John Saul — Labirintul diavolului

ESTRATT 
k, n- | 
> 


4 


Aa A 
SI <i 


p 


D 
a 


SELA 


[A 

RRR, y 
x] A 
SS o 
pozeze, 


waea, 


JOHN SAUL 


LABIRINTUL DIAVOLULUI 


Original: The Devi:/'s Labyrinth (2007) 


Traducere din limba engleză de: 
BOGDAN NICOLAE MARCHIDANU 


a 


e 
© 
a 
e 


virtual-project.eu 


PROLOG 


Spania 1975 


Băiatul mai mare își lăsă ușor mâna pe umărul celui mai mic. 

— Gata, Paquito? 

Cel mic își înghiţi lacrimile și clătină din cap, hotărât să nu-și 
lase fratele să vadă cât era de trist. Evitând privirea fratelui său, 
își ținu ochii plecaţi asupra cutiei de carton din mâini, pe care o 
strângea atât de tare încât marginile începeau deja să cedeze. 

— Bine. Să mergem. 

Băiatul mai mare era înarmat cu o lopată ruginită, luată din 
vechiul șopron de unelte din spatele a ceea ce pe vremuri 
fusese un grajd, dar care acum devenise un mic apartament pe 
care părinţii lui îl închiriau turiștilor americanos care veneau în 
vacanţă. O luă înainte prin curtea cu iarbă netunsă, către un loc 
aflat între trei palmieri care încă nu fuseseră sufocaţi de 
buruienile ce păreau să crească mai rapid decât puteau cei doi 
fraţi să smulgă. 

— Aici, bine? 

Băiatul mai mic scrută locul cu atenţie, după care privirea i se 
fixă asupra grotei mici aproape invizibile în umbra adâncă a 
celui mai îndepărtat colț al curții. 

— Nu, ripostă el, cu voce moale, dar sigură. Acolo. Lângă 
Fecioara Binecuvântată. 

Fratele mai mare oftă, dar porni către statuia înaltă a Sfintei 
Marii. Aruncând o privire înapoi spre casă, o văzu pe mama lor 
stând în pragul ușii, cu părul prins în vârful capului cu o pânză 
roșie și cu o cârpă de șters în mână. O clipă avu impresia că 
avea să-i strige, însă ea se mulţumi să ridice din umeri și se 
întoarse la treaba ei înainte chiar ca el să ridice prima lopată cu 
pământ. 

— Bine, rosti el. Fecioara va avea grijă de Pepe. 

— Crezi că ar fi trebuit să fac un sudario? întrebă fratele mai 
Mic, cu o voce brusc nervoasă. 

— Ai nevoie de giulgiu doar pentru o persoană, îi răspunse 
fratele lui. 


Părând să nu-l audă, băiatul mai mic deschise cutia și se uită 
înăuntru, la silueta mare și lipsită de viaţă a iguanei care fusese 
animalul lui favorit mai bine de trei ani. Practic, de când se știa. 

Degetul îi tremura în vreme ce mângâia piciorul șopărlei, dar 
acum, că Pepe murise, pielea netedă se simțea cu totul altfel la 
pipăit decât cu doar o zi înainte. 

Se simţea... mort. 

Dar era în regulă. lisus avea să aibă grijă de el, așa cum 
spuseseră maicile, că lisus are grijă de toată lumea. Poate însă 
că nu, căci tot maicile spuseseră că lisus are grijă doar de 
catolici, iar ceilalţi se duc în... 

Infierno. 

Abia îndrăznea să rostească acel cuvânt, chiar și doar pentru 
sine. Brusc simți o căldură arzătoare în corp, mai intensă decât 
arșița după amiezii de vară spaniole. 

Apoi, în vreme ce așeza înapoi capacul peste cutia care 
devenise coșciugul animalului, lopata fratelui său se izbi de 
ceva. 

Ceva dur. 

Nu o piatră. Altceva. 

Ceva metalic. 

Băiatul mai mare se lăsă în genunchi. 

Băiatul mai mic așeză cutia la umbra protectoare a zidului 
curţii și se uită la fratele lui cum sapă cu degetele, apoi cum 
scoate o casetă deteriorată, cu conturul unei cruci pe capac. 

— E pentru mine, icni băiatul cel mic. Un dar de la Fecioară 
pentru că i-am dat trupul lui Pepe. 

Băiatul mai mare îi zâmbi. 

— Ştii ce? întrebă el, observând că lacrimile fratelui său 
păreau, în sfârșit, să se fi uscat. Cred că ai dreptate! Suflând 
praful de pe casetă, aruncă o nouă privire spre casă, pentru a se 
asigura că mama lor nu îi urmărea, după care puse cu grijă 
deoparte obiectul dezgropat. Scoate-l pe Pepe din cutie. 

— Să-l scot din cutie? repetă ca un ecou fratele lui. 

— Da, repede, până nu vine mama. 

Încruntat, băiatul mai mic ridică trupul animalului din cutia de 
pantofi și îl depuse în groapa săpată de fratele lui. In același 
timp, băiatul mai mare așeză caseta scoasă din pământ în cutia 
de pantofi și puse capacul. 

Băiatul mai mare își împreună mâinile și înclină capul. 


— Santa Maria, șopti el, ai grijă de prietenul nostru. 

Ambii băieți își făcură cruce. O clipă mai târziu, groapa fu din 
nou umplută cu pământ bine bătătorit, astfel că mormântul 
improvizat era aproape invizibil. 

— Să nu spui nimănui ce am descoperit în grădină, rosti 
băiatul mai mare în vreme ce se ridicau. 

— De ce? 

— Pentru că e secretul nostru, cel puţin până când aflăm ce e 
înăuntru. Haide. Tu intri pe la bucătărie, iar eu iau cutia și las 
lopata la locul ei, după care ne vedem sus. In camera ta. Bine? 

Cu o parte din durere înlocuită de emoția micii conspirații 
puse la cale, băiatul mai mic încuviinţă grăbit și porni repede 
spre casă. 

Fredonând o melodie după radioul deschis, mama îl opri la 
ușă. Il strânse în brațe, îl sărută pe creștet și îi îndepărtă părul 
de pe frunte. 

— Mi pequeño, murmură ea. Ştii că s-a dus să fie cu lisus și cu 
Maica Sfântă. 

— Si, mama, răspunse băiatul, deși nu era pe deplin convins 
că ea avea dreptate, cel puţin nu și dacă ce spuseseră maicile 
era adevărat. 

Când maică-sa îi dădu, în cele din urmă, drumul, băiatul urcă 
în fugă treptele din piatră ale scării și se duse în camera lui, 
unde fratele mai mare îl aștepta deja, cu obiectul dezgropat 
odihnindu-se pe pat. Acolo unde lopata lovise cutia se zărea o 
scânteiere argintie. 

Fratele mai mare desprinse cu grijă capacul. Înăuntru, o tijă 
din lemn se ivea prin materialul putrezit al unei pungi din cârpă. 

— Fii foarte atent, zise băiatul mai mare când fratele mai mic 
întinse mâna după obiect. 

Când degetele lui tremurânde atinseră punga, aceasta începu 
să se destrame. 

— Fă-o tu, zise băiatul, retrăgându-și mâna. 

Fratele cel mare dădu la o parte fâșiile de material și scoase 
la iveală ceva ce semăna cu o hârtie gălbuie, răsucită în jurul 
tijei din lemn. 

Când ridică obiectul, lemnul se făcu fărâme, la fel ca 
materialul textil care îl învelise. 

Însă pergamentul părea mai rezistent - deși arăta fragil și 
subţire, rămăsese intact. 


— Piel curtido, șopti el. 

Piele de oaie. Ridică pergamentul și îl derulă doar atât cât să 
vadă amândoi că era decorat cu un desen înflorat. 

— Harta unei comori, icni băiatul mai mic. Pun pariu că asta e. 

Fratele cel mare desfăcu pergamentul ceva mai mult, dând la 
iveală ceva scris pe el. 

— Nu-l pot citi, zise el. E scris în altă limbă. Un alfabet diferit. 
Rulă pergamentul la loc și îl puse înapoi în cutie. Cred că e 
foarte vechi. 

— E al meu, declară băiatul mai mic. 

— E al nostru, îl corectă fratele mai mare, punând la loc 
capacul pe cutie. Dar îl poţi ţine ascuns în dulapul tău. 

e 

Noaptea târziu, rămas singur în camera lui, dar încă treaz, 
băiatul mai mic stătea întins în pat, întrebându-se ce însemnau 
cutia și pergamentul. Cu siguranţă era un cadou de la Maica 
Sfântă - era sigur de asta. În definitiv, nu ea îl îndrumase ca să-l 
îngroape pe Pepe acolo unde se afla obiectul, atunci când 
fratele lui dorise să sape mormântul în mijlocul pâlcului de 
palmieri? 

Cutia și misterul dinăuntru reprezentau răsplata pentru că 
ascultase de Maica Sfântă și îi urmase îndrumarea. 

Se dădu jos din pat și deschise fără zgomot ușa de la dulap. 
Scoase cutia și se întoarse cu ea în pat. La lumina veiozei de pe 
noptieră, scoase capacul așa cum făcuse fratele lui. 

Pergamentul din piele aurie de oaie din interior părea să 
răspândească o lumină slabă. Își șterse cu grijă degetele 
asudate de pijama, după care, cu și mai mare grijă, ridică 
pergamentul și îl derulă. 

Simboluri de neînțeles îl acopereau în rânduri ordonate. Deși 
o parte din vechiul pergament era pătată, cerneala nu se 
estompase deloc. 

În vreme ce privea cuvintele indescifrabile, își dădu seama că, 
orice ar fi însemnat ele, îi erau destinate lui. 

Doar lui. 

Cuvintele stătuseră îngropate foarte mult timp - nici nu-și 
imagina cât de mult - și îl așteptaseră pe el. lar când Maica 
Sfântă își dăduse seama că el e pregătit, îl călăuzise către acel 
loc și îi oferise acel dar. 

Băiatul puse pergamentul în cutie și așeză capacul la loc. 


Mângâie cu degetul crucifixul de pe capac. Doar că nu era un 
crucifix - era mai degrabă locul unde se aflase odinioară un 
crucifix, dar care fusese smuls de acolo, ca o piatră prețioasă 
scoasă de pe o bijuterie. Apropie cutia mai mult de lumină și o 
cercetă cu mai mare atenţie. Da, pe vremuri fusese o cruce 
lipită de capac, dar acum aceasta dispăruse. 

Dar oare unde era? Poate că, dacă se ruga intens, Maica 
Sfântă avea să-l îndrume și spre crucifix, ca el să-l poată pune la 
loc pe capacul cutiei, unde îi era locul. 

— Ave Maria, șopti el. 

Apoi, ţinând strâns cutia, se duse la fereastră și se uită la 
statuia din firida aflată în fundul curţii. Pe cer era lună plină, așa 
că faţa Maicii Sfinte era scăldată într-o lumină la fel de argintie 
ca și cutia din bratele lui. Deasupra statuii, milioane de stele 
umpleau cerul nopții. 

— Voi învăţa să citesc asta, Maică Sfântă, promise băiatul în 
șoaptă. Voi învăţa să citesc și să fac orice vrei tu să fac. 


Kuwait 1991 


Galben. 

Totul era galben. Nu doar deșertul; nu doar soarele. Totul. 

Cerul. 

Căldura însăși. 

Toate - galbene. 

Fusese suportabil până acum câteva momente. Până atunci, 
cerul, cel puțin, fusese albastru - un albastru palid, nu albastrul 
strălucitor de acasă, dar măcar fusese culoarea care trebuia. 
Apoi, cu doar câteva clipe în urmă, culoarea se schimbase. 
Vântul prinsese putere, o pată se răspândise pe cer, o pată de 
culoarea urinei de cămilă. 

În vreme ce furtuna de nisip își făcea mendrele peste deșert, 
convoiul se opri, cu camioanele de transport părând să se 
adăpostească la sol în fața forței urlătoare dezlănţuite care se 
apropia de ei cu o viteză înfricoșătoare. Oamenii care n-o 
puteau vedea - cei aflați în partea din faţă a camionului, unde 
măcar exista o prelată care să-i protejeze de coșmarul gălbui - 
păreau și ei gata să se micșoreze înăuntrul lor, să-și retragă 


extremităţile ca niște broaște-țestoase suficient de proaste ca 
să se lase prinse în vârtejul uriaș care venea. 

Insă pe măsură ce zidul galben înconjură convoiul și se 
năpusti peste el, furtuna dezvălui o frumuseţe stranie - o 
frumuseţe atât de rară, încât omul din spatele camionului se 
ridică din poziţia lui ghemuită, ţinând strâns în mâini camera de 
filmat. Trecând peste partea din spate a camionului, se lăsă să 
cadă la sol, apoi se așeză bine pe picioare. Vântul era blocat de 
camion suficient de mult ca el să poată sta în picioare, chiar 
dacă forța aerului era destul de mare ca să-i zgârie fața. 

Ignoră durerea și apăsă butonul de înregistrare. 

Simţea camera vibrând ușor în mâinile lui pe măsură ce rola 
de film se derula. 

Răsucindu-se într-o parte, apoi în cealaltă, ţinu degetul apăsat 
pe buton, surprinzând o imagine gălbuie după alta. Apoi, în 
colţul obiectivului, avu impresia că zărește o formă. 

Un om? 

Se întoarse spre formă, încercând să o focalizeze în mijlocul 
lentilei, dar chiar în acea secundă își dădu seama de greșeală. 

Işi dădu seama și încercă să o corecteze. 

Prea târziu. 

Forţa imensă îl izbi în piept, trântindu-l la pământ. 

Camera îi căzu din mâini, se rostogoli și alunecă sub camion. 

Uitându-se la pieptul lui - care cumva părea să nu-l doară 
deloc, în ciuda forţei izbiturii - se întrebă ce îl lovise. O clipă mai 
târziu, când o pată de un roșu-închis îi înflori pe cămașa kaki, își 
dădu seama. 

Incercă să vorbească, dar cuvintele i se înecară în sângele 
care îi umplea gura, iar când voi să scuipe, vântul năprasnic îi 
aruncă saliva amestecată cu sânge înapoi, adăugând praf, 
pietricele și nisip. 

Incercând să înghită acel amestec oribil, suficient de rapid ca 
să își recapete răsuflarea, își dădu seama de ce i se întâmpla. 

Murea. 

Murea acolo, în deșert, cu vântul și nisipul urlând în jurul lui. 
Țipă după ajutor, dar știa că era deja prea târziu. 

O senzaţie de calm începu să-l învăluie, ca și cum liniștea 
veșnică a morții îl îmbrăţișa deja. 

Se înecă, tuși din nou și se chinui să respire. 


O gură de aer care părea să se afle la o depărtare cât 
eternitatea. 

Împacă-te. 

Gândul i se insinuă discret în minte în mijlocul luptei dintre 
cele două furtuni ce făceau ravagii, una fiind cea a organelor lui 
care se luptau să supraviețuiască, cealaltă fiind a nisipului ce 
voia doar să-l ţină țintuit de solul care îl înconjura. 

Împacă-te. 

Nu simțea niciun fel de durere, dar mintea lui refuza să se 
concentreze. Trupul care ceda îi cerea prea multă atenţie, când 
sufletul știa deja că sunt lucruri mult mai importante de făcut. 
Pe neașteptate, trupul lui păru să devină o povară, un obstacol 
în calea a ceea ce conta cu adevărat. 

Avea lucruri de făcut. 

Trebuia să se roage. 

Trebuia să se împace. 

Și totuși, nu așa ar fi trebuit să moară. 

Nu atât de tânăr, nu cu atâtea lucruri rămase neterminate. 

Dar se întâmpla din nou. 

Murea la fel cum murise tatăl său. 

Cum murise și bunicul său. 

Mugetul furtunii i se estompă din auz în vreme ce mintea i se 
îndepărtă de trup, până când el își dădu, în sfârșit, seama că 
trupul sfărâmat și durerile nu mai aveau de ce să-l preocupe. 
Simţea o moliciune, o ușurință a fiinţei. 

Împacă-te. 

Deși aproape imposibil de controlat, degetele lui își croiră 
drum spre piept, către crucifixul care fusese purtat de generaţii 
întregi din familia sa. 

Crucifixul care ar fi trebuit să-i protejeze. 

Dar care nu protejase niciodată pe nimeni. 

Nu ajutase pe niciunul să supravieţuiască, să vadă un fiu cum 
crește, un nepot cum se naște. 

Cu ultimele resurse fizice, smulse obiectul de la gât. 

Apoi simţi mâini pe trup și un chip de soldat aproape de el, 
strigând ceva împotriva vântului șuierător. 

Era prea târziu. 

Mult prea târziu. 

Lipi crucifixul de palma soldatului și simţi pacea eternă cum îi 
cuprinde sufletul. 


— Protejează... șopti el... fiul... 
Inchise ochii și se abandonă în braţele morţii. 


CAPITOLUL 1 


2007 


Ryan Mcintyre luă castronul cu cereale, îl duse la buze, bău 
ultimele picături de lapte îndulcit, la fel cum făcuse cel puţin în 
ultimii paisprezece din cei șaisprezece ani de viaţă, și se făcu că 
nu observă privirea dezaprobatoare a mamei sale. Aruncând o 
privire la ceas, își înghesui ultima bucată din a treia felie de 
pâine cu unt în gură, apoi se ridică și strânse castronul și 
farfuria. Mai avea timp doar cât să-și ia cărțile și să ajungă în 
stația de autobuz. 

— Ai planuri azi după școală? întrebă maică-sa. 

Tonul ei îl puse instantaneu pe Ryan în gardă. 

— De ce? ripostă el, așezând vesela în chiuvetă. 

— Pentru că ieșim la cină diseară, și aș vrea să vii acasă la 
cinci și jumătate. 

Ryan îngustă ochii și simţi un nor întunecându-i ziua. Dar 
poate că se înșela. 

— La cină? repetă el, întorcându-se cu fața spre mama lui. 
Doar noi doi? 

Teri Mcintyre se răsuci ca să-și privească fiul în ochi. 

— Cu Tom, răspunse ea. Ne scoate pe amândoi la cină, și aș 
vrea să vii acasă la cinci și jumătate. Bine? 

Tonul din ultimele ei cuvinte trăda faptul că era pe deplin 
conștientă că situaţia nu-i convenea lui Ryan. Replica lui aduse 
confirmarea. 

— Nu am chef să ies la cină cu Tom Kelly, zise el, urându-și 
tonul plângăreţ. Inspiră adânc și o luă de la capăt: Nu-mi place 
că e mereu prin preajmă. Ca și cum încearcă să se dea la tine. 

— Nu se dă la mine, zise Teri, cu o privire rugătoare. Doar ne 
ajută să trecem peste o perioadă dificilă. 

— Te ajută pe tine să treci peste perioada ta dificilă, ripostă 
Ryan cu un ton care o făcu pe mama lui să tresară. 

— l-ar plăcea să te ajute și pe tine, replică Teri, cu ochi 
scânteietori. 


— N-am nevoie de ajutorul lui. Ryan porni spre scară. Și nici 
n-am nevoie să-i ia cineva locul tatii. 

— Nu încearcă să-i ia locul tatălui tău, Ryan, zise Teri, cu voce 
tremurândă. Nimeni n-ar putea. 

Simţind cum vorbele mamei lui îl ard, Ryan urcă scara în 
grabă spre camera lui. Chiar că nimeni nu-l putea înlocui pe 
tatăl lui, și mai ales nu Tom Kelly, care părea să fie mereu pe la 
ei pe acasă, în încercarea de a fi amabil. 

În vreme ce își lua cărţile de pe birou și le arunca în rucsac, 
Ryan zări poza tatălui său, care stătea mereu chiar lângă veioza 
de pe noptieră. Se opri. 

Ceva din privirea tatălui său părea că-i vorbește. 
„Maturizează-te”, părea tatăl lui să spună. „Ai șaisprezece ani și 
încă îţi sugi laptele din castron ca un ţânc de doi ani. E vremea 
să fii bărbat”. 

Cu rucsacul în mâna dreaptă, Ryan rămase nemișcat, simțind 
cum privirea din fotografie îl sfredelea. 

„Maturizează-te. Și fii corect”. 

Fii corect. Cuvintele pe care tatăl lui le rostise cel mai mult. 
Ryan oftă, supunându-se ordinului mut. Dacă era să fie corect, 
Tom Kelly nu era chiar așa de rău. Ba chiar o ajutase enorm pe 
maică-sa în ultimele șase luni. Când se stricase mașina, Tom o 
reparase. Când se ivise o spărtură în acoperiș, Tom știuse pe 
cine să cheme și se asigurase că maică-sa nu e păcălită. lar 
când se inundase pivnița, Tom ajutase la mutarea lucrurilor sus, 
apoi dăduse o mână de ajutor la curăţarea mizeriei, fără să 
spună că Ryan nu-i vorbise deloc o zi întreagă. 

Cu toate astea, nimeni nu-l putea înlocui pe tatăl lui. 

Trecuseră doi ani de la plecarea tatălui său la razboi și mai 
puţin de doi ani de când o bombă irakiană aruncase în aer 
Humvee-ul în care era tatăl lui. Când nu privea fotografia lui, 
Ryan începea să uite cum arăta chipul tatălui său. Acum însă 
privea acea imagine și își dădea perfect seama ce anume 
aștepta căpitanul William James Mcintyre de la fiul lui. 

Se aruncă pe pat și se gândi să iasă la cină cu maică-sa și cu 
Tom Kelly. 

Maică-sa spusese mereu că faptul că îl plăcea pe Tom Kelly n- 
avea nicio legătură cu iubirea pe care o simţise pentru tatăl lui, 
dar Ryan era convins că nu era adevărat. În ciuda hotărârii lui 
de a păstra neatins locul ocupat de tatăl lui în acea casă - în 


acea familie -, era posibil ca mama lui să încerce să aducă în loc 
pe altcineva. 

Dar dacă totul se dovedea doar o greșeală cumplită? Dacă în 
vreuna dintre zile tatăl lui intra pe ușa din faţă strigând: „lubito, 
am venit acasă”? 

Uitându-se iarăși la fotografie, Ryan își aminti ce îi spusese 
tatăl lui în ziua plecării în Irak: 

— Acum tu ești bărbatul din casă, Ryan, așa că ai grijă de 
mama ta. Nu știu cât voi fi plecat, dar știu că ei o să-i fie mai 
greu decât o să-mi fie mie. Așa că fii aici pentru ea, bine? 

Ryan încuviințase. Se îmbrățișaseră. Apoi tatăl lui plecase. 

În mintea lui Ryan cuvintele lui continuau însă să existe la fel 
de proaspete ca atunci când fuseseră rostite. „Fii aici pentru 
ea”. 

Ryan își mută privirea de la poza tatălui său la oglinda de 
deasupra biroului și își văzu propria reflexie îmbufnată. 

„Nu-i de-ajuns”, își spuse el. Apoi repetă încă o dată cuvintele 
tatălui său. „Fii aici pentru ea. Și fii corect”. 

Işi apucă rucsacul și cobori treptele în fugă. Mama lui continua 
să șadă la masa din bucătărie, ţinând ceașca de cafea cu 
ambele mâini. 

— Ajung acasă la cinci jumate, anunţă Ryan, sărutându-și 
mama pe obraji. 

Zâmbetul care înflori pe chipul ei îi spuse că, orice ar fi gândit 
el, făcuse exact ceea ce ar fi vrut tatăl lui să facă. Sărutând-o 
încă o dată, se repezi afară exact când autobuzul oprea în staţia 
din colţul străzii. „Bine, tată”, își zise el. „Am făcut ce trebuia. 
Acum fă șoferul să mă aștepte!” 

Insă chiar atunci când o luă la goană, văzu ușile autobuzului 
închizându-se și se uită neajutorat cum mașina se îndepărtează. 
e 

Pereții scorojiți ai sălii de clasă de la etajul doi al clădirii 
principale a Dickinson High păreau să se prăbușească peste 
Ryan. Chiar în spatele lui aproape că îl simţea pe Frankie Alito 
încercând să vadă peste umăr ca să copieze la testul de istorie 
pe care îl dădea toată clasa. Ryan înţepeni, știind că Alito se 
aștepta ca el să se lase în jos suficient de mult încât să poată 
vedea clar răspunsurile. Gândindu-se la ceea ce Alito și prietenii 
lui i-ar fi putut face după ore dacă refuza să-l lase să copieze, 


începu să-și lase trupul în jos. Dar chiar înainte ca Alito să poată 
vedea bine, Ryan auzi în minte vocea tatălui său. 

„E timpul să fii bărbat”. 

Instantaneu, Ryan se îndreptă, hotărât ca de această dată să-l 
lase pe Alito să treacă sau să rateze testul pe cont propriu. 

Apoi simţi ghiontul în spate. Îl ignoră și nu se mișcă nici măcar 
un milimetru pe scaunul lui. 

Un alt ghiont cu ceva care părea să fie pixul lui Alito, de 
această dată mai tare. Ryan își menţinu concentrarea asupra 
testului din faţa lui, dar își mișcă umărul mai departe de pixul 
celuilalt. 

— Lasa-mă să văd, tocilarule, șopti Frankie, subliniindu-și 
apelativul cu un alt ghiont, și mai dur. 

— Nu, mormăi Ryan, îndreptându-se și mai bine pe scaun și 
acoperind foaia cu corpul în tentativa de a se îndepărta de 
Frankie. 

Aruncă o privire spre profesor, dar domnul Thomas era ocupat 
la catedră cu un teanc de hârtii aflat în fața lui. 

— Ultima șansă, rosti Alito, după care Ryan simţi un alt 
ghiont. 

De această dată jos, chiar deasupra centurii. 

De această dată nu mai era un pix. 

lar de această dată trupul lui reacţionă instinctiv. Ryan se 
răsuci la timp ca să vadă lucirea unei lame. 

Genul și dimensiunea de lamă care însemna că lucrurile erau 
serioase. 

— Acum! șuieră Alito, înfigând vârful cuţitului suficient de tare 
ca să-l facă pe Ryan să tresară. 

Ryan icni când vârful se înfipse în spatele lui, așa că 
profesorul își ridică privirea. 

— S-a întâmplat ceva, Mcintyre? întrebă domnul Thomas din 
faţa clasei. 

Brusc, toate privirile din clasă se aţintiră asupra lui Ryan. 

— Nu, domnule, răspunse Ryan. Scuze. 

Domnul Thomas se ridică și înconjură catedra. 

— Serios, insistă Ryan. Nu s-a întâmplat nimic. 

Profesorul înaintă pe culoar, cu privirea aţintită asupra lui 
Frankie Alito, și se opri lângă Ryan. 


— Zău, nu a fost nimic, domnule Thomas, rosti Ryan, 
rugându-se ca Alito să fi fost măcar suficient de deștept ca să 
strecoare cuțitul înapoi în buzunar. 

— Ambele mâini pe pupitru, Alito, porunci Thomas. 

Ryan își păstră privirea aţintită drept înainte, nevrând să vadă 
ce avea să urmeze. 

— Ce e asta? îl auzi el pe domnul Thomas întrebând. 

— Ni'ca, răspunse Alito. 

— Dă-l încoace, ceru profesorul. 

Ryan aproape că putea vedea privirea încruntată a lui Frankie 
Alito, însă imediat profesorul rosti încă un cuvânt, cu atâta forță 
încât Ryan tresări. 

— Acum! 

Încordarea din sala de clasă crescu în intensitate când Alito 
ezită, în cele din urmă, sub privirea neclintită a domnului 
Thomas, Frankie cedă nervos și îi dădu cuțitul profesorului. 

— Mulţumesc, zise încet Thomas. lar acum te vei duce la 
cancelarie, unde mă vei aștepta. Voi veni acolo la sfârșitul orei, 
după care vei părăsi această școală pentru tot restul anului, 
chiar dacă vom decide să nu te acuzăm de nimic, fapt care te 
asigur că nu se va întâmpla. S-a terminat cu tine, Alito. 

Cu chipul contorsionat de furie, Frankie Alito ţâșni în picioare 
și îl lovi pe Ryan cu cotul în umăr. 

— Am văzut și asta, zise domnul Thomas. Nu faci decât să-ţi 
înrăutățești situaţia. 

Alito ridică din umeri și se duse la ușă, unde se opri înainte de 
a o deschide. Își întoarse privirea și se uită drept la Ryan, după 
care zâmbi. 

Un zâmbet pe care Ryan îl simţi până în măduva oaselor. 

— Bun. Spectacolul s-a terminat, zise domnul Thomas, 
punând capăt liniștii apăsătoare care se lăsase peste clasă. 
Înapoi la teste. Mai aveţi doar zece minute. 

Pentru Ryan însă, cele zece minute se sfârșiseră deja. Se 
holbă la întrebările rămase fără răspuns, citindu-le de mai multe 
ori, dar indiferent de câte ori citea acele cuvinte, nu le mai 
înțelegea sensul. 

Nu era de ajuns că trebuia să-și facă griji în legătură cu mama 
lui și cu Tom Kelly. Acum trebuia să se confrunte cu Frankie Alito 
și cu prietenii lui, care, fără îndoială, aveau să-l atace după 
școală, pe drumul spre casă. 


Își întoarse capul și se uită pe fereastră. În depărtare se 
vedeau clădirile înalte din Boston, iar printre ele, deși mai mult 
ca sigur era imposibil, i se păru că zărește turla de la Academia 
St. Isaac. 

Școala despre care mama lui îi vorbise ultima dată când 
ajunsese acasă cu un ochi vânăt după o altercaţie cu Frankie 
Alito. 

Numai că era destul de convins că nu fusese ideea mamei lui. 
De fapt, ar fi putut paria că fusese ideea lui Tom Kelly. 

Acum însă, în vreme ce se holba la testul neterminat și știind 
că pentru restul zilei avea să-și facă griji în privinţa furiei lui 
Frankie Alito, începu să se întrebe. 

Cu siguranţă că la St. Isaac nu putea fi mai rău decât unde se 
găsea acum. 

— Timpul s-a terminat, rosti domnul Thomas. 


CAPITOLUL 2 


Fratele Francis stătea în cadrul ușii de la imensa sală de mese 
a Academiei Pregătitoare St. Isaac căutându-l cu privirea pe Kip 
Adamson. Cel puţin jumătate din cei două sute de elevi ai școlii 
ședeau la mesele lungi, mâncând, vorbind și râzând și, cu toate 
astea, în ciuda zgomotului provocat, încăperea era mult mai 
tăcută decât fusese cantina mult mai mică de la școala pe care 
fratele Francis o părăsise toamna trecută. Într-adevăr, i se părea 
că vechea clădire din piatră care adăpostea sala de mese se 
simțea cumva ofensată de zgomote și, decât să tolereze astfel 
de frivolităţi în interiorul zidurilor sale, găsise cumva o cale de a 
absorbi zgomotul făcut de elevii școlii, reducându-l la tăcere 
aproape imediat cum era emis de elevi. 

Deși era nou la St. Isaac, fratele Francis avea un talent de a 
alătura nume la chipuri, așa că acum era capabil să salute 
aproape pe fiecare dintre elevi pe nume în vreme ce mergea 
printre mese în căutarea unui chip anume. Și totuși, Kip 
Adamson nu se vedea nicăieri; lipsise deja de la ora de 
matematică superioară, iar sora Mary David îl trimisese pe 
fratele Francis să afle de ce. Mânia surorii Mary David era 
legendară; nu numai că nimeni nu era dispus să absenteze de la 
orele ei fără o scuză beton, dar ea nu ezita să-și verse furia 
asupra fratelui Francis dacă acesta nu reușea să găsească o 
explicaţie pentru absenţa tânărului Adamson. 

Kip trebuia să fi avut un motiv bun - cel puţin ar fi fost indicat 
să aibă un motiv bun. 

În cel mai îndepărtat colţ al sălii de mese, fratele Francis îl 
zări pe Clay Matthews, colegul de cameră al lui Kip, stând cu 
grupul lui obișnuit de prieteni. În vreme ce se apropia, fratele 
Francis zări niște cărți de joc și brusc își dădu seama de ce se 
înghesuiseră cu toţii în acel colț. 

— Hei, frate Francis, rosti tare Tim Kennedy, suficient de tare 
încât tânărul cleric să fie sigur că salutul era, de fapt, un 
avertisment pentru prietenii lui. 

Evident, ceilalți băieţi ridicară capetele în secunda în care 
auziră vocea lui Tim. 


Fratele Francis adoptă o postură rigidă. 

— Cred că știți cu toţii că jocurile de noroc sunt interzise, 
spuse el. Băieţii se priviră nervoși. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat 
dacă, în locul meu, v-ar fi prins sora Mary David. 

In vreme ce băieţii se albiră ușor la faţă, Jose Alvarez adoptă o 
mină de nevinovăție. 

— Jocuri de noroc? întrebă el, ca și cum fratele Francis ar fi 
vorbit într-o limbă exotică, de neînțeles. 

— Ne jucăm doar Popa Prostu’, zise Darren Bender. 

— Inţeleg. Fratele Francis întinse mâna după cărți. Clay 
Matthews gemu, făcu cărțile pachet și i le dădu fratelui Francis, 
care le strecură într-unul din buzunarele adânci ale sutanei sale. 
L-a văzut vreunul dintre voi pe Kip? continuă el. A lipsit de la ora 
de matematică. 

Băieții clătinară din capete. 

— Poate e încă în pat, zise Clay. Cred că nu se simţea prea 
bine. 

Fratele Francis se încruntă și ţuguie buzele. 

— Da? S-a dus la infirmerie? 

Clay ridică din umeri. 

— Nu părea bolnav de gripă sau de altceva. Doar că se 
comportă ciudat de la o vreme. 

— Cum adică ciudat? întrebă fratele Francis, deși era convins 
că niciun fel de răspuns pe care l-ar fi primit nu l-ar fi lămurit. 
Evident, Clay ridică iarăși din umeri. Bine, oftă fratele Francis. O 
să verific, între timp, dacă îl vedeţi, spunetți-i să vină la mine în 
birou. 

Părăsind sala de mese, fratele Francis își croi drum prin 
labirintul de coridoare și șiruri scurte de trepte ce conectau 
diversele clădiri din cadrul complexului în care se transformase 
școala în secolul de când se înălțase pe Beacon Hill. Chiar și 
după opt luni petrecute acolo, fratele Francis continua să 
găsească zone pe care nu-și amintea să le mai fi văzut înainte. 
Se găseau acolo birouri și săli de clasă răspândite prin zeci de 
clădiri, ca să nu mai pună la socoteală dormitoarele pentru elevi 
și reședințele pentru personalul didactic. Elevii păreau cu toţii să 
știe complexul de clădiri vechi mai bine decât el și găsiseră 
scurtături despre care el habar n-avea. Cu toate acestea, măcar 
acum era și el capabil să-și croiască drum de la sala de mese la 
dormitorul băieţilor fără să se rătăcească. 


Cel puţin nu prea mult. 

Ciocăni în ușa camerei 231, dar nu primi răspuns. 

— Kip? întrebă el, după care ciocăni iarăși înainte de a răsuci 
clanţa și de a intra. 

Camera era curată și ordonată, așa cum cereau 
regulamentele școlii, cu ambele paturi făcute. Lucrurile de pe 
birouri erau aranjate în ordine, ușile dulapurilor închise, iar pe 
dulapuri nu se vedea nimic. 

Nici urmă de Kip; niciun indiciu despre locul în care se afla. 

Fratele Francis preferă să își folosească telefonul mobil ca să 
sune la infirmerie decât să străbată tot drumul până în cealaltă 
parte a școlii, dar sora de serviciu îi spuse că băiatul nu trecuse 
pe acolo. 

În vreme ce băga telefonul la loc, în sufletul lui începu să se 
strecoare îngrijorarea. 

Se duse la fereastră și se uită peste Beacon Hill. De unde 
stătea el, priveliștea era deschisă tocmai până la râul Charles și 
dincolo de acesta, până în Cambridge. Un gând ghiduș îi trecu 
prin minte: ce ar fi zis fondatorii puritani ai orașului despre o 
școală catolică înălţată pe culmea celui mai frumos deal, cu 
arhitectura sa gotică și turlele clădirii iniţiale a școlii înălțându- 
se deasupra structurilor mai joase pe care unii dintre acei 
puritani le construiseră. 

Întorcându-se cu spatele la geam, fratele Francis aruncă din 
nou privirea prin încăpere, dar nu se schimbase nimic. 

Kip nu apăruse ca prin miracol. 

Nu că fratele Francis s-ar fi așteptat la așa ceva, dat fiind 
faptul că, în cadrul elevilor, numărul de copii cu un potenţial 
ridicat de risc, copii printre care se număra și Kip Adamson, era 
mult prea mare. 

Existau toate șansele ca puștiul să-și fi luat zborul. Fratele 
Francis fusese avertizat că se mai petreceau și astfel de 
evenimente; cel mai recent, chiar înaintea acestui an școlar. 

Cu toate acestea, se simțea îngrijorat. In tăcere, se rugă la 
Sfântul Aloysius Gonzaga, în speranţa că sfântul patron al 
adolescenților ar fi putut găsi o clipă liberă pentru Kip Adamson, 
oriunde s-ar fi aflat acesta. După ce termină ruga, fratele 
Francis porni înapoi pe coridoarele înguste și bătute de vânt. 
Crucifixul greu i se legăna peste centura sutanei. În ciuda 
frigului constant pe care zidurile reci de piatră păreau să-l 


arunce peste școală, picături de sudoare începeau să i se adune 
pe frunte. 

intuiţia îi spunea că, oriunde s-ar fi aflat, Kip Adamson nu se 
mai găsea în școală. 

Mai rău, aceeași intuiţie îi spunea că întreaga situaţie avea să 
aibă un deznodământ urât. 

Unul chiar foarte urât. 


CAPITOLUL 3 


Ryan Mcintyre își verifică testul încă o dată, lăsă pixul jos și 
aruncă o privire la ceasul de deasupra biroului domnului 
Thomas: patru fără două minute. Terminase testul înainte să 
expire timpul și era aproape convins că va lua notă maximă. 
Punându-și rucsacul în spate, luă testul terminat și îl depuse în 
faţa profesorului. 

— Vă mulțumesc pentru că m-aţi lăsat să fac asta, zise el. Știu 
că ar fi trebuit să fiu în stare să... 

— Las-o baltă, i-o reteză domnul Thomas, apucând un pix 
roșu și începând să verifice lucrarea lui Ryan. Nimeni n-ar trebui 
să dea un test sub ameninţarea unui cuţit. Işi ridică privirea din 
paginile așezate în faţa lui. Cum ai să ajungi acasă? 

— La fel ca întotdeauna, oftă Ryan. Cu autobuzul. 

Zări o licărire de nesiguranţă în ochii profesorului și știu exact 
la ce se gândea acesta. La același lucru la care se gândise și el 
toată ziua, sau cel puţin de la ora prânzului încoace. 

La Frankie Alito luându-se de el imediat ce părăsea școala. 

Totul începuse la amiază, când peste cantină se lăsase 
tăcerea în clipa în care el intrase. Își dăduse seama că aproape 
toate privirile erau aţintite asupra lui, dar încercase din răsputeri 
să le ignore în vreme ce își umplea tava și se așezase lângă Josh 
Singer. 

— Ce se petrece? întrebase el. De ce se uită toţi la mine? 

— Frankie Alito a fost exmatriculat, așa cum a promis domnul 
Thomas, îi spusese Josh. Și toţi cred că ești fie un erou, fie cel 
mai idiot tip de pe planetă. 

Ryan se uitase la tava din fața lui, fără să fie în stare să 
mănânce ceva. 

— N-o să păţesc nimic, îi spuse el acum domnului Thomas. Ne 
vedem luni. 

Răsucindu-se pe călcâie, părăsi sala de clasă înainte ca 
profesorul să mai zică ceva. 

Coridoarele erau tăcute și nu mai era niciun elev. Singurele 
zgomote în afara celor produse de propriii pași erau strigătele 
din sala de gimnastică, unde exersa echipa de majorete. 


Poate că ar fi trebuit să stea acolo, unde cel puţin era în 
siguranţă. În definitiv, probabil că aveau să-l înhaţe după ce se 
dădea jos din autobuz, lângă casă. 

Dându-și seama că era mai târziu cu o oră decât cea obișnuită 
la care pleca el de la școală, îi veni o idee. Poate că exista o cale 
să scape nebătut, cel puţin în această zi. 

Ryan se opri la dulapul lui de la etajul doi doar ca să-și lase 
acolo cartea de istorie și să-și ia haina, după care scoase 
telefonul mobil și plecă mai departe pe coridor. Apăsă tasta de 
apelare rapidă ca s-o roage pe maică-sa să-l ia de la școală. 

Dădu peste căsuţa vocală. 

— Bună, mamă, rosti el. Am stat după ore ca să dau un test. 
Speram să vii tu să mă iei, dar cred că ești ocupată cu ceva. Ne 
vedem când ajung acasă. 

Închise telefonul și era pe punctul de a-l arunca înapoi în 
rucsac când ușa toaletei băieţilor se deschise brusc, cu zgomot, 
și dinăuntru ţâșniră doi dintre cei mai buni prieteni ai lui Frankie 
Alito - Bennie Locke și Stan Wojniak - care îl înșfăcară pe Ryan, 
dezechilibrându-l, și îl traseră pe ușă în toaletă înainte ca băiatul 
să aibă timp să reacționeze. Telefonul îi zbură din mână și se 
făcu ţăndări pe podeaua dură din gresie, după care ușa se 
închise cu zgomot și Ryan se trezi urmând drumul telefonului 
distrus, cu cotul izbindu-i-se dur de podeaua murdară de sub 
chiuvete. 

În vreme ce durerea provocată de lovitura de la cot îi săgeta 
trupul, Bennie Locke îl apucă de picior și îl trase afară de sub 
chiuvete, Ryan se apucă de o țeavă de scurgere și lovi cu 
piciorul liber, dar dădu în gol, în vreme ce piciorul lui Wojniak îi 
nimeri cu putere în falcă. 

Ryan simţi cum i se înmoaie mâinile și întunericul 
înconjurându-l. 

— Poate că așa vei învăţa să execuţi ce ţi se spune, mărâi 
Wojniak, luându-și avânt ca să-l izbească pe Ryan în coaste. 

Ryan își simţi coastele pârâind - ba chiar avu impresia că le 
aude rupându-se. Întreaga parte stângă a corpului îi fu cuprinsă 
de o durere acută. Pentru o clipă avu senzaţia că o să leșine. 

— Nu, șopti el, făcându-se instinctiv ghem ca să se apere de 
ceea ce urma. 

— la ascultă la el, îl luă Bennie peste picior. Imploră ca o 
fetiță. Buzele i se curbară într-un rânjet ticălos. Ratat nenorocit! 


O altă lovitură nimeri în plin, de această dată în spatele 
genunchiului, stârnind o nouă durere agonizantă. 

Incercă să ţipe, dar coastele fisurate îl împiedicară să inspire 
profund, așa că printre buze ieși doar un scâncet slab. 

După aceea, loviturile se îndesiră, iar Ryan nu reuși altceva 
decât să închidă ochii, să-și pună braţele în jurul capului și să 
aștepte sfârșitul. Simţi de nenumărate ori vârfurile dure ale 
încălțărilor celor doi. La un moment dat însă, durerea începu să 
se atenueze, la fel ca și vocile lor zeflemitoare, iar când 
întunericul îl înconjură din nou, Ryan nu i se mai opuse. 

Se lăsă cu totul pradă lui. 

În cele din urmă, izbiturile încetară. 


CAPITOLUL 4 


Cu o lanternă într-o mână și lanţul mare de chei dat de sora 
Margaret în cealaltă, fratele Francis deschise ușa de la scara din 
spatele sălii de mese și căută comutatorul de lumină. 

Nimic. 

Niciun comutator. Nici măcar un bec deasupra capului cu un 
șnur agăţat de el. lar sora Margaret îl avertizase. „Chiar și 
Sfântul Pocal dacă ar fi acolo, nimeni nu l-ar putea găsi 
vreodată”, îi spusese ea când îi dăduse lanţul greu de chei și 
lanterna. „lar dacă dai acolo peste sora Agnes Leopold, spune-i 
că a întârziat cu douăzeci și șapte de ani la depunerea 
jurămintelor finale”. Dându-și ochii peste cap când văzu faţa 
făcută de fratele Francis, sora Margaret îi mai spusese că a 
glumit și îl abandonase fără alte vorbe în căutările lui prin 
subsol. 

Confruntat acum cu întunecimea impenetrabilă de sub el, 
fratele Francis se trezi brusc înapoi în timp, cu ani în urmă, în 
ziua în care propriul lui frate îl încuiase în pivniţă și stinsese 
lumina. Avea cinci ani pe atunci și fusese îngrozit. „Acum sunt 
adult”, își spuse el, „și n-am de ce să mă tem”. Înghiţind în sec, 
aprinse lanterna și porni în jos pe treptele întunecate, 
spunându-și că, și dacă nu-l găsea pe Kip Adamson, venise 
vremea să se familiarizeze el însuși cu labirintul de tuneluri care 
legau toate clădirile din care ajunsese să se compună St. Isaac 
de un secol încoace. Știa că elevii foloseau subsolurile și ce se 
găsea sub acestea ca pe o reţea privată și liberă de drumuri, ba 
chiar începuseră să-i spună Marele Șanț, după numele 
proiectului care, după zeci de ani, ajunsese, în sfârșit, să 
îngroape sistemul de autostrăzi din Boston în subteran. Deși știa 
că labirintul le permitea elevilor să se deplaseze prin campus cu 
repeziciune - și mai ales fără să fie depistaţi -, fratele Francis 
era în prima sa aventură sub nivelul parterului. Când ajunse la 
capătul treptelor, se întrebă dacă totuși nu ar fi fost mai bine să 
se întoarcă la lumină. Cu toate acestea, înainte de a da alarma 
în legătură cu dispariţia lui Kip Adamson, trebuia să cerceteze 
întregul campus, iar asta însemna cu siguranţă și tunelurile. 


La capătul treptelor era o încăpere mare și goală, din care trei 
guri de tunel dădeau în tot atâtea direcţii. Fratele Francis apucă 
pe cea din stânga și aproape rată un alt șir scurt de trepte, 
împiedicându-se înainte de a se prinde de zidul alunecos din 
beton. Merse încet mai departe, încercând fiecare ușă în dreptul 
căreia ajungea, dar toate erau încuiate. Apoi ajunse la o altă 
răscruce, iar atunci începu să-și dea seama de enormitatea 
campusului subteran. 

Probabil că sub acele clădiri se întindeau kilometri întregi de 
tuneluri. 

Fasciculul lanternei dădu la iveală o lucire metalică. O clipă 
mai târziu, fratele Francis se trezi în faţa unui ascensor vechi cu 
uși pliante, în care abia ar fi încăput doi oameni. 

În spatele unei alte uși se găsea o magazie, unde fasciculul 
lanternei se plimbă peste două confesionale din lemn, frumos 
sculptate, ambele acoperite de pânze de păianjen. Ceva lucea 
într-unul din ele. O clipă mai târziu, un șobolan mare o luă la 
fugă și dispăru în întuneric, dincolo de raza lanternei. 

Fratele Francis merse mai departe prin tuneluri, simțind 
întunericul igrasios cum îl învăluie și încercând să ţină socoteala 
fiecărui cot, dar știind în sufletul lui că habar n-avea unde se 
află. 

Fasciculul lanternei slăbi în intensitate. 

Apoi, dintr-un coridor din dreapta lui, observă un licăr slab de 
lumină! 

Îndreptă lanterna într-acolo și văzu o ușă sculptată, cu un mic 
vitraliu din sticlă încastrat în lemn. 

Un vitraliu în formă de inimă. 

Se apropie de ușă și stinse lanterna. 

Inima încastrată în ușă părea să palpite. 

Întinse mâna spre ușă, cu mari ezitări la început, apoi, când 
degetele lui atinseră lemnul, ceva din interiorul lui îi spuse să 
plece de acolo. 

In schimb, deschise ușa. 

Dincolo de ușă se găsea o capelă micuță, care conţinea un 
confesional, două bănci și un altar. 

Pe altar ardea o singură lumânare. 

Deasupra altarului atârna un crucifix enorm - suficient de 
mare ca să domine o încăpere de zece ori mai mare ca 
dimensiuni. 


De cruce atârna un Hristos însângerat, părând să se holbeze 
direct în ochii fratelui Francis. 

Cu inima bătându-i razna, fratele Francis ieși în grabă din 
capelă, făcându-și din instinct cruce când trase ușa după el. 

Intorcându-se, porni în grabă înapoi prin tunel. 

Câteva zeci de pași mai încolo, nu mai fu deloc sigur că 
merge în direcţia potrivită. Îndreptă lanterna în ambele direcţii, 
dar fasciculul tot mai slab nu reuși să străbată întunericul. 

Apoi lanterna clipi și se stinse. 

O lovi de podul palmei și pentru o clipă lumina reveni, dar 
apoi se stinse definitiv. 

Bătăile inimii i se înteţiră, iar panica bine cunoscută îi 
cuprinse pieptul. 

Pielea i se făcu de găină când mintea începu să-i fabuleze în 
privinţa lucrurilor care ar fi putut să-l pândească în coridor. 

Capela! Dacă își putea regăsi drumul spre capelă, putea lua 
lumânarea de pe altar! 

Insă imediat ce se gândi la asta, își dădu seama că ideea era 
prostească - habar n-avea încotro se găsea capela și ar fi putut 
să rătăcească ore întregi în întuneric fără să o redescopere. 

Inima începu să-i zvâcnească, iar panica pe care o resimţise 
în piept i se răspândi în restul corpului. În ciuda răcelii aerului 
din jur, un fir de sudoare începu să i se prelingă pe faţă. 

Apoi, din întuneric, un sunet. 

Slab, abia audibil, însă un sunet. 

— A-alo? rosti fratele Francis, cu o voce care stârnea ecouri 
ciudate. Îmbărbătându-se, strigă din nou: Cine e? E cineva 
acolo? 

Niciun răspuns. 

Făcu un singur pas mai departe prin tunel, dar încremeni când 
cheile din mâna stângă zdrăngăniră cu zgomot. 

„Nu mai ești un copil”, își spuse el, dar cuvintele nu reușiră să 
atenueze teama de întuneric pe care fratele lui i-o sădise în 
suflet cu atâţia ani în urmă. 

Simţindu-se brusc copleșit de panică, întinse instinctiv mâna 
spre unul dintre zidurile laterale ca să se ţină pe picioare, iar 
degetele lui dădură de o broască mare. 

Încremeni din nou, ascultând. 

Tăcere. 


Degetele explorară broasca și dădură peste o gaură de cheie 
enormă, care părea să aibă nevoie de o cheie universală pentru 
a se deschide. Lăsă broasca în pace și căută pe lanţul de chei 
până când dădu peste cea mai mare, apoi încercă să o 
potrivească în gaură. 

Prea mare. 

încercă o a doua cheie, apoi o a treia. 

A patra cheie alunecă în locaș, se răsuci, apoi broasca se 
descuie. Fratele Francis ridică ivărul, împinse ușa și pipăi zidul 
dinăuntru, rugându-se în tăcere la oricare ar fi fost sfântul care 
avea în grijă comutatoarele de lumină. 

O clipă mai târziu, ruga lui primi un răspuns: găsi un 
comutator, îl apăsă și imediat un bec gălbui și slab ilumină o 
cămăruţă plină cu cutii de carton degradate. 

Nici urmă de Kip Adamson. 

Rămase în pragul ușii, privind în ambele direcții ale tunelului. 
Deși inima i se mai potolise, fratele Francis nu se îndura să 
stingă becul. Habar n-avea unde se află, iar ideea de a încerca 
să-și găsească drumul înapoi prin beznă îl făcea să tremure. 

Și totuși, ce altă șansă avea? Dacă lăsa becul să ardă, lumina 
n-avea să ajungă decât până la capătul tunelului în care se afla, 
iar asta nu însemna mai mult de șase metri - zece maximum. 

Apoi auzi un sunet de undeva din dreapta lui. 

Voci. 

Voci distincte. 

Simţind cum panica îl părăsește așa cum cad frunzele dintr-un 
copac în ultimele zile de toamnă, își puse în gând să-i ceară 
surorii Margaret să înlocuiască toate becurile arse din subsol. 
După aceea strigă în întuneric: 

— Alo? Cine e acolo? 

— Frate Francis? răspunse o voce cunoscută. Ce căutaţi aici? 

O clipă mai târziu, Clay Matthews și Darren Bender ieșiră din 
întuneric în lumina slabă a cadrului ușii magaziei. 

— V-aş putea întreba același lucru, răspunse fratele Francis, 
sperând ca băieţii să nu-și dea seama de imensul sentiment de 
eliberare pe care îl simţea. 

— Îl căutăm pe Kip, zise Clay. 

— N-ar trebui să învățați? ripostă fratele Francis, uitându-se la 
ceas. Mai e o oră până la cină. 


— N-am putut, spuse Clay. Ne-am tot gândit la Kip și mi-am 
amintit că mi-a spus că va veni aici să se spovedească într-un 
soi de capelă despre care n-am auzit niciodată înainte și... 

Când vocea i se stinse, Darren Bender clătină din cap. 

— Îi tot spun lui Clay că a plecat, dar el tot vrea să-l caute. 

— Cât din subsol aţi căutat? 

Darren ridică din umeri. 

— Cea mai mare parte. Am început sub bibliotecă și am 
parcurs cale lungă pe sub sala de gimnastică și pe sub rectorat. 
Am zis să trecem pe sub auditoriu pe drumul înapoi spre 
dormitor și să verificăm restul în drum spre cină. 

— Nu e sub sala de mese, oftă fratele Francis. L-am căutat 
deja acolo. Am putea să ne îndreptăm spre dormitor. 

Cincisprezece minute mai târziu, fratele Francis își scutură 
praful și pânzele de păianjen de pe umeri, după care ciocăni 
discret în ușa părintelui Laughlin. 

Bătrânul preot își ridică privirea din cartea pe care o citea. 
Când îl văzu pe fratele Francis, un zâmbet îi înflori pe fața moale 
și plină de riduri. 

— Intră, Francis, zise el. la loc. 

Fratele Francis intră în birou și închise ușa în urma lui. 

— Mă tem că am vești proaste, rosti el, așezându-se pe 
marginea unuia din cele două fotolii sculptate din lemn și 
tapiţate cu catifea ponosită. 

Directorul ridică din sprâncene. 

— Cum? 

— Lipsește unul dintre băieţii noștri - Kip Adamson. Nu pare 
să fie nicăieri în școală, și mă tem că... Ezită, apoi decise că e 
mai bine să rostească fără ocolișuri: Mă tem că a fugit. 

— Kip Adamson, repetă părintele Laughlin. 

Fratele Francis dădu din cap. 

— E unul dintre elevii cu probleme. Nimic prea rău - ceva furt 
din magazine -, chestii dintr-astea. Dar e ciudat că e aici de doi 
ani și jumătate, iar conform cataloagelor este unul dintre 
succesele noastre. Fără probleme disciplinare și note peste 
medie. Mult mai mari. 

— Și zici că lipsește? întrebă părintele Laughlin, scoțându-și 
ochelarii cu ramă metalică și frecându-și șaua nasului. 

Ceva din tonul preotului îl făcu pe fratele Francis să se întrebe 
dacă Laughlin înțelegea cu adevărat ce i se spune. Se trezi 


întrebându-se, nu pentru prima oară, dacă nu cumva părintele 
Laughlin nu era prea bătrân și un pic prea demodat față de 
tineretul actual ca să mai conducă o școală precum St. Isaac. 
Preotul părea o relicvă rămasă dintr-o epocă mai blândă și mult 
mai prietenoasă cu oamenii. 

— E al doilea caz în acest an. Fratele Francis oftă. Și trebuie 
să mărturisesc că am sentimentul că sunt responsabil. Am 
senzaţia că i-am dezamăgit pe băieţii ăștia. Făcu o pauză, apoi 
își încheie gândul: Mă întreb dacă nu aţi greșit aducându-mă 
aici. Poate că nu sunt potrivit pentru un asemenea gen de 
școală. 

Părintele Laughlin clătină din cap. 

— Nu e vina ta, Francis. Doar că... 

— In ultimii cinci ani niciun copil nu a dispărut din această 
școală, i-o reteză fratele Francis. Apoi vin eu și pierd doi elevi în 
primul an. Oftă iarăși din greu. Și nu știu ce le voi spune 
părinţilor lui Kip. 

Părintele Laughlin nu răspunse imediat. Își puse înapoi 
ochelarii și îl privi pe tânărul cleric. 

— Sunt mai multe motive pentru care cardinalul ni l-a trimis 
pe părintele Sebastian Sloane în același timp cu tine, zise el. 
Unul dintre aceste motive este acela că părintele Sebastian nu 
are doar o mare experienţă cu elevii-problemă, ci și cu părinţii 
acestora. Să așteptăm până după cină, iar dacă Adamson nu 
apare nici atunci, îi poţi explica situaţia părintelui Sebastian. 
După aceea, dacă va fi nevoie de o discuţie cu familia băiatului, 
se poate ocupa el. Sunt sigur că părintele Sebastian va ști exact 
ce să spună. Laughlin întinse mâna și strânse brațul fratelui 
Francis. Între timp, ne vom ruga pentru întoarcerea în siguranţă 
a lui Kip. 

Câteva clipe mai târziu, după ce părăsi biroul directorului 
școlii, fratele Francis încercă să-și spună că totul avea să fie 
bine, că băiatul avea în cele din urmă să apară. Indiferent cât de 
tare încerca însă, nu se putea forța să-și creadă propriile 
cuvinte. 

Nu, ceva mergea prost. 

Ceva mergea foarte prost. 


CAPITOLUL 5 


Teri Mcintyre își potrivi cordonul fustei și se uită din nou la 
ceas. Șase fără zece. Se enervase când Ryan nu apăruse, așa 
cum promisese, la cinci și jumătate, dar iritarea începea deja să 
se transforme în grijă. Încă de mic, Ryan fusese genul de băiat 
pe care îl visează orice mamă. Când spunea că face ceva o 
făcea, chiar dacă nu voia, iar Teri știa că, deși Ryan nu avea 
chef să meargă în oraș în seara asta, promisese că o va face. 
Conform mesajului său, plecase de la școală în jur de ora patru. 
Deci, ce se întâmplase? 

De ce nu era acasă? 

Ridică telefonul și formă încă o dată numărul de mobil al lui 
Ryan, dar închise când auzi căsuţa vocală; îi lăsase deja două 
mesaje ca să sune acasă, iar al treilea nu avea să rezolve nimic. 
Cobori la parter ca să-l aștepte. 

Strada din fața ferestrei era pustie. Un autobuz tocmai pleca 
din staţia de la colț. Teri se așeză pe braţul canapelei, de unde 
vedea aleea de la intrare, trăgând de cuticule și gândindu-se ce 
avea de făcut. 

Și ce s-ar fi putut întâmpla. 

Ca și când ar fi vrut să evadeze din propriile gânduri, plecă de 
pe canapea și se duse la bucătărie, unde scoase cartea de 
telefoane dintr-un sertar. După câteva zeci de secunde formă 
numărul școlii, dar toţi de acolo plecaseră acasă, așa că nu-i 
răspunse decât un mesaj înregistrat de robot. Inchise, apoi 
formă numărul de acasă al lui Josh Singer. Poate că Ryan se 
oprise acolo în drumul spre casă, se luaseră cu vreun joc video 
sau cu altceva și, pur și simplu, pierduse noţiunea timpului. 

— Bună, Melinda, zise ea când mama lui Josh răspunse la 
telefon. Sunt Teri Mcintyre. Ryan e cumva pe acolo? 

— Bună, Teri. Nu, nu l-am văzut. Stai o clipă, să-l chem pe 
Josh. 

Teri bătu inconștient cu degetele darabana în tăblia măsuţei. 

— Doamnă Mcintyre? 

— Bună, Josh. Îl caut pe Ryan. 

— Urma să dea un test la istorie după ore. El... 


— Știu de test, îl întrerupse Teri. Ar fi trebuit să ajungă acasă 
până acum. Dacă îl vezi, spune-i să mă sune imediat, bine? 

— Desigur. 

Teri închise și auzi o portieră trântită afară. Cu telefonul în 
mână, fugi spre ușă, gândindu-se că poate cineva îl luase pe 
Ryan cu mașina, însă pe alee, în loc de Ryan, venea Tom Kelly. 
Se uită la ceas, deși știa exact cât arată acesta. Șase fix. 

Pentru Tom Kelly punctualitatea însemna totul. 

Teri deschise ușa și fu întâmpinată cu un zâmbet și un sărut, 
dar în loc să răspundă, ea se îndepărtă, cu privirea furișată spre 
staţia de autobuz de la colțul străzii, unde doi oameni coborau 
din ultima mașină a după-amiezii. 

Niciunul din ei nu era Ryan. 

Simţindu-i încordarea, Tom își lăsă braţele în jos. 

— S-a întâmplat ceva, zise el. 

Teri încuviinţă. 

— Ryan a promis că vine acasă acum o jumătate de oră și 
încă n-a ajuns. 

Tom se linişti vizibil și o trase iarăşi spre el. 

— Așadar a întârziat - are șaisprezece ani. O să ajungă. 

— Dar urma să meargă cu noi, și o să întârziem. 

— Atunci lasă-i un bilet și ceva bani de pizza. O să meargă 
altă dată cu noi. 

Tom întinse mâna după portofel. 

Teri clătină din cap și intră în casă. 

— Chestia asta nu-i stă în caracter. Sună la restaurant și vezi 
dacă poţi să amâni rezervarea pentru cincisprezece minute. Mă 
duc să sun câţiva prieteni de-ai lui. 

Tom zâmbi șmecherește. 

— De ce nu suni la poliţie și la toate spitalele dacă tot te apuci 
de asta? Când Teri se uită urât la el, o luă de mână, se așeză pe 
canapea și o trase lângă el. Are șaisprezece ani, Teri, repetă el. 
Aproape șaptesprezece. Are voie să-și manifeste independența. 

— Nu, nu pricepi... 

Tom îi puse un deget pe buze, reducându-i protestele la 
tăcere. 

— Tatăl lui abia a murit acum doi ani, iar tu te vezi cu mine de 
circa șase luni. Probabil că se gândește că vreau să iau locul 
tatălui său. Trebuie să-i lași ceva frâu liber. 


Brusc, în mintea lui Teri reveni disputa din acea dimineaţă. Își 
dădu seama că Tom are dreptate. Ryan încercase să se 
comporte ca un adult când fusese de acord să meargă cu ei în 
oraș, dar în realitate nu-și dorise asta. 

— Trebuie să-i acorzi timp, Teri. Trebuie să-și pună 
sentimentele în ordine în felul lui, nu în al tău. 

Teri privi rugătoare în ochii lui. 

— Atunci, unde ar putea fi? 

Tom ridică din umeri. 

— E vineri seară. Poate că el și câţiva prieteni s-au dus la o 
pizza și un film. 

— A promis că va veni acasă, insistă ea, clătinând din cap. A 
plecat de la școală la câteva minute după ora patru, ar fi trebuit 
să fie acasă deja. 

Tom o mângâie liniștitor pe mână. 

— Nu-l poţi obliga să fie așa cum vrei tu. Cândva pe parcursul 
zilei a decis că nu are chef să iasă în oraș cu mine. E-n regulă. 
Nu o poți lua razna de fiecare dată când întârzie o oră. Altfel vei 
înnebuni când va ajunge la colegiu. O sărută pe obraz, apoi se 
ridică, ridicând-o și pe ea. Haide. Să mergem să mâncăm ceva 
bun, după care o să ai o discuţie cu el când ajungi acasă. Doar o 
discuţie, adăugă el cu severitate mimată. Fără muștruluieli. 
Bine? 

Teri clătină din cap. 

— Nu cred că pot merge. O să-mi fac permanent griji și... 

— Scuze, a nu merge nu reprezintă o opţiune, o întrerupse 
Tom. Dacă rămâi acasă, o să ratezi o masă grozavă și vei sta 
aici să-ţi rozi unghiile. 

Teri încercă să se uite chiorâș, dar nu reuși. 

— Dar nu voi fi în stare să mă bucur de masă, de tine sau de 
orice altceva, oftă ea. 

— Te vei bucura mai tare decât te vei bucura să stai aici. Bun, 
poate că nu vei străluci. Cui îi pasă? Lasă-i un bilet și cere-i să te 
sune pe mobil când vine acasă. Și îți promit că, dacă nu va fi 
acasă când ajungem înapoi, nu numai că te voi ajuta să dai de 
el, dar o să mă îngrijorez și eu. Bine? 

Avea dreptate - evident că avea dreptate. Și dacă n-ar fi fost 
ieșirea la cină - o ieșire la care Ryan nu voise deloc să participe 
-, ea nici măcar nu și-ar fi făcut griji. Probabil că el se 
răzgândise în privinţa ieșirii cu ei și nu sunase pentru că nu 


avusese chef de discuţii pe tema asta. Teri duse telefonul în 
bucătărie și îi scrise un bilet lui Ryan, pe care îl lăsă pe frigider, 
astfel ca băiatul să nu îl rateze. După aceea, își verifică pentru 
ultima dată mesajele de pe telefon, se asigură că aparatul avea 
destulă baterie și îl lăsă să alunece în poșetă. 

— Bine, oftă ea, întorcându-se în sufragerie. Cred că sunt 
gata. 

Un minut mai târziu însă, în vreme ce se urca în mașină, își 
dădu seama că nu era deloc pregătită. În ciuda vorbelor lui Tom 
legate de bucuria acelei seri, era convinsă că singurele emoții 
pe care avea să le încerce erau cele legate de grija pentru Ryan. 

Pur și simplu știa că Ryan păţise ceva. 

Nu putea explica asta, dar știa. 

Știa, așa cum întotdeauna știu mamele. 

e 

Caleb Stark își umplu găleata cu apă fierbinte și săpun de la 
chiuveta mare din toaleta profesorilor, apoi trase găleata pe 
rotile de-a lungul coridorului care străbătea întregul etaj doi al 
Dickinson High. 

Pe câteva dulapuri din aripa vestică se vedeau graffiti noi, iar 
cineva vărsase ceva vâscos pe treptele care porneau de la 
etajul doi. Mizeria aia era importantă - iar Caleb ţinea bine 
minte asta -, orice pată de pe podea trebuia curățată, mai ales 
că exista pericolul ca cineva să alunece și să cadă din pricina ei. 
Apoi, dacă îi rămânea timp, se putea apuca de ștersul desenelor 
de pe dulapuri. 

Înainte de a se apuca de porcăria aia lipicioasă, trebuia să 
rezolve celelalte treburi pe care le avea de făcut în fiecare zi, 
într-o ordine fixată dinainte, altfel risca să le piardă șirul și unele 
ar fi rămas nefăcute. lar dacă se întâmpla așa ceva, era posibil 
ca supraveghetorul lui să decidă că nu era suficient de inteligent 
ca să trăiască pe propriile picioare și astfel să-l trimită înapoi la 
cămin. 

lar atunci mama lui ar fi fost dezamăgită și ar fi apucat-o 
plânsul, iar Caleb ura clipele când mama lui plângea. 

Spunându-și că nu trebuie să uite de chestia vâscoasă, Caleb 
trase de găleată de-a lungul coridorului, găsi opritorul mare din 
lemn și deschise ușa toaletei băieţilor. În vreme ce îl proptea 
sub ușa grea ca s-o ţină deschisă, zări urma de talpă de un roșu- 
închis pe linoleum. La început, Caleb crezu că e un soi de pată 


de noroi, sau poate chiar de vopsea de la clasa de artă de pe 
culoar, dar când se luă după urme înăuntrul toaletei, constată 
că acea chestie nu era nici pe departe noroi sau vopsea. 

Era sânge. 

Un băiat zăcea pe podeaua toaletei, într-o baltă mare de 
sânge, care se scursese prin rosturile dintre plăcile de gresie. 

— lisuse Hristoase, șopti el încet, încercând să-și amintească 
ce trebuia să facă dacă dădea peste așa ceva. 

Se apropie, încercând să vadă mai bine fața băiatului, dar, 
cum avea fața plină de sânge, era destul de sigur că n-avea cum 
să-l recunoască nici dacă l-ar fi știut. 

In plus, băiatul părea mort. 

Insă, în vreme ce Caleb se holba la băiat, încercând să-și 
amintească ce avea de făcut, băiatul horcăi brusc și gemu. 

Mișcarea bruscă sau sunetul declanșă ceva în mintea lui 
Caleb, astfel că el își dădu seama ce are de făcut. „Dacă ţi se 
face vreodată rău sau te rănești, găsește un telefon”, îi spusese 
supraveghetorul, în vreme ce Caleb se muta într-un mic 
apartament. „Apoi formează 911 și spune-le unde ești. Va veni 
cineva să te ajute”. Cu cuvintele supraveghetorului stârnind 
acum ecouri în mintea lui, Caleb dădu drumul periei de șters și 
ieși în fugă din toaletă spre holul conducerii, unde știa că se află 
un telefon. Vorbi rar și limpede, explicând exact unde se găsea 
băiatul, în toaleta de la etajul doi al clădirii principale a 
Dickinson High. 

Apoi se întoarse la toaletă ca să vadă dacă îl putea ajuta pe 
băiat. Cinci minute mai târziu, numeroși oameni începură să 
sosească, exact cum îi spusese supraveghetorul că se va 
întâmpla. 

Cineva îngenunche lângă băiat, iar polițiștii umplură holul. 
Caleb urmări totul din pragul ușii, răsucindu-și nervos lanţul cu 
cheile lui de acces. 

— O să fie bine? îi întrebă el pe doi bărbaţi îmbrăcați într-un 
soi de costume de alpinist, care aduseseră o targă și acum îl 
puneau pe băiat pe ea. 

— Să sperăm, răspunse unul din paramedici, dându-i lui Caleb 
rucsacul însângerat al băiatului. Uite. Află cine e și ia legătura 
cu părinții lui. 


Nesigur pe ceea ce avea de făcut, Caleb începu să desfacă 
rucsacul, dar unul dintre paznicii liceului i-l luă din braţe înainte 
ca el să arunce o privire înăuntru. 

— iți propun ceva, Caleb, îi spuse paznicul. Lasă-mă pe mine 
să fac asta, iar tu du-te și sună-l pe director și spune-i să vină 
aici. 

Omul îi dădu lui Caleb un carton cu un număr de telefon scris, 
după care îl împinse ușor afară pe ușă. 

Recunoscător pentru sarcina mai simplă de a-l suna pe 
director, Caleb porni pentru a doua oară către holul conducerii. 
Trecând pe lângă pata vâscoasă de pe scară, își spuse că 
trebuie neapărat să o curețe înainte de a pleca acasă. 

Desenele însă aveau să își aștepte rândul în altă noapte. 


CAPITOLUL 6 


Fratele Francis își croia nervos drum prin traficul din Boston, 
în vreme ce părintele Sebastian privea tăcut pe geam. 

— Părinţii lui Kip locuiesc în Newton, rosti fratele Francis, mai 
mult ca să spargă tăcerea. E puţin la vest de oraș, dar nu foarte 
departe. 

Părintele Sebastian se întoarse, în sfârșit, către el și schiță un 
zâmbet. Francis își dădu seama de ce elevii - cel puţin fetele - îl 
plăceau atât de mult. Pe chipul lui se zărea ceva blând și intens, 
conferind oricui vorbea cu preotul sentimentul că acesta nu doar 
asculta cu atenţie, dar chiar rezona cu cele auzite. În combinaţie 
cu tenul lui măsliniu, ochii de un negru profund și părul des și 
negru precum antracitul, preotul dădea oricui impresia că putea 
la fel de bine să fie doctor, nu doar omul lui Dumnezeu. Sau 
chiar o vedetă de cinema, deși el părea atât de puţin conștient 
de efectul produs asupra oamenilor, încât fratele Francis era 
convins că prin mintea lui nu trecuse niciodată o asemenea 
idee. 

— Nicio problemă, răspunse părintele Sebastian. Nu pot 
spune că aştept cu nerăbdare totul, așa cum nu aștepți nici tu. 
Ai idee cum e familia lui? 

Fratele Francis făcu un viraj, intră pe Centre Street și porni 
spre sud. 

— Nu i-am întâlnit niciodată, dar am aruncat o privire în 
dosarul lui Kip înainte de plecare. 

— Și eu, mărturisi părintele Sebastian, oftând. Și n-am aflat 
de acolo prea multe despre părinţi sau despre Kip. Pe de altă 
parte, nu am găsit nimic negativ despre familie, așa că mie mi 
se pare că principala noastră sarcină este să aflăm dacă ei au 
primit vreun semn de la el, fără să-i supărăm prea tare. 

— E fiul lor, rosti fratele Francis, virând stânga pe Beacon 
Street. A dispărut - așa că e normal să fie supăraţi. Viră dreapta 
pe Greenlawn Avenue și începu să caute adresa. Aici e, zise el, 
oprind mașina în faţa unei case fără pic de personalitate, tipică 
pentru clasa de mijloc, care nu-i spunea despre Kip nimic mai 
mult decât îi spusese dosarul. 


— Cu voia Domnului, zise Sebastian, vom afla unde e Kip. 

— Cu voia Domnului, repetă Francis. 

leșiră din mașină, se duseră la ușa din faţă, iar părintele 
Sebastian apăsă soneria. În ușă apăru un bărbat de vârstă 
mijlocie, îmbrăcat cu cămașă albă de poliester și o cravată ușor 
pătată și lărgită la gât. Omul se uită nedumerit la ei câteva 
clipe, dar când observă mai bine hainele lor preoțești privirea i 
se adumbri și expresia i se înăspri. 

— Domnul Adamson? întrebă părintele Sebastian, deși 
amândoi erau convinși că se află în fața tatălui lui Kip. 

Gordy Adamson dădu scurt din cap, ţinu ușa exterioară ca 
preoţii să intre, apoi își strigă nevasta: 

— Anne! Au venit doi preoţi! Probabil că pramatia a intrat iar 
în bucluc! 

Anne Adamson ieși din bucătărie încruntată, ștergându-și 
mâinile cu un prosop de vase. 

— Kip? zise ea. Ce a mai făcut? N-a păţit nimic, nu-i așa? 

— Eu sunt părintele Sebastian, iar el e fratele Francis, începu 
Sebastian. 

— Vă rog să luaţi loc, îi pofti doamna Adamson, invitându-i 
mai departe, în living. 

În vreme ce preoţii se așezară pe marginea canapelei din 
living, femeia se duse nervoasă spre un fotoliu, apoi se așeză pe 
brațul acestuia. 

Soţul ei rămase în picioare, sprijinit de perete, cu braţele 
strânse la piept și cu ochii îngustaţi, ca și cum ar fi fost deja 
sigur că fiul său comisese cine știe ce păcat ale cărui 
repercusiuni aveau să se răsfrângă asupra lui. 

— A păţit Kip ceva? repetă Anne întrebarea. 

— N-avem niciun motiv să credem asta, răspunse părintele 
Sebastian, un pic prea repede. 

— Dacă nu ar fi păţit ceva, n-aţi fi fost aici, zise Gordy 
Adamson, fără să se clintească de la locul lui. Ce-ar fi să trecem 
direct la ceea ce a făcut, bine? Nu e ca și cum ne-ar putea lua 
prin surprindere. 

Părintele Sebastian inspiră adânc și o luă de la capăt. 

— Kip pare să fi părăsit azi-dimineață campusul fără 
permisiune. Speram să fi venit aici sau cel puţin să vă fi dat un 
semn de viață. 

— La dracu', izbucni Gordy. 


— Gordy! își avertiză Anne soțul din priviri. Apoi se întoarse 
spre cei doi clerici. N-am primit niciun semn de la el. 

— Dar voi n-ar fi trebuit să-l supravegheați? tună Gordy, 
îndreptându-și mânia asupra fratelui Francis. Nu de-aia l-am 
trimis la St. Isaac? Ca să ne asigurăm că nu se vor întâmpla 
astfel de evenimente? 

— Am lucrat îndeaproape cu Kip în ultimele opt luni, replică 
părintele Sebastian, în vreme ce fratele Francis se făcu mic în 
faţa furiei lui Gordy Adamson. Se descurca foarte bine - note 
bune și o atitudine tot mai pozitivă. Dincolo de năzbâtiile 
obișnuite pe care toți copiii le fac din când în când, n-a intrat 
niciodată în vreun bucluc mai mare care să necesite mai mult 
decât o confesiune rapidă și câteva Ave Maria drept penitență. 
Referirea lui la confesiuni obţinu efectul scontat; Gordy 
Adamson își lăsă în fine braţele în jos și se apropie de soţia sa. 
Ca să fiu sincer, pentru mine e un mister motivul plecării lui, 
încheie părintele Sebastian. 

— L-am trimis la St. Isaac pentru că aveţi reputaţia că vă 
descurcaţi cu astfel de copii - cum le spuneţi? „Cu riscuri”, ce-o 
mai fi însemnând și asta. Deci cum putea pleca, pur și simplu, 
de acolo? 

— St. Isaac nu e închisoare, domnule Adamson, răspunse 
părintele Sebastian. Elevii nu sunt deţinuţi, iar noi nu suntem 
paznici. Eu sunt psiholog și tratez toți elevii - mai ales pe cei din 
așa-zisul grup de risc - cu mare respect. Școala a descoperit că 
în mare parte elevii noștri se ridică la nivelul așteptărilor, iar eu 
sunt fericit să vă pot spune că până acum Kip s-a comportat 
exact așa. Tocmai de aceea dispariţia lui este un mister. 

— Ceva trebuie să-l fi deranjat, rosti Anne Adamson, răsucind 
cu degetele un colț al șorțului. Așa se întâmplă mereu. Totul 
pare perfect, apoi ceva îl deranjează. Și o ia razna. 

Femeia păru pe punctul de a izbucni în plâns, dar fratele 
Francis îi luă mâna între palmele sale. 

— Sunt sigur că nu s-a întâmplat așa ceva, începu el. 

Vru să spună mai multe, dar tăcu simțind avertismentul din 
privirea părintelui Sebastian. 

— Poate că a fost ceva, zise Sebastian. Dar nu știm despre ce 
ar fi putut să fie vorba. Mult mai probabil ar fi ca el să fi fugit ca 
să-și pună gândurile în ordine. 


— Să-și pună gândurile în ordine? ripostă Gordy Adamson, cu 
o voce încărcată de dispreț. Ce soi de psiho-tâmpenie mai e și 
asta? Pierdeţi un copil pe care ar fi trebuit să-l vegheaţi atent și 
spuneţi că a fugit ca să-și pună gândurile în ordine? 

— Poate că m-am exprimat greșit, replică neutru părintele 
Sebastian. Ideea e că a mai fugit și înainte, nu? Și întotdeauna s- 
a întors acasă? 

Când Gordy Adamson se mulțumi să se uite chiorâș la preot, 
nevasta lui spuse: 

— Are dreptate, Gordy. 

Femeia încercă să-și pună mâna peste mâna lui, dar el și-o 
trase nervos. 

— L-am trimis la blestemata voastră de școală ca să nu mai 
fugă, zise Gordy, cu voce aspră. Ce sens are dacă voi îl lăsaţi să 
plece când vrea? Poate că ar fi trebuit să-l ținem acasă. Putea 
fugi și de aici și nu ne costa nimic! 

— Gordy, te rog, îl imploră Anne. 

Expresia de pe chipul bărbatului deveni și mai sumbră. Se 
îndepărtă ușor de soția lui. 

— Spun doar că... 

— E-n regulă, doamnă Adamson, interveni repede părintele 
Sebastian. De fapt, are dreptate. Dar probabil că băiatul va veni 
înapoi până dimineaţă. 

— Și dacă nu? ripostă Gordy. 

— Atunci vom discuta despre asta de dimineaţă, replică 
părintele cu calm. În ultimii ani, în toate confruntările cu copii 
am învăţat că nu e bine să accentuezi problemele. Până acum, 
nu există vreo dovadă că băiatul ar fi intrat în vreun bucluc. 

— Dar noi nu putem face nimic? zise Anne. Ar trebui să fie 
ceva! 

Părintele Sebastian îi zâmbi. 

— Chiar este. Puteţi întocmi o listă cu numele celor cu care 
Kip ar fi putut lua legătura și puteți începe să sunaţi. Mă refer la 
toţi prietenii lui dinainte de venirea la St. Isaac - oricine vă trece 
prin minte. Și daţi-ne o copie a listei ca să sunăm și noi. 

— Și poate că ar trebui să sunăm la poliţie, zise Gordy, pe un 
ton la fel de provocator ca și privirea din ochi. 

— Cu siguranţă că se poate, zise părintele Sebastian, 
refuzând să muște momeala întinsă de Adamson. Pe de altă 
parte, dată fiind lipsa unui cazier al lui Kip, poliţia nu va 


întreprinde absolut nimic înainte să treacă douăzeci și patru de 
ore, dar dacă vreţi să vă petreceţți cea mai mare parte a noptii 
răspunzând la întrebări, aș putea să fac și lucrul acesta. 

Fratele Francis văzu cum Gordy Adamson se dezumflă. 

Zece minute mai târziu, cei doi clerici plecară cu lista de 
numere de telefon și nume ale prietenilor lui Kip. 

— Nu prea am aflat multe aici, oftă fratele Francis pornind 
motorul mașinii. 

— Ba da, replică părintele Sebastian. Am aflat că Gordy 
Adamson este un ticălos cu inimă de piatră și că, oriunde s-ar 
duce Kip, nu se duce acasă. 

Pornind înapoi spre Boston, fratele Francis hotărî că îl place 
pe părintele Sebastian. 

Îl plăcea mult. 


CAPITOLUL 7 


Când văzu fața distrusă și cenușie sub vânătăi și umflături a 
lui Ryan, Teri Mcintyre avu senzaţia că o lasă picioarele. Tom o 
prinse de braţ în vreme ce ea se duse lângă fiul ei. În jurul lui se 
aflau diverse aparate, dar, din fericire, băiatul nu părea conectat 
la mai mult de două dintre ele, unul fiind un automat de 
perfuzare, celălalt, un aparat de monitorizare a semnelor vitale. 

— Of, dragul meu, îmi pare așa de rău, șopti ea, aplecându-se 
asupra băiatului, nevrând să-l trezească dacă acesta dormea, 
dar dorind ca el s-o audă dacă era treaz. 

Ryan deschise ochii și se uită la ea câteva clipe. Apoi privirea i 
se mută către Tom Kelly, iar Teri avu impresia că îi vede ochii 
îngustându-se o fracțiune de secundă înainte să îi închidă la loc. 

Tom aduse un scaun, iar Teri se prăbuși pe el și apucă mâna 
inertă a fiului ei. 

— Cine ţi-a făcut asta? întrebă ea cu blândeţe. Cineva de la 
școală? 

Ryan redeschise ochii și o privi. Incercă să zâmbească cu 
buzele lui umflate. 

— Nu încerca să vorbești, îi ceru Teri. Dă din cap sau clatină-l 
dacă nu te doare prea tare. Poliţiştii au discutat cu tine? 

Ryan încuviinţă. 

— Ei știu cine a făcut asta? 

Ryan clătină din cap. 

— Ei bine, o să-i găsim noi, îl asigură Teri. Nu vor scăpa așa 
ușor. Vocea începu să i se întărească. O să trimitem... 

Simţi mâna lui Tom pe umăr, mângâind-o ușor, și inspiră 
adânc. 

Ryan deschise încă o dată ochii, iar acum încercă să spună 
ceva. Teri turnă apă în pahar din carafa de plastic de pe 
noptieră, scoase un pai nou din folie și îl tinu la buzele băiatului, 
care sorbi încet. Puţina apă pe care reuși să o înghită păru să îl 
ajute. 

— Las-o... las-o baltă, șopti el. 

Teri făcu ochii mari. 

— S-o las baltă? repetă ea. 


Ryan inspiră cât putu de adânc și scoase aerul cu un oftat 
șuierat. 

— Ar fi mai rău pentru mine, zise el, luptându-se ca să 
pronunțe clar fiecare cuvânt. 

— Cum ar putea fi mai rău? întrebă Teri, dându-și însă seama 
în aceeași secundă cum ar fi putut arăta acel mai rău. 

Ryan putea fi mort. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile în expresia de pe chip, băiatul 
închise ochii și își adânci capul în pernă. 

Teri se lăsă pe spatele scaunului, netezindu-și fusta cu gesturi 
inconștiente. „Cât a zăcut în toaleta aia?” se întrebă ea. Oare 
zăcuse inconștient în balta formată de propriul sânge tot timpul 
cât ea fusese la restaurant cu Tom? Cum de putuse face asta 
ea? Cum de ieșise la o întâlnire - o întâlnire! - fără să știe exact 
unde e fiul ei? Ce fel de mamă era? Și-ar fi dorit să schimbe 
locurile cu el; ea ar fi trebuit să fie bătută, nu el. 

Ah, dacă Bill ar fi fost acolo! El ar fi știut ce să facă. De cea 
trebuit să moară? Ar fi trebuit să fie acolo și s-o ajute. S-o ajute 
pe ea și să-l ajute pe Ryan! Ochii i se umplură de lacrimi, dar și 
le înfrână; ultimul lucru de care avea Ryan nevoie acum ar fi 
fost ca ea să plângă. 

Ușa se deschise și intră un doctor tânăr, cu un stetoscop la 
gât, care apucă mâna lui Teri într-a lui. 

— Doamna  Mcintyre? Sunt doctorul Barris. Băiatul 
dumneavoastră pare să fie mult mai puternic decât arată acum. 
l-am făcut tomografii la cap și la corp și vreau să vă spun că 
arată mult mai rău decât este în realitate. Are câteva vânătăi, 
dar o să se facă bine. 

La auzul vorbelor doctorului, Teri simţi că o parte din greutate 
i se ridică de pe umeri. 

— Când îl pot lua acasă? In seara asta? 

Barris clătină din cap. 

— E într-o stare suficient de proastă ca să-l ţinem sub 
observaţie aici peste noapte, dar, dacă nu apare nicio 
complicaţie, atunci mâine îl externez. Cel mai târziu duminică. 

— În fine, cel puțin astea sunt vești bune. Teri oftă. Îl mângâie 
ușor pe Ryan pe mână. Ai auzit? 

Ryan dădu din cap, dar nu deschise ochii. 

— l-am administrat ceva pentru dureri, continuă Barris. Ar 
trebui să adoarmă în vreo zece minute. 


— Pot sta cu el? întrebă Teri? Să stau aici? 

Doctorul ridică neajutorat din umeri, dar Tom Kelly clătină din 
cap. 

— Nu sunt sigur că e o idee bună. Lasă-l să doarmă. 

— Dar dacă are nevoie de ceva? insistă Teri, iar Tom înţelese 
exact ce trece prin mintea ei. 

— N-o să aibă nevoie de nimic, iar dacă are, există un 
personal medical întreg care să aibă grijă de el. Dar pun pariu 
că i-ar plăcea ca mâine să fii trează în loc să adormi de fiecare 
dată când încearcă să-ţi vorbească. 

Teri se uită neajutorată la Ryan. Băiatul avea ochii închiși și 
părea să respire regulat și ușor. Tom avea dreptate - nu putea 
face nimic pentru el în acea noapte. 

— Bine, rosti ea, ridicându-se nesigură în picioare. 

— Atunci ne vedem dimineaţă, zise doctorul Barris. 

Pagerul lui scoase un sunet. Doctorul îi aruncă o privire, apoi 
își luă rapid la revedere și părăsi încăperea. 

Teri se aplecă peste marginea patului și îl sărută pe Ryan pe 
obraz, apoi îi netezi părul, care era încă umed după ce asistenta 
i-l spălase de sânge. Işi privi fiul, îndurerată. 

