Franz Kafka — Metamorfoza

FRANZ KAFKA 


Franz Kafka 
Metamorfoza 


Die Verwandlung 
1915 


Despre 
autor 


Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga - d. 3 iunie 1924, 
Viena) a fost un scriitor evreu de limbă germană, 
originar din Praga. 


Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a 
exercitat o influenţă covârșitoare asupra literaturii 
postbelice. Romanele sale se caracterizează printr-o 
viziune halucinantă, grotescă, stranie asupra realităţii, 
marcată de expresionism și suprarealism, în care 
condiţia tragică a omului este reprezentată parabolic. 


Biografie 


Franz Kafka s-a născut la Praga, pe atunci capitala 
Regatului Boemiei, care făcea parte din Imperiul Austro- 
Ungar, într-o familie evreiască, fiu al comerciantului 
Hermann Kafka și al Juliei Kafka, născută Lowy. Limba 
maternă a lui Kafka, în care a și scris mai târziu, a fost 
germana, vorbită în acea vreme ca limbă maternă de 
aprox. un sfert din populaţia orașului Praga. In anul 


1880 ponderea populaţiei evreiești la Praga era de 
10,3%, iar cea a populaţiei germane de 22%. 

După absolvirea liceului german, Kafka a studiat 
dreptul, și-a luat doctoratul, apoi a lucrat un timp la 
tribunalul din Praga și ulterior ca avocat la compania de 
asigurări Assicurazioni Generali (1908-1922). A părăsit 
rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria și a 
vizitat orașul Arad, trăind într-un "cerc strâmt" până 
către sfârșitul vieţii. 

În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schiţe de 
proză publicate în revista literară Hyperion, care apărea 
la München. A întreţinut o corespondenţă asiduă, pe 
durata a circa patru ani, cu Felice Bauer și apoi și cu 
Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a 
tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat 
și un jurnal intim, atipic și greu de clasificat. 

Iniţial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt 
demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinţilor, 
surorii sale Ottla și prietenului său Max Brod. A încercat 
să se vindece de depresie recurgänd la soluția medicinii 
naturiste. Îmbolnăvindu-se de tuberculoză (1917), pe 
fundalul unui regim vegetarian, care includea și lapte 
nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din 
Italia. Starea sănătăţii i s-a agravat și, începând din 
1922, nu a mai putut lucra. Un nou tratament în 
sanatoriul din Kierling, lângă Viena, nu a dat roade. 
Franz Kafka a murit la 3 iunie 1924 în braţele 
prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei 
sale iubite, Dora Dymant. 

Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai 
mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod, 
prietenul și legatarul său testamentar, cel care nu a dus 
la îndeplinire rugămintea lui Kafka să ardă 
manuscrisele. 


Opera literară 


Concepţia sa de viaţă, influenţată de filosofia lui 
Kierkegaard, își găsește expresia într-o modalitate 
artistică originală, în care elemente de suprarealism se 
îmbină cu o formă de exprimare proprie 
expresionismului. Prezentând strivirea personalităţii în 
societate, Kafka înfățișează destinul fără perspectivă al 
omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată 
de anxietate. Romanele și nuvelele sale exprimă fie 
sentimentul tragic, împins la paroxism, al individului 
expus presiunii destructive al unui monstruos aparat 
birocratic (Procesul, 1925; Colonia penitenciară, 1919), 
fie imposibilitatea omului de a descifra sensul existenţei 
sale civice (Castelul, 1926), fie dezintegrarea relaţiilor 
interumane (Metamorfoză, 1915). Impresia de coșmar și 
tensiunea dramatică, specifice scrierilor lui Kafka, sunt 
sugerate prin suprapunerea logicului cu absurdul, într-o 
formă parabolică, obsesivă. Kafka a exercitat o 
puternică influenţă asupra literaturii contemporane. 


Opere publicate în timpul vieţii 


Opinie (Betrachtung), 1913 

Verdictul (Das Urteil), 1913 

Fochistul (Der Heizer), 1913 

Metamorfoza (Die Verwandlung), 1915 

Colonia penitenciară (In der Strafkolonie), 1919 
Un medic de ţară (Ein Landarzt), 1919 

Prima durere (Erstes Leid), 1921 


Opere publicate postum 


Procesul (Der Prozess), 1925 

Castelul (Das Schloß), 1926 

America (Amerika), 1927 

La construirea zidului chinezesc (Beim Bau der 


chinesischen Mauer), 1931 
Scrisori către Felice (Briefe an Felice) 
Scrisori către Milena (Briefe an Milena) 
Jurnal (Tagebucher) 


O selecţie din opera lui Franz 
Kafka 


Povestiri 


Descrierea unei lupte (Beschreibung eines Kampfes - 
(1904)-(1905)), roman neterminat 

Pregătiri pentru o nuntă la ţară 
(Hochzeitsvorbereitungen auf dem Lande - (1907)- 
(1908)), roman neterminat 

Verdictul (Das Urteil - September 22-23, (1912)) 

Colonia penitenciară (In der Strafkolonie - October 
(1914)) 

Un învăţător de ţară (Cärtita uriașă) (Der 
Dorfschullehrer or Der Riesenmaulwurf - (1914)-(1915)) 

Blumfeld, un burlac mai bäträior (Blumfeld, ein 
älterer Junggeselle - (1915) 

Paznicul criptei (Der Gruftwächter - 1916-( 1917), 
singura piesă de teatru scrisă vreodată de Kafka, de 
asemenea nefinalizată 

Un doctor de ţară (Ein Landarzt - (1917) 

Vânătorul Gracchus (Der Jăger Gracchus - (1917) 

Marele zid chinezesc (Beim Bau der Chinesischen 
Mauer - (1917) 

Un raport în faţa unei Academii (Ein Bericht fur eine 
Akademie - (1917) 

Refuzul (Die Abweisung - (1920) 

Un artist al foamei (Ein Hungerkunstler - (1922) 

Investigaţiile unui câine (Forschungen eines Hundes - 
(1922) 


O femeie mică (Eine kleine Frau - (1923) 

Vizuina (Der Bau - (1923)-(1924) 

Josephine cântăreaţa, sau poporul șoarecilor 
(Josephine, die Sängerin, oder Das Volk der Mäuse - 
(1924) 


Nuvele 


Metamorfoza (Die Verwandlung - noiembrie- 
decembrie (1915) 

Romane 

Procesul (Der Prozeß - (1925) 

Castelul (Das Schloß - (1926) 

America (Amerika - (1927) 


Memorialistica 


Jurnalul (caietele in-cvarto) 
Caietele albastre (in-octavo) 


Corespondenta 


Scrisoarea către tată 

Scrisori către Felice 

Scrisori către Ottla 

Scrisori către Milena 

Scrisori către familie, prieteni, editori 


Ediţii în limba română 


America, traducere de T. Simion Pop și Erika 
Voiculescu, București, Editura Univers, 1970 (reeditări: 
RAO Internaţional, 1995, 2006; Leda, 2005) 

Castelul, traducere de Mariana Sora, București, 
Editura pentru Literatură, 1968 (reed.: RAO 


Internaţional, 1995, 2006; Prietenii Cărţii, 1996; Leda, 
2004) 

Colonia penitenciară, traducere de Mihai Izbășescu, 
Iași, Editura Moldova, 1991 

Corespondenţă, traducere de Radu Gabriel Pârvu, vol. 
I-III, București, RAO International, 2005-2008 

Jurnal, traducere de Radu Gabriel Pârvu, București, 
RAO Internaţional, 2002 (reed.: 2006) 

Metamorfoza, povestiri, traducere de Mihai Izbășescu, 
București, Editura Leda, 2005 

Opera antumă, povestiri, ediţie îngrijită de Radu 
Gabriel Pârvu, București, RAO Internaţional, 1996 

Opere complete, traducere de Mircea Ivănescu, vol. I, 
Proză scurtă; vol. II, Proză scurtă postumă; vol. III, 
Jurnal; vol. IV, Scrisori; vol. V, Scrisori către Felice și 
corespondenţă din perioada logodnei, București, Editura 
Univers, 1996-1999 

Pagini de jurnal și corespondenţă, traducere de 
Mircea Ivănescu și Al. Alexandru Sahighian, București, 
Edituira Univers, 1984 

Procesul, traducere de Gellu Naum, București, 
Editura pentru Literatură Universală, 1965 (reed.: 
Apollo & Oltenia, 1993; RAO Internaţional, 1994, 2007; 
Historia, 2007) 

Scrieri postume și fragmente, ediţie îngrijită de Radu 
Gabriel Pârvu, vol. I-II, București, RAO Internaţional, 
1998 

Verdictul și alte povestiri, traducere de Mihai 
Izbășescu, București, Editura pentru Literatură 
Universală, 1969 


Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în 
patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni 
metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea 
întins pe spatele său tare ca o carapace și, când ridica 
puţin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și 
divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; 
plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe 
această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic 
de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de 
altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor. 

Ce s-a întâmplat cu mine? îi trecu prin gând. Nu era 
vis. În jur se afla camera lui liniștită - o adevărată 
cameră omenească, deși cam mică - cuprinsă între cei 
patru pereţi pe care-i cunoștea atât de bine. Deasupra 
mesei, pe care se vedea, împrăștiată, o colecţie de 
mostre de stofe - căci Samsa era voiajor comercial - sta 
atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă 
ilustrată și o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. 
Reprezenta o femeie cu cäciulitä în cap si cu un boa de 
blană la gât: femeia ședea drept și întindea spre privitor 
un manșon mare de blană, în care îi dispărea întregul 
braţ, până la cot. 

Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, și 
vremea mohorâtă de afară - căci se auzeau picurile de 


ploaie täräind pe glaful de tablă - îl făcu profund 
melancolic. 

Ce-ar fi, dacă aș mai trage un pui de somn și aș uita 
de toate smintelile astea? gândi el, dar ideea se dovedi 
întru totul nerealizabilă, deoarece se obișnuise să 
doarmă pe partea dreaptă și, în situaţia actuală, nu se 
putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricâtă forță 
căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de 
fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, 
închizând ochii pentru a nu fi nevoit să-și vadă 
picioarele zvârcolindu-se, și renunţă abia în clipa când 
începu să simtă într-o parte o durere ușoară, surdă, pe 
care n-o cunoscuse până atunci. 

Of Doamne, gândi el, ce meserie obositoare mi-am 
mai ales și eu! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile 
afacerilor sunt mult mai nesuferite decât cele din 
magazinul părintesc de odinioară; în plus, mai trebuie să 
îndur și chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile 
trenurilor; mesele neregulate și proaste, relațiile cu 
oamenii, care se schimbă mereu, nu durează și nu pot 
deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate 
astea. 

Simţi o ușoară mâncărime pe burtă, deasupra; se 
împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-și 
putea ridica mai bine capul; zări locul mâncărimii, 
acoperit cu niște punctișoare mici, albe, despre care nu 
știa ce să creadă; apoi vru să pipăie locul cu unul din 
picioare, dar îl trase numaidecât îndărăt, întrucât îl 
treceau fiori reci de îndată ce-l atingea. 

Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. 

Sculatul ăsta dis-de-dimineatä, gândi el, te tämpeste 
de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori 
duc o viaţă fără griji, ca niște cadäne in harem. De pildă, 
când mă reintorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a 
transcrie comenzile obținute, îi găsesc pe toți domnii 
ăștia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca 
asta, cu șeful meu! Aș zbura numaidecät. La urma 


urmei, cine știe dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se 
întâmple așa. Dacă nu m-aș stăpâni, de dragul 
părinţilor, de mult mi-as fi dat demisia, m-aș fi prezentat 
înaintea șefului și i-aș fi spus părerea mea pe șleau. Și 
sunt sigur că ar fi căzut de pe pupitru! Ce manieră 
ciudată mai e și asta, să te asezi cu fundul pe pupitru si 
să vorbesti de la înălțimea aceea cu salariatul, care 
trebuie să se dea cât poate mai aproape, deoarece șeful 
este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranța; 
când voi avea, odată, strânși laolaltă toti banii pentru a 
putea plăti datoria părinților mei față de el - s-ar putea 
să mai dureze vreo cinci-șase ani până atunci - am să 
fac neapărat și acest lucru. Și apoi să vezi, ce mai viață! 
Deocamdată, firește, trebuie să mă scol numaidecät, 
întrucât trenul meu pleacă la cinci. 

Își întoarse privirea spre deșteptătorul care ticăia pe 
dulap. 

Sfinte Dumnezeule! se sperie el. 

Era șase și jumătate, iar limbile ceasului mergeau 
liniștite înainte, trecuseră chiar de jumătate și se 
apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare 
deșteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit 
cum trebuie pentru ora patru; cu siguranţă că și sunase. 
Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, 
când sună, mișcă până și mobilele din loc! De fapt, nu 
dormise prea liniștit, dar probabil că, în schimb, dormise 
cu atât mai adânc. Si acum ce mai putea face? Trenul 
următor pleca la șapte; ca să-l prindă măcar pe ăsta, 
trebuia să dea un zor nemaipomenit; dar colecţia de 
mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simţea 
câtuși de puţin odihnit și înviorat. La urma urmei, chiar 
dacă ar mai prinde trenul, de praftorita șefului tot nu 
scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a 
așteptat la trenul de cinci și a raportat de mult despre 
întârzierea lui. Ăsta era omul șefului, n-avea nici șira 
spinării și nici minte. Ce-ar fi să anunţe că este bolnav? 
Ar fi penibil și ar da de bănuit, întrucât Gregor n-a fost 


încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu 
siguranță că șeful va veni împreună cu medicul 
Asigurărilor Sociale, le va face reproșuri părinţilor 
pentru puturosul lor de fiu și va respinge toate 
pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului 
Asigurărilor, pentru care nu există decât oameni 
sănătoși, dar care umblă să scape de muncă. Și, în cazul 
de față, oare n-ar cam avea dreptate? Dacă făcea 
abstracţie de dorinţa de-a continua să doarmă, ceea ce 
era cu totul nejustificat după un somn atât de lung, în 
rest se simţea cu adevărat foarte bine și avea și-o poftă 
de mâncare cât se poate de zdravănă. 

În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate 
astea, fără a se putea hotări să se scoale - iar 
deșteptătorul tocmai arăta trei sferturi - cineva ciocăni 
ușurel la ușa de lângă capul palului. 

— Gregor, strigă o voce - era a mamei -, e șapte fără 
un sfert. N-aveai de gând să pleci la drum? 

Ce voce blândă! Gregor se sperie singur, când își auzi 
glasul cu care răspunse: era, fără îndoială, vocea lui de 
totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de 
undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea 
reţine si care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare 
decât în primul moment, după care rezonanţa lor se 
deforma într-atât, încât nici nu-ţi mai dădeai seama dacă 
ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să 
răspundă pe larg și să explice totul, dar, în împrejurările 
de față, se mărgini doar să spună: 

— Da, da, mulțumesc mamă, mă scol îndată. 

Datorită ușii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu 
se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu 
satisfăcută de acest răspuns și plecă târșâindu-și pașii. 
Dar scurta discuţie atrase atenţia celorlalți membri ai 
familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror așteptări, 
Gregor mai era încă acasă; și iată-l numaidecât pe tatăl 
său bătând încetișor, dar cu pumnul, în ușa laterală. 

— Gregor! Gregor! strigă el, ce s-a întâmplat? Apoi, 


după o scurtă tăcere îl somă încă o dată, cu glas mai 
gros: Gregor! Gregor! 

La cealaltă ușă laterală îl chema încet, tânguitor, sora 
lui: 

— Gregor! Nu te simţi bine? Ai nevoie de ceva? 

Gregor răspunse în ambele direcţii: 

— O să fiu gata imediat. 

Și se strădui ca, printr-o articulare cât mai îngrijită și 
prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să 
înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea 
surprinzător. Tatăl lui se și întoarse la micul dejun, dar 
sora continuă în șoaptă: 

— Gregor, deschide, te implor! 

Lui Gregor, însă, nici prin gând nu-i trecea să 
deschidă, așa că binecuvântă obiceiul, dobândit în 
cursul călătoriilor, de-a încuia toate ușile în timpul 
noptii, chiar și acasă. 

Mai întâi voia să se scoale în liniște, nestingherit, să 
se îmbrace și mai ales să-și mănânce micul dejun, și abia 
după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucât 
băgase de seamă că, în pat, nu-și putea aduna gândurile. 
Își aminti cum uneori, stând culcat, simţea o ușoară 
durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o 
poziţie incomodă, și cum durerea aceasta pierea, ca o 
simplă nălucire, de îndată ce se scula; și fu nespus de 
curios să vadă cum se vor sfârși halucinatiile lui de 
astăzi. Nu se îndoia câtuși de puţin că schimbarea vocii 
nu era altceva decât simptomul prevestitor al unei răceli 
strașnice, boala profesională a tuturor voiajorilor. 

li fu foarte ușor să dea plapuma la o parte: nu trebui 
decât să se umfle puţin și ea căzu de la sine. Mai 
departe însă, îi veni foarte greu, întrucât era neobișnuit 
de lat la trup. Ar fi avut nevoie de mâini și de picioare, 
pentru a se ridica în sus; dar, în locul acestora, n-avea 
decât nenumăratele picioruse, care se miscau 
necontenit in toate felurile si pe care, in plus, nici mäcar 
nu le putea stăpâni. Dacă, la un moment dat, voia să 


îndoaie unul din ele, atunci acesta era primul care se 
întindea; și dacă, totuși, izbutea până la urmă să execute 
cu el mișcarea dorită, celelalte se frământau, între timp, 
ca scăpate de sub control și păreau cuprinse de o 
agitaţie dureroasă. 

Numai să nu stau degeaba în pat, îi trecu lui Gregor 
prin minte. 

Întâi vru să coboare cu jumătatea inferioară a 
corpului, dar această parte, pe care de altfel încă nici n- 
o văzuse și despre care nu-și putea face o idee precisă, 
se dovedi foarte greu de urnit din loc; totul mergea 
nespus de încet; și când, în cele din urmă, cuprins de o 
furie aproape sălbatică, își adună puterile și-și făcu vânt 
înainte, fără a ţine seama de nimic, constată că greșise 
direcția și se lovi puternic de tăblia de la picioarele 
patului; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta 
înţelese că tocmai partea inferioară a corpului era, 
pentru moment, probabil cea mai sensibilă. 

