Franz Kafka — Povestiri

VERDICTUL 


Era într-o duminică dimineaţă a celei mai frumoase 
primăveri. Georg Bendemann, un tînăr negustor, şedea în 
camera sa de la etajul întîi al uneia din casele scunde şi şubrede 
ce se înşirau la nesfirşit de-a lungul rîului, deosebindu-se 
aproape numai prin înălţime şi culoare. Tocmai terminase o 
scrisoare către un prieten din tinereţe care se afla în străinătate, 
o închisese cu o încetineală ce semăna mai curînd a joacă şi, 
sprijinindu-se cu coatele de birou, se uita pe fereastră la rîul, 
podul şi colinele de pe malul celălalt, cu verdele lor abia mijit. 

Cugeta la faptul că prietenul acesta, nemulţumit de felul 
cum îi mergea acasă, fugise pur şi simplu în Rusia, cu ani în 
urmă. Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la 
început se arătase promițătoare, dar care părea să stagneze de 
multă vreme, judecind după felul cum se văicărea prietenul cu 
prilejul vizitelor sale, ce se răreau tot mai mult. Trudea astfel 
fără folos printre străini, barba exotică neizbutind să-i acopere 
chipul binecunoscut din anii copilăriei, chip a cărui piele 
gălbejită părea sa trădeze o boală în plină evoluţie. Din cîte 
povestea, n-avea nici un fel de legaturi propnu-zise cu colonia 
compatrioţilor săi de acolo dar totodată aproape ca nu , era în 
relaţii de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-şi 
astfel viaţa pentru o burlăcie definitivă. 

Ce sa-i scrii unui asemenea om care eşuase în mod 
evident, şi căruia puteai să-i arăţi compătimire, dar nu şi să-i vii 
în ajutor ! Să-l sfătuieşti oare să se reîntoarcă acasă, să-şi mute 
existenţa, aici, să reia toate vechile legături de prietenie - 
încercare in calea căreia nu sta nici un fel de piedica - iar in rest 
sa aibă încredere în ajutorul amicilor ? Dar asta nu însemna 
nimic altceva decit să-i spună implicit - cu cît mai pe ocolite cu 
atit mai jignitor — că toate încercările lui de pînă acum au dat 
greş, că trebuia să renunţe, în sfîrşit, la ele, că trebuia să revină 
acasă şi să se lase privit de toţi cu uimire, ca unul reîntors 
pentru totdeauna, ca doar prietenii erau pricepuţi şi ca el era un 
copil bătrîn care trebuia pur şi simplu să asculte de prietenii 
rămaşi în ţară. Şi atunci, oare mai era sigur ca aveau vreun rost 
toate cninunle la care trebuia supus ? Poate că măcar nu 
izbutea sa-l readucă acasă — doar spunea el singur ca nu mai 


înţelegea stările de lucruri din patrie ; şi atunci ar fi rămas 
oricum 

În străinătatea lui amărit de sfaturile primite, înstrăinat şi 
mai mult de prieteni. Dacă ar fi urmat cu adevărat sfatul şi aici, 
ar fi fost strivit - fireşte nu cu intenţie, ci datorită împrejurărilor - 
dacă nu s-ar mai fi simţit bine nici cu prietenii şi nici fără ei, 
dacă ar fi suferit de sentimentul umilirii, dacă în cazul acesta n- 
ar mai fi avut cu adevărat nici patrie şi nici prieteni, atunci n-ar 
fi oare mai bine pentru el să fi rămas printre străini, acolo, aşa 
cum era? 

După cum stau lucrurile îţi poţi oare imagina că aici ar 
izbuti cu adevărat să dea înainte ? 

Pentru aceste motive, facă voiai să mai rămii oricum în 
corespondenţăcu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, 
le-ai fi spus fără sfială chiar şi unui simplu cunoscut, oricît de 
îndepărtat. Prietenul nu mai fusese în ţară de mai bine de trei 
ani şi explica foarte puţin plauzibil acest lucru prin nesiguranța 
condiţiilor politice din Rusia care nu-i îngăduiau, chipurile, nici 
cea mai scurtă absenţă unui modest om de afaceri, în timp ce 
sute de mii de ruşi colindau liniştit prin lume. 

Dar în cursul acestor trei ani se schimbaseră multe tocmai 
pentru Geor. Prietenul mai apucase să afle, de bună seamă, de 
moartea mamei lui Georg — care se intimplase cu aproape doi 
ani în urmă şi de la care fiul făcea gospodărie comună cu 
bătrînul său tată — şi exprimase condoleanţe pe un ton sec, ce 
nu-şi putea afla explicaţia decît în faptul că, printre străini, nu-ţi 
poţi închipui jalea prilejuită de un asemene eveniment. Dar, din 
clipa aceea, Georg începuse să se ocupe cu toată energia de 
întreprinderea sa ca şi de toate celelalte lucruri. Poate că, pe 
cînd mai trăia mama, tatăl său îl împiedicase de la o adevărată 
activitate proprie, prin faptul că nu voia să admită decit doar 
concepţiile sale personale ; poate că de la moartea mamei, tatăl 
său devenise mai retras, deşi încă mai lucra în întreprindere ; 
poate că — ceea ce era foarte probabil — întîmplările fericite 
jucau un rol cu mult mai important; oricum, în aceşti doi ani, 
întreprinderea se dezvoltase neaşteptat de bine, personalul 
trebuise să fie dublat, deverul se încincise şi, fără îndoială, că 
avea să urmeze o prosperitate şi mai mare. 

Dar prietenul nici nu bănuia această schimbare. Mai de 
mult — ultima oară poate chiar în acea scrisoare de condoleanţe 


— încercase să-l convingă pe Georg să emigreze şi el în Rusia şi 
insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la 
Petersburg tocmai în branşa lui Georg Cifrele date de el erau 
însă insignifiante prin comparaţie cu proporțiile pe care le luase 
acun întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urmă nu se 
simţise îndemnat pe atunci să-i scrie prietenului despre 
succesele sale în afaceri, iar dacă ar fi făcut-o acum, cu 
întîrziere, faptul ar fi părut cu adevărat ciudat. 

Astfel, Georg se limita să-i scrie prietenului despre 
evenimente fără importanţă, aşa cum se îngrămădesc în 
memorie, fără rînduială, cînd te gîndeşti la ele într-o duminică 
liniştită. Nu voia altceva decit să lase netulburată imaginea pe 
care şi-o făcuse, de bună seamă, prietenul despre oraşul natal, 
în acest lung interval de timp şi cu care se deprinsese. Aşa s-a 
întîmplat că Georg i-a anunţat prietenului de trei ori, în scrisori 
destul de distanţate între ele, logodna unui om care-i era 
indiferent, cu o fată ce-i era la fel de indiferentă, pînă cînd 
fireşte că prietenul a început să se intereseze de această 
ciudăţenie, cu totul împotriva intenţiilor lui Georg. 

Dar Georg prefera să-i scrie asemenea lucruri, decit să-i 
mărturisească că el însuşi se logodise acum o lună cu o 
domnişoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată. 
Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten şi despre 
relaţiile speciale pe care le avea cu el prin corespondenţă. 

„Aşadar, nici nu va veni la nunta noastră, spuse ea, şi doar 
am dreptul să-ţi cunosc toţi prietenii." „Nu vreau să-l 
deranjez, răspunse Georg, întrucit dacă îl cunosc bine, probabil 
că va veni, cel puţin aşa cred, Lasă ar avea impresia că este 
constrîns şi păgubit, poate că m-ar invidia şi ar fi cu siguranţă 
nemulţumit şi incapabil să-şi învingă vreodată nemulţumirea de 
a pleca îndărăt singur. Singur — ştii tu 

ce-nseamnă asta ?" „Dar, nu poate afla şi pe altă cale de 
căsătoria noastră ?" „Fireşte că asta nu pot s-o împiedic, dar 
este puţin probabil să afle, avînd în vedere felul lui de viaţă." 
„Dacă ai asemenea prieteni, ar fi trebuit să nu te logodeşti de 
fel." „Ei, e vina noastră a amîndurora ; dar nici acum n-aş vrea 
să fie altfel." Şi cînd ea mai îngăimă, răsuflînd precipitat sub 
sărutările lui : „De fapt tot mă mîhneşte", Georg consideră că e 
foarte firesc să-i scrie totul prietenului. «Asta sînt şi aşa trebuie 


să mă accepte, îşi spuse, nu pot face din mine un om care să 
fie, cumva, mai potrivit pentru prietenia cu el, decît sînt eu.» 

Şi într-adevăr, în lunga scrisoare pe care o scrise în 
această dimineaţă de duminică, îi relata prietenului în 
următoarele cuvinte despre logodna ce avusese loc : «Noutatea 
cea mai bună am lăsat-o la urmă. M-am logodit cu o domnişoară 
Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată, care s-a stabilit 
aici tîrziu după plecarea ta şi pe care, deci, e aproape sigur că n- 
o cunoşti. Se va mai ivi prilejul să-ţi dau amănunte despre 
logodnica mea, pentru astăzi e destul să afli că sînt foarte fericit 
şi că în relaţiile dintre noi nu s-a schimbat nimic afară doar de 
faptul că ai acum în mine, în loc de un prieten obişnuit, un 
prieten fericit. In plus vei avea în logodnica mea — care-ţi 
transmite calde salutări şi care-ţi va scrie şi ea în curînd — o 
prietenă sinceră, ceea ce nu este cu totul lipsit de importanţă 
pentru un holtei. Ştiu că sînt multe lucruri care te împiedică să 
ne faci o vizită, dar oare nunta mea n-ar fi tocmai prilejul potrivit 
să înlături toate piedicile ? Orice-ar fi, însă, procedează cum 
crezi că e mai bine, fără a ţine seama de nimic.» 

Cu această scrisoare în mînă Georg şezuse multă vreme la 
birou, privind pe fereastră. Abia dacă răspunsese printr-un 
zîmbet absent unui cunoscut care-l salutase trecînd pe străduţă. 

Într-un tîrziu puse scrisoarea în buzunar şi ieşi din cameră, 
traversînd micul coridor pînă-n camera tatălui său, în care nu 
mai fusese de luni de zile. De altfel nici nu era nevoie de obicei, 
întrucît venea permanent în contact cu tatăl lui la magazin, 
prînzul îl luau amindoi, în acelaşi timp, la un birt, iar seara, chiar 
dacă fiecare îşi punea burta la cale după propriu-i plac, mai 
şedeau totuşi, îndeobşte, o vreme în holul comun, fiecare cu 
ziarul în mînă, asta fireşte cînd Georg nu era plecat cu prietenii 
şi cînd nu-şi vizita logodnica, cum se întîmpla acum foarte des. 
Georg se miră cît de întunecoasă era camera chiar şi în această 
dimineaţă însorită. Atît de multă umbră făcea, aşadar, zidul 
înalt ce se ridica dincolo de curtea îngustă ! Tatăl său şedea la 
fereastră, într-un colţ împodobit cu tot felul de amintiri de la 
răposata soţie, şi citea ziarul, pe care-l ţinea într-o parte, 
aproape de ochi, încercînd astfel să compenseze slăbirea 
vederii. Pe masă erau resturile micului dejun, din care nu părea 
să fi mîncat mare lucru. 


„Aa, Georg" spuse tatăl venindu-i îndată înainte. Halatul 
său gros se deschidea în timpul mersului, poalele fluturau în 
jur. «Taică-meu încă mai este un adevărat uriaş», îşi zise Georg. 
Apoi spuse : 

„Aici e un întuneric insuportabil." 

„Da, de fapt este întuneric", răspunse tatăl. 

„Ai închis şi fereastra ?" 

„Îmi place mai mult aşa." 

„Dar e foarte cald afară", vorbi Georg, ca un fel de adaos 
la cele de mai-nainte, şi se aşeză. 

Tatăl strînse tacîmul cu care mîncase la micul dejun şi-l 
puse pe un dulap. 

„De fapt, continuă Georg urmărind cu totul absent 
mişcările bătrînului, nu voiam decit să-ţi spun că am anunţat, 
totuşi, la Petersburg logodna mea." Scoase scrisoarea puţin din 
buzunar şi o Jăsă să alunece îndărăt. 

„La Petersburg ?" întrebă tatăl. 

„Fireşte, prietenul meu", spuse Georg căutînd privirea 
părintelui său. — «La magazin arată, insă, cu totul altfel, decit 
cum stă aici, revărsat şi cu braţele încrucişate pe piept», gîndi 
el. 

„Da. Prietenului tău", spuse tatăl apăsat. 

„Ştii bine, tată, că la început voiam să-i ascund logodna 
mea. Din menajament, pentru că altfel n-am nici un motiv. Ştii 
şi tu că e un om dificil. Mi-am zis, n-are decit să afle din altă 
parte, chiar dacă lucrul ăsta pare puţin probabil, ţinînd seama 
de felul lui de viaţă singuratic — n-am cum să împiedic una ca 
asta — dar de la mine însumi, la urma urmei, să n-o afle." 

„Şi acum te-ai răzgindit din nou?" întrebă tatăl punînd 
ziarul cel mare pe prichiciul feregţrei, iar pe ziar ochelarii, pe 
care-i acoperi cu mîna. 

„Da, acum m-am răzgiîndit din nou. Mi-am zis că, dacă 
mi-e prieten bun, atunci logodna mea fericită este şi pentru el 
o fericire. Şi de aceea n-am mai ezitat să i-o anunţ. Am vrut să- 
ţi spun înainte de a pune scrisoarea la cutie." 

„Georg, începu tatăl său, lăţindu-şi gura ştirbă, ascultă 
aici ! Ai venit la mine din cauza acestei chestiuni, ca să te 
sfătuieşti cu mine în privinţa ei. Acest lucru îţi face cinste, fără 
îndoială. Dar asta e nimic, chiar mai rău decit nimic, dacă nu-mi 
spui acum tot adevărul. Nu vreau să răscolesc lucruri care nu-şi 


au locul aici. De la moartea scumpei noastre mame, s-au 
petrecut anumite fapte nu tocmai frumoase. Poate că le-o veni 
şi lor vremea şi poate le-o veni mai curînd decît credem. La 
magazin îmi scapă unele amănunte, poate că nu-mi sînt tăinuite 
— nu vreau să afirm acum că-mi sînt tăinuite — nu mai sînt 
destul de în putere, memoria mă cam lasă, nu mai pot cuprinde 
toate treburile acelea multe. Asta este în primul rînd mersul 
firesc al naturii, iar în al doilea rînd, pe mine m-a doborit 
moartea măicuţei noastre mai mult decit pe tine. — Dar, fiindcă 
tocmai sîntem la chestiunea asta, la scrisoarea asta, te rog, 
Georg, nu mă amăgi. Este o nimica-toată, nu preţuieşte nici cît o 
răsuflare, aşa că nu mă amăgi. Există într-adevăr prietenul ăsta 
de la Petersburg ?" 

Georg se ridică încurcat. 

„Să-i lăsăm pe prietenii mei. O mie de prieteni nu fac cît 
tatăl meu. Ştii ce cred eu ? Că nu te cruţi destul. Virsta îşi cere, 
însă, drepturile ei. îmi eşti indispensabil la magazin, o ştii foarte 
bine, dar dacă magazinul ţi-ar ameninţa sănătatea, l-aş închide 
chiar miine pentru totdeauna. Aşa nu mai merge. Trebuie să 
introducem un alt fel de viaţă pentru tine. Dar radical. Stai aici 
în întuneric, cînd în hol ai avea o lumină frumoasă. Abia guşti 
din micul dejun, în loc să mănînci ca lumea, ca să te întremezi. 
Stai cu fereastra închisă şi aerul ţi-ar face atît de bine. Nu, tată ! 
Am să aduc doctorul şi o să-i urmăm pres-scripţiile. O să 
schimbăm camerele, ai să te muţi în camera din faţă, iar eu aici. 
N-o să fie nici o schimbare pentru tine, totul va fi cărat dincolo. 
Dar mai e timp pentru toate astea, acum mai suie-te puţin în 
pat, ai neapărată nevoie de odihnă. Haide, am să te-ajut la 
dezbrăcat, o să vezi că mă pricep. Sau, dacă vrei să mergi 
îndată în camera din faţă, o să te culci deocamdată în patul 
meu. Asta ar fi, de fapt, un lucru foarte înţelept." 

Georg sta chiar lingă taică-său, care lăsase să-i atîrne în 
piept capul cu părul alb, ciufulit. 

„Georg", vorbi tatăl încetişor, fără să se clintească. 

Georg îngenunche numaidecit lîngă tatăl său şi văzu la 
colţul ochilor, pe chipul ostenit al bătrînului, pupilele mult mărite 
privindu-l fix. 

„N-ai nici un prieten la Petersburg. Totdeauna ai fost un 
mucalit şi nu te-ai abținut nici faţă de mine. Cum o să ai un 
prieten tocmai acolo î Nu-mi vine să cred una ca asta." 


„la gîndeşte-te bine, tată, spuse Georg ridicîndu-l din 
fotoliu şi, cum sta slăbit în faţa lui, îl dezbracă de halat, în curînd 
se împlinesc trei ani de cînd a fost prietenul meu în vizită la noi. 
Îmi amintesc încă foarte bine că nu-ţi prea plăcea, Cel puţin de 
două ori a trebuit să tăgăduiesc că e la mine, deşi tocmai se afla 
în camera mea. Iţi : puteam înţelege foarte bine aversiunea faţă 
de el, prietenul meu are ciudăţeniile lui. Dar apoi, te-ai îl duse 
întreţinut totuşi foarte bine cu el. Ba eram chiar, mîndru atunci 
pentru că-l ascultai, aprobind din cap şi îi puneai întrebări. Dacă 
te gîndeşti bine trebuie să-ţi aminteşti. Istorisea atunci poveşti 
de necrezut despre revoluţia rusească. De pildă, cum în timpul 
unei călătorii de afaceri la Kiev văzuse, într-un balcon, un preot 
care — cu prilejul unei agitaţii — îşi crestase pînă la sînge o 
cruce în podul palmei, ridicînd apoi mîna şi adresîndu-se 
mulţimii. Tu însuţi ai istorisit povestea asta mai departe, pe ici, 
pe colo." 

Între timp, Georg izbutise să-l aşeze pe taicăsău din nou în 
fotoliu şi să-i scoată cu precauţie indispensabilii de flanelă pe 
care-i purta peste izmenele de pînză, precum şi ciorapii. La 
vederea rufariei nu tocmai curate, îşi făcu reproşuri că-şi 
neglijase tatăl. Desigur că ar fi fost de datoria lui să vegheze la 
schimbarea primenelilor bătrînului. Încă n-a discutat pe larg cu 
logodnica sa cum are de gind să organizeze viitorul tatălui său, 
în]truciît presupuseseră în mod tacit că bătrînul avea să rămînă 
singur în vechea locuinţă. Dar acum se hotărî, scurt şi categoric, 
să-l ia la el, în viitoarea lui gospodărie. Dacă priveai lucrurile mai 
bine, aproape se părea că îngrijirea, de care urma să aibă tatăl 
său parte acolo, ar putea veni prea tirziu. 

Îl duse pe taică-său pe braţe pînă în pat. Avu un sentiment 
îngrozitor cînd, în timpul celor cîşiva paşi pînă la pat, băgă de 
seamă că bătrînul se. juca cu lanţul ceasului pe care, el, Georg, 
îl purtat la piept. Nici nu-l putu aşeza numaidecit în pat, atit de 
tare se încleştase de acest lanţ de ceas. 

De îndată ce fu aşezat în pat, totul păru să meargă strună. 
Se înveli singur şi trase apoi plapuma impresionant de mult 
peste umăr. Privi nu fără pritenie în sus la Georg. 

„Nu-i aşa, că-ţi aminteşti de el?" întrebă Georg şi dădu 
din cap îmbărbătîndu-l. 

„Sînt învelit bine ?" întrebă tatăl, de parcă nu s-ar. fi 
putut uita dacă picioarele îi sînt destul de învelite. 


„Deci, îţi place în pat", spuse Georg potrivind mai bine 
plapuma în jurul lui. 

-,Sînt învelit bine ?" întrebă tatăl încă o dată şi păru să 
aştepte răspunsul cu deosebită atenţie. 

„Linişteşte-te, eşti învelit bine." 

„Nu ! strigă tatăl de parcă răspunsul s-ar fi ciocnit de 
întrebare, apoi aruncă plapuma cît colo, cu o forţă care o 
făcu să se desfăşoare în zbor vreme de-o clipă, şi se sculă în 
picioare în pat. Doar o mînă o ţinea uşor sprijinită de tavan Vrei 
să mă îmbrobodeşti, ştiu eu, derbedeule, dar încă nu sînt 
îmbrobodit. Şi chiar de-ar fi ultimele mele puteri, e destul pentru 
tine, e prea mult pentru tine. De bună seamă că-ţi cunosc 
prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele. De-asta l-ai şi 
amăgit în toţi anii aceştia. Pentru ce altceva ? Crezi că eu n-am 
plins după el ? De aia te încui în birou să nu te deranjeze nimeni, 
şeful e ocupat ca să-ţi poţi scrie scrisorelele prefăcute, pentru 
Rusia. Dar, din fericire, unui tată nu e nevoie să-i arate nimeni 
cum să ghicească intenţiile fiului său. Şi de îndată ce ţi-ai 
închipuit că i-ai venit de hac, şi anume că i-ai venit de hac în aşa 
fel încît să te poţi aşeza cu fundul pe el şi tatăl nici să nu 
cricnească, iată că domnişorul de fiu-meu s-a hotărît să se 
însoare ! Georg privi în sus la chipul spectral al tatălui său. 
Prietenul din Petersburg, pe care tatăl său îl cunoştea deodată 
atit de bine îl înduioşa mai mult ca oricînd. Îl vedea pierdut în 
întinsa Rusie. Îl vedea în uşa magazinului gol, prădat. Abia mai 
stătea printre rafturile sfărimate, printre mărfurile rupte 
bucățele, printre lămpile de gaz aerian, gata să se prăbuşească. 
De ce a trebuit să se ducă atit de departe ! 

“Ci uită-te o dată la mine!" strigă tatăl şi Georg alergă, 
aproape absent, spre pat ca să nu-i scape nimic, dar se opri la 
mijlocul drumului. 

Fiindcă şi-a ridicat fustele, începu tatăl cu glas mieros, 
fiindcă şi-a ridicat fustele aşa, gisca aia dezgustătoare — şi, 
pentru a reprezenta concret faptele, îşi săltă cămaşa atit de sus, 
încit i se văzu partea de sus a coapsei cicatricea din anii 
războiului — fiindcă şi-a ridicat fustele aşa, şi aşa, şi aşa, te-ai 
dat la ea şi, pentru a-ţi face poftele cu ea nestingherit, ai 
profanat amintirea mamei noastre ţi-ai trădat prietenul şi l-ai 
vîrît pe taică-tău în pat, ca să nu se mai poată mişca. 


Dar poate să se mişte ori ba ? Şi sta complet dezvelit, 
aruncînd din picioare. Radia de bucurie, convins că pricepuse 
totul. 

Georg sta într-un colţ, cît putea mai departe de taică-său. 
Trecuse cîtva timp de cînd se hotărise ferm să observe totul cît 
poate de atent, pentru ca nu cumva să fie luat prin surprindere, 
pe ocolite, pe la spate sau de sus. Acum îşi aminti din nou de 
hotărîrea uitată de mult şi o uită din nou, aşa cum treci un firicel 
scurt prin urechea acului. 

„Dar prietenul tău, totuşi, nu este trădat! striga tatăl, şi 
mişcîndu-şi degetul arătător încolo şi-n coace, întări spusele. Eu 
am fost reprezentantul lui aici, la faţa 
locului." 

„Măscăriciule !" nu se putu abţine Georg să-i strige, dîndu- 
şi însă îndată seama de răul făcut şi muşcîndu-şi prea tirziu — 
cu ochii holbaţi - limba, încît se chirci de durere. 

„Da, fireşte că a fost o mascaradă ! Macaradă ! Bun 
cuvînt! Ce altă mîngiiere i-a mai rămas bătrinului tată văduv. 
Spune — şi, pentru clipa răspunsului, mai fii o dată fiul meu în 
viaţă — spune ce altceva îmi rămînea de făcut, în cămăruţa mea 
dosnică, persecutat de personalul necredincios, bătrîn pînă-n 
măduva oaselor? 

lar fiu-meu umbla triumfător prin lume, încheia afaceri pe 
care eu le pregătisem, se desfăta în plăceri şi, înaintea lui taică- 
său, ieşea la socoteală cu o faţă ermetică de om de onoare ! 
Crezi că eu nu te-am iubit, eu, cel de la care ai 
purces ?" 

«Acum se va apleca înainte, gîndi Georg, de-ar cădea şi de 
s-ar zdrobi !» Cuvîntul acesta îi şuieră prin minte. 

Tatăl se aplecă înainte, însă nu căzu. Dar cum Georg nu se 
apropie, aşa cum se aşteptase, se îndreptă din nou. 

„Rămii acolo unde eşti, n-am nevoie de tine!iţi închipui că 
mai ai putere să vii pîn-aici şi că te abţii numai fiindcă aşa vrei. 
Să nu te-nşeli! Incă mai sînt cel cu mult mai puternic ! Singur, 
poate că ar fi trebuit să mă retrag, dar mama m-a dat forţa ei, 
cu prietenul tău m-am aliat în chip minunat, clientela ta o am 
aici în buzunar.” 

Chiar şi la cămaşă are buzunare !» îşi spuse Georg şi 
crezu că putea să-l discrediteze în faţa întregii lumi cu remarca 
asta. Gîndi asta doar o clipă, întrucit uita totul necontenit. 


„la-ţi logodnica la braţ şi încearcă să-mi ieşi înainte! O să 
ţi-o mătur de lîngă tine, nici nu ştii cum!" 

Georg făcu o mutră de parcă n-ar fi crezut una ca asta. 
Tatăl dădu din cap înspre colţul unde se afla Georg, întărind cele 
spuse. 

Georg făcu o mutră de parcă n-ar fi crezut ai întrebat, 
dacă să-i scrii prietenului tău despre logodnă! Da' ştie totul, 
prostule, ştie totul ! Doar i-am scris eu, fiindcă ai uitat să-mi iei 
condeiul şi mapa de scrisori. De asta nu mai vine de atiţa ani 
pe-aici, ştie totul de-o sută de ori mai bine decit tine însuţi, 
scrisorile tale le mototoleşte cu mîna stingă, necitite, în timp ce 
cu dreapta ţine scrisoarea mea ca s-o citească!" 

De entuziasm, îşi roti braţul pe deasupra 
capului. „Ştie totul de-o 
mie de ori mai bine!" strigă el. 

„De zece mii de ori !" spuse Georg spre a-şi ironiza 
părintele, dar cuvîntul răsună cu gravitate incă din clipa cînd u 
rosti. 

„De ani de zile tot aştept să vii cu întrebarea asta ! Crezi 
tu că mă mai interesează altceva? 

Crezi că mai citesc ziarele? Na!" şi-i aruncă fiului său un 
ziar, care cine ştie cum ajunsese în pat. Era un ziar vechi, 
purtînd o denumire complet necunoscută lui 
Georg. 

„Cît ai mai şovăit pînă să ajungi matur ! A trebuit să 
moară mama, nu i-a mai fost dat să apuce ziua bucuriei ; 
prietenul tău se prăpădeşte în Rusia lui, încă de acum trei ani se 
ofilise destul pentru a fi aruncat la gunoi, iar eu, vezi binecum 
am ajuns. Că doar pentru asta ai ochi! " 

„Aşadar, m-ai pîndit !" strigă Georg. 

Tatăl zise într-o doară cu compătimire : 

„Probabil că asta ai vrut s-o spui mai de mult. Acum nici 
nu se mai potriveşte. Apoi mai tare: Acum ştii deci ce mai există 
în afară de tine, pînă acum nu ştiai decit doar de tine ! Propriu- 
zis erai un copil nevinovat, dar şi mai propriu-zis erai un om 
diabolic ! — De aceea află : te osîndesc acum la moarte prin 
înec !" 

Georg se simţi alungat din cameră, bufnitura cu care 
tiacă-sau se prăbuşise pe pat în urma lui îi mai stăruia încă în 
urechi. Pe scara, pe ale cărei trepte gonea ca pe un plan 


înclinat, o trînti grămidă pe servitoarea care tocmai se pregătea 
să urce pentru a deretica prin apartament şi a înlătura urmele 
nopţii. „Sfinte Isuse !" striga ea şi-şi acoperi faţa cu şorţul, dar el 
dispăruse. Ţişni pe poartă, peste caldarim, simțindu-se atras de 
apă. Apucase strîns parapetul întocmai cum apucă un înfometat 
hrana. Se avintă pe deasupra, ca un gimnast perfect, cum 
fusese în anii tinereţii, spre mîndria părinţilor săi. Incă se mai 
ţinea bine cu mîinile ce slăbeau tot mai mult, pîndi printre 
gratiile parapetului trecerea unui autobuz, care să acopere cu 
uşurinţă zgomotul căderii lui, şi strigă încetişor : „Dragi părinţi, 
v-am iubit totuşi mereu", şi-şi dădu drumul să cadă. 

În clipa asta era pe pod o circulaţie cu adevărat 
interminabilă. 


METAMORFOZA 


Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul 
lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat 
într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său 
tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea 
abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de 
forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu 
totul de pe această proeminentă. Nenumăratele lui picioare, 
jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, 
îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor. 

«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. 
în jur se afla camera lui liniştită — o adevărată cameră 
omenească, deşi cam mică — cuprinsă între cei patru pereţi pe 
care-i cunoştea atit de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, 
împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe — căci Samsa era 
voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi 
dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. 
Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la 
git : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon 
mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot. 

Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea 
mohorită de afară — căci se auzeau picurile de ploaie ţiriind pe 


glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş 
mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», 
gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece 
se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, 
nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricită forţă căută 
să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată 
îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a 
nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia 
în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, 
pe care n-o cunoscuse pînă atunci. 

«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai 
ales şi eu ! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sînt mult 
mai nesuferite decit cele din magazinul părintesc de odinioară ; 
în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu 
pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, 
relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu 
pot deveni niciodată mai intime. Ducă/se dracului toate astea !» 
Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, 
pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine 
capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, 
albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul 
cu unul din picioare, dar îl trase numaidecit îndărăt, întrucit îl 
treceau fiori reci de îndată ce-l atingea. 

Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta 
dis-de-dimineaţă, gîndi el, te timpeşte de tot. Omul trebuie să 
doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte 
cadine în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul 
dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi 
domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca 
asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecit. La urma urmei, cine 
ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă 
nu m-aş stăpiîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat 
demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea 
mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru ! Ce 
manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi 
să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să 
se dea cît poate mai aproape, deoarece şeful este surd. Ei, dar 
nu e pierdută cu totul orice speranţa ; cînd voi avea, odată, 
strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor 
mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani 


pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, 
ce mai viaţă ! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol 
numaidecit, întrucît trenul meu pleacă la cinci.» 

îşi întoarse privirea spre deşteptătorul care ticăia pe 
dulap. «Sfinte Dumnezeule !» se sperie el. Era şase şi jumătate, 
iar limbile ceasului mergeau liniştit înainte, trecuseră chiar de 
jumătate şi se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare 
deşteptătorul ? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum 
trebuie pentru ora patru ; cu siguranţă că şi sunase. Dar cum a 
putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, cînd sună, mişcă 
pînă şi mobilele din loc ! De fapt, nu dormise prea liniştit, dar 
probabil că, în schimb, dormise cu atît mai adînc. Şi acum ce 
mai putea face ? Trenul următor pleca la şapte ; ca să-l prindă 
măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit ; dar 
colecţia de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se 
simţea cîtuşi de puţin odihnit şi înviorat. La urma urmei, chiar 
dacă ar mai prinde trenul, de praftoriţa şefului tot nu scapă, de 
vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a aşteptat la trenul 
de cinci şi a raportat de mult despre întîrzierea lui. Asta era 
omul şefului, n-avea nici şira spinării şi nici minte. Ce-ar fi să 
anunţe că este bolnav ? Ar fi penibil şi ar da de bănuit, întrucît 
Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. 
Cu siguranţă că şeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor 
sociale, le va face reproşuri părinţilor pentru puturosul lor de fiu 
şi va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea 
medicului Asigurărilor, pentru care nu există decit oameni 
sănătoşi, dar care umblă să scape de muncă. Şi, în cazul de 
faţă, oare n-ar cam avea dreptate ? Dacă făcea abstracţie de 
dorinţa de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul 
nejustificat după un somn atit de lung, în rest se simţea cu 
adevărat foarte bine şi avea şi-o poftă de mincare cit se poate 
de zdravănă. 

În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, 
fără a se putea hotări să se scoale — iar deşteptătorul tocmai 
arăta trei sferturi — cineva ciocăni uşurel la uşa de lîngă capul 
palului. „Gregor, strigă o voce — era a mamei — e şapte fără un 
sfert. N-aveai de gind să pleci la drum ?" Ce voce blindă ! 
Gregor se sperie singur, cînd îşi auzi glasul cu care răspunse : 
era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se 
amesteca, venind parcă de undeva, din adînc, un piuit dureros, 


pe care nu-l putea reţine şi care făcea ca toate cuvintele să nu 
fie clare decit în primul moment, după care rezonanţa lor se 
deforma într-atit, încît nici nu-ţi mai dădeai seama dacă ai auzit 
cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg şi 
să explice totul, dar, în împrejurările de faţă, se mărgini doar să 
spună : „Da, da, mulţumesc mamă, mă scol îndată '". Datorită 
uşii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de- 
afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns şi 
plecă tîrşindu-şi paşii. Dar scurta discuţie atrase atenţia 
celorlalţi membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror 
aşteptări, Gregor mai era încă acasă ; şi iată-i numaidecit pe 
tatăl său bătînd încetişor, dar cu pumnul, în uşa laterală. 
„Gregor ! Gregor ! strigă el, ce s-a întîmplat ?" Apoi, după o 
scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros : „Gregor! 
Gregor !" La cealaltă uşă laterală îl chema încet, tînguitor, sora 
lui : „Gregor ! Nu te simţi bine ? Ai nevoie de ceva ?" Gregor 
răspunse în ambele direcţii : „Sînt gata, uite-mă", şi se strădui 
ca, printr-o articulare cît mai îngrijită şi prin intercalarea unor 
lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi 
putut părea surprinzător. Tatăl lui se şi întoarse la micul dejun, 
dar sora continuă în şoaptă : „Gregor, deschide, te implor !" Lui 
Gregor, însă, nici prin gînd nu-i trecea să deschidă, aşa că 
binecuviîntă obiceiul, dobîndit în cursul călătoriilor, de-a încuia 
toate uşile în timpul nopţii, chiar şi acasă. 

Mai întîi voia să se scoale în linişte, nestingherit, să se 
îmbrace şi mai ales să-şi mănînce micul dejun, şi abia după 
aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucit băgase de seamă 
că, în pat, nu-şi putea aduna gîndurile. îşi aminti cum uneori, 
stînd culcat, simţea o uşoară durere, pricinuită probabil de 
faptul că dormise într-o poziţie incomodă, şi cum durerea 
aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula ; şi fu 
nespus de curios să vadă cum se vor sfirşi halucinaţiile lui de 
astăzi. Nu se îndoia cîtuşi de puţin că schimbarea vocii nu era 
altceva decit simptomul prevestitor al unei răceli straşnice, 
boala profesională a tuturor voiajorilor. 

li fu foarte uşor să dea plapuma la o parte: nu trebui decit 
să se umfle puţin şi ea căzu de la sine. Mai departe însă, îi veni 
foarte greu, întrucît era neobişnuit de lat la trup. Ar fi avut 
nevoie de miini şi de picioare, pentru a se ridica în sus ; dar, în 
locul acestora, n-avea decit nenumăratele picioruşe, care se 


mişcau necontenit în toate felurile şi pe care, în plus, nici măcar 
nu le putea stăpîni. Dacă, la un moment dat, voia să îndoaie 
unul din ele, atunci acesta era primul care se întindea ; şi dacă, 
totuşi, izbutea pînă la urmă să execute cu el mişcarea dorită, 
celelalte se frămîntau, între timp, ca scăpate de sub control şi 
păreau cuprinse de o agitaţie dureroasă. «Numai să nu stau 
degeaba în pat», îi trecu lui Gregor prin minte. 

întîi vru să coboare cu jumătatea inferioară a corpului, dar 
această parte, pe care de altfel încă nici n-o văzuse şi despre 
care nu-şi putea face o idee precisă, se dovedi foarte greu de 
urnit din loc ; totul mergea nespus de încet ; şi cînd, în cele din 
urmă, cuprins de o furie aproape sălbatică, îşi adună puterile şi- 
şi făcu vînt înainte, fără a ţine seama de nimic, constată că 
greşise direcţia şi se lovi puternic de tăblia de la picioarele 
patului ; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta înţelese că 
tocmai partea inferioară a corpului era, pentru moment, probabil 
cea mai sensibilă. 

De aceea încercă să coboare mai întîi cu jumătatea 
superioară a trupului şi întoarse, precaut, capul spre marginea 
patului. Lucrul acesta fu mai uşor de realizat şi, în ciuda lăţimii şi 
greutăţii, masa corpului urmă şi ea, încet, întoarcerea capului. 
Dar cînd se văzu, în cele din urmă, cu capul suspendat în gol, în 
afara patului, se temu să mai înainteze în felul acesta, întrucît, 
dacă şi-ar fi dat în sfîrşit drumul să 

cadă astfel, ar fi trebuit să se întimple o adevărată minune 
ca să nu se aleagă cu o rană la cap. Şi, în nici un caz, nu trebuia 
să-şi piardă cunoştinţa ; aşa că, preferă să rămînă în pat. 

Dar cînd, după ce repetă efortul, oftă adînc, căci se 
pomeni iarăşi în aceeaşi poziţie şi cînd îşi mai văzu şi 
picioruşele luptîndu-se aprig între ele, fără a putea găsi 
modalitatea de a le potoli şi de a le orîndui mişcările, îşi spuse 
din nou că e imposibil să mai rămînă în pat şi că lucrul cel mai 
înţelept era să facă orice sacrificiu, dacă întrevedea măcar o 
speranţă, cît de mică, să poată scăpa de acolo. Totodată 
nu pierdu însă prilejul să-şi amintească, printre picături, că e 
preferabil să chibzuiască liniştit şi chiar cît se poate de liniştit, 
decît să ia hotărîri disperate. În asemenea clipe îşi aţintea ochii 
pe fereastră, dar din păcate priveliştea ceţii matinale, care 
ascundea privirilor pînă şi clădirile de pe cealaltă parte a 
străzii, nu-i putea insufla nici încredere şi nici vioiciune. <-S-a şi 


făcut şapte, îşi spuse el, cînd auzi ceasul bătînd din nou, s- 
a şi făcut şapte şi încă nu s-a ridicat ceața.» Şezu cităva 
vreme liniştit, abia respirind, de parcă ar fi aşteptat ca liniştea 
desăvirşită să se reinstaureze, poate, o situaţie reală şi 
firească. Apoi îşi spuse însă: «Cînd o bătea şapte şi un 
sfert, trebuie să fiu de mult în picioare. De 

altfel chiar şi pînă atunci va veni cineva de la magazin, ca 
să întrebe de mine, întrucît magazinul se deschide înainte de 
şapte.» Şi începu să se legene, pentru a-şi face vînt, jos din pat, 
cu tot trupul o dată. Dacă-şi va da drumul să cadă în felul 
acesta, atunci capul, pe care avea de gînd să-l ridice cît mai sus 
în timpul căderii, va scăpa probabil fără nici o leziune. Spatele i 
se părea rezistent ; cu siguranţă că nu va avea nimic de suferit 
cu ocazia căderii pe covor. Cea mai mare grijă i-o pricinuia însă 
perspectiva zgomotului puternic, care urma să se producă şi 
care avea să trezească, îndărătul uşilor, dacă nu spaimă, măcar 
îngrijorare. Dar trebuia să accepte şi acest risc. 