— Noapte bună, iubitule, zise ea, atingându-i obrazul cu 
buzele. Vise plăcute. 

Ryan nu deschise ochii și nici nu arătă în vreun fel că i-ar fi 
auzit cuvintele. 

e 

În mașină, Teri își lăsă lacrimile să curgă în voie. Tom conduse 
încet și nu spuse nimic, lăsând-o să își revină. Când ajunseră 
acasă, trase mașina pe alee, opri motorul și stinse farurile. 

— Cred că ar fi mai bine să intru, cel puţin pentru o vreme, 
rosti el încet. 

Teri își suflă nasul, inspiră adânc de câteva ori și încuviinţă. 

— Nu știu ce să mai fac, zise ea câteva minute mai târziu, 
punând un ibric de cafea la fiert. Ar trebui să putem da în 
judecată pe oricine i-a făcut asta lui Ryan. Dar știu ce a vrut să 
spună - lucrurile puteau sta mult mai rău pentru el! 

— Am o propunere, zise Tom, scoțând laptele din frigider și 
punându-l pe masa din bucătărie, după care se așeză și el. 

— Știu, oftă Teri. St. Isaac. Dar chiar dacă ar fi de acord să 
meargă și l-am putea înscrie, nu văd cum aș putea să mă 


descurc cu banii. Pensia rămasă după moartea lui Bill nu e atât 
de mare. 

— St. Isaac trebuie să aibă vreun program de ajutorare 
financiară. Ezită puţin, apoi spuse: iar eu am ceva bani. 

Ochii lui Teri scânteiară din pricina lacrimilor, chiar și când 
clătină din cap. 

— E incredibil de drăguţ din partea ta, dar știi că nu pot lua 
bani de la tine, zise ea, ridicând o mână în semn de protest 
atunci când Tom deschise gura să riposteze. Și chiar dacă aș 
putea, nu cred că vreau ca Ryan să trăiască altundeva. 

— lar puștii ăia care l-au bătut se vor întoarce la Dickinson 
High luni dimineață, îi aminti Tom. 

Teri simţi epuizarea cuprinzând-o ca plumbul topit. 

— Of, Doamne, oftă ea, privind în jur după cești curate de 
cafea, după care se mulţumi să scoată două cești folosite de 
dimineaţă din mașina de spălat vase. 

— Ascultă, insistă Tom. Știu pe cineva care lucrează la St. 
Isaac. Lasă-mă să-i dau un telefon măcar și să văd ce posibilități 
există. În acest moment nici măcar nu știm dacă îl putem înscrie 
pe Ryan. Dar cel puţin să aflăm ce opţiuni există, bine? 

— Bine, fu Teri de acord, prea obosită ca să se mai certe. Și 
cine știe? Poate că acolo e locul lui. 

Turnă fiecăruia din ei cafea, lăsă ibricul pe masă și se prăbuși 
pe scaunul din faţa lui Tom, care se aplecă și îi apucă mâna, 
mângâind-o la fel de blând cum mângâiase ea mâna lui Ryan cu 
puţină vreme înainte. 

— Hei, zise el. Să știi că nu ești complet singură. lar lucrurile 
se vor îmbunătăți. 

Ea încuviinţă. Îi făcea bine să audă asta, chiar dacă nu 
credea. 


CAPITOLUL 8 


Kip Adamson se sprijinea de un zid de cărămidă. Habar n- 
avea de ce sau de cât timp se afla acolo și nici măcar unde se 
găsea zidul. Se simţea ciudat de paralizat, temându-se să se 
miște, temându-se să privească în jur, ca și cum orice mișcare 
ar fi făcut ca realitatea în care se găsea să dispară la fel de 
abrupt precum apăruse. 

Dar era asta realitatea? Poate că visa - de fapt, trebuia să fi 
visat, de vreme ce nici mediul înconjurător și nici trupul lui nu 
păreau reale. 

Apoi degetele lui atinseră cărămizile dure din spate. 

Ele păreau reale. 

Își privi mâinile. 

Păreau reale. 

Își făcu degetele pumn, apoi le relaxă. 

Totul era real. 

Se prăbuși pe trotuar, încercând să-și dea seama ce i se 
întâmplase. Unde se afla? Cum ajunsese acolo? Și de ce se afla 
acolo, oriunde ar fi fost acel „acolo”? 

Privi în josul străzii întunecate și pustii. Un indicator de 
cârciumă, din neon, lucea la jumătatea străzii, dar în afară de 
asta tot ce se vedea erau treptele de la intrările unor case vechi 
și maronii din piatră. Departe de frumuseţea caselor de pe 
Beacon Hill sau din Back Bay. 

Păreau mai degrabă niște magherniţe. 

În plus, avea sentimentul că e târziu. După miezul nopţii? Nu- 
și putea da seama. 

Se ridică în picioare și porni încet de-a lungul trotuarului 
îngust, căutând repere - orice lucru care putea fi recunoscut. 
Nimic nu i se părea familiar. 

Cum de ajunsese acolo? Căută în amintiri, dar ultimul lucru pe 
care și-l amintea era că mânca clătite la micul dejun în sala de 
mese de la St. Isaac. 

Și se simţise un pic ameţit. Plecase înapoi spre camera lui, 
dar... 


Amintirile începură să-i năvălească în minte. Fierbinte! 
Avusese o senzație de arsură atât de puternică încât crezuse că 
toată carnea îi este desprinsă direct de pe oase. 

De jur-împrejurul lui pulsaseră culori vii, culori atât de vii încât 
el nu numai că le vedea, dar le simtea, cu fiecare nerv din trup 
vibrând. 

Și voci! Sunetele guturale, cavernoase, într-o limbă de 
neînțeles, dar al căror sens îl înțelegea. 

Apoi veniseră fiinţele - creaturi oribile, imposibil de hidoase. 
Chiar și acum, în bezna străzii pustii, răsăreau din 
subconștientul lui ca să-l atace, cu buzele răsfrânte, cu ochii 
aprinși scăpărând. 

În întunericul nopţii simţea același impuls de a o lua la goană 
pe care îl simţise de dimineaţă. 

Asta se petrecuse? Avusese un soi de coșmar de care 
încercase să fugă? Dar, dacă dormise și visa, cum ajunsese pe 
acea stradă pustie pe care n-o mai văzuse niciodată? 

Sau poate că acesta era visul, iar peste câteva clipe avea să 
se trezească în camera lui de la școală, cu Clay Matthews 
dormind în celălalt pat. 

Creaturile reveneau acum, de jur-împrejurul lui. O luă la fugă 
cu mâinile peste față, asudând din greu chiar și în răcoarea 
nopții. 

Un beţiv ieși împiedicat din cârciumă și Kip se furișă pe o alee 
umbrită, cu vederea brusc încețoșată, ca și cum ar fi privit 
printr-un geam unsuros. Se frecă la ochi, dar ceața rămase. 

Apoi îl lovi din nou aceeași ameţeală ciudată care îl 
cuprinsese de dimineață. Se prinse de zidul de cărămidă, 
luptându-se cu senzaţia. 

Bărbatul veni spre el, fredonând încet pentru sine, iar Kip îl 
urmări din umbră, cu o foame ciudată crescând în el. 

Voia ceva, poftea după ceva. 

Dar după ce anume? 

Vocile guturale se auzeau din nou. La periferia înceţoșată a 
vederii sale, Kip zări demonii întinzându-se spre el, vrând să-l 
atingă, să-l sfâșie. 

Să-l devoreze. 

Nu! 


Mâna dreaptă i se strecură în buzunarul din faţă al 
pantalonilor, iar degetele i se strânseră pe un obiect dur. O 
secundă mai târziu se holba la un cuţit. 

Un cuţit mare, cu mâner de os și o lamă groasă pliată. 

Nu văzuse niciodată acel cuţit - era sigur de asta dar știa ce 
avea de făcut. 

Apăsă un buton pe lateralul armei și lama se desfăcu și 
înţepeni perfect la locul ei. 

O testă cu degetul mare de la mâna stângă și văzu cum 
sângele începe să curgă dintr-o tăietură adâncă. 

Durerea îi fulgeră mâna și i se ridică în sus, pe braţ. 

Vocile demonilor chicotiră de plăcere. 

leşi din umbră, în calea beţivului. Omul încetini și se uită 
nedumerit o clipă la el. Privirea lui tâmpă se concentră asupra 
armei, apoi se ridică spre faţa lui Kip. 

Chiar și în lumina chioară a felinarului din colțul străzii, Kip 
putea vedea cum omul se albi la față. Părând să se trezească 
instantaneu din beţie, individul se răsuci pe călcâie și, târșâindu- 
și picioarele pe trotuar, dispăru înapoi în cârciumă. 

Kip se uită la cuțitul care încă lucea plin de sângele lui. 
Strângându-l mai bine, se întoarse și porni în cealaltă direcţie. 
Spre capătul străzii, trotuarul se lumină brusc când cineva ieși 
dintr-una dintre magherniţe. Apoi lumina dispăru și o siluetă 
cobori treptele scării. 

Kip se furișă în umbră, cu sudoarea șiroindu-i pe față. 

Silueta se întoarse și se îndepărtă de el. O femeie cu un 
căţeluș în lesă. 

Kip ieși din umbră și se luă după femeie, cu pași tăcuţi în 
noapte. 

Undeva, în profunzimile conștiinței sale, auzi un sunet ca un 
plânset moale. 

Ca sunetul scos de o femeie cu un cuţit înfipt adânc în 
abdomen. 

Pașii i se iuţiră. În vreme ce plânsetul deveni mai puternic și 
el se apropie de silueta singuratică din faţă, degetele i se 
strânseră mai bine pe mânerul armei. 

Femeia se opri ca să-și lase câinele să se ușureze pe un 
hidrant. Își dădu seama brusc că nu e singură pe stradă. Se 
răsuci și îl privi drept în ochi. Kip văzu cum ochii ei se măresc și 
cum ea se albește la faţă, la fel ca beţivanul de dinainte. Apoi, 


când plânsetul interior ajunse la dimensiunea unui urlet, femeia 
se dădu înapoi, apoi se întoarse ca să fugă. 

Prea târziu. 

Kip o ajunse din urmă, cu braţul stâng întins și degetele 
apucând femeia de păr. O trase pe spate și femeia se 
dezechilibră și se opri în el. 

Acum, în întuneric pulsa un ciudat licăr roșu și albastru, iar 
urletele se transformară în sirene. 

O clipă mai târziu, voci strigau la el și Kip încremeni. 

Din tot haosul care îl înconjura se ridicară lătratul câinelui și 
tipetele femeii. 

Trăgând-o și mai mult de păr pe spate, mâna dreaptă se 
înălţă ca și cum ar fi avut voinţă proprie, după care lama tăie 
gâtul femeii. Într-o fracțiune de secundă, ţipetele ei se stinseră 
și deveniră un soi de gâlgâit. Sângele ţâșni șuvoi din rană. 
Genunchii femeii cedară și ea se prăbuși pe trotuar. Kip se 
prăbuși odată cu ea. Ajunse în genunchi, ghemuit deasupra 
femeii. Aceasta zăcea pe spate, cu ochii lipsiţi de viaţă 
holbându-se la el. 

Sirenele amuţiră. 

Kip auzi zgomot de portiere trântite. 

Voci - voci reale - strigând în noapte. 

Kip nu mai auzi nimic în afara vocilor de demoni din creier, 
care îl îndemnau să continue. Ridică lama și o înfipse adânc în 
pieptul femeii. 

Trupul ei tresări spasmodic. 

Kip ridică iarăși cuțitul. 

Simţi ceva izbindu-l în spate și auzi un pocnet puternic. _ 

Cuţitul coborî din nou, înfigându-se în abdomenul femeii. In 
vreme ce lama tăia stomacul și intestinele victimei, un alt glonţ 
se înfipse în Kip. 

De această dată, glonţul nu mai izbi în spate. 

De această dată lovi în cap. În fracțiunea de secundă în care 
metalul zdrobi craniul și pătrunse în creier, întunericul îl 
înconjură pe Kip. 

Băiatul se înclină, predându-și sufletul demonilor din interiorul 
lui, iar trupul i se prăbuși peste femeia pe care tocmai o ucisese. 

Strada și demonii din interiorul lui Kip tăcură. 


CAPITOLUL 9 


Se afla din nou pe podeaua toaletei băieților de la Dickinson, 
încovrigat în poziție fetală și pregătindu-se pentru următoarea 
lovitură. Doar că de această dată nu mai erau Stan Wojniak și 
Bennie Locke. Frankie Alito era și el acolo, alături de alti trei tipi. 
Cu toții îl loveau. Încălţările lor i se înfigeau în trup și îi zdrobeau 
fata. Chiar și zidurile păreau să se prăbușească peste el. Nu 
exista nicio ascunzătoare. Alţi tipi veneau în jurul lui, și atunci 
Zări cuțitele. 

Mai întâi în mâna lui Alito, apoi în mâna lui Locke, apoi aveau 
toți cuțite și se apropiau de el, iar inima lui bătea așa de tare că 
o auzea puternic, iar atunci deschise gura ca să tipe, dar nu ieși 
NIMIC ȘI... 

. şi Ryan se trezi brusc în încăperea întunecată de spital. 
Liniștea era spartă doar de bubuiturile propriei inimi și de 
geamătul care îi scăpă printre buze când durerea trezirii 
violente scăpă de efectul calmantelor și ameninţă să-i spintece 
pieptul. 

Rămase perfect nemișcat, dorindu-și ca spasmul de durere să 
dispară. Bătaia luase sfârșit - era în siguranţă. În siguranţă la 
spital, iar a doua zi avea să plece acasă. 

A doua zi sau duminică. 

Valul de durere începu, în sfârșit, să se atenueze. Ryan se 
întoarse pe partea rămasă cât de cât intactă, strâmbându-se din 
pricina junghiului de protest dureros scos de coastele fisurate. 
Rămase iarăși nemișcat și închise ochii, dar după acel coșmar 
nu mai avea chef să adoarmă la loc, cel puţin nu până la 
completa dispariţie a ultimelor rămășițe de vis. 

În plus, nu-i era somn și își dorea doar să stea de vorbă cu 
cineva. Dar nu cu mama lui, care ar fi început să plângă, și cu 
siguranţă nu cu Tom Kelly. Și nici nu voia să o cheme pe vreuna 
dintre asistente. Ele doar i-ar fi dat niște pastile în plus. 

Persoana cu care ar fi vrut să vorbească era tatăl lui. 

Tatăl lui ar fi știut ce să facă, l-ar fi învățat cum să procedeze 
cu Frankie Alito și cu toţi prietenii acestuia după ce avea să 
revină la școală, luni. Însă tatăl lui nu-l putea ajuta, pentru că 


tatăl lui era mort și nu se mai întorcea, așa că Ryan trebuia să-și 
dea seama singur ce să facă. 

O lacrimă singuratică se rostogoli din colțul ochiului și Ryan o 
șterse în grabă. Apoi se auzi o ciocănitură ușoară în ușă. In 
vreme ce Ryan orbecăi după telecomandă să aprindă lumina, 
ușa se deschise și înăuntru păși un bărbat cu părul închis la 
culoare. 

Un bărbat cu păr închis la culoare care nu era nici asistent, 
nici alt soi de angajat al spitalului. 

Ryan se uită nesigur la el. 

— Ryan? întrebă omul. Ryan Mcintyre? 

Băiatul încuviință. 

Omul intră în încăpere și lăsă ușa să se închidă încet în urma 
lui. Fără luminile puternice din hol care să genereze efecte 
luminoase, Ryan observă în fine gulerul special care înconjura 
gâtul bărbatului. 

Un preot. 

— Sunt părintele Sebastian Sloane, rosti preotul, așezându-se 
pe scaunul cel mai apropiat de pat. ` 

Ryan se încruntă. Ce căuta un preot acolo? Il trimisese mama 
lui? Dar poate că era doar capelanul spitalului sau ceva de genul 
ăsta. Înainte de a putea întreba însă, preotul vorbi din nou: 

— Cred că îl cunoști pe unul dintre prietenii mei. Tom Kelly? 

Ryan se întunecă la chip. 

— De ce v-a trimis aici? întrebă el, fără să își mascheze 
ostilitatea din glas. Speră că am să mor și a vrut să-mi daţi 
ultima împărtășanie? _ 

Preotul nici măcar nu clipi la auzul cuvintelor dure. In schimb, 
chicoti. 

— Nu ţi-e prea drag, nu? 

Ryan clătină din cap. 

— De ce mi-ar fi? 

Părintele Sebastian își desfăcu defensiv braţele. 

— Nu știu niciun motiv. Cunoscându-l pe Tom, probabil că 
încearcă să se comporte ca tatăl tău. Oricum, cu siguranţă așa 
părea acum o oră, când m-a sunat. Se lăsă ușor în faţă și își 
cobori vocea: Deci cât de rău e? 

Ryan ridică din umeri. 


— Se comportă ca și cum ar ști ce e mai bine pentru mama și 
pentru mine. Ca și cum n-am fi în stare să ne purtăm singuri de 
grijă. _ 

— Da, sună a Tom. Părintele Sebastian oftă. Incearcă să 
conducă vieţile tuturor. De fapt, de-asta am venit aici în seara 
asta - a fost mai ușor să fac ce îmi cere decât să încerc să 
protestez. Deși trebuie să mărturisesc că uneori aș prefera să... 
Își înghiţi cuvintele și ridică degetul mijlociu al mâinii drepte sus 
în aer. Ştii ce vreau să spun? 

— lisuse, rosti Ryan fără să gândească. Ce fel de preot 
sunteţi? 

— De fapt, sunt consilier la St. Isaac, răspunse părintele 
Sebastian. Zâmbi și vorbi din nou, cu o voce ușor sarcastică: 
Lucrurile sunt mai limpezi acum? 

Ryan gemu. 

— Minunat - deci v-a trimis aici să mă treziţi în toiul nopţii și 
să mă convingeţi să vin la St. Isaac? Ce-o fi crezut - că voi fi așa 
de drogat încât să nu-mi dau seama ce se petrece? 

— Probabil că da, fu părintele de acord. Dar, ca să fim sinceri, 
nu dormeai, iar dacă ai fi dormit, aș fi plecat în liniște. Te asigur 
că trezirea la o asemenea oră și venirea până aici nu reprezintă 
idealul meu de a-mi petrece noaptea, dar, cum am mai spus, n- 
are sens să protestezi în fața lui Tom Kelly. Deci, ce crezi? Vrei 
să auzi versiunea de prezentare sau ar fi mai bine să mă duc 
acasă și să-i spun lui Tom că dormeai? 

— Aţi face așa ceva? întrebă Ryan. 

— Pune-mă la încercare! Părintele Sebastian se ridică în 
picioare. E aproape ora unu noaptea și seara trecută nu a fost 
prea bună pentru mine. Așa că doar spune-mi și ies pe ușa aia, 
iar în jumătate de oră voi fi în pat. 

— Și dacă vreau să aud prezentarea? ripostă Ryan. 

Părintele Sebastian își dădu ochii peste cap. 

— Atunci îţi ofer versiunea scurtă, sper că nu ai întrebări și 
sunt în pat în patruzeci de minute. 

Ryan începu să râdă, dar simţi un junghi în coaste, așa că își 
reteză râsul. 

— Bine, rosti el. O să ascult. 

Preotul zâmbi. 

— E dureros să zaci aici, în beznă, și să te gândești la 
săptămâna viitoare, nu-i așa? întrebă el, făcându-se ecoul 


aproape perfect al gândurilor băiatului. Se așeză înapoi pe 
scaun. Principalul lucru pe care trebuie să ţi-l spun este că 
evenimente prin care ai trecut tu nu se petrec la St. Isaac. Nu le 
lăsăm noi să se petreacă. Dacă e să-ţi facă cineva probleme, nu 
e un elev, ci o călugăriţă. Și chiar dacă unele dintre ele sunt 
dure ca metalul, nu cred că te-ar lovi. Îi făcu un semn cu ochiul 
lui Ryan. Dar nu te încrede total în ce spun, căci sunt aici doar 
din toamnă, așa că ce știu eu? 

— Lui Tom Kelly nu prea îi pasă că am fost bătut ieri, replică 
Ryan. Vrea doar ca eu să dispar din casă ca s-o agaţe pe mama. 

— Din câte îl cunosc eu pe Tom, și te asigur că nu foarte mult, 
probabil că o să facă asta indiferent dacă ești acasă sau nu, 
spuse părintele Sebastian. Dar, să știi, nu e chiar așa de rău că 
nutrește sentimente pentru mama ta. 

— Dar asta tot nu-l face tatăl meu, insistă Ryan, sperând că 
vorbele lui nu sunau la fel de pline de țâfnă în urechile preotului 
precum sunau în urechile proprii. 

— Nimeni nu-i poate lua locul tatălui tău, zise părintele 
Sebastian. Tom și mama ta încearcă doar să facă ce e mai bine 
pentru tine. La fel cum ar fi procedat tatăl tău, dacă ar fi fost 
aici. lar în acest moment, ei cred că pentru tine cel mai bun 
lucru este să pleci de la Dickinson High. 

Ryan se uită fix în tavan. 

Părintele Sebastian își lăsă mâna pe umărul băiatului. 

— Evident, totul depinde de tine. Noi nu tolerăm genul de 
lucruri care se petrec la Dickinson și îţi pot garanta că o diplomă 
de la St. Isaac pe formularele tale de înscriere la colegii nu îţi va 
strica. 

Ryan își îndreptă imediat atenţia înapoi spre preot. 
Dintotdeauna își dorise să calce pe urmele tatălui său, la 
Princeton, dar cei de la Princeton puteau alege după voie din mii 
de puști cu teste impecabile, iar după cele petrecute cu o zi 
înainte, Ryan nu-și mai putea permite riscul de a rata alte teste, 
darămite să-și piardă timpul păzindu-se. 

— E vreunul dintre elevii voștri care să meargă la Princeton? 
întrebă el, încercând să pară mult mai puţin interesat decât era 
în realitate. 

— Câţiva, răspunse părintele Sebastian. Și la Harvard. Și la 
M.I.T. Cei mai buni dintre ei se duc cam unde vor ei. Ryan nu 
replică, dar părintele Sebastian fu aproape sigur că mesajul pe 


care Tom îl dorise livrat era în sfârșit receptat acum. Tu 
gândește-te la ce ţi-am spus, bine? zise el, ridicându-se. Acum 
ar fi bine să adormi la loc și să te odihnești. 

Ryan încuviință. Apoi, când părintele deschise ușa, vorbi: 

— Hei. 

Părintele Sebastian se întoarse. 

— Mulţumesc că aţi venit. 

Preotul zâmbi și cercetă iute cu privirea încăperea de spital. 

— Pari un puști de treabă, zise el. Meriţi mai mult decât 
chestia asta. Gândește-te. 

Ușa se închise, iar Ryan stinse lumina, privind fără să vadă 
ceva înspre tavanul întunecat. Însă ultimele rămășițe din coșmar 
dispăruseră, iar Ryan era convins că n-aveau să se mai întoarcă. 


CAPITOLUL 10 


Anne Adamson deschise brusc ochii în bezna din dormitor. 
Primele dâre ale zorilor încadrau arțarul mare din faţa ferestrei. 
La început, Anne crezu că vântul agitase ramurile copacului, 
care atinseseră casa. Doar că afară nu bătea vântul, iar liniștea 
din casă părea aproape nefirească. 

Deci ce o trezise? 

Rămase întinsă în tăcere, așteptând repetarea sunetului 
buclucaș. 

„Poate că a venit Kip acasă! Poate că s-a întors!” 

O cuprinse speranţa, dar continuă să aștepte. 

Apoi auzi sunetul din nou. 

Soneria de la ușă! 

— Gordy! exclamă ea, scuturând umărul bărbatului. Gordy, e 
cineva la ușă. 

— Ha? îngăimă Gordy, trezindu-se cu greu. 

— Ușa de la intrare, Gordy. E cineva la ușă! 

— Kip, gemu bărbatul,  coborându-și picioarele peste 
marginea patului. Probabil că și-a pierdut blestemata de cheie. 

Anne se dădu jos din pat și deschise dulapul după halatele de 
casă, în vreme ce Gordy se duse la fereastră și încercă să vadă 
ceva pe stradă. 

Din gât îi ieși o înjurătură aproape de neînțeles. 

— E o mașină de poliţie în faţă, zise el ca răspuns la privirea 
nedumerită a femeii. 

Anne simţi că-i stă inima în loc. 

Gordy oftă. 

— Acum ce crezi că a mai făcut? 

Luă halatul întins de Anne și se îmbrăcă cu el, în vreme ce 
soneria se auzi din nou, după care coborâră amândoi, aprinse 
lumina de pe verandă și deschise ușa de la intrare. 

Pe verandă stăteau doi ofiţeri de poliţie, cu feţele aproape 
cadaverice în lumina gălbuie a becului. 

— Domnul Adamson? întrebă polițistul mai vârstnic. 

— Mda, răspunse Gordy, cu privirea aţintită asupra 
musafirilor. lisuse Hristoase, dacă nu sunt preoţi, sunt polițiști. 


Deschise ușa de plasă contra ţânţarilor. Aţi putea să intraţi ca să 
ne spuneţi ce a mai făcut. 

Ofițerii se priviră stingheriţi, dar se lăsară conduși în living. 

— Eu sunt sergentul Chapman, se prezentă polițistul mai 
vârstnic. El este ofițerul Haskins. 

Ceva din vocea omului trimise un fior pe șira spinării lui Anne. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. A păţit ceva Kip? 

Chapman se agită stingherit pe loc. 

— Poate că ar fi bine să luaţi loc, doamnă. 

Gordy Adamson întinse mâna și apucă mâna soției lui. 

— Deci e mort, nu-i așa? 

— Gordy! icni Anne, smulgându-și mâna. Cum poţi spune așa 
ceva? 

Însă chiar în clipa în care rosti cuvintele, expresia de pe chipul 
lui Chapman dezvălui adevărul cumplit. 

— Îmi pare extrem de rău că trebuie să vă spun asta, zise 
sergentul după ce Anne se lăsă pe marginea canapelei. Kip a 
fost implicat într-un... Ezită, căutând expresia potrivită. Seara 
trecută s-a petrecut o altercaţie. 

— Ce fel de „altercaţie”? ripostă Gordy, cu voce aspră. 

— Ancheta nu a fost încă finalizată, continuă Chapman, dar se 
pare că fiul dumneavoastră a fost împușcat mortal de ofiţerii de 
poliţie în timp ce... 

Tăcu din nou, iar Gordy Adamson îl sfredeli cu privirea. 

— În timp ce? tună Adamson. Spuneţi-mi ce putea comite fiul 
meu atât de grav ca voi să-l împușcați! 

Chapman inspiră adânc. 

— Mă tem că tocmai ucidea pe cineva, rosti el. O femeie de 
cincizeci de ani care ieșise să-și plimbe câinele. 

— Să ucidă pe cineva? icni Anne. Kip? Nu, probabil că ați 
greșit băiatul. Kip niciodată... 

— Mă tem că nu e nicio greșeală, doamnă, zise Chapman, cu 
voce blândă. Fiul dumneavoastră nu avea niciun act de 
identitate la el, dar amprentele lui sunt în baza noastră de date 
și nu există nicio îndoială. Însă avem nevoie ca unul dintre 
dumneavoastră să vină la morgă pentru o identificare completă. 

Fu rândul lui Anne să întindă mâna după Gordy, dar bărbatul 
își ținea braţele încrucișate la piept, cu faţa transformată de 
furie. 


— O să dau blestemata aia de școală în judecată, rosti el, cu 
vocea tremurând din pricina mâniei. 

Cei doi ofiţeri se priviră nesiguri. 

— Școală? întrebă ofiţerul Haskins. Ce școală? 

— St. Isaac, scuipă Gordy printre dinţi. Ar fi trebuit să-l 
supravegheze pe Kip. Ce căuta hoinărind pe străzi noaptea în 
loc să doarmă în camera lui, vă întreb? 

— Trebuie să fie o greșeală, iubitule, rosti Anne, nedorind - și 
nefiind capabilă - să accepte adevărul celor petrecute. N-a fost 
Kip. Nu putea fi Kip. Kip a furat câteva lucruri, asta-i tot. Dar el 
niciodată... Anne își strânse gulerul halatului de baie mai bine în 
jurul gâtului. N-a fost el, șopti ea. 

— Ba el a fost, zise Gordy, cu vocea brusc calmă. O simt. 
Clătină obosit din cap. Lăsaţi-mă să mă îmbrac și vin cu 
dumneavoastră. 

In vreme ce soțul ei dispăru la etaj, Anne rămase tăcută, 
împreună cu cei doi polițiști, prea șocată de cele auzite ca să 
mai spună ceva. 

— Imi pare așa de rău, zise ofițerul Haskins. 

Insă Anne clătină distrasă din cap, ca și cum prin respingerea 
compasiunii ar fi putut nega și ce o generase. 

După câteva alte clipe de liniște, Gordy reveni la parter, 
ducându-și pantofii în mâini. Se lăsă să cadă pe un scaun și se 
încălță. 

— Jur că o să dau în judecată nenorocita aia de școală, 
mormăi el în vreme ce-și lega șireturile. Dai un puști unui grup 
de popi și maici și crezi că e în siguranţă. Da' nu. Vocea i se 
sparse. Işi făcu ultimul nod, se ridică și inspiră adânc. Bine, zise 
el. Să terminăm cu asta. 

Câteva secunde mai târziu, rămasă singură în casă, Anne se 
uită fix la fotografia înrămată de pe polita căminului în care 
apărea Kip în uniforma lui de Liga Mică. 

De colțul fotografiei atârnau primele lui mătănii. 

Când adevărul celor întâmplate începu încet să pătrundă în 
sufletul ei, Anne se ridică în picioare și se duse la cămin. 

Luă mătăniile și le duse la obraz. 

In tăcere, cu ochii înlăcrimaţi, începu să se roage. 


CAPITOLUL 11 


Părintele Sebastian Sloane parcurse grăbit coridorul spre 
biroul părintelui Laughlin, ștergându-și repede colţurile gurii 
mânjite de pastă de dinţi. Tonul folosit de sora Margaret fusese 
îndeajuns ca să-l convingă că motivul pentru care părintele 
Laughlin dorea să-l vadă era extrem de serios. lar asta însemna 
două lucruri, de care părintele Sebastian era sigur: era vorba 
despre Kip Adamson, și nu era de bine. Se opri la ușa biroului 
directorului suficient de mult cât să bată încet, apoi răsuci 
mânerul. 

Părintele Laughlin ședea la birou. Chipul lui ridat părea mai 
îmbătrânit și mai cutat ca de obicei. La intrarea lui, sora 
Margaret, sora Mary David și fratele Francis își ridicară privirile. 
Niciunul nu-i zâmbi. 

Cele două maici și călugărul erau mai albi la față decât 
bătrânul preot. Părintele Sebastian se așeză tăcut pe singurul 
scaun rămas liber în încăpere. 

Părintele Laughlin inspiră adânc, își întinse mâinile pe birou și 
îl privi drept pe părintele Sebastian. 

— Azi-noapte, Kip Adamson a ucis o femeie, rosti el, cu o voce 
albă ca și mâinile. Înainte ca părintele Sebastian să aibă ocazia 
de a reacționa, continuă: lar el a fost omorât de polițiști. 

O amorțeală rece începu să se răspândească prin trupul 
părintelui Sebastian. Preotul simţi cum energia care i se 
acumulase în corp în cursul nopții i se scurge prin toţi porii. In 
mintea lui răsăriră nenumărate întrebări, dar înainte de a putea 
da glas măcar uneia dintre ele, părintele Laughlin vorbi din nou. 

— Asta-i tot ce știm. Bătrânul preot oftă, făcând vorbele să 
sune ca un soi de înfrângere personală. Evident că ancheta e în 
desfășurare. 

— Droguri? sugeră părintele Sebastian, îmbrăţișând cu 
privirea micul grup de persoane. 

Fratele Francis desfăcu neajutorat brațele. 

— Presupun că e posibil, dar... 

În vreme ce ecoul cuvintelor lui se stingea, părintele 
Sebastian și-i aminti pe Gordy și pe Anne Adamson. Era convins 


că femeia avea să fie devastată. Dar cum rămânea cu tatăl lui 
Kip? Avea el măcar să mimeze un pic de tristețe din pricina 
pierderii? Probabil. Dar cel mai probabil era ca el să înceapă să 
caute vinovaţi în altă parte, iar St. Isaac avea fără îndoială să se 
afle în capul listei. 

— A vorbit cineva cu părinţii lui Kip? 

— L-am sunat pe preotul lor paroh, zise fratele Francis. Mama 
lui Kip l-a sunat acum o oră și el era deja acolo. 

Sebastian se încruntă. 

— N-ar trebui să meargă și părintele Laughlin sau să mă duc 
eu? 

— Asta am zis și eu, interveni fratele Francis. Însă părintele 
Laughlin crede că ar fi mai bine să se ocupe preotul lor paroh. 

— E așa de greu de crezut, rosti sora Mary David, cu buzele 
strânse într-o linie subţire, ca și cum moartea băiatului ar fi 
însemnat o insultă adresată ei personal. Nu e ca și cum s-ar fi 
descurcat rău aici. De fapt, se descurca foarte bine - notele lui 
se îmbunătățeau și... 

— Poliţiştii vor veni aici azi, interveni părintele Laughlin, 
atrăgându-și o privire de reproș din partea surorii Mary David, 
care, în mod evident, mai avea multe de adăugat. Vor dori să 
știe dacă a observat cineva ceva legat de Kip. Orice ieșit din 
comun. Privirea lui se mută obosită de la un chip la altul. Ei 
bine? 

Părintele Sebastian aruncă o privire spre ceilalţi trei oameni. 
Niciunul nu părea sigur nici măcar ce ar trebui să-i răspundă 
părintelui Laughlin, daramite polițiștilor. 

— Nimic ieșit din comun. Sunt de acord cu sora Mary David - 
Kip se descurca bine. Păcatele obișnuite ale unui băiat de vârsta 
lui, evident. Își suprimă un zâmbet când sora Margaret se 
îmbujoră, iar sora Mary David se încruntă dezaprobator. Dar i- 
am ascultat confesiunea și i-am dat o pedeapsă. De fapt, 
credeam că ne descurcăm excelent cu el. Cel puţin până ieri. 

Părintele Laughlin inspiră iarăși adânc și păru să se adune 
încet. 

— Foarte bine. Dacă vreunul dintre voi își amintește ceva 
ciudat legat de comportamentul lui Kip, veniţi mai întâi aici. În 
acest moment nu mai e nimic de făcut nici pentru băiat și nici 
pentru biata femeie atacată de el. Făcu o pauză, apoi vorbi din 
nou cu vocea ușor încordată: Sunt convins că înțelegeți cu toții 


faptul că nu avem nevoie de publicitate care să se reflecte 
neplăcut asupra școlii sau Bisericii. Cred că Biserica a avut parte 
de prea multă publicitate negativă pentru o bună bucată de 
timp. Privirea lui se mută de la un chip la altul. M-am făcut 
înţeles? 

— Nu contează ce spunem noi, replică sora Mary David. E 
posibil ca unii părinţi să-și ia copiii, iar recrutarea de elevi noi va 
fi dificilă vreme de un an și ceva. Se răsuci spre sora Margaret. 
Ar trebui să pregătim o declaraţie pentru presă. 

Părintele Laughlin își apăsă degetele pe tâmple și se apucă să 
le învârte în cercuri mici, ca și cum ar fi putut îndepărta prin 
masaj necazurile pe care le întrevedea la orizont planând asupra 
lui. 

— Ar fi mai bine să anulăm orele de azi, zise părintele 
Sebastian văzând că directorul școlii face o pauză prea lungă. 
Vom ţine o slujbă pentru Kip, apoi vom aranja astfel încât să 
stăm în birouri, disponibili pentru oricare elev care vrea să 
discute cu noi pe tema asta. Cât despre poliție, cel mai bun 
lucru pe care îl putem face e să le răspundem la toate 
întrebările cât de complet și de sincer putem. 

Cele două maici încuviinţară, iar fratele Francis ridică o mână, 
amintindu-i părintelui Sebastian de un școlar îngrijorat, nesigur 
pe temele făcute. 

— Simt că este cumva vina mea, zise el. Oare mi-a scăpat 
ceva? Vreun semn? Am greșit cu ceva? Mă simt ca și cum ar fi 
trebuit să prevăd că se va petrece așa ceva - poate ar fi trebuit 
să petrec mai mult timp cu el, sau să-i fi acordat mai multă 
atenție. 

Sora Margaret se uită la el peste rama ochelarilor ce îi stăteau 
încontinuu cocoțaţi pe nas. 

— Sunt peste două sute de elevi aici, declară ea. Putem face 
doar ce ne stă în puteri, iar din multe puncte de vedere ne 
descurcăm bine. Niciunul dintre noi nu a prevăzut așa ceva și 
nici nu a existat vreun motiv ca să prevedem asta. Nu putem ști 
permanent ce se întâmplă în sufletul fiecărui elev. 

— Dar mă simt ca și cum..., reîncepu fratele Francis, dar de 
această dată sora Margaret nu-l lăsă să termine. 

— Frate Francis, treaba noastră e să avem grijă de copii, nu 
să ne plângem singuri de milă. Privirea ei se fixă asupra fratelui 
Francis, făcându-l să se simtă de parcă era din nou la școala 


parohială, pe punctul de a fi lovit cu linia peste degete. Îți poţi 
lăsa propriile sentimente la o parte suficient de multă vreme ca 
să discuţi cu restul băieţilor despre cele petrecute? 

Fratele Francis își simţi fața roșie ca focul. 

— Bineînţeles că pot. O să am nevoie doar de câteva clipe ca 
să-mi adun gândurile. 

— E o idee foarte bună pentru noi toţi, interveni părintele 
Sebastian înainte ca sora Margaret să-i mai poată spune ceva 
fratelui Francis. lar când vom începe să răspundem la întrebări - 
nu numai ale polițiștilor, ci și ale elevilor și ale părinţilor 
acestora -, cred că ar trebui să ţinem minte că nu e momentul 
să căutăm vinovaţi, fie că e vorba despre Kip Adamson, fie că e 
vorba despre altcineva. Din nefericire, în lumea în care trăim 
răul lucrează pe căi obscure și nimeni nu e imun. Se pare că 
adesea copiii sunt și mai lipsiţi de imunitate decât restul lumii. 

— Cu toate astea, fiecare are de ales, pufni sora Margaret, 
fără să încerce să își ascundă disprețul faţă de vorbele părintelui 
Sebastian. 

— Fie și așa, replică părintele Sebastian cu blândeţe. Treaba 
noastră acum este să ne liniștim elevii și apoi pe părinţii lor că 
orice l-a determinat pe Kip Adamson să o atace pe acea femeie 
nu are nimic de-a face cu St. Isaac. Băiatul a venit aici cu 
probleme - de fapt, nu ăsta a fost motivul pentru care a venit? 
Noi nu l-am dezamăgit - pur și simplu n-am avut destul timp ca 
să reuşim cu el. Din nefericire, răul nu poate fi învins într-o 
secundă și este evident că răul care îl stăpânea pe Kip Adamson 
era mult mai puternic decât își putea închipui oricare dintre noi. 

Părintele Laughlin se agită ușor pe scaunul lui și își ridică 
privirea. 

— Părintele Sebastian are dreptate, declară el. Pe viitor vom fi 
mai vigilenţi. 

e 

Patrick North și Kevin Peterson lucrau împreună de suficientă 
vreme încât să fie nevoiţi să scoată vreun cuvânt înainte să intre 
în camera lui Kip Adamson de la St. Isaac; North avea să facă 
percheziţia, în vreme ce Peterson avea să discute cu colegul de 
cameră al băiatului. Ceva din atitudinea lui Peterson îi făcea pe 
oameni să vrea să vorbească cu el, iar North renunţase cu ani în 
urmă să mai încerce așa ceva, preferând să se concentreze pe 
perfecționarea privirii lui ascuţite și a instinctului său nativ de a 


ști unde să caute ceea ce voia să găsească. Exceptând, evident, 
propriile chei, care încă reușeau cumva să se ascundă de el cel 
puţin de două ori pe zi. De data asta îi dădu cheile lui Peterson, 
după care își puse o pereche de mănuși chirurgicale și își începu 
percheziţia, pe care avea să o efectueze la fel de minuţios ca în 
toate cazurile, chiar dacă dezinteresul manifestat de prietenii lui 
Adamson îi demonstrase deja că, probabil, căutările aveau să se 
termine fără rezultat. Dacă era ceva de descoperit, probabil că 
Clay Matthews și Darren Bender ar fi fost mult mai nervoși decât 
se dovediseră a fi în realitate. 

— Deci tu și Kip aţi fost colegi de cameră și anul trecut? îl auzi 
North pe Peterson întrebându-l pe Clay Matthews, în vreme ce 
își consulta notițele, ca și cum nu ar fi memorat deja fiecare 
cuvințel de acolo. 

— Mda, răspunse Clay. Mi l-au băgat aici de prima dată când a 
venit. 

— Și aţi cerut să fiți iarăși colegi de cameră în acest an? 

Clay încuviinţă. 

— Ne-am înţeles foarte bine. 

Detectivul North trase învelitorile de pe patul lui Kip, le 
scutură bine, apoi ridică salteaua. 

Între saltea și arcuri se afla un exemplar din Playboy, pe care 
North îl ridică, îl răsfoi, apoi îl aruncă pe patul lui Matthews. 

— lau eu asta, rosti fratele Francis, pășind repede înainte ca 
să înșface revista ofensatoare. 

În vreme ce Peterson ridică compătimitor din umeri înspre 
Matthews, North își îndreptă atenţia către lada lui Kip. Era 
descuiată. Detectivul săltă capacul. Ilnăuntru se găseau cărți și 
fotografii, o pereche de sandale și un tricou gros de hochei, 
purtând pe unul din umeri autograful unui jucător de la Chicago 
Blackhawks. 

— Kip a mai dispărut în acest mod până acum? întrebă 
detectivul Peterson. Clay clătină din cap. Bine, atunci să trecem 
la marea întrebare, continuă Peterson. Cum e cu drogurile? 
Adamson folosea vreodată așa ceva? 

North își ridică privirea din ladă ca să vadă reacţiile băieţilor. 

Ambii băieţi clătinară din cap. 

— Haideţi, îi îndemnă Peterson. Nici măcar un pic de iarbă din 
când în când? 

Matthews clătină iarăși din cap, de această dată mai hotărât. 


— AȘ fi știut. Lua droguri înainte de a veni aici, dar aici n-a 
mai luat. Spunea că hotărâse că a avut destule belele, și 
terminase cu ele. 

— Credea că oamenii care iau droguri sunt idioţi, interveni 
Darren Bender. 

Peterson își îndreptă privirea asupra lui Bender. 

— Cu toate astea, el a înșfăcat o femeie de la spate și i-a tăiat 
gâtul, zise el încet. Cum ai spune tu că asta se potrivește cu 
decizia lui de a se feri de belele? 

— De unde să știm noi? ripostă Bender. Nici măcar nu pot 
concepe că a fost în stare de așa ceva. 

— Dar a făcut-o, zise Peterson, la fel de nedumerit ca și 
Darren Bender. Deci dacă n-a fost vorba de droguri, despre ce a 
fost vorba? Poate vreunul din voi să se gândească la ceva care 
să-l fi determinat pe Kip să comită o asemenea faptă? 

Darren și Clay se uitară unul la celălalt, iar North nu zări în 
privirile lor nimic care să trădeze intenţia de a ascunde ceva. 

— Orice, îi îndemnă Peterson. Avem nevoie de ceva ajutor. Îi 
vine vreunuia din voi în minte ceva care să pară diferit în 
comportamentul lui Kip din ultimul timp? 

Clay Matthews ezită, nesigur, apoi: 

— Păi... 

Atenţia ambilor detectivi se îndreptă instantaneu asupra 
băiatului. 

— Acum, că mă gândesc mai bine, Kip se comporta ciudat, 
zise Clay. 

North își îngustă privirea. 

— Cum adică ciudat? întrebă el, cu suficientă duritate ca 
băiatul să tresară. 

— Nu știu, răspunse Clay, cu o voce în defensivă. 

— E-n regulă, îl linişti Peterson. 

Terminând cu cercetarea lăzii, North se duse la șifonier. 

— Spune-ne ce poţi, reluă Peterson. Orice poate fi de ajutor. 

Clay se relaxa puțin. 

— A fost mereu un soi de singuratic, știți? De când a venit 
aici. Dar în ultima vreme începuse să se comporte bizar. 

— Cum? 

Matthews ridică din umeri. 

— Nu știu. A încetat să mai vrea să stea cu noi - nici măcar cu 
mine. lar alaltăieri, nu-și găsea un pix și a aruncat un că... Se 


opri imediat, aruncă o privire vinovată înspre fratele Francis și 
se îmbujoră ușor. Vreau să spun că s-a înfuriat rău - a început 
să arunce cu lucruri! Pentru un nenorocit de pix! Adică, nici 
măcar nu era cine știe ce pix. Unul dintr-alea ieftine. 

— Cât de rea a fost? insistă Peterson. Intreaga scenă? 

— Rea de tot. Faţa i se înroșise și m-a acuzat că i-am furat 
lucrurile. Părea că vrea să spargă tot. Băiatul se duse spre 
perete și arătă spre un semn negru. Vedeţi asta? A aruncat cu 
pantoful în mine. Cu putere. Pentru amărâtul ăla de pix, pe care 
l-a găsit cinci minute mai târziu pe podea, lângă patul lui. 

— lar ăsta a fost un comportament neobișnuit pentru el? 
întrebă Peterson. 

— În mod clar, răspunse Matthews. Kip era singuratic - era 
mereu tăcut. 

— Mie de ce nu mi-ai spus asta? întrebă Darren Bender. S-a 
comportat așa și pe terenul de baschet. A ratat o aruncare și s-a 
apucat brusc să dea cu piciorul în zidul sălii. Doar pentru că a 
ratat un coș! NU e ca și cum ar fi înscris prea multe - era slab de 
tot la baschet. Am crezut că o să-și rupă piciorul sau ceva de 
genul ăsta. 

North ieși din dulap. 

— Și niciunul din voi nu crede că lua droguri? întrebă el, 
începând să ia la puricat biroul lui Kip. Poate ceva steroizi? 

Clay își întinse braţele neajutorat. 

— Nici măcar nu știu cum arată steroizii. Și nu era un sportiv, 
așa că de ce ar fi făcut așa ceva? 

— Bine, rosti detectivul North, terminând cu biroul și 
întorcându-se spre fratele Francis. Nimic de pe aici nu ne ajută. 
Sunteţi liber să daţi lucrurile familiei. Se răsuci spre băieţi și 
decise să încerce pentru ultima dată să le sondeze amintirile. 
Deci asta e? Nu mai e nimic altceva? Nimic din ce ați vrea să ne 
spuneți? 

Clay și Darren se uitară unul la celălalt și Clay începu să 
clatine din cap. În aceeași secundă, Darren Bender vorbi: 

— A mai fost un lucru. A început să meargă la spovedanie 
practic în fiecare zi. _ 

— Spovedanie? repetă North. In fiecare zi? De ce? 

Acum, ambii băieți își întinseră neajutoraţi braţele. 


— De unde să știm? zise Darren. Se uită pe furiș la fratele 
Francis. Nu e ca și cum avem ocazia să facem pe aici prea multe 
lucruri care să necesite spovedanie. 

Fratele Francis își dădu ochii peste cap. 

— Dacă ar fi după mine, v-aţi confesa cu toţii de trei ori pe zi 
și tot n-ar fi timp să fiţi cu toţii absolviţi de păcate, zise el. Se 
întoarse spre detectiv. Credeţi că e important? Mă refer la 
spovedaniile lui Kip. 

— Foarte, răspunse North. Deci cu cine discutăm despre ce 
putea spune el la spovedanie? 

— N-o puteţi face, replică fratele Francis. Biserica s-a 
schimbat mult în ultimele decenii, dar  sanctitatea 
confesionalului a rămas aceeași. Este absolută. 

— Chiar și atunci când persoana care s-a spovedit e moartă? 
întrebă Kevin Peterson. 

Expresia fratelui Francis se întări. 

— Chiar și atunci, îi asigură el. Este absolută, în orice fel de 
circumstanţe. 

Zece minute mai târziu, când detectivii ajunseră în mașina 
lor, Patrick North se uită fix la ușa solidă de stejar a școlii. 

— Ce crezi? zise el, în vreme ce Kevin Peterson îi dădea 
cheile. Există vreo cale de a afla despre ce se spovedea puștiul? 

Peterson clătină din cap. 

— Nicio șansă. 

— Deci asta-i tot? Ar trebui să renunțăm? 

Expresia lui Peterson se înăspri și orice urmă din amabilitatea 
pe care Clay și Darren o văzuseră cu doar câteva minute înainte 
dispăru. 

— Eu nu, rosti el, cu o voce domoală care contrazicea vorbele 
dure. Ceva l-a determinat pe băiat să o ucidă pe acea femeie, 
iar eu intenţionez să aflu exact despre ce a fost vorba. 


CAPITOLUL 12 


Teri Mcintyre își parcă mașina pe aleea îngustă care șerpuia 
prin cimitir. Hotărî că nu conta cu adevărat că uitase să aducă 
flori pentru prima dată în cei doi ani de când venea la 
mormântul soțului ei și își croi drum cu grijă peste iarbă. 
Ajungând la piatra funerară care marca mormântul lui Bill, își 
puse mâna pe granitul rece. 

— Bună, iubitule, rosti ea, suficient de încet ca nimeni să n-o 
audă, chiar dacă n-ar fi fost singură în cimitir. Ei bine, în sfârșit 
s-a întâmplat - am uitat să-ți aduc flori. Mă ierţi? Decise că 
tăcerea care se lăsase peste cimitir când ea tăcu însemna că o 
iertase, așa că se lăsă încet în jos până când ajunse să stea 
turcește peste mormânt. Sper că ai chef să mă asculţi, oftă ea, 
pentru că eu am chef de vorbit. 

Işi desfăcu picioarele și le întinse, ajungând inconștient în 
aceeași poziţie pe care o foloseau în zilele când se așezau în pat 
ore întregi, nu ca să doarmă sau să facă dragoste, ci doar ca să 
sporovăiască. Simţea iarba rece sub ea și își plimbă palma peste 
suprafața verde-închis, în cele din urmă rupând un fir ca și cum 
ar fi fost o scamă care se agăţase de cuvertura patului lor. 

— Vineri, Ryan a fost rănit la școală - destul de rău. A fost 
bătut de niște puști și trebuie să îţi spun că m-am speriat de 
moarte. Se opri câteva clipe, nu ca și când s-ar fi așteptat la un 
răspuns de la Bill, ci doar ca să-și adune gândurile. De atunci am 
decis să-l iau de la Dickinson și să-l trimit la St. Isaac. Eu... în 
fine, cred că acolo va fi mai în siguranţă, cel puţin până la 
absolvire. Lacrimile îi împăienjeniră ochii, dar și le șterse cu un 
gest aproape nervos. Nu-ţi face griji, continuă ea, hotărâtă să nu 
cedeze durerii care ameninţa să o copleșească. N-o să încep să 
plâng. Și știu că nu asta am face dacă ai fi aici. Vocea începu să- 
i tremure, în ciuda propriei hotărâri. Dar tu nu ești aici, iar eu 
trebuie să iau decizia singură. Ezită, apoi ajunse la adevăratul 
motiv pentru care venise la cimitir. Doar că nu iau decizia în 
întregime singură. Eu... Tăcu câteva clipe, apoi reveni: Am 
cunoscut pe cineva, Bill. Se numește Tom, Tom Kelly, și... 


Și ce? Și era singură, și înspăimântată, și nefericită, și Tom 
Kelly fusese acolo cu ea noaptea trecută și o ajutase să se 
descurce la spital, cu Ryan, cu poliţia și cu toate celelalte de 
care ar fi trebuit să se ocupe Bill dacă ar fi fost acolo. Dar cum 
să rostească toate astea cu glas tare? Cum să spună ceva fără 
să pară rece, calculată și nepăsătoare faţă de faptul că singurul 
bărbat pe care îl iubise vreodată - pe care intenţionase vreodată 
să-l iubească - murise și o lăsase singură ca să se descurce cu 
singurătatea, cu spaimele și cu nefericirea ei? Dar Bill era cel 
mort, nu ea, și... 

Și ea trebuia să meargă mai departe. 

— In fine, e un om bun. Ti-ar plăcea de el. Reuși să schițeze 
un zâmbet, în ciuda lacrimilor. lar Ryan va învăţa să-l placă - 
știu că o va face. Oricum, Tom a reușit să aranjeze ca Ryan să 
primească o bursă la altă școală, așa că nu ne va costa nimic. 
Nu-mi place ideea ca el să stea la internat, dar e doar pentru un 
an și jumătate, și e doar la câţiva kilometri distanţă, așa că îl voi 
vedea des. Întinse mâna și atinse din nou piatra funerară. Și 
sper că ești de acord. Tăcu din nou, apoi reveni: lar acum nu mă 
refer doar la Ryan. Mă refer și la Tom. Sper că poţi înțelege 
povestea cu el, oriunde te-ai afla. 

Se lăsă pe spate și privi cerul printre frunzele copacului 
singuratic de pe deal. 

— li e dor de tine, zise ea, cu o lacrimă scurgându-se pe 
obraz. Ține poza ta pe birou. Știu că el crede că sunt infidelă 
dacă mă văd cu Tom, dar sper să înțeleagă într-o zi. Ştiu că vrei 
ce e mai bun pentru noi, iar acum am nevoie de ajutor și de 
sprijin. Vocea începu să-i tremure. Așa cum tu nu-mi mai poţi 
oferi. Căută în poșetă, scoase un șerveţel și își șterse ochii. O 
pasăre începu să cânte în copacul de deasupra mormântului. 
Brusc, Teri se simţi mai ușurată și ciudat de lipsită de apăsare. 
lar Ryan are nevoie de o figură paternă. Nu spun că o să mă 
mărit cu Tom sau ceva de genul ăsta, dar cred că el o să fie 
ceea ce are Ryan nevoie. 

Deasupra ei, pasărea mai exersă câteva triluri, iar Teri decise 
să le accepte ca pe semnul pe care îl căuta. 

Zâmbi. 

— Ar trebui să-l vezi pe Ryan, iubitule, continuă ea, cu voce 
tot mai puţin tremurată pe măsură ce lacrimile i se uscau. 
Devine bărbat. E așa de înalt - ultima dată când l-ai văzut era 


încă un copil. Îţi amintești cât de sfrijit era? Ei bine, acum s-a 
împlinit și a început să se bărbierească, și de fiecare dată când 
mă uit la el te văd pe tine. Și s-a decis că vrea să meargă la 
Princeton, adică un alt motiv ca să-l trimit la St. Isaac. 

Pasărea scoase un ultim tril, după care își luă zborul. Teri se 
ridică în picioare. 

— Trebuie să plec, oftă ea. 

Își atârnă poșeta de umăr, își sărută buricele degetelor, pe 
care apoi le atinse de partea de sus a pietrei funerare, după 
care se dădu înapoi ca să privească fix la numele inscripţionat în 
granit: 

Căpitan William James Mcintyre. 

— Tom Kelly e un om bun, șopti Teri. Dar nu este tu. A fost 
doar unul ca tine, și tu continui să fii eroul meu. Așa vei fi 
mereu. Lacrimile i se iviră din nou în ochi, însă de data asta nu 
mai erau de durerea oribilă care o strivise în cea mai mare parte 
a ultimilor doi ani. Revin în curând, promise ea. Indiferent ce se 
întâmplă între mine și Tom, vin înapoi ca să-ţi povestesc despre 
Ryan. 

Când pasărea reveni pe creanga de deasupra, Teri se întoarse 
și porni înapoi spre mașină. 

Era sigură că Bill o auzise. 

O auzise și înțelegea. 

e 

Clay Matthews urmări tăcut cum fratele Francis și două fete 
pe care nu le cunoștea - dar care trebuia să fi făcut ceva greșit 
ca să primească pedeapsa de a ajuta la împachetarea lucrurilor 
lui Kip - terminară de golit jumătatea de dulap care îi aparținuse 
lui Kip. Cel mai ciudat era că, după ce se plânsese tot anul 
precedent și cea mai mare parte a celui curent că lucrurile lui 
Kip erau prea multe, Clay simţea dintr-odată că nu doar dulapul, 
ci și întreaga încăpere devenea prea pustie. Și nu era vorba de 
faptul că lucrurile lui Kip aveau să dispară în curând, ci de faptul 
că însuși Kip dispăruse. 

Dispăruse și nu avea să se mai întoarcă. 

Era mort. 

Nici măcar acum Clay nu putea înțelege acel cuvânt. De fapt, 
sensul lui era greșit; oamenii de vârsta lui Kip nu mor - bătrânii 
mor. Oameni ca bunica lui Clay, care murise de cancer cu doi 


ani în urmă, și ca domnul Endicott, cel care locuise vizavi de ei 
în Brookline și care murise anul trecut de bătrâneţe. 

Însă acum Kip era mort și brusc Clay își dori să nu mai fie 
obligat să locuiască în acea cameră. Noaptea trecută, cel puţin, 
când nu reușise să adoarmă, putuse să aprindă luminile și să se 
uite la lucrurile lui Kip ca să pretindă cumva că totul era o 
greșeală. Însă nici așa nu reușise să creadă asta în întregime. 
Cumva, într-un mod de neînțeles pentru Clay, toate lucrurile 
care aparținuseră lui Kip se schimbaseră. Ca și cum peste 
noapte totul se transformase doar într-o grămadă de haine 
vechi, nedorite de nimeni, și de gioarse care nu erau bune de 
nimic în afară de a umple o grămadă de spaţiu gol. 

lar acum totul era împachetat și luat de acolo, iar asta, în loc 
să-l bucure pe Clay, îl făcea să se simtă rău. Biroul lui Kip era gol 
fără cărţile și CD-urile lui, iar patul, fără cearșafuri, pături și 
învelitoare, nu părea doar gol. 

Părea abandonat. 

Capacul deschis al lăzii din lemn a lui Kip - acum plină cu 
aproape tot ce avusese băiatul - aproape că semăna cu botul 
deschis al unei bestii care înghițea toate urmele fostului coleg 
de cameră al lui Clay. 

— Voi rămâne singur aici pentru restul anului? întrebă el, 
încercând din răsputeri să-și menţină vocea calmă. 

Fratele Francis clătină din cap. 

— Aș fi extrem de surprins ca mâine să nu apară un nou elev. 

Clay fu străbătut de un amestec ciudat de ciudă și de ușurare. 
Nu își dorea neapărat un alt coleg de cameră, dar nici nu voia să 
rămână singur. 

— Cine? întrebă el, chiar dacă asta nu prea conta. 

Oricine ar fi fost, nu avea să fie Kip. 

Fratele Francis ridică din umeri. 

— Mă tem că în privinţa asta nu mă consultă nimeni, răspunse 
el. Știu că există o listă de așteptare și mai știu că sunt cel puțin 
douăsprezece nume pe ea. Dacă părintele Laughlin nu a decis 
deja, bănuiesc că o va face până mâine-dimineaţă. Cercetă zona 
din jurul patului și biroului lui Kip, după care se întoarse către 
cele două fete. Bună treabă - cred că voi două puteți pleca 
acum. 


Cele două fete ţâșniră imediat afară din încăpere înainte ca 
fratele Francis să se răzgândească. După plecarea lor, acesta își 
puse o mână pe umărul lui Clay. 

— O să fii în regulă? întrebă el, cu o privire care reflecta grija 
din voce. 

Clay încuviinţă doar pe jumătate convins. 

— Bine, mă duc să iau un căruţ pentru ladă. Ne vedem în 
câteva minute. 

Fratele Francis părăsi încăperea, aruncă o privire înapoi spre 
Clay, apoi închise ușa cu blândeţe. 

Clay inspiră adânc, cu privirea aţintită asupra saltelei pe care 
Kip se întinsese cu doar câteva zile în urmă, ascultând la iPod, 
cântând la o chitară imaginară și bătând toba pe genunchi. lar 
acum n-avea să-l mai vadă niciodată pe Kip. 

N-avea să mai asculte niciuna dintre glumele lui tâmpite. 

N-avea să mai joace niciodată cărți cu el. 

Plecase definitiv. 

Dar unde? Unde era sufletul lui Kip, acea prezență a lui care 
era mereu în cameră, chiar și atunci când Kip nu era acolo? Era 
în rai? Sau era în iad, deoarece o omorâse pe acea femeie? 

Sau dispăruse, pur și simplu? 

Cine știa cu adevărat ce se întâmplă cu sufletul cuiva după ce 
a murit? 

Clay se întinse pe pat, așezându-și pernele sub cap. În vreme 
ce continua să se uite la salteaua din cealaltă parte a încăperii, 
privirea lui se opri brusc asupra îmbinării de panouri din lemn de 
pe pereți, de lângă patul lui Kip. 

În mintea lui reveniră întrebările detectivului North legate de 
droguri. 

Oare Kip chiar folosise droguri? 

Dacă așa stătuseră lucrurile, atunci Kip minţise mereu. Dar 
dacă folosise așa ceva, atunci Clay știa unde le-ar fi putut 
ascunde. 

Singurul loc rămas nedescoperit de cei doi detectivi și despre 
care Clay nu pomenise nimic. Se ridică, ocoli capătul patului lui 
Kip și scoase cu atenţie lambriul pe care el și Kip îl 
descoperiseră la doar o lună după ce se mutaseră în acea 
încăpere, când Kip fusese sigur că peretele din spatele 
lambriului avea un gol. Evident, după ce reușiseră să desprindă 
placa, dăduseră peste o gaură în tencuială, pe care vreun 


ocupant anterior al încăperii trebuia să o fi săpat pentru a face 
un compartiment secret unde să-și pună toate lucrurile care nu 
ar fi trebuit descoperite de fratele Francis sau de altcineva în 
cursul inspecțiilor prin dormitoare. 

Clay întinse mâna și degetele lui dădură peste ceea ce el se 
aștepta: două pungi din plastic cu fermoar. 

In punga lui personală, Clay avea cinci exemplare vechi din 
Playboy, jumătate de pachet de ţigări și un pachet nedesfăcut 
de prezervative, sperând să folosească măcar unul dintre acele 
prezervative până la sfârșitul acelui an școlar. Ar fi trebuit să fie 
șase exemplare de revistă, dar cea pe care Kip o împrumutase 
de la el era acum pierdută pe vecie. 

Cealaltă pungă era a lui Kip. 

Clay o scoase și îi răsturnă conţinutul pe salteaua de pe patul 
lui Kip. 

Cam aceleași lucruri ca și în punga lui, doar că pachetul cu 
țigări era aproape gol. 

Niciun fel de droguri. 

Câteva clipe, Clay se gândi să transfere conţinutul pungii lui 
Kip în punga lui proprie, dar se răzgândi destul de repede, chiar 
dacă Kip nu mai era acolo. 

Avea sentimentul că ar fi furat. 

Puse ambele pungi înapoi în gaura din perete, așeză cu 
atenţie placa din lemn la loc și se întoarse în pat. 

Așadar avusese dreptate - Kip nu lua droguri. 

Atunci ce anume făcea? 

Ce naiba se întâmplase cu el? 

o... 

Ryan Mcintyre era întins pe pat, sprijinit de perne, și își 
urmărea mama împachetându-i hainele într-o geantă din pânză. 
Maică-sa părea însă să nu pună destule lucruri înăuntru - parcă 
făcea bagajele pentru o excursie de weekend sau ceva 
asemănător. 

— O să am nevoie de mult mai mult decât..., începu el, dar 
Teri nu-l lăsă să termine. 

— La St. Isaac se folosesc uniforme, rosti ea, împăturind o altă 
pereche de blugi și străduindu-se să-i înghesuie în geantă fără 
să-i șifoneze. 

— Uniforme? repetă Ryan. 


Nimeni nu-i spusese nimic despre uniforme. Bărbia îi pulsa, 
coastele îl dureau la fiecare mișcare, îl apucase durerea de cap 
gândindu-se ce să-și ia la St. Isaac, iar acum afla că trebuie să 
poarte o uniformă? Poate că ar fi fost mai bine să se întoarcă la 
Dickinson. În clipa în care gândul îi apăru în minte, îl invadară 
amintirile legate de bătaia încasată în toaleta băieţilor. Orice s- 
ar întâmpla la St. Isaac, nu putea fi mai rău decât bătaia, așa că 
urmări în tăcere cum mama lui continuă să împacheteze haine, 
întrebându-se când avea să apuce să poarte totul. 

Cum rămânea cu restul lucrurilor pe care el voia să le ia? 
Oare avea să i se permită să lipească postere pe pereții 
camerei? Probabil că nu. În mintea lui răsăriră tot felul de 
întrebări. Urma să aibă un coleg de cameră? Erau maicile atât 
de rele precum îi spusese părintele Sebastian? Cât de strict 
avea să fie totul? Oare urma să fie obligat să meargă mereu la 
slujbe religioase? Mai rău, dacă el nu reușea să ţină pasul la 
școală? Se presupunea că școlile private sunt mult mai dure 
decât cele publice, iar St. Isaac... 

Se forţă să înceteze; se simţea deja copleșit. 

Privirea lui căzu pe fotografia tatălui său, de pe birou. Ar fi 
trebuit să fie primul lucru împachetat. Durerea îl săgetă când se 
ridică greoi de pe pat, însă inspiră adânc și își apăsă coastele, 
până când junghiul trecu. Apoi luă fotografia. Tatăl lui părea nu 
doar să se uite direct la el, ci să privească undeva în sufletul lui. 
Ryan resimţi instantaneu puseul obișnuit de singurătate care îl 
încerca de fiecare dată când se gândea la taică-său și la felul în 
care acesta îi fusese mereu alături pentru a-i da răspunsuri la 
întrebări. Privind acum fotografia, aproape că auzea vocea 
tatălui său. Maturizează-te, părea să-i șoptească. „Comportă-te 
ca un bărbat și fă ce trebuie”. Inveli fotografia într-un prosop și 
i-o dădu maică-sii, care o băgă în geantă. _ 

— Nu trebuie să iei totul cu tine mâine, rosti ea. |ți pot aduce 
eu ce mai ai nevoie. 

Ryan se așeză cu grijă înapoi pe pat, ţinându-se de coaste. 

Teri îl privi îngrijorată. 

— Ai nevoie de o pastilă? 

Ryan clătină din cap. 

— Mi-e bine. Cred că doar sunt nervos în privinţa zilei de 
mâine. 


Teri se așeză alături de el și îi netezi părul, după care îi atinse 
ochiul umflat și mângâie cu grijă contururile unei vânătăi mari. 
Când Ryan vru să-i îndepărteze mâna, se ridică brusc. 

— Vreau să ai ceva, zise ea. Nu ești încă suficient de matur 
pentru asta, dar cred că a sosit vremea. 

Intrigat, Ryan o urmă afară din dormitor și apoi pe coridor, 
către ușa îngustă ce dădea spre mansardă. Se aplecară ca să 
treacă mai departe și ajunseră într-o zonă spațioasă, cu 
dușumea și rafturi goale pe margini. Teri căută lanţul și un bec 
se aprinse și lumină încăperea, aruncând umbre ascuţite peste 
spaţiu. Ryan o urmă printre cutii cu decorațiuni de Crăciun, alte 
cutii de carton cu hainele lui de bebeluș, cutii de lemn cu 
fotografii, multe dintre ele atât de vechi încât nimeni nu și-ar 
mai fi dat seama cine erau personajele pozate. Două lampadare 
cu umbrelele lipsă se odihneau pe un șezlong înclinat, iar puiul 
de ceramică pictat de el în roșu la grădiniță se odihnea, fără 
cap, alături de măsuţa care trona în camera lui de copil. 

Ignorând toate acestea, maică-sa se ghemui lângă un 
geamantan vechi, verde, cu un cifru de închidere montat pe 
capac. 

Un geamantan pe care Ryan nu-și amintea să-l mai fi văzut 
înainte. 

Mânat de o curiozitate tot mai mare, Ryan îngenunche alături 
de maică-sa și o urmări cum formează combinaţia cifrului, cum 
scoate lacătul și cum deschide capacul geamantanului. 

Sub capac se găsea o bucată de hârtie, pe care Teri o dădu la 
o parte ca să dezvăluie uniforma militară de ceremonie a tatălui 
lui Ryan. 

Ryan își ţinu respiraţia. Ultima dată îl văzuse pe tatăl lui 
îmbrăcat cu acea uniformă atunci când fusese decorat cu 
Steaua de Argint pentru Cavalerism în Acţiune, după prima lui 
misiune în lrak. Era aceeași uniformă cu care tatăl lui era 
îmbrăcat în fotografia pe care Ryan o ţinea pe birou. Oare acela 
era cadoul? 

Inainte de a deschide gura să întrebe, maică-sa ridică placajul 
pe care stătea uniforma, îl dădu la o parte, apoi scoase tot ce 
era dedesubt. In cele din urmă, deschise un fund fals atât de 
bine croit încât Ryan nici măcar nu-l văzu, iar din 
compartimentul secret scoase o cutie mică din lemn de 
trandafir. 


— Asta a venit din Irak odată cu lucrurile tatălui tău, rosti ea. 

Întoarse cutia ca Ryan să o vadă bine, după care îi împinse 
capacul. 

Înăuntru se găsea un crucifix, cel pe care tatăl lui îl purtase în 
jurul gâtului aproape dintotdeauna. Ryan îl luă cu blândete, 
aproape cu reverență. Era greu - mai greu decât se așteptase 
el. Și nu era plat ca multe alte crucifixe. Era gros, cu trupul lui 
Hristos reliefat, și cu crucea acoperită cu mici sculpturi 
complicat de detaliate, fiecare dintre acestea întunecată la 
culoare de trecerea timpului și de depuneri. 

— Voia să ţi-l dea când aveai să fii mare, zise Teri în vreme ce 
Ryan privea obiectul din mâinile lui. Cred însă că trebuie să îl 
primești acum. Tatăl tău spunea mereu că îl ajută să facă ceea 
ce trebuie. 

Argintul îi dădea lui Ryan o senzaţie de căldură și 
familiaritate. În ciuda sculpturilor, metalul era neted, ca și cum 
ar fi fost foarte vechi și fusese purtat de generaţii întregi de taţi 
și fii. Ryan aproape că auzea din nou vocea tatălui său, repetând 
cuvintele auzite în mintea lui cu câteva minute înainte. Aceleași 
cuvinte abia rostite de mama lui. 

„Fă ce trebuie”. 

Acceptarea crucii - prin punerea ei la gât și simţindu-i 
greutatea lipită de inimă - însemna ceva. 

Însemna faptul că el a devenit un bărbat, un om matur. 

Un bărbat de care tatăl lui ar fi fost mândru. 

Ryan își aminti ultimele câteva zile, când se comportase ca un 
copil îmbufnat, în vreme ce mama lui nu dorea decât să iasă la 
cină cu un bărbat pe care îl plăcea. _ 

lar el nu se gândise decât la cum să o facă să renunțe. In cele 
din urmă, se răzgândise, dar procesul durase prea mult timp. 

lar atunci când indivizii ăia doi săriseră asupra lui pe coridorul 
școlii, el nici măcar nu încercase să riposteze. 

Ce bărbat ar fi mâncat o așa bătaie fără să crâcnească? 

Ryan simţi brusc cum crucifixul îi arde carnea. Era ceva ce 
trebuia câștigat, nu primit pur și simplu. 

Dădu obiectul înapoi mamei sale. 

— Nu încă, rosti el. 

Teri îl privi surprinsă. 

— Ești sigur? 

Ryan încuviinţă. 


— Cred că tata avea dreptate - poate că nu sunt suficient de 
matur. 

Teri luă crucifixul de la el, îl sărută cu atâta delicateţe, că 
Ryan aproape izbucni în plâns și îl puse înapoi în cutie. 

— Este al tău, rosti ea, și e chiar aici, oricând vrei să îl iei. 
Combinația lacătului este ziua de naștere a tatălui tău. 

Ryan încuviinţă, nefiind în stare să vorbească. Avea să se 
întoarcă după crucifix, dar nu înainte de a-și câștiga dreptul de 
a-l purta. 

lar în acea clipă se simţea un pic mai aproape de îndeplinirea 
acelui ţel. 


CAPITOLUL 13 


Gordy Adamson se uită urât la preotul bătrân și marcat de 
artrită care ședea în faţa lui. 

— Pricepe asta, părinte, și pricepe ca lumea, bine? mârâi el, 
fără nicio urmă de respect în voce. Sunt întrebări extrem de 
simple și ar trebui să primesc răspunsuri la fel de simple. 
Așadar, spune-mi. De ce Kip era în afara campusului? Cum 
putea el să plece de aici fără ca voi să vă daţi măcar seama de 
asta? 

— Domnule Adamson..., începu părintele Laughlin. 

— Îți spun eu de ce! i-o reteză Adamson, aplecându-se și 
punându-și palmele pe biroul preotului. 

— Dragul meu..., zise Anne Adamson, punându-și o mână pe 
braţul soțului ca să-l calmeze. 

El însă își smulse braţul și continuă. 

— Deoarece de îndată ce vă vedeți cuferele pline cu banii din 
taxe de școlarizare sunteţi la fel ca oricare altă școală, spuse 
Gordy, cu o voce tot mai stridentă. Oricare școală publică - 
oricare nenorocită de școală - are mai mare grijă de elevii ei 
decât porcăria asta scumpă și fandosită. Făcu o scurtă pauză, 
timp în care expresia feței se schimbă de la furie la dispreț. Și, 
în orice caz, cât de bătrân ești dumneata? Ce te face să crezi că 
știi cum se lucrează cu puștii din ziua de azi? 

Părintele Laughlin își strânse buzele într-o linie subțire și se 
uită în jos, la propriile mâini. 

Simţind slăbiciunea preotului ca un prădător care adulmecă 
după prada cea mai facilă, Adamson continuă. 

— Îmi aduc fiul aici pentru siguranţă și bună educaţie. Și ce s- 
a întâmplat? Părintele Laughlin se strâmbă vizibil, ceea ce îl făcu 
pe Gordy și mai vehement. Ce anume s-a întâmplat? 

Preotul clătină din cap și își ridică palmele în semn de 
apărare. 

— Corect, pufni Gordy. Exact așa! Habar n-aveţi. Ei bine, am 
venit aici ca să vă spun că exact aici, sub acest acoperiș, ceva s- 
a întâmplat cu fiul meu, iar eu am să aflu despre ce e vorba. Era 
în regulă când a venit aici, iar doi ani și jumătate mai târziu nu 


numai că e mort, dar se pare că a mai omorât și pe altcineva! 
Ceea ce înseamnă că s-a întâmplat ceva. Se lăsă pe spătarul 
scaunului, cu privirea fixată pe preot. S-a întâmplat ceva 
blestemat. 

Părintele Laughlin inspiră adânc, își adună gândurile și într-un 
târziu vorbi. 

— L-aţi adus pe Kip la noi pentru că era un băiat cu probleme, 
rosti el încet. Fusese exmatriculat de la școala publică. 

— Nu avea probleme chiar așa de mari, ripostă Adamson, 
lăsându-se iarăși în față. Nu era un nenorocit de ucigaș. L-am 
adus aici pentru că am crezut că un pic de religie i-ar prinde 
bine. Pufni disprețuitor. Mamă, ce ne-am înșelat. Voi l-ați 
omorât. Voi l-aţi omorât pe băiatul meu! 

— Dragul meu, încercă iarăși Anne Adamson. Așa nu ajungem 
nicăieri. Hai să plecăm acasă. 

Odată cu ea se ridică și părintele Laughlin. 

— Fratele Francis a împachetat lucrurile lui Kip, rosti el, 
arătând spre lada băiatului, care se odihnea pe podea, lângă 
ușă. 

Însă Gordy Adamson nu terminase. 

— O să vă dau în judecată. O să vă dau în judecată pentru 
neglijenţă, contribuţie la delincvenţa unui minor și orice altceva 
mai descoperă avocatul meu. Aveţi impresia că șandramaua 
voastră are probleme financiare acum? Ha! Așteptaţi puțin! Va fi 
și o anchetă pe cinste. Ar fi bine să credeţi asta. Ochii i se 
îngustară în vreme ce se pregătea să dea lovitura de graţie. Și 
ar fi bine să speraţi că popii voştri își ţin labele departe de 
băieți! Cu furia brusc eliberată și consumată, Gordy Adamson se 
prăbuși înapoi pe scaun, epuizat. Fiul meu, zise el, mai mult 
pentru sine decât pentru preot. Singurul meu copil. 

Anne Adamson trase de braţul lui Gordy până când acesta se 
ridică în sfârșit, greoi, în picioare. 

— Îmi pare rău, îi spuse ea părintelui Laughlin, în vreme ce 
Gordy își ștergea ochii înlăcrimaţi cu mâneca. _ 

— Mi-aș dori să știu ce să spun, rosti părintele Laughlin. Insă 
pentru unele lucruri care se petrec în lumea de azi nu pare să 
existe vreo explicaţie posibilă. Ne putem doar încrede în voinţa 
Domnului și accepta ceea ce noi nu putem înţelege sau 
schimba. 


Anne încuviinţă și îl trase pe Gordy către ușă. Acesta se opri 
în dreptul lăzii, se uită la ea câteva clipe lungi, apoi se aplecă, o 
luă și ieși pe ușă, ducând-o cu multă grijă, ca și cum ar fi fost un 
sicriu. 

În anticameră, sora Margaret le zâmbi cu compasiune, la care 
Anne încercă să răspundă, și eșuă. Ea și Gordy pășiră încet de-a 
lungul coridorului către ușa principală de la intrare. Elevii, 
profesorii și clericii se dădură cu toţii la o parte ca să permită 
trecerea părinţilor îndurerați. 

e 

Teri Mcintyre urcă treptele uzate de granit care duceau spre 
ușa de intrare de la St. Isaac, luptându-se cu geanta grea a lui 
Ryan, în vreme ce băiatul șchiopăta alături de ea, mergând cu 
pași înceţi și cu rucsacul atârnat de umărul bun. Ajunseseră la 
jumătatea șirului de trepte când ușa mare se deschise și ieșiră 
un bărbat și o femeie, ambii de vârstă mijlocie. Omul căra o 
valiză grea și era atent cum mergea, până când ajunse lângă 
Teri și Ryan. 

Omul se opri și își înălță capul spre Ryan. 

— E puştiul tău? întrebă el, cu voce aspră și ochi îngustaţi. 

Teri încuviinţă. 

Privirea bărbatului se fixă asupra genţii din pânză pe care o 
căra Teri. 

— ÎI lași aici? Teri deschise gura să răspundă, dar omul i-o luă 
înainte și continuă: Trebuie să fii nebună să-ţi lași fiul aici. Asta 
nu e un loc bun pentru puști. Privi la valiza pe care el însuși o 
căra și reluă, cu voce spartă. Crede-mă pe cuvânt. 

— Pardon? făcu Teri, dar înainte ca bărbatul să mai spună 
ceva, femeia care îl însoțea îl luă de braţ și îl trase de acolo. 

— Las-o în pace, Gordy, șopti femeia. Haide acasă. 

În vreme ce Teri și Ryan se uitau nedumaeriţi, bărbatul puse 
valiza pe bancheta din spate a unei mașini parcate în fața școlii, 
apoi se urcă la volan și porni în trombă, înainte ca nevastă-sa să 
aibă timp să-și pună centura de siguranţă. 

— Uau, icni Ryan, în vreme ce mașina dispărea după colţ. Ce- 
a fost asta? 

Teri ridică din umeri. 

— N-am nici cea mai mică idee, dragule, replică ea, încercând 
să pară senină, chiar dacă în sinea ei ar fi vrut dintr-odată să se 


întoarcă din drum și să-și ducă fiul acasă și să-l ţină în siguranţă 
în camera lui. 

Pentru totdeauna. 

Ceea ce era, evident, ridicol. 

Îmbărbătându-se singură contra unei asemenea idei 
iraționale, îl conduse mai departe pe Ryan pe trepte către 
impresionanta ușă din stejar sculptat de la St. Isaac. 

e 

Când fratele Francis ajunse să deschidă uşa de la dormitorul 
băieților, Ryan Mcintyre își simțea creierul aproape la fel de 
epuizat ca și trupul. Mulțimea de formulare pe care fusese 
obligat să le completeze de dimineață fusese doar începutul. 
Apoi fratele Francis îi oferise un tur al școlii, dar după primele 
zece minute de parcurs labirintul acela de coridoare şi scări, 
Ryan se convinsese că nu va reuși niciodată să se descurce 
acolo fără o hartă. După aceea se văzuse nevoit să încerce mai 
multe seturi de uniforme - care din cine știe ce motiv nu păreau 
să fie inscripţionate cu mărimile tipice hainelor obișnuite - până 
când găsise un teanc asortat ca dimensiuni de bluze, pulovere, 
pantaloni și cămăși care i se potriveau, împreună cu o cravată 
ce nu părea încă complet roasă. După aceea urmase orarul 
școlar, împreună cu o listă de reguli care teoretic trebuiau 
memorate până a doua zi și care trebuiau respectate de azi. 

Totul părea vechi și uzat, dar nu înfricoșător și murdărit de 
graffiti ca la Dickinson High. Mobilierul era în întregime din 
mahon închis și nuc, fiecare instalaţie de lumină arăta de parcă 
avea o sută de ani vechime, iar vitraliile păreau să fie peste tot. 
Însă nu exista graffiti. Și nici praf, nici măcar un fir, ceea ce îi 
spunea lui Ryan, încă dinainte ca fratele Francis să-i recite 
regulamentul de funcţionare al școlii, că orice încălcare a 
regulilor ducea fără îndoială la o pedeapsă de ore întregi de 
curăţenie în școală. 

— Stai în camera 231, cu Clay Matthews, îi zise călugărul 
când trecură prin ceea ce Ryan spera să fie ultima ușă imensă 
din stejar pe care trebuia să o mai deschidă pentru o vreme. 

Urcară la etajul doi și merseră până la jumătatea unui coridor 
lung, unde fratele Francis ciocăni încet într-o ușă, după care 
răsuci mânerul fără să mai aștepte încuviințarea dinăuntru. 

Camera era goală, iar jumătate din ea părea nelocuită. 

Jumătatea lui. 


Călugărul așeză geanta lui Ryan pe podea, lângă pat. 

— Ușa de la biroul meu este întotdeauna deschisă, zise el. Te 
las să te faci comod. Apoi, ieșind pe ușă, călugărul se întoarse și 
zâmbi. Bun venit la St. Isaac. 

— Mersi, răspunse Ryan, încercând să-și suprime un oftat de 
resemnare din voce. 

După ce ușa se închise în urma fratelui Francis, tânărul își 
așeză teancul de haine care compuneau uniforma pe biroul gol 
și inspectă jumătatea lui de încăpere. 

Măcar patul lui era cel mai apropiat de ferestrele mari ce 
dădeau spre curte. Se întinse pe pat pentru câteva clipe, 
sperând ca măcar o parte din durerea pe care o resimțea să se 
mai potolească înainte de a începe despachetatul. 

Câteva minute mai târziu tocmai se chinuia să se ridice din 
nou în capul oaselor când ușa se deschise și în cameră intră un 
băiat cam de vârsta lui, cu un rucsac atârnând de umăr. 

— Bună, spuse băiatul. Eu sunt Clay... Cuvintele i se stinseră 
pe buze când zări mai bine fața lui Ryan. Uau, omule, ce ai 
păţit? 

Ryan ridică din umeri, încercând să se comporte ca și cum îl 
durea mai puţin, dar decise că nu avea sens să-i ascundă noului 
său coleg de cameră adevărul. Ridicarea mimată din umeri i se 
opri la jumătate. Reuși să schițeze un zâmbet palid. 

— M-au bătut de m-au zvântat, recunoscu el. Eu sunt Ryan 
Mcintyre. 

Clay ezită o secundă, apoi zâmbi. 

— Clay Matthews. Privirea i se mută la geanta din pânză care 
continua să zacă acolo unde o lăsase fratele Francis. Ai nevoie 
de ceva ajutor cu lucrurile tale? 

Ryan se luptă să stea mai bine pe pat, după care reuși să se 
ridice în picioare fără să se strâmbe prea tare. 

— Pot..., începu el, dar Clay ridicase deja geanta de pe podea 
pe pat. 

Pe neașteptate, un alt băiat se ivi în cadrul ușii. 

— Hei, Clay..., începu acesta, după care tăcu imediat ce-l 
văzu pe Ryan. A venit deja tipul cel nou? întrebă el, intrând pe 
ușă cu un alt băiat în spatele lui. Ce-ai păţit la față? 

— Nimic, în comparaţie cu ce le-a făcut el celorlalți, rosti Clay 
înainte ca Ryan să articuleze vreo vorbă. Se numește Ryan 
McCumva. Clay îi făcu cu ochiul lui Ryan. Aștia sunt Darren 


Bender și Tim Kennedy. Sunt amândoi niște idioţi, dar cel puţin 
nu put prea tare. Și să nu-l crezi pe Tim când spune că Ted 
Kennedy e unchiu-său, e un mincinos patologic. 

— Ce rahaturi spui! ripostă Tim Kennedy. lar chestia cu unchi- 
miu am spus-o o singură dată. O singură dată! Se întoarse către 
Ryan. Eram în Hyannis vara trecută, iar dacă Matthews și-ar fi 
ținut gura, puteam merge să înotăm chiar în faţă... 

— Nici măcar nu știai dacă e locul bun, i-o reteză Clay. Şi... 

— Și nimănui nu-i pasă de asta, interveni sentenţios Darren 
Bender, lăsându-se pe patul lui Clay. Părintele Laughlin cu 
siguranţă nu pierde vremea, nu? rosti el, hotărând că nu mai are 
chef să asculte cearta dintre Clay și Tim, care pornise din vara 
precedentă. Kip era aici vineri dimineață, iar tu ești aici luni 
dimineață. 

— Kip? repetă Ryan. El e cel care a locuit aici? 

Atmosfera din încăpere se schimbă brusc. 

— Mda, încuviinţă Tim Kennedy cu o voce ciudat de spartă. 

Ryan se încruntă ușor. 

— Ce a păţit? 

Ceilalţi trei se priviră neliniștiţi, fiecare așteptând ca altul să 
vorbească primul. 

— Am auzit că se poate să fi fost vorba de droguri, rosti în 
cele din urmă Darren Bender. 

— N-au fost droguri! ripostă imediat Clay Matthews. Kip nu lua 
droguri și voi știți asta. 

— Și atunci ce crezi tu că s-a întâmplat? ceru să afle Tim. 

Clay își îngustă ochii. 

— Nu știu. Nimeni nu știe. 

— Nimeni nu știe ce anume? întrebă Ryan. Ce a păţit? 

Ceilalţi trei se uitară iarăși unul la altul, dar de această dată 
Clay Matthews sparse tăcerea. 

— Kip a murit, zise el, cu o voce așa de înceată, că Ryan crezu 
că nu aude bine. 

Însă expresiile de pe fețele lui Darren și Tim îi spuseră că 
auzise corect. 

— Cum adică „a murit”? întrebă el, mutându-și privirea de la 
Darren la Clay și la Tim, apoi înapoi la Clay. Adică s-a îmbolnăvit 
sau ceva de genul ăsta? 


— A ucis pe cineva, zise Clay, cu o voce la fel de înceată. O 
femeie. lar polițiștii l-au împușcat. Dar nu are niciun sens, Kip nu 
putea face așa ceva. 

— De unde poţi să știi ce e în stare cineva să facă? rosti Tim. 
E ca... 