De aceea încercă să coboare mai întâi cu jumătatea 
superioară a trupului și întoarse, precaut, capul spre 
marginea patului. Lucrul acesta fu mai ușor de realizat 
și, în ciuda lätimii și greutăţii, masa corpului urmă și ea, 
încet, întoarcerea capului. Dar când se văzu, în cele din 
urmă, cu capul suspendat în gol, în afara patului, se 
temu să mai înainteze în felul acesta, întrucât, dacă și-ar 
fi dat în sfârșit drumul să cadă astfel, ar fi trebuit să se 
întâmple o adevărată minune ca să nu se aleagă cu o 
rană la cap. Si, în niciun caz, nu trebuia să-și piardă 
cunoștința; așa că, preferă să rămână în pat. 

Dar când, după ce repetă efortul, oftă adânc, căci se 
pomeni iarăși în aceeași poziţie și când își mai văzu și 
piciorușele luptându-se aprig între ele, fără a putea găsi 
modalitatea de a le potoli și de a le orândui mișcările, își 
spuse din nou că e imposibil să mai rămână în pat și că 
lucrul cel mai înţelept era să facă orice sacrificiu, dacă 
întrevedea măcar o speranţă, cât de mică, să poată 
scăpa de acolo. Totodată nu pierdu însă prilejul să-și 


amintească, printre picături, că e preferabil să 
chibzuiască liniștit și chiar cât se poate de liniștit, decât 
să ia hotărâri disperate. In asemenea clipe își atintea 
ochii pe fereastră, dar din păcate priveliștea ceti 
matinale, care ascundea privirilor până și clădirile de pe 
cealaltă parte a străzii, nu-i putea insufla nici încredere 
si nici vioiciune. 

S-a si făcut șapte, își spuse el, când auzi ceasul bătând 
din nou, s-a și făcut șapte și încă nu s-a ridicat ceața. 

Sezu câtăva vreme liniștit, abia respirând, de parcă ar 
fi așteptat ca din liniștea desăvârșită să se reinstaureze, 
poate, o situaţie reală și firească. Apoi își spuse însă: 

Când o bătea șapte și un sfert, trebuie să fiu de mult 
în picioare. De altfel chiar și până atunci va veni cineva 
de la magazin, ca să întrebe de mine, întrucât magazinul 
se deschide înainte de șapte. 

Și începu să se legene, pentru a-și face vânt, jos din 
pat, cu tot trupul o dată. Dacă-și va da drumul să cadă în 
felul acesta, atunci capul, pe care avea de gând să-l 
ridice cât mai sus în timpul căderii, va scăpa probabil 
fără nicio leziune. Spatele i se părea rezistent; cu 
siguranţă că nu va avea nimic de suferit cu ocazia 
căderii pe covor. Cea mai mare grijă i-o pricinuia însă 
perspectiva zgomotului puternic, care urma să se 
producă și care avea să trezească, îndărătul ușilor, dacă 
nu spaimă, măcar îngrijorare. Dar trebuia să accepte și 
acest risc. 

Când Gregor ajunse cu jumătatea corpului afară din 
pat - noua metodă era mai mult joc decât efort, nu 
trebuia decât să se legene într-una, ritmic - îi fulgeră 
prin minte, cât de ușor ar fi totul, dacă i-ar da cineva o 
mână de ajutor. Doi oameni puternici - se gândi la tatăl 
său și la slujnică - ar fi fost întru totul de ajuns; n-ar fi 
trebuit decât să vâre mâinile sub spinarea lui boltită, să- 
l ridice astfel din pat, apoi să se aplece cu povara și să 
aștepte atenţi, până când se va răsturna printr-un salt 
pe podea, unde piciorușele își vor afla - de bună seamă - 


un rost. Dar, făcând totuși abstracţie de faptul că ușile 
erau încuiate, trebuia oare, cu adevărat, să strige după 
ajutor? Cu toată situaţia tragică în care se afla, nu se 
putu stăpâni să nu zâmbească, în clipa când îi trecu prin 
minte asemenea idee. Ajunsese atât de departe încât, 
când se legăna mai tare, abia își mai putea ţine 
echilibrul; trebuia să ia acum o hotărâre decisivă, 
întrucât mai erau cinci minute până la șapte și un sfert - 
când se auzi deodată soneria de la intrare. 

E cineva de la magazin, își spuse el aproape înlemnit, 
în timp ce piciorușele se zbăteau cu atât mai grăbite. 
Vreme de-o clipă domni liniște. 

Nu-i deschide nimeni, gândi Gregor, cuprins de o 
speranţă nesăbuită. Dar, după puţin, servitoarea se duse 
la ușă, firește ca întotdeauna, cu pași indesati, și 
deschise. Lui Gregor nu-i trebui să audă decât primul 
cuvânt de salut al vizitatorului și știu cine era - însuși 
managerul. 

De ce numai el, Gregor, era condamnat să muncească 
la o firmă, unde, la cea mai mică abatere, se trezeau 
neîntârziat cele mai grave bănuieli? Erau oare toţi 
salariaţii, fără excepţie, niște pungași? Nu se găsea 
printre ei niciun om vrednic de încredere, devotat, pe 
care să-l mustre conștiința când nu putea folosi pentru 
firma lui câteva ceasuri din cursul dimineţii, sau care să 
fie în imposibilitate de-a se da jos din pat? N-ar fi fost 
oare suficient dacă trimiteau un practicant să întrebe ce 
s-a întâmplat cu el - bineînţeles dacă această 
investigație era neapărat necesară? Trebuia oare să vină 
numaidecât managerul însuși, pentru a arăta întregii 
familii, care n-avea nicio vină, că cercetarea acestor 
împrejurări suspecte nu putea fi încredinţată decât 
priceperii lui? 

Și, mai mult ca o consecință a enervării care-l 
cuprinsese în urma acestui raționament, decât ca 
rezultat al unei adevărate hotărâri, Gregor își făcu vânt 
cu toată forţa, jos din pat. Se auzi o bușitură puternică, 


dar nu era un zgomot propriu-zis. Căderea fusese 
întrucâtva amortizată de covor; de altfel și spinarea lui 
Gregor se dovedise mai elastică decât își închipuise el 
însuși, așa că sunetul înăbușit al căderii nu alarmase pe 
nimeni. Dar capul nu și-l feri cu destulă grijă și se lovi; 
de necaz și durere, îl întoarse într-o parte și-l frecă de 
covor. 

— Acolo, înăuntru, a căzut ceva, vorbi managerul în 
camera din stânga. 

Gregor încercă să-și imagineze, dacă nu i s-ar putea 
întâmpla și managerului, într-o bună zi, ceea ce pätise el 
azi; de fapt, trebuia admisă existenţa unei asemenea 
posibilități. Dar, ca un fel de răspuns brutal la această 
întrebare, managerul făcu acum câţiva pași indesati prin 
camera alăturată, scärtäindu-si ghetele de lac. Din 
camera aflată în dreapta, vorbi în șoaptă sora, pentru a- 
și preveni fratele: 

— Gregor, a venit managerul. 

— Ştiu, răspunse Gregor ca pentru sine; dar nu 
îndrăzni să ridice glasul atât de mult, încât să-l poată 
auzi și sora lui. 

— Gregor, spuse apoi tatăl din camera din stânga, a 
venit domnul manager și vrea să știe de ce n-ai plecat cu 
trenul de dimineaţă. Nu știm ce să-i răspundem. De 
altfel, vrea să-ţi vorbească personal. Așa că te rog să 
deschizi ușa. Firește că va avea bunătatea să scuze 
dezordinea din camera ta. 

— Bună dimineaţa, domnule Samsa! strigă între timp 
managerul, prietenos. 

— Nu se simte tocmai bine, spuse mama către 
manager, în vreme ce tatăl încă mai vorbea cu Gregor 
prin ușă, nu se simte bine, credeti-mä, domnule 
manager. Altfel cum ar putea Gregor să piardă trenul! 
Băiatului nu-i stă mintea la altceva, decât la magazin. 
Mai că-mi vine să mă și supăr uneori, fiindcă niciodată 
nu iese seara în oraș; iată, sunt opt zile de când n-a mai 
plecat în provincie și seară de seară a stat acasă. Şade 


la masă alături de noi și citește liniștit ziarul sau 
studiază mersul trenurilor. Pentru el este o adevărată 
distracţie să-și treacă timpul lucrând traforaj. De pildă, 
în vreo două-trei seri a sculptat o mică ramă; o să vă 
minunati cât e de frumoasă, a atârnat-o la el în odaie; o 
s-o puteţi vedea, de-ndată ce va deschide ușa. De altfel 
sunt bucuroasă că ati venit la noi, domnule manager; 
fără dumneavoastră nu l-am fi putut face pe Gregor să 
ne deschidă ușa; este atât de încăpățânat! Și sunt sigură 
că nu se simte bine de loc, cu toate că azi-dimineaţă n-a 
vrut să recunoască. 

— Vin numaidecät, articulă Gregor încet și cu grijă, 
dar nu se clinti pentru a nu pierde niciun cuvânt din 
discuţia de-alături. 

— Nici nu-mi pot explica altfel lucrurile, doamnă, 
afirmă managerul, să sperăm că nu e nimic grav. Deși, 
pe de altă parte, trebuie să spun că noi, oamenii de 
afaceri, din fericire sau din nenorocire, cum vreţi s-o 
luaţi, trebuie să trecem foarte adesea peste micile 
noastre suferințe, arunci când nu e vorba de afaceri. 

— Ei bine, poate să intre acum la tine domnul 
managerul? întrebă tatăl nerăbdător și bătând din nou 
în ușă. 

— Nu, răspunse Gregor. 

In camera din stânga se făcu o liniște penibilä, în cea 
din dreapta sora începu să plângă, suspinând încetișor. 

De ce nu se duce sora lui dincolo, la ceilalți? Probabil 
că abia s-a sculat din pat și că încă n-a apucat să se 
îmbrace. Si de ce plânge, la urma urmei? Pentru că el 
nu se dă jos din pat, ca să-i deschidă managerului? 
Pentru că era ameninţat să-și piardă slujba și, în cazul 
acesta, patronul va începe din nou să-i sâcâie pe părinţi 
cu vechile lui pretenţii? Griji cu totul inutile, pentru 
moment. Gregor încă mai era lângă ei și nici prin gând 
nu-i trecea să-și părăsească familia la ananghie. 
Deocamdată, firește, zăcea întins pe covor și oricine ar fi 
știut în ce stare se află nu i-ar fi putut pretinde cu tot 


dinadinsul să-i deschidă managerului. Dar această mică 
impolitetä, pentru care va găsi ușor, mai târziu, o scuză 
plauzibilă, nu putea fi un motiv de concediere imediată a 
lui Gregor. Și Gregor își spuse că ar fi mult mai 
rezonabil acum să-l lase în pace și să nu-l tulbure cu 
bocetele și insistenţele lor. Dar, desigur, motivul care îi 
neliniștea pe ceilalți si le scuza comportarea era 
incertitudinea. 

— Domnule Samsa, strigă acum managerul, ridicând 
vocea, ce înseamnă asta?! Te baricadezi acolo, in 
camera dumitale, nu răspunzi decât cu da și nu, le faci 
griji inutile părinţilor și - în treacăt fie zis - îți neglijezi 
îndatoririle profesionale într-un mod inadmisibil. Îţi 
vorbesc aici în numele părinţilor și al șefului dumitale și 
te rog foarte serios să ne dai numaidecât o explicaţie 
lămurită. Sunt uimit, sunt foarte uimit. Te credeam un 
băiat așezat, cuminte, și iată că, dintr-o dată, mi se pare 
că începi să ne terorizezi cu toanele dumitale nesăbuite. 
Azi-dimineaţă, șeful a făcut aluzie la o interpretare 
posibilă a lipsei dumitale - se referea la încasările care 
ti-au fost încredințate deunăzi - dar eu am respins-o, 
garantând aproape cu cuvântul meu de onoare, că nici 
nu poate fi vorba de asemenea explicaţie. Par acum sunt 
nevoit să iau act de incäpätänarea dumitale și te asigur, 
domnule Samsa, că aproape mi-a pierit pofta să-ți mai 
iau vreodată apărarea. lar situația dumitale nu e cätusi 
de puţin dintre cele mai sigure. La început am avut 
intenţia să-ți spun toate astea între patru ochi; dar, de 
vreme ce mă faci să-mi pierd timpul aici în mod inutil, 
nu văd de ce aș mai ascunde ceva părinţilor dumitale. 
Află deci că munca dumitale din ultima vreme a fost cu 
totul nesatisfăcătoare; recunoaștem și noi că anotimpul 
nu e prea favorabil pentru afaceri strălucite; dar nu 
există, și nici nu poate să existe vreun anotimp, domnule 
Samsa, în care să nu se încheie afaceri. 

— Dar, domnule manager, strigă Gregor ieșindu-și din 
fire și uitând, în enervarea sa, de orice precauţie, vă 


deschid numaidecät, îndată. Am avut o ușoară 
indispozitie, o ametealä care m-a împiedicat să mă scol. 
Mai sunt încă în pat: dar mă simt din nou în puteri. 
Chiar acum mă dau jos. Un moment de răbdare, numai. 
Nu mă simt încă atât de bine, cum mi-am închipuit. Dar 
mi-a mai trecut. Cum poate veni boala peste om! Aseară, 
încă, mi-era foarte bine, părinţii mei știu și ei că e așa; 
sau, mai exact, aseară am simţit un prim simptom fără 
importanţă. Ar fi trebuit să ne dăm seama. De ce nu ne- 
am gândit să anuntäm la magazin! Dar, vezi, totdeauna 
îți închipui că ai să învingi boala fără să stai în casă. 
Domnule manager! Crutati-mi părinţii. Toate reprosurile 
pe care mi le faceţi sunt fără temei; de fapt, nu mi s-a 
spus până acum niciun cuvânt despre asta. Poate că n- 
ati văzut ultimele comenzi pe care le-am expediat. De 
altfel, voi pleca la drum chiar cu trenul de opt; cele 
câteva ore de odihnă m-au pus pe picioare. Nu vreau să 
vă pierdeţi timpul, domnule manager; voi veni 
numaidecât la magazin; vă rog să fiți atât de bun să-i 
comunicaţi asta domnului director și să-l salutati 
respectuos din partea mea! 

In timp ce rostea această avalanșă de cuvinte, fără a 
ști prea bine ce spune, Gregor se apropie de dulap, cu o 
ușurință ce se datora exerciţiilor anterioare din pat, și 
încercă să se ridice, sprijinindu-se de el. Voia într- 
adevăr să deschidă ușa, să-și facă apariţia și să-i 
vorbească managerului; era nerăbdător să vadă ce vor 
spune, când vor da cu ochii de el, toţi cei care-l chemau 
acum atât de insistent. Dacă se vor înspăimântă, atunci 
va însemna că nu mai are nicio răspundere și că poate 
să fie liniștit. Iar dacă vor primi totul cu bine, atunci nu 
va mai avea niciun motiv de îngrijorare și grăbindu-se 
putintel, va putea ajunge într-adevăr la gară, înainte de 
ora opt. La început alunecă de câteva ori în jos, fiindcă 
dulapul era lustruit, dar până la urmă se avântă cu toată 
forța și izbuti să se ridice drept în sus; nici nu mai luă 
seama la durerile din abdomen, oricât erau de ascuţite. 


Apoi își dădu drumul să cadă înainte pe spătarul unui 
scaun din apropiere și se prinse cu piciorușele de 
marginea lui. În același timp își recapătă stăpânirea de 
sine și tăcu mâlc, pentru a putea asculta din nou ce 
spunea managerul. 

— Aţi înţeles măcar un singur cuvânt? îi întrebă 
managerul pe părinţi. Vreau să sper că nu-și bate joc de 
noi. 

— Sfinte Dumnezeule! strigă mama izbucnind în 
plâns. Pesemne că e tare bolnav și noi îl chinuim, 
săracul. Grete! Grete! chemă ea apoi. 

— Mamă! ţipă sora, din partea cealaltă, încercând să 
comunice cu ea prin pereţii camerei lui Gregor, care era 
situată la mijloc. 

— Trebuie să te duci imediat după doctor, Gregor e 
bolnav. Fuga la doctor. L-ai auzit cum vorbește? 

— A fost un glas de animal! își dădu cu părerea 
managerul și vocea lui părea să răsune în surdină prin 
comparaţie cu strigătele mamei. 

— Anna! Anna! izbucni tatăl alergând prin antreu spre 
bucătărie și bătând din palme, adu numaidecât un 
lăcătuș! 

Si iată-le pe cele două fete alergând prin antreu și 
foșnindu-și fustele (oare când se îmbrăcase Grete atât 
de repede?); apoi deschiseră în pripă ușa de la intrare, 
dar nimeni n-o mai auzi trântindu-se din nou; probabil 
că o lăsaseră deschisă, așa cum se întâmplă de obicei în 
casele unde s-a abătut o mare nenorocire. 

Gregor era acum mult mai liniștit. Așadar, cuvintele 
sale nu se mai înțelegeau, cu toate că lui i se păruseră 
deslușite, mai deslușite ca-nainte, poate pentru că i se 
obișnuise urechea. Oricum, însă, începuseră să-și dea 
seama că i se întâmplase ceva anormal și erau gata să-i 
vină intr-ajutor. Sângele rece și siguranța cu care 
luaseră primele măsuri îl îmbărbătară. Se simţea 
reintegrat în societatea oamenilor și nădăjduia isprăvi 
märete si surprinzătoare din partea medicului și a 


lăcătușului, deopotrivă, fără a face de fapt vreo 
deosebire între ei. Pentru a-și drege și limpezi vocea în 
vederea discuţiilor ce aveau să urmeze, tuși putin, 
firește străduindu-se s-o facă cât mai încetișor cu 
putinţă, întrucât era posibil ca și acest zgomot să sune 
altfel decât o tuse omenească - și nu era sigur că își va 
mai putea da seama de o eventuală deosebire. Între 
timp se făcuse liniște adâncă în camera alăturată. 

