William Blatty — Exorcistul

WILLIAM PETER 


BLATY 


Pater gheo a 
„pe lista de bestselleruri din New York Times, d 
care saptesprezece pe locul l. E 
Inspirat de un caz real de posesie demonică a 
copil, din anii 1940, William Peter Blatty a creal 
roman clasic, care o are în prim-plan pe Regan, fiică 
de H ani a unei actrițe din Washington, DC. Un mie 
grup de oameni hotărăsc că trebuie s-o salveze pe fetiţă 
de la această soartă cumplită, iar drama care rezali 
de aici este palpitantă si îngrozitoare. ` 
La doi ani de la publicarea cărții, Exorcistul a f e 
“ecranizat. Filmul s-a bucurat de un succes imens. i 


Nu sunt mulți cititori care nu vór fi im 
ri într-a mană aproape co n am 


MN [| 


Wwrw.Tao.ro 
www.raobooks.com 


WILLIAM PETER 


BLATTY 


E XBRCISTUL 


Titlu original: The Exorcist, (1971) 


Pentru Julie 


Şi ieşind el pe uscat (lisus), L-a întâmpinat un bărbat din 
cetate, care avea demon... de mulţi ani îl stăpânea; şi era legat 
în lanţuri şi obezi... dar el sfărâmând legăturile, era mânat de 
demon în pustie... Şi l-a întrebat lisus, zicând: Care-ţi este 
numele ? lar el a zis: Legiune. 

— LUCA 8:27-30 


JAMES TORELLO: Jackson stătea agăţat de cârligul acela 
pentru carne. Era atât de greu, încât îl îndoise. Stătuse agăţat 
vreme de trei zile înainte de a începe să mormăie ceva. 

FRANK BUCCIERI (chicotind): Jackie, trebuia să-l vezi pe 
tip. Era cât un elefant, şi când Jimmy l-a înţepat cu bastonul 
electric... 

TORELLO (entuziasmat): Se zbătea în cârligul ăla, Jackie. 
Am aruncat cu apă peste el ca şocul să fie mai puternic, iar el 
tipa... 

- EXTRAS DIN CONVORBIREA 
TELEFONICĂ A COSEI NOSTRA 
ÎNREGISTRATĂ DE FBI REFERITOARE LA 
UCIDEREA LUI WILLIAM JACKSON 

Nu exista nicio explicație pentru unele dintre faptele pe 
care le-au săvârşit comuniştii. Cum era cazul preotului căruia i 
se bătuseră opt cuie în craniu... Apoi, mai erau cei şapte băieţi 
şi profesorul lor. Rosteau rugăciunea Tatăl nostru când soldaţii 
au dat buzna peste ei. Unul dintre soldaţi şi-a scos baioneta şi i- 
a retezat limba profesorului. Ceilalţi au luat nişte bețe pe care 
le-au înfipt în urechile celor şapte copii. Cum poţi să tratezi 
cazuri ca acestea? 

- DR. TOM DOOLEY 
Dachau 

Auschwitz 
Buchenwald 


Prolog 

Nordul Irakului... 

Căldura soarelui storcea broboane de sudoare pe fruntea 
bătrânului, dar el ţinea strâns cana de ceai fierbinte, de parcă ar 
fi încercat să se încălzească. Presentimentul pe care-l avea nu-i 
dădea pace. Se ţinea scai de el. 

Săpăturile se încheiaseră, pământul, strat cu strat, fusese 
analizat şi fiecare obiect găsit fusese etichetat şi apoi 
transportat cu vaporul: mărgelele şi pandantivele; glipticele!; 
mădularele; mojarele din piatră şi ocru; urcioare din lut ars. 
Nimic ieşit din comun. O casetă asiriană din fildeş pentru 
toaletă. Şi un bărbat. Oasele unui bărbat. Rămăşiţele fragile ale 
unui trup îl făceau adesea să se întrebe dacă materia nu e 
cumva Diavolul încercând să ajungă iarăşi sus la Dumnezeul 
său.. Acum ştia. Parfumul de lemn dulce şi tamariscă îi atrăgea 
privirea către dealurile pline de maci; către câmpiile împânzite 
de stufăriş; către drumul accidentat, presărat cu pietriş, care se 
avânta spre necunoscut. La nord-vest se afla Mosul; la est, Erbil; 
în sud, Bagdadul şi Kirkuk şi înspăimântătorul furnal din 
Nabucodonosor. Îşi încrucişă picioarele sub masă, în faţa 
singuraticei chaykhana? de pe marginea drumului şi se uită lung 
la petele de iarbă de pe cizmele şi de pe pantalonii lui kaki. 
Sorbi din ceai. Săpăturile se încheiaseră. Ce avea să urmeze? 
Şterse de praf acest gând ca pe un artefact găsit în ţărână, dar 
nu ştiu să-l eticheteze. 

Auzi pe cineva horcăind înăuntrul micuţei ceainării: 
bătrânul proprietar venea spre el târşâindu-şi zgomotos pantofii 
ruseşti pe care-i purta ca pe nişte papuci de casă, ridicând 
praful în calea sa. Umbra lui întunecată se proiecta peste masă. 

— Kaman chay, chawaga?? 

Bărbatul în haine kaki scutură din cap privind în jos la 
pantofii jerpeliţi, fără şireturi şi înnoroiaţi, care parcă exprimau 
suferinţele vieţii sale. Treburile cosmosului, medita el calm: 
materia; şi apoi spiritul. Spiritul şi acei pantofi erau pentru el 
esenţa unor lucruri fundamentale şi totuşi diferite. 

Umbra se mişcă. Kurdul stătea în picioare în faţa lui şi 


1 Pietre preţioase sau semiprețioase gravate cu figuri sau 
motive decorative. 

2 Ceainărie din Asia Centrală (n.tr.) 

3 Mai doriţi ceai, domnule? 


părea să aştepte de o veşnicie. Bătrânul în haine kaki îşi ridică 
privirea şi-i văzu ochii acoperiţi de albeaţă, ca o coajă de ou. 
Glaucom. La început, nu-l avu deloc la inimă pe acest om. Işi 
scoase portmoneul ponosit şi căută după o monedă: găsi câţiva 
dinari, un carnet de conducere irakian; un calendar catolic din 
plastic  decolorat, vechi de doisprezece ani. Pe spatele 
calendarului scria: CE LE DAM SARACILOR VOM LUA CU NOI 
DUPĂ MOARTE. Îşi plăti ceaiul şi lăsă un bacşiş de cincizeci de 
fili* pe masa cenuşie şi crăpată. 

Se îndreptă spre jeep. Clinchetul cheilor vârâte în contact 
sună strident în tăcerea din jur. Se opri şi privi în zare, apăsat de 
gânduri. Depărtarea îi desluşea prin aburul fierbinte o insulă 
care părea că pluteşte spre cer. Era oraşul Erbil care se întindea 
pe coama dealului, cu acoperişurile sale plate şi crăpate, 
ridicate spre ceruri ca o binecuvântare. 

Blugii îl strângeau tot mai tare. 

În aer plutea ceva prevestitor. 

— Allah ma'ak, chawaga.” 

Kurdul avea dinţii stricaţi. Rânjea cu toată gura şi îi făcea 
semne cu mâna. Bărbatul în kaki găsi în sinea lui o ultimă 
fărâmă de omenie şi-l salută şi el cu un zâmbet fugar. Işi mută 
privirea în altă parte şi zâmbetul i se stinse. Porni motorul, 
întoarse maşina cu o mişcare scurtă şi o luă spre Moşul. Kurdul 
zăbovi locului privindu-l, zăpăcit de goliciunea ce i se aşternea 
în suflet pe măsură ce jeepul se îndepărta. Ce simţea când îl 
vedea plecând? Ce simţise oare în prezenţa acestui străin? 
Siguranţă, poate, îşi aminti; un sentiment de siguranţă şi de 
bine. Dar acum sentimentul se pierdea odată cu jeepul care se 
îndepărta tot mai mult. Se simţea ciudat de singur. 

La ora şase şi zece, inventarierea se încheie. Curatorul de 
antichităţi din Mosul, un arab cu obrajii ofiliţi, făcea o ultimă şi 
atentă însemnare în registrul contabil de pe biroul său. Se opri 
un moment să-şi înmoaie peniţa în cerneală şi îl privi pe 
prietenul său. Bărbatul în haine kaki părea pierdut în gândurile 
sale. Se sprijinea de masă, cu mâinile afundate în buzunare şi cu 
îl cercetă puţin, apoi se întoarse la registrul său. Avea un scris 
ferm, curat şi, când termină, slobozi un oftat prelung, îşi aşeză 


+ Subdiviziune a dinarului irakian. 1000 fili = 1 dinar. (n.red.) 
5 Allah fie cu dumneavoastră, domnule 


peniţa şi se uită la ceas. Trenul spre Bagdad pleca la ora opt. 
Însemnă ultima foaie şi îi oferi un ceai bărbatului în kaki. 

Cu ochii aţintiţi asupra mesei, bărbatul în kaki dădu din cap. 
Arabul îl privea uşor intrigat. Ce se întâmpla? Plutea ceva în aer. 
Se ridică şi se apropie; apoi simţi o uşoară împunsătură în ceafă 
când prietenul său se urni din loc şi îşi întinse mâna spre o 
amuletă pe care o cântări gânditor în palmă. Era capul 
demonului Pazuzu sculptat în piatră verde, întruchiparea 
vântului de sud-vest, imperiul molimelor şi al bolilor. Capul 
demonului era găurit. Cel care avusese amuleta o purtase la 
gât, ca pandantiv protector. 

— Răul împotriva răului, răsuflă curatorul, făcându-şi vânt, 
apatic, cu o revistă ştiinţifică din Franţa, pătată de ulei de 
măsline. 

Prietenul lui nu se mişcă; nu scoase o vorbă. Curatorul îşi 
înclină capul într-o parte. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă. 

Niciun răspuns. 

— Părinte Merrin? 

Bărbatul în kaki nu-l auzi, era adâncit în gândurile sale, 
absorbit de amuletă, ultima sa descoperire. După câteva clipe, o 
aşeză jos, apoi ridică nişte ochi întrebători către arab. Oare a zis 
ceva? 

— Nu, părinte. Nimic. 

Îşi luară în treacăt rămas-bun. 

În faţa uşii, curatorul prinse cu putere mâna bătrânului. 

— Inima mea vrea să nu pleci. 

Prietenul îi răspunse în treacăt, murmurând ceva despre 
ceai, despre timp, despre nişte lucruri pe care le avea de făcut. 

— Nu, nu, nu! Vreau să spun, acasă. 

Bărbatul în kaki îşi aţinti privirea distrată asupra unei 
fărâme de năut rămasă în colţul gurii arabului. 

— Acasă, repetă el. 

Cuvântul aducea a sfârşit. 

— În Statele Unite, adăugă curatorul, şi apoi se întrebă în 
sinea lui de ce o făcuse. 

Bărbatul în kaki privi spre cel de lângă el şi simţi neliniştea 
sa apăsătoare. Omul acesta a fost întotdeauna atât de uşor de 
iubit. 

— La revedere, spuse pe un ton scăzut, apoi se întoarse 


brusc şi păşi afară în aglomeraţia cenuşie a străzilor, pornind 
într-o lungă călătorie. 

— Ne vedem peste un an! strigă curatorul din pragul uşii. 
Dar bărbatul în kaki nu se întoarse. Arabul privi silueta omului 
pierzându-se în depărtare care, vrând să traverseze strada în 
grabă, mai-mai să fie călcat de o birjă în viteză. In birjă se afla o 
arăboaică bătrână, corpolentă, a cărei faţă era acoperită de un 
văl negru din dantelă care-i atârna pe cap ca o glugă. Se gândi 
că poate se grăbea la vreo întâlnire. In curând, arabul avea să-l 
piardă din ochi pe prietenul său grăbit. 

Bărbatul în kaki mergea înainte mânat de o îndatorire. Lăsă 
în urmă oraşul, ajunse la periferie şi traversă podul peste Tigru 
cu paşi repezi. Când simţi că se apropie de ruine, îşi mai domoli 
mersul, căci cu fiecare pas senzaţia îngrozitoare pe care o avea 
devenea din ce în ce mai puternică. 

Şi totuşi, trebuia să afle. Ca să se pregătească. 

Podul din lemn care traversa Khosr, un fluviu noroios, pârâi 
sub greutatea lui. Şi iată-l ajuns pe colina unde cândva se înălța 
Ninive cea cu cincisprezece porţi, temutul şi strălucitorul tărâm 
al hoardelor asiriene. Acum, tot ce mai rămăsese din oraş zăcea 
uitat în pulberea sângerie a predestinării. lar el era încă acolo, 
aerul mai păstra prezenţa Celui care i-a distrus visele. 

Bărbatul în kaki dădu târcoale ruinelor. Templul lui Nabu. 
Templul lui Iştar. Simţi fiorul. Se opri în faţa Palatului 
Ashurbanipal şi măsură cu privirea statuia masivă din calcar 
care se ridica din acel loc. Aripile statuii aveau zimţi, iar labele 
picioarelor, gheare. Avea un mădular bombat şi gros şi gura 
schimonosită într-un rânjet de fiară. Demonul Pazuzu. 

Brusc, bărbatul în kaki îşi încovoie umerii. 

Îşi plecă capul. 

Ştia. 

Curând, avea să se întâmple. 

Privea lung în pământ şi la umbrele mişcătoare. Globul 
strălucitor al soarelui se scufundase simţitor dincolo de linia 
orizontului, iar din depărtări urcau în văzduh urletele stinse ale 
haitelor de câini sălbatici care mişunau la marginea oraşului. Işi 
lăsă mânecile în jos şi le încheie cu nasturi când simţi un vânt 
răcoros care bătea din sud-vest. 

Îşi iuți paşii spre gara din Mosul, cu inima cât un purice la 
gândul că, în curând, pe urmele lui avea să purceadă un 


duşman străvechi a cărui faţă nu o văzuse niciodată. 
Dar al cărui nume îl ştia prea bine. 


fz Partea întâi i 


XI St 


Începutul 


Capitolul unu 

Semnele care anunțau coşmarul de mai târziu trecură la 
început neobservate. Apoi, în vâltoarea celor ce au urmat, 
nimeni nu-şi mai amintea cum începuse totul. 

Casa era închiriată. Întunecată. Solidă. O clădire din 
cărămidă, acoperită de iederă, situată în Georgetown, 
Washington, D.C. Peste drum era campusul Universităţii 
Georgetown, iar în spatele curţii, un dig pe care, dacă-l coborai, 
ajungeai în M Street, iar dincolo se zărea râul Potomac. Era 
trecut de miezul nopţii de 1 aprilie, iar în casă domnea liniştea. 
Chris MacNeil stătea în pat rezemată de tăblie, repetându-şi 
replicile pentru filmările de a doua zi; fiica ei, Regan, dormea în 
camera din capătul holului, iar la parter aveau camere oamenii 
de serviciu, o femeie şi un bărbat între două vârste, Willie şi 
Karl. Era aproape 00.25 când Chris îşi ridică privirea de pe sce- 
nariu, încruntată şi confuză. Auzi un răpăit. Ciudat. Înăbuşit. 
Ritmat şi tot mai des. Ai fi zis că e un cod morse bătut în perete 
de o fantomă. 

Amuzant. 

Ascultă cu atenţie câteva clipe, apoi nu mai băgă în seamă 
zgomotele; dar acestea continuară, iar ea nu se mai putu 
concentra. Zvârli manuscrisul pe pat. 

Dumnezeule, ce enervant! 

Se ridică din pat şi se duse să vadă de unde veneau. 

leşi pe hol şi se uită primprejur. Răpăitul păru să vină din 
camera lui Regan. 

Ce Dumnezeu face fetiţa asta? 

Porni spre capătul holului, iar pe măsură ce înainta, zgo- 
motele răzbăteau tot mai distinct, din ce în ce mai clare şi mai 
puternice. Când ajunse în faţa uşii şi o deschise larg, zgomotele 
încetară brusc. 

Ce naiba se petrece? 

Fiica ei cea drăgălaşă, de unsprezece ani, dormea ţinând în 
braţe un gigantic urs panda din pluş, spălăcit, cu ochi rotunzi. 
Pookey. Regan îl îmbrăţişase şi îl sărutase de atâtea ori, până se 
ponosise. 

Chris se îndreptă încet spre pat, se aplecă deasupra fetei şi 
şopti: 

— Rags? Eşti trează? 

Respirație normală. Profundă. Normală. 


Chris îşi roti privirea prin cameră. Lumina slabă de pe hol se 
strecura prin crăpătura uşii întredeschise şi se prefira peste 
tablourile şi sculpturile lui Regan; şi peste alte câteva animăluţe 
de pluş. 

OK, Rags. Ai reuşit s-o păcăleşti pe mama. Hai, spune-o! Spune 
„Păcăleală de 1 aprilie“! 

Şi totuşi, Chris ştia că asemenea lucruri nu-i stăteau în fire 
fiicei sale. Copila era timidă şi retrasă. Cine putea să-i joace un 
astfel de renghi, atunci? Cineva pe jumătate adormit care s-a 
apucat să facă ordine în pod, printre ţevile de plumb? Odată, în 
munţii Bhutan, urmărise ore întregi un călugăr budist care 
medita îngenuncheat. Într-un final, a apucat să-l vadă levitând, 
însă când povestea cuiva întâmplarea, nu uita să spună că 
„poate“ doar i s-a părut. Poate şi acum imaginaţia ei neobosită îi 
juca feste. 

Pe dracu’! Chiar am auzit! 

Brusc, îşi îndreptă privirea spre tavan. 

De sus se auzea un hârşâit slab. 

Sunt şobolani în pod, pentru Dumnezeu! Şobolani! 

Oftă. Asta e. Şobolani cu cozi lungi. Hârş, hârș! Se simţea ciu- 
dat de uşurată. Deodată, îşi dădu seama că îi era frig. Camera 
era îngheţată. 

Chris merse tiptil spre fereastră şi o verifică. Era închisă. 
Apoi, puse mâna pe calorifer. Fierbinte. 

Oh, ce Dumnezeu? 

Confuză, merse spre patul lui Regan şi îi aşeză mâna pe 
obraz. Pielea era uşor umedă, catifelată ca o petală de trandafir. 

Cred că m-am îmbolnăvit! 

Chris se uită la fiica ei, la nasul ei cârn şi obrajii pistruiaţi, 
apoi, instinctiv, se aplecă deasupra ei şi o sărută. 

— Te iubesc, să fii sigură de asta, îi şopti. In cele din urmă, 
se întoarse în camera ei, în pat, şi îşi reluă lectura. 

O vreme, Chris învăţă. Filmul era o parodie muzicală după 
Mr. Smith Goes to Washington. Acţiunea avea şi o intrigă 
secundară despre insurecţiile din campus. Chris se uită lung la 
manuscris. Ea juca rolul unei profesoare de psihologie care lua 
partea rebelilor. Şi îşi ura rolul. Scena asta e groaznică! gândi ea. 
E o prostie! Mintea, deşi puţin educată, nu lua lucrurile de bune 


* Film din 1939 regizat de Frank Kapra, cu James Stewart, 
Premiul Oscar pentru scenariu. (n. red.) 


şi căuta tot timpul sensuri mai adânci. lar cauza rebelilor nu 
avea niciun sens pentru ea. Dar de ce oare? se întrebă. Diferența 
dintre generații? Nu cred, doar am şi eu treizeci şi doi de ani. E o 
idioțenie, asta e, e 0...! 

Calmează-te. Mai ai doar o săptămână. 

Terminaseră de filmat scenele de interior la Hollywood, iar 
acum urmau scenele de exterior din campusul Universităţii 
Georgetown, pe care avea să le înceapă de mâine. 

Pleoapele îi atârnau greu. O copleşise moleşeala. Când 
întoarse pagina următoare, observă că era ruptă pe margini. 
Vinovatul era chiar regizorul, Burke Dennings. De fiecare dată 
când trecea printr-o perioadă tensionată, obişnuia să rupă, cu 
mâini tremurânde, o fâşie îngustă dintr-o pagină a oricărui 
scenariu la îndemână, o făcea ghem, o băga în gură câte puţin 
şi o molfăia. 

„Nebunul de Burke“, gândi Chris. 

Căscă şi-şi duse mâna la gură, privind către pagina ruptă a 
manuscrisului. Toate paginile păreau ronţăite. Îşi aminti subit de 
şobolani. Nenorociţii ăia mici rod tot, se gândi ea. Să nu uite să-i 
spună lui Karl a doua zi, la prima oră, să pună capcane în pod. 

Degetele i se destinseră. Manuscrisul îi alunecă încet din 
prinsoarea mâinilor. Il lăsă să cadă de tot. „O tâmpenie, gândi. E 
o tâmpenie”. Bâjbâi cu mâna după întrerupător. Oftă şi rămase 
neclintită, gata să adoarmă; apoi, leneşă, trase cuvertura cu 
piciorul. 

Prea cald! Al dracului de cald! Îşi aminti de frigul ciudat din 
camera lui Regan şi apoi de filmul în care jucase alături de 
Edward G. Robinson, legendarul gangster şi star de cinema al 
anilor 1940. Nu înţelesese pe atunci de ce îi era tot timpul frig 
pe platourile de filmare, până când îşi dădu seama că bătrânul 
veteran îi ţinea umbră, aşezându-se tot timpul în lumina 
reflectoarelor. Un surâs uşor i se stinse pe buze, în timp ce pe 
geamul de afară lucea burniţa. Chris adormi. Şi visă moartea, 
moartea atât de intimă, de care până atunci parcă nici nu auzise 
vreodată, iar de undeva, de nicăieri, un ţârâit, ea gâfâind, se 
topea şi aluneca în neant, gândindu-se întruna n-o să mai exist, o 
să mor, n-o să mai fiu niciodată, ah, tată, nu-i lăsa să-mi facă asta, ah, 
nu-i lăsa, nu mă lăsa să nu mai fiu niciodată, şi se topea, cădea, iar 
țârâitul în fundal - ţârâitul... 

Telefonul! 


Sări în sus cu inima bubuind în piept, cu mâna pe telefon; 
avea un gol în stomac şi simţea că pluteşte. 

Răspunse. Asistentul regizorului. 

— La machiaj la ora şase, scumpo. 

— Bine. 

— Cum te mai simţi? 

— De parcă abia acum m-am aşezat în pat. 

Asistentul chicoti. 

— Pe curând. 

— Da, bine. 

Chris închise telefonul şi rămase nemişcată câteva mo- 
mente, gândindu-se la ce visase. Un vis? Mai degrabă un gând 
într-o stare de semiconştienţă: acea claritate terifiantă a 
detaliului. Luciul craniului. Inexistenţă. lreversibilitate. Nu-şi 
putea imagina asta. 

Doamne, e imposibi]! 

Îşi plecă descurajată capul. 

ȘI totuşi, este posibil. 

Păşi în vârful picioarele spre baie, îşi puse halatul, apoi 
cobori în grabă treptele din lemn de pin până la bucătărie, unde 
mirosul şuncii prăjite, atât de puternic, o readuse la realitate. 

— Ah, bună dimineaţa, doamnă MacNeil! 

Cu faţa întunecată şi ofilită, cu pungi albăstrui sub ochi, 
Willie storcea portocale. Vorbea cu un uşor accent suedez. Ca şi 
Karl. Işi şterse mâinile de prosopul din hârtie şi se duse spre 
aragaz. 

— Imi pun eu cafea, Willie. Chris era o fire sensibilă şi, 
văzând cât de obosită era menajera ei, se duse să-şi toarne 
cafeaua. Willie bombăni ceva şi se întoarse la chiuvetă. Chris se 
îndreptă spre masa unde îşi lua de obicei micul dejun şi zâmbi 
când observă pe farfuria de un alb strălucitor un trandafir roşu 
sângeriu. Regan. Un înger de fată. Adesea, când Chris venea 
istovită de la muncă, Regan se furişa dimineţile în bucătărie şi îi 
aşeza o floare pe farfurie, apoi se întorcea înapoi la somn. Dar în 
dimineaţa aceasta, când văzu trandafirul, pe Chris o încercă un 
sentiment de mâhnire. Işi aminti că, după ce o născuse pe 
Regan, îi trecuse la un moment dat prin cap s-o boteze Goneril. 
Sigur. Bravo. Cum ar fi sunat asta. Chris surâse vag la această 
amintire. 

Sorbea din cafea fără să-şi ia ochii de la trandafir, când, 


brusc, o tristeţe scurtă şi intensă îi întunecă sufletul. Îşi aminti 
de altă floare. Un fiu. Jamie. Murise demult, când avea trei ani şi 
când Chris era doar o fată dintr-un cor de pe Broadway. După 
ceea ce se întâmplase cu Jamie, îşi promise că niciodată nu 
avea să se mai ataşeze emoţional de cineva; aşa cum o făcuse 
cu tatăl copilului, Howard MacNeil; şi curând, visul urât cu 
moartea pe care-l avusese în acea noapte începu să se topească 
în aburii cafelei negre şi fierbinţi. Când îşi ridică privirea, o 
surprinse pe Willie aducându-i sucul. 

Chris îşi reaminti de şobolani. 

— Unde-i Karl? 

— Aici sunt, doamnă! 

Intrase pe uşa de la cămară fără să-l audă nimeni, cu graţia 
unei pisici, în vârful picioarelor. Impunător şi blând în acelaşi 
timp, Karl îşi tampona cu un şerveţel bărbia în locul unde, din 
greşeală, se crestase de dimineaţă, când se bărbierise. 

— Da? Bărbatul avea o musculatură puternică, era înalt, 
avea nişte ochi strălucitori, un nas coroiat de vultur şi chelie. 

— Ascultă, Karl, cred că avem şobolani în pod. Fă rost de 
nişte capcane. 

— Avem şobolani? 

— Exact asta am spus. 

— Dar e curat în pod. 

— Bine, avem şobolani curati! 

— Nu sunt şobolani. 

— Karl, i-am auzit azi-noapte. 

— Poate erau ţevile, forţă nota Karl. Sau poate scârţâia 
lemnul. 

— Sau poate totuşi sunt șobolani! Cumperi capcanele alea şi 
încetezi cu discuţia? 

Karl se zori să plece, mormăind: 

— Da, mă duc acum. 

— Nu acum, Karl! Magazinele sunt închise! 

— Sunt închise! întări Willie, ridicând vocea la el. 

Dar era prea târziu, Karl ieşise demult pe uşă. 

Chris şi Willie schimbară priviri, iar Willie, scuturând 
nemulțumită din cap, se întoarse la şunca pe care o prăjea în 
tigaie. Chris continuă să-şi soarbă cafeaua. Ciudat. Ciudat bărbat, 
gândi ea. E un om truditor, la fel ca Willie; foarte loial, foarte 
discret. Şi totuşi, ceva la el o făcea să se simtă stingheră în 


prezenţa lui. De ce? Să fie acel aer de uşoară aroganță? Nu. 
Altceva. Nu-şi putea da seama ce o intimida la el. Oamenii 
aceştia lucrau pentru ea de aproape şase ani, însă Karl a rămas 
în continuare un mister - era un om care vorbea şi se purta ca 
oricare altul, îşi făcea treaba bine, însă era ceva la el, prezenţa 
lui stranie şi lipsită de orice transparenţă. Dincolo de această 
mască însă, se schimbase ceva între timp; putea să audă 
conştiinţa abia trezită a acestui om ticăind ca un ceas. Uşa de la 
intrare se deschise cu un scârţâit scurt, apoi se închise. 

— Magazinele sunt închise, murmură Willie. 

Chris ciuguli puţin din şuncă, apoi se întoarse în cameră, 
trase un pulover pe ea şi îmbrăcă o fustă. Aruncă o privire în 
oglindă la părul roşcat şi scurt ce părea mai tot timpul încâlcit, 
la erupția de pistrui de pe faţa sa îngustă şi aspră; apoi, pusă pe 
şotii, cu ochii în cruciş şi un rânjet caraghios, spuse: Oh, salut, 
micuța şi minunata domnişoară de vizavi! Pot să vorbesc cu soțul 
dumitale? Sau cu iubitul? Cu codoşul? Oh, codoşul dumitale e la azilul 
de săraci? Ce aiurea! işi scoase limba în oglindă. Apoi, brusc, îşi 
simţi din nou umerii grei şi împovăraţi. Of, Dumnezeule, ce viaţă! 
Luă de pe jos cutia cu peruci, cobori cu paşi greoi scările până la 
parter şi ieşi în strada invadată de mireasma aţâţătoare a 
copacilor. 

Se opri un moment în faţa casei să tragă în piept aerul 
proaspăt al dimineţii şi îşi plecă urechea la zgomotele de zi cu zi 
ce răzbăteau din stradă. Cu nişte ochi melancolici privi în 
dreapta, în apropierea casei, unde nişte trepte vechi din piatră 
coborau direct în M Street de unde se puteau zări, puţin mai 
departe, turnurile rococo cu ţiglă mediteraneană ale vechiului 
Car Barn. Mişto. Mişto cartier, cugetă ea. La naiba, de ce să nu 
rămân aici? Să cumpăr casa, să-mi încep viața? Un dangăt intens şi 
huruitor se porni deodată din turnul cu ceas al campusului 
Universităţii Georgetown. Vibraţiile melancolice ale sunetului 
stârniră un tremur uşor peste apele maronii ale râului, încleiate 
de noroi, strecurându-se şi în inima ostenită a actriţei. 

O luă spre muncă, spre şarada istovitoare şi caraghioasă la 
care trebuia să ia parte. 

Când păşi pe poarta campusului, depresia deveni mai 
suportabilă; apoi, tot mai uşoară, odată ce dădu cu ochii de 
primele vestiare care se înşirau, în ordine, pe peretele dinspre 
şosea; iar la ora opt dimineaţa, la prima filmare a scenei, era din 


nou stăpână pe ea şi pusă pe harţă din pricina scenariului. 

— Hei, Burke? la aruncă un ochi la tâmpenia asta! 

— Oh, deci ai un exemplar al scenariului! Ce drăguţ! 
Regizorul Burke Dennings, sclivisit ca un gentleman, cu spasmul 
ochiului său stâng care săgeta luciri de drac împieliţat, rupse din 
nou, cu mâini tremurânde, o fâşie îngustă din pagina de 
manuscris, bombănind: 

— Cred că o să molfăi asta înainte. 

Stăteau pe esplanada care dădea spre intrarea în corpul 
administrativ al universităţii, pierduţi printre mulţimea de 
figuranţi, actori şi echipa de filmare, în timp ce pe gazon zăceau 
răsfiraţi ici şi colo spectatori, cei mai mulţi din facultatea iezuită. 
Cameramanul, plictisit, se apucă să citească ziarul Daily Variety 
în timp ce Dennings îşi băgă în gură, chicotind, hârtia, emanând 
o uşoară duhoare de rachiu. 

— Oh, da, sunt teribil de bucuros că ţi-au dat şi ţie scenariul! 

Un bărbat perfid, dar fragil pentru cei cincizeci de ani ai săi, 
cu un accent englezesc foarte limpede, atât de pătrunzător şi 
tăios, încât putea să confere eleganţă şi celei mai grosolane 
vulgarităţi, iar când se întâmpla să mai tragă la măsea, părea 
tot timpul la un pas de a bufni într-un hohot isteric; un om care 
părea că se chinuie să-şi găsească liniştea. 

— Spune-mi, scumpa mea. Ce este? Ce s-a întâmplat? 

In scena pe care urmau s-o filmeze, decanul facultăţii se 
adresa unui grup de studenţi încercând să înăbuşe din faşă o 
posibilă şi amenințătoare grevă. Chris trebuia apoi să urce în 
grabă scările esplanadei, să smulgă megafonul din mâna 
decanului şi să arate cu degetul către corpul administrativ al 
clădirii universităţii, urlând: „Să o doborâm!“ 

— Nu are niciun sens, îi spuse Chris. 

— Da, este de-a dreptul banală, minţi Dennings. 

— Oh, chiar este? Atunci explică-mi, Burkey-Wurky. De ce 
naiba ar trebui să dărâme clădirea? De ce? Care e scopul? 

— Vrei să mă enervezi? 

— Nu, te întreb „pentru ce“! 

— Pentru că aşa se întâmplă, iubire! 

— În scenariu? 

— Nu, aşa se întâmplă lucrurile în realitate! 

— Oh, să fim serioşi, Burke, pur şi simplu aşa ceva nu-i stă 
în fire personajului meu. Ea n-ar face aşa ceva. 


— Ar face-o. 

— Nu, n-ar face-o. 

— Să-l chemăm pe scriitor? Cred că e la Paris! 

— Se ascunde? 

— Şi-o trage! 

Burke rosti cuvintele cu dicţia sa impecabilă şi cu nişte ochi 
de vulpe care făcură ca vorbele să i se înalțe parcă şi mai sus, în 
văzduh, ca într-o spirală ameţitoare. Chris se lăsa pe umerii lui, 
râzând. 

— Burke, eşti imposibil, la naiba! 

— Da, rosti el cu o modestie prefăcută. Deci, trecem la 
treabă? 

Chris nu-l auzi. Verifică să vadă dacă nu l-a auzit cineva pe 
Burke şi aruncă o privire în jur pe furiş, ruşinată, către un iezuit 
la vreo patruzeci de ani care stătea în mijlocul mulţimii. Avea o 
faţă întunecată şi colţuroasă. Ca a unui boxer. Ciobită. Ceva trist 
în ochii lui, o suferinţă veche, totuşi calzi şi liniştitori când 
întâlniră ochii lui Chris şi când, zâmbind, el înclină uşor din cap. 
L-a auzit pe Burke. Se uită la ceas şi începu să se îndepărteze. 

— Eu zic să începem, nu? 

Chris se întoarse zăpăcită, smulsă ca din visare. 

— Da, sigur, Burke. Haide să începem. 

— Mulţumescu-Ţi, Doamne. 

— Nu, aşteaptă! 

— Oh, la naiba! 

Chris i se plânse lui Burke de finalul scenei. Spunea că 
punctul culminant şi finalul totodată ar trebui să fie chiar replica 
ei, şi nu scena în care ea iese în fugă pe uşă. 

— Scena asta ultimă nu aduce nimic în plus, spuse Chris. E 
o tâmpenie. 

— Da, este, iubire, este, căzu de acord Burice. Totuşi, 
scenaristul insistă s-o facem, continuă el, aşa că iată-ne. 
Înţelegi? 

— Nu, nu înţeleg. 

— Nu, bineînţeles că nu înţelegi, scumpo, ai absolută 
dreptate, este, într-adevăr, o tâmpenie. Vezi tu, fiindcă scena - 
chicoti Dennings - începe cu Jed intrând pe uşă, scenaristul crede 
că cel mai bine ar fi să se încheie cu tine ieşind afară. 

— Glumeşti? 

— Oh, dar eu sunt de acord cu tine, iubire. E o aiureală, de- 


a dreptul revoltător! Dar acum ce-ar fi să o filmăm şi ai 
încredere în mine c-o voi scoate la montajul final. O să molfăi cu 
poftă pagina asta din scenariu. 

Chris râse. Şi fu de acord. Burke îl săgetă din priviri pe 
asistentul său de platou despre care toţi ştiau că era un individ 
temperamental şi egoist, gata oricând să se ia la harţă. Acesta 
stătea de vorbă cu cameramanul. Regizorul oftă uşurat că 
încheiaseră discuţia. 

Aşteptând să se încălzească reflectoarele la baza treptelor, 
Chris îl urmărea pe regizor înjurând cu gesturi largi de 
exasperare, urmate apoi de strălucirea satisfacţiei de a fi 
obţinut ce dorea, o strălucire ce i se putea citi uşor pe faţă. 
Burke era un om excentric. Chris ştia că atunci când exagera în 
beţiile sale, obişnuia să pună mâna pe telefon pe la ora trei sau 
patru noaptea şi să sune toţi oamenii sus-puşi pe care îi 
cunoştea, mustind de ranchiună şi insultându-i pe tonul lui 
zeflemitor. Chris îşi aminti întâmplarea cu şeful de platou care 
făcuse odată o remarcă nevinovată legată de manşetele cămăşii 
lui Dennings cum c-ar părea uzate, lucru ce l-a determinat pe 
Dennings să-l trezească în acea noapte cu un telefon şi să-l facă 
„țărănoi nenorocit”, iar pe tatăl său, directorul platoului de 
filmare, un psihopat care „a dezmierdat-o pe Judy Garland“ în 
timpul filmărilor la Vrăjitorul din Oz'. A doua zi, Burke făcea pe 
amnezicul pretinzând că nu-şi mai aminteşte nimic, radiind de 
plăcere când îşi auzea victimele descriind cu lux de amănunte 
ce le spusese cu o seară înainte. Doar când i se părea con- 
venabil găsea de cuviinţă să-şi amintească. Chris zâmbi şi 
scutură din cap când îşi aminti cum Burke distrusese platoul de 
filmare odată, beat şi copleşit de o furie oarbă. Mai târziu, 
fiindcă trebuia să plătească daunele, şeful de la producţie îi 
arătă o fotografie a locului devastat, însă Burke respinse 
dovezile cu viclenie, spunând că sunt „falsuri evidente“, din 
moment ce „stricăciunile erau mult mai grave de atât“! Chris nu 
voia să creadă că Burke e alcoolic sau că ar avea probleme 
grave în acest sens, ci că mai degrabă obişnuia să bea mult şi 
făcea ca toţi dracii tocmai pentru a se ridica la nivelul 
aşteptărilor tuturor celor care îl ştiau ca fiind un mare 
scandalagiu. 


7 The Wizard of Oz (1939), film regizat de Victor Fleming şi 
George Cukor, cu Judy Garland. Două premii Oscar. (n. red.) 


Ah, mda, se gândi. Cred că e vorba şi de imoralitate aici. 

Aruncă o privire peste umăr, căutându-l în mulţime pe 
preotul iezuit care zâmbise când auzise înjurătura lui Burke. 
Acesta se plimba izolat, cu un aer atât de lipsit de speranţă, 
încât părea că deasupra lui coborâse un nor mare şi negru. 
Niciodată nu i-a avut la suflet pe preoţi. Atât de siguri pe ei. Atât 
de împăcaţi. Şi totuşi omul acesta... 

— Eşti gata, Chris? 

— Gata. 

— Bine, faceţi linişte! strigă asistentul regizorului. 

— Dă-i drumul, ordonă Burke. 

— Merge! 

— Viteză! 

— Acţiune! 

Chris urcă în grabă scările în strigătele şi uralele figu- 
ranţilor, iar Dennings, urmărind-o, se întreba ce-o fi fost în 
mintea ei. Mai devreme, când discutaseră, bătuse în retragere 
mult prea repede. Îi aruncă o ocheadă plină de înţelesuri 
instructorului de dicţie, iar acesta veni tiptil până la el cu 
smerenia unui bătrân corist ce înmânează preotului cartea de 
rugăciuni în timpul slujbei. 

De-a lungul zilei, soarele se arătase doar din când în când 
dintre nori, iar pe la ora patru, cerul începu deja să se întunece 
ameninţător. 

— Burke, nu mai avem soare, zise îngrijorat asistentul. 

— Da, se ascunde de lumea asta de căcat. 

La îndemnul lui Dennings, asistentul dădu liber echipei, iar 
peste câteva clipe, Chris se afla deja în drum spre casă. Păşea 
cu ochii în pământ, extenuată. La colţul Thirty-sixth cu O Street 
se opri să dea un autograf bătrânului vânzător italian de la 
băcănie, care o întâmpinase din secunda în care îi trecuse 
pragul. Chris se semnă, adăugând „Calde urări de bine“ pe o 
pungă de cumpărături din hârtie. In timp ce aştepta să 
traverseze, privi peste drum către şcoala catolică. Sfantul-nu- 
ştiu-cum. Era a iezuiţilor. John E Kennedy s-a căsătorit acolo cu 
Jackie, auzise ea, şi mergeau şi la slujbe. Incercă să-şi imagineze 
scena: John F. Kennedy printre candele şi bătrâne pioase cu 
chipuri zbârcite; John F. Kennedy cu capul plecat în timpul 
rugăciunii „Crezul“; Cred... în pacea cu ruşii; Cred... Apollo IV şi 
rozariile zornăiau; Cred în învierea morților şi în viata veşnică... 


Asta. Asta e. Asta-i şmecheria. 

Chris urmări un camion hodorogit care transporta bere 
Gunther şi care se mişca greoi, cu un scârţâit prelung, pe 
şoseaua pietruită. 

Traversă şi o luă în josul străzii O, trecând de auditoriul 
Şcolii generale Sfânta Treime de unde un preot o ajunse din 
urmă, zorit, cu mâinile adâncite în buzunarele hanoracului. Era 
tânăr. Foarte încordat. Îi crescuse barba şi trebuia să se 
bărbierească. Merse tot înainte, apoi o luă la dreapta spre 
curtea din spatele bisericii. 

Chris se opri şi-l privi curioasă. Părea să se îndrepte spre o 
casă albă, dărăpănată. Un alt preot deschise pe dinăuntru uşa 
veche, cu sită, care scârţâi. Acesta îi făcu tânărului preot un 
semn scurt din cap şi, cu ochii plecaţi, îşi îndreptă apoi paşii 
spre uşa bisericii. Din nou, uşa casei vechi fu deschisă. Mai 
apăru un preot. Semăna cu - Da, chiar el e! Da, cel care zâmbise 
când Bwrke a înjurat! Acum avea o mină gravă, îl salută pe noul 
sosit şi îşi aşeză braţul pe umărul lui cu un gest aproape 
părintesc. Il conduse înăuntru, iar în urma lor, uşa veche, cu 
plasă, se închise cu un scârţâit slab şi potolit. 

Chris îşi privi pantofii. Era confuză. Oare ce se întâmplă 
acolo? 

Se întrebă dacă iezuiţii se spovedeau. Apoi, un tunet 
înăbuşit cobori din cer. Chris se uită în sus. O să plouă?... 
învierea şi viaţa veşnică... 

Mda. Da, sigur. Data viitoare. Lumina unui fulger pârâi pe cer 
undeva în depărtare. Puştoaico, lasă, o să te sunăm noi. 

Îşi ridică gulerul hainei şi porni mai departe. 

Spera ca ploaia să înceapă, ba chiar să toarne cu găleata. 

Un minut mai târziu era deja acasă. Se duse direct în baie. 
După care, în bucătărie. 

— Salut, Chris, cum a fost? 

O blondă drăguță, de vreo douăzeci de ani, şedea la masă. 
Sharon Spencer. Frumoasă. Era din Oregon. În ultimii trei ani, i-a 
fost dascăl lui Regan şi secretară lui Chris. 

— Aceeaşi prostie ca de obicei. Chris se îndreptă spre masă 
şi se uită prin scrisorile primite. 

— E ceva interesant? 

— Vrei să iei cina săptămâna viitoare la Casa Albă? 

— Habar n-am, Marty; tu ce-ai vrea să faci? 


— Să mănânc dulciuri până mi se face rău. 

— Unde e Rags? 

— În pivniţă, în camera de joacă. 

— Ce face? 

— Sculptează. Face o pasăre, cred. Pentru tine. 

— Da, am nevoie de pasărea aia, murmură Chris. Se duse la 
aragaz şi îşi turnă cafea fierbinte. Ai glumit cu cina aia? întrebă 
ea. 

— Nu, bineînţeles că nu, răspunse Sharon. E joi. 

— E petrecere mare? 

— Nu, bănuiesc că vor fi doar cinci sau şase persoane. 

— Hei, perfect! 

Îi făcea plăcere că era invitată, dar nu o surprindea. Toţi îşi 
doreau compania ei: de la taximetrişti la poeţi, la profesori, chiar 
şi regi. Dar ce vedeau la ea? Că era plină de viaţă? 

Chris se aşeză la masă. 

— Cum au mers lecţiile? 

Sharon îşi aprinse o ţigară şi se încruntă. 

— Din nou, merge greu cu matematica. 

— Serios? Ciudat. 

— Da, ştiu; e materia ei preferată. 

— Oh, păi, probabil e o „matematică nouă“. La naiba, eu n- 
aş şti să dau rest nici când îmi iau bilet. 

— Bună, mamă! 

Fiica lui Chris dădu buzna în bucătărie cu braţele întinse. 
Părul ei roşcat era prins în două cozi. Pielea feţei îi era netedă, 
strălucitoare, plină de pistrui. 

— Salutare, murdăriei! Chris se lumină toată când o văzu, o 
luă în braţe şi-o strânse cu ardoare. O sărută pe obrajii ei rozalii 
ca nişte petale. În clipa aceea, nu-şi mai putu reţine avalanşa de 
iubire ce o copleşi. 

— Mmum-mmum-mmum! Apoi urmă altă ploaie de săruturi. 
Chris o ridică pe Regan şi o cercetă cu o privire nerăbdătoare. 

— Deci, ce-ai făcut azi? Ceva interesant? 

— Oh, doar nişte chestii. 

— Ce chestii? Chestii bune? Ha? 

— Hmm, păi să vedem. Îşi priponi genunchii de cei ai 
mamei, legănându-se uşurel în faţă şi în spate. 

— Păi, în primul rând, am învăţat. 

— A-ha. 


— Şi-am pictat. 

— Ce-ai pictat? 

— Oh, păi, flori, ştii tu. Margarete roz. Ş-apoi - oh, da! Am 
pictat acest ca// Deodată, o exaltare puse stăpânire pe ea şi 
ochii i se măriră de entuziasm. 

— Era un bărbat cu un cal, ştii, pe malul râului? Ne plimbam, 
ştii, mama, şi deodată a apărut calul ăsta, era aşa frumos! Oh, 
mami, trebuia să-l vezi, şi bărbatul m-a lăsat să mă urc pe cal! 
Pe bune! Doar un pic! 

Chris, amuzată parcă de un secret pe care îl ştiau numai 
ele două, îi făcu cu ochiul lui Sharon. 

— Chiar aşa? întrebă Chris, ridicând o sprânceană. Când se 
mutaseră la Washington pentru filmul lui Chris, secretara cea 
blondă, care acum făcea parte din familie, locuise şi ea în 
aceeaşi casă, în dormitorul pentru oaspeţi de la etaj. După ce îl 
cunoscuse pe „bărbatul cu calul“ care lucra la un grajd din 
apropiere, Chris se gândi că Sharon va avea nevoie de un spaţiu 
intim şi îi găsi un apartament într-un hotel scump unde îi plătea 
chiria. 

— Da, era chiar el, vorbi Sharon cu un zâmbet larg. 

— Era un cal cenușiu! adăugă Regan. Mamă, nu vrei să ne 
luăm şi noi un cal? Te rog? 

— Mai vedem, iubita. 

— Când putem să ne luăm unul? 

— Ne mai gândim. Unde e pasărea pe care ai făcut-o pentru 
mine? 

La început, Regan amuţi şi o privi în gol, apoi se răsuci spre 
Sharon şi rânji, afişându-şi dinţii cu aparat dentar. O dojeni 
ruşinată. 

— M-ai pârât! făcu ea, apoi se întoarse către mama ei şi se 
smiorcăi: 

— Trebuia să fie o surpriză. 

— Adică... 

— Da, are un nas lung şi caraghios, aşa cum ai vrut! 

— Oh, Rags, eşti o dulceaţă. Pot s-o văd? 

— Nu, încă mai trebuie să lucrez la ea. Când luăm cina, 
mama? 

— Ţi-e foame? 

— Sunt lihnită. 

— Off, nu e nici măcar ora cinci. Când aţi luat prânzul? o 


întrebă Chris pe Sharon. 

— Pe la doisprezece, răspunse Sharon. 

— Când se întorc Willie şi Karl? 

Chris le spusese că-şi puteau lua toată după-amiaza liberă. 

— Cred că pe la şapte, spuse Sharon. 

— Mami, mergem la Hot Shoppe? o imploră Regan. 
Mergem? 

Chris luă mâna fiicei sale; zâmbi cu drag, o sărută, apoi 
răspunse: 

— Fugi sus, îmbracă-te şi o să mergem. 

— Oh, te iubesc! 

Regan ieşi în fugă din bucătărie. 

— lubito, pune-ţi rochia cea nouă! strigă Chris în urma ei. 

— Ţi-ar plăcea să ai unsprezece ani din nou? o întrebă 
amuzată Sharon. 

— Nu ştiu. 

Chris întinse mâna după scrisori şi începu să le sorteze pe 
cele de la fani. 

— Cu creierul pe care-l am acum? Cu toate amintirile? 

— Bineînţeles. 

— N-ar merge. 

— Mai gândeşte-te. 

Chris aruncă brusc scrisorile şi luă un manuscris de care era 
prinsă cu o agrafă o scrisoare din partea impresarului ei, Edward 
Jarris. 

— Credeam că le-am spus să nu-mi mai trimită scenarii, o 
vreme. 

— Cred că ar trebui să-l citeşti, spuse Sharon. 

— Oh, da? 

— Da, eu l-am citit de dimineaţă. 

— E bun de ceva? 

— Cred că e foarte bun. 

— Şi cumva rolul meu e al unei călugăriţe care descoperă 
că e lesbiană, nu? 

— Nu, nu joci nimic. 

— La naiba, filmele chiar devin tot mai bune! Despre ce 
Dumnezeu vorbeşti, Sharon? De ce rânjeşti? 

— Vrea să regizezi, pufăi Sharon din ţigară, uşor rezervată. 

— Ce? 

— Citeşte scrisoarea. 


— Oh, Dumnezeule, spune-mi că glumeşti! 

Chris înşfacă scrisoarea şi citi în grabă: 

— „un nou manuscris... un triptic... studioul de filmare îl 
vrea pe Sir Stephen Moore... care acceptă rolul propus cu 
condiţia... 

— Ca eu să regizez partea lui de film! 

Chris îşi aruncă braţele în sus, scoțând un strigăt strident şi 
răguşit de fericire, apoi apucă scrisoarea cu amândouă mâinile 
şi o lipi de piept. 

— Oh, Steve, îngerule, ţi-ai amintit! Filmarea din Africa, uşor 
băuţi, în scaune pliante, scrutând amurgul roşiatic şi auriu din 
depărtare. 

— Ah, toată treaba cu filmele e o porcărie! Pentru actor, e o 
porcărie, Steve! 

— Oh, dar mie îmi place. 

— E o porcărie! Tu nu ştii care e cel mai important lucru în 
afacerea asta, de fapt? Să regizezi. Abia atunci poţi să spui că ai 
realizat ceva, ceva ce îți aparține; ceva ce va dăinui! 

— Păi, atunci f-o, iubire. Fă-o! 

— Ah, am încercat, Steve. Am încercat; dar nimeni nu mă sprijină 
în treaba asta. 

— De ce nu? 

— Să fim serioşi, ştii bine de ce: nimeni nu crede că aş fi în stare. 

— Dar eu cred în tine. 

Un zâmbet cald. O amintire plăcută. Dragul de Steve... 

— Mami, nu găsesc rochia! se auzi strigătul lui Regan din 
capul scărilor. 

— În dulap! îi răspunse Chris. 

— M-am uitat! 

— Vin sus imediat! strigă Chris. 

Răsfoi în grabă paginile manuscrisului şi apoi se opri, 
întristată, murmurând: 

— Cu siguranţă e o porcărie. 

— Oh, nu cred, Chris! Nu! Eu chiar cred că e bun! 

— Oh, dar tu credeai că şi Psycho e comedie. 

— Mami? 

— Vin imediat! 

— leşi în oraş, Shar? 

— Da. 

Chris arătă spre scrisori. 


— Du-te atunci. Ne putem uita peste toate astea dimineaţă. 

Sharon se ridică. 

— Oh, nu, aşteaptă, sări Chris, răzgândindu-se. Nu, iartă- 
mă, dar e o scrisoare care trebuie expediată în seara asta. 

— Oh, ok. Sharon întinse mâna după agenda sa. 

Un scâncet de nerăbdare se auzi de sus. 

— Ma-maaaa! 

Chris scoase un oftat, se ridică şi spuse: 

— Mă întorc într-un minut, dar ezită când o surprinse pe 
Sharon uitându-se la ceas. Chris spuse: 

— Ce e? 

— Off, e ora de meditaţie, Chris. 

Chris îşi îngustă ochii şi o privi drept în faţă cu vădită 
exasperare. În ultimele şase luni, sub ochii ei, secretara de- 
venise una dintre acele persoane care-şi caută „pacea 
interioară“. Totul începuse în Los Angeles când Sharon se 
apucase să practice autohipnoza şi apoi trecuse la cântece 
budiste. În ultimele săptămâni, când Sharon încă mai locuia cu 
Chris, toată casa era inundată de miros de tămâie şi de îngânări 
în surdină ale cântecului Nam myoho renge kyot („Chris, continuă 
să psalmodiezi versurile şi o să vezi că dorinţele ţi se vor 
îndeplini...“) Şi cântecul se auzea în cele mai nepotrivite 
momente pentru Chris, care trebuia să-şi înveţe replicile. 

— Poţi deschide televizorul dacă te deranjează, i-o trântea 
Sharon cu generozitate. E în regulă. Eu pot murmura pe orice 
zgomot de fundal. Acum e timpul meditaţiei transcendentale. 

— Chiar crezi că treburile astea o să te ajute în vreun fel, 
Shar? 

