frumuseţe", iar lângă 
Fântâna Fiicei a construit o distilerie. 

Această fântână, aflată la o distanţă de un li faţă de Templul 
Zeiţei, era alimentată cu apă care venea din Râul Băutura Dulce şi 
care, după ce trecea prin filtrarea naturală efectuată de nisip şi 
stânci, ţâşnea purificată, limpede şi rece ca gheaţa. De aceea, a 
căpătat numele „Cea Dintâi Fântână". Legenda spune că odinioară o 
preafrumoasă fată s-a înecat în această fântână, iar după moarte s-a 
preschimbat într-un nor care a învăluit fântâna vreme de mai mulţi 
ani. Stră-strănepotul lui Yuan nu a uitat faptul că Fântâna Fiicei 
fusese cândva sursa unei ape minunate pentru vinul „Preafrumoşii 
paşi" drept care el nu doar că a devenit un maestru al preparării 
băuturii rafinate, ci a şi ajuns să aibă o viziune profundă, specifică 
marilor oameni. La prăvălia „Binecuvântare şi Frumuseţe" se 
folosea apă din Fântâna Fiicei şi iată cum a luat naştere o băutură 
nouă - „Preafrumoşii paşi", dar nu numai pentru că „apa este 
pentru băutură precum sângele pentru trup", ci şi pentru faptul că 
„Zeii sunt sufletul băuturii". Or din toate acestea se poate desprinde 
cu uşurinţă bogăţia unei culturi cu o vastă istorie. 



Fireşte că ambiţia nemaipomenită, tehnica extraordinară şi apa 
limpede din fântână au condus către un început neobişnuit. Imediat 
ce şi-a făcut apariţia în lume, „Marele Cânt al Norilor şi Ploii" a 
înregistrat un mare succes. La prăvălia „Binecuvântare şi 
Frumuseţe" era vânzoleală mare - salahori de tot felul, cărturari de 
soi, bătrâni nepricepuţi, derbedei făcuseră potecă bătută până la 
intrare. Un poet pe nume Li Sandou (Li Trei-Măsuri) a scris un 
poem care elogiază vinul „Nori şi ploaie": 

în Templul Zeiţei primăvara-i ferecată, 

Apa cea parfumată din fântână în aburi se transformă, 

Cât de plăcut îşi arată chipul frumoasa fată! 

Şi totuşi băutura bună te duce pe culmi îmbelşugate. 

Apa îi este strai de îmbrăcat, norii îi sunt chip de purtat, 

Liu Ling zace despuiat, în beţie-i adânc cufundat. 

După ce nori şi ploaie a băut, la ce-i mai face visul trebuinţă? 

Mai bună viaţa i se arată decât pe muntele Song cu a sa drăguţă. 

Cu toate că poemul acesta e marcat de o oarecare vulgaritate, el 
reuşeşte într-un mod admirabil să surprindă farmecul unic al 
vinului „Nori şi ploaie". 

Acolo, în faţa Templului Zeiţei, la prăvălia „Binecuvântare şi 
Frumuseţe", băutorii se pot trezi cu uşurinţă faţă în faţă cu te miri ce 
licori, prinşi între prăvălia din faţă şi distileria din spate. Pelerinii 
care vin la Templul Zeiţei văd de departe firmamentul auriu pe care 
sunt înscrise caracterele negre, realizate în stilul „ierbos", într-o 
manieră lejeră, dar totuşi elegantă, de către maestrul Jin Broasca- 
Păroasă, un caligraf celebru în întreaga ţară. Pe rulourile aflate de-o 
parte şi de cealaltă a uşii, o învăţată strălucită - doamna Ma Kuni - a 



scris nişte versuri, după cum urmează: 


Când intri aici , sprâncenele-s încruntate şi simţămintele amestecate. 

Când ieşi pe poartă, ţii în palmele făcute căuş o inimă cu iubire 
încărcată. 

Prăvălia era amenajată foarte frumos, elegant - o adevărată 
reflectare a căldurii şi blândeţii. în mijloc atârna o stampă cu o 
pictură în tuş colorat, realizată de unul dintre cei mai renumiţi 
artişti din Ţara Vinului, doamna Meng. Pictura o întruchipează pe 
concubina Yang Guifei beată, cu hainele în~dezordine, scoţând la 
iveală goliciunea trupului, mai ales sfârcurile roşii ca nişte cireşe. 
Cei care veneau aici să bea găseau plăcere şi prilej de delectare a 
privirii. 

Recipientele pentru băutură din această prăvălie erau unice în 
întreg Oraşul Vinului, de pildă, carafa avea forma unui picior de 
femeie, cu capacitate de una, două sau opt uncii, după placul 
clienţilor. Ţinând în mână carafa - picior, savurând gustul băuturii, 
plăcerea care îi copleşea pe clienţi era de neînchipuit. Câtă 
frumuseţe! Câtă încântare! Frumuseţe şi încântare fără seamăn! 

Băutura bună, prăvălia elegantă, renumele măreţ au stârnit 
nenumărate poveşti stranii şi amuzante, cum nu mai există nicăieri 
în lume. 

Legenda povesteşte că într-o noapte geroasă din timpul domniei 
împăratului Qian Long din dinastia Qing, printre fulgii de zăpadă 
rostogoliţi în zborul lor către pământul acoperit de o pătură albă de 
zăpadă, când negustorul tocmai se pregătea să încuie uşa şi să plece 
la culcare, la prăvălia „Binecuvântare şi Frumuseţe" a poposit un 
om cu lampionul în mână, ivit din negura nopţii. A intrat în prăvălie 
cu hainele acoperite de un strat gros de zăpadă şi a spus că o 



doamnă de o frumuseţe desăvârşită pofteşte să bea vinul „Nori şi 
Ploaie"; de aceea înfruntase el viscolul, tocmai pentru a cumpăra 
aşa ceva. Se întâmplă însă că în ziua aceea la prăvălie vânzările 
fuseseră fabuloase, drept care nu era cu putinţă ca dorinţa 
frumoasei doamne să poată fi împlinită. Negustorul n-a avut încotro 
decât să-şi exprime în mod repetat regretele şi scuzele, totodată, dar 
omul n-a vrut să plece nici în ruptul capului. Confruntat cu o 
asemenea situaţie, negustorul s-a lăsat impresionat de dorinţa 
aprigă şi de rugăminţi, aşa că l-a trimis pe băiatul de prăvălie la 
beci, să aducă ceva vin, orice soi. Numai că atunci când s-a deschis 
uşa beciului, damful parfumat de alcool a năvălit înăuntru, făcându- 
1 pe bietul om să-şi piardă cumpătul. Nerăbdător, s-a repezit în beci, 
cu lampionul agăţat de băţul cocoţat pe umăr. Când a încercat să-i 
aţină calea, băiatul de prăvălie, din neatenţie a atins lampionul, care 
numaidecât a luat foc, fiind confecţionat din hârtie şi pe dată beciul 
s-a aprins, stârnind un incendiu fără seamăn. în toate părţile curgea 
băutura înflăcărată. După ce au luat foc şi prăvălia „Binecuvântare şi 
Frumuseţe", şi beciul, râuri de băutură asemenea unor dragorii de 
foc, albaştri, strălucitori, s-au prelins către Templul Zeiţei, 
transformându-1 în ruine. Dragi cititori, să nu uitaţi că în noaptea 
aceea ninsese abundent, aşa încât peste tot părea că jadul cel mai fin 
fusese mărunţit şi răsfirat peste pământ. Şuvoaiele de foc albăstrui 
curgeau însă nemiloase, dând strălucire cerului şi pământului şi 
pârjolind totul în calea lor. Peisajul era de o frumuseţe greu de 
descris în cuvinte. După ce a trecut prăpădul, pricina incendiului şi 
întreaga desfăşurare a evenimentelor au dat naştere unor povestiri 
învăluite în mister. De aceea, atunci când s-a reconstruit prăvălia 
„Binecuvântare şi Frumuseţe", renumele căpătat a stârnit o creştere 
fără precedent a vânzărilor. Nu mai încape îndoială că marele 
incendiu i-a făcut prăvăliei o reclamă neaşteptată. 



Vinul „Nori şi Ploaie 4 era nu doar o băutură dulce şi aromată, ci 
era pur şi simplu un adevărat deliciu. Intr-un an, la sfârşitul 
primăverii, un ucenic care lucra la distilerie a deschis un coş, cu 
gândul să scoată nişte băutură cu tâlvul, dar din neatenţie a vărsat 
totul pe jos. într-o clipă, damful puternic s-a răspândit în toate 
zările, aşa încât băieţii şi fetele care treceau pe drum s-au trezit că le 
lăcrimează ochii, se îmbujorează la faţă şi rămân locului, într-o stare 
de ameţeală incredibilă. Stolurile de păsări care treceau în zbor pe 
acolo şi-au pierdut şi ele direcţia, ameţite, iar după puţină vreme au 
căzut toate la pământ. Peştii se cufundau în apă, gâştele sălbatice 
picau din cer. Spiritul era răvăşit, sufletul era vrăjit. O mie de emoţii 
năvăleau, zeci de mii de moravuri uşoare se stârneau. Un poem 
spune astfel: 

O cupă din băutura Norilor şi Ploii gâtlejul îl înmuia, 

Zeci de mii de privelişti în faţa ochilor se aşterneau. 

Băutura numai în Cer locul şi-l mai poate afla, 

De câte ori cineva din lumea omenească o poate gusta? 

Dragi oaspeţi, dragi prieteni, am spus deja foarte multe lucruri 
despre atributele vinului „Nori şi Ploaie". Tot ceea ce ar trebui să 
mai adaug este faptul că socrul meu, profesorul Yuan Shuangyu, de 
la Universitatea Distileriei, face pane din a şasea generaţie de 
strănepoţi ai domnului Yuan Jiuwu, creatorul acestei băuturi. Ca 
profesor la acest colegiu, el, cu multă generozitate, a împărtăşit şi 
celorlalţi secretele reţetelor transmise în familie din generaţie în 
generaţie. Sub conducerea sa, prin grija şi îndrumarea Comitetului 
de partid şi a guvernului local, noi, cei din Ţara Vinului, am 
încălecat pe armăsarul reformei şi deschiderii şi, într-o scurtă 
perioadă de numai zece anişori, pe baza pe care am moştenit-o am 



creat peste zece noi băuturi comparabile cu Vinul Norilor şi Ploii, 
unele dintre ele fiind chiar mai bune. Aşa sunt, de pildă, mărci 
precum „Muşuroi de furnici verzi", „Armăsarul cu coama roşie" 
sau „Dragoste la prima vedere", „Nori în flăcări", „Ximen Qing" şi 
„Lin Daiyu îngroapă florile"... dar şi mai însufleţitor este faptul că 
socrul meu, profesorul Yuan, singur, a plecat pe Muntele Maimuţa 
Albă. Avea părul răvăşit, faţa soioasă. S-a împrietenit cu maimuţele, 
a învăţat de ia animalele sălbatice, a asimilat înţelepciunea 
maimuţelor, a moştenit tradiţia strămoşilor, a luat lecţii de la 
necunoscuţi, făcând ca trecutul să fie în slujba prezentului, ca 
lucrurile străine să fie în slujba Chinei, iar maimuţele - în slujba 
omului. în felul acesta, într-un final, a dobândit succesul şi şi-a 
asigurat un loc important în lume cu Licoarea Maimuţei. 

Acest vin va fi promovat într-un cadru solemn la Primul Festival 
al Licorii Maimuţei! 

Două mii de uncii de aur se obţin uşor, pe când o picătură din 
Licoarea Maimuţei se dobândeşte cu greu! 

Prieteni, nu ezitaţi nicio clipă şi veniţi degrabă în Ţara Vinului! 

Nu rataţi această ocazie! 


3 


Frăţioare Yidou, 

Am primit manuscrisul tău. 

Taman bine venise la mine un prieten care lucrează la editură, aşa 
că am profitat de ocazie şi i-am arătat Oraşul Vinului. După ce a 
isprăvit de citit, a izbit cu palma în masă şi a strigat: „Asta va fi o 
lovitură de piaţă!" El spunea că dacă ai putea să dezvolţi povestea 
aceasta şi să ajungi la vreo 70-80 de mii de caractere, să adaugi nişte 



ilustraţii şi fotografii, atunci o vei putea publica sub forma unei 
cărţi. Editura lor va repartiza un număr cărţii şi se va ocupa de 
munca redacţională. Oraşul vostru însă va trebui să vină cu o 
subvenţie şi să garanteze achiziţionarea a o sută de mii de 
exemplare. El a mai spus că de vreme ce tot trebuie să pregătiţi 
materiale promoţionale pentru prima ediţie a Festivalului Licorii 
Maimuţei, de ce nu aţi include şi nişte exemplare din această carte 
ilustrată? în felul acesta, participanţii vor avea câte un exemplar din 
care vor ajunge să cunoască istoria Ţării Vinului. Ar fi un material la 
îndemâna tuturor, uşor de citit, care poate fi păstrat şi care, în plus, 
are şi o valoare promoţională. Mie mi se pare că este o idee 
minunată, aşa că ai putea să te sfătuieşti cu doamna primar. Ca să 
scoateţi cartea aceasta, probabil că aveţi nevoie de vreo cincizeci de 
mii de yuani pe care să-i daţi editurii Bănuiesc că pentru Ţara 
Vinului suma asta este o nimica toată, nu-i aşa? Te rog să mă anunţi 
de îndată ce aţi hotărât ceva. Prietenul meu este foarte interesat, iar 
înainte să plece, i-am dat adresa ta, aşa că s-ar putea să ia legătura 
direct cu tine. 

în ceea ce priveşte numele vinului vostru, precum şi participarea 
la grupul de elaborare a Legii Băuturii, de vreme ce se întrevăd mari 
beneficii, eu unul nu văd motive de falsă modestie, aşa încât accept 
invitaţia voastră. De îndată ce voi termina de scris ultima parte a 
romanului la care lucrez acum, voi face o vizită în Ţara Vinului. 
Discutăm atunci detaliile legate de aceste chestiuni. 

Mult spor să aveţi cu ceea ce scrieţi! 