Poate că părinţii ședeau la masă cu managerul și se 
sfătuiau, poate că erau cu toţii lângă ușă și trăgeau cu 
urechea. 

Gregor se târi încet spre ușă, sprijinindu-se de scaun; 
ajuns acolo, lăsă scaunul, se izbi în ușă și se tinu drept, 
rezemându-se de ea - capetele rotunjite ale piciorușelor 
secretau o substanţă lipicioasă; apoi se odihni o clipă 
după efortul făcut. După aceea se căzni să răsucească 
încet cu gura cheia în broască. Dar cu ce să apuce 
cheia? Din păcate, se părea că n-avea dinţi ca toţi dinţii, 
în schimb mandibulele erau foarte puternice; cu ajutorul 
lor izbuti chiar să clintească puţin cheia, neluând în 
seamă faptul că se rănise, fără îndoială, de vreme ce din 
gură îi curgea un lichid cafeniu, care se prelingea pe 
cheie și picura pe podele. 

— Ascultati, spuse managerul din camera de-alături, 
întoarce cheia în broască. 

Pentru Gregor, această îmbărbătare fu binevenită; ar 
fi dorit ca toată lumea, și tata, și mama, să-i strige: „Hai, 
Gregor, curaj, dă-i înainte, räsuceste cheia!” Si, 
imaginându-și că toţi îi urmăreau cu încordare 
eforturile, mușcă plin de furie cheia, fără a se mai gândi 
la nimic. Pe măsură ce cheia se räsucea, Gregor topaia 
în jurul broaștei; se ţinea acum doar cu gura și, după 
cum era nevoie, se atârna de inelul cheii sau îl apăsa în 
jos cu toată greutatea corpului. Clinchetul sonor al 
broaștei, care cedă în cele din urmă îl trezi cu totul la 
realitate. Răsuflând ușurat, își zise: Iată, n-am avut 
nevoie de lăcătuș, apoi apăsă cu capul pe clanţă pentru 


a deschide, în fine, ușa. 

Întrucât fu nevoit să se dea după ușă, trăgând-o după 
el, aceasta ajunse să fie larg deschisă și el încă nu se 
zărea. Trebui după aceea să ocolească încet canatul 
deschis, și anume cu multă atenţie, dacă nu voia să cadă 
pe spate, cât era de lung, mai înainte de a-și fi făcut 
apariţia. Era încă preocupat de această manevră dificilă 
și n-avea răgazul să mai fie atent și la altceva, când îl 
auzi deodată pe manager scoțând un „Oh!” sonor, 
asemeni șuieratului vântului; apoi, managerul fiind cel 
mai aproape de ușă, Gregor îl văzu ducându-și mâna la 
gura întredeschisă și trăgându-se încet îndărăt, ca și 
cum o forță invizibilă, de intensitate constantă, l-ar fi 
împins afară din cameră. Mama - care în ciuda 
prezenţei managerului rămăsese cu părul încă răvășit și 
zburlit de somnul nopţii - aruncă mai întâi o privire 
tatălui, împreunându-și mâinile, apoi făcu doi pași spre 
Gregor și se prăvăli grămadă, cu fustele înfoiate în jur, 
în timp ce faţa ei, căzută în piept, nu se mai vedea de 
loc. Tatăl strânse pumnul cu o mutră dușmănoasă, de 
parcă ar fi vrut să-l izgonească îndărăt, în camera lui, 
apoi privi oarecum nesigur în jur, prin odaie, își acoperi 
ochii cu mâinile si un plâns cu sughituri începu să-i 
scuture pieptul voinic. 

Deocamdată Gregor nu înaintă în sufragerie, ci se 
rezemă de celălalt canat al ușii, care era prins cu 
zăvorul, și nu-și arătă corpul decât pe jumătate; iar 
deasupra acestuia se ivi capul înclinat într-o parte, cu 
care pândea reacţia celorlalţi. Între timp vremea se mai 
luminase; de partea cealaltă a străzii se zărea acum 
limpede un cadru din interminabila clădire neagră- 
cenușie din față - un spital - cu un șir monoton de 
ferestre ce străpungeau cu o notă de seriozitate fațada; 
ploaia continua să cadă, dar numai ca niște picături 
mari, bine și distinct conturate, vizibile fiecare în parte 
și rostogolindu-se una câte una pe pământ. Vesela 
pentru micul dejun se räsfäta cu îmbelșugare pe masă, 


întrucât gustarea de dimineaţă era, pentru tatăl lui 
Gregor, cea mai importantă masă a zilei; adeseori o 
prelungea ore în șir, făcând între timp lectura diferitelor 
ziare. Chiar pe peretele opus se afla o fotografie a lui 
Gregor din vremea milităriei, unde era înfățișat ca 
sublocotenent, cu mâna pe mânerul săbiei, zâmbind fără 
grijă și parcă impunând respect prin ţinuta și uniforma 
lui. Ușa dinspre antreu era deschisă și, cum nici cea de 
la intrare nu fusese închisă, se putea vedea palierul 
scării din fața apartamentului și primele trepte care 
duceau în jos. 

— Ei, începu Gregor vorba, conștient de faptul că era 
singurul care-și păstrase cumpătul, acum mă voi 
îmbrăca numaidecât, voi strânge colecţia de eșantioane 
și voi pleca. Vreti să mă lăsaţi să plec? Vreti? Vedeţi dar, 
domnule manager, că nu sunt încăpățânat și că muncesc 
cu plăcere; e neplăcut să tot voiajezi, dar n-aș putea trăi 
fără asta. Incotro plecaţi, domnule manager? La 
magazin? Da? Veţi relata totul exact, nu-i așa? Orice om 
poate fi pentru o vreme în incapacitate de-a lucra, dar 
atunci e momentul cel mai potrivit pentru a-ţi aduce 
aminte de realizările lui anterioare și a te gândi că mai 
târziu, de-ndată ce dificultatea va fi învinsă, va depune 
cu atât mai multă särguintä și strădanie în munca lui. 
Stiti foarte bine cât sunt de îndatorat domnului director. 
Pe de altă parte port de grijă părinţilor mei și surorii 
mele. Sunt la ananghie, însă voi izbuti să ies din nou la 
liman, prin muncă. Nu-mi ingreunati și mai mult 
situaţia. Luati-mi apărarea la magazin! Știu, comis- 
voiajorul nu este agreat. Toată lumea își închipuie că el 
câștigă din plin și că duce astfel o viaţă îmbelșugată. 
Oamenii nu prea au vreun motiv special ca să 
chibzuiască mai îndeaproape asupra acestor 
prejudecăţi. Dar dumneavoastră, domnule manager, 
cunoasteti situația mai bine decât tot restul 
personalului, ba - între noi fie vorba - mai bine chiar 
decât șeful însuși care, în calitatea lui de patron, se lasă 


adeseori ușor influenţat în defavoarea unui salariat. Stiti 
de asemenea foarte bine că un comis-voiajor, care mai 
tot timpul anului lipsește de la magazin, poate cădea 
ușor victima clevetirilor, întâmplării sau reclamatiilor 
neîntemeiate; împotriva acestora nu se poate apăra, 
pentru că de cele mai multe ori, nu află nimic despre ele 
sau, cel mult, simte tristele lor consecinţe, pe propria lui 
piele, când se întoarce acasă, istovit de călătorie, și 
când nu le mai poate descifra cauzele. Domnule 
manager, nu plecaţi fără să-mi spuneţi un cuvânt, din 
care să înţeleg că-mi daţi dreptate, măcar în parte! 

Dar, la primele cuvinte ale lui Gregor, managerul se și 
întoarse să plece, tuguindu-si buzele și privindu-l doar 
peste umărul care-i zvâcnea convulsiv. În timp ce 
Gregor vorbea, managerul nu stătu o clipă locului, ci 
fără a-l pierde din ochi, se retrase spre ușă încet, pe 
nesimţite, ca și cum un ordin secret i-ar fi interzis să 
părăsească odaia. Ajunse, în fine, în antreu și, judecând 
după mișcarea bruscă cu care își trase piciorul la 
ultimul pas, ai fi zis că dușumeaua sufrageriei îi ardea 
tălpile. Odată ajuns în antreu, întinse mâna dreaptă spre 
scară, de parcă ar fi așteptat de-acolo cine știe ce 
izbăvire supranaturală. 

Gregor își dădu seama că nu-l putea lăsa nicicum pe 
manager să plece în asemenea stare de spirit, dacă nu 
voia să-și piardă slujba. Părinţii nu sesizaseră prea bine 
situația; în decursul anilor, le intrase în cap ideea că 
Gregor avea existența asigurată la acest magazin, 
pentru tot restul vieţii și, în afară de asta, acum erau 
atât de copleșiți de îngrijorarea momentană, încât nu 
mai erau capabili să privească la viitor. Dar Gregor avea 
această previziune. Trebuia să-l rețină pe manager, să-l 
liniștească și să-l câștige de partea lui; pentru că viitorul 
lui și al familiei sale depindea de acest lucru! De-ar fi 
fost măcar sora lui de faţă! Ea era o fată deşteaptă, 
înţelegea totul; plânsese încă de când Gregor ședea 
întins pe spate, fără nici o grijă. Si cu siguranţă că 


managerul, care era sensibil la femei, i-ar fi dat 
ascultare; ea ar fi închis ușa apartamentului și l-ar fi 
descântat în antreu, până când i-ar fi spulberat spaima. 
Dar, tocmai acum, sora lui nu era de faţă, așa că trebuia 
să acţioneze chiar Gregor însuși. Fără a se mai gândi 
dacă situaţia actuală îi îngăduia să se miște din loc și 
dacă vorbele lui puteau - sau aveau șansa - să fie 
înţelese, Gregor părăsi canatul de care se sprijinea și 
porni pe ușa deschisă, vrând să-l prindă din urmă pe 
manager, care se apucase cu amândouă mâinile de 
balustrada palierului, într-un mod ridicol. Căutând un 
sprijin, Gregor căzu pe multiplele lui piciorușe și scoase 
un strigăt de spaimă. Dar numaidecât simţi, pentru 
prima oară în dimineaţa aceasta, o senzaţie plăcută de 
satisfacţie fizică; avea pământul sub piciorușe, iar 
acestea - după câte își putea da seama - îl ascultau de 
minune, ba chiar ardeau de nerăbdare să-l poarte ori 
încotro voia; începu, în fine, să creadă că sfârșitul 
suferințelor lui era foarte aproape. Dar, chiar în clipa 
când clătinându-se pe picioare din cauza trepidării 
reţinute, căzu pe podea nu departe de mama sa, ba 
chiar în faţa ei, aceasta, deși părea cu totul dusă pe 
gânduri, sări în sus ca arsă, întinse braţele în lături cu 
degetele răsfirate și ţipă: 

— Säriti, pentru Dumnezeu, ajutor! 

Apoi își aplecă faţa, de parcă ar fi vrut să-l vadă pe 
Gregor mai bine, după care fugi pe neașteptate înapoi, 
ca scoasă din minţi, uitând că îndărătul ei se află masa 
încă pusă; se așeză în grabă pe ea ca o persoană 
distrată, și păru să nu observe că, din cana răsturnată, 
cafeaua se revărsa șuvoi pe covor. 

— Mamă, mamă, spuse Gregor încetișor, cătând în sus 
spre ea. 

Pentru o clipă, Gregor uită cu totul de manager; în 
schimb, văzând cum curge cafeaua, nu se putu abtine să 
nu clefăie de câteva ori cu mandibulele, în gol. Văzând 
aceasta, mama se porni din nou să tipe; apoi sări de pe 


masă și căzu în braţele tatălui, care-i ieșise înainte. Dar 
Gregor n-avea timp acum să se ocupe de părinţi; 
managerul se afla deja pe scară, de unde, cu bărbia 
rezemată de balustradă, mai aruncă o privire îndărăt. 
Gregor își luă avânt, pentru a-l ajunge cât mai repede 
din urmă; dar pesemne că managerul bănuia ceva, 
întrucât sări dintr-un salt mai multe trepte și dispăru, 
după ce mai apucă să strige un „Hah!”, care răsună în 
toată casa. 

Din păcate, această fugă precipitată a managerului 
păru să-l scoată cu totul din minţi și pe tatăl lui Gregor, 
care până acum își păstrase întrucâtva cumpătul; în loc 
să alerge după manager, sau măcar să nu-l împiedice pe 
Gregor s-o facă, el prinse cu dreapta bastonul, pe care 
managerul îl abandonase pe un fotoliu împreună cu 
pălăria și pardesiul, iar cu stânga apucă un ziar mare de 
pe masă și se apucă să tropăie din picioare, agitând 
bastonul și ziarul, pentru a-l goni pe Gregor îndărăt, în 
camera lui. Gregor îl imploră în toate felurile, dar nu-i 
ajută cu nimic: de altfel, rugamintile lui nici nu fură 
înţelese; oricât de umil își întorcea capul spre tatăl său, 
acesta tropăia și mai tare din picioare. Dincolo, mama 
deschise larg o fereastră, în ciuda vremii reci, și se 
plecă mult în afară cu faţa îngropată în palme. Un 
curent de aer puternic se porni între stradă și casa 
scării, fluturând perdelele, făcând să foșnească ziarele 
de pe masă și legănând prin aer câteva foi care se 
împrăștiară pe podele. Tatăl își härtuia neînduplecat 
fiul, șuierând ca un sălbatic. Însă, cum Gregor încă nu 
era deprins să meargă de-a-ndăratelea, se mișca într- 
adevăr foarte încet. Dacă ar fi putut să se întoarcă, ar fi 
ajuns într-o clipită în camera lui, dar se temea să pună 
la grea încercare răbdarea tatălui prin incetineala 
întoarcerii și se simțea ameninţat de bastonul din mâna 
lui, care-i putea da în orice moment o lovitură mortală 
pe spate sau în cap. În cele din urmă, Gregor nu mai avu 
ce face, întrucât era conștient că, mergând de-a- 


ndărătelea, nu era în stare nici măcar să ţină direcţia: 
astfel, aruncând într-una priviri speriate spre tatăl său, 
începu să se întoarcă în loc, cât putea mai repede, dar în 
realitate foarte încet. Pesemne că tata băgase de seamă 
buna lui intenţie, întrucât nu-l stânjeni în manevra lui, ci 
îl dirija, din când în când, de la distanţă, cu vârful 
bastonului. 

Dacă măcar ar fi încetat odată cu șuieratul acela 
insuportabil, din cauza căruia Gregor își pierduse capul 
cu desăvârșire; Gregor se întorsese aproape complet, 
când, obsedat mereu de șuierat, se zăpăci și porni să se 
răsucească îndărăt în partea cealaltă. Apoi când ajunse, 
în sfârșit, cu capul în dreptul deschiderii ușii, se vădi că 
trupul lui era prea lat pentru a putea trece fără 
dificultăţi. In starea de spirit momentană, tatălui nici nu- 
i trecu prin minte să deschidă, eventual, și canatul 
celălalt pentru a-i face lui Gregor suficient loc de 
trecere. N-avea decât o singură idee fixă. Aceea de a-l 
vedea cât mai repede pe Gregor în camera lui. Nici gând 
să îngăduie preparativele îndelungate care i-ar fi permis 
lui Gregor să se ridice în sus și să poată intra în felul 
acesta pe ușă. Mai degrabă porni o larmă infernală 
căutând să-și determine fiul să înainteze, ca și cum n-ar 
fi avut în fată niciun obstacol; ceea ce auzea Gregor în 
urma lui nu mai părea să fie doar vocea unui singur tată; 
așa că nu mai era de glumit și - fie ce-o fi - porni drept 
spre ușă. Dar se intepeni în ea, cu o latură a corpului 
ridicată în sus si zgâriată atât de tare, încât vopseaua 
albă a ușii se acoperi cu petele respingătoare ale 
lichidului ce mustea din răni; nu se mai putea urni 
singur din loc, piciorușele de pe o parte se agitau în aer, 
iar cele de pe partea cealaltă erau strivite dureros sub 
corp; și atunci tatăl său îi dădu o lovitură puternică în 
spate. Care-i produse o senzaţie de ușurare și-l făcu să 
zboare - sângerând abundent - tocmai în mijlocul odăii 
lui. Ușa fu trântită, în urma lui, cu o lovitură de baston, 
apoi se făcu, în sfârșit, liniște. 


II 


Gregor se trezi abia în amurg dintr-un somn greu, 
asemeni unui leșin. Chiar dacă n-ar fi fost tulburat din 
somn, tot nu s-ar fi deșteptat mult mai târziu, întrucât se 
simţea destul de odihnit și dormise pe săturate; dar i se 
păru că fusese trezit de zgomotul unor pași ușori și al 
ușii dinspre antreu, pe care cineva o încuiase cu băgare 
de seamă. Lumina lampadarelor electrice de pe stradă 
proiecta pete livide, ici-colo, pe tavan și pe părțile de 
sus ale mobilelor, dar jos, unde se afla Gregor, era 
întuneric beznă. Pipăind în jur cu antenele, a căror 
utilitate ajunse abia acum s-o aprecieze, Gregor se târi 
încet spre ușă, pentru a vedea ce se întâmplase. Simti 
partea stângă a corpului ca o cicatrice lungă, care-l 
ţinea dureros, si fu nevoit să șchiopăteze cu adevărat pe 
cele două rânduri de picioare. De altfel, unul dintre 
piciorușe - mare mirare că numai unul - fusese rănit 
grav cu prilejul pätaniilor din cursul dimineţii, și se tära 
de parcă era paralizat. Abia când ajunse la ușă își dădu 
seama ce anume îl atrăsese într-acolo; mirosul de 
mâncare. Găsi pe jos un castronaș plin ochi cu lapte 
îndulcit, în care pluteau câteva felioare de pâine albă. [i 
veni să râdă de bucurie, întrucât foamea îl chinuia acum 
și mai tare decât în cursul dimineţii; își vâri deci capul, 
aproape până peste ochi, în lapte, îl retrase însă de 
îndată, dezamăgit, nu numai pentru că nenorocita aceea 
de rană din partea stângă îl durea când mânca - și nu 
putea mânca decât sforăind și umflându-și tot trupul - 


dar pentru că nu-i mai plăcea nici laptele, care fusese 
totdeauna mâncarea lui preferată și pe care sora lui i-l 
pusese acolo, desigur, din acest motiv. Așa că se depărta 
cu dezgust de castronaș și se târi spre mijlocul camerei. 