— Îmi dau pace sufletească, îi răspunse Sharon. 

— Sigur, mormăi Chris pentru sine, apoi se întoarse şi 
începu şi ea să murmure Mam myoho renge kyo. 

— Ţine-o tot aşa vreo cincisprezece-douăzeci de minute, îi 
strigă Sharon. Poate la tine va funcţiona. 

Chris se opri şi se gândi să-i răspundă pe măsură. Dar se 
lăsă păgubaşă. Urcă scările şi se duse ţintă la dulapul din 
camera lui Regan. Fetiţa stătea nemişcată în mijlocul încăperii, 
cu privirea pironită în tavan. 


e Invocaţie în budism atribuită lui Nichiren Daishonin, care ar fi 
rostit-o prima dată în 1253 după studierea sutrei Lotusului, (n. 
red.) 


— Care-i treaba? o întrebă Chris pe Regan în timp ce 
cotrobăia prin dulap după rochia de-un albastru, pal din 
bumbac. O cumpărase săptămâna trecută şi îşi aminti că o 
aşezase în dulap pe un umeraş. 

— Se aud sunete ciudate, spuse Regan. 

— Mda, ştiu. Avem companie. 

Regan se uită la ea. 

— Hăă? 

— Veveriţe, scumpo, avem veveriţe în pod. Fiica ei avea 
oroare de şobolani. Nici şoarecii nu-i erau mai simpatici. 

Nu reuşi să găsească rochia. 

— Vezi, mami, nu e acolo. 

— Da, observ. Poate Willie a dus-o la spălat. 

— A dispărut. 

— Mda, păi, atunci îmbracă-te cu cea de culoare albastru 
închis. E drăguță. 

După ce văzură filmul Wee Willie Winkie* cu Shirley Temple, 
traversară podul Key spre Hot Shoppe în Rosslyn, Virginia, unde 
Chris mâncă o salată, iar Regan, supă, două chifle, pui prăjit, un 
shake din căpşuni, o prăjitură cu afine şi îngheţată de ciocolată. 
Unde încape atâta mâncare în ea, se gândi Chris. Fetiţa era subţire 
ca un băț de chibrit. 

Chris luă o cafea şi îşi aprinse o ţigară. Se uită spre tur- 
nurile Universităţii Georgetown care se vedeau de la fereastră. 
Apoi îşi cobori ochii gânditoare către suprafaţa înşelător de 
liniştită a râului Potomac. Chris se foi uşor pe scaun. În lumina 
dulce şi catifelată a amurgului, râul, cu apele sale aparent 
amorţite şi calme, i se păru brusc c-ar prevesti ceva rău. 

Şi că aşteaptă ceva. 

— Mi-a plăcut cina, mami. 

Chris îşi întoarse privirea către surâsul fericit al lui Regan şi, 
aşa cum i se întâmpla când îl vedea pe Howard în ochii fetei, 
tresări uşor la senzaţia scurtă de durere sfredelitoare. Din cauza 
luminii, socoti ea. Îşi cobori ochii în farfuria lui Regan. 

— Nu mai mănânci prăjitura aia? 

Regan, vinovată, îşi lăsă privirea în jos. 

— Mamă, să ştii că am mâncat dulciuri înainte. Chris îşi 
stinse ţigara şi zâmbi. 

— Haide, Rags, să mergem. 


° Film regizat de John Ford în 1937. (n. red.) 


Ajunseră acasă înainte de ora şapte. Willie şi Karl se în- 
torseseră deja. Regim o zbughi spre camera de joacă din piv- 
niţă, nerăbdătoare să-şi termine sculptura pentru mama ei. 
Chris se duse în bucătărie după manuscris. O găsi pe Willie 
făcând cafea; în ibric, fără capac. Părea iritată şi mohorâtă. 

— Bună, Willie, cum a fost azi? A fost bine? 

— Mai bine nu întrebaţi. Willie adăugă coajă de ou şi un vârf 
de sare în apa care clocotea în ibric. Fusese împreună cu Karl la 
cinema, explică Willie. Ea ar fi vrut să vadă un film despre The 
Beatles, dar Karl a insistat să vadă un film despre Mozart. 

— Îngrozitor, bombăni furioasă printre dinţi şi închise 
aragazul. Prostul ăsta! 

— Îmi pare rău s-aud asta. Chris îşi vârî manuscrisul la 
subsuoară. Ah, Willie, ai văzut cumva rochia aceea pe care am 
cumpărat-o pentru Rags săptămâna trecută? Cea bleu, din 
bumbac? 

— Da, era în dulap de dimineaţă. 

— Ai luat-o de acolo? 

— Nu. 

— Nu ai luat-o din greşeală odată cu rufele murdare? 

— Nu, a rămas acolo. 

— Sau când ai făcut curat, poate? 

— E în dulap. 

— Nu, nu e. M-am uitat. 

Vrând să-i răspundă, Willie îşi strânse buzele, încruntându- 
se. Chiar în acel moment, Karl intră în bucătărie. 

— Bună seara, doamnă. 

Merse la chiuvetă să-şi umple un pahar cu apă. 

— Ai pus capcanele alea? întrebă Chris. 

— Nu sunt şobolani. 

— Le-ai pus? 

— Le-am pus, bineînţeles, dar podul e curat. 

— Spune-mi, cum a fost la film, Karl? 

— Interesant, făcu el. Tonul vocii, ca şi trăsăturile feţei, nu 
trădau nici o expresie. 

Murmurând un cântec de la The Beatles, Chris dădu să iasă 
din bucătărie, dar făcu o întoarcere bruscă în spate, spre Karl. 

la să mai încerc o dată! 

— Ai avut probleme când ai cumpărat capcanele, Karl? 

Cu spatele la ea, Karl îi răspunse: 


— Nu, doamnă. Nici o problemă. 

— Şi le-ai cumpărat la şase dimineaţa? 

— Unele magazine sunt non-stop. Chris se plesni peste 
frunte, îl fixă cu privirea pe Karl câteva momente, apoi ieşi din 
bucătărie, bombănind în sinea ei. 

După o îmbăiere lungă şi plăcută, Chris se duse la dulapul 
din dormitor pentru a-şi lua halatul şi descoperi rochia dispărută 
a lui Regan. 

Era aruncată în fundul dulapului, mototolită. 

Chris o ridică. Avea încă etichetele. 

Ce caută aici? 

Chris se forţă să-şi amintească cele întâmplate recent, apoi 
îşi dădu seama că în ziua în care cumpărase rochia pentru 
Regan, îşi mai cumpărase şi ea vreo două sau trei haine. 

Probabil le-am aruncat pe toate la grămadă, cugetă. 

Chris duse rochia în camera lui Regan, o aşeză pe umeraş 
şi o strecură în dulap. Cu mâinile în şolduri, Chris admiră 
garderoba lui Regan. Drăguţ. Drăguţe haine. Mda, Rags, uită-te la 
toate lucrurile astea pe care ti le-am cumpărat şi nu te mai gândi la 
tăticul tău care nu te sună şi nu-ți scrie niciodată. 

Chris închise dulapul şi, când dădu să plece, se lovi cu 
degetul mare de la picior direct de masa de birou. Oh, Iisuse, ce 
tare doare! Işi ridică laba piciorului să-şi maseze degetul vătămat 
şi băgă de seamă că biroul fusese mişcat de la locul lui cu vreo 
doi metri. 

Nici nu mă mir că m-am izbit de el. O fi aspirat Willie. 

Luă manuscrisul şi cobori scările până în birou. Spre 
deosebire de sufrageria vastă cu ferestre înalte care dădeau 
spre podul Key de peste apele râului Potomac, biroul avea un 
aer intim şi misterios: un şemineu înalt din cărămidă, căptuşit cu 
lemn de cireş şi grinzi din lemn masiv. Aproape totul în acea 
cameră avea un aspect antic. Doar barul cu scaune din piele de 
căprioară şi nişte perne colorate, pe o canapea unde Chris se 
trântise cu manuscrisul în braţe, erau moderne. Scrisoarea era 
strecurată între pagini. O scoase şi o mai parcurse o dată. 
Credință, Speranţă şi Caritate: un film alcătuit din trei părţi 
distincte, fiecare având alt regizor şi altă distribuţie. Partea pe 
care trebuia s-o regizeze ea era „Speranţa”. 

li plăcea titlul. Poate puţin cam siropos, se gândi ea; dar 
subtil. Probabil o să-i schimbe titlul ăsta şi o să-i spună „Dansul 


virtuților“. 

Se auzi soneria de la poartă. Burke Dennings. Un holtei 
singuratic care venea deseori în vizită pe la ea. Chris zâmbi cu 
amărăciune şi clătină din cap când îl auzi trântindu-i o înjurătură 
lui Karl, pe care nu-l avea deloc la inimă şi pe care îl hărţuia cum 
putea, de fiecare dată când avea ocazia. 

— Bună, musai să-mi iau o băutură! bombăni el îmbufnat 
dând buzna în biroul lui Chris. Se duse ţintă spre bar, cu privirile 
ferite şi mâinile afundate în buzunarele paltonului său ponosit. 

Se lăsă pe scaunul înalt din faţa barului, vizibil iritat, cu o 
căutătură neliniştită şi vag decepţionată. 

— lar ai ieşit la vânătoare? întrebă Chris. 

— La ce dracului te referi? pufni Dennings. 

— lar ai privirea aia. Mai văzuse ea căutătura asta când 
filmaseră odată în Lausanne. In prima lor noapte acolo, la un 
hotel obişnuit de pe malul lacului Geneva, Chris nu reuşea 
nicicum să adoarmă. Se făcuse deja cinci dimineaţa, când ea 
decise să se dea jos din pat, să se îmbrace şi să coboare în hol 
să caute compania cuiva la o cafea. Aşteptând liftul, aruncase 
un ochi pe geam şi-l zărise pe regizor cutreierând în sus şi în jos 
malul lacului, cu mişcări înţepenite şi mâinile ferite de frigul 
iernii, vârâte adânc în buzunare. Exact în momentul în care ea 
ajunse la parter şi ieşea din lift, îl văzu intrând în hotel. 

— Nicio prostituată prin zona asta! i-o trântise el la 
repezeală când se intersectaseră, înainte ca Chris să apuce să 
scoată vreo vorbă. Apoi, mâhnit, fără s-o privească, intrase în 
lift. Mai târziu, când Chris îi mai amintea uneori întâmplarea şi-l 
tachina în treacăt, regizorul obişnuia să se zbârlească, acuzând- 
o că „emite aberaţii grosolane” pe care oamenii le-ar lua de 
bune dacă le-ar auzi din gura ei. O mai făcea şi „o nebună dată 
dracului”, ca apoi să-şi dreagă vorbele spunând că cel mai 
probabil îl confundase cu altcineva. 

— Nu ar fi exclus, conchise el subit. Stră-străbunica mea era 
elveţiancă. 

Chris se mută în spatele barului şi îi aminti incidentul. 

— Mda, exact despre privirea asta vorbesc, Burke. Câte 
pahare de gin şi tării ai băut până la ora asta? 

— Oh, haide, nu fi prostuţă! o repezi Dennings. A trebuit să 
petrec toată seara la ceai, o porcărie de ceai la facultate! Chris 
îşi încrucişă braţele la piept şi se sprijini de bar. 


— Ce ai făcut? îl întrebă ea, nevenindu-i să creadă. 

— Da, haide, n-ai decât! Râde-mi în nas! 

— Te-ai trotilat cu nişte iezuiţi? 

— Nu, iezuiţii n-au băut. 

— Ei nu beau deloc alcool? 

— Ai luat-o razna? Se îneacă în alcool! N-am văzut în viața 
mea băutori mai mari ca ăştia! 

— Hei, Burke, mai încet, serios! Poate te aude Regan! 

— Da, Regan, bombăni Dennings, domolindu-şi vocea. 
Bineînţeles! Şi acum spune-mi unde Dumnezeului mi-e băutura? 

Clătinând mustrător din cap, Chris se îndreptă de spate şi 
întinse mâna după o sticlă şi un pahar. 

— Vrei să-mi spui şi mie pentru ce naiba te-ai întâlnit cu 
iezuiţii? 

— Să mă pun bine cu ei; ceva ce tu ar trebui să faci. Adică, 
pentru Dumnezeu, le-am călcat teritoriul, spuse regizorul cu 
pioşenie. Oh, da, te rog, râzi! Numai la aşa ceva eşti bună, la 
asta şi la dezbrăcat! 

— Eu doar zâmbesc inocent. 

— Păi, cineva tot trebuie să se ocupe de aparenţe. 

Chris atinse cu degetul cicatricea de pe pleoapa stângă a 
lui Dennings pe care o avea de când încasase un pumn de la 
Chuck Darren, starul musculos din ultima peliculă de aventuri a 
lui Dennings. 

— Se vindecă, şopti Chris cu o grijă maternă. 

Dennings îşi cobori ochii, iar trăsăturile feţei îi deveniră 
aspre. 

— O să am grijă să nu-l mai angajeze nimeni. Am dat deja 
sfoară-n ţară. 

— Oh, haide, Burke. Pentru atâta lucru? 

— Tipul e nebun, scumpo! Nebunul acela blestemat e şi 
periculos! Dumnezeule, e ca un câine bătrân care se preface că 
moţăie la soare şi brusc sare să te muşte de picior când ţi-e 
lumea mai dragă! 

— Şi tu nu consideri că gestul lui a fost o reacţie firească la 
ce ai spus tu în faţa întregii echipe de filmare şi a distribuţiei, că 
„rolul lui e de căcat“? 

— Dragă, eşti nedreaptă, făcu Dennings pe virtuosul luând 
paharul de gin din mâinile ei. Scumpa mea, e în ordine ca eu să 
rostesc cuvântul „căcat“, dar nu şi când o spui tu, iubita întregii 


Americi. Dar lăsând asta la o parte, spune-mi ce mai faci tu, 
micuța mea vedetă neastâmpărată? 

Drept răspuns, Chris ridică din umeri şi-şi lăsă privirea în 
pământ, abătută, apoi îşi încrucişă braţele şi se lăsă pe 
tejgheaua barului. 

— Haide, spune-mi de ce eşti aşa ursuză? 

— Nu ştiu. 

— Spune-i lui nenea ce te doare. 

— La dracu, cred că o să beau şi eu ceva. Chris se smuci din 
poziţia în care stătea şi întinse mâna după sticla de vodcă. 

— Oh, da, excelent! Splendidă idee! Acum, poţi totuşi să-mi 
spui ce se întâmplă cu tine, iubita mea? Ce te supără? 

— Te-ai gândit vreodată la moarte? i-o trânti Chris. 

Dennings se încruntă. 

— Ai spus cumva „moarte”? 

— Da, moarte. Te-ai gândit vreodată cu adevărat la ea, 
Burke? La ce înseamnă să mori, de fapt? 

Îşi turnă vodcă în pahar. 

Uşor iritat de întrebare, Dennings vorbi printre dinţi: 

— Nu, iubire, nu m-am gândit! Eu nu stau să mă gândesc, eu 
pur şi simplu acţionez. De ce dracului a trebuit să aduci vorba 
despre moarte, pentru Dumnezeu? 

Chris ridică din umeri şi aruncă un cub de gheaţă în paharul 
cu vodcă. 

— Nu ştiu. M-am tot gândit la asta de dimineaţă. De fapt, nu 
m-am gândit, mai exact; am visat înainte să mă trezesc şi m-au 
trecut nişte fiori reci, Burke, m-a înspăimântat; am avut o 
revelaţie legată de moarte. Mă refer la sfârșitul în sine, Burke, 
sfârșitul, am simţit de parcă niciodată până atunci nu am mai 
auzit de moarte! Privi în lături şi îşi scutură capul. Oh, Doamne, 
cât de tare m-a speriat chestia asta! In vis, cădeam de undeva 
de sus cu o viteză de milioane de kilometri pe oră. Chris ridică 
paharul la gură. Cred că pe ăsta o să-l beau sec, murmură ea. 
Sorbi din vodcă. 

— Oh, prostii, pufai Dennings. Moartea e liniştitoare. 

Chris îşi cobori paharul. 

— Nu şi pentru mine. 

— Ştii că dăinuie doar ceea ce laşi în urma ta sau prin copiii 
tăi. 

— Oh, astea-s prostii! Eu nu sunt copiii mei! 


— Da, şi mulţumesc cerului. Unul e de ajuns. 

Chris se aplecă înainte, lăsă mâna cu paharul la nivelul 
şoldurilor, cu faţa strânsă de o grimasă de îngrijorare. 

— Adică, numai gândeşte-te, Burke! Să nu exişti! Să nu mai 
exişti deloc niciodată, niciodată şi... 

— Oh, haide, te rog, termină! încetează cu aberaţiile astea 
şi gândeşte-te că săptămâna viitoare tu o să fii cea care o să se 
ducă la întâlnirea cu iezuiţii la facultate! Poate că preotii ăia or 
să-ţi ofere linişte sufletească! 

Dennings trânti paharul pe bar. 

— Încă unul! 

— Ştii că eu habar nu aveam că ei beau? 

— Păi, ce să spun, eşti proastă, făcu regizorul ursuz. 

Chris îl ţintui cu privirea. Oare a ajuns deja în stadiul acela 
când nu se mai poate controla? Sau e ea prea sensibilă? 

— Se spovedesc? întrebă ea. 

— Cine? 

— Preoţii. 

— De unde să ştiu eu? izbucni Dennings. 

— Păi, nu tu mi-ai zis că în tinereţe ai vrut să devii... dar 
Dennings o întrerupse lovind cu palma tejgheaua barului, 
tipând: 

— Deci, unde e nenorocita aia de băutură? 

— De ce să nu-ti aduc o cafea? 

— Nu vorbi prostii, draga mea! Vreau să beau! 

— Îti aduc o cafea. 

— Oh, haide, scumpete, o linguşi Dennings cu o voce 
domolită. Încă una pentru drum? 

— Conduci? 

— Acum eşti rea, iubire. Serios. Nu mai eşti tu. Dennings se 
bosumflă şi împinse paharul înainte. „Frumuseţea sentimentului 
de compasiune constă în faptul că nu poate fi constrâns”, intonă 
el grav, trebuie să cadă din ceruri aşa cum ar trebui să cadă 
acum gustosul gin sec Gordon la mine în pahar, deci haide, încă 
unul şi mă duc, promit. 

— Te ţii de promisiune? 

— Pe onoarea mea, să mor dacă te mint! 

Chris îl cântări din priviri şi apoi, scuturându-şi capul, ridică 
sticla cu gin. 

— Da, preoţii ăia, spuse ea distrată în timp ce turna gin în 


paharul lui Dennings. Poate ar trebui să vorbesc cu unul dintre 
ei. 

— Dacă faci asta, n-o să mai scapi de ei, mârâi Dennings, 
ochii i se înroşiră şi se îngustară brusc, săgetând parcă flăcări; 
sunt nişte nenorociţi! Chris luă sticla de apă şi vru să-i toarne în 
pahar, dar Dennings, ţâfnos, îi dădu mâna la o parte. 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, sec, nu ştii că aşa îl 
beau? Al treilea e intotdeauna sec! Chris îl privi cum ridică 
paharul la gură şi, dintr-o înghiţitură, sorbi tot ginul până la 
ultima picătură. Îl puse la loc şi, cu capul plecat şi ochii pironiţi 
în paharul gol, mormăi: 

— Curvă proastă! 

Chris îi aruncă o căutătură îngrijorată. Maa, a ajuns în punctul 
critic. Se gândi să schimbe subiectul şi se apucă să-i 
povestească despre oferta de a regiza pe care o primise. 

— Oh, foarte bine, cârâi Dennings, cu ochii privind în 
paharul gol. Bravo! 

— Să-ţi spun drept, mă cam sperie. 

Deodată, Dennings îşi ridică ochii spre ea şi Chris putu să 
citească în privirea lui o grijă paternă. 

— Flecăreală! spuse el. Vezi tu, scumpa mea, şmecheria e 
să-i faci pe oamenii care se uită la film să vadă şi să înţeleagă 
cât de greu ţi-a fost să regizezi. Nici eu nu aveam habar de asta 
prima dată când m-am apucat de regizat, dar uite unde am 
ajuns. Nu e vorba de vreo magie, iubire, doar o muncă al 
dracului de grea şi conştientizarea faptului că tot timpul, de 
fapt, te joci cu focul. 

— Da, ştiu asta, Burke, dar acum că şansa asta e atât de 
reală, nu sunt sigură că aş putea să regizez. Adică, ştii tu, toate 
detaliile alea tehnice! 

— Oh, încetează! Lasă tâmpeniile astea pe seama edito- 
rului, operatorului de imagine şi scenaristului. Prinde in- 
stantaneele bune şi ai să vezi că o să fie în regulă. Mai im- 
portant e ca tu să ai tact în relaţiile cu actorii din distribuţie, să 
ai grijă să joace bine şi să dea bine pe ecran. Însă tu, draga 
mea, ai un atu în plus faţă de alţi regizori: dincolo de faptul că o 
să le poţi da indicaţii cum să joace, o să le poţi şi arăta cum se 
face. 

Chris îl privi cu neîncredere. 

— Da, dar totuşi, făcu ea. 


— Totuşi ce? 

— Păi, treburile alea tehnice. Vreau să le înţeleg. 

— La ce te referi? la, dă-mi un exemplu! 

Şi astfel, Chris începu să-i pună întrebări faimosului regizor 
şi îl ţinu la taclale aproape o oră, timp în care îl descusu cum 
putu mai bine legat de cele mai mărunte dintre detaliile tehnice 
ale artei de a regiza. Deşi ar fi putut citi despre tehnici şi regie 
în cărţi de specialitate, lui Chris nu-i prea plăcea să citească 
pentru că simţea că-şi pierde vremea şi răbdarea. Aşa că, în 
locul cărţilor, Chris prefera să „citească” oameni. Firea ei 
curioasă reuşea să-i epuizeze de multe ori şi să le stoarcă toate 
informaţiile de care avea nevoie. Cărţile nu puteau fi „stoarse”. 
Ele nu ştiau să-ţi vorbească din inimă sau să-ţi răspundă 
întrebărilor. Ele pretindeau că lucrurile pe care le citeai în 
paginile lor erau evidente şi de la sine înţelese, când, de foarte 
multe ori, nu era deloc aşa. Mai mult, frazele lor nu puteau fi 
niciodată contrazise. Sau nu puteai să le opreşti şi să spui „Hei, 
stai puţin. Eu sunt proastă, recunosc. Poţi să-mi mai explici o 
dată?“ Cărţile nu râd, nu dansează, nu stau de vorbă cu tine. 
Cărţile sunt precum Karl. 

— Draga mea, ai nevoie de un foarte bun editor de imagine, 
chicoti Dennings într-un final. Un editor bun îţi deschide toate 
uşile. Dennings devenea tot mai fermecător şi mai energic, 
trecuse de punctul acela critic în care părea gata să izbucnească 
într-o criză de nervi. Asta până când se auzi vocea lui Karl. 

— Mă iertaţi. Aveţi nevoie de ceva, doamnă? 

Karl, cu postura sa gravă, se postă în pragul uşii şi aşteptă. 

— Oh, ia te uită, Thorndike! făcu Dennings către el, hlizindu- 
se. Sau te cheamă cumva Heinrich? îl ironiză el. Nu rețin nume. 

— Numele meu e Karl, domnule. 

— Da, bineînţeles. Am uitat. Spune-mi, Karl, tu când ai fost 
în Gestapo, ai lucrat în interes public sau comunitar? Cred că 
există o diferenţă între astea două. 

Karl îi răspunse politicos. 

— Niciuna dintre ele, domnule. Sunt elveţian. 

Regizorul bufni într-un hohot isteric. 

— Da, evident, Karl! Intr-adevăr, eşti elveţian! Şi nu ai jucat 
niciodată bowling cu Goebbels, presupun! 

— Încetează, Burke! interveni Chris. 

— Şi nici n-ai fost vreodată în avion cu Rudolph Hess? 


continuă Dennings. 

În maniera sa rece şi imposibil de tulburat, Karl îşi întoarse 
privirea spre Chris şi o întrebă afabil: 

— Doamna doreşte ceva? 

— Burke, ce zici de o cafea? 

— Ştii ce, dă-o dracului! izbucni regizorul, se ridică subit de 
la bar şi traversă încăperea cu paşi mari şi grăbiţi, cu mâinile 
strânse în pumni. Câteva clipe mai târziu, uşa de la intrare se 
auzi trântindu-se violent. Fără să clipească, Chris se întoarse 
către Karl şi rosti slab: 

— Scoate din priză toate telefoanele. 

— Da, doamnă. Altceva? 

— Oh, păi, poate îmi aduci o cafea decofeinizată. 

— Sigur. 

— Unde e Rags? 

— În camera de joacă. Să o chem? 

— Da, e ora de culcare. Oh, nu, aşteaptă un pic, Karl! Nu, 
mai bine lasă. O să cobor eu la ea. Işi aminti de pasăre şi dădu 
să iasă din încăpere spre scările care duceau la subsol. 

— Beau cafeaua când mă întorc. 

— Da, doamnă. Cum doriţi. 

— Şi pentru a mia oară, îmi cer eu scuze în numele dom- 
nului Dennings. 

— Nu bag în seamă cuvintele sale. 

Chris se opri şi se întoarse dintr-o parte. 

— Da, ştiu. Exact asta îl scoate din minţi. Îşi reluă apoi 
drumul prin hol, deschise uşa spre scările ce coborau la subsol şi 
făcu un pas pe prima treaptă. 

— Hei, murdărici! Ce faci acolo jos? Ai terminat pasărea aia 
pe care mi-ai promis-o? 

— Da, mama! Vino s-o vezi! Am terminat-o! 

Camera de joacă era tapetată în culori vii. Peste tot, 
şevalete. Tablouri. Un fonograf. Mese pentru jocuri şi una pentru 
sculpturi. Nimicuri rămase de la petrecerea fiului ultimului 
chiriaş. 

— Oh, iubito, e minunată! exclamă Chris când Regan îi 
înmână mândră sculptura. Nu se întărise încă, dar semăna cu o 
„pasăre a melancoliei”, pictată în portocaliu, cu excepţia 
ciocului care avea o dungă verde şi una albă. Un smoc de pene i 
se ridica în vârful capului. 


— Chiar îţi place? întrebă Regan, rânjind cu toată gura. 

— Oh, iubito, chiar îmi place. l-ai pus un nume? 

Regan scutură din cap. 

— Nu, nu încă. 

— Ce nume i s-ar potrivi cel mai bine? 

— Nu ştiu, făcu Regan, ridicând în acelaşi timp din umeri şi 
din braţe. 

Chris se prefăcu un timp îngândurată, lovindu-şi uşor dinţii 
cu unghiile, ca în cele din urmă să spună: 

— Să mă gândesc, să mă gândesc, vorbi ea pe o voce 
domoală şi se încruntă. Apoi, brusc faţa i se lumină şi izbucni: 

— Hei, ce zici de „Dumbbird“? Hmm? Ce crezi? Un nume 
simplu şi uşor, Dumbbird! 

Regan zâmbi larg, dând cu putere din cap, şi-şi duse mâna 
la gură să-şi acopere dinţii cu aparat dentar. 

— In regulă, deci am votat — o s-o cheme Dumbbird! 
declară Chris triumfătoare ridicând sculptura în aer. Când o lăsă 
în jos, spuse: 

— O pun la loc până se usucă şi apoi o iau cu mine. 

Când puse pasărea pe masa din apropiere, observă tabla 
Ouija!%. Uitase de ea. Cumpărase tabla de spiritism fiindcă 
auzise că ar putea s-o ajute să-şi exploreze subconştientul. Nu i- 
a mers, deşi a încercat să facă spiritism împreună cu Sharon şi 
cu Dennings. Regizorul mişca de unul singur planşeta de plastic, 
transformând mesajele din lumea de dincolo în înjurături, 
spunând că vin de la nişte „spirite perverse”! 

— Te-ai jucat cu tabla Ouija, Rags, draga mea? 

— Oh, da. 

— Ştii cum se procedează? 

— Oh, da, normal. Uite, îţi arăt. 

Regan se aşeză în faţa tablei. 

— Eu ştiam că e nevoie de doi oameni pentru jocul ăsta, 
draga mea. 

— Nu, nu-i adevărat; eu mă joc tot timpul singură. 

Chris îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— N-ai vrea să ne jucăm amândouă? 

Fetiţa ezită. Şi în cele din urmă spuse. 

— Bine, haide! Chris şi Regan îşi poziţionară degetele 


'* Tablă pentru şedinţele de spiritism conţinând alfabetul şi 
cifrele. (n. red.) 


fiecare deasupra unei planşete, însă Regan abia apucă s-o 
atingă, că planşeta se şi repezi subit spre cuvântul „nu“ de pe 
tablă. 

Chris îi zâmbi timid. 

— Îmi spui că vrei să te joci singură, de fapt, că nu vrei să 
joc cu tine? Asta era? Nu vrei să jucăm împreună? 

— Nu, eu vreau! Căpitanul Howdy a fost cel care a zis „nu“. 

— Cine? 

— Căpitanul Howdy. 

— Scumpo, cine e căpitanul Howdy? 

— Oh, păi, ştii: eu formulez întrebările şi el îmi răspunde. 

— Oh, da? 

— E foarte cumsecade. 

Chris încercă să-şi ascundă îngrijorarea care o copleşi dintr- 
odată. Regan îşi iubise mult tatăl şi nu reacţionase nicicum când 
părinţii ei divorţaseră. Poate că fetiţa a plâns pe ascuns în tot 
acest timp, în camera ei; cine putea ştii? Lui Chris îi era teamă 
că fiica ei îşi reprimase suferinţa şi furia şi că, într-o zi, totul 
avea să răbufnească şi să-i facă mult rău. Chris îşi ţuguie 
buzele. Un prieten imaginar. Nu e de bine. 

Şi de ce tocmai porecla „Howdy“? De la Howard? Tatăl ei? 
Numele e atât de asemănător. 

— Şi cum de căpitanului Howdy i-ai găsit un nume şi păsării 
nu? De ce îi spui Howdy, Rags? 

Regan chicoti. 

— Pentru că ăsta e numele ui. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Păi, chiar el 

— Da, păi, normal. 

— Da, normal. 

— Şi ce altceva ţi-a mai zis? 

— Chestii. 

— Ce chestii? 

Regan ridică din umeri şi privi în lături. 

— Nu ştiu. Doar chestii. 

— Păi, ce chestii, de exemplu? 

Regan se întoarse spre ea şi spuse: 

— Ok, în regulă, hai să-ţi arăt. O să-i pun nişte întrebări. 

— Bună idee. 

Regan îşi aşeză degetele de la ambele mâini pe planşeta 


bej în formă de inimă şi închise ochii, strângându-i cu putere şi 
concentrându-se. 

— Căpitane Howdy, aşa-i că mama e frumoasă? întrebă ea. 

Trecură cinci secunde într-o linişte deplină. Apoi zece. 

— Căpitane Howdy? 

Nicio mişcare. Chris se arătă surprinsă. S-ar fi aşteptat ca 
fiica ei să mute planşeta de una singură peste cuvântul „da“. 
Oare ce mai înseamnă şi asta? Se nelinişti. Să fie oare 
agresivitate pasivă? Oare o blamează pentru pierderea tatălui? 
Ce-o fi? 

Regan îşi deschise ochii cu o figură dezamăgită. 

— Căpitane Howdy, nu e politicos din partea ta, îl dojeni ea. 

— lubito, poate acum doarme, spuse Chris. 

— Crezi? 

— Tu asta ar trebui să faci acum. 

— Oooh, mami. 

Chris se ridică. 

— Haide, iubita. Fuguţa sus! Spune-i noapte bună căpi- 
tanului Howdy. 

— Nu, nu vreau. E un laş, bombăni bosumflată Regan. Se 
ridică şi o luă după Chris sus, la etaj. După ce Regan se băgă în 
pat, Chris o înveli şi se aşeză lângă ea. 

— Scumpo, duminică nu lucrez. Vrei să facem ceva 
deosebit? 

— Sigur, mami. Ce ai vrea? 

După ce se stabiliseră în Washington, Chris se strădui să-i 
găsească lui Regan prieteni de joacă. O găsise doar pe Judy, o 
fetiţă de doisprezece ani. Dar Judy era plecată cu familia de 
Paşti, iar Chris se temea că Regan nu va avea cu cine să se 
joace în perioada aceasta. 

Chris ridică din umeri. 

— Oh, păi, habar n-am, spuse ea. Nu ştiu. Poate vrei să ne 
plimbăm cu maşina prin oraş să vedem monumente şi alte 
chestii? Hei, Rags, am uitat că cireşii sunt în floare acum! Exact, 
au înflorit mai repede anul ăsta! Vrei să-i vedem? 

— Oh, da, mami! 

— Păi, bine, atunci! Şi mâine noapte mergem la un film? 

— Oh, te ador! 

Regan o luă în braţe şi Chris, strângând-o cu ardoare, şopti: 

— Oh, iubito, şi eu te iubesc. 


— Poţi veni cu domnul Dennings, dacă vrei. 

Chris se smulse din braţele ei şi o privi bulversată. 

— Domnul Dennings? 

— Sigur, mamă. E în regulă. 

— Oh, nu, nu e! spuse Chris, râzând pe înfundate. lubito, de 
ce aş vrea să-l iau pe domnul Dennings cu mine? 

— Păi, îţi place de el, nu? 

— Oh, da, normal că-mi place de el. Ţie îţi place? 

Regan nu părea în apele ei şi nu zise nimic. Mama ei o privi 
cu îngrijorare. 

— Draga mea, ce-i cu tine? stărui Chris. 

— O să te măriţi cu el, mami. 

Suna mai degrabă ca o afirmaţie decât ca o întrebare. 

Chris pufni în râs. 

— Scumpa mea, bineînţeles că nu! Despre ce Dumnezeu vor- 
beşti? Cu domnul Dennings? De unde ţi-a venit ideea asta? 

— Dar îţi place de el, ai spus. 

— Îmi place şi pizza, dar asta nu înseamnă că m-aş mărita 
cu ea! Regan, e un prieten, un prieten vechi şi nebun! 

— Nu-ţi place de el cum îţi plăcea de tati? 

— Pe tatăl tău îl /jubesc, scumpo; întotdeauna îl voi iubi. 
Domnul Deninngs vine deseori pe aici pentru că e singuratic, 
atâta tot; e doar un prieten singur şi bleg. 

— Păi, am auzit... 

— Ce-ai auzit? De la cine? 

Sclipiri de îndoială în priviri; ezitare; apoi o ridicare din 
umeri. 

— Nu ştiu, oftă Regan. Mă gândeam. 

— Păi, e o prostie ce crezi, aşa că uită. 

— Bine. 

— Acum culcă-te. 

— Nu mi-e somn. Pot să citesc? 

— Da, citeşte cartea aia nouă pe care ţi-am luat-o. 

— Mersi, mami. 

— Noapte bună. Somn uşor. 

— Noapte bună. 

Chris îi trimise bezele din pragul uşii, apoi ieşi şi cobori 
scările spre biroul ei. Copiii ăştia! De unde le vin astfel de idei? 

Poate că Regan credea că Dennings fusese motivul se- 
parării părinţilor ei. Însă Howard fusese cel care intentase 


divorţul. Lungile despărţiri. Frustrarea soţului care trebuie să 
trăiască în umbra soţiei vedetă. Găsise pe altcineva. Dar Regan 
nu ştia asta, ea credea că Chris fusese cea care a vrut divorţul. 
Oh, termină odată cu psihanalizele tale amatoristice, mai bine ai tace 
un efort să petreci mai mult timp cu ea. Serios! 

Chris îşi aminti lucrurile acestea pe drum spre birou unde îşi 
puse în gând să se apuce să citească scenariul la „Speranţa”. La 
jumătatea drumului, auzi paşi şi îşi ridică privirea. Era chiar 
Regan venind spre ea şi frecându-se la ochi cu mâna. 

— Hei, scumpa! Ce s-a întâmplat? 

— Se aud zgomote ciudate, mami. 

— În camera ta? 

— Da, în camera mea. Parcă ar bate cineva în perete şi de- 
asta nu pot să dorm. 

Unde naiba sunt capcanele alea! 

— Scumpo, du-te în dormitorul meu. Mă duc eu să văd ce se 
întâmplă. 

Chris o conduse pe Regan în dormitorul principal şi în timp 
ce o învelea, Regan o întrebă: 

— Pot să mă uit la televizor până adorm? 

— Unde ţi-e cartea? 

— N-o găsesc. Pot să mă uit? 

— Oh, bine, cred că e în regulă. 

Chris ridică telecomanda de pe marginea patului şi 
deschise televizorul. 

— E suficient de tare volumul? 

— Da, mami. Mulţumesc. 

Chris lăsă telecomanda înapoi pe pat. 

— Bine, scumpo; uită-te până ţi se face somn. În regulă? 
Apoi închide-l. 

Chris stinse lumina şi ieşi înapoi în coridor, de unde urcă 
nişte scări înguste şi acoperite de covoare verzi ce duceau spre 
pod. Deschise uşa, dibui după întrerupător, îl găsi, aprinse 
lumina şi intră în podul care se afla încă în amenajare. Înaintă 
câţiva paşi şi se opri să privească împrejur. Pe podeaua din lemn 
de pin erau aşezate nişte cutii de carton cu tăieturi din ziare şi 
scrisori. Nu văzu nicio urmă de şobolani. Doar capcanele. Şase 
la număr, cu momeală. Locul era de-o curăţenie impecabilă. 
Până şi aerul avea un iz de prospeţime. Podul nu avea încălzire. 
Nu erau conducte. Nici calorifere. Nici măcar lucarne prin 


acoperiş. Chris făcu un pas. 

— Nu e nimic aici, se auzi o voce din spatele său. 

Lui Chris îi sări inima din loc. 

— Oh, Doamne Dumnezeule, icni ea şi simţi că-şi dă duhul 
de spaimă când se întoarse în spate. Doamne, Karl, să nu mai 
faci aşa ceva niciodată! 

Karl stătea pe scară, cu două trepte mai jos. 

— Îmi pare rău. Dar vedeţi, doamnă? Totul e curat. 

Cu respiraţia tăiată, Chris abia bălmăji: 

— Mulţumesc că-mi spui asta, Karl. Da, e curat, văd şi eu. E 
minunat. 

— Doamnă, poate c-ar fi mai bună o pisică. 

— Mai bună pentru ce? 

— Să prindă şoarecii. 

Fără să aştepte vreun răspuns, Karl se răsuci pe călcâie şi, 
de îndată, dispăru în întuneric. Chris rămase un timp pe loc şi se 
holbă în gol, întrebându-se dacă Karl nu fusese cumva, obraznic, 
iar ea nu-şi dăduse seama. Se întoarse să cerceteze de unde ar 
putea veni acele lovituri ciudate în perete. Işi ridică privirea 
către unul dintre colţurile acoperişului. Văzu strada umbrită de 
copaci enormi cu crengile încâlcite, o creangă de tei abia 
atingând burlanul casei. Să fie oare veverite, până la urmă? se 
întrebă Chris. Trebuie să fie. Sau ramurile. În ultimele nopţi chiar a 
bătut vântul. 

Poate o fi mai bună pisica. 

Chris se întoarse şi privi din nou către uşă. Te crezi cam 
smecher, nu-i aşa, Karl? se gândi ea. Apoi, brusc, îi veni o idee şi 
se strâmbă cu viclenie în priviri. Cobori scările, se duse până în 
dormitorul ei unde o lăsase pe Regan dormind şi ridică un obiect 
cu care se întoarse în pod. După un minut, era înapoi în 
dormitor. Regan dormea. Chris o cără pe braţe până în camera 
ei, o înveli şi se întoarse la ea în cameră, unde închise 
televizorul şi se aşeză să se culce. 

În acea noapte, în mod deosebit, toată casa rămase cu- 
fundată într-o linişte de mormânt. A doua zi de dimineaţă, în 
timp ce-şi lua micul dejun, Chris îl informă pe Karl pe un ton 
ostentativ că auzise azi-noapte un zgomot în pod şi crede că se 
prinsese în cursă un şobolan. 

— Vrei să te duci să verifici? îi sugeră Chris sorbindu-şi 
cafeaua şi  prefăcându-se cufundată în lectura ziarului 


Washington Post. Fără să comenteze, Karl se supuse şi urcă în 
pod să investigheze. Peste câteva minute, Chris şi Karl se 
intersectară pe coridor la etajul al doilea. El, neclintit ca 
întotdeauna, îşi ţinea privirea înainte, fără să trădeze vreun 
sentiment. Păşea grav şi netulburat cu o jucărie de pluş Mickey 
Mouse în mână al cărui nas îl scosese cu câteva minute înainte 
din capcană. Trecând unul pe lângă celălalt, ea îl auzi mormăind 
indispus: 

— Foarte amuzantă poanta. 

Chris intră în camera ei şi, înainte să-şi dea jos halatul 
pentru a se îmbrăca de oraş, îngăimă încet: 

— Mda, poate o pisică ar fi o soluţie mai bună... mult mai 
bună. Schiţă un rânjet scurt şi toată faţa i se încreţi. 

În ziua aceea, filmările decurseră bine. Sharon făcu o scurtă 
vizită pe platoul de filmare şi, în timpul pauzei, se duseră în 
vestiarul lui Chris pentru a rezolva împreună nişte probleme: de 
trimis o scrisoare către impresarul ei (în care îl informă că urma 
să se gândească dacă va accepta scenariul), de răspuns 
invitaţiei de la Casa Albă, apoi urma să-l sune pe Howard să-i 
amintească de ziua lui Regan. Mai trebuia să-i dea un telefon 
managerului ei ca să-l întrebe dacă îşi permite o vacanţă de un 
an de zile şi, în cele din urmă, voia să pună la punct detaliile 
unei serate care urma să aibă loc pe 23 aprilie. 

Spre seară, Chris o duse pe Regan la un film, iar ziua 
următoare se plimbară prin oraş, aşa cum stabiliseră, cu Jaguar- 
ul XKE al lui Chris. Văzură Capitoliul. Lincoln Memorial. Cireşii în 
floare. La sfârşit, merseră să mănânce câte ceva. Apoi 
traversară podul spre Arlington National Cemetery pentru a 
merge la Mormântul Soldatului Necunoscut. Când ajunseră, 
Regan devenise pe loc foarte sobră. Din ce în ce mai sobră, 
până când, în cele din urmă, când trecură pe la mormântul lui 
John E Kennedy, fetiţa părea să se fi transformat într-o statuie, 
rece şi lipsită de viaţă. Îşi pironi privirea în flacăra ce ardea la 
mormânt şi amuţi un timp, apoi o apucă pe mama ei de mână şi 
o întrebă pe un ton grav: 

— Mamă, de ce oamenii trebuie să moară? 

Întrebarea o zdruncină pe Chris până în străfundurile 
sufletului. Ah, Rags, şi tu te întrebi asta? Şi tu? Oh, nu! Şi ce ar 
putea să-i spună? Să o mintă? Nu, n-ar putea. Se uită la fiica ei 
care o urmărea şi observă că ochii i se umeziseră. Oare Regan îi 


ghicise gândurile? N-ar fi prima oară, Regan mai făcuse asta. 

— lubito, oamenii obosesc, îi spuse lui Regan pe un ton plin 
de dragoste. 

— De ce îi lasă Dumnezeu să obosească? 

Chris privi în jos către fiica ei, amuţită. Era tulburată. 
Neliniştită. Nu credea în Dumnezeu şi nu îi vorbise niciodată lui 
Regan despre religie. Se gândea că ar fi necinstit din partea ei. 

— Cine ţi-a spus despre Dumnezeu? o întrebă ea. 

— Sharon. 

— Oh. 

Va trebui să o ia la întrebări pe Sharon. 

— Mami, de ce Dumnezeu ne /asă să obosim? 

Văzând durerea din ochii copilului ei, Chris se simţi învinsă; 
nici nu-i putea spune ce credea ea cu adevărat. De fapt, ea nu 
credea nimic. 

— Păi, după ceva timp, lui Dumnezeu i se urăşte cu sin- 
gurătatea, Rags. Şi atunci ne cheamă la El. 

Auzind asta, Regan se afundă într-o tăcere meditativă. Nu 
mai scoase o vorbă tot drumul spre casă. Rămase adâncită în 
muţenia ei întreaga zi şi chiar şi ziua următoare. 

Marţi, de ziua ei, Regan se arătă mai veselă şi întreaga 
vrajă a tăcerii ei bizare şi a tristeţii care o cuprinsese păru că se 
destramă. Chris o luă cu ea pe platoul de filmare şi, după ce îşi 
terminară treaba pe ziua respectivă, un tort enorm cu 
doisprezece lumânări apăru de nicăieri, iar echipa de filmare se 
porni să cânte „La mulţi ani“. Dennings, întotdeauna atent şi 
politicos când nu se atingea de băutură, ţipă în gura mare către 
echipa de filmare că vrea un „test de imagine". O filmă pe fetiţă 
în timp ce sufla în lumânări şi tăia tortul, apoi îi promise că avea 
să facă din ea un star de cinema. Regan era veselă, aproape 
fericită. Dar, după cină şi după deschiderea cadourilor, fericirea 
ei începu să pălească. Nu primise niciun telefon de la Howard. 
Chris îl sună la Roma unde era cazat, însă recepţionerul îi spuse 
că nu-l mai văzuse de câteva zile şi că nu lăsase niciun număr 
de telefon la care să fie contactat. Era undeva pe un iaht. 

Chris îi ceru scuze lui Regan în numele lui. 

Regan încuviinţă, absentă. Chris o invită să bea un 
milkshake la Hot Shoppe unde mergeau ele de obicei, însă 
fetiţa, cu o figură întunecată, scutură din cap. Fără o vorbă, 
cobori scările care duceau la subsol şi nu se mai întoarse de 


acolo până seara, la ora de culcare. 

In dimineaţa următoare când Chris deschise ochii, o găsi pe 
Regan în pat cu ea, pe jumătate trează. 

— Ce Dumnezeu... Regan, ce faci aici? chicoti Chris. 

— Mama, patul meu tremura. 

— Oh, nebunatico! Chris o sărută şi trase cuvertura peste 
ea. Mai dormi puţin. E încă devreme. 

Ce părea atunci a fi o dimineaţă avea să fie de fapt 
începutul unei nopţi fără de sfârşit. 


Capitolul doi 

Stătea singur pe marginea peronului şi aştepta. Îşi ciulea 
urechile după vreun huruit îndepărtat care urma să-i mai 
domolească din durerea care-l urmărea pretutindeni. Ca sângele 
din vene. Pe care îl simţea doar în tăcere. Îşi mută geanta în 
cealaltă mână şi se uită de-a lungul tunelului. Două dâre de 
lumină. Se prefirau în beznă asemenea unor indicatoare pe 
drumul spre deznădejde. 

Cineva tuşi. Îşi întoarse capul în stânga. Un vagabond 
țintuit la pământ în balta propriei urine se chinuia să se ridice în 
picioare. Avea ochii injectaţi şi se uită lung la faţa întristată şi 
ciupită de vărsat a preotului. 

Acesta îşi feri privirea. Ştia c-o să vină încoace. O să i se 
plângă. Fie-ţi milă, părinte, de un bătrân corist! O crustă de vomă 
întărită pe mâna cu care o să se sprijine de umărul lui. Va 
cotrobăi în buzunar după iconiţa sfântă. Vagabondul, atât de 
aproape de el, cu respiraţia duhnind a vin, a usturoi, a păcate 
năclăite în adâncurile sufletului, toate păcatele lumii adunate 
laolaltă în damful respirației înăbuşindu-l tot mai mult şi mai 
mult... 

Preotul îl auzi apropiindu-se. 

Nu veni! 

Mai auzi un pas. 

Ah, Dumnezeule, lasă-mă în pace! 

— Salutare, părinţele. 

Se înfioră. Simţi că se prăbuşeşte. Nu se putu întoarce. Nu 
mai putea să-l caute pe lisus în duhoarea celor învinşi, în ochii 
lor găunoşi şi galbeni, în puroiul lor, în excrementele lor 
sângerânde. Hristos cel nevăzut. 

Cu un gest absent, îşi pipăi mâneca mantoului, căutând 
parcă după mătănii. Îşi aminti vag de un alt Hristos. 

— Sunt catolic, părinţele! 

Huruitul trenului care se apropia. Apoi îl auzi pe vagabond 
împiedicându-se. Preotul se întoarse şi îi aruncă o privire. I| văzu 
clătinându-se, gata să se prăbuşească şi, dintr-o pornire 
iraţională, oarbă, sări spre el, îl prinse, îl târî spre banca lipită de 
perete. 

— Sunt catolic, bombăni borfaşul cu ultimele puteri. Sunt 
catolic. 

Părintele îl lăsă întins pe jos; văzu trenul. Smulse la re- 


pezeală un dolar din portmoneu şi îl vâri în buzunarul jachetei 
prăpăditului. Apoi îşi dădu seama că avea să-l piardă. Trase 
dolarul afară şi îl îndesă în buzunarul năclăit de urină al 
pantalonului, apoi înşfacă geanta şi sări în tren. Se aşeză pe 
scaun, într-un colţ ferit şi închise ochii, prefacându-se că 
doarme. La capătul liniei cobori şi porni către Fordham 
University. Dolarul fusese pentru taxi. 

Intră în arhondaric şi se duse să-şi treacă numele în re- 
gistru. Damien Karras. Se uită la numele lui. Parcă lipsea ceva. 
Cu un efort, îşi aminti că mai trebuia să adauge „S.”, 
prescurtarea de la Societatea lui lisus. Luă o cameră în Weigel 
Hall şi abia după o oră reuşi, cu chiu cu vai, să adoarmă. 

A doua zi se prezentă la conferinţa Asociaţiei Psihiatrilor 
Americani. Fiind invitat special, fu nevoit să ţină un discurs pe 
tema „Aspecte psihologice ale dezvoltării spirituale”. După ce 
conferinţa se încheie, acceptă invitaţia celorlalţi psihiatri de a 
savura câteva pahare de băutură şi ceva gustări. Plăteau ei. 
Insă trebuia să-i părăsească mai devreme. Urma să-şi vadă 
mama. 

Cobori din metrou şi merse până dădu de clădirea ruinată, 
din cărămidă  roşiatică, de pe Twenty-First Street din 
Manhattanul de Est. Se opri brusc în faţa scărilor care duceau 
spre uşa întunecată din lemn de stejar pe care o cunoştea atât 
de bine. li privi pe copiii care se jucau pe verandă. Sărmani şi 
şleampeţi. Prost îmbrăcaţi. Nu aveau cu ce să se joace. Îşi aduse 
aminte de evacuări şi de umilinţe; îşi aminti de acea zi în care 
mergea spre casă cu iubita lui din clasa a şaptea, când dădu cu 
ochii de mama lui care scotocea plină de speranţă într-un 
tomberon la colţul străzii. Karras îşi încetini paşii pe scări şi 
deschise uşa. Adulmecă mirosul de mâncare. Igrasie şi mucegai 
stătut. Işi aminti vizitele la doamna Choirelli, prietenă de-a 
mamei, în micuțul ei apartament cu optsprezece pisici. Îşi 
încleştă mâna pe balustradă şi se urni, învins de o osteneală 
secătuitoare, ştiindu-se vinovat. N-ar fi trebuit s-o părăsească. 
Nu trebuia s-o lase singură. 

Ajuns la etajul patru, îşi vâri mâna în buzunar după cheia de 
la apartamentul 4C al mamei sale. Deschise uşa cu frică, de 
parcă ar fi atins o rană care nu s-a vindecat. Mama se înfiinţă în 
pragul uşii debordând de veselie şi energie. Un țipăt. Un sărut. 
Se grăbi să-i pregătească o cafea. Avea pielea smeadă. Picioare 


butucănoase, îndesate. El se aşeză în bucătărie, la masă şi îi 
asculta poveştile. Pereţii cu igrasie, podeaua soioasă, toate 
astea i se impregnau în fiecare oscior al trupului. Apartamentul 
era o magherniţă. Ceva bani de la asigurările sociale şi câţiva 
dolari pe lună de la fratele ei. 

Se aşeză şi ea la masă. Doamna Cutare. Unchiul Cutare. 
Păstrase accentul de imigrant. El îi evita ochii, acele fântâni 
adânci ale suferinţei care priveau în gol de la fereastră în fiecare 
zi. 

Nu trebuia s-o părăsesc. 

Ea nu ştia să citească şi nici să scrie în engleză, aşa că ÎI 
rugă să redacteze câteva scrisori în numele ei, după care se 
puse să-i repare radioul vechi şi crăpat din plastic. Asta era 
lumea ei. Ştirile. Primarul Lindsay”. 

Se duse la baie. Pe gresie zăceau ziare îngălbenite. Pete de 
rugină în vană şi în chiuvetă. Un corset vechi aruncat într-un 
colţ. Din lucrurile astea mărunte, s-a născut vocaţia lui. De aici, 
a ajuns la iubire. O iubire de care acum s-a înstrăinat şi care 
încă îl mai caută uneori, în toiul nopţii, ca o stafie din trecut ale 
cărei şoapte rătăcite îi bântuie sufletul. 

