Antonio Garrido — Cititorul de cadavre

ANTONIO GARRIDO 


CITITORUL DE CADAVRE 


Original: E/ lector de cadáveres 
[The Corpse Reader] (2011) 


Traducere din limba spaniolă și note de: 
ADRIANA ERSILIA STERIOPOL 


virtual-project.eu 


VP - 


„Medicul legist desemnat de către prefectură se 
va înfățișă la locul crimei în următoarele patru ore 
de la denunțul acesteia. Dacă nu își va îndeplini 
această obligație, dacă își va delega îndatorirea, 
dacă nu va găsi rănile mortale sau le va 
determina în mod greșit, va fi declarat vinovat de 
nepricepere și va fi condamnat la doi ani de 
sclavie”. 


„Din îndatoririle judecătorilor”, 
articolul patru din Songxingtong, 
Codul penal al Dinastiei Song. 


VP-3 


PROLOG 


Anul 1206. Dinastia Song. China Orientală. 
Districtul! Fujian. 
Terenurile cultivate din subprefectura Jianyang. 


Shang nu a știut că moare până când nu a simţit în cerul gurii 
gustul sângelui care îl năpădea din gâtlej. A vrut să îngaime 
ceva, în timp ce încerca să-și astupe rana cu mâinile, dar, 
înainte de a izbuti, a făcut ochii mari, iar picioarele i s-au 
înmuiat, ca ale unei marionete. Era cât pe-aci să rostească 
numele asasinului său, când acesta i-a vârât o cârpă în gură. 

În genunchi în mâl, cu ultima-i suflare de viaţă, Shang a simţit 
ploaia călduţă și mirosul de pământ umed care îl însoţise de-a 
lungul întregii sale existențe. După o clipă, cu cămașa îmbibată 
în sânge, s-a prăbușit în mocirla în care își dăduse sufletul. 


1 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit 
PREFECTURA. 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


1. 


În dimineaţa aceea, Ci se trezi devreme ca să evite întâlnirea 
cu fratele său, Lu. | se închideau ochii, dar orezăria îl aștepta 
trează, ca în fiecare dimineaţă. 

Se ridică de pe jos și făcu sul rogojina, trăgând în piept aroma 
ceaiului cu care mama lui înmiresma casa. Când intră în 
încăperea principală, o salută cu o înclinare a capului, iar ea îi 
răspunse ascunzându-și zâmbetul pe care el îl ghici și pe care i-l 
întoarse. O adora pe mama lui aproape tot atât de mult ca și pe 
sora lui mai mică, A Treia. Celelalte două surori ale sale, Prima și 
A Doua, muriseră de mici, din pricina unei boli de familie. A 
Treia, deși era și ea bolnavă, era singura care rămăsese în viaţă. 

Inainte de a înghiţi ceva, se îndreptă spre micul altar pe care 
îl construiseră lângă fereastră în amintirea bunicului său. Ridică 
obloanele și inspiră adânc. Afară, primele raze de soare se 
strecurau timid prin ceaţă. Vântul făcea să se legene 
crizantemele puse în vasul de lut cu ofrande și înteţea volutele 
de tămâie ce se ridicau în încăpere. Ci închise ochii ca să spună 
o rugăciune, dar în minte îi veni doar un gând: „Spirite ale 
Cerului, îngăduiţi-ne să ne întoarcem la Lin'an”?. 

Își aminti de zilele în care bunicii lui mai trăiau încă. Pe atunci, 
satul acela prăpădit era paradisul lui, iar fratele său Lu, eroul pe 
care orice copil ar fi dorit să-l imite. Lu era asemenea marelui 
războinic din poveștile pe care i le spunea tatăl său, gata 
întotdeauna să-l apere când alți copii căutau să-i fure tainul de 
fructe sau să-i alunge pe nerușinaţii care ar fi încercat să 
întreacă măsura cu surorile lor. Lu îl învățase să se bată 
folosindu-și în așa fel mâinile și picioarele, încât adversarii săi să 
se simtă depășiți, îl dusese la râu ca să se bălăcească printre 
bărci și să pescuiască păstrăvi și crapi pe care apoi îi aduceau 
acasă cu mare zarvă și îi arătase unde se aflau cele mai bune 


2 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR, articolul cu aceeași 
denumire. 


VP-5 


ascunzători ca să le pândească pe vecine. Dar, cu vârsta, Lu 
devenise îngâmfat. După ce a împlinit cincisprezece ani, se 
mândrea întruna cu forța lui și-și arăta disprețul față de orice 
acţiune care nu avea legătură cu victoria într-o încăierare. A 
început să organizeze vânători de pisici ca să facă pe grozavul 
în faţa fetelor, se îmbăta cu rachiu de orez pe care îl șterpelea 
din bucătărie și se fălea că este cel mai puternic din ceată. 
Devenise atât de încrezut, încât socotea până și zeflemelele 
fetelor drept cuvinte măgulitoare, neînțelegând că, de fapt, îl 
ocoleau tot timpul. Și după ce îi fusese idol, Lui a devenit, 
încetul cu încetul, indiferent lui Ci. 

Cu toate acestea, până atunci Lu nu intrase niciodată în 
încurcături prea mari, cu excepţia zilelor în care apărea cu ochii 
învineţiţi după vreo încăierare sau folosea bivolul comunităţii 
pentru a pune rămășag la întrecerile pe apă. Dar când tatăl său 
și-a anunţat intenţia de a se muta la Lin'an, capitala districtului, 
Lu a refuzat categoric să plece într-acolo. Implinise deja 
șaisprezece ani, era fericit la ţară și nu avea de gând să 
părăsească satul. Susţinea că acolo dispunea de tot ce avea 
nevoie: orezăria, grupul său de fanfaroni și două sau trei 
prostituate din împrejurimi care se gudurau pe lângă el și, cu 
toate că tatăl său l-a ameninţat că îl repudiază, nu s-a lăsat 
intimidat. În anul acela s-au despărţit. Lu a rămas în sat, iar 
restul familiei s-a mutat în capitală în căutarea unui viitor mai 
bun. 

La început, lui Ci i-a fost foarte greu în Lin'an. În fiecare 
dimineaţă se trezea în zori ca să vadă cum se simţea sora lui, îi 
pregătea micul dejun și avea grijă de ea până când mama lor se 
întorcea de la piaţă. Apoi, după ce înghițea cu greu un bol de 
orez, mergea la școală, unde rămânea până la amiază, moment 
în care dădea fuga să-l ajute pe tatăl său la abatorul unde 
acesta muncea în schimbul măruntaielor care rămâneau 
împrăștiate pe jos. Noaptea, după ce făcea curățenie în 
bucătărie și își onora strămoșii cu o rugăciune, profita de liniște 
ca să repete din tratatele confucianiste pe care trebuia să le 
recite a doua zi la școală. Și tot așa, lună de lună, până când 
tatăl lui a reușit să obţină un post de contabil la prefectura din 
Lin'an, în subordinea judecătorului Feng, unul dintre magistraţii 
cu mintea cea mai ascuțită din capitală. 

Din momentul acela, lucrurile au început să se 


VP-6 


îmbunătăţească. Câștigurile familiei au sporit, iar Ci a putut să 
părăsească abatorul ca să se dedice în întregime studiilor. După 
patru ani în școala superioară și datorită rezultatelor lui 
excelente la învăţătură, Ci a reușit să obţină un post de asistent 
la biroul lui Feng. La început, i s-au încredinţat sarcini birocratice 
simple, dar dăruirea și meticulozitatea lui i-au atras atenția 
judecătorului, care a descoperit în băiatul acela de 
șaptesprezece ani pe cineva pe care să-l formeze după chipul și 
asemănarea sa. 

Ci nu i-a înșelat așteptările. După câteva luni, a trecut de la 
îndeplinirea sarcinilor de rutină la altele: colabora la luarea 
declaraţiilor, participa la interogarea suspecţilor și îi ajuta pe 
tehnicieni să pregătească și să spele cadavrele pe care, în 
funcţie de circumstanțele deceselor, trebuia să le examineze 
Feng. Încetul cu încetul, meticulozitatea și îndemânarea lui i-au 
devenit indispensabile judecătorului, care nu a ezitat să-i acorde 
și mai multe responsabilităţi. În cele din urmă, Ci a sfârșit prin a- 
| ajuta la investigarea crimelor și a litigiilor, activităţi care i-au 
permis să descopere fundamentele practicii medicinei legale, 
însușindu-și în același timp noţiuni rudimentare de anatomie. 

În timpul celui de-al doilea an la universitate și încurajat de 
Feng, Ci a asistat la un curs pregătitor de medicină. După 
părerea magistratului, erau multe situații în care dovezile ce 
puteau dezvălui o crimă se aflau ascunse în răni și, pentru a le 
descoperi, era nevoie să fie scoase la iveală și studiate, nu din 
perspectiva unui judecător, ci a unui chirurg. 

Totul a continuat în felul acesta până într-o noapte, când 
bunicul lui s-a îmbolnăvit pe neașteptate și a murit. După 
funeralii, așa cum cereau ritualurile? de doliu, tatăl său a trebuit 
să renunţe la postul de contabil și la locuinţa de al cărei uzufruct 
se bucurase, astfel că, fără un loc de muncă și o locuinţă, și 
contrar dorințelor lui Ci, toată familia s-a văzut obligată să se 
întoarcă în sat. 

La întoarcere, Ci l-a găsit schimbat pe fratele său, Lu. Locuia 
într-o casă nouă pe care o construise cu propriile mâini, 
achiziționase o parcelă de teren și avea în slujba lui mai mulţi 
lucrători zilieri. Când, silit de împrejurări, tatăl său i-a bătut la 
ușă, Lu l-a obligat să se scuze înainte de a-l lăsa să intre și i-a 


3 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit 
RITUALURI ȘI DEVOTAMENT FILIAL. 


VP -7 


dat o încăpere mică, în loc să i-o cedeze pe a lui. Pe Ci l-a tratat 
cu indiferența dintotdeauna, dar când și-a dat seama că nu-l mai 
urma ca un câine supus și că singurul lucru care îl interesa erau 
cărţile, și-a vărsat toată mânia asupra lui. Adevărata valoare a 
unui om se dovedea pe câmp. Acolo, nici textele, nici studiile nu 
îi vor servi ca să-și asigure orezul, și nici mâna de lucru. Pentru 
Lu, fratele său mai mic nu era decât un neisprăvit de douăzeci 
de ani pe care trebuia să-l hrănească. Și din momentul acela, 
viața lui Ci s-a transformat într-un șir de neplăceri care l-au 
făcut să urască satul acela. 

O rafală de vânt proaspăt îl readuse pe Ci în prezent. 

La întoarcerea în cameră dădu peste Lu, care își sorbea ceaiul 
cu zgomot lângă mama lor. Văzându-l, acesta scuipă pe jos și 
trânti țâfnos bolul pe masă. Apoi, fără să aștepte ca tatăl lor să 
se ridice de la masă, apucă bocceluţa și plecă fără să rostească 
un cuvânt. 

— Ar trebui să înveţe să se poarte, mormăi Ci, în vreme ce 
ștergea cu o cârpă ceaiul pe care fratele său tocmai îl vărsase. 

— lar tu ar trebui să înveţi să-l respecţi, că doar trăim în casa 
lui, replică mama sa, fără să-și ridice privirea de la foc. Un cămin 
puternic... 

„Da. Un cămin puternic este cel pe care îl susține un tată 
viteaz, o mamă prudentă, un fiu ascultător și un frate 
binevoitor.” Nu avea nevoie să i-o repete cineva. Avea grijă Lu 
să i-o amintească în fiecare dimineaţă. 

Deși nu era sarcina lui, Ci întinse șervetele de bambus și 
așeză blidele pe masă. Surorii lui i se înrăutăţise boala care îi 
afecta pieptul, dar lui nu-i era greu să îndeplinească sarcinile 
care îi reveneau micuţei. Așeză străchinile, având grijă să 
formeze un număr par și îndreptă ciocul ceainicului spre 
fereastră, astfel încât să nu fie aţintit asupra nici unuia dintre cei 
așezați în jurul mesei. În mijloc, așeză rachiul de orez și terciul, 
iar alături, găluștele de crap. Privi bucătăria înnegrită de 
funingine și spălătorul crăpat. Părea mai curând o fierărie 
dărăpănată decât o locuință. 

După puţin timp apăru și tatăl lui, șchiopătând. Ci simţi o 
împunsătură de tristețe. 

„Cum a îmbătrânit!” 

Își tuguie buzele și strânse din dinţi. Părea că sănătatea 
tatălui său se șubrezea odată cu a fiicei sale, A Treia. Bărbatul 


VP-8 


mergea tremurând, cu privirea în pământ și cu barba sa rară 
atârnând ca o zdreanţă de mătase destrămată. Aproape că nu 
mai rămăsese nimic din funcţionarul meticulos care îi insuflase, 
cu ceva vreme în urmă, dragostea pentru metodă și 
perseverenţă. Îi observă mâinile ca de ceară, odinioară frumos 
îngrijite, care arătau acum butucănoase și bătătorite. Bănui că și 
el avea să ducă dorul unghiilor sale ascuţite și al zilelor în care 
le folosea ca să examineze teancurile de documente judiciare. 

În dreptul mesei, bărbatul se lăsă pe vine, sprijinindu-se de 
fiul său, și le îngădui celorlalţi printr-un gest să se așeze și ei. Ci 
făcu același lucru și, în cele din urmă, mama lui se instală pe 
latura cea mai apropiată de bucătărie. Femeia le turnă rachiu de 
orez. A Treia nu se sculase, pentru că era în continuare ţintuită 
la pat de febră. La fel cum fusese toată săptămâna. 

— O să vii să iei cina astă-seară? îl întrebă mama pe Ci. 
Judecătorul Feng va fi încântat să te revadă după atâtea luni de 
zile. 

Ci n-ar fi pierdut pentru nimic în lume întâlnirea cu Feng. Fără 
ca el să cunoască motivul, tatăl său luase hotărârea să-și 
întrerupă doliul și să-și grăbească întoarcerea la Lin'an, sperând 
că judecătorul Feng va fi de acord să-l reprimească. Nu știa dacă 
Feng venise în sat din acest motiv, dar era ceea ce își doreau cu 
toţii. 

— Lu mi-a poruncit să urc bivolul până la parcela cea nouă și, 
după aceea, mă gândeam să o vizitez pe Cireaşa, dar nu voi 
întârzia la cină. 

— Parcă n-ai avea încă douăzeci de ani. Fata aia îţi absoarbe 
toate gândurile, interveni tatăl lui. Dacă o vezi așa de des, o să 
te saturi de ea. 

— Cireașa este singurul lucru bun pe care îl are acest sat. De 
altfel, voi aţi fost cei care aţi căzut la învoială asupra căsătoriei 
noastre, răspunse Ci, înghițind ultima îmbucătură. 

— la dulciurile cu tine, că de-asta le-am pregătit, îi zise mama 
lui. 

Ci se ridică și le vâri în traistă. Înainte de a pleca, intră în 
odaia în care moţăia A Treia, o sărută pe obrajii fierbinți și îi 
prinse la loc șuvița de păr scăpată din coc. Copila clipi. Atunci, 
scoase dulciurile și le ascunse sub pătură. 

— Să nu ți le vadă mama, îi șopti el la ureche. 

Ea zâmbi, dar nu fii în stare să spună nimic. 


VP-9 


x k x 


Pe terenul mocirlos al orezăriei, ploaia îl biciuia pe Ci. Tânărul 
se dezbrăcă de cămașa udă leoarcă și își încordă brațele până 
căpătară tăria fierului. Mușchi și tendoane pârâiră când îmboldi 
bivolul, care înainta încetul cu încetul, de parcă animalul ar fi 
ghicit că după brazda aceea avea să urmeze alta, și după 
aceasta, din nou alta, și mereu alta. Își ridică ochii și privi apa 
verde a smârcului. 

Fratele lui îi poruncise să deschidă un canal ca să dreneze 
parcela cea nouă, dar îi era foarte greu să muncească la hotarul 
câmpurilor, din pricina digurilor de piatră deteriorate care 
despărțţeau terenurile. Istovit, Ci privi câmpul de orez inundat. 
Pocni din bici și animalul își afundă copitele în noroi. 

Trecuse o treime din ziua de lucru când brăzdarul se 
împotmoli. 

„Altă rădăcină”, se văită el. 

Impinse bivolul sub ploaie. Animalul își ridică grumazul și 
mugi de durere, dar nu mai vru să înainteze. Următoarele 
lovituri slujiră doar ca animalul să-și scuture coarnele, încercând 
să scape de pedeapsă. Ci îl manevră în așa fel încât să-l facă să 
dea îndărăt, dar unealta rămase prinsă de cealaltă parte. Atunci, 
privi resemnat animalul. 

„Asta o să te doară.” 

Știind ce suferinţă avea să-i pricinuiască, trase în același timp 
de belciugul care atârna din botul animalului și de hăţuri. 
Simţind asta, animalul făcu un salt înainte și unealta scârţâi. În 
clipa aceea, își dădu seama că ar fi trebuit să smulgă rădăcina 
cu propriile mâini. 

„Dacă am frânt plugul, frate-meu o să mă snopească în 
bătaie.” 

Inspiră adânc și își afundă brațele în noroi până când dădu 
peste hăţișul de rădăcini. Trase în zadar de un mănunchi și, 
după mai multe încercări, se îndreptă spre desaga care atârna 
peste coastele animalului ca să caute un ferăstrău ascuțit. Apoi, 
îngenunche din nou și începu să muncească sub apă. Scoase 
două rădăcini groase pe care le azvârli departe și tăie cu 
ferăstrăul altele și mai mari. Când se opintea cu cea mai groasă, 
simţi o smucitură într-un deget. 

„Cu siguranţă că m-am tăiat.” 

Cu toate că nu simţea nicio durere, se examină atent. 


VP - 10 


Vina o purta ciudata boală“ cu care îl blestemaseră zeii la 
naștere și de care își dăduse seama din ziua când mama lui se 
împiedicase și vărsase peste el o crăticioară cu ulei încins. Avea 
doar patru ani și simţise ceva asemănător cu senzaţia de apă 
călduță. Dar mirosul de carne arsă îi dăduse de înțeles că se 
întâmplase ceva oribil. Pieptul și braţele lui au suferit 
consecințele, rămânând arse pentru totdeauna. Din ziua aceea, 
cicatricele îi aminteau că trupul lui nu era ca al celorlalți copii și 
chiar dacă se simțea norocos pentru absenţa durerii, trebuia să 
acorde cea mai mare grijă oricărei răni pe care ar fi putut să o 
capete. Pentru că, dacă era adevărat că nu suferea din pricina 
loviturilor, că durerea pricinuită de oboseală de-abia îl afecta și 
că putea depune eforturi până la epuizare, era la fel de adevărat 
că, în anumite ocazii, fără să bage de seamă, putea să-și 
depășească limitele trupului și să se îmbolnăvească. 

Când își scoase mâna din apă, văzu că era acoperită de 
sânge. Alarmat de aparenta mărime a tăieturii, dădu fuga să se 
șteargă cu o pânză. Cu toate acestea, după ce își uscă mâna cu 
cârpa, observă doar o ciupitură învineţită. 

„Ce naiba...?” 

Uimit, se întoarse la locul unde se împotmolise brăzdarul și 
îndepărtă rădăcinile, băgând de seamă că apa mâloasă începea 
să se coloreze în roșu. Slăbi hăţurile ca să elibereze brăzdând și 
îmboldi animalul să se dea la o parte. Apoi se opri și privi apa, 
accelerându-i-se respiraţia. Ploaia bătea pe suprafaţa orezăriei, 
înăbușind orice alt sunet. 

Între stupoare și teamă, merse încet spre micul crater care se 
formase în locul în care se înfipsese brăzdatul. Pe când se 
apropia, simţi că i se strânge stomacul și auzi în tâmple bătăile 
inimii. Se gândi să se îndepărteze, dar se stăpâni. Atunci 
observă o ușoară bulbuceală care ieșea ritmic din crater și se 
confunda cu zgomotul ploii. Incet, îngenunche desfăcându-și 
picioarele, care cuprinseră între ele crestele lipicioase de mâl. Işi 
apropie faţa de apă, dar nu observă altceva decât o 
bolboroseală sangvinolentă. Se gândi că, dacă se apropie mai 
mult, va sfârși prin a o gusta. 

Deodată, ceva se mișcă sub apă. Surprins, Ci tresări și își 
îndepărtă capul, dar când își dădu seama că era vorba despre 
bătaia din aripioare a unui mic crap, suspină ușurat. 


4 A se vedea la sfârșitul cărţii capitolul intitulat NOTA AUTORULUI. 
VP-11 


„Animal prostănac.” 

Se ridică și strivi peștele sub picioare, încercând să se 
liniștească. Atunci văzu un alt crap, cu o bucată de carne în 
gură. 

„Dar ce naiba...?” 

Încercă să se dea îndărăt, dar își pierdu echilibrul și căzu în 
amestecul de mâl, murdărie și sânge. Fără să vrea, deschise 
ochii când simţi niște tulpini lovindu-l peste față. Ceea ce văzu 
făcu să-i stea inima în loc. În faţa lui, cu o cârpă vârâtă în gură, 
capul desprins de trup al unui bărbat plutea printre hăţișuri. 

x x * 

Strigă din răsputeri, dar nimeni nu-i veni în ajutor. 

Dură ceva până să-și aducă aminte că, de o bună bucată de 
vreme, parcela era lăsată de izbeliște și că ţăranii se aflau de 
cealaltă parte a muntelui, așa că se așeză la câțiva pași de plug 
și privi de jur-împrejur. Când încetă să mai tremure, se gândi să 
părăsească bivolul și să coboare să ceară ajutor. Cealaltă 
posibilitate consta în a aștepta la orezărie până când se întorcea 
fratele său. 

Niciuna din opţiuni nu îi convenea, dar știind că Lu nu mai 
avea să întârzie mult, alese să aștepte. Locul acela era năpădit 
de jivine și un bivol întreg valora de o mie de ori mai mult decât 
o căpăţână de om desprinsă de trup. 

Pe când aștepta, termină de tăiat rădăcinile și eliberă 
brăzdarul. Plugul părea să fie în stare bună, prin urmare, cu un 
dram de noroc, Lu îl va certa doar pentru întârziere. Sau, cel 
puțin, asta era ceea ce spera el. Când termină, înhămă din nou 
plugul și se reapucă de treabă. Incercă să fluiere ca să uite de 
necaz, dar în urechi îi răsunau doar cuvintele pe care tatăl său 
le rostea din când în când: „Necazurile nu se rezolvă întorcându- 
le spatele”. 

„Da. Dar nu ăsta e necazul meu”, răspunse tot Ci. 

Ară încă doi pași, înainte de a opri bivolul și de a se întoarce 
lângă căpăţână. 

Privi o vreme temător cum se legăna pe apă. Apoi observă cu 
atenţie încă ceva. Avea obrajii turtiţi, de parcă ar fi fost călcați 
în picioare cu îndârjire. Băgă de seamă pe pielea învineţită 
micile sfâșieri pricinuite de mușcăturile crapilor. Mai observă 
pleoapele deschise și umflate, fâșiile de carne sangvinolentă 
atârnând pe lângă beregată... și cârpa ciudată care îi ieșea din 


VP - 12 


gura întredeschisă. 

__ Niciodată până atunci nu văzuse ceva atât de înspăimântător. 
Inchise ochii și vomită. Deodată, își dădu seama cine era. Capul 
desprins de trup îi aparţinea bătrânului Shang. Tatăl Cireșei, fata 
pe care o iubea. 

Când își veni în fire, privi cu atenţie gura cadavrului, deschisă 
nefiresc de mult din pricina pânzei care-i ieșea dintre dinţi. Cu 
grijă, trase de un capăt și, puţin câte puţin, pânza ieși, de parcă 
s-ar fi desfăcut un ghem. O vâri în mânecă și încercă să închidă 
falca, dar nu izbuti. Vomită din nou. 

Se spălă pe faţă cu apa plină de noroi. Apoi se ridică și o luă 
îndărăt pe terenul arat căutând restul trupului. II găsi la amiază 
la capătul de est al parcelei, la câţiva / distanţă de locul unde 
se împiedicase bivolul. Trunchiul cadavrului încă mai purta 
eșarfa galbenă care îl identifica drept bărbat onorabil, precum și 
tunica cu cinci nasturi. Nu găsi nici urmă a tichiei albastre pe 
care o purta întotdeauna. 

li fu cu neputinţă să mai muncească. Se așeză pe digul de 
piatră și mușcă în silă din bucata de turtă de orez, pe care nu fu 
în stare să o înghită. Privi trupul decapitat al bietului Shang, 
părăsit în noroi, ca al unui criminal condamnat și executat. 

„Cum Să-i explice Cireșei?” 

Se întrebă ce fel de ticălos ar fi putut să curme viaţa unui om 
atât de cinstit cum era Shang, un om devotat alor săi, o 
persoană cu respect faţă de tradiţie și ritualuri. Fără îndoială că 
monstrul care săvârșise omorul nu merită să rămână în lumea 
celor vii. 

XXX 

Fratele său, Lu, ajunse la parcelă la amiază. Era însoţit de trei 
zilieri încărcaţi cu răsaduri, ceea ce însemna că se răzgândise și 
că avea de gând să planteze orezul fără să aștepte ca terenul să 
fie drenat. Ci lăsă bivolul și alergă spre el. Când se apropie de 
el, se înclină ca să-l salute. 

— Frate! N-o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat... 

Inima îi bătea mai repede. 

— Cum să nu-mi vină să cred când văd cu ochii mei? răcni el 
arătând spre ogorul rămas nearat. 

— Am găsit un... 


5 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 13 


Lovitura de nuia pe care o primi peste frunte îl făcu să cadă în 
noroi. 

— Leneș afurisit ce ești! îl scuipă Lu. Până când o să te crezi 
mai bun decât ceilalți? 

Ci își duse mâna la rană ca să îndepărteze sângele care-i 
țâșnea din sprânceană. Nu era prima dată când fratele lui îl 
lovea, dar Lu era mai mare și legile confucianiste îl împiedicau 
pe Ci să se răzvrătească. De-abia mai putea deschide pleoapa, 
dar chiar și așa se scuză: 

— Îmi pare rău, frate. Am zăbovit pentru că... 

Lu îl împinse. 

— Pentru că delicatul student n-are chemare să muncească! Îi 
mai trase un ghiont. Pentru că delicatul student crede că orezul 
se plantează singur! Încă un ghiont care îl trânti în noroi. Pentru 
că delicatul student îl are pe frate-său, Lu, care se spetește 
muncind pentru el! 

Lu își curăţă pantalonii, îngăduindu-i lui Ci să se ridice. 

— Am gă...sit un ca...davru, reuși acesta să articuleze. 

Lu ridică o sprânceană. 

— Un cadavru? Ce vrei să zici? 

— Acolo... la dig... adăugă Ci. 

Lu se întoarse spre locul unde niște ciori de câmp ciuguleau 
terenul. Luă nuiaua în mână și, fără să aștepte alte explicaţii, o 
porni spre locul indicat de Ci. Când ajunse lângă cap, îl mișcă, 
lovindu-l cu piciorul. Se încruntă și se răsuci. 

— Afurisită treabă! L-ai găsit aici? Prinse capul de păr și îl 
clătină cu scârbă. Îmi închipui că da. Pentru numele lui 
Confucius! Asta nu e Shang? Și trupul...? 

— İn partea cealaltă... Lângă plug. 

Lu strânse din buze. Se adresă numaidecât zilierilor: 

— Voi doi, ce așteptați ca să mergeţi să-l luaţi de acolo? Și tu, 
descarcă răsadurile și pune capul într-un coș! Blestemați fie 
zeii...! Ne întoarcem în sat. 

Ci se apropie de bivol ca să-i scoată hamurile. 

— Se poate ști ce naiba faci? îl întrerupse Lu. 

— N-ai zis că ne întoarcem...? 

— Noi, scuipă el. Tu o să te întorci când o să-ţi termini treaba. 


VP - 14 


2. 


Ci își petrecu restul după-amiezii îndurând duhoarea pe care o 
răspândea dosul legănat al bivolului și întrebându-se ce 
nelegiuire o fi săvârșit bătrânul Shang ca să o sfârșească 
decapitat. Din câte știa el, nu avea dușmani și nu îl ameninţase 
nimeni niciodată. De fapt, cel mai rău lucru care i se întâmplase 
fusese faptul că făcuse prea multe fete, ceea ce îl silise să 
trudească precum un sclav, ca să strângă zestrea ce le va face 
atrăgătoare. În afară de asta, Shang fusese întotdeauna un om 
cinstit și respectat. 

„Ultima persoană la care s-ar gândi un asasin.” 

Până să-și dea seama, soarele se ascunsese deja. 

În afară de arat, Lu îi poruncise să întindă un strat de noroi, 
așa că împrăștie câteva lopeţi dintr-un amestec de dejecţii 
umane, mâl, cenușă și paie pe care îl foloseau de obicei ca 
îngrășământ și netezi restul movilei ca să-l ascundă. Apoi lovi cu 
nuiaua animalul care se dădu greoi îndărăt, ca și cum nu ar fi 
fost învăţat să facă această treabă, se căţără dintr-un salt pe 
spinarea lui și o apucă pe drumul de întoarcere în sat. 

Pe când cobora, Ci compară găsirea trupului lui Shang cu alte 
cazuri similare, pe care avusese ocazia să le cunoască în timpul 
șederii sale la Lin'an. În toată perioada aceea îl asistase pe Feng 
la cercetarea a numeroase crime violente, chiar și la unele 
crime rituale oribile, săvârșite de membrii unor secte, dar nu 
văzuse niciodată un trup mutilat într-un mod atât de sălbatic. 
Din fericire, judecătorul era în localitate și Ci nu avea nicio 
îndoială că acesta avea să găsească făptașul. 

Cireașa locuia cu familia ei într-o căscioară care abia se ţinea 
pe niște stâlpi de lemn mâncaţi de cari. Când ajunse la casa 
aceea, era copleșit de neliniște. Se gândise la două sau trei 
fraze ca să-i povestească cele întâmplate, dar niciuna nu i se 
părea potrivită. Deși turna cu găleata, se opri în fața porţii, 
încercând să se gândească la ce avea să spună. 

„O să-mi vină ceva în minte”. 

Își apropie degetele, își mușcă buzele și strânse pumnii. 
Braţele îi tremurau mai rău decât trupul. Așteptă o clipă și în 
cele din urmă bătu în ușă. 

Îi răspunse doar tăcerea. La cea de a treia încercare, înţelese 


VP -15 


că nimeni nu îi va deschide. Renunţă până la urmă și pomi către 
casă. 
e 

Numai ce deschise ușa și tatăl lui se grăbi să-i reproșeze că a 
întârziat. Judecătorul Feng venise la cină și îl așteptau de ceva 
vreme. Văzându-l pe oaspete, Ci își împreună pumnii peste piept 
și se înclină în chip de scuză, dar Feng nu-i îngădui. 

— Pentru numele monștrilor din infern! zâmbi condescendent 
judecătorul. Dar ce mănânci aici? Anul trecut păreai încă un 
băiat! 

Ci nu era conștient de acest fapt, dar la cei douăzeci de ani ai 
lui nu mai era copilandrul plăpând de care își băteau joc toți în 
Lin'an. Munca la câmp îi transformase trupul bolnăvicios într- 
unul al unui tânăr bine legat, ai cărui mușchi delicaţi păreau un 
mănunchi de trestii strâns împletite. Ci zâmbi timid, lăsând să se 
întrevadă un șir de dinţi perfect aliniaţi și îl privi pe Feng drept 
în ochi. Bătrânul judecător aproape că nu se schimbase. Chipul 
său serios presărat cu riduri fine continua să contrasteze cu 
mustata căruntă aranjată cu grijă. Capul îi era încununat cu 
boneta cu aripioare duble“ de mătase care îi indica rangul. 

— Onorabile judecător Feng, îl salută CI.  Scuzaţi-mi 
întârzierea, dar... 

— Nu-ţi face griji, fiule, îl întrerupse judecătorul. Haide, intră, 
că ești ud leoarcă. 

Ci dădu fuga în interiorul casei și se întoarse cu un pachețel 
învelit cu măiestrie într-o minunată hârtie roșie. Aștepta 
momentul acela de o lună. Exact de când aflase că judecătorul 
Feng avea să le facă o vizită după atâta vreme. Ca de obicei, 
Feng refuză de trei ori darul până să-l accepte. 

— Nu ar fi trebuit să te deranjezi. 

Luă pachetul fără să-l desfacă, pentru că altminteri ar fi 
însemnat că acordă mai multă importanţă conţinutului decât 
faptului în sine că i s-a făcut un cadou. 

— A crescut, într-adevăr, dar, după cum vedeţi, continuă să 
fie la fel de iresponsabil, interveni tatăl lui Ci. 

Tânărul șovăi. Regulile de politeţe îl împiedicau să-l agaseze 
pe oaspete cu chestiuni străine de vizită, dar un asasinat 


depășea orice protocol. şi spuse că judecătorul avea să-l 


6€ A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 16 


înțeleagă. 

— Scuzaţi-mi lipsa de politețe, dar trebuie să vă comunic o 
veste îngrozitoare. Shang a fost asasinat! L-au decapitat! 

Pe chipul lui Ci se putea citi oroarea pentru cele întâmplate. 

Tatăl său îl privi cu o expresie serioasă. 

— Da. Ne-a povestit deja fratele tău, Lu. Acum, așază-te și să 
luăm cina. Să nu-l mai facem pe oaspetele nostru să aștepte. 

Pe Ci îl exaspera nepăsarea cu care Feng și tatăl său priveau 
întâmplarea. Shang era cel mai bun prieten al tatălui său, și 
totuși el și judecătorul continuau să mănânce în liniște, de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Ci îi imită, asezonând restul cinei cu 
propria fiere. Tatăl său îi atrase atenţia. 

— Lasă deoparte supărarea. In orice caz, nu putem face prea 
multe, rosti în cele din urmă capul familiei. Lu a dus cadavrul lui 
Shang la serviciile guvernamentale, iar rudele sale îl veghează 
deja. În afară de asta, știi că judecătorul Feng nu are jurisdicție 
în această subprefectură, așa încât nu ne rămâne decât să 
așteptăm să fie trimis un magistrat care să se ocupe de caz. 

Într-adevăr, Ci știa, la fel cum știa că până atunci asasinul ar fi 
putut să dispară. Și chiar și așa, ceea ce îl deranja cel mai mult 
era calmul tatălui său. Din fericire, Feng păru că-i citește 
gândurile. 

— Nu-ţi face griji, îl liniști judecătorul. Am vorbit cu rudele. 
Mâine voi merge să-l examinez. 

Discutară despre alte chestiuni, în timp ce ploaia lovea cu 
violenţă acoperișul de ardezie. Vara, taifunurile obișnuiau să-i ia 
prin surprindere pe imprudenţi cu potopuri neașteptate și, în 
ziua aceea, Lu părea să fi fost ghinionistul. Apăru ud leoarcă, 
duhnind a băutură și cu ochii tulburi. De cum intră, se împiedică 
de o ladă mare și căzu în patru labe, dar se ridică și lovi mobila 
cu piciorul, de parcă aceasta ar fi fost de vină pentru căderea 
lui. Apoi îl salută cu o bolboroseală prostească pe judecător și se 
duse direct la el în odaie. 

— Cred că a sosit momentul să mă retrag, anunţă Feng după 
ce își șterse mustata. Nădăjduiesc că te vei gândi la ceea ce am 
discutat, îi spuse el tatălui lui Cí. lar în ceea ce te privește pe 
tine... - se întoarse spre tânăr - ne vedem mâine la ora 
dragonului”, la reședința mai-marelui conducător local, unde 


7 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR, articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 17 


sunt găzduit. 

Își luară rămas-bun și Feng plecă. De îndată ce închise ușa, Ci 
cercetă chipul tatălui său. Inima îi bătea de nerăbdare. 

— A făcut-o? A menţionat când ne vom întoarce? îndrăzni el 
să întrebe. 

Bătea darabana cu degetele pe masă. 

— la loc, fiule. Incă o ceașcă de ceai? ` 

Tatăl își turnă una rasă și apoi alta pentru fiul său. Il privi trist, 
înainte de a-și pleca ochii. 

— Îmi pare rău, Ci. Știu cât de mult îţi doreai să ne întoarcem 
la Lin'an... Sorbi cu zgomot din infuzie. Dar câteodată lucrurile 
nu ies așa cum le plănuim noi. 

Ci opri ceașca la gură ca să scoată un oftat. 

— Nu înţeleg! S-a întâmplat ceva? Cumva Feng nu v-a oferit 
postul? 

— Ba da. A făcut-o ieri. 

Sorbi încet altă înghiţitură. 

— Și atunci? 

Ci se ridică. 

— Așază-te, Ci. 

— Dar, tată... Mi-aţi promis... Aţi spus... 

— Am spus să te așezi! ridică el glasul. 

Ci îi dădu ascultare, în timp ce ochii i se împăienjeneau. Tatăl 
lui turnă ceai până când lichidul dădu pe dinafară. Ci făcu gestul 
de a-l șterge, dar tatăl său îl împiedică. 

— Uite ce este, Ci. Există situaţii pe care nu vei reuși să le 
înţelegi... 

Tânărul nu pricepea ce anume trebuia să înţeleagă: că va fi 
nevoit să înghită disprețul pe care fratele său Lu i-l dăruia în 
fiecare zi? Că trebuia să accepte să renunţe de bunăvoie la 
viitorul care îl aștepta la Universitatea Imperială din Lin'an? 

— Și planurile noastre, tată? Cum rămâne cu planurile 
noastre...? 

O palmă puternică îl întrerupse, în timp ce tatăl lui sărea în 
picioare ca un arc. Glasul bărbatului tremura, iar privirea lui 
arunca flăcări. 

— Planurile noastre? De când un fiu are planuri? strigă el. 
Vom rămâne aici, în casa fratelui tău! Și așa va fi până când o să 
mor eu! 

Ci amuţi, în timp ce tatăl său se retrăgea. Pentru o clipă, furia 


VP-18 


îl otrăvi. 

„Și fiica dumneavoastră, A Treia, bolnavă...? Atât de puţin vă 
pasă de ea?” 

e 

Ci strânse ceștile și se îndreptă spre odaia pe care o împărțea 
cu sora lui. 

De cum se culcă, simţi în tâmple bătăile inimii. Chiar din 
momentul în care se instalaseră în sat, visase să se întoarcă la 
Lin'an. Ca în fiecare noapte, închise ochii pentru a-și revedea 
viaţa din trecut. Își aminti de foștii colegi cu care se lua la 
întrecere în concursurile de cunoștințe din care ieșea deseori 
victorios; de profesori, pe care îi admira pentru disciplina și 
strădania lor. Își aminti de judecătorul Feng și de ziua în care îl 
acceptase ca asistent la instrucţiile preliminare. Năzuia să fie ca 
el, să se prezinte într-o zi la examenele imperiale? și să obțină 
un post în corpul judecătorilor. 

Nu ca tatăl său care, după ani de încercări, reușise să ocupe 
doar un umil post de funcţionar. 

Se întrebă de ce tatăl său nu voia să se întoarcă. Tocmai îi 
confirmase că Feng îi oferise postul vacant după care tânjise 
înainte și, peste noapte, fără vreun motiv aparent, își schimbase 
în mod radical părerea. Să fi fost din pricina bunicului său? Nu îi 
venea să creadă. Cenușa defunctului putea fi transportată ca să 
continue oficierea ritualurilor de pietate filială la Lin'an. 

Tusea surorii lui îl făcu să tresară și să se răsucească. Fetița 
dormita lângă el, tremurând, cu respiraţia întretăiată. O 
mângâie cu tandreţe pe păr și îi fu milă de ea. A Treia se 
dovedise mai rezistentă decât A Doua și decât Prima, cum o 
demonstra faptul că împlinise deja șapte ani, dar nu credea că 
va depăși zece ani, la fel cum se întâmplase și cu surorile ei. Era 
soarta bolii sale. Pentru o clipă, își închipui că măcar la Lin'an ar 
fi avut parte de îngrijiri adecvate... 

Închise ochii și se răsuci din nou. Se gândi la Cireașa, cu care 
trebuia să se căsătorească după ce va lua examenele de Stat. In 
momentele acelea probabil că era distrusă de moartea tatălui ei 
și se întrebă dacă această întâmplare avea să-i schimbe 
planurile de nuntă. Nu vru să-și dea răspuns. Deodată, se simți 
meschin imaginându-și ceva atât de egoist. 


5 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR, articolul denumit 
UNIVERSITATE. 


VP -19 


Trecuseră șase luni de la moartea neașteptată a bunicului 
său... 

| se făcu foarte cald. Când se dezbrăcă de tunică, găsi cârpa 
însângerată pe care o scosese din gura bietului Shang. O privi 
uimit și o lăsă lângă perna din piatră?. Apoi, auzi prin fereastră 
niște gemete provenind de la casa de alături, pe care i le atribui 
vecinului său, Peng, un năzdrăvan de copil ce suferea de câteva 
zile de durere de măsele. Pentru a doua noapte consecutiv nu 
reuși să se odihnească. 

xxx 

Ci se trezi în zori. Stabilise să se vadă cu Feng la reședința lui 
Bao-Pao, locul în care erau găzduiţi de obicei oaspeții 
guvernamentali, ca să-l ajute la examinarea cadavrului. In 
încăperea alăturată, Lu sforăia cu putere. Când se va trezi, el va 
fi deja departe. 

Se îmbrăcă în tăcere și plecă. Ploaia încetase, dar căldura 
nopţii evapora apa căzută pe câmpuri, prefăcând fiecare gură 
de aer într-o înghiţitură de zăpușeală. Ci inspiră cu putere aerul 
înainte de a pătrunde în labirintul de străduțe care alcătuiau 
satul, un șir de căsuțe copiate unele după altele și ale căror 
scânduri mâncate de cari se repetau în unghi drept ca niște 
vechi piese de domino așezate în dezordine. Din loc în loc, 
lampioane licărind colorau cu strălucirea lor portiţele deschise 
prin care ieșea aroma de ceai, în timp ce șiruri de ţărani se 
profilau pe drumuri ca niște năluci. Și chiar și așa, satul încă mai 
dormea. Se auzeau doar schelălăielile câinilor. 

Când ajunse la casa lui Bao-Pao, tocmai se crăpa de ziuă. 

ÎI zări pe Feng sub portic, îmbrăcat într-un halat din pânză de 
sac vopsit în negru ca tăciunele, asortat cu boneta. Chipul său 
era împietrit, dar mâinile nerăbdătoare băteau darabana. După 
plecăciunea de rigoare, Ci îi repetă recunoștinţa sa. 

— Voi arunca doar o privire, așa că abţine-te de la gesturile 
teatrale. Și nu face mutra asta, adăugă Feng văzându-l 
dezamăgit. Nu este jurisdicția mea și știi prea bine că, în ultimul 
timp, nu mă mai ocup cu rezolvarea crimelor. Dar nu-ţi face griji. 
Ăsta este un sat mic. Găsirea asasinului va fi la fel de ușoară ca 
scoaterea unei pietricele din pantof. 

Ci îl urmă pe judecător până la un șopron alăturat, unde făcea 


? Suport pentru cap utilizat în timpul nopţii, alcătuit mai întâi din pietre naturale, apoi 
din lemn, jad, bronz, bambus sau porțelan. 


VP - 20 


de pază asistentul personal, un bărbat tăcut, cu trăsături de 
mongol. lnăuntru, aștepta comandantul suprem Bao-Pao, 
împreună cu văduva lui Shang și fiii defunctului. Când Ci zări 
rămășițele lui Shang, îi veni din nou să vomite. Familia instalase 
cadavrul într-un jilt de lemn, de parcă ar mai fi fost încă în viaţă, 
cu trupul ridicat și capul legat de trunchi cu niște trestii 
împletite. Chiar spălat, parfumat și îmbrăcat fiind, tot mai părea 
o sperietoare de ciori însângerată. Judecătorul Feng prezentă 
omagiile sale membrilor familiei, stătu puţin de vorbă cu ei și le 
ceru permisiunea de a examina cadavrul. Primul născut i-o 
acordă și Feng se apropie încet de mort. 

— Îți amintești ce trebuie să faci? îl întrebă el pe Ci. 

Işi amintea perfect. Scoase din pungă o coală de hârtie, piatra 
pentru preparat tușul!” și cea mai bună pensulă a sa. Apoi se 
așeză pe jos, aproape de trupul neînsuflețit. Feng se apropie de 
cadavru, regretând faptul că fusese spălat, și începu 
examinarea. 

— Eu, judecătorul Feng, în cea de a douăzeci și doua zi a lunii 
lotusului, din cel de-al doilea an al erei Kaixi și în cel de-al 
douăzeci și patrulea an al domniei iubitului nostru Ningzong, fiu 
al Cerului și onorabil împărat din Dinastia Song, având 
consimţământul familiei, întreprind cercetarea prealabilă și 
auxiliară celei oficiale care va trebui să fie efectuată în nu mai 
puţin de patru ore de la aducerea sa la cunoștința magistratului 
pe care îl va desemna prefectura din Jianningfu. În prezenţa lui 
Li-Cheng, primul născut al decedatului, a doamnei Li, văduva 
acestuia, a celorlalți fii ai săi, Ze și Xin, precum și a lui Bao-Pao, 
mai-marele conducător al localităţii, și a asistentului meu CI, 
martor direct al celor întâmplate. 

Ci scria după dictare, repetând cu voce tare fiecare cuvânt. 
Feng continuă: 

— Defunctul, pe nume Li-Shang, fiu și nepot al lui Li, care, 
după spusele primului născut, avea înjur de cincizeci și opt de 
ani în momentul morții, de profesie contabil, plugar și tâmplar, a 
fost văzut pentru ultima oară alaltăieri la amiază, după ce și-a 
îndeplinit sarcinile în depozitul lui Bao-Pao, unde ne aflăm acum. 


1 Mic recipient din piatră rugoasă, puţin adânc, asemănător tușierelor din ziua de azi, 
de care se freca batonul de cerneală făcut dintr-un cărbune vegetal până lăsa un praf 
care, amestecat cu puţină apă, devenea tușul în care se înmuiau pensulele pentru 
scris. 


VP -21 


Fiul său declară că defunctul nu suferea de nicio boală dincolo 
de cele specifice vârstei sale sau anotimpurilor, și că nu i se 
cunoștea vreun dușman. 

Feng îl privi pe primul născut, care se grăbi să confirme 
informaţiile, și apoi pe Ci, pentru ca acesta să citească ceea ce 
scrisese. 

— Din neștiinţa rudelor sale, continuă Feng cu o expresie 
dezaprobatoare, cadavrul a fost spălat și îmbrăcat. Ei înșiși 
confirmă că, în momentul în care le-a fost predat, nu au 
observat alte răni decât cumplita tăietură care separă capul de 
trunchi și că, fără îndoială, aceasta a fost cea care a pus capăt 
vieții sale. Prezintă gura exagerat de deschisă... - încercă el să i- 
o închidă fără succes - și rigiditatea mandibulei. 

— Nu-l veţi dezbrăca? se miră Ci. 

— Nu va fi nevoie. 

Feng întinse mâna până atinse tăietura de la gât. l-o arătă lui 
Ci, așteptându-i răspunsul. 

— Tăietură dublă? sugeră tânărul. 

— Tăietură dublă... Ca la porci... ) 

Ci observă cu atenţie rana curățată de noroi. Într-adevăr, în 
partea din faţă, sub locul pe care înainte îl ocupa nodul 
beregatei, prezenta o tăietură orizontală curată, asemănătoare 
celei făcute porcilor ca să fie scurși de sânge. După aceea, rana 
se întindea de-a lungul întregii circumferinţe prin niște mici 
urme de zimţi, precum cele făcute de un anumit model de 
ferăstrău de mână, dintre cele folosite la abator. Tocmai avea 
de gând să comenteze faptul, când Feng îi ceru să relateze 
împrejurările în care îl descoperise. Ci îi dădu ascultare, 
relatându-le cât mai amănunţit și le amintea. Când termină, 
judecătorul îl privi cu severitate. 

— Și cârpa? îl întrebă el. 

— Cârpa? 

„Ce prost sunt! Cum de-am putut să uit de ea?” 

— Mă dezamăgești, Ci, și nu o făceai de obicei... Judecătorul 
ramase tăcut o clipă. Așa cum ar trebui să știi, gura deschisă nu 
se datorează nici unei încercări de a cere ajutor, nici unui țipăt 
de durere, deoarece într-un asemenea caz s-ar fi închis prin 
relaxarea ulterioară decesului. În concluzie, probabil că i-a fost 
introdus vreun obiect înainte sau imediat după ce a murit, care 
pesemne că a rămas acolo până când mușchii au devenit 


VP - 22 


țţepeni. În ceea ce privește tipologia obiectului, presupun că 
vorbim despre o cârpă de in dacă observăm firele însângerate 
care i-au mai rămas încă printre dinţi. 

Pe Ci îl duru reproșul. Cu un an în urmă nu ar fi greșit, dar 
lipsa practicii îl făcu să fie nepriceput și încet la minte. Işi mușcă 
buzele și se scotoci în mânecă. 

— Aveam de gând să v-o dau, se scuză el despăturind bucata 
de pânză pliată cu grijă. 

Numaidecât, Feng o examină cu atenţie. Pânza era cenușie, 
cu mai multe urme uscate de sânge; mărimea ei era cea a unui 
batic folosit pentru a acoperi capul. Judecătorul o însemnă ca 
fiind o probă. 

— Încheie și îmbibă-mi sigiliul cu tuș. Fă apoi o copie pentru 
când va veni magistratul. 

Feng își luă la revedere de la cei prezenţi și ieși din șopron. 
Ploua din nou. Ci se grăbi să-l urmeze. Il ajunse tocmai la 
intrarea în încăperile pe care i le repartizase Bao-Pao. 

— Documentele... bâigui Ci. 

— Lasă-le acolo, pe măsuţă. 

— Judecătorule Feng, eu... 

— Nu-ţi face griji, Ci. La vârsta ta, eram incapabil să 
deosebesc o moarte prin arbaletă de una prin spânzurare. 

Pe Ci nu îl consolă această mărturisire, pentru că știa că nu 
este adevărată. 

ÎI privi pe judecător pe când acesta își punea hârtiile în ordine. 
Năzuia să fie ca Feng. Râvnea la mintea lui ascuţită, la 
onestitatea și la cunoștințele acestuia. Învăţase de la el și își 
dorea să-i fie în continuare maestru, dar nu va izbuti niciodată 
dacă rămânea izolat într-un sat de plugari. Așteptă să-și termine 
treaba înainte de a-i face cunoscute dorințele sale. După ce 
Feng termină de aranjat și ultimul document, îl întrebă de 
angajarea tatălui său, dar judecătorul clătină din cap, resemnat. 

— Aceasta este o problemă între mine și tatăl tău. 

Ci trecu pe lângă bagajele lui Feng ca un cumpărător 
nehotărât. 

— Aseară am vorbit cu el și mi-a spus... în sfârșit, eu credeam 
că ne vom întoarce la Lin'an și acum reiese că... 

Feng se opri ca să-l privească. Ochii lui Ci se umplură de 
lacrimi. Judecătorul trase adânc aer în piept înainte de a-și pune 
mâna pe umărul tânărului. 


VP - 23 


— Uite ce este, Ci, nu știu dacă ar trebui să-ţi spun... 

— Vă rog, îl imploră el. 

— Prea bine, dar va trebui să-mi fagăduiești că nu vei 
deschide gura. Așteptă ca tânărul să încuviinţeze. Apoi luă aer 
în piept și se așeză, abătut. Dacă am făcut această călătorie a 
fost doar pentru voi. Tatăl tău mi-a scris acum câteva luni ca să- 
mi comunice intenţia lui de a-și relua postul, dar acum, după ce 
m-a făcut să vin până aici, nu vrea nici să discute despre așa 
ceva. Am insistat pe lângă el, promițându-i o muncă ușoară și 
un salariu generos, și i-am oferit chiar și proprietatea unei case 
în capitală, dar, în mod inexplicabil, a refuzat. 

— Atunci, luaţi-mă pe mine! Dacă e vorba de cârpa aceea de 
care am uitat, vă promit că voi munci din greu. Voi munci până 
mi se va jupui carnea de pe mine dacă va fi nevoie, dar nu o să 
vă mai fac de rușine! Eu... 

— Sincer vorbind, Ci, nu tu ești problema. Știi bine cât de mult 
te apreciez. Ești leal și mi-ar face plăcere să te am din nou ca 
asistent. De aceea i-am vorbit tatălui tău despre tine și despre 
viitorul tău, dar a fost ca și cum m-aș fi izbit de un zid. Nu știu 
ce se întâmplă cu el, s-a arătat de neclintit. Imi pare rău, într- 
adevăr. 

— Eu... eu... Ci nu știa ce să mai spună. 

Un tunet răsună în depărtare. Feng îl bătu ușor pe spinare. 

— Aveam planuri mari pentru tine, Ci. Ti-am rezervat chiar și 
un loc la Universitatea din Lin'an. 

— La Universitatea din Lin'an? 

Făcu ochii mari. Visul lui era să se întoarcă la universitate. 

— Nu ţi-a spus tatăl tău? Am presupus că ţi-a povestit tot. 

Lui Ci i se înmuiară picioarele. Când Feng îl întrebă ce i se 
întâmplă, tânărul rămase tăcut, cu aceeași senzaţie pe care ar fi 
avut-o dacă ar fi fost tras pe sfoară. 


3, 


Judecătorul Feng îl anunţă pe Ci că are de pus niște întrebări 
unor vecini, astfel că se înţeleseră să se despartă până după 
masa de prânz. Ci profită de pauză ca să se întoarcă acasă. Voia 
să-i facă o vizită Cireșei, dar avea nevoie ca tatăl său să-i dea 


VP - 24 


voie să lipsească de la lucru. 

Înainte de a intra, se încredinţă zeilor și trecu pragul fără să 
bată la ușă. Îl surprinse pe tatăl său citind niște documente care 
îi alunecară printre degete. Bărbatul le ridică de pe jos și le vârî 
degrabă într-un sipet lăcuit în roșu. 

— Se poate ști ce faci aici? Ar trebui să ari pământul! îi zise el 
mânios. 

Închise sipetul și îl vârî sub pat. 

Ci îi spuse despre intenţia lui de a o vizita pe Cireașa, dar 
tatăl său se împotrivi. 

— Tu pui întotdeauna dorințele înaintea obligaţiilor, mormăi 
el. 

— Tată... 

— Și n-o să moară, te asigur. Nu știu de ce i-am făcut pe plac 
mamei tale când a insistat să-ţi faci o familie cu o fată mai 
periculoasă decât un viespar. 

Ci înghiţi în sec. 

— Vă rog, tată. Va fi doar pentru o clipă. Apoi voi termina de 
arat și îl voi ajuta pe Lu la secerat. 

— Apoi, apoi... Crezi cumva că Lu merge la câmp ca să se 
plimbe? Până și bivolul lui este mai dispus să muncească decât 
tine. Apoi... Când este „apoi”? 

„Ce vi se întâmplă, tată? De ce sunteţi atât de nedrept cu 
mine?” 

Ci nu vru să riposteze. Toţi, inclusiv tatăl lui, știau prea bine 
că în ultimele șase luni el a fost, și nu Lu, cel care s-a spetit 
cultivând orezul; că picioarele lui au fost cele care s-au crăpat 
îngrijind răsadurile în pepiniere; mâinile lui au fost cele care s-au 
umplut de bătături culegând, bătând orezul, trecându-l prin sită 
și sortându-l; cel care a arat din zori și până-n seară, a nivelat, a 
transplantat și a pus îngrășăminte și cel care aproape și-a dat 
ultima suflare pedalând la pompe și transportând sacii la 
șlepurile de pe râu. Toată lumea din satul acela afurisit știa că el 
se omora muncind la câmp, în timp ce Lu se îmbăta cu târfele 
lui. 

De aceea, ura faptul că are conștiință: pentru că îl obliga să 
accepte hotărârile tatălui său... 

Se duse să-și ia secera și bocceluţa. Găsi traista, dar nu și 
secera. 

— Folosește-o pe a mea. Pe a ta a luat-o Lu, îl lămuri tatăl 


VP -25 


său. 

Ci nu avu nimic de obiectat. O vâri în bocceluță și plecă spre 
parcelă. 

e 

Lovi bivolul cu nuiaua până când se răni la mână. Animalul 
mugea de parcă ar fi fost în pericol de moarte, dar trăgea ca un 
demon în încercarea lui disperată de a evita loviturile lui Ci, care 
se agăța de plug căutând să-l îngroape în pământ, în timp ce 
câmpul se căznea să înghită nesfârșita perdea de ploaie care se 
revărsa dintr-un cer prevestitor de furtună. Fiecărei brazde îi 
urma o alta încărcată de blesteme, sforțări și lovituri de nuiele. 
Ci nu simţea răcoarea apei, care cădea cu o forță din ce în ce 
mai mare. Tună și tânărul se opri. Cerul părea la fel de negru ca 
și noroiul pe care călca. li era din ce în ce mai cald. Simţea că se 
înăbușă. Unui trăsnet îi urmă un alt tunet. Apoi încă un fulger. Și 
încă unul. 

Deodată, cerul se deschise deasupra capului și o lumină ca de 
flacără, urmată de o bubuitură făcu să se cutremure pământul. 
Bivolul se înfurie de spaimă și sări ca ars, dar plugul rămase 
împotmolit și animalul se prăbuși pe laba din spate. 

Când lui Ci îi reveni inima la loc, văzu animalul căzut în mâl, 
zbătându-se cu disperare. Se grăbi să-l ridice, dar nu izbuti. 
Slăbi hamurile și îl lovi cu bâta, dar animalul își ridică doar 
grumazul ca să scape de pedeapsă. Atunci, constată îngrozit că 
laba lui din spate lăsa să se vadă o înspăimântătoare fractură 
deschisă. 

„Zeilor, cu ce v-am mâniat?” 

Scoase un măr din desagă și îl apropie de botul animalului, 
dar acesta încercă să-l împungă cu coarnele. Când se potoli, Ci îi 
înclină capul până reuși să-i înfigă un corn în noroi. Îl privi în 
ochii atât de larg deschişi de panică, încât părea că ar fi dorit să 
scape din închisoarea trupului său schilodit. Nările se umflau și 
se dezumflau ca niște foale, șiroind de bale. Nu mai merita nici 
măcar osteneala de a-l pune pe picioare. Animalul acela era 
deja carne pentru abator. 

li mângâia botul când simţi cum cineva îl apucă de spinare și 
îl împinge în apă. Când se întoarse, îl văzu pe Lu agitând mânios 
o nuia. 

— Nenorocitule, nu ești bun de nimic! Așa îmi răsplătești 
nopțile nedormite? 


VP - 26 


Chipul lui era imaginea vie a unui diavol. 

Ci încercă să se ferească atunci când nuiaua se abătu asupra 
lui. | se păru că simte o arsură sfâșiindu-i faţa. 

— Ridică-te, mizerabilule! Îl plesni din nou. O să te învăţ minte 
cu ciomagul. 

Ci încercă să se ridice în picioare, dar Lu îl mai lovi o dată. 
Apoi îl apucă pe tânăr de păr și îl târî prin mâl. 

— Ştii cât face un bivol? Nu? Atunci, o să afli acum. 

ÎI trânti fără milă în noroi și îi stâlci capul până când i 
cufundă. Când se sătură să-l mai vadă dând din picioare, 
scoase și îl împinse sub hamuri. 

— Lasă-mă! strigă Ci. 

— Ți-e scârbă să muncești la câmp, nu-i așa? Ți-e ciudă că 
tatăl nostru mă preferă pe mine... 

Încercă să-l lege de curele. 

— Tata nu te iubește nici dacă i-ai linge încălţările. 

Ci opuse rezistenţă. 

— Când o să termin cu tine, tu o să mi le lingi. 

Și îl lovi din nou. 

În timp ce îşi ștergea sângele pricinuit de loviturile de nuia, Ci 
îl privi furios pe fratele său. Respectând ritualurile de 
devotament filial, nu ripostase niciodată, dar venise momentul 
să-i demonstreze că el nu e sclavul lui. Se ridică și îl lovi în 
pântece cu toată forţa lui. Lu nu se aștepta și primi lovitura în 
plin. Cu toate acestea, se răsuci ca un tigru și îi răspunse și el cu 
un pumn în coaste. Ci căzu lat. Fratele său îi era superior în 
greutate și în alonjă, dar nu și în ceea ce privește ura pe care o 
simţea și care, acum, îi dădea și mai mult avânt. Incercă să se 
ridice, dar Lu îl călcă din nou în picioare. Ci simţi că îi pârâie 
ceva în piept, dar nu-l duru. Inainte de a se putea văita, primi o 
altă lovitură de picior în pântece. Tâmplele îi zvâcneau și trupul 
îl ardea. Din nou, altă lovitură îl trânti la pământ. Încercă să se 
ridice în picioare, dar nu izbuti. Simţi ploaia spălându-i sângele 
de pe faţă. 

| se păru că îl aude pe fratele său adresându-i-se ca unei 
otrepe, dar nu era sigur de asta, pentru că văzu negru în faţa 
ochilor și își pierdu cunoștința. 

x kx * 

Feng se afla în faţa cadavrului lui Shang când Ci apăru 

târându-și picioarele ca o fantomă. 


îl 


VP - 27 


— Pentru numele zeilor! Ci! Cine ţi-a făcut...? 

Judecătorul îl prinse în braţele sale înainte ca acesta să leșine. 

Feng îl întinse pe o rogojină. Observă că de-abia putea 
deschide un ochi, dar rana de pe obraz nu părea gravă. Pipăi cu 
degetele marginea deschisă a rănii. 

— Te-au însemnat ca pe un catâr, rosti el dezvelindu-i pieptul. 
Se alarmă când descoperi hematomul de pe coaste, dar, din 
fericire, osul nu era fracturat. A fost Lu? 

Ci negă, pe jumătate conștient. 

— Nu minţi! Animalul ăla afurisit! Bine a făcut tatăl tău că l-a 
lăsat pe câmp. 

Feng îl dezbrăcă pe CÍ și îi cercetă restul rănilor. Răsuflă 
ușurat constatând că i se simţea pulsul ritmic și puternic, dar 
chiar și așa, își trimise asistentul după tămăduitorul local. După 
puţin timp, apăru un bătrân știrb, încărcat cu ierburi și cu două 
ulcele cu leacuri. Omuleţul îl examină pe Ci cu o încetineală 
exasperantă, îi făcu o frecţie și îi dădu să bea un tonic. Când 
termină, îl îmbrăcă în haine uscate și îi recomandă lui Feng să-l 
lase pe tânăr să se odihnească. 

După o vreme, un bâzâit ciudat îl alarmă pe Ci. Tânărul se 
ridică anevoie în capul oaselor și privi de jur-împrejur. Își dădu 
seama că se afla în aceeași încăpere întunecoasă în care se 
veghea cadavrul lui Shang. Afară ploua, dar de căldură, trupul 
lipsit de viață începuse să descompună, răspândind o duhoare 
pestilenţială. Auzi din nou ciudatul zumzet venind dinspre trupul 
lui Shang și se întrebă cărui fapt i se datorează. Işi încordă 
privirea până când ochii se obișnuiră cu întunericul. Zumzetul 
creștea și se agita, urmând ritmul unei umbre fantastice care se 
legăna contractându-se și dilatându-se deasupra cadavrului. 
Apropiindu-se de mort, băgă de seamă că zumzetul provenea de 
la un roi de muște care zburătăceau peste sângele uscat care îi 
înconjura gâtul. 

— Cum te mai simţi cu ochiul acela? întrebă Feng. 

Ci avu o tresărire. Nu observase prezenţa lui Feng, care 
rămăsese așezat pe jos, la câţiva pași distanță. 

— Nu știu. Nu simt nimic. 

— Se pare că vei scăpa cu bine din necazul ăsta. N-ai niciun 
os rupt și... 

Un tunet răsună cu violență. 

— Pentru numele Marelui Zid! Zeii din ceruri s-au supărat pe 


VP - 28 


noi! 

— Cu mine o ţin așa de multă vreme, se plânse Ci. 

Feng îl ajută să meargă, în vreme ce alt tunet răsuna în 
depărtare. 

— In curând vor veni rudele lui Shang cu bătrânii din sat. l-am 
convocat ca să le comunic constatările mele. 

— Judecătorule Feng, nu mai pot rămâne în satul ăsta. Vă rog, 
luaţi-mă cu dumneavoastră la Lin'an! 

— CÍ, nu-mi cere imposibilul! Îi datorezi ascultare tatălui tău 
și... 

— Dar fratele meu mă va ucide... 

— Scuză-mă, au sosit deja bătrânii. 

Rudele lui Shang intrară, purtând pe umeri un sicriu de lemn 
pe al cărui capac mâzgăliseră niște desene. În fruntea alaiului 
mergea tatăl defunctului, un bătrân îngrijorat că-și pierduse 
vlăstarul care ar fi trebuit să-l onoreze după ce el va fi murit, 
urmat de alte neamuri și câţiva vecini. Lăsară sicriul lângă 
cadavru și intonară un imn funebru. Când terminară, se așezară 
la picioarele defunctului, fără să se sinchisească de miasma pe 
care o răspândea. 

Feng îi salută și toţi făcură o plecăciune. Înainte de a lua loc, 
judecătorul împrăștie muștele care năpădeau gâtul lui Shang, 
dar insectele reveniră la festin de îndată ce bărbatul încetă să le 
mai gonească. Ca să le înlăture, porunci ca rana să fie acoperită 
cu o pânză. Apoi se așeză în jilțul pe care tocmai i-l pregătise 
asistentul său mongol, în spatele unei mese negre lăcuite. 

— Onoraţi cetățeni, după cum știți, astă-seară se va prezenta 
în persoană magistratul trimis de prefectura Jianningfu. Cu toate 
acestea, la cererea familiei, am fost rugat să cercetez tot ce mi- 
ar sta în putinţă. Așadar, vă voi scuti de amănuntele protocolare 
și voi trece la enunţarea faptelor. 

Cí îl privi din ungherul în care se cuibărise. Îi admira 
înţelepciunea și mintea ascuțită cu care își exercita funcţia. 
Feng își puse notițele în ordine și începu: 

— Este cunoscut faptul că Shang nu avea dușmani și, cu toate 
acestea, a fost asasinat în mod violent. Care să fi fost motivul? 
Pentru mine, fără îndoială, jaful. Văduva lui, o femeie cinstită și 
respectuoasă, afirmă că în momentul dispariţiei sale, defunctul 


VP - 29 


purta asupra sa trei mii de giân!! înșiraţi pe o sfoară legată la 
brâu. Cu toate acestea, tânărul Ci, care chiar azi-dimineaţă ne-a 
dovedit perspicacitatea sa identificând tăieturile de la gât, ne 
asigură că, atunci când l-a descoperit pe Shang, acesta nu avea 
niciun ban. Se ridică și își încrucișă brațele, în timp ce se plimba 
prin faţa ţăranilor care îi evitară privirea. Pe de altă parte, tot Ci 
a găsit în gura mortului o cârpă, a cărei autenticitate o certific și 
care se află în posesia mea, înregistrată și numerotată ca probă. 

Scoase cârpa dintr-o cutiuţă și o despături în faţa celor 
prezenţi. 

— Dreptate pentru soţul meu! strigă văduva printre suspine. 

Feng dădu din cap în semn de încuviinţare. Tăcu o clipă, apoi 
continuă: 

— La prima vedere poate părea o simplă bucată de pânză de 
in pătată cu sânge... Dar dacă cercetăm cu atenţie aceste 
pete... - își trecu el unghiile peste cele trei principale - 
observăm că toate corespund unui ciudat tipar curb. 

Cei prezenţi începură să șușotească, punându-și întrebări 
despre urmările pe care le putea avea o asemenea descoperire. 
Ci se întrebă același lucru, dar înainte de a găsi un răspuns, 
Feng continuă: 

— Ca să-mi argumentez concluziile, mi-am permis să fac 
unele verificări pe care aș dori să le repet în fața celor prezenți. 
Ren! îl strigă pe asistentul său. 

Tânărul mongol îi anticipă gândul, ducând în mâini un cuţit de 
bucătărie, o seceră, un borcan cu apă colorată cu tuș și două 
bucăţi de pânză. Se aplecă și așeză obiectele în faţa lui Feng, 
care le luă. In continuare, judecătorul cufundă cuțitul de 
bucătărie în apa vopsită cu tuș pentru ca, imediat după aceea, 
să-l șteargă cu una dintre pânze. Repetă operaţia cu secera și le 
arătă celor prezenţi rezultatul. 

Ci observă cu atenţie, băgând de seamă că pânza cu care 
curățase cuțitul prezenta niște pete alungite și rectilinii, în timp 
ce petele care se formaseră curăţând secera coincideau cu cele 
curbe găsite pe cârpa scoasă din gura lui Shang. Așadar, arma 
trebuie să fi fost o seceră. Ci se minună de perspicacitatea 
maestrului său. 

— Din acest motiv, continuă Feng, i-am poruncit asistentului 


11 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 30 


meu să rechiziționeze toate secerile care există în sat, o sarcină 
pe care a îndeplinit-o în cursul dimineţii cu o deosebită sârguinţă 
cu ajutorul oamenilor lui Bao-Pao. Ren! 

Din nou, asistentul îi citi gândul, târând o ladă plină cu seceri. 
Feng se ridică și se apropie de cadavru. 

— Capul a fost despărţit de trunchi cu un ferăstrău de 
măcelar, ferăstrău pe care oamenii lui Bao-Pao l-au găsit chiar 
pe parcela pe care a fost asasinat Shang. Scoase un ferăstrău 
din ladă și îl așeză pe podea. Dar tăietura mortală a fost dată cu 
ceva diferit. Unealta care i-a curmat firul vieţii a fost, fără 
îndoială, o seceră ca aceasta. 

Un murmur rupse tăcerea mormântală. După ce amuţiră, 
Feng continuă: 

— Ferastrăul nu prezintă semne distinctive. Este confecţionat 
din fier obișnuit și mânerul de lemn nu a fost recunoscut. Dar, 
din fericire, fiecare seceră poartă întotdeauna înscris numele 
proprietarului, astfel că, de îndată ce vom găsi arma, îl vom 
prinde și pe vinovat. 

Feng îi făcu un semn lui Ren. 

Asistentul se îndreptă spre ușa șopronului și o deschise. Un 
grup de ţărani erau păziţi de oamenii lui Bao-Pao. Ren le făcu 
semn să intre. Ci nu reuși să le vadă chipurile pentru că se 
îngrămădiseră în spate, unde domnea întunericul. 

Feng îl întrebă pe Ci dacă se simte în stare să-l ajute. Tânărul 
răspunse afirmativ. Se ridică făcând un efort și îndeplini 
instrucțiunile pe care Feng i le șoptea la ureche. Apoi luă un 
caiet și o pensulă și îl urmă pe judecător, care se aplecă 
deasupra secerilor ca să le examineze. Făcu asta calm, așezând 
cu grijă lamele secerilor peste urmele imprimate pe cârpă și 
privindu-le în lumină. Din când în când, îi dicta ceva lui Ci, care, 
urmând ordinele lui Feng, se prefăcea că scrie. 

Până atunci, Ci fusese uimit de modul cum proceda Feng, 
pentru că lamele secerilor se forjau după același tipar și cu greu 
s-ar fi putut obține o informaţie concludentă, și asta doar în 
cazul în care, întâmplător, lama respectivă ar fi avut o zimţuire 
deosebită. Dar acum înţelegea. De fapt, nu era pentru prima 
dată când îl vedea pe Feng utilizând un raţionament subtil 
precum acela. Cum codul penal interzicea în mod explicit 
condamnarea unui inculpat în lipsa unei mărturisiri prealabile a 
acestuia, Feng ticluise un plan pentru a-l speria pe vinovat. 


VP - 31 


„N-are dovezi. N-are nimic.” 

Feng termină cu secerile și se prefăcu apoi că citește 
însemnările inexistente ale lui Ci. După aceea, se întoarse încet 
spre ţărani, netezindu-și mustața. 

— Vă voi spune-o doar o dată! strigă el acoperind izbucnirea 
furtunii. Urmele de sânge găsite pe această cârpă îl identifică pe 
vinovat. Petele coincid cu o singură seceră, căci, după cum știți, 
aceste unelte sunt gravate cu numele voastre. Cercetă chipurile 
speriate ale plugarilor. Știu că toţi cunoașteţi care este 
pedeapsa pentru o crimă atât de oribilă, dar ceea ce ignoraţi 
este faptul că, dacă vinovatul nu mărturisește acum, execuția 
lui va avea loc imediat prin /ingchi?? răcni el. 

Un nou murmur se răspândi în șopron. Ci era îngrozit. Lingchi 
sau moartea prin cele o mie de tăieturi era pedeapsa cea mai 
crudă pe care și-ar putea-o imagina mintea omenească. 
Condamnatul era dezbrăcat și legat de un stâlp, iar apoi, încet, i 
se ciopârțeau membrele, ca și cum s-ar fi făcut fileuri. Bucăţile 
de carne erau depozitate în fața condamnatului, care era 
menţinut în viaţă cât mai mult timp cu putinţă, până când i se 
scotea un organ vital. li privi pe plugari și pe feţele lor citi 
groaza. 

— Dar dat fiind faptul că nu sunt judecătorul responsabil de 
această subprefectură - strigă Feng la un pas distanţă de sătenii 
înspăimântați - îi voi acorda vinovatului o șansă pe care nu o 
poate refuza. Se opri în fața unui țăran tânăr care se smiorcăia. 
Il privi cu dispreţ și continuă: Datorită mărinimiei mele, îi voi 
oferi îndurarea pe care el nu a avut-o faţă de Shang. Îi ofer 
ocazia de a-și recăpăta o fărâmă din onoare, permițându-i să-și 
mărturisească oribila crimă înainte de a-l acuza. Doar așa va 
putea evita dezonorarea și cea mai cumplită dintre morți. 

Se retrase încet. Ploaia lovea acoperișul. Nu se auzea nimic 
altceva. 

Ci îl urmări pe Feng mișcându-se ca un tigru la vânătoare: 
mersul lent, spinarea arcuită, privirea încordată. Aproape că îi 
putea simţi nervozitatea. Oamenii asudau în tăcere și în 
duhoare, cu hainele ude leoarcă lipite de piele. Afară tuna. 

Timpul părea că se oprește în loc, înfruntând mânia lui Feng, 
dar nimeni nu se învinui. 


12 A se vedea la sfârșitul volumului în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit 
PEDEPSE. 


VP - 32 


— leşi în faţă, prostule! Este ultima ta șansă! strigă 
judecătorul. 

Nimeni nu se mișcă. 

Feng strânse pumnii până când unghiile i se înfipseră în 
carne. Mormăi ceva și se îndreptă înjurând către Cí. Tânărul se 
miră. Era pentru prima dată când îl vedea așa. Judecătorul îi 
smulse din mână hârtia cu însemnări și se prefăcu că o citește 
din nou. Apoi îi privi pe ţărani. Îi tremurau mâinile. 

Ci înţelese că în orice clipă Feng va fi descoperit. De aceea, fu 
uimit să observe hotărârea cu care judecătorul se îndreptă pe 
neașteptate spre roiul de muște care zburătăceau deasupra 
ferăstrăului de măcelar. 

— Muște afurisite însetate de sânge! 

Le sperie, făcându-le să se împrăștie. Deodată, păru că îi 
fulgeră ceva prin minte. Însetate de sânge... repetă. 

Feng își agită mâna deasupra ferăstrăului, făcând ca norul de 
insecte să se deplaseze spre locul în care erau îngrămădite 
secerile. Aproape toate muștele își luară zborul, dar câteva 
coborâră până se așezară pe o anumită seceră. Atunci, Feng se 
schimbă la faţă și scoase un țipăt de satisfacţie. 

judecătorul se îndreptă spre secera pe care forfoteau 
muștele, o privi atent și apoi se aplecă. Era o seceră obișnuită, 
în aparenţă curată. Și totuși, dintre toate secerile, aceea era 
singura pe care muștele se străduiau să o lingă. Feng luă un 
lampion și îl apropie de lamă până când putu să distingă niște 
bobiţe roșii, aproape imperceptibile. Apoi, îndreptă lumina spre 
marca înscrisă pe mâner care îl identifica pe proprietar. Când 
citi inscripţia, zâmbetul îi îngheță pe buze. Unealta pe care o 
avea în mână îi aparţinea lui Lu, fratele lui Ci. 


4. 


Ci își pipăi cu grijă rana de pe obraz. Poate că nu era mai 
mare decât altele pe care și le făcuse la orezărie, dar aceasta 
avea să-i lase urme. Se îndepărtă de oglinda de bronz și își lăsă 
capul în jos. 

— Uită de fleacul ăsta, băiete. Se va cicatriza și o vei purta cu 
mândrie, îl încurajă Feng. 


VP - 33 


„Chiar așa. Dar cu ce mândrie îl voi privi de acum încolo pe 
Lu?” 

— Ce i se va întâmpla? 

— Te referi la fratele tău? Ar trebui să te bucuri că vei scăpa 
de bestia aceea, zise și înfulecă una din prăjiturile de orez cu 
care tocmai fuseseră serviţi în încăperile judecătorului. la și tu. 
Gustă una. 

Ci refuză. 

— Va fi executat? 

— Pentru numele zeului de pe munte, Ci! Și ce dacă o vor 
face? Ai văzut ce i-a făcut el defunctului? 

— Totuși, este fratele meu... 

— Și, în același timp, un asasin. Feng, supărat, lăsă 
îmbucătura. Uite ce este, Ci, chiar nu știu ce se va întâmpla; nu 
eu sunt cel care trebuie să-l judec. Imi închipui că magistratul 
care se va ocupa de caz va fi un om cu capul pe umeri. O să 
vorbesc cu el și îi voi implora clemenţă, dacă aceasta este 
dorința ta. 

Ci încuviinţă, fără să-și facă prea mari iluzii. Nu știa cum să-l 
convingă pe Feng să arate mai multă îndurare faţă de Lu. 

— Aţi fost magnific, domnule, îl linguși el. Muștele de pe 
seceră... Sângele uscat... Niciodată nu mi-ar fi dat prin minte! 

— Nici mie. A fost ceva spontan. Speriindu-le, muștele au 
zburat spre o anumită seceră. Atunci mi-am dat seama că zborul 
lor nu era întâmplător, că s-au așezat pe secera aceea pentru că 
mai păstra încă sângele uscat pe lamă și prin urmare, ea 
aparţine asasinului. Dar trebuie să recunosc că meritul n-a fost 
doar al meu... Colaborarea ta s-a dovedit esenţială. Nu uita că 
tu ai fost cel care a descoperit cârpa. 

— Așa e... bâigui el. Pot să-l văd pe fratele meu? 

Feng dădu din cap. 

— Presupun că da. Dacă reușim să-l prindem... 

e 

Ci părăsi încăperile lui Feng și hoinări pe străduţe fără să 
acorde atenţie ferestrelor care se închideau la trecerea lui. Pe 
măsură ce înainta, băgă de seamă că mai mulţi locuitori refuzau 
să-l salute. Nu-i păsa. In drum spre râu, insultele venite de la 
necunoscuţi îl ajunseră din urmă, rănindu-l. Drumurile 
desfundate de ploaie erau oglinda vie a sufletului său, un spirit 
pustiit și devastat al cărui chin părea să sporească odată cu 


VP - 34 


mirosul putreziciunii care îi întorcea stomacul pe dos. În locul 
acela, totul - resturile de olane doborâte de vânt, terasele 
orezăriilor șerpuind pe munţi, șlepurile negustorilor legănându- 
se goale într-o clipoceală zadarnică - îl făcu să se gândească la 
faptul că viaţa lui era marcată de nenorociri. Până și cicatricea 
de pe faţă părea să semene cu stigmatul unui ciumat. 

Ura satul acela; îl ura pe tatăl său pentru că îl minţise; îl ura 
pe fratele său pentru brutalitatea și prostia lui; îi ura pe vecinii 
care îl spionau din spatele obloanelor; ura ploaia care, zi după 
zi, îl uda pe dinăuntru și pe dinafară. Ura ciudata boală care îi 
presărase pieptul cu arsuri și le ura până și pe surorile lui pentru 
că muriseră și îl lăsaseră singur lângă micuța A Treia. Dar mai 
presus de orice, se ura pe sine însuși. Pentru că, dacă exista 
ceva mai nedemn decât cruzimea ori asasinatul, dacă exista 
vreun comportament rușinos și vrednic de dispreț potrivit 
codurilor confucianiste, aceea era trădarea propriei familii. Și 
tocmai acesta era lucrul pe care îl obținuse contribuind, fără să 
vrea, la arestarea fratelui său. 

Ploaia torențială se înteţi. Umbla lipit de zidurile caselor, 
căutând streșini sub care să-și găsească adăpost, când, luând-o 
după colț, dădu nas în nas cu un alai în frunte cu un culi? care 
bătea nebunește într-o tobă. Acesta era urmat de un altul care 
purta o pancartă pe care se putea citi: „FIINŢA ÎNȚELEPCIUNII - 
MAGISTRATUL DIN JIANNINGFU.” În urma celor doi, opt cărăuși 
duceau un palanchin!* închis, protejat de o perdea subţire. 
Cortegiul era încheiat de patru sclavi, încărcaţi cu ceea ce 
trebuiau să fie bagajele personale ale magistratului. Ci se înclină 
în semn de respect, dar, înainte de a-și îndrepta spinarea, 
cărăușii îl evitară ca și cum ar fi ocolit un bolovan de pe drum și 
își continuară cursa nebunească. 

Tânărul îi privi cu teamă în timp ce dispăreau pe drum, în jos. 
Nu era pentru prima dată când vedea Fiinţa, căci acesta vizita în 
anumite ocazii satul ca să rezolve chestiuni legate de moșteniri, 
impozite sau conflicte greu de soluţionat. Totuși, nu venise 
niciodată până acum pentru un delict de asasinat și, cu atât mai 
puţin, cu atâta promptitudine. Uită de necazuri și urmă cortegiul 


13 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 
14 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 35 


până la casa lui Bao-Pao. Odată ajuns acolo, se instală sub o 
fereastră ca să urmărească evenimentele. 

Conducătorul suprem îl primi pe magistrat de parcă ar fi fost 
vorba de împăratul însuși. Ci îl văzu încovoindu-și spinarea și 
dăruindu-i un zâmbet lipsit de dinţi și peste măsură de ipocrit. 
După toate aceste onoruri, conducătorul suprem le ceru slugilor 
să-i ducă bagajele și să aranjeze o cameră pentru Fiinţa 
Înțelepciunii, împrăștiindu-i apoi pe sclavi bătând din palme, de 
parcă ar fi fost găini. Apoi, după multe plecăciuni, îl informă pe 
magistrat despre ultimele evenimente și despre prezenţa lui 
Feng în sat. 

— Și spuneţi că încă nu l-aţi prins pe acel individ, pe nume 
Lu? îl auzi Ci pe magistrat întrebându-l pe conducătorul suprem. 

— Afurisita asta de ploaie nu lasă câinii să-i ia urma, dar îl 
vom prinde curând. Doriţi să mâncaţi ceva? 

— Bineînţeles! Și se așeză pe micul taburet din capul mesei. 

Bao-Pao se așeză și el pe un altul. 

— Spuneţi-mi, acuzatul nu este fiul unui funcţionar? se 
interesă magistratul. 

— Lu? Ba da, într-adevăr. Memoria dumneavoastră continuă 
să fie proverbială. 

„La fel ca și  burduhanul dumneavoastră”, se gândi 
conducătorul suprem cu sarcasm. 

Fiinţa înţelepciunii râse de parcă l-ar fi crezut. Bao-Pao îi turna 
încă o ceașcă de ceai când Feng intră în încăpere. 

— Tocmai am fost înștiințat, se scuză judecătorul cu o 
plecăciune. 

Constatând că vârsta și rangul său erau inferioare față de ale 
lui Feng, Fiinţa înţelepciunii se ridică să-i ofere locul său, dar 
judecătorul îl refuză și se așeză lângă Bao-Pao. În continuare, 
Feng începu să-i prezinte ultimele sale cercetări, în timp ce 
magistratul acorda mai multă atenţie farfurioarelor cu crap fiert 
decât celor relatate de judecător. 

— Astfel că... încercă Feng să încheie. 

— Delicioasă. Această prăjitură este într-adevăr delicioasă, îl 
întrerupse Fiinţa. 

Feng ridică din sprâncene. 

— Spuneam că ne confruntăm cu o problemă spinoasă, 
continuă Feng. Presupusul asasin este fiul unui fost angajat al 
meu și, din nefericire, fratele lui a fost cel care a descoperit 


VP - 36 


cadavrul. 

— Mi-a povestit Bao-Pao, admise Fiinţa, chicotind prostește. 
Ce băiat prost! Și luă din nou o altă îmbucătură. 

De afară, Ci ar fi dorit să-l plesnească. 

— În sfârșit, am pregătit un raport amănunţit, pe care 
presupun că veţi dori să-l examinaţi înainte de inspecția 
dumneavoastră, declară Feng. 

— Poftim? Aha! Da, bine. Sigur că, dacă este atât de 
amănunţit, de ce mai e nevoie de o a doua examinare, având 
aici aceste mâncăruri? Râse din nou. 

Feng îi făcu semn asistentului său să se retragă cu rapoartele, 
întrebă Fiinţa dacă dorește să-l interogheze pe Cí, dar 
magistratul refuză oferta și continuă să înfulece pe nerăsuflate. 
În cele din urmă, încetă să mai mestece și îl privi pe Feng. 

— Să lăsăm deoparte birocraţia și să-l prindem pe nelegiuit. 

Încă înainte de ora cinei, un șir de copoi legaţi unul de altul și 
conduși de oamenii lui Bao-Pao îi luară urma lui Lu pe Muntele 
Marii Tinereți, în drum spre Wuyishan. Fratele lui Ci avea asupra 
lui trei mii de giân legaţi la brâu și se apără ca un animal hăituit. 
Când reușiră să-l imobilizeze, Lu își primise deja ciomăgeala 
vieţii sale. 

xxx 

Judecata fu convocată după căderea nopţii. Vestea îl găsi pe 
Ci acasă, povestindu-i tatălui său ce se întâmplase. 

— Lu n-ar face niciodată așa ceva! urlă tatăl său cu frenezie. 
Și tu, cum de ai ajutat ca să fie acuzat? 

— Dar, tată, eu nu știam că Lu... Ci își lăsă capul în jos. Feng 
ne va ajuta. Mi-a promis că... 

Bărbatul îl întrerupse pe Ci cu o privire furibundă. Apoi o luă 
pe A Treia în braţe și părăsi locuința împreună cu soţia sa. 

Ci îi urmă la o oarecare distanţă, uimit de urgenţa convocării. 
Ori de câte ori avea loc un proces de omor era nevoie de două 
cercetări consecutive, anchetate de magistrați diferiţi, dar, după 
cum se părea, Fiinţa Înţelepciunii se grăbea să se întoarcă la 
prefectura sa. Când ajunseră în sala amenajată ca tribunal, 
observă că era prezidată de stindardul judiciar al prefecturii. 
Două felinare de mătase flancau un pupitru și un jilţ neocupate. 

Nu trebuiră să aștepte mult sosirea lui Lu. Escortat de către 
oamenii lui Bao-Pao, el apăru cu capul prins în jia}, butucul greu 


15 A se vedea la sfârșitul cărții capitolul intitulat GLOSAR, articolul PEDEPSE. 
VP - 37 


de lemn care-l făcea să semene cu un bou ciomăgit. Fiarele care 
îi însângerau picioarele și cătușele din lemn de pin care îi 
prindeau încheieturile mâinilor arătau limpede că era vorba de 
un criminal periculos. După puţin timp, intră și Fiinţa, 
împodobită cu toga de mătase neagră și cu boneta cu aripioare 
duble care îl identifica drept magistrat. Slujbașul Ordinii Publice 
îl prezentă și citi acuzaţiile care-i erau aduse lui Lu. Tăcură cu 
toţii, mai puţin Fiinţa. 

— Dacă acuzatorul este de acord... întrebă el. 

Primul născut al defunctului îngenunche în semn de supunere 
și lovi podeaua cu fruntea. In continuare, epistatul îi ceru să 
reconfirme documentul în care figurau acuzaţiile. Bărbatul citi 
textul bâlbâindu-se, își umezi un deget pe piatra pentru 
preparat tușul și își puse amprenta roșie în partea de sus. 
Epistatul o uscă și îi confirmă autenticitatea cu pensula. Apoi i-l 
înmână Fiinţei: 

— Prin graţia Supremului nostru Împărat Ningzong, moștenitor 
al Imperiului Celest, în onorabilul și lăudatul său nume, eu, 
umilul său slujitor, Fiinţă a Înţelepciunii din prefectura Jianningfu 
și magistrat al acestui tribunal, după ce au fost citite toate 
acuzaţiile care îl învinuiesc pe abjectul criminal Song Lu drept 
asasin al cetățeanului Li Shang, pe care l-a jefuit, l-a ucis, l-a 
profanat și l-a decapitat, declar că, în conformitate cu legile 
milenarului nostru cod penal, Songxingtong, apar ca fiind 
dovedite toate faptele prezentate în raportul preliminar realizat 
de către mult prea înțeleptul judecător Feng. Și neexistând 
îndoieli în privința faptelor, dau cuvântul acuzatului ca să-și 
declare vinovăția, sub pedeapsa de a îndura toate caznele de 
care ar fi nevoie până la mărturisirea sa deplină și definitivă. 

Ci nu putu să-și stăpânească o strângere de inimă. 

Epistatul îl împinse pe Lu până îl făcu să cadă în genunchi. Lu 
privi Fiinţa cu ochii înfundaţi în orbite, lipsiţi de inteligenţă. Când 
începu să vorbească, Ci observă că îi lipsesc mai mulți dinţi. 

— Eu... nu l-am omorât pe omul ăsta... reuși să bâiguie Lu. 

Ci îl privi îndurerat. Fratele lui părea un câine bătut. Chiar 
dacă era vinovat, nu merita să fie tratat astfel. 

— judecă ce spui, îi atrase atenţia Fiinţa lui Lu. Oamenii mei 
sunt iscusiți în mânuirea anumitor instrumente... 

Lu părea că nu înţelege ameninţarea. Ci se gândi că este 
băut. Unul dintre gardieni îl sili pe Lu să sărute podeaua. 


VP - 38 


Ascuns în spatele pensulelor și al pietrelor pentru prepararea 
cernelii, Fiinţa reciti însemnările lui Feng. O făcu calm, de parcă 
ar fi fost singura sarcină încredinţată pentru ziua aceea. Apoi își 
ridică privirea și îl cercetă pe Lu. 

— Acuzatul are anumite drepturi. Încă nu i-a fost complet 
dovedită vinovăția, prin urmare, să-i acordăm șansa de a-și 
spune cuvântul. 

Spune-mi, Lu, unde te aflai acum două zile între răsăritul 
soarelui și amiază? 

Lu nu răspunse, astfel că Fiinţa repetă întrebarea, ridicând 
tonul și părând tot mai iritat. 

— Munceam, răspunse Lu în cele din urmă, fără convingere. 

— Munceai? Unde? 

— Nu știu. Pe câmp, bâigui el. 

— Așa, deci. Cu toate astea, doi dintre zilierii tăi au declarat 
contrariul. După cât se pare, în dimineaţa aceea n-ai apărut pe 
la orezărie. 

Lu îl privi cu o expresie tâmpă. Ochii îi jucau în orbite că ai 
unui bețiv. 

— Chiar dacă tu nu-ți amintești, Lao, hangiul cu care ai băut 
ieri-noapte până foarte târziu în zorii zilei următoare, n-a uitat. 
După spusele lui, aţi jucat zaruri, te-ai îmbătat și ai pierdut mulţi 
bani, continuă magistratul. 

— Asta nu e cu putinţă. Niciodată n-am avut mulți bani, 
raspunse cu o urmă de impertinenţă. 

— Și afirmă, de asemenea, că i-ai pierdut pe toţi. 

— Așa se întâmplă când pui rămășag la zaruri... 

— Și cu toate astea, când ai fost arestat, îţi atârna la brâu un 
șirag cu trei mii de monede. Îl privi cu atenţie. Dă-mi voie să-ţi 
împrospătez'$ memoria cu ceva ce nu este băutură. Azi după- 
amiază, când fugeai după comiterea asasinatului... 

— Nu  fugeam... îl întrerupse Lu într-o izbucnire de 
îndrăzneală. Mergeam la piaţa din Wuyishan. Asta este... Voiam 
să cumpăr alt bivol, pentru că imbecilul de frate-meu... - își 
mușcă limba și arătă spre Ci. Pentru că ăla de colo i-a rupt laba 
singurului animal pe care îl aveam. 

— Cu trei mii de gqiân? Gata cu minciunile! Toată lumea știe că 


16 joc de cuvinte, în limba spaniolă, verbul refrescar are și sensul de „a bea ceva 
răcoritor”, dar echivalentul românesc al expresiei refrescar la memoria este „a 
împrospăta memoria” (n.red.). 


VP - 39 


un bivol costă patruzeci de mii, urlă Feng. 

— Urma să plătesc doar un avans, se apără Lu. 

— Cu banii pe care i-ai furat, desigur! Tocmai ai declarat că 
pierduseși tot ce aveai, iar tatăl tău însuși a confirmat că ești 
înglodat în datorii. 

— Ăia trei mii de giân i-am câștigat de la un tip după ce am 
ieșit de la cârciumă. 

— Aha! Și despre cine-i vorba? Presupun că persoana aceea 
va putea să-ţi confirme spusele. 

— Nu... Nu știu... Nu-l mai văzusem niciodată. Era un beţiv 
care s-a oferit să joace și a pierdut. Chiar el mi-a spus că la 
Wuyishan se vând boi ieftini. Ce voiaţi să fac? Să-i dau înapoi ce 
câștigasem? 

Judecătorul se apropie de masa care avea și rolul de podium 
de sală de judecată și îi ceru Fiinţei permisiunea. Apoi se 
îndreptă spre Lu și îi dezlegă șiragul de monede care era încă 
înnodat la brâul lui pentru ca, după aceea, să i-l arate fiului 
persoanei decedate. Tânărul privi mânios chinga fără să acorde 
atenţie monedelor găurite care jucau în locașuri. 

— Este chinga tatălui meu, susţinu acesta. 

În ciuda situaţiei cât se poate de triste, Ci admiră șiretenia lui 
Feng. Cum hoţii obișnuiau să-și însușească șiragurile cu totul, 
printre ţărani se răspândise deprinderea de a-și personaliza 
sforile pe care înșiruiau monedele cu însemne care, în caz de 
jaf, să facă posibilă identificarea. Fiinţa îi făcu un gest de 
încuviințare lui Feng și revăzu documentele. 

— Spune-mi, Lu, recunoști această seceră? 

Făcu un semn pentru ca epistatul să i-o aducă aproape. 

Deținutul o privi fără niciun interes. | se închideau ochii, dar 
epistatul îi trase un ghiont care îl făcu să se trezească. Îi 
deschise și privi din nou secera. 

— E a ta? insistă Fiinţa. 

Lu recunoscu numele său gravat și dădu din cap afirmativ. 

— După cum reiese din raport, continuă magistratul, 
judecătorul Feng a pus neîndoios în legătură această seceră cu 
asasinatul și, cu toate că acest fapt în sine și banii confiscaţi ar 
fi de-ajuns ca să te condamn, legea mă obligă să te somez să 
mărturisești. 

— Vă spun din nou... 

Lu rămase privind prostește, incapabil să continue. 


VP - 40 


— Fir-ar să fie, Lu! Din consideraţie faţă de tatăl tău nu te-am 
torturat încă, dar dacă stărui în această atitudine, mă voi vedea 
silit să... îmi pierd răbdarea, Lu! 

— Puțin îmi pasă mie de seceră, de giân, de martori...! 

Râse ca prostul. 

O lovitură de baston de bambus îl plesni peste coaste. La un 
gest al Fiinţei, doi epistaţi îl târâră către un colț. 

— Ce-i vor face? îl întrebă Ci pe Feng. 

— Va avea noroc dacă va rezista la masca durerii, îi răspunse 
acesta. 


5. 


Ci cunoștea bine supliciul acela, la fel cum știa și că, dacă 
acuzatul nu mărturisea, orice probă împotriva lui era lipsită de 
valoare. Din acest motiv se cutremură. 

Slujbașul Ordinii Publice își făcu apariţia având în mână o 
sinistră mască de lemn cu întărituri metalice, de la care plecau 
două chingi de piele. La un semnal al său, două ajutoare îl ţinură 
pe Lu, care se zvârcolea ca un animal când încercară să-i 
potrivească pe faţă instrumentul de tortură. Ci observă cum 
fratele său urla înnebunit, mușcând aerul și zbătându-se pe 
podea. Mai multe femei se ascunseră speriate, dar când epistaţii 
izbutiră să-i închidă masca, aplaudară și se întoarseră la locurile 
lor. In momentul acela, slujbașul Ordinii Publice se apropie de 
Lu, care, după mai multe lovituri, părea să se fi calmat. 

— Mărturisește! îl somă Fiinţa. 

In pofida lanțurilor care îl rețineau, Lu încă părea să fie mai 
puternic decât oricare dintre cei prezenţi. Se liniștise preţ de 
câteva clipe când, pe neașteptate, se răsuci și îl lovi cu butucul 
pe gardianul cel mai apropiat, pentru ca apoi să se năpustească 
asupra lui Ci. Din fericire, epistaţii l-au oprit și l-au ciomăgit 
până l-au potolit. Odată biruit, au profitat ca să-l prindă în lanţuri 
de peretele hambarului. Slujbașul insistă, apropiindu-i de gură o 
vargă. 

— Declară și vei mai putea să mesteci orez. 

— Scoatețţi-mi afurisita asta de mască, șleahtă de animale ce 
sunteţi! 


VP - 41 


La un gest al Fiinţei, epistatul învârti un mâner și masca se 
strânse mai tare pe capul lui Lu, care urla de parcă i s-ar fi 
zdrobit oasele. Următoarea răsucire făcu aparatul să i se înfigă 
în tâmple, smulgându-i un urlet de durere. Ci știa că, după două 
răsuciri, craniul îi va plesni ca o nucă în piuliță. 

„Mărturisește odată, frate.” 

Lu se încăpăţână să nu recunoască și urletul său deveni și mai 
ascuţit. Ci își astupă urechile, în timp ce din fruntea lui Lu 
țâșnea un șuvoi de sânge. 

„Mărturisește, te rog.” 

La următoarea răsucire, masca pârâi și un răcnet neomenesc 
răsună în toată sala. Ci închise ochii. Când îi deschise, constată 
că Lu își mușcase limba și sângera din abundență. Avea de gând 
să implore clemenţă când Lu își pierdu cunoștința. 

În aceeași clipă, Fiinţa le porunci epistaţilor să oprească 
supliciul. Lu zăcea ghemuit ca o cârpă mototolită, dar încă 
respira. Cu o răsuflare imperceptibilă, inculpatul îi făcu un semn 
magistratului, care le ceru oamenilor săi să-i slăbească masca. 

— Măr...turisesc... șopti Lu. 

Auzindu-i cuvintele, fiul defunctului se năpusti asupra lui Lu și 
îl călcă în picioare ca pe un câine. Lu aproape că nu făcu niciun 
gest. Când epistaţii reușiră să-l îndepărteze pe cel înnebunit de 
durere, Lu îngenunche și își puse amprenta pe documentul de 
mărturisire. În continuare, Fiinţa pronunţă verdictul. 

— În numele atotputernicului fiu al Cerului, îl declar pe Song 
Lu autorul care a mărturisit asasinarea venerabilului Shang. 
Rănile pe care i le-a pricinuit având urmări iremediabil mortale 
și existând în plus intenţia de a-l jefui, nu este aplicabilă 
moartea prin gâtuire și nici prin spânzurare, motiv pentru care, 
în conformitate cu prevederile onorabilelor legi ale așa-numitului 
Songxingtong, criminalul Song Lu va fi executat prin decapitare. 

Fiinţa pecetlui cu roșu sentința și le porunci epistaţilor să-l 
păzească pe condamnat, declarând procesul încheiat. Ci încercă 
să vorbească cu fratele său, dar gărzile îl împiedicară, așa că se 
îndreptă către Feng pentru a evalua posibilitatea unui recurs. 
Când se pregătea să părăsească incinta, îl văzu pe tatăl său 
prosternat în genunchi în faţa rudelor lui Shang și cerându-le 
iertare, dar orfanii îl dădură la o parte de parcă ar fi fost o 
otreapă. Ci dădu fuga să-l ajute, dar tatăl său îl respinse cu un 
gest teatral. Bărbatul se ridică anevoie și își scutură praful de pe 


VP - 42 


haine. Apoi ieși din șopron fără să-și mai întoarcă privirea, pe 
când Ci se lăsa abătut să cadă, însoţit doar de amărăciunea 
sentimentelor sale. 

Trecu o vreme până când Cireașa se apropie de el pe ascuns. 
Fata se îndepărtase pe furiș de lângă familie și avea chipul 
acoperit cu un capișon. 

— Nu fi necăjit, îi șopti ea. Mai devreme sau mai târziu, 
familia mea va cumpăni pe îndelete și va accepta că voi nu 
sunteți ca Lu. 

Ci încercă să-i scoată capișonul, dar ea se dădu la o parte. 

— Lu ne-a dezonorat, reuși el să spună. 

— Nu există pădure fără uscături. Acum trebuie să plec. 
Roagă-te la zei pentru noi. 

II mângâie pe cap și plecă în fugă. 

Dar, deși avea să scape de fratele său, Ci era chinuit de 
remușcări. 

Dintr-un motiv pe care nu izbutea să-l înţeleagă, Ci se simţea 
îndatorat fratelui său. Poate pentru că Lu îl ocrotise în copilăria 
lui sau poate pentru că, în ciuda firii sale ursuze, muncise din 
greu și pentru ei. Pus în faţa acelei tragedii, nu-i mai păsa de 
câte ori îl maltratase Lu, nici cât putuse fi de ignorant, de prost 
sau de grosolan cu el. Nu-i păsa nici măcar că furase sau că era 
un criminal. Mai ales pentru că Lu era fratele lui, iar învăţăturile 
confucianiste îl obligau să-l respecte și să-i dea ascultare în 
ciuda oricăror altor împrejurări. Poate că Lu nu știa să fie mai 
bun, dar nu credea că fratele său este un asasin. Violent, într- 
adevăr, dar asasin, nu. 

„Sau poate că da?” 

x kx * 

A doua zi de dimineață se trezi cu aceeași ploaie și cu 
aceleaşi fulgere. Totul era la fel, în afară de absența lui Lu. 

Ci își dezmorți mădularele. Nu dormise toată noaptea, așa că 
plecă devreme să se întâlnească cu Feng ca să se intereseze de 
viitorul fratelui său. Il găsi pe Feng la grajduri, pregătindu-și 
bagajele împreună cu slujitorul său mongol. Observându-l, își 
lăsă bagajele și se apropie de Ci. Îi spuse că pleacă pe uscat 
spre Nanchang, unde aveau să se îmbarce pe una dintre bărcile 
care transportau orez și care navigau spre fluviul Yangtze. 
Mergea până la graniţa de Nord într-o misiune care îl va ţine 
ocupat mai multe luni și care nu suferea amânare. 


VP - 43 


— Dar nu ne puteţi lăsa așa, cu fratele meu pe moarte. 

— Asta n-ar trebui să te mai preocupe. 

Feng îl lămuri că, în cazurile de pedeapsă capitală, înaltul 
Tribunal Imperial trebuia să confirme verdictul dat la Lin'an, 
ceea ce implica transferul lui Lu la o închisoare de Stat oarecare 
până la emiterea sentinţei definitive. 

— Și potrivit calendarului stabilit, asta nu se va întâmpla 
înainte de venirea toamnei, spuse el în încheiere. 

— Asta-i tot? Și un recurs? Am putea introduce un recurs. 
Sunteţi cel mai bun judecător și... îl imploră el. 

— Îți spun sincer, Ci, nu prea mai e nimic de făcut. Fiinţa 
înţelepciunii deţine competenţă deplină asupra acestui caz și 
onoarea lui s-ar vedea grav ofensată dacă aș interveni. li întinse 
un bagaj asistentului său și se opri gânditor. Tot ce pot încerca 
este să propun transferul fratelui tău la Sichuan, în vestul țării. 
Acolo îl cunosc pe intendentul care administrează minele de 
sare și știu de la el că deţinuţii care muncesc cu râvnă sunt 
ţinuţi în viaţă mai multă vreme. În plus, după cum ţi-am mai 
spus, o problemă ce nu poate fi amânată îmi necesită cu 
insistenţă prezenţa în Nord și... 

— Dar dovezile? Ci nu-l lăsă să termine ce avea de spus. 
Nimeni întreg la minte n-ar ucide pentru trei mii de giân... 

— Chiar tu ai spus-o: „Nimeni întreg la minte...” Dar Lu nu 
pare că ar fi, nu crezi? Povestea aia că a câștigat banii când a 
ieșit din bodegă... făcu el un gest de refuz. Nu încerca să cauţi o 
judecată raţională în comportamentul unui beţiv mânios, pentru 
că nu o vei găsi niciodată. 

Ci își lăsă capul în jos. 

— Atunci, veţi vorbi cu Fiinţa? 

— Ți-am mai spus că voi încerca. 

— Eu... Nu știu cum să vă mulțumesc... Se așeză în genunchi 
ca să-l onoreze. 

— Mi-ai fost ca un fiu, Ci. Feng îl obligă să se ridice. Fiul acela 
pe care zeul fertilităţii s-a încăpățânat să mi-l refuze întruna. 
Vezi bine, șopti el cu amărăciune: Zgărciţii își doresc proprietăţi, 
bani sau averi și, cu toate astea, cea mai mare bogăţie este cea 
care îţi oferă o descendență care să-ţi asigure îngrijire la 
bătrâneţe și ultimele onoruri pe lumea cealaltă. Un nou trăsnet 
asurzitor se auzi afară. Afurisită furtună! Asta a căzut aproape, 
mormăi el. Acum trebuie să te las. Salută-l pe tatăl tău din 


VP - 44 


partea mea. Îl luă pe după umeri. Peste câteva luni, când mă voi 
întoarce la Lin'an, mă voi ocupa de recurs. 

— Vă rog, venerabile Feng, nu uitaţi să interveniţi pe lângă 
Fiinţa înțelepciunii pentru Lu. 

— Nu-ţi face griji, CÍ! 

Tânărul îngenunche din nou și atinse podeaua cu fruntea ca 
să-și ascundă amărăciunea. Când își ridică privirea, judecătorul 
plecase deja. 

xxx 

Cu toate că CÍ voi să stea de vorbă cu tatăl său, nu izbuti. 
Bărbatul se închisese în camera lui cu ușa zăvorâtă pe 
dinăuntru. Mama lui îl imploră să nu-l deranjeze. Lu era deja un 
adult în toată firea și orice ar fi încercat ei să facă în favoarea lui 
le-ar fi adus o dezonorare și mai mare. Ci stărui în zadar să o 
convingă. Apoi strigă cât îl ținea gura, fără ca tatăl lui să-i 
răspundă. Atunci, și doar atunci, hotărî că se va ocupa el de Lu. 

La prânz solicită o audiență cu Fiinţa pentru a constata 
rezultatele demersurilor lui Feng. Magistratul îl primi pe Ci și îi 
oferi ceva de mâncare, fapt care îl miră pe tânăr. 

— Feng mi-a vorbit de bine despre tine. Păcat de fratele tău, 
un individ rău, după cum s-a văzut. Dar intră, nu sta acolo. la loc 
și spune-mi cu ce te pot ajuta. 

Pe Ci continua să-l surprindă cordialitatea acestuia. 

— Judecătorul Feng mi-a spus că va vorbi cu dumneavoastră 
despre minele de la Sichuan, zise el, înclinându-se în faţa lui. Mi- 
a mai spus că aţi putea să-l trimiteţi acolo pe fratele meu. 

— Ah, da. Minele... Fiinţa înfulecă o felie de prăjitură și se 
linse pe degete. Uite ce este, băiete, în antichitate legile ne 
prisoseau pentru că erau de-ajuns cinci audieri publice: se 
prezentau antecedentele, se observau schimbările feței, se 
ascultau respiraţia și vorbele, iar în cea de-a cincea audiere 
publică, se cercetau gesturile. Nu era nevoie de mai mult pentru 
a scoate la iveală o conștiință întunecată. Mai luă o înghiţitură. 
Dar acum lucrurile stau altfel. Acum, un judecător nu poate, ca 
să zic așa... să interpreteze faptele cu aceeași... ușurință, rosti 
el subliniindu-și cuvintele. Înţelegi ce vreau să spun? 

Cu toate că nu înțelegea, Ci încuviinţă. Fiinţa continuă: 

— Așadar, ai dori ca Lu să fie transferat la minele din 
Sichuan... Își șterse mâinile cu o cârpă și se ridică să caute un 
tratat. Hai să vedem, să vedem... Da. Aici este. Într-adevăr, în 


VP - 45 


anumite cazuri, pedeapsa cu moartea poate fi comutată în 
surghiun, cu condiţia ca o rudă să achite compensaţia monetară 
corespunzătoare. 

Ci fu mai atent. 

— Din păcate, cazul de care ne ocupăm nu admite discuţie. 
Fratele tău Lu este vinovat de cea mai oribilă dintre crime. Se 
opri o clipă ca să chibzuiască. De fapt, ar trebui să-mi 
multumești că în timpul judecății nu am calificat decapitarea lui 
Shang ca făcând parte din vreun cunoscut ritual de magie, 
fiindcă, într-un asemenea caz, nu numai Lu ar fi fost osândit la 
moarte prin cele o mie de tăieturi, ci, pe deasupra, tu și familia 
ta ați fi fost surghiuniţi pe viaţă. 

„Da. Am avut mare noroc”. 

Ci strânse pumnii. Într-adevăr, legea prevedea că rudele 
inculpatului găsit vinovat, chiar nevinovate fiind de crimă, 
puteau împărtăși cu asasinul unele mijloace de pedepsire, caz în 
care se impunea surghiunirea lor. Totuși, nu înțelegea unde voia 
să ajungă Fiinţa. Magistratul, băgând de seamă uimirea lui Ci, 
hotări să fie mai explicit. 

— Bao-Pao mi-a spus că familia ta posedă proprietăţi. Nişte 
terenuri pentru care i-a oferit cândva tatălui tău o sumă 
importantă. 

— Așa este, bâigui Ci, fără să înțeleagă. 

— Și Feng mi-a atras atenţia că, în aceste împrejurări, ar fi de 
preferat să discut cu tine acest aspect, și nu cu tatăl tău. Se 
ridică și verifică atent ca ușa să fie bine închisă. Apoi, reveni la 
masă și luă loc. 

— lertaţi-mă, onorabile magistrat, dar nu pot să înţeleg... 

Fiinţa ridică din umeri. 

— Pentru moment, nu doresc decât să ne umplem stomacul, 
dar poate că, în timp ce mâncăm, vom reuși să cădem de acord 
asupra cifrei care l-ar scuti pe fratele tău de suferinţă. 

x kx * 

Ci își petrecu restul după-amiezii chibzuind la propunerea 
Ființei. Patru sute de mii de qián era o sumă exorbitantă, dar, în 
acelaşi timp, un fleac, dacă folosea la salvarea vieții lui Lu. Când 
ajunse acasă, îl găsi pe tatăl său aplecat peste niște documente. 
Bărbatul tuși cu stângăcie și le închise în sipetul roșu. Apoi se 
întoarse spre el indignat. 

— Este a doua oară când mă întrerupi. La a treia, vei regreta. 


VP - 46 


— Păstrați încă un cod penal, nu-i așa? 

Tatăl său se prefăcu că nu a auzit ceea ce luase drept 
impertinenţă, dar înainte de a putea articula un cuvânt, Ci 
continuă: 

— Am nevoie să-l consult. Poate că reușesc să-l ajut pe Lu. 

— Cine ţi-a spus să faci asta? Mizerabilul ăla de Feng? Pentru 
numele Marelui Buddha, uită de fratele tău o dată pentru 
totdeauna, că destulă mârșăvie ne-a adus crima lui! 

Ci atribui vorbele sale mânioase unei rătăciri de moment. 

— N-are importanţă cine mi-a spus. Ceea ce contează cu 
adevărat este că agoniseala noastră l-ar putea salva pe Lu. 

— Agoniseala noastră? De când ai agonisit tu ceva? Uită de 
fratele tău și îndepărtează-te de Feng! Ochii lui păreau ai unui 
dement. 

— Dar, tată... Fiinţa m-a încredințat că, dacă oferim patru 
sute de mii de giân... 

— Am spus să uiţi de el! Fir-ar să fie! Știi de câţi bani 
dispunem? În șase ani cât am ţinut contabilitatea n-am strâns 
nicio sută de mii! Jumătate i-am cheltuit ca să ne întreţinem, iar 
cealaltă jumătate, cu tine. Incepând de astăzi suntem singuri, 
așa că adună-ţi puterile ca să le foloseşti la câmp, unde o să ai 
nevoie de ele. Se aplecă și puse o pânză peste sipet. 

— Tată, în această crimă este ceva ce nu înțeleg. Nu voi uita 
de Lu... 

li trase o palmă lui Ci, care se schimbă la faţă și se strâmbă 
de uimire. Era a doua oară când tatăl său ridica mâna asupra lui. 
În mod inexplicabil, patriarhul onorabil de odinioară se 
prefăcuse într-un bătrân cărunt care, sugrumat de mânie, 
tremura în faţa lui, cu buzele crispate și mâna ridicată și 
amenințătoare la o palmă de gura lui. Se gândi să caute el 
însuși codul penal, dar refuză să-l înfrunte pe tatăl său. Pur și 
simplu, se întoarse și ieși în stradă, fără să acorde atenţie 
strigătelor care îi cereau să se oprească. ; 

Merse prin ploaie până ajunse la locuința Cireșei. In exterior, 
se observa un mic altar mortuar pe care ploaia avusese grijă să- 
| transforme într-un pumn de lumânări căzute și flori desfrunzite. 
Le îndreptă pe cele care se mai puteau aranja și ocoli intrarea 
ca să se îndrepte spre încăperea în care obișnuia să se 
odihnească logodnica lui. Acolo, streașină îl apăra de ploaie. Ca 
de obicei, lovi cu o pietricică în peretele de lemn și aşteptă să i 


VP - 47 


se răspundă. | se păru că trec ani, dar, în cele din urmă, un 
sunet asemănător cu al lui îi confirmă că tânăra era de cealaltă 
parte. 

Rareori puteau sta de vorbă. Regulile stricte ale logodnei îi 
puneau în dificultate într-atât de mult, încât erau specificate 
evenimentele și sărbătorile la care se puteau întâlni, dar ei 
făceau în așa fel încât, din când în când, să se întâlnească la 
piață și să-și atingă mâinile pe sub tarabele cu pește sau să-și 
arunce priviri când nu se simțeau observați. 

O dorea. Visa deseori cu ochii deschiși la atingerea pielii ei 
albe ca zăpada, la chipul rotund și la șoldurile-i plinuţe. Visa la 
piciorușele ei pe care și le imagina mici și gingașe ca ale surorii 
lui, A Treia și care aveau să rămână mereu ascunse, chiar și în 
timpul celor mai intime acte. Nişte picioare pe care mama 
Cireșei i le bandajase de mică, pentru a le face să semene cu 
ale femeilor de viţă nobilă. 

Ropotele neîntrerupte ale ploii îl smulse din visare, făcându-l 
să revină într-o noapte în care nici câinii n-ar dormi sub cerul 
liber. Observă că ploua cu găleata, de parcă zeii ar fi distrus 
digurile cerești, și doar strălucirea sporadică a fulgerelor 
întrerupea întunericul și liniștea. Fără îndoială, era cea mai 
proastă noapte din viaţa lui. Dar, chiar și așa, nu se mișcă din 
loc. Preferă să se ude leoarcă precum un șobolan, decât să se 
întoarcă acasă și să înfrunte din nou mânia de neînțeles a unui 
tată cu mintea tulburată. Nu știa prea bine ce să facă. Printre 
crăpături, îi șopti Cireșei că o iubește, iar ea ciocăni o dată ca 
să-i răspundă. Nu puteau vorbi, pentru că familia ei s-ar fi trezit, 
dar măcar el îi simţea prezenţa aproape, așa că se ghemui lipit 
de perete și se pregăti să-și petreacă noaptea sub streașină, la 
adăpost de furtună. Înainte de a adormi, își reaminti conversaţia 
cu Fiinţa. De fapt, nu încetase să se gândească la vorbele 
acestuia. Vru să viseze că propunerea magistratului, chiar dacă 
era plină de egoism, i-ar permite lui Lu să rămână în viaţă. 


6. 


Dormi chinuit lângă casa Cireșei până când un zgomot 
asurzitor răsună în spatele lui. Buimac, Ci se frecă la ochi fără să 


VP - 48 


înţeleagă ce se întâmplă, până când zarva din jur îl făcu să-și 
îndrepte privirea către o imensă coloană de fum care se ridica 
dinspre capătul de nord al satului. Inima i se opri în loc. Exact 
acolo se afla casa lui. Ilmpins de o spaimă necunoscută, se 
alătură puhoiului de săteni care se iveau precum cârtițele 
scăpând din vizuini și alergă ca un disperat, dând curioșii la o 
parte, din ce în ce mai iute, din ce în ce mai înspăimântat. 

Pe măsură ce se apropia, rotocoalele de fum începură să i se 
lipească de plămâni ca o pastă uscată, prefăcându-i saliva într- 
un noroi gros și înțepător. Aproape că nu mai vedea. Auzea doar 
urlete și plânsete, vaiete și siluete care rătăceau ca niște 
fantome chinuite. Deodată, se ciocni de un băiat plin de sânge 
care mergea cu privirea rătăcită. Era vecinul lui, Chim. Il apucă 
de braţe ca să-l întrebe ce s-a întâmplat, dar mâinile lui găsiră 
doar un ciot. Apoi băiatul se prăbuși ca o jucărie stricată și își 
dădu sufletul. 

Ci sări peste el ca să se adâncească în mormanul de moloz, 
scânduri și dale care erau împrăștiate prin noroiul din stradă. 
Incă nu își zărea casa. A lui Chun dispăruse. Totul era distrus. Nu 
mai rămăsese nimic. 

Atunci, panica îl făcu să încremenească. 

Acolo unde înainte se înălța locuinţa lui, acum erau doar 
rămășițele infernului: un cimitir de pietre, grinzi și noroi 
împrăștiat peste un loc pustiit cu pereţi năruiţi în trosnetul 
flăcărilor. Un miros greu și înţepător inunda totul, dar ceea ce îl 
înăbușea cu adevărat era certitudinea că toți cei care s-ar fi 
aflat sub moloz zăceau deja în propriul mormânt. 

Fără să se mai gândească, se năpusti asupra gropii cu grinzi 
și obiecte hârbuite îngrămădite în faţa lui, urlând numele 
părinţilor și al surorii lui, în timp ce mișca pietre și scânduri, se 
căţăra pe pereţii prăbușiţi și îndepărta bucăţi de cărămidă, 
neîncetând să strige. 

„Trebuie să fi rămas în viaţă. Zei buni la suflet, nu-mi faceți 
asta! Nu-mi faceți una ca asta!” 

Impinse câteva grinzi și dădu la o parte rămășițele unui jilț, 
alunecând pe cioburile de olane lăcuite. Unul dintre ele îi făcu o 
tăietură la o gleznă, dar nu-și dădu seama. Continuă să 
scormonească printre rămășițe ca un posedat, lăsându-și 
unghiile în noroi și în stâlpii de lemn, cu tâmplele zvâcnindu-i și 
împiedicându-l să mai judece. Deodată, prezenţa unor mâini 


VP - 49 


aproape de el îl făcu să tresară. Crezu că sunt ale tatălui său, 
dar prin fum își dădu seama că scormonea cineva lângă el. 
Atunci își ridică privirea și observă că mai mulţi vecini se 
străduiau să dea la o parte dărâmăturile cu lăcomia unor 
jefuitori de morminte. 

„Lipitori afurisite.” 

Era pe punctul de a se năpusti asupra lor, când una dintre 
siluete începu să strige și câteva persoane veniră în graba mare, 
făcându-l să înţeleagă că încearcă să-l ajute. Alergă spre ei și cu 
toţii dădură la o parte ceea ce mai rămăsese dintr-un perete. 

Ceea ce văzu îi făcu sângele să îngheţe. 

Strivite sub bucăţi de cărămidă zăceau cadavrele pline de 
noroi ale părinţilor săi. Deodată, alunecă și se lovi cu capul de 
ceva. Apoi nu-și mai aminti nimic altceva decât fumul și 
întunericul. 

xxx 

Când Ci își reveni în fire, nu pricepu de ce stă întins în mijlocul 
drumului, înconjurat de necunoscuţi. Dădu să se ridice, dar un 
vecin îl împiedică. Atunci băgă de seamă că cineva îi schimbase 
zdrențele de zilier cu haine albe: culoarea morții și a doliului. 
Mai simţea încă în gât miros de fum. Ar fi vrut să bea ceva. 
Încercă să-și amintească, dar gândurile i se învârtejeau în cap și 
nu mai putea deosebi visul de realitate. 

— Ce...? Ce s-a întâmplat? reuși el să bâiguie. 

— Te-ai lovit la cap, i se răspunse. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Nu știm. Probabil că a fost un fulger. 

— Un fulger? 

Lui Ci începu să-i revină memoria. Deodată, o flacără îi izbucni 
din nou în minte. Aceeași care îl trezise în noaptea dinainte. 
Disperat, privi de jur-împrejur căutându-și familia. 

„Nu este adevărat. Trebuie să fie un vis urât”. 

Dar imaginile îl asaltară de-a valma: zgomotul asurzitor în 
toiul nopţii, muntele de moloz, mâlul, cadavrele... Se ridică 
agitat și alergă desculț pe drum în jos. Atunci, priveliștea făcu 
să-i îngheţe sângele în vine. 

În întunericul zorilor încă se puteau vedea rămășițele norului 
de fum de deasupra locului unde Lu își ridicase locuinţa. Strigă 
din toţi rărunchii și continuă tot așa. Oricât de mult s-ar fi rugat, 
acela nu era un vis, și groaza îl lovi din nou. 


VP - 50 


Pe când încerca să se gândească, zări un cerc de oameni care 
șușoteau în faţa ruinelor fostei sale case. Când se apropie de 
dărâmături, cercul se deschise ca o bucată de unt tăiată cu un 
cuţit fierbinte. Ci înaintă încet, știind că locul acela era doar un 
mormânt improvizat. Mirosea a moarte. Era un miros înţepător 
și lugubru, o duhoare intensă care se amesteca în mod ciudat cu 
cea a lemnului ars. Merse încet, în timp ce pupilele i se 
obișnuiau cu lumina slabă care se strecura printre crăpăturile 
acoperișului, târându-și picioarele care nu-l mai ascultau până 
se opri la un pas de primele trupuri întinse pe jos. Între cadavre, 
îl recunoscu pe tânărul Chun și pe alţi vecini. Apoi un țipăt îi 
zgârie gâtlejul când văzu în spate, acoperite încă de noroi și de 
sânge, trupurile îmbrăţișate ale părinţilor săi. 

Plânse până la ultima lacrimă și apoi își umplu din nou golul 
de amărăciune lăsat de lacrimi. 

Când se liniști, i se povesti că fulgerul căzuse pe povârnișul 
din spatele casei sale și că alunecarea de teren și incendiul 
ulterior afectaseră patru locuinţe. În total erau șase morți. Dar 
sora lui nu se număra printre ei. 

— A fost găsită cuibărită sub niște scânduri, îl informă una 
dintre rude. Nu are decât o entorsă. 

Ci dădu din cap. In ciuda ușurării pe care i-o aducea vestea, 
părinţii lui zăceau în continuare acolo, tăcuţi, neajutoraţi. ÎI 
cuprinse neliniștea. Îl chinuia la fel de mult ca și remușcările 
care-i otrăveau sufletul. Regretă că se certase cu tatăl său, 
precum și ciudata hotărâre de a-și petrece noaptea departe de 
casă. Dacă i-ar fi făcut pe plac tatălui său, în loc să se fi răzvrătit 
împotriva lui, dacă i-ar fi dat ascultare și ar fi rămas alături de 
ei, poate că acum părinţii lui ar fi fost în viaţă. 

Sau poate că ar fi pierit și el împreună cu ei. 

Se întrebă ce fel de conjunctură oribilă dezlănțuise Cerul 
împotriva lui: asasinarea lui Shang, condamnarea lui Lu, furtuna 
fatală, moartea părinţilor săi... Acesta era oare preţul pe care 
trebuia să-l plătească pentru orgoliul său încăpățânat? Măcar 
dacă Feng ar fi acolo ca să-l consoleze... 

Deodată își aminti de micuța A Treia. Sora lui era încă în 
viaţă! Poate că de aceea supraviețuise și el. Poate ca să aibă 
grijă de ea. 

Când i se povesti că bătrânul Fără Dinţi o primise la el acasă, 
alergă ca un nebun să o caute. Când ajunse acolo, o găsi 


VP -51 


dormind, străină de doliu și de tristețe, și hotărî ca ea să rămână 
așa. Nevasta lui Fără Dinţi o învelise cu o cuvertură de in și îi 
împrumutase o păpușă de cârpă pe care copila o ţinea 
îmbrățișată, de parcă i-ar fi aparţinut deja. Ci le mulțumi pentru 
grija lor și îi rugă să mai vadă de ea cât timp el se va ocupa de 
părinţii lui. Fără Dinţi nu avu nimic împotrivă, dar nevastă-sa 
murmură ceva cu voce joasă. Ci își luă la revedere de la ei și se 
întoarse la ruinele în care se transformase casa lui. 

Avu grijă ca trupurile părinţilor săi să fie mutate în șopronul 
pe care Bao-Pao îl amenajase ca să primească toate cadavrele. 
Acolo le veghe până la amiază. Apoi se întoarse la locul 
dezastrului cu intenţia de a recupera tot ce rămăsese de 
valoare, înainte ca vreun ticălos să i-o ia înainte. 

La lumina zilei observă că alunecarea de teren afectase un șir 
de șase locuințe dintre cele douăzeci care se învecinau cu 
muntele. Cele două de la extremităţi, deși deteriorate, 
rămăseseră încă în picioare, dar celelalte patru, între care se 
afla și a lui, erau devastate. Numeroși vecini lucrau la 
îndepărtarea dărâmăturilor, dar niciunul la casa lui. De fapt, 
observându-i prezenţa, unii îl făcură răspunzător pentru 
nenorocire. 

Ci strânse din dinţi, își suflecă mânecile cămășii și începu să 
muncească. 

Ore întregi îndepărtă noroiul și mâlul cu ajutorul unei sape, 
mutând scândurile groase și scoțând piesele de mobilier 
distruse, resturile de îmbrăcăminte, dale și olane amestecate 
prin moloz. Dar la fiecare pas găsea obiecte care îl împiedicau 
să continue, pentru că îi răscoleau sufletul. Atunci se oprea și își 
ascundea chipul scăldat de puţinele lacrimi care îi mai 
rămăseseră. Găsi făcută zob vesela de porțelan alb la care 
mama lui ţinea foarte mult. Cu toate astea, adună cioburile pe 
care le găsi și le înveli cu grijă într-o cârpă, de parcă ar fi fost 
cumpărate de curând. Găsi și pensulele tatălui său, rămase, în 
mod surprinzător, intacte. Cu ele învățase să scrie stând în 
poala lui. Le curăță pe fiecare în parte și le păstră împreună cu 
vesela. Puse deoparte niște oale de tuci și câteva cuțite care, 
deși deformate, puteau fi reparate, și îndepărtă resturile de 
console, lemn curbat, toate lucrate cu măiestrie, care de-acum 
vor servi doar ca lemne de foc la iarnă. Printre lăzile mari, 
descoperi câteva texte confucianiste pe care tatăl său le păstra 


VP - 52 


încă de pe vremea când era student. Le așeză pe o scândură 
groasă arsă și continuă să muncească. 

Deodată, auzi în spatele lui niște râsete. La început, nu zări pe 
nimeni, dar apoi băgă de seamă o mică umbră trecătoare care 
se adăpostea în spatele unui perete. Ci se alarmă. Dar 
apropiindu-se, îl recunoscu pe vecinul său Peng, un năzdrăvan 
de șase ani care, deși nu-i ajungea nici până la brâu, era isteţ ca 
nimeni altul. li oferi niște nuci pe care le găsise printre 
dărâmături, dar copilul se ascunse cu un zâmbet ștrengar care 
lăsa să i se vadă dinţii știrbi. Când Ci repetă oferta, drăcușorul 
se apropie. 

— Le vrei? 

Copilul râse din nou și dădu din cap nervos. 

— Vor fi ale tale dacă-mi povestești ce s-a întâmplat. 

Ci știa că băiețelul stătuse treaz în ultimele nopți din pricina 
dinţilor. Copilul privi pe furiș în urma lui, de parcă s-ar fi temut 
să nu fie prins furând dulciuri. 

— A căzut un fulger și muntele s-a prăbușit. 

Râse și încercă să-i fure nucile, dar Cí le retrase înainte ca 
băiatul să i le poată lua. Apoi, i le întinse din nou. 

— Ești sigur? 

— Am văzut niște oameni... 

— Nişte oameni? 

Copilul era cât pe-aci să-i mai spună ceva, când un strigăt îi 
întrerupse. Era mama băiatului poruncindu-i să se întoarcă, așa 
că acesta se schimbă la faţă și alergă spre mama lui, de parcă 
ar fi fost urmărit de diavol. Tocmai dispărea când Ci îl chemă 
înapoi. Peng se opri și Ci îi aruncă nucile la picioare. Copilul se 
aplecă să le adune, dar, când era la o palmă distanţă de ele, 
maică-sa îi trase un ghiont și îl luă în cârcă pentru a-l împiedica 
să le strângă. 

Ci oftă. Scutură din cap și se întoarse la munca lui. 

La jumătatea după-amiezii mai avea de mutat doar bucăţile 
mari de piatră. Le-ar fi lăsat bucuros acolo, dar trebuia să 
recupereze lada cu banii pe care tatăl său îi agonisise, ca să 
facă față cheltuielilor de reîntoarcere în capitală, niște bani de 
care va avea nevoie ca să răspundă la șantajul Fiinţei. Așadar, 
se opri să-și tragă sufletul și începu să scoată bucăţile de piatră. 
Dar, după o oră și mai multe julituri, trebui să admită că, fără 
ajutor, nu va reuși niciodată să mute blocurile cele mari de 


VP-53 


piatră. Tocmai se pregătea să renunţe când, pe neașteptate, 
descoperi colțul lăzii pe care o căuta sub un stâlp enorm. 

„Chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care am să-l fac, pe tine o să 
te pot da la o parte”. 

Apucă o grindă cu care să facă pârghie și o vâri între blocul de 
piatră și ladă. Apoi împinse până când aproape că îi plesniră 
mușchii, fără să izbutească să miște stâlpul de piatră din loc. 
Mai încercă de vreo două ori până să înțeleagă că trebuia să 
schimbe poziția pârghiei. Adăugă două pene ca să atace mai 
bine, își vâri umărul pe sub grindă și căută un sprijin pentru 
picioare. Tot corpul i se încordă, în vreme ce oasele îi tremurau. 
La cea de-a treia încercare, piatra cedă, rostogolindu-se într-un 
nor de praf. Când acesta se risipi, Ci observă că închizătoarea 
lăzii cedase din cauza impactului, așa că o deschise nerăbdător, 
dar, după ce o goli de conţinut, nu găsi nici măcar un giân. Erau 
doar pânzeturi și stofe. Șocul îl împiedică să reacționeze. 

— Imi pare rău. Nevastă-mea a zis că nu o putem ţine la noi, 
auzi pe cineva rostind în spatele lui. 

Ci se întoarse cu o tresărire și dădu peste Fără Dinţi, vecinul 
care se oferise să aibă temporar grijă de A Treia. Micuța, cu o 
expresie plângăcioasă pe faţă, stătea în spatele lui, ţinând 
strâns păpușa de cârpă. 

— Cum? Tânărul nu înțelegea. 

— Fiica mea are alta la fel, arătă el spre păpușă. Dacă doriţi, o 
puteţi păstra, adăugă el. 

Ci își mușcă buzele. Știa că este singur, dar nu știa că până și 
prietenii de până atunci ai tatălui său aveau să-l respingă. În 
orice caz, strânse pumnii peste piept ca să-i mulţumească 
pentru păpușă. Fără Dinţi nu-i răspunse. Doar se întoarse cu 
spatele și dispăru la fel de tiptil cum venise, luându-l prin 
surprindere. 

Tânărul o privi pe sora lui care, tăcută și supusă, părea că 
așteaptă un răspuns. Copila se uita la el în expectativă, cu un 
zâmbet cu care și-ar fi putut cumpăra fericirea. Ci se gândi că 
este o fetiță minunată. Bolnavă, dar minunată. Cercetă cu ochii 
ruinele care îi înconjurau și se întoarse spre micuță. O sărută și îi 
răvăși părul căutând un loc unde să o instaleze. Găsi o ramură 
groasă care semăna cu un cal și o urcă pe ea, făcându-i semn să 
călărească. În ciuda tusei, fetița izbucni în râs. Ci o imită, deși 
era copleșit de tristeţe. Privi ruinele și apoi pe sora lui. 


VP - 54 


Înainte de a se întuneca, Ci făcu rost de o porţie de orez fiert, 
pe care o plăti la preț de două porţii, ca să o hrănească pe A 
Treia. El se mulţumi să lingă resturile din bol și să bea o gură de 
apă rece. Apoi construi un acoperiș precar folosind crengi uscate 
cu care improviză și un pat pe care să o culce pe copilă. Îi spuse 
că părinţii lor porniseră într-o călătorie la ceruri și că acum el va 
avea grijă de ea, că ea va trebui să-i dea mereu ascultare și că 
în curând el avea să construiască o casă mare cu o grădină plină 
cu flori și un leagăn de lemn. Apoi o sărută pe frunte și așteptă 
să adoarmă. 

De îndată ce A Treia închise ochii, Ci se întoarse la lucru. 
Profită de ultimele raze de lumină ca să ridice rogojini de 
răchită, pilaștri și scânduri de lemn, până când se dădu bătut. 
Banii agonisiţi nu apărură, și nici sipetul roșu. Își imagină că i-o 
fi furat cineva. 

Se trânti lângă sora lui și închise ochii, confruntându-se cu o 
dilemă de nerezolvat: dacă în șase ani de strădanii tatăl său de- 
abia reușise să adune o sută de mii de giân, de unde să scoată 
el cei patru sute de mii pe care îi ceruse Fiinţa pentru a-l elibera 
pe fratele său? 


7. 


În dimineaţa aceea, în zori, Ci îl blestemă pe zeul furtunilor. 
Se trezi sub o ploaie torențială și dădu fuga să-și pună la 
adăpost cărțile pe care reușise să le recupereze de la dezastru, 
cu ideea că, oricât de puţin ar valora, le-ar putea vinde în cursul 
dimineţii. Odată puse la adăpost, privi bizara colecţie de obiecte 
pe care le salvase dintre dărâmături și care cuprindea mai multe 
cărţi ale tatălui său, o pernă de piatră, două oale de tuci, niște 
pături de lână pe jumătate pârlite, câteva schimburi de lenjerie, 
două secere cu mânerele arse și o coasă tocită. Își imagină că 
pentru toate obiectele acelea nu va primi la piață nici două mii 
de qián. Asta, în cazul în care i le-ar cumpăra cineva. Salvase și 
un sac de orez, altul de ceai, un borcan cu sare și leacurile 
surorii lui, precum și o prețioasă pulpă de porc afumată pe care 
mama sa o cumpărase ca să-l ospăteze cum se cuvine pe 
judecătorul Feng. Cu proviziile acelea vor putea supraviețui 


VP -55 


până când avea să se organizeze. Separat, găsise patru sute de 
qián în monede și o bancnotă valorând alte cinci mii. In total, 
socotind și ceea ce ar putea obține pe lemnele de foc, valoarea 
bunurilor sale se ridica la ceva mai mult de șapte mii de giăn. 
Mai mult sau mai puţin, salariul pe care o familie cu opt membri 
îl obținea în două luni de muncă. Rămase privind lada cu 
economii, întrebându-se ce se alesese de acestea. 

Profitând de primele raze de soare, întreprinse o ultimă 
cercetare. Trecu din nou peste scândurile de lemn, dădu la o 
parte niște pilaștri și ridică resturile unei somiere de bambus 
pentru a scormoni sub stratul de pământ cu lăcomia unui copoi. 

Râse de disperare. 

Până în ziua în care descoperise trupul lui Shang, grijile lui se 
mărginiseră la a se trezi dis-de-dimineață, la a se văita pentru 
ogoarele pe care trebuia să le are și la a duce dorul perioadei 
petrecute la universitate. Dar măcar avusese un acoperiș sub 
care să se adăpostească și o familie care îl ocrotea. 

Acum toată avuţia lui se reducea la două guri înfometate și 
câteva monede. Lovi neputincios cu piciorul într-o grindă și se 
așeză. Se gândi la părinţii lui. Poate că nu înţelesese hotărârile 
tatălui său din ultimele zile, dar, până atunci, fusese 
întotdeauna un om cinstit și cu capul pe umeri. Poate cam 
sever, dar dintr-o bucată și cu scaun la cap, cum puţini erau. Se 
învinovăţi pentru răzvrătirea lui, aceeași care îl făcuse să-l 
urască în răbufnirea lui prostească; nerozia care îl împinsese să- 
și petreacă noaptea departe de casă, în loc să rămână alături de 
ei să-i ocrotească. 

În cele din urmă, socoti încheiată căutarea, după ce 
constatase că lucrul cel mai de preț care rămăsese era un cuib 
de gândaci. Ascunse în puț bunurile pe care le recuperase și o 
trezi pe sora lui. De cum deschise ochii, fata întrebă de mama 
ei. În timp ce tăia câteva felii din pulpa de porc afumată, Cí îi 
aminti că tatăl și mama lor porniseră într-o lungă călătorie. 

— Dar te supraveghează, așa că poartă-te ca o micuță 
domnișoară. 

— Și unde sunt ei? 

— Dincolo de norii aceia. Hai, acum mănâncă tot, ca ei să nu 
se necăjească. Ştii cum reacţionează tata când se supără. 

— Casa este distrusă, spuse ea, mestecând carnea. 

Ci încuviinţă. Era o problemă. Incercă să găsească un 


VP - 56 


răspuns. 
_ — Era veche de-acum. Dar o să construiesc una mai mare. 
Insă pentru asta va trebui să mă ajuţi. De acord? 

Fata înghiţi și încuviinţă. Cí îi închise nasturii de la tunică, iar 
ea îngână mantra pe care mama o învățase să o spună în 
fiecare dimineaţă. 

— Cei cinci nasturi reprezintă virtuțile pe care trebuie să le 
păstreze o copilă: gingășia, inima curată, respectul, cumpătarea 
și obediența. 

Ci profită ca să adauge veselia. 

— Pe asta nu mi-o spune mama. 

— Tocmai mi-a șoptit-o la ureche. 

Zâmbi și o sărută pe obraz. Apoi se așeză lângă ea și se gândi 
la Stăpânul Orezului. Poate că acesta reprezenta soluţia 
necazurilor sale. 

x kx * 

Avea în față o treabă serioasă de făcut: să strângă patru sute 
de mii de giân putea fi mai complicat decât să mute un munte 
din loc, dar în timpul nopţii elaborase un plan care poate că îi va 
fi de folos. 

Inainte de a pleca, luă codul penal pe care îl salvase dintre 
dărâmături și consultă capitolele referitoare la condamnările 
pentru asasinat și la comutarea pedepselor. Textul era clar în 
această privință. După ce se încredinţă de acest lucru, închină 
câteva clipe amintirii părinţilor să-i și le aduse ofrandă o felie de 
pulpă de porc pe un altar improvizat. Când își termină 
rugăciunile, ceru bunăvoință de la spiritele lor, o luă pe sus pe A 
Treia și o porni spre gospodăria Stăpânului Orezului, proprietar 
al aproape tuturor ogoarelor din sat. 

La zidul care delimita intrarea pe moșie îi ieși în întâmpinare o 
namilă de om urât la înfățișare, cu braţele tatuate, dar când Ci îi 
spuse care îi erau intenţiile, îl lăsă să intre și îl conduse prin 
grădini până la un mic templu de unde se zăreau terasele de 
orez de pe munți. Acolo, un bătrân cu o expresie severă și 
căruia o concubină îi făcea vânt cu evantaiul se odihnea într-un 
palanchin. Bărbatul îl studie pe Ci cu privirea cuiva care 
evaluează o persoană după calitatea încălțărilor și făcu o 
grimasă, care se transformă repede în zâmbet când paznicul îi 
prezentă motivul vizitei. 

— Așadar, vrei să vinzi pământurile lui Lu. Stăpânul Orezului îi 


VP - 57 


arătă un loc unde să se așeze pe jos. Îmi pare rău pentru familia 
ta. Chiar și așa, nu este o perioadă bună pentru afaceri. 

„Mai ales în situaţia mea, nu-i așa?” 

Ci acceptă cu o plecăciune și o trimise pe A Treia să se joace 
cu rațele în heleșteul casei. Luă loc fără să se grăbească. Işi 
pregătise răspunsul. 

— Am auzit vorbindu-se despre inteligenţa dumneavoastră, îl 
linguși Ci, dar și mai mult despre simțul dumneavoastră pentru 
afaceri. 

Bătrânul lăsă să i se vadă îngâmfarea într-un zâmbet 
prostesc. 

— Fără îndoială, vă veţi gândi că situaţia mă obligă să vând în 
pierdere proprietăţile fratelui meu. Totuși, n-am venit aici ca să 
vă aduc un dar, ci ca să vă ofer ceva de o valoare inestimabilă. 

Bătrânul se rezemă mai bine în palanchin, de parcă ar fi 
șovăit între a-l asculta pe Ci sau a porunci să fie biciuit. In cele 
din urmă, îi făcu semn să continue. 

— Știu că de multă vreme Bao-Pao era în tratative cu fratele 
meu, minţi Ci. Interesul acestuia pentru pământurile lui Lu 
veneau din trecut, dinainte ca fratele meu să le fi achiziționat. 

— Nu văd în ce fel m-ar putea interesa acest lucru. Posed 
atâtea pământuri, încât aș avea nevoie să înrobesc zece sate 
întregi ca să le pot cultiva, replică el cu dispreț. 

— Este adevărat. Și tocmai din acest motiv mă aflu aici, și nu 
în casa lui Bao-Pao. 

— Băiete, mă faci să-mi pierd răbdarea. Explică-te sau dau 
poruncă să fii scos de aici cu forța. 

— Domnia Voastră posedă mai multe pământuri decât Bao- 
Pao. Într-adevăr, este mai bogat, dar nu mai puternic. El este 
conducătorul suprem. Domnia Voastră, cu tot respectul meu, 
doar un proprietar funciar. 

Bărbatul lăsă să-i scape un mărâit. Ci înţelese că o nimerise 
din plin. Atunci continuă: 

— Tot satul știe de interesul lui Bao-Pao pentru pământurile 
lui Lu, adăugă el. Vechiul lor proprietar refuzase de o mie și una 
de ori să i le vândă din pricina urii ancestrale care îi învrăjbea. 

— lar fratele tău a profitat să pună mâna pe ele într-o noapte 
la jocul de noroc... Crezi cumva că nu știu povestea? 

— lar fratele meu a refuzat să i le vândă din același motiv ca 
și vechiul proprietar: pentru că pârâul curge pe la hotare și 


VP - 58 


acest fapt garantează irigarea chiar și în perioadele de scădere 
a nivelului apelor. Domnia Voastră posedă pământurile din 
zonele joase, care se aprovizionează cu apa din râu, dar 
terenurile lui Bao-Pao sunt situate în partea înaltă, de pe 
povârnișuri, unde apa nu ajunge decât cu ajutorul unui sistem 
de pompe cu pedale. 

— Pe care nu-l poate folosi pentru că ar trece peste 
pământurile mele. Și ce dacă? Se știe că posed mai multe 
terenuri decât pot cultiva și că dispun de apă din belșug. De ce 
ar trebui să mă intereseze parcela ta nenorocită? 

— Tocmai pentru a mă împiedica să i-o vând lui Bao-Pao. 
Gândiţi-vă că, dacă aș face-o, conducătorul suprem nu numai că 
s-ar bucura de putere, ci și de belșugul pe care i l-ar aduce 
pârâiașul fratelui meu. 

Moșierul îl privi de sus în jos, rumegând o îmbucătură 
inexistentă. Ştia că este adevărat tot ce spusese Ci. Ceea ce nu 
știa era cât avea să-l coste. 

— Uite ce este, băiete, pământurile tale nu valorează nimic 
pentru mine. Dacă Bao-Pao le vrea, vinde.-i-le lui. 

„Face doar pe grozavul, Ci. Nu lăsa din preţ”. 

— A Treia! Lasă rațele alea! strigă Ci ridicându-se în picioare. 
În sfârșit, e normal ca un conducător suprem să obţină ceea ce 
își propune și ca un simplu proprietar funciar să nu fie în stare 
să-l împiedice. 

— Cum îndrăznești? 

Ci nu răspunse la ameninţare. Pur și simplu se întoarse cu 
spatele și începu să coboare scările. 

— Două sute de mii! îl opri Stăpânul Orezului. Două sute de 
mii de giân pentru parcela ta. 

— Patru sute de mii, răspunse Ci, fără să i se clintească un 
mușchi de pe față. 

— Glumești? Bătrânul râse sarcastic. Oricine știe că terenul 
ăla nu valorează nici jumătate din ceea ce îţi ofer. 

„Poate că o știi tu, dar lăcomia ta, nu”. 

— Bao-Pao mi-a oferit trei sute cincizeci de mii, minţi el din 
nou, riscând totul pe o carte. Umilirea lui vă va costa cincizeci 
de mii în plus. 

— Niciun mucos n-o să-mi spună mie cât trebuie să plătesc 
pentru o bucată de pământ! bolborosi el. 

— Cum doriţi, Domnia Voastră. Cu siguranţă că în viitor veţi fi 


VP - 59 


fericit admirând recoltele lui Bao-Pao. 

— Trei sute de mii, îl opri el din drum. Și dacă mai mărești 
prețul cu un bob de orez, vei plăti scump pentru obrăznicia ta. 

Ci cobori scările până jos. Trei sute de mii de gián era o dată 
și jumătate mai mult decât valoarea reală a pământului. Se 
întoarse și se pomeni cu Stăpânul Orezului în spatele lui. 
Amândoi știau că le convine învoiala. 

Înainte de a semna documentul de cesiune, Stăpânul Orezului 
se asigură că pământul îi aparţine lui Ci. 

— Nu vă faceţi griji. Legea mă ocrotește. Cu fratele meu 
condamnat, exercit acum rangul de primul născut, îl încredinţă 
Ci. 

Bătrânul consimţi. 

— Încă ceva, băiete. Tânărul ridică privirea pe când termina 
de numărat banii. Și eu voi măsura până la ultimul mu” de 
pământ. Și dacă lipsește un singur grăunte, jur că o să te fac să 
regreţi. 

x kx * 

Pe la mijlocul dimineții, Ci merse la piață încărcat cu puținele 
bunuri pe care le salvase, dar să obțină pe ele cinci sute de qián 
se dovedi a fi mai complicat decât să încerce să topească o 
piatră. Până la urmă, reuși să rotunjească suma, adăugând la 
tranzacţie oalele de tuci și cuțitele, ustensile pe care ar fi dorit 
să le păstreze ca să gătească ce ar fi găsit de mâncare. Cărţile 
nu i le cumpără nimeni, pentru că în sat de-abia dacă știau să 
buchisească, dar reuși să-i facă să le accepte drept combustibil, 
în schimbul uzufructului pentru un hambar părăsit în care să se 
poată odihni cu sora lui. Nu păstră decât alimentele și codul 
penal al tatălui său, care avea să-i fie mai de folos decât suma 
neînsemnată care i se oferise pe el. La întoarcere, o lăsă pe A 
Treia în hambar și îi dădu sarcina să păzească pulpa de porc. 

— Mai ales de pisici. Și dacă vine cineva, ţipi. 

Fata se instală hotărâtă dinaintea pulpei și adoptă expresia 
unei fiare. Ci zâmbi, încuie ușa hambarului și, după ce o asigură 
că avea să se întoarcă înainte de amiază, o porni spre casa lui 
Bao-Pao. 

De îndată ce ajunse la șopronul în care zăceau cadavrele, se 
interesa de funeraliile părinţilor săi. Sicriul tatălui său fusese 


17 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire 


VP - 60 


fabricat cu ceva timp în urmă, potrivit prevederilor din cartea 
ritualurilor, Li Ji. La împlinirea a șaizeci de ani, sicriul și obiectele 
trebuincioase unor funeralii corecte trebuiau să fie verificate o 
dată pe an; la șaptezeci de ani împliniţi, o dată, în fiecare 
anotimp; la optzeci de ani împliniţi, o dată pe lună, iar după ce 
se depășea vârsta de nouăzeci de ani, trebuiau să fie menținute 
în stare bună în fiecare zi. Tatăl său împlinise șaizeci și doi de 
ani, dar mama lui nu ajunsese încă la vârsta de cincizeci de ani, 
astfel că trebuia să cumpere un sicriu pentru ea. Il găsi pe 
tâmplar răspunzând la cererile rudelor celorlalte victime, așa că 
fu nevoit să plătească un preţ care i se păru abuziv, pentru a 
avea coșciugul chiar în după-amiaza aceea. 

Se apropie de trupurile părinţilor să-i și le făcu o plecăciune. 
Cadavrele nu fuseseră încă spălate și aspectul lor începea să 
devină respingător. El însuși își luă sarcina de a-i curăța cu apă 
și paie, aromatizându-i cu o lacrimă de parfum pe care și-l 
însușise într-un moment de neatenţie a celorlalți și îmbrăcându-i 
cu câteva haine de împrumut. Nu dispunea nici de lumânări, nici 
de tămâie, dar vru să creadă că părinţilor lui nu le păsa de ele. li 
privi cu tristeţe, știind că nimic nu va mai fi la fel în viaţa lui. Pe 
când se ruga pentru sufletele lor, le jură că el va avea grijă ca 
nimic rău să nu i se întâmple surorii lui. In momentul acela, își 
dădu pe deplin seama de cât de singur era. Petrecu lângă ei 
răgazul pe care i-l dăduse Fiinţa pentru a negocia graţierea 
fratelui său, își onoră din nou părinţii și ieși din șopron cu 
privirea împăienjenită. 

e 

Un servitor îl conduse până la încăperile private ale Ființei, 
care îl primi stând într-o cadă, fiind îngrijit de una dintre slugile 
sale. CÍ nu mai cunoscuse niciodată un bărbat cu atâtea pliuri de 
grăsime sub cămașă. Văzându-l, Fiinţa îi porunci servitorului să 
se retragă. 3 

— Un tânăr punctual. Asta e genul de om de afaceri care Îmi 
place. 

Zâmbi în timp ce își lua o turtiţă de orez. Îi oferi una și lui Ci, 
dar el o refuză. i 

— Aș prefera să vorbim despre fratele meu. Intelepciunea 
Voastră mi-a garantat că îi va comuta pedeapsa cu moartea 
dacă voi plăti amenda... 

— Am zis că voi încerca... Spune-mi, ai adus banii? 


VP-61 


— Dar, Luminăţia Voastră, m-aţi încredinţat că o veţi face. 

— Lasă prostiile, băiete! Îi ai sau nu? 

Magistratul se ridică din lighean, lăsându-și la vedere părțile 
rușinoase. Ci nu se intimidă. 

— Trei sute de mii. Este tot ce am. Lăsă bancnotele peste 
turtițe, dându-și seama numaidecât că propriul comportament 
friza insolenţa. Dar părea că Fiinţei nu-i pasă. Acesta luă banii şi- 
i numără cu lăcomie. Ochii lui păreau niște bile de cristal 
strălucitoare gata să-i iasă din orbite. 

— Am stabilit patru sute de mii. Ridică o sprânceană, dar 
păstră bancnotele. 

— Atunci, îl veți elibera? 

— Să-i dau drumul? Nu mă face să râd. Am vorbit doar de 
mutarea lui la Sichuan. 

Ci făcu o grimasă. Nu era prima dată când cineva încerca să-l 
tragă pe sfoară, dar de data asta erau prea multe în joc. Chiar și 
așa, căută să pară indulgent. 

— Poate că nu v-am auzit bine, dar am înțeles că banii 
corespund compensaţiei pe care o stabilește tabelul de 
răscumpărări. 

— De răscumpărări? Magistratul se prefăcu uimit. Te rog, 
băiete: tabelul acela despre care vorbești prezintă alte sume. 
Comutarea se plătește cu douăsprezece mii de uncii de argint, 
nu cu mizeria pe care mi-ai înmânat-o. 

Ci înțelese că nu va reuși nimic cu frumosul. Din fericire, era 
pregătit. Scoase din traistă o hârtie pe care copiase niște 
informaţii și o despături în faţa Fiinţei. 

— Douăsprezece mii de uncii, în cazul în care delincventul 
este un funcţionar al guvernului superior din gradul al patrulea; 
cinci și patru mii, pentru cei din gradele al patrulea, al cincilea și 
al șaselea. Glasul lui căpătă din ce în ce mai multă fermitate. 
Două mii cinci sute, pentru cei din gradul al șaptelea, pentru 
inferiori și doctori în literatură; două mii, pentru licenţiaţi... Lovi 
copia de farfuria cu dulciuri. Și o mie două sute de uncii de 
argint pentru un om de rând, cum este cazul fratelui meu! 

— Oh! exclamă Fiinţa cu o grimasă afectată. Așadar, cunoști 
legea... 

— Așa se pare. Ci se miră de propria nerușinare. 

— Cu toate astea, ești mai slab la cunoștințele contabile... O 
mie două sute de uncii de argint echivalează cu opt sute 


VP - 62 


cincizeci de mii de giân. 

— Da. Așa am calculat și eu. Ci nu se sperie. Și tocmai din 
acest motiv am înțeles că de fapt n-aţi avut niciodată de gând 
să-i comutaţi pedeapsa. Pur și simplu aţi fixat o sumă despre 
care v-aţi închipuit că aș putea să reușesc să o plătesc. Și nu 
știu ce părere vor avea despre asta superiorii Domniei Voastre 
de la Jianningfu. 

— Acum înţeleg. Rezultă că avem de-a face cu o persoană 
știutoare de carte... Tonul său deveni mai dur. Păi atunci, să 
vedem, tu care știi atât de multe: tu și sora ta ați avut vreo 
legătură cu crima? 

Ci își aminti de îndată vorbele Fiinţei când menţionase că i-ar 
putea acuza de complicitate și vrăjitorie. 

„Ceea ce știu foarte bine este când am de-a face cu o 
lighioană.” 

Numaidecât, Ci schimbă strategia. 

— lertaţi-mă, venerabile magistrat, dar nervii nu mă lasă să 
gândesc. Am avut o noapte oribilă și nici nu mai știu ce spun. 
Făcu o plecăciune. Totuși, permiteţi-mi să vă arăt că suma pe 
care tocmai v-am înmânat-o o depășește pe cea fixată de codul 
penal. _ 

Fiinţa se acoperi cu un șal negru de mătase brodată. Il privi 
pe Ci și începu să se șteargă pe pliurile de grăsime de pe 
pântece. 

— Lasa-mă să-ţi explic ceva, băiete: crima fratelui tău nu are 
și nici nu merită să aibă scutire de pedeapsă. De fapt, ar fi 
trebuit să fie deja executat, așa cum m-a implorat familia 
defunctului, prin urmare, voi face destul dacă îl trimit la 
Sichuan. De altfel, autoritatea de a admite o asemenea 
comutare nu îi revine magistratului, ci bunăvoinţei împăratului. 

— înțeleg. Făcu o pauză. Atunci, restituiţi-mi banii și 
permiteți-mi să înaintez apel împotriva sentinţei. 

Fiinţa se opri brusc și clipi nervos. 

— Să înaintezi apel? În ce temei? Fratele tău a mărturisit și 
toate dovezile îl condamnă. 

— În cazul acesta, nu veţi avea nimic împotrivă ca eruditul 
Tribunal de Casaţie să evalueze faptele. Inapoiaţi-mi banii și să 
fie Tribunalul cel care va decide. 

Magistratul își mușcă buzele. În cele din urmă, luă o hotărâre: 

— Să-ţi spun ce vom face: eu dau uitării impertinenţa ta, iar 


VP - 63 


tu uiţi această conversaţie. Îți promit că voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. 