Gregor văzu, prin crăpătura ușii, că în sufragerie 
fusese aprinsă lampa de gaz aerian; dar, în timp ce 
altădată, tatăl lui obișnuia, la această oră din zi, să 
citească cu glas tare ziarul de după-amiază, pentru 
mama și, uneori, chiar pentru sora lui, astăzi nu se 
auzea nimic. Cine știe, poate că această lectură cu glas 
tare, despre care-i povestea și-i scria totdeauna Grete, 
nu mai făcea parte, în ultima vreme, dintre tabieturile 
familiei. Pretutindeni în jur domnea liniștea, deși era 
sigur că apartamentul nu era gol. 

Ce viaţă liniștită a mai dus și familia noastră, își spuse 
Gregor, privind ţintă înainte, prin întuneric, și simtindu- 
se mândru că le putea asigura părinţilor și surorii sale 
un asemenea trai, într-o locuinţă atât de frumoasă. 

Dar ce se va întâmpla acum, dacă toată liniștea, 
bunăstarea și huzureala lor trebuia să ia sfârșit într-un 
mod înspăimântător? 

Pentru a nu se lăsa pradă unor astfel de gânduri, 
Gregor preferă să facă puţină mișcare și porni să se 
târască prin cameră în sus și-n jos. În cursul lungii seri, 
cineva întredeschise pe rând când o ușă, când alta, apoi 
o închise repede la loc: probabil simțeau nevoia să intre 
la el în cameră, dar de fiecare data anumite reticente îi 
împiedicau. Gregor se opri acum chiar lângă ușa 
sufrageriei, hotărât să determine în vreun fel pe 
șovăielnicul vizitator să vină înăuntru, ori măcar să afle 
cine era; dar ușa nu se mai deschise și așteptă în zadar. 
De dimineaţă, când ușile erau încuiate, toţi ar fi vrut să 
intre în camera lui iar acum, când deschisese el singur o 
ușă, iar celelalte fuseseră descuiate - pare-se - și ele în 
cursul zilei, nu mai venea nimeni înăuntru, deși cheile 
erau în broaște pe dinafară. 

Lumina din sufragerie fu stinsă noaptea târziu și 


Gregor își putu da seama foarte ușor că părinţii și sora 
lui vegheaseră până atunci, întrucât îi auzi pe toţi trei 
depărtându-se în vârful picioarelor. Acum era sigur că 
nu va mai veni nimeni la el până în zori; avea așadar 
destul timp înainte, pentru a chibzui nestingherit cum 
să-și rânduiască viaţa în viitor. Dar camera aceasta 
înaltă și mare, în care era silit să zacă întins pe jos, îl 
îngrozea, fără să-și poată da seama de ce, că doar locuia 
în ea de cinci ani; făcând o întoarcere aproape 
inconștientă, de care se și rușină oarecum, se vâri 
degrabă sub canapea, unde se simţi curând foarte bine, 
cu toate că spinarea îi era cam turtită și nu-și putea 
ridica nici capul; îi păru rău doar că avea trupul prea lat 
pentru a intra cu totul sub canapea. 

Petrecu acolo noaptea-ntreagă, când furat de un somn 
ușor din care-l trezea necontenit foamea, când 
frământat de griji și speranţe nelămurite, ce duceau 
toate la concluzia că, deocamdată, trebuie să se poarte 
cu calm, răbdare și menajamente, pentru a-și ajuta 
familia să îndure cât mai ușor neplăcerile pe care, în 
situaţia actuală, era silit să i le producă. 

A doua zi în zori, când încă nici nu se luminase bine 
de ziuă, Gregor avu prilejul să verifice forța hotărârilor 
sale, atunci când Grete, aproape complet îmbrăcată, 
deschise ușa dinspre antreu și privi curioasă înăuntru. 
Nu-l văzu numaidecât, dar ce Dumnezeu!, trebuia să fie 
pe undeva, că doar nu putuse zbura de-acolo; când îl 
descoperi sub canapea, se sperie atât de tare încât, fără 
să se poată stăpâni, trânti ușa la loc, pe dinafară. Apoi, 
ca si cum ar fi cuprins-o remușcarea, o deschise 
numaidecät din nou si inträ in värful picioarelor, ca in 
camera unui bolnav grav sau a unui strain. Gregor 
scoase capul până aproape de marginea canapelei și o 
privi atent. 

Oare va observa Grete că lăsase laptele neatins, 
firește nu fiindcă nu-i era foame; și se va gândi oare să-i 
aducă altceva mai pe gustul lui? Dacă n-o va face din 


proprie inițiativă. Gregor avea de gând mai bine să 
flămânzească, decât să-i atragă atenţia asupra acestui 
lucru, deși simțea, de fapt, o pornire nestăvilită să 
täsneascä de sub canapea și să i se arunce la picioare, 
implorând-o să-i aducă ceva bun de mâncare. Dar sora 
lui observă îndată, cu uimire, castronașul încă plin, din 
care se revărsase puţin lapte primprejur; îl ridică 
numaidecât, însă nu-l apucă direct cu mâna, ci cu o 
cârpă, și-l scoase afară. Gregor era nespus de curios să 
vadă ce-i va aduce în schimb și făcea tot felul de 
presupuneri. Dar nicicând n-ar fi fost în măsură să 
ghicească de ce era în stare sora lui, în marea ei 
bunătate. Pentru a-și putea da seama de gusturile lui, îi 
aduse tot felul de lucruri, pe care le înșiră pe un jurnal 
vechi: zarzavaturi pe jumătate putrezite, oase rămase de 
la cină și pe care se închegase un fel de sos alb, câteva 
stafide și migdale, o bucată de brânză, despre care 
Gregor spusese cu două zile în urmă că nu mai e bună 
de mâncat, o felie de pâine goală, uscată, una unsă cu 
unt și alta cu unt și sare. Alături de ele, mai puse și un 
castronaș, în care turnase puţină apă și care părea să-i 
fie destinat definitiv lui Gregor. Apoi, știind că fratele 
său nu va mânca față de ea, avu delicatetea să se 
retragă în grabă și chiar să răsucească cheia în broască 
- doar-doar să observe Gregor că se poate simţi în voie, 
în largul său. 

Lui Gregor îi sfârâiră piciorușele când se putu repezi, 
în sfârșit, la mâncare. De altfel, pare-se că rănile se 
vindecaseră de tot, întrucât nu mai simţea nicio 
stânjeneală; faptul acesta îl făcu să se mire nespus și să- 
și aducă aminte cum se tăiase puţin la un deget cu 
cuțitul, cu mai bine de o lună în urmă, și cum rana îl mai 
durea încă destul de rău, nu mai departe decât 
alaltăieri. 

Oare am devenit mai puțin sensibil? gândi el și începu 
să sugă lacom din bucata de brânză, care-i atrăsese 
atenția numaidecât, mai imperios decât toate celelalte 


alimente. Cu ochii inläcrimati de mulțumire, înfulecă in 
grabă, pe rând, bucata de brânză, zarzavatul și sosul; în 
schimb mâncărurile proaspete nu-i plăcură, nici măcar 
nu le putea suporta mirosul, așa că toate lucrurile, pe 
care voia să le mănânce, le trase mai la o parte. 
Terminase de mult de mâncat și încă mai adăsta leneș în 
același loc, când Grete răsuci încet cheia în broască, 
pentru a-i da să înţeleagă că trebuie să se retragă. Deși 
îl cam toropise somnul, fu cuprins de spaimă și se târî în 
grabă la locul lui, sub canapea. Dar îi trebui multă 
stăpânire de sine pentru a putea rămâne acolo chiar și 
scurtul răstimp, cât sora își făcu de lucru prin cameră, 
întrucât masa îmbelșugată îi cam rotunjise abdomenul și 
abia mai putea respira, atât de ghemuit era. Simti că se 
sufocă și că i se umflă ochii în cap, dar privi cuminte la 
sora lui, care nu bănuia nimic și aduna cu mătura nu 
numai resturile, dar chiar și alimentele pe care nu le 
atinsese; apoi, ca și cum n-ar mai fi fost bune de nimic, 
le răsturnă grăbită, într-o găleată pe care o acoperi cu 
un capac de lemn și scoase totul afară. Nici nu întorsese 
încă bine spatele, când Gregor ieși de sub canapea, 
întinzându-se și umflându-și abdomenul în voie. 

Gregor își căpăta acum hrana în felul acesta, o dată 
dimineaţa, când părinţii și slujnica încă mai dormeau, 
iar a doua oară după masa de prânz, întrucât atunci 
părinţii își făceau siesta, iar servitoarea era trimisă de 
acasă, de către Grete, cu vreo treabă oarecare. Firește 
că nici ei nu voiau ca Gregor să rabde de foame, dar 
poate că n-ar fi suportat să știe, decât din auzite, ce 
mănâncă, sau poate că sora lui voia să-i scutească de o 
mică amărăciune în plus. Că doar sufereau destul și fără 
asta. 

Gregor n-a putut afla niciodată sub ce pretext au fost 
îndepărtați din casă, în prima zi, medicul și lăcătușul, 
întrucât nimeni nu-l pricepea când vorbea și toţi - până 
și sora lui - își închipuiau că nici el nu-i înţelege pe 
ceilalţi; astfel, când Grete venea în odaia lui, Gregor 


trebuia să se mulțumească să asculte, din când în când, 
oftaturile ei și invocarea sfinţilor. Abia mai târziu, când 
sora lui se mai obișnuise întrucâtva cu situaţia - de 
obisnuintä deplină nici nu putea fi vorba - Gregor mai 
prindea din zbor câte o observaţie, care era rostită cu 
bună intenţie sau putea fi tălmăcită ca atare. 

— Astăzi știu că i-a plăcut, spunea ea când Gregor 
devora mâncarea până la ultima fărâmă; iar în situaţia 
inversă, care, treptat, se repeta tot mai frecvent, 
obișnuia să remarce aproape cu tristeţe: 

— Iar a rămas totul neatins! 

Dar, dacă Gregor nu putea afla direct nicio noutate, în 
schimb trăgea cu urechea pe la uși și afla tot ce se 
vorbea în camerele alăturate; cum auzea voci, alerga 
numaidecât la ușa respectivă și se lipea cu tot corpul de 
ea. Mai ales în primele timpuri nu exista discuţie în care 
să nu fi fost vorba de el, chiar și pe ocolite. Vreme de 
două zile a putut auzi, la toate mesele familiei, 
consfătuiri cu privire la atitudinea ce trebuia adoptată; 
chiar și între mese nu vorbeau decât tot despre aceeași 
temă, în orice moment aflându-se în casă cel puţin doi 
membri ai familiei, deoarece niciunul nu voia să rămână 
singur și nici nu se-ndurau să plece cu toţii de acasă. De 
altfel servitoarea - deși nu era prea clar ce și cât aflase 
despre cele întâmplate - ceruse chiar din prima zi să i se 
dea drumul numaidecât; și când, un sfert de oră mai 
târziu, își luă rămas bun, mulțumi cu lacrimi în ochi, ca 
și cum concedierea ar fi fost cea mai mare binefacere, 
apoi, fără să-i ceară cineva, se legă cu jurământ 
groaznic să nu sufle nicio vorbă nimănui. 

Acum trebuiau să gătească sora împreună cu mama; 
firește, nici nu era cine știe ce osteneala, că doar nu 
mâncau mai nimic. Gregor îi auzea necontenit îmbiindu- 
se unul pe altul, dar primind mereu același răspuns: 
„Mulţumesc, am luat destul.”, sau altceva asemănător. 
Nici de băut se pare că nu beau mai nimic. Adesea, sora 
lui îl întreba pe tatăl lor dacă nu vrea o bere și se oferea 


binevoitoare să se ducă să i-o cumpere chiar ea; iar 
când acesta tăcea, Grete spunea - pentru a-i înlătura 
ultimele motive de reţinere - că o poate trimite, în 
definitiv, și pe portăreasă, dar atunci el răspundea, într- 
un târziu cu un „Nu.” răspicat și nu mai vorbea nimeni 
despre asta. 


Încă din prima zi, tatăl expuse limpede, atât mamei 
cât și surorii lui Gregor, întreaga situaţie financiară și 
toate perspectivele. Din când în când se ridica de la 
masă și scotea vreun document sau cine știe ce carnetel 
de însemnări, din minuscula casă de bani, pe care o 
salvase din falimentul pe care-l dăduse cu cinci ani în 
urmă. Se auzea cum descuia broasca atât de complicată 
și cum o încuia la loc, de fiecare dată, după ce lua din ea 
ceea ce căuta. Aceste explicaţii ale tatălui său fură 
pentru Gregor primul lucru îmbucurător pe care-l auzi 
de la începutul captivitätii. Totdeauna își închipuise că 
tatăl său nu mai rămăsese cu nimic de pe urma 
magazinului de odinioară, iar acesta nu-i afirmase 
niciodată contrariul - de altfel nici Gregor nu se 
interesase niciodată. Grija lui Gregor fusese, pe atunci, 
să facă tot ce-i sta în putinţă, pentru a ajuta familia să 
uite cât mai repede de crahul financiar, care-i aruncase 
pe toţi în braţele disperării. Si astfel începuse să 
muncească cu toată ardoarea, ajungând peste noapte, 
dintr-un biet funcţionăraș, un comis-voiajor care avea, 
firește, alte posibilităţi de câștig și ale cărui succese în 
afaceri se transformau numaidecât în bani peșin: acești 
bani îi putea aduce acasă și pune pe masă, în faţa 
familiei uimite și fericite. 

Frumoase timpuri, dar splendoarea lor nu se mai 
repetă după aceea, deși Gregor câștigă și mai târziu 
destui bani pentru a putea asigura existența familiei - 
lucru pe care îl și făcea. Se obișnuiseră cu toţii, atât 
familia, cât și Gregor; unii primeau banii cu 
recunoștință, celălalt îi da cu plăcere, dar fără ca să se 


mai nască din aceasta o atmosferă de calde efuziuni. 
Doar sora mai rămăsese atașată de Gregor și planul lui 
tainic era - dat fiind faptul că, spre deosebire de el, 
Grete iubea muzica și cânta emotionant de frumos la 
vioară - s-o trimită la conservator în anul următor, fără 
a ţine seama de cheltuielile pe care i le va prilejui 
această hotărâre și pe care va căuta să le acopere în alt 
mod. Adesea, când Gregor petrecea câteva zile acasă, 
conservatorul revenea în discuţiile dintre el și sora lui, 
dar totdeauna doar ca un vis frumos, imposibil de 
realizat, despre care părinţilor nici nu le plăcea să audă 
vorbindu-se; însă Gregor se gândea foarte serios la 
acest lucru și intentionase să le-o comunice solemn in 
ajunul Crăciunului. 

Asemenea gânduri, cu totul inutile în situaţia actuală, 
îi treceau prin minte în timp ce ședea în picioare, lipit 
de ușă, și trăgea cu urechea. Uneori îl dobora oboseala 
și, nemaiputând asculta, lăsa capul să-i cadă și să se 
izbească de ușă, apoi îl ţinea iarăși nemișcat, întrucât 
chiar și cel mai mic zgomot produs de el se auzea alături 
și-i silea pe-ai casei să amuteasca. 

— Ce-o fi tot făcând acolo, spunea tata după un 
răstimp, întorcând probabil capul spre ușă, apoi discuţia 
întreruptă se pornea din nou, cu încetul. 

Bătrânul Samsa repeta explicaţiile de mai multe ori, 
pe de-o parte pentru că nu-i mai erau de mult familiare 
problemele respective, pe de altă parte pentru că mama 
nu pricepea totul din prima dată; astfel Gregor află 
amănunţit că, în ciuda ghinionului avut, familia mai 
rămăsese din vremurile de odinioară cu o mică avere, 
firește nu prea importantă, dar pe care o mai sporiseră, 
între timp, și dobânzile. În afară de asta, banii pe care 
Gregor îi aducea lunar acasă - și din care el nu-și păstra 
decât câteva coroane - nu fuseseră cheltuiţi în 
întregime, așa că din economii se mai adăugase un mic 
capital. Indärätul ușii lui, Gregor aproba din cap, cu 
convingere, bucurându-se de acest neașteptat spirit de 


prevedere. De fapt, graţie acestor sume economisite, 
Gregor ar fi putut să amortizeze mai repede datoria 
tatălui faţă de directorul său, grăbind astfel cu mult 
sosirea zilei când ar fi putut să scape de această slujbă; 
dar, în împrejurările actuale, era fără îndoială mai bine 
așa cum rânduise tatăl său lucrurile. 

Totuși, banii aceștia nu erau suficienţi pentru ca 
familia sa să poată trăi numai din dobânzi; ar fi ajuns, 
poate, pentru a le asigura existenţa un an, doi, dar nu 
mai mult; nu puteau fi consideraţi, așadar, decât ca o 
rezervă, ce nu trebuia să fie atacată, ci doar păstrată 
pentru zile negre; banii necesari pentru existenţa zilnică 
trebuiau să fie agonisiti într-alt fel. Oricât ar fi fost de 
sănătos, tata era totuși un om bătrân, care nu mai 
lucrase nimic de peste cinci ani și nu-și putea face prea 
multe iluzii; de altfel, în cursul acestor cinci ani, care 
reprezentau prima lui vacanță după o viaţă plină de 
trudă, încheiată cu un insucces, se cam îngrășase și 
devenise destul de greoi. Și atunci cine să câștige bani? 
Poate cumva mama, care suferea de astmă și pe care 
simplul mers prin casă o obosea și-o obliga să se întindă 
pe divan în faţa ferestrei deschise, abia mai trăgându-și 
sufletul? Sau sora sa care, cu toţi cei șaptesprezece ani 
ai ei, mai era încă un copil ce se complăcea în existenţa 
de până acum și care nu știa să facă altceva decât să se 
îmbrace drăguţ, să doarmă până târziu, să ajute la 
gospodărie, să ia parte la câteva distracţii modeste și, 
mai ales, să cânte la vioară? Când discuţiile din camera 
alăturată ajungeau la tema necesităţii de-a câștiga bani, 
Gregor se dezlipea de ușă și se arunca pe canapeaua de 
piele căutând în räcoarea ei alinarea rușinii și tristetii 
care-i încingea trupul. 