Aproape de ora unsprezece noaptea, o sărută de rămas- 
bun şi promise să-i mai facă o vizită, cât de curând. 

Plecă - în urma lui se auzeau ştirile de la radio. Odată întors 
în camera de hotel din Weigel Hall, Karras cumpăni dacă să 
scrie o scrisoare către şeful iezuiţilor din provincia Maryland. li 
mai ceruse favoruri în trecut, un transfer în provincia New 
Yorkului pentru a putea fi aproape de mama sa, un post de 
învăţător şi eliberarea din funcţii. Pentru această ultimă cerinţă, 
motivase „nepotrivirea” cu activităţile impuse. 

Şeful iezuiţilor din Maryland venise în inspecția sa anuală la 
Universitatea din Georgetown ca un general din armată care 
acordă audienţe celor care au cereri sau plângeri. Se întâlnise 
cu Karras şi se arătase plin de înţelegere faţă de dorinţa lui de a 
fi mai aproape de mama sa, însă nu înţelegea de ce voia să 
renunţe la consiliere din moment ce era foarte apreciat de tinerii 
iezuiţi. Totuşi, Karras nu se lăsă înduplecat, îl căută pe rectorul 
universităţii, Tom Bermingham, pentru a-i cere permisiunea să 


1 John Lindsay (1921-2000), congresman american, primar al 
oraşului New York (1966-1973), realizator al emisiunii Good 
Morning America. (n. red.) 


renunţe la şedinţele de consiliere. 

— Nu e vorba doar de psihiatrie, Tom. Știi bine asta. Unii au pro- 
bleme cu vocația lor, cu sensul vieții. Tom, nu doar tentatia sexuală e 
problema lor, ci credința, iar eu pur şi simplu nu mai tac faţă. E prea 
mult. Vreau să renunţ 

— Dar care e problema? 

— Tom, cred că mi-am pierdut credinţa. 

Bermingham nu insistă. Íi fu recunoscător. Ştia că, dacă l-ar 
fi întrebat cum şi de ce şi-a pierdut credinţa, tot ce i-ar fi spus ar 
fi sunat nebuneşte. Nevoia de a rupe mâncarea cu dinții, apoi 
digestia, apoi defecarea. Primele sărbători cu mama. Ciorapii care 
put. Copiii malformaţi. Un articol din ziar despre un copil din corul 
bisericesc care aştepta autobuzul, încolțit de străini, împroşcat cu 
petrol, incendiat. 

Nu. Nu, totul era prea intens, prea ambiguu, prea dureros. 
Şi, între toate astea, cea mai ancorată în logică ar fi fost tăcerea 
lui Dumnezeu. În lume răul există. Şi răul se naşte de multe ori 
din îndoială, dintr-o confuzie onestă a oamenilor bine 
intenţionaţi. 

De ce Dumnezeu n-ar vrea să pună capăt răului? Să se 
arate lumii? Să le vorbească oamenilor? 

Doamne, dă-ne un semn... 

Învierea lui Lazăr se pierdea în negura timpurilor. 

Niciun om de acum nu-i cunoaşte râsul. Și de ce să nu 
primim un semn? 

Mai demult, Karras şi-ar fi dorit cu ardoare să fi trăit în 
vremea lui lisus: să-l fi văzut, să-l fi atins, să se fi uitat în ochii 
lui. 

Ah, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te văd! Lasă-mă să aflu ade- 
vărul! Vino în visele mele! 

Dorinţa asta l-a consumat până la urmă. 

Şedea acum la birou cu stiloul deasupra foii de hârtie. 
Poate nu din cauza lipsei de timp nu-i răspunsese şeful iezuiţilor. 
Poate că el înţelesese în cele din urmă că, de fapt, credinţa 
trebuia să izvorască din dragoste. 

Bermigham promise să se gândească la cererea lui Karras 
şi avea să insiste pe lângă şeful iezuiţilor, dar nu se întâmplase 
nimic până acum şi nu primise niciun răspuns. Karras scrise 
scrisoarea şi plecă la culcare. 

Se trezi cu greu la ora cinci dimineaţa, se duse la capela din 


Weigel Hall, luă o azimă şi se întoarse în cameră ca să spună 
Mesa: 

Et clamor meus ad te veniat!?, se rugă el în şoaptă, cu teamă: 
„Ascultă, Doamne, plânsul meu şi ia aminte la rugăciunea 
mea... 
Ridică azima întru sfințire cu amintirea dureroasă a fericirii 
pe care odată i-o dădea ritualul acesta. Simţi din nou, ca în 
fiecare dimineaţă, spasmele scurte şi intense ale acestei iubiri 
atât de îndepărtate acum. Frânse ostia deasupra caliciului. 
„Pace ţie. Inaintea ta pun pacea mea.“ Işi vâri în gură bucata de 
azimă, o înghiţi şi odată cu ea înghiţi şi disperarea amintirilor pe 
care aceasta o stârnise în el. 

Când slujba se încheie, lustrui grijuliu caliciul şi îl înghesui 
în geantă. Zori apoi spre gară să prindă trenul de şapte şi zece 
spre Washington, ducându-şi cu el, în geantă, suferinţa. 


« 


2 Și lasă plânsetul meu să ajungă la Tine, răspunsul diaconului la 
rugăciunea Tatăl nostru, în timpul îmbrăcării veşmintelor 
preoţeşti, parte a liturghiei, rostite înainte sau după Mesa 
propriu-zisă. (n. red.) 


Capitolul trei 

Dis-de-dimineaţă, pe 11 aprilie, Chris îşi sună doctorul din 
Los Angeles să se intereseze de un psihiatru pentru Regan. 

— Oh? S-a întâmplat ceva? 

Chris îi explică. Totul a început la o zi după aniversarea lui 
Regan - şi ca urmare a faptului că Howard nu o sunase, 
observase o schimbare bruscă şi dramatică în comportamentul 
fiicei ei. 

Insomnie. lrascibilitate. Toane. Furie. Arunca lucrurile. Ţipa. 
Nu mânca. In schimb, avea o energie excesivă. Se mişca 
încontinuu şi mereu făcea câte ceva. Bocănea, fugea şi sărea în 
sus. La şcoală lua note mici. Avea un prieten imaginar. 
Modalităţi ciudate de a atrage atenţia. 

— Cum ar fi? se interesă doctorul. 

Chris începu să-i spună despre bocănelile din perete. Din 
noaptea în care verificase podul, le mai auzise de două ori şi 
observase că de fiecare dată Regan era în camera ei, iar 
loviturile se opreau în clipa în care Chris intra peste ea. Apoi, îi 
spuse ea, Regan „pierdea” lucrurile prin camera ei: o rochie, 
peria de dinţi, cărţi, pantofi. Se plângea că „cineva îi mută 
mobila“. În cele din urmă, în dimineaţa de după cina de la Casa 
Albă, Chris îl surprinse pe Karl în dormitorul lui Regan trăgând 
un birou de prin mijlocul camerei la locul lui. Când Chris îl 
întrebă ce face, acesta repetă „Cineva se crede amuzant“ şi 
refuză să spună mai multe. Dar, la scurt timp, Chris o găsise pe 
Regan în bucătărie, plângându-se că cineva i-ar fi mutat toată 
mobila cât ea dormise, iar acesta fusese incidentul care, explică 
actriţa, îi trezise suspiciuni. Era clar că doar fiica ei făcea 
lucrurile astea. 

— Vrei să spui ca e somnambulă? Că face toate lucrurile 
astea în somn? 

— Nu, Marc, e trează când le face. Să atragă atenţia. 

Chris îi spuse şi despre patul care se cutremura, că asta se 
întâmplase deja de două ori şi că de fiecare dată Regan stăruia 
să doarmă cu mama ei. 

— Păi, ar putea fi ceva de natură fizică, îşi dădu cu părerea 
internistul. 

— Nu, Marc, nu am spus că patul se mişcă; am spus că 
Regan a spus că se mişcă. 

— Ştii tu că nu se mişcă? 


— Nu, nu prea cred. 

— Ar putea fi spasme clonice, mormăi el. 

— Ce anume? 

— Spasme clonice. Are febră? 

— Nu. Spune-mi, ce crezi? îl întrebă Chris. S-o duc la un 
psihiatru? 

— Chris, ai spus ceva şi despre şcoală. Ce note ia la 
matematică? 

— De ce? 

— Ce note ia la matematică? insistă el. 

— Groaznice. Brusc a început să ia note proaste. 

— Inţeleg. 

— De ce m-ai întrebat? repetă Chris. 

— Pentru că e parte a sindromului. 

— Sindrom? Ce sindrom? 

— Nimic serios. Poate n-ar trebui să-mi dau cu părerea la 
telefon. Ai ceva de scris la îndemână? 

Voia să-i dea numele unui internist din Washington. 

— Marc, n-ai putea să vii tu să o consulţi personal? Işi aminti 
de Jamie şi de infecția care nu i se mai vindeca. Doctorul de 
atunci al lui Chris îi prescrisese un antibiotic nou, cu spectru 
larg. 

Când se duse la farmacie să ia o doză nouă, farmacistul se 
arătă îngrijorat. 

— Nu doresc să vă alarmez, doamnă, dar acest... medi- 
cament e destul de nou pe piaţă şi s-a descoperit că în Georgia 
a cauzat anemie aplastică la băieţi. Jamie. Mort. S-a dus. De 
atunci, Chris nu a mai avut încredere în doctori. Doar în Marc, 
dar şi aşa, a durat ani de zile. 

— Marc, nu poţi? 

— Nu, nu pot, dar nu-ţi face probleme. Omul ăsta pe care ți- 
| recomand e genial. E cel mai bun. la un pix. 

Ezitare. Apoi: 

— Am pix. Cum îl cheamă? 

Scrise numele şi numărul de telefon. 

— Sună-l şi spune-i s-o consulte, apoi să mă sune, o sfătui 
internistul. Şi uită de psihiatru momentan. 

— Eşti sigur? 

Ţinu apoi un discurs usturător despre uşurinţa cu care 
oamenii acceptă bolile psihosomatice şi nu sunt în stare să 


observe şi reversul: şi anume că o boală a trupului poate fi, 
deseori, cauza unei aparente boli a minţii. 

— Ce-ai zice, îi dădu el exemplu, dacă tu ai fi internistul 
meu, Doamne fereşte, iar eu ţi-aş spune că mă doare capul, că 
am coşmaruri recurente, greață, insomnie şi vedere înceţoşată 
şi că mă simt adesea rupt de tot ce se întâmplă în jurul meu şi 
că mă tem al dracului de tare să nu-mi pierd slujba? Ai spune că 
sunt nevrotic? 

— Nu mă pricep, Marc. Oricum, știu că tu eşti nevrotic. 

— Simptomele pe care ţi le-am înşirat sunt aceleaşi 
simptome şi pentru tumoarea cerebrală, Chris. Fii atentă la tru- 
pul tău. Asta e primul lucru pe care trebuie să-l faci. Apoi mai 
vedem. 

Chris îl sună pe internist şi stabili o vizită pentru acea după- 
amiază. Acum avea timp pentru ea. Filmările s-au terminat, cel 
puţin partea în care juca ea. Burke Dennings îşi continua lucrul 
însă, supraveghind din umbră munca celei de-a „doua echipe de 
filmare”, o echipa specială care se ocupa de scenele mai puţin 
importante, precum cele din afara oraşului, scenele din 
elicopter, cascadoriile şi scenele fără actorii principali. Dennings 
îşi dorea ca fiecare secundă din film să fie perfectă. 

Doctorul se afla în Arlington. Samuel Klein. În timp ce 
Regan stătea îmbufnată în cabinetul de consultaţii, Klein o 
conduse pe mama ei în birou ca să-i spună despre ce era vorba. 
Ea îi spuse păsul. El o ascultă, dădu din cap, luă multe notițe. 
Când însă se apucă să-i povestească despre patul care se 
scutura, el încruntă din sprâncene, însă Chris continuă: 

— Marc crede că e semnificativ faptul că Regan a început să 
ia note proaste la matematică. De ce? 

— la note slabe la şcoală? 

— Da, la toate materiile, însă la matematică în special. Ce 
înseamnă asta? 

— Vreau s-o consult mai întâi, doamnă MacNeil. 

Apoi se scuză şi îi făcu un consult complet lui Regan, 
luându-i chiar şi probe de urină şi sânge. Urina era pentru 
verificarea funcţiilor ficatului şi rinichilor, sângele - pentru 
numeroase alte teste: diabet, tiroidă, globule roşii, anemie, 
hemogramă, leucogramă sau alte boli exotice de sânge. După 
ce termină, se aşeză să-i vorbească lui Regan, fiind atent la 
comportamentul ei, apoi se întoarse în birou şi se puse să scrie 


o reţetă. 

— Cred că e vorba despre o tulburare hiperkinetică, îi spuse 
lui Chris în timp ce scria reţeta. 

— O ce? 

— O tulburare a nervilor. Cel puţin, asta e prima impresie. 
Nu ştim exact mecanismul ei, dar este evidentă la pubertate. 
Are toate simptomele: hiperactivitate, temperament, probleme 
la matematică. 

— Da, matematica. De ce tocmai matematica? 

— Îi afectează concentrarea. Rupse reţeta din carneţelul 
albastru şi i-o înmână. Spuse: E pentru Ritalin. 

— Ce? 

— Methilfenidat. 

— Ah. 

— Zece miligrame de două ori pe zi. Aş recomanda una la 
opt dimineaţa şi cealaltă la două după-amiaza. 

Chris cercetă reţeta. 

— Ce este ăsta? Un calmant? 

— Stimulent. 

— Stimulent? Are deja energie cât să doboare munţii! 

— Starea ei nu este ce pare, explică Klein. E o reacţie la 
depresie. 

— Depresie? 

Klein dădu din cap. 

— Depresie, repetă Chris, privind în lături, gânditoare. 

— Păi, mi-aţi spus de tatăl ei. 

Chris îşi ridică privirea. 

— Credeţi c-ar trebui s-o duc la psihiatru? 

— Oh, nu. Eu aş aştepta să văd ce efect are Ritalinul. Cred 
că asta e soluţia. Să aşteptăm două sau trei săptămâni. 

— Deci credeţi că e de la nervi. 

— Aşa bănuiesc. 

— Şi minciunile pe care mi le-a spus? Va mai minţi? 

Răspunsul lui o lăsă cu gura căscată. O întrebă dacă o 
auzise vreodată înjurând pe Regan. 

— Ce întrebare ciudată. Nu, niciodată. 

— Vedeţi, asta e similar cu minţitul - atipic, din ce-mi 
spuneţi, dar în anumite probleme ale nervilor ar putea... 

— Staţi un pic, îl întrerupse Chris. De unde v-a venit ideea 
că ar vorbi vulgar? Chiar asta aţi spus sau mi s-a părut mie? 


Klein o ţinti cu o privirea, chibzui puţin, apoi precaut, îi 
răspunse: 

— Da, aş putea spune că foloseşte limbaj obscen. Nu v-aţi 
dat seama până acum? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi! 

— Păi, în timp ce o examinam, a slobozit destul de multe 
înjurături, doamnă MacNeil. 

— Glumiţi cu mine, domnule doctor? Ce anume a spus? 

Klein se eschivă. 

— Să spunem doar că vocabularul ei e destul de dezvoltat. 

— Bun, dar ce anume a spus, daţi-mi un exemplu? 

Klein ridică din umeri. 

— Ceva de genul „rahat“? Sau „futu-i“? 

Klein se destinse. 

— Da, a folosit cuvintele astea, spuse el. 

— Şi ce altceva a mai zis? Mai exact. 

— Vedeţi, dumneavoastră, doamnă MacNeil, m-a sfătuit să- 
mi ţin nenorocitele de mâini departe de pizda ei. 

Lui Chris i se tăie respiraţia. 

— A folosit ea cuvintele astea? 

— Ştiţi, nu e un lucru neobişnuit, doamnă MacNeil, eu unul 
nu mi-aş face griji deloc. După cum am spus, e doar un simptom 
a acestui sindrom. 

Privind în jos, Chris scutură din cap. 

— Îmi vine atât de greu să cred, zise ea cu o voce slabă. 

— Ştiţi ce, eu cred că ea nici măcar nu ştie ce a spus. 

— Da, probabil, murmură Chris. Cel mai probabil. 

— Incercaţi Ritalinul, o sfătui Klein, şi vedem cum evo- 
luează. Şi o să vreau s-o văd din nou peste două săptămâni, îşi 
consultă calendarul din agenda de birou. Să vedem; să zicem 
miercuri, pe douăzeci şi şapte. Vă convine data? 

— Da, e bine. Copleşită şi amărâtă, Chris se sculă în pi- 
cioare, luă reţeta şi o mototoli tot îndesând-o în buzunar. Mda, e 
în regulă atunci. Pe douăzeci şi şapte e bine. 

— Sunt un mare admirator al dumneavoastră, îi spuse Klein 
deschizând uşa spre coridor. 

Cu degetul lipit de buze şi capul plecat, Chris se proţăpi în 
pragul uşii, îngândurată. Îi aruncă doctorului o privire. 

— Deci să nu merg la psihiatru, doctore? 

— Nu ştiu. Dar cea mai bună explicaţie e aproape întot- 


deauna cea mai simplă. Să aşteptăm şi să vedem cum evo- 
luează lucrurile. Klein afişă un zâmbet încurajator. Incercaţi să 
nu vă mai faceţi atâtea griji. 

— Cum pot să nu-mi fac griji? 

In drum spre casă, Regan o întrebă pe Chris ce spusese 
doctorul. 

— A spus că eşti doar agitată. 

— Atât? 

— Atât. 

Chris se gândi să nu-i spună nimic de înjurături. 

Burke. Cred că de la el le-a auzit. 

Mai târziu, Chris o întrebă pe Sharon dacă a auzit-o 
vreodată pe Regan folosind cuvinte vulgare. 

— Oh, Dumnezeule, făcu Sharon, trăgându-se înapoi. Nu. 
Cel puţin recent nu am auzit-o. Dar ştii, cred că profesoara de 
arte a spus ceva despre asta. 

— Recent, Sharon? 

— Săptămâna trecută. Dar femeia aia e atât de afectată. M- 
am gândit că poate Regan o fi zis ceva de genul „la naiba“ sau 
„rahat“. Ştii tu, ceva de genul ăsta. 

— Oh, apropo, ai vorbit cu Rags despre religie, Shar? 

Sharon se înroşi brusc. 

— Da, un pic. E greu de evitat subiectul ăsta. Chris, pune 
atâtea întrebări şi - ştii... Ridică uşor din umeri. E dificil. Cum să-i 
răspund fără să-i spun că eu cred că e vorba de o mare şi 
sfruntată minciună? 

— Lasă-i posibilitatea să aleagă. 

În zilele dinaintea seratei plănuite de Chris, actriţa avu 
mare grijă ca Regan să-şi ia la timp doza de medicamente. 

Chiar cu o seară înainte însă, îşi dădu seama că nu era nicio 
îmbunătăţire vizibilă în comportamentul fetiţei. Dimpotrivă, 
sesiză chiar semne subtile că starea ei se înrăutăţea: începea 
tot mai des să uite, era şleampătă şi neîngrijită şi i se făcuse 
chiar greață. Avea chiar şi noi tactici de a atrage atenţia: Regan 
îi spuse despre o duhoare grea, înţepătoare în dormitorul său. 
La insistenţele fetiţei, Chris trase aer în piept şi nu simţi nimic. 

— Nu simţi? întrebă Regan, nedumerită. 

— Vrei să spui că tu simţi mirosul ăsta chiar acum? 

— Oh, da, bineînţeles! 

— Cu ce seamănă mirosul, iubito? 


Regan strâmbă din nas. 

— Păi, seamănă cu ceva ars. 

— Ah, da? 

Chris mai trase o dată, ceva mai adânc, aerul în piept. 

— Nu simţi? 

— Oh, da, acum simt, minţi. Hai să deschidem fereastra să 
intre aer proaspăt. 

De fapt, Chris nu simţi niciun miros, dar se hotări să-i facă 
pe plac, cel puţin până la următoarea întâlnire cu doctorul. Mai 
avea şi multe alte griji pe cap. Cum ar fi pregătirile pentru 
serată. Sau scenariul. Deşi încă entuziasmată de posibilitatea de 
a regiza, o anumită precauţie o împiedică să se decidă prea 
repede. Una peste alta, agentul ei o suna zilnic. Ea spuse că îi 
dăduse deja manuscrisul lui Dennings ca să-şi dea şi el cu 
părerea, sperând că nu avea să-i rupă paginile. 

Cea de-a treia şi cea mai mare grijă a lui Chris erau cele 
două investiții financiare: cumpărarea unor obligaţiuni 
convertibile cu dobândă plătită în avans şi un proiect de 
extragere a petrolului în sudul Libiei. Amândouă trebuiau s-o 
scutească de impozitele pe venituri care, altfel, ar fi fost 
enorme. Dar ceva şi mai rău se petrecea: nu s-a extras deloc 
petrol şi creşterea fulgerătoare a ratei dobânzilor a culminat cu 
lichidarea titlurilor de proprietate. 

Acestea erau problemele pentru care managerul ei, abătut, 
luase avionul să le discute cu ea. Ajunse joi. Se întâlniră vineri şi 
Chris îl puse să-i explice situaţia. Într-un final, ea luă o hotărâre 
despre care managerul spuse că ar fi cea mai înţeleaptă, însă, 
când îl anunţă că ar vrea să-şi cumpere un Ferrari nou, el se 
încruntă. 

— Unul nou? 

— De ce nu? Ştii, chiar am condus unul într-un film. Dacă 
am scrie celor de la Ferrari, poate vom cădea la o înţelegere. Nu 
crezi? 

Managerul nu credea. Şi o atenţionă că achiziţionarea unui 
lucru de care nu avea nevoie era o risipă. 

— Ben, am făcut opt sute de mii de dolari anul trecut şi vrei 
să-mi spui că nu pot să-mi cumpăr nici măcar o amărâtă de 
maşină? Nu e cam ridicolă treaba? Unde s-au evaporat toţi banii? 

Îi aminti că majoritatea banilor erau în cont, la păstrare. 
Apoi îi înşirui motivele din pricina cărora banii ei dispăruseră: 


impozitul federal pe venit, impozitul statului, impozitul pe 
proprietăţi, comisionul de zece la sută pentru impresar, cinci la 
sută pentru el şi cinci pentru editor care se adăugau la douăzeci 
la sută din profitul ei; încă un sfert de procent la Fundaţia 
Motion Picture Welfare, banii pe garderoba care trebuia să fie la 
modă; salariile lui Willie şi Karl şi Sharon, precum şi îngrijitorul 
casei din Los Angeles; costuri de zbor şi, într-un final, cheltuielile 
sale lunare. 

— Mai scoţi un film anul ăsta? o întrebă el. 

Chris ridică din umeri. 

— Habar n-am. Trebuie? 

— Da, părerea mea e c-ar trebui. 

Cu coatele pe genunchi, Chris îşi sprijinea faţa în palme şi îl 
întrebă cu inocenţă: 

— Atunci poate o Honda? 

El nu-i răspunse. 

Mai târziu în seara aceea, Chris se strădui să uite de toate 
grijile ei; încercă să-şi ţină mintea ocupată cu pregătirile pentru 
seara următoare. 

— Mai bine servim un bufet curry decât să mâncăm la 
masă, le spuse ea lui Willie şi Karl. Putem aşeza o masă în 
capătul sufrageriei. Nu? 

— Foarte bine, doamnă, răspunse repede Karl. 

— Tu ce crezi, Willie? Salată din fructe proaspete la desert? 

— Da, excelent, doamnă! spuse aceasta. 

— Mulţumesc, Willie. 

Invită oameni diverşi şi interesanţi. Pe lângă Burke („Să vii 
treaz, lua-te-ar naiba!“) şi regizorul cel tânăr al echipei 
secundare, aştepta şi un senator (împreună cu soţia), un 
astronaut care fusese pe nava spaţială Apollo (tot cu soţia), doi 
iezuiţi de la Georgetown University, vecinii de vizavi şi pe Mary 
Jo Perrin cu Ellen Cleary. 

Mary Jo Perrin era o doamnă dolofană şi căruntă din 
Washington, clarvăzătoare. Chris o întâlni la Casa Albă şi o plăcu 
extrem de mult. Se aştepta să o găsească austeră, închisă şi 
autoritară, însă îi spuse „Tu nu eşti deloc aşa!“ Era o persoană 
caldă şi fără pretenţii. Ellen Cleary era o secretară de vârstă 
mijlocie din Departamentul de Stat care lucra la ambasada SUA 
din Moscova când Chris se afla în turneu în Rusia. Aceasta 
făcuse multe pentru Chris şi întâmpinase multe necazuri pentru 


a o scoate pe Chris din problemele de care se izbise în 
călătoriile sale, multe cauzate chiar de gura prea slobodă a 
actriţei roşcate. 

De atunci, Chris îşi amintea de ea tot timpul cu multă 
afecţiune şi o invitase la Washington. 

— Hei, Shar, ce preoţi vin? 

— Nu ştiu încă. l-am invitat pe rectorul şi pe decanul 
colegiului, dar cred că rectorul trimite pe altcineva să-i ţină 
locul. Secretara lui m-a sunat de dimineaţă să-mi spună că s-ar 
putea să nu fie în oraş. 

— Pe cine trimite? întrebă Chris cu un interes reţinut. 

— Să văd, zise Sharon şi se apucă să scotocească printre 
notițe. Da, uite aici. Pe asistentul său, părintele Joseph Dyer. 

— Oh. 

Chris păru dezamăgită. 

— Unde e Rags? întrebă ea. 

— Jos. 

— Ştii, poate ar trebui să-ţi duci maşina de scris acolo de 
acum înainte; nu crezi? Aşa ai putea să o supraveghezi în timp 
ce scrii. Ce zici? Nu-mi place când e singură prea mult timp. 

— Ce idee bună. 

— Ok, ne vedem mai târziu. Du-te acasă, Shar. Meditează. 
Joacă-te cu caii. 

După ce termină cu planificările şi pregătirile, Chris începu 
din nou să-şi facă griji pentru Regan. Încercă să se uite la 
televizor. Nu se putea concentra. Se simţea neliniştită. Plutea 
ceva ciudat în atmosfera casei. Ca o încremenire acaparatoare. 
Praful părea şi el greoi. La miezul nopţii, toţi cei din casă 
dormeau deja. Totul era la locul său. În acea noapte. 


Capitolul patru 

Îşi întâmpină musafirii într-un costum verzui, o cămaşă cu 
mâneci lungi şi pantaloni. Pantofii erau comozi, exprimând parcă 
speranţa ei pentru o seară reuşită. 

Primul invitat care sosi fu chiar mediumul preferat al 
vedetelor, Mary Jo Perrin, însoţită de fiul ei, Robert, care era la 
vârsta adolescenţei, iar ultimul sosit fusese preotul cu obraji 
rozalii, părintele Dyer. Era tânăr şi mărunţel, cu ochi şireţi şi 
ageri, ascunşi îndărătul unor ochelari cu rame din oţel. In pragul 
uşii, ţinu să se scuze pentru întârziere. 

— Nu am reuşit să găsesc o cravată potrivită, îi spuse el lui 
Chris cu o voce neutră. Ea îl ţintui cu o privire confuză, apoi 
pufni în râs. Depresia care o chinui întreaga zi începu să dispară. 

Băuturile îşi făcură datoria. Până la zece şi un sfert seara, 
toţi invitaţii, împrăştiaţi care încotro prin sufragerie, în grupuri, 
purtau conversații aprinse. 

Chris îşi umplu farfuria cu mâncare de la bufet şi îşi plimbă 
privirea prin încăpere în căutarea doamnei Perrin. lat-o! Pe o 
canapea lângă părintele Wagner, decanul iezuit. Chris 
schimbase mai devreme câteva vorbe în treacăt cu acest 
bărbat. Avea o chelie plină de pistrui. Era manierat şi blajin. 
Chris se îndreptă spre canapea şi se aşeză turceşte pe podea în 
faţa măsuţei de cafea, în timp ce clarvăzătoarea râdea pe 
înfundate. 

— Oh, fii serioasă, Mary Jo! făcu decanul zâmbind, în timp 
ce-şi ducea la gură o furculiţă plină de curry. 

— Da, chiar aşa, fii serioasă, îl îngână Chris. 

— Oh, salutare! Bun curry-ul! spuse decanul. 

— Nu e prea iute? 

— Deloc; e chiar potrivit. Mary Jo îmi spunea despre un 
iezuit care era medium. 

— lar el nu mă crede! făcu mediumul râzând. 

— Ah, distinguo, o corectă decanul. Am zis doar că e greu de 
crezut. 

— Chiar era medium? întrebă Chris. 

— Da, bineînţeles, spuse Mary Jo. Putea chiar să şi leviteze! 

— Oh, dar eu fac asta în fiecare dimineaţă, spuse iezuitul 
liniştit. 

— Vrei să spui că ţinea şedinţe de spiritism? o întrebă Chris 
pe doamna Perrin. 


— Da, răspunse. Era foarte cunoscut în secolul al XIX-lea. 
De fapt, a fost, cred, singurul spiritist al vremii care nu a fost 
niciodată condamnat pentru înşelătorie. 

— După cum spuneam, nu era iezuit, comentă decanul. 

— Oh, şi încă ce iezuit! râse mediumul. Când împlinise 
douăzeci şi doi de ani, se alăturase iezuiţilor şi promisese că 
niciodată nu va mai practica spiritismul, dar ei l-au alungat din 
Franţa - râse ea şi mai tare - după o şedinţă de spiritism pe care 
o ţinuse la Tuileries. Ştiţi ce-a făcut? In mijlocul şedinţei, îi 
spusese împărătesei că urma să simtă atingerea unui spirit- 
copil, şi când aprinseră brusc luminile - pufni într-un râs 
dezlănţuit - îl prinseră cu piciorul gol pe bratul împărătesei! Vă 
puteţi imagina aşa ceva? 

lezuitul lăsă jos farfuria, zâmbind. 

— Să nu mai cauţi iertare, Mary Jo. 

— Oh, haide, fiecare familie are oaia sa neagră. 

— l-am depăşit la cotă şi pe papii de Medici. 

— Ştiţi, şi eu am avut o experienţă odată, începu Chris. Dar 
decanul o întrerupse. 

— Vrei cumva să te confesezi? 

Chris zâmbi şi spuse: 

— Nu, nu sunt catolică. 

— Oh, păi nici iezuiţii nu sunt, o tachină Perrin cu un rânjet. 

— Ponegrire de-a dominicanilor, ripostă decanul. Apoi se 
întoarse către Chris şi spuse: îmi cer scuze, draga mea. Ce 
spuneai? 

i — Păi, voiam să spun că am văzut pe cineva levitând odată. 
In Butan. Le povestise cum se întâmplase. Credeţi că aşa ceva e 
posibil? încheie ea. Adică, e real? 

— Cine poate şti? îi răspunse decanul iezuit. Cine poate şti 
ce e gravitația? Sau materia, dacă e s-o luăm aşa. 

— Cine ar vrea şi părerea mea? interveni doamna Perrin. 

— Nu, Mary Jo, spuse decanul. Am făcut legământ de 
sărăcie. 

— Şi eu, murmură Chris. 

— Ai spus ceva? întrebă decanul, aplecându-se către Chris. 

— Oh, nimic. Ştiţi, e ceva ce voiam să vă întreb. Ştiţi acea 
casă mică din spatele bisericii de acolo? Arătă cu degetul în 
direcţia respectivă. 

— „Sfânta Treime”? întrebă el. 


— Da, exact. Ce se petrece acolo? 

— Oh, păi acolo se ţine liturghia neagră}, făcu doamna 
Perrin. 

— Ce? 

— Liturghia neagră. 

— Ce e aia? 

— Glumeşte, făcu decanul. 

— Da, ştiu, spuse Chris. Dar nu vreau să rămân proastă. Ce 
e o liturghie neagră? 

— Oh, păi, teoretic, este opusă liturghiei catolice, explică 
decanul. Are legătură cu venerarea diavolului. 

— Dumnezeule! Chiar există aşa ceva? 

— Nu aş putea să mă pronunţ. Totuşi, ştiu de o statistică 
conform cărei s-ar ţine anual în jur de cincizeci de mii de 
liturghii negre în Paris. 

— Chiar şi în prezent? se minună Chris. 

— Eu doar am auzit de aşa ceva. 

— Da, bineînţeles, de la serviciile secrete iezuite, bombăni 
doamna Perrin. 

— Chiar deloc, spuse decanul. Vocile mi-au spus. 

Femeile pufniră în râs. 

— Ştiţi, când stăteam în L.A., vorbi Chris, auzeam ne- 
numărate poveşti despre culte vrăjitoreşti. Mă întrebam adesea 
dacă or fi adevărate. 

— După cum am spus, nu putem şti asta, zise decanul. Dar 
cunosc pe cineva care ar putea să te lumineze - Joe Dyer. Unde 
e Joe? 

Decanul îşi roti privirea prin încăpere. 

— Oh, iată-l, spuse el, dând din cap spre celălalt preot care 
stătea în picioare în faţa bufetului, umplându-şi farfuria pentru a 
doua oară. 

— Hei, Joe! 

Tânărul preot se întoarse impasibil. 

— M-aţi strigat, bunule decan? 

Decanul îi făcu semn să se apropie. 

— O clipă, răspunse Dyer, şi se întoarse din nou la salata şi 
la curry-ul său. 

—El e singurul spiriduş din tagma preoțească, spuse 


3 Liturghia neagră, cel mai infam ritual satanic, o pervertire a 
liturghiei catolice, folosită ca unealtă a magiei negre (n.tr.) 


decanul cu afecţiune. 

Sorbi din vin. Au fost câteva cazuri de profanare în „Sfânta 
Treime” săptămâna trecută şi Joe a spus că îi amintea de unele 
lucruri care se petreceau în timpul liturghiilor negre, aşa că mă 
aştept să ştie câte ceva despre subiectul ăsta. 

— Ce s-a întâmplat la biserică? întrebă Mary Jo Perrin. 

— Oh, e mult prea dezgustător, spuse decanul. 

— Haide, oricum am terminat cu toţii de mâncat. 

— Nu, vă rog. E odios, protestă el. 

— Oh, haide! 

— Vrei să spui că nu-mi poţi citi gândurile, Mary Jo? o 
întrebă el. 

— Vai, dar aş putea, răspunse ea zâmbind, însă simt că nu 
merit să pătrund atâta sfinţenie! 

— Păi, chiar e oribil, spuse decanul. 

Descrise profanările. Primul incident se petrecuse atunci 
când bătrânul paracliser descoperise grămada de excremente 
umane în altar pe pânza din faţa tabernacolului. 

— Vai, dar e cu adevărat greţos! se strâmbă doamna Perrin. 

— Da, doar că al doilea incident e şi mai îngrozitor, făcu 
decanul; şi povesti întâmplarea în eufemisme, descriind scena în 
care un falus imens din lut fusese găsit lipit de o statuie a lui 
lisus Hristos din stânga altarului. 

— Suficient de dezgustător pentru voi? întrebă el. 

Chris observă că mediumul se arăta cu adevărat tulburat 
când rosti: 

— Da, cred că e suficient. Îmi pare rău că am întrebat. Să 
schimbăm subiectul. 

— Nu, eu sunt fascinată, spuse Chris. 

— Da, bineînţeles. Sunt un om fascinant, se auzi o voce. 

Era Dyer. Cu farfuria plină ochi, se opri în dreptul lui Chris, 
vorbind pe un ton grav: 

— Uitaţi ce e, daţi-mi răgaz un minut, mă voi întoarce. 
Trebuie să vorbesc cu astronautul. 

— Ce anume? întrebă decanul. 

Dyer îl ochi impasibil dindărătul ochelarilor. 

— Vă vine să credeţi că e primul misionar pe Lună? 

Toţi pufniră în râs. 

Era amuzant fiindcă îşi păstra o mină serioasă de fiecare 
dată când făcea glume. 


— Cred că ai fi potrivit, spuse doamna Perrin. Ar putea să te 
îndese în vârful rachetei. 

— Nu, nu pentru mine, o corectă solemn tânărul preot. Încerc 
să vorbesc pentru Emory, îi rosti în privat decanului, apoi se 
întoarse către femei şi le explică. 

— El este responsabilul nostru cu disciplina din campus. 
Acolo sus ar fi singur şi lui asta îi place. lubeşte liniştea. 

Cu aceeaşi expresie încremenită, Dyer aruncă un ochi spre 
celălalt capăt al încăperii, către astronaut. 

— Mă scuzaţi, spuse el, şi se îndepărtă. 

Doamna Perrin zise: 

— Imi place de el. 

— Şi mie, fu de acord Chris. Apoi se răsuci către decan. Nu 
ne-aţi spus ce se întâmplă în acea casă, îi reaminti ea. E secret? 
Cine e acel preot pe care îl tot văd? Cu tenul închis? Arată ca un 
boxer? Ştiţi la cine mă refer? 

Decanul încuviinţă, plecând capul. 

— Părintele Karras, rosti el stins, cu regret în voce. Îşi aşeză 
paharul cu vin pe masă şi se apucă să-l rotească încet de picior. 

— A primit o lovitură grea azi-noapte, săracul om. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă Chris. 

— l-a murit mama. 

Chris se simţi brusc năpădită de o suferinţă ciudată pe care 
nu şi-o putu explica. 

— Oh, îmi pare rău, murmură ea. 

— Abia face faţă suferinţei, continuă iezuitul. Mama lui trăia 
singură şi cred că murise de câteva zile când au găsit-o. 

— Vai, îngrozitor, bălmăji doamna Perrin. 

— Cine a găsit-o? întrebă Chris, uşor încruntată. 

— Administratorul blocului. Cred că nici acum n-ar fi aflat 
nimeni dacă vecinii nu s-ar fi plâns că radioul era pornit tot 
timpul. 

— Ce trist, şopti Chris. 

— Mă scuzaţi, doamnă. 

Chris îşi ridică privirea. Era Karl. Ţinea o tavă cu lichioruri şi 
pahare cu picior înalt. 

— Sigur, pune-le aici, Karl; mulţumesc. 

Chris servea întotdeauna lichior invitaţilor ei. Simţea că 
astfel se creează puţină intimitate. 

— Păi, să vedem, încep cu voi, le spuse ea doamnei Perrin şi 


decanului. Îi servi, apoi se plimbă prin încăpere, întrebându-şi 
invitaţii ce băutură doresc. Cu ocazia asta, oamenii îşi 
schimbară şi partenerii de discuţie, cu excepţia astronautului şi 
a lui Dyer, care păreau tot mai absorbiți de conversaţia lor. 

— Nu, nu sunt preot de-adevăratelea, îl auzi Chris pe Dyer 
spunându-i astronautului, cu mina lui serioasă. Işi lăsă braţul pe 
umărul astronautului care se zgâlţâia de râs. Sunt de fapt un 
rabin teribil de avangardist. 

Chris rămase lângă Ellen Cleary, povestind despre 
amintirile din Moscova. Auzi o voce familiară, stridentă şi 
furibundă ce venea din bucătărie. 

Oh, lisuse! Burke! 

Il auzi răstindu-se şi înjurând pe cineva. Chris se scuză şi se 
repezi la bucătărie, unde îl găsi pe Dennings înjurându-l cu furie 
pe bietul Karl, în timp ce Sharon încerca în van să-l potolească. 

— Burke! exclamă Chris. Încetează! 

Regizorul o ignoră şi continuă să urle la Karl, spumegând în 
colţurile gurii. Karl şedea rezemat de chiuvetă, nepăsător, cu 
braţele încrucişate, privind netulburat la Dennings. 

— Karl! răcni Chris. Vrei te rog să ieşi de aici? leşi afară! Nu 
vezi în ce hal e? 

Dar elveţianul nu se clinti, iar Chris se apucă să-l împingă 
spre uşă. 

— Porc naa-zist! răcni Dennings la Karl, apoi se întoarse 
binevoitor către Chris şi, frecându-şi palmele, întrebă umil: 

— Ce avem la desert? 

— Desert? Chris se plezni cu palma peste frunte. 

— Păi, ce vrei, mi-e foame, se văicări bosumflat Dennings. 

Chris se răsuci spre Sharon şi spuse: 

— Dă-i să mănânce! Trebuie s-o culc pe Regan. Şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, Burke, te poţi controla? Sunt şi preoţi pe 
aici! Dennings, sincer surprins, îşi ridică o sprânceană. 

— Oh, ai observat şi tu? întrebă el cu o neprefăcută mirare. 

Chris îşi dădu capul pe spate, pufnind pe nări. 

— Gata! Porni cu paşi mari. Cobori scările la subsol, în 
camera de joacă a lui Regan, unde aceasta îşi petrecuse în- 
treaga zi. O găsi jucându-se cu tabla Ouija. Avea o figură 
cenuşie, absentă, distantă. Cel putin nu e țâfnoasă, se gândi 
Chris, şi, în speranţa că-i va putea distrage atenţia, o luă în 
sufragerie şi o prezentă invitaţilor. 


— Vai, ce scumpete de fată! spuse soţia senatorului. 

Curios era faptul că Regan se purtase foarte bine cu toţi 
până ajunse la doamna Perrin, căreia refuză să-i vorbească şi 
să-i strângă mâna. Mediumul râse: 

— Ştie că sunt escroacă, zise ea zâmbind şi îi făcu cu ochiul 
lui Chris. Dar apoi, cercetând-o mai atent, se aplecă în faţă şi 
apucă mâna lui Regan cu blândeţe, ca şi cum ar fi încercat să-i 
ia pulsul. Regan se smuci şi o săgetă cu priviri răutăcioase. 

— Oh, draga de ea, cred că e foarte obosită, spuse degajată 
doamna Perrin, cu toate că nu-şi putea lua privirile de la Regan, 
simțind în prezenţa ei o angoasă pe care nu şi-o putea explica. 

— Nu e în apele ei, o scuză Chris. Se uită la Regan. Nu-i aşa, 
scumpo? 

Regan nu răspunse. Îşi ţinea privirea în podea. 

Fetiţa făcuse cunoştinţă cu toţi, mai puţin cu senatorul şi cu 
Robert, fiul doamnei Perrin. Chris se gândi să renunţe şi să nu-i 
mai facă prezentările. O luă pe Regan şi o duse sus ca s-o culce. 

— Crezi că poţi dormi? întrebă Chris. 

— Nu ştiu, răspunse Regan absentă. Se întorsese pe o parte 
şi fixă peretele cu privirea. 

— Vrei să-ţi citesc ceva până adormi? 

Fetiţa scutură din cap. 

— În regulă, atunci. Încearcă să adormi. 

Chris se aplecă şi o sărută, apoi se îndreptă spre uşă şi 
închise lumina. 

— Noapte bună, iubita. 

Chris dădu să iasă când Regan i se adresă cu o voce 
domoală: 

— Mamă, ce se întâmplă cu mine? Suna atât de bântuit. A 
disperare, disproporționat de mare faţă de înfăţişarea sa. In 
acea clipă, Chris se simţi zguduită şi confuză. Insă, redeveni 
repede ea însăşi. 

— Păi, aşa cum ţi-am spus, Rags, din cauza nervilor. Tot ce 
trebuie să faci e să iei acele medicamente încă vreo câteva 
săptămâni şi sunt sigură că o să te simţi mai bine. Acum 
încearcă să dormi, bine, iubita? 

Niciun răspuns. Chris aşteptă. 

— Bine? repetă ea. 

— Bine, şopti Regan. E 

Chris simţi cum i se face pielea de găină. Işi frecă brațele şi 


privi în jur. Să fiu a naibii, dar chiar e frig în camera asta! De unde o 
fi venind curentul ăsta? 

Se duse la fereastră şi verifică marginile. Nu găsi nimic. Se 
întoarse către Regan. 

— Ţi-e destul de cald, scumpo? 

Niciun răspuns. 

Chris se apropie de marginea patului. 

— Ai adormit? vorbi ea în şoaptă. 

Ochii îi erau închişi. Respirația, normală. 

Chris ieşi în vârful picioarelor din cameră. Din capătul 
coridorului se auzeau cântece. Cobori scările şi observă că 
părintele Dyer cânta la pianul de lângă fereastră şi dirija un grup 
de oameni adunaţi în jurul lui care intonau o melodie veselă. 

Chris dădu să se îndrepte spre ei când aceştia tocmai ter- 
minară de cântat Til We Meet Again“. Íi ieşiră în cale senatorul şi 
soţia sa cu mantourile pe braţ. Păreau nerăbdători. 

— Plecaţi atât de repede? întrebă Chris. 

— Ne pare foarte rău, draga mea, ne-am simţit extraordinar 
în seara asta, vorbi senatorul, plin de afectare. Dar pe biata 
Martha a apucat-o durerea de cap. 

— Şi mie îmi pare atât de rău, dar nu mi-e bine, bălmăiji 
soţia senatorului. Nu te superi, Chris? A fost o seară 
încântătoare. 

— Chiar îmi pare rău că trebuie să plecaţi, le spuse Chris. 

Însoţind cuplul spre ieşire, Chris îl putea auzi în spatele său 
pe părintele Dyer care întreba: 

— Cunoaşte cineva versurile cântecului /// Bet You're Sorry 
Now, Tokyo Rose? 

Când reveni în sufragerie, o văzu pe Sharon ieşind cu 
discreţie din birou. 

— Unde e Burke? o întrebă Chris. 

— Acolo, îi răspunse Sharon dând din cap spre birou. Se 
odihneşte. Spune-mi, ce ţi-a zis senatorul? Ţi-a povestit ceva? 

— Nu, doar au plecat. 

— La timp. 

— Ce vrei să zici, Shar? Ce s-a întâmplat? 

— Păi, ştii, Burke, suspină Sharon. Cu o voce reţinută, 
descrise întâlnirea dintre senator şi Dennings. Regizorul remarcă 


14 Popular cântec american compus în 1918 de Richard Whiting. 
(n. red.) 


în treacăt că „un fir de păr pubian pluteşte în ginul meu“. Apoi 
se întoarse către senator şi soţia lui şi adăugă pe un ton vag 
acuzator: „N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea. Dar 
dumneavoastră?“ 

Chris rămase încremenită, apoi chicoti şi îşi dădu ochii 
peste cap în timp ce Sharon se străduia să descrie cum reacţia 
senatorului, care se ruşinase, nu făcu decât să provoace încă un 
episod de furie oarbă de-a lui Dennings care îşi exprimase 
„neţărmuita recunoştinţă” pentru existenţa politicienilor, fără de 
care „omul n-ar fi ştiut niciodată ce e acela un om de stat“. Când 
senatorul luă distanţă revoltat, Dennings se întoarse către 
Sharon şi îi spuse mândru: „Ai văzut? Nici măcar nu l-am înjurat. 
Nu crezi c-am făcut faţă situaţiei?” 

Chris nu se putut stăpâni şi pufni în râs. 

— Bine, lasă-l atunci să doarmă. Dar ai face bine să fii prin 
preajmă în cazul în care se trezeşte, spuse ea. Te superi? 

— Nu, normal că nu. 

În camera de zi, Mary Jo Perrin rămase stingheră într-un 
colţ. Părea îngândurată. Şi îngrijorată. Chris porni spre ea, dar 
pe drum se răzgândi şi o luă spre Dyer şi pianul acestuia. Dyer 
îşi întrerupse cântecul ca să o salute. 

— Da, tânără domniţă, spuse el, cu ce vă pot fi de folos? 
Chiar acum avem un program special de novenă”. 

Chris se hlizi împreună cu ceilalţi din jurul său. 

— Speram să mă lămureşti în legătură cu ce se petrece în 
timpul unei liturghii negre, spuse ea. Părintele Wagner a spus că 
tu eşti expertul. 

Toţi cei adunaţi în jur făcură linişte şi se arătară interesaţi. 

— Nu, nu prea, spuse Dyer, lovind uşor clapele. De ce vrei 
să ştii despre liturghia neagră? 

— Unii dintre noi am vorbit acum câteva clipe despre - 
hmm... acele lucruri urâte care s-au petrecut în biserică, la 
„Sfânta Treime” şi... 

— Ah, te referi la profanări? întrerupse Dyer. 

Astronautul interveni peste ei. 

— De ce nu ne spuneţi şi nouă, celorlalţi, despre ce anume 
vorbiţi? Pe mine, unul, m-aţi pierdut. 

— Şi pe mine, spuse Ellen Cleary. 


'5 Novena - acte de devoțiune pe care le îndeplineşte creştinul 
cato lic timp de nouă zile la rând (n.tr.) 


Dyer îşi luă mâinile de pe clape şi îşi ridică privirea către ei. 

— Eh, au avut loc profanări în biserica de la capătul străzii, 
explică el. 

— Păi, ce anume? întrebă astronautul. 

— Mai bine uită de asta, îl sfătui părintele Dyer. Hai să 
spunem că erau nişte obscenităţi şi să încheiem subiectul. 

— Părintele Wagner spune că dumneata i-ai zis că seamănă 
cu o liturghie neagră, continuă Chris, şi mă întrebam ce se 
petrece în timpul unui asemenea ritual. 

— Ah, dar nici eu nu ştiu mare lucru, spuse Dyer. De fapt, 
multe lucruri pe care le ştiu le-am auzit de la un alt iez din 
campus. 

— Ce e un iez? întrebă Chris. 

— E prescurtarea de la iezuit. Părintele Karras e adevăratul 
expert în lucrurile astea. 

Deodată, Chris deveni foarte interesată. 

— Oh, adică acel preot cu tenul măsliniu de la Sfânta 
Treime? 

— ÎI cunoşti? întrebă Dyer. 

— Nu, ştiu doar cum îl cheamă, atât. 

— Din câte ştiu, a scris şi o lucrare pe subiectul acesta. Din 
perspectiva unui psihiatru. 

— Adică cum? întrebă Chris. 

— Adică cum adică cum? 

— Vrei să-mi spui că e psihiatru? 

— Ah, dar este. Vai, iertare. Am presupus că ştii asta. 

— Oameni buni, luminaţi-mă şi pe mine! ceru, pe bună 
dreptate, astronautul. Ce se întâmplă de fapt la o liturghie 
neagră? 

Dyer ridică din umeri. 

— Să zicem că au loc perversiuni. Obscenităţi. Blasfemii. E o 
parodie grotescă a liturghiei unde, în locul lui Dumnezeu, 
participanţii se închină Satanei şi uneori, printre ofrande, mai 
sunt şi sacrificii umane. 

Ellen Cleary se albi la faţă, clătină din cap şi plecă de acolo, 
bombănind: 

— Devine prea înfiorător pentru mine. 

Chris nu-i dădu nicio atenţie. 

— Dar cum se face că dumneata ştii asta? îl întrebă ea pe 
tânărul iezuit. Chiar de ar exista ceva numit liturghie neagră, 


cine ar putea să spună ce se petrece acolo? 

— Păi, spuse Dyer, cred că au reuşit să scoată informaţii de 
la cei care au fost prinşi. 

— Să fim serioşi, interveni decanul. Se alăturase grupului 
fără să bage careva de seamă. Mărturisirile alea nu valorează 
nimic, Joe. Au fost torturați. 

— Nu, doar cei mai obraznici, făcu Dyer cu figura lui 
serioasă. 

Se auzi un murmur reţinut de râsete nervoase. Decanul se 
uită la ceasul de la mână. 

— Cred că e momentul să plec, îi spuse lui Chris. Mâine 
dimineaţă de la şase am o slujbă în Dahlgren Chapel. 

— Eu am de ţinut o liturghie de banjo, gânguri vesel Dyer. 
Apoi, ceva îi atrase atenţia în spatele lui Chris şi rânjetul îi 
dispăru instantaneu. 

— Aaa, cred că ai un musafir, doamnă MacNeil, o avertiză 
el, făcând un semn din cap. 

Chris se întoarse. Căscă ochii mari când o văzu pe Regan în 
cămaşa de noapte, urinând în jeturi puternice pe covor şi 
fixându-l cu privirea pe astronaut. Rosti pe un glas lugubru şi 
nepământean: 

— O să mori acolo sus. 

— Oh, scumpa mea! ţipă Chris şi se năpusti spre ea cu 
braţele deschise. Oh, Rags, iubito! Haide, scumpa mea! Haide, 
să mergem sus! 

O luă de mână pe Regan şi când se întoarseră să plece, 
aceasta îi mai aruncă o privire peste umăr astronautului. 

— Oh, Dumnezeule, îmi pare atât de rău! îşi ceru iertare 
Chris tremurând. E bolnavă, cred că e somnambulă! Nu ştie ce 
face! 

— Cred c-ar trebui să plecăm, îl auzi pe Dyer. 

— Nu, nu, rămâneţi, îi strigă Chris. Mă întorc într-un minut! 

Chris se opri în pragul uşii de la bucătărie şi o rugă pe Willie 
să curețe covorul până nu se pătează, apoi o duse pe Regan în 
baie, la etaj, o spălă şi o schimbă într-o cămaşă nouă de noapte. 

— lubito, de ce ai spus asta? o tot întrebă Chris, dar Regan 
părea absentă, cu ochii pierduţi în neant, murmurând lucruri 
neînţelese. 