— Mă tem că aceasta nu e o garanţie suficientă, îl sfidă Ci, 
ajuns la capătul răbdării. Confirmaţi comutarea pedepsei sau 
restituiți-mi banii. Dacă nu o faceţi, mă voi vedea obligat să 
prezint recurs în faţa superiorilor Domniei Voastre din prefectura 
provinciei. 

Fiinţa îl privi de sus în jos ca pe un gândac. Deodată, se făcu 
roșu la față de mânie. 

— Și dacă aș porunci în clipa asta ca fratelui tău să i se taie 
capul? Crezi într-adevăr că un neisprăvit ca tine poate să mă 
amenințe și să scape teafăr? 

Auzindu-l, Ci începu să tremure. Chestiunea începea să-i 
scape din mâini. Nici măcar nu înţelegea cum de a putut să fie 
atât de neghiob încât să-i plătească în avans. 

— Vă repet scuzele mele și regret orice vorbă goală care v-a 
putut ofensa, dar am nevoie de banii mei pentru că... 

— Banii tăi? îl întrerupse pe neașteptate Bao-Pao, făcând act 
de prezență. Scuze pentru amestecul meu neîngăduit, dar 
bănuiesc că nu te referi la suma pe care tocmai ai obținut-o din 
vânzarea unei parcele. 

Ci se întoarse la timp ca să bage de seamă cum dispărea 
santinela tatuată pe care o văzuse la moșia Stăpânului Orezului. 
Ințelese numaidecât că îl denunţase. 

— Ba da, îl sfidă Ci. 

— Vrei să spui banii mei, continuă conducătorul suprem, 
apropiindu-se de el ca un tigru de o oaie. Sau n-ai aflat încă? 

„Ce se întâmplă aici? Ce ar trebui să știu?” 

— Oh! Nu ţi-am spus? își potrivi glasul Fiinţa cu ipocrizia unui 
neguțător de vite. Azi-dimineaţă am modificat sentința lui Lu, 
incluzând în ea o neînsemnată clauză în care decretam 
exproprierea terenurilor sale. 

— Dar... Dar le-am vândut deja... 

— Terenuri care mi-au fost generos cedate în vederea 
exploatării, adăugă Bao-Pao. 

Ci se făcu alb la faţă. 

„Recuperează ce poţi și fugi cât mai repede cu putinţă de 
aici.” 

înțelese că Bao-Pao și Fiinţa se aliaseră ca să-l manipuleze 
după bunul lor plac. Dacă ar fi dorit, magistratul ar fi putut să 


VP - 64 


exproprieze terenurile în timpul procesului de judecată, dar a 
așteptat ca el să plătească amenda pentru ca Bao-Pao să 
rămână și cu banii, și cu terenurile. Hotări să schimbe planul. Nu 
era simplu, dar poate că avea să funcţioneze. Trebuia doar să le 
întindă o momeală mai ispititoare. 

— Ce păcat că pierdeţi cealaltă rată, improviză Ci. 

— La ce te referi? se interesară cei doi. 

— Stăpânul Orezului a dovedit un mare interes pentru a pune 
mâna pe terenurile acelea. După cum se vede, cunoștea ambiția 
Domniilor Voastre pentru ele, astfel că, pentru a-și asigura 
cumpărarea, a fost de acord să facă o a doua plată de încă trei 
sute de mii de giân pe care urma să mi-i înmâneze după ce avea 
să verifice starea pământurilor și legalitatea vânzării. Niște bani 
pe care sunt dispus să vi-i ofer dacă vă îndepliniţi promisiunea. 

— Încă trei sute de mii? se miră Bao-Pao. 

Ştia că acela era un preţ cu mult superior valorii reale, dar 
lăcomia îi strălucea în ochi. Fiinţa i-o luă înainte: 

— Și când îţi va plăti? 

— Azi după-amiază. De îndată ce îi arăt actul de proprietate și 
o copie a sentinței în care se adeverește că primesc terenurile 
libere de sarcini. 

— Fără clauza de expropriere... 

— Dacă vreţi să vă înmânez banii... 

Fiinţa păru că se gândește, dar era doar o prefăcătorie. 
Chemă un caligraf și îi porunci să elibereze o copie a sentinţei 
originale. 

— Cu data de azi, ceru Ci. 

Magistratul strânse din buze. 

— Cu data de azi, aprobă el. 

De îndată ce magistratul legaliză documentul, Ci răsuflă 
ușurat. Era în posesia dovezii care legitima tranzacţia efectuată 
cu Stăpânul Orezului. Totuși, când ceru eliberarea fratelui său, 
Fiinţa se arătă neînduplecat. 

— Băiete, nu-ţi pune norocul la încercare. Adu banii și te 
asigur că îi voi da drumul. 

Ci se prefăcu că apreciază propunerea. Știa că Fiinţa minte, 
dar se prefăcu a-l crede. 

— Mai întâi de toate, trebuie să mă ocup de părinţii mei. 

— In regulă, dar nu pierde timpul. | s-ar putea întâmpla ceva 
surioarei tale. 


VP - 65 


x k x 


Înmormântarea a fost o despărțire rapidă și simplă. Doi robi ai 
lui Bao-Pao au condus cele două sicrie în câte un cărucior până 
la Muntele Odihnei Veșnice, un loc din apropiere plin de 
bambuși unde se odihnea majoritatea defuncţilor din sat. Ci 
căută un loc frumos unde soarele dimineţii să se ivească 
devreme și vântul să legene copacii. Când ultima lopată de 
pământ acoperi sicriele, Ci știu că șederea lui în sat se 
încheiase. În alte împrejurări ar fi reconstruit casă, s-ar fi 
angajat zilier la orezărie și, când s-ar fi terminat doliul, s-ar fi 
însurat cu Cireașa. Cu trecerea anilor, dacă fiii și agoniseala i-ar 
fi îngăduit-o, s-ar fi întors la Lin'an ca să-și realizeze visul de a 
se prezenta la examenele imperiale și de a-i găsi un soț bun 
surorii sale. Dar acum, singura lui opțiune era fuga. In sat, nu-l 
aștepta decât mânia Stăpânului Orezului și ura sătenilor. 

Își luă adio de la trupurile părinţilor să-i și le rugă pe spiritele 
acestora să-l însoțească oriunde s-ar afla. Apoi se prefăcu că se 
îndreaptă spre moșia Stăpânului Orezului, dar de îndată ce robii 
lui Bao-Pao îl scăpară din ochi, o luă pe urmele lor până la 
magazia unde îl păzeau pe fratele său. 

Așteptă ca aceștia să plece. Apoi dădu ocol clădirii ca să 
verifice numărul santinelelor. Doar unul stătea de pază la ușă, 
însă nu știa ce să facă. Așteptă ghemuit, în timp ce disperarea îl 
chinuia. Timpul se scurgea împotriva lui și, cu toate acestea, 
ceva îl îndemna să vorbească cu fratele său înainte de a fugi. 
Oricât de multe ar fi fost dovezile care îl incriminau, nu putea 
admite că fratele său este un asasin. 

Privi în jur. Locul era pustiu. Doar silueta acelei afurisite de 
santinele. 

Analiză cu grijă posibilităţile. Dacă încerca să-l mituiască pe 
paznic, risca să fie arestat. Pentru o clipă, își puse în gând să 
provoace un incendiu ca să-i distragă atenţia, dar îi lipseau iasca 
și cremenea și, chiar dacă le-ar fi găsit, ar fi putut să provoace, 
de asemenea, efectul contrar și să atragă și mai multă lume la 
grajd. Pe când își frământa mintea, descoperi o ferestruică la 
câţiva pași de el. Nu era foarte largă, dar poate că avea să 
încapă. Se urcă pe un butoi ca să ajungă la parapetul ferestrei. 
Își îndoi braţele și se căţără până sus. Din nefericire, îngustimea 
ferestruicii îl împiedică să treacă prin ea, dar putu zări în 
interiorul șopronului o siluetă ghemuită. Incetul cu încetul, ochii i 


VP - 66 


se obișnuiră cu penumbra și silueta aplecată căpătă formă, până 
când deveni un morman inuman de carne. Membrele sale 
însângerate păreau desprinse din încheieturi, iar capul, lăsat în 
jos, având pe chip o grimasă de durere, prezenta o poziţie 
nefirească. Avea limba tăiată și găvanele ochilor goale. 

Ci se prăbuși la pământ. Mintea îi clocotea de gânduri, în timp 
ce gura încerca, în zadar, să rostească un nume. Bolborosi ceva 
pe când se ridica în picioare, clătinându-se, șovăind și 
împiedicându-se la fiecare pas, căzând și ridicându-se din nou, 
fără să știe încotro să o apuce. Fu scuturat de un spasm violent 
înainte de a vomita. Silueta aceea nedeslușită, zdrobită și 
măcelărită era a lui Lu. Il torturaseră și asasinaseră. Nu mai 
rămăsese nimic din el. Doar ura pe care, cu siguranţă, o avea 
cuibărită în suflet. 

Trebuia să fugă din sat. Stăpânul Orezului îi va cere niște 
pământuri care nu mai erau ale lui sau niște bani pe care nu-i 
mai avea, și nici acesta, nici Fiinţa înțelepciunii nu vor înţelege 
de cuvânt. Alergă la întâlnirea cu Cireașa ca să o informeze de 
intenţiile sale și să-i ceară să-l aștepte până când i se va dovedi 
nevinovăția. Dar răspunsul tinerei fu categoric: nu se va mărita 
niciodată cu un fugar fără o meserie și fără pământuri. 

— Este din pricina fratelui meu? Dacă acesta este motivul, nu 
trebuie să-ţi mai faci griji. Iti repet că a fost executat. Mă auzi? 
Este mort. Mort! 

Ci se văită din cealaltă parte a oblonului care închidea 
fereastra. 

Așteptă o clipă, dar tânăra nu răspunse nimic. Aceea a fost 
ultima dată când a auzit-o pe Cireașa vorbind. 


VP - 67 


PARTEA A DOUA 


8. 


O găsi pe A Treia așa cum o lăsase. Micuța părea fericită, 
străină de orice primejdie. Ci o lăudă că păzise atât de bine 
pulpa de porc și îi tăie o felie drept recompensă. In vreme ce 
fetița mânca, Ci își schimbă îmbrăcămintea albă de doliu cu o 
salopetă din pânză ordinară de sac care aparținuse tatălui său. 
Era murdar, dar măcar nu va fi recunoscut. Apoi legă o 
bocceluţă în care vâri monedele rămase, codul penal, ceva 
haine și pulpa de porc. Păstră bancnota de cinci mii de qián într- 
o pungă pe care o ascunse sub hainele surorii, își aruncă 
bocceluţa pe spinare și o luă de mână pe micuță. 

— Vrei să călătorești cu barca? O gâdilă fără să aștepte 
răspuns. Ai să vezi că o să-ţi placă. 

Ci râse cu amărăciune. 

Se îndreptară spre chei făcând un ocol. Primul său gând 
fusese acela de a se îndrepta către Lin'an urmând ruta terestră 
prin nord, dar, tocmai pentru că era cea obișnuită, hotărâse să o 
evite. Ruta fluvială, deși era mai lungă, va fi, fără îndoială, mai 
sigură. 

Își aminti că în perioada culesului, numeroase șlepuri cu orez 
plecau spre portul maritim Fuzhou împreună cu mici șalande 
încărcate cu lemn preţios care, după ce ajungeau la marea 
orientală, își continuau drumul încă douăzeci și patru de ore pe 
coastă în sus până în capitală. Trebuia doar să găsească una și 
să se îmbarce înainte de a ridica ancora. 

Temându-se că s-ar fi dat deja alarma, Ci evită cheiul 
principal și se îndreptă spre capătul din sud al cheiului de 
acostare, unde salahorii își desfășurau munca. Acolo, pe o barcă 
mare, afundată până la jumătate, un bătrân cu pielea mânjită 
urina legănându-se, în vreme ce îi observa pe marinari trăgând 
cu putere de parâme. Ci auzi că se îndreaptă către Lin'an, așa 
că așteptă ca bătrânul să coboare pe uscat ca să-i propună să-i 
ia. Bărbatul se miră, căci, deși era un fapt curent ca sătenii să 


VP - 68 


profite de șlepuri pentru călătoriile lor, de obicei negociau 
prețurile la magazia de bagaje. 

— Îi datorez magazionerului niște bani pe care nu-i pot plăti 
acum, se scuză Ci și îi oferi un pumn de monede pe care 
bătrânul le refuză, clătinând din cap. 

— Nu-s de-ajuns. De altfel, șlepul e mic și vezi cât este de 
încărcat. 

— Domnule, vă implor. Sora mea este bolnavă și are nevoie 
de leacuri care se găsesc doar la Lin'an... 

— Atunci, mergi cu căruța prin Nord. Își scutură mădularul și îl 
vâri în pantaloni. 

— Vă rog... Copila nu va suporta drumul pe uscat. 

— Uite ce este, băiete, aici nu-i azil pentru copii, așa că, dacă 
vrei să te îmbarci, va trebui să scormonești în desagă. 

Ci îl asigură că îi oferă tot ce are, dar bătrânul nu se 
înduplecă. 

— O să muncesc pe tot parcursul drumului. 

Nu a vrut să-i spună că dispune de o bancnotă. 

— Cu mâinile astea arse? 

— Nu vă lăsaţi înșelat de înfățișarea mea... Voi munci din greu 
și, dacă va fi nevoie, o să vă plătesc restul când vom debarca. 

— La Lin'an? Și cine te așteaptă acolo? Impăratul cu un sac 
plin cu aur? Se uită atent la copilă și își dădu seama că este într- 
adevăr bolnavă. Apoi, își îndreptă privirea spre tânărul 
zdrenţăros, spunându-și că și dacă ar vrea să-l vândă ca sclav, 
tot n-ar scoate pe el mai mult de două monede. Scuipă pe orez 
și se întoarse, dar se răsuci din nou. Blestemat fie Buddha...! De 
acord, băiete. O să faci tot ce-ţi poruncesc, dar când vom ajunge 
la Lin'an, vei descărca tu singur până la ultimul trunchi de lemn. 
Ne-am înţeles? 

Ci îi mulțumi, de parcă i-ar fi datorat viaţa. 

Șlepul se urni încet ca un pește gigantic care s-ar fi zbătut ca 
să scape din nămol. Ci îi ajută pe cei doi marinari care mânuiau 
prăjinile de bambus, în vreme ce Wang, patronul, avea grijă de 
cârmă, ţipând și înjurând. Părea cu neputinţă ca bacul acela 
încărcat până la refuz să poată naviga, dar, încet, curentul puse 
stăpânire pe coaja aceea de nucă făcând-o să se legene. Apoi se 
stabiliză și, încetul cu încetul, începu să se deplaseze liniștit, 
îndepărtându-se pentru totdeauna de sat. 

Până la apusul soarelui, Ci își petrecu timpul participând la 


VP - 69 


sarcinile navigaţiei care se mărginiră la a îndepărta cu o vargă 
crengile pe care vasul le întâlnea întruna și la a încerca să 
pescuiască cu un cârlig de împrumut. Din când în când, 
marinarul de la provă verifica adâncimea albiei, pe când cel de 
la pupă, cu prăjina în mână, propulsa șlepul când curentul 
stagna. Când soarele dispăru la orizont, patronul aruncă ancora 
în mijlocul apei, aprinse un lampion de hârtie care atrase un roi 
de țânțari, de parcă ar fi fost uns cu miere și, după ce verifică 
încărcătura, anunţă că aveau să se odihnească până în zori. Ci 
se instală între doi saci lângă A Treia care era încă uimită de 
prima ei călătorie pe apă. Mâncară puţin orez fiert pregătit de 
echipaj și onorară spiritele părinţilor lor. Curând, glasurile 
începură să amuţească pe rând și, la scurt timp, se auzi doar 
clipocitul apei lovindu-se de șlep. Totuși, calmul întunericului nu- 
| împiedică pe Ci să se simtă neliniștit. Pe tot parcursul călătoriei 
nu încetase să se întrebe ce o fi făcut de îi înfuriase pe zei, ce 
teribil păcat o fi săvârșit pentru a dezlănțui mânia aceea 
implacabilă care îi decimase familia. 

Neliniștea îi stimula mintea, îl mistuia pe dinăuntru, 
zdruncinându-i speranţele. Închise ochii amăgindu-se că, deși 
părinţii lui muriseră, spiritele lor erau în continuare prezente 
alături de el, atente la nevoile lui. De mic văzuse moartea ca pe 
un fapt natural și inevitabil, ceva familiar care se întâmpla în 
jurul lui în mod constant: femeile mureau la naștere; copiii se 
nășteau morţi sau erau sufocaţi când părinţii lor nu dispuneau 
de resurse ca să-i hrănească; bătrânii mureau pe câmp, 
epuizați, bolnavi sau părăsiţi; inundaţiile ștergeau de pe faţa 
pământului sate întregi; taifunurile și uraganele se înfruptau cu 
cei imprudenţi; minele își încasau taxa de trecere; râurile și 
mările o cereau pe a lor; foametea cea mare, bolile, 
asasinatele... Moartea era la fel de evidentă ca și viaţa, dar mult 
mai crudă și mai neașteptată. Dar, chiar și așa, nu izbutea să 
înţeleagă cum de i se întâmplaseră în atât de puţin timp atât de 
multe necazuri. Poate că unui neghiob i s-ar fi părut că zeii s-au 
comportat capricios și că o inexplicabilă conjunctură de 
nenorociri s-a adunat ca să-l lovească. Și totuși, deși știa că 
toate întâmplările care aveau loc pe pământ erau consecinţa și 
răsplata comportamentelor omenești, nu găsea un răspuns pe 
înțelesul lui care să-i întărească sufletul. Simţi că eliberarea de 
durerea aceea se va dovedi la fel de dificilă ca și încercarea de a 


VP - 70 


strânge apa vărsată dintr-un pahar. Nimic nu semăna cu 
suferinţa aceea care i se prinsese de trup ca un parazit. Nimic 
nu-l duruse atât de mult până atunci. Nimic. 

Își dorea numai să răsară soarele. Până în momentul acela nu- 
și pusese problema ce avea să se întâmple cu viaţa lui; nu se 
gândise încotro s-o apuce și ce să facă, nici cum sau în ce fel să 
supraviețuiască, dar în clipa aceea îi lipsea avântul și nu avea 
mintea limpede. Se gândea doar să se îndepărteze de locul care 
îi răpise tot ce avea; să fugă de acolo și să o ocrotească pe sora 
lui. 

Cu primele raze ale zorilor, activitatea reveni pe șlep. Wang 
ridicase deja ancora și striga la cei doi oameni ai săi când o 
barcă cârmuită de alt bătrân se apropie imprudent până când se 
lovi de bord. Când băgă de seamă, Wang îl luă la rost pentru 
neatenția lui, dar bătrânul pescar îl salută cu un zâmbet de 
nătărău și continuă să vâslească de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Pe Ci îl miră prezenţa acestuia, dar, în momentul acela, 
zeci de ambarcaţiuni întunecate și turtite forfoteau cu duiumul 
pe râu. 

— Bătrânii ăștia afurisiţi! Ar trebui să moară cu toţii înecați, 
bodogăni unul dintre membrii echipajului, fără să ţină seamă că 
și patronul lui îi depășea în vârstă pe majoritatea dintre ei. 
Marinarul privi o latură a ambarcațţiunii și clătină din cap. 
Nenorocitul ăla a făcut o spărtură, îl informă el pe Wang. Ar 
trebui să o reparăm, ori, dacă nu, ni se va strica toată 
încărcătura. 

De îndată ce constată stricăciunile, Wang scuipă către 
bătrânul marinar, care deja se îndepărta. Apoi mormăi o 
înjurătură și porunci să se îndrepte spre mal. Din fericire, se 
aflau la câţiva /i de Jianningfu, cea mai mare încrucișare de 
canale din prefectură, unde urmau să găsească materialul 
necesar pentru a repara spărtura. Până atunci, aveau să 
navigheze de-a lungul malului, chiar cu riscul de a fi atacați de 
bandiții care mișunau pe drumuri. Din acest motiv, Wang îi ceru 
lui Ci și oamenilor săi să caște bine ochii și să dea de veste dacă 
se apropia cineva de șlep. 

Găsiră cheiul de la Jianpu transformat într-un furnicar de 
comercianţi, negustori de vite, zilieri de tot felul, constructori de 
jonci, marchitani improvizaţi, pescari, cerșetori, gură-cască și 
prostituate care se amestecau cu toţii în așa fel, încât era 


VP -71 


aproape cu neputinţă să-i deosebești pe unii de alţii. Duhoarea 
de pește stricat se lua la întrecere în mod avantajos cu mirosul 
rânced de sudoare și cu aromele provenind de la tarabele cu 
diferite feluri de mâncare. 

De îndată ce acostară, un omuleț cu haine mizerabile și 
bărbuţă ca de ţap veni în fugă să le ceară taxa de amarare, dar 
patronul îl alungă în șuturi, spunând că nu numai că nu urma să 
descarce nicio marfa, dar că oprirea lui se datora unui dobitoc 
care îl lovise și care ieșise, cu siguranţă, în larg chiar de la acel 
chei de acostare. 

În vreme ce Wang cobora pe uscat ca să se aprovizioneze, îi 
încredință lui Ze, cel mai în vârstă membru al echipajului, 
sarcina de a cumpăra bambus și cânepă necesare pentru 
reparaţie, iar celui mai tânăr îi ceru să rămână lângă Cí pe șlep 
până la întoarcerea sa. 

Marinarul cel tânăr bombăni înainte de a accepta în silă, dar 
Ci fu bucuros că nu trebuie să o deranjeze pe sora lui, care 
moțăia făcută ghem între două baloturi de orez. Tremura ca un 
căteluș, așa că o acoperi cu un sac gol ca să o apere de briza 
montană. Apoi, ridică o găleată cu apă și începu să frece 
puţinele scânduri care ieșeau de sub încărcătură, în vreme ce 
marinarul care îi însoțea își petrecea timpul admirând mai multe 
prostituate cum se plimbau fardate cât se poate de ţipător. 
După un timp, marinarul scuipă rădăcina pe care o morfolea de 
ceva vreme și îi spuse lui Ci că o să coboare să facă o plimbare. 
Ci nu își făcu griji. Continuă să frece puntea și așteptă ca 
scândurile să se usuce înainte de a le mai spăla o dată. 

Se pregătea să-și reia munca tocmai când o fată îmbrăcată 
într-o tunică roșie se apropie de bordul șalandei. Imbrăcămintea 
ajustată pe trup se vedea ponosită, dar ea avea o înfățișare 
frumoasă și zâmbetul ei lăsa să se întrevadă o dantură perfectă. 
Ci se înroși când tânăra îl întrebă dacă șlepul este al lui. 

„Este mai frumoasă decât Cireașa”. 

— Doar am grijă de el, reuși să-i răspundă. 

Tânăra își atinse cocul, de parcă și l-ar fi aranjat. Părea 
interesată de el și acest fapt îl stânjeni, deoarece, cu excepţia 
Cireșei și a curtezanelor cu care devenise intim în saloanele de 
ceai, în compania judecătorului Feng, nu mai vorbise niciodată 
cu alte femei, în afara celor din familia lui. Tânăra merse 
legănându-se pe marginea cheiului și apoi se întoarse pe același 


VP- 72 


drum. Ci nu o scăpase din ochi, așa că se prefăcu atunci când 
băgă de seamă că se oprește din nou în faţa șlepului. 

— Călătorești singur? se interesă ea. 

— Da. Vreau să spun... nu! Ci își dădu seama că ea îi privește 
cu atenţie mâinile arse și le ascunse la spate. 

— Dar nu mai văd pe nimeni altcineva, zise ea zâmbind. 

— Așa e, bâigui Ci. Au debarcat ca să cumpere niște unelte. 

— Și tu? Nu cobori? 

— Mi s-a poruncit să păzesc marfa. 

— Oh! Ce ascultător ești! Tânăra păru să se întristeze. Dar 
spune-mi, ţi s-a interzis și să te joci cu fetele? 

Ci nu știu ce să răspundă, dar rămase privind-o prostit, 
incapabil să facă altceva. Tânăra era o târfă. 

— N-am bani, o lămuri el. 

— Bine, asta nu-i o problemă. Tânăra zâmbea întruna. Ești un 
băiat frumos și băieţilor frumoși li se fac oferte. N-ai poftă de un 
ceai fierbinte? Il pregătește mama mea cu aromă de piersică. 
Așa mi se spune. Râse și arătă către o colibă din apropiere. 

— Ti-am mai spus că nu pot părăsi barca, Aromă de Piersică. 

Fata păru că nu-l ia în seamă, zâmbi din nou și se întoarse cu 
spatele ca s-o pornească spre colibă. După puţin timp, reveni cu 
două cești și un ceainic. Lui Ci i se păru că obrajii ei erau și mai 
roșii, într-adevăr, nu semăna cu Cireașa, iar când tânăra făcu 
gestul de a urca pe șlep, Ci nu știu cum să reacționeze. 

— Nu sta înțepenit ca o statuie. Ajută-mă să nu-mi cadă! îi 
aruncă ea cu neobrăzare. 

Ci îi oferi brațul, căutând ca arsurile de pe mână să rămână 
ascunse sub mânecă. Ea le văzu, dar nu păru să-i pese de ele. 
Se agăţă cu putere și dintr-o săritură se sui pe șlep. Apoi, fără să 
aștepte permisiunea lui Ci, se așeză pe un balot și turnă ceai 
într-o ceașcă. 

— la-o. N-o să-ţi cer nimic pentru ceai. 

Ci îi dădu ascultare. Știa că servirea ceaiului făcea parte din 
strategia obișnuită a florilor, termen cu care prostituatele 
preferau să fie denumite; dar știa și că se poate accepta o 
ceașcă, fără ca acest lucru să presupună vreun alt fel de 
angajament, iar el avea poftă de ceai la ora aceea a dimineţii. 
Se așeză pe jos în faţa tinerei și o privi cu atenţie. Sprâncenele 
ei vopsite ieșeau în evidenţă pe faţa dată cu pudră de orez. 
Sorbi din ceai, care i se păru tare și condimentat. Căldura îl 


VP-73 


reconfortă. Atunci, tânăra intonă un cântec, în timp ce imita cu 
mâinile zborul unei păsări. 

Melodia pluti în atmosferă, pe când o moleșeală punea încet 
stăpânire pe simţurile lui. Ci mai luă o gură de ceai pe care o 
savură încântat. Fiecare înghiţitură era ca îmbrăţișarea unei 
fiinţe iubite, ca un cântec de leagăn care îl mângâia și îl 
învăluia. Pleoapele începură să simtă oboseala din timpul nopţii 
și se închiseră ca să adulmece plăcuta senzaţie de legănare în 
clipocitul valurilor. Incetul cu încetul, îl cuprinse o toropeală care 
puse stăpânire pe el până îl birui. Și așa, fără să-și dea seama, 
suferinţa dispăru ca să lase loc negurii. 

x kx X 

Următorul lucru pe care îl simți fu apa dintr-o găleată care îl 
izbi peste față. 

— Leneș afurisit ce ești! Unde-i vasul? ţipă Wang ridicându-l 
de pe pardoseala cheiului. 

Ci privi de jur-împrejur, incapabil să înţeleagă ce se întâmplă. 
Urechile îi bubuiau, în vreme ce bătrânul îl zgâlțâia fără 
menajamente. Nu izbuti să rostească o vorbă. 

— Te-ai îmbătat? Te-ai îmbătat, nenorocitule? Își apropie fața 
de a lui Ci până îi adulmecă răsuflarea. Unde este celălalt 
marinar? Unde naiba este vasul meu? 

Ci nu înțelegea de ce omul acela răcnea ca un nebun, în timp 
ce el zăcea întins pe mal cu tâmplele gata să-i explodeze. 
Deodată, marinarul cel mai în vârstă aruncă peste el altă 
găleată cu apă și Ci se scutură ca un câine. Capul i se învârtea, 
dar, ca niște flăcări, începu să i se perinde pe dinaintea ochilor o 
succesiune de imagini neliniștitoare: acostarea la chei... 
debarcarea patronului și a membrilor echipajului... tânăra 
atrăgătoare... ceașca de ceai... și apoi... neantul. Un gust 
neplăcut de amar îl făcu să înțeleagă că se lăsase ademenit de 
cineva care, fără îndoială, îi administrase un narcotic ca să fure 
nava cu tot cu marfa. Dar ceea ce îl îngrozi realmente fii să 
constate că, împreună cu încărcătura, dispăruse și A Treia. 

Când îl rugă pe Wang să-l ajute, acesta îi întoarse spatele, 
jurând că îi va ucide și pe el, și pe celălalt membru al 
echipajului, pentru că părăsiseră șlepul. 


VP - 74 


9. 


Nici dacă ar fi fost amenințat cu sfârtecarea, Ci n-ar fi 
renunţat să-și salveze sora. 

Se ridică în picioare încă năucit și îl urmă pe Wang, care se 
pierdea deja printre mulțimea de pescari și de negustori de vite, 
iscodind de la o luntre la alta în căutarea unei bărci cu care să 
înceapă urmărirea. Ci mergea după el la distanţă, observând că 
patronul le punea întrebări tuturor celor pe care îi întâlnea în 
apropierea malului. Mai mulţi pescari refuzară cererea lui de a-i 
închiria o ambarcaţiune, dar doi dintre tinereii care leneveau pe 
o barcă acceptară să i-o închirieze pentru un șirag de monede. 
Wang negocie ca în prețul acela să fie inclusă și angajarea 
amândurora, dar când aceștia aflară că avea de gând să 
urmărească niște tâlhari, refuzară să i-o mai închirieze. În zadar 
au fost rugăminţile lui Wang. Tinereii se arătară de neclintit, 
justificându-se că nu erau dispuși să participe la o expediţie care 
le-ar fi pus viața în primejdie. Singurul lucru pe care îl consimţiră 
fu acela de a-i vinde ambarcaţiunea la un preţ exorbitant. În 
cele din urmă, Wang acceptă, le plăti suma convenită și urcă în 
barcă urmat de Ze, unul dintre membrii echipajului său. Când Ci 
vru să facă același lucru, patronul îl împiedică. 

— Unde crezi că mergi? 

— Sora mea este pe șalanda aceea. Privirea lui Ci era cât se 
poate de hotărâtă. 

Wang înţelese că ar fi preferabil să conteze și pe mâinile lui 
Ci, decât să i le simtă în jurul gâtului. Șovăi o clipă privindu-l pe 
unicul membru al echipajului său. 

— De acord, dar dacă nu-mi recuperez marfa, te asigur că vei 
plăti cu sânge până la ultima scândură a șalandei mele. Pregătiţi 
barca și scoateţi năvoadele alea, cât timp merg eu să cumpăr 
armele... 

— Domnule, îl întrerupse Ci. Nu cred că e o idee bună... doar 
dacă știți să le mânuiţi. 

— Pentru numele zeilor războiului! Știu îndeajuns încât să-ţi 
tai limba și să o mănânc friptă. Cum vrei să-i capturăm? Cu altă 
ceașcă de ceai de adormit? 

— Domnule Wang, nu știm câţi sunt, spuse Ci încercând să-l 
convingă. Nici măcar dacă sunt sau nu înarmaţi. Dar dacă se 


VP - 75 


ocupă cu jaful, probabil că știu să se lupte mai bine decât doi 
bătrâni și un ţăran. Dacă îi atacăm folosind arcuri și săgeți pe 
care nu știm să le mânuim, singurul lucru pe care îl vom obţine 
va fi să fim ciuruiţi de ei. 

— Nu știu dacă ești prost din naștere sau din cauza băuturii, 
dar indivizii ăia nu ne vor înapoia de bunăvoie nici mie 
ambarcațţiunea, nici ţie pe sora ta. 

— In timp ce noi ne certăm, oamenii ăia se îndepărtează, 
interveni marinarul. 

— Ze, taci din gură! Și în ceea ce te privește, fă ce ţi-am 
poruncit sau dă-te jos din barca mea. 

— Băiatul are dreptate, răspunse Ze. Dacă ne grăbim, îi vom 
ajunge din urmă în mai puţin de o oră, când se vor opri să 
descarce. Cu siguranţă, o vor face în josul râului, în grabă și fără 
mijloace de transport. Va fi ușor să punem mâna pe ei. 

— Pe toţi dracii! Acum, pe lângă marinar, ești și ghicitor? 

— Patroane, este evident că hoţii ăia caută calea cea mai 
ușoară, în zona asta, curentul este puternic și, dacă ar urca pe 
râu în sus, asta nu ar face decât să-i încetinească. Și pe 
deasupra, sunt încărcaţi cu lemne, o marfă care pe râu în sus nu 
face doi bani, dar în Fuzhou valorează o avere. 

— Și ce-ai spus despre mai puţin de o oră? 

— Amintiţi-vă de spărtura din bordaj. Șlepul nu va rezista 
mult. Dacă ne luăm după soare, au un avans de o jumătate de 
oră faţă de noi, așa că îi vom putea ajunge din urmă. 

Wang îl privi uimit. Cu graba, uitase cu desăvârșire de 
spărtura din bordajul navei. 

— De aceea ai spus că vor debarca fără să dispună de 
mijloace de transport. Pentru că, de îndată ce își vor da seama 
de problemă, se vor vedea obligaţi să acosteze undeva. Dar 
acum întrebarea este unde? 

— Habar n-am, patroane, dar vor căuta primul cot sau afluent 
care să-i ascundă de ochii curioșilor. Dacă știți vreunul... 

__— Pentru numele zeului apelor, sigur că știu. Haide! 
Imbarcarea! 

Ci cără beţele de bambus și materialul pentru reparaţii pe 
care le cumpăraseră de la piață, se instală într-un capăt și 
împinse ambarcaţiunea. Apoi fiecare apucă o prăjină și toţi trei 
împinseră barca pe urma bandiţilor. 

x kx * 


VP - 76 


Așa cum prezisese Ze, în mai puţin de o oră au reperat 
șalanda pătrunzând într-un canal. Ambarcaţiunea naviga încet, 
paralel cu malul, înclinată pe un flanc ca un animal rănit în 
căutarea unui refugiu în care să se prăbușească. Încă nu se 
distingea numărul ocupanților, dar numai unul mânuia prăjina, 
ceea ce îl făcu pe Ci să nutrească speranţe. 

Vâsli cu și mai multă forţă și îi îndemnă pe Wang și pe Ze să-l 
imite. 

În timpul urmăririi, luaseră în considerare diverse strategii: 
începând cu a-i aborda de cum le vor ieși în față până la a-i 
aștepta să descarce, dar când își dădură seama că delincvenții 
erau în număr de trei, câștigă planul lui Ci, care propusese să se 
prefacă a fi un negustor bolnav, pentru a le trezi hoţilor lăcomia. 

— Cu siguranţă, nu se vor aștepta ca doi bătrâni și un bolnav 
să se năpustească asupra lor, adăugă el. De aceea trebuie să-i 
ajungem din urmă înainte ca ei să acosteze. 

Wang admise faptul că pe uscat le vor lipsi ocaziile. Împinseră 
nava cu grijă până se apropiară la o distanţă de vreo zece 
lungimi de barcă, moment în care îl ascunseră pe Ci sub o 
pătură sub care pitiră și prăjina lui. Când ajunseră în dreptul 
șalandei, Wang, cu cel mai frumos zâmbet al lui, îi salută pe cei 
trei ocupanţi și pe prostituata despre care îi vorbise Ci. 

Din ascunzătoarea lui, Ci îl auzi pe Wang cerându-le bandiţilor 
ajutor pentru comerciantul înstărit care căzuse bolnav pe 
neașteptate, între timp, Ze așeză barca în paralel cu șlepul. Ci 
trecu din nou planul în revistă. 

„După ce voi primi semnalul, mă voi ridica în picioare și îl voi 
împinge pe omul de la provă. Ei se vor ocupa de ceilalţi.” 

Suportă mirosul de pește împuţit din barcă, ascultând 
conversațiile lipsite de sens despre preţul ajutorului, își simţea 
inima bătând din ce în ce mai tare, așteptând un semnal care nu 
mai venea. Brusc, se făcu liniște. 

„Ceva merge prost.” 

Apucă prăjina cu putere. Se gândi să iasă și să-și 
îndeplinească partea sa din plan. A Treia putea fi în primejdie. 
Dar Wang i-o luă înainte. 

— Acum! strigă patronul. 

Ci sări în picioare ca un arc, gata să-și doboare adversarul. 
Zări un abdomen și îl lovi cu putere, în vreme ce Wang făcea 
același lucru cu banditul de la pupă. Primul bărbat se clătină din 


VP - 77 


cauza impactului și, fără să înțeleagă ce se întâmplă, căzu peste 
bord ca un balot. Adversarul lui Wang își păstră echilibrul, dar o 
lovitură de prăjină îl trimise direct în apă. Cu toate acestea, Ze 
dădu greș în încercarea lui și cel de-al treilea bărbat scoase un 
pumnal pe care îl agită ameninţător. 

Ci știa că era doar o chestiune de timp pentru ca bandiții 
căzuţi peste bord să se întoarcă pe șlep. Ori terminau cu cel 
care mai rămăsese, ori vor pierde totul. Wang păru că îi citește 
gândul, pentru că i se alătură pentru a-l ajuta pe Ze. Cele trei 
prăjini făcură restul. Imediat, Wang sări pe șlepul său. 

— Tu rămâi aici, îi porunci lui Ze, în timp ce îi scăpa o palmă 
prostituatei, care țipa de parcă ar fi fost violată. 

Ci îl urmă pe Wang. Patronul îi poruncise să-i împiedice pe cei 
căzuţi în apă să se apropie de ambarcaţiuni, dar înainte trebuia 
să vadă cum se simţea A Treia. Alergă spre sacii unde o lăsase 
dormind, dar nu o găsi. Inima îi sări din piept. Începu să miște 
baloturile ca un om înnebunit, strigând-o de mai multe ori pe 
nume, până când, deodată, auzi o voce slabă venind din celălalt 
capăt al ambarcaţiunii. In vreme ce Wang și Ze se căzneau cu 
prăjinile să-i ţină pe bandiți la distanță, el alergă către locul de 
unde se auzea vocea surorii sale. Dădu o pătură la o parte și o 
găsi acolo: mică, lipsită de apărare, strângând în braţe păpușa 
ei de cârpă. Arzând de febră și speriată. 

x kx * 

Când CÍ îi ceru patronului să o primească pe prostituată ca 
pasageră, bărbatul se apucă cu mâinile de cap. Totuși, Ci 
insistă. 

— Au obligat-o să o facă. Ea a fost cea care a salvat-o pe A 
Treia. 

— Este adevărat, afirmă firicelul de glas al surorii lui, ascunse 
în spatele lui. 

— Și tu chiar o crezi? Trezește-te, băiete! F/oarea asta e la fel 
de amară ca toate celelalte din grădina ei. Amară și cu spini. Va 
spune orice, numai ca să-și salveze fundul cel frumos. 

Împinse prăjina înspre mal. 

Tocmai părăseau canalul lateral și împingeau cu prăjinile spre 
malul opus al râului barca pe care o cumpăraseră, legată de 
șalandă. Bandiţii nu vor putea niciodată să-l traverseze înot. 
Când ajunseră pe mal, Ci insistă din nou. 

— Dar ce vă mai pasă vouă? Nu ne poate face niciun rău, iar 


VP -78 


dacă o lăsăm aici ar însemna că o dăm pe mâna tovarășilor ei. 

— Și ar trebui să fie recunoscătoare. Ar trebui chiar să ne 
danseze ca să n-o aruncăm în apă. Dar, uită-te la ea: acră și 
rece precum laptele brânzit. 

— Și cum aţi vrea să fie dacă vă încăpăţânaţi să o lăsaţi de 
izbeliște, în loc să o predați justiţiei? 

— Justiţiei? Nu mă face să râd, băiete. Cu siguranţă că este 
încântată că nu trebuie să dea explicaţii în faţa unui judecător. 
Și dacă n-o fi așa, întreab-o pe ea. Și, în plus, de ce artrebui eu 
să fac o asemenea faptă bună? 

— V-am mai spus-o. Pe toţi dracii, Wang! A salvat-o pe sora 
mea! Și nici nu s-a apărat când am atacat șlepul. 

— Asta mai lipsea! Uite ce este, băiete, o să fac ce ar fi trebuit 
să fac și cu tine: o s-o las aici, pentru că este hoaţă, otrăvitoare, 
mincinoasă, viperă și multe altele, așa că nu mai stăruli și ajută- 
mă cu lemnele astea. 

Ci o privi pe fată, făcută ghem, și o compară cu un câine 
vagabond pe care niște copii îl ciomăgeau fără milă până când 
nu se mai încredea în nimeni și mușca pe oricine s-ar fi apropiat 
de el. Credea în nevinovăția ei, dar Wang se încăpăţâna să-i 
răspundă că, dacă prostituata avusese grijă de sora lui, nu o 
făcuse din milă, ci ca să o vândă după aceea la vreun bordel pe 
care, cu siguranţă, îl frecventa și ea. Totuși, Ci se bizuia pe ceea 
ce îi dicta inima, poate pentru că vedea propria suferinţă 
reflectată în cea a fetei. 

— O să-i plătesc biletul de călătorie, declară el. 

— Am auzit bine? 

— Presupun că da, dacă nu sunteți tare de ureche, așa cum 
sunteți rău la suflet... Se îndreptă spre sora lui și scoase din 
pungă bancnota de cinci mii de giân dintre hainele ei. Îi va 
ajunge până la Lin'an. 

Wang îl privi de sus în jos înainte de a scuipa peste un balot. 

— Nu spuneai tu că n-ai bani? În sfârșit. Sunt paralele tale, 
băiete. Plătește și vezi ce faci cu căţeaua aia. Își umezi buzele. 
Dar când o să-ţi scoată ochii, să nu vii la mine să-mi plângi pe 
umăr. 

xxx 

La amiază, Wang socoti încheiată reparația șlepului. 
Mănunchiurile de trestie se îmbinară cum trebuie și călăfătuirea 
provizorie cu paie și catran astupă spărtura. Trase o dușcă de 


VP - 79 


rachiu de orez înainte de a-l răsplăti pe membrul echipajului cu 
altă dușcă. Între timp, Ci continua să scoată apa care ameninţa 
să facă să putrezească lemnele stivuite. Tocmai termina, când 
Wang se apropie de el. 

— Ascultă, băiete... N-ar trebui să o fac, dar, oricum, îţi 
mulțumesc. 

Ci nu știu ce să răspundă. 

— Nu merit mulţumiri, domnule. M-am lăsat amăgit ca un 
nătărău și... 

— Eh! Eh! Oprește-te! N-a fost numai vina ta. Ti-am poruncit 
să rămâi pe vas și mi-ai dat ascultare... Celălalt nerușinat a fost 
cel care a abandonat încărcătura. Și privește lucrurile în felul 
ăsta: pe lângă faptul că am scăpat de un marinar nepriceput, 
am recuperat barca și am fost scutiți o bună bucată de vreme 
de a mai împinge cu prăjina. Wang râse. 

— Da. Hoţii ăia ne-au scutit de o treabă grea. Ci râse și el. 

Wang examină bordul. Apoi scuipă cu o expresie îngrijorată. 

— Nu-mi place ideea de a ne opri la Xiongjiang. În districtul 
ăla nu ne așteaptă nimic bun. Cel mult, o lovitură de pumnal sau 
o beregată tăiată. Își ridică tunica și lăsă să se vadă o cicatrice 
care îi acoperea pântecele. Hoţi și târfe! Un loc prost de 
aprovizionare, dar în orice caz va trebui să o facem. Nu cred să 
țină calafătuirea. 

xxx 

După ce înfulecară o strachină de orez fiert cu crap, porniră în 
larg înspre Cetatea Morţii, numele pe care i-l dăduse Wang 
localităţii unde aveau să se oprească. Potrivit celor spuse de 
patron, dacă rezistau cârpelile, vor mai avea nevoie să 
navigheze între o zi și o zi și jumătate. 

În timpul călătoriei, Ci își aminti de judecătorul Feng și cât de 
mult însemna bărbatul pentru el. De când intrase în serviciul 
acestuia îi admirase înțelepciunea și bagajul de cunoștințe, 
minuţiozitatea cu care lucra, imparţialitatea hotărârilor și 
perspicacitatea judecăților. Nimeni nu era atât de pătrunzător în 
observaţiile sale și nici atât de eficient în munca sa. De la el 
învățase tot ce știa. Voia să fie ca el și spera să reușească acest 
lucru la Lin'an. Wang spunea că la Lin'an prilejurile se ivesc ca 
muștele în groapa cu bălegar și spera să aibă dreptate, cu 
condiția ca Feng să se întoarcă din călătoria sa prin zona 
graniţei de nord. 


VP - 80 


Gândindu-se la Feng, își aminti și de părinţii săi. A fost ca o 
lovitură de bici. Se așeză ca să-și ascundă tristețea până când A 
Treia băgă de seamă și se apropie îngrijorată de el. Când copila 
îl întrebă ce se întâmplă, Ci puse mâhnirea pe seama lipsei de 
alimente. Tăie o felie de șuncă ca să-și ascundă starea de 
neliniște și îi oferi alta surorii lui. Apoi o mângâie pe păr și o 
mută la provă. 

Ci nu începuse încă să mănânce când prostituata profită să se 
așeze lângă el. Făcând-o, îi atinse mâinile, dar el, rușinat de 
arsurile sale, le retrase brusc. 

— Te-am auzit adineauri, când mi-ai luat apărarea... 

— Nu te lăsa înșelată. Am făcut-o pentru sora mea. 

Apropierea ei îl stânjenea. 

— Încă mai crezi că te-am minţit? 

— Până și un copil ar crede același lucru. Zâmbi cu 
amărăciune. 

— Ştii? zise și se ridică sfidătoare. Pentru o clipă am crezut că 
ești altfel. Că ai văzut ceva în mine. Dar tu nu înţelegi câte 
trebuie să îndure o femeie ca mine. Muncesc de când m-am 
născut și tot ce am este acest trup murdar și maltratat, părul 
acesta plin de păduchi și o rochie de cerșetoare. Am senzaţia că 
până și viaţa mea este de împrumut... 

Tânăra izbucni în lacrimi, dar pe Ci nu-l impresionă. 

— Eu nu trebuie să înţeleg nimic. 

Se ridică și îl privi pe Wang mânuind cârma cu bărbia înălţată, 
de parcă astfel ar fi putut aspira mai adânc mirosul plăcut pe 
care vântul i-l fura apei. Silueta sa încrezătoare îl liniști. Se 
gândi să se așeze din nou lângă floare, dar nu avea chef să stea 
de vorbă cu tânăra. Nu avea chef de nimic. 

Deși avusese de gând să-și petreacă noaptea veghind-o pe A 
Treia, fu uimit să se surprindă aruncându-i pe furiș priviri Aromei 
de Piersică. Se uita la ea cu coada ochiului, sub oblăduirea 
umbrelor pe care le arunca lampionul ce se legăna semnalizând 
poziția șlepului. Cu cât o privea mai îndelung, cu atât îl fascina 
mai mult înfățișarea ei; uimirea lui sporea pe măsură ce-i studia 
graţia mișcărilor, aparenta delicateţe a privirii, gingășia tenului 
și îmbujorarea aproape imperceptibilă a obrajilor. Tot nu 
înțelegea de ce irosise pe ea ultimele lui monede. 

Deodată, se înfioră dând în întuneric peste ochii migdalaţi ai 
Aromei care-l priveau, de parcă o flacără intensă ar fi luminat 


VP - 81 


noaptea și i-ar fi scos la iveală părţile rușinoase. Dar ea rămase 
cu ochii ţintă, stăpână pe sine, în vreme ce privirea lui pieri 
stângace ca a unei prăzi hipnotizate. 

O văzu apropiindu-se mlădioasă, plutind pe piciorușele ei de 
stârc roșu, venind spre el încetișor până îl apucă de mână și îl 
conduse pe barca pustie. Inima îi zvâcni la atingerea mâinilor ei 
care i se pierdeau sub cămașa lungă, iar zona dintre picioare îi 
vibră speriată când îi simţi degetele pricepute apucându-i sexul 
cu iscusinţă. Încercă să se desprindă, dar ea își puse buzele 
peste ale lui apucându-le, sorbindu-le și savurându-le, pe când 
se așeza călare peste el. Ci nu pricepea de ce se temea, când în 
sinea lui durerea i se domolea, de ce trupul fetei răspândind 
miros de miere îi irita simţurile, pe când îl rodea teama, de ce 
dorea să se piardă cu totul înăuntrul ei, să se cufunde în ea cu 
lăcomia unui înfometat, cu dorinţa arzătoare a unui însetat de 
dragoste, în timp ce rezistenţa i se risipea odată cu parfumul de 
fruct copt al gurii ei, sorbindu-i otrava, acea licoare intensă, 
îmbătătoare și întunecată care îi biruia frica și îi hrănea dorinţa. 

— Nu! șopti Ci pe un ton categoric atunci când Aroma încercă 
să-l despoaie de cămașă. 

Ea se miră, dar el îi îngădui să-i dea jos pantalonii. 

Crezu că moare când tânăra își mișcă lent șoldurile într-un du- 
te-vino desăvârșit și continuu, lipindu-se de pântecele lui, de 
parcă ar fi vrut să-i absoarbă fiecare suspin, fiecare bucăţică din 
trup, călăuzindu-i mâinile rănite până la sânii ei mici, din care 
părea că izbucnesc gemete imperceptibile care pe el îl 
aprindeau și mai mult, îl îmbătau, transportându-l într-o lume de 
abia cunoscută în care durerea îi scăpa printre degete ca să se 
prefacă într-o delectare de nedescris. 

Ci îi mângâie obrajii, urmări conturul gâtului ei delicat și 
rotunjit, făcu să-i alunece gura căutându-i ceafa, unde aspiră 
rădăcina parfumată a părului ei, în vreme ce înflăcărarea îi 
creștea și pasiunea îi sporea. Aroma își acceleră mișcările 
lipindu-se și mai mult de el, șerpuitoare de parcă ar fi fost lipsită 
de oase, respirând agitat, făcându-l pe Ci să-și dorească să o 
devoreze, pe când mădularul îi era stors într-un torent de fiori 
care încercau să distrugă zăgazul ce îi reţinea, sexul lui într-al 
ei, limba lui căutând-o pe a ei, până când disperarea îl copleși 
pe Ci atunci când tânăra explodă deasupra lui îmbrăţișându-l, 
agăţându-se de el ca și cum i s-ar fi scurs viaţa. 


VP - 82 


A doua zi, Wang îl găsi dormind în barcă, secătuit și sleit de 
puteri, ca după o beţie cruntă. Râse copios când, după ce îl 
zgâlţâi, acesta încercă să-și pună pantalonii. 

— Așadar, pentru asta o voiai aici, nu-i așa, pramatie? Hai, 
dezmeticește-te și pune-te pe împins cu prăjina. Cetatea Morții 
ne așteaptă. 


10. 


Zărind-o, începu să tremure. 

Pentru Wang, sosirea la Cetatea Morţii semăna cu un joc de 
noroc primejdios în care, în afară de faptul că ai cele mai 
proaste piese, pariezi legat la ochi. Locul acela era un bârlog al 
tâlharilor, al criminalilor, al proscrișilor, al traficanţilor, al 
speculanţilor, al trișorilor și al prostituatelor, gata să-l jupoaie pe 
primul străin care ar fi debarcat. O știa prea bine, pentru că 
cicatricea de pe pântece avea grijă să i-o amintească în fiecare 
dimineaţă. Dar, de data aceea, zarva obișnuită din port părea să 
fi fost înghițită de o liniște ciudată. Cheiul se vedea părăsit, cu 
sute de șlepuri acostate ca niște fantome ascunse în ceaţă. 
Singurul sunet perceptibil era clipocitul apei care legăna 
ambarcațiunile într-un dans lugubru. 

— Aveţi grijă, le atrase el atenţia. 

Șalanda alunecă printre vasele pustii spre cheiul de acostare, 
unde din când în când se puteau zări siluete trecătoare alergând 
de la o dană la alta. Trecând pe lângă o barcă, Ci descoperi un 
cadavru plutind într-o baltă de vomă și sânge. De îndată ce le 
atrase atenţia, băgă de seamă că în depărtare mai pluteau și 
alte cadavre. 

— E o molimă! se aventură să spună marinarul. Pe chipul său 
se citea groaza. 

Wang încuviinţă din cap. Ci se așeză lângă A Treia, cu Aroma 
de Piersică retrasă în spatele lui. Încercă să scruteze malul prin 
ceaţă, dar nu zări nimic. 

— Să continuăm pe râu în jos, hotări Wang. Tu, apucă o 
prăjină, îi porunci el prostituatei. 

În loc să-i dea ascultare, Aroma puse mâna pe A Treia și 
ameninţă că o aruncă în apă. 


VP - 83 


— Dar se poate ști ce ai de gând să faci? ţipă Ci, apropiindu- 
se de ea. 

Prostituata făcu din nou gestul de a o arunca în apă. Fetița 
începu să plângă. 

— Te asigur că o s-o arunc. Chipul ei plăcut se prefăcuse într- 
o mască oribilă. 

— Dar eu te-am... 

— Banii! îl întrerupse ea. Banii sau o arunc! 

— Fir-ai a naibii să fii! Dă-i drumul surorii mele! 

— Aruncaţi-mi banii! Acum! făcu un pas îndărăt. 

Ci se îndreptă spre ea, dar tânăra ridică fetița deasupra apei. 

— Dacă mai faci un pas... 

— Nu, Ci. Este apă otrăvită!*, îi atrase atenţia Wang. 

Ci se opri. Auzise vorbindu-se despre boala cumplită pe care o 
pricinuia apa din râu. li ceru lui Wang să-i dea ascultare tinerei, 
dar bătrânul nu făcu niciun gest. Pierduse deja prea mulți bani și 
nu mai era dispus să piardă în continuare. 

— Îți propun ceva și mai bun, spuse Wang. Lasă copila și cară- 
te de aici, altminteri o să te arunc eu însumi în apă cu un băț 
înfipt în fund. 

— L-ai întrebat și pe el dacă este de acord? spuse prostituata 
făcând aluzie la Ci. Dă-mi banii odată, dobitoc bătrân ce ești! 

Wang apucă un băț și îl agită sub privirea uimită a lui Ci. 

— Dar ce faceţi? Pentru numele tuturor zeilor, daţi-i banii, îl 
imploră tânărul. 

Wang simulă gestul de a cobori băţul, dar, pe neașteptate, 
lansă o lovitură laterală cu amândouă mâinile care o atinse pe 
prostituată în cap, făcând-o să-i dea drumul fetiţei. Copila, 
văzându-se liberă, alergă spre Ci, dar înainte de a ajunge la el, 
Aroma reuși să o prindă de un picior și o aruncă în apă. Ci se 
făcu alb ca varul. A Treia nu știa să înoate și avea să se ducă la 
fund ca un bolovan. Trase aer în piept și se aruncă după ea. Se 
scufundă în apele tulburi privind în toate părțile, fără să o 
zărească. Făcu asta până simţi că îi explodează plămânii. leşi la 
suprafaţă ca să inspire o gură de aer. Scuipă apă și o strigă pe 
nume. Nu o găsea. O zări ieșind din apă la două lungimi de trup 
distanţă de el, dar se cufundă din nou pe sub altă barcă. Ci înotă 
spre ea dând cu putere din braţe. Când ajunse în dreptul bărcii, 


18 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit APE 
OTRAVITE. 


VP - 84 


se scufundă pe sub scândurile ei. Când o găsi, amuţi. A Treia era 
tot scufundată, cu îmbrăcămintea  agățată de coca 
ambarcaţiunii. Nu se mai mișca. Ochii îi rămăseseră închiși și un 
șir de bulbuci îi ieșea din nas. Era complet inertă. Disperat, îi 
sfâșie camizolul și o ridică la suprafaţă. Copila nu mai respira. O 
zgâlţăi, strigând-o pe nume. 

— Te rog, nu muri. 

Simţi o vargă în spatele lui. Era Wang, întinzându-i ceva de 
care să se apuce. O apucă și fără să-i dea drumul surorii lui, se 
căţără pe șlep. Patronul o întinse pe A Treia cu gura în jos și îi 
mișcă braţele. 

— Putoarea aia nenorocită... Aduceţi-mi o pătură. 

Wang continuă să o zgâlţâie pe copilă, apăsând-o pe spate de 
mai multe ori, ridicând-o în capul oaselor și culcând-o din nou. 
Timpul trecea. Ci vru să dea și el o mână de ajutor, dar Wang îl 
dădu la o parte. Incercă din nou, fără succes, lovind-o ușor cu 
palmele și ștergându-i faţa, până când, deodată, copila vomită. 
Ci aşteptă cu răbdare, atent la fiecare gest sau sunet pe care l- 
ar fi scos micuța. A Treia tuși o dată. În cele din urmă, copila tuși 
de mai multe ori și izbucni în plâns. Când Ci o îmbrăţișă, nu se 
putu abţine să nu o imite. 

Din gura lui Wang, Ci află de fuga Aromei de Piersică. Îi spuse 
că tânăra profitase de agitaţie ca să dezlege șalupa și să 
debarce pe chei. După părerea patronului, Aroma așteptase 
doar o ocazie, ocazie care apăruse odată cu apele otrăvite. 

— Putoare afurisită! Nu știu ce ţi-o fi făcut azi-noapte, îi 
reproșă Wang lui Ci, dar singurul lucru clar este că a câștigat 
bine pentru serviciile ei. 

— Dar lui ce i s-a întâmplat? răspunse Ci arătând spre Ze. 

Marinarul era pe podea, tăvălindu-se de durere. Wang îl privi 
fără să-i acorde vreo atenţie. 

— Încercând să o oprească, și-a prins piciorul în ancoră. 
Rupse o bucată dintr-o pânză și i-o dădu lui Ze. Hai, bandajează- 
ți rana, că o să-mi umpli tot vasul cu sângele tău. lar tu, 
schimbă-te înainte ca umezeala să-ţi putrezească plămânii, îl 
sfătui el pe Ci. 

— Nu contează. Mă simt bine, minţi el. 

Işi schimbă pantalonii, dar își lăsă pe el cămașa lungă, ca să- 
și ascundă arsurile. Se gândi la Cireașa și la Aroma de Piersică. 
Niciodată nu se va mai încrede în vreo femeie. Le ura. Nuova 


VP - 85 


mai face niciodată. 
— M-ai auzit, Ci? Schimbă-ţi cămașa, insistă Wang. 
Ci nu spuse nimic. Nu mai avea nici putere, nici chef. 
e 

În timp ce navigau pe râu în jos, Ci își puse viitorul sub 
semnul îndoielii. Atât el, cât și A Treia căzuseră în apele otrăvite. 
Acum nu-i mai rămânea decât să se roage ca zeii să-i 
ocrotească de boală. Lui nu-i era teamă de ea, dar sănătatea 
șubredă a surorii sale era altceva. Dacă A Treia s-ar îmbolnăvi, 
n-ar rezista bolii. Din fericire, temperatura ei se menținea 
stabilă, iar tusea nu se manifestase încă, dar norocul lui lua 
sfârșit aici, pentru că Wang, sătul de necazuri, îl anunţase deja 
despre intenţia lui de a-i debarca în primul sat care avea să le 
iasă în cale. 

Deodată, un răcnet îl smulse din gândurile sale. Intorcându- 
se, îl văzu pe Ze, întins la proră, urlând ca un porc la tăiere. 
Până în momentul acela, marinarul rămăsese la postul lui, 
mânuind prăjina cu forţă, dar încercând să miște un balot, 
alunecase și se prăbușise la pământ. Când în sfârșit Ze le 
îngădui să se ocupe de el, Ci se luă cu mâinile de cap. Se pare 
că marinarul ţinuse sub tăcere gravitatea rănii ca să nu le 
îngreuneze fuga. Când Wang băgă de seamă, își blestemă 
soarta. Ci constată că, în loc să-l ajute, bandajul nu făcuse 
altceva decât să ascundă tăietura produsă de ancoră. Când 
reuși să-i scoată bandajul, observă tăietura cumplită care, la 
nivelul tibiei, lăsa la vedere parte din os. 

— O să împing în continuare, patroane... se scuză Ze. 

Wang clătină din cap. Văzuse multe răni la viaţa lui, dar aceea 
nu era dintre cele mai bune. Ci termină de examinat rana cu o 
expresie îngrijorată. 

— Are noroc că nu i-a atins tendoanele. Dar este adâncă. Va 
trebui să i-o închid înainte ca puroiul să-i distrugă piciorul, 
declară Ci. 

— Așa, deci. Și cum să facem, doctore? Să i-o legăm cu 
sfoară? îl ironiză Wang. 

— La ce distanţă ne aflăm de următorul sat? Punând 
întrebarea, Ci își aminti că Wang îl amenințase că îi debarcă de 
îndată ce aveau să acosteze. 

— Dacă ceea ce cauţi este un vraci, ia-ți gândul. N-am 
încredere în profanatorii ăia. 


VP - 86 


Cí încuviinţă. În general, ţăranii îi dispreţuiau pe vraci, 
meserie care se învăţa din tată în fiu cu interesul celui care 
moștenește un coș vechi de răchită. Mai bine prețuiţi, dar mult 
mai rari, erau tămăduitorii, oameni care, în afară de faptul că 
aveau cunoștințe despre felul cum acționau ierburile, infuziile și 
unguentele, stăpâneau meșteșugul  acupuncturii și al 
moxibustiei!%. Doar când aceștia declarau un bolnav incurabil, se 
recurgea la vraci, în marea lor majoritate o șleahtă de alchimiști, 
ghicitori și șarlatani, ale căror cunoștințe rudimentare de 
practică chirurgicală intrau în conflict cu poruncile confucianiste, 
care interziceau categoric deschiderea trupurilor. Din acest 
motiv, cei puţini la număr care îndrăzneau să practice chirurgia 
erau etichetați ca profanatori. Dar, de-a lungul anilor cât 
muncise alături de Feng, Ci învățase că viscerele, oasele și 
carnea unui om aproape că nu se deosebesc de ale unui porc. 
Poate că tocmai de aceea, când încercă să umble în rană, Wang 
îl împiedică. 

— Ai grijă! Îl prefer șchiop decât mort. 

— Știu ceva medicină, îl asigură Ci. În sat, vindecam rănile 
bivolului nostru. Dacă Ze este atât de dobitoc pe cât pare, nu se 
va deosebi prea mult... 

Ze consimţi, văitându-se. La urma urmelor, știa că până la 
Fuzhou nu va mai dispune de alt ajutor decât de cel pe care i-l 
putea acorda Ci. 

Ci se pregăti. Nu era pentru prima dată când avea de-a face 
cu o intervenţie de acest fel. De fapt, practicase mult în 
perioada studenţiei. Curăţă rana cu ceai fierbinte, fiind atent la 
mișcările ambarcaţiunii. In vreme ce aplica ceaiul, retrăgea din 
pantalon fibrele care rămăseseră prinse în rană. Tăietura 
începea de sub genunchi și continua în paralel cu tibia, 
pierzându-se la o palmă de gleznă. Îl îngrijora adâncimea rănii și 
felul în care sângera. Când termină de curăţat, îl rugă pe Wang 
să se apropie de mal. 

— Asta-i tot? Ai și terminat? 

Ci făcu semn din cap că nu. Îi lipseau acele și firul de mătase, 
dar avusese cândva ocazia de a fi de față la examinarea unui 
cadavru ale cărui răni fuseseră cusute prin utilizarea furnicilor 
cu „cap mare”. li spuse lui Wang ce avea de gând. 


19 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 87 


— Trăiesc prin stufăriș. O să le găsim ușor, adăugă el. 

Wang strânse din buze. Despre insectele acelea auzise doar 
că mușcătura lor era în stare să trezească la viață și un mort. 
Deși n-avea încredere în Ci, dorea să arunce o privire la coca 
reparată, așa că fu de acord să tragă șalanda la mal. 

Aruncară ancora lângă o deltă gălbuie, gura de vărsare a unui 
afluent care se târa ca un șarpe muribund. Acolo, nămolul ocru 
contrasta cu verdele stufărișului care creștea dând în spic ca o 
pădure deasă. Dacă ar fi plănuit să fugă, locul acela ar fi fost cel 
mai potrivit. Și totuși, singurul lucru pe care îl dorea Ci era să-și 
facă bine treaba. 

Zări numaidecât micile movile de lut uscat care, ascunse 
printre trestii, trădau prezenţa mușuroaielor de furnici. Ci răsuflă 
satisfăcut, îngenunche lângă primele insecte care se repeziseră 
deja la picioarele lui și își cufundă braţul până îl făcu să dispară 
într-un mușuroi. Apoi îl agită, de parcă ar fi vrut să-i smulgă 
măruntaiele. Îl scoase acoperit cu un amestec de nămol și 
furnici înnebunite și îndârjite să-și înfigă fălcile disproportionate 
în brațul care le perturbase rutina. Ci se bucură că nu simte 
durerea. Culese insectele una câte una, le depuse cu grijă în 
flaconul pe care îl legă la gură cu o bucată de pânză și se 
întoarse în fugă pe șlep. Băgând de seamă că pe antebraţul său 
„capetele mari” încă mai mișunau, Wang încercă să le 
îndepărteze. 

— Pentru numele tuturor dragonilor, băiete! Chiar nu simţi 
mușcăturile? 

— Ba da, cum să nu? minţi Ci. Strâng din fălci ca niște diavoli. 

Privi insectele trudind din greu asupra braţului său. 

Cu timpul, luase obiceiul de a le ascunde străinilor harul său 
ieșit din comun. În copilărie, lipsa durerii trezise admiraţia 
vecinilor, care făcuseră coadă la picioarele leagănului său ca să 
verifice cum rezistă la ciupiturile de obraji și la arsurile pricinuite 
prin  moxibustie. Dar la școală, lucrurile s-au schimbat. 
Învăţătorii erau uimiţi de loviturile de nuia pe care era în stare 
să le îndure fără să scoată un vaiet, iar ceilalţi copii îl invidiau 
pentru acea ciudată calitate care îl făcea să fie superior 
celorlalţi. Atunci, se straăduiră să demonstreze că, dacă era 
pedepsit îndeajuns de mult, și copilul acela se va văita. Astfel, 
jocurile deveniră din ce în ce mai violente și progresară de la o 
simplă palmă până la cruzime. Încetul cu încetul, Ci învăţă arta 


VP - 88 


disimulării și, de îndată ce simţea cea mai mică atingere, urla și 
zbiera de parcă i-ar fi fost spart capul cu pietre. 

Scutură furnicile care încercau să scape din flacon și îl privi pe 
Ze. 

— Ești pregătit? 

Marinarul făcu semn că da. Ci confirmă gestul și se pregăti. 

Cu arătătorul și degetul mare de la mâna dreaptă, Ci apucă 
prima insectă, pe care o apropie cu grijă de buza rănii ţinând 
tăietura astupată cu cealaltă mână. Ze îl privi mirat. La 
contactul cu pielea, furnica își încleștă fălcile închizând 
marginile tăieturii prin mușcătură. Ci îi smulse numaidecât 
abdomenul, lăsând capul lipit și scoase altă insectă din flacon. 
Repetă operațiunea cu mult zel, plasând furnica cea nouă puţin 
mai jos și apoi reiteră procedeul de-a lungul întregii răni. 

— Asta-i gata. Peste două săptămâni, smulgi capetele. N-o să 
fie complicat. Până atunci rana se va cicatriza și... 

— El? interveni Wang. Dar cum vrei tu să și le scoată 
neîndemânaticul ăsta? 

— Mă rog... Trebuie doar să folosească tăișul unui cuțit. 

— Nici prin vis să nu-ți treacă, băiete. Doar n-o să-l părăsești 
acum. 

— Eu... Nu înțeleg... Aţi zis că ne veţi debarca în prima 
localitate. 

— Dacă am zis, uită ce-am zis. De altfel, să nu crezi că o să fii 
oaspete. În starea lui, Ze nu poate să vâslească, iar eu singur nu 
pot să conduc ambarcaţiunea, așa că îi vei lua locul până când o 
să ajungem la Lin'an. 

— Dar, domnule, eu... 

— Și nici prin minte să nu-ţi treacă să-mi ceri simbrie, căci îţi 
fac eu însumi vânt peste bord. E clar? 

Ci încuviinţă, în timp ce patronul se întorcea cu spatele ca să 
o pornească spre cârmă. Cu toată expresia morocănoasă a lui 
Wang, Ci înţelese că bătrânul acela tocmai le salvase viața. 

x kx * 

În următoarea săptămână, Ci nu se despărți de sora lui. Cu 
toate rugăciunile lui, febra îi apăru din nou și, deși 
medicamentul își făcea efectul, se temea că acesta se va 
termina. De îndată ce vor ajunge la Lin'an, primul lucru pe care 
îl va face va fi să se aprovizioneze cu leacuri suficiente, ca să o 
trateze. 


VP - 89 


Când nu era lângă A Treia muncea din greu. Împingea cu 
toate forțele în prăjină, spăla puntea și asigura încărcătura, 
protejat de niște mănuși groase pe care i le împrumutase Ze ca 
să miște scândurile. Din când în când, Wang îl zorea să verifice 
adâncimea apei sau să înlăture vreo creangă, dar, în general, 
nu-l deranja prea mult, deoarece curentul avea grijă să împingă 
șlepul. Într-o după-amiază spăla puntea când Wang îl chemă: 

— Băiete, fii atent! Ascunde copila și ţine gura-nchisă! 

Ci tremură când îi auzi tonul vocii. Ridicând privirea, observă 
prezenţa unui barcaz ocupat de doi oameni și un dulău care se 
apropia dintr-o parte. Unul avea faţa ciupită. Wang îi șopti lui Ci 
să lase spălatul și să pună mâna pe prăjină. 

— E cineva la bord care se numește Ci Song? strigă cel cu faţa 
ciupită. 

Wang îl privi pe Ci, care tremura pe când o ascundea pe sora 
lui sub o pătură. Patronul se întoarse spre nou-venit. 

— Ci? Ce fel de nume prostesc mai e și ăsta? râse el. 

— Mărginește-te să răspunzi la întrebare sau o să-mi simţi 
bastonul pe spinare! Bărbatul arătă insigna care îl acredita ca 
portărel. Numele meu este Kao. Cine sunt ăștia care se află la 
bord? 

— Îmi pare rău, se scuză patronul. Eu sunt Wang, născut la 
Zhunang. lar șchiopul este Ze, membru al echipajului meu. 
Navigăm spre Lin'an cu o încărcătură de orez care... 

— Nu mă interesează unde mergeţi. Căutăm un băiat care s-a 
îmbarcat la Jianyang. Credem că îl însoțește o copilă bolnavă... 

— Un străin? păru să se intereseze Wang. 

— A furat niște bani. Și ăla cine este? îl arătă pieziș pe Ci. 

Wang întârzie să răspundă. Ci strânse prăjina în mâini și se 
pregăti să se apere. 

— E fiul meu. De ce? 

Portărelul îl privi de sus în jos cu dispreț. 

— Dă-te la o parte. O să urc la bord. 

Ci își mușcă buzele. Dacă inspectau șalanda, aveau să o 
găsească pe A Treia, dar dacă încerca să-i împiedice, își semna 
condamnarea. 

„Gândește-te la ceva ori vor pune mâna pe tine”. 

Deodată, Ci, cu chipul crispat de durere, se îndoi de șale de 
parcă i s-ar fi frânt șira spinării. Surprins, Wang făcu gestul de a- 
| ajuta, dar, în clipa aceea, Ci începu să tușească violent. Apoi 


VP - 90 


ochii tânărului se holbară necrezut de mult, se lovi peste piept 
și, gesticulând de parcă și-ar fi dat sufletul, trase un scuipat 
sangvinolent. Apoi, se îndreptă anevoie de spate și întinse o 
mână spre portărel, care privea stupefiat sângele curgând din 
gura lui Ci. 

— A-pă... Fie-vă milă, aju-ta-ţi-mă... Ci înaintă spre el. 

Portărelul, înspăimântat, se dădu îndărăt, în vreme ce 
muribundul se apropia de el. Era pe punctul de a-l ajunge, când 
Ci se clătină, își pierdu echilibrul și se prăbuși în patru labe pe 
jos, răsturnând pe punte un sac de orez. Când Wang îl întoarse 
cu faţa, descoperi chipul tremurând al lui Ci inundat în sânge, 
orez și salivă. 

— Boala apei otrăvite! exclamă Wang sărind într-o parte. 

— Apa otrăvită...! repetă Kao făcându-se alb ca varul. 

Portărelul, temător, făcu pași îndărăt, până când călcâiele 
dădură peste capătul șalandei. Fără să-și întoarcă privirea, 
cobori pe barcazul lui dintr-o săritură și îi porunci ajutorului său 
să se îndepărteze. 

— Vâslește, am spus! răcni el ca scos din minţi. 

Ajutorul avu o tresărire și împinse cu prăjina de parcă de asta 
ar fi depins viața lui. Apoi, încetul cu încetul, barcazul se 
îndepărtă pe râu în jos până se pierdu în depărtare. 

Wang încă se mai întreba ce s-a întâmplat, când Ci se ridică în 
picioare ca prin farmec. 

— Dar...? Dar cum ai făcut asta? bâigui Wang. 

Tânărul părea la fel de sănătos ca un măr tăiat de curând. 

— Ah! Asta? Își scoase mănușile și scuipă niște resturi 
sângerânde. Mă rog, m-a durut puţin când mi-am mușcat obrajii. 
Minţea în privinţa durerii. Dar după fața pe care a făcut-o 
individul ăla, teatrul a meritat osteneala. 

— Șnapan afurisit...! 

Cei doi izbucniră în râs. Wang aruncă o privire spre micul 
punct în care se prefăcuse ambarcaţiunea portărelului și se 
întoarse spre Ci cu o expresie schimbată. 

— Cu siguranţă, se îndreaptă spre Lin'an. Nu știu ce-oi fi făcut 
tu și adevărul este că nici nu mă interesează, dar ia seamă la 
ce-ţi spun: când o să debarci, deschide bine până și ochiul din 
cur. Privirea lui Kao era ca a unui câine de vânătoare. Ţi-a 
adulmecat sângele și n-o să se lase până n-o să-l savureze. 


VP - 91 


PARTEA A TREIA 


11. 


În ultimele luni, Ci dorise cu înfocare să se întoarcă la Lin'an, 
dar acum, când colinele ascundeau priveliștea capitalei, 
stomacul i se strângea ca nişte foale apăsate. Îl ajută pe Wang 
să elibereze parâma vasului care îi remorcase de-a lungul 
coastei, în amonte, de la Fuzhou, și își ridică privirea. 

ÎI aștepta viaţa. 

Prin ceaţă, șalanda urcă leneș pe firul apei către cimitirul 
fluviului Zhe, imensul estuar unde piereau apele otrăvite ale 
marelui fluviu ca să se amestece cu murdăria lacului din Vest și 
să anunţe, cu insuportabila sa duhoare, bogăţia și mizeria 
reginei tuturor orașelor: Lin'an, capitala marii prefecturi, anticul 
Hangzhou, centrul universului. 

Un soare timid scălda sutele de șlepuri care, sufocate într-o 
palmă de apă, luptau împotriva roiului de șampane?” și de jonci 
care își întindeau pânzele rigide ca să ocolească impunătoarele 
vase comerciale, șalandele cufundate până la jumătate, bărcile 
de lemn putrezit și casele plutitoare care se ţineau cu disperare 
de temeliile lor în descompunere. 

incetul cu încetul, Wang își conduse șalanda prin neobositul 
furnicar de pe fluviu până deveni încă unul dintre membrii 
înnebuniţi ai echipajelor care își disputau, precum câinii un os 
de ros, un loc în care să navigheze liniștit. Calmul călătoriei de 
până acum se transformase într-o frenezie de strigăte și gâfăieli, 
de avertizări și de insulte presărate cu ameninţări care se 
prefăceau în lovituri când bordurile punților se loveau între ele. 
Ci încercă să urmeze poruncile unui Wang atât de înflăcărat, 
încât ar fi fost în stare să arunce pe cineva peste bord. 

— Fir-ai să fii de afurisit! Unde-ai învăţat să împingi cu 
prăjina? răcni Wang. Și tu, de ce râzi? îl luă la rost pe marinarul 
său. Nu-mi pasă ce ai la picior. Nu mai sta cu gândul la târfele 


20 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 92 


tale și pune osul la treabă. O să acostăm mai încolo, departe de 
dane. 

Ze îi dădu ascultare în silă, dar Ci nu-i răspunse. Îi era de- 
ajuns că trebuie să ţină prăjina cu putere și să aibă grijă să nu o 
scape din mâini. 

Când aglomeraţia le lăsă un răgaz, Ci ridică privirea. Nu mai 
admirase niciodată orașul Lin'an dinspre fluviu și fu uimit de 
măreţia lui. Dar, pe măsură ce se apropiau de chei, își reaminti 
de peisajul care, asemenea unei rude îndepărtate, părea că îl 
întâmpină cu bucurie. 

Orașul era neschimbat, la fel de netulburat și de mândru, 
adăpostit în spatele colinelor împădurite care îl protejau înspre 
apus și care îi lăsau expusă faţada meridională, acolo unde îl 
scalda fluviul. Doar așa căpăta sens enormul șanț inundabil și 
superbul zid de piatră și pământ bătătorit care împiedicau 
accesul dinspre apă. 

O palmă primită peste ceafă îl trezi din visare. 

— Nu te mai uita și împinge. 

Ci se reapucă de treabă. 

A fost nevoie de mai bine de o oră ca să acosteze departe de 
cheiul principal, în fața uneia dintre cele șapte porți mari care 
dădeau acces în oraș dinspre fluviu. Wang hotărâse ca Ci și A 
Treia să debarce acolo. 

— E cel mai sigur. Dacă te așteaptă cineva, o va face aproape 
de Piaţa de Orez sau pe Podul Negru din cartierele din nord, 
unde se descarcă mărfurile, îl încredinţă el. 

Ci îi mulțumi pentru ajutor. În timpul celor trei săptămâni cât 
durase călătoria, omul acela făcuse pentru el mai mult decât toți 
vecinii lui din sat. Se gândi că, în ciuda aparentei sale 
indiferenţe și a văditei sale proaste dispoziţii, era genul de 
persoană căreia cineva i-ar fi lăsat pe mână toată gospodăria. 
Wang îi îngăduise să călătorească până la Lin'an și îi dăduse de 
lucru pe tot parcursul drumului. Și toate astea, fără să-i pună 
nicio întrebare. Wang îi spusese că nu avea nevoie să-l întrebe 
nimic. 

Ci știa că nu îl va uita niciodată. 

Se apropie de Ze ca să-și ia rămas-bun și să arunce o ultimă 
privire la rana de la piciorul lui. Nu arăta rău. Constată că se 
cicatriza sub presiunea exercitată de mușcăturile fălcilor de 
furnică. 


VP - 93 


— Peste două zile, smulge-le capetele. Dar pe-al tău, lasă-ţi-l 
la locul lui, bine? 

Ci îl bătu ușor peste spate. 

Râseră amândoi. 

O luă pe sora lui de mână și își aruncă pe umăr sacul cu 
bunurile personale. Înainte de a debarca, îl privi din nou pe 
Wang. Tocmai avea de gând să-i repete mulţumirile sale, când 
bărbatul i-o luă înainte. 

— Simbria ta... Și un ultim sfat: schimbă-ţi numele. Ci îţi va 
aduce necazuri, îi spuse el și îi întinse o pungă. 

In oricare altă împrejurare, Ci ar fi refuzat monedele, dar știa 
că pentru a supravieţui în primele zile la Lin'an va avea nevoie 
până și de punga care îi conţinea. Inșiră monedele pe o sfoară și 
le legă la brâu. 

— Eu... 

Termină de înnodat și le ascunse sub cămașă. 

x kx * 

Îi părea rău că se desparte de patron. În timpul călătoriei, 
firea morocănoasă a acestuia îi amintise de tatăl său și acum, că 
se despărțeau, în capul lui răsunau enigmaticele cuvinte pe care 
le rostise Wang pe șlep: 

„Portărelul ăla ţi-a adulmecat sângele și n-o să se lase până n- 
o să-l savureze.” 

Tremură ca un căţel în fața giganticului zid din cărămizi date 
cu var, străpuns în mijloc de deschiderea Marii Porţi. Era ultimul 
obstacol, gura dragonului a cărui spinare o avea de traversat ca 
să-și împlinească marele vis. Și acum, că îl avea la dispoziţie, 
era cuprins de o teamă necunoscută. 

„Nu te mai gândi, că altfel nu o vei face”. 

— Să mergem, îi spuse el surorii lui și, amestecându-se în 
puhoiul de oameni care se revărsa în oraș ca o cascadă, trecură 
prin Marea Poartă a zidului. 

În spatele giganticei bariere, totul rămăsese cum își amintea: 
aceleași cocioabe de pe mal, mirosul pătrunzător de pește, 
frenezia comercianților și a vânzătorilor de haine vechi 
amestecat cu zgomotul căruţelor, sudoarea hamalilor luptându- 
se cu mugetele animalelor, lampioanele roșii legănându-se în 
porţile atelierelor, prăvăliile cu mătase, jad și fleacuri ieftine, 
trecerea mărfurilor exotice dintr-o mână într-alta, nesfârșitele 
tarabe multicolore înghesuite unele peste altele ca niște plăci de 


VP - 94 


faianţă îngrămădite neglijent, hărmălaia de la dughene, 
strigătele vânzătorilor atrăgând clienţii sau speriindu-i pe copii, 
butoaiele cu mâncare și băutură... 

Umblau fără o ţintă anume când, brusc, simţi cum mâna 
fetiţei trăgea de a lui cu insistență. Când se uită spre ea, o văzu 
privind fascinată către o tarabă cu dulciuri îmbietoare, ţinută de 
un fel de ghicitor, dacă ar fi fost să se ia după afișul frumos 
colorat așezat la picioarele măsuţei sale în dezordine și care 
atrăgea atenţia. Îi păru rău pentru A Treia, căci fețișoara ei 
deborda de speranţe deșarte, dar el nu putea cheltui pentru un 
pumn de acadele puţinii bani pe care i-i dăduse Wang. Tocmai 
avea de gând să-i explice, când ghicitorul i-o luă înainte. 

— Trei giân, zise şi îi întinse copilei două acadele. 

Ci îl privi pe omuleţul care zâmbea ca un idiot, arătându-și 
gingiile știrbe pe când își prezenta marfa. Era îmbrăcat într-o 
piele veche de măgar, care îi dădea o înfățișare pe jumătate 
respingătoare și pe jumătate extravagantă și care se lua la 
întrecere, ca să atragă atenţia, cu o năstrușnică bonetă făcută 
din crengi uscate și mori ști de vânt, de sub care ieșea un smoc 
de fire albe. Ghicitorul era fiinţa cea mai asemănătoare cu o 
maimuţă pe care o văzuse vreodată. 

— Trei giân, insistă bărbatul, surâzând. 

A Treia încercă să apuce acadelele, dar Ci o împiedică. 

— Nu ni le putem permite, îi șopti el copilei la ureche. 

Cu trei giân putea cumpăra o porție de orez care i-ar fi ţinut 
sătui toată ziua. 

— Oh! Eu nu pot mânca decât acadele! ripostă A Treia, foarte 
serioasă. 

— Fetița are dreptate, interveni omulețul, căruia nu-i scăpa 
nimic. Tine. Gustă puţin. Și îi oferi o acadea învelită într-o hârtie 
frumoasă de culoare roșu-aprins. 

— Nu mai stărui. N-avem bani. Ci îi dădu nepoliticos mâna la o 
parte. Vino, hai să mergem. 

— Dar omul ăla e ghicitor, scânci A Treia pe când se 
îndepărtau. Dacă nu cumpărăm dulciuri de la el, o să ne facă 
farmece. 

— Omul ăla e un șarlatan. Dacă ar fi cu adevărat ghicitor, ar fi 
ghicit că nu putem să le cumpărăm. 

A Treia fu de acord. Își drese puţin glasul, apoi tuși. Auzind-o, 
Ci se opri brusc. Știa ce prevestea tușea aceea. 


VP - 95 


— Te simţi bine? 
Micuța tuși din nou, dar încuviinţă din cap. Ci nu o crezu. 
e 

În drum spre Calea Imperială, Ci privi de jur-împrejur. 
Cunoștea bine locul acela. li cunoștea pe toți băgăcioșii, 
vagabonzii, cerșetorii, șarlatanii și hoţii care mișunau pe acolo. 
Le cunoștea toate trucurile: pe care le știau și pe care le puteau 
născoci. Pe vremea când lucrase în subordinea judecătorului 
Feng, nu era zi în care, pentru a rezolva o crimă, să nu fi venit în 
suburbia din afara zidurilor, unde se aflau acum. Și își aminti cu 
teamă. Acolo femeile se vindeau la colț de stradă, bărbaţii 
lâncezeau răpuși de băutură, o privire urâtă îţi putea lua viața, 
iar la un gest necugetat, te trezeai cu oasele în canal. Era un 
lucru firesc. Dar tot acolo locuiau și turnătorii, și tocmai de 
aceea frecventau acel loc. Din pricina apropierii de port, între 
vechiul zid interior și cel exterior care înconjura orașul, era 
cartierul cel mai sărac și mai periculos din Lin'an. Și tot din 
același motiv îl îngrijora faptul că nu știa unde aveau să doarmă 
la noapte. 

Blestemă legea care îi obliga pe funcţionari să-și stabilească 
locul de muncă în alt oraș decât cel în care se născuseră. 
Măsura fusese promulgată pentru a se evita actele de nepotism, 
de încălcare a îndatoririlor și de corupţie care aveau loc de 
obicei între rude, o formă de a reduce tentaţia de a profita de 
funcţie pentru a le aduce în mod ilegal beneficii celor apropiați. 
Dar consecința negativă era că funcţionarii erau despărțiți de 
familiile lor. Din acest motiv, nu aveau pe nimeni la Lin'an. De 
fapt, nu aveau pe nimeni nicăieri. Unchii săi din partea tatălui 
emigraseră în sud și muriseră în timpul taifunului care pustiise 
coasta. Despre familia mamei sale nu știa nimic. 

Trebuiau să se grăbească. Odată cu înserarea, încăierările se 
țineau lanț în cartier. Trebuiau să-l părăsească și să-și caute 
adăpost în altă parte. A 

A Treia se plânse, și pe bună dreptate. Indura deja de ceva 
vreme chiorăitul stomacului fără ca Ci să pară îngrijorat, așa că 
se așeză pe jos. 

— Vreau să mănânc. 

— Acum n-avem timp. Ridică-te, dacă nu vrei să te târăsc. 

— Dacă nu mâncăm, o să mor și atunci va trebui să mă târăști 
peste tot. 


VP - 96 


Pe feţișoara ei se citea hotărârea. 

Ci o privi mâhnit. Cu toată nevoia de a găsi un adăpost, își 
dădu seama că trebuiau să se oprească. Se uită după o tarabă 
cu mâncare prin împrejurimi, dar toate i se părură nerușinat de 
scumpe. Până la urmă, găsi una ticsită de cerșetori. Se apropie 
scârbit și întrebă de prețuri. 

— Ai noroc, băiete. Azi o dăm pe degeaba. 

Bărbatul mirosea la fel de respingător ca și carnea pe care o 
oferea. 

Porţia de fidea dăruită se dovedi a costa doi qián, iar lui Ci i se 
păru un jaf. Cu toate astea, era jumătate din cât se cerea la 
celelalte tarabe, așa că se hotărî să cumpere și el o porție pe 
care bărbatul i-o turnă pe o hârtie murdară ca să nu i-o 
servească în căușul palmelor. 

A Treia se încruntă. Nu-i plăcea fideaua pentru că era hrana 
barbarilor din nord. 

— Ei bine, va trebui să o mănânci, îi atrase atenţia Ci. 

Micuța apucă între degete câteva fire de fidea și le vâri în 
gură înainte de a le scuipa cu o grimasă scârbită. 

— Au gust de haine ude! se văită ea. 

— Și de unde știi tu ce gust au hainele? o dojeni Ci. Nu te mai 
văicări și mănâncă, așa cum mănânc și eu. 

Ci luă o îmbucătură și o scuipă. 

— Pentru numele marelui diavol! Ce porcărie e asta? 

— Nu te mai văicări și mănâncă-le, îi replică A Treia 
bucuroasă. 

Ci aruncă fideaua stricată pe jos, având exact răgazul să evite 
ca doi cerșetori să-l doboare la pământ când se năpustiră 
asupra resturilor. Văzându-i cum devorau fideaua, îi păru rău că 
o aruncase. In cele din urmă, cumpără doi pumni de orez fiert 
de la o altă tarabă, plângându-se de pungășie. Așteptă ca A 
Treia să-și termine porţia și i-o cedă pe a lui, când băgă de 
seamă că încă era înfometată. 

— Și tu ce o să mănânci? îl întrebă fetița cu gura plină. 

— Am mâncat o vacă la micul dejun. Și râgâi ca să-i 
demonstreze. 

— Mincinosule! râse ea. 

— E adevărat. Când tu dormeai. Ci zâmbi și strânse lacom 
resturile de orez, prefăcându-se că îl gustă. 

A Treia râse din nou, dar o zgudui un acces de tuse. Ci se 


VP - 97 


șterse pe degete și se grăbi să-i vină în ajutor. Accesele erau din 
ce în ce mai puternice și mai dese. ÎI îngrozea faptul că micuța 
avea să sfârșească precum surorile ei. Încetul cu încetul, tusea 
se potoli, dar pe chipul fetiţei încă se mai citea durerea. 

— O să te faci bine. Rabdă. 

Scotoci grăbit în desagă. Degetele îi tremurau negăsind 
leacurile. Răsturnă conținutul și îl împrăștie cu violenţă pe jos 
până dădu de niște rădăcini uscate. Era ultima doză de ierburi, 
de-abia niște fărâme. În curând, va avea nevoie de mai multe. | 
le vâri în gură și îi spuse să le mestece. A Treia știa ce trebuie să 
facă. La scurt timp după ce le înghiţi, tusea i se potoli. 

— Asta ţi se întâmplă pentru că mănânci atât de repede, 
încercă Ci să minimalizeze faptul, dar chipul său îl trădă. 

— |lmi pare rău, spuse ea. 

Lui Ci i se strânse inima. 

x kx * 

Avea nevoie urgentă să găsească un loc unde să o îngrijească 
pe micuță, aşa că o porniră spre colina Păsării Phoenix, cartierul 
rezidențial unde se afla casa pe care o ocupaseră cu ani în 
urmă, la capătul sudic al orașului. În mod evident, nu își puteau 
găsi adăpost acolo, deoarece locuințele pe care prefectura le 
ceda slujbașilor erau repartizate doar funcționarilor activi, dar 
avea să încerce ca Moș Yin, un vechi prieten al tatălui său, să-i 
primească la el câteva zile. 

Incet-încet, clădirile cu cinci etaje care mărgineau caldarâmul 
Căii Imperiale lăsau loc micilor palate solitare cu streșini curbate 
și grădini minunat împodobite, vacarmul și sudoarea de pe 
drumurile desfundate se transforma în parfum de iasomie, iar 
îmbulzeala baloturilor care încovoiau cobilițele de bambus și 
spinările catărilor se prefăcea în alaiuri de servitori și palanchine 
de lux ocupate de nobili și doamne. Pentru o clipă, Ci se simţi 
din nou ca făcând parte din lumea în care trăise cândva. 

Când bătu în poarta cioplită, soarele cobora spre asfinţit. Moș 
Yin îi tratase întotdeauna ca pe nepoţii săi, dar cea care 
deschise ușa fu cea de-a doua lui soţie, o femeie înfumurată și 
morocănoasă. Când îi recunoscu, chipul ei înăcrit se zbârci și 
mai tare. 

— Ce căutați aici? Vrei cumva să ne distrugi viața? 

Ci amuţi. Trecuse un an de când nu se mai văzuseră și, în loc 
să fie surprinsă, femeia aceea părea că îi aștepta să apară. 


VP - 98 


Înainte de a-i trânti ușa în nas, Cí întrebă de Moș Yin. 

— Nu este acasă! răspunse ea pe un ton sec. Și n-o să vă 
primească, adăugă. 

— Vă rog, doamnă. Sora mea este foarte bolnavă... 

Femeia o privi pe A Treia cu o expresie scârbită. 

— Deci, un motiv în plus ca să vă luați tălpășiţa. 

— Cine este? 

Se auzi o voce îndepărtată, pe care Ci o recunoscu ca fiind a 
lui Moș Yin. 

— Un cerșetor! Tocmai pleacă! Și ieși hotărâtă în grădină 
închizând ușa, o apucă pe copilă de braţ și o târî spre stradă, 
obligându-l pe Ci să o urmeze. Și acum o să asculți ce-ţi spun! 
adăugă ea. Asta e o casă onorabilă, înţelegi? N-avem nevoie să 
vină un hoţ care să întineze bunul nostru renume. 

— Dar... 

— Și te rog, nu face pe nevinovatul! Își mușcă buzele înainte 
de a continua: Azi-dimineaţă s-a prezentat în cartier un portărel 
însoţit de un dulău. Au adulmecat prin toată casa. Ce rușine! Ne- 
a povestit ce ai făcut în sat. Ne-a povestit tot... Și a spus că vei 
veni cu siguranţă pe aici. Uite ce este, Cí, nu știu de ce ai fugit 
cu banii ăia, dar te asigur că, dacă n-ar exista aprecierea pe 
care o aveam față de tatăl tău, chiar în clipa asta te-aș târî la 
prefectură și te-aș denunța. Dădu drumul brațului copilei și o 
împinse spre el. Așa că încearcă să nu te mai întorci pe aici, 
pentru că te asigur că, dacă te mai văd la un /; de casa noastră, 
voi face să răsune până și ultimul gong din oraș și în Lin'an nu 
va exista niciun loc în care să te poţi ascunde. 

Ci o apucă de mână pe sora lui și se dădu înapoi, 
împleticindu-se, cu senzaţia că se făcuse noapte și că ziua nu 
avea să mai revină niciodată. Era evident că ori Fiinţa 
Inţelepciunii își îndeplinise amenințarea de a-l implica în 
asasinarea lui Shang, ori Stăpânul Orezului îl denunţase pentru 
furtul celor trei sute de mii de giân pe care și-i însușise Fiinţa, 
învinovățindu-l pe el de furt. lar portărelul Kao, cu care se 
întâlnise pe râu, era executorul hotărârii judecătorului. 

Își imagină că portărelul le-o fi atras atenţia și celorlalţi vecini, 
așa că o porniră spre zidul de apărare ca să evite să fie 
descoperiţi. Pe drumul de întoarcere către chei, se gândi că 
poate va reuși să capete găzduire la hanurile din apropierea 
portului. Desigur, nu era locul cel mai recomandabil din oraș, 


VP - 99 


dar odăile erau ieftine și nimeni nu-i va căuta acolo. 

Pe la mijlocul după-amiezii, găsi o clădire pe jumătate în ruină 
în care se dădea de știre că sunt odăi ieftine. Pereţii ce stăteau 
să cadă se rezemau pe o cârciumă alăturată care duhnea a 
putred. Dădu la o parte pătura roasă care avea rolul de perdea 
la intrare și se îndreptă spre cel care se ocupa de local, un fel de 
animal care moţăia între aburii de alcool. Angajatul nici măcar 
nu se uită la el. Intinse mâna și ceru cincizeci de giân în avans. 
Era tot ce poseda. Tânărul încercă să negocieze o reducere, dar 
bețivul scuipă de parcă nu l-ar fi interesat nici cât o ceapă 
degerată. Ci își numără din nou monedele când A Treia tuși iar. 
O privi îngrijorat. Dacă accepta preţul acela, nu va mai putea să 
cumpere medicamentul. 

„Măcar de-aș găsi de lucru.” 

Vru să creadă că avea să izbutească. După ce se asigură că 
vor avea dreptul să-și evacueze excrementele pe fereastră, plăti 
camera și întrebă dacă aceasta dispune de ușă la intrare. 

— Crezi că toţi cei care se adăpostesc aici au ceva de preț ca 
să aibă nevoie de o ușă? Este în fund, la etajul al treilea. Ah! Și 
încă ceva, băiete. Ci se opri și omul îi zâmbi. Nu mă interesează 
dacă ai de gând să necinstești o copilă, dar, dacă moare, să 
pleci iute de aici cu ea cu tot, înainte de a-mi da seama. Nu 
vreau să am necazuri cu legea. 

Nici Ci nu voia să aibă, așa că nu se deranjă să-i răspundă. 
Lăsă în urmă glasurile și râsetele provenind din despărțiturile 
ascunse după perdelele care flancau coridorul și urcă pe niște 
scări dărăpănate ce păreau să ducă la niște temnițe. li veni să 
vomite. Lumina de-abia pătrundea și duhnea a sudoare râncedă 
și a urină. Din fericire, cămăruța care le fusese repartizată 
dădea spre râu, care se zărea printre crăpăturile din împletitura 
de papură cu care fusese cârpit peretele de cărămidă. Pe jos, o 
rogojină mânjită cu fluide uscate invita la orice, mai puţin la 
culcare, așa că o dădu la o parte cu piciorul și scoase o bucată 
de pânză din bocceluţă. Tusea fetiţei îl întrerupse. 

„Trebuie să fac numaidecât rost de leacuri.” 

Iscodi de jur-împrejur. Incăperea era atât de joasă, încât cu 
greu putea merge cu spatele drept. Nu înțelegea cum de 
cămătarul ăla îi luase atât de mult pentru coșciugul ăsta. Și, pe 
deasupra, părea că cineva se străduise să folosească încăperea 
ca ladă de gunoi, fiindcă pe jos zăceau zeci de nuiele de bambus 


VP - 100 


pentru reparaţii. Le dădu la o parte și alcătui din ele un mic arc 
pe care îl acoperi cu rogojina în chip de gheretă. Apoi, o mânji 
pe A Treia pe față cu porcăria de pe jos și o învăţă cum trebuia 
să se ascundă. 

— Acum, fii atentă, pentru că este foarte important ce am să- 
ți spun. Copila deschise ochii până când aceștia îi luminară 
chipul. Trebuie să plec, dar o să mă întorc numaidecât. Între 
timp, îți amintești când te-ai ascuns în sat în ziua în care s-a 
prăbușit casa? Ei bine, acum vreau să faci același lucru în 
spatele acestor bețe de bambus și să nu vorbeşti, să nu ieși și 
să nu te arăţi până nu mă întorc eu. Ai înțeles? Dacă faci totul 
bine, o să-ţi aduc acadelele pe care le-ai văzut la taraba 
ghicitorului. 

A Treia încuviinţă. Ci vru să creadă că îi va da ascultare. În 
orice caz, nu avea de ales. 

Pe când o ascundea, se rugă la defuncţii săi părinţi să o 
ocrotească. Apoi, căută între bunurile care îi mai rămăseseră 
ceva de vândut, în afară de cele patru cârpe și cuțitul pe care le 
adusese din sat și pe care nu ar fi obținut nici măcar un 
mulțumesc. Doar Songxingtong, codul penal moștenit de la tatăl 
său avea o oarecare valoare. Asta în cazul în care ar da peste 
cineva care să vrea să-l cumpere. 

In drum spre Piaţa Imperială, își aminti că totuși cele mai 
bune cărți se găseau pe tarabele de sub copacii care înconjurau 
pavilionul de vară din Grădina de Portocali, așa că, pentru a 
câștiga timp, cobori la Canalul Imperial și căută un loc gratuit pe 
una dintre bărcile care se îndreptau spre Nord cu condiția să 
vâslească în timpul călătoriei. Fiind un șlep de distribuire a 
mărfurilor, trebuiră să schimbe de mai multe ori canalele care 
alcătuiau rețeaua internă a orașului, dar, chiar și așa, navigarea 
se dovedea a fi cel mai rapid mijloc de deplasare prin Lin'an. 

Din fericire, debarcă în mica piaţă de cărți în cel mai bun 
moment al zilei, când studenţii de la universitate părăseau 
aulele ca să ia un ceai și să-și arunce privirile peste ultimele 
volume sosite de la tiparnițele din Hionha. Printre zecile de tineri 
aspiranţi la posturile de funcţionari, gătiţi impecabil în 
bluzoanele lor negre, Ci se revăzu cu un an în urmă, hoinărind 
prin același parc în căutarea textelor de medicină legală cu care 
să-și satisfacă setea de cunoaștere. Nu găsise niciodată vreunul, 
cu toate că aflase de la judecătorul Feng de existenţa unor 


VP - 101 


volume foarte rare. Pe măsură ce mergea spre tarabele 
specializate în lucrări privind legislaţia, în el se trezea invidia 
pentru conversațiile care îi ajungeau la urechi și care îl făceau 
să-și reamintească zilele petrecute în școala superioară: discuții 
despre importanţa cunoașterii, despre îngrijorarea pentru 
invaziile Nordului sau despre dezbaterile referitoare la ultimele 
curente neoconfucianiste?!. Se mustră când se surprinse visând 
cu ochii deschiși la dorinţele sale arzătoare, în loc să se 
străduiască să vândă cartea. Lăsă în urmă vânzătorii de poezie 
și se îndreptă spre feluritele texte juridice, băgând de seamă că, 
exact așa cum își imaginase, codul penal se dovedea a fi un 
exemplar destul de solicitat. Poate că tocmai de aceea oferta 
era variată, iar preţurile, aproape ridicole. Îi atrase atenţia o 
ediție a Songxingtong, legată splendid în mătase de culoarea 
purpurei, foarte asemănătoare cu cea pe care o purta el învelită 
sub braţ. Se apropie de vânzătorul de cărţi și i-o indică. 

— Cât? 

Bărbatul se ridică de pe taburet și înaintă calm până luă în 
mâini volumul. Se scutură de praful de pe mâini și îi arătă 
paginile, de parcă ar fi mângâiat o femeie frumoasă. 

— Văd că știi să apreciezi o operă de artă autentică, îl linguși 
el. Un Songxingtong scris de mână cu delicata caligrafie a 
maestrului Hang. N-are nimic de-a face cu copiile acelea ieftine, 
xilogravate?? la grămadă. 

Ci îi dădu dreptate. 

— Cât? insistă el. 

— Zece mii de giân. Și e un chilipir. 

l-I oferi ca să-l poată admira. 

Ci îl refuză cu amabilitate. Uitase că la Lin'an orice lucru era 
un chilipir, dar, judecând după nobilii care examinau alte 
volume, cărțile care umpleau lăzile de lemn ale acelui vânzător 
trebuie să fi fost adevărate comori. Atunci, își aţinti privirea 
asupra unui bătrân cu mustăţile unse care se interesa de codul 
pe care tocmai i-l arătase vânzătorul de cărți. Purta o togă roșie 
lucioasă și o bonetă cu aripioare asortată, îmbrăcămintea tipică 
a unui mare maestru. Bătrânul îl răsfoi cu delicateţe luminându- 
i-se chipul, în vreme ce își plimba ușor peste text unghia 


A 


21 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul 
NEOCONFUCIANISM. 4 
22 Idem, articolul denumit XILOGRAVURĂ. 


VP - 102 


alungită de la degetul mic. Bărbatul îl întrebă pe vânzător care 
este preţul și făcu o grimasă când acesta i-l spuse. Fără îndoială 
că i se părea scump, dar, în loc să înapoieze volumul, continuă 
să-l examineze. Inainte de a-l pune la locul lui, Ci îl auzi pe 
bătrân spunând că merge să ia bani și că avea să se întoarcă să- 
| cumpere. Nu stătu mult pe gânduri. 

— lertaţi-mi îndrăzneala, venerabile domn, i se adresă Ci pe 
când se îndepărta de tarabă. 

Bătrânul profesor îl privi mirat. 

— Acum mă grăbesc. Dacă vrei să intri la academie, vorbește 
cu secretarul meu, îi aruncă el, fără să-și încetinească pașii. 

Ci fu uimit. 

— Nu. Scuzaţi-mă, domnule. V-am văzut interesat de un 
volum vechi și, din întâmplare, dispun de un exemplar similar pe 
care vi l-aș vinde mult mai ieftin... 

— Sigur? Un Songxingtong scris de mână? spuse el cu 
neîncredere. 

Ci scoase volumul din pânza în care era învelit și i-l arătă. 
Bătrânul îl luă și îl deschise încet. După ce îl examină cu grijă, i-l 
înapoie lui Ci, dar tânărul nu-l acceptă. 

— ÎI puteţi păstra, în schimbul a cinci mii de gián. 

— Imi pare rău, tinere, dar nu cumpăr de la hoţi. 

— Vă înșelaţi, domnule. Ci se aprinse la față. Cartea i-a 
aparținut tatălui meu și vă asigur că n-aş vinde-o dacă n-aş avea 
nevoie de bani. 

— Foarte bine. Și cine este tatăl tău? 

Ci strânse din buze. Nu dorea să-și dezvăluie identitatea știind 
că este căutat. Bătrânul îl privi de sus în jos, încruntându-și 
sprâncenele. li restitui cartea și se întoarse cu spatele. 

— Domnule, vă asigur că nu mint. Bărbatul își continuă 
drumul, dar Ci îl urmări până îl apucă de mână. Vă pot dovedi! 

Profesorul se opri, contrariat. Dacă a aborda un necunoscut 
fără consimţământul acestuia era deja o insultă, cu atât mai 
grav era faptul de a-l reţine. Ci se temu ca nu cumva să cheme 
poliţia care patrula prin piaţă, dar, din fericire, nu o făcu. 
Bărbatul îl cercetă din nou înainte de a-și elibera braţul dintr-o 
smucitură. 

— De acord. Să auzim. 

Ci își drese glasul. Avea nevoie de bani. Trebuia să-l convingă 
pe omul acela și avea doar o singură șansă. Închise ochii și se 


VP - 103 


concentră. 

— Songxingtong. Secţiunea întâi: Despre pedepsele obișnuite. 
Trase aer în piept și continuă: „Cea mai puţin gravă dintre 
pedepse se execută prin lovirea inculpatului cu partea cea mai 
subţire a băţului de bambus, cu scopul de a-l face de rușine 
pentru mârșăviile sale din trecut și de a-i oferi un avertisment 
salutar pentru conduita sa viitoare. A doua pedeapsă se execută 
cu partea cea mai groasă a băţului de bambus, pentru a-i 
pricinui mai multă durere și a-i servi ca învăţătură de minte. A 
treia pedeapsă constă în surghiunul temporar la o distanţă de 
cinci sute de /;, cu scopul de a obține din partea învinuitului 
căinţa și îndreptarea. A patra este surghiunul definitiv și se 
aplică acelor criminali care, fiind nedoriți pentru traiul în comun, 
nu merită totuși supliciul maxim, decretându-se pentru ei 
surghiunul la minimum două mii de /;. În cele din urmă, a cincea 
pedeapsă este moartea criminalilor, dusă la capăt prin 
decapitare sau spânzurare”. 

Așteptă ca profesorul să emită aprobarea. 

— Nu mă impresionezi, băiete. Am mai văzut trucul acesta și 
în alte ocazii. 

— Un truc? Ci nu-l înțelese. 

— Invăţaţi vreo două paragrafe și apoi aveţi pretenţia să fiţi 
luați drept studenţi, dar sunt profesor de mulţi ani. Și acum, 
pleacă de aici înainte să chem patrula. 

— Un truc? Puneţi-mi întrebări! Întrebaţi-mă orice doriţi, 
domnule! Îi întinse volumul. 

— Cum? 

— Orice doriţi, îl provocă Ci. 

Bărbatul îl privi ţintă pe Ci. Deschise volumul la o pagină la 
întâmplare și își aruncă privirea pe text. Apoi, se întoarse spre 
Ci, care aștepta cu un aer sfidător. 

— Foarte bine, atotștiutorule. Despre diviziunea zilelor... 

Ci trase din nou aer în piept. Nu mai recitise secțiunea aceea 
de luni de zile. 

„Hai... Amintește-ţi”. 

Timpul trecea și bărbatul bătea ritmul din picior. Tocmai se 
pregătea să-i înapoieze cartea când Ci se porni să turuie: 

— „Ziua se împarte în optzeci și patru de părţi, potrivit 
calendarului imperial. O zi de lucru cuprinde cele șase ceasuri 


23 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit TIMPUL. 
VP - 104 


care se scurg între răsăritul și apusul soarelui. Noaptea ocupă 
alte șase ceasuri, realizând un total de douăsprezece ore zilnice. 
Un an oficial se compune din trei sute șaizeci de zile întregi, dar 
vârsta unui om se va socoti după numărul de ani ai unui ciclu, 
numărați din ziua în care numele și nașterea lui au fost trecute 
în registrul public... 

— Dar cum...? îl întrerupse profesorul. 

— Nu vă mint, domnule. Cartea este a mea, dar poate fi a 
dumneavoastră pentru cinci mii de giân. Văzu că maestrul nu se 
hotăra. Sora mea este bolnavă și am nevoie de bani. Vă rog! 

Bărbatul admiră volumul legat cu o grijă minuțioasă, scris de 
mână trăsătură cu trăsătură de pensulă, precum cel mai frumos 
tablou. Stilul literei era vibrant, emotionant, poetic. Suspină 
când îl închise și i-l restitui lui Ci. 

— Îmi pare rău. Este într-adevăr minunat, dar... nu pot să ţi-l 
cumpăr. 

— Dar de ce? Dacă este vorba de preţ, pot să mai scad din el. 
Vi-I las la patru mii... la trei mii de gián, domnule. 

— Nu mai insista, băiete. Dacă l-aș fi văzut înainte, cu 
siguranţă că l-aș fi achiziţionat, dar m-am angajat deja faţă de 
vânzătorul de cărţi și cuvântul meu valorează mai mult decât 
orice reducere pe care ai putea să mi-o oferi. Și pe deasupra, n- 
ar fi drept să te despoi de această operă de artă abuzând de 
nevoia ta de bani. Cugetă un moment, privind chipul dezamăgit 
al lui Ci. Să-ţi spun cum vom face: ia o sută de giân și păstrează- 
ți cartea. Se vede că îţi e greu să te desprinzi de ea. Cât despre 
bani, nu te simţi ofensat: consideră-i un împrumut. Mi-i vei 
restitui atunci când îţi vei rezolva problemele. Numele meu este 
Ming. 

Ci nu știa ce să spună. Cu toată rușinea, luă monedele și le 
înșiră la brâu, promiţându-i că în mai puţin de o săptămână i-i 
va înapoia cu dobândă. Bătrânul consimţi cu un zâmbet. || salută 
politicos și își continuă drumul. 

Ci ascunse cartea și dădu fuga la Marea Farmacie din Lin'an, 
singurul dispensar public unde putea găsi leacul de care avea 
nevoie în schimbul a mai puţin de o sută de giân. Marea 
Farmacie era situată în centrul orașului și nu numai că era cea 
mai mare prăvălie, dar și cea care dădea de pomană celor care 
erau lipsiţi de resurse. 

„Dar trebuie să dovedesc că leacul este necesar”, se neliniști 


VP - 105 


el. 

Aceasta era problema. Dacă bolnavul nu se prezenta personal 
la farmacie, ruda care îl reprezenta trebuia să aducă reţetă de la 
vreun medic sau să plătească integral costul medicamentelor. 
Dar, dacă nu dispunea de bani pentru leacuri, cum naiba să 
plătească onorariile unui medic? Chiar și așa, își urmă planul 
pentru că nu voia să riște să se prezinte cu sora lui și vreun 
funcţionar să-i recunoască. 

La porțile Marii Farmacii dădu peste debandada provocată de 
niște familii indignate care se plângeau de felul cum fuseseră 
primite. Evită intrarea persoanelor particulare și se îndreptă 
spre tejghelele de binefacere, unde bolnavii se înghesuiau în 
două grupuri: unul, format dintr-o mulţime de infirmi, și celălalt, 
mai puțin numeros, dar mai zgomotos, alcătuit din emigranţi cu 
mulţi copii, care alergau dintr-un capăt într-altul. 

Tocmai se instalase lângă cel de-al doilea grup când inima 
încetă să-i mai bată. Aproape de copii, un agent cu faţa ciupită, 
escortat de un câine enorm, îi cerceta unul câte unul pe părinţi 
și copii, despărțindu-i cu ghionturi. Era Kao, portărelul care îi 
căuta. Fără îndoială, știa de boala surorii lui și îl aștepta. Dacă îl 
va descoperi, nu va mai avea norocul pe care-l avusese pe vas. 

Tocmai intenţiona să se îndepărteze, când observă că dulăul 
se apropie de el ca să-l adulmece. Putea fi o coincidenţă, dar la 
fel de bine era posibil să-i fi luat urma datorită vreunui obiect de 
îmbrăcăminte găsit în sat. Incercă în zadar să-și ţină răsuflarea, 
dar animalul mârâi. Ci îl blestemă. Își imagină că portărelul nu 
va întârzia să bage de seamă. Dulăul mârâi din nou învârtindu- 
se în jurul lui ca să-și apropie fălcile de mâna lui. Se gândi să și- 
o retragă și să o ia la fugă, dar în clipa aceea băgă de seamă că 
animalul îi linge degetele. 

Răsuflă ușurat. Îl atrăsese mirosul de fidea. Îl lăsă să-l lingă și 
așteptă să plece. Apoi, se dădu încetișor înapoi, până ajunse 
lângă grupul de infirmi. Era cât pe-aci să izbutească, când un 
glas îl făcu să tresară. 

— Opriţi-vă! 

Ci îi dădu ascultare numaidecât, cu sufletul la gură. 

— Dacă leacul este pentru un copil, așezaţi-vă din nou în 
cealaltă parte! răsună un glas din mijlocul larmei. 

Se întoarse mai liniștit. Fusese un angajat care privea deja în 
altă parte. Dar, răsucindu-se din nou, privirea lui se ciocni de 


VP - 106 


ochii mânioși ai lui Kao. Ci se rugă să nu-l recunoască. 

Trecu o clipă nesfârșită până când portărelul ţipă. 

Ci o luă la fugă în același moment în care câinele se năpustea 
ca fulgerul spre gâtul lui. Părăsi farmacia și începu să alerge pe 
stradă în jos prin mulţimea de oameni, răsturnând toate 
obstacolele întâlnite în cale ca să îngreuneze înaintarea câinelui. 
Trebuia să ajungă la canal sau totul s-ar fi încheiat acolo. Se 
întoarse prin spatele unor căruţe și traversă podul, lovindu-se de 
un vânzător de ulei care îl blestemă când marfa se împrăștie pe 
jos. Din fericire, câinele alunecă pe uleiul vărsat, permițându-i 
lui Ci să se îndepărteze. Dar când se credea deja în siguranţă, Ci 
se împiedică și căzu la pământ, pierzând cartea tatălui său. 
Încercă să o recupereze, dar un pungaș apărut din senin o luă și, 
cât ai clipi din ochi, dispăru în mulţime. Ci avu tendinţa de a-l 
urmări, dar strigătele portărelului îl făcură să se răzgândească. 
Se ridică și o luă din nou la goană. La o tarabă cu unelte agricole 
puse mâna pe o săpăligă și își continuă fuga spre canal, pe care 
îl zări cu un suspin de ușurare. Prezenţa unui șlep părăsit îl făcu 
să alerge într-acolo ca să-l folosească în fuga sa, dar când se 
pregătea să dezlege parâma, câinele i-o luă înainte, încolțindu-l 
la un zid. Animalul, parcă posedat de diavol, își arăta fălcile 
căscate lansând mușcături și împiedicându-l să treacă. Privi în 
urmă și îl văzu pe Kao apropiindu-se. Avea să pună mâna pe el 
într-o clipă. Agită săpăligă și se pregăti să se apere. Animalul își 
încordă mușchii. Ci strânse săpăliga în mâini înainte de a-i trage 
prima lovitură, dar câinele se feri. Ridică din nou săpăligă, dar 
animalul se năpusti asupra unui picior și își înfipse colții în 
pulpă. Ci simţi colții prin cracul pantalonului, dar nu și durere. Il 
lovi cu forță cu săpăligă și ţeasta câinelui pârâi. A doua lovitură 
îl făcu să-și lase prada. Kao se opri năucit. Ci alergă spre canal și 
sări în apă fără să se mai gândească. O gură de lichid îi pătrunse 
în nări când se scufundă sub stratul de scârnă, stuf și fructe care 
pluteau pe apă. Înotă pe sub o șalandă cu fundul spart și se 
agăţă de bordaj ca să-și tragă sufletul. Ridică privirea și băgă de 
seamă că portărelul agita acum săpăliga și încerca să-l ajungă 
din urmă. Se cufundă din nou și înotă pe sub apă spre celălalt 
capăt. Înţelese că în situaţia aceea nu va putea rezista prea 
mult. Mai devreme sau mai târziu va fi prins. In clipa aceea, auzi 
strigătele care anunțau deschiderea ecluzelor și, numaidecât, își 
aminti cât era de periculos să rămână în apă când se 


VP - 107 


deschideau porţile stăvilarului și accidentele mortale pe care 
acestea le provocau. 

„Este singura mea șansă.” 

Fără să se gândească, își dădu drumul de la bordajul de care 
se agățase și se lăsă târât de curent. Masa de apă năvăli către 
ecluză, zguduindu-l pe un val violent, cufundându-l și ridicându-l 
deasupra, ca pe o coajă de nucă. Odată trecută prima poartă a 
stăvilarului, pericolul venea acum de la șlepurile care aveau să 
se năpustească, împinse de apă. Înotă din răsputeri către a 
doua poartă a stăvilarului, atent să nu fie strivit de diguri. Când 
valul se izbi de ecluză, reuși să se prindă de o parâmă lăsată să 
atârne liber. Apoi nivelul apei crescu rapid, în timp ce șlepurile 
se îngrămădeau în spaţiul acela, amenințând să-l prindă între 
ele. De îndată ce se agăţă strâns de frânghie, încercă să iasă 
căţărându-se pe zid. Dar piciorul drept nu-l asculta. 

„Pentru numele zeilor ceţii, acum ce se mai întâmplă?” 

Examinându-se, constată gravitatea mușcăturilor. 

„Animal afurisit!” 

Se sprijini pe piciorul stâng și se căţără până la marginea 
digului. De acolo, îl văzu pe Kao, neputincios de cealaltă parte a 
ecluzelor. Portărelul călcă în picioare cadavrul câinelui. 

— Nu-mi pasă unde te vei ascunde! Mă auzi? O să pun mâna 
pe tine viu sau mort, chit că e ultimul lucru pe care am să-l fac 
pe lumea asta! 

Ci nu răspunse. Spre uimirea celor prezenţi, o porni 
șchiopătând și se pierdu în mulţime. 


12. 


În timp ce se târa pe cele mai puţin umblate străduţe, Ci se 
blestemă pentru nenorocirea lui. Acum, ca să cumpere 
medicamentul, va trebui să se adreseze uneia dintre prăvăliile 
particulare de plante medicinale, unde, cu siguranţă, i se vor 
scoate și ochii din cap. Se opri la prima care îi ieși în cale, o 
prăvălie întunecată ce se ocupa cu vânzarea și cumpărarea de 
rădăcini și leacuri medicinale. Înăuntru nu era niciun client și, cu 
toate acestea, proprietarii îl priviră de sus în jos, de parcă ar fi 
fost un bolnav condamnat la moarte. Lui Ci nu-i păsă. De cum 


VP - 108 


ceru medicamentul, omuleţii șușotiră ceva între ei pentru ca, 
apoi, să se piardă în explicaţii referitoare la raritatea și 
dificultatea de a face rost de el. Până la urmă, îl informară că 
prețul pentru un pumn măcinat se ridică la opt sute de gián. 

Ci încercă să negocieze, deoarece tot capitalul lui se reducea 
la cele o sută de monede pe care i le dăduse bătrânul profesor 
la piaţa de cărți. Işi dezlegă cingatoarea. 

— N-am nevoie de un pumn. Mi-e de-ajuns a patra parte, 
spuse el, și lăsă cingătoarea cu monede pe o tejghea plină cu 
rădăcini și frunze uscate împrăștiate într-un talmeș-balmeș de 
ciuperci deshidratate, semințe, păstăi, tulpini tăiate bucăţi și 
minerale. 

— Atunci, ar fi două sute de gián. Şi aici număr doar o sută, îl 
refuză unul din ei. 

— Este tot ce am. Dar sunt totuși o sută de gián. Se uită prin 
încăperea pustie și se prefăcu că se gândește. Nu pare să vă 
meargă prea bine treaba. Mai bine câștigați ceva, decât să nu 
câștigați nimic. 

Bărbaţii se priviră, nevenindu-le să creadă. 

— Asta, nemaisocotind faptul că aș putea face rost de leacuri 
pe degeaba la Marea Farmacie, adăugă Cí, constatându-le 
nepăsarea. 

— Uite ce e, băiete, spuse cel mai corpolent din ei, pe când 
lua medicamentul și îl ascundea, șiretlicul ăsta e mai des decât 
boabele dintr-un sac cu orez. Dacă ai fi putut să cumperi 
radacina asta cu mai puţini bani, ai fi făcut-o deja, așa că scoate 
două sute de giân ori du-te pe unde ai venit. 

„Cât de naiv am putut fi”. 

Ci strânse din buze și făcu o ultimă încercare. Se descălță. 

— Sunt din piele de bună calitate. O sută de giân plus 
încălțările. Este tot ce am. 

— Spune-mi un lucru, băiete, ţi se pare cumva că am avea 
nevoie de niște espadrile? Hai! Șterge-o! 

Pentru o clipă, Ci se gândi să pună mâna pe leac și să iasă în 
fugă, dar rana de la picior îl făcu să renunțe. Când plecă de la 
prăvălia cu plante medicinale, disperarea lui era atât de mare, 
încât, dacă cineva l-ar fi întrebat despre viitorul său, i-ar fi 
răspuns că acesta s-a încheiat în aceeași zi în care părinţii lui au 
pierit îngropați sub dărâmături. 

x x * 


VP - 109 


În celelalte prăvălii cu plante medicinale avu parte de un 
tratament asemănător. În ultima în care intră, o gheretă 
mizerabilă în apropierea pieţei din port, încercară să-l tragă pe 
sfoară cu niște prafuri de bambus pisat. Din fericire, cumpărase 
de multe ori medicamentul de care avea nevoie și îi cunoștea 
mirosul înțepător și textura unsuroasă, așa că de îndată ce îl 
gustă, își dădu seama de înșelătorie. Scuipă ceea ce gustase și 
își recuperă banii înainte de a-i fi luaţi, dar, chiar și așa, de-abia 
scapă de proprietari, care îl acuzară cu viclenie că încălcase 
învoiala. 

O porni la drum deznădăjduit. Lumea lui se năruia. 

Cu toate că știa că va fi plătit doar cu orez, pierdu restul 
după-amiezii căutând de lucru. Incercă la mai multe tarabe din 
apropiere, dar toţi îl alungară, de îndată ce băgară de seamă 
înfățișarea lui bolnăvicioasă și starea piciorului. Atunci când vru 
să și-l bandajeze, majoritatea prăvăliilor se închiseseră deja. 
Incercă și pe la cheiuri, dar toate erau ticsite de salahori în 
căutare de lucru. Incercă să se ofere ca hamal, vânzător 
ambulant, servitor, vidanjor, luntraș și catâr de povară, dar 
aproape peste tot i se atrase atenţia că, pentru a găsi de lucru, 
va trebui să obţină autorizaţia breslelor respective și ale căror 
birouri se aflau în apropierea colinei Păsării Phoenix și a lacului 
de Vest de la poalele munţilor. În alte părți, pur și simplu, nici n- 
a fost primit. 

Timpul se scurgea, în vreme ce A Treia se stingea. 

De deznădejde abia mai respira. Se gândi să fure sau chiar să 
se vândă sub podurile de pe canale, așa cum făceau bolnavii și 
cei aflați pe moarte, dar până și această îndeletnicire era 
controlată de către interlopii organizaţi în societăţi criminale cu 
ramuri specializate care porneau de la jefuirea tinerilor bogaţi 
prin extorcare până la casele de pariuri ţinute de escroci, 
trecând pe la hoţii de buzunare și șarlatanii mărunți care 
mișunau pe străzi. Cunoștea bine fenomenul, pentru că Feng îi 
urmărise pe toţi aceștia de-a lungul anilor. 

In timp ce încerca să se gândească, i se păru că zărește în 
depărtare silueta vânzătorului de acadele pe care îl văzuseră de 
dimineață. Omul purta în continuare aceeași piele roasă de 
măgar, dar schimbase băncuța de ghicitor cu un fel de 
platformă de pe care solicita prezenţa tuturor acelora care ar fi 
dorit să câștige un ban. După toate aparențele, fraierise un naiv, 


VP - 110 


care urmărea cu atenție ciudatele gesturi teatrale pe care le 
executa în faţa lui, atrăgând în același timp atenţia altora. In 
curând, o mulţime se adună în jurul lui, ademenită de reclama 
de care și Ci se lăsă atras. 

„Ce naiba o fi punând la cale?” 

Se descurcă cum putu ca să se apropie ceva mai mult. 

Când ajunse la câţiva pași de el, Ci se gândi că bărbatul acela 
nu numai că era deosebit prin îmbrăcăminte, dar, judecând 
după șirul de persoane care îi așteptau serviciile, trebuie să fi 
fost și un şarlatan de primă mână. In afară de taraba cu dulciuri, 
omulețul amplasase în spatele lui un fel de decor confecţionat 
dintr-o perdea roșie pe care atârnau tot felul de fleacuri: 
carapace vechi de broască țestoasă dintre cele care se foloseau 
la ghicit, mici Buddha din lut ars vopsiți neglijent, păsărele 
disecate, evantaie de hârtie urât decorate, zmeie din bambus și 
mătase, mici batoane de tămâie de o calitate îndoielnică, batiste 
mototolite, inele, cingători, ace de os pentru păr, cutiuţe și 
străchini crăpate, sandale pentru un singur picior, colivii de tot 
soiul, coliere de mărgele și de scoici, broșe, șiraguri și brățări, 
parfumuri de santal și condimente, rădăcini medicinale, monede 
vechi, pensule, cerneluri colorate, lampioane de hârtie, schelete 
de broaște și de șerpi și încă alte o mie de obiecte pe care a fost 
incapabil să le recunoască. Era ca și cum ar fi îngrămădit pe 
perdeaua aceea, ca într-o vitrină, toată mizeria și toate 
vechiturile de la groapa de gunoi. 

„Fără îndoială, știe să-și expună marfa. Dar de ce atâta lume 
dă crezare unui şarlatan?” 

Când se apropie mai mult, înţelese. 

Pe o masă pe jumătate ascunsă de oameni, omulețul așezase 
o placă de lemn pe a cărei suprafață se desfășura o mulţime de 
făgașe labirintice care se întâlneau în mijloc. Când reuși să 
privească placa mai de aproape, băgă de seamă că avea săpate 
șase trasee, fiecare vopsit în altă culoare. Fără îndoială, era 
vorba de circuitul unei curse de greieri, o reţea de canale pe 
care micile lighioane ar fi trebuit să o parcurgă ca să ajungă la 
zahărul depus la mijloc. 

„lar oamenii care-și așteaptă rândul o fac ca să pună 
prinsoare pe insecta favorită.” 

Împinse lumea exact cât să-și facă un loc lângă dispozitiv. 

— Ultima voastră șansă! Ultima voastră ocazie să scăpați de 


VP - 111 


mizerie și să trăiţi ca bogătașii! urla ghicitorul. Îndrăzniţi, 
nemâncaţilor! Dacă o să câștigați, o să vă puteţi însura cu câte 
femei doriţi și, după aceea, veți putea merge la câte curve 
poftiţi! 

Promisiunea de carne proaspătă îi ațâță pe câţiva nehotărâți, 
care sfârșiră prin a-și depune singurele monede într-o lădiță cu 
sertare pe care erau înscrise pariurile și sumele. Intre timp, 
greierii care urmau să se ia la întrecere așteptau în lăcașurile 
lor, fiecare cu spinarea vopsită în aceeași culoare ca și făgașul 
corespunzător. 

— Nu mai încearcă nimeni? Nimeni nu mai are curajul să mă 
înfrunte? începu el să trâmbiţeze din nou. Adunătură de lași ce 
sunteţi...! Vă temeţi cumva să nu vă jumulească de bani 
bătrânul meu greiere...? De acord... Azi mi-am pierdut mințile. 
să vă ierte zeii că profitați de acest dement, pentru că azi 
norocul e de partea voastră. Işi luă greierele, care se distingea 
prin însemnul de vopsea galbenă de pe spinare, și îi smulse un 
picioruș din faţă. Apoi, lăsă animalul să șchiopăteze prin labirint 
și îi provocă din nou pe cei prezenţi. Și acum? Credeţi că mă 
puteți învinge...? Atunci, dovediţi-o, dacă aveţi destule... Și se 
apucă de testicule, pe care le scutură sub pantalon. 

Convinși de nebunia lui, ultimii nehotărâţi aruncară monede în 
sertare. Lui Ci i se strânse stomacul. Aceea era ocazia pe care o 
căuta, modul de a face rost de banii de care avea nevoie pentru 
medicamente. Dar ceva îi spunea să nu o facă. 

Nu știa ce hotărâre să ia. Pariurile urmau să se închidă când, 
în cele din urmă, își desfăcu șiragul de monede și îl depuse în 
sertarul albastru. 

— O sută de giân, opt la unu! 

„Fie ca zeul norocului să mă ocrotească.” 

— Prinsorile s-au încheiat! Și, acum, daţi-vă la o parte. 

Ghicitorul își îndreptă greierele șchiop, care se încăpăţâna să 
se rotească, înclinat pe partea stângă în lăcașul lui. Alte cinci 
lăcașuri de culori diferite, risipite pe la periferia labirintului și 
îndreptate prin făgașe către mijlocul tablei, adăposteau tot 
atâţia greieri însemnați în culori diferite. Imediat după aceea, 
acoperi labirintul cu o reţea fină de mătase ca să împiedice 
insectele să sară și să scape. 

La o lovitură de gong, ghicitorul încordă firele ușițelor care 
reţineau greierii. 


VP - 112 


— Sunteţi pregătiţi? răcni el. 

— Pregătește-te tu, răspunse unul dintre adversari. Greierele 
meu roșu îl va distruge pe al tău și apoi îi va mânca rămășițele. 

Ghicitorul clătină din cap cu un mic zâmbet și bătu din nou 
gongul ca să anunţe începerea concursului. 

De îndată ce ridică ușiţele, greierii se năpustiră vertiginos pe 
canale, cu excepţia greierului ghicitorului, care izbuti cu greu să 
depășească ieșirea. 

— Haide, dobitocule! îi strigă omuleţul. 

Insecta șchioapă păru că-l aude și o porni la drum, pe când 
ceilalţi greieri avansau cu toată viteza, asurziţi de strigătele 
pariorilor. Din când în când, insectele se opreau provocând 
isteria stăpânilor lor, care ajungea la apogeu atunci când 
dispăreau sub pasarelele și tunelurile presărate prin labirint. Ci 
observă că greierele roșu înainta ca o săgeată către cofeturile 
din mijloc. Lipsea mai puţin de o palmă ca să-și atingă ţinta 
când se opri, provocând tăcerea mulţimii de oameni. Insecta 
șovăi o clipă, de parcă în faţa ei s-ar fi ridicat un perete nevăzut, 
și se dădu îndărăt, în ciuda gesturilor teatrale ale stăpânului 
său. Între timp, după ce ieșise din primul tunel, greierele 
ghicitorului făcuse o cursă înnebunitoare care îl conducea spre 
depășirea adversarilor săi. 

— insectă afurisită! Mergi mai departe ori te strivesc! răcni 
proprietarul greierului roșu când vietatea încercă să escaladeze 
peretele, în loc să-și continue cursa prin făgaș. 

Dar greierele nu numai că sfidă strigătele și bătăile din palme 
ale stăpânului său, ci se căţără până o luă pe alt făgaș, obţinând 
ca răsplată pentru eliminarea sa un val de înjurături. Intre timp, 
Ci continua să se minuneze de viteza pe care o căpătase 
greierele ghicitorului, care ajunse din urmă greierele unei 
matahale când insecta pătrundea în tunelul ce dădea în ultima 
porţiune a traseului. Când ieșiră din tunel, cele două lighioane 
se opriră șovăielnice. 

— la-o naibii din loc! mugi matahala. 

Zgomotul era asurzitor. 

Ci își aţinti ochii asupra celor doi greieri. Cel cu pată galbenă 
rămăsese dezorientat pe loc, în vreme ce greierele albastru, 
pentru care pariase el, căpăta un ușor avantaj. Dar, pe 
neașteptate, când toţi îl credeau deja învingător pe cel albastru, 
insecta ghicitorului începu să înainteze cu o viteză neobișnuită 


VP - 113 


până îl depăși pe al matahalei la un pas de ţintă. 

Cei prezenţi se frecară la ochi văzând ceea ce părea lucrătura 
diavolului. 

— Pramatie afurisită! Ai umblat cu șiretlicuri! urlă matahala în 
cele din urmă. 

Ghicitorul nici nu clipi, cu toate că namila ameninţa să-i facă 
zob căpăţâna. Apucă greierele galben și i-l arătă la o palmă de 
figură, într-adevăr, îi lipsea un picioruș din față. 

— Și, acum, căraţi-vă de aici dacă nu vreți să chem poliţaiul, 
le aruncă mânios ghicitorul, punând mâna pe un fluier. 

Matahala, departe de a se înfricoșa, dădu un bobârnac care 
trimise greierele ghicitorului pe pământ și, înainte de a putea să 
scape, îl strivi cu piciorul. Apoi, scuipă și, printre amenințări și 
proteste, se îndepărtă, nu înainte însă de a-i jura ghicitorului că 
își va recupera pierderea. Ceilalţi participanţi își luară insectele 
și îl imitară. Cu toate acestea, Ci rămase lângă estradă, de parcă 
ar fi așteptat ca ceva să-i dezvăluie, ca prin farmec, ceea ce îi 
părea de neînțeles. 

„Cum naiba o fi reușit?” 

— lar tu, cară-te și tu de aici, spuse ghicitorul. 

Ci nu se mișcă din loc. Avea neapărată nevoie de bani și era 
convins că omul acela îl trăsese pe sfoară. Intr-un fel, propriii 
ochi îl înșelaseră, deși fusese de față, perfect lucid, în clipa în 
care ghicitorul îi smulsese piciorușul greierului care zăcea acum 
strivit pe jos. Și tocmai din acest motiv era uimit de faptul că 
ghicitorul nu se înfuriase și mai tare pentru moartea tovarășului 
său, că se menţinuse nepăsător, fredonând un cântecel, fără să 
se deranjeze să vadă ce mai rămăsese din gângania care îl 
îmbogăţise. 

Profitând de faptul că ghicitorul era cu spatele, Ci se așeză pe 
vine lângă insectă, care mai dădea încă din picioare. In clipa 
aceea, o sclipire sub abdomen îi atrase atenţia. 

„Ce ciudat...” 

Avea de gând să-l examineze când băgă de seamă că 
ghicitorul se întoarce cu faţa. Nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi 
din ochi, întinse mâna și luă greierele cu puţin înainte ca omul 
să-l vadă. 

— Se poate ști ce faci acolo aplecat? Ti-am spus s-o iei din loc. 

— Mi-a căzut un măr, minţi el și culese un fruct pierdut pe jos. 
Dar tocmai l-am găsit. Plec acum. 


VP - 114 


— Un moment! Ce ascunzi acolo? 

— Poftim? Unde? 

Încercă să se gândească la un răspuns. 

— Nu mă face să mă supăr, copile. 

Ci se dădu câţiva pași îndărăt, șchiopătând, înainte de a-l 
sfida. 

— Păi nu ești tu ghicitor? 

Omuleţul se încruntă. Se gândi să-i tragă o palmă pentru 
obrăznicie, dar în loc de asta, lăsă să-i scape un râs prostesc. 
Apoi continuă să-și strângă platforma, fără să-i pese că Cí îl 
urmărea. Când termină, își puse catrafusele într-o cotigă și trase 
de ea în direcţia cârciumii din apropiere. 

Ci rămase cu ochii pe greierele ghicitorului. Insecta de-abia se 
mai mișca, așa că își folosi vârful unghiei ca să desprindă cu 
grijă mica lamelă strălucitoare care rămăsese lipită de 
abdomenul ei. Ținând-o în mână, începu să examineze ceea cei 
se părea a fi o simplă așchie de metal cu resturi de lipici pe 
spate. Suprafaţa era netedă și se putea constata că forma ei 
fusese croită ca să coincidă cu a trupului de insectă. Nu-i 
pricepu rostul. La o simplă privire, presupunea o greutate în plus 
care, fără îndoială, ar fi făcut insecta mai degrabă să întârzie, 
decât să o ajute. 

Încă își punea întrebări în privinţa utilității ei când, pe 
neașteptate, bucăţica de metal îi scăpă printre degete și zbură 
până se lipi de cuțitul pe care-l purta la brâu. Ci făcu ochii mari 
și rămase cu gura căscată. Apoi, își aminti forma labirintului. În 
cele din urmă, privi atent rămășițele insectei, pe care o culese 
de pe jos cu aceeași atenţie pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost 
încă vie. 

„Lepădătură afurisită! Așa reușești să înșeli lumea.” 

Înveli trupul insectei într-o cârpă și o porni spre cârciuma în 
care intrase ghicitorul. Afară, un băieţel îi păzea cotiga cu 
boarfe. Ci îl întrebă cât primește pentru munca lui și micuțul îi 
arătă niște acadele. 

— Îți dau un măr dacă mă lași să văd ceva, îi propuse Ci. 

Băiatul părea că se gândește. 

— Te las. Dar numai să priveşti. 

Și întinse mâna cu iuțeala fulgerului. 

Ci îi dădu mărul și imediat se îndreptă spre placa pe care era 
desenat labirintul. Când să pună mâna pe ea, copilul îl 


VP - 115 


împiedică. 

— Dacă o atingi, o să-i spun. 

— Vreau doar să mă uit pe spatele ei, îl lămuri el. 

— Ai zis că doar o s-o privești. 

— Pentru numele Marelui Buddha! Mușcă din măr și taci 
odată! îl sperie pe copil. 

Ci luă tăblia și o examină cu grijă. Acţionă ușiţele, mirosi 
canalele și acordă atenţie părții de dedesubt, de unde scoase o 
piesă metalică asemănătoare cu un biscuit pe care îl făcu să 
dispară sub mânecă. Apoi, lăsă tăblia la locul ei, își luă la 
revedere de la băieţel și intră în cârciuma celor Cinci Arome, 
hotărât să-și recupereze banii. 

xxx 

Nu i-a fost greu să-l găsească pe ghicitor. Nu a trebuit decât 
să fie atent la cele două prostituate care șușoteau încântate, 
plănuind cum să-l jupoaie pe bătrânul în piele de măgar care își 
risipea câștigurile în spatele perdelelor. 

Pe când le studia strategia, Ci privi de jur-împrejur. Cârciuma 
era o magherniţă dintre cele care abundă în port, o cloacă 
saturată de fumul fripturilor, în care zeci de comeseni dădeau 
gata farfurii pline cu porc fiert, sosuri cantoneze și supe de 
pește din bucătăria numită Zhe?, servite de tineri ospătari 
istoviţi de alergătură și năuciţi de strigătele clienţilor. Aroma de 
pui și de creveţi fierţi se lua la întrecere până se amesteca în 
cele din urmă cu mirosul de sudoare al pescarilor, hamalilor și 
marinarilor care  sărbătoreau sfârşitul zilei de muncă, 
îmbătându-se și cântând în ritmul flautelor și al ţiterelor, de 
parcă ar fi fost ultima zi a vieţii lor. În spatele tejghelei, pe o 
scenă improvizată, un grup de flori își mlădiau șoldurile și 
intonau melodii acoperite de gălăgie, căutându-și cu priviri 
lascive viitorii clienţi. Una dintre flori, mică și îndesată ca o 
prună, se apropie de Ci fără să arate că i-ar păsa de înfățișarea 
și de rana lui și își frecă fundul pufos de zona dintre picioarele 
lui. Cf o respinse. Înaintă pe stratul lipicios de grăsime care 
acoperea podeaua până ajunse lângă perdelele împodobite cu 
peisaje ordinare în spatele cărora se afla ghicitorul. Nu stătu 
mult pe gânduri. Dădu perdeaua la o parte și intră în cămăruță, 
găsindu-l pe omuleț într-o poziţie ridicolă, mișcându-și dosul alb 


24 Prescurtare a denumirii Zhejiang, numele provinciei din sudul Chinei a cărei 
capitală este Hangzhou, vechiul Lin'an, unde se desfășoară acțiunea cărții. 


VP - 116 


deasupra unei tinerele. Văzându-l, ghicitorul se opri, mirat, dar, 
în mod ciudat, nu părea să fie deranjat. Doar zâmbi tâmp, 
arătându-și dinţii cariaţi și continuă să se miște. Fără îndoială, 
băutura îi întunecase deja minţile. 

— Petreci bine pe banii mei, nu-i așa? 

Ci îl dădu la o parte cu un ghiont. Imediat, fata fugi spre 
bucătărie. 

— Dar ce naiba...? 

Înainte de a putea să se ridice în picioare, Ci îl apucă de guler. 

— O să-mi înapoiezi până la ultimul bănuț. Și asta, chiar 
acum! 

Când să-i scotocească la brâu, Ci simţi că este apucat pe la 
spate, luat pe sus și azvârlit peste niște ghivece cu flori din 
mijlocul sălii. Deodată, muzica încetă, luându-i locul o teribilă 
hărmălaie. 

— Clienţii nu trebuie să fie deranjaţi, urlă proprietarul 
cârciumii. 

Ci observă namila care tocmai îl lovea cu ușurința cu care 
cineva ar alunga o muscă. Braţele acelei bestii erau mai groase 
decât picioarele lui, iar privirea, cea a unui bivol înfuriat. Inainte 
de a-i putea răspunde, o lovitură de picior îl izbi în coaste. Ci se 
ridică anevoie. Cârciumarul avea de gând să-l lovească din nou, 
dar tânărul se dădu înapoi. 

— Omul ăsta e un escroc. M-a tras pe sfoară cu banii de 
rămășaguri. 

O altă lovitură de picior îl zgâlțâi. Ci se zvârcoli, cu toate că nu 
simţea durere. 

— Sunteţi orbi cu toţii? Vă înșală ca pe copii. 

— Aici, singurul lucru pe care-l știm este că cel care plătește 
poruncește. 

Și îl lovi din nou cu picioarele. 

— Lasă-l în pace. E doar un flăcău, spuse ghicitorul, oprindu-l. 
Hai, băiete, pleacă de aici, înainte de a fi vătămat mai rău. 

Ci se ridică, agățându-se de una dintre prostituate. Rana de la 
picior începu să-i sângereze din nou. 

— O să plec atunci când îmi vei plăti. 

— Să-ţi plătesc? Nu fi prost, copile. Vrei cumva ca bestia asta 
să-ţi crape capul? 

— Știu cum faci. Ti-am cercetat labirintul. 

Chipul ghicitorului își schimbă expresia de prostănac, 


VP - 117 


adoptând un aer neliniștit. 

— Oh! Da? la loc. Și spune-mi... Ce-ai găsit, mai precis? Se 
apropie de faţa lui. 

Ci scoase din buzunar lamela de metal pe care o găsise lipită 
de greier, dădu la o parte sticla de vin și o puse pe o masă. 

— O recunoști? 

Ghicitorul apucă lamela și o privi cu dispreţ. Apoi, o aruncă pe 
masă. 

— Singurul lucru pe care-l recunosc este că ţi-ai pierdut 
minţile. Dar privirea îi rămase fixată pe lamelă. 

— Foarte bine. Scoase biscuitul de metal pe care îl luase de 
sub labirint și îl puse cu hotărâre pe masă. Atunci, învaţă de la 
mine. 

Ci mișcă piesa pe sub tăblie până o aduse aproape de poziţia 
pe care o ocupa lamela pe masă. În primul moment, nu s-a 
întâmplat nimic, dar, deodată, împinsă parcă de o mână 
nevăzută, lamela sări singură până se opri exact deasupra 
punctului în care Ci ţinea biscuitul metalic. Apoi deplasă mâna 
pe dedesubt și lamela îi urmă mișcările, ocolind în mod 
miraculos paharele care rămăseseră pe masă. Ghicitorul se foi 
stânjenit pe scaun, dar nu zise nimic. 

— Magneți, declară Ci. Asta, ca să nu mai vorbim despre 
soluția împotriva ţânţarilor pe bază de camfor care e dată pe 
porțiunile finale ale culoarelor de întrecere sau despre ușițele 
care blochează greierele tău când trece pe sub tuneluri, despre 
cele care dau drumul unui al doilea greiere cu toate piciorușele 
și care, în cele din urmă, îl rețin pe acesta pentru a elibera un al 
treilea, șchiop din nou și cu lamelă metalică lipită pe abdomen. 
Deși, bineînțeles... nu-i nevoie să-ţi explic eu toate astea, nu-i 
așa? 

Ghicitorul îl privi din nou de sus în jos. Strânse din buze și îi 
oferi o dușcă, pe care Ci o refuză. 

— Și ce poftești? spuse el ridicând din sprâncene. 

— Cei opt sute de giân ai mei. Cei pe care i-aș fi câștigat în 
urma pariului. 

— Înţeleg. Ei bine, ar fi trebuit să descoperi totul mai înainte. 
Și acum, du-te, că am treabă aici. 

— Nu plec până nu-mi plătești. 

— Uite ce e, băiete, ești isteț, despre asta nu încape îndoială, 
dar mă plictisești. Zhao! Îi făcu un semn cârciumarului, care 


VP - 118 


aștepta pe aproape. Dă-i un bol de orez. Să plece și pune-mi-l 
mie la socoteală. 

— Îți repet pentru ultima oară. Plătește-mă sau, dacă nu, o să 
spun la toată lumea. 

— Hai, ajunge! îl întrerupse cârciumarul. 

— Nu! Nu ajunge! urlă cineva din spate și toți cei din cârciumă 
se întoarseră, de parcă o armată întreagă ar fi năvălit pe ușă. 

In mijlocul sălii se ţinea semet, sfidător, o matahală și mai 
mare decât cârciumarul. Ci îl recunoscu. Era pariorul acela care 
ameninţase că se va răzbuna, cel care pusese rămășag pe 
greierele albastru. Chipul ghicitorului trecu de la uimire la 
groază, constatând că uriașul îi dădea la o parte în brânci pe toți 
cei care îi ieșeau în cale și înainta direct spre el. Cârciumarul 
încercă să-l oprească, dar un pumn violent îl dărâmă la pământ. 
Când ajunse la o palmă de ghicitor, uriașul se opri. Răsufla ca un 
animal care savura momentul mult așteptat. Imensa lui mână 
dreaptă îl prinse de gât pe ghicitor, iar cu cealaltă îl apucă pei. 

— Şi acum, să mai auzim o dată povestea aia cu magneții. 

Ci nu se sperie. li dispreţuia pe escroci, dar și mai mult pe cei 
care abuzau de violenţă ca să-și atingă scopurile. lar individul 
acela nu numai că părea hotărât să se folosească de ea ca să-și 
recupereze banii, dar lăsa impresia că îi va înșfăca și pe ai 
tuturor acelora care făcuseră prinsoare. 

— Asta-i o treabă între mine și ghicitor, îl sfidă Ci. 

Uriașul își strânse și mai tare laba pe umărul lui Ci, dar acesta 
nu se intimidă. 

— Să vă ia dracul pe amândoi! Și îi izbi de un oblon vechi care 
zbură în mii de bucăți. 

Ci se ridică anevoie, în timp ce uriașul se așeza călare pe 
ghicitor și îl strângea de gât, de parcă ar fi fost o gâscă. Tânărul 
se năpusti asupra lui și îl lovi cu pumnii în spinare, dar era ca și 
cum ar fi dat într-un zid. Uriașul se întoarse și îi scăpă o palmă 
care îl trimise înapoi în oblon. Ci simţi pe buze gustul cald al 
sângelui. Ceilalţi clienţi se grăbiră să-i înconjoare ca să 
pândească de aproape desfășurarea încăierării. Cercul devenise 
înăbușitor, iar monedele începură să-și ia zborul din cingători ca 
să treacă în alte mâini, într-o neîncetată frenezie. 

— O sută la unu în favoarea uriașului, strigă un tinerel, 
oferindu-se să ţină pariurile. 

— Notează-mă cu două sute! 


VP - 119 


— Încă o mie la mine! 

— Două mii, dacă-l omoară! interveni un al treilea. 

Alcoolul îi ațâța pe cei adunaţi acolo ca pe niște lupi lacomi de 
sânge. Ci înţelese numaidecât că viaţa îi era în primejdie. Privi în 
jurul său. Se gândi să fugă, dar împresurat cum era, ar fi reușit 
cu greu. Până să se hotărască el ce să facă, matahala se 
ridicase aproape atingând tavanul și îl privea cu disprețul celui 
care se pregătește să strivească un gândac și apoi își scutură 
praful de pe încălțări. La un moment dat, uriașul scuipă în palme 
și le înălță cu vigoare, cerând mai multă înflăcărare la 
rămășaguri. Ci se gândi la A Treia. Atunci se hotări. 

— Nu-i prima dată când dau gata un fătălău, îl ameninţă Ci. 

— Ce spui? răcni uriașul și ridică braţul ca să-i vină de hac 
lăudărosului, dar Ci se îndepărtă la timp și omul căzu în patru 
labe. 

— Fac prinsoare că nu ești așa de bărbat cum pari, îl provocă 
din nou Ci. 

— O să-ţi mănânc măruntaiele, iar resturile o să le dau la 
câini. 

Se ridică în picioare ca să se năpustească din nou asupra lui 
Ci, care se feri încă o dată de lovitură. 

— Ți-e cumva teamă să nu te biruie un biet șchiop? Aduceţi 
niște cuțite! ceru. 

Uriașul se răsuci cu un zâmbet pe faţă. Fără îndoială, 
adversarul său nu știa că el este expert în mânuirea armelor 
albe. 

— Tu singur te-ai condamnat, mormăi el, apucând o strachină 
cu băutură și turnându-și-o pe gât. 

Se șterse cu braţul și luă în mână unul dintre cuţitele care 
fuseseră aduse de la bucătărie. 

Ci îl cântări pe al lui. Era ascuţit ca o sabie. Se pregătea să ia 
poziție, când tinerelul care se ocupa cu prinsorile interveni 
curajos între cei doi. 

— Pune cineva prinsoare pe ţâști-bâști? zâmbi el. Haideţi! Am 
nevoie de bani să acopăr prinsorile! Băiatul se mișcă uite. Măcar 
cât durează un asalt... 

Toţi izbucniră în hohote de râs, dar nimeni nu făcu prinsoare. 

— Pun eu acum pentru mine, spuse însuși Ci, spre stupoarea 
celor prezenți. Opt sute de gián. Și îl privi pe ghicitor, cerându-i 
consimţământul. 


VP - 120 


Ghicitorul se uită la el, uimit. Cugetă un moment mușcându-și 
buzele și apoi încuviință. Scotoci pe sub pulpană, scoase cele 
opt sute de monede care corespundeau cu datoria faţă de CÍ și i 
le înmână celui care se ocupa de prinsori. Apoi clătină din cap, 
de parcă tocmai aruncase cu banii și se întoarse la băncuţa lui 
unde îl aștepta deja o altă prostituată. 

— Foarte bine. Altcineva? Nu? Păi, atunci... Piepturile goale și 
să înceapă duelul! 

Uriașul zâmbi, îi făcu unui cunoscut cu ochiul și se grozăvi în 
faţa altor indivizi de cum avea el să-l tranșeze pe frumușelul 
acela obraznic. Încet, își scoase tunica lăsând la vedere un strat 
de mușchi cu care-ar fi putut să se ia la întrecere cu un taur. 
Fără haine era încă și mai mare, dar pe Ci nu-l impresionă. 
Uriașul luă o strachină cu ulei și și-o turnă pe piept ca să se 
ungă peste tot. Apoi, îl așteptă pe Ci să facă și el același lucru. 

— Te-ai căcat pe tine? îl întrebă uriașul, văzând că nu se 
mișcă. 

Ci nu răspunse. Ca într-un ritual, scoase tot ce avea asupra 
lui, așezând lucrurile cu grijă unele peste altele, aproape de el. 
Făcu asta cumpănit, nepăsător, de parcă și-ar fi cunoscut 
dinainte soarta, precum și pe cea a adversarului său, care îl 
aștepta ofensat. Apoi, descheie cei cinci nasturi care îi închideau 
cămeșoiul, lăsându-l pe umeri. Cei prezenţi îl priveau cu atenţie, 
molipsiţi de lentoarea fiecărei mișcări, de calmul lui, nerăbdători 
să se dezlănţuie masacrul, dar Ci era în continuare stăpân pe 
sine. Încetul cu încetul, își descheie cămașa și o lăsă să cadă pe 
podea, provocând un murmur de stupoare. 

În contrast cu armonia trăsăturilor sale, tot torsul lui era un 
amestec de carne arsă; o încâlcire de fâșii cicatrizate, piele 
pârjolită și mușchi răniţi, martori muţi ai unor întâmplări 
cumplite. Văzându-l, până și uriașul însuși se dădu îndărăt. 

Ci împături cămeșoiul și îl așeză pe o masă. Când făcu asta, 
cei prezenţi lăsară liber un culoar ca să-i permită să treacă. 

— Sunt gata, declară el și mulțimea urlă. Dar mai întâi...! 

Cei prezenţi tăcură, așteptând continuarea. 

— Dar mai întâi vreau să-i acord acestui bărbat șansa de a-și 
salva viața. 

— Păstrează pentru tine toată vorbăria asta pentru când vei fi 
în sicriu! răspunse uriașul cu un amestec de uimire și indignare. 

— Ar trebui să mă iei în serios. Ci își miji ochii. Sau poate crezi 


VP - 121 


că cineva care a supravieţuit acestor cicatrice este lesne de 
ucis? 

Uriașul deschise gura prostește, dar Ci continuă: 

— Nu-mi place să ucid pe nimeni, așa că-ți voi oferi ceva 
diferit. Ce zici de provocarea dragonului? se răsti Ci. 

Uriașul clipi din ochi. Provocarea dragonului era un duel care 
echilibra forțele, dar pe care puţini îndrăzneau să îl înfrunte. 
Consta în folosirea cuţitelor pentru a-și autoprovoca răni după 
un model desenat pe trupurile lor, pe atât de periculoase, pe cât 
le stabileau ei înșiși, pe atât de extinse și de adânci, pe cât erau 
în stare adversarii să suporte. Primul care ţipă va fi cel care 
pierde. 

— Eu aș face-o aici, pe mamelonul stâng, deasupra inimii, 
sugeră Ci, sperând ca sensibilitatea zonei să fie în avantajul lui. 

— Mă crezi prost? De ce ar trebui să mă rănesc, dacă te pot 
lichida fără să sufăr nici măcar o zgârietură, bolborosi uriașul. 

Începea să se neliniștească și Ci băgă de seamă. 

— Nu-ţi reproșez nimic. Am mai cunoscut lași ca tine, așa că 
n-ai de ce să o faci, spuse Ci cu voce foarte tare, ca să poată fi 
auzit de toți. 

Uriașul ghici pe chipurile celor prezenți interesul pentru 
provocare. Nu se temea de băiat, dar dacă refuza duelul, 
îndoiala asupra bărbăţiei sale avea să se răspândească prin tot 
portul. Și asta era ceva ce nu-și putea permite. 

Întocmai cum plănuise Ci. 

— De acord, stârpitură. O să-ţi înghiţi vorbele împreună cu 
restul dinţilor, răcni uriașul. 

Mulțimea primi cu bucurie hotărârea și banii începură să 
circule din nou. Când spiritele se liniștiră, Ci interveni: 

— Să-i chemăm pe bucătari ca să se ocupe ei. Dacă nimeni n- 
are nimic împotrivă, regulile vor fi cele obișnuite: vor începe 
tăierea de la mamelon, vor continua să taie de jur-împrejurul lui, 
urmând o traiectorie în spirală, vor prelungi tăietura spre 
exterior, adâncind-o din ce în ce mai mult și se vor opri doar 
când vor auzi un țipăt de durere. 

— De acord, acceptă uriașul. Dar am și eu condiţiile mele. 

Mulțimea îl privi în expectativă. Ci se temu de el, dar nu mai 
putea da înapoi. 

— Zi-le! 

Uriașul îi privi pe toți, unul câte unul, savurând momentul. 


VP - 122 


— Oricare din noi ar câștiga, învingătorul îi va înfige celuilalt 
cuțitul în inimă. 


13. 


— Pariez pe băiat zece mii de gián. 

Toţi, inclusiv Ci, se întoarseră uimiţi către bărbatul care-și 
făcuse auzit glasul. 

— A înnebunit, șopteau unii în toiul zarvei. 