Cînd Gregor ajunse cu jumătatea corpului afară din pat — 
noua metodă era mai mult joc decît efort, nu trebuia decit să se 
legene într-una, ritmic — îi fulgeră prin minte, cît de uşor ar fi 
totul, dacă i-ar da cineva o mină de ajutor. Doi oameni puternici 
— se gîndi la tatăl său şi la slujnică — ar fi fost întru totul de 
ajuns ; n-ar fi trebuit decit să vire miinile sub spinarea lui boltită, 
să-l ridice astfel din pat, apoi să se aplece cu povara şi să 
aştepte atenţi, pînă cînd se va răsturna printr-un salt pe podea, 
unde picioruşele îşi vor afla — de bună seamă — un rost. Dar, 
făcînd totuşi abstracţie de faptul că uşile erau încuiate, trebuia 
oare, cu adevărat, să strige după ajutor ? Cu toată situaţia 
tragică în care se afla, nu se putu stăpiîni să nu zimbească, în 
clipa cînd îi trecu prin minte asemenea idee. Ajunsese atit de 
departe îneit, cînd se legăna mai tare, abia îşi mai putea ţine 
echilibrul ; trebuia să ia acum o hotărîre decisivă, întrucît mai 
erau cinci minute pînă la şapte şi un sfert — cînd se auzi 
deodată soneria de la intrare. «E cineva de la magazin», îşi 
spuse el aproape înlemnit, în timp ce picioruşele se zbăteau cu 
atii mai grăbite. Vreme de-o clipă domni linişte. «Nu-i deschide 
nimeni», gîndi Gregor, cuprins de o speranţă nesăbuită. Dar, 
după puţin, servitoarea se duse la uşă, fireşte ca întotdeauna, 
cu paşi îndesaţi, şi deschise. Lui Gregor nu-i trebui să audă decit 
primul cuvînt de salut al vizitatorului şi ştiu cine era — însuşi 


procuristul. De ce numai el, Gregor, era condamnat să 
muncească la o firmă, unde, la cea mai mică abatere, se trezeau 
neîntîrziat cele mai grave bănuieli ? Erau oare toţi salariaţii, fără 
excepţie, nişte pungaşi ? Nu se găsea printre ei nici un om 
vrednic de încredere, devotat, pe care să-l mustre conştiinţa 
cînd nu putea folosi pentru firma lui cîteva ceasuri din cursul 
dimineţii, sau care să fie în imposibilitate de-a se da jos din pat ? 
N-ar fi fost oare suficient dacă trimeteau un practicant să 
întrebe ce s-a întîmplat cu el — bineînţeles dacă această 
investigaţie era neapărat necesară ? Trebuia oare să vină 
numaidecit orocuristul însuşi, pentru a arăta întregii familii, care 
n-avea nici o vină, că cercetarea acestor împrejurări suspecte 
nu putea fi încredinţată decit priceperii lui ? Şi, mai mult ca o 
consecinţă a enervării care-l cuprinsese în urma acestui 
raţionament, decit ca rezultat al unei adevărate hotărîri, Gregor 
îşi făcu vînt cu toată forţa, jos din pat. Se auzi o buşitură 
puternică, dar nu era un zgomot propriu-zis. Căderea fusese 
întruciîtva amortizată de covor ; de altfel şi spinarea lui Gregor 
se dovedise mai elastică decit îşi închipuise el însuşi, aşa că 
sunetul înăbuşit al căderii nu alarmase pe nimeni. Dar capul nu 
şi-l feri cu destulă grijă şi se lovi ; de necaz şi durere, îl întoarse 
într-o parte şi-l frecă de covor. 

„Acolo, înăuntru, a căzut ceva", vorbi procuristui în 
camera din stînga. Gregor încercă să-şi imagineze, dacă nu i s- 
ar putea întîmpla şi procuristului, într-o bună zi, ceea ce păţise 
el azi ; de fapt, trebuia admisă existenţa unei asemenea 
posibilităţi. Dar, ca un fel de răspuns brutal la această întrebare, 
procuristui făcu acum cîţiva paşi îndesaţi prin camera alăturată, 
scîrţiindu-şi ghetele de lac. Din camera aflată în dreapta, 
vorbi în şoaptă sora, pentru a-şi preveni fratele : „Gregor, a 
venit procuristul - „Ştiu", răspunse Gregor ca pentru sine ; dar 
nu îndrăzni să ridice glasul atît de mult, încît să-l poată auzi şi 
sora lui. 

„Gregor, spuse apoi tatăl din camera din stînga, a venit 
domnul procurist şi se interesează de ce n-ai plecat cu trenul de 
dimineaţă. Nu ştim ce să-i răspundem. De altfel, vrea să-ţi 
vorbească personal. Aşa că te rog să deschizi uşa. Fireşte că va 
avea bunătatea să scuze dezordinea din camera ta." „Bună 
dimineaţa, domnule Samsa !u strigă între timp procuristul, 
prietenos. „Nu se simte tocmai bine, spuse mama către 


procurist, în vreme ce tatăl încă mai vorbea cu Gregor prin uşă, 
nu se simte bine, credeţi-mă, domnule procurist. Altfel cum ar 
putea Gregor să piardă trenul ! Băiatului nu-i stă mintea la 
altceva, decît la magazin. Mai că-mi vine să mă şi supăr uneori, 
fiindcă niciodată nu iese seara în oraş ; iată, sînt opt zile de cînd 
n-a mai plecat în provincie şi seară de seară a stat acasă. Sade 
la masă alături de noi şi citeşte liniştit ziarul sau studiază mersul 
trenurilor. Pentru el este o adevărată distracţie să-şi treacă 
timpul lucrînd traforaj. Aşa, de pildă, în vreo două-trei seri a 
sculptat o mică ramă ; o să vă minunaţi cît e de frumoasă: a 
atirnat-o la el în odaie ; 

so puteţi vedea, de-ndată ce va deschide uşa. De altfel 
sunt bucuroasă că aţi venit la noi, domnule procurist ; fără 
dumneavoastră nu l-am fi putut face pe Gregor să ne deschidă 
uşa ; este atît de încăpăţinat ! Şi sînt sigură că nu se ţimte bine 
de loc, cu toate că azi-dimineaţă n-a vrut să recunoască." „Vin 
numaidecit", articula Gregor încet şi cu grijă, dar nu se clinti 
pentru a nu pierde nici un cuvînt din discuţia de-alături. „Nici nu- 
mi pot explica altfel lucrurile, doamna, afirmă procuristul, să 
sperăm că nu e nimic grav. Deşi, pe de altă parte, trebuie să 
spun că noi, oamenii de afaceri, din fericire sau din nenorocire, 
cum vreţi s-o luaţi, trebuie să trecem foarte adesea peste micile 
noastre suferinţe, arunci cînd nu e vorba de afaceri." „Ei bine, 
poate să intre acum la tine domnul procurist ?" întrebă tatăl 
nerăbdător şi bătind din nou în uşă. „Nu", răspunse Gregor. 

In camera din stînga se făcu o linişte penibilă, în cea din 
dreapta sora începu să plingă, suspinînd încetişor. 

De ce nu se duce sora lui dincolo, la ceilalţi ? Probabil că 
abia s-a sculat din pat şi că încă n-a apucat să se îmbrace. Şi de 
ce plinge, la urma urmei ? Pentru că el nu se da jos din pat, ca 
să-i deschidă procuristului ? Pentru că era ameninţat să-şi 
piardă slujba şi, în cazul acesta, patronul va începe din nou să-i 
siciie pe părinţi cu vechile lui pretenţii ? Griji cu totul inutile, 
pentru moment. Gregor încă mai era lîngă ei şi nici prin gînd nu- 
i trecea să-şi părăsească familia la ananghie. Deocamdată, 
fireşte, zăcea întins pe covor şi oricine ar fi ştiut în ce stare se 
află nu i-ar fi putut pretinde cu tot dinadinsul să-i deschidă 
procuristului. Dar aceasta mică impoliteţă, pentru care va găsi 
uşor, mai tîrziu, o scuză plauzibilă, nu putea fi un motiv de 
concediere imediată a lui Gregor. Şi Gregor îşi spuse că ar fi 


mult mai rezonabil acum să-l lase în pace şi să nu-l tulbure cu 
bocetele şi insistenţele lor. Dar, desigur, motivul care îi 
neliniştea pe ceilalţi şi le scuza comportarea era incertitudinea. 

„Domnule Samsa, strigă acum procuristul, ridicînd vocea, 
ce înseamnă asta?! Te baricadezi acolo, în camera dumitale, nu 
răspunzi decit cu da şi nu, le faci griji inutile părinţilor şi — în 
treacăt fie zis — îţi neglijezi îndatoririle profesionale 

într-un mod inadmisibil. îţi vorbesc aici în numele 
părinţilor şi al şefului dumitale şi te rog foarte serios să ne dai 
numaidecit o explicaţie lămurită. Sînt uimit, sînt foarte uimit. Te 
credeam un băiat aşezat, cuminte, şi iată că, dintr-o dată, mi se 
pare că începi să ne terorizezi cu toanele dumitale nesăbuite. 
Azi-dimineaţă, şeful a făcut aluzie la o interpretare posibilă a 
lipsei dumitale — se referea la încasările care ţi-au fost 
încredințate deunăzi — dar eu am respins-o, garantînd aproape 
cu cuvîntul meu de onoare, că nici nu poate fi vorba de 
asemenea explicaţie. par acum sînt nevoit să iau act de 
încăpăţinarea dumitale şi te asigur, domnule Samsa, că aproape 
mi-a pierit pofta să-ţi mai iau vreodată apărarea. lar situaţia 
dumitale nu e cîtuşi de puţin dintre cele mai sigure. La început 
am avut intenţia să-ţi spun toate astea între patru ochi ; dar, de 
vreme ce mă faci să-mi pierd timpul aici în mod inutil, nu văd de 
ce aş mai ascunde ceva părinţilor dumitale. Află deci că munca 
dumitale din ultima vreme a fost cu totul nesatisfăcătoare ; 
recunoaştem şi noi că anotimpul nu e prea favorabil pentru 
afaceri strălucite ; dar nu există, şi nici nu poate să existe vreun 
anotimp, domnule Samsa, în care să nu se încheie afaceri." 

„Dar, domnule procurist, strigă Gregor ieşindu-şi din fire şi 
uitînd, în enervarea sa, de orice precauţie, vă deschid 
numaidecit, îndată. Am avut o uşoară indispoziţie, o ameţeală 
care m-a împiedicat să mă scol. Mai sînt încă în pat: dar mă 
simt din nou în puteri. Chiar acum mă dau jos. Un moment de 
răbdare, numai. Nu mă simt încă atit de bine, cum mi-am 
închipuit. Dar mi-a mai trecut. Cum poate veni boala peste om! 
Aseară, încă, mi-era foarte bine, părinţii mei ştiu şi ei că e 
aşa ; sau, mai exact, aseară am simţit un prim simptom fără 
importanţă. Ar fi trebuit să ne dăm seama. De ce nu ne-am 
gîndit să anunţăm la magazin ! Dar, vezi, totdeauna îţi închipui 
că ai să învingi boala fără să stai în casă. Domnule procurist ! 
Cruţaţi-mi părinţii. Toate reproşurile pe care mi le faceţi sînt fără 


temei ; de fapt, nu mi s-a spus pînă acum nici un cuvint despre 
asta. Poate că n-aţi văzut ultimele comenzi pe care le-am 
expediat. De altfel, voi pleca la drum chiar cu trenul de opt; 
cele cîteva ore de odihnă m-au pus pe picioare. Nu vreau să vă 
pierdeţi timpul, domnule procurist ; voi veni numaidecit la 
magazin ; vă rog să fiţi atît de bun să-i comunicaţi asta 
domnului director şi să-l salutaţi respectuos din partea mea !" 

în timp ce rostea această avalanşă de cuvinte, 'fără a şti 
prea bine ce spune, Gregor se apropie de dulap, cu o uşurinţă 
ce se datora exerciţiilor anterioare din pat, şi încercă să se 
ridice, sprijinindu-se de el. Voia într-adevăr să deschidă uşa, să- 
şi facă apariţia şi să-i vorbească procuristului ; era nerăbdător 
să vadă ce vor spune, cînd vor da cu ochii de el, toţi cei care-l 
chemau acum atit de insistent. Dacă se vor înspâiniînta, atunci 
va însemna că nu mai are nici o răspundere şi că poate să fie 
liniştit. lar dacă vor primi totul cu bine, atunci nu va mai avea 
nici un motiv de îngrijorare şi. grăbindu-se puţintel, va putea 
ajunge într-adevăr la gară, înainte de ora opt. La început 
alunecă de cîteva ori în jos, fiindcă dulapul era lustruit, dar pînă 
la urmă se avîntă cu toată forţa şi izbuti să se ridice drept în 
sus ; nici nu mai luă seama la durerile din abdomen, oricît erau 
de ascuţite. Apoi îşi dădu drumul să cadă înainte pe spătarul 
unui scaun din apropiere şi se prinse cu picioruşele de marginea 
lui. In acelaşi timp îşi recapătă stăpînirea de sine şi tăcu milc, 
pentru a putea asculta din nou ce spunea procuristul. 

„Aţi înţeles măcar un singur cuvint ? îi întrebă procuristul 
pe părinţi, vreau să sper că nu-şi bate joc de noi !?" „Sfinte 
Dumnezeule ! strigă mama izbucnind în plins, pesemne că e 
tare bolnav şi noi îl chinuim, săracul. Grete ! Grete !" chemă ea 
apoi. „Mamă !" ţipă sora, din partea cealaltă, încercînd să 
comunice cu ea prin pereţii camerei lui Gregor, care era situată 
la mijloc. „Trebuie să te duci imediat după doctor, Gregor e 
bolnav. Fuga la doctor. L-ai auzit cum vorbeşte?" „A fost un glas 
de animal!" îşi dădu cu părerea procuristul şi vocea lui părea să 
răsune în surdină prin comparaţie cu strigătele mamei. „Anna ! 
Anna ! izbucni tatăl alergînd prin antreu spre bucătărie şi bătînd 
din palme, adu numaidecit un lăcătuş !" Şi iată-le pe cele două 
fete alergind prin antreu şi foşnindu-şi fustele (oare cînd se 
îmbrăcase Grete atit de repede ?) ; apoi deschiseră în pripă uşa 
de la intrare, dar nimeni n-o mai auzi trîntindu-se din nou; 


probabil că o lăsaseră deschisă, aşa cum se întîmplă de obicei în 
casele unde s-a abătut o mare nenorocire. 

Gregor era acum mult mai liniştit. Aşadar, cuvintele 
sale nu se mai înțelegeau, cu toate că lui i se păruseră desluşite, 
mai desluşite ca-nainte, poate pentru căi se obişnuise 
urechea. Oricum, însă, începuseră să-şi dea seama că i se 
întîmplase ceva anormal şi erau gata să-i vină într-ajutor. 
Singele rece şi siguranţa cu care luaseră primele măsuri îl 
îmbărbătară. Se simţea reintegrat în societatea oamenilor şi 
nădăjduia isprăvi măreţe şi surprinzătoare din partea medicului 
şi a lăcătuşului, deopotrivă, fără a face de fapt vreo deosebire 
între ei. Pentru a-şi drege şi limpezi vocea în vederea discuţiilor 
ce aveau să urmeze, tuşi puţin, fireşte străduindu-se s-o facă 
cît mai încetişor cu putinţă, întrucit era posibil ca şi acest 
zgomot să sune altfel decit o tuse omenească — şi nu era sigur 
că îşi va mai putea da seama de o eventuală deosebire. între 
timp se făcuse linişte adîncă în camera alăturată. 

Poate că părinţii şedeau la masă cu procuristul şi se 
sfătuiau, poate că erau cu toţii lingă uşă şj trăgeau cu urechea. 

Gregor se tîrî încet spre uşă, sprijinindu-sc de scaun ; 
ajuns acolo, lăsă scaunul, se izbi în uşă şi se ţinu drept, 
rezemîndu-se de ea — capetele rotunjite ale picioruşelor 
secretau o substanţă lipicioasă ; apoi se odihni o clipă de 
efortul făcut. După aceea se căzni să răsucească încet cu gura 
cheia în broască. Dar cu ce să apuce cheia ? Din păcate, se 
părea că n-avea dinţi ca toţi dinţii, în schimb mandibulele erau 
foarte puternice ; cu ajutorul lor izbuti chiar să clintească puţin 
cheia, neluînd în seamă faptul că se rănise, fără îndoială, de 
vreme ce din gură îi curgea un lichid cafeniu, care se prelingea 
pe cheie şi picura pe podele. „Ascultaţi, spuse procuristul din 
camera de-alături, întoarce cheia în broască." Pentru 
Gregor, această îmbărbătare fu binevenită ; ar fi dorit ca toată 
lumea, şi tata, şi mama, să-i strige : «Hai, Gregor, curaj, dă-i 
înainte, răsuceşte cheia !» Şi, imaginîndu-şi că toţi îi urmăreau 
cu încordare eforturile, muşcă plin de furie cheia, fără a se mai 
gîndi la nimic. Pe măsură ce cheia se răsucea, Gregor ţopăia în 
jurul broaştei ; se ţinea acum doar cu gura şi, după cum era 
nevoie, se atîrna de inelul cheii sau îl apăsa în jos cu toată 
greutatea corpului. Clinchetul sonor al 


broaştei, care cedă în cele din urmă. îl trezi cu totul la 
realitate. Răsuflînd uşurat, îşi zise: «lata, n-ara avut nevoit de 
lăcătuş», apoi apăsă cu capul pe clanţă pentru a deschide, 
în fine, uşa. întrucît fu nevoit sa se dea după uşă, trăgînd-o după 
el, aceasta ajunse să fie larg deschisă şi Samsa încă nu se 
zărea. Trebui după aceea să ocolească încet canatul 
deschis, şi anume cu multă atenţie, dacă nu voia să cadă pe 
spate, cit era de lung, mai înainte de a-şi fi făcut apariţia. Era 
încă preocupat de această manevră dificilă şi n-avea răgazul să 
mai fie atent şi la altceva, cînd îl auzi deodată pe procurist 
scoţind un „Oh!" sonor, asemeni şuieratului vîntului ; apoi, 
procuristul fiind cel mai aproape de uşă, Gregor îl văzu ducîndu- 
şi mîna la gura întredeschisă şi trăgîndu-se încet îndărăt, ca şi 
cum o forţă invizibilă, de intensitate constantă, l-ar fi împins 
afară din cameră. Mama — care în ciuda prezenţei procuristului 
rămăsese cu părul încă răvăşit şi zburlit de somnul nopţii — 
aruncă mai întîi o privire tatălui, împreunîndu-şi mîinile, apoi 
făcu doi paşi spre Gregor şi se prăvăli grămadă, cu fustele 
înfoiate în jur, în timp ce faţa ei, căzută în piept, nu se mai 
vedea de loc. Tatăl strînse pumnul cu o mutră duşmănoasă, de 
parcă ar fi vrut să-l izgonească îndărăt, în camera lui, apoi privi 
oarecum nesigur în jur, prin odaie, îşi acoperi ochii cu mîinile şi 
un plîns cu sughiţuri începu să-i scuture pieptul voinic. 

Deocamdată Gregor nu înainta în sufragerie, ci se rezemă 
de celălalt canat al uşii, care era prins cu zăvorul, şi nu-şi arătă 
corpul decît pe jumătate ; iar deasupra acestuia se ivi capul 
înclinat într-o parte, cu care pîndea reacţia celorlalţi. Între timp 
vremea se mai luminase ; de partea cealaltă a străzii se zărea 
acum limpede un cadru din interminabila clădire neagră-cenuşie 
din faţă — un spital — cu un şir monoton de ferestre ce 
străpungeau cu o notă de seriozitate faţada ; ploaia continua să 
cadă, dar numai ca nişte picături mari, bine şi distinct conturate, 
vizibile fiecare în parte şi rostogolindu-se una cîte una pe 
pămînt. Vesela pentru micul dejun se răsfăţa cu îmbelşugare pe 
masă, întrucît gustarea de dimineaţă era, pentru tatăl lui 
Gregor, cea mai importantă masă a zilei ; adeseori o prelungea 
ore în şir, făcînd între timp lectura diferitelor ziare. Chiar pe 
peretele opus se afla o fotografie a lui Gregor din vremea 
milităriei, unde era înfăţişat ca sublocotenent, cu mîna pe 
mînerul săbiei, zimbind fără grijă şi parcă impunînd respect prin 


ţinuta şi uniforma lui. Uşa dinspre antreu era deschisă şi, cum 
nici cea de la intrare nu fusese închisă, se putea vedea palierul 
scării din faţa apartamentului şi primele trepte care duceau în 
jos. 

„Ei, începu Gregor vorba, conştient de faptul că era 
singurul care-şi păstrase cumpătul, acum mă voi îmbrăca 
numaidecit, voi stringe colecţia de eşantioane şi voi pleca. Vreţi 
să mă lăsaţi sa plec ? Vreţi ? Vedeţi dar, domnule procunst, că 
nu sînt încăpăţinat şi că muncesc cu plăcere ; e neplăcut să tot 
voiajezi, dar n-aş putea trăi fără asta. încotro plecaţi, domnule 
procurist ? La magazin ? Da ? Veţi relata totul exact, nu-i aşa ? 
Orice om poate fi pentru o vreme în incapacitate de-a lucra, dar 
atunci e momentul cel mai potrivit pentru a-ţi aduce aminte de 
realizările lui anterioare şi a te gîndi că mai tîrziu, de-ndată ce 
dificultatea va fi învinsă, va depune cu atît mai multă sîrguinţă 
şi strădanie în munca lui. Ştiţi foarte bine cît sînt de îndatorat 
domnului director. Pe de altă parte port de grijă părinţilor mei şi 
surorii mele. Sînt la ananghie, însă voi izbuti să ies din nou la 
liman, prin muncă. Nu-mi îngreunaţi şi mai mult situaţia. Luaţi- 
mi apărarea la magazin ! Ştiu, comis-voiajorul nu este agreat. 
Toată lumea îşi închipuie că el cîştigă din plin şi că duce astfel o 
viaţă îmbelşugată. Oamenii nu prea au vreun motiv special ca 
să chibzuiască mai îndeaproape asupra acestor prejudecăţi. Dar 
dumneavoastră, domnule procurist, cunoaşteţi situaţia mai bine 
decit tot restul personalului, ba — între noi fie vorba — mai bine 
chiar decît seful însuşi care, în calitatea lui de patron, se lasă 
adeseori uşor influenţat în defavoarea unui salariat. Ştiţi de 
asemenea foarte bine că un 

comis-voiajor, care mai tot timpul anului lipseşte de la 
magazin, poate cădea uşor victima clevetirilor, întîmplării sau 
reclamaţiilor neîntemeiate ; împotriva acestora nu se poate 
apăra, pentru că. de cele mai multe ori, nu află nimic despre ele 
sau, cel mult, simte tristele lor consecinţe, pe propria lui piele, 
cînd se întoarce acasă, istovit de călătorie, şi cînd nu le mai 
poate descifra cauzele. Domnule procurist, nu plecaţi fără să-mi 
spuneţi un cuvînt, din care să înţeleg că-mi daţi dreptate, măcar 
în parte!" 

Dar, la primele cuvinte ale lui Gregor, procuristul se şi 
întoarse să plece, 


ţtuguindu-şi buzele şi privindu-l doar peste umărul care-i 
zvicnea convulsiv. în timp ce Gregor vorbea, procuristul nu stătu 
o clipă locului, ci fără a-l pierde din ochi, se retrase spre uşă 
încet, pe nesimţite, ca şi cum un ordin secret i-ar fi interzis să 
părăsească odaia. Ajunse, în fine, în antreu şi, judecind după 
mişcarea bruscă cu care îşi trase piciorul la ultimul pas, ai fi zis 
că duşumeaua sufrageriei îi ardea tălpile. Odată ajuns în antreu, 
întinse mîna dreaptă spre scară, de parcă ar fi 

aşteptat de-acolo cine ştie ce izbăvire supranaturală. 

Gregor îşi dădu seama că nu-l putea lăsa nicicum pe 
procurist să plece în asemenea stare de spirit, dacă nu voia să-şi 
piardă slujba. Părinţii nu sesizaseră prea bine situaţia ; în 
decursul anilor, le intrase în cap ideea că Gregor avea existenţa 
asigurată, la acest magazin, pentru tot restul vieţii şi, în afară de 
asta, acum erau atît de copleșiți de îngrijorarea momentană, 
încît nu mai erau capabili să privească la viitor. Dar Gregor avea 
această previziune. Trebuia să-l reţină pe procurist, să-l 
liniştească şi să-l cîştige de partea lui ; că doar întreg viitorul lui 
şi al familiei depindeau de acest lucru ! De-ar fi fost măcar sora 
lui de faţă ! Ea era o fată deşteaptă, înţelegea totul ; plinsese 
încă de cînd Gregor şedea întins pe spate, fără nici o grijă. Şi cu 
siguranţă că procuristul, care era sensibil la femei, i-ar fi dat 
ascultare ; ea ar fi închis uşa apartamentului şi l-ar fi descîntat 
în antreu, pînă cînd i-ar fi spulberat spaima. Dar, tocmai acum, 
sora lui nu era de faţă, aşa că trebuia să acţioneze chiar Gregor 
însuşi. Fără a se mai gîndi dacă situaţia actuală îi îngăduia să se 
mişte din loc şi dacă vorbele lui puteau — sau aveau şansa — să 
fie înţelese, Gregor părăsi canatul de care se sprijinea şi porni 
pe uşa deschisă, vrind să-l prindă din urmă pe 
porocurist, care se apucase cu amiîndouă mîinile de balustrada 
palierului, într-un mod ridicol. Căutînd un sprijin, Gregor căzu pe 
multiplele lui picioruşe şi scoase un strigăt de spaimă. Dar nu- 
niaidecît simţi, pentru prima oară în dimineaţa aceasta, o 
senzaţie plăcută de satisfacţie fizică ; avea pămîntul sub 
picioruşe, iar acestea — după cite îşi putea da seama — ÎI 
ascultau de minune, ba chiar ardeau de nerăbdare să-l poarte 
oriîncotro voia ; începu, în fine, să creadă că sfîrşitul suferințelor 
lui era foarte aproape. Dar, chiar în clipa cînd clâtinîndu-se pe 
picioare din cauza trepidării reţinute, căzu pe podea nu departe 
de mama sa, ba chiar în faţa ei, aceasta, deşi părea cu totul 


dusă pe ginduri, sări în sus ca arsă, întinse braţele în lături cu 
degetele răsfirate şi ţipă : „Săriţi, pentru Dumnezeu, ajutor !" 
Apoi îşi aplecă faţa, de parcă ar fi vrut să-l vadă pe Gregor mai 
bine, după care fugi pe neaşteptate înapoi, ca scoasă din minţi, 
uitînd că îndărătul ei se află masa încă pusă ; se aşeză în grabă 
pe ea ca o persoană distrată, şi păru să nu observe că, din cana 
răsturnată, cafeaua se revărsa şuvoi pe covor. 

„Mamă, mamă", spuse Gregor încetişor, cătînd în sus spre 
ea. Pentru o clipă, Gregor uită cu totul de procurist ; în schimb, 
văzînd cum curge cafeaua, nu se putu abţine să nu clefăie de 
cîteva ori cu mandibulele, în gol. Văzînd aceasta, mama se porni 
din nou să ţipe ; apoi sări de pe masă şi căzu în braţele tatălui, 
care-i ieşise înainte. Dar Gregor n-avea timp acum să se ocupe 
de părinţi ; procuristul se afla deja pe scară, de unde, cu bărbia 
rezemată de balustradă, mai aruncă o privire îndărăt. Gregor îşi 
lău vînt, pentru a-l ajunge cît mai repede din urmă ; dar 
pesemne că procuristul bănuia ceva, întrucît sări dintr-un salt 
mai multe trepte şi dispăru, după ce mai apucă să strige 
un „au !", care răsună în toată casa. Din păcate, această fugă 
precipitată a procuristului păru să-l scoată cu totul din minţi şi 
pe tatăl lui Gregor, care pînă acum îşi păstrase întrucitva 
cumpătul ; în loc să alerge după procurist, sau măcar să nu-l 
împiedice pe Gregor s-o facă, el prinse cu dreapta bastonul, pe 
care procuristul îl abandonase pe un fotoliu împreună cu pălăria 
şi pardesiul, iar cu stînga apucă un ziar mare de pe masă şi se 
apucă să tropăie din picioare, agitind bastonul şi ziarul, pentru 
a-l goni pe Gregor îndărăt, în camera lui. Gregor îl imploră în 
toate felurile, dar nu-i ajută cu nimic : de altfel, rugăminţile lui 
nici nu fură înţelese ; oricît de umil îşi întorcea capul spre tatăl 
său, acesta tropăia şi mai tare din picioare. Dincolo mama 
deschise larg o fereastră, în ciuda vremii reci, şi se plecă mult în 
afară cu faţa îngropată în palme. Un curent de aer puternic se 
porni între stradă şi casa scării, fluturînd perdelele, făcînd să 
foşnească ziarele de pe masă şi legăniînd prin aer citeva foi care 
se împrăştiară pe podele. Tatăl îşi hărţuia neînduplecat fiul, 
şuierînd ca un sălbatic. însă, cum Gregor încă nu era deprins să 
meargă de-a-ndaratelea, se mişca într-adevăr foarte încet. Dacă 
ar fi putut să se întoarcă, ar fi ajuns într-o clipită în camera lui, 
dar se temea să pună la grea încercare răbdarea tatălui prin 
încetineala întoarcerii şi se simţea ameninţat de bastonul din 


mîna lui, care-i putea da în orice moment o lovitură mortală pe 
spate sau în cap. în cele din urmă, Gregor nu mai avu ce face, 
îtrucît era conştient că, mergînd de-a-ndaratelea, nu era în stare 
nici măcar să ţină direcţia : astfel, aruncînd într-una priviri 
speriate spre tatăl său, începu să se întoarcă în loc, cît putea 
mai repede, dar în realitate foarte încet. Pesemne că tata 
băgase de seamă buna lui intenţie, întrucît nu-l stînjeni în 
manevra lui, ci îl dirija, din cînd în cînd, de la distanţă, cu vîrful 
bastonului. Dacă măcar ar fi încetat odată cu şuieratul acela 
insuportabil, din cauza căruia Gregor îşi pierduse capul cu 
desăvirşire ; Gregor se întorsese aproape complet, cînd, obsedat 
mereu de şuierat, se zăpăci şi porni să se răsucească îndărăt în 
partea cealaltă. Apoi. cînd ajunse, în sfîrșit, cu capul 

în dreptul deschiderii uşii, se vădi că trupul lui era prea lat 
pentru a putea trece fără dificultăţi. In starea de spirit 
momentană, tatălui nici nu-i trecu prin minte să deschidă, 
eventual, şi canatul celălalt pentru a-i face lui Gregor suficient 
loc de trecere. N-avea decit o singură idee fixa. aceea de a-l 
vedea cît mai repede pe Gregor în camera lui. Nici gînd să 
îngăduie preparativele îndelungate care i-ar fi permis lui Gregor 
să se ridice în sus şi să poată intra în felul acesta pe uşă. Mai 
degrabă porni o larmă infernală căutînd să-şi determine fiul să 
înainteze, ca şi cum n-ar fi avut în fată nici un obstacol ; ceea ce 
auzea Gregor în urma lui nu mai părea să fie doar vocea unui 
singur tată ; aşa că nu mai era de glumit şi — fie ce-o fi — porni 
drept spre uşă. Dar se înţepeni în ea, cu o latură a corpului 
ridicată în sus şi zgiriată atît de tare, încît vopseaua albă a uşii 
se acoperi cu petele respingătoare ale lichidului ce mustea din 
răni ; nu se mai putea urni singur din loc, picioruşele de pe o 
parte se agitau în aer, iar cele de pe partea cealaltă erau strivite 
dureros sub corp ; şi atunci tatăl său îi dădu o lovitură puternică 
în spate. care-i produse o senzaţie de uşurare şi-l făcu să zboare 
— sîngerînd abundent — tocmai în mijlocul odăii lui. Uşa fu 
trîntită, în urma lui, cu o lovitură de baston, apoi se făcu, în 
sfîrşit, linişte. 

Il 

Gregor se trezi abia în amurg dintr-un somn gereu, 
asemeni unui leşin. Chiar dacă n-ar fi fost tulburat din somn, tot 
nu s-ar fi deşteptat mult mai tîrziu, întrucît se simţea destul de 
odihnit şi dormise pe săturate ; dar i se păru că fusese trezit de 


zgomotul unor paşi uşori şi al uşii dinspre antreu, pe care cineva 
o încuiase cu băgare de seamă. Lumina lampadarelor electrice 
de pe stradă proiecta pete livide, ici-colo, pe tavan şi pe părţile 
de sus ale mobilelor, dar jos, unde se afla Gregor, era întuneric 
beznă. Pipăind în jur cu antenele, a căror utilitate ajunse abia 
acum s-o aprecieze, Gregor se tîrî încet spre uşă, pentru a 
vedea ce se întîmplase. Simţi partea sţingă a corpului ca o 
cicatrice lungă, care-l ţinea dureros, şi fu nevoit să şchiopăteze 
cu adevărat pe cele două rînduri de picioare. De altfel, unul 
dintre picioruşe — mare mirare că numai unul — fusese rănit 
grav cu prilejul păţaniilor diia cursul dimineţii, şi se tîra de parcă 
era paralizat. Abia cînd ajunse la uşă îşi dădu seama ce anume îl 
atrăsese într-acolo ; mirosul de mîncare. Găsi pe jos un 
castronaş plin ochi cu lapte îndulcit, în care pluteau cîteva 
felioare de piine albă. li veni să ridă de bucurie, întrucît foamea 
îl chinuia acum şi mai tare decit în cursul dimineţii ;îşi vîri deci 
capul, aproape pînă peste ochi, în lapte îl retrase însă de îndată, 
dezamăgit, nu numai pentru că nenorocita aceea de rană din 
partea stingă îl durea cînd mînca — şi nu putea mînca decit 
sforăind şi umflîndu-şi tot trupul — dar pentru că nu-i mai plăcea 
nici laptele, care fusese totdeauna mincarea lui preferată şi pe 
care sora lui i-l pusese acolo, desigur, din acest motiv. Aşa că se 
depărta cu dezgust de castronaş şi se tîriî spre mijlocul camerei. 
Gregor văzu, prin crăpătura uşii, că în sufragerie fusese 
aprinsă lampa de gaz aerian ; dar, în timp ce altădată, tatăl lui 
obişnuia, la această oră din zi, să citească cu glas tare ziarul de 
după-amiază, pentru mama şi, uneori, chiar pentru sora lui, 
astăzi nu se auzea nimic. Cine ştie, poate că această lectură cu 
glas tare, despre rare-i povestea şi-i scria totdeauna Grete, nu 
mai făcea parte, în ultima vreme, dintre tabieturile familiei. 
Pretutindeni în jur domnea liniştea, deşi era sigur că 
apartamentul nu era gol. «Ce viaţă liniştită a mai dus şi familia 
noastră», îşi spuse Gregor, privind ţintă înainte, prin întuneric, şi 
simțindu-se mîndru că le putea asigura părinţilor şi surorii sale 
un asemenea trai, într-o locuinţă atît de frumoasă. Dar ce se va 
întîmpla acum, dacă toată liniştea, bunăstarea şi huzureala lor 
trebuia să ia sfîrșit într-un mod înspăimîntător ? Pentru a nu se 
lăsa pradă unor astfel de ginduri, Gregor preferă să facă putină 
mişcare şi porni să se tîrască prin cameră în sus şi-n jos, în 
cursul lungii seri, cineva întredeschise pe rînd cînd o uşă, cînd 


alta, apoi o închise repede la loc : probabil simţea nevoia să 
intre la el în cameră, dar de fiecare data anumite reticente îi 
împiedicau. Gregor se opri acum chiar lingă uşa sufrageriei, 
hotărit să determine în vreun fel pe şovăielnicul vizitator să vină 
înăuntru, ori măcar să afle cine era; dar uşa nu se mai deschise 
şi aşteptă în zadar. De dimineaţă, cînd uşile erau încuiate, toţi ar 
fi vrut să intre în camera lui iar acum, cînd deschisese el singur 
o uşă, iar celelalte fuseseră descuiate — pare-se — şi ele în 
cursul zilei, nu mai venea nimeni înăuntru, deşi cheile erau în 
broaşte pe dinafară. 

Lumina din sufragerie fu stinsă noaptea tirziu şi Gregor îşi 
putu da seama foarte uşor că părinţii şi sora lui vegheaseră pînă 
atunci, întrucât îi auzi pe toţi trei depărtindu-se în vîrful 
picioarelor. Acum era sigur că nu va mai veni nimeni la el pînă în 
zori ; avea aşadar destul timp înainte, pentru a chibzui 
nestingherit cum 

să-şi rinduiască viaţa în viitor. Dar camera aceasta înaltă 
şi mare, în care era silit să zacă întins pe jos, îl îngrozea, fără să- 
şi poată da seama de ce, că doar locuia în ea de cinci ani; 
făcînd o întoarcere aproape inconştientă, de care se şi ruşină 
oarecum, se vîrî degrabă sub canapea, unde se simţi curînd 
foarte bine, cu toate că spinarea îi era cam turtită şi nu-şi putea 
ridica nici capul ; îi păru rău doar că avea trupul prea lat pentru 
a intra cu totul sub canapea. Petrecu acolo noaptea-ntreagă, 
cînd furat de un somn uşor din care-l trezea necontenit foamea, 
cînd frămîntat de griji şi speranţe nelămurite, ce duceau toate la 
concluzia că, deocamdată, trebuie să se poarta cu calm, răbdare 
şi menajamente, pentru a-şi ajuta familia să îndure cît mai uşor 
neplăcerile pe care, în situaţia actuală, era silit să i le producă. 

A doua zi în zori, cînd încă nici nu se luminase bine de 
ziuă, Gregor avu prilejul să verifice forţa hotărîrilor sale, atunci 
cînd Grete, aproape complet îmbrăcată, deschise uşa dinspre 
antre şi privi curioasă înăuntru. Nu-l văzu numaidecit, dar ce 
Dumnezeu ! trebuia să fie pe undeva, că doar nu putuse zbura 
de-acolo; cînd îl descoperi sub canapea, se sperie atit de tare 
încît, fără să se poată stăpini, trînti uşa la loc, pe dinafară. Apoi, 
ca şi cum ar fi cuprins-o remuşcarea, o deschise numaidecit din 
nou şi intră în vîrful picioarelor, ca în camera unui bolnav grav 
sau a unui străin. Gregor scoase capul pînă aproape de 
marginea canapelei şi o privi atent. Oare va observa Grete că 


lăsase laptele neatins, fireşte nu fiindcă nu-i era foame ; şi se va 
gîndi oare să-i aducă altceva mai pe gustul lui ? Dacă n-o va 
face din proprie iniţiativă. Gregor avea de gînd mai bine să 
flămînzească, decit să-i atragă atenţia asupra acestui lucru, deşi 
simţea, de fapt, o pornire nestăvilită să ţişnească de sub 
canapea şi să i se arunce la picioare, implorind-o să-i aducă 
ceva bun de mîncare. Dar sora lui observă îndată, cu 
uimire, castronaşul încă plin, din care se revărsase puţin lapte 
primprejur ; îl ridică numaidecit, însă nu-l apucă direct cu 
mîna, ci cu o cîrpă, şi-l scoase afară. Gregor era nespus de 
curios să vadă ce-i va aduce în schimb şi făcea tot felul de 
presupuneri. Dar nicicînd n-ar fi fost în măsură să ghicească de 
ce era în stare sora lui, în marea ei bunătate. Pentru a-şi putea 
da seama de gusturile lui, îi aduse tot felul de lucruri, pe 
care le înşiră pe un jumal vechi: zarzavaturi pe jumătate 
putrezite, oase rămase de la cină şi pe care se închegase un fel 
de sos alb, cîteva stafide şi migdale, o bucată de brînză, despre 
care Gregor spusese cu două zile în urmă că nu mai e bună de 
mîncat, o felie de piine goală, uscată, una unsă cu unt şi alta cu 
unt şi sare. Alături de ele, mai puse şi un castronaş, în care 
turnase puţină apă şi care părea să-i fie destinat definitiv lui 
Gregor. Apoi, ştiind că fratele său nu va mînca faţă de ea, avu 
delicateţea să se retragă în grabă şi chiar să răsucească cheia în 
broască — 

doar-doar să observe Gregor că se poate simţi în voie, la 
largul său. Lui Gregor îi sfîrîiră picioruşele cînd se putu repezi, în 
sfîrşit, la mîncare. De altfel, pare-se că rănile se vindecaseră de 
tot, întrucît nu mai simţea nici o stînjeneală ; faptul acesta îl 
făcu să se mire nespus şi să-şi aducă aminte cum se tăiase 
puţin la un deget cu cuțitul, cu mai bine de o lună în urmă, şi 
cum rana îl mai durea încă destul de rău, nu mai departe decit 
alaltăieri. «Oare am devenit mai puţin sensibil ?» gîndi el şi 
începu să sugă lacom din bucata de brînză, care-i atrăsese 
atenţia numaidecit, mai imperios decit toate celelalte alimente. 
Cu ochii înlăcrimaţi de mulţumire, înfulecă în grabă, pe rînd, 
bucata de brînză, zarzavatul şi sosul ; în schimb mîncărurile 
proaspete nu-i plăcură, nici măcar nu le putea suporta mirosul, 
aşa că toate lucrurile, pe care voia să le mănince, le trase mai la 
o parte. Terminase de mult de mîncat şi încă mai adăsta leneş 
în acelaşi loc, cînd Grete răsuci încet cheia în broască, pentru a-i 


da să înţeleagă că trebuie să se retragă. Deşi îl cam toropise 
somnul, fu cuprins de spaimă şi se tîrî în grabă la locul lui, sub 
canapea. Dar îi trebui multă stăpiînire de sine pentru a putea 
rămîne acolo chiar şi scurtul răstimp, cît sora îşi făcu de lucru 
prin cameră, întrucît masa îmbelşugată îl cam rotunjise 
abdomenul şi abia mai putea respira, atit de ghemuit era. Simţi 
că se sufocă şi că i se umflă ochii în cap, dar privi cuminte la 
sora lui, care nu bănuia nimic şi aduna cu mătura nu numai 
resturile, dar chiar şi alimentele pe care nu le atinsese ; apoi, ca 
şi cum n-ar mai fi fost bune de nimic, le răsturnă grăbită, într-o 
găleată pe care o acoperi cu un capac de lemn şi scoase totul 
afară. Nici nu întorsese încă bine spatele, cînd Gregor ieşi de 
sub canapea, întinzindu-se şi umflîndu-şi abdomenul în voie. 