Chris o duse în pat şi o înveli, iar Regan păru să adoarmă 
imediat. Chris aşteptă, ascultându-i respiraţia câteva momente, 


apoi ieşi tiptil din dormitor. 

La capătul scărilor, îi întâlni pe Sharon şi pe tânărul regizor 
al echipei secundare de filmare care se chinuiau să-l scoată pe 
Dennings din birou. Chemaseră un taxi şi aveau să-l însoţească 
până acasă, în apartamentul său de la Georgetown Inn. 

— Uşurel, îi sfătui Chris în timp ce se chinuiau să iasă din 
casă cu Dennings agăţat de umerii lor. 

Pe jumătate conştient, mormăi: 

— Futu-i! Şi apoi se pierdură în ceaţă, intrând în taxi. 

Chris se întoarse în camera de zi, unde invitaţii care 
rămăseseră ţineau să-şi exprime compătimirea faţă de boala lui 
Regan. Când Chris aduse vorba despre loviturile din perete, 
cealaltă modalitate a fetiţei de a atrage atenţia, observă că 
mediumul o ţinti cu privirea. La un moment dat, Chris se uită 
spre ea, aşteptând să comenteze ceva, însă Perrin tăcu mâlc. 
Chris se văzu nevoită să continue. 

— Se plimbă des în somn? întrebă Dyer. 

— Nu, astăzi este prima dată când se întâmplă aşa ceva. 
Sau cel puţin prima oară când am văzut-o eu, aşa că presupun 
că are legătură cu hiperactivitatea ei. Nu crezi? 

— Oh, nu am de unde să ştiu, făcu preotul. Am auzit că 
somnambulismul este frecvent în perioada pubertăţii, ex- 
ceptând... aici se opri şi ridică din umeri. Nu ştiu. Mai bine 
întreabă un doctor. 

Pe toată durata discuţiei, doamna Perrin fusese cufundată 
în tăcere, uitându-se cu o privire pierdută la dansul flăcărilor din 
şemineu. La fel de afectat, îşi dădu seama Chris, era şi 
astronautul, care îşi pironi ochii în paharul cu băutură şi, din 
când în când, mai îngâna câte un mormăit care să arate că era 
atent. Avea programat un zbor pe Lună anul acesta. 

— Până una-alta, eu tot am de ţinut slujba aia, spuse 
decanul ridicându-se în picioare şi dând să plece. Gestul său îi 
încurajă şi pe ceilalţi să facă la fel. Cu toţii se ridicară, mulţumiră 
pentru cină şi schimbară amabilităţi. 

La uşă, părintele Dyer o luă pe Chris de mână şi îi căută 
privirea, întrebând-o cu seriozitate: 

— Crezi că în filmele tale ar fi un rol şi pentru un preot care 
cântă la pian? 

— Păi, dacă nu există, facem unul special pentru tine, 
părinte! îi răspunse Chris râzând. 


Îi ură noapte bună. Cei care rămaseră ultimii erau Mary Jo 
Perrin şi fiul ei. Chris îi reţinu la uşă. Avea senzaţia că mediumul 
voia să-i spună ceva. Ca să lungească vorba, Chris o întrebă ce 
credea despre faptul că Regan folosea des tabla de Ouija şi că 
avea un prieten imaginar, pe căpitanul Howdy. 

— Crezi că asta îi face rău? o întrebă. 

Se aştepta să răspundă scurt „nu“ şi să închidă subiectul, 
însă, spre mirarea lui Chris, doamna Perrin se încruntă şi lăsă 
privirea în jos. Cufundată în gânduri şi amuţită, păşi afară, pe 
verandă, către fiul ei care o aştepta. 

Când într-un final îşi ridică privirea, avea ochii întunecaţi. 

— Eu i-aş lua tabla, rosti încet. 

Îi înmână cheile de la maşină fiului. 

— Bobby, porneşte maşina, îi indică ea. E frig. 

El luă cheile, o complimentă cu sfială pe Chris pentru 
filmele ei şi se îndepărtă degrabă spre Mustangul vechi şi 
rablagit de la capătul străzii. 

Mama lui avea aceeaşi căutătură încremenită. 

— Nu ştiu ce crezi tu despre mine, vorbi ea stins şi tără- 
gănat. Mulţi consideră că fac spiritism. Nu e adevărat. Da, cred 
că am un dar, continuă ea, însă nu e nimic de natură ocultă. De 
fapt, pentru mine e ceva cu totul natural. Fiind catolică, cred că 
suntem în legătură cu lumea de dincolo, nu doar cu cea de aici. 
Lumea aceasta pe care o ştim este cea temporală, însă, din 
când în când, cineva ca mine este străfulgerat de o viziune din 
cealaltă lume, cea eternă, unde nu există noţiunea de timp, iar 
trecutul şi viitorul se petrec concomitent, în prezent. Aşa că, 
uneori, când simt un fior, eu am credinţa că văd viitorul. Deşi, 
cine ştie, spuse ea. Poate nu-i aşa. Ridică din umeri. Oricum, ce 
mai contează. Cât despre ocultism... se opri, căutându-şi cu grijă 
cuvintele. Ocultismul e ceva complet diferit. Eu m-am ferit de 
aşa ceva. Dacă intri pe terenul ăsta, poate deveni periculos. Şi 
aici mă refer şi la tabla Ouija. 

Până acum, Chris crezuse că e o femeie cu judecată 
profund raţională. Şi totuşi, ceva din felul în care vorbea o făcu 
pe Chris să se tulbure. Se strădui să nu bage de seamă. 

— Oh, haide, Mary Jo, vorbi Chris zâmbind. Chiar nu ştii cum 
funcţionează tablele astea Ouija? E doar subconştientul unei 
persoane la mijloc, atâta tot. 

— Da, poate, îi răspunse Perrin. Poate. Poate fi doar 


autosugestie. Dar în fiecare poveste despre spiritism pe care am 
auzit-o, tablele Ouija — toate, Chris — par să fie cheia care 
deschide anumite porţi. Oh, ştiu că tu nu crezi în lumea 
spiritelor, Chris. Dar eu cred. Şi dacă am dreptate, atunci poate 
legătura dintre cele două lumi este ceea ce tu numeşti 
subconştient. Tot ce ştiu este că se întâmplă tot felul de lucruri. 
Şi, draga mea, azilurile de nebuni sunt pline cu oameni care au 
îndrăznit să arunce un ochi prin crăpătura uşii care dă în lumea 
de dincolo. 

— Haide, Mary Jo, cred că glumeşti. Glumeşti, nu? 

Tăcere. Apoi vocea domoală a femeii străpunse din nou 
întunericul. 

— A existat o familie în Bavaria prin 1921. Nu-mi amintesc 
numele lor, însă erau unsprezece membri. Ai putea să verifici în 
ziare, presupun. La scurt timp după ce au încercat o şedinţă de 
spiritism, şi-au ieşit din minţi. Cu toţii. Toţi unsprezece. S-au 
apucat să dea foc lucrurilor de prin casă şi, când au terminat cu 
mobila, s-au năpustit asupra bebeluşului de trei luni al fiicei mai 
tinere. Şi atunci au intervenit vecinii şi i-au oprit. Intreaga 
familie a fost internată la nebuni, încheie ea. 

— Oh, ferească Dumnezeu! răbufni Chris cu gândul la 
căpitanul Howdy, care acum deveni, brusc, o ameninţare. Boală 
mintală. Să fie oare asta? 

— Ştiam eu că trebuia s-o duc pe Rags la un psihiatru! 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu! făcu doamna Perrin, 
venind un pas mai aproape, în lumină. Nu mă băga în seamă, 
ascultă de doctor. Chris simţi din vocea ei că încearcă să o 
împace, însă nu păru deloc convingătoare. Eu mă pricep să 
ghicesc viitorul, adăugă Perrin cu un zâmbet, dar când vine 
vorba de prezent, sunt total neajutorată. Işi scotoci prin geantă. 
Oare unde-mi sunt ochelarii? Vezi? lar nu ştiu unde i-am pus. 
Oh, iată-i. Îi găsi în buzunarul hainei. Casa e minunată, remarcă 
ea cu ochelarii pe nas. Îţi dă un sentiment de intimitate. 

— Ce uşurare, zise Chris. Pe moment, am crezut c-o să-mi 
spui că e bântuită! 

Doamna Perrin o privi lung, fără să zâmbească. 

— De ce aş spune aşa ceva? întrebă ea. 

Chris îşi aminti de o prietenă de-a ei, actriţă cunoscută din 
Beverly Hills, care şi-a vândut casa deoarece era convinsă că 


era bântuită de un poltergeist!€. Cu un surâs stins, Chris ridică 
din umeri. 

— Nu ştiu, spuse ea. Glumeam. 

— E o casă primitoare, o asigură doamna Perrin pe o voce 
neutră. Am mai fost aici, ştii; de multe ori. 

— Ai fost aici? 

— Da, un prieten de-al meu era proprietarul casei, un amiral 
în marina militară. Primeam scrisori din când în când de la el. 
Apoi l-au trimis din nou pe mare, sărăcuţul. Nu-mi dau seama 
dacă de el mi-era dor sau de casa lui. Zâmbise. Dar poate o să 
mă mai inviţi tu pe aici. 

— Mary Jo, aş fi încântată să vii pe la mine. Vorbesc serios. 
Eşti o persoană fascinantă. Sună-mă săptămâna viitoare. 

— Da, aş vrea să văd cum se mai simte fiica ta. 

— Ai numărul meu? 

— Da, îl am. 

Ce se întâmplă? se întrebă Chris nedumerită. Ceva din 
vocea mediumului îi spunea că nu era în apele ei. 

— În regulă, noapte bună, spuse doamna Perrin, şi mul- 
tumesc încă o dată pentru seara asta încântătoare. Şi înainte ca 
Chris să apuce să-i răspundă, mediumul dispăruse deja în 
beznă. 

Chris privi în urma ei, apoi închise uşa, copleşită de 
sfârşeală. Ce seară a mai fost şi asta, se gândi, halal seară. 

Paşii o conduseră în sufragerie unde Willie stătea în 
genunchi, curăţând pata de urină de pe covor. 

— Oţet alb am pus, vorbi Willie. De două ori. 

— A ieşit pata? 

— Poate iese. Nu ştiu. Vom vedea. Nu poți să-ți dai seama 
decât după ce s-a uscat. Extraordinar, ce să-ți spun, ce revelaţie. M- 
ai dat pe spate cu observaţia ta. Vai, fetițo, du-te odată la culcare! 

— Haide, las-o, Willie. Du-te la culcare, 

— Nu, termin aici. 

— În regulă, atunci. Şi mulţumesc. Noapte bună! 

— Noapte bună, doamnă. 

Chris porni pe scări cu paşi osteniţi. 

— Minunat ţi-a ieşit curry-ul, vorbi de sus, de pe scări. 
Tuturor le-a plăcut. 


16 Fenomen paranormal, manifestaţie a multiple forţe cauzate 
de o entitate invizibilă, (n.red.) 


— Mulţumesc, doamnă. 

Chris se furişă în camera lui Regan şi o găsi dormind. Apoi 
îşi aminti de tabla Ouija. Oare s-o ascundă? S-o arunce? Măi să 
fie, Perrin e foarte serioasă când vine vorba de lucruri din astea. 
Totuşi, Chris ştia că un prieten imaginar nu poate fi ceva 
sănătos. 

Maa, cred c-ar trebui s-o fac pierdută. 

Totuşi, ezită. Stând pe marginea patului şi privind-o pe 
Regan, îi veni în minte incidentul cu fiica ei pe la trei ani, când 
Howard luă decizia că era deja prea mare pentru a mai bea din 
biberonul de care se ataşase atât de tare. Îl ascunse de ea, iar 
Regan plânsese în acea noapte până la patru dimineaţa şi zile în 
şir după aceea se purtase isteric. Chris se temea de o reacţie 
asemănătoare şi în cazul acesta. Mai bine aştept să mă consult cu 
un psihiatru. Mai mult de atât, Ritalinul nici nu avusese timp să-şi 
facă efectul şi, chibzui ea, era mai bine să aştepte şi să vadă. 
Chris se retrase în camera ei, se întinse pe pat cu mişcări 
obosite şi fu pe punctul de a adormi buştean. Când, deodată, se 
auziră nişte răcnete. Era Regan. 

— Mama, vino aici! Vino repede, mi-e frică! 

— Vin, Rags! Vin acum! 

Chris se năpusti în goană spre camera lui Regan. Scâncete. 

Plânsete. Patul care scârţâia. 

— Oh, iubita mea, ce s-a întâmplat? strigă Chris. Aprinse 
lumina. 

Doamne Dumnezeule din ceruri! 

Cu faţa schimonosită de teroare şi înecată în lacrimi, Regan 
zăcea înţepenită pe spate, cu mâinile încleştate de marginile 
patului ei mic. 

— Mama, de ce se scutură? zbieră ea. Opreşte-i! Mi-e frică! 
Fă-l să se oprească! Mama, te rog, fă-l să se oprească! 

Salteaua patului se smucea violent în faţă şi în spate. 


(E Partea a doua # 


Za, Pyn 
P $ E O 


prapastie 


Vai amintirea dureroasă a unei nopţi nesăturate de nă- 
paste, trimise din porunca lui Zeus, temeiul tuturora, care pe 
toate le-mplineşte! 

- Eschil 


Capitolul unu 

Au condus-o pe ultimul drum într-un cimitir aglomerat, 
unde pietrele funerare se îngrămădeau toate una într-alta. 

La slujba de înmormântare fusese aproape singură, aşa 
cum a fost întreaga ei viaţă. Fraţii ei din Brooklyn. Băcanul de la 
colţ care îi prelungise creditul. 

Privindu-i când o coborâră în groapă, în bezna unei lumi 
fără ferestre, Damien Karras slobozi un suspin care-l sufocase 
de mult timp. 

— Ah, Dimmy, Dimmy... 

Un unchi îşi aşeză braţul în jurul umerilor lui. 

— Lasă, Dimmy, e într-un loc cu verdeață acum. li e bine. 

Oh, Doamne, numai de-ar fi aşa! Ah, Doamne! Te rog! Oh, 
Dumnezeule, te implor, să fie aşa! 

Aşteptară în maşină după el care mai zăbovi un timp pe 
lângă mormântul ei. Nu suporta gândul că o va lăsa singură. 

În drum spre Pennsylvania Station, fu nevoit să-l asculte pe 
unchiul său flecărind despre boli cu accentul lui stricat, de 
imigrant. 

— ...emfizem... gata, nu mai merge cu fumatu'... un pic a 
lipsit să dau colţu' anul trecut, ştii? 

O furie spasmodică pârjolitoare stătea să-i năvălească de 
pe buze, dar se simţi vinovat şi o înăbuși. Îşi aruncă privirea pe 
geam: treceau pe lângă Home Relief Station de unde, în 
dimineţile de sâmbătă, în miezul iernii, ea obişnuia să cumpere 
lapte şi să care saci de cartofi în timp ce el stătea la căldură, în 
pat; Central Park Zoo, unde, în timpul verii, îl lăsa s-o aştepte în 
timp ce ea se ducea să cerşească la fântâna din faţa hotelului 
Plaza. Trecând de hotel, Karras suspină şi îşi reprimă amintirile 
insuportabile care-i dădeau târcoale şi-l făceau să se simtă 
vinovat. Se întrebă de ce iubirea a aşteptat răbdătoare ca el să 
se distanţeze de ea şi să n-o mai poată ajunge, iar acum tot ce 
mai rămăsese din ea era o invitaţie la slujbă, un card îndesat în 
portmoneul lui pe care citeai: În memoria... 

Ştia de ce. Durerea aceasta l-a însoţit dintotdeauna, îm- 
bătrânise cu ea în suflet. 

Ajunse în Georgetown la timp pentru cină, dar nu era 
flămând. Intră în casă cu paşi mari şi apăsaţi. Prietenii iezuiţi 
trecură pe la el să-i prezinte condoleanţe. Nu rămaseră mult. li 
promiseră să se roage pentru el. 


La puţin timp după ora zece seara, îşi făcu apariţia Joe Dyer 
cu o sticlă de scotch. l-o flutură mândru prin faţa ochilor: 

— Chivas regal! 

— De unde ai avut tu bani pentru aşa ceva - din cutia milei? 

— Nu fi idiot, ar însemna să-mi încalc jurământul de 
umilință. 

— Atunci, de unde o ai? 

— Am furat-o. 

Karras zâmbi şi clătină din cap, aducând un pahar şi o cană 
de tablă pentru cafea pe care le clăti în micuța chiuvetă din 
baie. 

— Te cred, rosti el răguşit. 

— O mai mare credință nu mi-a fost dat să văd. 

Karras resimţi un junghi ca de pumnal, cu care era deja 
obişnuit. Nu-l băgă de seamă şi se întoarse la Dyer, care acum 
stătea pe patul său, forțându-se să deschidă sticla de scotch. Se 
aşeză alături. 

— Vrei să te iert de păcate acum sau mai târziu? întrebă 
Dyer. 

— Tu toarnă acolo şi o să ni le iertăm reciproc mai încolo. 

Dyer umplu paharul şi cana. 

— Rectorii n-ar trebui să bea, gemu el. Dau un exemplu 
prost. Bănuiesc că l-am scutit de o ispită îngrozitoare. 

Karras dădu pe gât scotch-ul, dar nu crezu povestea. 
Cunoştea foarte bine metodele rectorului. Un bărbat cu tact şi 
sensibilitate, care atunci când oferea ceva o făcea întotdeauna 
într-un mod indirect. Dyer venise, bineînţeles, ca prieten, dar şi 
ca trimis al rectorului. 

Prezenţa lui Dyer îl ungea la suflet; îl făcea să râdă, îi vorbi 
despre petrecerea lui Chris MacNeil; făcu bancuri noi despre 
prefectul cu disciplina. Sorbea din băutură doar câte puţin, însă 
lui Karras îi turna neobosit în pahar, iar când găsi de cuviinţă că 
s-a ameţit suficient cât să adoarmă imediat, se sculă de pe pat, 
lăsându-i loc lui Karras să se întindă. El se aşeză la birou şi 
continuă să flecărească până când pleoapele lui Karras se lipeau 
de somn, iar conversaţia cu acesta se transformă în fornăieli şi 
mormăieli nearticulate. 

Dyer se ridică, desfăcu şireturile lui Karras şi îi trase 
pantofii din picioare. 

— Ai de gând să-mi furi pantofii? mai izbuti Karras să 


mormăie cu o voce groasă. 

— Nu, ştiu să ghicesc viitorul în tălpile pantofilor. Acum taci 
şi culcă-te. 

— Eşti un hoţoman iezuit. 

Dyer se hlizi scurt şi îl acoperi cu o haină pe care o găsi în 
dulap. 

— Uite care-i treaba, cineva trebuie să se îngrijească şi de 
facturi aici. Voi, restul, nu faceţi decât să ţineţi de rozarii şi să 
îndrugaţi rugăciuni pentru beţivanii de pe M Street. 

Karras nu mai scoase niciun sunet. Respira regulat şi 
adânc. Dyer păşi în vârful picioarele până la uşă şi închise 
lumina. 

— Să furi e un păcat, bălmăji Karras cu o voce stinsă în 
întuneric. 

— Mea culpa, vorbi molcom Dyer. 

Rămase locului un timp şi aşteptă, apoi, în cele din urmă, 
hotărî că psihiatrul adormise. Părăsi camera. 

În miezul nopţii, Karras se trezi în lacrimi. O visase pe 
mama lui. Se făcea că el şedea la fereastra de la etaj, în 
Manhattan, şi o zări ieşind dintr-un magazin din staţia de metrou 
de vizavi. Se proţăpi la colţul străzii cu o pungă maronie de 
cumpărături la subsuoară, căutându-l pe Karras şi strigându-l pe 
nume. Karras îi făcu cu mâna. Ea nu-l văzu. Începu să 
rătăcească pe străzi. Autobuze. Camioane. Oameni neprietenoşi 
care o înghesuiau. | se făcea tot mai frică. Se întoarse la gura de 
metrou şi apucă să coboare treptele. Pe Karras îl cuprinse 
disperarea, dădu fuga în stradă şi o strigă pe nume plângând, 
însă n-o găsi; şi-o închipui neajutorată în labirintul tunelurilor de 
sub pământ. 

Aşteptă să i se domolească hohotele de plâns, apoi bâjbâi 
prin beznă după sticla de scotch. Se aşeză înapoi pe pat şi bău 
pe întuneric. Lacrimile îi curgeau şiroaie. Nu se mai opreau. 
Durerea aceasta semăna cu cele din copilărie. 

Îi trecu prin minte telefonul pe care-l primise de la unchiul 
lui: 

— Dimmy, edemul ăla i-o ajuns la creier. Nu vrea nici în ruptu' 
capului s-o vadă un doctor. Numa’ ţipă în gura mare drăcii Dimmy, O 
ajuns să vorbească şi cu radiou'. lo zic c-ar fi musai să meargă la 
Bellevue, Dimmy. Un spital normal nu vrea s-audă d-aşa ceva. lo zic 
că numa’ vro două luni îi trebuiesc să se pună pă picioare ş-o să fie 


nouă-nouță, numa’ dup-aia o scoatem de-acolo. Bine? Acuma ascultă 
la mine ce-ţi zic, că noi deja am făcut-o. l-or dat o injecție pe 
ambulanță de dimineaţă. Am zis să nu te legăm şi pe tine la cap cu d- 
astea, numa’ că amu’ cică or să fie audieri la tribunal şi o să tre- 
buiască iscălită hârțogăria. Poftim? Spital privat? Cin s-aibă mălai d- 
aşa ceva, Dimmy? Mneata cumva? 

Karras nu-şi aminti când adormise. Se trezi toropit, simțind 
de parcă i se scursese tot sângele din trup. Se târî până la baie; 
se spălă; se bărbieri; îşi trase pe el sutana. Era cinci treizeci şi 
cinci dimineaţa. Descuie uşa bisericii „Sfânta Treime“, îşi puse 
veşmintele preoţeşti şi începu slujba în altarul din stânga. 

Memento etiam..., se ruga el cu o disperare oarbă: 
„Pomeneşte-o pe roaba Ta, Mary Karras...“ 

În pragul tabernacolului, zări figura asistentei de la 
Bellevue; auzi din nou ţipetele din camera de izolare. 

Eşti fiul ei? 

Da, sunt Damien Karras. 

Eu, una, nu m-aş duce la ea acum. Are o criză puternică. 

Aruncă o privire fugară prin geamul uşii ce dădea în camera 
de izolare fără ferestre, unde din tavan atârna un bec chior, fără 
abajur; pereţii capitonaţi; nici urmă de mobilă, în afara unui pat 
îngust în care zăcea întinsă, delirând. 

„...încă ne rugăm ie pentru odihna sufletului adormitei în 
loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă...“ 

Când ea îi întâlni privirea, tăcu brusc; încet, se dădu jos din 
pat şi păşi reţinut către geamul rotund, din sticlă, cu o expresie 
uluită şi schimonosită de suferinţă. 

De ce-mi faci asta, Dimmy? De ce? 

Ochii îi erau mai blânzi ca ai unui miel. 

Agnus Dei..., şuşotea Karras, lăsând capul în pământ şi 
izbindu-se cu pumnul în piept. 

„Mielul lui Dumnezeu, Tu, care ai luat asupra Ta păcatele 
lumii, dă-i liniştea...“ Câteva clipe mai târziu, când îşi închise 
ochii ţinând ostia, o văzu cu ochii minţii pe mama lui în sala 
tribunalului, cu mâinile ei mici împreunate delicat în poală, cu 
ochi blânzi şi tulburaţi, în timp ce judecătorul încerca să-i explice 
diagnosticul psihiatrului de la Bellevue. 

Înțelegi ce ţi se spune, Mary? 

Ea dădu din cap; nu scoase un sunet; îi luaseră proteza din 
gură. 


Bun, ce spui despre astea, Mary? 

li răspunse cu mândrie: 

Băiatul meu, el vorbeşte pentru mine. 

Un geamăt deznădăjduit ieşi de pe buzele lui Karras, care 
îşi plecă fruntea deasupra ostiei. Îşi duse mâinile la piept ca şi 
cum astfel ar fi putut da timpul înapoi, „Domine, non sum dignus. 
Nu, nu sunt vrednic a căuta spre înălţimea slavei Tale.“ 

In pofida oricărei logici, se ruga să existe Cineva care să-i 
audă rugăciunea. El nu credea că există. 

După slujbă, se întoarse acasă şi se chinui să adoarmă. Dar 
nu izbuti. 

In dimineaţa aceea, mai târziu, un preot tinerel, pe care 
până atunci nu-l mai văzuse, se ivi la uşa lui pe neaşteptate. 
După ce bătu, aruncă un ochi prin uşa întredeschisă. 

— Sunteţi ocupat? Pot să vă răpesc puţin timp? 

In ochi puteai ghici apăsarea nemiloasă a unei poveri, în 
voce, insistenţă şi supunere. 

O clipă, Karras îl uri. 

— Intră, făcu el cu blândeţe. Furios pe sine, pe slăbiciunea 
de a se simţi mereu dezarmat în faţa unei rugăminţi pe care n-o 
putea refuza niciodată; o slăbiciune pe care n-o putea controla; 
care zăcea amorţită şi încolăcită în sufletul lui, care era gata 
oricând să sară în ajutorul celui care dădea glas nevoilor sale. 
Nu-i dădea pace nicicând. Nici măcar în somn. De undeva de 
departe, în visele lui, se auzeau deseori gemetele slabe ale 
cuiva în suferinţă şi, un timp îndelungat după ce se trezea, se 
simţea strivit de vinovăția de a nu-şi fi îndeplinit datoria. 

Preotul tânăr bâjbâi, se arătă stingher, ruşinat. Karras îl 
primi răbdător. Îi oferi ţigări. Cafea instant. Tânărul se sili să 
vorbească, iar Karras se strădui să simuleze interes pentru o 
problemă des întâlnită la preoţii tineri: singurătatea. 

Dintre toate problemele pe care Karras le întâlnise în co- 
munitate, aceasta devenise, în ultima vreme, cea mai răs- 
pândită. Rupţi de familie, de lume şi de femei, mulţi dintre 
iezuiţi se temeau să-şi exprime afecțiunea faţă de unii colegi şi 
să lege prietenii adevărate, bazate pe iubire. 

— Aş vrea să pot să-mi pun braţul în jurul umerilor unui 
bărbat fără ca el să creadă că aş fi homosexual. Cunoaşteţi, 
presupun, toate acele poveşti despre preoţi. Aşa că pur şi 
simplu n-o să fac gestul ăsta. Tot aşa cum n-o să mă duc în 


camera cuiva s-ascultăm muzică împreună, sau să vorbim, sau 
să fumăm. Nu pentru că m-aş teme de el, mă tem doar că lui i 
se va face frică de mine. 

Karras simţi cum povara se ridică încet de pe umerii 
tânărului preot şi se aşază pe ai lui. O lăsă să vină; îl lăsă să se 
confeseze. Ştia că acum avea să se întoarcă de fiecare dată 
când va simţi apăsarea singurătăţii şi va face din Karras 
prietenul său, iar după ce va realiza că aceasta este cu putinţă 
fără suspiciuni sau temeri, avea să iasă în lume să-şi facă 
prieteni cu mai multă uşurinţă. 

Osteneala i se cuibări în suflet, iar Karras se găsi din nou 
afundat în propria-i amărăciune. Ochi o plachetă pe care cineva 
i-o dăruise de Crăciun: FRATELE MEU SUFERĂ. Îl ÎMPĂRTĂŞESC 
DUREREA, ÎL ÎNTÂLNESC PE DUMNEZEU ÎN EL. O întâlnire 
neizbutită. Se  învinovăţea. Cunoştea îndeaproape patima 
fratelui său ca pe o stradă familiară pe care nu călcase însă 
niciodată. Credea că suferinţa pe care o simţea celălalt era a lui. 

În cele din urmă, musafirul se uită la ceasul de la mână. Era 
vremea prânzului în campus. Se ridică şi dădu să pornească 
spre uşă, când aruncă o privire fugară unei cărţi de pe biroul lui 
Karras. 

— Oh, citiţi Umbrele, spuse el. 

— Ai citit-o? întrebă Karras. 

Preotul cel tânăr clătină din cap. 

— Nu, n-am citit-o. Ar trebui? 

— Nu ştiu. Numai ce-am terminat-o şi nu sunt sigur c-am 
înţeles-o, minţi Karras. Ridică romanul şi i-l întinse. Vrei să-l iei? 
Ştii, chiar m-ar interesa şi părerea altcuiva. 

— Oh, bineînţeles, făcu iezuitul, studiind prezentarea de pe 
interiorul copertei. O să încerc să o returnez în două zile. 

Părea mai uşurat. 

Îndată ce uşa de la intrare se închise scârţâind în urma 
preotului cel tânăr, Karras se simţi şi el uşurat. Şi împăcat. Luă 
Breviarul!” şi porni spre curtea interioară unde, păşind domol, 
rostea în gând rugăciunea de peste zi. 

În acea după-amiază, mai primi pe cineva în vizită: pastorul 
vârstnic de la „Sfânta Treime” care îşi trase un scaun de la birou 


” Carte liturgică în Biserica Catolică. Conţine rugăciuni şi 
imnuri, psalmii şi alte informaţii utile pentru preoţi, diaconi şi 
credincioşi. (n.red.) 


şi se aşeză, oferindu-i condoleanţele sale. 

— M-am rugat pentru sufletul ei, Damien, şi m-am rugat şi 
pentru tine, vorbi el răguşit, cu un accent irlandez limpede. 

— Câtă consideraţie din partea ta, părinte. lţi mulţumesc. 

— Ce vârsta avea? 

— Şaptezeci. 

— Ah, da, o vârstă de aur. 

Karras se înfurie în sinea lui. Oh, nu zău? Îşi aţinti privirile 
asupra unei icoane pe care pastorul o purta la el. Una dintre 
cele trei icoane folosite în timpul liturghiei, învelită în plastic şi 
inscripționată cu o parte din rugăciunile care trebuiau rostite de 
preot. Karras se întrebă de ce o fi adus-o pastorul cu el. 
Răspunsul nu se lăsă aşteptat. 

— Damien, se pare că astăzi ne-am confruntat din nou cu 
fenomenul acela. În biserică, ştii tu. Încă o profanare. O statuie a 
Fecioarei Maria din altarul stâng a fost vopsită ca o prostituată, 
îl înştiinţă pastorul. Apoi îi înmână icoana lui Karras. Şi apoi asta 
a fost descoperită în dimineaţa plecării tale la New York. Să fi 
fost sâmbătă? Da. Da, atunci a fost. Te rog, aruncă şi tu o 
privire. Numai ce-am schimbat o vorbă cu un sergent de la 
poliţie şi - oh, să lăsăm astea acum. Uită-te tu peste icoana asta, 
vrei, Damien? 

În timp ce Karras studie icoana, pastorul îi povestea cum 
cineva strecurase o hârtie bătută la maşină chiar între poza 
icoanei şi rame. Textul, deşi avea unele greşeli de ortografie, 
era scris într-o latină fluentă şi inteligibilă, descriind în detalii vii, 
pline de erotism, o întâlnire de natură homosexuală între Maria 
Magdalena şi Fecioara Maria. 

— E suficient pentru moment, nu trebuie s-o citeşti pe 
toată, spuse pastorul, smulgând hârtia ca şi cum s-ar fi temut că 
ar putea trezi instincte păcătoase. Ce pot spune e că latina e 
impecabilă; mă refer la stil, e o latină bisericească. Sergentul a 
spus că a stat de vorbă cu un tip, un psiholog, şi acesta i-a spus 
că cel care a scris aşa ceva - s-ar putea să fie un preot, un caz 
patologic. Să fie adevărat oare? 

Karras căzu pe gânduri. Apoi aprobă dând din cap. 

— Da. Da, ar putea fi. Poate fi vorba de un act de revoltă, 
într-o stare de somnambulism. Nu ştiu. Dar e posibil. Sigur. E 
posibil. 

— Ai pe cineva în minte, Damien? 


— Nu te înţeleg. 

— Păi, ştii bine că ei trec pe la tine, nu-i aşa? Adică ăia 
bolnavi, dacă e vreunul, din campus. Cunoşti pe cineva aşa, 
Damien? Mă refer la un bolnav mintal care să fie în stare de aşa 
ceva. 

— Nu, nu cunosc, părinte. 

— Nu. Nu, nici nu credeam că-mi vei spune. 

— Nu, nu ţi-aş spune, dar dincolo de asta, părinte, som 
nambulismul este o cale de rezolvare a multor situaţii 
conflictuale, iar modalitatea de a le soluţiona este simbolică. 
Aşa că nu aş putea şti. Şi dacă, într-adevăr, ar fi vorba de un 
somnambul, ar putea suferi de amnezie totală, aşa că nici 
măcar e/ n-ar şti că a facut-o. 

— Şi dacă i-ai spune chiar tu? îl întrebă, punându-l într-o 
situaţie dificilă. 

Se trăgea uşor de lobul urechii, un tic nervos pe care Karras 
îl observase şi pe care îl avea de fiecare dată când se credea 
viclean. 

— Nu cunosc pe nimeni care să se potrivească descrierii, 
spuse Karras. 

— Da, înţeleg. Până la urmă, se dovedeşte a fi exact aşa 
cum prevăzusem. 

Pastorul se ridică în picioare şi îşi târşâi picioarele până în 
faţa uşii. Ştiţi cum sunteţi voi, oamenii? Sunteţi ca preoţii! 

Când Karras chicoti încet, pastorul se întoarse şi lăsă icoana 
pe birou. 

— Bănuiesc că ai voie să studiezi chestia asta, nu-i aşa? Dă- 
i drumul, spuse el în timp ce se întoarse şi o porni din nou, cu 
umerii cocoşaţi de povara vârstei. 

— Au verificat amprentele? întrebă Karras. 

Pastorul cel bătrân se opri, se răsuci şi privi îndărăt. 

— Oh, mă îndoiesc. Până una-alta, nu urmărim un criminal, 
nu-i aşa? E mai degrabă un enoriaş dement. Tu ce crezi, 
Damien? Crezi c-ar putea fi cineva din parohie? Ştii, stând acum 
şi cugetând, îmi dau seama că, într-adevăr, ar putea fi. Nu, nu 
cred că a fost un preot, chiar deloc; a fost careva dintre enoriaşi. 
Se trăgea de ureche din nou. Nu crezi? 

— Chiar nu ştiu să spun, părinte. 

— Nu. Nu, nici nu credeam că-mi vei spune. 


Mai târziu în ziua aceea, Karras era eliberat din funcţia de 
consilier şi repartizat la Şcoala de Medicină a Universităţii 
Georgetown ca lector în psihiatrie. | se ordonă să se odihnească. 


Capitolul doi 

Regan stătea întinsă pe spate pe masa de consultaţii a 
doctorului Klein, cu mâinile şi cu picioarele îndoite. El îi luă în 
mâini laba piciorului şi îi flexă glezna, o ţinu în tensiune, apoi o 
eliberă brusc. Piciorul îi reveni în poziţia normală. Repetă 
procedura de câteva ori, fără să întâmpine vreo reacţie 
anormală. Nu părea mulţumit. Când Regan se ridică brusc în 
şezut şi îl scuipă, el ceru asistentei să rămână în încăpere şi se 
întoarse în birou să vorbească cu Chris. 

Era 26 aprilie. Fusese plecat din oraş duminică şi luni, iar 
Chris abia reuşise să dea de el azi-dimineaţă pentru a-i povesti 
ce s-a întâmplat la petrecere, precum şi despre zgâlţâitul 
patului. 

Chiar se smucea? 

Chiar se smucea. 

Cât timp? 

Nu ştiu. Zece, poate cincisprezece secunde. Cel puțin atât am 
apucat să văd. Apoi s-a oprit brusc, iar ea a rămas încremenită şi a 
udat patul. Sau poate era ud dinainte. Nu ştiu. Dar apoi, dintr-odată, s- 
a cufundat într-un somn adânc şi nu s-a mai trezit până a doua zi 
după-masa. 

Klein păşi gânditor în birou. 

— Deci, ce are? întrebă Chris. Vocea îi trăda neliniştea. 
Când ajunseră prima dată aici, el îi împărtăşi propriile bănuieli 
legate de fenomenul cu zgâlţâitul patului, spunând că ar putea fi 
cauzate de contracţii clonice, o contractare alternativă şi de 
relaxare a muşchilor. Forma cronică a acestei boli, spuse el, e 
clonusul, ceea ce deseori indică o leziune a creierului. 

— Testul a ieşit negativ, spuse, apoi descrise procedura, 
explicând că în cazul clonusului, alternanţa între îndoirea şi 
relaxarea labei piciorului ar fi trebuit să declanşeze o serie de 
contracţii clonice. 

Dar, aşezându-se la birou, Klein părea îngrijorat. 

— A căzut vreodată? întrebă el. 

— În cap, cum ar fi? 

— Da, exact. 

— Nu, cel puţin din ce ştiu eu. 

— Boli în copilărie? 

— Cele obişnuite: varicelă, variolă, pojar. 

— A mai avut episoade de somnambulism? 


— Până acum, nu. 

— Până acum? A umblat în somn în timpul petrecerii? 

— Păi, da; ţi-am spus. Ea tot spune că nu îşi aminteşte nimic 
din seara aceea. Şi mai sunt şi altele despre care nu-şi 
aminteşte. 

Regan adormită. Un telefon de peste ocean de la Howard. 

Ce face Rags? 

Mulţumesc mult c-ai sunat-o de ziua ei 

Am fost blocat pe un iaht. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, dă- 
mi pace! Am sunat de îndată ce m-am întors la hotel! 

Oh, da, sigur. 

Nu ţi-a zis? 

Ai vorbit cu ea? 

Da. De asta m-am gândit c-ar fi mai bine să te sun pe tine. Ce 
naiba se întâmplă cu ea, Chris? 

Ce vrei să zici? 

Mi-a zis că sunt de căcat şi mi-a închis telefonul, 

Povestindu-i lui Klein incidentul, Chris îi spuse că, îndată ce 
Regan se trezise, nu îşi aducea aminte nici de telefon şi nici ce 
se întâmplase în noaptea petrecerii. 

— Atunci înseamnă că nu minte când spune că mobila se 
mişcă, fu de părere Klein. 

— Nu înţeleg. 

— Pai, dacă ar fi mişcat-o ea, să zicem, ar fi făcut-o fără să 
ştie. Ca într-un fel de transă. Subiectul nu ştie şi nu îşi aminteşte 
c-a făcut ceva. 

— Dar în camera ei e o masă de birou din lemn de tek, grea. 
Cred că are aproape o tonă. Cum ar putea ea să mute o mobilă 
aşa de grea? 

— În cazurile bolilor patologice, este destul de comună forţa 
extraordinară a pacienţilor. 

— Serios? Cum vine asta? 

Klein ridică din umeri. 

— Cine ştie? Acum, în afară de ce mi-aţi spus, continuă el, 
aţi observat şi ceva neobişnuit în comportamentul ei în ultima 
vreme? 

— Păi, e foarte dezordonată. 

— Neobişnuit, insistă Klein. 

— Doctore, pentru Regan, asta e ceva neobişnuit. Oh, staţi 
un pic! Staţi! Da, mai e ceva: vă amintiţi de tabla Ouija cu care 


se juca? De căpitanul Howdy? 

Internistul dădu din cap. 

— Prietenul imaginar. 

— Da, acum îl şi aude. 

Doctorul se aplecă înainte, încrucişând braţele deasupra 
biroului cu ochii îngustaţi şi foarte atent. 

— ÎI poate auzi? 

— Da. leri-dimineaţă, o auzeam vorbind cu Howdy în 
camera ei. Adică, ea vorbea şi apoi se oprea ca şi cum s-ar fi 
jucat cu tabla Ouija, dar când am aruncat un ochi prin 
deschizătura uşii, nu exista nicăieri nici o tablă Ouija; doar Rags 
dând din cap, doctore, ca şi cum ar fi fost de acord cu ce spunea 
el. 

— ÎI şi vede? 

— Nu cred. Stătea cumva cu capul înclinat într-o parte, aşa 
cum face când ascultă muzică. 

Doctorul clătină din cap gânditor. 

— Da. Da, înţeleg. Alte incidente de genul acesta? Vede 
lucruri care nu sunt? Simte mirosuri? 

— Da, simte mirosuri, îşi aminti Chris. Spune că ceva 
miroase urât în camera ei. 

— Ceva care miroase a ars? 

— Da, exact! Cum de aţi ştiut? 

— Pentru că e un simptom al unei tulburări în activitatea 
chimico-electrică a creierului. În cazul fiicei dumneavoastră, în 
lobul temporal. Uitaţi. Îşi plasă degetul arătător pe frunte. Chiar 
aici, sus, în partea din faţă a creierului. E o boala rară, dar 
cauzează halucinaţii bizare şi uneori chiar înaintea unei crize de 
convulsii. Presupun că de aceea este adesea confundată cu 
schizofrenia. Dar nu e schizofrenie: este produsă de o leziune în 
lobul temporal. Şi, din moment ce testul pentru clonus nu a fost 
concludent, cred că o să-i fac un EEG - electroencefalogramă. 
Ne va arăta cum îi funcţionează creierul. E un test destul de bun 
pentru detectarea anormalităţilor creierului. 

— Dar credeţi că asta e problema? Lobul temporal? 

— Da, se pare că are sindromul, doamnă MacNeil. De 
exemplu, dezordinea, agresivitatea, comportamentul ne- 
cuviincios în societate, automatismul şi, bineînțeles, crizele care 
au determinat patul să se zguduie. De obicei, după toate astea 
urmează udarea patului sau voma, sau amândouă deodată şi 


apoi căderea într-un somn adânc. 

— Vreţi să-i faceţi analizele chiar acum? întrebă Chris. 

— Da, cred că ar trebui să le facem imediat, dar va trebui 
sedată înainte. Dacă se mişcă, va compromite rezultatul 
analizelor, aşa că am permisiunea de a-i da, să zicem, douăzeci 
şi cinci de miligrame de Librium? 

— Doamne, faceţi ce ştiţi că trebuie, îi răspunse Chris 
tulburată. 

II însoţi în cabinet şi, când Regan îl văzu că-şi pregăteşte 
seringa, începu să urle şi să reverse o avalanşă de obscenităţi. 

— Scumpo, o să te ajute! încercă Chris s-o calmeze. O ţinu 
nemişcată în timp ce Klein îi făcu injecţia. 

— Mă întorc imediat, spuse Klein, şi în timp ce o asistentă 
aducea aparatul EEG în încăpere, el plecă pentru a consulta alt 
pacient. Când se întoarse, la scurt timp, Libriumul încă nu-şi 
făcuse efectul. Klein păru surprins. l-am administrat o doză 
destul de mare, remarcă Klein. Îi mai injectă o doză de douăzeci 
şi cinci de miligrame. Plecă. Se întoarse apoi şi, găsind-o pe 
Regan sedată, îi înfipse în scalp electrozi cu o soluţie salină. l- 
am pus câte patru pe fiecare parte, îi explică el lui Chris. Astfel 
putem observa activitatea cerebrală din emisfera stângă şi 
dreaptă, şi apoi le comparăm. 

— De ce le comparati? 

— Pentru că activitatea anormală poate fi un indiciu. Spre 
exemplu, am avut un pacient care suferea de halucinaţii. Avea 
vedenii şi auzea voci. Astfel, am descoperit o discrepanţă când 
am făcut comparaţia dintre activitatea undelor cerebrale din 
stânga cu cele din dreapta şi am descoperit că halucinaţiile 
proveneau doar dintr-o parte a creierului. 

— Ce nebunie! se minună Chris. 

— Este, cu siguranţă. Ochiul şi urechea stângă funcționau 
normal; doar părţile din dreapta produceau vedenii şi îl 
determinau să audă voci. In regulă, acum, să vedem, făcu Klein 
în timp ce porni aparatul EEG şi arătă spre undele cerebrale de 
pe ecranul fluorescent. Acestea sunt cele două emisfere, explică 
el. Ce caut eu sunt unde cu formă ascuţită - desenă prin aer cu 
degetul arătător - mai ales unde cu amplitudine mare, între 
patru şi opt secunde. Dacă le găsim, înseamnă că lobul 
temporal e problema. 

Studie undele cerebrale cu atenţie, însă nu descoperi nici 


anomalii, nici unde cu formă ascuţită sau aplatizată. Şi când 
trecu la citirea testului prin comparaţie, rezultatele fuseseră, de 
asemenea, negative. Klein se încruntă. Nu înţelegea. Repetă 
procedură. Nicio schimbare. 

Klein chemă o asistentă pentru Regan şi se întoarse în birou 
cu mama ei. 

Chris se aşeză şi spuse: 

— Bine, deci care e problema? 

Îngândurat, cu braţele încrucişate la piept, Klein stătea pe 
muchia mesei de birou. 

— Păi, EEG ne-ar fi arătat că ar avea probleme la lobul 
temporal, spuse el, însă lipsa aritmiei nu îmi spune că pro- 
blemele acestea nu există. Poate fi vorba de isterie, dar tiparul 
de dinainte şi după episodul de convulsie a fost mult prea 
grăitor. 

Chris îşi ridică o sprânceană. 

— Ştiţi, doctore, repetaţi întruna cuvântul ăsta, „convulsie“. 
Cum anume se numeşte boala asta? 

— Păi, nu este o boală, vorbi Klein sumbru şi în şoaptă. 

— Dar atunci cum îi spuneţi, doctore? Adică, în termeni 
medicali. 

— | se spune epilepsie. 

— Oh, Dumnezeule mare! 

— Staţi puţin, făcu împăciuitor Klein. Observ că, aşa cum se 
întâmplă cu majoritatea oamenilor, impresia pe care o aveţi 
despre epilepsie e exagerată şi cu siguranţă o fabulaţie. 

— Nu ar trebui să fie ereditară? tresări Chris. 

— Asta e una dintre fabulaţii, îi spuse Klein calm. Cei mai 
mulţi doctori sunt de părerea asta. Oricine, până la urmă, poate 
avea convulsii. Vedeţi dumneavoastră, majoritatea oamenilor s- 
au născut cu rezistenţă ridicată la convulsii; unii, însă, cu 
rezistenţă scăzută; aşa că diferenţa dintre dumneavoastră şi un 
epileptic se măsoară în gradul de rezistenţă. Atât. Doar un grad. 
Nu e boală. 

— Atunci ce este, o nenorocită de halucinație? 

—E o tulburare: o tulburare controlabil. Şi sunt multe, 
multe tipuri de tulburări, doamnă MacNeil. Spre exemplu, 
dumneavoastră staţi pe scaun aici şi pentru o secundă, să 
zicem, pierdeţi şirul cuvintelor mele. Este vorba chiar de un 
episod epileptic. 


— Da, dar, vedeţi, nu aşa i se întâmplă lui Regan. Şi ei cum 
de i s-a declanşat deodată? 

— Ştiţi ce, aveţi dreptate. Vreau să spun, nu suntem încă 
siguri că de asta suferă şi se poate ca dumneavoastră să fi avut 
dreptate din capul locului; e foarte posibil să fie o treabă 
psihosomatică. Dar mă îndoiesc. Şi pentru a vă răspunde la 
întrebare, orice modificare în activitatea creierului poate 
declanşa o convulsie epileptică: frica, oboseala, stresul emo- 
tional, chiar şi o anumită notă muzicală. Am avut un pacient 
care nu avea convulsii decât în autobuz, la distanţă de o staţie 
de domiciliu. In cele din urmă, am descoperit ce anume 
declanşa convulsia: o lumină intermitentă care se reflecta dintr- 
un gard alb în geamul autobuzului. Acum, dacă omul mergea cu 
autobuzul în altă perioadă a zilei sau dacă autobuzul mergea cu 
altă viteză, nu avea convulsii, înţelegeţi? Avea o leziune, o 
cicatrice în creier care fusese provocată de o boală din copilărie. 
In cazul fiicei dumneavoastră, cicatricea se poate să fi înaintat 
pe suprafaţa creierului - în sus, către lobul temporal - şi, când 
atinge un anumit impuls electric al unei anumite unde cerebrale 
într-o perioadă anume, declanşează o avalanşă de reacţii 
anormale care pornesc dintr-o parte a lobului. Inţelegeţi? 

— O să vă cred pe cuvânt, oftă Chris, înfrântă. Numai că eu 
vreau să vă spun, doctore, că nu pot să pricep cum se poate ca 
personalitatea ei să se fi schimbat. 

— In lobul temporal, acesta este un lucru extrem de obişnuit 
şi poate dura zile sau chiar săptămâni. E o schimbare atât de 
radicală, încât acum două sute sau trei sute de ani, oamenii 
care sufereau de tulburări ale lobului temporal erau consideraţi 
posedaţi de diavol. 

— Cum erau consideraţi? 

— Posedaţi de un demon. Ştiţi, e versiunea superstiţioasă a 
termenului medical de personalitate multiplă. 

Închizând ochii, Chris îşi plecă fruntea şi o rezemă în pumn. 

— Ştiţi ce, daţi-mi şi o veste bună, murmură ea cu o voce 
cavernoasă. 

— Staţi un pic, nu trebuie să vă alarmaţi. Dacă este o 
leziune, într-un fel, putem spune că e norocoasă. Tot ce va 
trebui să facem în acest caz este să înlăturam cicatricea. 

— Vai, minunat. 

— Sau poate fi doar o presiune asupra creierului. Uitaţi, 


acum vreau să-i fac radiografii la creier. E un radiolog aici în 
clădire şi poate reuşesc să vă duc de îndată la el. Să-l chem? 

— La dracu, da; haideţi, să-i dăm drumul. 

Klein sună şi aranjă programarea. Aveau s-o primească 
imediat, îi spuseră. Puse receptorul în furcă şi începu să scrie o 
reţetă. 

— Cabinetul douăzeci şi trei, etajul doi. Apoi, o să vă sun eu 
mâine sau joi. Vreau să cer şi părerea unui neurolog. Între timp, 
oprim administrarea Ritalinului. Să încercăm cu Librium un timp. 

Rupse hârtia cu reţeta din agendă şi i-o întinse. 

— Eu unul aş încerca să petrec cât mai mult timp cu ea, 
doamnă MacNeil. În aceste condiţii de transă, dacă într-adevăr e 
vorba de transă, e posibil să se şi rănească. Dormitorul 
dumneavoastră e aproape de al ei? 

— Da, este. 

— E în regulă, atunci. La parter? 

— Nu, la etajul doi. 

— Ferestrele din dormitorul ei sunt mari? 

— Da, una singură. De ce mă întrebaţi? 

— Pentru că, în locul dumneavoastră, le-aş sigila, poate 
chiar aş pune şi un lacăt. În starea de transă, s-ar putea să cadă 
pe geam. Am avut odată un... 

— Pacient, îi luă Chris vorba din gură cu un rânjet şiret şi 
obosit. 

Klein rânji şi el. 

— Bănuiesc că am cam mulţi pacienţi, nu? 

— Da, aveţi destui. 

Îşi rezemă capul în mână şi se aplecă în faţă, copleşită de 


gânduri. 
— Ştiţi, mi-a trecut ceva prin minte adineauri. 
— Ce anume? 


— Spuneaţi că după o criză din asta, adoarme buştean. Cum 
s-a întâmplat sâmbătă seara. Nu aţi spus asta? 

— Păi, da, încuviinţă Klein. Da, aşa am spus. 

— Păi atunci, cum vine treaba că în toate celelalte dăţi când 
a spus că patul se cutremură, era de fiecare dată trează? 

— Asta nu mi-aţi spus. 

— Da, păi aşa s-a întâmplat. Părea în regulă. Venea doar la 
mine în cameră şi mă întreba dacă poate dormi cu mine. 

— Urina în pat? Vomita? 


Chris negă. 

— Era în regulă. 

Klein îşi încreţi fruntea şi îşi muşcă buza. 

— Haideţi înainte să facem radiografiile acelea, spuse el, 
într-un final. 

Secătuită şi ostenită, Chris o însoţi pe Regan la radiolog; 
stătu la căpătâiul ei până i se făcură radiografiile; apoi se 
întoarseră acasă. Fetiţa, din momentul celei de-a doua injecții, 
rămăsese tăcută, iar Chris încerca acum să o facă să-şi revină. 

— Vrei să joci Monopoly, scumpo? 

Clătinând molcom din cap, Regan o ţintea cu o privire 
pierdută pe mama ei, părând a fi cu mintea undeva, departe. 

— Mi-e foarte somn, spuse ea. Tonul vocii era la fel cu 
privirea pe care o avea. Apoi, întorcându-se, începu să urce pe 
scări spre dormitorul ei. Urmărind-o cuprinsă de îngrijorare, 
Chris se gândi: Probabil e efectul Libriumului. 

Apoi, oftă şi se duse în bucătărie. Işi turnă cafea şi se aşeză 
la masă lângă Sharon. 

— Cum a fost? întrebă Sharon. 

— Vai, Dumnezeule! Chris scoase reţeta şi o puse pe masă. 
Mai bine sună să pregătească astea, zise ea, apoi îi explică ce îi 
spusese doctorul. 

— Dacă sunt ocupată sau nu sunt acasă, te rog fii atentă la 
ea, bine, Sharon? Klein mi-a zis... Copleşită. Subit. Mi-am 
amintit. 