Dar Ryan nu mai asculta. Ce fel de școală era St. Isaac? Nici 
măcar cei mai nenorociţi elevi de la Dickinson nu se apucau să 
iasă pe stradă și să ucidă oameni, sau cel puţin el nu auzise 
despre așa ceva. Apoi își aduse aminte de oamenii pe care el și 
mama lui îi văzuseră de dimineaţă, pe treptele de la intrare. 
Trebuie să fi fost părinţii lui Kip. Brusc, își aminti ultimele 
cuvinte rostite de bărbat: 

„... trebuie să fii nebună să-ţi lași fiul aici... nu e un loc bun 
pentru puști... crede-mă pe cuvânt”. 

„Crede-mă pe cuvânt”. _ 

„Bine ai venit la St. Isaac”, își zise Ryan. Il durea, era obosit, 
iar acum lua locul cuiva care murise. Nu murise pur și simplu, ci 
fusese împușcat de polițiști după ce el însuși ucisese pe 
altcineva. 

Dintr-odată, Ryan Mcintyre voia să se ducă acasă. Poate că 
aici nu exista genul de ameninţări reprezentat de-alde Frankie 
Alito, dar după ce auzise ce se întâmplase cu Kip Adamson nu 
mai era deloc sigur că aici avea să fie în mai multă siguranţă 
decât la Dickinson High. 


CAPITOLUL 14 


Teri Mcintyre sorbi din paharul cu vin și începu, în sfârșit, să 
se relaxeze pe canapea. Casa păruse cumplit de pustie la 
întoarcerea ei de la muncă în acea după-amiază - ca și cum 
casa însăși ar fi știut nu doar că Ryan nu era acasă, ci șicăelnu 
mai venea acolo, cel puţin pentru câteva săptămâni. 

Casa părea mai mult decât pustie, mai mult decât vacantă. 

Părea bântuită. Bântuită de amintiri cu Ryan și Bill și cu toate 
clipele împărțite de ei trei sub acoperișul ei. 

Îl chemase pe Tom, iar acum el ședea pe scaun de cealaltă 
parte a măsuţei de cafea. Deși casa în continuare nu părea 
confortabilă, cel puţin acum era ceva mai bine. 

— Încerc să-mi amintesc ultima dată când am stat singură 
aici, rosti ea. Cred că atunci când Ryan s-a dus în tabăra de 
hochei din Toronto. Avea unsprezece ani și în același an Bill a 
fost trimis înapoi în Kuwait. Încercă să zâmbească, dar nu reuși. 
Uitasem cât de mult îmi displace. Înainte, indiferent unde era 
Bill trimis, îl aveam pe Ryan. În '91, când Bill s-a dus în Kuwait, 
Ryan era doar un bebeluș, dar cel puţin era aici. Acum... 

Vocea ei se stinse. 

Tom se ridică de pe scaun și veni pe canapea ca s-o 
îmbrățișeze. 

— Hai să stăm o vreme în liniște, rosti el, trăgând-o aproape. 

Însă fantomele din încăpere erau prea reale în acea seară. 
Ryan avea doar șaisprezece ani și ar fi trebuit să stea acasă. 
Teri se trase de lângă Tom, luă telecomanda de pe măsuţa de 
cafea și dădu drumul la televizor. 

— Hai să vedem știrile, bine? zise ea, întrebându-se brusc 
dacă făcuse bine chemându-l pe Tom. 

Compania lui cu siguranţă o ajuta să umple pustietatea din 
casă, dar acum Teri era convinsă că el se aștepta să-și petreacă 
nu doar seara, ci și întreaga noapte cu ea. 

Televizorul se aprinse și imaginea lui Gordy Adamson umplu 
ecranul. Expresia de pe chipul lui era un amestec clar de durere 
și de furie. 


Teri icni când îl recunoscu pe bărbatul pe care îl văzuse la St. 
Isaac în acea dimineaţă, așa că mări volumul sonor. 

— Kip era un băiat bun, spuse Gordy. Știu ce spun polițiștii că 
s-a petrecut, dar pentru mine n-are sens. Nu susţin că băiatul 
meu era perfect - era la St. Isaac dintr-un anumit motiv. Era 
adolescent, știți? Ne-am gândit că trimiterea lui la St. Isaac îl va 
ajuta să treacă mai lesne peste această perioadă. Cred că ne- 
am înșelat. 

Imaginea chipului lui Gordy fu înlocuită cu imaginea intrării în 
Academia Pregătitoare St. Isaac, cu aceleași trepte pe care Teri 
și Ryan le urcaseră în acea dimineaţă. 

— St. Isaac acceptă încă din 1906 tineri socotiți cu risc, rosti 
reporterul. Chiar dacă nu e primul în care sunt implicaţi elevi, 
acest incident violent este primul care a avut ca rezultat 
moartea unui elev. 

Imaginea cu intrarea în școală fu înlocuită cu imagini ale 
părintelui Laughlin șezând la biroul lui, cu mâinile încrucișate, 
într-o postură gravă. 

— Nu știm de ce se petrec astfel de lucruri, zise el. Noi facem 
tot ce putem cu acești adolescenţi cu probleme, dar, din 
nefericire, nu suntem infailibili. Există rău în această lume, și 
uneori acesta ne copleșește, oricât de mult am încerca să ne 
împotrivim. Cu toţii deplângem ambele morţi tragice, iar noi, cei 
de la St. Isaac, suntem hotărâți să nu mai îngăduim ca astfel de 
tragedii să mai aibă loc vreodată. 

— Deocamdată nu a fost descoperit niciun motiv pentru 
atacul aparent întâmplător al lui Kip Adamson asupra Marthei 
Kim, reveni vocea reporterului, în vreme ce camera de luat 
vederi se mută de pe chipul directorului de la St. Isaac. 

Simţindu-se ca lovită în moalele capului, Teri stinse televizorul 
și se întoarse cu faţa spre Tom. 

— Ştiai despre asta? ceru ea să afle, cu o voce tremurândă. 

Tom tresări ca și cum Teri l-ar fi pălmuit. 

— De unde să știu, am fost împreună cu tine aproape în 
fiecare clipă de când am primit telefonul care ne anunţa că Ryan 
e în spital. Niciunul din noi nu s-a uitat la știri. 

Teri îngustă ușor ochii. 

— Vrei să spui că prietenul tău nu ţi-a menţionat nimic atunci 
când ai discutat cu el? 

Lui Teri i se părea imposibil așa ceva. 


Dar Tom clătină din cap. 

— Nicio vorbă. Tot ce mi-a spus a fost că va face tot ce poate, 
după care m-a sunat ca să mă anunţe că este un loc disponibil. 
Asta-i tot ce știu. 

Teri se uită fix la ecranul întunecat al televizorului. Cum era 
posibil așa ceva? Cum era posibil ca prietenul lui Tom să nu-i 
spună? 

— Un băiat a murit ca să-i facă loc lui Ryan? Și nici măcar nu 
ți-au spus asta? 

Tom își ridică mâinile ca pentru a se apăra de acuzaţiile ei. 

— Stai așa, poate că erau mai multe locuri disponibile. Nu știu 
și nici tu nu știi asta. 

Însă Teri continua să audă doar ecoul vocii lui Gordy Adamson 
avertizând-o în acea dimineaţă. „Trebuie să fii nebună să-ți lași 
fiul aici. Nu e un loc bun pentru puști”. Privi în gol înspre Tom. 

— Ce-am făcut? icni ea. Cum am putut să-l las pe Ryan acolo 
fără ca măcar să întreb la ce se referea omul ăla? 

— Teri..., începu Tom, dar ea i-o reteză: 

— Ar trebui să mă duc să-l iau chiar acum. 

— Stai așa, zise Tom, lăsându-și mâna pe braţul ei și ţinând-o 
acolo, când ea încercă să-l respingă. Calmează-te, inspiră adânc 
și hai mai bine să ne gândim puţin, bine? Când ea păru să se 
liniștească puţin, continuă: Faptul că un băiat cu probleme a 
plecat din campus și a făcut un lucru rău - un lucru groaznic - 
nu face din St, Isaac un loc rău. L-ai auzit și pe reporterul ăla 
spunând asta. 

— Tot a fost o decizie proastă, oftă Teri, simțind cum o 
năpădesc iarăși lacrimile. Bill n-ar fi... 

— Bill nu e aici, zise Tom cu blândeţe, punându-i degetul 
arătător pe buze. Tu trebuie să iei deciziile acum, iar decizia 
asta ai luat-o pentru siguranţa lui Ryan. Tii minte? Ții minte ce a 
păţit la Dickinson? Teri inspiră adânc și expiră cu putere. 
Bineînţeles că ţinea minte. Cum să fi uitat cele petrecute? Era 
imposibil să-l mai fi ţinut la Dickinson, spuse Tom mai departe. 

Ea încuviință, Tom avea, evident, dreptate. 

— Ryan n-o să păţească nimic rău la St. Isaac, o linişti Tom. El 
nu e... Ezită, căutând în minte numele lui Kip Adamson, fără să-l 
regăsească, și hotărând că oricum nu conta. El nu e precum 
celălalt băiat, iar ce s-a întâmplat cu acela nu se va întâmpla cu 
Ryan. 


Tom o cuprinse iarăși pe Teri cu brațul. De această dată, ea 
nu mai opuse rezistenţă, lipindu-se de trupul lui puternic și 
simțind degetele lui cum îi mângâie cu blândeţe părul. 

Nu era deloc sigură dacă el o ajuta sau îi complica viaţa în 
acea clipă, dar nu mai conta. 

Bill plecase pentru totdeauna, iar acum Ryan era și el 
departe, lăsând-o pe ea brusc cumplit de singură. 

Singură, nesigură și vrând ca Ryan să fie înapoi în casa căreia 
îi aparținea. „Va fi bine”, își spuse ea în gând. „Va fi, pentru că 
trebuie să fie”. 

e 

Sofia Capelli stătea pe pat, sprijinită de zid cu perne, ignorând 
complet cartea de istorie deschisă în poală, deşi trebuia să 
studieze pentru testul de a doua zi. Dar cum să se concentreze 
cu sora Mary David în cameră, discutând cu colega ei ca și cum 
pe o distanță nu de zece paşi, ci de o sută de kilometri în jur nu 
s-ar mai fi aflat nimeni? 

Din punctul de vedere al Sofiei, Melody Hunt trăncănea 
despre moartea lui Kip Adamson deja de prea mult timp. Era 
convinsă că și sora Mary David avea sentimentul că Melody 
întrecea deja măsura. În definitiv, Kip nu fusese prietenul ei sau 
ceva asemănător. De fapt, lui Melody nici măcar nu-i plăcuse de 
Kip. Oare de ce nu-și putea vedea de viața ei, așa cum procedau 
Sofia și celelalte fete? Doar că Melody continua la nesfârșit să 
întrebe „De ce”? 

Ca și cum cineva ar fi putut afla vreun răspuns, lucru de care 
Sofia se îndoia profund. 

Sofia fusese șocată de ceea ce păţise Kip și chiar vorbise ea 
însăși cu sora Mary David despre cele petrecute. La un moment 
dat însă, hotărâse că nu putea face nimic ca să schimbe 
situaţia. Mai importante pentru ea, decât cele spuse de sora 
Mary David, erau câteva cuvinte simple rostite de bunica ei 
atunci când Sofia avea doar cinci anișori: „N-are sens să plângi 
după laptele vărsat!” Și, chiar dacă ceea ce păţise Kip vineri 
seara era mult mai rău decât niște lapte vărsat - cu mult mai 
rău -, ideea rămânea valabilă. 

Nici ea și nici altcineva nu mai puteau schimba nimic. Cu toții, 
inclusiv Melody, erau obligaţi să accepte acest fapt. 

— Trebuie să vorbesc și cu celelalte fete, zise, în cele din 
urmă, sora Mary David pe un ton căruia nici măcar Melody Hunt 


nu-i putea replica. Vorbește cu Domnul despre asta la noapte și 
poate că El îţi va oferi răspunsurile pe care eu nu ţi le pot da. 
Melody strănută și își suflă nasul, dând nesigură din cap. Și tu 
nu ai test de istorie mâine-dimineaţță? adăugă sora Mary David. 

Melody încuviinţă din nou, își trase nasul încă o dată, apoi își 
băgă batista înapoi în buzunar. Sofia ridică manualul ca și cum 
ar fi vrut să-i indice călugăriţei că încearcă să studieze de vreo 
oră, dar a fost deranjată de discuţia lor. 

Chiar atunci, telefonul mobil al Sofiei vibra sub coapsa ei. 
Sofia mulţumi în gând oricui era sfântul patron al telefoanelor 
mobile pentru că avusese prezenţa de spirit să închidă soneria. 

— Atunci vă las să studiaţi, zise sora Mary David. Noapte bună 
și să vă binecuvânteze Domnul. 

— Noapte bună, soră, rostiră cele două fete la unison. 

După plecarea călugăriței, Melody se duse la baie ca să-și 
spele faţa, oferindu-i Sofiei răgazul de timp necesar ca să-și 
verifice telefonul. 

Era un mesaj text de la Darren Bender care o întreba dacă 
poate să o vadă. Sofia strecură telefonul înapoi sub picior exact 
în clipa în care Melody ieșea din baie. 

— Mă duc la bibliotecă, zise Melody. Revin peste o oră. 

Deși Sofia era un pic invidioasă pe notele obținute de Melody, 
cu siguranţă nu era deloc interesată să piardă din timpul ei ca 
să obţină aceleași rezultate. În vreme ce Melody se ducea în 
fiecare seară să studieze la bibliotecă de una singură cel puţin o 
oră, în plus faţă de temele făcute în camera pe care o 
împărțeau, Sofia avea lucruri mult mai interesante de făcut în 
acea oră. 

Melody își strânse plasa cu cărți și plecă. 

Sofia așteptă ca să se asigure că Melody nu se întorcea după 
ceva uitat, apoi își scoase telefonul mobil. 

Zâmbind în sinea ei, îi trimise lui Darren un mesaj scurt: Avem 
o oră. 


CAPITOLUL 15 


Se trezi când energia care îl înconjura începu să se schimbe. 
Simţțea asta, aproape că o putea adulmeca în aer. 

Venea cineva. 

Se ridică în colțul lui și își frecă ochii cu mâinile, neluând în 
seamă mizeria de pe palme și mâzga coșurilor rupte care îi 
acoperea fața. Important era să șteargă ultimele urme ale 
somnului leneș care îi furase atâtea ore din timpul lui. 

Timpul putea fi petrecut mult mai bine decât permițându-i 
acestui corp inutil să se odihnească. 

Cercetă prin bezna din jurul lui, dar nu văzu din închisoare 
decât un punct de lumină la ușă. 

Credeau că întunericul îl va îngrozi, dar greșeau. Întunericul 
era prietenul lui. 

Intunericul îi oferea adăpost. 

Întunericul îl făcea invizibil. 

Stia mult mai multe decât credeau ei; vedea totul în ciuda 
întunericului. N-avea nevoie de ochi, de urechi sau de vreun alt 
organ de simț. Ințelegea ce-l înconjura, pur și simplu, stând 
nemișcat și simțind creșterea și scăderea energiilor din jurul lui. 

Acum îl gâdila energia în creștere, așa cum se întâmpla în 
fiecare zi. 

Sau era noaptea? 

Nu conta. 

Conta doar faptul că venea cineva. 

Venea cineva și odată cu asta apărea ocazia de evadare. 
Dacă era deștept. Dacă făcea ce trebuia. 

Până atunci însă eșuase. 

Primul eșec îl surprinsese. Ar fi trebuit să fie simplu; nimic 
altceva decât manipularea propriei sale energii, concentrarea ei 
asupra peticului de lumină care ducea spre libertate. Cu toate 
astea, când încercase să se scurgă prin gaura minusculă, ca un 
fum, eșuase. 

Eșuase! 

Corpul uman părea să fie o închisoare mai redutabilă decât 
încăperea în care locuia el. 


Bineînțeles că răspunsul era evident: trebuia, pur și simplu, să 
ia trupul uman cu el. 

Însă eșuase în manevrarea mecanismului de închidere a ușii 
la fel de lamentabil precum eșuase să scape de trupul uman. 

Ca atare, trebuia să manipuleze personalitatea care se 
apropia. 

Simti din nou creșterea de energie, apoi auzi pași cu urechile 
trupului în care sălășluia. 

Un scârțâit metalic explodă când gaura luminoasă se 
transformă brusc într-un dreptunghi orbitor. Strălucirea luminii 
trecu prin ochii trupului, direct în creier, așa că din instinct se 
trase înapoi, lovindu-se de zid. 

— Ora cinei, rosti o voce moale, de femeie. 

Se luptă să-și revină - de ce nu se protejase impotriva luminii? 

„Fii uman”, îşi porunci Sieși. „Fii ce crede ea că ești”. Se târî 
către portita din ușă prin care femeia de dincolo de ușă îi 
împingea tava cu mâncare. 

— Alo? zise el, cu greu capabil să folosească vocea ajunsă 
răgușită de atâta nefolosire încât părea mai degrabă un cârâit 
leșinat. 

Tăcere, apoi ființa umană de dincolo de dreptunghiul luminos 
vorbi. 

— Deci te-ai hotărât să vorbesti. 

O rază de speranță? 

— Te rog, zise el, căutând cuvintele - vorbele umane - care să 
o determine pe ea să deschidă ușa. 

— Asta e cina ta, zise ea, introducând o tavă prin 
dreptunghiul luminos. 

— Am... am nevoie de ceva, rosti el încet, cu blândețe, luând 
tava. 

Ce ar fi făcut-o pe acea ființă umană să folosească cheile care 
să-i deschidă ușa celulei? 

— 0? Ce ai nevoie? 

— De un doctor, zise el. 

Urmă o nouă tăcere. Însă îi putu simţi şovăiala. Încercă din 
nou să-și concentreze energia, încercă să ajungă în mintea ei ca 
s-o supună voinței lui, dar din nou trupul în care era întemnițat îl 
reținu. Își dădu seama ce avea să urmeze chiar înainte ca ea să 
răspundă. 


— Nu cred, oftă ea, cu suficientă nesiguranță ca el să 
nutrească speranță. 

— Nu, așteaptă, te rog, imploră el când ea se pregăti să 
închidă portita. 

Ea se opri. 

— Am nevoie de ceva. 

— De ce ai nevoie? 

— De tine, șopti el. Trebuie să te ating. Să te simt. Să-mi bag 
mâinile în... 

Ea închise portita de lumină cu putere. El îi auzi pașii 
îndepărtându-se cu repeziciune. 

Furios, aruncă tava cu mâncare prin încăpere, apoi lovi tare 
cu pumnul în ușă, abia conștientizând durerea înfiorătoare care 
fi săgetă brațul. 

Cât avea să treacă până când avea să mai beneficieze de o 
nouă ocazie? 

Începu să resimtă panica. 

Trebuia să iasă de acolo! 

Ignorând durerea imensă din mâna rănită, ca și cum durerea 
ar fi fost doar o muscă supărătoare dându-i târcoale, începu să- 
și plimbe degetele peste zidurile din piatră, să exploreze fiecare 
contur al închisorii pe care putea să-l atingă. Cunoștea deja 
fiecare piatră, cunoștea personalitatea fiecăreia dintre ele, 
cunoștea textura fiecărei bucăți de mortar ce lega pietrele între 
ele. Cunoștea lichenii care creșteau acolo - îi știa pe toți - și cu 
toate astea reîncepu să pipăie totul, simțind tot, examinând tot, 
ajutat să vadă doar de gaura minusculă de lumină. 

Tot ce atingea era exact la fel ca ultima dată. Frustrarea i se 
intensifica la fiecare secundă. 

Când în cele din urmă ajunse înapoi în punctul de unde 
plecase, începu să-și dea seama că totul era inutil. 

N-avea să evadeze niciodată. 

N-avea să-și îndeplinească niciodată misiunea. 

Se așeză pe jos și începu să urle. 


CAPITOLUL 16 


Sofia Capelli își simțea corpul răspunzând nu doar sărutărilor 
lui Darren, ci și atingerilor lui, în vreme ce băiatul se lupta cu 
nasturii bluzei ei. Ar fi trebuit să-l oprească - știa prea bine asta 
dar era așa de bine atunci când degetele lui îi atingeau sânii, 
încât, pur și simplu, nu putea să se retragă. Se trezi că-i scoate 
lui cămașa din pantaloni și că își plimbă degetele pe pielea 
moale de pe spatele lui. Mâna lui se găsea acum înăuntrul bluzei 
ei, și... 

Ușa dormitorului se deschise cu putere, lovindu-se de perete, 
și în cadrul ei se ivi sora Mary David, mânioasă, cu încheieturile 
mâinilor albe din pricina forţei cu care strângea lemnul cadrului. 

Darren sări în picioare, roșu ca racul la faţă, cu părul vâlvoi, și 
își băgă cămașa la loc în pantaloni cât de repede putu. 

— Afară! porunci sora Mary David, cu o voce joasă, dar mai 
amenințătoare ca niciodata. Fratele Sebastian se va ocupa de 
tine. 

Darren se furișă afară, fără să mai arunce o privire înapoi. 

— Tu! scuipă sora Mary David, intrând în dormitor. Acoperă- 
te! 

Sofia își strânse bluza și începu să-și încheie nasturii, dar 
călugăriţa o prinse de mână și o trase de pe pat. 

— Te poţi socoti norocoasă dacă nu te exmatriculăm, șuieră 
sora Mary David. 

Exmatriculare! Un fior de frică o străbătu pe Sofia în vreme ce 
se lupta să-și încheie bluza cu o singură mână, întrucât cealaltă 
mână era prinsă cu putere de călugărița furioasă, care o 
împinsese pe Sofia pe coridorul școlii. 

— Nu, soră, zău..., începu Sofia, căutând cu disperare în 
mintea ei ceva - orice - cu care să se apere. 

Insă călugăriţa nu o asculta. 

— Nu tolerăm astfel de comportamente aici, Sofia, zise sora 
Mary David. Dacă vrei să te manifești ca o - căută cuvântul 
corect - cocotă, atunci ar trebui să te duci la școală în altă 
parte. 

— Îmi... îmi pare rău, îngăimă Sofia. Nu voiam ca el... 


— Prea târziu, ripostă sora Mary David, cu o voce șfichiuitoare 
ca biciul. Eşti responsabilă de acţiunile tale, ca și de 
consecinţele acestora. 

Călugăriţa o împinse pe o scară, apoi de-a lungul altui coridor. 
Sofia se împiedică, abia reușind să ţină ritmul impus de sora 
Mary David. 

— Păcătoasă, murmură călugărița. Copil păcătos și rău! 

— Nu, soră, icni Sofia. Nu sunt păcătoasă. Sunt... Işi căută 
iarăși cuvintele care s-o calmeze pe supraveghetoare. Eu și 
Darren ne iubim! reuși ea să rostească în cele din urmă. 

Călugăriţa se opri brusc și o întoarse pe Sofia cu faţa spre ea. 
Buzele îi deveniseră o linie subțire. 

— lubirea nu înseamnă încălcarea regulilor, Sofia. Doar 
diavolul face așa ceva. 

— Nu, soră... 

— Liniște! Nu vreau să mai aud nicio vorbă din gura ta 
păcătoasă. 

Călugăriţa o întoarse din nou pe fată și o dirijă de-a lungul 
altei scări în jos, apoi, cu repeziciune, de-a lungul unui șir de 
coridoare atât de înguste, încât Sofia nu-și mai dădu seama 
unde se află. Cu siguranţă se găseau într-un loc pe care fata nu-l 
mai văzuse înainte. 

Oare ce avea să se întâmple cu ea? Chiar urma să fie 
exmatriculată? Tatăl ei ar fi omorât-o. Ar fi trimis-o altundeva - 
undeva unde era și mai rău decât la St. Isaac. 

Plus că tatăl ei avea să o bată. 

— Te rog, soră, reîncepu Sofia, încercând să opună rezistenţă 
ritmului frenetic impus de călugăriţă. 

Însă sora Mary David o împingea cu aceeași putere înainte, cu 
degetele mâinii stângi înfipte ca niște gheare în umărul Sofiei, în 
vreme ce mâna cealaltă strângea brațul drept al fetei ca într-o 
menghină. 

Cu trupul arzând de durere și sufletul plin de umilință, Sofia 
începu să plângă. 

Călugăriţa se opri în fața unei uși vechi din lemn, pe care o 
descuie cu o cheie grea scoasă din buzunarul hainei. Deschise 
ușa larg și dezvălui privirilor o capelă micuță, cu o enormă 
sculptură a unui Hristos răstignit atârnând peste altar. 

— Încetează cu plânsetele și aprinde lumânarea pentru 
sufletul tău, șopti călugărița. 


Sofia inspiră și își șterse lacrimile de pe obraji. Luă singura 
lumânare care se odihnea în pangar și aprinse unicul chibrit ce 
se găsea alături de acesta. Ambele tremurau atât de tare în 
mâinile ei, că Sofia abia reuși să atingă flacăra chibritului de 
fitilul lumânării. În cele din urmă, reuși. 

Suflă în chibrit. 

— Acum lasă-te în genunchi și roagă-te la Preasfânta Fecioară 
pentru iertarea păcatelor tale, porunci sora Mary David. 

Sofia se supuse și se lăsă în genunchi pe podeaua din piatră, 
ținând bine în mâini lumânarea. 

— Vei sta aici până mă întorc, zise sora Mary David, cu o voce 
lipsită de orice căldură și orice urmă de milă. 

Sofia încuviință, cu pieptul îndurerat. 

— Vă rog să nu mă exmatriculaţi, rosti ea cu o voce înecată. 
După aceea își făcu cruce și inspiră adânc. O, Doamne, șopti ea. 
Îmi pare cu adevărat rău pentru că Te-am ofensat și mă lepăd 
de toate păcatele mele, deoarece mi-e groază că nu ajung în rai 
și mi-e frică de toate durerile iadului, dar cel mai mult deoarece 
Te-am insultat pe Tine, Doamne, cel care ești doar bunătate și 
meriţi toată dragostea mea. Sunt hotărâtă, prin graţia Ta, să-mi 
mărturisesc păcatele, să fac penitenţe și să-mi răscumpăr 
greșelile vieţii. 

Călugărița dădu scurt din cap o singură dată, apoi ieși pe ușă. 

Sofia luă rugăciunea de la capăt. 

Apoi auzi cheia răsucindu-se în broasca ușii masive din stejar 
și inima îi tresări. 

O clipă mai târziu se stinse lumina din tavan. 

Capela rămase în beznă completă, cu excepţia micii lumânări 
din mâinile tremurânde ale Sofiei. Incăperea părea să o strângă 
ca într-o menghină, astfel că Sofia simţi că nu mai putea respira. 

— O, Doamne, reluă ea. Imi pare așa de rău... Te rog, nu mă 
exmatricula... Te rog, nu lăsa ca părinţii mei să afle ce am 
făcut... îmi pare din suflet rău că Te-am insultat... 

Sofia vorbi tot mai repede, încercând să scape de sentimentul 
de panică ce o sufoca din cauza întunericului. 

Nu vedea decât flacăra pâlpâitoare a lumânării din mâna ei. 
Ridicând privirea, imaginea lui Hristos torturat păru să se 
apropie și să se zgâiască la ea, în vreme ce Sofia stătea 
îngenuncheată și repeta rugăciunea de iertare. Fata se 


îndepărtă cum putu de acea imagine amenințătoare, încercând 
din răsputeri să-și ascundă rușinea. 

Însă chipul de pe cruce o asalta. Acea fiinţă nu era lisus care o 
iubea și îi ierta toate păcatele. Era un Hristos furios, care ura 
păcatele ei. Era un Hristos înfricoșător, planând amenințător 
deasupra ei și judecând-o. 

Condamnând-o la petrecerea veșniciei în iad. 

Reluă rugăciunea de la capăt, atentă să nu sufle prea tare în 
lumânare și îngrozită la gândul că va pierde acea lumină 
minusculă, singura care o ajuta să nu o ia încă razna. 

Dacă sora Mary David păţea ceva și nu avea să se mai 
întoarcă? 

Oare știa altcineva unde se afla? 

Oare mai știa cineva de acea capelă? 

Sofia închise ochii și inspiră adânc. Acum binecuvânta durerea 
din genunchii lipiţi de piatră, căci știa că merita acea durere, 
merita spaima și ameninţarea cu exmatricularea. 

Acum se rușina cu adevărat și se pocăia. 

Și era îngrozită că Hristos de deasupra ei putea stinge unica 
luminiţă care o despărţea pe ea de bezna totală, până când sora 
Mary David avea să se întoarcă pentru a pronunţa pedeapsa pe 
care Sofia trebuia să o execute. Oricare ar fi fost asta, fata avea 
s-o îndeplinească. Atâta timp cât lumânarea din mâinile ei nu se 
stingea... 

— O, Doamne, rosti ceva mai tare, vocea ei fiindu-i singura 
tovarășă. Îmi pare din suflet rău că Te-am insultat... 


CAPITOLUL 17 


Darren Bender se uita la televizor fără să vadă ecranul. Nu 
căuta să se ascundă în sala comună, ci doar să-l evite pe 
părintele Sebastian. Nu conta cu adevărat unde se află; preotul 
avea să-l găsească mai devreme sau mai târziu. 

Măcar el trebuia să se confrunte cu părintele Sebastian, și nu 
cu sora Mary David - nici măcar nu voia să se gândească ce 
avea să păţească Sofia. 

Se deschise ușa sălii și Darren își dădu seama cine intrase 
doar după expresia de pe chipul lui Clay Matthews. Faptul că toți 
ceilalți din încăpere își îndreptară ţinuta întări senzaţia lui 
Darren că îi sosise ceasul, iar confirmarea finală veni de la Jose 
Alvarez, care luă telecomanda ca să închidă televizorul. Nimeni 
nu se deranja să se așeze mai cuviincios sau să închidă 
televizorul pentru fratele Francis. 

— Darren? se auzi vocea părintelui Sebastian. 

Băiatul simţi cum îi ardea faţa și cum inima i-o lua razna. 
Făcuse o greșeală venind în acea încăpere - ar fi fost mai bine 
să aibă acea conversaţie în privat, unde cel puţin prietenii lui n- 
aveau să audă cum este el executat. Însă acum părintele 
Sebastian avea să-l folosească drept exemplu în fața tuturor. 
Exact ceea ce avea el nevoie. 

— Da? zise el în cele din urmă, încercând din răsputeri ca acel 
unic cuvânt să nu-i trădeze vinovăția sau spaima, dar fără să 
reușească. 

— Am auzit că tu și Sofia Capelli aţi încălcat câteva reguli în 
seara asta. 

Părintele Sebastian nu părea prea supărat, așa că Darren 
riscă o ușoară ridicare din umeri. 

— Bănuiesc. 

— Pardon? întrebă preotul, cu o voce tăioasă care îl făcu pe 
Darren să se întoarcă instantaneu cu fața spre el. Bănuiești? 

Darren își ridică privirea spre preot, plimbându-și nervos 
limba peste buza inferioară. 

— Adică, da, așa e, părinte. 


Rostise totul atât de repede, că dinspre colegii lui se auzi un 
chicotit slab. 

Părintele Sebastian îl reduse pe Tim Kennedy la tăcere cu o 
simplă privire, apoi își întoarse din nou atenţia spre Darren. 

— Deci crezi că poţi încălca reguli când ai tu chef? 

Revenirea bruscă la un ton de conversaţie lejeră îi întinse și 
mai mult nervii lui Darren. 

— N-nu, domnule, replică el. 

— Și atunci? 

Darren riscă. 

— Doar ne pipăiam puţin. 

— Sora Mary David mi-a spus că nu a văzut chiar așa, ripostă 
preotul. 

— Dar nu făceam nimic cu adevărat greșit, protestă Darren, 
regretându-și vorbele imediat ce îl văzu pe preot întunecându- 
se. 

— Păi, să vedem, începu părintele. În primul rând, te aflai în 
dormitorul fetelor. Asta în sine e o greșeală, dat fiind că e 
împotriva regulilor. Dacă e o greșeală ceea ce făceai în camera 
Sofiei ține de... 

— Poate că regulile sunt greșite, izbucni Darren, dându-și 
instantaneu seama că făcuse o nouă greșeală. 

Părintele Sebastian se așeză pe un scaun în faţa locului de pe 
canapea al lui Darren, fixându-l cu privirea pe băiat. 

— Posibil, dar nu tu iei astfel de decizii. Când ai intrat în 
această școală, ai fost de acord să te supui regulilor, indiferent 
că îţi plăceau sau nu. lar încălcarea acelei reguli aparte 
reprezintă un temei serios de exmatriculare, așa cum sunt 
convins că știi foarte bine. 

Darren auzi pe cineva icnind și își simţi faţa arzând de 
umilință. 

— Noi - Sofia și cu mine - voiam doar să fim împreună. 

— Puteţi fi împreună oriunde în campus în afara 
dormitoarelor. Și, repet, știai asta. Darren se făcu mic pe 
canapea. Chiar urma să se întâmple - avea să fie exmatriculat. 
Vreau să meditezi la ceea ce ai făcut, continuă preotul. Nu doar 
de dragul școlii, ci și de dragul lui Dumnezeu. Făcu o pauză și 
vocea îi cobori cu un ton. Ai șaisprezece ani. Când un băiat de 
vârsta ta se comportă frumos din punct de vedere moral cu o 
tânără inocentă, Dumnezeu e mulțumit. Dar când el cedează 


instinctelor, Dumnezeu nu e mulţumit deloc. Asta înseamnă 
necazuri pentru tine și pentru Sofia, iar misiunea mea este să te 
împiedic să-ți faci singur rău - sau să faci rău altcuiva - până 
când ajungi suficient de matur ca să-ţi exerciţi pe deplin 
autocontrolul. 

Darren simţi un pic de speranţă. Poate că n-avea să fie 
exmatriculat? Poate că părintele Sebastian intenţiona să-l ajute, 
și nu doar să-l pedepsească? în acel moment, preotul se ridică și 
Darren, aproape ca tras de o forţă necunoscută, se ridică și el. 

— Va trebui să mă gândesc cu mare atenţie la pedeapsa ta, 
zise părintele Sebastian. Apoi privi în jurul lui. N-are nimeni de 
aici de studiat? Vă consideraţi cu toții elevi de nota zece? Sunt 
impresionat! 

Toată lumea, cu excepţia lui Darren, se repezi să plece. Când 
rămaseră singuri, Darren își plecă privirea în podea. 

— Îmi pare rău, părinte, rosti el, cu voce ușor tremurată. 

— Sunt sigur că așa e, răspunse părintele Sebastian. Işi lăsă 
cu blândeţe o mână pe umărul lui Darren și începu să-l împingă 
spre ușă. Vreau ca mâine-dimineaţă, înainte de micul dejun, să 
te duci la confesiune, iar după ore să vii în biroul meu. 

Filonul de speranţă care ardea mocnit în interiorul lui Darren 
se trezi brusc la viață. 

— Voi veni, promise el. Și nu se va mai întâmpla. 

Părintele Sebastian își arcui ușor sprâncenele. 

— Sunt sigur că nu. 

Când părintele Sebastian părăsi încăperea, Darren porni spre 
camera lui. Spre camera lui și spre telefonul lui, cu ajutorul 
căruia putea afla ce păţise Sofia. 

Colegul lui de cameră, Tim Kennedy, îl aștepta, zâmbind 
ușurat acum, că părintele Sebastian nu se vedea nicăieri. 

— Deci ai ajuns la sărutat, ei? 

— Nu-i de râs, ripostă Darren. 

Căută în rucsac telefonul mobil și tastă un mesaj scurt către 
Sofia: Ești bine? 

Așteptă un minut, apoi altul. 

Apoi alte cinci. 

Niciun răspuns. Ignorând întrebările lui Tim Kennedy despre 
ce se întâmplase - mai exact - în dormitorul Sofiei, Darren 
deschise manualul de istorie, dar fără să se poată concentra. 

„Sofia e pedepsită pur și simplu pentru că era cu mine”. 


Se auzi un ciocănit ușor în ușă, apoi Clay Matthews și noul său 
coleg de cameră își vârâră capetele pe ușă, cu Clay zâmbind și 
mai lasciv decât o făcuse Tim Kennedy cu câteva minute mai 
devreme. 

— Dă-ne amănunte, zise Clay. 

Darren clătină din cap. 

— Plecaţi de aici, bine? rosti el, întorcându-le spatele. 

Cei doi plecară. 

O oră mai târziu, Tim Kennedy se culcă. 

Însă Darren rămase treaz, răsfoind paginile manualului de 
istorie, dar fără să vadă cuvintele scrise acolo. La fiecare câteva 
secunde își verifica telefonul să nu se fi închis, dar acesta era 
operaţional. Semnalul era puternic, bateria era aproape plină. 

Nu primise niciun mesaj. 

Renunţând într-un târziu, Darren se culcă și stinse lumina, 
știind că nu va putea să adoarmă. 

Ce se întâmplase? 

Păţise ceva Sofia? N-ar fi trebuit să fugă de acolo ca un iepure 
laș - ar fi trebuit să stea și să-i explice surorii Mary David că 
totul era din vina lui. l-ar fi putut spune că intrase cu forța în 
camera Sofiei și că ea îi spusese să plece, dar el refuzase, și... 

„„. Şi acum ea avea probabil necazuri mai mari ca el, și n-avea 
să-i mai vorbească niciodată, darămite să-l lase să o sărute, să o 
atingă, sau... 

Răsucindu-se în pat și trăgându-și pătura peste cap, Darren 
puse telefonul sub pernă și încercă să doarmă. 

Poate că a doua zi va găsi o cale să se revanșeze faţă de ea. 

Asta presupunând că ea avea să mai fie acolo a doua zi. 
Cunoscând-o pe sora Mary David, era posibil ca părinţii Sofiei să 
fi fost chemați chiar în acea noapte să o ia acasă. 

Darren Bender se întoarse pe cealaltă parte, dădu un pumn 
pernei și încercă să se facă mai comod. |Inchise ochii din nou, 
chiar știind că era inutil. Indiferent ce făcea, n-avea să doarmă 
în acea noapte. 

Nu măcinat de sentimentul de vinovăţie pe care părintele 
Sebastian i-l inculcase adânc în suflet. 

Cum de fusese atât de idiot? 


CAPITOLUL 18 


Părintele Laughlin urcă încet treptele către rectoratul 
diocezei, resimţind nu numai greutatea problemei, despre care 
era convins că are legătură cu moartea lui Kip Adamson, ci și a 
propriei vârste. Când chemarea de la arhiepiscopie sosise la o 
oră așa de târzie, Laughlin se grăbise să se bărbierească, să-și 
schimbe cămașa și gulerul și să ia un taxi. Cu toate acestea, nu 
simţise deloc emoția care cu ani buni în urmă acompania 
inevitabil orice convocare la cardinal. Bineînţeles, cardinalul nu 
mai era acum și, chiar dacă era un administrator competent, 
arhiepiscopul Jonathan Rand nu însemna același lucru. Un 
cardinal era un cardinal, iar un arhiepiscop era un arhiepiscop, 
iar asta spunea totul. Însă nu doar omul de la vârf se schimbase; 
în ultimii ani se schimbase totul în cadrul arhidiocezei din 
Boston. 

Laughlin se opri să-și tragă sufletul și să-și șteargă 
transpiraţia de pe frunte cu batista înainte de a apăsa soneria 
de lângă ușa simplă a rectoratului. Se mai schimbase ceva. 
Locul nu mai semăna deloc cu reședința cardinalului, pe care 
Laughlin o vizita mereu cu mare plăcere. Acea reședință fusese 
vândută pentru plata despăgubirilor din cadrul nesfârșitelor 
procese în care fusese târâtă dioceza din Boston, iar casa de 
acum i se părea părintelui Laughlin mult prea simplă, chiar și 
pentru un arhiepiscop. 

Apăsă soneria și, câteva secunde mai târziu, ușa îi fu deschisă 
de un tânăr student seminarist, care îl conduse imediat în biroul 
arhiepiscopului. 

Un birou ce nu mai păstra nimic din luxul de care se bucurase 
cardinalul. Se părea că preoțimea ajunsese, în sfârșit, să 
trăiască în sărăcie, cel puţin la Boston. 

— Bună seara, Ernest, rosti arhiepiscopul, ridicându-se și 
înconjurând biroul ca să strângă mâna bătrânului preot. Îmi pare 
așa de rău că am fost nevoit să te chem atât de târziu. 

— E o plăcere întotdeauna, oftă părintele Laughlin, așezându- 
se recunoscător pe cel mai apropiat scaun și sperând că vorbele 
lui sunaseră mai sincer decât în realitate. 


Arhiepiscopul Rand se întoarse la locul lui din spatele biroului. 

— AȘ vrea să spun același lucru, dar în clipa asta se pare că 
problema asta oferă prea puţină plăcere. Privirea lui se opri 
neguroasă asupra lui Laughlin. De fapt, de sâmbătă încoace nu 
mai am nicio plăcere. 

Părintele Laughlin împături nervos batista din mână și își 
șterse fața, simțind că temperatura din birou crescuse brusc cu 
cinci grade. 

— Și trebuie să-ţi spun, Ernest, insistă arhiepiscopul. Am mai 
multe probleme în biserică decât să cer iertare în numele școlii 
tale. 

Părintele Laughlin se agită neliniștit, simțind temperatura cum 
crește și mai mult. Tocmai voia să formuleze o replică la 
cuvintele arhiepiscopului, când Rand se lăsă pe spatele 
scaunului cu mâinile încrucișate pe piept. 

— Ești la fel de conștient ca și mine cât de agitată a devenit 
turma de credincioși din Boston în ultimii ani. Ceea ce poate nu 
știi este cât de mult am muncit ca să liniștesc această turmă. Și 
tocmai atunci apare acest caz Adamson, care într-o singură 
seară aproape șterge cu buretele tot ce am încercat eu să fac în 
ultimii ani. Puţinul timp rămas în afara oferirii de scuze 
oamenilor l-am petrecut în rugăciune. Se aplecă în faţă, 
sfredelindu-l iarăși cu privirea pe Laughlin și coborându-și 
vocea. În rugăciune și cerând îndrumare. 

— Of, Doamne, începu părintele Laughlin. Toată lumea de la 
St. Isaac... 

— A, da, i-o reteză arhiepiscopul, aplecându-se și mai mult în 
faţă. St. Isaac. Asta ne aduce direct la subiect, nu, Ernest? 
Vocea arhiepiscopului deveni mai ascuţită. Misiunea St. Isaac 
este să vindece copii și să aprindă flacăra Bisericii în ei. Am 
dreptate? 

— Bineînţeles că ăsta e unul dintre țelurile noastre, răspunse 
părintele Laughlin, un pic prea repede, în vreme ce un pârâiaș 
de sudoare îi curgea încet pe obraz. Și sunt convins că înţelegeţi 
că ne dăm toată silinţa. Nimeni nu poate pricepe ce l-a 
determinat pe acel băiat să comită o asemenea monstruozitate. 
Părintele Sebastian a lucrat cu el și... 

— Părintele Sebastian a fost adus aici special pentru a ne 
asigura că astfel de tragedii nu se petrec, i-o reteză Rand. 


— Și face o treabă excelentă cu elevii, spuse părintele 
Laughlin, apărându-se inconștient de tonul acuzator al 
arhiepiscopului. Dar astfel de lucruri cer timp. Părintele 
Sebastian e la noi doar din toamnă... 

— Nu dispunem de „timp”, părinte Laughlin, ripostă dur 
arhiepiscopul. Roma m-a trimis aici ca să curăâţ mizeria în care a 
ajuns această arhidioceză. Vaticanul ne ţine permanent sub 
lupă. Ne urmăresc pe amândoi, pe mine și pe tine, iar ceea ce 
se vede nu produce plăcere acolo. Arhiepiscopul îl fixă pe 
Laughlin cu o privire de gheață. Părintele Sebastian are 
reputaţia de a înfrunta răul. Exact din acest motiv l-am trimis la 
St. Isaac. Accentuă ultimele cuvinte lovind cu pumnul în birou cu 
atâta forță încât îl făcu pe părintele Laughlin să tresară. Ți-aș 
sugera să te asiguri că părintele Sebastian își îndeplinește 
misiunea, altfel vom fi nevoiţi nu doar să-l înlocuim pe el, ci și 
pe tine. 

Inima părintelui Laughlin începu să bată cu putere. Preotul își 
tinu răsuflarea. Oare se putea ca el să fie concediat după 
patruzeci și șase de ani de serviciu dedicat, fără o singură pată 
pe dosar? Încăperea i se păru mai fierbinte ca oricând. Iși plimbă 
degetul peste guler în tentativa inutilă de a-l slăbi de la gât. 
Arhiepiscopul continuă să vorbească, dar părintele Laughlin nu-l 
mai putea asculta. Se simţea rău - ameţit -, ca și cum era pe 
punctul de a leșina. În vreme ce inima continua să-i bată cu 
putere, preotul așteptă criza de durere din piept care apărea 
întotdeauna înainte de atacurile de angină. Işi strecură mâna în 
buzunarul sutanei, nu reuși să găsească pastilele, și își aminti că 
le lăsase pe noptieră. „Fii calm”, își porunci sieși. „Respiră”. 
După câteva clipe, bătăile inimii se mai liniștiră puţin, iar odată 
cu asta se mai domoli presiunea din piept. Preotul se concentră 
iarăși asupra arhiepiscopului, chiar în clipa în care acesta 
termina ce avea de zis. 

— Am fost limpede? întrebă arhiepiscopul Rand. 

— Da, da, bineînţeles, zise părintele Laughlin, deși ratase cel 
puţin jumătate din discurs. Extrem de limpede. Inspiră încă o 
dată adânc și își șterse buza superioară cu batista, cu o mână 
tremurândă. Voi discuta cu părintele Sebastian de dimineaţă, 
imediat ce mă întorc, și vă asigur că vom lua măsuri. Işi ridică 
privirea ca să evalueze impactul vorbelor lui asupra celuilalt, dar 


expresia de pe chipul arhiepiscopului era indescifrabilă. Măsuri 
urgente, continuă el. Nu se va mai întâmpla niciodată așa ceva. 

Inspiră încă o dată profund. 

— Bine, replică arhiepiscopul, lăsându-se din nou pe spătarul 
scaunului și zâmbind în sfârșit. Cu toţii ne rugăm pentru 
vindecarea acestei comunităţi. Mai ales la St. Isaac. 

Părintele Laughlin se forţă să răspundă cu un zâmbet. 

— Mulţumesc. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, vă dau 
cuvântul meu în privinţa asta. 

Zâmbetul arhiepiscopului Rand se reduse la o linie subţire și 
sprâncenele i se arcuiră ușor. 

— Fratele Simon te va conduce la ieșire. 

Ca și cum ar fi răspuns la un imbold nevăzut, ușa biroului se 
deschise și tânărul seminarist păși înăuntru, întinzând mâna ca 
să-l ajute pe părintele Laughlin să se scoale de pe scaun. Două 
minute mai târziu, părintele Ernest Laughlin se întorcea la St. 
Isaac, întrebându-se dacă nu cumva în foarte scurt timp avea să 
fie dat afară din școala lui fără prea multe discuţii, la fel cum 
fusese dat afară din biroul arhiepiscopului. 

„Nu”, decise el. „Voi face tot ce trebuie să fac. Dar nu voi 
părăsi St. Isaac”. 

e 

Sofia Capelli se holba amorțită la ultimul centimetru de 
lumânare, dorindu-și din tot sufletul ca aceasta să ardă mai 
încet. Strângea lumânarea atât de tare că o dureau degetele, 
dar mai rea decât durerea din degete era cea de picioare. Avea 
senzația că stă de ore întregi în genunchi, repetând la nesfârșit, 
în tăcere, rugăciunile, convinsă că în orice moment ușa avea să 
se deschidă și părintele Sebastian avea să intre ca să-i curme 
veghea din fața altarului. Numai că ușa nu se deschisese și 
părintele Sebastian nu apăruse. Cu fiecare minut scurs, durerea 
din genunchi se înteţise, până când ajunsese un junghi 
continuu, înfiorător și rece, marcat la cea mai mică mișcare de o 
senzaţie de mii de ace care îi străpungeau carnea picioarelor. 
Sofia nici măcar nu se mai ruga. 

În schimb, își asculta sunetul bătăii propriei inimi, care părea 
să devină tot mai puternic cu fiecare clipă scursă. ` 

Era obosită - mai obosită decât fusese vreodată în viața ei. Işi 
simțea ochii grei și nu voia decât să se întindă pe jos, să lase 
lumânarea să ardă până la capăt și să adoarmă. Dar dacă venea 


sora Mary David? Ar fi fost și mai rău decât dacă ar fi fost prinsă 
de părintele Sebastian. 

Cel puţin părintele Sebastian avea întotdeauna ochi blânzi. 

Sora Mary David avea ochi duri; putea face pe oricine să se 
simtă pălmuit dintr-o singură privire. 

Oare cât avea să stea acolo? Oare sora Mary David chiar 
intenţionase să o facă să stea așa, în genunchi, ore în șir? Şi ce 
avea să se întâmple după ce se stingea lumânarea? 

Întunericul. 

Avea să fie captivă în întuneric, cu ușa încuiată și fără ca 
altcineva în afară de sora Mary David să știe unde e. 

Așteptă, cu lumânarea tot mai scurtă, resimţindu-și trupul în 
agonie tot mai profundă la fiecare bătaie a inimii. 

Apoi, când lumânarea ajunse suficient de scurtă ca Sofia să-i 
simtă flacăra începând să-i ardă degetele, la urechile ei ajunse 
un sunet slab. 

Un fior de speranţă îi străbătu inima, așa că începu să se 
roage - cu intensitate - ca, în sfârșit, cineva să vină ca s-o 
elibereze din închisoare. 

Răspunsul la rugăciuni veni sub forma sunetului de broască 
deschisă. Lacrimi de recunoștință răsăriră în ochii fetei. 

Ușa se deschise. Cu colţul ochiului, Sofia îl văzu pe părintele 
Sebastian strecurându-se înăuntru și intrând într-un mic 
confesional pe care fata nici măcar nu-l zărise în umbra deasă a 
capelei. Preotul dispăru și o clipă mai târziu o lumină gălbuie 
începu să strălucească din spatele micului confesional, aruncând 
străfulgerări aurii pe chipul torturat al lui Hristos. 

Ochii imenși ai Mântuitorului păreau să o străpungă cu 
privirea de pe fața hidos de chinuită. 

Sofia își întoarse privirea de la acea imagine de coșmar, suflă 
în flacăra lumânării când ajunse să-i ardă degetele și se chinui 
să se ridice în picioare ca să intre în confesional. Işi forță mai 
întâi un picior să se miște, apoi celălalt, în ciuda protestelor 
mute ale mușchilor înțepeniţi. O cuprinse un val de ameţțeală. 

Genunchii începură să-i cedeze. Sofia își dădu brusc seama că 
mai era cineva în capelă - o siluetă îmbrăcată în negru, stând în 
cadrul ușii. 

Sora Mary David, savurând fiecare moment al agoniei fetei. 

„Nu”, își porunci singură. „Nu-i oferi satisfacţie”. 


Merse cum putu până la confesional, trase draperia 
mucegăită și se așeză pe bancheta dură din lemn, oftând încet 
de ușurare când durerea din picioare începu să se mai 
estompeze. 

Se deschise ușiţa dintre cele două compartimente ale 
confesionalului și Sofia văzu că ecranul, care în mod normal o 
ascundea de preot, lipsea. 

Privea drept în ochii calzi și profunzi ai părintelui Sebastian. 

Privirea lui susținu privirea ei. Pentru prima dată în viaţă, 
Sofia se trezi confesându-se direct preotului, lipsită de temeri și 
cu adevărat liniștită. 

— Binecuvântează-mă, părinte, șopti ea, căci am păcătuit. Au 
trecut șase zile de la ultima mea confesiune. 

— Da, copilul meu? 

Vocea părintelui Sebastian părea la fel de liniștitoare precum 
laptele cald pe care mama ei i-l dădea atunci când era doar o 
copilă și se trezea din coșmaruri. Sofia știa că, indiferent ce ar 
spune, părintele Sebastian o va înţelege. 

— Am avut gânduri necurate, părinte. Am avut gânduri 
păcătoase legate de prietenul meu și am nutrit ură față de sora 
Mary David, care ne-a prins sărutându-ne. 

— Și? o îndemnă preotul cu blândeţe, continuând să-i susțină 
privirea. 

— În camera mea. 

— Continuă. 

Cuvintele ieșiră lesne de pe buzele fetei. 

— Și l-am lăsat să-mi atingă sânii. 

Preotul dădu ușor din cap. 

— Asta e tot? 

— Asta e tot, răspunse Sofia, simțind cum se ridică încet de 
pe umerii ei povara vinovăţiei. 

— Sunt păcate grave, Sofia, zise încet preotul. Va trebui să 
mă gândesc la penitenţa ta. 

Ochii Sofiei se măriră ușor. Auzise bine? N-avea să primească 
pedeapsa pe loc? Se uită în ochii preotului. Oare ce dorise să 
spună? Ce voia să facă? 

— Imi pare rău, părinte, șopti ea. Nu se va mai întâmpla. 

— Sunt sigur de asta, Sofia, răspunse părintele Sebastian. 
Deocamdată, vreau să rostești șase Ave Maria în seara asta 
înainte de culcare și alte șase înainte de micul dejun mâine. 


După aceea vreau să ne revedem aici mâine-seară, înainte de 
cină. 

— Aici? repetă Sofia, simțind cum i se face pielea ca de găină 
la gândul revenirii în acea capelă ciudată. Nu, părinte, te rog... 

Părintele Sebastian ridică un singur deget, prin care o reduse 
la tăcere. 

— Poţi pleca. 

Sofia tresări. Ceva nu era bine - nu așa ar fi trebuit să se 
petreacă lucrurile. După confesiune, ar fi trebuit să primească 
pedeapsa și iertarea, și cu asta, basta! 

— Nu... nu îmi acordaţi iertarea? îngăimă ea. 

— Mâine, răspunse preotul, zâmbind cu blândeţe. Dar nu-ți 
face griji, Sofia. O să fie totul bine. 

Deschizătura care ţinea loc de ușiţă se închise și Sofia se trezi 
brusc singură. 

Rămase câteva clipe tăcută în bezna din confesional, fără să 
resimtă ușurarea obișnuită după confesiune. De ce se abţinuse 
părintele Sebastian să-i acorde iertarea? Își dădu seama de 
răspuns chiar în clipa în care își puse întrebarea în tăcere: voia 
ca ea să mediteze la faptele ei. Dacă ar fi pus-o să rostească 
rugăciunile obișnuite, până a doua zi de dimineaţă Sofia ar fi 
uitat totul. 

Părintele Sebastian o făcea, pur și simplu, să mai trăiască cu 
păcatul în suflet până a doua zi, ca ea să se gândească de două 
ori înainte de a-l mai comite. 

Preotul își făcea, pur și simplu, treaba, îngrijindu-se de sufletul 
ei. 

După alte câteva clipe, Sofia își făcu pentru ultima dată cruce 
și trase înapoi de draperia prăfuită. 

Se împiedică de sora Mary David. Surprinsă, Sofia icni și 
aproape că alunecă pe treapta din lemn tocită. 

Cu buzele strânse și cu ochii ca două fante acuzatoare, 
călugăriţa se ţinu bine pe picioare, astfel că Sofia trebui să se 
prindă de ușa confesionalului ca să-și recapete echilibrul. 

Fără a scoate vreo vorbă, sora Mary David se duse la ușa 
capelei, se răsuci pe călcâie și îi făcu semn din cap Sofiei să o 
urmeze. 

Sofia plecă din capelă fără să-și dea seama ce era mai rea - 
tăcerea de gheaţă a călugăriţei, sau senzația că, de pe crucifixul 


din spate, Hristos însuși se uita mânios la ea, condamnând-o 
pentru păcatele ei neiertate. 


CAPITOLUL 19 


„Dorm în patul unui mort!” 

Ryan știa că cearșafurile erau noi, deoarece le întinsese chiar 
el, iar mandibula rănită se odihnea pe perna pe care și-o 
adusese de acasă, dar indiferent pe care parte se răsucea sau 
indiferent la ce se gândea, nu putea trece mai departe de 
gândul că dormea - sau măcar încerca să doarmă - în patul lui 
Kip Adamson. 

Kip Adamson. 

Tipul care o luase razna, tăiase gâtul unei femei și fusese 
împușcat de polițiști. 

Ryan se holbă fără să vadă ceva la umbrele aruncate pe 
tavan de la felinarele de afară. Se terminase, în sfârșit, ziua care 
păruse fără final. Încercase să adoarmă cu mintea aproape la fel 
de dureros de epuizată ca și trupul. Mandibula rănită continua 
să-i pulseze și, de fiecare dată când încerca să-și schimbe 
poziția în noul lui pat, coastele păreau să-i treacă prin plămâni. 

Încercă să rămână nemișcat. 

Și nu reuși. 

Clay Matthews sforăia în patul lui din partea opusă a camerei 
și cu fiecare respiraţie sforăitul părea să se intensifice. Oare așa 
avea să continue epopeea de a avea un coleg de cameră? Cum 
avea să doarmă? Și totuși, acolo toată lumea avea un coleg de 
cameră, iar Clay nu putea fi singurul care sforăie, așa că trebuia 
să se obișnuiască cu asta. 

Așa cum trebuia să se obișnuiască cu toate celelalte. 

Se răsuci din nou, ignorând durerea coastelor fisurate, și 
încercă să se convingă singur că făcuse bine venind acolo. Pe 
măsură ce ziua trecea, iar el aflase mai multe despre cum se 
petreceau lucrurile la St. Isaac, căpătase tot mai pregnant 
sentimentul că n-avea să se încadreze niciodată în acea școală, 
că n-avea să se obișnuiască niciodată cu toate acele reguli și 
ritualuri, că n-avea să se obișnuiască niciodată să poarte 
aceleași haine în fiecare zi. Și măcar dacă regulile și hainele ar fi 
însemnat totul. Locul ăla în sine era vechi - antic - și mirosea a 
igrasie și părea înţesat de preoţi, călugăriţe și călugări. 


lar mâncarea era mai rea decât ceea ce se servea la 
Dickinson, chestie pe care el n-o crezuse niciodată posibilă. 

Cum avea el să reziste o săptămână acolo, darămite un an și 
pe urmă încă unul? Dar acum era prea târziu ca să se mai 
răzgândească. Fusese de acord să vină acolo, iar maică-sa 
doborâse multe obstacole ca să-l înscrie, așa că, indiferent care 
erau sentimentele lui de acum, era dator ca măcar să încerce. 

După cum nici nu avea de gând să-i permită lui Tom Kelly să-l 
acuze că ar fi un soi de laș plângăcios care nu suportă să fie 
departe de casă, chiar dacă ăsta era adevărul. 

Strâmbându-se din pricina durerii din coaste, Ryan se întoarse 
pe partea bună și se uită fix la perdelele urâte și albe care părea 
aproape să lucească în lumina slabă venind de afară. 

O pală de vânt le umflă brusc înspre el. 

„Ca pe un giulgiu care caută un cadavru de învelit”. 

Ryan închise ochii. Mâine avea să fie mai bine - avea să 
înceapă orele și cunoștea deja câţiva puști, așa că avea alături 
de cine să stea la mese. 

Avea să fie bine. 

Insă nu putea să și-l scoată pe Kip Adamson din minte. 

Dădu un pumn pernei și își răsuci capul ca să mai calmeze 
durerea din mandibula lovită. O clipă mai târziu își schimbă 
iarăși poziţia, dar, indiferent ce făcea, patul ăla nu era deloc 
potrivit. 

lar ultima persoană care dormise în acel pat plecase și 
omorâse pe cineva, după care fusese el însuși omorât. 

II străbătu un fior. Trase pătura mai aproape de el, închise 
ochii și căută să se concentreze asupra altor gânduri. 

Orice altceva. 

Tatăl lui. 

Avea să se gândească la tatăl lui. 

Numai că singurul gând care îi veni în minte fu amintirea 
nopţii când el și mama lui aflaseră ce păţise tatăl lui. Neputând 
măcar să stingă lumina din camera lui, Ryan se dusese în 
dormitorul părinţilor și se întinsese alături de maică-sa, care 
plângea. O cuprinsese cu braţele, și ea îl cuprinsese la rândul ei, 
și așa adormiseră amândoi, plângând. 

„Așadar, acum pentru prima dată dorm în patul unui mort”. 


Încercă să renunţe la gând și se concentră la imaginea tatălui 
său, rămasă proaspătă în minte, ca și cum s-ar fi despărţit de el 
doar de o zi. 

— Noapte bună, tată, șopti el în pernă. 

De undeva, din străfundurile memoriei, aproape că auzea 
vocea tatălui său urându-i noapte bună ca răspuns. 

In acele clipe, taman când începea să ațipească, auzi ceva. 

Un țipăt ascuțit. 

La început părea să vină de undeva din afara clădirii - poate 
de pe stradă -, dar când se dădu jos de pe pat și se duse tăcut 
la fereastră, Ryan își dădu seama că greșea. 

Țipătul venea de undeva din interiorul clădirii. 

De undeva de dedesubt. 

Țipătul se auzi din nou, devenind tot mai puternic, până când 
ajunse aproape de un urlet. 

Inima începu să-i bată cu putere, iar durerea din piept 
aproape că îl făcu și pe el să ţipe. Il scutură pe Clay Matthews ca 
să-l trezească. 

— Clay! Trezește-te! Ai auzit? 

Clay tresări instinctiv la atingerea lui Ryan, apoi se rostogoli și 
deschise puţin ochii, uitându-se la Ryan. 

— Ce să aud? întrebă el, cu o voce îngroșată de somn. 

— Țipătul. Chiar acum. 

Clay se uită tâmp la el. 

— N-am auzit nimic. Ochii lui Ryan se îngustară. Cum era 
posibil? Clay trebuia să fi auzit. Apoi Clay se propti într-un cot. 
Probabil că a fost o fantomă, continuă el, cu o voce foarte 
serioasă, în ciuda cuvintelor rostite. Ca și cum i-ar fi citit 
gândurile lui Ryan, Clay ridică din umeri. Mda, avem fantome - 
ce să-ți spun? Nu le acorda atenție. 

Ryan își ridică privirea în tavan. 

— Fantome. Da, ce să spun. Cum de am fost atât de idiot? 

Clay se lăsă înapoi pe pernă. _ 

— Hei, nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu. Işi răsuci capul și se 
uită la ceasul digital de pe noptieră. O, Doamne, zise el, e târziu 
și mâine-dimineaţă am test la istorie. Noapte bună. 

Ryan îl privi suspicios pe Clay, încercând să se decidă dacă 
celălalt chiar credea ce spusese sau, pur și simplu, îl luase peste 
picior. Insă Clay se culcase deja la loc și începuse să sforăie 


ușor. Ryan se întoarse la patul lui, se strecură greoi sub pătură 
și rămase nemișcat. 

Tăcerea învălui camera. Însă nu doar acea încăpere. 

Tăcerea învăluise totul acum. Niciun sunet de mașină pe 
strada de afară, nicio zgârietură de șoareci din pereți. 

Nimic. 

Ryan trase pătura până la bărbie și încercă să se liniștească, 
însă chiar dacă trupul îl implora să se odihnească, mintea lui știa 
că în noaptea aceea nu avea să doarmă. 

Nu în patul unui mort. 


CAPITOLUL 20 


A doua zi de dimineaţă, Ryan ședea în sala întunecoasă de 
clasă și privea tăcut la imaginea de pe ecran. Era o femeie, 
legată de un par gros, cu frânghii groase, cu sânii goi, cu flăcări 
alungindu-se spre picioarele ei. Era imaginea unei sculpturi 
vechi din lemn, iar imaginea în alb și negru accentua expresia 
de groază și agonie care contorsiona chipul femeii. In mintea lui, 
Ryan auzea un ecou al țţipătului de noaptea trecută, doar că 
acum provenea din gura femeii arse pe rug. 

Părintele Sebastian acţionă telecomanda și sculptura din lemn 
fu înlocuită de imaginea în culori vii a unui bărbat legat de un 
par într-un port, cu apele cenușii în spatele lui, urlând de groază 
din pricina fluxului care ameninţa să-l înece. 

Privirea lui Ryan se mută pe caietul gol de pe pupitrul lui. 
Auzise la micul dejun că, de când părintele Sebastian începuse 
predarea Istoriei Catolicismului, devenise unul dintre cele mai 
populare cursuri din școală, iar acum aflase și de ce. Imaginile 
din epoca Inchiziției pe care tocmai le văzuse întipăriseră adânc 
cuvintele explicative ale părintelui Sebastian, fără să mai fie 
nevoie de notițe. 

— Istoricii au spus că Inchiziția s-a ocupat cu persecutarea 
evreilor și musulmanilor, zise părintele Sebastian. Insă nu e 
deloc adevărat. Evreii și musulmanii fuseseră deja exilați de 
guvernul laic spaniol. Inchiziția a devenit necesară din cauză că 
nu toți au plecat de acolo. Unii au rămas, pretinzând că s-au 
convertit la creștinism. 

Imaginea de pe ecran se schimbă din nou. Acum, Ryan se uita 
la o poză de un mare realism a unui bărbat cu o pălărie înaltă și 
roșie, decorată cu o cruce brodată și ornată, care ședea pe un 
soi de tron, în vreme ce un călău tăia gâtul unui ţăran cu o 
sabie. 

Ryan simţi cum i se strânge gâtul uitându-se cu ochii mari la 
muribund. 

— Scopul Inchiziției nu a fost acela de a-i persecuta pe evrei și 
pe musulmani, ci mai degrabă de a-i elimina fizic pe cei care au 
descoperit brusc că le convine să devină catolici. Subiecţii 


Inchiziției erau ipocriţii care își mărturiseau credinţa noastră 
doar ca să-și protejeze bunurile lumești. Preotul făcu o pauză și 
mătură sala de clasă cu privirea, în vreme ce ecranul se stinse. 
Întrebări? 

Aproape spre propria surpriză, Ryan se trezi cu mâna sus. 

— Ryan? 

— Mă... mă întrebam..., îngăimă el. 

Părintele Sebastian îi reteză cuvintele cu un braţ ridicat. 

— Aici suntem la St. Isaac, rosti el, zâmbind aproape trist. Mă 
tem că nu suntem ca la școala publică. Aici ne ridicăm în 
picioare când vorbim. 

Ryan simţi că-i ia faţa foc. Nu era deloc sigur cum să 
formuleze întrebarea, dar se ridică în picioare și își drese glasul. 

— Cred că mă întrebam cum de se putea descoperi dacă o 
persoană minte în legătură cu convertirea? Adică, oare oamenii 
nu scot nicio vorbă dacă sunt torturați suficient de mult? 

— Bineînţeles că vorbesc, răspunse părintele Sebastian. Așa 
cum mulţi dintre inchizitori au ajuns repede să priceapă. Dar noi 
nu discutăm aici despre eficiența metodelor, ci doar despre 
puritatea motivaţiei. 

O altă mână ţâșni în sus. Părintele Sebastian dădu din cap 
înspre un roșcovan îndesat. 

— Sam? 

Băiatul se ridică, în vreme ce Ryan se așeză la loc. _ 

— Dar nu contează care erau motivele, nu-i așa? In cele din 
urmă, nu Inchiziția i-a făcut pe evrei și pe musulmani să creadă 
că toți creștinii sunt puși pe exterminarea lor? Nu ăsta este unul 
dintre motivele pentru care ei continuă să creadă asta? 

Părintele Sebastian încuviință. 

— Corect. Este o mare nefericire că Biserica încă resimte 
dispariţia Inchiziției, mai ales dacă ne gândim cu cât timp în 
urmă aceasta și-a încetat existenţa. Mai rău decât atât, 
adevărata motivaţie a Inchiziției a scăpat mereu din vedere 
istoricilor laici, care par întotdeauna să presupună, în mod 
incorect, că în spatele oricăror acţiuni de natură religioasă stau 
cele mai întunecate motive. Când clopoţelul anunţă sfârșitul 
orei, părintele Sebastian reveni la catedra lui. Citiţi de la 
paginile 147 la 176 și amintiţi-vă că vineri aveţi test. 

Ryan se uită fix la preot. Un test vineri? Chiar dacă ar fi putut 
citi întreg manualul până atunci - ceea ce era practic imposibil 


n-avea cum să fie gata de un test vineri. Nici n-ar fi fost corect - 
abia începuse orele în acea clasă. Apoi își aminti vorbele 
părintelui Sebastian despre istoricii care atribuiau „incorect” 
cele mai tenebroase motive acţiunilor Inchiziției. În sinea lui se 
insinuă un firicel de speranţă. Închise caietul de notițe, aşteptă 
ca majoritatea elevilor să iasă și se apropie de preotul care se 
pregătea să ducă proiectorul la locul lui. 

— Părinte Sebastian? 

Preotul ridică privirea și Ryan își aminti instantaneu de 
noaptea când părintele Sebastian venise să-l viziteze la spital. În 
ochii preotului exista o căldură pe care Ryan o mai întâlnise în 
ochii unei singure persoane. 

Tatăl lui. 

— Hei, Ryan, rosti preotul. Cu ce te pot ajuta? 

— Păi... în fine, mă întrebam dacă trebuie să dau testul vineri? 
Adică, nici măcar n-am deschis manualul până acum. 

Preotul păru să mediteze câteva clipe, după care clătină din 
cap. 

— Toată lumea dă testul, Ryan. Dacă vei studia, te vei 
descurca foarte bine. N-o să fie din cale afară de greu. 

Părintele Sebastian cercetă încăperea cu privirea și zâmbi pe 
neașteptate. 

— Ce-ar fi să-ți acord un mic avantaj? Înainte ca Ryan să 
poată replica, preotul ridică ușor vocea: Melody? 

O blondă drăguță își ridică privirea din geanta pe care o 
umplea cu cărți. Părintele Sebastian îi făcu semn cu degetul să 
se apropie. Fata privi repede în spatele ei, ca pentru a se 
asigura că pe ea o chema preotul, apoi își luă cărţile și geanta și 
veni în faţa clasei. 

— Melody Hunt, el este Ryan Mcintyre. Este un elev transferat 
și asta e prima lui zi aici. Ce-ai zice să-i fii tutore pentru testul 
de vineri și după aia pentru încă o săptămână sau două, cel 
puţin până îi ajunge pe ceilalţi din urmă. Bine? Se întoarse spre 
Ryan. Melody e ahtiată să ia notițe. Am senzaţia că ea știe deja 
mai multe despre această chestiune decât individul care a scris 
manualul. 

Melody se îmbujoră ușor, apoi îi zâmbi nesigură lui Ryan. 

— O să încerc. 

— Mai mult de atât nu poate face niciunul dintre noi, zise 
părintele Sebastian, care se întoarse la proiectorul lui. 


Imediat ce ieșiră din sala de clasă, Melody redeveni serioasă 
și se scutură ca apucată de un fior. 

— Imaginile alea au fost oribile, zise ea. De ce a ţinut să ni le 
arate? 

Ryan abia îi auzea cuvintele. Se concentra asupra cerceilor 
mici cu perle ai fetei și a stratului subţire de luciu de buze, 
suficient cât să o facă pe Melody să arate altfel decât celelalte 
fete pe care el le cunoscuse până atunci. Era greu să arăţi altfel 
când toată lumea era îmbrăcată cu uniforme, dar Melody 
reușise. Brusc, Ryan își dădu seama că se holba la ea. Se chinui 
să-și amintească rapid ceea ce ea tocmai spusese. 

— Au fost o porcărie, fu el de acord, simțind că se 
îmbujorează. La școala publică nu ni s-a arătat niciodată așa 
ceva. 

— Norocosule. Melody oftă. Eu am rămas blocată aici din 
clasa a noua. lar părinţii mei nici măcar nu sunt foarte religioși. 
Cred că e o școală mai sigură decât cea publică. Vrei să luăm 
prânzul? 

Melody porni pe coridor exact în direcţia opusă celei în care ar 
fi plecat Ryan, așa că el i se alătură. 

— Ce e cu tipul ăla, Kip? Kip Adamson? 

Melody se opri brusc și se uită la Ryan. 

— Ce ştii despre el? 

— Nu prea multe, răspunse Ryan. Chiar dacă toți de la mine 
vorbesc despre el, nimeni nu știe ce s-a întâmplat. lar eu dorm 
în camera lui. 

Melody se făcu albă la faţă. 

— Nu cred că aș suporta așa ceva, icni ea. Cum ai reușit să 
adormi? 

— Aproape că n-am reușit, recunoscu Ryan. Deci, îl 
cunoșteai? 

Melody porni mai departe. 

— Nu chiar, începu ea. Adică, credeam că îl cunosc până când 
a început să devină ciudat. Ca și cum s-ar fi transformat într-un 
soi de suflet pierdut. Ştii la ce mă refer? 

Ryan încuviință, chiar dacă nu era deloc sigur că o înțelegea 
bine. Merse și el în ritmul ei. 

— Deci ce i s-a întâmplat? 


— Nu știu, și cred că am întrebat pe toată lumea din școală, 
replică Melody, cu o voce spartă. De fapt, colega mea de 
cameră s-a săturat să mă audă vorbind mereu despre el. 

Ryan îi zâmbi. 

— Atunci vorbește cu mine despre el. Promit să nu mă satur. 

Melody se îmbujoră ușor, dar nu întoarse faţa. 

— La început am crezut că a abandonat, pur și simplu, școala, 
ca Jeffrey Holmes. 

Fu rândul lui Ryan să se oprească brusc. 

— Jeffrey Holmes? repetă el. Cine e? 

— Un tip care a plecat în noiembrie. Dar nu era precum era 
Kip. Ura locul ăsta și după Sărbătoarea Recunoștinței nu s-a mai 
întors niciodată. Privirea i se înnegură și Ryan se întrebă ce 
anume își amintea ea, dar clipa trecu fără ca el s-o întrebe. În 
fine, am crezut cu toţii că așa ceva a pățłit și Kip. Am crezut că 
pur și simplu a fugit. Chiar și Clay a crezut asta. 

Merseră câteva clipe în tăcere. Brusc, Ryan se trezi întrebând- 
o pe Melody același lucru pe care îl întrebase pe Clay cu o 
noapte înainte. 

— Ai auzit ceva noaptea trecută? Cam pe la miezul nopţii? 

Melody îi aruncă o privire. 

— Ce să aud? 

Ryan ezită, după care izbucni: 

— Un țipăt. 

Așteptă ca ea să izbucnească în râs, dar nu se întâmplă așa 
ceva. 

În schimb, Melody își dădu ochii peste cap. 

— Asta e doar o farsă tâmpită, zise ea. Cineva o practică la 
venirea fiecărui elev nou. Se furișează suficient de departe de 
dormitoare ca abia să fie auziţi, apoi ţipă. Elevul nou vrea să afle 
despre ce e vorba și i se spune că avem fantome aici. O 
tâmpenie, nu crezi? 

Ryan dădu din cap, bucuros că o întrebase pe Melody în loc să 
le ofere lui Clay și celorlalţi ocazia de a se distra pe tema asta la 
prânz. În aceeași clipă însă, Melody redeveni serioasă. 

— Însă chestia bizară, reluă ea, este că din când în când se 
mai aude așa ceva și nu e vorba de niciun elev nou-venit. lar 
unele dintre clădirile astea sunt vechi de sute de ani și circulă 
tot felul de povești despre destinaţia lor de atunci. 

Ryan își aminti imediat imaginile de la ora cu Inchiziția. 


Melody râse. 

— Mai circulă legenda despre fantoma unei călugăriţe bătrâne 
care bântuie noaptea prin școală. 

— Tu ai văzut-o vreodată? 

Melody clătină din cap. 

— Bineînţeles că nu! Nimeni cunoscut de mine nu a văzut-o - 
toată lumea știe pe cineva care știe pe altcineva care a văzut-o. 
Personal, nu cred că e vreo fantomă. Cred că e sora Mary David 
- Dumnezeu știe că e suficient de bătrână ca să fie chiar ea o 
fantomă. Melody chicoti, însă expresia îi redeveni serioasă după 
doar câteva clipe. Dar cine știe? Cine știe cu adevărat ceva? 
Adică, nici măcar nu știm ce s-a întâmplat cu Jeffrey Holmes, nu- 
i așa? 

— Sau cu Kip, adăugă încet Ryan. 

Melody se uită la el. Ryan avu senzaţia că avea să se 
scufunde în profunzimile privirii ei albastre. Fata încuviinţă încet. 

— Sau cu Kip, zise ea. Cine știe cu adevărat ce s-a întâmplat 
cu ei? 


CAPITOLUL 21 


Detectivul Patrick North parcurse coridorul lung și steril, fără 
să privească spre stânga sau spre dreapta. Petrecuse destule 
ore până atunci în morgă și în biroul medicului legist, însă nu 
reușise încă să se obișnuiască cu aura morţii - aura morții 
nefirești - care plutea deasupra acelui loc. 

In acea zi însă avea un mister de dezlegat, iar pentru a-l 
rezolva trebuia să înceapă de acolo. 

Se opri în faţa unei uși banale, cu o plachetă maronie la fel de 
banală pe care scria, cu litere la fel de comune ca și materialul 
pe care erau inscripţionate: 


BENJAMIN BREEN, M.D. 
MEDIC LEGIST DISTRICTUAL 


Ușa era întredeschisă, iar North auzi un monolog pe ton 
scăzut din interior. Ciocăni discret în ușă, pe care apoi o 
deschise larg și păși înăuntru. 

Camera lui Ben Breen era suficient de mică încât abia să 
încapă omul în el, darămite teancurile de hârtii, geanta 
supraîncărcată, cutiile umplute cu pungi cu dovezi și toate 
celelalte lucruri care stăteau pe birou și se revărsau pe podea. 
Cele două scaune din plastic care se găseau acolo pentru 
vizitatori deveniseră suporturi pentru vasta colecţie de vase, 
materiale, căni de cafea, ambalaje de snacksuri și gunoaie. 
Breen era și un adept al bizareriilor medicale și al farselor 
sinistre: un craniu servea drept suport de pixuri și un schelet 
prăfuit atârna într-un colț, cu un ursuleț mic de pluș înghesuit în 
cutia toracică. North nu întrebase niciodată ce sens avea acel 
ursuleț, și nici nu avea de gând să întrebe. 

Breen își închise reportofonul și se încruntă încercând să dea 
identitate chipului din faţa lui. Mintea lui era complet dusă la 
raportul pe care și-l dicta singur. 

— Patrick North, oftă detectivul, resemnându-se cu soarta de 
a fi obligat să se recomande din nou. S-ar fi așteptat ca, după 
zece ani, doctorul să-și amintească măcar de numele lui. 


Detectiv? merse el mai departe. Breen părea în continuare 
nedumerit, așa că North îi oferi un nou indiciu. Cazul Kip 
Adamson? 

Breen se lumină la față. 

— A, da, rosti el, îndreptându-și spatele până la înălțimea lui 
de aproape doi metri, apoi începând să caute într-o cutie cu 
dosare așezată pe fișet. Mersi că ai venit. 

— Nicio problemă, replică North, întrebându-se dacă doctorul 
era în stare măcar să găsească raportul. Mersi că m-ai chemat. 

— Vite-l, rosti triumfător Breen, părând aproape la fel de 
surprins ca și North de repeziciunea cu care găsise ce căuta. 
Deschise dosarul și se așeză la birou. Aruncă porcăriile alea pe 
jos, zise el, arătând vag cu mâna înspre unul din scaune. la loc. 

North sprijini un teanc de hârtii de ușă, notându-și în minte să 
le pună înapoi pe scaun la plecare. Breen părea să fie unul 
dintre oamenii care trăiau în haos, dar știau perfect unde să 
caute un anumit lucru. 

Breen răsfoi mai multe pagini de însemnări bătute la mașină, 
apoi găsi pagina pe care o căuta. 

— Asta e. Analizele toxicologice au ieșit negative. Doctorul se 
zgâi la North. Fără droguri, fără alcool. Moarte prin împușcare de 
la mică distanţă în cap. 

Îi dădu lui North o foaie de hârtie. 

— Niciun fel de droguri? insistă North. Nu prea părea posibil. 
Aruncă o privire pe copia din raportul medicului legist, dar nu 
încercă să-și bată capul cu descifrarea limbajului tehnic de 
acolo. l-ai făcut teste pentru toate drogurile noi? Poate ai scăpat 
ceva? 

Sprânceana stângă a lui Breen se ridică cu câţiva milimetri, 
semn sigur că nu se bucura deloc de faptul că judecata lui era 
pusă la îndoială. 

— Vreau să spun doar că puştiul a avut un comportament 
complet ieșit din comun, se grăbi North să continue. A intrat în 
belele de câteva ori, dar din câte știu nu a fost niciodată violent. 
Așa că, în afara cazului că începuse să ia droguri, nimic n-are 
sens. Poţi efectua testele din nou? 

Breen lăsă dosarul pe birou, își puse mâinile pe coperta lui și îl 
privi în ochi pe detectiv. 

— Am efectuat testele de trei ori. Am făcut teste pentru toate 
substanţele cunoscute. Probabil că puștiul nu mâncase de vreo 


douăsprezece ore, dar asta e tot. Indiferent ce s-a petrecut în 
mintea lui, trupul lui era curat ca lacrima când a atacat-o pe 
femeie. 

North se aplecă ușor înainte. 

— Și atunci ce naiba s-a întâmplat? 

— Păi, unii oameni o iau razna când li se face foame, replică 
Breen. Apoi tonul lui se schimbă. Își desfăcu neajutorat mâinile. 
Bun, mă îndoiesc că de vină a fost glicemia scăzută. Ca să fiu 
sincer, mie mi se pare că a înnebunit brusc. Se mai întâmplă. Ai 
verificat la doctorul lui de familie? Avea vreun psihiatru? 
Deschise iarăși dosarul la prima pagină. A fost la St. Isaac. Ai 
vorbit cu preotul lui? 

— Nu există antecedente, nu există psihiatru, iar preoţii nu 
prea vorbesc, răspunse North. 

Breen înapoie dosarul teancului de pe birou și se lăsă pe 
spatele scaunului, semn clar că discuţia se apropia de sfârșit. 

— Orice s-a întâmplat cu băiatul ăsta a fost provocat de o 
boală a minţii, nu a corpului, zise el. Îmi pare rău că nu te pot 
ajuta mai mult. 

North se ridică în picioare și îi strânse mâna lui Breen peste 
birou, după care ieși din încăpere. Îl auzi pe doctor revenind la 
dictarea lui chiar înainte de a închide ușa și își aminti prea târziu 
că uitase să pună teancul de hârtii înapoi pe scaun. Se opri o 
clipă, apoi își continuă drumul de-a lungul coridorului, nedorind 
să ajungă în faţa lui Breen a doua oară în decurs de zece 
minute. Omul putea să-și găsească și singur nenorocitele alea 
de hârtii. 

Imediat ce ajunse în mașină, North îl sună pe Kevin Peterson. 

— Nimic aici, zise el imediat ce partenerul lui răspunse. Fără 
droguri, nimic. Ceea ce înseamnă că o luăm iarăși de la zero. 

North ura să o ia de la zero. 


CAPITOLUL 22 


Abdul Kahadija închise și încuie ușa în urma lui. Simpla 
acţiune de a evada din ritualul lui cotidian, de această dată 
așezându-se pentru rugăciune, îi umplea sufletul de pace. 

Trase în jos jaluzeaua pentru a se proteja de soarele de după 
amiază și trase și draperiile grele, ca să reducă la maximum 
zgomotele orașului. 

Da. Mai bine. 

Mult mai bine. 

Liniște. Pace. 

Deschise dulapul, scoase de pe raftul de sus o cutie și o așeză 
pe pat. Încet, cu reverență, extrase de acolo cele două veșminte 
rituale, kufi și thobe, le întinse pe pat, apoi își așeză vechea lui 
carpetă de rugăciune pe podea, orientând-o precis către Mecca. 

După aceea se dezbrăcă de haine și intră în baie. Fără a avea 
timp să se îmbăieze complet, începu ritualul de curăţare pe care 
îl urma de cinci ori pe zi. 

— În numele lui Allah, rosti el, după care își turnă apă caldă 
peste mâini. 

După ce se spălă de trei ori din cap până în picioare, îmbrăcă 
thobe, cenușie și lungă până la podea, apoi își potrivi kufi-ul alb 
croșetat pe cap. 

Rămase locului câteva clipe, cu faţa spre Mecca, gata să-și 
ofere rugăciunile lui Allah. Înainte însă, trebuia să-și liniștească 
mintea. 

Misiunea - misiunea de răzbunare supremă - se apropia, în 
sfârșit, de final, așa că emotia interfera cu concentrarea lui. 

Dar nu avea voie să interfereze cu rugăciunile lui. 

Nu avea voie să riște să-l mânie pe Allah, căci în acea 
săptămână, la moschee, avea să-l roage să-l îndrume către cel 
care îi putea oferi ultima informaţie de care avea nevoie. 

Ritmul bătăilor inimii i se înteți când văzu totul cu ochii minţii, 
stând în tăcere, cu ochii închiși. Această bătălie era a lui: doar el 
înţelegea miile de amănunte care făceau planul posibil de 
realizat. 


Trebuia să manifeste multă prudenţă, să nu facă nici cea mai 
mică greșeală. Un singur cuvânt nepotrivit, un singur gest sau o 
singură privire nelalocul lor și ani întregi de planificare atentă s- 
ar fi irosit. 

Așa ceva nu se putea petrece. 

N-avea să o îngăduie el. 

Palma stângă a lui Abdul începu să se strângă în formă de 
pumn. 

Își relaxă mâna. Momentul răzbunării nu sosise încă. 

Acum era momentul rugăciunii și adoraţiei. 

Acum era momentul să evadeze din durerile vieţii și să se 
scufunde în brațele lui Allah, învăluit în sentimentul covârșitor 
de anticipare a tuturor lucrurilor promise de Allah credincioșilor. 

Inspirând adânc și lăsând deoparte toate chestiunile lumești, 
Abdul începu: 

— Vreau să înalt două rugăciuni Rikat ot Faird, Fajr pentru 
Allah. 

Adoptă poziţia giyam, cu mâinile la urechi, și orice altceva în 
afara iubirii atotcuprinzătoare și pătimașe pentru zeul lui 
dispăru. 

— Allah u Akbar, şopti el. 

Allah este cel mai mare. 


CAPITOLUL 23 


Când Darren Bender deschise ușa bibliotecii, în primul rând o 
văzu pe Sofia ridicându-se în picioare, cu privirea aţintită asupra 
lui, fără ca în ochi sau pe buze să-i răsară umbra vreunui 
zâmbet. Cu toate acestea, nu încăpea îndoială că îl așteptase. 
Încă dinainte ca ușa să se închidă în urma lui, Sofia arătă din 
cap spre cel mai retras colţ al încăperii și porni într-acolo. 

Darren își lăsă cărţile pe o masă și o urmă, folosind un alt 
coridor printre rafturile de cărţi. O prinse din urmă în dreptul 
ferestrei. O apucă de braţ și o răsuci pe loc. Speranţțele nutrite 
de el în privinţa unui sărut rapid se spulberară instantaneu când 
văzu ochii ei, roșii și umflaţi de plâns. 

— Hei, șopti Darren. Ce s-a întâmplat? Unde ai fost? Te-am 
sunat. 

Sofia nu luă în seamă întrebările. 

— Ce ţi-a făcut părintele Sebastian? 

Cuvintele ei răsunară mai degrabă a provocare. 

Darren se dădu un pas înapoi, aproape ca și cum ar fi fost 
lovit. 