Adeseori își petrecea pe ea nopţile lungi, fără a pune 
geană pe geană, ci doar râcâind pielea ore în șir. Alteori 
nu-și cruța osteneala de-a împinge un fotoliu lângă 
fereastră; apoi se agăța de glaf și, sprijinindu-se pe 
fotoliu, se rezema de cercevea, dar nu pentru a se uita 


afară, ci pentru a retrăi probabil senzaţia de eliberare 
care-l cuprindea odinioară, când privea pe geam. Căci, 
pe zi ce trecea, Gregor vedea tot mai nelămurit toate 
lucrurile aflate la oarecare distanţă de el; acum nu mai 
deslușea spitalul din faţă a cărui priveliște o blestemase 
de-atâtea ori în trecut; și, dacă n-ar fi știut cu precizie 
că locuiește în liniștita, dar întru totul citadina stradă 
Charlotte, ar fi putut crede că, de la fereastra lui, vede o 
pustietate, în care nu se întrezărește nicio linie de 
demarcaţie între cerul cenușiu și pământul tot cenușiu. 
Surorii lui i-a fost suficient să remarce doar de două ori 
fotoliul lângă fereastră, pentru a înţelege totul; după 
aceea, de fiecare dată când deretica prin odaie, 
împingea fotoliul lângă geam, ba chiar lăsa ferestrele 
dinăuntru deschise. 

Dacă ar fi putut să vorbească cu sora sa și să-i 
mulțumească pentru tot ce făcea de dragul lui, Gregor 
ar fi acceptat mai ușor toate serviciile aduse; dar așa, 
condamnat la tăcere, suferea nespus. Firește că ea 
căuta să atenueze, pe cât posibil, impresia penibilă și, 
cu cât trecea vremea, izbutea să se prefacă tot mai bine; 
dar și Gregor îi înțelegea din ce în ce mai limpede jocul. 
Simpla ei apariţie îi procura o suferinţă cumplită. Cum 
intra în odaie, Grete nici nu închidea bine ușa - deși era 
grijulie să le ascundă celorlalţi priveliștea camerei lui 
Gregor - că și alerga îndată la fereastră, de parcă s-ar fi 
sufocat; o deschidea larg, cu mâini grăbite și, fie cât de 
frig, rămânea o clipă cu capul scos afară, respirând 
adânc. De două ori pe zi îl înspăimânta pe Gregor cu 
alergatul și zgomotul ei; tot timpul cât era geamul 
deschis, Gregor tremura de frig sub canapea; știa și el 
foarte bine că Grete l-ar fi scutit de supliciul acesta, 
dacă i-ar fi fost cât de cât posibil să stea cu ferestrele 
închise într-o cameră, în care se afla și el. 

O dată - cam la vreo lună după metamorfozarea lui 
Gregor, deci când Grete n-ar mai fi avut motive să se 
mire de înfățișarea lui - ea veni ceva mai devreme ca de 


obicei și-l găsi pe fratele ei tocmai stând la fereastră, 
nemișcat, într-o poziție care trezea spaimă. Gregor se 
așteptă s-o vadă renunțând de a intra în cameră, 
întrucât, din locul unde se afla, o împiedica să deschidă 
fereastra numaidecât; dar Grete nu se mulțumi doar să 
nu intre, ci se trase speriată îndărăt și trânti ușa; un 
străin și-ar fi putut închipui că Gregor o pândise și voise 
s-o muște. Firește că Gregor se ascunse îndată sub 
canapea, dar trebui să aștepte până la prânz 
reîntoarcerea ei; iar când veni, păru mai îngrijorată ca 
de obicei, Gregor își dădu astfel seama că aspectul lui 
nu încetase să-i inspire dezgust și că biata fată trebuia 
să se stăpânească, pentru a nu fugi de îndată ce-l vedea 
pe el sau vreo părticică din corpul lui, ce se zărea de sub 
canapea. Pentru a o scuti și de acest spectacol, Gregor 
cară într-o zi cu spinarea un cearșaf de pat - i-au trebuit 
patru ceasuri pentru aceasta - și-l duse pe canapea, 
unde-l așeză în așa fel, încât trupul să-i fie complet 
acoperit când stătea dedesubt, iar Grete să nu-l poată 
vedea nici chiar dacă se apleca în jos. Dacă sora sa ar fi 
fost de părere că cearșaful nu era necesar, n-avea decât 
să-l tragă la o parte - căci doar era destul de limpede, că 
Gregor nu se izolase astfel de plăcere; dar ea lăsă 
cearșaful cum era, ba chiar o dată, când Gregor dădu 
ușor cearșaful în lături cu capul, pentru a observa ce 
impresie i-a făcut surorii lui noua orânduială, i se păru 
că surprinde o privire de recunoștință în ochii ei. 

În primele două săptămâni, părinţii nu-și putură lua 
inima în dinţi să intre la el în cameră și Gregor îi auzi 
rostind cuvinte de laudă cu privire la munca actuală a 
Gretei - ei care, în trecut, se plângeau deseori că nu le 
dă nicio mâna de ajutor în casă. Acum așteptau adesea - 
și tata și mama - în faţa ușii lui Gregor, în timp ce sora 
lui deretica prin cameră; de-ndată ce ieșea de la el, o 
descoseau amănunţit, în ce stare a găsit odaia, ce-a 
mâncat Gregor, cum s-a comportat de rândul acesta și 
dacă n-a remarcat vreo ameliorare oricât de mică. De 


altfel, mama a vrut destul de curând să intre în camera 
lui Gregor, dar tatăl și sora lui au împiedicat-o, la 
început cu argumente logice, pe care Gregor le ascultă 
cu multă atenţie și le aprobă întru totul. Mai târziu 
trebuiră s-o oprească cu forţa, iar când mama începu să 
strige: 

— Lăsaţi-mă să intru la Gregor, la bietul meu băiat 
nefericit! Nu pricepeti că trebuie să mă duc la el? 

Gregor se gândi, că poate n-ar fi rău dacă mama ar 
veni înăuntru, firește nu în fiecare zi, dar măcar o dată 
pe săptămână; ea înţelegea totul mult mai bine decât 
Grete care, cu tot curajul ei, nu era decât un copil și 
care, de fapt, nu-și asumase această grea povară decât, 
poate, doar din ușurință copilărească. 


Dorinţa lui Gregor de a-și vedea mama se împlini 
curând. 

In timpul zilei, Gregor nu voia să se arate la fereastră, 
pentru a nu-și compromite părinţii, dar nici de plimbat 
nu se putea plimba prea mult pe cei câţiva metri pătraţi 
de dușumea, iar de stat culcat liniștit îi venea greu chiar 
și noaptea; în scurtă vreme nici mâncarea nu-i mai 
producea vreo plăcere și astfel luă obiceiul să se 
distreze cätärändu-se, cruciș și curmezis, pe pereţi si pe 
tavan. In special îi plăcea să stea atârnat de plafon; era 
cu totul altceva decât să zacă lungit pe podele; respira 
mai liber; simţea în tot trupul ca un fel de vibraţie; și, în 
starea de euforică uitare de sine care-l cuprindea acolo 
sus, i se întâmpla uneori, spre marea lui surprindere, să- 
și dea drumul și să vină grămadă jos. Dar acum știa, 
firește, să-și stăpânească mai bine corpul și nu pätea 
nimic, chiar când cădea de la asemenea înălțime. Sora 
lui observă curând această nouă distracţie - dat fiind că 
Gregor lăsa, în timpul preumblărilor, urme de lichid 
vâscos pe ici, colo - și atunci îi veni în gând să-i ușureze 
cätäratul, pe cât posibil, și să scoată din cameră toate 
mobilele care l-ar fi putut împiedica, în primul rând 


dulapul și biroul. Dar, singură, nu era în stare să 
îndeplinească acest lucru; pe tata, nu îndrăznea să-l 
cheme; servitoarea - o fată de șaisprezece ani - nu i-ar fi 
dat în niciun caz vreo mână de ajutor întrucât, deși 
rezista curajos pe poziţie de la plecarea fostei 
bucătărese, ceruse ingäduinta să tina bucătăria încuiată 
tot timpul și să nu deschidă decât atunci când era 
chemată în mod special; Grete nu avu de ales, decât s-o 
cheme pe mama, odată, în lipsa tatălui de acasă. Mama 
acceptă cu exclamatii de bucurie, dar când ajunse în 
faţa ușii de la camera lui Gregor, amuti. Grete se uită 
mai întâi prin cameră să vadă dacă totul e în ordine; 
abia după aceea îi dădu voie și mamei să intre. Gregor 
trase în grabă cearșaful mai jos decât de obicei și-i făcu 
mai multe falduri, dându-i un aspect de parcă fusese 
aruncat din întâmplare pe canapea. De data acesta se 
abtinu de a mai spiona pe sub cearsaf și nu se uită după 
bătrână; era mulţumit să știe doar că venise, în sfârșit. 

— Poţi intra, nu se vede, spuse Grete mamei, 
conducând-o probabil de mână. 

Gregor auzi doar cum cele două femei plăpânde 
mișcau din loc vechiul și masivul șifonier - Grete ţinând 
să-și asume tot greul muncii, în pofida temerilor mamei, 
care o avertiza să nu facă un efort prea mare. 

Totul dură destul de mult. După un sfert de oră de 
trudă, mama spuse că ar fi totuși mai bine să pună 
șifonierul la loc întrucât, în primul rând era prea greu și 
ele două n-ar fi putut termina treaba înainte de 
înapoierea tatălui, iar dacă-l lăsau în mijlocul camerei l- 
ar fi încurcat pe Gregor; și-apoi, în al doilea rând, nu 
știau sigur dacă, prin îndepărtarea mobilelor, îi făceau 
plăcere lui Gregor. Pentru ea situaţia părea altfel: 
aspectul pereţilor goi îi producea o strângere de inimă, 
și oare Gregor - care se obișnuise de atâta vreme cu 
mobilele din camera lui - nu va avea, și el, același, 
sentiment și nu se va simţi părăsit, în odaia goală? Apoi 
conchise vorbind în șoaptă, ca totdeauna, de parcă ar fi 


vrut ca Gregor - despre care nu știa în ce loc se află - să 
nu-i audă nici măcar vocea, căci despre faptul că nu 
înţelege cuvintele era convinsă. 

— Si-apoi prin scoaterea mobilelor, nu dăm dovadă că 
renuntäm la orice speranţă de a-l mai vedea insänätosit 
și că-l părăsim fără milă, în voia soartei? Cred că cel mai 
bun lucru ar fi să încercăm a păstra camera în starea 
dinainte, pentru ca Gregor să găsească totul 
neschimbat, când se va reîntoarce la noi, și să poată uita 
mai ușor cele petrecute între timp. 

Auzind aceste cuvinte ale mamei, Gregor își dădu 
seama că cele două luni, în care nimeni nu-i adresase 
cuvântul și în care dusese o viaţă monotonă în sânul 
familiei, îi tulburaseră probabil minţile; altfel nu-și putea 
explica cum de-l cuprinsese dorința nesträmutatä de a-și 
vedea camera golită de mobile. 

Oare dorea cu adevărat ca odaia lui caldă și 
confortabil mobilată, cu piese de familie, să fie 
transformată într-o cavernă, unde să se poată târî 
nestingherit în toate direcţiile, deși preţul acestei 
libertăţi ar fi însemnat uitarea rapidă și totală a 
trecutului său omenesc? Era oare pe punctul de-a uita 
totul și doar vocea mamei, pe care n-o mai auzise de 
mult, izbutise să-l trezească din această toropeală? 

Nu, nu trebuia scos nimic din cameră; totul trebuia să 
rămână pe loc; nu se putea lipsi de influenţa 
binefăcătoare a  mobilelor; chiar dacă acestea il 
împiedicau să se târască fără rost în toate direcţiile, nu 
era nicio pagubă; dimpotrivă, era mai bine așa. 

Din păcate, Grete fu de altă părere decât mama; ea se 
obișnuise - firește, pe bună drepte - să treacă în faţa 
părinţilor drept o autoritate în toate chestiunile care-l 
priveau pe Gregor; așa că, și de rândul acesta părerea 
mamei o determină să hotărască, dimpotrivă, scoaterea 
nu numai a dulapului și biroului, cum intentionase la 
început, dar și a tuturor celorlalte mobile, cu excepţia 
indispensabilei canapele. Desigur că hotărârea nu 


fusese dictată numai de incäpätänarea ei copilărească și 
de sentimentul încrederii în sine, pe care-l dobândise, 
atât de pe neașteptate și cu atâta trudă, în ultima 
vreme; ci și pentru că Grete observase, totodată, că 
Gregor avea nevoie de mult spaţiu pentru a se mișca în 
voie și că - din câte își putea da ea seama - nu se folosea 
câtuși de puţin de mobile. Poate că mai contribuise, 
însă, la hotărârea asta și romantismul vârstei - un 
sentiment care caută totdeauna satisfacţie și care-i 
insuflase dorința să dramatizeze peste măsură situaţia 
fratelui său, pentru a putea să i se devoteze cu atât mai 
mult. Căci nimeni, în afară de ea, n-ar fi cutezat să intre 
într-o cameră, în care Gregor hălăduia între pereţii goi. 

lată de ce nu se lăsă clintită din hotărârea ei, aici 
chiar de către mama care, simțindu-se nelinistitä și 
nesigură in camera lui Gregor, amuti în curând și începu 
s-o ajute, după puterile ei, la căratul mobilelor afară. La 
urma urmei, Gregor putea să se lipsească de dulap, dar 
biroul ar fi trebuit să rămână la locul lui. 

Abia părăsiră femeile camera, împingând dulapul cu 
opinteli și icneli, că Gregor își scoase numaidecât capul 
de sub canapea, ca să vadă cum ar putea interveni și el, 
cât mai prudent și mai cu tact. 

Din nefericire, însă, cea care se întoarse mai întâi fu 
tocmai mama, în timp ce Grete rămase în camera de 
alături, unde cuprinsese dulapul cu braţele și încerca 
zadarnic să-l clintească din loc, clătinându-l într-o parte 
și într-alta. Dar mama nu era obișnuită cu aspectul fiului 
ei și ar fi putut să se îmbolnăvească de spaimă; așa că 
Gregor, speriat se retrase de-a-ndărătelea până la 
celălalt capăt al canapelei si nu putu evita ca, în faţă, 
cearșaful să se miște puţin. Acest fapt fu de-ajuns 
pentru a atrage atenţia mamei; ea rămase o clipă 
tintuitä locului, apoi alergă îndărăt la Grete. 

Deși Gregor își repeta într-una că nu se întâmpla 
nimic neobișnuit, și că doar se schimba locul câtorva 
mobile, trebui să recunoască, până la urmă, că acest 


dute-vino al femeilor, micile lor exclamati, hârșâitul 
mobilelor pe dușumele îi făceau impresia unui vacarm 
ce izbucnea din toate părţile; și, oricât își ascundea 
capul, strângându-și picioarele și ghemuindu-se la 
pământ, era nevoit să-și spună că nu va mai putea 
îndura multă vreme tortura asta. Femeile îi goliră 
camera și luară tot ce-i era drag; dulapul, în care-și 
ținea traforajul și toate sculele, fusese scos; acum 
încercau să clintească biroul, ale cărui picioare se 
adânciseră cu vremea în lemnul podelei - biroul pe care 
își scrisese temele ca student la Academia Comercială, 
ca elev de liceu și chiar ca școlar în clasele primare; 
acum nu mai avea timp să tina seamă de bunele intenţii 
ale celor două femei, de a căror prezenţă în cameră 
aproape că uitase, mai ales că oboseala le făcea să 
robotească în tăcere și nu se mai auzea decât tropăitul 
înfundat al pașilor lor pe dușumele. 

Astfel Gregor ieși la iveală - în clipa când femeile 
tocmai se rezemaseră de birou, în camera alăturată, 
pentru a-și trage sufletul - și își schimbă de patru ori 
direcţia mersului, întrucât nu știa nici el ce trebuia să 
salveze mai întâi; deodată zări pe peretele gol tabloul 
doamnei îmbrăcată toată în blănuri, se caţără grăbit în 
sus și se lipi cu abdomenul înfierbântat pe geamul rece, 
care-i dădu o senzaţie plăcută de răcoreală. Măcar 
tabloul acesta, pe care-l acoperea cu trupul lui, nu i-l va 
lua nimeni. Intoarse capul spre ușă, pentru a putea 
observa femeile când vor reveni în odaie. 

Ele nu se odihniră prea mult și se întoarseră îndată; 
Grete o prinse pe mama de mijloc aproape purtând-o pe 
sus. 

— Ei, acum ce mai luăm? spuse fata privind în jur. 

Deodată dădu cu ochii de Gregor, cätärat pe perete. 
Nu izbuti să-și păstreze cumpătul decât, probabil, 
pentru că era și mama de faţă; își plecă faţa spre ea, 
pentru a o împiedica să se uite în jur, și-i vorbi 
precipitat, tremurând toată: 


— Vino, nu vrei să mergem mai bine, pentru o clipă, 
îndărăt în sufragerie? 

Gregor înţelese limpede intenţia Gretei; voia s-o pună 
pe mama la adăpost, pentru ca după aceea să-l gonească 
de pe perete. Ei bine, n-avea decât să încerce! Sta 
întins, cât era de lung, pe tabloul lui și n-avea de gând 
să renunţe și la acesta. Mai degrabă îi va sări surorii în 
cap. 

Dar cuvintele rostite de Grete nu avură alt rezultat, 
decât s-o neliniștească pe mama sa, care făcu un pas 
într-o parte, zări imensa pată cafenie de pe tapetul 
înflorat, scoase un țipăt și, până să-și dea seama că era 
vorba de Gregor, icni cu glas strident și sugrumat: 

— O, Doamne! O, Doamne!, apoi căzu pe canapea, cu 
braţele întinse în lături, parcă a renunțare totală, si 
rămase nemișcată. 

— Uf, Gregor! strigă Grete, amenintändu-l cu pumnul 
și sfredelindu-l cu privirea. 