Gregor îşi căpăta acum hrana în felul acesta, o dată 
dimineaţa, cînd părinţii şi slujnica încă mai dormeau, iar a doua 
oară după masa de prînz, întrucit atunci părinţii îşi făceau 
siesta, iar servitoarea era trimisă de acasă, de către Grete, cu 
vreo treabă oarecare. Fireşte că nici ei nu voiau ca Gregor să 
rabde de foame, dar poate că n-ar fi suportat să ştie, decit din 
auzite, că mănîncă, sau poate că sora lui voia 

să-i scutească de o mică amărăciune în plus. că doar 
sufereau destul şi fără asta. 

Gregor n-a putut afla niciodată sub ce pretext au fost 
îndepărtați din casă, în prima zi. medicul şi lăcătuşul, întrucît 
nimeni nu-l pricepea cînd vorbea şi toţi — pînă şi sora lui — îşi 
închipuiau că nici el nu-i înţelege pe ceilalţi ; astfel, cînd Grele 
venea în odaia lui, Gregor trebuia să se mulţumească să asculte, 
din cînd în cînd, oftaturile ei şi invocarea sfinţilor. Abia mai 
tîrziu, cînd sora lui se mai obişnuise întrucitva cu situaţia — de 
obişnuinţă deplină nici nu putea fi vorba — Gregor mai prindea 
din zbor cîte o observaţie, care era rostită cu bună intenţie sau 
putea fi tălmăcită ca atare. „Astăzi ştiu că i-a plăcut", spunea ea 
cînd Gregor devora mîncarea pînă la ultima farimă ; iar în 
situaţia inversă, care, treptat, se repeta tot mai frecvent, 
obişnuia să remarce aproape cu tristeţe : „lar a rămas totul 
neatins!" 

Dar, dacă Gregor nu putea afla direct nici o noutate, în 
schimb trăgea cu urechea pe la uşi şi afla tot ce se vorbea în 
camerele alăturate ; cum auzea voci, alerga numaidecit la uşa 
respectivă şi se lipea cu tot corpul de ea. Mai ales în primele 


timpuri nu exista discuţie în care să nu fi fost vorba de el, chiar 
şi pe ocolite. Vreme de două zile a putut auzi, la toate mesele 
familiei, consfătuiri cu privire la atitudinea ce trebuia adoptată ; 
chiar şi între mese nu vorbeau decit tot despre aceeaşi temă, în 
orice moment aflîndu-se în casă cel puţin doi membri ai familiei, 
deoarece nici unul nu voia să rămînă singur şi nici nu se-ndurau 
să plece cu toţii de acasă. De altfel servitoarea — deşi nu era 
prea clar ce şi cît aflase despre cele întâmplate — ceruse chiar 
din prima zi să i se dea drumul numaidecit ; şi cînd, un sfert de 
oră mai tîrziu, îşi luă rămas bun. mulţumi cu lacrimi în ochi, ca şi 
cum concedierea ar fi fost cea mai mare binefacere, apoi, fără 
să-i ceară cineva, se legă cu jurămiînt groaznic să nu sufle nici o 
vorbă nimănui. 

Acum trebuiau să gătească sora împreună cu mama ; 
fireşte, nici nu era cine ştie ce osteneala, că doar nu miîncau mai 
nimic. Gregor îi auzea necontenit îmbiindu-se unul pe altul, dar 
primind mereu acelaşi răspuns : „Mulţumesc, am luat destul", 
sau altceva asemănător. Nici de băut se pare că nu beau mai 
nimic. Adesea, sora lui îi întreba pe tatăl lor dacă nu vrea o bere 
şi se oferea binevoitoare să se ducă să i-o cumpere chiar ea; iar 
citid acesta tăcea, Grete spunea — pentru a-i înlătura ultimele 
motive de reţinere — că o poate trimite, în definitiv, şi pe 
portăreasă, dar atunci el răspundea, într-un tîrziu cu un „nu" 
răspicat şi nu mai vorbea nimeni despre asta. 

încă din prima zi, tatăl expuse limpede, atît mamei cit şi 
surorii lui Gregor, întreaga situaţie financiară şi toate 
perspectivele. Din cînd în cînd se ridica de la masă şi scotea 
vreun document sau cine ştie ce carneţel de însemnări, din 
minuscula casă de bani Wertheim, pe care o salvase din 
falimentul pe care-l dăduse cu cinci ani în urmă. Se auzea cum 
descuia broasca atit de complicată şi cum o încuia la loc, de 
fiecare dată, după ce lua din ea ceea ce căuta. Aceste explicaţii 
ale tatălui său fură pentru Gregor primul lucru îmbucurător pe 
care-l auzi de la începutul captivităţii. Totdeauna îşi închipuise 
că tatăl său nu mai rămăsese cu nimic de pe urma magazinului 
de odinioară, iar acesta nu-i afirmase niciodată contrariul — de 
altfel nici Gregor nu se interesase niciodată. Grija lui Gregor 
fusese, pe atunci, să facă tot ce-i sta în putinţă, pentru a ajuta 
familia să uite cît mai repede de crahul financiar, care-i 
aruncase pe toţi în braţele disperării. Şi astfel începuse să 


muncească cu toata ardoarea, ajungînd peste noapte, dintr-un 
biet funcţionăraş, un comis-voiajor care avea, fireşte, alte 
posibilităţi de cîştig şi ale cărui succese în afaceri se 
transformau numaidecit în bani peşin : aceşti bani îi putea 
aduce acasă şi pune pe masă, în faţa familiei uimite şi fericite. 
Frumoase timpuri, dar splendoarea lor nu se mai repetă după 
aceea, deşi Gregor cîştigă şi mai tîrziu destui bani pentru a 
putea asigura existenţa familiei — lucru pe care îl şi făcea. Se 
obişnuiseră cu toţii, atît familia, cît şi Gregor ; unii primeau 
banii cu recunoştinţă, celălalt îi da cu plăcere, dar fără ca să se 
mai nască din aceasta o atmosferă de calde efuziuni. Doar sora 
mai rămăsese ataşată de Gregor şi planul lui tainic era — dat 
fiind faptul că, spre deosebire de el, Grete iubea muzica şi cînta 
emoţionant de frumos la vioară — s-o trimită la conservator în 
anul următor, fără a ţine seama de cheltuielile pe care i le va 
prilejui această hotărîre şi pe care va căuta să le acopere în alt 
mod. Adesea, cînd Gregor petrecea cîteva zile acasă, 
conservatorul revenea în discuţiile dintre el şi sora lui, dar 
totdeauna doar ca un vis frumos, imposibil de realizat, despre 
care părinţilor nici nu le plăcea să audă vorbindu-se ; însă 
Gregor se gindea foarte serios la acest lucru şi intenţionase să 
le-o comunice solemn în ajunul Crăciunului. 

Asemenea ginduri, cu totul inutile în situaţia actuală, îi 
treceau prin minte în timp ce şedea în picioare, lipit de uşă, şi 
trăgea cu urechea. Uneori îl dobora oboseala şi, nemaiputind 
asculta, lăsa capul să-i cadă şi să se izbească de uşă, apoi îl 
ţinea iarăşi nemişcat, întrucît chiar şi cel mai mic zgomot produs 
de el se auzea alături şi-i silea pe-ai casei să amuţească. „Ce-o fi 
tot făcînd acolo", spunea tata după un răstimp, întorcînd 
probabil capul spre uşă, apoi discuţia întreruptă se pornea din 
nou, cu încetul.t 

Bătrînul Samsa repeta explicaţiile de mai multe ori, pe de- 
o parte pentru că nu-i mai erau de mult familiare problemele 
respective, pe de altă parte pentru că mama nu pricepea totul 
din prima dată ; astfel Gregor află amănunţit că, în ciuda 
ghinionului avut, familia mai rămăsese din vremurile de 
odinioară cu o mică avere, fireşte nu prea importantă, dar pe 
care o mai sporiseră, între timp, şi dobinzile. In afară de asta, 
banii pe care Gregor îi aducea lunar acasă — şi din care el nu-şi 
păstra decit cîţiva guldeni — nu fuseseră cheltuiţi în întregime, 


aşa că din economii se mai adăugase un mic capital. îndărătul 
uşii lui, Gregor aproba din cap, cu convingere, bucurîndu-se de 
acest neaşteptat spirit de prevedere. De fapt, graţie acestor 
sume economisite, Gregor ar fi putut să amortizeze mai repede 
datoria tatălui faţă de directorul său, grăbind astfel cu mult 
sosirea zilei cînd ar fi putut să scape de această slujbă ; dar, în 
împrejurările actuale, era fără îndoială mai bine aşa cum 
rînduise tatăl lucrurile. 

Totuşi, banii aceştia nu erau suficienţi pentru ca familia sa 
să poată trăi numai din dobinzi ; ar fi ajuns, poate, pentru a le 
asigura existenţa un an, doi, dar nu rnai mult ; nu puteau fi 
consideraţi, aşadar, decit ca o rezervă, ce nu trebuia să fie 
atacată, ci doar păstrată pentru zile negre; banii necesari pentru 
existenţa zilnică trebuiau să fie agonisiţi într-alt fel. Oricit ar fi 
fost de sănătos, tata era totuşi un om bătrîn, care nu mai 
lucrase nimic de peste cinci ani şi nu-şi putea face prea multe 
iluzii ; de altfel, în cursul acestor cinci ani, care reprezentau 
prima lui vacanţă după o viaţă plină de trudă, încheiată cu un 
insucces, se cam îngrăşase şi devenise destul de greoi. Şi atunci 
cine să cîştige bani ? Poate cumva mama, care suferea de 
astmă şi pe care simplul mers prin casă o obosea şi-o obliga să 
se întindă pe divan în faţa ferestrei deschise, abia mai trăgîndu- 
şi sufletul ? Sau sora sa care, cu toţi cei şaptesprezece ani ai ei, 
mai era încă un copil ce se complăcea în existenţa de pînă acum 
şi care nu ştia să facă altceva decit să se îmbrace drăguţ, să 
doarmă pînă tîrziu, să ajute la gospodărie, să ia parte la cîteva 
distracţii modeste şi, mai ales, să cînte la vioară ? Cînd discuţiile 
din camera alăturată ajungeau la tema necesităţii de-a cîştiga 
bani, Gregor se dezlipea de uşă şi se arunca pe canapeaua de 
piele căutînd în răcoarea ei alinarea ruşinii şi tristeţii care-i 
încingea trupul. 

Adeseori îşi petrecea pe ea nopţile lungi, fără a da geană 
de geană, ci doar ricîind pielea ore în şir. Alteori nu-şi cruța 
osteneala de-a împinge un fotoliu lîngă fereastră ; apoi se agăța 
de glaf şi, sprijinindu-se pe fotoliu, se rezema de cercevea, dar 
nu pentru a se uita afară, ci pentru a retrăi probabil senzaţia de 
eliberare care-l cuprindea odinioară, cînd privea pe geam. Căci, 
pe zi ce trecea, Gregor vedea tot mai nelămurit toate lucrurile 
aflate la oarecare distanţă de el ; acum nu mai desluşea spitalul 
din faţă a cărui privelişte o blestemase de-atitea ori în trecut; 


şi, dacă n-ar fi ştiut cu precizie că locuieşte în liniştita, dar întru 
totul citadina Charlottenstrasse, ar fi putut crede că, de la 
fereastra lui, vede o pustietate, în care nu se întrezăreşte nici o 
linie de demarcaţie între cerul cenușiu şi pămîntul tot cenuşiu. 
Surorii lui i-a fost suficient să remarce doar de două ori fotoliul 
lîngă fereastră, pentru a înţelege totul ; după aceea, de fiecare 
dată cînd deretica prin odaie, împingea fotoliul lîngă geam, ba 
chiar lăsa ferestrele dinăuntru deschise. 

Dacă ar fi putut să vorbească cu sora sa şi să-i 
mulţumească pentru tot ce făcea de dragul lui, Gregor ar fi 
acceptat mai uşor toate serviciile aduse ; dar aşa, condamnat la 
tăcere, suferea nespus. Fireşte că ea căuta să atenueze, pe cit 
posibil, impresia penibilă şi, cu cît trecea vremea, izbutea să se 
prefacă tot mai bine ; dar şi Gregor îi înţelegea din ce în ce mai 
limpede jocul. Simpla ei apariţie îi procura o suferinţă cumplită. 
Cum intra în odaie, Grete nici nu închidea bine uşa oricît era ea 
de grijulie să le ascundă celorlalţi priveliştea camerei lui Gregor 
— şi alerga îndată la fereastră, de parcă s-ar fi sufocat ; o 
deschidea larg, cu miini grăbite şi, fie cît de frig, rămînea o clipă 
cu capul scos afară, respirînd adînc. De două ori pe zi îl 
înspăimînta pe Gregor cu alergatul şi zgomotul ei ; tot timpul cît 
era geamul deschis, Gregor tremura de frig sub canapea ; ştia şi 
el foarte bine că Grete l-ar fi scutit de supliciul acesta, dacă i-ar 
fi fost cît de cît posibil să stea cu ferestrele închise într-o 
cameră, în care se afla şi el. 

O dată — cam la vreo lună după metamorfozarea lui 
Gregor, deci cînd Grete n-ar mai fi avut motive să se mire de 
înfăţişarea lui — ea veni ceva mai devreme ca de obicei şi-l găsi 
pe fratele ei tocmai stînd la fereastră, nemişcat, într-o poziţie 
care trezea spaimă. Gregor se aştepta s-o vadă renunţind de a 
intra în cameră, întrucît, din locul unde se afla, o împiedica sa 
deschidă fereastra numaidecit ; dar Grete nu se mulţumi doar să 
nu intre, ci se trase speriată îndărăt şi trînti uşa ; un străin şi-ar 
fi putut închipui că Gregor o pîndise şi voise s-o muşte. Fireşte 
că Gregor se ascunse îndată sub canapea, dar trebui să aştepte 
pînă la prînz reîntoarcerea ei ; iar cînd veni, păru mai îngrijorată 
ca de obicei, Gregor îşi dădu astfel seama că aspectul lui nu 
încetase să-i inspire dezgust şi că biata fată trebuia să se 
stăpînească, pentru a nu fugi de îndată ce-l vedea pe el sau 
vreo părticică din corpul lui, ce se zărea de sub canapea. Pentru 


a o scuti şi de acest spectacol, Gregor cară într-o zi cu spinarea 
un cearşaf de pat — i-au trebuit patru ceasuri pentru aceasta — 
şi-l duse pe canapea, unde-l aşeză în aşa fel, încît frupul să-i fie 
complet acoperit cînd stătea dedesubt, iar Grete să nu-l poată 
vedea nici chiar dacă se apleca în jos. Dacă sora sa ar fi fost de 
părere că cearşaful nu era necesar, n-avea decit să-l tragă la o 
parte — căci doar era destul de limpede, că Gregor nu se izolase 
astfel de plăcere ; dar ea lăsă cearşaful cum era, ba chiar o 
dată, cînd Gregor dădu uşor cearşaful în lături cu capul, pentru a 
observa ce impresie i-a făcut surorii lui noua orînduială, i se 
păru că surprinde o privire de recunoştinţă în ochii ei. 

În primele două săptămîni, părinţii nu-şi putură lua inima 
în dinţi să intre la el în cameră şi Gregor îi auzi rostind cuvinte 
de laudă cu privire la munca actuală a Gretei — ei care, în 
trecut, se plingeau deseori că nu le dă nici o mina de ajutor în 
casă. Acum aşteptau adesea — şi tata şi mama — în faţa uşii lui 
Gregor, în timp ce sora lui deretica prin cameră ; de-ndată ce 
ieşea de la el, o descoseau amănunţit, în ce stare a găsit odaia, 
ce-a mîncat Gregor, cum s-a comportat de rîndul acesta şi dacă 
n-a remarcat vreo ameliorare oricît de mică. De altfel, mama a 
vrut destul de curînd să intre în camera lui Gregor, dar tatăl şi 
sora lui au împiedicat-o, la început cu argumente logice, pe care 
Gregor le ascultă cu multă atenţie şi le aprobă întru totul. Mai 
tîrziu trebuiră s-o oprească cu forţa, iar cînd mama începu să 
strige : „Lăsaţi-mă să intru la Gregor, la bietul meu băiat 
nefericit ! Nu pricepeţi că trebuie să mă duc la el ?", Gregor se 
gîndi, că poate n-ar fi rău dacă mama ar veni înăuntru, fireşte 
nu în fiecare zi, dar măcar o dată pe săptămînă ; ea înţelegea 
totul mult mai bine decit Grete care, cu tot curajul ei, nu era 
decit un copil şi care, de fapt, nu-şi asumase această grea 
povară decit, poate, doar din uşurinţă copilărească. 

Dorinţa lui Gregor de a-şi vedea mama se împlini curînd. 
în timpul zilei, Gregor nu voia să se arate la fereastră, pentru a 
nu-şi compromite părinţii, dar nici de plimbat nu se putea 
plimba prea mult pe cei cîţiva metri pătraţi de duşumea, iar de 
stat culcat liniştit îi venea greu chiar şi noaptea ; în scurtă 
vreme nici mîncarea nu-i mai producea vreo plăcere şi astfel luă 
obiceiul să se distreze căţărindu-se, cruciş şi curmeziş, pe pereţi 
şi pe tavan. în special îi plăcea să stea atirnat de plafon ; era cu 
totul altceva decit să zacă lungit pe podele ; respira mai liber; 


simţea în tot trupul ca un fel de vibraţie ; şi, în starea de 
euforică uitare de sine care-l cuprindea acolo sus, i se întîmpla 
uneori, spre marea lui surprindere, să-şi dea drumul şi să vină 
grămadă jos. Dar acum ştia, fireşte, să-şi stăpînească mai bine 
corpul şi nu păţea nimic, chiar cînd cădea de la asemenea 
înălţime. Sora lui observă curînd această nouă distracţie — dat 
fiind că Gregor lăsa, în timpul preumblărilor, urme de lichid 
viscos pe ici, colo — şi atunci îi veni în gînd să-i uşureze 
căţăratul. pe cît posibil, şi să scoată din cameră toate mobilele 
care l-ar fi putut împiedica, în primul rînd dulapul şi biroul. Dar, 
singură, nu era în stare să îndeplinească acest lucru ; pe tata, 
nu îndrăznea să-l cheme ; servitoarea — o fată de şaisprezece 
ani — nu i-ar fi dat în nici un caz vreo mînă de ajutor întrucît, 
deşi rezista curajos pe poziţie de la plecarea fostei bucătărese, 
ceruse îngăduinţa să ţină bucătăria încuiată tot timpul şi să nu 
deschidă decit atunci cînd era chemată în mod special ; Grete 
nu avea altceva de ales, decit s-o cheme pe mama, odată, în 
lipsa tatălui de acasă. Mama acceptă cu exclamaţii de bucurie, 
dar cînd ajunse în faţa uşii de la camera lui Gregor, amuţi. Grete 
se uită mai întîi prin cameră să vadă dacă totul e în ordine ; abia 
după 

Aceea îi dădu voie şi mamei să intre. Gregor trase în 
grabă cearşaful mai jos decît de obicei şi-i făcu mai multe 
falduri, dîndu-i un aspect de parcă fusese aruncat din întîmplare 
pe canapea. De rîndui acesta se abţinu de a mai spiona pe sub 
cerşaf şi nu se uită după bătrînă ; era mulţumit să ştie doar că 
venise, în sfîrşit. „Poţi intra,nu se vede", spuse Grete mamei, 
conducînd-o probabil de mînă. Gregor auzi doar cum cele două 
femei plăpînde mişcau din loc vechiul şi masivul şifonier — 
Grete ţinînd să-şi asume tot greul muncii, în pofida temerilor 
mamei, care o avertiza să nu facă un efort prea mare. Totul 
dură destul de mult. După un sfert de oră de trudă, mama spuse 
că ar fi totuşi mai bine să pună şifonierul la loc întrucît, în primul 
rînd era prea greu şi ele două n-ar fi putut termina treaba 
înainte de înapoierea tatălui, iar dacă-l lăsau în mijlocul camerei 
l-ar fi încurcat pe Gregor ; şi-apoi, în al doilea rînd, nu ştiau sigur 
dacă, prin îndepărtarea mobilelor, îi făceau plăcere lui Gregor. 
Ea era de altă părere : aspectul pereţilor goi îi producea o 
stringere de inimă, şi oare Gregor — care se obişnuise de aita 
vreme cu mobilele din camera lui — nu va avea, şi el, acelaşi, 


sentiment şi nu se va simţi părăsit, în odaia goală ? Apoi 
conchise vorbind în şoaptă, ca totdeauna, de parcă ar fi vrut ca 
Gregor — despre care nu ştia în ce loc se află — să nu-i audă 
nici măcar vocea, căci despre faptul că nu înţelege cuvintele era 
convinsă. „Şi-apoi prin scoaterea mobilelor, dăm dovadă că 
renunţăm la orice speranţă de a-l mai vedea însănătoşit şi că-l 
părăsim fără milă, în voia soartei ? Cred că cel mai bun lucru ar 
fi să încercăm a păstra camera în starea dinainte, pentru ca 
Gregor să găsească totul neschimbat, cînd se va reîntoarce la 
noi, şi sa poată uita mai uşor cele petrecute între timp." 

Auzind aceste cuvinte ale mamei, Gregor îşi dădu seama 
că cele două luni, în care nimeni nu-i adresase cuvîntul şi în care 
dusese o viaţă monotonă în sînul familiei, îi tulburaseră probabil 
minţile ; altfel nu-şi putea explica cum de-l cuprinsese dorinţa 
nestrămutată de a-şi vedea camera golită de mobile. Oare 
dorea cu adevărat ca odaia lui caldă şi confortabil mobilată, cu 
piese de familie, să fie transformată într-o cavernă, unde să se 
poată tîrî nestingherit în toate direcţiile, deşi preţul acestei 
libertăţi ar fi însemnat uitarea rapidă şi totală a trecutului său 
omenesc ? Era oare pe punctul de-a uita totul şi doar vocea 
mamei, pe care n-o mai auzise de mult, izbutise să-l trezească 
din această toropeală ? Nu, nu trebuia scos nimic din cameră ; 
totul trebuia să rămină pe loc ; nu se putea lipsi de influenţa 
binefăcătoare a mobilelor ; chiar dacă acestea îl împiedicau să 
se tirască fără rost în toate direcţiile, nu era nici o pagubă; 
dimpotrivă, era mai bine aşa. 

Din păcate, Grete fu de altă părere decît mama ; ea se 
obişnuise — fireşte, pe bună drepte — să treacă în faţa părinţilor 
drept o autoritate în toate chestiunile care-l priveau pe Gregor; 
aşa că, şi de rîndul acesta părerea mamei o determină să 
hotărască, dimpotrivă, scoaterea nu numai a dulapului şi 
biroului, cum intenţionase la început, dar şi a tuturor celorlalte 
mobile, cu excepţia indispensabilei canapele. Desigur că 
hotărîrea nu fusese dictată numai de încăpăţinarea ei 
copilărească şi de sentimentul încrederii în sine, pe care-l 
dobîndise, atît de pe neaşteptate şi cu atîta trudă, în ultima 
vreme ; dar Grete observase, totodată, că Gregor avea nevoie 
de mult spaţiu pentru a se mişca în voie şi că — din cite îsi 
putea da ea seama — nu se folosea cîtuşi de puţin de mobile. 
Poate că mai contribuise, însă, la hotărîrea asta şi romantismul 


vîrstei — un sentiment care caută totdeauna satisfacţie şi care-i 
insuflase dorinţa să dramatizeze peste măsură situaţia fratelui 
său, pentru a putea să i se devoteze cu atît mai mult. Căci 
nimeni, în afară de ea, n-ar fi cutezat să intre într-o cameră, în 
care Gregor hălăduia între pereţii goi. 

lată de ce nu se lăsă clintită din hotărîrea ei, aici chiar de 
către mama care, simțindu-se neliniştită şi nesigură în camera 
lui Gregor, amuţi încurînd şi începu 

s-o ajute, după puterile ei, la căratul mobilelor afară. La 
urma urmei, Gregor putea să se lipsească de dulap, dar biroul ar 
fi trebuit să rămînă la locul lui. Abia părăsiră femeile camera, 
împingînd dulapul cu opinteli şi icneli, că Gregor şi scoase 
numaidecit capul de sub canapea, ca să vadă cum ar putea 
interveni şi el, cît mai prudent şi mai cu tact. Din nefericire, însă, 
cea care se întoarse mai întîi fu tocmai mama, în timp ce Grete 
rămase în camera de alături, unde cuprinsese dulapul cu braţele 
şi încerca zadarnic să-l clintească din loc, clătmîndu-l într-o 
parte şi 

într-alta. Dar mama nu era obişnuită cu aspectul fiului ei şi 
ar fi putut să se îmbolnăvească de spaimă ; aşa că Gregor, 
speriat. se retrase de-a-ndaratelea pînă la celălalt capăt ai 
canapelei şi nu putu evita ca, în faţă, cearşaful să se mişte 
puţin. Acest fapt fu de-ajuns pentru a atrage atenţia mamei ; ea 
rămase o clipă ţintuită locului, apoi alergă îndărăt la Grete. 

Deşi Gregor îşi repeta într-una că nu se întîmpla nimic 
neobişnuit, şi că doar se schimba locul cîterva mobile, trebui 
să recunoască, pînă la urmă, că acest dute-vino al femeilor, 
micile îor exclamaţii, hîrşiitul mobilelor pe duşumele îi făceau 
impresia unui vacarm ce izbucnea din toate părţile ; şi, oricît îşi 
ascundea capul, strîngîndu-şi picioarele şi ghemuindu-se la 
pămînt, era nevoit să-şi spună că nu va mai putea îndura multa 
vreme tortura asta. Femeile îi goliră camera şi luară tot ce-i era 
drag; dulapul, în care-şi ţinea traforajul şi toate sculele, fusese 
scos ; acum încercau să clintească biroul, ale cărui picioare se 
adînciseră cu vremea în lemnul podelei — biroul pe care îşi 
scrisese temele ca student la Academia Comercială, ca elev de 
liceu şi chiar ca şcolar în clasele primare ; acum nu mai avea 
timp să ţină seamă de bunele intenţii ale celor două femei, de a 
căror prezenţă în cameră aproape că uitase, mai ales că 


oboseala le făcea să robotească în tăcere şi nu se mai auzea 
decit tropăitul înfundat al paşilor lor pe duşumele. 

Astfel Gregor ieşi la iveală — în clipa cînd femeile tocmai 
se rezemaseră de birou, în camera alăturată, pentru a-şi trage 
sufletul — şi îşi schimbă de patru ori direcţia mersului, întrucît 
nu ştia nici el ce trebuia să salveze mai întîi ; deodată zări pe 
peretele gol tabloul doamnei îmbrăcată toată în blănuri, se 
caţără grăbit în sus şi se lipi cu abdomenul înfierbîntat pe 
geamul rece, care-i dădu o senzaţie plăcută de răcoreală Măcar 
tabloul acesta, pe care-l acoperea cu trupul lui, nu i-l va lua 
nimeni. întoarse capul spre uşă, pentru a putea observa 
femeile cînd vor reveni în odaie. 

Ele nu se odihniră prea mult şi se întoarseră îndată ; Grete 
o prinse pe mama de mijloc aproape purtînd-o pe sus. „Ei, acum 
cemai luăm ?" spuse fata privind în jur. Deodată dădu cu ochii 
de Gregor, căţărat pe perete. Nu izbuti să-şi păstreze cumpătul 
decit, probabil, pentru că era şi mama de faţă ; îşi plecă faţa 
spre ea, pentru a o împiedica să se uite în jur, şi-i vorbi 
precipitat, tremurînd toată : „Vino, nu vrei să mergem mai bine, 
pentru o clipă, îndărăt în sufragerie ?" Gregor înţelese limpede 
intenţia Gretei ; voia s-o pună pe mama la adăpost, pentru ca 
după aceea să-l gonească de pe perete. Ei bine, n-avea decit să 
încerce ! Sta întins, cît era de lung, pe tabloul lui şi n-avea de 
gînd să renunţe şi la acesta. Mai degrabă îi va sări surorii în cap. 

Dar cuvintele rostite de Grete nu avură alt rezultat, decit 
s-o neliniştească pe mama sa, care făcu un pas într-o parte, zări 
imensa pată cafenie de pe tapetul înflorat, scoase un țipăt şi, 
pînă să-şi dea seama că era vorba de Gregor, icni cu glas 
strident şi sugrumat: „O, Doamne! 0, Doamne !", apoi căzu pe 
canapea, cu braţele întinse în lături, parcă a renuntare totală, şi 
rămase nemişcată. „Uf, Gregor!" strigă Grete, 
ameninţăndu-l cu pumnul şi sfredelindu-l cu privirea. Erau 
primele cuvinte pe care î le adresa direc, de cînd se 
metamorfozase. Apoi Grete alergă în camera alăturată, pentru a 
aduce niscaiva săruri, cu care s-o trezească pe mama din leşin ; 
Gregor se hotărî să dea şi el o mînă de ajutor — pentru salvarea 
tabloului mai era timp şi după aceea ; dar se lipise puternic de 
tablou şi trebui să facă un efort violent pentru a se desprinde ; 
alergă îndată în camera de alături, ca şi cum ar fi fost în stare s- 
o ajute pe Grete cu sfatul, ca odinioară ; dar trebui să rămînă 


inactiv în spatele ei, în timp ce ea răscolea febril printre 

sticluţe ; ba o mai şi sperie, cînd fata se întoarse şi dădu cu ochii 
de el ; o sticluţă îi scăpă pe jos şi se făcu ţăndări ; un ciob îl răni 
pe Gregor la faţă, în timp ce doctoria coroziva îi scălda 
picioruşele ; fără să mai întîrzie, Grete luă atitea sticluţe, cite 
putea ţine în mînă, şi alergă îndărăt la mama, închizînd uşa cu 
piciorul. Gregor se văzu aşadar izolat de mama, care era poate 
pe moarte, din cauza lui ; uşa nu putea s-o deschidă, de teamă 
ca nu cumva s-o pună pe fugă pe sora lui, şi ea trebuia doară să 
rămînă lîngă mama ; n-avea altceva de făcut, decit să aştepte; 
chinuit de remuşcări şi de îngrijorare, începu să se tirască peste 
tot, se căţăra pe pereţi, pe mobile si pe tavan, apoi, cuprins de 
disperare şi simțind că totul parcă i se învirte în jur, căzu lat în 
mijlocul mesei celei mari. 

Trecu o vreme ; Gregor sta locului, istovit ; în jur domnea 
linişte — poate că era semn bun. Deodată se auzi soneria. 
Servitoarea era încuiată, fireşte, în bucătărie, aşa că trebui să se 
ducă chia; Grete să deschidă. Venise tata. „Ce s-a întîm-plat ?" 
fură primele lui cuvinte ; fără îndoială că înfăţişarea fetei îl 
făcuse să bănuiască ceva. Grete răspunse cu glas înfundat — 
probabil îşi ascunsese faţa la pieptul tatălui: „A leşinat mama 
dar acum îi e mai bine ; Gregor a ieşit din ascunzătoare !" „Mă 
aşteptam la una ca asta, răspunse tata, de cînd vă tot spun eu, 
dar cine 

se-nţelege cu voi, femeile !" Gregor îşi dădu seama că tata 
interpreta greşit lămuririle laconice ale fetei şi-şi închipuia că fiul 
lui se făcuse vinovat de vreo violenţă. De aceea Gregor trebuia 
să încerce acum să-l îmbuneze, căci de explicaţii mai pe larg n- 
avea nici timp şi nici nu era în stare. Aşa că se refugie lîngă uşa 
camerei lui şi se lipi de ea, pentru ca, atunci cînd va intra în 
sufragerie, tata să vadă numaidecit buna intenţie a lui Gregor 
de-a se întoarce în odaia sa, şi să-şi dea seama că nu e nevoie 
să-l gonească cu forţa. ci doar să-i deschidă uşa pentru ca el să 
dispară numaidecit. 

Dar tata nu era în dispoziţia de-a observa asemenea 
subtilităţi. „Aha !" strigă el de cum intră, cu o intonaţie de minie 
şi totodată de bucurie. Gregor îşi depărta capul de uşă şi-l ridică 
spre tatăl lui. Dar nu-şi închipuise să-l vadă aşa, cum arata 
acum ; e drept că, în ultima vreme, se lăsase furat de noul său 
obicei de-a se căţăra peste tot şi uitase să se mai intereseze, ca 


la început, de toate evenimentele din restul apartamentului ; şi 
doar trebuia să se aştepte la unele schimbări Totuşi, totuşi... 
mai era acesta într-adevăr tatăl lui ? Era oare acelaşi om, care 
şedea ghemuit în pat, ostenit, atunci cînd Gregor pleca altădată 
la drum ; care, la întoarcere, îl primea îmbrăcat în halat, şezind 
în fotoliu ; care nici măcar nu mai era în stare să se scoale şi se 
mulțumea doar să ridice braţele în semn de bucurie; şi care, 
în cursul rarelor plimbări familiale — în două-trei duminici din an 
şi în zilele de mare sărbătoare — se tîra anevoie între Gregor şi 
mama, deşi mergeau destul de încet ; acel bătrinel care umbla 
încotoşmănat într-un palton răpănos, sprijinindu-se cu grijă în 
baston, şi care, cînd voia să spună ceva, se oprea în loc şi-şi 
chema însoțitorii lîngă el? Acum însă îşi revenise atit de 
bine, încît Gregor nu-l mai recunoştea ; avea pe el o uniformă 
albastră, strînsă pe corp şi cu nasturi aurii, cum purtau uşierii 
instituţiilor bancare ; peste gulerul înalt şi rigid al uniformei se 
revărsa o guşă dublă, bine împlinită ; umbrită de sprincene 
stufoase, privirea ochilor lui negri ţişnea vioaie şi tînără ; părul 
alb, de obicei răvăşit. şi-l pieptănase cu cărare în creştet şi-l 
ferchezuise cu grijă. Bătrînul îşi aruncă pe canapea şapca, pe 
care era brodată monograma unei bănci oarecare — făcînd-o să 
descrie un arc de cerc de-a curmezişul camerei — apoi, 
răsfrîngîndu-şi pulpanele lungi ale surtucului spre spate şi vîrînd 
mîinile în buzunare, se îndreptă spre Gregor, cu o privire cruntă. 
Nici el singur nu ştia ce trebuia să facă ; în orice caz păşea rar, 
ridicînd picioarele mult în sus, iar Gregor privi uimit la grosimea 
neobişnuită a tălpilor de la bocanci. Dar nu se mulţumi doar să 
privească, întrucît ştia chiar din primele zile ale noii lui 
existenţe, că tata considera severitatea excesivă ca singura 
atitudine potrivită faţă de fiul său. Aşa că Gregor începu să se 
retragă ditiaintea lui, oprindu-se ori de cîte ori bătrînul sta pe 
loc, şi pornind din nou la cea mai mică mişcare a lui. Dădură 
astfel ocol camerei de mai multe ori, fără ca să se petreacă ceva 
hotăritor, ba chiar fără ca ritmul lent al mişcărilor să dea 
impresia că ar fi vorba de-o urmărire. De aceea Gregor rămase 
deocamdată pe podele, de teamă ca nu cumva tatăl sau, 
văzîndu-l căţărîndu-se pe pereţi sau pe plafon, să-şi imagineze 
că avea vreo intenţie rea. Gregor întrevedea limpede, fireşte, 
că nu putea rezista multă vreme la această alergătură, dat fiind 
că, în timp ce tatăl său făcea un singur pas, el trebuia să-şi 


mişte de nenumărate ori picioruşele. începu să simtă că-şi 
pierde răsuflarea, mai ales că nici înainte vreme nu se prea 
putuse lăuda cu plămiînii. Mergea astfel şerpuind într-una şi, 
stăpînit de gindul de a-şi păstra toate forţele în vederea unui 
efort suprem, abia dacă-şi mijea ochii ; iar zăpăceala care-l 
cuprinsese îl făcu să nu se mai gindească decit la fugă, ca 
singurul mijloc posibil de scăpare, uitînd că mai avea la 
dispoziţie şi pereţii, chiar dacă erau mascaţi în parte de mobile 
frumos sculptate, pline de horbote şi dantele. Deodată 
ceva trecu în zbor uşor chiar pe lîngă el, căzu jos şi se duse de-a 
dura înaintea lui. Era un măr; numaidecit zbură şi al doilea după 
el ; de spaimă, Gregor se opri pe loc ; era inutil să alerge mai 
departe, de vreme ce tatăl lui se hotărise să-l bombardeze. 
Acesta îşi umpluse buzunarele din fructiera de pe bufet şi acum 
arunca măr după măr, deocamdată fără să ochească precis. 
Merele mici şi roşii se rostogoleau pe jos şi se ciocneau între ele, 
de parcă erau electrizate. Un măr, aruncat fără multă forţă, 
atinse spinarea lui Gregor, dar lunecă pe ea fără să-i facă vreun 
rău; următorul însă, care veni numaidecit, se înfipse pur şi 
simplu în spinarea lui ; Gregor încercă să se tîrască mai departe, 
ca şi cum ar fi sperat că — deplasîndu-se — va putea scăpa de 
îngrozitoarea durere care-l săgetase pe neaşteptate ; dar se 
simţi țintuit locului şi se întinse cît era de lung, pierzîndu-şi 
cunoştinţa cu totul. Cu o ultimă privire mai văzu uşa de la 
camera lui deschizîndu-se brusc, apoi pe sora lui ţipînd şi 
alergînd după mama, care fugea înainte, fără bluză, întrucît 
Grete i-o scosese în timpul leşinului pentru a o ajuta să respire 
mai uşor ; văzu de asemeni cum mama se repezi spre tata, 
pierzîndu-şi pe drum fustele descopciate şi împiedicîndu-se în 
ele, apoi cum îl cuprinse cu braţele pe după git, lipindu-se de el, 
şi cum — în timp ce lui Gregor i se împăienjeniseră ochii — îl 
implora să cruţe viaţa fiului lor. 

III 

Mărul rămase înfipt în carnea lui — amintire palpabilă — 
întrucît nimeni nu îndrăznise să-l scoată de-acolo ; iar grava 
rană, de pe urma căreia zăcu mai bine de o lună, părea să-i fi 
amintit chiar şi tatălui său că, în ciuda tristei şi respingătoarei 
forme actuale, Gregor era totuşi un membru al familiei, pe care 
nu-l putea trata ca 


pe-un duşman, şi că datoria familiei era să-şi înfringă 
dezgustul şi să-l tolereze, pur şi simplu să-l tolereze. 

Şi chiar dacă, din cauza rănii, Gregor îşi pierduse mult din 
agilitate, probabil pentru totdeauna, şi-i trebuiau deocamdată 
minute mtregi pentru a traversa camera, ca un bătrîn invalid — 
de căţărat pe pereţi nici nu mai putea fi vorba — totuşi obținuse, 
în schimbul acestei agravări a stării sale, o compensație care i 
se părea satisfăcătoare : uşa sufrageriei se deschidea acum în 
fiecare seară şi Gregor — care începea să supravegheze 
nerăbdător uşa cu un ceas, două înainte — putea să vadă, din 
ascunzişul camerei sale întunecate, întreaga familie stînd la 
masa luminată, şi putea asculta discuţiile, cu încuviințarea lor, 
deci cu totul altfel decit înainte. 

Desigur că nu mai erau discuţiile însufleţite de altădată, la 
care Gregor se gindea totdeauna cu nostalgie cînd se vira în 
aşternutul jilav al vreunei cămăruţe de hotel. Acum nu prea 
aveau multe să-şi spună. Tata adormea în fotoliul său îndată 
după cină ; mama şi sora se îndemnau reciproc la tăcere ; 
aplecată, la lumina lămpii, mama broda rufărie fină pentru un 
magazin de lenjerie ; sora, care se angajase vinzătoare, învăţa 
seara stenografia şi franceza, pentru a putea obţine cîndva un 
post mai bun. Tata se trezea uneori şi, ca şi cum n-ar fi dormit 
între timp, îi spunea mamei : „Ce mult mai lucrezi azi !", apoi 
adormea la loc, în vreme ce mama şi sora îşi zimfeeau ostenite. 

Stăpînit de un fel de încăpăţinare capricioasă, tata refuza 
să-şi scoată livreaua, chiar şi acasă ; şi, pe cînd halatul de casă 
atîrna inutil în cuier, el aţipea în fotoliul lui, complet îmbrăcat, 
de parcă ar fi vrut să fie gata de serviciu în orice clipă şi s-ar fi 
aşteptat să audă, chiar şi aici, chemarea vreunui superior. Din 
această cauză uniforma lui, care nu fusese nouă nici cînd o 
primise, îşi pierdea din strălucire pe zi ce trecea, oricită grijă 
aveau mama şi Grete s-o curețe ; iar Gregor privea adeseori seri 
întregi la acest surtuc, plin tot de pete şi cu nasturii lustruiţi 
lună, în care bătrînul tată dormea cit se poate de incomod, dar 
liniştit. 