Mo Yan 


4 



.oh, oh, oh! Numai ce gândurile lui Ding Gou'er s-au 

întors la Jin Gangzuan şi la bebeluşii aceia care, după ce erau 
mâncaţi, ajungeau în toaletă, că un sentiment al responsabilităţii 
personale, precum şi un sentiment al dreptăţii au început să-i 
lumineze, mai ceva ca Steaua Polară, mintea ce bâjbâia în beznă. In 
momentul acela, a simţit o durere insuportabilă în urechi şi în vârful 
nasului, de parcă l-ar fi nimerit deodată mii de săgeţi ascuţite şi 
otrăvite. In mod instinctiv, s-a ridicat în picioare - cerul se învârtea, 
pământul se răsucea, iar el avea capul cât un coş de răchită. Cu greu 
a reuşit să-şi ridice pleoapele umflate şi imediat a zărit vreo patru- 
cinci umbre cum se depărtau de el, după care s-a auzit o bufnitură 
înfundată. în acelaşi timp, i-a ajuns la urechi şi un ciripit ascuţit. Să 
fi fost vreo pasăre rară? Sau vreun animal sălbatic? Investigatorului 
i-a zburat gândul la cocoşul-de-munte sau vreun iepure sălbatic sau 
poate un dragon zburător, o veveriţă - toate erau mâncăruri servite 
pe platou, la masă, în Ţara Vinului. Pe fundalul tulbure care se teşea 
în faţa lui au lucit deodată nişte ochi verzi ca smaraldul. S-a sforţat 
să-şi rotească ochii lucioşi, scăldaţi de lacrimile din care răzbătea un 
iz de băutură ieftină. Şi i-a şters cu dosul palmei, făcând ca imaginea 
să i se limpezească încetul cu încetul şi primul lucru pe care l-a 
văzut a fost o grămadă de vreo şapte-opt şobolani, de culoare 
cenuşie, care îşi îndreptaseră asupra lui ochii negri, sticloşi, ce îţi 
provocau silă. Stomacul investigatorului s-a zvârcolit la vederea lor, 
dar mai ales când a luat aminte mai bine la boturile lor ascuţite, cu 
mustăţile ţepoase, la burţile cărnoase şi lăsate, la cozile lungi şi 
subţiri; nu i-a trebuit mult până să deschidă gura şi să lepede 
mâncarea exotică pe care o consumase şi bunătatea de băutură. Se 
simţea de parcă un cuţit cu lama tăioasă îi despicase gâtul, iar nasul 
îl durea, căci era ceva acolo care îi bloca nările. Apoi, o puşcă 
strălucitoare, cu ţeava lungă, atârnată pieziş pe perete, i-a atras 




atenţia şi l-a scos din bezna în care se afundase. Pe dată, în minte i- 
au venit imaginile cu fuga lui nebunească de mai devreme, cu 
bătrânul ciudat, ca un spectru, care vindea clandestin supa cu 
colţunaşi şi bătrânul revoluţionar care păzea Cimitirul Martirilor. 
Fără să vrea, se gândea la spiritul înflăcărat al băuturii Maotai, la 
panglica roşie de la brâu şi dulăul cu blana aurie, înfricoşător peste 
măsură... Mintea îi lucra nărăvaşă, cu mare repeziciune, dar 
gândurile îi erau atât de încâlcite, de parcă sute de flori se 
deschideau odată. Totul părea ca într-un vis, dar nu tocmai. 
Amintirea voluptuoasei şoferiţe i-a făcut pe neaşteptate inima să 
bată cu repeziciune, exact în clipa în care un şobolan i-a sărit pe 
umăr, iar apoi, cu agilitatea unui animal de pradă, l-a muşcat de gât, 
trezindu-1 la realitate. întreg trupul i s-a zgâlţâit, de parcă era 
cuprins de frisoane şi numaidecât l-a îndepărtat pe şobolan. 
Involuntar, a tras un ţipăt, dar imaginea din faţa sa l-a curmat 
imediat, căci pe kang bătrânul revoluţionar stătea întins pe spate, cu 
gura căscată şi privirea încremenită şi cu o mulţime de şobolani 
peste el. Nasul şi urechile îi erau mâncate de şobolanii cei flămânzi 
(sau poate nici nu erau flămânzi). Nici buze nu mai avea, aşa încât 
gingiile se dezvăluiau cu uşurinţă. Gura, care altădată rostise atâtea 
vorbe de duh, era acum nespus de dizgraţioasă; craniul bătrânului 
revoluţionar, devastat de lighioane, arăta groaznic. De acum, 
şobolanii, cuprinşi de frenezie, îi rodeau mâinile bietului bătrân; 
oasele mâinilor care odinioară fuseseră atât de pricepute în a mânui 
puşca sau bâta, arătau ca nişte crengi de salcie decojite. 
Investigatorul îi era recunoscător bătrânului revoluţionar, acest 
personaj încăpăţânat care îi venise în ajutor atunci când avusese cel 
mai mult nevoie de acest lucru. Cu gesturi ce trădau faptul că era 
istovit peste măsură, s-a repezit să alunge şobolanii, dar a fost uluit 
să constate că ochii şobolanilor îşi schimbau culoarea cu mare 



iuţeală - de la negru ca smoala treceau la roz-pal, apoi la verde 
închis. Speriat, investigatorul s-a tot retras până când s-a lipit de zid, 
forţat să rămână în loc. De acolo îi privea pe şobolani cum îşi 
dezvăluie colţii, îşi zbârlesc mustăţile şi holbează ochii, pentru ca 
apoi să se alinieze unul lângă altul, alcătuind o unitate de luptă, 
pregătită să atace în orice clipă. Cum stătea el aşa, lipit de zid, a 
simţit puşca agăţată în cui împungându-1 în spinare şi atunci, făcând 
dovada unei prezenţe de spirit deosebite, s-a întors de îndată şi a 
înşfăcat-o. Cu degetul arătător fixat pe trăgaci, ca şi cum s-ar fi 
confruntat cu o trupă duşmană, investigatorul a strigat: 

— Stai pe loc! Dacă te mişti, te omor! 

Şobolanii se priveau unii pe alţii şi se foiau întruna, parcă în 
bătaie de joc. Atunci, investigatorul a răbufnit de furie şi i-a înjurat 
printre dinţi: 

— Fir-aţi ai dracului de şobolani! O să vedeţi voi cu cine aveţi de- 
a face! 

Nici n-a apucat bine să rostească aceste cuvinte că o explozie 
puternică a răsunat în încăpere, asemenea unui tunet. O lumină 
orbitoare a fost urmată de nori de fum care se rostogoleau spre 
tavan şi, odată cu împrăştierea lor, investigatorul a constatat cu 
satisfacţie că şobolanii fuseseră spulberaţi dintr-o singură lovitură; 
cei care supravieţuiseră îşi blestemau neamul şoricesc că nu îi 
zămislise cu încă vreo patru picioare, să poată fugi mai repede - 
alergau pe grinzile încăperii, pe pereţi şi dispăreau fără urmă. 
Investigatorul a constatat speriat ca odată cu împuşcătura care îl 
scăpase de şobolani şi faţa bătrânului revoluţionar fusese găurită, 
semănând de acum cu o sită. Cu puşca în braţe, rezemat de zid, 
simţea cum i se înmuiaseră picioarele de spaimă. S-a lăsat uşor în 
jos până a ajuns pe podea, în timp ce inima îi bătea în agonie. Nu 
mai încăpea nicio îndoială că bătrânul revoluţionar murise sub 



asaltul şobolanilor, însă acum cine ar mai fi crezut acest lucru, 
văzându-i faţa ciuruită? Toţi se vor grăbi să tragă concluzia că mai 
întâi a fost împuşcat şi abia după aceea a fost desfigurat de şobolani. 
Ding Gou'er, Ding Gou'er, şi de-ar fi să te arunci în Changjiang, tot 
n-ai să mai speli tu ruşinea asta! Changjiang e chiar mai murdar 
decât Fluviul Galben. „Când îşi face apariţia un înţelept. Fluviul 
Galben se limpezeşte. Mii de familii agaţă la poartă lampioane 
făcute din bostani. Ce fel de lampioane? Din bostani, din pepeni, din 
dovleci. Ce lampioane? Ce lampioane? Lampioane făcute din 
castraveţi, din tărtăcuţe, din tigve." Cântecul copilăriei răsuna de 
departe, într-un mod misterios, în urechile investigatorului, aflat în 
stare de şoc. Cântecul se apropia tot mai mult şi se limpezea, 
devenind tot mai sonor până când s-a transformat într-un cor 
compus din voci răsunătoare, impresionante, care păreau să 
plutească în aer asemenea norilor şi curgerii de apă. Şi acolo, în faţa 
acelui cor ce număra mai bine de o sută de suflete, nimeni altul 
decât fiul său, pe care nu-1 mai văzuse de atâta amar de vreme, 
îndeplinea rolul de dirijor. Băiatul purta haine albe ca zăpada şi 
pantaloni albaştri ca cerul, ceea ce îl făcea să arate precum un nor 
alb, pufos, plutind în văzduhul nesfârşit sau precum un pescăruş pe 
valurile mării albastre înspumate. Lacrimi tulburi, asemenea 
alcoolului fierbinte, i se prelingeau din ochi, scăldându-i obrajii şi 
colţurile gurii. S-a ridicat în picioare şi a întins mâna spre copil, însă 
năzdrăvanul acela alb-albastru s-a îndepărtat încetişor, iar imaginea 
copilului a fost înlocuită de dezastrul creat de către el şi şobolani - 
un caz de omucidere (chiar dacă era fals, greu de descris) care va 
zgudui Ţara Vinului din temelii. 

Atras de expresia fermecătoare de pe chipul fiului său, 
investigatorul a ieşit din clădirea de la poarta Cimitirului Martirilor, 
unde a dat cu ochii de dulăul tigrat, cu înfăţişarea aceea care îi 



făcuse părul măciucă. Zăcea tolănit la poalele unui plop verde, pe o 
parte, cu labele rigide; după toate aparenţele părea otrăvit, căci un 
firicel de sânge i se prelinsese pe la colţul botului. îngrozit, 
investigatorul s-a aplecat şi s-a strecurat pe portiţa pentru câine. Nu 
era nici ţipenie pe drumul asfaltat, plin de gropi; numai un stâlp de 
beton însingurat stătea la marginea drumului, proiectând o umbră 
alungită pe drum. Razele însângerate ale soarelui la apus străluceau 
pe faţa investigatorului. A stat multă vreme acolo adâncit în 
gânduri, însă fără ca aceste gânduri să fie bine conturate, limpezi. 

Uruitul trenului care traversa Ţara Vinului l-a inspirat însă pentru 
acţiune. Pornind pe drum, ca prin vis a realizat că se îndrepta spre 
gară, doar că s-a trezit curând în faţă cu un râu scăldat de razele 
aurii ale soarelui care îi bloca trecerea. Imaginea râului era 
fabuloasă, cu bărci colorate, ce alunecau pe luciul apei, parcă spre a 
se contopi cu soarele. Intr-una din bărci se afla o pereche de 
îndrăgostiţi, fără îndoială erau îndrăgostiţi, fiindcă numai ei pot sta 
ţinându-se de gât, cu privirile aţintite tot înainte şi cufundaţi în 
tăcere. La coada bărcii, o femeie scundă de înălţime, cu haine în stil 
străvechi, se legăna odată cu vâsla care agita apa ce părea glazurată 
în nuanţe multicolore. In acelaşi timp, stârnea damful puternic de 
alcool şi duhoarea leşurilor putrezite care împânziseră râul. După 
părerea investigatorului, strădania ei avea ceva artificial, ca şi cum 
nu pe apa râului vâslea, ci undeva într-un spectacol în plină 
desfăşurare pe o scenă. A trecut o barcă, apoi încă una, alunecând 
uşor, după care alta şi alta. Toate bărcile purtau perechi de 
îndrăgostiţi şi toate femeile care vâsleau făceau aceleaşi mişcări 
artificiale. Investigatorul era ferm convins că atât călătorii cât şi 
femeile care vâsleau veneau de la o şcoală anume, unde fuseseră 
instruiţi cu multă rigoare. Apoi, pe nesimţite a pornit în urma 
bărcuţelor încolonate, însoţindu-le de pe mal, pe drumul pietruit cu 



dale de ciment octogonale. Era miezul toamnei, la vremea când 
frunzele copacilor se cam aşternuseră pe pământ, aşa că puţinele 
frunze rămase pe crengi arătau de parcă ar fi fost foiţe decupate în 
aur - frumoase şi preţioase. Pe măsură ce mergea tot mai mult 
alături de bărcile de pe râu, Ding Gou'er simţea cum o stare de 
împăcare pune stăpânire pe inima lui, făcându-1 să dea uitării toate 
treburile lumeşti. Unii oameni se îndreptau spre soarele aflat la 
răsărit; el se îndrepta spre soarele aflat la apus. 

La cotul râului, apele se lăţeau şi mai mult. La ferestrele multor 
clădiri vechi, roşietice, se zăreau lămpile deja aprinse. Una după 
alta, bărcile acostau, iar perechile de îndrăgostiţi coborau pe mal şi 
treptat se pierdeau pe străzile forfotitoare ale oraşului. De îndată ce 
a păşit acolo, în urma lor, investigatorul a avut senzaţia că 
pătrunsese într-o atmosferă falsă, neobişnuită, de lume străveche. 
Trecătorii arătau ca umbrele unor demoni. Plutirea lor fără 
destinaţie îl făcea să se simtă uşor ca fulgul, ba mai mult, i se părea 
că nici măcar nu atingea pământul cu picioarele. 

Intr-un târziu, i-a urmat pe oameni în Templul Zeiţei, unde a zărit 
mai multe femei frumoase care se prosternau în faţa unei statui 
aurii, cu chipul rozaliu şi buzele roşii ca focul. Stăteau toate în 
genunchi, cu fundul proptit pe călcâie. El privea fascinat tocurile 
ascuţite ale acelor femei şi le-a tot privit aşa multă vreme, gândindu- 
se numai la găurile pe care trebuie că le lăsau în pământ pe unde 
treceau. Un călugăr mititel, ras în cap, stătea ascuns după un stâlp, 
cu o praştie în mână. Când şi când mai trăgea cu cocoloaşe de 
pământ lutos în fundurile femeilor. De fiecare dată le nimerea, iar 
femeile protestau de acolo, de jos, cum stăteau ele în genunchi. La 
fiecare ţipăt, călugărul îşi împreuna palmele, închidea ochii şi recita 
din incantaţiile budiste. Investigatorul tare ar fi vrut să ştie ce era în 
mintea acelui călugăr, aşa că s-a apropiat şi i-a tras un bobârnac în 



scăfârlie. Strigătul slobozit de acesta însă i-a dezvăluit vocea unei 
fete. Pe neaşteptate, a fost înconjurat de vreo zece oameni care 
strigau la el şi îl acuzau de huliganism şi de comportament 
necuviincios faţă de călugăriţă, scenă care îl făcea să se simtă de 
parcă era personajul Ah Q din nuvela scriitorului Lu Xun. 70 Niciuna, 
nici două, a fost înşfăcat de ceafa de către un poliţist, care l-a şi scos 
din templu, iar când l-a aruncat pe scări, i-a mai tras şi un şut în 
fund. Din îmbrânceala aceea, investigatorul s-a trezit în patru labe, 
dar s-a izbit cu gura de scări atât de tare, încât şi-a spart buza, a 
rămas fără un dinte şi i s-a umplut gura de sânge. 

După această ispravă, a trecut pe un pod arcuit, de unde a putut 
admira pe luciul apei scânteierile lampioanelor aprinse. Pe apă 
plutea când şi când câte o luntre mare de pe care răsunau cântece de 
tot soiul. Era o atmosferă fabuloasă ce îl ducea cu gândul la o 
procesiune a zeităţilor în toiul nopţii. 

Mai târziu, a intrat într-o cârciumă unde mai bine de zece oameni 
şedeau adunaţi în jurul unei mese. Cu toţii purtau pălării cu boruri 
largi şi se ospătau cu peşte şi alcool. Aromele puternice i-au umplut 
nările, făcându-1 să saliveze şi numai de ruşine nu s-a dus să 
cerşească ceva de mâncat şi de băut, căci altfel tare îl îmboldea 
pofta. N-a trecut însă multă vreme şi chiar că a cedat în faţa dorinţei 
sau poate că l-a răzbit foamea, aşa că a pândit un moment favorabil 
şi s-a repezit asupra mesei cu lăcomie, ca un tigru flămând. A 
înşfăcat o sticlă de băutură, a smuls un peşte, după care a rupt-o la 

7 0 Ah Q este personajul principal din nuvela „Adevărata poveste a lui Ah Q", 
publicată de Lu Xun în 1923 în volumul Chemarea la arme (Na han). Nuvela are o 
semnificaţie aparte, întrucât este prima lucrare literară scrisă în chineza 
vernaculară după Mişcarea de la 4 mai 1919. Ah Q era ferm convins de victoriile 
sale spirituale, chiar şi atunci când pierdea, el întruchipând mentalitatea unor 
chinezi de a se autoamăgi, chiar în cele mai evidente condiţii de umilinţă şi eşec. 



fugă. Ajunsese departe de acum şi tot mai auzea în spate hărmălaie 
în urma sa. 

Apoi, s-a ascuns la umbra unui zid ca să-şi bea licoarea şi să-şi 
înfulece peştele, dar nu i-a luat mult, căci a isprăvit repede totul - 
nici măcar oasele n-au mai rămas din peşte, iar băutura s-a dus pe 
gât până la ultima picătură. 