— O să-și piardă și ochii din cap, adăugă altul, surprins. 

Ghicitorul nu se tulbură. Scoase din pantaloni un portofel și 
din el o bancnotă pe care era înscrisă exact acea valoare. Cel 
care se ocupa cu prinsorile luă bancnota pentru a cerceta 
sigiliile și semnăturile imprimate pe avers, precum și desenul 
care prezenta, ca un avertisment, un falsificator de bani 
pedepsit cu moartea, pe revers”. Fără îndoială, era autentică. 
Mai rămânea doar să se confirme dacă între pariori erau 
suficienţi bani pentru a acoperi ipotetica înfrângere a uriașului. 
După ce se asigură că există, omul anunţă cu o lovitură de gong 
începutul confruntării. 

Ci se așeză la vreo trei pași de uriaș. De o parte și de alta, doi 
bucătari instruiți în prealabil, așteptau cu câte un cuţit în mână 
pe a cărui lamă au fost făcute semne care să determine 
adâncimea până la care trebuiau să fie împlântate. Uriașul privi 
cuţitele cu coada ochiului, asemenea cuiva care supraveghează 
un șarpe din preajmă fără să știe dacă este veninos sau nu, în 
vreme ce înghiţea cu lăcomie ultimele guri de băutură. Apoi, 
scuipă și urlă ca un nebun, cerând altă sticlă. 

Duelul începu. 

Primul bucătar înmuie o pensulă în cerneală neagră și începu 
să deseneze traseul care trebuia să ghideze cuțitul pe masa de 
mușchi a uriașului. Apoi, îi veni rândul lui Ci. Cel de-al doilea 
bucătar făcu o operaţie asemănătoare, dar când trecu peste 
partea din stânga a pieptului său, îl scutură un fior. Pe trupul 
ars, se observa deja o urmă asemănătoare, trasată în carne 
printr-o cicatrice adâncă. Înţelese numaidecât că nu era prima 
dată când tânărul participa la o astfel de provocare a 


25 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit QIÂN. 
VP - 123 


dragonului. 

In timp ce bucătarul îl picta, Ci își strânse pleoapele ca să 
invoce protecția spiritelor. Cu trei ani în urmă, ca să salveze 
onoarea unei rude, se văzuse obligat, împotriva voinţei sale, să 
participe la o confruntare asemănătoare. De data aceea, ieșise 
învingător, deși duelul fusese cât pe-aci să-l coste viața. Era 
cealaltă față a monedei: nu simţea durerea, dar absenţa 
acesteia nu-l înștiinţa de niciun risc mortal. lar aceasta era una 
dintre acele ocazii din care nu știa dacă avea să iasă victorios. 
De fapt, exista posibilitatea ca bucătarul cu cuțitul lui să-i 
perforeze plămânul înainte ca celălalt să străpungă stratul gros 
de grăsime și mușchi care căptușea trupul mătăhălos al 
uriașului. Totuși merita să riște, pentru că A Treia avea nevoie 
ca el să iasă învingător. 

xxx 

Ci își înghiţi saliva. Spectacolul urma să înceapă și urletele 
celor prezenţi răsunau în sala cea mare. Păreau o haită 
înfometată, iar prada era el. 

Nu simţi înțepătura. Dar percepu clar firicelul de sânge care 
țâșnea sub mamelon și i se prelingea pe pântece, pătându-i 
pantalonul. Era momentul cel mai complicat. Orice tresărire îl 
putea face să piardă rămășagul. Tocmai de aceea, trebuia să-și 
păstreze calmul și să aștepte să-și facă treaba și cuțitul 
adversarului său. Răsuflă adânc când vârful cuțitului începu să-i 
sfâșie pielea. In vreme ce tăietura creștea, îl observa în faţa lui 
pe cel de-al doilea bucătar făcându-i același lucru adversarului 
său. 

Uriașul schiţă o expresie de durere când vârful străpunse 
areola maronie, dar zâmbetul cinic pe care i-l aruncă 
numaidecât lui Ci îi demonstra că avea de-a face cu un adversar 
serios. Cu cât se va prelungi mai mult întrecerea, cu atât mai 
aproape de cimitir va fi el. 

Ghidate de mâinile bucătarilor, cuţitele înaintau încet, dar 
inexorabil, deschizându-și calea prin brazde din ce în ce mai 
adânci, distrugând grăsimea și carnea, perforând mușchii, 
stropind cu sânge și zgăriind ţesuturi, toate acestea 
provocându-le celor doi adversari expresii din ce în ce mai 
îndurerate și necontrolate. La Ci, erau prefăcute, dar la uriaș, 
adevărate. Cu toate acestea, gura colosului rămânea pecetluită, 
fălcile, încleștate, iar gâtul, vânăt și ţeapăn. Doar privirea lui 


VP - 124 


mânioasă, aţintită asupra lui Ci, era oglinda durerii sale. 

Deodată, Ci băgă de seamă că vârful cuțitului i se oprise pe 
coaste, la un deget de inimă. Bucătarul apăsase prea tare și 
lama se lovise de o coastă, înțepenindu-se între aceasta și 
țesutul cicatrizat, tare ca un tendon. Ci încetă să mai respire. 
Orice mișcare bruscă i-ar fi perforat plămânul. Uriașul observă 
expresia lui Ci și, interpretând-o ca pe un preludiu al victoriei 
sale, ceru o altă cană cu băutură. Ci îl îndemnă pe bucătarul lui 
să continue, pentru că, dacă se oprea mai mult decât fusese 
stabilit, el ar fi fost considerat învins. 

— Ești sigur? întrebă bucătarul. Îi tremura mâna. 

„Nu”. 

Dar răspunse afirmativ. 

Ajutorul de bucătar strânse din dinţi, apucând cuțitul cu 
hotărâre. Ci îi simţi încordarea. Pielea se întinse ca o rășină 
până când plesni cu un scrâșnet. Atunci, cuțitul înaintă direct 
spre inimă. Simţea bătăile în piept sub lamă și din nou își ţinu 
răsuflarea. Bucătarul aşteptă un semn oarecare de renunțare, 
dar Ci nu i-l făcu. 

— Continuă, dobitoc afurisit! 

În clipa aceea, auzi râsul sarcastic al uriașului. Cí îl privi. 
Pieptul lui era scăldat în sânge, dar alcoolul părea să-i fi amorțit 
nu numai simţurile, ci și judecata. 

— Cine-i lașul? urlă el, pe când își deșerta cana pe gât. 

Ci știa că, dacă mai continuă, se va dezlănțui o tragedie. Dar 
avea nevoie de bani. 

„Țipă odată, afurisitule!” 

Deodată, de parcă i-ar fi citit gândurile, se întâmplă ceva 
nemaipomenit. Chipul uriașului deveni livid, iar ochii sai mici și 
abrutizaţi se împăienjeniră, pentru ca, după aceea, să se 
holbeze înspăimântător, de parcă tocmai ar fi văzut o teribilă 
arătare. Se ridică plin de sânge și înaintă către CI, clătinându-se, 
având cuțitul împlântat până în plăsele în dreptul inimii. 

— EI... el s-a mișcat! bâigui bucătarul, justificându-se. 

— Dia... volul de bă... iat! 

Au fost ultimele cuvinte ale uriașului. Mai făcu un pas și se 
prăbuși ca un munte, doborând toţi pariorii și mesele care se 
aflau în preajmă. 

Un tumult de oameni încercă să-l readucă la viaţă, în vreme 
ce alţii, puţini la număr, se străduiau să-și încaseze câștigul. 


VP - 125 


— Să plecăm de aici! Repede! 

Ci nu avu timp să se îmbrace. Ghicitorul îl apucă strâns de 
braţ și trase de el spre o ușă din spate, profitând de 
învălmășeală. Din fericire, noaptea era înnorată și aproape că 
nu era lume. O luară la fugă pe o străduţă care ducea spre canal 
până la un pod de piatră sub care se ascunseră. 

— la asta. Imbracă-te și așteaptă aici. 

Ci luă haina de in pe care i-o oferise și își acoperi rănile după 
ce și le spălă. Apoi, așteptă o vreme, întrebându-se dacă avea 
să-l mai vadă vreodată pe ghicitor. Spre uimirea lui, acesta 
apăru după puţin timp, cu un sac plin de catrafuse. 

— A trebuit să-l pun pe copilandrul de la ușă să ascundă 
celelalte boarfe într-un depozit. Cum te simţi? Te doare rău? 

Ci clătină din cap. _ 

— Lasa-mă să văd. Pentru numele lui Buddha! Incă nu știu 
cum de l-ai învins. 

— Nici eu de ce-ai făcut prinsoare pe mine. 

— O să-ţi explic mai târziu. Folosește asta. Scoase o 
cataplasmă și i-o aplică pe răni. Pentru numele marelui diavol 
Swhan, cum ţi-ai făcut arsurile astea? 

Ci nu-i răspunse. Bărbatul îl bandajă cu o cârpă uzată. Apoi, 
își scoase pielea de măgar și îl acoperi pe tânăr cu ea. Frigul din 
munţi începea să-i îngheţe oasele. 

— Și spune-mi, ai de lucru? 

Ci clătină din nou din cap. 

— Unde locuiești? 

— Nu-i treaba ta. Ai reușit să iei banii? îl întrerupse Ci. 

— De bună seamă. Râse. Sunt ghicitor, dar nu sunt prost. Asta 
căutai? Îi oferi o pungă plină cu monede. 

Ci încuviinţă. Ascunse punga cu cei opt sute de qián puși 
rămășag care se făcuseră o mie șase sute. Chiar dacă era mai 
puțin decât îi revenea, alese să nu stăruiască. 

— Trebuie să mă duc, spuse Ci pe un ton sec și se ridică, gata 
să plece. 

— Ci! De ce atâta grabă? Uită-te la tine! Cu piciorul ăla n-o să 
ajungi foarte departe. 

— Am nevoie de o farmacie. 

— La ora asta? Și, oricum, rana aia nu-ţi va fi îngrijită la o 
farmacie. Știu un vraci care... A 

— Nu pentru mine am nevoie de farmacie. Incercă să meargă, 


VP - 126 


dar șchiopăta. Picior afurisit! 

— Fir-ar să fie! Stai jos, altfel ne descoperă! Cei care-au făcut 
prinsoare cu simbria lor pe o zi nu sunt niște călugări budiști. De 
cum o să le treacă beţia, o să ne omoare ca să-și recupereze 
banii. 

— Am câștigat cinstit. 

— Da. La fel de cinstit ca mine cu greierii. Pe mine nu mă 
păcălești, băiete. Eu și cu tine suntem făcuţi din aceeași 
plămadă. Am observat când uriașul te-a strâns de umăr. Nici n- 
ai clipit. În momentul ăla n-am dat importanţă faptului, dar mai 
târziu, când ţi-ai arătat toate cicatricele și, mai ales, pe cele 
care coincideau cu traseul dragonului... Să fim serioși, băiete! 
Nu era pentru prima dată când făceai jocul ăla și, pe legea mea, 
că știai bine ce faci. Și-ţi mai spun ceva: Nu știu cum naiba ai 
reușit, dar i-ai înșelat pe toţi oamenii ăia și pe grămada de 
mușchi. Pe toţi, mai puțin pe mine. Pe Xu, ghicitorul. De aceea 
am făcut prinsoare pe tine. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Ajunge! Nici eu nu mă pricep la magneţi, și totuși... Hai să 
văd, lasă-mă să arunc o privire la piciorul ăla. li suflecă un crac 
al pantalonului și îi observă rana. Fir-ar să fie, băiete! Te-a 
mușcat un tigru? 

Ci strânse din dinţi. Pierdea timp preţios și nu mai putea să 
aștepte. Nu își pusese viaţa în joc pentru A Treia ca să rămână 
ascuns toată noaptea. 

— Trebuie să plec. Ştii vreo farmacie sau nu? 

— Știu una, dar nu ţi se va deschide decât dacă te însoțesc 
eu. Nu poţi aștepta până mâine? 

— Nu. Nu pot. 

— Băiat afurisit ce ești! Bine. Hai să mergem. 

O luară pe ulicioarele de pe cheiurile ascunse în ceaţă. Pe 
măsură ce se apropiau de dane, mirosul de pește împuţit se 
insinua în aerul rece, întorcându-ţi stomacul pe dos. Mai mulţi 
vagabonzi rămaseră privindu-i cu ochi lacomi, dar mersul 
șchiopătat al lui Ci și pielea roasă de măgar îi făcură să se 
răzgândească și să nu-i atace. Pe străduţa în care se răzuiau 
solzii, locul unde resturile și măruntaiele de pește își găseau 
ultima întrebuințare, ghicitorul se opri. Ocoli băltoaca de sânge 
în putrefacție care se scurgea pe pământ și bătu la a doua 
poartă a unei clădiri care părea un cuib de bandiți. După o clipă, 


VP - 127 


strălucirea unui lampion anunţă prezenţa unui bărbat. 

— Deschide! Sunt eu, Xu. 

— Ai adus ce-mi datorezi? 

— La naiba! Deschide! Am adus un rănit. 

Sunetul unui zăvor ruginit precedă zgomotul ușii deschizându- 
se. Din spatele ei apăru un bărbat plin de buboaie. Îi privi de jos 
în sus și scuipă în silă. 

— Ai banii pentru mine? 

Xu îl dădu la o parte îmbrâncindu-l și trecu înăuntru. Dacă pe 
dinafară părea un bârlog al hoţilor, interiorul era ca o cocină de 
porci. Odată instalaţi, Ci îi ceru leacul. Omul încuviinţă din cap și 
dispăru după o perdeluţă. În spatele ei se auziră șușoteli. 

— Nu-ţi face griji. E un zgârie-brânză, dar de încredere, spuse 
ghicitorul. 

Bărbatul reveni curând cu leacul. Ci îl gustă. Era cel bun, doar 
cantitatea era neînsemnată. Îi ceru mai mult, dar omul îi spuse 
că este tot ce are. Bărbatul îi ceru o mie de qián, dar se mulțumi 
cu opt sute. 

— Ascultă! Dă-i ceva și pentru picior, îi ceru Xu cunoscutului 
său. 

— N-am nevoie... 

— Stai liniștit, băiete. Asta-i pe socoteala mea. : 

Ghicitorul îi plăti bărbatului și ieșiră din bârlog. Incepea să 
plouă și vântul se întețea. Ci se pregăti să-și ia rămas-bun de la 
Xu. 

— Mulţumesc pentru... 

— N-are importanţă. Ascultă... M-am gândit... Ziceai că n-ai 
de lucru... 

— Așa este. 

— Să-ţi explic... Drept e că, de mulţi ani, adevărata mea 
meserie este cea de gropar. O meserie bănoasă, dacă știi să te 
porţi cu rudele morţilor. Lucrez pe Câmpiile Morţii, în Marele 
Cimitir din Lin'an. Povestea cu ghicitul este doar o mică 
pungășie. De cum tragi pe sfoară doi bădărani, umblă zvonul și 
se alege praful de trucul cu greierii. Trebuie să schimb mereu 
locul, dar ticăloșii din lumea interlopă controlează tot. Ori le 
plătești, ori mai bine o ștergi în altă parte. Lin'an este mare, dar 
nu chiar așa de mare. 

— Aha, înțeleg... Se grăbea, dar nu voia să pară 
nerecunoscător. 


VP - 128 


— Până la urmă, ca să câştigi patru giân, trebuie să vinzi 
dulciuri, să repari cratiţe, să ghicești viitorul sau să spui povești. 
Și ce-am câștigat eu în astă-noapte nici măcar nu-i atât de mult. 
Fir-ar să fie! Am familie, iar vinul și târfele costă bani! Incepu să 
râdă. 

— lartă-mă, dar... 

— Bine. Încotro mergi? Spre sud? Vino, hai să mergem. Te 
însoțesc. 

Ci îi spuse că va lua o barcă de pe Canalul Imperial, acum că 
își putea permite. 

— Asta-i avantajul de a fi bogat. Ti-ar plăcea să câştigi mai 
mulți bani? Scoase un hohot de râs și îi dădu lui Ci un cot în 
coaste, uitând că fusese călcat în picioare. 

— Ce întrebare! Bineînțeles! 

— Păi, așa cum îți spuneam, treaba cu greierii acoperă doar 
niște cheltuieli... în schimb, noi doi împreună... Eu cunosc 
pieţele, ungherele. Știu să trag lumea pe sfoară, iar tu, cu darul 
tău... Ne-am putea umple de aur... 

— La ce te referi? 

— Da, omule. O vom face cu grijă. Nu cu oameni ca uriașul 
ăla, nu. O să căutăm derbedei, fanfaroni și lăudăroși, șarlatani și 
betivi fuduli... Portul e plin de nerozi dispuși să parieze oricât 
împotriva unui tinerel. O să-i jupuim și, înainte de a-și da seama, 
vom fi departe cu banii lor. 

— Îți mulţumesc pentru propunere, dar adevărul este că am 
alte planuri. 

— Alte planuri? Spui asta din cauza împărțelii? Dacă ăsta-i 
motivul, sunt dispus să-ţi cedez jumătate din câștiguri. Sau crezi 
cumva că ai putea s-o faci tu singur? Asta e? Pentru că, dacă-i 
așa, te înșeli, băiete. Eu... 

— Nu. Nu-i asta. Prefer o muncă mai puţin primejdioasă. 
Trebuie să te las. Na. la-ți pielea, îi spuse el, apropiindu-se de 
șalanda care făcea traseul. 

— Mi-e totuna. Păstreaz-o. Așteaptă... Cum te cheamă? 

Ci nu-i răspunse. Îi mulţumi pentru tot, se urcă în barcă dintr- 
o săritură și se pierdu în ceață. 

x kx * 

Drumul de întoarcere i se păru groaznic de lung, ca și cum, 
oricât de mult ar fi înaintat, zeii s-ar fi încăpățânat să 
îndepărteze întruna orizontul. Când debarcă lângă han, se 


VP - 129 


gândea numai la sora sa, A Treia. Nu cunoștea motivul, dar avea 
senzaţia oribilă că se întâmplase ceva rău. Urcă scara sărind 
peste mai multe trepte deodată, fără să mai ţină seama de 
piciorul său rănit. Nu erau felinare și aproape că nu se vedea 
nimic. Când ajunse la ușă, găsi perdeaua trasă. Nu auzi decât 
bătăile propriei inimi. Liniștea i se păru la fel de îngrijorătoare, 
precum cea a unui mormânt profanat. Dădu încet perdeaua într- 
o parte. Ploaia intra prin gaura din perete, formând băltoace 
peste tot. 

O strigă pe A Treia, dar nu-i răspunse nimeni. 

Pe când se apropia de ascunzătoarea în care o pitise, mâinile 
începură să-i tremure. Se rugă ca A Treia să fi adormit. Incet, 
îndepărtă crengile de bambus. In spatele lor, apăru ceva 
ghemuit, nemișcat, inert. Lui Ci îi îngheţă sângele în vine. 
Așteptă o clipă, temându-se de ce era mai rău. Încercă să-i 
rostească numele, dar glasul i se stinse în gâtlej. Incet, întinse 
mâna, puţin câte puţin, de parcă i-ar fi fost frică să o atingă, 
până când pipăi cu degetele grămada de boarfe care zăcea pe 
jos. Atunci, din gât lăsă să-i scape un țipăt de groază. 

Sub grămadă nu era nimic. Doar o pătură udă și resturi ale 
hainelor cu care era îmbrăcată A Treia când o părăsise în 
dimineaţa aceea. 


14. 


Ci se năpusti pe scări în jos urlând numele surorii sale. Ajunse 
la primul etaj aproape fără suflare și se strecură în încăperea 
hangiului, pe care îl săltă cu de-a sila de pe rogojina pe care 
dormea. Bărbatul își feri capul, crezând că avea să-l ucidă 
cineva, dar, văzându-l pe Ci, se ridică și încercă să se apere. Ci 
nu se îndură de el. Îi respinse îmbrâncitura și îl prinse de gât cu 
mânie. 

— Unde este? 

Îl strânse până aproape că îl sufocă. 

— Unde este cine? 

Ochii hangiului mai să-i iasă din orbite. 

— Copila aceea care a venit cu mine! Răspunde ori te ucid! 

— Este... este aici, înăuntru. Eu... 


VP - 130 


Ci îl aruncă la pământ cu violenţă și năvăli în încăperi ca un 
posedat, izbindu-se de mobile și de obiecte casnice, și pătrunse 
într-un depozit întunecat care părea abandonat, un morman de 
gunoaie, de băncuțe vechi, lăzi deschise și dulapuri prăpădite pe 
care le deschise unul câte unul, temându-se de ce era mai rău. 
In sfârșit, ajunse la o ultimă odaie în care licărea o lampă 
lugubră cu ulei. Intră cu grijă. Lumina portocalie vopsea pereţii 
coșcoviți de care se rezemau paravane, rogojini, unelte de 
pescuit și lăzi demontate. intunericul îl făcu să se sperie. 
Deodată, un zgomot îl sili să-și întoarcă privirea către celălalt 
capăt al încăperii, unde zări silueta unei tinere speriate. Fata, 
ghemuită pe jos, tremura, de parcă l-ar fi văzut pe diavol. Ci 
înaintă încet spre ea, zăpăcit de strălucirea tremurătoare care 
lumina chipul nespălat al fetei. Nu vru să se apropie mai mult. În 
poala ei zăcea, lipsit de apărare, trupușorul surorii lui. 

Era pe punctul de a îngenunchea lângă ea, când ceva îl lovi în 
cap cu o asemenea violenţă, încât îl făcu să-și piardă cunoștința. 
xxx 

Se trezi în întuneric, cu limba moale și capul vâjâind, de parcă 
ar fi fost lovit cu picioarele. De abia mai putea vedea și răsufla 
anevoie. Aproape de el, lumina felinarului continua să pâlpăie, 
colorând în portocaliu încăperea mohorâtă. Incercă să se miște, 
dar nu putu. Era cu faţa în jos, legat și cu căluș la gură. Incercă 
să se ridice, dar un picior pus peste obrazul său îl împiedică. Nu- 
și putu da seama al cui este, deși duhnea a același miros urât ca 
și proprietarul hanului. Vocea îi confirmă bănuielile. 

— Așa ne răsplătești, lepădătură afurisită? Ar trebui să te ucid 
chiar aici! Și eu care i-am zis: „Las-o să moară. Copila asta nu-i 
treaba ta...” Dar ea s-a încăpățânat s-o salveze. Și acum vii tu, o 
bucată de baligă, și încerci să mă strângi de gât și-mi distrugi 
casa. Apăsă și mai tare piciorul peste fața lui. 

— Tată, lasă-l... 

Din întuneric, se auzi o voce de femeie implorându-l. 

— Și tu, ia mai taci din gură, pentru numele lui Buddha cel 
sfânt! Ticăloșii ăștia necinstesc copilele, le lasă pe jumătate 
moarte și încă mai au nerușinarea să ne și lovească. Ei bine, 
înţelegi ce-ţi spun? Că până aici ţi-a fost, pentru că este ultima 
dată când mai necinstești pe cineva. Scoase un cuţit și îl apropie 
de gâtul lui Ci. Tânărul simţi cum vârful îi pătrunde în gât și se 
zvârcoli. Te doare, lepădătură ce ești? 


VP - 131 


Pe Ci nu-l durea. Simțea doar apăsarea lamei reci 
deschizându-și cale pe sub mandibulă. | se păru că aude o voce 
slabă înainte de a leșina: 

— Este fra... te-le meu... 

Ci crezu că o să moară. 

x x * 

Din nou, aceeași senzație de greutate. Același întuneric. 

De-abia reuși să-și dreagă vocea. Era tot legat, dar bandajul 
care înainte îi închidea gura, îi acoperea acum tăietura de la gât. 
În penumbră, reuși s-o zărească pe fiica hangiului. O ţinea în 
continuare pe A Treia în brațe și îi ștergea sudoarea cu o bucată 
de pânză. Micuța tușea. Cât despre tatăl fetei, nici urmă. 
Presupuse că se ocupă de vreun oaspete sau că rezolvă o 
oricare altă treabă. 

— E bine? o întrebă Ci, referindu-se la sora lui. 

Fiica hangiului clătină din cap. 

— Dă-mi drumul! 

— Tatăl meu n-are încredere în tine. 

— Pentru numele tuturor spiritelor! Nu vezi că are nevoie de 
medicamente? 

Fata privi temătoare spre ușă. Apoi își aţinti ochii asupra lui 
Cí, de parcă ar fi stat în cumpănă. In cele din urmă, o lăsă pe A 
Treia pe o rogojină și veni spre el. Tocmai se pregătea să-l 
dezlege, când ușa se deschise pe neașteptate și fata tresări. Era 
tatăl ei ţinând în mână un cuţit. Bărbatul se așeză pe vine lângă 
Ci, îl privi o clipă și dădu din cap. 

— la să vedem, nenorocitule! Ce poveste-i asta că e sora ta? 

Ci îi confirmă, bâlbâindu-se. Îi explică de ce boală suferă A 
Treia, că a plecat să-i caute leacuri și că, atunci când s-a întors 
și n-a mai găsit-o, a crezut că fusese luată ca să fie vândută sau 
siluită. 

— Ce năpastă! Și pentru asta era să mă omori? 

— Eram deznădăjduit... Vă rog, dezlegaţi-mă. Trebuie să-i dau 
medicamentul. Este în punga mea. 

— Asta de aici? 

ÎI scoase dintr-o smucitură. 

— Cu grijă! Este tot ce am. 

Omul mirosi preparatul și scuipă cu o mutră scârbită. Se gândi 
că poate tânărul are dreptate. 

— Și toți banii ăia pe care-i aveai asupra ta, de la cine i-ai 


VP - 132 


furat? 

— E agoniseala mea. Am nevoie până la ultimul bănuţ ca să 
cumpăr leacurile pentru sora mea. 

Scuipă din nou. 

— Hai! Dezleagă-l! 

Tânăra îi dădu ascultare, în vreme ce tatăl ei îl supraveghea 
pe Ci. De îndată ce-l eliberă, tânărul alergă la sora lui, o 
mângâie pe păr, amestecă leacul cu apă într-un bol și i-l turnă în 
gură, făcând-o să-l dea pe gât până la ultima picătură. 

— Cum te simţi, micuţo? 

Fetița schiță un zâmbet care îi potoli neliniștea. 

x kx * 

Hangiul îi restitui numai trei sute de giân din banii pe care i-i 
luase când Cí leșinase. Omul adăugă că va compensa cu restul 
distrugerile pe care i le pricinuise în încăpere, precum și plata 
îngrijirilor pe care i le acordaseră surorii lui, inclusiv bluza ruptă 
și pantalonul ponosit cu care fiica sa, Luna, o îmbrăcase pe 
micuță când o găsise tușind și udă leoarcă. 

Deși sumele nu se potriveau, Ci se gândi că omul acela se 
îngrijea de afacerea lui și nu protestă. Când o voce îndepărtată îl 
strigă pe hangiu, Ci încercă să intre în vorbă cu tânăra, dar 
aceasta se arătă nehotărâtă. In cele din urmă, o luă în braţe pe 
sora lui și se pregăti să se întoarcă în odaia lor. Tocmai dădea să 
iasă din încăperea aceea, când se opri și se întoarse spre Luna. 

— Ai putea să ai grijă de ea? 

Fata păru că nu înțelege. 

— Numai dimineţile. Am nevoie de cineva care să se ocupe de 
ea... îţi voi plăti, o rugă el. 

Fata îl privi curioasă. Apoi se ridică în picioare și se îndreptă 
spre ușă, invitându-l să plece. Când să iasă, îi auzi glasul, parcă 
mângâindu-l. 

— Pe mâine, șopti fata. 

Ci o privi mirat. Zâmbi. 

— Pe mâine. 

x kx * 

În timp ce își plimba distrat degetele peste rănile de la picior, 
Ci admiră timiditatea unui răsărit de soare posomorât printre 
crăpăturile din perete. Frigul îi pătrundea până la oase și se 
prindea de ele, înţepenindu-le. Își frecă braţele și îi făcu același 
lucru și surorii lui. Copila tușise toată noaptea. Fără îndoială, 


VP - 133 


leacul avea să-și facă efectul, dar va avea nevoie de o doză mai 
mare ca să completeze tratamentul. Din fericire, unguentul de 
care îi făcuse rost ghicitorul pentru rănile de la picior părea să 
acţioneze la fel de bine și asupra celor de pe piept. Își legă 
șiragul de monede la brâu și îi porunci fetitei să se pregătească. 
Copila își dezmorți mădularele și îi dădu ascultare în silă. Apoi își 
împături hainele umede și se încălță cu papucii din cârpă. Ci o 
aștepta nerăbdător, mergând de colo-colo ca o mâţă închisă în 
cușcă. li dădu o prăjitură pe care o cumpărase cu o noapte în 
urmă de la hangiu. 

— Azi o să rămâi cu Luna. Ea va avea grijă de tine, așa că să 
fii cuminte și să-i dai ascultare la tot ce-ţi spune. 

— Aș putea s-o ajut să facă ordine în casă. Este foarte 
neîngrijită, sugeră copila. 

Ci îi zâmbi. Își aruncă pe umăr desaga cu bunurile personale 
și coborâră împreună scările. Jos, Luna aștepta întoarsă cu 
spatele, așezată pe vine. Părea să curețe niște vase de aramă. 
Observându-le prezența, fata le dărui un zâmbet. 

— Pleci deja? 

— Da. Am de rezolvat niște treburi. În privinţa banilor... 

— De asta se ocupă tatăl meu. E afară, smulge niște ierburi 
din grădină. 

— Atunci, ne vedem mai târziu. În sfârșit... nu știu. Dacă ai 
nevoie de ceva, A Treia este un copil cuminte. Cu siguranţă te 
poate ajuta, nu-i așa? 

Copila confirmă cu mândrie. 

— La ce oră te vei întoarce? întrebă Luna, neîndrăznind să-l 
privească. 

— Presupun că pe înserat. Ține. Nu-i spune nimic tatălui tău. 
Și îi dădu câteva monede. Apoi o privi pe sora lui. l-am dat deja 
medicamentul, așa că nu-ţi va face necazuri. 

Tânăra se înclină, iar el îi întoarse salutul. 

La ieșire, îl găsi pe hangiu spetindu-se cu un munte de gunoi. 
Bărbatul îi aruncă o privire dispreţuitoare. Ci strânse din dinți. 
Se înfofoli în tunica de in și îl salută. Omul continuă să strângă 
gunoiul ca și cum pe lângă el ar fi trecut un câine. 

Ci era deja gata de plecare, când îi auzi vocea: 

— Plecaţi? 

— Nu. O să mai rămânem câteva zile... Se scotoci prin 
buzunare și, după ce păstră suma necesară pentru următoarele 


VP - 134 


doze de medicament, îi oferi ca plată ceea ce îi prisosea. 

— Uite ce e, băiete, nu știu ce ţi-oi fi închipuit tu, dar odaia 
costă bani. Îi privi rănile de sus până jos. Mai mult decât se pare 
că poţi face tu rost. 

— O să găsesc eu o cale. Acordaţi-mi doar vreo două zile... 

— Ha! scuipă bădăranul. Te-ai uitat bine la tine? În halul în 
care arăţi, cred că nu ești în stare nici să urinezi singur. 

Ci răsuflă cu dificultate. Omul avea dreptate. Și cel mai rău 
era faptul că nici măcar nu știa ce să-i mai spună ca să-l 
convingă. Mări puţin suma. 

— Cu asta nu-ţi ajunge nici ca să dormi sub un copac, îi 
aruncă el în faţă cu dispreț, dar luă monedele și le păstră. Iți dau 
răgaz o zi. Dacă diseară nu aduci banii, mâine o să vă dau afară 
în brânci. 

Ci se gândi la judecătorul Feng și își blestemă soarta. Dacă ar 
fi fost în oraș, ar fi apelat la el, dar încă din sat îi comunicase că 
va rămâne la hotarul de Nord timp de câteva luni. După ce se 
puse de acord cu hangiul, o porni spre canal, ocolind băltoacele 
care inundau străzile. Încă ploua și apa îi îmbiba rănile, dar nu-i 
păsa. Trebuia să găsească de lucru. Trebuia să o facă, fie și cu 
preţul vieții. 

XXX 

Își imagină că în împrejurimile Universităţii Imperiale din 
Lin'an avea să găsească vreun candidat care să aibă nevoie să 
ia lecţii particulare. Își pusese ţinuta la punct ca să-și 
îmbunătăţească înfățișarea și să-și ascundă vânătăile, dar dacă 
avea pretenţia să găsească elevi, mai întâi trebuia să obţină 
certificatul de aptitudini, un document în care se detaliau nu 
numai cursurile absolvite, ci și biografia părinţilor și 
onorabilitatea dovedită a acestora. _ 

De îndată ce cobori de pe șlep, simţi un fior pe spinare. Își 
ridică privirea și pulsul i se acceleră. In faţa lui, o armată de 
studenţi, veniţi de pe tot cuprinsul imperiului, se deplasa 
tumultuos către Marea Poartă a universităţii. Ci trase aer în 
piept și o porni către esplanadă. Acolo se îngrămădea mulţimea 
de tineri în căutarea acreditării care să le permită să se prezinte 
la examenele civile?€, cheia care deschidea calea către glorie. Ci 
privi de jur-împrejur, fiind înghiţit de șarpele alb-cenușiu alcătuit 


26 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit 
UNIVERSITATE. 


VP-135 


din candidați. 

Constată că totul era la fel: potecile mărginite cu frânghie 
care îi conduceau pe candidați ca pe vite traversând grădinile, 
nesfârșitele șiruri de pupitre din lemn de bambus lăcuit 
orânduite minuțios ca piesele de domino și funcţionarii instalaţi 
în spatele lor ca niște statui identice, vopsite de curând în 
negru, supraveghetorii care cu o mie de ochi și nuiaua în mână 
îi speriau pe hoţomanii care veneau ca peștii înfometați la 
firimiturile de pâine, roiul de vânzători de orez și de ceai 
fierbinte, neguţătorii de pensule și de tuş, vânzătorii de cărti, 
ghicitorii în beţișoare, cerșetorii și grupurile de prostituate 
serviabile și fardate cu măiestrie, un val de lăcuste avide să facă 
negoț într-o incintă în care mirosurile de mâncare reîncălzită, de 
sudoare râncedă și de nerăbdare se amestecau cu strigătele, 
îmbrânciturile și graba. 

Ci se așeză la coadă la unul dintre șiruri. Când îi veni rândul, o 
arsură îi străbătu stomacul. Respiră adânc și înaintă cu un pas, 
rugându-se să nu întâmpine probleme. 

Funcţionarul care trebuia să se ocupe de el îl privi fără să-și 
ridice capul, de parcă tichia de mătase pe care o purta îndesată 
până la pleoape ar fi fost de piatră, și nu din țesătură. Ci își 
scrise numele pe o hârtie și o puse pe masă. Bărbatul termină 
de notat niște numere pe o listă și îl privi din nou cu nepăsare. 
Apoi, își miji ochișorii. 

— Locul nașterii, șopti el printre dinţi. 

— La Jianyang, prefectura Jianningfu, districtul Fujian. Dar am 
dat examenele provinciale aici, în Lin'an. 

— Și nu știi să citeşti? Îi arătă niște panouri care indicau 
funcţia și dispoziţia diferitelor ghișee. Trebuie să te adresezi 
rectoratului universităţii. Acest șir este doar pentru străini. 

Își mușcă buzele. Ştia că la rectorat nu va avea nicio șansă. 

— Nu aș putea să fac aici demersurile? insistă el. 

Funcţionarul îl privi de parcă ar fi fost străveziu și, fără să 
catadicsească să-i răspundă, îi făcu semn tânărului care aștepta 
în spatele lui Ci să înainteze. 

— Domnule, vă rog. Am nevoie... 

Un brânci îl întrerupse. 

— Dar ce naiba...! 

Ci se întoarse, hotărât să-l înveţe bunele maniere pe 
nerăbdător, dar apropierea unui epistat îl făcu să se 


VP - 136 


răzgândească. Înghiţi în sec și se îndepărtă de șirul acela, 
întrebându-se dacă ar trebui sau nu să riște să pătrundă în 
clădirea rectoratului. După ciocnirea lui cu Kao în Marea 
Farmacie, venirea într-un loc atât de frecventat putea deveni o 
capcană. Dar nici nu avea de ales. Strânse pumnii și se îndreptă 
spre edificiu. 

Când trecu pragul Palatului Înţelepciunii nu putu evita să nu-i 
tresalte inima. Traversase grădinile acelea de sute de ori, 
intrase în aule cu aceeași încântare cu care un copil primește o 
bomboană după ce spune corect lecţiile, dar cândva își părăsise 
iluziile și speranțele, crezând că o face pentru totdeauna, iar 
acum, după un an de absenţă, trecea din nou prin poarta grea 
de culoarea sângelui care, cu grinda sa de susţinere împodobită 
cu dragoni ameninţători, părea să-i sperie pe toţi cei care s-ar fi 
îndărătnicit să rămână în ignoranță. 

Zarva studenţilor îl readuse la realitate. 

Pe pereții culoarelor, numeroase anunţuri  caligrafiate 
impecabil pe hârtie enumerau formalităţile ce se cereau a fi 
îndeplinite în anul acela. După ce le aruncă o privire, urcă la 
Marea Sală de la primul etaj, unde primea un funcţionar cu o 
figură binevoitoare. Când îi veni rândul, îi zâmbi. Îi spuse că are 
nevoie de certificatul de aptitudini. 

— Este pentru tine? îl privi, închizându-și pleoapele pe 
jumătate. 

Ci se uită nervos dintr-o parte într-alta. 

— Da. 

— Ai studiat aici? 

— Dreptul, domnule. 

— Foarte bine. Ai nevoie de calificative sau numai de 
certificat? 

— De amândouă. 

Ci completă cererea cu datele sale. 

Funcţionarul o citi cu dificultate. Apoi îl privi pe tânăr și 
încuviinţă. 

— De acord. Atunci, trebuie să apelez la alt birou. Așteaptă 
aici, îl informă funcţionarul. 

e 

Când bărbatul se întoarse, chipul său amabil dispăruse. Ci se 
gândi că o fi descoperit ceva, dar funcţionarul de-abia îl mai 
privea. De fapt, avea ochi doar pentru dosarul din mână, pe care 


VP - 137 


îl citea și recitea întruna, cu stupoare. Ci nu știa dacă să mai 
aștepte sau nu, dar bărbatul continua să fie absorbit, fără să-și 
dezlipească privirea de pe niște documente ștampilate de 
prefectură. 

— Îmi pare rău, spuse el în cele din urmă. Nu pot elibera 
certificatul. Notele tale sunt excelente, dar onorabilitatea tatălui 
tău... Tăcu. 

— Tatăl meu? Ce se întâmplă cu tatăl meu? 

— Citește tu singur. În urmă cu șase luni, în timpul unei 
inspecții de rutină, s-a descoperit că a delapidat fonduri de la 
corpul judecătorilor unde lucrase. Cel mai grav delict al unui 
slujbaș. Deși se afla în întrerupere temporară din pricina doliului, 
a fost destituit. 

x x * 

Ci își aruncă rapid ochii peste raport, în timp ce se dădea 
îndărăt, clătinându-se. Avea nevoie de aer. De-abia mai putea 
respira. Documentele îi scăpară din mână și se împrăștiară pe 
jos. Tatăl lui, condamnat pentru corupţie... De aceea refuzase să 
se întoarcă! Feng i-o fi comunicat vestea în timpul vizitei sale. 
Astfel se explica răzgândirea și tăcerea lui bruscă. 

Pe neașteptate, totul căpăta un înţeles jalnic, o ironie a sorții 
care îl împroșca, însemnându-l ca un stigmat. Se simţea spurcat 
pe dinăuntru, contaminat de ticăloșia tatălui său. Pereţii se 
învârteau cu el. Simţi nevoia să vomite. Lăsă să-i cadă dosarul și 
o luă la fugă pe scări în jos. 

Pe când hoinărea prin grădini, îi păru rău pentru prostia lui. 
Rătăcea dintr-o parte într-alta cu privirea pierdută, ciocnindu-se 
de studenţi și de profesori, de parcă ar fi fost niște statui 
rătăcitoare. Nu știa încotro merge și nici ce face. Se lovi deo 
tarabă cu cărţi și o răsturnă. Încercă să strângă dezastrul, dar 
proprietarul începu să-l ocărască, iar el îi răspunse. Un paznic 
din apropiere interveni ca să lămurească întâmplarea, dar Ci se 
îndepărtă înainte de a fi prins. 

leși din incintă privind în stânga și-n dreapta, temându-se că 
în orice moment cineva l-ar putea opri. Din fericire, nimeni nu-l 
băgă în seamă, așa că sări pe șlepul care făcea traseul de la 
universitate până la Piaţa de Meserii și rămase nemișcat, ascuns 
printre călători, până sosi la destinaţie. Odată ajuns acolo, își 
privi șiragul de la brâu, în care se legănau două sute de 
monede. După ce îi plătise Lunii ca să se ocupe de A Treia și 


VP - 138 


achitase costul călătoriilor cu barca, era tot ce-i mai rămăsese. 
Căută o prăvălie clandestină de plante medicinale și cumpără un 
tonic pentru febră. Când cheltui și ultima monedă, Ci știu că 
ajunsese la capătul posibilităţilor. Până în momentul acela 
nutrise speranța de a-și găsi o slujbă prin împrejurimile 
universităţii, dând lecţii vreunuia dintre studenţii aceia care, 
fiind plini de bani și zoriţi de apropierea examenelor, angajau 
profesori care să le deschidă porţile gloriei. Dar fără certificatul 
de aptitudini, visul acela se năruise. Avea în continuare nevoie 
de bani ca să plătească masa și casa, niște bani care îi vor fi 
ceruți cu siguranţă în seara aceea. 

Avea nevoie să muncească din momentul acela. 

„Da, dar ce să facă?” 

Întocmi în minte o listă a muncilor pe care credea că era în 
stare să le facă bine și dintre acestea le respinse pe cele pentru 
care nu l-ar plăti nimeni. Când termină, recapitulă lista și ajunse 
la concluzia că este un prost. Pe o piaţă ticsită de forță de 
muncă ieftină, cunoștințele sale juridice nu-i vor servi nici ca să 
deosebească un pește comestibil de unul otrăvitor. In afară de 
asta, aproape că nu stăpânea nicio altă meserie manuală decât 
cea specifică ţăranilor și, convalescent cum era, se îndoia că ar 
avea forță să lucreze ca hamal. Chiar și așa, după ce fusese 
refuzat la mai multe prăvălii, se apropie de un depozit de sare și 
ceru să i se acorde o șansă. 

Angajatul care îl primise se uită la el de parcă i s-ar fi oferit să 
cumpere un măgar șchiop. li pipăi umerii socotind cât ar rezista 
la cărat și îi făcu cu ochiul ajutorului său. Apoi, urcă o scară și îi 
spuse lui Ci să se așeze sub ea. 

Când prima povară îi căzu în spinare, coastele îi pârâiră ca 
niște crengi uscate. La cel de-al doilea sac, lui Ci i se încovoie 
șira spinării și căzu în patru labe sub greutate. 

Cei doi bărbaţi izbucniră în hohote de râs. Apoi cel mai voinic 
dădu la o parte sacii cu sare și îl împinse pe Ci, de parcă ar fi 
fost o altă povară, continuând să care saci ca și cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. 

Ci se târî până în stradă, încercând să-și recapete răsuflarea. 
Nu simţea durere fizică, dar urmele rănilor îi aduseseră numai 
necazuri. Cu toate că știa că nefăcând parte din niciuna dintre 
tagmele care controlau până și cea mai nenorocită dintre 
meserii, cu greu avea să-și găsească o slujbă, se ridică și 


VP - 139 


continuă să cutreiere prăvălii, ateliere, dane și cheiuri, dar nu 
reuși să convingă pe nimeni să-i dea de lucru, nici măcar în 
schimbul hranei. 

Nici nu se miră. Dacă prisosea ceva la Lin'an, în afară de 
răufăcători și de oameni lihniţi de foame, aceia erau hamalii 
voinici gata să trudească din greu din zori și până-n noapte 
pentru un bol de orez mizerabil. 

Până și corporaţia municipală de strângere a excrementelor, 
ale căror echipe străbăteau zilnic canalele ca să vândă 
agricultorilor scârnăviile, refuză să-l angajeze. li ceru slujbașului 
de la conducere să-i acorde o zi de probă în schimbul unor 
alimente, dar omul clătină din cap, arătându-i alte sute de 
oameni asemenea lui care de-abia își duceau traiul mizerabil 
cerșind. 

— Dacă vrei să strângi căcat, trebuie să te caci tu mai întâi. 

Ci nu-și irosi saliva. Pur și simplu, și-o înghiţi. O apucă pe o 
străduță perpendiculară cu Calea Imperială și continuă să 
meargă fără o ţintă anume până se pomeni de cealaltă parte a 
zidurilor de apărare. Hoinărea de ceva vreme, când niște ţipete 
venind de după un colţ al zidurilor de lângă bastioane îi atraseră 
atenția. 

Sub un coviltir slinos, mai multe persoane ţineau strâns un 
băiețel care se zbătea, gol pe jumătate, spre amuzamentul celor 
prezenți. Țipetele copilului deveniră și mai ascuțite, când un 
bărbat înarmat cu un cuţit se apropie de el. 

Ci înţelese numaidecât că era vorba de o castrare. Fără să-și 
dea seama, ajunsese la locul unde erau instalaţi cutitarii de la 
zidul de apărare, niște specialiști bărbieri care, pentru o sumă 
modică, îi transformau pe micii nevoiași plini de viaţă în viitori 
eunuci ai împăratului. Ştia lucrul acesta pentru că, împreună cu 
Feng, văzuse cadavrele a zeci de copii, morţi în urma 
fierbinţelilor, a cangrenelor sau pur și simplu scurși de sânge ca 
niște ieduţi cu beregata tăiată. Și după înfățișarea acelui bărbier 
și a instrumentarului său neîngrijit, totul prevestea că băieţelul 
acela va ajunge în curând să îngroașe numărul gropilor din 
cimitir. 

Dădu la o parte cum putu doi cerșetori și își făcu loc prin 
publicul care se instalase la spectacol. Atunci, Ci se făcu alb la 
faţă. 

Bărbierul, un bătrân fără dinţi care duhnea a băutură, 


VP - 140 


încercase să secționeze organele genitale ale băiatului, făcându- 
i o tăietură care, în locul testiculelor, îi secționase parțial micuțul 
penis. Ci își închipui că bătrânul nu avea să termine niciodată cu 
succes intervenţia aceea. Acum, va trebui să includă și penisul 
în amputare și aceasta era o operaţie care cerea îndemânare, 
de care mâinile tremurânde ale bătrânului păreau să ducă lipsă. 
În timp ce băieţelul ţipa cât îl ţinea gura, de parcă ar fi fost tăiat 
în două, Ci se apropie de cea care părea să-i fie mamă, și care, 
printre hohote de plâns, îi cerea fiului său să fie cuminte. Ci 
stătu în cumpănă neștiind cât ar fi de nimerit ceea ce avea de 
gând să facă, dar până la urmă îndrăzni: 

— Femeie cumsecade, dacă permiteţi ca omul ăsta să 
continue, fiul dumneavoastră va muri în braţele lui. 

— Dă-te la o parte! bolborosi bătrânul, agitând cu 
neîndemânare cuțitul însângerat. 

Ci se dădu îndărăt, aţintindu-și privirea în ochii strălucitori ai 
bărbierului. Fără îndoială că omul acela băuse deja până la 
ultima monedă care i se plătise. 

— Eşti deja un bărbățel, așa că n-o să mai plângi, nu-i așa? 
bolborosi bătrânul. 

Copilul încuviință, dar chipul său arăta contrariul. 

Cuţitarul se frecă la ochi și încercă să oprească hemoragia, 
punând incizia greșită pe seama unei mișcări a băiețelului. 
Spuse că tăietura ajungea la conductul urinar, ceea ce îl va 
obliga să extindă amputarea. Scoase din trusa cu instrumente 
de strictă necesitate un fir de pai și mânji micul lujer de jad 
însângerat cu un amestec înțepător. 

Ci clătină capul. Cuţitarul părea să fi oprit fluxul de sânge, dar 
chiar și așa trebuia să se grăbească. Văzu cum pune mâna pe o 
fașă murdară și leagă cu ea penisul și testiculele copilului, 
răsucindu-le împreună, de parcă ar fi fost un maţ de cârnat. 
Băiatul ţipă, dar bătrânul nu se neliniști și îl întrebă pe tată dacă 
este într-adevăr hotărât. Întrebarea era obligatorie, deoarece 
emascularea nu numai că va transforma băiatul într-un 
„nebărbat” pentru restul zilelor sale, dar, potrivit învățăturilor 
confucianiste, îl va însoţi și dincolo de mormânt, împiedicându-l 
să se odihnească în pace. 

Tatăl consimţi. 

Cuţitarul trase aer în piept. Luă o crenguță și o vâri între dinţii 
micuţului înspăimântat. Îi spuse să muște cu putere. 


VP - 141 


— lar voi, ţineţi-l strâns. 

După ce constată că toţi erau gata, îndreptă bandajul în care 
erau înfășurate organele genitale către stinghia din dreapta, 
ridică lanțeta, inspiră adânc și îi trase o lovitură cu braţul cu o 
violență precisă pentru a-i secţiona dintr-o singură tăietură 
testiculele și lujerul de jad, în timp ce un țipăt sfâșietor îi 
asurzea pe cei prezenți. Imediat, îi înmână tatălui membrul 
amputat ca să-l păzească și procedă la oprirea sângelui cu niște 
cârpe îmbibate în apă cu sare. După aceea, vâri un fir de pai în 
conductul urinar ca să-l împiedice să se închidă, legă neglijent 
venele, cusu marginile rănii și bandajă trunchiul băiatului. 

Când bărbatul anunţă încheierea amputării, rudele izbucniră 
în plâns de bucurie. 

— A leșinat de durere, dar își va reveni curând, îi asigură 
bătrânul. 

Cuţitarul îl instrui pe tată asupra necesităţii ca vreme de două 
ceasuri băiatul să meargă cât mai mult cu putință. Apoi, va 
trebui să stea la pat trei zile înainte de a-i retrage firul de pai. 
Dacă urina fără probleme, totul era rezolvat. 

Fără să verifice dacă bandajul exercită presiunea adecvată, își 
strânse instrumentarul și îl vâri în geanta din prelată murdară. 
Se pregătea să plece când Ci îl opri din drum. 

— Băiatul ăla mai are nevoie de îngrijiri, observă el. 

Bărbatul îl privi disprețuitor și trase un scuipat. 

— Păi singurul lucru de care am eu nevoie sunt copiii. Zâmbi 
maliţios. 

Ci își mușcă buzele. Avea de gând să-i răspundă, când niște 
urlete în spatele lui îi atraseră atenţia. Întorcându-se, văzu cu 
groază că rudele micului eunuc ţipau stând pe vine în jurul 
copilului, care zăcea livid într-o baltă de sânge. Încercă 
numaidecât să-i ajute, dar micuțul era practic un cadavru. 
Tocmai voia să-i ceară cuțitarului să-i dea o mână de ajutor 
când, întorcându-se, băgă de seamă că acesta dispăruse. Nu 
mai putu face altceva, pentru că ţipetele atraseră doi paznici 
care, văzând că Ci se dădea îndărăt cu mâinile acoperite de 
sânge, alergară spre el ca să-l aresteze. 

Se furișă cum putu prin mulţime. Puțin mai târziu, găsi refugiu 
sub unul dintre podurile de piatră, unde profită ca să se spele pe 
mâini. Apoi, privi cerul. 

„Amiază. Şi încă nu știu cum îi voi plăti hangiului.” 


VP - 142 


Un greier mic i se cățără pe încălțăminte. 

Ci îl îndepărtă cu un bobârnac. Dar pe când gângania se 
zbătea să-și reia poziţia, își aminti ceva. 

„Propunerea ghicitorului.” 

Numai la gândul că ar putea lucra pentru acesta, îl apucă 
greața. Detesta să se folosească de boala sa, dar situația lui și a 
surorii sale îl obliga să-și pună această problemă. Poate că doar 
pentru asta era într-adevăr bun. Să meargă din încăierare în 
încăierare, devenind atracţia iarmarocului. 

Privi apele întunecate ale canalului curgând tulburi către râu. 
Își imagină frigul și se înfioră. Se gândi să sară, dar imaginea 
surorii sale îl opri. 

Își abătu privirea de la curentul care îl atrăgea cu promisiunea 
insistentă a unei soluţii rapide și se ridică hotărât. Poate că 
acela era destinul său, dar măcar va lupta ca să-l ocolească. 
Scuipă aproape de greier și plecă în căutarea ghicitorului. 

xxx 

Cercetă prin toate cotloanele, dar tot nu-l găsi. Străbătu 
micile pieţe din cartierul pescarilor, hala de pește sărat, piaţa de 
țesături situată lângă atelierele mătăsarilor de pe chei și 
eleganta Piaţă Imperială, cea mai mare și mai bine 
aprovizionată dintre depozitele capitalei. Peste tot, îi întrebă pe 
hamali, pe negustori, pe vagabonzi și pierde-vară, dar niciunul 
nu a fost în stare să-i dea vreo informaţie. Parcă l-ar fi înghiţit 
pământul, parcă i s-ar fi șters urma de peste tot și, apoi, s-ar fi 
ivit o sută de șarlatani diferiţi ca să bântuie de colo-colo și să-i ia 
locul. 

Tocmai avea de gând să se dea bătut, când își aduse aminte 
că, în noaptea provocării, ghicitorul îi vorbise despre slujba lui la 
Marele Cimitir din Lin'an. 

xxx 

În drum spre Câmpiile Morţii, se întrebă dacă este corect ceea 
ce face. La urma urmelor, prezența sa în capitală se datora 
încăpăţânatei sale obsesii pentru studiu, o strădanie care nu-i va 
folosi la nimic, dacă va sfârși prin a deveni mortul cel mai 
învăţat din imperiu. 

Se gândi dacă n-ar fi fost mai bine să fugă în alt oraș și să-și 
caute refugiu într-un loc unde să nu îl cunoască nimeni, departe 
de tentaculele amenințătoare ale lui Kao. Dar se afla în 
continuare acolo, încercând să prelungească nu știa ce anume, 


VP - 143 


în numele unui vis pe care orice om întreg la minte l-ar fi 
considerat imposibil. 

Inchise ochii și se gândi la tatăl său, omul despre care știa 
acum că îi dezonorase, omul care trădase memoria familiei sale, 
condamnându-i pe el și pe A Treia la oprobriul veșnic. Gândindu- 
se la asta, o înțepătură îi străbătu inima. Tatăl său... | se părea 
cu neputinţă ca persoana care îl educase în spiritul corectitudinii 
și al sacrificiului să fie aceeași care furase și trădase încrederea 
judecătorului Feng. Dar rapoartele erau concludente. Le citise cu 
atenţie și își amintea amănunţit fiecare dintre acuzaţii. Își 
făgădui atunci că nu va fi niciodată atât de nedemn, de prefăcut 
și de infam ca el. Își descărcă mânia, lovind cu piciorul 
scândurile bordajului. Tatăl său era singurul vinovat pentru tot 
ce li se întâmpla. Totuși, în timp ce raţiunea îi hrănea ura, un 
impuls dinlăuntrul său îl îndemna să creadă în nevinovăția lui. 

Nu deschise ochii până nu îl zgudui podeaua de lemn. Șlepul 
pe care se strecurase se legănă cu neîndemânare, zgâriindu-și 
flancul de digul cheiului de acostare al lacului de Vest, exact la 
poalele colinei unde era situat cimitirul. 

Pe când urca panta blândă care preceda Câmpiile Morţii, 
observă o mulţime pestriță străduindu-se să atingă culmea. 
După ziua de muncă, rudele obișnuiau să se adune la un loc ca 
să-și cinstească morţii, purtând asupra lor tot felul de bucate 
pentru ofrande. Își aminti de A Treia. Începea să apună soarele 
și nici măcar nu avea certitudinea că fiica hangiului i-o fi dat 
ceva de mâncare. Simpla idee de a și-o imagina flămândă îl făcu 
să se înfioare, așa că grăbi pașii, lăsă în urmă cortegiul de 
bocitoare și o luă înaintea bărbaţilor care se apropiau de imensa 
poartă de intrare cu o raclă pe umeri. 

Odată ajuns în cimitir, înaintă printre modeștii stâlpi funerari 
căutând vreun îngrijitor care să-i poată indica locul unde să-l 
găsească pe ghicitor. Negăsind niciunul, continuă să urce până 
la partea cea mai de sus a colinei, unde pajiștea înconjura 
măiestrit lespezile de piatră ce anunțau începutul grădinilor și al 
templelor de pe colină. Acolo, familiile cele mai înstărite, 
îmbrăcate strict în alb, le ofereau defuncţilor ceai pregătit de 
curând și aprindeau beţișoare de tămâie al căror parfum se 
contopea cu verdele ierbii și ceața umedă. După ce ajunse pe 
culme, se îndepărtă de plânsete și vaiete ca să se îndrepte spre 
un pavilion de culoare brun-închis ale cărui streșini curbate îi 


VP - 144 


amintiră de aripile unui corb sinistru. În imediata apropiere, un 
grădinar posomorât îi spuse că va găsi persoana de care 
întreabă nu foarte departe de locul acela, în împrejurimile 
Templului Eternităţii. 

Ci îi mulțumi. Urmându-i indicaţiile, ajunse la un mic templu 
cu un plan pătrat care răsărea din ceață ca un spectru. La 
picioarele lui, într-o groapă săpată pe jumătate, un omuleţ 
scotea pământul din mormântul deschis, scuipând întruna la 
fiecare lopată. Recunoscându-l pe ghicitor, îl scutură un fior. Se 
opri o clipă privindu-l pe bărbatul care gâfâia. Apoi se apropie 
încet, având încă îndoieli că aceea era o alegere nimerită. 

Se pregătea să plece tocmai când ghicitorul își ridică privirea 
și își aţinti ochii asupra lui. Omuleţul lăsă lopata pe grămada de 
pământ și se îndreptă de spate. Apoi scuipă în palme și clătină 
din cap. Ci nu știu ce să spună, dar ghicitorul i-o luă înainte: 

— Se poate ști ce naiba faci aici? Infundă lopata în groapă cu 
o față neprietenoasă. Dacă ceea ce cauţi sunt și mai mulţi bani, 
i-am cheltuit deja pe târfe și pe vin, așa că poţi să pleci pe unde- 
ai venit. 

Ci se încruntă. 

— Am crezut că o să te bucuri când o să mă vezi. Cel puţin 
azi-noapte, păreai mai încântat. 

Ghicitorul îl întrerupse cu un gâfâit: 

— Azi-noapte eram băut, așa că șterge-o, că am de muncă. 

— Nu mai ţii minte că ieri mi-ai propus să particip la...? 

— Uite ce e, băiete, din cauza ta, acum tot Lin'anul știe ce 
făceam eu cu greierii. Și am avut noroc că am putut să scap azi- 
dimineață, pentru că, dacă mă prindeau indivizii ăia care voiau 
să-mi vină de hac, acum eu aș ocupa locul ăsta. Și arătă groapa 
pe care o săpa. 

— Scuză-mă, dar îţi amintesc că nu eu am fost cel care umbla 
cu înșelătorii. 

— Ah! Nu? Și atunci cum numești fapta de a face prinsoare 
împotriva unei matahale știind că, și dacă te-ar tăia în două, tot 
n-ai scoate niciun vaiet? Fir-ar să fie! Pleacă de aici înainte să 
ies din groapa asta și să te alung cu lopata. 

— Pentru numele lui Buddha! Ce-i cu tine? leri mă implorai să 
lupt. Am venit dispus să-ți accept oferta, înţelegi? 

— O ţii întruna cu ziua de ieri! Ti-am mai spus că eram beat, 
mormăi el. 


VP - 145 


— Păi, judecând după grija cu care numărai monedele, nu 
păreai beat. 

— Ascultă-mă cu luare-aminte: aici, ăla care nu înţelege nimic 
ești tu. leși apoi din groapă, cu lopata în mână. Nu pricepi că din 
vina ta nu mă mai pot întoarce la piaţă. Nu pricepi că s-a dus 
deja vorba despre însușirea ta specială și că nimeni nu mai vrea 
să facă prinsori împotriva ta. Nu înţelegi că ești blestemat și că 
târăști ghinionul după tine. Și nu înţelegi că trebuie să termin 
afurisita asta de groapă și că vreau să stai departe de mine. 
Azvârli lopata pe fundul gropii. 

O voce răgușită în spatele lui îl smulse din stupoare. 

— Te deranjează, Xu? întrebă o namilă cu brațele tatuate, 
apărută din senin. 

— Nu. Tocmai pleca, răspunse el. 

— Păi, atunci, termină odată groapa, că altminteri, la noapte o 
să trebuiască să-ţi cauţi altă slujbă, lătră namila și arătă spre 
cortegiul funerar care se apropia pe povârniș. 

Ghicitorul apucă lopata și continuă să sape, de parcă i-ar fi 
fost pusă viaţa în joc. Când bărbatul tatuat le întoarse spatele, 
Ci sări în groapă. 

— Dar ce faci? 

— Nu vezi? Te ajut, spuse Ci, săpând în pământ cu propriile 
mâini. 

Ghicitorul îl privea. 

— Hai. la asta. Și îi dădu o săpăligă. 

Săpară împreună până făcură o groapă de lungimea unui trup 
și adâncă pe jumătate. Xu nu scoase o vorbă cât timp lucrară, 
dar când terminară, luă o cană murdară din traistă, turnă un 
lichid închis la culoare și i-o oferi lui Ci. 

— Nu te temi ca o fiinţă blestemată să bea cu tine? 

— Hai. Trage o dușcă și să ieșim din groapa asta. 

x x X 

Rămaseră lângă mormânt, în timp ce rudele rostiră ultimele 
rugăciuni. Apoi, la semnalul celui care părea cel mai în vârstă, 
purceseră la lăsarea sicriului în groapă. Aproape terminau când, 
pe neașteptate, Ci alunecă, cu un ghinion atât de mare, încât 
coșciugul se prăbuși până în fundul gropii și, din izbitură, se 
deschise. 

Ci amuţi. 

„Zei din ceruri! Ce se mai poate întâmpla?” 


VP - 146 


Încercă pe dată să-i pună capacul, ale cărui cuie se 
desprinseseră, dar ghicitorul îl dădu la o parte cu un brânci, de 
parcă ar fi putut cu gestul său violent să calmeze urletele pe 
care le scoteau rudele văzând trupul defunctului mânjit cu 
pământ. Xu încercă să miște cadavrul, dar se rănise la un deget 
și de-abia o mai putea scoate la capăt. 

— Ridicaţi-l de acolo, șleahtă de neputincioşi, strigă cea care 
după îmbrăcăminte părea să fie văduva. N-a suferit destul, ca 
să-l mai faceţi și voi să se chinuie chiar și după moarte? se văită 
ea. 

Ajutaţi de celelalte rude, Ci și Xu scoaseră sicriul dezmembrat 
din groapă și cu toții îl duseră în templu ca să-l repare și să 
repete spălarea cadavrului. Femeile rămaseră afară văicărindu- 
se, în timp ce bărbaţii se străduiau să dea cadavrului o înfățișare 
cuviincioasă. Ci observă că ghicitorul de-abia își mai putea folosi 
o mână, așa că luă un burete umezit cu apă de iasomie și 
începu să curețe îmbrăcămintea defunctului. Rudele i-au permis 
să facă asta, pentru că aducea ghinion să atingi trupurile 
morţilor, iar deranjarea lor după moarte putea atrage 
răzbunarea lor ulterioară. 

Lui Ci nu-i păsa. Era obișnuit să umble cu cadavrele, așa că 
nici nu tresări când trebui să-i descheie cămeșoiul ca să-i scoată 
pământul ce se vârâse pe sub haine. Frecându-l cu buretele, 
observă niște semne pe gât. 

Se opri din curățat și îl privi pe cel care se prezentase ca fiind 
părintele defunctului. 

— A fardat cineva cadavrul? îl întrebă el. 

Pe bărbat îl miră întrebarea, dar clătină din cap în semn de 
negație. Se interesă pe dată de chestiune, dar CI, în loc să 
răspundă, continuă. 

— Cum a murit? Dădu puţin la o parte cămeșoiul ca să 
cerceteze ceafa. 

— A căzut de pe cal și și-a frânt gâtul. 

Ci dădu din cap. Ridică pleoapele mortului, dar Xu îl opri. 

— Ce-ai de gând să faci? Vrei să încetezi să mai deranjezi 
familia și să-ţi termini treaba? îl zori el. 

Ci nu-i dădu ascultare. Dimpotrivă, se uită cu hotărâre la ruda 
mortului și vorbi fără să șovăie. 

— Domnule, bărbatul acesta n-a murit cum spuneți. 

— Ce vrei să zici? bâigui tatăl mortului, neînțelegând. 


VP - 147 


Cumnatul lui l-a văzut căzând. 

— Poate că așa o fi fost, dar, de bună seamă că, după aceea, 
cineva a profitat ca să-l strângă de gât. 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, Ci le arătă niște umbre de 
culoarea purpurei de o parte și de alta a gâtului. 

— Erau ascunse sub machiaj. O treabă de mântuială, adăugă 
Ci. Dar, fără îndoială, corespund cu urmele lăsate de niște mâini 
puternice. Aici, îi arătă el hematoamele apărute pe piele. Și aici. 

Rudele se priviră uimite și insistară să-l întrebe dacă e sigur 
de observaţiile sale. Ci nu se îndoia. Îi întrebă dacă doresc să 
continue înhumarea, dar părinţii fură de acord să o întrerupă 
numaidecât și să se adreseze judecătorului de instrucție ca să 
denunțe cazul. 

x x X 

Pe când Ci îi imobiliza degetul rupt, Xu nu încetă să 
chibzuiască. De îndată ce tânărul își termină treaba, Xu sări cu 
gura pe el: 

— Spune-mi un lucru, ești posedat de diavol? 

— Bineînţeles că nu. Ci începu să râdă. 

— Atunci, o să facem afaceri împreună, declară el. 

Ci îl privi uimit. Doar cu puţin timp mai devreme, ghicitorul îl 
asigurase că nimeni nu va mai face prinsoare împotriva lui, iar 
acum chipul surâzător părea că este cel al unui biet sărman, 
care ar fi primit pe neașteptate în dar un palat. Lui Ci nu-i păsa. 
Singurul lucru care îl interesa era să obţină niște monede în 
avans cu care să-l plătească pe hangiu. Se întuneca și teama lui 
era din ce în ce mai mare. Îi povesti lui Xu, care începu să râdă 
ca un copil. 

— Necazuri cu banii? Ha! Vom fi bogaţi, băiete! 

Bărbatul scotoci în traistă și scoase îndeajuns de mulţi bani ca 
să achite în avans o săptămână de găzduire. Fără să se 
oprească din râs, i-i dădu lui Ci. 

— Și acum, jură pe cinstea ta că mâine la prima oră o să te 
întorci la cimitir. 

Ci numără monedele și apoi jură. 

— Atunci, ne vom lua la bătaie? 

— Bineînţeles că nu, copile. Va fi o treabă mai periculoasă, 
dar mult mai avantajoasă. 


VP - 148 


15. 


Pentru oricine altcineva, absenţa durerii ar fi însemnat un dar 
divin, dar pentru Ci reprezenta un dușman tăcut care, de îndată 
ce îi întorcea spatele, înfigea în el pumnalul fără milă. În timp ce 
șlepul înainta lent, își palpă coastele, căutând indicii care să-i 
atragă atenţia asupra vreunei fracturi sau contuzii. Apoi făcu 
același lucru la picioare, mângâindu-le mai întâi ușor, apoi cu 
fermitate. Cel stâng i se păru normal, dar dreptul prezenta o 
îngrijorătoare culoare violacee. Nu putea face mare lucru, așa că 
își lăsă în jos cracul pantalonului și se uită la biscuiţii dulci de 
orez pe care tocmai îi cumpărase pentru sora lui. Işi imagină 
fețișoara ei încântată și zâmbi. Pe drum, numărase de mai multe 
ori monedele pe care i le înmânase ghicitorul, asigurându-se că 
îi vor ajunge ca să achite o săptămână de găzduire și alta de 
întreţinere. 

Când ajunse la casa de oaspeți, îl găsi pe hangiu certându-se 
în gura mare cu un tânăr urât la înfățișare. Văzându-l, bărbatul îi 
făcu semn că A Treia se află sus și își continuă disputa fără să-i 
mai acorde atenţie, așa că CÍ urcă treptele din două în două, 
rugându-se ca starea copilei să nu se fi înrăutățit. 

O găsi dormind sub o pătură de in respirând liniștit ca un căţel 
alăptat de curând. Încă mai avea resturi de orez în colţul gurii, 
așa că își închipui că mâncase la cină. O mângâie blând pe 
frunte. Avea febră, dar nu la fel de mare ca de dimineață și asta 
îl liniști. O trezi cu o dezmierdare ca să o întrebe dacă luase 
medicamentul și, fără să deschidă ochii, copila îi făcu semn că 
da. Atunci, Ci se întinse cât era de lung, se rugă pentru a-i săi, 
fără să uite de tatăl lui și, în sfârșit, se putu odihni. 

A doua zi, se trezi cu o veste neplăcută. Hangiul accepta să-i 
rezerve camera oricât ar fi dorit, dar, chiar dacă ar plăti, nu-și 
putea lua sarcina de a se ocupa de fată. Ci nu îl înţelese. 

— Ei bine, e foarte clar. Bărbatul continuă să fiarbă orezul 
pentru micul dejun. Asta nu e un loc potrivit pentru o copilă. Și 
tu ar trebui să fii primul care să-ţi dai seama de asta, adăugă el. 

Ci tot nu înţelegea. Se gândi că hangiul cere pur și simplu mai 
mulţi bani, așa că se pregăti să negocieze. 

— Pentru numele zeilor din cer! Nu asta-i problema, îl înfruntă 
hangiul. Tu ai văzut ce fel de oameni intră și ies din bârlogul 


VP - 149 


ăsta? Și le spun oameni, ca să-i numesc cumva. Dacă sora ta 
rămâne aici, o să vii într-o noapte și n-o s-o mai găsești. Sau și 
mai rău: o s-o găsești cu picioarele desfăcute și curgându-i 
șiroaie de sânge din locul acela sacru. După aceea, o să vrei să 
mă ucizi, dar eu o să fiu cel care te va ucide pe tine. Și, ca să 
spun drept, îmi plac banii tăi. Dar n-am chef să te omor și s-o 
sfârșesc executat. Așa că acum știi: cameră, da, însă copilă, ba. 

Lui Ci nu-i venea să creadă ce aude, până când nu văzu 
apărând un bărbat pe jumătate dezbrăcat dintr-o odaie din care 
după aceea ieși fiica hangiului. Atunci, nu mai stătu pe gânduri. 
Își strânse lucrurile, plăti ce datora și părăsi hanul împreună cu 
A Treia. 

xxx 

Explicaţiile sale nu folosiră la nimic. Când se prezentă la 
cimitir cu A Treia, ghicitorul sări în sus de indignare. 

— Crezi cumva că aici este azil de copii? Ți-am spus că 
afacerea va fi periculoasă, mormăi el. 

Omuleţul îi înșfăcă și îi conduse cu de-a sila într-un loc mai 
ferit. Părea într-adevăr supărat. Rămase tăcut câteva clipe, 
scuturându-și capul dintr-o parte într-alta și scărpinându-se, de 
parcă ar fi avut păduchi. În cele din urmă, se așeză pe vine și îi 
obligă pe Ci și pe A Treia să facă același lucru. 

— Nu-mi pasă că e sora ta. Trebuie să plece, rosti el. 

— De ce trebuie să plec mereu? interveni micuța. 

Ci o privi compătimitor. Apoi îl privi pe Xu. 

— Chiar așa. De ce trebuie să facă asta? îl întrebă el. 

— Păi, pentru că... pentru că... ce naiba să facă o copilă într- 
un cimitir? Unde o vârâm? O lăsăm să se joace cu morții? 

— Mie mi-e frică de morți, protestă A Treia. 

— Tu să taci din gură, o întrerupse Ci. Tânărul privi de jur- 
împrejur, respiră adânc și își aţinti ochii asupra lui Xu. Știu că n- 
a fost o idee bună, dar n-am încotro, spuse el cu un oftat. Și cum 
nu știu ce fel de treburi ciudate o să am de făcut, va rămâne cu 
noi până când o să găsesc altă soluţie. 

— Aha! Perfect! Muritorul de foame punând condiţii stăpânului 
său! Dădu cu piciorul într-o lespede și zâmbi. 

— Tu nu ești stăpânul meu! îi spuse Ci, ridicându-se de jos. 

— Poate că nu. Dar tu chiar ești un muritor de foame. Mă 
rog... doi muritori, o arătă pe micuță și lovi din nou cu piciorul în 
pământ. Fi-mi-ar spiritul afurisit! Ştiam eu că nu-i o idee bună! 


VP - 150 


— Dar vrei să-mi explici care-i problema? A Treia e 
ascultătoare. Va sta într-un colț și nu va deranja cu nimic. 

Xu se așeză din nou pe vine și începu să murmure. Se ridică 
brusc. 

— Foarte bine. Fie ce-or vrea zeii. Să stabilim, deci, învoiala. 

e 

Ca să discute condiţiile, Xu îi conduse pe Ci și pe sora lui la 
Templul Eternităţii, pavilionul unde se făcea înfășurarea în 
linţoliu. Ghicitorul intră primul, ca să aprindă un felinar care 
lumină o încăpere întunecată, duhnind a tămâie și a cadavru. Pe 
A Treia o sperie locul, dar Ci o strânse de mână și copila se 
liniști. Ghicitorul aprinse o lumânare pe care o așeză pe un fel 
de bancă alungită pe care se aranja ţinuta morților. Apoi dădu la 
o parte grămada de _ ulcele, esențe, uleiuri și truse de 
instrumente și scutură resturile de dulciuri de la ofrande și 
bucățelele de argilă provenind de la figurinele care îi însoțeau 
uneori pe defuncți. 

— Aici ne vom face treaba, arătă el mândru, ridicând 
lumânarea. 

Ci nu înţelegea nimic. Acolo nu era decât o încăpere goală, 
așa că îl lăsă pe Xu să continue cu explicaţiile. 

— Am văzut din prima clipă, continuă Xu. Puterea ta de 
prezicere... 

— De prezicere? 

— Ha! Și când mă gândesc că eu făceam pe ghicitorul! lar tu 
îți ţineai gura, șmecherule! 

— Dar... 

— Ascultă-mă, îl întrerupse Xu. O să te instalezi aici și o să 
observi cadavrele. Vei avea lumină și cărţi. Tot ce consideri 
necesar. Tu te uiţi la ele și îmi spui tot ce bagi de seamă. Nu 
știu: din ce cauză a murit defunctul, dacă e fericit în noua sa 
lume, dacă are nevoie de ceva... Născocești, dacă trebuie. lar 
eu o să le spun rudelor, ca să ne plătească, și toată lumea va fi 
încântată. 

Ci îl privi uluit pe Xu. 

— Nu pot face așa ceva. 

— Cum nu poţi? leri te-am văzut făcând-o. Când ai spus că 
omul nu murise căzând de pe cal, ci fusese strangulat, a fost 
ceva de necrezut. O să răspândesc zvonul și clienţii vor veni ca 
muștele de peste tot. 


VP - 151 


Ci clătină din cap. 

— Nu sunt un șarlatan. Îmi pare rău să o mărturisesc, dar așa 
este. Nu ghicesc nimic. Doar constat indicii, semne... urme de 
pe trupuri. 

— Indicii... semne... ce contează cum le numești? Cert e că 
observi niște lucruri. Și asta face mulţi bani! Pentru că ce-ai 
făcut ieri... o poţi repeta, nu-i așa? 

— Pot să aflu niște lucruri, într-adevăr... 

— Păi, atunci, să batem palma! Și zâmbi. 

e 

Se așezară în jurul unui sicriu ca să înfulece micul dejun pe 
care îl pregătise Xu. Pe tăblia de masă improvizată, Xu așezase 
farfurioare colorate, pline cu creveţi fierți în ceai verde de 
Longjing, cu supă de fluturi, crap dulce-acrișor și tofu cu pește. 
Din ziua în care judecătorul Feng îi vizitase în sat, nici Ci, nici 
sora lui nu mai mâncaseră atât de mult. 

— l-am spus nevesti-mii să pregătească tot. Trebuie să 
sărbătorim! Xu sorbi din supă. 

Ci se linse pe degete și băgă de seamă că Xu se uita la 
arsurile de pe mâinile lui. Tânărul le ascunse. Detesta să se 
simtă observat ca un animal de bâlci. Termină și ultimele 
farfurioare și îi spuse fetiţei să iasă să se joace afară. A Treia îi 
dădu ascultare. 

— Să stabilim clar termenii, spuse Ci pe un ton tranșant. Ce 
obţin eu din toate astea? 

— Văd că ești inteligent... Ghicitorul începu să râdă. A zecea 
parte din câștiguri. Și îi dispăru zâmbetul de pe faţă. 

— A zecea parte, ca să duc povara întregii afaceri? 

— Ci! Nu greși socotelile, băiete. Eu vin cu ideea. Eu vin cu 
locul. Eu vin cu morții. 

— Și dacă eu nu accept, vei avea exact asta: morții. Vreau 
jumătate sau nu mai batem palma. 

— Dar cine te crezi? Zeul banilor? 

— Ai spus că o să fie periculos. 

— O să fie și pentru mine. 

Ci cugetă. Fără cuvenita autorizaţie, manipularea cadavrelor 
era un delict aspru pedepsit și, după cât îl cunoștea pe Xu și 
tertipurile lui, avea bănuiala că printre sarcinile la care se 
gândise acesta se număra și examinarea morților. Făcu gestul 
de a se ridica în picioare, dar ghicitorul puse mâna pe el. 


VP - 152 


Omuleţul scoase o cană cu rachiu de orez și îl turnă în două 
boturi. Il bău pe primul și apoi pe al doilea. Râgâi. 

— De acord. O să-ţi dau a cincea parte, consimţi el. 

Ci îl privi. Simţi că inima îi tremură la fel ca mâinile 
ghicitorului. 

— Mulţumesc pentru mâncare. Și se ridică. 

— Băiat afurisit ce ești! Așază-te odată! Asta trebuie să fie o 
afacere pentru amândoi, iar cel care riscă cel mai mult sunt eu. 
Dacă se află că umblu să fac negoţ cu cadavrele, or să mă dea 
afară în stradă. 

— Și pe mine, la câini. 

Ghicitorul se încruntă și își turnă altă dușcă de rachiu. De data 
asta îi oferi un bol lui Ci. II goli pe al său încă de vreo două ori 
înainte de a vorbi. Apoi se ridică și schimbă tonul vocii: 

— Uite ce e, fiule, tu crezi că toată afacerea o să depindă de 
puterile alea speciale pe care se pare că le ai, dar lucrurile nu 
merg așa. Trebuie să convingem rudele să ne permită să avem 
acces la cadavre, să le cercetăm cât mai mult cu putinţă, să le 
punem mai întâi lor întrebări ca să aflăm până și ultimul 
amănunt în legătură cu dorințele și năzuințele lor. Arta divinaţiei 
se compune dintr-o parte de adevăr, zece, de minciuni, restul, 
de amăgiri. Va trebui să alegem familiile cele mai înstărite, să 
vorbim cu ele în timpul priveghiului, și toate astea în cea mai 
mare taină, pentru ca nimeni să nu ne strice afacerea. O treime 
din ce obținem. Ultima mea ofertă. Este corect pentru amândoi. 

Ci se ridică, își alătură pumnii pe piept și se înclină în faţa lui. 

— Când începem? întrebă el. 

x x * 

În restul dimineții, Cí îl ajută pe Xu să îndrepte lespezi, să 
curețe gropi și să sape morminte. In timp ce munceau, Xu îi 
mărturisi că merge uneori la un templu budist ca să ajute la 
incinerări. Adăugă că pentru confucianiști era cu adevărat 
ofensatoare acea metodă oribilă care mistuia trupul, dar 
influența budistă crescândă și prețul costisitor al înhumărilor îi 
împingeau pe mulţi nevoiași să treacă hotarul către lumea 
cealaltă prin focul purificator. Pe Ci îl interesă posibilitatea de a-l 
însoți, căci ar fi o ocazie să practice din nou studiul cadavrelor, 
ceva ce nu mai făcuse de când încetase să-l mai ajute pe Feng. 
Când Xu îl întrebă cum reușise să aibă o asemenea pricepere, Ci 
răspunse improvizând că darul său era o trăsătură de familie. 


VP - 153 


— Aceeași care te împiedică să simţi durerea? 

— Da, aceeași, minţi el. 

— Atunci, nu te mai plânge atâta și pune-te pe treabă. Și îi 
arătă un nou mormânt. 

Mâncară orez asezonat cu un sos grețos gătit cu apă tulbure, 
dar de care Xu se arătă deosebit de mândru. Cum trecuse de 
amiază, Ci se apucă să curețe și să facă ordine în Templul 
Eternităţii. Încăperea alăturată, în care ghicitorul își ţinea trusa 
cu instrumente, semăna mai mult cu o groapă de gunoi, așa că 
deduse că locuinţa lui Xu trebuia să fie o cocină sau ceva și mai 
îngrozitor. De aceea, când ghicitorul îi propuse ca el și A Treia să 
se mute să locuiască la el, ideea nu-l entuziasmă câtuși de 
puţin. 

— Ce părere ai? întrebă ghicitorul fără să ia în seamă expresia 
de pe chipul lui Ci. Dacă tot o să fim asociaţi, măcar atâta să fac 
și eu pentru tine, nu-i așa? Se opri o clipă și se încruntă. 
Bineînțeles, este evident că va trebui să-mi plătești... Dar măcar 
ai rezolva problema surorii tale. 

— Să-ţi plătesc? Dar n-am bani. 

— Pentru asta nu-ţi face griji. Va fi o nimica toată pe care, de 
altfel, aș încasa-o din onorariile tale. Să zicem că... a zecea 
parte? 

— A zecea parte? Ci făcu ochii imens de mari. Asta numești tu 
o nimica toată? 

— Desigur! zise Xu cu convingere. Și ţine seamă de faptul că 
la preţul ăsta va trebui să adaugi obligaţia potrivit căreia sora ta 
să o ajute pe nevastă-mea la pescărie, că nu vreau trântori la 
mine în casă. 

Deși prețul i se păru exorbitant, pe Ci îl liniști să audă că 
nevastă-sa va avea grijă de A Treia. Xu îi spuse că trăiește cu 
cele două soţii ale sale. Avusese trei fiice, dar, din fericire, 
reușise deja să le mărite, așa că scăpase de ele. Pe Ci îl 
preocupa doar sănătatea surorii sale. Când îi zise asta lui Xu, 
bărbatul îl lămuri că singurul lucru pe care va trebui să-l facă A 
Treia va fi să curețe peștele și să aranjeze marfa. Ci se simţi 
ușurat. Părea că, pe neașteptate, toată viaţa lui începea să se 
îndrepte. 

Începură să discute despre cum își vor organiza munca. Xu îi 
povesti lui Ci despre ritmul înhumărilor, pe care le estimă la 
vreo cincizeci pe zi, dintre care o bună parte erau pricinuite de 


VP - 154 


accidente, reglări de conturi sau asasinate. Îi spuse că există și 
alți gropari, dar că va încerca să preia înmormântările cele mai 
profitabile. În plus, între planurile sale se număra nu numai 
cercetarea treburilor ce ţineau de morți. Vor profita, de 
asemenea, să facă negoț cu cei vii. 

— La urma urmelor, te pricepi puţin și la boli. Cu siguranţă că 
poţi să ghicești dintr-o privire dacă cineva suferă de stomac, de 
mate sau de intestine... 

— Maţele și intestinele sunt același lucru, îl lămuri Ci. 

— CI, băiete! Nu face pe istețul cu mine, i-o tăie Xu. Cum îţi 
spuneam, oamenii vin mereu aici plini de remușcări. Știi tu: vreo 
comportare greșită, vreo mică trădare, vreun furt pe care 
defunctul l-a săvârșit în viaţă... Dacă stabilim o legătură între 
suferinţa rudelor și sufletul chinuit al mortului, vor dori să scape 
de blestem și vom putea să le luăm banii. 

Spre dezamăgirea lui Xu, Ci refuză categoric. Una era să 
aplice cunoștințele ca să cerceteze amănunte privitoare la 
împrejurările deceselor, și cu totul altceva, să profite de niște 
naivi care aveau nevoie de consolare. 

Xu nu se dădu bătut. 

— De acord. Tu identifică boala, că de restul o să mă ocup eu. 

Ci se scărpină în cap. Era limpede că munca alături de Xu 
avea să-i aducă nenumărate neplăceri. 

e 

În aceeaşi după-amiază asistară la şase înmormântări. Cí 
încercă să examineze un cadavru ale cărui pleoape inflamate 
păreau să trădeze o moarte violentă, dar rudele defunctului nu-i 
dădură voie. Când se întâmplă asta a treia oară, Xu începu să se 
întrebe dacă făcuse într-adevăr o afacere bună. li spuse lui Ci că 
va trebui să-și dea silința sau, dacă nu, va rupe învoiala. 

Ci rămase pe gânduri. Se întuneca și în curând aveau să se 
închidă porțile cimitirului. Trase aer în piept și privi cortegiul 
care urca încet pe pantă. Putea fi ultima lui șansă. Băgă de 
seamă numaidecât că era vorba de o familie cu dare de mână, 
pentru că sicriul era bogat împodobit și pentru că, în urma lor, 
un grup de muzicanți intona o melodie sumbră. Căută iute 
printre cei prezenţi pe cel care i se păru că este cel mai afectat, 
un tânăr în doliu, ai cărui ochi înroșiți arătau o vădită suferință. 
Ci se rușină de ceea ce avea să facă, dar nu șovăi. Într-un fel 
sau altul, trebuia să o hrănească pe A Treia, așa că se asigură 


VP - 155 


ca mâinile să-i rămână ascunse sub mănuși și se apropie de 
tânăr cu scuza că îi împărtășește durerea. Apoi îi oferi un beţișor 
de tămâie căreia îi atribui o putere specială. Pe când fabula 
lăudând calităţile parfumului, căută în înfățișarea tânărului 
semnul vreunei boli. Băgă de seamă curând în ochii lui o urmă 
gălbuie pe care, datorită cunoștințelor sale medicale, o puse pe 
seama unei suferințe a ficatului. 

— Uneori, moartea unei rude agravează vărsăturile și 
greţurile, îi mărturisi el. Dacă nu o remediaţi, durerea de care 
suferiți sub coasta dreaptă vă va duce mai devreme sau mai 
târziu în mormânt. 

Auzindu-l, tânărul începu să tremure, de parcă o fantomă 
tocmai i-ar fi prevestit un destin fatal. Când îl întrebă dacă este 
cumva ghicitor, Ci amuți. 

— Și încă dintre cei buni, interveni Xu zâmbind. 

Xu nu pierdu timpul. Se apropie de tânăr și, după ce-i făcu o 
plecăciune uluitor de exagerată, îl apucă de braț și îl îndepărtă 
puţin de cortegiu. Ci nu știa despre ce vorbesc, dar după chipul 
satisfăcut al lui Xu și după punga pe care i-o arătă după aceea, 
deduse că afacerea începea să dea roade. 

xxx 

În noaptea aceea, Ci cunoscu șampana pe care trăia 
ghicitorul. Fără îndoială, vasul făcuse de multă vreme ultimul 
său drum și ceea ce mai rămăsese din el era legat pe cheiuri cu 
ajutorul unor frânghii de cânepă care îl împiedicau să se ducă la 
fund. Scârţâia la fiecare pas și puţea a pește stricat. Lui Ci i se 
păru că este orice, numai locuinţă nu, dar Xu se arătă mândru 
de ea. Tânărul tocmai se pregătea să treacă de prelata care 
ținea loc de ușă, când, pe neașteptate, se ciocni de o femeie 
care țipa de parcă ar fi fost jefuită. Femeia încercă să-i dea afară 
pe Ci și pe copilă, dar ghicitorul o opri. 

— Ea este soţia mea, Măr, râse Xu și în clipa aceea ieși altă 
femeie mai tânără care se înclină văzându-i. Și ea, de 
asemenea, este soţia mea, Lumina, se mândri el, fără să se 
oprească din râs. 

In timp ce luau masa de seară, Ci fu nevoit să îndure 
șușotelile celor două soţii. Amândouă refuzară de mai multe ori 
ideea de a găzdui încă două persoane într-un loc în care nu mai 
încăpea niciun greier, dar când Xu le aruncă în faţă șiragul de 
monede pe care graţie lui Ci le câștigase la cimitir, femeile se 


VP - 156 


schimbară la faţă și schiţară un zâmbet exagerat. 

— O să-ţi plătesc acum și partea ta, îi șopti lui Ci și ridică din 
umeri. 

Se culcară înghesuiți ca sardelele. Lui Ci îi reveni locul de la 
picioarele lui Xu și se întrebă atunci dacă nu ar fi fost de 
preferat să doarmă lângă un pește stricat. Se gândi că 
incapacitatea lui de a simţi durerea era compensată de o 
abilitate specială pentru a percepe aromele și, pe dată, îi reveni 
în minte mirosul ciudat pe care îl simţise la el acasă în ziua când 
locuința fusese doborâtă de un fulger. Mirosul acela înțepător și 
intens... mirosul acela... Se răsuci, încercând să-și găsească o 
poziţie mai comodă, dar nu izbuti. _ 

Legănat de clipocitul apei, încercă să adoarmă. In depărtare, 
se auzeau loviturile slabe de gong care anunțau trecerea orelor. 
Nu-și dădu seama cât timp trecuse până când începu să-l biruie 
toropeala. Imagini de pe vremea când era la universitate îi 
trecură prin minte și un sentiment ciudat de fericire puse 
stăpânire pe el. Visa examenul său de absolvire când, brusc, 
simţi că cineva îi astupă gura și îl zgâlțâie cu violenţă. Deschise 
speriat ochii și dădu peste răsuflarea lui Xu, care îl soma să se 
scoale în liniște. 

— Avem probleme! Degrabă! îi șopti el. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

— Ti-am spus că o să fie periculos. 


16. 


În timpul nopţii, aproape că nu circulau șlepuri prin Lin'an, așa 
că trebuiră să renunţe la canale și să-l urmeze pe jos pe 
necunoscutul care îi trezise din somn. Ci izbuti să zărească 
silueta întunecată, ascunsă sub o tunică roasă care, în urmă cu 
ceva vreme, probabil că fusese portocalie. Bărbatul se deplasa 
tiptil și la fiecare colț de stradă se oprea să verifice dacă cineva 
îi urmărea sau nu, indicându-le să stea pe loc ori să înainteze. Ci 
îl întrebă din nou pe Xu ce se întâmplă, dar acesta îl sfătui să 
tacă și să meargă. 

Traversară orașul luând-o pe cele mai prost luminate străduţe 
ca să evite patrulele prefecturii care împânzeau de obicei 


VP - 157 


orașul. Ci observă că se îndreptau spre munţii din vest, locul 
unde se afla principala mănăstire budistă din oraș. Deși 
denumirea oficială a acesteia era Palatul Sufletelor Alese, 
majoritatea cetățenilor se refereau la ea ca la Frigerea 
Cadavrelor, pentru că acolo era locul unde zi și noapte se 
ardeau morţii care nu puteau fi îngropaţi. Când ajunseră la 
Marea Pagodă, cu nesfârșitul turn al celor o mie de trepte care 
domina întregul ansamblu, luna încă mai strălucea printre norii 
ameninţători. 

Bărbatul care îi condusese până acolo le făcu un semn să se 
oprească și se identifică în faţa celui care păzea intrarea. Apoi 
pătrunse în incintă și le porunci să aștepte. Când omul dispăru, 
Ci insistă pe lângă Xu să-i spună ce se întâmplă, dar ghicitorul 
reuși să-i atragă atenţia să-i urmeze exemplul și să-și ţină gura. 

Curând, apăru un bătrân cu privirea stinsă și glas tremurător. 
Xu se înclină dinaintea lui, iar Ci îl imită. Bărbatul le întoarse 
plecăciunea și le ceru amabil să-l însoțească. Amândoi înaintau 
încet în urma lui, pe când Ci se minuna de exuberantul decor 
care împodobea pereţii, în contrast cu sobrietatea templelor 
ridicate în onoarea maestrului Confucius.  Traversară 
dependințele edificiului principal și o luară spre aripa de nord, 
unde, după cum se spunea, trupurile morţilor ardeau până se 
mistuiau. Acolo, o apucară pe un culoar a cărui vădită goliciune 
contrasta cu ornamentaţia fastuoasă pe care o lăsaseră în urmă 
și care părea să coboare până în adâncul infernului. O duhoare 
dezgustătoare anunţa apropierea de sala de incinerare. Locul îl 
înspăimântă pe Ci. 

Sala era o grotă mucegăită săpată în povârniș, încărcată cu o 
pâclă de cenușă care îngreuna respiraţia. Prin ceaţă, Ci zări un 
rug enorm pe care se odihnea un cadavru gol și mai multe 
siluete stând în picioare în jurul lui. Numără vreo zece persoane. 

Ca și cum ar fi știut ce trebuie să facă, Xu se apropie de rug. 

— Acesta este? întrebă el și îi făcu un semn lui Ci să se 
apropie. Apoi, le ceru celor prezenţi să-i facă loc suficient ca să 
examineze cadavrul. N-am vrut să-ţi spun ca să nu te alarmez, îi 
șopti el lui Ci, în timp ce acesta pipăia picioarele mortului, dar 
mumia asta a fost conducătorul uneia dintre cele mai puternice 
bande de răufăcători din oraș. Cei care ne înconjoară sunt fiii lui 
și vor să cercetăm cine l-a ucis. 

— Și cum cred ei că vom putea face așa ceva? Glasul lui era o 


VP - 158 


altă bolboroseală. 

— Pentru că ieri le-am garantat că tu ai putea s-o faci. 

— Tu? Ţi-ai pierdut cumva minţile? Atunci, spune-le că te-ai 
înșelat și hai să plecăm de aici, îi șopti el. 

— Nu pot să fac asta. 

— De ce? 

Xu înghiţi în sec. 

— Pentru că am luat deja banii. 

Ci se uită atent la rude. Privirile lor erau reci și tăioase ca 
lama ascuţită a jungherelor pe care le ţineau în mână. Işi 
închipui că, dacă dă greș, în sală vor fi mai multe cadavre. 

Cu o expresie dezaprobatoare, ceru mai multă lumină și i-o 
luă înainte lui Xu, rugându-se să-i fie de folos cunoștințele 
învăţate de la judecătorul Feng. 

Apropie felinarul de chipul mortului, un amestec de carne și 
de sânge uscat, căruia îi lipsea o ureche și o parte din pomeţi. 
Un caz de violenţă inutilă. Cu toate acestea, niciuna dintre răni 
nu părea mortală. După rigiditatea membrelor și culoarea pielii, 
estimă că probabil decesul avusese loc cu cel puţin patru zile în 
urmă. Ceru oțet din belșug și îi interogă pe cei prezenți în 
legătură cu împrejurările în care fusese găsit. Mai întrebă și 
dacă vreun judecător examinase cadavrul înainte. 

— Nu l-a examinat nimeni. Cadavrul a apărut în grădina casei 
sale, pe fundul unui puț. L-a găsit singurul servitor care era de 
serviciu în momentul acela, spuse unul dintre cei prezenţi, care 
îi aminti lui Ci că Xu îi asigurase că va ghici numele asasinului. 

Ci trase aer în piept. Dacă îi lăsa pe oamenii aceia să ia drept 
sigure vorbele sale, mai târziu nu va mai fi chip să susţină 
contrariul. Se gândi cum să iasă cu bine din acest necaz. 

— Nu depinde totul de mine, zise el, ridicând glasul ca să se 
încredințeze că îl auzeau. Este adevărat că pot ghici unele 
lucruri, dar la mijloc vor sta întotdeauna zeii și voința lor, 
adăugă el și privi spre marele călugăr căutându-i aprobarea. 

Călugărul încuviință cu o plecăciune și făcu același lucru în 
fața rubedeniilor care nu fură tulburate de această declarație. 

Ci înghiţi în sec. Se întoarse către mort și își continuă 
examinarea. Gâtul se vedea intact, dar dând la o parte pătura 
care acoperea pieptul, o puzderie de viermi făcea să se înfioare 
grămada plină de grăsime a intestinelor care erau împrăștiate 
pe partea sa dreaptă. Duhoarea îi inundă gâtul și coborî spre 


VP - 159 


stomac, făcându-l să vomite. Xu îi sări în ajutor. Când își reveni, 
ceru niște meșe de vată îmbibate în ulei de cânepă cu care își 
astupă nările. Atunci, ca prin minune, duhoarea dispăru. Apoi, îi 
dădu lui Xu sarcina de a cere să se sape o groapă în care să 
poată introduce cadavrul. 

— Omul a fost budist. Familia vrea să-l incinereze, îi atrase Xu 
atenția. 

Ci îi explică lui Xu că are nevoie de groapă ca să încălzească 
trupul. II văzuse de nenumărate ori pe maestrul Feng făcând 
asta și era și o modalitate de a obţine un răgaz. În vreme ce mai 
mulţi călugări începură să sape, Ci iniţie examinarea 
amănunţită. Le ceru rudelor să se dea la o parte, ca să-și facă 
treaba. 

— Cu permisiunea primului născut, mă aflu în faţa unui bărbat 
onorabil de vreo șaizeci de ani, de statură și constituție mijlocii 
și de alcătuire obișnuită pentru vârsta sa. Nu se observă 
cicatrice sau semne vechi care să scoată la iveală vreo boală 
gravă sau mortală. Îi privi. Pielea lui este moale și dezumflată, 
dar se rupe dacă este trasă cu putere. Are păr rar și cărunt, care 
se desprinde și el dacă este tras. Prezintă numeroase contuzii la 
cap și pe faţă, provocate, fără îndoială, de lovituri cu un obiect 
neascuţit. 

Se opri observând buzele mortului. Reţinu un amănunt și 
continuă: 

— Torsul e plin de julituri, fiind probabil târât pe pământ. 
Pântecele... încercă să-și ascundă expresia de scârbă. În 
pântece se observă o rană făcută prin tăiere care înaintează de 
la baza plămânului stâng până la stinghia dreaptă, lăsând 
majoritatea viscerelor afară. Se întrerupse ca să-și rețină 
senzaţia de vomă. Are intestinele umflate de umori, dar nu și 
pântecele. Lujerul său de jad este normal. Picioarele nu prezintă 
nicio zgărietură... 

Privi rudele, sperând să considere satisfăcătoare aceste 
informaţii. Dar acestea rămaseră impasibile, în expectativă, ca 
un auditoriu care așteaptă după un spectacol lung dezvăluirea 
surprinzătoare din final. 

„In ce m-ai vârât, Xu? După ce că mi-e destul de greu să 
constat cauza morții, cum își pot ei închipui că voi afla numele 
vinovatului? 

Ci îi ceru ghicitorului să întrerupă săparea gropii și să fie 


VP - 160 


ajutat să întoarcă trupul defunctului. Odată așezat cu faţa în jos, 
îi somă pe călugări să termine de săpat groapa. Din păcate, 
odată examinată, spinarea defunctului aproape că nu oferea 
nicio informaţie relevantă cu care să-și completeze teoria, așa 
că acoperi cadavrul și începu să-și enumere concluziile. 

— În ochii oricui, acest bărbat a fost asasinat cu o tăietură 
enormă care i-a despicat pântecele. Rana a produs eviscerarea 
care... 

— N-am plătit ca să ne spui ceea ce până și un orb ar fi în 
stare să ghicească! îl întrerupse un bătrân, făcând semn unui 
tânăr deșirat, cu o cicatrice mare pe faţă. 

Fără să scoată o vorbă, tânărul desfigurat se apropie de Xu, îl 
apucă de păr și îi puse jungherul la gât. Bătrânul aprinse o 
lumânare minusculă și o așeză lângă Ci. 

— Aveţi răgaz până se stinge flacăra. Dacă până atunci nu 
veţi fi rostit numele asasinului, tu și asociatul tău o să regretați. 

Un fior de gheaţă îl străbătu pe CI. Incă nu știa cauza 
decesului, așa că îl privi pe Xu așteptând un răspuns pe care 
acesta nu i-l dădu. Privi pâlpâirea slabă a flăcării stingându-se 
încet, dar inexorabil. 

Xu ajută la terminarea gropii. De cum isprăviră treaba, Ci 
porunci să fie umplută cu tăciuni pe care-i ceruse de la 
bucătării. Când spuza se răci, așeză o rogojină peste ea, o stropi 
cu oțet și ceru să fie mutat cadavrul în groapă. Odată aflat 
înăuntru, îl acoperi cu pătura și așteptă nervos. 

Lumânarea scăzu și mai mult, de-abia mai pâlpâind din 
pricina adierii. Ci își simţi stomacul zvâcnind. 

Trase aer în piept și își trecu în revistă opţiunile. Cel mult, ar 
putea risca să prezinte cauza, dar de aici până la a deduce 
numele vinovatului era o prăpastie imposibil de trecut. Și, 
bineînţeles, nu știa dacă un asemenea răspuns ar fi suficient 
pentru a potoli mânia acelor oameni. Își luă un răgaz de care nu 
avea nevoie ca să dezvelească mortul și adoptă o expresie 
solemnă. Apoi, îi examină gleznele. 

— Cum spuneam... îi căută din priviri pe cei prezenți... Pentru 
orice observator, bărbatul acesta a murit ca urmare a unei răni 
brutale care i-a despicat pântecele... Dar un asemenea fapt 
evident dovedește doar șiretenia și perversitatea asasinului. 
Atinse cu degetele gleznele mortului. Un om viclean, insensibil și 
periculos, care nu numai că a dispus de timpul necesar ca să 


VP - 161 


comită crima, dar, după aceea, a manevrat cadavrul ca să ne 
facă să credem că s-a petrecut altceva decât cele întâmplate. 

Cei prezenţi ascultau cu atenţie. Dar Ci privea doar la 
pâlpâirea lumânării, care se topea văzând cu ochii. Incercă să se 
uite în altă parte și să se concentreze asupra cuvântării sale: 

— Când v-am întrebat mai înainte, mi-aţi spus că, în noaptea 
dispariţiei, defunctul era păzit de oameni demni de încredere. 
Acest fapt exclude o posibilă conspirație și ne conduce, la rândul 
său, către un singur responsabil. O ființă crudă și violentă, peste 
măsură de lașă, ca un șacal. 

— Timpul se scurge, îi atrase atenţia bărbatul care îl amenința 
pe Xu. 

Ci privi lumânarea cu coada ochiului. Strânse din fălci și se 
apropie de bărbatul cu jungherul. 

— Dar omul acesta nu a murit înjunghiat. Bineînțeles că nu, 
așa cum o dovedește pielea secţionată care mărginește 
tăietura. O arătă. Dacă observați cu atenţie, veţi constata că 
viermii au urmărit tăieturile rănii, o rană din care, în momentul 
când a fost produsă, nu s-a scurs sângele. Și nu a sângerat, 
pentru că, atunci când acest nefericit a fost despicat de sus și 
până jos, era deja mort de ceasuri întregi. 

Un murmur străbătu grota până se prefăcu într-un țipăt de 
uimire. 

Ci continuă: 

— În mod ciudat, nu a murit nici înecat, așa cum o 
demonstrează faptul că, apăsându-i stomacul, acesta se 
dovedește a fi gol, iar nările sale, precum și interiorul gurii, 
inclusiv dinţii și limba, sunt lipsite de resturi vegetale, de insecte 
sau de murdăria obișnuită din puțuri, pe care ar fi înghiţit-o, fără 
îndoială, dacă ar fi fost în viaţă. Așadar, singurul răspuns posibil 
este acela că era deja mort când a fost aruncat în puț. Se 
întoarse spre rudele defunctului. Ceea ce ne conduce, în sfârșit, 
la întrebarea: Cum a murit? 

— Și dacă n-a fost nici înjunghiat, nici înecat, și dacă n-a ajuns 
nici măcar să fie lovit, atunci cum a murit? întrebă fiul. 

Ci știa că de vorbele sale puteau depinde vieţile lor, așa că le 
cântări bine înainte de a le rosti: 

— Tatăl vostru a murit înspăimântător de încet. Fără să poată 
vorbi. Fără să poată cere ajutor. Tatăl vostru a murit horcăind 
otrăvit. Un nou murmur se răspândi prin criptă. Faptul ne este 


VP - 162 


confirmat de degetele țepene și de buzele sale înnegrite, 
precum și de limba închisă la culoare care ne vorbește, fără 
îndoială, despre cinabru”: elixirul mortal al taoiștilor?, otrava 
alchimiștilor?* nebuni. Ci făcu o pauză, chiar în momentul în care 
lumânarea se zbătea deja în ultima sa pâlpâire. Odată mort... 
continuă el... și profitând de întunericul nopţii, tatăl vostru a fost 
apucat strâns de glezne și târât cu fața în jos până la puţul din 
grădina sa, în care a fost aruncat în mod mârșav. Dar, nefiind 
mulțumit de fapta sa, asasinul a mai avut timp să-i spintece 
burta și să-i mutileze chipul cu singura intenţie de a ascunde 
adevărata cauză a morții. 

— Cum poţi ști toate astea? îl întrerupse unul dintre cei 
prezenţi. 

Ci nu se sperie. 

— Pentru că semnele dezvăluite de aburii de oțet nu lasă nicio 
îndoială. Le arătă urmele de pe glezne. De aceea știu că a fost 
târât pe pântece, încă în agonie, așa cum o dovedesc unghiile, 
care i s-au despicat când a încercat să se agaţe de viaţă. Le 
arătă unghiile pline de pământ, despre care putea face 
prinsoare că este același pământ din grădina lui. 

Ci băgă de seamă că lumânarea era pe moarte. Omul cu 
pumnalul își încordă mușchii atunci când flacăra își dădu ultima 
suflare. 

— Impresionant, admise ruda cea mai în vârstă, dar încă n-ai 
rostit numele ucigașului. Și făcu un semn spre omul desfigurat 
cu pumnal în mână. Numele! îi ceru el. 

Disperat, Ci privi în jurul său, căutând o ieșire. Nu existau nici 
ferestre, nici culoare. Doar stâncă golașă. Doi oameni înarmați 
păzeau singura ușă care comunica spre exterior, iar Xu era 
captiv. Orice hotărâre care le-ar fi putut salva viața trebuia luată 
acolo. 

Bărbatul cu pumnal apăsă lama pe gâtul lui Xu. Ochii săi 
necruțători îi trădau hotărârea. Ci înțelese că, dacă nu rostea un 
nume, ghicitorului avea să-i fie tăiată beregata. 

Trecură câteva clipe de liniște în care nu își auzi decât 


27 Sulfură de mercur, utilizată de alchimiști pentru prepararea unui elixir al 
longevităţii, în realitate fiind un compus foarte otrăvitor. 

28 Adepţi ai taoismului, religie populară în China, inspirată din doctrinele filosofului Lao 
Tse (secolul VI î.Hr.), personaj legendar în credința chineză. 

29 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit 
ALCHIMIE. 


VP - 163 


respirația. 

Bărbatul cel mai bătrân din familie își pierdu răbdarea. Îi dădu 
ordin desfiguratului, iar acesta ridică braţul ca să-i taie gâtul lui 
Xu. Atunci, Ci strigă. 

— Omul Marii Minciuni! născoci el un nume. 

Desfiguratul se opri descumpănit. Căută pe chipul bătrânului 
un semn de aprobare. 

— Acela este vinovatul pe care îl căutaţi, insistă CI, 
străduindu-se să se menţină pe pânza de păianjen pe care 
încerca să o ţeasă. 

In timp ce aștepta, îl privi pe Xu. Spera ca ghicitorul să spună 
ceva, să facă un gest care să-i arate o cale, un indiciu care să-i 
dezvăluie cum să iasă din impas, dar Xu își ţinea pleoapele 
închise, strânse ca niște zăvoare. 

— Ucide-l, spuse bătrânul pe un ton sentențios. 

— A fost Chang! Chang l-a asasinat! strigă Xu pe neașteptate. 

Bătrânul se făcu alb ca varul. 

— Chang? Mișcă din buze. Apoi căută cu mâini tremurătoare 
prin îmbrăcăminte un cuţit care sclipi la lumina felinarelor. Încet, 
fără să rostească vreun cuvânt, înaintă spre unul dintre cei 
prezenţi, care se dădu înspăimântat îndărăt, până când mai 
mulți bărbaţi îl opriră apucându-l de brațe. Cel îngrozit era 
Chang. Același pe care Xu tocmai îl numise. Acuzatul nu-și 
recunoscu crima, dar când i se smulseră unghiile, mărturisi că 
nu a vrut să o facă și ceru iertare în hohote de plâns. Avea 
chipul schimonosit. Imaginea cuiva care înțelege că viața îi va fi 
curmată, a cuiva care se știe deja mort înainte ca moartea să-l 
ajungă. 

Nu opuse rezistenţă. 

Execuția sa fu lentă. Bătrânul îi secționă cu îndemânare 
venele de la gât pentru ca asasinul să fie conștient de felul cum 
moare. Când își dădu și ultima suflare, oamenii se întoarseră 
spre Ci și îl cinstiră cu o plecăciune. Apoi bătrânul îi înmână 
ghicitorului o pungă cu monede. 

— A doua rată. Se înclină. Xu îi întoarse salutul, revenindu-și 
în fire. Și acum, dacă ne permiteţi, trebuie să ne onorăm morții. 

Xu era cât pe-aci să se retragă, când Ci îl împiedică. 

— Ascultaţi-mă cu toţii! îi invită el. Zeii au vorbit prin gura 
mea. Voința lor a făcut posibilă dezvăluirea asasinului și, cu 
aceeași putere pe care mi-au conferit-o, vă somez să păstraţi 


VP - 164 


tăcerea asupra tuturor întâmplărilor la care aţi fost martori. Ca 
niciun alt suflet decât al vostru să nu cunoască acest secret. Ca 
nimeni să nu îngăduie ca limba sa să trădeze această minune, 
sau, dacă nu, vă asigur că duhurile din infern vă vor urmări pe 
voi și familiile voastre până în ziua în care veţi cădea în propriul 
mormânt. 

Bătrânul rămase tăcut, în timp ce strângea din buze. Apoi 
făcu încă o plecăciune și se retrase cu toată suita sa. Mai târziu, 
același călugăr care îi condusese până la criptă îi însoţi către 
ieșire. 

Ci și Xu o porniră pe drumul de întoarcere în oraș, coborând 
colina Marii Pagode prin latura sa dinspre Răsărit. Se ghicea 
ivirea zorilor, acolo unde marea se contopea cu orizontul. Un 
soare care pentru Ci aproape că nu exista. Merseră fără să-și 
adreseze vreun cuvânt, fiecare meditând la cele întâmplate. Cu 
puţin timp înainte de a trece de zidul de apărare a orașului, Xu îl 
înfruntă pe Ci. 

— De ce naiba le-ai zis să tacă? spuse el printre dinţi. 
Pusesem mâna pe afacerea vieţii noastre și tu ai dus-o de râpă. 
La ce te gândeai când i-ai amenințat? Pe oamenii ăștia îi 
cunoaște toată lumea. Dacă n-ar fi fost predica ta, peste câteva 
ceasuri, tot Lin'anul ar fi aflat cele întâmplate, ne-am fi umplut 
de clienți și am fi câștigat îndeajuns cât să ne cumpărăm 
propriul cimitir. 

Ci nu-i putea spune lui Xu că un portărel îl urmărea și că lucrul 
de care avea cel mai puţin nevoie era ca tot Lin'anul să afle că 
un tânăr cu mâinile arse muncește la cimitir. Chiar și așa, 
simţea că i se întorc maţțele pe dos. Fuseseră pe punctul de a 
muri și, în loc să-i fie recunoscător că-i salvase viața, Xu îi 
reproșa că distrusese viitorul afacerii sale. 

Îi venea să se îndepărteze de el. Se gândi să abandoneze tot, 
să o ia pe A Treia și să fugă oriunde, dar frigul zorilor îi domoli 
mânia și îi potoli răspunsul. 

— Așa mă rasplătești pentru tot ce-am făcut pentru tine? 
spuse el în cele din urmă. 

— Ai grijă, băiete! Nu-ţi atribui un merit care nu ţi se cuvine! 
Eu am fost cel care am rostit numele lui Chang! urlă Xu. Chipul 
său era ca al iluminaţilor care se simt deținători ai adevărului 
absolut. 

Ci îl privi ca și cum ar fi fost un negustoraș oarecare și se 


VP - 165 


întrebă dacă merita osteneala să discute cu cineva ale cărui 
singure raționamente se bazau pe bani. Se gândi că nu, dar nu 
era dispus să se lase dominat. Nu, dacă de asta depindea 
viitorul lui și al surorii sale. 

— Înţeleg, spuse el. Poate că ar fi fost mai bine să-i las să te 
înjunghie. Sau aș fi putut să rămân mut în faţa cadavrului, 
așteptând ca tu să rezolvi totul. 

— Eu am rostit numele asasinului! repetă Xu. 

— De acord! Nu contează! La urma urmelor, asta a fost prima 
și ultima dată când discutăm treaba asta. 

— Nu înţeleg. La ce te referi? 

— Păi, mă refer la faptul că niciodată, repet, niciodată nu voi 
mai lua parte la ceva care, pentru orice fiinţă cu oarecare 
judecată, ar fi o nebunie și care pentru tine pare să fie o simplă 
afacere profitabilă. Se opri brusc. Pentru numele tuturor zeilor! 
Chiar crezi că pot ghici orice? Fir-ar să fie de treabă! Nu sunt 
decât un amărât care nici măcar nu și-a încheiat studiile și tu 
vrei să mă comport ca un zeu în fața unor indivizi exaltaţi care 
n-ar fi șovăit o clipă să ne taie beregata... Sincer îţi spun, cu cât 
mă gândesc mai mult, cu atât înțeleg mai puţin cum de ţi-a dat 
prin minte așa ceva. 

Xu scoase punga cu monede și o scutură în fața lui. 

— Sunt de argint! 

— Nu vreau un sicriu de argint. Ci le îndepărtă din faţa lui. 

— Și din ce îl preferi? Din cânepă? Pentru că asta vei obține 
dacă o să mergi în continuare pe drumul tău. Unde crezi că o să 
ajungi fără mine? Spune-mi. Chiar mă crezi prost? Dacă ai avea 
ceva mai bun de făcut sau un loc unde să te duci, n-ai fi aici cu 
mine, așa că mai bine mulțumește-mi că te ajut și nu mai face 
nazuri. la. Și îi dădu a treia parte din monede. E mai mult decât 
ai fi câștigat muncind vreme de șase luni. 

Ci le refuză. Știa bine unde duce lăcomia. Tatăl lui i-o arătase. 

— Fir-ar să fie, băiete! Dar ce voiai? Să câştigi bani fără să 
riști nimic? 

— Poate că omul ăla... Chang... 

— Ce? răcni Xu. 

— Pe Chang ăla, de ce l-ai acuzat? Poate că era nevinovat. 

— Nevinovat? Ha! Nu mă face să râd. Dintre toţi cei care erau 
acolo, chiar și cel mai nevinovat este în stare să-și înjunghie 
propriul fiu și apoi să-l îngroape de viu. Din ce crezi că trăiesc 


VP - 166 


ei? Ce crezi că ar fi făcut cu noi? Îl cunoșteam pe Chang. Toată 
lumea îl cunoștea. Omul ăla râvnea la funcţia defunctului. Și ai 
văzut că a mărturisit. Și de altfel, ce mai contează dacă era 
nevinovat sau nu? Era un hoț, un nelegiuit și, mai devreme sau 
mai târziu, ar fi sfârșit la fel, așa că mai bine că prin moartea lui 
ne-a făcut să fim mai puţin săraci. 

— Nu-mi pasă, orice ar fi fost, ridică glasul Ci. N-aveai 
siguranța. N-aveai dovezi și fără ele nimeni nu poate fi 
condamnat. Poate că a mărturisit pentru că a fost torturat. Nu. 
Nu mă voi mai preta la așa ceva. Ai înțeles? Nu mă deranjează 
să muncesc, nici să sap gropi, nici să ascult pacienţii la plămâni, 
nici să examinez vii sau morți... fac orice. Nu mă deranjează. 
Dar îţi atrag atenţia: nu-mi cere să mai acuz pe cineva fără să 
am dovezi... pentru că, atunci, te voi acuza pe tine. 

xxx 

Pe drumul de întoarcere, Xu îi aruncă priviri pline de ură lui Ci, 
fără ca acesta să le observe. Tânărul mergea cu capul plecat, 
cufundat în gânduri, preocupat de dilema pe care i-o ridica 
situaţia lui. O dilemă care îl rodea pe dinăuntru și pe care nu știa 
cum să o rezolve. 

Dacă îl dădea uitării pe ghicitor și dispărea, poate că ar izbuti 
să înceapă o viaţă nouă departe de Lin'an. Nu trebuia decât să 
ia banii pe care tocmai i-i oferise Xu, să o trezească pe A Treia și 
să scape de puzderia aceea de primejdii. Dar să fugă însemna, 
de asemenea, să renunțe la tot ce visase: la iluziile sale, la 
universitate, la examenele imperiale, care, în cazul în care le-ar 
fi trecut, ar fi recăpătat onoarea și respectul pentru care luptase 
atât de mult și pe care fărădelegea tatălui său îl împiedica acum 
să le atingă. 

Pe de altă parte, să se stabilească în Lin'an însemna să 
rămână la cheremul ghicitorului, cu vicleșugurile sale de tot felul 
și consecinţele de temut ale acestora. Și să aștepte moartea de 
îndată ce Kao l-ar fi descoperit. 

Lovi cu piciorul într-o piatră și își blestemă soarta. 

Îi păru rău că nu are un tată integru pe care să-l invoce, un 
spirit drept și virtuos căruia să-i ceară sfatul în privinţa grijilor și 
necazurilor sale. Privi către orizont. Razele răsăritului de soare 
începeau să scalde orașul. Işi jură că fiilor să-i nu li se va 
întâmpla niciodată așa ceva. Când îi va avea, va face imposibilul 
să fie mândri de el. Și tot ce îi lipsise de la tatăl său el le va 


VP - 167 


dărui lor. 

Fără să bage bine de seamă în ce fel, ajunseră la locuinţa 
plutitoare a lui Xu. Ci nu luase încă o hotărâre, dar Xu i-o înlesni. 
Ghicitorul puse un picior pe șampană, iar pe celălalt îl ţinu pe 
uscat, împiedicându-l pe Ci să treacă. 

— Ai două opţiuni: ori muncești în continuare ca până acum, 
ori șterge-o de aici. Simplu ca bună ziua, spuse el. 

Ci îl privi. 

Nu avea decât o singură opţiune: să o menţină în viaţă pe 
sora lui. 

Strânse din dinţi și îl dădu la o parte pe ghicitor. 


17. 


Săptămânile următoare nu trecură ușor pentru Cí. În fiecare 
noapte se trezea în liniște ca să meargă la halele imperiale și să 
care peștele cumpărat zilnic de nevasta lui Xu. Când se întorcea 
pe șampană, ajuta la sortarea și curăţarea peștelui pentru a 
acoperi o parte din treburile care îi reveneau surioarei lui, fie că 
era bolnavă, fie că nu. Apoi, îl însoțea pe Xu în rondul de 
dimineaţă pe care îl făcea prin pieţe și pe cheiuri cercetând, 
după cât le stătea în putinţă, toate morțile accidentale sau 
violente care s-ar fi produs în ziua precedentă. In general, acest 
rond includea o vizită la spitale și la dispensare, unde Xu, în 
schimbul unei sume modice, obținea de la îngrijitori numele și 
situaţia personală a celor mai grav bolnavi, beteșugurile de care 
sufereau și tratamentele pe care le urmau, lucru pe care Îi 
repetau la Marea Farmacie din Lin'an. Cu această listă, Xu își 
plănuia prestațiile, alegând dintre cazurile cele mai ușoare pe 
cele care ar fi putut aduce cel mai mare profit. 

În drum spre Câmpiile Morţii, Ci recapitula și evalua 
informaţiile. Examina antecedentele și consulta datele din zilele 
anterioare ca să verifice dacă dispuneau de amănuntele 
necesare cu care credibilitatea cercetărilor sale să crească. 
Odată ajuns la cimitir, își punea în ordine trusa de instrumente 
pe care avea să o utilizeze mai târziu în cercetări și care, încetul 
cu încetul, avea să sporească odată cu beneficiile pe care i le 
înmâna Xu. După aceea, îl ajuta pe Xu săpând gropi, cărând 


VP - 168 


pământul dintr-o parte într-alta, așezând lespezi sau punând 
umărul la transportul acelor sicrie pe care rudele nu erau în 
stare să le care. După ce mâncau, se pregăteau să-și joace rolul, 
ceea ce includea punerea la punct a ţinutei și îmbrăcarea unui 
soi de costum de mag pe care i-l confecţionase prima soţie a lui 
Xu și la care el adăugase o mască, pentru a-și ascunde chipul. 

— Așa vom oferi mai mult mister, îi sugerase Ci lui Xu, în loc 
să-i explice că, fiind un fugar, nu dorea să fie recunoscut. 

Ghicitorului nuri fu pe plac ideea, dar când Ci sugeră că, în 
acest fel, dacă i se va întâmpla ceva într-o zi, oricine altcineva 
va putea să-i ia locul, fără ca el să-și închidă afacerea, Xu 
acceptă încântat. 

De obicei, alternau muncile din cimitir cu deplasările la Marea 
Mănăstire budistă. Cu toate că incinerările le furnizau mai puţine 
câștiguri decât înhumările, le aduceau o reclamă care nu făcea 
decât să îngroașe lista clienţilor avizi de cunoaștere. 

Nopțile, când se întorcea pe șampană, o trezea pe A Treia ca 
să se asigure că se simțea bine și că își îndeplinise obligaţiile în 
pescărie. Atunci îi oferea mici daruri constând în figurine de 
lemn pe care el însuși le cioplea între două înmormântări. Apoi îi 
dădea medicamentul, îi verifica exerciţiile de scriere și repeta cu 
ea cele o mie de cuvinte pe care copiii trebuiau să le memoreze 
ca să înveţe să citească. 

— Mi-e somn, se plângea ea, dar el o mângâia pe păr și mai 
insista încă puţin. 

— Doar nu vrei să muncești toată viaţa într-o pescărie... 

Și atunci, ea lua coala cu ideograme, scotea limba și își dădea 
silinţa să citească. 

Mai târziu, când dormeau cu toţii, el ieșea afară, în frigul 
aspru al nopții și, echipat cu un lampion, sub sclipirea stelelor, 
încerca să revadă capitole întregi din Prescripțiile lăsate lui Liu 
Juan-Zi de către spirite, un pasionant tratat de chirurgie, pe care 
îl cumpărase la mâna a doua în piaţa de cărți. Studia acolo până 
când îl biruia somnul sau ploaia îi stingea felinarul. Atunci, și 
doar atunci, căuta un locșor liber ca să se odihnească între 
picioarele lui Xu și peștele împuțit. 

Dar în fiecare noapte, fără excepţie, înainte ca pleoapele să i 
se închidă de oboseală, își reamintea dezonoarea tatălui său și îl 


năpădea amărăciunea. 
xxx 


VP - 169 


Cu trecerea lunilor, Ci învăţă să deosebească rănile 
accidentale de cele provocate cu intenţia de a ucide; să 
discearnă între tăieturile produse de securi și cele pricinuite de 
pumnale, cuțite de bucătărie, tesace sau spade; să facă 
diferenţa între o crimă prin spânzurare și o sinucidere prin 
aceeași metodă; să observe că, dat fiind că o cantitate de 
otravă înghițită într-o sinucidere era întotdeauna mai mică decât 
cea utilizată într-un asasinat, aceeași otravă producea efecte 
diferite, în funcţie de cine o administrase. Descoperi că 
procedeele folosite pentru un omor erau rudimentare și 
instinctive atunci când motivele ţineau de gelozie, de răbufniri 
sau de o dispută neașteptată, dar dacă proveneau dintr-o 
obsesie sau o premeditare, sporeau în sofisticare și în viclenie. 

Fiecare caz nou reprezenta o provocare capabilă să-i 
trezească nu numai inteligenţa, ci și imaginaţia. Neavând nici 
timp, nici mijloace, trebuia să pună cap la cap fiecare cicatrice, 
fiecare rană, fiecare inflamație, fiecare întărire sau roșeaţă a 
unui ţesut, fiecare amănunt, oricât de neînsemnat ar fi părut 
într-un mozaic complet. Uneori, o simplă șuviţă de păr sau o 
ușoară supuraţie putea furniza indiciile pentru rezolvarea unei 
chestiuni inexplicabile. 

lar el ţinea cu tot dinadinsul să le găsească. 

Studiind cadavru după cadavru, a fost obligat să accepte 
dimensiunea ignoranței sale. Oricât de mult li s-ar fi părut 
celorlalţi că cercetările sale ţineau de magie, cu cât învăţa mai 
mult, cu atât mai mult își dădea seama de sărăcia cunoștințelor 
sale. Uneori era disperat, fiind pus în fața unui semn 
necunoscut, a unui cadavru mut, a unei cicatrice cu neputinţă 
de identificat sau a unei deducţii greșite. Când i se întâmpla așa 
ceva, îl admira și mai mult pe fostul său maestru, judecătorul de 
instrucţie Feng, omul care îi insuflase dragostea pentru 
cercetare și pentru amănunt. Alături de el învățase lucruri care 
nu i se predaseră niciodată la universitate. Și, la fel ca pe 
vremea aceea, Ci descoperea acum o lume nouă plină de 
cunoștințe pe care Xu o împărțea cu el. 

Pentru că și Xu se pricepea la morți. 

— Pe acesta nu-i nevoie să-l deschizi. Uită-te la burta lui. A 
plesnit pe dinăuntru, îi spunea el îngâmfat, mândru că știe ceva 
ce credea că Ci ignoră. 

Intr-adevăr, Xu știa la perfecție să observe cadavrele, în 


VP - 170 


același fel în care se pricepea să interpreteze gesturile celor vii. 
Știa să răsucească trupurile, să găsească oase rupte, să 
ghicească cotonogelile, să recunoască hematoamele, să facă 
preziceri ale cauzelor și proveniențelor și să determine până și 
meseria morților care îi treceau prin mâini, de parcă ar fi pus 
întrebări unuia viu. Petrecuse ani întregi în cimitir cărând 
cadavre, ajutând la incinerarea budiștilor decedați și, după cum 
povestea el, muncise ca gropar în temnițele din Sichuan, unde 
caznele și morţile violente se succedau zilnic. O experienţă care 
îi lipsea lui Ci. 

— Acolo, chiar că am văzut execuţii. Asasinate de- 
adevăratelea, nu jocurile astea de copii! își dădea el aere în faţa 
lui Ci. lar rudele lor nu le duceau alimente la închisoare, 
guvernul nu le dădea de mâncare, așa că acolo era o haită de 
lupi. 

Ascultându-l, Ci își aminti de fratele său, Lu, și de moartea 
cumplită de care a avut parte. Vru să creadă că în temniţele din 
Sichuan soarta lui nu ar fi fost cu mult diferită. 

Experienţa lui Xu era un inepuizabil izvor de cunoștințe din 
care Ci se adăpa fără să se sature, un torent din care se îmbuiba 
cu ardoare în așteptarea zilei în care s-ar putea prezenta la 
examenele imperiale. 

Dar toate acestea nu erau de-ajuns și rarele sale momente de 
răgaz le consacra studiului. 

Când sosi iarna, îi propuse ghicitorului să-și lărgească 
cunoștințele, achiziționând cărți noi. Xu fu de acord. 

— Dar va trebui să le plătești din banii tăi. 

Pe Ci nu îl deranja asta. La urma urmelor, afacerea îi aducea 
îndeajuns ca să o hrănească pe A Treia și să cumpere leacuri 
noi, care erau pe zi ce trece mai scumpe. Restul va fi bine folosit 
dacă Xu îi va permite să dispună de răgaz ca să studieze. 

În timpul primăverii, Ci căpătă siguranţă de sine. Vederea i se 
ascuţise până în a distinge de la bun început culoarea vineţie a 
unei contuzii de tonul purpuriu ascuns sub o lovitură seacă; 
simţul său olfactiv învățase să separe duhoarea putrefacţiei de 
putoarea mai dulceagă a cangrenei; degetele sale simțeau 
durităţile de sub țesuturi, micile plăgi pricinuite de un ștreang în 
jurul gâtului, moliciunea  bătrâneţii, arsurile cauzate de 
tratamentele prin moxibustie, chiar și minusculele cicatrice 
provocate de acele de acupunctură. 


VP - 171 


În fiecare zi se simţea mai sigur pe el însuși. Mai încrezător în 
persoana sa. 

Şi asta a fost greșeala lui. 

Intr-o zi ploioasă de aprilie, un numeros cortegiu de nobili 
gătiți fastuos urca lent panta cimitirului purtând un sicriu. Cei 
doi servitori care îl precedau o luară înaintea alaiului, căutându-l 
pe Xu cu intenţia ca el să lămurească rudele asupra cauzelor 
decesului. După cum se pare, defunctul, un înalt demnitar din 
Dregătoria de Război, murise în noaptea dinainte după o 
îndelungată boală, a cărei cauză de-abia ieșise la iveală, iar 
rudele sale doreau să știe dacă s-ar fi putut evita decesul. _ 

După ce se stabili costul, Xu se duse să-l caute pe CÍ. Il găsi 
acolo unde îl lăsase, vârât în noroiul dinăuntrul unei gropi ai 
cărei pereți se năruiseră pe când o lărgea. Hainele îi erau atât 
de murdare, încât Ci îi ceru lui Xu răgazul ca să-și recapete o 
ținută decentă, dar acesta îl zori să se acopere cu costumul de 
deghizare și să se ocupe de oamenii aceia. Ci îi dădu ascultare 
strângând din dinţi, dar mănușile pe care i le confecționase 
nevasta lui Xu ca să-i ascundă arsurile de pe mâini erau mânjite 
cu noroi. 

„lar a doua pereche am uitat-o pe șampană”. 

Nu putea risca să fie identificat după arsuri. 

— Ştii că nu o pot face fără mănuși, îi spuse el lui Xu, căruia îi 
relatase în numeroase ocazii că îi repugna să examineze 
cadavrele fără ele. 

— Fir-ar să fie, Ci! Atunci, ascunde-ţi-le sau bagă-ţi-le în cur. 
Ai putea s-o faci și cu mâinile la spate. 

Ar fi trebuit să refuze, dar Ci se încrezu prea tare. La urma 
urmelor, își imagină că o fi vorba de încă un caz de bătrân 
decedat din pricina vreunei boli. Işi puse costumul de deghizare 
în pavilion și ieși să primească procesiunea, căutând să-și țină 
mâinile ascunse sub mâneci. De îndată ce văzu chipul 
cadavrului, ghici că era vorba de un simplu atac de apoplexie. 

„E în regulă. Să ne jucăm rolul.” 

Mai întâi, se înclină în faţa cortegiului și apoi se apropie de 
sicriu. Gâtul defunctului prezenta o oarecare umflătură. Chipul 
său zbârcit era plăcut la înfățișare, iar veșmintele sale de gală 
miroseau a tămâie și a santal. Nimic anormal. Nu avea nevoie 
să-l atingă. Rudele voiau doar o confirmare și asta avea de gând 
să le dea. Se asigură că mâinile îi rămăseseră sub mâneci și 


VP - 172 


simulă o examinare a feţei, a gâtului și a urechilor, trecându-și 
mânecile pe deasupra. 

— A murit de apoplexie, își dădu el avizul. 

Rudele se înclinară cu o expresie de recunoștință, iar Ci le 
răspunse în același fel. Fusese o treabă ușoară. Dar, când deja 
se retrăgea, o voce răsună în spatele său: 

— Luaţi-l! 

Înainte de a putea să facă ceva, doi bărbaţi îl apucară strâns, 
iar un al treilea începu să-l percheziţioneze. 

— Ce se întâmplă? încercă Ci să se elibereze. 

— Unde este? Unde ai vârât-o? îl luă un altul la rost. 

— Am văzut cum a ascuns-o în mânecă, îl acuză altul. 

Ci îl privi pe Xu, căutând o explicaţie, dar acesta rămase 
deoparte. Atunci, cei care îl capturaseră, îl somară să înapoieze 
broșa cu perle pe care tocmai o furase. Ci nu știu ce să spună. 
Oricât de mult încercă, nu izbuti să-i convingă de nevinovăția sa. 
Nu se liniștiră nici după ce îl despuiară de îmbrăcăminte. După 
ce-i aruncară hainele în faţă ca să se acopere, începură din nou 
să se răstească la el: 

— Afurisitule pârjolit ce ești! Ori ne spui unde e broșa, ori te 
snopim în bătaie. 

Ci încercă să se gândească. Una dintre rude îi poruncise unei 
tinere slugi să se întoarcă în oraș și să comunice autorităţilor 
furtul, dar restul celor prezenţi nu păreau dispuși să aștepte 
întoarcerea sa. Cei doi bărbaţi care îl ţineau strâns îi răsuciră 
brațele, dar, spre uimirea amândurora, Ci nu se tulbură câtuși 
de puţin. 

— Vă repet că n-am furat nimic! Nici măcar nu l-am atins! se 
apără el. 

Un pumn în stomac îl făcu să se îndoaie. Simţi că îi lipsește 
aerul. 

— Dă-o înapoi ori nu vei mai scăpa cu viață de aici. 

Oamenii aceia aveau de gând să-l ucidă. Se gândi la A Treia și 
ţipă, simțindu-se neputincios. Nu furase nimic. Trebuia să fie o 
greșeală. O repetă până la saturație, dar nu fu crezut. Atunci, un 
bărbat se apropie cu o funie. Ci amuţi. 

Simţi un nod strângându-i gâtul. Omul era gata să-l 
stranguleze când o voce autoritară răsună ca un tunet: 

— Oprește-te! Dă-i drumul! 

Ci nu înțelese. Deodată, aceiași oameni care tocmai îl 


VP - 173 


loviseră, îl puseră pe picioare, făcându-i o plecăciune. În faţa lor, 
capul familiei agita tremurând broșa pierdută. 

— Eu... Nu știi ce rău îmi pare. Tocmai a găsit-o fiul meu pe 
fundul sicriului. Probabil că s-a desprins în timpul transportării 
și... 

Venerabilul bătrân se înclină, chinuit de remușcări. 

Ci nu spuse nimic. Işi scutură praful de pe haine și se pierdu 
printre gardurile vii. 

e 

În aceeași seară, medită pe puntea șampanei până se făcu 
noapte de-a binelea. Poate că incapacitatea lui de a simţi 
durerea fizică făcea ca durerea din sufletul său să fie mai mare, 
dar era cert că se învinovăţea în bună măsură pentru cele 
întâmplate. Dacă, în loc să aibă grijă să-și ţină ascunse arsurile 
de pe mâini, ar fi examinat cadavrul cu atenţie și minuţiozitate, 
poate că nimeni nu l-ar fi suspectat. Nu-i reproșa nici lui Xu 
atitudinea pe care o avusese. Se ținuse pur și simplu deoparte, 
pentru că nu înțelegea ce se întâmplă. In orice caz, învățase că 
niciodată nu trebuie să trateze superficial o examinare, oricât de 
evident i s-ar părea rezultatul și că cea mai mică eroare îl putea 
duce la moarte sau, cel puţin, la niște necazuri mari. ` 

Se lungi și privi stelele. Nu fusese o zi bună de muncă. In 
curând, va fi Anul Nou și va împlini douăzeci și unu de ani”. Era 
un început de rău augur. 

Două zile mai tărziu, lucrurile se înrăutăţiră. 

In dimineaţa aceea se afla împreună cu Xu dând strălucire 
unui sicriu în Templul Eternităţii când, deodată, îi atrase atenţia 
un murmur ciudat venind de afară. La început, îl atribui 
servitorului care grebla prin grădini fredonând, dar încetul cu 
încetul, zgomotul începu să se accentueze până se prefăcu în 
lătratul unui câine. Când îl recunoscu, i se făcu părul măciucă. 
Ultima dată când auzise lătrat de câine fusese atunci când 
fugise de portărelul Kao. În cimitir, de obicei, nu intrau câini. 
Fugi până la ușă și se uită printr-o crăpătură. Se schimbă la faţă. 

Pe colină, urca un copoi asmuţit de un portărel în uniformă. 
Era Kao. Instinctiv, Ci se ghemui. 

— Trebuie să mă ajuţi! îl imploră el pe ghicitor. 

— Să te ajut? La ce? întrebă Xu, neînţelegând nimic. 


3% A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit 
ANIVERSAREA ZILEI DE NAȘTERE. 


VP - 174 


— Omul ăla care vine! Reţine-l până mă gândesc eu la ceva. 

Xu își apropie ochii mici de crăpătură. 

— Un portărel! se întoarse spre Ci, nevenindu-i să creadă. Dar 
ce-ai făcut, drac împielițat? 

— Nimic! Spune-i că am plecat! 

— Că ai plecat? Încotro? 

— Nu știu. Născocește tu! 

— În regulă... Dar câinelui, ce-i spun? 

— Te rog, Xu! 

Ghicitorul se ridică în picioare și ieși din pavilion exact în 
momentul în care portărelul ajungea sub porticul templului. Xu 
răsuflă ușurat văzând că ţine strâns câinele. 

— Frumos animal, comentă el de la o oarecare distanţă. Vă 
pot ajuta cu ceva? Închise poarta și se înclină respectuos. 

— Presupun că puteţi, mormăi portărelul. Câinele mârâi și el. 
Tu ești cel căruia i se spune ghicitorul? 

— Numele meu este Xu, afirmă el. 

— Să-ţi explic, Xu. Acum două zile a fost depus un denunț în 
legătură cu furtul unei broșe, aici, la cimitir. Știi despre ce 
vorbesc? 

— Aha! Povestea aia! Cum să nu-mi amintesc...? O 
neînțelegere rușinoasă. Zâmbi nervos. Nişte rude iuți la mânie 
au crezut că noi le-am sustras o broșă, dar au descoperit 
numaidecât că de fapt se desprinsese și stătea pe fundul 
sicriului. S-a rezolvat situaţia. 

— Da. Asta a fost și ceea ce a confirmat după aceea una 
dintre rude. 

— Atunci...? se miră Xu. 

— Problema este că s-a vorbit despre un tânăr care te ajută. 
Cineva deghizat, cu mâinile și pieptul arse... Coincide cu 
descrierea unui fugar pe care îl tot caut. Un tânăr înalt și zvelt, 
cu părul negru prins într-o codiță... 

— Ah! Nelegiuitul ăla? Blestemat fie ceasul când l-am angajat! 
scuipă el indignat. A șters-o ieri cu punga mea fără să dea 
explicaţii. Tocmai aveam de gând să-l denunţ de cum se va 
încheia ziua de lucru și... 

— Aha!... Scutură din cap. Și, evident, nu știi încotro s-o fi 
putut duce... 

— Păi, nu știu... oriunde. Poate în port. De ce? A făcut ceva? 

— A furat niște bani. Și există o recompensă care te-ar putea 


VP - 175 


interesa... adăugă el. 

— O recompensă? Se schimbă la faţă. 

Pe neașteptate, un zgomot provenind din interiorul templului 
îi atrase atenţia portărelului. 

— Cine-i acolo, înăuntru? Își aţinti privirea asupra micului 
templu. 

— Nimeni, domnule. Eu... 

— Dă-te la o parte! îl întrerupse Kao. 

Dinăuntru, Ci observă cum Xu încerca să-l rețină pe portărel, 
dar fără succes. Dintr-o privire, constată că încăperea aceea era 
o temniţă, un sicriu uriaș fără niciun loc în care să se ascundă. 
Dacă încerca să fugă prin fereastra din spate, câinele îl va vâna 
în câmp deschis. Nu avea nicio scăpare. Nu avea de ales. 

— Acolo nu este nimic, sunt doar morţi, îl auzi ţipând pe 
ghicitor, în vreme ce Kao lovea cu piciorul poarta care era 
zăvorâtă pe dinăuntru. 

— După ce-o să intru eu, chiar asta o să fie acolo, urlă 
portărelul. 

Kao își descărcă mânia asupra porții celei mari fără ca zăvorul 
să cedeze. Poarta era solidă și încuietoarea rezistentă. Incepu să 
o lovească din nou cu piciorul până descoperi pe jos o lopată. O 
apucă și îi zâmbi lui Xu. Din prima lovitură făcu să sară așchii 
din ornamentaţia în relief. Rezistă și la a doua lovitură, dar la a 
treia, scârțâi. 

Se pregătea să sfărâme încuietoarea când, deodată, fără 
urmă de violență, poarta se deschise dinăuntru. Portărelul se 
dădu îndărăt văzând silueta îmbrăcată într-un costum de 
ghicitor care își înălța braţele tremurând. 

— leşi afară! porunci Kao. Masca! Scoate-ţi-o! Hai! Supune-te! 
Și asmuţi câinele care lătra de parcă ar fi vrut să-l sfâșie. 

Mascatul încercă să-i dea ascultare, dar mâinile sale 
tremurânde în mănuși nu reușeau să desfacă nodurile. 

— Nu mă face să-mi pierd rabdarea! Scoate-ţi mănușile! lute! 

Mascatul își scoase încet, deget după deget, mănușa de pe 
mâna dreaptă. Apoi, făcu același lucru cu stânga. Când termină, 
le lăsă să cadă pe jos. Atunci, chipul lui Kao își schimbă expresia 
triumfală într-o strâmbătură de uimire. 

— Dar... Dar tu... 

Portărelul observă niște mâini zbârcite fără urmă de vreo 
arsură, de parcă ar fi fost șterse ca prin minune. Peste măsură 


VP - 176 


de furios, îi smulse masca și dădu peste chipul unui bătrân 
înspăimântat. 

— Dă-te la o parte! 

ÎI împinse pe impostor și intră în templu, lovind și împrăștiind 
tot ce îi ieșea în cale. Se uită peste tot, dar locul era pustiu. Kao 
urlă ca un animal rănit. Apoi, ieși din încăpere și îl apucă pe Xu 
de cămașă. 

— Mincinos afurisit ce ești! Spune-mi imediat unde este, dacă 
nu, o să-i simţi colții în beregată! 

Câinele scrâșni din dinţi lângă el. 

Cu toată spaima, Xu jură că nu știe. Portărelul îl apucă de gât. 

— O să te supraveghez zi și noapte și dacă tânărul ăla se 
întoarce ca să te ajute la treburile tale scârboase, o să mă 
asigur că vei regreta tot restul vieţii tale! 

— Domnule, încercă Xu să vorbească, l-am angajat de milă pe 
individul ăla ars. l-am născocit abilităţile și deghizarea pentru ca 
naivii să nu-și piardă încrederea în mine, dar eu eram cel care îi 
șoptea ce trebuia să spună. De aceea, am căutat un nou 
asistent... Arătă spre grădinar, care tremura în tăcere la câţiva 
pași. Tânărul ăla nu se va mai întoarce. V-am spus deja că m-a 
furat. Dacă se întoarce, o să-i scot ochii cu mâinile mele. 

Kao scuipă la picioarele lui Xu. Apoi strânse din dinţi și părăsi 
cimitirul într-un val de înjurături. 

XXX 

Când Ci îi povesti lui Xu că îl convinsese pe grădinar să se 
ascundă sub deghizarea lui, ghicitorul izbucni în râs. 

— Dar, pentru numele bărbii lui Confucius, ce-ai făcut ca să 
nu te găsească? 

Cu teama încă în suflet, Ci îi dezvălui că, văzându-se prins în 
capcană, îl chemase pe grădinar de la fereastra din spate și îl 
convinsese să se deghizeze, în schimbul unei mite substanţiale. 

— Și l-am pus să împodobească sicriul în care m-am ascuns 
cu ţinte, ca să pară pecetluit. 

Xu izbucni din nou într-un hohot de râs, pe când Ci îi plătea 
grădinarului suma convenită. Când ghicitorul se sătură de atâta 
râs, îi relată lui Ci conversaţia pe care o avusese cu portărelul. 

— Se pare că totul a ieșit la iveală în urma episodului cu 
nobilii și broșa cu perle, îi spuse el. După toate aparențele, cel 
care te-a denunţat te-a descris ca fiind un tânăr deghizat, cu 
mâinile arse, și descrierea ta a ridicat bănuieli. Il privi fix. 


VP - 177 


Presupun că acum va trebui să-mi explici de ce ești căutat. De 
fapt... se încredință că nu-l aude grădinarul... a menţionat o 
recompensă considerabilă... Dar nu cât câștigăm cu prestaţia ta, 
îi spuse el zâmbind. 

Ci rămase tăcut. Să explice necazurile și suferințele pe care le 
îndurase de la tragica dispariţie a familiei sale nu numai că era 
complicat, dar și greu de crezut. Pe de altă parte, era ceva care 
îl făcea să nu aibă încredere în Xu. Era o senzaţie asemănătoare 
cu aceea pe care o simţea față de cineva care i-ar fi oferit un 
pahar cu apă tulbure asigurându-l că este cristalină. 

— Poate că ar trebui să plec, se aventură Ci. 

— In niciun caz, dezaprobă Xu pe un ton tăios. Vom schimba 
costumul cu altul mai puţin ţipător. Și vom selecta cu grijă 
defuncţii. Și încă ceva: așa cum ai făcut la mănăstire, îi vom 
ameninţa pe clienţii noștri ca să nu dezvăluie secretul. Nu sunt 
ambițios. Zâmbi și continuă: Pentru moment, avem destulă 
clientelă ca să o scoatem la capăt câteva luni, așa că mergem 
mai departe. 

Ci constată cu amărăciune că Xu o spunea de parcă dorințele 
lui ar fi fost stăpânele destinului său. După cum îi relatase, de 
când Ci muncea pentru el, ghicitorul reușise să câștige mai mult 
decât într-un an întreg de înșelăciuni cu greierii. lar acum avea 
impresia că nu are de gând să îngăduie ca o afacere atât de 
promițătoare să se năruie pe neașteptate ca să ocrotească un 
fugar. 

— Nu sunt sigur, Xu. Nu vreau să te implic în necazurile mele, 
îi spuse Ci. 

— Necazurile tale sunt și necazurile mele... îl asigură Xu. lar 
câștigurile tale sunt și câștigurile mele. Râse exagerat de tare. 
Așa că subiectul nu se mai discută. Să uităm pentru o vreme de 
teatrul cu cadavrele, și gata. 

Ci acceptă în silă, iar Xu se bucură. 

Dar câteva zile mai târziu, când A Treia căzu din nou la pat, Ci 
constată că necazurile lui nu erau și ale ghicitorului. 

(J 

Într-o dimineaţă rece, cele două soții ale lui Xu se plânseră că 
A Treia nu făcea altceva decât să incomodeze. Copila nu învăța 
nimic, nu era niciodată atentă, confunda creveţii de mare cu cei 
de apă dulce și mânca prea mult. Pe deasupra, trebuiau să o 
supravegheze și să fie atente la sănătatea ei, care părea că se 


VP - 178 


înrăutățește încontinuu. Îi spuseră toate astea lui Xu, iar acesta i 
le transmise lui Ci. 

— Poate că ar trebui s-o vindem, îi făcu ghicitorul propunerea. 

Xu insistă că soluția aceea era cea obișnuită în familiile 
sărace, dar Ci refuză categoric. 

— Atunci, hai s-o mărităm, interveni soția mai în vârstă. 

Ghicitorul întâmpină propunerea cu entuziasm. După părerea 
lui, aceea era o idee pe care Ci nu va putea să o respingă. Era 
nevoie doar să caute un candidat care să pună preţ pe tinereţea 
copilei și să își ia răspunderea pentru ea. La urma urmelor, o 
fată era o piedică și numai dacă pleca de acasă înceta să mai 
fie. 

— Este ceea ce am făcut cu fiicele noastre, îi explică 
ghicitorul. Ai spus că a împlinit opt ani, nu-i așa? făcu gestul de 
a pune mâna pe A Treia. O să vezi. O vom farda puţin ca să nu 
pară bolnavă. Cunosc câţiva bărbaţi cărora le va plăcea cățelușa 
asta. 

Ci se interpuse între sora lui și ghicitor. Cu toate că faptul de 
a oferi copile în căsătorie era ceva obișnuit și, uneori, se 
dovedea a fi cea mai bună alegere pentru viitorul fetelor, el nu 
avea de gând să îngăduie ca sora lui să ajungă sclava unui 
bătrân libidinos. Xu insistă. Spuse că fetele sunt ca lăcustele: nu 
sunt bune decât să mănânce și să genereze cheltuieli. Mai 
târziu, când se mărită, ajung să facă parte din familia noului soț 
și pe acesta și pe socrii lor îi îngrijesc până la moarte. 

— lar pe noi ne uită, adăugă el. E o nenorocire să n-ai băieţi. 
Ei măcar dobândesc soţii care se ocupă de noi când ajungem în 
vârstă. 

Ca întotdeauna, Ci reuși să amâne discuţia, oferindu-i mai 
mulţi bani lui Xu. 

Dar, cu trecerea săptămânilor, agoniseala lui începu să se 
isprăvească. 

Din zi în zi, A Treia avea nevoie de și mai multe leacuri. Xu le 
achiziţiona în timpul rondului său prin farmacii, iar Ci le plătea la 
un preț mai mare, i le administra cu tristeţe surorii sale și o 
vedea zăcând. Încetul cu încetul, A Treia se stingea, fără ca el să 
găsească mijlocul de a evita acest lucru. | se rupea inima când 
pleca în fiecare zi la cimitir și o lăsa sleită pe șampană, aproape 
fără puteri, cu mânuțele ei înroșite încercând să curețe peștele 
din ziua aceea și luându-și la revedere de la el cu un firicel de 


VP - 179 


glas și un zâmbet de-abia schițat pe faţă. 

— O să-ţi aduc ceva dulce, îi spunea el. 

Işi înghiţea supărarea ca pe o fiere și pleca, rugându-se să se 
însănătoșească. 

lar puţinii bani pe care reușise să-i strângă îi scăpau printre 
degete ca apa ţinută într-un săculeț de pânză. 

La cimitir, Xu hotărâse să treacă de la a fi simplu gropar la a 
îndeplini funcţia lui Ci ca ghicitor în cadavre, dar prezicerile sale 
greșite îi înspăimântară pe puţinii naivi care veniseră să-l 
consulte. Și asta îi reduse veniturile la aproape nimic. 

Sau, cel puţin, așa-i spusese el lui Ci când acesta îl implorase 
să-i dea un avans. 

— Crezi că eu primesc bani cadou? A trecut deja destul timp. 
Dacă ai nevoie de bani, va trebui să-i câştigi din nou. Și îi arătă 
costumul de ghicitor, care zăcea aruncat peste un sicriu 
dezmembrat. 

Ci își scutură praful de pe mâinile bătătorite de muncă și privi 
costumul de care depindea viitorul său. Xu nu îl modificase. 
Trase cu putere aer în piept și strânse din buze. Se temea ca nu 
cumva să se întoarcă portărelul, dar, dacă voia să o salveze pe 
sora lui, trebuia să-și asume riscul. 

Ocazia de a-și trage costumul pe el se prezentă chiar în 
aceeași după-amiază, când un cortegiu de studenţi conduși de 
un profesor urcă într-o procesiune organizată până la templu. 
După cum îi povestise Xu, din când în când, studenţii de la 
renumita Academie Ming veneau la cimitir și, pentru o sumă 
modică pe care o plăteau celui răspunzător de Câmpiile Morţii, li 
se permitea să examineze cadavrele care nu fuseseră ridicate în 
zilele precedente. Din fericire, în ziua aceea, trei trupuri își mai 
așteptau îngropăciunea, iar Xu se bucură de parcă ar fi fost 
invitat pe neașteptate la un banchet. 

— Pregătește-te să le faci pe plac, îi atrase atenţia Xu, 
arătându-i costumul de deghizare. Tinerii ăștia sunt darnici cu 
bacșișurile dacă știi cum să-i lingușești. 

Ci încuviinţă. 

Când se dezbrăcă de haine, un fior îi străbătu spinarea. Lunile 
de muncă îi întăriseră trupul până în a-l preface într-un 
mănunchi de fibre care se încordau la solicitare, deși rămâneau 
ascunse sub arsurile care îi pârjoliseră pieptul. Luă costumul și îl 
îmbrăcă. Se gândi la A Treia. Încercă să se concentreze și 


VP - 180 


așteptă ca Xu să-l anunţe pentru prestaţia sa. Când îi va face 
semn, va fi pregătit. 

Dintr-un ungher, observă cum profesorul, un bărbat chel, 
îmbrăcat în roșu, a cărui înfățișare i se păru cunoscută, își așeza 
studenţii în jurul primului cadavru. Înainte de a începe, maestrul 
îi informă pe studenţi în legătură cu responsabilitatea lor ca 
viitori judecători de instrucţie. Trebuiau să-și păstreze respectul 
faţă de morți și să-și formuleze opinia cu cea mai mare 
onorabilitate. Apoi ridică pânza care ascundea cadavrul. Era 
vorba de o fetiță de câteva luni care fusese găsită chiar în 
dimineaţa aceea în canalele din Lin'an. Profesorul stabili printre 
studenţi o serie de întrebări pentru a determina cauzele 
decesului. 

— Fără îndoială, a murit înecată, începu primul, un tânăr 
imberb, cu faţă de copil. Are pântecele umflat și nu prezintă alte 
semne. Privi îngâmfat la ceilalți. 

Profesorul încuviință înainte de a-i ceda cuvântul următorului 
student. 

— Un caz tipic de „înecare a copilului”. Probabil că părinţii lui 
l-au aruncat în canal ca să nu-l mai hrănească, argumentă al 
doilea. 

— Poate că nu aveau cum să o facă, nuanţă maestrul. Mai 
aveți vreo observaţie? 

Un student cu părul sur, mai înalt decât ceilalți, căscă 
neglijent. Profesorul îl privi cu coada ochiului, dar nu spuse 
nimic. Acoperi cadavrul și îi ceru lui Xu să aducă următorul trup, 
moment de care groparul profită pentru a-l prezenta pe Ci ca 
fiind marele ghicitor din cimitir. Văzându-i costumul, studenții îl 
priviră cu dispreţ. 

— Nu avem nevoie de escrocherii, îi aruncă maestrul. Noi nu 
credem în ghicitori. 

Descumpănit, Ci rămase tăcut și se întoarse lângă Xu, care îi 
ceru să-și scoată masca și să fie atent. Studenţii continuară 
examinarea. |n faţa lor aștepta cadavrul albicios al unui bătrân 
care fusese găsit mort în spatele unor barăci dintr-o piaţă. 

— Este vorba de un caz de moarte prin inaniţie, comentă un 
al patrulea student, pe când examina bietul trup numai piele și 
os. Prezintă gleznele și picioarele umflate. Să tot aibă vreo 
șaptezeci de ani. Așadar, moarte naturală. 

Profesorul aprobă din nou concluzia și se felicitară cu toții. Ci 


VP - 181 


observă că studentul cărunt încuviinţa ironic, ca și cum colegii 
săi ar fi descoperit că ploaia cade din cer în jos. Profesorul 
adresă încă vreo două întrebări celor mai puţin silitori studenţi, 
care se supuseră cu promptitudine. Apoi, bătând de câteva ori 
din palme, îl anunţară pe Xu să aducă ultimul cadavru. Ci îl ajută 
să târască sicriul, un coșciug de pin de mari dimensiuni. Când 
ridicară capacul și așezară trupul pe masă, studenţii cei mai 
apropiaţi se dădură înspăimântați îndărăt cu o strâmbătură de 
uimire. Doar atunci studentul cărunt își făcu loc ca să se uite la 
cadavru. Expresia lui plictisită se schimbă într-una plină de 
satisfacție. 

— Se pare că vei avea ocazia să-ţi dovedești talentul, îi spuse 
maestrul. 

In loc să răspundă, studentul se înclină cu un zâmbet ironic în 
faţa profesorului său. Apoi, odată obținută aprobarea acestuia, 
se apropie încet de cadavru de parcă s-ar fi confruntat cu o 
comoară. Ochii îi sclipeau cu lăcomie, închizându-se și 
deschizându-se în fața spectacolului pe care-l oferea trupul 
sfârtecat de lovituri de pumnal. Își pregăti o foaie de hârtie, o 
piatră pentru preparat tușul și o pensulă. Ci îl observă. 

Spre deosebire de colegii săi, studentul deșirat, cu păr cărunt, 
părea să urmeze un procedeu asemănător celui pe care îl 
văzuse pus în practică de către judecătorul Feng în timpul 
cercetărilor la cazurile sale. 