Chris se ridică de la masă şi urcă în dormitorul lui Regan, 
unde o găsi dormind învelită. Inaintă spre fereastră, strânse 
zăvorul cu putere şi privi pe geam. Fereastra era situată în 
partea laterală a casei, dând spre treptele abrupte ce coborau 
spre M Street. 

Maa, ar trebui să chem imediat un lăcătuş! 

Chris reveni în bucătărie şi adăugă sarcina pe lista la care 
lucra Sharon, îi dădu lui Willie meniul pentru cină şi îşi sună 
impresarul pentru a discuta filmul pe care urma să-l regizeze. 

— Ce zici de scenariu? vru el să ştie. 

— Da, e minunat, Ed; să trecem la treabă. Când începem? 

— Păi, partea ta de film începe în iulie, aşa că va trebui să 
te apuci de treabă imediat. 

— De acum? 

— De acum. Nu e ca actoria, Chris. Trebuie să te implici 


mult în pre-producţie. Trebuie să lucrezi cu designerul de platou, 
designerul de costume, machiorul, producătorul. Şi trebuie să-ţi 
alegi cameramanul şi montorul şi să-ţi suspenzi filmările. Haide, 
Chris, ştii bine cum merge treaba. 

— Oh, la dracu! pufni Chris deznădăjduită. 

— Ai vreo problemă? 

— Da, am, Ed. E vorba de Regan. E foarte, foarte bolnavă. 

— Îmi pare rău, puştoaico. 

— Sigur. 

— Chris, ce are? 

— Nu ştiu încă. Aştept rezultatele unor teste. Uite ce e, Ed, 
nu pot s-o las singură. 

— Cine spune s-o laşi? 

— Nu, nu înţelegi, Ed. Trebuie să stau acasă cu ea. Are 
nevoie de îngrijire. Nici nu ştiu cum să-ţi explic, Ed, e prea 
complicat, aşa că te-aş întreba dacă nu cumva se poate s-o 
amânăm momentan? 

— Nu se poate. Vor să prezinte filmul la Music Hall de 
Crăciun, Chris, şi deja se grăbesc. 

— Off, pentru numele lui Dumnezeu, Ed, pot să aştepte 
două săptămâni! Serios, acum! 

— Tu ai fost cea care m-a tot bătut la cap să regizezi, şi 
acum deodată... 

— Da, da, ştiu, ştiu. Da, vreau să fac asta, Ed, chiar îmi 
doresc din suflet, însă va trebui să le spui că mai am nevoie de 
răgaz. 

— Dacă o să fac asta, o să pierzi ocazia. Asta e părerea 
mea. Ei oricum nu pe tine te voiau, ştii şi tu asta. Ei fac asta 
pentru Moore şi dacă se duc la el să-i spună că tu nu prea eşti 
pregătită s-o faci, e/o să fie cel care ne dă afară. Ştii ce, faci ce 
vrei. Nu-mi pasă. Nu ies bani din asta, oricum, decât dacă o să 
fie un succes. Dar dacă vrei să mă duc la ei, să cer o amânare, o 
s-o dăm în bară. Aşa că spune-mi, ce ai vrea până la urmă? 

Chris oftă. 

— Off, Doamne! 

— Mda, ştiu, nu-i uşor. 

— Nu, nu e. Bine, ascultă, Ed, poate dacă - Chris căzu pe 
gânduri. Apoi clătină din cap. Lasă, uită, Ed. O să trebuiască să 
aştepte, spuse ea. N-am ce face. 

— Decizia ta. 


— Anunţă-mă ce-ţi spun. 
— Bineînţeles. Intre timp, să ştii că-mi pare rău pentru fetita 


ta. 
— Mersi, Ed. 
— Ai grijă de tine. 
— Şi tu. 


Chris închise telefonul şi o cuprinse tristeţea, îşi aprinse o 
ţigară, apoi adresându-i-se lui Sharon: 

— Am vorbit cu Howard, apropo, ţi-am zis? 

— Da, când? l-ai spus de Regan? 

— Mda, i-am zis c-ar trebui să vină s-o mai vadă. 

— Şi vine? 

— Habar n-am. Nu cred, îi răspunse Chris. 

— Dar bănuieşti că o să încerce, totuşi. 

— Da, sper, suspină Chris. Dar trebuie să-i înţeleg şi 
frustrarea, Shar. 

— La ce te referi? 

— Toată treaba cu „domnul Chris MacNeil“! Regan a fost 
cea care a avut parte de lucrurile astea, el nu. Ea a păşit în 
lumina reflectoarelor. Întotdeauna apăream doar eu cu Rags pe 
copertele revistelor, eu şi Rags în fotografii, mama şi fiica, de 
nedespărţit. Scutură cu un gest absent scrumul ţigării. Ah, la 
naiba, cine mai ştie. Totul e o harababură, aşa complicat. Dar e 
greu să te înţelegi cu el, Shar; eu nu pot. Intinse mâna spre o 
carte pe care Sharon îşi sprijinea coatele. Ce citeşti? 

— Off, am uitat. E pentru tine. Doamna Perrin a trecut pe 
aici. 

— A fost aici? 

— Da, de dimineaţă. Mi-a spus să-ţi transmit că-i pare rău 
că nu te-a găsit acasă şi că ea va fi plecată din oraş, dar se 
întoarce curând şi te va suna. Chris încuviinţă din cap şi aruncă 
un ochi la titlul cărţii Studiu asupra venerării diavolului şi 
fenomenele oculte. O deschise şi găsi o notiţă scrisă de mână: 

Dragă Chris: 

Am trecut pe la Biblioteca Universităţii Georgetown şi am luat 
cartea asta pentru tine. Are câteva capitole legate de liturghiile negre. 
Ar trebui s-o citeşti pe toată, totuşi,- cred că vei descoperi unele părți 
cu adevărat interesante. Ne vedem curând. 

Mary Jo 

— Ce doamnă de treabă, spuse Chris. 


— Da, într-adevăr. 

Chris răsfoi paginile cărţii. 

— Cum e liturghia neagră? Ţi se face părul măciucă? 

— Nu ştiu, răspunse Sharon. Nu am citit-o. 

— Ţi-a interzis guru s-o citeşti? 

Sharon îşi dezmorţi braţele. 

— Of, chestiile astea mă dezgustă. 

— Ah, serios? Ce s-a întâmplat cu complexul tău în legătură 
cu lisus? 

— Of, termină! 

Chris împinse cartea spre Sharon. 

— Ţine, citeşte şi spune-mi despre ce e vorba. 

— Vrei să am coşmaruri? 

— Pentru ce crezi că te plătesc? 

— Să vomit. 

— Pot să fac şi eu asta, mormăi Chris ridicând ziarul de 
seară. Tot ce trebuie să faci e să-ţi vâri pe gât sfaturile ma- 
nagerului şi vomiţi sânge o săptămână întreagă. Chris azvârii 
ziarul într-o parte. Poţi să dai drumul la radio, te rog, Sharon? 
Prinde ştirile. 

Sharon luă cina cu Chris şi apoi plecă la o întâlnire. Uită de 
carte. Chris o zări pe masă şi îi trecu prin gând să o citească, 
dar, în final, o răzbi oboseala şi renunţă la idee. 

O lăsă pe masă şi urcă scările. Trecu pe la Regan, care 
stătea sub pături şi părea să doarmă. Apoi mai verifică geamul o 
dată. Era ferecat. Dând să părăsească încăperea, Chris se 
asigură că lasă uşa larg deschisă şi, înainte de a se vâră în pat, 
lăsă şi uşa de la dormitorul ei deschisă. Se uită o vreme la un 
film, apoi se culcă. Dimineaţa următoare, cartea despre 
venerarea diavolului dispăruse de pe masă. Nimeni n-a dat 
importanţă. 


Capitolul trei 

Neurologul agăţase din nou radiografiile şi căuta mici 
adâncituri pe suprafaţa craniului. Doctorul Klein stătea alături, 
cu braţele încrucişate. Amândoi căutau leziuni şi acumulări de 
fluide; pentru o posibilă modificare a glandei pineale. Căutau 
acum simptome craniene tip Luckenshadel:f, mici adâncituri ale 
craniului care să indice presiune intracraniană. Nu găsiră nimic. 
Era joi, 28 aprilie. 

Neurologul îşi scoase ochelarii şi îi vâri cu grijă în buzunarul 
stâng al halatului. 

— Nu e nimic aici, Sam. Nu văd nimic. 

Klein se încruntă cu privirea în pământ şi scutură din cap. 

— Nu se leagă, spuse el. 

— Vrei să mai facem o serie de teste? 

— Nu cred. Cred că o să încerc o puncţie lombară. 

— Bună idee. 

— Intre timp, aş vrea s-o consulţi. 

— Azi e bine? 

— Păi, eu... 

Telefonul sună. 

— Mă scuzi. 

Ridică receptorul. 

— Da? 

— Doamna MacNeil vă caută. Spune că e urgent. 

— Pe ce linie? 

— Pe linia trei. 

Apăsă butonul de exterior. 

— Aici doctorul Klein. 

Vocea lui Chris tremura şi părea să fie în pragul isteriei. 

— Dumnezeule, domnule doctor, Regan! Puteţi veni acum? 

— Ce se întâmplă? 

— Nu ştiu, doctore, pur şi simplu nu pot să descriu! Veniţi 
repede! Veniţi acum! 

— Am plecat! 

Întrerupse convorbirea şi o sună pe secretară. 

— Susan, spune-i lui Dresner să-mi preia toate progra- 
mările. Inchise telefonul şi porni să-şi ia jacheta din cuier. Ea e, 
Dick, spuse. Vrei să vii şi tu? E peste pod. 


18 Craniolacunia (în lat), incompletă osificare a oaselor 
craniene. (n.red.) 


— Am o oră liberă. 

— În regulă, să mergem. 

În câteva minute, amândoi se pomeniră în faţa uşii unde îi 
întâmpină Sharon, albă la faţă de spaimă, iar de undeva din 
spate, de sus, se auzeau gemetele şi ţipetele de disperare ale 
lui Regan. 

— Eu sunt Sharon Spencer, le spuse ea. Intraţi. E sus. 

Sharon îi conduse până în faţa dormitorului lui Regan, 
întredeschise uşa şi strigă: 

— Chris, doctorii! 

Chris se repezi la uşă, cu o grimasă de oroare. 

— Off, Dumnezeule mare, intraţi! spuse ea cu vocea gâtuită 
de frică. Intraţi să vedeţi ce face! 

— El e doctorul... 

Exact în mijlocul prezentării, Klein se blocă, văzând ce i se 
întâmplă lui Regan. Ţipa isteric şi flutura braţele în aer, iar 
corpul ei era aruncat în aer, deasupra patului, apoi cu sălbăticie 
trântit înapoi în aşternuturi. Se repeta fără oprire, cu 
repeziciune. 

— Oh, mama, fă-l să se oprească! scâncea Regan. Opreşte-l! 
Încearcă să mă omoare!  Opreşte-l!  Opreeeeşteee-ili!, 
maaaammaaa! 

— Oh, iubita mea! scâncea Chris şi-şi ducea pumnul la gură, 
muşcând din el. Se răsuci cu o privire din care-l implora pe 
Klein. 

— Ce se întâmplă, doctore? Ce este asta? 

Klein scutură din cap, cu ochii căscaţi la Regan în timp ce 
fenomenul se repeta la nesfârşit. Se ridica la aproape jumătate 
de metru în aer, apoi se prăbuşea cu un icnet, de parcă nişte 
mâini nevăzute o ridicau, apoi o trăgeau înapoi cu putere. Chris 
îşi apăsa gura cu amândouă mâinile, holbându-se cu o privire 
nebună, când, deodată, smuciturile încetară brusc, iar Regan 
începu să se zvârcolească violent, cu ochii daţi peste cap. 

— Oh, mă arde... mă arde! gemu ea şi picioarele începură să 
i se încrucişeze şi să se desfacă cu un ritm alert. Doctorii se 
apropiară cu teamă, stând la depărtare de marginea patului, iar 
Regan, în timp ce se smucea, zvâcnea şi se sucea, îşi arcuia 
spinarea şi îşi dădea capul pe spate, dezvăluindu-şi gâtul cu o 
umflătura imensă, palpitândă, bolborosind cuvinte de neînțeles 
cu o voce cavernoasă: 


— „.„„nowonmaâi... nowonmai... 

Klein întinse mâna să-i verifice pulsul. 

— Haide să vedem care e problema, dragă, i se adresă cu o 
voce blândă. 

Şi dintr-odată, cu un dos de palmă, Regan îl aruncă în 
cealaltă parte a camerei, apoi se ridică în şezut cu faţa 
schimonosită de o turbare animalică. 

— Scroafa este a mea! tună o voce răguşită şi guturală. E a 
mea! Stai departe de ea! E a mea! 

Un hăhăit înfiorător şi ascuţit îi porni din gât, apoi căzu pe 
spate de parcă cineva o împinse. Işi trase rochia de noapte, 
dezvelindu-şi organul genital. 

— Futeţi-mă! Futeţi-mă! mugi ea către doctori şi, cu ambele 
mâini, se apucă să se masturbeze frenetic. Câteva clipe mai 
târziu, Chris dădu buzna afară din cameră în hohote de plâns şi 
sughiţuri când Regan îşi duse degetele la gură şi le linse. 

Şocat şi copleşit, Klein se apropie de marginea patului din 
nou, de data aceasta cu precauţie, în timp ce Regan se 
îmbrăţişa şi îşi mângâia mâinile. 

— Ah, da, perla mea... îngăimă ea cu acea voce groasă şi cu 
ochii închişi, parcă atinsă de extaz. Copilul meu... floarea mea... 
perla mea... 

Apoi, dintr-odată, începu să se smucească din nou în toate 
părţile, mormăind cuvinte nedesluşite şi, în cele din urmă, se 
ridică pe nesimţite în fund cu ochii larg căscaţi, cotropiţi de 
spaimă şi neputinţă. 

Mieună ca o pisică. 

Lătră. 

Necheză. 

Şi apoi, îndoindu-se de şale, începu să-şi învârtă corpul în 
cercuri cu repeziciune. Căscă gura după aer. 

— Oh, opreşte-l! izbucni în plâns. Te rog, opreşte-l/! Mă doare! 
Fă-l să se oprească! Fă-l să se oprească! Nu pot să respir! 

Klein văzu destul şi nu mai răbdă. Apucă trusa medicală, se 
duse la geam şi pregăti o injecție. Neurologul rămase lângă pat 
şi o văzu pe Regan căzând pe spate, ca şi cum ar fi fost trântită, 
ochii i se rotiră în cap, iar trupul i se zvârcolea şi se zbătea dintr- 
o parte în alta, bălmăjind un potop de cuvinte cu aceeaşi voce 
hidoasă. Neurologul se aplecă spre ea şi încercă să înţeleagă ce 
spune. Apoi îl văzu pe Klein făcându-i semn, se îndreptă de 


spate şi se duse în grabă la el. 

— O să-i injectez Librium, îi vorbi Klein cu reţinere, ţinând 
seringa în lumina ce bătea dinspre fereastră. Dar va trebui ca tu 
s-o ţii nemişcată. 

Neurologul fu de acord, însă părea preocupat. Îşi ţinea 
capul într-o parte ca şi cum s-ar strădui să desluşească sensul 
bolboroselilor ce veneau dinspre pat. 

— Ce spune? şopti Klein. 

— Nu ştiu. Prostii. Vorbe fără sens. Totuşi, nu era convins. 
Le spune ca şi cum pentru ea ar avea sens. Cuvintele au 
cadență. 

Klein făcu un semn din cap către pat, iar cei doi bărbaţi o 
luară încet, înspre locul indicat, fiecare pe câte o parte. În timp 
ce aceştia înaintau, copilul chinuit încremeni locului, de parcă 
înţepeni brusc într-o prinsoare. Doctorii, care se opriră de o 
parte şi de cealaltă a patului, îşi întoarseră privirile unul către 
celalalt şi se priviră cu subiînţeles. O priviră din nou pe Regan 
care îşi arcuia spatele într-o poziţie inumană, apoi se îndoia 
înapoi ca un arc până când fruntea îi atingea vârful picioarelor. 

Fetiţa răcni de durere. 

Doctorii schimbară priviri întrebătoare şi uluite. Apoi, Klein 
îi făcu semn neurologului, însă înainte ca acesta s-o apuce, 
Regan se prăbuşi moale ca o cârpă şi udă patul. 

Klein se întinse peste ea şi îi ridică pleoapa, îi verifică 
pulsul. 

— O să fie inconştientă un timp, murmură el. Cred că a 
suferit o criză de convulsie. Tu nu crezi? 

— Ba da. 

— Atunci, să ne luăm măsurile de precauţie. 

Îi administră injecţia cu îndemânare. 

— Deci, ce crezi? îl întrebă Klein în timp ce ţinea vata 
apăsată pe locul unde străpunsese acul. 

— Lobul temporal. Poate chiar schizofrenie, Sam, dar de- 
clanşarea bolii e mult prea subită. În trecut n-a avut nimic? 

— Nu, nimic. 

— Neurastenie? 

Klein scutură din cap. 

— Atunci poate isterie? 

— M-am gândit şi la asta, spuse Klein. 

— Bineînţeles. Deşi e de-a dreptul ciudat că poate să-şi 


contorsioneze voit corpul în aşa hal, nu crezi? 

El scutură din cap. 

— Nu, cred că e patologic, Sam - forţa pe care o are, 
paranoia,  halucinaţiile. Poate fi schizofrenie; are toate 
simptomele. Dar lobul temporal ar fi explicaţia pentru convulsii. 
Totuşi, e ceva ce nu înţeleg... 

Se trase înapoi cu o privire tulburată şi încruntată. 


— Ce anume? 
— Păi, nu sunt sigur, dar cred că am auzit vorbe care indică 
semnele unei disocieri: „perla mea“ ...„copilul meu“ ... „floarea 


« 


mea“... „scroafa“. Am senzaţia că vorbea despre ea însăşi. Tu 
ce crezi, interpretez eu mai mult decât trebuie? 

Meditând la întrebare, Klein îşi duse degetul la buză, apoi 
răspunse: 

— Păi, sincer să fiu, la momentul respectiv nu mi-a trecut 
prin minte, însă acum că mi-ai spus... mormăi îngrijorat. Ar 
putea fi, spuse el. Da, cred că ar putea fi. Apoi schimbă 
subiectul. Bine, o să fac o puncţie lombară chiar acum cât e 
inconştientă şi poate aflăm ceva. E bine? 

Neurologul dădu din cap. 

Klein scormoni prin geanta medicală, găsi o pilulă pe care o 
cuibări în buzunar şi îl întrebă pe neurolog: 

— Poţi să rămâi? 

Neurologul se uită la ceas. 

— Da, normal. 

— Să vorbim cu mama. 

Părăsiră camera şi ieşiră pe hol. 

Cu capetele plecate, Chris şi Sharon stăteau rezemate de 
balustrada scărilor. In timp ce doctorii se apropiau de ele, Chris 
îşi şterse nasul cu o batistă umedă şi mototolită. Avea ochii 
injectaţi şi roşii de plâns. 

— Doarme, o informă Klein, şi i-am dat un sedativ puternic. 
Probabil va dormi până mâine dimineaţă. 

Dând cu sfială din cap, Chris îi răspunse cu o voce înăbuşită 
şi vlăguită: A 

— Asta e bine... Imi pare rău că am reacţionat ca un copil. 

— Aţi făcut faţă situaţiei foarte bine, o linişti Klein. E un chin 
teribil. Apropo, dumnealui e doctorul Richard Coleman. 

Chris mimă o umbră de zâmbet. 

— Mulţumesc c-aţi venit. 


— Doctorul Coleman e neurolog. 

— Oh, da? Şi ce părere aveţi? întrebă ea, privindu-i când pe 
unul, când pe celălalt. 

— Noi tot credem că de vină ar fi lobul temporal, răspunse 
Klein, şi... 

— Doamne, despre ce dracului vorbiti! răbufni Chris dintr- 
odată. S-a comportat ca o psihopată cu personalitate multiplă! 
Adică... şi apoi susură încet: Off! Şi-şi lăsă fruntea în palmă. 

— Cred că sunt foarte tensionată, vorbi ea cu o voce 
plăpândă, ridicând o privire secătuită către Klein. Imi cer iertare, 
zise. Ce spuneaţi? 

Neurologul îi răspunse: 

— Doamnă MacNeil, i se adresă el cu blândeţe, în istorie n- 
au existat decât o sută de cazuri de personalitate multiplă. E o 
boală foarte rară. Ştiu că tentaţia e să vă gândiţi imediat la 
psihiatrie, însă orice psihiatru responsabil ar epuiza toate 
posibilităţile de natură somatică înainte. Asta e procedura cea 
mai sigură. 

— Bine, atunci, ce facem în continuare? 

— Puncţie lombară, vorbi Coleman. 

— Adică în şira spinării? întrebă Chris îngrozită. 

El încuviinţă. 

— Ceea ce razele X şi EEG nu ne pot spune, vom afla de 
aici. Cel puţin vom elimina alte cauze. Aş vrea s-o facem acum 
şi aici, în timp ce doarme. Îi voi face anestezie locală, însă încerc 
s-o imobilizez. 

— Totuşi, cum de reuşea să se salte din pat aşa? întrebă 
Chris, ochii mijindu-şi de nedumerire. 

— Am mai discutat asta înainte, spuse Klein. Bolile pa- 
tologice conferă o forţă anormală şi o motricitate accelerată 
bolnavului. 

— Dar aţi zis că nu ştiţi de ce. 

— Păi, se pare că are legătură cu motivaţia, răspunse 
Coleman. Cam asta e tot ce ştim. 

— Bine, dar cum rămâne cu puncţia? o întrebă Klein pe 
Chris. Putem să o facem? 

Încovoiată de spate, Chris privea în jos, pierdută. 

— Faceţi-o, vorbi în şoaptă. Faceţi tot ce e nevoie. Doar s-o 
văd sănătoasă. 

— Îmi permiteţi să folosesc telefonul? întrebă Klein. 


— Da, bineînţeles. Haideţi. E unul în birou. 

— Oh, să ştiţi că trebuie să-i schimbaţi aşternuturile, o 
informă Klein pe Chris, care se întoarse şi o luă spre birou. 

Sharon sări şi spuse: 

— Le schimb acum. 

— Să vă pregătesc o cafea? întrebă Chris în timp ce doctorii 
o urmau. l-am dat după-amiaza liberă menajerei, aşa că vă pot 
oferi doar cafea instant. 

Refuzară. 

— Am observat că nu aţi pus lacăt la fereastra aceea, 
remarcă Klein. 

— Nu, am chemat pe cineva, îi spuse Chris. Vine mâine să 
monteze nişte obloane care se pot încuia. 

Păşiră în birou, de unde Klein sună la cabinet şi dădu 
instrucţiuni asistentei pentru a aduce echipamentul necesar şi 
medicaţia la domiciliu. 

— Şi pregăteşte laboratorul pentru o analiză de lichid 
cefalorahidian, adăugă el. O să mă ocup de asta după ce fac 
puncţia. 

După ce-şi încheie convorbirea, Klein o întrebă pe Chris ce 
se mai întâmplase cu Regan de când o consultase ultima oară. 

— Să vedem, păi, marţea trecută - Chris făcu o pauză să-şi 
amintească - nu, marţi nu s-a întâmplat nimic; s-a dus direct în 
pat şi a adormit pe loc până dimineaţa şi - oh, nu, staţi aşa, se 
răzgândi ea. Nu, n-a dormit liniştită. Da. Willie mi-a spus că a 
auzit-o coborând în bucătărie foarte devreme. Ţin minte că mă 
bucurasem că şi-a recăpătat pofta de mâncare. Dar apoi s-a 
întors la ea în dormitor unde a stat toată ziua. 

— A dormit? o întrebă Klein. 

— Nu, cred că a citit. Cel puţin, m-am simţit mai uşurată. 
Părea că Libriumul îşi făcea efectul. Era în continuare distantă şi 
asta m-a necăjit puţin, dar tot se simţea o îmbunătăţire. 
Noaptea trecută a fost iarăşi linişte, continuă Chris. Apoi, în 
dimineaţa asta, a început. Frate, dar cum a mai început! Stătea 
în bucătărie, îşi aminti Chris, când Regan dădu năvală pe scări 
ţipând în gura mare, înfricoşată şi ascunzându-se în spatele 
scaunului, apoi se năpustise în braţele lui Chris şi spunea cu o 
voce înspăimântată că era urmărită de căpitanul Howdy; că o 
pişcă, o izbea, o împingea, o înjura şi ameninţa s-o omoare. 
„Ulite-l!“scânci ea arătând cu degetul spre uşa de la bucătărie. 


Apoi căzuse lată la pământ, zvârcolindu-se în spasme, plângea 
şi spunea că Howdy o lovea cu picioarele. Apoi, subit, le povesti 
Chris doctorilor, Regan s-a sculat în picioare şi-a desfăcut 
braţele în lateral, începând să se învârtă în cerc cu o viteză 
ameţitoare aproape un minut, până când s-a prăbuşit jos, 
epuizată. Şi în cele din urmă, încheie Chris îngrijorată, am văzut 
în ochii ei... ura, ura aceasta, şi mi-a zis... M-a făcut... oh, lisuse! 

Chris bufni într-o avalanşă de sughiţuri şi plânsete. 

Klein se duse la bar, îi turnă un pahar cu apă şi se întoarse 
la ea. Suspinele încetară. 

— Oh, la naiba, unde e o ţigară? vorbi ea zgâlţâită de 
suspine, ştergându-şi ochii cu mâna. 

Klein îi întinse apa şi o pastilă verde. 

— Puteţi încerca asta, o sfătui el. 

— E calmant? 

— Da. 

— Vreau doză dublă. 

— Una simplă e suficientă. 

Chris privi într-o parte cu o urmă de zâmbet. 

— Sunt o mare risipitoare. 

Înghiţi pilula şi îi întinse paharul gol doctorului. 

— Mulţumesc, făcu ea cu vocea stinsă, apoi îşi odihni 
fruntea în palmele tremurânde, clătinând încetişor din cap. Da, 
aşa a început, reluă ea îndurerată. Toate lucrurile astea. Parcă e 
altcineva. 

— Cum ar fi, poate, căpitanul Howdy? întrebă Coleman. 

Chris îşi ridică ochii tulburată. El o privea stăruitor. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea. 

El ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Era o întrebare. 

Ea îşi mută privirea spre şemineu. 

— Nu ştiu, făcu ea copleşită. Era altcineva. Altcineva. 

Se aşternu un moment de tăcere. Apoi Coleman se ridică în 
picioare. Le spuse că avea de făcut o vizită şi, după câteva 
cuvinte de încurajare, îşi luă rămas-bun şi plecă. 

Klein îl însoţi până la uşă. 

— Îi verifici glicemia? întrebă Coleman. 

— Nu, la spital sunt prostul satului. 

Lui Coleman i se înfiripă un zâmbet pe faţă. 

— Sunt puţin tensionat şi eu. Îşi întoarse privirea îngân- 


durat, ducându-şi degetele la gură şi mângâindu-şi barba. Un 
caz straniu, încheie el cu o voce scăzută. Foarte straniu. Se 
răsuci către Klein. Anunţă-mă şi pe mine când găseşti ceva. 

— O să fii acasă? 

— Da. Sună-mă, bine? 

— În regulă. 

Coleman schiţă un salut cu mâna şi se îndepărtă. 

La scurt timp după ce primi echipamentul medical, Klein o 
anestezie pe Regan în zona dorsală şi, sub privirile lui Chris şi 
Sharon, extrase fluidul cefalorahidian extrem de grijuliu. 

— Presiunea e normală, murmură el. Când termină, se 
îndreptă spre fereastră pentru a vedea dacă lichidul era 
transparent sau tulbure. Era limpede. Indesă tubul cu lichid în 
geantă. 

— Mă îndoiesc că se va întâmpla, spuse Klein, însă dacă, 
prin absurd, se trezeşte în mijlocul nopţii şi face crize, s-ar putea 
să aveţi nevoie de o asistentă pentru a o seda. 

— Nu pot să fac eu asta? întrebă Chris. 

— De ce să n-o facă o asistentă? 

Chris ridică din umeri. Nu voia să-i spună că nu avea 
încredere în doctori sau asistente. 

— Aş prefera s-o fac eu, spuse ea simplu. 

— Da, dar injecţiile pot fi complicate, o avertiză Klein. O 
bulă de aer care intră în sânge poate fi foarte periculoasă. ` 

— Oh, ştiu eu cum se procedează, exclamă Sharon. In 
Oregon, mama avea o maternitate. 

— Ai face tu asta, Shar? o întrebă Chris. Vrei să rămâi aici în 
seara asta? 

— Chiar mai multe seri, sublinie Klein. Ar avea nevoie de 
hrănire intravenoasă, depinde cum evoluează. _ 

— Puteţi să mă învăţaţi cum se procedează? îl rugă Chris. Il 
fixă cu o privire plină de teamă. Trebuie s-o fac. 

Klein dădu din cap şi spuse: 

— Sigur. Sigur. Cred că aş putea face asta. 

Scrise o reţetă pentru Thorazine solubil şi seringi de unică 
folosinţă şi i-o dădu lui Chris. 

— Faceţi rost de astea imediat. 

Chris i-o înmână lui Sharon. 

— Shar, rezolvă tu asta pentru mine, te rog. Sună să le 
trimită. Vreau să-l asist pe doctor în timp ce face testele. Chris 


se întoarse către doctor încurcată: Vă supăraţi? 

Klein zări încordarea din privirea ei, o privire plină de 
neputinţă şi confuzie. 

— Nicio problemă. Înţeleg cum vă simţiţi. Şi eu sunt la fel de 
fiecare dată când vorbesc cu mecanicii despre maşina mea. 

Chris se holbă la el, consternată. _ 

leşiră din casă exact la ora 18.18. In laboratorul din clădirea 
spitalului Rosslyn, Klein făcu nişte analize. Întâi, analiză nivelul 
proteinei. 

Normal. 

Apoi numărul globulelor roşii. 

— Sunt prea multe, observă Klein, asta înseamnă hemo- 
ragie. Prea multe globule albe indică o infecţie. El căuta în 
special indiciile unei infecţii cauzate de nişte ciuperci ce 
determinau aceste reacţii ciudate şi convulsive. 

Din nou nu găsi nimic. 

În cele din urmă, Klein analiză glicemia din sânge. 

— De ce? se interesă Chris. 

— Pentru că, începu el, zahărul din lichidul măduvei 
reprezintă două treimi din tot zahărul din sânge. Dacă e scăzut, 
ar fi un simptom al bolii pe care ar putea s-o aibă fiica 
dumneavoastră. 

Dar nu dădu peste nimic anormal nici aici. 

Chris îşi încrucişă braţele la piept şi scutură din cap. 

— lată-ne din nou de unde am plecat, oameni buni, mormăi 
ea. g 

O vreme, Klein întoarse analizele pe toate părțile. Intr-un 
final, se întoarse şi o privi drept în faţă pe Chris. 

— Aveţi droguri in casă? spuse el. 

— Ce? 

— Amfetamină? LSD? 

Chris scutură din cap şi spuse: 

— Nu. Oricum, v-aş fi spus. Nu, n-am aşa ceva. 

Klein dădu din cap cu privirea în pământ, apoi o privi din 
nou pe Chris şi hotărî: 

— Atunci cred că e timpul să căutăm un psihiatru. 

Chris se întoarse acasă la ora 19.21 şi, din pragul uşii, 
strigă: 

— Sharon? 

Niciun răspuns. Sharon nu era acolo. 


Chris urcă scările în camera lui Regan şi o găsi tot 
adormită, fără să se fi mişcat niciun centimetru de când 
plecaseră. În aer plutea o miasmă de urină, observă Chris. Îşi 
mută privirea către fereastră. /isuse, larg deschisă! Se gândi că 
Sharon o deschise să intre aer proaspăt. Dar ea unde era? Unde 
o fi plecat? 

Chris păşi spre geam, îl închise şi îl ferecă, apoi cobori 
scările la parter exact când Willie o întâmpină din pragul uşii. 

— Bună, Willie. Ce-ai făcut azi? 

— Cumpărături, doamnă. Filme. 

— Unde e Karl, Willie? 

Willie schiţă un gest de dispreţ. 

— M-a lăsat să văd filmul cu The Beatles de data asta. De 
una singură. 

— Foarte bine. 

— Da, doamnă. 

Willie ridică două degete în „V“, semnul victoriei. 

Era ora 19.35. 

La ora 20.01, în timp ce Chris vorbea la telefon cu im- 
presarul ei, auzi uşa deschizându-se şi închizându-se, pocnituri 
de tocuri înalte pe pardoseală, apoi dădu cu ochii de Sharon 
care intră în birou cu nişte pachete pe care le aşeză pe jos. 
Sharon se adânci în fotoliu şi aşteptă până ce Chris termină de 
vorbit. 

— Unde ai fost? întrebă Chris după ce încheie conversaţia 
telefonică. 

— Of, nu ţi-a zis? 

— Of, cine nu mi-a zis? 

— Burke. Nu e aici? 

— A fost aici? 

— Nu mai era aici când ai ajuns? 

— la-o de la început, spuse Chris. 

— Off, nebunul ăsta, chicoti Sharon cu un clătinat al capului. 
Farmacistul nu a vrut să livreze medicamentele acasă, aşa că 
atunci când Burke a ajuns aici, m-am gândit să-l las pe el cu 
Regan până dau o fugă sa iau Thorazine-ul. Scutură din nou din 
cap. Trebuia să-mi imaginez că va face asta. 

— Mda, trebuia. Şi ce-ai cumpărat? 

— Păi, din moment ce am crezut că am timp, am luat şi 
aşternuturi din plastic pentru Regan. 


— Ai mâncat? 

— Nu, mă gândeam să-mi fac un sendviş. Vrei şi tu? 

— Bună idee. 

— Deci ce s-a întâmplat cu analizele? întrebă Sharon în 
drum spre bucătărie. 

— Toate au ieşit negative, răspunse Chris mohorâtă. Până la 
urmă, trebuie să merg la un psihiatru. 

După ce mâncară sendvişurile şi băură cafea, Sharon îi 
arătă lui Chris cum se face o injecție. 

— Cel mai important, explică ea, este să te asiguri că nu 
există nici o bulă de aer, şi apoi să verifici dacă n-ai atins o 
venă. Uite, aspiri puţin, aşa — îi arătă - şi te uiţi dacă ai sânge în 
seringă. 

Chris exersă pe un grepfrut şi părea să se descurce tot mai 
bine. Apoi, la ora 21.28, se auzi soneria. Willie deschise. Era 
Karl. Trecând prin bucătărie spre camera lui, salută înclinând din 
cap şi menţionă că-şi uitase cheia. 

— Nu pot să cred, îi spuse Chris lui Sharon. E prima oară 
când recunoaşte că a greşit. 

Îşi petrecură seara uitându-se la televizorul din birou. 

La ora 23.46, Sharon răspunse la telefon: 

— Aşteptaţi, şi pasă receptorul lui Chris, spunând: Chuck. 

Regizorul tânăr al echipei secundare de filmare. Avea o 
voce gravă. 

— Ai auzit veştile, Chris? 

— Nu, ce? 

— Păi, e de rău. 

— Rău? 

— Burke a murit. 

Era beat. Se împiedicase. Căzuse pe treptele de lângă casă, 
unde un trecător de pe M Street îl văzuse cum se prăvălea de 
sus în hăul fără fund. Şi-a rupt gâtul. Această scenă sângeroasă, 
teribilă, a fost ultima lui scenă. 

Lăsând receptorul să-i alunece din mână, Chris începu să 
plângă în tăcere, clătinându-se. Sharon se repezi la ea şi o 
prinse, o sprijini, închise telefonul şi o conduse spre canapea. 

— Chris, ce s-a întâmplat? Ce e? 

— Burke e mort! 

— Oh, Dumnezeule Doamne! Nu! Ce s-a întâmplat! 

Dar Chris nu fu în stare decât să dea din cap. Nu mai era 


capabilă să scoată niciun cuvânt. Plânse. Apoi, mai târziu, 
discutară. Ore întregi. Chris îşi înecă amarul în băutură. Depănă 
amintiri cu Dennings. Acum râdea. Acum plângea. 

— Ah, Dumnezeule, suspina ea fără oprire. Sărman nebun... 
sărmanul Burke... Coşmarul ei cu moartea îi dădea târcoale fără 
încetare. 

Puțin după ora cinci dimineaţa, Chris se rezemă în coate de 
bar, cu capul plecat şi ochii înceţoşaţi de amărăciune. O aştepta 
pe Sharon să se întoarcă din bucătărie cu gheaţa. În sfârşit o 
auzi venind. 

— Tot nu pot să cred, spuse Sharon intrând in birou. Chris 
ridică privirea. Şi sângele îi îngheţă în vene. 

Alunecând pe pardoseală ca un păianjen în spatele lui 
Sharon, cu mişcări iuți, cu trupul îndoit ca un arc şi creștetul 
aproape atingându-i picioarele, era Regan, cu limba atârnată în 
afară, hâşâind şi mişcându-şi capul ca o cobră, înainte şi înapoi. 
Ţeapănă, Chris bâigui: 

— Sharon? 

Sharon se opri. Regan la fel. Sharon se întoarse şi nu văzu 
nimic. Apoi slobozi un țipăt şi ţâşni într-o parte când simţi limba 
lui Regan alunecându-i umedă pe gleznă. 

Chris era albă la faţă. 

— Sună-l şi scoală-l pe doctorul ăla! Cheamă-l acum! 

Oriunde mergea Sharon, Regan o urmărea. 


Capitolul patru 

Vineri, 29 aprilie. În timp ce Chris aştepta pe coridorul din 
faţa dormitorului, doctorul Klein şi un cunoscut neuropsihiatru o 
examinau cu atenţie pe Regan de aproape o jumătate de oră. Se 
răsucea. Se zbătea. Îşi smulgea părul şi uneori se strâmba, 
ţinându-se cu mâinile de urechi de parcă încerca să alunge un 
zgomot infernal ce-o asurzea. Spurca. Scâncea de durere. Apoi, 
întoarsă cu faţa în jos, îşi îndoi picioarele şi începu să geamă 
uşor. Psihiatrul îi făcu semn lui Klein să se apropie. 

— S-o tranchilizăm, şopti el. Poate reuşesc să vorbesc cu ea. 

Internistul încuviinţă şi pregăti cincizeci de mililitri de 
Thorazine. Totuşi, când doctorii se apropiară mai tare şi Regan 
le simţi prezenţa, se răsuci cu repeziciune, iar când 
neuropsihiatrul se strădui să o imobilizeze, răcni cu furie oarbă. 
Îl muşcă. Se luptă cu el. ÎI ţinu la distanţă. 

Abia când veni şi Kari s-o ţină pe Regan, reuşiră s-o 
imobilizeze pentru ca doctorul Klein să-i poată face injecţia. 

Dozajul se dovedi insuficient şi mai trebui să-i injecteze încă 
cincizeci de miligrame. Aşteptară. Şi curând trupul lui Regan 
începu să se înmoaie tot mai mult. Apoi deveni visătoare. Şi îi 
fixă cu o privire plină de mirare. 

— Unde e mama? O vreau pe mama! vorbi ea printre 
lacrimi, speriată. 

La un semn al neuropsihiatrului, Klein părăsi camera şi se 
duse după ea. 

— Mama ta vine aici într-o clipită, dragă, îi spuse psihiatrul 
lui Regan pe o voce caldă. Se aşeză pe marginea patului şi îi 
mângâie creştetul. 

— Gata, gata, totul o să fie bine, dragă. Eu sunt doctor. 

— O vreau pe mama! 

— Mama ta e pe drum. Vine aici. Te doare ceva, draga mea? 

Regan dădu din cap în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraz. 

— Spune-mi unde, draga mea. Unde te doare? 

— Mă doare tot! făcu Regan printre sughiţuri de plâns. 

— Oh, iubita mea! 

— Mami! 

Chris veni în goană la căpătâiul ei şi o îmbrăţişă. O acoperi 
de săruturi. O luă la piept şi o mângâie. Izbucni şi ea în lacrimi 
de fericire. 

— Ah, te-ai întors, Rags! Eşti tu însăţi! 


— Off, mami, m-a rănit! se smiorcăi Regan. Te rog, opreşte- 
|! Bine, mami? Te rog! 

Chris se uita la ea nedumerită, apoi se răsuci spre doctori 
cu nişte ochi mari şi întrebători, spunând: 

— Ce? Ce are? 

— E puternic sedată, vorbi blând psihiatrul. 

— Adică.. 

O întrerupse repede: 

— Vom vedea. 

El îşi mută atenţia către Regan. 

— Poţi să-mi spui ce e cu tine, draga mea? 

— Nu ştiu! îi răspunse Regan printre lacrimi. Nu ştiu! Nu ştiu 
de ce îmi face asta! Mi-a fost prieten până acum! 

— Cine anume? 

— Căpitanul Howdy! Şi deodată, parcă altcineva locuieşte în 
corpul meu! Cineva care mă obligă să fac chestii! 

— Căpitanul Howdy? 

— Nu ştiu! 

— O altă persoană? 

Regan dădu din cap. 

— Ştii cine? 

— Nu ştiu! 

— Bine, atunci; să încercăm ceva, Regan. Ce zici dacă 
jucăm un joc? Îşi vâri mâna în buzunarul jachetei şi scoase un 
lanţ lung din argint cu un pandantiv. Ai văzut filme în care 
cineva e hipnotizat? întrebă el. 

Cu ochii căscaţi de uimire, Regan dădu cu putere din cap. 

—Eu sunt hipnotizator, Regan. Da, serios! Tot timpul 
hipnotizez oameni. Asta dacă, bineînţeles, îmi dau voie. Mă 
gândesc că dacă te hipnotizez, Regan, o să te faci bine. Da, 
acea persoană care locuieşte în tine va ieşi imediat. Vrei să te 
hipnotizez? Vezi, uite, mama ta e chiar aici, lângă tine. 

Regan îi aruncă o privire întrebătoare lui Chris. 

— Haide, scumpa mea, fă-o, o încurajă Chris. Incearcă. 

Regan se întoarse către psihiatru şi dădu din cap. 

— Bine, vorbi ea încet, dar numai un pic. 

Psihiatrul zâmbi, apoi aruncă brusc o privire peste umăr de 
unde venea zgomotul unui vas care se sparge. O vază delicată 
căzu de pe biroul unde Klein îşi odihnea braţele. El îşi cercetă 
mâna, apoi se uită la cioburile de pe jos cu un aer nedumerit şi 


se aplecă să le culeagă. 

— Lasă, doctore, o să curețe Willie, îi spuse Chris. 

— Vrei, te rog, să tragi jaluzele, Sam? îl rugă psihiatrul. Şi 
perdelele? 

În momentul în care camera se cufundă în întuneric, 
psihiatrul apucă lanţul între degete şi începu să-l mişte domol, 
în stânga şi în dreapta. Îl lumină cu o lanternă de buzunar. 
Strălucea în negura dimprejur. Începu ritualul de hipnotizare: 

— Priveşte aici, Regan, ţine privirea nemişcată şi curând îţi 
vei simţi pleoapele tot mai grele şi mai grele... 

La scurt timp, Regan păru să fi căzut în transă. 

— Foarte sugestibilă, murmură psihiatrul. Apoi întrebă: Stai 
comod, Regan? 

— Da, răspunse fetiţa cu o voce moale şi dulce. 

— Câţi ani ai, Regan? 

— Doisprezece? 

— Este cineva în tine? 

— Uneori. 

— Când? 

— Depinde. 

— E o persoană? 

— Da. 

— Cine este? 

— Nu ştiu. 

— Căpitanul Howdy? 

— Nu ştiu. 

— Un bărbat? 

— Nu ştiu. 

— Dar e acolo, în tine. 

— Da, câteodată. 

— Acum e? 

— Nu ştiu. 

— Dacă o să-l rog pe el să-mi spună, o să-l laşi să-mi 
răspundă? 

— Nu! 

— De ce nu? 

— Mi-e frică! 

— De ce ţi-e frică? 

— Nu ştiu! 

— Dacă vorbeşte cu mine, Regan, o să plece. Vrei ca el să 


te lase în pace? 

— Da. E 

— Atunci, lasă-l să-mi vorbească. || laşi să facă asta? 

O tăcere prelungă. Şi într-un final: 

— Da. 

— Îi vorbesc persoanei care se află chiar acum în Regan, 
făcu psihiatrul cu o voce fermă. Dacă eşti acolo, şi tu eşti 
hipnotizat şi trebuie să-mi răspunzi la toate întrebările. 

Se opri un moment pentru a permite sugestiei să pătrundă. 
Apoi repetă: 

— Dacă eşti acolo, eşti hipnotizat şi trebuie să-mi răspunzi 
la toate întrebările. Arată-te şi răspunde-mi acum. Eşti acolo? 

Tăcere. Apoi ceva ciudat se petrecu: respiraţia lui Regan 
deveni deodată urât mirositoare. Grea şi apăsătoare, ca o rafală 
de vânt. Psihiatrul o simţi de la jumătate de metru, îndreptă 
lumina lanternei peste chipul lui Regan. Chris scoase un icnet de 
groază. Trăsăturile lui Regan se schimonoseau draconic, buzele 
trăgeau în direcţii opuse, iar limba sinilie şi tumefiată îi năvăli 
afară din gură, era ca a unui lup sălbatic. 

— Tu eşti cel din Regan? întrebă psihiatrul. 

Regan dădu din cap. 

— Cine eşti? 

— Nowonmai, răspunse o voce hâdă şi guturală. 

— Asta e numele tău? 

Dădu din cap. 

— Eşti bărbat? 

Răspunse: 

— Say. 

— Tu ai răspuns? 

— Say. 

— Dacă asta înseamnă „da“, dă din cap. 

Regan dădu din cap. 

— Vorbeşti într-o limbă străină? 

— Say. 

— De unde vii? 

— Câine. 

— Te tragi dintr-un câine? 

— Nivuezenmudaled, răspunse Regan. 

Psihiatrul făcu o pauză şi cumpăni. Hotări să încerce altfel. 

— La întrebările următoare, vei răspunde astfel: o înclinare 


din cap pentru „da“ şi o scuturare pentru „nu“. Ai înţeles? 

Regan dădu din cap. 

— Răspunsurile tale înseamnă ceva? o întrebă. Da. 

— Regan te-a cunoscut dinainte? Nu. 

— Ştia ceva despre tine? Nu. 

— Te-a inventat ea? Wu. 

— Eşti real? Da. 

— Eşti parte din Regan? Wu. 

— Ai fost vreodată parte din Regan? Wu. 

— lţi place de ea? Nu. 

— Nu-ţi place de ea? Da. 

— O urăşti? Da. 

— Pentru ceva ce-a făcut? Da. 

— O învinovăţeşti pentru divorţul părinţilor ei? Nu. 

— Are legătură cu părinţii ei? Nu. 

— Cu un prieten? Nu. 

— Dar o urăşti. Da. 

— O pedepseşti pe Regan? Da. 

— Vrei s-o răneşti? Da. 

— Vrei s-o omori? Da. 

— Dacă ea moare, mori şi tu odată cu ea? Nu. 

Răspunsul păru să-l neliniştească şi îşi cobori privirea, 
îngândurat. Îşi schimbă poziţia şi patul scârţâi. Într-o în- 
cremenire sufocantă, respiraţia lui Regan duhnea tot mai 
înţepător a cadavru, a ceva putred. Aici. Şi totuşi departe. Şi 
sinistru. Când îşi ridică ochii spre acea feţişoară acum 
contorsionată în cele mai hidoase şi sălbadce strâmbături, ochii 
psihiatrului sclipiră plini de bănuială: 

— E ceva ce poate să facă pentru ca tu s-o laşi în pace? Da. 

— Poţi să-mi spui ce este? Da. 

— Îmi spui? Nu. 

— Dar... 

Deodată, ochii psihiatrului se bulbucară să-i iasă din orbite, 
înțelegând de îndată, străfulgerat de durere şi oripilat, că Regan 
îi strivea scrotul cu o prinsoare de fier. Se zbătu să scape din 
ghearele ei, dar nu reuşi. 

— Sam! Sam, ajută-mă! cârâi în agonie. 

Disperare. 

Chris se năpusti să aprindă luminile. 

Doctorul Klein sări spre el. 


Regan îşi lăsă creştetul pe spate, cotcodăcind isteric, apoi 
urlă ca lupul. 

Chris izbi cu pumnul întrerupătorul. Se întoarse. Vedea o 
scenă de groază, în alb şi negru, un coşmar care se derula cu 
încetinitorul: Regan şi doctorii se luară la trântă în pat, cu 
picioarele şi mâinile îmbârligate şi încolăcite, totul într-un 
amestec de grimase de teroare, guri căscate larg şi înjurături, 
apoi urletul de lup şi acel râset diavolesc şi înfiorător; Regan 
grohăind şi guiţând ca un porc, Regan nechezând ca un cal şi 
apoi întregul film derulat mai rapid, tot mai rapid, patul 
zguduindu-se din toate încheieturile, ochii lui Regan daţi peste 
cap şi slobozind un țipăt ascuţit ce urca din toţi rărunchii. 

Regan se prăbuşi moale ca o cârpă şi leşină. 

Ceva nedescris părăsi încăperea. 

O vreme, nimeni nu clinti un muşchi. Apoi, încet şi cu 
teamă, doctorii ieşiră din împleticeala de membre. Se ridicară în 
picioare şi se uitară lung la Regan, amuţiţi, apoi Klein, cu o 
privire goală, se aplecă, îi luă pulsul lui Regan şi, mulţumit, trase 
cuvertura uşor, cu blândeţe. Le făcu semn din cap lui Chris şi 
psihiatrului. leşiră din dormitor şi nimeni nu scoase o vorbă un 
timp. Chris se lăsă pe canapea, Klein şi psihiatrul se aşezară pe 
scaune în faţa ei. Psihiatrul era cufundat în gânduri, trăgându-se 
de buza de jos cu privirea pierdută, apoi, în sfârşit, oftă şi ridică 
ochii, întâlnind privirea extenuată a lui Chris. 

— Ce dracului se petrece? întrebă ea cu vocea lugubră şi 
stinsă. 

— Recunoaşteţi limba pe care o vorbea? 

Chris scutură din cap. 

— Aveţi vreo convingere religioasă? 

— Nu, nu cred. 

— Dar fiica? 

— Nu. 

De aici, psihiatrul începu s-o întrebe dacă Regan nu a 
suferit de diferite boli psihice în trecut şi când termină, păru 
tulburat. 

— Ce este? întrebă Chris, cu încheieturile albite de la forţa 
cu care ţinea batista în mâna. Doctore, ce are? 

Psihiatrul se arăta nedumirit. 

— E foarte confuz totul, spuse el. Şi sincer să fiu, aş fi 
iresponsabil să mă arunc la un diagnostic după o scurtă 


examinare. 

— Da, dar trebuie să aveţi măcar o idee, stărui Chris. 

Psihiatrul îşi duse degetul la sprânceană şi se uită în jos. 

Scoase un oftat, apoi, se înmuie şi spuse: 

— În regulă. Ştiu că nu mai aveţi nici dumneavoastră 
răbdare, aşa că o să vă spun părerea mea. Dar e doar o părere, 
în regulă? 

Chris se aplecă înainte atentă şi dădu din cap. 

— Bine. Deci ce are? Îşi ţinea degetele în poală şi frământa 
fără odihnă batista, pipăind cusăturile tivului ca mărgelele unui 
rozariu la rugăciune. 

— Pentru început, îi spuse psihiatrul, pot să vă spun că e 
puţin probabil să se prefacă. Nu-i aşa, Sam? Klein confirmă. 
Suntem convinşi de acest lucru din mai multe motive, continuă 
psihiatrul. De exemplu, contorsiunile atât de anormale ale 
trupului; şi schimbările dramatice ale trăsăturilor feţei când 
vorbeam cu aşa-numitul prieten imaginar despre care crede că 
e în ea. Acest lucru n-ar fi posibil dacă ea n-ar fi crezut în acea 
persoană. Până aici aţi înţeles? 

— Da, bănuiesc, răspunse Chris. Cu excepţia unui lucru, şi 
anume de unde vine această persoană. Tot auzi despre perso- 
nalitatea multiplă, dar niciodată nu ţi se oferă explicaţii. 

— Asta pentru că nimeni nu ştie. Se folosesc termeni 
precum „conştiinţă" - „minte" „personalitate“, dar nimeni nu ştie 
exact ce sunt. Aşa că atunci când vorbim despre dedublarea 
personalităţii, tot ce avem sunt nişte teorii care nu fac decât să 
ridice şi mai multe întrebări. Freud credea că anumite idei şi 
sentimente sunt reprimate de mintea conştientă, dar rămân vii 
în subconştient. Şi sunt destul de puternice, căutând să-şi 
găsească exprimarea prin diferite simptome de natură 
psihiatrică. lar când aceste lucruri reprimate — sau mai bine 
spus disociate, căci disocierea presupune o separare de fluxul 
minţii conştiente. Mă urmăriţi? 