Mai târziu, a pornit să se plimbe alene, ca să admire puzderia de 
stele reflectate în apă şi luna uriaşă, roşie, ca un bebeluş cu părul de 
aur, care tocmai ieşea de la îmbăiat. Pleoscăitul apei se auzea tot mai 
limpede şi, privind cu atenţie, a băgat de seamă că zgomotele acelea 
veneau dinspre barca de agrement uriaşă care se apropia încetişor, 
în bătaia luminii care se revărsa din cabină, se zăreau câteva tinere 
costumate în stil antic, care cântau, dansau, ba unele chiar băteau 
darabana şi suflau în fluiere. în cabină, peste zece tinere şi tineri 
frumos îmbrăcaţi stăteau în jurul unei mese şi jucau jocul de ghicit 
cu degetele, pe care mulţi au obiceiul să-l joacă la băutură. Cu toţii 
se ospătau din mâncărurile exotice şi băuturile rafinate aşezate în 
faţa lor. Mai bine spus, se îmbuibau - şi femeile, şi bărbaţii 
deopotrivă. Alte vremuri, alte stiluri! O femeie cu buzele roşii stătea 
cu capul plecat asupra farfuriei şi mânca asemenea unei scroafe. 
Numai privind-o, investigatorul simţea cum îl ia ameţeala. Pe 
măsură ce barca de agrement se apropia, el vedea mai limpede 
personajele şi le simţea mai pregnant duhoarea. Printre ei a observat 
şi multe feţe cunoscute, cum ar fi Jin Gangzuan, şoferiţa, Yu Yichi, 
directorul Wang, secretarul Li... ba chiar şi o faţă ce semăna izbitor 
cu a sa. Toţi bunii săi prieteni, iubitele şi duşmanii deopotrivă, 
păreau să ia parte la acest festin canibalic. De ce spunem un festin 
canibalic? Pentru că piesa de rezistenţă, aşezată în mijlocul unui 
platou aurit, era un băieţel durduliu, unsuros şi parfumat, cu o faţă 
scăldată de zâmbet. 



— Vino încoace, dragul meu Ding Gou'er, vino încoace! 

Investigatorul a auzit vocea obraznică, dar încântător de blândă a 

şoferi tei, ba mai mult, a zărit-o făcându-i semn cu mânuţa ei albă, 
săltată deasupra capului. în spatele ei, măreţul Jin Gangzuan, 
aplecat, îi şoptea ceva la ureche lui Yu Yichi. Pe chipul lui Jin se 
aşternuse un zâmbet batjocoritor, la care Yu Yichi îi răspundea cu un 
zâmbet complice. 

— Eu protestez! a strigat Ding Gou'er, în timp ce, adunându-şi 
ultimele forţe, s-a repezit spre barca de agrement. Pe drum, însă, a 
căzut într-o latrină plină cu zoaie în care fermentau mâncarea şi 
băutura regurgitate de cei din Ţara Vinului, dar şi excrementele lor, 
printre care pluteau şi alte mizerii uşor de imaginat, cum ar fi, de 
pildă, prezervativele umflate. Aici era teritoriul fertil pentru toate 
bacteriile şi microorganismele purtătoare de microbi, paradisul 
muştelor şi raiul viermilor. Investigatorul simţea ca nu acesta trebuie 
să-i fie sălaşul şi de aceea, pe când aproape că terciul acela mizerabil 
îi ajunsese la gură, a început să urle din răsputeri: „Protestez! 
Protestez!" Mizeria însă n-a prididit să se ridice şi să-i astupe gura, 
în timp ce forţa de atracţie a pământului îl trăgea în jos, în pofida 
protestelor sale disperate. După câteva secunde, idealurile, 
dreptatea, respectul, onoarea, iubirea şi multe alte lucruri sfinte l-au 
urmat pe investigatorul special, cel atât de greu încercat, în drumul 
lin, dar sigur către străfundurile latrinei?! 



Capitolul 10 


1 


Dragul meu frate Yidou, 

Am făcut deja rezervarea la trenul care va pleca spre Ţara Vinului 
pe 27 septembrie. Voi ajunge acolo la ora 2:30, noaptea, pe data de 
29. Ştiu ca este o oră groaznică, dar acesta este singurul tren cu care 
pot merge, aşa că n-am încotro decât să te pun la cazne. 

Am citit Licoarea Maimuţei şi mi-au venit în cap multe idei, dar am 
să-ţi le spun mai în amănunt când o fi să ne vedem. 

Cu cele mai bune urări. 
Mo Yan 


2 

Cum stătea întins pe patul din cuşetă - un pat destul de tare - cu 
siguranţă la clasa a doua, rotofei, ciufulit, cu ochii mijiţi, cu gura 
strâmbă, pe Mo Yan cel între două vârste nu-1 lua somnul deloc. 
Odată cu sosirea nopţii, luminile din plafonul cuşetei s-au stins şi 
doar nişte spoturi din podea au mai rămas să săgeteze împrejur câte 
o lumină palidă. Ştiam că mă asemăn cu acest Mo Yan în multe 
privinţe, dar îmi era limpede şi că există multe contradicţii între noi 
doi. Eu sunt pagurul, iar Mo Yan îmi este carapacea; el este protecţia 
mea împotriva furtunii, în timp ce eu sunt ca o blană de câine pe 
care ţi-o arunci pe spinare când e vreme rea sau ca o mască purtată 



când vine vorba de sedus femeile din familii bune. Uneori chiar 
socoteam că Mo Yan ăsta e o mare pacoste, însă din câte bag de 
seamă cu greu aş fi putut să mă dezbar de el, cam tot aşa cum un 
pagur cu greu poate să se desprindă de propria-i carapace. în beznă 
mă puteam descotorosi de el, dar numai pentru o vreme. îl vedeam 
cum se lăţise molatic pe patul îngust, aflat la mijloc. îşi tot sucea 
căpăţâna pe perna bătută, căci anii îndelungaţi cât a trudit ca 
scriitor, cu capul aplecat peste foaia de hârtie, i-au adus ceva 
vertebre strâmbe care acum îi dădeau dureri şi fi făceau cam ţeapăn 
uneori. Adevărul este că Mo Yan ăsta mă dezgustă profund, în 
momentul de faţă, prin cap i se perindă tot felul de evenimente 
stranii, cum rar ţi-e dat să întâlneşti: maimuţe care prepară băutură 
şi pescuiesc luna; investigatorul care se luptă cu piticul; rândunici cu 
coada aurie care îşi construiesc cuibul din salivă; piticul care 
dansează pe burta dezgolită a unei femei superbe; doctorul oenolog 
care îşi face de cap cu soacra; reporteriţa care îi fotografiază pe 
bebeluşii prăjiţi; plata pentru manuscris, plecări în străinătate; 
înjurături adresate unora... Ce bucurii mai poate avea cineva a cărui 
minte este înţesată de asemenea trăsnăi? 

— Următoarea staţie - Ţara Vinului! Următoarea staţie - Ţara 
Vinului! a anunţat o femeie-conductor slăbănoagă şi plăpândă în 
timp ce trecea pe culoar legănându-se şi lovind cu palma peste 
snopul de bilete. Următoarea staţie - Ţara Vinului! Călătorii fără 
bilet să poftească degrabă la mine! 

într-o clipă, m-am contopit cu Mo Yan într-un singur trup. El s-a 
ridicat în capul oaselor pe patul de la mijloc, ceea ce înseamnă că şi 
eu m-am ridicat. Mă simţeam balonat, aveam gâtul înţepenit, 
respiram greoi şi aveam un gust groaznic în gură. Mo Yan ăsta e aşa 
de murdar că e tare greu de suportat. L-am văzut cum îşi scoate o 
plăcuţă metalică din jacheta gri pe care o poartă de atâţia ani şi o dă 



în schimbul biletului, după care se dă jos de pe pat, cam 
neîndemânatic, şi cu picioarele lui puturoase îşi caută pantofii, tot 
puturoşi şi ei. Labele picioarelor par a fi doi paguri în căutarea 
carapacelor. 

A tuşit de două ori, după care şi-a învelit grăbit cana murdară 
într-o cârpă soioasă, cu care se ştergea şi pe faţă şi pe picioare. Apoi, 
şi-a vârât cana în rucsac şi s-a aşezat în fund, dar privirea i-a rămas 
aţintită preţ de câteva minute bune asupra pletelor femeii de pe 
patul de jos - agent de vânzări la o fabrică de medicamente - care 
respira greu. Mo Yan s-a dat jos din pat şi a pornit împiedicat către 
uşa cuşetei. 

Când am coborât din tren, am observat picăturile albe ale ploii de 
toamnă cum dansau în bătaia luminii difuze ce se răsfira de la 
lămpile de pe drum. Peronul era gol, am putea spune, dacă e să nu-i 
luăm în seamă pe cei câţiva bărbaţi îmbrăcaţi cu paltoane albastre, 
care mergeau cu pas şovăielnic. Conductorii se retrăgeau grăbiţi şi 
tăcuţi în vagoane, ca nişte puicuţe care mai trecuseră peste o noapte 
lungă. Trenul stătea liniştit, de parcă ar fi fost pustiu, însă gâlgâitul 
apei, undeva în spatele lui, lăsa de înţeles că tocmai se făcea 
alimentarea cu apă. în faţă, proiectoarele străluceau orbitor, în timp 
ce pe lateral, un om îmbrăcat în uniformă lovea uşor cu un ciocănel 
în roţile trenului, ca o ciocănitoare apatică. Vagoanele, ude de sus 
până jos, suflau greu, pregătite să pornească spre locuri îndepărtate. 
Sub lumina proiectoarelor, şi calea ferată lucea puternic, din pricina 
apei care o scălda. Pesemne că plouase vreme îndelungată, însă eu, 
în tren fiind, nici că am băgat de seamă. 

Nu mi-aş fi imaginat că gara din Ţara Vinului poate fi atât de 
liniştită, cu ploaia măruntă de toamnă, cu luminile strălucitoare, 
calde, aurii, cu calea ferată lucind de udă ce era. Vremea se cam 
răcise în această perioadă şi de aceea aerul reavăn venea în valuri 



necruţătoare. Pe sub calea ferată se aflau pasaje întunecoase, pentru 
traversare. Gara aceasta chiar că este învăluită în mister, întocmai ca 
în romanele poliţiste. Tare îmi mai place!... Când Ding Gou'er a 
trecut prin pasaj, a simţit în nări o aromă apetisantă de bebeluşi 
prăjiţi. Pe chipul rotofei al micuţului se prelingea grăsimea de 
culoare stacojie, lucioasă, iar la colţurile gurii îi zăbovea un zâmbet 
enigmatic, greu de desluşit... Am petrecut cu privirea trenul care se 
îndepărta cu un uruit sfâşietor şi abia după ce, la un viraj, au 
dispărut luminile roşii din coada trenului, abia după ce s-a apropiat 
tot mai mult duduitul trenului care venea de departe, ca o iluzie 
răsfirată, mi-am luat bagajul şi am rupt-o la fugă prin tunelul 
subteran, slab luminat de becurile palide. Sub tălpi, drumul îmi 
părea denivelat. Aveam o valiză cu rotile, aşa că am pus-o jos, ca s-o 
trag după mine, însă zgomotul produs mi se părea insuportabil, şi 
atunci n-am avut încotro decât s-o ridic şi s-o car în spinare. în 
tunelul acela nespus de lung ecoul paşilor mei se amplifica, dându- 
mi sentimentul că şi eu, la rândul meu, sunt gol pe dinăuntru... 
Experienţa lui Ding Gou'er în Ţara Vinului ar trebui legată strâns de 
tunelul acesta subteran. Trebuie că este undeva pe aici o piaţă 
secretă unde se comercializează băieţei; ar trebui să fie acolo o 
droaie de beţivi, prostituate, cerşetori şi câini pe jumătate turbaţi. De 
acolo se alesese el cu indicii importante... Unicitatea scenei 
reprezintă un factor important pentru succesul unui roman. 
Romancierii de prim rang întotdeauna îşi pun personajele să se 
mişte într-o atmosferă care se schimbă necontenit, fiindcă astfel nu 
numai că se ascund neajunsurile romancierului, dar este şi stimulat 
entuziasmul cititorilor faţă de lectură. Prins în mrejele gândurilor 
sale. Mo Yan a schimbat direcţia şi, pe neaşteptate, a dat cu ochii de 
un bătrân ghemuit într-un colţ, cu o pătură ponosită aruncată 
neglijent pe umeri. Alături avea o sticlă de băutură verde. Pe mine 



mă încerca un sentiment de uşurare, căci până şi cerşetorii din Ţara 
Vinului au alcool la îndemână. Li Yidou, doctorul oenolog, a scris 
atâtea povestiri şi toate au legătură cu băutura. Oare de ce n-o fi 
scris şi povestiri despre cerşetori? Unul care cerşeşte băutură nu 
vrea nici bani, nici mâncare. Tot ce-ţi cere este băutura, iar odată ce 
s-a îmbătat, dansează şi cântă, trăind liber ca o zeitate. Li Yidou, 
ciudăţenia asta de om, mă întreb cum o fi? Sunt nevoit să recunosc 
faptul că el mi-a transformat radical toate povestirile, una câte una. 
Ding Gou'er al meu ar fi trebuit să fie un agent special cu puteri 
supranaturale, un om strălucit, cu un har extraordinar. Eu deja nu 
mai pot continua povestea lui Ding Gou'er şi de aceea am venit în 
Ţara Vinului: să-mi caut inspiraţia şi să născocesc pentru 
investigatorul meu special un sfârşit mai de soi decât să se înece 
într-o latrină publică. 

Apropiindu-se de ieşire. Mo Yan l-a zărit pe Li Yidou, doctor 
oenolog şi romancier anonim, identificându-1 în mod instinctiv 
după înălţime şi faţa colţuroasă, ascuţita. S-a îndreptat de îndată 
spre ochii aceia mari, cu privire ameninţătoare. 

Bărbatul a întins o mână uscăţivă peste balustradă şi a spus: 

— Dacă nu mă înşel, dumneavoastră sunteţi domnul profesor Mo 
Yan. 

Mo Yan i-a strâns mâna rece ca gheaţa şi a răspuns: 

— îmi pare rău că ţi-am dat atâta bătaie de cap. Li Yidou! 

Angajata care controla biletele l-a îndemnat pe Mo Yan să scoată 

mai repede biletele. 

— Ce să vă arate? a strigat Li Yidou. Voi ştiţi cine este domnia sa? 
Este creatorul romanului după care s-a făcut filmul Sorgul roşu, iar 
acum este înaltul oaspete al Comitetului de Partid şi al guvernului 
local. 

Controloarea de bilete a înlemnit, după care i-a aruncat o privire 



prelungă lui Mo Yan. Acesta se simţea cam jenat, aşa că a scos grăbit 
biletul, dar Li Yidou l-a tras peste balustradă şi a spus: 

— N-o luaţi în seamă! 

Li Yidou i-a luat rucsacul lui Mo Yan şi şi l-a pus pe umăr. 
Trebuie că avea 1,80 m înălţime, cam cu un cap mai înalt decât Mo 
Yan, însă acesta găsea pricină de mândrie în faptul că Li Yidou era 
mai slab decât el cu cel puţin douăzeci şi cinci de kilograme. 

— Domnule, a spus Li Yidou pe un ton călduros, de îndată ce am 
primit scrisoarea dumneavoastră, am comunicat vestea cea bună la 
Comitetul Municipal de Partid, iar secretarul Hu, de acolo, a spus: 
„Este bine-venit! Este cât se poate de bine-venit!" Mărturisesc că eu 
am venit astă-noapte aici cu maşina, ca să vă întâmpin. 

— Dar cred că eu m-am exprimat cât se poate de clar în 
scrisoarea mea, spunând că ajung în zorii zilei de 29. 

— Mie mi-a fost teamă ca nu cumva să sosiţi mai devreme, i-a 
replicat Li Yidou, şi să vă treziţi singur într-un oraş necunoscut, aşa 
că am preferat să fac eu un drum în plus, decât să vă las să mă 
aşteptaţi. 

— V-am pus la cazne prea mari, i-a răspuns Mo Yan râzând. 

— Iniţial, autorităţile municipale ar fi vrut să-l trimită pe 
deputatul Jin Gangzuan, dar eu le-am spus că Mo Yan îmi e prieten 
apropiat şi că nu-i cazul să ne formalizăm, drept care am venit eu să 
vă întâmpin. 

Am pornit înspre o limuzină elegantă din parcarea scăldată în 
lumina generoasă a stâlpilor de iluminat. Ploaia aşternută pe 
limuzină o făcea să strălucească, dându-i un aer de şi mai mare 
eleganţă. 

— Directorul general Yu este în maşină, a precizat Li Yidou. 
Maşina aceasta aparţine restaurantului lor. 

— Care director general Yu? 



— Yu Yichi, desigur. 