In primul rând, examină îmbrăcămintea cadavrului: se uită pe 
sub mâneci, sub cămeșoi, în pantaloni și în interiorul încălțărilor. 
Apoi, după ce îl dezbrăcă și îi examină trupul în întregime, îi 
ceru lui Ci un recipient cu apă. Cu recipientul în mâini, curăţă cu 
grijă masa de carne însângerată până deveni rozalie ca a unui 
porc. In continuare, măsură lungimea trupului și vorbi pentru 
prima dată ca să anunțe că statura defunctului o depășea cu 
două capete pe cea a unui om normal. 

După voce, părea că se bucură. 

Tânărul studie faţa buhăită a cadavrului, la care observă 
ciudata rană deschisă care se întindea pe frunte și care lăsa la 
vedere osul craniului. În loc să spele rana, scoase ceva din 
pământul cu care era impregnată, descriind-o ca fiind produsă 
de căderea pe o piatră de pavaj cu margini tăioase. Notă ceva 
cu pensula și în continuare făcu o descriere a ochilor 
întredeschiși și lipsiți de strălucire, că ai unui pește slab; 


VP - 182 


descrise în amănunt pomeţii proeminenţi, mustaţța subțire și 
neîngrijită și falca puternică. Se opri apoi la tăietura oribilă care 
îi secționa beregata de la nodul gâtului până la urechea dreaptă. 
Examină marginile și cu ajutorul unui beţișor îi măsură 
adâncimea. Zâmbi și scrise din nou. 

În continuare, trecu la tors, un munte de mușchi sfârtecat de 
lovituri de pumnal. Numără un total de unsprezece, toate în 
zona dorsală. Le pipăi cu degetele și își notă din nou ceva. Apoi 
aruncă o privire la stinghiile care flancau un lujer de jad mic și 
zbârcit. În încheiere, se uită la coapse, la fel de puternice, și la 
pulpele robuste și lipsite de păr. _ 

Cu ajutorul lui Ci, răsuci cadavrul până îl așeză pe burtă. In 
ciuda petelor de sânge pricinuite de spălarea cadavrului, 
spinarea se vedea lucioasă și sănătoasă. Tânărul aruncă o 
ultimă privire și se retrase satisfăcut. 

— Ei bine? întrebă maestrul. 

Studentul schiţă un zâmbet nerușinat. Își luă un răgaz înainte 
de a răspunde, timp în care îi privi pe rând pe cei prezenţi cu o 
grimasă afectată. Fără îndoială, se bucura de momentul său. Ci 
se încruntă și așteptă. 

— Este evident că ne aflăm în faţa unui caz deosebit, începu 
studentul. Un bărbat tânăr, extraordinar de puternic și de 
robust, înjunghiat și cu gâtul retezat. Un asasinat care 
înspăimântă prin cruzime și care se pare că ne conduce spre o 
luptă înverșunată. 

De data asta, Cí fu cel care nu se putu abţine să nu caște. Xu 
îi reproșă acest lucru. 

Maestrul îl îndemnă pe studentul deșirat să-și continue 
expunerea. 

— La prima vedere, ne-am putea aventura să spunem că a 
fost vorba de un atac la care au participat mai mulți, ceva 
evident, dat fiind temperamentul mortului. Fără îndoială, a fost 
nevoie de contribuţia mai multor oameni pentru a ataca și a 
dobori un uriaș care în timpul luptei a primit numeroase lovituri 
de pumnal și care, chiar și așa, a continuat să lupte până când 
vreun atacant a reușit să-i aplice lovitura decisivă la beregată. 
Tăietura de la gât l-a făcut ca, atunci când s-a prăbușit, să se 
lovească la frunte, lăsându-i acea ciudată urmă dreptunghiulară 
care ne-a șocat pe toţi. A făcut o pauză mult prea mare care a 
creat așteptări. Motivul asasinării? Poate că ar trebui să facem 


VP - 183 


speculaţii în legătură cu mai multe motive. De la consecinţele 
unei simple fanfaronade într-o cârciumă, trecând printr-o datorie 
neplătită sau vreo veche ranchiună, până la disputa înverșunată 
pentru vreo frumoasă floare... Desigur că toate aceste motive ar 
fi posibile, dar mai puţin probabile decât cel care pare să 
provină de la un simplu jaf, cum o demonstrează faptul că a fost 
găsit despuiat de orice obiect de valoare - își consultă notițele -, 
inclusiv de brăţările pe care pesemne că le purta pe această 
mână. Și arătă pe încheietura mâinii, acolo unde trebuie să fi 
fost podoaba, urma produsă de lipsa soarelui. Așadar, dacă ar 
exista un denunţ, judecătorul de instrucţie care s-ar ocupa de 
caz ar face bine să dispună imediat o razie prin împrejurimile 
locului unde a fost găsit. Eu, bineînţeles, aș sugera bodegile din 
zonă, stăruind în special asupra acelor scandalagii răniţi care 
cheltuiesc mai mult decât le-ar permite buzunarul. Își împături 
notițele, acoperi cadavrul și îi cercetă pe cei prezenţi în 
așteptarea aplauzelor lor. 

În clipa aceea, Ci își aminti de sfatul lui Xu în privinţa laudelor 
și a bacșișurilor și se apropie pentru a-l felicita pe student, dar 
acesta îl sfidă, de parcă ar fi avut de-a face cu un lepros. 

— Fanfaron neghiob! șopti Ci. 

— Cum îndrăznești? 

Studentul îl prinse de braţ. 

Ci se eliberă dintr-o smuci tură și își încordă mușchii, 
sfidându-l cu privirea. Era cât pe-aci să-i răspundă, când 
profesorul interveni între ei. 

— Așadar, vrăjitorul crede că suntem niște fanfaroni... 

Il privi uimit pe CI, de parcă figura lui i-ar fi fost vag 
cunoscută, îl întrebă dacă se cunosc de undeva. 

— Nu cred, domnule. Sunt de puţină vreme în capitală, minţi 
el. 

Dar, de îndată ce rosti cuvintele, Ci își dădu seama că 
profesorul Ming era omul căruia încercase să-i vândă exemplarul 
tatălui său în piaţa de cărți din Lin'an. 

— Sigur? Mă rog, nu contează. Dădu din cap mirat. În orice 
caz, cred că îi datorezi scuze Astuţiei Cenușii, zise și arătă către 
studentul deșirat, cu păr cărunt, care clipi nervos privindu-l 
peste umăr. 

— Poate că acum e rândul meu, răspunse Ci. 

Toţi murmurară, revoltați de impertinenta groparului. 


VP - 184 


— Domnule, vă rog să-l scuzaţi, interveni rapid Xu. În ultimul 
timp, nu știe ce spune. 

Dar Ci nu se sperie. Dacă nu va obţine bacșiș, măcar să-i 
șteargă acelui student încrezut și lipsit de judecată zâmbetul 
prostesc de pe faţă. Se întoarse către Xu și îi spuse să facă 
prinsoare pe el. Xu nu îl înțelese. 

— Pe tot ce ai. Doar e ceea ce știi să faci, nu-i așa? 


18. 


Profesorul se ţinu deoparte, dar, până la urmă, împins de 
curiozitate, dădu curs rugăminţilor unor studenți exaltaţi, ahtiați 
după hoitul în care presupuneau ei că avea să se transforme Ci 
în urma provocării. Xu încheie cu pricepere pariurile, punându-și 
mâinile în cap ca să-și exprime într-un fel groaza și ca să facă să 
crească beneficiile. 

— Dacă dai greș, o s-o vând pe soră-ta la prețul unui porc, îi 
atrase el atenţia lui Ci. 

Tânărul nu se tulbură. Ceru să i se facă loc și scoase dintr-o 
desagă un ciocan metalic, două pense de bambus, un scalpel, o 
seceră mică și o spatulă de lemn pe care le puse lângă cadavru. 
Studenţii zâmbiră, dar profesorul se încruntă, uimit. Ci adăugă la 
instrumentar un lighean și mai multe boluri cu apă și oţet, 
precum și o piatră pentru prepararea tușului, o coală de hârtie și 
o pensulă fină, deja umedă, înainte de a începe, își smulse 
costumul de pe el și îl azvârii în fundul templului. Astuţia 
Cenușie fu nevoit să se aplece, ca să nu se lovească de el. 

Ci despuie cadavrul de linţoliul care îl acoperea. Urmărise 
curios examinarea pe care o făcuse Astuţia Cenușie, dar nutrea 
o anumită bănuială, iar acum trebuia să o confirme. Trase aer în 
piept amintindu-și de A Treia. Nu putea să dea greș, pentru că 
ar fi poate ultima lui ocazie. 

Atenţia lui se îndreptă spre ceafa mortului. Examină pielea 
palidă și moale fără să găsească nimic ciudat. Apoi îi despleti 
codiţa și urcă pe pielea acoperită cu păr, palpând-o cu degetele 
spre creștetul capului. Cu ajutorul unei spatule, îi cercetă 
urechile, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru. Apoi cobori pe 
gât, solid ca al unui taur, și, după aceea, la umerii deosebit de 


VP - 185 


puternici. Observă partea internă a brațelor, coatele și 
antebrațele, fără să bage de seamă nimic care să-i atragă în 
mod special atenţia. Dar se opri asupra mâinii drepte, acordând 
o grijă deosebită pentru baza degetului mare. 

„O bătătură circulară...” 

Notă ceva în hârtiile sale. 

Lăsă degetele să-i alunece pe spinare, apăsând vertebrele și 
mușchii până se opri la fese. Nu găsi induraţii sau fracturi, nimic 
care să scoată la iveală un omor. După ce termină de examinat 
picioarele, răsuci încă o dată cadavrul. li curăţă din nou fața, 
gâtul și torsul, folosind un amestec de apă și oţet, ca să se 
oprească la rănile înjunghiate care îi străpungeau trupul. Cel 
puţin trei erau mortale. Le studie forma și le măsură. 

„Așa cum îmi închipuiam...” 

Urcă până la gât. Rana era cumplită. Pornea din partea 
stângă, străbătea complet nodul beregatei și ajungea până 
aproape de urechea dreaptă. Verifică adâncimea tăieturii, 
direcția și marginile sfâșiate. Dădu din cap. 

Lăsă la urmă ciudata rană de pe frunte și se concentră asupra 
feței. Mai întâi, cercetă fosele nazale. Apoi folosi pensele pentru 
a scormoni înăuntrul gurii, de unde extrase o substanţă 
albicioasă pe care o duse la nas. O inhală cu scârbă și o depuse 
într-un bol. Notă din nou ceva. 

— Timpul trece, îi atrase atenţia maestrul. 

Cí nu-l luă în seamă. În capul său clocoteau o mulţime de date 
și încă nu reușea să încropească un răspuns. Continuă 
cercetarea, concentrat asupra obrajilor mortului, pe care îi frecă 
cu oțet până ieșiră la iveală niște ușoare zgârieturi. Apoi urcă 
spre ochi și, în cele din urmă, se opri la frunte, locul în care 
părea să-i fi fost făcută zob pielea cu un obiect dreptunghiular 
greu. 

Cu ajutorul scalpelului, scoase resturile de pământ care mai 
erau încă lipite de marginile rănii. Spre surprinderea sa, 
constată că adâncitura dreptunghiulară nu se datora niciunui 
impact, ci era mai curând o tăietură brutală, efectuată cu un 
anumit obiect ascuţit și pe care ţărâna o ascunsese. 

Lăsă trusa de instrumente și umezi pensula pe piatra pentru 
preparat tușul. Inima începu să-i bată mai repede. Descoperise 
ceva. 

Se întoarse la braţe și la mâini unde găsi alte zgârieturi. Apoi, 


VP - 186 


îi cercetă din nou creștetul capului, dând cu grijă la o parte 
părul. Odată confirmate bănuielile sale, acoperi cadavrul cu 
linţoliul. Când se întoarse spre maestru, știa că a câștigat 
prinsoarea. 

— Ei bine, vrăjitorule, ai ceva nou de adăugat? întrebă 
zâmbind Astuţia Cenușie. 

— Nu prea multe. Și își lăsă capul în jos ca să-și citească 
notițe. 

Studenţii izbucniră în râs și îi pretinseră în gura mare lui Xu să 
le plătească. Ghicitorul le ceru nervos să aștepte raportul lui Cí, 
dar acesta era în continuare cufundat în notițele sale. 

Xu îl blestemă în gând. 

Era pe punctul de a începe să plătească, când Ci îl opri. 
Imediat după aceea, tânărul susţinu că studenţii aveau să fie cei 
care vor plăti până la ultimul gián. Studenţii înlocuiră zâmbetul 
batjocoritor cu o expresie de uimire. 

— La ce te referi? le-o luă înainte Astuţia Cenușie. Dacă ai de 
gând să-ţi baţi joc de noi... 

Ci nici măcar nu-l privi. Se îndreptă spre locul unde stătea 
maestrul și așteptă ca acesta să-i permită să continue. 
Profesorul îl privi în tăcere o bună bucată de vreme, de parcă ar 
fi intuit că se află în faţa cuiva într-adevăr deosebit. Cineva care, 
de bună seamă, nu era un vrăjitor obișnuit. 

— Continuă, îl invită acesta. 

Ci îi dădu ascultare. Își pregătise bine discursul. 

— În primul rând, trebuie să vă atrag atenţia că tot ce veți 
auzi aici răspunde într-o manieră demnă de încredere țelurilor 
zeilor din cer. Aceleași țeluri care mă silesc să insist asupra 
obligaţiilor la care vă angajaţi începând din acest moment. Vă 
somez să păstraţi secretul dezvăluirilor pe care vi le voi face, 
precum și în ceea ce îl privește pe autorul lor, cel care este 
umilul vostru slujitor. Și se înclină în așteptarea aprobării lor. 

— Continuă. Secretul tău va fi bine păstrat, spuse maestrul, 
fără prea multă convingere. 

— Învăţăcelul dumneavoastră, Astuţia Cenușie, a efectuat o 
cercetare rudimentară și superficială. Orbit de vanitate, s-a oprit 
asupra unor chestiuni banale, trecând cu vederea amănuntele în 
care rezidă adevărul. Așa cum o mie de /itrebuie să fie parcurși 
pas cu pas, examinarea unui cadavru cere un răgaz de modestie 
și de smerenie minuțioasă. 


VP - 187 


— O smerenie care se pare că îţi lipsește... observă Ming. 

Ci își mușcă limba. Făcu o plecăciune și continuă: 

— Cel asasinat se numea Fue Lung. Vinovat de crime grave, 
fusese condamnat să slujească în detașamentul din Xiangyang 
ca soldat, la graniţa fluviului Han, de unde a dezertat de curând. 
A sosit la Lin'an cu intenţia de a începe o viață nouă, dar firea sa 
violentă l-a împiedicat. Ca în atâtea alte ocazii, aseară s-a certat 
cu nevastă-sa, pe care a agresat-o cu brutalitate, fără 
menajamente. Femeia n-a mai suportat. A profitat de momentul 
în care soțul ei lua cina nepăsător, ca să-l atace pe la spate și 
să-i taie gâtul. In ceea ce o privește pe nefericita aceea, o veţi 
putea găsi acasă, în apropierea zidurilor unde a apărut cadavrul. 
Nu trebuie decât să întrebaţi în prăvălia jurchenilor*!, cea care 
se află lângă cheiul din Nord. Acolo o să vi se spună unde 
locuiește, dacă nu cumva s-a sinucis. 

Nimeni nu răspunse. Nici măcar Xu nu fu în stare să rostească 
vreun cuvânt, când Ci îi făcu semn să-și încaseze datoriile. În 
cele din urmă, Astuţia Cenușie făcu un pas înainte. Pe 
neașteptate, îi trase o palmă lui Ci. 

— Dar... Ci amuti. 

— Până acum, am crezut că am auzit bătând câmpii tot soiul 
de șarlatani, de băgăreţi și de golani, îl întrerupse studentul, dar 
nerușinarea ta depășește orice faptă imaginabilă. Dispari din 
fața noastră până nu ne supărăm! 

Drept răspuns, Ci îi întoarse palma peste obraz. 

— Acum, ascultă-mă tu pe mine. Nu sunt vinovat de inepţiile 
și nici de nepăsarea ta. Chiar dacă ai spălat cadavrul înainte de 
a fi constatat orice dovadă. 

Astuţia Cenușie încercă să-i răspundă lui Cí, dar Ming îl opri. 

— Dar, maestre... Nu vedeţi că nu vrea decât să ne jupoaie de 
bani? 

— Stai liniștit, Astuţie Cenușie. Vorbele acestui tânăr sunt atât 
de convingătoare, încât este posibil să fie ceva adevăr în ele. 
Totuși, așa cum v-am mai spus și cu alte ocazii, chiar dacă în 
munca noastră convingerea ne poate ajuta, uneori, ea este și o 
armă a fanatismului și a intoleranţei. Prin ea însăși, exaltarea nu 
este de ajuns ca să condamni o persoană și din acest motiv 
niciun tribunal nu ar accepta-o ca dovadă, așa că păstraţi-vă 


31 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit JIN, 
JURCHEN. 


VP - 188 


monedele în centuri, pentru că sunt încă în siguranţă. Se 
întoarse spre Ci. Și acolo vor rămâne câtă vreme obraznicul 
acesta nu își va argumenta afirmaţiile. În caz contrar, va trebui 
să tragem concluzia că sunt doar rodul imaginaţiei sale. Sau și 
mai rău: al prezenţei sale la locul crimei. 

Ci respiră cu greutate. De data aceasta, nu se afla dinaintea 
unui cortegiu alcătuit din rude credule și îndurerate, ci în fața 
elitei Academiei Ming, locul în care se pregăteau cei mai buni 
cercetători ai Statului, și în faţa reprezentantului ei suprem, 
maestrul Ming. Dacă refuza să prezinte explicaţii, va fi luat drept 
un șarlatan, dar dacă li le oferea, vor afla fără îndoială că 
posedă cunoștințe de medicină. Și asta putea fi periculos. 

Incercă să evite explicaţiile, argumentând că, dacă era nevoie 
de dovezi, nu aveau decât să meargă la locul crimei și să 
constate veridicitatea afirmațiilor sale, dar în loc să-l convingă 
pe maestru, nu reuși să facă altceva decât să-l determine pe 
acesta să-l amenințe că se va adresa autorităţilor și îl va 
denunța. 

Strânse pumnii. Ştia că riscă mult, dar venise momentul să le 
închidă gura acelor bogătași încrezuţi. 

— De acord. Să începem cu cauza morții, spuse el în cele din 
urmă. Acest individ n-a murit într-o încăierare. N-au existat mai 
mulţi agresori și nici lovituri diferite. A murit din cauza unei 
singure răni, cea de la gât, care îi secționează complet beregata 
și vasele sangvine de pe partea dreaptă. Începutul și direcţia 
tăieturii indică faptul că a fost efectuată din spate și de jos în 
sus. Ar fi putut fi produsă stând în picioare, dar să nu uităm că 
vorbim despre un uriaș, despre un bărbat care depășește cu 
două capete înălțimea oricărui alt om, ceea ce, în principiu, ne 
va conduce către un agresor cu o statură mult superioară și, 
deci, inexistent. Numai dacă nu cumva, bineînţeles, omul nostru 
ar fi stat pe un scaun, pe vine sau întins pe jos. În privinţa 
celorlalte lovituri de pumnal, cele pe care le prezintă pe partea 
frontală a torsului, din analiza rănilor se desprinde faptul că au 
fost provocate toate cu aceeași armă, din același unghi și cu 
aceeași intensitate, adică toate au fost aplicate de aceeași 
persoană. În mod ciudat, trei dintre ele, cele care îi străpung 
inima, ficatul și plămânul stâng, sunt categoric mortale, ceea ce 
ar face să nu mai fie necesare celelalte lovituri de pumnal, 
inclusiv cea care i-a retezat beregata. Se apropie de cadavru și îl 


VP - 189 


dezveli ca să le arate. Așadar, nimic nu îl leagă de ciudata 
născocire a unei cete de atacatori. 

— Presupuneri, spuse Astuţia Cenușie. 

— Ești sigur? 

Fără să rostească vreun cuvânt, Ci apucă spatula ca pe un 
pumnal și se năpusti asupra Astuţiei Cenușii cu intenţia de a-l 
ataca. Băgând de seamă, studentul se dădu îndărăt dintr-o 
săritură și se apără cum putu, punându-și braţele între el și 
repetatele încercări ale lui Ci de a-l lovi cu unealta de lemn. Ci îl 
încolți într-un ungher, dar oricât încercă, nu reuși să-l lovească 
în piept. 

Deodată, la fel cum Ci începuse agresiunea, tot așa o și 
întrerupse. 

Astuţia Cenușie rămase în picioare, cu gura căscată și ochii, 
încă neîncrezători, gata să-i iasă din orbite. Spre uimirea lui, 
nimeni nu îi sărise în ajutor. Nici chiar maestrul Ming, care 
observase impasibil scena. 

— Maestre! protestă Astuţia Cenușie. 

Drept singur răspuns, Ming îi dădu cuvântul lui Ci. 

Acesta se supuse cu o plecăciune. 

— După cum vezi, i se adresă el Astuţiei Cenușii, oricât am 
încercat, n-am reușit să-ţi birui apărarea. Acum, să ne imaginăm 
situația: dacă în loc de o spatulă de lemn aș fi folosit un pumnal, 
braţele tale ar fi prezentat acum tăieturi de cuţit. Și chiar dacă 
te-aș fi lovit în piept, unghiurile și profunzimea rănilor ar fi fost 
diferite. 

Astuţia Cenușie nu răspunse. 

— Dar asta nu explică faptul că asasinul a fost o femeie, nici 
că femeia aceea ar fi fost nevasta lui, nici că bărbatul ar fi fost 
un condamnat, nici că ar fi dezertat din regimentul din 
Xiangyang, nici, bineînţeles, restul născocirilor pe care ai 
îndrăznit să le susţii, îl luă la rost maestrul. 

În loc să-i răspundă numaidecât, Ci se întoarse lângă cadavru. 
Apoi îi ridică puţin capul și arătă spre rana din frunte, 
asigurându-se că o puteau vedea cu toții. 

— Rezultatul unei căzături? Din nou, o greșeală. Astuţia 
Cenușie a curăţat cadavrul acolo unde n-ar fi trebuit, dar n-a 
făcut-o acolo unde ar fi fost nevoie. În caz contrar, ar fi 
descoperit că pielea pe care el a presupus-o ca fiind făcută zob, 
de fapt fusese smulsă de pe craniu cu același cuţit cu care 


VP - 190 


fusese retezată beregata defunctului. Observaţi marginile rănii. 
Ci își trecu peste ele degetele înmănușate. Aceste margini, 
înainte acoperite cu pământ, după ce au fost curățate, apar 
ascuţite și bine definite, urmând o traiectorie pătrată practicată 
cu un singur scop. 

— Un ritual demonic? i-o luă înainte Xu. 

„Te rog, Xu. Nu încerca să mă ajuţi acum.” 

— Nu, continuă Ci. Decupajul din piele încerca să elimine ceva 
care, dacă ar fi rămas, ar fi făcut posibilă identificarea 
cadavrului. Un indiciu care stabilea fără nicio îndoială că 
defunctul este un criminal periculos, condamnat la pedeapsa 
cea mai grea. Precum și un fapt care îl lega inevitabil pe defunct 
de asasinul său. Făcu o pauză și se adresă maestrului: Pielea 
care i-a fost scoasă nu era obișnuită. Dimpotrivă, bucata care i-a 
fost decupată purta tatuajul care le este practicat celor ce sunt 
declaraţi vinovaţi de omucidere. Din acest motiv, asasina lui a 
încercat să șteargă urma. Dar, din fericire, a uitat sau poate că 
nici nu știa că acelora care sunt condamnaţi pentru asasinat nu 
numai că li se tatuează pe frunte însemnul delictului lor, ci li se 
imprimă și numele în creștetul capului, aici, sub păr. 

Pe chipurile studenților, disprețul începu să fie înlocuit cu 
uimirea. Maestrul vorbi primul: 

— Și concluzia că a dezertat de la Xiangyang? 

— Este bine cunoscut faptul conform căruia codul nostru 
penal stabilește execuţia, surghiunul și munca silnică în armată 
ca posibile pedepse pentru delictele de asasinat. Dat fiind că 
știm că individul era în viață până ieri, ne vor rămâne surghiunul 
și munca silnică. Se deplasă până la locul unde se afla mâna 
dreaptă a cadavrului. Cu toate acestea, bătătura circulară care 
mărginește baza degetului mare de la mâna dreaptă confirmă 
categoric că acest om a purtat, până de curând, inelul de bronz 
cu care s-a protejat la încordarea arcurilor. 

— Lasă-mă să văd, îl dădu la o parte maestrul. 

— Și știm că, în prezent, datorită presiunii exercitate de către 
invadatorii de etnie Jin, toată armata noastră este concentrată 
în Xiangyang. 

— Şi de aceea afirmi că a dezertat. 

— Intr-adevăr. In stare de alertă, nimeni nu poate părăsi 
armata, dar omul ăsta a făcut-o ca să se întoarcă la Lin'an. Și nu 
de multă vreme, dacă e să judecăm după culoarea tuciurie de 


VP-191 


pe frunte. 

— Nu reușesc să înţeleg, se miră maestrul. 

— Observaţi această slabă urmă orizontală, îi arătă fruntea. 
Există o foarte ușoară diferenţă în nuanţa pielii sale, aici, de-a 
lungul sprâncenelor. 

Maestrul constată că este adevărat, dar tot nu înțelegea. 

— Este urma tipică lăsată de o batistă. Pe câmpurile de orez, 
ţăranii care le folosesc sunt numiţi „două-culori”. Dar acest 
semn este mult mai estompat, ceea ce arată că a început de 
curând să folosească batista ca să-și ascundă tatuajul. 

Maestrul se întoarse la locul lui. Ci constată că avea chipul 
încruntat, ca și cum și-ar fi cântărit cu atenţie următoarea 
întrebare. 

— Și locul în care o putem găsi pe nevasta lui? Ce înseamnă 
asta, să întrebăm în piaţă? 

— Aici am avut noroc. Îl trădă spontaneitatea, dar continuă: |- 
am găsit în gură resturi ale unui aliment albicios într-o cantitate 
atât de mare, încât m-a făcut să deduc că a fost omorât în timp 
ce mânca. 

— Dar tot nu înțeleg... 

— În privinţa pieţei, da... Priviţi. Luă bolul în care depusese 
resturile de mâncare. Este brânză. 

— Brânză? 

— Surprinzător, nu-i așa? O mâncare atât de nepotrivită cu 
aceste locuri și cu gusturile noastre, dar care este totuși tipică 
pentru triburile din nord. După câte știu, o importă prăvălia cu 
alimente exotice pe care de ani de zile o conduce bătrânul Pan- 
yu, care, fără îndoială, i-o fi cunoscând pe de rost pe clienţii care 
îi comandă un aliment atât de scârbos. 

— Pentru care probabil că prinsese gust în timpul șederii sale 
în armată... 

— Este ceea ce presupun și eu. Acolo oamenii mănâncă ce 
găsesc. 

— Dar asta nu explică faptul că ar fi fost asasinat de nevastă- 
sa. 
Ci își consultă notițele. Încuviinţă din cap și ridică braţul 
mortului. 

— Am mai găsit și astea. Și îi arătă niște urme slabe. 

— Zgârieturi? 

— Și pe umeri. Pe amândoi. Au ieșit la iveală când am folosit 


VP - 192 


oţetul. 

— Înţeleg. Și asta te face să presupui... 

— Că în ziua aceea, a fost maltratată cu asprime. Femeia n-a 
mai suportat și, în timp ce bărbatul ei lua cina, a profitat ca să-i 
taie gâtul. Apoi, într-un acces de furie și neputinţă, s-a așezat 
călare peste el și a continuat să-l înjunghie când era deja mort. 
În cele din urmă, când s-a calmat, l-a despuiat de orice ar fi 
putut conduce la ea: inelul, obiectele de valoare... 

— Și tatuajul de pe frunte. 

— Și tatuajul de pe frunte. Apoi, l-a târât cum a putut afară 
din casă, lăsându-l acolo unde a fost găsit. Din pricina greutăţii 
sale, n-a putut să-l care mai departe. 

— Într-adevăr fantastic... admise maestrul. 

— Vă mulţumesc, se înclină Ci. 

— Nu te grăbi, băiete. Nu este o măgulire. Ming își șterse de 
pe față expresia amabilă. Spun fantastic pentru enorma fantezie 
care a înconjurat fiecare dintre afirmaţiile tale. Sau, dacă nu, 
cum l-ai defini tu pe cel care îndrăznește să afirme fără să se 
înroșească la faţă că asasina acestui bărbat a fost soţia, și nu 
sora lui? Și dacă îţi lipsește pielea de pe frunte, cum îndrăznești 
să garantezi că pe ea exista un tatuaj care indica faptul că 
bărbatul era un asasin? 

— Dareu... 

— Liniște, îl întrerupse maestrul. Eşti deștept. Sau mai bine 
zis: dezgheţat. Dar nu pe cât crezi tu. 

— Atunci, prinsoarea... interveni Xu. 

— Ah, da. Prinsoarea... Scoase o pungă cu monede pe care i 
le înmână ghicitorului. Consideraţi datoria achitată. 

Maestrul își dădu ochii peste cap. Apoi îl salută și le făcu semn 
studenţilor să părăsească templul. Și el făcea același lucru când 
îl chemă pe Ci. 

— Domnule... se înclină acesta. 

Maestrul îi ceru să-l însoțească afară. Odată ajunși acolo, îl luă 
deoparte spre unul dintre garduri. Ci își închipui că avea să se 
întâmple ceva rău și pulsul i se acceleră. Il simțea zvâcnind cu 
putere în tâmple. Așteptă ca maestrul să vorbească: 

— Spune-mi un lucru, băiete. Câţi ani ai? 

— Douăzeci și unu, răspunse el. 

— Și unde ai studiat? 

— Unde am studiat? Nu știu la ce vă referiţi, minţi el. 


VP - 193 


— Să fim serioși, puștiule. Mi-a slăbit vederea, dar până și un 
orb ar vedea de unde provine priceperea ta. 

Ci avea buzele cusute. Maestrul insistă, dar Ci nu le dezlipi. 

— In regulă... cum preferi... Dar este mare păcat că nu vrei să 
colaborezi, pentru că, în ciuda obrăzniciei tale, trebuie să 
recunosc că m-ai impresionat. 

— Este păcat, domnule? 

— Așa este. Din întâmplare, săptămâna trecută unul dintre 
studenţii noștri s-a îmbolnăvit și a trebuit să se întoarcă în 
provincia sa de origine. Acum, academia dispune de un loc liber 
și, cu toate că avem o lungă listă de așteptare, suntem mereu în 
căutare de studenţi cu talent. Mi-a trecut prin gând că poate ai fi 
interesat să îl ocupi... Făcu o pauză. Dar văd că nu. 

Lui Ci nu-i venea să-și creadă urechilor. Academia Ming era 
visul tuturor acelora care aspirau să facă o carieră în corpul 
judecătorilor, obiectivul celor care doreau să evite dificilele 
examene imperiale și al celor care aveau pretenţia de a obţine 
un loc vacant în elita societăţii. Să fie admis la academie era 
mult mai mult decât ar fi putut să dorească vreodată. Primul pas 
spre mântuirea sa și a familiei sale. 

Și, deodată, apărea în fața lui ca un măr copt. Nu trebuia 
decât să întindă mâna și să profite de ocazie. 

Apoi zâmbi cu amărăciune. Oricât de mult ar fi dorit să se 
amăgească, această propunere nu era decât un vis trist. Chiar 
dacă Ming îi oferea un loc liber, nu dispunea de mijloacele 
necesare pentru a face faţă onorariilor foarte ridicate. Era ca o 
prăjitură cu miere cu care erau amăgite buzele unui copil bolnav 
ca să-și deschidă gura înainte de a i se da un medicament amar. 
De aceea, când maestrul adăugă că îi va permite să se cazeze în 
academie cu ceilalți studenţi și că va putea să acopere 
onorariile aferente găzduirii și mesei lucrând după-amiezile în 
bibliotecă, Ci nu vru să se trezească din vis. Asta presupunea că 
va putea să studieze zi și noapte, să înveţe tehnici necunoscute, 
să experimenteze ultimele descoperiri, ultimele  poţiuni. 
insemna să lupte ca să-și atingă țelul. Însemna că, în sfârșit, 
viaţa lui va străluci. 

Nu știu ce să spună, dar ochii îi sclipeau cu intensitate, 
dezvăluind ceea ce sufletul lui simţea. Și maestrul știu să o 
interpreteze. 

Tocmai din acest motiv, când Ci îi refuză propunerea, Ming nu 


VP - 194 


putu să-și reţină o grimasă de uimire. 
19. 


Pe când se întorcea la treaba lui, Ci își blestemă destinul; 
acea soartă vitregă care îi servea pe tavă tot ce năzuia, ca apoi 
să i-l smulgă fără menajamente. 

Ceea ce îi oferise Ming era mai mult decât și-ar fi putut dori 
orice tânăr ambițios. Un cadou de nerefuzat, de o asemenea 
valoare, încât nici tot jadul din lume nu ar fi fost în stare să-l 
răsplătească. li pusese la dispoziţie o comoară în schimbul unui 
lucru foarte neînsemnat. Dar, spre nefericirea lui, acest lucru 
neînsemnat era o taxă pe care el nu și-o putea permite. 

Nu o putea părăsi pe sora lui. 

La academie nu ar fi avut nicio cheltuială. Nici pentru cărți, 
nici pentru găzduire, nici de întreţinere. Totul era inclus în 
schimbul unui studiu asiduu și al lucrului în bibliotecă. Dar nici 
n-ar fi încasat vreo retribuţie, deoarece contrariul ar fi însemnat 
o dezonoare, îl consultase pe Ming asupra posibilităţii de a 
asista la cursuri și de a-și păstra slujba de la cimitir, dar în 
această privinţă maestrul se arătase de neclintit. Și nu acceptă 
să discute nici despre angajări externe pentru o jumătate de zi. 
Dacă se hotăra să intre, dăruirea faţă de studiu trebuia să fie 
totală. Dar fără banii pe care i-i aducea munca lui ca ghicitor, i- 
ar fi fost cu neputinţă să cumpere medicamente pentru A Treia. 
Nici să achite costurile pentru mijloacele de trai. Nici pentru 
locuinţă. 

Incepu să sape mai sârguincios decât înainte și continuă să 
facă asta până când rănile de pe mâini acoperiră cu sânge 
coada sapei. Nici măcar atunci nu se opri. Doar când înserarea 
își întinse vălul peste cimitir, Ci își aminti că sora lui îl așteaptă 
pe șalandă. Doar atunci se opri. Își aranjă ţinuta cum putu și o 
porni pe drumul de întoarcere. 

In noaptea aceea îi fu imposibil să doarmă. A Treia asuda și 
tușea întruna. Se răsuci lângă salteaua de paie urât mirositoare 
pe care se zvârcolea micuța, întrebându-se ce să facă. Cu 
câteva ore înainte îi administrase ultima doză de medicament. 
Nu mai dispunea de alta și nici bani nu-i rămăseseră. Xu 


VP - 195 


refuzase să împartă punga pe care i-o dăduse maestrul Ming, 
argumentând că el își riscase banii și că numai lui i se cuveneau 
câștigurile. 

Il urî pentru asta. Când în zori Xu îi zise să plece la cimitir, Ci 
se făcu că nu aude. Deși era vară, o înveli bine pe sora lui ca să 
nu mai tremure și îl sfidă pe ghicitor. 

— Să nu cumva să o puneţi să muncească. 

Apoi își luă traista și părăsi șalanda. 

xxx 

În timp ce hoinărea prin port printre flămânzi în căutare de 
mâncare, Ci se întrebă dacă judecătorul Feng s-o fi întors la 
Lin'an. 

Nu mai avea nici mijloace de trai, nici timp. Nu putea căuta 
altă slujbă, și nici să aștepte ca Xu să se îndure de el. Și deși îi 
era teamă că, din cauza condiţiei sale de fugar, îl va dezonora 
cu prezenţa sa, Feng era ultima lui speranță. 

Se înfofoli în cămeșoi și grăbi pasul. Străbătu orașul din barcă 
în barcă până ajunse în cartierul Pasărea Phoenix, din sudul 
orașului. După ce trecu de primele mici palate, recunoscu 
pavilionul lui Feng, o clădire veche cu un singur nivel, cu o 
grădină mică în faţă și alta în spate. Tremură de emoție 
amintindu-și că printre merii aceia se scurseseră unele dintre 
cele mai fericite zile din viața lui. Dar îl miră ce găsi acum. Acolo 
unde cu ani în urmă înflorea o grădină îngrijită, acum, o cărare 
nedeslușit conturată se pierdea sub bălării. lnaintă uimit 
înconjurând un heleșteu plin cu pietre până la niște trepte care 
gemură sub greutatea lui, ca un biet bătrân. Totul era 
abandonat. Bătu în ușă, temându-se de ce era mai rău. 
Vopseaua ei roșie lucioasă din trecut era acum ca o piele foarte 
uscată și crăpată, din care se desprindeau cruste subţiri ca 
învelișul unei cepe. Un felinar îi scârțâi deasupra capului. 
Ridicând privirea, băgă de seamă că din el de-abia mai 
rămăsese un schelet metalic care se legăna bătut de vânt ca un 
spânzurat. Nu primi niciun răspuns. Bătu din nou, dar nimeni nu- 
i deschise. Privi prin ferestre când, deodată, i se păru că vede 
trecând prin faţa lui un cap zbârcit ca o castană veche. A fost o 
viziune trecătoare printr-o crăpătură din hârtia roasă de la o 
fereastră. | se păru că este o femeie. Ci o strigă, dar silueta 
dispăru în spatele pereţilor. 

Trase de zăvor și ușa se deschise, făcând loc unui miros 


VP - 196 


pătrunzător de mucegai și de umezeală care îi înecă plămânii. 
Intră în locuinţă și traversă salonul în direcția încăperilor private 
ale lui Feng. Observă cu uimire că locul era absolut pustiu. 
Vechile mobile sculptate dispăruseră și locul lor era ocupat de o 
fantasmagorică mantie de pânze de păianjen și praf. Doar niște 
urme de tablouri pe pereţi păreau să trădeze faptul că în 
clădirea aceea existase cândva viaţă. 

Deodată, un zgomot în spatele lui îl făcu să tresară. Când se 
întoarse, reuși să zărească o siluetă gârbovită fugind spre altă 
încăpere. Inima începu să-i bată mai tare. Puse mâna pe o 
stinghie de bambus de pe jos și urmări trupul până în odaia în 
care se refugiase. De-abia putea ghici pe unde calcă, pentru că 
obloanele închise îl împiedicau să vadă. Inaintă pe bâjbâite până 
când auzi că se târa ceva la câţiva pași de el. Își încordă auzul și 
șovăi. Cineva părea că respiră lângă el. În momentul acela, 
oricine o fi fost, se mișcă. Fără să mai stea pe gânduri, Ci se 
deplasă într-o parte ca să o prindă, dar silueta îl lovi în picior, 
făcându-l să cadă. Încercă să se ridice, când niște mâini îl 
atacară. Apărându-se, simţi că erau niște membre slabe, moi și 
solzoase, ca niște pești. 

Silueta scoase niște ţipete îngrozindu-l pe Ci, care se ridică de 
pe jos cum putu și îl târî pe atacatorul său spre exterior, băgând 
de seamă că de-abia cântărea cât o oaie. Ceaţa de dimineaţă 
lumină grămada de oase tremurânde pe care Ci încerca să le 
țină strâns. Fu uimit să constate că era vorba de o biată bătrână 
la fel de speriată ca și el. Femeia încerca să se apere cu brațele 
ei ca niște bețigașe și scâncea ca un cătțeluș abandonat. ll 
imploră să nu o lovească. li spuse că nu furase nimic. Că doar 
trăia ascunsă acolo. 

Când Ci reuși să se liniștească, o privi. Sub o pânză de sac 
soioasă sclipeau niște ochi albicioși în care se citea doar spaima. 
O întrebă ce face în casa judecătorului Feng. La început, nu 
răspunse, dar când o scutură de umeri, femeia îl asigură că 
nimeni nu mai locuia acolo de luni de zile. 

Ci o crezu. Încâlceala slinoasă de păr alb ascundea un chip 
negricios, devastat de bătrâneţe și de foame. Ochii ei nu 
minţeau. Doar îl priveau înspăimântați. Deodată, se căscară și 
mai mult până îi luminară faţa. 

— Pentru numele Cerului! Cí? Tu ești, băiete? 

Ci amuţi când, pentru o clipă, ochii aceia strălucitori căpătară 


VP - 197 


un sens pentru el. Încetul cu încetul, chipul veștejit începu să se 
descreţească și murdăria dintre zbârcituri să se risipească, până 
își recăpătă vechea înfățișare. Bătrâna care îl îmbrăţișa acum 
nervoasă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, era Inimă Blândă, fosta 
sclavă a judecătorului Feng. Femeia care avusese grijă ani de 
zile de magistrat și de casa lui. 

Ci o privi cu tristeţe. Își aminti că, în ultimele sale zile 
petrecute cu judecătorul Feng, bătrâna începuse să-și piardă 
minţile. Cu toate acestea, Feng o păstrase în serviciul lui. Sau, 
cel puţin, așa se petrecuseră lucrurile până când murise bunicul 
său și trebuiră să părăsească orașul Lin'an. 

Inimă Blândă nu știu să-i spună mai multe. Doar că încetase 
să-l mai slujească pe judecător când apăruse femeia aceea. 

— Care femeie? 

— O afurisită de femeie. Era frumoasă, e adevărat. Dar nu te 
privea niciodată în ochi. Bătrâna gesticula cu brațele prin aer, ca 
și cum ar fi putut să dea formă figurii despre care vorbea. Privea 
în gol, unde vedea ceea ce descria, de parcă s-ar fi întâmplat 
aievea. A adus servitori noi... precum și nenorocirea. 

— Dar unde simt ei acum? 

— Trăiesc singură. Mă ascund... Câteodată apar în întuneric și 
îmi vorbesc... Ochii ei deveniră din nou înspăimântați. Cine ești 
tu? De ce mă ţii? Se smuci din mâinile lui Ci și se dădu înapoi. 

Ci o privi, era din nou o siluetă gârbovită care delira. Incercă 
să o ajute, dar femeia se întoarse cu spatele, o luă la fugă de 
parcă ar fi fost urmărită de diavoli și dispăru în întunericul 
adânc. i 

„Biata bătrână. Incă mai este pe pământ, dar trăieşte deja cu 
spiritele.” 

Intră din nou în locuință să caute vreun indiciu care să-l 
lămurească în vreun fel, dar nu găsi decât gunoiul depozitat 
acolo de Inimă Blândă. Fără îndoială, casa era de multă vreme 
abandonată, îl miră faptul că judecătorul Feng nu îi pomenise 
nimic ultima dată când îl văzuse. 

Când ieși din micul palat, un soare nedeslușit se ascundea 
sub o perdea groasă de nori. Ploaia nu și-a dat osteneala să 
trimită vreo înștiinţare. Pe drumul de întoarcere către șalandă, o 
revărsare torențială îl sili să se adăpostească în piaţa de sclavi. 
Acolo, sub o prelată care amortiza ploaia, cu frigul rebegindu-i 
oasele, îl năpădi disperarea. Ultima lui resursă dispăruse înainte 


VP - 198 


de a o găsi. Poate că Feng nu s-o fi întors încă din periplul lui 
prin Nord sau o fi fost numit în alt oraș. În orice caz, acum îi era 
totuna. Nu avea nici timp, nici bani, nici slujbă. Nu avea unde să 
meargă. Nu putea cumpăra medicamente și A Treia nu putea 
aștepta. Privi de jur-împrejur, când se pomeni nas în nas cu o 
ceată de sclavi proveniţi din Nord care mergeau legaţi ca vitele. 
Jurcheni capturați în timpul ciocnirilor, presupuse el. Infăţișarea 
lor era jalnică, dar măcar aveau să dispună de hrană și de un 
pat. Oarecum, îi invidie. 

Luă o hotărâre. Poate că avea să fie hotărârea cea mai 
cumplită din viaţa lui, dar nu va sta cu braţele încrucișate fără 
să o încerce. leși în ploaie și o luă la fugă spre Câmpiile Morţii. 

Pe măsură ce urca pe colina pe a cărei culme se afla templul, 
inima îi tremura. 

ÎI găsi pe Xu muncind la un sicriu. Ghicitorul îl privi pieziș, de 
parcă l-ar fi așteptat. Încetă să mai bată ţinte și se ridică în 
picioare. 

— Parcă ai fi un pui plouat. Schimbă-te și ajută-mă aici. 

— Am nevoie de bani, îi spuse el fără să clipească. 

— Și eu. Am mai vorbit despre asta. 

— Am nevoie de ei acum. A Treia este pe moarte. 

— Asta li se întâmplă oamenilor. Nu vezi unde ne aflăm? 

Ci îl apucă pe Xu de pieptul cămășii. Fu cât pe-aci să-l 
lovească, dar se stăpâni. Îi dădu drumul și îi aranjă 
îmbrăcămintea. Apoi își aplecă fruntea, ca și cum nu ar fi vrut să 
audă ce avea să-i spună. Se încruntă înainte de a-i arunca în 
față următoarea întrebare: 

— Cât ai plăti pentru mine? 

Xu lăsă să-i cadă ciocanul. Nu îi venea să creadă ce tocmai îi 
propusese Ci. Când tânărul îi confirmă că vrea să se vândă ca 
sclav, Xu pufni: 

— Zece mii de giân. Este tot ce-ţi pot oferi. 

Ci trase aer în piept. Știa că, dacă s-ar tocmi, ar putea obţine 
mult mai mult, dar îl lăsaseră puterile. Le pierduse noapte de 
noapte auzind vaietele stinse ale surorii lui și căutând o soluţie 
pe care nu o găsise. De-acum, nu-i mai păsa de nimic. Îi lipseau 
aerul și viaţa. Era secătuit. De aceea acceptă. 

Xu lăsă sicriul și dădu fuga să redacteze documentul care 
certifica vânzarea. Umezi pensula cu salivă și mâăzgăli 
nerăbdător contractul. Apoi se ridică, îl chemă pe grădinar să fie 


VP - 199 


martor și i-l întinse lui Ci ca să-l semneze pentru confirmare. 

— Am notat esenţialul. Că îmi vei presta servicii și că îmi vei 
aparţine până la moartea ta. Ține. Semnează. 

— Mai întâi banii, îi ceru Ci. 

— O să ţi-i dau pe șalandă. Tu semnează acum. 

— Atunci, o să semnez acolo, când o să-i am în mână. 

Xu se învoi fără tragere de inimă. Cu toate acestea, îi porunci 
lui Ci să împodobească sicriele cu ţinte, de parcă i-ar fi aparţinut 
deja. Între timp, el fredonă un cântecel ca să însoţească cel mai 
mare noroc pe care l-a avut de ani de zile. 

x x * 

Pe la jumătatea după-amiezii, o porniră pe drumul de 
întoarcere. 

Xu mergea cu un pas ușor, fredonând întruna aceeași 
melodie. Ci îl urma încet, cu capul plecat, târându-și picioarele 
la fiecare pas, fiind conștient că tot ce visase în viață dispărea 
acum asemenea soarelui care se stingea dincolo de orizont. 
încercă să înlăture acele gânduri ca să se concentreze asupra 
fețișoarei surorii lui. Zâmbi încrezător că, în sfârșit, avea să o 
vindece. Îi va cumpăra cele mai bune leacuri și ea va crește 
până va deveni o frumoasă domnișoară. Acesta, și nu altul, era 
acum visul lui. 

Dar pe măsură ce se apropiau de chei, sufletul începu să i se 
întunece. 

Când Ci zări șalanda, știu că tocmai se întâmplase ceva 
îngrozitor. Afară, soțiile lui Xu ţipau și își agitau braţele cu 
disperare, îndemnându-i să se grăbească. Xu iuți pasul, iar Ci 
zbură. Sări de pe uscat pe șalandă și intră în cabina în care 
zăcea de obicei A Treia când se simţea și mai rău. O căută 
strigând-o în gura mare, dar nu-i răspunse nimeni. Doar 
lacrimile femeilor îi indicau ce se întâmplase. 

Se răsuci până o descoperi. 

În fundul micutei încăperi, lângă o găleată cu pește, acoperit 
cu o cârpă, zăcea trupușorul sleit de puteri al surorii lui. Era 
acolo, tăcută, palidă, dormind pentru vecie. 


VP - 200 


PARTEA A PATRA 


20. 


În timpul înmormântării, Ci simţi că o parte din el rămâne în 
micul sicriu. Cealaltă parte era o grămadă de carne destrămată, 
resturi care, chiar dacă vor fi cusute, nu vor arăta niciodată ca 
înainte. Pentru prima dată simţi mai multă durere pentru 
sufletul său, decât pentru trup, de parcă arsurile care îi 
desfiguraseră de copil l-ar fi cuprins acum pe dinăuntru și el n-ar 
fi găsit apă cu care să le poată stinge. 

Plânse până i se uscară lacrimile. Era pustiit, de parcă trupul 
său ar fi fost doar o carapace goală. Nu simţea decât 
amărăciune și disperare. Mai întâi, muriseră surorile lui. Apoi, 
fratele și părinţii. Și acum, cea mică. 

Nimeni nu îl însoțea. Doar Xu. Ghicitorul aștepta tăcut, 
mestecând niște rădăcini lângă căruciorul închiriat cu care 
transportaseră coșciugul. Ci nu terminase încă de aranjat florile 
cu care voia să mascheze tristeţea gropii, când ghicitorul se 
apropie de el și îi puse sub nas contractul vânzării lui ca sclav. Ci 
se răsuci. Apucă hârtia și o rupse în mii de bucăți. Dar Xu nu 
părea să fie afectat. Se aplecă liniștit să le strângă și începu să 
le alăture cu grijă, de parcă ar fi vrut să le recompună. 

— Nu vrei să-l semnezi? zâmbi el. Spune-mi un lucru, Ci. Chiar 
crezi că o să las să-mi scape cel mai bun atu al afacerii mele? 

Ci îl străpunse cu privirea. Se pregătea să plece, când îl auzi 
pe Xu urlând: 

— Unde crezi că pleci? Fără mine nu ești nimic! Doar un 
îngâmfat muritor de foame. 

— Unde? Ci explodă. Departe de tine și de scârboasa ta 
lăcomie de bani. La Academia Ming! 

De-abia mai putea gândi. De îndată ce încheie fraza, regretă 
că o rostise. 

— Chiar crezi asta? Dar cât de mult te înșeli! Râse. Dacă mă 
părăsești, o să te denunţ la acel portărel care a venit să te caute 
la cimitir, după aia o să mă piş pe mormântul surorii tale și o să 


VP - 201 


merg la curve cu recompensa. 

Un fulger sub forma unei lovituri de pumn întrerupse 
amenințările lui Xu. O a doua lovitură îi distruse dinţii. Ci își 
scutură mâna, pe când se stăpânea să nu-i zdrobească ţeasta. 
Xu scuipă sânge, dar chiar și așa își păstră zâmbetul prostesc. 

— O să fii cu mine sau cu nimeni! 

— Tu să mă asculţi! îl sfidă Ci. Pune-ţi afurisita de mască și 
câștigă-ți firimiturile cum vei putea. Cu siguranţă că vei înșela 
destui oameni ca să obţii mai mult decât recompensa. Dacă aflu 
vreodată că ai vorbit cu Kao, voi răspândi vestea despre 
minciunile tale și afacerea ţi se va duce pe apa sâmbetei. 
Tocmai avea de gând să plece, dar se opri. Și dacă aflu că ai 
atins măcar un grăunte de ţărână de pe acest mormânt, o să te 
despic în două și o să-ţi mănânc inima. 

Lăsă o ultimă floare pe mormântul surorii lui și plecă de pe 
colină spre Lin'an. 

xxx 

Ci privi sălciile golașe scuturate de vânt, spunându-și că nici 
crengile cele mai uscate nu s-ar simţi atât de părăsite ca el. 
Ploaia de iarnă îi pătrundea prin haine și îi lovea pielea pe când 
hoinărea fără să se gândească la ceva, singur cu tristețea lui. 
Pașii singuratici îl purtară, fără să-și dea seama, spre zarva unei 
mulțimi de suflete care îl înghiţi. 

Umblă toată dimineaţa străbătând aceleași canale, aceleași 
ulicioare, repetând fără să-și dea seama aceleași trasee. Privea 
în pământ. Călca peste murdăria care părea că se caţără încetul 
cu încetul pe picioarele lui ca să-i înăbușe gătlejul. La amiază se 
opri să-și tragă răsuflarea. Işi ridică privirea și se pomeni prins 
într-o durere și mai intensă decât singurătatea, suferind în 
adâncul sufletului povara copleșitoare a disperării. Pe când își 
lăsa spinarea să alunece pe un stâlp vechi de lemn ca să se 
așeze pe vine, se întrebă dacă merită osteneala să studieze în 
academie. Cunoștinţele pe care le-ar dobândi îi vor readuce 
oare veselia surorii lui sau iubirea tandră a mamei sale, sau 
onestitatea pe care tatăl lui i-o refuzase? 

Imagini nedeslușite ale surorii lui, mici zâmbete ce păreau că 
se destramă sub ploaie, ochișorii ei zglobii strălucitori din pricina 
febrei... Totul dispărea prefăcându-se într-o imagine cenușie de 
plumb, culoarea mohorâtă a deznădejdii. 

Se gândi la familia lui: la mama, la tatăl, la surorile și fratele 


VP - 202 


lui... își reaminti vremea când erau cu toții fericiți; vremea în 
care împărtășeau aceleași iluzii care treceau de la unii la alţii. O 
vreme care nu se va mai întoarce niciodată. 

Rămase așezat, în timp ce apa care-i curgea pe față îi 
înceţoșa privirea, la fel cum singurătatea îi umbrea sufletul. Ar fi 
rămas acolo, dacă n-ar fi fost tânărul cerșetor care se așezase 
pe neașteptate lângă el, căutând refugiu. Băiatul nu avea braţe. 
Doar două cioturi de care i se legaseră niște pungi de pânză ca 
să-și poată duce pomenile primite. Cu toate neajunsurile sale, 
băiatul zâmbea arătându-și gingiile știrbe și niște ochi care 
dispăreau într-o privire de fericire. li spuse că îi place ploaia 
pentru că îl spală pe față. Ci îi potrivi pungile și îi șterse chipul 
cu o cârpă îmbibată cu apă. Își aminti atunci feţișoara surorii lui, 
mereu zâmbitoare, în ciuda bolii. Își imagină spiritul ei aproape 
de el, îndemnându-l să se ridice și să alerge către visurile lui. li 
simţi prezența. Pentru o clipă, aproape că o atinse. 

ÎI mângâie pe flăcăiandru pe cap și se ridică. Începea să se 
însenineze. Dacă se grăbea, avea să ajungă la Academia Ming 
înainte de înserat. 

e 

Ajunse mai repede decât își imaginase, împins de o neliniște 
cu neputinţă de stăpânit. Din afara vechiului palat în care era 
instalată academia, ghici siluetele studenţilor care discutau cu 
însuflețire dincolo de ferestrele luminate. Râsetele lor 
străbăteau grădinile cu pruni, peri și caiși care se înălţau în faţa 
unui zid solid de piatră ce proteja clădirea. Işi imagină că și el 
este unul dintre ei și sufletul îi tresări. Într-o clipă, un grup de 
studenţi apăru de pe o străduţă în drum spre academie. 
Vorbeau despre cărțile pe care tocmai le cumpăraseră și făceau 
prinsoare cu privire la cine va fi primul ce va lua examenele care 
îi vor conduce către corpul judecătorilor, în urma lor, doi 
servitori trăgeau un cărucior de mână încărcat cu fructe, dulciuri 
și alte bucate. 

Când grupul trecu de poartă, i se strânse inima. Pentru o 
clipă, se întrebă dacă locul lui va fi într-adevăr printre cele 
rezervate tinerilor cu dare de mână, descendenţi din nobili și din 
judecători sătui de atâtea bogății. Observă că unul dintre 
studenţi îl privea peste umăr, de parcă s-ar fi temut că 
apropierea lui i-ar fi putut știrbi noblețea. Simţindu-se 
descoperit, tânărul privi în cealaltă parte și le șopti ceva 


VP - 203 


colegilor săi, care se întoarseră să-l privească dispreţuitor. Apoi 
dispărură prin poarta cu două canaturi care dădea acces în 
palat. Ci îi văzu plecând. Înăuntru se păzeau cunoștințele și 
curăţenia. Afară rămâneau gunoaiele și ignoranța. 

Se înarmă de curaj și merse pe urmele lor. 

Se îndrepta spre grădină, când îi ieși în faţă un omuleţ, cu o 
nuia în mână, agitând-o precum cineva care sperie o muscă. 
Atunci când Ci îi comunică intenţia lui de a avea o întrevedere 
cu maestrul Ming, servitorul îl privi de sus în jos și îi răspunse că 
este imposibil. Cu toate că Ci îl asigură că însuși Ming îl invitase, 
paznicul nu-i dădu crezare. 

— Maestrul nu invită cerșetori. Îl îmbrânci spre poartă. 

Pe când se dădea îndărăt, Ci băgă de seamă că studenţii 
râdeau de el, înainte de a dispărea dincolo de copaci. 

Nu mai suportă. Era șansa lui și nu avea de gând să o piardă. 
Reuși să scape de omuleţ și o luă la fugă spre clădire, în timp ce 
în urma lui răsunau strigăte de alarmă. Trecu pragul de la 
intrare și străbătu o sală mare, pe când o ceată de studenţi i se 
alătura servitorului care încerca să-l prindă. Ci închise după el o 
a doua ușă și sări printr-o fereastră în altă încăpere în care mai 
mulţi tineri meditau. Fără să le dea timp să reacționeze, 
traversă aula și alergă spre o bibliotecă, unde dădu nas în nas 
cu un grup de studenți care consultau cărți, făcând să cadă pe 
jos, împrăștiate, mai multe volume. Privi în jurul său. Pe unde 
trecea, alţi studenți i se alăturau omulețului, care se ţinea pe 
urmele lui. Era încercuit. Zări niște scări care duceau la sălile de 
sus și se cățăra pe ele, urcând treptele din două în două. Dar, 
ajungând sus, la capătul scărilor, se pomeni în fața unei uși 
închise. Încercă să o forțeze dându-i un brânci, dar ușa nu cedă. 
Când vru să se întoarcă, o mulţime înfuriată începea să urce 
spre el, agitând tot felul de bețe și nuiele. Ci își sprijini spatele 
de ușă și împinse din nou. Aproape că putea simți loviturile pe 
chipul său. Își protejă faţa în așteptarea primei lovituri, dar nu 
apucă să o primească, pentru că ușa se deschise singură spre 
interior. 

Brusc, urmăritorii se opriră pe loc. A 

Ci nu înţelese ce se întâmplă până când întoarse capul. In 
spatele lui, chipul mut al lui Ming, sub o bonetă cu aripioare, îl 
observa cu severitate. 

Nu îi folosiră la nimic explicaţiile. Când Ming ascultă versiunea 


VP - 204 


servitorului, porunci să fie dat afară. Imediat, șase studenți se 
năpustiră asupra lui Ci, îl târâră pe scări în jos și îl aruncară în 
brânci în grădină, nu înainte de a-i atrage atenţia că data 
viitoare nu vor avea atâtea menajamente faţă de el. 

Încă se mai scutura de praf când un braţ îl ajută să se ridice. 
Era paznicul care supraveghea intrarea. Odată ridicat în 
picioare, omuleţul îi întinse o strachină de orez. Ci păru că nu 
înțelege, dar chiar și așa îi mulțumi. 

— Mulţumește-i maestrului, spuse paznicul și îi arătă unde era 
situat biroul acestuia. A spus că te va primi mâine dacă te 
prezinți cuviincios. 

x kx * 

Ci înfulecă lacom porția de mâncare, dar, după puțin timp, 
orezul îi întoarse stomacul pe dos până îl făcu să vomite. Apoi 
orele trecură încet până se stinseră și ultimele raze de lumină. 

Petrecu noaptea sub cerul liber, culcat pe jos ca un câine 
lângă poarta academiei. Aproape că nu dormi deloc. Doar 
închise ochii, gândindu-se la A Treia, de-acum fericită. Tot ce 
putea face pentru ea era să-i cinstească amintirea la fel cum 
făcea cu restul familiei și să-și dorească, de asemenea, ca și 
spiritul ei să-l ocrotească. 

În dimineaţa următoare, simţi cum îl scutura cineva ca să-l 
trezească. 

Printre urdorile de la ochi, Ci îl zări pe servitorul care îl 
urmărise cu o zi înainte cu nuiaua și care acum îi zâmbea, 
arătându-și fără rușine dantura știrbă și grăbindu-l să se scoale 
și să-și pună ţinuta la punct. Ci se scutură de praf și își strânse 
părul sub tichie. Apoi îl urmă pe omuleț, care alerga cu pași 
mărunți, de parcă ar fi avut picioarele legate. Grădinarul se opri 
o clipă lângă o fântână ca să-i permită lui Ci să se primenească 
și continuă drumul prin grădină până la bibliotecă. Odată ajuns 
acolo, se înclină în fața siluetei maestrului Ming, care răsfoia 
impasibil paginile unei cărți. Băgând de seamă prezenţa lui Ci, 
maestrul închise volumul și îl așeză pe o masă joasă pe care o 
avea dinaintea lui. Ridică privirea și îl privi curios. 

Ci se înclină în faţa lui, dar Ming îi făcu semn să înainteze și să 
ia loc. Pe când se așeza, profesorul își luă răgazul să-l studieze. 
Ci privi și el tenul deschis la culoare și mustăţile de motan ale 
acestuia. Bărbatul purta aceeași togă de mătase roșie cu care îl 
văzuse la cimitir. Ci bătea darabana din degete, așteptându-l să 


VP - 205 


vorbească. În cele din urmă, maestrul se ridică. A 

— Băiete, băiete... Cum ar trebui să-ţi spun? Incepu să se 
plimbe dintr-o parte a încăperii într-alta. Surprinzătorul ghicitor 
al asasinatelor? Sau poate  neașteptatul invadator al 
academiilor? 

Ci se înroși la față. Reuși să bâiguie că îl cheamă Ci, dar când 
maestrul îl întrebă numele de familie, își aminti de raportul 
asupra conduitei dezonorante a tatălui său și, ca măsură de 
prevedere împotriva unor ulterioare întrebări incomode, păstră 
tăcerea. 

— În regulă, Ci Fără Părinți. Răspunde-mi altceva, continuă 
Ming. De ce ar trebui să-mi mențin oferta față de cineva care își 
reneagă părinţii printr-o uitare simulată? Bineînţeles că zilele 
trecute la cimitir m-am gândit că cineva cu o perspicacitate ca a 
ta nu numai că merită să i se dea o șansă, ci chiar am îndrăznit 
să cred că poate vei avea vreun aport la dificila știință care 
studiază morţii. Dar, în urma violentei tale năpustiri de ieri, 
caracteristică mai curând unui banal tâlhar la drumul mare 
decât unui tânăr cinstit, acum nutresc îndoieli enorme. 

Ci căută un răspuns. Nu își putea dezvălui ascendenţa fără să- 
și compromită siguranţa, dar nici nu dorea să înceapă un lanţ de 
minciuni. Se gândi să spună că este orfan, dar, chiar și așa, 
presupuse că maestrul îi va pune întrebări. Trecură câteva clipe 
care lui Ci i se părură o eternitate. În cele din urmă, luă o 
hotărâre. 

— Acum vreo trei ani am suferit un teribil accident, un mare 
necaz care mi-a șters amintirile. Își descheie încet cămeșoiul și îi 
arătă cicatricele care îi acopereau pieptul. La fel de încet, îl 
încheie la loc. Îmi amintesc doar că într-o zi am apărut în 
mijlocul câmpului. O familie m-a luat de acolo și mi-a îngrijit 
rănile, dar când au emigrat spre sud, eu am ales să vin la oraș. 
Ei spuneau mereu că probabil acesta este locul meu. 

— Înţeleg. Ming își netezi încet mustăţile. Și cu toate acestea, 
știi ce metode să foloseşti ca să scoţi la iveală rănile ascunse, în 
ce loc i se tatuează numele unui condamnat sau în ce fel niște 
lovituri de cuţit provoacă sau nu moartea... 

— Cu familia aceea am lucrat într-un abator, improviză el. 
Celelalte lucruri le-am învăţat la cimitir. 

— Băiete, la cimitir se învaţă doar să îngropi... și să minţi. 

— Onorabile domn, eu... 


VP - 206 


— Asta, ca să nu mai vorbim de năvala ta nepotrivită de 
aseară... îl întrerupse maestrul. 

— Paznicul acela este un prost! l-am spus despre propunerea 
pe care mi-aţi făcut-o la cimitir, dar a refuzat să mă asculte. 

— Liniște! Cum îndrăznești să insulţi pe cineva pe care nu-l 
cunoști? Aici, toţi fac ceea ce li se poruncește, inclusiv paznicul 
acela pe care îl cataloghezi în mod gratuit de prost... ceea ce, 
fără îndoială, pe tine te califică astfel. li arătă un volum care era 
pe măsuţă. Il recunoști? ă 

Ci luă volumul și îl răsfoi cu grijă. Incercă să-și înghită saliva, 
dar nu reuși. II cunoștea foarte bine, pentru că era cartea tatălui 
său. Aceeași pe care o pierduse aproape de canal în timp ce 
fugea de Kao. 

— Unde... unde ați găsit-o? se bâlbâi el. 

— Unde ai pierdut-o? replică maestrul Ming. 

Ci îi evită privirea. Orice ar fi născocit, Ming avea să-l 
descopere. 

— Mi-a fost furată, reuși el să spună. 

— Inţeleg. Atunci, poate că hoţul o fi fost cel care mi-a 
vândut-o mie, replică din nou Ming. 

Ci tăcu. Fără îndoială, Ming îi recunoscuse și poate că știa și 
de portărelul care îl urmărea. Fusese o greșeală să vină la 
academie. Lăsă cartea unde o găsise și oftă. Apoi se ridică, gata 
să plece, dar maestrul îl opri. 

— Am cumpărat-o de la un pungaș din piaţă. Când ne-am 
întâlnit la cimitir mi-ai părut cunoscut, dar atunci nu mi-am 
amintit de unde. Nu mai am memoria de odinioară, se plânse el. 
Dar săptămâna trecută, pe când îmi făceam plimbarea obișnuită 
prin piața de cărţi, mi-a atras atenţia un exemplar scos la 
vânzare pe o tarabă cam nepotrivită. Atunci mi-am amintit de 
tine. Mi-am imaginat că mai devreme sau mai târziu vei apărea 
pe aici și de aceea l-am cumpărat. Strânse din buze respirând 
calm și își apăsă fața cu mâna, ca și cum ar fi chibzuit ce să 
spună. Îl rugă pe Ci să se așeze din nou. Dragă băiete, cu 
siguranţă că voi regreta, dar în ciuda minciunilor tale și a 
motivelor serioase pe care sper că le ai ca să faci uz de ele, îmi 
voi menține oferta și îți voi acorda o șansă. Luă cartea în mâini. 
Nu încape îndoială că deţii niște calităţi excepţionale și ar fi 
mare păcat ca, în atâta mediocritate, să se irosească. Așadar, 
dacă într-adevăr ești dispus să faci ceea ce îţi poruncesc... li 


VP - 207 


întinse cartea tatălui său. la-o. Este a ta. 

Ci o acceptă tremurând. Incă nu înţelegea de ce îl primea 
Ming în academie, dar, cel puţin, din cuvintele lui părea să se 
desprindă faptul că nu îl cunoscuse pe Kao. Căzu în genunchi în 
fața lui, dar maestrul îl ridică în picioare. 

— Nu-mi mulțumi. Va trebui să-mi câştigi încrederea zi de zi. 

— Nu veți regreta, domnule. 

— Așa sper și eu, băiete. Așa sper. 

xxx 

Ci îi cunoscu pe viitorii săi colegi în Demna Sală a 
Dezbaterilor, somptuosul salon din lemn de tei unde se 
desfășurau de obicei discuţiile și examenele. Așa cum se 
obișnuia, un numeros corp profesoral împreună cu studenţii de 
la diferitele discipline așteptau perfect aliniaţi ca să-l cunoască 
pe noul aspirant și să-și exprime obiecțiile. Scrutat de sute de 
ochi, Ci stătea în picioare în mijlocul sălii, încercând să facă în 
așa fel încât tremurul mâinilor să rămână tot atât de ascuns ca 
și restul emoțiilor pe care le avea. 

În mijlocul unei liniști solemne, Ming înaintă spre vechea 
estradă de lemn care domina sala. Urcă scărița, se înclină în 
faţa profesorilor și făcu același lucru și spre studenţi, ca să le 
mulțumească pentru prezența lor. Apoi trecu la relatarea 
întâlnirii întâmplătoare de la cimitir, care îi permisese să 
descopere surprinzătorul talent al lui Ci, cititorul de cadavre, pe 
care îl califică drept un amestec de neînțeles de vrăjitor, 
tămăduitor și erudit și a cărui înfățișare și apucături grosolane 
poate că - și sublinie cuvintele „poate că” - vor reuși să se 
cizeleze până la a-l face să strălucească precum o nestemată 
șlefuită. Din acest motiv, maestrul cerea consiliului profesoral ca 
locul școlar liber să fie atribuit provizoriu lui CÍ, în așa fel încât 
acesta să aibă șansa de a-și dovedi calităţile pe care, după 
părea sa, le acumulase. 

Spre uimirea lui Ci, când consiliul profesoral îl întrebă pe Ming 
despre originile solicitantului, acesta prezentă, ca fiind certă, 
povestea cu accidentul în urma căruia își pierduse memoria, 
menţionând, fără să insiste, trecutul său ca gropar, măcelar și 
ghicitor. 

Odată încheiată prezentarea, Ming îi cedă estrada lui Ci. Era 
rândul profesorilor. Ci căută printre chipurile acestora vreo 
expresie amabilă, dar dădu peste un șir de statui. Primii 


VP - 208 


profesori îi puseră întrebări legate de cunoașterea clasicilor, un 
al doilea grup despre legi și încă tot atâţia despre poezie. Apoi, 
când veni rândul obiecţiilor, un profesor uscăţiv cu sprâncene 
exagerat de stufoase luă cuvântul: 

— De bună seamă că, orbit de șiretlicurile prezicerilor tale, 
colegul nostru Ming nu a șovăit să te prezinte prin tot felul de 
elogii. Și nu îl critic pentru asta. Făcu o pauză ca să-și caute 
cuvintele. Uneori este dificil să deosebești strălucirea aurului de 
luciul tinichelei. Dar, după cum se vede, veracitatea acestor 
preziceri l-a făcut să-și imagineze că se află în faţa unei ființe 
deosebite, a unui iluminat capabil să stea cot la cot, nici mai 
mult, nici mai puţin, cu cei care și-au dedicat viaţa studiului 
literelor. Desigur că faptul nu mă miră. Ming este cunoscut 
pentru neobișnuita lui pasiune pentru rinichi, viscere și alte 
măruntaie, în detrimentul chestiunilor cu adevărat importante, 
ca literatura sau poemele. De fapt, se întoarse spre CI, nici 
măcar nu a fost iritat de unele dintre răspunsurile tale greșite. 
Totuși, așa cum ar trebui deja să știi, soluţionarea crimelor și 
aplicarea ulterioară a justiţiei necesită o abordare care 
depășește simplele ipoteze despre cine sau despre cum. 
Adevărul strălucește doar înțelegând motivele care îndeamnă la 
acţiune, pricepând frământările, situațiile, cauzele... Ceva ce nu 
se află nici în răni, nici în măruntaie. Și, pentru aceasta, este 
nevoie de persoane cultivate în artă, în pictură, în literatură. 

Ci rămase mut, privindu-l pe profesorul care tocmai își 
exprima obiecțiile. Recunoștea că în parte avea dreptate, dar nu 
era de acord cu disprețul absolut al acestuia faţă de medicină. 
Dacă uneori judecătorii erau incapabili să deosebească o moarte 
naturală de un asasinat, cum naiba aveau să facă dreptate? Se 
gândi înainte de a răspunde. 

— Onorabile profesor, eu nu mă prezint aici ca să câștig o 
bătălie, îi răspunse el. Nu am pretenţia să fac să prevaleze 
puţinul pe care îl știu, nici să minimalizez numeroasele 
cunoștințe pe care le au maeștrii și studenţii care își duc traiul în 
această academie. Nu vreau decât să învăţ. Cunoașterea nu 
înțelege rostul zidurilor, al limitelor sau al compartimentărilor. 
Dar nu înţelege nici prejudecățile. Dacă îmi veţi permite să intru, 
vă asigur că voi munci mai mult decât oricare altul, lăsându-mi 
aici, dacă va fi nevoie, aceste viscere care vă supără atât de 
mult. 


VP - 209 


Un profesor gras și blând, cu o gură mică, ridică mâna ca să 
intervină. Respirația lui era o gâfâială anevoioasă și obosită, iar 
după cei câţiva pași pe care-i făcu până ieși în față răsuflă de 
parcă ar fi urcat pe un munte. Își încrucișă mâinile sub pântece, 
observându-l cu atenție pe Ci. 

— După cât se pare, ieri ai pătat onoarea acestei academii 
năvălind aici ca un sălbatic, fapt care îmi aduce aminte de un 
cetăţean despre care vecinii lui îmi spuneau: „De acord cu tine. 
O fi el hoţ, dar este un minunat flautist”. Și știi ce le-am răspuns 
eu? „De acord cu voi. O fi el un minunat flautist, dar este un 
hoţ.” Își umezi buzele cărnoase cu limba lui fină, în timp ce se 
scărpina pe gâtul unsuros, își aplecă încet capul, de parcă s-ar fi 
gândit ce să spună în continuare. Care este partea de adevăr pe 
care o ai în tine, Ci? Cea a tânărului care nu se supune 
poruncilor, dar care citește în cadavre, sau cea a tânărului care 
citește în cadavre, dar nu se supune poruncilor? Și mai mult 
decât atât: de ce ar trebui să acceptăm în cea mai respectabilă 
academie din imperiu un vagabond ca tine? 

Ci se cutremură. Bănuise că Ming, în calitatea lui de director, 
o fi făcut în așa fel încât părerea lui să prevaleze, dar, date fiind 
circumstanţele, hotărî să-și schimbe discursul. 

— Venerabile maestre, se înclină din nou, vă rog să-mi iertaţi 
comportamentul inacceptabil. A fost un mod rușinos de a 
acţiona care s-a datorat lipsei de experienţă, neputinței și 
disperării mele. Știu că aceasta nu mă scuză și că, în orice caz, 
va trebui să dovedesc cu fapte că vă merit încrederea. Dar 
pentru asta, am nevoie și de înțelegerea Domniilor Voastre. 
Făcu din nou o plecăciune și se întoarse spre ceilalți membri ai 
consiliului profesoral. Oamenii comit greșeli. Chiar și cei mai 
înţelepţi. lar eu sunt doar un ţăran tânăr. Un ţăran tânăr dornic 
să învețe. Și oare nu asta se practică aici? Dacă aș cunoaște 
toate regulile, dacă aș respecta toate preceptele, dacă nu aș 
cultiva în mine dorinţa arzătoare de a cunoaște, de ce aș mai 
avea nevoie să studiez? Și cum aș putea evita atunci ceea ce 
mă face imperfect? Astăzi mă aflu în faţa unei ocazii la fel de 
mari cât viaţa, pentru că ce este viața fără cunoaștere? Nu 
există o tristețe mai mare decât cea a unui orb sau a unui surd. 
lar eu, într-o oarecare măsură, așa sunt. Permiteţi-mi să văd și 
să aud, și vă asigur că nu veţi regreta. 

Profesorul cel gras respiră de vreo două ori. Apoi încuviinţă și 


VP - 210 


se dădu anevoie îndărăt până își reluă locul în rând, ca să-i 
cedeze cuvântul ultimului profesor, un bătrân gârbovit cu ochi 
stinși, care se interesă în legătură cu motivul care îl făcuse să 
accepte invitaţia lui Ming. 

Ci găsi un singur răspuns: 

— Pentru că acesta este visul meu. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Doar pentru asta? A existat un om care a visat să zboare 
pe cer, dar, după ce s-a aruncat de pe marginea unei prăpăstii, 
nu a izbutit decât să-și zdrobească oasele de stânci... 

Ci se uită în ochii lipsiţi de viață ai bătrânului. Cobori de pe 
estradă și se apropie de bărbatul cu privirea goală. 

— Când dorim ceva ce am văzut, nu trebuie decât să întindem 
mâna. Când ceea ce dorim este un vis, trebuie să întindem 
inima. 

— Eşti sigur? Uneori, visurile duc la eșec... 

— Poate. Dar dacă strămoșii noștri n-ar fi visat o lume mai 
bună pentru noi, încă am mai fi îmbrăcați în zdrenţe. Tatăl meu 
mi-a spus cândva - îi tremură vocea rostind aceste cuvinte - că, 
dacă m-aș strădui să ridic un palat în aer, n-ar fi un timp pierdut. 
Că de bună seamă acolo ar trebui să fie ridicat. Trebuie doar să 
mă străduiesc îndeajuns ca să construiesc temeliile care să-l 
susţină. 

— Tatăl tău? Ce ciudat! Ming a spus că ţi-ai pierdut memoria. 

Ci își mușcă buzele, pe când ochii i se umpleau de lacrimi. 

— Este singurul lucru pe care mi-l amintesc despre el. 

x kx * 

Sala Judecătorilor era ticsită de studenți care șușoteau în 
grupuri, în aşteptarea apariției noului student. Toți se întrebau 
cine o fi cu adevărat acel cititor de cadavre și care or fi 
extraordinarele sale capacități care îi permiseseră să se 
sustragă de la foarte severul proces de selecție ce deschidea 
porțile academiei. Cei mai surprinși dintre ei răspândiseră 
zvonul că ciudatele lui puteri proveneau din vrăjitorie, în vreme 
ce alții, mai sceptici, în urma prezentării, îl despuiau de orice 
aură supranaturală și făceau speculații potrivit cărora acestea 
se datorau experienței lui ca parlagiu. Totuşi, străin de 
controverse, un student deșirat aștepta la distanță de ceilalți 
mușcând dintr-o crenguţă de lemn-dulce. Când Ci intră însoțit 
de Ming, Astuţia Cenușie scuipă pe jos lemnul-dulce și se 


VP - 211 


îndepărtă și mai mult. Apoi, îi privi pieziș. 

Ming îl prezentă pe Ci studenţilor cu care avea să 
conviețuiască din ziua aceea, aspiranţi cu toţii la corpul 
judecătorilor imperiali. Majoritatea erau tineri aristocrați cu 
unghii lungi și părul aranjat, ale căror maniere rafinate i se 
părură lui Ci ca fiind tipice pentru curtezane. Ming îl informă că 
în academie se studiază diferite arte, între care pictura și 
poezia, dar că el va fi instalat în dormitorul studenţilor la Drept. 
În ciuda unor chipuri respingătoare, toţi studenţii îl salutară 
politicoși, cu excepţia celui care rămăsese izolat într-un colț. 
Când Ming băgă de seamă, îl chemă ridicând glasul. Tânărul 
deșirat și cu părul cărunt se dezlipi încet de peretele de care se 
rezemase și înaintă nepăsător spre maestru. 

— Văd că nu împărtășești curiozitatea pe care o arată restul 
colegilor tăi, Astuţie Cenușie. 

— Nu știu de ce ar trebui să mă intereseze. Am venit aici ca 
să studiez, nu ca să mă las sedus de înșelătoriile unui 
nemâncat. 

— Mi se pare perfect, dragă tinere... Pentru că vei avea ocazia 
să-l supraveghezi îndeaproape și să constati cât adevăr există în 
ele. 

— Eu? Dar nu înţeleg... 

— Incepând de azi, este noul tău coleg de cameră. Veţi 
împărți cărțile și paturile. 

— Dar, maestre...! Eu nu pot trăi lângă un ţăran... Eu... 

— Liniște! îi aruncă Ming. În această academie, nu contează 
nici banii, nici afacerile, nici relaţiile familiei tale! Supune-te și 
salută-l pe Ci, dacă nu, ia-ţi textele și fă-ți bagajele! 

Astuţia Cenușie își lăsă capul în jos, dar ochii și-i aţinti asupra 
lui Ci. Apoi ceru permisiunea să se retragă. Ming i-o acordă, dar 
când tânărul cărunt ajunse deja în pragul ușii, vocea sa îl opri: 

— Inainte de a pleca, ridică lemnul-dulce pe care l-ai scuipat 
pe dale. 

e 

În restul zilei, Cí luă contact cu activităţile obișnuite din 
academie. Ming îl informă că trebuie să se scoale la răsăritul 
soarelui ca să-și facă toaleta și să îndeplinească ritualurile faţă 
de strămoșii săi. In continuare, va lua micul dejun cu ceilalți 
studenţi și apoi se va dedica orelor de curs. Vor face o pauză de 
masă și își vor petrece restul după-amiezii studiind și discutând 


VP - 212 


cazuri practice din diferite discipline. După cină, va lucra în 
bibliotecă,  plătindu-și astfel șederea. li spuse că, deși 
Conducerea Universităţilor închisese Facultatea de Medicină, el 
încă mai consacra o parte din programă cunoștințelor medicale 
și studiului cauzelor care provocau moartea. Din când în când se 
duceau la sectoarele judecătorești ca să asiste pe viu la 
examinările pe care magistraţii le efectuau asupra cadavrelor și 
participau în mod ocazional la procese, ca să cunoască 
nemijlocit comportamentele criminale și felul în care acționau 
judecătorii de instrucţie ca să le descopere și să le condamne. 

— Sustinem examene trimestriale. Trebuie să ne asigurăm că 
studenţii progresează după cum este prevăzut. În caz contrar, 
trecem la eliminarea celor care nu merită eforturile noastre. Și 
ține minte că locul tău este provizoriu, adăugă el. 

— Cu mine nu se va întâmpla ce se întâmplă cu unii dintre 
acești fii de bogatași, domnule. 

Ming îl privi peste umăr. 

— Îţi voi da două sfaturi, băiete. Nu te lăsa înșelat de 
aparenţa sofisticată a acestor tineri. Și, cu atât mai puţin, să nu 
o confunzi cu indolența. Este adevărat că ei fac parte din elita 
țării, dar studiază cu râvnă ca să-și atingă ţelurile. Arătă spre 
câţiva care devorau conținutul unor cărți. Și dacă observă că ai 
ceva împotriva lor, te vor sfâșia ca pe un iepure. 

Ci încuviință. Dar se îndoi că motivațiile acelor tineri s-ar fi 
apropiat măcar de cele care îi dădeau lui avânt. 

Pe la mijlocul după-amiezii au fost chemaţi la masa de seară 
în Sufrageria Caișilor, o sală împodobită cu mătăsuri splendide 
pictate cu imagini reprezentând pavilioane și pomi fructiferi. 
Când Ci ajunse în sufragerie, ceilalţi studenţi își ocupaseră deja 
locurile, formând cercuri în jurul unor mese mici din răchită. Se 
miră de puzderia de farfurioare și de castroane pline cu supe, 
sosuri și fripturi care păreau că debordează pe șervete alături 
de tăvile cu pește și diferite fructe ce așteptau pe alte mese. 
Căută un loc liber pe care să se așeze, dar când îl găsi pe 
primul, studenţii se deplasară de pe poziţiile lor ca să-l 
împiedice să-l ocupe. Încercă și la masa următoare, cu același 
rezultat. La cea de-a patra încercare băgă de seamă că toţi cei 
care îl împiedicau să se așeze păreau că ascultă de gesturile 
unui student deșirat, care stătea în fundul sufrageriei. Ci îl 
observă pe Astuţia Cenușie. Tânărul nu numai că îi susţinea 


VP - 213 


privirea, dar îl sfida cu un zâmbet sarcastic. 

Ci știa că, dacă dă înapoi, va trebui să suporte capriciile acelui 
student cât timp va rămâne în academie. Și nu suferise atâta ca 
acum să consimtă la situaţia aceea. 

Inaintă spre masa pe care o ocupa Astuţia Cenușie și, înainte 
ca aceștia să-l poată împiedica, își vâri piciorul între cei doi tineri 
care încercau să-i ia locul. Cei doi studenți îl priviră ca niște 
fiare, dar Ci nu se sperie. Dimpotrivă, apăsă cu pulpa piciorului 
și își făcu loc cu forţa. Se pregătea să se așeze când Astuţia 
Cenușie se ridică. 

— La această masă nu ești bine-venit. 

Ci se așeză fără să-i acorde atenţie. Luă un bol cu supă și 
începu să soarbă din el. 

— Nu m-ai auzit? ridică vocea Astuţia Cenușie. 

— Pe tine te-am auzit, dar n-am auzit și protestele supei. Și 
continuă să soarbă fără să-l privească. 

— Dacă tu nu-ți cunoşti tatăl nu înseamnă că nu-l poţi 
cunoaște pe al meu, îl ameninţă el. 

Ci încetă să mai mănânce. Așeză castronul de supă între 
farfurioare și se ridică încet până când ochii i se aţintiră într-ai 
adversarului său. Dacă privirea lui Ci ar fi putut ucide, Astuţia 
Cenușie ar fi căzut fulgerat la pământ. 

— Acum, ascultă-mă tu pe mine, îl sfidă Ci. Dacă ţii vreun pic 
la limba ta, caută să nu mai rostești niciodată numele tatălui 
meu, ori de nu, te voi face să vorbești prin semne. Și se așeză 
ca să-și continue cina ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Astuţia Cenușie îl privi cu chipul îmbujorat de mânie. Apoi, 
fără să scoată vreun cuvânt, se întoarse cu spatele și părăsi 
sufrageria. 

Ci se felicită pentru rezultat. Adversarul său încercase să 
provoace un incident ca să-l compromită în prima lui zi la 
academie și, cu toate acestea, nu reușise altceva decât să se 
facă de râs în faţa colegilor lui. Și deși știa că Astuţia Cenușie nu 
se va resemna cu înfrângerea, va fi complicat să obţină o 
victorie în public. 

Odată cu căderea nopţii, tensiunea crescu. Dormitorul pe care 
trebuiau să-l împartă era o încăpere mică, despărțită de 
celelalte prin panouri de hârtie, fapt pentru care intimitatea se 
mărginea la penumbra asigurată de micile lampioane care 
atârnau de tavan. Odăiţa de-abia dispunea de spaţiu suficient 


VP - 214 


pentru două paturi foarte înguste, unul lângă altul, două măsuţe 
și două dulapuri de haine, în care să-și ţină și lucrurile 
personale, și cărțile. Ci observă că dulapul Astuţiei Cenușii 
gemea de mătăsuri ca al unei fete bune de măritat, dar 
cuprindea și o colecţie voluminoasă de cărţi legate somptuos. În 
al lui erau doar pânze de păianjen. Le dădu la o parte cu mâna 
și așeză cartea tatălui său în mijlocul primului raft. Apoi 
îngenunche și se rugă pentru rudele sale sub privirea 
dispreţuitoare a Astuţiei Cenușii care începea în clipa aceea să 
se dezbrace ca să se vâre în pat. Ci făcu același lucru, încercând 
să profite de întuneric ca să-și ascundă arsurile de pe piept, dar 
Astuţia Cenușie le observă. 

Se băgă fiecare în patul său și rămaseră tăcuțţi. Ci îi asculta 
respiraţia  Astuţiei  Cenușii cu teama celui care percepe 
apropierea unui animal. Nu putea să doarmă. În capul lui 
clocoteau mii de gânduri opuse: lipsa surorii lui, pierderea 
familiei sale, teribila dezvăluire despre tatăl său... Și acum, 
când, în sfârșit, zeii îi acordau șansa vieţii sale, un student prost- 
crescut părea dispus să i-o amărască, încercă să găsească 
mijlocul de a astâmpăra aversiunea pe care se părea că o 
trezise în Astuţia Cenușie, dar nu știa ce anume să facă pentru a 
izbuti. In cele din urmă, ajunse la concluzia că trebuie să-l 
consulte pe Ming. Cu siguranţă, el va ști cum să-l ajute și asta îl 
mai liniști. Aproape adormise când auzi un sâsâit venind dinspre 
patul Astuţiei Cenușii. 

— Cí, monstrule! începu el să râdă printre dinţi. Ăsta era 
secretul tău, nu-i așa? Oi fi tu deștept, dar ești respingător ca un 
gândac. Râse din nou. Nu mă miră că citeşti în morţi, dacă și tu 
semeni cu un cadavru în putrefacție. 

Ci nu-i răspunse. Strânse din dinţi și închise pleoapele, 
încercând să nu-l audă, în vreme ce o furie mocnită îi rodea 
măruntaiele. Se obișnuise atât de mult cu cicatricele sale, încât 
uitase cât puteau fi de bătătoare la ochi pentru ceilalţi. Și cu 
toate că, după spusele celor care îl cunoșteau, chipul său era 
plăcut și zâmbetul, sincer, adevărul era că pieptul și mâinile lui 
erau resturi pârjolite. Se înveli bine în pătură și își apăsă tâmpla 
de piatra care îi servea drept pernă până simţi că i se turtește 
craniul, blestemându-se pentru darul pervers care îl împiedica 
să simtă durerea și care îl prefăcea într-o tristă aberaţie a 
naturii. 


VP - 215 


Dar exact înainte de a cădea răpus, când somnul începea să-l 
biruie, se gândi că poate arsurile îi vor folosi ca să potolească 
ura Astuţiei Cenușii. Și cu acest gând reuși în sfârșit să 
adoarmă. 

x kx * 

Zilele următoare trecură amețitor de repede. Ci se scula 
înaintea tuturor și profita până și de ultima rază de lumină ca să 
repete cele învăţate peste zi. Rarele momente de repaus le 
dedica recitirii cărții care aparținuse tatălui său, încercând să 
memoreze până la ultimul detaliu capitolele referitoare la 
aspectele criminale. 

Când cursurile îi permiteau, îl însoțea pe Ming în vizitele 
acestuia la spitale. Acolo, abundau tămăduitori, specialiști în 
ierburi, acupunctori și aplicatori de moxă*?, dar lipseau chirurgii, 
în ciuda văditei necesităţi. Doctrina confucianistă interzicea 
intervenţia înăuntrul trupului și, de aceea, chirurgia se mărginea 
la cazurile absolut necesare, precum reducerea fracturilor 
deschise, coaserea rănilor sau amputările. Spre deosebire de 
majoritatea colegilor săi, care îi insultau pe cei ce practicau 
tămăduirea, Ming arăta un interes neobișnuit pentru medicina 
avansată. Profesorul se plânse cu amărăciune de închiderea 
Facultăţii de Medicină. 

— A fost inaugurată în urmă cu douăzeci de ani și acum au 
închis-o. Tradiţionaliștii aceia de la rectorat afirmă că chirurgia 
reprezintă o rămânere în urmă. Și după aceea au pretenţia ca 
judecătorii noștri să-i găsească pe criminali graţie studiilor lor de 
literatură și de poezie... 

Ci încuviinţă. Avusese privilegiul de a asista la câteva cursuri 
magistrale în facultatea aceea, înainte de a fi desfiinţată, și de 
atunci tânjea după învăţăturile predate acolo. Totuși, era printre 
puţinii care le apreciau. Majoritatea studenţilor preferau să se 
axeze pe canoanele confucianiste, pe caligrafie și poetică, știind 
bine că le vor fi mai utile în momentul în care se vor confrunta 
cu examenele oficiale. La urma urmelor, când vor fi admiși în 
postul de judecător de instrucţie, cea mai mare parte a timpului 
lor o vor dedica lucrărilor de birou și, dacă în vreo împrejurare 
vor trebui să se confrunte cu vreun asasinat, vor chema un 
măcelar sau un parlagiu care să-și spună părerea și să spele 


32 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit 
MOXIBUSTIE. 


VP - 216 


cadavrele. 

Orice lucru i se părea o noutate și, cu toate că îl trăise deja pe 
vremea când fusese student, faptul de a se vedea înconjurat de 
colegi cu preocupări similare, de a discuta din nou filosofie sau 
de a exercita ritualuri, pentru el era la fel de sugestiv ca și 
examinarea modelelor anatomice cioplite în lemn sau 
participarea la pasionante discuţii juridice. De aceea era atât de 
fericit la Academia Ming. 

În fiecare zi învăţa ceva nou și, spre surprinderea colegilor săi, 
dovedi în curând că vechile sale cunoștințe nu se limitau la răni 
sau la decese, ci cuprindeau și conținuturile din vastul cod 
penal, formalităţile birocratice pertinente în procese sau 
procedeele de interogare a suspecţilor. Ming îl introdusese în 
grupul de studenţi avansați, cei care la încheierea cursului 
academic vor dispune de șansa de a intra direct în corpul 
judecătorilor. 

Și pe măsură ce creștea încrederea lui Ming în Ci, creștea și 
invidia Astuţiei Cenușii. 

Avu ocazia să o constate atunci când Ming îi convocă de 
urgență pentru examenul din luna noiembrie, anunţându-i că de 
data aceea îl vor da cu toţii laolaltă și se va ţine în afara 
academiei, la sediul prefecturii provinciei. 

— Va avea loc în Sălașul Morților. Este vorba să vă luaţi la 
întrecere în cadrul obișnuit al unei cercetări și vă veţi confrunta 
cu un caz încă nerezolvat, le spuse el. La fel ca în viaţa reală, 
unul dintre voi vă adopta rolul judecătorului de instrucţie 
principal și va realiza primul raport. Cel de-al doilea va juca rolul 
de judecător supervizor, adică va revizui raportul colegului său 
și va elabora un al doilea raport. Apoi va trebui să emiteţi 
împreună un singur verdict. Vă veți lua la întrecere cu alte două 
perechi la fel de bine pregătite ca și voi, astfel încât, în 
confruntare, tăria argumentelor voastre s-ar putea dovedi cea 
mai mare slăbiciune. Și vă asigur de pe acum că, așa cum fac 
criminalii, de ea vor profita adversarii voștri. De aceea este o 
lucrare în comun, și nu în concurenţă. Dacă vă veți uni 
cunoștințele, veţi fi biruitori. Dacă vă veţi confrunta, va triumfa 
doar stupiditatea. Aţi înțeles? Ming îi privi cu atenţie, dar nici 
unuia din cei doi, Ci și Astuţia Cenușie, nu îi tresari un singur 
mușchi de pe faţă. Dădu din cap. Apoi, trase aer în piept înainte 
de a-i sfida cu privirea. Mai este ceva: învingătorii acestei probe 


VP - 217 


se vor situa pe prima poziţie pentru postul de Dregător Imperial 
pe care ni-l acordă în fiecare an Curtea. Vă vorbesc despre 
postul stabil la care aţi visat mereu. Așadar, pregătiţi-vă bine și 
munciţi din greu. 

Pe Ci nu l-a deranjat faptul că Astuţia Cenușie i-a luat-o 
înainte solicitând rolul de judecător de instrucţie principal. Ceea 
ce l-a supărat cu adevărat a fost aluzia că el nu ar fi pregătit. 
Ming acceptă împărțirea rolurilor propusă de Astuţia Cenușie, nu 
datorită pledoariei sale, ci din cauza vechimii fiecărui student în 
academie, dar se asigură că cei doi vor lucra împreună fără 
probleme. 

Din partea lui Ci obţinu angajamentul. Dintr-a Astuţiei Cenușii, 
doar un mormăit. 

Pe drumul de întoarcere la Sala Tăcerii, locul unde se adunau 
ca să studieze, Ci înțelese că ocazia aceea era prea importantă 
ca să menţină vechile neînțelegeri. De altfel, până în ziua aceea, 
Astuţia Cenușie nu-i crease neplăceri mari, în afară de insultele 
referitoare la arsurile sale pe care i le adresase încă din primul 
moment, dar la care renunţase încetul cu încetul constatând că 
nu îl afectau. Pe de altă parte, trebuia să recunoască faptul că 
Astuţia Cenușie stăpânea în unele chestiuni legale și literare mai 
multe cunoștințe decât el și că avea nevoie de competenţa lui 
dacă voiau să câștige concursul. După cină, va încerca să stea 
de vorbă cu el despre acest lucru. 

Găsi momentul oportun atunci când se ridicară de la mese. 
Unii studenţi o luaseră înainte ca să meargă la bibliotecă și să 
continue pregătirea lucrării, așa că îi propuse să-i imite. 

— Sălașul Morților... Mâine va fi o zi mare. Am putea revedea 
unele cazuri și... 

— Eşti aici de patru luni și chiar crezi că voi lucra cu tine? îl 
întrerupse Astuţia Cenușie pe un ton batjocoritor. Suntem în 
aceeași echipă pentru că așa ni s-a poruncit, dar n-am nevoie de 
un limax lângă mine. Tu fă-ţi treaba ta, eu o voi face pe a mea. 
Și se duse la culcare atât de liniștit, de parcă, în loc să se 
confrunte cu cea mai importantă provocare din cariera sa, a 
doua zi s-ar fi dus doar la plimbare. 

Ci nu îl urmă. Rămase treaz până târziu revăzându-și notițele, 
examinând adnotările și repetând subiectele asupra cărora 
insistase Ming. 

Studiul nu era singurul lucru care îl preocupa. Din clipa în care 


VP - 218 


aflase că examenul se va ţine în Sălașul Morților, își dădu seama 
că avea să se expună unei mari primejdii. Trecuseră șase luni de 
la apariţia neașteptată a lui Kao la cimitir și nu mai știa nimic 
despre el, dar, dacă intervenise o recompensă pentru prinderea 
lui, așa cum menţionase atunci ghicitorul, probabil că descrierea 
lui încă mai era afișată în prefectură. 

Chiar și așa, ocazia era atât de extraordinară, încât era dispus 
să riște. 

In zori, când caracterele tipărite începură să-i joace prin faţa 
ochilor, își pregăti mica trusă cu instrumente pe care o adusese 
cu el de la cimitir și căreia îi adăugase foi mari de hârtie, 
creioane de cărbune, ace cu fire de mătase deja vârâte în ele și 
un flacon cu camfor pe care îl obținuse de la bucătării. Așeză 
totul lângă traistele pe care le pregătiseră ceilalți studenţi și 
verifică dacă între ustensilele obișnuite pe care avea să le ducă 
la Sălașul Morților se găsea tot ce avea să-i fie de trebuinţă. 

Apoi începu să-și schimbe înfățișarea. 

Cu mare grijă, își vâri două mici ghemotoace de vată în 
amândouă nările ca să le dilate la maximum. Cu ajutorul unui 
briceag, își rase mustata rară pe care o purta și își strânse părul 
sub o tichie nouă pe care i-o împrumutase un student. Privind 
rezultatul în oglinda de bronz lustruit, zâmbi satisfăcut. Nu era o 
mare schimbare, dar va fi de ajutor. 

Băgă de seamă că Astuţia Cenușie se sculase de ceva vreme. 
| se strânse stomacul. Se spălă pe ochi în ligheanul comun și ieși 
la întâlnirea cu colegii săi, în timp ce își trăgea mănușile. Capul îi 
vâjâia de parcă ar fi fost călcat în picioare, astfel încât aproape 
că nu dădu atenţie glasurilor care îl grăbeau să ajungă din urmă 
cortegiul care părăsea deja academia. Işi luă traista și o porni pe 
scări în jos. 

Văzându-l sosind, Ming clătină din cap. 

— Unde te-ai vârât? Și pentru numele tuturor zeilor, ce ţi-ai 
făcut la nas? 

Ci răspunse că își pregătise niște meșe de vată îmbibate în 
camfor ca să suporte duhoarea. Asta era cauza întârzierii sale. 

— Mă decepţionezi, îi spuse el, și arătă spre părul încâlcit care 
îi scăpa de sub tichie. 

Ci tăcu. Doar își lăsă capul în jos și intră în rând lângă Astuţia 
Cenușie, care arăta impecabil. 

Puțin mai târziu, ajunseră la cazarma prefecturii, o splendidă 


VP - 219 


construcție fortificată situată între canalele principale care 
delimitau Piaţa Imperială și care ocupa spaţiul atribuit în mod 
normal unui număr de patru edificii. Zidurile sale foarte lungi și 
golașe, ocolite de orice cerșetor, contrastau cu construcţiile 
alăturate, înghiţite de un furnicar de chioșcuri, tarabe cu fructe 
și legume, trântori fără ocupaţie și trecători iuți deplasându-se 
ca furnicile dezorganizate dintr-o parte într-alta. Văzută astfel, 
prefectura părea o clădire moartă și pustiită, de parcă o viitură i- 
ar fi măturat pe toţi cei care s-ar fi rezemat de ziduri. Oricine 
locuia în Lin'an cunoștea și se temea de locul acela. Dar, mai 
mult decât oricare altul, se temea Ci. 

Nu putu să nu se cutremure. Își trase tichia bine pe frunte și 
se înfășură în haină. La intrare, se lipi de Astuţia Cenușie, de 
parcă ar fi fost umbra lui și doar când ajunseră la Sălașul 
Morților îndrăzni să ridice capul. Camforul nu își făcu efectul. 
Respiră mirosul morţii, dar măcar respiră ușurat. 

Încăperea era un birou înăbușitor în care de-abia încăpeau cu 
toţii, înghesuiți unii într-alţii. Pe o latură, un bazin mare cu apă 
părea că își așteaptă rândul ca să spele toată scârnăvia care 
rămăsese lipită de micul canal ce străbătea încăperea ca un 
șanț de scurgere. În mijloc, pe o masă alungită, se observa 
forma unui trup acoperit cu un cearșaf. Duhnea a cadavru. Un 
paznic uscățiv cu faţă de ogar apăru pe altă ușă ca să le anunțe 
iminenta sosire a prefectului și să le furnizeze amănuntele 
preliminare. După spusele lui, se confruntau cu un caz încâlcit 
care necesita maximă discreţie și despre care, din același motiv, 
nu li se vor pune la dispoziţie toate detaliile. 

În urmă cu două nopţi apăruse un trup plutind pe canal. 
Cadavrul, un bărbat cu înfățișare și constituţie necizelată, având 
înjur de patruzeci de ani, fusese descoperit de către unul dintre 
angajaţii de la ecluze. Îl găsiseră îmbrăcat și ţinând în mână o 
cană cu băutură. Nu avea asupra lui niciun document care să-l 
identifice, bani sau obiecte de valoare, și cu toate că după 
îmbrăcăminte i s-a putut stabili meseria, acesta era un alt 
amănunt care nu le va fi dezvăluit. În ajun, experţii prefecturii 
efectuaseră deja cercetările sub supravegherea judecătorului de 
instrucție care se ocupa de caz, dar concluziile acestuia aveau 
să rămână secrete. Acum, li se oferea celor mai buni studenți 
șansa de a-și exprima părerea. Odată explicate procedurile de 
bază pe care trebuiau să le folosească în cercetare, paznicul îi 


VP - 220 


dădu cuvântul lui Ming. 

Aveau la dispoziţie o oră. 

Rapid, maestrul instrui cele trei perechi care urmau să 
examineze cadavrul. Ca să-și administreze timpul, fiecare 
component va dispune de un interval limitat pe care el îl va 
stabili arzând beţișoare de tămâie. Un beţișor pentru fiecare 
pereche. Vor renunța la formalităţile birocratice și vor începe 
direct examinarea. Insistă ca ei să-și noteze toate amănuntele și 
indiciile pe care le vor considera relevante, căci vor avea nevoie 
de ele ca să elaboreze un raport ce va fi comparat cu cele 
oficiale. In cele din urmă, stabili ordinea prestaţiei. Mai întâi, vor 
interveni cei doi frați din Canton experţi în literatură, în 
continuare, doi studenţi la drept și, în încheiere, Astuţia Cenușie 
și Ci. 

Astuţia Cenușie observă pe loc dezavantajul pe care îl 
presupunea examinarea unui cadavru atât de manipulat. Dar pe 
Ci nu-l deranj a acest lucru. La urma urmelor, perechile care îi 
vor preceda, neavând cunoștințe de anatomie, aproape că nu 
vor atinge cadavrul, dar pentru că va fi ultimul va avea ocazia 
să urmărească progresele colegilor săi. În vreme ce fraţii 
cantonezi se îndreptau spre masa din mijloc, își pregăti hârtia și 
pensula pe care le va folosi să ia note. Se plasă într-un loc cât 
mai bun și începu să umezească piatra pentru preparat tușul. 

Ming aprinse beţișorul care anunţa începerea examenului. În 
aceeași clipă, studenţii cantonezi se  înclinară în faţa 
profesorului. Apoi, fiecare se poziţionă la câte un capăt al mesei 
și traseră deodată de lințoliul care ascundea cadavrul. Tocmai 
se pregăteau să înceapă examinarea când un zgomot răsună 
brusc în spatele lor. Studenţii se opriră și toţi cei prezenţi se 
întoarseră ca să descopere o enormă pată de cerneală neagră 
întinzându-se la picioarele lor. Vinovatul fusese Ci. Degetele sale 
înmănușate mai păstrau încă poziţia în care ţinuseră piatra 
pentru preparat tușul care acum era pe jos, spartă în mii de 
bucăţi. In faţa lui, pe masa de examinare, zăcea cadavrul 
portărelului Kao. 


VP - 221 


21. 


Toţi îl priviră cu dispreţ pe CI, în afară de Astuţia Cenușie, 
care pur și simplu trase un scuipat. 

Ci se scuză în tăcere și cu toată neliniștea pe care i-o pricinuia 
cadavrul lui Kao, se așeză cât mai aproape cu putinţă de masă 
ca să observe cum procedează perechea care îi preceda. Fie ce- 
o fi, trebuia să știe ce i se întâmplase lui Kao. Frica îl prinse ca 
într-un clește, dar își înghiţi saliva și se stăpâni. Apoi, îi văzu pe 
colegii săi examinând trupul gol, pe când memora toate detaliile 
pe care le descriau pe măsură ce le găseau. Astfel, prima 
pereche scoase în evidenţă lipsa rănilor care ar fi putut duce cu 
gândul la o moarte violentă, hazardându-se că ar putea fi vorba 
de un simplu accident, în vreme ce a doua pereche dădu atenţie 
micilor mușcături pe care le prezentau buzele și pleoapele 
cadavrului, fapt pe care îl atribui bancurilor de pești înfometați 
ce împânzeau canalele. Celelalte păreri se refereau la fapte de 
netăgăduit, precum conformaţia, culoarea pielii sau vechi 
cicatrice care nu aduceau lumină asupra cauzelor decesului. 

Când se stinse și ultimul beţișor de tămâie, veni rândul 
Astuţiei Cenușii. Tânărul se apropie cu pași rari, de parcă 
beţișorul cel nou ar fi măsurat doar timpul său, nu și pe al lui Ci. 
Ca o felină care dă târcoale prăzii, ocoli cadavrul ca să înceapă 
examinarea în sens invers decât de obicei. li atinse labele 
picioarelor albăstrui. Apoi urcă palpându-i pulpele groase, dar 
bine alcătuite, genunchii noduroși și coapsele puternice până se 
opri la lujerul de jad, și el mușcat de pești. Il ridică cu grijă și îi 
observă testiculele căzute, pe care Ci socoti că le pipăie prea 
mult. Ci observă cum se diminua beţișorul de tămâie. Astuţia 
Cenușie nu ajunsese încă la tors și consumase deja a patra 
parte din timp. Studentul continuă să urce spre cap, pe care îl 
răsuci dintr-o parte într-alta. La fel ca și pentru restul corpului, 
nu făcu niciun comentariu. In cele din urmă, ceru ajutor să 
întoarcă trupul, moment de care Ci profită, ca să constate 
rigiditatea membrelor. 

Astuţia Cenușie continuă cu o încetineală exasperantă, în 
contrast cu rapiditatea cu care ardea tămâia. li cercetă urechile, 
spatele lat, fesele, pe care le separă și apoi le alătură, și din nou 
extremităţile inferioare. 


VP - 222 


Ci privi beţișorul. Arsese mai mult de jumătate. Dar nici 
Astuției Cenușii, nici chiar lui Ming, care, neatent, stătea de 
vorbă cu alt student, nu părea că le-ar fi păsat. Ci preferă să nu-l 
întrerupă, crezând că Ming va prelungi timpul pe care îl va 
depăși colegul său. În momentul în care Astuţia Cenușie își 
încheia examinarea, de-abia mai rămăsese o ultimă suflare de 
tămâie. În mare grabă, Ci îi luă locul. 

În timpul cercetărilor dinainte, constatase că, într-adevăr, 
trupul nu prezenta semne de violenţă, așa că se îndreptă direct 
spre cap, acordând interes deosebit cefei. Spera să găsească 
ceva la ea, dar nu dădu peste nimic relevant. Apoi continuă cu 
gura, ochii și fosele nazale. Nici aici nu găsi răni ciudate sau 
semne care să dezvăluie acţiunea vreunei otrăvi. In cele din 
urmă, se opri la urechi. Cea dreaptă i se păru normală, dar, 
deodată, în cea stângă, avu impresia că găsește ceva. Era doar 
o intuiție, dar simţea nevoia să o confirme. Se duse în fugă la 
traista lui și scotoci printre scule. Timpul trecea și nu găsea ce 
căuta. Privi spre beţișorul de tămâie exact în clipa în care se 
stingea. Atunci răsturnă sculele, le împrăștie pe jos și apucă o 
pensă și o mică lamelă, de parcă ar fi fost o chestiune de viaţă 
și de moarte. Strânse din dinţi și se rugă să aibă dreptate. Dar, 
când se pregătea să încheie examinarea, unul dintre paznici se 
instală între el și cadavru. | se citea seriozitatea pe chip. Ci se 
gândi că fusese descoperit. Își plecă privirea și așteptă câteva 
clipe care i se părură eterne. 

— Examenul s-a încheiat, spuse bărbatul. 

Inima îi zvâcni. Nu-i venea să creadă ce aude. Trebuia să 
continue. De-abia începuse. 

— Dar, domnule, Astuţia Cenușie a folosit parte din timpul 
meu, îndrăzni el să răspundă. El... 

— Asta nu-i treaba mea. Ne așteaptă prefectul, spuse 
paznicul, fără să se dea la o parte. 

Ci se îndreptă spre Ming, căutând ajutor din partea lui, dar 
acesta își ascunse privirea. Era singur. 

„Trebuie să o fac. Trebuie să reușesc.” 

Ci se înclină în semn de acceptare. Se retrase încet și lăsă 
pensa în traistă. Dar, înainte de a se retrage, ceru permisiunea 
de a acoperi cadavrul cu cearșaful. Paznicul șovăi, dar îi acordă 
permisiunea, iar Ci se supuse cu sârguinţă. 

Oricare altul s-ar fi schimbat la față. Când părăsiră Sălașul 


VP - 223 


Morții, ochii lui Ci străluceau plini de satisfacţie. 
XXX 

Întorcându-se la academie, Ming îi ceru scuze lui Ci. 

— Te asigur că mă gândeam să-ţi acord mai mult timp, dar nu 
mi-am închipuit că asta ar fi contravenit planurilor prefectului. 

Ci nu răspunse. Se gândea doar la consecinţele descoperirii 
sale. Prefectul, un bărbat bondoc care duhnea a sudoare, le 
reamintise imperioasa confidenţialitate a cazului, convocându-i 
să se întâlnească peste două zile ca să aducă rapoartele scrise. 
Două zile ca să decidă care îi va fi soarta. 

Ci aproape că nu se atinse de nimic în timpul mesei. După 
prânz, trebuiau să-i prezinte lui Ming rezumatele preliminare, iar 
el încă nu știa ce să-i spună. Probabil că la prefectură se 
cunoștea meseria lui Kao, fiindcă altminteri, nu se explica 
secretomania care părea să înconjoare cazul. Ceea ce nu 
reieșea însă atât de evident era faptul că nu știau, așa cum știa 
el, că fusese asasinat. Dar, dacă își făcea publice concluziile, ar 
alerta autorităţile asupra existenţei unui asasin și, în acest caz, 
poate că primul suspect ar fi el. Înghiţi o îmbucătură care i se 
opri în capul stomacului. Cea de-a doua pereche ajunsese deja 
în biroul lui Ming. În curând, va veni rândul lor. Îl privi pe Astuţia 
Cenușie tolănit pe o rogojină revăzându-și notițele. Inima îi 
zvâcni. 

„Zeilor, ce trebuie să fac?” 

Se întrebă ce ar fi făcut tatăl său în locul lui și simţi o apăsare 
în piept. Întotdeauna când trebuia să ia o hotărâre importantă, 
spectrul lui îl lua prin surprindere ca să-l chinuiască. Își aminti 
anii în care tatăl lui fusese o persoană onestă și respectată, anii 
în care îl ajutase și îl încurajase să se prezinte la examenele 
imperiale și regreta că nu dispune de cineva ca judecătorul Feng 
pe care să se sprijine. 

Ghiontul dat de Astuţia Cenușie îl smulse din gândurile sale. 
Ci îl privi. Stătea ţeapăn în faţa lui, cu o privire arogantă, 
grăbindu-l să se ridice de la masă. Ci îi dădu ascultare, se 
scutură de firimituri și îl urmă fără să-i adreseze vreun cuvânt. 

e 

Era pentru prima dată când se prezenta în biroul privat al lui 
Ming. A fost surprins să intre într-o încăpere întunecoasă, fără 
ferestre sau glasvanduri care să permită trecerea luminii. Pe 
pereţii din lemn roșiatic de-abia se zăreau vechi tapete de 


VP - 224 


mătase ce purtau desene grotești de siluete omenești 
prezentând diferite detalii ale anatomiei lor. Maestrul aștepta 
stând în spatele unei mese de abanos, consultând un volum în 
semiîntuneric. In spatele lui, o poliţă luminată cu mici lampioane 
făcea să strălucească lugubru o colecţie de cranii clasificate 
după mărime, de parcă ar fi fost vorba de o marfă valoroasă și 
ciudată. Astuţia Cenușie i-o luă înainte lui Ci. Cu încuviințarea lui 
Ming, îngenunche în fața mesei, iar Ci îl imită. În cele din urmă, 
Ming își încheie adnotările și ridică privirea. În ochii și pe chipul 
său obosit se citea plictisul. 

— Sper ca măcar voi să vă bucuraţi de minima înțelegere care 
se pare că le lipsește celorlalţi colegi ai voștri. În viaţa mea n- 
am auzit atâtea prostii la un loc! Ce mai așteptați? Începeţi! 

Astuţia  Cenușie își drese glasul. Privirea îngâmfată îi 
rămăsese dincolo de încăpere. Își scoase notițele și începu. 

— Prea onorabile înţelept, vă mulțumesc cu sinceră umilinţă 
pentru prilejul de a... 

— Poţi să mă scutești de umilinţele tale. Te rog, începe odată, 
îl întrerupse maestrul. 

— Desigur, domnule. Își drese glasul. Dar nu știu dacă Cí n-ar 
trebui să rămână afară. După cum știți, cel de-al doilea 
judecător nu trebuie niciodată să fie influențat în aprecierile 
sale. 

— Pentru numele tuturor zeilor, Astuţie Cenușie! Vrei să 
începi? 

iși drese din nou glasul. Își lăsă notițele pe jos și îl privi pe 
Ming. 

— Domnule, înainte de a divaga asupra cauzelor morţii, ar 
trebui să ne întrebăm care este motivul atâtor precauţii. În alte 
ocazii, nu a fost nevoie de o asemenea discreţie, ceea ce mă 
face să cred că, pesemne, defunctul a fost o persoană cu o 
oarecare însemnătate sau avea legături cu cineva aflat într-o 
anumită poziţie... 

— Continuă, spuse Ming cu interes. 

— Intr-un astfel de caz, următoarea problemă ar fi aceea de a 
înțelege de ce autorităţile sunt interesate de opinia unor 
studenţi. Dacă este nevoie de confidenţialitate, cel mai bun mod 
de a o garanta este acela de a nu ne-o dezvălui, ceea ce 
înseamnă că autorităţile nu cunosc sau, cel puţin, nu au 
siguranţa că știu ce s-a întâmplat. 


VP - 225 


— S-ar putea, într-adevăr. 

— În legătură cu meseria și condiţia socială a defunctului, 
faptul că nu dispunem de informaţii despre îmbrăcămintea lui 
ne privează de date preţioase, dar, cel puţin, lipsa calozităților 
ne vorbește de o activitate de birou, la fel cum și unghiile tocite 
exclud o cunoaștere literară. 

— O observaţie interesantă... A 

— Așa cred și eu. Zâmbi cu modestie. In încheiere, în ceea ce 
privește cu cauzele decesului, cadavrul nu prezintă niciun semn 
de violenţă: nici vânătăi, nici răni, nici semne recente de 
otrăvire. Nici vreo excreție prin vreunul dintre cele șapte orificii 
naturale care să scoată în evidenţă o moarte provocată și care, 
dacă ar fi existat, ar fi rămas sub forma unor mici urme în pofida 
acțiunii apei. 

— Atunci... 

— Atunci ar trebui să tragem concluzia că moartea lui s-a 
datorat căderii în canal. După părerea mea, faptul că omul a 
murit înecat nu prezintă mare importanţă. Ceea ce este cu 
adevărat relevant este că asta s-a întâmplat după o beţie, așa 
cum o arată faptul că a apărut ţinând strâns în mână o carafă cu 
resturi de băutură. 

— Înţeleg... Expresia lui Ming trecu de la interes la deceptie. 
Concluzia ta, deci...? 

— Da, venerabile maestre,  bâigui el  observându-i 
strâmbătura. Cum vă spuneam, fără îndoială că nefericitul lucra 
la vreo treabă importantă. Moartea lui neașteptată, după toate 
aparențele, a creat neajunsuri autorităţilor, care vor să se 
asigure că s-a datorat într-adevăr unui accident. 

Ming reveni la figura sa plictisită. Cu excepţia unor detalii 
referitoare la condiţia socială a defunctului, ceea ce spusese 
Astuţia Cenușie nu era altceva decât o concluzie a celor deduse 
de către colegii săi. Îi mulţumi pentru efort și se întoarse spre Ci. 

— E rândul tău, rosti maestrul fără convingere. 

— Dacă am putea să-i examinăm îmbrăcămintea... Sau să 
vorbim cu persoana care l-a găsit... interveni Astuţia Cenușie. 

— E rândul tău, repetă Ming. 

Ci se ridică în picioare. Îl ascultase cu atenţie pe Astuţia 
Cenușie și regreta faptul că i-o luase înainte cu două concluzii 
certe. Până în clipa aceea hotărâse să vorbească despre 
aceleași amănunte găsite sau despre încă ceva, și să păstreze 


VP - 226 


pentru el descoperirea sa cumplită. Dar, dacă se va mărgini să 
repete cuvintele colegului său, în ochii lui Ming va apărea drept 
un prostănac. Cu toate acestea, făcu o încercare. 

Ming ridică o sprânceană. Așteptă ca tânărul să continue, dar 
Ci rămase tăcut. 

— Asta-i tot? 

— În lumina celor investigate, este tot ce pot spune. Ceea ce 
a relatat Astuţia Cenușie nu este lipsit de temei, încercă el să 
pară convingător. Dimpotrivă, observaţiile sale se dovedesc a fi 
pătrunzătoare și juste și coincid cu ale mele, după câte am 
văzut și am atins. 

— Atunci, ar trebui să acorzi mai multă atenţie, pentru că nu 
te ținem în această academie ca să repeți ceea ce ar putea să 
trăncănească și un papagal. Rămase tăcut o clipă, ca și cum ar 
fi cugetat la ceea ce avea de gând să spună. Și cu atât mai puţin 
ca să încerci să ne înșeli! 

— Nu vă înţeleg. Ci se înroși la faţă. 

— Chiar nu înţelegi? Spune-mi un lucru, Ci, chiar mă crezi 
prost? 

Ci simţi că i se aprind obrajii. Nu știa la ce anume se referea, 
dar își închipui că avea să afle foarte curând. 

— Nu vă înţeleg... repetă el. 

— Pentru numele tuturor zeilor! Încetează odată să mai joci 
teatru! Crezi că n-am observat când ai descoperit ceva în 
urechea lui? Crezi că n-am băgat de seamă mișcările tale 
ciudate când te-ai prefăcut că acoperi cadavrul? Am putut chiar 
să-ți admir zâmbetul voalat... 

— Nu știu despre ce îmi vorbiţi, minţi Ci. 

Ming se îndreptă de spate cu nările dilatate și ochii injectaţi. 

— Retrageţi-vă! Hai! Retrageţi-vă! ţipă el. 

În timp ce ieșeau grăbiţi din încăpere, amândoi îl putură auzi 
mormâind printre dinţi: „Mincinos afurisit...” 

x kx * 

Cí se perpeli toată după-amiaza, gândindu-se cum să rezolve 
o situație care i se părea insuportabilă. Orele se scurgeau încet, 
având în față notițele sale și singurul lucru care îi trecea prin 
minte era acela de a renunţa la visul său și de a fugi din Lin'an. 
Cu toate acestea, rămase în continuare în bibliotecă, 
frământându-și creierii în căutarea unei soluţii. În cele din urmă, 
luă o pensulă și începu să scrie. Mult timp transcrise tot ce 


VP - 227 


descoperise, până la ultimul amănunt, fără să știe încă dacă va 
preda cândva raportul. Invidia situaţia Astuţiei Cenușii. II văzuse 
glumind cu alţi colegi, luând în mână o cană cu băutură, de 
parcă eșecul ar fi alunecat de pe el precum alcoolul prin gâtlej. 
În ultimul moment, cu puţin timp înainte de cină, Astuţia 
Cenușie se apropie de el clătinându-se. Ochii îi străluceau, ca și 
zâmbetul său umed. Părea mulţumit. li oferi o gură de băutură, 
dar Ci îl refuză pe când își strângea în grabă raportul. 

— Haide, colega, bâigui el. Uită de Ming și bea o gură. 

Ci se minună de efectele pe care băutura le putea provoca în 
anumite persoane. De la intrarea lui în academie, era prima 
dată când colegul său i se adresa fără să-l insulte. Îl refuză din 
nou, dar Astuţia Cenușie insistă. 

— Ştii? Trebuie să-ţi mărturisesc că până azi după-amiază te 
uram... Isteţul de Ci... Inteligentul de Ci... Mai sorbi o înghiţitură. 
Dar, pentru numele Marelui Buddha, azi n-ai fost mai isteţ decât 
mine. Încă îmi mai amintesc vorbele tale: „Ceea ce a relatat 
Astuţia Cenușie nu este lipsit de temei. Dimpotrivă, observaţiile 
sale se dovedesc a fi pătrunzătoare și juste și coincid cu ale 
mele, după câte am văzut și am atins”, îl imită el. Mi-ai devenit 
simpatic. Ţine! Îi întinse cana și râse zgomotos. 

Ci luă cana și bău o înghiţitură cu singura intenţie de a-l face 
să-l lase în pace. Simţi căldura rachiului de orez străbătându-i 
gâtlejul și arzându-i stomacul. Nu era obișnuit cu băuturi atât de 
tari. 

— Fantastic! râse Astuţia Cenușie. Ascultă. La noapte, mai 
mulţi studenţi vom merge să luăm cina la Palatul Plăcerii și vom 
ciocni în sănătatea bătrânului Ming. Vrei să vii? Vom râde ca 
beţivii și ne vom distra ca prinții. 

— Nu, mulțumesc. N-aș vrea ca Ming să afle... 

— Și ce dacă află? Crezi cumva că suntem prizonierii lui? Ming 
nu este decât un biet ursuz, care nu este niciodată mulțumit. 
Vino, îndrăznește! Vom petrece de minune. Te așteptăm după 
ce va bate al doilea gong, jos, lângă havuzul din grădină. Lăsă 
băutura la picioarele lui Ci și plecă fredonând pe unde venise. 

Ci luă cana și se uită înăuntrul ei. Lichidul se agita în întuneric 
ca propriul suflet. Se frământase toată după-amiaza căutând o 
soluţie inexistentă și acum nu știa ce să mai faca. Dacă ar 
dezvălui tot ce știa, ar recâștiga încrederea lui Ming, dar ar 
deveni ţinta justiţiei. Dacă ar opta să tacă, ar pierde șansa la 


VP - 228 


care visase de atâtea ori, aceea de a intra în corpul 
judecătorilor. Își duse cana la buze și bău din nou. De data 
aceasta, băutura îl reconfortă. Încetul cu încetul i se întunecă 
judecata, iar necazurile începură să se risipească. 

Anunţul celui de-al doilea gong îl surprinse stând în bibliotecă. 
Nu mai gândea clar, dar nici nu mai avea nevoie. Lângă el zăcea 
goală cana de băutură. Se întrebă cât timp îl va mai ţine Ming la 
academie. Cât timp va mai trece până îl va trimite înapoi la 
cimitir. 

Ce mai conta? 

Auzi niște râsete venind din grădină. Se ridică clătinându-se și 
cobori scările. Jos, lângă havuz, patru studenţi, fiecare cu câte o 
cană în mână, îl înconjurau pe Astuţia Cenușie. Ci îi privi o clipă. 
Nu se putea hotărî. În cele din urmă, făcu stânga împrejur ca să 
se îndrepte spre dormitoare, când Astuţia Cenușie îi observă 
prezenţa. Ci îl auzi cerându-i să se apropie. Tonul lui era amabil 
și stăruitor. Șovăi, dar nu se mișcă. Avea pofta să mai bea, dar 
în sinea lui ceva îi spunea că nu este o idee bună. În clipa aceea, 
Astuţia Cenușie se apropie de el. Zâmbea. Işi trecu brațul pe 
după umărul lui și insistă să-i însoțească, asigurându-l că se vor 
distra. În ultimul moment, Ci își spuse că dacă totul îi merge 
prost, măcar să nu piardă ocazia de a se reconcilia cu Astuţia 
Cenușie. 

XXX 

La Palatul Plăcerii, Ci descoperi cele mai frumoase femei pe 
care și le-ar fi putut închipui vreodată. 

De cum intrară, un servitor vioi ieși în întâmpinarea Astuţiei 
Cenușii și cu gesturi teatrale îi căută loc liber în hărmălaia de 
bărbaţi înstăriți, negustori și universitari care umblau după 
dansatoare. Muzica lăutelor și a citolelor însuflețea clienţii, care 
râdeau și gâfâiau în faţa femeilor machiate ce se învârteau în 
jurul lor ca nuferii într-o vâltoare. Ci băgă de seamă că, din când 
în când, tinerele își ridicau ușor rochiile lăsând să li se vadă 
picioarele mici în jambiere, ceea ce trezea poftele și chiotele 
bărbaţilor. Astuţia Cenușie părea că face parte din spectacol, 
salutând prieteni, cunoscuţi și ospătari, de parcă ar fi fost însuși 
proprietarul lupanarului. Numaidecât, un val de servitori începu 
să umple masa până la refuz cu farfurii și tot soiul de băuturi. 
Astuţia Cenușie ceru fără întârziere două flori care să le ţină 
companie. Imediat, două frumuseți surăzătoare luară loc lângă 


VP - 229 


cei șase tineri, în timp ce Astuţia Cenușie turna băutură din 
sticle. Opt era numărul perfect. 

— Îți plac, ce zici? îi zâmbi Astuţia Cenușie lui CÍ, mângâind-o 
pe picior pe una din ele. Ocupaţi-vă atent de el, se adresă el 
florilor, de parcă le-ar fi cunoscut dintotdeauna. El este Ci. 
Cititorul de cadavre. Noul meu coleg. Poate vorbi cu spiritele, 
așa că fiți dulci ca mierea, altminteri vă va preface în măgari. Și 
începu să râdă în hohote, acompaniat de prietenii săi. 

Pe Ci îl stânjeni faptul că cele două flori își schimbară locurile 
ca să se așeze lângă el. Totuși, îndemnul dorinţei îl răni cu 
putere. Trecuse multă vreme de când nu mai atinsese o femeie. 
Atât de multă, încât uitase fineţea pielii și mângâierea 
parfumurilor ei. Rațiunea i se tulbură, dar sosirea mâncărurilor îi 
distrase atenţia de la alte pofte. Erau atât de multe și atât de 
diferite, încât păru că adeveresc zicala conform căreia în Lin'an 
se mănâncă orice zboară, în afară de zmeie, orice înoată, în 
afară de corăbii, și orice are picioare, în afară de mese. Pe 
șervete se îngrămădeau antreuri reci din melci fierți în aburi cu 
ghimbir, budinca celor opt muguri sau crabi perlieri care își 
disputau locul cu primele feluri de orez fiert, cotlete de porc cu 
castane, stridii prăjite cu muguri de soia și pește crocant de râu. 
Pe o măsuţă auxiliară, mai multe boluri cu supe condimentate își 
așteptau rândul ca să-și exercite rolul digestiv. Vinul călduţ de 
orez curgea din strachină în strachină, iar râsetele creșteau în 
același ritm cu petele de pe cămăși. Ci înfuleca fericit, uimit încă 
de schimbarea suferită de Astuţia Cenușie, care, între două 
sorbituri, îl îndemna să se distreze. 

Ci nu avea nevoie să fie însufleţit. Cele două flori se ocupau 
deja de asta. 

Prima dată când simţi mâna uneia din ele strecurându-i-se 
între picioare scuipă înghiţitura cu o tresărire. A doua oară, Ci 
încercă să fie cinstit cu fata. Îi mărturisi că îl tulbură parfumul ei 
și că roșul închis de pe buzele ei îl ameţește până în străfundul 
lujerului său, dar este sărac ca un șobolan și nu va putea să-i 
răsplătească serviciile. Dar asta nu păru să o deranjeze pe 
floare, care își aplecă blând capul până îi atinse gâtul cu limba. 

Un fior de plăcere îi străbătu spinarea și îi zbârli pielea. Auzi 
râsetele Astuţiei Cenușii și ale celor patru prieteni ai acestuia, 
îndemnându-l să o însoțească. 

Ci de-abia mai putea gândi. Ultimele căni cu băutură îl 


VP - 230 


purtaseră către o înceţoșată lume alcătuită din mângâieri și 
parfumuri care îl târau spre un vârtej de plăceri nicicând 
imaginate. Tocmai avea de gând să sărute floarea, când simţi că 
îl scutură cineva de umăr. | se păru că aude un reproș. 

— Îți spun să-i dai drumul și să-ţi cauţi alta! mormăi din nou 
un bărbat de vârstă mijlocie, cu un baston în mână. 

— Ci! Lasă-l în pace! interveni Astuţia Cenușie. 

Bărbatul nu îi dădu ascultare. Apucă floarea de braţ și trase 
de ea de parcă ar fi vrut să i-l smulgă, târând după el toate 
farfurioarele rămase pe masă. Ci se ridică ca să-l oprească, dar, 
înainte de a izbuti, primi peste faţă o lovitură de baston care îl 
aruncă pe jos. Bărbatul se pregătea să-i mai tragă una, când 
Astuţia Cenușie se năpusti asupra lui și îl făcu să cadă. 
Numaidecât, apărură mai mulţi servitori ca să-i despartă. 

— Beţiv nenorocit! urlă Astuţia Cenușie, în timp ce își curăța 
mica rană pe care și-o făcuse la mână. Ar trebui să aibă grijă ce 
fel de oameni lasă să intre. Și îl ajută pe Ci să se ridice. Ești 
bine? 

Ci încă nu știa cu precizie ce se întâmplase, pentru că alcoolul 
era stăpânul mișcărilor sale greoaie. Se lăsă ajutat de Astuţia 
Cenușie care îl conduse la o masă curată dintr-un colț liniștit al 
sălii. Ceilalţi studenţi au preferat să rămână aproape de flori. 

— Pentru numele Marelui Buddha! Imbecilul ăla aproape că 
ne-a stricat noaptea. Vrei să o chem pe fată? 

— Nu. Lasă. Totul se învârtea cu el. 

— Ești sigur? Pare o expertă, iar picioarele ei sunt 
fermecătoare. Fac prinsoare că dă din coadă ca un pește 
străpuns de curând. Dar, dacă n-ai chef, o lăsăm baltă. Am venit 
să ne distrăm! Și îi făcu semn unui angajat să le mai toarne 
băutură. 

Ci începu să se distreze cu Astuţia Cenușie. Tânărul părea să 
fi renunțat la aerele sale de superioritate și stătea de vorbă și 
râdea de parcă ar fi fost prieteni de când lumea. Comentariile lui 
despre bătrânii cărora le curgeau balele printre dansatoare pe 
când acestea le șterpeleau monedele și strâmbăturile lui 
imitându-i în mod necuviincios îl făceau să râdă într-un fel 
despre care uitase că există. Cerură prăjiturele cu susan și 
rachiu de orez și continuară să bea până când cuvintele 
începură să li se împleticească în gură. Pentru o clipă, rămaseră 
tăcuţi, buimaci, odihnindu-se. 


VP - 231 


Atunci, Astuţia Cenușie se schimbă la faţă. 

Studentul îi vorbi despre singurătatea lui. De foarte tânăr, 
tatăl său îl trimisese la cele mai bune colegii și școli, unde 
crescuse înconjurat de înțelepciune, dar departe de afecțiunea 
fraţilor săi, de sărutările mamei sau de confidențele unui 
prieten. Învăţase să se descurce singur, dar și să nu se încreadă 
în nimeni. Viaţa lui era cea a unui frumos cal pursânge închis 
într-un grajd aurit, dar gata să-l lovească cu copitele pe primul 
care s-ar fi apropiat de el. lar el ura această viaţă tristă și 
solitară. 

Ci îl compătimi. De-abia mai putea să-și ţină ochii deschişi. 

— Va trebui să mă ierți, îi mărturisi Astuţia Cenușie. M-am 
purtat cu tine ca un nesuferit, dar cel puţin în academie mă 
bucuram de respectul lui Ming... Sau așa credeam, până când ai 
venit tu. Acum, are ochi doar pentru deducţiile tale... 

Ci îl privi pe tânăr fără să știe ce să spună. Băutura îi moleșea 
gândirea. 

— Dă totul uitării, bâigui el. Nu sunt chiar așa de strălucit. 

— Ba chiar ești, repetă el, cu capul plecat. Bunăoară, azi- 
dimineaţă, în Sălașul Morților, ai descoperit ceea ce niciunul 
dintre noi n-a fost în stare să vadă. 

— Eu? 

— Ceea ce ai găsit în urechea acelui bărbat. Fir-ar să fie! Sunt 
doar un inept înfumurat... 

— Nu spune asta. Oricine ar fi putut observa. 

— Ba nu. Eu nu. Și își cufundă chipul în altă cană cu alcool. 

Ci îi văzu înfrângerea în ochi. Scotoci într-un buzunar și 
scoase cu neîndemânare o mărgea metalică. 

— Observă asta, spuse el, și îi arătă mărgeaua. Imediat după 
aceea, o apropie încet de un platou de metal până când, pe 
neașteptate, ca prin minune, sări din palma lui și zbură până se 
lipi de platou. Ochii Astuţiei Cenușii se făcură mari și rotunzi în 
orbite și aproape că îi ieșiră din cap când încercă să o desprindă 
fără să izbutească. 

— Dar... Nu înţelegea nimic. Un magnet? 

— Un magnet, îi mărturisi Ci pe când îl desprindea. Dacă ai fi 
avut și tu unul, și tu ai fi descoperit vergeaua vârâtă în urechea 
lui. Vergeaua de fier cu care a fost asasinat portărelul acela. 

— Asasinat? Portărelul? Dar ce spui? Chiar că ești un diavol, 
Ci. Și bău din nou mai însufleţit. Atunci, cana cu băutura care s-a 


VP - 232 


găsit prinsă în mâna lui... 

Ci aruncă o privire în jurul său până descoperi un bătrân care 
dormea pe un divan cu un baston în mâini. l-I arătă Astuţiei 
Cenușii. 

— Fii atent. Nu ţine strâns bastonul. | se închiseră ochii. Îi 
deschise după o clipă ca să continue. Bastonul stă doar cuminte 
în mâinile lui. Când o persoană moare, cu ultima sa răsuflare își 
pierde și toate puterile. Doar dacă nu cumva, după ce a murit, 
cineva îi așază acolo cana și o ţine până când se instalează 
rigiditatea cadaverică... 

— O momeală? 

— Într-adevăr. Și dădu cana pe gât fără să-și poată rosti 
gândul. 

— Chiar că ești un diavol. 

Ci nu știu ce să spună. Băutura îi moleșea judecata din ce în 
ce mai muult. Îi trecu prin minte să închine un pahar. 

— Pentru noul meu prieten, spuse Ci. 

Astuţia Cenușie goli cana. 

— Pentru noul meu prieten, repetă Astuţia Cenușie. 

Astuţia Cenușie chemă un ospătar să mai ceară de băut, dar 
Ci îl refuză. Aproape că nu mai putea deosebi vârtejul de căni, 
clienţi și dansatoare care roiau în jurul lui. Totuși, i se păru că 
zărește o siluetă zveltă ieșind din vâltoare și apropiindu-se lent 
de el. Ci crezu că recunoaște frumuseţea trecătoare a unor ochi 
migdalaţi la un pas de ai lui. Apoi, umezeala unor buze încărcate 
de dorinţă îl inundă purtându-l spre paradis. 

Pe când Ci se lăsa încolăcit de brațele florii, Astuţia Cenușie 
se ridică. 

Dacă, în loc să se abandoneze mângâierilor, Ci și-ar fi ridicat 
privirea în momentul acela, ar fi fost uimit să constate cum se 
scutura Astuţia Cenușie din beţie și mergea hotărât să-i 
înmâneze suma convenită aceluiași bărbat care îi atacase cu 
câteva clipe mai devreme. 


22. 


Când Ci se trezi între gunoaiele de pe străduță, soarele 
strălucea deja peste acoperișurile umede din Lin'an. 


VP - 233 


Strigătele trecătorilor îi bubuiau în capul încă adormit, de 
parcă ar fi răsunat mii de trăsnete. Se ridică încet și, buimac, 
privi de jur-împrejur până zări deasupra capului afișul care 
anunţa Palatul Plăcerii. Un fior îl făcu să se dezmeticească. Incă 
mai păstra pe piele mirosul trupului de floare mlădiindu-se 
deasupra lui, dar îl însoțea și o ciudată stare de dezorientare. Nu 
îl văzu nici pe Astuţia Cenușie, nici pe vreunul dintre însoțitorii 
acestuia, așa că o porni foarte încet spre academie. 

De îndată ce ajunse în dreptul clădirii, paznicul îl informă că 
Ming întrebase de mai multe ori de el. După toate aparențele, 
maestrul hotărâse că studenţii care fuseseră prezenți la 
prefectură să-și susțină rapoartele în faţa consiliului profesoral 
în Demna Sală a Dezbaterilor. 

— S-au adunat acolo de ceva vreme, dar să nu-ți treacă prin 
minte să intri în halul în care arăţi, pentru că te vor da afară în 
brânci. 

Ci se privi. Avea hainele pătate cu resturi de mâncare și 
duhnea a băutură. Se blestemă pentru soarta lui, fără să 
înţeleagă încă de ce nu îl așteptase Astuţia Cenușie, dar preferă 
să uite de văicăreli și să dea fuga la un hârdău cu apă ca să-și 
aranjeze ţinuta. Cât ai clipi din ochi, se spălă și zbură către 
odăiţa lui ca să se schimbe în haine curate. Odată pus la punct, 
își luă traista în care avea raportul ca să o pornească în goana 
mare spre Demna Sală a Dezbaterilor. Înainte de a intra, se opri 
să-și tragă sufletul. În sală, cu toţii îl priviră. Se așeză în liniște, 
băgând de seamă că exact în momentul acela își începea 
expunerea Astuţia Cenușie. 

Ci îi făcu un semn din priviri, dar Astuţia Cenușie îl evită. Pe Ci 
îl uimi faptul. Presupuse că era din cauza agitaţiei, așa că își 
așeză traista între picioare și deveni foarte atent. Între timp, în 
mijlocul sălii, Astuţia Cenușie bătea darabana pe micul pupitru 
pe care își așezase concluziile. Când i se făcu semn, studentul 
ceru permisiunea profesorilor și începu să relateze procedurile 
preliminare pe care le urmase în timpul examinării. Ci încă nu se 
hotărâse ce să facă cu raportul lui, așa că-și deschise traista ca 
să-l revadă. Dar băgă de seamă cu stupoare că nu mai era acolo 
unde îl lăsase. Încă îl mai căuta când în sală începură să răsune 
cuvintele lui ieșind din gura Astuţiei Cenușii. 

„Nu este cu putinţă”. 

Își goli traista cu mâini tremurânde și simţi fiori reci pe șira 


VP - 234 


spinării când își găsi pe fund manuscrisul, mototolit, și nu 
frumos împăturit, așa cum îl lăsase el. Simţi că-i fierbe sângele. 

Pe măsură ce Astuţia Cenușie vorbea, Ci înțelese cum se 
folosise acesta de el. Aparenta lui prietenie fusese un afurisit de 
vicleșug, iar alcoolul, mijlocul la care apelase ca să-l iscodească. 
Cuvintele măsurate ale acestuia îi răsunau în cap, amintindu-i 
ce naiv fusese să aibă încredere în cineva care acum îi dădea 
cea mai cumplită lovitură de pumnal. Ceea ce pentru Astuţia 
Cenușie însemna un punct câștigat, pentru el putea reprezenta 
o condamnare pe viaţă. 

Il auzi pe adversarul său explicând în amănunt de ce era 
imposibil să fie vorba despre un accident sau o sinucidere și 
respingând ipoteza că defunctul ar fi putut ţine strâns în mână 
cana. și însuși descoperirea cauzei morţii, atribuindu-și faptul 
de a fi găsit o vergea lungă de fier introdusă în urechea stângă 
și se scuză că nu-i comunicase lui Ming acest lucru în cadrul 
audienței preliminare, invocând necesitatea de a-și apăra 
propria descoperire. Citea totul rar, dintr-un raport, copie exactă 
a raportului făcut de Ci, pe care, în încheiere, i-l înmână lui 
Ming. Nu omisese nimic. Nici măcar profesia celui asasinat. 

Abia se stăpâni să nu se năpustească asupra lui și să-l 
lovească. 

Și cel mai rău era că nu putea să-l denunțe. Dacă o făcea, nu 
numai că ar fi fost complicat să demonstreze că acest coleg al 
lui îi furase raportul, și nu invers, după cum, fără îndoială, 
Astuţia Cenușie s-ar fi grăbit să susţină, ci, în plus, în cazul în 
care ar fi izbutit, s-ar fi văzut obligat să explice cum aflase că 
defunctul fusese portărel. Din fericire, era singurul lucru pe care 
evitase să-l explice în raportul original. 

De aceea, Astuţia Cenușie nu știu cum să argumenteze atunci 
când Ming îl chestionă în această privință. 

— l-am dedus profesia din pricina cererii ciudate și repetate 
de confidenţialitate, rosti el fără prea multă convingere. 

— Ai dedus? N-ar trebui să spui mai curând... am copiat? îl 
întrebă Ming. 

Astuţia Cenușie ridică din sprâncene și i se aprinseră obrajii. 

— Nu înțeleg la ce vă referiţi. 

— Atunci, poate că ne va explica acest lucru însuși Ci. Și arătă 
spre el, făcându-i semn să se ridice. 

Ci îi dădu ascultare, dar nu înainte de a avea grijă să-și 


VP - 235 


mototolească raportul și să-l ascundă în traistă. Când ajunse în 
dreptul Astuţiei Cenușii, băgă de seamă teama din privirea 
acestuia. Fără îndoială că Ming bănuia ceva. Rămase tăcut, 
gândindu-se cum să rezolve situaţia aceea. 

— Aşteptăm, îl zori Ming. 

— Nu știu prea bine ce anume, domnule, vorbi Ci în sfârșit. 

Răspunsul îl descumpăni pe Ming. 

— Nu ai nimic de obiectat? Glasul îi deveni mânios. 

— Nu, venerabile maestre. 

— Haide, Ci! Nu mă lua de prost. N-ai nici măcar o părere? 

Ci își îndreptă privirea spre Astuţia Cenușie. Observă cum 
acesta înghiţea în sec. Înainte de a deschide gura, își cântări 
bine răspunsul. 

— Părerea mea este că cineva a făcut o treabă excelentă, 
spuse el în cele din urmă, arătând spre colegul său. Așadar, nu- 
mi rămâne decât să-l felicit pe Astuţia Cenușie, iar noi, ceilalţi, 
să muncim în continuare. Și fără să mai aștepte ca Ming să-i dea 
permisiunea, cobori de pe estradă și ieși din Demna Sală a 
Dezbaterilor, înghițind fierea care îi umplea gura. 

xxx 

Se blestemă de o mie de ori pentru prostia lui și de încă o mie 
de ori pentru lașitatea sa. 

Cu dragă inimă și-ar fi lăsat urmele pumnilor peste chipul 
Astuţiei Cenușii, dar asta n-ar fi avut alt rezultat decât 
eliminarea sa din academie, în vreme ce adversarul său și-ar fi 
atins scopul. lar el nu va îngădui să se întâmple așa ceva. Se 
îndreptă spre bibliotecă și căută un ungher îndepărtat ca să-și 
scoată din traistă raportul mototolit și să găsească vreun 
amănunt care să-l dea de gol pe Astuţia Cenușie. Ceva care să-l 
poată demasca, dar să nu-l compromită pe el însuși. Il revizuia 
de ceva vreme, când cineva se apropie de el pe la spate. Ci 
tresări. Era Ming. Maestrul clătină din cap și se așeză în faţa lui. 
Își mușcă buzele. Pe chipul lui se citea indignarea. 

— Nu-mi lași alternativă. Dacă nu-ţi schimbi comportamentul, 
va trebui să te elimin din academie, spuse el în cele din urmă. 
Dar ce-i cu tine, băiete? De ce l-ai lăsat să aibă câștig de cauză? 

— Nu știu despre ce vorbiţi. Ascunse raportul în mânecă. 

Ming băgă de seamă. 

— Ce ascunzi acolo? Lasă-mă să văd. Se ridică și îi smulse 
hârtiile. Le răsfoi rapid, schimbându-se la faţă. Exact ce mi-am 


VP - 236 


închipuit, mormăi el, ridicându-și privirea. Astuţia Cenușie nu ar 
fi redactat niciodată un raport în acești termeni. Crezi cumva că 
nu-i cunosc stilul? Făcu o pauză în așteptarea unui răspuns. 
Pentru numele tuturor zeilor! Te afli aici pentru că am avut 
încredere în tine, așa că acum încrede-te și tu în mine și 
povestește-mi ce s-a întâmplat. Nu ești singur pe lume, Ci... 

„Ba simt singur. Sunt chiar singur.” 

Ci încercă să-și recupereze raportul, dar Ming îl ţinu la 
distanţă de el. 

Rămase tăcut, în vreme ce mânia îl rodea. Ce știa omul acela 
despre tot ce i se întâmplă? Cum să-l facă să înțeleagă că nu 
numai că și-a irosit șansa de a-și realiza visul, dar și că, pe 
deasupra, devenise din nou ţinta justiţiei? In ce fel ar putea să-i 
explice că l-au trădat toţi cei în care avusese încredere, 
începând cu propriul tată? Ce putea ști el despre încredere? 

xxx 

În zilele următoare, Ci încercă să-i evite pe Ming și pe Astuţia 
Cenușie. Cu primul îi fu greu, dar cu al doilea, imposibil, pentru 
că împărțeau în continuare același dormitor. Din fericire, colegul 
său optase pentru o strategie similară cu a lui și, pe cât îi stătea 
în putinţă, se ţinea departe de el. De fapt, asista la alte cursuri, 
se prefăcea că nu îl vede când se încrucișau și, în timpul 
meselor, căuta cele mai îndepărtate locuri. Ci își imagină că 
Astuția Cenușie se temea probabil de vreun fel de replică, ceea 
ce după părerea lui, îl transforma într-o fiară hăituită, capabilă 
să-i sară la gât când s-ar fi așteptat mai puţin. 

In ceea ce îl privea, Ming nu mai aduse în discuţie povestea 
cu raportul, un comportament care îl descumpăni pe Ci. 

Dar asta nu îl liniști. După-amiezile, după orele de retorică, 
începu să lucreze la documentul care, așa cum îi făcuse să 
creadă pe colegii săi, avea să demonstreze impostura Astuţiei 
Cenușii. Chiar se făli cu asta în sufragerie, cu speranţa că va 
ajunge la urechile rivalului său. Era convins că Astuţia Cenușie 
va mușca momeala și, mai devreme sau mai târziu, avea să 
cadă pradă tentaţiei de a fura noul raport, la fel cum făcuse cu 
cel original. 

Când avu totul gata, răspândi zvonul, dând asigurări că a 
doua zi urma să-l prezinte în faţa consiliului și să-l demaște pe 
Astuţia Cenușie. Apoi se duse în dormitor și îl aşteptă pe rivalul 
său stând pe scaun. 


VP - 237 


Astuţia Cenușie se înfățișă pe la mijlocul după-amiezii. De 
cum intră, tuși văzându-l pe Ci, își lăsă capul în jos și se trânti în 
pat, de parcă ar fi fost stors de puteri. Ci băgă de seamă că se 
preface că doarme. După un timp, Ci se ridică, lăsă raportul în 
traistă, asigurându-se că rivalul său îl poate vedea, și o vârî în 
ladă. Apoi aşteptă gongul care anunţa ora stingerii și părăsi 
încăperea. 

In momentul acela, Ming aștepta deja pe culoar, așa cum îl 
implorase Ci. 

— Nu știu cum m-ai convins să iau parte la această nebunie, 
șopti maestrul. 

— Doar ascundeţi-vă și așteptați. Se înclină în faţa lui. 

Ming se ascunse în spatele unei coloane, imitându-l pe Ci. 
Lumina singurului felinar pâlpâia în depărtare, de parcă ar fi 
făcut și el parte din complot. Trecură câteva clipe care li se 
părură amândurora eterne, dar, din ascunzătoarea lor, putură 
observa cum Astuţia Cenușie scotea capul pe ușă și privea dintr- 
o parte într-alta înainte de a dispărea din nou. După câteva 
momente, în liniștea aceea deplină, se auzi lada scârțâind. 

— Du-te să-l prinzi! îl alertă Ming pe Ci. 

Ci clătină din cap și îi făcu semn să aștepte. Numără până la 
zece. 

— Acum! strigă Ci. 

Fugiră spre dormitor și năvăliră înăuntru, surprinzându-l pe 
Astuţia Cenușie cu mâna în traistă. Văzându-se descoperit, se 
schimbă la față. 

— Tu! și îl înjură pe Ci. 

Fără să-i lase timp să reacționeze, scoase un răcnet și se 
năpusti asupra lui Ci, doborându-l. Se rostogoliră amândoi pe 
podea, dărâmând cu trupurile lor scaunele din dormitor. Ming 
încercă să-i despartă, dar cei doi tineri păreau niște pisici 
sălbatice, gata să se sfâșie. Astuţia Cenușie profită de alonjă și 
se așeză călare peste Ci, dar acesta se răsuci până reuși să se 
debaraseze de adversarul său. Astuţia Cenușie îl lovi cu pumnul 
în pântece, dar Ci nu simţi durerea. Il lovi și a doua oară cu 
toată puterea, dar Ci rămase impasibil, ceea ce îl descumpăni 
pe rivalul său. 

— Acum ești surprins? Ci îi trase un pumn în faţă. Nu 
demonstrația mea o căutai? Îl mai lovi o dată crăpându-i buza. 
Ei bine, acum ai demonstraţia! Un al treilea pumn îl făcu pe 


VP - 238 


Astuţia Cenușie să cadă pe spate, înainte ca Ming să-l poată 
opri. 

Ci se ridică cu respiraţia întretăiată și părul încâlcit, în vreme 
ce Astuția Cenușie mârâia cu faţa însângerată la picioarele 
patului. Ci scuipă când îl auzi amenințând. Înghiţise multe din 
cauza lui și nu era dispus să mai înghită. 

xxx 

A doua zi, Ci și Astuţia Cenușie se intersectară când acesta 
din urmă părăsea academia. Nimeni nu venise să-și ia la 
revedere de la el. Nici măcar prietenii pe care îi poftea mereu la 
petreceri. Ci observă că la poartă îl aștepta un alai de personaje 
ale căror veșminte scumpe păreau ieșite de la o sărbătoare 
imperială. Nu se miră. Deja de la micul dejun se zvonea că 
postul oferit de prefectură îi fusese atribuit Astuţiei Cenușii. 
Strânse resemnat din dinţi. Poate că pierduse șansa vieţii sale, 
dar măcar își luase revanșa. Spre surprinderea lui, Astuţia 
Cenușie îi zâmbi. 

— Presupun că știi că plec... 

— Ce păcat, rosti pe un ton ironic Ci. 

Astuţia Cenușie se strâmbă. Se înclină până se apropie de 
urechea lui. 

— Bucură-te de academie și încearcă să nu mă uiţi, pentru că 
eu nu te voi uita pe tine. 

Ci îl privi dispreţuitor, în vreme ce rivalul său părăsea 
academia. 

„Bucură-te de buzele tale cele noi”, șopti el. 

xxx 

În aceeași după-amiază, consiliul profesoral se întruni de 
urgență ca să dezbată eliminarea lui Ci. 

Profesorii care ceruseră convocarea reuniunii susținură că, fie 
că erau sau nu întemeiate prezicerile lui Ming în privinţa 
extraordinarei capacităţi a lui Ci, acestea nu justificau în niciun 
caz comportamentul violent al tânărului. Ci ocupa un post în 
academie, fapt care nu numai că le reducea credibilitatea, dar și 
veniturile. lar ultimul incident fusese cât pe ce să ducă la 
pierderea generoasei donaţii pe care o oferea în fiecare an 
familia Astuţiei Cenușii. 

— De fapt, a trebuit să garantăm candidatura Astuţiei Cenușii 
în corpul judecătorilor ca să evităm dezastrul. 

Ming se opuse. Insistă că, așa cum se demonstrase, Ci fusese 


VP - 239 


autorul raportului pe care Astuţia Cenușie, prin înșelăciune, îl 
sustrase și îl folosise. Dar adversarii săi îi amintiră că în timpul 
prezentării raportului, Ci însuși acceptase că paternitatea 
documentului aparţinea colegului său și nici argumentele 
ulterioare, nici comportamentul său nu erau acceptabile. Opinia 
majoritară era că Ci trebuia să părăsească academia fără 
întârziere. 

Ming nu se dădu bătut. Era convins că, mai devreme sau mai 
târziu, prezența tânărului le va aduce mai multe beneficii decât 
toţi qián-ii pe care i-ar fi putut plăti orice părinte. Din acest 
motiv și ca să evite cheltuieli pentru academie, a propus 
consiliului profesoral să-l ia pe tânăr ca asistent personal. 

Un murmur de dezaprobare se făcu auzit. Yu, unul dintre 
profesorii cei mai belicoși, îl compară pe Ci cu acei neguţători 
necinstiți care, în loc de mătase, vindeau bucăţi de hârtie sau cu 
șarlatanii daţi curând în vileag care ofereau leacuri bune de 
aruncat. Chiar îl acuză pe Ming că ar fi un excentric, îndoindu-se 
că interesul acestuia ar fi pur și simplu altruist, insinuând că ar 
răspunde unor pofte mai intime. Auzindu-l, Ming lăsă capul în jos 
și rămase tăcut. De ceva vreme, un grup de invidioși în frunte 
cu maestrul Yu încerca să-l destituie. Tocmai se pregătea să-i 
răspundă, când se ridică cel mai în vârstă membru al consiliului 
profesoral. 

— Această insinuare perfidă nu-și are rostul. Vocea îi răsună 
autoritară. Pe lângă faptul că este directorul acestei academii, 
Ming este un profesor demn de laudă, iar moralitatea lui nu 
admite discuţii. Aici a răspuns întotdeauna prin munca sa, iar 
zvonurile despre gusturile sale sau despre ceea ce ar face în 
afara acestei instituţii îl privesc doar pe el și pe familia sa. 

O liniște încordată puse stăpânire pe sală, în vreme ce toți 
ochii îl priveau cu atenţie pe Ming. Maestrul ceru cuvântul și 
bătrânul i-l acordă. 

— În joc nu este reputaţia mea, ci a lui Cí, îl sfidă el pe 
profesorul care tocmai îl acuzase. Din prima zi, acest tânăr a 
muncit cu sârguinţă. În lunile de când se află în academie s-a 
trezit în zori, s-a spălat, a studiat și a învăţat mai temeinic decât 
au făcut-o mulți dintre colegii lui în toată viaţa lor. Că există 
persoane care nu vor să vadă acest lucru sau, ceea ce este și 
mai rău, care au pretenţia să folosească în propriul beneficiu 
false argumente împotriva mea este greșit. Ci este un student 


VP - 240 


necizelat și impulsiv, dar și un tânăr în care zace un talent greu 
de găsit. Și chiar dacă, la un moment dat, comportamentul său 
merită dezaprobarea noastră, merită, de asemenea, și 
generozitatea noastră. 