Erau primele cuvinte pe care i le adresa direct, de 
când se metamorfozase. Apoi Grete alergă în camera 
alăturată, pentru a aduce niscaiva săruri, cu care s-o 
trezească pe mama din leșin; Gregor se hotări să dea și 
el o mână de ajutor - pentru salvarea tabloului mai era 
timp și după aceea; dar se lipise puternic de tablou și 
trebui să facă un efort violent pentru a se desprinde; 
alergă îndată în camera de alături, ca și cum ar fi fost în 
stare s-o ajute pe Grete cu sfatul, ca odinioară; dar 
trebui să rămână inactiv în spatele ei, în timp ce ea 
răscolea febril printre sticlute; ba o mai și sperie, când 
fata se întoarse și dădu cu ochii de el; o sticlutä li scăpă 
pe jos si se făcu tändäri; un ciob îl răni pe Gregor la 
faţă, în timp ce doctoria coroziva îi scălda piciorușele; 
fără să mai întârzie, Grete luă atâtea sticlute, câte putea 
ține în mână, și alergă îndărăt la mama, închizând usa 
cu piciorul. Gregor se văzu așadar izolat de mama, care 
era poate pe moarte, din cauza lui; ușa nu putea s-o 
deschidă, de teamă ca nu cumva s-o pună pe fugă pe 


sora lui, și ea trebuia să rămână lângă mamă; n-avea 
altceva de făcut, decât să aștepte. Chinuit de remușcări 
și de îngrijorare, începu să se târască peste tot, se 
cățăra pe pereţi, pe mobile și pe tavan, apoi, cuprins de 
disperare și simțind că totul parcă i se învârte în jur, 
căzu lat în mijlocul mesei celei mari. 

Trecu o vreme; Gregor sta locului, istovit; în jur 
domnea liniște - poate că era semn bun. Deodată se auzi 
soneria. Servitoarea era încuiată, firește, în bucătărie, 
așa că trebui să se ducă chiar Grete să deschidă. Venise 
tata. 

—Ce s-a întâmplat? fură primele lui cuvinte; fără 
îndoială că înfățișarea fetei îl făcuse să bănuiască ceva. 
Grete răspunse cu glas înfundat - probabil își ascunsese 
faţa la pieptul tatălui: 

— A leșinat mama dar acum îi e mai bine; Gregor a 
ieșit din ascunzătoare! 

— Mă așteptam la una ca asta, răspunse tata, de când 
vă tot spun eu, dar cine se-ntelege cu voi, femeile! 

Gregor își dădu seama că tata interpreta greșit 
lămuririle laconice ale fetei și-și închipuia că fiul lui se 
făcuse vinovat de vreo violenţă. De aceea Gregor trebuia 
să încerce acum să-l îmbuneze, căci de explicaţii mai pe 
larg n-avea nici timp și nici nu era în stare. Așa că se 
refugie lângă ușa camerei lui și se lipi de ea, pentru ca, 
atunci când va intra în sufragerie, tata să vadă 
numaidecât buna intenţie a lui Gregor de-a se întoarce 
în odaia sa, și să-și dea seama că nu e nevoie să-l 
gonească cu forța. Ci doar să-i deschidă ușa pentru ca el 
să dispară numaidecât. 

Dar tata nu era în dispoziţia de-a observa asemenea 
subtilitäti. 

— Aha! strigă el de cum intră, cu o intonatie de mânie 
sitotodatä de bucurie. 

Gregor își depărta capul de ușă și-l ridică spre tatăl 
lui. Dar nu-și închipuise să-l vadă așa, cum arăta acum; 
e drept că, în ultima vreme, se lăsase furat de noul său 


obicei de-a se cätära peste tot și uitase să se mai 
intereseze, ca la început, de toate evenimentele din 
restul apartamentului; și doar trebuia să se aștepte la 
unele schimbări. 

Totuși, totuși... mai era acesta într-adevăr tatăl lui? 
Era oare același om, care ședea ghemuit în pat, ostenit, 
atunci când Gregor pleca altădată la drum; care, la 
întoarcere, îl primea îmbrăcat în halat, șezând în fotoliu; 
care nici măcar nu mai era în stare să se scoale și se 
mulțumea doar să ridice braţele în semn de bucurie; și 
care, în cursul rarelor plimbări familiale - în două-trei 
duminici din an și în zilele de mare sărbătoare - se târa 
anevoie între Gregor și mama, deși mergeau destul de 
încet; acel bătrânel care umbla încotoșmănat într-un 
palton răpănos, sprijinindu-se cu grijă în baston, și care, 
când voia să spună ceva, se oprea în loc și-și chema 
însoțitorii lângă el? 

Acum însă își revenise atât de bine, încât Gregor nu-l 
mai recunoștea; avea pe el o uniformă albastră, strânsă 
pe corp și cu nasturi aurii, cum purtau ușierii 
instituţiilor bancare; peste gulerul înalt și rigid al 
uniformei se revărsa o gușă dublă, bine împlinită; 
umbrită de sprâncene stufoase, privirea ochilor lui negri 
täsnea vioaie și tânără; părul alb, de obicei răvășit. Si-l 
pieptănase cu cărare în creștet și-l ferchezuise cu grijă. 
Bătrânul își aruncă pe canapea șapca, pe care era 
brodată monograma unei bănci oarecare - făcând-o să 
descrie un arc de cerc de-a curmezișul camerei - apoi, 
răsfrângându-și pulpanele lungi ale surtucului spre 
spate și vârând mâinile în buzunare, se îndreptă spre 
Gregor, cu o privire cruntă. Nici el singur nu știa ce 
trebuia să facă; în orice caz päsea rar, ridicând 
picioarele mult în sus, iar Gregor privi uimit la grosimea 
neobișnuită a tălpilor de la bocanci. Dar nu se mulțumi 
doar să privească, întrucât știa chiar din primele zile ale 
noii lui existente, că tata considera severitatea excesivă 
ca singura atitudine potrivită față de fiul său. Așa că 


Gregor începu să se retragă dinaintea lui, oprindu-se ori 
de câte ori bătrânul sta pe loc, și pornind din nou la cea 
mai mică mișcare a lui. Dădură astfel ocol camerei de 
mai multe ori, fără ca să se petreacă ceva hotărâtor, ba 
chiar fără ca ritmul lent al mișcărilor să dea impresia că 
ar fi vorba de-o urmărire. De aceea Gregor rămase 
deocamdată pe podele, de teamă ca nu cumva tatăl sau, 
văzându-l catärändu-se pe pereţi sau pe plafon, să-și 
imagineze că avea vreo intenţie rea. Gregor întrevedea 
limpede, firește, că nu putea rezista multă vreme la 
această alergătură, dat fiind că, în timp ce tatăl său 
făcea un singur pas, el trebuia să-și miște de 
nenumărate ori piciorușele. Începu să simtă că-și pierde 
răsuflarea, mai ales că nici înainte vreme nu se prea 
putuse lăuda cu plămânii. Mergea astfel șerpuind într- 
una și, stăpânit de gândul de a-și păstra toate forţele în 
vederea unui efort suprem, abia dacă-și mijea ochii; iar 
zăpăceala care-l cuprinsese îl făcu să nu se mai 
gândească decât la fugă, ca singurul mijloc posibil de 
scăpare, uitând că mai avea la dispoziţie și pereţii, chiar 
dacă erau mascaţi în parte de mobile frumos sculptate, 
pline de horbote și dantele. 

Deodată ceva trecu în zbor ușor chiar pe lângă el, 
căzu jos și se duse de-a dura înaintea lui. Era un măr; 
numaidecât zbură și al doilea după el; de spaimă, 
Gregor se opri pe loc; era inutil să alerge mai departe, 
de vreme ce tatăl lui se hotărâse să-l bombardeze. 
Acesta își umpluse buzunarele din fructiera de pe bufet 
și acum arunca măr după măr, deocamdată fără să 
ochească precis. Merele mici și roșii se rostogoleau pe 
jos și se ciocneau între ele, de parcă erau electrizate. Un 
măr, aruncat fără multă forţă, atinse spinarea lui 
Gregor, dar lunecă pe ea fără să-i facă vreun rău; 
următorul însă, care veni numaidecât, se înfipse pur și 
simplu în spinarea lui; Gregor încercă să se târască mai 
departe, ca și cum ar fi sperat că - deplasându-se - va 
putea scăpa de îngrozitoarea durere care-l săgetase pe 


neașteptate; dar se simţi țintuit locului și se întinse cât 
era de lung, pierzându-și cunoștința cu totul. Cu o 
ultimă privire mai văzu ușa de la camera lui 
deschizându-se brusc, apoi pe sora lui tipänd și alergând 
după mama, care fugea înainte, fără bluză, întrucât 
Grete i-o scosese în timpul leșinului pentru a o ajuta să 
respire mai ușor; văzu de asemeni cum mama se repezi 
spre tata, pierzându-și pe drum fustele descopciate și 
împiedicându-se în ele, apoi cum îl cuprinse cu braţele 
pe după gât, lipindu-se de el, și cum - în timp ce lui 
Gregor i se împăienjeniseră ochii - îl implora să crute 
viaţa fiului lor. 


III 


Mărul rămase înfipt în carnea lui - amintire palpabilă 
- întrucât nimeni nu îndrăznise să-l scoată de-acolo; iar 
grava rană, de pe urma căreia zăcu mai bine de o lună, 
părea să-i fi amintit chiar și tatălui său că, în ciuda 
tristei și respingătoarei forme actuale, Gregor era totuși 
un membru al familiei, pe care nu-l putea trata ca pe-un 
dușman, și că datoria familiei era să-și înfrângă 
dezgustul și să-l tolereze, pur și simplu să-l tolereze. 

Și chiar dacă, din cauza rănii, Gregor își pierduse 
mult din agilitate, probabil pentru totdeauna, şi-i 
trebuiau deocamdată minute întregi pentru a traversa 
camera, ca un bătrân invalid - de cätärat pe pereţi nici 
nu mai putea fi vorba - totuși obținuse, în schimbul 
acestei agravări a stării sale, o compensație care i se 
părea satisfăcătoare: ușa sufrageriei se deschidea acum 
în fiecare seară și Gregor - care începea să 
supravegheze nerăbdător ușa cu un ceas, două înainte - 
putea să vadă, din ascunzișul camerei sale întunecate, 
întreaga familie stând la masa luminată, și putea asculta 
discuţiile, cu încuviințarea lor, deci cu totul altfel decât 
înainte. 

Desigur că nu mai erau discuţiile insufletite de 
altădată, la care Gregor se gândea totdeauna cu 
nostalgie când se vâra în așternutul jilav al vreunei 
cămăruţe de hotel. Acum nu prea aveau multe să-și 
spună. Tata adormea în fotoliul său îndată după cină; 
mama și sora se îndemnau reciproc la tăcere; aplecată, 


la lumina lămpii, mama broda rufărie fină pentru un 
magazin de lenjerie; sora, care se angajase vânzătoare, 
învăța seara stenografia și franceza, pentru a putea 
obține cândva un post mai bun. Tata se trezea uneori și, 
ca și cum n-ar fi dormit între timp, îi spunea mamei: „Ce 
mult mai lucrezi azi!”, apoi adormea la loc, în vreme ce 
mama și sora își zâmbeau ostenite. 

Stăpânit de un fel de încăpățânare capricioasă, tata 
refuza să-și scoată livreaua, chiar și acasă; și pe când 
halatul de casă atârna inutil în cuier, el atipea în fotoliul 
lui, complet îmbrăcat, de parcă ar fi vrut să fie gata de 
serviciu în orice clipă și s-ar fi așteptat să audă, chiar și 
aici, chemarea vreunui superior. Din această cauză 
uniforma lui, care nu fusese nouă nici când o primise, își 
pierdea din strălucire pe zi ce trecea, oricâtă grijă aveau 
mama și Grete s-o curețe; iar Gregor privea adeseori 
seri întregi la acest surtuc, plin tot de pete și cu nasturii 
lustruiti lună, în care bătrânul tată dormea cât se poate 
de incomod, dar liniștit. 

De-ndată ce bătea ora zece, mama încerca să-l 
trezească pe tata vorbindu-i încetișor, apoi căuta să-l 
convingă că e vremea de mers la culcare, întrucât ăsta 
nu e somn adevărat, iar el, care trebuia să fie la serviciu 
dimineaţa la șase, are nevoie să doarmă bine. Dar, cu 
încăpățânarea care pusese stăpânire pe el de când era 
ușier, bătrânul stăruia totdeauna să mai rămână la 
masă, deşi adormea numaidecät din nou, cu 
regularitate, iar după aceea cu greu mai putea fi 
determinat să se mute din fotoliu în pat. Oricât insistau 
apoi mama și Grete, avertizându-l în fel și chip, el 
clătina încetișor din cap timp de un sfert de oră, fără a 
deschide ochii și fără a se scula. Mama îl trăgea de 
mânecă, îi șoptea la ureche cuvinte măgulitoare, Grete 
își lăsa lucrul pentru a sări în ajutorul mamei, dar totul 
fără niciun rezultat. Bătrânul se înfunda și mai adânc în 
fotoliu. Abia când femeile îl apucau de subsuori, el își 
mijea ochii și obișnuia să spună: „Ce mai viaţă! Asta e 


odihna bätränetelor mele?” Apoi, sprijinit de cele două 
femei, se ridica anevoie, de parcă și-ar fi fost sie-însuși o 
povară nespusă, se lăsa condus până la ușă, le făcea 
semn să plece și-și continua singur drumul, în timp ce 
mama arunca în grabă broderia, iar Grete tocul, pentru 
a alerga pe urma lui, ca să-l ajute mai departe. 

Cine oare, din această familie trudită și ostenită peste 
măsură, ar fi avut timp să se ocupe de Gregor mai mult 
decât era strict necesar? Bugetul familiei se redusese 
tot mai mult; până la urmă concediaseră și slujnica; o 
femeie de serviciu angajată cu ora, o namilă ciolănoasă, 
cu părul alb fluturându-i în jurul capului, venea 
dimineaţa și seara pentru treburile mai grele; de rest se 
îngrijea mama, bineînţeles, paralel cu brodatul care nu 
se mai termina. Ajunseseră chiar să vândă diferite 
bijuterii de familie, pe care mama și Grete le purtau 
odinioară, cu nespusă bucurie, la petreceri și sărbători - 
și lucrul acesta îl afla Gregor seara, când discutau 
despre preţurile obţinute. Dar cel mai puternic motiv de 
nemulțumire era, totdeauna, faptul că nu puteau 
renunţa la apartamentul acesta - mult prea mare pentru 
posibilităţile actuale - întrucât nu știau cum să-l mute și 
pe Gregor. Însă acesta își dădea seama că nu numai 
reticentele cu privire la el îi împiedicau să se mute, căci 
pe el l-ar fi putut transporta într-o ladă corespunzătoare, 
cu câteva găuri mici pentru aer; ceea ce oprea familia să 
schimbe locuința era descurajarea totală care-o 
cuprinsese și gândul că fuseseră loviți de-o nenorocire 
cum nu mai era alta în cercul lor de rude și prieteni. 
Toate obligaţiile pe care lumea le impune celor sărmani, 
le îndeplineau cu vârf și îndesat: tata se ducea să 
cumpere de mâncare funcţionarilor de la bancă, mama 
se jertfea trudind pentru rufăria altora, Grete alerga de 
colo până colo îndărătul tejghelei pentru a răspunde la 
chemările clienţilor; dar asta era tot ce putea face 
familia cu forţele ei proprii. Lui Gregor parcă i se 
redeschidea rana din spinare când le vedea pe mama și 


pe Grete revenind în sufragerie, după ce-l culcau pe 
tata, apoi lăsând lucrul deoparte și apropiindu-si 
capetele, în timp ce mama spunea: „Inchide ușa de colo, 
Grete!”; Gregor rămânea atunci din nou în întuneric, pe 
când alături femeile își amestecau lacrimile sau 
rămâneau cu ochii secati, atintiti spre masă. 

Gregor își petrecea zilele și nopţile aproape fără 
somn. Din când în când se gândea ca, de-ndată ce se va 
deschide ușa, să ia din nou în mână toate treburile 
familiei, ca odinioară. În gândurile lui își făceau iar 
apariția - după o lungă absenţă - directorul și 
managerul, funcționarii comerciali si practicanti, 
servitorul cel greoi la minte, cei doi-trei prieteni de la 
alte firme, o cameristă de la un hotel din provincie - 
amintire fugară, dar dragă -, o casierita dintr-un 
magazin de pălării, căreia îi făcuse curte în mod serios, 
dar prea șovăitor; toţi reveneau ca prin ceaţă, 
amestecându-se cu chipuri necunoscute sau uitate de 
mult; dar, în loc să-i ajute lui și familiei, rămâneau 
inaccesibili, iar Gregor era bucuros când toate 
fantasmele acestea dispăreau din nou în beznă. Apoi îi 
pierea pofta de-a mai purta de grijă familiei și simţea că- 
l cuprinde mânia din cauza proastei îngrijiri pe care i-o 
dădeau; și, cu toate că nu știa nici el singur ce-ar fi 
poftit să mănânce, făcea planuri cum să ajungă în 
cămară și să ia de-acolo tot ce i se cuvenea, chiar dacă 
nu-l îndemna foamea. Fără să-și mai bată capul cam ce- 
ar putea să-i placă lui Gregor, Grete venea pe fugă, 
dimineaţa și la prânz, înainte de a pleca la magazin, și 
împingea cu piciorul în camera lui o mâncare oarecare, 
pe care seara o scotea cu mătura afară, fără a ţine 
seama dacă ciugulise din ea sau - de cele mai multe ori 
- dacă o atinsese. Curätenia camerei, de care se ocupa 
acum seara, o expedia cât putea mai repede. Dâre de 
murdărie brăzdau pereţii, iar pe alocuri se-nsirau 
grămăjoare de praf și gunoi. La început, Gregor se așeza 
semnificativ în diferite colțuri, pentru ca sora lui, venind 


în cameră, să înțeleagă reproșul tacit. Dar putea sta 
acolo săptămâni în șir, că Grete tot nu deretica; vedea fi 
ea murdăria, întocmai ca Gregor, dar se hotărâse s-o 
lase așa cum era. Aceasta n-o împiedica să stăruie - cu 
romantica ei sensibilitate, care emotionase întreaga 
familie - ca dereticatul camerei lui Gregor să fie lăsat în 
seama ei. 