Mo Yan a simţit o puternică strângere de inimă, în timp ce 
nenumărate descrieri ale lui Yu Yichi i-au trecut fulgerător prin 
minte. Dacă piticul, care n-avea nicio legătură cu investigatorul, ar fi 
murit în mod surprinzător în visul acestuia, lucrurile ar fi evoluat 
până într-acolo încât duhurile şi demonii ar fi condus toate 
ostilităţile. „Aş putea foarte bine să folosesc şi povestea însemnările 
investigatorului, ca să mai încălzesc un pic atmosfera", s-a gândit el. 

— Directorul general Yu Yichi a insistat să vină, a comentat Li 
Yidou. Voia să aibă el plăcerea de a vă întâmpina primul, pentru că 
el ştie să fie un camarad adevărat. Domnule, vă rog să nu-1 judecaţi 
numai după înfăţişare. Este genul de om care ştie să-ţi răspundă 
înzecit la gesturile de curtoazie. 

Cum vorbeau ei aşa, s-a deschis portiera şi din maşină a coborât 
un bărbat a cărui înălţime în mod categoric nu depăşea un metru. 
Mic de înălţime, dar bine legat, şi îmbrăcat elegant, chiar că semăna 
cu un burghez educat. 

— Mo Yan, băiete, ai venit până la urmă! a rostit el de îndată ce a 
coborât din maşină, cu o voce răguşită, dar de o veselie 
molipsitoare. 

Apoi, s-a repezit la cel căruia tocmai i se adresase şi i-a strâns 
mâna cu putere, aşa cum faci cu un vechi prieten, după o despărţire 
îndelungată. In timp ce îi strângea mânuţa nervoasă. Mo Yan a fost 
cuprins de remuşcări, la gândul că în roman îl lăsase pe Ding 
Gou'er să-l ucidă pe acest om. Oare de ce a trebuit neapărat să-l 
omoare? Un omuleţ aşa de haios, drăgălaş ca o jucărioară întoarsă 
cu cheia! Şi ce dacă făcuse dragoste cu şoferiţa? N-ar fi trebuit să-i 
îngăduie moartea, ci ar fi trebuit să-l lase să-i devină prieten lui 
Ding Gou'er şi să desluşească împreună cazul cu mâncătorii de 
bebeluşi. 



Yu Yichi a deschis portiera pentru ca Mo Yan să se urce în maşină 
şi, de îndată ce s-a aşezat lângă el, i-a spus, răspândind în jur 
respiraţia sa impregnată de mirosul de alcool. 

— Doctorul oenolog vorbeşte toată ziua de tine. Tipul ăsta te 
venerează mai ceva ca pe un zeu, însă acum, că stau în faţa ta, îmi 
dau seama că nu eşti atât de frumos precum te descrie el, ci, 
dimpotrivă, arăţi ca un traficant de băutură ieftină şi proastă. 

Atins de asprimea vorbelor sale. Mo Yan i-a răspuns pe un ton 
sarcastic. 

— De aceea sunt şanse mari ca într-o bună zi să devin prieten la 
cataramă cu directorul general Yu. 

Yu Yichi a pufnit în râs ca un copil. Când s-a potolit, într-un final, 
a spus: 

— Asta chiar e bună! O pocitanie şi un pitic să se împrietenească! 
Hai, porneşte maşina! 

Femeia de la volan nu era pitică, dar era foarte tăcută. în bătaia 
luminilor difuze din scuarul de la gară. Mo Yan i-a observat 
frumuseţea şi gâtul lung, delicat, însă deodată a tresărit speriat, căci 
un gând i-a năvălit în suflet nestăvilit: şoferiţa asta era sora geamănă 
a şoferiţei din romanul lui, cea care îl chinuise de moarte pe Ding 
Gou'er. 

Farurile luminau calea tot înainte, în timp ce femeia, cu multă 
pricepere, a scos maşina din scuar, împroşcând cu apă în urma lor. 
în interiorul maşinii plutea un parfum rafinat, iar pe bord, un tigru 
pufos, de jucărie, se balansa ritmic. Pe muzica aceea de vis, pe care o 
emitea radioul, maşina aluneca de parcă ar fi fost într-o curgere lină 
de apă. Nici măcar o pisică nu se arăta pe drumul neted şi larg, deşi 
Ţara Vinului părea a fi un oraş mare, cu clădiri în stil nou, aliniate 
de-o parte şi de cealaltă a drumului. Doctorul oenolog nu exagerase 
câtuşi de puţin atunci când apreciase acest loc ca fiind o metropolă 



plină de viaţă. 

Mo Yan l-a urmat pe Yu Yichi în restaurant, cu Li Yidou 
urmându-i îndeaproape, cu rucsacul oaspetelui pe umăr. 
Restaurantul era după cum se aşteptase - frumos decorat, cu podea 
de marmură în salonul principal, bine lustruită cu ceară, ceea ce îi 
dădea o nesfârşită strălucire. La recepţie se afla o fată cu ochelari, 
care nici ea nu era pitică. 

De îndată ce Yu Yichi i-a dat instrucţiuni, cerându-i să le deschidă 
sala 310, fata s-a conformat fără să cârtească, pornind cu cheile în 
mână, către lift. Ba s-a străduit, zeloasă, să apese butonul de 
chemare a liftului înaintea celorlalţi, iar după deschiderea uşii, Yu 
Yichi a intrat primul şi a întins mâna ca să-l tragă şi pe Mo Yan. 
Acesta însă părea cam şovăielnic. Au intrat şi Li Yidou, şi fata, după 
care s-a închis uşa. Când liftul a început să urce. Mo Yan a observat 
că pe peretele metalic se oglindea o fată urâtă, extrem de obosită, şi 
mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că, de fapt, chipul acela îi 
aparţinea. Nu-i venea să creadă că arată atât de jalnic şi abia acum 
descoperea că în numai câţiva ani îmbătrânise foarte mult. Văzând 
că lângă chipul lui se reflecta şi faţa somnoroasă a fetei cu ochelari. 
Mo Yan imediat şi-a îndreptat privirea asupra numerelor de pe 
panoul de afişaj al liftului. Se gândea... „Investigatorul cel surmenat 
se află faţă în faţă cu rivalul său, Yu Yichi, în spaţiul strâmt al unui 
lift. Când se întâlnesc, inamicilor le scapără foc în priviri... Eu însă 
pe neaşteptate mi-am ţintuit privirea asupra pielii albe care se 
zăreşte deasupra gulerului ochelaristei şi pe nesimţite m-au 
împresurat gânduri năstruşnice, asemenea unor cai celeşti 
dezlănţuiţi. Amintiri de demult îmi năvălesc în minte. Cam pe când 
aveam paisprezece ani, mi-am vârât mâna în sânul unei fete. Ea a 
chicotit şi mi-a spus: «Deci, şi tu te pricepi să pui mâna pe aşa ceva! 
N-ai vrea să vezi cum arată?» Eu i-am încuviinţat, chinuit de 



curiozitate. «Bine.» Am simţit cum frisoane reci îmi iau în stăpânire 
şi uite aşa, s-a deschis poarta purpurie către pubertatea mea, odată 
cu fata aceea care îşi desfăcea nasturii la bluză. M-am repezit 
duduind pe poarta larg deschisă, fără să mă mai gândesc la 
consecinţe, lăsând în urmă vremurile copilăriei, când păşteam 
animalele şi creşteam păsările. în urmă rămâneau toate, pentru 
totdeauna..." 

Liftul s-a oprit cu zgomot, iar uşa s-a deschis. Când a ajuns la 
camera 310, ochelarista a descuiat şi a rămas lângă intrare, făcându- 
ne loc ca să intrăm. Mo Yan nu mai avusese parte niciodată de o 
asemenea cazare luxoasă. Cu toate acestea, afişa pe faţă un aer de 
superioritate şi s-a aşezat calm pe canapea. 

— Aceasta este cea mai bună cameră a noastră. Aici veţi locui! i-a 
spus Yu Yichi. 

— Prea bine! a încuviinţat Mo Yan, satisfăcut. Eu am fost în 
armată la viaţa mea, aşa că sunt obişnuit să mă adaptez oriunde. 

— Iniţial, cei mari ar fi vrut să vă trimită la casa de oaspeţi a 
Comitetului Municipal de Partid, a spus Li Yidou, dar toate 
camerele bune de acolo au fost rezervate de către onorabili oaspeţi 
din străinătate şi compatrioţi din Hong Kong, Macao şi Taiwan, care 
participă la primul Festival al Licorii Maimuţei. 

— Aici e mai bine, fiindcă eu n-am niciun chef să dau ochii cu 
demnitarii, a spus Mo Yan. 

— Ştiu că domnul Mo Yan evită să fie în centrul atenţiei şi preferă 
liniştea şi pacea, a remarcat Li Yidou. 

— Carevasăzică cel care a scris Sorgul roşu caută să nu fie în 
centrul atenţiei şi să aibă parte de linişte. Oare este cu putinţă? a 
întrebat Yu Yichi chicotind. Tu, tinere, ai lucrat doar două zile la 
Departamentul de Propagandă şi ai şi devenit un lingău notoriu! 

— Domnule Mo Yan, să nu-1 luaţi în seamă pe domnul director 



general Yu, fiindcă i s-a dus buhul în tot oraşul că are limba ascuţită, 
a spus Li Yidou, jenat. 

— Nu-i nicio problemă, a răspuns Mo Yan, că nici eu nu mă las 
mai prejos. 

— Am uitat să vă anunţ, domnule profesor, că luna trecută am 
fost transferat la Departamentul de Propagandă din cadrul 
Comitetului Municipal de Partid, s-a grăbit să adauge Li Yidou. 

— Şi cu teza ta de doctorat ce se întâmplă? Ai terminat-o? a 
întrebat Mo Yan. 

— Mai poate să aştepte. Mi se potriveşte mult mai bine munca 
aceasta, fiindcă activitatea jurnalistică este mai apropiată de 
activitatea de creaţie, a spus Li Yidou. 

— E bine şi aşa, i-a răspuns Mo Yan. 

— Domnişoară Ma, pregăteşte nişte apă fierbinte pentru Mo Yan, 
să se îmbăieze, ca să nu mai miroasă aşa! 

Ochelarista a încuviinţat imediat şi a plecat spre baie, de unde 
într-o clipă a început să răsune gâlgâitul apei. 

Yu Yichi a deschis barul, scoţând la iveală zeci de sticle cu 
băutură. 

— Ce bei? l-a întrebat el pe Mo Yan. 

— Nimic. E prea devreme pentru mine ca să beau acum. 

— Cum se poate aşa ceva? a întrebat Yu Yichi surprins. Când vii 
în Ţara Vinului, prima grijă este să tragi o beţie. 

— Aş bea un pahar de ceai, a spus Mo Yan. 

— In Ţara Vinului nu avem ceai. Poţi să bei alcool în loc de ceai, i- 
a răspuns Yu Yichi. 

— Domnule profesor Mo Yan, păi, când eşti într-un loc, trebuie să 
te supui obiceiurilor locului, l-a îndemnat Li Yidou sfătos. 

— Bine! a acceptat Mo Yan. 

— Vino să-ţi alegi ce-ţi place! a spus Yu Yichi. 



Vederea acelor sticle pline cu băuturi rafinate aproape că i-a dat 
lui Mo Yan o senzaţie de ameţeală. 

— E adevărat ce se spune, că eşti băutor de rangul întâi? l-a 
iscodit Yu Yichi. 

— La drept vorbind, nu sunt în stare să beau cine ştie cât, că am şi 
eu limitele mele. Nici prea multe cunoştinţe în domeniu nu am. 

— Nu-ţi stă deloc bine să fii modest! i-a replicat Yu Yichi. Am citit 
scrisorile pe care i le-ai trimis lui Li Yidou. 

Mo Yan i-a aruncat o privire încărcată de nemulţumire lui Li 
Yidou care a sărit repede să se apere: 

— Directorul general Yu este de-al nostru. Nu e cazul să vă 
îngrijoraţi. 

Apoi, Yu Yichi a scos o sticlă de „Muşuroiul de furnici verzi" şi a 
spus: 

— După o noapte de mers cu trenul, ar fi bine să încerci ceva mai 
blând. 

— „Muşuroiul de furnici verzi" este o alegere excelentă, a 
completat Li Yidou cu plăcere vădită în glas. Este creaţia socrului 
meu, realizată prin fermentarea boabelor de fasole verde, la care s- 
au adăugat peste zece plante medicinale aromatice. Când bei 
licoarea asta este ca şi cum ai asculta o femeie de o frumuseţe clasică 
cântând la ţiteră, care, prin forţa magică a sunetelor, te îndeamnă să 
te cufunzi în amintiri din cele mai îndepărtate. 

— Gata, ajunge! i-a tăiat Yu Yichi avântul. Nu mai face atâta 
reclamă! 

— Păi, nu de asta m-au transferat la Departamentul de 
Propagandă? De reclamă avem nevoie pentru Pestivalul Licorii 
Maimuţei şi, la urma urmei, eu sunt doctor în oenologie, s-a apărat 
Li Yidou. 

— Deocamdată doar candidat la udul de doctor, i-a aruncat-o Yu 



Yichi zeflemitor. 

Apoi, a scos din bar trei pahare de cristal, în care a turnat 
„Muşuroiul de furnici verzi" - o licoare de un verde tulburător. 

înainte să ajungă în Ţara Vinului, Mo Yan citise câte ceva din 
studiile de oenologie, aşa că era în cunoştinţă de cauză cu privire la 
regulile degustării. A dus paharul la nas şi a inspirat adânc, după 
care, cu respiraţia întretăiată, a închis ochii, luând înfăţişarea unui 
adevărat cunoscător, cufundat în meditaţie profundă. După câteva 
clipe, a deschis ochii şi a exclamat: 

— Intr-adevăr, nu-i rău! Are gustul şi parfumul antichităţii, este 
rafinat şi solemn. Chiar că nu-i rău. 

— Măi, să fie! a zis Yu Yichi. De-abia dacă ştii şi tu câte ceva 
despre toate astea. 

— Domnul Mo Yan este un cunoscător înnăscut într-ale 
băuturilor rafinate, a intervenit Li Yidou. 

Mo Yan râdea cu satisfacţie. 

Atunci, a apărut ochelarista şi a spus: 

— Domnule director, baia este pregătită. 

— Să bem până la fund! a propus Yu Yichi, ciocnind paharul cu 
Mo Yan. După baie, poţi să te odihneşti un pic, poţi chiar să dormi 
vreo două ore, fiindcă oricum micul dejun începe abia la ora şapte. 
Am să le rog pe fete să te trezească. 

După ce a dat paharul pe gât, l-a lovit uşor pe Li Yidou peste 
genunchi şi i-a spus: 

— Să mergem, doctore! 

— Rămâneţi şi voi aici să dormiţi, i-a îndemnat Mo Yan. Ne 
înghesuim un pic şi gata. 

— Regulile hotelului nu permit ca bărbaţii să împartă aceeaşi 
cameră, a spus Yu Yichi, mijindu-şi ochii. 

Li Yidou era pe punctul de a mai comenta ceva, doar că Yu Yichi 



l-a împins şi i-a spus grăbit: 

— Haide odată! 

Abia acum am putut să scap de carapacea mea Mo Yan. Am 
căscat, mi-am curăţat gâtul şi mi-am scos pantofii şi ciorapii. A 
urmat o bătaie uşoară în uşă. Grăbit, mi-am ridicat pantalonii pe 
care apucasem să-i dau jos pe jumătate, mi-am netezit cămaşa şi m- 
am dus să deschid uşa. Fără să apuc să reacţionez în vreun fel, 
domnişoara Ma, ochelarista, a şi trecut fulgerător pe lângă mine, 
intrând în cameră. 

Era toată numai zâmbet şi nici urmă de aerul adormit de mai 
devreme. 

— S-a întâmplat ceva? a întrebat Mo Yan pe un ton serios. 

— Directorul general mi-a spus să torn nişte „Muşuroi de furnici 
verzi" în apa de baie, a răspuns fata. 

— Să torni băutură în apa de baie? 

— Da, asta e descoperirea directorului nostru, a explicat 
domnişoara Ma. El susţine că îmbăiatul în alcool e benefic pentru 
sănătate. Alcoolul omoară microbii, relaxează muşchii şi stimulează 
circulaţia sângelui. 