— Nimic! A discutat cu mine și trebuie să mă duc din nou la el 
în seara asta, după ore, dar nu mi-a făcut nimic special. 

— Nimic? repetă Sofia, cu o voce un pic mai ridicată. lţi baţi 
joc de mine, nu? 

— Șșt! 

Darren aruncă iute o privire în urma lui pentru a se asigura că 
nu-i vedea nimeni, apoi se apropie de Sofia și își cobori nivelul 
vocii. 

— Ce s-a întâmplat? 

Sofia clătină din cap aproape ca și cum ar fi încercat să se 
descotorosească de amintiri. 

— Sora Mary David m-a încuiat într-o capelă și m-a obligat să 
mă rog în genunchi timp de... 

Vocea i se gâtui brusc. Oare cât timp se rugase? Nu-și 
amintea. | se păruse o veșnicie, dar cât stătuse acolo în 
realitate? Brusc, nu-și mai amintea nici cum arăta acea capelă! 
Păruse ciudată și înfricoșătoare, dar... 


Dar nu-și mai amintea niciun amănunt. 

Doar cât de înspăimântată fusese, și cât de tare o duruseră 
genunchii și trupul. 

Își ridică privirea spre Darren și el văzu lacrimile adunându-i- 
se în ochi. 

— Cred că am stat ore întregi acolo, continuă ea, cu o voce 
ezitantă. Și după aia am fost obligată să mărturisesc, dar 
părintele Sebastian n-a vrut să-mi acorde iertarea. 

Darren îi luă o mână și o ţinu într-a lui. Ce tot spunea ea 
acolo? Preoţii îți acordau întotdeauna iertarea după confesiune. 
Doar asta era și ideea, nu? 

— Cum adică nu ţi-a acordat iertarea? 

Sofia își desfăcu neajutorată mâinile. 

— Uite așa! N-a vrut. Și trebuie să mă întorc acolo în seara 
asta. 

O undă de incertitudine încreţi sprâncenele băiatului. 

— Dar ce-am făcut noi n-a fost chiar așa un mare păcat, 
începu el. 

— Nu e drept! i-o reteză Sofia, cu o lacrimă începând să-i 
curgă pe obraz. Tu nu trebuie să faci niciun fel de penitenţe? 
Nu-mi vine să cred! 

— Încă nu știu, răspunse Darren. Părintele Sebastian a spus 
că se va gândi. Șterse cu blândeţe lacrima de pe obrazul ei cu 
degetul mare. Îmi pare nespus de rău. 

— Toată lumea se poartă mai blând cu băieţii! i-o reteză 
Sofia. Voi ieșiţi cu bine din toate belelele. 

Deși știa că vorbele Sofiei nu erau pe deplin adevărate, 
Darren mai știa și că nu era bine să o contrazică, cel puţin nu în 
acele momente. 

— Nu-ţi face griji, zise el. Părintele Sebastian e-n regulă. 

Sofia își mușcă buza încercând să se oprească din plâns. 

— Așa credeam și eu, spuse ea. Dar nu vreau să fiu nevoită să 
mă duc înapoi în locul ăla în care sora Mary David... 

Când fraza se stinse pe buzele Sofiei, Darren simţi prezența 
cuiva chiar în spatele lui. Lăsă mâna fetei să cadă când simţi o 
bătaie pe umăr și se răsuci pe călcâie ca s-o vadă pe sora 
Cecilia, bibliotecara, stând chiar în spatele lui. Bibliotecara își 
duse degetul la buze și se uită urât la el. 


— Liniște, ceru ea, cu un singur cuvânt aruncat ca o 
plesnitură de bici, chiar dacă fusese de-abia șoptit. Acum e ora 
studiului. 

Darren încuviință și își plecă privirea în podea. 

— Și tu, insistă călugăriţa, îndreptându-și atenţia asupra fetei. 
Ar trebui să înveţi, nu să flirtezi. 

— Darnu... 

Nările călugăriţei se dilatară. 

— Trei mătănii pentru comentat, spuse ea. Și v-aș sugera să 
vă întoarceţi la locurile voastre. Văzând că nici Darren și nici 
Sofia nu se mișcă de pe loc, rosti încă un cuvânt: Acum! 

— Nu, răspunse Sofia, cu o voce brusc deșteptată la viaţă. 
Darren o prinse de braţ, dar era prea târziu. Primesc trei mătănii 
pentru că am răspuns? Nu făceam decât... 

Călugăriţa se întoarse spre ea și o măsură cu privirea. 

— Nu făceai decât să flirtezi, zise ea. 

— Dar n-am fost doar eu! 

— Sofia, șopti Darren, încercând să o avertizeze când zări 
chipul bibliotecarei înroșindu-se de furie. 

Prea târziu. 

— Eu spun doar că n-ar trebui să fiu singura pedepsită pentru 
ceva făcut în doi. 

— Obrăznicia îţi aduce alte două mătănii, decretă călugărița, 
cu o privire de gheață. Acum vă întoarceţi la locurile voastre, 
sau mergem la părintele Sebastian? 

— Ne întoarcem la locurile noastre, răspunse Darren înainte 
ca Sofia să înrăutăţească situaţia. Și ne cerem iertare. Ne pare 
sincer rău. 

Sora Cecilia îl reduse la tăcere cu o singură privire, se răsuci 
pe călcâie și porni printre rafturile cu cărţi spre locul ei. Darren 
își puse mâna pe ceafa Sofiei și o îndemnă să meargă pe urmele 
călugăriţei spre zona de studiu. 

— Eu nu-mi cer iertare, o auzi Darren pe Sofia șoptind cu 
patimă peste umăr. 

Privirea lui Darren se furișă spre bibliotecară, cu convingerea 
că ei doi aveau să intre din nou în bucluc, însă sora Cecilia 
vorbea deja cu altcineva, iar după expresia de pe fața elevei 
respective, Darren putea pune pariu că și ea avea să primească 
mai multe Ave Maria ca pedeapsă. 


În acea clipă își aminti ceea ce îi spusese Sofia despre faptul 
că părintele Sebastian nu-i acordase iertarea. Oare despre ce 
era vorba? Oare și el avea să fie încuiat într-o capelă și obligat 
să se roage în genunchi ore întregi, ca apoi să treacă la 
spovedanie? 

Și cum rămânea cu Sofia? De ce trebuia să meargă din nou la 
confesional? O dată nu fusese îndeajuns? 

Apoi, ca din senin, din memoria lui ţâșniră pline de viaţă 
cuvintele pe care le schimbase cu detectivul de poliţie, despre 
Kip Adamson: 

„... începuse să meargă la spovedanie practic în fiecare zi...” 

Darren simţi brusc un gol imens în stomac. 

e 

Părintele Sebastian deschise dulapul din micul vestiar și luă 
anteriul din in alb - singurul veșmânt rămas înăuntru - de pe 
cuier. Și-l puse peste sutană și îl potrivi bine, astfel ca obiectul 
să cadă drept până la mijlocul coapsei, iar mânecile despicate 
să atârne exact așa cum ar fi trebuit. 

Multumit, luă patrafirul purpuriu - perfect pentru serviciul 
religios pe care urma să-l ţină -, îl sărută cu reverență și și-l 
petrecu pe după gât. 

Când vru să închidă ușa dulapului, zări ceva ca o reflexie în 
oglinda mică atârnată de partea interioară a ușii. 

Tatăl lui! 

Dar bineînțeles că nu era tatăl lui - era imposibil. Era doar el, 
surprinzându-și propria imagine pe jumătate în profil, cu 
argintiul de la tâmple devenind mai vizibil cu flecare zi, așa cum 
se întâmplase și cu tatăl lui cu atâţia ani înainte. 

Părintele Sebastian se întoarse și privi drept în oglindă, 
uitându-se cu atenţie în propriii ochi, apoi închise ușa cu un gest 
abrupt. 

Vanitatea n-avea ce căuta în viaţa lui - nici acum, nici altă 
dată. 

Când clopotele capelei principale începură să bată îndepărtat, 
își puse repede în jurul gâtului lanţul ce ţinea crucea de argint 
pe care maică-sa i-o dăduse în ziua în care fusese hirotonit, 
turnă vin în pocalul de slujbă și apucă cutia mică din piele care 
conţinea anafura. 


Intră prin ușa din antreu în capela micuță în care auzise 
spovedania Sofiei Capelli cu mai puţin de douăzeci și patru de 
ore înainte. 

Încăperea era pustie. 

Aprinse două lumânări, câte una de fiecare parte a altarului, 
apoi micșoră luminile până când rămaseră doar flăcările 
lumânărilor, aruncând umbre tremurânde peste tot. În vreme ce 
așeza pocalul și cutia cu anafură pe altar, auzi ușa capelei 
deschizându-se în spatele lui. 

e 

Nici chiar în momentul în care deschise ușa din fața ei, Sofia 
Cappeli nu-și amintea cu exactitate ce se găsea dincolo. | se 
părea că trecuseră ore întregi de când își adunase puterea dea 
se târi până acolo, traversând labirintul de coridoare ghidată 
parcă de o mână nevăzută, niciodată sigură pe unde se afla și 
nici dacă se îndrepta în direcţia bună. Și totuși, ajunsese, și 
acum stătea aproape în întuneric, cu ușa din lemn scârțâind și 
deschizându-se încet ca să dezvăluie privirii o capelă luminată 
doar de două lumânări. Când păși cu totul înăuntru, amintirile îi 
reveniră. 

Părintele Sebastian stătea la altar și se ruga. Confesionalul se 
ridica întunecat și pustiu într-un capăt al încăperii, iar gigantica 
statuie a lui Hristos torturat domina totul. 

Sofia încercă să nu se uite la chipul contorsionat de durere al 
Mântuitorului crucificat, dar privirea statuii părea să-i comande 
mișcările, așa că, pentru câteva secunde prelungi, fata rămase 
transpusă în cadrul ușii, strângând cu mâna tricoul în jurul 
gâtului, ca și cum materialul acela subţire ar fi putut să o 
protejeze de fiorul care i se răspândea în trup. 

Părintele Sebastian se întoarse. 

— Bună, Sofia. Intră, te rog. 

Preotul avea o voce blândă și binevoitoare. Fără să 
gândească, fata făcu un pas ezitant înainte. 

— Nu te teme, copila mea. Aici, în casa Domnului, nu ai de ce 
să te temi. 

Vocea lui caldă împrăștie o parte din frigul care cuprinsese 
trupul fetei. Îi zâmbi cu căldură. 

— Vino. Să încheiem cu penitenţa și cu iertarea ta. Impreună 
vom alunga chiar și impulsul de a mai păcătui. 


Vocea lui o purifica. Preotul întinse mâna și Sofia se apropie 
de altar. 

Degetele ei le atinseră pe ale lui. 

— Ne vom ruga împreună, Sofia, rosti preotul, cu priviri 
blânde în lumina lumânărilor. După aceea îţi voi cere să te 
prosternezi pe podea în faţa lui Hristos, în vreme ce eu îţi acord 
iertarea. Vom încheia cu ceremonia euharistiei. 

Sofia nu spuse nimic, știind că trebuia să tacă. 

— În noaptea asta ne vom ocupa de răul care sălășluieşte în 
interiorul tău, continuă părintele Sebastian. 

„Rău? Ce tot spune preotul acolo?” Ea și Darren nu făcuseră 
nimic altceva decât să se giugiulească un pic. Și ce era cu asta? 
Doar nu făcuseră sex sau altceva cu adevărat greșit. La ce rău 
se referea? Chiar dacă ceea ce ea și Darren făcuseră constituia 
un soi de păcat - iar Sofia presupunea că așa stăteau lucrurile -, 
asta nu o transforma pe ea în rea, nu-i așa? Pe de altă parte, 
Sofia învățase cu multă vreme în urmă că nu trebuie să se certe 
cu preoţii. Ca atare, când părintele Sebastian îi arătă că venise 
vremea să se întindă pe jos, ea se conformă. 

Podeaua redeșteptă instantaneu în ea senzaţia de rece pe 
care o încercase la deschiderea ușii capelei. O răceală care îi 
ajungea până la oase. 

Părintele Sebastian se duse încet în fața altarului, murmurând 
ceva, însă Sofia abia dacă îl asculta. Prefera să se concentreze 
pe lupta cu răceala din oase, cu frigul din întregul ei trup și cu 
frica din suflet. Curând totul avea să se termine. Curând trebuia 
să se termine. 

Curând ea avea să audă cuvintele de iertare. 

Părintele Sebastian continuă să murmure, iar mintea Sofiei 
începu să rătăcească până când totul - durerea din trup, 
luminile tremurânde ale lumânărilor, vocea șoptită a preotului și 
chiar timpul însuși - începu să se contopească într-o singură 
senzaţie bizară. Ca și cum Sofia plutea, purtată în sus de niște 
aripi nevăzute... 

e 

— Ridică-te în genunchi, porunci părintele Sebastian. 

În acea clipă, frigul, durerea și teama de care Sofia credea că 
scăpase reveniră în forţă. Luptându-se să se ridice, avu 
sentimentul că leșină. În cele din urmă, reuși să ajungă în 
genunchi și să își facă cruce, cu capul plecat. 


Părintele Sebastian deschise vasul și luă o singură anafură de 
acolo. 

— În noaptea când a fost arestat, lisus a luat pâinea și, după 
ce i-a mulțumit Domnului, a frânt-o și a spus: „Acesta e trupul 
meu pe care vi-l dăruiesc; faceţi asta amintindu-vă de mine”. 

Dându-și capul pe spate, Sofia deschise gura și preotul puse 
anafura pe limba ei. 

— După cină, continuă părintele Sebastian, lisus a luat pocalul 
și a spus: „Acest pocal este noul legământ pecetluit cu sângele 
meu; de câte ori beţi, faceți asta amintindu-vă de mine”. 

Îi dădu Sofiei cupa și ea sorbi vinul, apoi își înclină din nou 
capul, așteptând binecuvântarea. 

Însă părintele Sebastian nu începu binecuvântarea. În schimb, 
începu să vorbească în latină, cu o voce intonând niște fraze în 
cadență pe care fata nu le mai auzise niciodată. 

Sofia încercă să se concentreze, să înțeleagă ce spune 
preotul, dar nu recunoscu niciun cuvânt. 

Durerea din corp și răceala deveniseră mult mai intense. Sofia 
avu din nou impresia că timpul o ia din loc și că pedeapsa ei nu 
mai avea să se sfârșească niciodată. 

Clipi, apoi miji ochii. Pietrele podelei păreau să capete 
contururi ciudate. 

Apoi pietrele începură să se desfacă, cu formele lor mișcându- 
se conform unor tipare ciudate, pe care privirea ei abia le putea 
urmări. 

Brusc ameţită și simțindu-se complet dezorientată, Sofia 
întinse mâna să se prindă de sutana preotului ca să-și recapete 
echilibrul, dar braţele ei deveniseră prea grele ca să se mai 
ridice. 

— O să mi se facă rău, vru ea să rostească, dar înainte ca 
buzele să i se miște, mintea ei fu învăluită de nori negri. 

Pentru o fracțiune de secundă - doar pentru o fracțiune -, 
Sofia încercă să se lupte cu bezna care o învăluia, dar imediat 
totul se nărui. Se predă întunericului, rugându-se în tăcere să fie 
iarăși ridicată în eter, departe de capela întunecată cu podeaua 
ei de gheaţă. 

Întunericul o învălui complet... 

e 

Părintele Sebastian auzi scâncetul Sofiei și se răsuci pe 

călcâie la timp ca s-o vadă prăbușindu-se pe podeaua din piatră. 


Se lăsă instantaneu în genunchi și apucă cu degetele 
încheietura inertă a mâinii ei. 

Fata avea puls puternic și constant. 

Se deschise ușa capelei și părintele Sebastian își ridică 
privirea. Peste prag pășeau părintele Laughlin și sora Mary 
David. 

— O, Doamne, icni părintele Laughlin când zări fata căzută pe 
podea. A păţit ceva? 

— Evident că da, ripostă părintele Sebastian. Dacă n-ar fi pățit 
nimic, ar mai fi fost aici? Aruncă o privire celuilalt preot, a cărui 
faţă se albise vizibil chiar și la lumina palidă a lumânărilor. Dar 
cred că are probleme mult mai mari decât am crezut. Leșinul 
adesea apare atunci când hrănești cu trupul și sângele lui 
Hristos pe cineva posedat de rău. 

Atât părintele Laughlin, cât și sora Mary David își făcură 
cruce. 

Părintele Sebastian o ridică pe Sofia de pe podeaua rece. 

— Dar va fi bine, zise el încet, potrivindu-și brațele ca să 
protejeze capul fetei. Dacă ne facem treaba bine, credința 
noastră o va elibera de rău. 

Părintele Laughlin se grăbi să deschidă ușa care dădea spre 
sacristie, iar părintele Sebastian ieși cu fata în brațe. 

Sora Mary David îi urmă, închizând ușa în urma ei. 

Cele două lumânări care luminau capela tremurară, apoi se 
stinseră. 

Capela se afundă în aceeași beznă care înghiţise sufletul 
Sofiei Capelli cu câteva clipe înainte. 

o... 

Ryan Mcintyre inspectă cu privirea sala de mese întunecoasă 
de la St. Isaac, căutând un chip cunoscut în marea agitată de 
elevi. Nu zări pe nimeni și atunci se așeză la coadă ca să-și 
umple tava. Când luă tacâmurile învelite într-un șervet, privi din 
nou în jur. 

O mână ţâșni în sus și îi făcu semn. 

Melody Hunt. 

Care acum îi făcea semn că îi ţinuse un loc lângă ea. 

Rugându-se în gând ca ea să nu fi căutat doar o ocazie dea 
vorbi despre Istoria Catolicismului, Ryan își croi drum pe 
coridorul îngust dintre șirurile lungi de scaune care flancau 
mesele. Se împiedică de două ori. Reuși să-și menţină echilibrul, 


însă reuși să verse un sfert din sticla de Coca-Cola pe farfuria cu 
chiftele, cartofi piure și sos care constituia cina lui. 

Oricum, nu părea că băutura vărsată va provoca vreo 
schimbare de gust. 

Işi puse tava cu mâncare pe spaţiul gol de lângă Melody și se 
așeză cu greu pe scaun. 

— Bună. 

Își scoase tacâmurile din șerveţel și oftă. 

Melody se uită la tava lui, apoi îi zâmbi. 

— Coca-Cola pe cartofi piure? Poate că ar fi trebuit să te las 
să-ţi găsești un alt loc. 

— N-ar fi contat, replică Ryan, cercetând încăperea cu 
privirea. Nu există niciun alt loc liber. Dar cine știe? Poate că 
acestea două se împacă de minune. 

Privi în jurul lui și constată că mulţi dintre cunoscuţii lui se 
găseau deja acolo. In faţa lui Melody şedea Clay Matthews, 
flancat de Stacy Lowell și Darren Bender. Jose și Tim ședeau în 
cealaltă parte a fetei. Chiar dacă era doar a doua zi a lui la St. 
Isaac, Ryan părea să fi devenit deja un membru al grupului. 

Poate că lucrurile nu aveau să fie chiar așa de rele acolo. 

— Unde e Sofia? îl auzi el pe Clay întrebându-l pe Darren. 

Darren își ridică privirea în tavan. 

— Execută pedepse. 

— Pentru ce aţi făcut voi? întrebă Stacy. Glumești. 

— Poate că nu știm noi tot ce au făcut ei, interveni Tim 
Kennedy, încercând - și eșuând - să rânjească cu subinţeles. 

— E clar, au făcut ei ceva ca să primească o asemenea 
pedeapsă, zise Jose. 

— Deci? întrebă Clay, lovindu-l cu cotul pe Darren. Ne ţii în 
suspans? Haide, varsă tot! 

— Încetează, ripostă Darren. N-am făcut nimic. 

Ryan vru să apuce furculița, dar în acea clipă Melody își puse 
mâna pe încheietura lui și dădu din cap înspre călugărița care 
stătea în picioare la capul mesei lor. 

In încăpere se lăsă tăcerea. 

Clay se aplecă spre Darren. 

— Unde e părintele Laughlin? întrebă el pe șoptite, abia 
mișcându-și buzele. 

— Liniște! porunci călugăriţa. 


Toate capetele din încăpere se plecară brusc, iar băiatul de 
lângă Ryan întinse mâna spre el. 

Nedumerit, Ryan se uită la mâna băiatului, apoi privi în jur și 
își dădu seama că toată lumea de acolo se ţinea de mâini. 
Apucă nesigur degetele băiatului, dar când Melody își strecură 
mâna în mâna lui, Ryan își zise că poate ideea nu era chiar așa 
de rea. Trebuia doar să ţină minte să nu strângă mâna 
nepotrivită. 

Asta dacă își făcea curaj să strângă vreo mână. 

Apoi, când călugărița începu binecuvântarea, Ryan simţi cum 
degetele lui Melody îl strâng ceva mai tare. 

Suficient de tare ca el să-și încline capul astfel încât să o vadă 
pe Melody cu colţul ochiului. 

Fata ţinea capul plecat și ochii închiși. 

Dar zâmbea. 

Ryan închise și el ochii, însă fără a se putea concentra asupra 
binecuvântării. In schimb, răspunse la ușoara strângere a lui 
Melody, iar când corul de elevi rosti „Amin”, deschise ochii și se 
întoarse spre ea. 

Melody roșea. 

lar el zâmbea. 

Și toată lumea se uita ţintă la ei doi. 

Ryan decise că nu-i pasă. 

Situaţia de la St. Isaac părea, cu adevărat, din ce în ce mai 
bună. 


CAPITOLUL 24 


Cădea! 

Sofia Capelli se prăbușea printr-o beznă atât de densă, încât 
aproape o putea atinge. Nu putea vedea nimic și resimțea doar 
senzaţia dureroasă de frig și efectul ameţitor al nesfârșitei 
căderi. 

Rece. 

Ametțeală. 

Apoi o miasmă acră îi arse nările și Sofia se trezi cu un spasm. 

Nu se prăbușea, dar continua să-i fie frig. 

Spatele îi îngheţase, iar oasele o dureau rău. 

Rămase tăcută, încercând să-și amintească ce se întâmplase 
cu ea, dar nu regăsi decât un sentiment copleșitor de groază. 

Groază și senzaţia oribilă de prăbușire. 

Miasma puternică de fum o înecă din nou. Deschise ochii și îi 
văzu pe părintele Sebastian, părintele Laughlin și sora Mary 
David uitându-se fix la ea. 

Părând îngrijoraţi. 

Probabil că leșinase. 

Sora Mary David plimbă o cădelniţă plină cu tămâie arzândă 
peste trupul fetei. Sofia își feri nasul din calea spiralei de fum 
care plutea înspre ea. 

Incercă să se ridice în capul oaselor, dar braţele și picioarele 
n-o ascultau. Era prea slăbită. Ce se întâmpla? 

— A revenit printre noi, rosti părintele Sebastian, atât de 
încet, încât Sofia abia îl auzi. 

Fata deschise gura ca să vorbească, formulă cuvintele în 
minte, dar nu reuși să îngaime nicio silabă, ci doar un sunet 
semănând mai degrabă a geamăt slab. Voia să se frece la ochi, 
să-și alunge ameţeala din creier, să alunge ceața din vedere. 
Dar ceva o ţinea pe loc. 

Ceva de la încheieturi. 

O frânghie! 

Işi răsuci capul și zări o coardă groasă și neagră de catifea 
care trecea prin niște inele de fier și îi lega fiecare membru de... 

O masă! O masă rece, dură, confecţionată din rocă solidă! 


De ce? 

Oare ce făcuse de fuseseră obligaţi să o lege? 

Încercă din nou să vorbească; din nou de pe buze îi ieși doar 
un sunet răgușit, ca o bolboroseală. 

— Nu vorbi, rosti părintele Sebastian. Nu da glas diavolului. 

Diavol 

Sofia privi disperată în jur. Ce tot spunea preotul? Unde se 
găsea? Ce i se întâmplase? 

Se luptă din nou cu legăturile, dar acestea păreau mai 
degrabă confecţionate din oțel decât din catifea. 

Încercă încă o dată să vorbească. Își concentră privirea 
asupra chipului bătrân și blând al părintelui Laughlin și se luptă 
să formuleze prima silabă a numelui acestuia, dar, când 
deschise gura, nu reuși să emită decât un „P... P... P” tremurat. 

Însă părintele Laughlin își întoarse faţa în altă parte. 

Cu inima bubuindu-i de frică și cu ochii înceţoșați de lacrimi, 
Sofia încetă lupta și rămase nemișcată pe masă. Incercă să 
gândească, să își croiască drum prin ceața care îi întuneca 
mintea, să își amintească. 

Atunci o văzu. 

O cruce imensă suspendată cu susul în jos, chiar deasupra ei. 

Vârful crucii fusese ascuțit - un punct auriu sclipitor - și părea 
să stea drept deasupra inimii ei. 

Ce aveau de gând să-i facă? 

Privirea Sofiei o descoperi pe sora Mary David, dar de această 
dată, când încercă să vorbească, din gura ei ieși doar un șuierat. 

Un vis! 

Trebuia să fie vorba de un coșmar teribil. 

Sora Mary David tresări auzind șuieratul bizar scos de Sofia, 
își făcu cruce și continuă să agite cădelniţa. 

— Să dăm piept cu răul din sufletul acestei copile, intonă 
părintele Sebastian, ca să-l putem alunga din ea pe vecie. 

Când braţul drept al preotului se ridică și degetele lui se 
întinseră spre ea, Sofia simţi o greață cumplită în stomac. Urlă, 
îngrozită că preotul avea s-o atingă, și începu să-și miște capul. 

Ce se petrecea? 

De ce era așa de îngrozită de el? 

De ce se simtea așa de rău? 

lar dacă era un vis, de ce nu se trezea din el? 

— Tăcere, diavole. 


Părintele Sebastian se aplecase deasupra ei. Brusc, Sofia 
observă în ochii lui ceva ce nu mai văzuse niciodată până 
atunci. 

Ură. 

Ură pură și sălbatică. 

Sofia se strânse în ea, cu lacrimile izbucnindu-i pe la colțurile 
ochilor. 

Părintele Sebastian începu să vorbească în latină, din nou cu 
cuvinte pe care Sofia nu le mai auzise niciodată, într-o cadență 
nefirească. 

Apoi începu să facă semne cu mâinile și să se miște în jurul ei, 
pe măsură ce ritmul incantaţiei se înteţi. 

Camera începu să se învârtă cu ea în vreme ce părintele 
Sebastian se mișca în jurul ei. Greaţa amenința să o sufoce. 
Stomacul i se revoltă și Sofia se forță din răsputeri să nu vomite. 

Oare chiar se petrece așa ceva? 

— Sângele de capră, ceru părintele Sebastian. 

Părintele Laughlin îi dădu repede o sticlă mică și întunecată la 
culoare. 

Sofia se strânse în ea, ca și cum preotul ar fi ţinut în mână 
otravă. 

Forțându-i degetele de la mâna stângă, părintele Sebastian 
înclină fiola, astfel încât sângele începu să curgă în palma ei, 
apoi procedă la fel cu cealaltă mână. 

Din palmele Sofiei se înălță o miasmă oribilă. Sângele se 
scurse și începu să își croiască drum printre degete. 

Părintele Sebastian continuă să o înconjoare, cântând cu 
vocea lui profundă și mișcându-și mâinile în aer. 

Palmele Sofiei începură să ardă. 

Işi încordă gâtul ca să se uite la palme, din care acum ieșea 
fum din niște zone care păreau să fie carne arsă. 

— Arde! ţipă ea, găsindu-și în fine vocea. 

— Reduceţi diavolul la tăcere! porunci părintele Sebastian. 

Sora Mary David se grăbi să îi bage Sofiei o cârpă în gură și 
apoi îi legă o eșarfă în jurul capului, acoperindu-i complet gura și 
abia lăsându-i loc să respire. Sofia simţi că o cuprinde panica - 
nu reușea să respire suficient, iar mâinile îi păreau cuprinse de 
flăcări! 

Își strânse ochii cu putere, ca și cum, dacă nu mai vedea, nu 
se mai întâmpla nimic. 


Oare ce fel de coșmar mai e și ăsta? 

Apoi simţi niște degete care încep să-i descheie bluza. 

Deschise ochii și se trezi uitându-se drept în ochii părintelui 
Sebastian. 

Vru să se lupte cu el, dar mâinile o ardeau și toată energia pe 
care o mai avea i se consuma în bătălia de a respira. 

Părintele Sebastian îi desfăcu larg bluza, apoi îi descheie 
sutienul și îi dezveli sânii. 

Din pricina groazei, Sofia simțea că nu mai poate respira. 
Părintele Sebastian se întoarse cu spatele la ea, astfel că Sofia 
simţi un firicel de speranţă, însă preotul reveni, ţinând în mâini o 
masă sângerie. Depuse cu blândeţe - aproape cu reverență - 
acea chestie oribilă pe pieptul fetei, care simţi imediat un frig 
cumplit în întregul ei trup, ca și cum oribilitatea sugea toată 
căldura din interiorul ei. 

Părintele Sebastian reîncepu  incantaţiile, iar părintele 
Laughlin cobori crucifixul care atârna deasupra Sofiei până când 
vârful ascuţit al obiectului ajunse să atingă chestia de pe pieptul 
ei. 

Obiectul începu brusc să tresalte și Sofia își dădu imediat 
seama ce era: inima sângerândă a creaturii al cărei sânge îi 
ardea palmele. 

Acum simţea ceva crescând în interiorul ei, ca și cum o 
prezență îngrozitoare se trezea, o umplea și căuta să o dea lao 
parte, cu fiecare bătaie a inimii care zăcea peste inima ei. 

Sora Mary David îl ajută pe părintele Sebastian să-și scoată 
patrafirul, apoi anteriul și, în cele din urmă, sutana. 

Preotul se postă deasupra Sofiei, îmbrăcat doar cu o cămașă 
cenușie, fără nasturi, care îi atârna până la genunchi. 

Sora Mary David desfăcu legătura care o ţinea strânsă pe trup 
în dreptul cefei preotului și deschise cămașa larg. 

Părintele Laughlin îi dădu părintelui Sebastian un bici scurt, 
care se termina cu un mănunchi de fâșii din piele tivite cu 
metal. Sofia urmări terifiată cum părintele Sebastian duse biciul 
la buze, murmură câteva cuvinte de neînțeles, apoi ridică biciul 
cât putu de sus. 

Fata se lipi cât putu de tare de piatră, încercând să se 
îmbărbăteze singură în fața agoniei care avea să urmeze, și 
urmări neajutorată cum biciul începe să coboare. 


Însă, în loc să o lovească pe ea, biciul căzu peste capul și 
umerii părintelui Sebastian, lăsând dâre nu în carnea Sofiei, ci 
pe spatele preotului. 

Cu toate astea, deși vedea clar fiecare lovitură rupând carnea 
preotului, Sofia simțea ca și cum o biciuia pe ea. 

e 

Se smuci în legăturile ei, vrând să urle și simțind carnea cum i 
se desprinde de pe spate de fiecare dată când părintele 
Sebastian se lovea cu biciul. 

lar prezența care se trezise în interiorul ei începu să se 
înfurie. O simţea bine, fierbinte și pulsând în pieptul ei. 

În mintea ei. 

O simţea călcându-i în picioare gândurile și emoţiile, dându-le 
la o parte ca să facă loc propriei furii. 

Picături de sânge îi cădeau pe față pe măsură ce părintele 
Sebastian continua cu autoflagelarea. Limba Sofiei încercă să-și 
croiască drum pe lângă cârpa care îi umplea gura ca să guste 
sângele preotului. 

Într-un târziu, părintele Sebastian se opri din flagelare, se lăsă 
pe spate și adună resturi de carne și piele de pe spatele lui 
rănit. Se uită la Sofia, atât de aproape, încât fata simţi căldura 
respirației lui întretăiate pe faţă. 

Preotul desenă ceva pe fruntea ei cu degetul arătător plin de 
sânge. Inima de pe pieptul Sofiei tresăltă încă odată cu putere, 
apoi explodă într-o jerbă de materie, în vreme ce crucea de 
deasupra fetei se aprinse în flăcări vii. 

Bestia din interiorul ei mugi de furie oarbă. 

Sofia se ridică în capul oaselor, rupând legăturile de catifea ca 
și cum ar fi fost doar niște simple ațe, și dădu crucea în flăcări la 
o parte. 

Părintele Laughlin și sora Mary David se traseră înapoi, cu 
ochii măriţi de spaimă, dar părintele Sebastian rămase pe loc și 
ripostă la privirea plină de furie a Sofiei cu o privire 
netemătoare. 

Preotul ridică mâna dreaptă și vocea lui umplu brusc 
încăperea. 

— Exiști doar prin sângele meu și ești legat de ceea ce fac eu, 
declară el. Îţi poruncesc să te supui! 


Sofia simţi prezenţa din interiorul ei adunându-se ca să se 
repeadă la preot, însă părintele Sebastian își puse brusc mâna 
dreaptă peste faţa ei. 

Și strânse. 

— Supune-te! 

Cuvântul rostit cu putere stârni ecouri când se izbi de zidurile 
de piatră. Sofia rămase fără puteri și se prăbuși pe masă. 

Părintele Laughlin stinse crucea arzândă cu apă sfinţită, apoi 
o îndreptă și o puse la locul ei de pe zid, în vreme ce sora Mary 
David scoase călușul din gura fetei, îi încheie la loc sutienul 
însângerat și îi închise nasturii bluzei rupte. 

Sofia rămase inertă în vreme ce era îngrijită. Nu mai avea 
niciun strop de energie în ea, dar nici frică. 

Se terminase. 

Cu toate acestea, prezenţa din interiorul ei continua să fie 
acolo. Fusese calmată, dar nu alungată. 

Sofia se ghemui pe piatra rece, luându-și genunchii în braţe, 
în vreme ce sora Mary David îngriji rănile părintelui Sebastian, 
după care îl ajută să-și îmbrace la loc veșmintele. 

Când fu îmbrăcat cum se cuvine, părintele Sebastian se 
sprijini de masă, respirând încă cu greutate de pe urma 
eforturilor depuse. 

— Lăsaţi-mă câteva clipe, zise el încet. Apoi terminăm. 


CAPITOLUL 25 


Ryan termină ultima problemă de algebră, închise manualul 
de matematică și își întinse mușchii obosiţi. Dacă ar mai fi fost 
acasă, ar fi ieșit să alerge puţin înainte de culcare, însă ceasul îi 
arătă că mai erau doar douăzeci de minute până la ora stingerii. 
Și chiar dacă ar mai fi avut timp suficient, n-avea niciun chef să 
alerge în sus și în jos pe Beacon Hill, cel puţin nu înainte de a se 
culca. Oftând, luă cartea de Istoria Catolicismului și o răsfoi 
până la prima pagină pe care Melody i-o însemnase după cină. 

Işi simţi pleoapele cum i se îngreunează de la primul paragraf, 
dar se chinui să citească mai departe. „Nu ajungi la Princeton cu 
note mai mici decât cele maxime”, își spuse el. Însă notă 
maximă la Istoria Catolicismului? La ce se referea? Nu era 
același lucru ca în cazul istoriei obișnuite? Nu că ar fi contat - în 
acest caz, cel puţin, conta doar nota. În plus, n-avea nimic 
altceva de făcut până când Clay nu ieșea de la duș ca să se 
poată duce și el. 

Inspirând adânc, termină primul paragraf subliniat - care 
părea să încerce apărarea Inchiziției spaniole în același mod în 
care procedase părintele Sebastian de dimineaţă - și răsfoi până 
la următoarea secţiune, care părea să aibă oarecum de-a face 
cu satanismul. Când îi vibră telefonul mobil și văzu numele lui 
Melody Hunt pe ecran, dădu fericit cartea la o parte. 

— Hei, taman ce citeam despre diavoli, rosti el. 

Melody nu dădu niciun semn că ar fi gustat gluma lui. 

— Ryan, Sofia nu a venit încă în cameră, zise ea. În ciuda 
legăturii proaste, Ryan auzi grija din vocea ei. M-am dus să o 
caut pe sora Mary David, dar nu am găsit-o. lar sora de la 
administraţie spune că Sofia a fost la infirmerie. 

— La infirmerie? repetă Ryan. 

— Da! Dar când am întrebat ce a păţit, sora mi-a spus că nu 
trebuie să mă intereseze pe mine, iar când am sunat la 
infirmerie, nu mi-a răspuns nimeni! 

— Cum adică, nu ţi-au răspuns? 

— Uite așa! Nu era nimeni acolo! 


— Poate că aveau grijă de Sofia, sugeră Ryan. Dacă se simte 
rău, sau s-a tăiat, sau ceva de genul ăsta poate că sunt prea 
ocupați ca să răspundă la telefon. 

— Dar îmi fac griji! insistă Melody, cu o voce tremurândă. 

— Nu te poți duce la infirmerie ca să ceri să o vezi? 

— Nu, se plânse fata. Există reguli privind vizitatorii și, chiar 
dacă n-ar exista, e aproape ora stingerii. 

Ryan se gândi câteva clipe, jucându-se cu degetele pe 
marginea cărții din care nu prea avea chef să citească. 

— Ce-ar fi să mă duc eu? Chiar dacă nu mă întorc la timp și 
sunt prins, pot pretinde că mă întorceam de la bibliotecă și m- 
am rătăcit. 

— Faci tu asta? întrebă Melody. 

— De ce nu? ripostă Ryan, cu o voce mai curajoasă decât se 
simțea el în realitate. Adică, ce or să-mi facă? Să mă dea afară? 
Tăcerea lui Melody îi spuse că exact asta ar fi făcut. In plus, 
merse el mai departe, n-o să fiu prins. 

Înainte ca Melody să apuce să spună ceva, Ryan închise 
telefonul, își vâri capul pe ușa de la baie ca să-l anunţe pe Clay 
că se va întoarce înainte de ora stingerii, după care înghesui 
harta școlii în buzunar. 

e 

În mai puţin de două minute ajunse la ușa infirmeriei, care 
ocupa jumătate din etajul doi al unei clădiri care arăta ca și cum 
pe vremuri fusese o locuință privată, dar care fusese absorbită 
de complexul şcolar de atâta vreme, că mare parte din 
încăperile originale dispăruseră. lar în capul scării principale 
Ryan nu descoperi decât o simplă ușă. 

O ușă încuiată, cu un panou din sticlă încastrat. 

lar dincolo de panou nu se vedea nicio lumină. 

Niște litere aurii cu margini negre îl informau că infirmeria era 
deschisă zilnic între orele șapte dimineaţa și trei după-amiaza. 
Era trecut acolo și un număr de telefon pentru urgente, pe care 
Ryan n-avea de gând să-l formeze. 

În schimb, o sună înapoi pe Melody. 

— Nu e nimeni aici, anunţă el imediat ce fata răspunse. Ușa e 
încuiată și toate luminile sunt stinse. 

— Trebuie să fie cineva acolo. Dacă Sofia e acolo, trebuie să 
fie cineva cu ea, protestă Melody. Dacă Sofia se simte rău, sau e 
rănită, n-au cum să stingă luminile și să o lase singură! 


— Păi, în afară de cazul că există și o altă cale de a intra în 
afară de ușa principală... 

— Dar există o altă cale! i-o reteză Melody. O, Doamne, de ce 
nu m-am gândit la asta? Intrarea din spate! 

— Intrarea din spate? repetă Ryan. Despre ce vorbești? Aici 
nu mai există alte uși și nu există alte uși nici la etajul principal. 

— Trebuie să mergi prin subsol, îi spuse Melody. Poţi ajunge la 
sala de mese fără să fii prins? 

— Da. 

— Atunci ne vedem acolo, zise Melody. Chiar în cealaltă parte 
a holului de lângă sala de mese e o ușă care duce spre scara 
către subsol. Ajung acolo în câteva minute. 

De această dată, Melody fu cea care închise. Preţ de o 
secundă, Ryan fu tentat să o sune înapoi și să-i spună că e prea 
periculos - în mod sigur avea să fie prinsă. Respinse ideea 
aproape imediat, convins că Melody plecase deja și că indiferent 
ce ar fi spus, ea ar fi încheiat ceea ce începuse el. Puse telefonul 
înapoi în buzunar și porni spre sala de mese. Dacă se grăbea, 
ajungea exact înainte de ora stingerii. 

După aceea, erau pe riscul lor. 

Când ajunse la sala de mese, Melody îl aștepta deja, ţinând 
ușa întredeschisă. După ce se strecură înăuntru și Melody trase 
ușa după ei, Ryan verifică limbile luminiscente ale ceasului de la 
mână. Din acel moment încălcau regulamentul. Dacă erau 
prinși, poate că el reușea să invoce faptul că se rătăcise, dar 
Melody avea să intre în bucluc. 

— Poate că ar trebui să mergem înapoi în dormitoarele 
noastre, zise Ryan. Dacă sora nu știa ce vorbește? 

Melody clătină din cap. 

— Știa. lar dacă au dus-o pe Sofia la spital, de ce să nu-mi fi 
spus și mie? 

— Poate că a înțeles ea greșit, propuse Ryan. 

Melody clătină iarăși din cap. 

— Nu și sora Frances. Ea nu înțelege niciodată ceva greșit - e 
singurul motiv pentru care părintele Laughlin își păstrează 
slujba. Ea știe tot. Fata porni în jos pe trepte. Ai fost până acum 
în tuneluri? Fu rândul lui Ryan să clatine din cap. E cam beznă, 
așa că fii atent pe unde calci. Dar după ce ajungi să le cunoști, 
sunt cea mai rapidă cale de a străbate complexul, mai ales dacă 
te duci undeva unde nu ai avea voie. Haide, îl îndemnă Melody, 


aruncând o privire peste umăr. Nu e departe. La capătul 
treptelor, pe sub clădirea administrativă și apoi în sus, la 
infirmerie. Nu avem altceva de făcut decât să urcăm treptele 
alea vechi, pe care nimeni nu le mai folosește. Cred că în afara 
copiilor nimeni nu mai știe de existenţa lor. 

Fata porni în jos. După câteva secunde de ezitare, Ryan se 
prinse de balustradă și o urmă. 

Tunelul de la piciorul scării ducea în două direcţii. O lumină 
slabă se zărea spre stânga, dar Melody coti spre dreapta, unde 
era întuneric. 

Fata îl apucă de mână și îl trase înainte. 

— Nu-ţi face griji, șopti ea. Știu foarte bine unde suntem și 
știu exact cât avem de mers. 

Inima lui Ryan începu să bată un pic mai tare când Melody îl 
trase tot mai departe de lumină, dar băiatul își spuse că era de 
la emoția de a o ţine pe ea de mână, și nu din cauza fricii de 
întuneric. 

Merseră drept pe coridorul îngust câţiva metri, apoi ajunseră 
la un al doilea coridor, unde Melody o luă la stânga. Câteva clipe 
mai târziu, fata coti la dreapta. Ameţit din pricina beznei, Ryan 
pierdu șirul cotiturilor și renunţă să mai numere pașii. Dacă ar fi 
dat drumul mâinii lui Melody sau dacă s-ar fi dovedit că ea nu 
prea știa încotro se îndreaptă... 

Se forță să îndepărteze gândul, nevrând nici măcar să se 
gândească la posibilitatea de a se rătăci acolo jos, în labirintul 
de coridoare întunecate care nu păreau să ducă undeva. Inima îi 
bătea deja cu putere și el avea senzaţia că respiră tot mai greu. 

Melody vorbi exact atunci când primii fiori de panică începeau 
să-i dea târcoale lui Ryan. 

— Aproape am ajuns. 

— Bine până aici, mormăi Ryan, sperând ca frica să nu i se 
citească în glas. Aerul de aici e mai greu, sau... 

Însă Melody se opri atât de brusc, că Ryan dădu peste ea. 

— Șșșt! șuieră ea, strângându-l mai tare de mână. 

Ryan se apropie suficient de mult ca să-i șoptească la ureche: 

— Ce e? 

— Am auzit..., începu Melody, ca imediat să tacă. 

De această dată auzi și Ryan. 

Un huruit slab, ca și cum o ușă se freca de podeaua de piatră. 

Dar oare era o ușă care se deschidea sau care se închidea? 


Și unde era? 

Ryan ciuli urechile, dar nu-și dădu seama dacă sunetul venea 
din faţă sau din spate. 

— Ce facem? șopti el. 

— Șșșt, repetă Melody. Ascultă. 

Ryan încremeni, încercând să nici nu respire măcar, cu 
urechile făcute pâlnie, dar nu auzi nimic. Acum avea senzaţia că 
nu doar întunericul îl sufocă, ci și zidurile din jur. 

Tremură involuntar când întreg trupul i se acoperi de o 
sudoare rece. 

Voia doar să o ia la fugă. 

Să fugă și să găsească cea mai apropiată scară care să îl ducă 
sus, afară din acel labirint, în aerul limpede și răcoros al nopții. 

Melody porni din nou și Ryan se luptă din nou cu panica, 
urmând-o pe fată de-a lungul unui coridor care părea nesfârșit. 

Nesfârșit și sufocându-l tot mai mult, cu fiecare secundă care 
trecea. 

Părea să meargă de ore în șir. Într-o beznă atât de adâncă, 
încât Ryan începu să vadă lucruri despre care știa că n-aveau 
cum să fie acolo. 

Lumini minuscule îi făceau cu ochiul, dispărând mereu când el 
se întorcea spre ele. 

Simţea lucruri aproape de el în beznă, lucruri pe care nici 
măcar nu voia să și le imagineze, darămite să le vadă. 

Senzaţia de panică începea să-l cuprindă din nou, când 
Melody se opri iarăși brusc. 

— Bine, șopti ea. Am ajuns. Sunt niște trepte chiar la stânga, 
iar infirmeria se află chiar în capătul lor. 

Ryan vru să o rupă la fugă și să urce în goană treptele, dar 
reuși să-și stăpânească groaza de întuneric și o lăsă pe fată să îl 
ghideze spre piciorul scării. 

În momentul în care ridică piciorul către prima treaptă, Ryan 
auzi un alt sunet. 

Un zgomot de pași! 

Apoi altul! 

Apoi alţi pași. Nu doar de la o persoană, ci de la cel puţin 
două. 

Zgomote care veneau spre ei, cu fiecare pas răsunând tot mai 
tare. 


Melody încremeni pentru câteva clipe, apoi se apropie de 
Ryan până când îi atinse urechea cu buzele. 

— Urmează-mă și lipește-te de zid. 

Fata vorbi atât de încet, încât el abia o auzi. O secundă mai 
târziu, o simţi trăgându-l dincolo de scară, mai adânc în 
întuneric. Cu inima bătându-i nebunește, își ținu răsuflarea, ca și 
cum orice adiere de aer, fie și doar cea provenită de la plămânii 
lui, i-ar fi putut trăda. Se lipi de zid, cu Melody alături de el, 
strângându-l tare de mână. 

Așteptară. 

Pașii se apropiară până când Ryan fu sigur că oricine venea 
nu doar că se îndrepta spre ei, dar avea să intre direct în ei. 

Pașii se auzeau tot mai tare, iar Ryan aproape că simţi 
prezența celui sau celei care se ascundea în întuneric. 

Se îmbărbătă singur, așteptând. 

Și, în ultima fracțiune de secundă, pașii se opriră. 

Ryan rămase perfect nemișcat. Oare fuseseră auziţi? 
Fuseseră trădați de vreun zgomot? Așteptă, sigur că din clipă în 
clipă lumina unei lanterne îl va orbi, așa cum îl orbise și 
întunericul, dar de data aceasta demascându-i pe amândoi. 
Aveau să fie prinși. 

Și nu putea face nimic. 

În tăcere, Ryan începu să se roage. 

Atunci, pașii se auziră din nou. 

Doar că nu mai veneau spre ei. Nu! Acum, pașii se auzeau în 
sus, urcând treptele pe care ei doi fuseseră pe punctul de a le 
urca! 

Pe când inima continua să-i bată cu putere, Ryan expiră încet. 
O clipă mai târziu, de pe scară apăru un licăr de lumină. Ca o 
insectă atrasă de un bec incandescent, Ryan se duse spre baza 
scării. Continuând să-l ţină strâns de mână, Melody rămase așa 
de aproape în urma lui, încât Ryan simţea căldura răsuflării ei pe 
ceafă. 

Ryan se opri aproape de baza scării și ascultă. Pașii continuau 
să se audă, dar păreau înfundaţi. Când aruncă o privire în sus, 
înţelese și de ce. Scara era construită în jurul unui puț, iar cine 
urca acele trepte trecuse deja de cel puţin o cotitură. 

Mintea îi căuta febril o soluţie. Fie se întorceau pe unde 
veniseră, bâjbâind prin întunericul sufocant, fie se furișau în sus, 


pe trepte, unde exista o ieșire care nu însemna rătăcirea lor prin 
labirintul de tuneluri subterane. 

În plus, aveau șansa de a descoperi cine mai fusese acolo în 
acea seară. 

Gândul la beznă - și la claustrofobia îngrozitoare care îl 
cuprinsese - luă decizia în locul lui. În vreme ce pașii de sus se 
auzeau tot mai slab, Ryan începu să urce scara, cu Melody 
venind tăcută în urma lui. 

După două cotituri, ajunseră la palierul de la etajul întâi. O 
ușă - descuiată - îi duse către un hol larg, la capătul căruia se 
găsea o pereche de uși duble de modă veche cu bare de 
protecţie - genul de ușă care poate fi încuiată doar din afară. 
Din locul unde se găseau, prin geamurile ușilor duble, Ryan 
putea vedea curtea interioară imensă a școlii. 

Erau în siguranţă. 

Deasupra lor însă, pașii se opriseră. Acum, Ryan auzea voci 
înfundate. Cuvintele nu puteau fi deslușite, dar o voce părea 
îngrijorată, iar o alta, impacientată. 

Cu spatele la zid, ca să fie aproape perfect invizibilă de sus, în 
afara cazului că cineva se apleca peste balustradă ca să 
privească drept în jos, Melody trecu de Ryan și se îndreptă 
repede spre următoarea cotitură. Ryan o prinse din urmă pe 
palierul intermediar, unde fata se opri. Arătând în sus, Melody 
scoase un singur cuvânt: 

— Infirmeria! 

Ryan miji ochii și zări o siluetă de bărbat, cu umerii înveliţi cu 
sutana și anteriul unui preot, stând în picioare cu spatele la 
balustradă. 

Apoi zona de sus se lumină puternic când cineva aprinse o 
lumină - probabil din interiorul infirmeriei. Bărbatul se răsuci pe 
călcâie și, pentru o fracțiune de secundă, Ryan fu convins că 
omul avea să privească în jos. In schimb, apăru o altă siluetă. 

Un alt cap, de această dată aparţinând cuiva pe care bărbatul 
îl căra în braţe - cineva în stare de inconștientă. Deși doar 
întrezăriră fiinţa cărată de bărbat, Ryan și Melody își dădură 
instantaneu seama despre cine era vorba. 

Sofia. 

Melody avusese dreptate. 

Ceva era complet în neregulă. 

lar ei doi nu puteau discuta cu nimeni despre asta. 


CAPITOLUL 26 


Arhiepiscopul Jonathan Rand închise ușa biroului în urma 
ultimului membru al comitetului diocezei pentru protecţia 
copiilor, apoi se întoarse la birou și se prăbuși pe fotoliu. Știuse 
că repunerea pe picioare a arhidiocezei Boston avea să fie o 
sarcină pe termen lung, dar nu anticipase cât de dificili și lipsiţi 
de cooperare aveau să se dovedească membrii comitetului. 
Părea că tot ce voiau era să se războiască cu el pentru orice 
lucru prin dezbateri nesfârșite, care, în ultimă instanță, nu 
duceau la niciun rezultat. Fiecare subiect de pe agenda acelei 
zile fusese amânat până luna următoare, sub tot felul de 
pretexte legate de nevoia de cercetare mai amănunţită sau de 
extrapolări viitoare. Ca și cum sperau ca prin amânare ar fi 
putut face ca mizeria să dispară de la sine. 

Rand se săturase. Își dorea, pur și simplu, să reușească să 
facă un progres undeva, într-o zonă care conta cu adevărat. 

Se auzi o ciocănitură ușoară în ușa biroului. Arhiepiscopul 
aruncă o privire spre ceas. Nu era nici măcar nouă dimineaţa, 
dar el avea deja senzaţia că trecuse o zi întreagă de muncă 
intensă. Oftă din rărunchi, știind foarte bine că, prin ignorarea 
asistentului său, mesajul pe care acesta i-l aducea nu avea să 
dispară de la sine. 

Ușa se deschise, lăsându-l să intre pe seminarist. 

— Părintele Laughlin de la St. Isaac a venit să vă vadă. 
Arhiepiscopul dădu din cap. 

— Lasă-mă cinci minute, te rog, după care poftește-l înăuntru, 
împreună cu o ceașcă de ceai. 

Seminaristul încuviinţă și ieși, închizând tăcut ușa în urma lui. 

Arhiepiscopul închise ochii și își relaxă treptat corpul, 
începând cu picioarele. Vizualiză o lumină albastră liniștitoare 
cum îi urcă pe picioare, pătrunzându-i în coapse, apoi urcând 
de-a lungul coloanei vertebrale până în acel loc de la baza 
craniului unde păreau să se unească tensiunile din minte și din 
trup, generând un nod dureros. Folosind o tehnică învățată de la 
un cardinal din India, concentră lumina închipuită asupra 
nodului, apoi se concentră pe dizolvarea nodului și pe scurgerea 


lui de-a lungul brațelor și apoi eliminarea lui prin vârfurile 
degetelor. Deși nu căutase să înțeleagă cum funcţiona acel 
exercițiu, Rand descoperise că se simţea întotdeauna revitalizat 
după practicarea lui. 

Credinţa, așa cum știa prea bine, lucra pe mai multe căi. 

Când seminaristul ciocăni din nou în ușă, apoi o deschise 
ducând o tavă cu cești aburinde de ceai cu părintele Laughlin pe 
urmele lui, arhiepiscopul se simţea gata de confruntarea cu 
noua provocare, cu o forţă pe deplin întremată. 

— Am înregistrat, în sfârșit, un succes, anunță părintele 
Laughlin imediat ce ei doi rămaseră singuri. 

Arhiepiscopul ridică sceptic o sprânceană. 

— Zău? 

Părintele Laughlin dădu din cap și își apucă ceașca lui de ceai 
cu o mână tremurândă, fără ca arhiepiscopul să își dea seama 
dacă din pricina emoției sau a vârstei. 

— Am fost eu însumi martor, zise preotul, aplecându-se în 
faţă pe scaunul lui ca să depună un dosar cu coperte din plastic 
pe biroul arhiepiscopului. Asta e raportul meu, deși mă tem că 
nu sunt capabil să transmit complet dimensiunile fenomenului 
de azi-noapte. A fost uluitor să fiu martor - absolut uluitor. 
Părintele Sebastian chiar are un dar! 

Arhiepiscopul se uită îngrijorat la raport. Ştia, evident, despre 
lucrurile care se petreceau la St. Isaac. Fusese motorul principal 
în aducerea părintelui Sebastian în Boston după tot ce realizase 
la Notre Dame și nu privea cu scepticism valoarea muncii 
acestuia, deoarece știa prea bine că ritualul exorcismului se 
putea dovedi un instrument foarte util. Deși el însuși nu fusese 
niciodată convins că „dracii” reprezentau cauza tulburărilor 
psihice ale oamenilor, era, în același timp, conștient că, adesea, 
dacă un om credea că există ceva care să-l facă mai bun, acel 
lucru se întâmpla. 

Era, pur și simplu, o altă demonstraţie a forţei credinţei. 

Cu toate acestea, nu se putea abţine să nu fie oarecum 
sceptic faţă de astfel de afirmaţii categorice venite din partea 
unui om care era preot de prea multă vreme. Pe de altă parte, 
trecuse mult timp de când el nu mai avusese de raportat vreo 
veste bună la Vatican, iar din acest punct de vedere, ceva - 
orice - însemna mult mai mult decât nimic. 


— Ai fost martor? întrebă el cu prudenţă. Ai fost tu însuți 
martor? 

Părintele Laughlin încuviinţă și începu să relateze cu 
exactitate cele petrecute în micuța capelă de la subsolul școlii. 

— Cum se simte fata în dimineaţa asta? întrebă arhiepiscopul 
după ce părintele Laughlin își încheie relatarea. E conștientă? 
Știe ce i s-a întâmplat? 

— E foarte obosită și e de înţeles, răspunse preotul. E calmă, 
cooperantă și se odihnește. Nu pare să-și amintească prea 
multe de la eveniment, dar eu nu voi uita niciodată. Fără 
îndoială că a fost unul dintre cele mai remarcabile lucruri văzute 
de mine vreodată. 

Arhiepiscopul luă raportul și îl puse pe teancul de hârtii care 
umplea cutia de „Intrări” de pe birou. 

— Și mai sunt și alte vești bune, zise repede părintele 
Laughlin, simțind că întrevederea se apropia de sfârșit. 

Rand se uită întrebător la el. 

— Spune. 

Părintele Laughlin aproape că strălucea de satisfacţie. 

— Sunt fericit să spun că n-au fost descoperite niciun fel de 
droguri în trupul băiatului acela, Adamson. 

Arhiepiscopul plecă puţin capul și se uită fix la bătrân. 

— Și de ce ar fi asta o veste bună pentru noi? Dacă nu 
drogurile au constituit motivul pentru comportamentul lui 
irațional, Ernest, atunci care a fost acest motiv? 

Părintele Laughlin își drese glasul. 

— Părintele Sebastian crede că a fost o manifestare a răului 
care sălășluia în băiat. Un rău pe care el, din nefericire, nu a 
reușit să-l alunge. 

Bruma de speranţă a arhiepiscopului Rand de a putea trimite 
vești bune Vaticanului se evaporă instantaneu; pur și simplu, 
noutăţile nu aveau credibilitate. 

— Chestia asta se regăsește în raportul tău? 

Părintele Laughlin încuviinţă. 

— Părintele Sebastian și cu mine am căzut de acord că nu 
putem - și nu ar trebui - să ne ascundem eșecurile. Cu siguranţă 
nu faţă de Vatican. Însă amândoi nutrim sentimentul că 
succesul de azi-noapte întrece cu mult eșecurile anterioare. Este 
de mare însemnătate. Poate chiar de o importanţă globală. 


Arhiepiscopul luă o pauză, însă, în cele din urmă, încuviință, 
după care se ridică în picioare, indicând că întrevederea se 
sfârșise. Părintele Laughlin se grăbi să se ridice și el în picioare 
și strânse mâna întinsă de arhiepiscop. 

— Voi înainta raportul tău cardinalului Morisco, zise Rand, și, 
evident, te voi informa cu privire la răspunsul Vaticanului, 
oricare ar fi el. 

Arhiepiscopul deschise plicul și aruncă o privire asupra 
raportului abia după plecarea preotului mai bătrân. 

Hotărî că o ședință de exorcism încununată de succes era 
posibilă. 

Însă extrem de improbabilă. 

Cu toate acestea, îl chemă la el pe seminarist, căruia îi dădu 
plicul. 

— Scanează documentul ăsta și bagă-l în dosarul școlii St. 
Isaac, te rog, după care trimite prin fax o copie cardinalului 
Morisco de la Vatican. 

Tânărul luă plicul și ieși din încăpere. 

Arhiepiscopul Rand aruncă o privire asupra calendarului său 
zilnic. Alte întâlniri. Alte rotițe de uns. Alte discuţii fără rezultate 
concrete. 

Oare asta fusese intenţia Domnului atunci când lansase 
chemarea pentru tânărul Jonathan Rand? 

Așa se părea. 

Arhiepiscopul își permise luxul unui moment de frustrare și 
compătimire de sine, după care își sorbi ceaiul și începu să se 
pregătească pentru următoarea întrevedere, auzind cum, în 
camera învecinată, faxul începea deja să transmită raportul 
părintelui Laughlin către Roma. 

e 

Melody Hunt stătea chiar în faţa ușii principale de acces spre 
infirmerie, chinuindu-se să-și stăpânească bătăile nebunești ale 
inimii și să controleze senzaţia de teamă care i se accentuase în 
stomac cu fiecare treaptă urcată. Incercă să-și compună o 
expresie de preocupare și - mai important - de inocenţă pe 
chip. Problema era că mama ei își dădea mereu seama când 
ascundea ceva, iar Melody era convinsă că sora de la infirmerie 
era la fel de capabilă ca mama ei să-i citească sentimentul de 
vinovăţie de pe chip din clipa în care pătrundea pe ușă. 


În ciuda eforturilor depuse, își simţea faţa în continuare ca o 
mască rigidă din lemn, așa cum se întâmpla mereu atunci când 
încerca să ascundă ceva. 

Poate că ar fi fost mai bine să se întoarcă în camera ei. Numai 
că trebuia să o vadă pe Sofia, indiferent de ceea ce citeau 
maicile pe chipul ei. În plus, plecarea ei nu ar fi dat de bănuit 
mai mult chiar decât ceea ce s-ar fi putut citi în expresia ei? 

Inspirând adânc, Melody intră și dădu peste două eleve cu 
chipurile palide și ochii injectaţi de sânge, așteptând nefericite 
în anticameră să se întâlnească cu sora medicală. 

Ignorând registrul de acces, Melody se postă în faţa biroului 
din încăpere, mutându-și nervoasă greutatea corpului de pe un 
picior pe celălalt și așteptând apariţia uneia dintre asistente. 

O clipă mai târziu, draperia care separa zona de așteptare de 
restul infirmeriei se dădu la o parte, lăsând-o să iasă pe sora 
Ignatius, îmbrăcată cu ţinuta albă a surorilor medicale, care se 
grăbi să așeze la loc draperia despărțitoare. 

— Melody! exclamă ea, evaluând imediat starea fetei cu 
ochiul ei de expertă. Ce cauţi aici? Sper că nu umblă vreun virus 
pe aici. 

Melody se liniști puţin - cel puţin nu părea atât de nervoasă 
precum se simţea. 

— Am vrut doar să aflu noutăţi despre colega mea de cameră. 
Sofia Capelli? 

Sora se lumină vizibil la chip. 

— Ce drăguţ! Dar puteai să ne suni. Aruncă o privire piezișă 
înspre celelalte fete din zona de așteptare. Aici nu este mereu 
cel mai sănătos loc. În fine, dacă sunai, ţi-am fi spus că Sofia se 
simte bine. A leșinat doar. Presupun că de la nivelul scăzut al 
zahărului în sânge. Uneori voi, fetele, pur și simplu nu mâncaţi 
ce trebuie. Să știi că nu e deloc rău să mai puneţi niște carne pe 
oasele voastre. 

„De parcă hrana de la St. Isaac ar permite cuiva să 
slăbească”, își zise Melody în gând, sperând ca sora Ignatius să 
nu se aventureze într-una dintre celebrele ei predici legate de 
„menţinerea unei greutăţi sănătoase”, ceea ce reprezenta, 
conform aprecierilor lui Melody, o greutate cu cel puţin douăzeci 
de kilograme mai mare decât ea, una, intenţiona vreodată să 
cântărească. Însă spre marea ei ușurare, de această dată sora 
Ignatius decise să nu insiste cu opiniile ei. 


— Vrei să o vezi? 

— Se poate? replică Melody, brusc simțindu-se ceva mai bine. 

Dacă îi dădeau voie să o vadă pe Sofia, orice s-ar fi întâmplat 
cu ea nu putea fi chiar așa de rău, nu? 

Sora Ignatius trase draperia suficient de mult ca Melody să 
intre în camera de gardă și o conduse către micul salon pentru 
bolnavi, unde Sofia dormea într-unul dintre paturile care 
alcătuiau camera principală a infirmeriei. Era îmbrăcată cu un 
halat verde de spital, iar hainele i se odihneau împăturite 
frumos pe scaunul de lângă pat. 

Deși Sofia dormea, obrajii ei erau mai colorați decât cei ai 
elevelor din sala de așteptare. De fapt, Sofia nu arăta cu mult 
diferit față de cum arăta mereu dimineaţa. 

Nevrând să o trezească, dar dorind și mai tare să afle exact 
ce se întâmplase cu ea noaptea precedentă, Melody se apropie 
tăcută de pat. 

Când ajunse aproape, Sofia deschise ochii. 

— Hei, rosti Melody. 

— Hei și ţie, răspunse Sofia. 

— Ești bine? 

Sofia dădu din cap, iar Melody îi mută hainele de pe scaun pe 
patul alăturat și se așeză. Sora Ignatius dispăru dincolo de 
draperie ca să se îngrijească de cei doi pacienţi noi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Sofia abia dacă îi aruncă o privire. 

— Nu știu, oftă ea. Eram în capela aia despre care ţi-am 
povestit și părintele Sebastian îmi oferea iertarea de păcate, 
după care m-am trezit aici. 

— Ca și cum ai fi leșinat? 

Melody era convinsă că povestea era mai lungă decât ceea ce 
îi spusese sora Ignatius. 

Sofia ridică din umeri. 

— Cred că da. Doctorul Conover o să vină să mă vadă și, dacă 
totul va fi bine, îmi vor da drumul de aici chiar în dimineaţa asta. 

Melody ridică ușor din sprâncene. 

— Ciudat. 

Sofia întinse palmele în lateral. 

— Cred că da. 

Melody ar fi vrut să-i povestească Sofiei ceea ce ea și Ryan 
făcuseră în noaptea precedentă, cum se strecuraseră prin 


tuneluri după ora stingerii și cum o văzuseră pe Sofia cărată în 
braţe pe scările din spate, însă nu dorea să-și asume un 
asemenea risc când între ea și sora Ignatius se găsea doar o 
simplă draperie. 

— M-am rugat pentru tine la slujba de dimineață, rosti ea 
suficient de tare ca să fie sigură că sora Ignatius o aude. 

Melody era convinsă că vorbele ei aveau să o determine pe 
Sofia cel puţin să-și ridice ochii în tavan dacă nu cumva să 
genereze o remarcă plină de sarcasm din partea ei, însă Sofia se 
mulțumi să închidă ochii. 

— Drăguţ din partea ta, rosti ea, somnoroasă. 

Melody își înclină capul, strângându-și ușor buzele, în vreme 
ce se uita fix la colega ei de cameră. 

— Sofia? rosti ea în cele din urmă, atingând braţul fetei. 

— Hmm? 

Sofia nu deschise ochii, însă își trase brațul. 

— Îmi fac griji pentru tine. 

— Sunt bine, rosti Sofia. 

— Melody? Sora Ignatius își iți capul de după draperie. Dacă 
nu te grăbești, o să întârzii la ore. 

— Bine, răspunse Melody, continuând să se uite la Sofia. Ai 
nevoie de ceva? o întrebă pe colega ei. 

Sofia clătină din cap. 

— Bine atunci, zise Melody, ridicându-se de pe scaun. Ne 
vedem mai târziu. 

Sofia nu răspunse. 

Oare îi dăduseră un sedativ sau ceva asemănător? 

Melody așeză la loc hainele Sofiei pe scaun și le netezi ușor. 

— Pa, șopti ea. 

Sofia nu arătă prin nimic că ar fi auzit. 

Melody se strecură pe lângă sora Ignatius, care le lua acum 
temperatura noilor paciente, îi făcu acesteia un gest de 
multumire, apoi se alătură, câteva clipe mai târziu, șuvoiului de 
elevi care se îndreptau către cursurile din prima parte a zilei. 

În tot acest timp, continuă să se gândească la Sofia. 

Sofia, care îi spusese că se simte bine. 

Numai că nu se comportase deloc ca atare. 

De fapt, se comportase ca și cum nu ar fi fost deloc prezentă. 
Sofia pe care o cunoștea ea dintotdeauna i-ar fi povestit toate 
detaliile nopţii precedente și fiecare senzaţie pe care o 


încercase înainte de a leșina. Mai mult de atât, Sofia nu era 
genul de persoană care să se îmbolnăvească vreodată și ura 
atât de mult însăși ideea de infirmerie, încât cu un an înainte, 
când Melody fusese internată acolo, Sofia nu fusese în stare nici 
măcar să îi facă o vizită. Ca atare, dacă ea era „bine”, de ce nu 
cerea să afle de ce nu este externată din infirmerie imediat? 

De ce continua să zacă acolo? _ 

Poate că ar fi trebuit să-l sune pe tatăl Sofiei. Insă la ce bun? 
Conform celor spuse de Sofia, tatăl ei nu făcea altceva decât să 
bea, cel puţin de când maică-sa plecase de acasă, cu trei ani în 
urmă. 

Nu, era mai bine să aștepte până la prânz, când putea să 
discute cu Sofia. Ea și Ryan aveau să-i povestească ce văzuseră 
în noaptea precedentă, iar Melody avea să urmărească reacţia 
Sofiei la întreaga poveste. 

Cu foarte mare atenție. 


CAPITOLUL 27 


Cardinalul Guillermo Morisco își simţi stomacul protestând 
zgomotos în vreme ce scria ultima consemnare din acea zi în 
jurnalul personal. Cardinalul închise jurnalul legat în piele și îl 
așeză la locul lui, lângă capătul din marmură al raftului cu cărți. 
Dârele subţiri de lumină care îi traversaseră biroul către sfârșitul 
zilei dispăruseră cu ore în urmă, lăsând să se vadă dincolo de 
fereastră doar clipirea luminilor nocturne aprinse în Roma. 
Vaticanul se golise de vizitatori și de majoritatea angajaţilor; nu 
rămăseseră acolo decât cei care lucrau adesea până târziu - iar 
cardinalul Morisco se evidenţiase de zeci de ani printre aceștia - 
și personalul responsabil de securitatea locului, care stătea mai 
multe ore la program, dar nici pe departe atât de mult precum 
cardinalul. Lui Morisco îi plăcea să stea la birou până târziu, 
când liniștea din jur îi permitea să realizeze mult mai multe 
lucruri decât reușea în zgomotul de peste zi. 

Insă totul avea o limită, așa cum îi amintea stomacul de mai 
bine de o oră. Aproape că simțea pe limbă gustul vinului său 
favorit, Sangrantino di Montefalco, un vin originar din Umbra, 
locul unde copilărise. În seara asta avea să comande o salată 
ușoară cu mozarella și roșii și o bruschetă la grătar cu garnitură 
picantă de pastă de măsline, după care avea să se culce 
devreme. Avusese o zi lungă. 

Tocmai se apucase să încuie sertarul biroului când faxul din 
biroul asistentului său se trezi la viață. 

Dacă ignora mesajul, putea fi la Gianni's în câteva clipe. 

Dacă se ducea să vadă despre ce era vorba, era foarte posibil 
să mai fie nevoit să stea acolo încă o oră. 

Auzi cum mașinăria scoase patru pagini înainte de a se opri și 
își spuse, în timp ce se îndrepta spre fax, că ar trebui să le lase 
acolo până dimineaţă în definitiv, o privire rapidă nu avea cum 
să strice, nu? Dacă ar fi fost vorba de ceva urgent, ar fi sunat 
telefonul personal. Incercă să alunge din minte imaginea unei 
molii arse de flacără, însă era prea târziu. 

In vreme ce culegea cele patru pagini din fax, computerul de 
pe birou se trezi la viață, anunțând sosirea unui e-mail. 


Cu siguranţă cele două mesaje aduse de mașini diferite aveau 
legătură între ele. Morisco oftă din rărunchi și încercă să uite de 
Sangrantino. Ăsta era motivul pentru care el ajungea să stea 
atât de mult la birou noapte de noapte. In vreme ce ducea 
paginile spre biroul lui, se jură - din nou - că va învăţa să plece 
de la birou la o oră rezonabilă. 

Mâine. 

Pagina de intrare a mesajului indica faptul că mesajul 
provenea de la arhiepiscopul Rand din Boston. 

Cardinalul Morisco se afundă în fotoliul lui și începu să 
citească un raport din partea cuiva care se numea părintele 
Ernest Laughlin, care părea să aibă de-a face cu o ședință de 
exorcism încheiată cu succes la o școală privată. „Acest părinte 
Laughlin pare cu siguranţă încântat de proza pe care o scrie”, își 
spuse cardinalul, continuând să citească. 

„N-am mai văzut niciodată până acum chipul diavolului în 
carne și oase”, scria preotul în raport. „Nu numai că i-am văzut 
chipul demonic, de bestie, ieșind dintre trăsăturile acestei fete, 
care e doar puţin mai mare de o copilă, dar am fost martor cum 
părintele Sebastian Sloane a reușit să îl supună și să îl alunge 
din trupul fetei, lăsându-i sufletul în pace”. 

Cardinalul Morisco începu să bată gânditor cu degetele în 
birou și reciti în grabă raportul. Nu diferea cu mult de toate 
celelalte pe aceeași temă, pe care le văzuse de-a lungul anilor, 
fiecare fiind trimis de câte un preot care astfel spera să 
avanseze în carieră. Abia când reciti ultima propoziţie, își dădu 
seama că acest raport avea două diferenţe. 

Prima consta în faptul că Sebastian Sloane luase parte la 
exorcism, iar Sloane era un om pe care Vaticanul îl supraveghea 
deja de câţiva ani, fiecare an care trecea câștigându-i acestui 
tânăr preot respect din partea celor de rang superior. 

A doua consta în asigurarea dată de martor că văzuse chipul 
adevărat al diavolului. 

lar asta era important. 

Cardinalul Morisco puse paginile pe birou și se lăsă pe spate 
în fotoliu. Dacă Sloane reușise așa ceva, însemna o mare 
realizare, mai ales în Boston, de unde veștile bune veneau 
extrem de rar de ani buni. 

Avea să-l anunţe pe Sanctitatea Sa despre eveniment în 
dimineața următoare. 


Însă deocamdată îl aștepta un pahar cu vin la Gianni's. 

Numai că pe ecranul computerului căsuţa de mesaje se 
transformase deja într-o flacără ispititoare, căreia el nu-i putea 
opune o mai mare rezistenţă decât opusese cu câteva minute 
înainte faxului. 

Deschise e-mailul. Nimic la subiectul mesajului; nimic în 
căsuța expeditorului. 

Era doar un fișier video. 

Cardinalul Morisco apăsă pe iconiţa fișierului. Imediat porni 
playerul media și materialul video începu să se deruleze. 

Morisco urmări fascinat, în tăcere, ritualul care avusese loc în 
încăperea de la subsolul școlii St. Isaac. Chinuindu-se să 
priceapă cuvintele rostite de părintele Sebastian Sloane 
deasupra fetei legate de lespedea de piatră, cardinalul se luptă 
cu butonul de volum, dar fără prea mari șanse. 

Apoi fata se ridică brusc în capul oaselor, rupând legăturile 
care o ţineau ţintuită de piatră. Unul din preoţi și sora care lua 
parte se dădură înapoi înfricoșaţi, însă Sloane înfruntă direct 
furia dezlănţuită a fetei. 

Apoi fata se întoarse și se uită drept spre camera video. 

Drept în ochii cardinalului Morisco. 

Era ca și cum diavolul însuși se năpustea la el prin ecran. 
Cardinalul își simţi trupul cuprins de o groază rece și se dădu 
înapoi din fața computerului, așa cum preotul și sora se 
dăduseră înapoi din faţa fetei. 

Morisco prinse strâns braţele fotoliului, spunându-și că nu se 
întâmpla nimic. 

Absolut nimic. 

Era doar un clip video. 

În vreme ce cardinalul urmărea scena, Sloane cuprinse chipul 
fetei în palmele lui, strigă ceva de neînțeles, iar o clipă mai 
târziu fata căzu într-o stare de inconștienţă. 

Fișierul video ajunse la final. 

Cu inima bătându-i cu putere, cardinalul întinse mâna spre 
mouse ca să revadă materialul video, însă în clipa în care 
săgeata ajunse deasupra butonului de pornire, ezită. O parte din 
el dorea să vadă din nou materialul ca să încerce să priceapă ce 
văzuse. Cealaltă parte - mai puternică - era cuprinsă încă de 
groaza care trecuse prin ecranul computerului ca să-l prindă în 
strânsoare. 


Nu putea revedea materialul, cel puţin nu acum. 

Și nu de unul singur. 

Insă nici nu putea închide pur și simplu computerul ca să 
plece de la birou și să se ducă la Gianni's pentru a savura un 
pahar cu vin și o cină ușoară. 

Cardinalul Morisco privi ceasul de perete. 

Sanctitatea Sa era încă treaz la ora aia - întotdeauna stătuse 
la birou mai multă vreme decât cardinalul. 

Hotărându-se, cardinalul adună paginile faxului într-un dosar, 
își luă laptopul de pe birou și porni spre apartamentele papale, 
eliminând orice gând legat de cină. 

Spera - se ruga - ca Sanctitatea Sa să-i poată spune că tot 
ceea ce urmărise fusese doar o iluzie. 

Insă chiar în vreme ce formula cuvintele rugăciunii în minte, 
era convins că rugăciunea lui nu avea să primească răspuns. 

Ca și părintele Laughlin, cardinalul Morisco era sigur că 
tocmai văzuse chipul diavolului, care avea să îl bântuie pentru 
tot restul vieții. 


CAPITOLUL 28 


Sofia Capelli stătea încremenită la ușa sălii de mese. Sunetele 
scoase de cei două sute de adolescenți care vorbeau și mâncau 
se loveau de ea ca niște valuri ce se izbesc de un ponton. Larma 
părea mai mare ca de obicei, lovind-o cu suficientă putere încât 
să se simtă ciudat de dezorientată, ca și cum nu mai fusese 
niciodată în acea încăpere. 

Privi în jurul ei și începu treptat să vadă diverse lucruri: 
mesele cu mâncare erau în stânga ei, tăvile și tacâmurile se 
găseau pe un raft spre capătul tejghelei. Când porni spre raftul 
cu veselă, o fată din partea cealaltă a încăperii se ridică în 
picioare și îi făcu semn cu mâna, după care arătă înspre un 
scaun gol. Deși acea fată părea cunoscută, Sofia nu-și amintea 
numele ei. 

Dar și persoanele lângă care stătea acea fată păreau 
cunoscute. 

Insă cine erau? Oare ce i se întâmpla? De ce nu-și am... 

Inainte de a-și putea încheia gândul, mintea Sofiei se limpezi 
brusc, ca și cum ar fi dispărut un zid. 

Melody! Asta era - fata aceea se numea Melody. Ele două 
erau colege de cameră și Melody venise de dimineaţă să o 
viziteze la infirmerie. 

Oare să fi fost în dimineaţa asta? Însă părea că trecuse atâta 
vreme de atunci! 

Luă o tavă și începu să o umple, mai întâi cu tacâmuri, apoi 
cu alimente, deși nu prea îi era foame. 

De fapt nu îi era deloc foame. Cu toate acestea, alese câteva 
legume și o salată, peste care turnă dressing. 

Oare ce căuta ea acolo? De ce nu se dusese în camera ei ca 
să se întindă pe pat și să doarmă? 

Fă ceea ce se presupune că trebuie să faci. 

Vocea răsună atât de limpede în mintea ei, încât Sofia tresări 
ușor și abia reuși să nu scape tava din mâini. După ce își 
recâștigă echilibrul, privi în jur, însă în apropierea ei nu se găsea 
nimeni - absolut nimeni - care ar fi putut să rostească acele 
vorbe. 


Întinse mâna după un pahar cu ceai cu gheaţă, și-o văzu 
tremurând, se uită la ea cu mare atenţie, apoi puse paharul pe 
tavă. 

În vreme ce ridica tava, acele cuvinte ciudate răsunară în 
mintea ei: Fă ceea ce se presupune că trebuie să faci. Dar oare 
ce ar fi trebuit ea să facă? 

Să mănânce de prânz. 

Privi în jur, văzu o masă goală în colțul îndepărtat al încăperii 
și porni într-acolo, ignorând-o pe Melody, care îi tăcea din nou 
semn cu mâna. 

Goli imediat paharul cu ceai, dorindu-și să mai fi luat unul cu 
ea. 

Se uită la mâncare, fără a simţi vreun interes pentru ea. 

— Hei! 

Vocea din spatele ei o făcu pe Sofia să tresară. Se uită în jur și 
văzu un băiat stând în picioare în spatele ei. Un băiat al cărui 
chip părea cunoscut - un băiat pe care ea știa că îl cunoaște! 
Dar care era numele lui? 

— Te superi dacă iau loc? 

Darren! Numele lui era Darren Bender și el era... 

Fără a aștepta replica ei, Darren își lăsă tava pe masă și se 
așeză pe scaunul din cealaltă parte a mesei. 

— De ce n-ai venit să stai cu noi? Melody ţi-a păstrat loc. 

Sofia privi nesigură pe ea spre băiat. 

— Așa trebuia să fac? 

Darren își înclină puţin capul, privind-o întrebător. 

— Așa faci mereu. 

Sofia se uită la salata din farfuria ei și începu să mănânce din 
ea. Dacă stătea mereu la masă cu Melody, de ce nu procedase 
la fel și acum? Deoarece nu-și amintise. 

— Ești bine? o întrebă Darren. 

Nu, nu era bine. Nu era deloc bine. Se simţea ca și cum avea 
un soi de ceață ciudată în minte, o ceaţă care îi ascundea 
lucruri. 

— Sofia? 

Se uită la Darren, încercând să găsească o cale de a-i spune 
ce se întâmpla, însă nu reuși să scoată nicio vorbă. Simţi lacrimi 
de frustrare acumulându-i-se în ochi. 

Darren se sprijini de masă și își cobori vocea. 


— Ce ţi-a făcut părintele Sebastian? Eu am primit patru 
rugăciuni Sfânta Fecioară și patru de Tatăl Nostru, și asta a fost 
tot. Toată treaba a durat cam cinci minute. A 

Sofia se uită prin el. Ce dorea el să spună? Incet, cu mare 
dificultate, începu să-și amintească. Darren nu era doar cineva 
cunoscut - era prietenul ei. 

Numai că în acea clipă, în vreme ce se uita fix la el, simţea un 
impuls brusc de a-i face ceva. 

De a-l răni cumva. 

El se uită din nou la ea, cu privirea aţintită în ochii ei, ca și 
cum ar fi știut la ce se gândește ea. 

— Ce se petrece? întrebă el. Ce ţi-a făcut părintele Sebastian 
noaptea trecută? 

Părintele Sebastian. În mintea Sofiei apăru un chip plutind - 
chipul prietenos al unui bărbat cu o voce liniștitoare. 

Părintele Sebastian? 

— Nimic. 

— Păi, ceva trebuie să se fi întâmplat dacă ai ajuns la 
infirmerie, zise Darren. 

— Nu știu, răspunse Sofia, luptându-se cu lacrimile care 
amenințau să se reverse. Nu-mi amintesc. 

— Vrei să te duc înapoi? se oferi Darren. Dacă ceva e în 
neregulă... 

— Nu! ripostă Sofia scurt. Am doar nevoie să... 

Sofia privi disperată prin sala de mese, ca și cum ar fi căutat 
ceva - orice - care să o poată ajuta, însă nu descoperi nimic. 

Imediat însă zări crucifixul montat pe ușă și simţi un junghi 
dureros în abdomen. Degetele i se strânseră automat în jurul 
crucii care atârna de șirul de mătănii pe care ea îl purta mereu 
în jurul gâtului. 

Era imposibil... crucea păru ce se agite în mâna ei, parcă 
ferindu-se de atingerea ei. 

Mâna i se retrase imediat, ca și cum ar fi atins o bucată 
fierbinte de fier, însă degetul arătător prinse șirul de mătănii. 
Acesta se rupse instantaneu și căzu pe masă. 

Sofia se uită la el, mută și oripilată. Ce făcuse? Primise 
mătăâniile de la bunica ei, care le păstrase toată viața ei! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Darren, apucându-se în tăcere să 
strângă mătăniile înainte ca ele să ajungă pe jos. Ce se petrece 
cu tine? 


Sofia nu răspunse, însă întinse mâna după mătănii. 

Ezitând o fracțiune de secundă, Darren lăsă mătăniile în 
palma ei deschisă. 

Sofia simţi șirul de mătănii agitându-se din clipa în care îi 
atinse pielea și se uită la el îngrozită, în vreme ce șirul de 
mătănii începu să se unduiască precum un șarpe. 

Un șarpe roșu și fierbinte. 

Se ridică în picioare, simțind în nări izul greţos de carne arsă, 
și reuși să scoată pe gură un singur cuvânt. 

— Nuuu! strigă ea, izbind mătăniile și crucea de zid. 

Mătăniile explodară, pur și simplu, la contactul cu suprafața 
dură și se împrăștiară pe podea. 

Fără a mai arunca o singură privire spre Darren Bender sau 
spre ceilalţi din sala de mese, Sofia Capelli o luă la fugă. 


CAPITOLUL 29 


După șase luni de pontificat, Sanctitatea Sa Inocenţiu al XIV- 
lea nu se obișnuise cu splendoarea mediului în care se găsea, 
după cum nu se obișnuise nici cu schimbarea numelui. Cu 
patruzeci de ani în urmă, când ajunsese pentru prima dată la 
Vatican și îl cunoscuse pe loan al XXIII-lea chiar în acele 
încăperi, nu-și închipuise că va ajunge și el să le ocupe într-o 
bună zi. Ideea nu-i trecuse prin minte decât odată cu al șaselea 
tur de scrutin al ultimului conclav, când socotise o greșeală 
faptul că numele lui fusese rostit după ce primise un singur vot. 
La al șaptelea tur de scrutin se trezise cu peste cincizeci de 
voturi. Fusese ales la al zecelea tur de scrutin, un eveniment 
care îl uimise mai mult pe el decât mulţimea adunată dincolo de 
pereţii Capelei Sixtine. 

În sine el continua să se vadă Pietro Vitali, originar de pe 
dealurile Toscanei, la nord de Roma. 

Și în continuare îi plăcea să servească singur la biroul lui o 
cină simplă și frugală în vreme ce încerca să încheie lucrul pe 
acea zi, chiar dacă acel birou se găsea acum în apartamentul 
papal. În clipa în care lăsă furculita jos pe farfuria golită, atât 
farfuria, cât și furculita dispărură luate de un servitor care păru 
să fi apărut de niciunde printr-un soi de magie pe care Biserica o 
dezaproba mereu. Servitorul dispăru la fel de tăcut precum 
apăruse, iar papa începu să își bea ceaiul și se bucură de un 
moment de liniște admirând operele de artă care decorau 
pereţii încăperii. 

În vreme ce reflecta la lipsurile preoţiei, un ciocănit discret în 
ușă anunţă sosirea ultimei întrevederi din acea zi. 

— A venit să vă vadă cardinalul Morisco, Sanctitatea Voastră, 
anunţă tânărul preot elvețian, care slujea drept secretarul papei, 
în vreme ce deschidea ușa. 

Oftând, papa se ridică de pe fotoliul de la birou. Nu avea vreo 
dorinţă specială de a-l vedea pe Morisco în acea seară, era 
obosit și încă mai trebuia să citească mult înainte de a se 
retrage, însă cardinalul insistase, iar programul de a doua zi nu 
permitea nicio întrevedere. Încuviinţase în direcţia secretarului 


și pornise deja spre ușă când Morisco își făcu apariţia. Cardinalul 
îngenunche ca să sărute inelul de aur de pe degetul papei, însă 
acesta îi făcu semn să se ridice, în vreme ce secretarul se făcu 
nevăzut la fel de discret precum servitorul de dinaintea lui. 

— Nu-i nevoie de așa ceva la o asemenea oră, Guillermo. Ce a 
fost așa de important ca să renunţi la cina de la Gianni's doar ca 
să mă vezi pe mine? 

Papa se așeză pe un scaun special lucrat pentru statura lui 
mică și îi indică lui Morisco să ia loc în faţa lui. 

— Este întotdeauna o plăcere să vă văd, Sanctitate, începu 
Morisco, însă papa îl întrerupse din nou. 