— Da, continuaţi. 

— În regulă. Atunci când aceste lucruri sunt suficient de 
puternice şi dacă personalitatea subiectului este dezorganizată 
şi slabă, rezultatul poate fi o schizofrenie psihotică. Dar acest 
lucru, avertiză el, nu este acelaşi cu personalitatea dublă. 
Schizofrenia înseamnă o sfărâmare a personalităţii. Dar acolo 
unde materialul disociat este suficient de puternic pentru a 


deveni sudat, organizat în subconştientul individului — se 
cunoaşte de multe ori că funcţionează independent, ca o 
personalitate diferită; în alte cuvinte, preia controlul întregului 
individ şi al funcţiilor organismului. 

— Şi credeţi că asta are Regan? 

— Ar fi doar una dintre ipoteze. Mai sunt câteva, precum 
evadarea în inconştient; fuga de o problemă emoţională. Fiica 
dumneavoastră nu a suferit în trecut de schizofrenie, iar EEG nu 
arată unde cerebrale specifice acestei boli. Aşa că ne mai 
rămâne doar posibilitatea unei isterii. 

— Eu de săptămâna trecută sunt isterică, murmură Chris. 

Psihiatrul îngrijorat schiţă un zâmbet abia înfiripat şi palid: 

— Isteria, continuă el, este o formă de nevroză în care 
tulburările de natură emoţională sunt convertite în tulburări de 
natură somatică. Însă, în anumite forme ale isteriei, apare 
disocierea. In psihastenie, de exemplu, individul nu este 
conştient de acţiunile sale, dar se vede pe sine acţionând şi 
atribuie aceste lucruri unei alte persoane. Totuşi, ideea despre o 
a doua personalitate există, însă vagă, iar Regan pare să se 
încadreze aici. Aşa că ajungem la ce numea Freud ca fiind o 
formă de „conversie” a isteriei, care ia naştere din sentimente 
inconştiente de vină şi din nevoia de a fi pedepsit. Disocierea 
este trăsătura fundamentală aici, ba chiar personalitatea 
multiplă. Şi sindromul poate include convulsii epileptice, 
halucinaţii şi excitație motrice. 

Chris îşi forţă toată atenţia, iar ochii şi faţa ei chinuită 
trădau efortul de a ţine pasul şi de a înţelege. 

— Seamănă destul de mult cu Regan, spuse ea. Nu credeţi? 
Bine, mai puţin partea cu vina. De ce să se simtă vinovată? 

— Eh, un răspuns clişeu ar fi să vă spun că divorţul. Copiii 
simt deseori că ei sunt cei care sunt respinşi şi îşi asumă uneori 
întreaga responsabilitate pentru plecarea unuia dintre părinţi, 
iar în cazul fiicei dumneavoastră, asta ar putea fi o explicaţie. 
Mă gândesc acum la simptomele tanatofobiei - o spaimă cruntă 
şi nevrotică faţă de ideea că oamenii mor. 

Privirea lui Chris deveni mai intensă. 

— La copii, continuă psihiatrul, veţi descoperi fobie şi 
vinovăția legată de problemele familiale, foarte des întâlnită 
fiind teama de a nu pierde un părinte. Acest lucru dă naştere la 
furie şi frustrare intensă. Însă vinovăția în această formă a 


isteriei nu este conştientizată. Poate fi acea vină pe care noi o 
numim „de sine stătătoare", ceea ce înseamnă că nu provine 
din nimic în special. 

— Deci fobia asta de moarte... 

— Tanatofobia. 

— Da, cum aţi spus. E ceva ce se moşteneşte? 

Privind în lături pentru a nu trăda uimirea faţă de în- 
trebarea ei, psihiatrul spuse: 

— Nu. Nu cred. 

Chris îşi plecă capul şi îl scutură. ` 

— Pur şi simplu nu înţeleg, spuse. Sunt debusolată. Işi ridică 
ochii, încruntându-se uşor. De unde a venit această nouă 
personalitate? 

Psihiatrul se întoarse către ea. 

— Din nou, e doar o presupoziţie, spuse el, dar dacă este 
isterie convertită din sentimentul de vinovăție, atunci cea de-a 
doua personalitate este doar un agent care manevrează 
pedeapsa. Dacă Regan însăşi ar face-o, ar însemna că-şi 
recunoaşte vina. Dar ea vrea să se eschiveze de recunoaştere. 
Astfel, se naşte a doua personalitate. 

— Şi asta e tot? Asta credeţi că este? 

— După cum am spus, nu ştiu. Psihiatrul părea că-şi alege 
cuvintele, aşa cum ai alege cele mai frumoase pietre pentru a 
decora un iaz. Este ieşit din comun pentru un copil de vârsta ei 
să aibă forţa de a-şi organiza toate componentele unei noi 
personalităţi. Şi cu siguranţă — sunt şi multe alte lucruri care 
debusolează. Joaca ei cu tabla Ouija, de exemplu, poate sugera 
o sugestibilitate maximă; eu, spre exemplu, nu am hipnotizat-o 
deloc. Ridică din umeri. Poate că a rezistat hipnozei. Dar lucrul 
care mi-a atras cel mai tare atenţia, comentă el, este 
precocitatea noii personalităţii. Nu e un copil de doisprezece ani. 
E mult mai în vârstă. Şi apoi mai e limba în care vorbea... 

Vocea lui îşi pierdea din forţă stăruind cu o privire în- 
gândurată asupra şemineului. Mai există o tulburare, spuse el, 
însă nu ştim mare lucru despre asta. 

— Mai există o tulburare... 

— Care anume? 

Psihiatrul se răsuci. 

— Este o formă a somnambulismului în care subiectul poate 
manifesta cunoştinţe sau trăsături pe care nu le-a învăţat 


dinainte şi în care intenţia personalităţii celei de-a doua este... 

Se opri. Simplificase totul într-un mod aproape revoltător. 
Nu termină ce avea de spus de teamă să n-o tulbure şi mai mult 
pe Chris: intenţia celei de-a doua personalităţi, ar fi sunat 
continuarea, ar fi distrugerea celei dintâi. 

— Şi care ar fi concluzia? 

— Nu e nimic sigur. Va trebui examinată intensiv de o 
echipă de specialişti: două sau trei săptămâni de studiu într-o 
clinică; într-un loc precum Barringer Clinic în Dayton. 

Chris se întoarse şi privi în jos. 

— E vreo problemă? o întrebă psihiatrul. 

Ea scutură din cap şi vorbi cu o voce şoptită şi posomorâtă: 

— Nu, tocmai am pierdut ,„,„Hope“(Speranţa), atâta tot. 

— Nu înţeleg. 

— E o poveste lungă. 

Psihiatrul sună la Barringer Clinic. Fuseseră de acord s-o 
preia pe Regan chiar de a doua zi. Doctorii plecară. Chris îşi 
înăbuşi amintirea dureroasă a morţii lui Dennings; se gândi din 
nou la moarte şi la neant şi la singurătatea terifiantă, acea 
încremenire şi linişte şi negură care o aşteptau sub pământ: nici 
mişcare, nici respiraţie, nimic. Prea mult... prea mult. Chris îşi 
cobori fruntea şi plânse puţin. Apoi se întremă. 

Pregătindu-se de călătorie, Chris stătea în dormitorul ei, 
încercând să se decidă ce perucă să poarte în Dayton, când Karl 
apăru în pragul uşii. Venise cineva s-o vadă, îi spuse el. 

— Cine? 

— Un detectiv. 

— Un detectiv? Şi vrea să mă vadă pe mine? 

— Da, doamnă. 

Karl păşi înăuntru şi îi întinse o carte de vizită. William F. 
Kinderman, detectiv-locotenent. Literele erau aurii, iar forma de 
literă Tudor, părea să fi fost creată de cineva specializat în 
caligrafie veche. Intr-un colţ al cărţii de vizită, înghesuite, nişte 
cuvinte mărunte: Divizia Omucideri. 

Chris îşi ridică ochii spre Karl cu o privire iscoditoare şi 
suspicioasă. 

— Are ceva la el ce ar putea fi un scenariu? Un dosar mare 
pentru acte? 

Chris descoperise că nu exista niciun om pe lume care să 
nu aibă scris un roman sau un scenariu sau un plan îndesate 


undeva într-un colţ întunecat din vreun sertar sau măcar o idee 
păstrată în minte. Ea părea să-i atragă cum preoţii atrag beţivii 
şi vagabonzii. 

Karl scutură din cap. 

— Nu, doamnă. 

Detectiv. Are oare legătură cu Burke? 

Chris îl găsi în holul de la intrare, ţinând în mâinile sale cu 
degete groase şi unghii proaspăt tăiate pălăria ponosită. 
Dolofan, de aproape şaizeci de ani, cu obraji lucioşi, purta 
pantaloni largi, şifonaţi, iar pe umeri îi atârna un mantou prea 
mare, cenuşiu şi demodat. Chris se apropie de el, iar detectivul 
îi vorbi cu o voce răguşită şi hârâită ca a unui bolnav de 
emfizem: 

— Aş recunoaşte figura asta la orice aliniere, doamnă 
MacNeil. 

— Sunt în vreuna? întrebă Chris. 

— Vai, Dumnezeule! Oh, nu, nu, nu! Nu, bineînțeles! Nu, e 
doar o procedură de rutină, o linişti el. Sunteţi cumva ocupată? 
Pot veni mâine. Atunci mă întorc mâine. 

Se întoarse să plece când Chris îl întrebă cu teamă: 

— Ce este? E vorba de Burke? Burke Dennings? 

Purtarea nepăsătoare a detectivului nu făcu decât s-o 
îngrijoreze şi mai mult. El se răsuci şi se întoarse, privind-o cu 
ochii săi căprui, umezi, cu o căutătură melancolică. 

Privirea detectivului nu făcu decât s-o îngrijoreze şi mai 
mult. 

— Ce păcat, spuse el. Mare păcat. 

— A fost omorât? îl întrebă Chris şocată. Sunteţi de la 
Omucideri. Pentru asta sunteţi aici? Burke a fost ucis? 

— Nu, după cum v-am spus, e o procedură de rutină, repetă 
detectivul. Ştiţi, un om atât de important, pur şi simplu nu ne-a 
venit a crede. Este de neconceput, repetă el cu o privire de 
neajutorare, ridicând din umeri. O să vă pun totuşi câteva 
întrebări. A căzut de la etaj? A fost împins? In timp ce punea 
întrebările, dădea din cap şi ridică mâna în aer, cu palma 
deschisă. Apoi ridică din umeri şi şopti cu vocea lui aspră: Cine 
ştie? 

— A fost tâlhărit? 

— Nu, n-a fost tâlhărit, doamnă MacNeil, deloc; dar cine mai 
are nevoie de motive în zilele noastre? Mâinile detectivului se 


mişcau necontenit, moi, ca nişte mănuşi pe mâinile unui 
păpuşar plictisit. Astăzi, pentru un ucigaş, motivul poate fi o 
povară, o piedică. Scutură din cap. Drogurile astea, gâfâi. 
Drogurile astea. Bătu în piept cu vârfurile degetelor. Credeţi-mă, 
sunt tată, şi când văd ce se întâmplă, mi se frânge inima. Chiar 
aşa. Aveţi copii? 

— Da, unul. 

— Fiu sau fiică? 

— O fiică. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze. 

— Haideţi în birou, îl invită Chris în timp ce o luă înainte, 
extrem de încordată şi nerăbdătoare să afle ce i s-a întâmplat 
lui Dennings. 

— Doamnă MacNeil, îmi permiteţi să vă deranjez cu ceva? 

Chris se opri şi se întoarse îngrozită, gândindu-se, enervată, 
că urma să-i ceară un autograf pentru copiii lui. Niciodată nu 
cereau pentru ei înşişi. Întotdeauna pentru copii. 

— Da, sigur, vorbi ea cu un ton politicos, sforţându-se să nu 
pară nerăbdătoare. Detectivul făcu un gest din mână şi schiţă o 
grimasă. 

— Stomacul meu, spuse el. Aveţi cumva apă Calso în casă? 
Dacă e o problemă, atunci nu vă deranjaţi. 

— Nu, nu e nici o problemă, răspunse Chris cu un surâs 
vlăguit şi timid. Mergeţi în birou şi faceţi-vă comod. Chris îi arătă 
direcţia în care se afla biroul, apoi se întoarse şi se îndreptă spre 
bucătărie. Cred că e o sticlă în frigider, spuse ea. 

— Nu, vin eu la bucătărie, spuse detectivul, şi o urmă cu un 
mers bălăbănit. Urăsc să deranjez. 

— Nicio problemă. 

— Nu, serios, sunteţi ocupată, o să mai trec eu. Aveţi copii? 
întrebă detectivul în timp ce păşeau. Ah, da, se corectă el. O 
fiică. Mi-aţi spus. Aşa e. Unul singur. Şi câţi ani are? 

— Tocmai a împlinit doisprezece. 

— Ah, atunci nu trebuie să vă faceţi griji. Nu, încă nu. Mai 
târziu, totuşi, să aveţi grijă. Scutură din cap. Când vezi câtă 
boală e în lume. Incredibil! De necrezut! Nebunie! Ştiţi, mă 
uitam la nevastă-mea acum câteva zile - sau poate săptămâni, 
nu ţin minte — i-am zis, Mary, lumea - toată lumea — îşi înălţă 
mâinile în aer desenând un cerc - suferă de o depresie cruntă. 

Intrară în bucătărie, unde Karl tocmai curăța şi lustruia 


interiorul unui cuptor. Nici nu se întoarse şi nu băgă în seamă 
prezenţa lor. 

— E foarte jenant, gâfâi detectivul în timp ce Chris des- 
chidea uşa frigiderului; însă privirea îi era aţintită în tot acest 
timp asupra lui Karl, care freca cu vigoare cuptorul, urmărindu-i 
mişcările precum o pasăre mică şi întunecată ce dădea târcoale 
deasupra unui lac. Întâlnesc un star de cinema faimos şi eu îi 
cer un pahar cu apă Calso. E o glumă. 

Chris găsise sticla şi căută un deschizător. 

Spuse: 

— Gheaţă? 

— Oh, nu, simplă. Simplă e în regulă. 

Chris deschise sticla, găsi un pahar şi turnă apa 
carbogazoasă. 

— Ştiţi filmul acela al dumneavoastră Angel? întrebă de- 
tectivul cu un surâs uşor de mândrie. L-am văzut de şase ori, 
spuse el. 

—Dacă sunteţi în căutarea criminalului, arestaţi-l pe 
regizor. 

— Oh, nu, nu, nu, filmul a fost excelent - serios - mi-a plăcut 
la nebunie! Doar un pic... 

— Haideţi, putem sta aici, îl întrerupse Chris. Arătă cu 
degetul spre masa de la fereastră. Era din lemn lustruit şi perne 
pentru şezut cu modele florale. 

— Da, bineînţeles, făcu detectivul. 

Se aşezară şi Chris îi înmână paharul cu apă Calso. 

— Oh, da, mulţumesc, făcu el. 

— Pentru nimic. Ce spuneaţi? 

— Oh, da, filmul - a fost încântător, serios. Atât de emo- 
ţionant. Dar e ceva mărunt, fără importanţă, se aventură el, o 
greşeală minusculă. Şi credeţi-mă, în asemenea chestiuni, sunt 
doar un spectator. Ok? Sunt doar publicul. Ce ştiu eu? Totuşi, mi 
s-a părut că muzica de fundal eclipsa anumite scene. Era prea 
insistentă. 

Chris se abţinea să nu răbufnească de nerăbdare în timp ce 
detectivul îşi continua cuvântarea cu multă patimă. 

— Îmi tot spuneam că ăsta e un film. Ştiţi? Sunt atâtea 
unghiuri filmate sofisticat. Şi îţi distrag foarte mult atenţia. Se 
poate ca, din întâmplare, partitura să fi fost furată oare de la 
Mendelssohn? 


Chris începu să bată uşor cu degetele în masă, dar se opri 
dintr-odată. Ce fel de detectiv era omul acesta? se întrebă ea; şi 
de ce se uită întruna la Karl? 

— Nu-i spunem furt, îi spunem omagiu, vorbi Chris cu un 
surâs timid, dar mă bucur că v-a plăcut filmul. Mai bine aţi bea 
apa, adăugă ea arătând cu capul către paharul cu apă Calso. 
Până nu devine plată. 

— Da, bineînţeles. Sunt un flecar. lertaţi-mă. 

Ridicând paharul ca pentru toast, îl dădu pe gât tot 
conţinutul cu degetul mic ridicat şi arcuit în aer. 

— Ah, bun, bun, expiră el. Când puse paharul la loc, privirea 
îi căzu pe pasărea sculptată de Regan. Era pe masă, cu ciocul 
înălţat în văzduh pe deasupra solniţei şi piperniţei. _ 

— Originală, făcu el cu un zâmbet. Foarte frumoasă. Işi 
ridică ochii spre Chris. Şi artistul? 

— Fiica mea. 

— Foarte frumos. 

— Uitaţi ce, nu vreau să... 

— Da, da, ştiu. Sunteţi foarte ocupată. Doar două, trei 
întrebări şi am terminat. De fapt, o singură întrebare, atât, şi am 
zburat de aici. Se uită la ceasul de pe mână, părând nerăbdător 
să ajungă la o întâlnire importantă. 

— Din moment ce sărmanul domn Dennings, începu el, şi-a 
terminat filmările în zona aceasta, ne întrebam dacă nu a vizitat 
pe cineva în noaptea accidentului. În afară de dumneavoastră, 
bineînţeles, mai avea prieteni prin zonă? 

— Oh, a venit aici în seara aceea, îi spuse Chris. 

— Oh, serios? Sprâncenele detectivului se arcuiră. 

— În jurul orei accidentului? întrebă el. 

— Când s-a întâmplat? 

— Pe la şapte seara. 

— Da, aşa cred. 

— Bun, atunci e clar. Detectivul dădu din cap, foindu-se în 
scaunul său de parcă dădea zor să se ridice. Era băut, era pe 
picior de plecare, a căzut pe trepte. Da, e clar. Fără îndoială. 
Aşa, de dragul conversaţiei, îmi puteţi spune aproximativ la ce 
oră a ieşit din casă? 

Înclinându-şi capul, Chris îl cercetă cu o uşoară uimire. 
Bâjbâia după adevăr ca un holtei ostenit de viaţă care pipăie 
fructele şi legumele la piaţă. 


— Nu ştiu, îi replică. Nu l-am văzut. 

Detectivul se arătă nedumerit. 

— Nu înţeleg. 

— Păi, a venit aici cât am fost eu plecată. Eram la un doctor 
în Rosslyn. 

Detectivul dădu din cap. 

— Ah, pricep. Da, bineînţeles. Dar atunci cum de ştiaţi că a 
fost aici? 

— Oh, păi, Sharon mi-a spus. 

— Sharon? o întrerupse el. 

— Sharon Spencer. E secretara mea. 

— Oh. 

— Era aici când a ajuns Burke. Ea... 

— A venit s-o vadă pe ea? 

— Nu, a venit să mă vadă pe mine. 

— Da, continuaţi, vă rog. Mă iertaţi pentru întreruperi. 

— Fiica mea e bolnavă şi Sharon l-a lăsat să stea aici în timp 
ce s-a dus să cumpere medicamentele prescrise, iar când am 
ajuns eu acasă, Burke nu mai era. 

— Şi la ce ora s-a întâmplat asta? Vă amintiţi? 

Chris ridică din umeri şi îşi ţuguie buzele. 

— Poate şapte şi un sfert, şapte jumătate. 

— Şi la ce oră aţi ieşit dumneavoastră din casă? 

— Pe la şase şi un sfert. 

— Şi la ce oră a ieşit domnişoara Spencer? 

— Nu ştiu. 

— În perioada în care domnişoara Spencer plecase şi 
dumneavoastră v-aţi întors, cine mai era în casă cu domnul 
Dennings în afară de fiica dumneavoastră? 

— Nimeni. 

— Nimeni? A rămas singur cu un copil bolnav? 

Chris dădu din cap cu o expresie întunecată. 

— Niciun servitor? 

— Nu, Willie şi Karl erau... 

— Cine sunt ei? 

Chris simţi cum pământul i se zguduie sub picioare în 
secunda în care realiză că întrevederea se transformase într-un 
interogatoriu nemilos. 

— Păi, Karl e chiar aici. Chris făcu un semn cu capul către 
servitorul care continua nestingherit să curețe cuptorul. Şi Willie 


e soţia lui, spuse Chris. 

Sunt oamenii mei de serviciu. Lustrujeşte. De ce? Cuptorul 
era curat cu o noapte înainte. 

— Îşi luaseră după-amiaza liberă, continuă Chris, şi, când m- 
am întors eu, ei încă nu veniseră. Dar Willie... Chris se opri, cu 
ochii aţintiţi asupra lui Karl. 

— Willie, ce? o îndemnă detectivul să continue. 

Chris se întoarse către el şi ridică din umeri. 

— Oh, nimic, spuse ea. Se întinse să ia o ţigară. Kinderman 
i-o aprinse. 

— Atunci doar fiica dumneavoastră ar şti, întrebă el, când 
Burke Dennings a plecat din casă? 

— Chiar a fost un accident? 

— Oh, bineînţeles. E doar procedura de rutină, doamnă 
MacNeil. Absolut. Prietenul dumneavoastră Dennings nu a fost 
tâlhărit, deci care ar fi fost motivul? 

— Burke avea obiceiul de-a enerva lumea, vorbi Chris sobră. 
Poate cineva i-a făcut felul, aruncându-l din capul scărilor. 

— Cum îi spune păsării ăsteia? Are un nume. Imi scapă. 

Detectivul arătă cu degetul spre pasărea sculptată de 
Regan. Observând privirea fixă a lui Chris, îşi îndepărtă mâna, 
arătându-se vag ruşinat. 

— lertaţi-mă, sunteţi ocupată. Încă un minut şi am terminat. 
Fiica dumneavoastră ar şti poate când a plecat domnul 
Dennings? 

— Nu, nu ştie. Era sedată. 

— Oh, ce păcat. Mare păcat. Işi plecă ochii, îngrijorat. E grav 
bolnavă? întrebă el. 

— Da, mă tem că este. 

— Pot să întreb...? îşi ridică mâna cu un gest delicat. 

— Încă nu se ştie. 

— Aveţi grijă, vorbi detectivul cu solemnitate. Un curent în 
timpul iernii când casa e încălzită e ca un covor magic pentru 
bacterii. Mama obişnuia să spună asta. Poate e doar o credinţă 
populară. Poate. Nu ştiu. Dar vorbind pe şleau, pentru mine o 
credinţă populară e ca meniul într-un restaurant franțuzesc 
sofisticat, complicat, unde, dacă ai şti ce mâncare se serveşte 
de fapt, n-ai pune-o în gură, cum ar fi de exemplu bamele ce se 
oferă de fiecare dată când ieşi în oraş şi crezi că ai comandat o 
friptură. 


Chris se simţea mai liniştită şi mai uşurată. Digresiunea 
ciudată a detectivului îi destinse nervii. Dar privirea lui de câine 
mare şi blajin îi reveni. 

— Acolo e, doamnă MacNeil? Dormitorul fiicei? 

Detectivul arătă cu degetul spre tavan. 

— Cel cu fereastra mare care dă spre treptele acelea? 

— Da, e al lui Regan. 

— Ţineţi fereastra închisă şi o să fie mai bine. 

Cu ceva timp în urmă Chris era încordată, acum, însă, se 
simţea veselă şi îi venea să râdă. 

— Da, aşa o să fac, spuse ea. De fapt, e întotdeauna închisă 
şi ferecată. 

— Da, se va face bine, vorbi pe un ton sentenţios detectivul. 

Când o văzu pe Chris că bate din nou darabana pe masă, 
detectivul îşi duse mâna durdulie la buzunarul mantoului. 

— Da, sunteţi ocupată, spuse el. Suntem gata. Am încheiat 
procedura de rutină. Din fundul buzunarului hainei sale extrase 
un program mototolit al unei producţii de liceu a lui Cyrano de 
Bergerac, iar acum orbecăia în alt buzunar din exterior şi găsi un 
creion galben, scurt, ce părea să fi fost ascuţit cu un cuţit sau 
nişte foarfece; apoi aşeză foaia cu programul mototolit, o netezi, 
ţinând ciotul creionului deasupra hârtiei. 

— Doar vreau să-mi mai noteze câteva nume. Spencer e cu 
C? 

— Da, cu c 

— Un c, repetă detectivul, scrijelind numele pe marginea 
programului. Şi îngrijitorii? Joseph şi Willie...? 

— Nu, Karl şi Willie Engstrom. 

— Karl. Da, aşa e; Karl Engstrom. Măzgăli numele cu un 
scris dezordonat şi apăsat. Acum, ce-mi amintesc, hârşâi el cu 
vocea sa tabagică. Oh, nu, staţi! Am uitat! La ce oră aţi spus că 
s-au întors acasă? 

— Nu am spus. Karl, la ce oră ai venit acasă aseară? 

Chris îl strigă. Suedezul îşi întoarse capul, cu expresia sa 
neclintită. 

— Eu am fost acasă exact la nouă şi jumătate. 

— Oh, da. Ţi-ai uitat cheia. Îşi întoarse înapoi privirea către 
detectiv. Îmi amintesc că m-am uitat la ceasul din bucătărie 
când a sunat soneria. 

— Aţi văzut un film bun? îl întrebă detectivul pe Karl. Eu nu 


mă iau niciodată după cronici, îi spuse lui Chris în privat. E vorba 
despre ce cred oamenii, publicul. 

— Paul Scofield în Lear, îl informă Karl pe detectiv. 

— Ah, l-am văzut! E excelent! 

— Am văzut la Gemini Theatre, continuă Karl. Ecranizarea 
de la ora şase. Apoi imediat iau autobuzul din faţa teatrului şi... 

— Vă rog, chiar nu e necesar, protestă detectivul ridicând 
mâna cu palma deschisă. Nu, nu, vă rog! 

— Nu mă deranjează. 

— Dacă insistaţi. 

— Cobor la Wisconsin Avenue şi M Street. Nouă şi douăzeci, 
cred. Apoi merg spre casă. 

— Uitaţi ce, chiar nu trebuie să-mi spuneţi, îi vorbi de- 
tectivul, dar vă mulţumesc, foarte amabil. Apropo, v-a plăcut 
filmul? 

— A fost bun. 

— Da, şi eu cred la fel. Excepţional. Acum... Se întoarse la 
Chris şi la hârtia cu programul. V-am deranjat suficient, dar 
trebuie să-mi fac treaba. Incă puţin şi am terminat, o încredinţă 
el împăciuitor, apoi: Tragic... tragic... adăugă în timp ce scrijelea 
pe marginile bucății de hârtie. Un asemenea talent, Burke 
Dennings. Un om care ştia cum să vorbească cu oamenii, sunt 
sigur. Cu atâţia în jurul său care ar putea să-l pună în valoare - 
cum e un cameraman, sunetistul, compozitorul, să nu uităm, 
iertaţi-mă, actorii. Vă rog, corectaţi-mă dacă greşesc, dar mi se 
pare că în zilele noastre, regizorii buni trebuie să ştie şi 
psihologie pentru a comunica cu distribuţia. Greşesc? 

— Nu, aveţi dreptate, asta pentru că suntem cu toţii 
nesiguri pe noi. 

— Până şi dumneavoastră? 

— In special eu. Dar Burke se pricepea să-ţi ridice moralul. 
Chris ridică din umeri sfioasă. Dar, apoi, avea un temperament 
adorabil, bineînţeles. 

Detectivul răsuci hârtia în altă poziţie pe masă. 

— Ah, da, poate aşa e cu oamenii de talia domniei sale. 
Oamenii de un asemenea nivel. Din nou, notă ceva pe foaie. Dar 
cheia sunt oamenii mărunți, cei care se îngrijesc de detaliile 
minore care, dacă nu ar fi puse la punct, ar deveni detalii 
majore. Nu credeţi? 

Chris îşi privi unghiile de la mâini şi scutură din cap. 


— Când Burke avea câte o ieşire, spuse ea, nu făcea dis- 
criminări. Dar era răutăcios doar când bea. 

— În regulă, am terminat. Kinderman punea punctul la un í 
pe foaie când, năvalnic, îşi aminti ceva. Oh, staţi. Familia 
Engstrom. Cei doi au plecat şi s-au întors împreună? 

— Nu, Willie s-a dus să vadă un film cu Beatles, spuse Chris 
exact când Karl se pregătea să-i răspundă. A ajuns cu câteva 
minute după mine. 

— Oh, da, de ce oare am întrebat asta? zise Kinderman. Nu 
are legătură cu nimic. Împături programul şi îl îndesă în 
buzunarul din interior împreună cu creionul. Păi, asta e tot, 
răsuflă el mulţumit. Când mă voi întoarce la birou, fără îndoială 
că-mi voi mai aminti ceva ce trebuia să vă întreb. Da, aşa sunt 
eu, întotdeauna mi se întâmplă asta. În fine, spuse el; v-aş 
putea suna. 

Se sculă în picioare, iar Chris făcu la fel. 

— Ştiţi, eu trebuie să plec din oraş vreo două săptămâni, 
spuse ea. 

— Poate aştepta, o încredinţă detectivul. Poate aştepta. Se 
uită lung la sculptură cu un zâmbet ce-i lumina faţa. Ah, ce 
drăguţ, ce drăguţ. Se aplecă deasupra sculpturii şi o luă în 
mână, trecând degetul mare peste ciocul păsării, apoi o aşeză la 
loc. Dădu să plece. 

— Aveţi un doctor bun? întrebă detectivul însoţit de Chris 
până la uşă. Pentru fiica dumneavoastră. 

— Păi, cu siguranţă am o sumedenie de doctori, vorbi Chris 
cu privirea întunecată. Oricum, vreau s-o internez într-o clinică, 
cea mai bună, unde se face ce faceţi dumneavoastră, dar cu 
viruşi. 

— Să sperăm că sunt mai buni decât mine, doamnă 
MacNeil. E în afara oraşului, clinica asta? 

— Da, este. E în Ohio. 

— E bună? 

— O să vedem. 

— S-o păziţi de curent. 

Ajunseră la uşa principală. 

— Aş spune că a fost o plăcere, vorbi detectivul cu o voce 
sobră în timp ce-şi apuca borurile pălăriei cu ambele mâini; dar 
în circumstanţele date... Îşi plecă fruntea uşor şi clătină din cap, 
apoi se uită în sus. Îmi pare atât de rău. 


Cu braţele încrucişate la piept, Chris îşi lăsă capul în 
pământ şi murmură: 

— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

Deschizând uşa, detectivul păşi afară, îşi cuibări pălăria pe 
cap şi se întoarse către Chris. 

— Vă doresc mult noroc cu fiica dumneavoastră, spuse el. 

Chris dezvălui un surâs anemic. 

— Mult noroc cu întreaga lume. 

Detectivul schiţă o plecăciune scurtă, plină de căldură şi 
amărăciune, apoi se întoarse la dreapta şi, respirând greoi, o luă 
bălăbănindu-se spre stradă. Chris îl urmări până îl văzu oprindu- 
se în faţa unei maşini de patrulă parcată la colţul străzii. Işi duse 
în grabă mâna la pălărie când o pală furtunoasă de vânt 
ameninţă să i-o smulgă de pe cap, iar marginile trenciului său se 
învolburară. Chris îşi cobori privirea şi închise uşa în urma ei. 

Când se strecură în maşină, în dreapta şoferului, Kinderman 
se răsuci, aruncă o privire casei şi i se păru o clipă că 
întrezăreşte la fereastra lui Regan o siluetă translucidă care se 
făcu repede nevăzută. Nu era sigur. O zărise doar cu coada 
ochiului şi se mişcase atât de agil, încât se gândi că fusese o 
autosugestie mai degrabă. Rămase cu privirea aţintită asupra 
ferestrei şi îşi dădu seama că obloanele erau deschise. Straniu. 
Chris îi spuse că le ţinea tot timpul închise. O bucată de vreme, 
detectivul nu slăbi din ochi geamul. Nu mai apăru nimeni. Cu o 
încruntare înciudată, detectivul îşi lăsă privirea în jos, clătinând 
din cap, deschise torpedoul de la maşină, scoase un briceag şi 
un plic. Desfăcu cea mai mică dintre lamele briceagului, îşi băgă 
degetul mare în plic, unde râcâi urma de vopsea de pe sculptura 
lui Regan ce i se adunase sub unghie. Când termină, sigilă plicul 
şi îl puse în buzunarul interior al hainei sale. 

— În regulă, îi spuse şoferului, să plecăm. Întoarse maşina şi 
o luară în viteză în josul străzii, spre Prospect Street, când 
Kinderman îl mustră pe şofer: la-o mai uşurel, observând că 
traficul se aglomera. Apoi îşi plecă fruntea, închise ochii şi îşi 
duse degetele ostenite la ochi, răsuflând abătut. Ah, Doamne, 
ce lume. Ce viaţă. 

Mai târziu în acea seară, în timp ce doctorul Klein îi injecta 
lui Regan cincizeci de mililitri de Sparine pentru a se încredința 
că nu avea să întâmpine surprize pe durata călătoriei spre 
Dayton, Ohio, Kinderman stătea pe scaun, în biroul său, 


gânditor, cu palmele deschise şi răsfirate pe suprafaţa mesei de 
lucru, împovărat de acte, unde singura sursă de lumină era 
lampa de birou. Credea că semiobscuritatea îl ajută să se 
concentreze mai bine. Respirația îi era grea, privea neliniștit 
când ici, când colo, apoi închise ochii. Eliberare mentală! îşi 
ordonă singur, aşa cum făcea de fiecare dată când avea nevoie 
de o perspectivă nouă, proaspătă, asupra lucrurilor. Absolut totul 
trebuie să dispară! Apoi îşi deschidea ochii şi reexamina raportul 
medicului legist legat de Dennings: 

„fractura măduvei, craniului şi gâtului, plus 
numeroase  contuzii,  laceraţii şi  abraziuni, 
întinderea pielii gâtului, echimoze, dislacerarea 
platysmei, spleniusului, trapezului şi a altor 
muşchi mici ai gâtului, fractura coloanei şi a 
vertebrelor, ruperea ligamentelor anterioare şi 
posterioare...“ 

Privi pe geam în bezna oraşului. Congresul lucra până 
târziu, căci se vedea lumina ce venea de la Capitoliu. Şi încă o 
dată, detectivul închise ochii, reamintindu-şi conversaţia cu 
medicul legist la ora 23:55 în noaptea morţii lui Dennings. 

— Se putea petrce în cădere? 

— Oh, e foarte puțin probabil. Stemomastoidianul şi muşchii 
tapezului sunt de ajuns s-o împiedice. Apoi, diversele articulaţii ale 
regiunii cervicale, precum şi ligamentele ce ţin oasele. 

— Mai pe şleau, totuşi, ar fi posibil? 

— Da. Omul era beat, iar muşchii ăştia erau fără îndoială relaxati. 
Poate dacă forța impactului iniţial să fi fost suficient de puternică şi... 

— Să cadă vreo cinci, zece metri înainte să lovească pământul? 

— Păi, da, asta; şi dacă imediat după impact, capul să i se fi prins 
în ceva — cu alte cuvinte, dacă ar fi existat o interpunere între rotirea 
firească a capului şi a corpului — poate, spun „poate“ — ai fi putut 
obține acest rezultat. 

— Ar putea ca altcineva să-i fi făcut asta? 

— Da, dar ar fi trebuit să fie o persoană extern de puternică. 

Kinderman verificase povestea lui Karl Engstrom, legată de 
locurile pe unde fusese în timp ce Dennings îşi dădea duhul. 
Orarul filmului era corect, la fel şi orarul autobuzelor de tranzit. 
Mai mult, şoferul autobuzului în care Karl pretinsese că s-ar fi 
urcat din faţa cinematografului a ieşit din tură la escala 
Wisconsin cu M Street, unde Karl a declarat că a coborât la 


aproximativ nouă şi douăzeci. Se schimbaseră şoferii şi cel care 
ieşise din tură înregistrase ora sosirii la punctul de transfer: 
exact nouă şi optsprezece minute. Totuşi, pe biroul lui 
Kinderman zăcea dosarul lui Karl din 27 august 1963, sub 
acuzaţia că furase timp de câteva luni o cantitate de 
medicamente din casa doctorului din Beverly Hills unde el şi 
Willie erau angajaţi. 
„„născut pe 20 aprilie 1921, în Zurich, 
Elveţia. Căsătorit cu Willie născută Braun pe 7 
septembrie 1941. O fiică, Elvira, născută în New 
York, pe 11 ianuarie 1943, domiciliu actual 
necunoscut. Apărarea... 

Detectivul descoperi ceva intrigant: doctorul, ale cărui 
declaraţii se dovedeau sine qua non pentru o condamnare 
sigură, în mod subit - şi fără alte explicaţii - renunţase la 
acuzaţii. De ce să fi făcut asta? Şi, după numai două luni, familia 
Engstrom fusese angajată de Chris MacNeil, doctorul le oferi şi 
recomandări favorabile. 

De ce a făcut asta? 

Engstrom cu siguranţă a ciordit medicamentele şi, totuşi, 
testele medicale din acea vreme au arătat că bărbatul nu era 
deloc dependent, nici măcar consumator. 

De ce nu? 

Cu ochii încă închişi, detectivul îşi mişcă buzele încet, re- 
citând începutul poemului lui Lewis Caroll Jabberwocky: „Era 
strălubru iar slictoase tove/ rotindu-se se depărtau vibrânde“!* 
Încă un truc de limpezire a minţii pe care-l folosea Kinderman, 
iar când termină de recitat, îşi deschise ochii şi îşi fixă privirea 
pe rotonda Capitoliului. Încercă să-şi păstreze mintea limpede, 
deşi, ca întotdeauna, misiunea asta i se părea imposibilă. 
Oftând, aruncă un ochi asupra raportului psihologului poliţiei 
referitor la recentele profanări de la „Sfânta Treime"”:... statuie... 
falus...excremente umane... Damien Karras“ subliniase el în roşu. 
Cu respiraţia şuierându-i molcom în tăcerea de mormânt, întinse 
mâna după o carte despre ritualurile vrăjitoreşti şi o deschise la 
pagina pe care o prinse cu un clip: 

Liturghia neagră... o formă de venerare a 
diavolului, ritualul constând, în mare, în (1) 


' Twas brillig and the slithy toves did gyre and gimble in the 
wabe (n.red.) 


exordiul („predica") pentru invocarea răului în 
comunitate, (2) coitul cu demonul (foarte 
dureros, penisul demonului fiind invariabil descris 
ca fiind „rece ca gheaţa") şi (3) o multitudine de 
desacralizări de natură sexuală, în mare parte. 
De exemplu, erau pregătite ostii de mărimi 
neobişnuite (un amestec de făină, fecale, sânge 
menstrual şi puroi), care apoi erau despicate şi 
folosite ca vagine artificiale cu care preoţii se 
împreunau feroce, închipuindu-şi, în delirul lor, că 
o violau pe Fecioara Maria sau că-l sodomizau pe 
lisus. In altă ipostază a practicii, o statuie a lui 
lisus era introdusă adânc în vaginul unei fete în 
timp ce în anus îi era introdusă o ostie, pe care 
preotul o zdrobea, sodomizând-o pe fată. Imagini 
de mărimi naturale cu lisus şi Fecioara Maria 
jucau un rol important, de asemenea. Imaginea 
Fecioarei, de exemplu — de obicei pictată ca o 
prostituată - era prevăzută cu sâni pe care 
adepţii îi sugeau, şi un vagin în care putea fi 
introdus penisul. Statuile lui lisus erau echipate 
cu un falus pentru a i se face felaţie atât de către 
femei, cât şi bărbaţi şi, de asemenea, pentru a fi 
introdus în vaginul femeilor şi în anusul 
bărbaţilor. Ocazional, un om era legat de cruce şi 
i se făceau aceleaşi lucruri ca statuii, iar când 
sperma era eliberată, era adunată într-un pocal 
sfinţit cu blasfemii, folosit pentru cuminecarea 
care se petrecea pe un altar acoperit cu ex- 
cremente. Aceasta... 

Kinderman răsfoi paginile până ajunse la un paragraf 
subliniat care dezbătea crima ritualică, parcurgând-o cu răbdare 
în timp ce-şi ronţăia degetul arătător, iar când termină de citit, 
se încruntă şi scutură din cap, apoi ridică o căutătură întunecată 
spre lampă. O închise şi părăsi biroul. 

Merse cu maşina până la morgă. 

Tânărul asistent şedea la birou şi se înfrupta dintr-un 
sendviş cu şuncă şi brânză. Tocmai dădea la o parte firimiturile 
de pe o revistă de integrame în clipa în care Kinderman se 
apropie de el. 


— Dennings, răsuflă greoi şi hârşâit detectivul. 

Asistentul încuviinţă, scrijeli în grabă o literă V în rebus, pe 
orizontală, apoi se ridică luându-şi cu el sendvişul şi se 
îndepărtară împreună pe hol. 

— Pe aici, făcu el laconic. 

Kinderman îl urmă îndeaproape, cu pălăria în mână, 
adulmecând mirosul vag de seminţe de chimion şi muştar, până 
la şirurile de casete frigorifice, apoi până în cabinetul lugubru 
unde erau înregistraţi cei ce-au părăsit această lume. 

Se opriră la caseta frigorifică 32. Asistentul, impasibil, 
smuci targa afară. Muşcă din senaviş, iar un fulg din pâinea cu 
maioneză se aşternu lin peste linţoliu. Kinderman privi lung o 
vreme, apoi, încet şi cu grijă, ridică cearşaful pentru a se mai 
uita o dată la ceea ce văzuse de atâtea ori, dar nu-i venea să 
creadă ochilor: capul lui Denning, complet răsucit la spate. 


Capitolul cinci 

În campusul fierbinte şi plin de verdeață al Universităţii 
Georgetown, Damien Karras alerga de unul singur pe pista 
ovală, acoperită cu zgură. Avea pe el o pereche de pantaloni 
scurţi de culoare kaki şi un tricou ud leoarcă de transpiraţie - o 
transpiraţie tămăduitoare. Drept în faţa lui, pe un dâmb, cupola 
alburie a observatorului astronomic trepida în ritmul paşilor săi, 
în timp ce facultatea de medicină rămânea în urmă, încetul cu 
încetul, cu toate grijile şi frământările sale pământeşti. De când 
fusese eliberat de îndatoririle sale, venea aici zilnic, ca să-şi 
potolească zbuciumul lăuntric şi să-şi recapete somnul ce părea 
să fugă de el. Aproape că izbutise; aproape că alungase durerea 
ce-şi ţinea ghearele încleştate în jurul inimii sale, devenind una 
cu fiinţa sa, ca un tatuaj săpat în carne vie. Alergă până la 
ultimul strop de vlagă, până la extenuare şi abia atunci simţi că 
strânsoarea slăbeşte şi că trecutul dispare. Pentru o bucată de 
vreme. 

Douăzeci de ture de pistă. _ 

Da, e mai bine. Mult mai bine. Incă două ture. 

Cu o graţie de felină, picioarele-i musculoase înghiţeau cu 
repeziciune tartanul pistei de atletism, când, dintr-odată, Karras 
observă un individ aşezat pe banca din capăt, unde-şi lăsase el 
prosopul şi costumul de trening. Era un bărbat corpolent, între 
două vârste, cu un pardesiu ponosit şi o pălărie pleoştită, de 
fetru. Părea să-l urmărească atent. Oare chiar la el se uita? Da. 
Ochii necunoscutului erau aţintiţi asupra lui. 

Preotul îşi spori viteza, atacând ultima sută de metri cu o 
serie de salturi lungi şi furioase, pentru ca mai apoi, aproape de 
final, să încetinească treptat, trecând prin dreptul băncii fără să 
arunce o privire spre spectatorul necunoscut. Tricoul îi stătea 
întins pe muşchii pieptului şi ai umerilor, care, umflaţi fiind din 
pricina respirației sacadate, distorsionau inscripţia FILOSOFII, 
odinioară scrisă cu litere negre, dar care acum abia se mai 
vedeau, de la atâtea spălări. 

Bărbatul în pardesiu se ridică de pe bancă şi se apropie de 
el. 

— Părinte Karras? îl interpelă Kinderman pe un ton răguşit. 

Preotul se întoarse spre el şi încuviinţă scurt din cap, 
privindu-l printre gene, din pricina luminii orbitoare a soarelui. 
Aşteptă ca detectivul să ajungă lângă el, apoi îi făcu semn din 


cap să-l urmeze. 

— Sunteţi amabil să mă însoţiţi? Dacă stau pe loc mi se pun 
cârcei... spuse el gâfâind uşor. 

— Sigur, nicio problemă, răspunse detectivul, vârânduşi 
mâinile în buzunare şi dând din cap fără nicio tragere de inimă. 
Drumul din parcare şi până aici îl obosise. 

— Ne cunoaştem de undeva? vru să ştie preotul. 

— Nu, părinte. Nu, nu ne cunoaştem. Dar mi s-a spus că 
arăţi ca un boxer - nişte preoţi de la căminul iezuiţilor, nu-mi 
mai amintesc numele lor. Işi scoase portofelul din buzunar. Am o 
memorie groaznică în privinţa numelor. 

— Cum vă numiţi? 

— Sunt locotenentul William F. Kinderman, părinte, zise, 
fluturându-şi legitimaţia. De la Omucideri. 

— Serios? Karras studie insigna şi legitimaţia detectivului cu 
o curiozitate copilărească. Pe faţa sa udă de transpiraţie se 
citeau mirarea şi nevinovăția; se întoarse către detectiv, zicând: 
Despre ce este vorba? 

— Hei, ştii ceva, părinte? răspunse Kinderman, cercetând 
trăsăturile aspre ale preotului, cu aerul că tocmai descoperise 
ceva. E adevărat, chiar arăţi ca un boxer! Scuză-mă, dar 
cicatricea aia de deasupra ochiului... arătă cu degetul spre 
sprânceana preotului. Seamănă cu cicatricea lui Marlon Brando 
din filmul Pe chef, părinte; da, leit Marlon Brando! l-au făcut o 
cicatrice - detectivul îşi ilustră spusele trăgându-se cu degetul 
de capătul pleoapei - care-i întindea şi-i închidea ochiul parţial, 
dându-i o expresie visătoare şi tristă. Ei bine, aşa arăţi şi 
dumneata, conchise el. Ca Marlon Brando. Ţi se spune des lucrul 
ăsta, părinte? 

— Dar dumitale ţi se spune că semeni cu Paul Newman? 

— Tot timpul. Şi, crede-mă, adevăratul Paul Newman se 
zbate să iasă la suprafaţă în trupul ăsta pe care-l vezi. E prea 
mare aglomeraţie înăuntru. Şi Clark Gable e acolo. 

Cu un zâmbet în colţul gurii, Karras scutură uşor din cap şi 
îşi abătu privirea în altă parte. 

— Ai făcut vreodată box? vru să ştie detectivul. 

— O, foarte puţin. 


On the Waterfront (1954) opt Oscaruri, Marlon Bradon luându- 
l pentru cel mai bun rol principal, iar Elia Kazan pentru regie. 
(n.red.) 


— Unde? La facultate? Aici, în oraş? 

— Nu, în New York. 

— Aha, m-am gândit eu! La Golden Gloves! Am dreptate? 

— Tocmai ai crescut în ochii mei la gradul de căpitan, 
răspunse Karras cu un zâmbet ironic. Acum spune-mi, ce pot 
face pentru dumneata, locotenente? 

— În primul rând, să umbli mai încet. Detectivul făcu semn 
cu degetul spre grumaz. Sufăr de emfizem pulmonar. 

— O, îmi pare rău. Da, sigur, să mergem mai încet. 

— Fumezi? 

— Da. 

— N-ar trebui. 

— Ascultă, despre ce-i vorba? Nu vrei să treci odată la 
subiect, locotenente? 

— Ba da, ba da; am luat-o razna. Nu cumva eşti ocupat? Te- 
am întrerupt de la ceva? 

Karras îi aruncă o privire piezişă, cu o expresie nedumerită. 

— De la ce să mă întrerupi? 

— Păi, poate te rugai în timp ce alergai. 

— Cred că o să ajungi căpitan foarte curând, ştii asta? 

— Părinte, îmi pare rău. Îmi scapă ceva? 

Karras scutură din cap. 

— Mă îndoiesc că-ţi scapă ceva vreodată. 

— Ce vrei să spui cu asta, părinte? 

Kinderman se opri din mers şi se căzni să-şi ia o mină cât 
mai inocentă, dar când îl văzu pe preot încruntând din 
sprâncene, îşi plecă încet capul şi chicoti cu amărăciune: 

— Ei da, fireşte... doar eşti psihiatru. Pe cine încerc eu să 
păcălesc? Ştii, aşa procedez eu. Asta-i metoda mea - prin 
învăluire. Ei bine, în momentul ăsta mă opresc şi trec direct la 
subiect. 

— Despre actele de profanare, îi luă Karras vorba din gură. 

— Aşadar munca mea de învăluire a fost zadarnică, spuse 
detectivul cu voce joasă. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, părinte, am meritat-o. Da, e vorba despre 
chestiile petrecute în biserică, confirmă el. Ai dreptate. Dar cred 
că-i mai mult de-atât, părinte. 

— Vrei să spui c-ar fi o crimă? i 

— Da, mai loveşte-mă, părinte Karras. Imi face nespusă 


plăcere. 

Karras ridică din umeri. 

— Păi, singur ai spus că eşti de la Omucideri. 

— Mda, nu contează, Marlon Brando. Nu ţi-a spus nimeni că 
eşti un pic prea deştept pentru un simplu preot? 

— Mea culpa, murmură Karras. Deşi zâmbea, în inima sa 
nutrea o undă de regret pentru faptul că-i ştirbise detectivului 
stima de sine. N-o făcuse în mod intenţionat. Aşa că acum fu 
bucuros să facă pe nedumeritul. 

— Care-i legătura? întrebă el, înălţându-şi dinadins o 
sprânceană. Nu pricep. 

Kinderman îşi apropie faţa de a preotului. 

— Ascultă, părinte, aş vrea ca discuţia asta să rămână între 
noi, da? Strict confidențială. Ca la o spovedanie, ca să zic aşa, 
înţelegi? 

— Da, desigur, răspunse Karras. Dă-i drumul! 

— Îi ştii pe regizorul care filma aici, părinte? Burke 
Dennings? 

— Da, l-am văzut prin împrejurimi. 

— L-ai văzut, îngână detectivul, clătinând din cap. Ştii 
cumva şi cum a murit? 

Karras ridică din umeri. 

— Păi, ziarele spun că... 

— In ziare nu-i toată povestea. 

— A, da? 

— Da, nu-i decât o parte. Spune-mi, ce ştii dumneata despre 
vrăjitorie? 

Karras făcu o grimasă, cuprins de mirare. 

— Ce? 

— Stai puţin, ai răbdare; o să vezi imediat unde vreau să 
ajung. 

— Sper din toată inima. 

— Aşadar, vorbeam despre vrăjitorie - eşti familiarizat cu 
subiectul ăsta? Din punctul de vedere al vrăjitorului, nu al 
vânătorului de vrăjitori. 

Karras zâmbi. 

— Mda, odată am scris o lucrare pe tema asta. Din pers- 
pectivă psihiatrică. 

— Zău? O, dar e nemaipomenit! Extraordinar! Ăsta e un 
bonus neaşteptat, părinte Brando! Asta înseamnă că mă poţi 


ajuta mai mult decât mi-am imaginat eu. Ascultă-mă puţin... Îşi 
întinse mâna şi-l apucă de braţ pe iezuit, după care se 
întoarseră amândoi şi o porniră spre bancă. In ce mă priveşte, 
mărturisesc că sunt un profan, un om lipsit de educaţie. Mă 
refer la educaţia oficială, pe care o primeşti la şcoli înalte. Dar 
am citit mult la viaţa mea. Ştiu ce se spune despre indivizii care 
răzbesc prin propriile puteri, că sunt nişte amărâţi de muncitori 
necalificaţi. Însă eu nu mă simt deloc jenat de realizările mele, 
ţi-o spun deschis. Câtuşi de puţin, eu sunt - se întrerupse brusc 
şi, plecându-şi privirea-n pământ, scutură din cap. Din nou te iau 
prin învăluire, murmură el. Nu mă pot abţine. Îşi ridică ochii la 
preot şi-l privi ţintă. Te rog să mă ierţi, ştiu că eşti ocupat. 

— Da, mă rugam. 

Afirmația preotului sunase sec şi era lipsită de orice emoție, 
facându-l pe detectiv să se oprească brusc din mers. 

— Vorbeşti serios? îl întrebă el, dar numaidecât îşi răspunse 
singur la întrebare. Nu. Îşi întoarse din nou capul în faţă şi-şi 
reluară plimbarea. Crede-mă, acum ajung la subiect. Actele de 
profanare, spuse el. Nu te trimit cu gândul la practicile 
vrăjitoreşti? 

— Ba da, presupun. La anumite ritualuri practicate în cadrul 
liturghiei negre. 

— Nota 10. Acum să trecem la Dennings. Ai citit cum a 
murit? 