De-ndată ce bătea ora zece, mama încerca să-l trezească 
pe tata vorbindu-i încetişor, apoi căuta să-l convingă că e 
vremea de mers la culcare, întrucît ăsta nu e somn adevărat, iar 
ei, care trebuie să fie la serviciu dimineaţa la şase, are nevoie să 
doarmă bine. Dar, cu încăpăţinarea care pusese stăpinire pe el 


de cînd era uşier, bătrînul stăruia totdeauna să mai rămînă la 
masă, deşi adormea numaidecit din nou, cu regularitate, iar 
după aceea cu greu mai putea fi determinat să se mute din 
fotoliu în pat. Oriciît insistau apoi mama şi Grete, avertizîndu-l în 
fel şi chip, el clătina încetişor din cap timp de un sfert de oră, 
fără a deschide ochii şi fără a se scula. Mama îl trăgea de 
mînecă, îi şoptea la ureche cuvinte măgulitoare, Grete îşi lăsa 
lucrul pentru a sări în ajutorul mamei, dar totul fără nici un 
rezultat. Bătrînul se înfunda şi mai adiac în fotoliu. Abia cînd 
femeile îl apucau de subsuori, el îşi mijea ochii şi obişnuia să 
spună : „Ce mai viaţă ! Asta e odihna bătrineţelor mele ?" Apoi, 
sprijinit de cele două femei, se ridica anevoie, de parcă şi-ar fi 
fost sie-însuşi o povară nespusă, se lăsa condus pînă la uşă, le 
făcea semn să plece şi-şi continua singur drumul, în timp ce 
mama arunca în grabă broderia, iar Grete tocul, pentru a alerga 
pe urma lui, ca să-l ajute mai departe. 

Cine oare, din această familie trudită şi ostenită peste 
măsură, ar fi avut timp să se ocupe de Gregor mai mult decît 
era strict necesar ? Bugetul familiei se redusese tot mai mult ; 
pînă la urmă concediaseră şi slujnica ; o femeie de serviciu 
angajată cu ora, o namilă ciolănoasă, cu părul alb fluturîndu-i în 
jurul capului, venea dimineaţa şi seara pentru treburile mai 
grele ; de rest se îngrijea mama, biaeînţeles paralel cu brodatul 
care nu se mai termina. Ajunseseră chiar să vîndă diferite 
bijuterii de familie, pe care mama şi Grete le purtau odinioară, 
cu nespusă bucurie, la petreceri şi sărbători — şi lucrul acesta îl 
afla Gregor seara, cînd discutau despre preţurile obţinute. Dar 
cel mai puternic motiv de nemulţumire era, totdeauna, faptul că 
nu puteau renunţa la apartamentul acesta — mult prea mare 
pentru posibilităţile actuale — întrucit nu ştiau cum să-l mute şi 
pe Gregor. însă acesta îşi dădea seama că nu numai reticenţele 
cu privire la el îi împiedicau să se mute, căci pe el l-ar fi putut 
transporta într-o ladă corespunzătoare, cu cîteva găuri mici 
pentru aer ; ceea ce oprea familia să schimbe locuinţa era 
descurajarea totală care-i cuprinsese şi gindul că fuseseră loviți 
de-o nenorocire cum nu mai era alta în cercul lor de rude şi 
prieteni. Toate obligaţiile pe care lumea le impune celor 
sărmani, le îndeplineau cu vîrf şi îndesat : tata se ducea să 
cumpere de mîncare funcţionarilor de la bancă, mama se jertfea 
trudind pentru rufăria altora, Grete alerga de colo pînă colo 


îndărătul tejghelei pentru a răspunde la chemările clienţilor ; dar 
asta era tot ce putea face familia cu forţele ei proprii. Lui Gregor 
parcă i se re-deschidea rana din spinare cînd le vedea pe mama 
şi pe Grete revenind în sufragerie, după ce-l culcau pe tata, apoi 
lăsînd lucrul deoparte şi apropiindu-şi capetele, în timp ce 
mama spunea : „închide uşa de colo, Grete !" ; Gregor rămînea 
atunci din nou în întuneric, pe cînd alături femeile îşi amestecau 
lacrimile sau rămineau cu ochii secaţi, aţintiţi spre masă. 
Gregor îşi petrecea zilele şi nopţile aproape fără somn. Din 
cînd în cînd se gindea ca, de-ndată ce se va deschide uşa, să ia 
din nou în mînă toate treburile familiei, ca odinioară. în gîndurile 
lui îşi făceau iar apariţia — după o lungă absenţă — directorul şi 
procuristul, funcţionarii comerciali şi practicanţii, servitorul cel 
greoi la minte, cei doi-trei prieteni de la alte firme, o cameristă 
de la un hotel din provincie — amintire fugară, dar dragă — o 
casieriţă dintr-un magazin de pălării, căreia îi făcuse curte în 
mod serios, dar prea şovăitor ; toţi reveneau ca prin ceaţă, 
amestecîndu-se cu chipuri necunoscute sau uitate de mult ; dar, 
în loc să-i ajute lui şi familiei, rămîneau inaccesibili, iar Gregor 
era bucuros cînd toate fantasmele acestea dispăreau din nou în 
beznă. Apoi îi pierea pofta de-a mai purta de grijă familiei şi 
simţea că-i cuprinde mînia din cauza proastei îngrijiri pe care i-o 
dădeau ; şi, cu toate că nu ştia nici el singur ce-ar fi poftit să 
mănînce, făcea planuri cum să ajungă în cămară şi să ia de- 
acolo tot ce i se cuvenea, chiar dacă nu-l îndemna foamea. Fără 
să-şi mai bată capul cam ce-ar putea să-i placă lui Gregor, Grete 
venea pe fugă, dimineaţa şi la prînz, înainte de a pleca la 
magazin, şi împingea cu piciorul în camera lui o mîncare 
oarecare, pe care seara o scotea cu mătura afară, fără a ţine 
seama dacă ciugulise din ea sau — de cele mai multe ori — nici 
măcar n-o atinsese. Curăţenia camerei, de care se ocupa acum 
seara, o expedia cît putea mai repede. Dire de murdărie 
brăzdau pereţii, iar pe alocuri se-nşirau grămăjoare de praf şi 
gunoi. La început, Gregor se aşeza semnificativ în diferite 
colţuri, pentru ca sora lui, venind în cameră, să înţeleagă 
reproşul tacit. Dar putea sta acolo săptămîni în şir, că Grete tot 
nu deretica ; vedea fi ea murdăria, întocmai ca Gregor, dar se 
hotă-rise s-o lase aşa cum era. Aceasta n-o împiedica să stăruie 
— cu romantica ei sensibilitate, care emoţionase întreaga 
familie — ca dereticatul camerei lui Gregor să fie lăsat în seama 


ei. O dată, mama se apucă de curăţenie generală la Gregor în 
cameră, folosind mai multe găleți cu apă, spre disperarea 
acestuia, care se refugie de umezeală pe canapea, unde rămase 
nemişcat şi amărit. Dar mama nu scăpă de pedeapsă : de-ndată 
ce Grete observă, seara, schimbarea din odaia lui Gregor, fugi în 
sufragerie, ofensată la culme, şi izbucni într-un plins cu 
sughiţuri, cu toate că mama îşi fringea mîinile, implorînd-o să se 
liniştească ; tata sări speriat din fotoliul unde aţipise şi privi 
scena cu neputincioasă nedumerire ; apoi, agitația îi cuprinse pe 
toţi ; tata îi făcu, pe de o parte, reproşuri mamei că n-o lăsa pe 
fată să aibă grijă de curăţenie, iar pe de altă parte ţipa la Grete, 
că nu-i va mai îngădui niciodată să deretice în camera lui Gregor 
; între timp, mama se străduia să-l tîrască în dormitor pe 
bătrînul care-şi ieşise din fire, pe cînd Grete, suspinînd din 
rărunchi, bătea cu pumnii ei mici în masă ; iar Gregor şuiera din 
răsputeri, de furie că nimeni nu se gîndise să închidă uşa, 
pentru a-l scuti de acest spectacol şi scandal. 

Dar chiar dacă Grete, obosită de slujba ei. se săturase să-i 
tot poarte de grijă fratelui ei, ca mai-nainte, totuşi n-ar fi fost 
nevoie ca mama sa-i ia locul şi nici ca Gregor să fie neglijat. Căci 
acum aveau o femeie de ajutor. Această vădană bătrină, care 
scăpase în viaţa ei din multe nenorociri, numai datorită 
ciolanelor ei solide, nu simţea nici o repulsie faţă de Gregor. 
Fără a fi curioasă din fire, deschisese într-o zi, întimplător, uşa 
camerei acestuia şi rămăsese cu mîinile încrucişate pe burtă, 
uitîndu-se la făptura aceea care, luată prin surprindere, alerga 
zbuciumîndu-se de colo pînă colo, deşi n-o ameninţa nimeni. De 
atunci nu trecea nici o zi fără ca femeia să nu deschidă uşa în 
treacăt, dimineaţa şi seara, şi să privească înăuntru la Gregor. 
La început îl chema la ea, strigindu-l cu cuvinte pe care le 
socotea prietenoase : „la vino-ncoa', gindacule ! sau „Uite-l şi pe 
gîndacul ăsta bătrîn". Dar Gregor nu răspundea în nici un fel la 
asemenea chemări, ci rămînaa la locul lui, nemişcat, de parcă 
nici nu s-ar fi deschis uşa. în loc ca familia s-o lase pe această 
bătrînă să-l deranjeze inutil, oricînd avea poftă, mai bine ar fi 
pus-o să deretice zilnic odaia ! într-o zi, cînd ploaia izbea 
puternic în geam, prevestind parcă primăvara Gregor era grozav 
de nervos şi, cînd slujnica începu să-l cheme, ca de obicei, se 
îndreptă spre ea, încet şi greoi, ca şi cum ar fi vrut s-o atace 
Dar, în loc să se sperie, femeia apucă un scaun de lîngă uşă şi-l 


ridică în sus, deschizînd gura cu intenţia vădită de-a n-o închide 
la loc deci: după ce scaunul se va fi abătut pe spinarea lui 
Gregor. „Ei ? Asta-i tot ?" întrebă ea cînd îl văzu pe Gregor 
făcînd stînga-mprejur ; apoi, cu un gest potolit, puse scaunul 
îndărăt la locul lui. Gregor nu mai mînca acum aproape nimic. 
Doar cînd trecea întîimplător pe lîngă mîncarea ce-i fusese 
pregătită, lua o îmbucătură, mai mult în joacă, o ţinea în gură 
ore de-a rîndul, apoi o scuipa de cele mai multe ori pe jos. La 
început se gîndise că ceea ce îi tăia pofta de mîncare era 
tristeţea pricinuită de halul jalnic în care ajunsese camera lui ; 
dar se-nşelase, întrucît se împăcase foarte repede cu noul ei 
aspect. Ai casei se 

obşnuiseră să care la el în odaie toate lucrurile, ce nu-şi 
găseau loc altundeva — şi erau destule asemenea lucruri, mai 
ales de cînd una din camerele apartamentului fusese închiriată 
la trei locatari. Aceşti domni serioşi — toţi trei aveau bărbi mari, 
după cum constată Gregor într-o zi, prin crăpătura uşii — ţineau 
foarte mult la buna rînduială nu numai a camerei lor, ci a întregii 
gospodării şi mai ales a bucătăriei, cîtă vreme locuiau aici cu o 
chirie. Nu suportau să vadă lucruri inutile şi, mai ales, murdare. 
în plus, aduseseră cu ei aproape tot ceea ce le era necesar. Din 
această cauză deveniseră inutile multe obiecte, pe care familia 
nici nu le putea vinde şi nici nu se îndura să le arunce. Toate 
acestea luară calea camerei lui Gregor. în curînd le urmă lada cu 
cenuşă şi găleata de gunoi din bucătărie. Tot ceea ce nu-şi afla 
întrebuințare, pentru moment, era aruncat pur şi simplu în 
camera lui Gregor, de către femeia de serviciu, care era 
totdeauna grăbită ; din fericire, Gregor nu vedea, în general, 
decit obiectul respectiv şi mîna care-l ţinea. Probabil că bătrina 
avea intenţia să le ia de-acolo, la prima ocazie, sau să le arunce 
pe toate deodată ; dar, în realitate, ele rămîneau chiar pe locul 
unde fuseseră azviriite de la bun început, afară doar dacă nu le 
clintea Gregor de acolo, mai întîi din nevoia de a-şi croi drum pe 

unde să se tiîrască, mai apoi pentru că operaţia aceasta îi 
făcea din ce în ce mai multă plăcere - deşi după asemenea 
exerciţii rămînea ore întreg nemişcat, obosit de moarte şi trist. 

întrucît locatarii luau uneori masa de seară acasă, în 
sufrageria comună, uşa dintre aceasta şi camera lui Gregor 
rămiînea închisă în serile respective ; dar Gregor renunţă foarte 
uşor la deschiderea uşii, că doar şi în alte seri, cînd uşa era 


deschisă, se întîmpla să nu profite de acest lucru. ci să stea 
ascuns în ungherul cel mai întunecos, fără ca familia să bage 
măcar de seamă. O dată, însă, femeia de serviciu lăsă uşa 
dinspre sufragerie întredeschisă ; şi uşa rămase astfel crăpată 
pînă seara cînd domnii locatari veniră în sufragerie şi aprinseră 
lumina. Se aşezară la capătul mesei unde şedeau odinioară tata, 
mama şi Gregor, îşi despăturiră şervetele şi aşteptară cu 
furculiţa şi cuțitul în mînă. îndată se ivi în uşă mama, cu un 
castron de rasol şi, imediat în spatele ei, Grete cu un castron de 
cartofi plin cu vîrf. Mîncarea aburea intens, scoţind adevăraţi 
nori. Chiriaşii se plecară deasupra castroanelor puse dinainte, 
de parcă ar fi vrut să le verifice pînă a nu începe să mănince ; şi 
într-adevăr, cel care şedea la mijloc şi părea să fie o adevărata 
autoritate faţă de ceilalţi doi, tăie o bucată de carne în două, 
aşa cum se afla în castron, probabil pentru a controla dacă este 
destul de frageda şi dacă nu cumva e cazul s-o trimită îndărăt la 
bucătărie. Se arătă mulţumit, iar mama şi sora,care priviseră cu 
încordare la toată operaţia, poniră să zimbească uşurate. 

Familia însăşi mînca la bucătărie. Totuşi, înainte de a se 
duce acolo, tata venea în sufragerie, se înclina o singură dată, 
cu şapca în mînă, şi făcea apoi înconjurul mesei. Chiriaşii se 
ridicau tustrei şi mormăiau ceva în barbă. După ce rămîneau 
singuri, mîncau fără a scoate aproape nici un cuvint. Lui Gregor i 
se părea ciudat că, dintre zgomotele de la masă, se auzea mai 
intens doar scrişnetul dinţilor mestecînd, ca şi cum cei trei ar fi 
vrut să-i arate prin asta că, pentru a minca ai nevoie de dinţi 
buni şi că şi cele mai straşnice mandibule nu fac doi bani dacă 
n-au dantură. «Mi-e foame şi mie, îşi mărturisi Gregor îngrijorat, 
dar nu de asemenea lucruri. Cum mai înfulecă locatarii ăştia ! În 
timp ce eu mor de foame !» 

Gregor nu-şi amintea s-o mai fi auzit pe sora lui cîntînd la 
vioară, în tot acest răstimp ; tocmai în seara aceasta însă, 
sunetul viorii răsună dinspre bucătărie. Chiriaşii abia 
terminaseră de cinat, cel din mijloc scosese un ziar, din care 
dăduse cîte o foaie celorlalţi doi, iar acum citeau toţi, rezemaţi 
comod pe spate, şi fumau. Cînd începu cîntecul viorii, deveniră 
cu toţii atenţi şi se duseră, în vîrful picioarelor, pînă la uşa 
antreului lîngă care se opriră, grămădiţi unul într-altul. Dar 
paşii lor se auziseră, totuşi, pînă-n bucătarie întrucit tata le 
strigă : „Vă supără cumva vioar domnilor? Poate înceta 


numaidecit". „Dimpotrivă, spuse domnul din mijloc, n-ar vrea 
domnişoara să vină înăuntru şi să cînte aici în cameră, unde e 
mai plăcut şi mai comod ?" „Fireşte că da !" strigă tatăl, de 
parcă el ar fi fost cel care cînta la vioară. Domnii se reîntoarseră 
în cameră şi aşteptară. După puţin veni şi tatăl cu un pupitru de 
note, apoi mama cu notele şi, în fine, sora cu vioara. Grete 
pregăti totul, liniştit, pentru a începe să cînte ; părinţii, care nu 
mai dăduseră pînă acum camere cu chirie, exagerau cu 
politeţea faţă de chiriaşi, neîndrăznind nici măcar să se aşeze în 
propriile lor fotolii ; tatăl se rezemă de uşă, cu mîna dreaptă 
vîrîtă între doi nasturi ai livrelei încheiate corect ; mamei, însă, îi 
oferise unul dintre domni un fotoliu şi ea şedea acum într-un 
ungher, deoparte, întrucit lăsase fotoliul în locul unde, 
întîmplător, îl pusese chiriaşul. Sora începu să cînte ; tata şi 
mama îi contemplau cu atenţie mişcările miîinilor — fiecare de la 
locul său. Atras de cîntecul viorii, Gregor îndrăzni să înainteze 
puţin şi se trezi cu capul în sufragerie. Aproape nici nu-l mai 
surprindea faptul că, în ultima vreme, uitase cu totul de grija de- 
a nu deranja pe ai casei, grijă de care fusese atît de mindru 
odinioară. Şi, în fond, abia acum ar fi avut mai multe motive să 
stea ascuns, întrucit, din cauza prafului care-i năclăise camera şi 
care se ridica în aer la cea mai mică mişcare, era colbăit tot şi 
tira după el, pe spinare şi pe lături, scame, fire de păr şi resturi 
de mîncare ; totul îi devenise acum mult prea indiferent, pentru 
a se mai întoarce pe spate şi a se curaţi frecîndu-se de covor, 
cum făcea înainte vreme de mai multe ori pe zi. în ciuda halului 
în care se afla, nu se sfii să înainteze cîţiva paşi pe duşumelele 
impecabil lustruite ale sufrageriei. 


Fireşte că nimeni nu băgă de seamă. Familia era cu totul 
vrăjită de cîntecul viorii ; în schimb chiriaşii, care stătuseră la 
început cu mîinile în buzunare, mult prea aproape de pupitru, ca 
şi cum ar fi vrut să urmărească notele — ceea ce sigur că o 
stinjenea pe Grete — se retraseră curînd lîngă fereastră, vorbind 
destul de tare, cu capetele plecate, şi rămaseră acolo sub 
privirile îngrijorate ale tatălui. Se vedea destul de limpede că 
păreau înşelaţi în speranţa lor de-a auzi o piesă de vioară 
frumoasă sau măcar agreabilă, că se şi saturaseră şi că doar 
politeţea îi determina să mai suporte această tulburare a siestei. 
Mai cu seamă felul în care suflau în aer fumul trabucurilor, pe 
nas sau pe gură, vădea o mare nervozitate din partea lor. Şi, cu 
toate acestea, Grete cînta atit de frumos ! Faţa îi era aplecata 
pe-o parte, iar privirea urmărea, încordat şi trist, notele de pe 
portativ. Gregor mai înainta puţin, cu capul cît mai aproape de 
podea, încercînd să-i întâlnească privirea. Oare era doar un 
simplu animal, cînd muzica îl emoţiona atit de profund ? Avea 
impresia că descoperă, în fine, calea către hrana necunoscută, 
pe care o dorea atît de mult. Se hotărî să-şi facă drum pînă lîngă 
Grete, apoi s-o tragă de fustă pentru a-i da să înţeleagă ca 
trebuie să vină cu vioara în camera lui, întrucît nimeni dintre cei 
de faţă nu-i aprecia arta atît de mult, ca el. După aceea n-o va 
mai lăsa să plece din odaia lui, cel puţin atit timp cît va mai fi el 
în viaţă ; aspectul lui înspăimântător îi va fi, pentru prima oară, 
de folos ; va sta de pază la toate uşile camerei sale şi se va 
repezi, pufnind, împotriva agresorilor ; dar Grete trebuia să 
rămînă nu din constrîngere, ci de bunăvoie ; să se aşeze pe 
canapea, lingă fratele ei, şi să-l asculte în sfirşit ; voia să-i 
destăinuie că avusese intenţia fermă s-o dea la conservator şi 
că, dacă nu s-ar fi întîmplat între timp nenorocirea, le-ar fi 
comunicat tuturor hotărîrea sa la Crăciunul trecut — oare a şi 
trecut Crăciunul ? — fără a ţine seama de eventualele lor 
împotriviri. Sora lui va fi mişcată de această declaraţie şi va 
izbucni în lacrimi ; iar Gregor se va sălta pînă la umărul ei şi o va 
săruta pe git, mai ales că, de cînd se ducea la slujbă, Grete 
nu mai purta cordeluţă şi guleraş, ci umbla cu gitul decoltat. 
„Domnule Samsa !" strigă domnul din mijloc ; apoi, fără a mai 
rosti vreun cuvînt, îi arătă tatălui, cu degetul, pe Gregor, care 
înainta încet. Vioara amuţi, iar domnul din mijloc le zimbi 
prietenilor lui, dînd din cap, după care privi din nou spre Gregor. 


Tatălui i se păru mai urgent să-i liniştească pe locatari, decît să-l 
scoată pe Gregor de-acolo, deşi aceştia nu păreau de loc 
alarmaţi, iar Gregor părea să-i amuze mai mult decit vioara. 
Tatăl alergă spre ei, cu braţele întinse în lături, şi încercă săi 
împingă spre camera lor, împiedicindu-i totodată să-l mai vadă 
pe Gregor. Dar ei începură să se cam enerveze, fără a se putea 
şti precis, dacă era din cauza purtării tatălui sau a faptului că 
începeau să-şi dea seama de vecinătatea ce le fusese impusă, 
fără ştirea lor. Îi cerură explicaţii domnului Samsa, ridicînd şi 
ei braţele în sus şi trăgindu-se nervoşi de barbă, apoi porniră 
spre camera lor, dar foarte încet. între timp, Grete, care se 
pierduse cu totul atunci cînd se oprise din cîntat, îşi reveni; mai 
stătu o vreme cu vioara şi arcuşul în mîinile ce atiîrnau moi în jos 
şi privi notele de parcă ar fi vrut să mai cînte ; apoi se reculese 
brusc, puse instrumentul în poala mamei, care mai şedea încă în 
fotoliu şi abia îşi trăgea răsuflarea, după aceea dădu buzna în 
camera spre care se îndreptau chiriaşii, zoriţi din urmă de 
bătrînul Samsa. Se putea vedea cum, sub mîinile îndemînatice 
ale fetei, plăpumile şi pernele din paturi zburau prin aer pentru 
a se rîndui la locul lor. Mai înainte ca locatarii să fi ajuns în 
camera lor, Grete terminase de aşternut paturile şi se şi 
strecurase afară. Tatăl părea să fi căzut din nou pradă toanelor 
lui bizare, întrucit uitase de respectul pe care-l datora chiriaşilor. 
El insistă şi-i împinse într-una pînă cînd, ajuns în pragul uşii, 
domnul din mijloc bătu o dată puternic cu piciorul în podea, 
făcîndu-l pe bătrîn să se oprească locului. „Vă aduc la cunoştinţă 
prin aceasta, spuse el, ridicînd mîna şi căutînd cu privirea şi pe 
cele două femei, că date fiind condiţiile respingătoare ce 
domnesc în această familie 

— după aceste cuvinte, luă o hotărtîre bruscă şi scuipă pe 
jos — voi părăsi camera imediat. Fireşte că nu voi plăti absolut 
nimic pentru zilele cît am stat aici, şi voi mai chibzui dacă nu e 
cazul să vă cer chiar şi daune, care — credeţi-mă — vor fi foarte 
uşor de motivat." Apoi tăcu, privind fix înaintea lui şi 
aşteptind parcă ceva. într-adevăr, cei doi prieteni 
interveniră şi ei. 

„Şi noi plecăm imediat." După aceasta, domnul din mijloc 
apucă violent clanţa şi trînti uşa răsunător. 

Clătinîndu-se şi căutînd sprijin în jur cu mîinile, tatăl se 
îndreptă spre fotoliu şi-şi dădu drumul să cadă de sus în el ; ai fi 


zis că s-a întins pentru obişnuitul lui somn de după cină ; doar 
tremurul zvicnit al capului arăta că nu dormea cituşi de puţin. în 
tot acest răstimp, Gregor stătuse liniştit în locul unde-l 
surprinseseră chiriaşii. Decepţia eşuării planului său, dar poate 
şi slăbiciunea datorită prelungitei înfometări îl făcea incapabil să 
se urnească din loc. Se temea de iminenţa certă a unei 
catastrofe generale, ce trebuia să se abată asupra lui, şi 
aştepta. Nu-l sperie nici măcar sunetul răsunător al viorii pe 
care mama o scăpă din poală, unde o ţinuse pînă atunci cu 
degetele tremurînd. 

„Dragii mei părinţi, spuse sora, bătînd cu mîna în masă în 
chip de introducere, aşa nu mai merge. Dacă voi, poate, nu vă 
daţi seama, eu îmi dau perfect. Nu vreau să rostesc numele 
fratelui meu în faţa acestui monstru, de aceea spun numai atit : 
trebuie să căutăm să ne descotorosim de el. Am încercat tot 
ceea ce era omeneşte cu putinţă pentru a-l îngriji şi a-l suporta, 
şi cred că nimeni nu ne poate reproşa nimic." 

„Are de-o mie de ori dreptate ! spuse tata!. Fără a-şi fi 
putut regăsi încă respiraţia, mama începu să tuşească înăbuşit, 
cu mina la gură, căpătind o expresie de demenţă în privire. 

Grete alergă la mama şi o ţinu de frunte. Tatăl, căruia 
cuvintele surorii lui Gregor păreau să-i fi limpezit gîndurile, se 
aşeză băţos pe un scaun şi se juca într-una cu şapca printre 
farfuriile rămase pe masă de la cina chiriaşilor, privind din cînd 
în cînd spre fiu-său, în tăcere. 

„Trebuie să ne descotorosim de el, se adresa Grete acum 
exclusiv tatălui său, întrucît mama nu mai auzea nimic din cauza 
tusei, altfel parcă văd c-o să vă bage pe-amîndoi în mormiînt. 
Cînd cineva munceşte din greu, aşa cum facem noi, nu mai 
poate îndura această veşnică tortură, ori de cîte ori se întoarce 
acasă. M-am săturat pînă-n git." Şi izbucni într-un asemenea 
plîns, încît lacrimile începură să-i picure de sus pe faţa rnamei, 
de pe care le şterse cu gesturi mecanice. 

„Dar ce să facem, fata mea ?" spuse tatăl înduioşat, 
vădind o surprinzătoare înţelegere. 

Grete ridică din umeri, exprimînd astfel ne-hotărîrea care 
o cuprinsese o dată cu plînsul şi care destrămase atitudinea 
fermă dinainte. 


„Dacă ne-ar înţelege", reluă tata oarecum întrebător; dar 
Grete, continuînd să plîngă, făcu un gest violent din mînă, în 
semn că nici gind nu poate fi de aşa ceva. 

„Dacă ne-ar înţelege, repetă bătrînul Samsa şi închise 
ochii, ca pentru a-şi reprezenta mai limpede convingerea 
fetei despre imposibilitatea 

acestui lucru, atunci poate că ar fi posibil să ne învoim cu 
el. Dar aşa..." 

„Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată ! Trebuie 
să te eliberezi de gindul că el este Gregor. Toată nenorocirea 
noastră provine din faptul că am crezut atita vreme acest lucru. 
Dar cum ar putea să fie Gregor ? Dacă ar fi fost el, ar fi înţeles 
de mult ca nu e posibilă convieţuirea între oameni şi astfel de 
animale şi ar fi plecat de bunăvoie. Atunci n-am mai fi avut nici 
un frate, dar ne-am fi putut continua viata şi i-am fi cinstit 
memoria. Dar aşa, animalul ăsta ne urmăreşte, ne goneşte 
chiriaşii, parc-ar vrea să pună stăpinire pe întreg apartamentul 
şi să ne silească să înnoptăm pe uliţă. Uite, tată, ţipă ea 
deodată, iar începe !" Cuprinsă de o groază pe care Gregor nu 
şi-o putea explica, Grete o părăsi chiar şi pe mama, smulgindu- 
se de îîngă fotoliul ei, părînd gata s-o lase pradă monstrului, şi 
se refugie în grabă îndărătul tatălui ei, care se sculă enervat, 
ridicînd braţele în lături, ca pentru a o apăra. Dar Gregor nici nu 
se gindea să sperie pe cineva, şi cu atit mai puţin pe Grete. 
începu doar să se întoarcă, pentru a se îndrepta spre camera 
lui ; iar mişcarea aceasta produse stupoare, fireşte, întrucit 
slăbiciunea îl obligă să se ajute, în momentele dificile, cu capul, 
pe care-l ridica de mai multe ori, izbind apoi cu mandibulele în 
podea. Se opri şi privi în jur. Familia părea să-şi fi dat seama de 
bunele lui intenţii ; spaima nu dăinuise decit o clipă. Acum îl 
priveau cu toţii, în tăcere şi abătuţi. Mama zăcea în fotoliu cu 
picioarele întinse şi lipite strîns. abia mai tinînd ochii deschişi de 
istovită ce era ; tatăl şi Grete şedeau pe scaun unul lîngă altul, 
iar fata îşi petrecuse braţul pe după gitul bătrînului. 

«Acum mă vor lăsa, probabil, să mă întorc», gîndi Gregor 
şi-şi reluă truda. Nu se putea stăpâni să nu giifiie de oboseală şi, 
din cînd în cînd, trebuia să se odihnească. De altfel nimeni nu-l 
grăbea, îl lăsau în voia lui. După ce termină întoarcerea, porni 
îndată drept înainte spre camera lui. Era uimit de distanţa pînă 
acolo şi nu înţelegea cum putuse face atita drum, cu puţin timp 


înainte, dat fiind halul de slăbiciune în care se afla. N-avea în 
gînd decît cum să se tirască mai repede îndărăt, aşa că nici nu 
observă tăcerea familiei, care nu-l tulbură cu nici un cuvînt, cu 
nici o exclamaţie. Abia cînd ajunse în pragul uşii, întoarse capul, 
dar nu de tot, întrucît simţea cum începe să i se înţepenească 
gitul ; mai văzu, totuşi, că nu se schimbase nimic în urma lui, 
doar Grete se ridicase în picioare. Ultima lui privire fu pentru 
maică-sa, care adormise de-a binelea. 

Nici nu ajunse bine în cameră, cînd cineva şi închise uşa 
precipitat, în urma lui, zăvorînd-o bine şi încuind-o. Zgomotul 
neaşteptat, din spate, îl sperie pe Gregor atit de tare, încît i se 
tăiară picioarele. Sora lui fusese cea care se grăbise astfel. Ea 
se sculase numaidecit, pentru a fi pregătită, apoi se repezise în 
vîrful picioarelor după el, atît de uşor, încît Gregor nici n-o 
auzise venind, „în sfîrşit!" strigă ea părinţilor, răsucind cheia în 
broască. 

«Şi-acum ?» se întrebă Gregor, uitîndu-se în jur prin 
beznă. Curînd făcu descoperirea că nu se mai poate mişca de 
loc. Nu-l miră cîtuşi de puţin, mai degrabă i se păru neverosimil 
că fusese într-adevăr în stare, pînă acum, să se urnească din loc 
cu picioruşele lui firave. De altfel, îi era destul de bine. E drept 

că-l săgetau dureri prin tot corpul, dar avea impresia că 
nu mai simţea nici mărul putred înfipt în spinare, nici inflamaţia 
din jurul lui, care era acoperită de praf scămos. îşi aminti din 
nou de familie, cu duioşie şi dragoste. Ştia şi el că trebuie să 
dispară şi hotărîrea lui era mai fermă chiar decit cea a surorii 
sale. Rămase astfel, în starea aceasta de meditaţie paşnică şi 
vană, pînă cînd orologiul din turn bătu al treilea ceas spre 
dimineaţă. Mai apucă să vadă şi mijitul zorilor, afară, în faţa 
ferestrei. Apoi, fără să vrea, lăsă capul să-i cadă în jos şi, din 
nările lui, mai adie slab o ultimă suflare. 

În faptul zilei veni femeia de serviciu care — deşi fusese 
rugată în repetate rînduri să nu facă zgomot — trîntea uşile cu 
putere, grăbită, astfel încît după sosirea ei nu mai era chip de 
somn liniştit în tot apartamentul ; deschizînd uşa camerei lui 
Gregor, pentru obişnuita-i vizită scurtă, nu observă la început 
nimic extraordinar. îşi închipui că Gregor sta cu bună intenţie 
astfel nemişcat şi că face pe ofensatul ; îl credea în stare de 
astfel de acţiuni deliberate. Cum, întîmplător, avea în mînă o 
mătură cu coada lungă, încercă din uşă să-l gidile. Cînd văzu că 


nici cu asta n-are succes, se enervă şi-l ghionti cu coada 
măturii ; abia cînd îşi dădu seama că trupul lui alunecă fără nici 
o rezistenţă, deveni deodată mai atentă. Şi, cînd înţelese 
realitatea, făcu ochii mari, fluierînd încetişor ; dar nu rămase 
mult timp pe loc, ci deschise brusc uşa dormitorului şi strigă în 
întunericul dinăuntru : 

„la veniţi să vedeţi, a crăpat ; zace pe jos, mort de-a 
binelea !" 

Soții Samsa se ridicară în capul oaselor, în patul conjugal, 
şi, mai înainte de a înţelege sensul veştii aduse, încercară să-şi 
potolească spaima produsă de strigătele femeii. Apoi domnul şi 
doamna Samsa se dădură grabnic jos din pat, fiecare pe partea 
sa ; domnul Samsa îşi aruncă pledul pe umeri, doamna Samsa 
apăru doar în cămaşă de noapte, şi ammaoi năvăliră în camera 
lui Gregor. între timp se deschisese şi uşa sufrageriei, unde 
dormea Grete de la venirea chiriaşilor ; Grete era complet 
îmbrăcată, ca şi cum n-ar fi închis ochii toată noaptea ; de altfel 
şi faţa ei trasă părea să confirme acest lucru. „Mort ?" îngăimă 
doamna Samsa şi cată întrebător spre femeia de serviciu, cu 
toate că ar fi putut să verifice singură şi chiar să-şi dea seama 
fără să mai verifice. „De-a binelea !" spuse femeia şi, ca dovadă, 
împinse cît colo, cu mătura, hoitul lui Gregor. Doamna Samsa 
schiţă un gest, de parcă ar fi vrut să reţină mătura, dar renunţă. 
„Ei, spuse domnul Samsa, acu putem să-i mulţumim lui 
Dumnezeu !" îşi făcu cruce, iar cele trei femei îi urmară 
exemplul. Fără a-şi lua ochii de la cadavru, Grete murmură : „la 
uitaţi-vă, cît era de slab ! De altfel nu mai mînca nimic de multă 
vreme. Mîncarea o luam din camera lui aşa cum o aduceam." 
într-adevăr, corpul lui Gregor era supt de tot şi uscat; abia 
acum, cînd trupul nu se mai sprijinea pe picioruşe şi cînd 
privirile nu mai erau abătute de altceva, se vedea cu adevărat 
cît era de slab. 

„Vino o clipa la noi în cameră, Grete", spuse doamna 
Samsa cu un zimbet îndurerat şi Grete porni pe urma lor, spre 
dormitor, după ce mai aruncă o privire asupra cadavrului. 
Femeia de serviciu închise uşa şi deschise larg fereastra Deşi 
era încă foarte de dimineaţă, aerul proaspăt aducea o boare 
călduţă. Se apropia sfîrșitul lui 

martie. 


Cei trei chiriaşi ieşiră din camera lor şi căutară cu privirea, 
miraţi, micul dejun ; îi uitase toată lumea. „Unde e micul 
dejun ?" o întrebă posac, domnul din mijloc pe femeie. Aceasta 
duse degetul la buze şi le făcu semn, în tăcere, s-o urmeze 
repede în odaia lui Gregor. Se duseră şi se opriră în jurul hoitului 
lui Gregor, stînd cu mîinile în buzunarele surtucurilor cam 
ponosite, în mijlocul camerei scăldate de lumină. 

Atunci se deschise uşa dormitorului şi domnul Samsa 
apăru îmbrăcat în livrea, cu soţia de un braţ şi cu fiica de 
celălalt. Toţi trei aveau ochii plînşi ; Grete îşi lipea, din cînd în 
cînd, faţa dt braţul tatălui. 

„Să plecaţi numaidecit din casa mea !" spuse domnul 
Samsa arăttndu-le uşa, în timp ce continua să le ţină de braţ pe 
femei. „Ce vreţi să înţelegeţi prin asta ?" întrebă domnul din 
mijloc, cam consternat, şi schiţă un zimbet mieros. Ceilalţi doi 
domni stăteau cu mîinile la spate şi le frecau într-una, 
aşteptindu-se la o ceartă aprigă ce trebuia să se termine, 
bineînţeles, în favoarea lor. „înţeleg exact ceea ce spun", ripostă 
domnul Samsa, îndreptindu-se spre locatar împreună cu cele 
două femei, care mergeau în pas cu el. Chiriaşul aşteptă mai 
întîi liniştit şi privi în jos, ca pentru a-şi aduna gindurile în 
vederea unui nou plan. „Bine, atunci să mergem", zise el într-un 
tîrziu şi se uită la domnul Samsa cu o privire, de parcă un 
sentiment neaşteptat de umilinţă îl îndemna să-i ceară voie 
chiar şi pentru această hotărîre. Domnul Samsa îl aprobă doar 
din ochi, scurt, repetînd gestul de cîteva ori. După care chiriaşul 
porni într-adevăr, cu paşi mari, spre antreu ; cei doi prieteni, 
care de cîteva clipe încetaseră să-şi mai frămînte mîinile. se 
repeziră şi ei îndată după el, de parcă s-ar fi temut ca nu care 
cumva să ajungă domnul Samsa înaintea lor în antreu şi să le 
taie legătura cu şeful. In antreu, cei trei îşi luară pălăriile din 
cuier, scoaseră bastoanele din suportul pentru umbrele, 
făcură o înclinare mută şi părăsiră 

apartamentul. Mînat de o neîncredere — cum se vădi după 
aceea — neîntemeiată, domnul Samsa ieşi împreună cu cele 
două femei pe palierul din faţa apartamentului sprijiniți de 
parmaclicul scării, îi văzură pe cei trei domni coborînd încet, dar 
fără oprire, dispărînd la fiecare etaj, pentru citeva clipe, în 
dreptul unei cotituri, apoi ivindu-se din nou ; cu cît ajungeau mai 
în jos, cu atît slăbea şi interesul familiei Samsa, astfel încît, 


înmomentul în care o calfă de măcelar trecu pe lîngă ei, cu tava 
plină de mărfuri pe cap, şi urcă mindru mai departe, domnul 
Samsa şi cele două femei părăsiră parmadicul scării şi se 
întoarseră în apartament, de parcă li se luase o piatră de pe 
inimă. 

Hotărîră ca ziua aceasta s-o închine odihnei şi plimbării : 
nu numai că meritau această întrerupere a lucrului, dar chiar 
aveau nevoie de ea. Şi, astfel, se aşezară la masă pentru a scrie 
trei scrisori de scuze, domnul Samsa către directorul lui, 
doamna Samsa către patronul care-i da comenzi, iar Grete către 
şeful ei de raion. în timp ce scriau, intră înăuntru femeia de ser 
viciu, pentru a le spune că pleacă, întrucît şi-a terminat treaba. 
Cei trei, aflaţi în toiul scrisului, dădură la început doar din cap, 
fără a ridica ochii de pe hirtie şi, abia cînd văzură că femeia n- 
avea de gind să plece, priviră spre ea, enervaţi. “Ce mai e ?" 
întrebă domnul Samsa. Femeia se oprise în prag, zimbind de 
parcă ar fi avut să anunţe familiei cine ştie ce mare fericire — 
dar numai dacă va fi descusută pe îndelete. Pana mică de strut, 
care era înfiptă drept în sus în pălărie şi căre-l enervase pe 
domnul Samsa încă din clipa cînd femeia începuse să lucreze la 
ei, se clătina în toate direcţiile. „Ei, ce mai vrei, la urma urmei ?" 
întrebă doamna Samsa, pe care femeia o respecta cel mai mult. 
„Mda ! răspunse femeia şi un ris prietenos o împiedică să 
continue numaidecit, va să zică nu trebuie să vă mai bateţi 
capul cum să scăpaţi de chestia aia de dincolo. 