— Ce-ar fi să trecem direct la subiect, ca tu să te mai poți 
duce la Gianni's, iar eu să-mi văd de lecturile mele, de vreme ce 
nu mai pot merge la Gianni's cu tine? 

— După ce o să vezi ce tocmai am văzut și eu, răspunse 
Morisco, revenind la familiarismul existent de douăzeci de ani 
între el și Pietro Vitali, s-ar putea să vrei să mergi la Gianni's cu 
mine, sau măcar să dispui să-ţi trimită aici o sticlă din cel mai 
bun Sangrantino. 

In vreme ce papa ridică sceptic din sprânceană, Morisco îi 
înmână mesajul fax cu raportul trimis de părintele Laughlin 
către cardinalul Rand din Boston. 

Suveranul pontif inspectă documentul preţ de doar câteva 
secunde. 

— Un alt exorcism? se miră el, gemând în sinea lui. 

Timp de un an sau doi după ce devenise papă, reușise să 
scape de povara unor astfel de evenimente. Acum însă era mai 
bine să cedeze de la el douăzeci de minute ca să-l asculte pe 
Morisco decât să-și petreacă aceleași douăzeci de minute 
argumentând că știa prea multe despre toate ritualurile 
străvechi pentru a mai fi impresionat de un alt eveniment dintr- 
o serie în creștere de rapoarte despre exorcism care, până la 
urmă, se dovedeau invariabil a nu fi decât toane ale imaginaţiei 
hiperactive a unor preoți. 

Morisco clătină din cap. 

— Cred că acum e vorba de ceva diferit. 

Cardinalul așeză laptopul pe măsuţa de lângă scaunul papei, 
după care se întoarse la locul lui. 

O clipă mai târziu, pe ecran apăru o imagine și suveranul 
pontif urmări desfășurarea ritualului, dând sonorul mai tare. 


— Mă tem că se aud doar niște bolbo..., începu Morisco, însă 
papa ridică o mână în semn de tăcere, fără a-și lua privirea de 
pe ecran. 

În vreme ce ritualul se desfășura, papa recunoscu imediat 
unele elemente, chiar dacă nu fusese niciodată martor la așa 
ceva. Imediat ce înregistrarea video se încheie, papa o derulă 
din nou, de această dată concentrându-se asupra preotului care 
efectua ritualul. 

Preotul lucra cu mare încredere în el. 

Știa ce face. 

Mai făcuse așa ceva și înainte. 

După ce înregistrarea se încheie din nou, papa își îndoi 
degetele și își odihni bărbia pe ele, după care se îndreptă în 
scaun. 

— E foarte interesant, Guillermo. Ai procedat corect 
aducându-mi să văd. Cardinalul se relaxă vizibil. Spune-mi, cine 
se află în spatele acestui ritual? 

— Se numește părintele Sebastian Sloane, răspunse Morisco, 
iar papa simţi cum îi crește pulsul. Până nu demult, era profesor 
la Notre Dame. 

— Știu de el, zise papa. Dizertaţia sa de doctorat a fost un 
studiu despre ritualurile noastre din Evul Mediu. 

— Pe care, evident, ai citit-o, comentă sec Morisco. De ce nu 
mă surprinde? 

— După rezultatele ultimului conclav, ar trebui să cred că 
nimic nu te mai poate surprinde, Guillermo, replică papa, cu un 
zâmbet în colţurile gurii. Şi să nu pretinzi că n-ai presupus că am 
citit dizertaţia lui Sloane - ţin minte că am vorbit despre ea 
acum vreun an. Zâmbi melancolic. Parcă la Gianni's, din câte îmi 
amintesc. Zâmbetul i se estompă. Unde e Sloane acum? 

— La o școală din Boston. 

— Boston? se miră papa. Chestia asta s-a petrecut în Boston? 

Morisco încuviință, dar nu zise nimic. 

— Vreau să le răspunzi celor din Boston, Guillermo. Spune-le 
că, dacă părintele Sloane poate reproduce ceea ce am văzut 
adineauri, îmi voi reorganiza călătoria de după Paște ca să 
includă o vizită la Boston. 

— O vizită? repetă cardinalul, vizibil descumpănit de 
perspectiva unei rearanjări a itinerarului și așa complicat într-un 
moment atât de târziu. Sanctitatea Voastră, continuă el, 


renunțând inconștient la familiaritatea pe care o împărtășea cu 
vechiul său prieten de atâţia ani. Agenda este fixată deja. 
Plecăm peste câteva săptămâni! Ca să adăugăm o oprire atât 
de... 

— Haide, Guillermo, zise papa, ridicându-și mâna astfel încât 
inelul Sf. Petru luci în lumina candelabrului. Niciun plan al 
vreunei fiinţe umane nu e săpat în piatră. Trebuie să ne amintim 
că Boston este o arhidioceză în declin, iar o vizită de-a noastră 
acolo ar putea însufleţi lucrurile. 

Folosirea deliberată a acelui „ne” papal, combinată cu 
afișarea la fel de deliberată a simbolului de aur al autorităţii sale 
avură exact efectul dorit de suveranul pontif, care își dădu 
seama că Morisco începea deja să calculeze efortul logistic al 
unei schimbări în program. 

— Dacă părintele Sloane poate reproduce isprava, cere-i să 
ne trimită dovada. Ceea ce am văzut ar putea fi o iluzie - o 
simplă farsă. Dar dacă poate face asta de două ori, atunci vom 
merge la Boston ca să fim noi înșine martori la așa ceva. 

— Cum doriţi, zise Morisco, deși expresia de pe faţa lui 
contrazicea clar calmul cuvintelor. 

— Sunt sigur că va reuși să facă ce îi cerem, zise papa, 
ridicându-se în picioare. Așa că te rog să planifici lucrurile în 
consecinţă. 

Morisco se ridică și el. 

— Sunt umilul dumneavoastră servitor. 

— Suntem cu toţii umilii servitori ai Domnului, comentă papa. 
În vreme ce se îndreptau spre ușă, își lăsă o mână pe umărul 
cardinalului. Evident, unii dintre noi sunt mai umili ca alții. 

In vreme ce se apropiau, ușa se deschise, din nou ca prin 
magie, iar în cadrul ei apăru secretarul, pregătit să îl escorteze 
pe cardinal afară din apartament. Uitându-se în urma lui 
Morisco, papa Inocenţiu al XIV-lea se trezi reflectând la puterea 
noii sale poziţii, care îi permitea să schimbe chiar și un demers 
dificil precum un tur papal prin simpla rostire a câtorva cuvinte. 

Trebuia să fie foarte prudent cu o asemenea putere; trebuia 
să se roage în seara aceea pentru îndrumare divină, pentru a 
folosi acea putere cu mai multă înţelepciune decât unii dintre 
predecesorii săi. 

lar dacă părintele Sloane realizase cu adevărat ceea ce 
credea papa, atunci în mâinile sale avea să se regăsească mai 


multă putere decât visase vreun papă cel puţin în ultimii cinci 
sute de ani. 


CAPITOLUL 30 


Ultimul loc unde Sofia Capelli ar fi vrut să se afle era exact 
locul unde se afla acum. Insă nu avea de ales; sora Mary David 
fusese suficient de clară atunci când Sofia comisese greșeala de 
a-i spune călugăriţei că nu mergea la înmormântarea lui Kip 
Adamson. Așa că acum stătea în foaier în vreme ce întreg corpul 
de elevi și studenţi de la St. Isaac intra în capelă, iar în ciuda 
celor spuse de sora Mary David, Sofia continua să nu vrea să 
participe și intenţiona să se strecoare neobservată afară de 
îndată ce toată lumea avea să se afle înăuntru. _ 

Acel moment sosi și Sofia se răsuci pe călcâie să iasă. Insă 
chiar înainte de a face primul pas, sora Mary David apăru dintr- 
un colț întunecat aflat în stânga ușii, cu privirea aţintită asupra 
fetei. Sofia simţi cum o cuprinde o furie rece și pentru o secundă 
își imagină sângele țâșnind din gâtul călugăriţei, ca și cum Kip 
Adamson ar fi tăiat-o pe ea mai degrabă decât pe femeia ucisă 
în realitate. Imaginea se estompă însă la fel de rapid precum 
apăruse, așa că, acceptându-și înfrângerea pe moment, Sofia se 
întoarse ca să urmeze mulţimea în capelă, cu călugăriţa în 
spatele ei. 

Însă, în momentul în care trecu pragul, un val de greață îi 
răscoli intestinele și ameninţă să o copleșească înainte ca ea să 
i se poată opune. Se prăbuși la marginea ultimului rând de 
strane, la mică distanță de ușă, după care închise ochii și 
încercă să potolească senzaţia de greață, care însă se 
intensifică imediat ce ușa se închise și slujba începu. 

Era prinsă în capcană. 

Simţi o nevoie copleșitoare de a sări de pe locul ei și de a fugi 
pe ușă ca să inspire aerul proaspăt de afară, însă sora Mary 
David stătea de pază, singurul ei scop părând a fi acela de a se 
asigura că Sofia avea să stea la înmormântare. 

În vreme ce părintele Laughlin stătea în amvonul de deasupra 
coșciugului plin cu flori al lui Kip și începu rugăciunea, Sofia își 
înclină capul, la fel ca toată lumea, însă în loc să se roage 
pentru sufletul lui Kip, se rugă să fie în stare să îndure slujba 
până la sfârșit, fără să i se facă rău sau să leșine. 


Sau amândouă. 

e 

Melody Hunt şedea pe rândul patru, încadrată de Clay 
Matthews și de Ryan Mcintyre. Darren Bender se găsea la 
capătul rândului, aproape de coridor, și încerca să păstreze 
suficient spațiu ca Sofia să se așeze lângă el în caz că își făcea 
apariţia. În vreme ce orga se auzea încet, Melody se aplecă 
peste Ryan și atinse mâneca bluzei lui Darren. 

— Sofia de ce nu e cu noi? S-a întâmplat ceva la prânz despre 
care nu ne-ai spus? 

Darren clătină din cap și ridică neajutorat din umeri. 

— Ai văzut și tu ce s-a întâmplat, pentru numele lui 
Dumnezeu, șopti el un pic prea tare, fapt care îi atrase o privire 
mânioasă a cuiva de pe rândul din spatele lui. Pur și simplu a 
luat-o razna. Nu știu ce se petrece - nu am putut discuta cu ea! 

Melody rămase nemișcată pe locul ei, încercând să nu pară că 
o căuta pe Sofia în mulţimea adunată. Părinţii lui Kip ședeau 
alături de părintele Sebastian în primul rând, împreună cu câţiva 
oameni care păreau bunicii lui Kip, iar Melody observă că toți cei 
pe care îi cunoștea erau împrăștiați prin capela arhiplină. Insă 
nu o zărea deloc pe Sofia. 

Într-un târziu, se răsuci pe loc și inspectă mulţimea din 
spatele ei. O zări pe Sofia. Avea chipul cenușiu și ședea pe 
ultimul rând, cu braţele încrucișate strâns peste piept. 

— E acolo, șopti ea cât de tare îndrăzni. 

Cei trei băieţi se întoarseră la unison. 

— Unde? 

— Rândul din spate, lângă ușă. Melody îl înghionti pe Ryan. 
Dă-mi voie să trec. Mă duc să vorbesc cu ea. 

Ryan o prinse de braţ. 

— Nu te poți duce la ea acum, începe slujba! 

Melody se întoarse fără chef și își strecură mâna într-a lui 
Ryan. 

Ryan îi strânse mâna scurt, după care vorbi, cu privirea 
ațintită pe coșciug și cu o voce care abia se auzea: 

— Ultima înmormântare la care am fost a fost cea a tatălui 
meu. 

Melody căută în minte o replică, însă nu găsi nimic de spus, 
așa că se mulțumi să-i strângă și mai tare mâna. Ca și cum i-ar 
fi înţeles mesajul, și el își întări strânsoarea. 


— E-n regulă, zise Ryan, chiar dacă vocea lui nu părea deloc 
convingătoare. S-a întâmplat acum doi ani. 

În vreme ce Melody căuta din nou cuvintele potrivite, 
părintele Laughlin făcu semn că va începe un imn, așa că 
mulțimea se ridică în picioare. 

Toată lumea, cu o singură excepţie. 

Sofia Capelli continuă să stea înghesuită pe locul ei din 
ultimul rând, luptându-se cu senzaţia cumplită de vomă. 

e 

În vreme ce slujba continua, Sofia simți cum greata i se 
estompează treptat şi este înlocuită de o vibrație stranie. 
Vibrația părea să emane din podeaua de sub picioarele ei, 
ridicându-se drept prin pantofi și pătrunzându-i în oase. 

Ce se întâmpla? Privi în jurul ei, însă nimeni altcineva nu 
părea să fi observat ceva. 

Se aplecă în faţă și prinse marginea stranei din faţa ei. 

Și aceasta vibra. 

să fi fost vorba de un cutremur? 

Numai că nu se simțea ca un cutremur. Se simțea mai 
degrabă ca un soi de energie care curgea prin ea de la picioare 
în sus - și care acum ajunsese la degete - determinându-i 
întregul trup să vibreze. Oare ce putea fi? Privi din nou în jur și 
își dădu seama că lumea din capelă era atât de atentă la 
vorbele părintelui Laughlin, încât n-ar fi observat nici măcar 
explozia unei bombe. 

Brusc, oamenii din primul rând se ridicară în picioare și Sofia 
resimţi o undă de ușurare - trebuia că și ei simțeau vibrația! 
Insă nu - se ridicaseră doar ca să se îndrepte spre altar pentru 
a-și lua rămas-bun de la Kip, care se odihnea în coșciugul 
deschis, și apoi să parcurgă încet coridorul capelei spre ieșire. 

Sofia n-avea să facă așa ceva în ruptul capului - ultimul lucru 
de care avea nevoie era să se uite la un cadavru. 

Vibraţia din interiorul ei se intensifică și pentru câteva 
secunde vederea i se încețoșă și întreaga capelă păru inundată 
de o lumină roșie. 

O lumină roșie ca sângele. 

Sofia rămase încremenită pe locul ei, în vreme ce vibrația 
continua să se intensifice. Închise ochii pentru a alunga lucirea 
roșie, însă fără acea lumină care să-i abată atenţia, vibrația 
părea și mai puternică. 


Mai puternică și cumva mai liniștitoare. 

Vibraţia îi umplea pieptul, aproape ca și cum i-ar fi înlocuit 
bătăile inimii. Și nu doar bătăile inimii, ci și respiraţia. 

Ca și cum acea vibraţie i-ar fi oferit toată energia de care ea 
avea nevoie. Continuă să își ţină ochii închiși, simțindu-se 
inundată de o forţă pe care nu o mai simţise niciodată. 

Când deschise ochii, era singură în capelă. 

Oare adormise? Cum era posibil ca toți ceilalţi să plece fără ca 
ea să observe? Dar nu mai conta. Era singură și liberă să plece. 
Numai că atunci când se ridică în picioare, vibrația se 
intensifică. 

În loc să se ducă la ușă, Sofia se simţi atrasă către partea din 
faţă a capelei. 

Atrasă către altar. 

Fără să se gândească, traversă încet coridorul, fără să ezite, 
fără să se împiedice, până când ajunse în faţa coșciugului lui Kip 
Adamson. 

Vibraţia - acel zumzet interior, acea energie pură - era de- 
acum pretutindeni în jurul ei, iar când Sofia se uită înspre 
coșciugul deschis își dădu seama. 

Aceea era sursa vibraţiei. 

Trupul lui Kip Adamson. 

Sofia se uită la chipul lui, aranjat atât de bine încât Kip părea 
că doarme și gata să se trezească la orice atingere. 

Orice atingere... 

Vibraţia crescu în intensitate până când toţi nervii din corpul 
ei începură să o furnice. Acum aproape că distingea tonalități 
separate în cadrul vibraţiei. Brusc, avu impresia că aude o voce 
undeva adânc întipărită în vibraţie. 

O voce umană. 

Vocea lui Kip Adamson? 

— Ce? șopti ea cu o voce care abia se auzea. Ce e? 

Mâna i se mișcă singură în jos și atinse mâna dreaptă a lui 
Kip, evitând mătăniile prinse între degetele lui. 

Prin degetele ei trecu ceva ca un val - ceva întunecat, ceva 
periculos - care apoi se ridică pe braţ în sus, până îi ajunse în 
piept. 

Ceva de la Kip. 

Ceva care stătuse ascuns adânc în interiorul lui. 

Ceva care acum se odihnea la fel de adânc în trupul ei. 


Inundată de acea energie ciudată, Sofia se întoarse ca să iasă 
din capelă. 

Insă la ușă se aflau Melody Hunt, Darren Bender și Ryan 
Mcintyre. 

Sofia se forță să zâmbească și porni de-a lungul coridorului 
către ei. 

e 

Când ieși din capelă, Ryan aproape că se simţi orbit de 
soarele după-amiezii, însă în ciuda acelei lumini orbitoare își 
recunoscu mama. 

Și nu doar mama. Și Tom Kelly era acolo, discutând ceva cu 
părintele Sebastian. 

De ce se aflau acolo? Chiar veniseră la slujba de 
înmormântare? 

Și de ce maică-sa îl ţinea de braț pe Kelly exact la fel cum 
obișnuia să îl ţină pe tatăl lui? Când îl descoperi, își trase mâna 
ca să-i facă semn. Numai că și-o trăsese prea rapid, ca și cum s- 
ar fi simţit vinovată de ceva. Oare de ce anume? Că îl adusese 
acolo pe Tom Kelly? Sau că îl ţinea de braţ la fel cum obișnuia 
să-l ţină pe tatăl lui? Dorindu-și să se răsucească pe călcâie și să 
se îndrepte spre dormitor, însă știind că nu poate face asta, 
Ryan porni spre ea. 

— Uite-o pe maică-mea, îi spuse el lui Melody. Și pe tipul cu 
care se vede, care e amic cu părintele Sebastian. 

— Glumești, șopti Melody, păstrând ritmul cu cel al lui Ryan. 
N-o să reușești să scapi cu nimic! 

— Mie îmi spui? murmură Ryan, reușind să zâmbească timid 
pentru maică-sa. 

— Bună, dragule, rosti ea, deschizând braţele larg. Ryan reuși 
să evite îmbrăţișarea, dar nu și un sărut pe obraz. 

— Ce cauţi aici? întrebă Ryan. Nici măcar nu l-ai cunoscut pe 
Kip Adamson, nu? 

Maică-sa se îmbujoră ușor la faţă. 

— De fapt, a fost mai mult vorba de o scuză ca să te văd pe 
tine, rosti ea, făcându-l pe Ryan să se îmbujoreze la rândul lui. 

— Bună, rosti Melody, zâmbindu-i mamei lui în vreme ce se 
chinuia să nu se holbeze la Tom Kelly. 

— Ea e Melody Hunt, zise Ryan. E îndrumătoarea mea de la 
Istoria Catolicismului. 


— Specialitatea amicului meu, rosti Tom Kelly, bătându-l pe 
umăr pe părintele Sebastian și zâmbindu-i. Cum se descurcă 
băiatul nostru? 

Băiatul nostru? se miră Ryan în sinea lui. „Nu sunt băiatul tău 
și nu voi fi niciodată”. 

— Arăţi bine, continuă Tom, evaluându-l din priviri pe Ryan în 
uniforma lui de școală. Cum e viaţa la St. Isaac? 

— Bună, răspunse Ryan, continuând să zâmbească și 
spunându-și că maică-sa avea dreptul să se vadă cu cine dorea 
și n-avea sens ca el să facă tam-tam pe tema asta. Nu era 
obligat să-l placă pe Tom Kelly, însă nici nu trebuia să o 
determine pe maică-sa să se simtă mizerabil, indiferent cât de 
mult și-ar fi dorit asta. 

— Bineînţeles că e doar prima lui săptămână aici, zise Melody. 
Așa că încă nu știe cum este cu adevărat. 

— Bănuiesc că tu ești aici de ceva vreme? întrebă Teri. 

— Din clasa a noua, răspunse Melody. 

— lar dacă întârziem la ore o să ne bage pe amândoi din nou 
în clasa a noua, zise Ryan. În plus, n-ai spus că trebuie să îţi iei 
cartea de geometrie? adăugă el, rugându-se în tăcere ca ea să 
priceapă mesajul că, deși mai aveau cincisprezece minute la 
dispoziţie, el dorea să plece de acolo chiar atunci. 

Melody pricepu mesajul. Reușind să adopte o expresie de 
groază autentică pe chip, îi întinse mâna lui Teri Mcintyre. 

— Trebuie să fugim. Mă bucur că v-am văzut. 

— Mă bucur că te-am văzut, Melody, zise Teri, strângând cu 
căldură mâna fetei. 

— Te prind din urmă într-un minut, îi spuse Ryan, în vreme ce 
Melody pornea spre dormitoare. Trebuie să-mi iau rămas-bun de 
la mama. 

însă după plecarea lui Melody rămase cu privirea pironită în 
jos și în aer se instaură o tăcere stânjenită. 

— Drăguţă fată, zise Tom. 

Ryan ridică din umeri, însă nu zise nimic. 

— Pare foarte drăguță, spuse Teri. 

— Chiar este. 

— Deci totul merge bine? se interesă mama lui. 

Ryan ridică din nou din umeri. 

— E bine, răspunse el. Ti-am spus asta. 


Nu avea de gând să-i povestească despre ciudățeniile care 
păreau să se întâmple acolo și, cel puţin dacă el se afla acolo, 
nu era obligat să se uite cum se dă Tom Kelly la maică-sa. 

— Ne vedem în weekend, da? întrebă Teri. Vin să te iau 
sâmbătă și stai până duminică seara? 

Ryan își mută stingherit greutatea de pe un picior pe altul. 

— Presupun că da. 

O altă pauză, și mai stânjenitoare. Ryan își ridică privirea la 
tanc pentru a vedea un schimb de priviri între maică-sa și Tom 
Kelly; genul acela de privire care lui îi spunea că îi ascundeau 
ceva. Ceva ce lui n-avea să-i placă după ce va afla. 

— Uite ce e, trebuie să ajung la ore, zise Ryan, oprind-o pe 
maică-sa din a spune ceva. 

Ea ezită, apoi expiră cu putere. 

— Știu, dragă, zise ea încet. Nu te rețin - doar că îmi era dor 
de tine. 

— Și mie, replică Ryan. Ascultă, chiar trebuie să o întind 
înainte să am necazuri. 

Maică-sa voi din nou să spună ceva, însă din nou păru să se 
răzgândească în ultima clipă. 

— Bine, zise ea, dându-se un pas înapoi. Ryan era convins că 
nu se retrăsese doar din faţa lui, ci și din faţa a ceea ce fusese 
pe punctul de a spune. Mă bucur că te-am văzut, chiar și pentru 
câteva minute. 

— Să fii cuminte, amice, rosti Tom Kelly, întinzând mâna. 

„Amice?” Ce dorea Tom Kelly de ajunsese să-i spună lui 
„amice?” 

Doar taică-său îi mai spusese așa. Ignorând mâna întinsă de 
Kelly, Ryan o sărută pe maică-sa pe obraji. 

— Te sun în legătură cu weekendul ăsta. 

— Bine, dragă. Te iubesc. 

— Și eu te iubesc, zise el. 

În cele din urmă, suficient de liniștit ca să-l salute scurt din 
cap pe Tom Kelly, Ryan plecă grăbit pe urmele lui Melody, 
sperând că ea îl așteaptă după colţul clădirii administrative. 

Oare ce îl deranja atât de mult la Tom Kelly? Tipul părea de 
treabă și părea să o facă fericită pe maică-sa. 

Deci care era problema? 

Numai că în mod evident el știa care era problema: Tom Kelly 
nu era tatăl lui și n-avea să fie niciodată. 


Dădu colţul și o văzu pe Melody așteptându-l. Brusc, îi 
dispărură din minte toate gândurile legate de Tom Kelly și toate 
resentimentele față de individ. 


CAPITOLUL 31 


Melody închise cartea și o împinse în spatele biroului - ce 
sens avea să încerce să se concentreze asupra textului când 
citise aceeași pagină de trei ori și încă nu reţinuse despre ce era 
vorba? 

Oricât se străduia, acum nu se putea gândi decât la Sofia, 
care zăcea nemișcată pe pat, uitându-se fix în tavan. 

Așa era de cel puţin două ore. 

Sofia pe care o cunoștea Melody ura să zacă în dormitor 
seara. Ea era întotdeauna cea care se străduia să-și facă temele 
repede și avea mereu în cap un plan de distracții, care părea 
mereu să implice băieţi și cel puţin forțarea - dacă nu chiar 
încălcarea - regulilor școlii. 

Melody fusese mereu cea tăcută, studioasă și manierată. 

Însă acum apăruse această nouă Sofia, care zăcea, pur și 
simplu, acolo, fără să studieze și fără să scoată vreo vorbă. 
Melody își răsuci scaunul ca să fie cu faţa spre Sofia. 

— Mi-a venit o idee, rosti ea, aplecându-se exagerat de mult 
înspre Sofia și încercând din răsputeri să-și facă glasul să sune 
la fel de excitat ca al ei atunci când se pregătea să pornească 
într-o nouă aventură. Hai să-i sunăm pe Darren și pe Ryan ca să 
vedem dacă vor să se furișeze pe afară la o cola. 

În loc să profite de idee, așa cum ar fi procedat în oricare altă 
zi, Sofia se mulțumi să clatine din cap. 

— Nu, mersi. 

Zâmbetul de pe chipul lui Melody se transformă în îngrijorarea 
care îi reflecta și sentimentele. 

— Te simţi bine? 

— Mi-e bine, răspunse Sofia, cu o voce plată care contrazicea 
flagrant cuvintele rostite. 

Melody se mută de pe scaun pe marginea patului colegei ei 
de cameră, însă Sofia nici nu se uită la ea. Continuă să 
privească fix în tavan, deși Melody era convinsă că nu se uita 
nici acolo. Încercă din nou, alegându-și cuvintele cu grijă: 


— Dacă ţi s-a întâmplat ceva noaptea trecută - vreau să spun 
ceva despre care părinţii tăi sau... în fine, ceva despre care 
poliţia ar trebui să afle... 

Sofia își mută privirea de la tavan și și-o opri o secundă 
asupra lui Melody. În lumina venită dinspre tavan, ochii ei 
păreau să scânteieze că ai unui șarpe. 

— Ti-am spus că mi-e bine! ripostă ea cu suficientă duritate 
ca Melody să tresară. 

Să tresară, dar nu să renunţe. 

— Dacă ești așa de bine, atunci spune-mi ce se petrece cu 
tine! ceru Melody să afle. Mai întâi nu stai cu noi la masa de 
prânz, ceea ce a fost bine dacă ne gândim că nu doreai să 
mănânci. După aia nu ai stat cu noi nici în capelă. Ai stat în 
spate, ca și cum te temeai de locul ăla. Însă după slujbă te-ai 
dus la coșciugul lui Kip și ai făcut chestia aia bizară. 

Acum, Sofia se uită drept spre Melody. 

— Ce chestie bizară? ceru ea să afle. 

— Să v-vorbești cu el, îngăimă Melody. Sofia o fixa cu o privire 
atât de intensă, încât Melody o resimțea fizic, însă asta n-o opri. 
Și nu doar să vorbeşti cu el. L-ai atins. l-ai atins leșul! M-a 
speriat rău - a speriat pe toată lumea. 

Sofia rămase cu privirea pironită asupra ei, iar ochii ei păreau 
să emane o lumină din interior, ca ochii unui animal care își 
fixează prada în toiul nopţii. 

Melody bătu în retragere. 

— Imi pare rău, șopti ea. N-am vrut să țip la tine. Eşti... ești 
atât de diferită, iar eu sunt speriată. 

Intr-o fracțiune de secundă, ochii Sofiei se dilatară până la 
dispariţia _irișilor, iar Melody avu senzaţia că se uită într-un 
imens abis întunecat. 

— Lasă-mă în pace, rosti Sofia cu o voce răgușită. 

— Nu! ripostă Melody, chiar dacă își simţea inima bătându-i 
cu putere din pricina fricii. Ești cea mai bună prietenă a mea, iar 
dacă nu îmi spui ce se petrece, o să îl sun pe fratele Francis, 
după care îl sun pe părintele Laughlin, iar dacă va trebui, o să-i 
sun și pe părinţii tăi. Ceva e în neregulă cu tine! 

Sofia se ridică în capul oaselor și își apropie fața de Melody. 
Ochii îi luceau și trăsăturile păreau să se miște spasmodic. 
Buzele i se răsfrânseră de pe dinţii ascuţiţi. Melody se dădu 
înapoi speriată de înfățișarea hidoasă. Sări de pe pat și făcu doi 


pași în spate. Însă la fel de rapid precum apăruse, acea mască 
de diavol dispăru și Sofia redeveni cea dintotdeauna. 

lar acum zâmbea. 

— Îţi tot spun că mi-e bine. Nu am păţit nimic și nu s-a 
întâmplat nimic. Se dădu mai în jos pe pat și oftă din rărunchi. 
De fapt, mă simt bine, chiar foarte bine! 

Cu inima bătându-i cu putere, Melody se holbă la Sofia. Oare 
ce văzuse cu câteva clipe înainte? Insă chiar dacă în minte îi 
reveni imaginea chipului contorsionat al Sofiei, Melody se 
întrebă dacă chiar zărise așa ceva. Totul se petrecuse atât de 
repede - poate că lumina din încăpere îi jucase o festă. Sau 
poate că își imaginase ea totul. 

— Bine, rosti ea moale. Dacă ești bine, ești bine. Eram doar 
îngrijorată în privinţa ta. 

Însă după ce reveni la biroul ei și încercă din nou să se 
concentreze pe cartea pe care o dăduse la o parte, se întrebă 
dacă va mai fi vreodată în stare să doarmă cu Sofia în aceeași 
cameră. 

o... 

Sora Mary David își lipise urechea de ușa dormitorului Sofiei 
Capelli la timp ca să-i audă ultimele cuvinte: fti tot spun că mi-e 
bine. Nu am pățit nimic și nu s-a întâmplat nimic. De fapt, mă 
simt bine, chiar foarte bine! 

Bătrâna călugăriță își făcu cruce și înălţă în tăcere o rugă de 
multumire Maicii Preafericite pentru salvarea Sofiei. 

O urmărise toată ziua pe Sofia și își făcuse toată ziua griji în 
privinţa ei. 

Acum însă, liniștită de vocea Sofiei, sora Mary David știu că 
totul va fi bine. 

Ridicându-și veșmântul astfel încât tivul să nu se târască pe 
podea, sora Mary David parcurse lungul coridor al clădirii 
dormitoarelor cu aceeași ușurință ca în urmă cu cincizeci de ani, 
când ea însăși locuise în acea clădire. Până în acea seară, 
simţise greutatea acelei jumătăţi de veac, în special în acel an. 
După pierderea lui Jeffrey Holmes și oribila moarte a lui Kip 
Adamson, începuse să se simtă foarte bătrână. 

Însă în seara aceea, după ce auzise cuvintele Sofiei Capelli, 
sora Mary David se simţi mult mai bine. 

În noaptea aceea va putea să doarmă netulburată. 

Era convinsă că lucrurile reveneau la normal. 


CAPITOLUL 32 


Părintele Sebastian îl ţinu cu discreţie de braţ pe părintele 
Laughlin în vreme ce bătrânul preot se așeză pe singurul fotoliu 
din biroul auster al arhiepiscopului Rand, după care luă și el loc, 
în vreme ce arhiepiscopul se lăsă pe scaunul din spatele biroului 
său. 

— Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede, începu Rand. 

— E vorba de raportul meu? întrebă Laughlin, cu ochii lui 
apoși scânteind cu totul neobișnuit din dorinţa de a afla ce 
spusese Vaticanul. 

Părintele Sebastian era convins că existase o vreme când 
bătrânul preot fusese un bărbat pe măsura înălțimii lui. Insă în 
timp, mintea lui părea să se fi micșorat la fel ca și trupul, iar 
acum Laughlin avea un comportament copilăresc. Poate că 
arhiepiscopul avea să își dea seama că sosise vremea retragerii 
lui Laughlin, măcar de la școală dacă nu și din preoţie. 

Rand privi peste rama ochelarilor săi, cu o privire ascuţită în 
ciuda ușoarei sale incapacităţi de concentrare oculară. Spre 
deosebire de Laughlin, mintea arhiepiscopului o lua cu mult 
înaintea trupului. 

— Raportul tău a stârnit cu siguranţă interes la Vatican, rosti 
el cu prudenţă. 

In vreme ce Sloane înțelese nuanţa de prudenţă din tonul 
arhiepiscopului, părintele Laughlin se arătă încântat. 

— Ştiam eu! exclamă el. Ştiam că o să fie impresionați! 

— Au fost, fu Rand de acord. Și mai e ceva. 

— Altceva? repetă Laughlin, clipind nervos din ochi. Ce 
altceva? 

Părintele Sebastian se îndreptă ușor pe scaun, simțind ceva în 
vocea arhiepiscopului care îi spunea că trebuie să fie atent la 
toate nuanțele vorbelor lui Rand. 

— Există posibilitatea - și subliniez că e vorba doar de o 
posibilitate - ca noul nostru papă să viziteze Bostonul. 

Laughlin căscă gura mare de uimire. 

— Vine aici? Zău? 


— Repet, insistă arhiepiscopul, este doar o posibilitate și, cum 
turneul lui nord-american începe în mai puţin de două 
săptămâni, aș spune că acea posibilitate este destul de vagă. 
Una foarte, foarte vagă. 

— Și totuși, ripostă Laughlin, agăţându-se de ideea unei vizite 
papale ca un copil care se agaţă de o bomboană. Asta e o veste 
absolut remarcabilă! 

Arhiepiscopul își înclină capul cu câţiva milimetri. 

— Se pare că raportul tău l-a intrigat pe Sanctitatea Sa. Așa 
cum sunt sigur că vă daţi amândoi seama, arhidioceza a cerut 
mereu o vizită papală, însă până acum a fost mereu refuzată. 
Privirea lui Rand trecu de la Laughlin la Sebastian Sloane. Asta 
din motive evidente, date fiind problemele pe care le-am avut în 
Boston. Se pare însă că eforturile tale de la St. Isaac au făcut 
diferenţa la Roma. Rand luă o pauză, în vreme ce părintele 
Laughlin scoase o batistă din buzunar și începu să-și șteargă 
transpiraţia care îi apăruse pe frunte. Arhiepiscopul continuă 
abia după ce se asigură că bătrânul preot nu va leșina de 
emoție, de această dată adresându-se lui Laughlin: Dă-mi voie 
să-ţi reamintesc, Ernest, că nu e confirmat nimic. Deocamdată, 
informaţiile trebuie să rămână strict între zidurile acestei 
încăperi, cu excepţia membrilor cu cel mai înalt rang din 
personalul tău. 

— Personalul meu? se miră Laughlin. 

Arhiepiscopul încuviinţă. 

— Da, Ernest, personalul tău. La urma urmei, dacă 
Sanctitatea Sa vine la Boston, va dori să viziteze St. Isaac, care 
trebuie să fie pregătită. 

— Și ce putem face noi ca să-l convingem pe papă că trebuie 
să vină la Boston? întrebă părintele Sebastian. 

Rand se lăsă pe spătarul scaunului, încrucișându-și gânditor 
degetele, cu privirea fixată asupra lui Sloane. 

— În cele din urmă, papa va face evident ceea ce îi 
poruncește Domnul să facă, însă s-a sugerat că un alt succes - 
un alt succes documentat - al muncii tale ar putea cântări serios 
în luarea acelei decizii. 

Inima părintelui Sebastian începu să bată un pic mai tare. La 
fel ca Laughlin, întâlnirea cu papa era un vis de o viaţă pentru 
el, așa că atunci când Rand reluă vorba, simţi cum acea emoție 
interioară i se amplifică. 


— Ca și tine, papa are un trecut foarte solid în ritualurile 
străvechi ale Bisericii, iar sursele mele de la Vatican spun că a 
fost destul de șocat de ceea ce faci tu. 

Sebastian inspiră adânc, anticipând deja ce avea să urmeze. 

— Ințeleg, rosti el cu o voce moale. 

— Sper că o faci, replică Rand. Cu toţii ne dorim o vizită 
papală, părinte Sebastian. Avem nevoie de așa ceva. Și contăm 
pe tine pentru asta. 

Rand se ridică în picioare, fiind imediat urmat de părintele 
Sebastian, care îl ajută pe părintele Laughlin să se ridice. În 
vreme ce înconjura biroul ca să-și conducă oaspeţii spre ieșire, 
Rand mai spuse o dată, iar părintele Sebastian își dădu seama 
că viitorul lui depindea de capacitatea sa de a se conforma 
ordinului arhiepiscopului. 

e 

Abia coborâseră treptele clădirii și ieșiseră pe trotuar. 
Părintele Laughlin scoase telefonul mobil şi formă numărul 
surorii Margaret. 

Părintele Sebastian opri un taxi, apoi ținu deschisă portiera 
pentru Laughlin, însă în loc să se urce în mașină, bătrânul preot 
continuă să vorbească emoţionat cu secretara lui. 

— Programează imediat o ședință de personal, soră. Avem 
vești minunate! Părintele Sebastian îi aruncă o privire de 
avertizare. E vorba de papă. Laughlin era prea exuberant și 
vorbea prea tare. Papa vine în Boston! 

Simţind un gol în stomac la auzul acelor cuvinte, părintele 
Sebastian inspectă rapid cu privirea lumea de pe trotuar, 
rugându-se ca vorbele celuilalt preot să nu fi fost auzite. Numai 
că deja vreo câţiva oameni se opriseră din drum și se 
întorseseră spre bătrânul preot. 

Sloane îl împinse fără menajamente pe părintele Laughlin în 
taxi, apoi se înghesui lângă el. Insă era prea târziu. 

În vreme ce taxiul se îndepărta de trotuar, mai mulţi trecători 
începuseră deja să formeze numere de telefon pe dispozitivele 
lor mobile ca să anunțe marea veste. 


CAPITOLUL 33 


Părintele Laughlin se sprijini cu spatele de birou și ascultă 
freamătul de emoție al personalului. Oamenii șopteau între ei 
despre posibilitatea unei vizite din partea papei Inocenţiu al XIV- 
lea. 

În timpul ședinței, sora Margaret își luase mai multe notițe 
decât Laughlin ar fi crezut că e posibil și primise suficiente 
sugestii de la ceilalţi membri ai personalului ca toată lumea să 
fie ocupată mai mult decât cele două săptămâni pe care le 
aveau la dispoziţie: holurile trebuiau zugrăvite, trandafirii 
îngrijiţi, iar plantele din fața intrării principale trebuiau 
replantate. 

Vitraliile din capelă trebuiau curățate și trebuia să dispară 
orice urmă de pânză de păianjen din încăperi. 

Auzind vocea fratelui Donovan ridicându-se deasupra 
celorlalte voci și cerând o podea nouă în sala de mese, părintele 
Laughlin ridică mâna și își drese glasul. 

Surprinzător, toată lumea tăcu instantaneu. 

— Din nefericire, nici măcar perspectiva venirii papei în școala 
noastră nu schimbă bugetul pe care îl avem. 

— Insă asta se va schimba, rosti sora Cecilia. Când vom 
povesti grupului de părinţi despre eveniment, cu siguranţă că... 

Părintele Laughlin o reduse la tăcere cu o privire. Deși toată 
lumea spera ca vizita papei în Boston să revigoreze școlile 
parohiale - sau cel puţin școala St. Isaac -, niciun robinet magic 
de bani nu avea să se deschidă. 

— Vom face ce putem, zise el. Să nu uităm însă că prioritatea 
noastră sunt copiii. Nu mai e nevoie să spun că o vizită papală 
ar fi unul dintre cele mai importante evenimente din viața 
noastră, dar nu trebuie să pierdem din vedere care ne sunt 
prioritățile. Dădu din cap înspre fratele Francis. Le cer 
supraveghetorilor să fie mai atenţi decât până acum. Cu 
siguranţă că nu ne dorim să periclităm sosirea... Să 
îndrăznească să îl menţioneze din nou pe Sanctitatea Sa, sau 
așa ceva ar purta ghinion? Admonestându-se instantaneu 
pentru căderea în superstiție, reveni, rămânând însă la ideea de 


bază... oaspetelui nostru. Sublinie cuvântul suficient de tare ca 
toată lumea să priceapă la cine se referea. Dacă există vreun 
semn de... Făcu din nou o pauză, după care găsi cuvântul 
perfect... probleme, mă aştept să mă anunţaţi numaidecât. 

Părintele Sebastian se ridică de pe scaunul lui aflat în spate. 

— Și vă rog să nu uitaţi că această vizită nu este confirmată 
încă. Este necesar să păstrăm informaţia doar pentru noi până 
când vom ști cu certitudine. 

— Aveţi întrebări? rosti părintele Laughlin pe un ton din care 
lumea înțelese că n-avea de gând să răspundă la vreuna. 

Așa cum intenţionase, nimeni nu ridică mâna. 

— Atunci vă mulţumesc, rosti părintele Laughlin în chip de 
încheiere. Mergeţi cu Domnul. 

Freamătul se porni din nou când lumea părăsi mica încăpere, 
însă sora Mary David rămase pe scaunul ei până când camera 
se goli și se apropie de părintele Laughlin abia după ce ei doi 
rămaseră singuri. 

— Pot vorbi ceva cu dumneavoastră, părinte? 

— Bineînţeles, răspunse Laughlin, lăsându-se la loc pe 
scaunul lui. 

— Sofia Capelli pare să fie foarte bine, începu călugăriţa. Însă 
de la incidentul cu Kip Adamson, i-am auzit pe elevi vorbind din 
nou despre Jeffrey Holmes. Ar trebui să le spun ceva? 

Laughlin își îndoi degetele, imitându-l inconștient pe 
arhiepiscopul Rand. 

— Spune-le adevărul, așa cum le-am spus întotdeauna, 
replică el. Jeffrey nu se mai află printre noi și nu știm cu precizie 
ce s-a întâmplat cu el. 

— Dar e un moment extrem de sensibil, protestă sora Mary 
David. Mi-aș dori să existe ceva mai mult de... 

— Nu există nimic mai mult, soră Mary David. 

Sora Mary David atinse cu degetele crucea mare din argint 
care îi atârna de centură. 

— Presupun că nu, oftă ea. Mi-aș dori doar ca noi să fi putut 
face ceva. 

— Încercăm, replică părintele Laughlin. Așa cum știi prea 
bine. Facem tot ce putem. 

Sora Mary David încuviinţă neconvingător în tăcere, după care 
afișă un zâmbet. 


— Mulţumesc, părinte. Și felicitări pentru minunata veste 
despre Sanctitatea... 

Își înghiţi abrupt vorbele când bătrânul preot ridică o mână 
pentru a o face să tacă. 

— Noapte bună, soră. 

— Noapte bună, părinte. 

Sora Mary David se grăbi să iasă, închizând ușa în urma ei, iar 
părintele Laughlin își trecu palmele peste faţa obosită. Fusese o 
zi lungă, iar acum Jeffrey Holmes se afla din nou în capul listei 
lui de priorităţi. 

Băiatul nu însemna doar o potenţială pată pe obrazul școlii, ci 
atârna greu în sufletul bătrânului preot. 

Însă amintindu-și ce îi spusese sora Mary David despre Sofia 
Capelli, în inima lui răsări o geană de speranţă. 

Poate că era bine să mai încerce o dată. 

Da, evident! 

Ar fi trebuit să încerce. Şi chiar va încerca! Putea să o facă, 
știa că putea. 

lar dacă reușea, nu avea să mântuiască sufletul lui Jeffrey 
Holmes. 

Ci propriul său suflet. 


CAPITOLUL 34 


Așa cum suna chemarea, Abdul Kahadija intră în sala de 
rugăciune alături de ceilalţi bărbaţi care își încheiaseră 
abluţiunile și stăteau adunaţi în curtea moscheii. 

Știa că ar fi trebuit să se gândească la Domnul și la 
rugăciunea pe care avea s-o rostească, însă se afla acolo, cu 
ocazia acestui sa/ah, cu un dublu scop, iar până când nu 
descoperea chipul pe care îl căuta în mulţime nu avea să se 
poată concentra. 

In sala cavernoasă de rugăciune, bărbaţii se așezară pe 
rânduri în fața imamului. Când privi în stânga, Abdul îl zări pe 
omul pe care îl căuta. 

ÎI inundă un sentiment de pace. Allah îi cunoștea misiunea și, 
ca întotdeauna, avea să-i arate calea. 

Abdul rămase drept și puternic pe picioare, simţindu-și 
misiunea validată de însăși prezenţa celuilalt om în stânga lui. 
Închise ochii și se lăsă pătruns de adoraţia pentru Allah. 

După încheierea rugăciunii de dimineaţă, Abdul își croi drum 
prin mulțime până când se apropie de omul cu care dorea să 
vorbească după ce lumea avea să iasă în tăcere din sala de 
rugăciune. 

Inima îi bătea cu putere și palmele îi transpiraseră în vreme 
ce repeta în minte ce avea să spună. Dacă abordarea era prea 
dură sau dacă atitudinea sau prezenţa lui ar fi diferit de cele 
cerute de Allah de la el, avea să fie refuzat. 

Miza era enormă. 

Abdul îl urmă pe bărbat în curtea aglomerată, unde liniștea 
din sala de rugăciune făcuse loc larmei stârnite de prietenii care 
își salutau prieteni. 

Bărbatul părăsi moscheea, cu Abdul pe urme. Ajuns în 
parcare, Abdul, care păstra o distanță respectuoasă, în fine 
rosti: 

— Scuză-mă, frate. 

Bărbatul se opri și Abdul se trezi în fața unui om îndesat, de 
șaizeci și ceva de ani, cu păr încărunţit și o bărbie pătrată. 


Abdul simţi că rămâne fără aer, că îi vine greu să vorbească și 
că i se usucă gura. Işi drese glasul și începu: 

— Mă numesc Abdul Kahadija și sunt nou în Boston. Făcu o 
pauză, apoi puse întrebarea pe care o pritocea de săptămâni 
bune. Mă întreb dacă îmi poţi spune unde aș putea găsi niște 
ierbicid pentru grădina mea? 

Chipul bărbatului rămase imobil, însă ochii lui căprui îl 
scrutară cu atenţie pe Abdul, care încercă să nu tresare sub 
acea privire pătrunzătoare. 

— lerbicid, rosti omul încet. Sau ai nevoie de un pesticid? 

Abdul se bucură în sinea lui. Omul înțelesese întrebarea! 

— Poate că un pesticid ar rezolva mai bine problemele din 
grădina mea. 

— Unde se află această grădină? întrebă bărbatul cu voce 
joasă. 

— Lucrez în grădina lui Allah, răspunse Abdul. 

— Atunci trebuie să te vezi cu Nameer, rosti bărbatul. Și el are 
grijă de o grădină similară. 

— Mulţumesc, prietene, zise Abdul. Unde l-aș putea găsi pe 
Nameer? 

— Are o pepinieră în zona de sud. Dacă misiunea ta e pură, îl 
vei găsi. 

— Fie ca Allah să te binecuvânteze pe tine și familia ta, zise 
Abdul. 

— Și pe tine, replică bărbatul în vreme ce își trăgea pe cap 
kufi-ul tricotat și apăsa butonul alarmei pentru a-și descuia 
mașina. Spune-mi ce cultivi în grădina asta a ta. 

Abdul simţi că îi ia fața foc. Era o întrebare pe care nu o 
anticipase, însă în minte îi veni instantaneu răspunsul. 

— Crini de Paște, declară el. 

Bărbatul se gândi o clipă, apoi zâmbi larg, arătându-și dinţii 
albi și drepți. 

Abdul simţi cum senzaţia de nervozitate îi dispare, fiind 
înlocuită de propriul zâmbet. 

— Crini romani mari de Paște, repetă el, după care amândoi 
râseră. 

— Insha-allah, zise bărbatul. 

— Insha-allah, replică Abdul. 


CAPITOLUL 35 


Ryan ieși din dormitorul băieţilor și descoperi o după-amiază 
caldă de primăvară, fără niciun nor pe cer, o după-amiază 
devenită perfectă prin faptul că era sâmbătă. 

Supravieţuise primei sale săptămâni de cursuri la St. Isaac. . 

lar Melody Hunt era acolo și îl aștepta, așa cum sperase el. Își 
lăsă sacul de pe umăr jos și se așeză pe bancă lângă ea. In jurul 
lor erau fiinţe umane pe care Ryan începea să le recunoască, 
însă acum ele arătau diferit, îmbrăcate fiind cu haine obișnuite 
în loc de uniformele alb-albastre pe care el se obișnuise deja să 
le vadă, iar când unul dintre colegii lui de clasă se ivi brusc 
îmbrăcat cu exact același gen de pantaloni cu turul lăsat și 
cămașă supradimensionată cum purta mereu Frankie Alito, 
Ryan simţi un fior de panică și se forță să-și amintească faptul 
că se afla la St. Isaac, și nu înapoi la Dickinson. 

— Nu-i duci hainele mamei tale să le spele? întrebă Melody, 
uitându-se la sacul prea mic ca să conţină altceva decât un 
schimb de haine. 

— Ntţ. Le spăl eu duminică seara, răspunse Ryan, după care 
își înclină capul și se uită la ea cu o privire pe care o spera 
seducătoare. lar câtă vreme ele se usucă, mă poţi învăţa și alte 
lucruri din istoria catolică. 

— Nu ai primit notă maximă de la părintele Sebastian doar 
datorită mie, zise Melody, îmbujorându-se ușor, însă fără să se 
miște de pe loc. Tu ești cel care a studiat. 

— Și tu ești cea care mi-a spus ce să studiez. 

Melody își plimbă pantoful de tenis pe ciment, ca și cum nu ar 
fi știut ce să răspundă, după care se hotărî să schimbe 
subiectul. 

— Și ce crezi acum despre St. Isaac după aproape o 
săptămână petrecută aici? 

— Nu e prea rău, răspunse Ryan renunțând la tentativa de 
privire seducătoare în favoarea unui rânjet. Cel puţin încă nu m- 
a bătut nimeni. 

— lar fața ta arată mult mai bine decât arăta luni. Melody 
ezită, apoi continuă: Nu că ar fi arătat foarte rău nici atunci. 


Ryan încercă să ascundă roșeaţa din obraji. Poate că privirea 
seducătoare îi reușise, până la urmă. 

— Și coastele mi se vindecă. 

Melody privi în jur prin curtea care se golea rapid pe măsură 
ce tot mai mulţi elevi plecau din școală. 

— O să fie un weekend plictisitor pe aici fără tine, zise ea cu 
un ton visător care acceleră bătăile inimii lui Ryan. 

— De ce nu te duci și tu acasă? întrebă el. 

— Familia mea locuiește prea departe, spre vest. Melody 
ridică din umeri, însă Ryan își dădu seama că ea nu era deloc 
atât de indiferentă precum încerca să pară. Insă cel puţin lor le- 
ar plăcea ca eu să mă duc acasă. Mama Sofiei locuiește chiar 
aici, în Boston, cam la un kilometru distanţă. Insă ea s-a 
căsătorit cu un tip bogat care n-o vrea pe Sofia prin preajmă, 
așa că nici ea nu se poate duce acasă. 

— Ouch. 

— Mda, se duce acasă doar în ziua de Crăciun. Se pare că 
singurii care trebuie să rămână aici sunt cei care provoacă 
probleme sau deranjează. 

Ryan își spuse că el nu se încadra în niciuna din cele două 
categorii, însă, oricât ar fi încercat să se convingă, nu era sigur. 
Însă de ce nu? Bătaia aceea - dacă a fi bătut putea fi numit cu 
termenul „bătaie” - nu se petrecuse din vina lui, iar dacă maică- 
sa nu l-ar fi vrut acasă în weekend, de ce venea să-l ia? Evident 
însă că știa prea bine de ce se întreba dacă nu cumva se 
încadra măcar în categoria celor care „deranjau”. 

Tom Kelly. 

Pe care Ryan spera să nu-l vadă alături de maică-sa când 
aceasta va veni să-l ia peste - se uită la ceas - două minute. 

— Oh, rosti el, dorindu-și brusc să mai fi avut o oră sau două 
la dispoziție cu Melody. Trebuie să plec, altfel voi întârzia la 
întâlnirea cu maică-mea. 

— Bine, rosti Melody, iar Ryan auzi din nou tonul acela visător. 
Sună-mă când te întorci, bine? 

— Bine, zise el, bătând-o ușor pe spate. Ne vedem mâine. 

a 

Când Ryan ajunse la locul de întâlnire, o femeie în vârstă, 
gârbovită, cu un cadou ambalat în coșul cadrului cu roți pe care 
se sprijinea, se lupta cu uşa exterioară de acces către biroul 


părintelui Laughlin, așa că Ryan i-o ţinu deschisă câtă vreme ea 
își croi încet drum înăuntru. 

Maică-sa era deja acolo. Discuta cu părintele Laughlin. Zâmbi 
bucuroasă când îl văzu pe Ryan. 

— Bună, dragule, zise ea, punându-și braţul în jurul lui. 
Părintele Laughlin tocmai mi-a zis cât de bine îţi este aici, iar eu 
îi spuneam că vom ieși la cină în oraș ca să sărbătorim prima ta 
săptămână aici. 

— Distracţie plăcută, Ryan, îi ură părintele Laughlin. Doar să 
nu uiţi să te întorci mâine. 

Înainte ca Ryan să apuce să răspundă ceva se auzi vocea 
femeii bătrâne cu cadrul de mers. 

— Unde e Jeffrey? 

— Doamna Holmes? rosti părintele Laughlin. Ce bine să... 

— Vreau să-mi văd nepotul, îl întrerupse femeia. E ziua lui! 

Părintele Laughlin se uită înspre Teri, ridicând ușor o 
sprânceană, în timp ce luă una din mâinile femeii în mâinile lui. 

— Ce-ar fi să veniţi la mine în birou? propuse el, încercând s-o 
ghideze cu blândeţe pe femeie prin ușa interioară. 

Doamna Holmes își trase violent mâna din mâinile preotului și 
se zgâi suspicioasă la el. 

— Vă cunosc? Vreau doar să-mi văd nepotul. 

Părintele Laughlin își apropie capul de al ei și își lăsă o mână 
pe umărul ei. 

— Vă amintiţi că aţi venit să discutaţi cu noi despre Jeffrey 
după Ziua Recunoștinței? întrebă el cu o voce moale. 

Femeia se trase încă o dată înapoi, după care se uită chiorâș 
la părintele Laughlin. 

— Vreau să-mi văd nepotul! insistă ea. 

Cu un oftat adânc și o altă privire neajutorată aruncată înspre 
Teri Mcintyre, părintele Laughlin apucă cu blândețe, dar și cu 
fermitate, cotul femeii și o împinse către biroul lui. 

— Haideţi să discutăm înăuntru, doamnă Holmes, bine? 

Femeia nu dădu semne că l-ar fi auzit. 

— De ce nu e aici? ţipă ea. Unde e? Ce i-ati făcut? 

Răspunsul părintelui Laughlin se pierdu. Le zâmbi trist lui Teri 
și lui Ryan, își desfăcu braţele cerând înţelegerea lor pentru 
situaţie și închise încet ușa biroului. 

Teri rămase pe loc stupefiată, holbându-se la ușa închisă de la 
biroul părintelui Laughlin. 


— Haide, mamă, o îndemnă Ryan. 

Işi dădu seama, chiar în vreme ce rostea cuvintele, că ea nu-l 
asculta. Aproape că o auzea gândindu-se la dimineaţa zilei de 
luni, când se întâlniseră cu părinţii lui Kip Adamson pe treptele 
de la intrarea în școală. 

Într-un târziu, se răsuci pe călcâie, încruntată, și îl urmă afară. 

Mașina era parcată în zona de încărcare a mărfurilor din 
capătul treptelor. 

lar pe scaunul șoferului se afla Tom Kelly. 

Ryan simţi brusc că restul după-amiezii avea să reprezinte o 
povară imensă și că, în loc să ia cina în sala de mese de la St. 
Isaac alături de Melody Hunt, va trebui să stea în cine știe ce 
restaurant alături de Tom Kelly. 

Insă era vorba doar despre o cină, după care el și maică-sa 
aveau să se ducă acasă, iar el va avea la dispoziţie restul serii și 
cea mai mare parte a zilei următoare să stea doar cu maică-sa. 

Putea suporta o după-amiază și o cină cu Tom. 

Deschise portiera din faţă dreapta pentru maică-sa, însă 
înainte de a se urca, aceasta aruncă o ultimă privire spre 
vechea clădire în stil gotic din spatele lor și își strânse puloverul 
mai bine în jurul gâtului, deși afară era cald. Işi puse o mână pe 
brațul lui Ryan. 

— Ce s-a întâmplat cu nepotul acelei femei? întrebă ea, 
uitându-se drept în ochii lui Ryan. 

Băiatul privi înspre ușa principală a clădirii și preţ de o 
fracțiune de secundă își aduse aminte de strigătele pe care 
avusese impresia că le aude în noaptea de luni. Apoi respinse 
atât amintirea, cât și mâna maică-sii. 

— Nu știu, răspunse el. Nimeni nu știe. 


CAPITOLUL 36 


Sofia Capelli se afla în laboratorul de științe, încheindu-și 
sarcina obișnuită de sâmbătă de curăţare a tuturor cuștilor unde 
erau ţinute broaștele, iepurii și șobolanii - toate animalele 
folosite pentru experienţe de laborator. Treaba nu dura 
niciodată mai mult de o oră, iar Sofia nu se simțea deranjată că 
o face, cu excepţia broaștelor, a căror piele părea mereu 
alunecoasă. Astăzi însă nici măcar broaștele nu o deranjau. Ba 
chiar Sofia ţinea o broască în palmă, cuprinzând-o cu degetele. 
Broasca stătea complet nemișcată, ca și cum ar fi știut că acea 
ființă umană o putea ucide într-o secundă. Se uita fix la Sofia, 
iar fata privea atent micuța creatură din mâna ei, având brusc 
impresia că acea broască o cunoaște - că știe ce îi trece ei prin 
minte. 

Și nu numai că o cunoștea. 

O și ura. 

lar Sofia știa de ce. 

Urmărise totul. 

Timp de săptămâni întregi, broasca - și toate celelalte broaște 
din terariu - urmărise zilnic cum vine cineva și o ia pe una dintre 
ele din culcuș pentru a o duce pe o masă de laborator unde îi 
înfigea un cuţit ascuţit la baza șirei spinării înainte de a-i 
despica pielea ca să examineze și ca să se joace cu organele 
dinăuntru. 

Evident că procedura nu le durea. Sau cel puţin asta spusese 
sora Agnes. 

Insă acum Sofia știa că broasca din mâna ei urmărise totul. 
Uitându-se la micul animal, îi simţi ura radiind în jur ca un milion 
de mici ace întinse spre ea la fel de dureroase precum cuţitele 
folosite pe suratele ei ucise. 

Omoar-o, îi ceru o voce din interior. Omoar-o înainte să te 
omoare ea pe tine. 

Supunându-se acelei voci - fără a conștientiza ce face Sofia 
strânse degetele, iar oasele fragile ale broaștei plesniră. 
Măruntaiele se învălmășiră pe sub piele, apoi se revărsară afară 
pe gură și pe anus. 


Vocea din interiorul Sofiei oftă mulțumită. 

Sofia își deschise palma și se uită fix la masa informă de 
carne care se găsea acum acolo unde cu doar câteva clipe 
înainte se găsise o vietate. O aruncă în coșul de gunoi. 

Ce făcuse? 

Și de ce? 

Simţind brusc că îi vine să vomite, Sofia se răsuci pe călcâie, 
curăță cuștile șobolanilor, apoi își îndreptă atenţia spre iepuri. 
Doi iepuri maturi, un mascul negru și o femelă albă, stăteau 
întinși unul lângă celălalt, dormind, în vreme ce puii lor se 
hrăneau. Erau șase pui acolo, unul negru, unul alb și ceilalți în 
diverse combinații de negru și alb. 

Exact așa cum prezisese sora Agnes când adusese în școală 
perechea de iepuri. 

lar acum se găseau cu toţii acolo, hrănindu-se mulţumiţi. 

Toți cu excepţia unuia. 

Micul iepuraș alb, care se uita fix printre gratiile cuștii, cu 
ochii lui mici și roz fixaţi asupra Sofiei. 

Sofia deschise cușca, prinse iepurașul de urechi și îl scoase. 

— Nu face asta, șopti ea în vreme ce ieșea din laboratorul de 
știință către camera ei. Nu te uita așa la mine. 

Ca și cum ar fi simţit exact ce avea să urmeze, iepurașul 
tremura de groază în mâinile ei, iar acel tremurat făcea vocea 
din capul Sofiei să ofteze de plăcerea așteptării. 

e 

Norul întunecat al depresiei care se adunase deasupra lui 
Melody creștea cu fiecare clipă. Odată cu plecarea lui Ryan, 
weekendul părea interminabil de lung, ceea ce era ridicol, 
deoarece cu numai o săptămână înainte nici nu știa de existenţa 
lui. lar acum îi era cumplit de dor de el și nu putea vorbi cu 
nimeni despre asta. 

Până în noaptea de marți ar fi discutat cu Sofia, însă, după ce 
aceasta se întorsese de la infirmerie, totul se schimbase și, chiar 
dacă Sofia repeta cu insistența că „e bine”, Melody știa că 
realitatea e alta. 

Sofia era o cu totul altă persoană. 

Nu mai era fiinţa în care Melody putea avea încredere. 

Așa că Melody trebuia să facă altceva - orice ca să umple 
timpul până a doua zi, când Ryan avea să se întoarcă. 

Avea să-și spele hainele. Și să studieze. 


Minunat. 

Oftând din rărunchi, se ridică de pe bancă și porni către 
dormitor. Curtea era aproape pustie, iar dormitorul fetelor era 
lipsit de larma zilnică scoasă de cele o sută de fete care 
încercau să ajungă simultan în locuri diferite. Pașii lui Melody 
sunau ciudat de tare în vreme ce străbătea holul. Se opri când 
ajunse la ușa camerei ei. 

Se auzea un alt sunet, mai tare chiar decât sunetul pașilor ei, 
care venea din cameră. 

Un chițăit. 

Un chiţăit ca al unei fiinţe care suferea îngrozitor. 

e 

Sofia şedea pe scaunul de la birou. Ținea în poală iepurașul, 
care se uita fix la ea cu ochii mari, prea îngrozit ca să încerce să 
evadeze. Și n-ar fi putut să o facă nici dacă n-ar fi fost paralizat 
de frică, deoarece Sofia nu-i dădea drumul din mâini. 

Fata însăși abia conștientiza ce se petrece. Ca și cum ea n-ar 
mai fi fost în interiorul propriului trup, ci altundeva - într-un loc 
ciudat și cețos, de unde putea observa ce se întâmplă, putea 
simţi micuța creatură blănoasă din mâinile ei, îi putea chiar 
simţi inima bătând, dar nu putea face altceva decât să privească 
prin acea ceaţă bizară. 

Și mai era ceva. Ceva în interiorul ei ce putea auzi și simţi, 
însă nu putea controla. Ca și cum ceva preluase controlul asupra 
trupului și minţii ei, ordonându-i ce să facă în vreme ce ea însăși 
- partea ei care însemna Sofia reală - stătea deoparte, redusă la 
postura unui observator. 

lar acum, în vreme ce se uita, mâinile ei se deplasară de la 
gâtul iepurașului la laba din față. 

Ținu laba în ambele mâini, ca pe o ramură lungă de salcie. 

Işi apăsă degetele mari pe os și împinse cu putere. 

Numai că osul nu se îndoia precum o ramură de salcie. Plesni 
ca un pai uscat la sfârșitul verii. 

Plesni, iar iepurașul ţipă de durere. 

Acum putea lăsa iepurașul jos, căci n-avea să mai fugă. Cum 
ar fi putut fugi cu toate labele rupte. 

Numai că nu îl putea lăsa jos, cel puţin nu încă. N-o lăsa să 
facă asta vocea - demonul -, chestia din ea. Nu, mai era și 
altceva de făcut, o nouă durere de provocat micii creaturi. 


Ușa din spatele ei se deschise și auzi un icnet. Sofia se răsuci 
și o văzu pe Melody Hunt holbându-se la ea. 

— Doamne, șopti Melody, cu chipul devenind cenușiu în 
vreme ce se holba la animăluţul tremurând din mâinile Sofiei. 
Ce faci? 

Sofia se ridică și se întoarse cu faţa spre Melody, care nu se 
uita la ea, ci la iepurașul cuprins de panică și durere din mâinile 
ei. In vreme ce Melody privea, Sofia prinse una din labele rupte 
din spate ale animalului și o răsuci cu putere. 

lepurașul ţipă din nou, iar Melody se înfioră din pricina celor 
văzute. Inspiră adânc și, înainte ca Sofia să mai facă și altceva, 
i-l smulse din mâini și se așeză pe scaunul ei, ţinând iepurașul 
cu cât de multă grijă putea. 

O clipă mai târziu se deschise ușa încăperii și se auzi vocea 
surorii Mary David. 

— Ce se petrece aici? 

— Uitaţi, zise Melody, întinzând mâinile cu iepurașul răsucit în 
mod grotesc. 

Sora Mary David își făcu cruce ca pentru a alunga demonul 
care se abătuse asupra iepurașului. 

— Asta de unde a mai venit? 

Inainte ca Melody să poată scoate vreo vorbă, Sofia își 
depărtă neajutorată brațele. 

— Abia m-am întors de la bibliotecă, zise ea. Melody îl tortura. 

— Cum??? Melody se holbă la colega ei de cameră, pe al cărui 
chip nu se citea nimic - nici rușine, nici remușcare, nimic. Nu pot 
să cred că ai spus așa ceva, icni ea, după care se răsuci spre 
călugăriță. Soră, eu am venit să îmi iau hainele, și ea era cea 
care îl tortura. 

— Daţi-mi vietatea aia, zise sora Mary David, luând micul 
animal care abia mai respira și tresărea. Voi să rămâneţi aici. 
Amândouă! 

Călugăriţa se răsuci pe călcâie și ieși din cameră, trântind ușa 
cu putere în urma ei. 

— Ce se petrece cu tine? se năpusti Melody asupra Sofiei. De 
ce ai făcut asta? Era doar un pui! Un iepuraș dulce și nevinovat! 

Sofia nu răspunse. Preţ de câteva minute lungi, tăcerea 
apăsătoare se instaură în încăpere, până când ușa se redeschise 
și sora Mary David își făcu din nou apariţia. 

Călugăriţa o apucă pe Melody de braţ și o ridică în picioare. 


— Părintele Sebastian vrea să te vadă imediat. 

— Pe mine? protestă Melody. Dar eu nu am vrut decât să 
salvez iepurele. Sofia a fost cea care... 

— Minciuna nu face decât să-ți mărească păcatul, zise 
călugărița, începând să o tragă către ușă. 

— Nu mint! ţipă Melody, răsucindu-se înspre Sofia. Spune-i, 
Sofia! Spune-i adevărul! 

Sofia o privi cu indiferenţă. 

— Știu doar ce am văzut, zise ea încet. 

Sora Mary David o împinse pe Melody, care insista că nu 
făcuse nimic, afară din încăpere, lăsând-o din nou singură pe 
Sofia. După ce ușa se închise în urma lui Melody și a călugăriţei, 
Sofia se întinse pe patul ei și privi în tavan. Degetele îi tresăreau 
ușor din pricina chestiei din interiorul ei care își amintea 
senzația oaselor frânte ale iepurelui sub presiunea exercitată de 
ele. 

lar senzaţia era de bine. 

e 

Sora Mary David o împinse pe Melody de-a lungul unui șir de 
trepte către labirintul din subsolul școlii. 

— Părintele Sebastian nu e în biroul lui? întrebă Melody, cu 
gâtul uscat. 

— Nu, răspunse călugăriţa, mergând atât de repede prin 
tunelurile întunecate, încât Melody trebuia să fugă ca să ţină 
pasul. Mi-a spus să te duc în capelă. 

— Dar e o prostie. Nu am făcut nimic. Sofia a fost! 

— Tăcere! 

Sora Mary David se opri în faţa unei uși vechi din lemn. Panica 
o cuprinse brusc pe Melody când își aminti ce îi spusese Sofia 
despre mersul la confesiune în capela din subsol. 

O capelă unde fusese forțată să se roage în genunchi ore în 
șir. 

Oare și ea avea să fie forţată la fel acum? 

Oare și ei avea să i se întâmple ce i se întâmplase Sofiei? 

Nu dorea să intre și se trase un pas înapoi din faţa ușii. 

Sora Mary David deschise ușa. Împotriva voinţei ei, Melody 
aruncă o privire înăuntru. 

Un crucifix enorm, oribil, cu silueta lui Hristos pe moarte, fără 
ochi, atârna deasupra altarului luminat de lumânări. 

— Nu, rosti ea, dând înapoi. Nu vreau să intru. 


— E-n regulă, Melody, rosti încet părintele Sebastian, ivindu- 
se în cadrul ușii dinspre altar. 

— Nu am fost eu, părinte, ţipă Melody în vreme ce lacrimi de 
frică și frustrare începeau să o înece. Sofia a fost. Eu m-am 
întors ca să-mi iau hainele, iar ea ţinea creatura aia mică și... 

Părintele Sebastian se aplecă spre ea și o invită înăuntru. 

— Intră ca să discutăm pe tema asta. 

Melody simţi cum frica începe ușor să i se topească după ce 
auzi vocea liniștitoare a preotului. 

— Eu... eu nu..., începu ea, însă preotul ridică o mână în semn 
de tăcere. 

— Te rog, Melody, zise părintele Sebastian. Vorbește cu mine. 

Melody înghiţi în sec. Ceva continua să o avertizeze să nu 
intre în acea capelă ciudată, însă cu siguranţă că părintele 
Sebastian n-avea să-i facă rău niciodată. În plus, îi oferea ocazia 
de a explica ce se petrecuse în camera ei. 

— Bine, icni ea. 

Părintele Sebastian întinse mâna. Melody i-o apucă și trecu 
pragul, intrând în capelă. 


CAPITOLUL 37 


Jeffrey Holmes deschise ochii și privi în jur, însă bezna era 
atât de adâncă, încât își pipăi faţa ca să se asigure că avea ochii 
deschişi. Se strâmbă când simţi mizeria lipicioasă care îl 
acoperea și încercă să se ferească de izul fetid ale celulei în care 
se afla. 

Dar de ce se găsea acolo? Ce făcuse? 

Trebuia să fie un soi de închisoare, însă nu-și amintea - nu-și 
amintea aproape nimic, cu excepţia ciudatei senzaţii de 
pierdere și recăpătare a stării de luciditate în beznă, ca și cum 
altceva - o altă fiinţă - preluase cumva controlul asupra corpului 
său. 

Brusc, Jeffrey resimţi o senzaţie de furie incandescentă 
născându-se în plexul solar și ridicându-se către piept. 

Incepea din nou! 

Ca și cum era dat la o parte de ceva aflat adânc în interiorul 
lui, iar ura care îl ardea avea să-i consume nu doar trupul, ci și 
mintea și sufletul. 

— Te rog, nu, șopti el, nereușind să scoată de pe buze decât 
un scâncet. 

Insă știa că era inutil să se roage în faţa acelei furii năvalnice, 
iar o clipă mai târziu aceasta îi cuprinse mintea. 

Jeffrey Holmes dispăru. 

Demonul care cucerise trupul băiatului făcea experimente pe 
el, făcând ca fiecare membru să tresare spasmodic, fiecare 
deget să se încovoaie atât de tare, că unghia se înfigea adânc în 
carnea palmei. Bucurându-se de durerea stârnită, demonul 
descoperi puterea ascunsă adânc în creier, care îi permise să se 
înalțe mult deasupra celulei înghesuite pentru a cerceta clădirile 
de deasupra închisorii. 

Simţi o schimbare. Se întâmpla ceva. 

Demonul trimise tentacule să exploreze, furișându-se prin 
clădirea de deasupra, pe sol, prin clădirile anexe, căutând ceva, 
ceva ce se schimbase... 

Acolo! Locul unde locuiau fetele! 

O nouă prezenţă. 


O scânteie la fel ca el. 

Dar stai așa. Mai simţise acea scânteie și înainte. Acum însă 
era mai puternică, mult mai puternică. Deși în acea clipă 
aproape că dormita, scânteia își aduna, de fapt, puterile, aduna 
forţă. 

Dacă s-ar putea întâlni cumva ca să-și unească energiile... 

S-ar fi combinat într-o forţă atât de puternică, imposibil de 
înfrânt. 

Și totuși, aceea nu era scânteia schimbării detectată de 
demon, deși el se declara mulţumit de progresele ei. 

Nu, era altceva. 

Uitându-se fix în întuneric cu toţi ochii care puteau vedea, 
fiinţa continuă să cerceteze conștiința fiecărei creaturi vii găsite 
până când... 

Acolo! 

Chiar deasupra celulei lui! 

O nouă larvă de demon care se năștea. Abia sesizabilă, abia 
detectabilă, dar era acolo. 

Se  concentră asupra ființei fragile și o atinse cu 
conştientizarea lui. 

Fiinţa se agită în interiorul gazdei sale, recunoscând un 
seamăn și arzând un pic mai tare. 

Demonul din Jeffrey Holmes mângâie acea flacără o clipă, 
apoi se retrase, ca să nu facă rău noii gazde. 

Se propti de zidurile celulei și zâmbi. Se întâmpla. Deși el era 
închis, putea simţi ce se petrece. Dintr-un portal aflat în 
apropiere, alţi demoni se strecurau în lumea aceasta. În curând, 
el avea să fie eliberat din celulă și fiinţa din interiorul lui Jeffrey 
Holmes avea să se poată combina, să se poată uni, să poată 
fuziona cu celelalte fiinţe asemănătoare ei. 

Să fuzioneze și să se întărească. 

Devenind o singură ființă, demonul ar stăpâni totul. 

Fiinţa adună resturile de putere din gazda ei și se pregăti să 
scoată un urlet de exaltare. Brusc, un nor de pericol îi alteră 
conştientizarea. 

Un preot! 

Un preot se apropia. 

Scuipă pe jos, ura și furia crescându-i rapid în intensitate. 


Simţea preotul aproape, știind deja ce avea să facă: atunci 
când preotul avea să deschidă ușa, se va arunca asupra lui, 
deschizându-i pieptul și devorându-i inima cât încă bătea. 

Fiinţa încercă să se ridice, să se strecoare spre ușă ca să fie 
pregătită, însă picioarele gazdei ei nu mai erau puternice și, în 
loc de a se pregăti să sară, fiinţa se împletici. 

Furia i se descătușă. Ar fi vrut să rupă acele picioare, să le 
supună prin bătaie, însă în acea clipă își aminti de ultima 
confruntare cu preotul. 

Gazda nu era puternică, dar nici preotul nu era. 

Dacă avea răbdare, putea prinde ocazia de a se uni cu 
ucenicii de sus și nimic din ce-ar fi făcut preotul nu i-ar mai fi 
putut opri puterea. 

Se prăbuși la loc pe podea, ascunzându-se doar atât cât să-l 
lase pe Jeffrey Holmes să iasă din nou la iveală ca să trateze cu 
preotul, în vreme ce demonul se odihnea. 

Avea însă să rămână acolo, aproape de suprafaţă, urmărind 
tot ce se petrecea, în cazul că apărea o ocazie de evadare... 


CAPITOLUL 38 


Ryan comandă friptură și cartofi copţi, închise meniul și i-l 
dădu chelnerului. Până în acel moment, ziua petrecută cu 
maică-sa și cu Tom Kelly nu fusese chiar atât de rea precum 
crezuse el; se duseseră la Quincy Market și luaseră prânzul la 
Legal Seafood, restaurantul favorit al lui Ryan dintotdeauna. 
Acum erau la Ruth's Chris pe School Street, la câteva străzi 
distanță de St. Isaac, iar Ryan se întreba de ce nu se duseseră 
undeva mai aproape de casa lor. 

Era sigur că se petrecea ceva. De fapt, avusese toată după- 
amiaza senzaţia că maică-sa îi ascundea ceva. Acum, în vreme 
ce chelnerul lua ultima comandă, Tom Kelly se ridică în picioare 
și își lăsă șervetul pe masă. 

— Scuzaţi-mă câteva minute, zise el, aplecându-se ca să o 
sărute pe Teri pe obraz. 

După care dădu din cap spre Ryan și plecă spre toaletă. 

— Așadar, zise Teri, lăsându-se ușor pe scaun și adoptând o 
expresie ciudată de anxietate în voce și în expresie. Nu a fost 
distractiv să fim toţi trei împreună? 

Ryan încuviinţă nesigur, simțind că maică-sa avea să-i spună 
ceva neplăcut. 

— Poate că în vacanţa de Paște vom merge undeva. Să facem 
o excursie împreună. 

Ryan se încruntă. 

— Noi? Ce însemna asta? Doar el și maică-sa sau ea îl 
includea și pe Tom Kelly? Vrei să spui doar noi doi? întrebă el. 
Sau te gândești să meargă și tipul ăla? 

Inclină capul în direcţia în care dispăruse Tom Kelly, iar licărul 
din ochii maică-sii îi dădu răspunsul la întrebare înainte ca ea să 
rostească ceva. 

— Nu e doar „tipul ăla”, Ryan, rosti Teri, încrucișându-și 
brațele peste piept. E un om bun. 

Ryan ridică din umeri. 

— Nu spun că nu este. Doar să nu te căsătorești cu el, bine? 


Privirea din ochii maică-sii spuse din nou enorm de multe, iar 
pentru o secundă Ryan nutri oribilul sentiment că ea se 
căsătorise deja cu el. Însă Teri clătină din cap. 

— Nu mă căsătoresc cu el, zise ea. 

Ryan începu să se liniștească ușor, însă Teri vorbi din nou: 

— Însă trebuie să știi că e posibil ca Tom să se mute la noi 
acasă săptămâna viitoare. 

Ryan simţi mânia și resentimentele începând să fiarbă în el. 

— Frate, dar nu i-a luat mult. 

Teri încercă pe cât putu să ignore mânia din vocea fiului ei. 

— E un om bun, Ryan, și e foarte bun pentru mine. li pasă de 
mine și de tine. Dacă l-ai cunoaște așa cum îl cunosc eu... Vocea 
i se stinse. Privi în jos și răsuci șervetul în poală. lar casa e prea 
pustie după plecarea ta. 

Ryan se uită acuzator la ea. 

— Nu da vina pe mine. Ş 

— Vina? Teri își înălță capul. Nu e nimic de învinovăţit aici. Il 
iubesc pe Tom și el mă iubește, iar dacă el mă face fericită, cred 
că și tu te-ai bucura pentru mine. Il zări cu colţul ochiului pe 
Tom întorcându-se și întinse mâna ca să apuce mâna lui Ryan, 
însă el se trase înapoi cu o privire întunecată. Te rog, șopti ea. 
Hai să nu distrugem ziua asta, bine? 

Tom se așeză, zâmbind. 

— Ce am pierdut? 

Ryan inspiră adânc. 

— Nu cine știe ce, zise el într-un târziu. Doar pe mama 
spunându-mi că te muţi la ea. 

Tom Kelly îi aruncă o privire lui Teri, care se făcuse cenușie la 
față, și ridică o mână împăciuitor. 

— Hei, să fim serioși, eu nu aș spune că mă mut /a..., începu 
el, însă Ryan nu-l lăsă să termine. 

— Cred că ar fi mai bine pentru mine să mă întorc la școală 
din seara asta, zise el. 

Tom Kelly păru sincer surprins. 

— Glumești! De ce? 

Teri îi aruncă o privire lui Ryan, cu ochii jucându-i în lacrimi, 
iar Ryan își înăbuși cuvintele aspre înainte de a le da drumul pe 
gură. 

— Trebuie să învăţ mult la materii pe care nu le-am mai făcut 
până acum, rosti el, păstrându-și vocea cât putea de calmă. 


Abia așteptam un weekend acasă, dar cred că e mai bine să-l 
petrec studiind. 

Simti privirea lui Tom Kelly aţintită asupra lui și se uită direct 
în ochii lui. 

Tery Mcintyre rămase încremenită în tăcere, rugându-se ca 
niciunul din cei doi să nu împingă lucrurile prea departe. 

În cele din urmă, Tom Kelly dădu din cap. 

— Probabil că ai dreptate, zise el. În acest moment ar fi mai 
bine să stai la școală. 

Ryan încuviinţă. 

Chelnerul le aduse mâncarea comandată. 

Ryan se uită la friptura lui, gătită perfect, însă nu-i mai era 
foame. Nu se putea gândi decât la ceea ce îi spusese Melody 
mai devreme în cursul zilei: că mulţi dintre elevii de la St. Isaac 
fie generau probleme, fie deranjau. 

St. Isaac fusese ideea lui Tom, iar odată ce Ryan nu mai 
locuia în casa părintească, el avea să se mute acolo. 

După cum Tom nu părea deloc dezamăgit că Ryan nu avea să 
stea acasă în weekend. 

— Cel puţin am avut o după-amiază bună, zise Tom, 
ridicându-și paharul cu vin. 

Teri îl imită, iar Ryan își ridică paharul cu cola. 

— La multe alte sâmbete la fel, rosti Tom. 

— La multe altele, îi ținu isonul Teri. 

Ryan ciocni paharul de paharele lor, însă știa prea bine că din 
acel moment va prefera să stea mai degrabă la școală cu 
Melody, Clay Matthews și restul noilor săi prieteni decât să fie 
acasă cu Tom Kelly. 

Acum avea doar să-și termine cina, să fie politicos și să nu o 
facă pe maică-sa și mai nefericită decât arăta deja. Avea să se 
gândească la Tom Kelly și la situaţie când avea să fie singur, în 
camera lui din dormitor. 

Singur așa cum se simţea deja de acum, de când părea să fi 
devenit încă unul dintre copiii deranjanţi ascunși la St. Isaac. 


CAPITOLUL 39 


Abdul Kahadija mergea încet pe stradă. Era la apus, acel 
moment ciudat când lumina lui Allah era suficient de puternică 
pentru a lumina țelul și suficient de palidă în același timp ca 
totul să fie ascuns în afara unui intrus evident. lar Abdul 
Kahadija nu ieșea cu nimic în evidenţă; oricui ar fi privit pe 
fereastră i s-ar fi părut că el e la fel ca toată lumea care locuia în 
cartier. Când se strecură printre două case în curtea țintei sale, 
putea foarte bine să fi părut că se duce spre propriul garaj. 

Un grătar acoperit se odihnea ca o imensă creatură cocoșată 
pe aleea lată, alături de o masă și patru scaune, mai puţin 
pernele și umbrela care ar fi transformat scena într-una 
familiară pentru serile lungi de vară. 

Abdul ascultă cu atenţie. Nu se auzea nimic din interiorul 
casei. Niciun sunet dinspre casele învecinate. Prin geamul din 
ușa de la bucătărie vedea o lampă iluminând livingul, precum și 
lumina de pe verandă; în restul încăperilor domnea întunericul. 

Işi trase mai bine pe mâini mănușile subţiri și negre, apoi 
scoase din buzunar un cuţit de tăiat geamul. Apropiindu-se de 
ușă ca să mascheze zgomotul, tăie un cerc în geam aproape de 
broască, apoi întoarse cuțitul pentru a bate în geam cu mânerul. 

In loc să se desprindă o singură bucată de geam, întregul 
panou de sticlă se făcu bucăți. 

Se auzi un câine lătrând la câteva case depărtare. Nimic 
altceva. 

Abdul Kahadija băgă mâna printre resturile de sticlă, răsuci 
clanţa și intră în liniște în bucătărie. Deși acasă nu era nimeni, 
Abdul ura să facă zgomot. Regreta sunetul geamului spart, însă 
fusese de neevitat, iar acum nu mai avea voie să facă alte 
zgomote. 

Abdul nu voia să lase nicio urmă în această casă. Niciun 
sunet, nicio amprentă, nici măcar urma propriului spirit. 

Insă de unde să înceapă căutarea obiectului mic și ușor de 
ascuns pe care îl dorea? 

Putea fi oriunde. 


Rămase nemișcat în centrul încăperii și încercă să simtă 
ocupanții casei. Oare unde puteau pune o asemenea relicvă? 

Numai că nu simţea nimic în privinţa lor. Îi simţea ca pe niște 
străini - lipsiţi de suflet. Cu siguranţă habar n-aveau de comoara 
aflată în posesia lor. 

Se uită la ceas. Calculase douăzeci de minute ca să caute și 
trecuseră deja patru minute, iar el nici măcar nu începuse. 

Porni căutarea de la micile sertare din bucătărie, doar ca să 
nu regrete că n-a cercetat și acolo. Cu siguranţă nu ţineau 
comoara acolo. Trecu rapid prin benzile din cauciuc, rețete, 
tirbușoane și farfurii care umpleau sertarele. Ținta nu era în 
bucătărie. 

Livingul părea prea auster; ce căuta el nu se putea găsi acolo, 
nici măcar în sertarele vitrinei, unde cu siguranţă familia își 
păstra argintăria, asta dacă deţinea ceva de o asemenea 
valoare. 

Dormitoarele. 

Ușor, fără să scoată vreun sunet, Abdul urcă scara până în 
dormitorul principal, unde privirea i se opri imediat asupra unei 
cutii lăcuite și încrustate pentru bijuterii, care se odihnea pe 
măsuța de toaletă. 

Slavă lui Allah. 

Işi trase fără să-și dea seama din nou mănușile pe mâini, apoi 
deschise capacul sipetului. 

O melodie metalică spulberă liniștea și îi făcu inima să-i 
bubuie în piept. 

Abdul descoperi rapid butonul cutiei muzicale și îl apăsă cu un 
deget, folosind cealaltă mână ca să caute prin bijuterii. 

Ce căuta el nu se găsea printre lănţișoarele și brăţările ieftine 
care umpleau cutia aceea frumoasă, care părea să valoreze 
mult mai mult decât conţinutul ei. 

Unde să mai caute? Își aduse aminte: femeile păstrau uneori 
cele mai preţioase obiecte ascunse în lenjerie. 

Deschise sertarul de sus al comodei și atinse cu blândeţe 
lenjeria fină de mătase, sondând întreg sertarul până în spate. 

Nimic. 

Unde? Unde? 

Noptiera. 

Imediat ce deschise sertarul noptierei, cotul lui sesiză 
marginea unei rame pentru fotografii, care se răsturnă peste 


marginea sertarului. Abdul se întinse ca să-l prindă, rată și 
urmări oripilat cum obiectul cade pe podeaua din lemn și 
geamul protector se face fărâme. 

Privi fotografia de sub geamul spart. Un băiat tânăr, ţinând 
sus un peștișor. Oare să ia acea fotografie cu el? 

Nu, nu era bine să încurajeze gânduri necurate. 

Abdul lăsă fotografia pe jos, reveni la cutia de bijuterii, înșfacă 
o mână de cercei și lănţișoare și le înghesui într-un buzunar de 
la pantaloni. Deschise sertarul cu lenjerie și îl lăsă deschis. 

După aceea plecă la fel de tăcut precum intrase, însă tare 
dezamăgit. Afară era deja întuneric, iar în bezna din spatele 
casei își scoase mănușile, apoi porni nonșalant către strada 
liniștită și dădu colţul spre strada următoare. 

Avea să se  descotorosească de bijuteriile ieftine în 
tomberonul din spatele magazinului de cartier pe lângă care 
trecuse în drum. 