O dată, mama se apucă de curăţenie generală la 
Gregor în cameră, folosind mai multe găleți cu apă, spre 
disperarea acestuia, care se refugie de umezeală pe 
canapea, unde rămase nemișcat și amărât. Dar mama nu 
scăpă de pedeapsă: de-ndată ce Grete observă, seara, 
schimbarea din odaia lui Gregor, fugi în sufragerie, 
ofensată la culme, și izbucni într-un plâns cu sughituri, 
cu toate că mama își frângea mâinile, implorând-o să se 
liniștească; tata sări speriat din fotoliul unde atipise și 
privi scena cu neputincioasă nedumerire; apoi, agitația 
îi cuprinse pe toţi; tata îi făcu, pe de o parte, reproșuri 
mamei că n-o lăsa pe fată să aibă grijă de curăţenie, iar 
pe de altă parte tipa la Grete, că nu-i va mai îngădui 
niciodată să deretice în camera lui Gregor; între timp, 
mama se străduia să-l târască în dormitor pe bătrânul 
care-și ieșise din fire, pe când Grete, suspinând din 
rărunchi, bătea cu pumnii ei mici în masă; iar Gregor 
șuiera din răsputeri, de furie că nimeni nu se gândise să 
închidă ușa, pentru a-l scuti de acest spectacol și 
scandal. 

Dar chiar dacă Grete, obosită de slujba ei, se săturase 
să-i tot poarte de grijă fratelui ei, ca mai-nainte, totuși n- 
ar fi fost nevoie ca mama să-i ia locul și nici ca Gregor 
să fie neglijat. Căci acum aveau o femeie de ajutor. 
Această vădană bătrână, care scăpase în viaţa ei din 
multe nenorociri, numai datorită ciolanelor ei solide, nu 
simţea nicio repulsie față de Gregor. Fără a fi curioasă 
din fire, deschisese într-o zi, întâmplător, ușa camerei 
acestuia și rămăsese cu mâinile încrucișate pe burtă, 
uitându-se la făptura aceea care, luată prin surprindere, 


alerga zbuciumându-se de colo până colo, deși n-o 
amenința nimeni. De atunci nu trecea nicio zi fără ca 
femeia să nu deschidă ușa în treacăt, dimineaţa și seara, 
și să privească înăuntru la Gregor. La început îl chema 
la ea, strigându-l cu cuvinte pe care le socotea 
prietenoase: „la vino-ncoace, gândacule!” sau „Uite-l si 
pe gândacul ăsta bătrân”. Dar Gregor nu răspundea în 
niciun fel la asemenea chemări, ci rămână la locul lui, 
nemișcat, de parcă nici nu s-ar fi deschis ușa. 

În loc ca familia s-o lase pe această bătrână să-l 
deranjeze inutil, oricând avea poftă, mai bine ar fi pus-o 
să deretice zilnic odaia! 

Într-o zi, când ploaia izbea puternic în geam, 
prevestind parcă primăvara, Gregor era grozav de 
nervos și, când slujnica începu să-l cheme, ca de obicei, 
se îndreptă spre ea, încet și greoi, ca și cum ar fi vrut s- 
o atace Dar, în loc să se sperie, femeia apucă un scaun 
de lângă ușă și-l ridică în sus, așa cum stătea acolo, cu 
gura deschisă, intenţia sa era clară: urma să își inchidă 
gura de abia după ce scaunul se va fi abătut pe spinarea 
lui Gregor. 

—Ei? Asta-i tot? întrebă ea când îl văzu pe Gregor 
făcând stânga-mprejur; apoi, cu un gest potolit, puse 
scaunul îndărăt la locul lui. 

Gregor nu mai mânca acum aproape nimic. Doar când 
trecea întâmplător pe lângă mâncarea ce-i fusese 
pregătită, lua o îmbucătură, mai mult în joacă, o ţinea în 
gură ore de-a rândul, apoi o scuipa de cele mai multe ori 
pe jos. La început se gândise că ceea ce îi tăia pofta de 
mâncare era tristețea pricinuită de halul jalnic în care 
ajunsese camera lui; dar se-nșelase, întrucât se 
împăcase foarte repede cu noul ei aspect. Ai casei se 
obișnuiseră să care la el în odaie toate lucrurile, ce nu-și 
găseau loc altundeva - și erau destule asemenea lucruri, 
mai ales de când una din camerele apartamentului 
fusese închiriată la trei locatari. Acești domni serioși - 
toți trei aveau bărbi mari, după cum constată Gregor 


într-o zi, prin crăpătura ușii - ţineau foarte mult la buna 
rânduială nu numai a camerei lor, ci a întregii 
gospodării și mai ales a bucătăriei, câtă vreme locuiau 
aici cu o chirie. Nu suportau să vadă lucruri inutile și, 
mai ales, murdare. În plus, aduseseră cu ei aproape tot 
ceea ce le era necesar. Din această cauză deveniseră 
inutile multe obiecte, pe care familia nici nu le putea 
vinde și nici nu se îndura să le arunce. Toate acestea 
luară calea camerei lui Gregor. În curând le urmă lada 
cu cenușă și găleata de gunoi din bucătărie. Tot ceea ce 
nu-și afla întrebuințare, pentru moment, era aruncat pur 
și simplu în camera lui Gregor, de către femeia de 
serviciu, care era totdeauna grăbită; din fericire, Gregor 
nu vedea, în general, decât obiectul respectiv și mâna 
care-l ţinea. Probabil că bătrâna avea intenţia să le ia 
de-acolo, la prima ocazie, sau să le arunce pe toate 
deodată; dar, în realitate, ele rămâneau chiar pe locul 
unde fuseseră azvârlite de la bun început, afară doar 
dacă nu le clintea Gregor de acolo, mai întâi din nevoia 
de a-și croi drum pe unde să se târască, mai apoi pentru 
că operaţia aceasta îi făcea din ce în ce mai multă 
plăcere - deși după asemenea exerciţii rămânea ore 
întreg nemișcat, obosit de moarte și trist. 

Intrucät locatarii luau uneori masa de seară acasă, în 
sufrageria comună, ușa dintre aceasta și camera lui 
Gregor rămânea închisă în serile respective; dar Gregor 
renunţă foarte ușor la deschiderea ușii, că doar și în alte 
seri, când ușa era deschisă, se întâmpla să nu profite de 
acest lucru, ci să stea ascuns în ungherul cel mai 
întunecos, fără ca familia să bage măcar de seamă. 

O dată, însă, femeia de serviciu lăsă ușa dinspre 
sufragerie întredeschisă; și ușa rămase astfel crăpată 
până seara când domnii locatari veniră în sufragerie și 
aprinseră lumina. Se așezară la capătul mesei unde 
ședeau odinioară tata, mama și Gregor, își despăturiră 
servetele și așteptară cu furculita și cuțitul în mână. 
Îndată se ivi în ușă mama, cu un castron de rasol și, 


imediat în spatele ei, Grete cu un castron de cartofi plin 
cu vârf. Mâncarea aburea intens, scoțând adevăraţi nori. 
Chiriașii se  plecară deasupra castroanelor puse 
dinainte, de parcă ar fi vrut să le verifice până a nu 
începe să mănânce; și într-adevăr, cel care ședea la 
mijloc și părea să fie o adevărata autoritate faţă de 
ceilalţi doi, tăie o bucată de carne în două, așa cum se 
afla în castron, probabil pentru a controla dacă este 
destul de frageda și dacă nu cumva e cazul s-o trimită 
îndărăt la bucătărie. Se arătă mulţumit, iar mama și 
sora, care priviseră cu încordare la toată operaţia, 
porniră să zâmbească ușurate. 

Familia însăși mânca la bucătărie. Totuși, înainte de a 
se duce acolo, tata venea în sufragerie, se înclina o 
singură dată, cu șapca în mână, și făcea apoi înconjurul 
mesei. Chiriașii se ridicau tustrei și mormăiau ceva în 
barbă. După ce rămâneau singuri, mâncau fără a scoate 
aproape niciun cuvânt. Lui Gregor i se părea ciudat că, 
dintre zgomotele de la masă, se auzea mai intens doar 
scrâșnetul dinţilor mestecänd, ca si cum cei trei ar fi 
vrut să-i arate prin asta că, pentru a mânca ai nevoie de 
dinți buni și că și cele mai strașnice mandibule nu fac 
doi bani dacă n-au dantură. 

Mi-e foame și mie, își mărturisi Gregor îngrijorat, dar 
nu de asemenea lucruri. Cum mai înfulecă locatarii 
ăștia! În timp ce eu mor de foame! 

Gregor nu-și amintea s-o mai fi auzit pe sora lui 
cântând la vioară, în tot acest răstimp; tocmai în seara 
aceasta însă, sunetul viorii răsună dinspre bucătărie. 
Chiriașii abia terminaseră de cinat, cel din mijloc 
scosese un ziar, din care dăduse câte o foaie celorlalţi 
doi, iar acum citeau toţi, rezemati comod pe spate, și 
fumau. Când începu cântecul viorii, deveniră cu toţii 
atenţi și se duseră, în vârful picioarelor, până la ușa 
antreului lângă care se oprirä, gramäditi unul într-altul. 

Dar pașii lor se auziseră, totuși, până-n bucătărie 
întrucât tata le strigă: 


— Vă supără cumva vioara, domnilor? Poate înceta 
numaidecât. 

— Dimpotrivă, spuse domnul din mijloc, n-ar vrea 
domnișoara să vină înăuntru și să cânte aici în cameră, 
unde e mai plăcut și mai comod? 

— Firește că da! strigă tatăl, de parcă el ar fi fost cel 
care cânta la vioară. 

Domnii se reîntoarseră în cameră și așteptară. După 
puţin veni și tatăl cu un pupitru de note, apoi mama cu 
notele și, în fine, sora cu vioara. Grete pregăti totul, 
liniștit, pentru a începe să cânte; părinţii, care nu mai 
dăduseră până acum camere cu chirie, exagerau cu 
politetea față de chiriași, neîndrăznind nici măcar să se 
așeze în propriile lor fotolii; tatăl se rezemă de ușă, cu 
mâna dreaptă vârâtă între doi nasturi ai livrelei 
încheiate corect; mamei, însă, îi oferise unul dintre 
domni un fotoliu și ea ședea acum într-un ungher, 
deoparte, întrucât lăsase fotoliul în locul unde, 
întâmplător, îl pusese chiriașul. Sora începu să cânte; 
tata și mama îi contemplau cu atenţie mișcările mâinilor 
- fiecare de la locul său. Atras de cântecul viorii, Gregor 
îndrăzni să înainteze puţin și se trezi cu capul în 
sufragerie. Aproape nici nu-l mai surprindea faptul că, 
în ultima vreme, uitase cu totul de grija de-a nu deranja 
pe ai casei, grijă de care fusese atât de mândru 
odinioară. Si, în fond, abia acum ar fi avut mai multe 
motive să stea ascuns, întrucât, din cauza prafului care-i 
năclăise camera și care se ridica în aer la cea mai mică 
mișcare, era colbăit tot și târa după el, pe spinare și pe 
laturi, scame, fire de păr și resturi de mâncare; totul îi 
devenise acum mult prea indiferent, pentru a se mai 
întoarce pe spate și a se curäti frecându-se de covor, 
cum făcea înainte vreme de mai multe ori pe zi. În ciuda 
halului în care se afla, nu se sfii să înainteze câţiva pași 
pe dușumelele impecabil lustruite ale sufrageriei. 

Firește că nimeni nu băgă de seamă. Familia era cu 
totul vrăjită de cântecul viorii; în schimb chiriașii, care 


stătuseră la început cu mâinile în buzunare, mult prea 
aproape de pupitru, ca și cum ar fi vrut să urmărească 
notele - ceea ce sigur că o stânjenea pe Grete - se 
retraseră curând lângă fereastră, vorbind destul de tare, 
cu capetele plecate, și rămaseră acolo sub privirile 
îngrijorate ale tatălui. Se vedea destul de limpede că 
păreau inselati în speranţa lor de-a auzi o piesă de 
vioară frumoasă sau măcar agreabilă, că se și 
saturaseră si că doar politetea îi determina să mai 
suporte această tulburare a siestei. Mai cu seamă felul 
în care suflau în aer fumul trabucurilor, pe nas sau pe 
gură, vădea o mare nervozitate din partea lor. Si, cu 
toate acestea, Grete cânta atât de frumos! Faţa îi era 
aplecată pe-o parte, iar privirea urmărea, încordată și 
tristă, notele de pe portativ. Gregor mai înainta putin, 
cu capul cât mai aproape de podea, încercând să-i 
întâlnească privirea. 

Oare era doar un simplu animal, când muzica îl 
emotiona atât de profund? 

Avea impresia că descoperă, în fine, calea către hrana 
necunoscută, pe care o dorea atât de mult. Se hotări să- 
și facă drum până lângă Grete, apoi s-o tragă de fustă 
pentru a-i da să înţeleagă că trebuie să vină cu vioara în 
camera lui, întrucât nimeni dintre cei de față nu-i 
aprecia arta atât de mult, ca el. După aceea n-o va mai 
lăsa să plece din odaia lui, cel puţin atât timp cât va mai 
fi el în viaţă; aspectul lui înspăimântător îi va fi, pentru 
prima oară, de folos; va sta de pază la toate ușile 
camerei sale și se va repezi, pufnind, împotriva 
agresorilor; dar Grete trebuia să rămână nu din 
constrângere, ci de bunăvoie; să se așeze pe canapea, 
lângă fratele ei, și să-l asculte în sfârșit; voia să-i 
destăinuie că avusese intenţia fermă s-o dea la 
conservator și că, dacă nu s-ar fi întâmplat între timp 
nenorocirea, le-ar fi comunicat tuturor hotărârea sa la 
Crăciunul trecut - oare a și trecut Crăciunul? - fără a 
ţine seama de eventualele lor împotriviri. Sora lui va fi 


mișcată de această declaraţie și va izbucni în lacrimi; iar 
Gregor se va sălta până la umărul ei și o va săruta pe 
gât, mai ales că, de când se ducea la slujbă, Grete nu 
mai purta cordeluţă si guleraș, ci umbla cu gâtul 
decoltat. 

— Domnule Samsa! strigă domnul din mijloc; apoi, 
fără a mai rosti vreun cuvânt, îi arătă tatălui, cu degetul, 
pe Gregor, care înainta încet. 

Vioara amuti, iar domnul din mijloc le zâmbi 
prietenilor lui, dând din cap, după care privi din nou 
spre Gregor. Tatălui i se păru mai urgent să-i liniștească 
pe locatari, decât să-l scoată pe Gregor de-acolo, deși 
aceștia nu păreau deloc alarmati, iar Gregor părea să-i 
amuze mai mult decât vioara. Tatăl alergă spre ei, cu 
braţele întinse în lături, și încercă să-i împingă spre 
camera lor, împiedicându-i totodată să-l mai vadă pe 
Gregor. Dar ei începură să se cam enerveze, fără a se 
putea ști precis, dacă era din cauza purtării tatălui sau a 
faptului că începeau să-și dea seama de vecinătatea ce 
le fusese impusă, fără știrea lor. Îi cerură explicaţii 
domnului Samsa, ridicând și ei braţele în sus și 
trăgându-se nervoși de barbă, apoi porniră spre camera 
lor, dar foarte încet. Între timp, Grete, care se pierduse 
cu totul atunci când se oprise din cântat, își reveni; mai 
stătu o vreme cu vioara și arcușul în mâinile ce atârnau 
moi în jos și privi notele de parcă ar fi vrut să mai cânte; 
apoi se reculese brusc, puse instrumentul în poala 
mamei, care mai ședea încă în fotoliu și abia își trăgea 
răsuflarea, după aceea dădu buzna în camera spre care 
se îndreptau chiriașii, zoriti din urmă de bătrânul 
Samsa. Se putea vedea cum, sub mâinile îndemânatice 
ale fetei, plăpumile și pernele din paturi zburau prin aer 
pentru a se rândui la locul lor. Mai înainte ca locatarii să 
fi ajuns în camera lor, Grete terminase de așternut 
paturile și se și strecurase afară. Tatăl părea să fi căzut 
din nou pradă toanelor lui bizare, întrucât uitase de 
respectul pe care-l datora chiriașilor. El insistă și-i 


împinse într-una până când, ajuns în pragul ușii, domnul 
din mijloc bătu o dată puternic cu piciorul în podea, 
făcându-l pe bătrân să se oprească locului. 

— Vă aduc la cunoștință prin aceasta, spuse el, 
ridicând mâna și căutând cu privirea și pe cele două 
femei, că date fiind condiţiile respingătoare ce domnesc 
în această familie - după aceste cuvinte, luă o hotărâre 
bruscă și scuipă pe jos - voi părăsi camera imediat. 
Firește că nu voi plăti absolut nimic pentru zilele cât am 
stat aici, și voi mai chibzui dacă nu e cazul să vă cer 
chiar și daune, care - credeti-mä - vor fi foarte ușor de 
motivat. 

Apoi tăcu, privind fix înaintea lui și așteptând parcă 
ceva. Într-adevăr, cei doi prieteni interveniră și ei. 

— Şi noi plecăm imediat. 

După aceasta, domnul din mijloc apucă violent clanta 
și trânti ușa răsunător. 

Clătinându-se și căutând sprijin în jur cu mâinile, tatăl 
se îndreptă spre fotoliu și-și dădu drumul să cadă de sus 
în el; ai fi zis că s-a întins pentru obișnuitul lui somn de 
după cină; doar tremurul zvâcnit al capului arăta că nu 
dormea câtuși de puţin. In tot acest răstimp, Gregor 
stătuse liniștit în locul unde-l surprinseseră chiriașii. 
Deceptia esuärii planului său, dar poate și slăbiciunea 
datorită prelungitei înfometări îl făcea incapabil să se 
urnească din loc. Se temea de iminenta certă a unei 
catastrofe generale, ce trebuia să se abată asupra lui, și 
aștepta. Nu-l sperie nici măcar sunetul răsunător al 
viorii pe care mama o scăpă din poală, unde o tinuse 
până atunci cu degetele tremurând. 