— Generozitatea noastră i-a fost deja acordată atunci când a 
fost admis în academie, sublinie bătrânul. 

Ming se întoarse către membrii consiliului profesoral. 

— Dacă nu aveţi încredere în el, măcar încredeţi-vă în mine. 

xxx 

Cu excepţia celor patru denigratori care râvneau la postul lui 
Ming, restul consiliului profesoral a convenit ca tânărul să 
rămână în academie sub stricta responsabilitate a directorului. 
Cu toate acestea, au fost de acord că orice încălcare a normelor 
care ar putea pricinui cea mai măruntă discreditare a instituţiei 
va atrage după sine eliminarea lor imediată. A tânărului și a lui 
Ming însuși. 

Când Ming îl informă pe Ci, acestuia nu-i veni să creadă. 

Ming îi explică în linii mari că încetase să mai fie un simplu 
student și devenise asistentul său. Il anunţă că, începând din 
ziua aceea, va părăsi odăița pe care o împărțise cu Astuţia 
Cenușie și se va muta în apartamentul său privat, la etajul 
superior, unde va putea să-i consulte biblioteca ori de câte ori 
va avea nevoie. În timpul dimineţilor, va continua să meargă la 
cursuri cu restul studenţilor, dar după-amiezile îl va asista în 
cercetările sale. Ci primi propunerea cu surprindere și, cu toate 
că nu înţelegea de ce era Ming atât de sigur de el, preferă să nu 
întrebe nimic. 

Din momentul acela, academia deveni pentru Ci un fel de 
paradis. În fiecare dimineaţă, era primul care mergea la 
dizertaţiile despre clasici și ultimul care le părăsea. Asista lacom 
la cursurile de drept și făcea turul spitalelor din Lin'an cu 
energia unui adolescent care ar încerca să-și impresioneze 
iubita. Dar, cu toate că acel contact cu cadavrele îi îmbogăţea 
cunoștințele, cel mai mult îi plăceau după-amiezile. După masa 
de prânz, se închidea în biroul lui Ming și petrecea orele în 
arsenalul alcătuit din tratatele medicale pe care Ming însuși 
reușise să le recupereze de la universitate, înainte ca aceasta să 
fie închisă. Pe măsură ce citea și recitea, Ci observă că, în pofida 
cunoștințelor pe care le cuprindeau, uneori tratau subiectele 
într-o formă confuză, repetitivă sau dezordonată, fapt pentru 


VP - 241 


care îi propuse lui Ming să sistematizeze acel haos. După 
părerea tânărului, soluţia era redactarea unor tratate noi, 
clasificate potrivit afecţiunilor, astfel încât să poată fi consultate 
fără să fie nevoie să se recurgă iar și iar la izvoare diferite în 
care, la urma urmelor, se repetau și se suprapuneau concepte 
identice. 

Pe Ming îl entuziasmă atât de mult propunerea, încât și-o 
însuși și îi acordă prioritate maximă. Convinse până și consiliul 
profesoral de necesitatea de a se apuca de sarcina aceea, 
obţinând din partea lor o alocaţie bănească suplimentară pe 
care o rezervă în parte pentru achiziționarea de material, iar 
restul, pentru remunerarea lui Ci. 

Acesta trudi din greu. La început, se limită să strângă și să 
organizeze informaţii din cărți medicale precum Wu-tsang-shen- 
lu, Discurs divin despre sistemele funcționale ale corpului, 
Ching-hen fang, Prescripții pe baza practicii, sau Nei-shu lu, 
Eseu despre reacțiile induse. A studiat, de asemenea, tratate de 
criminologie, că l-yü chi, vechea Colecţie de cazuri 
problematice, sau Che-yu kuei-chien, Oglindă magică pentru 
rezolvarea cazurilor. Odată cu trecerea lunilor, pe lângă 
continuarea procesului de analiză, Ci începu să-și exprime 
propriile gânduri. O făcea noaptea, când Ming se culca. După 
rugăciuni, își aprindea felinarul și la lumina gălbuie prezenta 
metodele care, după părerea lui, trebuiau să fie utilizate la 
examinarea unui cadavru. Conform judecății sale, nu numai că 
era esenţială cunoașterea exhaustivă a circumstanțelor unui 
deces, dar trebuia să se ceară perfecțiune în cele mai simple și 
mai banale acţiuni. Pentru a evita neglijenţele, era imperios 
necesar să fie urmărită o ordine exactă, începând cu creștetul 
capului, suturile craniene și linia de creștere a părului, să se 
continue cu fruntea, sprâncenele și ochii, ale căror pleoape ar 
trebui să fie deschise fără teama că pe acolo ar putea să scape 
spiritul mortului. Imediat după aceea, se va continua cu gâtlejul, 
pieptul bărbatului și sânii femeii, inima, omușorul și ombilicul, 
regiunea pubiană, lujerul de jad, scrotul și testiculele, palpate cu 
atenţie ca să se verifice dacă sunt întregi. La femei, și cu 
ajutorul unei moașe ori de câte ori va fi posibil, va trebui să se 
examineze poarta de naștere a copiilor, sau poarta ascunsă, în 
cazul tinerelor virgine. În cele din urmă, se vor examina 
picioarele și brațele, fără să se omită unghiile și degetele. 


VP - 242 


Spatele va cere aceeași grijă, motiv pentru care se va începe cu 
ceafa, osul care se odihnește pe pernă, gâtul, șalele și fesele. 
De asemenea, se va cerceta anusul, precum și partea din spate 
a picioarelor, având mereu grijă să se apese în același timp 
ambele membre, cu scopul de a băga de seamă orice denivelare 
produsă de lovituri sau de inflamații. Pornind de la acest control 
prealabil, se vor determina vârsta decedatului și data 
aproximativă a morții sale. 

Când Ming citi primele foi nu știu prea bine ce să spună. Multe 
dintre reflecțiile lui Ci, în special cele referitoare la modul de 
abordare a examenelor medico-legale, depășeau în claritate și 
precizie pe cele care erau răspândite în dezordine în unele 
tratate, dar mai existau și altele care includeau proceduri și 
experimente necunoscute lui, ca să nu mai vorbească despre 
propunerile inovatoare ale tânărului în ceea ce privește 
instrumentarul chirurgical sau ciudatul aparat de făcut gheață 
pe care Ci îl achiziţionase și îl modificase ca să păstreze 
organele pe o perioadă mai lungă de timp și pe care îl numise 
„răcitor de conservare”3. 

Ci aproape că nu avea relaţii cu ceilalți studenţi. Fantasmele 
sale îl îndemnaseră să muncească precum un sclav, dar nici nu 
mai avea nevoie de altceva. In capul lui, nu mai era loc pentru 
nimic, își făcea treaba cum știa mai bine și blestema momentul 
în care greșea răspunsul la o întrebare sau îi trecea neobservată 
o rană, atunci când examina un cadavru. Astfel, când rezolva un 
caz, se bucura singur. Nu avea prieteni, nici măcar colegi. Dar 
nici nu-i păsa. Işi petrecea timpul lucrând, izolat de lume. Nu 
avea ochi decât pentru cărţi, și inimă, doar pentru visurile sale. 

Dar Ming insista întruna asupra aspectelor legale. 

— Uneori, rolul tău nu va consta în determinarea cauzelor 
unui deces, îi explica el. Ce se va întâmpla dacă un om este 
ciomăgit de mai multe persoane? Sau încă și mai rău: ce seva 
întâmpla dacă ar muri peste câteva zile? Cum vei stabili dacă 
decesul lui s-a datorat rănilor provocate sau vreunei boli 
anterioare? 

Ming îi vorbi atunci despre termenele morții**. 

Ci cunoștea clasificarea rănilor după instrumentul cu care 
fuseseră provocate, dar fu surprins să afle că această 


33 A se vedea la sfârșitul cărții articolul cu același nume din capitolul intitulat GLOSAR. 
34 A se vedea la sfârșitul cărții în capitolul intitulat GLOSAR articolul denumit TIMPUL. 


VP - 243 


categorisire se folosea și pentru a stabili termenele morții. Ming 
îi spuse că rănilor produse de lovituri cu mâinile și picioarele le 
corespunde o perioadă de zece zile, în vreme ce pentru rănile 
provocate de orice fel de armă, inclusiv mușcăturile, timpul 
limită se stabilea la douăzeci de zile. Adăugă că în cazul morţii 
prin opărire sau arsuri, termenul ajunge la treizeci de zile, 
același care va corespunde și pentru scurgerea ochilor, pentru 
buzele tăiate sau oasele fracturate. 

— lar acest fapt este decisiv, deoarece, dacă moartea survine 
în cadrul termenului limită, se va considera că se datorează 
rănilor, dar, dacă îl depășește, atunci se va argumenta că nu 
este consecinţa directă a sechelelor și inculpatul nu va putea fi 
acuzat de asasinat. 

Lui Ci i se păru surprinzător că ceva atât de subiectiv se poate 
reglementa cu o asemenea precizie. 

— Dar dacă intervin răni ulterioare? Sau dacă moare după 
termen, dar din cauza rănilor iniţiale? 

— Îți voi da un exemplu. Să ne imaginăm un om rănit de o 
armă. O mică zgârietură, dar la care peste o săptămână apare o 
infecție care îl conduce la moarte. Să presupunem că aceasta se 
produce înaintea celor douăzeci de zile: atunci, criminalul va fi 
acuzat de asasinat, oricât de ușoară ar fi fost rana cauzatoare. 
Ei bine, dacă în timpul evoluţiei rănii, același bărbat ar fi mușcat 
de o viperă și ar muri din pricina veninului, atunci criminalul va 
fi judecat doar pentru leziuni. 

Ci dădu din cap și îl clătină și mai tare după ce află despre 
cazurile complicate, precum cele în care erau implicate femeile 
însărcinate. Dacă, după ce au fost rănite, avortează înainte de a 
se împlini termenul limită, atunci acesta se va prelungi cu încă 
treizeci de zile, ţinând seamă de faptul că suma celor două 
termene nu va putea niciodată să depășească cincizeci de zile. 
Când declară că el era adeptul individualizării fiecărui caz în 
parte, fii rândul lui Ming să se mire. 

— Legile sunt făcute ca să fie respectate. Această nesupunere 
a ta faţă de norme ţi-a adus deja destule necazuri, îl mustră el. 

Ci nu era sigur de acest lucru. Era adevărat că se pretindea că 
legile fac binele, dar, respectând regulile, Curtea îi acordase 
titlul de Dregător Imperial unui impostor ca Astuţia Cenușie. 
Amintindu-și de acesta, simţi o împunsătură în stomac. Își lăsă 
capul în jos ca să încheie discuţia și își continuă treaba 


VP - 244 


întrebându-se ce s-o fi întâmplat cu Astuţia Cenușie. 
x kx X 

larna trecu repede, dar primăvara îi rămase lui Ci închisă în 
suflet. 

Deseori se trezea tresărind, privind disperat în gol, căutând în 
întunericul absolut fantoma surorii lui, A Treia. O căuta atât cu 
ochii, cât mai ales cu inima. Apoi petrecea restul nopții 
tremurând, înspăimântat de absenţa ei și a familiei pe care i se 
părea că nu o avusese niciodată. În asemenea ocazii, își 
amintea cu dor de judecătorul Feng. Cândva, plănuise să caute 
locul în care s-ar fi aflat, dar acum, la academie, lucrurile 
mergeau bine și, în plus, avea convingerea că dacă ar fi intrat în 
viaţa lui, mai devreme sau mai târziu, condiţia sa de fugar l-ar fi 
dezonorat. 

Intr-o după-amiază liberă, hotărî să caute companie în Palatul 
Plăcerii. 

Floarea aleasă fu amabilă cu el. Lui Ci i se păru chiar dulce. 
Nu a încetat să-l mai mângâie la vederea arsurilor și buzele ei 
le-au străbătut, așa cum nu și-ar fi putut închipui vreodată. El îi 
oferea giân, iar ea îi alina singurătatea. 

Reveni în săptămâna următoare, și în cealaltă, și încă întruna. 
Așa, până când, într-o noapte înnorată, dădu din întâmplare 
peste Astuţia Cenușie așezat la aceeași masă la care îl înșelase 
cu luni în urmă. De cum îl văzu, i se întoarse stomacul pe dos. 
Tânărul slujbaș bea cu însufleţire, înconjurat de o cohortă de 
dobitoci care râdeau și se gudurau pe lângă el, fără să ia în 
seamă cicatricea de pe buza lui. Ci încercă să se fofileze, dar 
când era pe punctul de a ajunge la ușă, Astuţia Cenușie îi 
împiedică să iasă. Se apropie încet de el, îl apucă de gât și îl sili 
să-l privească. Prietenii care îl însoțeau, îl apucară și ei și îl 
ținură bine strâns. 

Pentru că nu simţea loviturile, acestea erau tot mai dure, mai 
sălbatice. Nu încetară decât atunci când rămase inert. Își 
descărcară toată ura asupra lui. 

Se trezi la academie, îngrijit de Ming. Bărbatul îi trecea o 
cârpă umedă peste frunte cu delicatețea unei mame care ar fi 
avut grijă de micuțul ei. Ci de-abia se mai putea mișca. De-abia 
dacă vedea, îl învălui bezna. Când se trezi din nou, Ming era tot 
acolo. Îi auzea glasul, dar nu îl înţelegea. Nu știa cât timp 
trecuse de când zăcea inconștient. 


VP - 245 


Maestrul îi spuse că de trei zile. O fată, care părea că îi 
cunoștea, dăduse de știre despre starea lui și, însoţit de mai 
mulți studenţi, el însuși se dusese să-l ia de acolo. 

— Din câte a spus fata, ai fost atacat de niște necunoscuți. 
Sau, cel puţin, asta este ceea ce am povestit eu aici. 

Ci încercă să se ridice în capul oaselor, dar Ming îl împiedică. 
Vindecătorul care îl vizitase îi recomandase odihnă până i se vor 
reface coastele. Trebuia să stea în pat două săptămâni. 
îndeajuns ca să piardă cursurile cele mai importante. Dar Ming îi 
spuse să nu-și facă griji. II apucă de mână cu aceeași gingășie 
ca a unei flori. 

— Voi veghea eu asupra ta. 

x kx * 

În afară de îngrijiri, în timpul convalescenței, Ci fii silit să 
îndure reproșurile continue ale lui Ming. Maestrul îl acuză că 
purtarea sa morocănoasă îl va împiedica să se bucure de 
cunoașterea, de veselia altor studenți. li lăuda sârguinţa, dar 
tocmai superioritatea pe care o arăta în analizele sale părea că 
îl apropie de o izolare dăunătoare. Și, judecând după consecințe, 
compania unei flori nu părea să fie cel mai bun remediu. Ci se 
prefăcea că nu îl aude, dar, în timpul nopţii, când orele treceau 
lent, medita la cuvintele pe care se prefăcuse că nu le aude. 
Cuvinte care îl înţepau, pentru că știa că exprimă adevărul. 
Aceleași fantasme care îl asaltau nopţile îl îngropau de viu. 
Îndoielile cu privire la tatăl său îl devorau încetul cu încetul, 
cuprinzându-i toată fiinţa, crescând pe zi ce trecea. Dacă voia cu 
adevărat să-și vadă visul împlinit, va trebui să-și smulgă 
spectrul acela din inimă. 

Dar nu știa în ce fel. 

Hotări ca în noaptea aceea să-i mărturisească totul lui Ming. 

ÎI găsi în biroul lui, parţial ascuns în spatele unui nor de 
tămâie care, cu volutele sale fantastice, prefăcea întunericul 
într-un cenușiu murdar. Când trase aer în piept, aroma densă și 
dulceagă de santal îi invadă plămânii. Ochii lui îl descoperiră pe 
Ming stând nemișcat și meditând în faţa unei cești de ceai. 
Chipul său avea luciul lipsit de viaţă al cerii. Recunoscându-l, 
maestrul îl invită, cu un glas de-abia auzit, să se așeze. Ci îi 
dădu ascultare și rămase tăcut. Nu știa de unde să înceapă, dar 
Ming îi înlesni lucrurile. 

— Trebuie să fie ceva important ca să mă întrerupi din 


VP - 246 


rugăciuni, dar dă-i drumul, voi fi încântat să te ascult. 

Glasul lui se auzea blând. Ci răsuflă adânc. Ming știa cum să 
transforme ţepii unei crengi rupte într-o pensulă fină, gata de 
lucru. A 

li spuse cine este și de unde venea. li vorbi despre ciudata lui 
boală care îi însemna trupul, despre șederea lui la universitate 
cu ani în urmă, despre zilele trăite ca asistent al judecătorului 
Feng, despre dispariţia familiei sale și despre cumplita lui 
singurătate. Dar, mai ales, îi dezvălui fapta mârșavă a tatălui 
său și dezonoarea care se revărsase și asupra lui. Când să-i 
spună că el însuși era un fugar urmărit de portărelul care fusese 
asasinat, nu mai îndrăzni. 

Ming îl ascultă liniștit sorbindu-și ceaiul aburind, de parcă ar fi 
fost un aliment scump și rafinat. Expresia sa impasibilă era cea 
a unui bătrân care tocmai auzise o istorie repetată de mii de ori. 
Când termină de povestit, așeză ceașca pe măsuţa joasă și îl 
privi fix. 

— Ai împlinit deja douăzeci și doi de ani. Un copac este 
întotdeauna răspunzător pentru roadele sale, dar un fruct nu 
poate fi răspunzător de copacul său. Chiar și așa, sunt sigur că, 
dacă vei căuta înăuntrul tău, vei găsi motive care să te facă să 
te mândrești cu tatăl tău. Eu văd aceste motive în cunoștințele, 
în gesturile, în educaţia ta. 

— Educaţia mea? De când am venit la academie, viața mea a 
fost un șir de farse și de minciuni. Eu... 

— Tu ești un tânăr ambițios și impetuos, dar nu lipsit de 
inimă. Dacă nu ar fi așa, nu te-ar asalta aceste remușcări care 
te împiedică să te odihnești. Cât despre minciunile tale... își mai 
turnă puţin ceai în ceașcă, nu e un sfat bun, dar ar trebui să 
înveţi să minţi mai bine. 

Ming se ridică și se îndreptă spre bibliotecă, de unde se 
întoarse cu o carte pe care Ci o recunoscu. Era un cod penal 
asemănător cu al tatălui său. 

— Un măcelar care știe la perfecţie Songxingtong? îl provocă 
el. Un gropar care, deși tocmai a ajuns la Lin'an, cunoaște locul 
unde se vinde un aliment atât de puţin obișnuit cum este 
brânza? Un sărman neinstruit care a uitat totul, în afară de 
vastele sale cunoștințe despre răni și anatomie? Spune-mi un 
lucru, Ci, chiar credeai cu adevărat că mă poți înșela? 

Ci nu știu ce să spună. Din fericire pentru el, Ming îi întrerupse 


VP - 247 


bâiguiala. 

— Am văzut ceva în tine, Cí. În spatele minciunilor care ţi se 
revărsau pe gură, am observat o umbră de tristețe. Ochii tăi 
cereau ajutor. Nevinovaţi... neajutoraţi. Nu-mi înșela așteptările, 
Ci. 

În noaptea aceea, Cí în sfârșit se odihni. 

A fost prima și ultima dată. A doua zi, o veste îl luă prin 
surprindere. 


VP - 248 


PARTEA A CINCEA 


23. 


Dimineaţa aceea ar fi trebuit să fie ca oricare alta din luna 
iunie. Ci se trezise în zori, își făcuse toaleta în curtea interioară 
privată a lui Ming și își onorase defuncții. După micul dejun, 
fugise la bibliotecă și se cufundase în compendiul pe care 
trebuia să-l prezinte după-amiază în faţa consiliului profesoral, o 
culegere de proceduri și practici medico-legale care aveau să 
ilustreze munca pe care o desfășurase de când începuse să 
lucreze pentru Ming. Dar pe la mijlocul dimineţii, descoperi cu 
oroare că uitase să includă niște pasaje de importanță vitală, 
extrase din Zhubing Yuarthou Zonglun, Tratatul general despre 
cauzele și simptomele bolilor, pe care îl uitase în biroul lui Ming. 

Ci lovi masa cu pumnii. Avea neapărată nevoie de tratat, dar, 
tocmai în dimineața aceea, Ming fusese convocat pe 
neașteptate la prefectura provinciei și avea să mai întârzie. 
Dacă aștepta să se întoarcă, nu va încheia la timp prezentarea. 
Ar fi fost un gest de mare îndrăzneală să intre în biroul său 
privat fără permisiunea lui. Dar avea nevoie de tratat... 

„Asta nu e o idee bună”. 

Împinse ușa și intră în birou. Totul era în întuneric, așa că 
înaintă pe bâjbâite până la biblioteca personală a lui Ming. 

Pe când căuta textul, simţi că îi îngheaţă inima. Incet, pipăi cu 
degetele raftul pe care Ming obișnuia să așeze exemplarul cărţii, 
până dădu de un loc gol. Un fior îl străbătu din cap până în 
picioare. 

Se blestemă pentru ghinionul lui. Numaidecât, începu să 
cerceteze de jur-împrejur. 

În cele din urmă, găsi tratatul pe masa de scris, sub alt volum 
legat în mătase. Se apropie încet, aproape alunecând. Intinse 
braţul înspăimântat, dar, atingând cotorul, se opri. Șovăi, 
neștiind ce să facă. 

„Asta nu e o idee bună”, își repetă el. 

Era pe punctul de a se da îndărăt, când ușa se deschise brusc. 


VP - 249 


Ci avu o tresărire și cartea căzu pe jos, târând volumul din piele 
după el. 

Întorcându-se cu faţa, îl văzu pe Ming. Maestrul intră în birou 
și aprinse felinarul. De îndată ce îl recunoscu pe CI, clipi 
descumpănit. Îl întrebă numaidecât ce face acolo. 

— Eu... Aveam ne-vo-ie să consult lucrarea Zhubing Yuanhou 
Zonglun, se bâlbâi el. _ 

— Ti-am atras atenţia să nu te atingi de lucrurile mele. In 
glasul lui se simţea mânia. 

Imediat, Ci se aplecă să ridice cărţile și să i le înmâneze lui 
Ming, dar, făcând asta, volumul din piele se deschise lăsând să 
se vadă desenele unor bărbaţi goi pe care Ming le ascunse cum 
putu mai bine. 

— Este un tratat de anatomie, se scuză el. 

Ci încuviință, fără să reușească să înțeleagă de ce încerca 
Ming să-l înșele. Cunoștea bine desenele fiziologice și acestea 
nu înfățișau niciodată doi bărbaţi împerecheați. Se scuză încă o 
dată și ceru permisiunea să se retragă. 

— E ciudat că îmi ceri autorizaţia să ieși și nu mi-ai cerut-o ca 
să intri. Și de tratat, nu mai ai nevoie? întrebă Ming. 

— lertaţi-mă, domnule. Am fost un nesăbuit. 

Ming închise ușa și îl pofti pe Ci să ia loc. Apoi, făcu și el 
același lucru. Vinișoarele de pe chipul său furios se luau la 
întrecere cu mânia din priviri. 

— Spune-mi un lucru, Ci, te-ai întrebat vreodată de ce ar face 
cineva pentru tine ceea ce fac eu? 

— De multe ori. Își lăsă capul în jos, spăsit. 

— Și, sincer vorbind, crezi că meriţi acest lucru? 

Ci își strânse buzele. 

— Presupun că nu, domnule. 

— Presupui? Știi cumva de unde vin acum? Ridică glasul. Am 
fost la prefectura provinciei. Vin de acolo pentru că mi s-a 
poruncit să-i asist pe judecătorii imperiali în calitate de consilier. 
Și mi s-a poruncit asta pentru că, după cum se vede, cineva a 
comis o faptă monstruoasă; o crimă atât de înfiorătoare, încât 
nici mintea cea mai sălbatică n-ar fi în stare să o conceapă. Mi s- 
a cerut să mă prezint la Curte și știi ce am făcut eu? Ei bine, le- 
am vorbit despre tine. Așa cum auzi! Zâmbi cu amărăciune. Le- 
am spus că în academie există un student într-adevăr 
excepţional. Mai bun decât mine! Cineva dotat cu o capacitate 


VP - 250 


de observaţie nemaipomenită, ieșită din comun. Și i-am 
implorat, da, i-am implorat să-ţi permită să mă însoţești. Le-am 
vorbit despre tine așa cum oricare alt părinte ar vorbi mândru 
despre fiul său, despre cel căruia i-ar încredința să aibă grijă de 
casa lui și chiar de propria viaţă. Și tu, cum mă răsplătești? 
Inșelându-mi încrederea? Intrând în camera mea și adulmecând 
printre cărțile mele? Ce aș mai putea face pentru tine, Cí? 
Spune-mi! Te-am angajat, te-am scos din mizerie, te-am apărat 
și te-am ocrotit. Ce puteam face mai mult? Și lovi cu pumnul în 
masă. i 

Ci amuți. li tremura tot trupul și, cu toate că dorea să-i 
răspundă lui Ming, nu era în stare să articuleze un singur 
cuvânt. Il durea chiar și să-l gândească. l-ar fi spus că nu ar fi 
intrat niciodată în biroul lui, dacă nu ar fi fost atât de disperat. |- 
ar fi spus că, dacă nu ar fi iubit atât de mult studiul, dacă nu i-ar 
fi păsat atât de mult de tot ce făcuse pentru el, dacă nu s-ar fi 
simţit obligat să răspundă fiecărei așteptări venite din partea 
lui, nu i-ar fi încălcat intimitatea. Și că făcuse acest lucru de 
neiertat doar ca să nu îl dezamăgească în faţa consiliului și ca 
să-l facă să se simtă mândru de el. Ochii i se umeziră, iar acesta 
fu singurul lucru pe care îl putu exprima. 

Se ridică înainte ca Ming să-i bage de seamă slăbiciunea, dar 
maestrul îl apucă de braț. 

— Nu fi așa de grăbit. Ridică din nou glasul. Le-am dat 
cuvântul meu că te vei prezenta la Curte și așa va fi. Dar după 
vizită, vei pleca. Îți vei strânge lucrurile și vei dispărea pentru 
totdeauna din această academie. Nu vreau să te mai văd nicio 
clipă în plus. Și îi dădu drumul la braţ ca să-i permită să plece. 

xxx 

Orice muritor cu mintea întreagă ar fi lăsat să i se taie o mână 
numai ca să poată trece de zidurile Palatului Imperial. Dar, în 
clipa aceea, Ci ar fi lăsat să-i fie tăiate amândouă, în schimbul 
unui gest amabil din partea lui Ming. 

Cu capul plecat, urmă cortegiul judecătoresc care înainta pe 
Calea Imperială către colina Păsării Phoenix, ridicând un nor de 
praf. Doi slujbași deschideau alaiul, bătând frenetic în niște tobe 
mici, ca să anunţe prezenţa judecătorului de instrucţie al 
prefecturii, care, instalat într-un palanchin, se legăna flancat de 
mulţimea de curioși, avizi de orice fel de zvonuri privitoare la 
torturi sau execuţii. Ming mergea în spate, cu o înfățișare 


VP - 251 


posomorâtă. De fiecare dată când îl privea, Ci se întreba cum de 
putuse să-l dezamăgească în felul acela. 

Nici nu îi mai adresa cuvântul. Nu-i spuse decât că la palat îi 
aștepta împăratul Ningzong. 

Ningzong, Fiul Cerului, Strămoșul Senin. Puţini erau cei aleși 
să se prosterneze în fața sa, încă și mai puţini cei autorizaţi să-l 
privească. Doar sfetnicii săi cei mai apropiaţi îndrăzneau să 
apară în preajma lui, doar soțiile și copiii săi îl puteau atinge, 
doar eunucii reușeau să-l înduplece. Viaţa lui se desfășura 
înăuntrul Marelui Palat, în spatele zidurilor care îl ocroteau de 
putreziciunea și de nenorocirile de afară. Închis în colivia sa de 
aur, Supremul Augur își ducea existenţa într-un interminabil 
protocol de recepții, ceremonii și ritualuri potrivit procedurilor 
confucianiste, fără posibilitatea vreunei abateri de la acestea. 
Enorma sa responsabilitate era cunoscută de toată lumea. 
Funcţia lui, mai mult decât o plăcere, era un permanent 
sacrificiu, o obligaţie împovărătoare. 

lar acum, el urma să treacă pragul care despărțea infernul de 
cer, fără să știe prea bine unde se situa fiecare dintre acestea. 

Când trecură de intrare, o lume de lux și bogăţie se arătă în 
faţa lui Ci. Havuzuri cioplite în piatră erau presărate în verdele 
unei grădini prin care alergau în voie căprioare și defilau păuni 
de un albastru atât de irizat, încât păreau împodobiţi ca de 
paradă. Pârâiașele curgeau clipocind sonor printre răzoarele de 
bujori și copacii cu trunchiuri noduroase, în vreme ce aurul 
strălucitor își disputa întâietatea din coloane, streșini și 
balustrade cu argintul aurit și cu cinabrul. Ci se minună la 
vederea acoperișurilor care se rasuceau ca niște fiinţe vii pe la 
cornișe,  arcuindu-se în mod fantezist spre firmament. 
Impresionantul ansamblu de edificii, dispuse într-un pătrat 
perfect și aliniate pe o axă centrală de la nord la sud, se înălța 
semeţ și ameninţător, asemenea unui uriaș oștean care, 
încrezător în puterea sa, ar nesocoti orice protecţie. Cu toate 
acestea, un șir continuu de santinele era postat la ambele 
capete ale drumului care lega poarta din zid cu palatul. 

Cortegiul înainta în tăcere până se opri în fața unei scări 
monumentale care dădea acces în primul palat, Pavilionul de 
Recepții, situat între Palatul de iarnă și Palatul de Vară. Acolo, 
sub porticul de olane smălțuite, un bărbat corpolent cu obraji 
fleșcăiţi și zbârciţi aștepta nerăbdător, purtând tichia care îl 


VP - 252 


identifica drept respectabilul Kan, mai-mare peste Xing Bu, 
temuta Dregătorie a Pedepselor. Apropiindu-se de el, Ci observă 
orbita goală care atrăgea atenţia asupra chipului său. Ochiul pe 
care îl mai avea clipea nervos. 

Un funcționar cu o expresie severă făcu prezentările 
protocolare. Apoi, după plecăciuni, le ceru nou-veniţilor să-l 
urmeze. 

Cortegiul trecu în tăcere printr-un culoar interminabil. 
Traversară mai multe săli împodobite cu vaze din porțelan alb 
ca zăpada, care contrastau cu pereţii lăcuiţi în culoarea 
purpurei, lăsară în urmă o galerie de formă pătrată a cărei 
splendoare putea rivaliza cu o mină de jad, și, în continuare, 
intrară într-un alt pavilion cu un aspect mai puţin rafinat, dar la 
fel de impunător. Odată ajunși acolo, funcţionarul care îi 
conducea le atrase atenţia printr-un gest. 

— Onorabili experți, salutaţi-l pe împăratul Ningzong. Și arătă 
spre tronul gol care prezida sala în care tocmai intraseră. 

Toţi cei prezenţi se prosternară în faţa tronului și loviră 
podeaua cu capetele, de parcă împăratul l-ar fi ocupat cu 
adevărat. Odată încheiat ritualul, funcţionarul îi dădu cuvântul 
sfetnicului Kan. Bărbatul chior se urcă anevoie pe un podium și îi 
privi cu atenţie pe cei prezenți. Ci zări pe chipul lui o ușoară 
grimasă de groază. 

— După cum știți, aţi fost convocați pentru o chestiune cu 
adevărat scârboasă. O situaţie care va avea nevoie mai mult de 
instinctele voastre, decât de perspicacitate. Veţi asista la ceva 
ce depășește ceea ce este omenește admisibil, pentru a intra în 
domeniul monstruozității. Nu știu dacă acest criminal cu care ne 
confruntăm este om, jivină sau aberaţie a naturii, dar, orice ar fi, 
vă aflaţi aici ca să prindeţi această creatură abominabilă. 

Apoi cobori de pe podium și se îndreptă spre o sală păzită de 
doi oșteni la fel de neobișnuiţi ca și securile pe care le purtau. Ci 
se minună de ușa de abanos pe a cărei grindă de susţinere erau 
ciopliţi cei zece regi ai infernului. Când se deschise, recunoscu 
duhoarea de putrefacție. 

Înainte de a intra, un discipol al lui Kan le oferi celor prezenţi 
ghemotoace de vată îmbibate cu camfor pe care se grăbiră să și 
le vâre în nări. Apoi, îi invită să intre în încăperea groazei. 

Pe măsură ce se instalau în jurul nedeslușitei forme 
însângerate, pe chipurile asistenţei curiozitatea lăsă loc 


VP - 253 


consternării care, încetul cu încetul, se prefăcu în spaimă. Sub 
cearșaf, se ghicea trupul mutilat al cuiva semănând cu o fiinţă 
omenească. Urmele lăsate în carne șiroiau, îmbibându-se în 
țesătură în zona corespunzătoare pieptului și gâtului. Apoi, 
linţoliul se afunda brusc în gaura pe care ar fi trebuit să o ocupe 
capul. 

La un semnal, moașa supremă a palatului dezveli cadavrul, 
provocând un murmur de teroare. Unul dintre invitaţi icni de 
vreo două ori, iar altul vomită. Încet, se dădură cu toţii îndărăt. 
Toţi, mai puţin Ci. 

Tânărul nici nu clipi. Dimpotrivă, observă netulburat trupul 
ciopârțit al ceea ce până de curând fusese o femeie. Cărnurile ei 
moi, profanate fără milă, se asemănau cu ale unui animal parțial 
devorat. Capul fusese retezat în întregime, iar rămășițele traheii 
și ale esofagului atârnau din gât ca intestinul unui porc. La fel, 
picioarele fuseseră amputate la nivelul gleznei. Pe trunchi, două 
răni brutale se remarcau printre celelalte: prima, sub sânul 
drept, lăsa să se vadă un crater adânc, de parcă o fiară 
sălbatică și-ar fi îngropat botul în el până îi mâncase plămânii. 
Cea de-a doua era și mai înspăimântătoare și îi provocă un fior 
lui Ci. O oribilă incizie triunghiulară parcurgea ambele spaţii 
inghinale ca să se închidă orizontal sub ombilic, lăsând la vedere 
un talmeș-balmeș de grăsime, sânge și carne. Toată grota 
plăcerii fusese extirpată într-un ciudat ritual. Nici resturile 
acesteia, nici capul nu apăruseră. 

Ci se uită cu tristeţe la cadavru. Sălbăticia pe care o suferise 
acel trup contrasta cu delicateţea mâinilor sale. Chiar și suavul 
parfum pe care încă îl mai răspândea lupta cu duhoarea 
descompunerii. Simţi că mâna dregătorului îi făcea semn să se 
retragă, iar Ci se supuse. Imediat după aceea, Kan dădu citire 
raportului preliminar elaborat de  slujbașii săi în urma 
cercetărilor făcute de moașa supremă. Ci se gândi că nu aduce 
mult mai multe informaţii decât cele pe care le observase el 
însuși. Menţiona doar detalii precum vârsta aproximativă a 
femeii, pe care o calculaseră ca fiind înjur de treizeci de ani, 
conservarea ambilor sâni, mici și fleșcăiţi, ca și sfârcurile lor, 
sau albeața mătăsoasă a pielii sale. De asemenea, se făcea 
remarcat și faptul că femeia fusese găsită îmbrăcată, aruncată 
pe o străduţă din apropierea Pieței de Sare. Și, în încheiere, se 
făceau consideraţii asupra speciei de animal care ar fi putut 


VP - 254 


cauza o asemenea mutilare, oscilând între un tigru, un câine sau 
o șopârlă-dragon. 

Pe când ceilalţi se bâlbâiau, Ci clătină din cap. De bună seamă 
că moașa supremă se pricepea la nașteri, la dispoziţii domestice 
și la organizarea banchetelor, dar se îndoia că ar reuși să 
deosebească înţepătura unei insecte de o simplă arsură. Dar el 
nu putea face mare lucru în această privință. Unui bărbat i se 
interzicea categoric să atingă cadavrul unei femei. Așa erau 
legile confucianiste și nimeni cu mintea întreagă nu ar fi 
îndrăznit să le încalce. 

După ce Kan încheie citirea raportului, le solicită un verdict 
celor prezenți. 

Judecătorul prefecturii fu primul care își făcu puţin curaj. 
Înaintă, se învârti încet în jurul cadavrului și îi ceru moașei să-l 
întoarcă pentru a putea observa și spatele. Ceilalţi profitară de 
ocazie ca să se apropie. Când femeia reuși să miște trupul, 
rămase la vedere o spinare albicioasă, lipsită de răni. Talia era 
groasă, iar fesele păreau moi și netede. Judecătorul îi mai dădu 
roată o dată, înainte de a-și smulge câteva fire de păr din 
bărbuță. Apoi, își îndreptă atenţia spre veșmintele pe care le 
purta victima în momentul când fusese găsită. Era o tunică 
simplă de in precum cele cu care se îmbrăcau slujnicele. Se 
scărpină în cap și i se adresă lui Kan. _ 

— Onorabile Sfetnic al Dregătoriei Pedepselor... In fața unei 
fapte atât de oribile, cuvintele fug înspăimântate din gâtlejul 
meu. Cred că nu este cazul să insist asupra tipurilor și numărului 
de răni, despre care au informat cum se cuvine cei care m-au 
precedat în examinare. Desigur că părerea mea coincide cu a 
colegilor mei în ceea ce privește intervenţia unei fiare sălbatice, 
a cărei natură nu reușesc să o discern din cauza rănilor absolut 
neobișnuite. Păru că meditează la următoarea sa frază. Dar, 
având în vedere faptele, aș îndrăzni să garantez că ne 
confruntăm cu una dintre acele secte care practică întunecatele 
meşteşuguri ale vrăjitoriei. Poate că sunt adepţii Lotusului Alb55, 


35 Societate secretă budistă întemeiată în anul 380 de către un călugăr budist, 
devenită sectă ascetică la sfârșitul secolului al XI-lea, având drept obiectiv 
răsturnarea dinastiei Song. 


VP - 255 


sau maniheiștii**, sau creștinii nestorieni*, sau mesianicii lui 
Maitreya*. Dovada este faptul că, mânaţi de o abominabilă 
dorinţă arzătoare, asasinii au decapitat-o și i-au retezat labele 
picioarelor acestei nefericite într-o ceremonie sângeroasă și, 
nesatisfăcuţi doar cu atât, și-au astâmpărat poftele de oroare și 
depravare permiţând ca vreo fiară sălbatică să-i mănânce 
plămânul. Il privi pe Kan, în așteptarea aprobării sale. Motivele? 
Ar putea fi tot atâtea pe cât de încâlcite se dovedesc a fi minţile 
lor criminale: un ritual de iniţiere, o pedeapsă pentru 
nesupunere, o ofrandă adusă demonilor, căutarea vreunui elixir 
care să aibă nevoie de o componentă umană... 

Kan încuviinţă din cap în timp ce cântărea cuvintele 
judecătorului. In continuare, îi cedă cuvântul lui Ming. 

Profesorul se ridică încet sub privirea atentă a lui Ci. Tânărul 
acordă atenţie gesturilor și vorbelor sale. 

— Prea demn sfetnic al Dregătoriei Pedepselor, permiteţi-mi 
să mă înclin în faţa mărinimiei voastre. Îl salută pe Kan cu o 
plecăciune. Nu sunt decât un umil profesor și de aceea vă 
multumesc că ați luat în consideraţie prezența mea în această 
cumplită întâmplare. Cu ajutorul spiritelor, nădăjduiesc să mi se 
ascută mintea și să reușesc să fac puţină lumină asupra 
întunericului. 

Kan îi făcu semn să continue. 

— De asemenea, aș dori să-mi cer iertare faţă de aceia pe 
care i-aș putea ofensa dacă aprecierile mele ar fi diferite de cele 
expuse de ei până acum. In acest caz, îmi pun toată speranţa în 
bunăvoința voastră. 

Ming rămase tăcut, observând spinarea cadavrului. Apoi, îi 
ceru moașei să-l întoarcă în poziţia sa iniţială. Privind de 
aproape gaura lăsată în locul sexului amputat, nu putu să-și 
ascundă o grimasă de repulsie. Observă rănile cu atenţie. După 
aceea, ceru o nuia de bambus ca să scormonească în răni, lucru 
pe care Kan i-l îngădui. Aruncă o ultimă privire și se întoarse 
spre sfetnic. 


36 Adepţi ai maniheismului, religie universalistă întemeiată de învățatul persan Mani 
(aprox. 215-276) care profesează un dualism strict opunând principiile binelui și ale 
răului. 

37 Adepţi ai nestorianismului, o erezie creștină din secolul al V-lea, propovăduită de 
către Nestorius (380-451), patriarh al Constantinopolului între 428-431. 

38 În literatura sacră budistă, denumire dată următorului Buddha, care se va naște pe 
pământ ca succesor al actualului Buddha care i-a anunţat venirea. 


VP - 256 


— Rănile sunt martori demni de încredere care ne vorbesc 
despre cele întâmplate. Uneori, ne lămuresc cum; uneori, când; 
alteori, chiar și de ce. Dar cele prezente aici astăzi cer doar 
răzbunare. Cunoașterea cadavrelor ne permite să evaluăm 
adâncimea unei incizii, intenţionalitatea unei lovituri sau chiar și 
forţa cu care aceasta a fost aplicată, dar ca să rezolvăm o crimă 
este esenţial să intrăm în mintea asasinului. Făcu o pauză care 
avu drept rezultat un ciocănit nervos cu degetele din partea lui 
Kan. Și cu toate că sunt doar niște speculații, mi se pare că 
extirparea grotei plăcerii s-a datorat unui impuls de depravare. 
Unei pulsiuni libidinoase care a dezlănţțuit o crimă neobișnuit de 
violentă. Nu știu dacă mutilarea decurge din acţiunea vreunei 
secte oculte. Poate că rana de pe piept asta indică, dar sunt 
convins că asasinul nu a secţionat capul și labele picioarelor 
victimei ca parte a unui ritual macabru. Dacă a făcut-o, a fost ca 
să împiedice identificarea ei. l-a eliminat chipul pentru că, în 
mod evident, oricine ar fi putut să i-l recunoască. ȘI i-a tăiat 
labele picioarelor, pentru că ascundeau secretul obârșiei sau a 
poziţiei ei sociale. 

— Nu vă înţeleg, interveni Kan. 

— Această femeie nu era o simplă țărancă. Fineţea mâinilor 
sale, unghiile sale îngrijite, chiar și resturile de parfum pe care 
încă le mai păstrează cadavrul ne vorbesc despre cineva 
provenind din nobilime. Și, cu toate acestea, asasinul ei încearcă 
să ne facă să credem contrariul, îmbrăcând-o în haine ordinare. 
Începu să se plimbe încet prin sală. Este un fapt cunoscut de 
toată lumea că, din copilărie, femeile din înalta societate își 
înfrumusețează labele picioarelor strângându-le cu bandaje care 
le împiedică să crească. Dar ceea ce majoritatea nu cunoaște 
este că acea dureroasă deformare care îi transformă 
extremitățile în cioturi cât pumnii este diferită de la femeie la 
femeie. Strânse în bandaje, degetele mari se dislocă în sus, iar 
celelalte degete spre talpa piciorului, fiind îndoite și strânse 
până când ligaturile și mersul sfârșesc prin a-și face efectul. Un 
rezultat diform și, din fericire, diferit la fiecare tânără. Pentru că, 
deși nu își arată niciodată în public picioarele în formă de lotus, 
și le dezmiardă, iar servitoarele le îngrijesc în particular. Așadar, 
orice femeie, chiar și fără chip, ar fi ușor recunoscută de către 
acele slujnice prin simpla examinare a cioturilor sale. Exact ceea 
ce a vrut asasinul să împiedice. 


VP - 257 


— Interesant... Și în privinţa rănii de pe piept? 

— Ah, da! Ciudatul crater! Predecesorul meu a atras atenţia 
asupra cruzimii asasinului, fapt care nu admite nicio discuţie, 
dar nu găsesc motivul pentru a conchide că rana i-a fost 
provocată imediat după moartea ei. E adevărat că pare să pună 
în evidență mușcăturile unui animal, dar e la fel de sigur că 
orice câine a putut să o devoreze după ce a fost abandonată pe 
străduţă. 

Kan își strânse buzele groase. Apoi își îndreptă privirea spre 
clepsidra? care măsura orele, cugetând la ceva. 

— Foarte bine, domnilor. În numele împăratului, vă 
mulțumesc pentru strădania voastră. Dacă vom mai avea nevoie 
de voi, vă vom chema de îndată, hotărî el. Acum, dacă sunteţi 
atât de amabili, slujbașul meu vă va însoţi până la ieșire. Și se 
întoarse cu spatele ca să părăsească sala. 

— Excelenţă! lertați-mă...! îndrăzni Ming să-l întrerupă. A 
rămas cititorul... l-am vorbit despre el magistratului din 
prefectură care a fost de acord să ne însoțească. 

— Cititorul? se miră sfetnicul de la Dregătoria Pedepselor. 

— Cititorul de cadavre. Cel mai bun student al meu, spuse 
Ming și arătă spre Ci. 

— Nu am fost informat. Îi aruncă o privire severă acolitului 
său, care își lăsă capul în jos. Și ce este în stare să facă în plus 
faţă de ce aţi făcut deja voi? 

— Poate că vi se va părea ciudat, dar ochii lui sunt în stare să 
vadă ceea ce pentru ceilalţi este doar beznă. 

— Într-adevăr, mi se pare ciudat. Kan îl privi pe Ci cu aceeași 
neîncredere pe care ar fi arătat-o dacă i s-ar fi garantat că 
tânărul putea să readucă morţii la viaţă. Mormăi ceva și se 
întoarse. Bine, dar grăbiţi-vă. Vreun amănunt de adăugat? 

Ci veni în faţă și luă un cuțit. 

„Așa sper”, șopti el. 

Imediat după aceea și, spre uimirea celor prezenţi, lovi cu 
cuțitul în pântecele femeii. Moașa încercă să-l oprească, dar Ci 
continuă. 

— Acum înțelegeţi? Cu mâinile însângerate, Ci le arătă 
măruntaiele despicate. 

— Ce ar fi de înţeles? reuși Kan să răspundă. 


33 A se vedea la sfârșitul cărții articolul cu aceeași denumire din capitolul intitulat 
GLOSAR. 


VP - 258 


— Că acest cadavru este al unui bărbat, nu al unei femei. 
24. 


„E un bărbat. Nu o femeie...” 

Când experții lui Kan confirmară că sub intestinele cadavrului 
nu existau organe feminine, ci se găsea într-adevăr castana 
virilităţii, sfetnicul amuţi. Încet, luă loc și îi ceru lui Ci să 
continue. 

Cu o voce preocupată, dar fermă, Ci afirmă că moartea fusese 
provocată de rana de la plămân. Marginile ei nu prezentau 
refracţiile tipice și induraţiile rozalii care se produceau atunci 
când carnea era tăiată fiind încă vie, fapt care nu se întâmpla 
nici la cioturile gleznelor, nici la gâtul secţionat, nici la tăietura 
care îi desprinsese sexul, dar cauza decesului, era sigur, se afla 
în plămân, pentru că acesta apărea ca și cum ar fi suferit un 
colaps, ca și cum ar fi fost perforat cu un obiect ascuţit. 

În ceea ce privește cauza rănii, Ci excluse intervenţia vreunui 
animal. Era adevărat că se scormonise cu ferocitate în plămân, 
încercând parcă să se ajungă până înăuntrul măruntaielor, dar, 
în exterior, nu apăreau nici julituri, nici mușcături. Nu exista în 
jurul ei nici cea mai mică zgârietură, nimic care să indice 
prezenţa unei fiare sălbatice. De altfel, deși coastele apăreau 
rupte, fracturile erau făcute curat, aproape cu grijă, de parcă 
oasele ar fi fost frânte cu un anumit tip de clești. Indiferent de 
cum ar fi fost produsă rana, părea că asasinul căuta ceva în 
interiorul trupului. Ceva ce, după toate aparențele, reușise să 
găsească. 

— Ce anume? îl întrerupse Kan. 

— Nu știu. Poate capătul unei săgeți, al cărei vârf s-a rupt 
când a încercat să o extragă. Poate că o fi fost făurită dintr-un 
metal preţios sau o fi conţinut vreun anumit semn de 
identificare, nu știu, dar adevărul este că asasinul s-a străduit să 
elimine orice amănunt care l-ar fi putut incrimina. 

— Cum ar fi amputările... 

— Cu prudenţa sa proverbială, maestrul Ming a avut în vedere 
o femeie aparţinând nobilimii, ale cărei labe ale picioarelor, 
deformate până deveniseră niște miniaturi, i-ar fi trădat 


VP - 259 


condiţia. Și totuși, tocmai acesta era atuul cu care asasinul voia 
să ne deruteze. Pentru că, ce altceva ne-ar fi făcut să ne gândim 
la un trup gingaș și feminin, cu sâni și forme de femeie? 
Asasinul a mutilat tot ce ar fi putut indica adevărata condiţie a 
cadavrului. l-a retezat capul ca să împiedice identificarea sa, i-a 
tăiat cu ferăstrăul labele picioarelor care, prin mărimea lor, l-ar 
fi dat de gol ca fiind bărbat, ca să ne facă să credem că este 
vorba de o femeie nobilă și i-a amputat zona lujerului de jad și 
pungile cu semințele fertilităţii. Totuși, i-a lăsat cu viclenie 
intacți sânii feminini. Și cu siguranţă că și-ar fi atins scopul dacă 
n-aş fi băgat de seamă dimensiunea mâinilor sale, 
disproporționat de mari, deși fine și delicate ca ale unei femei. 

— Dar, atunci, nu înțeleg... Kan își scutură capul. Lujer de 
jad... sâni de femeie... Dacă nu e niciuna, nici alta, cu ce fel de 
monstru avem de-a face? 

— Niciun monstru, onorabile sfetnic din  Dregătoria 
Pedepselor. Acest biet nefericit a fost doar un eunuc imperial. 

Kan rasuflă ca un bivol. Cu toate că nu era ceva obişnuit, 
existența eunucilor cu aspect efeminat era cunoscută la Curte, 
mai ales la cei a căror castrare avusese loc înainte de pubertate. 
Işi strânse pumnii mânios și se blestemă că nu se gândise la 
această posibilitate. Dacă exista vreun lucru pe care Kan să-l 
urască mai mult decât răzvrătirea, era ca cineva să se 
dovedească a fi mai ager la minte decât el. Sfetnicul îl privi pe 
Ci, de parcă acesta ar fi fost răspunzător de propria ignoranță. 

— Puteți pleca, le aruncă el. Nu mai am nevoie de nimic 
altceva. 

xxx 

Pe drumul de întoarcere la academie, Ming îl interogă pe Ci. 

— Oricât de mult mă gândesc, tot nu înţeleg cum ai dedus... 

— S-a petrecut în timpul intervenţiei dumneavoastră, îi 
răspunse Ci. Când aţi menţionat că femeia ar fi fost ușor de 
recunoscut datorită labelor deformate ale picioarelor și că din 
acest motiv i-au fost retezate... 

— Da? ÎI privi fără să înţeleagă. 

— După cum chiar dumneavoastră aţi semnalat, bandajarea 
labelor picioarelor este un obicei relativ modern, extins doar în 
sânul nobilimii. Ceva ce, în mod evident, Kan cunoaște. De 
aceea, era de presupus că ar fi interogat toate familiile înstărite 
în legătură cu dispariția unuia dintre membrii săi. Dacă ulterior 


VP - 260 


v-a cerut sfatul, probabil că a fost pentru că, după investigaţiile 
sale, nu a lămurit nimic. 

— Dar povestea cu eunucul... 

— Așa cum a spus Kan, mortul nu era nici bărbat, nici 
femeie... A fost ceva inconștient, o imagine fulgerătoare. La 
puţină vreme după sosirea mea la Lin'an, am avut neplăcerea 
de a asista la emascularea ce i-a fost practicată unui băieţel, ai 
cărui părinţi doreau să-l prefacă în eunuc imperial. Băiatul a 
murit pierzând mult sânge, fără ca eu să fi putut face ceva 
pentru el. Încă îl mai pot vedea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri... 

xxx 

Tot restul drumului, Ming rămase tăcut. Chipul său serios și 
fălcile încleștate îl făcură pe Ci să se teamă. Inainte de a ajunge 
la Curte, Ming îl informase că are de gând să-l elimine din 
academie. Acum, se temea că dezvăluirea sa în privința 
eunucului i-ar fi rănit orgoliul și i-ar fi influenţat în mod negativ 
hotărârea. Își aminti de ziua în care îl ajutase pe Feng în sat și 
de consecinţele nefaste ale acelei colaborări. Amuţi și el. 

Cu puţin timp înainte de a ajunge la academie, Ming îl informă 
că trebuie să plece. Îi spuse că avea să se întoarcă în noaptea 
aceea și că atunci vor sta de vorbă. Ci preferă să nu întrebe 
nimic. Își prezentă omagiile și o porni singur spre clădire având 
convingerea că aceea era ultima dată când îi va trece pragul. Se 
pregătea să intre când, de îndată ce îl văzu, servitorul care 
păzea intrarea îi ieși în întâmpinare, îl apucă de braţ și, fără să-i 
lase timp să spună ceva, îl conduse în grabă până în grădină. 
Când Ci îl întrebă ce se întâmplă, omulețul se înroși la față. 

— A venit să te vadă un om ciudat. A spus că este prietenul 
tău, dar părea un beţiv. Când i-am spus că nu ești aici, s-a 
înfuriat și a început să ţipe ca ieșit din minţi, așa că l-am dat 
afară fără menajamente. Mi-a spus că este ghicitor și nu mai 
știu ce despre o recompensă și că avea să se întoarcă la lăsarea 
întunericului, îi șopti paznicul. M-am gândit că trebuie să știi. Imi 
ești simpatic, tinere, dar, în locul tău, aș încerca să evit anumite 
tovărășii. Dacă te văd profesorii cu omul ăla, nu cred că o să le 
facă plăcere. 

Ci se înroși. Xu îl găsise și părea hotărât să-și ducă 
ameninţarea la îndeplinire. 

Totul se sfârșise. În aceeași după-amiază își va strânge 
bunurile personale și va părăsi orașul, înainte ca lucrurile să se 


VP - 261 


complice și mai mult. Încercase să-și atingă visul, dar nu 
reușise. Ming avea să-l elimine din academie și a pretinde 
contrariul însemna doar să-i dea lui Xu posibilitatea de a-l 
şantaja sau de a-l denunța. Privi cerul înnorat înainte de a-și 
blestema soarta. Tot ceea ce visase dispărea pentru totdeauna. 
Speranţele sale erau la fel de întunecate precum ceața cenușie 
a orașului. 

Ajuns în camera sa, în timp ce își strângea lucrurile personale, 
își aminti pe neașteptate de judecătorul Feng. Din ziua în care îl 
primise ca discipol, Feng nu numai că îl instruise cu cinste și 
înţelepciune, ci devenise tatăl pe care i-ar fi plăcut să-l aibă. 

Își aminti de ziua în care, împins de boala surorii lui, A Treia, 
s-a dus la micul său palat. Se întrebă ce s-o fi întâmplat cu 
judecătorul, dar după ce se gândi mai bine preferă să-l dea 
uitării. La urma urmelor, să renunţe a-l mai întâlni i se părea 
lucrul cel mai demn pe care îl putea face. Feng nu merita să fie 
dezonorat de un fugar. 

Rătăci prin academie pentru ultima dată. Privi aulele pustii și 
mohorâte, molipsite parcă de zbuciumul care îl copleșea pe el, 
martore mute ale unei încercări zadarnice și iluzorii, ale unui vis 
din care venise vremea să se trezească. Trecând prin faţa 
bibliotecii, privi volumele care se odihneau pe pupitre 
așteptându-i nerăbdătoare pe deţinătorii lor, doritoare să fie 
deschise ca să împărtășească înţelepciunea pe care o 
culeseseră de la străbuni. Le privi cu invidie și apoi își luă adio 
de la ele. 

Strada începea să dormiteze. Un șuvoi de fiinţe anonime 
somnoroase mișuna ca un furnicar haotic în care, cu toată 
deruta, fiecare individ știa unde să meargă. Toţi păreau să aibă 
un refugiu. Toţi, în afară de el. 

Işi aruncă sacul pe umăr și o porni fără ţintă la drum. Avea de 
gând să meargă pe jos până va întâlni o căruţă sau o luntre care 
să-l ducă departe, la o viaţă diferită, la o viață nefericită. 
intoarse o clipă capul ca să privească fostul său cămin, 
implorând în sinea lui ca de la vreo fereastră să apară o figură 
care să-l cheme. Dar nu apăru nimeni. Spre surprinderea lui, 
întorcându-se din nou, dădu nas în nas cu un oștean imperial, 
escortat de alți trei, înarmaţi ca și el. 

— Cititorul de cadavre? 

— Așa mi se spune, bolborosi Ci, recunoscându-l pe unul 


VP - 262 


dintre bărbaţii prezenţi în timpul constatării sale de la Curte. 

— Avem ordin să te luăm cu noi. 

Ci nu opuse rezistenţă. 

Îl duseră pe jos la prefectura provinciei. Odată ajuns acolo, 
fără să i se adreseze vreun cuvânt, i se puse pe cap o cagulă și 
fu urcat într-un car tras de catâri, care îl duse o bună bucată de 
vreme pe străzile din Lin'an. Pe drum, îndură insultele și bătaia 
de joc a trecătorilor, care se dădeau la o parte din calea 
cortegiului, dar, încetul cu încetul, larma scăzu până se prefăcu 
într-un murmur care dispăru în momentul când carul se opri în 
fața unei porți imense. Ci desluși scârţâitul unor balamale și 
niște glasuri pe care nu reuși să le înţeleagă. Apoi, carul o porni 
din nou la drum, până când se opri iar și fu dat jos din el. In 
continuare, fu condus pe un drum pietruit căruia îi luă locul la un 
moment dat o rampă alunecoasă. Ci începu să simtă un iz rece 
de mucegai și de murdărie. Fără să știe de ce, presupuse că nu 
va mai ieși viu de acolo. În cele din urmă, auzi sunetul unei 
încuietori, înainte ca un brânci să-l facă să înainteze câţiva pași. 
Încuietoarea se auzi din nou. Apoi totul amuţi. Când crezu că 
este singur, își desprinse cagula care îi acoperea capul. In clipa 
aceea, auzi pașii unui alai. 

— In picioare! porunci o voce. 

Ci închise ochii în faţa unei torţe care ameninţa să-i ardă 
genele. Doar când oșteanul se dădu la o parte, începu să 
zărească bezna unei temnițe în care fusese închis. O sală în care 
nu existau nici uși, nici ferestre. Doar pereţi de stâncă acoperiți 
cu slin și care duhneau a umezeală lipicioasă și ciudată. In fața 
lui se zărea o sală mare de ale cărei ziduri atârnau lanţuri, clești 
și alte instrumente de tortură. În cele din urmă, când ochii i se 
obișnuiră cu penumbra, reuși să distingă silueta pântecoasă 
ascunsă în spatele unui grup de santinele. incetul cu încetul, 
omul se apropie de el. 

— Ne întâlnim din nou, se bucură sfetnicul Kan. 

Ci nu se putu abţine să nu simtă un fior. Trase cu putere aer 
în piept când observă lanţurile și cleștii care zăceau pe o bancă 
și se blestemă că fugise mai devreme. În depărtare, un țipăt 
sfâșietor îi spori teama, provocându-i tremurul mâinilor. 

— Da. O coincidenţă, îl ironiză el. 

— Îngenunchează. 

Ci se pregăti pentru ce era mai rău. Genunchii i se înfipseră în 


VP - 263 


pământ și își cobori capul până când se udă într-o băltoacă, în 
așteptarea loviturii definitive. În schimb, o altă siluetă se 
apropie de el. Când strălucirea torțelor reuși să-l lumineze, băgă 
de seamă prezenţa unui bărbat zvelt cu înfățișare bolnăvicioasă 
și privire neliniștită. La o palmă de ochii săi, privi vârfurile 
rotunjite ale unor încălțări negre lucrate în aur și nestemate. 
Încet, își ridică privirea pe tunica din brocart roșu, continuă 
temătoare pe cingătoarea din sidef, apoi se cățără până se opri, 
nevenindu-i să creadă, asupra nemaipomenitului colier de aur 
care îi atârna pe piept. Îl cuprinse un fior. Pecetea care strălucea 
la capătul lui mai mult decât aurul era sigiliul împăratului. 

Închise ochii și își lăsă capul în jos. Faptul de a-l privi fără 
autorizaţie pe Fiul Cerului însemna moartea. Se gândi că 
împăratul dorește să asiste personal la execuţia sa. Strânse din 
dinți și aşteptă. 

— Tu ești cel căruia i se spune cititorul de cadavre? Glasul i se 
auzi stins. 

Ci amuţi. Încercă să-și înghită saliva, dar gâtlejul îi era uscat, 
de parcă ar fi înghiţit o lingură de nisip. 

— Așa mi se spune, onorabilisime împărat. 

— Ridică-te și urmează-ne. 

Nişte brațe îl ajutară pe CI, copleșit încă de cele ce se 
întâmplau. Numaidecât, un cortegiu de gărzi înarmate, urmate 
de o cohortă de ajutoare, îl înconjurară pe împăratul Ningzong, 
care, flancat de sfetnicul din Dregătoria Pedepselor, porni în 
marș de-a lungul unui culoar întunecos. Ci, escortat de două 
santinele, îl urmă. 

După ce înaintă de-a lungul unui canal îngust de scurgere, 
alaiul ajunse într-o încăpere boltită în mijlocul căreia se 
odihneau două sicrie de pin. Mai multe torţe trosneau în 
întuneric,  întinzându-și lumina lugubră asupra trupurilor 
dinăuntrul lor. Santinelele se îndepărtară, lăsându-i singuri pe 
împărat și pe sfetnic. Kan făcu un semn și gărzile care îl păzeau 
pe Ci îl conduseră până la ei. 

— Alteța Sa Imperială are nevoie de opinia voastră, spuse Kan 
pe un ton oarecum invidios. 

Ci se uită să vadă gestul de încuviințare al împăratului. 
Observă că înfățișarea sa gălbejită era dată de un strat de ceară 
întins pe un cap de mort în viaţă. Înaltul mandatar îl autoriză. 

Ci se apropie de primul coșciug. Cadavrul aparţinea unui 


VP - 264 


bărbat de vârstă înaintată, de constituție uscăţivă și cu membre 
alungite. Băgă de seamă că viermii îi invadaseră chipul 
desfigurându-l complet și îi devorau pântecele printr-o breșă al 
cărei aspect i se păru cunoscut. Socoti că era mort de vreo cinci 
zile. 

Rămase tăcut. În continuare, se îndreptă spre al doilea sicriu, 
un bărbat mai tânăr și într-o stare similară de descompunere. 
Larvele se iveau prin orificiile naturale și acopereau rana care se 
deschidea deasupra inimii sale. 

Fără îndoială, cei doi bărbaţi pieriseră de mâna aceluiași 
asasin. Același care îi curmase viața și eunucului din ziua 
precedentă. Îi comunică lui Kan, dar împăratul îl întrerupse. 

— Adresează-te mie, îi porunci el. 

Ci făcu o plecăciune în fața lui. La început, nu îndrăzni să 
vorbească, dar, încetul cu încetul, pe măsură ce sângele îi 
reveni în vine, prinse curaj să-l privească și îndrăzni să confirme 
cu glas hotărât că prezicerea lui se sprijină pe coincidenţele 
ieșite din comun pe care le prezentau toate cadavrele. 

Cel mai important era faptul că, în cele trei cazuri, principala 
cauză a deceselor se datora unei singure categorii de răni: cea 
care apărea deschisă pe tors și în mod ciudat excavată după 
aceea. Datorită amplitudinii despicăturii și aspectului marginilor 
sale, dădea impresia că fuseseră pricinuite cu același obiect, un 
anumit fel de cuţit cu tăiș curbat, și totul cu același scop: de a 
extrage ceva dinăuntru. Dar nici asta nu avea prea mult sens. O 
săgeată se putea rupe, dar cu greu s-ar fi întâmplat de două ori, 
una după alta, și, cu atât mai puţin, de trei. În mod ciudat, la 
niciunul dintre cadavre nu se observau indicii de opunere de 
rezistență sau de luptă. In încheiere, trebuia să semnaleze ceea 
ce, după părerea lui, părea lucrul cel mai tulburător: cu toată 
duhoarea de putrefacție, toate cadavrele răspândeau un miros 
vag de parfum. 

Cu toate acestea, existau și deosebiri. Atât în cazul eunucului, 
cât și al cadavrului din primul sicriu, asasinul se străduise să 
elimine orice amănunt care ar fi putut înlesni identificarea lui: la 
eunuc, amputându-i sexul, labele picioarelor și capul, iar la 
cadavrul din primul coșciug, desfigurându-i chipul cu zeci de 
tăieturi care favorizaseră proliferarea viermilor. 

— Dar dacă veţi acorda atenţie celui de-al treilea cadavru, 
veţi băga de seamă că, în pofida acţiunii larvelor, își păstrează 


VP - 265 


chipul aproape intact. 

Împăratul își îndreptă privirea cadaverică spre punctul pe care 
îl semnala mâna arsă a lui Ci. Încuviinţă fără comentarii și îi ceru 
să continue. 

— După părerea mea, un asemenea fapt nu se datorează 
vreunei neglijențe, nici nu este rodul improvizaţiei. Dacă ne 
uităm cu atenție la mâini, vom băga de seamă că ale celui mai 
tânăr prezintă bătături și murdărie, ceea ce e tipic pentru un 
nevoiaș. Unghiile îi sunt făcute așchii, iar micile cicatrice de pe 
degete ne vorbesc de un muncitor de joasă provenienţă socială. 
În schimb, ale eunucului și ale bătrânului sunt delicate și 
îngrijite, ceea ce ne conduce la stabilirea poziţiei lor înalte în 
societate. 

— Interesant... Continuati. 

Ci încuviinţă din cap. Se opri o clipă ca să-și limpezească 
ideile și arătă din nou spre cadavrul mai tânăr. 

— După părerea mea, asasinul ori a fost surprins de ceva care 
l-a făcut să se grăbească, ori nu i-a păsat că ar putea fi 
identificat cadavrul unui biet muncitor pe care poate că nici 
mama lui n-ar fi fost în stare să-l recunoască. Dar a avut mare 
grijă să evite ca același lucru să se întâmple cu ceilalţi doi, 
deoarece cunoscând identitatea morţilor, am putea găsi o 
legătură cu cel care i-a ucis. 

— Așadar, verdictul dumneavoastră... 

— Bine ar fi să am vreunul, se lamentă Ci. 

— V-am prevenit, Maiestate! Nu poate citi în cadavre! 
interveni Kan. 

— Dar poţi trage vreo concluzie? îl întrebă împăratul. Pe 
chipul său nu se citea niciun sentiment. 

Ci strânse din dinţi înainte de a răspunde. 

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, Maiestate. Presupun că 
experții Domniei Voastre au avut dreptate atunci când au riscat 
să declare că aceste asasinate se datorează scopurilor vreunei 
secte malefice. Poate că dacă aș fi dispus de materialele 
necesare, v-aș fi fost mai util. Dar fără pense și fără oţet, fără 
ferăstraie și fără produse chimice, cu greu aș îndrăzni să mă 
hazardez mai mult decât am sugerat până acum. Aceste 
cadavre prezintă un asemenea grad de putrefacție, încât 
singurul lucru care se poate deduce este acela că ambele crime 
au fost săvârșite la date apropiate. Potrivit extinderii alterării, 


VP - 266 


mai întâi a murit bătrânul și apoi tânărul muncitor. 

Ningzong își netezi mustăţile scurte care îi atârnau la colțurile 
gurii și rămase un moment tăcut. În cele din urmă, îi făcu un 
semn lui Kan care se apropie de el, de parcă ar fi vrut să-l 
sărute. Împăratul șopti ceva și Kan se schimbă la faţă. 
Consilierul îl privi pe Ci cu dispreţ și se retrase însoțit de un 
funcţionar. 

— Bine, cititorule de cadavre, o ultimă întrebare, murmură 
împăratul. Mai înainte i-ai menţionat pe judecătorii mei. Este 
ceva ce ei n-au făcut încă și care poate că ar trebui să facă? 
Arătă spre doi membri ai suitei sale înveșmântați în tunici verzi 
și cu tichii și care așteptau retrași într-un colţ. 

Ci privi chipurile lor circumspecte. Păreau genul acela de 
funcționari care îi disprețuiau pe medici. Bănui că și pe el îl 
dispreţuiau. 

— L-au desenat? spuse el, arătând spre tânărul al cărui chip 
putea fi recunoscut. 

— Să-l deseneze? Nu înţeleg. 

— Peste două zile nu va rămâne decât ţeasta. Eu, în locul lor, 
i-aș face un portret cât mai exact cu putinţă. Poate că vor avea 
nevoie de el pentru o viitoare identificare. 

xxx 

leșiră din temnițe și se mutară într-o sală alăturată. Era o 
încăpere austeră, dar măcar mirosea a curat și nu atârnau 
lanţuri de pereţi. Împăratul nu intră. Îi spuse ceva unui slujbaș 
cu părul alb și piele măslinie, care dădu din cap de mai multe 
ori. Apoi, Ningzong se retrase escortat de toată suita sa, 
lăsându-l pe Ci singur cu slujbașul căruia tocmai îi dăduse 
instrucţiuni. 

De îndată ce ușile se închiseră, slujbașul se apropie de Ci. 

— Cititorul de cadavre... curios nume. Tu l-ai ales? I| examină 
de sus în jos, învârtindu-se în jurul lui. 

— Nu. Nu, domnule. Ci observă ochii mici și vioi lucind sub 
niște sprâncene stufoase. 

— Înţeleg. Și ce înseamnă? Bărbatul cu părul alb continuă să 
se învârtească în jurul lui Ci. 

— Îmi imaginez că vă referiţi la iscusinţa mea de a observa 
cadavrele și de a înţelege cauzele morţii. Mi-a fost pus acest 
nume în academia în care studiez... în care am studiat, se 
corectă el. 


VP - 267 


— În Academia Ming... Da. O cunosc. Toată lumea o cunoaște 
în Lin'an. Numele meu este Bo, îi mărturisi el cu o expresie 
binevoitoare. Împăratul tocmai m-a desemnat pe lângă tine ca 
slujbaș de legătură, ceea ce înseamnă că, începând de acum, de 
orice vei avea nevoie și orice vei afla va trebui să-mi comunici 
mie. Se opri în faţa lui. Am fost de față la intervenţia ta de ieri, 
în timpul examinării eunucului... Trebuie să recunosc că m-ai 
impresionat. Și, după cât se pare, și pe împărat. 

— Nu știu dacă este ceva de care ar trebui să mă bucur... 
Excelența Sa sfetnicul de la Dregătoria Pedepselor nu părea 
foarte încântat. 

— Înţeleg. Șovăi, gândindu-se cum să continue. De acest caz 
răspunde Kan personal, dar ideea de a te consulta a venit de la 
împărat. Sfetnicul este un om rece, disciplinat, cu o voinţă de 
fier, un om de datină veche. Un războinic obișnuit să mestece 
pietre și să bea foc. Zâmbi cu condescendenţă. In palat se 
spune că educaţia i-a fost atât de strictă, încât în copilăria lui nu 
a plâns niciodată, dar eu aș face prinsoare că s-a născut fără 
lacrimi. Kan l-a asistat pe tatăl împăratului până la moartea sa 
și, cu timpul, a devenit unul dintre cei mai credincioși sfetnici ai 
împăratului Ningzong. Este integru. Poate excesiv de rigid și, în 
anumite situații, poate părea chiar un om sucit, ca arborii aceia 
care cresc gârboviţi și care nu se mai pot îndrepta niciodată. Dar 
este un om de nădejde. În legătură cu ceea ce ai menţionat, că 
nu s-a arătat încântat de noile tale însărcinări, după cum se 
pare, nu i-a plăcut atitudinea ta când ai pus mâna pe pumnal și 
i-ai spintecat pântecele acelei femei fără autorizaţia lui. Dacă 
este ceva pe care Kan nu îl tolerează, aș zice și mai mult, dacă 
este ceva care îl înfurie, aceea este îngâmfarea. lar tu, ieri, ai 
depășit o graniţă pe care puţini au fost în stare să o mai treacă 
înapoi. 

— Presupun că așa este... Se îngrijoră. Ceea ce n-am înţeles 
este faptul că veţi fi slujbașul meu de legătură și că tot ce voi 
afla... Ce trebuie să aflu? 

— Iscusinţa pe care ai demonstrat-o ieri l-a captivat pe 
împărat, care a considerat că vei putea să ne fii de folos. Ai 
descoperit fapte pe care judecătorii de la palat n-au fost în stare 
nici măcar să le bănuiască. Rămase tăcut, de parcă brusc s-ar fi 
îndoit dacă să continue sau nu. ÎI privi pe Cí, trase aer în piept și 
continuă: În sfârșit. Am fost autorizat, așa că fii atent. Trebuie să 


VP - 268 


asculți ceea ce îţi voi spune ca și cum nu ai avea limbă. Dacă 
vorbești despre aceste lucruri cu cineva, nimic pe lumea asta nu 
te va putea salva. Ai înţeles? 

— Voi fi ca un mormânt, domnule, rosti el și, numaidecât, 
regretă nefericita metaforă. 

— Mă bucur să aud asta, suspină Bo. De câteva luni, în Lin'an, 
sălășluiește cel mai mare rău dintre toate relele. Ceva ce se 
ascunde și ameninţă să ne devoreze. Poate că încă nu are o 
mare putere, dar pericolul este de o dimensiune de necuprins. 
Ameninţător ca o invazie, cumplit ca o molimă și mult mai greu 
de învins. Işi netezi bărbuţa căruntă care îi răsărea din pielea 
măslinie. 

Ci nu înţelegea nimic. Din cuvintele slujbașului Bo părea să se 
desprindă faptul că bănuielile sale se îndreptau asupra unei 
entități supranaturale, dar, bineînţeles, cei trei oameni ale căror 
cadavre le examinase fuseseră asasinați de cineva foarte 
concret. Era cât pe-aci să i-o spună, când Bo i-o luă înainte. 

— Portăreii noștri își dau în zadar toată silința. Avansează 
ipoteze, urmăresc indicii care par să-i conducă la altele și mai 
obscure și, când judecătorii noștri cred că au găsit un suspect, 
acesta fie dispare, fie este găsit asasinat. Se ridică și începu din 
nou să se plimbe prin încăpere. Intervenţia ta de aseară a făcut 
ca împăratul să hotărască să te implice în investigaţie. Imi pare 
rău că ai fost surprins de maniera în care ai fost adus aici, dar 
era nevoie să se acţioneze cu promptitudine și discreţie. 

— Dar, domnule ofiţer, eu sunt doar un simplu student. Nu 
înțeleg cum aș putea... : 

— Student, poate, dar simplu, de bună seamă că nu. Il privi, 
ca și cum l-ar fi judecat. Te-am investigat. Chiar împăratul a 
vorbit personal cu magistratul de la prefectură, acelaşi care a 
garantat pentru prezenţa ta la examinarea de ieri și care, după 
cum se vede, este prieten intim cu profesorul Ming. Magistratul 
a avut bunătatea să ne dezvăluie multe dintre succesele tale în 
academie și chiar a menţionat faptul că lucrezi la un compendiu 
dintr-o serie de tratate medico-legale, ceea ce spune multe 
despre capacitatea ta de organizare. 

Ci simţi povara responsabilităţii sale. 

— Dar nu aceasta este realitatea, domnule. Oamenii dau glas 
succeselor pentru că urmările lor se întind ca o pată de ulei, dar 
uită adesea să menţioneze eșecurile. De zeci de ori am dat greș 


VP - 269 


cu prezicerile mele și în sute dintre ele am adus doar date pe 
care și un nou-născut le-ar fi putut afla. Imi petrec zilele printre 
cadavre. Cum să nu o nimeresc? Majoritatea cazurilor care trec 
prin academie provin din asasinate primitive, din crize de 
gelozie, din încăierări la cârciumă sau din dispute pentru 
pământ. Oricine ar pune întrebări în mediul celor decedati ar fi 
în stare să emită un verdict, fără ca măcar să asiste la 
înmormântare. Dar aici nu ne confruntăm cu un asasin oarecare 
cu creierul întunecat de vin. Persoana care a săvârșit aceste 
crime este cineva nu numai excesiv de crud: fără îndoială, 
inteligenţa îi depășește răutatea. Și magistraţii voştri? Ei nu vor 
consimţi niciodată ca un nou-venit, fără studii și fără experienţă, 
să le spună cum să procedeze. 

— Cu toate acestea, niciunul dintre judecătorii noștri nu a 
dezvăluit faptul că femeia moartă era în realitate un eunuc... 

Ci tăcu. Se mândrea cu faptul că la Curte erau preţuite 
cunoștințele sale, dar se temea că, dacă se va implica prea 
mult, în cele din urmă vor descoperi condiţia sa de fugar. Chipul 
său vorbi pentru el. 

— Uită de magistrați, insistă Bo. În neamul nostru nu e loc 
pentru privilegii. Suntem drepţi cu cei care doresc să 
progreseze, cu cei care își dau silința, cu cei care își dovedesc 
valoarea și înțelepciunea. Am aflat că vistul tău este acela de a 
te prezenta la examenele imperiale. Niște examene la care, 
după cum bine știi, oricine poate fi admis, indiferent de 
proveniența sau de statutul său social. In neamul nostru, un 
plugar poate ajunge înalt dregător, un pescar, judecător, sau un 
orfan, încasator de dări. Legile noastre sunt severe cu cei care 
comit delicte, dar îi și răsplătesc pe cei care merită. Și ține 
minte acest lucru: dacă valorezi mai mult decât ei, nu numai că 
meriţi să ai dreptul să ajuţi. Ai chiar și obligaţia să o faci. 

Ci încuviință. Presimţea că nimic nu îl va scuti de un 
angajament otrăvit de care îi va fi greu să scape. 

— Îți înţeleg uimirea, dar, în orice caz, nimeni nu are de gând 
să te împovăreze cu o responsabilitate pe care nu o vei avea cu 
adevărat, continuă slujbașul. La Curte, există judecători capabili 
pe care nu ar trebui să-i subestimezi. Nu este vorba să conduci 
o investigaţie. Doar să-ți prezinţi punctul de vedere. Nu este 
chiar atât de complicat. În plus, împăratul este dispus să fie 
generos cu tine și, în caz de succes, îţi garantează direct un post 


VP - 270 


în administraţie. 

Ci ezită. O asemenea ofertă era mai mult decât ar fi putut să 
viseze vreodată. Însă continua să creadă că era un dar otrăvit. 

— Domnule, vă pot vorbi deschis? 

— Chiar ţi-o cer. Își întinse palmele spre el. 

— Poate că judecătorii de la palat sunt mai inteligenţi decât 
credeți. 

Bo ridică o sprânceană care îi încreţi pielea subţire de pe 
frunte. 

— Acum cel care nu înţelege sunt eu. 

— Justiţia însăși despre care vorbiţi. Cea care pedepsește și 
cea care răsplătește, cea care este prezentată în Catalogul 
meritelor și al abaterilor... 

— Te referi la punctajul cu care este calificată din punct de 
vedere legal bunătatea sau răutatea oamenilor? Pare drept că, 
dacă pedepsim pe cel care comite o crimă, trebuie să-l 
răsplătim și pe cel care face binele. Ce legătură are asta cu 
magistraţii Curţii? 

— Faptul că acest criteriu se aplică și judecătorilor. Și ei sunt 
recompensaţi când emit sentinţe drepte, dar sunt aspru 
pedepsiţi dacă dau un verdict greșit. Nu ar fi pentru prima dată 
când un judecător este dat afară din magistratură drept 
consecinţă a unei erori comise. 

— De bună seamă. Responsabilitatea nu se mișcă doar într-o 
singură direcţie. Viaţa celor judecaţi depinde de ei. Și dacă 
greșesc, trebuie să plătească. 

— Uneori, chiar cu propria viaţă, sublinie Ci. 

— In funcţie de importanţa greșelii. Așa este drept. 

— Atunci, pare logic că se tem să emită o judecată. Când au 
de-a face cu un caz încâlcit, de ce să riște să dea un verdict 
greșit? Mai bine să tacă și să-și salveze pielea. 

In momentul acela, se deschiseră ușile și Kan intră în sală. 
Sfetnicul înaintă cu o expresie serioasă, poruncindu-i lui Bo să 
se retragă și, după ce îl privi pe Ci peste umăr, se așeză lângă 
el. Sprâncenele sale încruntate și buzele strânse vorbeau de la 
sine. 

— Începând de azi, vei rămâne la ordinele mele. Dacă ai 
nevoie de ceva, va trebui să-mi ceri mie mai întâi. Ti se va pune 
la dispoziţie un sigiliu care îţi va deschide ușile tuturor 
încăperilor de la Curte, în afară de cele din Palatul Concubinelor 


VP - 271 


și de la apartamentul meu privat. Vei putea consulta arhivele 
noastre judiciare și vei avea acces la cadavre, dacă va fi 
necesar. De asemenea, ţi se va permite să interoghezi 
personalul de la Curte. Totul, întotdeauna, cu autorizaţia mea 
prealabilă. Celelalte detalii le vei putea discuta cu Bo. 

Ci simţi cum îi bubuie inima în piept. Erau atâtea întrebări 
care se abăteau asupra lui, atâtea necunoscute și atâtea 
posibile primejdii, încât avea nevoie de timp ca să se 
gândească. 

— Excelenţă, se înclină Ci. Nu știu dacă sunt pregătit... 

Kan își dădu ochii peste cap și apoi îi aruncă o privire rece. 

— Nu te-a întrebat nimeni. 

XXX 

Mergeau de-a lungul temnițelor înspre arhiva imperială. 
Sfetnicul de la Dregătoria Pedepselor înainta repede, de parcă 
ar fi vrut să scape cât mai curând de Cí. Încetul cu încetul, 
umezeala și culoarele înguste dispăreau ca să facă loc unor 
galerii pardosite cu dale. Când ajunseră la Sala Secretelor, Ci 
amuţi. In comparaţie cu biblioteca universităţii, arhiva aceea era 
un gigantic labirint ale cărui limite păreau că sfârșesc la infinit. 
In faţa lui, mii de rafturi încărcate cu teancuri de documente 
ocupau orice ungher prin care se putea trece. Ci îl urmă pe Kan 
printre culoare înguste înţesate cu volume, manuscrise și hârtii 
care urcau spre tavan, până ajungeau la o mică deschidere prin 
care de-abia se strecura lumina slabă a dimineţii. Kan se opri în 
faţa unei mese negre lăcuite pe care zăcea un singur teanc de 
documente. Luă un scaun și se așeză, lăsându-l pe Ci să stea în 
picioare. Calm, răsfoi un moment documentele și în cele din 
urmă îi dădu lui Ci permisiunea să ia loc. 

— Am avut ocazia să aud ultimele tale cuvinte, începu Kan, și 
vreau să-ţi fie foarte clar un lucru: faptul că împăratul îţi acordă 
această șansă nu înseamnă că eu am încredere în tine. Sistemul 
nostru judiciar este inflexibil cu cei care îl corup sau îl încalcă, 
iar judecătorii noștri au îmbătrânit studiindu-l și aplicându-l. 
Poate că vanitatea te va mâna să faci speculaţii în legătură cu 
valoarea acestor magistrați, poate că îi consideri niște bătrâni 
anchilozaţi, incapabili să vadă mai departe de locul până la care 
reușesc să urineze. Dar îţi atrag atenţia: să nu îndrăznești să pui 
la îndoială capacitatea oamenilor mei, că altminteri te vor face 
să regreţi mai înainte de a fi putut măcar să te gândești. 


VP - 272 


Ci se prefăcu de acord, dar în forul său interior era convins că, 
dacă acești judecători și-ar fi demonstrat valoarea, el nu s-ar 
afla acum acolo. li acordă atenţie lui Kan când acesta îi arătă 
conţinutul paginilor. 

— Acestea reprezintă rapoartele privind cele trei decese: cele 
ale primei investigaţii, precum și ale celei de-a doua. Aici ai 
pensulă și tuş. Consultă-le până la capăt și apoi notează-ți 
opinia. Scoase un sigiliu pătrat și i-l înmână. De fiecare dată 
când va trebui să intri în vreo încăpere, prezintă-l santinelelor ca 
să-l aplice în registrele corespunzătoare. 

— Cine a făcut examinările? îndrăzni el să întrebe. 

— În rapoarte le vei găsi semnăturile. 

Ci aruncă o privire. 

— Aici figurează doar magistraţii. Mă refer la examinările 
tehnice. 

— Un wu-tso“ ca tine. 

Ci se încruntă. Wu-tso era termenul disprețuitor folosit pentru 
a-i denumi pe cei care se ocupau cu spălarea morţilor și cu 
înfășurarea lor în linţoliu. Nu vru să se certe. Încuviinţă și 
continuă cu teancul de hârtii. După câteva clipe, îl dădu 
deoparte. 

— Aici nu se spune nimic despre pericolul de care mi-a vorbit 
slujbașul de legătură. Bo a menţionat o cumplită ameninţare, un 
rău de dimensiuni de necuprins, dar aici se vorbește doar de trei 
cadavre. Niciun mobil, nicio bănuială... Nimic. 

— Îmi pare rău, dar nu îţi pot pune la dispoziţie mai multe 
informații. 

— Dar, excelenţă, dacă doriţi să vă ajut, voi avea nevoie să 
știu... 

— Să mă ajuţi? Se apropie la o palmă de figura lui. Se pare că 
n-ai înțeles nimic. Personal, nu-mi pasă absolut deloc dacă 
descoperi sau nu ceva, așa că fă ce ţi se poruncește și, până 
una, alta, ajută-te pe tine însuți. 

Ci își strânse pumnii și își mușcă limba. Își întoarse privirea 
spre rapoarte și începu să le recitească. Când termină, le închise 
într-o mapă. Acolo nu se găsea nimic. Chiar și un plugar ar fi 
putut să le scrie. 

— Excelenţă, se ridică el în picioare, voi avea nevoie de un loc 


4 A se vedea la sfârșitul cărții articolul cu aceeași denumire din capitolul intitulat 
GLOSAR. 


VP - 273 


adecvat ca să examinez amănunțit cadavrele și să mi se aducă 
acolo tot materialul meu. Dacă este posibil, chiar în această 
după-amiază. De asemenea, să fie găsit un parfumier. Cel mai 
reputat din Lin'an. Am nevoie să fie de față azi la constatarea pe 
care o voi face. Nu se schimbă la faţă văzând expresia de uimire 
a lui Kan. În cazul în care vor avea loc noi asasinate, va trebui să 
fiu informat numaidecât, indiferent de oră sau de locul în care 
au fost găsite trupurile. Cadavrul nu va putea fi atins, mutat din 
loc sau spălat până când nu voi apărea eu. Nici măcar un 
judecător nu-l va putea mișca. Dacă sunt martori, vor fi reţinuţi 
și separați. De asemenea, va fi convocat cel mai bun portretist 
disponibil. Nu dintre cei care înfrumuseţează chipurile prinților, 
ci unul care să fie în stare să reprezinte realitatea. De 
asemenea, am nevoie să cunosc tot ce se știe despre eunucul 
acela: ce funcţie ocupa la palat, care erau gusturile lui, viciile, 
slăbiciunile și calităţile sale. Dacă avea amanți sau amante, 
dacă păstra legături cu familia, ce proprietăţi acumulase și cu 
cine avusese relaţii. Am nevoie să știu ce mânca, ce bea și cât 
timp petrecea în latrină. Mi-ar fi de folos o listă cu toate sectele 
taoiste, budiste, nestoriene și maniheiste care au fost anchetate 
pentru ocultism, vrăjitorie sau acte ilicite. În încheiere, vreau o 
listă completă cu toate decesele care s-au produs în ultimele 
șase luni în împrejurări ciudate, precum și orice denunț, 
dispariţie sau mărturie care, oricât de straniu ar părea, ar putea 
avea vreo legătură cu aceste asasinate. 

— Bo se va ocupa de toate. 

— De asemenea, mi-ar fi foarte util un plan al palatului în care 
să fie identificate diferitele sectoare și rolurile acestora, precum 
și cele la care pot avea acces. 

— Voi căuta ca un artist să elaboreze un astfel de plan. 

— Și încă ceva. 

— Da? 

— Voi avea nevoie de ajutor. Nu voi putea rezolva totul 
singur. Maestrul meu Ming ar putea... 

— M-am ocupat deja de asta. Cineva în care ai încredere, 
sper. 

Consilierul se ridică, bătu de câteva ori din palme și așteptă. 
După puţin timp, se auzi un scârţăit la capătul unui coridor. Ci își 
îndreptă privirea spre punctul de lumină pe care se profila o 
siluetă deșirată care înainta spre ei. Își miji ochii, dar nu o putu 


VP - 274 


distinge. Dar, pe măsură ce se apropia, silueta se limpezea până 
îi deveni cunoscută. Ci presupuse că era vorba despre Ming. Dar 
un fior îi cutremură spinarea când băgă de seamă că figura 
zâmbitoare era a Astuţiei Cenușii. Pentru o clipă amuţi. 

— Excelenţă, iertaţi-mi insistența, spuse el în cele din urmă, 
dar nu cred că Astuţia Cenușie este persoana cea mai potrivită. 
Aș prefera... 

— Ajunge cu atâtea pretenţii! Acest judecător a devenit 
vrednic de încrederea mea, lucru pe care tu nu l-ai izbutit încă, 
așa că mai puţină vorbă și mai multă treabă. Vei împărtăși cu el 
orice descoperire, așa cum și el o va face cu tine. Cât timp va 
dura această investigație, Astuţia Cenușie va fi gura și urechile 
mele, așa că ar fi mai bine să colaborezi. 

— Dar omul acesta m-a trădat. El niciodată... 

— Liniște! Este fiul fratelui meu! Și nu mai e nimic de spus! 

xxx 

Vechiul său coleg așteptă să se retragă Kan. Apoi, îi zâmbi lui 
Ci. 

— Ne întâlnim din nou, spuse el. 

— O pacoste ca oricare alta. Ci nici nu se uită la el. 

— Și ce te-ai mai schimbat! Cititor de cadavre al împăratului... 
îl ironiză el. Luă teancul de rapoarte și se așeză. 

— În schimb, tu îţi însușești tot ce găsești. Îi smulse din mână 
rapoartele pe care tocmai le luase de pe masă. 

Astuţia Cenușie se ridică precum un fulger, dar Ci se postă 
față în faţă cu el. Nasurile lor aproape că se atinseră. Niciunul nu 
se dădu la o parte. 

— Ştii? Viaţa este plină de coincidenţe, spuse Astuţia Cenușie 
pe când se dădea îndărăt cu un zâmbet pe buze. De fapt, prima 
mea sarcină când am sosit la Curte a fost investigarea morții 
acelui portărel. Cel pe care l-am examinat împreună la 
prefectură. Kao... 

Un fior îl străbătu pe Ci. 

— Nu știu la ce te referi, reuși el să bolborosească. 

— E ciudat. Cu cât cercetez mai mult în legătură cu portărelul 
acela, cu atât mai ciudat mi se pare totul. Știai că venise tocmai 
din Fujian în căutarea unui fugar? După cât se pare, exista o 
recompensă la mijloc. 

— Nu, de ce ar trebui să știu eu asta? se bâlbăi el. 

— In sfârșit, tu te tragi de acolo. Sau, cel puţin, asta ai 


VP - 275 


menţionat la academie în ziua când te-ai prezentat. 

— Fujian este o provincie mare. In fiecare zi, vin de acolo mii 
de persoane. De ce nu le întrebi pe ele? 

— Ce suspicios ești, Ci! Dacă îţi spun asta, e pentru că suntem 
prieteni. Zâmbi fals. Dar nu încetează să fie o ciudată 
coincidenţă... 

— Și știi care este numele fugarului? 

— Încă nu. După toate aparențele, acel Kao era un tip 
rezervat și aproape că n-a vorbit despre această poveste. 

Ci răsuflă ușurat. Se gândi să tacă, dar ar fi fost suspect să nu 
arate niciun interes. 

— E ciudat. Corpul judecătorilor nu oferă recompense, spuse 
el ca să se prefacă. 

— Știu. Poate că oferta venea de la vreun proprietar particular 
de pământuri. Probabil că fugarul acela este cineva important. 

— Poate că portărelul o fi găsit vreun indiciu și avea de gând 
să-și însușească el recompensa, sugeră CÍ, sau poate o fi 
încasat-o și de aceea a fost asasinat. 

— Poate. Astuţia Cenușie părea că evaluează faptele și 
continuă: Deocamdată, am trimis o scrisoare la prefectura din 
Jianningfu. În două săptămâni sper să am numele fugarului și 
descrierea sa. Să pun mâna pe el va fi așa de ușor ca și cum aș 
lua un măr din mâna unui copil. 


25. 


În timpul mesei, Ci nu fu în stare să înghită nici măcar un bob 
de orez. Faptul că Astuţia Cenușie va fi colegul său de cercetare 
reușise să-l exaspereze, iar aflarea veștii că acesta făcea 
investigaţii în legătură cu asasinarea portărelului Kao îl făcuse 
să pălească. Avea la dispoziţie două săptămâni până să 
sosească orice fel de informaţie care l-ar putea asocia cu Kao. 
Între timp, trebuia să se concentreze ca să descopere ce se 
întâmplase la Curte. Dacă rezolva cazul, poate că se va bucura 
de o șansă. 

Astuţia Cenușie își sorbea supa cu o lăcomie de porc. Ci puse 
farfurioara mai încolo și se îndepărtă de el, dar acesta îl urmă. 
Tocmai li se confirmase mutarea cadavrelor într-un depozit din 


VP - 276 


temnițe și niciunul din ei nu dorea să piardă ocazia de a le 
studia înainte ca putrefacția să avanseze. Ci grăbi pasul. Dar, 
când ajunse în încăpere, constată că instrumentarul pe care îl 
solicitase nu sosise încă. Bo, slujbașul de legătură, spuse că nu 
știe de nicio poruncă în această privinţă. 

Ci îl blestemă în gând pe Kan. Puse mâna pe sigiliul care îi 
deschidea intrarea și fără să mai aștepte ca Bo să-i dea 
permisiunea, îl anunţă de intenţia lui de a se duce personal la 
academie, sugerându-i să-l însoțească. Nu așteptă răspunsul. 
Pur și simplu, părăsi sala și plecă. Slujbașul îl urmă. Din fericire, 
Astuţia Cenușie nu se luă după ei. 

La academie, pe când Bo avea grijă ca un servitor să 
transporte instrumentarul, Cí îl căută pe Ming cu disperare. ÎI 
găsi în biroul lui, aplecat deasupra cărţilor sale. Avea ochii roșii. 
Ci bănui că plânsese, dar nu spuse nimic. Doar se înclină în faţa 
lui și îi ceru să-l trateze cu un pic de îngăduinţă. 

— Acum ai nevoie de mine? îi reproșă el. Toată academia știe 
că împăratul te-a angajat în calitate de consultant. Cititorul de 
cadavre... „Tânărul acela îngâmfat care l-a depășit pe stupidul 
său maestru...” este ceea ce se șoptește acum pe la colțuri. 
Zâmbi cu amărăciune. 

Ci își lăsă capul în jos. Tonul lui Ming lăsa să se ghicească o 
umbră de resentiment, dar fu doar o pâlpâire care se stinse 
numaidecât, lăsând loc amărăciunii. Se simţea îndatorat față de 
acel om sfârșit, persoana care îl primise și îl instruise, fără să-i 
ceară nimic în schimb. Vru să-i spună că are nevoie de el, că 
ceruse prezenţa lui la palat, dar că nu fusese luat în seamă. 
Tocmai se pregătea să i-o spună, când slujbașul apăru, cerându- 
i să se întoarcă. 

— Se face târziu, îi atrase el atenţia. 

— Aha, acum văd de ce ai venit... spuse Ming, observându-l 
pe servitorul care îi căra instrumentarul și răcitorul de 
conservare“. 

Ci își strânse buzele. 

— Imi pare rău. Trebuie să plec... murmură el. 

— Du-te, sigur că da. 

Ochii lui Ming se împăienjeniră din nou, dar, de data asta, Ci 
simţi că nu era din ranchiună, ci de milă. 


11 A se vedea la sfârșitul cărții articolul cu aceeași denumire din capitolul intitulat 
GLOSAR. 


VP - 277 


Când Ci ajunse la depozit, Astuţia Cenușie nu mai era acolo. 
După cum a fost informat, tânărul plecase după o scurtă 
examinare din care nu ieșise nimic la iveală. Ci hotărî să profite 
de absenţa lui ca să-și completeze cercetarea. Se pregătea să-și 
pună instrumentele în ordine când băgă de seamă că lângă ușa 
încăperii aștepta un omuleț frumos înveșmântat cu o înfățișare 
temătoare. Întrebându-l pe Bo, acesta îl lămuri că este 
parfumierul pe care îl solicitase. Se numea Hulio și era furnizorul 
oficial al palatului. 

Ci îl salută, dar omuleţul nu băgă de seamă. Ochii săi mici 
tremurau, fiind atenţi la spada pe care o purta santinela de la 
intrare, de parcă s-ar fi temut că gâtul i s-ar afla în pericol. Ci își 
dădu seama, dar nu reuși să-l liniștească. 

— Vă repet că n-am făcut nimic! îl asigură omulețul. Le-am 
explicat gărzilor care m-au reţinut, dar sălbaticii aceia nici n-au 
vrut să audă! 

Ci înţelese că, de fapt, omuleţul nu cunoștea motivul reţinerii 
sale. Înainte de a-i putea explica ce se întâmplă, Bo i-o luă 
înainte. 

— Dă-i ascultare acestui bărbat, îi spuse el arătându-l pe Ci. Și 
dacă vrei să-ți păstrezi limba, ţine-ţi gura închisă. 

Nu fu nevoie să spună mai mult, pentru că omuleţul se 
prosternă scâncind la picioarele lui Ci, rugându-l să nu fie ucis. 

— Am nepoți, domnule... 

Ci îl ridică cu grijă. Huio tremura ca un cățeluș speriat. Ci îl 
calmă. 

— Avem nevoie doar să vă spuneţi părerea despre un parfum. 
Doar atât. 

Huio îl privi, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Orice 
persoană cu mintea întreagă știa că gărzile imperiale nu 
rețineau pe nimeni doar ca să-i ceară sfatul în privinţa aromelor, 
dar se pare că vorbele lui Ci îl liniștiră. Cu toate acestea, când 
slujbașul deschise ușa și omuleţul văzu cele trei cadavre în 
putrefacție, se prăbuși ca un sac cu orez. 

Ci îl readuse în simţiri cu sărurile pe care le folosea de obicei 
ca să trezească din leșin pe vreuna dintre rudele celor asasinați. 
Huio tresări și ţipă până obosi. Când i se stinse glasul, Ci îl 
lămuri care urma să fie misiunea lui. 

— Doar atât? Era încă neîncrezător. 


VP - 278 


— Doar să recunoști parfumul, îi garantă Ci. 

Îi explică lui Huio că, din fericire, viermii nu invadaseră încă 
marginile rănilor, alungaţi poate chiar de parfumul acela. Apoi îi 
arătă cum să folosească meșele cu camfor ca să combată 
miasmele, dar omuleţul le refuză. Huio trase adânc o gură de 
aer și intră în depozit. Ci își puse meșele și îl urmă. Duhoarea 
îneca sala și se prindea de gâtlej ca o vărsătură scârboasă. Huio 
avu un icnet la vederea festinului de muște și viermi care 
mișunau pe cadavre, dar înainta, tremurând. Cu toate acestea, 
înainte de a ajunge, dădu din cap în semn că nu și ieși 
înspăimântat din sală. Când Ci îl ajunse din urmă, tocmai 
vomita. 

— Este... este înspăimântător, reuși el să spună printre 
spasme. 

— Vă rog, încercaţi din nou. Avem nevoie de părerea 
dumneavoastră. 

Huio se șterse la gură și făcu gestul de a-și pune meșele, dar 
până la urmă renunţă la ele. De data aceasta, intră hotărât, 
înarmat cu niște mici așchii de bambus. Ajuns în fața cadavrelor, 
frecă așchiile de marginile diferitelor răni, le introduse în niște 
flaconașe și ieși în fugă din depozit. Ci îl urmă și închise ușa 
după el. 

— Acolo înăuntru este cu neputinţă să respiri, oftă Huio. Este 
duhoarea cea mai scârboasă pe care am mirosit-o vreodată. 

— Eu vă asigur că nu, răspunse Ci. Când vom putea ști ceva? 

— Este greu să vă spun de pe acum. În primul rând, va trebui 
să discern între resturile de parfum și duhoarea putrefacţiei. Și 
dacă voi reuși, va trebui să compar mirosul cu miile de arome 
care se vând în oraș. Este ceva foarte complicat... bâigui el. 
Fiecare parfumier își prepară propriile parfumuri. Chiar dacă 
provin din esențe asemănătoare, se amestecă în niște proporții 
secrete care modifică rezultatul final. 

— Din punctul acesta de vedere, nu este ceva foarte 
încurajator. 

— Dar am băgat de seamă o particularitate... un amănunt 
care poate că îmi va ușura sarcina. Simplul fapt că, după mai 
multe zile, încă au mai rămas resturi de parfum ne vorbește, 
fără îndoială, despre o concentraţie enormă combinată cu un 
fixativ excelent. Poate că nu este decisiv, dar după combinaţia 
aromei - destupă unul dintre flacoane și îl apropie de nas -, m- 


VP - 279 


aș putea hazarda să spun că nu este vorba de o esență pură. 

— Și asta înseamnă...? 

— Că poate vom avea noroc. Vă rog, lăsaţi-mă să-mi fac 
treaba. Poate că peste vreo două zile o să am un răspuns. 

XXX 

Examinarea ulterioară a cadavrelor îi oferi lui Ci un amănunt 
relevant pe care nu îl observase la prima sa cercetare. În afară 
de cumplitele răni de pe piept comune celor două trupuri, 
bătrânul avea pe spinare, sub omoplatul drept, o rană circulară, 
cu diametrul unei monede, și ale cărei margini erau sfâșiate și 
întoarse în afară. Işi notă observaţiile și continuă explorarea. 

Absența semnelor de apărare era un indiciu că victimele nu 
opuseseră rezistenţă, ceea ce, la rândul său, implica faptul că 
victimele ori fuseseră luate prin surprindere, ori îl cunoșteau 
deja pe călăul lor. În orice caz, era ceva asupra căruia va trebui 
să mediteze. In cele din urmă, descoperi un amănunt până 
atunci trecut neobservat: mâinile bătrânului ucis, cel care avea 
chipul desfigurat, prezentau o ciudată coroziune care pornea de 
la degete și se întindea pe palme și pe dosul lor. Era o ulceraţie 
fină și uniformă care afecta doar partea exterioară a pielii, al 
cărei aspect, cu toată putrefacţia avansată, era mai albicios 
decât restul trupului. Părea ca și cum pielea i-ar fi fost atacată 
de vreo pulbere acidă de culoarea caolinului. Observă, de 
asemenea, sub degetul mare de la mâna dreaptă, prezenţa a 
ceea ce părea să fie un mic tatuaj roșiatic având forma unei 
flăcări ondulate. Luă un ferăstrău de mână și secționă membrul 
la nivelul încheieturii. Apoi, ceru să fie introdus în gheaţă și să 
fie păstrat în răcitorul de conservare. Aruncă o ultimă privire și 
ieși afară ca să respire. 

Curând, se prezentă Bo însoţit de artistul care trebuia să 
elaboreze portretul unuia dintre cadavre. Spre deosebire de 
parfumier, pictorul fusese deja avertizat de sarcina sa dificilă, 
dar, chiar și așa, când intră în depozit, scoase o exclamaţie de 
groază. Când își reveni, Ci îi arătă chipul pe care trebuia să-l 
reproducă și zonele pe care trebuia să le interpreteze ca să 
semene cu înfățișarea pe care a avut-o când era în viaţă. 
Bărbatul încuviinţă. Işi scoase pensulele și începu să lucreze. 

In vreme ce artistul avansa, Ci citi pe îndelete rapoartele pe 
care tocmai i le predase Bo. În ele era menţionat faptul că 
eunucul asasinat, purtând numele de Gingașul Delfin, începuse 


VP - 280 


să lucreze în Palatul Concubinelor din ziua când împlinise zece 
ani. De atunci, prestase servicii ca supraveghetor al haremului, 
însoțitor cordial, muzicant și lector de poeme. Inteligența sa 
deosebit de ascuţită îl făcuse vrednic de încrederea celor care 
răspundeau de tezaurul public, astfel încât fusese numit 
administrator adjunct când împlinise treizeci de ani, funcţie pe 
care o ocupase până în ziua morţii sale, la vârsta de patruzeci și 
trei de ani. 

Pe Ci nu îl miră asta. Era un lucru obișnuit și bine cunoscut 
faptul că eunucii se dovedeau a fi candidații cei mai potriviţi 
pentru administrarea patrimoniului palatului, deoarece, fiind 
lipsiţi de descendență, nu erau tentaţi să deturneze fonduri în 
propriul beneficiu. 

Raportul semnala faptul că, înainte cu o săptămână de 
dispariţia sa, Gingașul Delfin solicitase permisiunea de a lipsi de 
la palat, sub pretextul că fusese chemat de tatăl său, care se 
îmbolnăvise pe neașteptate. Permisiunea îi fusese acordată, 
motiv pentru care dispariţia sa nu trezise suspiciuni. 

În ceea ce privește viciile sau virtuțile sale, notele menţionau 
doar o dragoste nemăsurată pentru antichităţi, din care poseda 
o colecţie redusă pe care o păstra în încăperile sale private. In 
încheiere, erau consemnate activităţile pe care le desfășură 
zilnic și persoanele pe care le frecventa, mai cu seamă eunuci 
de aceeași condiţie ca și el. Dar nu se spunea nimic despre 
examinările practicate asupra cadavrului. 

Ci păstră raportul împreună cu planul palatului, pe care 
fuseseră marcate dependințele unde va fi găzduit pe durata 
investigaţiei. Observă că încăperea care îi fusese pusă la 
dispoziție se învecina cu Palatul Concubinelor, în care își aduse 
aminte că îi era interzis să pătrundă. Își strânse uneltele și 
aruncă o privire la schiţa pe care o finisa portretistul. Fără 
îndoială, era un profesionist renumit, deoarece redase până și 
ultimul detaliu al chipului celui decedat. Îi va fi de mare ajutor. Îl 
lăsă să lucreze mai departe, îi ceru lui Bo să comande la un 
ebenist fabricarea unei sulițe cu anumite caracteristici și plecă. 

Restul după-amiezii și-l petrecu străbătând zonele din palat 
prin care i se permitea să umble. 

În primul rând, inspectă exteriorul, o incintă pătrată cu un 
perimetru de vreo treizeci și șase de //, protejată de două ziduri 
crenelate a căror înălţime o socoti ca depășind-o pe aceea a 


VP - 281 


șase oameni stând în picioare unul deasupra celuilalt. La colțuri, 
patru turnuri de supraveghere flancau cele patru porţi de 
ceremonie care, orientate potrivit punctelor cardinale, înlesneau 
accesul în palat, porţi pe care, după grosimea lor, le socoti 
inexpugnabile pentru oricine ar fi încercat să le forțeze. 

După plimbare, pătrunse în centura de grădini pline de 
verdeață care împodobeau locul. Pe când mergea, se lăsă 
scăldat de torentul împestriţat în nuanţe de verde intens, cu 
tonalități de smarald, de mușchiul umed și lucios, parcă lăcuit 
de curând, de olivina brună și de mărul palid, de turcoazele 
netede și spălăcite amestecate într-un tablou exuberant care 
rănea privirea cu atâta splendoare. Parfumul proaspăt și 
pătrunzător al prunilor, piersicilor și iasomiilor îl curăță de 
duhoarea putridă care i se lipise de plămâni. Inchise ochii și 
trase aer în piept cu putere. Simţea că reînvie la viaţă. 

Își acordă timp ca să se bucure de răzoarele de bujori, care 
alternau exuberante cu altele de orhidee și camelii, și admiră 
păduricile de pini și de bambuși presărate cu părâiașe, 
heleșteie, podeţe și pavilioane. Se gândi că locul acela întrunea 
tot ce și-ar putea dori un om. 

În cele din urmă, luă loc lângă o alcătuire artificială de stânci 
care imita crestele mici ale unui lanț muntos. Acolo, întovărășit 
de trilurile sticleţilor, desfășură micul sul de documente alăturat 
planului palatului. Constată că era vorba despre o secțiune a 
codului penal reglementând obligaţiile care le reveneau tuturor 
lucrătorilor care ar fi rămas în palatele imperiale după 
finalizarea activităţilor zilnice. În ele se specifica ora shen”, 
perioada cuprinsă între trei și cinci după-amiază, în timpul 
căreia lucrătorii menţionaţi trebuiau să se prezinte în faţa 
slujbașului însărcinat cu verificarea identităţii lor. Același slujbaș 
era responsabil să verifice dacă ieșirea din palat se făcea pe 
aceleași porţi pe care se intrase. Dacă aceste dispoziţii erau 
trecute cu vederea și vreunul dintre lucrători rămânea în mod 
voluntar în palat, își atrăgea pedeapsa cu închisoarea pentru 
perioada obișnuită și îndura moartea prin spânzurare. 

Ci nu înțelegea motivul acelei avertizări. Sigiliul care îi fusese 
înmânat îl autoriza nu numai să se plimbe prin dependințele 
însemnate, ci să și rămână peste noapte în încăperea pe care i-o 
repartizase Kan. Poate că găzduirea lui era doar provizorie sau 


42 A se vedea la sfârșitul cărții articolul denumit TIMPUL din capitolul intitulat GLOSAR. 
VP - 282 


poate că trebuia să aibă mai multă grijă. 

Nu își putu reţine un fior. 

Regulamentul continua cu menţionarea în mod special a 
orarelor. După cum era stabilit, niciun lucrător din afară nu 
putea rămâne în palat odată încheiată tura sa. Dacă se 
descoperea așa ceva, inspectorii muncii, slujbașii responsabili, 
oștenii și portarii vor proceda numaidecât la căutarea lui, 
informându-l pe împărat despre acest fapt. În ceea ce-i privea 
pe servitorii Curţii, cei care nu se prezentau punctual pentru 
desfășurarea obligaţiilor lor ori încetau înainte de termen să le 
mai îndeplinească vor fi pedepsiţi cu câte patruzeci de lovituri 
pentru fiecare zi de absenţă. În încheiere, se specifica faptul că, 
dacă cel găsit vinovat ar fi un slujbaș civil sau un militar, 
pedeapsa impusă va fi aplicată într-un grad imediat superior, 
fără să depășească în niciun caz șaizeci de lovituri și un an de 
surghiun. 1 

Inchise carneţelul. Vru să creadă că nimic din ceea ce era 
înscris acolo nu avea vreo legătură cu el. Brusc, toată 
splendoarea grădinilor nu i se păru altceva decât o 
extraordinară, dar mohorâtă închisoare. 

Se ridică și o porni spre clădirile Curţii exterioare ridicate mai 
la Sud, în care erau situate birourile ramurii executive a 
guvernului. Căutase să le memoreze, astfel că încercă să-și 
amintească poziţia lor. La intrare, se afla Dregătoria Personalului 
sau Li Bu, care se îndeletnicea cu probleme precum promovarea 
și repartizarea funcţionarilor. În continuare, se situa Dregătoria 
Veniturilor sau Finanţelor, denumită și Hu Bu, însărcinată cu 
impozitele. Apoi, mai spre interior, era Dregătoria Ritualurilor, 
însărcinată cu supervizarea ceremoniilor, concursurilor și 
protocoalelor de Stat. Alături, se afla Dregătoria Oștirii sau Bing 
Bu, care administra problemele militare. Dregătoria Pedepselor, 
condusă de Kan, controla chestiunile judiciare și era situată la 
etajul superior, lângă Dregătoria Lucrărilor, numită și Gong Bu, 
responsabilă cu proiectele de lucrări publice precum drumuri, 
canale de navigaţie și porturi. Pe hartă, era înscrisă amănunţit 
poziţia diferitelor birouri specializate pe teme mai puţin 
importante, ca agricultură, justiţie, banchete imperiale, sacrificii 
imperiale, recepții diplomatice, grajduri imperiale, căi fluviale, 
educaţie și ateliere imperiale, dar lui Ci îi fu cu neputinţă să le 
identifice. 


VP - 283 


În faţa intrării principale, hotărî să-și verifice cunoașterea 
incintei. Arătă sigiliul unei santinele care, după ce îi notă numele 
și ora, îi lăsă cale liberă. Ci străbătu un enorm vestibul central și 
constată pe hartă cât de precisă era alcătuirea acesteia. Apoi se 
îndreptă spre imensa s/heyuan, grădina interioară cu galerii care 
delimita apartamentele sale de Curtea interioară, unde se 
înălțau Palatul Concubinelor și Palatul Imperial. 

Observă din poartă măreţia celor două palate, ale căror 
încăperi, vreo două sute la număr potrivit planului, aveau 
ferestrele ascunse către faţada interioară. In ele, în afară de 
împărat, locuiau soțiile și concubinele sale, eunucii și un 
detașament permanent al gărzii imperiale. 

Își întoarse privirea către hartă. După cum se părea, în aripa 
orientală, în faţa Palatului Concubinelor, erau instalate cămările 
și bucătăriile, iar în aripa opusă, grajdurile de vite și de cai. Își 
imagină că temniţele erau situate sub acestea, dar din pricina 
labirintului pe care îl trasau subsolurile, fu doar o presupunere. 
În cele din urmă, constată că ambele palate de vară - Răcoarea 
Matinală și Eterna Prospeţime - se aflau departe de vederea sa, 
în aripa de miazănoapte. Mulţumit de observaţiile sale, scoase 
raportul care i se pusese la dispoziţie, ca să-l compare cu 
propriile note. După ce îl citi, strânse din dinţi. 

Până în momentul acela, se putea lăuda doar cu o singură 
certitudine: aceea de a avea de-a face cu un asasin extrem de 
periculos și de o inteligență superioară, a cărui iscusință de a-și 
ascunde crimele rivaliza cu cruzimea de a le săvârși. Nimic mai 
mult. Avea în favoarea sa descoperirea naturii masculine a 
cadavrului, lucru pe care spera că făptașul nu îl cunoaște încă, 
dar împotriva lui acționau două chestiuni greu de controlat. Pe 
de o parte, absoluta necunoaștere a mobilului care îl mânase pe 
asasin, amănunt pe care, dată fiind descompunerea avansată a 
cadavrelor, era necesar să-l afle. Pe de altă parte, ostilitatea 
făţișă a lui Kan, pentru care prezenţa sa părea să fie mai curând 
o povară decât un sprijin. Dar aceste două dezavantaje păreau 
de-abia cât un bob de orez, dacă erau comparate cu ceea ce 
considera el lucrul cel mai periculos: acela de a-l avea drept 
tovarăș de anchetă pe un şobolan ca Astuţia Cenușie. 

Se îndreptă spre încăperile sale ca să cugete în liniște. 

Camera era curată și înzestrată cu un pat scund și o masă de 
studiu. Nu avea nevoie de mai mult și fii recunoscător pentru 


VP - 284 


priveliștea spre grădina interioară pe care i-o oferea singura 
fereastră. Se așeză ca să-și pună din nou ordine în idei și începu 
să lucreze. Din nefericire, speranţele sale cele mai mari erau 
legate de progresele parfumierului și de distribuirea portretului 
care poruncise să fie realizat. Și în ambele cazuri, rezultatele nu 
erau garantate și nici nu depindeau de el. Se lamentă pentru 
asta. Detesta să se afle în voia sorții. 

Deschise răcitorul de conservare pe care îl ceruse să-i fie 
adus din depozit și scoase mâna pe care i-o retezase cadavrului, 
ca să o examineze la lumina soarelui. Observă că buricele 
degetelor păreau să fi fost străpunse de zeci de ace până se 
prefăcură într-un soi de fu hai shi, rugoasa piatră ponce de 
Guangdong“. Socoti originea lor drept o veche coroziune, dar nu 
îndrăzni să se hazardeze mai mult. Apoi se uită la unghii. Sub 
ele, păreau să existe niște fragmente negre asemănătoare cu 
așchiile. Dar, când le extrase și le apăsă, constată că se 
sfărâmă, pentru că de fapt erau mici resturi de cărbune. Puse 
din nou mâna la păstrare și începu să se gândească la ciudatele 
cratere pe care asasinul le practicase asupra celor trei răni 
principale. De ce le-o fi parfumat? De ce o fi scormonit în modul 
acela atât de brutal? Oare într-adevăr o fi căutat ceva sau, așa 
cum sugeraseră Ming și magistratul, s-or fi datorând vreunui 
ritual sau unui instinct animalic? 

Se ridică și închise mapa cu o mișcare bruscă a mâinii. Dacă 
avea de gând să avanseze, trebuia să-i interogheze pe prietenii 
eunucului Gingașul Delfin. 

x kx * 

Un slujbaș îl informă pe Ci că îl va găsi pe Molaticul Revărsat 
de Ziuă în Biblioteca Imperială. 

Cel mai bun prieten al Gingașului Delfin se dovedi a fi un 
tânăr eunuc cu înfățișare ca de copil și a cărui vârstă nu 
depășea șaptesprezece ani. Deși ochii îi erau roșii de plâns, 
glasul suna cumpătat, iar răspunsurile sale, senine și mature. 
Dar când îl întrebă de Gingașul Delfin, își schimbă tonul. 

— l-am spus deja sfetnicului de la Dregătoria Pedepselor că 
Gingașul Delfin era foarte rezervat. Este adevărat că petreceam 
multă vreme împreună, dar vorbeam puţin, răspunse el. 

Ci evită să-l întrebe cu ce își petreceau timpul. In schimb, îl 
interogă în legătură cu familia Gingașului Delfin. 


43 Denumirea în limba chineză a provinciei Canton, situată în Sud-Estul Chinei. 
VP - 285 


— Nu-i pomenea aproape niciodată, răspunse el răsuflând 
ușurat că nu este făcut răspunzător pentru moartea sa. Tatăl lui 
era pescar de apă dulce, la fel ca părinţii celor mai mulţi dintre 
noi, dar lui nu-i plăcea să o recunoască și obișnuia să dea frâu 
liber fanteziei în această privinţă. 

— Să dea frâu liber fanteziei? 

— Să exagereze, să născocească... îi explică el. Când se 
referea la familia sa, o făcea cu respect și admiraţie, dar nu din 
devotament filial, ci cu o oarecare înfumurare. Ca și cum s-ar fi 
tras din oameni bogaţi și puternici. Bietul Gingaș Delfin! El nu 
minţea din răutate. Problema era că ura mizeria pe care o 
îndurase în tinereţea lui. 

— Înţeleg. Aruncă o privire peste însemnările sale. Se pare că 
era foarte meticulos în munca sa... 

— Oh, da, desigur! Nota întotdeauna tot ce făcea, își petrecea 
momentele de răgaz  revăzându-și socotelile și pleca 
întotdeauna ultimul. Se arăta mândru că progresase atât de 
mult. De aceea trezea atâtea invidii. Și tot de aceea mă invidiau 
și pe mine. 

— Trezea invidii? Ale cui? 

— Aproape ale tuturor. Gingașul Delfin era frumos și gingaș ca 
mătasea. Și pe deasupra, bogat. Era strângător. 

Pe Ci nu îl miră acest lucru. Erau mulţi eunuci care urcau în 
rang la Curte și făceau o mică avere. Totul depindea de munca 
și de iscusința lor în a aduce elogii și a linguși. Dar când Ci făcu 
această observaţie, tânărul eunuc nu fii de acord. 

— El nu era ca toţi ceilalţi. Trăia doar pentru muncă, pentru 
antichităţile sale... și pentru mine, izbucni în plâns. 

Ci încercă să-l consoleze, dar nu reuși. Nu vru să insiste. Dacă 
va mai avea nevoie, îl va interoga din nou. Băiatul tocmai se 
pregătea să plece, când lui Ci îi veni ceva în minte. 

— Încă ceva, îi spuse el. Ai zis că Gingașul Delfin trezea 
invidia în aproape toată lumea... 

— Așa este, domnule, spuse el printre lacrimi. 

— Și în cine nu o trezea, în afară de tine? 

Tânărul eunuc îl privi pe Ci drept în ochi ca și cum i-ar fi fost 
recunoscător pentru întrebarea aceea. Apoi și-i plecă pe ai săi. 

— Îmi pare rău. Nu vă pot spune. 

— N-ai de ce să te temi de mine, îl asigură, mirat, Ci. 

— Kan este cel de care mă tem. 


VP - 286 


xxx 

Cugetând asupra complexităţii situaţiei, Ci o porni către 
încăperile în care locuise Gingașul Delfin până în ziua dispariţiei 
sale. Dată fiind funcţia sa de administrator adjunct, acestea 
erau situate aproape de Dregătoria Finanţelor, la etajul superior. 

Găsi ușa păzită de o santinelă zgârcită la vorbă, dar care îi 
dădu totuși voie să intre după ce-i notă numele în registru și 
verifică autenticitatea sigiliului imperial. Odată ajuns înăuntru, 
Ci constată că, într-adevăr, Gingașul Delfin era un înfocat adept 
al ordinii și curățeniei. Cărţile din birou, toate dedicate poeziei, 
nu numai că erau aliniate cu o precizie de maniac, dar, în plus, 
fuseseră învelite în hârtie de mătase de aceeași culoare. Nimic 
din cameră nu fusese pus la voia întâmplării: veșmintele 
imaculate, împăturite perfect și rânduite într-o ladă mare; 
pensulele de scris atât de minuţios curățate, încât ar fi putut fi 
date chiar și unui nou-născut să le sugă; sau beţișoarele de 
tămâie, aranjate după mărime și miros. Cu toate acestea, pe 
masă se observa un element discordant: un jurnal intim, lăsat să 
cadă neglijent din mână, deschis la mijloc. Ci întrebă santinela 
dacă mai avusese cineva acces în apartament după dispariţia 
eunucului și acesta, după ce verifică în registru, răspunse că nu. 
Ci intră din nou și se îndreptă spre următoarea încăpere. 

Cea de-a doua cameră era un salon spaţios, ticsit de 
antichităţi. Pe peretele de la intrare, zeci de statuete de bronz și 
de jad din timpul dinastiilor Tang și Qin erau prevăzute cu 
etichete care menţionau remarcabila lor provenienţă. Dispuse 
de-a lungul peretelui exterior și flancând fereastra care dădea 
către Palatul Concubinelor, patru vaze albe ca zăpada din 
delicatul porțelan de Ruzhou își etalau splendoarea. În fata lor, 
pe peretele opus, tablouri rafinate cu peisaje din munţi, grădini, 
râuri și apusuri de soare străluceau pe fastuoase ţesături de 
mătase. Dar, pe cel de-al patrulea perete, încununând intrarea 
către ultima încăpere, era expus un singur tablou prezentând un 
text splendid caligrafiat. Îl privi cu atenţie. Era un poem cu 
trăsături viguroase și ferme care se desfășurau de la dreapta la 
stânga ca o armonioasă defilare de lirism și îndemânare. 
Observă numeroasele peceţi roșii care îi semnalau pe anteriorii 
posesori. Ochii îi fură atrași de forma ușor rotunjită a ramei pe 
care o privi cu atenţie. 

Socoti că valoarea colecției era uriașă. Cu siguranță, prea 


VP - 287 


mare chiar și pentru un eunuc prosper ca Delfinul. 

În sfârșit, pătrunse și în cea de-a treia încăpere, un dormitor 
dominat de un pat acoperit cu voal de mătase, parfumat cu 
generozitate. Cuvertura se potrivea la colțuri în mod rafinat, ca 
o mână în mănușă. Pereţii curaţi erau împodobiți cu tapete din 
mătase brodată. Nimic din încăperile acelea nu era dispus la 
întâmplare. 

Nimic, cu excepţia jurnalului ţinut de Gingașul Delfin. 

Reveni în prima sală ca să-l examineze. 

Era vorba despre un volum alcătuit din coli fine de hârtie 
împodobit cu flori de lotus. După ce constată că este complet, 
se cufundă fără grabă în lectură, căutând orice indiciu care i-ar 
fi putut fi de folos. În mod ciudat, jurnalul nu făcea nicio 
menţiune la munca desfășurată, referindu-se în exclusivitate la 
probleme personale. Eunucul își descria sentimentele față de 
tânărul Molaticul Revărsat de Ziuă, de care părea să fie profund 
îndrăgostit. Vorbea despre el cu delicateţe și afecţiune, aproape 
cu aceeași pasiune pe care o dovedea când se referea la părinţii 
săi, pe care îi menţiona practic în fiecare pagină. 

Când termină de citit, se încruntă. Din lectura jurnalului se 
desprindea faptul că eunucul, în ciuda agitatei sale vieți 
amoroase, fusese o persoană sensibilă și onestă. 

Și se putea deduce, de asemenea, că, într-un fel sau altul, 
fusese înșelat de către cel care îl omorâăse. 

xxx 

A doua zi, Ci se prezentă devreme la arhivă. Astuţia Cenușie 
își petrecea nopţile afară din palat și, știind că nu obișnuia să se 
trezească în zori, Ci profită de intimitatea de care avea să se 
bucure în cursul dimineţii, ca să verifice chestiunile la care 
lucrase Gingașul Delfin înainte de a muri. 

După cum constată din documente, în ultimul an, eunucul se 
ocupase de evidențele contabile ale comerțului cu sare, unul 
dintre monopolurile pe care, împreună cu cele ale ceaiului, 
tămâii și alcoolului, le controla în exclusivitate Statul. Ci nu era 
familiarizat cu registrele comerciale, dar, din simpla comparare 
cu cele prezentate în anii precedenţi, constată că exista o 
scădere constantă și pronunţată în bilanţuri. Pierderea se putea 
datora fluctuaţiilor pieţei sau chiar unei îmbogățţiri ilicite care, 
într-o anumită formă, ar justifica foarte valoroasa colecție de 
antichităţi pe care o acumulase Gingașul Delfin. 


VP - 288 


Ca să verifice asta, merse la Dregătoria Finanţelor, unde i se 
confirmă că suma totală a tranzacţiilor scăzuse din cauza 
înaintării barbarilor din Nord. Ci înţelese. Într-un fel sau altul, toți 
locuitorii imperiului suferiseră pe propria piele consecinţele 
invaziei etniei Jin. După ce au fost stăvilite ani de zile, trupele Jin 
au înaintat până au ocupat nordul ţării. De atunci, relaţiile 
comerciale au avut de suferit și încă și mai mult în ultimii ani, 
când, în pofida pactelor și a tributurilor, oștile lor amenințau să- 
și continue expansiunea. Îi mulțumi funcţionarului pentru 
explicaţie și o apucă pe drumul către depozit. Dorea să spele 
cadavrele ca să le constate evoluția. 

Inainte de a cobori la temnițe, trecu pe la bucătării și pe la 
grajduri ca să-și procure materialele pe care le comandase prin 
Bo. Mulţumit, se îndreptă spre antecamera depozitului. De cum 
intră, îl cuprinse greaţa. Chiar de acolo, se putea simţi duhoarea 
putrefacţiei. Işi imagină că meșele cu camfor cu greu ar putea 
să o atenueze. Chiar și așa, și le vârî în nas și începu să lucreze. 
Exact în clipa aceea apăru Bo. 

— Am întârziat, dar uite-o! Îi arătă sulița pe care i-o 
comandase. 

Ci examină pe îndelete mânerul, o cântări în mână, îi verifică 
diametrul și cât era de dreapta. Incuviinţă satisfăcut. Era exact 
obiectul de care avea nevoie. O lăsă deoparte și continuă 
pregătirile. Într-un vas de lut introduse o mare cantitate de 
frunze de ciulin-alb și ţepi de glădiță. Le zdrobi și le dădu foc, 
deoarece fumul avea să înlăture duhoarea. Imediat după aceea, 
pregăti un bol cu oţet, inhală câteva picături de ulei din semințe 
de cânepă și mușcă dintr-o bucată de ghimber proaspăt. Nu 
putea face mai mult de atât. Trase în piept o gură de aer și cu 
restul materialelor intră în sală, hotărât să înfrunte ultimul 
examen. 

In ciuda faptului că le spălase cu o zi înainte, viermii se 
înmulțiseră din nou și infestaseră cadavrele. lnăbuși rapid 
tăciunii cu oțet pentru ca fumul să se răspândească și începu să 
prepare soluţia pentru clătirea definitivă. Amestecă restul de 
oțet cu băligar fermentat până obţinu un terci vâscos pe care îl 
diluă cu apă, apoi mânji o spatulă de lemn și folosi mixtura 
pentru a îndepărta larvele și viermii. În cele din urmă, vărsă mai 
multe găleți cu apă peste cadavre. | se făcu scârbă când simţi 
sub picioare  băltoaca unsuroasă de sânge, insecte și 


VP - 289 


putreziciune, dar strânse din dinţi și începu examinarea. 

La eunuc și la cadavrul desfigurat nu făcu descoperiri 
relevante. La amândoi, descompunerea avansase, înnegrind 
pielea, care aproape se putea desprinde de pe mușchi și, în 
multe zone, se zbârcise. Dar pe chipul bărbatului mai tânăr, cel 
căruia ceruse să i se facă portretul, descoperi o mulţime de 
semne extrem de mici, de mărimea unor seminţe de mac. Ci 
curăță cu grijă zonele de piele mai bine conservate și le 
examină cu atenţie. Minusculele cicatrice păreau vechi și erau 
răspândite pe toată faţa ca niște mici arsuri sau ciupituri de 
variolă, singura excepţie făcând-o niște cearcăne pătrate 
ciudate în jurul ochilor. Notă acest detaliu în caietul său și făcu o 
schiță care reproducea modelul. Constată că aceleași semne 
erau prezente și pe mâini. În cele din urmă, luă sulița. 

Nu era sigur că ideea lui avea să funcţioneze, dar, chiar și 
așa, înaintă spre trupul mutilat al bătrânului. Apucă sulița și îi 
îndreptă vârful spre gaura deschisă în piept. Apoi, cu mare grijă, 
începu să introducă sulița, căutând vreo cale de pătrundere care 
să-i permită înaintarea. Când sulița cedă la presiune, Ci scoase 
un strigăt de satisfacţie. Încetul cu încetul, de parcă ar fi 
alunecat printr-un culoar secret, capătul suliței pătrunse 
înăuntrul corpului, înclinându-se în jos și spre exterior. Când îi 
opri înaintarea, Ci îi ceru lui Bo să-l ajute să întoarcă trupul. 
Făcând asta, constată că extremitatea suliței apărea prin rana 
deschisă de pe spate, confirmându-i bănuielile. Nu era vorba 
despre două răni diferite, ci de una singură, cu intrare și ieșire. 
Tocmai avea de gând să scoată sulița, când îi atrase atenţia o 
strălucire la capătul ei. Cu grijă, luă o pensă și desprinse 
fragmentul strălucitor de sângele închegat Examinându-l cu 
atenţie, stabili că era vorba de o așchie de piatră. Nu-i putu 
identifica proveniența, dar o păstră ca dovadă. 

— Voi avea nevoie de un alt cadavru, îi spuse el slujbașului. 

Bo îl privi îngrijorat. 

— Să nu contezi pe mine, îi răspunse acesta. 

Ci râse și Bo răsuflă ușurat când înțelese că nu trebuia să 
ucidă pe nimeni. Ci avea urgentă nevoie de un cadavru ca să-și 
verifice teoria. Dar când Bo îi propuse să facă rost de el de la 
cimitirul din Lin'an, Ci refuză categoric. Își aminti de ghicitor. 

— Va trebui să-l găsim în altă parte, îl zori el pe Bo. 

Dintre materialele sale, scoase două coli mari de hârtie: pe 


VP - 290 


una era desenată o siluetă umană văzută din faţă, iar pe 
cealaltă, aceeași imagine, văzută din spate. Ambele schiţe erau 
completate cu o serie de puncte negre și albe care marcau în 
mod precis diferitele părți anatomice. Bo se interesă de ele. 

— Le folosesc ca șablon. Punctele negre marchează posibilele 
locuri mortale, în caz că ar fi afectate de o leziune sau de o 
rană. Punctele albe le semnalează pe cele predispuse să 
provoace o afecţiune gravă. Le întinse pe jos și desenă locul 
exact și forma rănilor. 

Când termină, curăţă sulița, luă desenele pe care schițase 
rănile bătrânului și, după ce autoriză înhumarea cadavrelor, 
părăsi palatul însoţit de Bo. 

x x * 

Spitalul Central era un loc ticsit cu muribunzi care treceau 
zilnic din paturi în cimitir, așa cum într-o gospodărie la ţară 
ouăle trec din cuibar în coșul de răchită. Ci se gândise că ar fi 
locul potrivit ca să experimenteze pe un cadavru, dar directorul 
sanatoriului îi informă că ultimii decedați fuseseră deja ridicați 
de rudele lor. Bo știa că Ci avea de gând să constate rănile pe 
care le-ar pricinui o suliță străpungând un trup uman. De aceea, 
când Bo sugeră să folosească un bolnav ca înlocuitor, lui Ci nu-i 
veni să-și creadă urechilor. Slujbașul îi spuse că voluntarul care 
ar accepta propunerea sa va avea parte de o înmormântare 
demnă și o compensație pentru rudele sale și, cu toate că Ci 
refuză, Bo îi porunci directorului să facă cunoscută propunerea. 
Spre uimirea lui Ci, directorul acceptă fără să ridice obiecţii. 

Străbătură salon după salon în căutarea candidaţilor, pe care 
Ci îi elimină ca fiind prea sănătoși. În cele din urmă, directorul îi 
propuse un bărbat ars care se zbătea între viață și moarte, dar 
Ci îl respinse, argumentând că arsurile vor altera rezultatele. 
Continuară așa până la o rogojină din apropiere pe care zăcea 
un muncitor pe al cărui chip era zugrăvită culoarea morții. 
Bărbatul fusese strivit în urma unei surpări și agoniza. Cí îl privi, 
văzând cum îl chinuie durerea în ultimele sale clipe. Îl respinse 
și pe acesta. Atunci, Bo își dădu seama că CÍ nu va accepta 
niciodată propunerea sa. Se întoarse cu spatele și ieși din spital 
descumpănit. 

— Nu știu nici măcar cum de am îndrăznit să mă gândesc, 
spuse Bo, spăsit. 

— Dar execuțiile? răspunse Ci. 


VP - 291 


Îi făcu lui Bo propunerea de a folosi cadavrul unui condamnat. 
xxx 

Responsabilul închisorii din afara zidurilor, un militar acoperit 
de cicatrice, păru că se amuză cu ideea de a străpunge un mort. 

— Chiar azi-dimineaţă am spânzurat unul, se laudă el. Ştiam 
că în trecut au fost folosiți deţinuţi morţi pentru experimentarea 
efectelor acupuncturii, dar nu mi s-a propus niciodată ceva 
asemănător. In sfârșit, dacă este pentru binele imperiului, acești 
criminali măcar vor servi și ei la ceva. 

li conduse până la locul în care zăcea trupul nenorocitului. 
Responsabilul penitenciarului îi informă că execuţia publică 
avusese loc în ziua precedentă într-una dintre piețe, dar apoi 
fusese transportat în curtea interioară a închisorii și, de atunci, 
rămăsese expus ca să le servească drept învăţătură de minte 
celorlalţi condamnați. Îl găsiră aruncat pe pământ ca o zdreanţă. 

— Ticălosul ăsta a necinstit două copile și le-a aruncat în 
fluviu. Mulțimea l-a luat la bătaie cu ciomegele, se justifică el. 

Când militarul îl întrebă dacă era nevoie să-l dezbrace, Ci 
scutură din cap. Bătrânul fusese asasinat îmbrăcat, iar el avea 
de gând să reproducă faptele cât mai fidel cu putinţă. Scoase 
desenele și verifică poziţia rănilor. Apoi prinse de cămașa lungă 
a cadavrului o pensă de bambus semnalând locul unde trebuia 
să înfigă sulița. 

— Va trebui să-l ridicaţi în picioare, spuse el. 

Cu ajutorul mai multor oșteni reușiră să salte cadavrul și să-i 
treacă pe sub subsuori o funie pe care o fixară de o grindă. În 
cele din urmă, cadavrul atârnă ca o paiaţă. Ci îl privi. Când 
apucă sulița, fără să vrea i se făcu milă de criminal. Ochii săi 
întredeschiși păreau că îl sfidează de dincolo de moarte. Ci 
ridică lancea. Se gândi la copilele asasinate și înfipse sulița cu 
toată puterea în cadavru. Se auzi o trosnitură și lemnul pătrunse 
în trup, ca și cum s-ar fi tăiat un porc. Dar se înţepeni la mijlocul 
traseului și nu îl străpunse. 

Ci înjură printre dinţi. Scoase sulița și se pregăti să repete 
operaţiunea. Işi încordă fiecare mușchi și se gândi din nou la 
copile. 

De data aceasta, lovitura fu mai violentă, dar tot nu reuși să-l 
străpungă. Scoase sulița și scuipă pe pământ. 

— ÎI puteţi da jos. Mânios, lovi o piatră cu piciorul. Își clătină 
capul dintr-o parte într-alta. 


VP - 292 


Nu dădu explicaţii. Doar mulţumi pentru colaborare și 
consideră încheiat experimentul. 

x kx * 

Restul după-amiezii îl folosi ca să-și limpezească ideile, lucru 
pe care îl putu face până când dădu peste el Astuţia Cenușie. 
Judecătorul novice îl întrebă de progresele sale, dar Ci nu ezită 
să-l mintă. Nu era dispus să se lase înșelat încă o dată. 

— După cum se pare, Gingașul Delfin era un om cinstit, îi 
răspunse Ci. Trăia doar pentru munca lui, dar n-am cercetat mai 
mult. Și tu? se prefăcu și el că se interesează. 

— Vrei să fiu sincer cu tine? 

Ci își aminti de ultima dată când adversarul său îi garantase 
același lucru. Se gândi că, și dacă ar fi vorba de propriul tată, 
Astuţia Cenușie l-ar minţi la fel. 

_ — Treaba asta e un cadou otrăvit, mormăi Astuţia Cenușie. 
Aștia n-au habar de nimic. Ne pun în braţe un caz lipsit de noimă 
și, cum nu știu să-l rezolve, vor ca noi să părem cei nepricepuți. 

— Lipsit de noimă, nici că se putea spune mai bine, îl ironiză 
în silă Ci. Și ce-ai de gând să faci? 

— M-am gândit să grăbesc cealaltă treabă. Asasinarea 
portărelului. Am copt-o îndelung și nu voi permite ca hoţomanii 
ăia să-mi împroaște profesia cu scârnăvii. 

Ci se grăbi și el. In pofida temerii sale, încercă să afle mai 
multe despre intenţiile lui. Îl întrebă dacă sosiseră vești de la 
Fujian. 

— Dimpotrivă, sacul de poștă întârzie. De fapt, ieri a sosit un 
curier pe care îl așteptam de șase zile. Din acest motiv am 
hotărât să merg personal acolo. Făcu o pauză. Te asigur. Am 
nevoie numaidecât de un prim succes. Nu mă voi opri până 
când nu-l voi găsi pe asasinul acelui Kao. 

— Dar ordinele date de către Kan? încercă să-l facă să se 
răzgândească. 

— Am vorbit cu el și n-a avut obiecţii. Zâmbi. Avantajul de a fi 
rude. Va trebui să te descurci singur. 

Lui Ci îi păru rău că întrebase. Până în clipa aceea, nutrise 
speranţa că anchetele Astuţiei Cenușii nu vor da roade, dar 
acum era sigur că tânărul judecător avea să afle că, de fapt, el 
era fugarul pe care îl urmărea portărelul asasinat. Îl întrebă când 
avea de gând să plece. 

— La noapte. Cu cât rămân aici mai mult timp, cu atât va fi 


VP - 293 


mai ușor să fiu catalogat drept un ratat. 

Ci nu știa dacă să se bucure sau nu. Pe de o parte, va dispune 
de mai multă liniște ca să lucreze, dar a vorbi despre liniște 
când aceasta depindea de investigaţiile Astuţiei Cenușii i se 
păru o prostie. 

— Mult noroc! îi spuse el. 

Niciodată nu urase un „noroc” atât de ipocrit. După ce își luă 
la revedere, se ridică de pe scaun ca să se îndrepte spre camera 
lui. Avea multe lucruri la care să reflecteze. 

„Niciunul bun”, se gândi el. 


26. 


Sosirea parfumierului îl găsi pe Ci cugetând la originea 
minusculelor cicatrice de pe chipul unuia dintre cadavre. Cu 
toate că luase în considerare câteva ipoteze, încă nu ajunsese la 
vreo concluzie, astfel că atunci când omuleţul îl asigură că era 
ziua lui norocoasă, Ci se bucură. Dar nu se așteptase sub nicio 
formă ca, în loc de răspuns, parfumierul să-i dăruiască un 
zâmbet pe când îi întindea un mic flacon pecetluit cu ceară. 

— Îl puteţi mirosi, i-l oferi el mândru. 

Ci rupse pecetea și își apropie nasul de aroma intensă care 
ieșea din flacon și îi pătrundea în glanda pituitară. Era un 
parfum puternic, dens, dulceag și lipicios ca dulceata de fructe, 
cu esențe care îi aminteau de santal și de paciuli. Tăria lui îl 
îmbătă. Dar, deși i se păru cunoscut, nu fu în stare să-l 
identifice. Parfumierul avu o expresie cătrănită. 

— Nu-l recunoașteţi? 

— Ar trebui oare să-l recunosc? se miră Ci. 

— Presupun că da. Este Esenţă de Jad, aroma pe care o 
prepar de ani de zile pentru împărat. 

Ci se încruntă. Ignora importanţa revelaţiei, așa că îi mărturisi 
parfumierului că șederea sa la palat se reducea la două zile 
petrecute între teancuri de documente și cadavre. 

— Și cu toate că m-am bucurat de privilegiul de a-l cunoaște 
pe împărat, vă pot asigura că împrejurările întâlnirii nu m-au 
făcut să dau atenţie parfumului său. 

— Oh, nu! Această esenţă nu este pentru împărat, îl preveni 


VP - 294 


parfumierul. 

Ci își frecă fața, arătându-se interesat. Parfumierul îi povesti 
că, de ani de zile, elabora cu ingrediente secrete și într-o 
proporție riguroasă aroma aceea, a cărei utilizare era absolut 
interzisă oricărei persoane care nu era soţia sau concubina 
împăratului. 

— Și pe care, bineînţeles, o prepar exclusiv pentru ele. 

Ci rămase tăcut, meditând la dezvăluirea parfumierului, care 
părea că așteaptă cu nerăbdare aprobarea sa. În cele din urmă, 
îl întrebă dacă exista posibilitatea ca cineva din atelierul său să 
fi sustras o mostră. Omulețul se simţi ofensat. 

— Este imposibil! De fiecare dată când mi se comandă o nouă 
livrare, eu am sarcina de a prelucra aroma, de a o îmbutelia, de 
a o numerota și de a o transporta personal la Curte, îl asigură el 
pe un ton categoric. 

— Și dacă cineva v-ar fi imitat aroma? 

— Să o imite? Nu numai că ar fi improbabil, dar s-ar dovedi și 
inutil. În primul rând, pentru că numai eu cunosc ingredientele și 
vă asigur că nu sunt ușor de descoperit. Și în al doilea rând, 
pentru că, dacă ar fi demascat, falsificatorul ar fi executat fără 
cruţare. 

— Bine, înțeleg. Dar există posibilitatea să vă fi înșelat? 

— Ce vreţi să insinuaţi? Parfumierul îl privi jignit. 

— Nu vreau decât să știu dacă sunteţi absolut sigur de 
descoperirea dumneavoastră... La urma urmelor, resturile de 
parfum erau minime și alterate de putrefacție. 

— Uitaţi ce este, tinere, rosti el fără urmă de îndoială. Dacă 
ați fi lucrat în acest domeniu din ziua în care v-aţi născut, ați ști 
mai bine despre ce vorbesc. Aș fi în stare să-mi recunosc 
parfumul chiar dacă lângă mine ar sta o armată de elefanţi. 

O spuse cu atâta convingere, încât Ci nu avu nicio îndoială. 
Vru să continue interogatoriul, când parfumierul adăugă ceva: 

— De bună seamă, este ciudat, dar mai era ceva... Un miros 
străin, înţepător. Doar niște urme, dar era acolo. 

— Alt parfum? 

— Nu. Nu era un parfum. Și nici nu provenea de la putrefacție. 
Nu știu. Am încercat să-l disting, dar mi-a fost imposibil. 

Ci notă acest lucru. Datele acelea îi erau de-ajuns, dar îi veni 
în minte o ultimă întrebare: 

— In legătură cu parfumul acela pe care îl elaboraţi, Esenţa de 


VP - 295 


Jad... la palat, cine este responsabil cu primirea lui? 

— Nu este un el, ci o ea. Ochii omulețului se făcură mari, de 
parcă în momentul acela ar fi privit-o goală pe aceasta. O nüshi. 
Responsabila cu organizarea întâlnirilor împăratului cu 
concubinele sale. In general, o aprovizionez cu parfum la fiecare 
început de an. Vreo treizeci de flacoane ca acesta, la comandă. 
Țineţi seamă că, în afară de nüshi, în harem conviețuiesc vreo 
mie de concubine. Ea este cea care primește și administrează 
toate loturile și vă asigur că le păzește de parcă ar fi copiii pe 
care nu-i poate avea. 

După ce îl însoţi pe parfumier până la ieșire, Ci se plimbă prin 
grădini. Fusese intrigat să afle de existența unei nush; și, cu 
toate că știa că nu poate depăși limitele care-i fuseseră impuse, 
simţea nevoia de a se apropia de Palatul Concubinelor. Pe când 
mergea, revăzu în minte informaţiile de care dispunea. 

Pe de o parte, erau cadavrele. În primul rând, cel al eunucului: 
un bărbat harnic și meticulos, care-și iubea familia și aparent 
onest, a cărui activitate ca administrator adjunct cu greu putea 
justifica o colecție de antichităţi atât de valoroasă. Următorul 
cadavru era al unui bărbat înjur de cincizeci de ani, cu chipul 
desfigurat și mâinile mâncate în mod ciudat de un acid sau deo 
boală; poate singurul indiciu prin care l-ar putea identifica, dar 
despre care nu știa nimic mai mult. În cele din urmă, rămânea 
cadavrul celui mai tânăr, cu fața presărată de niște minuscule 
cicatrice mai vechi și cu cearcăne ciudate în jurul ochilor. 

In privinţa lucrurilor care urmau să fie cercetate, ieșeau în 
evidenţă, fără îndoială, aspectele comune celor trei asasinate: 
interesul asasinului de a împiedica identificarea cadavrelor, 
rănile oribile sub formă de cratere străpunse pe torsul lor și 
neobișnuitul miros de parfum, fabricat de un singur parfumier și 
de a cărui păstrare era răspunzătoare o nushi a împăratului. 

Când se dezmetici, hoinărea deja prin împrejurimile Palatului 
Concubinelor, ceva ce putea deveni periculos în cazul în care ar 
fi fost descoperit de vreun eunuc. Se ghemui în spatele unui 
copac și privi edificiul, ale cărui obloane ascundeau până și 
ultimul ungher. Era o construcţie delicată, la fel ca femeile care 
locuiau în interiorul ei. In spatele storurilor de hârtie i se păru că 
ghicește siluetele unor tinere graţioase zbenguindu-se goale și, 
fără să vrea, le privi cu atenţie. Simţi ghimpele dorinței 
străbătându-i trupul. Trecuse ceva vreme de când nu se mai 


VP - 296 


culcase cu nicio floare. 

Incercă să-și alunge desfrâul din minte, concentrându-se 
asupra cuvintelor rostite de parfumier. Wushi era singura 
persoană care împărțea aroma aceea. Nimeni nu mai avea 
acces la ea. Nici măcar eunucii. Și dacă, după cum afirma 
chimistul, doar el fabrica esenţa aceea, nu îi rămânea altceva de 
făcut decât să o interogheze pe responsabila cu distribuirea ei. 

La întoarcerea în Curtea exterioară, se prezentă la întâlnirea 
cu portretistul pentru a constata ce progrese făcuse. Odată 
ajuns în atelierul acestuia, lui Ci îi scăpă o exclamaţie de 
admiraţie. In faţa lui, pe o pânză de pe șevalet, se contura un 
chip atât de precis și de expresiv, încât părea că ar putea să 
vorbească. Artistul redase cu desăvârșire fiecare trăsătură a 
cadavrului, până îl readusese din nou la viață. Perfect în toate, 
cu excepţia unei teribile greșeli. 

— Ar fi fost nevoie să menţionez asta, dar ar fi trebuit să-l 
desenați cu ochii deschişi. 

Ştirea îl surprinse pe portretist, care se înclina întruna în semn 
de părere de rău, dar Ci îl scuză, asumându-și partea sa de 
responsabilitate. Din fericire, artistul îl asigură că putea să 
remedieze greșeala. 

— Invers ar fi fost mai complicat. 

— l-aţi putea adăuga și niște cicatrice? 

Chiar pe portret, Ci îi explică tipul, mărimea, forma, numărul 
și distribuţia, specificându-i să se abţină să le picteze în jurul 
ochilor. Așteptă să termine lucrarea ca măsură de prevenire a 
altor erori, dar când o isprăvi și putu să privească rezultatul, Ci 
își arătă satisfacția. 

— Este într-adevăr minunat. 

Portretistul răsuflă cu mândrie, se înclină în fața lui Cí și îi 
predă pictura pe mătase, pe care acesta o făcu sul, de parcă ar 
fi fost de aur, pentru ca după aceea să o ascundă într-o traistă 
de pânză. Se salutară la despărțire și Ci o porni spre odaia sa. 
Odată ajuns acolo, desfăcu pânza și privi tabloul pe îndelete. 
Intr-adevăr, imaginea părea că are viaţă. Singura problemă 
consta în imposibilitatea de a-l copia, ceea ce împiedica 
distribuirea lui pe scară largă. Dar, chiar și așa, continua să 
creadă că îi va fi util de îndată ce va descoperi originea acelor 
minuscule cicatrice. 

După o vreme, neștiind cum să continue, se gândi la maestrul 


VP - 297 


Ming, de ale cărui sfaturi și cumpătare îi era dor. Își aminti că 
Ming știa întotdeauna ce să spună și cum să acţioneze. Se 
simţea îndatorat față de el, dar în aceeași măsură îi era rușine 
din pricină că îi înșelase așteptările. Ar trebui să meargă să-i 
facă o vizită și să-i împărtășească problemele care îl 
nedumereau. Rulă din nou portretul, își luă notițele și plecă 
hotărât să se împace cu singura persoană care îl ajutase de la 
sosirea lui la Lin'an. 

Traversă grădina fără probleme. Dar când încercă să treacă 
de zidurile palatului, santinela îl împiedică fără urmă de bună- 
cuviinţă. 

— Nu te strădui degeaba, îi aruncă paznicul, privind cu dispreţ 
sigiliul pe care Ci insista să i-l arate. 

Când Ci îl informă că era un permis eliberat de însuși sfetnicul 
de la Dregătoria Pedepselor, santinela nu se tulbură. 

— Atunci, vorbește cu el. Kan este cel care a dat porunca. 

Ci nu vru să dea crezare vorbelor acestuia, dar santinela nu 
cedă. 

Strânse din dinţi și lovi cu piciorul o pietricică de râu cu 
aceeași mânie cu care l-ar fi lovit pe Kan dacă l-ar fi avut în faţă. 
În cele din urmă, se întoarse. Dacă împăratul dorea ca el să 
avanseze în investigaţii, va trebui să decidă ce era de făcut cu 
un dregător care părea mai înclinat să-i pună bețe în roate decât 
să-i înlesnească munca. Din fericire, permisul părea să-și 
păstreze valabilitatea în interiorul ansamblului, ceea ce îi 
îngădui să pătrundă până în biroul secretarului personal al 
împăratului. Ci se identifică și solicită o întrevedere, dar 
secretarul, un bătrân cu aspect spilcuit, îl privi de parcă tocmai 
se așezase o muscă pe el. Nu era doar ceva neobișnuit, ci chiar 
jignitor ca un simplu slujbaș să pretindă o audienţă la împărat. 

— Sunt unii care au murit pentru mai puţin de atât, îi atrase el 
atenţia, fără să-l privească. 

Ci își spuse că, dacă l-ar fi dorit mort, l-ar fi omorât deja. 

Insistă, dar nu obţinu decât indignarea crescândă a 
secretarului. Bărbatul îi porunci să se retragă, sub ameninţarea 
că-l va chema pe oșteanul de gardă, dar Ci nu se înspăimântă. 
Era hotărât să lămurească situaţia aceea orice ar fi, așa că 
rămase în picioare, sfidător, fără măcar să clipească, atunci 
când secretarul îl ameninţă că îl va trimite la judecată și va 
asista la decapitarea lui. În timp ce bărbatul ridica din ce în ce 


VP - 298 


mai mult glasul, Ci băgă de seamă că se apropie suita imperială, 
în care înaintau Kan și împăratul. Nu dădu ocazia să fie reţinut. Îl 
lăsă cu vorba în gură pe secretar și, înainte ca oșteanul de 
gardă să-l poată împiedica, se aruncă cu fața la pământ 
dinaintea lor. Recunoscându-l, Kan porunci să fie arestat, dar 
Ningzong se împotrivi. 

— Ciudat mod de a te prezenta în faţa împăratului tău. 

Conștient de cutezanţa sa, Ci nu îndrăzni să-și ridice privirea. 

Lovi podeaua cu fruntea și imploră indulgență. Neprimind 
răspuns, bâigui că era vorba despre ceva legat de crime care nu 
admitea întârziere. 

— Maiestate, este intolerabil! urlă Kan. 

— Va fi timp și pentru pedepse. Ai descoperit ceva? se 
mărgini să-l întrebe împăratul. 

Ci se gândi dacă nu ar fi mai bine să vorbească între patru 
ochi cu suveranul. Era pe punctul de a i-o solicita, dar nu vru să- 
și pună și mai mult norocul la încercare. Cu toate că era în 
continuare prosternat, îl privi pe Kan cu coada ochiului. 

— Maiestate, cu tot respectul, cred că cineva încearcă să-mi 
saboteze munca, îndrăzni el să spună în cele din urmă. 

— Să saboteze? La ce te referi? 

Făcu un semn către oșteanul de gardă să se îndepărteze 
câțiva pași. Ci nu se mișcă. 

— In urmă cu câteva clipe, când mă pregăteam să întreprind 
unele demersuri afară, santinelele m-au împiedicat să ies din 
palat, spuse el cu vocea scăzută. Nu mi-a servit la nimic sigiliul 
pe care mi l-a oferit Excelenţa Sa dregătorul și... 

— Inţeleg. Il privi pe Kan, care de-abia acordase atenţie 
denunţului lui Ci. Altceva? 

Ci deschise gura perplex. Dar își păstră fruntea lipită de 
pământ. 

— Da, Maiestate, se bâlbâi el. Rapoartele care mi-au fost 
înmânate nu cuprind anchetele efectuate de către judecătorii de 
la palat. Nu există nici măcar o singură informaţie despre locul 
și forma în care au fost găsite cadavrele. Nu apar martori și nici 
reclamaţii cu privire la dispariţii, nici consemnarea vreunor 
bănuieli, nici vreo referire la un mobil. Îl privi pieziş pe Kan, care 
evită înfruntarea. leri l-am interogat pe un prieten intim al 
Gingașului Delfin, un tânăr eunuc care s-a arătat cooperant, 
până la un moment dat, când a refuzat să mai vorbească. lar 


VP - 299 


explicaţia pentru tăcerea sa bruscă a fost aceea că sfetnicul de 
la Dregătoria Pedepselor i-a interzis să discute despre această 
poveste. 

Împăratul rămase tăcut pentru o clipă. 

— Și din acest motiv crezi că poţi să mă deranjezi, 
prezentându-te în faţa mea ca un sălbatic? 

— Alteță, eu... Se miră, înțelegând în același timp cât de 
prostesc era comportamentul său. Dregătorul Kan a declarat că 
nimeni nu a intrat în apartamentele private ale Gingașului 
Delfin, dar nu este adevărat. Nu numai că el a intrat, dar i-a 
interzis santinelei să vorbească despre acest lucru. Sfetnicul 
dumneavoastră nu vrea ca eu să descopăr ceva! Dispreţuiește 
orice metodă decurge din examinare și din rațiune și se 
încăpăţânează să ascundă tot ce l-ar putea da de gol. Nu pot 
interoga concubinele, nu pot avea acces la rapoarte, nu pot ieși 
din palat... 