Domnişoara Ma a scos dopul şi s-a îndreptat către baie cu sticla 
în mână, cu Mo Yan urmând-o îndeaproape. în baie pluteau aburi 
lăptoşi, care dădeau atmosferei un aer extrem de romantic. 
Domnişoara a golit sticla în cada plină cu apă fierbinte şi de îndată 
un parfum pătrunzător, nespus de relaxant, de alcool s-a ridicat în 
aer. 

— Este gata, domnule Mo Yan. Poftiţi în cadă! i s-a adresat 
domnişoara pe un ton răspicat. 

Apoi, a ieşit surâzătoare, însă Mo Yan a desluşit un oarecare 
romantism în zâmbetul ei. Simţea cum emoţiile sale sunt atât de 
stârnite încât aproape că a întins mâna, s-o prindă pe domnişoara 



Ma şi să-i tragă un pupic pe obrăjorii îmbujoraţi, însă a strâns din 
dinţi, ca să-şi ţină pornirile în frâu, lăsând-o să plece netulburată. 

Mo Yan a ieşit din baie şi a rămas o vreme ca prostit, înainte să 
înceapă să se dezbrace în încăperea aceea copleşită brusc de-o 
atmosferă caldă, primăvăratică. S-a dezbrăcat de tot şi, frecându-se 
pe burta proeminentă, s-a privit în oglindă. Imaginea pe care o 
vedea nu era deloc încurajatoare, aşa că s-a felicitat în gând pentru 
că mai devreme nu greşise, lăsându-se pradă emoţiilor. 

A intrat în apa fierbinte din cadă, moment în care a simţit efectele 
stimulatoare ale alcoolului şi şi-a scufundat tot mai mult trupul, 
până când nu i-a mai rămas afară decât capul pe care şi l-a rezemat 
de marginea umedă a căzii. Apa amestecată cu alcool, cu irizările ei 
verzui, îşi dovedea efectul - parcă nenumărate ace fine îi ciupeau 
pielea, stârnind o durere uşoară, dar nespus de reconfortantă. „Al 
naibii pitic! Asta chiar că ştie să se bucure de viaţă!" a zis el plin de 
admiraţie. 

După câteva minute, durerea a dispărut; îşi simţea sângele cum îi 
curge prin vine mai iute ca niciodată, iar încheieturile parcă erau 
unse, dar după câteva minute broboane mici de sudoare i s-au ivit 
pe frunte. Curând, tot trupul îi era relaxat, aşa cum numai o sudoare 
abundentă îl poate face să se simtă. „De ani de zile n-am mai 
transpirat în halul ăsta", se gândea el. „Cu siguranţă că toţi porii îmi 
erau astupaţi... S-ar cuveni să-l las pe Ding Gou'er să se cufunde 
într-o cadă plină cu apă în care s-a turnat «Muşuroi de furnici 
verzi», după care să poposească la el o tinerică, aşa cum se întâmplă 
în orice thriller..." 

După ce s-a desfătat îndeajuns cu baia. Mo Yan a ieşit şi, 
trăgându-şi pe spate un halat de baie care mirosea a iarbă aromată, 
s-a aşezat leneş pe canapea. Cum se simţea un pic însetat, şi-a scos o 
sticlă de vin alb din bar şi, tocmai în clipa în care se pregătea s-o 



desfacă, domnişoara Ma şi-a făcut din nou apariţia în cameră. De 
astă dată nici măcar nu s-a mai sinchisit să bată la uşă. Uşor 
încordat. Mo Yan s-a grăbit să-şi lege cordonul halatului şi să se 
acopere pe picioare. în fapt, a spune despre el că era încordat nu 
corespunde întocmai realităţii, ci mai degrabă ar trebui să spunem 
că era cuprins de o încordare plăcută, apropiată de sentimentul de 
fericire. 

Domnişoara Ma l-a ajutat să deschidă sticla de vin, după care i-a 
turnat în pahar nişte vin, spunându-i: 

— Domnule Mo Yan, m-a trimis Yu Yichi, directorul general, să 
vă fac un masaj. 

Sudoarea a năvălit şi mai avântat pe chipul lui Mo Yan. 

— Nu... nu-i nevoie, acuşi se crapă de ziuă, a încercat el să se 
eschiveze cam bâlbâit. 

— Aşa a poruncit domnul director general Yu, aşa că nu puteţi 
refuza, i-a replicat ea. 

Mo Yan şi-a dat seama că n-avea încotro, aşa că s-a întins pe 
canapea, îngăduind masajul fetei, însă cu atenţia concentrată asupra 
unei perechi de cătuşe imaginare, reci ca gheaţa, ca nu cumva să 
comită vreo nerozie. 

Cât au luat micul dejun împreună, Yu Yichi n-a făcut altceva 
decât să rânjească, o atitudine absolut stânjenitoare. Mo Yan se 
gândea să spună ceva, dar, pe de altă parte, îşi dădea seama că orice 
ar fi rostit era de prisos. Oricum, şi tăcerea aceea părea să spună 
multe. 

Li Yidou s-a apropiat în fugă, cu respiraţia întretăiată. 
Observându-i cearcănele pronunţate şi expresia obosită de pe faţă. 
Mo Yan i-a spus cu îngrijorare în glas: 

— N-ai mai dormit deloc? 

— Cei de la ziarul judeţean mă presează cu o povestire, aşa că am 



fost la birou, ca s-o termin. 

Mo Yan i-a umplut un pahar şi i l-a oferit. 

— Domnule profesor Mo Yan, a spus el după ce a luat o gură de 
vin, secretarul Hu vrea să vă plimbe într-un tur al oraşului, iar 
după-amiază vă invită la masă. 

— Nu-i nevoie, a zis Mo Yan, că doar ştiu cât de ocupat e 
secretarul Hu. 

— Aşa ceva nu se poate, a respins Li Yidou încercarea lui de a 
scăpa. Sunteţi un distins oaspete şi, mai mult decât atât. Ţara 
Vinului se bizuie pe măiestria dumneavoastră de scriitor pentru a 
deveni un loc faimos. 

— Pe măiestria mea? s-a arătat Mo Yan uimit. 

— Dragul meu Mo Yan, serveşte-ţi micul dejun! 

— Da, domnule Mo Yan, mâncaţi, vă rog! a adăugat Li Yidou. 

Ascultător, Mo Yan şi-a tras scaunul mai în faţă şi şi-a proptit 

coatele pe masa acoperită cu o faţă de masă albă ca zăpada. Razele 
strălucitoare ale soarelui se strecurau perfide pe fereastră şi scăldau 
în lumină întreaga încăpere. Muzica de jazz cobora din tavan, de 
undeva de foarte departe, cu nişte acorduri nespus de emoţionante. 
Ca din senin şi-a amintit de domnişoara Ma, ochelarista care îi 
făcuse masajul. 

Pe masă erau aşezate frumos şase farfurioare drăgălaşe, cu 
mâncăruri colorate - roşii şi verzi. Festinul mai cuprindea şi lapte, 
ouă prăjite, pâine prăjită, gem, terci de orez, ouă de raţă sărate, tofu 
puturos, prăjituri cu susan, gogoşi răsucite... Erau atât de multe 
feluri încât nu le mai puteai ţine socoteala şi atât de variate - şi 
chinezeşti, şi străine. 

— O chiflă fiartă în aburi şi un bol cu terci sunt de ajuns pentru 
mine, a ţinut Mo Yan să precizeze. 

— Mănâncă, mănâncă! l-a îndemnat Yu Yichi. N-o să sărăcească 



Ţara Vinului dintr-atâta. 

— Ce bea domnul Mo Yan? s-a băgat şi Li Yidou în vorbă. 

— Dimineaţa, pe stomacul gol, nu beau nimic, a venit răspicat 
răspunsul lui Mo Yan. 

Bea un pahar, bea un pahar! Aşa e regula aici, a zis Yu Yichi. 

— Domnul Mo Yan nu stă prea bine cu stomacul. Un pahar de 
rachiu cu ghimbir o să-l încălzească. 

— Domnişoara Yang, a strigat Yu Yichi, vino să ne torni băutură! 

De îndată a apărut o chelneriţă, şi mai apetisantă decât 

domnişoara Ma, că l-a lăsat cu gura căscată pe Mo Yan. 

— Dragă domnule Mo Yan, a zis Yu Yichi, împungându-1 uşor cu 
cotul, ce zici de fetele de la restaurantul nostru? 

— Toate sunt de-o frumuseţe răpitoare. 

— Ţara Vinului e renumită nu doar pentru vin, ci şi pentru 
femeile frumoase. Mamele preafrumoaselor Xi Shi şi Wang Zhaojun 
sunt tot de aici, de la noi, a precizat Li Yidou. 

Yu Yichi şi Mo Yan au râs. 

— Nu râdeţi, nu râdeţi! le-a zis Li Yidou. Am dovezi pentru ceea 
ce spun. 

— Termină cu prostiile! a zis Yu Yichi. Dacă astea toate sunt 
scornelile tale, mai bine las-o baltă. Mo Yan este maestru la aşa ceva 
şi nu-1 întrece nimeni. 

— Aşa-i! Fac pe deşteptul tocmai unde nu trebuie, a zis Li Yidou, 
râzând şi el. 

Şi tot aşa, printre conversaţie şi râsete, s-au trezit că au încheiat 
micul dejun. Domnişoara Yang a intrat în salon şi i-a oferit lui Mo 
Yan un prosop fierbinte, care răspândea în jur un parfum suav. 
Acesta l-a luat şi s-a şters pe faţă şi pe mâini, cu sentimentul că 
niciodată nu fusese atât de bine omenit. Când şi-a atins obrazul, a 
simţit că pielea era atât de moale şi lucioasă. Ce senzaţie plăcută! 



— Domnule Yu Yichi, ne bazăm pe dumneavoastră pentru masa 
de prânz, a spus Li Yidou. 

— Oare e nevoie să-mi spui tu? Mo Yan este un oaspete preţuit, 
aşa că nici nu mi-ar trece prin gând să-i ofer altceva decât 
mâncărurile şi băuturile cele mai rafinate. 

— Am chemat o maşină, domnule Mo Yan, a spus Li Yidou. Dacă 
vreţi să mergeţi pe jos, este în regulă; dacă nu, puteţi merge cu 
maşina. 

— Lăsaţi-1 pe şofer să-şi vadă de treaba lui. Noi mergem încetişor 
pe jos, a spus Mo Yan. 

— Este în regulă şi aşa, a spus Li Yidou. 

3 

Mo Yan mergea pe Strada Măgarului, împreună cu Li Yidou. 

Pavelele străvechi fuseseră spălate de ploaia de peste noapte, dar 
cu toate acestea un miros acru, înţepător răzbea din toate 
crăpăturile, amintindu-i lui Mo Yan de una din povestirile lui Li 
Yidou. 

— Chiar există duhul unui măgăruş negru, care bântuie pe strada 
asta? s-a grăbit Mo Yan să întrebe. 

— Aşa umblă o legendă pe aici, însă nimeni nu l-a văzut, i-a 
răspuns Li Yidou. 

— Trebuie să fie nenumărate duhuri de măgari care umblă pe 
strada asta. 

— Este cât se poate de adevărat. Strada asta are o istorie de vreo 
două sute de ani, aşa că nu-i chip să poţi ţine socoteala măgarilor 
sacrificaţi. 

— Câţi tăiaţi zilnic acum? a vrut Mo Yan să afle. 

— Cel puţin douăzeci, a venit răspunsul. 



— Dar mai sunt atâţia măgari? a întrebat Mo Yan uimit. 

— Sigur că sunt, altfel ar mai deschide oamenii măcelării pentru 
măgari? 

— Şi se vinde atâta carne de măgar? a continuat Mo Yan 
interogatoriul. 

— Se întâmplă că uneori nu mai au ce vinde, aşa de mare e 
cererea, a răspuns Li Yidou. 

Cum stăteau ei aşa de vorbă, a apărut un om cu înfăţişare de 
ţăran, care ducea doi măgari negri de dârlogi. Mo Yan s-a apropiat 
şi l-a întrebat: 

— Moşule, ăştia-s de vânzare? 

Bărbatul i-a aruncat o privire rece lui Mo Yan şi, fără să scoată o 
vorbă, şi-a continuat drumul. 

— Vreţi să vedeţi cum se taie măgarii? a întrebat Li Yidou. 

— Desigur că vreau, a zis Mo Yan. 

Pe dată, s-au întors şi au pornit pe urmele bărbatului. Când au 
ajuns în dreptul măcelăriei de familiei Sun, bărbatul a strigat: 

— Şefule, au sosit măgarii! 

Un bărbat chelios, între două vârste, a ieşit grăbit şi i s-a adresat: 

— Ce ţi-a luat atât să ajungi, bătrâne Jin? 

— Am avut de aşteptat la trecerea cu barca. 

Cheliosul a deschis uşa unui şopron şi i-a zis: 

— Adu-i încoace! 

— Bătrâne Sun! a zis, apropiindu-se de ei. 

— O! a exclamat cheliosul surprins. Frăţioare, ai venit aşa 
devreme în plimbare? 

— Dânsul este un mare scriitor din Beijing, a spus Li Yidou, 
arătând spre Mo Yan. Este Mo Yan, cel care a scris cartea după care 
s-a făcut filmul Sorgul roşu. 

— Yidou, ajunge! a încercat Mo Yan să-i tempereze entuziasmul. 



— Sorgul roşu, zici? a spus cheliosul, cu privirea aţintită asupra 
lui Mo Yan. Aha, ştiu... Nu-i chestia aia din care facem rachiu? 

— Domnul Mo Yan ar vrea să vadă cum se taie măgarii, a 
continuat Li Yidou. 

— Păi... păi, a rostit cheliosul, vădit stânjenit. O să fie sânge 
împroşcat peste tot şi sigur nu vreţi să vă încărcaţi cu atâta 
ghinion... 

— Haide, nu ne ameţi cu astea! i-a dat replica Li Yidou. Domnul 
Mo Yan este oaspetele secretarului Hu, de la Comitetul Municipal 
de Partid, şi o să scrie un articol despre Ţara Vinului. 

— Aha, este ziarist! Să vină să vadă, să vină! apoi să scrie şi 
despre magazinaşul meu, să-mi crească şi mie cota! a spus cheliosul. 

Mo Yan şi Li Yidou au pornit în urma măgarilor către curtea din 
spate, unde cheliosul s-a învârtit un pic în jurul celor doi măgari ce 
păreau foarte temători, judecând după modul în care se fereau într- 
o parte. 

— Pentru ei, individul ăsta e măcelarul Iadului. 

— Bătrâne Jin, afacerea nu prea merge cine ştie ce în ultima 
vreme, nu-i aşa? a spus cheliosul la un moment dat. 

— Carne fragedă, piele neagră, măruntaie îngrăşate cu prăjituri 
făcute din fasole. Ce altceva ai putea să-ţi doreşti? 

— Chiar vreţi să ştiţi? Măgarii ăştia doi au fost hrăniţi cu 
hormoni. Aşadar, carnea lor nu are un gust prea bun, a spus 
Cheliosul. 

— De unde naiba să fac eu rost de hormoni? a replicat bătrânul 
Jin. Mai bine spune cinstit, îi vrei sau nu? Dacă nu-i vrei, îi duc de 
aici. Strada asta e plină de măcelării pentru măgari. 

— Frăţioare, calmează-te! a spus Cheliosul. Suntem prieteni de 
atâţia ani şi chiar, dacă mi-ai aduce doi măgari din hârtie, tot i-aş 
arde ca ofrandă pentru Zeul Cuptorului. 



— Care-i preţul? a spus bătrânul Jin în timp ce întindea mâna. 

Cheliosul a întins şi el mâna şi astfel mâinile lor s-au unit, 

acoperite de mânecile hainelor. 

Lui Mo Yan i se părea ciudat. 

— Aşa e regula aici, i-a explicat Li Yidou. Preţul pentru vite este 
întotdeauna dat cu ajutorul degetelor. 

Expresia feţei cheliosului şi a negustorului de măgari spunea tot, 
de parcă erau nişte actori care jucau într-o piesă. 

Imaginaţia lui Mo Yan era stârnită de această expresie. 

Cheliosul şi-a scuturat braţul şi a spus: 

— Asta e ultima mea ofertă. Nu pot să ofer niciun sfanţ mai mult. 

Negustorul de măgari şi-a scuturat şi el braţul şi a spus: 

— Eu atâta vreau. 