S-a şi făcut." Doamna Samsa şi Grete îşi plecară din nou 
capul asupra hirtiei, vrind parcă să continue cu scrisul ; domnul 
Samsa, care-şi dădu seama că femeia vrea să le povestească pe 
larg tot ce făcuse, o opri cu un gest energic al miinii. Văzind că 
nu-i chip de povestit, servitoarea îşi aduse aminte că e foarte 
grăbită şi le strigă, vizibil ofensată : „Alivoar la toată lumea !" 
apoi se răsuci, furioasă, pe picioare şi ieşi din casă, trîntind uşa 
răsunător. 

„Astă seară îi dăm tălpăşiţa", preciza domnul Samsa, dar 
nu primi răspuns nici de la soţia sa, nici de la Grete, a căror 
linişte abia dobîndită părea că fusese din nou tulburată de către 
femeia de serviciu. Se ridicară amîndouă de pe scaune şi se 
duseră la fereastră unde rămaseră o vreme îmbrăţişate. Domnul 
Samsa se întoarse în fotoliu cu faţa spre ele şi le contemplă o 
clipă. Apoi le strigă : „Hai, să mergem. Terminaţi odată cu toate 


poveştile astea vechi. Şi mai îngrijiţivă şi de mine." Femeile îl 
ascultară numaidecit, alergară lîngă el, şi-l alintară, apoi îşi 
terminară în grabă scrisorile. 

După aceea ieşiră tustrei, împreună, din apartament — 
lucru care nu se mai întîmplase de luni de zile — şi porniră cu 
tramvaiul electric spre marginea oraşului, la iarbă verde. 
Vagonul cu care mergeau era scăldat de un soare călduţ. 
Aşezaţi comod pe banchetă, se sfătuiră cu privire la perspective 
şi ajunseră la concluzia că, privite mai de aproape, ele nu 
păreau cîtuşi de puţin rele, mai ales că toate cele trei slujbe — 
despre care, pînă acum, nici nu-şi puseseră unul altuia întrebări 
— prezentau avantaje nespuse şi erau foarte promițătoare 
pentru viitor. Primul lucru, şi cel mai urgent, pentru a-şi 
îmbunătăţi situaţia, era, fireşte, schimbarea locuinţei ; aveau de 
gînd să caute un apartament mic şi mai ieftin, dar mai bine 
situat şi mai practic decit acesta, pe care îl găsise Gregor. în 
timp ce discutau astfel şi priveau la fiica lor care se înflăcăra tot 
mai mult, domnul şi doamna Samsa observară, cam în acelaşi 
timp cum Grete — în ciuda tracasărilor din ultima vreme care-i 
ofiliseră obrazul — înflorise şi se transformase într-o fată 
frumoasă, cu forme pline. Devenind mai tăcuţi şi înţelegîndu-se, 
aproape fără să-şi dea seama, doar din priviri, le trecu prin 
minte că ar cam fi vremea să-i caute un bărbat cumsecade. 
Noile lor visuri şi bunele intenţii părură să-şi afle confirmarea 
cînd, ajungînd la capătul călătoriei, fata se ridică prima de pe 
bancă şi-şi întinse trupul tînăr. 


UN MEDIC DE TARĂ 

Eram în mare încurcătură: aveam înaintea mea o călătorie 
urgentă ; un bolnav grav mă aştepta într-un sat, la o depărtare 
de zece mile; un viscol puternic umplea spaţiul vast dintre mine 
şi el ; aveam o trăsură, uşoară, cu roţi mari, tocmai bună pentru 
şoselele noastre ; înfăşurat în şubă, ţinînd geanta cu 
instrumente într-o mînă, aşteptam în curte gata de drum ; dar 
calul lipsea, calul. Propriul meu cal murise în noaptea 
precedentă, din cauză că se istovise peste măsură în această 


iarnă geroasă ; slujnica umbla acum prin sat, ca să capete un 
cal de împrumut; dar fără speranţă, ştiam bine, iar eu adăstam 
acolo fără rost, tot mai acoperit de zăpadă, înlemnind tot mai 
mult de frig. La poartă se ivi fata, singură, şi clătină fanalul ; 
fireşte, cine împrumută calul acum pentru un astfel de drum? 
Măsurai încă o dată curtea ; nu găseam nici o soluţie ; absent, 
frămîntat, lovii cu piciorul în uşa şubredă a cocinei de porci care 
sta nefolosită de ani şi ani. Se deschise şi se bălăngăni din 
balamale încolo şi-ncoace. Dinăuntru răzbi căldură şi parcă 
miros de cai. Un fînar cu lumina tulbure se clătina înăuntru, 
atârnat de-o frîinghie. Un om, ciucit pe jos în cotineaţa 
scundă, îşi arătă chipul deschis, cu ochi sinilii. „Să înham caii? 
întrebă el ieşind afară de-a buşilea. N-am ştiut ce să spun şi 
doar m-am aplecat ca să văd ce mai era în cocină. Slujnica sta 
lîngă mine. Habar n-aveam ce lucruri sînt la îndemiînă în propria 
noastră casă", spuse ea şi riseră amindoi. Hii, frate, hii, soră !" 
strigă rîndaşul şi doi cai, două animale imense, cu crupa lată, 
ieşiră unul după altul, cu picioarele strînse lîngă corp, plecîndu- 
şi ca nişte cămile capetele armonioase şi strecurîndu-se doar 
datorită şerpuirilor viguroase ale trupurilor prin deschiderea 
uşii, pe care o umplură complet. Dar numaidecit se ridicară pe 
picioarele lor lungi, din trupuri ieşindu-le aburi deşi. „Dă-i o mînă 
de ajutor", am spus şi fata sa repezit supusă să-i întindă 
argatului hamurile de la trăsură. Dar abia ajunse lîngă el, că 
rindaşul o cuprinde în braţe şi-şi pleacă faţa peste a ei. Fata 
scoate un țipăt şi se refugiază lîngă mine ; pe obrazul ei sînt 
întipărite urmele roşii a două şiruri de dinţi. „Vită ! strig furios, ţi 
s-a făcut de gîrbaci ?" dar îmi dau seama îndată că e un străin, 
despre care nu ştiu de unde vine şi că mă ajută de bunăvoie, 
cînd toţi ceilaîţi mă lasă baltă. Ca şi cum mi-ar fi cunoscut 
gîndurile, nu-mi ia ameninţarea în nume de rău, ci se întoarce 
doar o dată spre mine, tot ocupat cu caii. „Urcaţi-vă", zice el 
apoi şi într-adevăr: totul este gata. Bag de seamă că încă n-am 
mers cu asemenea pereche de cai frumoşi şi mă urc vesel în 
trăsură. „De minat caii, însă, am să-i mîn eu, tu nu cunoşti 
drumul", îi spun. „Designr răspunde el, eu nici nu merg cu 
dumneavoastră rămîn la Rosa." „Nu !" strigă Rosa şi aleargă în 
casă cuprinsă de presimţirea destinului ei inevitabil ; aud 
zornăind lanţul de la uşă, pe care-l înţepeneşte bine ; aud 
clinchetul broaştei care se-neuie ; văd cum, în afară de asta, 


trece-n goană prin tindă şi prin celelalte odăi, stingând luminile 
pentru a nu putea fi găsită. „Mergi cu mine, îi spun rîndaşului, 
sau renunţ la drum, oricât o fi de urgent. Nici nu-mi trece prin 
minte să-ţi las pradă fata, ca preţ pentru drumul ăsta. „Zoriţi!" 
spune el şi bate din palme; trăsura este smulsă din loc ca un 
lemn în şuvoiul apelor ; mai apuc să aud cum uşa casei mele se 
sparge şi sare în ţăndări sub izbiturile rîndaşului, apoi ochii şi 
urechile mi le umple un vijiit ce pătrunde deopotrivă prin toate 
simţurile. Dar şi asta doar vreme de-o clipă, căci am şi ajuns la 
destinaţie, de parcă în faţa porţii mele s-ar întinde îndată curtea 
pacientului ; caii stau locului liniştiţi; ninsoarea a contenit; jur- 
împrejur lumina lunii; părinţii bolnavului ies în grabă din casă 
după ei sora lui; sînt luat aproape pe sus din trăsură ; nu pricep 
nimic din vorbele lor încîlcite; în odaia bolnavului aerul e 
aproape de nerespirat; vatra, uitată de toţi, fumegă; voi 
deschide larg ferestrele ; dar mai întîi vreau să-l văd pe bolnav. 
Slab, fără febră, nici rece, nici cald cu ochii sleiţi, băiatul se 
ridică fără cămaşă pe el de sub plapumă, se agaţă de gitul meu 
şi-mi şopteşte la ureche : „Doctore, lasă-mă să mor", Privesc în 
jur, n-a auzit nimeni ; părinţii stau muţi, aplecaţi înainte, şi-mi 
aşteaptă verdictul, sora a adus un scaun pentru geanta mea. 
Deschid geanta şi caut printre instrumente ; din patul său 
băiatul întinde mereu mîna spre mine, ca să-mi amintească de 
rugămintea lui. Apuc o pensetă, o cercetez la lumina feştilei şi o 
pun din nou la loc. Da, gîndesc eu blestemiînd, în asemenea 
cazuri te ajută zeii, îţi trimit calul ce-ţi lipseşte, dată fiind graba 
mai adaugă încă unul, şi pentru a te copleşi îţi dăruiesc şi un 
rindaş. Abia acum îmi aduc aminte de Rosa ; ce să fac, cum s-o 
scap, cum s-o scot de sub acest rîindaş, cînd sînt la zece mile 
depărtare de ea, cu nişte cai de nestăpinit la trăsură ? Aceşti cai 
care iată că şi-au slăbit oarecum curelele ; care deschid 
ferestrele din afară înăuntru, nici eu nu ştiu cum ; care bagă 
capul înăuntru, fiecare „pe cite-o fereastră şi privesc bolnavul, 
nestingheriţi de ţipetele familiei. «Am să plec numaidecit 
îndărăt», gîndesc eu, de parcă m-ar fi îndemnat caii să pornesc 
la drum, dar îngădui ca sora bolnavului, care mă crede ametit 
de căldură, să-mi scoată şuba. Mi se pune la îndemiînă un pahar 
cu rom, bătrînul mă bate pe umăr, faptul că-mi oferă din 
comoara lui justifică această intimitate. Clatin din cap ; în sfera 
strimtă a gîndirii bătrînului mi s-ar face rău ; doar pentru motivul 


ăsta refuz să beau. Mama stă lîngă pat şi mă atrage într-acolo ; 
îi dau ascultare şi, în timp ce calul meu nechează spre tavan, 
pun capul pe pieptul copilului, care se înfioară sub barba mea 
rece. Se adevereşte ceea ce ştiam dinainte : băiatul e sănătos, 
cu o circulaţie cam proastă a sîngelui şi îndopat cu cafea de 
mama grijulie, dar sănătos şi cel mai bun lucru de făcut ar fi să-l 
alung din pat cu un ghiont. Dar nu sînt un reformist utopic şi-l 
las să zacă mai departe. Sînt angajat de district şi-mi fac datoria 
pînă la capăt, pînă acolo unde aproape întrece măsura. Plătit 
prost, sînt totuşi generos şi gata să-i ajut pe săraci. Trebuie să 
mă mai îngrijesc doar de Rosa, apoi băiatul n-are decit să aibă 
dreptate şi vreau să mor şi eu. Ce caut eu aici, în iarna asta fără 
sfîrşit! Calul mi-a murit şi uite că nu e nimeni în sat, care să mi-l 
împrumute pe-al lui. Trebuie să-mi scot cai cocina porcilor, şi 
dacă din întîmplare n-ar exista cai, ar trebui să merg cu scroafa 
la trăsură. Aşa stau lucrurile. Şi dau din cap spre familie. Ei nu 
ştiu nimic din toate astea şi, chiar dacă ar şti, tot n-ar crede. E 
uşor să scrii reţete, dar, în rest, e greu să te-nţelegi cu oamenii. 
Ei, vizita mea aici ar fi, aşadar, terminată ; m-au făcut să mă 
ostenesc încă o dată degeaba ; sînt obişnuit cu asta, tot 
districtul mă martirizează cu ajutorul clopoţelului meu de 
noapte ; dar faptul că de rîndul ăsta a trebuit s-o mai sacrific şi 
pe Rosa, fata asta frumoasă, care trăieşte de ani de, zile în casa 
mea, aproape fără s-o bag în seamă — sacrificiul ăsta e prea 
mare şi, în mintea mea, trebuie să recurg, într-un fel la arguţii, 
pentru a nu mă dezlănţui împotriva familiei ăsteia care, oricîtă 
bunăvoință ar avea, nu mi-o poate da îndărăt pe Rosa. Cînd 
însă îmi închid geanta şi fac semn să mi se aducă şuba, în timp 
ce familia stă adunată laolaltă, tata adulmecînd pe deasupra 
paharului de rom din mînă, mama probabil dezamăgită de mine 
— da ce-or fi aşteptind oamenii ăştia de la mine ! — abia 
ţinîndu-şi? lacrimile şi muşcîndu-şi buzele, iar sora fluturînd 
un prosop îmbibat din plin cu sînge, în clipa asta sînt oarecum 
gata să admit, eventual, că flăcăul poate este totuşi bolnav. Mă 
duc spre el, băiatul mă întîmpină surizător, de parcă i-aş aduce 
supa cea mai concentrată — ah, acum nechează amindoi caii ! 
— rînduită probabil de undeva de sus, larma asta trebuie de 
bună seamă să înlesnească examenul, şi iată, acum găsesc 
fireşte, că băiatul e bolnav. Pe partea dreaptă trupului, în 
regiunea şoldului, s-a deschis o rană mare cît podul palmei. 


Cu aspect roşiatic, cu multe nuanţe, mai întunecată în 
profunzime, deschizîndu-se la culoare spre margini, cu 
granulaţie fină, cu sîngele inegal grămădit, deschisă ca o 
exploatare minieră de suprafaţă. Acesta este aspectul ei de 
la distanţă. De aproape mai apare încă un factor agravant. Cine 
poate privi la una ca asta fără să fluiere încetişor ? Viermi de 
grosimea şi lungimea degetului meu mic, trandafirii de felul lor 
şi, în plus, stropiţi de sînge, parcă fixaţi în interiorul plăgii, se 
zvircolesc să iasă la lumină cu căpşoarele lor albe şi cu 
nenumăratele picioruşe. Sărmane băiat, nu te mai poate ajuta 
nimeni! Am descoperit marea ta rană ; de la floarea asta din 
şold ţi se trage sfîrşitul. Familia e fericită, căci mă vede în plină 
activitate ; sora o spune mamei, mama tatălui, tata cîtorva 
oaspeţi care intră în vîrful picioarelor şi legănîndu-se cu braţele 
întinse printre razele lunii din cadrul uşii deschise. „O să mă 
scapi ?" murmură cu sughiţuri băiatul, complet orbit de viaţa 
din plaga lui. Aşa sînt oamenii din ţinutul meu. Totdeauna 
pretind doctorului imposibilul. Şi-au pierdut vechea credinţă; 
preotul stă acasă şi-şi destramă odăjdiile una după alta; doctorul 
trebuie să facă însă totul, cu mîna-i delicată de chirurg. Ei, fie 
cum doriţi ! Eu nu m-am oferit ; dacă mă utilizaţi în scopuri 
sfinte, îngădui să faceţi şi asta cu mine ; la ce altceva mai bun 
mă pot aştepta eu, un bătrîn doctor de ţară, lipsit de slujnica 
mea ! lar ei, familia şi bătrînii satului, vin şi mă dezbracă de 
haine; un cor de şcoală, cu învățătorul în frunte, stă în faţa casei 
şi cîntă, pe o melodie cît se poate de simplă, textul : 


Despuiaţi-l şi-atunci lecuieşte, 
lar de nu lecuieşte, ucideți-l! 
E doar un doftor, e doar un doftor. 


Apoi sînt despuiat şi, treeîndu-mi degetele prin barbă, 
privesc liniştit, cu capul plecat, oamenii. Mă resemnez întru totul 
şi sînt mai tare decit toţi şi aşa rămîn, deşi nu-mi ajută cu nimic, 
căci acum mă apucă de cap şi de picioare şi mă aburcă în pat. 
Mă aşază la perete, în partea rănii. Apoi ies toţi din odaie ; uşa 
se închide ; cîntecul amuţeşte ; nori trec prin dreptul lunii ; mă 
acoperă aşternutul, cald ; capetele cailor se clatină fantomatic 
în deschiderile ferestrelor. „Ştii, aud spunîndu-mi-se la ureche, 
încrederea mea în tine e foarte redusă. Căci şi tu ai fost azvinlit 


undeva, nu te poţi pune niciodată pe picioare. În loc să mă ajuţi, 
mă strîmtorezi pe patul morţii. Tare ţi-aş mai scoate ochii ! „Aşa 
e, spun eu, e o ruşine. Dar la urma urmei sînt doctor. Ce să fac ? 
Crede-mă, nici mie nu mie uşor. „Şi vrei să mă declar mulţumit 
cu scuza asta? Ah, dar trebuie, fără-ndoială. Totdeauna trebui să 
mă declar mulţumit. Am venit pe lume cu o rană frumoasă; asta 
a fost toată zestrea mea." „Tinere prieten, spun, greşeala ta e 
că n-ai o viziune de ansamblu. Eu, care am fost prin toate 
camerele de bolnavi, de-a lungul şi de-a latul ţării, îţi spun : rana 
ta nu e chiar atit de rea. E făcută în unghi ascuţit, cu două 
lovituri de secure. Mulţi îşi oferă o latură a trupului şi abia dacă 
aud securea în pădure, necum ca aceasta să se apropie de ei." 
„E cu adevărat aşa sau mă înşeli în aiurările frigurilor mele ?" „E 
cu adevărat aşa, poţi să iei cu tine pe lumea cealaltă cuvîntul de 
onoare al unui medic de district." Şi el l-a luat şi s-a liniştit. Dar 
acum era timpul să mă gindesc la scăparea mea. Caii încă mai 
stăteau credincioşi la locurile lor. Adunai repede hainele, şuba şi 
geanta ; nu voiam să zăbovesc cu îmbrăcatul ; dacă se grăbeau 
caii ca la venirea încoace, aveam să săr oarecum din patul ăsta 
într-al meu. Un cal se trase, ascultător îndărăt de la fereastră ; 
aruncai legătura în trăsură; şuba zbură prea departe, se agăţă 
doar cu o mînecă de un cîrlig. Destul de bine şi aşa. Imi făcui 
vînt pe cal. Hăţurile atîrnînd liber, un cal abia legat de celălalt, 
trăsura, după ei, clătinîndu-se fără direcţie, la urmă de tot şuba 
tîrîtă prin zăpadă. „Zoriţi !" am strigat, dar nu se zoreau de fel; 
înaintam ca nişte moşnegi prin pustiul de zăpadă ; în urma 
noastră răsuna prelung cîntecul nou, dar eronat al copiilor : 


Bucurafi-vă, pacienților, 
Doftorul v-a fost adus în pat. 


Aşa n-am să mai ajung niciodată acasă ; clientela mea 
înfloritoare s-a prăpădit, un succesor mă fură, dar fără folos, 
căci nu mă poate înlocui; în casa mea face ravagii scîrbosul de 
rindaş; Rosa e victima lui ; nu vreau să-mi duc gindul ăsta pînă 
la capăt. Om bătrîn, despuiat, expus gerului ăstor vremuri 
nenorocite, umblu haihui într-o trăsură pămîntească, cu cai 
nepămiînteni. Şuba îmi atîrnă în urma trăsurii, dar n-o pot 
ajunge cu mîna, şi nimeni din adunătura de pacienţi în plină 
mişcare nu mişcă un deget. Inşelat! Inşelat! Am ascultat pentru 


o dată de sunetul greşit al clopoţelului de noapte — niciodată nu 
vor fi îndreptate consecinţele. 


LA GALERIE 

Dacă vreo călăreaţă oarecare de circ, firavă şi ofticoasă, 
ar fi silită cu plesnituri din bici de către un şef nemilos să se 
învîrtească neîntrerupt în manej, luni de-a rîndul, în faţa unui 
public nesăţios, şi să salte pe crupa unei gloabe făcînd bezele şi 
mlădiindu-se din mijloc, şi dacă acest joc ar continua în vuietul 
orchestrei şi al ventilatoarelor înspre viitorul cenuşiu ce se 
deschide necontenit înainte, însoţit de aplauzele care aci se 
sting, aci izbucnesc iarăşi din palmele ce sînt de fapt nişte 
ciocane cu abur — poate că atunci un tînăr spectator de la 
galerie ar cobori în goană pe lunga scară dintre staluri, s-ar 
repezi în manej şi, în plin cîntec al fanfarei ce se adaptează 
mereu, ar striga : opriţi! 

Dar întrucît nu astfel se petrec lucrurile, ci o femeie 
frumoasă, îmbrăcată în alb şi roşu, ţişneşte în arenă zburînd 
printre draperiile pe care lachei maiestuoşi le trag în lături 
dinaintea ei, întrucît directorul, căutîndu-i privirile, îi răsuflă în 
faţă ca un animal devotat, o saltă grijuliu pe calul vînăt- rotat, 
de parcă nepoata lui cea mai dragă ar porni într-o călătorie 
primejdioasă, nu se poate hotărî să dea semnalul pocnind din 
bici, apoi printr-un efort de stăpiaire de sine, îl dă în fine, după 
care aleargă pe lîngă cal cu gura căscată, urmăreşte cu ochi 
ageri salturile călăreţei, abia putînd înţelege măestria ei, 
încearcă s-o avertizeze cu strigăte în englezeşte, îndeamnă la 
atenţie încordată pe rîndaşii care ţin cercurile, iar înainte de 
marele salto mortale, imploră, cu braţele ridicate, orchestra să 
tacă şi în cele din urmă o ridică pe micuță de pe calul tremu-rînd 
o sărută pe amindoi obrajii şi nici o omagiere din partea 
publicului nu i se pare îndestulătoare, în timp ce ea, săltindu-se 
în virful picioarelor şi sprijinindu-se de el, în norul de praf care 
încă îi înconjoară, întinde braţele în lături şi-şi lasă căpşorul pe 
spate, vrind să împartă cu tot circul fericirea ei — întrucît astfel 
se petrec lucrurile, spectatorul de la galerie îşi reazimă faţa de 


balustradă şi, lăsîndu-se furat de marşul final ca de un vis greu, 
plinge fără voie. 


IN FAŢA LEGII 

În faţa legii stă un păzitor. La acest pâzitor, vine un om de 
la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că 
acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi 
întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, 
spune paznicul, dar acum nu." întrucît poarta legii este deschisă 
ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă 
pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, ride 
şi spune : „Dacă te ispiteşte într-atit, încearcă să intri înăuntru, 
în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu 
sînt decît păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală 
stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decit altul. Pe al treilea 
nu mai pot nici măcar eu să-l privesc." La asemenea dificultăţi 
nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie 
totdeauna şi oricui la îndemiînă, îşi zice el; dar, acum, cînd 
priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare 
şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte 
totuşi, mai bine să aştepte pînă ce i se va îngădui să intre. 
Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lingă uşă, de-o 
parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi 
lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. 
Adeseori  păzitorul îl supune la mici interogaitorii, îl întreabă 
de unde e de fel şi multe altele, dar sînt întrebări puse doar de 
cum pun domnii cei mari; iar la urmă îi spune tot mereu că 
încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe 
lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricît ar fi fost de preţios, 
pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se 
dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi 
cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă." De-a lungul 
nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără 
întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca 
singurul obstacol care-l împiedică sa intre în lege. Blestemă 
nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină 


seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce îmbătrineşte, doar 
mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea 
copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i 
cunoască păzitorului pînă şi purecii din gulerul şubei, se roagă 
şi de pureci să-l ajute al îndupleca. într-un tîrziu, vederea îi 
slăbeşte şi nu mai ştie dacă in jurul lui se face cu adevărat tot 
mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum 
prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. 
Numai că nu mai apucă să trăiască mult. In preajma morţii, 
toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe 
care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. li face semn să vină 
mai aproape, întrucît nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a 
început să se înţepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adînc, 
pînă la el, întrucît diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în 
defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, 
nu te mai saturi o dată." „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle 
ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atita amar 
de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre 

înăuntru ?" Păzitorul îşi dă seama că sfîrşitul omului e aproape 
şi, pentru a mai răzbi pînă la auzul lui care se stinge, răcneşte la 
el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucît intrarea 
asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid." 


UNSPREZECE FECIORI 

Am unsprezece feciori. 

Primul este foarte puţin arătos, însă e serios şi deştept; 
dar, cu toate că îl iubesc la fel ca pe toţi copiii ceilalţi, nu-l 
preţuiesc prea mult. Gîndirea lui îmi pare prea simplă. Nu vede 
nici în dreapta nici în stînga şi nici în depărtare ; alergă 
necontenit în cerc sau mai curînd se învirteşte pe loc în mica 
sferă a gîndirii sale. Al doilea este frumos, zvelt, binefăcut; te 
încîntă să-l vezi în poziţie de scrimă. Şi el e deştept dar pe 
deasupra mai cunoaşte şi lumea ; a văzut multe şi de-aceea 
pînă şi natura patriei pare să-i grăiască mai intim decit celor 
rămaşi acasă. Totuşi, această trăsătură desigur că nu se 
datorează numai — şi nici măcar în primul rînd - 
călătoriilor, ci face parte mai degrabă din firea inimitabilă a 


acestui copil, pe care o recunoaşte, de pildă, orice om care 
încearcă să imite atistica lui săritură în apă cu multiple răsuciri, 
dar totuşi sălbatic controlată. Curajul şi pofta imitatorului duc 
pînă la capătul trambulinei, dar acolo, în loc să sară, el se 
opreşte deodată şi ridică braţele în semn de scuză. - Şi cu toate 
astea ( ar trebui să fiu de fapt fericit că am asemenea copil ), 
raportul dintre mine şi el nu este netulburat. Ochiul lui stîng 
este puţin mai mic decit dreptul şi clipeşte des ; doar un mic 
defect, fireşte, care-i face expresia feţei şi mai provocatoare 
decit ar fi fost altcum ; şi, faţă de ermeticitatea inaccesibilă a 
firii lui, nimeni nu va remarca cu reprobare acest ochi mai mic, 
ce clipeşte des. Eu însă, ca tată, o fac. Desigur că nu acest 
defect fizic este ceea ce mă doare, ci o mică anomalie a 
spiritului său, care-i e caracteristică, o otravă oarecare ce-i 
rătăceşte prin sînge, o anumită incapacitate de a-şi desăvirşi 
structura vieţii proprii, pe care doar eu o întrevăd. Dar, pe de 
altă parte, fireşte că tocmai asta îl face cu adevărat fiul meu, 
căci acest cusur este totodată cusurul întregii noastre familii şi 
apare mai mult decît evident la acest fiu. 

Al treilea fecior este de asemeni frumos, dar nu e genul de 
frumuseţe care-mi place. Este frumuseţea cîntăreţului : gura 
arcuită, ochiul visător, un cap care are nevoie de o draperie 
îndărătul său pentru a produce efect, pieptul boltindu-se 
nemăsurat, mîinile gata să gesticuleze numaidecit şi revenind 
cu prea multă 

uşurinţă înapoi, în jos, picioare care se mişcă afectat 
pentru că nu pot duce la greu. Şi pe deasupra : timbrul vocii lui 
nu e plin ; amăgeşte o clipă, îl face pe cunoscător să asculte 
atent, dar se pierde foarte curînd. — Deşi, în general, toate te- 
ar ispiti să te făleşti cu un asemenea fiu, totuşi îl ţin de 
preferinţă ascuns ; nici el însuşi nu se vîrî în fruntea 
bucatelor, dar nu pentru că şi-ar cunoaşte cumva cusururile, ci 
din inocenţă. De altfel, se şi simte străin în epoca noastră ; 
adesea e fără chef şi nimic nu-l poate înveseli, de parcă ar face 
parte din familia mea, dar totodată şi dintr-o alta, care a 
dispărut pentru totdeauna. Al patrulea fecior al meu este poate 
cel mai sociabil dintre toţi. Adevărat copil al timpului său, el 
poate fi înţeles de oricine, stă cu picioarele pe pămîntul care e al 
tuturor şi fiecare om este ispitit să-l salute dînd din cap. Poate 
că, datorită acestei aprecieri generale, firea lui dobindeşte o 


oarecare degajare, mişcările lui o anumită libertate, părerile lui 
o notă de nepăsare. Unele din aforismele lui îţi vine să le 
repeţi deseori fireşte doar unele, căci în ansamblu suferă totuşi 
de o mult prea mare superficialitate. Seamănă cu unul care sare 
admirabil, spintecînd aerul ca o rîndunică, dar care sfirşeşte, 
totuşi, dezolant, în pulberea deşartă, un nimic. Asemenea 
gînduri mă amărăsc la vederea acestui copil. 

Al cincilea fecior este drăguţ şi bun ; promiţea mai puţin 
decit a înfăptuit; era atit de insignifiant, încît în prezenţa lui te 
simţeai pur şi simplu singur ; dar a ajuns cu toate astea să se 
bucure de oarecare consideraţie. Dacă m-ar întreba cineva, 
cum s-a întîmplat una ca asta, aproape că n-aş putea 
răspunde. Poate că nevinovăția răzbate, totuşi, cel mai uşor prin 
zbuciumul elementelor din lumea noastră, şi el este cu adevărat 
nevinovat. Poate chiar prea nevinovat. Prietenos cu orişicine. 
Poate chiar prea prietenos. Mărturisesc sincer că nu mă simt 
prea bine cînd cineva îl laudă în faţa mea. Că doar înseamnă să 
pui prea puţin preţ pe laudă dacă lauzi pe cineva care merită 
atit de vădit laude, ca fiul meu. 

Cel de-al şaselea fecior al meu pare, cel puţin la prima 
vedere, să fie cel mai visător dintre toţi. Un tip fără vlagă şi 
totuşi un flecar. De aceea nici nu ieşi uşor la capăt cu el. Dacă e 
pe punctul de-a pierde se cufundă într-o tristeţe de neînvins, iar 
dacă dobindeşte superioritatea, şi-o menţine prin flecăreală. 
Totuşi nu-i contest o anumită înflăcărare care-l duce pînă la 
uitarea de sine ; ziua-n amiaza mare îşi croieşte adeseori drum 
prin hăţişul gîndurilor ca prin vis. Fără a fi bolnav — mai curînd 
se bucură de o sănătate robustă — se clatină uneori, mai ales în 
amurg, dar n-are nevoie de ajutor, nu cade. Poate că 
dezvoltarea lui fizică e de vină pentru acest simtom, e mult prea 
înalt pentru vîrstalui . Asta îl face dizgraţios în ansamblu, în 
ciuda unor detalii surprinzător de frumoase, ca, de pildă 
mîinile şi picioarele. Dizgraţioasă este, de altfel, şi fruntea lui, cu 
pielea şi forma oaselor oarecum stafidită. 

Al şaptelea fecior îmi aparţine poate mai mult decit 
toţi ceilalţi. Lumea nu se pricepe să-l aprecieze; nu-i înţelege 
spiritul de un gen cu totul special. Nu-i exagerez meritele ; ştiu 
bine că e destul de insignifiant; dacă lumea n-ar avea alt 
păcat decit acela de-a nu şti să-l preţuiască încă ar fi imaculată. 
Dar, în sînul familiei , n-aş vrea să fiu lipsit de un asemenea 


fecior. El aduce atit frămîntare, cît şi respect faţă de tradiţie, şi 
le îmbină pe amîndouă, cel puţin după aprecierea mea, într-un 
întreg ireproşabil. Dar el însuşi este, fireşte, ultimul care să ştie 
cum să folosească acest întreg ; roata viitorului n-o va pune în 
mişcare ; totuşi această însuşire a lui este atit de tonică, atit 
de dătătoare de speranţe; mi-aş dori să aibă copii, iar aceştia, la 
rîndul lor, alţi copii. Din păcate, dorinţa asta pare că nu vrea 
să se împlinească. Stăpiînit de-o suficienţă pe care o înţeleg, 
dar care-mi e în, aceeaşi măsură nesuferită şi care stă într-o 
contradicţie măreaţă cu părerea celor din jur, el umblă prin 
lume de unul singur, nu se sinchiseşte de nici o fată şi, cu toate 
astea, nu-şi va pierde niciodată buna dispoziţie. 

Feciorul al optulea este copilul care-mi dă numai griji şi 
necazuri ; de fapt, nu văd nici un motiv pentru asta. Mă priveşte 
străin, şi totuşi simt că mă unesc cu el legături paterne strînse. 
Timpul a îndreptat multe ; pe vremuri însă mă cuprindea uneori 
un tremur numai cînd mă gindeam la el. El îşi urmează calea 
lui ; a rupt orice legături cu mine. Şi va răzbi oriunde va vrea, cu 
căpăţina lui tare, cu micul său trup atletic — doar picioarele le 
avea, ca băiat, slabe, dar se vor fi înzdrăvenit între timp. 
Adeseori îmi vine poftă să-l chem îndărăt, să-l întreb ce e cu el, 
de fapt, de ce se izolează astfel de taică-său şi ce intenţii are, în 
fond ; dar acum este atît de departe şi a trecut atita vreme, că 
n-are decit să rămînă unde este. Aud că e singurul dintre fiii mei 
care poartă barbă ; fireşte, nu-i vine prea bine unui om atit de 
scund ca el. 

Cel de-al nouălea fecior este foarte elegant şi are acea 
privire dulce destinată femeilor. Atît de dulce încît uneori mă 
poate seduce chiar şi pe mine, deşi ştiu bine că nu e nevoie, 
propriu-zis, decît de un burete ud pentru a şterge toată 
strălucirea asta suprapămintească. Particularitatea acestui 
băiat, însă, este că nici măcar nu porneşte cu gindul de a 
seduce ; s-ar mulţumi să stea toată viaţa întins pe canapea şi 
să-şi pironească privirea în tavan sau, mai curînd, să. şi-o 
odihnească sub pleoapele închise. Cînd stă în această poziţie 
preferată, vorbeşte cu plăcere şi nu tocmai rău ; concis şi plastic 
; dar numai în limitele sale ; dacă le depăşeşte — lucru inevitabil 
ţinînd seama de îngustimea lor - vorbele lui devin goale. l-ai 
face semn să tacă , dacă ai spera că privirea asta îngreunată de 
somn te-ar putea observa. 


Al zecelea fecior al meu trece drept un caracter sincer. Nu 
vreau nici să contest întru totul acest cusur, nici să-l confirm 
întru totul. Fapt sigur este că oricine îl vede venind cu un aer 
solemn ce depăşeşte virsta lui, cu surtucul întotdeauna bine 
încheiat, cu pălăria neagră, veche, dar veşnic periată cu grijă, cu 
figura 

Imobilă, cu bărbia ieşită puţin înainte, cu pleoapele 
arcuindu-se greu peste ochi, uneori cu două degete duse la gură 
— oricine îl vede astfel îşi zice: acesta e un făţarnic fără margini. 
Dar să-l asculţi apoi vorbind ! Rezonabil ; cumpănit ;răstit; 
răstălmăcind întrebările cu o vioiciune răutăcioasă ; într-un 
uimitor, firesc şi bucuros acord cu întreg universul ; un acord 
care, în mod inevitabil, te face să întinzi gitul şi să te ridici de pe 
scaun. Pe mulţi, care se credeau foarte deştepţi şi care, după 
cum îşi închipuiau, simțeau că le repugnă exteriorul lui, i-a atras 
puternic cu cuvintul său. Există însă, desigur, şi oameni pe care 
îi lasă indiferenți exteriorul său şi cărora cuvîntul lui le apare 
prefăcut. Nu vreau să hotărăsc în privinţa asta eu, ca părinte, 
dar trebuie să recunosc că părerea celor din urmă este mai 
demnă de luat în seamă decit a celor dintii, Al unsprezecelea 
fecior al meu este delicat, poate cel mai slab dintre toţi fiii mei ; 
dar înşelător în slăbiciunea lui ; din timp în timp poate fi puternic 
şi ferm ; totuşi chiar şi atunci slăbiciunea lui este oarecum 
fundamentală. Dar nu e o slăbiciune ruşinoasă, ci anume ceva 
ce doar pe pămîntul nostru trece drept slăbiciune. Aşa, de pildă, 
nu este slăbiciune oare şi faptul de-a fi gata să-ţi iei zborul, 
întrucit înseamnă, de bună seamă, şovăială, şi lipsă de 
fermitate, şi nestatornicie ? Ceva cam asemănător prezintă 
feciorul meu. Pe un părinte, fireşte, că nu-l bucură asemenea 
însuşiri; că doară ele duc, pare-se, la distrugerea familiei. 
Uneori mă priveşte de parcă ar vrea să-mi spună : «Am să te iau 
cu mine, tată. Apoi eu gîndesc: «Ai fi cel din urmă căruia m-aş 
încredința». lar privirea lui pare să-mi replice : «Deci pot să 
fiu, măcar, cel din urmă. 

Aştia sînt cei unsprezece feciori. 


O DARE DE SEAMA PENTRU O ACADEMIE 


Înalţi domni de la Academie, 

Îmi faceţi cinstea de a mă invita să prezint Academiei o 
dare de seamă asupra existenţei mele anterioare ca maimuţă. 

Din păcate, nu pot da curs invitaţiei în acest sens. 
Aproape cinci ani mă separă de starea de maimuţă, un timp 
foarte scurt dacă-l măsurăm calendaristic, dar infinit de lung 
dacă trebuie să-l parcurgi în galop, aşa cum am făcut eu, însoţit 
pe alocuri de oameni minunati, de sfaturi, de aclamații şi muzică 
de orchestră, dar în fond singur, întrucît toţi însoțitorii se 
mențineau — casă păstrez imaginea — departe de 
barieră. Această performanţă ar fi fost imposibilă, daca aş fi vrut 
să ţin cu încăpăţinare la originea mea, la amintirile tinereţii. 
Imperativul suprem pe care mi-l impusesem era tocmai 
renunţarea la orice încăpăţinare; eu, o maimuţă liberă, 
am acceptat acestjug. în schimb, datorită acestui fapt 
amintirile şi-au închis porțile totmai multîn urma mea. 
La început, dacă ar fi vrut oamenii, reîntoarcerea mi-ar fi fost 
posibilă prin toată lărgimea porţii pe care o alcătuieşte cerul 
boltit deasupra pămîntului ; dar, pe măsură ce evoluţia mea 
înainta, mînată cu biciul poarta devenea tot mai scundă şi mai 
strimtă, mă simţeam din ce în ce mai bine şi mai ermetic închis 
în lumea oamenilor ; furtuna care sufla în urmă-mi din trecutul 
meu s-a domolit; azi nu mai e decit o adiere care-mi răcoreşte 
călcîiele ; iar deschizătura din depărtare, prin care vine adierea 
şi prin care am venit şi eu odinioară, s-a micşorat într-atit încît, 
dacă aş avea destulă putere şi voinţă pentru a alerga îndărăd 
pînă acolo, ar trebui să-mi jupoi blana de pe trup pentru a putea 
trece prin ea. Sincer vorbind, oricît mi-ar place de mult să caut 
imagini pentru asemenea lucruri, sincer vorbind : starea 
dumneavoastră de maimuţă, domnilor, în măsura în care aveţi 
una în trecut, nu poate să fie mult mai îndepărtată decit a mea. 
Dar ea îl gidilă la calcii pe oricine trăieşte aici pe pămînt, pe 
micul cimpanzeu ca şi pe marele Ahile. In sensul cel mai 
restrîns, însă, poate că sînt în stare să vă răspund la întrebare şi 
o fac chiar cu mare plăcere. Primul lucru pe care l-am învăţat a 
fost să string mîna ; stringerea miinii înseamnă francheţe ; 
astăzi, cînd sînt la apogeul carierei mele, la acea primă strîngere 
de mînă se poate asocia şi vorbirea deschisă. Nu va aduce însă 
nici o noutate esenţială pentru Academie şi va fi cu mult mai 
prejos de ceea ce se cere de la mine şi de ceea ce, oricită 


bunăvoință aş avea nu pot spune — oricum, va da la iveală 
orientarea căii pe care o fostă maimuţă a pătruns în lumea 
oamenilor, stabilindu-se acolo. Cu toate astea, fireşte că n-aş 
spune neînsemnatele lucruri care urmează, dacă n-aş fi perfect 
sigur de mine şi dacă situaţia mea de pe scenele varieteurilor 
din lumea civilizată nu s-ar fi consolidat într-atit, încît să nu mai 
poată fi zdruncinată : 

Sînt de fel de pe Coasta de Aur. în privinţa felului cum am 
fost prins sînt nevoit să recurg la relatări străine. O expediţie de 
vînătoare a firmei Hagenbeck — cu al cărei şef am golit multe 
sticle de vin roşu bun, de-atunci încoace — sta la pîndă în 
tufişurile de pe țărm, cînd am alergat spre adăpătoare în 
mijlocul unei haite de congeneri. Au tras cu armele ; eu am fost 
singurul pe care l-au nimerit; m-am ales cu două împuşcături. 