— Am ascultat deja destule obrăznicii! Gărzi! Conduceţi-l la 
locuința lui! 

Ci nu opuse rezistenţă, dar pe când gărzile îl ridicau, putu să 
observe cum zâmbetul otrăvit al lui Kan însoțea sclipirea din 
singurul său ochi. 

x kx * 

Auzi cum gărzile închideau ușa și se postau în afara ei. Apoi 
își roase unghiile până când, după o vreme, ușa se deschise din 
nou. Bo intră fără să salute, cu chipul roșu de mânie. 

— Voi, tinerii, vă credeţi stăpânii lumii! șopti el mergând prin 
încăpere. Veniţi cu aerele voastre de atotcunoscători, cu 
tehnicile voastre inovatoare și cu analizele voastre de experţi, 
vă prezentaţi în faţa celor mai în vârstă decât voi, îngâmfaţi și 
orgolioși, încrezători în capacitatea voastră de a cerceta 
imposibilul și uitaţi de cele mai elementare norme de protocol. 
Făcu o pauză ca să-și aţintească ochii asupra lui Ci. Se poate ști 
ce pretinzi? Cum ţi-a trecut prin minte să acuzi un dregător? 

— Un dregător care mă împiedică să fac cercetări, închizându- 
mă ca pe un inculpat... 

— Pentru numele Marelui Buddha, Ci! Cele întâmplate la 
zidurile fortificate nu au fost ideea lui. Doar a urmat ordinele 
împăratului. 

Ci se făcu alb la faţă. 

— Dar... bâigui el fără să înțeleagă. 


VP - 300 


— Ești un prost plin de iluzii! Dacă ai ieși fără escortă din 
palat, viaţa ta ar dura mai puţin decât a unui ou între fălcile unei 
vulpi. Făcu o pauză, încercând să-l facă pe Ci să înțeleagă. Nu 
înseamnă că nu poţi ieși. Dar dacă o faci, trebuie să fii protejat. 

— Dar atunci... 

— Și e clar că dregătorul Kan a intrat în apartamentele 
Gingașului Delfin. Ce voiai? Să lase totul pe mâinile tale? 

— Dar nu înțelegeţi că nu vă voi putea ajuta dacă nu-mi 
explicaţi care este pericolul cu care mă confrunt? ridică glasul 
Ci. 

Bo păru că se gândește. Se apropie de fereastră și privi afară. 
Apoi se întoarse către Ci cu o expresie schimbată. 

— Îţi înțeleg neputința, dar tu ești cel care trebuie să-i 
înţeleagă motivele. De acord, împăratul ţi-a solicitat ajutorul, 
dar să nu ai pretenţia să-și încredinţeze secretele primului venit 
care îl năucește cu trucurile sale. 

— Foarte bine. Atunci, dacă nu-mi permiteţi să avansez cu 
cercetările, cereţi-i împăratului să mă înlocuiască. Vă voi spune 
tot ce am aflat și... 

— Aha! Deci ai aflat ceva? se miră Bo. 

— Mai puţin decât aș putea și mai mult decât mi s-a permis. 

— Ascultă-mă cu atenţie! Sunt doar un Slujbaș, dar pot da 
poruncă să fii biciuit chiar acum, așa că lasă sarcasmele. 

Ci înţelese că necuviinţa sa îl ducea către o situaţie fără 
ieșire, își lăsă capul în jos și se scuză. Apoi își scoase notițele și 
le revăzu, în vreme ce Bo se așeză pe un taburet din apropiere. 
Ci inspiră adânc până se calmă. Odată liniștit, începu să-i 
relateze în amănunt, punct cu punct, toate progresele sale: 
descoperirea micilor cicatrice de pe chipul cadavrului mai tânăr, 
existenţa parfumului Esenţă de Jad, a cărei păstrare îi revenea 
acelei nushi de la palat, și înșelăciunea Gingașului Delfin. 

— La ce te referi? Ochii lui Bo începură să sclipească. 

— La faptul că l-a minţit pe Kan. Eunucul n-a ajuns niciodată 
să-și viziteze tatăl, pentru că acesta nu s-a îmbolnăvit câtuși de 
puţin. În realitate, Gingașul Delfin s-a văzut obligat să se 
folosească de această scuză pentru ca nimeni să nu se 
îndoiască de motivele absenței sale. 

— Dar cum poţi să afirmi așa ceva? se interesă Bo. Tatăl lui se 
îmbolnăvea adeseori. 

— Într-adevăr. Și de fiecare dată când se întâmpla, Gingașul 


VP - 301 


Delfin nota acest lucru în jurnalul său. Povestea în amănunt 
necazurile și temerile sale, pregătirile ca să-l viziteze, darurile 
pe care urma să i le ducă și datele la care avea să călătorească. 
Nu uita nimic. Și totuși, în ultima lună nu există nicio referire, 
nici măcar la o răceală. 

— Poate că a fost ceva urgent și neașteptat. Într-atât de mult, 
încât n-a mai avut timp să noteze, sugeră slujbașul vizibil 
încurcat. 

— Bineînţeles că s-ar fi putut întâmpla așa. Dar nu s-a 
întâmplat, în rapoarte se spune că Gingașul Delfin a făcut o 
cerere de învoire la o zi după luna nouă din luna în curs, deși nu 
a plecat în călătorie decât a doua zi, în timpul nopţii, interval 
mai mult decât suficient ca să-și noteze în jurnal tot ce ar fi vrut. 

— Și asta la ce ne conduce? întrebă uimit slujbașul. 

— La ceva care presupun că ar trebui să vă îngrijoreze. 
Gingașul Delfin a fost asasinat de către o persoană cunoscută, 
poate de cineva în care avea încredere. Amintiţi-vă că pe trupul 
lui nu există semne că ar fi opus rezistenţă, deci, ori nu s-a 
apărat, ori poate că nu se aștepta ca asasinul să-l ucidă. Motivul 
pentru care a inventat o minciună ca să părăsească palatul 
trebuie să fi fost foarte puternic, căci, fără îndoială, știa de 
pedeapsa la care se expunea dacă ar fi fost descoperit. 

— Ceea ce spui este îngrijorător. Va trebui să-l consult pe 
împărat. 


27. 


Când Ci trecu de ușa Bibliotecii Arhivelor Secrete, inima i se 
strânse. Impăratul fusese de acord să-i fie dezvăluite bănuielile 
sale în schimbul unui jurământ vital: va putea consulta 
documentele aprobate de către Kan, dar dacă va îndrăzni să 
atingă cotorul oricărui alt volum, va fi executat prin cea mai 
cumplită dintre torturi. De aceea, de fiecare dată când va avea 
nevoie să cerceteze vreo informaţie, va trebui să o facă în 
prezența dregătorului însuși. 

Ci urmă silueta voluminoasă a lui Kan de-a lungul unor 
culoare întunecate, înghiţite de o legiune de teancuri de 
documente ce amenințau să se prăbușească peste ei. Sfetnicul 


VP - 302 


de la Dregătoria Pedepselor ducea un mic felinar care îi lumina 
chipul mutilat, prefăcându-l într-o mască grotescă. Pe chipul lui 
Ci se ghicea teama. Îi părea rău că făcuse presiuni asupra lui 
Kan. Înainte de conversaţia sa cu Bo credea că dregătorul nu 
dorea să-l ajute. Acum avea senzația că are un dușman. Pe când 
mergea, se uită atent la câteva etichete care identificau 
teancurile de documente: Răscoala oștirii jurchenilor și 
înăbușirea ei, Tactici de spionaj ale împăratului Galben“, Arme 
și armuri ale luptătorilor-dragon, Sisteme pentru provocarea 
bolilor și epidemiilor... 

Băgă de seamă că dregătorul Kan se opri în faţa unui 
document care se numea Onoarea și trădarea generalului Yue 
Fei. ÎI scoase și i-l înmână lui Ci. 

— Îl cunoști? 

Ci răspunse afirmativ. La școală era obligatoriu să înveți 
istoria lui Yue Fei“, eroul naţional. Yue Fei se născuse în sânul 
unei familii umile în urmă cu un secol. La nouăsprezece ani, s-a 
înrolat în armată și s-a dus să întărească granițele 
septentrionale ale ţării, unde a adus servicii extraordinare 
împotriva invadatorilor Jin. Datorită curajului și a talentului său 
de strateg, a fost avansat până la gradul de șef adjunct al 
consiliului privat al împăratului. Era cunoscută legenda potrivit 
căreia, cu doar opt sute de oșteni, Yue Fei biruise cinci sute de 
mii de oameni în afara orașului Kaifeng. 

— Ceea ce nu înţeleg este termenul de „trădare” care se află 
înscris în fruntea teancului de documente. 

Kan luă dosarul și îl deschise. 

— Se referă la un fapt puţin cunoscut, unul dintre episoadele 
cele mai dezonorante ale Dinastiei Song, îi mărturisi el. In ciuda 
devotamentului său necondiţionat, la treizeci și nouă de ani, 
generalul Yue Fei a fost acuzat de înaltă trădare și executat în 
dezonoare. Cu timpul, s-a descoperit execrabila minciună de la 
baza acelei acuzaţii și a fost reabilitat de către împăratul 
Xiaozong, bunicul actualului nostru împărat, care, de fapt, a 
poruncit să fie ridicat un templu în onoarea sa la lacul de Vest, 
la poalele muntelui Qixia Ling. 

— Da. Îl cunosc. Mormântul lui este păzit de patru statui 
îngenuncheate, cu piepturile dezgolite și mâinile legate la spate. 


44 Numele primului împărat legendar al Chinei. 
45 (1103-1142), celebru general și scriitor din timpul Dinastiei Song. 


VP - 303 


— Statuile îl reprezintă pe prim-ministrul Qin Hui, pe soţia și 
pe lacheii săi Zhang Jun și Mo Qixie, cei patru nelegiuiţi care au 
urzit conspirația ce a dus la execuţia generalului. Clătină din cap 
în semn de dezaprobare. De pe vremea aceea suntem în război 
cu afurisiţii de jurcheni, barbarii aceia din Nord cărora le plătim 
biruri ca să supraviețuim, în loc să-i alungăm. l-au invadat pe 
strămoșii noștri, au pus stăpânire pe pământurile noastre, pe 
vechea noastră capitală, pe ogoarele și pe recoltele noastre. Din 
pricina lor, teritoriile noastre sunt în ziua de azi doar jumătate 
din ce au fost odată. Și totul, pentru că ţara noastră are oameni 
pașnici! Aceasta a fost marea noastră greșeală. Acum, ne 
văităm că ne lipsește o oştire care să ne apere ţara și ne 
mărginim să plătim biruri care să le oprească înaintarea, în timp 
ce ei dijmuiesc tot ce ne-a aparţinut. Lovi cu pumnul în teancul 
de documente. 

— Este cumplit... Ci își drese glasul. Dar ce legătură au toate 
astea cu asasinatele? 

— Au legătură. Respirația sa gâfâită îi umfla și îi golea trupul 
mătăhălos. Potrivit cronicilor, Yue Fei a conceput cinci fii, ale 
căror destine au fost marcate de oprobriul și de rușinea 
părintelui lor. Carierele, căsniciile și proprietăţile lor s-au 
spulberat, precum cenușa vânturată de un uragan. În cele din 
urmă, ura și ranchiuna i-au ruinat până i-au cufundat în uitare și 
stirpea lor a dispărut înainte de reabilitarea sa. Dar, potrivit 
informaţiilor noastre - căută o anumită pagină -, Yue Fei a avut 
și un fiu natural care a reușit să scape de dezonoare, a emigrat 
în Nord și a prosperat. Acum credem că unul dintre urmașii 
acestuia caută să răzbune acuzaţia aceea de trădare adusă 
strămoșului său, îndreptându-se împotriva împăratului. 

— Și de aceea să fi omorât trei oameni care nu aveau nimic în 
comun între ei? 

— Știu despre ce vorbesc! ţipă el. Chipul său era gravitatea 
unei înmormântări. Ne aflăm în ajunul semnării unui nou tratat 
cu etnia Jin. Un armistițiu care va consolida siguranţa precară a 
graniţei noastre cu preţul mai multor taxe de trecere. Făcu 
gestul de a lua un alt dosar, dar se stăpâni. Și tocmai în asta 
constă mobilul trădătorului. 

— Imi pare rău, dar nu reușesc... 

— Ajunge! îl întrerupse Kan. Azi după-amiază se va organiza o 
recepție la palat la care va asista ambasadorul Imperiului Jin. 


VP - 304 


Pregătește-te. Ți se vor pune la dispoziţie veșminte și o 
identitate adecvată. Acolo îl vei cunoaște pe adversarul tău, pe 
șarpele de om, urmaș al lui Yue Fei. Persoana pe care va trebui 
să o demaști, înainte ca ea să te descopere pe tine. 

xxx 

În așteptarea sosirii delegaţiei, Ci își puse uniforma de mătase 
verde pe care tocmai i-o pusese la dispoziţie croitorul imperial și 
care, potrivit spuselor acestuia, îl va identifica drept sfetnicul 
personal al lui Kan. Ci își potrivi tichia din brocarduri cu fir de 
argint și se privi în oglinda de bronz. Ridică o sprânceană. 
Infăţișarea sa îi amintea de cea a unui fals cântăreț de operă, 
care ar fi avut de gând să se strecoare la un banchet ca să se 
ospăteze fără să plătească. Dar croitorul nu părea să fie afectat 
de lipsa lui de încredere. li luă măsurile cu ace și cu pense și îl 
asigură că, după ce va ajusta costumul, va arăta ca un prinţ. Ci 
îl lăsă pe bărbat să-și dea silința, în timp ce el cugeta la vorbele 
lui Kan. Cu toate că inima îi bătea cu putere la perspectiva de a 
se confrunta cu asasinul, nu înceta să se întrebe de ce, dacă îl 
cunoștea deja, Kan prefera să i-l prezinte, în loc să-l aresteze el 
însuși. 

Ceremonia începu la mijlocul după-amiezii, cu puţin înainte ca 
soarele să se ascundă în spatele Palatului Eternei Prospeţimi. Un 
servitor îl conduse pe Ci până la apartamentele private ale lui 
Kan, care îl aștepta deja în ușă, înveșmântat de gală. Dregătorul 
aprobă îmbrăcămintea lui Ci și se îndreptară împreună spre 
Salonul Saluturilor, unde urma să aibă loc recepţia. Pe drum, 
Kan îl sfătui în legătură cu dedesubturile ceremonialului, 
spunându-i că va justifica prezenţa lui la recepție prezentându-l 
drept un cunoscător al obiceiurilor etniei Jin. 

— Dar eu nu știu nimic despre barbarii aceia... 

— La masa la care ne vom așeza nu va trebui să vorbești 
despre ei, se mărgini el să-i spună. 

Când intrară în Salonul Saluturilor, Ci se făcu alb la față. 

Într-un imens spaţiu scăldat într-o lumină diafană, în care ar fi 
putut încăpea chiar și un regiment, existau zeci de mese pe care 
se aflau o mulţime de feluri de mâncare în culori și forme de 
neimaginat. Aroma bucatelor de soia, creveţii prăjiţi și peștele 
dulce-acrișor se combinau cu parfumul crizantemelor și al 
bujorilor, în timp ce recipiente de bronz pline cu zăpadă adusă 
din munţi răcoreau atmosfera datorită numeroaselor roţi de 


VP - 305 


vânt instalate în spatele ferestrelor. Pereţii, zugrăviți într-un 
roșu la fel de intens ca sângele, străluceau la sclipirea ce 
pătrundea prin obloanele deschise, lăsând la vedere o priveliște 
în care pinii japonezi, albicioși ca fildeșul, se întreceau în 
frumusețe cu bambușii înalţi, cu răzoarele de iasomie, cu 
orhideele și florile de scorţișor, sau cu nuferii albi și carmin care 
pluteau alene pe lac, stropiţi de clipocitul neîntrerupt al unei 
cascade artificiale. 

Incă uimit, Ci băgă de seamă că, până în momentul acela, 
noţiunea lui despre bogăţie fusese la fel de nesemnificativă 
precum cea a unui sărman pustnic entuziasmat de un pat nou. 
După părerea lui, nici în vis un muritor de rând nu ar fi fost în 
stare să-și imagineze luxul care se revărsa de jur-împrejur. 

Se uită cu atenţie la armata de servitori care stăteau 
nemișcaţți, ca niște statui ţepene, realizate după același model și 
așezate una după alta într-un șir perfect, așteptând să se ocupe 
de cei prezenţi. In fund, pe o platformă acoperită cu atlaz 
galben, zări masa imperială, cu zece fazani fripţi, în timp ce la 
picioarele ei, lângă mese, sute de invitaţi gătiţi în costume 
splendide conversau plini de însufleţire. 

Kan îi făcu semn să-l urmeze. 

Sfetnicul de la Dregătoria Pedepselor îl călăuzi printr-o 
întreagă pleiadă de aristocrați, nobili pompoși cu dare de mână, 
personalităţi venite din toate colțurile imperiului, poeți 
recunoscuţi, maeștri caligrafi, prefecți și subprefecţi, înalţi 
funcţionari din administraţie și membri ai diferitelor Dregătorii, 
toți însoţiţi de familiile lor. Îi spuse că împăratul preferase să 
dea un ton festiv întâlnirii, ca să nu fie considerată drept o 
capitulare. 

— De fapt, s-a făcut în așa fel încât audiența să coincidă cu 
petrecerea, și nu invers. 

Ocupară o masă lângă alţi invitaţi, la care se așezară 
respectând obiceiul celor opt locuri. Regula era să se rezerve 
scaunul situat în partea orientată către răsărit pentru cel mai 
important invitat și acesta a fost cel pe care-l ocupă sfetnicul de 
la Dregătoria Pedepselor. Toţi ceilalţi se așezară potrivit rangului 
și vârstei, cu excepţia lui Ci. care luă loc lângă Kan. 

Pe când așteptau sosirea împăratului, Kan îi mărturisi lui Ci cu 
voce scăzută că își cedase locul la masa imperială ca să nu fie 
constrâns de protocol. Apoi îl prezentă pe Ci celorlalți comeseni: 


VP - 306 


doi prefecţi, trei învăţaţi și un renumit fabricant de bronzuri. 

— Ci este sfetnicul meu, le spuse Kan. 

Tânărul încuviinţă. În timp ce Kan se întreținea cu colegii săi, 
Ci observă că femeile erau adunate la mese separate, ceva 
obișnuit la orice fel de celebrare, deoarece acest lucru le 
permitea bărbaţilor să vorbească despre treburile lor. Încă nu 
începuseră să fie servite antreurile, când o bătaie de gong 
răsunând de nicăieri anunţă iminenta sosire a împăratului. 

Ningzong apăru însoţit de o suită de curteni atât de numeroși 
și de o trupă de oșteni atât de ameninţători, încât oricărui alt 
conducător de pe pământ i s-ar fi tăiat răsuflarea. Precedat de o 
simfonie de timpane și trompete, toți cei prezenţi se ridicară la 
unison ca să îi aducă omagii. Împăratul nici măcar nu clipi. Ochii 
săi întredeschiși păreau îndreptaţi către văzduh, pe când înainta 
ca o fantomă absentă, străină de admiraţia și splendoarea din 
jur. Odată ajuns la tron, Ningzong luă loc și cu un gest îi autoriză 
pe invitaţi să-l imite. Numaidecât, o nouă bătaie de gong puse în 
mișcare un furnicar de ospătari, ajutoare, servitori și bucătari 
care se grăbiră să defileze de parcă viaţa lor ar fi depins de 
asta, într-un zgomotos balet cu tăvi, băuturi și feluri de 
mâncare. 

In așteptarea ambasadorului Imperiului Jin, unul dintre 
comeseni îl sfătui pe Ci: 

— Îţi recomand puiul cerșetorului“* cu aromă de frunze de 
lotus. Dar dacă preferi ceva picant, încearcă supa de pește de 
Songsao. Este puţin acrișoară, dar minunată pentru vară, îi 
sugeră fabricantul de bronzuri. 

— Poate că preferă supa de fluturi cu turte prăjite, propuse 
unul dintre învăţaţi. Sau poate o felie de porc de Dongpo. 

— lată! Rachiu de struguri! Asta chiar că este o delicatesă, și 
nu drojdie de vin de orez care ni se toarnă în pahare cu alte 
ocazii! Unul dintre prefecţi se grăbi să-și toarne un pahar. În 
ceea ce privește mâncarea, nu vă grăbiţi. Din câte am înţeles, 
se vor servi o sută cincizeci de feluri diferite. 

Ci mulțumi pentru sugestii, dar își puse câteva găluşte simple 
fierte cu ghimber. lar în privinţa băuturii, alese vinul de cereale 
cald și aromat cu care era obișnuit. Îi atrase atenţia prezenţa 
unui platou cu fidea și brânză de oaie, alimente specifice 


46 Pui umplut cu verdeturi și fript în pământ vreme îndelungată pe pietre încinse, într- 
o crustă de argilă. 


VP - 307 


persoanelor din Nord. 

— În onoarea ambasadorului, mormăi Kan și scuipă peste 
farfuriile acelea. Ceilalți comeseni îl imitară. Ci, perplex, făcu 
același lucru. 

— Și ce fel de ajutor ești tu? interveni fabricantul de bronzuri, 
adresându-i-se lui Ci. Sfetnicul nostru de la Dregătoria 
Pedepselor nu este un om care să se lase ajutat. Incepu să râdă. 

Lui Ci îi rămase supa în gât. Tuși puţin și se scuză cu 
stângăcie. 

— Sunt expert în etnia Jin, răspunse el fără să se gândească și 
își dădu imediat seama de neghiobia lui. 

— Da? Și ce știi despre ticăloșii aceia pe care trebuie să-i mai 
și plătim? E adevărat că vor să ne cotropească? 

Ci se prefăcu că încă mai are ceva în gât. Bău o înghiţitură de 
apă ca să câștige timp. 

— Dacă aș dezvălui ce știu la această masă, Kan mi-ar reteza 
gâtul și, atunci, nu numai că v-aș împroșca cu sânge, dar mi-aș 
pierde probabil și slujba, spuse el în cele din urmă și zâmbi. 

Fabricantul de bronzuri îl privi cu uimire înainte de a înţelege 
că glumește. Apoi izbucni în râs. Ci băgă de seamă că 
dregătorul Kan îi aruncă o privire furibundă, înainte de a răsufla 
ușurat. 

— Așadar, lucraţi cu bronzurile... îi abătu atenţia Ci. Azi am 
avut ocazia să mă privesc într-o oglindă din acest material. Era 
atât de lustruită, încât părea de gheaţă. Incă mă mai minunez. 
Niciodată n-am văzut o asemenea precizie. 

— Aici, în palat? Atunci, fără îndoială că eu am fabricat-o. Nu 
e frumos să o spun, dar niciun alt metalurg nu mânuiește 
bronzul cu atâta îndemânare, se lăudă el, arătându-le inelele 
înzorzonate din acest material care îi stăteau pe degete. 

— Desigur. Foarte adevărat, spuse Kan, privindu-l pe fabricant 
cu severitate. Ci observă cum acestuia îi piere zâmbetul văzând 
privirea lui Kan. 

Ca să evite ca invitaţii să-l compromită pe Ci cu alte întrebări, 
Kan luă cuvântul. Îi fu ușor să continue cu subiectul care părea 
că trezise un vădit interes. 

— Totul este cum nu se poate mai bun! zâmbi el. Supa 
fierbinte, orezul călduţ și sucul și băuturile reci, cu excepţia 
vinului și a ceaiului. Știaţi că este indicat să consumi mai multă 
mâncare dulce toamna, mai sărată iarna, mai acră primăvara și 


VP - 308 


mai amară vara? 

— Singurul lucru pe care îl știu eu este că soţia mea mi-o 
amărăște tot anul, răspunse unul dintre ei, provocând glumele 
celorlalți. 

Participanţii la sindrofie se lansară în conversaţie, de parcă li 
s-ar fi dat pinteni. Unul comentă că vita are o carne dulce și 
delicată prin natura ei, astfel că trebuie să fie preparată cu o 
mâncare amară și ușoară, dar altul preferă să vorbească despre 
cele cinci licori. 

— Cele care macerează cele cinci animale. Sper ca în această 
noapte să bem destul de mult din ele. 

Și cu toţii fură de acord. 

De îndată ce spuse asta, apăru un servitor cu cinci clondire cu 
rachiu de sorg, fiecare conţinând o lighioană respingătoare. Ci 
zări un scorpion, o șopârlă, o scolopendră, un șarpe și o 
broască-râioasă. Fu singurul care nu gustă din ele. 

Erau pe punctul de a toasta, când Kan îl întrerupse pe Ci: 

— Uite că vine ambasadorul Imperiului Jin. Scuipă din nou. 

Niciunul dintre cei prezenţi nu se ridică în picioare. 

Ci se întoarse spre ușă și îl zări. Ambasadorul mergea în 
fruntea a patru dintre slujbașii săi. Pe chipul său cu piele brună, 
pământie, se remarcau niște dinţi strălucitori, neobișnuit de albi. 
Lui Ci i se păru că seamănă cu un șacal. Bărbatul înaintă până 
se opri la cinci pași de masa imperială. La fel ca slujbașii săi, 
îngenunche și se prosternă dinaintea lui Ningzong. Apoi le făcu 
semn oamenilor să-i ca să-i înmâneze darurile Maiestăţii Sale 
Imperiale. 

— Ipocriţi afurisiţi, murmură Kan. Mai întâi ne jefuiesc, iar 
acum ne copleșesc cu atenţii. 

Ci observă că ambasadorul și slujbașii săi luau loc la o masă 
în apropierea împăratului, pe care se afla felul de mâncare 
preferat al barbarilor: un enorm berbec fript întreg. Poate că 
veșmintele lor nu lăsau să se vadă, dar felul în care devorau 
scotea la lumină cât erau de sălbatici. 

În ciuda nesfârșitei defilări de farfurioare, Kan nu mai mâncă 
nimic. Din prudenţă, Ci îl imită. În schimb, restul comesenilor se 
concentrară asupra deserturilor care umpleau feţele de masă 
din bambus. Rachiul trecea din mână în mână stropind feliile de 
rădăcină de lotus cu sirop, feliile de pepene verde și pepene 
galben și savuroasele îngheţate de fructe amestecate cu grijă, 


VP - 309 


care, în cea mai mare parte, își găsiră sfârșitul pe îmbrăcăminte. 
Kan îl înștiință pe Ci că, de îndată ce vor începe focurile de 
artificii, îi va indica persoana pe care o bănuia. 

Lui Ci îi tresări inima. 

După câteva momente, o nouă bătaie de gong îi informa pe 
invitaţi că împăratul considera încheiat banchetul, ca să 
continue cu ceaiul și cu băuturile în grădini. 

Se ridicară cu toţii. Kan aşteptă ca invitaţii cu care împărțise 
masa să înceteze să se mai clatine înainte de a o porni la drum. 
Ci trebui să-l susţină pe fabricantul de bronzuri. 

— Noaptea se anunţă promițătoare, zise Kan. Să ieşim să 
admirăm spectacolul. 

x x * 

De îndată ce ajunse pe terasă, Ci constată că familiile 
continuau să rămână despărțite: bărbaţii lângă băuturi, râzând 
și bând în galeria principală, iar femeile, începând să 
pregătească ceaiul ceremonial la măsutele din apropierea 
heleșteului. Oglindirea limpede a lunii însoțea lebedele, în timp 
ce lampioanele luminau noaptea printre pinii japonezi. Ci bănui 
că, atunci când va sosi momentul să se confrunte cu suspectul, 
întunericul va fi aliatul său. Îi tremurau mâinile, de parcă ar fi 
presimţit într-o oarecare măsură că se apropia o bătălie. Totuși, 
Kan părea să aibă ochi doar pentru fabricantul de bronz, pe care 
nu înceta să-l ţină sub observaţie. Când îl întrebă de presupusul 
asasin, sfetnicul îi ceru să aștepte. 

După ce discută o vreme cu mai mulţi necunoscuți, Kan îi 
comunică: 

— Insoțește-mă. Vino să luăm ceaiul. 

In pofida trupului său voluminos, Kan cobori scările cu 
discreția unei pisici și se pierdu în întuneric. Ci îl urmă prin 
crâng, evitând diferitele grupuri care stăteau de vorbă liniștite 
pe lângă măsuţe. Lăsară în urmă niște răzoare cu flori și se 
îndreptară spre malul heleșteului. Acolo, o colivie de fluturi 
ticsită cu licurici lumina un grup strâns în jurul unui ceainic. Ci 
zări bărbaţi și femei despre care bănuia că ar fi bătrâni și 
curtezane, căci, altfel, n-ar împărţi aceeași masă. Fără să 
aștepte să fie invitat, Kan îngenunche lângă ei. 

— Sper că nu vă deranjează dacă ne alăturăm și noi... 

O femeie matură le zâmbi, urându-le bun venit. 

— Ești la tine acasă, murmură ea. Cine te însoțește? 


VP - 310 


Ci se făcu alb la față la vederea frumuseţii senine a femeii. Să 
tot fi avut patruzeci de ani, dar nu arăta. Ea și Kan se 
cunoșteau. 

— Este Ci. Un nou sfetnic. 

Dregătorul se așeză lângă femeie și îi făcu loc tânărului. 

Ci îi studie pe cei prezenți. Patru bărbaţi și șase femei, toți 
râzând amuzaţi. Bărbaţii arătau împovăraţi de ani, dar 
manierele lor desăvârșite și veșmintele scumpe păreau să 
compenseze în ochii curtezanelor vârstele lor înaintate. Acestea, 
cu excepţia femeii care tocmai îi întâmpinase, păreau să fie 
foarte tinere. Dar niciuna nu avea trăsături perfecte precum cea 
mai matură. Pe bărbaţi îi analiză în alt fel, închipuindu-și că 
printre ei trebuia să se afle autorul asasinatelor. 

În timp ce femeia care îndeplinea rolul de amfitrioană le 
servea cu gesturi delicate câte o ceașcă de ceai, Ci scrută 
chipurile celor prezenţi. Cel pe care îl avea în faţă era un bărbat 
voinic, ai cărui ochi închiși pe jumătate din pricina alcoolului 
păstrau o neplăcută expresie lascivă, indiferent la ce tânără s-ar 
fi uitat. Își imagină că, dacă ar putea, ar devora toate fetele 
dintr-o înghiţitură, fără să le deosebească gustul, dându-le pe 
gât ca pe bolul cu alcool pe care îl degusta. Ceilalţi trei nu 
păreau periculoși. Doar niște bătrâni beţi cărora le curgeau 
balele la vederea tinereţii unor curtezane ce ar fi putut fi 
considerate drept nepoatele lor. 

Bău o înghiţitură de ceai și își aţinti privirea asupra primului 
bărbat, care, băgând de seamă, îi întoarse o căutătură 
disprețuitoare. 

— La ce te uiţi? Oi fi cumva pe invers? îi aruncă acesta. 

Ci își plecă ochii. Ar fi trebuit să treacă neobservat și, în loc de 
asta, ieșise în evidență. 

— Credeam că vă cunosc, spuse el în cele din urmă și mai luă 
o înghiţitură de ceai. 

Kan își drese glasul. Îi făcu un semn pe care Ci nu îl înţelese. 

Bărbaţii continuau să bea alcool, în vreme ce curtezanele 
râdeau, simţindu-le mângâierile pe sub îmbrăcăminte. Ci începu 
să se simtă stânjenit. Nu înţelegea ce așteaptă Kan ca să ia 
inițiativa. Nici măcar nu-și închipuia ce are de gând să facă. Il 
privi din nou cu atenţie pe suspectul său. Bărbatul încerca să 
desfacă decolteul celei mai tinere dintre fete, dar aceasta 
opunea rezistenţă. 


VP - 311 


— Stai odată locului! urlă bărbatul, trăgându-i o palmă. 

Ci făcu gestul de a-l împiedica, dar bărbatul se întoarse către 
el. 

— Şi tu! Ce vrei? 

Ci se alarmă. Crezu că bărbatul avea să se năpustească 
asupra lui, dar Kan îi făcu un semn să se liniștească. 

— Cum îndrăznești? îi aruncă amfitrioana bărbatului violent. 

Glasul ei răsună ferm, imperativ. Pe Ci îl luă prin surprindere, 
iar pe bărbat îl făcu să se revolte. 

— Poftim? 

Bărbatul se pregăti să o înfrunte pe femeie. Ci își încordă 
mușchii, dar Kan îl făcu să se stăpânească. Femeia scoase din 
sân un flaconaș. 

— Nu așa se cucerește o femeie, îl sfătui ea în șoaptă. Bău 
puţin din poţiune și îi oferi și lui. 

— Ce este asta? mormăi bărbatul, mirosind conținutul. 

— Un afrodiziac. Îţi va face bine. 

Bărbatul părea neîncrezător. Apoi dădu băutura pe gât dintr-o 
înghiţitură și o scuipă numaidecâăt. 

— Pentru numele tuturor zeilor! răcni el. Ce fel de porcărie 
este asta? 

Femeia zâmbi lăsând să se vadă un șir de dinţi perfecţi. 

— Zeamă de motan. 

Cí zâmbi. Într-adevăr, zeama de motan era un întăritor. Dar Ci 
nu era chiar atât de sigur că procedeul folosit pentru a-l obţine 
ar putea fi pe gustul său. 

— Dacă ai stors vreodată un burete, îţi vei putea imagina, îi 
explică femeia și îi mai turnă un bol. Se ia un motan frumos și i 
se zdrobesc oasele cu un ciocan, dar nu și capul, ca să rămână 
în viaţă. Trebuie lăsat puţin în pace, apoi i se dă foc la blană. 
După aceea, se opărește și se condimentează după gust. După 
o oră de fierbere, se strecoară într-o cană și gata. 

Bărbatul o privi descumpănit. Ochii îi jucau de uimire, 
strălucitori de la băutură. Nu știa ce să facă. Încercă să 
bolborosească ceva, dar nici măcar el nu înţelese. Aruncă pe jos 
bolul cu rachiu pe care i-l oferea și plecă înjurând printre dinţi. 
Ceilalţi bărbați îl urmară, de parcă i-ar fi datorat supunere, 
luându-le cu ei și pe curtezane. 

Kan izbucni în râs. După ce dispărură și ceilalți comeseni, 
profită ca să-și îndrepte atenţia către amfitrioană. Își spălă 


VP - 312 


mâinile și își turnă ceai. Apoi se întoarse către Ci, încredințându- 
se că îi acordă atenţie. 

— Ci, ţi-o prezint pe Iris Albastru. Descendenta generalului 
Yue Fei. 

Femeia își înclină capul, în timp ce Ci rămase mut de uimire. 
Apoi văzu în ochii ei limpezi ceva care îl înspăimântă. 


28. 


Pentru Ci fu un șoc să afle că Iris Albastru este descendenta 
lui Yue Fei, de parcă l-ar fi lovit cineva cu o măciucă în moalele 
capului. Dar femeia cu ochi palizi care îl privea cu gingășia unei 
căprioare, amfitrioana cu o pieptănătură rafinată și un splendid 
hanfu*! de mătase, și ale cărei maniere senine ar fi rivalizat cu 
ale unei suverane era pentru Kan suspectă de asasinarea cu 
brutalitate a trei bărbaţi. 

Din clipa aceea, tulburătoarea frumusețe a lui Iris Albastru 
căpătă altă dimensiune și, cu toate că vorbea cu aceeași 
eleganță, gesturile binevoitoare care îl cuceriseră cu puţin 
înainte începură să-l neliniștească. 

Ci nu știa ce să spună. Reuși doar să bâiguie un „încântat de 
cunoștință” și rămase absorbit, privindu-i trăsăturile senine. Era 
la fel de frumoasă, dar în ochii ei limpezi i se păru că descoperă 
un văl de răceală care părea că o trădează. Își aminti de 
înșelătorul calm al scorpionului chiar dinainte de a-și lansa 
atacul mortal și i se strânse stomacul. 

Între timp, lris Albastru, străină de preocupările lui, se 
interesă de activitatea pe care o desfășură Ci în calitate de 
sfetnic al lui Kan. De data aceasta, dregătorul i-o luă înainte: 

— Tocmai de aceea am vrut să ţi-l prezint. Ci elaborează 
acum un raport despre popoarele din Nord și m-am gândit că tu 
l-ai putea ajuta. Te mai ocupi încă de afacerile tatălui tău, nu-i 
așa? 

— În măsura posibilităţilor. De când m-am căsătorit, viaţa 
mea s-a schimbat destul de mult. Dar, în sfârșit, asta e ceva ce 
știi deja... Făcu o pauză. Așadar, lucrezi la un raport despre 


+7 A se vedea la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat GLOSAR articolul cu aceeași 
denumire. 


VP - 313 


etnia Jin... spuse ea, adresându-i-se lui Ci. Atunci, ai noroc. Îl vei 
putea întreba pe ambasador. 

— Nu vorbi prostii. Ambasadorul este ocupat. Aproape la fel 
de mult ca și mine, interveni din nou Kan. 

— Tot cu femeile? 

— Iris... Iris... Mereu ironică. Dregătorul Kan se strâmbă. Ci nu 
vrea să audă vorbe goale din partea unui bărbat antrenat să 
mintă. Tânărul caută adevărul. 

— Tânărul nu are gură? spuse Iris Albastru. 

Ci observă că tonul ei era ușor provocator. 

— Îmi place să-i respect pe cei mai în vârstă decât mine, îi 
răspunse el. 

Ci constată că ea se simţise vizată și zâmbi maliţios în 
întuneric. Apoi îl privi pe Kan, căutând un răspuns. Nu înţelegea 
intenţiile dregătorului, nici unde avea de gând să ajungă. În 
plus, începea să-și dea seama că relaţia dintre Kan și lris 
Albastru nu era chiar atât de idilică pe cât bănuise el. 

Aștepta un răspuns când, pe neașteptate, o siluetă se profilă 
în lumina felinarelor. Lui Ci i se păru că era fabricantul de 
bronzuri cu care stătuseră la aceeași masă în timpul cinei. 
Recunoscându-l, Kan se ridică anevoie. 

— Vă rog să mă scuzaţi, am o problemă de rezolvat, spuse 
dregătorul și ieși în întâmpinarea bărbatului. 

Ci își mușcă buzele. Tot nu știa ce să spună. Bătu darabana cu 
degetele în ceașca de ceai și apoi o apropie de gură. 

— Neliniștit? întrebă femeia. 

— Ar trebui să fiu? 

Pentru o clipă, îi trecu prin minte că ceaiul ar putea conţine 
vreun fel de otravă și se opri din băut. Incet, o îndepărtă de 
buze, aruncând pe furiș o privire înăuntrul ei. Apoi o privi pe 
femeie. Se uita la el într-un mod ciudat pe care nu reuși să-l 
interpreteze. 

— Așadar, îi respecţi pe cei mai în vârstă... insistă ea. Câţi ani 
ai? 

— Douăzeci și patru, minţi el, adăugându-și încă doi. 

— Și ce vârstă presupui că am eu? 

Știind bine că întunericul îl protejează, Ci o studie fără jenă. 
Sclipirile portocalii ale felinarelor înfrumuseţau un chip cu 
trăsături delicate și atenuau ridurile discrete pe care anii păreau 
că i le dăruiseră. Sânii ei, de mărimea portocalelor, se umflau 


VP - 314 


ușor sub hanfu, contrastând cu o talie normală și niște șolduri 
neobișnuit de proeminente. Se miră că nu o deranja felul în care 
el o cerceta. Ochii ei bătând în cenușiu, de o culoare pe care Ci 
nu o mai văzuse vreodată, străluceau. 

— Treizeci și cinci. Deși socotise cu câţiva ani mai mult, se 
gândi că l-ar ajuta dacă ar linguși-o puţin. 

Femeia ridică o sprânceană. 

— Ca să lucrezi alături de Kan, trebuie să fii foarte îndrăzneţ 
sau foarte prost. Spune-mi, Ci, tu ce fel de persoană ești? 

Pe Ci îl uimi impertinența femeii. Nu știa ce hram poartă, dar 
probabil că se simţea foarte sigură pe ea dacă îl critica pe Kan 
de faţă cu un necunoscut care în teorie lucra pentru el. 

— Poate că sunt genul de persoană care nu îi insultă pe nou- 
veniţi, îi răspunse el. 

Femeia se strâmbă și cobori privirea. Lui Ci i se păru că vede 
pe faţa ei o umbră de regret. 

— Scuză-mă, dar omul acela m-a enervat întotdeauna. Vărsă 
un strop de ceai încercând să și-l toarne. Ştie că nu-i cunosc pe 
cei de etnie Jin așa cum pretinde el, așa că nu-mi închipui cum 
te-aș putea ajuta. 

— Nu știu. Poate că aţi vrea să-mi vorbiţi despre munca 
dumneavoastră. Este evident că nu aveţi preocupări casnice, 
improviză el un răspuns. 

— Munca mea este la fel de banală ca și mine. Bău în silă. 

— Mie nu-mi păreţi banală. Ci își drese glasul: Cu ce vă 
ocupați mai exact? 

Femeia rămase o clipă tăcută, ca și cum ar fi chibzuit dacă să 
răspundă sau nu. 

— Am moștenit o afacere de export de sare, spuse ea în cele 
din urmă. Relaţiile cu barbarii au fost întotdeauna dificile, dar 
tatăl meu a știut să se descurce și a construit niște prăvălii 
aproape de graniță. Din fericire, în pofida piedicilor puse de 
guvern, au prosperat rapid. Acum, le conduc eu. 

— În pofida piedicilor? 

— Este o poveste tristă. lar aici suntem la o petrecere. 

— Din câte relataţi, o îndeletnicire periculoasă pentru o 
femeie singură... 

— Nimeni nu a afirmat că aș fi singură. 

Ci sorbi din nou din ceai. Nu știa ce să spună. 

— Kan a menţionat ceva despre soțul dumneavoastră. 


VP - 315 


Presupun că la el vă referiţi. 

— Kan vorbește prea mult. Dar așa este. Soţul meu se ocupă 
de multe lucruri. Glasul ei sună amar. 

— Și unde este acum? _ 

— Călătorește. O face adesea. Işi turnă puţin rachiu. Dar de ce 
atâtea întrebări despre el? Am crezut că cei care te interesează 
sunt cei din Jin. 

— Între altele, răspunse Ci. : 

Ci își dădu seama că situaţia îi scapă din mâini. Incepu să 
bată din nou darabana cu degetele. Rămase mut constatând că 
tăcerea încetase să mai fie o ușoară stânjeneală, devenind 
apăsătoare ca o lespede. Iris Albastru va gândi curând același 
lucru. Timpul îi era împotrivă, dar nu știa cum să anime 
conversaţia. 

În momentul acela femeia se mișcă. Când ea scoase încet un 
evantai din mânecă, Ci îi admiră antebraţul alb. Il desfăcu la fel 
de lent și începu să-și facă vânt. Curând după ce îl folosi, la Ci 
ajunse mirosul unui parfum. Esenţa sa pătrunzătoare i se păru 
ciudat de cunoscută. 

— Esenţă de Jad? spuse Ci. 

— Poftim? 

— Parfumul. Este Esenţă de Jad. Cum aţi făcut rost de ea? 

— Astfel de întrebări i se pun doar unei anumite categorii de 
femei, zâmbi ea cu amărăciune, și provoacă răspunsuri numai 
pentru un anumit tip de bărbaţi, adăugă ea. 

— Chiar și așa, insistă el. 

Drept răspuns, Iris Albastru dădu pe gât paharul cu rachiu. 

— Trebuie să plec, îi spuse ea. 

Ci avea de gând să o reţină, când o explozie îi luă prin 
surprindere. Ridică ochii. Deasupra lor, niște ghirlande de lumini 
străluceau pe cer, stingându-se și aprinzându-se. Străluciri verzi 
și roșii le luminau chipurile cu neîntrerupte izbucniri de lumină, 
cu mii de aștri apărând pe bolta cerească. 

— Focurile de artificii! Ci rămase uimit de formele înflorite 
care fulgerau pe cer. Sunt splendide. Căută complicitatea lui Iris 
Albastru, dar găsi doar o privire absentă, aţintită către crâng. Ar 
trebui să le priviţi, o sfătui el. 

În loc să-și îndrepte ochii către cer, femeia întoarse capul spre 
Ci. Totuși, nu îl fixă cu privirea. Avea ochii umezi de la 
strălucirea focurilor. Tânărul băgă de seamă că pupilele ei 


VP - 316 


rămâneau insensibile la izbucnirile de lumină. 

— Măcar de aș putea, spuse ea. 

Ci văzu cum femeia se întorcea cu spatele la el și se 
îndepărta, ajutându-se de un baston. 

Clătină din cap. Iris Albastru, strănepoata lui Yue Fei, asasina 
pe care o suspecta Kan, era cu desăvârșire oarbă. 

x kx X 

La întoarcerea în palat, Ci scrută mulţimea, atrasă de 
spectacolul pirotehnic care continua să brăzdeze cerul cu 
strălucirea sa. Il căută pe Kan, dar nu îl găsi. Se uită prin galerie, 
prin Salonul Saluturilor și prin sălile anexe fără niciun rezultat. 
Cobori din nou în grădini, dar nici acolo nu era. Neștiind ce să 
facă, se îndeletnici să admire focurile până se stinseră de tot, 
până când în aer rămase doar o ceață deasă cu un puternic 
miros înțepător. O ceaţă care îi aminti de ziua în care casa lui se 
prăbușise, exterminându-i familia. 

Se gândi din nou la tatăl lui. Nu trecea zi fără să se gândească 
la el. 

Pierdu noţiunea timpului, fiind cufundat în gânduri. 

Trecuse de miezul nopții când i se păru că descoperă silueta 
lui Kan mișcându-se în spatele tufișurilor. Părea că îl însoțește 
cineva. Se ridică și o porni în întâmpinarea lui. Dar, când zări 
persoana cu care stătea de vorbă, se opri brusc. Era 
ambasadorul Imperiului Jin. Ci se întrebă despre ce or fi vorbind 
atât de călduros, ascunși în desiș. Nu găsi niciun răspuns. Era 
derutat. Poate că alcoolul consumat nu îl lăsa să gândească 
limpede. Işi spuse că ar face bine să se întoarcă și să se 
îndrepte către încăperile sale. 

(J 

Patul părea de piatră. Dormi cu întreruperi, zvârcolindu-se, 
până când un slujbaș îl trezi, scuturându-l ca pe o cârpă. 
Bărbatul îi spuse să se scoale. Avea ordin să-l conducă în 
încăperea cu cadavre. 

— Acum! spuse el fără menajamente, pe când ridica storul 
care acoperea fereastra. 

Ci se frecă la ochi. | se păru că avea să-i crape capul de 
durere. ` ` 

— Dar n-au fost încă îngropate cadavrele? Işi acoperi ochii. Il 
deranja lumina. ) 

— A mai apărut unul. In această dimineaţă. 


VP - 317 


În drum spre depozit, slujbașul îl informă că trupul fusese 
găsit în apropiere de palat, de cealaltă parte a zidurilor 
fortificate. Ci întrebă dacă îl examinase cineva. Bărbatul 
răspunse că în momentul acela Kan îl identifica împreună cu 
unul dintre inspectori. 

Când Ci intră în încăperea cu cadavre, Kan era aplecat asupra 
trupului. Nefericitul zăcea pe masă cu faţa în sus, gol, și la fel ca 
eunucului, îi lipsea capul. Simţindu-i prezenţa, sfetnicul de la 
Dregătoria Pedepselor îl zori să se apropie. 

— Tot decapitat, îi arătă el. 

Nu era nevoie să-i spună. Işi puse un șorț și aruncă o privire 
rapidă. Ca de obicei, inspectorul care îl însoțea pe Kan se 
mărginise să menţioneze în raportul său aspecte superficiale, 
precum enumerarea rănilor și culoarea pielii. Lipsindu-i faţa, 
inspectorul nu îndrăznise să se hazardeze în stabilirea vârstei. 

După ce citi raportul, Ci solicită permisiunea de a efectua 
examinarea. 

Primul lucru care îi atrase atenţia fu rana de la gât produsă 
prin decapitare. Spre deosebire de cazul eunucului, tăietura era 
neregulată, cu sfâșieturi, motiv pentru care deduse că asasinul 
nu avusese răgazul necesar să o facă pe îndelete. Tăietura 
deschisă de pe piept era mai puţin adâncă decât cele găsite la 
celelalte cadavre. Își notă observaţiile și continuă examinarea. 
Pe gât, la nivelul cefei, se vedeau niște zgârieturi longitudinale 
care coborau până la umeri. Işi îndreptă imediat atenţia spre 
dosul mâinilor și găsi același tip de excoriaţii. In încheiere, 
cercetă gleznele, la care găsi semnele bănuite. Îi comunică totul 
lui Kan. 

— Juliturile s-au produs când a fost mutat cadavrul, care a fost 
ținut de picioare și târât pe spate, arătă el seninele. In mod 
evident, atunci era încă îmbrăcat, în caz contrar juliturile s-ar fi 
extins până la fese. 

Luă o pensă, scoase resturile de pământ care rămăseseră 
lipite de unghii și de piele și le depuse într-un mic flacon pe care 
îl astupă cu o bucăţică de pânză. Apoi încercă să îndoaie braţele 
și picioarele din încheieturi, fiind de părere că rigiditatea 
cadaverică era încă în faza sa iniţială. Socoti că moartea 
survenise în urmă cu mai puţin de șase ore. 

Deodată, se opri. Încă îl mai durea capul, dar i se păru că 
distinge un miros clar. 


VP - 318 


— Nu-l simţiți? adulmecă el. 

— Ce anume? se miră Kan. 

— Parfumul. 

Imediat, Ci își apropie nasul de craterul săpat între sfârcuri. 
Apoi se ridică strângând din buze. Nu avea nicio îndoială. Era 
Esenţă de Jad. Aceeași aromă cu care era parfumată lris 
Albastru în noaptea precedentă. Îi ascunse lui Kan descoperirea 
sa. 

— Unde este îmbrăcămintea lui? întrebă el. 

— A fost găsit dezbrăcat, răspunse dregătorul. 

— Și nu s-a găsit nimic lângă el? Niciun obiect? Nimic care să-l 
identifice? 

— Nu. Nimic. 

— Sunt inelele... interveni inspectorul. 

— Inelele? 

Ci îl privi mirat pe Kan. 

— Ah, da! Uitasem de ele. 

Își drese glasul. Se apropie de o măsuţă și i le arătă. Ci 
rămase uluit. 

— Nu le recunoașteţi? întrebă Ci. 

— Nu. De ce ar trebui să le recunosc? 

— Pentru că sunt inelele pe care le purta fabricantul de bronz 
cu care am luat cina azi-noapte la recepție. 

xxx 

Când rămaseră singuri, Ci îi spuse lui Kan că se îndoia de 
implicarea lui Iris Albastru. 

— Pentru numele Marelui Buddha, onorabile dregător, femeia 
aceea este oarbă! se răsti el. 

— Femeia aceea este un diavol! îl asigură Kan. Și dacă nu 
este așa, spune-mi, cât timp ţi-a luat ca să-ţi dai seama că nu 
vede? Cât timp te-a înșelat? 

— Dar chiar vă închipuiţi că o nevăzătoare poate să taie 
capete cu ferăstrăul și să târască cadavre? 

— Nu fi prost! Nimeni n-a zis că ea ar fi cea care îi ciopârțește, 
înfățișarea îi deveni severă. 

— Ah! Nu? Atunci, cine? 

— Dacă aș ști, n-aş mai sta aici să te suport! urlă el și 
împrăștie dintr-o lovitură toate instrumentele lui Ci. 

Ci simţi că i se urcă sângele în obraji. Trase aer în piept și oftă 
adânc. Apoi își adună ustensilele care se rostogoliseră pe jos. 


VP - 319 


— Uitaţi ce este, Excelenţă, știm cu toţii că există multe tipuri 
de asasini. Dar să îi excludem pentru moment pe cei care nu se 
gândesc să ucidă: oameni normali care își pierd într-o bună zi 
raţiunea în timpul unei dispute sau surprinzându-și soţia în 
brațele altuia. Acele persoane comit o nebunie pe care, cu 
mintea-ntreagă, nici măcar nu și-ar fi închipuit-o și ale cărei 
consecinţe le poartă după ei toată viața. Termină de aranjat 
instrumentarul. lar acum să ne gândim la ceilalţi: la asasinii 
adevăraţi, la monștri. Din această categorie fac parte diferite 
tipuri. Pe de o parte, sunt cei care acţionează mânaţi de 
desfrâu, ființe nesăţioase asemenea rechinilor. În general, 
victimele lor sunt femeile și copiii. Nu se mulţumesc numai să-i 
ucidă: mai întâi îi profanează și îi rănesc și apoi îi masacrează. 
Pe de altă parte, există asasinii violenţi, viscerali: oameni 
irascibili, capabili să distrugă cel puţin o viaţă pentru motivul cel 
mai absurd cu putinţă, ca tigrii care dormind aparent liniștiți te- 
ar devora numai dacă le-ai atinge un fir din mustață. Mai există 
și iluminaţii: cei care, fiind fanatizaţi de idealuri sau de 
învăţăturile sectelor, ar comite cea mai cumplită dintre barbarii, 
la fel ca un câine de pradă antrenat pentru luptă. În cele din 
urmă, îi vom întâlni pe cei mai ciudați: cei care se desfată cu 
plăcerea de a ucide. Acest tip de asasin nu poate fi comparat cu 
niciun animal, pentru că răul care s-a cuibărit în el îl face să fie 
mult mai fioros. Și acum, spunețţi-mi, în ce categorie aţi pune-o 
pe femeia aceea? Între desfrânaţi? Între colerici? Între dementi? 

Kan îl privi pieziș pe Ci. 

— Băiete, băiete... Te asigur că nu pun la îndoială iscusința ta 
în privinţa oaselor, a armelor sau a viermilor. Fă-ţi treaba în 
continuare! Din partea mea, poţi să scrii chiar și o carte și să ţii 
după aceea un discurs în piaţă! urlă el. Dar, cu toată știința ta, 
ai uitat de o specie fundamentală, mai feroce decât multe altele, 
inteligentă, răbdătoare. N-ai luat în considerare vipera: este în 
stare să aștepte încolăcită momentul prielnic, să-și hipnotizeze 
victima și să-și descarce veninul printr-o mușcătură iute ca o 
lovitură de bici. Vorbesc despre persoanele care acţionează 
mânate de otrava răzbunării. Sau, ceea ce este același lucru: de 
o ură atât de cumplită, încât le corupe până în adâncul 
sufletului. Și te asigur că una dintre acele persoane este lris 
Albastru. 

— Și cu ce îi hipnotizează? Cu ochii ei morţi? îi aruncă Ci. 


VP - 320 


— Nu e nimeni mai orb decât cel ce nu vrea să vadă! Lovi cu 
pumnul în masă. Te lași orbit de absurdele tale cunoștințe 
practice și nesocotești bunul-simţ. Ti-am mai spus că se 
folosește de complici. 

Ci preferă să treacă sub tăcere faptul că îl văzuse stând de 
vorbă pe ascuns cu ambasadorul Imperiului Jin, știind că o 
confruntare cu dregătorul Kan nu va duce nicăieri. Așa că alese 
să-și schimbe strategia: 

— De acord. Atunci, cine o ajută la asasinate? Soțul ei, 
cumva? 

Kan privi spre ușa în spatele căreia aștepta inspectorul. 

— Să ieşim afară, sugeră el. 

Ci își strânse instrumentarul și îl urmă pe Kan, blestemându-și 
soarta. Cu fiecare clipă care trecea, se încredea și mai puţin în 
el. Nu înțelegea de ce Kan îi ascunsese amănuntul cu inelele și, 
cu atât mai puţin, faptul că, după ce-i dezvăluise că mortul era 
fabricantul de bronzuri, nu făcuse nici măcar un comentariu. Mai 
cu seamă că era posibil ca dregătorul să fi fost ultima persoană 
care vorbise cu victima. Odată ajunși afară, Kan îl conduse până 
în apropierea heleșteului unde petrecuseră la sărbătoarea din 
noaptea precedentă. Se încruntă și îl privi pe Ci. 

— Uită de soţul ei. Îl cunosc de multă vreme și este doar un 
bătrân cumsecade, a cărui singură prostie a fost aceea de a se 
însura cu zgripţuroaica aceea. Făcu o pauză. Mai curând mă 
gândesc la servitorul ei. Un mongol cu chip de câine pe care l-a 
adus cu ea din Nord. 

Ci își frecă bărbia. Apărea un personaj nou. 

— Și dacă așa este, de ce nu îl arestaţi? 

— De câte ori va mai trebui să ţi-o repet? spuse Kan 
gesticulând. Pentru că sunt convins că mai are și alți complici. O 
singură persoană n-ar fi în stare să comită aceste crime atroce 
și tot ce ascund ele. 

Ci își mușcă limba. Era sătul de acest mare mister despre 
care, după toate aparențele, știa toată lumea și pe care nimeni 
nu i-l putea explica. Presupunând că bănuielile lui Kan erau 
adevărate, de ce nu poruncea ca mongolul să fie urmărit? Și în 
cazul în care ar fi poruncit deja acest lucru, ce rol absurd juca el 
în investigaţie? Singura explicaţie era că totul ar consta într-o 
mare minciună pusă la cale de însuși Kan. Totuși, era ceva care 
nu se potrivea: parfumul găsit pe cadavre. Nu avea nicio 


VP - 321 


îndoială că onorabilul Kan, cu puterea lui incontestabilă, și-ar fi 
putut însuși o mostră ca să o acuze pe Iris Albastru, dar dacă 
parfumul acela aparţinea exclusiv concubinelor împăratului, nu 
înțelegea cum de îl putea folosi Iris Albastru. 

Când îl întrebă pe Kan cum era cu putinţă ca o femeie de 
rangul ei să joace rolul de amfitrioană a curtezanelor, acesta nu 
ezită. 

— Nu ţi-a spus? se miră. Iris Albastru a fost o nushi. Favorita 
împăratului. 

x x * 

O nushi... Din acest motiv, Iris Albastru făcea pe mijlocitoarea 
între nobili și flori: deoarece cunoștea arta amorului galant, de 
parcă ar fi fost vorba de o preoteasă a plăcerii. 

— Împăratului îi place să-și trateze bine invitații și, de câte ori 
poate, o invită pe lris Albastru, mormăi Kan. Femeia asta e 
numai flacără și chiar și azi, în ciuda vârstei ei, te asigur că te-ar 
mistui. 

Kan îi povesti că, deși era oarbă, vestea despre frumuseţea ei 
trecuse de zidurile palatului pe când domnea bătrânul împărat. 
Suveranul de pe vremea aceea nu stătuse în cumpănă. 
Poruncise ca familia ei să fie răsplătită și ea să fie adusă în 
haremul său. 

— Pe atunci era o copilă, dar eu însumi am văzut cum l-a 
fermecat pe împărat. Tatăl lui Ningzong“* a uitat de restul 
concubinelor și a devenit obsedat de ea, desfătându-se cu ea 
până la extenuare. Când boala a pus stăpânire pe membrele 
suveranului, a numit-o nushi imperială. Cu toate că era de-acum 
doar un bătrân bolnăvicios, ea a continuat să aibă grijă ca el să 
se împreuneze cât mai des cu femei de rang inferior și, o dată 
pe lună, cu regina. Le conducea pe concubine la alcovul regal, le 
înmâna inelul de argint pe care trebuiau să și-l pună pe mâna 
dreaptă înainte de a intra, le dezbrăca, le parfuma cu Esenţă de 
Jad și asista la consumarea actului. Kan părea că își imaginează 
scena. Deși nu putea să vadă, se spune că se delecta privind. 

Îi povesti că Iris Albastru și-a părăsit postul de nishi cu 
consimțământul noului împărat la moartea tatălui acestuia. Cu 
toate că era oarbă, a condus cu mână de fier afacerile pe care le 
moștenise înainte de a se fi căsătorit cu actualul ei soț, pe care, 
de asemenea, l-a vrăjit. 


48 Guangzong, împărat aparţinând dinastiei Song din Sud între anii 1189-1194. 
VP - 322 


— Are ceva care îi înnebunește pe bărbaţi. L-a fermecat pe 
împărat, l-a fermecat pe soțul ei și, dacă nu vei avea grijă, te va 
fermeca și pe tine, adăugă el. 

Ci cugetă la spusele lui Kan. Nu era o persoană care să creadă 
în vrăjitorii, dar cert este că nu și-o putea scoate pe Iris Albastru 
din minte. Femeia aceea avea ceva care o deosebea de celelalte 
și nu știa cum să-și explice lucrul acela. Işi scutură capul, 
încercând să chibzuiască. Încă mai rămânea de rezolvat treaba 
cu fabricantul de bronzuri, așa că i-o spuse lui Kan. 

— Azi-noapte, când l-am părăsit, părea neliniștit, răspunse 
dregătorul. L-am întrebat despre noul aliaj la care lucra și cu 
care nu înceta să se laude. Îți vei fi dat seama că era un 
fanfaron, dar nu-mi închipui cine să fi vrut să-l ucidă. 

— Nici măcar Iris Albastru? întrebă Ci. 

— Asta va trebui să afli tu. 


29. 


„Dacă nu vei avea grijă, te va fermeca și pe tine”. 

Ci se gândi că poate Kan avea dreptate în ceea ce o privește 
pe lris Albastru, pentru că îl atrăgea ceva, ca un magnet, la 
femeia aceea. Poate din pricina felului cum se descurca oarbă 
fiind, sau pentru că nu-i vedea cicatricele sau pentru atitudinea 
pe care o avea faţă de Kan, dar, orice ar fi fost, în mintea lui 
părea că se cuibăriseră ochii ei cenușii orbi, chipul oval și delicat 
și vocea ei profundă și calmă. Și cu cât încerca mai mult să-i 
alunge din închipuire, cu atât mai mult prindeau rădăcini în 
gândurile sale. 

Când în sfârșit își veni în fire, pierduse deja toată dimineaţa. 
Scutură din cap. Trebuia să se concentreze pe investigaţie. Mai 
cu seamă, pentru că se apropia întoarcerea Astuţiei Cenușii, iar 
informaţia pe care acesta urma să o aducă din Fujian ar putea 
duce la propria execuţie. 

Hotări să lucreze metodic. 

În primul rând, se concentra asupra bărbatului din portret. 
Avea imaginea lui, dar nimic mai mult. La început, presupuse că 
desenul îl va ajuta să-l identifice, dar în absenţa altor dovezi, să- 
i întrebe pe rând, unul după altul, pe cei două milioane de 


VP - 323 


locuitori care populau orașul Lin'an ar fi fost o sarcină 
imposibilă, și aceasta era problema pe care trebuia să o rezolve. 
Își netezi părul, în timp ce își aţintea privirea asupra schiţei, de 
parcă simpla ei contemplare ar fi fost în stare să-i ofere o 
soluţie. Nu-și putea da seama de cauza nenumăratelor cicatrice 
care îi presărau faţa. Nu păreau sechelele vreunei boli, așa că 
nu mai rămânea decât posibilitatea unui accident. Dar, în acest 
caz, care anume? Nu găsi răspuns. Cu toate acestea, părea 
limpede că orice ar fi provocat rănile, acestea îi pricinuiseră 
multă suferință. Și, în acest caz, s-ar fi dus să ceară ajutor la 
vreun dispensar sau spital. 

Se miră de cât de potrivită era deducţia sa. Asta era! Avea 
soluția! Numărul spitalelor și dispensarelor cărora li s-ar fi putut 
adresa era limitat, iar medicul care s-ar fi ocupat de el cu 
siguranţă că avea să-și amintească de un pacient cu faţa 
însemnată cu ciupituri atât de rar întâlnite. 

Numaidecât, îl rugă pe Bo să pună în mișcare dispozitivul de 
căutare, cerându-i insistent ca, pe durata cercetării, să-i 
raporteze noutăţile care ar fi apărut și indicându-i ca, după ce 
va îndeplini formalităţile pregătitoare, să se întoarcă la 
încăperile sale pentru a ieși apoi împreună din palat. 

Odată definitivată chestiunea portretului, începu să se ocupe 
de cadavrul desfigurat, de la care păstra mâna pe care i-o 
retezase. O scoase din răcitorul de conservare și o cercetă din 
nou. Din fericire, gheaţa își făcuse treaba și mâna era într-o 
stare similară celei din momentul când o secționase. Pielea 
roasă și albicioasă părea o strecurătoare ce fusese perforată de 
sute de ace. Coroziunea de pe piele afecta toate degetele și se 
întindea pe palmă și pe dosul mâinii, ca și cum prezenţa ei s-ar 
fi datorat efectului vreunui acid cu care lucrase. In zilele 
precedente, făcuse o listă cu cele mai diverse meserii, precum 
vopsitor de mătăsuri, cioplitor în piatră, înălbitor de hârtie, 
bucătar, spălător, zugrav de fațade, călăfătuitor sau chimist, 
ceea ce constituia o gamă foarte variată care ar fi descurajat 
orice investigare. Trebuia să delimiteze căutările. In afară de 
toate acestea, îi mai rămânea de cercetat locul unde fusese 
găsit cadavrul fabricantului de bronzuri și să-i viziteze atelierul, 
dar trebuia să transporte neîntârziat membrul amputat ca să 
pună întrebări la Marea Farmacie din Lin'an. 

Ajutoarele lui Bo trebuiră să împrăștie nesfârșita mulţime de 


VP - 324 


bolnavi, invalizi și răniţi care le împiedicau accesul în 
stabiliment. Inăuntru, Ci se văzu copleșit de o avalanșă de 
curioși care se năpustiră la tejghea de îndată ce scoase mâna 
amputată din răcitorul de conservare. Odată îndepărtați curioșii, 
Ci puse membrul mutilat în faţa unor vânzători care tremurau, 
de parcă s-ar fi temut că, în orice clipă, și mâinile lor ar putea să 
fie retezate. Vorbele lui Ci nu reușiră să-i liniștească. 

— Vreau doar să examinaţi mâna cu atenţie și să-mi spuneţi 
dacă aţi recomandat vreun tratament pentru o astfel de 
suferință. 

După ce examinară extremitatea moartă, vânzătorii se priviră 
miraţi, dat fiind că ceea ce pentru Ci părea să fie o boală care ar 
fi avut nevoie de tratament, pentru ei nu era decât o simplă 
rosătură. Ci nu se mulțumi cu acest răspuns. Puse mâna 
amputată pe tejghea și ceru să se prezinte responsabilul 
farmaciei, asigurându-i că nu vor pleca până când acela nu își 
va face apariţia. După câteva clipe, veni un bărbat îndesat cu o 
înfățișare derutată, purtând un șorț și o bonetă roșii. După ce 
examină membrul amputat, se arătă destul de surprins, dar îi 
oferi totuși lui Ci același răspuns pe care i-l dăduseră și 
subordonații săi. 

— Nimeni n-ar cere un tratament pentru ceva atât de banal. 

Ci strânse pumnii. Oamenii aceia nu-și dădeau deloc silința. 

— Și se poate ști de ce sunteţi atât de sigur? îl întrebă el. 

Drept răspuns, bărbatul își puse mâinile lângă extremitatea 
retezată. 

— Pentru că și eu sufăr de așa ceva. 

xxx 

Când CÍ își reveni din descumpănire, constată că, într-adevăr, 
coroziunea de pe mâinile responsabilului farmaciei era practic 
copia celei de pe mâna amputată. Avu nevoie de un efort de 
voinţă ca să poată continua. 

— Dar cum...? bâigui el. 

— Este sarea. li arătă bine mâinile sale. Marinarii, minerii, cei 
care sărează peștele și carnea ca să le conserve... Toţi cei care 
muncim zilnic cu sarea, mai devreme sau mai târziu, sfârșim cu 
mâinile roase. Eu însumi o folosesc zilnic ca să-mi conserv 
mixturile, dar nu este o afecțiune gravă. Nu cred că era nevoie 
să i se fi tăiat mâna acestui nefericit, îl ironiză el. 

Lui Ci nu-i făcu nicio plăcere comentariul. Vâri din nou mâna 


VP - 325 


în răcitorul de conservare, le mulţumi pentru ajutor și părăsi 
Marea Farmacie din Lin'an. 
x kx * 

| se deschidea o ușă și i se închidea alta. Faptul de a exclude 
prezenţa unui acid ce ar fi putut cauza coroziunea elimina mai 
multe meserii, dar apariția neașteptată a sării adăuga tot atâtea 
altele sau chiar și mai multe. A patra parte a locuitorilor din 
Lin'an trăia din pescuit și, cu toate că din această a patra parte 
doar un număr redus părăsea fluviul Zhe ca să trudească în 
largul mării, dacă i se adăugau lucrătorii din depozitele de 
conserve și neguțătorii de sare, cifra suspecţilor depășea cu 
mult cincizeci de mii. Așadar, speranţele sale constau dintr-un 
ultim amănunt: minuscula flacără ondulată tatuată sub degetul 
mare. Bo îi garantă că se va ocupa de identificarea ei. 

Mai avea încă de vizitat atelierul de bronzuri, o formalitate în 
care își pusese mari speranţe și de la care aștepta să obţină 
dovezi concludente. Le dădu ajutoarelor sale sarcina de a duce 
răcitorul de conservare înapoi la palat, instruindu-i să 
înlocuiască gheaţa de îndată ce vor ajunge, și, însoţit de slujbaș, 
o porni spre cartierele portuare din sudul orașului. 

Când ajunseră la adresa pe care i-o dăduse Kan, Ci îngălbeni. 
În faţa lui, acolo unde până în ziua precedentă se înălța cel mai 
important atelier de bronzuri, rămăsese acum doar o priveliște 
dezolantă. Jăraticul încă mai trosnea pe rugul alcătuit din grinzi 
aprinse, lemn ars, metal topit și grămezi de cărămizi. Părea că o 
armie de foc ar fi ras atelierul de pe faţa pământului până în 
temelii, lăsând o urmă fumegândă a devastării. 

Ci își aminti de incendiul care îi pârjolise casa din sat. | se 
păru că simte chiar și același miros. 

Numaidecât, se îndreptă spre mulţimea de curioși căutând 
martori care să-l poată informa despre cele întâmplate. Nişte 
localnici îi povestiră despre un foc violent care izbucnise în zori, 
alții menţionară zgomotele asurzitoare la prăbușirea construcției 
și mai mulţi regretară că întârzierea corpului de pompieri făcuse 
ca flăcările să se propage la atelierele învecinate, dar nimeni nu- 
i oferise vreo informaţie care, dincolo de confuzie, să fie 
relevantă. Din fericire, un băiat dezgheţat care hoinărea prin 
împrejurimi se oferi să-i furnizeze informaţii de primă mână 
pentru numai zece giân. Băiatul era numai piele și os, motiv 
pentru care Ci adăugă la cererea lui un pumn de orez fiert pe 


VP - 326 


care-l cumpără de la o tarabă din apropiere. Între două 
înghiţituri, băiatul îi povesti că un zgomot precedase incendiul, 
dar nu putu să aducă și alte lămuriri. Ci era deja pe punctul de a 
pleca, decepţionat, când tânărul îl prinse de braţ. 

— Dar știu pe cineva care a văzut totul. 

Îi mărturisi că un camarad din sindicatul cerșetorilor își 
petrecea nopţile de ani de zile într-unul dintre șoproanele 
atelierului. 

— Este șchiop. De aceea nu se îndepărtează niciodată de 
locul care i-a fost atribuit ca să cerșească. Când am venit azi, 
dis-de-dimineaţă, l-am găsit acolo, în spate - îi arătă locul -, 
ascuns ca un șobolan în bârlogul lui. Parcă l-ar fi văzut pe zeul 
morţii. Mi-a spus că trebuie să fugă. Că, dacă ei l-ar găsi, l-ar 
ucide. 

— L-ar ucide? Ci făcu ochii mari. Cine? 

— Nu știu. Vă spun că era îngrozit. De îndată ce s-a crăpat de 
ziuă, a profitat de zăpăceală ca să se piardă prin mulţime. Și-a 
lăsat chiar și lucrurile aici. Îi arătă un colţ de stradă unde zăceau 
o farfurioară pentru cerșit și o cană de ceramică. Și-a luat cârja 
și a dispărut. 

Ci încă mai regreta acea întâmplare neplăcută, când tânărul îl 
luă prin surprindere. 

— Dar, domnule, dacă vă interesează, îl pot găsi. 

— Pe cine? Ci era descumpănit. 

— Pe prietenul meu cel șchiop! 

Ci încercă să găsească în privirea tinerelului vreo sclipire de 
sinceritate care să concureze cu cea a lăcomiei sale. Nu o găsi. 

— Foarte bine. Adu-mi-l și te voi răsplăti. 

— Domnule, sunt bolnav. Am și eu nevoile mele. Dacă trebuie 
să-l caut, n-o să mai pot cerși... 

— Cât? Strânse din buze. 

— O să vă coste... zece mii de giân. Cinci mii! se corectă el. 

Ci clătină din cap. Dar nu avea de ales. Își aţinti din nou 
privirea în ochii cerșetorului. Nu știa ce să creadă. Se blestemă 
pe când îi cerea lui Bo monedele, dar slujbașul refuză. 

— Va dispărea și nu-l vei mai vedea, îl avertiză el. 

— Banii! insistă Ci, știind că dregătorul Kan îl instruise să 
plătească toate cheltuielile care ar fi fost necesare. 

Bărbatul clătină din cap în semn de dezaprobare și i-i înmână. 

Ci începu să numere monedele, în timp ce ochii tinerelului 


VP - 327 


scoteau scântei, de parcă ar fi privit un munte de aur. Dar se 
stinseră, constatând că CÍ se oprise la cinci sute de gián. 

— Restul îl vei primi când mi-l vei aduce pe prietenul tău. Și 
pentru el vor fi tot atâţia. Și îi restitui lui Bo șiragul de monede. 

Tinerelul tocmai se întorcea cu spatele când, de data aceasta, 
Ci îl prinse de braţ. 

— Și îţi atrag atenţia! Dacă n-am vești de la tine, voi face în 
așa fel încât să fii dat afară din sindicat și o să plătesc oameni 
să te ciomăgească. 

li spuse care este numele său și cum să-l găsească. Apoi 
tânărul dispăru prin mulţime. 

Înainte de a pleca, Ci căută printre ruinele atelierului cu 
speranţa de a găsi vreun indiciu, dar nu erau decât bucăți de 
teracotă, instrumente de forjă topite și cuptoare prăbușite care, 
în ochii lui, însemnau același lucru ca un text pentru un 
neștiutor de carte. In mod ciudat, nu zări obiecte de bronz, nici 
depozite de cupru și de cositor, amănunte pe care le puse pe 
seama jafului. li ceru lui Bo să-i facă rost de o listă cu lucrătorii 
care au muncit în atelier în ultimele luni și îi dădu sarcina să se 
ocupe ca toate resturile, în afară de cărămizi și grinzi, să fie 
transportate la palat. 

— Nu contează cât de distruse ar fi. Să fie identificată fiecare 
piesă înainte de a fi încărcate în lăzi și să se înscrie pe ele locul 
în care au fost găsite. 

— Lui Kan nu-i va face plăcere să transformi palatul într-o 
groapă de gunoi, obiectă Bo. 

Ci nu îi răspunse. Pur și simplu, așteptă ca Bo să ducă la 
îndeplinire cele solicitate. Ci se întrebă dacă membrii corpului de 
pompieri pe care îi împuternicise Bo or fi de încredere. Cu toate 
că nutrea serioase îndoieli, îl liniști faptul că absenţa obiectelor 
de valoare nu îi va ispiti să mai fure ceva pe cei care se vor 
ocupa de transport. 

In drum spre palat, se opriră la locul unde fusese descoperit 
cadavrul fabricantului de bronzuri. Ci se bucură că de gardă era 
aceeași santinelă care găsise trupul. Bărbatul, voinic ca un 
munte de granit, confirmă că, într-adevăr, găsise cadavrul 
decapitat și dezbrăcat chiar în locul acela, la poalele zidului. Ci 
examină urmele de sânge care rămăseseră încă pe caldarâmul 
de piatră, își scoase carnetul de însemnări și făcu o schiță cu un 
cărbune de scris, încercând să redea cât mai bine cu putinţă 


VP - 328 


forma șanțului de scurgere. Întrebă santinela dacă pe durata 
gărzii sale stătea tot timpul în același loc sau, dimpotrivă, făcea 
ronduri periodice. 

— Când sună gongul, ne deplasăm trei sute de pași spre vest, 
ne întoarcem și mergem alţi trei sute de pași în sens opus. Apoi, 
revenim și așteptăm semnalul următor. 

Ci dădu din cap. Aruncă o ultimă privire de jur-împrejur 
înainte de a întreba din nou santinela dacă își amintește ceva 
care să-i fi atras atenţia. Așa cum își închipui, omul îi răspunse 
că nu. 

Asta nu-l supără. Descoperise îndeajuns ca să înainteze cu 
investigația. 

x kx * 

Cercetând cu atenție grădinile imperiale, Ci luă diferite mostre 
de pământ. Odată ajuns în încăperile sale, scoase cârpele și lăsă 
pe masă flaconul în care păstrase resturile de pământ găsite 
sub unghii și pe pielea fabricantului de bronzuri. Cele patru 
mostre culese cu câteva clipe mai devreme se dovediră a fi 
destul de diferite unele de altele: cea provenind din imediata 
apropiere a heleșteului era umedă, presată și negricioasă, spre 
deosebire de cea luată din pădurice, mai afânată, de o nuanţă 
cenușie și cu resturi de ace de pin. Cea de-a treia, culeasă de la 
picioarele galeriei, era compusă din mici fragmente de pietricele 
sfărâmate. Ultima, cea găsită în zona din vecinătatea zidurilor, 
avea un aspect gălbui și unsuros, probabil datorită conţinutului 
mare de argilă folosită ca mortar la construcţia incintei. Încet, 
luă flaconul în care păstra resturile extrase de pe cadavru și le 
așeză lângă grămăjoara provenită din ziduri. 

Coincideau. 

Vâri din nou mostra de pe cadavru în flacon și le etichetă pe 
celelalte patru. 

Restul după-amiezii îl folosi ca să-și revadă însemnările. De- 
abia dacă se odihni. Astuţia Cenușie avea să se întoarcă în 
curând, iar timpul îi scăpa printre degete asemenea apei. La 
căderea întunericului, lăsă să-i alunece toate notele pe jos. Deși 
încă mai aștepta rezultatele portretului, pe care îl trimisese la 
dispensare și spitale și mai rămăsese să le ia interogatoriul 
muncitorilor de la atelierul de bronz, nu-și făcea mari speranțe. 
Ideea lui cu sulița dăduse greș și singura alternativă pe care o 
avea la îndemână, și anume existența unei baliste modificate, în 


VP - 329 


stare să arunce cu suficientă putere un proiectil de o asemenea 
mărime, era lipsită de temei. De ce ar vrea cineva să creeze o 
săgeată grea și masivă, incapabilă să zboare pe distanțe mari? 
Ce rost ar avea să transformi o armă aproape perfectă în alta 
mai mare și mai grea, mai dificil de transportat, de cărat și de 
mânuit? Și lucrul cel mai inexplicabil: ce sens ar avea ca 
asasinul să folosească o armă atât de spectaculoasă ca să-și 
lichideze victimele? 

Era evident că ipoteza sa era la fel de prostească precum 
aceea care lua drept bun faptul că o oarbă ar fi în stare să ucidă 
un bărbat. 

În pofida îndoielilor sale, nu eliminase implicarea lui Iris 
Albastru în asasinate. Legătura nüshi-ei cu Esenţa de Jad, cu 
toate că era întâmplătoare, nu înceta să o plaseze alături de 
fiecare dintre dovezi și, după spusele lui Kan, Iris Albastru avea 
destule motive ca să-l urască pe împărat. O ură înrădăcinată în 
adâncul fiinţei sale pe care însuși tatăl lui Iris Albastru avusese 
grijă să o alimenteze cu legenda prejudiciilor aduse 
străbunicului ei, Yue Fei. 

Se gândi la nushi. De fapt, nu încetase să se gândească la ea 
din noaptea în care o cunoscuse. Pentru că, deși nu-i plăcea să 
recunoască, era ceva mai mult; ceva ce depășea asasinatele; 
ceva ce nu reușea să înțeleagă și, cu atât mai puţin, să 
controleze. Nu înțelegea de ce nu înceta să și-o amintească; de 
ce îi revenea în minte glasul ei cald, grav și insinuant; de ce se 
desfăta cu ochii ei palizi, dar lipsiţi de viaţă; de ce i se strângea 
inima de fiecare dată când se gândea la ea. De altfel, în pofida 
riscului pe care îl presupunea întoarcerea Astuţiei Cenușii, în 
ciuda pericolului pe care i-l va aduce eșecul în investigaţii și cu 
toate că raţiunea îl zorea să pregătească o alternativă, refuza 
categoric să ia în considerare fuga. Mizase prea mult pentru a-și 
pune această problemă. Era la un pas de a-și împlini dorința de 
a ajunge în corpul judecătorilor. Impăratul i-o făgăduise și, oricât 
de mari ar fi fost piedicile, aceasta era ambiția lui dintotdeauna; 
visul pe care i-l insuflase judecătorul Feng. 

Lui Feng îi datora totul. Dacă închidea ochii, își putea reaminti 
de omul care îl luase din adolescenţă sub aripa sa ocrotitoare și 
care îl învățase tot ce știa. Și dacă rămânea cu ochii închiși, se 
putea vedea pe sine însuși în fața tatălui său, arătându-i 
diploma de judecător pe care acesta nu fusese în stare să o 


VP - 330 


obţină. 

Se întrebă ce s-o fi întâmplat cu judecătorul Feng. De când îl 
căutase cu luni în urmă, când se gândise la el ca ultimă soluţie 
pentru a o salva pe sora sa, nu mai încercase să-l găsească. 

Ce putea face? Excluzându-l pe Ming, Feng era singura 
persoană în care putea să aibă încredere. Dar, oricât ar fi vrut să 
uite acest lucru, continua să fie un fugar. Nu avea dreptul să-l 
târască după el în prăpastia dezonoarei. De aceea, hotări să 
renunțe să-l mai caute și să-și continue singur anchetele. 

Niște ciocănituri de cealaltă parte a ușii îl treziră din visare. 
Deschise și se pomeni cu Bo. Slujbașul venea să-l informeze că 
începuse mutarea resturilor recuperate din atelierul de bronz și 
că doamna Iris Albastru își exprimase la palat dorinţa de a se 
întâlni cu el a doua zi în Pavilionul Nuferilor. 

— Cu mine? se miră Ci. 

Ci îi spuse lui Bo că era îngrijorat că o femeie măritată ar vrea 
să primească un străin în absenţa soțului ei, dar slujbașul îl 
linişti, argumentând că acesta se întorsese și că va fi și el în 
pavilion. In orice caz, Ci nu-și putu stăpâni un fior. Regulile de 
comportament le obligau pe femei să stea ascunse când soţii lor 
aveau oaspeţi, ele putând să apară în tăcere doar ca să 
servească ceaiul sau băuturile. Dar era evident că normele 
acelea nu o priveau pe nushi. 

Ci nu putu să doarmă toată noaptea, dar visă că îl adormea 
glasul lui Iris Albastru. 

x kx * 

Se trezi atât de obosit, de parcă ar fi săpat un munte. Nu era 
prima dată când îl lăsau nervii, dar îi păru rău că-l trădară 
tocmai în noaptea aceea, pentru că dorea să-i facă o impresie 
bună lui Iris Albastru. Chiar dacă, fiind oarbă, nu putea să bage 
de seamă, Ci hotări să se gătească în veșmintele care îi fuseseră 
confecționate pentru recepţia în onoarea ambasadorului. Dar 
niște cărţi uitate pe costumul de gală prefăcuseră mătasea în 
ceva asemănător cu hârtia creponată, astfel că atunci când se 
privi în oglindă se simţi scandalos de ridicol. După ce-și netezi în 
zadar piepţii cămășii, se parfumă cu câteva picături de esenţă 
de santal. Apoi își revăzu însemnările privitoare la istoria etniei 
Jin pe care le notase în timpul nopţii și o porni pe urmele unei 
inimi care i-o luase cu mult înainte. 

Pavilionul Nuferilor se afla lângă altele asemănătoare în 


VP - 331 


interiorul Pădurii Răcoroase, anexă a ansamblului Curţii 
Palatului, în zona apărată de ziduri în care își aveau reședința 
demnitarii cu înalte funcţii imperiale. Ci trecu fără probleme de 
poarta din ziduri care făcea să comunice ambele incinte. Apoi 
trebui doar să urmeze drumul pietruit mărginit de chiparoși pe 
care i-l semnalase Bo. 

Puțin înainte de ora stabilită, se opri în fața pavilionului 
strălucitor, un edificiu cu două niveluri înconjurat de o grădină 
de lămâi care îl făcu să se intimideze. Streșinile sale arcuite 
către cer semănau cu zborul cocorilor, mândre că aparțin unei 
locuinţe care se bucura de ocrotirea împăratului. Işi aranjă 
boneta și constată cu neplăcere că piepţii cămășii sale erau în 
continuare mototoliţi. Încercă încă o dată să-i netezească, dar îi 
făcu să arate și mai rău. 

Tocmai se pregătea să bată la ușă când aceasta se deschise 
pe neașteptate. Din spatele ei, un servitor mongol se înclină în 
fața lui și îl invită să intre. Ci îl urmă până într-un salon luminos 
ai cărui pereţi roșii străluceau atât de orbitor, de parcă ar fi fost 
lăcuiţi de curând. Merse mai departe sub lumina ce se strecura 
prin ferestrele mari până zări, așezată cu spatele într-un capăt 
al încăperii, silueta unei femei înveșmântate într-un hanfu larg 
de culoare turcoaz și având părul strâns cu o panglică lată de 
mătase. Când servitorul anunţă sosirea invitatului, femeia se 
ridică și se întoarse spre el. Ci se înroși în timp ce o saluta. La 
lumina zilei, Iris Albastru era încă și mai fermecătoare. Incercă 
să-și stăpânească emoţiile. Privi de jur-împrejur, căutându-l din 
ochi pe soțul ei, dar nu îl zări. Putu doar să admire minunatele 
antichităţi care împodobeau fiecare ungher al salonului. 

— Ne vedem din nou, spuse el, și își drese numaidecât glasul, 
dându-și seama de nefericitul său comentariu. 

Iris Albastru zâmbi. Dinţii ei erau o invitaţie la desfrâu. 
Observă că i se deschidea Phanfu-ul, lăsând la vedere un sân 
ferm. Neţinând seamă de faptul că este oarbă, Ci își abătu 
privirea, temându-se ca ea să nu îl observe. Femeia îl invită să 
ia loc. Înainte ca el să fi acceptat, începu să-i toarne o ceașcă cu 
ceai. Mâinile ei mângâi au ceainicul cu o gingășie pe care Ci o 
râvni pentru el. 

— Vă mulțumesc pentru invitaţie, reuși el să spună. 

Ea înclină capul în semn de curtoazie. Apoi, cu aceeași 
delicateţe, își turnă ceai și pentru ea, în timp ce îl întreba despre 


VP - 332 


recepţia în onoarea ambasadorului. Ci răspunse cu amabilitate, 
evitând să menţioneze ceva despre asasinarea fabricantului de 
bronzuri. Apoi se lăsă o tăcere care pe Ci nu-l stânjeni. Ochii lui 
o priveau extaziaţi, de parcă fiecare mișcare a lui Iris Albastru, 
fiecare clipire sau fiecare răsuflare i-ar fi zdruncinat simţurile. Işi 
îndepărtă privirea. Când sorbi din ceai, Ci simţi pe buze apa 
fierbinte și, ca să simuleze normalitatea, scoase un țipăt. 

— Ce se întâmplă? întrebă Iris. 

— Nimic. M-am opărit puţin, minţi el. 

— Îmi pare rău, se scuză ea, speriată. 

Numaidecât, umezi pe pipăite o batistă cu care să-i atenueze 
arsura. Făcând asta, atinse cu degetele buzele lui Ci, care 
tremurară de rușine. 

— Nu face nimic. Doar m-am speriat. Se îndepărtă de ea. Și 
soțul dumneavoastră? se interesă el. 

— Va veni curând, spuse ea cu chipul liniștit, fără urmă de 
roșeaţă. Așadar, ești găzduit în palat? Ca simplu sfetnic, pare un 
privilegiu ieșit din comun... 

— Nu este ceva obișnuit nici ca o doamnă de rangul 
dumneavoastră să nu aibă labele picioarelor bandajate, 
răspunse el, fără să se gândească la vreo încercare de a 
schimba vorba. 

Femeia își ascunse picioarele sub hanfu-ul larg. 

— Poate să ți se pară oribil, dar tocmai de aceea nu sunt 
complet invalidă. Expresia i se aspri. Un obicei modern pe care, 
din fericire, tatăl meu l-a respins. 

Lui Ci îi păru rău pentru lipsa lui de tact. Amuţi din nou. 

— Sunt de puţină vreme în palat, spuse Ci în cele din urmă. 
Kan m-a invitat pentru câteva zile, dar adevărul e că sper să 
plec curând. Locul meu nu e aici. 

— Nu? Și care este? 

Se gândi ce să răspundă. 

— Îmi place să studiez. 

— Da? Ce să studiezi? Clasicii? Literatura? Poezia? 

— Chirurgia, răspunse el fără să se gândească. 

O expresie de aversiune șterse frumusețea de pe chipul lui 
Iris Albastru. 

— Va trebui să mă scuzi, dar nu înţeleg ce interes se poate 
nutri pentru deschiderea unui trup, se miră ea. Și cu atât mai 
puţin, ce are de-a face aceasta cu munca ta ca sfetnic al lui Kan. 


VP - 333 


Ci începu să-și regrete indiscreţia. Se temu că invitaţia lui Iris 
Albastru, în loc să-i fie de ajutor, se datora interesului ei, așa că 
își făgădui să se arate mai precaut, amintindu-și că avea de-a 
face cu o suspectă de crimă. 

— Etnia Jin are niște obiceiuri alimentare diferite de ale 
noastre, niște obiceiuri care provoacă apariţia unor boli și 
absenţa altora. Acesta este scopul investigaţiilor mele și motivul 
pentru care mă aflu acum aici. Dar, spuneți-mi, cărui fapt 
datorez onoarea invitaţiei dumneavoastră? In noaptea trecută 
nu păreaţi foarte dispusă să vorbiţi despre etnia Jin. 

— Oamenii se schimbă, îl ironiză ea pe când îi turna încă puţin 
ceai. Dar, bineînţeles, nu acesta este motivul. Îi zâmbi, de parcă 
l-ar fi putut vedea. Dacă vrei să fiu sinceră cu tine, mi-a atras 
atenția comportamentul tău din noaptea trecută, atunci când ai 
apărat-o pe curtezană de violenţa acelui bărbat furios. Este ceva 
neobișnuit pentru bărbaţii de la palat. Și am fost surprinsă. 

— Și de aceea m-aţi invitat? 

— Să zicem că pur și simplu... mi s-a năzărit. 

Ci sorbi din ceai ca să-și ascundă stânjeneala. Niciodată până 
atunci nu îl tutuise o femeie. Se îmbujoră și mai tare când nush; 
se înclină și i se deschise din nou hanfu-ul. Nu știa dacă Iris 
Albastru este conștientă de mișcările sale, dar, chiar și așa, privi 
în altă parte. 

— Frumoase antichităţi, rosti el în cele din urmă. 

— Poate pentru cine este în stare să le admire. Nu le 
colecționez pentru mine, ci ca să le fac pe plac celor care mă 
înconjoară. Ele sunt oglinda vieții mele, spuse ea pe un ton 
sentenţios. 

Ci percepu amărăciunea vorbelor ei, dar nu știu ce să spună. 
Tocmai voia să o întrebe despre împrejurările în care-și pierduse 
vederea când auzi niște voci venind de afară. 

— Trebuie să fie soțul meu, îl informă ea. 

Iris Albastru se ridică alene și aşteptă să se deschidă ușa. Ci o 
imită. Observă că pe femeie o strângea îmbrăcămintea. 

In fundul culoarului, Ci zări silueta unui bărbat de-acum în 
vârstă. Îl însoțea Kan și amândoi vorbeau cu însuflețire. Bătrânul 
avea în braţe niște flori pe care Ci bănui că i le va oferi lui Iris 
Albastru. De cum intră, necunoscutul o salută pe soţia sa și se 
bucură că invitatul sosise deja. Dar când înaintă îndeajuns ca să- 
| privească pe CI, i se înmuiară braţele și florile îi căzură pe 


VP - 334 


podea. 

Bătrânul nu reuși să articuleze vreun cuvânt. Rămase în 
picioare, privindu-l și nevenindu-i să creadă, la fel cum îl privea 
și Ci pe el, în timp ce o servitoare se grăbea să strângă florile 
care se împrăștiaseră pe jos. Văzând că niciunul nu 
reacționează, Iris Albastru le-o luă înainte. 

— lubite soţ, am plăcerea să ţi-l prezint pe invitatul nostru, 
tânărul Ci. Ci, vi-l prezint pe soţul meu, onorabilul judecător 
Feng. 


30. 


Ci rămase în picioare în fața judecătorului, încremenit. Feng 
doar bolborosi ceva. Când în sfârșit reuși să se controleze, 
judecătorul păru că vrea să-l întrebe ceva, dar tânărul i-o luă 
înainte: 

— Onorabile Feng. Se înclină în faţa lui. 

— Ce-i cu tine aici? reuși să rostească judecătorul. 

— Vă cunoașteţi? interveni Kan, surprins. 

— Doar puţin... Cu ani în urmă, tatăl meu a lucrat pentru 
Domnia Sa, se grăbi să răspundă Ci. 

Tânărul băgă de seamă că Feng nu reușea să înțeleagă. Dar 
nici bătrânul nu îi dezminţi spusele. 

— Excelent! aplaudă Kan. Atunci totul va fi mai ușor. Cum 
tocmai îţi spuneam - i se adresă el lui Feng -, Ci mă ajută la 
elaborarea unor rapoarte despre regatul Jin. M-am gândit că 
experienţa soţiei tale ne-ar putea fi de folos. 

— Și te-ai gândit foarte bine! Dar să ne așezăm și să 
sărbătorim această întâlnire, îi invită Feng, încă năucit. Ci, 
bănuiam că ești în sat, spune-mi ce mai face tatăl tău? Și ce te-a 
adus la Lin'an? 

Ci își lăsă capul în jos. Nu avea chef să vorbească despre tatăl 
său. De fapt, nu avea chef să vorbească despre nimic. 
Posibilitatea de a-i fi adus lui Feng dezonoarea și, cu atât mai 
mult, de a fi dorit-o pe soţia lui îl făcea să se rușineze. Încercă 
să evite subiectul, dar judecătorul insistă. 

— Tatăl meu a murit. S-a prăbușit casa. Au murit cu toții, 
sintetiză Ci. Am venit la Lin'an gândindu-mă la examene... își 


VP - 335 


cobori din nou privirea. 

— Tatăl tău, mort! Dar de ce n-ai venit să mă vezi? 

Uimit, îi ceru lui Iris să mai servească niște ceai. 

— Este o poveste lungă, încercă Ci să pună capăt discuţiei. 

— Atunci, vom îndrepta lucrurile, răspunse Feng. Kan mi-a 
povestit că te-ai instalat în palat, dar dacă trebuie să lucrezi cu 
soția mea, îţi propun să te muţi aici. Dacă nu se opune Kan, 
bineînţeles... 

— Dimpotrivă, spuse Kan. Mi se pare o propunere excelentă. 

Ci vru să refuze invitaţia. Nu îl putea trăda pe cel pe care îl 
considera drept tatăl său. De îndată ce Astuţia Cenușie se va 
întoarce, se va descoperi că el este un fugar, iar dezonoarea lui 
îl va atinge și pe Feng. Dar judecătorul insistă. 

— Vei vedea. Iris este o excelentă amfitrioană, iar noi ne vom 
reaminti de vremurile de altă dată. Te vei simţi bine. 

— Credeţi-mă, nu vreau să deranjez. De altfel, am toate 
instrumentele și cărțile la palat și... 

— Fleacuri! îl întrerupse judecătorul. Nu mi-aş ierta-o și nici 
tatăl tău nu mi-ar ierta-o dacă te-aș lăsa să pleci. Vom da 
poruncă să ţi se aducă bunurile personale, ca să te poţi instala 
numaidecât. 

Discutară despre lucruri banale, dar Ci asculta fără să audă. 
Doar privea chipul lui Feng, brăzdat de zbârcituri. Il durea 
sufletul numai la gândul de a sta sub același acoperiș cu el, așa 
că răsuflă ușurat când Kan se sculă în picioare considerând 
încheiată reuniunea și cerându-i să-l însoțească. Feng și Iris îi 
urmară până la ușă. 

— Pe curând, își luă Feng rămas-bun. 

Ci îi întoarse salutul, rugându-se în sinea lui ca, de fapt, să fie 
un „pe nicicând”. 

xxx 

Pe drumul de întoarcere la palat, Kan se felicită pentru acea 
întâlnire norocoasă. 

— Nu înţelegi? Își frecă mâinile. Vei avea ocazia să afli 
secretele acestei femei! Să cercetezi fără ca ea să-și dea 
seama! Să-l urmărești pe servitorul ei mongol! 

— Cu tot respectul, excelență. Legea interzice în mod 
categoric ca un anchetator să locuiască sub același acoperiș cu 
un suspect. 

— Legea... scuipă. Această normă vrea doar să împiedice ca 


VP - 336 


un anchetator să fie corupt de rude, dar dacă acestea nu știu că 
sunt cercetate, cu greu vor putea corupe pe cineva. Și, în plus, 
tu nu ești judecător. 

— Îmi pare rău, îl întrerupse Ci. Voi face cercetări în 
continuare, dacă așa doriţi, dar nu mă voi instala în casa acestei 
femei. 

— Dar ce prostii spui? Asta este o ocazie unică! Nici dacă aș fi 
pus-o la cale cu tot dinadinsul n-ar fi ieșit mai bine! 

Ci era convins că așa stăteau lucrurile, pentru că expresia lui 
Kan era cea a unui animal de pradă. Incercă să-l facă să se 
răzgândească, argumentând că nu poate să trădeze încrederea 
unui om care fusese prietenul tatălui său. L-ar dezonora pe tatăl 
său, pe judecătorul Feng și pe sine însuși, și asta era ceva cenu 
putea să permită. 

— Și din cauza acestei încrederi o vei lăsa pe soţia lui să-l 
conducă la ruină? Mai devreme sau mai târziu, perfidia ei va ieși 
la lumină, îl va atinge și pe Feng și îl va dobori ca pe o 
marionetă. 

— Foarte bine! Dacă vă pasă atât de mult de viitorul lui Feng, 
atunci arestaţi-o, replică el. 

— Prost afurisit ce ești! Se schimbă la faţă. Ti-am mai explicat 
că trebuie să știm cine sunt complicii ei. Dacă aș aresta-o acum, 
aceștia ar fugi înainte ca tortura să ne furnizeze numele lor. În 
plus, în joc este mult mai mult decât onoarea unui biet bătrân: 
este viitorul împăratului. 

Ci se gândi bine la ce avea să spună. Ştia că îl putea costa 
viaţa, dar nu ezită. 

— Acționaţi cum doriţi, dar eu nu voi face asta. Nu voi pune 
viitorul împăratului mai presus de viitorul judecătorului Feng. 

Kan îl străpunse pe CÍ cu privirea. Dregătorul nu spuse nimic, 
dar tânărul simţi în gâtlej gustul unei spaime de nedescris. 

xxx 

După ce se întoarse în odaia sa, Ci înțelese că venise 
momentul să fugă. Dacă se grăbea, încă mai putea. Trebuia 
doar să-l cheme pe Bo și să găsească o scuză ca să-l însoțească 
dincolo de zidurile de apărare. Apoi, la prima neatenţie, se va 
furișa și va fugi din Lin'an pentru totdeauna. Chemă un servitor 
și îi ceru să-l anunţe pe slujbaș. 

În timp ce își strângea lucrurile, își plânse norocul. Ştia că nu i 
se va mai oferi niciodată o astfel de ocazie. Işi atinsese visul cu 


VP - 337 


mâna și acum trebuia să-l lase să se spulbere pentru totdeauna. 
iși aminti de surioara lui, de fețișoara ei nevinovată, ca de 
piersică. Işi aminti de pierderea familiei sale, de dorinţa lui de a 
ajunge judecător și de a dovedi lumii că există și alte metode de 
a investiga și de a descoperi adevărul. Avea să piardă și această 
speranţă. Acum, singurul lucru pe care îl putea face era să-și 
păstreze demnitatea. 

Când auzi bătaia în ușă, își ascunse tristeţea și luă o mică 
traistă în care își vâri carnetele cu însemnări. Afară aștepta Bo, 
căruia îi spuse că dorește ca el să-l însoţească din nou la 
atelierul fabricantului de bronzuri. Bo nu bănui nimic. leșiră din 
palat și se îndreptară către zidurile fortificate. Ci se temea că în 
orice moment un braț necunoscut l-ar putea prinde pe la spate. 
Grăbi pasul. Când se pregăteau să treacă de primul zid, o 
santinelă le dădu ordin să se oprească. Ci strânse din dinţi, în 
vreme ce Bo arăta permisele, pe care santinela le examină 
calm. Apoi îl privi pe Ci cu atenţie pe când verifica 
împuternicirile. După câteva clipe de șovăială, le îngădui accesul 
spre cel de-al doilea zid de apărare. Inaintară. La următorul 
punct de control, o altă santinelă îi opri din nou. Bo repetă 
operaţiunea, în timp ce Ci aștepta, privind în altă parte. Ofiţerul 
de gardă îl observă cu coada ochiului. Ci își mușcă buzele. Era 
pentru prima dată când păţea așa ceva. Trase cu putere aer în 
piept și așteptă. După puţin timp, santinela se întoarse cu 
permisele în mână. Ci încercă să le ia, dar ofițerul de gardă le 
reținu. 

— Sunt semnate de sfetnicul de la Dregătoria Pedepselor, îi 
atrase atenţia în silă Ci. 

Santinela nu păru intimidată. 

— Urmează-mă la postul de gardă din tumul cel mic, îi porunci 
acesta. _ 

Ci se supuse. Când intră, avu o tresărire. lnăuntru, aștepta 
Kan. Dregătorul se ridică, luă împuternicirile pe care i le întinse 
santinela și le mototoli fără să le privească. 

— Unde te duceai? întrebă Kan. Pe chipul său se citea 
disprețul. 

— La atelierul fabricantului de bronzuri. Ci simţea cum îi sare 
inima din piept. Există o pistă pe care trebuie să o cercetez. Bo 
mă însoțește, adăugă el. 

Kan ridică o sprânceană. Așteptă puţin înainte de a pune 


VP - 338 


întrebarea: 

— Ce fel de pistă? 

— O pistă, bâigui Ci. 

— Poate că e adevărat... Sau poate că, după cum bănuiesc, ai 
luat în considerare posibilitatea prostească de a fugi. Făcu o 
pauză și zâmbi. Dacă așa ar sta lucrurile, vreau să te avertizez 
că ar fi foarte nepoliticos să faci asta fără să-ţi iei adio de la 
maestrul tău, Ming. Este în temniţă. Arestat. Și va rămâne acolo 
până când vei accepta să te instalezi în pavilionul lui Feng. 

x kx * 

Când Ci văzu în ce stare se afla Ming, îl cuprinse furia. 
Bărbatul zăcea pe un mizerabil pat rupt, cu chipul netulburat și 
privirea pierdută. Observând prezenţa lui Ci, încercă să se ridice 
ca să-l salute, dar picioarele îl împiedicară. Le avea învineţite, 
slăbite de loviturile de baston. Profesorul bolborosi ceva, lăsând 
să se vadă o gură știrbă, însângerată. 

— Sălbaticii ăștia... m-au lovit, reuși el să spună. 

Ci nu avu de ales. Imploră ca Ming să fie îngrijit de cineva și 
să fie mutat în altă parte. Apoi, îi asigură pe Kan de colaborarea 
sa. 

x kx * 

Mai mulți servitori îl ajutară să-și care lucrurile personale până 
la Pavilionul Nuferilor. După ce plecară, Ci își admiră cu tristețe 
noua cameră. Era o încăpere spațioasă din care se zărea 
grădina încărcată cu lămâi. Parfumul copacilor inunda fiecare 
cotlon, prefăcându-l într-un paradis de răcoare. Își lăsă lucrurile 
și ieși să se întâlnească cu judecătorul Feng, care aștepta afară, 
neputându-și stăpâni bucuria. Când ajunse în dreptul lui, Ci se 
înclină, prezentându-și omagiile, dar Feng îl luă în braţe înainte 
de a-și termina plecăciunea. 

— Băiete! Îi răvăși părul cu entuziasm. Ce mult mă bucur că 
te avem printre noi! 

În aburii unui delicios ceai negru, Feng se interesă de 
împrejurările în care murise tatăl lui Ci. Acesta îi povesti cum își 
pierduse familia, despre necazurile cu care se confruntase la 
sosirea în oraș, despre întâlnirea cu ghicitorul, tragica dispariţie 
a surorii lui, despre admiterea sa în Academia Ming și venirea 
ulterioară la palat, dar evită amănuntele referitoare la fuga sa și 
la motivul prezenței sale în locuința aceea. Feng îl asculta cu 
gura căscată, de parcă nu i-ar fi venit să creadă. 


VP - 339 


— Dar toate acele necazuri... de ce n-ai încercat să mă cauţi? 
îl întrebă el. 

— Am încercat. Se gândi să-i mărturisească faptul că era 
fugar, în cele din urmă, își plecă privirea. Domnule, n-ar trebui 
să mă aflu aici. Eu nu sunt demn să împart... 

Feng îl opri, punându-și un deget peste buzele tânărului. Îi 
asigură că suferise până acum îndeajuns ca să mai pună în 
discuţie ce se cade și ce nu se cade. Se bucura că-l întâlnise și 
că va avea șansa să împartă cu el și necazurile, și bucuriile cu 
aceeași afecţiune dintotdeauna. Ci amuți. Remușcările îi 
încleștau gâtlejul. Rămase tăcut până când Feng îl întrebă de 
examene. 

— Voiai să te prezinţi, nu-i așa? 

Ci încuviinţă. Îi povesti că încercase să obţină certificatul de 
aptitudini, dar că îi fusese refuzat din cauza comportamentului 
dezonorant al tatălui său. Ochii i se umplură de lacrimi. 

Feng își lăsă capul în jos cu tristeţe. 

— Așadar, ai aflat, regretă el. Niciodată n-am vrut să ţi-o 
spun. A fost ceva foarte neplăcut. Nici chiar în sat când te 
minunai de schimbarea de atitudine a tatălui tău, când m-ai 
întrebat de ce refuză să se întoarcă la Lin'an, nu am îndrăznit 
să-ți spun. Işi mușcă buzele, în momentul acela aveai deja 
destule probleme din pricina arestării fratelui tău. Dar poate că 
acum te pot ajuta. Am relaţii și poate că acel certificat... 

— Domnule, nu vreau să faceți nimic pentru mine care v-ar 
putea prejudicia. 

— Ştii cât de mult te-am apreciat întotdeauna, Ci. Și acum, că 
ai apărut, vreau să faci parte din această familie pentru 
totdeauna. 

li vorbi despre soţia sa, Iris Albastru. 

— Ne-am cunoscut la puţin timp după plecarea voastră. 
Adevărul e că lucrurile n-au fost ușoare. Bârfele ne-au însoțit 
peste tot pe unde mergeam, dar te pot asigura că lângă ea mi- 
am găsit fericirea. 

Ci se uită la nushi cu coada ochiului. Femeia se odihnea în 
grădină, calmă, cu privirea în gol. Lumina îi scălda părul negru, 
mătăsos, strâns într-un coc care lăsa să se vadă un gât ferm și 
neted. Atunci, își abătu privirea, de parcă ar fi fost pe punctul de 
a fura un dumicat interzis și sorbi din ceai ca să-și ascundă 
roșeaţa din obraji. Când termină, îi ceru lui Feng permisiunea de 


VP - 340 


a se retrage în încăperile sale. Îi spuse că trebuie să studieze și 
Feng îi dădu voie. Tocmai voia să iasă din încăpere, când 
judecătorul îl opri ca să-i ofere o prăjitură de orez. Ci o acceptă 
rușinat. Întorcându-se, auzi din nou glasul domol al lui Feng. 

— Ci. 

— Da, domnul meu? 

— Îți mulţumesc că ai rămas. Mă faci foarte fericit. 

e 

Ci se lăsă să cadă pe patul cu saltea de puf și admiră bogăţia 
care se etala în jurul lui. În oricare altă împrejurare, s-ar fi 
delectat cu această situaţie, dar în clipa aceea se simțea ca un 
câine sălbatic luat sub ocrotire de către un stăpân pe care îl va 
devora cu prima ocazie. 

Ochii i se înceţoșară, ca și mintea. Dar ce putea face? Dacă 
nu-i dădea ascultare lui Kan, sfetnicul de la Dregătoria 
Pedepselor avea să-l execute pe Ming cu răceala celui care 
strivește un limax. In schimb, dacă îi îndeplinea porunca 
însemna să îl trădeze pe Feng. Îşi vâri prăjiturică de orez în gură 
și i se păru că are gust de fiere. Nu fu în stare să o înghită. O 
scuipă cu scârbă, de parcă ceea ce l-ar fi amărât ar fi fost 
propriul suflet. Poate că nu merita să trăiască așa. 

Pierdu noţiunea timpului chinuindu-se și învinuindu-se de 
prejudiciul pe care urma să i-l provoace singurei persoane care îl 
ajutase cu adevărat. Afară, lumina dinspre ferestre începea să 
se stingă, la fel ca și speranţele sale. 

Se gândi la toate asasinatele: eunucul Gingașul Delfin, un 
invertit elegant și sensibil, iubitor de antichităţi; bărbatul cu 
mâinile roase care avea oarecari legături cu comerțul de sare; 
tânărul din portret, cu chipul plin de răni și încă neidentificat; 
fabricantul de bronz, al cărui atelier arsese în aceeași noapte în 
care fusese decapitat... Totul era lipsit de noimă, cel puţin în 
ceea ce o privea pe lris Albastru. Pentru că, dacă femeia ar fi 
vrut într-adevăr să-i facă rău împăratului, de ce ar fi ucis patru 
indivizi fără vreo legătură aparentă între ei? Sau, punând 
problema altfel, cum îl afectau acele morţi cumplite pe împărat? 
La urma urmelor și în ciuda asemănării dintre cele patru 
asasinate, nici măcar nu avea certitudinea că ar fi fost săvârșite 
de către aceeași persoană. 

Chibzui până se lăsă întunericul și continuă să facă asta și 
după ce sub pretextul că-l durea stomacul i se îngădui să sară 


VP - 341 


peste cină. Apoi, când îl birui oboseala, închise ochii și îi reveni 
în minte lris Albastru. Se întâmplă fără să vrea, dar asta nu-l 
împiedică să se simtă ca un om de nimic. Oricât de mult încerca, 
nu putea să și-o scoată din gând. 

În dimineaţa următoare, se trezi înaintea amfitrionilor săi. 
Trebuia să verifice dacă Ming se simțea bine. Le mulţumi 
servitorilor pentru micul dejun și, după ce îi informă că se va 
întoarce pentru prânz, plecă spre temnițe. 

Îl găsi pe Ming într-o celulă devenită groapă de gunoi, în care 
umezeala, resturile de mâncare stricată și excrementele 
convieţuiau cu șobolanii care ieșeau din cloacă. Simţi că i se 
rupe sufletul. Maestrul zăcea întins, văitându-se de rănile care îi 
vătămau picioarele. Ci se răsti la santinelă cerându-i o 
explicaţie, dar acesta arătă tot atâta milă ca un parlagiu la locul 
de muncă. Tânărul îl înjură, smulgându-i în același timp o cană 
cu apă și se aplecă spre Ming ca să-l încurajeze. Işi scoase 
numaidecât cămeșoiul și îi șterse cu el sângele închegat de pe 
buze. Rănile de la picioare arătau groaznic. Ci începu să 
tremure. Poate că la un bărbat tânăr loviturile de baston s-ar fi 
putut vindeca rapid, dar la Ming... Nu știa ce să facă. Incercă să- 
| liniștească, dar în realitate el era mai agitat decât maestrul 
său. În cele din urmă, îl asigură că îl va scoate de acolo. Ming 
zâmbi fără convingere, lăsând să i se întrevadă gingiile 
însângerate. 

— Nu te forța. Noi, efeminaţii, nu am fost niciodată pe placul 
lui Kan, spuse el cu ironie. 

Ci îl blestemă pe dregător. Îi părea rău că Ming se află în 
situaţia aceea din vina lui. Îi mărturisi cât de delicată era 
situaţia din cauza șantajului la care îl supusese Kan și îi făgădui 
că va face tot ce îi va sta în putință ca să-l salveze. 

Ming încuviinţă. 

— Este ca și cum aș da lovituri în vânt. La ce îmi folosește să 
urmăresc piste, dacă nu cunosc mobilul care îl mână pe asasin? 
se plânse el cu amărăciune. 

— Ai luat în considerare răzbunarea? 

— Este ceea ce mi-a sugerat și Kan. Dar, pentru numele 
tuturor zeilor, el bănuiește o oarbă! Îi redă în amănunt situaţia 
nushi-ei. 

— Și nu cumva ar putea să aibă dreptate? 

— Bineînţeles că ar putea să aibă. Femeia aceea dispune de o 


VP - 342 


asemenea avere, încât ar putea angaja o întreagă armată. Dar 
de ce ar trebui să o facă? Dacă ceea ce dorește este să se 
răzbune, de ce să omoare niște nefericiţi? 

— Și nu există alţi suspecți? Vreun dușman al celor morți? 

— Nu mai știu ce să cred. Eunucul nu avea dușmani. Singura 
lui obsesie era munca. 

— Dar fabricantul de bronz despre care mi-ai vorbit? 

— l-a fost incendiat atelierul. Fac acum cercetări. 

Ming încercă să se ridice în capul oaselor, dar o durere 
cumplită îl făcu să rămână întins pe jos. 

— Îmi pare rău că nu te pot ajuta, Ci. În starea în care mă 
aflu... Dar ai putea face ceva pentru mine. Scoase o cheie care îi 
atârna de gât. la-o. Este de la biblioteca mea. Există o ușiță 
falsă pe ultimul raft. Îl scutură un fior. Acolo păstrez secretele 
vieții mele, mici lucruri care m-au însoţit: câteva cărţi, desene, 
poezii, amintiri... Obiecte lipsite de valoare, dar care pentru 
mine înseamnă mult. Dacă mi s-ar întâmpla ceva, nu vreau să le 
găsească nimeni. Întreabă de Sui. El te va lăsa să intri. 

— Dar, domnule... 

— Promite-mi că le vei recupera și le vei îngropa alături de 
mine. 

— Nu va fi nevoie de nimic din toate astea. 

— Făgăduiește-mi-o, insistă el. 

Ci își mușcă buzele. l-o făgădui cu voce tare, dar în sinea lui 
adăugă ceva din capul lui: dacă maestrul său Ming avea să 
moară, Kan nu va întârzia să-l însoţească. 

e 

Următoarea sa destinație a fost biroul lui Kan, în care intră 
datorită sigiliului său. Nu aşteptă ca santinela să-l anunțe. Pur și 
simplu împinse ușa și năvăli înăuntru. Îl găsi pe Kan aplecat 
asupra unor hârtii pe care le strânse în mare grabă. Ochii i se 
umplură de mânie, dar ai lui Ci se aprinseră și mai mult. Nu îi 
lăsă răgaz sfetnicului să vorbească. 

— Ori îl scoateţi chiar acum pe Ming din cloaca aceea, ori îi 
dezvălui lui Iris Albastru toate manevrele voastre, îl sfidă el. 

Auzindu-l, Kan părea că respiră liniștit. 

— Aha! Asta era? Am crezut că a fost mutat deja, se prefăcu 
el. 

Ci simţi la Kan duhoarea minciunii. 

— Dacă nu-l scoateţi, îi voi spune totul. Dacă nu se 


VP - 343 


înzdrăvenește, îi voi spune totul. Și dacă moare... 

— Dacă moare va fi pentru că tu nu ţi-ai îndeplinit misiunea și 
atunci veţi muri amândoi! îl întrerupse Kan. Lasă-mă să-ţi spun 
ceva, băiete: până acum, anchetele tale l-au multumit pe 
împărat, dar, de bună seamă, pe mine, nu. Șansele tale se 
epuizează în același ritm cu răbdarea mea și te asigur că nu 
glumesc când îţi spun că mai am foarte, dar foarte puţină 
răbdare. Așa că uită ce i s-ar putea întâmpla acelui depravat și 
întoarce-te odată la treburile tale, dacă nu vrei s-o sfârșești ca 
el. Kan se întoarse cu spatele, plin de el. 

Ci nu se mișcă din loc. 

— Oare nu m-ai auzit? strigă Kan, dându-și seama că mai era 
încă acolo. 

— Când îl veţi muta pe Ming, îl sfidă Ci. 

Dregătorul scoase din teaca de la cingătoare un pumnal și, cu 
o mișcare ametitor de rapidă, îl plasă pe jugulara lui Ci. Tânărul 
simţi apăsarea metalului. Cu fiecare bătaie a inimii, oţelul 
mângâia conturul albastru al venei, dar el luase deja o hotărâre. 
Conta pe faptul că, dacă ar fi vrut să-l ucidă, Kan ar fi dat 
porunca de mai demult. 

— Când îl veţi muta pe Ming, repetă Ci. 

Simţi că tăișul pumnalului vibra sub mâna furioasă a 
sfetnicului. În cele din urmă, Kan îl retrase. 

— Gardian! urlă el. Santinela intră imediat. Dispuneţi cele 
necesare pentru ca prizonierului Ming să i se îngrijească rănile și 
să fie mutat în această clădire. Cât despre tine - își apropie 
chipul umflat până îl atinse pe al lui Ci -, ai la dispoziţie trei zile. 
Dacă în trei zile nu l-ai găsit pe asasin, un asasin te va găsi pe 
tine. 

xxx 

De îndată ce părăsi biroul lui Kan, Ci răsuflă ușurat. Încă se 
mai întreba cum de îndrăznise să-l sfideze în felul acela pe 
dregător, dar nu avea timp să-și răspundă. Termenul acordat de 
Kan coincidea cu data de întoarcere a Astuţiei Cenușii. Strânse 
pumnii până îi intrară unghiile în carne. Dacă voia să-l salveze 
pe Ming, singura lui ieșire era aceea de a-l găsi pe asasin, chiar 
dacă asta presupunea să-l trădeze pe judecătorul Feng. 

Însoţit de Bo, se întoarse la temnițe ca să verifice dacă erau 
îndeplinite poruncile lui Kan. Acolo, patru servitori însoţiţi de un 
medic se ocupară de Ming și-l mutară pe o targă. Fiind mulțumit 


VP - 344 


pentru moment, căzu de acord cu Bo să meargă în sala în care 
fuseseră depozitate obiectele găsite în atelierul fabricantului de 
bronzuri. 

Când intră în depozit, constată că locul acela nu era mai bun 
decât groapa de gunoi unde fusese închis Ming. Doar că era mai 
mare și strângea și mai multă mizerie. Călcă pe o bucată de 
lemn pe jumătate arsă și dădu la o parte niște vătraie de fier. 
Cei care efectuaseră mutarea uneltelor nu numai că uitaseră să 
eticheteze proveniența lor, dar le lasaseră la grămadă și 
împrăștiate pe jos. Bo se scuză faţă de Cí și îl ajută să sorteze 
toate acele obiecte. Mai întâi, separară obiectele din metal. 
Apoi, slujbașul își luă sarcina de a clasifica bucăţile de lemn, iar 
Ci, de a numerota formele. Dar ceea ce la început i se păruseo 
sarcină ușoară sfârși prin a deveni o corvoadă. Bucăţile de 
teracotă erau atât de numeroase și de mici, încât numai gândul 
de a le reconstitui i se păru irealizabil, dar diferitele nuanţe ale 
argilei, modificate de căldura metalului topit, îi permiseră să 
individualizeze fiecare piesă în parte. 

Isprăvise treaba pe jumătate, când, deodată, găsi o bucată 
care îl surprinse. i 

— Lăsați obiectele din metal. Aţi văzut asta? li arătă bucata 
găsită lui Bo. Este diferită de celelalte. 

Bo privi bucata de teracotă de culoare verde-închis cu același 
entuziasm pe care l-ar fi avut dacă i s-ar fi arătat oricare altă 
piatră. 

— Ce este asta? reuși el să spună. 

— Să căutăm și alte bucăți de-astea! 

Împreună, găsiră în total optsprezece bucăți care, după 
aspect, păreau să facă parte din aceeaşi formă. Când CÍ se 
convinse că nu mai erau și altele, le puse într-o bucată de 
postav pe care o vâri într-un sac separat. Bo îl întrebă motivul, 
dar când să-i răspundă, Ci șovăi, pierzându-și încrederea în el. 
Ca să evite bănuielile, îi spuse să facă același lucru cu restul 
formelor, în vreme ce el va termina de examinat piesele din 
metal. La ora prânzului, încetă să se mai prefacă și își luă la 
revedere de la Bo ca să se întoarcă la Pavilionul Nuferilor cu 
sacul în spinare. 

De îndată ce ajunse în camera lui, scoase bucăţile ca să 
purceadă la recompunerea lor. Prin comparaţie cu restul 
formelor, atenţia îi fu atrasă nu numai de culoarea lor verzuie, 


VP - 345 


asemănătoare olivinei, ci și de suprafaţa lor netedă, ceea ce, 
după părerea lui, dovedea că fuseseră foarte puţin folosite. Dar 
un asemenea raţionament contrazicea rostul formei, deoarece 
acestea erau realizate cu scopul de a reproduce cât mai multe 
piese în serie. Concluzia la care a ajuns fu aceea că matrița era 
relativ nouă. Începu să combine bucăţile, când observă că din 
cadrul ușii îl privea o siluetă. 

— Masa este servită, îl anunţă Iris Albastru. 

Ci își drese glasul și strânse numaidecât piesele, de parcă ar fi 
fost surprins pe când încerca să le fure. Când le ascundea sub 
pat, constată că femeia privea în gol, în vreme ce silueta ei se 
profila ca o lăută frumos modelată. Îi mulţumi pentru înştiinţare 
și o urmă în salon, unde Feng aștepta deja. 

În timpul mesei, Feng îi destăinui lui Iris Albastru legătura 
care îl unea cu Ci. 

— Ar fi trebuit să-l cunoști: ca flăcău, era un mănunchi de 
nervi și isteţ nevoie mare! o asigură el. Tatăl lui lucra pentru 
mine, așa că l-am luat și pe el ca ajutor. Îmi amintesc că, de 
îndată ce se terminau orele la școală, era deja la ușă așteptând 
să-mi încep rondul prin spitale ca să mă însoțească în cercetările 
mele. Chipul i se lumină. Mă înnebunea cu întrebările și 
comentariile lui... Și pentru numele bătrânului Confucius! 
Trebuia să-i explic totul! Nu se mulțumea niciodată cu un simplu 
„de-aia”. 

Ci zâmbi. Își reamintea perioada aceea ca fiind cea mai 
frumoasă din viaţa sa. 

— Mi-ai lipsit, băiete, îi mărturisi Feng. Știi, Iris? Nu numai că 
s-a dovedit a fi un ajutor indispensabil, dar, cu timpul, Ci 
aproape că a devenit fiul pe care nu l-am avut niciodată. Privirea 
i se umplu de tristețe. Dar să dăm uitării supărările. Acum este 
cu noi! zâmbi. Și asta este ceea ce contează. 

— Niciodată n-am fost atât de priceput, spuse CI, 
îmbujorându-se la față. 

— Atât de priceput? se enervă Feng. Erai cel mai priceput! 
Incomparabil mai bun decât ajutoarele care te precedaseră. Incă 
îmi mai amintesc de cazul petrecut în satul tău. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă Iris Albastru. 

— Nimic deosebit. Ci își drese glasul, stânjenit, amintindu-și 
de delictul lui Lu și de tragicul său sfârșit. Meritul i-a revenit lui 
Feng. 


VP - 346 


— Cum adică nimic deosebit? Ar fi trebuit să fii de față! S-a 
întâmplat în satul lui natal. Ci a descoperit cadavrul unui 
oarecare Shang. Ne împotmoliserăm. Niciun suspect și nici 
măcar o pistă în cazul unei crime înfiorătoare. Dar Ci nu s-a dat 
bătut și m-a ajutat până când am găsit dovada de care aveam 
nevoie. 

Ci își reaminti de momentul când Feng a speriat muștele care 
au zburat și s-au așezat pe secera fratelui său și cum, de aici, 
judecătorul a dedus implicarea acestuia în asasinat. 

— Nu mă miră faptul că a fost angajat de Kan, răspunse lris 
Albastru, deși este curios că motivul ar fi etnia Jin. Din câte mi-a 
spus, ceea ce îl interesează la ei sunt obiceiurile lor alimentare. 

— Serios? Feng îl privi uimit pe Ci. Nu știam că acum te ocupi 
cu astfel de activități. M-am gândit că munca ta ar avea mai 
mult de-a face cu iscusința ta ca wu-tso. 

Ci se înecă auzindu-l, dar se grăbi să dea vina pe rachiul de 
orez. Menţionă în treacăt că îi studiase pe barbarii din nord la 
Academia lui Ming. Din fericire, Iris Albastru păru că nu ia în 
seamă remarca. 

— Și ce v-a despărțit? întrebă femeia. Vreau să spun: de cea 
încetat să mai fie ajutorul tău? 

— Un fapt trist, răspunse Ci. Bunicul meu a murit, iar tatăl 
meu s-a văzut obligat să solicite întreruperea temporară pe care 
o implică doliul. Am părăsit Lin'anul și ne-am retras în sat, în 
casa fratelui meu. 

II privi pe Feng, temându-se ca nu cumva acesta să extindă 
explicaţiile care ar fi făcut referire la comportamentul 
dezonorant al tatălui său. Dar judecătorul rămase tăcut. 

— Puiul este delicios, adăugă Ci, încercând să abată atenţia. 

In timpul mesei, Feng îi vorbi lui Ci despre promovarea lui și 
despre mutarea la Pavilionul Nuferilor. Judecătorul îi mărturisi că 
totul i se datora lui Iris Albastru. 

— De când am cunoscut-o, viaţa mea este alta. Îi mângâie 
mâna soţiei sale. 

Drept răspuns, ea și-o retrase. 

— Mă duc să mai cer niște ceai. 

Ci observă cum lris Albastru se ridică și o pornește spre 
bucătării fără să se ajute de ciudatul baston roșu care o însoțea 
mereu. Nu putea să nu se gândească la pielea ei. Şi Feng o privi. 

— Nimeni n-ar spune că este oarbă. Zâmbi mândru. Ar putea 


VP - 347 


străbate până și ultimul cotlon al casei fără să se împiedice și ar 
fi înapoi înaintea ta. 

Ci încuviinţă în timp ce îi privea silueta îndepărtându-se. Se 
simţea ca un adevărat trădător. Remușcările îl devorau. Cântări 
dacă să-i mărturisească sau nu adevărul lui Feng, sau măcar o 
parte din acesta. Simţea nevoia să o facă asta, ca să nu 
explodeze. 

Profită de răgaz ca să-i vorbească despre Kan, dar mai întâi îl 
puse pe Feng să jure că va păstra secretul. 

— Chiar și față de Iris Albastru, adăugă el. 

Feng îi jură pe sufletul rudelor sale moarte. 

Atunci Ci îi povesti cum fugise din sat, despre condiţia sa de 
fugar și despre Astuţia Cenușie. Apoi îi vorbi pe larg despre 
ciudatele asasinate pe care le cerceta, descriindu-i în amănunt 
fiecare caz și tot ce aflase. Când termină cu aspectele cele mai 
groaznice, îl asigură că sfetnicul Kan era convins că totul este 
un complot împotriva împăratului. Firește, omise bănuielile lui 
Kan în legătură cu Iris Albastru. 

Auzindu-l, Feng se miră. 

— Dar este de necrezut... O să văd ce pot face ca să te ajut. 
Cât despre tânărul de care te temi... Astuţia Cenușie, nu-ţi face 
griji. Când se va întoarce de la Fujian, voi vorbi cu el și se va 
lămuri totul. 

Ci îl privi în ochi. Pe chipul lui Feng se citea deplina sa 
încredere, iar el era pe punctul de a-l trăda. | se strânse 
stomacul. Tocmai avea de gând să-i mărturisească faptul că 
adevăratul motiv al prezenţei sale în Pavilionul Nuferilor se 
datora presupusei implicaţii a soției sale, când Iris Albastru se 
întoarse. 

— Ceaiul. 

Feng îi zâmbi. Făcu loc pe masă și se grăbi să-i ţină tava 
pentru ca ea să se instaleze comod. Apoi ea îi servi cu 
delicateţe, mângâind ceainicul. Ci o privi îngândurat. Mișcările ei 
liniștite îl captivară. Sorbi ceaiul odată cu Feng apoi ea îi imită. 
În clipa aceea, Feng se ridică de parcă l-ar fi zguduit un fulger. 

— Uitasem de ele! exclamă el și se îndreptă în grabă spre 
camera sa. Se întoarse curând cu niște hârtii. la-le, Ci! I le dădu. 
Sunt ale tale. 

Ci își supse degetele înainte de a și le șterge cu o cârpă, luă 
documentele, uimit, și le citi pe îndelete. 


VP - 348 


— Dar astea... bâigui el privindu-l pe Feng și nevenindu-i să-și 
creadă ochilor. 

Feng încuviință. 

Ci revizui certificatul de aptitudini de care avea nevoie ca să 
candideze la examene. In el nu se făcea nicio menţiune despre 
comportamentul dezonorant al tatălui său. Era curat. Era apt. ÎI 
privi pe Feng cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, se înclină în faţa 
lui și zâmbi. 

Își sorbeau ceaiul când îi întrerupse un servitor mongol ca să-l 
anunțe pe Feng că la poartă îl așteaptă niște neguţători. Spuse 
că este urgent. Feng se scuză faţă de Cí și ieși să-i primească. 
Se întoarse curând. Era indignat. După cum se părea, unul 
dintre convoaiele care transportau mărfuri către graniţă fusese 
atacat. 

— După toate aparențele, atacatorii au fost respinși, dar am 
suferit pierderi și a dispărut o parte din mărfuri. Va trebui să 
plec numaidecât, se lamentă el. 

Ci regretă și mai mult incidentul. Ar fi dat oricât să-i 
mărturisească adevăratele motive ale prezenţei sale, dar Feng 
nu-i dădu ocazia. Judecătorul profită de momentul despărțirii ca 
să-i șoptească ceva la ureche lui Ci: 

— Fereşte-te de Kan... și ai grijă de Iris Albastru. Apoi plecă în 
cea mai mare grabă. 


31. 


Feng spusese că avea să lipsească doar câteva zile, îndeajuns 
ca să organizeze un nou transport de la depozitele din 
apropierea orașului, dar, chiar și așa, simplul gând de a se ști 
singur cu lris Albastru îl făcu pe Ci să tremure. Poate de aceea, 
auzind sunetul ușii închizându-se, scăpă printre degete 
certificatul de aptitudini. lar când se aplecă să-l ridice și atinse 
fără să vrea mâinile lui Iris Albastru, un fior îi zgudui inima. 

Incercând să se scuze, cuvintele i se împotmoliră în gâtlej, așa 
că invocă oboseala și spuse că trebuie să meargă în încăperile 
sale să se odihnească. Iris Albastru încuviinţă și îi propuse să 
continue conversaţia despre etnia Jin atunci când își va 
redobândi forțele. Ci acceptă printr-o bâiguială, luă o farfurie cu 


VP - 349 


orez gelatinos cu scuza de a-l mânca mai târziu și se retrase. 

Odată ajuns în dormitor, scoase din nou fragmentele de 
teracotă și se puse pe lucru. Începu cu bucăţile mai mari, pe 
care le numerotă cu un creion de cărbune, ca să-și amintească 
poziția fiecăreia. Când termină, începu să le monteze în 
încercarea de a le recompune. Ca să le poată uni, folosi orezul 
gelatinos. Dar, încet-încet, îl lăsară nervii și puţinele bucăţi pe 
care reușea să le unească sfârșeau risipite pe faţa de masă. 
Încercă de mai multe ori până când blestemă forma și o dădu la 
o parte. La urma urmelor, știa că, oricât de mult ar fi vrut să se 
mintă, tremurul mâinilor sale nu se datora nici lipsei pulsului și 
nici spaimei de eșec. Originea neliniștii sale se afla în forul său 
interior, în atracţia de nestăpânit pe care o simţea faţă de Iris 
Albastru. 

Se lăsă să cadă pe pat și încercă să se odihnească, dar nu 
reuși. Cearșafurile de mătase îi mângâiau pielea, făcându-l să 
viseze la ea. Încercă să se stăpânească gândindu-se la Feng, dar 
nu reuși decât să-și imagineze sânii fermi ai soţiei acestuia. 

Hotări să facă o baie și să încerce să se relaxeze. Ceru niște 
ștergare de la o servitoare. Cada, situată într-o încăpere 
alăturată, aștepta plină cu apă. De îndată ce rămase singur, se 
dezbrăcă încet și se vâri în ea. Mângâierea apei îl liniști. Inchise 
ochii și își cufundă capul, lăsându-se îmbrățișat de reconfortanta 
masă lichidă. Când îl scoase la suprafaţă, își privi mâinile 
acoperite de cicatrice. Se uită la cele care îi întretăiau torsul; 
torsul ars al unui mutilat. Până în momentul acela, semnele care 
îi acopereau trupul nu îl preocupaseră prea mult, poate pentru 
că, la fel cum o făcea un șchiop cu piciorul său schilod sau un 
surd cu liniștea lui, se obișnuise să trăiască cu ele. Totuși, acum, 
când le privea, se rușină de aspectul lor. Sau ce era și mai rău: 
se dispreţuia. Arsurile care îi brăzdau pielea ca niște rădăcini 
răsucite din carne i se păreau acum la fel de încâlcite ca și 
gândurile sale. 

Închise din nou pleoapele, în căutarea unei păci despre care 
știa că nu sălășluiește înăuntrul său și rămase în tăcere, cu 
timpul curgând lent, în vreme ce, din când în când, simţea 
înțepătura veninoasă a dorinţei. 

Cum de i se putea întâmpla așa ceva? Cum să poată face ca 
nici măcar să nu se gândească la soția omului care îl primise în 
casa lui? Cu cât încerca mai mult să raţioneze, cu cât căuta mai 


VP - 350 


mult să se îndepărteze de acea dulce ispită, cu atât mai mult se 
agăța aceasta de el, ademenindu-l, biruindu-i voinţa, precum cel 
care, sleit de puteri, se predă unui somn adânc. 

incetul cu încetul, ceafa i se relaxă, umerii își pierdură din 
încordare, iar braţele se lăsară în voia ușorului clipocit cu care 
apa limpede îl mângâia. O dulce toropeală începu să pună 
stăpânire pe el și îl conduse până într-un loc ceţos în care pacea 
după care tânjea îl primea în brațele ei. Deodată, simţi un 
parfum intens, îmbătător. Atât de pătrunzător, de parcă ar fi fost 
real. Și atunci o auzi. 

Deschizând ochii, o văzu în fața lui, cu ochii ei orbi aţintiţi 
asupra trupului său. Încercă să se acopere, fără să bage de 
seamă că ea nu îl putea vedea. 

— Te simţi bine? spuse blând Iris Albastru. Servitoarea mi-a 
spus că vei face baie, dar a trecut toată după-amiaza și... 

— Imi pare rău, răspunse el, tulburat. Probabil că am adormit. 

Drept răspuns, femeia pipăi pereţii până când dădu peste o 
lădiţă pe care se așeză cu delicateţe. Ci se simţi stânjenit. Nu 
înţelegea de ce Iris Albastru rămânea în preajma lui. Observă că 
privirea ei nu se îndrepta spre el, ci se abătea ușor, iar greșeala 
ei îl liniști într-o oarecare măsură. 

— Așadar, ești wu-tso. Ciudată profesie. 

— Mă interesează doar cauzele morţii, se scuză el. Ca și pe 
soțul dumneavoastră... 

— Nu și de când a fost avansat. De atunci s-a ocupat doar de 
treburi birocratice. Dar tu? Cu ce te ocupi de fapt? Se ridică și se 
apropie de cadă. 

Ci își drese glasul: 

— V-am mai spus. Lucrez ca sfetnic al lui Kan. Dar o nüshi? Cu 
ce se ocupă o nushi? 

— Oh! Ai aflat deja? Femeia se învârti în jurul căzii cu pași 
tăcuţi, atingându-i marginile cu degetele. Între altele, îl 
săpuneam pe împărat. Și își cufundă mâinile în cadă. 

Ci rămase încremenit, incapabil să respire, gândindu-se că Iris 
Albastru îi va auzi bătăile inimii. Simţi mișcarea degetelor ei 
aproape de picioarele sale. Tremură. Se gândi că avea să-l 
mângâie, dar în clipa aceea femeia scoase dopul de la orificiul 
de scurgere al căzii și se ridică. 

— Cina este gata. Te aștept în sufragerie. Și plecă din 
încăpere, în timp ce cada se golea. 


VP - 351 


Lui Ci i se păru că era ca și cum s-ar fi aflat în faţa unei zeițe 

capabile să-i fure un sărut, pe când îi punea la cale pieirea. 
(J 

Dacă absenţa lui n-ar fi însemnat o lipsă de politețe, Ci ar fi 
renunțat la cină. Curat și parfumat, se prezentă în micul salon 
unde îl conduse servitoarea, o încăpere retrasă în care aștepta 
Iris Albastru, așezată pe o banchetă. Luă loc în fața ei, fără să 
îndrăznească să o privească. De îndată ce își ridică privirea, 
rămase cu gura căscată. Femeia purta o bluză vaporoasă care 
lăsa să i se întrezărească pielea, înghiţi în sec și își retrase 
privirea, de parcă s-ar fi temut că Iris Albastru și-ar putea da 
seama, dar, după aceea, pe când ea îi oferea o farfurie cu 
muguri de soia, îndrăzni să o admire. Când se mișca, forma 
sânilor i se profila pe sub mătase. Cum ea nu-și dădea seama, 
privirea lui Ci deveni mai fixă, mai intensă. Îi observă braţele 
sculpturale. Mâinile ei îngrijite atingeau fructele cu delicateţe, 
pipăindu-le și mângâindu-le pentru a le simţi textura și a-și da 
seama cât sunt de coapte. Răsuflarea lui Ci deveni greoaie. Nu 
se putea abţine să nu o admire. 

— La ce te uiţi? îl întrebă ea. 

Ci tresări. 

— La nimic, răspunse el. 

— La nimic? Nu îţi plac fructele care ni s-au servit? Sunt chiar 
și stafide... 

— Oh, ba da! Desigur! Și luă una dintre acele fructe ciudate. 

— Înainte m-ai întrebat despre vechea mea activitate... Te 
interesează cu adevărat? îl întrebă Iris pe când îl servea. 

— Foarte mult. Admiră frumuseţea unor ochi care îl făceau să 
uite de toate celelalte. lertaţi-mă! se scuză el și luă castronașul. 
Făcând asta, îi atinse din nou mâinile. Îl scutură un fior. 

Iris bău și buzele i se umeziră. Lăsă încet ceșcuţa pe șervetul 
de bambus și își sprijini mâinile în poală. Ci presupuse că ea știe 
că o privește. 

— Așadar, vrei să știi cu ce se ocupă o nushi.. Ar trebui să 
termini de mâncat sau poate să bei puţin mai mult, pentru că 
vei auzi o poveste plină de amărăciune. Trase aer în piept 
privind în gol. Apoi zâmbi cu o urmă de neliniște. Am intrat în 
slujba împăratului pe când eram o copilă, condiţie pe care am 
pierdut-o curând, pentru că, doar în câteva zile, omul acela mi-a 
distrus copilăria. Probabil că a văzut ceva la mine. A văzut și pur 


VP - 352 


și simplu a luat. Privirea i se întristă. Am crescut printre 
concubine. Ele au fost surorile care m-au învăţat să trăiesc. Să 
trăiesc pentru el, să-l satisfac pe Fiul Cerului cu o artă rafinată, 
subtilă... și lipsită de inimă. Ochii i se umeziră. În loc să mă joc, 
am învăţat să sărut și să ling. In loc să râd, am învăţat să fac pe 
plac... Textele lui Confucius...? Cei Cinci Clasici... ? Nu i-am auzit 
niciodată. Cărţile care mi se citeau erau cele clasice despre 
plăcere: Xuan-nujing, libidinosul Manual al fetei neștiutoare; 
Xufangnei-mishu, Prefata la arta secretă a  alcovului, 
Ufangmijue, Formulele secrete ale patului nuptial; Unufang, 
Retetele doamnei simple... În timp ce trupul meu creștea și sânii 
mi se conturau, am fost cuprinsă de o ură la fel de profundă și 
de intensă ca și propria orbire. Și cu cât îl uram mai mult, cu 
atât mai mult mă dorea el. Iintredeschise pleoapele, de parcă l- 
ar fi putut vedea. Am învățat să fiu mai pricepută decât 
celelalte. Să sug mai bine, să folosesc fiecare orificiu, să-mi 
cambrez cu putere șoldurile, știind bine că răzbunarea mea va fi 
cu atât mai deplină, cu cât mă va dori mai mult. Aceea era 
dorinţa mea arzătoare. Işi îndreptă ochii spre Ci. Cu timpul, am 
devenit favorita lui. Se desfăta cu mine zi și noapte. Poftea să 
mă aibă, să mă lingă, să mă pătrundă. Și după ce a obţinut totul 
de la mine, când nu a mai putut scoate nimic mai mult de la 
trupul meu, atunci mi-a vrut și sufletul. 

Ci privi chipul lui Iris Albastru, abătut ca o floare veștejită. 
Avea inima strânsă. Lacrimile îi alunecau neîncetat pe obrajii 
delicați. 

— Nu e nevoie să continui. Eu... 

— Ai vrut să auzi, nu-i așa? îl întrerupse ea. Știi cum este să fii 
stoarsă ca o lămâie? Să te simţi folosită și, ceea ce este și mai 
rău: consumată, pustiită. Când ajungi în situaţia în care nu îţi 
mai rămâne nici respectul pentru propria persoană; când ţi-a 
fost smulsă cinstea, onoarea, stima... Își șterse lacrimile. Eram 
doar o coajă, o pieliţă foarte uscată, lipsită de culoare și de 
aromă. O tinereţe găunoasă și rănită pe care eu însumi o uram. 
Și partea cea mai nostimă, eram invidiată de tovarășele mele. 
Oricare dintre ele ar fi făcut schimb cu mine, chiar și cu orbirea 
mea, numai să fie ea favorita. Dar eu nu puteam să am copii, ca 
ele. Râse din nou cu un rictus de amărăciune. Am obţinut tot ce 
am vrut cu preţul demnităţii mele. Te asigur că aș fi făcut orice 
mi-ar fi cerut. Sau am făcut-o... nu-mi mai amintesc. Dar, în cele 


VP - 353 


din urmă, mi-am atins scopul. Coaja s-a întărit și când împăratul 
a avut nevoie de trupul meu la fel de mult ca și de viaţa lui, 
când am reușit să-l fac să mă cheme și în visele sale, să se 
trezească înfierbântat, căutându-mă ca să-i potolesc setea de 
carne, atunci am refuzat. Dintr-odată, veselia mea s-a 
transformat în tristețe; pasiunea mea, în lâncezeală; dorința 
mea, în apatie... Ca să reușesc toate acestea, am plâns, am 
tipat și m-am târât. Am invocat o boală căreia medicii lui nu i-au 
găsit leacul. Nici pentru a lui, cum știam deja că se va întâmpla. 
Din ziua aceea, semeţul său lujer de jad a devenit o suavă cârpă 
de mătase, pentru că nicio concubină, nicio curtezană, nicio 
prostituată din regat nu a fost în stare să-i dea ceea ce Îi 
dădeam eu. 

Ci o ascultă mut. Mâna lui se apropie de a ei în dorința deao 
consola, dar se opri în ultimul moment. Se bucură că ochii ei nu 
puteau să vadă. 

— Nu este nevoie să continui, insistă el. 

— Chiar și așa, m-a păstrat în preajma lui. M-a numit nush; ca 
să le învăţ pe noile sale achiziţii, ca să le instruiesc pe 
concubinele sale în arta plăcerii. lar eu am făcut-o ca să fiu 
aproape de el și să mă delectez cu degradarea sa. Ca să-l văd 
îmbătrânind și, în același timp, pierzându-și minţile. Apoi, când 
fiul său Ningzong i-a urmat la tron, am trecut pe planul al doilea. 
Noul împărat mi-a dăruit indiferența sa, care a fost aceeași cu 
care l-am tratat și eu. Am rămas la Curte până la moartea 
tatălui meu. Nu îl puteam moșteni câtă vreme continuam să 
stau la palat, dar atunci l-am cunoscut pe Feng. 

Ci o privi. Lacrimile i se uscaseră. Își imagină că le consumase 
deja pe toate pe vremea când trăia la Curte. li turnă puţin 
rachiu. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Ci. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Răspunsul ei a răsunat 
sec, ca o lovitură de ciocan. 

Rămaseră o vreme tăcuţi. Apoi ea se ridică, se scuză pentru 
comportamentul ei și se retrase în apartamentele sale. 

Ci continuă să stea cu rachiul în față, cu mintea palpitând într- 
un vârtej de gânduri și dorinţe. Luă sticla și bău din ea. Se gândi 
la Feng. Se gândi la Iris Albastru. Totul se învârtea cu el. Apucă 
sticla și plecă în camera lui. 

La miezul nopţii, îl trezi un zgomot ciudat. Ci își frecă 


VP - 354 


tâmplele. Capul îi zvâcnea de parcă ar fi fost bătut cu maiul. 
Deschise pleoapele și văzu sticla de rachiu goală la o palmă de 
fața lui. Mirosul de alcool dulceag și vâscos îl lovi din plin. În 
încăpere era întuneric. | se păru că aude foșnetul unor pași și o 
ușă care se deschide. Pulsul i se acceleră. Fără să se miște, își 
îndreptă privirea spre intrarea în cameră. Clipi din ochi 
nedumerit. În prag, o lumină slabă învăluia silueta dezbrăcată a 
lui Iris Albastru. 

O privi în tăcere imaginându-și trupul său de zeiţă în mijlocul 
penumbrei. Femeia intră și închise ușa. Il străbătu un fior. O 
văzu intrând ușor, mergând calmă, îndreptându-se spre el. Iris 
înaintă încet, până se opri la marginea patului. Ci rămase 
nemișcat, dar răsuflarea grea îi trăda roșeaţa din obraji. 

Iris dădu la o parte cearșaful care îl acoperea și se strecură 
sub el cu delicateţea cuiva care mângâie o floare. Ceva 
dinăuntrul lui Ci voia să o respingă. Ceva încă și mai puternic 
dorea cu înflăcărare să-i atingă pielea. Işi putea imagina căldura 
trupului ei, la un fir de păr distanţă de al lui. Suspină. 

De-abia putea să gândească. Parfumul ei intens îi pătrundea 
în plămâni îmbătându-l atât de mult încât îl făcea să-și piardă 
minţile. Deodată, îi simţi mâna alunecând încet pe piciorul lui. 
Atingerea ei era o mângâiere ce urca leneș spre brâu. Trase aer 
în piept cu putere și își încordă abdomenul. Suportă, parcă lipsit 
de viaţă, implorând să plece de lângă el și rugându-se, în același 
timp, să rămână. Se cutremură simțind contactul sânilor ei pe 
pieptul lui. Îi auzi răsuflarea profundă lângă gâtul său. 

Niciodată nu mai pusese stăpânire pe el o senzaţie 
asemănătoare. 

O teamă cumplită îl paraliza. Cicatricele îl făceau să se 
rușineze, dar se lăsă atras de căldura care emana din trupul 
femeii. Își cufundă buzele pe gâtul ei gingaș și dulce ca un 
fagure de miere, simțind pe ele răsuflarea sacadată a unui gâtlej 
din care răzbăteau gemete suave, de parcă ar fi murit. Mâinile 
lui le căutară pe ale ei, le apucară și le apăsară pe trupul său 
într-o încercare disperată de a le păstra pentru totdeauna. Se 
arcui peste ea, căutându-i locurile fierbinţi, cotloanele ascunse, 
sărutându-i umerii și claviculele, în vreme ce Iris îi gonea orice 
alt gând și își înălța sânii ca el să îi mângâie. 

Ci îi străbătu cu limba. Aveau gustul dorinţei, fremătau între 
buzele lui. Le simţi pielea înfiorată, sfârcurile întărite, auzi 


VP - 355 


murmurul gemetelor care îi scăpau din gură pe când el o săruta. 
Bău de pe limba ei cu nesaț, de parcă ar fi avut nevoie să stingă 
o sete veche cât toată viaţa lui. Și ea răspundea la fel. 
Strângându-l, atrăgându-l. Imbrăţișându-l, de parcă ar fi avut 
nevoie de el, de parcă s-ar fi ţinut de o stâncă în toiul unei 
furtuni. 

Continuară să se sărute și să se mângâie. Gâfâielile ei îl 
ațâţau, îi sporeau dorința. Femeia își desprinse gura de a lui și îi 
căută pieptul, îl linse și îl supse pe când Ci o privea în 
penumbră. O dorea. Dorea să pătrundă în ea și i-o șopti la 
ureche. Ea păru că nu-l aude. Buzele ei coborâră pe pântecele 
lui Ci, fără să o deranjeze cicatricele, până ajunse la lujerul de 
jad, tare și vibrant. Când Iris îl cuprinse cu gura, Ci crezu că 
moare. Femeia își făcea buzele să alunece cu dorință, agăţată 
de el, prinsă cu o tulburare necunoscută tânărului. Limba ei îl 
răscolea, făcându-l să-și piardă minţile. El închise ochii ca să-și 
întipărească în minte clipa aceea. Deodată, simţi că lris îl 
îmbrăţișa cu picioarele, ca și cum exact în momentul acela l-ar fi 
vrut înăuntrul ei. Ci încercă să intre în ea, dar Iris îl împiedică, 
răsucindu-se până se așeză călare pe el. Femeia se ridică până 
când grota plăcerii ei atinse lujerul lui Ci, care se zgudui 
încordat. Cu o mână, Iris îi astupă ochii. Cu cealaltă, îi conduse 
lent lujerul de jad înspre lăuntrul ei. Ci suspină. Incercă să-i dea 
la o parte mâna care îl orbea, dar ea se strânse la pieptul lui și îi 
linse buzele. 

— Suntem la fel, îi șopti ea. 

— La fel, răspunse el și lăsă ca palma ei să-i închidă 
pleoapele. 

Femeia își cobori șoldurile până când îl primi înăuntrul grotei 
ei strâmte, fierbinţi, umede. Ci simţi o căldură intensă care 
punea stăpânire pe el și îl biruia. Pendularea ei îl legăna într-o 
plăcere necunoscută. Gura ei îl îmbăta, îl înfierbânta, îl 
înnebunea. Niciodată nu mai simţise ceva asemănător. Iris 
continuă să se miște, să se arcuiască, să-l sărute cu nesaţ, de 
parcă ar fi luat guri de aer înainte de a muri înăbușită, de parcă 
ar fi avut nevoie de el ca să trăiască. 

Apoi trupul ei se cutremură. Mijlocul ei se mișcă înainte și 
înapoi deasupra lui Ci într-o prelungită tortură de plăcere, din ce 
în ce mai rapidă, mai violentă. Gura ei nu o lăsa pe a lui Ci nici 
măcar ca să respire. Tânărul simțea cum ea se agita și se 


VP - 356 


cutremura, cum mișcările ei pierdeau controlul și deveneau o 
frenezie. Apoi Ci se răsuci în impetuoase biciuiri până când se 
revărsă înăuntrul ei, simțindu-se vlăguit. 

Ea rămase lipită de el, de parcă ar fi avut pielea cusută unul 
de celălalt. Răsuflările lor erau doar un gâfâit sincopat, 
zbuciumat încă de plăcere. Înainte de a se desprinde unul de 
celălalt, Ci simţi gustul sărat al unor lacrimi ce izvorau din ochii 
orbi ai lui Iris. Își dori să fie lacrimi de fericire. 

Se înșela. 

Când s-a trezit a doua zi, ea nu mai era acolo. O întrebă pe 
servitoare unde se află stăpâna ei, dar aceasta nu știu să-i 
răspundă. 

Luă micul dejun în același salonaș în care luaseră cina cu o 
seară înainte. Ceaiul nu avea niciun gust. Trase cu putere aer în 
piept, încercând să recupereze parfumul lui Iris Albastru pe care 
încă îl mai simţea pe piele. Dar acum gustul lui dulce îi lăsa un 
altul de amărăciune. 

Se gândi la Feng pe când se întreba dacă va fi în stare să stea 
față în faţă cu el fără să-și plece privirea. Ştia că nu va putea. 
Nu era în stare să se privească nici măcar pe el însuși în 
minunata oglindă de bronz care domina încăperea. Dădu ceaiul 
pe gât, încercând să șteargă efectele alcoolului care îl mai 
urmăreau încă. Apoi se ridică de la masă ca să-și facă toaleta, 
de parcă apa ar fi putut să-i smulgă de pe trup ticăloşia cu care 
se acoperise. Tânji după plăcerea pe care i-o oferise Iris 
Albastru, dar se urî pentru că își pierduse sufletul. 

La întoarcerea în camera sa, se opri în salonul principal, 
fermecat de frumuseţea antichităţilor care îi împodobeau 
pereţii. Vazele, pânzele, oglinzile și tablourile erau atât de 
minunate, încât ridiculizau colecţia care îl fascinase cu câteva 
zile în urmă în locuinţa eunucului Gingașul Delfin. Cu totul 
sublimă era o colecţie de mostre de poezie veche, splendid 
caligrafiate pe pânze montate în rame rotunjite și care ieșeau în 
evidenţă pe nuanţa de roșu sânge a tapetului de mătase ce 
acoperea peretele. Textele îi aparţineau renumitului taoist Li 
Bai, poetul nemuritor al Dinastiei Tang. Citi rar o strofă. 


Mă gândesc la noapte. 
In faţa patului, strălucește luna. 
Peste rouă se așterne îndoiala. 


VP - 357 


Privesc în sus și este lună plină. 
Privesc în jos și tânjesc după viaţa mea. 


Pentru o clipă, se văzu oglindit în versul acela. 

Citi în continuare până ajunse la un mic epigraf în care se 
spunea că acea compoziţie aparţine unei serii de unsprezece 
pânze, fiecare caligrafiată pe o singură țesătură. Dar, pe 
peretele acela atârnau doar zece pânze înrămate. Pe locul care 
ar fi trebuit să fie cel de-al unsprezecelea, apărea portretul 
rudimentar al poetului, care nu reușea să ascundă urma lăsată 
de tabloul anterior. O amprentă asemănătoare cu cea pe care 
celelalte zece o lăsaseră pe mătase. 

Înghiţi în sec. Era cu neputinţă. 

Tocmai voia să se convingă, când un zgomot în spatele său îl 
alarmă. Întorcându-se, se pomeni faţă în faţă cu lris Albastru. 
Tresări. Femeia purta un veșmânt roșu bătător la ochi. 

— Ce faci aici? întrebă era. 

— Nimic, se bâlbâi Ci. 

— Servitoarea mi-a spus că ai întrebat de mine. 

— Așa este. Dar mi-a spus că nu știe unde sunteţi. 

Încercă să-i mângâie mâna, dar ea și-o retrase. 

— Am ieșit să fac o plimbare, spuse ea cu prudență. Mereu 
fac asta. 

Ci o privi. Era ceva care i se păru straniu în expresia ei. Privi 
din nou spre locul în care presupunea că fusese cândva cea de-a 
unsprezecea pânză. 

— Impresionante poeme. Întotdeauna au fost zece? întrebă el. 

— Nu știu. Nu le pot vedea. 

Ci strânse din buze. Nu înțelegea atitudinea ei. 

— S-a întâmplat ceva? Azi-noapte erați mai... 

— Nopțile sunt întotdeauna întunecate. Zilele ne aduc 
claritatea. Spune-mi, ce te-ai gândit să faci azi? Incă nu am 
vorbit despre etnia Jin. 