Cheliosul şi-a retras mâna şi a spus: 

— Ţi-am spus. Nu mai pot să adaug niciun ban. Accepţi, sau pleci 
cu măgarii înapoi? 

Negustorul a oftat şi a spus cu voce tare: 

— Chelbosule Sun, chelbosule Sun, n-ai decât să te duci în Iad, 
unde o să te mănânce măgarii de n-o să mai rămână nimic din tine. 

Cheliosul şi-a răsfrânt buza de jos a silă şi a spus: 

— Ba o să te mănânce pe tine, traficant de măgari ce eşti! 

Negustorul a desfăcut căpăstrul, căci negoţul a fost săvârşit. 

— Nevastă, toarnă-i lui nea Jin un bol de rachiu! 

O femeie soioasă din cap până-n picioare, între două vârste, s-a şi 
înfăţişat cu un bol mare pe care i l-a dat bătrânului Jin. Acesta l-a 
luat, însă nu a băut, ci, privind-o pe femeie, a spus: 

— Cumătră, astăzi ţi-am adus doi măgari negri. Să-ţi ajungă 
mătărângile lor de ros o vreme! 

Femeia i-a tras un scuipat, după care a spus: 

— N-o să mă ating eu niciodată de aşa ceva, dar nevastă-ta 



trebuie să se mulţumească doar cu mătărânga pe care o are acasă! 

Bătrânul Jin a izbucnit în râs şi a dat peste cap rachiul, după care, 
înapoindu-i femeii bolul, şi-a prins în jurul brâului sfoara cu care îi 
adusese pe măgari şi a spus cu voce tare: 

— Chelbosule, o să vin mai târziu după bani. 

— Du-te şi vezi-ţi de treabă, dar nu uita să cumperi „o ofrandă de 
carne", ca să-ţi arăţi respectul faţă de văduva Cui. 

— Are ea ce-i trebuie acasă, nu-i cazul să-i ofer eu „respectul" 
meu. 

Şi cu astea fiind zise, a intrat cu paşi mari în prăvălie, a trecut de 
tejghea, după care a ieşit pe Strada Măgarilor. 

De acum, cheliosul, cu cele necesare în mână, se pregătea să-i taie 
pe măgari. 

— Frăţioare, dă-te într-o parte cu reporterul, să nu vă murdăriţi 
pe haine! l-a sfătuit pe Li Yidou. 

Mo Yan i-a observat pe cei doi măgari cum stăteau înghesuiţi într- 
un colţ, neîndrăznind nici să fugă, nici să ragă. Nu mai erau în stare 
decât să tremure. 

— Oricât de fioros ar fi un măgar, a comentat Li Yidou, când dă 
cu ochii de el, îl apucă un tremurat groaznic. 

Cheliosul s-a dus în spatele măgarului, cu reteveiul plin de pete 
de sânge, l-a ridicat în aer şi a lovit cu sete în punctul unde piciorul 
se îmbină cu copita. Pe dată, măgarul a căzut în fund, după care 
Cheliosul a ridicat din nou reteveiul şi l-a pocnit în frunte, trimiţând 
bietul animal direct la pământ, cu picioarele întinse de parcă erau 
nişte beţe. Celălalt măgar, în loc să încerce să fugă, ca să-şi salveze 
viaţa, stătea cu capul înfipt în perete, ca şi cum ar fi vrut să-l 
străpungă şi să iasă pe partea cealaltă. 

Cheliosul a adus un lighean cu apă şi l-a aşezat sub gâtul 
măgarului, după care a apucat un cuţit de măcelărie şi i-a tăiat 



carotida animalului, moment în care sângele a ţâşnit violent în 
lighean... 

După ce au asistat la tăierea măgarului. Mo Yan şi Li Dou s-au 
întors pe Strada Măgarului. 

— Câtă cruzime! a exclamat Mo Yan. 

— în comparaţie cu ce se întâmpla înainte, pot să spun că a fost 
multă blândeţe. 

— Da' cum era înainte? s-a interesat Mo Yan. 

— La sfârşitul dinastiei Qing era o măcelărie aici, pe Strada 
Măgarului, renumită pentru carnea de măgar gătită. Iată cum o 
pregăteau: mai întâi săpau o groapă în pământ şi o acopereau cu o 
placă de lemn, cu patru găuri - fiecare pentru câte un picior de-al 
măgarului, pentru că în felul acesta, cu picioarele înfipte acolo, nu 
mai putea să se zbată. După aceea, aduceau apă opărită, pe care o 
aruncau pe măgar şi îl frecau de nu-i mai rămânea niciun fir de păr. 
Astfel, clienţii puteau să-şi aleagă orice bucată ca s-o mănânce, iar 
măcelarul o tăia pe loc. Uneori se întâmpla ca toată carnea să se fi 
vândut, dar încă mai puteai să-l auzi pe măgar cum geme de 
suferinţă. Păi, nu-i asta cruzime? 

— Asta da cruzime! a spus Mo Yan cu un plescăit. 

— Nu cu multă vreme în urmă la măcelăria familiei Xue a fost 
reintrodusă această metodă. Se înghesuiau clienţii la uşa lor de 
mama focului până când primăria le-a interzis asemenea practici, a 
precizat Li Yidou. 

— Bine au făcut! a exclamat Mo Yan. 

— Ca să spun cinstit, procedând în felul ăsta, carnea nici măcar 
nu era gustoasă. 

— Soacra ta spunea că spaima care îl cuprinde pe animal schimbă 
calitatea cărnii. Parcă aşa spuneai într-una din povestirile tale, nu? a 
spus Mo Yan. 



— Ce memorie bună aveţi! 

— Am mâncat peşte viu prăjit şi am văzut că, până şi atunci când 
este cufundat în uleiul încins, peştele tot mai cască gura întruna, de 
parcă ar vrea să spună ceva, a ţinut Mo Yan să precizeze. 

— Sunt nenumărate exemple de mâncăruri preparate cu cruzime. 
Soacra mea este expertă în aşa ceva. 

— Cât de mari sunt diferenţele dintre soacra din povestirile tale şi 
cea din realitate? s-a interesat Mo Yan. 

— Ca de la cer la pământ, a venit răspunsul. 

— Chiar că eşti curajos! a spus Mo Yan. Dacă se va întâmpla ca 
povestirile tale să fie publicate, fără îndoială că nevastă-ta şi socrii o 
să te prăjească în ulei încins. 

— Chiar nu-mi pasă. Măcar să se publice povestirile mele, că 
după aceea sunt gata să fiu prăjit în ulei încins sau gătit în abur. 

— Nu cred că merită, l-a liniştit Mo Yan. 

— Merită, a afirmat Li Yidou cu deplină convingere. 

— Hai mai bine să discutăm diseară despre toate astea! l-a 
îndemnat Mo Yan. Eşti aşa cum trebuie, m-ai depăşit în privinţa 
talentului. 

— Mă simt de-a dreptul măgulit, domnule profesor. 

4 

Prânzul a avut loc la Cârciuma Yichi. 

Mo Yan ocupa locul de onoare, în timp ce secretarul Hu stătea pe 
locul gazdei; ceilalţi şapte-opt invitaţi erau şi ei adunaţi în jurul 
mesei - toţi cadre importante din oraş. Se aflau acolo şi Yu Yichi 
împreună cu Li Yidou. Graţie experienţei şi priceperii sale, Yu Yichi 
făcea o figură aparte acolo, în timp ce Li Yidou se simţea foarte 
stânjenit şi nu-şi găsea locul. 



Secretarul Hu era un tip în jur de treizeci şi cinci de ani, cu o faţă 
pătrăţoasă, ochi mari şi părul pieptănat spre spate. Faţa lucioasă îi 
strălucea tare; cu un aer solemn, vorbea elegant, afişând multă 
autoritate. 

După trei rânduri de băutură, secretarul Hu s-a ridicat în 
picioare, pretextând că mai este aşteptat la câteva mese. Deputatul 
Jin, de la Departamentul de Propagandă a preluat el rolul de 
amfitrion şi a început să toasteze. După vreo jumătate de oră. Mo 
Yan simţea deja că se învârteşte sala cu el, iar buzele îi erau 
înţepenite, ca şi cum ar fi fost de lemn. 

— Domnule deputat Jin... a rostit Mo Yan, n-aş fi crezut că 
sunteţi un om atât de remarcabil... ba eu credeam că sunteţi... Un 
monstru devorator de copii... 

Li Yidou asuda din greu şi s-a grăbit să-i curme vorba. 

— Deputatul nostru Jin este un reputat muzician, a spus el cu 
voce tare, şi e capabil să cânte din voce, dar şi la câteva instrumente. 
Ar trebui să-l ascultaţi cum interpretează partitura legendarului 
magistrat Bao, cu o voce impresionantă, cum numai Qiu Shengxiu 
avea! 

La auzul acestor vorbe. Mo Yan a adresat degrabă o rugăminte: 

— Domnule deputat, să te auzim... 

— Doar să n-aveţi mari aşteptări de la mine, i-a replicat deputatul 
Jin. 

Apoi, s-a ridicat în picioare, şi-a dres glasul, după care, cu o voce 
puternică precum tunetul s-a pus pe cântat o arie lungă, când cu 
inflexiuni înalte, când joase, fără ca măcar să se înroşească la faţă 
sau să facă pauză pentru a respira. Când a isprăvit, şi-a împreunat 
mâinile şi a spus: 

— Vă rog să nu râdeţi de mine! 

Mo Yan îl aclama în gura mare. 



— Dacă-mi permiteţi, domnule profesor Mo Yan, aş vrea să vă 
întreb de ce trebuie să urinăm în butoiul cu băutură? a spus 
deputatul Jin. 

îmbujorat. Mo Yan a spus: 

— Astea-s prostiile pe care le împrăştie scriitorii. Nu le luaţi în 
seamă! 

— Am să beau trei pahare cu băutură dacă domnul Mo Yan cântă 
aria „Surioara merge tot înainte curajoasă", a declarat deputatul Jin. 

— Nu sunt în stare nici să beau alcool, nici să cânt arii, i-a 
răspuns Mo Yan. 

— Un bărbat adevărat nu bea niciodată fără să cânte. Haide, 
haide... Uite, beau eu mai întâi, a spus deputatul Jin. 

Nici nu şi-a isprăvit bine vorba că deputatul a aliniat trei pahare 
în faţă, le-a umplut şi apoi, aplecând capul şi ţinându-şi respiraţia, a 
ridicat cu gura toate cele trei păhăruţe. Când şi-a dat capul pe spate, 
băutura i s-a prelins în gură, iar apoi, cu aceeaşi precizie, s-a aplecat 
şi a pus păhăruţele la loc pe masă. 

— Bravo! a strigat unul dintre comeseni. „Floarea de piersic joacă 
de trei ori." 

— Domnule Mo Yan, a intervenit Li Yidou, aceasta este piesa de 
rezistenţă a deputatului Jin. 

— Superb! a exclamat Mo Yan. 

— Este rândul dumneavoastră, domnule scriitor Mo Yan, a spus 
deputatul Jin. 

I-a aşezat trei păhăruţe în faţă şi le-a umplut. 

— Dar eu nu ştiu nicio arie „Floarea de piersic joacă de trei ori", a 
protestat Mo Yan. 

— Puteţi să le daţi pe gât unul câte unul, i-a spus deputatul, 
încercând să-şi arate generozitatea. Nu vrem să vă punem într-o 
situaţie delicată. 



După ce s-a conformat indicaţiilor. Mo Yan a simţit că îl cuprinde 
ameţeala şi mai rău. Toţi ceilalţi îi cereau să cânte. 

Mo Yan îşi dădea seama că nu prea putea să-şi controleze gura, 
iar buzele şi limba păreau amorţite. 

— Domnule Mo Yan, dacă ne cântaţi ceva, am să vă demonstrez 
cum cânt eu „Submarinul", a spus deputatul Jin. 

Mo Yan a cântat ceva ca dracu: 

Surioară, tu mergi înainte curajoasă, 

Mergi tot înainte şi nu te întorci acasă... 

N-a apucat să-şi termine cântecul, că toată băutura i-a ţâşnit pe 
gură ca un gheizer. 

Mulţimea prezentă îl ovaţiona. 

— Bine! Acum am să cânt şi eu „Submarinul", a spus deputatul 
Jin. 

Mai întâi şi-a pus un pahar mare de bere, apoi încă unul micuţ de 
rachiu, pe care l-a răsturnat în paharul de bere. Intr-un final, a 
ridicat paharul de bere şi l-a dat pe gât. 

în clipa aceea, a intrat o femeie care râdea zgomotos. 

— Ha, ha! Unde-i scriitorul? Vreau să închin trei pahare în cinstea 
lui! 

Li Yidou s-a aplecat uşor spre Mo Yan şi i-a şoptit: 

— E doamna primar Wang! Nimeni nu-i face faţă la băutură. 

Mo Yan o privea cu mare atenţie în timp ce femeia se apropia de 
el: avea faţa colţuroasă, cu un ten deschis şi proaspăt, ochii umezi, 
ca spălaţi de ploaia de toamnă; îmbrăcată elegant, ca un personaj 
din vremurile apuse. 

Mo Yan ar fi vrut să se ridice în picioare, ca s-o salute, dar fără să 
vrea a alunecat sub masă. De acolo o auzea pe doamna primar 



Wang spunând cu mirare în glas: 

— Cea păţit marele scriitor? S-a ascuns de mine? Nu-i chip să 
scape el aşa uşor. Scoateţi-1 afară, să bea! Dacă refuză, îl ţineţi de nas 
şi îi turnaţi băutura pe gât! 

Mo Yan a simţit două braţe vânjoase cum îl smulg de sub masă. 
Când s-a ridicat, a zărit mâinile ca de jad trandafiriu ale doamnei 
primar Wang, ţinând un bol mare, din ceramică grosolană, plin cu 
băutură. I l-a împins în faţă şi i-a spus pe un ton poruncitor: 

— Bea-1 până la fund! 

Şovăielnic, Mo Yan a deschis gura, îngăduindu-i doamnei primar 
Wang, pe care o asemuia unei nemuritoare, să-i toarne băutura pe 
gât. Auzea gâlgâitul lichidului care se prelingea înlăuntrul său şi, în 
acelaşi timp, simţea aroma de carne pe care o răspândeau braţele ei. 
Ca din senin, inima i-a fost cuprinsă de o recunoştinţă imensă, iar 
lacrimile i s-au pornit în şuvoi nestăvilit. 

— Ce-ai păţit, domnule scriitor? l-a întrebat doamna primar 
Wang, aţintindu-1 cu o privire blândă. 

El încerca să-şi înfrâneze emoţia năvalnică şi, cu voce gâtuită, n-a 
mai reuşit să rostească decât câteva vorbe: 

— Cred că m-am îndrăgostit! 


Septembrie 1989 - februarie 1992 
Scris la Beijing şi Gaomi 
Revizuit la Beijing, noiembrie 1999 



Sporovăială de după beţie 

/\ 

însemnări finale 


în vremea copilăriei mele, în sat a poposit cu domn, pe nume 
Xiang Mian, care trăgea după el nişte cămile. Fireşte că s-a adunat 
multă lume în jurul lui şi m-am dus şi eu, curios, să văd de ce era 
atâta agitaţie. Zărindu-mă acolo, domnul Xiang Mian a făcut o 
prevestire, pe care a ţinut s-o comunice mulţimii de oameni: 
„Băiatul ăsta are un semn din naştere la sprânceană, ceea ce 
înseamnă că, atunci când o să fie mare, o să ţină la băutură". La 
vremea aceea, sătenii îşi potoleau foamea cu fructe dulci, în timp ce 
alcoolul era un produs de mare lux. Eu îmi doream tare să pot 
împlini prevestirea făcută şi să fiu un mare băutor de alcool, căci mă 
gândeam că, atunci când voi fi mare, voi avea băutură la discreţie, 
caz în care viaţa mea în mod neîndoielnic va fi minunată. Oamenii 
nu conteneau să mă măsoare cu priviri neobişnuite, pe mine, beţivul 
de mai târziu, dar îmi amintesc că eu eram mândru nevoie mare. 