— Dragii mei părinţi, spuse sora, bătând cu mâna în 
masă în chip de introducere, așa nu mai merge. Dacă 
voi, poate, nu vă daţi seama, eu îmi dau perfect. Nu 
vreau să rostesc numele fratelui meu în fața acestui 
monstru, de aceea spun numai atât: trebuie să căutăm 
să ne descotorosim de el. Am încercat tot ceea ce era 
omenește cu putinţă pentru a-l îngriji și a-l suporta, și 


cred că nimeni nu ne poate reproșa nimic. 

— Are de-o mie de ori dreptate! spuse tata. 

Fără a-și fi putut regăsi încă respiraţia, mama începu 
să tușească înăbușit, cu mâna la gură, căpătând o 
expresie de demenţă în privire. 

Grete alergă la mama și o tinu de frunte. Tatăl, căruia 
cuvintele surorii lui Gregor păreau să-i fi limpezit 
gândurile, se așeză bätos pe un scaun și se juca într-una 
cu șapca printre farfuriile rămase pe masă de la cina 
chiriașilor, privind din când în când spre fiu-său, în 
tăcere. 

— Trebuie să ne descotorosim de el, se adresă Grete 
acum exclusiv tatălui său, întrucât mama nu mai auzea 
nimic din cauza tusei, altfel parcă văd c-o să vă bage pe- 
amândoi în mormânt. Când cineva muncește din greu, 
așa cum facem noi, nu mai poate îndura această veșnică 
tortură, ori de câte ori se întoarce acasă. M-am săturat 
până-n gât. 

Și izbucni într-un asemenea plâns, încât lacrimile 
începură să-i picure de sus pe faţa mamei, de pe care le 
șterse cu gesturi mecanice. 

— Dar ce să facem, fata mea? spuse tatăl înduioșat, 
vădind o surprinzătoare înţelegere. 

Grete ridică din umeri, exprimând astfel nehotărârea 
care o cuprinsese o dată cu plânsul și care destrămase 
atitudinea fermă dinainte. 

— Dacă ne-ar înţelege, reluă tata oarecum întrebător. 

Dar Grete, continuând să plângă, făcu un gest violent 
din mână, în semn că nici gând nu poate fi de așa ceva. 

— Dacă ne-ar înțelege, repetă bătrânul Samsa si 
închise ochii, ca pentru a-și reprezenta mai limpede 
convingerea fetei despre imposibilitatea acestui lucru, 
atunci poate că ar fi posibil să ne învoim cu el. Dar așa... 

— Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată! 
Trebuie să te eliberezi de gândul că el este Gregor. 
Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am 
crezut atâta vreme acest lucru. Dar cum ar putea să fie 


Gregor? Dacă ar fi fost el, ar fi înţeles de mult că nu e 
posibilă convietuirea între oameni și astfel de animale și 
ar fi plecat de bunăvoie. Atunci n-am mai fi avut niciun 
frate, dar ne-am fi putut continua viaţa și i-am fi cinstit 
memoria. Dar așa, animalul ăsta ne urmărește, ne 
gonește chiriașii, parc-ar vrea să pună stăpânire pe 
întreg apartamentul și să ne silească să înnoptăm pe 
uliţă. Uite, tată, ţipă ea deodată, iar începe! 

Cuprinsă de o groază pe care Gregor nu și-o putea 
explica, Grete o părăsi chiar și pe mama, smulgându-se 
de lângă fotoliul ei, părând gata s-o lase pradă 
monstrului, și se refugie în grabă îndărătul tatălui ei, 
care se sculă enervat, ridicând braţele în lături, ca 
pentru a o apăra. Dar Gregor nici nu se gândea să 
sperie pe cineva, și cu atât mai puţin pe Grete. Incepu 
doar să se întoarcă, pentru a se îndrepta spre camera 
lui; iar mișcarea aceasta produse stupoare, firește, 
întrucât slăbiciunea îl obligă să se ajute, în momentele 
dificile, cu capul, pe care-l ridica de mai multe ori, 
izbind apoi cu mandibulele în podea. Se opri și privi în 
jur. Familia părea să-și fi dat seama de bunele lui 
intenţii; spaima nu dăinuise decât o clipă. Acum îl 
priveau cu toţii, în tăcere și abätuti. Mama zăcea in 
fotoliu cu picioarele întinse și lipite strâns, abia mai 
ţinând ochii deschiși de istovită ce era; tatăl și Grete 
ședeau pe scaun unul lângă altul, iar fata își petrecuse 
braţul pe după gâtul bătrânului. 

Acum mă vor lăsa, probabil, să mă întorc, gândi 
Gregor și-și reluă truda. Nu se putea stăpâni să nu 
gâfâie de oboseală și, din când în când, trebuia să se 
odihnească. De altfel nimeni nu-l grăbea, îl lăsau în voia 
lui. După ce termină întoarcerea, porni îndată drept 
înainte spre camera lui. Era uimit de distanţa până acolo 
și nu înțelegea cum putuse face atâta drum, cu puţin 
timp înainte, dat fiind halul de slăbiciune în care se afla. 
N-avea în gând decât cum să se târască mai repede 
îndărăt, așa că nici nu observă tăcerea familiei, care nu-l 


tulbură cu niciun cuvânt, cu nicio exclamatie. Abia când 
ajunse în pragul ușii, întoarse capul, dar nu de tot, 
întrucât simţea cum începe să i se intepeneascä gâtul; 
mai văzu, totuși, că nu se schimbase nimic în urma lui, 
doar Grete se ridicase în picioare. Ultima lui privire fu 
pentru maică-sa, care adormise de-a binelea. 

Nici nu ajunse bine în cameră, când cineva și închise 
ușa precipitat, în urma lui, zăvorând-o bine și încuind-o. 
Zgomotul neașteptat, din spate, îl sperie pe Gregor atât 
de tare, încât i se tăiară picioarele. Sora lui fusese cea 
care se grăbise astfel. Ea se sculase numaidecât, pentru 
a fi pregătită, apoi se repezise în vârful picioarelor după 
el, atât de ușor, încât Gregor nici n-o auzise venind, „În 
sfârșit!” strigă ea părinţilor, răsucind cheia în broască. 

Si-acum? se întrebă Gregor, uitându-se în jur prin 
beznă. Curând făcu descoperirea că nu se mai poate 
mișca de loc. Nu-l miră câtuși de puţin, mai degrabă i se 
păru neverosimil că fusese într-adevăr în stare, până 
acum, să se urnească din loc cu piciorușele lui firave. De 
altfel, îi era destul de bine. E drept că-l săgetau dureri 
prin tot corpul, dar avea impresia că nu mai simţea nici 
mărul putred înfipt în spinare, nici inflamatia din jurul 
lui, care era acoperită de praf scămos. Își aminti din nou 
de familie, cu duiosie și dragoste. Stia și el că trebuie să 
dispară și hotărârea lui era mai fermă chiar decât cea a 
surorii sale. Rămase astfel, în starea aceasta de 
meditaţie pașnică și vană, până când orologiul din turn 
bătu al treilea ceas spre dimineaţă. Mai apucă să vadă și 
mijitul zorilor, afară, în faţa ferestrei. Apoi, fără să vrea, 
lăsă capul să-i cadă în jos și, din nările lui, mai adie slab 
o ultimă suflare. 

În faptul zilei veni femeia de serviciu care - deși 
fusese rugată în repetate rânduri să nu facă zgomot - 
trântea ușile cu putere, grăbită, astfel încât după sosirea 
ei nu mai era chip de somn liniștit în tot apartamentul; 
deschizând ușa camerei lui Gregor, pentru obișnuita-i 
vizită scurtă, nu observă la început nimic extraordinar. 


Își închipui că Gregor sta cu bună intenţie astfel 
nemișcat și că face pe ofensatul; îl credea în stare de 
astfel de acţiuni deliberate. Cum, întâmplător, avea în 
mână o mătură cu coada lungă, încercă din ușă să-l 
gâdile. Când văzu că nici cu asta n-are succes, se enervă 
și-l ghionti cu coada măturii; abia când își dădu seama 
că trupul lui alunecă fără nicio rezistență, deveni 
deodată mai atentă. Si, când înţelese realitatea, făcu 
ochii mari, fluierând încetișor; dar nu rămase mult timp 
pe loc, ci deschise brusc ușa dormitorului și strigă în 
întunericul dinăuntru: 

— Ia veniţi să vedeţi, a crăpat; zace pe jos, mort de-a 
binelea! 

Soții Samsa se ridicară în capul oaselor, în patul 
conjugal, și, mai înainte de a înţelege sensul veștii 
aduse, încercară să-și potolească spaima produsă de 
strigătele femeii. Apoi domnul și doamna Samsa se 
dădură grabnic jos din pat, fiecare pe partea sa; domnul 
Samsa își aruncă pledul pe umeri, doamna Samsa apăru 
doar în cămașă de noapte, și amândoi năvăliră în 
camera lui Gregor. Intre timp se deschisese si usa 
sufrageriei, unde dormea Grete de la venirea chiriașilor; 
Grete era complet îmbrăcată, ca și cum n-ar fi închis 
ochii toată noaptea; de altfel și fața ei trasă părea să 
confirme acest lucru. 

— Mort? îngăimă doamna Samsa și cătă întrebător 
spre femeia de serviciu, cu toate că ar fi putut să 
verifice singură și chiar să-și dea seama fără să mai 
verifice. 

— De-a binelea! spuse femeia și, ca dovadă, împinse 
cât colo, cu mătura, hoitul lui Gregor. 

Doamna Samsa schiță un gest, de parcă ar fi vrut să 
rețină mätura, dar renunţă. 

— Ei, spuse domnul Samsa, acu putem să-i mulţumim 
lui Dumnezeu! își făcu cruce, iar cele trei femei îi 
urmară exemplul. 

Fără a-și lua ochii de la cadavru, Grete murmură: 


— Ia uitaţi-vă, cât era de slab! De altfel nu mai mânca 
nimic de multă vreme. Mâncarea o luam din camera lui 
așa cum o aduceam. 

Într-adevăr, corpul lui Gregor era supt de tot și uscat; 
abia acum, când trupul nu se mai sprijinea pe piciorușe 
și când privirile nu mai erau abătute de altceva, se 
vedea cu adevărat cât era de slab. 

— Vino o clipa la noi în cameră, Grete, spuse doamna 
Samsa cu un zâmbet îndurerat și Grete porni pe urma 
lor, spre dormitor, după ce mai aruncă o privire asupra 
cadavrului. 

Femeia de serviciu închise ușa și deschise larg 
fereastra Deși era încă foarte de dimineaţă, aerul 
proaspăt aducea o boare călduţă. Se apropia sfârșitul lui 
martie. 

Cei trei chiriași ieșiră din camera lor și căutară cu 
privirea, mirati, micul dejun; îi uitase toată lumea. 

— Unde e micul dejun? o întrebă posac, domnul din 
mijloc pe femeie. 

Aceasta duse degetul la buze și le făcu semn, în 
tăcere, s-o urmeze repede în odaia lui Gregor. Se duseră 
și se opriră în jurul hoitului lui Gregor, stând cu mâinile 
în buzunarele surtucurilor cam ponosite, în mijlocul 
camerei scăldate de lumină. 

Atunci se deschise ușa dormitorului și domnul Samsa 
apăru îmbrăcat în livrea, cu soţia de un braţ si cu fiica 
de celălalt. Toţi trei aveau ochii plânși; Grete își lipea, 
din când în când, faţa de braţul tatălui. 

— Să plecaţi numaidecät din casa mea! spuse domnul 
Samsa arătându-le ușa, în timp ce continua să le ţină de 
braţ pe femei. 

— Ce vreţi să intelegeti prin asta? întrebă domnul din 
mijloc, cam consternat, și schitänd un zâmbet mieros. 

Ceilalţi doi domni stăteau cu mâinile la spate și le 
frecau într-una, așteptându-se la o ceartă aprigă ce 
trebuia să se termine, bineînţeles, în favoarea lor. 

— Înţeleg exact ceea ce spun, ripostă domnul Samsa, 


îndreptându-se spre locatar împreună cu cele două 
femei, care mergeau în pas cu el. 

Chiriașul așteptă mai întâi liniștit și privi în jos, ca 
pentru a-și aduna gândurile în vederea unui nou plan. 

— Bine, atunci să mergem, zise el într-un târziu și se 
uită la domnul Samsa cu o privire, de parcă un 
sentiment neașteptat de umilinţă îl îndemna să-i ceară 
voie chiar și pentru această hotărâre. 

Domnul Samsa îl aprobă doar din ochi, scurt, 
repetând gestul de câteva ori. După care chiriașul porni 
într-adevăr, cu pași mari, spre antreu; cei doi prieteni, 
care de câteva clipe încetaseră să-și mai frământe 
mâinile. Se repeziră și ei îndată după el, de parcă s-ar fi 
temut ca nu care cumva să ajungă domnul Samsa 
înaintea lor în antreu și să le taie legătura cu șeful. În 
antreu, cei trei își luară pălăriile din cuier, scoaseră 
bastoanele din suportul pentru umbrele, făcură o 
înclinare mută și părăsiră apartamentul. Mânat de o 
neîncredere - cum se vădi după aceea - neîntemeiată, 
domnul Samsa ieși împreună cu cele două femei pe 
palierul din fața apartamentului sprijiniți de 
parmacläcul scării, și îi văzură pe cei trei domni 
coborând încet, dar fără oprire, dispărând la fiecare 
etaj, pentru câteva clipe, în dreptul unei cotituri, apoi 
ivindu-se din nou; cu cât ajungeau mai în jos, cu atât 
slăbea și interesul familiei Samsa, astfel încât, în 
momentul în care o calfă de măcelar trecu pe lângă ei, 
cu tava plină de mărfuri pe cap, și urcă mândru mai 
departe, domnul Samsa și cele două femei părăsiră 
parmalâcul scării și se întoarseră în apartament, de 
parcă li se luase o piatră de pe inimă. 

Hotărâră ca ziua aceasta s-o închine odihnei și 
plimbării: nu numai că meritau această întrerupere a 
lucrului, dar chiar aveau nevoie de ea. Si, astfel, se 
așezară la masă pentru a scrie trei scrisori de scuze, 
domnul Samsa către directorul lui, doamna Samsa către 
patronul care-i da comenzi, iar Grete către șeful ei de 


raion. În timp ce scriau, intră înăuntru femeia de 
serviciu, pentru a le spune că pleacă, întrucât și-a 
terminat treaba. Cei trei, aflaţi în toiul scrisului, dădură 
la început doar din cap, fără a ridica ochii de pe hârtie 
și, abia când văzură că femeia n-avea de gând să plece, 
priviră spre ea, enervati. 

—Ce mai e? întrebă domnul Samsa. 

Femeia se oprise în prag, zâmbind de parcă ar fi avut 
să anunţe familiei cine știe ce mare fericire - dar numai 
dacă va fi descusută pe îndelete. Pana mică de strut, 
care era înfiptă drept în sus în pălărie și care-l enervase 
pe domnul Samsa încă din clipa când femeia începuse să 
lucreze la ei, se clătina în toate direcţiile. 

— Ei, ce mai vrei, la urma urmei? întrebă doamna 
Samsa, pe care femeia o respecta cel mai mult. 

— Mda! răspunse femeia și un râs prietenos o 
împiedică să continue numaidecât. Nu trebuie să vă mai 
bateti capul cu ce e dincolo. S-a rezolvat. 

Doamna Samsa și Grete își plecară din nou capul 
asupra hârtiei, vrând parcă să continue cu scrisul; 
domnul Samsa, care-și dădu seama că femeia vrea să le 
povestească pe larg tot ce făcuse, o opri cu un gest 
energic al mâinii. Văzând că nu-i chip de povestit, 
servitoarea își aduse aminte că e foarte grăbită și le 
strigă, vizibil ofensată: 

— Adio la toată lumea! apoi se răsuci, furioasă, pe 
picioare și ieși din casă, trântind ușa răsunător. 

— În seara asta o concediem, preciză domnul Samsa, 
dar nu primi răspuns nici de la soţia sa, nici de la Grete, 
a căror liniște abia dobândită părea că fusese din nou 
tulburată de către femeia de serviciu. 

Se ridicară amândouă de pe scaune și se duseră la 
fereastră unde rămaseră o vreme imbrätisate. Domnul 
Samsa se întoarse în fotoliu cu faţa spre ele și le 
contemplă o clipă. Apoi le strigă: 

— Hai, să mergem. Terminati odată cu toate poveștile 
astea vechi. Si mai ingrijiti-va si de mine. 


Femeile îl ascultară numaidecât, alergară lângă el, și-l 
alintară, apoi își terminară în grabă scrisorile. 

După aceea ieșiră tustrei, împreună, din apartament - 
lucru care nu se mai întâmplase de luni de zile - și 
porniră cu tramvaiul electric spre marginea orașului, la 
iarbă verde. Vagonul cu care mergeau era scăldat de un 
soare cäldut. Asezati comod pe banchetă, se sfătuiră cu 
privire la perspective și ajunseră la concluzia că, privite 
mai de aproape, ele nu păreau câtuși de puţin rele, mai 
ales că toate cele trei slujbe - despre care, până acum, 
nici nu-și puseseră unul altuia întrebări - prezentau 
avantaje nespuse și erau foarte promițătoare pentru 
viitor. Primul lucru, și cel mai urgent, pentru a-și 
îmbunătăţi situaţia, era, firește, schimbarea locuinţei; 
aveau de gând să caute un apartament mic și mai ieftin, 
dar mai bine situat și mai practic decât acesta, pe care îl 
găsise Gregor. În timp ce discutau astfel și priveau la 
fiica lor care se înflăcăra tot mai mult, domnul și 
doamna Samsa observară, cam în același timp cum 
Grete - în ciuda tracasărilor din ultima vreme care-i 
ofiliseră obrazul - înflorise și se transformase într-o fată 
frumoasă, cu forme pline. Devenind mai täcuti si 
intelegändu-se, aproape fără să-și dea seama, doar din 
priviri, le trecu prin minte că ar cam fi vremea să-i caute 
un bărbat cumsecade. Noile lor visuri și bunele intenţii 
părură să-și afle confirmarea când, ajungând la capătul 
călătoriei, fata se ridică prima de pe bancă și-și întinse 
trupul tânăr.