Ci își drese glasul. De fapt, nu știa foarte bine cum să prezinte 
chestiunea populaţiei din nord. Ar trebui poate să-i ceară sfatul 
maestrului său, Ming. Cu acest prilej, va constata și dacă 
dregătorul Kan se ţinuse de promisiunea de a-i da îngrijiri. Se 
scuză faţă lui Iris Albastru spunându-i că trebuie să viziteze un 
prieten bolnav și apoi să meargă la un depozit. 

— Atunci, la amiază? sugeră ea. 


VP - 358 


— Da. 
— De acord. Te voi aștepta aici. 
e 

Ci părăsi clădirea copleșit de neliniște. Deși refuza să admită, 
credea din ce în ce mai puţin în nevinovăția lui Iris Albastru. Dar 
dorea cu înflăcărare să se încreadă în ea. Ezită dacă să-i 
povestească sau nu lui Ming. 

ÎI găsi pe bătrânul maestru într-o cameră modestă, dar 
curată, din apropierea încăperilor în care locuia slujbașul Bo. 
Înfăţișarea lui se îmbunătăţise, dar picioarele încă mai 
prezentau o nuanţă violacee care îl îngrijoră. Il întrebă dacă 
fusese vizitat de medic. Ming negă printr-o clătinare a capului. 

— N-am nevoie de doctorașii ăia nepricepuţi, bombăni el. Se 
ridică în capul oaselor cu gemete înăbușite. Dar m-am putut 
spăla și nu mi se dă mâncare proastă. 

Ci privi strachina cu resturi de orez uscat care zăcea lângă el. 
Dacă ar fi știut, i-ar fi adus fructe și vin. li păru rău de această 
omisiune. Când se asigură că nu îi auzea nimeni, îi mărturisi 
neliniștile lui în privinţa lui Iris Albastru. Niște bănuieli în care nu 
voia să creadă, dar care nu încetau să crească. li enumeră 
împrejurările care l-au făcut să o suspecteze pe nuishi, chiar 
dacă imediat după aceea îi luă apărarea. 

Ming îl ascultă cu atenţie. Pe chipul său se citea îngrijorarea. 

— După câte spui, femeia aceea pare să aibă motive, observă 
Ming. 

— Vă repet că sunt doar circumstanţiale. Nu există nicio 
dovadă împotriva ei. De altfel, cum să nu-l deteste pe împărat? 
Dacă aţi fi suferit ce a îndurat ea, și dumneavoastră l-aţi urî, dar 
de aici până la a încerca să-l ucidă este cale lungă... Ar trebui să 
o cunoaștețţi. Își plecă privirea. Femeia aceea este o dulceaţă. 

— Și cine ţi-a spus că nu o cunosc? Ciudat este faptul că tu nu 
știai de ea. Mi-ai vorbit mult despre farmecul ei, dar nu cumva 
faci o confuzie între gândurile și dorinţele tale? 

Ci se îmbujoră. 

— La ce vă referiţi? sări Ci ca ars. Iris Albastru n-ar fi în stare 
să omoare o muscă. 

— Așa crezi? Atunci, presupun că știi motivul pentru care 
împăratul Ningzong a îndepărtat-o din funcţia de nüshi. 

— Bineînţeles că știu! Când Ningzong s-a urcat pe tron, s-a 
descotorosit de ea pentru că din cauza ei s-a îmbolnăvit tatăl 


VP - 359 


său. Bătrânul împărat și-a pierdut minţile când ea l-a respins. 

— Asta ţi-a povestit ea? Îl privi cu o expresie severă. Mă miră 
faptul că nu ești la curent cu o poveste pe care o cunoaște toată 
lumea. 

— Și care este povestea aceea? îl sfidă Ci. 

Pe faţa lui Ming se putea citi o expresie încărcată de reproș. 

— Ei bine, bătrânul împărat nu și-a pierdut minţile pentru că 
ea l-a respins. Medicii care l-au îngrijit au găsit otravă în ceaiul 
pe care i-l pregătea ea. 

Ci simţi cum i se strânge inima când auzi vorbele lui Ming. Nu- 
i venea să creadă, dar chipul maestrului nu lăsa loc de îndoieli. 
Își blestemă slăbiciunea care-l făcuse să creadă în nevinovăția 
lui Iris Albastru, la fel ca și ceasul când căzuse pradă farmecelor 
ei. Se simţi un mare prost, de parcă și-ar fi vândut sufletul 
pentru două monede mizerabile. Tocmai voia să-l întrebe pe 
Ming alte amănunte, când prezenţa unei santinele îl sili să tacă. 
Așteptă să plece, dar bărbatul se rezemă de un perete și fu 
atent la conversaţie. După o vreme, Ci renunţă la intenţia sa, 
insistă ca Ming să se lase vizitat de medic și părăsi foarte 
tulburat încăperea. 

Încă năuc, încercă să privească din altă perspectivă 
evenimentele în care fusese fără voia ei implicată lris Albastru. 
La urma urmelor, ea avea un motiv: o ură teribilă faţă de 
împărat, ură pe care, nu numai că nu o ascundea, dar cu care 
părea că se mândrește în faţa primului necunoscut care-i ieșise 
în cale. Și dacă fusese în stare să-l otrăvească pe împărat, fără 
îndoială că putea să pună la cale și alte crime. În plus, la toate 
astea se putea adăuga lipsa ei de scrupule când îl înșelase pe 
Feng, chiar dacă el însuși îi fusese complice la infidelitate, sau 
povestea cu parfumul, care o asocia direct cu acele cadavre 
găsite. Dar încă îi mai rămânea să descopere motivul pentru 
care Iris Albastru ar fi ucis niște necunoscuţi care nu aveau nicio 
legătură cu împăratul. Sau măcar pe unul dintre ei. Pentru că, 
de îndată ce ar găsi legătura cu unul, era convins că s-ar lămuri 
și celelalte cazuri. 

Hotări să viziteze din nou încăperile eunucului. Era ceva ce 
trebuia să verifice. 

Locuinţa Gingașului Delfin continua să fie supravegheată de o 
santinelă care îi lăsă cale liberă după ce verifică sigiliul și îi trecu 
numele în registrul de intrări. Odată ajuns înăuntru, Ci se 


VP - 360 


îndreptă direct spre sala pe care eunucul o transformase în 
muzeul său particular de antichităţi. Acolo atârna în continuare 
mărețul tablou care, la prima lui vizită, îi atrăsese atenţia. Nu se 
înșelase. Era poezia nemuritorului Li Bai. Cea cu numărul 
unsprezece. Cea care lipsea din colecţia lui Iris Albastru. 

Băgă de seamă că rama albă care îl încadra era rotunjită, la 
fel ca și celelalte tablouri din colecţia pe care o admirase în 
pavilionul nushi-ei. Deplasă ușor rama ca să-i observe urma pe 
perete. Apoi repetă operaţiunea cu celelalte tablouri din 
încăpere. După ce termină, pe chipul său se amestecau mânia și 
satisfacția. Când ieși, își aminti de registrul în care apăreau 
notate persoanele care pătrundeau în încăperi. Poate că nu va 
găsi nimic, dar nici nu avea prea mult de pierdut. Niște monede 
trecură în alte mâini și ofiţerul de gardă îi dădu voie să-l 
consulte. Ci revăzu datele cu lăcomie. Deși majoritatea numelor 
îi erau necunoscute, ochii îi străluceau peste coloanele verticale. 
Din fericire, apărea și funcţia pe care o deţineau la palat, așa că- 
i fu ușor să elimine servitorimea care făcuse curățenie în 
camere. Printre alții, în listă figurau Kan și Bo, dar, în cele din 
urmă, găsi și numele pe care îl căuta cu adevărat. Caligrafia era 
clară, decisivă. La două zile după dispariţia eunucului, acele 
încăperi fuseseră vizitate de o persoană pe nume Iris Albastru. 

Inima îi bătu mai tare simțind că se apropie de adevăr. Mai 
era încă o oră până la întâlnirea lui cu nushi, așa că profită ca să 
meargă la depozitul în care erau îngrămădite resturile calcinate 
ale atelierului de bronzuri și să arunce o privire. 

Zâmbi. Piesele începeau să se potrivească între ele. 

Părea că totul o luase pe drumul cel bun până când ajunse la 
depozit și descoperi că ușa rămăsese deschisă și nepăzită. Privi 
într-o parte și într-alta, dar nu văzu pe nimeni. Numaidecăt, 
bucuria lui se prefăcu în îngrijorare. lnăuntru, bezna îl aștepta 
amenințătoare. Pătrunse încet, cu prudență, dar după câţiva 
pași se împiedică de ceva și căzu. Ridicându-se pe bâjbâite, 
băgă de seamă că majoritatea obiectelor pe care el și Bo le 
clasificaseră zăceau împrăștiate pe jos. li blestemă pe vinovaţi. 
Deschise iute ușile, prin care intră suficientă lumină ca să 
descopere că depozitul fusese prădat. Se îndreptă numaidecât 
spre locul în care așezaseră formele, ca să constate cu disperare 
că majoritatea fuseseră distruse. Parcă ar fi fost zdrobite cu 
maiul pe imensa nicovală care se afla alături. Deodată, auzi un 


VP - 361 


zgomot deasupra capului și, instinctiv, apucă maiul, 
îndreptându-și privirea spre movila pe care îngrămădiseră 
piesele de fier. 

Nu zări pe nimeni, așa că examină în continuare resturile 
până când găsi un săculeț cu ipsos, din cel utilizat pentru 
extragerea pozitivelor din forme. O luă și o puse deoparte. Apoi 
se auzi alt scârțâit, de data aceasta mai intens. Ci ridică din nou 
privirea îndeajuns cât să zărească pe movilă o siluetă ghemuită. 
Nu avu vreme să se ferească, pentru că brusc o avalanșă de 
bare, gratii și lemne se prăvăli peste el, cât pe-aci să-l îngroape. 

Ci îndrăzni să ridice ochii doar atunci când praful a încetat să-l 
mai sufoce. Nu zărea aproape nimic, dar măcar scăpase cu 
viaţă, așa că mulțumi cerului că alunecase la picioarele nicovalei 
care avusese rolul de parapet. Dar una dintre bucăţile de metal 
îi ţinea prins piciorul drept, împiedicându-i orice mișcare. Încercă 
să se elibereze, dar nu reuși. Încetul cu încetul, razele soarelui 
au început să se filtreze prin norul de praf, profilând contra 
luminii silueta întunecată a unui necunoscut. Ci rămase 
încremenit. Păstră tăcerea, temându-se ca nu cumva să fie 
vorba de aceeași persoană care provocase prăbușirea grămezii 
de fiare, dar asta nu-l împiedică pe necunoscut să se apropie de 
el. Ci înghiţi o salivă groasă. Apucă o bară de metal din preajmă 
și se pregăti să-și vândă scump pielea. Silueta era la un pas de 
el. Işi încordă mușchii pe când își simţea tâmplele zvâcnind. 
Deodată, silueta îl văzu. Ci rămase nemișcat, atent la mișcarea 
acesteia. | se acceleră respiraţia. Era hotărât să arunce fierul în 
capul necunoscutului, când acesta îi vorbi: 

— Ci! Tu ești? 

Ci tresări. Era glasul lui Bo. Pentru o clipă, se liniști, dar din 
precauţie, rămase cu bara de fier în mână. 

— Ești bine? Ce s-a întâmplat? întrebă Bo, pe când se străduia 
să îndepărteze fiarele sub care era prins Ci. 

Ci îl ajută până reuși să se elibereze. Apoi se sprijini de Bo ca 
să iasă din depozit. Ajuns afară, trase o gură de aer curat. Încă 
mai avea îndoieli în privinţa lui Bo, așa că îl întrebă ce venise să 
facă acolo. 

— Santinela care a descoperit dezastrul m-a informat că 
cineva profitase de absenţa ofițerului de gardă din timpul nopții 
ca să spargă ușa, așa că am venit să verific. 

Ci se îndoi de spusele lui Bo. De fapt, se îndoia de toată 


VP - 362 


lumea. Încercă să meargă, dar reuși cu greu, așa că îi ceru 
slujbașului să-l însoțească până la Pavilionul Nuferilor, căci se 
temea că, în starea în care se afla, ar fi putut să fie atacat din 
nou. Pe drum, Ci întrebă dacă portretul cadavrului îi ajutase să 
afle ceva. 

— Încă n-a apărut nimic, se scuză Bo. Dar am noutăţi despre 
mâna retezată. Ciudatul tatuaj semănând cu o flacără pe care l- 
ai găsit sub degetul mare reprezintă altceva. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— | l-am arătat lui Chen Yu, un renumit desenator de modele 
de tatuaje și de imprimeuri de pe piața mătăsii. Unul dintre cei 
mai buni din Lin'an. Omul l-a studiat o bună bucată de vreme 
înainte de a afirma că, după părerea lui, o parte din cercul 
exterior s-a șters din pricina sării. Se aplecă și desenă pe 
pământul nisipos o flacără unduită și compactă. Apoi o înconjură 
cu un cerc. De fapt, nu sunt niște flăcări. Este un yin-yang. 

— Simbolul taoiștilor? 

— Mai concret, al unui călugăr alchimist. Desenatorul de 
tatuaje m-a asigurat că pigmentul folosit a fost cinabrul, 
elementul prin care se identifică ocultiștii care caută elixirul 
vieţii veșnice. 

Pe Ci nu îl surprinse acel răspuns. De fapt, după cele 
întâmplate în depozit, nu-l mai surprindea nimic. Işi aminti că 
singura persoană căreia îi vorbise despre intenţia lui de a merge 
la depozit fusese Iris Albastru și imediat înţelese cât de prost 
fusese să creadă în nevinovăția ei. Nushi avea un motiv: 
răzbunarea împotriva împăratului. Avusese prilejul folosindu-se 
de servitorul ei mongol și poseda sângele-rece necesar, așa cum 
o dovedise încercarea ei de a-l otrăvi pe bătrânul împărat cu ani 
în urmă, iar acum încercase să-l ucidă și pe Ci. Lucrul cel mai 
nimerit era să meargă la Kan și să-i dezvăluie descoperirile sale. 
Dar înainte trebuia să păzească bunul său cel mai de preţ: 
forma pe care o ascunsese în pavilion. 

Când servitorii de la Pavilionul Nuferilor observară starea 
jalnică în care se afla, vrură să o înștiințeze pe doamnă, dar Ci le 
porunci să fie condus direct la apartamentele sale și să fie lăsat 
singur. Îi mulțumi lui Bo pentru ajutor și își luă la revedere de la 
el. 

De îndată ce intră în camera sa, Ci se repezi spre locul în care 
ascunsese forma de teracotă verde. Incă nu cunoștea motivul, 


VP - 363 


dar presimțea că aceea era tocmai piesa pe care o căuta 
persoana care dorise să-l asasineze. Din fericire, bucăţile erau în 
același loc. Tocmai le ascundea din nou când Iris Albastru intră 
fără să bată la ușă. Lui Ci îi zvâcni inima. 

— Mi s-a spus că ai suferit un accident, zise Iris speriată. 

Ci nu se tulbură. Termină de ascuns resturile formei, știind că 
Iris nu îl poate vedea, și se ridică în picioare. 

— Da. Un accident destul de ciudat. De fapt, aproape că l-aș 
denumi o încercare de asasinat. Regretă numaidecât că nu-și 
stăpânise vorbele. 

Auzindu-l, Iris deschise ochii, scoțând și mai mult în evidenţă 
ciudata lor nuanță. 

— Ce...? Ce s-a întâmplat? se bâlbâi ea. 

Era pentru prima dată când Ci o vedea șovăind. 

— Nu știu. Speram să mi-o spui tu. Își smulse de pe el cămașa 
sfâșiată și o aruncă pe pat. 

— Eu? Nu înţeleg... 

— Să lăsăm minciunile. O prinse de încheietura mâinii. În 
primul moment, n-am vrut să-i dau crezare lui Kan, dar avea 
dreptate. 

— Dar ce prostii spui? Dă-mi drumul! Dă-mi drumul, ori dacă 
nu, voi da poruncă să fii biciuit! Reuși să se elibereze. 

Iris începu să tremure, în timp ce se dădea îndărăt, 
împleticindu-se. Ci se grăbi să închidă ușa. Auzind cum o 
trântește, ea tresări. Ci se repezi la ea. 

— De aceea m-ai sedus, nu-i așa? Kan m-a avertizat în 
privinţa ta; a planurilor tale împotriva împăratului. N-am vrut să- 
| cred și era cât pe-aci să mă coste viața, dar toate subtilităţile 
tale au dat greș. La fel ca și minciunile tale. 

— Eşti nebun. Lasă-mă! 

— Eunucul lucra la monopolul sării. Nu știu dacă a descoperit 
ceva în socotelile tale și tu l-ai mituit sau pur și simplu el te-a 
șantajat, dar știai de obsesia lui pentru antichităţi și i-ai oferit 
una, pe care n-a fost în stare să o refuze. Și când a continuat să 
te șantajeze, l-ai lichidat. 

— Pleacă de aici! Pleacă din casa mea! începu ea să plângă 
cu suspine. 

— Erai singura persoană care știa că mă voi duce la depozit și 
de aceea ai trimis acolo un ucigaș plătit să mă omoare. Probabil, 
același care i-a luat viaţa și Gingașului Delfin, și celorlalţi. 


VP - 364 


— Ti-am spus să pleci! ţipă ea. 

— Ai folosit Esenţa de Jad ca să-i sperii, ca să afle că și o 
oarbă îi poate lichida. Te știai protejată de ceea ce i se 
întâmplase strămoșului tău; știai că împăratul nu va mai risca 
încă o dată, acuzând-o fără dovezi pe strănepoata renumitului 
erou pe care imperiul nostru l-a acuzat pe nedrept de trădare. 
Dar setea ta de răzbunare nu cunoaște limite. M-ai minţit când 
mi-ai spus că împăratul s-a îmbolnăvit din iubire. L-ai otrăvit, ca 
pe mine ieri! 

Iris Albastru încercă să iasă din încăpere, dar Ci nu-i permise. 

— Mărturisește! urlă Ci. Mărturisește că m-ai minţit. Că m-ai 
făcut să cred că simţi ceva pentru mine. Deodată, își dădu 
seama că i se umpleau și lui ochii de lacrimi. 

— Cum îndrăznești să mă acuzi fără motiv? Tu! Tu, care ai 
fost primul care m-a minţit în privinţa adevăratei tale profesii; 
tu, care l-ai trădat pe dragul tău Feng cu frumoasa lui soţie 
oarbă. 

— Mi-ai făcut vrăji! urlă Ci. g 

— Eşti jalnic. Nu știu ce am putut găsi la tine. Incercă din nou 
să iasă din cameră. 

— Crezi cumva că te vor salva lacrimile? Kan a avut dreptate 
în toate. Mă auzi? În toate! O opri din nou. 

Ochii umezi ai femeii erau aprinși de mânie. 

— Singurul lucru asupra căruia dregătorul acela poate avea 
dreptate este că sunt o proastă! Știi ceva? In noaptea când i-ai 
luat apărarea acelei curtezane am crezut că ești altfel. O 
proastă afurisită, asta am fost! se lamentă ea. Nu ești diferit de 
ceilalţi. Crezi că ai dreptul să mă acuzi și să mă condamni, să 
mă foloseşti și să mă disprețuiești pentru că nu sunt altceva 
decât o bătrână nushi. O expertă în artele alcovului. Și da. Așa 
este. Te-am sedus. Și ce dacă? îl sfidă ea. Ce știi tu despre 
mine? Știi oare cum este viața mea? Nu. Bineînțeles că nu știi! 
Niciodată nu-ţi vei putea imagina nici măcar pentru o clipă 
infernul care mi-a fost dat să-l trăiesc. 

Ci se gândi la propriul infern. Ştia prea bine ce înseamnă să 
suferi, la fel cum știa că ea este vinovată. Femeia aceea nu avea 
dreptul să-i reproșeze nimic. Și cu atât mai puţin, după tot ce 
descoperise el. 

— Kan m-a avertizat, reuși el să repete. 

— Kan? Muntele ăla de grăsime și-ar vinde și propriii fii numai 


VP - 365 


să-și atingă scopul. Ce ţi-a povestit? ÎI lovi în piept. Că am 
încercat să-l otrăvesc pe împărat? Ei bine, nu! N-am făcut-o, 
oricât de mult o regret acum! Crezi cumva că, dacă ar fi fost 
adevărat, împăratul mi-ar fi cruțat viața? Ţi-a dezvăluit oare Kan 
motivul urii pe care mi-o poartă? Ţi-a spus că a încercat de mii 
de ori să mă posede și că l-am respins de fiecare dată? Ţi-a 
povestit că m-a cerut în căsătorie și am refuzat? Ţi-a dezvăluit 
ofensa pe care a simţit-o marele sfetnic de la Dregătoria 
Pedepselor pentru că o nushi; l-a sfidat? Se lăsă să cadă pe 
podea, copleșită de lacrimi. 

Ci o privi, neștiind ce să spună. Pe de o parte, ar fi vrut să o 
creadă, dar dovezile... 

— Numele tău apărea în registrul de la apartamentul 
Gingașului Delfin, îi mărturisi el. Nu știu cum ai reușit să intri, 
dar ai făcut-o. Și înăuntru se află un tablou cu cea de-a 
unsprezecea poezie a lui Li Bai. O antichitate care îți aparține. O 
relicvă care ar fi trebuit să se afle pe pereții casei tale și pe care 
ai înlocuit-o cu un portret rudimentar al autorului. Un text pe 
care eunucul nu l-ar fi putut dobândi niciodată. Așteptă ca ea 
să-i dezmintă spusele, dar Iris amuţise. Am citit peceţile care 
confirmă proprietatea asupra lor. Poeziile acelea i-au aparținut 
bunicului tău. Dacă e adevărat că le prețuiai atât de mult, n-ai fi 
îngăduit să părăsească vreodată căminul tău. Doar dacă nu 
cumva... 

— Doar dacă nu cumva...? izbucni ea într-un plâns cu suspine 
și se întoarse ca să plece. 

— Unde te duci? 

— Lasă-mă în pace! Se întoarse și privi spre locul unde credea 
ea că se află ochii lui Ci. Întreabă-l pe Kan! Păstrează duzini 
întregi de flacoane cu Esenţă de Jad pe care și le-a însușit ca să 
mă răsfeţe cu atenţii. Cât despre poezia lui Li Bai, soţul meu i-a 
dăruit-o lui Kan, așa că întreabă-l pe el cum a ajuns în mâinile 
Gingașului Delfin. Dădu din nou să plece, dar se opri. Și dacă nu 
știai, în ziua când am intrat în apartamentul eunucului, am 
făcut-o ca să iau niște miniaturi de porțelan. Da, eunucul era 
prietenul meu. De aceea Kan m-a înștiințat că dispăruse și de 
aceea mi-a cerut să mă duc să iau miniaturile care îmi 
aparţineau... Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe el. 


Rămas singur, Ci încercă să se scuture de confuzia care 


VP - 366 


pusese stăpânire pe el. După ce se liniști, scoase din nou forma 
și se așeza pe jos ca să o termine de reconstituit. Incepu 
urmând ordinea notată, dar fragmentele se năruiau. Își privi 
mâinile. Îi tremurau ca ale unui copil speriat. Dădu bucăţile la o 
parte și le azvârli cât colo. _ 

Nu și-o putea scoate din minte pe Iris Albastru. li părea rău că 
o strânsese de mână cu putere pe femeia care îl iubise cu atâta 
gingășie în noaptea dinainte. Regreta că se lăsase pradă 
temperamentului său, dar credea că este îndreptăţit să o acuze. 
Cu toate acestea, comportamentul nushi-ei nu corespundea cu 
cel al unei persoane vinovate. O femeie încolțită, poate, dar 
vinovată...? Existau dovezi care o incriminau, dar acuzaţia avea 
și numeroase lacune. 

Din ce motiv ar fi vrut Iris Albastru să-i ucidă pe oamenii 
aceia? Aceasta era întrebarea care îl chinuia. O formula întruna 
în sinea lui. Poate că răspunsul s-ar afla în bucăţile de teracotă 
sau la însuși Kan. 

Trase de mai multe ori aer în piept înainte de a se apuca din 
nou de reconstruirea formei. Nu își mai putea permite greșeli, 
așa că își dădu toată silinţa să lipească bine bucăţile cu 
cocoloașe de orez gelatinos, încetul cu încetul, șablonul începu 
să capete formă, până când reuși să completeze două jumătăţi 
care, odată alipite, alcătuiră un bloc în formă de prismă, de 
mărimea unui antebraț. Puse deoparte fragmentele de prisos, 
care păreau să constituie o bucată dintr-o vergea interioară și, 
cu grijă, legă cele două carcase cu o panglică. Apoi, amestecă 
într-un lighean ipsosul pe care îl adusese din depozit și turnă 
pasta obținută în cavitatea din formă. In vreme ce aștepta să se 
întărească ipsosul, curăţă cu grijă resturile albicioase. În cele din 
urmă, când se asigură de soliditatea compoziţiei, separă cele 
două jumătăţi ale formei. 

Ci privi rezultatul muncii sale. Pe podea, se afla o piesă de 
ipsos care, după de aspect, îi aminti de un fel de sceptru de 
comandant. Lungimea lui era în jur de două palme, iar 
circumferința, de grosimea mânerului unei spade, putând fi 
cuprins cu mâna. Nu își dădea seama care ar fi putut să fie 
utilitatea obiectului, așa că ascunse din nou bucăţile formei în 
dulap. Pe cele care făceau parte din vergeaua interioară hotări 
să le ascundă împreună cu sceptrul de ipsos în podea, sub o 
placă pe care o găsise desprinsă. Apoi părăsi Pavilionul 


VP - 367 


Nuferilor. Neliniștea îl apăsa și simţea nevoia să respire aer 
curat. 
e 

Rătăci descumpănit. Era obișnuit să studieze cadavre și să 
examineze cicatrice, să caute urme și să scoată la iveală răni 
invizibile, dar nu știa cum să se confrunte cu intrigile și 
ranchiunele, cu patimile și cu minciunile în faţa cărora gândirea 
sa raţională părea să nu aibă răspuns. Cu cât cugeta mai mult, 
cu atât era mai sigur că dregătorul Kan îl manevrase ca pe o 
marionetă încă de la prima lor întâlnire. Dacă informaţia pe care 
i-o dăduse Iris Albastru ar fi adevărată, sfetnicul de la Dregătoria 
Pedepselor acționa împotriva ei mânat de o ranchiună și mai 
puternică decât cea pe care i-o purta ea împăratului. Exista 
posibilitatea ca dregătorul Kan să o fi însoţit pe Iris Albastru în 
apartamentul eunucului și dacă, într-adevăr, dregătorul avea 
acces la Esenţa de Jad, faptul că acesta ar fi lăsat urme de 
parfum ca să o incrimineze începea să capete sens. Pentru că, 
dacă ea ar fi făcut-o, ar fi însemnat că se învinovăţește singură, 
fapt ce scăpa înţelegerii sale. |n plus, Iris Albastru nu-și 
ascunsese niciodată resentimentul faţă de împărat, ceea ce o 
transforma într-o victimă ușoară căreia i se putea aduce orice 
acuzaţie. Dacă la aceasta se adăuga faptul că dregătorul Kan 
fusese ultima persoană care îl văzuse în viaţă pe fabricantul de 
bronzuri, că el fusese cel care avusese o ciudată întrevedere cu 
ambasadorul Imperiului Jin, precum și lipsa lui de claritate la 
momentul prezentării unor explicaţii, poate că soluţia se afla 
chiar la dregător. 

Privi de jur-împrejur. Dacă ar trebui să aleagă un loc în care 
să se adăpostească, s-ar încrede mai curând într-un cuib plin de 
vipere decât în palatul acela. 

Se gândi îndelung cum se acţioneze. Nu putea să recurgă la 
Kan, pentru că singurul lucru pe care l-ar obţine ar fi acela de a-l 
preveni. Poate că asasinul era însuși dregătorul. Sau poate el 
era instigatorul. Sau poate că nu avea nimic de-a face și voise 
pur și simplu să profite de niște asasinate care nu aveau nimic 
de-a face cu o ameninţare pentru a urzi o minciună și a se 
răzbuna pe femeia care îl umilise și care, într-o oarecare 
măsură, încă se mai bucura de ocrotire din partea împăratului. 
Își aminti atunci că însuși Ningzong îl avertizase în legătură cu 
temperamentul irascibil al lui Kan. 


VP - 368 


Însuși Ningzong... 

Poate că ar trebui să stea de vorbă cu împăratul. De fapt, nu-i 
trecea prin minte alt mod de a lămuri această afacere care, nu 
numai că se împotmolise, dar începea să devină mult prea 
periculoasă. 

Își luă inima-n dinţi. Trase aer în piept și porni în căutarea lui 
Bo. Avea nevoie de ajutorul lui dacă voia să fie primit de către 
împărat. 

xxx 

ÎI găsi pe Bo în locuinţa lui, făcându-și toaleta. Când îi spuse 
că are nevoie de o audienţă imediată la împărat, Bo refuză. 

— Există un protocol pe care trebuie să-l respectăm cu toţii. 
Dacă nu ţinem seamă de el, vom fi biciuiţi sau ceva și mai rău, îl 
asigură el. 

Ci cunoștea bine nesfârșitele ritualuri care marcau zi după zi 
viaţa împăratului, dar mai știa și că, pentru a-și atinge ţelurile, 
nu trebuia să se dea în lături din fața dificultăţilor. li spuse lui Bo 
că rezolvase crimele și că tocmai de aceea nu putea să discute 
cu sfetnicul Kan și nici nu putea să mai aștepte multă vreme. 

— De altfel, în cazul în care aţi fi pedepsit, voi spune că a fost 
ideea mea. 

— Înţeleg... Dar am fost numit escorta ta tocmai pentru a 
evita astfel de idei, spuse Bo, ștergându-se pe cap. 

— Aţi uitat cumva ce s-a întâmplat în depozit? Dacă nu mă 
ajutaţi, s-ar putea ca mâine să nu mai aveţi pe cine să escortați. 

Bo își blestemă soarta. Strânse din dinţi, în timp ce îl privea 
ţintă pe Cí. În cele din urmă, după câteva clipe de șovăire, hotărî 
să transfere chestiunea către superiorul său imediat. Acesta, la 
rândul lui, o transmise superiorului său, iar acesta din urmă, 
unui grup de bătrâni ceremonioși care amuţiră la auzul 
pretenţiei celui venit de curând la palat. Din fericire, cel mai 
lipsit de vlagă dintre aceștia păru să înţeleagă importanţa 
problemei și, profitând de un răgaz în activităţile sale, făcu să-i 
ajungă cererea împăratului. După un timp, care lui Ci i se păru 
nesfârșit, bătrânul se întoarse. Chipul său era încremenit ca o 
stâncă. 

— Onorabila Sa Maiestate te va primi în sala tronului, spuse el 
cu seriozitate. Aprinse un beţișor de tămâie de lungimea unei 
unghii și i-l înmână lui Ci. Vei putea vorbi până se va stinge. 
Nicio clipă mai mult, îi atrase el atenţia. 


VP - 369 


Ci îl urmă pe bătrân până în salonul regal fără măcar să 
observe măreţia locului. Singurul său interes era acela de a 
menţine aprinsă o flacără care deja începuse să-i ardă degetul 
mare. Işi umezi degetele și încercă să facă același lucru cu 
capătul beţișorului ca să-i prelungească durata. Deodată, 
bătrânul se dădu la o parte și Ci se pomeni în faţa împăratului. 

Tunica sa aurie îl orbi atât de tare, încât fu cât pe ce să scape 
bețișorul când bătrânul îl înghionti ca să îngenuncheze. 
Numaidecât, Ci își recăpătă cumpătul și se aplecă pentru a 
săruta podeaua. De-abia îi mai rămăsese timp și bătrânului 
părea că îi ia o eternitate să explice din nou motivul prezenţei 
sale. Se gândi să-l întrerupă, dar se stăpâni până când, în 
sfârșit, primi autorizaţia să vorbească. Ci se grăbi cu relatarea 
celor întâmplate. Îi expuse împăratului bănuielile sale în privinţa 
lui Kan, informându-l de minciunile și încercările acestuia, făcute 
pe ocolite, de a o învinui pe Iris Albastru. 

Împăratul, cu privirea fixă și inexpresivă, îl ascultă în tăcere, 
chibzuind la fiecare cuvânt al său. Chipul lui ca de ceară rămase 
încremenit, fără urmă de emoție. 

— İl acuzi de dezonoare pe unul dintre cei mai credincioși 
oameni ai mei, pe un dregător imperial pentru care aș lăsa să mi 
se taie o mână. O acuzaţie ofensatoare care, dacă s-ar dovedi 
falsă, ar fi pedepsită cu moartea, îl avertiză senin Ningzong. Și, 
cu toate acestea, te afli în continuare aici... ţinând între degete 
jarul unui beţișor care luptă să se stingă... Işi împreună palmele 
și le duse la buzele sale ţuguiate. 

— Așa este, Maiestate. Tremura, în timp ce buricele degetelor 
îi ardeau. 

— Dacă poruncesc ca dregătorul Kan să fie condus până aici 
și acesta îţi respinge acuzațiile, mă voi vedea silit să te execut. 
Dacă, dimpotrivă, mai chibzuiești și îţi retragi acuzaţia, voi fi 
mărinimos și voi da uitării îndrăzneala ta. Așa că gândește-te 
bine și spune-mi: ești hotărât să-ți menţii denunțul? 

Ci răsuflă cu putere. Flacăra pâlpâi până se stinse. 

Spuse „da” fără să se mai gândească. 

e 

Slujbașul însărcinat să-l anunțe pe sfetnicul de la Dregătoria 
Pedepselor năvăli în Sala Tronului tremurând, de parcă l-ar fi 
văzut pe diavol în persoană. Chipul său era acoperit de sudoare, 
iar ochii îi ieșeau din orbite. Fugi ca un exaltat și se aruncă în 


VP - 370 


genunchi la picioarele împăratului, care, uimit, se dădu înapoi 
de parcă l-ar fi atins un ciumat. Mai multe santinele îl 
îndepărtară de împărat și îl siliră să se ridice în picioare. 
Bărbatul bolborosi ceva de neînțeles. În pupilele sale dilatate se 
citea teroarea. 


— Este mort, Maiestate. Kan s-a spânzurat în locuinţa lui! 


VP - 371 


PARTEA A ȘASEA 


32. 


De îndată ce află vestea, Ningzong decretă suspendarea 
imediată a tuturor ceremoniilor și porunci să fie găsiţi judecătorii 
imperiali. După sosirea acestora, împăratul se îndreptă spre 
încăperile lui Kan, escortat de o suită de funcţionari al căror 
număr îl întrecea pe cel al gărzilor înarmate care aveau sarcina 
de a-l apăra. Cu încuviințarea lui Ningzong, Ci îi însoţi. 

Când ajunseră în pragul încăperii, Ci și restul alaiului se opriră 
îngroziţi. În faţa lor, atârnând ca un sac voluminos, se balansa 
trupul gol al lui Kan. Chipul său buhăit semăna cu al unei 
broaște râioase zdrobite, iar cărnurile sale puhave păreau 
revărsate pe sub pielea lividă străbătută de vene. Aproape de 
picioarele lui, se afla o ladă imensă pe care, după toate 
aparențele, o folosise ca platformă. Ningzong porunci să fie 
imediat dat jos cadavrul, dar judecătorii îl convinseră de 
contrariu, fiind cu toţii de acord asupra necesității de a efectua o 
examinare prealabilă. Lui Ci i se îngădui să rămână în spatele lor 
la o oarecare distanţă. În timp ce judecătorii comentau aspectul 
victimei, Ci observă pe pardoseala cu dale un strat foarte fin de 
praf pe care lumina, intrând pe fereastră și atingând-o, îl scotea 
la iveală. Apoi studie dispunerea și numărul mobilelor și făcu o 
schiță în carnețelul pe care îl purta mereu la el. Când în cele din 
urmă i se permise să examineze cadavrul, tremura, de parcă ar 
fi făcut-o pentru prima dată. 

Ci privi capul lui Kan, întors în mod grotesc spre stânga. 
Singurul său ochi era închis, iar buzele, negre, la fel ca și gura, 
ușor deschisă, cu dinţii încleștați peste limbă. Faţa părea vopsită 
cu o culoare albăstrie și în colțul buzelor și pe piept se observau 
urme de clăbuci de salivă. Mâinile sale ţepene erau strânse 
peste degetele mari, în timp ce degetele de la picioare erau 
îndoite spre interior într-un chip înspăimântător. Pântecele și 
partea de jos a abdomenului atârnau, de o culoare albastră- 
negricioasă. Picioarele, groase ca niște butoaie, prezentau mici 


VP - 372 


pete de sânge sub piele, asemănătoare cu cele produse de 
tratamentele prin moxibustie. Pe jos, la picioarele lui, zăceau 
resturi de urină și de fecale. 

Ceru autorizaţia să se urce pe ladă. Odată obținută 
permisiunea, se căţără dintr-un salt și constată că funia, de 
grosimea degetului mic, era împletită din cânepă. Fiind foarte 
subţire, ștreangul îi intra în piele, pe sub beregată. In spatele 
cefei, observă un nod sănătos, glisant, care se deosebea de 
nodurile obișnuite, fixe. În spatele capului, funia lăsase un șanț 
adânc, de culoare negricioasă murdară, care mergea de lao 
ureche la cealaltă, exact pe sub linia de creștere a părului. Spre 
uimirea celor prezenţi, ceru un scaun și îl puse pe ladă. Apoi se 
urcă pe el ca să verifice grinda de care era înnodat ștreangul. 
Examină cu același interes nodul și grinda. In cele din urmă, se 
dădu jos de pe scaun, încercă fără succes să mute lada și 
declară încheiată examinarea. 

Imediat după aceea, Ningzong porunci să fie dat jos cadavrul 
și îl însărcină pe sfetnicul de la Dregătoria Ritualurilor să 
înceapă pregătirile pentru funeralii. 

Două santinele săltară trupul, în timp ce o a treia slăbea 
funia. Apoi așezară cadavrul pe jos, moment de care Ci profită 
ca să facă o constatare suplimentară și să confirme sau să 
excludă ruperea traheii. Judecătorii îl priviră peste umăr, dar nu 
avură obiecții. Pe când Ci îi palpa gușa, Bo găsi o notă scrisă de 
mână pe o măsuţă, pe care se afla și îmbrăcămintea lui Kan 
perfect împăturită. După ce o citi la repezeală, i-o înmână lui 
Ningzong. 

Împăratul se grăbi să o citească în șoaptă. Pe măsură ce 
avansa, mâinile au început să i se zbată până când un tremur 
evident puse stăpânire pe ele. Apoi degetele i se încleștară pe 
hârtie, mototolind-o de parcă ar fi fost un simplu gunoi. 
Ningzong își lăsă capul în jos, în timp ce expresia sa de durere 
se prefăcea în una de mânie pe care nimeni nu îndrăzni să o 
privească. Deodată, îi înapoie nota lui Bo și revocă ordinul pe 
care tocmai îl dăduse, decretând în schimb să fie oprită orice fel 
de ceremonie de condoleanţe. Nu se vor oficia deloc funeralii 
publice; de cadavru se vor ocupa doar slugile și va fi 
înmormântat într-un cimitir oarecare, fără niciun fel de 
ceremonial. 

Străbătu încăperea în murmur de stupoare. Pe CÍ, știrea îi 


VP - 373 


încremeni. În timp ce toată suita se grăbea să-l însoţească pe 
împărat la plecare, Bo îi încredinţă nota lui Ci, care o despături 
cu teamă, încercând să netezească încreţiturile care îngreunau 
lectura. În nota aceea, scrisă cu mâna lui și semnată cu pecetea 
proprie, Kan mărturisea că este vinovat de asasinate, afirmând 
că le comisese cu singurul scop de a o discredita pe lris 
Albastru. 

Ci se lăsă să alunece cu spinarea pe peretele de mahon până 
ajunse să stea pe jos. Nu îi venea să creadă. Sfetnicul de la 
Dregătoria Pedepselor se declara vinovat. Se terminase totul. 
Nu mai era nimic de cercetat. 

Rămase așezat pe podea până când Bo îi ceru să se ridice. 
Atunci, păru că își recapătă, încetul cu încetul, cumpătul. După 
ce se ridică, îi înapoie nota lui Bo, care îi confirmă că atât 
caligrafia, cât și peceţile îi aparţineau lui Kan. Ci încuviinţă. Își 
luă la revedere de la Bo cu un bâiguit și părăsi palatul cu capul 
în jos, luând-o spre grădini. 

Merse îngândurat, chibzuind ce să facă. Nu îl mai reţinea 
nimic la palat. Odată ce Kan fusese găsit vinovat și sacrificat, 
putea să-i ceară împăratului postul promis și să înceapă o 
profitabilă carieră judiciară. Ming avea să rămână în libertate, 
Iris Albastru va fi dezvinovăţită, Feng îl va disculpa de orice 
învinuire pe care Astuţia Cenușie ar putea să o prezinte 
împotriva lui și toate visurile sale vor deveni realitate. Dar pe 
când hoinărea printre sălcii, inima îi bătea plină de teamă, 
pentru că, acum când visurile îi stăteau la îndemână, știa că 
toate acestea nu erau decât un vis ireal. O știa, pentru că avea 
certitudinea că moartea lui Kan nu se datora unei sinucideri, ci 
unui act criminal. 

XXX 

O porni spre Pavilionul Nuferilor, gata să-și facă bagajul. Era 
hotărât. De îndată ce aveau să fie îndeplinite formalităţile 
pentru eliberarea lui Ming, va pleca din palat și va da uitării 
pentru totdeauna povestea aceea sinistră. Nu-i păsa de ce i s-ar 
putea întâmpla în continuare împăratului. Fusese obligat să facă 
investigaţii, fusese ameninţat, torturat și șantajat, se încercase 
asasinarea lui, Ming fusese luat prizonier... Ce i se mai putea 
cere? Aveau deja vinovatul pe care îl căutau, iar acesta își luase 
pedeapsa. Dacă cineva trebuia să descopere adevărul, atunci să 
fie vreunul dintre acei judecători bătrâni care îl priveau peste 


VP - 374 


umăr. Sau chiar Astuţia Cenușie, când va reveni din călătorie. Și 
dacă acesta descoperise ceva la Jianyang, va trebui să-l caute în 
altă parte, pentru că el avea să fie departe de Lin'an. 

Zări în depărtare silueta lui Iris Albastru. Nu va ști niciodată 
dacă era sau nu vinovată. Dorea să nu fie și zâmbi cu ironie. li 
era totuna. Avusese nesăbuinţa de a se îndrăgosti de o femeie 
despre care știa că îi este interzisă și, ceea ce era încă și mai 
rău, trădase încrederea singurului om care se purtase cu el ca 
un tată. Blestemă noaptea în care o cunoscuse. O făcuse, deși 
mai păstra încă pe buze amintirea sărutărilor ei. 

Se apropie încet, evitându-i privirea, cu toate că o știa 
nevăzătoare. 

Urcă mica scară de la intrare și pătrunse în pavilion fără să 
salute. Nushi urmări cu ochii ei orbi zgomotul pașilor lui, ca și 
cum ar fi putut ghici, într-o oarecare măsură, cine era stăpânul 
lor. Odată ajuns la el în cameră, Ci începu să-și strângă lucrurile. 
Își împăturise deja îmbrăcămintea când își aminti de bucăţile 
formelor pe care le ascunsese. Hotărî numaidecât că, dacă avea 
de gând să uite toată povestea, cel mai bine ar fi să le distrugă. 
Scoase sceptrul de ipsos pe care îl ascunsese sub podea și îl 
lăsă pe pat. Apoi, se duse repede după bucăţile formei pe care 
le ascunsese în dulap, dar, spre stupoarea lui, nu le mai găsi 
acolo. Se asigură golind tot conţinutul mobilei, dar fu în zadar. 
Nu mai erau acolo. Cineva le furase. Îl cuprinse o adâncă 
spaimă. 

Înţelese că nu îi va fi ușor să încheie povestea aceea, dar era 
hotărât să meargă mai departe cu planurile sale. De fapt, poate 
că dispariţia formei era cel mai bun lucru care i se întâmplase. 
Dacă atunci, în depozit, cineva încercase să-l omoare pentru 
bucata aceea de teracotă, ca să fie lăsat în pace, cel mai bine 
era ca obiectul să fie deja în mâinile celui care îl voia. 

De îndată ce termină de făcut bagajul, rămase cu ochii pe 
ciudatul sceptru de ipsos. Îl luă și îl examină cu atenție. 
Exteriorul avea cizelate cu grijă motive florale. In ceea ce 
privește interiorul, presupuse că ar fi putut să fie ocupat 
probabil de bara cilindrică pe care el nu o încorporase. Se 
întrebă dacă în loc de sceptru nu o fi cumva vreun soi de flaut. 

Clătină din cap. Nu știa de ce divaghează nici în legătură cu 
forma, nici cu utilitatea obiectului. Îl ridică pentru a-l distruge 
lovindu-l de podea, când, brusc, se opri. Cobori încet mâna și 


VP - 375 


lăsă din nou sceptrul peste îmbrăcăminte. Tocmai se gândise 
mai bine. Dacă era atât de relevant, ar face bine dacă ar păstra 
o piesă despre a cărei existență, la urma urmelor, nu știa 
nimeni. Dacă o ţinea ascunsă, păstrarea ei nu numai că nu 
prezenta niciun risc pentru el, dar, când va veni momentul, va 
putea să o folosească drept dovadă. 

Pentru asta, mai avea nevoie doar de un loc unde să o 
ascundă. Un lucru simplu în cazul în care ar fi avut un domiciliu, 
dar complicat în situaţia lui. 

În timp ce încerca să-și imagineze un loc sigur, își frecă 
pieptul cu o mână, până dădu peste cheia de la gât. Uitase de 
ea. Era cheia pe care i-o înmânase Ming ca măsură de 
prevedere în cazul unui deznodământ fatal, ca să aibă grijă de 
bunurile sale personale cele mai de preţ. Și dacă își amintea 
bine, acestea erau ascunse în biroul lui, într-un compartiment 
secret. 

Atunci, se hotărî. Ascunse sceptrul printre haine și ieși cu 
bagajul din cameră. În salon, o văzu pe Iris Albastru în picioare, 
lângă ușă. Purta o rochie de tul sub care se ghicea o siluetă 
tulburătoare. Dar el se uită doar la chipul ei. Când băgă de 
seamă pleoapele umede, nu își putu stăpâni o înţepătură de 
amărăciune. Când trecu pe lângă ea, fu cât pe ce să explice de 
ce pleacă. Încercă, dar nu îndrăzni. Nu putu să rostească decât 
un „adio” rușinat. Apoi își plecă privirea și părăsi pavilionul, 
îndreptându-se spre academie. 

Cu toate că își închipuia că santinelele îi vor lăsa cale liberă să 
plece, hotărî să se asigure, cerându-i lui Bo să-l însoțească. 
Slujbașul bombăni în primul moment, dar Ci îl convinse, 
invocând faptul că, deși își terminase treaba la Curte, poate că 
la ieșirea dintre zidurile fortificate nu se aflase încă. De altfel, 
dorea să-i aducă maestrului său Ming o carte pe care trebuia să 
o ia din biblioteca acestuia și, dacă pleca singur, poate că la 
întoarcere va avea din nou probleme. Până la urmă, Bo acceptă. 
Trecură de ziduri fără să fie controlaţi și o porniră împreună 
către academie. 

Când ajunseră, Ci întrebă de Sui, servitorul lui Ming. 
Grădinarul care îi primise dispăru o clipă și după puţin timp 
reveni însoţit de un bărbat de vârstă mijlocie care îl privi cu 
uimire printre genele sale dese. Dar de cum îi arătă Ci cheia, 
expresia sa deveni îngrijorată. 


VP - 376 


— Maestrul a...? 

Ci negă, clătinând din cap. Îi mărturisi că, deși maestrul 
continua să fie slăbit, se va însănătoși curând și că îi ceruse să-i 
aducă o carte din bibliotecă, vrând să citească în timpul 
convalescenţei sale. Servitorul încuviinţă și îl invită să-l urmeze. 
Bo așteptă în grădină. 

Odată ajunși în birou, Sui se apropie de niște rafturi din care 
scoase cu prudenţă mai multe cărți care serveau drept paravan, 
până lăsă să se vadă o ușiţă de mahon protejată cu o 
încuietoare. Ci așteptă ca servitorul să se retragă, dar, spre 
surpriza lui neplăcută, Sui nu se mișcă. 

Ci strânse din dinţi. Aceea era o situaţie neașteptată care îl 
obliga să-și schimbe planurile și trebuia să o facă rapid, ca Sui 
să nu aibă bănuieli. Vâri cheia în broască și deschise ușiţa care 
dădea acces spre un foarte mic spaţiu plin până la refuz. Ci se 
blestemă constatând că în locul acela nu ar încăpea forma pe 
care încerca să o ascundă. Căută să câștige timp, examinând 
volumele din ascunzătoare, până când, deodată, ochii îi căzură 
pe unul care îi atrase atenţia. Era un manuscris modern intitulat 
Ingmingji, Procese judiciare scoase la iveală, iar caligrafia îi 
aparţinea lui Ming însuși. Îl luă din ascunzătoare ca să nu se dea 
de gol faţă de Sui, argumentând că exact aceea era cartea pe 
care i-o ceruse Ming. Dar încă nu găsise modul de a ascunde 
sceptrul. 

— Ce se întâmplă? întrebă servitorul în cele din urmă. 

Ci îl privi. li înmână sceptrul și o pungă cu monede. 

— Am nevoie să-mi faci o favoare. Am nevoie să o faci pentru 
Ming. 

x kx X 

Kan fiind mort, Ci se întoarse la palat cu singurul scop de a 
obţine eliberarea maestrului său. Bo îl însoţi pentru a-i grăbi 
formalităţile, dar infirmierii care îl îngrijeau pe Ming încă nu 
cunoșteau consecințele morţii lui Kan, astfel că demersurile sale 
se dovediră zadarnice. Rămas singur cu Ming, Ci încercă să-l 
îmbărbăteze. Picioarele îi erau aproape vindecate, iar sângele îi 
revenise în obraji, astfel încât era convins că peste câteva zile o 
să poată să meargă și să-și reia ocupațiile. Până când aveau să 
se întâmple toate acestea, îi era totuna dacă se refăcea în 
academie sau în acele primitoare dependinţe. Ming zâmbi la 
vorba plină de duh a lui Ci. Dar când acesta îl informă despre 


VP - 377 


circumstanţele sinuciderii lui Kan, paloarea reveni pe chipul 
bolnavului. Era ceva ciudat în glasul lui Ci, un ton care Îl 
neliniștea. 

— Ce îmi ascunzi? îl întrebă el. 

Ci se uită la santinelele din jurul lor. Păreau atenți la 
conversaţia lor. Îi răspunse că nimic. 

— Eşti sigur? insistă Ming. 

Ci minţi mai bine decât oricând, lucru de care își dădu seama 
pentru că chipul lui Ming își recăpătă calmul în aceeași măsură 
în care ai lui se posomora. Nu-i plăcea să mintă, dar în ultimul 
timp părea că devenise un maestru desăvârșit. O minţise pe Iris 
Albastru, îl minţise pe judecătorul Feng și, acum, pe Ming. Işi luă 
la revedere de la el, asigurându-l că se va ocupa să fie mutat 
cât mai curând la academie. Dar îi ascunse faptul că îi luase o 
carte din bibliotecă, pentru a nu-l alarma și mai mult. 

Odată ajuns afară, Ci clătină din cap. Nu era tocmai mândru 
de el. Dimpotrivă, se dispreţuia. Oriunde ar fi privit, se vedea 
oglindit în figura tatălui său și, tot ce detesta la acesta, vedea 
acum la el însuși. Tatăl său fusese un impostor, iar tot ce urâse 
atât de mult cândva săvârșea el însuși acum. Descoperi că este 
o ființă lipsită de scrupule care preferă să se uite în altă parte ca 
să-și apere interesele, fără să-i pese de adevăr; fără să facă 
deosebirea dintre vinovaţi și nevinovaţi. Rămâneau în urmă 
înțeleptele învățături ale lui Feng și onestele sfaturi ale lui Ming. 
Se gândi la sora lui A Treia. Nu ar fi mândră de el. 

Fantoma copilei îl făcu să se cutremure până în măduva 
oaselor. Se așeză abătut pe jos, întrebându-se ce face el acum; 
ce are de gând să obţină și în ce se preface... Mintea îi cerea să 
uite de remușcări și să profite de ocazia de a fugi de acolo, prilej 
ce nu i se va mai prezenta altă dată. Dar, pe dinăuntru, ceva ÎI 
rodea încetul cu încetul. O agonie care nu îi va da niciodată 
pace. 

Lovi cu mânie într-o piatră. Nici măcar nu știa dacă va fi în 
stare să o uite pe Iris Albastru. Încă își mai amintea căldura pielii 
ei, precum și tristețea din privire. li era dor de ea. Deodată, o 
străfulgerare îi dădu ghes să-și ia adio de la ea... Nu mai stătu 
pe gânduri. Se ridică și o porni către Pavilionul Nuferilor, fără să 
știe dacă acest impuls se datora unei dorințe carnale sau unei 
ultime rămășițe de demnitate. 

Se apropia de clădire, când i se păru că zărește în depărtare 


VP - 378 


silueta lui Feng. Ajungând și mai aproape, constată că, într- 
adevăr, judecătorul stătea lângă o căruţă supraveghind 
descărcarea bagajelor sale de câtre o jumătate de duzină de 
servitori care cărau baloturi și saci mari. Văzându-l, Feng își lăsă 
ocupațiile și îi veni în întâmpinare zâmbind. 

— Ci? Iris mi-a spus că ai plecat, dar eu am asigurat-o că este 
imposibil. II îmbrăţișă cu putere, cu un gest puţin obișnuit. 

Ci nu îmbrăţișase niciodată pe cineva știindu-se un trădător. | 
se făcu silă de el însuși simțind aproape trupul neputincios al 
bătrânului Feng care îl bătea cu drag pe spinare. 

— V-aţi întors mai curând de cum aţi prevăzut, reuși să 
răspundă Ci, cu capul plecat. Se gândi că obrajii săi îmbujoraţi îi 
vor trăda rușinea în faţa lui Feng. 

— Din fericire, am putut organiza în grabă un nou convoi. Să 
mergem! Dă-mi o mână de ajutor cu aceste daruri. Îți dai 
seama, Iris? strigă el. Ci s-a întors! 

Incărcat cu o desagă, Ci o privi pe nushi stând în prag. O 
salută timid, dar ea intră din nou în pavilion fără să spună nimic. 

În timpul mesei, Feng se interesă de cele întâmplate în lipsa 
lui. Simţea că Iris este îngrijorată și i-o spuse, dar femeia atribui 
lipsa de poftă de mâncare unei indispoziţii trecătoare, în timp ce 
îi mai servea cu o mână tremurândă puţin pui caramelizat care 
tocmai le fusese adus la masă. Apoi Feng se interesă de 
evenimentul pe care îl comenta toată lumea. 

— O sinucidere! Cine poate ști ce i-o fi trecut prin minte...! 
zise judecătorul. Intotdeauna am spus că dregătorul Kan 
ascundea ceva, dar niciodată nu mi-am închipuit că ar putea 
săvârși o asemenea faptă. Ce vei face acum, Ci? Lucrai pentru 
el... 

Ci înghiţi puiul fără să mestece. Nu îndrăznea să-l privească 
pe Feng în ochi. Și cu atât mai puţin, de faţă cu soţia lui. 

— Presupun că mă voi întoarce la academie, răspunse el. 

— Ca să mănânci în fiecare zi orez stricat? Nici să nu te 
gândești! Vei rămâne aici, la noi! Nu-i așa, Iris? 

Femeia nu răspunse. Porunci servitorilor să ia farfuriile goale 
și se scuză pretextând că o doare capul. Când se ridică de la 
masă cu intenţia de a se retrage, Feng se oferi să o însoțească, 
dar ea refuză ajutorul și plecă singură către încăperile sale. 

— Va trebui să o scuzi, zâmbi Feng, pe când se așeza din nou. 
Uneori femeile se poartă ciudat. Dar mă rog... vei avea timp să 


VP - 379 


o cunoști! 

Lui Ci îi fu cu neputinţă să înghită dumicatul pe care îl avea în 
gură. ÎI scuipă într-un bol și se ridică de la masă. 

— Imi pare rău. Nu mă simt bine, spuse și se retrase și el în 
camerele sale. 

xxx 

Rămase închis în odaie, întrebându-se ce să facă. Încerca să 
se gândească, dar nu reușea decât să se urască pe sine însuși, 
știind că afară aștepta Feng, dispus să-i ofere găzduire unui lup 
deghizat în miel. Se blestemă întruna, spunându-și că Feng nu 
merita una ca asta. Stătu în cumpănă dacă să-i mărturisească 
sau nu trădarea sa, dar înțelese pe dată nu numai că nu și-ar 
răscumpăra greșeala, dar ar lovi-o și pe Iris Albastru și l-ar târî 
în mod inevitabil pe Feng în dezonoare. Se simţea legat de 
mâini și de picioare, cu senzaţia oribilă că, orice ar face, ar 
aduce un prejudiciu cu neputinţă de îndreptat. Și cel mai rău era 
faptul că avea certitudinea că îl pricinuise deja. 

Soarele începea să se ascundă încetul cu încetul, la fel ca și 
speranţele sale. 

Se dădu jos din pat cu ochii roșii și ieși din cameră hotărât să 
stea de vorbă cu Feng. Poate că nu va reuși să-i dezvăluie cele 
întâmplate cu Iris Albastru, dar îi putea povesti toate celelalte, 
fără să-i ascundă vreun detaliu. Il găsi bând ceai în bibliotecă, 
un salon confortabil cu ferestre mari. Feng se odihnea printre 
cărţile pline de învățătură, așezate cu grijă în teancuri pe niște 
pupitre încărcate de cunoștințe. O adiere ușoară aducea 
parfumul iasomiilor. Când Feng îl văzu pe Ci, îi zâmbi din toată 
inima și îl pofti să ia loc. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă el. 

Nu se simțea mai bine, dar acceptă ceaiul pe care i-l oferi 
Feng cu obișnuita lui amabilitate. Nu știa cum să înceapă. Pur și 
simplu, începu. li mărturisi că motivul pentru care îl angajase 
Kan fusese acela de a o spiona pe Iris Albastru. 

— Pe soția mea? Ceașca de ceai îi tremură între degete. 

Ci îl asigură că, atunci când acceptase, nu știa că el este soţul 
ei. Apoi, când descoperise acest lucru, refuzase să mai continue, 
dar Kan îl șantajase, punându-l pe celălalt talger al balanței pe 
profesorul Ming. 

Buzele lui Feng începură să tremure. Pe chipul său se citea 
uimirea, dar auzind că porunca lui Kan se datora bănuielii că Iris 


VP - 380 


Albastru ar fi răspunzătoare pentru niște asasinate, expresia lui 
se prefăcu în indignare. 

— Nenorocitul ăla afurisit...! Dacă nu s-ar fi sinucis, eu însumi 
l-aş fi căsăpit cu mâinile mele! urlă el ridicându-se. 

Ci își mușcă buzele. Apoi, îl privi pe Feng în ochi. 

— Măcar de-ar fi adevărat. Dar Kan nu s-a sinucis. 

Din nou, perplexitatea puse stăpânire pe Feng. El dăduse 
crezare zvonurilor de la palat care vorbeau de existenţa unei 
note postume în care dregătorul își recunoștea vina. Ci îi 
confirmă acest lucru. Nota exista, el o citise și, după părerea lui 
Bo, caligrafia îi aparţinea fără putinţă de tăgadă lui Kan. 

— Și atunci? Ce vrei să spui? 

Ci îi ceru să ia loc. Venise momentul să dezvăluie tot adevărul 
și să meargă să i-l prezinte împăratului. li relată amănuntele 
examinării cadavrului lui Kan, începând cu tipul de funie folosită 
pentru a fi spânzurat. 

— O frânghie împletită din cânepă. Subţire, dar rezistentă. 
Dintre cele folosite pentru atârnarea porcilor... 

— Cea care i se potrivea cel mai bine, murmură Feng cu o 
expresie indignată. 

— Da, dar independent de asta, eu am stat de vorbă cu Kan 
cu o seară în urmă și vă pot asigura că atitudinea lui nu era 
aceea a unei persoane care voia să se sinucidă. Avea planuri 
urgente. 

— Oamenii se mai răzgândesc. Poate că în timpul nopţii l-a 
învins zbuciumul vinovăţiei sale. S-a prăbușit și a acţionat la 
repezeală. 

— Și a ieșit dis-de-dimineaţă ca să caute o frânghie de felul 
ăla? Dacă într-adevăr ar fi acționat împins de neliniște, s-ar fi 
folosit de primul lucru care i-ar fi ieșit în cale. În cameră, 
dispunea de panglici împletite care strâng perdelele, de 
cingători pentru halate, de eșarfe lungi de mătase, de cearșafuri 
pe care le putea înnoda, de cordoane... Dar se pare că în 
momentul acela de disperare nu i-a trecut prin minte decât să 
iasă din locuinţă ca să caute o frânghie. 

— Sau să ceară să-i fie adusă. Nu înţeleg motivul suspiciunii 
tale. În plus, există nota aceea pe care tu însuţi ai citit-o. Cea 
prin care își anunţa sinuciderea. 

— Nu tocmai. În notă își recunoștea vinovăția, dar nu 
menţiona în niciun moment intenţia de a-și lua viaţa. 


VP - 381 


— Nu știu. Nu pare concludent... Nu te poţi prezenta în faţa 
împăratului doar cu o presupunere. 

— Ar putea fi vorba de o suspiciune în cazul în care n-ar mai 
interveni alte fapte care să-i acorde gradul de certitudine, 
afirmă Cí. În primul rând, sunt veșmintele sale, împăturite 
perfect și așezate pe o măsuţă. 

— Asta nu dovedește nimic. Ştii la fel de bine ca și mine că 
dezbrăcarea înainte de spânzurare este un act obișnuit pentru 
mulți sinucigași... lar faptul că și-a împăturit îmbrăcămintea 
coincide cu exasperanta precizie și cu minuţiozitatea cu care își 
realiza toate acţiunile. 

— Într-adevăr, Kan era un om tipicar și riguros. Și tocmai din 
acest motiv este ciudat modul în care îmbrăcămintea sa era 
împăturită pe măsuţă, un mod complet diferit de cel pe care l- 
am observat la restul veșmintelor sale. 

— Acum înţeleg. Și sugerezi, așadar, că nu el a fost cel care 
le-a împăturit. 

Ci încuviinţă. 

— O observaţie fină, dar, în același timp, o greșeală de 
începător, dezaprobă Feng. În orice familie sărmană, 
presupunerea ta s-ar fi dovedit corectă, dar te asigur că la palat 
dregătorii nu își împăturesc hainele. Această sarcină cade în 
seama servitorilor, așa că amănuntul pe care îl comentezi nu 
dovedește altceva decât că dregătorul Kan și-a împăturit 
îmbrăcămintea într-un mod diferit de cel folosit de servitorii săi. 

Ci se încruntă. Pentru o clipă, se simţi ca un prost, dar măcar 
se bucură de faptul că persoana care îl corecta era vechiul său 
maestru. Cu toate acestea, nu se sperie. Chestiunea 
îmbrăcămintei era doar un amănunt minor, iar el se bizuia pe 
încă două motive puternice. 

— lertaţi-mi îngâmfarea. Nu aveam pretenţia... încetă să se 
mai scuze și continuă: Atunci, spuneţi-mi, pentru ce o ladă 
mare? 

— O ladă mare? Nu înţeleg. 

— A folosit o ladă mare ca platformă. După toate aparențele, 
a așezat-o sub grinda din mijloc și a folosit-o ca să se urce și să- 
și dea drumul. 

— Și ce este așa de ciudat în asta? 

— Nu ar fi prea ciudat, făcu el o pauză, dacă lada nu ar fi fost 
plină cu cărţi. Am încercat să o mișc din loc și mi-a fost 


VP - 382 


imposibil. Ar fi avut nevoie de ajutorul altei persoane ca să o 
mute. 

Feng se încruntă. 

— Ești sigur că era atât de grea? 

— Mai grea decât Kan. De ce să târască ceva atât de greu, 
dacă dispunea de numeroase scaune? 

— Nu știu. Kan era un om foarte corpolent. Poate că s-a temut 
de șubrezenia scaunului. 

— Teamă la un om care urma să se spânzure? 

Feng ridică o sprânceană. 

— În orice caz, asta nu e totul, continuă Ci. Revenind la funia 
pe care a folosit-o ca să se spânzure, aceasta era nouă. Cânepa 
era imaculată. De parcă ar fi fost împletită de curând. Dar avea 
o porțiune tocită în partea care trecea de nodul de pe grindă. 

— Te referi la capătul liber? 

— De la nodul de pe grindă spre capătul liber, într-adevăr. O 
porțiune tocită, cam de doi coţi lungime. In mod ciudat, aceeași 
distanţă ca între călcâiele mortului și podea. 

— Nu văd unde vrei să ajungi. 

— Dacă s-ar fi spânzurat singur, mai întâi ar fi înnodat funia 
de grindă, apoi și-ar fi vârât capul prin nod și la sfârșit ar fi sărit 
de pe ladă. 

— Da. Așa trebuie să se fi întâmplat lucrurile... 

— Dar, în cazul acela, funia ar fi apărut fără nicio porţiune 
tocită, lucru despre care știm că nu s-a întâmplat. Se ridică de 
pe scaun ca să-i exemplifice. După părerea mea, Kan zăcea 
inconștient înainte de a fi spânzurat. Mai mult ca sigur, a fost 
narcotizat. Două sau mai multe persoane l-au așezat pe ladă. 
Apoi, i-au vârât capul prin laț, au trecut capătul funiei peste 
grindă și au tras de ea până l-au ridicat. Greutatea lui Kan a 
făcut ca în timpul ridicării grinda să frece fibrele de cânepă, o 
rosătură a cărei lungime coincide cu cea de la picioarele lui 
până la podea. 

— Interesant, admise Feng. Și de ce presupui că dregătorul 
Kan era inconștient înainte de a fi asasinat? 

— Datorită unui amănunt pur și simplu concludent. Nu exista 
nicio fractură a traheii. Ceva de neconceput la un laț situat sub 
nodul gâtului care a suportat o greutate enormă atunci când i s- 
a dat drumul de la o înălţime considerabilă. 

— Kan ar fi putut să se lase să alunece, în loc să fi sărit. 


VP - 383 


— Poate. Dar dacă suntem de acord că ne aflăm în faţa unei 
crime, este firesc să presupunem că, dacă ar fi fost conștient, 
Kan le-ar fi opus rezistenţă asasinilor să-i cu toate acestea, 
trupul lui este lipsit de zgârieturi, hematoame sau orice alt semn 
de luptă. Ne-am putea gândi la o otrăvire prealabilă, dar inima 
lui încă mai bătea atunci când a fost atârnat. Reacţia vitală de 
pe pielea gâtului, limba ieșită printre dinţi sau nuanța 
negricioasă a buzelor o dovedesc, așa că nu mai rămâne decât 
posibilitatea narcotizării. 

— Nu neapărat. Poate că l-au constrâns... 

— Mă îndoiesc. Oricât de cumplită ar fi fost ameninţarea, 
odată ce l-ar fi strâns de gât și trupul lui ar fi rămas suspendat, 
s-ar fi zbătut în mod instinctiv ca să se elibereze din strânsoare. 

— Poate că avea mâinile legate... 

— N-am găsit semne pe încheieturile mâinilor. Dar am găsit o 
urmă care îmi confirmă categoric toate bănuielile. Căută în 
bibliotecă o carte prăfuită și o ţinu cu cotorul în sus, în poziţie 
orizontală. Apoi își dezlegă un cordon de la mâneci și îl așeză 
peste cotor, lăsând ca amândouă capetele cordonului să atârne 
mai jos de coperte. Fiţi atent: Apucă cele două capete în același 
timp și trase brusc de ele. După aceea, le dădu la o parte și îi 
arătă urma lui Feng. Urma lăsată de cordon pe praful de pe 
cotor este precisă și bine definită. Acum, observați asta. Repetă 
operaţiunea pe o altă zonă a cotorului, dar de data aceasta 
făcând mișcări care simulau o greutate zbătându-se la capete. 
Vedeţi diferenţa? li arătă niște margini imprecise, ample și 
estompate. Și totuși, când m-am cățărat ca să verific grinda pe 
care era înnodată funia, am găsit o urmă identică cu prima. 
Curată, fără vreo dovadă de agitaţie. 

— Totul este surprinzător! Și de ce nu i-ai dezvăluit asta 
împăratului? se miră Feng. 

— Nu eram sigur, minţi Ci. Voiam să vă consult înainte. 

— Păi, după cum văd, nu există îndoieli. Poate că singurul 
lucru discordant este nota de învinuire... 

— Dimpotrivă, domnule. Se potrivește perfect. Fiţi foarte 
atent! Kan lasă să intre doi bărbaţi pe care îi cunoaște și în care 
are încredere. Pe neașteptate, aceștia îl ameninţă, ca să-și 
recunoască responsabilitatea pentru asasinate. Kan, temându- 
se pentru viaţa lui, se supune și scrie o notă prin care se 
învinovățește. Dar în notă nu își anunţă sinuciderea, pentru că 


VP - 384 


asasinii nu doresc ca dregatorul Kan să se neliniștească și mai 
mult și să reacționeze violent. Odată semnată mărturisirea, îi 
oferă un pahar cu apă ca să-și calmeze nervii, o apă în care 
puseseră un narcotic, ca să se asigure de absența zgomotelor și 
de lipsa rezistenței. Când devine inconștient, îl dezbracă, târăsc 
lada grea până în mijlocul încăperii și leagă de grindă o funie 
nouă de cânepă pe care au ales-o să fie subţire ca să o ascundă 
ușor. Apoi transportă trupul adormit al lui Kan până la ladă, îl 
așază deasupra ei și îi vâră capul în laţ. Il ridică amândoi și îl 
spânzură, încă viu, pentru ca trupul să reacționeze ca într-o 
sinucidere adevărată. Apoi îi împăturesc cu grijă îmbrăcămintea 
și părăsesc locuinţa. 

Feng îl privi pe Ci cu gura căscată, înțelegând pe loc că 
învăţăcelul său de odinioară devenise un anchetator 


excepţional. 
— Trebuie să vorbim numaidecât cu împăratul! 
Ci nu îi împărtăși entuziasmul. li atrase atenţia că 


descoperirile sale ar putea atrage din nou bănuielile asupra lui 
Iris Albastru. 

— Amintiţi-vă de cazul secerii însângerate și al muștelor, îi 
tremură vocea. Am ajutat la descoperirea unui vinovat, dar am 
pierdut un frate. 

— Pentru numele tuturor zeilor, Ci! Uită povestea aceea! 
Fratele tău s-a condamnat singur în clipa în care l-a omorât pe 
omul acela. Ai făcut ce trebuia să faci. De altfel, eu am fost cel 
care a descoperit sângele pe seceră, nu tu, așa că încetează să 
te mai învinovăţești pentru asta. In ceea ce o privește pe soţia 
mea, nu-ţi face griji. IIl cunosc pe împărat și voi ști cum să-l 
conving. Se ridică să plece. Incă ceva, am uitat să-ţi spun. Azi- 
dimineaţă l-am văzut în palat pe judecătorul acela nou din 
pricina căruia îţi făceai griji, un anume Astuţia Cenușie. 

Ci avu o tresărire. Cu agitația ultimelor evenimente, uitase cu 
desăvârșire de el. 

— Fii fără grijă, îl linişti Feng. Acum este deja târziu, dar 
mâine, la prima oră, vom vorbi cu împăratul. Îl vom informa în 
legătură cu descoperirile tale și vom lămuri situația ta. Nu știu 
ce o fi aflat acel Astuţia Cenușie, dar te asigur că, dacă se 
gândea să avanseze pe seama ta, nu are nici cea mai mică 
șansă. 

Ci îi mulțumi. Dar ideea de a-l însoţi la împărat nu i se păru 


VP - 385 


nimerită. 

— Nu vă supăraţi, dar veţi discuta despre Iris Albastru. Sunt 
chestiuni intime la care nu am de ce să fiu de faţă, se scuză Ci. 

Feng recunoscu că are dreptate. Dar nu fu de acord ca tânărul 
Ci să-i refuze oferta de a-l găzdui. 

— Sub nicio formă nu voi îngădui să te întorci la academie, se 
indignă el. Vei locui cu noi în Pavilionul Nuferilor până când 
numele tău va fi cu desăvârșire curat. 

Lui Ci îi fu cu neputinţă să refuze. 

(J 

Luară o cină frugală, discutând despre teme lipsite de 
importanță care nu l-au liniștit pe Ci. Cu toate strădaniile sale, 
prezenţa lui Iris Albastru nu avea cum să nu-l tulbure, la fel cum 
îl chinuia să vadă un Feng zâmbitor, străin de tot ce se 
întâmplase. Pe când mesteca în silă, se întrebă cine or fi fost 
asasinii lui Kan. Se gândi la nushi și se întrebă dacă Feng ar mai 
apăra-o cu aceeași înverșunare dacă ar ști că i-a fost 
necredincioasă. 

Înainte de a se culca, răsfoi /ngmingji, manuscrisul despre 
procesele judiciare pe care îl luase din biblioteca lui Ming. In el 
erau adunate unele dintre cele mai complicate cazuri 
înregistrate în ultima sută de ani. Mintea lui era interesată de 
ele, dar ochii nu mai făceau faţă. Lăsă volumul și se culcă. Nu 
reuși să adoarmă. Se gândea la Iris Albastru. 

Se întâlni cu ea de dimineaţă, când intră în dormitorul lui fără 
să bată la ușă. Femeia lăsă un pantalon și o tunică la picioarele 
patului și așteptă în tăcere ca el să se dezmeticească. Ci se 
întrebă care să fie motivul pentru care o fi lăsat acolo obiectele 
de îmbrăcăminte, dar ea i-o luă înainte: 

— Vei avea nevoie de un schimb de rufe curate, nu-i așa? 

Ci nu răspunse. Se simţea atât de atras de ea, încât nici 
măcar nu îndrăznea să o atingă cu vorbele sale. Dar observând 
că nu se retrage, se văzu obligat să răspundă. 

— Ce vrei de fapt? spuse el în cele din urmă, indignat. 

— Hainele tale murdare, răspunse ea sec. Spălătoreasă 
așteaptă afară. 

Ci i le dădu, iar ea îi spuse că îl așteaptă în sufragerie. 

Când Ci sosi, servitorii umpluseră deja masa cu turtițe fierbinţi 
de orez, salată de varză acră și colţunași umpluţi cu verdeață, 
fierți în aburi. Ci se miră că nu îl găsește pe Feng, dar Iris îl 


VP - 386 


informă că judecătorul se sculase dis-de-dimineaţță ca să 
meargă la palat. Ci dădu din cap. Gustă doar din ceai. Lumina îi 
supăra ochii umflaţi. O privi pe furiș pe Iris Albastru. Trebuia să 
plece de acolo. 
e 

Se gândi să-l viziteze pe Ming. Își luă la revedere și o porni 
spre infirmerie. Era la mijlocul drumului când, pe neașteptate, 
mai mulţi oșteni îi tăiară calea. Ci le ceru explicaţii, dar primul 
sosit îl lovi cu o nuia de bambus peste față, făcându-l să 
sângereze. Imediat după aceea, fără să scoată o vorbă, ceilalţi 
se năpustiră asupra lui și îl ciomăgiră până îl doborâră la 
pământ. Când obosiră, îl legară de mâini și de picioare și îl luară 
pe sus. O ultimă lovitură de baston îl făcu să-și piardă 
cunoștința, astfel că nu îl putu auzi pe comandantul gărzii 
anunțând că era arestat pentru conspirație împotriva 
împăratului. 


33. 


Se trezi în penumbra unei hrube, înconjurat de zeci de 
deţinuţi mâncaţi de scârnăvie. Nu înțelegea prea bine ce se 
întâmplă, dar unul dintre ei îi scotocea prin haine, de parcă 
tocmai ar fi dat peste o comoară. Ci îl dădu la o parte, ca și cum 
ar fi fost vorba de un gândac, și încercă să se ridice în capul 
oaselor. Ceva umed îi înceţoșa vederea. Când își pipăi capul, 
mâna i se coloră în roșu. Deodată, zdrenţărosul care încerca să-l 
jefuiască se năpusti din nou asupra lui, dar un gardian apărut de 
nicăieri îl apucă de spinare și îl dădu la o parte. Imediat după 
aceea, îl ridică pe Ci de piepţii cămășii și îi trase un pumn care îl 
trimise din nou la pământ. 

— Ridică-tei îi porunci acesta. 

Lângă el, aștepta o namilă înarmată cu un baston și cu 
aceeași expresie de ură pe chip. 

— Ţi-a zis să te ridici! urlă el și îi trase lui Ci o lovitură de 
baston. 

Ci îi dădu ascultare, nu din pricina durerii, pe care nu o 
simțea, ci pentru că nu înțelegea ce se întâmplă în jurul lui, 
pentru că nu înțelegea de ce fusese închis și nici de ce se 


VP - 387 


încăpăţânau să-l lovească. Se rezemă de perete ca să nu cadă. 
Încercă să întrebe, dar la primul cuvânt, gardianul îi înfipse 
capătul bastonului în pântece. Simţind că se sufocă, Ci se îndoi 
de spate. 

— Și să vorbești numai când ești întrebat! adăugă bestia. 

Ci îl privi prin vălul de sânge care i se prelingea de pe frunte. 
De-abia mai putea respira. Așteptă ca cineva să-i explice de ce îl 
tratau ca pe un câine. 

— Spune-ne cine te-a ajutat. 

— Cine m-a ajutat la ce? 

Simţi în gură gust de sânge. 

O nouă lovitură de baston îl plesni peste faţă, deschizându-i o 
rană în obraz. Zguduit de lovitură, Ci îndoi un genunchi. A doua 
lovitură îl făcu să cadă. 

— Tu alegi: poţi să ne spui acum și să-ți păstrezi dinţii, sau 
dacă nu, ţi-i spargem și o să mănânci terci până când o să fii 
executat. 

— Nu știu despre ce îmi vorbiţi! Întrebaţi la palat! Lucrez 
pentru Kan! răspunse el complet înnebunit. 

— Lucrezi pentru un om mort? O lovitură de picior îl făcu pe Ci 
să scuipe o gură de sânge. Întreabă-l tu când o să ajungi în iad. 

x x * 

Când se trezi din nou, o siluetă îi spăla cu grijă rana de la cap. 
Limpezindu-i-se privirea, îl recunoscu pe Bo. 

— Ce...? Ce se întâmplă? reuși el să bolborosească. 

Drept răspuns, Bo îl târî pe podea până la un zid, ceva mai 
departe de curioși. Aflându-se în siguranţă, îl privi cu o expresie 
gravă. 

— Cum adică ce se întâmplă? Pentru numele Marelui Buddha, 
Ci! La Curte nu se vorbește despre altceva. Ești acuzat de 
moartea lui Kan! 

Ci clipi, nevenindu-i să creadă, neînțelegând ce îi destăinuia 
Bo. Slujbașul îi șterse sângele de pe frunte cu o cârpă umedă și 
îi dădu să bea. Ci înghiţi lacom. 

— M-au... m-au bătut, șopti Ci. _ 

— Nu e nevoie să mi-o spui. E de mirare că nu te-au omorât. Il 
examină. După cât se pare, azi-dimineaţă, un judecător numit 
Astuţia Cenușie a examinat cadavrul lui Kan și a stabilit că nu s- 
a sinucis. Cu el a venit un ghicitor care afirmă că ai ucis un 
portărel. Dădu din cap. Astuţia Cenușie te-a acuzat, dar ordinul 


VP - 388 


pentru arestarea ta l-a dat împăratul însuși. 

— Dar este ridicol! Trebuie să mă scoateţi de aici. Feng știe 
că... 

— Liniște! Putem fi auziţi. 

— Întrebaţi-l pe Feng, îi șopti el la ureche. El va confirma că n- 
am fost eu. 

— Ai vorbit cu judecătorul Feng? Se schimbă la faţă. Ce i-ai 
spus? 

— Ce i-am spus? Ei bine, adevărul! Că l-au narcotizat pe Kan. 
Apoi l-au atârnat în ștreang și au lăsat un bilet în legătură cu 
sinuciderea. Ci își duse mâinile la cap, copleșit de deznădejde. 

— Și nimic altceva? Nu i-ai povestit despre depozit? 

— Despre depozit? Nu înţeleg. Ce legătură are depozitul? 

— Răspunde! l-ai povestit, da sau ba? 

— Da. Nu! Nu-mi amintesc, pe toți dracii...! 

— Fir-ar să fie, Ci! Dacă te încăpăţânezi să nu colaborezi, nu 
te voi putea ajuta. Trebuie să-mi destăinui tot ce ai aflat! 

— Dar v-am spus deja tot ce știu. 

— Pentru numele tuturor zeilor! Termină cu prostiile! aruncă 
paharul pe jos, făcându-l să se spargă în mii de ţăndări. Işi 
mușcă buzele și tăcu o clipă. Îl privi pe Ci. Îmi pare rău, spuse 
Bo. Încercă să-l curețe din nou, dar Ci se dădu la o parte. 
Ascultă, Ci. Trebuie să știu dacă ai avut într-adevăr vreo 
legătură. Spune-mi ce... 

— Dar ce vreţi să vă spun? urlă el. Să mărturisesc că l-am 
omorât eu? Pentru numele strămoșilor mei! Acești zbiri mă vor 
nimici, fie că am făcut-o, fie că nu. 

— Cum vrei. Gărzi! strigă el. 

Numaidecât, două santinele deschiseră grilajul și îl lăsară pe 
Bo să iasă. 

Ci rămase ghemuit într-un colț mucegăit, ca un câine 
ciomăgit. Nu înţelegea ce se întâmplă. li era greu să gândească. 
Încetul cu încetul, o toropeală puse stăpânire pe el, trimiţându-l 
domol, înapoi în întuneric. 

Nu știa prea bine când își recăpătase cunoștința, dar când își 
reveni își dădu seama numaidecât că i se furase tunica. Aruncă 
o privire de jur-împrejur, dar nu o zări pe niciunul dintre 
zdrențăroși. Nu se deranjă să o caute. Cu siguranţă că aveau 
nevoie de ea mai mult decât el, dar, chiar și așa, se refugie în 
întuneric, rușinat de cicatricele care îi brăzdau spatele. După o 


VP - 389 


clipă, unul dintre deţinuţi se apropie de el și îi oferi o pătură pe 
care Ci o acceptă. Era pe punctul de a se acoperi cu ea, când 
înălţă capul și văzu că omul care îl ajutase era un bătrân mâncat 
de râie, așa că i-o înapoie pe loc. Când bătrânul se apropie ca să 
o ia înapoi, Ci băgă de seamă pe chipul său niște cicatrice care i 
se părură cunoscute. Se făcu alb la faţă. Se apropie ca să 
constate, dar bătrânul se dădu înapoi, speriat. Ci îl linişti. li 
spuse că nu vrea decât să constate ciudatele cicatrice și i le 
arătă pe ale sale ca să-l convingă că nu are de gând să-i facă 
vreun rău. Când bătrânul fu de acord, lui Ci nu-i veni să creadă: 
aceeași formă, aceeași mărime... Erau identice cu cele pe care 
le descoperise la cadavrul căruia ceruse să i se facă portretul. 
Imediat, îl întrebă pe bătrân cum și le făcuse, dar acesta privi de 
jur-împrejur și se dădu îndărăt. Ci își scoase încălţările și i le 
oferi. În primul moment, bătrânul păru că nu înțelege, dar apoi 
își întinse mâinile tremurânde și îi smulse încălțămintea dintr-o 
mișcare, de parcă ar fi crezut că CÍ voia să-l înșele. În vreme ce 
deţinutul încerca încălțările, Ci insistă. 

— S-a întâmplat în noaptea de Anul Nou, răspunse în cele din 
urmă bărbatul. Am intrat să fur mâncare într-o casă de bogătași. 
Am făcut lumină cu un opaiţ printre lăzi și, deodată, a explodat. 

— A explodat? Nu înţeleg. 

Bătrânul îl privi de sus și până jos. 

— Pantalonii... 

— Poftim? 

— Pantalonii tăi! Hai! îi făcu semn să și-i scoată. 

Ci îi dădu ascultare. Bărbatul îi apucă pe când îi mai avea încă 
pe glezne și îi înșfacă, lăsându-l pe Ci gol. 

— Depozitaseră petarde pentru sărbători, spuse el, punându- 
și pantalonii. Proștii ăia le ţineau lângă provizii. Am apropiat 
opaițul și a sărit totul în aer. Era să-mi pierd vederea! 

Ci îl privi uluit. Așadar, despre asta era vorba...! Tocmai avea 
de gând să-l întrebe dacă știe pe cineva cu acest tip de 
cicatrice, când îi văzu ivindu-se pe cei doi gardieni care îl 
ciomăgiseră. Bătrânul se îndepărtă de el, de parcă ar fi fost 
ciumat. Ci se făcu ghem. 

— Ridică-te! îi porunciră ei. 

Tânărul le dădu ascultare. Băgând de seamă că este 
dezbrăcat, unul din gardieni ridică pătura de pe jos și i-o dădu. 

— Acoperă-te și urmează-ne. 


VP - 390 


Ci de-abia se putea ţine pe picioare, dar o porni în urma lor, 
șchiopătând de-a lungul unui coridor la fel de întunecat ca o 
galerie de mină. Înaintară până la o poartă de lemn cu ferecături 
pline de rugină. Când primul gardian ciocăni în ea cu nodurile 
degetelor, Ci se gândi că i-a sosit ceasul. Se gândi să-i atace pe 
cei care îl capturaseră și să o ia la fugă disperat, dar îi lipsea 
forța necesară. Suspină. Nu îi mai păsa de nimic. Când auzi 
scârțâitul balamalelor, i se strânse inima. Încetul cu încetul, 
poarta cea mare se deschise, lăsând să intre un torent orbitor 
de lumină care îl făcu să nu mai vadă nimic. Apoi, când ochii i s- 
au obișnuit cu strălucirea, recunoscu silueta lui Feng profilată în 
cadrul porții. Ci bâigui ceva înainte ca picioarele să-l lase. Feng îl 
susținu ca să nu se prăbușească. li smulse pătura și îl acoperi cu 
tunica sa. Apoi strigă la cei care îl capturaseră să-l ajute. 

— Ticăloși afurisiţi! ÎI susținu pe Cí. Dar ce ţi-au făcut, băiete? 

Feng semnă și pecetlui documentul de custodie prin care își 
lua răspunderea pentru inculpat. Apoi, cu ajutorul servitorului 
său mongol, îl transportă pe Ci până la trăsurica sa și o porniră 
pe drumul de întoarcere către Pavilionul Nuferilor. 

Odată ajuns la reședința sa, Feng porunci ca tânărul să fie 
condus în dormitorul său. Ci îl rugă să fie lăsat în același 
dormitor pe care îl ocupase înainte, dar Feng nu fu de acord, 
argumentând că într-al său se va simţi mai comod. Îl instalară 
pe tânăr în patul lui Feng și îl acoperiră cu un cearșaf. Curând, 
sosi un medic acupunctor. Acesta, împreună cu Feng, îl 
dezbrăcă de tunică și cu ajutorul unui servitor îi curăţară rănile. 
Ci nu se văită. Medicul îi pipăi coastele, îi ascultă respirația și 
examină rana de la cap. După ce termină îi recomandă să stea 
în pat vreo două zile. 

— A avut noroc, îl auzi Ci spunând. Nu are nimic rupt. Sau cel 
puțin nimic ce odihna și bunele îngrijiri nu ar fi în stare să 
vindece. 

După plecarea medicului, Feng trase perdelele pentru a 
atenua lumina și se așeză lângă Cí. Clătină din cap. Pe chipul 
său se citea îngrijorarea. 

— Lepădături afurisite! Îmi pare rău că am întârziat atât de 
mult, Cí. Azi-dimineaţă am plecat devreme ca să rezolv niște 
treburi și, când am vrut să am o întrevedere cu împăratul, 
individul acela, Astuţia Cenușie, despre care mi-ai vorbit, mi-o 
luase deja înainte. Maiestatea Sa m-a informat că, la a doua 


VP - 391 


examinare a cadavrului, Astuţia Cenușie stabilise că dregătorul 
Kan fusese asasinat. Probabil că te urăște foarte mult, pentru că 
te-a acuzat cu o asemenea vehemenţă, încât l-a convins pe 
împărat. După cum mi s-a spus, îl însoțea un ghicitor păduchios 
care te-a făcut răspunzător pentru moartea unui portărel. 

— Dar... Dar eu am fost cel care a descoperit...! 

— Și tocmai datorită acestui fapt am reușit să fii lăsat în 
libertate! L-am asigurat pe împărat că ieri m-ai informat în 
privinţa acelor descoperiri: i-am relatat amănunţit totul în 
legătură cu lada, cu urmele de pe funie, cu conţinutul scrisorii 
de mărturisire... l-am povestit tot, dar, cu toate astea, mi-a fost 
greu să-l conving. A trebuit să-mi pun zălog cuvântul și onoarea 
ca să-i smulg ordinul provizoriu care te lasă în custodia mea. O 
garanţie personală în schimbul unui ultimatum. Mâine va avea 
loc judecata. 

— Judecata? Atunci, nu v-a crezut? 

— Nu vreau să te mint, Ci. Își lăsă capul în jos. Astuţia Cenușie 
răscolește cerul și pământul căutând motive ca să te 
învinuiască. Știind că împăratul ţi-a promis un post în 
administraţie dacă reușeai să rezolvi cazul, a argumentat că 
moartea lui Kan era modul cel mai simplu pentru a-ţi atinge 
scopul. Te acuză că ești marele beneficiar. Și mai este și acel 
ghicitor care îţi atribuie alt asasinat. 

— Dar este o înșelătorie! Știţi foarte bine că... 

— Problema nu este ce știu eu! îl întrerupse Feng. Problema 
este ce cred ei și singurul lucru cert este că nu dispunem de 
dovezi care să-ţi demonstreze nevinovăția. Pecetea aceea care 
ţi-a fost înmânată îţi permitea accesul în orice dependință a 
palatului, inclusiv în aripa în care se află încăperile private ale 
lui Kan. Și mai mulţi martori te-au văzut discutând aprins cu el, 
între ei, împăratul însuși. 

— Înţeleg. Și tot eu am decapitat niște oameni pe care nici 
măcar nu-i cunoșteam și le-am făcut o rană în plămâni și... 

— Îţi repet că nu asta e problema! Mâine, nimeni nu va judeca 
asasinarea unor bieţi muritori de foame. Vor judeca asasinarea 
sfetnicului de la Dregătoria Pedepselor, sau ceea ce este același 
lucru: te vor acuza de conspirație împotriva împăratului. Și până 
nu dovedim contrariul, asasinul, fie că îţi place, fie că nu, ești tu. 

Ci înţelese că trebuia să-i povestească lui Feng tot ce știa, dar 
capul îi plesnea de durere și indiciile pe care le acumulase se 


VP - 392 


îmbulzeau în mintea lui. În plus, carneţelul său cu însemnări 
rămăsese, împreună cu restul bagajelor la academie în grija 
servitorului lui Ming. Îl rugă pe Feng să-i permită să se 
odihnească un moment. Când rămase singur, închise ochii și 
auzi țiuitul din urechi aproape la fel ca palpitaţiile inimii. Era 
speriat. Cu ceva timp în urmă asistase la moartea oribilă a 
fratelui său și nu voia să sfârșească la fel ca el. Din fericire, 
înainte ca amintirea lui să-l chinuiască și mai mult, îl birui 
oboseala, cufundându-l într-un somn adânc. 

Se trezi la auzul unor glasuri venind de afară. Nu știa cât este 
ceasul. Ridicându-se, încăperea se legănă în jurul lui, dar se ţinu 
de baldachinul patului și merse pe bâjbâite spre lumina care 
venea de la fereastra deschisă. Exact când era pe punctul de a 
ajunge, se împiedică și căzu pe podea, ochii rămânându-i la 
nivelul pervazului. Tocmai voia să se ridice de pe jos când brusc 
văzu ceva care îl uimi: ascunse în tufișuri, două siluete ghemuite 
pe jumătate se certau cu voce joasă, având grijă să privească 
într-o parte și-n alta, de parcă s-ar fi temut să nu fie 
descoperite. Cu precauţie, se ridică puţin ca să încerce să le 
zărească. Inima îi stătu în loc când reușit să le vadă mai bine. 
Cele două persoane care păreau să comploteze erau lris 
Albastru și Bo. 

Când încheiară conversaţia, Ci se întoarse până la pat. Nu 
izbutise să audă disputa, ci numai tonul acuzator al 
amândurora. Răsuflă cu putere, încercând să găsească o ieșire 
din cursa în care căzuse. Nu-i venea nimic în minte. Doar în 
Feng mai avea încredere. După câteva clipe, auzi ciocănituri în 
ușă. Când dădu voie să se între, în dormitor apăru Iris Albastru. 

— Cum te simţi? întrebă femeia, distantă. 

Ci o privi de sus în jos, în vreme ce ea rămânea impasibilă, de 
parcă s-ar fi aflat în faţa unui necunoscut pe care nu l-ar fi iubit 
niciodată. Iris Albastru se apropie cu pași rari până la marginea 
patului și așeză ceainicul pe care îl ducea pe o tavă. Ci îi privi 
mâinile. Tremurau ca ale unei persoane bolnave. 

— Mă simt bine. 

Imediat după aceea, o întrebă de unde îl cunoaște pe Bo. 
Auzindu-l, femeia vărsă fără să vrea ceaiul. Ci încercă să șteargă 
lichidul care picura de pe tavă. 

— Scuză-mă, bâigui ea, ajutându-l. Sunt lucruri care se 
întâmplă când ești oarbă. 


VP - 393 


Îi răspunse că nu îl cunoaște pe Bo. Ci știa că îl minte. Nu vru 
să insiste ca să nu îi dea de bănuit. Va avea nevoie de orice atu 
și poate că pe acela îl va putea folosi. 

— N-am avut ocazia să vorbim despre ce s-a întâmplat acum 
câteva nopţi, spuse el. 

— La ce te referi? 

— Mă refer la noaptea în care ne-am culcat împreună. Ai o 
memorie chiar atât de slabă sau ai fost cu atât de mulți, încât 
nu mai ești în stare să-ți amintești? 

Ea încercă să-i tragă o palmă, dar el o prinse de mâini. 

— Dă-mi drumul! ţipă ea. Dă-mi drumul înainte de a-l chema 
pe soţul meu! 

Ci dădu drumul mâinii exact în clipa în care Feng intra pe ușă. 
Amândoi își dreseră glasurile. Ea se îndepărtă. 

— Am vărsat ceaiul, se scuză ea. 

Feng nu luă în seamă cele întâmplate. Dimpotrivă, se grăbi să 
ia ceașca și o însoţi pe Iris până la ușă. Apoi închise ușa și se 
apropie de Ci. Se bucură să-l găsească treaz și cu o mină mai 
bună decât de dimineaţă. Dar își arătă îngrijorarea pentru 
trecerea orelor și pentru absenţa dovezilor cu care să-i susțină 
apărarea. 

— Ştii că sistemul nostru judiciar interzice prezenţa 
apărătorilor. Va trebui să te aperi tu însuţi, la fel ca orice 
inculpat, și dispunem doar de această după-amiază ca să 
punem la cale strategia. 

Ci știa. Expresia de resemnare care îi posomora chipul îi 
dădea lui Feng răspunsul deplin. Chibzui dacă să-i relateze sau 
nu întâlnirea la care tocmai asistase dintre Iris Albastru și Bo, 
dar se îndoi că ar folosi cu adevărat la ceva mai mult decât să 
se dea de gol și să sfârșească prin a-i dezvălui infidelitatea cu 
soția sa. De altfel, dacă voia să-l convingă pe împărat, trebuia 
să aducă argumente mai concludente. Dar ce argumente? Feng 
păru că-i ghicește gândurile. 

— Încearcă să te liniștești. Acum trebuie să fii ca lacul în 
timpul furtunii: chiar dacă vijelia îl zdruncină la suprafaţă, în 
adâncuri domnește în continuare calmul. 

Ci privi ochii calzi ai lui Feng, voalaţi de trecerea anilor. 
Umezeala lacrimilor răspândea pace și înţelegere. Ci îi închise 
pe ai lui ca să-și găsească liniștea de care avea nevoie. 
Scormoni în adâncul minţii sale până ajunse la concluzia că era 


VP - 394 


o greșeală să-și îndrepte toate strădaniile asupra asasinării lui 
Kan. Atunci, se concentra pe ceea ce considera că este marea 
enigmă. Potrivit anchetelor sale, toate asasinatele erau opera 
aceleiași mâini criminale, astfel încât cheia problemei trebuia să 
conste în legătura care le unea: moartea eunucului, cea a 
bătrânului cu mâinile roase, a bărbatului din portret și a 
fabricantului de bronzuri. O legătură care trebuia să meargă 
dincolo de prezența unui parfum sau de ciudatele răni de pe 
pieptul lor. O legătură pe care nu o cunoștea, dar pe care 
trebuia să o descopere. 

Deodată, totul dispăru până se prefăcu în beznă. Apoi îi veniră 
în minte ca niște invitaţi lugubri chipurile cadavrelor. 

Mai întâi, îl văzu pe Gingașul Delfin, aplecat asupra registrelor 
sale de socoteli în care înscria circulaţia sării, aceeași muncă pe 
care o executase tatăl său pentru Feng. Eunucul nota cantitățile, 
surplusurile, distribuţia și costurile. La un moment dat, găsea 
ceva care nu se potrivea. Apoi socotelile se modificau și 
beneficiile scădeau. 

În continuare, îi apăru omul cu mâinile roase. Roase tot de 
sare. Și-l închipui avându-le îngropate în mineralul pulverizat. 
Dar, sub unghii, se zăreau mici fragmente negricioase de 
cărbune. Atunci, și-l imagină lucrând cu ambele produse. 
Amestecându-le cu îndemânare, cu grija unui alchimist taoist. 

Apoi se prezentă bărbatul din portret. Cel al cărui model de 
răni coincidea cu al hoțului vătămat de o explozie. 

Și, în sfârșit, ultima imagine se risipi ca să-i cedeze locul 
încrezutului fabricant de bronzuri. Cel al cărui atelier arsese în 
aceeași zi în care a fost asasinat, lăsând ca moștenire un 
sceptru misterios. Un sceptru de bronz... gol pe dinăuntru... 

O flacără zgudui mintea lui Ci. 

În sfârșit vedea legătura! În sfârșit găsea o legătură între 
diferitele asasinate. Sarea, cărbunele, exporturile, explozia... 
Ingredientele unui singur compus pe cât de rar, pe atât de 
devastator. 

Inima era gata să-i sară din piept când îi povesti totul lui 
Feng. 

— Nu vă daţi seama? strigă el, ca ieșit din minţi. Cheia 
crimelor nu constă în modul de operare folosit de către asasin, 
nici în parfumul utilizat pentru a ascunde mirosul rănilor lor! 
Desfigurările nu voiau să le ascundă identitățile, ci meseriile. 


VP - 395 


Profesiile lor sunt cele care îl fac pe asasin să-i ucidă! 

Feng îl privi cu surprindere pe Ci, care părăsea deja patul și 
începea să se îmbrace, dar judecătorul îl sfătui să se întoarcă în 
pat și să-i explice descoperirea sa. 

— Pulberea! Cheia se află în pulbere! exclamă Ci. 

Feng amuți. 

— Pulberea? se miră el. Ce interes ar putea trezi un produs 
care servește doar pentru a sărbători sfârșitul anului? 

— Cum de am putut fi atât de prost! Cum de am putut fi atât 
de orb! se blestemă Ci. Apoi îl privi pe Feng, fericit să-i 
împărtășească descoperirea sa. Îl rugă să se așeze înainte de a 
continua. În timpul șederii mele la academie, am avut prilejul de 
a consulta un anumit tratat intitulat W/ingzongyao, singurul 
compendiu existent referitor la tehnicile militare, îi explică el. 
Ming mi l-a recomandat, ca să cunosc rănile cumplite la care 
sunt expuși combatanții în timpul unui conflict armat. ÎI știți? 

— Nu. N-am auzit vorbindu-se despre el. De fapt, nu cred că 
este foarte popular. Doar știi și tu că poporul nostru detestă atât 
armele, cât și oștirile. 

— Într-adevăr, însuși Ming mi-a atras atenţia asupra rarităţii 
sale. După cum mi-a spus, tratatul original a fost rezultatul unei 
comenzi pe care împăratul Renzong“*, din vechea Dinastie Song 
din Nord, le-a adresat-o universitarilor Zeng Gongliang și Ding 
Du. Copia pe care o posedă academia este una dintre puţinele 
exemplare care au depășit cadrul militar căruia i-au fost 
destinate. Mai mult decât atât, m-a asigurat că, datorită 
conţinutului său periculos, distribuirea lui fusese interzisă de 
actualul împărat. 

— Cu adevărat ciudat. Și ce legătură are tratatul acela cu 
asasinatele? 

— Poate că niciuna... Dar unul dintre capitole se ocupa de 
aplicaţiile pulberii pentru uzul militar. 

— Te referi la fuzeele incendiare? sugeră Feng. 

— Nu tocmai. La urma urmelor, acele fuzee nu sunt altceva 
decât simple săgeți cu propulsie în coadă, care, deși le mărește 
distanţa până la care ajung, le reduce din precizie. Nu. Mă refer 
la o armă mult mai distrugătoare. La o armă letală. Ochii i se 
holbară, de parcă ar fi avut-o în faţa lui. Artificierii împăratului 


4 (1010-1063), cel de-al IV-lea împărat din Dinastia Song din Nord a domnit între anii 
1022-1063. 


VP - 396 


Renzong au găsit mijlocul de a pune în aplicare puterea 
explozivă a pulberii, înlocuind vechile tunuri de bambus cu 
altele din bronz și substituind proiectilele de piele umplute cu 
schije și excremente, cu altele din piatră tare, capabile să 
dărâme cele mai puternice ziduri fortificate. Intre timp, 
alchimiștii taoiști au descoperit că, dacă măreau cantitatea de 
nitrat, puteau provoca o explozie mult mai violentă și mai 
eficace. 

— Bine. Dar nu înţeleg... 

— Ce bine ar fi dacă aș avea cartea ca să vă pot lămuri mai 
bine, se lamentă Ci. Îmi amintesc că se vorbea despre trei tipuri 
de pulbere, în funcţie de scopul pentru care era utilizată: 
incendiară, explozivă și de propulsie, fiecare având în 
compoziţie cantităţi diferite de sulf, de cărbune și de salpetru. 
Dar, mă rog, toate astea nu sunt importante. 

— Fie într-un ceas bun, pentru că m-ai zăpăcit. Pentru tine o fi 
clar, dar eu nu reușesc să văd legătura dintre pulbere și 
asasinate. 

— Nu o vedeţi? Chipul lui Ci se însufleţi. Sceptrul nu este un 
sceptru! Este o armă înspăimântătoare! Un tun care se poate 
manevra cu mâna. 

— Sceptrul? Un tun? Feng se miră. 

— În atelierul fabricantului de bronzuri am găsit o formă 
ciudată din teracotă. Am reușit să o reconstitui și am realizat din 
ea un pozitiv, o figurină de ipsos despre care am presupus că ar 
fi corespuns cu bastonul de comandă al vreunui conducător 
capricios. Privi în gol, de parcă acolo s-ar fi găsit răspunsul. Dar 
acum totul se potrivește. Neobișnuitele răni pe care le-am găsit 
la cadavre, acele ciudate cicatrice circulare au fost provocate de 
un anumit tip de proiectil tras din tunul acela de mână. O 
mașinărie mortală. O armă până acum inexistentă, de mărimea 
unui flaut care se poate purta sub veșminte pentru a ucide la 
distanţă fără absolut nicio teamă de a fi pedepsit. 

— Dar ești sigur de ceea ce spui? Feng nu-și putea stăpâni 
stupefacția. Așa ceva ar explica multe lucruri. Mai mult decât 
atât: dacă prezentăm forma aceea la judecată, vom demonstra 
că ceea ce ţi se impută este lipsit de temei. 

— Nu mai am forma, se lamentă Ci. O aveam ascunsă în 
cameră, dar cineva a furat-o. 

— Aici? În casa mea? se miră el. 


VP - 397 


Ci încuviinţă. Feng strânse din buze. 

— Din fericire, am realizat un pozitiv pe care încă îl mai 
păstrez. Tunul de ipsos pe care tocmai vi l-am menţionat. 
Presupun că îmi va fi de folos. 

Feng fu de aceeași părere cu Ci. De fapt, era ultima lui șansă. 
Tânărul ceru hârtie și o pensulă ca să redacteze o autorizaţie. 

— Şi unde se află tunul acela? 

— La academie. Il păzeşte un servitor al lui Ming pe care îl 
cheamă Sui. Își scoase cheia de la gât și i-o dădu lui Feng. Voi 
scrie o notă pentru ca să vi-l predea. 

Feng încuviință. Judecătorul îi atrase atenţia lui Ci că, în timp 
ce o va scrie, se va duce la palat ca să se informeze despre 
ultimele evenimente, apoi se va întoarce după autorizaţie și va 
merge la academie pentru a aduce dovada. Înainte de a-și lua la 
revedere, îl sfătui să se odihnească. 

Când Feng dispăru, Ci respiră adânc, de parcă s-ar fi eliberat 
în sfârșit de un coșmar care îl strângea de gât gata să-l înăbușe. 
x kx * 

După ce a redactat nota, Ci încercă să se odihnească puțin, 
dar nu izbuti. Nu înceta să se gândească la Iris Albastru. 
Intâlnirea ei pe ascuns cu Bo îl descumpănise și îl cufundase 
într-o îndoială care nu înceta să-l frământe: dacă Bo și Iris aveau 
o înţelegere, era foarte posibil ca ea să fi fost autoarea furtului 
formei, iar slujbașul, complicele de care ar fi avut nevoie la 
fiecare dintre asasinate. 

Pulsul i se acceleră. Cu toate că dispunea de un atu, și anume 
micul tun de ipsos, pericolul plana în jurul lui. 

Pe când aștepta întoarcerea lui Feng, îi ceru servitoarei care îl 
veghea să-i aducă /ngmingji, cartea despre procesele judiciare 
pe care o luase din biblioteca lui Ming. Dat fiind faptul că legea îl 
obliga să exercite propria apărare, se gândi că lectura acestei 
cărți avea să-l ajute să se familiarizeze cu strategia judecătorilor 
de la Curte, pe lângă faptul că îi va permite să aprofundeze 
orice jurisprudenţă care i-ar putea fi de ajutor. Când o avu în 
mâini, o răsfoi cu aviditate. Trecu peste capitolele care se 
refereau la pedepsele aplicabile slujbașilor corupți și se 
concentră pe litigii. Ming compilase plângerile cele mai 
reprezentative pentru fiecare dintre domeniile dreptului: 
disputele pentru moșteniri, divorţurile, examinările, tranzacţiile 
comerciale și hotarele proprietăţilor acopereau primele două 


VP - 398 


treimi din volum, dar treimea rămasă se concentra în 
exclusivitate asupra acelor proceduri penale ieșite din comun, 
fie prin importanţa crimei, fie prin perspicacitatea judecătorului 
de instrucție. Se așeză comod pe patul de bambus și își fixă 
atenţia asupra acestora din urmă. Ming prezentase cu o precizie 
de chirurg fiecare fază a procedurii, de la descrierea crimei, 
trecând prin denunț, instrucția preliminară a judecătorului, cea 
de a doua instrucție, tortura, organizarea judecății, 
condamnarea, recursurile și execuţia. La fel ca și cazurile în care 
se atenta împotriva împăratului sau a suitei imperiale, toate cele 
referitoare la traficul de arme erau pedepsite cu moartea. Dar 
asta nu-l liniști. 

Verifica lista proceselor când, deodată, enunţul unuia dintre 
acestea îl paraliză. Cu o caligrafie perfectă, spunea așa: 


Relatare a anchetei instruite de către onorabilul judecător 
Feng în legătură cu uciderea unui țăran pe un câmp de orez 
și uimitoarea sa soluţionare prin observarea muștelor pe o 
seceră. Fapt petrecut în timpul celei de-a treia săptămâni 
din luna a șaptea, din cel de-al treisprezecelea an de 
domnie a împăratului Xiaozong*. 


Trebui să citească data pentru a doua oară, ca să verifice că 
nu era vorba de o greșeală. Un fior îi zgudui inima. 

Continuă să citească fără să dea crezare descrierii. Se descria 
în amănunt cum judecătorul Feng, pe atunci venit de curând în 
corpul judecătorilor, obținuse imediat aprecierea tuturor datorită 
incredibilei sale șiretenii ticluite ca să lămurească o crimă 
pentru care erau cercetaţi zeci de suspecți. În acest scop, 
poruncise ca toate secerile suspecte să fie așezate una lângă 
alta pe pământ. Plasase o bucată de carne stricată ca să atragă 
muștele și, când se formase un roi deasupra ei, o retrase, 
făcând ca norul de insecte să zboare spre singura seceră care 
păstra resturi imperceptibile de sânge. 

Ci închise cartea și o dădu deoparte, de parcă înăuntrul ei ar fi 
sălășluit un demon. Teroarea care puse stăpânire pe el făcea să- 
i tremure mâinile. Xiaozong era bunicul actualului împărat. In cel 
de-al treisprezecelea an al domniei sale, Feng avea în jur de 
treizeci de ani. Și, cu toate acestea, întâmplarea prezentată în 
cartea aceea relata în amănunt același mod de a acţiona la care 


50 (1127-1194), împărat din Dinastia Tsong din Sud între anii 1163-1194. 
VP - 399 


asistase în satul său natal în timpul judecării lui Lu. Un caz 
asemănător cu acela care dusese la moartea propriului frate, 
Feng fiind acuzatorul lui. 

| se întunecă privirea. 

Luă din nou cartea și reciti relatarea. Inima îi bătea gata să-i 
iasă din piept. Nu era nicio confuzie. Nu era nicio greșeală. Cum 
de putuse să fie atât de prost? Cum de putuse să cadă pradă 
unei asemenea înșelăciuni cumplite? Învinuirea fratelui său nu 
se  datorase nici unei descoperiri întâmplătoare, nici 
perspicacităţii inspirate a lui Feng. Dimpotrivă, se întâmplase 
pentru că cineva pregătise totul pentru a-l învinui. Cineva care 
mai utilizase înainte aceeași metodă. Și acel cineva era însuși 
Feng. 

Dar de ce? 

Inchipuindu-și că Feng ar mai fi încă la palat, părăsi încăperea 
hotărât să-l înfrunte. Dar, când ajunse la ieșire, un servitor 
necunoscut îi tăie calea. Ci rămase privind liniile pe care le 
alcătuiau ochii acestuia, cu trăsături diferite de ale celor din 
neamul lor. Deodată, îl recunoscu. Era același mongol care îl 
însoţise pe Feng în ziua în care acesta s-a prezentat în sat. Ci nu 
îi spuse nimic. Încercă să-l evite, dar servitorul îl împiedică. 

— Stăpânul a poruncit să rămâneţi în casă, îl avertiză el 
amenințător. 

Ci privi chipul ursuz al mongolului. Se gândi să-i ţină piept, 
dar muntele de mușchi care făcea să-i crape cămeșoiul pe el, îl 
îndemnă să se răzgândească, așa că se dădu câţiva pași îndărăt 
până când un alt servitor îl luă în primire și îl însoţi înapoi în 
camera lui Feng. 

De îndată ce rămase singur, Ci se îndreptă spre fereastră 
hotărât să sară, dar aceasta dădea către un bazin lângă care 
stăteau de pază două santinele. Se strâmbă. În starea în care se 
afla, nu ar izbuti să scape nici dacă i-ar crește solzi. Exasperat, 
privi de jur-împrejur. În afară de patul în care se odihnise și de 
masa de scris pe care se afla autorizaţia redactată pentru Sui, 
camera lui Feng era ticsită de dulapuri cu cărți și rafturi pline de 
tratate referitoare la chestiuni judiciare, dar, într-un colț 
îndepărtat, descoperi o secţiune inedită, dedicată în totalitate 
sării. Ci fu mirat. Ştia că Feng părăsise activitatea judiciară ca să 
se dedice sarcinilor funcţionărești legate de monopolul sării, dar 
o colecţie atât de extinsă de monografii părea că depășește 


VP - 400 


interesul pur profesional. Călăuzit de un impuls, aruncă o privire 
asupra câtorva tomuri. Majoritatea făcea referire la extracția, 
manipularea și comerțul mineralului, în vreme ce alte câteva se 
ocupau de proprietăţile sării considerate condiment, conservant 
alimentar sau medicament. Dar un volum de culoare verde 
părea că distonează cu celelalte. Citind titlul, fu uimit. Era o 
copie a Vjingzongyao, volumul referitor la tehnicile militare 
despre care îi vorbise lui Feng și pe care acesta susținea că nu îl 
cunoștea. Apoi, lăsă să-i alunece degetele peste restul cărţilor 
perfect aliniate, până când, brusc, dădură peste un volum al 
cărui cotor ieșea puţin în afara celorlalte. Presupuse că Feng l-o 
fi consultat de curând și dintr-un anumit motiv, străin de 
obiceiurile sale, uitase să-l așeze în rând cu celelalte, așa că îl 
scoase de pe raft ca să-i verifice conţinutul. În mod ciudat, 
copertele erau lipsite de titlu. Deschise volumul și începu să 
citească. 

Primul paragraf îl făcu să-i îngheţe sângele. Textul nu era 
altceva decât o succesiune de înregistrări comerciale referitoare 
la cumpărări și vânzări de cantităţi de sare, dar ceea ce îl înfioră 
cu adevărat fu faptul că scrisul acela îi era cunoscut, de parcă ar 
fi fost al lui: aceeași trăsătură, aceeași cadență. Și la sfârșitul 
fiecărui bilanţ, numele și semnătura lui. Aceea era caligrafia 
tatălui său. Fără să știe de ce, continuă să le studieze lacom. 

Constată că bilanţurile datau până în urmă cu cinci ani. Pe 
măsură ce avansa, observă că volumul acela era o copie exactă 
a celui pe care îl consultase în arhivele Dregătoriei Finanţelor. 
Un fel de contabilitate paralelă, dar identică cu originalul. 
Inchise volumul și privi marginile tăiate la ghilotină. Așa cum își 
imagina, foile erau bine presate între ele, cu excepţia a doua 
zone ușor întredeschise care coincideau probabil cu paginile 
consultate mai des. Cu vârful unghiei deschise registrul la 
semnul cel mai îndepărtat, găsind conţinutul paginilor în 
concordanță cu ciudatele fluctuații înregistrate în arhiva 
originală a Gingașului Delfin. Apoi reveni la primul semn și citi 
cu atenţie. Fluctuaţiile se repetau după același model, până 
atingeau o scădere maximă. Începând din ziua aceea, 
semnătura tatălui său dispărea, fiind înlocuită de cea a 
Gingașului Delfin. 

Închise pleoapele atât de strâns, încât crezu că aveau să-i 
crape. Ce puteau însemna toate acestea? Verifică din nou 


VP - 401 


datele, incapabil să înţeleagă. Îl durea capul, de parcă ar fi fost 
gata să-i explodeze. : 

Deodată, îi atrase atenția un zgomot de afară. Inchise cartea 
numaidecât și se grăbi să o pună la loc în bibliotecă, dar nervii îl 
trădară și o scăpă din mână. Tocmai se pregătea să o ridice, 
când auzi că se deschide ușa. | se tăie respiraţia. Se ridică într-o 
clipă și puse volumul la locul lui, exact în momentul în care 
cineva intra în cameră. Era Feng, aducând o tavă cu fructe. Ci își 
dădu seama că, în loc să lase cartea cum era, o aliniase cu 
celelalte. Cât ai clipi din ochi, reuși să o scoată cu un deget în 
afară, înainte ca Feng, ocupat cu tava, să-și ridice privirea. 
Atunci, în timp ce judecătorul se întorcea ca să închidă ușa, 
descoperi cu groază că, în cădere, o filă se desprinsese din 
registru și zăcea pe jos, la picioarele sale. Impinse numaidecât 
foaia de hârtie cu piciorul sub dulapul cu cărți. Feng îl salută și 
lăsă tava pe pat. 

— La palat nu sunt noutăți. Ai terminat de scris nota? 

— Încă nu, minţi el. 

Ci se îndreptă în grabă către masa de scris și ascunse în 
mânecă autorizaţia pe care o pregătise. Apoi începu să scrie una 
nouă. Feng îl observă că tremură. 

— Se întâmplă ceva? 

— Nervii de dinaintea judecății, se prefăcu el. Termină de 
scris o nouă autorizaţie și i-o înmână. 

— Mănâncă niște fructe. Îi arătă tava. Între timp, voi merge să 
aduc tunul de mână. 

Ci încuviință. Feng tocmai se retrăgea, când deodată se opri 
în ușă. 

— Sigur te simţi bine? 

— Da, da, îl asigură Ci. 

Feng era cât pe-aici să iasă, dar ceva din dulapul cu cărți îl 
făcu să se oprească. Se încruntă și se îndreptă spre locul în care 
îl găsise pe Ci vârându-și nasul. Tânărul observă că, în ciuda 
încercării sale de a o ascunde, un colț al foii de hârtie pe care o 
împinsese sub dulapul cu cărți rămăsese la vedere. Se gândi că 
Feng o fi descoperit-o. Dar judecătorul ridică mâna și scoase 
registrul de socoteli pe care tânărul îl examinase cu câteva clipe 
mai devreme. Ci își tinu răsuflarea. Feng deschise registrul și 
constată că era cu faţa în jos. Se încruntă. Il întoarse și îl așeză 
la locul lui în poziția corectă, lăsându-l cu un deget mai în afară 


VP - 402 


decât celelalte. Apoi își luă la revedere și plecă. 

După ce s-a asigurat că Feng nu se mai întoarce, Ci se năpusti 
asupra foii căzute. Examinând-o, băgă de seamă că nu era o 
pagină desprinsă, ci o scrisoare pe care Feng probabil că o 
păstrase în interiorul volumului. Era datată de pe vremea când 
se aflau în satul lor natal. Era de la tatăl lui. O desfăcu și începu 
să citească. 


Mult respectate Feng, 

Deși mai sunt încă doi ani până când se va încheia doliul 
din pricina căruia am fost nevoit să-mi încetez activitatea, 
voiam să vă comunic dorința mea arzătoare de a-mi relua 
postul în serviciul dumneavoastră. Așa cum v-am mai făcut 
cunoscut în misivele mele anterioare, fiul meu Ci are 
ambiția de a-și relua studiile la Universitatea din Lin'an, iar 
eu împărtășesc aceeași speranţă. 

Pentru onoarea dumneavoastră și a mea, nu pot accepta 
să fiu acuzat de o infamie pe care nu am săvârșit-o, nici să 
mai rămân o singură zi în acest sat, câtă vreme îngăduiţi și 
ascundeţi zvonurile legate de delapidarea mea. Insinuările 
ticăloase care mă acuză de corupţie nu mă descurajează. 
Sunt nevinovat și vreau să o dovedesc. Din fericire, dispun 
de copii ale înregistrărilor care reflectă neregulile pe care 
le-am găsit în socotelile dumneavoastră, motiv pentru care 
nu ne va fi greu să respingem orice imputaţie. 

Nu este nevoie să veniți în sat. Dacă, așa cum spuneți, 
motivul pentru care vă opuneţi întoarcerii mele este acela 
de a mă proteja, vă rog să-mi permiteţi să vin la Lin'an și 
să-mi dovedesc cu probe nevinovăția. 

Umilul vostru servitor. 


Ci încremeni, stupefiat. 

Ce se întâmpla? Potrivit acelui document, tatăl său părea să 
fie nevinovat pentru acuzațiile care i se aduceau. Și, în mod 
vădit, Feng știa acest lucru. Dar când îi mărturisise judecătorului 
că la universitate îi fusese refuzat certificatul de aptitudini din 
pricina comportamentului nedemn al tatălui său, Feng declarase 
că vinovăția părintelui său fusese dovedită. 

Trase cu putere aer în piept și încercă să-și amintească 
faptele care se petrecuseră în sat în timpul vizitei lui Feng. Dacă 
tatăl său avea intenția fermă de a se întoarce la Lin'an, de ce se 
răzgândise? La ce presiune atât de cumplită fusese supus 


VP - 403 


pentru ca, peste noapte, să renunţe la a-și apăra onoarea și să 
accepte să ia asupra lui un delict pe care afirma că nu-l 
comisese? Și de ce venise Feng în sat, în ciuda dorinței exprese 
și contrare a tatălui său? Și de ce îl inculpase pe fratele lui? 

Se blestemă pentru că se lepădase de tatăl său. Bărbatul care 
îl concepuse luptase pentru el până la ultima suflare și, în 
schimb, el îl răsplătise cu neîncredere și repudiere. El, nu tatăl 
său, era adevărata pată rușinoasă a familiei sale. Ci lăsă să-i 
scape un țipăt de durere. 

O suferință necunoscută îi apăsă pieptul, în timp ce aerul i se 
oprea în gât, iar sângele îi năvălea în inimă. Gândirea i se 
tulbură din pricina mâniei. 

Avu nevoie de ceva timp ca să se liniștească. După ce se 
calmă, se întrebă ce rol joacă Feng în acea urzeală, dar nu găsi 
un răspuns care să-i satisfacă bănuielile. Feng, omul pe care și-l 
închipuise ca pe un tată, era un trădător în care nu putea avea 
încredere. 

Se ridică și ascunse scrisoarea sub tunică, aproape de inimă. 
Apoi strânse din dinţi și trasă un plan. 

Primul lucru pe care-l făcu fu acela de a controla până și 
ultimul ungher al încăperii. Cu grijă să lase totul așa cum era, 
scoase cărţi căutând noi documente, privi în spaţiile goale de pe 
rafturi, ridică tablourile și cercetă pe sub covoare, dar nu găsi 
nimic folositor. In cele din urmă, se îndreptă spre masa de scris. 
Sertarele de sus conţineau doar câteva instrumente de scris, 
vreo două sigilii și hârtie albă, nimic care să-i atragă atenţia, cu 
excepţia unei punguţe cu un praf fin negru pe care, după miros, 
îl identifică drept pulbere. Sertarul de jos era închis cu cheia. 
Incercă să-l forțeze, dar nu reuși. Pentru o clipă, se gândi să-l 
spargă, dar nu voia să trezească bănuieli, așa că scoase 
sertarele de deasupra și își vâri braţul prin deschizătură ca să 
vadă dacă nu dădea cumva în cel de jos. Din nefericire, o placă 
de lemn închidea golul dintre un sertar și celălalt. Se întoarse la 
pat și luă cuțitul de fructe. Apoi, cu grijă, introduse mâna în 
deschizătură și începu să desprindă așchii de pe partea din fund 
a tăbliei ca să scoată o lamelă și să ajungă pe acolo la sertarul 
de dedesubt. incetul cu încetul, spărtura începea să avanseze 
până ajunse de lăţimea sertarului. Vâri cuțitul prin crăpătură și 
apăsă lamela ca pe o pârghie, făcând-o să sară. Scoase afară 
stinghia și își afundă brațul până la umăr. Din păcate, golul de- 


VP - 404 


abia îi permitea să atingă cu degetele ceea ce păreau niște 
fragmente ale unui material. Disperat, ridică masa de scris cu 
umărul, făcând-o să pivoteze pe picioarele din spate pentru ca, 
prin înclinare, conţinutul sertarului să se deplaseze spre fund. 
Făcând asta, simţi trosnetul oaselor sale sub greutatea lemnului. 
lute, degetele, ca ghearele unei păsări de pradă, apucară 
fragmentele, luară cât putură, și apoi lăsă masa să cadă cu 
violenţă. Puse la loc cele două sertare de sus și se grăbi spre pat 
ca să examineze prada, în timp ce respira cu lăcomie. Nu 
îndrăznea să privească. Incetișor, deschise pumnul și scoase o 
exclamație. Bucăţile corespundeau cu resturile formei de 
teracotă verde care dispăruse din camera lui. Dar ceea ce-l uimi 
cu adevărat fu să descopere între ele o minusculă sferă de 
piatră acoperită cu sânge închegat. 

x kx * 

Încercă să lase toate obiectele la locul lor, de parcă nu le-ar fi 
atins nicio adiere. Apoi, cu precauția unui bandit, se strecură 
până în camera lui, luând cu el dovezile și cartea despre 
procese, ascunse sub îmbrăcăminte. Odată ajuns în dormitor, se 
lăsă să cadă pe patul de bambus ca să examineze valoarea 
descoperirilor sale. 

Resturile formei nu i-au adus nicio noutate, dar, observând 
mica sferă de piatră, băgă de seamă că avea încrustate niște 
minuscule așchii de lemn. O examinare mai amănunțită îi 
dezvălui că suprafaţa acesteia era spartă, de parcă s-ar fi lovit 
de ceva tare și s-ar fi desprins din ea un ciob. Numaidecât, își 
simţi inima palpitând. Se repezi la uneltele sale și căută ciobul 
pe care îl găsise în rana alchimistului. Îl luă tremurând și îl 
apropie de micuța sferă. Când reuși să unească cele două piese, 
îl scutură un fior. Alipindu-le, alcătuiau o sferă perfectă. Pentru o 
clipă, crezu că este gata să dezvăluie în faţa împăratului 
adevăratul chip al lui Feng, dar își dădu repede seama cât de 
disperată era situaţia sa: nu se confrunta cu un banal 
delincvent. Feng se dovedise a fi un manipulator în stare să 
mintă, să se prefacă și, probabil, chiar să ucidă cu sânge rece. Și 
de parcă nu ar fi fost destul, el fusese atât de prost, încât îi 
dezvăluise lui Feng toate descoperirile sale. Dacă voia să-l 
demaște, va avea nevoie de ajutor. Dar cui să-i ceară sprijinul 
într-un bârlog de lupi? 

Deznădejdea îl copleși. Nu cunoștea rolul pe care îl îndeplinea 


VP - 405 


Iris Albastru în urzeala aceea, dar în momentul de faţă era 
singura lui șansă. 

O abordă în salon. Iris, așezată într-un fotoliu, ținea în poală 
un motan de culoare crem care îi mulțumea torcând pentru 
mângâierile dăruite din belșug. Se odihnea liniștită, cu privirea 
pierdută înspre un anumit loc pe care numai ea îl cunoștea. 
Auzindu-i pașii, ghici cui îi aparţineau. Lăsă ca felina să alunece 
până pe podea și își întoarse chipul spre locul unde credea ea că 
așteaptă Ci. Ochii ei cenușii străluceau mai frumoși decât 
oricând. 

— Te deranjează dacă mă așez? o întrebă el. 

Iris întinse mâna, arătându-i divanul din faţa ei. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă ea fără urmă de emoție. Feng 
mi-a spus că ai suferit un accident. 

Ci ridică o sprânceană. Ar fi găsit o mie de calificative mai 
potrivite ca să definească bătaia care i-a fost administrată în 
închisoare. Îi răspunse că se va reface curând. 

— Totuși, există o chestiune care mă preocupă mai mult 
decât propriile oase și care poate că te va interesa și pe tine, îi 
zise el. 

— Te ascult, spuse ea în expectativă. Expresia era în 
continuare impasibilă, lipsită de orice sentiment. 

— Azi-dimineaţă te-am văzut în grădină certându-te cu Bo, 
dar mai târziu m-ai asigurat că nu-l cunoști. Presupun că 
vorbeaţi despre ceva foarte grav, dacă te-ai văzut silită să minți. 

— la te uită! Acum, nu numai că te ocupi cu spionarea, dar 
mai și îndrăznești să aduci acuzaţii, se enervă ea. Ar trebui să-ţi 
fie rușine să ceri explicaţii, tu, care de când ai venit în această 
casă n-ai încetat să minţi. 

Ci amuţi. Fără îndoială, o pornise cu stângul dacă socotea că 
Iris era singura persoană în care putea să aibă încredere. Se 
scuză pentru îndrăzneală, atribuind-o disperării sale. 

— Oricât de ciudat ţi s-ar părea, viaţa mea se află în mâinile 
tale. Trebuie să-mi spui despre ce vorbeai cu Bo. 

— Spune-mi un lucru, Ci. De ce ar trebui să te ajut? Ai minţit 
în legătură cu profesia ta. Ai minţit în legătură cu munca ta. Bo 
te acuză și... 

— Bo? 

— Mă rog. Nu tocmai. Rămase tăcută. 

— Ce se întâmplă? Ci se ridică. Pentru numele Marelui 


VP - 406 


Buddha, Iris! Este în joc viața mea! 

Auzindu-l, Iris se făcu albă la faţă. 

— Bo... Bo mi-a spus... Tremura ca o copilă speriată. 

— Ce ţi-a spus? O scutură de umeri, simțind în ei toată spaima 
femeii. 

— Mi-a spus că îl suspectează pe Feng. Își acoperi faţa cu 
mâinile și izbucni în plâns. 

Ci îi dădu drumul. Răspunsul acela era cel mai bun pe care l- 
ar fi putut spera din partea ei și, cu toate acestea, după ce-l 
auzi, nu știu cum să acţioneze. Se așeză lângă ea și făcu gestul 
de a o îmbrăţișa, dar ceva îl împiedică. 

— Iris... Eu... Feng nu este un om bun. Ar trebui... 

— Ce știi tu de oameni buni? Se răsuci cu ochii înroșiţi de 
plâns. Oare tu mi-ai dat adăpost când toţi mi-au întors spatele? 
Oare tu m-ai răsfățat și ai avut grijă de mine în toţi acești ani? 
Nu. Tu doar te-ai desfătat cu mine o noapte și crezi că ai deja 
dreptul să-mi spui ce trebuie și ce nu trebuie să fac. La fel ca 
toţi cei pe care i-am cunoscut! Te dezbracă, te sărută sau te 
insultă e același lucru, și apoi ori uită de tine, ori au pretenţia să 
le dai ascultare și să te guduri pe lângă ei, de parcă ai fi un 
câine. Nu! Tu nu-l cunoști pe Feng! Ela avut grijă de mine. Eln- 
ar fi putut face lucrurile acelea oribile despre care vorbește Bo... 
Izbucni din nou în plâns. 

Ci o privi întristat. Își închipuia cât de mult suferă, pentru că și 
el continua să simtă o durere asemănătoare. 

— Feng nu este persoana pe care ţi-o imaginezi tu și care 
pretinde el că ar fi, o asigură. Nu numai eu sunt în primejdie. 
Dacă nu mă vei ajuta, în curând vei fi și tu. 

— Să te ajut eu...? Dar ai văzut cu cine stai de vorbă? 
Trezește-te, Ci! Sunt o oarbă! O afurisită și singuratică 
prostituată oarbă! Se uita într-o parte și-n alta, fără să vadă, cu 
ochii plini de deznădejde. 

— Ascultă-mă! Îţi cer doar să vii mâine la judecată să declari. 
Să fii curajoasă și să spui adevărul. 

— Ha! Doar atât? Zâmbi cu amărăciune. Ce ușor este să 
vorbeşti despre curaj când dispui de tinereţe ca să lupţi și de doi 
ochi cu care să vezi! Știi ce sunt eu? Răspunsul este nimic. Fără 
Feng nu sunt nimic! 

— Oricât te-ai uita în altă parte, nu vei putea schimba 
adevărul. 


VP - 407 


— Și care este adevărul? Adevărul tău? Pentru că adevărul 
meu este faptul că am nevoie de Feng. Că a avut grijă de mine. 
Care soț nu comite greșeli? Cine nu face greșeli? Cumva tu, Ci? 

— Fir-ar să fie, Iris! Nu vorbim de mici greșeli! Vorbim de un 
asasin! 

Iris clătină din cap în semn de negaţie, în vreme ce 
bolborosea cuvinte de neînțeles. Ci mormăi. Nu va izbuti nimic 
făcând presiuni asupra ei. Işi mușcă buzele și încuviință. Apoi se 
ridică și dădu să plece. Era pe punctul de a o face, când se 
întoarse spre ea. 

— Nu te pot obliga, o mustră el. Eşti liberă să vii la judecată 
sau să mă pârăști astă-seară lui Feng, dar nimic din ceea ce vei 
face sau vei spune nu va schimba adevărul. Feng este un 
criminal. Asta e singura realitate. lar acțiunile lui te vor urmări 
cât vei trăi, dacă a rămâne alături de el se poate numi viaţă. 

Ci nu vru să-l vadă pe Feng, argumentând că îi plesnește 
capul de durere și că are nevoie de odihnă. Ca să evite 
bănuielile acestuia, lăsase vorbă să i se transmită că are 
încredere în el și în toate dovezile pe care le-ar fi strâns pentru 
apărarea lui. Tocmai pleca să se încuie în camera sa când Iris 
Albastru îl reținu. 

— Ştii ceva, Ci? Ai dreptate. Feng cunoaște o infinitate de 
moduri de a muri. Și să nu te îndoiești că îl va alege pe cel mai 
dureros când va veni rândul să te ucidă pe tine. 


34. 


Ci nu a dormit toată noaptea, dar cu toate acestea, nu a avut 
timp îndeajuns ca să se deteste pe sine însuși și să-l urască pe 
Feng. Când primele raze ale zorilor se strecurară prin perdele, 
începu să se pregătească. Işi folosise toate energiile ca să 
găsească o strategie prin care să-l dea în vileag pe Feng, dar 
ceea ce pentru el era cum nu se putea mai clar, poate că pentru 
împărat ar fi doar vorbe goale. 

Când veni momentul să plece, se strădui din răsputeri să-și 
păstreze cumpătul și să nu-și trădeze sentimentele în faţa 
judecătorului. Feng aștepta la ușă, îmbrăcat în vechea sa togă 
de magistrat, boneta cu boruri și un zâmbet binevoitor pe care 


VP - 408 


acum Ci îl știa ipocrit. Tânărului îi veni greu să bolborosească un 
salut posomorât pe care-l justifică prin lipsa odihnei. Feng nu 
bănui nimic. Afară aștepta garda imperială ca să-i escorteze 
până în salonul în care urma să se oficieze audierea. Văzându-le 
armele, Ci se asigură că ale lui erau bine ascunse: cartea despre 
procese, misiva tatălui său, punguţa cu pulbere și mica sferă de 
piatră însângerată pe care o găsise în sertarul lui Feng. Apoi se 
întoarse cu speranţa că va găsi sprijinul lui Iris Albastru, dar nu o 
văzu. 

Lăsară în urmă Pavilionul Nuferilor fără ca nushi să iasă să-și 
ia la revedere de la ei. În timpul drumului, Ci încercă să-l evite 
pe Feng. Se uita în jos ca să nu-l vadă, pentru că era convins că, 
dacă judecătorul i-ar mai zâmbi o dată, s-ar năpusti asupra lui și 
i-ar smulge inima. 

Odată ajunși în Sala Litigiilor, Feng își ocupă locul alături de 
magistraţii din înaltul Tribunal care urmau să conducă acuzația. 
Lângă el, Ci îl zări pe Astuţia Cenușie pe al cărui chip radia o 
grimasă histrionică de triumf, în timp ce se fălea în faţa colegilor 
că el făcuse posibilă arestarea lui. Ci fu silit să îngenuncheze în 
fața tronului gol al suveranului. Tânărul tremura. După ce stătu 
o vreme cu fruntea lipită de pardoseală, bătaia gongului anunţă 
sosirea împăratului Ningzong, care, împodobit cu o tunică roșie 
acoperită cu dragoni aurii, înaintă înconjurat de o suită 
numeroasă avându-i în frunte pe Mai-Marele Dregătoriei 
Ritualurilor și pe noul Dregător al Pedepselor. Ci așteptă fără să- 
și schimbe poziția. 

Un bătrân cu tichia înfundată până la sprâncene și mustăţi 
unse o luă înaintea grupului de slujbași ca să o prezinte pe 
Maiestatea Sa Celestă și să citească învinuirile. Bărbatul așteptă 
ca împăratul să se așeze și să-i acorde consimțământul. Când 
acesta ocupă tronul, iar sfetnicii săi, locurile care îl flancau, făcu 
o plecăciune și începu. 

— Ca vechi slujbaș de palat în Dregătoria Dreptăţii, având 
încuviințarea  mărinimosului și onorabilului nostru monarh 
Ningzong, Fiul Cerului și Stăpânul Pământului, cel de-al 
treisprezecelea împărat din Dinastia Song, în cea de-a opta lună 
a rodiei, din primul an al erei Jiading și al nouăsprezecelea an al 
demnei și înţeleptei sale domnii, declar deschisă judecata care 
se oficiază împotriva lui Ci Song, acuzat de conspirație, trădare 
și asasinare a dregătorului imperial Chou Kan, ceea ce atrage 


VP - 409 


după sine, fără drept de apel, învinuirea de trădare și atentat 
împotriva împăratului însuși. Făcu o pauză înainte de a continua. 
Potrivit legilor înscrise în codul nostru de justiție, Songxingtong, 
acuzatul are dreptul să se apere el însuși, neputând fi ajutat de 
o altă persoană și nici condamnat până nu mărturisește. 

Ci, încă prosternat, îl asculta în liniște, încercând să 
chibzuiască la următoarele sale alegaţii. Când bătrânul termină, 
îi cedă cuvântul Astuţiei Cenușii care, după ce își prezentă 
omagiile împăratului și îi obținu consimțământul, scoase o serie 
de documente pe care le așeză ordonat pe masa pe care o 
împărțea cu Feng. În continuare, cu un glas afectat, prezentă 
asistenţei originea acuzatului și trecu apoi la enumerarea 
diferitelor probe care, după părerea lui, îi dovedeau fără nicio 
îndoială vinovăția. 

— Înainte de a le enumera, permiteţi-mi să schiţez o biografie 
care să vă apropie de adevărata față a acestui impostor. Tăcu și 
îl privi pe Ci. Am avut neșansa de a mă afla în același timp cu 
acuzatul în Academia Ming. Acolo și-a arătat, nu o dată, ci de 
nenumărate ori, incapacitatea de a respecta legile și normele. 
Din acest motiv a fost judecat de consiliul profesoral și propus 
pentru eliminare, care a fost doar amânată grație protecţiei 
interesate a invertitului director al Academiei. 

Ci îl blestemă în gând. Astuţia Cenușie începea să submineze 
în fața împăratului nu numai integritatea sa, ci și a oricărei 
persoane care, ca în cazul lui Ming, ar fi vrut să-l apere. Incercă 
să-și pregătească un răspuns, știind că nu va putea să 
vorbească până când nu i se va da cuvântul. 

— Ceea ce în ochii unui profan ar putea părea doar un 
comportament nepotrivit, continuă Astuţia Cenușie, este de fapt 
expresia răzvrătirii și a urii pe care acuzatul le adăpostește în 
sufletul său. Profesorii care au încercat să-l elimine au confirmat 
ticăloșia comportamentului său, luând în considerare mai ales 
faptul că, printr-un gest de filantropie fără precedent, academia 
l-a cules pe inculpat din cea mai cruntă sărăcie și i-a acordat 
instrucţie și mijloace de trai. Răsplata lui Ci pentru această 
generozitate aţi auzit deja care a fost: cea a unei jivine care 
așteaptă să fie eliberată din capcană ca să se întoarcă și să 
muște cu înverșunare mâna binefăcătorului. Expresia îi deveni și 
mai severă. Am vrut să ilustrez în faţa celor care mă ascultă 
adevăratul caracter al unui om în care sălășluiesc egoismul și 


VP - 410 


răutatea. Un om care, prin vicleșuguri diavolești și trucuri 
rudimentare de iluzionist, l-a înșelat pe dregătorul Kan și i-a 
tulburat mintea împăratului, astfel încât l-a convins pe cel dintâi 
să-i încredinţeze investigarea unor asasinate misterioase, după 
ce i-a smuls celui de-al doilea promisiunea de a-i acorda un post 
ca membru al corpului judecătorilor. 

Pe Ci începeau să-l lase nervii. Dacă Astuţia Cenușie avea să- 
și mai prelungească perorația, va influenţa judecata împăratului 
și va slăbi eficiența apărării sale. Din fericire, adversarul său 
păstră tăcerea destul timp pentru ca slujbașul judiciar să 
înțeleagă că îi cedează cuvântul acuzatului. Auzind că i se 
acordă rândul la apărare, fără să-și desprindă bărbia de pe 
pardoseala de dale, Ci începu. 

— Maiestate... Strânse din dinţi în așteptarea încuviinţării 
acestuia. Maiestate, repetă el când primi consimțământul. 
Astuţia  Cenușie se mărginește să lanseze presupuneri 
neîntemeiate care nu au sub nicio formă vreo legătură cu 
delictul de care sunt acuzat. În această judecată nu se 
examinează nici performanţa mea academică, nici natura sau 
proveniența cunoștințelor mele de medicină legală. Ceea ce se 
judecă aici este dacă sunt sau nu vinovat de moartea 
dregătorului Kan. Și spre deosebire de ceea ce presupune 
Astuția Cenușie, eu nu am pus niciodată la cale un plan care să 
mă favorizeze, nici nu am minţit sau nu am folosit trucuri cu 
care să întunec mintea cuiva. Cine dorește va putea să aibă 
confirmarea că am fost condus de oștenii Maiestăţii Sale și adus 
la Curte tocmai când mă pregăteam să părăsesc orașul. 
Maiestatea Sa era prezent în ziua în care am fost invitat sau, 
mai bine zis, somat să mă implic în cercetarea unor asasinate 
de a căror existenţă nu aveam habar. Și acum mă întreb: de ce 
un om înțelept precum dregătorul Kan, și chiar Fiul Cerului 
însuși au dat atenţie unei ființe atât de neînsemnate ca mine? 
De ce, dintre toţi judecătorii, au obligat un simplu student să 
accepte o responsabilitate pentru care, potrivit antecedentelor 
sale, nu era pregătit? 

Ci, în genunchi și cu fruntea pe pardoseală, rămase dinadins 
tăcut. La fel ca Astuţia Cenușie, trebuia să-și folosească treptat 
și cu măsură argumentele. Și trebuia să o facă semănând 
îndoiala în cei care îl ascultau, pentru ca ei înșiși să dea 
răspunsurile. 


VP - 411 


Împăratul îl privi cu o expresie împietrită, nemișcată. Ochii 
lipsiți de viaţă și expresia încremenită îl situau mai presus de 
bine și de rău. Un gest ușor al mâinii îi indică slujbașului să-i 
acorde din nou cuvântul Astuţiei Cenușii. 

Judecătorul începător își revăzu notele înainte de a continua. 

— Maiestate. li făcu o plecăciune până când primi autorizația. 
Mă voi rezuma la chestiunea de care ne ocupăm. Zâmbi, în 
vreme ce lua o foaie de hârtie și o punea deasupra celorlalte. 
Citesc în rapoartele mele că, puţin înainte de asasinarea lui Kan, 
mai exact în aceeași zi în care l-a examinat pe eunuc, acuzatul a 
agitat un cuțit în fața dregătorului însuși. A făcut-o în văzul 
lumii. Și l-a însușit și a aplicat o lovitură brutală de pumnal în 
trupul Gingașului Delfin, despicându-l în două. 

„Un trup mort”, șopti Ci, îndeajuns de tare ca să fie auzit. Fu 
răsplătit cu o lovitură. 

— Da. Un trup mort. Dar la fel de sacru ca și unul viu! Saua 
uitat cumva acuzatul preceptele confucianiste care guvernează 
societatea noastră? Astuţia Cenușie ridică glasul: Nu. Bineînţeles 
că nu le-a uitat. Dimpotrivă! Acuzatul posedă o memorie 
excepțională. Cunoaște preceptele și le încalcă. Știe foarte bine 
că spiritul unui decedat rămâne în trup până când acesta este 
înhumat și știe de asemenea că, din același motiv, legile 
confucianiste interzic deschiderea trupurilor celor morți. Pentru 
că, făcând asta, înseamnă agresarea spiritului care încă mai 
sălășluiește în ele. Și cel care este în stare să facă așa ceva unui 
spirit lipsit de apărare este în stare, de asemenea, să asasineze 
un dregător al împăratului. 

Ci își mușcă buzele. Astuţia Cenușie îl încolțea pe marginea 
unei prăpăstii cu două punți. Una ducea la moarte, iar cealaltă la 
pieire. 

— Nu aș ucide niciodată pe cineva, spuse el printre dinţi. 

— Niciodată? Perfect! zâmbi Astuţia Cenușie auzindu-l. Atunci, 
solicit permisiunea Maiestăţii Voastre ca martorul să-și susțină 
declaraţia care o va confirma pe a mea. 

Impăratul îi făcu din nou semn slujbașului să autorizeze 
mărturia. 

La un gest al slujbașului, își făcu apariţia un bărbat zbârcit și 
încărunţit, escortat de doi oșteni de gardă. Nou-venitul mergea 
neatent, lăsând să se vadă că veșmintele costisitoare pe care le 
purta îi fuseseră împrumutate pentru eveniment. Sub înfățișarea 


VP - 412 


stângace a acestuia, Ci îl recunoscu pe ghicitorul Xu, omul 
pentru care muncise în Marele Cimitir din Lin'an. 

Astuţia Cenușie îl instală pe martor aproape de el, îi citi 
numele și îi obținu făgăduiala că tot ce avea să spună va 
corespunde adevărului. Apoi își ridică privirea până i se opri 
asupra lui Ci. Ghicitorul încercă să facă același lucru, dar nu fu în 
stare. 

— Inainte de mărturia sa, continuă Astuţia Cenușie, pentru a 
vă face să înţelegeți cât mai limpede natura criminală a 
acuzatului, mă văd obligat să relatez fapte din perioada care 
precedă sosirea lui Ci Song la Lin'an. În acest scop, trebuie să 
scot în evidenţă un amănunt care ne apropie imediat de 
familiaritatea inculpatului cu crima. În urmă cu doi ani, la 
Jianyang, satul său natal, cineva de același sânge cu el, și 
anume fratele său mai mare, ca să fiu mai exact, i-a tăiat 
beregata unui ţăran. Acuzatul Ci, molipsit de același instinct 
infracţional ca și fratele său, a furat trei sute de mii de giân de 
la un cinstit proprietar de pământuri și imediat după aceea a 
fugit cu sora lui la Lin'an, neștiind că un portărel numit Kao 
pornise în căutarea lui. Nu cunosc neajunsurile care i-au însoțit 
fuga, dar, în ciuda sumei furate, el și sora lui au ajuns curând în 
sapă de lemn. Și atunci, un om sărac, dar mărinimos - îl arătă 
pe ghicitor -, s-a înduioșat de lipsurile lui și i-a oferit o slujbă ca 
muncitor cu brațele în cimitirul orașului. Așa cum va confirma 
ghicitorul Xu, la scurt timp după aceea, portărelul Kao a venit la 
cimitir întrebând de un fugar numit Ci. Xu, străin de delictele 
protejatului său și înșelat de acesta în privința identităţii sale, l-a 
ocrotit. Ca de obicei, Ci a răspuns generozităţii prin trădare. L-a 
părăsit pe salvatorul său când acesta avea mai multă nevoie de 
el și a dispărut. După luni de zile, Xu s-a gândit mai bine și a 
hotărât să colaboreze cu justiţia. Știind că Ci se ascundea în 
Academia Ming, i-a dezvăluit informaţia portărelului. Dar Kao nu 
a ajuns niciodată să-l prindă, pentru că și-a găsit moartea chiar 
în mâinile lui Ci însuși. 

In continuare, Astuţia Cenușie îi dădu cuvântul ghicitorului. 
Omul se prosternă în faţa împăratului și, când slujbașul îl 
autoriză, Xu își începu cuvântarea. 

— Totul s-a întâmplat așa cum a relatat prea ilustrul 
judecător, îl linguși el pe Astuţia Cenușie. Portărelul acela, Kao, 
mi-a cerut să-l însoțesc la academie pentru că nu știa unde era 


VP - 413 


situată, asigurându-mă că îl va aresta pe Ci, chiar dacă ar fi să-l 
coste viața. l-am spus că nu vreau să am necazuri, dar până la 
urmă m-a convins. În noaptea dinaintea morţii sale l-am lăsat 
acolo. Eu am rămas iscodind prin împrejurimi până când i-am 
văzut pe Ci și pe Kao ieșind și pornind împreună spre canal. Am 
observat că portărelul avea în mână o cană din care bea. La 
început, au vorbit normal, dar, pe neașteptate, au început să se 
certe cu înverșunare și, atunci, într-un moment de neatenţie, Ci 
s-a apropiat de portărel, i-a făcut ceva la cap și, înainte de a 
leșina, l-a împins în canal și a fugit. Eu am alergat, încercând să- 
| salvez, dar am avut timp doar să văd cum nefericitul acela 
dispărea sub ape. 

Sute de ochi acuzatori se aţintiră asupra lui Ci, în vreme ce 
creștea un murmur de indignare. Tânărul căută modul de a 
aduce dovezi cu care să-l combată pe Xu. 

— Acest ghicitor minte! Cu îngăduinţa Maiestăţii Sale, dacă mi 
se permite să vorbesc, voi dovedi că ghicitorul care mă acuză 
nu numai că mă calomniază, dar vrea să vă înșele și pe voi, 
spuse el cu intenţia de a-l implica și pe împărat. 

De îndată ce îl invocă pe acesta, slujbașul din justiţie îl privi 
pe suveran în căutarea unei expresii de dezaprobare. Dar, așa 
cum spera Ci, Ningzong deveni interesat. 

— Permiteţi-i să vorbească, îi șopti el slujbașului. 

Ci lovi pardoseala cu fruntea și, fără să și-o desprindă de jos, 
îl privi cu coada ochiului pe Astuţia Cenușie. 

— Nu pot să o demonstrez singur. Am nevoie de mărturia 
profesorului Ming, declară el. 

x kx * 

Întreruperea îi îngădui lui Ci să se bucure de o victorie 
efemeră. Implicându-l pe împărat reușise să aducă îndoiala în 
mintea acestuia, obținând în același timp o amânare care nu 
numai că îi va permite să profite de sfatul și de mărturiile lui 
Ming, dar îi va oferi și posibilitatea de a purcede la cea de-a 
doua parte a unei strategii care implica în mod necesar și o 
conversaţie cu Bo. Cu Feng împotriva lui, Ming bolnav și fără 
ajutorul lui Iris Albastru, toate speranţele sale se reduceau la 
slujbașul cărunt care îl susținuse în investigația sa. 

II localizase de ceva vreme pe Bo într-un capăt al Sălii 
Litigiilor, așa că atunci când gardienii l-au escortat ca să-l 
conducă într-o sală anexă, a profitat să se apropie de el și să-l 


VP - 414 


implore să-l ajute. Bo fu surprins, dar încuviinţă din cap și îi 
urmă pe gardienii care îl păzeau până într-o încăpere mică unde 
Ci avu ocazia să-i încredințeze bănuielile sale. La început, 
slujbașul șovăi, dar când Ci sfârși prin a-i dezvălui argumentele 
sale, Bo îi garantă colaborarea sa. Apoi gardienii se întoarseră 
ca să-l aducă pe Cí în Sala Litigiilor, iar Bo dispăru. 

Atunci când îl așezară pe Ci în faţa împăratului, maestrul Ming 
aștepta deja rezemat într-un fotoliu. Pe chipul bătrânului încă se 
mai citea uimirea, ca și cum nu ar fi știut cine era judecat și nici 
motivul prezenţei sale în faţa împăratului, fapt pentru care Ci îi 
explică totul cât mai pe scurt cu putinţă. Ming de-abia clipi. Ci 
constată că picioarele bătrânului profesor păreau să se fi 
vindecat și asta îl reconfortă. Ingenunche pe pardoseală între 
cele două santinele care îl escortau și i se adresă împăratului: 

— Maiestate. Ci aşteptă să-i dea consimțământul. După cum 
bine știți, de mulți ani, venerabilul maestru Ming ocupă funcția 
de director al academiei care îi poartă numele, o instituţie atât 
de recunoscută care rivalizează în prestigiu cu universitatea 
însăși. De fapt, chiar și Astuţia Cenușie s-a format acolo... chiar 
dacă i-au trebuit șase ani ca să obţină titlul pe care mulţi l-au 
obţinut în doi ani, adăugă el. 

Ningzong se încruntă, uimit că judecătorul însărcinat cu 
acuzarea nu era atât de competent pe cât a fost făcut să 
creadă. Ci se bucură. 

— O persoană ca Ming merită toată încrederea noastră, 
continuă Ci fără să ridice capul. Un om dintr-o bucată care a 
contribuit cu onestitatea și cu munca sa la îmbogățirea 
cunoștințelor supușilor împăratului, argumentă el ca să-i 
sublinieze legitimitatea. Un om de care nu se poate îndoi 
nimeni. 

— Intrebările dumneavoastră... îi ceru slujbașul judiciar. 

— lertaţi-mă, se scuză el. Maestre Ming, vă amintiţi de ziua în 
care mai mulţi învăţăcei am examinat la prefectura din Lin'an 
cadavrul portărelului înecat? 

— Da. Desigur. A fost un caz neobișnuit în urma căruia Astuţia 
Cenușie a obţinut postul la Curte. S-a întâmplat cu două zile 
înainte de examenele trimestriale. 

— Și în timpul săptămânii dinaintea examenelor, studenţii pot 
părăsi academia? 

— Sub nicio formă. Le este categoric interzis. De fapt, dacă 


VP-415 


dintr-o cauză de forță majoră, vreun student se vede obligat să 
părăsească edificiul, ieșirea lui trebuie să fie notată de către 
paznicul de la poartă, lucru care știm că nu s-a întâmplat. 

— Înţeleg. Și în ce fel se pregătesc studenţii pentru acele 
examene trimestriale? 

— În săptămâna aceea studenţii își petrec ziua la bibliotecă și 
nopţile în camerele lor, studiind până aproape de zorii zilei. 

— Vă amintiţi dacă la intrarea mea în academie mi s-a 
repartizat vreun coleg de dormitor? 

— Da, la fel ca oricărui alt student. Așa este, răspunse Ming. 

— Astfel că, în afară de registru, acel coleg care mi-a fost 
desemnat va putea să depună mărturie doveditoare că în 
nopţile anterioare crimei am rămas tot timpul în academie... 

— Într-adevăr, ar putea să depună mărturie. 

— Și aţi putea relata furtul care a avut loc după examinarea 
cadavrului portărelului? 

— Furtul...? Ah, da! Te referi la furtul raportului tău. A fost un 
episod neplăcut, răspunse el, adresându-se împăratului. Ci a 
elaborat un raport amănunţit asupra morţii lui Kao în care 
dezvăluia faptul că portărelul fusese asasinat. Un raport care i-a 
fost furat și prezentat ca fiind al său de către colegul lui de 
cameră ca să beneficieze de postul pe care îl oferise Curtea. 

— Maestre Ming, o ultimă chestiune... Vă amintiţi numele 
colegului meu de cameră din zilele acelea? 

— Bineînţeles, Ci. Colegul tău era Astuţia Cenușie. 

xxx 

Astuţia Cenușie își mototoli însemnările și scăpă o înjurătură 
care de-abia se auzi printre strigătele neașteptate. Feng, 
imperturbabil lângă el, îi șopti ceva la ureche, în timp ce îi 
strecura o notiţă. Tânărul judecător o citi, încuviinţă și solicită 
să-l interogheze pe profesor. Impăratul îl autoriză. 

— Stimate maestre, îl linguși Astuţia Cenușie cu un glas 
prietenos. Sunteţi sigur că ați declarat adevărul? 

— Da! Bineînţeles! răspunse Ming, mirat de întrebare. 

— M-aţi văzut cumva furând raportul acela? 

— Nu, dar... 

— Nu? De acord. Spuneţi-mi, atunci vă considerați o persoană 
cinstită? 

— Da, desigur. 

— Sinceră? Integră...? 


VP - 416 


— Ce rost au toate aceste întrebări? Îl privi pe Ci. Bineînţeles 
că da. 

— Depravată...? Tonul vocii lui se schimbă. 

Ming își lăsă capul în jos și rămase tăcut. 

— Nu aţi înțeles întrebarea? insistă Astuţia Cenușie. Sau 
trebuie să v-o repet? 

— Nu, spuse el cu o voce stinsă. 

— Nu, ce? Nu sunteți un depravat sau nu aveţi nevoie să vă 
repet întrebarea? se răsti Astuţia Cenușie. 

— Nu sunt nicidecum depravat, ţipă mai tare Ming. 

— Nu? Ca să vezi! Se uită pe însemnarea pe care tocmai i-o 
dăduse Feng. Atunci, cum aţi califica  nemasurata 
dumneavoastră înclinație pentru bărbaţi? Nu este adevărat că 
acum trei ani un tânăr numit Liao-San v-a denunţat pentru că aţi 
încercat să depășiți măsura cu el? 