în anii 70, viaţa s-a îmbunătăţit destul de mult. Odată, tata a 
primit vizita unui musafir de vază, pe care l-a tratat cu băutură, iar 
după plecarea acestuia, a pus ceea ce mai rămăsese - cam jumătate 
din sticlă - pe pervazul ferestrei din fundul încăperii. Cu ochii 
pironiţi pe sticla aceea, ca din senin mi-am amintit profeţia 
domnului Xiang Mian, aşa că am înşfăcat sticla pe dată, i-am scos 
dopul şi am tras cu lăcomie o duşcă. Instantaneu, am simţit o 
amorţeală în toată gura, mi-au dat lacrimile şi iată prima mea 
întâlnire cu băutura, dar totodată şi începutul carierei mele de mare 
băutor. 



După aceea, era de ajuns să mă trezesc singur acasă, că beam pe 
furiş băutura din sticlă. Fireşte că pe zi ce trecea băutura se împuţina 
şi de acum începusem să-mi fac mari griji că voi fi descoperit şi 
numai pielea mea ştia ce aveam să îndur, însă într-un moment de 
inspiraţie neaşteptată am găsit soluţia: m-am dus la butoi şi am luat 
nişte apă pe care am turnat-o în sticlă, completând astfel lichidul 
evaporat cu ajutorul meu nemijlocit. Odată cu această mare 
descoperire pe care o făcusem, mi-am dat frâu liber la băut pe furiş, 
căci, nu-i aşa, butoiul avea apă din belşug. Treptat, am simţit că 
băutura din sticlă era tot mai tare văduvită de gustul de odinioară, 
aşa că n-am mai avut curajul să beau, dar în sinea mea eram zi de zi 
tulburat. Au mai trecut câteva zile şi iar ne-am pomenit cu nişte 
musafiri pe la noi pe acasă. Tata a scos sticla aceea umplută doar pe 
jumătate şi i-a tratat, însă n-a băgat de seamă că băutura era cam 
slabă sau poate că a băgat de seamă, dar n-a zis nimic. Aş îndrăzni 
să spun că scăpasem nedescoperit cu sticla aceea şi pentru moment 
mi se luase un pietroi de pe inimă. 

Mama se prinsese de drăcovenia săvârşită de mine, dar nu m-a 
dat în vileag în faţa tatii. Eu de mic am fost lacom, de parcă eram 
burtă spartă şi nici nu-i de mirare, căci sufeream prea mult de foame 
şi de aceea îmi era greu să-mi înfrânez lăcomia. Când ştiam că e câte 
ceva de mâncare prin casă, oriunde ar fi fost ascunzătoarea, făceam 
eu ce făceam şi tot dibuiam. Se vede treaba că mama era 
neputincioasă în faţa lăcomiei mele. Intr-o zi, împungându-mă cu 
degetul în frunte, mi-a spus cu nesfârşită durere în glas: „Cum de 
eşti aşa de lacom? Cu toată strădania mea, tu tot refuzi să te 
îndrepţi. De câte ori n-ai fost certat din pricina mâncatului? Şi de 
câte ori nu m-ai făcut să-mi crape obrazul de ruşine? Oare când ai să 
te descotoroseşti de apucătura asta? Iar acum, nu doar mâncare furi, 
ci ai început să furi şi băutură. I-ai furat lui taică-tu băutura şi ai pus 



apă în loc. Tu chiar crezi că nu m-am prins de toate şmecheriile 
tale?" Cum mă dojenea mama aşa, eu nu-mi doream decât să se 
crape pământul şi să mă înghită, atât de ruşine îmi era. 

La vremea aceea, băutura se făcea prin fierberea batatelor uscate. 
Dintr-o asemenea materie primă ieşea o băutură de proastă calitate, 
cu gust amar şi iute. Dacă beai un pic mai mult, simţeai arsuri în 
inimă, aveai dureri de cap şi vomai numai acreală. Pe de altă parte, 
băutura făcută din sorg era minunată - indiferent cât ai fi consumat, 
n-aveai parte de dureri de cap. Bunicul meu era expert într-ale 
băutului şi aşa se face că multe din cunoştinţele mele despre 
băutură lui i le datorez. 

El a fost medic de medicină tradiţională. Tata spune că abia pe la 
treizeci şi cinci de ani s-a hotărât să se apuce de medicină, dar a 
reuşit să-şi împlinească dorinţa, în pofida vârstei. Chiar dacă n-a 
ajuns el la nivelul unor doftori precum Pian Que 71 sau Zhang 
Zhongjing 72 , totuşi îşi făcuse un renume pe o rază de vreo cincizeci 
de kilometri, deci se poate socoti că era un medic recunoscut. Tata 
adeseori încerca să mă îmboldească la studiu, dându-mi-1 drept 
exemplu pe bunicul care reuşise cu învăţătura, ba mai mult, mă 
trimitea să învăţ de la el. „Oricine poate să rămână fără slujbă, 
numai doctorii nu, fiindcă până şi împăraţii se îmbolnăvesc şi au 
nevoie de ei", spunea tata. „E de ajuns să înveţi tu bine şi atunci 
negreşit o să ai de mâncat şi de băut după pofta inimii pentru restul 
vieţii." 

71 Medic celebru din perioada Regatelor Combatante (sec. V î.Hr. - 221 î.Hr.). 
Unele surse spun că ar fi numele unui doctor foarte bun din perioada guvernării 
împăratului Galben. 

72 Medic celebru de la sfârşitul epocii Han de Răsărit, care a trăit între anii 150 şi 
219. A avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea medicinei tradiţionale. 



La momentul acela, eu fusesem exmatriculat de la scoală pentru 
că organizasem „micul grup de rebeli", dar nici cu munca câmpului 
nu prea mă omoram, aşa că aveam vreme din belşug să tot atârn pe 
la casa bunicului. Aşa-numita învăţare a medicinei însemna, de fapt, 
să zăbovesc pe acolo şi să asist la toată agitaţia, dar mai cu seamă să 
ascult tot felul de poveşti personale, interesante, ale celor care 
veneau din toate zările ca să ceară sfatul doctorului. Bunicul meu se 
trăgea dintr-o familie de moşieri şi numai faptul că se îndeletnicea 
cu medicina l-a salvat de la moarte în timpul Reformei Agrare. 
După Eliberare, guvernul s-a preocupat foarte mult de soarta lui, nu 
l-a obligat să meargă la muncile agricole, ci i s-a permis să stea acasă 
şi să practice medicina. La vremea aceea, se apropia de optzeci de 
ani, dar, în pofida vârstei, avea simţurile ascuţite şi o minte brici. Era 
un om tare vorbăreţ, mai ales după ce dădea pe gât vreo trei 
păhăruţe de alcool şi aşa se face că multe povestiri le-am auzit din 
gura lui. Acesta este adevărul gol-goluţ, şi nu pentru că Marx avea o 
bunică mare povestitoare m-am găsit şi eu să-mi inventez un bunic 
după acelaşi calapod. Apoi, i-am auzit pe sătenii mai vârstnici 
povestind în taină că, pe când era tânăr, bunicul dusese o viaţă de 
desfrâu şi episoade ale destrăbălării lui erau celebre prin târg. 
Aflând istoria secretă a bunicului meu, ajunsesem să am un 
sentiment de apropiere profundă; în niciun caz aceste lucruri nu-mi 
ştirbiseră respectul pe care îl nutream faţă de el, ci, dimpotrivă, 
aveam şi mai mult respect. Cum bunicul avea nostalgia trecutului, 
mereu îşi exprima nemulţumirea în privinţa alcoolului făcut din 
batate. Rachiul din sorg nu se găsea decât foarte greu, ba aş îndrăzni 
să spun că nici nu-şi permitea să-l cumpere, aşa că nu-i rămânea 
decât să bea rachiu de batate şi să-i ducă dorul, în continuare, 
rachiului de sorg. 

Bunicul spunea că odinioară în sătucul nostru, care cuprindea 



numai vreo treizeci şi ceva de gospodării, existau două distilerii 
foarte mari. Satele din nord-est cultivau peste tot sorg şi fireşte că în 
distilerii se folosea sorgul. Fiecare distilerie îşi avea numele ei 
propriu: una se numea „însemnări generale", iar cealaltă - 
„Reunirea banilor". In perioada Reformei Agrare, ambele familii au 
fost etichetate drept familii moşiereşti, drept care urmaşii lor cu toţii 
au îndurat decenii întregi, cu capul plecat, suferinţa lăsată ca 
moştenire de strămoşii lor. La „însemnări generale" era un băieţaş 
care a devenit student în perioada de început de după Eliberare, 
însă în perioada luptei împotriva celor de dreapta a fost etichetat ca 
„element de dreapta", iar în perioada Revoluţiei Culturale a fost 
demis din funcţie şi trimis la ţară, ca să se reformeze prin muncă. 
Constituţia lui firavă nu prea îi permitea să se înhame la munci grele 
şi n-avea altceva de făcut decât să stea cu noi, copiii cei mai măricei. 
Adeseori i-am observat ochii injectaţi din pricina rachiului de batate 
şi îl auzeam spunând vorbe de-a dreptul nebuneşti: „Băutură! 
Băutură! O sticlă de băutură e mai ceva ca propria mamă!" După ce 
s-a încheiat Revoluţia Culturală, el şi-a reluat slujba, dar, înainte de 
a pleca din sat, a aşezat un butoi pe stradă, pe care l-a umplut ochi 
cu alcoolul cumpărat de la trei magazine din jur. Apoi, s-a urcat în 
copac şi de acolo aprindea artificii, îndemnând pe toată lumea să 
cumpere băutură de la el, ca să sărbătorească reabilitarea lui. în 
acelaşi timp, a lansat şi un anunţ matrimonial. Pe dată s-a găsit fata 
unui ţăran nevoiaş care a venit la poartă să se recomande singură. în 
anii '80, câţiva moştenitori ai „însemnărilor generale" şi-au propus 
să reconstruiască distileria în cinstea strămoşilor şi au spus că vor 
produce nu doar rachiu de sorg, ci şi vin de struguri. Au făcut rost 
de nişte joarde de viţă-de-vie, despre care umblă vorba că fuseseră 
aduse tocmai din Italia ca să fie plantate de către săteni. Păcat că 
entuziasmul adus de aceste fantezii s-a domolit pe când viţa-de-vie 



încă nici nu prinsese rod. 

Pe atunci, în sătucul nostru uitat de lume damful de alcool te 
împresura la tot pasul şi cam toţi bărbaţii în puterea vârstei 
munciseră pe la distilerie. Acest lucru însemna că aveai băutura la 
discreţie, cu condiţia să nu-ţi neglijezi munca, spre satisfacţia 
proprietarului care n-avea nimic de obiectat. Un văr mai mare de-al 
meu mi-a spus că la vremea aceea băieţii de prăvălie de la distilerie 
aveau parte de mâncare foarte bună: pâine albă la toate cele trei 
mese zilnice, ba mai mult, dimineaţă aveau patru mici porţii de 
mâncare, care cuprindeau câte un ou de raţă murat, la prânz şi seara 
aveau carne sau peşte, iar băutura curgea în râuri. Aşa se face că nu 
era niciunul printre ei care să nu se străduiască din răsputeri la 
muncă. Vărul ăsta al meu şchiopăta la un picior şi fireşte că a ostenit 
repede trudind la distilerie. Bunicul, pe atunci, îşi deschisese o 
farmacie şi de aceea era socotit un personaj de vază în sat. Fireşte că 
nu se punea problema să se ducă să muncească la distilerie, dar cu 
toate acestea cunoştea tot procesul tehnologic pe care îl parcurgea 
alcoolul. Din viaţa trecută a acestor oameni m-am inspirat eu de 
multe ori atunci când am scris Sorgul roşu. 

Pe când împlinise optzeci de ani, bunicul meu bea alcool în doua 
reprize zilnice - la masa de prânz şi la cină şi de fiecare dată 
consuma cam jumătate de jiu. Pâi, atunci cât era în stare sa bea în 
tinereţile lui? Nu era nimeni în stare să desluşească acest mister. El 
însuşi mi-a povestit despre două experienţe personale cu băutura. 
Prima dată, plecase pe teren ca să îi pună diagnosticul unui pacient. 
Pe drum, a dat nas în nas cu un prieten, care ducea în spinare o oală 
în care pusese vreo zece litri ~ Era cumplit de grea. Au făcut ei doi 
schimb de ceva politeţuri şi apoi s-au aşezat jos, ca să bea pe 
îndelete. N-aveau la ei carne, ca să meargă cu băutura, dar, cum au 
zărit pe marginea drumului nişte usturoi sălbatic, s-au grăbit să-l 



smulgă şi să-l consume în loc de mâncarea cu care se însoţea 
rachiul. Au tot dat de la unul la celălalt oala, îndemnându-se care 
mai de care la băut, până când au isprăvit toată oala. Usturoiul însă 
nu-1 isprăviseră, tot mai aveau câteva fire de care nici măcar nu se 
atinseseră. Şi dacă tot săvârşiseră treaba, s-au şters la gură, s-au 
ridicat în picioare şi şi-au făcut câteva plecăciuni reciproc, în semn 
de curtoazie, după care au plecat fiecare pe drumul lui, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă ne gândim că au revenit fiecăruia 
cam trei litri de alcool şi au fost în stare să plece pe picioarele lor, 
atunci după standardele de azi, cei doi pur şi simplu aveau o 
capacitate uriaşă de a absorbi alcoolul. Altă dată, la un banchet 
dintr-un sat învecinat, omul acela a băgat de seamă că în faţă îi 
stătea un duşman de moarte, pe care n-a răbdat să-l vadă în faţa 
ochilor. Prin urmare, a băut un pahar şi, scuzându-se, a plecat de la 
banchet. Pe drum, de abia dacă-1 mai ţineau picioarele, ba simţea 
cum un foc mistuitor îi arde creierul, aşa că, după ce a trecut un 
podeţ de piatră, care făcea legătura între două sate, a pus capul jos, 
lângă un parapet din stuf, de la capătul satului şi a rămas acolo, 
mort de beat, toată noaptea. L-a trezit soarele roşu, mare cât roata 
carului, ridicându-se în tării şi răsfirându-şi strălucirea peste bruma 
ce învelea pământul. 

Apoi, odată ce am crescut, a trebuit să mă duc la munca ogorului, 
ca să-mi câştig şi eu traiul. Aşadar, nu-mi mai puteam îngădui să 
irosesc timpul prin casa bunicului, ceea ce a dus, inevitabil, la 
abandonul studiului de medicină. I ata era grozav de nemulţumit de 
lenea mea, dar era neputincios de-a binelea. Fiindcă la vremea aceea 
mâncarea nu era îndeajuns, în casă adăsta întotdeauna o atmosferă 
sumbră şi aşa se face că, în afară de momentele când eram nevoiţi să 
ne întoarcem acasă pentru a mânca şi a dormi, eu cu fraţii şi surorile 
mele ne petreceam tot timpul liber acasă la Unchiul al Şaselea. Şi la 



casa acestuia era lipsă mare şi de mâncare, şi de haine călduroase, 
dar era o atmosferă de mare bucurie, iar oamenii aceia amuzanţi din 
sat erau musafirii permanenţi ai Unchiului al Şaselea. Eu eram 
nelipsit de acolo în nopţile lungi de iarnă. Fiind o casă mică, nu 
puteam decât să ne înghesuim, iar locul meu era într-un colţ, lipit de 
un leandru pus într-un vas de apă spart, ca să treacă iarna în casă. 
Cum în camera aceea nu se (acea niciodată focul, eu aveam tot 
timpul picioarele bocnă. Flacăra lămpiţei, care pâlpâia ca o boabă de 
fasole, aşternea o lumină blândă, plină de căldură, pe chipurile 
tuturor. în camera aceea aburită, povestitorii populari din sat se 
întreceau în a ţese poveşti care mai de care mai neobişnuite. Uneori 
discutau despre economie, alteori despre politică, însă cele mai 
multe povestiri vorbeau despre poveştile de dragoste dintre oamenii 
din sat şi duhurile ciudate. 