Una în obraz ; asta era uşoară; dar mi-a lăsat o cicatrice 
roşie, lipsită de păr, care mi-a adus dezgustătorul, cu totul şi cu 
totul nepotrivitul nume de Peter cel roşu, pe care l-a inventat de 
fapt o maimuţă, de parcă numai pata roşie de pe , obraz m-ar fi 
deosebit de maimuţoiul dresat Peter, care era cunoscut pe ici, 
pe colo şi a crăpat nu de mult. Asta fie spus doar în treacăt. 

A doua împuşcătură m-a nimerit mai jos de şold. A fost 
grea, ea e de vină dacă mai şchiopătez şi astăzi puţin. De 
curînd am citit un articol al unuia dintre cei zece mii de 
fluşturatici, caere-şi dau cu părerea despre mine prin ziare: 
pretindea că firea mea de maimuţă încă nu este înăbușită cu 
totul ; dovadă că atunci cînd vin vizitatori, îmi place să-mi scot 
pantalonii pentru a arăta locul pe unde a intrat glonţul. 
Ticălosului ăstuia ar trebui să i se sfirtece cu cîte un glonţ 
fiecare degeţel în parte, de la mîna cu care scrie. Eu, eu am 
dreptul să-mi scot pantalonii în faţa cui vreau ; nu se va vedea 
decit o blană bine îngrijită şi cicatricea lăsată de — să alegem 
aici, cu un anumit scop, un anumit cuvînt, care nu trebuie să fie, 
însă, greşit — cicatricea lăsată de o împuşcătură nelegiuită. 
Totul e clar ca lumina zilei ; nu e nimic de ascuns cînd e vorba 
de adevăr, orice suflet mare leapădă manierele cele mai 
alese. Dacă, dimpotrivă, şi-ar scoate pantalonii scribul acela 
cînd are o vizită, atunci gestul lui ar avea alt aspect şi vreau să 
consider drept o dovadă de rațiune faptul că n-o face. Dar, 
atunci să mă scutească cu sensibilitatea lui ! 


După acele împuşcături m-am trezit — şi aici încep treptat 
propriile mele amintiri — m-am trezit într-o cuşcă de pe puntea 
intermediară a vaporului firmei Hagenbeck. Nu era o cuşcă cu 
patru pereţi de gratii ; mai curînd era o ladă la care se fixaseră 
trei pereţi de gratii ; lada forma, deci, peretele al patrulea. Totul 
era prea scund pentru a sta în picioare şi prea îngust pentru a 
şedea jos. De aceea am stat ciucit, cu genunchii strînşi şi 
tremurîndu-mi într-una, şi anume cu faţa spre ladă, deoarece la 
început probabil, nu voiam să văd pe nimeni, ci să adast mereu 
numai în întuneric, în timp ce gratiile mi se adînceau în carne, la 
spate. Oamenii consideră că este avantajos să ţii animale 
sălbatice astfel, mai ales în primele momente, iar astăzi, 
judecind după propria-mi experienţă, nu pot spune că nu este 
de fapt aşa, dacă iei lucrurile în felul cum le înţeleg oamenii. 

Pe atunci, însă, nu mă gindeam la asta. Mă vedeam, 
pentru prima oară în viaţa mea, fără scăpare ; cel puţin în faţa 
mea nu exista nici una ; în faţa mea era lada, scîndură lîngă 
scîndură, bine îmbinate. De fapt exista între scînduri un gol 
continuu pe care l-am salutat cu urletul fericit al nepriceperii, în 
clipa cînd l-am 

descoperit; dar golul acela nu ajungea nici măcar să-mi 
strecor coada prin el şi, cu toată forţa mea de maimuţă, nu 
putea fi lărgit, e, după cîte mi s-a spus mai tîrziu, că am făcut 
neobişnuit de puţină gălăgie, de unde s-a tras concluzia că sau 
urma să-mi dau duhul sau voi fi foarte apt pentru dresaj, dacă 
voi supravieţui primei perioade critice. Am supravieţuit acestei 
perioade. Să gem înfundat, să mă puric pricinuindu-mi dureri, să 
ling obosită o nucă de cocos, să ciocănesc peretele lăzii cu 
ţeasta, să scot limba cînd se apropia cineva de mine — astea 
au fost primele îndeletniciri în noua viaţă. În toate acestea, 
însă, doar un singur sentiment totuşi : nici o scăpare. Fireşte, că 
toate simţămintele mele de maimuţă de-atunci nu le pot 
reproduce azi decît cu cuvinte omeneşti şi aşa le şi consemnez, 
dar, chiar dacă nu mai pot atinge vechiul adevăr al maimuţei, 
cel puţin el există în sensul descrierii mele, în privinţa asta nu 
încape nici o îndoială. 

Avusesem pînă în clipa aceea atitea căi de scăpare, şi 
acum nu mai aveam nici una. Mi se înfundase. Dacă m-ar fi 
bătut în cuie, libertatea mea de deplasare n-ar fi fost mai 
limitată. De ce oare? N-ai decit să-ţi scarpini carnea dintre 


degetele de la picior, dar cauza n-o afli. Poţi să te apeşi cu 
spatele pe vergeaua gratiei, pînă cînd e pe punctul de-a te 
spinteca în două, dar cauza tot n-o afli... N-aveam nici o scăpare 
şi totuşi trebuia să găsesc una, căci fără ea nu puteam trăi. 
Stînd într-una cu faţa spre peretele acela al lăzii — aş fi pierit 
fără putinţă de împotrivire. Dar la Hagenbeck, maimuţele 
trebuie să stea cu faţa spre peretele lăzii — ei, şi astfel, am 
încetat de-a mai fi o maimuţă. Un raţionament clar, frumos, pe 
care trebuie să-l fi scos cumva, din burtă, dat fiind că 
maimuţele gîndesc cu burta. 

Mi-e teamă că lumea nu va înţelege exact ceea ce înţeleg 
eu prin scăpare. Folosesc cuvintul în sensul lui cel mai obişnuit 
şi mai deplin. În mod intenţionat nu spun libertate. Nu vorbesc 
despre acel mare sentiment al libertăţii în toate privinţele. Ca 
maimuţă, l-am cunoscut probabil şi am făcut cunoştinţa unor 
oameni care aveau nostalgia lui. În ceea ce mă priveşte, însă, n- 
am cerut libertate nici atunci, nici azi. în treacăt fie spus : prea 
se înşală oamenii des unii pe alţii cu libertatea. Şi aşa cum 
libertatea contează printre cele mai sublime sentimente, tot aşa 
este considerată şi iluzia corespunzătoare drept cea mai 
sublimă. Adeseori prin varieteuri, aşteptind să întru în scenă, am 
văzut cite o pereche de artişti lucrînd la trapez sus, aproape de 
tavan.; Se avintau, se balansau, săreau, se prindeau de miini din 
zbor, unul îl ţinea de păr pe celălalt cu dinţii. Şi asta este 
libertate omenească, gindeam eu mişcare suverană." 
Batjocorire a sfintei naturi. Nici o construcţie n-ar rezista 
hohotelor de rîs dezlănţuite printre maimute de asemenea 
privelişte. 

Nu, nu voiam libertate. Doar o scăpare ; la dreapta, la 
stinga, oriunde ; n-am ridicat nici alte pretenţii ; scăparea 
putea să fie chiar şi numai o simplă iluzie ; pretenţia mea era 
modestă, iluzia nu putea fi nici ea mai mare. Să merg înainte, 
tot înainte ! Numai să nu stau locului cu braţele ridicate, strivit 
de un perete 

De ladă. 

Astăzi văd limpede : n-aş fi putut scăpa fără cel mai deplin 
calm interior. Şi întradevăr, tot ceea ce am devenit astăzi 
datorez, probabil, calmului care s-a înstăpiînit în mine, după 
primele zile, acolo, pe vapor. lar calmul, la rîndul său, l-am 
datorat de bună seamă oamenilor de pe vapor. 


Sunt oameni buni, în ciuda celor petrecute. îmi amintesc 
încă şi azi cu plăcere de sunetul paşilor lor grei, care răsuna 
atunci în somnolenţa mea. Aveau obiceiul să facă toate lucrurile 
cît mai pe îndelete. Dacă unul voia să se frece la ochi, ridica 
mîna în sus de parcă atîrna o greutate de ea. Glumele lor erau 
grosoloane, dar 

prietenoase. Risul lor era însoţit totdeauna de o tuse care 
suna a primejdie, dar care nu însemna nimic. Totdeauna aveau 
în gură ceva de scuipat şi le era perfect egal unde scuipau. 
Mereu se plingeau că purecii mei săreau pe ei ; cu toate astea, 
însă, niciodată nu erau cu adevărat supăraţi pe mine ; ştiau, 
vezi bine, că în blana mea prosperă purecii şi că purecii sînt 
animale care sar ; cu asta se resemnau. Cînd nu erau de 
serviciu, se aşezau uneori, cîţiva, în semicerc în jurul meu; 
aproape că nu vorbeau, ci doar îşi guruiau unul altuia ; fumau 
din lulea, întinşi pe lăzi ; se plesneau cu palmele pe genunchi 
de-ndată ce făceam cea mai mică mişcare ; iar din cînd în cînd 
unul apuca un băț şi mă gidila acolo unde-mi plăcea. Dacă m- 
ar invita astăzi să iau parte la o călătorie cu vaporul ăsta, sînt 
sigur că aş refuza invitaţia, dar tot atît de sigur e şi faptul că m- 
ar năpădi amintiri nu numai neplăcute de acolo, de pe puntea 
intermediară. Calmul pe care l-am dobîndit în cercul acestor 
oameni m-a împiedicat mai ales de la orice tentativă de 
evadare. Privind lucrurile din perspectiva de azi, am impresia 
că măcar intuiam necesitatea de-a găsi o scăpare, dacă voiam 
să trăiesc, dar că această scăpare nu putea fi realizată prin 
evadare. Nu mai ştiu dacă evadarea era posibilă ; dar cred că da 
; se pare că evadarea este oricind la îndemiîna unei maimute, 
Cu dinţii mei de azi trebuie să fiu prevăzător chiar şi la simplul 
spart al nucilor, dar pe-atunci, desigur că aş fi izbutit cu timpul 
să rod încuietoarea uşii. Totuşi 

n-am făcut-o. La urma urmei ce-aş fi cîştigat cu asta ? De 
cum aş fi scos capul afară, m-ar fi prins din nou şi m-ar fi închis 
într-o cuşcă şi mai rea ; sau aş fi putut să mă strecor neobservat 
pînă la celelalte animale, de pildă la şerpii uriaşi din faţa mea şi 
mi-aş fi dat duhul în strînsoarea lor ; sau aş fi izbutit să mă 
furişez pînă pe punte şi să săr peste bord, apoi m-aş fi legănat 
o clipită pe apele oceanului şi m-aş fi înecat. Gesturi disperate. 
Nu calculam atît de omeneşte, dar, sub influenţa mediului 
înconjurător, mă comportam ca şi cum aş fi calculat. 


Nu calculam, dar de bună seamă că observam totul cu 
calm. Vedeam oamenii aceia mergînd în sus şi în jos, mereu 
aceleaşi chipuri, aceleaşi gesturi, adesea aveam impresia că nu 
era decît unul singur. Omul sau oamenii aceia umblau, aşadar, 
nestînjeniţi. În mine a început să mijească un ţel măreț. Nimeni 
nu-mi promitea că, dacă aş fi devenit ca ei, mi-ar fi fost 
înlăturate gratiile. Asemenea promisiuni de împliniri, aparent 
irealizabile, nu se fac. Dar dacă împlinirile se realizează, atunci 
apar ulterior şi promisiunile, exact acolo unde le-ai căutat 
zadarnic mai înainte. De fapt, oamenii aceia nu aveau nimic 
care să mă fi atras. Dacă aş fi fost un adept al acelei libertăţi 
mai sus-amintite, aş fi preferat, desigur, oceanul în locul scăpării 
ce-mi apărea în privirea tulbure a acelor oameni. În orice 
caz, i-am studiat cu mult înainte de-a mă fi gîndit la asemenea 
lucruri, ba chiar pot spune că abia observaţiile adunate m-au 
împins în direcţia precizată. 

Era atît de uşor să-i imiţi pe oameni. Încă din primele zile 
puteam să scuip. Apoi ne-am scuipat în faţă reciproc ; 
deosebirea era doar că după aceea eu îmi lingeam chipul, iar ei 
nu. Curînd fumam din lulea ca un bătrîn ; dacă mai şi îndopam 
cu degetul tutunul în pipă, întreaga punte intermediară răsuna 
de chiote ; doar deosebirea dintre pipa goală şi cea umplută n- 
am înţeles-o multă vreme. 

Cel mai mult mi-a dat de furcă sticla de rachiu. Mirosul ei 
mă chinuia ; mă sileam din răsputeri ; dar au trecut săptămîni în 
şir pînă să mă pot stăpini. în mod ciudat, oamenii au luat 
această luptă interioară mai în serios decit orice altă 
manifestare a mea. Nici în amintire nu-i deosebesc pe acei 
oameni, dar era unul care revenea tot mereu, singur sau cu 
alţii, ziua şi noaptea la cele mai diferite ore; îmi punea 
sticla dinainte şi-mi dădea lecţii: Nu mă înţelegea, voia să 
dezlege enigma existenţei mele. Scotea încet dopul sticlei, 
apoi mă privea pentru a verifica dacă înţelesesem ; mărturisesc 
că mă uitam la el cu o atenţie tot mai sălbatică, tot mai 
nerăbdătoare ; nici un profesor — om nu mai găseşte, pe tot 
globul, un asemenea elev — om; după ce destupă sticla, o ridică 
spre gură ; eu îl scrutez cu privirea pînă în adîncul gitlejului; dă 
din cap, mulţumit de mine, şi duce sticla la buze ; eu, încîntat 
de cunoştinţele treptate, mă scarpin hîrşcîind, în lung şi-n lat, pe 
unde se nimereşte; el se bucură, saltă sticla şitrageo 


duşcă ; eu, nerăbdător şi disperând de a-l putea imita, mă scap 
pe mine, în cuşcă ceea ce îi produce o mare satisfacţie ; şi, 
ducînd din nou sticla la gură de departe, cu un gest larg, o bea, 
cu capul lăsat pe spate exagerat de didactic, o goleşte dintr-o 
răsuflare. Eu, sleit de prea multă poftă, nu-l mai pot urmări şi 
rămîn agăţat de gratii, moale în timp ce el încheie lecţia 
teoretică nîngiindu-şi burta şi rînjiind. 

Abia acum începe lecţia practică. Nu sînt oare 
istovit de latura teoretică? Fireşte, prea istovit. Asta face 
parte din soarta mea. Totuşi întind mîna, cum pot, spre sticla 
pe care mi-o oferă şi, tremurînd, îi scot dopul ; o dată cu reuşita 
îmi renasc şi forţele ; ridic sticla în aşa fel, încît aproape nici nu 
mă mai deosebesc de modelul meu ; o duc la gură şi — şi o 
arunc cu scîrbă, cu scîrbă, deşi e goală şi în ea nu mai e decit 
izul, o arunc cu scîrbă cît colo. Spre miîhnirea profesorului meu, 
spre şi mai marea miîhnire a mea ; nici pe el, nici pe mine nu ne 
împacă faptul că, după aruncarea sticlei, nu uit să-mi 
mîngii perfect burta şi, totodată, să şi rînjesc. 

Din păcate, de cele mai multe ori astfel se desfăşurau 
lecţiile. Şi, spre cinstea profesorului meu : nu era supărat pe 
mine ; e drept că de multe ori îmi ţinea pe blană pipa aprinsă, 
pînă cînd începea să mă pirlească undeva unde nu ajungeam cu 
mîna decit cu greu ; dar el însuşi stingea apoi focul cu mîna lui 
uriaşă şi bună; nu era supărat pe mine, îşi dădea seama că 
luptam amîndoi, de aceeaşi parte, împotriva firii mele de 
maimuţă şi că mie îmi venea cel mai greu. 

Ce victorie a fost apoi, fireşte, pentru el ca şi pentru mine, 
într-o seară, în faţa unui cerc mare de privitori — probabil că era 
o serbare, cînta un gramofon, un ofiţer se plimba printre oameni 
— în seara aceea, cînd tocmai nu mă băgau în seamă, am 
apucat o sticlă de rachiu lăsată din greşeală în faţa cuştii mele, 
am destupat-o ca la lecţie, în atenţia tot mai mare a celor de 
faţă, am dus-o la gură şi, fără şovăială, fără să mă strimb, am 
băut-o cu adevărat şi într-adevăr pînă la fund, ca un băutor 
de meserie, dînd ochii peste cap şi gilgiind ; sticla am 
aruncacat-o cît colo, nu ca un disperat, ci ca un artist; de fapt 
am uitat să-mi mîngii burta ; în schimb, însă, pentru că nu 
puteam altfel, pentru că simţeam un impuls, pentru că mă 
ameţisem am exclamat pur şi simplu „Hei !", am scos un 
sunet omenesc, sărind cu acest strigăt, dintr-o dată, în 


comunitatea oamenilor şi simțind ecoul acesteia — „Auziţi, 
vorbeşte !" — ca o sărutare pe tot trupul meu scăldat de 
sudoare. 

Repet: nu mă ispitea să-i imit pe oameni ; îi imitam numai 
întrucît căutam o scăpare, din nici un alt motiv. De altfel, cu 
victoria aceea realizasem încă foarte puţin. Glasul mi-a amuţit 
din nou numaidecit ; mi-a revenit abia după luni de zile; 
repulsia pentru sticla de rachiu îmi devenise şi mai puternică. 
Dar drumul meu era trasat o dată pentru totdeauna, am fost 
predat primului dresor, la Hamburg, am sesizat numaidecit cele 
două posibilităţi ce mi se deschideau în faţă : grădina zoologică 
sau varieteul. N-am şovăit. Mi-am zis: fă-te luntre şi punte 
să ajungi la varieteu ; asta e scăparea ; grădina zoologică nu-i 
altceva decit o nouă cuşcă ; dacă ajungi acolo, eşti pierdut. 

Şi am învăţat, domnilor. Ehei, înveţi cînd trebuie ; înveţi 
cînd vrei să găseşti o scăpare înveţi, fără să ţii seama de nimic. 
Te supraveghezi singur cu biciul în mînă ; te sfişii singur la cea 
mai mică rezistenţă. Firea de maimuţă a ieşit din mine în 
goană, de-a rostogolul, şi dusă a fost, astfel încît chiar 
primul meu profesor a început, din cauza asta, să se poarte ca 
o maimuţă, trebuind să renunţe curînd la lecţii şi să fie dus într- 
un ospiciu. Din fericire, a ieşit curînd de-acolo. 

Dar am avut nevoie de mulţi profesori, ba chiar de cîţiva 
concomitent. Cînd am devenit mai sigur de posibilităţile mele, 
iar publicul a început să-mi urmărească progresele, viitorul 
începînd să se contureze luminos, mi-am luat singur profesori, i- 
am pus să stea în cinci camere succesive şi am învăţat de la toţi 
în acelaşi timp, sărind necontenit dintr-o cameră în alta. 

Progresele astea ! Pătrunderea razelor ştiinţei, din toate 
părţile, în creierul care se trezea! Nu neg : mă făceau fericit. Dar 
totodată trebuie să spun : nu le-am supraestimat nici măcar 
atunci, cu atît mai puţin azi ! Printr-un efort, care nu s-a mai 
repetat pe întreg pămîntul pină-n prezent, am dobiîndit cultura 
medie a unui european. In fond poate că nici nu e mare lucru 
dar însemnează totuşi ceva, în măsura în care mi-a ajutat să 
scap din cuşcă şi mi-a asigurat această scăpare deosebită, 
această scăpare ca om. Există o expresie excelentă : a spăla 
putina; asta am făcut, am spălat putina. N-aveam altă cale, 
bineînţeles presupuniînd iarăşi că nu puteam alege libertatea. 


Dacă privesc în urmă la evoluţia mea şi la țelul eî de pînă 
acum, nici nu mă plîng şi nici nu sunt mulţumit. Cu mîinile în 
buzunarele pantalonilor, cu sticla de vin pe masă, stau pe 
jumătate aşezat, pe jumătate întins într-un fotoliu-balansoar şi 
privesc pe fereastră. Dacă vin vizitatori, îi primesc cum se 
cuvine. Impresarul meu stă în anticameră; dacă sun, vine şi 
ascultă ce spus... Seara e aproape totdeauna spectacol şi am 
nişte succese care au atins aproape apogeul. Cînd mă întorc 
noaptea acasă de la banchete, din cercuri ştiinţifice sau de la 
vreo reuniune intimă, mă aşteaptă o cimpanzee pe jumătate 
dresată şi caut să mă simt bine lîngă ea, după maniera 
maimuţelor. Ziua nu vreau s-o văd, pentru că are în privire acea 
rătăcire dementă a animalului dresat; doar eu îmi dau 
seama de asta şi nu pot s-o îndur. 

În general, am realizat ceea ce voiam să realizez. Să nu 
se spună că nu merita osteneala. In rest, nu vreau să difuzez 
părerea vreunui om, ci doar simple cunoştinţe, nu vreau decit să 
fac o dare de seamă şi tot numai o dare de seamă 

v-am prezentat şi domniilor-voastre, înalţi domni de la 
Academie. 


COLONIA PENITENCIARĂ 

„Este un aparat deosebit", spuse ofiţerul către explorator 
şi îmbrăţişa cu o privire oarecum admirativă aparatul, pe care 
îl cunoştea, totuşi, foarte bine. Călătorul părea să fi acceptat 
doar din politeţe invitaţia comandantului de-a asista la execuţia 
unui soldat, condamnat pentru nesupunere şi pentru insultă la 
adresa superiorului, colonia penitenciară nu domnea, pare-se, 
prea mult interes pentru această execuţie. Cel puţin în această 
mică vale adîncă şi împrejmuită de jur-împrejur cu povîrnişuri 
golaşe, nu de faţă, în afară de ofiţer şi exploraor decit 
condamnatul — un om fălcos şi abrutizat cu părul şi faţa 
răvăşite — şi un soldat; acela ţinea în mînă un lanţ greu ce se 
continua lanţurile mai mici, cu care condamnatul era celtuit la 
glezne, de miini şi de git, şi care erau prinse între ele prin alte 
lânţuguri de legătură. De altfel, condamnatul manifesta o 
asemenea supunere de cîine, încît aveai impresia că-l poţi lăsa 


să umble liber pe povîrnişurile din jur şi că, pentru a începe 
execuţia, n-aveai decit să fluieri ca el să vină numaidecit. 

Exploratorul se preocupa prea puţin de aparat şi umbla 
încolo şi încoace în spatele condamnatului cu vădită lipsă de 
interes, în timp ce ofiţerul se îngrijea de ultimele pregătiri aci 
vîrîndu-se sub aparatul îngropat adînc în pămînt, aci urcîndu-se 
pe o scară, pentru a cerceta părţile superioare. Era o muncă pe 
care ar fi putut-o lăsa în seama unui mecanic, dar ofiţerul o 
îndeplinea cu multă rivnă, fie pentru că era un adept convins al 
acestui aparat, fie din cauză că munca aceasta nu putea fi 
încredinţată altcuiva. „Acum totul e gata !" strigă el în sfîrșit, 
coborînd de pe scară. Era nespus de istovit, respira greu cu gura 
larg deschisă 

şi-şi vîrise două batiste fine, de damă, între gulerul 
uniformei şi git. „Uniformele astea sînt totuşi prea greoaie 
pentru tropice", spuse exploratorul în loc să se intereseze de 
aparat, aşa cum s-ar fi aşteptat ofiţerul. „Desigur, răspunse 
ofiţerul, şi-şi spălă mîinile murdare de ulei şi unsoare într-un 
hîrdău cu apă ce sta la îndemină, dar ele reprezintă patria ; nu 
vrem să ne pierdem patria. Acum priviţi la acest aparat, adăugă 
el numaidecit, ştergicidu-şi mîinile cu o cîrpă şi arătînd totodată 
spre aparat. Pînă nu de mult mai era nevoie să facem totul 
cu mîna, dar acum lucrează aparatul singur." Exploratorul 
dădu din cap, urmărind vorbele ofițerului. Acesta încercă să 
prevină eventualitatea oricărui incident neprevăzut şi spuse în 
continuare : „Se întîmplă fireşte, şi deranjamente ; sper, însă, 
că azi nu va interveni nici unul, totuşi, e bine să le prevedem şi 
pe acestea. Aparatul trebuie să funcţioneze douăsprezece 
ore fără întrerupere. Darchiar dacă intervin unele 
deranjamente, ele sînt foarte neînsemnate şi vor fi înlăturate 
numaidecit.” 

„ Dacă vreţi să vă aşezaţi ?" întrebă el în cele din urmă şi 
scoase, dintr-un morman de scaune trestie, unul pe care-l oferi 
exploratorului ; acesta nu putu refuza. Şedea acum la marginea 
unei gropi, în care aruncă o privire fugitivă, nu era adîncă; 
pe una din laturile ei, pămîntul săpat fusese grămădit într-un 
fel de val pe cealaltă se afla aparatul. „Nu ştiu, reluă ofiţerul, 
dacă domnul comandant v-a explicat deja aparatul." 
Exploratorul făcu din mînă un gest imprecis ; ofiţerul nu aştepta 
decit atit, pentru aputea începe să explice el însuşi aparatul, 


aparat, spuse el şi prinse cu mîna o manivelă de care se sprijini, 
este o invenţie a fostului nostru comandant. Am colaborat 
cu el de la primele experienţe şi am luat parte parte la toate 
lucrările, pînă cînd aparatul a fost desăvirşit. Meritul 

invenţiei îi aparţine, numai lui. Aţi auzit de fostul nostru 
comandant? Nu ? Ei bine, cred că nu afirm prea mult, dacă spun 
că organizarea acestei colonii penitenciare este opera sa. Noi, 
prietenii lui, am ştiut chiar în olipa cînd a murit, că organizarea 
acestei colonii este atît de desăvirşită în sine, încît — cel puţin 
vreme de mai mulţi ani — succesorul nu va putea modifica 
nimic, chiar dacă ar avea în cap mii de planuri noi. Previziunea 
noastră s-a şi îndeplinit; noul comandant a fost nevoit să-şi dea 
seama de asta. Păcat că nu l-aţi cunoscut pe fostul comandant ! 
Dar, se întrerupse singur ofiţerul, eu pălăvrăgesc, iar aparatul lui 
se află aici, în faţa noastră. După cum vedeţi, se compune din 
trei părţi. In decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele, 
denumiri întru-cîtva populare. Partea de jos se numeşte patul, 
cea de sus desenatorul, iar aceasta suspendată, de-aici de la 
mijloc, se numeşte grapa. „Grapa ?* întrebă exploratorul. Nici 
măcar nu ascultase cu atenţie, întrucît soarele dogorea nespus 
de puternic în această vale lipsită de umbră şi era greu să-şi 
adune gîndurile. îmbrăcat cu o tunică strînsă pe trup, ca de 
paradă, încărcată cu epoleţi grei şi cu fireturi, ofiţerul îi apăru cu 
atit mai demn de admiraţie, cu cît explica totul atît de entuziast 
şi, în timp ce vorbea, meşterea cu şurubelniţa, ici-colo, la cîte un 
şurub. Soldatul fie, şi el, în aceeaşi dispoziţie ca exploratorul işi 
înfăşurase lanţul condamnatului încheieturii ambelor miini, sta 
cu o mînă pe armă, lăsase capul pe spate şi nu se sinchisea de 
nimic. Exploratorul nu se miră de asta întrucit ofiţerul vorbea 
franţuzeşte şi nici soldatul nici condamnatul nu înțelegeau limba 
franceză. Cu atît mai surprinzător părea, desigur, faptul că 
osînditul se străduia totuşi să urmărească explicaţiile ofițerului. 
îşi îndrepta neîncetat privirile, cu un fel de stăruinţă 
somnolentă, spre locul către care tocmai arăta ofiţerul iar cînd 
exploratorul îl întrerupea cu cîte o întrebare, se uita, ca şi 
ofiţerul, la acesta. Da grapa, întări ofiţerul, denumirea i 
se potriveşte. Acele ei sînt dispuse ca la o grapă miînuită la fel 
ca aceasta, dar pe un singur loc şi cu mai multă măiestrie. De 
altfel, veţi înţelege totul mimaidecit. Aici, pe pat, este aşezat 
condamnatul. Vreau să vă descriu mai întîi aparatul, şi numai 


după aceea vă voi arăta cum stipulează. în felul ăsta, veţi putea 
urmări totul mai bine. Mai ales că o roată dinţată a 
desenatorului s-a tocit cam tare şi scîrţiie rău cînd funcţionează 
aparatul, astfel încît aproape nu te mai poţi înţelege ; din 
păcate, piesele de schimb nu se pot procura aici decît cu 

multă greutate. Aşadar, acesta e patul, cum mai spus. 
Este acoperit complet cu un strat vată, al cărui rost îl veţi afla 
mai tiîrziu.Pe această vată este aşezat cu burta în jos 
condamnatul, fireşte în pielea goală ; aici sînt curelele pentru 
miîini, aici cele pentru picioare, aici cele pentru git ; cu acestea 
este ferecat bine. Aici, la capătul patului unde vine faţa omului, 
după cum am mai spus, se află acest căluş de pislă care poate fi 
reglat cu uşurinţă, în aşa fel încît să-i intre omului tocmai bine în 
gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-şi muşte limba 
Fireşte că omul trebuie să accepte căluşul de pislă, întrucit altfel 
cureaua de la git îi fringe grumazul." „Asta e vată ?" întrebă 
exploratorul, aplecîndu-se înainte. „Da, desigur, răspunse 
ofiţerul zîmbind, pipăiţi-o singur." Şi apucînd mina 
exploratorului, o trecu pe deasupra patului. „Este o vată 
preparată special, de aceea e greu s-o recunoaşteţi ; voi mai 
avea prilejul să vorbesc despre rostul ei." Exploratorul începu să 
prindă interes pentru aparat; ducîndu-şi mîna la ochi pentru a-i 
feri de soare, se uită în sus la aparat. Era o construcţie 
impunătoare. Patul şi desenatorul aveau acelaşi contur şi 
semănau cu două lăzi întunecoase. Desenatorul se afla cam la 
doi metri deasupra patului ; amîndouă erau legate la colţuri 
prin patru bare de alamă, că sclipeau în lumina soarelui. Intre 
lăzi oscila grapa, atirnată de o bandă de oţel. 

Dacă ofiţerul abia observase indiferența de mai înainte 
a exploratorului, în schimb luă act numaidecit de interesul care 
se trezea acum în el, îşi întrerupse de aceea explicaţiile, 
pentru ai da răgaz să examineze în linişte aparatul. Osînditul îl 
imită pe explorator ; deoarece nu-şi putea duce mîna deasupra 
frunţii, privi în sus clipind din ochii neumbriţi. 

„Aşadar omul este aşezat aici", spuse exploratorul, 
lăsîndu-se pe spate în fotoliu şi punînd picior peste picior. 

Da întări ofiţerul, apoi îşi împinse şapca pe ceafă şi-şi 
trecu mîna peste faţa încinsă ; acum mai departe : Atit patul cît 
şi desenatorul au propria lor baterie electrică ; patul are nevoie 
de ea pentru mişcările proprii, iar desenatorul pentru grapă. De- 


ndată ce omul este legat bine în curele, patul este pus în 
mişcare. El vibrează cu trepidaţii infime, dar foarte rapide, 
mişcîndu-se în acelaşi timp atit lateral, cît şi în jos. Aţi văzut, 
probabil, asemenea aparate în sanatorii ; numai că, la patul 
nostru, toate mişcările sînt calculate cu precizie ; ele trebuie să 

fie perfect acordate cu mişcările grapei. Executarea 
propriu-zisă a sentinţei revine, de fapt grapei. 

„Care este sentinţa ?" întrebă exploratorul. „Nici asta 
n-o ştiţi ? spuse ofiţerul uimit, şi-şi muşcă buzele. Să mă 
scuzaţi, dacă explicaţiile mele n-au, poate, nici un şir ; vă cer 
iertare.Inainte vreme, explicaţiile obişnuia să le dea 
comandantul ; dar noul comandant se sustrage de la această 
îndatorire de onoare; faptul că nici măcar nu l-a informat 
pe un asemenea înalt oaspete — exploratorul încercă să 
respingă, cu amîndouă miinile, această onoare, dar ofiţerul 
insistă asupra expresiei — un asemenea înalt oaspete, cu 
privire la forma sentinţei noastre este iarăşi o inovaţie, care... 
pe buze i se contura o înjurătură, dar se stăpiîni şi preciza doar: 
eu n-am fost informat despre asta, nu este vina mea. De altfel, 
sînt cel mai în măsură să explic tipurile noastre de sentinţe, 
întrucît am aici — se bătu cu mina peste buzunarul de la piept — 
respectivele schiţe făcute chiar de mîna fostului comandant." 

„Schiţele făcute de mîna comandantului însuşi ? întrebă 
exploratorul : Dar întrunea toate calităţile astea ? Era soldat, 
judecător, constructor, chimist, desenator ?" 

Sigur că da", aprobă ofiţerul dînd din cap, cu privirea fixă 
şi pierdut pe gînduri. Apoi îşi examină din nou miinile ; i se păru 
că nu sînt destul de curate pentru a apuca planurile cu ele, de 
vaccea se duse la hîrdău şi se mai spălă o dată. După aceea 
scoase la iveală o mică taşcă şi spuse : „Sentința noastră nu e 
aspră. Condamnatului i se scrie cu grapa pe trup porunca pe 
care a încălcat-o. Acestui condamnat, — ofiţerul arătă spre 
omul de lîngă el - se va scrie pe trup : Cinsteşte-l pe superiorul 
tău !" 

Exploratorul aruncă o privire furişă spre condamnat; cînd 
ofiţerul arătă spre el, acesta lăsă capul în jos şi păru să-şi 
încordeze auzul, pentru a prinde cîte ceva. Dar mişcările 
buzelor sale pe care le stringea convulsiv, trădau că nu izbutea 
să înţeleagă nimic. Exploratorul ar fi vrut să întrebe încă multe 
lucruri, dar în prezenţa osînditului nu mai întrebă decit: îşi 


cunoaşte sentinţa ?" „Nu", răspunse ofiţerul şi vru să continue 
numaidecit cu explicaţiile, dar exploratorul îl întrerupse : „Nu-şi 
cunoaşte sentinţă?" „Nu, spuse ofiţerul din nou, apoi se opri o 
clipă, ca şi cum ar fi cerut exploratorului să-şi motiveze mai pe 
larg întrebarea, şi spuse într-un tîrziu : Ar fi inutil să i se spună, 
afle pe propria-i piele." Exploratorul era pe punctul de-a tăcea, 
dar îl simţi pe condamnat 

fixîndu-l cu privirea ; părea să-l întrebe dacă poate fi de 
acord cu procedeul descris.De aceea, deşi se rezemase comod 
de spătar se aplecă din nou înainte şi întrebă mai departe: „Dar 
ştie măcar că a fost, de fapt, condamnat ? „Nici asta", spuse 
ofiţerul şi-i zimbi exploratorului, părînd să mai aştepte şi alte 
întrebări ciudate. „Nu se poate, reluă exploratorul, trecîndu-şi 
mîna peste frunte, atunci omul ăsta nu ştie nici măcar acum ce 
ecou a avut apărarea lui ? „N-a avut ocazia să se apere", ripostă 
ofiţerul privind într-o parte, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine, 
nevrînd să-l jignească pe explorator prin relatarea unor lucruri 
de la sine înţelese. „Dar trebuia să i se ofere prilejul să se 
apere", insistă exploratorul ridicîndu-se din fotoliu. 

Ofiţerul îşi dădu seama că risca să fie împiedicat, pentru 
multă vreme, de a mai explica aparatul ; de aceea se duse lîngă 
explorator, se atîrnă de braţul lui şi arătă cu mîna spre 
condamnat care, văzînd că atenţia este vădit îndreptată asupra 
lui, luă poziţia de drepţi — de altfel şi soldatul întinse de lanţ — 
apoi ofiţerul începu: „Lucrurile stau altfel. Aici, în colonia 
penitenciară, am fost desemnat judecător, în ciuda faptului că 
sînt atit de tlnăr, şi anume, pentru motivul că îl asistam şi pe 
fostul comandant în toate chestiunile penale şi că, dintre toţi 
cunosc cel mai bine aparatul. Principiul după care iau 
hotărtrile este următorul : vina e întotdeauna mai presus de 
orice îndoială. Alte tribunale nu pot urma acest principiu, întrucît 
sunt alcătuite din mai multe capete şi mai au şi alte instanţe 
superioare. La noi, însă, nu e aşa, sau cel puţin nu era pe 
vremea vechiului comandant. Cel nou, fireşte că a şi manifestat 
dorinţa de a se amesteca în judecata mea, dar am izbutit să-l 
ţin deoparte, şi voi izbuti şi pe viitor. — Doriţi să vă explic cazul , 
? Este la fel de simplu ca şi celelalte, Un căpittan a reclamat 
azi-dimineaţă că acest om care i-a fost repartizat ca servitor şi 
care în faţa uşii lui, a aţipit în timpul serviciului. Datoria lui este, 
de fapt, să se scoale la fiecare oră, cînd bate ceasul, şi să salute 


în faţa uşii căpitanului. Desigur, îndatorirea asta nu e grea, dar 
este necesară, întrucît omul trebuie să rămînă treaz atit pentru 
a face de pază, cît şi pentru a putea sluji la nevoie. Noaptea 
trecută, căpitanul a vrut să vadă dacă servitorul îşi îndeplineşte 
datoria. A deschis uşa cînd ceasul bătea ora două şi l-a găsit 
dormind încovrigat. Şi-a luat cravaşa şi l-a plesnit peste faţă. să 
se scoale şi să ceară iertare, omul l-a apucat pe stăpîn de 
picioare, l-a scuturat bine şi i-a strigat: «Aruncă-ţi cravaşa, că de 
nu te mănînc de viu !» — Acestea sînt faptele. Căpitanul a venit 
la mine acum o oră, eu arn scris declaraţiile lui şi, imediat după 
aceea, sentinţa. Apoi am poruncit ca omul să fie pus în lanţuri. 
Totul a mers foarte simplu. Dacă l-aş fi chemat mai întîi pe omul 
acesta înaintea mea şi l-aş fi interogat, s-ar fi născut tot felul de 
încurcături. M-ar fi minţit şi, dacă aş fi izbutit să dovedesc că e 
mincinos, ar fi venit cu alte minciuni şi aşa mai departe. Astfel, 
însă, îl am în mînă şi nu-i dau drumul. — Acum e totul limpede ? 
Dar timpul trece, execuţia ar fi trebuit să înceapă de mult şi eu 
nici n-am terminat cu explicarea aparatului." îl sili pe explorator 
să se aşeze din nou în fotoliu, trecu îndărăt lîngă aparat şi 
reluă : „După cum vedeţi, grapa corespunde conformaţiei 
omului ; aici e grapa pentru partea superioară a trupului, 
acestea sînt grapele pentru picioare. Pentru cap nu e destinat 
decit acest piron. Vă e totul limpede ?" Se plecă prietenos către 
explorator, părînd dispus să dea explicaţii cît mai amănunțite. 

Exploratorul privi grapa, încreţindu-şi fruntea. Relatările 
referitoare la procedura judecătorească nu-l satisfăcuseră. Dar 
oricum — fu el nevoit să admită — aici era vorba de o colonie 
penitenciară, unde erau necesare măsuri speciale şi 

, pînă la urmă, trebuia procedat milităreşte. In afară de 
aceasta, îşi punea speranţele în noul comandant, care — după 
cît se părea — intenţiona să introducă, fireşte, încetul cu 
încetul noi măsuri ce nu puteau fi înţelese de mintea 
mărginită a acestui ofiţer. Furat de asemenea gînduri, 
exploratorul se pomeni întrebînd: Va asista şi comandantul la 
execuţie ?" sigur, răspunse ofiţerul, penibil impresionat de 
întrebarea neaşteptată, apoi mutra lui prietenoasă se crispa 
deodată : Tocmai de aceea trebuie să ne grăbim. Ba chiar va 
trebui să-mi scurtez explicaţiile, oricît îmi va părea de rău. Dar 
aş putea să le completez mai amănunţit miinr cînd aparatul 
va fi din nou curăţit — singurul lui cusur este că se 


murdăreşte foarte tare. Aşadar, acum doar strictul necesar. Cînd 
omul se află lungit pe pat, iar acesta începe să vibreze, se lasă 
şi grapa în jos, pe corpul lui. Ea se reglează automat, aşa fel 
încît abia să atingă corpul omului cu virfurile acelor ; de îndată 
ce reglarea s-a făcut, această bandă de oţel se întinde şi 
devine rigidă ca o bară. Şi acum începe jocul. Un neiniţiat nu 
poate observa nici o deosebire exterioară între diferitele 
pedepse. Grapa pare să acţioneze uniform. Vibrînd continuu, ea 
îşi înfige virfurile în corp, care vibrează şi el o dată cu patul. 
Pentru a da oricui posibilitatea să urmărească execuţia grapa 
a fost confecţionată din sticlă. Ne-am izbit de multe dificultăţi 
tehnice la fixarea acelor în ea, dar, după multe încercări, totul a 
reuşit perfect. N-am cruțat nici o osteneală. Şi acum, ori cine 
poate vedea prin sticlă cum se execută inscripţia pe trup. Nu 
vreţi să vă apropiaţi şi să priviţi acele ?" 