— Aceea a fost o minciună abominabilă! se apără el. Băiatul a 
încercat să mă șantajeze ca să-l trec la examen și, când am 
refuzat... 

— Dar cert este că aţi fost amândoi surprinși dezbrăcați... îl 
întrerupse Astuţia Cenușie. 

— Vă repet că a fost o calomnie! Era vară și eu dormeam la 
mine în cameră. El a intrat fără permisiunea mea și s-a 
dezbrăcat, căutând să obţină notă de trecere prin ameninţare... 

— Da... desigur... Tot aici citesc că acum doi ani aţi fost văzut 
în compania unui cunoscut invertit, dându-i bani pe când intraţi 
împreună într-un han rău famat. După cum se vede, din cauza 
acestui fapt, propriul consiliu profesoral v-a solicitat să 
demisionaţi de la conducerea academiei. 

— Fir-ar să fie! Acela pe care îl socotiți drept invertit era 
nepotul meu, iar localul în care am intrat era casa de oaspeți 
unde era găzduit, un stabiliment onorabil. Familia lui m-a rugat 
să-i dau niște bani, iar eu m-am dus să i-i dau. Consiliul 
profesoral a verificat... 

— Calomnii... șantaje... injurii... dezaprobă Astuţia Cenușie 
clătinând din cap. În ciuda vârstei, aș zice că vă mai păstraţi 
încă o înfățișare oarecum plăcută. Sunteţi căsătorit, Ming? 

— Nu... Știţi bine că nu. 

— Nu aţi făcut niciodată curte vreunei femei? 

Ming își lăsă capul în jos. Buzele îi tremurau în tăcere. 

— Eu... eu nu sunt un depravat... eu doar... și amuți. 


VP - 417 


— Dar vă atrag bărbații... 

— Eu, niciodată... 

— Încerc să vă înţeleg, Ming. Se apropie de el și îi puse mâna 
pe umăr. Atunci, dacă nu este depravare, cum aţi defini-o...? 
Cumva dragoste? 

— Da. Asta este, spuse el, posomorât. Este oare un delict să 
iubești? 

— Nu. Nu cred. Dragostea este dăruire fără rezerve, fără să 
ceri nimic în schimb, nu-i așa? 

— Da. Da. Așa este. Deschise ochii mari, suferinzi, cu privirea 
pierdută în gol, implorând înțelegere. 

— Și aţi face orice din dragoste... 

Ming îl privi pe Ci. 

— Orice, afirmă el. 

— Mulţumesc, profesore Ming. Asta e tot, spuse Astuţia 
Cenușie în încheiere. 

Ming, încă buimac, încuviinţă din cap. 

Ci îl privi pe maestrul biruit de amărăciune și îi păru rău că 
solicitase mărturia acestuia. Dar pe chipul Astuţiei Cenușii era 
numai satisfacție. Doi oșteni din gardă se pregăteau să-l ducă 
pe Ming înapoi la infirmerie, când Astuţia Cenușie îi opri, ca și 
cum și-ar fi adus aminte de ceva. 

— O ultimă întrebare, profesore. Îl privi drept în ochi și făcu o 
lungă pauză. Sunteţi îndrăgostit de Ci? 

Ming șovăi, de parcă nu ar fi înţeles. Apoi, se întoarse către Ci, 
aruncându-i o privire plină de tristețe. 

— Da, răspunse el. 

x kx * 

Ci deplânse mârșava strategie a Astuției Cenușii. Fără să aibă 
nevoie de alte argumente mai bune, slăbise credibilitatea 
maestrului său, făcând apel la aversiunea și respingerea pe care 
știa ca avea să le trezească homosexualitatea acestuia, 
agravată prin mărturisirea că este îndrăgostit de el. 

Când îi veni inima la loc, Ci solicită permisiunea de a-l 
interoga pe ghicitorul Xu, dar Astuţia Cenușie se opuse cererii, 
de parcă de asta i-ar fi depins viaţa. 

— Maiestate, urlă el, acuzatul vrea să vă insulte inteligența. 
Declaraţia lui Xu este pe atât de concludentă, pe cât de inutilă și 
de stângace a fost apărarea profesorului Ming. Ghicitorul a dat 
asigurări că a văzut cum CI îl asasina pe portărel și cu 


VP - 418 


încuviințarea Domniei Voastre a părăsit deja sala de judecată. 

Ci constată pe pielea lui talentul Astuţiei Cenușii. În loc să 
facă apel la rațiune, judecătorul îi transmitea împăratului ideea 
că acuzatul își bate joc de el. Cu toate că și-o închipuia deja, se 
blestemă când Ningzong îi refuză cererea. 

— Atunci, îndrăzni el să se adreseze din nou slujbașului 
judiciar, i-aș solicita Maiestăţii Sale să permită mărturia 
oamenilor care au găsit cadavrul portărelului, spuse Ci. 

Ningzong se consultă cu cei doi sfetnici ai săi înainte de a-și 
da consimţământul. Nu a mai fost nevoie de o nouă întrerupere, 
pentru că paznicii care îl scoseseră pe Kao din canal fuseseră 
convocați de Astuţia Cenușie. După ce, mai întâi, cei doi 
lucrători și-au declarat identitatea, Ci i-a interogat. 

— După părerea mea, munca voastră constă în a face rondul 
prin canale. Este adevărat? îi întrebă el. 

— Așa este, domnule, răspunseră cei doi la unison. 

— Și ce anume faceţi mai exact? Vreau să spun... Vă plimbaţi 
aproape de apă...? Treceți pe acolo din când în când...? 

— Patrulăm în fiecare zi de-a lungul canalelor ca să verificăm 
curăţenia lor, cheiurile și stăvilarele. Muncim în zona de Sud a 
orașului, pe fâșia delimitată de piaţa de pește, cheiul orezului și 
zidul fortificat, răspunse paznicul mai în vârstă. 

— Şi de cât timp desfășuraţi această muncă? 

— Eu, de vreo treizeci de ani. Tovarășul meu, doar de zece. 

— Acest fapt vă conferă o mare experienţă. Sunt sigur că vă 
faceți treaba la perfecţie, afirmă el. Dar spuneţi-mi: ați putea 
preciza unde și în ce împrejurări aţi găsit cadavrul lui Kao? 

— Eu l-am văzut, interveni cel tânăr. Plutea ca un pește mort 
pe un canal secundar, la câţiva pași de piaţă. 

— În sudul orașului? 

— Da, bineînţeles. V-a spus și tovarășul meu. Acolo muncim. 

— Dar curentul care curge prin canale, ce direcţie are? 

— De la sud la nord. Aceeași ca și fluviul Zhe. 

— Atunci, după părerea voastră și ţinând cont de experiența 
de peste treizeci de ani, un cadavru aruncat în nordul orașului ar 
putea pluti contra curentului până să ajungă în sud? 

— Asta ar fi cu neputinţă, domnule. Chiar dacă pe o anumită 
porţiune apa ar stagna, porțile ecluzei l-ar împiedica să treacă. 

— Cu neputinţă? interveni împăratul. 

Paznicii se priviră unul pe celălalt. 


VP - 419 


— Absolut, răspunseră amândoi. 

Imediat după aceea, Ci i se adresă împăratului: 

— Maiestate, toată lumea știe că Academia Ming este situată 
în capătul din nord al orașului. Xu a afirmat că eu l-am împins pe 
portărel în canalul cel mai apropiat de academie. Nu credeţi că 
ar merita osteneala să aflăm de ce a minţit Xu? 

x kx X 


Astuția Cenușie se făcu alb la față de mânie când gărzile 
împăratului îl arestară pe ghicitor și îl conduseră în fața lui 
Ningzong. În timp ce îl târau prin sală, Xu îi înjură pe toţi cei 
care îl priveau, până când o lovitură de baston îl sili să 
îngenuncheze în fața împăratului. Ghicitorul bombăni și scuipă, 
aruncându-i lui Ci priviri ucigașe. Tânărul nu se intimidă. 

— Puteţi începe când doriţi, spuse slujbașul justiţiei. 

Spre surprinderea acestuia, Ci i se adresă Astuţiei Cenușii: 

— Chiar dacă aţi uitat că am împărţit camera în nopţile 
dinaintea asasinatului, poate că vă mai amintiţi cauzele care au 
dus la moartea portărelului. Ar trebui să o faceţi, pentru că ele 
erau prezentate în raportul care v-a conferit dreptul de a fi 
admis în corpul judecătorilor... 

Astuţia Cenușie strânse din buze, prefăcându-se că își 
consultă însemnările. 

— Îmi amintesc perfect, își dădu el aere cu ipocrizie. 

— Și cum a fost? După cum se vede, faptul apare în raportul 
dumneavoastră. Ci făcu pe neștiutorul. 

— O vergea vârâtă în ureche i-a străpuns creierul, șopti el. 

— O vergea metalică? 

— Așa este. Astuţia Cenușie se crispă. 

— Identică cu aceasta? Pe neașteptate, Ci se năpusti asupra 
ghicitorului și scoase un ac lung ascuns în părul acestuia. Toată 
sala amuţi. 

Chipul Astuţiei Cenușii își pierdu culoarea, schimonosindu-se 
de mânie. Se încruntă când Ci agită vergeaua metalică în fața 
celor prezenţi și părăsi Sala Litigiilor copleșit de furie. Ci nu se 
dădu înapoi. În fața lui Feng, îl acuză pe ghicitor de a-l fi 
asasinat pe portărel. 

— Xu râvnea la recompensa pe care Kao o oferea. Portărelul 
părea un om precaut, așa că probabil a refuzat să ofere 
recompensa până când Xu nu avea să-l conducă la 
ascunzătoarea mea. Nu știu dacă Xu s-a gândit că portărelul Kao 


VP - 420 


va încerca să-l înșele ori s-au luat la ceartă dintr-un anumit 
motiv, dar cert este că l-a asasinat pe portărel ca să-l jefuiască, 
folosind metoda sa obișnuită: acul de metal. Și îl arătă din nou 
ca să-l vadă toată lumea. 

— Minciuni! strigă Xu, înainte de a primi o nouă lovitură de 
baston. 

— Minciuni, spui? Martorii au afirmat că acel cadavru a apărut 
plutind lângă piaţa de pește... în mod curios, la câţiva pași de 
locul unde locuiești tu, îi aruncă el. În ceea ce privește banii 
pentru recompensă, sunt convins că, dacă portăreii Maiestăţii 
Sale îi întreabă pe cârciumarii și prostituatele din zonă, aceștia 
vor confirma sumele colosale pe care cerșetorul Xu le-a cheltuit 
fără socoteală, cu amândouă mâinile, în zilele ulterioare 
asasinatului. 

Biruit de împrejurări, ghicitorul începu să se bâlbâie. Apoi îl 
privi pe împărat asemenea unui câine cerșind îndurare. 
Ningzong rămase impasibil. Doar decretă arestarea ghicitorului 
și întrerupse judecata până după ce soarele va ajunge la 
amiază. 

xxx 

La reluarea procesului, Astuţia Cenușie își făcu din nou 
apariţia, nerăbdător să demonstreze că un tigru rănit, dacă 
atacă din spate, încă mai este în stare să-și sfâșie adversarii. 
Lângă el, Feng își păstra o atitudine distantă pe care Ci o 
interpretă ca pe o expresie a ipocriziei. Când împăratul își făcu 
apariţia, toţi se înclinară, cu excepţia femeii care tocmai intrase 
în salon. Ci constată că era vorba despre Iris Albastru. 

Odată obţinută permisiunea, Astuţia Cenușie ieși în față. 

— Divine suveran, faptul că ghicitorul vrednic de dispreț, Xu, 
a încercat să abuzeze de buna noastră credinţă nu îl scutește pe 
acuzatul Ci de crimele care i se impută. Mai curând, dimpotrivă, 
existența unei singure acuzații de asasinat nu va face altceva 
decât să netezească drumul care îl va duce la condamnare. 
Înaintă câţiva pași ca să se instaleze în faţa lui Ci. Este evident 
faptul că acuzatul a urzit un plan diabolic cu intenţia de a pune 
capăt vieții dregătorului Kan, plan pe care l-a pus în aplicare în 
mod meticulos, și că a încercat să-și ascundă oribila crimă, 
simulând în chip grosolan o sinucidere. Aceasta, și nu alta, este 
adevărata înfățișare a lui Ci. Prietenul invertiţilor. Fugarul 
urmărit de justiţie. Și asociatul asasinilor. 


VP - 421 


Ningzong încuviinţă cu o imperceptibilă mișcare a pleoapelor 
și neclintit ca o statuie. Imediat după aceea, potrivit celor 
stabilite prin protocol, îi acordă cuvântul lui Ci să-și continue 
apărarea. 

— Maiestate, se înclină el în semn de omagiu. Cu toate că am 
exprimat-o în prima mea pledoarie de apărare, îmi permit să 
subliniez că nu am dorit niciodată să intru în slujba lui Kan și că 
înălțimea Sa a fost cea care mi-a poruncit să particip la 
cercetarea crimelor care au precedat asasinarea acestuia. 
Acestea fiind spuse, voi semnala un fapt repetat până la 
saturație în diferitele manuale judiciare: ca să avem de-a face 
cu o crimă, este nevoie să existe un motiv determinant care să-l 
împingă pe ucigaș la comiterea faptei. Nu contează dacă acest 
motiv este răzbunarea, furia, ura sau ambiția. Dar în lipsa 
motivului, ne vom găsi tot atât de neputincioşi ca și mine în faţa 
acestei false acuzaţii. În acest sens, mă întreb de ce aș fi vrut 
să-l ucid pe Kan? Ca să fiu trimis în judecată și executat? 
Amintiţi-vă că, în caz de reușită, Maiestatea Sa mi-a făgăduit un 
post în corpul judecătorilor. Spuneţi-mi, atunci - și i se adresă 
Astuţiei Cenușii -, ar tăia un flămând singurul măr din livada sa? 

Astuţia Cenușie nu părea să-și facă griji. Dimpotrivă, chipul 
său radia o încredere care îl neliniști pe Ci. Printr-un gest, ceru 
cuvântul și așteptă să-i fie acordat. 

— Păstrează-ţi ordinarele tale jocuri de cuvinte pentru 
studenţi și efeminaţi, pentru că pe noi nu vei putea să ne 
zăpăcești. Vorbești despre motive? Despre răzbunare, furie, ură 
sau ambiţie? Păi atunci să vorbim, îl provocă Astuţia Cenușie. 
Din tot ce ai relatat, doar un singur lucru este adevărat: că 
împăratul ţi-a făgăduit un post în corpul judecătorilor dacă îl 
descopereai pe autorul asasinatelor. Făcu o pauză. Ei bine, l-ai 
descoperit? Pentru că nu-mi amintesc să te fi auzit spunând 
asta. Zâmbi. Ai menţionat ura și răzbunarea, fără să te referi la 
faptul că acestea au fost sentimentele pe care le-a trezit Kan în 
tine atunci când, sub amenințarea că îl ucide pe iubitul tău 
profesor, ţi-a înfrânt voinţa. Ai vorbit de furie, uitând de cea pe 
care tu însuţi ai demonstrat-o cu zile în urmă când ai înjunghiat 
cadavrul eunucului. Și, în sfârșit, ai menţionat ambiția, omițând 
să relatezi că prin sinuciderea lui Kan și prin oportuna sa 
mărturisire scrisă, te asigurai de recompensa promisă de către 
împărat. Nu știu ce vor gândi cei prezenţi, dar eu găsesc că 


VP - 422 


dramatica ta comparaţie cu pomicultorul care taie un copac ar fi 
mai convingătoare dacă am înlocui-o cu înfometatul care, 
doritor de carne, își ucide singura vacă, în loc să se 
mulțumească să profite de laptele ei. Dar dacă tot te referi la 
tratate judiciare, nu ar fi de prisos să ne amintim un alt element 
absolut obligatoriu pentru orice asasinat: prilejul. Așadar, Ci, 
spune-ne: Unde te aflai în noaptea în care a decedat dregătorul 
Kan? 

Ci simţi cum i se accelerează respiraţia, iar pulsul o ia razna. 
Aruncă în grabă o privire spre locul unde stătea soţia lui Feng. 
Făcu asta, pentru că noaptea în care fusese asasinat Kan era 
aceeași în care el se culcase cu Iris Albastru. 

După ce se gândi, afirmă că dormise singur, un răspuns care 
nu îl satisfăcu nici pe Astuţia Cenușie, nici pe împărat. Işi dădu 
seama că Astuţia Cenușie va încerca să profite de situaţie, astfel 
că, după ce ceru permisiunea de a vorbi, încercă să o 
contracareze cu o manevră de distragere a atenţiei. 

— Argumentele Domniei Voastre posedă înțelepciunea unei 
turme de elefanți în goană. Sunt atât de imprecise și de 
disproportionate, încât aţi putea acuza cu ele jumătate dintre 
cei prezenţi în acest salon. Dar ce contează asta dacă esenţial 
este să vă atingeţi scopurile? Știţi la fel de bine ca și mine că 
dregătorul Kan era un bărbat pe cât de detestat, pe atât de 
temut, și că în această Curte există cu siguranță zeci de 
candidaţi cu motive mai serioase decât cele pe care mi le-aţi 
atribuit mie. Dar răspundeţi-mi la această simplă întrebare. Făcu 
o pauză mai lungă. Ce motiv prostesc l-ar călăuzi pe un asasin 
să-și dezvăluie propria crimă? Sau încă și mai simplu: dacă eu aș 
fi fost executantul, din ce motiv aș fi fost primul care i-ar fi 
dezvăluit împăratului că sinuciderea lui Kan a fost de fapt un 
asasinat? 

Ci zâmbi mândru, conștient de faptul că oferise argumentul 
definitiv. Dar împăratul înălță o sprânceană și îl privi cu dispreț. 

— Tu nu mi-ai dezvăluit nimic, îl mustră Ningzong. Cel care a 
dat la iveală asasinarea dregătorului a fost Astuţia Cenușie. 

Ci bâigui ceva, încercând să înțeleagă din ce motiv îi refuza 
împăratul calitatea de autor al descoperirilor sale. Acela era 
atuul său cel mai important. Dacă îl pierdea, nimeni și nimic nu 
va mai putea să-l apere. Atunci, zâmbetul ipocrit al lui Feng îi 
răspunse la întrebare: Feng nu îi transmisese descoperirile sale 


VP - 423 


împăratului. | le destăinuise Astuţiei Cenușii. 
xxx 

Întreruperea judecății îi oferi lui Ci răgazul necesar ca să 
depășească aversiunea pe care i-o pricinuiau Feng și Astuţia 
Cenușie. Ritualurile de seară reclamau prezenţa împăratului, așa 
că acesta ordonă amânarea procesului până a doua zi de 
dimineaţă. 

Intorcându-se în temniţă, Ci zări silueta lui Feng. Judecătorul 
aștepta gârbovit, așezat pe singurul taburet care se afla în 
mijlocul celulei. Feng îi făcu un semn santinelei să aștepte după 
grilajul de fier cât timp avea el să stea de vorbă cu deţinutul. La 
picioarele lui se afla o farfurie cu supă. Ci nu pusese nimic în 
gură toată ziua și nici nu avea intenţia să o facă. Santinela îl 
legă pe Ci în lanţuri de zid și așteptă afară. 

— la. Ţi-o fi foame, spuse Feng, fără să-și ridice privirea. Îi 
apropie farfuria de picioare. 

Ci lovi cu piciorul în farfurie, care zbură și se vărsă pe toga 
judecătorului. Feng avu o tresărire și se ridică. Pe când curăța 
resturile de mâncare, se uită la Ci ca un părinte resemnat în fața 
noului său născut care vomită pe el. 

_ — Ar trebui să te liniștești, îi spuse el pe un ton binevoitor. 
Inţeleg că ești indignat, dar încă mai putem să aranjăm totul. Se 
așeză din nou lângă Ci. Lucrurile au ajuns prea departe. 

Ci nici măcar nu îl privi. Cum de îl putuse considera vreodată 
pe trădătorul acela ca pe un tată? Dacă nu ar fi fost legat în 
lanţuri, l-ar fi strâns de gât cu mâinile sale. 

— Înţeleg că nu vrei să vorbeşti, continuă Feng. Eu, în locul 
tău, aș face același lucru, dar acum nu este momentul pentru 
orgolii prostești. Poţi să rămâi mut așteptând ca Astuţia Cenușie 
să te sfâșie sau să-mi asculți propunerea și să-ţi salvezi pielea. 
Vru să-i ceară santinelei altă farfurie cu supă, dar Ci îl opri. 

— Beţi-o dumneavoastră, lepădătură afurisită ce sunteţi, îi 
aruncă el. 

_ — Oh! Se pare că ţi-ai păstrat încă limba! făcu el pe miratul. 
In numele bătrânului Confucius, Ci, ascultă-mă! Sunt lucruri pe 
care încă nu le înţelegi, chestiuni pe care nu vei reuși niciodată 
să le prevezi. Judecata asta nu este treaba ta. Dă-o uitării. Ai 
încredere în mine și te voi proteja. Kan este de-acum mort. Ce 
importanță are dacă a fost asasinat sau s-a sinucis? Trebuie 
doar să-ţi ţii gura. Il voi discredita pe Astuţia Cenușie și îţi voi 


VP - 424 


salva pielea. 

— Nu este treaba mea? A fost cumva arestat altul ori i-au fost 
rupte coastele altcuiva decât mie? Acesta e genul de încredere 
la care vă referiţi? 

— Fir-ar să fie! Eu voiam doar să te îndepărtez de această 
poveste, pentru ca Astuţia Cenușie să preia investigația. Cu el 
conducând acțiunea, totul ar fi fost mai ușor, dar l-a doborât 
invidia și te-a acuzat pe tine. 

— Chiar așa? Oare de ce nu vă cred? Dacă într-adevăr aţi fi 
vrut să mă ajutaţi, aţi fi făcut-o în Sala Litigiilor, atunci când aţi 
avut ocazia să confirmaţi că acela care l-a descoperit pe 
asasinul lui Kan nu a fost Astuţia Cenușie, ci eu. 

— Și te asigur că aș fi depus mărturie dacă ar fi folosit la 
ceva, dar, dacă aș fi mărturisit în momentul acela, nu aș fi făcut 
altceva decât să mă dau de gol în fața împăratului. Ningzong 
are încredere în mine. Și am nevoie să se încreadă în 
continuare, dacă vrei să te salvez. 

Ci își aţinti ochii pe chipul lui Feng. 

— Așa cum l-aţi salvat pe tatăl meu? îi aruncă Ci. 

— Nu înţeleg. Ce vrei să spui? Feng se schimbă la faţă. 

Drept răspuns, Ci scoase misiva pe care o găsise ascunsă în 
biblioteca lui Feng. O despături și i-o aruncă la picioare. 

— Recunoașteţi scrisul? 

Feng culese hârtia de pe jos, uimit. Citind-o, mâinile au 
început să-i tremure. 

— De... de unde ai scos asta...? Eu... bâigui el. 

— De aceea nu i-ați permis tatălui meu să se întoarcă? Ca să 
furaţi în continuare mari cantităţi de sare? De aceea l-aţi lichidat 
pe eunuc? Pentru că și el a descoperit același lucru? urlă Ci. 

Feng se dădu înapoi cu ochii holbaţi, de parcă ar fi văzut pe 
neașteptate o fantomă. 

— Cum îndrăznești, nerecunoscătorul? După tot ce am făcut 
pentru tine! 

— L-aţi înșelat pe tatăl meu! Ne-aţi înșelat pe toţi! Și încă mai 
îndrăzniţi să-mi cereţi să vă mulţumesc? Ci trase de lanţuri, 
încercând să se elibereze din ele. 

— Tatăl tău? Tatăl tău ar fi trebuit să-mi sărute picioarele! 
Feng era în continuare schimbat la față. L-am scos din sărăcie! 
Te-am tratat ca pe un fiu! îi dădu el asigurări. 

— Nu mai întinaţi numele tatălui meu ori... Trase din nou de 


VP - 425 


lanţuri, care zornăiră, lovindu-se de perete. 

— Dar chiar nu-ţi dai seama? Te-am învăţat și te-am educat 
ca pe odrasla pe care n-am avut-o niciodată! Ochii săi păreau 
atinși de nebunie. Te-am protejat mereu. Ti-am permis chiar să 
trăiești în continuare după explozie! De ce crezi că au murit 
doar ei? Aș fi putut aștepta să te întorci și tu acasă... întinse o 
mână tremurândă ca să-i mângâie chipul lui Ci. 

Auzindu-l, Ci se simţi sfâșiat de durere. 

— Ce explozie...? Ce vreţi să spuneți? bolborosi el și se dădu 
îndărăt de parcă lumea s-ar fi prăbușit în jurul lui. Cum adică au 
murit doar ei? Cum adică au murit doar ei? urlă el, întinzându-se 
până aproape să-și rupă articulațiile, încercând să-l ajungă pe 
Feng. 

Feng rămase aproape de Ci, cu braţele întinse, de parcă ar fi 
vrut să-l îmbrăţișeze. Privirea lui era a unui om cu mintea 
tulburată. 

— Fiule, spuse el printre suspine. 

Exact în clipa aceea, Ci reuși să-l apuce de mânecă și îl atrase 
spre el. Îi trecu lanţurile pe după gât și începu să-l stranguleze, 
în vreme ce Feng se zbătea ameţit, incapabil să înțeleagă ce se 
întâmplă. Ci îl apăsa pe gât din răsputeri, pe când chipul lui 
Feng se învineţea. Tânărul continuă să strângă din ce în ce mai 
tare. O spumă albicioasă începea să curgă din gura lui Feng 
când santinela se năpusti asupra lui Ci. 

Ultima imagine pe care a văzut-o CÍ înainte de a-și pierde 
cunoștința a fost aceea a lui Feng tușind și amenințându-l cu 
cea mai cumplită dintre cazne. 


35. 


Santinela se gândi că nu merită osteneala să-l readucă în 
simţiri pentru execuţie. Dar îi dădu ascultare superiorului său și 
vărsă mai multe găleți cu apă peste chipul plin de sânge al lui 
Ci. 

Curând, o siluetă neclară se aplecă lângă trupul ciomăgit. Ci 
gemu, încercând să-și deschidă pleoapele umflate, dar reuși cu 
greu. 

— Ar trebui să te îngrijești mai mult, îl auzi spunând pe Feng. 


VP - 426 


la-o. Curăţă-te. Judecătorul îi oferi o cârpă de bumbac pe care Ci 
o refuză. 

Încetul cu încetul, silueta deveni mai puţin neclară până i se 
imprimă cu precizie pe retină. Feng stătea în continuare pe vine 
lângă el, asemenea cuiva care observă o insectă strivită după ce 
a călcat-o în picioare. Încercă să se miște, dar lanţurile îl 
reţinură lângă perete. 

— Imi pare rău pentru brutalitatea acestor santinele. Uneori, 
nu fac deosebirea dintre oameni și animale. Dar este munca lor 
și nimeni nu poate să le-o reproșeze. Vrei puţină apă? 

Deși aducea la gust cu otrava, Ci o acceptă pentru că îi 
ardeau măruntaiele. 

— Ştii? Trebuie să recunosc că ţi-am admirat mereu 
agerimea, dar azi mi-ai depășit toate așteptările, continuă Feng. 
Și e păcat, pentru că, dacă nu o să te gândești mai bine, tocmai 
această perspicacitate te va conduce la eșafod. 

Ci reuși să deschidă pleoapele. Lângă el, Feng zâmbea cu 
cinismul unei hiene. 

— Aceeași agerime pe care ați folosit-o ca să-l învinuiți pe 
fratele meu, lepădătură afurisită ce sunteţi? 

— Oh! Și pe asta ai descoperit-o? În sfârșit. Așa, ca între 
specialiști, vei fi de acord cu mine că a fost o mișcare cu 
adevărat strălucită. Işi ridică o sprânceană de parcă ar fi vorbit 
despre o partidă de zaruri. Odată eliminat Shang, trebuia să 
învinuiesc pe cineva, iar fratele tău era persoana cea mai 
potrivită: cei trei mii de giân pe care unul dintre oamenii mei i-a 
pierdut într-un fals rămășag pus cu el... După ce a fost prins Lu, 
înlocuirea brâului de piele cu cel care i-a aparţinut lui Shang... 
Narcoticul pe care i l-am administrat ca să-l împiedicăm să se 
apere în timpul judecății... Și amănuntul cel mai important: 
secera pe care i-am sustras-o și pe care apoi am mânijit-o cu 
sânge pentru ca niște muște nevinovate să sfârșească prin a-l 
învinui... 

Ci nu înțelegea. Loviturile încă îi mai răsunau în cap. 

— İn orice caz, se pare că obiceiul de a-ţi vâri nasul prin 
documentele altuia este o problemă ereditară, continuă Feng. 
Tatălui tău nu i-a fost de ajuns să se uite peste socotelile mele, 
ci în plus s-a încăpățânat să-i împărtășească bietului Shang 
descoperirile sale. De aici, necesitatea de a-l elimina... A fost 
doar un avertisment pe care tatăl tău nu l-a înţeles. În noaptea 


VP - 427 


exploziei, m-am dus să-l conving, dar tatăl tău a înnebunit. A 
ameninţat că mă denunţă și în cele din urmă am făcut ceea ce 
ar fi trebuit să fac din primul moment. Aveam nevoie de copia 
documentului care mă incrimina, dar a refuzat să mi-o dea, așa 
că n-am avut de ales. Ideea cu aruncarea în aer cu ajutorul 
pulberii ca să-i ascund rănile mi-a venit după aceea, auzind 
zgomotul tunetelor. 

Ci amuţi. De aceea fratele său luase altă seceră, negăsind-o 
pe a lui. Și în momentul acela nu îi pusese la îndoială 
comportamentul, pentru că părea logic ca asasinul să se fi 
descotorosit de arma ucigașă. 

— Haide, Ci! răcni Feng. Chiar credeai că un fulger rătăcit a 
fost cel care i-a ucis pe părinţii tăi? Pentru numele Marelui 
Buddha! Trezește-te din lumea basmelor! 

Ci se uită la el, nevenindu-i să creadă, de parcă ar fi vrut să-și 
imagineze că tot ce aude este doar un coșmar absurd care se va 
risipi când se va trezi. Dar Feng stătea în faţa lui, extaziat, 
neîncetând să vocifereze. 

— Familia ta...! scuipă el. Ce au făcut ei pentru tine? Fratele 
tău era un necioplit care te snopea în bătaie, iar tatăl tău, un 
fricos, incapabil să-și salveze fiicele și să-și educe fiii. Și încă îţi 
mai pare rău că i-ai pierdut? Ar trebui să-mi mulţumești că am 
îndepărtat această pleavă de lângă tine. Se ridică în picioare și 
începu să se plimbe. Uiţi că eu am fost cel care te-a scos din 
canale, care te-a educat, care te-a făcut să devii ceea ce ești 
acum...? Nerecunoscător afurisit ce ești! se lamentă el. Tu erai 
tot cea avea familia aceea bun. Și acum că te-ai întors, credeam 
că vom fi fericiţi. Tu, eu și soţia mea, Iris Albastru. Rostind 
numele soției sale, chipul i se îndulci ca prin farmec. Amândoi 
ați devenit familia mea... Ce altceva își mai poate dori cineva? 
Te-am ocrotit. Erai aproape ca un fiu pentru mine... 

Ci asistă uluit la accesul de nebunie al lui Feng. Nimic din 
ceea ce i-ar putea spune el nu l-ar face să-și recapete raţiunea. 

— Dar încă mai putem fi ca înainte, își continuă Feng 
monologul. Uită de cele întâmplate! Aici te așteaptă un viitor. Ce 
dorești? Bogăţie...? Cu noi, o vei avea. Studii...? Asta e? 
Bineînțeles că asta e! Este ambiția ta dintotdeauna. Și le vei 
obţine. Voi reuși să fii admis și să ţi se atribuie cel mai bun post 
din administraţie. Cel pe care îl vrei tu! Nu-ţi dai seama? Nu-ţi 
dai seama de tot ce pot face pentru tine? De ce crezi că îţi spun 


VP - 428 


toate astea? Încă mai putem fi din nou ca înainte. O familie. Tu, 
eu și Iris Albastru. 

Ci îl privi pe Feng cu dispreț. Într-adevăr, până de curând 
dorinţa sa cea mai mare fusese aceea de a obţine un post de 
judecător. Dar acum, singurul său scop era acela de a-i restitui 
onoarea tatălui său și de a-l demasca pe asasinul său impostor. 

— Daţi-vă la o parte! urlă Ci. 

— Dar ce spui? se miră Feng. Crezi cumva că mă poți sfida? 
Sau crezi că mă vei putea denunța? Asta este? Asta este? râse. 
Biet naiv! Mă crezi chiar atât de prost încât să-mi deschid inima 
în faţa ta și să permit după aceea să mă distrugi? 

— N-am nevoie de mărturisirea dumneavoastră, bâigui Ci. 

— Ah! Nu? Și ce ai de gând să povestești? Că l-am asasinat pe 
Kan? Că am delapidat? Că i-am ucis pe părinţii tăi? Pentru 
numele tuturor zeilor, fiule! Trebuie să fii foarte neghiob ca să-ți 
închipui că te va crede cineva. Te-ai uitat la tine în ce hal ai 
ajuns? Nu ești altceva decât un condamnat la moarte, un 
deznădăjduit care ar face orice ca să o evite. Temnicerii vor 
confirma încercarea ta de a mă ucide. 

— Am... dovezi... de-abia mai putea vorbi. 

— Ești sigur? Se îndreptă spre capătul celulei și scoase dintr-o 
traistă un obiect de ipsos. Doar nu te referi la asta... îi arătă 
modelul tunului de mână pe care îl luase de la Academia Ming. 
Ăsta e cel care urma să te salveze? 

ÎI ridică deasupra capului și îl aruncă la pământ, spărgându-l 
în mii de bucăți. 

Ci închise ochii când simţi impactul cioburilor. Zăbovi până să- 
i deschidă. Nu voia să-l vadă pe Feng. Voia doar să-l omoare. 

— Ce vei face acum? Vei implora îndurare, așa cum au făcut-o 
părinţii tăi ca să le cruț viaţa? 

Ci încordă lanţurile până simţi că se sufocă, în vreme ce Feng 
se bucura de disperarea lui. 

— Eşti jalnic, râse Feng. Mă consideri cu adevărat atât de 
prost încât să permit să mă distrugi? Te pot pune la cazne până 
mori și nimeni nu-ţi va veni în ajutor. 

— Și ce mai așteptați? Omorâţi-mă. Haideţi! Chiar îmi doresc 
asta, reuși el să rostească. 

— Pentru ca după aceea să fiu judecat? râse din nou. Am uitat 
cât ești de istet... Scutură din cap. Santinelă! urlă el. 

Gardianul care a intrat agita un baston de bambus într-o 


VP - 429 


mână și niște clești, în cealaltă. 

— Îţi repet că nu sunt prost. Știi? Uneori, acuzaţii își pierd 
limba și, după aceea, nu se mai pot apăra, adăugă Feng, pe 
când părăsea temnița. 

x kx * 

Prima lovitură de baston îl făcu pe Ci să se îndoaie îndeajuns 
pentru că a doua să-l plesnească peste spinare. Călăul zâmbi și 
își suflecă mânecile, pe când Ci încerca să se ferească, știind că 
zbirul va face tot ce era nevoie ca să-și câștige simbria. Mai 
asistase la asta și în alte ocazii. În primul rând, avea să-l 
ciomăgească până obosea. Apoi îl va sili să semneze 
documentul de mărturisire și după ce va reuși și aceasta, îi va 
smulge unghiile, îi va frânge degetele și îi va tăia limba ca să 
aibă astfel garanţia pentru tăcerea lui. Îi veni în minte familia lui 
și moartea oribilă care îl aștepta. Gândul că nu va izbuti să-i 
răzbune îl aduse la disperare. 

Următoarele lovituri îi sporiră neputinţa în aceeași măsură în 
care cârpa introdusă în gură îl împiedica să respire. Vederea 
începea să i se înceţoșeze încetul cu încetul, făcând ca imaginea 
părinţilor săi să devină mai palpabilă. Când fantomele care 
pluteau prin fața lui i-au șoptit să lupte, s-a gândit că este în 
agonie, iar gustul sălciu al propriului sânge i-a confirmat acest 
lucru. Simţea cum îl părăsesc puterile. Se gândi să se lase în 
voia morții și să pună capăt unui chin zadarnic, dar spiritul 
tatălui său îl îndemnă să reziste. O nouă lovitură îl făcu să se 
chircească între lanţurile care îl striveau. Mușchii i se încordară. 
Trebuia să oprească tortura înainte de a primi lovitura fatală din 
partea călăului. Când inspiră, simţi că îi ajunge în plămâni un 
amestec de aer și sânge; tuși violent și scuipă. Cârpa din gură fu 
aruncată, permițându-i în sfârșit să vorbească. 

— Voi mărturisi, șopti el. 

Vorbele sale nu-l împiedicară pe călău să-i tragă cu 
înverșunare o ultimă lovitură, de parcă hotărârea lui 
neașteptată tocmai l-ar fi privat de un amuzament legitim. 
Odată satisfăcut, gardianul îi scoase lanţurile care îi rețineau 
încheieturile mâinilor și aduse aproape de el documentul de 
mărturisire. Ci luă pensula în mâinile tremurânde ca să aplice 
ceva asemănător cu semnătura sa. Apoi pensula îi scăpă din 
mână, lăsând o dâră de sânge și de cerneală pe document. 
Călăul îl examină cu o expresie plină de scârbă. 


VP - 430 


— O să fie de folos, afirmă el. Predă documentul unui gardian 
ca să i-l ducă lui Feng și luă niște clești. Acum, să vedem 
degetele alea. 

Ci nu mai putea să opună rezistență. Mâinile sale lipsite de 
apărare păreau că aparţin deja unui cadavru. Călăul îi apucă 
încheietura mâinii drepte și prinse cu cleștii unghia de la degetul 
mare. Apoi o apăsă cu forță și trase de ea până o smulse, dar Cí 
de-abia se schimbă la faţă, ceea ce i-a provocat călăului o 
strâmbătură de neplăcere. Omul pregăti din nou cleștii și era 
gata să repete operaţiunea la unghia următoare, dar în loc să o 
facă să alunece, trase de ea în sus până când o desprinse. Ci 
doar protestă puţin. 

Contrariat de pasivitatea inculpatului, călăul clătină din cap. 

— Acum că nu-ţi mai folosești limba ca să te plângi, ar fi mai 
bine să te scăpăm de ea, mormăi el. 

Ci se agită. Lanţurile îl rețineau, dar spiritul tatălui său îi dădu 
curaj. 

— Ai... ai mai smuls vreodată o limbă? reuși Ci să articuleze. 

Călăul îl privi cu ochii săi ca de porc. 

— Acum vorbești? 

Ci încercă să schițeze un zâmbet, dar nu reuși decât să scuipe 
o flegmă amestecată cu sânge. 

— Când o s-o faci, o să-mi smulgi și venele. Atunci, o să 
sângerez ca un porc și nu mă vei putea evita să mor. Făcu o 
pauză. Ştii ce li se întâmplă celor care ucid un deţinut înainte de 
a fi condamnat? 

— Scutește-mă de vorbărie, bombăni el, dar lăsă cleștii din 
mână. Călăul știa că, în asemenea cazuri, cei care provocau 
moartea erau condamnaţi pe dată. 

— Eşti așa de prost că nici nu-ţi dai seama, șopti Ci. De ce 
crezi că a plecat Feng? Știe ce mi se va întâmpla și nu vrea să 
fie învinuit. 

— Am zis să taci! Și îi trase un pumn în stomac. 

Ci se îndoi de șale. 

— Unde sunt medicii care trebuie să închidă tăietura? 
continuă el cu vocea slăbită. Dacă o să-i dai ascultare lui Feng, o 
să mor pentru că am pierdut mult sânge. După aceea, el o să 
nege... o să nege că ţi-a dat ordin. O să spună că a fost 
hotărârea ta și asta va fi ca și cum ţi-ai fi semnat propria 
condamnare... 


VP - 431 


Călăul șovăi, de parcă, în sfârșit, s-ar fi gândit mai bine. Tot ce 
îi spunea Ci era adevărat. Și nu avea martori care să-i garanteze 
nevinovăția. 

— Dacă nu dau ascultare, eu... Apucă din nou cleștii. 

— Ar fi mai bine să te oprești! urlă o voce venită de afară. 

Ci și călăul se întoarseră în același timp. Din celălalt capăt al 
ușii, slujbașul Bo, însoţit de doi gardieni, îi porunci călăului să se 
dea la o parte. 

Ci nu înţelegea ce se întâmplă. Observă doar că trăgeau de el 
și îl ridicau îndeajuns cât să încerce să-l pună pe picioare. Bo 
făcuse rost de un flaconaș cu săruri dintre cele utilizate pentru 
a-i readuce în simţiri pe cei puși la cazne și i-l dădu să-l miroasă. 

— Să mergem! Grăbește-te. Va începe judecata, îl zori el. 

Pe drum, Bo îl informă pe Ci de rezultatul anchetelor sale, dar 
acesta aproape că nu-l auzea. Mintea lui era ca a unei jivine a 
cărei singură ţintă era beregata lui Feng. Dar pe măsură ce se 
apropiau de Sala Litigiilor, începu să acorde atenţie 
descoperirilor slujbașului, înainte de a intra, Bo îi șterse faţa lui 
Ci și îi făcu rost de îmbrăcăminte curată. 

— Fii prudent și încearcă să pari ferm. Ține minte că a acuza 
un Slujbaș de la Curte este ca și cum l-ai acuza pe Ningzong 
însuși, îi atrase el atenţia. 

Când cei doi oșteni îl făcură pe Ci să se prosterneze în fața 
tronului, până și împăratul lăsă să-i scape un murmur de 
stupoare. Chipul lui Ci era o bucată de carne strivită în care ochii 
se luptau să găsească un spaţiu printre umflături. Cu toate 
acestea, Feng schiță un rictus de teamă. Bo se plasă la câţiva 
pași de CÍ, fără să renunţe la punga de piele pe care o purta în 
bandulieră. Imediat după aceea, împăratul îi făcu semn unui 
acolit să bată gongul ca să anunţe reluarea ședinței. 

Feng a fost primul care a luat cuvântul. Purta vechea sa togă 
de judecător, iar pe cap, toca ce îl autoriza ca parte a acuzării. 
Fiara hotărâse să-și scoată ghearele. Se apropie de Ci și începu: 

— Poate că într-o anumită ocazie, vreunul dintre voi s-a simţit 
lovit de dezamăgire din cauza unui asociat lipsit de scrupule 
care vă duce la mină, din cauza trădării unei femei care vă 
părăsește pentru un pretendent mai înstărit sau din cauza unei 
funcţii atribuite pe nedrept altcuiva. Feng se adresă auditoriului 
cu gesturi teatrale. Dar vă pot asigura că niciuna din aceste 
situaţii nu se poate compara cu suferința și amărăciunea care 


VP - 432 


îmi copleșește acum inima. Prosternat în fața împăratului, cu 
înfățișare tremurândă și mâhnire prefăcută, se află cel mai mare 
impostor, cel mai ingrat și mai perfid dintre oameni. Un acuzat 
pe care chiar până ieri l-am primit în căminul meu și pe care îl 
consideram ca pe propriul fiu. Un băiat pe care l-am educat, l- 
am hrănit și l-am ajutat ca pe un pui neajutorat. Un tânăr în care 
am pus nădejdea unui biet părinte lipsit de urmași. Dar azi, spre 
nenorocirea mea de nemângâiat, am putut să constat că sub 
această înșelătoare blană de miel se ascunde jivina cea mai 
perversă, mai trădătoare și mai ucigașă pe care nimeni nu și-ar 
fi putut-o măcar imagina. Odată descoperite dovezile, mă văd 
silit să-mi asum nenorocul, să-l repudiez, să-mi îndrept mânia 
împotriva lui și să susțin acuzaţia Astuţiei Cenușii. Cu toată 
durerea din inima mea, a trebuit să-l fac să-și verse sângele ca 
să obţin mărturisirea crimelor sale. Din partea celui care 
credeam că îmi va moșteni onoarea și bunurile... am auzit 
vorbele cele mai dureroase pe care un părinte s-ar aștepta să le 
audă. Luă documentul de mărturisire și îl prezentă în fața 
împăratului. Din nefericire, zeul destinului a vrut să ne priveze 
de spectacolul minciunilor sale, deoarece a permis ca acuzatul, 
într-o pornire de lașitate, să-și muște limba până și-a smuls-o 
din gură. O întâmplare care nu mă va împiedica, totuși, să 
implor dreptatea pe care această fiinţă demnă de dispreţ mi-a 
stârpit-o prin dezonoarea sa. 

Împăratul citi cu atenţie conţinutul mărturisirii prin care Ci 
recunoștea că este autorul crimei și motivul care l-a făcut să o 
săvârșească.  Ridică amândouă sprâncenele și i-o dădu 
slujbașului de justiție care înregistra toate declaraţiile. Apoi se 
ridică și se adresă acuzatului cu expresia cuiva care s-ar fi 
mânjit cu excremente. 

— După ce am văzut documentul de mărturisire și dat fiind că 
inculpatul este lipsit de capacitatea de a rosti ultima sa 
pledoarie, mă văd obligat să-mi dau avizul... 

— Aceea nu este semnătura mea... îl întrerupse Ci, după ce 
scuipă o spută sangvinolentă. 

Un murmur de uimire se răspândi în toată sala de judecată. 
Feng se ridică în picioare, tremurând. 

— Aceea nu este semnătura mea! repetă Ci, aproape leșinat. 

Feng se dădu înapoi, de parcă ar fi auzit glasul unei fantome. 

— Maiestate! Acuzatul a mărturisit deja! urlă el. 


VP - 433 


— Tăceţi! răcni Ningzong. Rămase tăcut, de parcă ar fi 
cugetat ce decizie să ia. Poate că e adevărat că a confirmat 
documentul... Sau poate că nu. Oricum, orice inculpat are 
dreptul la o ultimă apărare. Luă din nou loc și, cu o înfățișare 
severă, îi acordă lui Ci cuvântul. 

Ci făcu o plecăciune în faţa împăratului. 

— Onorabile suveran. Tuși violent. Bo făcu gestul de a-l ajuta, 
dar un gardian îl împiedică. Ci trase aer în piept și continuă: în 
faţa tuturor celor prezenţi, trebuie să-mi mărturisesc vina. O 
vină care mă roade pe dinăuntru. Alt murmur răsună în 
încăpere. Ambiţia... Da. Ambiţia m-a orbit până m-a prefăcut 
într-un neghiob ignorant, incapabil să distingă adevărul de 
minciună. Și această neghiobie m-a făcut să-mi dăruiesc inima 
și visurile unui om care întruchipează ca nimeni altul ipocrizia și 
răutatea; o târâtoare care a făcut din trădare arta vieţii sale, 
aducând moartea celorlalţi; un om pe care l-am considerat 
cândva ca pe un părinte și despre care azi știu că este un 
criminal. Îl privi pe Feng. 

— Stăpânește-ţi limba! îl avertiză slujbașul judiciar. Orice spui 
împotriva unui curtean imperial o spui împotriva împăratului! 

— Știu. Tuși din nou. Și cunosc consecinţele, îl sfidă Ci. 

— Dar, Maiestate! Aveţi de gând să-l ascultați? urlă Feng. Va 
minţi și va calomnia ca să-și salveze pielea... 

Împăratul strânse din buze. 

— Feng are dreptate. Ori îți dovedești acuzaţiile, ori voi 
porunci numaidecât să fii executat. 

— O asigur pe Maiestatea Sa că nu doresc nimic altceva pe 
lume cu mai multă înflăcărare decât să-mi dovedesc acuzaţiile. 
Pe chipul lui Ci se citea hotărârea. De aceea, vă voi demonstra 
că nu Astuţia Cenușie, ci eu am fost cel care a descoperit că 
moartea lui Kan s-a datorat unui asasinat, că eu am fost cel care 
i-a dezvăluit acest fapt lui Feng și că acesta, în loc să i-l 
transmită  Maiestăţii Sale, și-a încălcat făgăduiala și i l-a 
mărturisit Astuţiei Cenușii. 

— Aştept, îl zori Ningzong. 

— Atunci, permiteţi-mi să formulez o întrebare Maiestăţii Sale. 
Îi aşteptă consimţământul. Presupun că Astuţia Cenușie v-a 
dezvăluit neobișnuitele amănunte care l-au dus la extraordinara 
sa concluzie... 

— Într-adevăr. Mi le-a dezvăluit, afirmă împăratul. 


VP - 434 


— Amănunte atât de ciudate, atât de pătrunzătoare și atât de 
ascunse, încât niciun alt judecător nu le-a observat mai înainte... 

— Așa este. 

— Întâmplări care nu au fost dezvăluite aici... 

— Mă faci să-mi pierd răbdarea! 

— Atunci, Maiestate, lămuriţi-mă, cum este cu putinţă să le 
cunosc și eu? Cum este posibil ca eu să știu că dregătorul Kan a 
fost silit să redacteze o falsă mărturisire, că a fost narcotizat, 
dezbrăcat și, fiind încă în viață, atârnat în ștreang de către două 
persoane care au mișcat din loc o ladă mare și grea? 

— Dar ce fel de prostie mai e și asta? interveni Feng. O știe 
pentru că el însuși le-a pregătit. 

— Eu vă voi dovedi că nu este așa! Cí își aţinti privirea asupra 
lui Feng, care nu putu să evite o strâmbătură de teamă. 
Onorabile suveran... se întoarse către Ningzong. V-a povestit 
Astuţia Cenușie ciudatul amănunt al mișcării oscilatorie a funiei? 
V-a explicat că dregătorul Kan, așa drogat cum era, nu s-a 
zbătut când a fost atârnat în ștreang? V-a relatat amănunţit că 
urma lăsată de frânghie pe praful de pe grindă era clară, fără 
semne de agitație? 

— Da. Așa este. Dar nu văd legătura... 

— Permiteţi-mi o ultimă întrebare. Frânghia mai este încă 
legată de grindă? 

Împăratul îl întrebă pe Astuţia Cenușie care îi confirmă. 

— Atunci, puteţi constata că Astuţia Cenușie minte. Urma 
despre care v-a vorbit el nu există. Am șters-o eu din greșeală 
când am verificat mișcarea funiei, astfel că nu a putut fi 
niciodată descoperită de Astuţia Cenușie. Știa de ea doar pentru 
că i-a povestit Feng, omul căruia eu i-am relatat întâmplarea. 

Ningzong aruncă o privire inchizitorială către acuzatori. 
Astuţia Cenușie își lăsă ochii în jos, dar Feng reacționă. 

— Bună încercare, dar previzibilă, zâmbi Feng. Chiar și mintea 
cea mai naivă poate înțelege că, atunci când cadavrul este dat 
jos, mișcările ar produce ștergerea la care te referi. Pentru 
numele bărbii lui Confucius, Maiestate! Până când va trebui să 
mai suportăm neroziile acestui şarlatan? 

Împăratul își netezi mustăţile rare, în timp ce răsfoia din nou 
declaraţia de vinovăţie. Procesul începea să se împotmolească. 
li porunci copistului să se pregătească și se ridică să dicteze 
sentinţa, dar Ci i-o luă înainte. 


VP - 435 


— Vă implor să-mi acordați o ultimă șansă! Dacă nu veţi fi 
satisfăcut, vă asigur că eu însumi îmi voi străpunge inima. 

Ningzong șovăi. De ceva vreme, pe chipul său își făcuse loc 
îndoiala. Se încruntă înainte de a căuta cu privirea sfatul lui Bo. 
Acesta răspunse afirmativ. 

— Ultima, îl autoriză în cele din urmă, înainte de a se așeza 
din nou. 

__ Ci își șterse cu mâneca o urmă de sânge. Era ultima lui șansă. 
li făcu un semn lui Bo, care îi aduse numaidecât punga pe care o 
păzise încă din temniță. 

— Maiestate. Ci ridică punga în faţa împăratului. În interiorul 
acestei traiste se află dovada care nu numai că îmi confirmă 
nevinovăția, dar în plus dezvăluie fața ascunsă a unei cumplite 
intrigi. O uneltire pusă la cale de ambiția nesănătoasă și 
nemiloasă a unui om hotărât să ucidă cu ajutorul unei 
descoperiri îngrozitoare: arma cea mai ucigașă concepută 
vreodată de om. Un tun atât de ușor de mânuit, încât poate fi 
luat în mână fără suport. Care cântărește atât de puţin, încât 
poate fi ascuns și transportat sub îmbrăcăminte. Și atât de letal, 
încât poate trage întruna, ucigând de la distanță, fără 
posibilitatea de a da greș. 

— Ce prostie mai e și asta? O să vorbim acum despre 
vrăjitorie? urlă Feng. 

Drept răspuns, Ci vâri braţul în traistă și scoase un sceptru de 
bronz. Văzându-l, Ningzong se miră, iar Feng se făcu alb la faţă. 

— Printre ruinele atelierului de bronzuri am găsit resturile unei 
neobișnuite forme de teracotă, care, după ce am reparat-o, mi-a 
fost furată din cameră. Din fericire, am fost precaut și am făcut 
o copie din ipsos, pe care am ascuns-o în Academia Ming, 
explică Ci. De îndată ce Feng a aflat de existenţa ei, mi-a 
sugerat să i-o încredințez spre păstrare, cerere pe care am 
acceptat-o în mod naiv. Din fericire, i-am descoperit înșelătoria 
exact înainte de a-i înmâna autorizaţia și am schimbat nota cu 
alta în care i-am specificat depozitarului să-i furnizeze copia de 
ipsos... dar nu replica pe care îi poruncisem să o execute. Îi 
aruncă o privire judecătorului, pentru ca apoi să se întoarcă spre 
Ningzong. Feng a distrus obiectul care îl inculpa, fără să știe că 
atunci când am predat la academie modelul din ipsos, nu numai 
că am încredinţat custodia acestuia, dar am profitat, de 
asemenea, în schimbul unei sume necesare oferite în avans, să-i 


VP - 436 


poruncesc servitorului lui Ming ca, pornind de la acel model de 
ipsos, să comande fabricarea în bronz a unei replici identice cu 
arma originală. Agită cu hotărâre în aer instrumentul. Aceeași 
armă pe care o puteţi vedea acum. 

Împăratul observă îngândurat tunul de mână. 

— Și ce legătură există între această ciudată mașinărie și 
asasinate? întrebă Ningzong. 

— În această mașinărie, cum o denumește Maiestatea Sa, se 
află cauza tuturor crimelor. Îi ceru slujbașului de justiţie 
permisiunea pentru a i-o încredința împăratului care, după ce o 
luă, o examină neîncrezător. Cu singurul scop de a se îmbogăţi, 
Feng a proiectat și a construit acest instrument pervers, o armă 
cumplită ale cărei secrete era dispus să le vândă Imperiului Jin. 
Ca să finanțeze fabricarea acesteia, a delapidat fonduri 
provenite din vânzarea sării, continuă Ci. Eunucul Gingașul 
Delfin era un funcționar cinstit, care se ocupa cu verificarea 
contabilităţii comerţului cu sare. Când a descoperit deturnările 
de fonduri, Feng a încercat să-l corupă și, nereușind, l-a 
eliminat. 

— Asta e o calomnie! strigă Feng. 

— Liniște! îl făcu să tacă slujbașul de justiţie. Continuă, îi 
porunci el lui Ci. 

— Gingașul Delfin nu numai că a descoperit aceleași 
sustrageri pe care le observase și tatăl meu, dar în plus a 
constatat că sumele deturnate erau rezervate pentru 
achiziționarea de mari cantităţi de sare albă, un produs 
costisitor și greu de obţinut, destinat în principal fabricării 
pulberii de uz militar. În afară de asta, a descoperit existenţa 
unor plăţi cantitative efectuate către trei persoane care, în cele 
din urmă, au fost asasinate: un alchimist mediocru, un fabricat 
de bronzuri și artificierul dintr-un atelier. Din momentul acela, a 
îngheţat plăţile, tăindu-i lui Feng livrările. Le arătă raportul pe 
care tocmai i-l înmânase Bo. Dar Gingașul Delfin nu a fost prima 
sa victimă. Această cumplită onoare i-a revenit alchimistului pe 
care tocmai vi l-am menționat, un călugăr taoist numit Yu, ale 
cărui degete mâncate de sare, unghiile impregnate cu cărbune 
și un minuscul yin-yang tatuat pe degetul său mare au permis 
să se stabilească legătura acestuia cu mânuirea componentelor 
pulberii. Când Feng nu a mai putut să facă față plăţilor pentru 
care-și luase angajamentul, bătrânul alchimist s-a răzvrătit. S-au 


VP - 437 


certat, călugărul l-a ameninţat pe Feng, iar acesta a tras în el cu 
arma la care tot lucrase. Se întoarse către Feng, sfidându-l cu 
privirea. Glonţul i-a pătruns în piept, i-a rupt o coastă și a ieșit 
prin spate, rămânând prins într-un oarecare obiect de lemn. Ca 
să evite orice fel de indiciu care l-ar fi putut incrimina, Feng nu 
numai că a recuperat glonţul, ci, pe deasupra, a camuflat cercul 
caracteristic lăsat de proiectil pe cadavru, scobind în rana de pe 
piept până a făcut-o să pară rezultatul vreunui ritual macabru. A 
doua zi, i-a venit rândul artificierului, un tânăr pe care am reușit 
să-l identific datorită ciudatelor cicatrice de pe faţa lui, 
provocate de o explozie mai veche, și pe care Feng l-a asasinat, 
din aceleași motive, cu o lovitură de pumnal în inimă. Bo mi-a 
confirmat că acești lucrători poartă la locul de muncă niște 
apărători pentru ochi făcute din sticlă. Din acest motiv, 
cicatricele care îi acopereau fața nu apăreau și în jurul ochilor. 
După ce l-a ucis, Feng a scobit în rana de pe piept până a făcut- 
o să fie identică cu cea pe care o practicase asupra alchimistului 
cu o zi înainte, ca să simuleze același tip de ritual criminal. În 
ceea ce îl privește pe Gingașul Delfin, Feng a acţionat diferit. 
Fiind vorba despre cineva a cărui dispariţie ar fi trezit suspiciuni, 
a încercat mai întâi să-l corupă. Cunoscând pasiunea pe care 
antichităţile i-o trezeau eunucului, a încercat să-i cumpere 
tăcerea cu o veche poezie caligrafiată, de o valoare 
inestimabilă. La început, Gingașul Delfin a acceptat, dar, mai 
târziu, aflând până unde mergeau adevăratele pretenţii ale lui 
Feng, a refuzat să-l mai acopere. Atunci Feng, în pofida riscului 
pe care îl implica asasinarea aceluia, dar știind că denunțul 
venit din partea eunucului ar fi atras după sine o investigare 
acuzatoare, l-a înjunghiat și l-a mutilat, săpând o rană care a 
făcut să semene cazul lui cu al celorlalţi asasinați. În cele din 
urmă, i-a curmat viaţa fabricantului de bronzuri, omul care 
construise tunul de mână. A făcut-o după recepţia dată în 
onoarea ambasadorului Imperiului Jin, în grădinile Domniei 
Voastre, așa cum dovedește soiul de pământ de sub unghiile 
cadavrului. L-a înjunghiat și, cu ajutorul cuiva, l-a târât până la 
palanchinul său, l-a decapitat și i-a abandonat trupul de cealaltă 
parte a zidurilor fortificate. Așadar, Feng a pus la cale uciderea 
și executarea fiecăreia dintre victimele sale, le-a decapitat și le- 
a desfigurat pentru a evita identificarea lor, făcându-le niște 
ciudate răni în piept ca să simuleze intervenţia unei secte 


VP - 438 


criminale. 

Împăratul își mângâie de mai multe ori bărbia. 

— Așadar, după părerea ta, această mică mașinărie cuprinde 
o imensă putere de distrugere... 

— Imaginaţi-vă fiecare oștean având câte una. Cea mai mare 
putere pe care mintea omenească a putut să o conceapă 
vreodată. 

XXX 

Când împăratul i-a acordat dreptul la replică lui Feng, acesta a 
înaintat smerit, tremurând ușor. Chipul său, palid de mânie, 
părea mai de temut chiar decât arma care îl acuza. Căută figura 
lui Ci și arătă spre el. 

— Maiestate! Cer ca inculpatul să fie pedepsit de îndată 
pentru niște acuzaţii care vă ating direct pe Domnia Voastră! 
Niciodată nu s-a mai auzit în acest tribunal o asemenea lipsă de 
respect! O provocare pe care niciunul dintre înaintașii Domniei 
Voastre la tron nu ar fi îngăduit-o vreodată. 

— Lăsați morții să se odihnească și aveţi grijă de impertinența 
cu care vorbiţi! îl temperă Ningzong. 

Paloarea lui Feng se transformă în roșeață. 

— Alteță Imperială, insolentul care își zice cititor de cadavre 
nu este de fapt decât un maestru al minciunii. Vrea să-l acuze 
pe cel care v-a slujit cu neînfricare, umbrind și ascunzând 
adevărul cu singurul scop de a evita propria condamnare. Pe ce 
își bazează acuzaţiile? Unde sunt dovezile? Vorbele lui sunt 
focuri de artificii, la fel de nestatornice precum pulberea 
imaginară despre care vorbește. Unde s-a mai văzut o 
asemenea înșelătorie? Tunuri portabile? Eu nu văd altceva decât 
un flaut de bronz. Și cu ce se trage? Cu boabe de orez sau cu 
sâmburi de prune? Se întoarse către Ci. 

Împăratul își închise pleoapele pe jumătate. 

— Calmaţi-vă, Feng. Fără ca aceasta să presupună luarea în 
considerare a vinovăţiei voastre, vorbele acuzatului nu par 
nesăbuite, comentă Ningzong. Mă întreb care ar fi motivul 
pentru care ar vrea să vă acuze, dacă nu acesta ar fi adevărul. 

— Vă întrebaţi care e motivul? Ranchiuna! strigă el până își 
pierdu glasul. Cu toate că nu era în intenţia mea să o dezvălui 
public, cu ceva vreme în urmă, tatăl lui Ci a lucrat pentru mine. 
Amândoi, același specimen! Am descoperit că falsifica datele 
tranzacţiilor mele în propriul beneficiu și m-am văzut silit să-l 


VP - 439 


dau afară. Din afecţiune pentru fiul său, pe care îl apreciam de 
parcă ar fi fost al meu, i-am ascuns greșeala părintelui său, dar 
când acuzatul a descoperit-o, și-a pierdut minţile și m-a învinuit 
pe mine pentru nenorocirea lui. În privinţa crimelor, după 
părerea mea, nu încape îndoială: Kan i-a asasinat pe nefericiţii 
aceia, Ci s-a văzut incapabil să rezolve cazul și, împins de 
ambiţie, a simulat sinuciderea dregătorului ca să obţină 
favorurile promise. Simplu ca bună ziua. Toate celelalte fapte 
prezentate nu sunt decât rodul unor născociri ale minţii lui 
tulburate. 

— Tot născocirea mea este și tunul de mână? urlă Ci. 

— Tăceţi amândoi! porunci Ningzong. 

Împăratul se ridică în picioare mânios, ţinând în mână arma, 
apoi îi întrebă ceva la ureche pe sfetnicii săi și îi făcu un semn 
lui Bo, care se grăbi să i se prosterneze la picioare. După ce îl 
făcu să se ridice, Ningzong îi porunci lui Bo să-l însoțească într- 
un birou alăturat. După puţin timp, se întoarseră amândoi. Ci 
băgă de seamă îngrijorarea care i se citea pe față lui Bo când 
acesta se apropie de el. 

— Mi-a cerut să vorbesc cu tine, îi șopti el la ureche. 

Ci se miră când simţi că slujbașul îl apucă de braţ și, cu 
îngăduinţa lui Ningzong, îl conduce în același birou unde cu 
câteva clipe mai devreme deliberaseră cei doi. De îndată ce 
închise ușa, Bo își ascunse privirea și își mușcă buzele. 

— Ce se întâmplă? 

— Impăratul îţi dă crezare, spuse slujbașul. 

— Da? Ci strigă de bucurie. Asta e minunat! În sfârșit 
lepădătura aia va primi ce merită, iar eu...! Se opri văzând 
expresia circumspectă a slujbașului. De ce aveți figura asta? Se 
întâmplă ceva? Tocmai mi-aţi spus că împăratul îmi dă crezare... 

— Așa este. Bo nu fu în stare să-i susțină privirea. 

— Atunci...? Nu crede că sunt nevinovat? 

— Fir-ar să fie! Ti-am spus că da! 

— Atunci, vreţi să-mi explicaţi ce naiba se întâmplă? Îl apucă 
de pieptul cămășii, în vreme ce Bo se lăsa zgâlţăit fără să opună 
rezistență, ca o marionetă de cârpă. Ci își dădu seama că o 
luase razna și îi dădu drumul. Scuzaţi-mă. Eu... 

li aranjă cămașa cu stângăcie. 

Bo reuși să-și ridice privirea. 

— Impăratul dorește să te declari vinovat, izbuti el să 


VP - 440 


articuleze cu o voce stinsă. 

— Poftim? 

— Asta dorește el. Nu putem face nimic... 

— Dar...? Dar de ce...? Cum adică asta dorește el? De ce eu, 
și nu Feng...? bâigui el, în timp ce mergea înainte și înapoi, fără 
să reușească să înțeleagă. 

— Dacă consimţi și îţi semnezi vinovăția, împăratul îţi 
garantează surghiunul într-o provincie sigură, spuse Bo fără 
convingere. Va fi generos cu tine. Nu vei fi însemnat și nici 
bătut. Îţi va pune la dispoziţie o sumă destul de mare ca să te 
stabilești și va înscrie o gospodărie pe numele tău, pe care o vei 
putea lăsa prin testament moștenitorilor tăi. Este dispus, de 
asemenea, să-ţi acorde o rentă anuală care să te scutească de 
orice nevoie materială. Este o ofertă foarte generoasă, spuse Bo 
în încheiere. 

— Și Feng? repetă Ci. 

— M-a asigurat că se va ocupa personal de el. 

— Dar ce înseamnă toate astea? Sunteţi de acord cu el? Asta 
e? Și dumneavoastră v-aţi înțeles în taină cu el? Ci se dădu 
îndărăt ca un om cu mintea tulburată. 

— Te rog, Ci! Liniștește-te! Eu doar îţi transmit... 

— Să mă liniștesc? Dar știți ce îmi cereți? Am pierdut tot ce 
aveam: familie, visuri, onoare... Și vreți acum să-mi pierd și 
demnitatea? Se apropie de el până îi atinse fața. Nu, Bo! Nu voi 
renunţa la singurul lucru care mi-a mai rămas. Nu-mi pasă de ce 
mi se va întâmpla, dar nu voi îngădui ca numele lepădăturii care 
l-a ucis pe tatăl meu să rămână nepedepsit, pe când cel al 
familiei mele se afundă în oprobriu. 

— Pentru numele preacinstitului Confucius, Ci! Chiar nu îţi dai 
seama? Asta nu e o rugăminte. Împăratul nu poate admite un 
asemenea scandal. Dacă ar face-o, autoritatea sa ar fi pusă la 
îndoială. Printre detractorii lui există deja unii care îl socotesc 
slab de înger. Dacă lasă să se întrevadă că la Curte domnesc 
dezordinea și trădarea, că nu este în stare să-i guverneze nici pe 
propriii slujbași, cum se va apăra în fața dușmanilor săi? 
Ningzong are nevoie să demonstreze că este pregătit să 
cârmuiască națiunea cu fermitatea pe care o cere amenințarea 
venită din partea Imperiului Jin. Nu poate admite ca sfetnicii săi 
să fie asasinați de propriii judecători. 

— Atunci, să-și dovedească fermitatea făcând dreptate! urlă 


VP - 441 


Ci. 

— Fir-ar să fie! Ci, dacă refuzi, împăratul te va judeca fără 
îndurare, te va declara la fel de vinovat și atunci vei avea de-a 
face cu mânia sa. Te va executa sau te va trimite într-o mină de 
sare și îţi vei sfârși zilele îngropat de viu. Gândește-te la tatăl 
tău. El voia tot ce era mai bun pentru tine. Dacă vei accepta, vei 
avea o gospodărie, o rentă, o viaţă liniștită și sigură, departe de 
aici. Cu timpul, te va reabilita și îţi va permite să intri în corpul 
judecătorilor. Ce poţi cere mai mult? Și ce alternativă mai ai? 
Dacă ieși de aici și te opui lor, te vor nimici. Ai semnat 
mărturisirea, chiar dacă era o mâăzgălitură. Ti-ai auzit bine 
argumentele? Dovezile tale sunt doar circumstanţiale. Nu ai 
nimic împotriva lui Feng. Doar bănuieli... 

Ci căută în ochii lui Bo expresia propriilor sentimente, dar nu 
le găsi. 

— Gândește-te mai bine, îl imploră Bo. Nu e numai cel mai 
bun lucru. Este singurul lucru pe care îl poţi face. 

Ci simţi mâna lui Bo pe umărul său. Greutatea ei era 
greutatea sincerităţii. Se gândi la visurile sale, la studii, la 
dorinţa înflăcărată de a deveni cel mai bun judecător de 
instrucţie în chestiuni de medicină legală. Își aminti că acesta 
fusese și visul tatălui său... își lăsă capul în jos, resemnat. Bo îl 
încurajă. 

x kx X 

De îndată ce ieși din birou, Ci se îndreptă încet spre tron. 

Făcu asta cu capul plecat, târându-și picioarele, de parcă ar fi 
tras după el butucul de ocnaș. Odată ajuns lângă împărat, se 
lăsă să cadă în genunchi și lovi pardoseala cu fruntea. In spatele 
lui, Bo încuviință din cap, confirmându-i împăratului acordul lu 
Ci. De îndată ce se uită la el, Ningzong schiţă un zâmbet de 
satisfacţie și îi adresă copistului indicaţia de a pregăti actul 
definitiv. De cum avea să-l semneze Ci, judecata se va încheia. 

Odată redactat, un acolit trecu la citirea actului. În el se 
confirma faptul că Ci a fost autorul, fiind respinse toate 
acuzaţiile exprimate împotriva lui Feng. Funcţionarul citi 
documentul rar, sub privirea atentă a împăratului. După ce 
termină, i-l înmână lui Ci să-l semneze. Ci apucă actul de 
mărturisire cu mâini tremurânde. Cerneala era încă proaspătă 
pe hârtie, ca și cum ar fi existat încă speranţa de a putea fi 
modificat actul. Luă pensula între degetele sale tremurânde, dar 


VP - 442 


nu fu în stare să o ţină și căzu pe jos, lăsând o urmă neagră pe 
impecabilul covor roșu. Ci se scuză pentru stângăcia lui luă 
pensula și chibzui o clipă asupra unui act de mărturisire care nu 
lăsa loc îndoielii: într-adevăr, documentul îl desemna drept 
singurul vinovat, fără să facă vreo referire la implicarea lui Feng. 

Își aminti de argumentele lui Bo pe când se întreba dacă într- 
adevăr toate acele promisiuni ar fi fost ceea ce ar fi dorit tatăl 
său pentru el. De-abia mai putea gândi. Apucă pensula și o 
înmuie în piatra pentru preparat tușul. Apoi lent, începu să 
caligrafieze litere din numele său. Pensula aluneca șovăitoare, 
de parcă ar fi fost condusă de mâna unui bătrân lipsit de viață. 
Dar când veni rândul numelui de familie al tatălui său, ceva 
dinlăuntrul lui îl făcu să se oprească. A fost doar o clipă. Timpul 
necesar ca să-și ridice privirea și să vadă zâmbetul triumfător al 
lui Feng. l-au venit în minte cadavrele părinţilor să-i îngropate 
sub dărâmături, trupurile lor sfâșiate, martiriul fratelui său și 
agonia A Treia. Nu îi putea trăda. Nu îi putea lăsa așa. ÎI privi pe 
Feng îndeajuns cât să reușească să-l facă să se strâmbe de 
îngrijorare. Apoi apucă documentul și îl rupse în mii de bucăţi, 
vărsând în același timp toată cerneala pe covor. 

x kx * 

Mânia lui Ningzong nu se lăsă așteptată. Numaidecât, porunci 
ca deţinutului să-i fie legate mâinile și să i se tragă zece lovituri 
de baston pentru obrăznicia lui, anunțând că în încheiere își va 
da verdictul. Dar asta nu-l împiedică pe Ci să ceară dreptul la 
ultima pledoarie. Ştia că are dreptul la o asemenea prerogativă 
și că împăratul, în faţa întregii Curți, nu ar îndrăzni să încalce o 
procedură rituală stabilită de secole. Auzindu-l, Ningzong își 
mușcă limba, dar, chiar și așa, acceptă. 

— Până se golește clepsidra! mormăi el și porunci să fie pus în 
mișcare mecanismul hidraulic care urma să regleze durata 
intervenţiei. 

Ci trase cu putere aer în piept. Feng aștepta sfidător, dar pe 
faţă avea întipărit un rictus de teamă. Apa începea să se scurgă. 

— Maiestate, în urmă cu mai bine de un secol, venerabilul 
străbunic al Domniei Voastre s-a lăsat condus de sfaturi 
tendenţioase care s-au încheiat prin condamnarea generalulu 
Yue Fei, un om nevinovat al cărui curaj și a cărui loialitate fată 
de neamul nostru sunt azi exemplu și model în toate aulele. În 
ziua de astăzi, un verdict atât de condamnabil este amintit ca 


VP - 443 


unul dintre faptele cele mai josnice din istoria noastră plină de 
glorie. Yue Fei a fost executat și, chiar dacă ulterior tatăl 
Domniei Voastre l-a reabilitat, prejudiciul care a fost adus 
familiei sale nu a fost niciodată reparat îndeajuns. Făcu o pauză 
și căută chipul lui Iris Albastru. Nu am pretenţia să mă compar 
cu o figură precum cea a iubitului nostru general... Dar, în 
schimb, îndrăznesc să vă cer dreptate. Și eu am un tată carea 
fost dezonorat. Îmi cereţi să-mi asum responsabilitatea pentru 
niște crime de care nu numai că nu sunt vinovat, dar am 
dezvăluit tot de știu, ca să încerc să vă lămuresc. Și pot dovedi 
că tot ceea ce afirm este adevărat. 

— Este ceea ce anunţi întruna de la începutul judecății. 
Ningzong arătă nerăbdător spre clepsidra care marca timpul 
scurs. 

— Permitețţi-mi atunci să vă arăt puterea teribilă a acestei 
arme. Ridică mâinile, cerând să fie eliberat. Gândiţi-vă la ce s-ar 
întâmpla dacă o invenţie atât de letală ar cădea în mâinile 
dușmanilor. Gândiţi-vă la asta și gândiţi-vă la neamul nostru. 

Ci aşteptă ca invocaţia lui să producă efect în conștiința lui 
Ningzong. 

Împăratul mormăi ceva, pe când cântărea tunul de mână. Îi 
privi pe sfetnicii săi. Apoi își întoarse faţa către Ci. 

— Dezlegaţi-l! mârâi el. 

Același gardian care îl eliberase pe Ci din lanţuri se instală în 
fața lui observând încercarea acestuia de a se apropia de 
împărat, dar Ningzong îl autoriză printr-un gest. Ci înaintă 
clătinându-se, acoperit de sânge închegat și cu stomacul strâns 
de frică. Ajuns în dreptul tronului, căzu în genunchi. Apoi se 
ridică în picioare cum putu și întinse mâna. Impăratul îi puse în 
ea micul tun. 

În faţa suveranului, Ci scoase din cămeșoi pietricica sferică și 
punga cu pulberea neagră pe care o sustrase din biroul lui Feng. 

— Proiectilul pe care îl am în mâinile mele este același care i- 
a curmat viaţa alchimistului. Puteţi constata că nu este perfect 
sferic, deoarece într-un punct al suprafeței sale se observă că s- 
a ciobit. Asta s-a întâmplat atunci când proiectilul s-a lovit de o 
vertebră a alchimistului. Partea lipsă se potrivește cu fragmentul 
pe care l-am descoperit când am introdus în cadavru o suliță ca 
să urmăresc traiectoria rănii. 

Fără să mai rostească vreun cuvânt și, procedând așa cum 


VP - 444 


citise în tratatele privitoare la tunurile convenţionale, a vărsat 
conţinutul pungii prin gura de foc, a presat pulberea cu ajutorul 
cozii unei pensule și a introdus glonţul. Imediat după aceea, și-a 
smuls o fâșie din cămașă și a răsucit-o până a alcătuit un fel de 
fitil, pe care l-a vârât într-un mic orificiu practicat în partea 
laterală a mașinăriei. Când totul a fost pus la punct, îi înmână 
tunul de mână lui Ningzong. 

— Aici aveţi arma. Trebuie doar să aprindeţi fitilul și să 
ochiţi... 

Împăratul se uită la armă, de parcă ar fi avut dinaintea ochilor 
o minune. Ochii lui minusculi străluceau de uimire. 

— Maiestate! îl întrerupse Feng. Până când va mai fi nevoie să 
suport această mârșăvie? Tot ce iese din gura acestui șarlatan 
este minciună pură... 

— Minciună? se întoarse Ci. Explicaţi atunci cum de este cu 
putinţă ca resturile formei pe care mi-aţi furat-o, pulberea de uz 
militar și proiectilul care i-a curmat viaţa alchimistului să zacă 
ascunse în sertarul mesei din biroul dumneavoastră, strigă Ci, 
întorcându-se către împărat. Pentru că acolo le-am găsit și tot 
acolo oamenii Domniei Voastre, dacă îi trimiteţi, vor mai găsi și 
alte proiectile. 

Feng rămase tăcut sub privirea victorioasă a lui Ci. Strânse 
din dinţi și se apropie încet de tronul împăratului. 

— Dacă le-ai scos din biroul meu, la fel de bine tot tu puteai 
să le fi lăsat acolo. 

Ci amuţi. Fusese sigur că Feng avea să se prăbușească, dar 
părea mai ferm decât oricând. Simţi că îl lasă picioarele. Înghiţi 
în sec, încercând să găsească o ieșire. 

— Foarte bine. Atunci, răspundeți-mi la această întrebare, 
spuse Cí în cele din urmă: Dregătorul Kan a fost asasinat în luna 
a cincea, într-o noapte în care, așa cum ați declarat, nu erați în 
oraș. Cu toate acestea, Bo a constatat că o santinelă v-a 
recunoscut intrând în palat, cu o zi mai înainte, pe înserat. Arătă 
spre Bo, care confirmă. Așadar, aţi avut un motiv, aţi avut 
mijloacele... și, prin ceea ce știm acum, în ciuda minciunilor 
dumneavoastră, aţi avut și prilejul. 

— Este adevărat? îl întrebă Ningzong. 

— Nu! Nu este! urlă Feng ca un vulcan pe punctul de a erupe. 

— Puteţi dovedi? insistă împăratul. 

— Bineînţeles, spuse Feng dintr-o suflare și îi aruncă lui Ci o 


VP - 445 


privire încărcată de tensiune. Noaptea aceea am petrecut-o 
acasă lângă soţia mea. M-am bucurat toată noaptea de 
compania ei. Asta doreaţi să auziţi? 

Auzindu-l, Ci se dădu îndărăt cu gura căscată, stăpânit de 
uluire. Feng minţea. Știa că minte, pentru că exact în noaptea 
aceea se culcase cu Iris Albastru. 

Incă nu-și revenise, când Feng îl încolți. 

— Dar tu? Tu unde erai în noaptea când a fost asasinat Kan? 
se răsti Feng. 

Ci se făcu roșu la față. Căută în privirea lui Iris Albastru vreun 
semn de complicitate, ceva de care să se agațe ca să scape din 
vâltoarea care îl ameninţa. Făcu asta fără să-și aducă aminte că 
este oarbă, crezând că ea ar putea citi în vreun fel în ochii lui că 
are nevoie de ea. Dar Iris Albastru rămase impasibilă, tăcută, cu 
chipul resemnat în rolul ei de soție supusă. Cí înţelese că nu îl va 
denunța niciodată pe Feng și că nu o putea condamna pentru 
acest fapt. Dacă ea l-ar trăda, dacă și-ar dezvălui infidelitatea, 
nu numai că l-ar condamna pe soţul ei, dar s-ar condamna și pe 
ea însăși. lar el nu avea dreptul să o distrugă. 

— Aşteptăm, îl zori Ningzong. Mai vrei să adaugi ceva înainte 
ca eu să emit verdictul? 

Ci rămase tăcut. O privi din nou pe Iris Albastru. 

— Nu, spuse el cu capul plecat. 

Ningzong dădu din cap în silă. 

— In acest caz, eu, împăratul Ningzong, Fiul Cerului și suveran 
al Regatului de Mijloc, declar dovedită culpabilitatea acuzatului 
Ci Song și îl condamn la... 

— A fost cu mine! răsună cu tărie o voce din fundul sălii. 

Un zvon de glasuri se răspândi printre cei prezenţi, în vreme 
ce privirile se îndreptau spre locul de unde se auzise vocea. În 
picioare, sigură pe ea, stătea Iris Albastru. 

— Nu am dormit cu soțul meu, declară ea cu o expresie 
hotărâtă, în noaptea în care a fost ucis Kan m-am culcat în 
același pat cu Ci. 

Feng începu să se bâlbâie, nevenindu-i să creadă, în timp ce 
sute de chipuri se întorceau ca să-l privească, iar obrazul lui 
căpătă paloarea morţii. Judecătorul se dădu îndărăt câțiva pași 
bolborosind vorbe de neînțeles, cu ochii aţintiți asupra privirii 
absente a lui Iris Albastru. 

— Tu nu poți...! Tu...! se bâlbâi el. Era scos din minţi. Făcu un 


VP - 446 


gest să fugă, dar împăratul porunci să fie reţinut. Daţi-mi 
drumul! Căţea afurisită! urlă el. După tot ce am făcut pentru 
tine... 

Scăpă, smucindu-se din mâinile celor care îl ţineau și se 
năpusti asupra armei pe care împăratul încă o mai ţinea în 
mână. 

— Îndărăt! ameninţă el. Înainte de a putea fi oprit, apucă o 
lumânare și aprinse fitilul. Am spus îndărăt! răcni el din nou și 
îndreptă tunul către împărat. Oștenii se dădură înapoi. Tu, 
lepădătură... Ridică braţul și o ochi. Ți-am dat tot... Am făcut 
totul pentru tine... Fitilul ardea inexorabil. Cum ai putut...? 

Toţi cei care o înconjurau pe Iris Albastru se ghemuiră. Feng 
ținea instrumentul ucigaș cu amândouă mâinile. Tunul tremura 
ca și pleoapele lui. Răsuflarea îi era întretăiată. Fitilul era pe 
punctul de a ajunge la bronz. Feng strigă. Deodată, întoarse 
arma și o duse la tâmplă. Apoi un zgomot sec răsună ca un 
tunet în încăpere și trupul judecătorului se prăbuși ca un sac 
lipsit de vlagă, în mijlocul unei bălți de sânge. Numaidecât, mai 
mulţi oșteni de gardă se năpustiră asupra lui, dar îl găsiră fără 
suflare. Ningzong se ridică uluit cu faţa împroșcată de sângele 
lui Feng. Apoi se curăță cu stângăcie, porunci să fie eliberat Ci și 
declară încheiat procesul. 


VP - 447 


EPILOG 


Ci se trezi cu oasele înțepenite. Trecuse doar o săptămână de 
când se încheiase judecata și, cu toate că resimțea lipsa 
mișcării, știa că numai în felul acesta rănile i se vor cicatriza mai 
repede. Se frecă la ochi și se uită cu plăcere la pereţii 
săracăcioși ai vechiului său dormitor. Afară se auzea agitația 
studenţilor, grăbiţi să intre în aule. Era din nou acasă, înconjurat 
de cărți. 

Medicul care aștepta la picioarele patului îl salută, cu o 
poțiune în mână. Ca în fiecare dimineaţă, Ci îi mulțumi și o bău 
dintr-o înghiţitură. 

— Cum se simte maestrul? întrebă el. 

Bătrânul cu ochi vioi luă recipientul, zâmbind. 

— Nu încetează cu sporovăială și picioarele lui se refac 
precum ale unei șopârle. Aruncă o privire la cicatricele lui Ci. Mi- 
a spus că vrea să te vadă... și cred că a venit momentul să 
începi să mergi. Îl bătu ușor pe umăr după ce constată că starea 
lui se îmbunătățește. 

Ci se bucură. De când sosise la academie zăcuse la pat, fiind 
informat de starea lui Ming doar prin veștile pe care i le aduceau 
medicii și servitorii care îl îngrijeau. Se ridică cu greu și privi 
reflexele pe care răsăritul soarelui le revărsa pe hârtia din 
fereastră. Nuanţele ei portocalii străluceau puternic și în 
sclipirea lor i se păru că îi vede pe străbunii săi încurajându-l să 
poarte cu mândrie numele neamului său. In sfârșit, se simțea 
împăcat cu ei. l-a onorat aprinzând un beţișor de tămâie și a 
aspirat aroma acestuia, spunându-și că, acolo unde or fi ei, se 
odihnesc mulțumiți. 

Se îmbrăcă și ieși din încăpere sprijinindu-se în bastonul roșu 
al lui Iris Albastru. Ea i-l trimisese împreună cu urarea de a se 
vindeca și de atunci visase să-l țină în mână. In drum spre 
apartamentele lui Ming, se întâlni cu mai mulţi profesori care îl 
salutară ca pe unul de-al lor. Ci le întoarse plecăciunea, 
surprins. Era cald. O căldură care îl făcea să se simtă bine. 

ÎI găsi pe Ming plin de vânătăi, întins în pat. În încăpere era 
semiîntuneric, dar chipul maestrului se lumină recunoscându-l. 


VP - 448 


— Ci! se bucură el. Poţi de-acum să mergi...! 

Ci se așeză pe pat lângă el. Ming părea obosit, dar ochii lui 
erau plini de viață. Medicul îi recomandase să-l învioreze, așa că 
stătură puţin la taclale despre rănile lor, despre judecată și 
despre Feng. 

Ming îi ceru unui servitor să le servească o ceașcă de ceai și 
reluă conversaţia. Erau lucruri pe care încă nu le înțelegea bine 
și dorea să-i pună lui Ci întrebări în legătură cu ele. 

— Bunăoară, mobilul crimelor. 

— Trebuie să recunosc că a fost complicat să-l aflu. 
Fabricantul de bronzuri era un individ îngâmfat a cărui 
pălăvrăgeală rivaliza cu înfumurarea lui. De fapt, invitaţia lui la 
recepţia dată în onoarea ambasadorului Imperiului Jin s-a 
datorat presiunii pe care a exercitat-o asupra lui Feng, care i-a 
făcut rost de ea. Mongpolul arestat a mărturisit că fabricantul 
dorea să intre în elita societăţii și nu a ezitat să o șantajeze pe 
singura persoană care putea să-i înlesnească acest lucru, fără 
să-și dea seama că avea de-a face cu cineva periculos. Potrivit 
cuvintelor sale, Feng a ajuns la concluzia că indiscreția și 
avariţia fabricantului de bronzuri îl puneau deopotrivă în pericol, 
așa că în aceeași noapte l-a asasinat. În ceea ce îi privește pe 
alchimistul taoist și pe artificier, așa cum am spus și la judecată, 
a preferat să-i ucidă decât să riște vreo denunţare prilejuită de 
lipsa lui de lichidităţi. După toate aparențele, le datora mari 
sume de bani pe care nu era dispus să le achite. 

— Dar de ce l-a ucis Feng pe Kan? Poate că asasinarea unor 
nenorociți oarecare ar fi trecut neobservată, dar ar fi trebuit să- 
și închipuie că asasinarea unui înalt dregător imperial nu va 
rămâne niciodată nepedepsită. 

Ci ridică o sprânceană. 

— Presupun că s-a văzut silit să o facă. Kan era obsedat de 
culpabilitatea lui Iris Albastru, așa că ori suspiciunea l-a făcut să 
descopere că adevăratul autor era Feng, ori acesta s-a temut ca 
nu cumva Kan să ajungă să-l bănuiască. Ideea este că Feng a 
găsit formula cea mai potrivită după ce, prin ameninţări, l-a 
făcut pe acesta să se învinovățească el însuși. Un plan perfid 
care, dacă s-ar fi încheiat cu bine, l-ar fi scutit de orice 
suspiciune. După aceea, când i-am dezvăluit lui Feng 
înșelăciunea cu sinuciderea, el i-a mărturisit-o Astuţiei Cenușii 
pentru ca acesta să pară autorul descoperirii și astfel să mă 


VP - 449 


poată acuza pe mine. 

— Și povestea cu parfumul? îl interpelă Ming. Din cele auzite 
la proces, se poate deduce că acela care a turnat esenţa pe 
cadavre a făcut-o cu gândul de a o inculpa pe nushi... Dar dacă 
asasinul a fost soţul ei, ce interes l-ar fi putut mâna? Am înţeles 
că Feng era îndrăgostit lulea de soţia lui. 

— Deși nu pot da asigurări, asupra acestei chestiuni aș 
îndrăzni să-l fac răspunzător pe Kan. Mai mult decât atât, cred 
că ar fi o greșeală să presupunem nevinovăția dregătorului din 
simplul motiv că până la urmă a fost și el asasinat. Dregătorul 
era obsedat de Iris Albastru, până într-acolo încât își confunda 
dorinţele cu acuzaţiile. Se pare că, mai demult, Kan a cerut-o în 
căsătorie și refuzul ei i-a provocat o aversiune tot atât de mare 
precum cea pe care ea i-o purta împăratului. Cred că această 
ură l-a orbit, iar orbirea l-a împins să caute ceva cu care săo 
incrimineze. El avea acces la Esenţa de Jad, așa că presupun că, 
după ce descoperea cadavrele, lăsa o urmă de parfum ca să 
creeze dovezile false cu care să o acuze. 

— Totuși, trebuie să recunoști că dregătorul Kan era pe calea 
cea bună. La urma urmelor, vinovatul s-a dovedit a fi Feng. Ming 
sorbi din ceaiul pe care Ci tocmai i-l servise. Ce ciudat! Feng 
părea un om cultivat. Nu înţeleg ce motive l-au putut împinge să 
comită niște crime atât de înfiorătoare. 

— Dar cine poate să-l înțeleagă? Problema constă în aceea că 
încercăm deseori să judecăm acţiuni nebunești din perspectiva 
minţii noastre sănătoase. Feng s-a dovedit a fi o ființă tulburată 
și doar plecând de la mintea lui tulburată ne-am putea hazarda 
la o justificare a faptelor sale. Cu toate acestea, Bo mi-a spus 
ceea ce a mărturisit sclavul mongol al lui Feng după ce a fost 
arestat: nu numai că a recunoscut faptul că a colaborat în mod 
activ cu stăpânul său la comiterea asasinatelor, dar le-a și 
justificat prin avariţia lui Feng. 

— Prin avariţie? Feng era deja un om bogat. Afacerile cu sare 
ale soţiei sale... 

— După părerea lui Bo, afacerile nu mai mergeau bine de mai 
multă vreme. Ca urmare a conflictelor de la graniţă, împăratul 
Ningzong a întrerupt comerțul cu etnia Jin, principalii clienţi ai lui 
Feng. În realitate, era ruinat. 

— Dar ce câștiga Feng prin asasinate? 

— Bani și putere. Nu uitaţi că Feng a luat frâiele activităţilor 


VP - 450 


comerciale de care înainte se ocupa lris Albastru și că 
păguboasa lui administrare i-a dus la ruină. După cum am aflat, 
Feng a început să aibă relaţii cu lris Albastru când tatăl meu 
încă mai lucra pentru el și chiar dacă a ţinut în taină relația 
aceea, din cauza condiţiei ei de nushi, începuse deja să se 
ocupe și de afacerile ei. Feng și-a investit ultimele resurse în 
organizarea unei întinse reţele al cărei scop era vânzarea 
secretului acelei arme letale câtre dușmanii noștri; o armă 
secretă care probabil avea să încurajeze etnia Jin să purceadă la 
invazia pe care unii o prevesteau deja. E posibil chiar ca, în 
delirul său, Feng să-și fi imaginat că va obţine controlul asupra 
monopolului sării ca urmare a unei ipotetice victorii a etniei Jin. 
Dar toate acestea nu sunt altceva decât pure speculații. Bo și 
mai mulţi judecători continuă să cerceteze... 

— Dar cum a putut Feng să aibă acces la o astfel de armă 
mortală? 

— Și eu mi-am pus această întrebare și cred că răspunsul are 
legătură cu familia lui Iris Albastru. Amintiţi-vă că strămoșul ei, 
Yue Fei, a fost unul dintre cei mai de seamă generali din regatul 
nostru și un pionier al utilizării pulberii în scopuri militare. De 
fapt, în biroul lui Feng am găsit o copie a lucrării Ujingzongyao, 
tratatul referitor la tehnicile militare, în care se stabilesc 
rudimentele aplicării lor, așa că tind să cred că, într-un oarecare 
mod, Feng a găsit sprijin la rudele sale prin alianţă, toate 
acestea având legătură cu domeniul militar. Cercetările făcute 
de către Bo par să confirme aceste bănuieli. 

— Și totul pentru o femeie frumoasă... O femeie care, în cele 
din urmă, l-a trădat... 

Ci rămase tăcut pe când mângâia bastonul lui Iris Albastru. 

— O femeie care m-a salvat. Inima lui palpită cu putere. 

Ci se ridică în tăcere, nemaiavând chef să prelungească o 
conversație inutilă. Ming nu o cunoștea pe Iris Albastru. Nimeni 
nu o cunoștea ca el. Visase la ea în fiecare zi în timpul 
convalescenței sale și dorea cu înflăcărare să o revadă. leşi din 
dormitor și se întoarse în camera lui. Cu toate că se simţea 
obosit, membrele sale strivite păreau să aibă nevoie de o 
plimbare la lumina zilei. Își făcu toaleta și se îmbrăcă. Apoi se 
sprijini în bastonul lui Iris Albastru și ieși din academie 
îndreptându-se spre Pavilionul Nuferilor. 


VP - 451 


Când ajunse la zidul fortificat, se bucură că pecetea pe care i- 
o dăduse Kan își mai exercita încă funcţiile de salvconduct, 
astfel că salută santinela și o porni anevoie prin grădini către 
reședința lui Iris Albastru. 

Pe măsură ce înainta, își imagină reîntâlnirea cu ea. Dorea să- 
i mulțumească pentru nesperata ei intervenţie la proces; să o ia 
în braţe și să-i demonstreze că o iubește; să-i spună că nu se 
îndoise niciodată de ea și că nu-i pasă nici de vârsta ei, nici de 
faptul că este oarbă. Dar pe măsură ce se apropia de clădire, 
începu să se întunece la față. Apropiindu-se și mai mult, inima 
începu să-i bată cu putere. 

În imediata apropiere a pavilionului, zeci de gărzi se agitau în 
mare grabă. Ci iuți pasul atât cât îi îngăduiră picioarele sale 
rănite, imaginându-și ce era mai rău. Când ajunse în pragul ușii, 
una dintre gărzi îl opri. Ci se identifică și încercă să intre, dar 
bărbatul îl împiedică. Nu îi folosiră la nimic explicaţiile și nici 
rugăminţile ca să fie informat despre ce se întâmplă. Tocmai se 
pregătea să-l dea la o parte cu un brânci, când din interiorul 
locuinţei apăru silueta lui Bo. 

— Ce se întâmplă? Ce face toată lumea asta aici? îl întrebă Ci, 
apucându-l de braţ. p 

— Este vorba despre Iris Albastru. li percheziţionăm casa... 
Avea ordin să rămână în pavilion până când se încheiau 
cercetările, dar a dispărut. _ 

— A dispărut? Ce vrei să spui? Il dădu la o parte și intră în 
pavilion. 

Chinuit de incertitudine, Ci străbătu încăperile șchiopătând, cu 
Bo pe urmele lui. Nevenindu-i să creadă, trecu dintr-o odaie într- 
alta, fără să-și poată explica dispariţia lui lris Albastru. Când 
intră în dormitorul principal, inima i se strânse. Pe jos erau 
împrăștiate veșminte și alte obiecte, de parcă cineva și-ar fi 
făcut bagajele în mare grabă înainte de a fugi. Părăsi încet 
încăperea și intră în biroul lui Feng. Aici, mai mulţi slujbași 
revizuiau volumele perfect aliniate pe rafturi. Ci îi privi absent 
până observă spaţiul gol care se remarca pe un raft. Era poliţa 
care cuprindea tratatele privitoare la sare. Spre surprinderea sa, 
cartea care lipsea era preţiosul exemplar cu cotor verde. 
Manualul despre tehnicile militare și aplicaţiile pulberii. 
Neobișnuitul V/jingzongyao. 

Se încruntă și își apropie mâna de spaţiul gol, băgând de 


VP - 452 


seamă prezenţa unui obiect roșu ascuns în spatele cărților. 
Nevenindu-i să creadă, vâri încet mâna până îl atinse. Când îl 
scoase, începu să se bâlbâie. Era sipetul lăcuit al tatălui său. 
Același care îi fusese furat în ziua când a fost ucis. | se opri 
inima în loc. Il deschise temător, de parcă în el s-ar fi păstrat 
spiritul părintelui său. Înăuntru, recunoscu scrisul tatălui său pe 
niște documente. Cele care prezentau contabilitatea paralelă pe 
care o făcuse și care dovedeau fraudele lui Feng. 

Ci părăsi abătut pavilionul, nevenindu-i să creadă cât de 
credul fusese. Se îndepărtă încet și merse ca o fantomă până la 
poarta academiei. Acolo, portarul îl anunţă că îl așteaptă cineva 
în curtea interioară. Lui Cí îi tresări inima, crezând că este vorba 
despre Iris Albastru, dar, spre uimirea lui, cei care îl așteptau în 
galerie erau doi cerșetori pe care ar fi putut jura că nu-i mai 
văzuse niciodată. Descumpănit, îl întrebă pe portar, care îi 
confirmă că pe el îl așteptau, așa că se îndreptă spre cei doi 
necunoscuți. 

— Nu vă amintiţi de mine? îl întrebă cel mai tinerel. Din ziua 
incendiului de la atelier. Mi-aţi spus că, atunci când o să-l găsesc 
pe șchiop, să vin după bani. 

Ci îl privi de sus în jos până când, brusc, îl recunoscu. Era 
vorba de băiatul pe care îl interogase în imediata apropiere a 
atelierului de bronzuri. Băgă de seamă că cerșetorul care îl 
însoțea se sprijinea într-o cârjă. Trebuia să fie martorul despre 
care îi vorbise tânărul. Clătină din cap. 

— Ai venit târziu, băiete. Cazul este deja rezolvat... se scuză 
el. 

— Dar, domnule! Aţi promis că, dacă îl aduc, ne veţi plăti 
restul de bani... se văită el. 

Ci își aţinti ochii într-ai băiatului. Părea într-adevăr nevoiaș. 
Scoase o pungă și o păstră în mână. 

— De acord. Ce a văzut prietenul tău? 

— Haide! Spune-i! îl îmbrânci tânărul. 

Băiatul șchiop înaintă șontâc-șontăc. 

— Au venit trei persoane, relată el. Una poruncea și celelalte îi 
dădeau ascultare. Eu eram ascuns, așa că i-am putut vedea și 
auzi bine. Persoana care comanda a așteptat afară câtă vreme 
ceilalți au căutat ceva în hală. Apoi au stropit totul cu ulei și 
după aceea au aprins focul. 

— Ințeleg... l-ai recunoaște dacă i-ai vedea? îl întrebă Ci fără 


VP - 453 


convingere. 

— Cred că da, domnule. Unuia din bărbaţi îi spuneau Feng. 
Celălalt părea mongol. 

Ci avu o tresărire. Se apropie de băiat. 

— Și al treilea bărbat? Ce poţi spune despre el? 

— Nu! Nu era bărbat! mărturisi el. Persoana care le poruncea 
era, de fapt, o femeie. 

— Cum adică o femeie? bâigui el. Ce femeie? îl zgâlțâi pe 
băiat de umeri. 

— Nu știu! Am văzut doar că se deplasa anevoie, sprijinindu- 
se de un baston ciudat. Un baston ca... Brusc, băiatul amuţi. 

— Ce se întâmplă? Fir-ar să fie! Vorbește odată! îl zori Ci. 

— Un baston ca al dumneavoastră... i-l arătă băiatul. 

xxx 

Ci rămase trei zile închis în camera lui fără să pună gura pe 
ceva și fără să-și oblojească rănile. Lăsă doar să treacă timpul, 
întrebându-se dacă într-adevăr Iris Albastru o fi atât de vinovată 
pe cât părea, dacă Feng fusese marioneta pe care ea o 
manevrase ca instrument de răzbunare sau dacă or fi existat 
motive ascunse care să-i justifice purtarea. Se întrebă, de 
asemenea, de ce l-o fi trădat Iris pe Feng, salvându-i lui viaţa. Își 
închipui că era ceva ce nu va afla niciodată. 

In aceeași zi, îl vizită Bo. Slujbașul nu avea vești despre Iris 
Albastru, dar îi spuse că ar trebui să se considere norocos. 
Potrivit cercetărilor sale, când în timpul judecății împăratul î 
oferise imunitate în schimbul inculpării sale, hotărâse deja să-l 
execute, fie că se declara vinovat, fie că nu. Singurul lucru care-l 
scăpase de execuţie a fost neașteptata sinucidere a lui Feng. Îi 
comunică, de asemenea, că se porniseră acțiunile pentru 
arestarea Fiinţei Înţelepciunii pentru mituire și fraudă. Ci îi 
mulțumi pentru încredere, dar asta nu îi alină amărăciunea. 

In cea de-a patra zi, lăsă în urmă tânguirile și se ridică din pat. 
Dacă venise la Lin'an cu un scop anume, trebuia să muncească 
din greu ca să-l realizeze. Pe când își făcea toaleta, constată că 
braţele și picioarele își recăpătaseră vigoarea pierdută și că 
mintea lui era din nou avidă de studiu. Apoi luă un bol de orez și 
se îndreptă spre bibliotecă, unde studiau colegii săi. 

In aceeași după-amiază se întâlni cu maestrul Ming. Bătrânul 
începuse să meargă și însănătoșirea acestuia îl bucură pe Ci. Și 
lui Ming îi făcu plăcere să-l găsească din nou înconjurat de cărți. 


VP - 454 


— Studiezi din nou? îl întrebă maestrul. 

— Da. Am o sarcină în faţă. Îi arătă tratatul nou-nouţ de 
medicină legală la care lucra. 

Ming zâmbi. 

— Bo a fost pe aici. Se așeză lângă CI. M-a pus la curent cu 
evoluţia cercetărilor. Se pare că ghicitorul va fi executat. Mi-a 
povestit despre fuga lui Iris Albastru și despre ce s-a întâmplat 
în temniţă când a venit Feng. Mi-a menţionat și că împăratul și-a 
retras promisiunea de a te admite în corpul judecătorilor. 

Ci făcu un semn cu capul. 

— Așa este. Se pare că Ningzong a găsit scuza perfectă, 
etichetând toate descoperirile mele drept vrăjitorii... Ridică din 
umeri cu resemnare. Dar, cel puţin, nu s-a opus participării mele 
la examene și ăsta este singurul lucru care mă interesează. 

— Înţeleg... Ming se văită. Dar va fi greu: mai sunt doi ani 
până la următorul anunţ de convocare, iar examenele sunt greu 
de trecut... Știi? Nu cred că mai e nevoie să continui ca student. 
Cunoștinţele tale de medicină legală sunt excepționale și, dacă 
ai vrea, aș putea face în așa fel încât să fii admis în corpul 
nostru de profesori. Nu va mai trebui să-ți faci griji și nici să te 
lupţi pentru ceva ce poate că nu vei obţine niciodată. 

Ci îl privi pe Ming cu hotărâre. 

— Vă mulţumesc, domnule, dar nu doresc decât să studiez. 
Tot ce mă interesează e să-mi iau acele examene. Se uită la 
sipetul roșu cu documentele tatălui său. Mi-o datorez mie 
însumi, o datorez familiei mele și v-o datorez dumneavoastră. 

Ming încuviinţă zâmbind. Se ridică în picioare ca să se 
retragă, dar, înainte, se opri. 

— O ultimă curiozitate, Ci. De ce ai renunţat la oferta 
împăratului? Bo mi-a spus că, în schimbul tăcerii tale, Ningzong 
ţi-a oferit tot ce îţi puteai dori: retribuţii generoase, o viitoare 
reabilitare și un post în corpul judecătorilor. De ce n-ai acceptat? 

Ci îl privi cu drag pe vechiul său maestru. 

— Într-o anumită ocazie, Iris Albastru mi-a spus că Feng 
cunoștea nenumărate moduri de a muri. Și poate că era 
adevărat. Poate că e adevărat că există nenumărate moduri de 
a muri. Dar dacă sunt sigur de un lucru acela este că există doar 
un singur mod de a trăi. 


VP - 455 


NOTA AUTORULUI 


Încă îmi mai amintesc ziua în care, cu o cafea tare într-o 
mână și un teanc de foi în cealaltă, m-am așezat la biroul meu, 
gata să mă apuc de subiectul pe care urma să îl trateze noul 
meu roman. Pe vremea aceea, îmi erau clare doar două 
premise: prima, că subiectul va trebui să-i emoţioneze atât pe 
cititorii mei, cât și pe mine. Cea de-a doua, că nu voi începe să 
scriu până când nu voi găsi acel subiect. 

Trebuie să mărturisesc că vreme de mai bine de două luni am 
mâzgălit zeci de coli de hârtie. Căutam o poveste emoţionantă 
și captivantă, dar singura pe care o tot pritoceam consta din 
niște subiecte ale căror formulări se reduceau cam la același 
lucru ca până atunci. Și nu voiam așa ceva. Aveam nevoie de 
ceva mai intens, mai palpitant, mai original. 

Din fericire și așa cum se întâmplă de multe ori în astfel de 
cazuri, soarta mi-a bătut la ușă în ianuarie 2007 sub forma unei 
invitaţii la cel de al Vill-lea ICFMT, the Indian Congress of 
Forensic Medicine and Toxicology”!, care are loc în fiecare an la 
New Delhi. Chiar dacă nu sunt medic legist, din raţiuni literare, 
am urmărit mereu cu extrem de mare interes această disciplină 
și, din acest motiv, asistam de multă vreme la mai multe 
conferințe pe teme de medicină legală unde m-am împrietenit 
cu unii dintre membrii acelor forumuri. Printre ei, doctorul 
Devaraj Mandal, pe atunci raportor la congres și persoana care 
mi-a trimis invitația. 

Din diferite motive, nu mă puteam deplasa în perioada aceea, 
dar doctorul Mandal a avut amabilitatea de a-mi trimite un 
amplu dossier cu rezumatul principalelor comunicări care, în 
majoritatea lor, se ocupau de toxicologie, patologie legală, 
criminologie, psihiatrie legală și genetică moleculară. Cu toate 
acestea, conferința care mi-a captat numaidecât interesul nu 
era despre ultimele progrese în materie de spectrofotometrie 
sau despre descoperirile din domeniul analizei ADN-ului 
mitocondrial, ci avea ca temă începuturile istorice ale medicinii 
legale. Mai concret, aprofunda figura celui care este considerat 
pe plan mondial precursorul și părintele acestei discipline. Un 


51 În engleză în original, Congresul de Medicină Legală și Toxicologie din India. 
VP - 456 


om din Evul Mediu asiatic. Chinezul Song Ci. 

Am știut în aceeași clipă că am subiectul viitoarei mele cărți și 
inima a început să-mi bată mai iute. Am abandonat proiectele la 
care lucram și m-am dedicat în întregime scrierii unui roman 
care, într-adevăr, avea să merite osteneala. Viaţa extraordinară 
a primului medic legist din istorie. O epopee fascinantă din 
vechea și exotica Chină. 

Procesul de documentare s-a dovedit deosebit de anevoios. 
Biografia lui Song Ci se mărginea la nu mai mult de treizeci de 
paragrafe extrase dintr-o duzină de cărţi, care, chiar dacă lăsau 
o portiţă deschisă pentru ficţiune, limitau posibilităţile unei 
trame strict biografice. Din fericire, nu se putea spune același 
lucru și despre opera sa, dat fiind că cele cinci volume ale 
tratatului său de medicină legală, publicat în anul 1247, intitulat 
Hsi Yuan Lu Hsiang i, prin intermediul diferitelor sale traduceri în 
japoneză, coreeană, rusă, germană, olandeză, franceză și 
engleză, a dăinuit până în zilele noastre. 

Cu ajutorul prietenului meu, scriitorul Alex Lima, profesor 
asistent la Suffolk County Community College, am obţinut un 
facsimil al acestor cinci volume editat de către Nathan Smith, de 
la Centrul de Studii Chinezești al Universităţii Statului Michigan; 
mai precis, o traducere a profesorului Brian McKnight care 
cuprindea și o valoroasă prefaţă a ediţiei japoneze din 1854. 

Lucrarea, minuţios structurată, prezenta în primul volum lista 
legilor care îi priveau pe judecătorii specializaţi în medicină 
legală; procedeele birocratice utilizate, inclusiv termene, 
numărul de investigaţii care trebuiau să fie efectuate asupra 
aceleiași crime și cei răspunzători pentru acestea; jurisdicțiile; 
regulile de procedură pentru inspectori; elaborarea rapoartelor 
de medicină legală și pedepsele la care s-ar fi expus medicii 
legiști în cazul unui verdict greșit. De asemenea, preconiza 
modul de acțiune la examinarea oricărui cadavru, inclusiv 
obligativitatea de a prezenta mărturii grafice cu ajutorul unor 
tipare cu desene de trupuri pe care trebuiau să fie marcate 
diferitele descoperiri. 

Volumul al doilea descria în amănunt diferitele etape de 
descompunere a cadavrelor, modificările pe care le suferă 
acestea în funcţie de anotimpurile anului, spălarea și pregătirea 
prealabilă a cadavrelor, examinarea trupurilor neînhumate, 


52 În engleză în original, Universitatea de Stat a Comitatului Suffolk. 
VP - 457 


exhumarea cadavrelor, analiza trupurilor descompuse, metodele 
pentru a găsi probe la cadavrele cu un grad avansat de 
descompunere, entomologia legistă, studiul în caz de asfixiere 
sau epuizare, cazul particular al cadavrelor feminine și 
examinarea fetușilor. 

Volumul al treilea se ocupa pe larg de examinarea oaselor, de 
analiza acestora pentru a trage concluzii cu ajutorul revelatorilor 
chimici, de urmele rănilor pe cadavrele devenite schelet, de 
discuțiile referitoare la punctele vitale, de sinuciderile prin 
spânzurare, de simulările de sinucideri pentru a acoperi 
asasinatele și de moartea prin imersiune. 

Volumul al patrulea punea în discuţie moartea produsă prin 
lovituri de pumni sau de picioare, ori cu ajutorul unor 
instrumente contondente, înțepătoare sau tăioase; studiul 
sinuciderilor cu arme ascuţite; asasinatele prin răni multiple la 
care este nevoie să se detecteze adevărata rană ce a cauzat 
moartea; cazurile de decapitare, inclusiv acelea în care trunchiul 
sau capul nu mai este prezent; moartea în urma arsurilor; 
moartea prin vărsarea de lichide fierbinţi; otrăvirile; decesele în 
urma unor boli ascunse; moartea ca rezultat al tratamentelor 
prin acupunctura sau moxibustie și înregistrarea morţilor 
naturale. 

In încheiere, volumul al cincilea se ocupa de cercetările 
asupra deceselor deținuților; de cele produse ca urmare a 
torturilor; de cele produse prin căzături de la mari înălţimi; de 
morţile prin strivire, prin asfixiere, ca urmare a loviturilor date 
de cai sau bivoli, cele cauzate de accidente; morțile persoanelor 
lovite de trăsnet, atacate de fiare sălbatice, decese în urma 
înțepăturilor de insecte și mușcăturilor de șerpi sau de reptile; 
decesele prin intoxicație etilică, prin insolații; morile ca urmare 
a exceselor alimentare; morțile prin excese sexuale și, în sfârșit, 
procedeele pentru deschiderea cadavrelor, precum și metodele 
pentru a împrăștia duhoarea și cele pentru readucerea la viaţă 
în cazurile de moarte aparentă. 

In definitiv, un autentic arsenal de tehnici, metode, 
instrumentare, preparate, protocoale și legi cărora ar trebui să 
le adăugăm numeroasele cazuri de medicină legală rezolvate de 
însuși Ci Song care, fiind incluse în același tratat, îmi vor 
permite să construiesc o istorie nu numai captivantă, ci și - ceea 
ce este lucrul cel mai important - absolut fidelă realității. 


VP - 458 


După această surprinzătoare descoperire, am extins perioada 
de documentare cu încă douăsprezece luni, ca să culeg 
informaţii din sfera politică, culturală, socială, judiciară, 
economică, religioasă, militară și sexuală, precum și referiri 
exhaustive din domeniul medicinii, educaţiei, arhitecturii, 
alimentaţiei, mobilierului, vestimentaţiei, al sistemelor de 
măsură, al monedei, al organizării statale și al birocraţiei din 
China medievală din vremea Dinastiei Song. Odată organizat și 
verificat tot acest material, am descoperit date uimitoare, 
precum situația convulsionată în care se afla Curtea împăratului 
Ningzong din cauza permanentei constrângeri venite din partea 
etniei Jin, popoarele barbare din nord care, după ce au cucerit 
China septentrională, amenințau că vor duce la bun sfârșit 
invazia; normele complexe și stricte de comportament în sânul 
familiei, în care membrii mai tineri nu numai că datorau respect 
absolut, dar și o supunere indiscutabilă față de cei mai în vârstă; 
importanţa ritualurilor ca ax și motor al vieţii; omniprezenţa 
pedepsei fizice, în general de o violență neobișnuită, cu scopul 
de a îndrepta orice greșeală, oricât de nesemnificativă ar fi fost 
aceasta; codul penal deosebit de amănunţit în care erau 
reglementate toate aspectele vieţii; absența religiilor 
monoteiste și coexistenţa filosofiilor care nu se excludeau unele 
pe altele, precum cea budistă, taoistă și confucianistă; 
reglementarea avansată și echitabilă care garanta accesul la 
funcţiile de putere ca urmare a trecerii cu succes a unor 
examene deschise oricărui aspirant, organizate la fiecare trei 
ani; sentimentul antimilitarist generalizat sau uimitoarele 
progrese științifice și tehnice - busola, pulberea de uz militar, 
tiparniţa cu litere mobile, bancnotele, răcitorul, corăbiile cu 
compartimente etanșe... - care au înflorit în timpul Dinastiei 
Song. 

Dar, oricât de ciudat ar părea, odată schiţate principalele 
trăsături ale temei, prima dificultate cu care m-am confruntat a 
fost aceea de a le da nume protagoniștilor romanului. 

Când răsfoim o carte ale cărei personaje sunt străini, putem 
să le reținem numele și prenumele și să-i identificăm cu indivizii 
pe care îi reprezintă, pentru că, în general, acele nume au 
rădăcini ebraice, grecești sau latine care, într-o oarecare 
măsură, ne sunt cunoscute, deși sunt arhaice. Astfel, 
patronimele puţin uzuale în ziua de azi ca, de exemplu, Xenofon, 


VP - 459 


Hasdrubal, Suetonius sau Abderramân nu numai că sunt ușor de 
recunoscut, dar și simplu de diferențiat și de reţinut. Ceva 
asemănător se întâmplă și cu numele anglo-saxone. Astfel, Erik, 
John, Peter sau Wolfgang, datorită caracterului lor familiar, 
derivat din folosirea lor în mijloacele audio-vizuale, ne sunt la fel 
de cunoscute precum lon, Petru sau losif. Din nefericire, nu se 
întâmplă la fel și cu numele orientale. Și cu atât mai puţin, cu 
cele chinezești. 

Limba chineză - de fapt, numeroasele sale dialecte - este 
extrem de complexă. Majoritatea cuvintelor sunt monosilabice, 
cu particularitatea că aceeași silabă poate fi rostită cu până la 
cinci intonaţii diferite. Ei bine, să ne imaginăm acum un roman 
ale cărui personaje au următoarele nume: Song, Tang, Ming, 
Peng, Feng, Fang, Kang, Dong, Kung, Fong și Kong. După trei 
pagini nu va exista un singur cititor care să nu fi abandonat 
cartea cu o îngrozitoare durere de cap. 

Ca să evit această problemă, deși am păstrat numele 
principalelor personaje istorice, m-am văzut obligat să le schimb 
pe cele care, prin asemănarea cu altele deja utilizate, ar fi putut 
induce cititorul în eroare. Din același motiv, ca să denumesc 
personaje secundare, am folosit un obicei tipic al epocii 
constând în substituirea numelor date la naștere cu porecle ce 
dezvăluiau calităţile persoanelor cărora le erau atribuite. 

Dar dificultăţile continuau. Așa-numitul pinyin este un foarte 
util sistem de transcriere fonetică, permițând reprezentarea 
complicatelor ideograme chinezești în cuvinte alfabetice pentru 
a putea fi citite, pronunţate și scrise de către orice occidental. 
Totuși, diversitatea tonală a pronunţiei chinezești a făcut ca 
același cuvânt să fie transcris în diferite forme, în funcţie de 
percepţia  ascultătorului. Astfel, potrivit sursei pe care o 
consultăm, îl vom putea găsi pe protagonistul Song Ci sub 
denumirea de Tsong Ci, Tsung Ci, Sung Ci, Sun Tzu sau Sung 
Tzu. 

Și mai este ceva. În China, numele de familie se pronunţă 
întotdeauna înaintea prenumelui, astfel că acesta din urmă 
aproape că nu se folosește și se utilizează doar numele de 
familie. Astfel, protagonistul nostru, cel pe care îl numesc Ci 
Song de-a lungul romanului și, cel mai des, pur și simplu Ci, în 
realitate ar fi fost numit de către contemporanii săi Song Ci și, 
de obicei, doar Song. 


VP - 460 


De ce am schimbat ordinea? În principal, din trei motive. 
Primul, ca să fac să-i semene denumirea cu cea obișnuită în 
societatea noastră occidentală, în care numele de familie 
figurează întotdeauna după prenume. Al doilea motiv, pentru a 
evita problemele de înțelegere care s-ar fi ivit când în același 
paragraf s-ar fi făcut referire la fii și părinţi, ale căror nume nu 
ar fi putut fi diferenţiate (Song și Song). lar al treilea motiv, încă 
și mai surprinzător, din cauza ciudatei coincidențe că, în 
perioada aceea, numele de familie al împăratului era tot Song 
(Tsong). 

Odată rezolvată această problemă, m-am confruntat cu o 
dilemă și mai mare. Poate că unul dintre cele mai importante 
obstacole pe care le are de înfruntat orice scriitor atunci când 
hotărăște să scrie un roman pe fundal istoric este acela de a 
stabili cât adevăr și câtă ficțiune va conţine manuscrisul care, 
prin caracteristicile sale, trebuie să respecte în mod scrupulos 
datele disponibile. 

Am luat parte deseori la mese rotunde a căror temă de 
discuţie consta în stabilirea criteriilor conceptului de roman 
istoric, dezbateri care, în general, sfârșeau prin a stabili, cu o 
vehemenţă mai mare sau mai mică, gradul, calitatea și 
cantitatea de istorie pe care trebuie să o conţină un roman - 
care, prin definiţie, este o naraţiune de ficțiune -, ca să fie 
considerat cu adevărat istoric. În numeroase ocazii, participanţii 
la discuţii se puneau de acord să susţină clasificarea pe care o 
făcuse cândva semiologul Umberto Eco, acesta fiind cel care, în 
numeroase articole, a stabilit trei modalităţi diferite: romanul 
romantic sau fantastic, în care atât personajele, cât și faptele 
narate și fundalul istoric sunt absolut fictive, dar acoperite de o 
aparenţă de veridicitate (un exemplu al acestei împărțiri ar fi 
romanele din ciclul Regelui Arthur ale lui Bernard Cornwell). In al 
doilea rând, ceea ce Eco prezintă ca fiind „romane de capă și 
spadă”. Cele în care personajele istorice reale se văd antrenate, 
datorită imaginaţiei autorului, în situaţii fictive care nu s-au 
întâmplat niciodată (în această categorie vom întâlni autori 
precum Walter Scott, Alexandre Dumas sau Lev Tolstoi). Și, în 
cele din urmă, cele pe care autorul italian le numește „romane 
istorice propriu-zise”, pe care le definește ca fiind cele care 
prezintă personaje fictive ce se desfășoară într-o situaţie istorică 
reală (și în care se încadrează în mod evident romanul său 


VP - 461 


reprezentativ Numele trandafirului). 

După părerea multora, de aici lipsesc biografiile romanţate, 
falsele memorii și eseurile mai mult sau mai puţin riguroase. 

În orice caz, părerea mea este că un roman istoric trebuie să 
fie, înainte de orice, un roman. Trebuie să plecăm de la ideea de 
bază că romanul este ficţiune și doar în felul acesta se înţelege 
magia și puterea sa de a captiva. Odată depășită această dificilă 
formalitate, cheia ar trebui să rezide în rigurozitatea și 
onestitatea cu care autorul tratează evenimentele istorice 
relatate. Pentru că este un fapt tot atât de istoric să scrii un 
roman despre luliu Cezar în războiul din cele două Galii, ca și 
despre un sclav anonim care și-a pierdut viaţa ridicând un 
templu. Totul depinde de rigurozitate. In cazul lui Cezar, 
personajul este istoric, dar acest lucru nu garantează că în 
relatarea noastră și actele, și sentimentele, și gândurile sale 
sunt tot istorice. În al doilea caz, sclavul cu siguranţă că nu a 
existat, dar ar fi putut să existe cineva ca el. Și dacă personajul 
nostru de ficţiune se comportă ca sclavul care ar fi putut să 
existe, atunci episodul va fi la fel de expresiv și de real, ca și 
când am călători cu adevărat în trecut și l-am putea privi. 

În mod evident, obligaţia autorului este aceea de a scrie un 
roman în care Cezar să gândească, să simtă și să acţioneze 
dincolo de ceea ce istoriografia ne garantează că a gândit, a 
simţit și a acționat, deoarece, în caz contrar, în loc de roman, 
am vorbi despre un eseu, despre o biografie sau despre un 
articol documentar. Dar este tot responsabilitatea autorului ca 
această ficțiune să fie verosimilă și consecventă cu ceea ce știm 
că s-a întâmplat în realitate. De bună seamă că am greşi dacă 
am desconsidera romanul istoric care folosește personaje fictive 
ce se desfășoară într-o lume reală, pentru că lumea aceea și 
toate acțiunile care înconjoară personajul fac și ele parte, cu 
majuscule, din istoria noastră. 

În acest sens, este obligatoriu să semnalez faptul că, deși 
marile evenimente sunt cele care se ţin minte mereu, cele mici 
și cotidiene sunt cele care ne însoțesc zi de zi în viaţa noastră, 
cele care ne fac fericiţi sau nenorociţi, cele care ne fac să 
credem și să visăm, cele care ne îndeamnă să iubim, să luăm 
decizii și, uneori, să luptăm și să murim pentru ceea ce credem. 
Marele istoric Jacques Le Goff a fost primul care a revendicat 
istoria faptelor cotidiene: cea a iarmaroacelor medievale, cea a 


VP - 462 


oamenilor sărmani care trăiau prost în sate, cea a bolilor, a 
pedepselor și a condamnărilor; cea a realităţii vieții celor dați 
uitării, în opoziţie cu strălucirea și rezonanţa bătăliilor povestite 
întotdeauna de către învingători. 

Celor interesați să aprofundeze această temă le-aș 
recomanda călduros să citească eseul Cinci puncte de vedere 
asupra romanului istoric, editat de Evohe și semnat de către 
Carlos Garcia Gual, Antonio Penad6s, Javier Negrete, Gisbert 
Haefs și Pedro Godoy. Prestigioșii săi autori nu numai că aduc o 
viziune pătrunzătoare asupra acestei chestiuni, dar o fac într-o 
formă amuzantă și pedagogică. 

În cazul Cititorului de cadavre, protagonistul, Song Ci, este un 
personaj real, aproape necunoscut prin acţiunile sale, dar 
amintit pentru foarte extinsa sa operă științifică. De aceea, în 
acest roman, am căutat să prezint cu minuţiozitate felul în care 
muncea protagonistul, inovatoarele sale metode de cercetare 
legistă, dificultăţile începuturilor, îndrăzneala, perspicacitatea sa 
intelectuală, pasiunea pentru studiu și zelul său pentru dreptate 
și adevăr. Toate procesele, procedurile, legile, protocoalele, 
analizele, metodele, instrumentarul și materialele descrise în 
fiecare caz relatat corespund într-un mod cât se poate de fidel 
cu realitatea. Lista actorilor este completată prin prezenţa altor 
personaje reale, dintre care se evidenţiază împăratul Ningzong 
și suita sa, sfetnicul de la Dregătoria Pedepselor sau bătrânul 
profesor Ming. Am utilizat, de asemenea, fapte istorice, precum 
existența academiei acreditate, situația de instabilitate politică 
de la graniţă și, mai ales, apariţia, pentru prima dată în lume, a 
unui tun de mână sau „pistol”, o armă pe cât de inovatoare, pe 
atât de mortală. 

Dar, în plus, am introdus elemente de ficțiune care mi-au 
permis să recreez, în cadrul unei atmosfere verosimile, 
societatea, intriga și transformarea epocii. In acest sens, am 
țesut o complicată tramă în care am făcut speculaţii asupra 
modului în care formula pulberii explozive, păzită de chinezi ca 
un înalt secret de stat, a putut trece în mâinile dușmanilor lor, 
mongolii, pentru ca până la urmă să ajungă în Europa. 

În ceea ce privește boala rară de care suferă Song Ci, numită 
științific CIPA (Congenital Insensivity to Pain with Anhidrosis)5, 
constând într-o ciudată mutație a genei care codifică receptorul 


53 În engleză, Insensibilitate Congenitală la Durere cu Anhidroză. 
VP - 463 


neurotrop al tirozinei kinaze (NTRK1) și care împiedică formarea 
celulelor nervoase responsabile cu transmiterea la creier a 
semnalelor de durere, căldură și frig, trebuie să admit că este o 
licență narativă pe care am introdus-o cu scopul de a spor 
dramatismul protagonistului. Cu toate acestea, o asemenea 
boală, mai mult decât un dar minunat care îl ajută pe Song Ci să 
depășească anumite vicisitudini, în realitate, se manifestă prin 
latura sa cea mai întunecată și negativă, care îl preface, îl arde 
și îl vatămă pe protagonist, făcându-l să se simtă ca un monstru 
blestemat. 

În cele din urmă și ca mod de încheiere, aș vrea să ofer o 
reflecţie personală asupra genurilor literare. Este cunoscută de 
toată lumea tendința înnăscută a fiinţei omenești de a clasifica 
tot ce îl înconjoară, ceva logic într-o societate în care deseori 
oferta depășește cererea și informaţiile sunt atât de ample, 
încât utilitatea lor este umbrită de propria abundență. Cu 
genurile literare se întâmplă ceva asemănător: s-a publicat atât 
de mult, încât editorii au nevoie să știe în ce colecţie se va 
încadra fiecare titlu; librarii, în ce fel vor clasifica aceste titluri în 
locurile unde le vor expune; iar cititorii, o orientare care să-i 
ajute să aleagă o carte după gusturile lor. 

Până aici, nu ar fi o mare problemă. Este o formă de 
organizare, iar organizarea este necesară. Ceea ce poate că nu 
este atât de necesar este obiceiul tipic omenesc de a eticheta în 
mod categoric fiecare roman. Etichetăm genurile „majore”, 
genurile „minore”, genurile „mai bune” și genurile „mai 
proaste”, fără ca aceste etichete să depindă, în niciun caz, în 
mod obiectiv, de calitatea individuală a fiecărui titlu. 

Și spun toate acestea pentru că mi-a fost dat uneori să aud, 
nu fără o oarecare îngrijorare, că romanul istoric este un gen 
„Minor”. 

De câte ori am auzit așa ceva, m-am întrebat uimit dacă 
persoana care făcea acel comentariu o fi vorbit despre un 
roman anume sau, de fapt, s-o fi lăsat influenţată de un curent 
de opinie. Ca să ilustrez acest fapt, să ne imaginăm pentru o 
clipă că un scriitor contemporan cu un talent neobișnuit ar scrie 
în ziua de azi o poveste tragică de dragoste între doi tineri ale 
căror familii, Capulet și Montague, se urăsc de moarte. Oare 
numai pentru că este plasată în Verona secolului al XVI-lea 
Romeo și Julieta ar fi clasificată drept o simplă lucrare istorică și 


VP - 464 


ar înceta să mai fie cea mai frumoasă poveste de dragoste 
istorisită vreodată? 

Sincer vorbind, cred că, în acest caz, ar trebui adusă în 
discuţie definiţia genurilor pe care ne-a lăsat-o cândva inefabilul 
José Manuel Lara5*: „În realitate, există numai două categorii de 
romane: cele bune și cele proaste”. 


54 Editor spaniol (1914-2003), întemeietorul editurii Planeta și al Grupului Editorial 
Planeta, care cuprinde editurile Seix Barral, Espasa Calpe și Destino. 


VP - 465 


SCURTĂ PREZENTARE BIOGRAFICĂ 


Song Ci s-a născut în anul 1186 la Jianyang, subprefectura 
Fujian. Tatăl său, Song Kung, nu s-a făcut remarcat prin studiu, 
dar a reușit să ia examenele guvernamentale datorită 
facilităţilor pe care i le-a acordat împăratul Ningzong. Obsedat 
de viitorul fiului său, Kung a avut grijă ca Song Ci să fie instruit 
de un discipol al lui, Chu Hsi, înainte de intra în tť'ai-hsue, 
Universitatea Naţională din Lin'an (actualmente Hangzhou). 
După ce a urmat studii de medicină, drept și criminologie, în 
1217, Song Ci a obţinut doctoratul Chin-shih, fiind numit epistat 
la Yin, în subprefectura Chekiang. Dar moartea neașteptată a 
tatălui său l-a împiedicat să-și ia funcţia în primire, având 
obligaţia să se retragă ca să ţină doliul după cum se obișnuia. 
După aproape un deceniu, Song Ci a preluat postul de 
funcționar la cadastru în Hsin-feng, în subprefectura Kiangsi. 
Succesele sale în cercetarea legistă au provocat invidia 
intendentului superior, care l-a denigrat de mai multe ori până a 
reușit să-l facă să abandoneze cariera de funcţionar. După 
moartea intendentului, Song Ci și-a reluat vechiul post, din care 
a fost avansat în diferite funcții administrative, inclusiv în cele 
de subprefect, prefect și intendent judiciar. Toată viaţa lui s-a 
dedicat studiului și analizei legiste, respingând vechile proceduri 
bazate pe esoterism și magie, pentru a introduce tehnici noi, 
dintre care unele și-au păstrat valabilitatea până în ziua de azi. 
A murit în anul 1249, la doi ani după ce a desăvârșit primul și 
cel mai important tratat științific de medicină legală: Hsi Yuan 
Lu Hsiang i. 


VP - 466 


GLOSAR 


ALCHIMIE: Termenul de /jindanshu, „tehnicile aurului și ale 
cinabrului”, este cel mai des folosit pentru a denumi alchimia 
taoistă externă sau waidan. Primele tehnici alchimiste sunt 
menţionate în lucrări precum Huainanzi prin termenul de 
huangbaishu, „tehnici ale galbenului și ale albului”, culori care 
desemnează aurul și argintul sau substituenţii acestora. 
Cinabrul capătă o mare importanţă și în fabricarea pastilelor 
și a elixirelor de viaţă lungă. Această operaţiune se numește 
liandanshu, „tehnica de rafinare a  cinabrului”, sau 
Xiandanshu, „tehnici ale cinabrului nemuririi”. Prin aplicarea 
acestor procedee s-au descoperit multe produse chimice și 
botanice cu scop terapeutic. În timpul Dinastiei Han, 
alchimiștii taoiști care făceau cercetări asupra unui elixir al 
nemuririi au provocat numeroase incendii, în timpul 
experimentelor cu sulf și salpetru (nitrat de potasiu). Unul 
dintre acei alchimiști, Wei Boyang, a scris un text de alchimie 
intitulat Carte despre înrudirea celor trei, care atrăgea atenţia 
asupra proprietăţilor explozive ale amestecurilor anumitor 
substanțe. Multe dintre primele amestecuri de pulbere 
chinezească erau alcătuite din substanțe toxice, cum ar fi 
mercurul și arsenicul în combinaţie, putând fi considerate ca o 
formă primitivă de armă chimică. Începând cu Dinastia Song, 
termenul de dandingpai, „cinabru și creuzet”, se folosește 
pentru a desemna alchimia în general. 

ANIVERSAREA ZILEI DE NAȘTERE: Chinezii nu socotesc vârsta 
persoanelor în același mod ca occidentalii. În Occident, o 
persoană împlinește ani în ziua de aniversare a nașterii sale, 
dar în China toţi locuitorii împlinesc ani în aceeași zi, care 
coincide cu intrarea în noul an, care se sărbătorește în prima 
săptămână a lunii februarie. Așadar, un copil chinez născut în 
noiembrie va împlini un an la începutul lui februarie, cu toate 
că nu vor fi trecut decât trei luni de la venirea sa pe lume. 
Acesta este motivul pentru care data nașterii era amintită 
doar pentru calculul horoscopului, nu și pentru controlul 
vârstelor. 


VP - 467 


APE OTRĂVITE: O veche enciclopedie medicală de pe vremea 
Dinastiei Chin conţine, probabil, prima referire scrisă la 
cumplitul virus al febrei dengue. Tratatul a fost elaborat între 
anii 420 și 265 î.Hr., editat cum se cuvine în anul 610 d.Hr. 
sub Dinastia Tang și reeditat în anul 992 d.Hr. în timpul 
Dinastiei Song din nord. Boala a fost numită „apă otrăvită” și 
era pusă în legătură cu insectele zburătoare care mișunau 
deasupra apelor infestate. Febra dengue este o boală virală 
acută transmisă de ţânţarul Aedes aegypti, care se dezvoltă 
în apa strânsă în recipiente și în obiecte nefolosite sau în ape 
stătătoare. O varietate gravă este dengue hemoragic (DH), 
care se manifestă prin pierdere de lichide și de sânge din 
pricina tulburărilor de coagulare, putând duce, într-un răstimp 
de patru până la opt ore, la sindromul de șoc provocat de 
Dengue (SSD) și la moarte. 

BONETA CU ARIPIOARE DUBLE: Bărbaţii purtau întotdeauna pe 
cap o bonetă, tocă, tichie sau scufie care acoperea un mic 
coc. Cei mai sărmani își legau o fâșie ponosită de pânză pe 
cap. Imbrăcămintea și mai ales boneta reflecta poziţia socială. 
Dacă boneta avea aripioare duble, acestea puteau flutura 
peste urechi, pe direcţie orizontală, parţial lăsate în jos sau 
căzute, în funcţie de rangul posesorului. 

CLEPSIDRA: Ceasurile de apă sau clepsidrele au fost folosite de 
chinezi cu o mie de ani înainte de nașterea lui lisus Hristos. În 
anul 1086, omul de știință chinez Song Su a inventat un ceas 
astronomic acţionat de apă, depășind precizia de măsurare a 
ceasurilor mecanice europene din aceeași epocă. Acest ceas, 
un turn de șase metri înălțime, folosea un rezervor din care 
curgea un șiroi de apă pe palele unei roți. Aceasta punea în 
mișcare diverse mecanisme care făceau să apară diferite 
simboluri prin care se indicau orele și care, însoţite de bătăi în 
gong și în tobe, mișcau o sferă cerească având pe ea 
reprezentarea stelelor și a constelaţiilor. Abaterea zilnică a 
acestui ceas era mai mică de două minute. 

CULI: Lucrător sau servitor din clasa de jos; muncitor lipsit de 
vreo calificare. Cu toate că folosirea termenului de culi se 
generalizează în Occident pentru a denumi peiorativ mâna de 
lucru asiatică, cea care a emigrat în cele două Americi în 
secolul al XIX-lea, asociindu-l cu cuvântul englezesc coolie 
(„hamal în port”), originea lui se întoarce în timp până la 


VP - 468 


străvechiul termen chinezesc gu Ií sau Kkuli, care textual 
înseamnă „uzul amar al forței brute”, având, de asemenea, 
accepţiuni similare cu bengalezul kuli sau cuvântul qu/ din 
limba hindi. 

HANFU: Hanfu-ul este veșmântul tradițional utilizat de etnia 
Han, populaţia majoritară din întreaga istorie a Chinei. Constă 
dintr-un halat amplu cu mâneci largi care se petrece peste 
piept și se înnoadă la brâu. Bărbaţii poartă sub el pantaloni, 
nu și femeile. Oamenii sărmani purtau haine zdrenţuite de 
cânepă, pantaloni rupţi și turbane. Femeile și bărbaţii cu stare 
purtau tichii de mătase neagră și tunici cu mâneci lungi din 
mătase de culoare turcoaz, roșu-aprins sau purpuriu, strânse 
în cingători cu catarame de jad, aur și corn de rinocer. 
Podoabele erau reglementate de legi privitoare la lux, niște 
dispoziții care restrângeau veșmintele cele mai somptuoase - 
precum și mobilele și reședințele - pentru uzul claselor sus- 
puse. În practică, asemenea legi nu erau aplicate. Modele 
imperiale erau imitate cu nerușinare de către neguţătorii 
parveniţi, făcând ca în nouă cazuri din zece legea să nu fie 
respectată. Hanfu-ul a influenţat îmbrăcămintea tradiţională a 
altor ţări, precum kimonoul în Japonia, hanbok-ul în Coreea 
sau âo tu thân în Vietnam. 

JIN, JURCHEN: Etnia Jin, cunoscuţi și ca jurcheni, a fost un popor 
asiatic care a locuit în regiunea din jurul fluviului Amur, la 
actuala graniţă orientală dintre Rusia și China. Inaintași ai 
manciurienilor, în anul 1127 au prădat cu succes capitala 
chineză de pe atunci, Kaifeng, silindu-l să abdice pe împăratul 
din Dinastia Song din Nord. După ce a fugit din capitală, o 
nouă dinastie chineză s-a ivit în Sud, stabilindu-și capitala la 
Lin'an. Dinastia Song din Sud și-a continuat lupta mai bine de 
un deceniu împotriva stăpânirii Jin, până când au semnat un 
tratat de pace care ceda invadatorilor tot nordul Chinei. In 
ciuda numeroaselor încercări, Dinastia Song din Sud nu a 
reușit niciodată să-și recupereze teritoriile pierdute. 

LI: Mila chinezească. Măsură de lungime echivalentă cu 
aproximativ 560 de metri. Pedepsele cu surghiunul pentru 
unele delicte variau între 2.000 și 3.000 de /; distanţă, adică 
între aproximativ 1.000 și 1.500 de kilometri. 

LIN'AN (ACTUALMENTE HANGZHOU): Capitala Dinastiei Song din 
Sud. După invazia etniei Jin, Dinastia Song s-a retras în sudul 


VP - 469 


Chinei, stabilindu-și capitala la Hangzhou, oraș pe care l-au 
rebotezat Lin'an. Ulterior, orașul și-a recăpătat vechea 
denumire. 

MOXIBUSTIE: Terapie aparţinând medicinii orientale care 
utilizează rădăcina presată a plantei numite pelinariţă, căreia 
i se dă forma unei ţigări de foi sau moxă. Odată aprinsă, se 
aplică pe pielea pacientului, provocând mici arsuri controlate, 
sau se plasează la capătul bont al acelor folosite în 
acupunctura pentru a transmite astfel căldura. 

MU: Unitate de măsură a pământului, echivalentă cu de 666 
metri pătrați. 

NEOCONFUCIANISM: în timpul Dinastiei Song au coexistat pașnic 
trei doctrine filosofice: confucianismul, taoismul și budismul. 
Dar în sânul elitei birocratice, a căpătat forță un curent numit 
neoconfucianism, o renaștere confucianistă care a păstrat 
standardele morale și politice tradiţionale, combinându-le cu 
elemente conceptuale taoiste și budiste în care erau cuprinse 
și unele idei extrase din Cartea schimbărilor (I Ching), în afară 
de teoriile referitoare la yin și yang asociate cu simbolul Taiji. 
Un motiv tipic neoconfucianist sunt picturile care îi reprezintă 
pe Confucius, Buddha și Lao Tse degustând oțet din același 
urcior, intitulate Cei trei maeștri sunt unul singur. Cu toate 
acestea, mulţi neoconfucianiști se declarau pe faţă împotriva 
acestor curente, respingând budismul ca religie și 
condamnând cultul lui Buddha. In pofida acestor concepții, 
textele neoconfucianiste au adaptat idei și credinţe budiste la 
tezaurul confucianist. În China, neoconfucianismul a fost 
crezul recunoscut oficial de la dezvoltarea sa odată cu 
Dinastia Song și până la începutul secolului al XX-lea. Intre 
multe alte reglementări,  neoconfucianismul condamna 
deschiderea trupurilor, cu toate că permitea examinarea 
acelora care erau deja deschise, fie prin răni cauzatoare de 
moarte, fie ca o consecință a descompunerii. De asemenea, 
considera homosexualitatea ca fiind un comportament 
depravat și reprobabil. 

PALANCHIN: Un fel de scaun sau de lectică purtată în mâini, în 
general închisă și acoperită, utilizată în Orient pentru a 
transporta persoane importante. 

PEDEPSE: Lingchi, sau moartea prin cele o mie de tăieturi, era 
pedeapsa cea mai oribilă prevăzută în codul penal. Dar nu era 


VP - 470 


singura. Printre cele mai frecvente se numărau seriile de 
lovituri de baston aplicate cu vergi de bambus netede, fără 
noduri, a căror lungime, grosime și greutate erau perfect 
stipulate și clasificate. Jia, denumită impropriu jug, consta 
dintr-o piesă de lemn tare, pătrată, asemănătoare cu tăblia 
unei mese, separabilă în două bucăți și prevăzută cu o gaură 
la mijloc prin care se introducea capul condamnatului. 
Cătușele fabricate din lemn tare erau folosite doar pentru 
bărbaţi. Fiarele erau de metal și strângeau picioarele, 
limitându-le mișcarea. 

PREFECTURĂ: În timpul Dinastiei Song din Sud, China era 
împărţită din punct de vedere administrativ în șaisprezece 
circuite sau provincii (/u sau tao), de o mărime asemănătoare 
cu a Irlandei, al cărui responsabil era intendentul judiciar. 
Fiecare circuit era împărțit în prefecturi (între zece și douăzeci 
pentru fiecare circuit), unități de administraţie locală conduse 
de un număr determinat de dregători și ajutoare care se 
ocupau de diferitele arii administrative. În sfârșit, fiecare 
prefectură era împărţită la rândul ei în mai multe 
subprefecturi sau districte (hsien), între două și douăzeci 
pentru fiecare prefectură, conduse în general de doi sau trei 
dregători: subprefectul (chih-hsien sau hsien-ling) îndeplinea 
funcţia de șef judiciar și magistrat al ariei sale, în afară de alte 
sarcini din administraţie. În subordinea sa se afla un 
perceptor (chu-pu) care se ocupa cu încasarea impozitelor și 
un epistat sau șef de poliţie (hsien-we;), responsabil cu legea 
și ordinea publică. 

QIAN: Qiân-ul era principala unitate monetară în China. Era o 
monedă de cupru foarte subțire, găurită la mijloc pentru a 
putea fi înșirată pe o sfoară care apoi se lega la centură. De 
aici, numele de șir, folosit pentru a denumi în egală măsură și 
sforile cu o sută și pe cele cu o mie de gián. Un șir de o mie 
de giân cântărea înjur de cinci kilograme și echivala cu un 
tael (aproximativ patruzeci de grame de argint pur). In timpul 
Dinastiei Song, moneda giân coexista cu bancnotele de 
hârtie. La început, această hârtie consta în bilete 
asemănătoare cu certificatele de credit garantate prin suma 
de bani depusă în casele marilor comercianţi, dar, ulterior, 
statul a participat la producţia de acte de credit și apoi a emis 
o bancnotă obișnuită de hârtie. Pentru a-i descuraja pe 


VP - 471 


falsificatori, s-a decretat pentru aceștia pedeapsa cu moartea, 
oferindu-se în același timp recompense valoroase pentru 
denunţători, cele două avertizări fiind imprimate chiar pe 
bancnote, împreună cu desenul unui falsificator spânzurat sau 
sfâșiat, ca să înțeleagă și analfabeţii. Hârtia prezenta, de 
asemenea, desenul a zece sfori de câte o sută de monede 
pentru ca neștiutorii de carte să-i cunoască valoarea. 

RĂCITORUL DE CONSERVARE: Numit și 7ong Bing Jian sau ladă 
din bronz cu gheaţă, răcitorul de conservare consta dintr-o 
lădiță confecționată din acest metal, compartimentată, în 
care se depozita gheaţă împreună cu alimentele proaspete 
sau îngheţatele, sau cu băuturile care se doreau a fi 
conservate. Unul dintre primele astfel de răcitoare a fost găsit 
în provincia Hubei. Vechimea lui a fost datată în jurul anului 
300 î.Hr. 

RITUALURI ȘI DEVOTAMENT FILIAL: Ritualurile sunt regulile care 
organizează societatea, structurată potrivit unei ierarhii 
rigide: omul nu se definește prin personalitatea sa, ci prin 
respectarea unor ritualuri, cu alte cuvinte, printr-un 
comportament reglementat care este considerat just în ceea 
ce privește poziţia sa în societate. La fel ca respectul faţă de 
părinţii lor biologici, supușii trebuie să-și manifeste 
devotamentul filial față de „tatăl împărat”, o ființă virtuoasă, 
înzestrată pe deasupra și cu calitatea bunăvoinţei, și care are 
dreptul şi datoria de a guverna. In cultura chineză 
tradițională, specializarea în ceremonii a fost o constantă a 
membrilor Curţii și a familiilor aristocratice, mai ales în 
perioada confucianistă. Atât în Li Ji, cât și în Bohutong (Cărțile 
ritualurilor) se stabilește că moartea unuia din părinţi merită 
trei ani de doliu și că modul cel mai strict de a ţine doliu este 
retragerea din viaţa publică, purtând îmbrăcăminte din pânză 
de sac și locuind într-o colibă aproape de mormânt. Oamenii 
sărmani care nu-și puteau permite să nu muncească se 
mulțumeau să lipsească de la petreceri, să nu se 
căsătorească în timpul celor trei ani cât dura doliul și să se 
abțină de la orice activitate sexuală. Chinezii ofereau sacrificii 
morților lor în timpul ritualurilor funebre taoiste, budiste, 
confucianiste sau a unei combinaţii a acestora. Dar termenul 
de „sacrificiu” nu are semnificația occidentală de „a măcelări 
o ființă omenească sau un animal ca ofrandă adusă unui zeu”, 


VP - 472 


ci se referă, de fapt, la un sacrificiu propriu, adică la „a 
renunţa la ceva pentru a obține altceva”. De exemplu, dacă 
cineva le oferea drept sacrificiu defuncţilor să-i un coș cu 
fructe, asta presupunea un sacrificiu pentru cel care îl oferea, 
deoarece renunţa să le mănânce pentru ca de ele să se 
bucure rudele sale decedate. Funeraliile se realizau sub forma 
incinerărilor sau a  înhumărilor; dacă persoana era 
înmormântată, după ce treceau șapte ani, oasele erau scoase 
din pământ în mod ritual, spălate și înhumate din nou. 

ȘAMPANA: Șampana este o ambarcaţie plană, fără chilă, între 
3,5 și 4,5 metri lungime, utilizată pentru transportul 
călătorilor sau al mărfurilor, pentru pescuit și chiar ca 
locuință. Textual, sam pan înseamnă „trei scânduri”, cu 
referire la construcţia ei de bază, deoarece pentru ea se 
folosește o scândură drept podea și încă două pentru părțile 
laterale. Prin extensie, este denumită tot șampană și jonca 
chinezească, o corabie cu pânze tradițională, poate cea mai 
veche din câte s-au cunoscut și care s-a păstrat în forma 
originală de la apariţia ei în anul 600 d.Hr. 

TIMPUL: În vreme ce în Occident anul 1 al erei noastre se 
stabilește începând cu nașterea lui lisus Hristos, sau în ţările 
musulmane de la data la care Mahomed a fugit de la Meca în 
anul 622 d.Hr., în China imperială nu exista un an unic ca 
punct de plecare, ci începea de fiecare dată când un nou 
împărat ocupa tronul; de altfel, se întâmpla ca, potrivit 
capriciului său și calculelor zodiacale, să se stabilească 
diverse ere în cadrul aceleiași domnii. Astfel, în timpul 
domniei sale (1194-1224), împăratul Ningzong a stabilit patru 
ere. Pe prima, de la 1195 până la 1200, a denumit-o 
Qingyuan. Cea de-a doua, de la 1201 până la 1204, Jiatai. Cea 
de-a treia, de la 1205 la 1207, Kaixi. lar cea de-a patra, de la 
1208 până la moartea sa la vârsta de 56 de ani, Jiading. In 
ceea ce privește lunile, fiecare an era împărțit în 
douăsprezece luni, începând în februarie (prima lună) și 
terminând în ianuarie (cea de-a douăsprezecea lună). De 
asemenea, fiecare an se împărțea în douăzeci și patru de 
perioade climatice. Ziua era fragmentată în douăsprezece 
intervale de câte două ore fiecare, denumite shichen. (O oră 
chinezească este egală cu două ore occidentale.) Fiecare 
shichen se împarte în opt ke (cincisprezece minute), care are 


VP - 473 


cincisprezece fen, astfel că un fen este egal cu un minut. O 
oră se numește tschuco, iar un jike este un sfert de oră. 
Această diferență este deosebit de relevantă pentru a 
înțelege stabilirea termenelor morții. Legea stabilea că nu 
puteau trece mai mult de patru ore de la aducerea la 
cunoștință a unei crime până în momentul în care judecătorul 
de instrucţie responsabil cu cazul examina cadavrul. Dat fiind 
că pentru a înlesni o lectură mai simplă, în roman am preferat 
să folosesc termenul occidental de „oră”, în locul 
corespondentului său chinezesc shichen, timpul maxim 
permis pentru a începe examinarea unui cadavru ar fi de fapt 
de patru shichen, adică opt ore occidentale. Nepunându-se la 
socoteală orele nocturne, în practică, termenul pentru a 
începe cercetarea in situ se extindea până la șaisprezece ore 
occidentale. 


Denumirea orelor și clasificarea lor era după cum urmează: 


Zi Ora șobolanului 23h-01h 
Chou Ora bivolului 01h-03h 
Yin Ora tigrului 03h-05h 
Mao Ora iepurelui 05h-07h 
Chén Ora dragonului 07 h-09h 
Si Ora șarpelui 09h-11h 
Wu Ora calului llh-13h 
Wei Ora oii 13h-15h 
Shen Ora maimuţei 15h-17h 
You Ora cocoșului 17h-19h 
Xu Ora câinelui 19h-21h 
Hài Ora porcului 21h-23h 
Denumirea lunilor: 

Februarie Prima lună 

Martie Luna caisei 

Aprilie Luna piersicii 

Mai Luna prunei 

lunie Luna rodiei 

lulie Luna lotusului 

August Luna orhideei 

Septembrie Luna măslinului înmiresmat 
Octombrie Luna crizantemei 


VP - 474 


Noiembrie Luna bună 
Decembrie Luna iernii 
lanuarie Ultima lună 


De la introducerea budismului în China, fiecare an este numit 
cu un semn zodiacal care se repetă ciclic la fiecare 
doisprezece ani. Semnele zodiacului chinezesc coincid cu 
denumirile orelor. Lunile se împart în trei grupuri: Meng 
(primul), Zhong (de mijloc) și Ji (ultimul); și în patru 
anotimpuri: Chun (primăvara), Xia (vara), Qiu (toamna) și 
Dong (iarna). Numele lunilor se formează combinând cele 
două concepte, de exemplu Ki-tsin este ultima lună de 
toamnă. Și lunile pot fi denumite la fel ca orele și ca anii și 
sunt compuse din trei săptămâni de câte zece zile fiecare. 
UNIVERSITATE: La fel ca guvernanţii din dinastiile care i-au 
precedat, cei din Dinastia Song au recomandat ca funcţiile 
publice să fie ocupate de câtre cei mai virtuoși și capabili 
cetăţeni, indiferent de condiţia lor economică sau de obârșia 
lor socială. Această idee a ajuns să fie ceea ce e cunoscut 
drept „sistemul de examene pentru serviciul civil”, un 
procedeu prin care orice cetăţean se putea prezenta la cele 
mai dificile probe pentru a fi admis și, în funcţie de punctajul 
obţinut, să înceapă o carieră de funcţionar ce putea culmina 
cu postul de prim-dregător al imperiului. Dinastia Song a 
înfiinţat școli elementare în toate capitalele de district și școli 
superioare în toate localităţile din prefecturi. Chiar și așezările 
rurale dispuneau de școli primare, ceea ce, adăugat la 
ieftinirea cărţilor prin răspândirea tiparului, a făcut ca 
analfabetismul să dispară. În capitala Lin'an, apropierea 
universităţii de Curte a făcut ca mulți studenţi să nu ezite să 
boicoteze cursurile, fiind interesaţi și implicându-se în 
activităţi politice criticate de înalții dregători ai imperiului. 
Situaţia a devenit atât de alarmantă, încât renumitul prim- 
sfetnic al împăratului Li-tsung (1225-1264), Chia Su-tao, a 
fost nevoit să infiltreze studenţi spioni în universitate. 
Academiile particulare, denumite shu-yuan, s-au dovedit a fi 
singura formă de învăţământ superior pe teme specifice, 
precum medicina (Academia Hanlin, Bailudong, Yuelu, 
Chongshan, Shigu și Yintianfu). Spre deosebire de școlile de 
stat, maeștrii din academii nu transmiteau doar cunoștințele 


VP - 475 


datorate clasicilor. Metodele lor de învățământ includeau și 
cercetarea, astfel că obișnuiau să cuprindă în prelegerile lor 
rezultatele propriilor investigații şi  aprofundau astfel 
înțelegerea acestora. Cărturarilor de pe lângă o academie li 
se putea acorda o locuință și un stipendiu, și multe academii 
dispuneau de cămin pentru studenți. Aceste instituții erau 
finanţate de către persoane cu funcţii înalte, comercianţi 
bogaţi și, uneori, chiar de către stat. 

VIOLENŢA: Violenţa fizică folosită ca pedeapsă era ceva 
consubstanţial cu societatea chineză medievală. De fapt, 
marea majoritate a delictelor prevăzute în codul penal era 
pedepsită cu lovituri de baston. Acest fapt se datora, pe de o 
parte, eficientului efect disuasiv al durerii și, pe de altă parte, 
incapacității majorităţii populaţiei de a face față plăţii unor 
amenzi. Pedeapsa cu închisoarea se aplică doar dacă era 
însoţită de muncă silnică în minele de sare sau în armată. 
Pedeapsa fizică era, așadar, un mijloc obișnuit și extins pentru 
a condamna orice fel de comportament nelalocul lui, inclusiv 
în cadrul privat sau familial. 

WU-TSO: înainte de a se generaliza specializarea simplilor 
judecători în legiști sau cititori de cadavre, aceștia erau ajutaţi 
de așa-numiții wu-tso, asistenţi puţin instruiți, care își asumau 
sarcinile cele mai neplăcute, precum spălarea, deschiderea 
trupurilor, extragerea și examinarea organelor, în vreme ce 
judecătorul însărcinat cu investigația lua note de la distanţă. 
In general, acești wu-tso îndeplineau în același timp meseria 
de vraci, măcelari sau parlagii. 

XILOGRAFIA: Sistem primitiv de tipărire cu ajutorul blocurilor de 
lemn pe care erau cioplite atât textele, cât și ilustrațiile. 
Textul care trebuia să fie tipărit era cioplit de mână, în relief și 
inversat, și se acoperea cu o vopsea de apă. O apăsare 
puternică transpunea cerneala pe hârtia așezată în prealabil 
pe blocul de lemn. Prima carte tipărită a fost Sutra de 
diamant”, imprimată de către Wang Chieh la data de 11 mai 
868, în China. Prima tiparniță cu litere mobile pe bază de 
piese complexe din porțelan a fost fabricată în China de către 
Bi Sheng între anii 1041 și 1049. 


55 Sutra este denumirea discursurilor lui Buddha sau ale discipolilor să-i apropiaţi în 
care sunt expuse învățăturile și preceptele referitoare la diferitele căi ale cunoașterii 
pentru a atinge desăvârșirea spirituală. 


VP - 476 


AS 
virtual-project.eu 


violin 


_ 


VP - 477