În vreme ce se îndepărta în întunericul nopţii, își spuse că 
eșecul lui de a recupera relicva însemna doar o potenţială 
problemă pentru misiunea lui. Șansele ca idioţii care locuiau în 
acea casă să știe ce dețin erau mici spre inexistente, și atunci 
faptul că îl dețineau nu conta. Deși s-ar fi simţit mult mai în 
siguranţă dacă ar fi ţinut relicva în mâinile lui, șansele de succes 
ale misiunii rămâneau aproape intacte. 

Victoria - răzbunarea - rămânea la îndemâna lui. 


CAPITOLUL 40 


Părintele Laughlin încetini pe măsură ce se apropie de ușa 
cămăruței lui Jeffrey Holmes, îngropată adânc în subsolul de sub 
stratul vechi de gresie care fusese absorbit de clădirea școlii cu 
aproape un secol înainte și care acum servea drept locuinţă 
parohială. Aflat singur în  profunzimile întunecoase ale 
labirintului de sub școală, Laughlin simţi că tot ceea ce păruse o 
idee excelentă în urma discuţiei cu biata bunică a băiatului 
părea acum mai degrabă gestul unui neghiob bătrân. Și totuși, 
dacă el ar fi putut crea din nou ce obținuse părintele Sebastian 
cu Sofia Capelli cu câteva zile în urmă și cu Melody Hunt chiar în 
acea după-amiază - iar el credea în sinea lui că putea reuși -, ce 
lucru minunat ar fi fost acela. 

L-ar fi adus pe Jeffrey Holmes înapoi în lumina Domnului. 

In ciuda convingerii lui Sebastian Sloane că băiatul nu mai 
putea fi salvat, credința lui Laughlin îi spunea că Dumnezeu nu l- 
ar fi abandonat pe Jeffrey mai mult decât o făcuse în cazul Sofiei 
sau al lui Melody. 

Dumnezeu nu abandona niciun copil. 

Laughlin întinse mâna ca să tragă zăvorul de la ușa celulei lui 
Jeffrey, însă ezită chiar înainte ca degetele lui palide și moi să 
atingă metalul rece. Incă se mai putea întoarce sus, în camerele 
lui, unde să savureze o ceașcă de ceai fierbinte, să-și ridice 
picioarele dureroase pe un scaun și să asculte Puccini. Nimeni 
nu l-ar fi învinuit că-l lăsase pe băiat singur în mâinile lui 
Sebastian Sloane, care era expert în ritualurile antice și mult 
mai bine instruit decât era Laughlin. 

Insă dacă ar fi reușit să-l salveze pe băiat în ciuda certitudinii 
lui Sebastian că băiatul era pierdut, atunci s-ar fi putut retrage - 
ba chiar ar fi putut muri împăcat știind fără nicio urmă de 
îndoială că înfăptuise lucrarea Domnului. 

Dumnezeu nu l-ar fi abandonat pe Jeffrey Holmes și tot El ar fi 
supravegheat recitarea litaniei, așa cum și-o amintea Laughlin. 

Ernest Laughlin se uită la tavanul jos și întunecat și rosti în 
șoaptă o rugăciune: 

— Domnul să-mi dea destulă credinţă. 


După aceea își făcu cruce, își sărută vârfurile degetelor și cu 
aceleași degete trase ivărul de pe ușa metalică. 

Dinspre celula întunecată năvăli un val rece ca gheaţa de rău 
absolut, ducând cu el miasma fetidă a putreziciunii, care slăbi 
hotărârea lui Laughlin. 

În lumina palidă oferită de ușa deschisă, văzu trupul gol al lui 
Jeffrey, ascunzându-se în colţ. 

Pielea palidă și plină de vene a băiatului era întinsă ca o tobă 
peste coastele ieșite în afară. Părul îi era îmbâcsit de mizerie, iar 
din ochi îi curgea puroi gălbui. 

Primul instinct al lui Laughlin fu acela de a se duce la băiat ca 
să-l strângă în braţe și să-l liniștească. Cu toate astea, aura 
demonică din jurul copilului îl ţinu pe loc. In loc să îngenuncheze 
lângă acel trup fragil și înfometat, bătrânul preot se concentră 
doar asupra demonului care îl măcina pe Jeffrey pe interior. 

Laughlin prinse crucifixul care îi atârna de centură și începu 
litania pe care o auzise rostită de Sebastian Sloane cu doar 
câteva ore înainte, repetând cuvintele cât de fidel și le amintea 
și având în minte zâmbetul îngeresc al lui Melody Hunt. In acel 
moment, fata zăcea în liniște în infirmerie, în același pat ocupat 
cu câteva zile în urmă de Sofia Capelli, amândouă fiind acum 
împăcate și eliberate de orice rău. 

El trebuia să facă același lucru acum pentru acea sărmană 
creatură aflată în faţa lui. 

Însă cuvintele care păreau clare în mintea lui nu păreau să 
sune bine ieșind de pe buzele lui. In vreme ce vocea solidă și 
vibrantă a lui Sebastian reflectase puterea credinţei sale, vocea 
lui Laughlin suna subţire și ezitantă, chiar și în urechile lui. 

Chiar și pronunţarea cuvintelor în latină părea eronată, slăbită 
de vârsta și infirmitatea preotului. 

Își dădea seama acum că nu ar fi trebuit să vină acolo. 

Trupul băiatului începu să se zvârcolească, iar Sebastian îl 
asigurase că astfel de mișcări erau dovada certă că diavolul 
dinăuntrul băiatului răspundea la litanie. Oarecum încurajat, 
părintele Laughlin își înălță crucifixul și intonă mai departe 
pasajele liturghiei cât de bine își aminti. 

Își îngroșă vocea și își umplu plămânii cu aer, ca pentru a-i 
porunci diavolului să se supună prin volumul vocii lui. 

Membrele lui Jeffrey Holmes începură să tresare și de pe 
buzele lui se auziră gemete de frustrare. 


— Mulţumesc, părinte, șopti Ernest Laughlin, după care ridică 
vocea și mai mult, simțind forța Domnului cum se strânge în el 
pentru a alunga demonul care sălășluia în trupul bietului băiat. 

— Cel mai viclean șarpe, zise Laughlin, găsind frazele pe care 
se chinuia să și le amintească. Nu erau în latina folosită de 
Sebastian, însă Laughlin și le amintea din textele învățate în 
colegiu. Nu vei mai îndrăzni să înșeli rasa umană, să persecuţi 
Biserica, să-i chinuiești pe aleșii Domnului și să-i vânturi precum 
pleava. Dumnezeu cel puternic îţi poruncește, El cu care, în 
marea ta neobrăzare, continui să pretinzi că ești egal! 

În vreme ce rostea ultimele cuvinte, observă mușchii sleiţi de 
pe spatele și brațele lui Jeffrey încordându-se în vreme ce 
băiatul se chinuia să stea în poziție șezând. 

— Dispari, Satană, creatorul și stăpânul tuturor înșelăciunilor, 
dușmanul mântuirii omului. 

Laughlin căută febril în buzunar sticluţa cu apă sfinţită pe care 
o adusese cu el. 

— Părinte? 

Vocea băiatului era atât de slabă, încât părintele Laughlin nu 
era deloc sigur că auzise ceva. 

— Părinte? 

Era vocea fragilă a unui copilaș. 

— Da, fiule? Laughlin intră în celulă și se apropie de Jeffrey ca 
să se îngrijească mai bine de băiat. Se aplecă și întinse mâna ca 
să-l atingă. Sunt aici ca să te ajut. 

— Tu! se auzi demonul tunând, cu o respiraţie puturoasă care 
îl dădu pe spate pe Laughlin. Tu să mă ajuţi pe mine? Niciodată! 

Laughlin se dădu înapoi, luptându-se să-și ţină echilibrul, apoi 
simţi zidul solid în spate și își reveni. 

Băiatul se ridică. Deși trupul îi era fragil, faţa reflecta chipul 
contorsionat de ură al lui Satana însuși. 

— Nu mă vei învinge niciodată! 

Jeffrey întinse în faţă mâinile sale murdare și înaintă încet, pas 
cu pas, către bătrânul preot. 

Încremenit de o groază cum nu mai simţise până atunci, 
Laughlin reuși doar să se holbeze la creatura furioasă, cu bale la 
colțurile gurii, care se apropia de el. 

Jeffrey scuipă și o flegmă fierbinte și vâscoasă ateriză pe 
buzele preotului, începând să sfârâie. 


Laughlin urlă de groază și își șterse de pe faţă flegma care îl 
ardea. Reușind într-un târziu să iasă din starea de paralizie, 
ţâșni spre ușă și ajunse la ea cu o fracțiune de secundă înainte 
ca acea creatură să-l fi prins din urmă. Inchise ușa cu putere și 
trase ivărul, chiar în clipa în care trupul bietului Jeffrey se izbi de 
ea. Fiinţa prinsă în capcană în spatele ușii scoase un urlet de 
furie și începu să izbească trupul lui Jeffrey Holmes de ușă la 
nesfârșit. Urletul nepământean reverberă de pereţii tunelurilor și 
pătrunse în structura clădirilor de deasupra lor. 

Laughlin se îndepărtă de celulă cât putu de repede, iar când 
ajunse suficient de departe ca să se simtă în siguranţă, se 
sprijini de zid și încercă să-și tragă suflul. 

Își înmuie batista în apa sfinţită care ar fi trebuit să alunge 
diavolul din trupul și sufletul lui Jeffrey Holmes și o folosi ca să-și 
curețe locul de pe buze unde flegma diavolului continua să-l 
ardă. 

După ce inima i se mai potoli și fu în stare să meargă din nou, 
Laughlin își făcu cruce și porni în grabă spre camerele lui, 
ascultând urletele nepământene ce aveau să dispară din zidurile 
școlii, dar care aveau să-l urmărească până în mormânt. 

(J 

În infirmerie, Melody Hunt deschise ochii. Ascultă urletul 
câteva clipe, apoi, ca și cum ar fi fost liniștită de un cântec de 
leagăn, închise ochii și adormi la loc. 

e 

În camera ei din dormitor, Sofia Capelli stătea și asculta 
gemetele unui spirit înrudit cu ea. Când geamătul crescu în 
intensitate, trezi în Sofia o senzaţie de foame atât de disperată 
încât începu să-i roadă pântecul cu ghearele. Sofia se încovrigă 
pe pat și își puse o pernă pe stomac. Avea să vină și clipa când 
puteau fi împreună. 

Nu încă, dar în curând. 

e 

Adânc în măruntaiele subsolului, ființa care sălășluia în Jeffrey 
Holmes se prăbuși pe piatră, furioasă și frustrată pe slăbiciunea 
gazdei sale. Forțându-l pe Jeffrey să se ridice, îl azvârli de zid, 
obligându-l pe băiat să se dea cu capul de perete, însă 
menţinându-l lucid. În stare de luciditate totală. 

Băiatul trebuia să sufere - deoarece însuși demonul suferea. 


Folosindu-se de unghiile lungi și rupte ale băiatului, demonul 
începu să-i zgârie fața, bucurându-se de agonia băiatului. Pe 
măsură ce forța și furia îi creșteau, fiinţa sări la gâtul lui Jeffrey, 
zgâriind artera care îi pulsa în gât, sfâșiindu-i pielea, mușchii și 
tendoanele până când unghiile găsiră, în sfârșit, ce căutau și 
retezară artera care pompa sânge în creierul băiatului. 

Sângele ţâșni imediat, vărsându-se pe podeaua din piatră. 

Din gâtul lui Jeffrey Holmes se auzi un ultim râset răgușit în 
vreme ce băiatul se prăbușea fără suflare pe podeaua celulei 
întunecate. 

Demonul supse ultimele rămășițe de putere din Jeffrey 
Holmes, după care se retrase în sine ca un vierme în crisalidă, 
așteptând venirea următoarei gazde... 


CAPITOLUL 41 


Ryan Mcintyre își abandonă geanta pe pat și se așeză lângă 
ea, înjurând încet. Ce se alesese din ideea de a petrece o noapte 
acasă; acum o rănise pe maică-sa, Tom Kelly mai mult ca sigur 
că era iritat, iar el habar n-avea cum să dreagă întreaga 
poveste. Pe de altă parte, poate că nici nu era ceva de făcut 
maică-sa hotărâse să-l lase pe Tom Kelly să se mute la ea, și 
poate că lucrul cel mai bun era ca el să rămână în școală și să o 
lase pe maică-sa să facă tot ce dorea. 

Poate că nu era deloc treaba lui. Numai că era treaba lui - 
orice avea de-a face cu maică-sa era treaba lui. Chiar dacă știa 
că Tom Kelly era un tip de treabă, ceva din persoana lui îl făcea 
pe Ryan să se uite chiorâș la el. 

„Prostii”, auzi el vocea tatălui lui șoptindu-i în cap. „Ești 
ofticat pentru că el nu e ca mine și așa va fi mereu. Insă asta e 
problema ta, nu a maică-tii. Așa că maturizează-te și fă-i față”. 

Inspiră adânc, își ridică privirea și își văzu colegul de cameră 
uitându-se intrigat la el pe deasupra cărții pe care o citea. 

— Credeam că ești plecat tot weekendul, zise Clay. 

— Schimbare de planuri, replică Ryan, nevrând să discute 
problema cu Clay. Ai văzut-o pe Melody? 

Clay clătină din cap. 

— Am stat aici toată după-amiază. 

Ryan își pescui telefonul mobil din geantă și formă numărul lui 
Melody, însă căsuţa vocală intră suficient de repede ca să-și dea 
seama că ea fie nu avea telefonul pornit, fie nu-l avea cu ea. 
Deci unde ar fi plecat fără telefon? Nu foarte departe de camera 
ei - probabil că era la spălătoria din clădirea dormitoarelor. 

— Hei, zise el înspre Clay, pot să mă duc în dormitorul fetelor? 

— Nicio șansă, răspunse Clay fără să-și ridice privirea din 
carte. Dar poate că dai peste cineva care să bată la ușa ei sau 
ceva de genul ăsta. 

e 

Cinci minute mai târziu, Ryan deschise uşa către holul de 
intrare în dormitorul fetelor. Într-un mic intrând din dreapta, o 
călugăriță mai vârstnică şedea pe un balansoar lângă șemineu 


și citea. Călugăriţa îl privi suspicioasă pe Ryan pe deasupra 
ramei ochelarilor. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— O caut pe Melody Hunt. Sau pe colega ei de cameră, Sofia 
Capelli? 

— Nu am văzut-o pe Melody, zise călugărița, însă Sofia 
lucrează la bucătărie în seara asta. 

— Mersi, zise Ryan. 

Până când el reveni în hol, călugărița se făcuse din nou 
nevăzută în spatele cărții. 

e 

— Sofia, încetează să dormi din picioare și du gunoiul afară. 

Sofia se strâmbă în spatele bucătăresei și degetele i se 
strânseră pe mânerul satârului de măcelărie pe care fusese pe 
punctul de a-l așeza înapoi în sertarul mesei. Simţi nevoia 
bruscă de a înfige lama adânc în spatele bucătăresei. 

— Acum! tună călugăriţa solidă, care gătea aceleași reţete la 
St. Isaac de treizeci de ani. 

Imaginea cu sângele ţâșnind din spatele femeii dispăru din 
mintea Sofiei. 

— Bine, oftă ea, scoțând sacul greu de plastic din coșul de 
gunoi de lângă chiuvetă. 

Pe jumătate cărându-l și pe jumătate târându-l, Sofia deschise 
ușa grea dinspre bucătărie și fixă cu piciorul o pană din lemn în 
tocul ușii, ca să nu rămână încuiată pe dinafară după închiderea 
ușii. 

Miasma de carne în putrefacție îi umplu nările când ridică 
ușor capacul unuia dintre tomberoanele aflate în capătul unui 
culoar îngust care ducea spre stradă, însă, în loc să se ferească 
de putoare așa cum făcuse mereu până atunci, se trezi inhalând 
miasma cu nesaţ, absorbind vaporii toxici în plămâni ca și cum 
ar fi fost o boare de aer sărat venind dinspre mare. 

Slăbind strânsoarea sacului pe care îl adusese din bucătărie, 
Sofia se aplecă deasupra tomberonului, uitându-se înspre sursa 
acelui miros ciudat de excitant. La fundul obiectului se vedea o 
masă informă de măruntaie de pui, resturi de vită și legume în 
putrefacție. 

Sute - mii - de mici chestii albe se agitau și se târau peste 
întreaga masă de carne, făcând-o să pară o fiinţă însufleţită. 

Viermi. 


Lampa de siguranţă montată la înălțime arunca o lumină 
ciudată galben-portocalie peste tomberon. Așa cum se agitau și 
se târau, micile creaturi păreau să aibă o piele care dădea 
impresia că reflectă sclipirea a milioane de diamante minuscule. 

Sofia se aplecă mai mult. 

Masa aceea informă fierbea, se răsucea și gemea, ca și cum 
toți acei viermi nu erau decât niște componente minuscule ale 
unei singure fiinţe vii. 

Întinse mâna în tomberon și mângâie cu degetele masa de 
viermi. 

În ea înflori o senzaţie de foame. 

Salivă, iar în pântec simţi o dorinţă ciudată, o dorinţă care 
putea fi satisfăcută de un singur lucru. 

Luă un pumn de viermi, își îndreptă spatele, apoi deschise 
mâna ca să se uite la ce ţinea. 

Viermii se agitau în toate direcţiile. Începură pe rând să cadă 
înapoi în tomberon, grăbindu-se imediat să ajungă în masa 
fetidă de carne aflată la fund. Însă înainte ca toţi viermii să 
evadeze din strânsoare, Sofia simţi cum o copleșește senzația 
de foame și își duse mâna la faţă, sugând ultimii viermi în gură. 

Îi simţea pe limbă, agitându-i-se în gură. 

Începu să mestece și simţi o explozie de dulceaţă pe măsură 
ce trupurile minuscule pocneau. 

Băgă din nou mâna în tomberon și luă o cantitate mai mare 
de viermi amestecați cu carne putrezită, pe care și-o băgă în 
gură, scâncind încet în vreme ce mesteca și înghițea. 

Urmă o nouă mână, apoi alta. 

Simţea viermii în burtă, ca și cum erau încă vii și se agitau, 
umplându-i nu doar burta, ci fiecare celulă a organismului. Sofia 
tresărea din tot corpul, simțind viermii sub piele și dându-i o 
energie cum ea nu mai simţise până atunci. 

întinse din nou mâna când auzi brusc pe cineva rostindu-i 
numele în spate. 

Șterse instantaneu viermii și resturile de carne putrezită de 
pe buze și bărbie, își șterse palmele de șorţ și înghiţi repede, 
golindu-și gura de ultimele resturi ale ospăţului, după care se 
întoarse ca să vadă cine vorbise. 

În cadrul ușii deschise de la bucătărie stătea Ryan Mcintyre. 

— Sofia? rosti el, aproape ca și cum n-ar fi fost sigur că era 
chiar ea. O caut pe Melody. 


— Nu e aici, zise Sofia cu o voce ciudat de răgușită, în vreme 
ce ridica tivul șorțului ca să-și șteargă bărbia. 

Ryan înclină nesigur din cap. 

— Ai văzut-o? 

Sofia ridică din umeri. 

— Părintele Sebastian dorea să o vadă, zise ea, ridicând sacul 
greu cu gunoi. 

— Lasă-mă să te ajut cu aia, rosti Ryan, venind în faţă ca să ia 
sacul de la Sofia. 

Însă înainte de a arunca sacul în tomberon, privirea lui căzu 
asupra masei informe de la fundul tomberonului și Ryan se trase 
instinctiv înapoi din calea duhorii care venea dintr-acolo. 

— Câh, mormăi el, apăsând sacul peste viermii care se agitau. 
Ce dezgustător. 

Sofia ridică din nou din umeri, fără a mai scoate vreo vorbă. 

— Bun, dacă o vezi, spune-i să mă sune, bine? îi ceru Ryan, 
punând la loc capacul tomberonului. 

Sofia încuviință, după care se întoarse și dispăru în bucătărie. 

e 

Ryan se uită după Sofia. Ce se petrecea? Părea că mâncase 
din tomberon. Însă era imposibil așa ceva - stomacul lui 
continua să se revolte după o singură privire aruncată asupra 
acelei mase agitate de viermi. lar putoarea... 

Se înfioră doar amintindu-și. 

Probabil că se înșelase - era imposibil ca ea să fi făcut ce 
credea el că făcuse. Probabil că de vină fusese felul în care 
cădea lumina asupra ei. Însă astfel de gânduri nu-i calmau deloc 
propriul stomac, așa că se concentră nu asupra celor văzute, ci 
asupra celor auzite. 

Părintele Sebastian dorise să o vadă pe Melody. 

Într-o sâmbătă? De ce? 

Ryan se îndepărtă încet de intrândul unde erau ţinute 
tomberoanele și ajunse pe strada din spatele aleii înguste. Se 
opri când ajunse pe trotuar, uitându-se spre șirul de case de 
dincolo de piața Louisburg, fără a le vedea, însă în minte îi 
apăruse amintirea nopţii de marţi, când părintele Sebastian 
dorise să o vadă pe Sofia pentru că se giugiulise cu Darren 
Bender. 


În acea noapte, ea fusese dusă în infirmerie și se 
comportase... Căută în minte cuvântul potrivit, însă nu găsi 
decât unul. 

Bizar. 

De atunci încoace, Sofia se comportase doar bizar. 

Traversă strada și se duse în piaţă. Se așeză pe o bancă aflată 
în întunericul care avansa. Felinarele străzii aruncau umbre 
ciudate pretutindeni în jurul lui. 

Oare același lucru care i se întâmplase Sofiei i se întâmplase 
și lui Melody? 

Oare Melody era acum în infirmerie? 

Cu o presimţire urâtă, Ryan se ridică, părăsi piaţa și traversă 
din nou strada spre școală. Străbătu aleea îngustă, apoi se 
îndreptă către clădirea care avea infirmeria la etajul doi. 

Pe drum nu se întâlni cu nimeni; campusul părea pustiu. 

Ușa de la infirmerie era încuiată, la fel ca în noaptea când el și 
Melody plecaseră să o caute pe Sofia. 

Își puse palmele streașină la ochi și încercă să se zgâiască 
prin geamul din ușă, însă nu zări decât o lumină palidă, undeva 
în spate. 

Oare fusese o lumină acolo și când el și Melody o căutaseră 
pe Sofia? 

Nu, deoarece Sofia încă nu fusese dusă acolo. 

Însă acum era cineva înăuntru, iar ceva din el îi spunea că era 
vorba despre Melody Hunt. 

Smuci de broasca ușii, rugându-se să se fi înșelat și ca ușa să 
nu fie încuiată, însă aceasta nu vru să se clintească. 

Cealaltă cale de acces! 

Însă gândul la labirintul de tuneluri întunecate de sub școală îi 
stârni o senzaţie de teamă. 

Melody era în infirmerie, simţea asta în întreaga lui fiinţă, iar 
el era singurul care putea s-o ajute înainte ca ea să păţească 
același lucru pe care îl păţise Sofia Capelli. 

Întoarse spatele ușii închise și porni pe drumul pe care venise. 

Oare avea să fie în stare să găsească ușa spre tunelurile din 
subsol pe care i-o arătase Melody cu câteva seri în urmă? 

Și dacă o găsea, avea el curajul de a pătrunde în bezna de 
dedesubt? 

Habar n-avea, dar cel puţin trebuia să încerce. 


CAPITOLUL 42 


În clipa în care deschise ușa casei, Teri Mcintyre își dădu 
seama că era în neregulă ceva. Se opri atât de brusc în prag, 
încât Tom, venind din spate, se ciocni de ea. 

— Ce..., începu el, însă Teri îl reduse la tăcere cu un gest. 

— Ceva nu e în regulă, șopti ea. A fost cineva aici. 

Tom trecu pe lângă ea și intră în living. Aprinse luminile, dar 
totul părea în regulă. 

— Cred că ești supărată din pricina lui Ryan. 

Teri clătină din cap, fără să se miște din prag, convinsă că 
orice s-ar fi întâmplat nu avea absolut nimic de-a face cu 
întoarcerea lui Ryan la școală în loc să vină acasă. 

Era vorba de altceva. Ceva din interiorul casei era altfel. Ca și 
cum s-ar fi schimbat aerul, mirosul sau doar senzaţia acelui loc. 
Asta era - senzația era diferită. În vreme ce Tom trecu din living 
în zona de luat masa și apoi în bucătărie, ea păși în casă, dar nu 
se putu decide să închidă ușa în urma ei. 

— O, Doamne, strigă Tom din bucătărie. Ar fi mai bine să 
chemăm poliţia. 

Teri simţi brusc că îi îngheaţă sângele în vene. 

— Ce e? Ce ai descoperit? 

— Cineva a dat o spargere. 

Teri porni spre bucătărie și pe drum luă telefonul fără fir. 
Formă imediat numărul de urgenţă 911. 

— Dacă individul e încă aici? șopti ea, îndreptându-și privirea 
spre etaj. 

Înainte ca ea să-l poată opri, Tom înșfacă bâta de baseball pe 
care Teri o ţinea în dulapul din hol după moartea lui Bill și urcă 
scara. 

— Dacă sunt mai mulţi? zise Teri în urma lui, după care își 
îndreptă atenţia asupra operatoarei de la serviciul de urgente. 

Uitase brusc adresa propriei case. Și nu doar numărul - nu-și 
amintea nici măcar strada. 

— E-n regulă, o liniști operatoarea. Informaţia a apărut deja 
pe ecranul meu înainte ca eu să răspund. Voi trimite imediat 
două mașini acolo. 


— Ei bine, oricine ar fi fost a dispărut, rosti Tom, coborând 
scara. Se pare că ţi-au luat bijuteriile și poate și alte lucruri. 

Teri își simţi mâinile tremurând în vreme ce transmitea 
informaţiile operatoarei. Închise telefonul. Brusc, genunchii îi 
cedară și se sprijini de tejgheaua din bucătărie. 

— Cred că trebuie să mă așez, zise ea, simțind un val de 
greață în stomac. 

Tom o ajută să se așeze pe unul dintre scaune. Teri se uită la 
spărtura din ușa de la bucătărie. Privirea i se mută apoi spre 
sticla spartă de pe podea. În minte avea un singur gând: S/avă 
Domnului că Ryan nu era aici singur când s-a întâmplat. 

— Cred că ţi-ar prinde bine o băutură, zise Tom. 

Își mută, în sfârșit, privirea de la gaura din geamul ușii și de la 
bucăţile de sticlă de pe podea. Clătină din cap. 

— Nu, zise ea, simțind că valul de greață se estompează și 
frica face loc furiei. Cel puţin nu acum - nu până nu ajunge 
poliția. 

— Poate ar fi mai bine să mergem sus ca să vedem ce 
lipsește, sugeră Tom. Ar fi bine să le spunem polițiștilor ce a 
dispărut. Sau măcar ce îţi poţi da seama pe loc. 

Ce lipsește... ce a dispărut... 

Cuvintele îi răsunară în minte. Cineva pătrunsese în casa ei și 
furase lucrurile ei. Doar gândul la asta era îndeajuns ca să 
elimine ultimele urme de panică. 

— Ai dreptate, zise ea, ridicându-se în picioare. Nu că ar fi 
ceva care să merite furat. Dar mai bine să aruncăm o privire. 

Evaluă repede din priviri bucătăria, care părea complet 
neatinsă, cu excepţia geamului spart, apoi dădu încet ocol 
livingului. 

Nimic nu părea deranjat. Absolut nimic. 

Tom mută vătraiul de unde stătea, sprijinit de peretele de 
cărămidă, în suportul lui. 

Teri împături cuvertura de pe canapea și o puse pe braţul 
acesteia. Casa părea curată. 

Cu Tom urmând-o îndeaproape, Teri urcă încet scara spre 
etaj. Tom aprinsese luminile din toate încăperile și deschisese 
ușile tuturor dulapurilor. 

Sau intrusul făcuse asta. 

Când ajunseră pe coridor, se uită întrebătoare la Tom. 

— Au intrat în toate camerele? 


— Nu pare, răspunse Tom. Din câte mi-am dat seama, doar în 
camera ta. 

În clipa în care intră în dormitorul principal, Teri observă trei 
lucruri: fotografia lui Ryan spartă pe podea, lenjeria ei atârnând 
scoasă din sertar și capacul deschis al cutiei de bijuterii. Se 
aplecă să ia fotografia de jos, însă Tom își lăsă mâna pe braţul 
ei. 

— Poliţiștii trebuie să vadă scena faptelor exact așa cum e, îi 
zise el, cu vocea îngroșată. 

Cum au îndrăznit să intre în casa mea? Cum au îndrăznit să se 
atingă de lucrurile mele? Cum au îndrăznit... 

Privi dezastrul cu o furie neputincioasă, știind că n-avea să 
mai poată purta vreodată hainele atinse de hoți, indiferent de 
câte ori le-ar fi spălat. lar cutia de bijuterii nu avusese în ea 
decât niște tinichele! Singurul lucru de valoare deținut de ea era 
inelul de logodnă, care se afla acum pe mâna ei dreaptă. Teri 
continua să-l poarte. 

Restul era lipsit de valoare! 

Și poza cu Ryan... cu geamul spart și cadrul rupt. 

— Ce mai poate fi dincolo de ceea ce putem vedea? insistă 
Tom, distrăgându-i atenţia de la fotografia ruinată. Privește în 
jur. 

Ezitând - temându-se de ceea ce ar putea descoperi la fiecare 
pas -, Teri străbătu restul camerelor de la etaj: camera lui Ryan, 
biroul, băile. 

Nimic altceva nu părea deranjat. 

Se întoarse în camera ei și se uită în cutia de bijuterii. 

— Se pare că erau în căutare de bijuterii sau bani, rosti ea în 
cele din urmă. Insă erau doar niște tinichele. Chestii de duzină. 
Buzele i se curbară într-un zâmbet amar. Și cu siguranță nu am 
destui bani ca să-i ţin ascunși în sertarul cu lenjerie. 

— Totuși, ar trebui să încerci să le dai polițiștilor o listă cu tot 
ce lipsește, zise Tom, cu o voce marcată de indignare. Nu 
contează valoarea lucrurilor - erau ale tale! 

Teri chicoti amar. 

— Uită-te la asta, zise ea, arătându-i lui Tom. Au luat 
lănţișorul cu turcoaz - care nu era altceva decât un turcoaz 
prins în rășină, dar au lăsat cerceii! Cel puţin ăștia sunt 
adevăraţi! Nu are sens. 


— Probabil niște drogaţi, zise Tom. Ăștia pun mâna pe tot ce 
pare lesne de vândut. 

Teri se așeză pe pat și își luă capul în palme. 

— Mai întâi Ryan se supără pe mine, iar acum chestia asta. 

Oftă, apoi simţi patul afundându-se când Tom se așeză lângă 
ea. 

— Nu-i cea mai bună seară, rosti el. 

Fiind obosită, Teri își lăsă capul pe umărul lui, iar el își puse 
braţul în jurul ei. 

— De ce eu? întrebă ea cu o voce spartă. Ce puteau căuta la 
mine? 

— Bani gheaţă. Și tot ce le trebuie este să vadă o casă pustie 
- nu contează care. Putea fi oricine. Nu e o poveste personală. 
Mă bucur că nu erai singură acasă când s-a întâmplat. 

Teri își înălţă privirea spre el, cu chipul străbătut de tot felul 
de emoții. 

Tom o strânse mai aproape de el. 

— Nu va mai trebui să fii singură acasă vreodată. Nu dacă 
sunt eu aici. 

Un oftat o înecă pe Teri. 

— Ryan, reuși ea să îngaime. 

— Ryan nu e aici, draga mea. Ai nevoie de cineva să fie aici 
cu tine. Să te protejeze. Tom o sărută pe tâmplă. lar eu am 
nevoie de tine. 

Teri inspiră cu greutate. 

— Șșșt, o liniști el. Totul are să fie bine. 

Teri își dori din toată inima să-l poată crede. 


CAPITOLUL 43 


Părintele Sebastian se uită mut la părintele Laughlin, care 
părea să fi îmbătrânit cu cel puţin zece ani în cele câteva ore de 
când nu-l mai văzuse. Bătrânul preot stătea acum prăbușit și 
gârbovit pe canapeaua din camera de zi a lui Sebastian, cu faţa 
cenușie și cu mâinile tremurând în încercarea de a ţine paharul 
cu whisky pe care i-l oferise acesta. Părintele Sebastian îndrăzni 
să vorbească abia după ce omul din faţa lui luă o gură de 
băutură. 

— N-ai făcut așa ceva, icni el. Te rog să-mi spui că n-ai 
încercat ritualul pe cont propriu. 

— Mi-aș dori să spun asta, rosti Laughlin, golind paharul, pe 
care îl lăsă jos, după care se aplecă în faţă pentru a-și sprijini 
capul de mână. 

Inspiră adânc o dată și încă o dată, iar când își ridică privirea, 
Sebastian văzu rușinea în ochii lui și regretele întipărite profund 
în fiecare rid. Însă nici rușinea, nici regretele nu puteau schimba 
faptul că încercase să exorcizeze diavolul din Jeffrey Holmes. 

— La ce te-ai gândit? șopti Sebastian. 

Laughlin clătină neajutorat din cap, părând să se facă și mai 
MIC. 

— Imi pare atât de rău. 

Sebastian inspiră profund, apoi își lăsă cu blândeţe o mână pe 
umărul celuilalt. 

— Inţelegi că răul pe care l-ai făcut ar putea fi ireversibil? 

Laughlin îl privi nesigur. 

— Dar el era deja un suflet pierdut, nu? 

— Sufletele nu sunt niciodată complet pierdute, replică 
Sebastian. Nu câtă vreme există viață, credinţă și speranţă. 

Laughlin își lăsă din nou capul pe mâini. 

— Trebuie să vedem cât de rea e situaţia, zise Sebastian. 

Laughlin își înălță din nou capul. 

— Doar nu vrei să te întorci acolo? 

Sebastian își desfăcu braţele. 

— Ce alternativă avem? Trebuie să facem tot ce putem pentru 
băiat. 


— Nu pot. Îţi spun, a fost cea mai oribilă... 

— Știu, îl întrerupse Sebastian. Am văzut diavolul și înainte. 
Dar dacă există o șansă de mântuire și nu o folosim, ne va lua 
pe amândoi. 

(J 

Lanterna pe care Ryan o împrumutase de la Clay avea nevoie 
de baterii noi. Arunca un fascicul gălbui slab care lumina 
pietrele inegale din podea și suficient din ziduri astfel încât Ryan 
să-și poată menţine sub control senzaţia de panică. 
Imbărbătându-se singur împotriva senzaţiei de groază care 
aproape îl copleșise cu câteva seri înainte, când el și Melody 
coborâseră acolo, Ryan încercă să-și amintească exact drumul 
pe care îl urmaseră ca să ajungă la ușa din spate a infirmeriei. 

Găsise relativ ușor scara din sala de mese și își amintise clar 
că o luaseră la dreapta când ajunseseră la picioarele ei. Însă 
după aceea fusese mai puţin sigur pe el, iar acum, văzând 
tunelurile care păreau să o ia în toate direcţiile, iar el nu mai 
avea idee unde se afla, îi venea tot mai greu să ignore ghemul 
de frică din stomac și răceala care părea să urce direct din 
podea prin pantofii și picioarele lui. 

Poate că ar fi trebuit să renunţe și să încerce să găsească 
drumul înapoi. 

Dar cum? 

Nici măcar nu ţinea minte de câte ori cotise, darămite în ce 
direcţie o luase fiecare cotitură. lar dacă greșea... 

Fasciculul luminos al lanternei deveni și mai slab, iar simpla 
idee de a rămâne în beznă îl determină pe Ryan să scoată un 
geamăt care ricoșă de ziduri. Apoi, chiar în clipa în care era pe 
punctul de a se întoarce și de a o lua la fugă în sens invers, o 
văzu. În capătul îndepărtat al fasciculului de lumină se vedea 
conturul unei uși. 

O ușă care părea cunoscută. 

O clipă mai târziu, când trecu pragul ușii și începu să urce 
treptele, Ryan se simţi brusc ușurat. 

Se opri la nivelul parterului, unde ascultă cu atenţie să audă 
orice fel de sunet, apoi urcă la nivelul etajului superior. 

Acolo era ușa către infirmerie, așa cum îi arătase Melody. Cu 
mare prudenţă și în tăcere apucă mânerul de alamă și îl răsuci. 

Mânerul se roti, dar ușa nu se deschise. 

Era încuiată. 


Îndreptă fasciculul de lumină către gaura cheii - una de modă 
veche, care avea nevoie de o cheie universală. Aplecându-se, 
stinse lanterna și se uită prin gaura cheii. Abia dacă se vedea un 
licăr de lumină. 

Și totuși, se vedea lumină venind pe sub crăpătura largă de 
sub ușă. 

Probabil cheia era în broască! 

Se gândi ce să facă, apoi își aminti ceva ce văzuse cu multă 
vreme în urmă într-un film. 

Scoase un stilou din buzunarul de la cămașă, apoi își descheie 
cămașa și o băgă cu atenţie pe sub ușă, împingând-o suficient 
de mult prin crăpătură ca măcar zece centimetri de material 
textil să acopere podeaua din cealaltă parte a ușii. 

Deșurubă stiloul și extrase cartușul de cerneală pe care îl 
împinse cu atenţie prin gaura cheii. 

Cartușul se opinti în ceva după ce pătrunsese prin gaură abia 
dacă un centimetru. 

Împinse mai tare. 

Nimic. 

Încercă să-și imagineze cheia în minte. Dacă nu era aliniată 
perfect, n-avea cum s-o scoată din locaș. 

Verifică încet cu peniţa stiloului, încercând până când simţi 
peniţa alunecând pe lângă marginea cheii. Apoi corectă ușor 
poziția și simţi vibrația cheii care se mișcă brusc. 

Repetă procedura, însă de această dată, deși ușor slăbită, 
cheia nu se mișcă. Reușise! Probabil cheia era acum aliniată cu 
gaura din cealaltă parte. Scoase stiloul, îl întoarse invers și-l 
băgă înapoi, împingând cu blândețe până când dădu de vârful 
cheii. 

Apăsă ușor. 

Nimic. 

Apăsă ceva mai tare. 

Cheia se mișcă. 

Încă o încercare, după care auzi un sunet slab când cheia 
căzu pe podea, iar cartușul cu cerneală alunecă în întregime 
prin gaură. După ce trase stiloul afară, constată că putea vedea 
lumină prin gaura cheii. 

Cu mare atenţie, trase înapoi cămașa pe sub ușă cu cheie cu 
tot. 


Ryan își puse cămașa și își încheie nasturii, asamblă la loc 
stiloul și îl puse înapoi în buzunar, după care introduse cheia în 
gaură și o răsuci în broască. 

Mecanismul se roti, iar zgomotul slab scos răsună ca un tunet 
în liniștea de acolo. 

Ryan ascultă cu atenţie câteva clipe. 

Nimic. 

Răsuci clanța și deschise ușa. Se trezi într-un soi de magazie, 
luminată de lumina care venea printr-un geam interior. Ryan se 
strecură înăuntru și închise fără zgomot ușa către scara din 
spatele lui. 

Auzi murmurul unei voci de femeie în încăperea alăturată și 
zgomot de pantofi târșâiți pe gresie. 

Rămase perfect nemișcat, cu inima bătându-i cu putere, 
încercând să respire fără zgomot. 

O lumină se stinse dincolo, lăsând în locul ei doar o lumină de 
noapte  albăstruie. Ryan auzi o ușă deschizându-se și 
închizându-se undeva la distanţă. 

Când nu mai auzi nimic altceva timp de un minut, Ryan ieși 
din debara și o găsi pe Melody, îmbrăcată cu o cămașă lungă de 
spital, zăcând într-unul dintre cele douăsprezece paturi ale 
salonului infirmeriei. Deși călugăriţa care avea grijă de infirmerie 
noaptea nu se vedea nicăieri, Ryan era convins că aceasta avea 
să se întoarcă în scurt timp. 

— Melody, șopti el, zgâlțâind-o ușor de umăr. Melody, 
trezește-te. 

Fata deschise ochii, se uită la el aproape ca și cum nu l-ar fi 
recunoscut, se încruntă ușor, apoi închise ochii la loc, ca și cum 
l-ar fi văzut, dar nu era interesată de prezenţa lui suficient cât 
să rămână trează. 

Ryan o zgâlţâăi din nou, convins că în orice clipă călugăriţa se 
putea întoarce. 

— Melody, spune-mi ce ţi-au făcut. 

Ochii fetei se deschiseră din nou, iar de această dată privirea 
ei se concentră asupra lui Ryan. 

Ochii i se schimbaseră. Păreau mai întunecaţi decât își 
amintea el și căpătaseră o expresie furioasă. Pupilele ei erau 
dilatate, iar albul ochilor, injectat de sânge. 

— Pleacă, șopti ea. 

— Nu, se opuse el. Vreau să te ajut. 


— Pleacă, repetă ea, închizând ochii. N-am nevoie de ajutor. 

Ryan auzi o ușă deschizându-se undeva în partea din față a 
salonului. 

Călugăriţa revenise. 

Atinse obrazul lui Melody, apoi se aplecă să o sărute rapid, 
după care se furișă înapoi în debara, apoi pe scară, abia 
amintindu-și să pună cheia la locul ei înainte de a închide ușa. 

Abia când ajunse înapoi în subsol își aminti brusc cât de rece 
păruse obrazul lui Melody când îl sărutase. 

La fel de rece precum pietrele de sub picioarele lui. 

e 

— Preasfântă Marie, Maica Domnului, icni părintele Laughlin, 
aproape imperceptibil, când văzu masa de carne scăldată în 
sânge care cu puţină vreme în urmă fusese Jeffrey Holmes. 

— Mă temeam de asta, zise părintele Sebastian, punându-și 
mâna pe umărul preotului mai bătrân. Am mai văzut 
întâmplându-se așa ceva. 

Laughlin își făcu cruce, apoi duse la buze crucifixul care îi 
atârna de centură și îl sărută. 

— E vina mea, șopti el. Păcatul meu. Părinte Sebastian, vrei 
să îmi asculți spovedania? 

— La momentul potrivit, răspunse Sebastian, plimbând 
fasciculul lanternei prin interiorul celulei. Va trebui să-l car de 
aici. 

Laughlin făcu ochii mari de groază. 

— Să-l cari? repetă el. Unde să-l cari? 

— Undeva unde nu va fi găsit, cel puţin până la vizita papei. 
Privirea lui îl ţintui pe Laughlin. Asta presupunând că Sanctitatea 
Sa va veni, adăugă el. Ceea ce sigur nu se va întâmpla dacă 
povestea de aici răsuflă. Văzând că Laughlin continuă să ezite, 
vorbi din nou, de această dată folosindu-i numele de botez. 
Ernest, nu putem schimba cele petrecute. Insă acum nu trebuie 
să ne gândim doar la bietul Jeffrey. Trebuie să ne gândim și la 
școală, și la copiii aflaţi în grija noastră. Indiferent cum ne 
simţim noi, nu putem risca soarta școlii și a copiilor, iar dacă se 
află ce s-a petrecut aici, nu numai că Sanctitatea Sa nu va mai 
veni, dar cu siguranță că St. Isaac va fi închisă. Trebuie să 
facem ceea ce e necesar pentru binele general și să avem 
încredere că Dumnezeu ne va ierta orice păcate am putea 
comite. 


Laughlin încuviinţă tăcut, încă incapabil de a-și lua privirea de 
pe chipul răvășit al copilului. Într-un târziu, reuși să-și 
regăsească nu doar vocea, ci și curajul. 

— Știu un loc unde îl putem pune, zise el. Mă întorc mai târziu 
ca să şterg urmele de sânge. Asta va face parte din penitenţa 
mea. 

Cu lacrimile umplându-i ochii, se uită cum părintele Sebastian 
ridică leșul de jos și îl pune pe umăr. 

e 

Ryan rămase o vreme la picioarele scărilor întunecate înainte 
de a se avânta înapoi prin tunelurile de sub școală. Ura ideea de 
a o abandona pe Melody la infirmerie, dar ce putea face? 

Să-i sune pe părinţii ei? Ryan habar n-avea unde erau. 

La poliție? Ca să le spună ce anume? Că lui Melody nu-i era 
rău? De ce l-ar fi crezut pe el? Singurul lucru care s-ar fi 
întâmplat ar fi fost acela că ar fi dat de belea pentru că-și 
vârâse nasul unde nu trebuia. 

Pentru că intrase prin efractie în infirmerie. 

Mai bine se întorcea în camera lui și poate să vorbească cu 
Clay. 

Rugându-se ca lumina lanternei să ţină până când ajungea la 
scara ce ducea în sala de mese, Ryan ieși de la adăpostul ușii și 
pătrunse în subsolul infirmeriei. 

Nu apucă să facă decât câțiva pași când auzi ceva. 

Cineva venea spre el. 

Fără să se gândească, se răsuci pe călcâie și trecu de ușa prin 
care tocmai ieșise, lipindu-se de zidul aceleiași firide unde el și 
Melody se ascunseseră cu câteva nopţi în urmă. 


Când pașii se apropiară, recunoscu o voce - părintele 
Sebastian - și avu impresia că aude o altă persoană respirând 
greu. 


Câteva secunde mai târziu văzu fasciculul unei lanterne 
luminând podeaua din faţa lui. 

Ryan se ghemui și se lipi mai tare de zid, ţinându-și 
răsuflarea. 

O siluetă trecu repede pe lângă firidă, urmată fiind imediat de 
alta. 

Cea de-a doua siluetă căra ceva pe umăr. 

Ceva ce semăna cu un cadavru. 

Ce se petrecea în locul acela? 


Ryan se strecură înapoi în tunel abia după ce siluetele se 
îndepărtară. Ar fi vrut să alerge în direcţie opusă, înspre sala de 
mese. 

În schimb însă, se luă după cele două siluete, cu inima 
bătându-i cu putere. 

La fiecare câţiva metri, cei doi se opreau ca să-și tragă 
răsuflarea. 

Ryan se ţinu cât putu de bine după ei fără a le pierde urma, 
însă pe măsură ce siluetele se afundau mai tare în labirint, 
străbătând tuneluri înguste și două serii de trepte vechi din 
piatră, Ryan se văzu nevoit să se apropie ca să nu riște să-i 
piardă complet din vedere. 

Să-i piardă din vedere și să se rătăcească definitiv. 

În fine, cele două siluete se opriră. 

Ryan îl văzu pe părintele Sebastian scoțând la iveală o cheie, 
apoi deschizând o ușă atât de veche, încât balamalele ruginite 
scârțâiră cumplit a protest. 

În lumina pâlpâitoare a lanternei, Ryan văzu că părintele căra 
un leș. 

Un băiat cam de vârsta lui, gol pușcă și acoperit de ceva ce 
părea sânge. 

Ryan își simţi pulsul luând-o razna. 

În încăpere se aprinse o lumină, iar cei doi bărbaţi îi trecură 
pragul. 

Ryan se apropie să vadă ce se afla acolo. 

Părintele Laughlin se sprijini de zid, răsuflând cu greutate, cu 
chipul scăldat în sudoare. 

În centrul încăperii se vedea ceva ce semăna cu un sicriu din 
piatră. Marginile erau sculptate în formă de ghirlande, iar într-un 
capăt se găsea un crucifix. Capacul se odihnea sprijinit de zid. 

Părintele Sebastian depuse trupul în sarcofag. 

Fu nevoie de ambii bărbaţi pentru ridicarea capacului din 
piatră și așezarea lui în locașul potrivit. 

— Bine, spuse părintele Sebastian. Să mergem. 

— Of, Jeffrey, rosti părintele Laughlin, așezându-și o mână pe 
mormântul de piatră. Îmi pare atât de rău. 

Jeffrey! Numele răsună în mintea lui Ryan în vreme ce se 
furișă înapoi în întuneric, căutând un loc - oricare - să se 
ascundă până când cei doi preoţi aveau să treacă de el. Să fie 


cadavrul lui Jeffrey Holmes? Ryan se lipi de cadrul unei uși mici, 
ţinându-și respiraţia până la trecerea celor doi. 

Insă atunci când ieși de acolo se împiedică într-o dală din 
podeaua inegală și atinse cu pantoful o piatră ce sări și se izbi 
de perete. 

Părintele Sebastian se răsuci pe călcâie. 

Fasciculul lanternei îl lovi pe Ryan direct în faţă. 


CAPITOLUL 44 


Papa se apropie de ecranul computerului. Nu dorea să rateze 
nici cea mai mică mișcare a fetei blonde. Deși vederea lui era 
aproape la fel de ascuţită ca atunci când sosise la Vatican, cu 
patruzeci de ani în urmă, și-ar fi dorit să existe o modalitate de a 
vedea clipul video pe un ecran mai mare. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile suveranului pontif, cardinalul 
Morisco își înălță capul înspre ecranul mare de plasmă care 
atârna pe perete între două portrete din secolul al XVI-lea 
înfățișând doi dintre predecesorii actualului papă. 

— Poate că dacă reușesc să leg computerul de monitorul 
acela mare...? propuse el cu voce joasă. 

Sanctitatea Sa încuviinţă, apoi aşteptă nerăbdător realizarea 
conexiunii și reluarea clipului video. 

Care se încheie prea repede. 

— Rulează-l din nou, ceru el. 

Morisco apăsă câteva taste pe tastatura laptopului, iar clipul 
începu să se deruleze pentru a patra oară, și pentru a doua oară 
pe ecranul mare. 

Papa îl urmări fascinat. Preotul mai tânăr - cel care cunoștea 
ritualurile antice - părea să știe exact ce face. 

Și mai părea să știe exact ce gen de dovadă avea nevoie 
papa să vadă ca să se considere satisfăcut că preotul tânăr 
controla pe deplin demonul din fată. Papa urmări cum preotul îl 
manevra pe demon ca un păpușar expert care mânuiește o 
marionetă, poruncindu-i să se ivească și alungându-l după 
dorinţă, făcându-l să apară și să dispară ca o unduire de val pe o 
plajă. 

Numai că diavolul nu se juca pe o plajă - se găsea în sufletul 
unei fete și fiecare dintre torturile generate de demon se 
vedeau pe fața ei, trăsăturile transformându-se de la frumuseţe 
inocentă la rânjetul diavolului însuși, pentru a reveni apoi la 
calm și frumuseţe când preotul îl alunga. 

Toate acestea se petreceau de mai multe ori, într-un ritm 
aproape hipnotic. 

— Sunet! șopti papa. Vreau sunet! 


— Îmi pare rău, Sanctitate, zise Morisco când clipul se încheie 
din nou. Nu avem sunet. 

— Rulează-l din nou. 

De această dată, papa se uită la chipurile celor care realizau 
ritualul: călugărița bătrână, preotul în vârstă și preotul tânăr, cu 
părul negru, care conducea ritualul. 

Erau aceleași trei persoane pe care le văzuse în precedentul 
clip video - cel cu fata cu păr închis la culoare - și era convins că 
expresiile de pe fețele lor erau autentice. 

Anticipare autentică la începutul ritualului. 

Groază autentică atunci când diavolul își arăta chipul. 

Anxietate autentică atunci când preotul tânăr se bătea ca să 
controleze diavolul. 

Și, mai important decât toate, ușurare autentică atunci când 
diavolul era îmblânzit. 

Nu erau niște actori. Papa însuși studiase dosarele celor trei 
slujbași ai Bisericii, iar devotamentul lor de o viaţă faţă de 
Hristos nu putea fi pus la îndoială. 

Dincolo de asta, era chipul diavolului însuși. Papa îl mai 
văzuse, de prea multe ori, și îl recunoștea instantaneu. Nu avea 
cum să greșească apreciind viclenia lui și nici cum să 
interpreteze eronat prezenţa lui când diavolul nu era acolo. 

Da, tânărul preot știa ce face: era capabil să invoce însuși 
diavolul să iasă din sufletul unui nevinovat. 

— Trebuie să văd chestia asta cu ochii mei, rosti, în cele din 
urmă, papa, întorcându-se spre Morisco. Vom merge la Boston. 


CAPITOLUL 45 


O ploaie slabă începuse să cadă peste zona Bostonului, însă 
Matt McCain abia o observa. Se lăsase pe portiera din dreapta a 
mașinii de patrulă, în vreme ce partenerul lui conducea cu 
atenție vehiculul prin traficul aglomerat de seară. 

— Ți s-a părut ceva ciudat la spargerea aia? întrebă el în cele 
din urmă, după ce partenerul lui, Steve Morgan, ieși de pe 
drumul expres și frână rapid când ajunseră din urmă un șir lung 
și șerpuitor de lumini roșii de faruri. 

— Cum ar fi? replică Morgan, pornind ștergătoarele de 
parbriz. 

McCain se mișcă pe locul lui, ridicându-se. 

— Păi, deranjul nu a părut prea mare. De obicei, o astfel de 
spargere e dată de un drogat care caută ceva de vândut. lar în 
casa aia erau peste tot lucruri pe care le-ar fi luat un drogat, 
începând cu computerul care se odihnea chiar pe masa din 
sufragerie. Cum se face că spărgătorul nu l-a luat? 

Morgan nu răspunse. Era partenerul lui McCain de suficientă 
vreme ca să recunoască o întrebare retorică. Evident, McCain își 
răspunse la propria întrebare într-o secundă. 

— Cred că tipul căuta ceva anume. 

Morgan ridică din umeri. 

— Poate că da. Dar ce anume? Doamna Mcintyre credea că 
nu lipsește nimic, cu excepţia câtorva bijuterii, și a mai zis că nu 
valora cine știe ce ceea ce a fost furat. 

— Exact, replică McCain. Și nimeni nu se apucă să fure 
tinichele, cu excepția cazului că vrea ca totul să pară o 
spargere. În zilele noastre, cei mai mulţi drogaţi își dau imediat 
seama ce e de valoare. Luă dosarul cu raportul, îl deschise și își 
aprinse lanterna de buzunar. Am o senzaţie bizară în legătură cu 
povestea asta. E ceva neobișnuit aici. 

— Dacă vrei ceva neobișnuit, ce zici de traficul ăsta? mormăi 
Morgan. Cum se face că oamenii nu stau niciodată acasă? 

— Ah, la naiba, gemu McCain. O să-ţi placă chestia asta. 

— Ce anume? 

— Formularul nu e semnat. 


Morgan se uită la ceasul de bord. 9:47. Schimbul lor se 
încheia la zece. 

— lisuse. 

— Trebuie să ne întoarcem. 

— Aproape că am ajuns la secţie, protestă Morgan. 

— Și nu putem merge cu un formular nesemnat, oftă McCain. 
Întoarce. 

— Maria nu va fi fericită, zise Morgan. l-am spus că voi ajunge 
acasă la timp ca să le urez noapte bună copiilor. 

— Bun, ce-ar fi să te las atunci pe tine la secţie și eu să mă 
întorc singur? A fost vina mea. 

Steve Morgan se gândi la propunere preţ de o secundă. Dacă 
McCain rămânea singur și apărea un apel, fie trebuia să 
răspundă la el de unul singur, fie secția avea să ducă lipsă deo 
mașină de intervenţie. 

— Las-o baltă, zise el, pornind luminile de avertizare și 
întorcând mașina. 

Copiii trebuiau să-l mai aștepte încă o oră. 


CAPITOLUL 46 


— Ryan? întrebă părintele Sebastian, cu o voce ușor 
nedumerită, însă continuând să ţină lanterna pironită în ochii 
băiatului și împiedicându-l pe acesta să vadă chipul preotului și 
să citească expresia de pe faţa lui. 

Ryan fusese prins - nu mai avea cum să nege acest fapt însă 
habar n-avea dacă părintele Sebastian știa că el îi urmărise și îi 
văzuse așezând trupul lui Jeffrey Holmes în sarcofagul din piatră. 
Poate că dacă făcea pe prostul... 

— Ce cauţi aici? întrebă părintele Laughlin, oferindu-i lui Ryan 
o ocazie de a inventa ceva. 

— Nici măcar nu știu unde sunt, răspunse el, cu o voce nu din 
cale afară de plângăreaţă ca să nu dea de bănuit. Clay 
Matthews - colegul meu de cameră - mi-a spus că există o 
scurtătură către sala de gimnastică, dar m-am rătăcit. Încercă 
să-și acopere ochii din calea fasciculului luminos. Începusem să 
intru în panică, până acum un minut, când am văzut lumina 
dumneavoastră. Nici nu mai credeam că voi ieși de aici. 

— Ei bine, nu ești deloc aproape de sala de gimnastică, zise 
părintele Sebastian, continuând să ţină lanterna nemișcată. De 
câtă vreme ești aici, jos? 

Ryan ridică din umeri, însă mintea îi lucra cu febrilitate. 

— Nu știu. Parcă de ore întregi, dar cred că așa ceva nu se 
poate. Ce oră e acum? Am plecat din camera mea cam pe la opt 
și jumătate. 

— lar acum e aproape nouă, îi spuse părintele Sebastian. Deci 
n-au trecut ore. 

Pe chipul lui Ryan începu să se prelingă un firișor de sudoare, 
însă el nu-și dădea seama dacă preoții îl observaseră. 

— Să știi că folosirea tunelurilor pe post de scurtătură este 
împotriva regulamentului, zise părintele Sebastian. 

Ryan clătină din cap. 

— Nu mi-a spus nimeni așa ceva și toată lumea le folosește 
drept scurtături. 


— lar lumea se rătăcește prea des pe aici, replică părintele 
Sebastian. Asta e și motivul pentru care e împotriva 
regulamentului. 

— Îmi pare rău, zise Ryan, căutând să sune cât mai 
convingător. Chiar nu știam, însă cu siguranţă după seara asta 
n-am să mai fac așa ceva. 

Aproape că îi putea simţi pe cei doi preoţi cântărind nu doar 
vorbele, ci și tonul vocii lui, precum și expresia din ochii lui. 

— Bine, oftă în cele din urmă părintele Sebastian, coborând 
fasciculul luminos. Ryan oftă de ușurare. Vino cu noi. 

Pe cât de sfios se putea preface - și ţinându-și capul plecat -, 
Ryan îi urmă îndeaproape pe cei doi preoți care străbăteau rapid 
labirintul de tuneluri, urcând și coborând diverse șiruri de trepte 
ce fuseseră instalate acolo unde nivelurile subsolului erau 
inegale. Fasciculul lanternei lumina doar podeaua din fața 
tălpilor lor, însă părintele Laughlin părea să știe exact unde se 
aflau și ce face. 

Ryan începu să repete în minte ce avea să facă odată ajuns la 
nivelul solului. 

În primul rând, avea să găsească cea mai apropiată ușă spre 
stradă și să fugă cât mai departe de St. Isaac. 

Apoi avea să o sune pe maică-sa. 

Apoi avea să sune la poliţie. 

După aceea, însoţit de maică-sa și de poliţie, avea să se 
întoarcă și să le arate tuturor unde depuseseră cei doi preoți 
trupul lui Jeffrey Holmes. 

Și avea să o scoată pe Melody din infirmerie și să o ducă la un 
spital adevărat. 

Numai că nu știa cum să arate polițiștilor unde se afla Jeffrey 
Holmes. Încercase să ţină socoteala tuturor cotiturilor făcute și 
câte trepte urcaseră și coborâseră, dar uitase deja o parte din 
toate astea. 

— Se află aici ceva ce ar trebui să vezi, zise părintele 
Sebastian, întrerupând cu vocea lui gândurile lui Ryan. Preotul 
introduse o cheie în broasca unei uși vechi din lemn, montată 
adânc în zidul tunelului. Hai să arunci o privire. 

Preotul împinse ușa, care se deschise larg, scârţâind din 
balamalele ruginite. 

Ryan simţi că i se încrețește pielea doar auzind acel sunet. 

— Eu... eu trebuie să ajung înapoi în dormitor, îngăimă el. 


— Doar o privire rapidă, insistă părintele Sebastian. Dat fiind 
cu cine ești, mă îndoiesc că fratele Francis se va lua prea tare 
de tine dacă întârzii un pic. lar asta face parte din istoria școlii. 
De fapt, e una dintre cele mai interesante părți ale ei. 

Ryan începu din nou să gândească febril. Dacă insista să se 
întoarcă în dormitor, ei aveau să-și dea seama că el văzuse 
ceva. Mai bine să pretindă că nu era îngrijorat de nimic, chiar 
dacă își simţea părul de pe ceafă ridicat și era copleșit de nevoia 
de a se răsuci pe călcâie și de a o lua la fugă. Insă n-avea de 
ales, trebuia să-și păstreze aerul de nevinovăție. 

Cu cât se uita mai repede la ceea ce dorea părintele 
Sebastian să-i arate, cu atât pleca mai repede de acolo. 
Imbărbătându-se în faţa valului de panică ce creștea rapid în el, 
Ryan păși în faţa părintelui Laughlin și se zgâi în interiorul 
camerei întunecate. 

— Intră, zise părintele Sebastian. Aprinde o lumânare. 

Îndreptă lanterna asupra unei cutii cu lumânări aflate într-o 
nișă la câţiva pași depărtare și asupra recipientului cu nisip de 
lângă ea. 

Ryan făcu doi pași înăuntru. 

Lumina se stinse. 

Ușa se trânti în urma lui. 

Ryan se răsuci pe călcâie și se aruncă asupra ușii grele din 
lemn, însă auzi zgomotul de neconfundat al unui ivăr greu care 
se trântește afară și își dădu seama că teatrul lui eșuase. 

Cei doi știau exact ce văzuse el. 

Panica îl copleși ca un val imens și Ryan se întoarse cu 
spatele la ușă, lipindu-se de ea în vreme ce inspira profund 
pentru a-și domoli senzaţia de panică. După câteva clipe, 
mintea i se limpezi suficient ca să-și aducă aminte de lumânări. 
Cu siguranţă existau și chibrituri, așa că nu trebuia să stea în 
beznă. 

Pipăi ușa din spatele lui, încercând să-și amintească exact 
unde se găsea nișa cu lumânări. In stânga, nu foarte departe. 
Ținând mâinile în faţă, merse orbește și încet înainte prin 
întuneric. Însă după ce făcu vreo șase pași, nu găsi nimic și 
atunci ezită. Să se întoarcă la ușă și să o ia de la capăt? Dar 
dacă nu mai reușea să găsească ușa? Nici nu știa cât era 
camera de mare - putea merge ore întregi orbește prin 
întuneric! 


În sufletul lui reveni panica și un geamăt de groază i se ridică 
în gât. Mai bine să continue să meargă înainte, cel puţin până 
dădea de un alt zid. 

Făcu un alt pas, apoi altul și vârfurile degetelor atinseră brusc 
un zid de piatră. O clipă mai târziu, descoperi mai întâi nișa, 
apoi cutia cu lumânări subţiri de ceară. Își plimbă cu atenţie 
degetele în jurul cutiei cu lumânări până când găsi o cutie cu 
chibrituri de lemn și un amnar. 

Aprinse un chibrit și îl ţinu deasupra lumânării, pe care o 
înfipse apoi în nisip. Aprinse încă o lumânare și apoi alta, până 
când recipientul cu nisip se aprinse în întregime, iar lumina 
pâlpâitoare începu să-i alunge senzaţia de groază din suflet. 

Măcar vedea acum unde îl închiseseră preoții. 

O capelă. 

O capelă mică, dominată de un crucifix hidos, care părea 
suspendat în aer deasupra unui mic altar. Intr-o parte se vedea 
un confesional vechi și sculptat. Pereţii și podeaua erau din 
piatră cenușie și rece. 

Ryan luă o lumânare și se plimbă în jurul altarului, unde 
descoperi o ușă mică, una care ar fi trebuit să ducă spre naos. 

Ușa era la fel de bine zăvorâtă ca aceea a capelei. 

Nu exista nicio ieșire, decât dacă dădea foc ușii capelei. 

Însă nici așa ceva nu avea probabil să funcţioneze; putea să 
moară inhalând fumul degajat în acea cameră mică înainte ca 
ușa să fie suficient de compromisă ca el să încerce să o dărâme. 

Nu avea scăpare, așa că trebuia să aștepte întoarcerea lor. 

Dar oare aveau să se întoarcă după el? Dacă îl abandonau 
acolo? Cât i-ar fi luat ca să moară? 

Și dacă rămânea fără lumânări? 

Resimţind din nou groaza de întuneric, stinse toate lumânările 
cu excepția a două dintre ele - pe una o păstră înfiptă în nisip, 
pe cealaltă o strânse bine în mână. 

Se așeză pe lespezile reci de piatră, cu spatele la ușa mare 
din lemn. 

Aveau să se întoarcă. 

Trebuiau să se întoarcă. 

Rămase acolo în tăcere, uitându-se la un Hristos monstruos 
care se holba spre el fără să îl vadă. 

După aceea începu să se gândească la taică-său. 

Tatăl lui i-ar fi spus ce să facă. 


Teri întinse un prosop peste masa de toaletă, apoi răsturnă 
cutia de bijuterii ca să scoată conţinutul celui mai de jos 
compartiment, pe care ea îl folosea mereu ca un soi de rezervă 
pentru orice, de la opritori pentru cercei - sau cercei rămași 
orfani la care nu renunţase în ideea că le va găsi perechea - la 
mărunţiș, petlițele militare ale lui Bill și alte câteva obiecte mici 
pe care nici măcar nu le mai putea identifica. 

— Nu voi mai putea folosi cutia asta vreodată, zise ea, cuo 
voce tremurândă. Și am iubit-o încă din ziua când mi-a dăruit-o 
Bill. Clătină tristă din cap și se uită la Tom. lar acum o urăsc. Nu 
e păcat? Cineva pe care nu-l cunosc - și probabil nu-l voi 
cunoaște vreodată - mi-a distrus bucuria asta. 

Se uită prin încăpere, însă privirea ei trecea dincolo de cei 
patru pereţi care o înconjurau. 

Pereţi care o trădaseră; pereţi care nu reușiseră să o 
protejeze. 

— Crezi că mă voi mai simţi vreodată în siguranţă aici? 

— lubito. 

Tom veni prin spatele ei și își puse mâinile pe umerii ei. 

— Și va trebui să arunc și tot ce e în sertarul ăla. 

Teri arătă din cap înspre sertarul garderobei care era încă 
deschis, cu lenjeria ei continuând să atârne pe afară, așa cum 
rămăsese de când venise acasă. 

Așa cum fusese și la venirea polițiștilor, care întocmiseră 
raportul și plecaseră, fără ca să se schimbe ceva. 

— Nu voi mai purta niciodată ceva de acolo. Niciodată. Nici 
măcar nu vreau să ating acele lucruri. 

începea să simtă cu adevărat teama că nu va mai fi niciodată 
în siguranţă. Brusc, toate ferestrele casei se transformaseră în 
uși și fiecare pat devenise o ascunzătoare. 

Fiecare dulap putea fi un refugiu pentru un hoț. 

Un hoț, sau mai rău de atât. 

Casa ei, căminul pe care ea îl împărţise atâţia ani cu soțul și 
fiul ei, locul unde se simţise mereu atât de în siguranţă, 
devenise inconfortabilă. Sanctuarul ei fusese pângărit - sufletul 
ei fusese violat - și ea știa că nu avea să se mai simtă vreodată 
în siguranţă. 

Nici măcar în brațele lui Tom. 


— O să-mi fie mereu frică, șopti ea, întorcându-se și 
îngropându-și fața în umărul lui Tom. Mereu. 

Tom o strânse tare câteva clipe, apoi inspiră adânc și Teri îl 
simţi încordându-se ca și cum tocmai ar fi luat o decizie. 

— Fie vii la mine în noaptea asta, anunţă el, fie mă duc acasă, 
îmi împachetez câteva lucruri și mă mut aici din noaptea asta. 
Nu contează ce spune sau ce crede Ryan - nu vreau să stai 
singură aici. 

Teri se trase ușor înapoi, amintindu-și durerea întipărită pe 
chipul fiului ei atunci când ea îi spusese că Tom se va muta la 
ea. 

— Nu știu, zise ea. Nu știu dacă îi pot face așa ceva lui Ryan. 

Tom îi ridică bărbia și o privi drept în ochi. 

— Știu eu. 

— Poţi sta la noapte, zise Teri, cu o privire care implora 
înţelegere. Dar după cum a reacţionat Ryan, nu pot face asta. A 
suferit deja enorm și, pur și simplu, nu mai pot continua să-l 
rănesc. 

Tom se uită lung la ea. 

— Glumești! Preferi să stai singură în casa asta, chiar dacă s-a 
dat o spargere aici? 

— Nu vreau asta, șopti Teri. Dar Ryan e fiul meu. Al meu și al 
lui Bill. El deja și-a pierdut tatăl și se teme că mă va pierde și pe 
mine. Te rog... nu poţi să înţelegi? 

— O să încerc, răspunse el, trăgând-o mai aproape. Dar încă 
nu sunt convins că a fost doar o spargere întâmplătoare. Tipii 
căutau ceva anume. O mângâie cu blândețe pe păr. Probabil că 
ai aici ceva dorit de ei. 

— Nu am nimic, ţi-am spus, șopti ea, lipită de pieptul lui. Nici 
bani, nici droguri, nimic de valoare. Tu știi cum trăiesc eu, Tom. 
Nu e nimic aici! 

— Trebuie să fie ceva, insistă el, strângând-o și mai tare. 
Poate ceva vechi - ceva care n-ar valora nimic dacă ar fi nou. 
Știi tu, ca o chestie dintr-aia pe care oamenii o dau jos din pod 
în show-ul Antiques Roadshow, când ei nici nu știu ce dețin. 
Poate ţi-au lăsat ceva părinţii tăi? Sau Bill? 

Auzind numele soțului ei, Teri își aminti de crucea de argint 
pe care Bill o adusese din Kuwait. 

— Bill a adus ceva din..., începu ea, dar se opri imediat ce 
simţi cum braţele și corpul lui se încordează din nou. 


— Ce? întrebă Tom, cu o voce încordată, aproape strangulată, 
din care dispăruse orice urmă de blândețe. 

Teri încremeni în braţele lui. Mintea îi lucra febril. Ce se 
petrecea? Ce se schimbase? Ea nu încercase decât să se 
gândească la ceva de valoare. lar acum el părea furios pe ea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Încercă să se dea puţin în 
spate, însă el își întări strânsoarea. Dă-mi drumul! 

— Spune-mi unde e, îi porunci Tom, cu o voce de gheaţă. E o 
cruce, nu? O cruce de argint pe care soțul tău a adus-o acasă 
din Kuwait. 

Teri îl împinse cu braţele cât de tare putu, reușind să se 
elibereze și dându-se în spate. 

— Nu-ţi aparține, zise Tom, cu ochii dintr-odată plini de 
mânie. Ne aparţine nouă. Este a noastră. Teri se holbă mută la 
el, cu obrajii palizi. Trebuie să iei crucea aia și să mi-o dai mie. 
Trebuie să o iei chiar acum. 

Teri continuă să se holbeze încremenită la el. Cine era omul 
ăla? Cine era acea persoană, căreia ea îi făcuse loc în viața ei, în 
care se încrezuse atât de mult încât o invitase să se mute cu 
ea? Cine era bărbatul acela, care cu doar câteva clipe mai 
înainte se arătase atât de protector și de iubitor? 

Acum devenise un străin - nu mai rămăsese nici urmă din 
bărbatul de care ea se îndrăgostise. 

— Tu ai făcut asta, icni ea, adevărul străpungându-i sufletul 
ca lama unui cuţit. Tu le-ai spus... 

Vocea i se stinse și Teri începu să se dea cu spatele înapoi 
spre ușă. Ce era atât de important la crucea aia? De ce avea 
nevoie de ea acest individ? Și cum de știa el că aceia care 
dăduseră spargerea nu descoperiseră ascunzișul din pod? Brusc 
- chiar dacă habar n-avea de ce -, ea își dădu seama că orice s- 
ar fi întâmplat n-avea să-l ajute și n-avea să-i dezvăluie nimic. 

— Nu știu la ce te referi, rosti ea. Bill nu a adus decât... 

— Să nu mă minţi, zise Tom Kelly, cu o voce brusc 
amenințătoare. Știu ce a adus acasă și mai știu că e încă aici. 
Vătraiul n-a fost mutat. Asta era semnul nostru - dacă ar fi găsit 
crucea, vătraiul ar fi fost lăsat pe podeaua sufrageriei. 

— Nu știu la ce te referi, insistă Teri, apropiindu-se de ușă. 

— Ba știi, șopti Kelly, cu o privire întunecată și amenințătoare. 
Știi și o să-mi spui. Avem toată noaptea la dispoziţie. Fii 


convinsă de asta, Teri. O să-mi spui tot ce vreau să aflu cu mult 
înainte ca soarele să răsară afară. 

Teri se răsuci pe călcâie și fugi de acolo. 

Tom se repezi după ea și o prinse de spatele rochiei. Ea se 
smulse, simțind materialul cum se rupe, și fugi sus, pe scări. 

El se întinse din nou după ea, însă Teri se feri. Kelly se repezi 
din nou, însă alunecă brusc pe o carpetă care se mișcă pe 
podeaua din lemn. Se clătină, căzu în genunchi, însă reuși să 
prindă una din gleznele lui Teri. 

Teri căzu și ea, însă izbi cu piciorul liber, lovindu-l pe Kelly în 
față, în piept, în braţe - lovindu-l oriunde putea. Panica îi dădea 
o forță de care ea nu se crezuse capabilă. 

— Spune-mi, naiba să te ia! tună el, ţinându-i strâns piciorul. 

Teri se prinse de balustrada scării cu ambele mâini și își 
smulse glezna din strânsoarea lui, după care se ridică în picioare 
și începu să coboare în goană scara. 

El sări peste balustradă și ateriză pe Teri. Se rostogoliră 
împreună până la baza scării. 

Teri se lovi tare cu capul de ultima treaptă, însă reuși cumva 
să mai găsească un ultim strop de energie și porni împleticindu- 
se prin living către ușa de la intrare. 

Tom Kelly o prinse cu braţul de gât, într-o priză din care ea nu 
putea să scape. 

— Nu trebuie să facem așa ceva, șopti el cu dinţii încleștați. 
Spune-mi doar unde e crucea. 

Brusc, ea se răsuci cu putere, suficient ca să-l izbească tare 
cu genunchiul între picioare. Kelly își slăbi ușor strânsoarea. 
Pentru o clipă, crezu că avea să scape. Insă privirea lui se umplu 
de furie și scoase un urlet lugubru. Mâinile lui mari o prinseră pe 
Teri de umeri și o împinseră către podea. 

Ea încercă să atenueze căderea, dar era prea târziu. 

Teri se izbi cu capul de polița de marmură a căminului. 

În faţa ochilor ei izbucni o explozie de lumini colorate. 

Apoi nu mai văzu nimic. 

e 

Tom rămase nemișcat câteva secunde bune ca să-și recapete 
răsuflarea, așteptând ca durerea din vintre să i se estompeze. 
Se uită furios la corpul nemișcat al lui Teri, rugându-se scurt la 
Allah ca ea să trăiască suficient de mult ca să apuce să-i spună 
ce avea el nevoie să afle. Și avea să-i spună; când avea să se 


trezească va fi complet legată. Dacă era nevoie, avea să-și 
petreacă tot restul nopţii ca să obţină informaţia de la ea. 

În vreme ce durerea începea să dispară, Kelly se duse la Teri, 
îngenunche și se asigură că respiră încă. 

Respira. 

Totul avea să fie bine. 

Însă atunci când se ridică pentru a găsi ceva cu care să o 
lege, camera fu inundată de lumini pâlpâitoare. 

O mașină opri în fața casei. 

Kelly se duse ia fereastră și trase colţul draperiei pentru a 
privi afară. 

O mașină de poliţie. 

Așadar, nu avea la dispoziţie restul nopții. 

Se strecură în bucătărie și ieși tăcut afară pe ușa din spate. 

Cea cu geamul spart. 


CAPITOLUL 47 


Ryan își înălță capul. 

Un sunet! 

Vag, dar cert, venind de undeva din bezna din spatele 
altarului. 

Lumânarea pe care o ţinea în mână stând în confesional și 
cea înfiptă în nisip arseseră pe jumătate, însă Ryan nu avea 
sentimentul că se scursese atât de mult timp încât ceara să se fi 
consumat. 

Un alt sunet. 

De această dată era sunetul de neconfundat produs de o 
cheie într-o broască masivă. 

Apoi scârţâitul unor balamale ruginite, ricoșând de zidurile de 
piatră ale capelei, urmat de un zgomot ca de ceva frecat. 

Deși nu vedea nimic dincolo de cercul mic de lumină format 
de cele două lumânări, era sigur că sunetele din urmă 
proveneau de la ușa naosului care se rotea pe balamale și de la 
frecatul tăbliei ușii pe podeaua din piatră. 

O clipă mai târziu se aprinseră luminile. 

Ryan își acoperi ochii cu mâna ca să se protejeze de 
strălucirea bruscă. 

— In confesional, Ryan? îl auzi el pe părintele Sebastian 
întrebând, cu o voce care suna ciudat. Sigur știi că trebuie să-ţi 
mărturisești păcatele unui preot, nu unei cabine pustii. 

Ryan se ridică și ieși din confesional. 

— Eu... pur și simplu nu am vrut să stau pe jos, îngăimă el, 
luându-și în fine palma de la ochi ca să-l privească pe părintele 
Sebastian direct în față. 

Insă expresia de pe chipul preotului era practic de necitit. 

— Mă bucur că ești aici, Ryan, zise părintele Sebastian. De 
fapt, chiar dacă tu poate nu te-ai rugat, eu te socotesc un 
răspuns la rugăciunile mele. 

Ryan simţi cum îl cuprinde un fior rece care n-avea nimic de-a 
face cu piatra capelei, iar mintea începu să-i lucreze cu 
febrilitate. Auzise ușa naosului deschizându-se, dar oare auzise 
și cum preotul o încuie la loc? Sau măcar o închide? 


Nu! Era încă deschisă. Dacă îl putea da pe preot la o parte, 
să-l destabilizeze o secundă... 

Și după aia? Încotro dădea acea ușă? 

Alte tuneluri? Cum avea să găsească drumul afară din clădire? 

— Un răspuns la rugăciunile dumneavoastră? repetă Ryan, 
trăgând de timp. Ce înseamnă asta? 

Buzele părintelui Sebastian se curbară într-un zâmbet, însă în 
ochii lui se observa o răceală cum Ryan nu mai văzuse până 
atunci. 

— Aveam nevoie de ajutor, și Dumnezeu mi te-a trimis pe 
tine. Ești fiinţa pe care aș fi ales-o și eu. Nu e minunat să fii ales 
de Dumnezeu? 

Ryan își plimbă rapid privirea prin întreaga capelă, căutând o 
cale de evadare, însă nu descoperi nimic cu excepţia ușii 
naosului din spatele altarului. lar silueta înaltă a părintelui 
stătea fix între Ryan și acea ușă. 

— Eu... eu nu cred că Dumnezeu m-a ales pentru ceva, rosti 
Ryan. 

— A, ba da, insistă preotul, apropiindu-se. 

Ryan se dădu în spate cât putu de mult, până când se lipi de 
ușa zăvorâtă a capelei. 

— Papa vine să ne facă o vizită, anunţă Sebastian, venind și 
mai aproape. Se așteaptă să vadă un miracol, iar noi doi, 
împreună, o să-i arătăm unul. 

Privirea lui Ryan se furișă din nou de jur-împrejurul încăperii și 
se opri asupra chipului contorsionat al lui Hristos suspendat 
deasupra altarului. 

— Nu știu ce vreţi să spuneţi, rosti el, căutând din răsputeri să 
nu-și trădeze tremuratul din voce. Nu știu nimic despre miracole 
sau... 

— Nu trebuie să știi ceva, replică părintele Sebastian cu o 
voce înceată. Știu eu destule pentru amândoi. Știu totul despre 
demonul care sălășluiește în tine, Ryan. Știu totul despre el și 
știu cum să-l aduc la lumină. 

— Nu am demo..., începu Ryan, însă preotul i-o reteză scurt. 

— Există un demon în sufletul fiecărui catolic, Ryan. Însă eu 
știu cum să-l controlez. Și mai știu cum să-l exorcizez. 
Sanctitatea Sa va urmări totul, Ryan. Mă va vedea cum scot 
diavolul din sufletul tău. 


Preotul se apropie și mai mult, iar Ryan simţi un iz acru 
venind dinspre el. Din instinct, se lipi și mai tare de ușa capelei, 
însă când aceasta nu se clinti își plecă brusc capul, se răsuci 
spre dreapta și ţâșni spre ușa naosului din spatele altarului, 
convins că afară era mai în siguranţă decât în acea capelă. 

Insă preotul anticipase mișcarea și îl prinse pe băiat de braţ 
cu o forță mai mare decât se așteptase Ryan, dezechilibrându-l. 
O clipă mai târziu, părintele Sebastian puse cu mâna liberă un 
soi de cârpă udă peste nasul și gura lui Ryan. Băiatul se luptă să 
nu inspire vaporii acri care emanau din cârpă, însă fără folos. 

Puterea păru să înceapă să-i slăbească, în vreme ce a 
preotului părea să crească. Timp de câteva secunde, inima lui 
Ryan începu să bată cu putere în piept. În ciuda propriei voințe, 
instinctul de a respira depăși raţiunea și plămânii i se dilatară, 
absorbind cu putere acei vapori oribili. 

Simţi ca și cum cineva ar fi scos un dop din interiorul lui și 
ultimele rămășițe de energie i se scurgeau din trup prin 
membre. 

Simţi cum se prăbușește la pieptul preotului, apoi cum cade în 
genunchi pe piatra rece. 

— E-n regulă, Ryan, îl auzi spunând pe părintele Sebastian. 
Când te vei trezi, vei fi altă fiinţă. 

Ryan se uită la chipul zâmbitor și blând al preotului - marcat 
de cei doi ochi cu privire rece după care bezna îl învălui din 
toate părțile. 

Neavând cum să evadeze, Ryan se predă complet acelei 
bezne. 


CAPITOLUL 48 


Steve Morgan parcă mașina de patrulă și stinse farurile. 

— Hai să ne grăbim, bine? Vezi dacă poţi să reziști tentaţiei 
de a pune alte întrebări. 

— Doar iau semnătura, replică Matt McCain, deschizând 
portiera și ieșind în ploaie. 

Morgan își potrivi cascheta, apoi cobori și el. Cei doi ofițeri 
străbătură aleea până la ușa de la intrare. Casa avea încă toate 
luminile aprinse; nimic nu părea să se fi schimbat de la plecarea 
lor, cu mai puţin de o oră în urmă. Cu toate acestea, în vreme ce 
urcau treptele verandei, McCain simţi un junghi în stomac, ceea 
ce era un semn infailibil că, în ciuda aparențelor, ceva se 
schimbase. 

Morgan apăsă butonul soneriei și cei doi auziră sunetul 
înăuntru. 

Așteptară, dar nu sesizară nici pași și nici vreun „Vin acum!” 
din interior. 

Doar liniște. 

O liniște goală. 

Morgan apăsă din nou butonul. 

— Poate că s-a dus să-și petreacă noaptea la prietenul ei. 

Morgan clătină din cap. 

— Mașina tipului e încă afară, pe alee. Deschise ușa 
exterioară și ciocăni tare în ușa din lemn. Doamnă Mcintyre? 
strigă el. 

Matt McCain cobori de pe verandă în grădina de flori și se uită 
prin fereastra laterală. Deși erau trase, jaluzelele erau compuse 
din fâșii, astfel încât putea vedea bine în living. Probabil că era 
unul dintre motivele spargerii - oricine ar fi privit casa mai multe 
minute în șir și-ar fi dat seama că nu e nimeni înăuntru. 

— Nu pare să fie nimeni înăuntru, zise el, deși junghiul din 
stomac părea să se intensifice și să-i contrazică vorbele. 

Cineva era în mod cert în casă. Doar că acel cineva nu 
răspundea la sonerie. 


— Rahat, mormăi Morgan. Acum va trebui să ne întoarcem 
mâine-dimineaţă ca să obținem semnătura înainte de a preda 
raportul. 

Ciocăni din nou în ușă, mai tare. 

McCain se apropie mai mult de geam, ferindu-și ochii de 
lumina de pe verandă, apoi se mută, ca să privească prin 
cealaltă parte a geamului. 

Văzu ceva. 

Picioare. 

Două picioare de femeie, încă încălțate cu pantofi cu toc. 
Cineva zăcea întins pe podea în faţa căminului. 

Cu faţa în jos. 

— lisuse, șopti el, desfăcând clapa de siguranță a tecii 
pistolului și scoțând arma la iveală. E acolo, Steve. Și pare 
rănită. Cere întăriri și o ambulanţă. 

Morgan apucă staţia de pe umăr și începu să vorbească 
repede în ea, scoțându-și și el arma din teacă. 

— Stai aici, zise McCain. Mă duc prin spate. 

Mișcându-se în liniște, dădu colţul casei, cu lanterna aprinsă, 
atent la orice mișcare. 

La câteva case distanţă, lătratul furios al unui câine sparse 
brusc liniștea nopţii, iar McCain își dădu imediat seama ce 
provocase acel lătrat: prietenul lui Teri Mcintyre se făcuse 
nevăzut, dar nu în propria mașină - urma un drum invizibil prin 
curțile din spate ale caselor până când ajungea în parcul aflat la 
câteva sute de metri depărtare. lar lângă parc se găsea o staţie 
de metrou. De acolo se putea duce oriunde. 

Fără să-și mai facă griji în privinţa liniștii, McCain alergă de-a 
lungul peretelui și apoi prin grădina din spate, traversă terasa și 
- după o ultimă privire aruncată împrejur - intră prin ușa de la 
bucătărie, care nu era doar neîncuiată, ci larg deschisă. 

Câteva secunde mai târziu îi deschise ușa de la intrare lui 
Steve Morgan, după care se ghemui lângă Teri Mcintyre, 
căutându-i pulsul la gât. 

Deși capul femeii sângera, iar ea zăcea inconștientă, Teri 
Mcintyre încă trăia. 

— Cercetează casa, îi ceru McCain lui Morgan, chiar dacă era 
convins că atacatorul dispăruse deja în noapte. 


Cu arma în mână, Steve Morgan urcă la etaj, în vreme ce 
McCain rămase ghemuit lângă femeie, vorbind încet cu ea și 
spunându-i că totul avea să fie bine. 

Insă în vreme ce rostea acele cuvinte, McCain își dădea 
seama că situaţia nu era deloc așa. Instinctul îi spunea că acolo 
se petrecuse mult mai mult decât o simplă spargere. 


CAPITOLUL 49 


Farrooq Al-Harbi tăie cu blândeţe aţa, după care studie 
săculețul roșu pe care îl crease. Perfect. 

Măsura douăzeci de centimetri lungime pe opt centimetri 
lăţime. Avea să-l umple începând de sus, după care să-l închidă 
prin coasere. 

Trebuia să confecţioneze alţi cinci săculeți la fel. 

Tăie materialul de culoare roșie în bucăţi identice, pe care le 
cusu în formă de săculeţi, apoi își îndreptă atenţia asupra celor 
trei sutane roșii care atârnau în cuier. 

Din fericire, tivul sutanelor slujitorilor altarului erau 
generoase. Sutanele erau ieftine și nu foarte bine finisate, ceea 
ce era în avantajul lui. Avea loc din belșug de cusut, dar 
săculeţii încărcaţi ar fi putut să iasă puţin în evidență în părţile 
laterale. Din fericire, veșmântul din bumbac alb pe care fiecare 
dintre copii avea să-l poarte peste sutană avea să acopere orice 
protuberanţe. 

Oricum, nimeni nu se uita la slujitorii de la altar, chiar și 
îmbrăcaţi cu veșmintele lor oficiale de slujbă. 