— Da, a căzut pe „Treptele Hitchcock“. 

— Ei bine, am să-ţi spun eu - dar te rog, nu uita, trebuie să 
rămână strict confidential! 

— Bineînţeles. 

Detectivul păru profund îndurerat când îşi dădu seama că 
preotul n-avea de gând să ia loc pe bancă. Se opri din mers, 
silindu-l pe Karras să facă la fel. 

— Eşti atât de amabil? întrebă el rugător. 

— La ce te referi? 

— Am putea să ne oprim puţin? Să ne aşezăm pe bancă? 

— O, desigur. Se apropiară amândoi de bancă. 

— N-o să ţi se pună cârcei? 

— Nu, acum e-n regulă. 

— Eşti sigur? 

— Da, sunt sigur. 

Scoţând un oftat de mulţumire, Kinderman îşi aşeză pe 


bancă trupul mătăhălos, care-i pricinuia atâta disconfort. 

— A, da, e mult mai bine, muuult mai bine, spuse el. Viaţa 
nu-mi mai pare atât de sumbră acum. 

— Mă bucur; acum să revenim la Burke Dennings. Ce s-a 
întâmplat cu el? 

Detectivul îşi contemplă vârful pantofilor. 

— A, da, Dennings, Burke Dennings, Burke Dennings... Îşi 
ridică privirea şi se întoarse către Karras, care îşi ştergea 
sudoarea de pe frunte cu un colţ al prosopului. Burke Dennings, 
preabunul meu părinte, rosti detectivul pe un ton impasibil, a 
fost găsit la baza scărilor cu pricina, la ora şapte şi cinci minute, 
cu gâtul complet răsucit, încât faţa îi ajunsese la spate. 

Strigăte aprinse se auzeau de pe terenul de baseball, unde 
se antrena echipa universităţii. Karras îşi lăsă prosopul jos şi-l 
privi drept în ochi pe locotenent. 

— Şi asta nu s-a întâmplat în urma căzăturii? 

Kinderman ridică din umeri. 

— Păi, e posibil, nu zic nu, spuse el. 

— Dar improbabil, continuă preotul cu un aer meditativ. 

— Aşadar, ce legătură are asta cu vrăjitoria? 

Dus pe gânduri, Karras se aşeză pe bancă, alături de 
Kinderman. 

— Aşa se presupune că sucesc demonii gâtul vrăjitoarelor. 
Se întoarse cu faţa spre detectiv. Sau cel puţin aşa spune 
legenda. 

— E o legendă? 

— Păi, da, sigur, spuse preotul, deşi oamenii mureau în felul 
ăsta, presupun — probabil membrii grupărilor oculte, care 
dezertau sau divulgau secretele grupării. Privi în depărtare, 
absent. Nu ştiu. E doar o supoziţie. Îl privi din nou pe detectiv. 
Dar ştiu că ăsta era semnul distinctiv al crimelor demonice. 

— Întocmai, părinte Karras! întocmai! Mi-aminteşte de o 
crimă săvârşită în Londra. Şi e vorba de vremurile noastre, 
părinte; povestea respectivă a avut loc cu doar patru sau cinci 
ani în urmă. Îmi amintesc că am citit despre ea în ziare. 

— Da, şi eu am citit despre crima aceea, dar mi se pare că, 
până la urmă, s-a dovedit a fi o farsă. 

— Da, e-adevărat. Dar în cazul ăsta, cel puţin, poţi vedea o 
legătură cu chestia din biserică. Poate o fi fost opera vreunui 
smintit, părinte, sau a vreunui individ care avea pică pe 


Biserică; poate a fost un gest inconştient de răzvrătire. 

Cu spinarea încovoiată şi cu mâinile împreunate pe 
genunchi, preotul se întoarse spre detectiv, ţintuindu-l cu 
privirea. 

— Ce vrei să spui? Că ar fi vorba de un preot psihopat? Asta 
e bănuiala dumitale? 

— Ştii ce, dumneata eşti psihiatrul. Dumneata să-mi spui. 

Karras îşi întoarse capul de la el, privind în zare. 

— Păi, fără doar şi poate, actele acelea de profanare de- 
păşesc sfera normalităţii, reflectă el, iar dacă Dennings a fost 
ucis - ei bine, aş zice că ucigaşul e bolnav psihic. 

—Un bolnav psihic cu oarecare cunoştinţe legate de 
vrăjitorie? 

Gânditor, Karras încuviinţă din cap. 

— Mda, poate. 

— Care, de asemenea, locuieşte undeva în apropiere şi 
poate intra noaptea în biserică? 

Karras se întoarse şi-l săgetă pe Kinderman cu privirea; 
apoi auzi o bâtă de baseball izbind mingea cu putere şi, 
întorcându-se spre terenul de antrenament, văzu un jucător lung 
şi deşirat prinzând-o din zbor. 

— Un preot psihopat, murmură el ca pentru sine. Poate aşa 
ofi. 

— Ascultă, părinte, ştiu că nu ţi-e uşor - crede-mă, înțeleg! 
Dar dumneata îndeplineşti rolul de psihiatru pentru preoţii din 
campusul ăsta, nu-i aşa? 

Karras se întoarse spre el. 

— Nu. Mi s-a încredinţat altă slujbă. 

— Zău? Aşa, în mijlocul anului? 

— Asta a fost ordinul venit de sus. 

— Totuşi, cu siguranţă ştii dacă era vreun dereglat la 
momentul respectiv, nu-i aşa? Dereglat în sensul de care 
vorbeam, desigur. Ai şti să-mi spui, aşa-i? 

— Nu, nu neapărat, locotenente. Nu neapărat. Dac-aş şti, ar 
fi din pură întâmplare. Eu nu sunt psihanalist. Tot ce fac eu este 
să ofer consiliere. Şi, în plus, nu cunosc pe nimeni care să 
corespundă descrierii dumitale. 

Kinderman îşi încleştă fălcile. 

— A, da, spuse el, am uitat de obligaţia de confidenţialitate 
a doctorilor. Şi dac-ai şti, nu mi-ai spune. 


— Nu, probabil că nu ţi-aş spune. 

— Intre paranteze fie spus - şi ţi-o comunic doar aşa, în 
treacăt - obligaţia respectivă e socotită ilegală în ultima vreme. 
Nu vreau să te sâcâi cu fleacuri, părinte, dar nu demult, un 
psihiatru din însorita Californie a fost băgat în puşcărie pentru 
că nu le spusese poliţiştilor ceea ce ştia despre un anumit 
pacient. 

— S-o iau ca pe o ameninţare? 

— Nu vorbi prostii. A fost o simplă remarcă. 

Karras se ridică de pe bancă şi îi aruncă o privire 
detectivului. 

— Aş putea să invoc oricând în faţa judecătorului secretul 
spovedaniei, zise el cu emfază, după care adăugă: Dacă e să 
spunem lucrurilor pe nume. 

Detectivul îl privi mohorât. 

— Vrei să spunem lucrurilor pe nume, părinte? îl întrebă el, 
apoi îşi întoarse privirea spre terenul de baseball. „Părinte"? Ce 
„părinte"? şuieră el; eşti un jidan care tânjeşte după acceptare, 
dar ascultă-mă bine, ai mers un pic prea departe. 

Karras chicoti. 

— Da, râzi cât vrei, spuse detectivul, privindu-l iritat. Dă-i 
drumul, distrează-te, părinte; râzi cât pofteşti. Apoi zâmbi 
maliţios, cu un aer satisfăcut şi zise: Asta îmi aduce aminte de 
ceva. Ştii cum a fost examenul de admitere în poliţie? Când am 
dat eu examenul, una dintre întrebările testului suna în felul 
următor: „Ce este rabia şi cum acţionezi într-un astfel de caz?" 
Cineva a răspuns: „Rabia este un preot evreu şi aş face tot ce 
mi-ar sta în putinţă ca să-l ajut”2!. Kinderman ridică o mână şi 
rosti solemn: Pe cuvânt! Aşa a fost! Jur în faţa lui Dumnezeu! 

Karras îi zâmbi prietenos. 

— Haide, te conduc până la maşină. Ţi-ai lăsat-o în parcare? 

Detectivul îl privi fără nicio tragere de inimă. 

— Asta înseamnă că am încheiat discuţia? întrebă el 
dezamăgit. 

Preotul îşi ridică piciorul pe bancă şi se aplecă în faţă, cu 
antebraţul rezemat de genunchi. 

— Uite ce e, nu am cum să te ajut, zise el. Serios. Dacă aş 


2 Joc de cuvinte intraductibil, în lb. engleză termenii rabie 
(turbare) şi rabini având aceeaşi pronunție (rabies şi rabbies) 
(n.tr.) 


şti vreun preot care să se potrivească descrierii dumitale, ţi-aş 
da de înţeles că există o astfel de persoană, chiar dacă nu ţi-aş 
divulga numele ei. Apoi cred că i-aş raporta arhiepiscopului. Dar 
nu cunosc pe nimeni care să aducă măcar, cât de vag, cu 
individul pe care îl cauţi dumneata. 

— Bine, admise Kinderman, cu privirea în pământ şi cu 
mâinile înfundate în buzunarele pardesiului. De fapt, nici nu 
credeam că ar fi vorba de un preot. Nu în mod serios. Făcu 
semn cu capul înspre parcarea campusului. Acolo am parcat, 
spuse el. Se ridică de pe bancă şi o porni pe aleea care ducea 
spre clădirea principală. Dacă ţi-aş spune sincer ce bănuiesc eu, 
continuă detectivul, ai zice că nu sunt în toate minţile. Clătină 
din cap. Nu ştiu. Toate grupările şi sectele astea care ucid fără 
niciun motiv - te fac să te gândeşti la tot felul de bazaconii. Ca 
să ţii pasul cu vremurile astea în care trăim, se tângui el, trebuie 
să ai o doză de ţicneală. Se întoarse din nou spre Karras. Ce 
înseamnă chestia aia de pe tricoul dumitale? îl întrebă el, 
arătând cu capul spre pieptul iezuitului. 

— La ce te referi? 

— Inscripţia de pe tricou. „FILOSOFII”. Ce-i asta? 

— A, am urmat câteva cursuri cândva, îl lămuri Karras, la 
Seminarul Woodstock din Maryland. Jucam în echipa de baseball 
a juniorilor, care purta numele Filosofii. 

— Aha, am priceput. Şi echipa seniorilor cum se numea? 

— „Teologii”. 

Cu un zâmbet şters, detectivul îşi plecă privirea în pământ. 

— Teologii, trei şi Filosofii, doi, cugetă el. 

— Nu, Filosofii, trei şi Teologii, doi. 

— Da, sigur, asta am vrut să spun şi eu. 

— Sigur. 

— Ce ciudat, rosti detectivul cu un aer gânditor. Foarte 
ciudat. Ascultă, părinte, zise el, întorcându-se cu faţa la Karras. 
Ascultă, doctore. Sunt eu nebun sau s-ar putea să existe un grup 
ocult, care să practice vrăjitoria în ţinutul ăsta? Chiar în clipa de 
faţă, vreau să spun. 

— Ei, haide acum, îl zeflemisi Karras. 

— Aha! Deci s-ar putea să existe! 

— „Deci s-ar putea să existe”? Cum ai ajuns la concluzia 
asta? 

— In regulă, părinte, acum o să fac eu pe doctorul, enunţă 


teatral detectivul, împungând aerul cu degetul arătător. N-ai 
negat ipoteza mea, ci din nou ai făcut pe deşteptul. Asta 
înseamnă să treci în defensivă. Te temi ca nu cumva să pari un 
naiv, probabil: un biet preot superstiţios în faţa pragmaticului 
detectiv, simbol al Epocii Raţiunii în carne şi oase, păşind alături 
de dumneata! Bine, priveşte-mă acum în ochi şi spune-mi că n- 
am dreptate! Haide, uită-te la mine! Vezi? Nu poţi s-o faci! 

Karras îşi întoarse capul spre detectiv, privindu-l surprins, 
cu un respect pe care nu-l simţise până atunci. 

— Ei, foarte iscusit din partea dumitale, spuse el. Bravo! 

— În regulă, atunci, rosti Kinderman. Deci te mai întreb o 
dată: e posibil să existe grupări oculte aici, în ţinutul nostru? 

Karras îşi plecă privirea, gânditor. 

— Păi, asta n-am de unde să ştiu, răspunse el, dar există 
oraşe în Europa în care se spune că se practică liturghia neagră. 

— În prezent, vrei să spui? 

— Da, în prezent. De fapt, sediul central al grupărilor 
sataniste din Europa este la Torino, în Italia. Ciudat, dacă stai să 
te gândeşti. 

— De ce e ciudat? 

— Pentru că tot acolo se află giulgiul în care a fost în- 
mormântat Hristos. 

— Dumneata te referi la cei care se închină diavolului, cum 
se făcea pe vremuri, părinte? Am citit şi eu despre lucruri din 
astea, cu orgii sexuale, statui şi tot felul de bazaconii. N-aş vrea 
să te ofensez, dar chiar făceau toate astea? Sunt lucruri care s- 
au întâmplat cu adevărat? 

— Nu ştiu. 

— Atunci spune-mi doar părerea dumitale, părinte. Mă 
mulţumesc şi cu atât. N-am la mine niciun microfon. 

Karras schiţă un zâmbet palid, apoi îşi cobori din nou 
privirea la poteca pe care păşeau. 

— Ei bine, fie, zise el. Eu, unul, cred că s-au întâmplat cu 
adevărat, cel puţin înclin să cred asta şi principalul meu 
argument ţine de sfera patologică. Da, fie, să zicem că se 
oficiază liturghia neagră. Se mai întâmplă. Dar oricine participă 
la astfel de practici trebuie să fie grav bolnav psihic şi nici 
măcar asta nu-i suficient. Există un termen de specialitate 
pentru acest gen de boală psihică; se cheamă satanism - cu alte 
cuvinte, individul care suferă de această boală nu se poate 


bucura de actul sexual dacă acesta nu implică o acţiune 
blasfemiatoare. Prin urmare, cred... 

— Vrei să spui că înclini să crezi... 

— Da, înclin să cred că liturghia neagră era oficiată doar ca 
un pretext. 

— Este oficiată. 

— Era şi este în continuare. 

— Era şi este în continuare, repetă detectivul pe un ton sec. 
Şi cum se cheamă boala aceea în care cineva trebuie să aibă 
întotdeauna ultimul cuvânt? 

— Karrasmania, răspunse preotul zâmbind. 

— Mulţumesc. Uite, informaţia asta lipsea din vastul meu 
bagaj de cunoştinţe, la capitolul ciudăţenii şi bizarerii. In altă 
ordine de idei însă, să-mi fie cu iertare, dar care-i treaba cu 
statuile lui lisus şi Maria? 

— Ce-i cu ele? 

— Este real ce s-a întâmplat cu ele? 

— Păi, cred că asta o să-ţi trezească interesul, ca poliţist. 
Ajuns la acest subiect care îl pasiona din punct de vedere 
ştiinţific, iezuitul se însufleţi brusc. În arhiva poliţiei din Paris 
există şi azi consemnarea unui caz cu doi călugări de la o 
mănăstire din vecinătate - să vedem... Se scărpină în ceafă, 
încercând să-şi aducă aminte. Da, cred că e vorba de mă- 
năstirea de la Crepy, spuse el în cele din urmă. Preotul ridică din 
umeri. Mă rog, n-are importanţă. Dintr-un orăşel situat în 
apropierea Parisului. În orice caz, călugării au poposit la un han 
şi au început să facă scandal, cerând să li se dea un pat pentru 
trei persoane - ei doi şi o statuie în mărime naturală a Fecioarei 
Maria, pe care o cărau cu ei. 

— A, ce interesant, rosti Kinderman. 

— Nu-i deloc amuzant. Un argument în plus că ceea ce ai 
citit dumneata porneşte de la fapte reale. 

— Ei bine, partea cu sexul o înţeleg; aici e cu totul altă 
poveste. Nu contează. Dar în ceea ce priveşte crimele rituale... 
Poveştile astea sunt adevărate? Ei, lasă-mă! Să verşi sânge de 
nou-născuţi? Detectivul făcea aluzie la ceva ce citise în cartea 
despre vrăjitorii. Era vorba de un preot excomunicat care, în 
cadrul liturghiei negre, obişnuia să taie încheietura unui prunc 
nou-născut, aşa încât sângele să se scurgă într-un potir şi mai 
apoi să fie sfinţit şi băut cu prilejul sfintei împărtăşanii. E ca-n 


poveştile care se spun pe seama evreilor, continuă detectivul. 
Cum că furau prunci de-ai creştinilor şi le beau sângele. Ştii, să- 
mi fie cu iertare, dar chiar cei din neamul tău răspândesc toate 
poveştile astea. 

— Dacă-i aşa, îmi cer iertare în numele lor. 

— Du-te şi nu mai păcătui. Eşti iertat. 

O umbră de tristeţe licări în ochii întunecaţi ai preotului. 
Acesta îşi întoarse capul, ferindu-şi privirea. 

— Mda, ce să zic... 

— Ce spuneai, deci? 

— Păi, nu ştiu prea multe despre crimele rituale, spuse 
Karras; în privinţa asta sunt destul de ignorant. Ştiu însă că o 
moaşă din Elveţia a mărturisit că ucisese treizeci sau patruzeci 
de bebeluşi, sacrificându-i în cadrul liturghiei negre. Poate că o 
fi fost supusă la cazne ca să declare asta, adăugă el, ridicând 
din umeri. În orice caz, relatarea femeii a fost extrem de 
convingătoare. A descris cum îşi ascundea un ac lung şi subţire 
în mâneca hainei, iar în clipa când pruncul ieşea din pântecul 
mamei, îl înţepa direct în moalele capului, după care ascundea 
acul la loc. Nu lăsa nicio urmă, spuse Karras, aruncându-i o 
privire detectivului. Pruncul părea că se născuse mort. Ştii de 
prejudecățile pe care le aveau odinioară catolicii europeni faţă 
de moaşe? Ei bine, de-aici au pornit. 

— Of, Doamne sfinte! 

— Da, veacul ăsta n-a fost scutit de nicio nebunie. Dar... 

— Aşteaptă un pic, ai puţină răbdare! îl întrerupse de- 
tectivul. Poveştile astea - chiar dumneata ai spus, se prea poate 
să fi fost smulse sub tortură, nu-i aşa? Aşadar, ele nu sunt 
demne de crezare. Amărâţii supuşi la cazne semnau aşa-zisa 
mărturisire, iar mai târziu torţionarii, ticăloşii ăia cu atitudine 
pioasă completau singuri declaraţia. Pe-atunci nu se auzise de 
prezumția de nevinovăție, nu-i aşa? Nu se promova principiul 
libertăţii individului. 

— Adevărat, dar multe dintre aceste mărturisiri erau făcute 
de bunăvoie. 

— Cine ar mărturisi de bunăvoie aşa ceva? 

— Fără doar şi poate, oameni care sufereau de o boală 
psihică. 

— Aha, încă o sursă demnă de încredere! 

— Mă rog, poate că ai dreptate, locotenente. Cineva trebuie 


să joace şi rolul de avocat al diavolului. 

— Şi dumneata te achiţi admirabil de rolul ăsta. 

— Un lucru pe care avem tendinţa să-l dăm uitării este că 
indivizii îndeajuns de psihopaţi încât să mărturisească astfel de 
lucruri s-ar putea să fie, totodată, îndeajuns de psihopaţi încât 
să le şi comită. Să luăm, de pildă, mitul vârcolacului. De acord, e 
un mit absurd, ba chiar de-a dreptul ridicol. Nimeni nu se poate 
transforma în lup. Dar ce zici dacă cineva e atât de bolnav psihic 
încât nu numai că se crede vârcolac, ci şi acţionează ca atare? 

— Vorbim ipotetic sau e un caz real, bunul meu părinte? 

— Un fapt real. Era un individ pe nume William Stumpf, de 
exemplu. Sau poate Karl era prenumele, nu mai ştiu exact. In 
orice caz, era un neamt care a trăit în secolul al XVI-lea. El se 
credea vârcolac şi a ucis douăzeci sau treizeci de copilaşi. 

— Vrei să spui că a mărturisit, cu ghilimelele de rigoare? 

— Da, a mărturisit şi cred că mărturisirea sa era reală. Când 
l-au prins, tocmai se înfrupta din creierul celor două nurori ale 
sale. 

De pe terenul de baseball se înălţau, în lumina fragilă a 
soarelui de aprilie, sunete nedesluşite de glasuri tinere şi lovituri 
de minge. Hm, Price, dă-i bătaie, nu mai sta de-a moaca! Tai-o în 
partea cealaltă! 

Cei doi bărbaţi ajunseseră în parcare şi, preţ de câteva 
secunde, păşiră în tăcere, până când, ajunşi la maşina de poliţie, 
detectivul se întoarse spre preot şi îi aruncă o privire abătută. 

— În concluzie, ce fel de personaj caut eu, părinte? îl 
întrebă. 

—Un psihopat care se droghează, probabil, răspunse 
Karras. 

Privind de-a lungul trotuarului, detectivul reflectă câteva 
clipe, apoi încuviinţă din cap. 

— Da, părinte, poate că ai dreptate. Îşi ridică privirea, de 
data aceasta mai prietenoasă. Unde mergi de-aici, părinte? Nu 
vrei să te duc cu maşina? 

— Nu, mulţumesc, locotenente. Am de mers doar câţiva 
paşi. 

—Nu contează, o să-ţi placă! îl asigură detectivul, 
împingându-l uşurel spre portiera din spate a maşinii. Apoi o să 
le poţi spune tuturor amicilor dumitale că ai fost cu maşina 
poliţiei. O să-ţi dau o adeverinţă în sensul ăsta. O să crape toţi 


de invidie. Haide, intră! 

Dând din cap, cu un zâmbet în colţul gurii, preotul spuse: 
„Bine!“ şi se strecură pe bancheta din spate a maşinii, în timp 
ce detectivul se căzni să intre pe partea cealaltă, alături de el. 

— Grozav, zise el, cu respiraţia întretăiată. Şi să ţii minte de 
la mine, părinte, nicio plimbare nu-i uşoară, nici măcar una de 
câţiva paşi. Nu, niciuna! Se întoarse spre polițistul de la volan şi-i 
spuse: „Avanti!“ 

— Încotro, domnule? 

— Pe 36th şi apoi pe Prospect Street, opreşti la jumătatea 
străzii, pe stânga. 

Şoferul încuviinţă din cap şi dădu maşina cu spatele, ca să 
iasă din parcare; Karras îi aruncă detectivului o privire 
întrebătoare: 

— De unde ştii unde locuiesc? 

— Păi, nu la căminul iezuiţilor? Nu eşti preot iezuit? 

Karras îşi întoarse capul şi privi pe geam, în timp ce maşina 
de poliţie se îndrepta încet spre poarta principală a campusului. 

— Da, ai dreptate, zise el încet. Se mutase în căminul 
iezuiţilor cu doar câteva zile în urmă, în speranţa că asta avea 
să-i încurajeze pe bărbaţii pe care îi consiliase să apeleze şi în 
continuare la ajutorul lui. 

— Îţi plac filmele, părinte Karras? 

— Da, îmi plac. 

— Ai văzut Regele Lear, cu Paul Scofield? 

— Nu. 

— Eu l-am văzut. Primesc bilete la film din când în când. 

— Mă bucur pentru dumneata. 

— Primesc bilete la cele mai bune filme, dar nevastă-mea se 
culcă foarte devreme seara. Nu vine niciodată cu mine. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Da, nu-mi place deloc să merg singur. Ştii, după aceea 
îmi place să comentez ce s-a întâmplat în film, să dezbat şi să 
critic tot ce-am văzut. 

Karras încuviinţă tăcut din cap, apoi îşi privi mâinile mari şi 
puternice, pe care le ţinea strânse între genunchi. Secundele se 
scurgeau în linişte. Apoi, dintr-odată, Kinderman îl întrebă pe un 
ton nostalgic: 

— Ai vrea să vii odată cu mine la film? Pe gratis. 

— Da, ştiu. Primeşti bilete. 


— Ai vrea să mergem împreună? 

— Aşa cum spune Elwood P. Dowd în Harvey: „Când?“ 

— O, am să te sun eu! rosti detectivul, cu faţa radioasă. 

— În regulă, aşa rămâne. Mi-ar face plăcere. 

leşiseră pe poarta campusului, o luaseră la dreapta şi apoi 
la stânga, pe Prospect Street, iar acum ajunseseră în dreptul 
căminului iezuiţilor. Karras deschise portiera de pe partea sa şi, 
aruncându-i o privire peste umăr detectivului, spuse: 

— Mulţumesc pentru drum, apoi se dădu jos din maşină, 
închise uşa şi, sprijinându-se cu braţele de tocul geamului des- 
chis, adăugă: îmi pare rău că nu ţi-am fost de prea mult folos. 

— Ba da, mi-ai fost de mare folos, spuse detectivul. Eu îţi 
mulţumesc dumitale. Şi nu uita, o să te sun, ca să te invit la 
film. Vorbesc serios. 

— De-abia aştept, spuse Karras. Ai grijă de dumneata. 

— O să am. Şi dumneata, la fel. 

Karras se desprinse de maşină, se îndreptă de spinare şi 
dădu să o ia din loc, când auzi un strigăt: 

— Părinte, aşteaptă! 

Se întoarse şi-l zări pe Kinderman ieşind din maşină şi 
făcându-i semn să se apropie. Karras se supuse şi se îndreptă 
spre detectiv, care-l aştepta pe trotuar. 

— Am uitat, părinte, îi spuse acesta. Mi-a ieşit complet din 
minte tăbliţa. Ştii la ce mă refer, la tăbliţa pe care scria în limba 
latină, îţi aminteşti? Cea găsită în biserică? 

— Da, tăbliţa de altar. 

— Mă rog, cum i-o fi zicând. O mai ai? 

— Da, e la mine în cameră. Am luat-o ca să o traduc, dar am 
terminat. O vrei? 

— Poate mi-ar dezvălui nişte indicii. Da. Poţi să mi-o dai? 

— Sigur. Aşteaptă un pic, fug să ţi-o aduc. 

— Îţi rămân profund îndatorat. 

Kinderman se rezemă cu spatele de maşina de poliţie, iar 
iezuitul merse grăbit în apartamentul său de la parterul clădirii, 
găsi tăbliţa, o vâri într-un plic de hârtie, apoi se întoarse afară şi 
i-l dădu detectivului. 

— Uite, e aici. 

— Părinte, îţi mulţumesc, spuse Kinderman, cercetând 
plicul. S-ar putea să găsim amprente pe ea. Zicând acestea, îi 
aruncă lui Karras o privire speriată, exclamând: Vai! Ai pus 


mâna pe tăbliță, domnule detectiv amator? Fără mănuşi? Cu 
mâinile goale! 

— Da, mă declar vinovat. 

— Şi fără nicio justificare, mormăi Kinderman. Scuturând din 
cap şi privindu-l supărat pe Karras, acesta adăugă: N-ai fi bun 
de detectiv. Dar nu-i nimic, poate tot mai găsim ceva. Ridică 
plicul în dreptul ochilor. Spuneai că ai studiat tăbliţa? 

Karras dădu din cap în semn de aprobare. 

— Da, am studiat-o. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? Aştept cu sufletul la gură. 

— N-aş putea să spun nimic precis, în afară de faptul că, 
oricare ar fi fost motivul faptei - poate o ură profundă împotriva 
catolicismului, cine ştie? —, făptaşul este în mod evident un 
bărbat grav bolnav psihic. 

— De unde ştii că este vorba de un bărbat? 

Karras ridică din umeri şi privi în altă parte, la camionul cu 
bere ce tocmai trecea prin faţa lor, zgâlţâindu-se din toate 
încheieturile pe pavajul din piatră cubică. 

— Păi, nu ştiu, admise el. 

— N-ar putea fi opera vreunui derbedeu adolescent? 

— Nu, nu cred. Karras se întoarse şi-l privi din nou pe 
Kinderman. Este în latină, adăugă el. 

— În latină? A, te referi la tăbliţa cu rugăciuni de la altar. 

— Da. Latina e o limbă desăvârşită, locotenente şi, în plus, 
rugăciunile au un stil aparte, absolut inconfundabil. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Îţi dau senzaţia că acela care le-a scris gândea 
în latină. 

— Preoţii sunt capabili de aşa ceva? 

— Da, vezi să nu! replică Karras batjocoritor. 

— Răspunde-mi la întrebare, te rog, părinte Paranoia. 

Karras îl fixă cu privirea pe Kinderman şi, după o uşoară 
ezitare, admise: 

— Prea bine, e posibil. De la o vreme, după mult studiu, 
suntem capabili să gândim în latină - iezuiţii, cel puţin, o fac şi 
încă vreo două-trei ordine monastice. La Seminarul Woodstock 
din Maryland, cursurile de filosofie ni se predau în latină. 

— De ce? 

— Pentru mai multă claritate în gândire. Limba latină 
conţine nuanţe şi subtilităţi pe care engleza nu e capabilă să le 


exprime. 

— Aha, pricep. 

Căpătând brusc o expresie gravă, preotul îşi apropie faţa de 
cea a locotenentului, privindu-l intens. 

— Uite ce e, locotenente, vrei să-ţi spun cine cred eu că a 
făcut asta? 

Locotenentul se încruntă, chipul său exprimând un interes 
autentic. 

— Da, cine? 

— Domincanii. Ţine-te de capul lor. 

Karras zâmbi şi se întoarse să plece, moment în care 
detectivul strigă în urma lui: 

— Am minţit! Semeni cu Sal Mineo?2! 

Karras îi aruncă un zâmbet peste umăr şi îi făcu semn cu 
mâna, prieteneşte, după care deschise uşa şi intră în clădire; 
detectivul rămase nemişcat pe trotuar şi, privind meditativ, 
murmură: „Tipul vibrează ca un diapazon băgat sub apă“. 
Continuă să contemple gânditor uşa de la intrare preţ de câteva 
secunde. Apoi, brusc, se răsuci pe călcâie şi, deschizând portiera 
din dreapta a maşinii de poliţie, se strecură pe scaunul 
pasagerului, închise uşa şi-i spuse şoferului: 

— Inapoi la sediu. Cât mai repede. Poţi să ignori regulile de 
circulaţie. 

Noua locuinţă a lui Karras din căminul iezuiţilor era mo- 
bilată auster: câteva rafturi pentru cărţi, încastrate într-unul 
dintre pereţi, un pat de o singură persoană, două fotolii 
confortabile şi un birou cu un scaun de lemn cu spătarul drept. 
Pe birou se afla o fotografie cu mama lui, de pe vremea când 
aceasta era tânără, iar deasupra patului, pe perete, atârna, ca o 
mustrare mută, un crucifix de metal de culoarea bronzului. 
Pentru Karras, această odaie îngustă era mai mult decât 
suficientă. Bunurile materiale îl interesau prea puţin - important 
era doar să fie curate, atâtea câte erau. 

Intră la duş şi se spălă viguros, apoi îşi trase pe el un tricou 
alb şi o pereche de pantaloni de culoare kaki şi se îndreptă 
agale spre refectoriu, ca să ia cina. Odată ajuns în sala de mese, 


22 Salvatore „Sal“ Mineo (1939 - 1976) - actor american de film 
şi teatru, cunoscut mai ales pentru rolul John „Plato" Crawford 
din filmul Rebel fără cauză, în care a jucat alături de James Dean 
(n.tr.) 


îl zări pe Dyer, rumen în obraji ca de obicei, îmbrăcat într-un 
hanorac decolorat cu Snoopy, acesta stătea singur la masă, într- 
un colţ al sălii. Karras se duse la el. 

— Bună, Damien. 

— Hei, salut, Joe! 

Stând în picioare în faţa scaunului, Karras se binecuvântă 
pe sine însuşi şi, închizând ochii, murmură rapid o rugăciune de 
mulţumire, după care se aşeză la masă şi-şi întinse un şervet în 
poală. 

— Cum e să trândăveşti? îl întrebă Dyer. 

— Ce vrei să spui? Doar muncesc. 

— O singură prelegere pe săptămână? 

— Calitatea contează, nu cantitatea. Ce-avem la cină? 

— Nu recunoşti mirosul? 

Karras se strâmbă. 

— O, la naiba, iar e ziua aia? 

Cârnaţi cu varză acră. 

— Cantitatea contează, nu calitatea, decretă Dyer; apoi, 
când Karras se întinse după carafa cu lapte, preotul mai tânăr îl 
avertiză în şoaptă: Eu n-aş face asta în locul tău. Zicând asta, 
începu să-şi ungă o felie de pâine integrală cu unt. Vezi bulele 
alea? Sunt de la salpetru. 

— Dar am nevoie să beau. În timp ce-şi ridică paharul ca să 
şi-l umple cu lapte, Karras auzi un scaun scrâşnind pe podea. 
Cineva se aşezase cu ei la masă. 

— Ei bine, am isprăvit în sfârşit de citit cartea aia, rosti cu 
vioiciune noul venit. 

Karras îşi ridică privirea şi se simţi instantaneu cuprins de 
exasperare şi de încordare la vederea tânărului preot care 
fusese nu demult la el pentru consiliere - cel care nu reuşea să- 
şi facă prieteni. 

— O, şi cum ţi s-a părut? îl întrebă Karras, străduindu-se să 
pară interesat. Aşeză carafa cu lapte pe masă, cu atâta grijă de 
parcă era cărţulia despre ritualul novenei. 

Tânărul preot îşi spuse părerea şi, o jumătate de oră mai 
târziu, Dyer se vântura prin refectoriu, de la o masă la alta, 
salutându-şi prietenii şi râzând în hohote. Karras se uită la ceas: 

— N-ai chef să-ţi iei o haină pe tine şi să ieşim la o plim- 
bare? îl întrebă el pe tânărul preot. Îmi place să privesc asfinţitul 
în fiecare seară. 


Nu peste mult timp stăteau amândoi rezemaţi de balu- 
strada din capul scărilor abrupte ce coborau în M Street. Era 
sfârşitul zilei. Razele scânteietoare ale soarelui ce apunea 
învăpăiau cerul crepuscular şi mai apoi se împrăştiau pe apele 
întunecate ale râului, în miliarde de sclipiri aurii şi sângerii. 
Cândva Karras D întâlnise pe Dumnezeu în mijlocul acestei 
privelişti. Cu mult timp în urmă. Asemenea unui iubit părăsit, el 
continua însă să vină, fidel, la fiecare întâlnire. 

Contemplând fermecat priveliştea, preotul cel tânăr spuse: 

— E magnific. Cu adevărat. 

— Da, aşa e. 

Orologiul din turnul campusului le aduse la cunoştinţă, 
printr-un sunet grav, că era ora şapte seara. 

La 7.23, locotenentul Kinderman analiza raportul 
spectografic ce atesta că vopseaua de pe sculptura lui Regan 
era similară cu un fragment răzuit de pe statuia profanată a 
Fecioarei Maria, iar la 8.47, într-un cartier sărăcăcios din partea 
de nord a oraşului, Karl Engstrom ieşea impasibil dintr-un bloc 
de locuinţe ieftine, infestat de şobolani şi se îndrepta, lipsit de 
orice expresie, spre stația de autobuz situată cu trei blocuri mai 
jos. După ce stătu singur timp de-un minut, se prăbuşi peste un 
felinar stradal şi, încleştându-şi braţele în jurul lui, începu să 
plângă în hohote. 

În momentul acela, locotenentul Kinderman se afla la 
cinema. 


Capitolul şase 

Miercuri, pe 11 mai, se întoarseră acasă. O puseră pe 
Regan în pat, blocară obloanele de la fereastră şi îndepărtară 
toate oglinzile din camera ei şi din baie. 

„momentele de luciditate sunt din ce în ce mai rare şi, mai nou, 
în timpul crizelor, suferă de-o amnezie completă. E o manifestare pe 
care n-a mai avut-o până acum şi s-ar părea că asta elimină ipoteza 
că am avea de-a face cu episoade de isterie veritabilă. Pe de altă 
parte, unul sau două simptome pe care, în limbaj de specialitate, le 
numim fenomene parapsihice au avut loc... 

Doctorul Klein veni să-i viziteze, iar Chris şi Sharon îi 
urmăriră cu atenţie toate mişcările în timp ce medicul le instruia 
cu privire la procedura de hrănire a lui Regan cu Sustagen%, pe 
parcursul perioadelor de comă. Mai întâi introduse sonda 
nazogastrică. „Prima dată...“ 

Chris se forţă să urmărească manevra, încercând în acelaşi 
timp să facă abstracţie de chipul fiicei sale; se silea să priceapă 
cuvintele doctorului şi să-şi alunge din minte tot ce auzise la 
clinică. 

— Aşadar, pe formular ati trecut „Nicio religie", doamnă MacNeil. 
Chiar aşa stau lucrurile? Fetița n-a avut parte de niciun fel de educație 
religioasă? 

— Mă rog a auzit de Dumnezeu. Dar numai aşa, în mod general. 
De ce? 

— Păi, în primul rând. pentru că, în mare parte, crizele ei - atunci 
când vorbeşte inteligibil— au o conotație puternic religioasă. De unde 
credeți că posedă astfel de informaţii? 

— M-ar ajuta dacă mi-ati da un exemplu. 

— Ei bine, zice, de pildă: „lisus şi Mariia, şaizeci şi nouă". 

Klein vârâse sonda până în stomacul lui Regan. 

— Mai întâi verificaţi dacă nu cumva fluidul îi ajunge în 
plămâni, le instrui el, strângând cu degetele tubul transparent, 
pentru a întrerupe curgerea lichidului. Dacă vedeţi asta... 

„„Sindromul unei dereglări cum rar se mai întâlneşte în ziua de 
azi, fiind răspândită doar în rândul populațiilor primitive. Noi o numim 
posedare somnambulică. Sincer, nu se ştiu prea multe despre această 
tulburare, decât că debutează pe fondul unui conflict sau al unor 
sentimente de vinovăţie care, în cele din urmă, îi provoacă pacientului 
halucinații, acesta fiind convins că trupul i-a fost invadat de o creatură 


3 Sustagen - supliment nutriţional sub formă lichidă (n.tr.) 


extraterestră sau de un spirit, dacă vreți să-i spunem aşa Pe vremuri, 
când oamenii credeau cu tărie în existența diavolului, entitatea cu 
pricina era identificată drept un demon, de obicei. In schimb, în 
vremurile mai actuale, este vorba, în general, de spiritul unei 
persoane care a murit şi pe care pacientul o cunoştea, astfel încât 
este capabil, în mod inconştient, să-i imite vocea şi gesturile, ba chiar 
şi trăsăturile faciale, în cazuri cu totul excepționale. 

După ce dr. Klein plecă posomorât, Chris îl sună pe 
impresarul ei, în Beverly Hills, şi-i dădu de ştire, pe un ton inert, 
că nu are de gând să regizeze „Hope“. Apoi o sună pe doamna 
Perrin. Aceasta nu era acasă. Chris puse receptorul în furcă 
năpădită de un sentiment de teamă tot mai intens. Cine ar fi 
putut s-o ajute, se întreba cuprinsă de disperare. Nu exista 
nimeni? Nimic? Cine sau ce anume? 

„Cazurile în care este vorba de spiritul unui om mort sunt mai 
uşor de tratat; în majoritatea acestor cazuri, furia nu este atât de 
devastatoare, iar agitația şi surescitarea motorie sunt relativ 
moderate. În schimb, în celelalte cazuri de posedare somnambulică 
personalitatea împrumutată este malefică, fără excepţie, şi 
întotdeauna ostilă personalităţii proprii. Scopul său principal este, de 
fapt, să vatăme gazda, uneori chiar s-o ucidă. 

Setul de centuri de protecţie comandat le fusese livrat la 
domiciliu, pe Prospect Street, iar acum Chris privea nemişcată, 
cu chipul palid şi sleită de puteri, cum Karl le fixează, mai întâi 
de patul lui Regan, apoi de încheieturile acesteia. In timp ce 
Chris trăgea de-o pernă, încercând s-o aranjeze cât mai 
confortabil sub capul fetiţei, elveţianul îşi termină treaba şi, 
îndreptându-se de spinare, aruncă o privire plină de milă la faţa 
răvăşită a copilei. 

— O să se facă bine? întrebă el. 

Chris nu răspunse. În timp ce Karl continua să vorbească, 
ea scoase un obiect de sub perna lui Regan şi-l ridică în dreptul 
ochilor, cercetându-l cu uimire. Apoi se întoarse brusc spre Karl, 
întrebându-l cu asprime: 

— Karl, cine a pus crucifixul ăsta sub pernă? 

— Sindromul nu este decât manifestarea unui conflict sau a unui 
sentiment de vinovăţie, prin urmare trebuie mers mai adânc, pentru a 
descoperi fondul problemei. Ei bine, cea mai indicată metodă în cazuri 
de genul acesta este hipnoterapia. Totuşi, se pare că nu reuşim să-i 
inducem starea de transă. Atunci am încercat să recurgem la 


narcosinteză - un tratament pe bază de narcotice — dar nici asta n-a 
dat rezultate. 

— Deci ce e defăcut în continuare? 

— În mare măsură, nu putem decât să aşteptăm. 0 să încercăm 
toate alternativele, sperând să se producă vreo schimbare. Până 
atunci însă, va trebui internată. 

Chris o găsi pe Sharon în bucătărie, instalându-şi pe masă 
maşina de scris. Tocmai o adusese din camera de joacă de la 
subsol. Willie tăia morcovi în chiuvetă, ca să facă o garnitură 
pentru friptură. 

Pe un ton ce trăda încordarea, Chris întrebă: 

— Tu i-ai pus crucifixul sub pernă, Shar? 

Sharon o privi derutată. 

— Ce vrei să spui? 

— L-ai pus sau nu? 

— Chris, habar n-am despre ce vorbeşti! Ascultă, ţi-am mai 
spus, Chris, ţi-am spus pe avion, tot ce am vorbit cu Rags în 
materie de religie sunt chestii de genul „Dumnezeu a făcut 
lumea" şi poate câteva lucruri legate de... 

— Bine, Sharon, e-n regulă. Te cred, doar că... 

— Eu nu l-am pus! mormăi Willie pe un ton defensiv. 

— Cineva l-a pus acolo, fir-ar să fie! izbucni dintr-odată 
Chris. În clipa următoare se repezi la Karl, care tocmai intrase în 
bucătărie şi deschisese uşa de la frigider. Karl! se răsti ea pe un 
ton ascuţit. 

— Da, doamnă, răspunse calm Karl, fără să se întoarcă. Era 
ocupat cu împachetarea unor cuburi de gheaţă într-un prosop. 

— Fii atent, te mai întreb o dată, spuse Chris cu înver- 
şunare, gata-gata să-şi piardă cumpătul. Tu ai pus crucifixul ăla 
stupid sub perna lui Regan? 

— Nu, doamnă, nu eu. Nu fac aşa ceva, răspunse Karl, 
vârând încă un cub de gheaţă în prosop. 

— Crucea aia tâmpită n-a ajuns acolo de una singură, fir-ar 
a naibii! ţipă Chris, întorcându-se spre Willie şi Sharon. Care 
dinte voi minte? Spuneti-mi în clipa asta! 

Karl se opri, în sfârşit, din împachetat şi se întoarse spre 
Chris, cercetând-o cu luare aminte. Explozia de furie îi lăsase pe 
toţi cu gura căscată; acum ea se prăbuşi brusc pe un scaun şi 
începu să plângă spasmodic, cu capul cufundat între mâinile ce-i 
tremurau incontrolabil. 


— O, îmi pare rău, nu mai ştiu de mine! murmură ea cu 
glasul înecat de lacrimi. O, Doamne, ce să mă fac? 

Willie şi Karl stăteau nemişcaţi, urmărind-o în tăcere, în 
timp ce Sharon se apropie de Chris şi începu să-i maseze ceafa 
şi umerii, cu mişcări mângâietoare. 

— Hei, e-n regulă. Totul va fi bine. 

Chris îşi şterse faţa cu mâneca. 

— Mda, bănuiesc că cine a pus acolo crucifixul - îşi găsi în 
buzunar o batistă şi-şi suflă nasul, apoi continuă - oricine-ar fi 
fost, a făcut-o cu intenţii bune. 

— Uite ce e, vă mai spun o dată şi ar fi bine să băgați la cap, nu 
am de gând s-o internez intr-un nenorocit de ospiciu! 

— Doamnă, nu-i un... 

— Nu-mi pasă cum îi spuneți! Nici gând! N-o las din mâna mea! 

— Îmi pare rău. Tuturor ne pare rău. 

— Mda, sunt convinsă. Doamne, optzeci şi opt de medici şi tot 
ce-mi puteți spune, cu toate rahaturile voastre, este că...! 

Chris rupse celofanul de pe pachetul albastru de Gauloises 
Blondes - ţigări importate din Franţa —, trase câteva fumuri 
prelungi, după care stinse grăbită ţigara într-o scrumieră şi urcă 
la etaj, să vadă ce face Regan. Când deschise uşa, în 
semiîntunericul din dormitor zări o siluetă masculină stând la 
marginea patului lui Regan, pe un scaun de lemn cu spătarul 
drept; individul avea braţul întins şi-şi ţinea palma pe fruntea 
copilei. Era Karl. Când Chris ajunse lângă pat, acesta nu-şi ridică 
privirea la ea şi nici nu spuse nimic, ci continuă să studieze cu 
atenţie chipul lui Regan. În mâna aşezată pe fruntea copilei 
ţinea un obiect nedesluşit. Oare ce anume? Apoi Chris observă 
că era prosopul cu cuburi de gheaţă. 

Plăcut surprinsă şi mişcată de gestul său, Chris îl răsplăti pe 
impasibilul elveţian cu o privire afectuoasă, cum nu mai 
adresase nimănui de multă vreme. Dar cum nici acum bărbatul 
nu se clinti şi nu dădu nici cel mai mic semn că i-ar fi sesizat 
prezenţa, se întoarse încetişor şi ieşi în linişte din cameră. 
Cobori în bucătărie, se aşeză la masa unde aveau obiceiul să ia 
micul dejun şi, privind absentă într-un punct fix, îşi turnă o 
ceaşcă de cafea, cufundată în gânduri. Apoi, brusc, se ridică în 
picioare şi, ca împinsă de un arc, se repezi în biroul lambrisat cu 
lemn de cireş. 

— Posesia este în mod incorect asociată cu isteria, într-o 


asemenea măsură încât originea sindromului este aproape în toate 
cazurile echivocă. Fiica dumneavoastră poate că ştia despre acest 
fenomen, credea în existenţa lui şi s-ar putea să fi fost la curent cu 
unele dinte simptome, iar asta a făcut ca subconştientul său să 
provoace sindromul. Mă urmăriţi? Ei bine, odată ce cădem de acord 
asupra acestui lucru, dacă tot nu sunteţi dispusă să o internați, poate 
că veti accepta o altă variantă pe care am să v-o sugerez. Şansele de 
vindecare sunt reduse, dar totuşi, cred că nu trebuie neglijate. 

— Ei, haideţi, spuneţi odată despre ce este vorba, pentru numele 
lui Dumnezeu! La ce vă referiți? 

— Ati auzit vreodată despre exorcism, doamnă MacNeil? 

Chris încă nu se familiarizase cu volumele de cărţi din birou 
- erau în apartament atunci când îl închiriase - aşa că acum 
studia cu atenţie rîndurile din bibliotecă. 

— Este vorba de un ritual străvechi, convenţional, prin care 
rabinii şi preoții încercau să alunge un spirit malefic. Catolicii sunt 
singurii care n-au renunţat la acest ritual, deşi îl practică pe ascuns, 
fiindcă se jenează să admită că-l practică şi în prezent. Insă pentru 
cineva încredințat că este posedat, trebuie să recunosc că ritualul 
este de-a dreptul impresionant şi, odinioară, chiar dădea roade, deşi 
nu din motivele pe care şi le închipuiau ei; era vorba, pur şi simplu, de 
puterea sugestiei. Convingerea victimei că este poseadată contribuia la 
această stare şi, tot aşa, credința în puterea exorcismului putea duce 
la eliberarea persoanei posedate. Este - văd că vă încruntați. Da, sunt 
conştient că toată povestea asta sună fantezist. Dar dati-mi voie să vă 
spun un lucru despre care se ştie că este cât se poate de real. Are 
legătură cu aborigenii din Australia. Aceştia sunt încredinţaţi că dacă 
un vrăjitor le trimite, de la distanță, „un gând de moarte”, ei bine, 
sunt convinşi că vor muri negreşit. Și, culmea, chiar aşa se întâmplă! 
Se lasă pur şi simplu jos, la pământ şi mor încet-încet! Şi singura 
metodă care îi poate salva, de cele mai multe ori, este tot o formă de 
sugestie: „gândul” altui vrăjitor care să-l contracareze pe primul. 

— Ce vreţi să-mi sugerati, s-o duc pe fiica mea la un vraci? 

— Pentru orice eventualitate, ca să putem zice că am încercat 
toate variantele - ei bine, da, exact asta vă sugerez. Duceţi-o la un 
preot catolic. E un sfat cel puţin ciudat din partea mea, ştiu asta, ba 
chiar primejdios, de aceea este absolut obligatoriu să ştim dacă fiica 
dumneavoastră era la curent cu fenomenul acesta, al posedării şi mai 
ales cu practica exorcismului înainte de apariția simptomelor sale. 
Credeţi că se poate să fi citit despre aceste lucruri 


— Nu. 

— Sau să fi văzut vreun film de genul ăsta? Să fi auzit ceva la 
radio? La televizor? 

— Nu. 

— A citit Evangheliile, poate? Noul Testament? 

— Nu, nimic de genul ăsta. De ce mă întrebaţi? 

„Sunt destul de multe referiri la fenomenul posedării în aceste 
relatări, precum şi la exorcizările săvârşite de Hristos. Simptomele 
descrise în Biblie sunt similare cu cele din ziua de azi, aşa că... 

— Stiti ce, n-are rost să-mi mai explicati. Bine? Lăsaţi-o baltă! 
Asta-i tot ce-mi lipseşte, să afle taică-său că am apelat la un... 

Chris îşi plimbă degetele pe cotoarele cărţilor din bibliotecă, 
căutând zadarnic ceva care s-o ajute, până când /a stai puțin! 
Reveni fulgerător la rîndul unuia dintre volumele de pe raftul cel 
mai de jos. Era cartea despre farmece şi vrăjitorii pe care i-o 
trimisese Mary Jo Perrin. Chris o luă de pe raft şi căută 
înfrigurată pagina de cuprins; urmări încet cu degetul titlurile 
înşirate unul sub altul, ca la un moment dat să se oprească 
brusc: Uite! Am găsit! O trecu un fior la gândul că s-ar putea ca 
medicii de la clinica Barringer să aibă dreptate. Aşa să fie, oare? 
Să-şi fi indus Regan starea şi simptomele prin autosugestie, în 
urma citirii acestei cărţi? 

Capitolul la care se oprise se intitula „Cazuri de posedare". 

Chris merse la bucătărie, unde Sharon îşi citea propriile 
însemnări notate într-un carneţel şi le bătea la maşină. Chris 
flutură cartea prin aer. 

— Ai citit asta, Shar? 

Continuând să bată la maşină, Sharon o întrebă: 

— Ce să citesc? 

— Cartea asta despre vrăjitorii. 

Sharon se opri din lucru şi, aruncând o privire mai întâi la 
Chris, apoi la cartea din mâna acesteia, spuse: 

— Nu, n-am citit-o, după care îşi văzu mai departe de 
treabă. 

— Nici măcar n-ai văzut-o? Nu cumva tu ai pus-o în 
biblioteca din birou? 

— Nu. 

— Unde-i Willie? 

— S-a dus la piaţă. 

Chris dădu din cap cu un aer gânditor, apoi urcă din nou la 


etaj, în camera lui Regan; Karl era tot acolo, treaz, veghind la 
căpătâiul patului. 

— Karl! 

— Da, doamnă. 

Chris făcu semn spre cartea pe care o ţinea în mână. 

— Se poate să fi găsit tu cartea asta aruncată pe undeva 
prin casă şi s-o fi aşezat în bibliotecă, alături de celelalte? 

Îngrijitorul se uită la Chris cu o expresie neutră, aruncă o 
privire în direcţia cărţii indicate şi apoi din nou la ea. 

— Nu, doamnă, rosti el. Eu, nu. Zicând asta, se întoarse 
iarăşi la Regan. 

— În regulă, atunci poate că Willie a pus-o. 

Chris se întoarse în bucătărie, se aşeză la masă şi, des- 
chizând cartea la capitolul despre posedare, începu să caute 
informaţii relevante, care, după părerea medicilor de la 
Barringer, ar fi putut să elucideze cauzele apariţiei simptomelor 
manifestate de Regan. 

Găsi, într-un final, ceea ce căuta. 