Exploratorul se ridică încet, se apropie şi se aplecă 
deasupra grapei. „Vedeţi aici, continuă ofiţerul, două feluri de 
ace, rinduite în diferite moduri. Lîngă fiecare ac lung este unul 
scurt Cel lung scrie, iar cel scurt stropeşte apă, pentru a spăla 
sîngele şi a menţine scrisul vizibil în permanenţă. Apa 
amestecată cu sînge este condusă în mici jgheaburi şi din ele 
curge într-un jgheab principal, a cărui ţeava de scurgere se 
termină în groapă." Ofiţerul arătă cu degetul drumul exact, pe 
care trebuia să-l parcurgă apa cu sîngele. Căutind să reprezinte 
cît mai concret procesul, ţinu miinile căuş la gura ţevii de 
scurgere ca şi cum ar fi adunat în ele un sînge ipotetic, şi atunci 
exploratorul îşi ridică în sus capul şi vru să se tragă de-a- 
ndaratelea spre fotoliu, căutînd sprijin cu mîna în spate. 
Deodată văzu, cu nespusă groază, că şi condamnatul urmase 
drumul ofițerului de a privi grapa mai de-aproa-pe. Il trăsese 
puţin după el, de lanţ, şi pe soldatul adormit şi stătea aplecat 
deasupra grapei de sticlă. Se vedea cum căuta şi el să 
desluşească, cu ochi nesiguri, ceea ce priveau cei doi domni nu 
izbutea să înţeleagă nimic, întrucît îi lipseau explicaţiile. Se 
apleca ba într-o parte, ba ba cealaltă. Şi cerceta sticla 
necontenit, cu privirea, de la un capăt la altul. Exploratorul 
schiţă gestul să-l gonească de acolo, întrucît ceea ce făcea 
osînditul era probabil interzis sub pedeapsă. Dar ofiţerul îl opri 
pe explorator, apucîndu-l cu o mînă, în timp ce cu cealaltă luă 
un bulgăre de pămînt din valul de lîngă groapă şi-l aruncă în 


soldat. Acesta deschise ochii speriat, văzu îndrăzneala 
condamnatului, dădu drumul armei să cadă şi se propti cu 
călcîiele în pămînt, smucind de lanţ astfel încît osînditul căzu 
numaidecit grămadă; apoi privi la el cum se zvircolea pe jos 
zornăindu-şi lanţurile. „Ridică-l în picioare!" strigă ofiţerul, 
văzînd că osînditul abătuse prea mult atenţia exploratorului. 
Acesta se aplecase chiar deasupra gropii, fără să ţină seamă de 
ea, vrind să constate ce se întîmplă cu condamnatul. Umblă cu 
el mai cu grijă !" strigă ofiţerul din nou. Apoi ocoli aparatul, îl 
prinse pe condamnat de subsuori şi, în timp ce acestuia îi fugiră 
de mai multe ori picioarele de sub el, îl ridică în sus cu ajutorul 
soldatului. 

„Acum ştiu totul", spuse exploratorul cînd ofiţerul reveni 
lîngă el. „în afară de ceea ce e mai important, ripostă acesta, 
prinzîndu-l pe explorator de braţ şi arătîndu-i în sus : Colo în 
desenator, se află angrenajul de roţi care imprimă mişcarea 
grapei, şi acest angrenaj se reglează după schiţa făcută 
pentru pedeapsa respectivă. Folosesc încă schiţele fostului 
comandant. lata-le — scoase citeva foi din taşca de piele — dar 
nu pot să vi le dau în mînă, sînt tot ce am niai scump. Luaţi loc, 
am să vi le arăt de la distantă şi veţi putea vedea totul 
foarte bine." Arătă prima foaie. Exploratorul ar fi vrut să-şi 
exprime într-un fel admiraţia, dar nu văzu decit nişte linii ce se 
încrucişau în toate felurile, ca un labirint ele erau atit de dese, 
încît acopereau toată hirtia şi nu mai puteai deosebi decit 
anevoie spaţiile albe dintre ele. „Citiţi!" spuse ofiţerul. „Nu pot", 
răspunse exploratorul. „Dar e foarte limpede", ripostă ofiţerul. 
„Este foarte artistic, continuă exploratorul evaziv, dar nu 
pot să descifrez." „Da, vorbi ofiţerul rîzînd şi viri taşca de piele 
la loc, ăsta nu e un scris caligrafic pentru copii de şcoală. 
Trebuie să-l studiezi îndelung. Dar şi dumneavoastră v-aţi 
descurca în el, pînă la urmă. Fireşte, nu poate să fie un scris 
simplu ; nu trebuie să ucidă imediat, ci — în medie — abia după 
un interval de douăsprezece ore ; ora a şasea este calculată să 
fie momentul culminant. De aceea scrisul propriu-zis trebuie să 
fie înconjurat de multe, multe ornamente ; el trebuie să 
acopere trupul numai ca un briu îngust ; restul corpului este 
rezervat pentru înflorituri. Puteţi să apreciaţi acum felul în care 
lucrează grapa şi întregul aparat? — la uitaţi-vă !" Ofiţerul sări 
pe scară, învirti o roată şi strigă de sus : „Atenţie, daţi-vă la o 


parte !", după care totul se puse în mişcare. Dacă n-ar fi 
scîrţiit roata, ar fi fost minunat. Ca şi cum: ar fi fost surprins de 
zgomotul stînjenitor al roții, ofiţerul o ameninţă cu pumnul, apoi 
făcu un gest de neputinţă cu mîinile, în chip de scuză faţă de 
explorator, şi cobori iute pentru a supraveghea de jos mersul 
aparatului. Mai era încă ceva în neregulă, pe care-l observă 
numai el; se căţără din nou pe scară, apucă apoi cu amîndouă 
mîinile ceva dinăuntrul desenatorului după care, : pentru a 
ajunge mai repede jos, nu se mai folosi de scară ci alunecă de-a 
lungul uneia din bare şi strigă, cît putu de tare, la urechea 
exploratorului pentru a se face înţeles : „Pricepeţi cum 
funcţionează ? Grapa începe să scrie ; cînd este gata prima serie 
de scris pe spinarea omului, stratul de vată se răsuceşte şi 
rostogoleşte încet corpul pe-o parte, pentru a oferi grapei o 
suprafaţă nouă pentru scris. între timp, părţile rănite prin 
scriere ajung în contact cu vata — care opreşte sîngerarea 
datorită preparaţiei ei speciale — şi sînt pregătite pentru 
adîncirea în continuare a scrisului. Aceşti dinţi de aici, de la 
marginea grapei, smulg vata de pe răni, cînd corpul este răsucit 
mai departe, şi o aruncă în groapă; iar grapa are apoi din nou pe 
ce lucra. Şi astfel scrie din ce în ce mai adînc vreme de 
douăsprezece ore. Primele şase ore, condamnatul trăieşte 
aproape la fel ca înainte, numai că simte dureri. După două ore i 
se scoate căluşul de pislă din gură, întrucît osînditul nu mai are 
putere să strige. Aici, în acest castron încălzit electric, aşezat la 
marginea unde se află capul condamnatului, se pune orez fiert, 
iar omul, dacă are poftă, poate lua din el, atît cît prinde cu 
limba. Nici unul nu pierde prilejul. Cel puţin eu nu ştiu vreunul, şi 
doar experienţa mea e vastă. Abia după ceasul al şaselea îşi 
pierde pofta de a mai mînca. De obicei, în momentul acela 
îngenunchez aici şi observ fenomenul. Rareori mai înghite 
ultima îmbucătură, o tnvirte în gură, de colo pînă colo, şi o 
scuipă apoi în groapă. Atunci trebuie să mă aplec, altfel mi-o 
aruncă în faţă. Cît de liniştit devine omul după ceasul al şaselea! 
în cel mai idiot dintre ei se trezeşte inteligenţa. Începe de la 
ochi. De la ei cuprinde apoi totul. O privelişte care _ 

mai-mai că te ispiteşte să te aşezi singur sub grapă. In 
rest nu se întîmplă, de 

fapt nimic deosebit, doar atît că omul începe să descifreze 
scrisul şi-şi ţuguie buzele de parcă ar asculta ceva atent. Aţi 


văzut, nu e uşor să descifrezi scrisul cu ochii ; omul nostru îl 
descifrează însă cu rănile sale. Fireşte că trebuie o muncă 
imensă pentru aceasta ; este nevoie de şase ceasuri pentru 
desăvirşirea ei. Apoi, grapa îl străpunge complet şi-l aruncă în 
groapă, unde cade plescăind în apa amestecată cu sînge şi cu 
vată. In clipa aceasta judecata s-a sfîrșit, iar noi — eu şi soldatul 
- îl îngropăm." 

Exploratorul plecase urechea către ofiţer şi privea cu 
mîinile vîrîte în buzunarele vestonului, cum lucra maşina. 
Condamnatul se uita şi el, fără să priceapă însă ceva. Tocmai se 
aplecase puţin înainte, urmărind trepidaţiile acelor cînd, 
deodată, la un semn al ofițerului, soldatul îi tăie pe la spate 
cămaşa şi pantalonii, cu un cuţit, aşa fel încît căzură jos ; 
osînditul schiţă gestul de a apuca straiele ce cădeau, vrînd să-şi 
acopere golidunea, dar soldatul îl ridică în sus şi scutură de pe el 
ultimele zdrenţe. Ofiţerul opri maşina şi, în liniştea care se lăsă, 
osînditul fu aşezat sub grapă. | se desfăcură cătuşele şi în locul 
lor fură prinse strîns curelele ; în primul moment, condamnatul 
păru să resimtă schimbarea aproape ca o uşurare. Apoi grapa fu 
lăsată mai jos îtrucît omul era cam costeliv. Cînd îl atinseră 
vîrfurile acelor, i se înfiora pielea pe trup în timp ce soldatul era 
ocupat cu mîna dreaptă a omului, acesta o întinse pe cea stingă 
fără să ştie însă încotro s-o ducă ; dar o întinse chiar în direcţia 
unde se afla exploratorul. Ofiţerul privea necontenit pieziş spre 
explorator, de parcă ar fi vrut să-i citească pe faţă impresia ce i- 
o făcea această execuţie, despre care pînă acum îi dăduse 
măcar unele explicaţii superficiale. 

Cureaua destinată încheieturii miinii se rupse ; poate că 
soldatul întinsese prea tare de ea. Era nevoie să intervină 
ofiţerul ; soldatul îi arătă bucata de curea ruptă. într-adevăr, 
ofiţerul se şi duse lîngă el şi explică, întorcînd faţa spre 
explorator : „Maşina este tare cîrpăcită, din cînd în cînd nu se 
poate să nu se rupă sau să nu se fringă cite ceva ; dar asta nu 
trebuie să influenţeze în rău impresia generală. De altfel, vom 
face rost numaidecit de ceva, ca să înlocuim cureaua ; am să 
folosesc lanţul ; fireşte că acesta va reduce din delicateţea 
vibraţiilor în ceea ce priveşte braţul drept." în timp ce fixa lanţul, 
mai adăugă : „Mijloacele de întreţinere a maşinii sînt acum 
foarte restrînse. Pe vremea vechiului comandant exista un fond 
alocat numai în acest scop şi puteam dispune şi eu de el. Exista 


aici o magazie, în care se păstrau tot felul de piese de schimb. 
Mărturisesc că aproape făceam risipă, dar numai înainte 
vreme, nu şi acum, după cum pretinde noul comandant, care se 
slujeşte de orice pretext, pentru a combate vechile instituţii. 
Acum administrează personal fondul pentru maşină şi, cînd cer 
o curea nouă, îmi pretinde s-o aduc pe cea veche drept 

dovadă ; iar cea nouă soseşte abia după zece zile şi, pe 
deasupra, e de cea mai proastă calitate, nu-i bună de nimic. 
Nimeni nu se sinchiseşte, cum aş putea utiliza maşina între 
timp." 

Exploratorul chibzui : nu face niciodată impresie, dacă te 
amesteci cu hotărîre în probleme străine. El nu era nici cetăţean 
al coloniei penitenciare, nici cetăţean al statului căruia îi 
aparţinea aceasta. Dacă ar fi încercat să dezaprobe chiar să 
zădărnicească execuţia, i s-ar fi putut spune : eşti străin, 
astimpără-te. La una ca asta n-ar fi putut să replice nimic, ci 
doar să adauge că, în acest caz, nu se mai înţelege nici el 
singur, întrucît călătoreşte doar cu intenţia de a vedea şi 
nicidecum de-a modifica legile de organizare a tribunalelor unor 
tări străine. Dar, în cazul în speţă, lucrurile erau ispititoare. 
Injusteţea procedurii şi caracterul inuman al execuţiei erau 
neîndoioase. Nimeni n-ar fi putut presupune un interes egoist 
din partea exploratorului, întrucît condamnatul îi era străin, 
nu era un compatriot şi nici un om să suscite compătimirea. 

Exploratorul dispunea de recomandaţia unor înalte 
foruri şi fusese primit aici cu cea mai mare politeţe ; iar faptul 
că fusese invitat să asist la această execuţie părea chiar să 
însemne că i se cerea părerea cu privire la asemenea judecată 
Acest lucru era cu atit mai verosimil, cu cît comandantul — după 
cum aflase mai mult decit limpede, acum — nu era un partizan 
al acestui procedeu şi avea o atitudine aproape ostilă faţă de 
ofiţer. 

Deodată, exploratorul îl auzi pe ofiţer strigînd de furie. 
Tocmai izbutise să vire, cu destulă trudă, căluşul de pislă în gura 
condamnatului, cînd acesta închise ochii, cuprins de o greață 
imposibil de. stăpinit, şi începu să vomeze. Ofiţerul îl smuci 
degrabă în sus, scoţindu-i căluşul şi vru să-l întoarcă repede cu 
faţa spre groapă ; dar prea tirziu — murdăria curse pe maşină în 
jos. „Totul e numai din vina comandantului, strigă ofiţerul, 
zguduind barele de alamă ca scos din minţi, îmi murdăreşte 


maşina şi mi-o face ca o cocină !" Şi arătă exploratorului, cu 
mîini tremurătoare, ce se întîmplase. „Ore întregi m-am străduit 
să-l fac pe comandant să înţeleagă, că nu trebuie să li se mai 
dea de mîncare în ziua dinaintea execuţiei. Dar noua direcţie, 
mai blîndă, este de altă părere. Cucoanele comandantului îl 
îndoapă pe osîndit cu tot felul de zaharicale înaint de-a fi dus la 
locul execuţiei. Toată viaţa lui n-a mîncat decit peşte împuţit şi 
acu să mănînce dulciuri ! Dar şi asta ar mai fi cum ar mai fi, n-aş 
avea nimic de zis, însă de ce nu se procură un nou căluş de 
pislă, aşa cum de mai bine de trei luni. Cum să nu ţi se facă 
greață cînd iei în gură acest căluş, pe care l-au supt şi l-au ros 
mai bine de o sută de oameni, în timp ce-şi dădeau duhul ?" 
Osînditul revenise cu capul la loc şi părea să se fi liniştit, în timp 
ce soldatul era ocupat să şteargă maşina cu cămaşa de care-l 
dezbrăcase. Ofiţerul veni lîngă explorator ; presimţind ceva, 
acesta făcu un pas îndărăt, dar ofiţerul îl apucă de mină şi-l 
trase de-o parte. „Vreau să vă spun citeva confidential, vorbi el, 
îmi daţi voie ?" Desigur", răspunse exploratorul, şi-l ascultă cu 
ochii plecaţi în jos. 

Această procedură şi acest fel de execuţie, pe care aveţi 
prilejul să le admiraţi acum, nu MAI AU în prezent nici un 
partizan făţiş în colonia noastră. Eu sînt singurul susţinător şi în 
acelaşi timp şi singurul reprezentant al moştenirii vechiului 
comandant. De gîndit la o perfecţionare departe a procedeului, 
nici vorbă, toate eforturile mele se îndreaptă către păstrarea a 
ceea ce există. Cînd trăia fostul comandant, colonia era plină de 
partizanii săi ; şi eu am în parte forţa de convingere a fostului 
comandant dar îmi lipseşte cu totul puterea de care dispunea 
el ; în consecinţă, adepţii lui s-au dat la fund — există încă 
foarte mulţi, dar nici unul, nu o mărturiseşte deschis. Dacă v-aţi 
duce astăzi în ziua execuţiei, la o ceainărie şi aţi trage urechea, 
aţi putea auzi cel mult aluzii cu donuă înţelesuri. Toţi aceştia 
sînt adepţi ai procedeului, dar nu-mi folosesc la nimic, sub 
actualul comandant, date fiind concepţiile actuale ale acestuia. 
Şi acum vă întreb : Oare, din cauza acestui comandant şi a 
cucoanelor lui, care-l influenţează, trebuie să se ducă de ripă 
asemenea operă a unei vieţi întregi ? spuse el arătînd cu mîna 
spre maşină. Puteţi îngădui una ca asta ? Chiar dacă nu sunteţi 
decit un străin care petrece doar citeva zile pe insula noastră ? 
Dar nu mai e timp de pierdut, se pregăteşte ceva împotriva 


jurisdicției mele ; se şi ţin consfătuiri la comandament, la care 
nu sînt chemat să iau parte ; pînă şi vizita dumneavoastră de 
astăzi este semnificativă pentru întreaga situaţie ; sînt laşi şi vă 
trimit pe dumneavoastră, un străin, ca avangardă. Ehei, pe 
vremuri, erau cu totul altfel execuțiile ! încă înainte de ziua 
execuţiei, valea se umplea de oameni pînă la refuz ; toţi veneau 
numai pentru a privi; dimineaţa, în zori, îşi făcea apariţia 
comandantul cu doamnele lui; fanfarele trezeau întreaga tabără 
; eu dădeam raportul, arătînd că totul e gata ; asistenţa — din 
care nu era permis să lipsească nici un funcţionar superior — se 
rinduia în jurul maşinii ; această grămadă de scaune de trestie 
este o mizeră rămăşiţă a acelor vremuri, strălucea, proaspăt 
curăţită; aproape fiecare execuţie luam piese de schimb 
nou-nouţe. Privitorii stăteau în virful picioarelor pînă acolo, sus, 
pe înălţimi şi, în faţa sutelor de ochi condamnatul era aşezat sub 
grapă de către însuşi comandantul. Ceea ce îi este îngăduit 
astăzi unui soldat de rînd, era pe atunci sarcina mea, a 
preşedintelui tribunalului, şi munca asta mă onora. Apoi 
începea execuţia ! Nici un zgomot nepermis nu tulbura 
funcţionarea maşinii. Mulţi nici nu mai priveau spre ea, ci 
şedeau pe nisip, cu ochii închişi ; toţi ştiau că acum se face 
dreptate. în tăcerea ce domnea se auzea doar oftatul 
condamnatului — înăbuşit de pislă. Astăzi maşina nu mai e în 
stare să-i smulgă condamnatului nici măcar un geamăt mai 
sonor pe care să nu-l poată înăbuşi pisla ; pe-atunci acele care 
scriau picurau o soluţie caustică, pe care azi nu mai avem voie 
s-o folosim. Ei, şi-apoi venea ceasul al şaselea ! Era cu neputinţă 
să împlineşti rugăminţile tuturor celor ce voiau să privească de- 
aproape. În înţelepciunea lui, comandantul dispunea ca, în 
primul rînd, să se dea preferinţă copiilor; eu puteam sta 
totdeauna în fată, fireşte, avînd în vedere funcţia mea ; de 
multe ori şedeam acolo cinchit, cu doi copii mici de-a 
dreapta şi de-a stînga, pe braţe. Cum mai sorbeam cu toţii 
expresia de transfigurare de pe chipul martirizat, cum ne mai 
scăldam obrazul în razele acestei dreptăţi abia realizate şi pe 
cale să dispară ! Ce mai vremuri, camarade !" Ofiţerul uitase, 
pesemne, pe cine avea în faţă ; îl îmbrăţişa pe explorator şi-şi 
lăsă capul pe umărul lui. Exploratorul era nespus de încurcat şi 
privea, nerăbdător, pe deasupra ofițerului. Soldatul terminase 
curăţatul maşinii şi acum turna orez dintr-o cutie de tablă în 


castron. De-abia observă aceasta condamnatul, care-şi revenise 
cu totul, că şi începu să întindă limba pentru a hălpăi din 
orez. Soldatul îl tot împingea îndărăt, întrucît orezul era sortit 
pentru un moment ulterior ; în orice caz, era un lucru revoltător, 
să ia cu mîinile murdare orez din castron şi să mănînce în faţa 
condamnatului, care poftea şi el. 

Ofiţerul se reculese numaidecit. „Să nu credeţi că am vrut 
să vă înduioşez, spuse el, ştiu prea bine, că e imposibil să mai 
faci astăzi pe cineva să înţeleagă acele timpuri. De altfel, 
maşina încă mai lucrează şi impresionează prin ea însăşi. 
Impresionează prin ea însăşi, chiar dacă stă singură în această 
vale. lar cadavrul cade la urmă în groapă, într-un fel de zbor 
inimaginabil de aerian, chiar dacă în jurul gropii nu se mai 
adună oamenii cu sutele, ca muştele, cum se întîmpla, 
odinioară. Pe atunci a trebuit să construim o balustradă trainică 
în jurul gropii, dar acum s-a distrus de mult." 

Exploratorul vru să scape de privirile ofițerului şi cată în 
jur fără ţintă. Ofiţerul îşi închipui că străinul contemplă 
pustietatea văii; de aceea îl prinse de miini 

şi-l întoarse cu faţa spre el, pentru a-l privi în ochi, apoi 
întrebă : Vă daţi seama ce ruşine trăim ?" iar exploratorul tăcu. 
Ofiţerul îi lăsă pentru o clipă miinile ; sta tăcut, cu picioarele 
depărtate, cu mîinile în şold, şi privea în pămînt. Apoi îi zimbi 
încurajator exploratorului şi spuse: leri am fost în apropierea 
dumneavoastră, cînd v-a invitat comandantul. Am auzit 
invitaţia. ÎI ştiu bine pe comandant. Am înţeles numaideciît ce 
urmărea cu invitaţia. Deşi are suficientă putere pentru a lua 
măsuri împotriva mea, totuşi încă nu îndrăzneşte ; în schimb, 
vrea să mă supună aprecierii dumneavoastră, a unui străin cu 
vază. A calculat totul cu multă grijă ; sînteţi abia de două zile pe 
insulă, nu l-aţi cunoscut pe fostul comandant şi nici lumea lui de 
idei, sînteţi încătuşat de concepţiile europene ; poate sînteţi din 
principiu chiar un adversar al pedepsei cu moartea, în general, 
şi al unui asemenea mod de execuţie mecanică, în special ; în 
afară de asta, veţi vedea execuţia desfăşurindu-se trist, fără 
participare publică, pe o maşină cam deteriorată — deci n-ar fi 
oare foarte probabil (aşa îşi închipuie comandantul) ca, ţinînd 
seama de toate astea, să consideraţi nepotrivită metoda mea ? 
lar dacă o s-o consideraţi nepotrivită, atunci nu veţi tăcea 
(vorbesc încă în spiritul comandantului), căci aveţi încredere, 


desigur, în convingerile dumneavoastră verificate. Aţi 
văzut, fără îndoială, multe ciudăţenii ale multor popoare şi 
aţi învăţat sa le respectaţi, de aceea probabil că nu veţi 
interveni cu toată energia împotriva acestei metode, cum aţi 
face-o în ţara dumneavoastră. Dar comandantul nici nu are 
nevoie de atita. Un simplu cuvînt imprudent, rostit în treacăt, 
este de-ajuns. Nici măcar nu e nevoie să concorde cu 
convingerea dumneavoastră, dacă în mod aparent vine în 
sprijinul dorinţei lui. Sînt sigur că vă va descoase cu toată 
abilitatea. lar cucoanele lui vor face cerc în jur şi-şi vor ascuţi 
auzul ; veţi spune cam aşa : «La noi procedura judiciară este 
alta», sau «La noi acuzatul este interogat înainte de-a se da 
sentinţa» sau «La noi nu existau torturi decit în evul mediu». 
Toate acestea sînt observaţii perfect juste, care vi se par foarte 
fireşti, observaţii nevinovate, care nu lezează procedeul meu. 
Dar cum le va interpreta comandantul ? îl şi văd pe bunul 
comandant împingînd numaidecit scaunul;într-o parte şi 
ieşind grăbit în balcon, le văd pe cucoanele sale dînd năvală 
după el, îi aud glasul — cucoanele îl numesc glas tunător — 
spune : «Un mare explorator din Occident, desemnat să 
cerceteze procedurile judiciare din toate ţările, a spus că 
metoda noastră de modă veche este inumană. După această 
părere a unei asemenea personalităţi nu-mi mai este îngăduit, 
fireşte, să tolerez o astfel de metodă. Aşadar, începînd de 
astăzi dispun — şi aşa mai departe.» Dumneavoastră veţi vrea 
atunci să interveniţi, cum că n-aţi fi spus ceea ce afirmă el, că 
n-aţi fi calificat metoda mea drept inumană, ci că, dimpotrivă, 
adînca dumneavoastră pricepere o consideră drept cea mai 
umană şi mai demnă de a fi aplicată oamenilor şi că admiraţi 
maşina aceasta — dar va fi prea tîrziu. De altfel, nici n-aţi putea 
răzbate pînă la balconul înţesat de cucoane ; veţi căuta să 
atrageţi atenţia asupra dumneavoastră ; veţi încerca să strigaţi 
; dar o mînă de cucoană vă va astupa gura — iar eu şi opera 
fostului comandant vom fi pierduţi." Exploratorul fu nevoit să-şi 
înăbuşe un zîmbet; aşadar, atît de uşoară era îndatorirea pe 
care el o considerase nespus de grea ! Răspunse evaziv: „îmi 
supraapreciaţi influenţa ; comandantul a citit scrisoarea mea de 
recomandaţie şi ştie că nu sînt un specialist în materie de 
proceduri judiciare. Dacă mi-aş spune părerea, ar fi doar aceea 
a unui particular, o părere cu nimic mai presus de a oricărui altul 


şi, în orice caz, mult mai fără importanţă decit părerea 
comandantului, care după cîte ştiu, are putere aproape 
nelimitată în această colonie penitenciară. Dacă părerea lui 
referitoare la această procedură este atit de precizată, aşa cum 
credeţi dumneavoastră, atunci mă tem că a sosit, fireşte, clipa 
sfirşitului acestui procedeu, fără a mai fi nevoie de modesta 
mea contribuţie." 

Înţelegea oare ofiţerul acest lucru ? Nu, încă nu-l 
înţelegea. El clătină hotărît din cap, privi în urmă spre 
condamnatul şi soldatul, care tresăriră încetînd să se mai 
preocupe de orez, apoi se apropie de explorator fără să se uite 
în ochii lui, ci fixînd ceva nedefinit, pe veston, şi vorbi mai 
încetişor decit înainte : „Nu-l cunoaşteţi pe comandant; 
dumneavoastră aveţi faţă de el şi faţă de noi toţi — iertaţi-mi 
expresia — o atitudine plină de rezervă ; dar influenţa 
dumneavoastră, credeţi-mă, e mai puternică decit vă închipuiţi. 
Am fost fericit cînd am auzit că veţi asista singur la execuţie. 
Această dispoziţie a comandantului trebuia să fie îndreptată 
împotriva mea, dar acum o voi întoarce în favoarea mea. Ferit 
de influenţa şoaptelor răuvoitoare spuse la ureche şi de 
privirile dispreţuitoare — ceea ce n-ar fi fost posibil în cazul unei 
asistenţe mai numeroase — aţi putut asculta explicaţiile mele, 
aţi văzut maşina şi sînteţi pe punctul de-a asista la execuţie. 
Părerea dumneavoastră este desigur formată ; dacă mai 
persistă cumva unele îndoieli, ele vor fi înlăturate de priveliştea 
execuţiei. Şi acum vă adresez rugămintea : ajutaţi-mă împotriva 
comandantului!" 

Exploratorul nu-l lăsă să continue. „Cum aş putea-o face, 
exclamă el, e imposibil. Nu vă pot ajuta cu nimic, la fel cum nu 
vă pot dăuna cu nimic! 

Ba puteţi, sări ofiţerul. Cu oarecare îngrijorare exploratorul 
îl văzu stringînd pumnii. Puteţi, repetă ofiţerul şi mai insistent. 
Am un plan care trebuie să izbutească. Dumneavoastră credeţi 
că influenţa pe care-o aveţi nu este suficientă. Eu ştiu bine, însă, 
că este. Dar să admitem că aveţi dreptate ! N-ar fi atunci 
necesar să încecăm orice, chiar şi ceea ce pare să n-aibă şanse 
de succes, numai să putem salva această procedură ? Ascultaţi, 
deci, plănui meu. Pentru punerea lui în aplicare este necesar, în 
primul rînd, ca dumneavoastră să fiţi astăzi foarte reţinut în 
exprimarea părerii ce-o aveţi despre metoda mea. Dacă nu 


veţi fi întrebat direct, nu trebuie, în nici un caz, să vă spuneţi 
părerea dar declaraţiile dumneavoastră trebuie să fie scurte şi 
neprecise ; lăsaţi să se observe că vă e greu să vorbiţi despre 
asta, că sînteţi revoltat, că — dacă ar fi să vă exprimaţi deschis 
— ar trebui să izbucniţi în blesteme. Nu vă cer să minţiţi ; cîtuşi 
de puţin ; să răspundeţi doar scurt, cam aşa : «Da, am asistat la 
execuţie» sau, «Da, am ascultat toate explicaţiile». Doar atit, 
nimic altceva. Pentru amărăciunea, care trebuie să apară vizibil 
pe chipul dumneavoastră, aveţi destule motive, chiar dacă nu 
sînt în spiritul comandantului. El va înţelege totul pe dos, fireşte, 
în spiritul lui. Pe aceasta se întemeiază planul meu. Miine, are 
loc, la comandament, o mare reuniune prezidată de comandant, 
la care iau parte toţi funcţionarii administrativi superiori. 
Comandantului îi place, fireşte, să facă un adevărat spectacol 
din aceste şedinţe. A construit în sala respectivă o galerie, care 
este totdeauna înţesată de spectatori. Chiar şi eu sînt nevoit să 
iau parte la aceste consfătuiri, dar mă cuprinde dezgustul. De 
rindul acesta, veţi fi invitat în orice caz la reuniune ; dacă vă 
comportaţi conform planului meu, atunci invitaţia 
comandantului se va transforma într-o rugăminte insistentă. 
Dar dacă, din vreun motiv neprevizibil, s-ar intimpla totuşi să 
nu fiţi invitat, atunci va trebui desigur să cereţi dumneavoastră 
o invitaţie şi nu încape nici o îndoială că o veţi căpăta. Aşadar, 
să zicem că miine vă aflaţi în loja comandantului împreună cu 
doamnele ; el priveşte deseori în sus, pentru a se asigura că 
sunteţi acolo. După diferite subiecte de discuţie fără importanţă, 
ridicole, destinate doar asistenţei — în general e vorba de 
construcţii portuare, mereu numai construcţii portuare ! — va 
veni în dezbatere procedura judiciară. Dacă el nu va aduce 
derstul de curînd sau chiar de loc vorba despre această 
procedură, voi avea grijă eu. Mă voi scula şi voi prezenta 
raportul cu privire la execuţia de azi. Foarte pe scurt, doar 
raportul acesta, De fapt nu se obişnuieşte să se prezinte un 
asemenea raport, dar eu totuşi am s-o fac. Comandantul îmi va 
mulţumi, ca totdeauna, cu un zimbet prietenos, apoi nu se va 
putea abţine să nu folosească binevenitul prilej ivit. «Tocmai 
s-a prezentat raporturi — aşa va spune, sau ceva asemănător 
— despre execuţie. Aş vrea să mai adaug la raport, că la 
această execuţie a asistat marele explorator, despre a cărui 
vizită, cu care se onorează în mod deosebit colonia, aţi aflat cu 


toţii. lar şedinţa noastră de astăzi capătă o semnificaţie mai 
înaltă, datorită prezenţei sale. Nu credeţi că ar fi bine să punem 
acestui mare explorator întrebarea, cum apreciază execuţia 
aceasta de modă veche şi procedura care o precedă ?» Fireşte, 
vor izbucni de pretutindeni aplauze, asentimentul general, iar eu 
voi fi cel mai entuziast. Comandantul se va înclina în faţa 
dumneavoastră şi va spune : «Atunci, pun în numele tuturor 
întrebarea». lar dumneavoastră veţi trece în faţă, lîngă 
balustradă. Să aşezaţi mîinile pe ea aşa, ca să le vadă toată 
lumea, altfel vi le vor lua cucoanele, ca să se joace cu degetele. 
Şi va urma, în sfîrşit, cuvîntul dumneavoastră. Nu ştiu cum voi 
suporta încordarea orelor ce le mai am de aşteptat. în 
cuvîntarea dumneavoastră nu trebuie să vă reţineţi; faceţi 
gălăgie în jurul adevărului, aplecaţi-vă peste balustradă ; urlaţi, 
da, da, urlaţi-i comandantului în faţă părerea dumneavoastră, 
părerea dumneavoastră de nezdruncinat. Dar poate că nu vreţi 
acest lucru, că nu corespunde caracterului dumneavoastră, 
poate că în patria dumneavoastră se adoptă altă atitudine în 
asemenea situaţii — şi aşa e bine, este întru totul satisfăcător ; 
nu vă ridicaţi în picioare, spuneţi doar cîteva cuvinte, 
murmuraţi-le doar atit cît să fie auzite de funcţionarii aşezaţi 
dedesubt ; este destul ; dumneavoastră nici nu trebuie să vorbiţi 
despre lipsa publicului la execuţie despre roata care scîrţiie, 
despre cureaua ruptă şi despre dezgustătorul căluş de pislă ; nu, 
toate astea rămîn în seama mea, şi vă rog să mă credeţi, că 
dacă nu-l voi face, cu spusele mele, să fugă din sală, măcar îl 
voi sili pe comandant să cadă în genunchi şi să recunoască : 
«Mă plec în faţa ta, bătrîne comandant». Asta e planul meu; 
vreţi să mă ajutaţi să-l aduc la îndeplinire? Bineînţeles că vreţi ; 
ceva mai mult: trebuie!" Ofiţerul îl prinse pe explorator de 
amîndouă braţele şi-l privi în ochi, respirînd greu. Ultimele 
fraze le urlase atit de tare, încît şi soldatul şi deţinutul 
deveniseră atenţi ; cu toate că nu înțelegeau nimic, se opriseră 
din mîncat şi cătau spre explorator, mestecînd din gură. 
Răspunsul ce trebuia dat îi era limpede exploratorului de 
la bun început; trecuse prin prea multe în viaţă, pentru a mai 
putea şovăi în cazul de faţă ; în fond era cinstit şi nu cunoştea 
teama. Totuşi, văzindu-l pe soldat şi pe osîndit, şovăi atît cît 
respiră o dată. In cele din urmă spuse, aşa cum trebuia: 
„Nu!" Ofițerul clipi de mai multe ori, fără a-l slăbi din ochi. 


„Vreţi neapărat o declaraţie ?" întrebă exploratorul. Ofiţerul 
aprobă din cap, fără un cuvint. „Sînt un adversar al acestei 
proceduri, continuă exploratorul; încă înainte de a-mi fi făcut 
confidenţe — de care, fireşte, nu voi abuza, în nici un caz — am 
chibzuit, dacă am dreptul să intervin împotriva acestei proceduri 
şi dacă intervenţia mea ar putea avea vreo şansă, cît de mică, 
de succes. Mi-am dat seama limpede cui trebuie să mă adresez: 
bineînţeles comandantului. Dumneavoastră m-aţi ajutat să-mi 
lămuresc calea de urmat, fără însă a mă fi întărit şi mai mult în 
hotărîrea mea ; dimpotrivă, convingerea dumneavoastră sinceră 
m-a emoţionat, chiar dacă nu m-a putut atrage pe o cale 
greşită." 

Ofiţerul rămase mut, se întoarse apoi spre maşină, se 
apucă de una din barele de alamă şi privi în sus, la desenator, 
puţin aplecat înainte, ca şi cum ar fi verificat dacă totul este în 
ordine. Soldatul părea să se fi împrietenit cu osînditul; acesta 
din urmă îi făcu un semn, oricît îi era de greu din cauza curelelor 
strîns legate, şi soldatul se aplecă spre el ; condamnatul îi şopti 
ceva, iar soldatul dădu din cap. 

Exploratorul se duse după ofiţer şi-i vorbi: „încă nu ştiţi tot 
ce vreau să fac. Voi spune comandantului părerea mea asupra 
procedeului, dar nu în cadrul unei şedinţe, ci între patru ochi ; 
de altfel, nici nu mai rămân atita vreme aici, îneiît să mai pot fi 
invitat la o şedinţă; plec chiar miine dimineaţă sau, în orice 
caz, mă îmbarc în zori." 

Ofiţerul părea să nu-l fi auzit. „Aşadar, procedeul nu v-a 
convins", vorbi el ca pentru sine şi zimbi cum zimbeşte un bătrîn 
asupra neroziei unui copil, ascunzîndu-şi îndărătul zîmbetului 
absent propriile sale gînduri. Atunci a sosit vremea", spuse el 
într-un tîrziu şi îşi ridică spre explorator ochii limpezi, în care 
se desluşea un fel de invitaţie, de apel la participare. 

A sosit vremea pentru ce ?" întrebă exploratorul neliniştit, 
dar nu primi nici un răspuns. Eşti liber", se adresă ofiţerul 
condamnatului, în limba lui. Acesta nu crezu la început. „Ei, 
eşti liber", repetă ofiţerul. Pentru prima oară, chipul 
condamnatului prinse să se însufleţească, Era oare adevărat ? 
Nu era doar o toană trecătoare de-a ofițerului? Obţinuse 
călătorul străin îndurare pentru el? Ce se-ntimpla ? 
Acestea erau întrebările ce se citiră pe faţa lui. Dar nu pentru 
multă vreme. Fie ce-o fi, condamnatul voia să fie liber, dacă i 


se îngăduia, şi începu să se smucească, atit cît îi permitea 
grapa. Îmi rupi curelele, strigă ofiţerul, stai liniştit ! Îţi dau 
drumul îndată !" Apoi făcu semn soldatului şi se apucară de 
treabă. Condamnatul ridea singur în tăcere, întorcînd faţa cînd 
la stînga, spre ofiţer, cînd la dreapta, către soldat: nu-l , uită nici 
pe explorator. 

„Scoate-l afară! porunci ofiţerul soldatului. Trebuie să 
fii însă cu oarecare băgare de seamă din pricina grapei." 
Datorită nerăbdării, condamnatul se alese cu cîteva zgirieturi 
pe spinare. 

Din clipa aceasta, ofiţerul nu-i mai acordă aproape nici o 
atenţie. Se îndreptă spre explorator, scoase din nou la iveală 
mica taşcă de piele, răsfoi în ea, găsi în cele din urmă foaia 
căutată şi i-o arătă. „Citiţi", zise el. „Nu pot, răspunse călătorul, 
am spus doar că nu pot citi aceste file." „Uitaţi-vă bine la foaia 
asta", ripostă ofiţerul şi veni alături de explorator, pentru a citi 
împreună cu el. Cînd nici acest lucru nu fu de nici un folos, 
ofiţerul îşi trecu degetul mic la oarecare distanţă pe deasupra 
hîrtiei, de parcă n-ar fi trebuit atinsă cîtuşi de puţin, şi încercă 
să-i uşureze astfel exploratorului cititul. Exploratorul îşi dădu 
toată silinţa, pentru a-i fi măcar în felul acesta agreabil 
ofițerului, dar nu izbuti să citească. Atunci ofiţerul începu să 
silabisească scrisul, apoi citi totul încă o data, curgător : „Fii 
drept ! aşa zice aici — vorbi ofiţerul - acum puteţi citi 

fără-ndoială." Exploratorul se aplecă atit de mult deasupra 
hîrtiei, încît ofiţerul o depărtă repede, de teama de-a nu fi 
atinsă; exploratorul nu mai spuse nimic, dar se vedea limpede 
că încă nu izbutise să descifreze nimic „Fii drept, aşa zice aici", 
repetă ofiţerul. Aşa o fi, răspunse exploratorul, cred că asta 
„Bine", vorbi ofiţerul satisfăcut măcar în parte apoi se urcă pe 
scară cu foaia în mînă ; aşeză foaia cu multă grijă în desenator 
şi păru să modifice complet dispozitivul angrenajului ; fu o 
muncă anevoioasă — probabil că era vorba de rotiţe mici de tot; 
uneori capul ofițerului dispărea cu totul în desenator, atit de 
minuţios trebuia verificat mecanismul. 