Nu, toate privirile aveau să fie fixate asupra unei singure 
persoane. 

Papa. 

Lucrând cu dexteritate, Al-Harbi prinse cei șase săculeţi de 
buzunarele laterale ale celor trei sutane, apoi duse prima sutană 
de la masa de lucru la mașina de cusut. Deși în seara aia eșuase 
să îndeplinească o sarcină, n-avea să mai repete isprava. 

Simţi spiritul maică-sii alături de el, încurajându-i degetele 
febrile să lucreze cu spor la mașina de cusut. Tatăl lui se 
încrunta când copilul se uita la mama lui cum lucrează la mașina 
de cusut de acasă, însă continua să studieze cu atenție, fiind 
mai interesat de mașinărie decât de ceea ce făcea ea cu 
aceasta. Deși hainele confecţionate de ea se potriveau perfect, 
el le prefera mereu pe cele pe care i le aducea tatăl lui de la 
magazin. 


Însă cine - chiar și Farrooq Al-Harbi însuși - ar fi putut bănui 
cât de utile aveau să se dovedească acele ore în care o 
urmărise pe maică-sa cum lucrează? 

După ce prinse bine cei șase săculeți de buzunarele sutanelor, 
deschise unicul dulap din apartament și scoase de acolo 
jumătatea de kilogram de explozibil C-4 pe care i-o dăduse 
fratele lui cu o zi înainte. Ținu explozibilul cu reverență în mâini, 
apoi îl ridică în sus, ca pe o ofrandă adusă lui Allah. 

— Pentru slava Domnului, șopti el. Ş 

Reveni la mașina de cusut și desfăcu explozibilul. II însemnă 
în trei părţi, apoi în șase. Cu mare precauţie și folosindu-se de 
mișcări atent exersate dinainte, începu să decupeze bucăţi din 
amestecul cenușiu, pe care le rulă în biluţe nu mai mari de trei 
centimetri în diametru, lăsându-le în primul buzunar. După ceo 
șesime din bucata de explozibil dispăru în buzunar, Farroog 
începu să apese cu blândețe peste săculeţ ca să unească 
biluțele într-o singură masă. 

Veni la rând o capsă percutoare, împreună cu bateriile de 
care era legată și mecanismul de armare, toate acestea fiind 
alcătuite într-un sistem de cineva cu mai multe cunoștințe în 
domeniu decât poseda el. 

Nu trebuia decât să urmeze instrucţiunile care îi fuseseră 
date. 

În scurt timp, nu-i mai rămase decât să introducă firele de 
contact prin veșminte până la manşete, unde avea să coasă 
butonul declanșator, ușor de accesat de către băieţii de altar. 

După ce aranjă toate cele trei sutane, fiecare dintre ele cu 
două seturi de explozibil, le înveli cu atenţie în hârtie de ambalaj 
și le împachetă în cutiile lor originale, apoi scoase un imens 
oftat de ușurare. 

Avea să fie o slujbă plină de dramatism. 

O slujbă cum orașul Boston nu mai văzuse până atunci. 

O slujbă pe care aveau să o vizioneze catolicii din întreaga 
lume, care aveau să vadă cum arată mânia lui Allah. 

Pentru el și pentru fratele lui, soarta papei avea să însemne 
ceva mult mai personal. Toate relele comise de Biserică 
împotriva familiei lui aveau să fie răzbunate. El și fratele lui 
aveau să fie în fine împăcaţi. 

Farrooq stinse lumina de deasupra mașinii de cusut și își roti 
capul ca să mai alunge din înțepeneala cefei. Muncise întreaga 


noapte, dar proiectul era aproape finalizat. Mai trebuia să livreze 
veșmintele și să arate cum funcţionează. După asta, totul avea 
să rămână la voia lui Allah. 

Deschise frigiderul și miji privirea pentru a o feri de strălucirea 
becului dinăuntru după lumina slabă din apartament. Rafturile 
erau goale, în afara unei cutii cu sticle de apă îmbuteliată. 
Scoase o sticlă, răsuci capacul și o goli dintr-o singură 
înghiţitură. 

Farroog se întinse pe podea ca să-și relaxeze mușchii 
încordaţi. Prin crăpăturile jaluzelelor pătrundea lumina zorilor. 
Avea să se odihnească - doar câteva clipe - înainte de 
rugăciunea de dimineaţă. Închise ochii, satisfăcut că făcuse o 
treabă bună în acea noapte. 

Îndeplinise lucrarea lui Allah. 

Restul cădea acum pe umerii fratelui său, care avea să ducă 
misiunea la îndeplinire. 


CAPITOLUL 50 


Ryan privea drept în fălcile căscate ale iadului. 

Era înconjurat de cioburi ascuţite de lame multicolore 
otrăvitoare, care se apropiau mereu. Dacă ar fi fost în stare să 
facă un salt uriaș, ar fi putut sări peste ele către adăpost, însă 
ele se apropiau cu fiecare respiraţie. Nu putea face nimic. De 
fapt, cioburile începeau acum să îi taie pantofii, însă el nu se 
putea feri de ele, căci erau peste tot. Nu putea fugi din calea lor. 
Peste câteva clipe, chestiile alea însetate de sânge aveau să-i 
taie picioarele până când el avea să cadă și să le lase să-l 
ciopârțească în bucăţi. 

Nu, stai așa, ăsta e un vis! 

Ca și cum ar fi privit în sus printr-un strat gros de apă către 
lumina de deasupra, Ryan văzu conștiința deasupra și începu să 
înoate către ea, dar nu în apă, ci într-o materie groasă, 
gelatinoasă, ce îi astupa nasul și gura. Abia își putea mișca 
braţele și picioarele. Pe măsură ce se apropia de lumină, îi era 
tot mai frig. Încercă să-și adune braţele în jurul pieptului, să se 
cuibărească într-o poziție comodă, însă nu-și putea mișca 
brațele sau picioarele. Acestea păreau prinse într-un soi de 
menghină. 

Auzi o voce joasă, liniștitoare, intonând ceva: 

lesi la suprafată. Inspiră! 

Înotă cu putere împotriva curentului care îl atrăgea în adânc. 
Gelatina emana niște vapori cu un miros înfiorător. 

Apoi ceva lovi cu putere din interiorul stomacului său, 
trăgându-l de buric, și Ryan simţi că i se despică burta. 

Se opri din ascensiunea lui disperată către conștiință și se uită 
în jos să vadă despre ce era vorba. 

Din burtă ieși o mână încovoiată, care își înfipse ghearele în 
carnea lui și începu să se extragă din interiorul lui. 

Nu! Nu! 

Ryan încercă să lovească monstrul cu niște mâini inutile, ce 
păreau să treacă chiar prin creatură. Lovi disperat cu mișcări 
lente, însă creatura era cu el, căci, evident, se afla în interiorul 
lui. 


Stop! Gândește! E doar un coșmar! 

Numai că nu era doar un coșmar. Creatura se afundă la loc în 
interiorul lui înainte de a-și arăta faţa. Ryan o simțea acum 
agitându-se prin corpul lui. După care creatura începu să-l 
acapareze. Ryan avea impresia că îl probează, ca și cum el nu 
era altceva decât un costum din cauciuc. 

Simţi creatura vârându-se în picioarele lui, apoi în jumătatea 
de sus a corpului. Ryan se simțea scos afară din propriul piept. 
Creatura îi stăpânea bătăile inimii. Apoi i se strecură în interiorul 
brațelor. 

Insă atunci când începu să urce în gât, Ryan simţi că se 
îneacă. 

După care se trezi legat fedeleș pe o lespede din piatră. 

Stomacul i se revoltă și Ryan vomă. 

Sora Mary David ţinea o cârpă la buzele lui ca să prindă fierea 
vărsată. 

Părintele Sebastian ridică o inimă însângerată în chip de 
ofrandă, după care o așeză pe pieptul gol al lui Ryan, care avu 
din nou impresia că o să vomite. Își simţea întreaga fiinţă 
cuprinsă de o senzaţie oribilă de amețeală și dezorientare. 
Rămase inert câteva clipe, înfrigurat și confuz. 

După care gura i se deschise și de pe buze ţâșni o voce -o 
voce nemaiauzită până atunci. În vreme ce bizara voce rostea 
cuvinte pe care el nu le înțelegea, Ryan simţi cum alunecă în 
abisul întunecat al inconștienței. Luptă împotriva senzaţiei și 
împotriva întunericului, însă atunci când deschise ochii se 
confruntă nu cu vreo realitate, ci cu o scenă dintr-un coșmar ce 
părea suspendat deasupra lui. Era un chip, însă un chip care 
tremura și se schimba cu fiecare gură de aer inspirată de Ryan. 
Acum arăta precum chipul diavolului încarnat, în clipa 
următoare semăna cu altceva. 

Era propriul lui chip, deformat și contorsionat într-o arătare 
îngrozitoare. 

Ryan încercă să nu se uite la acel chip, însă nu-și putea 
desprinde privirea de la el. 

— Pleacă de lângă mine! șopti el. 

Chestia suspendată deasupra lui râse doar, însă acel râset 
părea să țâșnească de undeva din adâncul propriei lui minți. 

Innebunea - chiar acolo, chiar în acel moment, și el știa asta, 
însă nu putea face nimic. 


— Nu! strigă Ryan. 

Însă în vreme ce încerca să alunge vedenia, simţi demonul 
cum devine parte din el. 

O parte de care el n-avea să mai scape niciodată. 

— Tată! strigă el, cuvântul ieșindu-i de pe buze ca un oftat. 

Însă de undeva de tare departe, o șoaptă slabă răsări din 
ecourile generate de pustietatea înconjurătoare. 

Era vocea tatălui său - era convins de asta. 

— Tată? Ryan se agăţă de propria conștiință, chiar dacă i se 
risipea. Tată? 

Auzi din nou șoapta tatălui său, însă nu-și dădea seama ce 
anume spune. 

Vedenia dispăru brusc, iar deasupra lui cineva rostea 
incantaţii în vreme ce altcineva îi ungea fruntea cu sânge. 

Pierduse. Chestia - orice ar fi fost - era în el acum. Încercă să 
se lupte, încercă să protesteze, încercă să strige, însă de pe 
buze nu îi ieși decât o respiraţie urât mirositoare. 

Apoi gura i se redeschise, căscându-se tot mai mult, până 
când își simţi fălcile arzând de durere și buzele amenințând să i 
se rupă. Un muget sinistru se ivi de undeva din adâncul fiinţei 
lui. 

Ryan rămase fără orice fel de vlagă. Își pierdu orice urmă de 
autocontrol și alunecă încet sub influența zdrobitoare a 
diavolului. 

Bătălia se încheiase și părintele Sebastian învinsese. 


CAPITOLUL 51 


Papa Inocenţiu al XIV-lea rămase rigid pe scaun o bucată de 
vreme după ce ecranul mare se întunecă, cu trăsăturile 
încremenite și privirea fixată asupra monitorului. 

— Sanctitate? rosti încet cardinalul Morisco, neștiind dacă să 
întrerupă reveria suveranului pontif, însă la fel de nesigur dacă 
nu cumva clericul în vârstă nu intrase într-o formă ciudată de 
șoc după ce urmărise imaginile. Vă simţiţi bine? 

— Da, oftă papa, lăsându-se în scaun. Scoase o batistă dintr- 
un buzunar ascuns în sutană și își șterse sudoarea de pe chip. 
Da, zise el din nou, cu o voce ceva mai tare. Mă simt bine. Lasă- 
mă o clipă să-mi revin, te rog. 

— Desigur. 

Morisco își făcu de lucru luând computerul de acolo, în vreme 
ce papa își aduna gândurile. 

Prima dată când urmărise ritualul - în primul clip video primit 
de la Boston -, mintea îi spusese că e o farsă. Cu siguranţă că 
acel clip fusese la fel de prost filmat și luminat ca toate miile de 
așa-zise miracole văzute de el de-a lungul anilor, și chiar dacă 
ceea ce văzuse era real, nu putea fi vorba de altceva decât de o 
înșelătorie. 

Însă, în ciuda celor rostite de mintea lui, credinţa și instinctul 
îi spuseseră altceva. 

li spuseseră să-și ţină mintea deschisă. 

Al doilea clip video fusese mult mai clar și el fusese sigur că 
fata supusă ritualului de părintele Sebastian Sloane nu-și putuse 
falsifica reacţiile. 

Ca atare, nu fusese o întâmplare. 

Insă chiar știa Sloane ce face? 

După cel de-al doilea clip video, papa devenise suficient de 
interesat ca să citească dosarul complet al lui Sloane, inclusiv 
copia arhivată a dizertaţiei lui de la Notre Dame. 

Se părea că atât papa, cât și Sloane deveniseră interesaţi de 
același vechi ritual catolic, deși omul care era acum papă 
începuse cu mulți ani înainte de Sebastian Sloane, cercetase 
subiectul zeci de ani mai mult și nu înregistrase niciun rezultat. 


Pe de altă parte, Sloane părea să fi dispus de un simţ al 
intuiţiei care îl condusese pe cărări pe care papa nu le abordase 
niciodată și nici nu se gândise la ele. Acel om realizase niște 
salturi logice aparent iraționale care, oricât ar fi părut de 
improbabile, se dovediseră, în cele din urmă, corecte. 

Oare se putea ca acel om să fi beneficiat de inspiraţie divină? 

Sau reușise cumva să descopere textul ritualului antic? 

Sau, și mai improbabil - dar și mai important -, nu cumva 
Sloane recrease anticul Ritual al Invocării? 

Ritual al Invocării care, din experienţa papei, nu se dovedise 
niciodată altceva decât un zvon. 

O colecţie de povești vechi, datând de secole, care fuseseră 
fără îndoială interpretate și îmbogăţite de fiecare povestitor în 
parte. 

Posibilitatea ca Sloane să fi regenerat sau recreat într-adevăr 
Ritualul Invocării dusese la nopţi de insomnie pentru papă, care 
începuse să speculeze implicaţiile unui astfel de eveniment. 

Dacă Sloane chiar reușise ceea ce papa era acum aproape 
sigur că făcuse, putea deveni cel mai important eveniment din 
istoria catolicismului după ce ritualul se pierduse cu sute de ani 
în urmă. 

Asta dacă ritualul existase vreodată. 

Motiv pentru care papa continua să aibă dubii, chiar și după 
vizionarea ultimului clip video. În definitiv, nu era vorba, pur și 
simplu, de faptul că nimeni nu reușise să găsească Ritualul 
Invocării - era vorba de ceva mult mai complex; învățații 
căutaseră timp de secole dovezi ale existenţei ritualului. Echipe 
întregi de cercetători răscoliseră ani întregi toate arhivele 
clericale din lume, la fel ca și bibliotecarii și colecţionarii laici. 

Totul în zadar. 

Așadar, cum se putea ca un preot din statul american Indiana 
să fi găsit răspunsul? 

Era mai mult decât improbabil. 

Cu toate acestea, după acest ultim clip video primit de la 
Boston, îndoielile papei aproape că se evaporaseră. Urmărise 
cum Sloane invocă diavolul existent în orice suflet de om și face 
mult mai mult decât să-l izgonească din băiat. 

Nu era vorba de un simplu exorcism, așa cum considera 
Morisco. Din acest punct de vedere, papa era destul de sigur că 


nici măcar ajutoarele lui Sloane nu credeau că asistă la ceva mai 
mult decât o ședință de exorcism. 

Însă papa știa mai bine. 

La fel și Sloane. Preotul nu se mulțumea cu alungarea 
diavolului. 

ÎI îmblânzea și îl controla. 

Îl modela conform propriei voințe. 

lar din clip se vedea limpede că Sloane știe exact ce face. 

— Sanctitate? 

Papa își ridică privirea și îl văzu pe Morisco așteptându-i 
nerăbdător cuvintele. 

Tremura din cauza indeciziei. Simţi brusc cum îl cuprinde o 
stare de certitudine. 

— Vom merge de îndată la Boston, pronunţă el, fără să 
acorde atenţie expresiei de groază de pe chipul lui Morisco. Va fi 
prima oprire din turneul nostru. O oprire scurtă. Nu vreau fast. O 
slujbă privată pentru copiii de la această școală St. Isaac, și 
nimic mai mult. 

Expresia de groază a lui Morisco se adânci, însă papa 
continuă să o ignore. 

— Asta e tot, Guillermo. Mă voi întâlni cu preotul care 
realizează acest ritual. Apoi ne vom continua turul așa cum a 
fost planificat. Deși e posibil să ne oprim din nou în Boston la 
întoarcere. 

— Dar Sanctitatea Voastră..., începu Morisco. 

— Mulţumesc, Guillermo, rosti papa, ridicându-se de pe 
scaun. Habar n-ai cât de importantă poate fi povestea asta 
pentru noi toţi. 

Lăsându-l pe cardinalul Morisco să se holbeze lung la spatele 
lui, papa se îndreptă încet spre ușa apartamentului său. 

Ca întotdeauna, ușa se deschise chiar înainte ca mâna lui să 
atingă clanţa. 


CAPITOLUL 52 


Lui Matt McCain nu-i plăcuseră niciodată spitalele. Nu-i 
plăcuseră nici când avea doar zece ani și frăţiorul lui mai mic 
murise într-unul dintre ele, și nu-i plăcea nici cel în care se afla 
acum. Simpla plimbare de-a lungul coridorului de un verde 
greţos, cu podeaua lui acoperită cu linoleum crăpat, îi dădea un 
sentiment de ceva lipicios, în ciuda dușului pe care îl făcuse cu 
mai puţin de o oră înainte. Însă sentimentele lui personale nu 
contau - treaba trebuia terminată. In dreptul oficiului 
asistentelor de la etajul trei își scoase insigna și zise: 

— Am venit să o vedem pe Teri Mcintyre. 

Asistenta se încruntă, apăsă câteva taste pe computer, apoi 
se uită îngrijorată la poliţist. 

— Mă tem că nu și-a revenit încă. Privirea ei se plimbă de la 
McCain la Steve Morgan, după care reveni la McCain. Dacă vă 
faceţi griji că ar putea încerca să plece, vă spun că nu e cazul. 
Dacă e să plece undeva, asta va fi către sala de operaţie, însă 
până acum o oră nu era suficient de stabilă pentru așa ceva. 

— Cine e doctorul ei? întrebă Steve Morgan. 

— Doctorul Conover. Neurochirurg. 

— E aici? 

— Îi pot transmite un mesaj. 

Morgan se uită la McCain, care ridică din umeri. 

— Cine apare acolo ca ruda cea mai apropiată? 

Asistenta se uită din nou pe ecranul computerului și apăsă 
tastele. 

— A fost internată acum trei ani pentru pneumonie. La acel 
moment, cea mai apropiată rudă era William Mcintyre, soţul ei. 

— El nu mai face parte din peisaj, zise Morgan. Altcineva? 

Asistenta păru ușor iritată, însă se întoarse la tastatură. 

— Am avut recent un pacient în vârstă de șaisprezece ani pe 
numele Ryan Mcintyre, a cărui mamă apare aici ca fiind Teri 
Mcintyre. 

— Se potrivește, zise McCain. În casă există un dormitor de 
băiat. 


_ — Și adresa e aceeași, zise asistenta, ridicându-și privirea. 
Insă asta e tot ce am. 

— E un început, oftă McCain, lăsând o carte de vizită pe biroul 
asistentei. Mulţumim. Și vă rugăm să ne anunţaţi când se 
trezește, bine? 

— Desigur. 

Femeia luă cartea de vizită și scrise ceva pe spatele ei. 

Apoi, în loc să o bage într-un sertar, o așeză pe monitor, chiar 
deasupra ecranului, ca nimeni care stătea la computer să nu o 
rateze. 

Știind că nu mai aveau ce face la spital - cel puţin în acele 
clipe -, McCain se îndepărtă de biroul asistentelor, către lift. 

— Așadar, avem un băiat pe nume Ryan Mcintyre, zise 
Morgan, chemând din nou liftul. Care, fără îndoială, e copilul 
victimei, dar care nu se afla acasă. Și îl avem pe William 
Mcintyre, care ar putea fi fostul soţ, și pe iubitul actual, Tom 
Kelly. Și l-am învinuit pe Kelly pentru atac, dar mai e un fost pe 
undeva pe acolo, pe care nu îl putem elimina nici pentru bătaie, 
nici pentru spargere. De fapt, le-ar fi putut comite pe 
amândouă. 

— O să caut în dosare, zise McCain când liftul sosi, în sfârșit, 
la etajul lor pentru a-i duce jos. N-ar trebui să descoperim greu 
povestea fostului și a băiatului. Însă în Boston există probabil un 
milion de Tom Kelly. 

— Sunt cel puţin vreo doisprezece în departamentul nostru, 
zise Morgan. lar dacă el a comis atacul, pun pariu că nu și-a 
folosit numele real. 

McCain încuviinţă. 

— Atunci hai să ne întoarcem la ea acasă și să vedem dacă 
putem afla unde sunt fostul soț și copilul. Pun pariu că vreun 
vecin știe ceva. 

leșiră pe ușa spitalului și McCain inspiră adânc aerul răcoros și 
sărat care suflase dinspre ocean întreaga noapte. Era exact 
genul de dimineaţă de primăvară care te făcea să te bucuri că 
ești viu. Insă în vreme ce plămânii lui McCain aspirau cu nesat 
aerul proaspăt, instinctul îi spunea să nu fie foarte liniștit. Era 
convins că situaţia avea să devină bizară. 

e 

Arhiepiscopul Rand se uită urât la telefonul de pe biroul lui, 

aproape la fel de iritat de clipitul luminilor precum era din 


pricina soneriei sâcâitoare care se pornea imediat ce se elibera 
o linie. 

Pe linia unu se afla un partener local al postului NBC, care 
cerea mai multe informaţii despre vizita bruscă - și complet 
neașteptată - a papei, care își reorganizase turneul ca să 
includă o vizită în Boston. 

Pe linia doi se afla Arthur Code, președintele Comitetului de 
Adoraţie Euharistică, și care se oferea - de fapt pretindea - ca 
întreaga lui organizaţie să fie pusă la treabă pentru vizita papei. 
Poate că Rand putea pune comitetul la treabă să organizeze 
voluntarii, care deja se numărau cu sutele, toţi presupunând că 
munca lor avea să fie recompensată cu o prezentare personală 
în faţa Sfântului Părinte. lar în acel moment, Rand nici măcar nu 
știa de ce anume avea să aibă nevoie. 

Pe linia trei aștepta doamna Boothe de la Clubul Femeilor 
Catolice din Boston, care dorea să afle cum puteau ea și restul 
grupului ei ajuta și, bineînţeles, dorea să-și asigure o audienţă 
particulară cu suveranul pontif. 

Rand tocmai încheiase discuţia de pe linia patru, cu un 
reporter de la Boston Herald, care spusese că va aștepta 
comunicatul de presă trimis prin fax, așa că acum evident că 
linia avea iarăși beculeţul aprins. 

În ușa biroului se auzi un ciocănit discret. 

Rand își dădu jos ochelarii și își frecă șaua nasului câteva 
clipe. Avea cu adevărat nevoie de o ședință de strategie, ca tot 
ce trebuia făcut să poată fi organizat logic și ordonat, însă știa 
că n-avea să beneficieze de șansa asta. 

Pur și simplu nu exista timpul necesar. 

— Da? rosti el cu voce tare, regretând imediat nota de 
nerăbdare ce i se strecurase în voce. 

Asistentul lui seminarist deschise ușa. 

— A venit primarul să vă vadă, anunţă el, aproape scuzându- 
se. 

Rand dădu din cap, deloc surprins că primarul venise la el la 
birou, unde nu putea fi pus să aștepte, așa cum s-ar fi putut 
întâmpla la telefon. 

— Poftește-l înăuntru, rosti el, oftând. Și roag-o pe doamna 
Boothe să-și aducă voluntarele aici mâine-dimineaţă, ca să ajute 
cu partea logistică. 

— Aici? 


Seminaristul ridică din sprâncene a mirare și făcu ochii mari, 
iar Rand își dădu imediat seama de greșeală: pur și simplu nu 
exista loc acolo, în spaţiul strâmt la care fusese redus biroul lui, 
pentru douăsprezece femei care să muncească. 

— Spune-i că prima ei sarcină va fi să găsească un loc unde 
ajutoarele ei să lucreze. Poate la centrul Paulist. 

Măcar așa o putea ţine pe Emerald Boothe la mare distanţă 
de el. 

Tânărul dădu din cap că a înţeles, după care deschise larg 
ușa. 

Rand se ridică de pe scaun ca să-l întâmpine pe primar. 
George Flowers era unul dintre puţinii bărbaţi suficient de înalţi 
ca Rand să îl privească drept în ochi, iar strângerea lui de mână 
era fermă și scurtă. Ca de obicei, primarul trecu direct la 
subiect. 

— Mi-ai anunţat o bombă la birou de dimineaţă, zise el, 
așezându-se pe unul din cele două scaune pentru oaspeţi din 
biroul lui Rand. 

— La fel se poate spune și pentru biroul de aici, răspunse 
acesta, aruncând o privire spre telefonul unde toate cele patru 
linii clipeau. 

— E imposibil să mobilizăm o forță de securitate la timp 
pentru vizita papei, zise Flowers. E imposibil. Vizita va trebui 
reprogramată. 

Rand își amintea prea bine cum se dusese să caute ajutor la 
primar când arhidioceza se confruntase cu un val de publicitate 
negativă, iar Flowers - în mod cert nu catolic - ridicase simplu 
din umeri a neputinţă. 

— Biserica Catolică, spusese el la un moment dat, poate 
suporta orice. Are propria ei ţară, pentru numele Domnului, cu 
un papă drept conducător și cu dumneavoastră, episcopii și 
cardinalii drept împuterniciţii săi. Veţi găsi o soluţie. 

Acum venise rândul lui Rand să ridice din umeri. 

— Nimeni nu îl poate reprograma pe Sanctitatea Sa, replică 
Rand. Așa cum mi-ai scos în evidență nu cu multă vreme în 
urmă, el este un șef de stat. Expresia lui Rand trăda ceva din 
plăcerea resimţită la vederea tresăririi primarului. Mă tem că 
nici nu-și va amâna și nici nu-și va anula vizita la Boston. 

Flowers inspiră profund și își petrecu degetele prin părul rărit. 

— Atunci nu știu ce o să facem. 


Rand savură alte câteva clipe stânjeneala primarului, după 
care spuse: 

— De fapt, nu prea trebuie să faci nimic. Sanctitatea Sa va sta 
aici doar o jumătate de zi, iar evenimentul trebuie să fie extrem 
de discret. Papa dorește să viziteze copiii de la școala St. Isaac, 
unde va ţine o slujbă privată. Asta e tot. 

Primarul se holbă prostit la arhiepiscop, ca și cum ar fi auzit 
greșit cuvintele acestuia. 

— Asta e tot? repetă el. 

Rand își desfăcu mâinile într-un gest de neputinţă. 

— Va avea nevoie de forţe de securitate de la și către 
aeroport și în jurul școlii. Însă nimic altceva. 

Primarul se făcu cenușiu la faţă. 

— Nimic? Nicio apariţie publică? 

— Așa am înţeles, replică Rand. 

Primarul părea cumplit de dezamăgit și Rand putea vedea 
practic cum i se învârt rotițele în cap: a-l avea pe papă în 
Boston, fără ca acesta să apară în public, se putea dovedi un 
dezastru mai mare decât a încerca să organizezi paza prelatului 
în cele câteva zile avute la dispoziţie. Flowers își regăsi, în cele 
din urmă, glasul. 

— Vrei să îmi spui că papa vine în Boston și tot ce va face va 
fi să se ducă la St. Isaac și înapoi la aeroport? Nimic la 
catedrală? Niciun eveniment? Nicio paradă cu papamobilul? 

Arhiepiscopul Rand zâmbi sec, bucurându-se din plin de 
nedumerirea lui Flowers. 

— Nu știu decât ceea ce mi s-a spus, George. Decise să facă 
lucrurile și mai rele pentru primar. Dar nu se știe niciodată ce va 
face în cele din urmă. Odată ce ajunge aici, s-ar putea răzgândi. 

— Asta mă îngrozește și pe mine, ripostă Flowers. Dacă 
procedează așa, eu ce ar trebui să fac? Trebuie să elaborăm un 
soi de plan, iar dacă va veni aici, trebuie să apară în public. Il 
privi pe Rand drept în ochi. Nu încerca să-mi spui că o apariţie 
publică nu te-ar ajuta și pe tine așa cum i-ar ajuta pe toţi. Deci 
ce zici de o slujbă la catedrală? O putem face cât de scurtă vrea 
el, dar va însemna ceva. 

Rand ridică din umeri la fel de indiferent precum procedase 
Flowers cu luni bune în urmă, când respinsese atât de brutal 
problemele bisericii, iar Flowers se lăsă mai jos pe scaun. Abia 


după ce decise că îl lăsase pe primar să sufere destul, Rand 
vorbi pentru ultima dată: 

— Dar tu ai dreptate, evident. Sanctitatea Sa nu poate veni 
aici ca să se prefacă invizibil, fapt pe care sunt sigur că el îl 
înţelege, și mai ai dreptate când spui că se poate ţine cu 
ușurință o slujbă la catedrală. Hai să considerăm treaba făcută. 

Nu vedea niciun rost să-i spună primarului că planificarea 
pentru acel eveniment era în cea mai mare parte încheiată, iar 
Vaticanul aprobase deja planul. 


CAPITOLUL 53 


Ryan încerca din răsputeri să se concentreze asupra 
manualului de matematică de pe masa din bibliotecă, însă fără 
niciun rezultat. 

Ceva nu era în regulă - cu corpul lui, cu creierul lui, cu sufletul 
lui. Burta continua să îl doară, ca și cum ar fi fost pe punctul să 
verse, însă de fiecare dată când avea senzaţia că ar fi bine să 
fugă din încăpere ca să încerce să ajungă la toaleta de pe 
coridor înainte de a vomita tot ce era în el, senzaţia de rău se 
diminua suficient de mult ca să rămână pe loc. 

Nici măcar nu era vorba doar de starea de rău - parcă își 
simțea întreg corpul revoltându-se; când venise la bibliotecă, 
avusese impresia că cineva uitase să dea drumul la căldură, 
însă câteva minute mai târziu începuse să transpire atât de tare, 
încât i se udase cămașa. Apoi, tocmai când credea că o să ia foc 
de la căldură, i se făcuse iarăși frig. Ca și cum ar fi avut un soi 
de febră, însă în același timp parcă nu era vorba de febră. In 
plus, dacă ar fi avut febră, l-ar fi ţinut în infirmerie, nu? 

Și cum ajunsese el la infirmerie? Ultimul lucru pe care și-l 
amintea cu adevărat era că îl urmărea pe părintele Sebastian 
prin tunelurile de sub școală. După asta, totul devenea un vis pe 
care și-l amintea pe jumătate: un soi de cruce atârnând 
deasupra lui, și ceva pe piept, și... 

Și mai ce? Următorul lucru pe care și-l amintea era că se 
trezise în infirmerie, unde i se spusese că i se făcuse rău în 
noaptea precedentă. Însă îi dăduseră drumul să plece și în cea 
mai mare parte a dimineţii se simţise... 

De fapt, se simţise ciudat. De mai multe ori avusese senzația 
că stătea cineva în spatele lui - foarte aproape în spatele lui -, 
însă, când se întorsese să vadă, nu văzuse pe nimeni. Apoi 
situaţia devenise și mai bizară; ca și cum era cineva în interiorul 
lui. Avea o senzație ciudată că era scos din propriul trup. Insă 
asta era o prostie - așa ceva era imposibil. 

Cu toate acestea, senzaţia se accentua, iar acum Ryan 
începea să se întrebe dacă nu cumva o lua razna. Işi închise 
ochii strâns câteva clipe simțind un nou val de greață ridicându- 


se în el. Auzea voci șoptite pretutindeni în jurul lui, ceea ce nu 
constituia o surpriză de vreme ce, după ce în școală se 
răspândise vestea că venea papa - nu doar în Boston, ci chiar la 
St. Isaac -, nici măcar călugărițele nu mai reușeau să menţină 
ordinea în sălile de clasă. Însă când senzaţia de greață i se mai 
domoli și Ryan deschise din nou ochii, văzu că nimeni nu vorbea 
în jur. 

De jur-împrejurul lui capetele erau aplecate deasupra 
manualelor și pixurile scriau de zor pe caiete. 

Nimeni nu vorbea. 

Și totuși, freamătul - un șuvoi neînțeles de voci - continuă. 

După care Ryan experimentă o nouă senzaţie: o presiune în 
cap, ca și cum o forţă ciudată încerca să-l scoată din propria 
cutie craniană. Își prinse capul cu mâinile, ca și cum un astfel de 
gest l-ar fi ajutat să controleze haosul care apăruse brusc în 
mintea lui. 

Se concentră pe Melody Hunt, care ședea la masa din spatele 
lui. Era ciudat că, deși ea se găsea în spatele lui, dacă închidea 
ochii o vedea la fel de limpede ca și cum s-ar fi întors. 

Și o mai și putea simti. 

Renunţând la orice încercare de studiu, Ryan își băgă 
manualul de matematică în rucsac. Când se ridică în picioare, nu 
fu deloc surprins să o vadă pe Melody stând lângă el. 

Melody îl luă de mână. 

Ryan simţi ceva ca o descărcare electrică trecându-i prin corp 
și își trase instinctiv mâna. 

Senzaţia se estompă imediat, lăsând în urmă doar un șuvoi de 
adrenalină. 

Melody îi zâmbi - un zâmbet ciudat, aproape rece, ca și cum 
ar fi știut exact ce păţise el -, după care îi prinse mâna din nou. 

Descărcarea de electricitate îi străbătu braţul ca un fulger. 

— Trebuie să facem ceva, zise Melody. 

Numai că ea nu rostise nimic. Nu vorbise deloc. 

Și totuși, el auzise cuvintele ei - le auzise perfect. 

— Haide. 

În tăcere, Ryan o urmă afară din bibliotecă, de-a lungul 
coridoarelor, până când ajunseră în sala de mese, pustie la acea 
oră. Când deschise ușa către tunelurile subterane, Ryan nu 
resimţi niciun fel de teamă. 


Însă simţi agitându-se în el acea prezenţă ciudată - acea altă 
„fiinţă” stranie. 

Vru să se îndepărteze de ușă, însă când Melody începu să 
coboare treptele se simţi împins de la spate să o urmeze. Făcu 
un pas nesigur pe treaptă, apoi altul. 

Ușa se închise în spatele lui, lăsându-i pe amândoi într-un 
întuneric deplin, iar Ryan simţi primii fiori de panică asaltându-l. 
Însă pe măsură ce frica i se accentua, „cealaltă” fiinţă îi spuse 
că n-are de ce să se teamă, și Ryan se trezi urmând-o pe Melody 
pe scară, apoi prin tuneluri. 

În vreme ce se afundau în beznă, Melody îl prinse din nou de 
mână, iar el resimţi acel flux de energie care părea să se scurgă 
din trupul ei în trupul lui. 

lar odată cu energia resimțea și calmul ei. 

Determinarea ei. 

Brusc, bezna nu mai era dușmanul lui. Ca și cum un fascicul 
strălucitor îi ghida prin tunelurile întunecate; nu aveau nevoie 
de lanternă - nici măcar de un chibrit aprins. 

Trebuia doar să urmeze energia care îi ghida. 

Străbătură împreună tăcuţi întunericul, coborând alte trepte, 
trecând prin alte tuneluri, fără să ezite la vreo încrucișare, 
străbătând labirintul cu încredere. 

Apoi Ryan văzu o lumină venind de undeva din faţă. O lucire 
verzuie și palidă, care emana printr-o ușă deschisă. 

Când ajunseră la ușă, Ryan văzu sursa luminii și din 
subconștientul lui se ivi o amintire. Se uita la sarcofagul care 
adăpostea cadavrul lui Jeffrey Holmes. Acea ciudată lucire 
verzuie străbătea piatra rece, iar Ryan îl putea vedea pe Jeffrey 
zâmbind înspre el cu aceeași răceală cu care îi zâmbise Melody 
cu câteva minute în urmă. _ 

Ryan încercă să se smulgă de acolo. Işi forță picioarele să se 
oprească și se opuse nevoii de a intra în cămăruţa de unde 
emana lucirea rece a morții. 

Fiinţa din el îl împinse însă în încăpere, până când el și Melody 
ajunseră de o parte și de cealaltă a mormântului lucitor. 

Împotriva propriei voințe, Ryan întinse mâinile și atinse piatra 
rece, iar când mâinile lui Melody i se alăturară pe capacul 
sarcofagului, lespedea de marmură alunecă într-o parte. 

Ryan se uită fix la carnea umflată și în putrefacție a băiatului 
pe care nu-l cunoscuse niciodată, simțind din nou cum îl 


copleșește greaţa. Se chinui să se întoarcă - sau cel puţin să 
facă un pas în spate -, însă se trezi uitându-se neajutorat cum el 
și Melody își împreunează mâinile, după care se întind și ating 
pieptul gol al lui Jeffrey Holmes. 

Când palmele lor ajunseră să se odihnească pe pieptul 
scheletic al băiatului, Ryan se simţi inundat de un nou val de 
energie și pentru o clipă crezu că o luase razna. Simţi cum îi 
curge gheaţă prin vene și o descărcare puternică de 
electricitate, care îi răci mai întâi palmele, încheieturile, apoi 
urcând încet pe braţe și pătrunzând în piept. 

După care totul ajunse la inima lui. 

Nu o luase deloc razna - murea. 

Știa că moare - o știa cu o certitudine la fel de puternică 
precum durerea sfâșietoare care îi cuprinsese trupul. 

După care totul se termină. 

Numai că el nu era mort. 

In schimb, lucea. 

Aceeași lucire palidă și verzuie care venea din Jeffrey Holmes 
cu câteva clipe înainte părea acum să emane din propriul său 
trup, iar când se uită la Melody văzu că și ea era înconjurată de 
acea aură palidă. 

Ce fusese în trupul lui Jeffrey Holmes se găsea acum în 
trupurile lor. 

Lăsând capacul sarcofagului într-o parte, Ryan o luă de mână 
pe Melody și, abandonând leșul pustiit în coșciugul din piatră, se 
întoarse în bezna din tuneluri, ghidaţi de lumina rece care 
sălășluia acum în interiorul lor. 


CAPITOLUL 54 


Ryan şedea tăcut în bibliotecă. Greaţa din acea dimineaţă 
dispăruse; se simţise mult mai bine după ce el și Melody 
reveniseră din subsol. Işi simţea și mintea mai ascuţită, și chiar 
și simțurile păreau mai treze ca niciodată. Uitându-se la gâtul 
băiatului care ședea la masa alăturată - un tip cam tocilar pe 
nume Peter Wise -, Ryan aproape că putea vedea prin pielea lui 
până la nivelul mușchilor, arterelor și venelor aflate sub piele. 
lar acum prin faţa ochilor îi trecea o lamă... 

O lamă de ras? 

Nu. Lama unui cuțit. 

O lamă lungă, subţire, alungită într-un vârf atât de ascuţit 
încât să treacă atât de lesne prin pielea lui Peter Wise încât 
acesta să nu simtă nimic. Poate câteva picături de sânge, însă 
nu prea multe. 

Asta până când cuțitul s-ar fi afundat mai mult, tăind fibrele 
musculare care îi sprijineau capul lui Peter, apoi sfâșiind artera 
carotidă. 

După care sângele ar fi ţâșnit prin rană, în vreme ce capul lui 
Peter s-ar fi înclinat în faţă. lar în vreme ce viaţa avea să se 
scurgă din trup, Ryan ar fi continuat să înfigă lama și mai adânc, 
ajungând la punctul de contact dintre două vertebre și retezând 
măduva spinării. Atunci, Peter avea să se prăbușească, însă 
continuând să fie în viaţă, poate chiar în stare de conștienţă. 
Apoi... 

— Ryan? 

Ryan se înroși la faţă și își smulse privirea de pe gâtul lui 
Peter Wise. /isuse! Oare ce visase? Ce se întâmpla cu eh 

Bibliotecara se uita urât la el, aproape ca și cum ar fi știut la 
ce se gândește. Insă Ryan o zări apoi pe secretara directorului 
școlii stând în apropiere de ușă. 

— Ryan, ești chemat în biroul părintelui Laughlin. Imediat. 

Băiatul simţi privirile tuturor celor din încăpere aţintite asupra 
lui. Işi strânse manualul, caietul și stiloul și le băgă pe toate în 
rucsac. Oare ce dorea părintele Laughlin? Stia oare unde 


fuseseră el și Melody cu doar câteva ore în urmă? Ce se 
petrecuse în cămăruța aia din străfundurile subsolului? 

— Au venit niște oameni să discute cu tine, îi zise sora 
Margaret în vreme ce traversau curtea. 

— Oameni? repetă Ryan. Cine? 

Sora Margaret ridică din umeri și deschise ușa către clădirea 
administrativă. 

— Intră, zise ea, dând din cap înspre biroul părintelui 
Laughlin. 

Părintele Laughlin era acompaniat de doi bărbaţi în uniforme 
de polițiști, care se ridicară în picioare la intrarea lui Ryan. 
Expresiile de pe chipurile lor erau suficiente ca Ryan să își dea 
seama că nu dorea să asculte ceea ce aveau ei de spus. 

— Ryan Mcintyre? întrebă unul din ei. Eu sunt ofițerul McCain. 
El e partenerul meu, ofiţerul Morgan. 

Ryan se uită nesigur de la unul la celălalt. Ce se petrecea? 

— Vino și ia un loc, zise McCain, arătându-i un scaun gol. 

Ryan își lăsă rucsacul pe podea și se așeză nervos pe 
marginea scaunului. 

— Ryan, începu părintele Laughlin, după care își drese nervos 
glasul. 

— Ryan, preluă iniţiativa McCain. Trebuie să îţi spunem că 
mama ta a fost atacată noaptea trecută. 

Cuvintele părură să rămână suspendate în aer, iar pentru o 
secundă Ryan nici măcar nu fu sigur ce reprezintă ele. Insă după 
ce pricepu bine sensul lor, zise: 

— Atacată? Cum adică atacată? Privirea lui se mută de la 
McCain la celălalt poliţist, apoi reveni la McCain. A păţit ceva? 

— Sperăm să nu fi păţit nimic, zise McCain. E la spital în 
Newton și te ducem bucuroși să o vezi. McCain aruncă o privire 
spre părintele Laughlin, care fu de acord. Insă vrem să știm mai 
întâi dacă ai idee cine ar fi putut comite așa ceva? 

În mintea lui Ryan se ivi imediat un singur nume. 

— Tom Kelly, zise el. Prietenul ei. 

Cei doi polițiști se priviră. De această dată vorbi Morgan. 

— De ce el? l-a mai făcut ceva și până acum? 

Ryan ezită, apoi clătină din cap. 

— Atunci, de ce crezi că ar fi putut să fie el? insistă McCain. 

Ryan ridică din umeri. 

— Pur și simplu nu-mi place de el, înţelegeţi? 


— Ştii unde l-am putea găsi? 

Ryan clătină din cap. 

— Mama mea o să fie bine? Adică, se asigură cineva că el nu 
apare la spital? 

— Avem grijă de asta, crede-mă, îl asigură Morgan. Și-acum, 
în ceea ce îl privește pe tipul ăsta, Tom Kelly, n-a spus niciodată 
unde locuiește sau unde lucrează? 

Ryan încercă să-și amintească măcar un lucru pe care îl știa 
despre Tom Kelly, însă brusc își dădu seama că nu-i venea nimic 
în minte. Absolut nimic. Oare Tom Kelly fusese atât de misterios 
în privinţa propriei persoane, sau fusese el neinteresat? Sau nu- 
și putea aminti? 

— Ar trebui să știu, rosti el, în cele din urmă. Însă, pur și 
simplu, nu știu. 

— Poate că îţi amintești ceva mai încolo, zise McCain. O astfel 
de veste despre mama ta te poate face să nu te mai poți 
concentra. Îi dădu lui Ryan o carte de vizită. Păstrează asta în 
portofel și, dacă îţi amintești ceva despre el, sună-mă, bine? 

Ryan luă cartea și încuviinţă. 

— Eşti gata să mergi să o vezi? 

— Da, vă rog, zise Ryan. 

e 

Pe drumul către spital, Ryan stătu pe bancheta din spate a 
mașinii de poliție. Și-ar fi dorit să fie îngrijorat pentru maică-sa, 
și-ar fi dorit să fie impacientat, ba chiar furios pe idiotul de Tom 
Kelly, însă ceva îi reducea emoţiile la tăcere. Se simțea ca un 
zombie doar traversând mental noţiunile de grijă, supărare și 
furie, dar fără să simtă în realitate ceva din toate acestea. 

Poate că era efectul faptului că auzise că maică-sa e în spital. 
Poate că era în stare de șoc. 

Sau poate că era vorba de altceva. 

După ce ajunseră la spital, o asistentă îi conduse într-o 
cameră mare, cu pereţi din sticlă, plină cu mașinării ce scoteau 
sunete și clipeau. Abia după ce se uită cu atenţie, Ryan văzu 
chipul mic și palid al maică-sii printre toate acele fire, tuburi și 
lumini clipitoare. 

Capul ei bandajat și perna de dedesubt păreau un tot unitar. 
Cearcăne negre se întindeau de sub ochii ei până la obrajii supti. 
Trupul ei mic abia dacă forma o umflătură sub pătură. 

Nu părea o ființă adevărată. 


— E încă în comă, zise asistenta. Mâine-dimineaţă, doctorul 
va decide dacă umflătura din creierul ei necesită intervenție 
chirurgicală. 

Ryan rămase nemișcat, neștiind ce să facă. 

— Du-te și vorbește cu ea, îl încurajă asistenta. Uneori, vocea 
sau atingerea celor dragi poate însemna o diferență. 

Ryan simţi privirile asistentei și ale celor doi polițiști aţintite 
asupra lui în vreme ce se apropia de pat. 

— Mamă? rosti el încet. 

Îi răspunse doar sunetul de pe monitor al bătăilor inimii ei. 

O parte a lui ar fi vrut să se strecoare în pat cu ea ca să o țină 
în braţe așa cum îl ţinuse ea de câte ori el se simţise rău sau se 
lovise. O altă parte a lui ar fi vrut să se prăbușească pe podea și 
să plângă și o a treia parte ar fi vrut să smulgă toate firele și 
tuburile și să distrugă toate aparatele. 

Însă toate acestea păreau gândurile altcuiva. 

În schimb, el rămase locului. 

— Mamă? rosti el din nou. 

— Ține-o de mână, îl îndemnă asistenta. 

Ryan se apropie ezitând de pat. Pielea de pe chipul maică-sii 
părea ca de hârtie. La fel de palidă, mâna ei zăcea pe pătura 
albă. 

Întinse mâna după mâna ei. Făcând asta, sunetul care 
semnifica ritmul inimii ei se acceleră. 

— Vezi? zise asistenta. Poate că simte că ești aici. 

— Bună, mamă, zise Ryan, prinzând mâna ei cu mâinile lui. 

— Nuuuu, gemu Teri Mcintyre. 

Își smulse cu violenţă mâna din strânsoarea fiului ei, după 
care începu să se agite pe pat. Toate mașinăriile începură să 
clipească și să emită sunete, și imediat o altă asistentă se grăbi 
să intre în încăpere. 

Ryan se dădu în spate în vreme ce asistentele se aplecară 
asupra pacientei. Până când se calmă și sunetele reveniră la 
normal, Teri se mișcase la celălalt capăt al patului. 

Cât mai departe de fiul ei. 


CAPITOLUL 55 


Bezna nopţii îl înconjura pe Ryan ca o mantie, însă era o 
mantie ce nu oferea căldură; întregul lui trup - și chiar sufletul - 
era blocat de o răceală paralizantă. Cu toate acestea, o siluetă 
fantomatică ieși din beznă și trecu pe lângă Ryan fără să-i 
arunce o privire. Ryan se luă după ea. Știa cine era acea siluetă: 
Tom Kelly, individul care o bătuse pe maică-sa. 

Individul pe care el avea să-l ucidă. 

De ce? De ce să nu cheme poliţia - să-i lase pe ei să aibă grijă 
de Tom Kelly. Însă răspunsul i se ivi în minte chiar în clipa în 
care își puse întrebarea, în vreme ce își urmărea tăcut prada. 

De ce nu? 

Strada era pustie; aerul era încărcat de o ceaţă groasă; 
singura lumină provenea de la un felinar singuratic din mijlocul 
pieței. 

Tom Kelly era probabil un idiot că umbla singur după ceea ce 
făcuse. 

Așa că merita să moară. 

Degetele lui Ryan se strânseră în jurul cuţitului din buzunar. O 
clipă mai târziu, cuțitul era afară. Lama lui lucitoare se deschise 
prin simpla apăsare a unui buton. 

Ryan își iuți pasul, micșorând distanţa dintre el și Tom Kelly. 
Apropiindu-se de individ, Ryan simţi cuțitul încălzindu-se și 
căldura acestuia i se împrăștie rapid prin corp. Simţi cum buzele 
i se curbează într-un rânjet atunci când întinse mâna stângă în 
jurul capului lui Kelly pentru a-l trage pe spate, expunând 
carnea și tendoanele gâtului tăișului ascuţit al lamei prinse 
strâns în mâna dreaptă tremurândă a lui Ryan. 

Apoi, cu o singură tăietură a lamei... 

Ryan se trezi, icnind. Strada dispăruse; la fel și răcoarea 
nopții. 

Se afla în patul lui din camera de la St. Isaac și, în loc să 
strângă mânerul unui cuţit, degetele lui erau încleștate pe 
cearșaf și pe pătură. 

Emoţia a ceea ce fusese pe cale să comită încă îi făcea corpul 
să tremure. 


Ryan se lăsă pe spate pe perna umedă, dorindu-și ca 
amintirea visului să dispară, însă orice ar fi făcut, de fiecare 
dată când închidea ochii imaginea îi apărea din nou în întuneric. 
Mai rău, îi revenea și fiorul de anticipație și își simţea degetele 
tresărind, ca și cum ele ar fi continuat să strângă cuțitul. 

Îngrozit de ceea ce ar mai fi putut să viseze dacă adormea la 
loc, Ryan se ridică în capul oaselor și își așeză picioarele pe 
podeaua rece de dedesubt. Clay Matthews respira regulat pe 
patul lui din cealaltă parte a încăperii, iar Ryan știa că nu poate 
aprinde veioza de citit fără să-l trezească. 

Poate că avea doar nevoie să se dea o vreme jos din pat și să 
se descotorosească de rămășițele visului. În liniște, își trase pe 
el o pereche de blugi și un tricou și se strecură afară din 
cameră, închizând încet ușa în urma lui. Străbătu coridorul către 
sala mare cu pași neauziţi, la fel ca în vis, iar când ajunse la 
destinaţie, văzu că încăperea era la fel de întunecată și de 
pustie precum strada pe care hoinărise în coșmarul lui, singura 
lumină provenind de la felinarul de stradă din faţa școlii. 

Ultimul lucru de care ar fi avut chef era să vorbească cu vreun 
preot, sau cu vreo călugăriță, sau chiar cu unul dintre colegi, 
așa că nu dădu drumul nici la televizorul vechi care stătea 
aplecat în colț, nici la lumină ca să citească ceva. 

Rămase singur în beznă, încercând să-și scoată din minte 
violenţa coșmarului. 

De unde provenise? 

Știu răspunsul chiar din clipa în care își pusese întrebarea: 
violenţa provenise din interiorul lui, de la acea prezenţă 
întunecată care ieșise la iveală atunci când părintele Sebastian 
îl dusese în capela mică aflată în subsolul școlii St. Isaac. 

Simţea acea prezenţă răspândindu-se în el, cu membrele 
răsucindu-se în jurul lui și întărindu-și strânsoarea asupra lui cu 
fiecare minut care trecea. 

Se plimbă nervos prin încăpere, ca și cum prin simpla mișcare 
s-ar fi putut descotorosi de chestia care creștea în el. Privirea lui 
trecea de la cutiile protejate cu geam pline cu cărţi vechi la 
picturile în ulei care îl înfățișau pe Sf. Isaac, toate încadrate în 
rame vechi, apoi la mobilierul uzat ce părea adunat la diferite 
momente de timp și din locuri diferite. Se duse la fereastra 
flancată de draperii din brocart, cu geamuri acoperite cu perdele 
din dantelă rupte și murdare. Ryan trase draperiile și se uită 


afară. Strada pietruită se pierdea într-o ceaţă subţire, exact ca 
în visul lui, iar trotuarele și parcul erau pustii, însă Ryan auzi de 
undeva de departe geamătul slab al unei sirene. 

O ambulanţă? Ryan își sprijini fruntea de geamul rece, 
întrebându-se dacă vehiculul se îndrepta spre același spital 
unde maică-sa continua să zacă inconștientă. 

Același spital unde și el ar fi trebuit să fie, stând lângă ea și 
ținând-o de mână în loc să stea acolo unde era, privind afară 
spre orașul Boston și făcându-și griji în privinţa unui coșmar. 

Numai că atunci când o văzuse - când o atinsese -, ea ţipase. 

Țipase și se smulsese de lângă el, ca și cum ar fi avut habar 
de chestia din el care creștea constant și ameninţa să-l 
copleșească. lar dacă reușea... 

Dacă ar fi putut măcar să o vadă, să-i vorbească și să-i 
povestească ce se petrece. Însă bineînțeles că nu putea, cel 
puţin nu acum. 

Nu în noaptea aia. 

Nu înainte ca ea să redevină conștientă. 

Dacă se mai trezea. 

Ryan se înfioră în beznă gândindu-se din nou la acel coșmar. 
La coșmarul transformat în realitate, la el însuși ţinând strâns un 
cuțit la gâtul cuiva, la senzaţia lamei care taie carnea și sfâșie 
tendoane, rupând aorta și lăsând sângele să ţâșnească. 

O mișcare de afară îi abătu atenţia de la viziune. Miji ochii în 
întuneric și văzu o mașină argintie furișându-se pe stradă și 
oprind tăcută în faţa treptelor școlii. O clipă mai târziu, un 
bărbat îmbrăcat în blugi, tricou negru și jachetă de culoare 
închisă cobori în grabă treptele și se urcă în mașină. Chiar 
înainte de a închide portiera, omul își ridică privirea, părând să 
se uite direct la fereastra din spatele căreia privea Ryan. 

Părintele Sebastian Sloane. 

Ryan se uită la ceasul care atârna pe perete deasupra 
televizorului. 

Aproape trei și jumătate. 

Să fi fost vorba de o urgenţă? Dar ce fel de urgență l-ar fi 
determinat pe părintele Sebastian să plece așa de grăbit în toiul 
nopţii? 

Și fără să fie îmbrăcat în sutana pe care o purta mereu? 

Mașina întoarse în fața clădirii, iar lumina felinarului căzu 
drept pe faţa șoferului. 


Ryan icni și se dădu înapoi. 

Era imposibil! Cu siguranță lumina îi jucase o festă! 

Ryan se uită prea târziu din nou afară pe fereastră, însă 
mașina dispăruse. 

Strada era pustie. 


CAPITOLUL 56 


Abdul se uită la Farrooqg cum desface una dintre sutanele 
stacojii și o așază cu atenţie în poala lui. 

— Am confecţionat trei, zise Farroog, după care îi arătă lui 
Abdul buzunarele atent cusute ce conţineau explozibil și firele 
de detonare care fuseseră strecurate prin cusături, ducându-se 
mai întâi la mâneca dreaptă, apoi la manșeta mânecii. 

Abdul dădu admirativ din cap văzând opera realizată de 
fratele lui mai mare. 

— Minunat, îngăimă el, mângâind cu degetele materialul 
mătăsos al sutanei și oprindu-se deasupra explozibililor ascunși. 

Aproape că simțea energia comprimată în interiorul 
pachetțelelor ascunse în cusătură. 

— Declanșatoarele sunt aici, zise Farroog, întrerupând reveria 
fratelui său. Abdul își plimbă ușor degetele peste un buton mic 
ascuns în manșeta mânecii, invizibil datorită dantelei care 
împodobea manșeta. Îţi rămâne ţie în sarcină să decizi când vor 
fi activate, continuă el cu o voce blândă. 

Abdul se uită la fratele lui. 

— Băieţii de altar vor duce lumânările înalte, pe care le vor 
pune în stative. În acel moment vor fi cel mai aproape de papă. 
Imediat ce vor așeza lumânările, vor face un pas înapoi din faţa 
altarului, moment în care fiecare dintre ei va activa declanșarea. 

— Slăvit fie Allah, oftă Abdul. 

— Sunt bombe, continuă Farrooqg. Câte două pentru fiecare 
slujbaș. /nsha-Allah, toate șase vor detona. Făcu o pauză, apoi 
zâmbi, însă avem nevoie doar de una singură. 

— Siguranţa, zise Abdul. 

— Siguranţa, repetă Farroog, dacă presupunem că vor 
respecta procedura. Ridică cu atenţie veșmântul, îl împachetă și 
îl puse cu prudenţă alături de celelalte. Și acum, continuă el, 
scoțând două sticle cu apă din frigiderul mic și oferind una 
fratelui său. Ce facem în privinţa crucii tatălui nostru? 

Abdul ridică din umeri. 

— Îți faci prea multe griji. Chiar dacă ar ieși la iveală, nu știm 
dacă va însemna ceva. După cum nu contăm pe un singur 


slujitor - de aceea avem două rezerve. Fu rândul lui Abdul să 
rânjească întunecat și lipsit de bucurie. Adică ceva ce ar putea fi 
numit cu termenul de Trinitate Nesfântă. 

— Siguranţa. Farrooq ridică sticla în direcţia fratelui său, apoi 
o goli. Nu ne vom mai vedea până nu terminăm treaba, zise el. 

Abdul încuviință. 

— De prea multe secole suntem persecutați de infideli, dar 
acum, în sfârșit, ei vor plăti pentru ceea ce au făcut familiei și 
tribului nostru. 

— Nu merit onoarea acestei misiuni sacre, icni Farrooq. 

— Am fost aleși, zise Abdul. Allah știa că vom găsi tăria 
necesară, altfel nu ne-ar fi condus la ascunzătoare. Ezită, apoi îl 
privi fix pe fratele lui în ochi. În anii din urmă am început în fine 
să înţeleg prin ce au trecut familiile noastre pretinzând că sunt 
creștine și renunțând la Allah. Taţii noștri au fost oameni 
puternici ca să se despartă de ceea ce credeau pentru a se 
salva pe ei și pe copii și pe copiii copiilor lor de inchizitori. 

— Sacrificiul tău nu a fost mai mic decât al lor, Paquito, zise 
încet Farroog, punându-și cu blândeţe mâna pe umărul fratelui 
său. 

— Nu înseamnă nimic, murmură Abdul, însă lucirea din ochi îi 
dezvălui fratelui său cât de greu îi fusese. O clipă mai târziu 
însă, privirea i se limpezi și el inspiră profund. In curând, lumea 
întreagă va cunoaște mânia lui Allah, iar Biserica va dispărea. 

— Insha-Allah, zise Farroog. Dacă vrea Domnul. 

— Insha-Allah, repetă Abdul. Se ridică și îl îmbrăţișă strâns pe 
fratele lui. Și acum, zise el, ștergându-și lacrimile, hai să ne 
rugăm împreună pentru ultima oară până la îndeplinirea 
misiunii. 

— Și după aia? întrebă Farrooaq. 

— Și după aia mă duc să-mi îmbrac costumul de preot și să 
continui șarada încă puţin. 

— Cred că asta e cea mai fericită zi din viața mea, zise Tom 
Kelly. 

— A mea va fi atunci când papa va fi făcut bucățele, replică 
părintele Sebastian Sloane. 

e 

Sebastian Sloane răsuci cheia în broasca celui mai de jos 
sertar al vechiului său birou din stejar, apoi trase sertarul pentru 
a scoate la iveală echipamentele pe care chiar el le instalase 


atunci când hotărâse că ceea ce se găsea în sertar era prea 
important ca să fie încredinţat unui seif de bancă. Pe dinafară, 
sertarul nu arăta altfel decât celelalte patru. Însă în vreme ce 
celelalte sertare nu reprezentau decât o carcasă goală din 
stejar, cel de jos era diferit: înăuntru se găseau mai multe cutii, 
una în alta, perfect construite ca să se potrivească exact cu 
dimensiunile sertarului. Fiecare cutie servea unui scop precis: 
una era ignifugă, alta - hidroizolată; altele ofereau protecţie 
împotriva oricărui tip de acţiune pe care Sloane și-o putuse 
imagina: microbi, radiaţie, ba chiar aproape o explozie nucleară. 
După ce formă combinaţiile încuietorilor de pe primele trei 
capace, le deschise pe celelalte până când reuși să scoată 
comoara ascunsă și protejată în centrul sertarului. Cutia din 
lemn de trandafir înfășurată într-un fragment dintr-un vechi 
covor de rugăciune, pe care el și fratele lui o dezgropaseră din 
curte atunci când erau copii. 

Preţ de câteva clipe lungi privi cutia în tăcere, abia venindu-i 
să creadă că sosise clipa. Tot ce făcuse el, din momentul în care 
el și fratele lui mai mare săpaseră groapa pentru acea iguană, 
animalul lor de casă, și dăduseră peste pergamentul și cutia cu 
crucea care lipsea, culmina acum cu un act de justiţie care își 
aștepta împlinirea de aproape șase sute de ani. 

Din acea zi, hotărârea lui de a răzbuna răul făcut familiei lui 
crescuse constant, până când ajunsese o furie arzătoare atât de 
puternică, încât nicio forţă din lume nu o putea linişti. 

Insă acum, la aproape trei decenii de la acea descoperire, 
totul avea să se termine. 

Măreţia clipei îl determină mai întâi să se lase în genunchi, 
apoi să se întindă complet pe podea, cu brațele întinse spre 
Mecca, oferind o rugăciune de mulţumire lui Allah, care îl 
îndrumase. Allah, care îi auzise rugăciunile și dăduse Bisericii 
Catolice un papă familiar cu ritualurile antice. Allah, care se 
asigurase că acest papă va înţelege ceea ce vede în materialele 
video pe care preotul cunoscut cu numele de Sebastian Sloane 


le trimisese prin intermediul naivului - dar extrem de 
maleabilului - cardinal Morisco. 
Acum, Allah era pe punctul de a i-l livra pe papă lui, Abdul 


Kahadija, numele pe care omul cunoscut ca părintele Sebastian 
Sloane îl luase atunci când descoperise adevărul despre istoria 
familiei sale și se întorsese la adevărata credință islamică a 


înaintașilor, debarasându-se de ereziile Bisericii Catolice așa 
cum se debarasase de numele spaniol cu care crescuse. 

Paquito, aşa cum îi spusese fratele lui cu puţină vreme în 
urmă. Însă gata cu acest nume. 

În curând, răzbunarea lor avea să fie completă, iar numele lor 
creștine, atât de urâte, nu aveau să mai răsară niciodată de pe 
buzele lor. În toiul furiei și în dorinţa aprigă de răzbunare, avea 
să se asigure că papa va avea parte de o moarte bună. 

O moarte virtuoasă, în urma ritualului pe care Biserica 
Catolică îl folosise ca să-i extermine pe musulmani din Spania cu 
atâta vreme în urmă. 

ÎI folosise ca să-i extermine familia, ca să-i rupă de credinţa 
care îi susținuse timp de o sută de generaţii! 

Ce putea fi mai îndreptăţit decât asta? 

O forţă renăscută îi străbătu trupul, făcându-l să tremure de 
energie, iar el își ridică mâinile înspre Allah în semn de adoraţie. 
Apoi, când tremuratul încetă, se ridică, își adună materialele 
într-o geantă din pânză și părăsi încăperea care nu era mai 
mare decât o chilie, îmbrăcat din nou cu sutana neagră ce 
aparținea părintelui Sebastian Sloane. 

Un sfert de oră mai târziu, Sebastian Sloane își așeză geanta 
din pânză pe podeaua rece alături de sarcofagul din piatră care 
adăpostea leșul lui Jeffrey Holmes. Scoţând un mănunchi de 
lumânări din geantă, le așeză într-un cerc larg în jurul 
sarcofagului și le aprinse pe rând, șoptind o rugăciune din 
ritualul antic înainte de a aprinde fiecare feștilă. Stinse lanterna 
și o băgă la loc în geantă abia după aprinderea tuturor 
lumânărilor. Apoi scoase preţiosul lui pergament, învelit acum 
într-o bucată mare de mătase verde ca smaraldul. 

Urmă unica bucată de cretă de care avea nevoie. 

În lumina pâlpâitoare a lumânărilor instabile, Sebastian 
cercetă cu atenţie podeaua inegală din piatră socotind cum 
putea extinde mai bine desenul labirintului de pe pergament ca 
să se potrivească cu podeaua din jurul sarcofagului. In vreme ce 
se uita la spaţiul din jurul coșciugului din piatră, își dădu seama 
că nu putea exista un „cel mai bine”. Așa ceva nu era suficient. 

Labirintul trebuia să fie perfect. 

Dintr-un punct de vedere însă, încăperea nu părea suficient 
de mare ca să includă un asemenea desen complex, în vreme 
ce din alt punct de vedere ea părea prea mare. 


Treaba trebuia făcută, și trebuia să fie perfectă. 

Labirintul avea trei intrări și trei poteci și, deși cele trei poteci 
ajungeau la aceeași destinaţie, ele se întindeau în direcții 
diferite, cotind și răsucindu-se în vreme ce se apropiau de 
obiectiv, însă fără a se intersecta sau a se uni vreodată. 

De unde să înceapă? 

„Încrede-te în Allah”, își spuse el. „Lasă mâna lui Allah să-ţi fie 
ghid”. 

Bucata de cretă începu să vibreze în degetele lui. O clipă mai 
târziu era în patru labe. Ca dintr-o voinţă proprie, creta începu 
să realizeze semne pe podea. Liniile care încercuiau mormântul 
lui Jeffrey Holmes erau egal curbate; cele care radiau în afară 
erau perfect drepte. În vreme ce lucra, bărbatul îmbrăcat în 
straie de preot se trezi mai întâi înconjurând sarcofagul pe o 
parte, apoi pe cealaltă, deplasându-se câte puţin în afară pe 
măsura completării fiecărui cerc. La început nu observă decât 
un amestec de linii, însă, în scurtă vreme, un tipar începu să 
reiasă din acea încrengătură. 

Munci mai rapid, fără să simtă răceala și duritatea podelei din 
piatră de sub mâinile și genunchii lui și fără să ţină cont de 
timpul care trecea. 

Pe măsură ce labirintul prindea contur, întreaga încăpere 
devenea mai întunecată, ca și cum se umplea de umbre, deși 
aceste umbre nu aveau o sursă vizibilă. Lumânările ardeau fără 
întrerupere, însă impresia era că lumina lor era înghițită de 
umbra ce se extindea. Tavanul înalt al încăperii cavernoase păru 
să se apropie de podea, iar aerul să se subţieze și să devină 
greu de respirat. 

Cu toate acestea, brațul lui Sloane desena cu frenezie pe 
piatră, detaliind drumul pe care copiii de altar aveau să-l facă 
pentru a completa ritualul pe care el îl începuse cu fiecare dintre 
ei în zilele anterioare. Braţul i se mișca tot mai repede, sărind 
încoace și încolo ca mânat de o forţă invizibilă. Deși bucata de 
cretă se consumase, desenul continua să se extindă, pe măsură 
ce Sloane se folosea de propriul sânge izvorât din încheieturile 
sfâșiate ale mâinilor ca să îl completeze. 

Umbra aceea ciudată continua să umple încăperea, iar aerul 
deveni tot mai greu, până când Sebastian Sloane se întinse pe 
podea. 


Încărcătura din încăpere deveni atât de copleșitoare, încât 
Sloane abia respira, iar presiunea din plămâni ameninţa să-i 
facă să intre în colaps. 

Dacă nu supraviețuia pregătirilor? 

„Te rog. Fără mine misiunea nu poate fi îndeplinită”. 

După care totul se sfârși. 

După ce făcuse șapte cercuri complete în jurul sarcofagului, 
presiunea din încăpere se mai relaxă și umbra dispăru brusc. 

Ca smuls brusc dintr-o reverie, Sebastian ezită o clipă, apoi se 
ridică încet în picioare și privi desenul de pe podea. 

Deși știa că era perfect, îl compară cu labirintul desenat pe 
pergament. 

Se asemănau în toate detaliile. Însă dincolo de asta, 
Sebastian simțea ceva - o prezență - în încăpere, ceva ce nu 
mai fusese acolo. 

Totul era gata. 

Lipseau doar copiii... 


CAPITOLUL 57 


Lumina pâlpâitoare care lucea în capătul tunelului lung îi 
atrăgea pe Ryan precum o momeală către capcană. Chiar dacă 
știa că fălcile capcanei aveau să îl prindă, nu se putea întoarce 
din calea chemării acelei lumini, așa cum un lup nu poate 
rezista ispitei de carne proaspătă. 

Cu câteva minute înainte stătuse în sala de mese și luase cina 
cu Melody și cu Sofia, încercând să descopere cea mai ușoară 
cale de a ajunge la spital ca să-și vadă mama. Insă o senzaţie 
ciudată îl copleșise, senzaţia că era dorit - că era nevoie de el. 
Privise în jur, aproape așteptându-se să vadă un preot sau o 
călugăriță făcându-i semn din ușă, însă, chiar dacă nu văzuse pe 
nimeni, își dăduse seama că senzaţia nu provenea din exterior. 
Se ivise de undeva din adâncurile propriei fiinţe, și atunci se 
ridicase de la masă și pornise spre ușă. 

Ar fi vrut să se oprească și să-și spele vasele din care 
mâncase, însă nu avea timp de așa ceva. 

Trebuia să urmeze chemarea. 

Melody și Sofia se ridicaseră în aceeași clipă cu Ryan, iar el le 
urmase afară din sala de mese și prin ușa din capătul scării. De 
această dată însă, nu mai avu ezitări când privi înspre bezna de 
dedesubt și nici temeri legate de rătăcirea prin tuneluri. 

Apropiindu-se de lumina blândă și pâlpâitoare, se trezi 
uitându-se în interiorul camerei întunecate în centrul căreia se 
afla sarcofagul din marmură sculptată al lui Jeffrey Holmes. Insă, 
spre deosebire de ultima dată când fusese acolo, când camera 
era complet întunecată, acum se vedeau un cerc de lumânări de 
jur-împrejurul ei și un desen ciudat - ca un labirint - inscripţionat 
pe podea. 

Inscripţionat cu cretă și cu sânge. 

In adâncul sufletului, Ryan nu dorea să intre în acea încăpere 
și, deși picioarele amenințau să nu-l asculte - chiar dacă 
resimțea o forţă teribilă atrăgându-l în încăpere -, se opri în 
cadrul ușii. 


Sofia și Melody erau deja înăuntru, stând tăcute în dreptul a 
două dintre cele trei puncte de intrare în labirint care fuseseră 
desenate pe podeaua din piatră. 

Cel de-al treilea punct de intrare era gol, iar Ryan își dădu 
seama că îl aștepta pe el. 

Ciudata forţă din interiorul lui îl mână înainte, însă el continuă 
să opună rezistenţă. Simţea izul morţii amestecat cu fumul 
lumânărilor, precum și miasma emanată de cadavrul care se 
descompunea în sarcofag. 

Puterea luminilor de la lumânări se combină cu forța din 
interiorul lui Ryan și el se prinse de cadrul ușii ca să nu treacă 
peste pragul acesteia. 

Din umbra colțului încăperii se ivi o siluetă neagră, care păși 
în lumina lumânărilor. 

— Intră, Ryan, zise părintele Sebastian cu o voce moale, 
liniștitoare. Te așteaptă un dar. 

Pe faţa lui Ryan se iviră broboane de sudoare în vreme ce el 
se opunea forțelor care îl împingeau înăuntru. 

— Tu exiști prin sângele meu și ești legat de comanda mea, 
intonă preotul îmbrăcat în negru. 

Cuvintele ajunseră la Ryan, combinându-se cu forța din 
interiorul lui și cu puterea care părea să umple încăperea, și 
atunci el știu că n-avea să poată să-i reziste părintelui 
Sebastian. 

Işi simţi degetele alunecând de pe cadrul ușii. 

— Îți poruncesc să te supui, rosti preotul. 

Vorbele contraziceau total blândeţea vocii lui. 

Ryan își simţi picioarele mișcându-se și apropiindu-se mai 
mult de pragul ușii. 

— Supune-te, îi ceru părintele Sebastian cu ceva mai multă 
forță în glas. 

Piciorul stâng al lui Ryan păși în încăpere și în aceeași clipă îl 
cuprinse o senzaţie ciudată de calm. 

Brusc, avea impresia că ajunsese acasă. 

Se uită la Melody și la Sofia. Amândouă îi zâmbeau. 

li zâmbeau a bun venit, ca și cum se întregise o familie - o 
familie cu doar ei patru ca membri, trei copii și un tată. 

Insă așa ceva nu era adevărat. 


Preotul nu era tatăl lui Ryan, iar Sofia și Melody nu erau 
surorile lui. Ceva nu era în regulă - ceva era extrem de 
nepotrivit în acel tablou. 

— Excelent, zise părintele Sebastian. Te rog să-ţi ocupi locul. 

Ryan își simţi întreg trupul tremurând în vreme ce se lupta să 
opună rezistenţă cu fiecare pas spre cel de-al treilea punct de 
intrare în complicatul labirint ce fusese desenat pe podeaua din 
piatră, însă mintea lui părea să fi pierdut controlul asupra 
trupului, care părea acum să se supună doar poruncilor straniei 
prezenţe - chestiei - din interiorul lui. 

Chestiei și vocii hipnotizatoare a părintelui Sebastian. 

Ca și cum ar fi fost cumva exclus din propriul trup, Ryan se 
văzu ducându-se spre cea de-a treia intrare în labirint. 

Părintele Sebastian așeză o legătură pe capacul sarcofagului, 
apoi desfăcu cu mișcări ceremonioase panglica violet și 
despături catifeaua neagră. Ceva argintiu luci din materialul 
închis la culoare. Preotul ridică un crucifix mare din argint, 
ținându-l ca și cum i l-ar fi oferit lui Ryan. După aceea însă, îl 
întoarse cu susul în jos și Ryan văzu că era vorba de altceva 
decât de un simplu crucifix. 

Era un pumnal, iar când își închise palma în jurul capului 
statuii lui Hristos, preotul duse vârful ascuţit al bazei crucii la 
buze și îl sărută. 

Cuţitul lucea în lumina lumânărilor și Ryan simţi cum începe 
să-i curgă o sudoare rece pe față. 

Preotul așeză arma pe marmura rece a capacului 
sarcofagului, după care reveni la catifeaua neagră, desfăcând 
ultima parte. Acum ridică în sus un pergament vechi, cu 
marginile zdrenţuite. Părintele Sebastian îl derulă cu grijă și 
începu să citească în latină. 

După doar câteva vorbe, mai întâi Sofia, apoi și Melody 
începură să recite cuvintele împreună cu preotul. 

După care, în ciuda faptului că nu auzise în viața lui acele 
cuvinte, Ryan se trezi că versetele ies și de pe buzele lui. 

Nu numai că rostea acele versete, dar le și înţelegea. 

Alcătuiau o rugăciune pentru unitate. 

O rugăciune pentru putere. 

Vocile începură să rostească o incantaţie. Deși lumânările 
păreau să lumineze mai tare, Ryan simţea cum încăperea 
începe să se umple cu altceva. 


Ceva întunecat. 

Ceva rău. 

Toată rezistenţa pe care o opusese când intrase în încăpere 
se topi, iar în vreme ce incantaţia lor creștea în intensitate, 
Ryan, Melody și Sofia începură să se deplaseze lent prin 
labirintul desenat cu creta, îndreptându-se mai întâi într-o 
direcție, apoi în alta, apropiindu-se unul de altul, dar fără să se 
intersecteze. 

Ryan se mișcă înainte și înapoi, cu pași lenți, ca prin vis. 
Melody și Sofia treceau mereu pe lângă el, fiecare urmându-și 
propriul drum, fără să-l atingă pe el sau să se atingă între ele, și 
fără ca drumurile să li se întretaie. Acel balet bizar continuă să 
se desfășoare, incantaţia devenind tot mai puternică pe măsură 
ce ei trei se apropiau inexorabil de centrul labirintului. 

Și de mormântul rece al lui Jeffrey Holmes. 

Vocile lor se ridicau unite în crescendo, ca și cum toți diavolii 
din iad s-ar fi dezlănţuit. Când ajunseră la ultima notă, toți trei 
se găseau în centrul labirintului, separați fiind doar de marmura 
sarcofagului, în vreme ce ecoul vocilor lor continua să 
reverbereze în încăpere, părintele Sebastian ridică încă o dată 
crucifixul greu din argint. Îl ţinu sus, cu vârful ascuţit îndreptat 
spre tavan. Vocea lui se auzi rostind o nouă invocare. 

li dădu Sofiei crucea profanată. 

Fără să ezite, Sofia trase vârful lamei peste palmă, apoi lăsă 
sângele din rană să cadă pe marmura albă, și îi dădu crucifixul 
mai departe lui Melody. 

Fata repetă gesturile Sofiei, lăsându-și sângele să cadă pe 
sarcofag. 

Apoi lama trecu la Ryan. 

Împotriva propriei voințe, Ryan luă lama de la Melody și, în 
clipa în care privirile lor se întâlniră, văzu că lumina din ochii ei - 
lumina de care fusese el atras la început - dispăruse complet. 

Ceva din Melody murise. Luând crucifixul din mâinile ei, Ryan 
își dădu seama că și în el avea să moară ceva. 

Insă nu avea forța necesară pentru a stopa totul. 

Tinu vârful deasupra încheieturii. Apoi, când era pe cale să-l 
înfigă în propria carne, în faţa ochilor lui apăru o vedenie. 

Tatăl lui. Tatăl lui, îmbrăcat în uniforma de ceremonie. Un 
crucifix din argint atârna de gâtul lui și el îl privea pe Ryan drept 


în ochi - cu iubire. „Nu te teme”, îl auzi el pe taică-său rostind. 
„Am un dar...” 

Vorbele tatălui lui încetară brusc când el își înfipse vârful 
ascuţit în carne. 

Vedenia dispăru. 

Sângele i se scurse din rană pe capacul din piatră al 
sarcofagului, iar când sângele celor trei adolescenţi se 
amestecă, marmura albă se transformă în abur de ceaţă, apoi 
dispăru complet. 

Acum, sângele lor se strângea pe carnea în putrefacție a lui 
Jeffrey Holmes. Ryan văzu cum acea carne începe să facă bule. 

— Acesta este trupul meu, șopti părintele Sebastian cu o voce 
joasă și răgușită. Şi acesta este sângele meu. Mâncaţi din trupul 
meu, porunci părintele Sebastian, numai că acum nu mai era 
părintele Sebastian, ci un chip - o faţă pe care Ryan o recunoscu 
imediat. 

Era chipul întunericului care umpluse încăperea, chipul 
chestiei din interiorul lui, chipul chestiei care ajunsese să 
locuiască și în Sofia, și în Melody. 

Era chipul răului pur. 

Chipul lui Satana. 

— Beţi din sângele meu, porunci vocea. 

În tăcere, incapabili să opună vreo rezistență, Ryan Mcintyre, 
Melody Hunt și Sofia Capelli se supuseră poruncii. 

Își înmuiară degetele în masa în putrefacție care fusese 
odinioară Jeffrey Holmes și completară procedura blestemată de 
comuniune. 

— S-a terminat, zise parintele Sebastian. Acum dormiti. 
Dormiţi și uitaţi tot până când veți fi chemați. 

e 

Ryan se trezi în patul din dormitorul lui întunecat. Clay 
Matthews se agită pe patul lui din cealaltă parte a încăperii, 
după care rămase nemișcat. 

Un coșmar... trebuie să fi fost un cosmar 

Însă o secundă mai târziu, când fu inundat de toate 
amănuntele visului, Ryan simţi un imens val de greață. Se dădu 
jos din pat și fugi la baie. Vomită în timp ce îngenunche în faţa 
vasului de toaletă. După ce se linişti, se trezi holbându-se la o 
masă scârboasă formată din ceva ce semăna cu măruntaie 
amestecate cu sânge proaspăt. 


O masă care nu mirosea a vomă, ci exact precum cadavrul în 
putrefacție pe care el îl atinsese în vis. 

Privirea i se mută de la toaletă la palmele tremurânde și, 
privind urmele sângerii lăsate de lama care îi intrase în carne, 
știu adevărul. 

Nu fusese deloc un vis. 

Ryan își puse obrazul înfierbântat pe gresia rece a podelei. 

Nu fusese un vis, iar el nu-l uitase, în ciuda ultimei porunci a 
părintelui Sebastian. 

Ce se întâmpla cu el? 

e 

Chiar dacă stomacul i se liniștise - iar semnele de pe mâini 
erau invizibile în întuneric -, Ryan nu se încumeta să se întoarcă 
în pat. Amintirile, sau fragmentele de vis, sau ce-or fi fost ele, 
erau încă prea proaspete în mintea lui ca el să riște să adoarmă 
la loc. 

Nu dorea decât să iasă de acolo. Să iasă din camera lui, din 
dormitor, din St. Isaac. Însă unde se putea duce? 

Nu conta - tot ce conta era să iasă de acolo. Ryan se îmbrăcă 
și se furișă din cameră pe coridorul tăcut. Işi luă haina chiar 
înainte de a închide încet ușa în urma lui. În vreme ce își croia 
tăcut drum prin clădirea dormitorului, încă se întreba unde ar fi 
putut merge. Nu se putea duce acasă - nu era nimeni acolo. 
Însă unde altundeva? 

La poliţie? 

Chiar dacă găsea o secţie de poliţie, ce avea să spună? Ce se 
petrecuse - sau cel puţin ce credea el că se petrecuse - suna ca 
o nebunie chiar și pentru el, iar polițiștii n-aveau cum să creadă 
o asemenea poveste. 

Tatăl lui. 

Cu el simțea cu adevărat nevoia să vorbească. Dacă ar fi fost 
acolo, tatăl lui ar fi știut ce să facă. 

Numai că taică-său era mort, iar maică-sa se afla în spital. 

Spitalul! Asta era - avea să se ducă la spital și poate că avea 
s-o găsească pe maică-sa trează. 

Trează și în stare să-l atingă, să-i ciufulească părul și să-i 
spună că totul avea să fie bine, chiar dacă el știa că nimic nu 
avea să mai fie bine vreodată. Și chiar dacă ea nu era trează, 
măcar putea să o atingă. 


Se înfioră ușor amintindu-și de ultima dată când o atinsese, 
când ea ţipase, îndepărtându-se de el, chiar dacă era 
inconștientă. 

Ceva era în neregulă cu el. Ceva era tare în neregulă și totul 
începuse când el venise la St. Isaac, însă în noaptea asta - chiar 
acum - avea să fugă. Și nu se putea duce în altă parte decât la 
spital. Străbătu în tăcere și în grabă coridoarele vechii școli până 
când ajunse la o ușă care ducea afară, în noapte. 

Curtea era plină de umbre și Ryan simţea ceva sinistru ascuns 
în fiecare dintre ele. Ceva rău, care îl aștepta pe el. Străbătând 
în grabă curtea, îngrozit că putea fi zărit în lumina palidă a lunii, 
însă mai îngrozit de ce se putea găsi în umbră, Ryan se strecură 
printr-un pasaj îngust între două clădiri și ieși pe stradă. 

Undeva în depărtare un ceas bătu de ora unsprezece. 

Să fi fost atât de devreme? | se păruse mai degrabă că era 
ora trei dimineaţa. Însă ceasul de la mână îi arătă că orologiul 
din depărtare indicase corect ora. 

Străbătu în grabă străzile Willow și Spruce, uitându-se peste 
umăr la fiecare câteva secunde și așteptându-se oarecum să-l 
vadă pe părintele Sebastian venind după el. Insă când ajunse pe 
strada Beacon și începu să taie colțul parcului Common către 
staţia Park Street, se simţi dintr-odată puţin mai relaxat. Ajuns 
la intrarea de la metrou, cobori în fugă treptele, își arătă 
legitimaţia Link Pass la ghișeul de control și cobori pe peron. 
Conform hărţii metroului, linia verde avea să-l ducă aproape de 
spital, cu doar trei staţii mai departe decât stația la care ar fi 
coborât dacă s-ar fi dus acasă. Pentru o clipă, se întrebă dacă 
exista și altă rută, însă, ca să-și dea seama de asta, ar fi 
însemnat să piardă toată noaptea. Mai bine să meargă pe 
drumul cunoscut. 

Zări o cameră de supraveghere și se trezi dându-se înapoi 
până când un stâlp îl ascunse de obiectivul acesteia. Insă ce mai 
conta dacă era surprins de cameră? Nu făcea nimic rău - 
furișatul noaptea din școală nu era similar cu jefuitul cuiva. Cu 
toate acestea, chiar încercând să se îndepărteze de stâlp, ceva - 
chestia aia - din interiorul lui îl ţinea pe loc, nedorind să iasă la 
lumină. 

Asta era? Oare nu cumva chiar el, mai degrabă decât acea 
chestie pe care o simţea în el, încercând să preia controlul, se 
temea să fie văzut? 


Trenul de pe linia D ajunse în staţie și Ryan se urcă repede în 
el, dorindu-și ca în vagon să vadă mai mulţi oameni decât un 
vagabond care moţăia într-un colț și o femeie cam de vârsta 
maică-sii, îmbrăcată într-un soi de uniformă de chelneriță, care îi 
aruncă o privire o secundă sau două, după care se întoarse la 
revista pe care o citea. 

Insă chiar dacă vagabondul dormea și femeia citea, Ryan 
continua să aibă senzaţia că e urmărit de cineva. 

Ce era în neregulă cu el? De ce se simţea așa de paranoic? Nu 
făcea altceva decât să se ducă să o vadă pe maică-sa. Doar nu 
avea de gând să comită ceva rău. 

Nu? 

În minte îi reveni visul din noaptea precedentă, când îl 
urmărise pe Tom Kelly. Insă acela fusese doar un vis - nu 
urmărise pe nimeni în realitate. Și cu certitudine nu avea să 
omoare pe cineva - intenţiona doar să-i facă o vizită maică-sii. 

Atunci, de ce se temea să nu fie văzut de cineva? 

Jumătate de oră mai târziu, Ryan se dădu jos din tren și urcă 
scara sărind câte două trepte odată. Spitalul era doar la câţiva 
zeci de metri în stânga. Indreptându-se într-acolo, o senzaţie 
vagă de ușurare începu să înlocuiască senzaţia de paranoia pe 
care o simţise de când se trezise, cu ceva mai mult de o oră 
înainte. 

Zece minute mai târziu se găsea în faţa camerei mamei sale 
de la terapie intensivă, uitându-se la trupul ei palid și firav prin 
geamul încăperii. Se vedeau tuburi și fire peste tot și mai multe 
ecrane arătau grafice și cifre. Mama lui zăcea absolut nemișcată 
în toată acea harababură de aparate. Uitându-se la ea, o 
întrebare cumplită răsări în mintea lui Ryan. 

Dacă ea nu se mai trezea? 

Dacă murea? 

Simţi strânsoarea rece a groazei cuprinzându-i gâtul. Înghiţi 
cu noduri în sec, apoi înghiţi din nou, luptându-se nu numai cu 
teama care amenința brusc să îl copleșească, dar și cu lacrimile 
ce stăteau să-i izbucnească din ochi. Buricele degetelor i se 
făcură albe în vreme ce el strângea barele de metal ale 
geamului. 