într-o noapte, a dat o fulguială uşoară, însă oamenii tot au venit 
acolo şi nu ştiu cine a zis la un moment dat: „Ce bine ar fi picat un 
ulcior de rachiu!" N-au avut rachiu, dar cu toţii şi-au imaginat cat 
de fericiţi ar fi fost să aibă de băut într-o noapte cu zăpadă. Atunci, 
Unchiul al Şaselea a avut o iniţiativă: a scos o sticluţă umplută pe 
jumătate cu soluţie dezinfectantă pe care o injecta la porci (el era 
medic veterinar „în picioarele goale" 73 ). Apoi, a adus un bol cu apă 
rece, a scos din butoiul cu murături o varză albă murată, care să 
meargă la băutură şi s-au pus cu toţii pe băut. Am dezvăluit acest 
episod în Ţara Vinului însă în realitate n-a orbit nimeni, poate 
pentru că noi, băutorii începători, n-ajunseserăm încă la nivelul la 
care să ne distrugem sănătatea. 

în anii '80, viaţa a luat o întorsătură mai bună şi băutul alcoolului 


7 3 Aceasta era denumirea care s-a dat în timpul Republicii China doctorilor care 
aveau cunoştinţe minime de medicină şi acordau asistenţă medicală la ţară. 



a devenit o chestiune obişnuită. Industria producătoare de alcool a 
luat un avânt nemaipomenit, iar distileriile au apărut ca ciupercile 
după ploaie; rachiul de batate vândut în vrac a dispărut cu totul, iar 
alcoolul a început să fie ambalat în tot felul de sticluţe, unele mai 
arătoase şi mai luxoase ca altele. In ziare, tot mai des găseam articole 
care dezvăluiau situaţii în care oamenii aveau de suferit fiindcă beau 
alcool industrial vândut ca alcool de consum. încremeneam citind 
astfel de ştiri. Peste tot erau fabrici care produceau alcool 
contrafăcut prin orice mijloace, un lucru absolut reprobabil. 
Producătorii de băutură contrafăcută şi vânzătorii produselor lor s- 
au îmbogăţit peste măsură şi poate că numai unul la suta de 
milioane era descoperit. Atunci când, totuşi, erau descoperiţi, luau o 
mică amendă, dar dacă ar fi să facem un raport între mica amendă şi 
cât câştigau ei altfel, nici că încape vreo comparaţie. De aceea, tot 
mai mulţi producători care contrafăceau alcoolul au continuat să le 
facă rău oamenilor cu otrava lor. In numeroase locuri, autorităţile 
tolerau, ba chiar protejau grupurile producătoare de băutură 
contrafăcută şi fireşte că ne putem imagina ce se află în spatele 
acestor episoade. De fapt, sunt oare mult mai multe situaţii de 
contrafacere a alcoolului? Există chiar o vorbă amuzantă: „în afară 
de ceea ce este fals, care e cu adevărat fals, restul este fals". Bine că 
am ajuns să ne obişnuim cu faptul că suntem păcăliţi, iar viaţa 
omului nu mai e preţuită la adevărata ei valoare, aşa că atunci când 
cumpărăm marfa contrafăcută, scuturăm doar din cap şi până şi 
interesul pentru manifestarea indignării pare să se fi diluat cu mult. 
în zilele noastre, tocmai se desfăşoară o mişcare de demascare a 
mărfurilor contrafăcute, însă toţi îşi doresc ca această mişcare să 
treacă mai repede şi să nu mai fie reluată niciodată. Când sunt la 
Beijing, ca să evit să fiu păcălit, nu prea cumpăr mărfuri din buticuri 
private, pentru că în asemenea locuri nu sunt prea multe lucruri 



originale. în plus, oamenii ăştia au cu toţii cuţite ascuţite în dotare şi 
niciuna, nici două le spală în cineva numaidecât. Din ziare aflăm că 
până şi cele mai impunătoare magazine sunt înţesate cu marfa 
contrafăcută şi nu cred că mai e cazul să amintim aici cât de bogaţi 
au devenit importatorii de mărfuri. Se vede treaba că avalanşa de 
situaţii de producere şi comercializare de produse false nu 
reprezintă doar o simplă problemă economică, ci în spatele acestor 
fenomene se ascunde un fundal profund şi până ce corupţia nu va 
cunoaşte un declin, mărfurile contrafăcute vor fi cu greu stăvilite. 
Corupţia demnitarilor constituie cauza fundamentală a fenomenelor 
urâte din societate. Această corupţie nu poate fi controlată, iar dacă 
producerea şi comercializarea de produse falsificate nu vor fi 
stăvilite, nu vor putea fi rezolvate nici situaţia atmosferei sociale 
degradate şi nici problema poluării mediului. Chiar şi pentru acele 
animale rare, aflate pe cale de dispariţie, duşmanul natural este tot 
demnitarul corupt. 

Ceea ce m-a incitat şi, totodată, m-a inspirat să mă apuc de scris 
romanul Ţara Vinului a fost un articol apărut într-o anumită 
publicaţie, cu titlul „Cândva îi însoţeam pe alţii la băutură". Autorul 
acestui articol era un tip cu o situaţie familială proastă, căci pe când 
era la şcoală fusese etichetat drept „element de dreapta". A studiat 
chineza şi după absolvire a fost repartizat ca profesor la o şcoală 
primară dintr-o zonă minieră, în China de Nord-Est. Lesne de 
înţeles că acest lucru l-a cufundat într-o stare de tristeţe nesfârşită, 
că nici măcar nevastă n-a mai fost în stare să-şi găsească. Odată, 
după ce şi-a luat leafa, a cumpărat patru litri de rachiu, cu gândul să 
bea până moare şi cu asta, basta. A compus o scrisoare de adio şi, cu 
băutura în spinare, a urcat pe munte, a găsit o pădurice şi a băut 
toată licoarea, aşteptându-şi sfârşitul, însă în afară de faptul că i s-a 
umflat burta, altă senzaţie de disconfort nu a avut. Aşa a aflat bietul 



de el că este o persoană care niciodată nu va putea să se îmbete, 
descoperire care l-a făcut să izbucnească în hohote amarnice de 
plâns. Când colegii de ia şcoală i-au găsit testamentul, au pornit 
degrabă în căutarea lui, de teamă că s-ar putea întâmpla vreo 
grozăvie. Când l-au dibuit, au dat peste nenumărate sticle goale 
împrăştiate pe pământ în jurul lui. L-au întrebat care-i pricina 
suferinţei lui şi astfel au aflat despre planul lui de a bea până moare, 
adăugând că nu şi-a imaginat nicio clipă că atâta băutură va rămâne 
fără efect asupra lui. Acum, situaţia era disperată - îşi irosise leafa 
pe o lună întreagă. Oamenii adunaţi în jurul lui nu ştiau ce s-ar fi 
cuvenit să facă, să plângă sau să râdă. Treptat, i s-a dus buhul că a 
băut o mie de pahare şi nici gând să cadă la pământ mort de beat. 
într-una din zile. Comitetul de Partid din Kuangshan a trimis pe 
cineva să-i testeze rezistenţa la băutură, aşa că omul a băut trei sticle 
de rachiu extrem de tare, una după alta, însă nu i s-a întâmplat 
nimic: nu i s-a schimbat culoarea la faţă şi nici inima n-a luat-o la 
trap. Prin urmare, a fost transferat la Departamentul de Propagandă 
al Comitetului de Partid de la Kuangshan, iar sarcina lui concretă 
era să fie însoţitor la băutură pentru cadrele de partid din acea 
localitate, care participau ia banchete. 

Din acel moment, el s-a simţit ca peştele în apă. Nenumăraţii 
oaspeţi cădeau în faţa lui, doborâţi de băutură, dar el era tot 
neclintit. Cum studiase la Secţia de chineză, îi era foarte la 
îndemână să rostească nişte cuvinte meşteşugite, drept toast, la 
masă. Era foarte priceput la asta şi adeseori înşiruia vorbe iscusite, 
de parcă erau nişte periuţe pe aţă, ceea ce i-a determinat pe şefii lui 
să-l adore pur şi simplu. Când ieşea pe stradă, foarte mulţi oameni îi 
aruncau priviri admirative. Unele mari companii din apropiere 
chiar erau dispuse să pună la bătaie bani grei pentru a-1 convinge să 
lucreze pentru ei, însă cei din Kuangshan nu l-ar fi lăsat nici în 



ruptul capului să plece. Fireşte că şi-a găsit şi nevastă, chiar o 
frumuseţe cunoscută, din zonă. Băutura i-a adus o casă poleită în 
aur, băutura i-a adus mâncare rafinată, băutura a dat culoare vieţii. 

Articolul fusese scris după ce acest geniu al băuturii fusese 
transferat în satul natal din sudul Chinei, iar printre rânduri 
răzbătea durerea experienţei trecute. Dacă ar mai lucra în China de 
Nord-Est, probabil că n-ar scrie aşa ceva. 

Am început să scriu Ţara Vinului în septembrie 1989. Iniţial, am 
scris un roman de dimensiuni medii, de vreo cincizeci de mii de 
caractere, însă, de îndată ce m-am pornit, am fost nestăvilit. Iniţial, 
aş fi vrut să mă ţin departe de politică şi să scriu doar despre 
băutură şi despre relaţia dintre această licoare miraculoasă şi viaţa 
omenirii. Odată ce m-am aşternut pe scris, mi-am dat seama că aşa 
ceva nu va fi cu putinţă. In societatea de azi, consumul de alcool 
deja s-a transformat într-o luptă aprigă, iar locul unde se bea a 
devenit un loc de negociere, în care nenumărate lucruri se rezolvă în 
timpul toasturilor făcute reciproc. Dacă analizăm în profunzime, 
pornind de la locul unde se bea, vom putea descoperi toate tainele 
acestei societăţi. Prin urmare. Ţara Vinului a ajuns să satirizeze 
politicul, iar critica ideilor eronate şi-a arătat şi ea colţii. 

Potrivit statisticilor oficiale, cantitatea de alcool pe care o 
consumăm anual este înspăimântătoare. Deşi s-au dat publicităţii, în 
mod repetat, ordine care interzic mâncatul şi băutul din bani 
publici, efectele au fost minuscule, iar rectificările făcute de fiecare 
dată au creat o reacţie de bumerang nebun. Variatele metode de 
obţinere a alcoolului au apărut la momentul oportun. Eu sunt 
prieten cu mulţi demnitari de rang mărunt şi de multe ori am mers 
cu ei la băutură, unde n-a fost cazul să scot bani, ceea ce reprezintă o 
faptă de corupţie, ştiu prea bine. Am simţit pe propria-mi piele cum 
acele întreceri la băutură nu sunt deloc o chestiune de bucurie, ci e 



de ajuns să pui preţ pe loialitate, să existe un impuls şi atunci cu 
siguranţă vei fi doborât; doar acei oameni cu chipul rece, cu inima 
rece şi cu multă stăpânire de sine nu pot fi doborâţi la băutură. 
Mahmureala este greu de suportat, mult mai greu decât cea mai 
serioasă răceală. M-am îmbătat şi eu o dată şi am avut senzaţia de 
amorţeală a creierului cel puţin o săptămână. însă, cum ajungeam la 
câte un chef, după ce trăgeam vreo trei pahare la măsea, uitam de 
chinul suferit la beţia trecută; de fiecare dată beam cu lăcomia unui 
erou şi cădeam doborât cu măreţia unui câine. Acei demnitari 
mărunţi ar fi vrut să se ducă acasă, să ia masa cu familia, dar 
atmosfera veselă îi făcea să se simtă obligaţi să meargă la băutură. Pe 
de-o parte, erau înjuraţi de oameni pentru că risipeau banii publici 
pentru chiolhanuri cu toate bunătăţile, pe de altă parte, 
experimentau din plin suferinţa banchetului. Probabil că aceasta 
este o contradicţie specială a Chinei. Mă gândesc că, dacă China ar 
putea tăia mâncatul şi băutul din banii publici măcar un an, cu banii 
adunaţi s-ar putea repara digul de la Cele Trei Defilee 74 ; dacă ar 
putea tăia aceste cheltuieli trei ani, ar fi de ajuns pentru eradicarea 
sărăciei ţăranilor. Dar acesta este iarăşi un vis. Aşa cum nu putem 
arunca în aer luna, tot aşa nu putem anula banchetele din bani 
publici şi, atâta vreme cât nu putem stopa acest fenomen, nici 
nemulţumirea oamenilor nu va putea fi stopată. 

Faţă de cele câteva personaje care, în Ţara Vinului, întruchipează 
micii funcţionari, mi-am arătat deplina înţelegere şi toleranţă, 
pentru că ştiu prea bine că, dacă eu însumi aş fi pus pe poziţia lor, aş 
proceda la fel ca şi ei. Adeseori mă gândesc dacă aş putea fi precum 


7 4 Cele Trei Defilee (Sau Xia) se referă la defileele de pe Fluviul Changjiang, 
unde a fost construită cea mai mare hidrocentrală a Chinei. 



Zhu Yuanzhang 75 , să-i jupoi pe demnitarii corupţi şi să le atârn 
pieile într-un loc public. Aş mai fi în stare să-mi păstrez funcţia 
după aceea? Discutam cu prietenii această soluţie şi toţi au râs de 
mine, spunând că sunt naiv. Zhu Yuanzhang n-a reuşit să 
stăvilească în regatul său corupţia, chiar dacă i-a jupuit pe demnitari 
şi le-a agăţat pieile în băţ. Sunt prea naiv, aşa-i! 

Desigur că Ţara Vinului este mai întâi de toate un roman. Cel mai 
tare m-a consumat nu dezvăluirea unor lucruri sau critica lor, ci 
găsirea unei structuri pentru a-1 construi. în prezent, deşi nu pot 
spune că structura acestui roman este ideală, totuşi eu socotesc că 
este bunicică. Şi limbajul m-a solicitat foarte mult. Cel mai uşor se 
scrie sporovăială de după beţie, dar cel mai greu de scris este tot 
sporovăială de după beţie. Dacă cititorul va putea găsi în această 
carte lucruri diferite faţă de romanele mele din trecut, atunci eu mă 
îmbăt de încântare. 

Mă opresc aici cu scrisul, fiindcă socotesc că şi acest eseu trebuie 
să aibă o încheiere. Dar nu mă îndur să plec. Oare din ce pricină? 
Pentru că am prea multe regrete. Din istoria noastră de cinci mii de 
ani, am povestit doar câteva episoade ce privesc istoria băuturii. La 
câte împliniri a dus băutura? La câte rele a dus băutura? Prinşi în 
mrejele ei, oare câţi ani remarcabili au trăit oamenii şi câte poeme 
strălucite au creat? Pe când eu, beat fiind, am fost în stare să scriu un 
eseu obiectiv şi rece. Sunt sigur că în viitor vor apărea mari opere 
dedicate băuturii; romanul meu. Ţara Vinului , este doar un strigăt 
prelung, în spatele căruia vin strigăte puternice precum şuieratul 
vântului. 

Notă explicativă: 

75 Zhu Yuanzhang (1328-1398) a fost primul suveran al dinastiei Ming. El a 
adoptat o politică foarte severă, eliminându-i pe toţi cei care se dovedeau a fi 
corupţi sau care i se opuneau. 



„Strigătul de la Sumen" - Qian Zhonglian, citând din Cronica lui 
Wei, spunea: „Ruan Ji... odinioară a făcut o călătorie la Muntele 
Sumen, unde trăia un pustnic al cărui nume nu era cunoscut de 
nimeni; acesta avea oboroc din bambus şi mojar de piatră, în care 
pisa cerealele. Ji auzise despre el şi s-a dus să-l întâlnească pentru a 
discuta despre Calea Non-Acţiunii din vechimea îndepărtată, despre 
simţul dreptăţii pe care îl aveau cei cinci împăraţi legendari şi cei 
trei regi. Bătrânul de la Sumen stătea liniştit şi nici măcar o privire 
piezişă nu i-a aruncat. Ji a tras un ţipăt prelung ce a răsunat în gol. 
Bătrânul de la Sumen s-a întors către el şi a râs. Atunci, Ji a cedat, iar 
când bătrânul a strigat din toţi rărunchii, strigătul lui a răsunat 
precum şuieratul vântului". 

Un ţipăt prelung e doar ceva neobişnuit, dar şi mai mult contează 
strigătul asurzitor care-1 urmează. 


Mai 1992 



CUPRINS 


Capitolul 13 

Capitolul 2.61 

Capitolul 3.116 

Capitolul 4.170 

Capitolul 5.236 

Capitolul 6.276 

Capitolul 7.320 

Capitolul 8.380 

Capitolul 9.434 

Capitolul 10.463 

Sporovăială de după beţie.492