Exploratorul urmări munca aceasta neîntrerupt, de jos, 
astfel încît îi înţepeni gitul, iar ochii începură să-l doară din 
cauza luminii soarelui, ce se revărsa din cer. Soldatul şi 
condamnatul aveau de lucru unul cu altul. Cămaşa şi pantalonii 
osînditului, care se şi aflau în groapă, fură pescuite de soldat cu 


vîrful baionetei. Cămaşa era îngrozitor de murdară şi 
condamnatul o spălă în hîrdău. Cînd se îmbrăcă, apoi, cu 
pantalonii şi cămaşa, riseră cu poftă şi soldatul şi osînditul 
intrucit îmbrăcămintea fusese spintecată la spate de sus pînă 
jos. Probabil că osînditul se simţea obligat să-l distreze, întrucît 
se rotea în cerc, cu hainele spintecate, în faţa soldatului 
care şedea ciucit pe pămînt şi ridea bătindu-se cu palmele pe 
genunchi. Oricum, ceva-ceva se mai stăpîneau, ţinînd seama 
de prezenţa domnilor. 


A 


în sfîrşit, după ce termină sus, ofiţerul îmbrăţişă totul încă 
o dată în amănunt cu privirea zimbind ; după aceea închise 
capacul desenatorului, care fusese deschis pînă atunci, cobori, 
se uită în groapă, apoi la condamnat, şi constată cu mulţumire 
că acesta îşi luase hainele de-acolo; pe urmă se duse la hîrdău 
pentru a-şi spăla mîinile, observă prea tirziu murdăria 
respingătoare a apei, se întristă că nu-şi poate curăța mîinile, 
după care le viri în nisip — soluţie ce nu-l satisfăcea, dar n-avea 
încotro ; apoi se ridică în picioare şi începu să-şi descheie 
nasturii de la tunică. Cu această ocazie îi căzură în mînă, mai 
întîi, cele două batiste de damă pe care le virise sub guler. 
„Uite-ţi batistele", spuse el şi le aruncă osînditului. Apoi se 
adresă exploratorului, explicînd : „Cadouri de la femei". 

In ciuda grabei cu care-şi scoase tunica şi cu care se 
dezbrăcă apoi complet, el împături cu deosebită grijă fiecare 
obiect de îmbrăcăminte, ba chiar mîngiie cu degetele fireturile 
tunicii şi îndreptă un eghilet. Fireşte, se potrivea prea puţin 
cu această grijă faptul că, de îndată ce termina împăturitul 
unui obiect, îl arunca numaidecit în groapă cu un gest 
nerăbdător. Ultimul lucru care-i rămase fu sabia scurtă, cu 
centironul. Scoase sabia din teacă, o frînse, adună laolaltă — 
frînturile săbiei, teaca şi centironul — şi le aruncă atit de violent, 
încît zăngăniră jos, pe fundul gropii. 

Acum era gol puşcă. Exploratorul îşi muşcă buzele, dar nu 
spuse nimic. De fapt ştia ce va urma, dar n-avea nici un drept 
să-l împiedice pe ofiţer în intenţiile sale. Dacă procedura 
judiciară, la care ţinea atît de mult era pe punctul de a fi abolită 
— probabil ca urmare a intervenţiei, pe care exploratorul se 
simţea obligat s-o facă — atunci ofiţerul acţiona acum aşa cum 
trbuia ; nici exploratorul n-ar fi reacţionat altfel, în locul lui. 

Soldatul şi osînditul nu pricepură mai întîi nimic, de 
altfel la început nici măcar nu priviră într-acolo. 

Condamnatul era nespus de bucuros că-şi recăpătase 
batistele, bucuria lui însă nu fu de lungă durată, întrucît 
soldatul i 

le înhaţă cu un gest iute, neprevăzut. Condamnatul 
încerca acum să şi le reia de sub centurionul unde le pusese 
soldatul la păstrare, dar era vigilent. Se luptară astfel, mai mult 
în glumă. Abia cînd ofiţerul rămase gol de tot, deveniră şi ei 
atenţi. In special condamnatul părea pătruns de presimţirea 


unei mari întorsături. Ceea ce i se întîimplase lui, se petrecea 
acum cu ofiţerul. Călătorul străin dăduse probabil ordin în acest 
sens. Aceasta era aşadar răzbunarea. Fără să fi pătimit el însuşi 
pînă la capăt, era răzbunat, în schimb, pînă la capăt. Pe chipul 
lui se înfiripă un rîs tăcut, cu gura pînă la urechi, care nu se mai 
stinse. 

Ofiţerul se îndreptă spre maşină. Dacă şi înainte de 
aceasta se vădise destul de limpede cît de bine se pricepe s-o 
mînuiască, acuma rămineai aproape consternat de felul cum o 
manevra şi cum ea asculta. Doar apropie mîna de grapă, şi 
aceasta se ridică şi se lăsă de mai multe ori, pînă cînd atinse 
înălţimea potrivită, pentru a-i face loc dedesubt; abia atinse 
marginea patului, şi acesta începu numaidecit să vibreze ; 
căluşul de pislă i se apropie de gură; se văzu bine cum ofiţerul 
nu voia să-l accepte, dar şovăiala dură doar o clipă, după care 
se supuse 

numaidecit şi îl prinse cu dinţii. Totul era pregătit dar 
curelele atîrnau în părţi, desfăcute, se părea că sînt inutile ; nu 
era nevoie ca ofiţerul fie legat cu ele. Deodată condamnatul 
văzu curele libere şi, după cum socotea el, execuţia nu putea fi 
desăvirşită dacă acestea nu erau strîns legate, aşa că-i făcu 
semn grăbit soldatului şi alergară într-acolo să-!l| încătărămeze 
pe ofiţer. Acesta apucase să întindă un picior pentru a împinge 
manivela ce trebuia să pună în mişcare desenatorul ; cînd îi 
văzu pe cei doi venind, îşi trase piciorul îndărăt şi se lăsă legat 
cu curelele, fireşte că nu mai putea ajunge pînă la manivelă; 
nici soldatul, nici osînditul n-ar fi descoperit care este, iar 
exploratorul era decis să nu se clintească din loc. De altfel nici 
nu fu nevoie ; de-abia fură prinse curelele în catarame, că 
maşina şi începu să lucreze ; patul trepida, acele dansau pe 
pielea ofițerului, grapa oscila în sus şi în jos. Exploratorul privea 
de o bună bucată de vreme, cînd îşi aduse deodată aminte că o 
roată a desenatorului ar fi trebuit să scîrţiie ; dar totul funcţiona 
în linişte, nu se auzea nici un zumzăit. 

Lucrînd atît de liniştit, maşina dispăru din atenţiacelor 
trei. Exploratorul privea spre soldatul şi condamnatul care se 
aflau de cealaltă parte a maşinii. Condamnatul părea cel 
însufleţit, totul îl interesa la maşină ; aci se lăsa în jos, pe vine, 
aci se ridica în vîrful picioarelor, mereu cu degetul arătător 
întins, pentru 


a-i arăta ceva soldatului. Exploratorul fu cuprins de un 
sentiment penibil. Era hotărit să rămînă de faţă pînă la urmă, 
dar nu mai putea îndura multă vreme să-i privească pe cei doi. 
„Duceţi-vă acasă", le spuse el. Poate că soldatul ar fi fost gata s- 
o facă, dar condamnatului i se păru ordinul acesta ca un fel de 
pedeapsă. Se rugă, implorînd cu mîinile împreunate, să-l lase de 
faţă iar cînd exploratorul rezistă, dînd hotărît din cap, căzu chiar 
în genunchi. Exploratorul văzu că ordinele nu aveau nici un efect 
şi vru să se ducă dincolo, la cei doi, pentru a-i lua la goană. 
Deodată auzi un zgomot sus, în desenator. Privi într-acolo. 
Aşadar totuşi era deranjată o roată? Era altceva, însă. Capacul 
desenatorului se ridică încet, apoi se deschise de tot. Dinţii unei 
roţi se iviră, săltîndu-se în sus ; în curînd apăru roata întreagă, 
ca şi cum o forţă uriaşă contractase întreg desenatorul şi nu mai 
rămăsese nici un loc pentru această roată ; roata se învirti pînă 
la marginea desenatorului, căzu jos, se duse de-a dura o 
porţiune pe nisip, după care rămase culcată pe lat. Intre timp 
ieşise la iveală încă o roată, după care urmară multe altele, 
mari şi mici abia deosebindu-se între ele ; cu fiecare se repeta 
acelaşi lucru, de fiecare dată credeai că desenatorul s-a golit 
complet, dar deodată apărea altă grupă de roţi, deosebit de 
numeroasă, care se ridicau în sus, cădeau şi se rostogoleau pe 
nisip, pentru a se culca apoi pe lat. Privind la ceea ce se 
petrecea, condamnatul uitase de-a binelea de ordinul 
exploratorului ; roţile îl vrăjeau cu totul şi voia, de fiecare dată, 
să prindă una, ba chiar îl îndemna şi pe soldat să-i ajute, dar 
trăgea mîna îndărăt înspăimiîntat, întrucît urma numaidecit altă 
roată, care-l speria cînd începea să se rostogolească. 

In schimb, exploratorul era îngrijorat ; se părea că maşina 
avea să se năruie toată ; mersul ei liniştit era o simplă iluzie ; 
avea sentimentul că acum trebuie să se ocupe de ofiţer, întrucît 
acesta nu se mai putea îngriji de el însuşi. Dar, în timp ce 
căderea roţilor îi acapara atenţia cu totul, uită să mai 
supravegheze restul maşinii ; cînd totuşi se plecă spre grapă, 
după ce ultima roată părăsi desenatorul, avu o surpriză nouă, 
supărătoare, grapa nu mai scria, ci doar înţepa, iar patul nu 

răsucea corpul, ci îl împingea doar în sus şi-l înfigea în 
ace, vibrând. Exploratorul vru să intervină ; dacă ar fi putut, ar fi 
oprit totul, întrucît aceasta nu mai era o tortură, aşa cum 
urmărea ofiţerul, ci de-a dreptul un asasinat. Întinse mîinile 


înainte. Deodată grapa se deplasă lateral, cu trupul ofițerului 
înfipt în ace, cum se întîmpla de obicei abia în ceasul al 
doisprezecelea. Sîngele curgea în mii de şiroaie, dar nu era 
amestecat cu apă, întrucît de rîndul acesta ţevişoarele de apă 
nu funcţionaseră. Apoi dădu greş şi ultimul act; trupul ofițerului 
nu se desprinse din acele lungi, ci rămase atîrnat deasupra 
gropii, fără să cadă în ea, lăsînd doar să i se scurgă sîngele. 
Grapa vru să revină la locul ei, dar, ca şi cum ar fi simţit ea 
însăşi că nu s-a eliberat de povară, rămase mai departe atîrnată 
deasupra gropii. „Puneţi mîna odată şi daţi ajutor !" strigă 
exploratorul soldatului şi osînditului, pe deasupra gropii, şi 
apucă el însuşi de picioarele ofițerului. Voia să apuce de 
picioare, ceilalţi doi trebuiau să-i ia capul, pe partea cealaltă, şi 
astfel să desprindă trupul, încet, din ace. Dar cei doi nu se 
puteau hotărî; condamnatul întoarse chiar spatele ; exploratorul 
trebui să se ducă la ei, dincolo, şi să-i împingă cu sila pînă la 
capul ofițerului. Cu accst prilej văzu, aproape fără voia lui, chipul 
mortului. Era aşa cum fusese şi-n viaţă ; nu se citea pe el nici un 
semn al izbăvirii făgăduite ; ofiţerul nu găsise în maşină ceea ce 
aflaseră toţi ceilalţi; buzele erau contractate, ochii deschişi 
parcă erau vii, privirea era liniştită şi plină de convingere, prin 
frunte îi ieşise vîrful pironului cel mare de fier. 

Cînd călătorul, urmat de soldat şi de osîndit, ajunse la 
primele case din colonie, soldatul arătă spre una dintre ele şi 
spuse : „Aici e ceainăria". 

La parterul casei se afla o încăpere scobită în , pămînt 
joasă, ca o speluncă, cu tavanul şi pereţii afumaţi. înspre stradă 
era deschisă pe toată lăţimea ei. Deşi ceainăria se deosebea 
prea puţin de restul caselor din colonie, care erau toate 
dărăpănate, în afară de palatul comandantului, ea făcu totuşi 
asupra exploratorului impresia unei amintiri istorice, 
evociînidu-i forţa vremurilor trecute. Se apropie, trecu — urmat 
de însoțitorii săi — printre mesele neocupate, ce se înşirau pe 
stradă în faţa ceainăriei, şi respiră aerul rece, îmbicsit, care 
răzbătea dinăuntru. „Bătrînul este îngropat aici, spuse soldatul, 
preotul a refuzat să-i dea un loc în cimitir. O vreme lumea nu s-a 
putut hotărî unde să-l îngroape ; 

în cele din urmă l-au aruncat aici. Cu siguranţă că ofiţerul 
nu v-a povestit nimic despre asta, căci îi era nespus de ruşine. A 
încercat chiar de cîteva ori, noaptea, să-l dezgroape pe bătrîn, 


dar a fost întotdeauna luat la goană." „Unde e mormîntul ?" 
întrebă exploratorul, căruia nu-i venea să-l creadă pe soldat. 
Alergară numaideciît amîndoi — soldatul şi osînditul — înaintea 
lui şi-i arătară, cu miinile întinse, locul unde trebuia să fie 
mormîntul. îl conduseră pe explorator pînă lîngă peretele din 
fund, unde şedeau clienţii la cîteva mese. Erau pesemne 
muncitori din port, bărbaţi zdraveni cu bărbi scurte, de un negru 
lucitor. Toţi erau fără surtucuri, aveau cămăşi zdrenţuite, erau 
oameni sărmani, umiliţi. Cînd se apropie exploratorul, cîţiva 
dintre ei se ridicară şi se lipiră de perete, privind spre el. „E un 
străin, se auziră şoapte în jurul exploratorului, vrea să vadă 
mormîntul." împinseră într-o parte mesele, sub care se afla într- 
adevăr o lespede de mormînt. Era o piatră simplă, destul de 
scundă pentru a putea fi ascunsă sub o masă. Avea o inscripţie 
cu litere foarte mici, aşa încît exploratorul fu nevoit să 
îngenunche pentru a o citi. Pe ea scria : «Aici odihneşte fostul 
comandant. Partizanii lui, care nu pot avea astăzi nici un nume, 
l-au aşezat în mormînt şi i-au pus o lespede. Dăinuie profeția că, 
după un anumit număr de ani, comandantul va învia şi va porni 
din această casă, în fruntea partizanilor săi, la recucerirea 
coloniei. Credeţi şi aşteptaţi !» După ce termină de citit şi se 
ridică, exploratorul îi văzu pe oameni stînd în jurul lui şi hlizindu- 
se, de parcă ar fi citit şi ei inscripţia, ar fi găsit-o ridicolă şi l-ar fi 
invitat să se alăture părerii lor. Exploratorul se făcu anu 
observa, le împărţi cîţiva bănuţi, apoi mai aşteptă pînă ce 
masa fu împinsă la loc deasupra lespezii, şi ieşi din ceainărie, 
îndreptîndu-se spre port. 

Soldatul şi osînditul găsiră în ceainărie cunoscuţi, care-i 
opriră acolo. Dar probabil că se descotorosiră repede de ei, 
întrucît călătorul abia ajunsese la mijlocul lungii scări ce ducea 
jos, la bărci, cînd cei doi porniră în fugă după el. Se vede treaba 
că voiau să-l silească pe explorator, în ultima clipă, să-i ia cu 
el. In timp ce exploratorul se tocmea jos cu un barcagiu 
care să-l ducă pînă la vapor, cei doi veneau în goană pe scară, 
în tăcere, întrucit nu îndrăzneau să strige. Cînd ajunseră jos, 
exploratorul se şi afla în luntre, iar barcagiul tocmai o 
desprindea de mal. Ar mai fi putut încă să sară în barcă, dar 
exploratorul ridică de pe fundul ei un odgon greu, cu noduri, şi-i 
ameninţă cu el, împiedecîndu-i astfel să facă saltul. 


UN ARTIST AL FOAMEI 

În ultimele decenii, interesul pentru artiştii foamei a 
scăzut mult. In timp ce odinioară era foarte rentabil să 
organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul 
acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci 
întreg oraşul se preocupa de artistul foamei ; cu fiece nouă zi de 
flămînzire, participarea publicului creştea ; toţi voiau să-l vadă 
măcar o dată zi ; către sfîrşitul perioadei de flămînzire existau 
abonaţi care şedeau zile întregi în faţa cuştii mici cu gratii ; se 
organizau vizite pînă şi noaptea, la lumina făcliilor, pentru a 
spori efectul ; în zilele cu vreme frumoasă cuşca era scoasă în 
aer liber şi atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă 
copiilor ; în timp ce pentru adulţi era doar o distracţie la care 
participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiţi, cu gura 
căscată şi ţinîndu-se de mină pentru mai multă siguranţă ; ei 
voiau să vadă cum, dispreţuind pînă şi scaunul, artistul sta 
lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieşite prin 
piele, răspunzînd uneori cu eforturi la întrebări, dînd din cap 
politicos, ba chiar scoţind braţul printre gratii pentru ca lumea 
să pipăie cit e de slab. apoi cum se cufunda din nou în sine, fără 
să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atit de 
importante pentru el, ale ceasului — singura mobilă din cuşcă — 
şi cum nu făcea altceva decit să privească fix înainte, cu ochii 
aproape închişi, sorbind din cînd în cînd cîte un pic de apă dintr- 
un păhărel, pentru a-şi umezi buzele. 

In afară de spectatorii pasageri, existau acolo şi paznici 
permanenţi, aleşi de public, în mod ciudat, de obicei dintre 
măcelari ; aceşti paznici, făcînd de gardă cite trei deodată, 
aveau misiunea să-l supravegheze zi şi noapte pe artistul 
foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce cite ceva pe-ascuns. Dar 
asta nu era decit o simplă formalitate, introdusă pentru liniştirea 
mulţimii, întrucît iniţiaţii ştiau bine că, în timpul flămînzirii, 
artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preţ, nici chiar 
silit ; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Fireşte 
că nu toţi paznicii erau în stare să priceapă asta ; erau uneori 
grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte 


superficial, aşezindu-se intenţionat în vreun colţ îndepărtat 
şi adincindu-se acolo în jocul de cărţi, cu intenţia vădită de-ai 
permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe are — după 
părerea lor — ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de 
provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decit 
asemenea paznici ; din cauza lor se posomora ; îl făceau să 
suporte flămînzirea îngrozitor de greu ; uneori îşi învingea 
slăbiciunea şi, în timpul acestor gărzi, cînta cîtîl ţineau 
puterile, 

pentru a le arăta oamenilor cît de nedreaptă era bănuiala 
lor. Dar nu-i ajuta prea mult ; oamenii nu făceau altceva decit să 
se mire de îndemiînarea lui de-a mînca pînă şi în timp ce cînta. 
Mai curînd prefera paznicii care se aşezau chiar lîngă gratii şi 
care nu se mulţumeau cu leşietica iluminăţie de noapte a 
sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le 
punea la dispoziţie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de 
loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moţăie 
puţin pe orice lumină şi la orice oră, chiar cînd sala era 
supraaglomerată şi zgomotoasă. Cu asemenea paznici era 
dispus oricînd să petreacă o noapte complet albă ; era gata să 
glumească mereu cu ei, să le istorisească poveşti din viaţa lui 
de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru 
a-i ţine treji şi a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de 
mîncare în cuşcă şi că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare 
s-o facă nici unul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi 
dimineaţa, cînd li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai 
mult decît copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de 
veghe anevoioasă, cu pofta de mîncare a oamenilor sănătoşi. 
De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o 
încercare neîngăduită de influențare a paznicilor, dar asta 
mergea totuşi prea departe şi cînd erau întrebaţi dacă voiau să 
preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, 
dădeau îndărăt, dar persistau totuşi în bănuielile lor. Fireşte că 
asta făcea parte din suspiciunile inevitabile ce însoțesc 
asemenea demonstraţii de flămînzire, că doar nimeni nu era în 
stare să stea toate zilele şi nopţile, neîntrerupt, ca paznic, lîngă 
artistul foamei, deci nimeni uu putea şti din proprie experienţă 
dacă nemiîncarea era respectată fără întrerupere, fără greş; 
doar artistul foamei, singur, putea şti acest lucru, deci numai el 
putea fi în acelaşi timp şi spectator pe deplin satisfăcut al 


flămiînzirii sale. La rîndul lui, el nu era niciodată mulţumit, dar 
din alte motive ; poate că nu din cauza nemîncării era atit de 
slab — astfel încît unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să 
evite spectacolul, neputînd suporta să-l vadă — ci poate că mai 
curînd slăbea atît de mult din cauză că era nemulţumit de el 
însuşi. Pentru ca, de fapt doar el singur ştia cît de uşor era să 
îndure foamea, nici unul dintre iniţiaţi nu-şi dădea seama. Era 
lucrul cel mai uşor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar 
oamenii nu voiau să-l creadă ; cel mai bun caz îl considerau 
modest, dar mai adesea îl învinuiau că-şi făcea reclamă sau 
chiar era un şarlatan, căruia îi era uşor să rabde de foame 
întrucit ştia cum să procedeze pentru a-i fi cît mai uşor, şi că, pe 
deasupra, mai avea şi tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate 
astea era nevoit să le îndure, ba chiar se obişnuise cu ele în 
decursul anilor şi — trebuie să-i recunoaştem acest lucru — nu 
părăsise încă niciodată de bunăvoie cuşca, după o perioadă de 
nemîncare. Durata maximă a flăminzirii o fixase impresarul la 
patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemîncat mai mult, 
nici chiar în metropole, şi asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din 
experienţă ştia că, printr-o reclamă intensificată treptat, 
interesul publicului putea fi stilat vreme de patruzeci de zile, 
apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenţei 
spectatorilor ; fireşte că, în privinţa asta, erau mici deosebiri 
între diferitele oraşe şi ţări, dar regula generală răminea 
valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Aşa că, în 
a patruzecea zi se deschidea uşa cuştii împodobite cu ghirlande 
de flori, amfiteatrul era umplut pînă la refuz de un public 
entuziast, o fanfară militară cînta, doi medici intrau în cuşcă 
pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foamei, 
se anunțau rezultatele în sală printr-un megafon şi în cele din 
urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost 
desemnate prin tragere la sorţi, şi-l ajutau pe artistul foamei să 
iasă din cuşcă şi să urce citeva trepte, pînă la o mică măsuţă pe 
care era servit un prînz de regim, alcătuit cu grijă. în clipa asta, 
însă, artistul foamei opunea rezistenţă. De fapt, îşi lăsa încă de 
bunăvoie braţele numai oase în mîinile doamnelor aplecate spre 
el şi gata să-l ajute, dar de sculat nu voia să se scoale. De ce să 
înceteze tocmai acum, după patruzeci de zile ? Ar mai fi rezistat 
încă mult, nelimitat ; de ce să înceteze tocmai acum cînd era în 
plină, ba încă nici măcar în plină flămînzire ? De ce voiau să-l 


lipsească de gloria nu de-a deveni cel mai mare artist al foamei 
din toate timpurile, căci asta era probabil de mult, ci de-a se 
depăşi pe sine însuşi pînă dincolo de marginile înţelegerii, 
întrucît nu simţea nici o limită a capacităţii sale de flămiînzire. 
De ce mulţimea aceea, care pretindea că-l admiră atît de mult, 
avea doar atit de puţină răbdare ; dacă el putea să rabde de mai 
departe, de ce nu voiau să-l lase să flămînzească ? De altfel era 
şi obosit, se simţea atît de bine pe paie, iar acum trebuia să 
se scoale cît era de lung şi să meargă la masă, doar simpla 
idee de a mînca îi producea o greață pe care numai 
consideraţia faţă de doamne îl împiedica, cu greu, să şi-o 
manifeste, Şi privea în sus, în ochii doamnelor aparent atit de 
prietenoase, dar în realitate atît de crude, şi-şi clătina capul 
nespus de greu, pe care gitul slab abia izbutea să-l mai susţină. 
Apoi se petrecea, ceea ce se petrecea totdeauna. Venea 
impresarul, ridica braţele mut — căci muzica împiedica orice 
vorba — deasupra artistului foamei de parcă ar fi invocat cerul 
să-şi privească opera acolo pe paie, acel martir demn de toată 
compătimirea care era bineînţeles artistul foamei, dar martir 
într-un cu totul alt sens; îl prindea pe artistul foamei de 
talia subţire, încercînd, prin precauţii exagerate, să acrediteze 
impresia că avea de-a face cu o făptură nespus de fragilă, şi-l 
preda doamnelor ce se făcuseră între timp ca de ceară — 
bineînţeles nu fără a-l scutura puţin într-ascuns, astfel încît 
artistului foamei să i se bălăbănească bustul şi picioarele într-o 
parte şi-n alta, căci nu şi le mai putea stăpiîni. Acum, artistul 
foamei accepta orice ; capul îi atîrna în jos, de parcă se 
rostogolise pînă pe piept şi se mai ţinea încă acolo în mod 
inexplicabil; trupul părea complet golit pe dinăuntru ; mînate de 
instinctul de conservare, picioarele se sprijineau reciproc cu 
genunchii lipiţi, dar rîcîiau podeaua de parcă n-ar fi crezut-o 
reală, ci ar fi căutat-o sub ea pe cea adevărată ; şi toată 
greutatea, fireşte foarte mică a trupului se lăsa pe una din 
doamne care, căutînd ajutor în jur — că doar nu aşa îşi 
imaginase această funcţie de onoare — întindea mai întîi gîtul 
cît putea de mult, gifiind, pentru ca să-şi ferească măcar faţa de 
atingerea artistului foamei, apoi, întrucit nu izbutea — iar 
tovarăşa ei mai fericită nu-i venea în ajutor, ci se mulțumea 
doar să poarte tremurind mîna cealaltă a artistului foamei, acel 
mănunchi de oase — amintita doamnă începea să plîngă, în 


hohotele de rîs amuzat ale celor din sală, şi trebuia să fie 
înlocuită de vreun servitor pregătit din vreme. Apoi urma 
mîncarea, din care impresarul îi băga cîte puţin în gură artistului 
foamei, ce părea cuprins de-o somnolenţă vecină cu leşinul; 
între timp impresarul ducea o conversaţie veselă pentru a 
distrage atenţia celor din jur de la starea lui; apoi mai rostea în 
cinstea publicului un toast, pe care lăsa impresia că i-l suflase 
artistul foamei; orchestra încununa totul cu un mare acord final, 
lumea se împrăştia şi nimeni nu avea dreptul să fie nemulţumit 
de ceea ce văzuse, nimeni fără de artistul foamei, veşnic 
singurul nemulţumit. 

Astfel a trăit mulţi ani, cu mici răgazuri de odihnă, într-o 
aparentă strălucire, cinstit de toată lumea, dar, cu toate 
astea, de cele mai multe ori stăpînit de o dispoziţie 
melancolică, ce se accentua tot mai mult din cauză că nimeni nu 
înţelegea să-l ia în serios. Cum să-l consolezi ? Ce-i mai 
rămiînea să-şi dorească ? Şi dacă se găsea uneori cîte un 
binevoitor care îl compătimea şi voia să-i explice că melancolia 
lui se datora probabil foamei, atunci se putea întîmpla — mai 
ales dacă era mai către sfîrşitul perioadei de flămînzire — ca 
artistul foamei să răspundă printr-un acces de furie şi să 
înceapă să scuture gratiile ca o fiară, spre spaima tuturor. 
Totuşi, impresarul avea pentru asemenea stări un mijloc de 
pedepsire, pe care-l folosea cu plăcere. Il scuza pe artistul 
foamei faţă de publicul adunat şi recunoştea că purtarea lui nu 
putea găsi justificarea decit într-o irascibilitate provocată de 
foame, pe care cu greu o poţi înţelege, cu una cu două, oamenii 
sătui ; apoi în legătură cu asta, aducea vorba despre afirmaţia 
tot atit de explicabilă a artistului foamei, cum că ar putea răbda 
de foame mult mai mult, decît rabdă ; lăuda înalta strădanie, 
buna intenţie, marea abnegaţie pe care le oglindea bineînţeles 
şi această afirmaţie, dar căuta apoi s-o infirme convingător prin 
exhibarea de fotografii, pe care le şi vindea şi în care putea fi 
văzut artistul foamei într-o a patruzecea zi de flămînzire, în pat, 
aproape stins de slăbiciune. Această răstălmăcire a adevărului, 
care-i era, de fapt, binecunoscută artistului foamei, dar care-l 
enerva de fiecare dată din nou, era prea mult pentru el. 
Consecința acestei încetări premature a flămiînziiii era 
prezentată aici drept cauza ei. Era imposibil să lupte împotriva 
unei asemenea lipse de înţelegere, împotriva acestei lumi lipsită 


de înţelegere. De fiecare dată îl asculta pe impresar, de lîngă 
gratii, curios şi stăpiînit de bună-credinţă, apoi, la prezentarea 
fotografiilor, dădea drumul gratiilor de fiecare dată, se trîntea 
din nou pe paie cu un oftat, iar publicul liniştit putea să se 
apropie iar şi să-l contemple. 

Cînd martorii unor asemenea scene se gindeau din nou la 
ele, după ani şi ani, de multe ori nu se mai puteau înţelege pe 
ei înşişi. Căci între timp intervenise acea schimbare despre care 
am vorbit; intervenise aproape pe negîndite ; probabil că avea 
cauze mai adinci, dar cui îi mai ardea acum să caute a le afla; 
în orice caz, Statul artist al foamei se văzu într-o bună zi părăsit 
de mulţimea dornică de distracţii, care era să se îndrepte în 
masă spre alte spectacole. Impresarul mai făcu în pripă un 
turneu prin jumătate Europa, pentru a vedea dacă nu renaşte pe 
ici, pe colo, vechiul interes al publicului ; totul în zadar ; ca 
printr-o conspirație generală, pretutindeni se trezise, tocmai 
atunci, o adevărată repulsie pentru flămînzirea exhibiţionistă. 
Fireşte că, în realitate, lucrurile nu se putuseră schimba chiar 
atit de brusc şi cei doi îşi aduceau aminte acum, postum, de 
anumite simptome prevestitoare cărora la vremea respectivă, 
îmbătaţi de succese, nu le acordaseră destulă atenţie şi 
pe care nu le jugulaseră suficient; dar acum era prea tirziu 
pentru a mai întreprinde ceva împotriva lor. De fapt, era lucru 
sigur că odată şi odată va veni din nou vremea şi pentru 
flămînzire, dar asta nu era o mîngiiere pentru cei în viaţă. Ce 
putea să facă acum artistul foamei ? Cel pe care-l aclamaseră 
mii de oameni nu se putea arăta prin simple panorame, pe la 
bîlciuri mărunte, iar pentru a îmbrăţişa altă carieră artistul 
foamei era nu numai prea bătrîn, dar şi prea fanatic adept al 
Flămînzirii Astfel l-a concediat pe impresar, pe tovarăşul unei 
cariere fără seamăn, şi s-a angajat la un mare circ ; pentru a-şi 
cruța susceptibilitatea, nici măcar nu s-a uitat la condiţiile 
contractului. 

Un circ mare, cu un număr imens de oameni de animale şi 
de aparate, care se compensează şi completează reciproc 
necontenit, poate folosi pe oricine oricînd, chiar şi pe un artist al 
foamei, fireşte în limitele unor pretenţii modeste ; şi, în plus, în 
acest caz special nu era angajat însuşi artistul foamei, ci vechiul 
său nume celebru ; ba chiar, dat fiind specificul acestei arte care 
nu scădea pe măsură ce omul înainta în vîrstă, nici măcar nu se 


putea pretinde că un artist în retragere, care nu mai era în 
apogeul posibilităţilor sale, ar fi vrut să se refugieze într-o slujbă 
sigură la circ ; dimpotrivă, artistul foamei îi asigură că 
flămînzeşte tot aşa de bine ca şi înainte, ceea ce părea întru 
totul verosimil, ba chiar pretinse că, dacă va fi lăsat în voia sa — 
lucru ce i se făgădui fără nici o dificultate — abia acum va uimi 
lumea cu adevărat, o afirmaţie care trezi doar un ziimbet printre 
specialişti, dată fiind atmosfera epocii pe care artistul foamei o 
uitase cu prea mare uşurinţă în entuziasmul său. 

In fond, însă, nici artistul foamei nu pierduse simţul 
realităţii faţă de situaţia adevărată şi acceptă, ca foarte firesc, 
să nu fie pus cu cuşca sa în mijlocul manejului, ca un număr de 
mare succes, ci afară, în preajma grajdurilor, dar 

într-un loc, oricum, foarte uşor accesibil. Afişe mari, 
multicolore încadrau cuşca şi anunțau ce se putea vedea acolo. 
Cînd publicul se grămădea spre grajduri, în pauzele 
spectacolului, pentru a vizita animalele, era imposibil să nu 
treacă pe lingă artistul foamei şi să nu se oprească puţin ; 
poate că ar fi adăstat chiar mai mult în faţa lui, dacă presiunea 
celor care veneau din urmă pe culoarul îngust şi care nu 
înțelegeau această oprire în drumul spre multdoritele 
grajduri n-ar fi făcut imposibilă o mai lungă contemplare în 
linişte. Acesta era şi motivul pentru care artistul foamei tremura 
mereu înaintea acestor ore de vizită, pe care le dorea, fireşte, 
ca pe unicul ţel al vieţii sale. La început, abia, putea aştepta 
pauzele spectacolului; privea fascinat la oamenii care se 
apropiau îmbulzindu-se, pînă cînd se convinse mult prea curînd - 
nici autoiluzionarea cea mai îndirjită şi aproape conştientă 
nu rezistă experienţei — că, judecînd după intenţiile lor, cei mai 
mulţi erau totdeauna, aproape fără excepţie, doar vizitatori ai 
grajdurilor. lar acea privelişte din depărtare a mulţimii 
îmbulzindu-se rămiînea, totuşi, cea mai frumoasă. Căci de-ndată 
ce se apropia, îl asurzea numaidecit vuietul strigătelor şi al 
invectivelor celor două tabere ce se formau necontenit din nou: 
a celor ce voiau să-l privească în linişte, nu cu comprehensiune, 
ci din capriciu şi încăpăţinare — tabără care îi deveni artistului 
foamei, curînd, cea mai insuportabilă — şi cealaltă a celor care 
voiau să meargă mai întâi la grajduri. După ce trecea gloata cea 
mare, veneau apoi întîrziaţii ; dar aceştia, care nu mai erau 
împiedecaţi să se oprească locului cît ar fi poftit, se grăbeau 


fireşte să treacă pe lîngă el cu paşi mari, aproape fără să 
privească măcar în lături, pentru a mai apuca să ajungă în timp 
util la animale. Şi era o întîmplare fericită, dar nu prea 
frecventă, cînd un tată de familie venea cu copiii săi, arăta cu 
degetul spre artistul foamei, le explica pe larg despre ce era 
vorba, despre anii de odinioară în care asistase la spectacole 
similare, însă incomparabil mai grandioase, apoi cînd copiii 
continuau să nu înţeleagă din cauza insuficientei lor pregătiri 
şcolare şi de viaţă — ce ştiau ei despre flămiînzire ? — dar cînd 
strălucirea ochilor lor iscoditori trăda totuşi ceva cu privire la 
alte vremuri viitoare, mai prielnice. Apoi, artistul foamei îşi 
spunea uneori că ar merge ceva mai bine dacă poate, cuşca lui 
n-ar fi atit de aproape de grajduri. Aşa, prea le era uşoară 
oamenilor alegerea, fără să mai vorbim de faptul că duhoarea 
grajdurilor, frămîntarea animalelor în timpul nopţii, căratul 
chiar pe la nasul lui al cărnii crude pentru fiare şi răgetele 
acestora cînd erau hrănite îl răneau adînc şi-l amărau 
necontenit. Dar de plins la direcţie nu îndrăznea să se plîngă ; 
oricum, de fapt animalelor le datora mulţimea de vizitatori, 
printre care se găsea uneori şi cîte unul pentru el; cine ştie 
unde l-ar fi vîrît, dacă s-ar fi apucat să amintească de existenţa 
sa şi, prin asta, de faptul că, la urma urmei, nu era decit un 
obstacol în drumul spre grajduri. ; Un obstacol mic, fireşte, un 
obstacol ce devenea tot mai mic. Lumea se obişnuia cu 
ciudăţenia de-a mai încerca să i se solicite, în zilele noastre, 
atenţia pentru un artist al foamei şi, o dată cu obişnuinţa asta, 
rostea şi sentinţa referitoare la el. N-avea decit să flămînzească, 
atit cît o putea ; şi asta şi făcea ; dar nimic nu-l mai putea salva, 
lumea trecea pe lîngă el fără să-l mai ia în seamă. încearcă să-i 
explici cuiva arta răbdatului de foame ! Cine n-o simte nici nu 
poate fi făcut s-o înţeleagă. Frumoasele afişe se murdăriră şi 
deveniră ilizibile, fură smulse, nimănui nu-i trecu prin minte să 
le înlocuiască ; tăbliţele cu numărul zilelor de cînd începuse să 
flămînzească, care în prima epocă erau înlocuite zilnic cu grijă, 
rămaseră multă vreme neschimbate, întrucît după primele 
săptămîni personalul circului se săturase pînă şi de această 
muncă măruntă ; şi astfel artistul foamei continuă, de fapt, să 
flămînzească aşa cum visase odată, cîndva, şi izbuti fără nici 
un efort, exact aşa cum prorocise atunci ; dar nimeni nu mai 
număra zilele ; nimeni, nici chiar artistul foamei însuşi nu ştia cît 


de măreaţă devenise realizarea lui; şi asta îl seca la inimă. lar 
dacă, între timp, cîte un gură-cască se oprea, amuzindu-se 
pe seama numărului neschimbat de mult şi vorbea de 
înşelătorie, asta nu era decit cea mai neroadă minciună pe care 
o putea născoci indiferența şi răutatea înnăscută, căci nu 
artistul foamei înşela, el lucra cinstit, doar lumea îl înşela cu 
privire la răsplată. 

Totuşi, trecură iarăşi zile multe, dar luă şi asta sfîrşit. Într- 
o zi, un intendent se împiedică de cuşcă şi-i întrebă pe oamenii 
de serviciu de ce lasă acolo, nefolosită şi plină de paie putrezite, 
o cuşcă ce poate fi încă foarte bine utilizată ; nimeni nu ştia 
nimic, pînă cînd unul, vazînd tăbliţa cu numărul, îşi aminti de 
artistul foamei, Răscoliră paiele cu nişte prăjini şi-l găsiră sub 
ele. „Încă mai flămînzeşti ? întrebă intendentul, cînd ai de gînd 
să încetezi odată ?" „lertaţi-mă toţii", şopti artistul foamei; 
nu-l înţelese, însă, decit intendentul, care ţinea urechea lipită 
de gratii. „Fireşte, spuse acesta ducînd degetul la frunte, pentru 
a explica astfel personalului starea artistului foamei, te iertăm." 
„Tot timpul am vrut să admiraţi felul cum rabd de foame", 
spuse artistul foamei. „Chiar îl şi admirăm", răspunse 
intendentul prevenitor. „Dar n-ar trebui s-o faceţi", ripostă 
artistul foamei. „Ei, atunci nu-l admirăm, întoarse vorba 
intendentul , dar de ce să nu-l admirăm ?" „Fiindcă trebuie să 
rabd de foame, nu pot altfel", îngînă artistul foamei. „la te uită, 
spuse intendentul, da e ce nu poţi altfel ?" „Fiindcă, murmură 
artistul foamei săltînd capul şi vorbind, cu buzele ţuguiate ca 
pentru sărut, chiar la urechea intendentului, ca nu cumva să se 
piardă vreun cuvînt, fiindcă n-am putut găsi miîncarea care 
să-mi placă. Dacă aş fi găsit-o, crede-mă că n-aş fi făcut atita 
vilvă, ci aş fi mîncat pe săturate ca tine şi ca toţi ceilalţi." Astea 
au fost ultimele cuvinte, iar în ochii lui stinşi mai licărea 
convingerea fermă, deşi nu la fel de mîndră ca altădată, că tot 
continuă să flămiînzească. 

„Ei, acum faceţi ordine !" spuse intendentul şi-l îngropară 
pe artistul foamei cu paie cu tot. In cuşcă puseră însă o panteră 
tînără. Era o adevărată înviorare, chiar şi pentru cel mai 
insensibil spirit, să vadă această fiară sălbatică agitîndu-se în 
cuşca pustie de atita vreme. Nu-i lipsea nimic. Hrana care-i 
plăcea i-o aduceau paznicii fără să stea prea mult pe gînduri; nu 
părea să simtă nici măcar lipsa libertăţii ; acest trup nobil, 


înzestrat cu tot ce-i trebuia chiar şi pentru a sfişia, făcu impresia 
că poartă şi libertatea în el ; aceasta părea să sălăşuiască 
undeva în dinţii puternici ; iar bucuria de-a trăi ţişnea cu atit foc 
din gitlejul ei, încît spectatorilor nu le era uşor să-i ţină piept. 
Dar se stăpineau, înconjurau cuşca şi nu voiau să se clintească 
din loc.