De fiecare dată când era trimis în misiune, tatăl lui îl lăsase pe 
Ryan responsabil pentru maică-sa. Însă până atunci - în 
vremurile când taică-său era viu - nu se întâmplase niciodată 


nimic îngrozitor. În plus, Ryan știuse dintotdeauna, în ciuda 
cuvintelor rostite de tatăl lui, că maică-sa avea, de fapt, să aibă 
grijă de el, și nu invers. 

Însă acum totul era altfel. Se întâmplase ceva groaznic, iar el 
eșuase. 

Nu avusese grijă de ea. O abandonase și își dezamăgise tatăl, 
și se dezamăgise pe el însuși. 

Avea nevoie de taică-său. Trebuia să-i spună că nu putea 
avea grijă de maică-sa, că responsabilitatea era prea mare, că 
el era prea tânăr și nu se putea achita de sarcină și că eșuase. 

Un oftat profund răzbătu de pe buzele lui, stârnind ecou pe 
coridoarele tăcute ale spitalului, și ochii i se împăienjeniră de 
lacrimi. Însă, în vreme ce își ștergea lacrimile cu mâneca, văzu 
brusc și altceva în camera maică-sii. 

Ceva ce nu fusese înainte acolo. 

O siluetă. . 

O siluetă stând în picioare la căpătâiul patului ei. Insă cu o 
secundă înainte nu mai fusese nimeni acolo în afară de maică- 
sa! Își frecă bine ochii cu mâneca și se uită din nou. 

Era tatăl lui! Tatăl lui care stătea la căpătâiul maică-sii. Stătea 
drept și înalt, îmbrăcat cu uniforma de ceremonie. 

Ryan se frecă la ochi - era imposibil! 

Visa din nou? 

Privirea tatălui lui întâlni privirea lui și Ryan oftă din nou. 

— Îmi pare așa de rău, șopti el. Așa... 

— Darul meu. 

Cele două cuvinte îl izbiră cu limpezime, ca și cum ar fi stat 
chiar lângă taică-său, nu la cinci metri depărtare, de cealaltă 
parte a unui perete gros din sticlă. lar acum, în vreme ce se 
uita, taică-său atinse crucifixul din argint care îi atârna de gât. 

Ryan se holbă la el. Crucifixul! Cel pe care maică-sa încercase 
să i-l dea, însă pe care el îl refuzase. Își șterse ultimele lacrimi 
de pe obraji și de la ochi și se uită din nou. 

Tatăl lui dispăruse. 

Însă Ryan știa acum ce avea de făcut. 

e 

Chestia din interiorul lui Ryan începu să se agite de îndată ce 
el se ridică în picioare ca să coboare din metrou în stația cea 
mai apropiată de casă. Ca și cum ar fi priceput că el se ducea 
acasă și nu dorea asta. În vreme ce trenul încetinea și el se 


îndrepta spre ușă, Ryan simţi brusc nevoia de a rămâne în 
vagon, de a se întoarce cu el în oraș și de a se duce la St. Isaac. 

Înapoi unde se născuse răul sau nebunia care creștea în el. 
Când trenul se opri, Ryan își dădu seama că, dacă ar fi cedat 
dorințelor chestiei din interiorul lui, nu ar mai fi fost el însuși 
niciodată. Treptat și inexorabil, ființa care era Ryan Mcintyre ar 
fi dispărut, lăsând în urmă doar acea forță întunecată și ciudată 
ce părea să-i invadeze treptat mintea și trupul. Concentrându-se 
doar pe viziunea tatălui său stând în liniște la căpătâiul patului 
și la crucifixul din argint din jurul gâtului acestuia, Ryan se forță 
să se deplaseze către ușile ce se deschideau. 

— Visezi, șopti chestia din el. Tatăl tău e mort. 

Ryan știa că tatăl lui e mort, însă mai știa și ce văzuse. 

— Nu ai văzut nimic, insistă chestia. Doreai să-l vezi, dar el e 
mort. 

Ignorând vocea, Ryan își concentră întreaga atenţie asupra 
pașilor și ieși din vagon. În vreme ce urca scara către nivelul 
străzii, vocea continuă să-i șoptească: 

— Ai halucinații. 

— Ai înnebunit. 

— O să te închidă! 

Determinarea lui începu să fie măcinată de îndoială, iar 
diavolul din el știa asta. Forţa diavolului ajungea de la minte la 
trup, așa că brusc Ryan se trezi răsucindu-se pe călcâie și 
pornind înapoi spre metrou. 

Spre metrou și spre St. Isaac. 

Concentrându-se cu toată puterea și străduindu-se să nu audă 
vocea aceea insistentă, Ryan se forță să se întoarcă pe drumul 
spre casă. Tot corpul îi tresărea. Își strânse mâinile pumn și le 
îndesă în buzunarele hainei. Brațele îi tresăreau spasmodic, însă 
el le ţinu strâns pe lângă trup. Capul începu să i se legene și 
picioarele păreau pe punctul de a-l trăda, însă el își încordă 
gâtul și se forță să meargă mai departe. 

Făcea ceea ce trebuia - ceea ce dorise tatăl lui - și n-avea să 
fie oprit. 

N-avea să fie distras de vocile din capul lui, sau de trădarea 
propriului corp, sau de orice altceva. 

Simţi brusc o explozie de furie în interiorul lui, ca un plânset și 
un urlet care se amplificau până când Ryan nu mai auzi nimic 
altceva. Își simţea capul pe punctul de a exploda, apoi, după ce 


părăsi strada și ajunse pe peluza din faţa casei, avu senzaţia că 
cineva îi retează picioarele. Se prăbuși și se lovi cu șoldul de 
bordură. Asfaltul îi sfâșie pantalonii și ajunse până la piele. 

Ignorând durerea, se ridică din nou și își blocă mintea nu 
numai față de furia demonică din capul lui, ci și față de durerea 
din trup. Urcă treptele către casa întunecată. 

Banda galbenă lăsată acolo de poliţie continua să baricadeze 
ușa de la intrare, însă Ryan o rupse. Ridică rățușca din ceramică 
de pe verandă și scoase cheia care stătea ascunsă dintotdeauna 
acolo, după care descuie ușa. 

Vocea din capul lui ţipa mai tare, însă Ryan nu o băgă în 
seamă, simțind cum i se intensifică propria furie când dădu cu 
ochii de petele întunecate de sânge de pe cămin și de pe covor. 

Sângele maică-sii. 

Cu propria furie dominând furia chestiei din interiorul lui, se 
avântă în sus pe scară, împinse cu putere ușa mansardei și 
aprinse singurul bec de acolo, care era suspendat de bârna 
principală a acoperișului. 

Maică-sa îl adusese acolo și îi arătase crucea ascunsă în 
cufărul tatălui său. Mai presus de urletele furioase ale fiinţei din 
interiorul lui, Ryan auzi ecoul vorbelor rostite de ea atunci: 
„Tatăl tău a spus că asta l-a ajutat mereu să facă ce trebuie”. 

Luptându-se să-și controleze picioarele care nu-l mai ascultau, 
Ryan se împletici până la cufărul vechi și dădu la o parte 
capacul. Imediat dedesubt, ambalată în material textil, se găsea 
uniforma de ceremonie a tatălui lui - cea pe care el o purtase 
atunci când Ryan îl văzuse la spital cu puţină vreme în urmă. 
Vru să o ridice și să-și apese obrazul pe ea, doar ca să simtă 
apropierea tatălui său, însă nu îndrăzni. Dacă se oprea fie și 
pentru o clipă, era posibil să nu-și mai poată redobândi controlul 
asupra propriei fiinţe. 

Scoase sertarul de sus din cufăr și îl puse deoparte. 

Vocile din interiorul lui ţipară mai tare, iar când băgă mâna în 
interiorul cufărului ca să deschidă capacul compartimentului 
secret ascuns în adâncurile acestuia, își simţi mai întâi degetele, 
apoi mâinile, apoi întregul corp începând să tremure. Nervii 
păreau că luaseră foc. Ignorând durerea, găsi capacul și îl ridică. 

Cutia din lemn de trandafir se găsea exact unde fusese și 
înainte. Când întinse mâna ca s-o atingă, începu să simtă 
diavolul din el slăbind. 


Când ridică cutia și o deschise, un șuvoi de energie trecu prin 
mâinile lui, urcând prin braţe și ajungând la inimă. 

Chestia din capul lui pierdu controlul asupra corpului, iar 
urletele i se transformară în obscenităţi scâncite. 

Ingenuncheat pe podea, Ryan deschise cutia și strânse cu 
degetele crucifixul din argint dinăuntru. 

— Ce mi se întâmplă? șopti el. Tată? Spune-mi ce se întâmplă 
cu mine. Spune-mi ce să fac. 

Inchise ochii, convins că va auzi vocea tatălui său, însă nu 
desluși decât înjurăturile din cap; nu simţea decât ceva care 
continua să se chinuiască să-i controleze trupul. 

Ținu crucea argintie cu ambele mâini și se ghemui lângă 
cufăr, inspirând mirosul uniformei de lână. Din ochi îi ţâșniră 
lacrimi, care i se prelinseră pe obraji, în vreme ce în mintea, 
trupul și sufletul lui bătălia continua cu înverșunare. Plecă din 
casă către St. Isaac abia în toiul nopții. 

Insă bătălia din interiorul lui nu se sfârșise încă. 


CAPITOLUL 58 


Părintele Laughlin ședea în capătul străzii Spruce. Dincolo de 
strada Beacon, parcul Common era un adevărat furnicar de 
activitate umană. In afară de sutele de oameni răspândiţi pe 
pajiște ca să se bucure de soarele acelei după-amiezi perfecte 
de primăvară, se vedeau muncitori pretutindeni. Se construia o 
platformă pe care urma să fie așezat altarul de unde Sanctitatea 
Sa avea să ţină slujba în unica sa apariţie publică din oraș. Chiar 
dacă scena era departe de a fi terminată, tehnicienii de sunet 
desfășurau deja ceea ce pentru părintele Laughlin semăna cu o 
încrengătură oribilă de cabluri, în vreme ce o a doua echipă de 
muncitori descărca și aranja stivă după stivă de scaune pliante, 
ce aveau să fie ocupate de cei care soseau primii. Doar un mic 
sector din faţă avea să fie rezervat pentru el, pentru primar, 
pentru arhiepiscopul Rand și pentru corpul profesoral de la 
școala St. Isaac. Vaticanul fusese extrem de explicit în privinţa 
asta: până și guvernatorul statului trebuia să-și găsească singur 
un loc dacă dorea să participe. Confruntat cu perspectiva lipsei 
unui loc rezervat, demnitarul invocase un conflict cu alte 
evenimente programate, așa cum procedaseră aproape toţi cei 
care simțeau că merită un tratament special. Părintele Laughlin 
era convins că asta și fusese ideea. Actualul papă era mai 
interesat de oamenii de rând și de bunăstarea sufletelor 
acestora decât de conducători și de protejarea orgoliilor lor. 
Asta mai însemna, bineînţeles, că măsurile de securitate aveau 
să fie mai puţin dure, dat fiind faptul că atât de puţine persoane 
publice aveau să participe, iar papa avea să fie protejat doar de 
un ecran din plexiglas, care îl făcea complet vizibil, însă protejat 
faţă de oricine care nu se găsea pe scenă. Cu toate acestea, 
șeful poliției insistase pentru un gard în jurul zonei în care se 
aflau scaunele, pentru a controla mulţimea, iar acum, în vreme 
ce privea, părintele Laughlin înţelegea motivele. 

Chiar și în acea zi, când mulţimea care venea să-l vadă pe 
papă nu se strânsese încă, se vedeau oameni pretutindeni. Pe 
lângă echipele masive de lucrători care aranjau decorul pentru 
slujba în aer liber, oamenii primarului păreau să fie peste tot, 


plimbându-se fără rost cu tabele și telefoane mobile, în vreme 
ce mass-media era și mai agresivă, vânând orice preot pentru 
un interviu. lar de jur-împrejurul perimetrului stăteau de pază 
polițiști călare. 

Ce începuse ca o vizită mică, personală, a papei se 
transformase într-un circ și nici măcar acum părintele Laughlin 
nu știa cum se întâmplase asta. Poate că după ce se termina 
totul și papa pleca mai departe era timpul ca el să se retragă. 
Insă în acea zi tot ce putea să facă era să încerce să 
supravegheze elevii de la Academia St. Isaac în vreme ce își 
repetau rolul pentru evenimentul de a doua zi. 

Sora Mary David încerca să-i menţină într-o oarecare ordine în 
timp ce coborau pe Spruce și începeau să traverseze strada 
Beacon, însă tocmai când clasele intermediare își începură 
traversarea un alt camion cu platformă se ivi cu noi materiale ce 
păreau menite să stea exact acolo unde trebuia să se adune 
elevii din anul terminal. 

Fratele Francis îi dădu părintelui Laughlin o portavoce. 

— Cred că ar fi mai bine să îi mutaţi pe toţi în partea din față 
a scenei, părinte, zise el, apropiindu-se de urechea lui Laughlin 
și ridicându-și vocea suficient de mult ca să fie auzit peste 
larmă. 

Cum nu mai folosise o portavoce până atunci, Laughlin apăsă 
de încercare pe butonul ei de câteva ori înainte de a vorbi prin 
ea, însă se trezi tresărind la auzul propriei voci. 

— Toţi cei de la St. Isaac sunt rugaţi să se adune în faţa 
scenei, începu el, după care nu mai socoti necesar să repete. 

Membrii corpului profesoral îi strânseră rapid pe cei aproape 
două sute de elevi în zona dintre scenă și primul rând de 
scaune, iar când apăru o pauză în testele de sunet, Laughlin 
folosi ocazia pentru a explica rapid ce avea să se întâmple a 
doua zi. 

— Copiii mai mici vor fi în primul rând. Veţi veni de la școală 
pe clase, începând cu clasa întâi. Sora Mary David vă va 
conduce. E foarte simplu. Rândurile din față ale secțiunii 
centrale sunt ale noastre și, pe măsură ce se umple fiecare 
rând, un profesor vă va conduce spre rândul următor. Elevii din 
anul terminal vor fi ultimii, înaintea profesorilor. Laughlin își 
plimbă privirea peste elevi, oprindu-se asupra acelora care 
puteau genera probleme. Țineţi minte că întregul personal va fi 


în spatele vostru și ne pricepem să vă recunoaștem după cefe. 
Așadar, facem un test? 

Lăsă portavocea în jos, iar elevii începură să se așeze singuri 
și să umple rândurile în ordinea menţionată. Undeva în lateral, 
părintele Sebastian stătea alături de cei trei elevi - Sofia Capelli, 
Melody Hunt și Ryan Mcintyre - care fuseseră special ceruți de 
Vatican pentru a-l asista pe papă la altar în timpul slujbei. 

— Mâine-dimineaţă, le spuse Laughlin celorlalţi elevi în vreme 
ce se așezau pe scaune, veţi primi cu toţii uniforme noi și nu le 
veţi murdări și nu le veți șifona cu niciun chip pe drumul dinspre 
școală încoace. E limpede? O zări pe reporterița de la Channel 5 
ascultând și luându-și notițe și brusc își dori să fi avut ceva mai 
important de spus decât acele avertismente legate de uniforme, 
însă nu-i veni nimic în minte. După încheierea slujbei, ne vom 
deplasa cu toţii împreună pe drumul pe care am venit, iar când 
ajungem la școală vom avea parte de o binecuvântare privată 
din partea Sanctităţii Sale. 

În vreme ce copiii mai mici începeau să șoptească emoţionaţi 
între ei, iar cei mai mari încercau din răsputeri să pară 
indiferenți faţă de o audienţă privată cu papa, părintele Laughlin 
se răsuci către cei trei elevi strânși în jurul părintelui Sebastian. 

Deși nu stătea în puterea lui să pună sub semnul întrebării 
alegerea Vaticanului, părintele Laughlin se întreba cât de 
înțeleaptă fusese acea alegere. Evident, cei trei erau elevii de 
care papa era cel mai interesat - cei trei din care diavolul fusese 
exorcizat de părintele Sebastian - și cu siguranţă că niciunul 
dintre ei nu-i oferise părintelui Laughlin motive de îngrijorare: cu 
toţii se dovediseră cooperanţi din toate punctele de vedere, fiind 
complet atenţi la părintele Sebastian în vreme ce acesta îi 
instruia cu privire la îndatoririle de copii de altar, repetând cu ei 
în capela școlii întreaga dimineaţă. Cei trei ţinuseră fără să se 
plângă lumânările grele timp de o oră și niciunul nu păruse 
măcar vag înţepenit după acel chin. Cele două fete duseseră 
tăvile, ţinând vinul și prescurile cu mâini care nu tremuraseră 
deloc, în vreme ce Ryan Mcintyre susținuse întreaga greutate a 
Bibliei masive care avea să fie folosită în cursul ceremoniei, ca și 
cum nu ar fi fost mai grea decât o foaie de hârtie. 

Și toate astea fuseseră executate fără vreo plângere sau 
vreun mormăit de nemulțumire și chiar fără vreo privire 
nerăbdătoare furișată spre ceas, comportament caracteristic 


elevilor de pretutindeni. Hotărând că Vaticanul știuse, până la 
urmă, ce face, Laughlin se întoarse către părintele Sebastian. 

— Ai sutanele lor? 

Părintele Sebastian încuviință. 

— Și aprinzătoarele? continuă preotul mai bătrân. 

— Totul este pregătit, îl asigură părintele Sebastian. Își cunosc 
cu toţii îndatoririle și cum să le îndeplinească. Și voi mai repeta 
cu ei de cel puţin cinci ori până mâine. 

Multțumit, părintele Laughlin își întoarse din nou atenţia către 
restul elevilor, însă, când ridică portavocea ca să-i instruiască în 
privinţa plecării de la ceremonie, fu întrerupt de sora Margaret, 
care venea în grabă spre el cu un telefon mobil. 

— Mama lui Ryan Mcintyre se trezește din comă, zise ea, 
șoptind direct la urechea mai bună a lui Laughlin. Vor ca el să se 
ducă imediat la spital. 

Părintele Laughlin îi făcu semn lui Ryan, care înaintă și ascultă 
în tăcere preotul povestindu-i ce se întâmplase. 

— Te va conduce fratele Francis cu mașina la spital. Ezită, 
apoi se întoarse către părintele Sebastian. Poate că ar trebui să-l 
înlocuim pe Ryan cu unul dintre ceilalţi elevi mâine... 

Părintele Sebastian clătină din cap. 

— Cardinalul  Morisco a fost extrem de clar, zise el. 
Sanctitatea Sa îi vrea doar pe aceștia trei. 

— Și totuși, având în vedere că el ar putea să nu-și încheie 
repetițiile... 

— Tu ce crezi, Ryan? întrebă părintele Sebastian, retezând din 
nou vorbele celuilalt preot. 

Ryan se uită drept la părintele Sebastian. 

— Pot să o fac, rosti el încet. Pot să fac orice îmi cereți să fac. 

— Bun băiat, zise părintele Sebastian. Se întoarse spre 
părintele Laughlin. Totul are să fie bine. Și pe Ryan îl duc eu la 
spital. Ai nevoie de fratele Francis ca să ducă elevii la școală, iar 
Sofia și Melody pot fi de ajutor. 

Părintele Sebastian Sloane și Ryan Mcintyre dispărură înainte 
ca părintele Laughlin să poată ridica vreo obiecţie. 


CAPITOLUL 59 


Bătăi. 

Cineva bătea în ușă. 

Sau în zid. 

Se petrecea de multă vreme, crescând în intensitate cu 
fiecare bătaie, iar acum Teri Mcintyre putea simţi acea lovitură 
ca de baros de fiecare dată. 

Numai că bătaia nu provenea de la ușă sau dinspre zid. 
Provenea din ea însăși; simţea bătaia în piept. Inima? Asta să fi 
fost? Își auzea propria inimă bătând? 

Însă bătaia răsuna și în capul ei, ca o migrenă cumplită, cum 
nu mai încercase în viaţa ei. 

— Încetaţi..., scânci ea, abia auzindu-și propria voce. Opriţi- 
0... 

Ceva îi atinse braţul... încheietura mâinii. Ceva cald. 

Teri își mișcă buzele, dar fără să scoată vreun sunet. 

— Teri? întrebă o voce de femeie, care răsună ca un tunet în 
urechile ei. Mă auzi? 

— Nu..., imploră Teri, însă atunci când rosti șoptit cuvântul 
bătaia se estompă ușor și mintea i se limpezi suficient ca ea să- 
și dea seama că era vorba, într-adevăr, de bătăile propriei inimi, 
care se potriveau perfect cu pulsaţiile dureroase din cap. 

Fără a deschide ochii, șopti: 

— Durere de cap. 

Mintea i se limpezi și mai mult, iar odată cu recăpătarea 
cunoștinței, simţi o durere și mai mare. Scânci din nou, de 
această dată durerea agonizantă din cap nereușind să-i smulgă 
mai mult decât un geamăt slab. 

Simţi din nou atingerea caldă, pe care acum o recunoscu ca 
provenind de la niște degete umane. lar acele degete îi așezau 
ceva în palmă. 

— Ăsta e butonul care controlează dozele de medicament 
pentru durerea ta, zise vocea. Când te doare prea tare, apasă 
butonul. Vocea se auzi din nou când degetul mare al lui Teri 
reacţionă instantaneu la auzul cuvintelor. Poţi să-mi spui cum te 
cheamă? 


„De ce vrea să știe cum mă cheamă?” se întrebă Teri. 
„Tocmai ce mi-a spus pe nume”. 

— Poţi să-mi spui în ce an suntem? 

Teri și-ar fi dorit ca femeia aceea să o lase în pace ca ea să se 
poată afunda la loc de unde se trezise, în locul acela unde nu 
existaseră dureri și bătăi. Însă era prea târziu. Era trează. 

Deschise un ochi. 

Lumina înrăutăţea durerea, așa că închise ochiul la loc, însă 
acum mintea ei era suficient de limpede ca să-și dea seama 
unde se află. 

Un spital. 

„Un spital? Cum era posibil? Era acasă și...” 

— Mamă? 

„Ryan?” Teri se chinui să deschidă ochii și să se ridice în pat, 
însă tentativa de mișcare trimise un junghi înfiorător de durere 
în întregul corp, așa că se prăbuși la loc pe pernă. 

— Mamă? Te poţi trezi? 

— Încearcă să deschizi ochii, o îndemnă vocea de femeie, 
care păru mai moale de data aceasta, iar mâna caldă care se 
odihni din nou pe braţul ei păru ușor liniștitoare. Eşti în 
siguranţă acum. Ești într-un spital. Te-ai lovit la cap. 

„În siguranţă? Rană la cap? Ce se petrecea?” 

— A venit fiul tău ca să te vadă. 

— R-Ryan? îngăimă Teri. 

Avea gura lipicioasă și vocea îngroșată, după care simţi un pai 
atingându-i buzele. Prinse paiul și sorbi cu poftă puţină apă. 
Deschise din nou ochii și văzu o asistentă tânără lângă pat și pe 
Ryan alături de ea. 

— Mai vrei apă? întrebă Ryan. 

Teri încuviință, simțind cum o mai lasă durerea de cap pe 
măsură ce medicamentele își făceau efectul. Prinse iar paiul 
între buze și mai sorbi apă. 

— Crezi că ești în stare să discuţi cu poliţia? întrebă asistenta. 

— Poliţia? repetă Teri. 

— Trebuie să afle ce s-a întâmplat, mamă. 

Atenţia lui Teri fu atrasă de o mișcare în apropiere de ușă. 
Teri văzu că în cameră mai era cineva. Un preot - părintele 
Sebastian, de la St. Isaac - care îi zâmbi când îi întâlni privirea. 

Atunci, ea își aminti. Își aminti tot. 

— Tom, icni ea. Tom Kelly a fost. M-a împins pe scară! 


— Staţi să chem polițiștii, zise asistenta. 

Femeia ieși repede pe ușă și se întoarse o clipă mai târziu cu 
doi bărbaţi pe care Teri îi recunoscu, dar nu își dădea seama 
exact de unde. 

— Vă amintiţi de noi? întrebă bărbatul mai în vârstă, înaintând 
și zâmbindu-i lui Teri. Matt McCain și Steve Morgan? Am fost 
acasă la dumneavoastră în noaptea spargerii. Noi suntem cei 
care v-au găsit. 

— Dar aţi plecat, rosti Teri, nesigură pe ea. lar Tom... 

— Ne-am întors, explică McCain. Se pare că am uitat să vă iau 
semnătura pe raport. Dar se mai pare că am întârziat un pic cu 
întoarcerea. Ne puteți spune ce s-a întâmplat? 

În vreme ce părintele Sebastian se alătura micului grup din 
jurul patului, Teri începu să-și aducă aminte că, în acea noapte 
după plecarea polițiștilor, Tom se transformase brusc într-un 
străin - cineva pe care nu-l mai văzuse până atunci. Cineva care 
nu semăna deloc cu omul pe care ea îl cunoscuse timp deo 
jumătate de an. Cineva care dorea ceva de la ea. 

— Ce dorea? întrebă McCain când Teri încheie. 

Teri privi chipurile din jurul ei. Ambii ofiţeri se uitau atenţi la 
ea, însă chipul lui Ryan era aproape impasibil, ca și cum ceea ce 
dorise Tom nu însemna nimic pentru el. 

Însă privirea părintelui Sebastian o sfredelea, ca și cum ar fi 
dorit să audă răspunsul ei mai mult decât cei doi ofițeri. 

— Tot ţipa la mine în legătură cu un soi de crucifix, rosti ea, în 
cele din urmă. Ceva ce el credea că fusese în posesia soţului 
meu. Numai că eu habar n-aveam la ce se referă. Se uită 
neajutorată la grupul din jurul patului. Mi-aș dori să fi știut, zise 
ea. Dar cum puteam să-i dau lui ceva despre care eu n-aveam 
habar? Privirea ei trecu de la Matt McCain la Steve Morgan, apoi 
înapoi la McCain. Credeţi că el m-a luat drept altcineva? Sau pe 
soțul meu drept altcineva? Privirea i se mută la fiul ei. Ryan? Ai 
idee la ce se referea? 

Ryan clătină din cap, continuând să privească impasibil, 
aproape ca și cum nu și-ar fi amintit nici măcar cine fusese tatăl 
lui, darămite ce ar fi putut avea el în posesie care să fie dorit de 
Tom Kelly. 

însă, cu colţul ochiului, Teri îl urmărea și pe părintele 
Sebastian Sloane. Și zări și altceva în expresia preotului când 
Ryan clătină din cap. 


Ceva care semăna a ușurare. 

Teri prinse mâna lui Ryan și o mângâie. 

— Să nu-l uiţi, rosti ea încet. Să nu-l uiţi niciodată pe tatăl tău 
- el o să aibă mereu grijă de tine. 

Ryan nu zise nimic, iar expresia din privirea lui - acea 
goliciune ciudată - nu se schimbă deloc. 


CAPITOLUL 60 


Primarul orașului Boston stătea pe scenă și supraveghea 
activitatea care avea loc în parc. Previziunile meteo spuneau că 
ziua următoare avea să fie la fel de frumoasă ca și cea de acum, 
iar cum în acea noapte nu se anunțau ploi, deja câţiva oameni 
se pregăteau să-și petreacă noaptea în parc, mâncând din 
sandviciurile aduse de acasă și dormind înveliţi cu pături. Dacă 
s-ar putea compara concertele rock și apariţiile papale, aveau să 
se adune destui oameni ca să umple toate locurile disponibile 
înainte de răsăritul soarelui. Până la ora slujbei, copacii din 
stânga clădirii aveau să geamă de oameni cocoțațţi în ei, riscând 
să-și rupă o mână sau un picior pentru a vedea mai bine. Ca 
atare, suveranul pontif avea să privească peste o mare de 
oameni cu un cer turcoaz deasupra și un fundal compus din 
lebede înotând leneșe în lacul din spate. 

Însă asta avea să se întâmple a doua zi; în acel moment, 
primarul trebuia să se concentreze asupra prezentului. lar 
prezentul părea să decurgă foarte bine având în vedere toate 
circumstanţele: patru stative cu difuzoare erau deja ridicate și 
funcţionale, gardul din jurul zonei de scaune era la locul lui, iar 
muncitorii de pe scenă asamblau fundalul - o cortină de un 
purpuriu aprins, în faţa căreia avea să stea altarul de la care 
papa avea să ţină slujba. În vreme ce primarul privea, alţi 
muncitori apărură de undeva din spatele scenei, îmbrăcați în 
uniforme pe care el nu le mai văzuse până atunci, însă o clipă 
mai târziu lângă primar își făcu apariţia șeful poliţiei. 

— Securitatea Vaticanului, zise el, arătând înspre oamenii în 
uniforme și citind perfect expresia de nedumerire a primarului. 
Sunt responsabili de panoul din plexiglas și sunt singurii care au 
voie să îl monteze. Grimaldi mi-a spus că ei pot executa sarcina 
în doar o jumătate de oră dacă e nevoie. 

— Grimaldi? repetă primarul, înclinându-și ușor capul în 
vreme ce își muta privirea spre șeful poliţiei. 

— Roberto Grimaldi, explică șeful. Șeful securităţii de la 
Vatican de câte ori călătorește papa. Se opri puţin ca să 
privească activităţile, care păreau tot mai intense cu fiecare 


minut care trecea. Stăm cu pregătirile mai prost decât mi-ar fi 
plăcut mie, dar o s-o scoatem la capăt. Grimaldi își știe bine 
treaba. 

— Așa sper și eu, replică sec primarul. Și cred că i-ai dat de 
știre că, dacă se întâmplă ceva rău, vina o să cadă mai mult pe 
umerii lor decât pe umerii noștri. Continui să cred că nu ar fi 
trebuit să fim de acord cu povestea asta. Pur și simplu, nu avem 
destul timp ca să ne pregătim. 

Șeful poliţiei ridică din umeri. 

— lar dacă n-am fi fost de acord, toţi catolicii din Boston ni s- 
ar fi urcat în cap, iar tu ţi-ai fi luat adio de la încă o candidatură, 
ca să nu mai spun de un nou mandat. 

— Știu, oftă primarul. Insă nu trebuie să-mi și placă. 

In acea clipă, un tânăr cu constituţie atletică, ochi negri ca 
tăciunele și un tabel cu aspect oficial în mână trecu prin 
deschizătura cortinei, îl zări pe șeful poliţiei și veni spre el. 

— Vorbeam de lup, zise șeful, după care i-l prezentă pe 
Roberto Grimaldi primarului. 

— Îmi cer scuze pentru înștiinţarea din scurt, Domnia Voastră, 
zise Grimaldi. Trebuie să vă mărturisesc că am fost aproape la 
fel de supărat ca dumneavoastră în privinţa acestei lipse de 
planificare, dar se întâmplă să aveţi un spaţiu excelent aici, iar 
oamenii voștri ne-au ușurat enorm misiunea. 

— Mi-aș dori ca asta să mă facă sa mă simt mai bine. Flowers 
oftă. Mă tem însă că nu prea am să dorm până când nu se va 
termina totul. 

— Nici eu, îl secondă Grimaldi. Însă pentru noi acest 
eveniment este de fapt unul foarte mic, prin comparaţie cu 
altele. E suficient dacă veţi bloca mâine-dimineață accesul 
vehiculelor spre parc astfel încât străzile să fie libere până la ora 
zece și jumătate. De când am început să folosim ecranul din 
plexiglas, nu trebuie să ne mai facem griji în privinţa lunetiștilor 
sau oamenilor din public, iar dacă străzile sunt blocate, se 
elimină și posibilitatea unei mașini-capcană. Sanctitatea Sa va 
sosi în mașina sa blindată, iar forțele dumneavoastră de 
securitate vor fi prezente, alături de forțele noastre, atunci când 
el se va deplasa de la mașină la scenă. Grimaldi schiță un 
zâmbet către cei doi. Cred că împreună îl putem duce în 
siguranţă zece pași pe jos, nu? Grimaldi dădu câteva pagini din 
tabelul lui. Cei trei elevi care vor sluji la altar îl vor urma pe 


Sanctitatea Sa într-o a doua limuzină, escortaţi de părintele 
Sebastian Sloane. Observând privirea nervoasă schimbată între 
primar și șeful poliţiei, Grimaldi zâmbi larg. Credeți-mă, 
Vaticanul îl urmărește de mulţi ani pe părintele Sebastian, și 
atât el, cât și cei trei copii sunt aici la cererea expresă a 
Sanctităţii Sale. Arătă înspre capătul străzii Spruce. Vor veni 
dinspre strada aceea, iar mașinile vor opri chiar în spatele 
scenei. Sanctitatea Sa nu va putea fi văzut de nimeni din parc 
până la apariţia pe scenă, după care va fi protejat de ecranul din 
plexiglas. Țineţi străzile libere încă o jumătate de oră după 
plecarea lui, și asta va fi suficient. 

Primarul își căută în buzunare pastilele antiacid și se uită 
întrebător la șeful poliţiei. 

— Vom avea forțe de securitate la școală și de-a lungul celor 
trei străzi de acces către parc. Văzând că primarul nu părea 
deloc mai liniștit, își desfăcu mâinile neajutorat. Este spectacolul 
celor de la Vatican, care vor ca lucrurile să decurgă așa cum 
hotărăsc ei. lar din ceea ce am văzut și am auzit, trebuie să 
spun că oamenii știu ce și cum să facă. Să fiu sincer, în afară de 
a petrece trei zile ca să-i trecem pe toţi cei care vin printr-un 
detector de metale, nu cred că mai putem face altceva. 

— Bine, oftă primarul. Deci nu mai putem face altceva decât 
să stăm și să ne bucurăm de spectacol? 

— Exact, zise Grimaldi, zâmbind. Și vă veţi bucura de el - 
Sanctitatea Sa are ceva magic în el. Oriunde se duce e la fel - 
toţi cei care îl văd îl adoră. Se uită la ceasul de la mână. lar cum 
Sanctitatea Sa aterizează cam peste zece minute, va trebui să 
plec. 

Primarul și șeful poliţiei îi strânseră mâna lui Grimaldi, care își 
deschise telefonul mobil, apăsă câteva taste și porni spre poarta 
din spate, unde îl aștepta o mașină sedan neagră, cu șofer. 

— Nişte pastile antiacid? 

Primarul îi întinse comisarului Warner cutia cu medicamente. 

— Nu mă deranjează, replică șeful poliţiei, luând două pastile. 


CAPITOLUL 61 


Ryan se trezi din pricina frigului umed. 

Se dusese devreme la culcare, lăsându-l pe Clay Matthews în 
încăperea comună, împreună cu Jose Alvarez și Darren Bender. 
Deschisese fereastra ca aerul răcoros de primăvară să pătrundă 
în camera de dormit, însă aerul nu se dovedise atât de rece ca 
el să fie nevoit să mai pună o pătură pe pat. Însă acum răceala îi 
pătrunsese în tot corpul, iar el simţea că n-avea să-i mai fie 
niciodată cald. 

Bâjbâi după cuvertură, însă atinse doar ceva rece, dur și 
umed, iar când ultimele urme de somn i se risipiră, își dădu 
seama că nu se afla în pat. 

Nu era nici măcar în camera lui de dormit. 

Se afla undeva adânc în tunelurile de sub școală și era singur, 
fără să-și aducă aminte cum ajunsese acolo. Însă chiar în vreme 
ce încerca să-și dea seama ce se întâmplase, realiză că se 
mișca. De parcă ar fi avut o voinţă proprie, picioarele îl purtau 
prin tunel, deplasându-se lent, însă cu hotărâre. lar când încercă 
să se oprească, să ia o pauză câteva clipe ca să-și dea seama 
unde se află, nu se întâmplă nimic. 

Continuă pur și simplu să meargă, străbătând pasajele 
întunecate ca un zombie, incapabil să se oprească, incapabil să 
aleagă ce direcţie să urmeze când ajungea la vreo intersecţie. În 
cele din urmă, după a treia cotitură, își dădu seama. 

In față se afla o ușă deschisă, prin care se revărsa o lumină 
galbenă. O clipă mai târziu, Ryan privea în interiorul micii capele 
ascunse adânc în măruntaiele școlii St. Isaac. 

lar pe podea se vedea ciudatul labirint desenat în jurul 
mormântului lui Jeffrey Holmes. 

— Intră, Ryan, zise părintele Sebastian cu o voce moale. 

Ryan nu dorea să intre. Nu dorea decât să se întoarcă și să 
fugă prin tuneluri până când găsea ieșirea de acolo, înapoi în 
dormitorul lui. Insă în vreme ce se lupta cu el însuși ca să se 
întoarcă din faţa ușii deschise, cele două lumânări care pâlpâiau 
pe altar îl atraseră înăuntru. 


Părintele Sebastian stătea în mijlocul labirintului și chiar 
deasupra lui atârna imensul crucifix, suspendat cu capul în jos, 
astfel încât chipul lui Hristos părea că se strâmba la Ryan. Mai 
multe lumânări așezate la marginea capelei făceau ca 
pretutindeni să se vadă umbre dansând. Trecură câteva clipe 
până când Ryan își dădu seama că umbrele erau generate de 
Sofia Capelli și Melody Hunt, care stăteau la două dintre intrările 
în labirint. 

Melody se întoarse, îi zâmbi lui Ryan și întinse mâna. 

Chiar dacă el continua să vrea să se întoarcă - mai mult ca 
orice altceva -, picioarele lui refuzau să se supună voinței sale. 
Făcu trei pași în încăpere și se trezi la a treia intrare în labirint. 

Incepu să se audă o melodie ciudată, ca o intonaţie lentă care 
părea să provină chiar din capul lui. Ritmul crescu în intensitate, 
străbătându-i trupul, și Ryan se trezi că începe un dans care 
avea să se sfârșească doar atunci când el, Melody și Sofia aveau 
să se afle în centrul labirintului. 

În cele din urmă ajunseră într-un triunghi în jurul părintelui 
Sebastian, iar Ryan își simţi braţul ridicându-se până când 
vârfurile degetelor atinseră degetele lui Melody Hunt. Un fior 
aproape ca un curent electric îl străbătu din pricina atingerii lui 
Melody și o energie întunecată începu să se strângă în jurul lui, 
revărsându-se în încăpere ca și cum ar fi emanat din ziduri. 

Ca și cum pietrele clădirii ar fi început să vibreze. 

Părintele Sebastian privi chipul întors al statuii suspendate 
deasupra lui. Ochii îi străluceau ca aprinși de o flacără 
interioară. 

— În noaptea asta unim această trinitate într-o singură fiinţă, 
intonă el. O fiinţă a cărei putere e mult mai mare ca a voastră - 
o fiinţă care îmi răspunde doar mie. 

Vocea îi scăzu în intensitate și mai rosti câteva cuvinte în 
șoaptă. Sofia Capelli întinse mâna spre Ryan și el se trezi din 
nou incapabil să reziste impulsului de a întinde mâna spre ea. 
Când degetele li se atinseră, energia din încăpere își dublă forța 
și Ryan simţi că-l mănâncă pielea. Se simţi nesigur, apoi fu 
copleșit de un val de greață. 

Greaţa dispăru la fel de rapid precum apăruse, apoi încetară 
și instabilitatea și mâncărimea pielii. 

Nu rămase în urmă decât o senzaţie de forță. 


Și dorinţa de a asculta ceea ce avea să-i spună părintele 
Sebastian. 

Acesta scoase din mâneca sutanei un pergament vechi, pe 
care îl desfășură și începu să citească. Deși nu mai auzise 
cuvintele până atunci, buzele lui Ryan și ale celor două fete 
începură să formeze frazele, la unison cu părintele Sebastian. 
Curând, vocile lor se întăriră, umplând capela cu o intonație 
hipnotică. lar când vocile lor se întăriră, bezna începu să se 
învârtă în jurul lor, până când ei trei formară un vârtej în jurul 
părintelui Sebastian. 

Vocile lor continuară să crească în intensitate, iar acum 
capela însăși părea să se învârtă în jurul lor. Cu toate astea, 
vocile se întețiră până când zidurile începură să vibreze. 

Apoi, după ce aproape că strigară ultima silabă a incantaţiei, 
un țipăt ca un plânset țâșni de deasupra părintelui Sebastian, iar 
când își ridică privirea, Ryan văzu din nou silueta lui Hristos 
atârnând cu susul în jos pe crucea suspendată. Gura 
Mântuitorului era deschisă, iar trupul i se contorsiona în agonie. 
Sângele ţâșnea din rana din coastă și câteva picături căzură pe 
fața lui Ryan, care se uita în sus. 

Pielea îi arse ca și cum sângele ar fi conţinut tăciuni aprinși. 

Mâinile lui Ryan începură din nou să sângereze, iar sângele lui 
se amestecă din nou cu sângele celor două fete. 

Părintele Sebastian tăcu. Rulă pergamentul la loc și îl strecură 
înapoi în mâneca sutanei. Se apropie de Sofia. Și mâinile lui 
sângerau acum. Le întinse către Sofia și îi atinse obrajii. 

— Tu trăiești prin sângele meu și ești legată de porunca mea, 
zise el. 

— Mă voi supune, șopti Sofia. 

Părintele Sebastian se întoarse către Melody și își puse 
mâinile pe faţa ei, repetând cuvintele în vreme ce sângele îi 
șiroia din palme pe obrajii lui Melody. 

— Mă voi supune, rosti Melody cu o voce înceată. 

Acum, părintele Sebastian se întoarse către Ryan, uitându-se 
drept în ochii lui, iar când palmele lui însângerate ajunseră pe 
faţa lui Ryan, acesta se simţi cuprins de o stare puternică de 
exaltare. Ascultând cuvintele preotului, știu imediat ce răspuns 
va da. 


— Tu trăiești prin sângele meu și ești legat de porunca mea, 
recită părintele Sebastian, continuând să se uite în ochii lui 
Ryan. 

Ryan rămase perfect nemișcat, iar din gât ţâșniră cu putere și 
încredere cuvintele: 

— Mă voi supune. 

Părintele Sebastian sparse cercul și se duse la altar, pe care 
se odihneau, frumos ambalate, trei pachete. 

— Atunci aici sunt veșmintele voastre pentru mâine, zise 
părintele Sebastian, în vreme ce Sofia, Melody și Ryan îl urmau 
afară din labirint. Imbrăcaţi-le și după aceea vă instruiesc ce să 
faceţi mâine. 

Ryan își deschise pachetul său și scoase sutana stacojie, pe 
care o strecură peste pijamaua pe care o purta. Sutana părea 
grea și umflată la subraţe, însă el ignoră greutatea și își puse 
deasupra anteriul, ale cărui mâneci dantelate ascundeau 
mânecile sutanei. 

După ce termină de îmbrăcat, văzu că nicio picătură de sânge 
de pe mâinile sau de pe fața lui nu pătase anteriul alb. 

— Fie ca Allah să fie mulțumit de voi toţi, rosti încet părintele 
Sebastian când cei trei copii fură complet îmbrăcaţi. Radiya, 
Llahu, anhum. Slavă Domnului, unicul Dumnezeu, Dumnezeul 
adevărat! Inchise ochii și se legănă ușor înainte și înapoi, apoi 
șopti: Mâine se va sfârși și strămoșii mei vor fi răzbunați. 
Subhana wa ta'ala. 

In vreme ce Ryan, Melody și Sofia se uitau și ascultau, preotul 
le arătă cum să armeze bombele ascunse în sutane și unde erau 
butoanele declanșatoarelor. 

La final, le indică momentul exact din timpul slujbei publice 
de a doua zi în care aveau să apese butoanele, punând astfel 
capăt nu doar vieții papei de la Roma, ci și propriilor lor vieți. 

— Subhana wa ta'ala, repetă părintele Sebastian. Allah este 
mai presus de slăbiciune și lipsa de demnitate. 


CAPITOLUL 62 


O siluetă singuratică se vedea pe deal, undeva departe în 
dreapta lui Ryan, proiectată pe fundalul luminii clare și stacojii a 
dimineţii. 

Se uită la siluetă, nesigur despre ce era vorba. 

Un bărbat? 

O sperietoare de ciori? 

Silueta deveni puţin mai bine vizibilă și el își dădu seama că 
era vorba de un bărbat. Un bărbat pe o cruce! Se afla la 
picioarele Golgotei, uitându-se la Mântuitorul crucificat! Se 
apropie cu un pas, apoi cu încă unul. Da, era o cruce, dar pe 
măsură ce se apropia vedea că omul nu atârna pe cruce. 

Mai degrabă stătea în fața crucii și, deși era legat de cruce cu 
lanţuri prinse în jurul trupului, privirea îi era senină. 

Senină și fixată asupra lui Ryan. 

lar acum, pe măsură ce se lumina, Ryan putea vedea mai 
limpede chipul omului. Simţi cum rămâne fără suflare. 

— Tată? șopti el atât de încet, încât cuvântul se pierdu 
imediat în briza dimineţii. 

— Vino aici, Ryan, îl chemă tatăl lui. Întoarce-te la mine. 

Însă o altă voce îl chemă de undeva din stânga, iar Ryan 
întoarse spatele siluetei de la baza crucii. 

— Nu, Ryan, zise tatăl lui. Nu privi în altă parte. Eu sunt 
salvarea ta. 

Ryan ezită, însă cealaltă voce îl chemă din nou, pe un ton de 
comandă pe care nu-l putea ignora: 

— Vei rămâne cu mine. Sângele meu îţi dă viaţă și vei face ce 
îți cer. 

Ryan se îndepărtă și mai mult de tatăl lui. 

— Nu, Ryan, șopti tatăl lui, cu o voce joasă, dar cu cuvinte 
clare. Vino la mine, Ryan. Întoarce-te la mine. Doar eu te pot 
salva. 

Auzind iarăși vocea tatălui, Ryan încercă să se întoarcă, 
încercă să înceapă să urce dealul către locul unde salvarea lui 
stătea legată de cruce. Însă trupul nu îi mai aparţinea și, încet, 
se întoarse în cealaltă direcție, îndepărtându-se din nou de tatăl 


său. lar acolo, pe un alt deal, unul mai mic și mai apropiat ca 
Golgota, zări o altă siluetă: părintele Sebastian Sloane stând la 
izvorul unui râu de sânge care părea să vină de nicăieri. 

— Sângele meu e cel care îţi dă viaţă și ești legat de porunca 
mea, repetă părintele Sebastian, încet și fără niciun fel de 
emoție în glas. 

Cuvintele lui atinseră o coardă profundă din sufletul lui Ryan, 
așa că porni spre silueta întunecată a preotului. 

— Vin, părinte. Mă supun. Mă voi supune întotdeauna. 

— Ryan! strigă tatăl lui, cu o voce tot mai estompată pe 
măsură ce Ryan se îndepărta de el. Nu uita darul meu. Nu uita 
de darul pe care ţi l-am lăsat. 

Ca și cum nu ar fi auzit deloc cuvintele tatălui său, Ryan 
continuă să meargă spre preot. Insă pe măsură ce se apropie, 
văzu dintr-odată că părintele Sebastian nu era singur. Era însoţit 
de Melody, care îi zâmbea și îi făcea semn să se apropie. Ryan 
își înteţi pasul, întinzând brațele spre ea în vreme ce ea întindea 
braţele spre el, însă chiar înainte ca degetele să li se atingă, 
părintele Sebastian ridică mâna dreaptă sus în aer, ţinând în ea 
un crucifix din argint lung cât braţul lui. Palma lui era strânsă în 
jurul chipului lui Hristos, iar pe măsură ce ridica crucifixul tot 
mai sus, lumina soarelui scânteia pe lama atent șlefuită, de care 
erau legate picioarele Mântuitorului. 

După aceea, crucifixul alunecă în jos într-un arc larg, iar în 
clipa în care degetele lui atinseră degetele lui Melody, lama 
scânteietoare se înfipse în carnea ei, sfredelindu-i tendoanele și 
oasele gâtului. 

Părintele Sebastian lăsă trupul lui Melody Hunt să cadă pe sol. 
Din gâtul ei retezat țâșni sângele, care se vărsă în râul care 
curgea la picioarele preotului. Capul ei retezat căzu chiar lângă 
picioarele lui Ryan. 

Melody se uită la el, într-o stare de agonie care îi adumbrea 
ochii albaștri perfecţi și îi contorsiona chipul într-o mască de 
durere. Buzele i se mișcau, iar Ryan vedea că încearcă să spună 
un cuvânt. Melody se chinui, cu ochii înlăcrimaţi, după care... 

Ryan se deșteptă, gemând și ridicându-se în capul oaselor pe 
pat, cu inima bătându-i cu putere, cu pielea asudată și cu 
imaginea chipului torturat al lui Melody în faţa ochilor în lumina 
firavă a zorilor de zi. 

In cealaltă parte a încăperii, Clay Matthews dormea liniștit. 


Ryan rămase nemișcat, așteptând să-i treacă groaza. Curând 
avea să dispară și el urma să adoarmă la loc, iar dimineaţă avea 
să fie pregătit pentru acea zi. 

Ziua care urma să fie cea mai importantă din viața lui. 

Cea mai importantă și, totodată, ultima. 

Papa venea în ziua aceea, iar, până la sfârșitul ei, Allah urma 
să aibă trei noi martiri, care aveau să trăiască în glorie eternă 
pentru martirajul lor. 

Acum însă, în vreme ce zăcea întins în lumina tot mai clară a 
zorilor, Ryan își dădu seama care fusese semnificaţia visului. 
Fusese o tentaţie a infidelilor, care doreau să-l întoarcă de la 
adevărata lui credinţă. Însă în acea zi el avea să reziste 
tentațiilor. El, Sofia și Melody aveau să se supună. 

In vreme ce jura în tăcere, privirea i se mută de la perdeaua 
de la fereastră la ascunzișul din lambriurile de lângă patul lui. 
Sursa tentatiei se găsea în interiorul compartimentului secret; el 
însuși pusese obiectul acolo după ce îl adusese din podul casei 
tatălui său. 

In noapte aceea, obiectul îi vorbise. 

Venise spre el în timpul coșmarului și îl ispitise. 

Trebuia distrus. 

Ryan se dădu jos din pat și desprinse în tăcere bucata de 
lemn din lambriu. O așeză pe pat și își băgă mâna în gaura din 
spatele tencuielii. 

Degetele i se încolăciră în jurul argintului rece și instantaneu 
simţi o gâdilătură de-a lungul brațului. 

Scoase crucifixul și se uită lung la el în lumina zorilor. 

O voce din interior îi șopti: 

— Ştii ce trebuie să faci. Trebuie să execuţi ce ţi se ordonă. 

Crucifixul lucea ca și cum era luminat dinăuntru. 

II strânse bine între degete, astfel încât privirea să nu cedeze 
ispitei. 

Nu avea de gând să lase o astfel de tinichea să stea în calea 
supunerii lui față de porunca părintelui. 

Puse cu grijă la loc lemnul, apoi se strecură înapoi în pat. Se 
uită în gol spre tavan - ignorând ispita produsă de obiectul 
strâns în pumn - și așteptă. 

Așteptă până dimineaţă. 

Așteptă împlinirea propriului său destin. 


CAPITOLUL 63 


Din clipa când se sculase, în orele de dinaintea zorilor, și până 
în clipa când limuzina lui ajunse la Academia Pregătitoare St. 
Isaac, papa Inocenţiu al XIV-lea simţise cum îi crește starea de 
surescitare. Redescoperirea anticului Ritual al Invocării - un 
ritual pierdut cu atâta vreme în urmă încât până și existenţa lui 
era socotită de învățații de la Vatican, cu câteva excepţii, doar 
un mit - avea să însemne rodul suprem al pontificatului său. De 
când văzuse primul fișier video, ramificaţiile redescoperirii 
ritualului nu încetaseră să-i ocupe gândurile, iar cu cât reflecta 
mai mult la această chestiune, cu atât înţelegea mai bine că 
importanţa ritualului nu putea fi supraestimată. 

Una era dacă un simplu preot de parohie era în stare să 
exorcizeze diavoli nu foarte bine ascunși în suflete; cu totul 
altceva era să convoci și să alungi diavolul bine ascuns și ferm 
ancorat în sufletul fiecărei fiinţe umane. 

Era vorba de ceva care avea să schimbe pentru totdeauna 
comportamentul uman. 

Avea să eradicheze războaiele. 

Avea să însemne zorii adevăratei păci pe pământ, așa cum 
promisese Mântuitorul. lar în acea zi, el, Inocenţiu al XIV-lea - un 
simplu om care înțelegea, în sfârșit, de ce Dumnezeu îl alesese 
să poarte pecetea pescarului -, era pe punctul de a confirma că 
anticul ritual pierdut reieșise cu adevărat la lumină. 

Simţi o atingere ușoară pe cot, apoi auzi vocea moale a 
cardinalului Morisco. 

— Sanctitate? 

Smuls din reverie, papa își ridică privirea și apoi se uită pe 
geamul mașinii la mulțimea înșirată pe stradă, în ciuda ordinelor 
ca itinerarul de la aeroport la St. Isaac să nu fie făcut public. Cu 
toate acestea, credincioșii îl găseau mereu; le zâmbi și le făcu 
ușor cu mâna. 

Mașina se opri și agenţii de pază se dădură imediat jos, 
cercetară cu privirile mulțimea care era ţinută pe loc de poliția 
locală în faţa școlii St. Isaac, apoi înconjurară rapid mașina 
papei. O clipă mai târziu, papa se dădu jos, urcă treptele și intră 


în școală. Erau acolo - îi recunoscu într-o secundă, nu numai 
datorită chipurilor familiare din clipurile video pe care le văzuse, 
sau a faptului că erau îmbrăcaţi cu veșmintele roșii de copii de 
altar la slujba din acea zi, ci după atmosfera din jurul lor. 

li zâmbeau, toţi trei, cu ochii mari și limpezi, pe chipurile lor 
neexistând vreo altă expresie decât de adoraţie. Da, acelea erau 
sufletele eliberate de orice fel de murdărie, în mod clar ghidate 
de un spirit unic. 

Părintele Sebastian Sloane înfăptuise cu adevărat miracolul. 

Papa încercă să se arate la fel de senin, în vreme ce fiecare 
dintre cei trei făcu un pas în faţă. 

Mai întâi, frumoasa copilă cu păr negru. 

— Sofia Capelli, Sfinţia Voastră, șopti ea, lăsându-se în 
genunchi și sărutând inelul papal. 

Papa își așeză cu blândeţe o mână pe creștetul ei și își ascultă 
inima. 

Nu simțea nimic malefic în copilă. O luă de mână și o ridică în 
picioare; în vreme ce se ridica, privirea ei o întâlni pe a lui. 
Buzele ei pline erau curbate într-un zâmbet nevinovat. Papa 
simţi că avea în faţă o copilă care știa că se bucura de graţie în 
ochii Domnului. O atinse pe obraz. Era ca un nou-născut. 

La fel se întâmplă cu îngerul cu păr bălai, Melody Hunt, al 
cărei ten perfect și ochi de culoarea safirelor pure reprezentau o 
mărturie de necontestat a slavei lui Dumnezeu. 

Și în cele din urmă tânărul, Ryan Mcintyre, care se prezentă la 
fel de umil precum cele două fete. Uitându-se drept în ochii lui, 
suveranul pontif văzu aceeași limpezime pe care o zărise în 
ochii fetelor și simţi puritatea sufletului lui. Din nou, era un copil 
al cărui suflet nu dorea decât să glorifice perfecțiunea 
Creatorului. 

Era adevărat. Totul era adevărat, și inima, și sufletul papei 
Inocențiu al XIV-lea se umplură de bucuria celor văzute. 

In cele din urmă, se întoarse către părintele Sebastian Sloane, 
tânărul preot care reușise cumva acest miracol. Îi oferi mâna și 
tânărul preot se lăsă instantaneu în genunchi, se aplecă în faţă 
și sărută reverenţios inelul papal. 

— E o adevărată plăcere să te întâlnesc, fiule, rosti papa atât 
de încet încât doar părintele Sebastian îl putu auzi. Ti-am 
urmărit cariera și munca îţi va fi răsplătită. 


Părintele Sebastian își ridică privirea și papa simţi din nou 
acea limpezime perfectă pe care o simţise la cei trei copii. In 
fața lui se găsea un om care își înțelegea destinul. 

— Așa cum și dumneavoastră veţi fi răsplătit, Sanctitatea 
Voastră, murmură Sloane. 

— Abia aștept după-amiaza, zise papa, când vom avea timp 
să discutăm nu numai despre munca ta, ci și despre viitorul tău. 

— Dumneavoastră sunteți viitorul meu, replică preotul. Astăzi, 
destinul meu s-a împlinit. 

— Sanctitate, a venit vremea, zise cardinalul Morisco. 

O clipă mai târziu, cei trei elevi și profesorul lor fură escortaţi 
spre a treia limuzină din suită, în vreme ce papa își ocupă din 
nou locul în mașina din mijloc. Imediat ce mașinile se puseră în 
mișcare, mulțimea începu să se agite și papa le zâmbi și le făcu 
din nou cu mâna oamenilor. 

Avea motive să zâmbească. Era o zi extraordinară. Era o zi de 
ţinut minte pentru totdeauna. 

Urma să fie o slujbă pe care nimeni nu avea să o uite. 


CAPITOLUL 64 


Teri Mcintyre zăcea pe pat și se uita fix la tavan, jucându-se 
cu pompa cu morfină care îi permitea să-și controleze durerile. 
Nu că mai simţea dureri fizice atât de mari - se trezise cu 
durerile reziduale corespunzătoare căderii pe scări de acum 
câteva zile, însă pulsaţiile din cap se diminuaseră în sfârșit. 

Durerea emoţională reprezenta altă poveste și în noaptea 
precedentă descoperise că morfina ajuta enorm și în această 
privinţă. 

Tom Kelly. 

Cum de putuse fi atât de încrezătoare? Și el cum putuse fi 
atât de înșelător? Il adusese în viaţa ei, în patul ei - patul pe 
care pe vremuri îl împărţise cu Bill. 

Mai rău, îl adusese în viața lui Ryan și îi luase apărarea de 
fiecare dată când băiatul ridicase o obiecţie. Îi luase partea lui 
Tom Kelly împotriva propriului ei fiu, iar în tot acest timp el nu 
fusese decât un fel de... de... 

Un fel de ce? 

Nici măcar nu își dădea seama. Nu știa decât că el dorise 
crucifixul pe care Bill îl adusese acasă din Kuwait după războiul 
de acolo. Nu o iubise niciodată - nici măcar nu fusese interesat 
de ea. Nu dorise decât să se folosească de ea, iar durerea 
acestui fapt o făcu să se joace din nou cu butonul pentru 
morfină; aproape că simțea deja ușurarea indusă de 
medicament. 

„Nu!” își spuse ea. „Nu mai injecta medicamentul. Asta a fost 
valabil noaptea trecută. Azi trebuie să te confrunţi cu realitatea. 
Ai făcut o mare greșeală și amorţirea durerii nu va îndrepta 
lucrurile”. 

Intinse mâna și lăsă butonul pe măsuţa de lângă pat. Trebuia 
să lămurească lucrurile - nu era vorba doar de Tom Kelly. Mai 
era ceva - ceva ce se întâmplase cu o zi în urmă, când camera 
se umpluse brusc cu oameni, polițiștii îi puneau întrebări și 
părintele Sebastian... 

Părintele Sebastian! 


Tom Kelly îl cunoștea pe părintele Sebastian - părintele 
Sebastian fusese cel care îi ajutase cu admiterea rapidă a lui 
Ryan la St. Isaac. În plus, cu o zi în urmă, cu toată ceața indusă 
de durere și de medicamente care îi învăluia creierul, văzuse 
ceva. 

Ceva în ochii preotului. 

Ceva care o determinase să fie extrem de atentă când le 
spusese polițiștilor despre crucifix și care o determinase să nege 
că ar fi avut habar de ceva. 

Se petrecea ceva - ceva legat de crucifix. Oare de aceea 
dorise Tom Kelly ca Ryan să fie admis la St. Isaac? 

Mintea îi lucra cu febrilitate. 

Imediat ce avea să iasă din spital - ceea ce urma să se 
întâmple în acea zi sau în ziua următoare -, avea să se ducă 
direct la școală ca să-l ia pe Ryan și să plece. 

Unde să plece? 

Undeva - oriunde -, astfel încât Tom Kelly sau cine era el în 
realitate să nu-i mai poată găsi niciodată. 

Teri scoase un oftat lung și se lăsă la loc pe perne. 

La televizorul prins sus pe perete în colțul camerei de spital se 
derulau imagini din ziua precedentă, când avionul papei 
aterizase pe aeroportul Logan și fusese imediat îndrumat către 
un colț al terenului, unde fusese înconjurat de pază. 

Știrile trecură în dimineaţa acelei zile, când papa apăruse în 
capul scării care cobora spre pista de aterizare și spre o mașină 
ce aștepta, camera video surprinzându-l când ieșea pe ușa 
avionului în clipa în care primele raze ale soarelui scăldau 
avionul - și pe papă - într-o aură aurie. 

Imaginea se schimbă din nou și pe burtieră începu să se 
deruleze mesajul „În direct parcul Boston Common”. Teri întinse 
mâna după telecomandă ca să regleze volumul. 

— Ne aflăm chiar acum în parc, rostea reporteriţa, o brunetă 
micuță. Papa Inocenţiu al XIV-lea este așteptat să apară în orice 
clipă. 

Camera video se îndreptă în stânga, surprinzând mulţimi de 
oameni înghesuiți în parc, în faţa unei scene mari, complet 
înconjurată și acoperită cu un panou din plexiglas, și aproape 
întreaga poliţie din Boston controlând mulțimea. 

— Sanctitatea Sa va veni dinspre Academia Pregătitoare St. 
Isaac, împreună cu trei dintre elevii școlii, pe care papa i-a cerut 


să-l asiste la slujba din această dimineaţă. În ceea ce pare a fi o 
încălcare majoră a tradiţiei, ni s-a comunicat că doi dintre acești 
elevi sunt fete. 

Teri își simţi brusc inima bătându-i mai repede. Ridică mai sus 
capul patului și aduse difuzorul mic, portabil, mai aproape de 
ureche, ridicând volumul. 

— lată că apare și suita, rosti reporterița, arătând spre trei 
limuzine negre care înaintau încet pe strada Spruce. Scena a 
fost construită astfel încât mulţimea să îl vadă pe Sanctitatea Sa 
pentru prima oară atunci când va trece prin spatele altarului 
către scenă. Ni s-a spus că, în primul rând, este vorba de o 
măsură de securitate, deși așa ceva intensifică dramatismul. Nu- 
i așa, Cliff? adăugă ea, întorcându-se către un bărbat blond de 
lângă ea. 

— Cu siguranță că da, Annette, replică Cliff Cum-s-o-mai-fi- 
chemat. De unde stăm noi însă, îl vom putea vedea pe papa 
dându-se jos din mașină, ceea ce ar trebui să se întâmple peste 
câteva clipe. Urmă o scurtă pauză, iar când Annette tocmai 
deschidea gura ca să umple tăcerea, Cliff reveni: Da, iată și 
mașinile. 

Se deschise portiera primei limuzine, din care ieși un bărbat în 
costum negru, care inspectă rapid zona din jurul micului convoi, 
după care se duse la a doua mașină. 

Ținând deschisă portiera din spate, individul luă o poziţie 
respectuoasă, în vreme ce din mașină se ivi papa, îmbrăcat cu 
sutană albă și un anteriu superb încrustat cu bijuterii. 

După aceea se deschiseră portierele celei de-a treia limuzine 
și Teri îl văzu coborând pe părintele Sebastian Sloane. 

Era urmat de două fete, pe una dintre ele Teri recunoscând-o 
ca fiind cea pe care Ryan le-o prezentase ei și lui Tom. 

Inima lui Teri bătea cu putere acum, iar când din a treia 
limuzină se ivi Ryan, Teri își dădu seama că se așteptase în 
sinea ei la asta. Dar de ce oare? 

Ce treabă avea el cu papa? 

Nu era la St. Isaac nici măcar de două săptămâni! De ce l-ar fi 
ales pe el ca să slujească la altar? Abia dacă știa desfășurarea 
slujbei! 

Se luptă cu durerea din mușchi și din coastele fisurate și se 
așeză mai bine pe pat, uitându-se fără să-i vină să creadă la 
ecranul televizorului în vreme ce adolescenții, îmbrăcați în 


sutane roșu aprins cu anterie albe pe deasupra, se apropiară de 
papă, care le luă mâinile și îi salută cu căldură pe fiecare în 
parte. 

Camera video se retrase ca să-i arate pe papă, un cardinal și 
pe cei trei elevi mergând spre treptele scării din spatele scenei. 

Dar ce se întâmpla cu părintele Sebastian Sloane? 

Acolo! Când camera se retrase și mai mult, Teri îl zări pe 
preot în partea de sus a ecranului. Numai că nu se apropia de 
papă; în schimb, făcuse stânga împrejur, îndepărtându-se de 
scenă și de limuzine, și grăbindu-se acum să traverseze strada 
Beacon, unde îl aștepta un alt bărbat. 

Teri se uită la celălalt bărbat, nevenindu-i să-și creadă ochilor. 

Nu se putea așa ceva. 

Era imposibil. 

Însă era adevărat. 

Tom Kelly îl întâmpină pe părintele Sebastian Sloane cu o 
bătaie rapidă pe spate, și împreună trecură pe sub cordonul 
care bloca strada Beacon și trotuarul, și dispărură în mulţime. 

lar în clipa în care ei dispărură, Teri își dădu seama: 

Ceva groaznic era pe cale să se petreacă. 

— Anunţaţi poliția! strigă ea. Pentru numele lui Dumnezeu, să 
sune cineva la poliţie! 

Ignorând durerea din trup, își trecu picioarele peste marginea 
patului, le puse pe podea și încercă să se ridice, însă genunchii îi 
cedară. 

Se prinse de masă, care alunecă pe roţi și se izbi de perete, 
apoi încercă să se ţină de stativul cu perfuzii, prinzându-și mâna 
de un tub când își pierdu echilibrul. 

Atât ea, cât și stativul căzură pe podea. Teri simţi imediat o 
durere ascuţită în cot. 

— Ajutor! strigă ea, luptându-se cu durerea care ameninţa să 
o doboare. Cineva, vă rog! Sunaţi la poliţie! 

Două asistente intrară în grabă în cameră, văzură ce se 
întâmplase și încercară să o desprindă de tuburi, însă Teri le 
împinse. 

— Lăsaţi-mă în pace, scânci ea, arătând spre televizor. Sunaţi 
la poliţie! Ceva groaznic se va întâmpla cu papa! 

In vreme ce asistentele se uitau interzise la ea, Teri se 
ghemui pe podea, incapabilă să se mai lupte cu durerea din 
corpul și sufletul ei. 


Era vina ei - ce avea să se întâmple avea să fie din vina ei. Și 
nu doar papa avea să o păţească urât, ci și Ryan. 

Cu o groaznică certitudine în suflet, Teri Mcintyre își dădu 
seama că era pe cale să-și vadă fiul murind. 


CAPITOLUL 65 


Ryan Mcintyre ieși de după cortină și păși pe scenă. Sofia 
Capelli era cu doi pași în fața lui, Melody Hunt, cu doi pași în 
spate. Odată ce ei trei aveau să-și ocupe locurile, papa însuși 
avea să intre, însă încă dinainte ca suveranul pontif al Bisericii 
Romano-Catolice să-și facă apariţia, mugetul mulţimii făcea nu 
doar ecranul din plexiglas să vibreze, ci și scena. Combinat cu 
greata tot mai accentuată pe care o simţea ridicându-se în el, 
tremurul podelei de sub picioarele lui îl determină pe Ryan să se 
dea instinctiv înapoi; poate că ar fi căzut de pe scenă dacă 
Melody nu l-ar fi ajutat discret să-și recapete echilibrul. 

Se uită peste marea de oameni - erau mai mulţi decât ar fi 
crezut el posibil să intre în parc -, cu toţii în picioare, bătând din 
palme, fluierând și dând din mâini, rostindu-i bun venit papei în 
mai multe limbi. Unii se ridicaseră pe scaunele lor, în vreme ce 
crengile tuturor copacilor gemeau cocoșate sub greutatea altor 
oameni. 

Cu toate acestea, în vreme ce se uita la mulțime, mugetul 
acesteia începu să se estompeze din mintea lui și el se simți 
cuprins de o seninătate bizară. In curând, toate aveau să se 
încheie, iar individul cu sutană și mitră - omul care îi conducea 
pe acești credincioși rătăciţi - avea să moară pentru gloria lui 
Allah. Și Ryan avea să moară, însă el avea să-și asigure răsplata 
eternă a lui Allah pentru martirajul lui. 

Mugetul mulțimii se intensifică și Ryan simţi că papa li se 
alăturase pe scenă, iar omul al cărui inel el îl sărutase cu puțină 
vreme în urmă se postă între el și Melody spre partea din față a 
scenei, pentru a răspunde la salutările de bun venit. 

Acum, Ryan se afla în spatele papei, cu Sofia în dreapta lui și 
Melody în stânga lui. 

Papa își ridică braţele pentru a binecuvânta adunarea de 
oameni, iar mugetul deveni și mai puternic. Apoi papa rosti 
primele cuvinte la microfonul prins de veșminte, iar când vocea 
lui tună din difuzoarele masive, mulțimea tăcu instantaneu. 

— În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, rosti el, cu o 
voce care se auzea în toate colţurile acelei zone. 


La unison, toți cei pe care Ryan îi vedea în fața lui își făcură 
cruce, la fel cum își făceau cruce el, Melody și Sofia. Numai că 
mulțimea din spatele ecranului urma îndemnul papei, în vreme 
ce ei trei se supuneau poruncilor părintelui Sebastian Sloane. 

— Trebuie să fiți perfecţi în fiecare detaliu, spusese el forţei 
întunecate pe care o trezise în fiecare dintre cei trei adolescenți. 
Până la sosirea clipei, executați ritualul infidelilor, însă gândiţi- 
vă doar la Allah. La Allah și la mine. 

— Amin, se auzi vocea înmiită a mulţimii. 

— lertarea Domnului nostru lisus Hristos, iubirea lui 
Dumnezeu și puterea Duhului Sfânt să vă însoţească pe voi toți, 
proclamă papa. 

— Și cu tine, răspunse mulțimea. 

Supunându-se poruncilor forţei întunecate din el, Ryan se 
întoarse ca să aprindă lumânările de la altar, cu Melody și Sofia 
flancându-l și cu papa stând cu faţa spre mulţime. In vreme ce 
se apropiau de altar, își zâmbiră unul altuia anticipând 
momentul care avea să sosească în curând. După aceea, 
aprinseră simultan lumânările. Ryan simțea în cele două fete 
aceeași seninătate care îi umplea lui sufletul. Ca și el, erau 
pregătite. 

— Să ne rugăm Domnului. 

Ca o singură ființă, oamenii își plecară capetele și rămaseră 
atât de tăcuţi încât, atunci când un cârd de porumbei se ridică 
brusc în aer, Ryan le auzi fâlfâitul aripilor. În vreme ce păsările 
dispăreau pe după vârfurile copacilor, papa începu să se roage 
cu o voce plină. 

Inainte de a-și pleca și el capul, Ryan privi înspre primul rând 
de scaune, unde trebuia să stea părintele Sebastian alături de 
ceilalţi din școala. Numai că scaunul alocat preotului era gol. Se 
vedeau acolo părintele Laughlin, sora Mary David, fratele 
Francis și toţi ceilalţi preoţi și călugăriţe pe care Ryan ajunsese 
să îi cunoască după două săptămâni, însă părintele Sebastian 
părea să se fi evaporat. 

Nu se putea așa ceva, bineînțeles - trebuia să fie undeva 
acolo. 

Ryan privi spre sectoarele laterale, căutându-l pe preot, și zări 
în capătul îndepărtat al celui de-al doilea rând un bărbat care 
nu-și ţinea capul plecat. El era! Era părintele... 

Numai că nu era el! Nu era deloc părintele Sebastian. 


În schimb, Ryan se trezi uitându-se la chipul propriului său 
tată. Tatăl lui, în uniformă, cu cascheta pe cap! 

Nu! Era imposibil - trebuia să fie o festă jucată de lumină! 

Ryan se uită în altă parte, însă aproape în aceeași clipă 
privirea îi fu atrasă de lumina soarelui care se reflecta într-o 
bucată șlefuită de metal, iar când privi mai bine ca să vadă ce 
era, zări un alt cap neplecat, de această dată la jumătatea 
distanţei spre spatele scaunelor, pe partea opusă. 

Din nou, Ryan ar fi putut jura că se uita la taică-său. 

Cu soarele scânteind pe medaliile de pe piept, bărbatul îi 
zâmbi și dădu ușor din cap. 

Ce era în neregulă? Ce se petrecea? Nu ar fi trebuit să-l vadă 
deloc pe taică-său. Ar fi trebuit să-l vadă pe părintele Sebastian! 

Simţi în piept o arsură crescând în intensitate. 

Papa își încheie rugăciunea, apoi se întoarse către imensa 
Biblie de pe altar, în vreme ce corul de copii al orașului Boston, 
îmbrăcaţi în robe albastre cu tivuri aurii, începu să cânte Ave 
Maria. 

Se apropia clipa decisivă. 

Ryan își simţi inima bătându-i cu putere când vocea părintelui 
Sebastian începu să-i șoptească în minte, repetând instrucţiunile 
la nesfârșit. 

Sincronizarea trebuia să fie perfectă. O singură eroare și totul 
se putea duce de râpă. Ryan se aplecă ușor spre Melody, atras 
de ea așa cum fusese mereu din clipa când o văzuse pentru 
prima dată. 

Momentul era foarte aproape; „amin-ul” mulţimii care avea să 
marcheze finalul următoarei rugăciuni urma să indice și clipa 
când el, Melody și Sofia aveau să apese butoanele cusute în 
interiorul mânecilor de la sutane. 

Clipa când aveau să se înalțe la Allah ca să primească darurile 
lui. 

Corul termină de cântat și mulţimea rămase tăcută, amuţită 
nu doar de frumuseţea cântecului, ci și de frumusețea vocilor 
care îl interpretaseră. 

Papa se întoarse către altar. 

— Binecuvântat ești tu, Doamne, creatorul tuturor fructelor 
pământului. Pământul este al Domnului și tot ce se află pe el, 
rosti el. 


Papa luă urciorul mic din argint și turnă o picătură de apă în 
pocalul cu vin. 

— Domnul să-mi spele nedreptăţile comise și să mă 
izbăvească de păcate. 

Papa își spălă mâinile în castronul așezat special în acest scop 
pe altar, apoi și le șterse cu un prosop din in. 

— Să ne rugăm. 

Ryan se uită dincolo de marginea scenei. 

Tatăl lui îi zâmbea din nou, iar el simţi iarăși arsura din piept. 
Nu era posibil - nu putea fi tatăl lui - și totuși era, și se uita 
drept în ochii lui, ridicându-și mâinile la piept ca și cum ar fi 
simţit aceeași arsură care îi mistuia acum inima băiatului. 

Fără să se gândească, Ryan își ridică mâna dreaptă și o 
strecură pe sub anteriu, între nasturii sutanei. 

Degetele cuprinseră crucifixul din argint. 

Crucifixul pe care el intenţionase să-l abandoneze ascuns în 
firida din zid. 

lar acum, cu privirea tatălui său aţintită asupra lui, cu tatăl lui 
zâmbindu-i și strângând în mână darul tatălui său, Ryan simţi o 
nouă energie curgând prin trupul lui, ţâșnind direct din inimă și 
din suflet ca să-i umple trupul. 

Își dădu seama ce erau pe cale să facă el, Melody și Sofia. 

Ryan se uită fix la tatăl său, care stătea acum chiar la 
marginea scenei. Întindea mâinile spre Ryan, ca și cum ar fi vrut 
să le treacă direct prin ecranul de protecţie ca să-l atingă pe el. 

Privirea lui Ryan se mută spre Sofia. Degetele îi tremurau. 
Ryan le văzu dispărând în mânecile sutanei. 

Mânecile unde erau ascunse declanșatoarele. 

Se întoarse în cealaltă direcţie; și Melody își strecura degetele 
în mâneci. 

Îl auzi pe papă începând doxologia. Erau ultimele patru 
rânduri ale rugăciunii. 

— Mă rog Tie, Doamne Dumnezeul meu, din tot sufletul. 

Privirea lui Ryan se îndreptă iarăși spre tatăl său și totul se 
schimbă în interiorul lui. Continuând să strângă crucifixul cu 
mâna dreaptă, întinse mâna stângă și prinse mâna lui Melody, 
simțind cum energia crucii de argint trece din braţul lui în braţul 
ei. Melody făcu ochii mari și îl privi îngrozită când înțelese brusc 
ce urma să facă. 

— Și voi glorifica numele Tău pe vecie. 


Ryan și Melody se întinseră către papă. În vreme ce buzele lui 
formau ultimele cuvinte, se aruncară peste el, împingându-l 
înspre capătul altarului și prăbușindu-l pe podea. Căzură toți trei 
în vreme ce Sofia, ascultând în continuare doar de poruncile 
plantate de părintele Sebastian în mintea ei, apăsă butoanele 
ascunse în mâneca sutanei. 

Explozia celor două bombe gemene îl lăsă pe Ryan fără 
suflare. Pentru o clipă rămase paralizat, convins că murise. Insă 
o secundă mai târziu simţi crucifixul din mâna dreaptă; o simți 
pe Melody mișcându-se lângă el. Sub ei, papa se zbătea și 
Melody începu să se tragă înapoi, încercând să se elibereze din 
strânsoarea lui Ryan, astfel încât papa să își poată veni în fire. 
Însă dacă el ar fi dat drumul mâinii ei. 

Continuând să o ţină pe Melody cu mâna stângă, Ryan slăbi 
strânsoarea asupra crucifixului din argint și îi rupse sutana cu 
mâna dreaptă. O aruncă în capătul îndepărtat al scenei, după 
care își rupse propria sutană pe care o aruncă o clipă mai târziu 
peste sutana lui Melody. Sutanele formară o grămadă boţită, 
având între ele și suveranul pontif întreaga masă a altarului. 

— Bombe, șopti Ryan, cu vocea răgușită. Strânse din nou bine 
crucifixul, primind din nou energia de care avea nevoie. Trebuia 
să vă ucidem, îi șopti el papei, care stătea acum în genunchi, 
sprijinindu-se de altar cu mâna dreaptă și întinzând mâna 
stângă spre Melody. Părintele Sebastian... 

Vocea i se stinse și brusc nu dori altceva decât să-și revadă 
tatăl. Se întoarse cu spatele la suveranul pontif căzut în 
genunchi, însă când încercă să-l caute cu privirea pe omul care 
cu doar câteva clipe înainte întindea braţele spre el, nu văzu 
decât ecranul din plexiglas, mânjit cu carnea și sângele Sofiei 
Capelli. 

Dincolo de ecran, mulțimea striga și se dădea înapoi. Oamenii 
se striveau de gardul temporar, însă Ryan abia dacă observa 
ceva din toate astea. Apoi locul se umplu de agenți de 
securitate în costume negre, iar cineva îl ajuta pe Ryan să se 
ridice în picioare, și altcineva se îngrijea de Melody și câţiva 
oameni păreau strânși în jurul papei, iar din altar curgea sânge 
și bucăţi de carne, păr și haine ale Sofiei atârnau de cortina 
purpurie din spatele altarului și... 

Ryan era pe punctul de a leșina. 


O știa; o știa la fel de bine cum știuse totul în viaţa lui. Avea 
să leșine și nu putea face nimic în privinţa asta. 

lar în acea clipă, în vreme ce bezna începea să-l înconjoare, 
se întâmplă din nou. 

Tatăl lui era chiar acolo, în capătul scenei, și se uita la el. 

Se asigura că el nu păţise nimic. 

lar după aceea, în vreme ce tatăl lui se uita pentru ultima 
oară la el, starea de leșin îl părăsi pe Ryan și el dădu din cap 
spre tatăl lui. 

Acum știa că totul avea să fie bine. 


EPILOG 


Roma - Șase luni mai târziu 


Ryan se lipi cu spatele de piatra rece a catacombei și încercă 
să-și controleze panica, însă același gust amar pe limbă, aceeași 
bătaie neregulată a inimii și aceeași transpiraţie rece pe care și 
le amintea din tunelurile de sub școala St. Isaac începeau să-l 
copleșească. 

Insă nu mai era la St. Isaac - povestea aceea se terminase și 
de atunci trecuse o jumătate de an, iar până acum o oră crezuse 
că Roma este cel mai frumos loc din câte văzuse. Timp de 
aproape o săptămână, el și mama sa făcuseră turul orașului, 
vizitând nu doar fântânile, piețele și ruinele pe care le admira 
toată lumea, ci și locuri pe care nu le mai văzuse nimeni 
altcineva: camere din Vatican în care publicul nu avea acces, 
dar prin care fuseseră conduși de papa însuși, explicându-le tot 
ce vedeau și luându-și o zi întreagă doar ca să le arate lui Ryan 
și mamei acestuia inima Orașului Etern. 

— Și trebuie să vedeţi catacombele, le spusese el la finalul 
acelei zile. Nicio vizită la Roma nu e completă fără ele. Abia 
acolo veţi înțelege prin ce au trecut primii credincioși pentru 
adevărata credinţă. 

Așa că veniseră acum în catacombe, și tot ceea ce se 
petrecuse la St. Isaac revenea acum în forţă în mintea lui Ryan, 
în vreme ce încerca să meargă alături de mama sa și de ghidul 
lor la douăzeci de metri pe sub străzile vechiului oraș. 

La fiecare aproximativ șase metri se înșirau becuri, care însă 
nu emiteau mai multă lumină decât becurile din labirintul de sub 
școală, așa că Ryan abia dacă vedea ceva în jur cu excepţia 
becului următor. lar între acele mici fascicule luminoase, bezna 
se strângea în jurul lui Ryan ca un pumn rece. 

Era ca și cum ar fi fost din nou prins într-unul dintre 
coșmarurile cumplite prin care trecuse în școală. Era din nou 
rătăcit în beznă, încercând să străbată tuneluri întunecate, 
simțind priviri pretutindeni care îl urmăreau de undeva de 
dincolo de zonele pe care el le putea vedea cu ochii lui. 


Inspiră aerul cu iz de mucegai, încercând să se debaraseze de 
senzația tot mai acută de panică, și privi în jur după maică-sa și 
după ghid. Vocile lor răsunau slab de undeva din depărtare, însă 
cei doi dispăruseră în bezna din fața lui. 

Trebuia să-i ajungă din urmă. 

Numai că, la fel ca într-un coșmar, nu-și putea mișca 
picioarele; ca și cum acestea ar fi fost înfipte într-un strat gros 
de noroi. 

Se sprijini de zid câteva clipe. Senzaţia de rece a pietrei îl mai 
liniști puţin. Încercă din nou. 

Atingând ambele laturi ale tunelului îngust, făcu un pas, apoi 
altul și reuși, în cele din urmă, să-și croiască drum prin tunelul 
antic pe care primii creștini îl săpaseră manual prin piatra de 
sub oraș. 

Pot să fac asta. 

Închise ochii și își șterse faţa cu mâneca. 

Auzi sunet de pași. 

Se răsuci pe călcâie, dar nu văzu nimic. 

Auzi din nou sunet de pași și se răsuci iarăși ca să se uite în 
beznă. Pașii se opriră, iar acum în tunel domnea o liniște 
îngrozitoare, la fel de sufocantă precum aerul igrasios. 

Calmează-te! Continuă să mergi. 

Prin puterea voinţei reuși să-și mai domolească senzaţia de 
panică. 

Acum auzea din nou sunet de voci. 

Însă erau vocile maică-sii și a ghidului? Sau era vorba de 
altceva, ceva aproape de el, ceva care avea să dispară dacă el 
se întorcea să vadă? 

Se luptă să  gonească gândurile negre din minte, 
concentrându-se doar să pună un picior în fața celuilalt și 
rugându-se să o fi luat în direcţia bună și nu cumva să o fi 
apucat înapoi în întuneric. 

Pe ambele laturi ale tunelului fuseseră săpate în piatră mici 
cripte - doar niște adâncituri mai mari - și fiecare dintre aceste 
adâncituri continua să conţină osemintele celor depuși acolo cu 
atâtea secole în urmă. Trecând pe lângă ele, Ryan începu să le 
numere, încercând să-și concentreze mintea asupra altui lucru 
în afara pașilor-fantomă pe care continua să-i audă în spatele 
lui. 

Și înaintea lui. 


Și de jur-împrejurul lui. 

Pași aidoma celor pe care îi auzise în tunelurile de sub St. 
Isaac în noaptea în care îi urmărise pe cei doi preoţi către cripta 
întunecată. 

Criptele de aici erau însă altfel. Multe aveau ceva săpat în 
pereţii din piatră. Încercă să se concentreze asupra lor și să 
ignore fantomele pe care le simţea în jur. 

Văzu apoi, luminat de un singur bec care părea mai puternic 
decât celelalte, un simbol cunoscut săpat în spatele uneia dintre 
nișe. 

Era un model circular pe care îl recunoscu într-o clipită. 

Același simbol care fusese desenat cu cretă pe podea în jurul 
sarcofagului lui Jeffrey Holmes se afla aici, inscripţionat în piatra 
veșnică! 

Labirintul. 

Ryan își simţi tot corpul tremurând. Trebuia să fie un coșmar - 
nu putea fi real. Auzi din nou pașii din spate, însă mult mai 
aproape de data aceasta. Se îmbărbătă și se răsuci pe călcâie, 
gata să se confrunte cu orice ar fi pândit în beznă, însă înainte 
de a se întoarce ceva se întinse spre el din întuneric. 

Era un braţ care se strecură în jurul gâtului lui și îl imobiliză. 

O mână aspră îl pipăi la piept și îi deschise cămașa, după care 
Ryan simţi un pumn strângându-se în jurul crucifixului - 
crucifixul tatălui său - care îi atârnase la gât din acea dimineaţă 
când fusese trimis de Sebastian Sloane să-l ucidă pe papă. 

Simţi o smucitură teribilă. 

Lanţul de argint se rupse. 

Și o voce înceată îi zise la ureche: 

— Pentru salvarea lui Hristos. 

Ryan căzu pe podeaua tunelului. Atacatorul lui se făcu 
nevăzut, iar o clipă mai târziu sunetul de pași dispăru. 

Tunelurile părură complet tăcute câteva clipe, după care un 
cuvânt umplu bezna: 

— Ryan? 

Era vocea maică-sii, care îl făcu pe Ryan să-și dea seama că 
strigase cu putere când braţul îi încolăcise gâtul. 

Apărând din întunericul din faţa lui, o văzu pe maică-sa, 
însoţită de ghid, venind spre el. 

Își atinse pieptul și simţi locul gol unde se odihnise crucifixul 
tatălui său din acea dimineaţă din parcul din Boston. 


Nu simţea decât o profundă ușurare. 

Se terminase. Povestea luase în fine sfârșit. 

De oriunde provenise acea cruce, acum Ryan era convins că 
se întorcea acolo unde îi era cu adevărat locul. 

lar acel loc nu mai avea nimic de-a face cu el și nici cu iubirea 
tatălui său pentru el. 

O iubire despre care el știa că îl va însoţi mereu. 

— Ryan? strigă iarăși maică-sa. 

Ryan se ridică în picioare, își scutură praful de pe pantaloni, 
iar când maică-sa ajunse la el se comportă ca și cum nu se 
întâmplase nimic. 

— Hai să mergem acasă, șopti el. Vreau doar să merg acasă. 


LX 
LI] 


ROSA 


foak 


| a 

S] 
þema, 
D 
E | 
| od 
ga 
eal 
l] 


t.eu 


-projec 


irtual 


VIr