Din credinţa în demoni - extrem de 
răspândită pe vremuri - decurge, în chip firesc, 
fenomenul cunoscut sub numele de posedare, o 
stare în care mulţi indivizi credeau că funcţiile lor 
fizice şi mentale sunt invadate şi controlate fie de 
un demon (cel mai adesea în vechime), fie de 
spiritul cuiva care a murit. Astfel de cazuri au fost 
întâlnite pretutindeni pe glob şi de-a lungul 
întregii istorii, fiind descrise în termeni 
surprinzător de asemănători, dar cu toate 
acestea încă nu s-a găsit o explicaţie pe deplin 
satisfăcătoare. De la cercetările efectuate de 
Traugott Oesterreich, publicate pentru prima 
oară în anul 1921, s-au descoperit foarte puţine 
elemente suplimentare, în pofida progreselor 
înregistrate în domeniul psihiatriei. 

Chris se încruntă. Nu exista o explicaţie pe deplin satis- 
făcătoare? Medicii de la Barringer îi dăduseră de înţeles altceva. 

lată ce s-a constatat în mod concret: că 
diferite persoane, din diferite timpuri, au suferit 
nişte transformări atât de mari şi de radicale, 
încât cunoscuţii lor aveau impresia că este vorba 


de cu totul altcineva. Nu numai vocea, 
comportamentul, expresiile faciale şi gesturile 
caracteristice se modifică, ci uneori chiar 
individul în cauză se percepe pe sine însuşi ca 
fiind altcineva, o cu totul altă persoană, având un 
trecut propriu şi un nume diferit - fie el uman sau 
demonic. În arhipelagul malaysian, unde 
posedarea este un fenomen frecvent întâlnit 
chiar şi în ziua de azi, spiritul uzurpator al celui 
mort îl face pe posedat să reproducă gesturile, 
vocea şi comportamentul răposatului cu atâta 
măiestrie, încât rudele mortului plâng în hohote 
la vederea lui. Însă lăsând la o parte aşa-numita 
pseudoposedare - respectiv acele cazuri care, 
ulterior, se dovedesc a fi simple escrocherii, ma- 
nifestări paranoice sau crize de isterie - dilema 
majoră a reprezentat-o întotdeauna explicarea 
fenomenului cu pricina; cea mai veche explicaţie 
este cea de natură spirituală, în favoarea căreia 
pledează faptul că personalitatea uzurpatoare 
poate să demonstreze abilităţi pe care individul 
„gazdă” nu le avea înainte. In cazurile de 
posedare demonică, de pildă, „demonul” poate 
vorbi în limbi necunoscute persoanei invadate. 

Asta era! Deci aşa se explicau bolboroselile de neînțeles ale 

lui Regan! Să fi fost vorba de altă limbă? 
Chris citi mai departe cu înfrigurare: 
sau să manifeste diferite fenomene 

parapsihice, cum ar fi, bunăoară, telechinezia - 
capacitatea de a mişca obiectele fără a le atinge. 

Toate acele bubuituri? Zgâlţăielile patului? 

„„în situaţiile în care entitatea uzurpatoare 
este spiritul unui mort, apar manifestări de genul 
celor consemnate de Oesterreich în cazul unui 
călugăr care, fiind posedat, a devenit dintr-odată 
un dansator talentat, de-o măiestrie neasemuită, 
cu toate că nu dansase niciodată până atunci. 
Acest tip de manifestări este atât de 
impresionant, încât Jung, celebrul psihiatru, după 
ce a studiat în mod direct un asemenea caz, a 


fost capabil să ofere doar o explicaţie parţială, 
afirmând însă că „în mod categoric nu poate fi 
vorba de o înşelătorie”... 

Chris se încruntă din nou. Cuvintele acestea sunau 
îngrijorător. 

„iar William James, cel mai mare psiholog 
american al tuturor timpurilor, s-a rezumat să ad- 
mită  „plauzibilitatea unei explicaţii de natură 
spirituală a fenomenului”, după ce a studiat 
îndeaproape aşa-numita „Minune de la Watseka” 
- cazul unei adolescente din Watseka, Illinois, a 
cărei personalitate s-a transformat până la 
identificarea totală cu cea a unei fete numite 
Mary Roff, care murise într-un spital de boli 
psihice, cu doisprezece ani în urmă... 

Absorbită de lectură, Chris nu auzi soneria, nici pe Sharon 
mergând să deschidă uşa de la intrare. 

In general se consideră că posedarea demonică îşi are 
originea în creştinismul timpuriu; cu toate astea, atât po- 
sedarea, cât şi exorcismul datează dinainte de Hristos. Vechii 
egipteni, la fel ca restul civilizaţiilor antice de pe râurile Tigru şi 
Eufrat, credeau că tulburările fizice şi spirituale sunt cauzate de 
invadarea trupului de către demoni. lată cum suna „reţeta” 
exorcizării pentru maladiile de care sufereau copiii în Egiptul 
antic: „Pleacă de-aici, tu, care ai venit din ţinutul întunericului, 
al cărui nas e întors de-a-ndoaselea, a cărui faţă e cu susu-n jos. 
Trebuie neapărat să vii să îl săruţi pe copilul acesta? N-am să te 
las...” 

— Chris? 

— Shar, sunt ocupată. 

— Un detectiv de la Omucideri vrea să-ţi vorbească. 

— O, Doamne, Sharon, spune-i să - Chris se opri brusc, îşi 
ridică ochii din carte şi zise: Da, sigur, Sharon. Spune-i să intre. 
Condu-l aici. 

Sharon plecă, iar Chris rămase cu privirea pironită pe carte, 
absentă, pradă unei senzaţii nedesluşite de teamă. Auzi cum se 
închide uşa de la intrare. Auzi nişte paşi apropiindu-se de 
bucătărie. Avea senzaţia că aşteaptă ceva. Oare ce putea să 
aştepte? Ca într-un vis intens pe care nu ţi-l poţi aminti, Chris 
simţea că aşteaptă ceva familiar, dar totuşi nedefinit. 


Cu pălăria boţită în mână, detectivul intră în încăpere 
împreună cu Sharon, răsuflând din greu şi se înclină respectuos. 

— Îmi cer mii de scuze, zise Kinderman venind lângă ea. Da, 
ştiu că sunteţi ocupată. Văd asta. Vă deranjez. 

— Ce se mai întâmplă în lume? întrebă Chris. 

— Numai rele. Fiica dumneavoastră cum se simte? 

— Nicio schimbare. 

— Îmi pare rău să aud asta. Respirând cu greutate, 
Kinderman stătea în picioare lângă masă, cu ochii lui de căţel 
oropsit umezi de emotie. Ştiţi, nu v-aş fi deranjat pentru nimic în 
lume; aveţi destule pe cap, vreau să spun... cu fiica 
dumneavoastră. Domnul mi-e martor, când micuța mea Julie s-a 
îmbolnăvit de - oare ce-o fi fost? Cum se chema? Nu-mi mai 
aduc aminte. Era... 

— Ce-ar fi să luaţi loc? îl întrerupse Chris. 

— O, da, mulţumesc mult, spuse detectivul recunoscător, 
aşezându-şi trupul mătăhălos pe un scaun vizavi de Sharon. 
Aceasta se reapucase de bătut la maşină, părând să ignore ceea 
ce se vorbeşte în jurul ei. 

— Îmi cer scuze. Ce spuneaţi? îl întrebă Chris. 

— Ei bine, fiica mea - o, mai bine nu. N-are importanţă. 
Dacă mă pornesc, o să vă povestesc toată viaţa mea, de-o să 
puteţi face un film pe subiectul ăsta. Nu, serios acum! E 
incredibil! Dacă aţi şti doar jumătate din nebuniile care s-au 
întâmplat în familia mea, aţi - nu. Nu, mai bine o las baltă. Fie, 
doar una! Vă spun doar o întâmplare! Mama mea obişnuia să ne 
gătească peşte umplut în fiecare vineri, mă urmăriţi? Şi pe tot 
parcursul săptămânii nu puteam să facem baie, niciunul dintre 
noi, din cauză că mama ţinea crapul în vană, iar crapul înota de 
zor, fiindcă mama spunea că asta îl face să elimine otrava din 
corp. Cine s-ar fi gândit! Cine să fi ştiut că, în tot acest timp, 
crapul nutrea gânduri malefice, de răzbunare, care-i otrăveau 
carnea! Ei, cu asta am încheiat. Serios. Doar că, din când în 
când, câte-un râs sănătos ne face să nu mai plângem. 

Chris îl studie cu atenţie. Aştepta să urmeze ceva. 

— A, citeaţi! Detectivul aruncă o privire înspre cartea 
despre vrăjitorii. Pentru un film? 

— Nu, pur şi simplu de plictiseală. 

— E interesantă? 

— Abia ce-am început-o. 


— Vrăjitorii, murmură Kinderman, cu capul înclinat într-o 
parte, căznindu-se să descifreze titlul cărţii. 

— Aşadar, ce s-a întâmplat? vru să ştie Chris. 

— Da, îmi cer scuze. Sunteţi ocupată. O să fiu cât mai 
concis. După cum vă spuneam, nu v-aş fi deranjat pentru nimic 
în lume, doar că... 

— Doar că? 

Devenind brusc foarte serios, detectivul îşi puse palmele 
împreunate pe tăblia lucioasă a mesei de pin. 

— Ei bine, se pare că Burke... 

— Fir-ar să fie! izbucni Sharon iritată şi, smulgând coala de 
hârtie de pe tamburul maşinii de scris, o mototoli în palme, după 
care o aruncă la întâmplare înspre coşul cu maculatură aflat la 
picioarele lui Kinderman. Acesta se întoarse şi-o privi mirat, la 
fel şi Chris; observându-i, secretara încercă să se explice: 

— O, îmi pare rău! Am uitat complet că sunteţi aici! 

— Sunteţi domnişoara Fenster? se interesă Kinderman. 

— Spencer, îl corectă Sharon şi se ridică de pe scaun, ca să 
culeagă de pe jos ghemotocul de hârtie, murmurând ca pentru 
sine: „N-am pretins niciodată că aş fi Julius Erving“?. 

— Nu vă deranjaţi, nu-i nicio problemă, o asigură detectivul, 
aplecându-se să ridice hârtia care aterizase lângă picioarele 
sale. 

— O, mulţumesc, zise Sharon făcând cale întoarsă şi 
aşezându-se din nou pe scaun. 

— Scuzaţi-mă - sunteţi secretara? o descusu Kinderman. 

— Sharon, dumnealui este... Chris se întoarse spre 
Kinderman. Îmi cer scuze, îi zise, îmi mai spuneţi o dată cum vă 
numiţi? 

— Kinderman. William F. Kinderman. 

— Dumneaei este Sharon. Sharon Spencer. 

Cu o plecăciune curtenitoare şi o uşoară înclinare a capului, 
detectivul spuse: 

— Sunt încântat să vă cunosc. 

Sharon se aplecă şi-şi sprijini bărbia pe braţele-i încrucişate 
deasupra maşinii de scris, privindu-l curioasă. 

— Poate că m-aţi putea ajuta, continuă detectivul. 

Fără să-şi ia mâinile de pe maşina de scris, Sharon se 
îndreptă de spate şi-l întrebă: 


* Julius Erving - celebru jucător de baschet american (n.tr.) 


— Cine, eu? _ 

— Da, s-ar putea. In seara morţii domnului Dennings, aţi 
mers la farmacie şi l-aţi lăsat singur în casă, aşa a fost? 

— Păi, nu chiar aşa. Regan era aici. 

— Adică fiica mea, preciză Chris. 

— Cum se scrie numele ei? 

— R-e-g-a-n, îl lămuri Chris. 

— Ce nume frumos, comentă detectivul. 

— Mulţumesc. 

Kinderman se întoarse din nou spre Sharon. 

— Dacă nu mă-nşel, Dennings venise în seara aceea ca s-o 
vadă pe doamna MacNeil, nu? 

— Da, aşa este. 

— A rămas s-o aştepte? 

— Da, i-am spus că trebuie să se întoarcă în scurtă vreme. 

— Foarte bine. Şi dumneavoastră aţi ieşit... la ce oră? Vă 
mai aduceţi aminte? 

— Păi, să vedem. Tocmai urmăream ştirile la televizor, aşa 
că presupun - ba nu, staţi puţin - da, aşa e. Imi aduc aminte că 
m-am supărat când farmacistul mi-a spus că băiatul care se 
ocupă cu livrările la domiciliu plecase acasă şi i-am spus: „Ei, 
lasă-mă, e doar ora şase şi jumătate”. Peste zece sau douăzeci 
de minute a apărut Burke. 

— Aşadar, conchise detectivul, dacă facem o medie, în- 
seamnă că trebuie să fi apărut în jurul orei şapte fără un sfert. 
Corect? 

— Şi ce-i cu asta? vru să afle Chris. 

Incordarea care o măcina era tot mai intensă. 

— Ei bine, asta dă naştere unei întrebări, doamnă MacNeil. 
să vină aici pe la şapte fără un sfert şi să plece după doar 
douăzeci de minute... 

Chris ridică din umeri. 

— Păi, aşa-i Burke, spuse ea. Tipic pentru el. 

— Tot tipic pentru el era şi să frecventeze barurile de pe M 
Street? întrebă Kinderman. 

— Nu. Nici vorbă. Cel puţin, din câte ştiu eu. 

— Nu, aşa m-am gândit şi eu. Am făcut nişte investigaţii. În 
concluzie, n-avea niciun motiv să se afle sus, pe treptele de 
lângă casa dumneavoastră în seara aceea, după ce a plecat de 
aici. In plus, nu avea obiceiul să umble cu taxiul? N-ar fi chemat 


un taxi înainte să plece de la dumneavoastră? 

— Ba da, în mod normal ar fi chemat. Aşa făcea 
întotdeauna. 

— Prin urmare, mă întreb - pe bună dreptate, nu-i aşa? - de 
ce şi cum a ajuns acolo în seara aceea. De asemenea, mă întreb 
cum se face că pe lista cu apelurile telefonice din seara aceea 
nu figurează nicio comandă la niciuna dintre firmele de 
taximetre, cu excepţia celei efectuate de domnişoara Spencer la 
ora şase şi patruzeci şi cinci de minute. 

Pe un ton epuizat, Chris spuse încet: 

— Nu ştiu. 

— Da, nici n-aveţi de unde să ştiţi, replică detectivul. Cert 
este că, între timp, treaba a devenit foarte serioasă. 

— Cum adică? întrebă Chris, respirând precipitat. 

— Raportul medicului patolog, o lămuri Kinderman, pare să 
indice că există mari şanse ca moartea lui Dennings să fi fost 
provocată. În orice caz... 

— Vreţi să spuneţi că a fost ucis? _ 

— Păi, se pare că poziţia... Kinderman şovăi. Imi pare rău, 
continuă el. O să fie dureros pentru dumneavoastră. 

— Spuneţi mai departe. 

— Poziţia capului şi torsionarea muşchilor cefei ar indica... 

Închizând ochii, Chris exclamă, cutremurându-se: 

— O, Doamne, Dumnezeule! A 

— Da, v-am avertizat că o să fie dureros. Imi pare rău. Zău. 
Dar vedeţi dumneavoastră, starea în care se găseşte trupul său 
- cred că ar fi mai bine să sărim peste detalii - nu se explică 
decât printr-o căzătură de undeva de sus înainte să se 
prăvălească pe scări; să zicem... de la vreo şapte-opt metri 
înălţime, după care s-a rostogolit până jos, la baza scărilor. 
Aşadar, e foarte probabil ca domnul Dennings să fi fost... 
Kinderman se întoarse către Sharon. Cu braţele încrucişate pe 
piept, aceasta asculta ca hipnotizată, cu ochii larg deschişi. 

— Acum daţi-mi voie să vă pun o întrebare, domnişoară 
Spencer. Când aţi plecat, domnul Dennings unde se afla? Cu 
fetiţa? 

— Nu, era jos, în birou şi-şi prepara ceva de băut. 

— Credeţi că fiica dumneavoastră şi-ar aduce aminte - se 
întoarse spre Chris - dacă domnul Dennings a intrat la ea în 
cameră în seara aceea? 


— De ce vă interesează? 

— Şi-ar aduce aminte? 

— Cum să-şi aducă aminte? V-am spus doar, era sub efectul 
unui sedativ puternic şi... g 

— Da, da, mi-aţi spus asta; e adevărat. Imi amintesc acum. 
Dar poate s-o fi trezit. 

— Nu, nu s-a trezit, spuse Chris. 

— Era sedată şi ultima oară când am stat de vorbă? 

— Da, şi atunci. 

— Mi s-a părut că o văd la geam în ziua aceea. 

— Ei bine, v-aţi înşelat. 

— Posibil. Probabil. Nu sunt sigur. 

— la staţi puţin, de ce îmi puneţi toate întrebările astea? 

— Păi, o ipoteză ar fi că domnul Dennings era atât de beat, 
încât s-a împiedicat şi a căzut pe ferestra camerei fiicei 
dumneavoastră. N-ar fi posibil? 

— Nici vorbă. În primul rând, fereastra aceea e închisă 
întotdeauna şi, în al doilea rând, Burke era tot timpul beat, dar 
nu-şi pierdea niciodată echilibrul. Era beat chiar şi când regiza. 
Atunci cum ar fi putut să se împiedice şi să cadă pe geam? 

— Aşteptaţi pe altcineva în seara aceea? 

— Pe altcineva? Nu, nu aşteptam pe nimeni. 

— Prietenii dumneavoastră au obiceiul să vină neanunţaţi? 

— Doar Burke. 

Detectivul îşi cobori privirea, clătinând din cap. 

— Foarte ciudat, oftă el obosit. Încurcată treabă. Apoi îşi 
ridică privirea la Chris. Decedatul vine în vizită, stă doar 
douăzeci de minute şi pleacă fără să apuce să dea ochii cu 
dumneavoastră, lăsând singură o fetiţă atât de bolnavă? Şi hai 
s-o recunoaştem, aţi spus-o şi dumneavoastră, este puţin 
probabil să fi căzut pe fereastră. In plus, nu şi-ar fi putut rupe 
gâtul în halul ăsta de la o simplă căzătură - sunt şanse de unu la 
o sută să se întâmple una ca asta; ba nu, de unu la o mie. Făcu 
semn cu capul în direcţia cărţii de vrăjitorii. Aţi citit în cartea 
asta despre crimele ritualice? 

Având o presimţire tot mai puternică, Chris spuse cu voce 
joasă: 

— Nu. 

— Poate că nu în cartea asta, admise Kinderman. Oricum, 
vă rog să mă iertaţi; am pomenit de lucrul ăsta în speranţa că o 


să vă pună pe gânduri - bietul domn Dennings a fost găsit cu 
gâtul sucit, într-un stil asemănător uciderilor ritualice săvârşite 
de aşa-zişii demoni, doamnă MacNeil. 

Chipul lui Chris deveni livid. 

—Vreun nebun l-o fi ucis pe domnul Dennings şi - 
Kinderman se opri. S-a întâmplat ceva? întrebă el, sesizând 
expresia îngrozită şi paloarea nefirească a interlocutoarei sale. 

— Nu, e-n regulă, continuaţi. 

— Vă mulţumesc. Nu v-am spus asta până acum, ca să nu 
vă mâhnesc. In plus, teoretic, s-ar putea să fi fost un accident. 
Eu însă nu cred asta. Vreţi să ştiţi ce bănuiesc eu? Care e 
părerea mea? Eu, unul, cred că victima a fost ucisă de un bărbat 
puternic - punctul unu; fracturarea craniului - punctul doi - şi 
celelalte câteva amănunute pe care vi le-am relatat susţin 
ipoteza - e doar o ipoteză, nu o certitudine - că regizorul ar fi 
fost mai întâi ucis şi abia apoi aruncat pe fereastră, din camera 
fiicei dumneavoastră. Doar că acolo nu se afla nimeni, decât 
fiica dumneavoastră. Aşadar, care să fie explicaţia? Ei bine, ar fi 
o posibilitate: să fi apărut altcineva în timpul scurs între 
plecarea domnişoarei Spencer şi întoarcerea dumneavoastră 
acasă. N-ar fi posibil? Deci vă mai întreb o dată, cu scuzele de 
rigoare: cine ar fi putut să vină la dumneavoastră? 

Chris îşi plecă încet capul. 

— Sfinte Sisoe, staţi o secundă! 

— Da, îmi pare rău. Ştiu că e dureros. Şi poate că greşesc. 
Dar puteţi, totuşi, să vă gândiţi puţin? Cine ar fi putut să vină în 
vizită în seara aceea? 

Cu capul plecat, Chris se încruntă, chibzuind concentrată o 
bucată de vreme, după care îşi ridică privirea. 

— Nu, îmi pare rău. Pur şi simplu nu-mi vine nimeni în 
minte. 

Kinderman îşi întoarse privirea spre Sharon. 

— Atunci, poate aveţi dumneavoastră vreo idee, domni- 
şoară Spencer? Vă vizitează cineva aici? 

— O, nu, nimeni. 

— Călărețul ştie unde lucrezi? o întrebă Chris. 

Kinderman înălţă din sprâncene. 

— Călărețul? 

— Prietenul lui Sharon, îl lămuri Chris. 

Sharon scutură din cap. 


— N-a venit niciodată aici, spuse ea. Şi, în afară de asta, el 
era în Boston în seara aceea, la un congres. 

— E agent de vânzări? se interesă Kinderman. 

— Avocat. 

— Aha. Detectivul se întoarse din nou spre Chris. Şi 
servitorii? Ei au vizitatori? o întrebă. 

— Nu, niciodată. Exclus. 

— Aşteptaţi cumva un colet în ziua aceea? Vreo livrare? 

— De ce? 

— Domnul Dennings era - nu vreau să vorbesc urât despre 
morţi, dar, după cum aţi spus şi dumneavoastră, când lua un 
pahar în plus, cum se zice, era oarecum - ei bine, hai să-i 
spunem irascibil, capabil, fără îndoială, să provoace scandal şi 
poate că în cazul de faţă a înfuriat pe cineva, cum ar fi, de pildă, 
pe cel care a venit să livreze o comandă. In concluzie, aşteptaţi 
vreun colet? Poate de la curăţătorie? Zarzavaturi? Ceva de 
băut? Un pachet, de orice fel? 

— N-am de unde să ştiu. Karl se ocupă de toate astea. 

— A, fireşte. 

— Doriţi să-l întrebaţi pe el? N-aveţi decât. 

Detectivul oftă îmbufnat. Lăsându-se pe spătarul scaunului, 
îşi îndesă mâinile în buzunarele pardesiului, aruncând o privire 
sumbră la cartea de vrăjitorii. 

— Nu vă deranjaţi, nu contează; puţin probabil să aflăm 
ceva. Aveţi o fiică foarte bolnavă, aşa că destul pentru azi. Işi 
flutură mâna prin aer. Asta e. Am încheiat discuţia. Se ridică în 
picioare. Vă mulţumesc pentru timpul oferit, i se adresă lui 
Chris, apoi se întoarse către Sharon: Mă bucur că v-am 
cunoscut, domnişoară Spencer. 

— Şi eu, la fel, răspunse absentă Sharon, privind în gol. 

— Încurcată treabă, murmură Kinderman clătinând din cap. 
E ciudat, foarte ciudat. Păru să reflecteze la ceva. Apoi se uită la 
Chris, care se ridică de pe scaun. Ei bine, îmi cer scuze. V-am 
deranjat degeaba, adăugă el. 

— Haideţi, vă conduc până la uşă, se oferi Chris. 

Atât glasul, cât şi chipul său trădau resemnarea. 

— O, vă rog, nu vă mai deranjaţi! 

— Dar nu-i niciun deranj. 

— Dacă insistaţi... 

— O, că tot veni vorba, zise detectivul în timp ce ieşea din 


bucătărie, însoţit de Chris, ştiu că şansele sunt infime, dar aţi 
putea totuşi s-o întrebaţi pe fiica dumneavoastră dacă nu cumva 
l-a văzut pe domnul Dennings în camera ei în seara aceea? 

— Ascultaţi ce vă spun, Burke nu avea niciun motiv să vină 
aici, în primul rând. 

— Da, ştiu asta. Sunt convins că aveţi dreptate; dar dacă 
nişte medici britanici nu s-ar fi întrebat: „Ce-o fi cu mucegaiul 
ăsta?“, n-am avea astăzi penicilina. Corect? Vă rog s-o întrebaţi. 
O s-o întrebaţi? 

— Când o să se simtă mai bine, da, o s-o întreb. 

— Nu strică să încercaţi. 

Ajunseseră în faţa uşii de la intrare. 

— In altă ordine de idei... continuă detectivul, apoi ezită. 
Ducându-şi două degete la buze, spuse pe un ton grav: Nu mă 
simt deloc în largul meu să vă rog asta. lertaţi-mă. 

Aşteptându-se la o nouă „lovitură“, Chris se încordă, 
simțind din nou acel fior de teamă, spuse: 

— Ce doriţi? 

— Pentru fiica mea... aţi putea să-mi acordaţi un autograf? 
Obrajii detectivului se făcură roşii ca focul. După surpriza 
iniţială, Chris aproape că pufni în râs, uşurată: ce caraghioşi 
sunt oamenii! 

— Da, desigur! Aveţi ceva de scris? 

— Uitaţi aici! veni răspunsul prompt al detectivului, 
scoţându-şi numaidecât un pix din buzunarul hainei, împreună 
cu o carte de vizită. | le dădu pe amândouă lui Chris. Vai, o să 
fie în culmea fericirii! 

— Cum o cheamă? întrebă Chris, lipind bucăţica de carton 
de uşa de la intrare, ca să poată scrie pe ea. Simţi cum bărbatul 
din spatele ei se fâstâceşte, respirând şi mai greoi ca de obicei. 
Atunci se întoarse şi observă că ochii şi chipul îmbujorat al 
detectivului trădează o intensă luptă lăuntrică. 

— Am minţit, spuse acesta într-un final, cu o privire 
stânjenită şi sfidătoare, deopotrivă. Autograful este pentru mine. 
Scrieţi aşa: „Pentru William F. Kinderman“ - aveţi numele pe 
verso. 

Chris îl privi cu o afecţiune neaşteptată, apoi verifică 
ortografia numelui admiratorului său şi scrise: „William F. 
Kinderman, te iubesc! Chris MacNeil“. După aceea îi dădu înapoi 
cartea de vizită, pe care Kinderman o vâri rapid în buzunar, fără 


să citească dedicaţia. 

— Sunteţi o doamnă foarte drăguță, spuse el sfios. 

— Mulţumesc. Şi dumneavoastră sunteţi un bărbat foarte 
drăguţ. 

Detectivul păru să roşească şi mai tare. 

— Nu, nu sunt drăguţ. Sunt o pacoste. Şi, deschizând uşa, 
adăugă: Să nu luaţi în seamă ce v-am spus astăzi. Uitaţi ce-am 
vorbit.  Concentraţi-vă asupra fiicei dumneavoastră. Fiica 
dumneavoastră e cea mai importantă! 

Chris încuviinţă din cap şi simţi cum cade din nou pradă 
deznădejdii, de îndată ce Kinderman ieşi pe veranda spațioasă, 
împrejmuită cu un gard jos, din fier forjat. Detectivul se întoarse 
cu faţa spre ea; afară, la lumina zilei, cearcănele întunecate de 
sub ochii vedetei de cinema erau şi mai vizibile. Îşi puse pălăria 
pe cap. 

— Deci o s-o întrebaţi? îi reaminti el. 

— Da, consimţi ea. Vă promit. 

— Atunci... la revedere. Aveţi grijă. 

— Şi dumneavoastră la fel. 

Chris închise uşa şi se rezemă cu spatele de ea, cu ochii 
închişi, însă şi-i deschise aproape instantaneu la auzul soneriei. 
Se întoarse şi deschise din nou uşa: în prag stătea Kinderman. 
Acesta zâmbea stingher. A 

— Sunt o pacoste, ştiu. Imi cer mii de scuze. Mi-am uitat 
pixul. 

Coborându-şi privirea, Chris observă că pixul rămăsese la 
ea în mână. Zâmbi slab şi i-l înmână detectivului. 

— Şi încă un lucru, spuse el. Da, n-are niciun rost, ştiu asta; 
dar ştiu că n-am să pot dormi la noapte gândindu-mă că un 
nebun sau un drogat este în libertate, iar eu n-am făcut tot ce- 
mi stă-n putinţă ca să-l prind. Credeţi oare că aş putea — nu, nu, 
e o prostie, e o - da; da, iertaţi-mă, dar cred că trebuie să fac 
asta. Aş putea să stau de vorbă cu domnul Ergstrom, ce ziceţi? E 
vorba despre chestiunea cu livrarea comenzii. 

Chris deschise uşa larg. 

— Sigur, poftiţi înăuntru. Puteţi discuta cu el în birou. 

— Nu, că sunteţi ocupată. Aţi fost deja nespus de amabilă. 
Pot vorbi cu el şi aici, e-n regulă. Aici e perfect. 

Zicând acestea, se rezemă de balustrada de fier a verandei. 

— Dacă ţineţi neapărat, cedă Chris, zâmbind slab. Cred că e 


sus, cu Regan. Îl trimit numaidecât. 

— Vă rămân profund îndatorat. 

Chris închise uşa şi, nu mult după aceea, Karl îşi făcu 
apariţia. Acesta ieşi pe verandă rămânând cu mâna pe clanţa 
uşii, lăsând-o întredeschisă. Stătea cu spatele drept, fixându-l 
pe Kinderman cu o privire calmă şi detaşată. 

— Da? începu el, pe un ton impasibil. 

— Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic, îl întâmpină 
Kinderman, aţintind asupra lui Karl o privire de gheaţă. Dacă 
renunţaţi la dreptul acesta, turui el rapid, pe un ton plat, 
ameninţător, orice spuneţi poate fi şi va fi folosit împotriva 
dumneavoastră în instanţă. Aveţi dreptul să apelaţi la serviciile 
unui avocat, care să fie prezent pe parcursul interogatoriului. 
Dacă vreţi un avocat şi nu vă permiteţi unul, vă va fi desemnat 
un avocat din oficiu, fără taxă, înainte de începerea 
interogatoriului. Înţelegeţi toate aceste drepturi pe care tocmai 
vi le-am comunicat? 

Păsărelele ciripeau delicat pe crengile unui copac bătrân ce 
se înălța aproape de casă, în vreme ce huruitul maşinilor de pe 
M Street abia se auzea, semănând, mai degrabă, cu zumzetul 
unui roi de albine aflat undeva, departe. 

Karl răspunse fără să clipească: 

— Da. 

— Sunteţi dispus să renunţaţi la dreptul de a nu spune 
nimic? 

— Da. 

— Sunteţi dispus să renunţaţi la dreptul de a apela la 
serviciile unui avocat, care să fie prezent pe parcursul 
interogatoriului? 

— Da. 

— E adevărat că aţi declarat că în seara zilei de douăzeci şi 
opt aprilie, când a avut loc moartea regizorului britanic Burke 
Dennings, v-aţi dus să vedeţi un film la cinematograful Fine 
Arts? 

— Da, aşa este. 

— La ce oră aţi intrat la film? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Înainte aţi declarat că v-aţi dus la spectacolul de la ora 
şase. Această informaţie nu vă e de niciun ajutor? 

— Da, la spectacolul de la ora şase. Acum îmi amintesc. 


— Aţi prins filmul de la început? 

— Da. 

— Şi aţi stat până la sfârşit? 

— Da. 

— N-aţi plecat înainte de final? 

— Nu, am văzut tot filmul. 

— Şi, când aţi plecat de la film, aţi luat autobuzul din faţa 
cinematografului şi v-aţi dat jos la intersecţia dintre străzile M şi 
Wisconsin în jurul orei nouă şi douăzeci p.m., corect? 

— Da. 

— Şi v-aţi dus acasă? 

— M-am dus acasă. 

— Aşadar, în jurul orei nouă şi jumătate eraţi în apartament, 
da? 

— Eram aici exact la nouă şi jumătate, preciză Karl. 

— Păreţi foarte sigur de asta. 

— Da, m-am uitat la ceas. Sunt sigur. 

— Şi ziceţi că aţi văzut tot filmul, până la capăt? 

— Da, v-am mai spus asta. 

— Răspunsurile dumneavoastră sunt înregistrate, domnule 
Engstrom. De aceea vreau să fiţi absolut sigur. 

— Sunt absolut sigur. 

— Vă aduceţi aminte de altercaţia care a avut loc între una 
dintre plasatoare şi un ins beat în ultimele cinci minute ale 
filmului? 

— Da, îmi amintesc. 

— Ştiţi să-mi spuneţi care a fost motivul conflictului? 

— Insul cu pricina era beat şi făcea scandal. 

— Ce-au făcut cu el până la urmă? 

— L-au scos afară din sală. 

— N-a existat niciun incident de genul ăsta. În plus, ştiţi că 
în decursul reprezentaţiei de la ora şase a survenit o defecţiune 
tehnică ce a dus la întreruperea filmului vreme de cincisprezece 
minute? 

— Nu, nu-mi aduc aminte. 

— Nu vă aduceţi aminte ca publicul să fi huiduit? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Nicio 
întrerupere. 

— Sunteţi sigur? 

— Nu s-a întâmplat aşa ceva. 


— Ei bine, în jurnalul operatorului de sală figurează că în 
seara aceea filmul s-a încheiat la nouă fără cinci minute, în loc 
de nouă fără douăzeci, ceea ce înseamnă că n-aţi fi putut să 
ajungeţi la intersecţia dintre străzile M şi Wisconsin la nouă şi 
douăzeci, ci abia pe la zece fără un sfert. Prin urmare, n-aveaţi 
cum să fiţi în casă mai devreme de ora zece fără cinci minute - 
nicidecum la nouă şi jumătate —, fapt confirmat şi de doamna 
MacNeil. Sunteţi amabil să-mi explicaţi această contradicţie care 
mă derutează? 

Karl nu dădu nici cel mai mic semn de tulburare la auzul 
acestora; răspunse la fel de imperturbabil: 

— Nu. Nu sunt. 

Detectivul îl fixă în tăcere, apoi oftă şi, coborându-şi 
privirile, deconectă microfonul pe care-l avea prins la reverul 
hainei. Rămase cu ochii-n pământ pentru o clipă, apoi se uită 
din nou la Karl. 

— Domnule Engstrom... începu el pe un ton înţelegător. 
Există şanse ca cineva să fi săvârşit o crimă oribilă. Dum- 
neavoastră vă numărați printre suspecți. Domnul Dennings vă 
trata foarte urât, ştiu asta din alte surse. În plus, se pare că aţi 
minţit în legătură cu felul în care v-aţi petrecut timpul în seara 
când a fost ucis. Ei bine, se mai întâmplă câteodată - doar 
oameni suntem, nu-i aşa? - ca un bărbat însurat să fie într-un loc 
şi să spună că este altundeva. N-aţi băgat de seamă că am 
aranjat să stăm de vorbă între patru ochi? Separat de ceilalţi? 
De soţia dumneavoastră? Nici nu mai înregistrez discuţia 
noastră, am oprit microfonul. Puteţi avea încredere în mine. 
Dacă, din întâmplare, în seara aceea eraţi cu altă femeie decât 
cu soţia dumneavoastră, îmi puteţi spune deschis lucrul ăsta, eu 
o să verific şi veţi scăpa numaidecât de necaz, iar soţia nu va 
afla nimic. Deci, spuneţi-mi, unde eraţi în seara când a murit 
domnul Dennings? 

In ochii lui Karl scăpără o luminiţă imperceptibilă, care se 
stinse aproape instantaneu şi bărbatul răspunse, printre buze: 

— La film! 

Detectivul îl privi stăruitor, fără să se clintească din loc; nu 
se auzea niciun sunet, în afară de respiraţia sa greoaie. 

Se scurseră aşa câteva secunde, după care Karl îl întrebă, 
cu o voce uşor tremurătoare: 

- O să mă arestaţi? 


Detectivul nu răspunse, ci continuă să-l fixeze cu privirea, 
fără să clipească, iar în clipa când Karl dădu se mai spună ceva, 
Kinderman se dezlipi brusc de balustrada de fier şi o luă spre 
maşina de poliţie parcată în faţa casei. Păşea fără grabă, cu 
mâinile vârâte în buzunare, iscodind cu privirea de jur împrejur, 
asemenea unui vizitator curios, venit din alt oraş. În timp ce Karl 
îl urmărea de pe verandă cu o expresie impasibilă, Kinderman 
deschise portiera maşinii şi, întinzând mâna după cutia de 
Kleenex de pe bord, scoase un şerveţel şi îşi suflă nasul, 
contemplând absent apele râului. După expresia de pe chipul 
lui, s-ar fi zis că se gândeşte dacă să ia sau nu prânzul la 
Marriott Hot Shoppe. Apoi intră în maşină, fără să arunce o 
singură privire în urmă. 

De îndată ce maşina o luă din loc şi dispăru după colţ, pe 
35th Street, Karl îşi privi mâinile. 

Tremurau. 

Când auzi uşa de la intrare închizându-se, Chris tocmai îşi 
prepara o vodcă cu gheaţă la barul din birou, dusă pe gânduri. 
Zgomot de paşi. Karl urca scările. Chris îşi luă paharul în mână, 
sorbi o înghiţitură şi apoi se îndreptă încet spre bucătărie, 
privind în gol în timp ce amesteca în băutură cu degetul 
arătător. Ceva nu era-n ordine. Asemenea luminii care răzbate 
pe dedesubtul unei uşi, pe un coridor întunecos, plasat în afara 
dimensiunii temporale, scânteierea iminentă a groazei se 
strecurase tot mai adânc în conştiinţa sa. Oare ce se afla dincolo 
de uşă? 

Îi era frică să deschidă şi să se uite. 

Intră în bucătărie, se aşeză la masă şi, sorbind din pahar, îşi 
aduse aminte, deprimată, de cuvintele detectivului. Cred că a 
fost ucis de un bărbat puternic. Aruncă o privire înspre cartea de 
vrăjitorii. Era ceva ciudat legat de cartea asta. Dar ce anume? 
Din nou, un zgomot de paşi coborând încetişor scările: era 
Sharon, care venea din camera lui Regan. Intră în bucătărie. Se 
aşeză la masă şi introduse o coală nouă în maşina de scris. „Te 
trec fiorii”, murmură ea, cu degetele pe tastatură şi ochii la 
notițele stenografiate din carneţelul de alături. 

Privind în gol, Chris sorbi absentă din pahar, apoi îl puse jos 
şi continuă să studieze coperta cărţii. 

În încăpere domnea o atmosferă stranie. 

Cu ochii pe notițe, Sharon rupse tăcerea, rostind cu voce 


joasă, parcă nefirească: 

— S-au strâns o grămadă de hipioţi pe M Street şi mai 
încolo, pe Wisconsin. Tot felul de drogaţi şi de spiritişti şi alte 
specimene de genul ăsta. Poliţia le zice „diavoli”. Mă întreb dacă 
Burke ar fi... 

— O, la naiba, Shar! izbucni Chris din senin. Las-o baltă, 
auzi? Şi-aşa am destule necazuri pe cap cu Rags! Poţi să te abţii 
un pic? 

Se făcu linişte preţ de câteva momente, după care Sharon 
începu să bată la maşină într-un ritm furios, iar Chris îşi puse 
coatele pe masă şi-şi îngropă faţa-n mâini. Dintr-odată, Sharon 
îşi împinse scaunul de sub ea, care scrâşni pe podea, se ridică în 
picioare şi ieşi din bucătărie cu paşi mari. 

— Chris, mă duc să fac o plimbare! spuse ea cu răceală. 

— Foarte bine! Şi ţine-te naibii departe de M Street! strigă 
Chris, fără să-şi ridice capul. 

— Aşa o să fac! 

— Şi de N Street! 

Chris auzi uşa de la intrare deschizându-se, apoi 
închizându-se şi, scoțând un oftat, îşi lăsă mâinile jos şi-şi ridică 
încet capul. Fu străbătută de o undă de regret. Schimbul tăios 
de replici mai atenuase din încordarea ce plutea în aer. Dar nu 
de tot: deşi mai ştearsă, înghesuită undeva la marginea 
conştienţei sale, senzaţia de teamă era tot acolo. Vino-ţi în fire! 
Chris trase adânc aer în piept şi încercă să se concentreze 
asupra cărţii. Găsi capitolul care o interesa şi, din ce în ce mai 
nerăbdătoare, începu să răsfoiască în grabă, căutând avidă 
descrieri care să corespundă simptomelor lui Regan. 
„sindromul posedării demonice... cazul unei fetiţe de opt ani... 
o anomalie... patru bărbaţi puternici abia au izbutit s-o ţină...“ 

Intoarse pagina şi simţi că-i îngheaţă sângele în vine. 

În clipa aceea se auzi un zgomot: Willie tocmai intra în 
bucătărie, încărcată cu plase de cumpărături. 

— Willie? o strigă Chris pe un ton neutru, fără să-şi dez- 
lipească ochii de pe carte. 

— Da, doamnă. Am venit, răspunse femeia, aşezând plasele 
pe tejgheaua îmbrăcată în faianţă albă. Cu ochii goi, lipsiţi de 
orice expresie şi cu glasul moale, ţinându-şi degetele 
tremurătoare în dreptul pasajului care-i atrăsese atenţia, Chris 
ridică puţin cartea de vrăjitorii şi întrebă: 


— Willie, tu ai pus cartea asta în birou? 

Willie veni mai aproape, citi titlul cărţii şi încuviinţă scurt 
din cap, întorcându-se la plasele de pe tejghea: 

— Da, doamnă. Da. Eu am pus-o. 

— Willie, unde ai găsit-o? întrebă Chris, cu glasul stins. 

— Sus, în dormitor, o lămuri femeia, scoțând cumpărăturile 
din plase şi aşezându-le în ordine pe tejghea. 

Chris rămase în continuare cu privirea pironită pe carte. 

— În care dormitor, Willie? 

— La domnişoara Regan, doamnă. Am găsit-o sub pat, când 
făceam curăţenie. 

Cu glasul amorţit şi cu privirea aţintită-n gol, Chris întrebă: 

— Când anume ai găsit-o? 

— După ce au plecat toţi la spital, doamnă; atunci când am 
dat cu aspiratorul în camera lui Regan. 

— Willie, eşti absolut sigură de asta? 

— Sunt sigură. 

Chris privi din nou la paginile cărţii şi, pentru o bucată de 
vreme, rămase nemişcată, fără să clipească, fără să respire; în 
faţa ochilor îi apărea, năprasnic, imaginea ferestrei de la 
dormitorul lui Regan, deschisă larg, în noaptea morţii lui 
Dennings - era ca şi când o pasăre de pradă căuta s-o înhaţe cu 
ghearele sale necruțătoare. Imaginea îi era înspăimântător de 
familiară: se uita ţintă la pagina din dreapta a cărţii deschise, la 
banda îngustă decupată pe toată lungimea foii. 

Chris îşi ridică brusc ochii din carte. Din camera lui Regan 
se auzeau zgomote ciudate: nişte bubuituri puternice şi iuți 
răsunau într-o cadență obsedantă, deşi cumva înăbuşite, 
asemenea unui baros ce se izbeşte de-un perete de calcar în 
străfundurile unui cavou străvechi. 

Regan ţipa ca din gură de şarpe, pradă terorii, parcă 
implorând să-i curme cineva suferinţa! 

Karl răcnea furios şi îngrozit, deopotrivă, la Regan! 

Chris ţâşni ca arsă din bucătărie. 

Doamne Dumnezeule! Ce se întâmplă? Ce??!! 

Înnebunită de spaimă, Chris urcă scările în fugă până la 
etajul al doilea şi se repezi la camera lui Regan; în momentul 
acela răsună o nouă bubuitură, după care auzi pe cineva 
împleticindu-se şi prăbuşindu-se pe podea, în timp ce fiica ei 
tipa: Nu! O, nu, nu fă asta! Nu, te rog!, iar Karl îi ţinea isonul, 


urlând ca scos din minţi! Ba nu! Nu era Karl! Era altcineva, 
cineva cu o voce groasă şi profundă, ce profera ameninţări 
furibunde! 

Chris străbătu coridorul din câteva salturi şi se năpusti în 
cameră. In clipa aceea simţi că i se taie respiraţia şi rămase 
încremenită, ca paralizată de imaginea ce i se înfăţişa înaintea 
ochilor: în timp ce bubuiturile se înteţeau ameninţător, făcând 
să se cutremure toţi pereţii, Karl zăcea pe jos, lângă birou, 
inconştient, iar Regan, cu picioarele ridicate şi larg desfăcute pe 
patul ce se clătina şi se zgâlţâia din toate încheieturile, cu ochii 
aproape ieşiţi din orbite de spaimă şi cu faţa năclăită de sângele 
ce-i curgea din nas, din cauza sondei ce-i fusese smulsă violent, 
se holba la crucifixul de culoarea osului, pe care îl ţinea în aer 
chiar deasupra vaginului, orientat cu vârful înspre acesta. „Nu, 
te rog nu fă asta! Nu, te implor!“ ţipa ea în timp ce mâinile sale, 
încleştate pe crucifix, se apropiau tot mai tare de pântecul ei, 
deşi copila părea să se opintească din răsputeri să şi le ţină la 
distanţă. 

—O să faci ce-ţi poruncesc eu, mizerabilo! O să faci ce-ţi 
spun! 

Răgetele amenințătoare ieşeau chiar din gura lui Regan şi 
erau rostite cu o voce aspră, guturală, plină de răutate; în mod 
fulgerător, chipul şi trăsăturile sale căpătară expresia hidoasă a 
personalităţii sălbatice, demonice care apăruse şi în timpul 
şedinţei de hipnoză. Sub privirile uluite ale lui Chris, cele două 
feţe şi vocile lor alternau cu repeziciune: 

— Nu! 

— O s-o faci! 

— Nu! Te rog, nu! 

— O să faci ce-ţi spun, târfă mică sau te omor! 

Era când Regan, cu ochii ieşiţi din orbite, terorizată de 
spaima cumplitului deznodământ, cu gura larg căscată, ţipând 
din răsputeri, când, din nou, entitatea demonică ce o poseda, 
umplând-o cu totul. Atunci camera fu dintr-odată invadată de o 
duhoare îngrozitoare şi de un frig pătrunzător ce părea să intre 
prin pereţi, bubuiturile conteniră, iar ţipetele sălbatice ale lui 
Regan se preschimbară într-un râs gutural, ca un scâncet 
răutăcios şi triumfător totodată, în timp ce copila îşi îndesă 
crucifixul în vagin şi începu să se masturbeze cu sălbăticie, 
scoțând nişte răcnete răguşite, asurzitoare. „Acum eşti a mea, 


târfă, vacă puturoasă! Da, lasă-l pe lisus să te reguleze, să te 
reguleze, să te reguleze.“ 

Chris rămase pe loc, înlemnită de oroare, apăsându-şi cu 
putere palmele pe obraji, iar glasul acela demonic începu să 
râdă înfundat când din vaginul lui Regan ţâşni sângele, 
împroşcând  aşternuturile albe. Brusc, scoțând un urlet 
neomenesc, Chris se repezi către pat, apucând cu disperare 
crucifixul. Cu faţa schimonosită într-o expresie hidoasă, Regan 
se năpusti asupra ei şi, întinzându-şi mâna, o înşfacă de păr şi o 
smuci cu putere, lipindu-i faţa de vaginul însângerat şi mânjind- 
o toată, în timp ce-şi unduia frenetic pelvisul. 

„Aahhh, mamă de godac!“ îngână Regan cu un erotism 
gutural, aspru, hârâit. „Linge-mă linge-mă, linge-mă! Aahhhh!“ 
Apoi, cu aceeaşi mână, o smuci pe Chris de păr, ridicându-i 
capul, iar cu cealaltă o izbi în piept cu o forţă uluitoare, 
azvârlind-o în capătul celălalt al camerei, unde se lovi năprasnic 
de perete, în timp ce Regan râdea batjocoritor. 

Chris se chirci la pământ, năucită, pradă unui vârtej de 
imagini şi sunete ce umpleau încăperea. Vederea i se înceţoşă, 
în urechi îi ţiuiau distorsionări haotice în timp ce încerca, 
neputincioasă, să se ridice, împingându-se în braţe. Clătinându- 
se pe picioare, privi spre patul lui Regan. Aceasta, cu spatele la 
Chris, îşi introducea încet şi senzual crucifixul în vagin - când 
înăuntru, când afară, îngânând întruna cu vocea aceea groasă, 
profundă: 

„Aahh, iat-o pe scroafa mea, daaa, dulcea, scumpa mea 
purcea." 

Cu sforţări supraomeneşti, Chris începu să se târască spre 
pat, cu faţa mânjită de sânge, cu vederea încă neclară, cu 
membrele înţepenite de durere, dar apoi se opri brusc şi se 
trase îndărăt, îngrozită. | se păru că vede, ca prin ceaţă, capul 
fiicei sale întorcându-se încet spre ea, în timp ce torsul îi 
rămânea nemişcat. Când rotația fu completă, din locul în care 
adineauri fusese ceafa lui Regan, acum o priveau doi ochi 
ameninţători şi vicleni: ochii lui Burke Dennings. 

„Ştii ce a făcut scârnăvia de fiică-ta?“ 

Chris începu să ţipe isteric, până când, într-un final, îşi 
pierdu cunoştinţa. 


Abisul 


Deci i-au zis: Dar ce minune faci Tu, ca să vedem şi credem 
în Tine? 
— loan 6:30 
Dar v-am spus vouă că M-aţi şi văzut, şi nu credeţi. 
— loan 6:36 


Capitolul unu 

Stătea în picioare pe podul Key, cu braţele pe marginea 
parapetului, foindu-se agitată şi urmărind traficul aglomerat de 
pe şosea. Era ora la care oamenii se întorceau la căminele lor şi, 
împovăraţi de grijile vieţii de zi cu zi, claxonau exasperaţi, 
înaintând greoi, bară la bară. Vorbise cu Mary Jo. li spusese 
numai minciuni. 

„Regan se simte bine. Apropo, m-am gândit să dau o 
petrecere. Cum se numea psihiatrul ăla iezuit? Mă gândeam să-l 
invit şi pe el...“ 

De undeva de sub picioarele ei se auziră râsete vesele: un 
cuplu de tineri în bluejeans vâsleau pe apa râului, într-o canoe 
închiriată. Cu un gest grăbit, scutură scrumul ţigării - ultima din 
pachet - şi aruncă o privire înspre capătul podului. Un individ se 
apropia de ea cu paşi repezi: avea pantaloni kaki şi un pulover 
albastru. Nu putea fi preot; nu putea fi el. Privi din nou la apele 
râului, la propria neputinţă care parcă se învolbura în urma micii 
canoe. Reuşi să desluşească numele inscripţionat pe bordajul 
roşu strălucitor al ambarcaţiunii: Caprice. 

Zgomot de paşi: bărbatul cu pantaloni de in şi pulover 
continua să vină înspre ea, încetinind pe măsură ce se apropia. 
Cu coada ochiului îl văzu rezemându-se de parapet şi atunci îşi 
întoarse capul în partea cealaltă. Să fi fost tot un vânător de 
autografe? Sau şi mai rău? 

— Chris MacNeil? 

Aruncându-şi cu un bobârnac ţigara în apă, Chris spuse cu 
răceală: 

— Vezi-ţi de drum, dacă nu, jur că strig după un poliţist! 

— Domnişoară MacNeil? Sunt părintele Karras. 

Chris tresări, apoi, îmbujorându-se, se întoarse rapid spre 
bărbatul cu trăsături aspre, dăltuite parcă în piatră. 

—O, Doamne! Îmi cer scuze! Îşi ridică ochelarii de soare, 
agitată, dar şi-i puse numaidecât la loc, când întâlni privirea 
tristă din ochii negri ai interlocutorului său. 

— Ar fi trebuit să vă spun că n-o să vin în sutană. 

Avea o voce mângâietoare, care parcă o elibera de toate 
poverile. Preotul îşi încleştase mâinile pe parapet, nişte mâini 
viguroase, mari şi delicate în acelaşi timp. 

— Mi-am zis că aşa o să fiu mai puţin bătător la ochi, 
continuă el. Mi s-a părut că ţineţi mult la discreţie. 


— În cazul ăsta, cred că ar fi fost bine să nu mă fac de râs 
din prima clipă, replică Chris. Dar am crezut că sunteţi... 

— Un om obişnuit? îi ghici gândurile Karras, schiţând un 
zâmbet slab. 

Chris îl măsură din cap până-n picioare, apoi, clătinând din 
cap, îi zâmbi la rândul ei şi spuse: 

— Mda. Da, am ştiut asta din clipa când te-am văzut prima 
oară. 

— Şi când a fost asta? 

— În campus, într-o zi când filmam ceva acolo. Ai cumva o 
ţigară, părinte? 

Karras îşi vâri mâna în buzunarul cămăşii. 

— Poţi fuma una fără filtru? 

— În clipa asta aş putea fuma şi o frânghie de cânepă. 

— La salariul meu, e ceva obişnuit. 

Cu un zâmbet strâmb, Chris încuviinţă din cap. 

— Mda, înţeleg. Jurământul de sărăcie, murmură ea scoțând 
o ţigară din pachetul pe care i-l întinse preotul. 

Karras scotoci prin buzunarul pantalonilor, căutându-şi 
chibriturile. 

— Jurământul de sărăcie are şi unele părţi bune, spuse el. 

— A, da? Ca de pildă? 

— Păi, aşa frânghia are un gust grozav. Zâmbi din nou din 
colţul gurii, urmărind-o pe Chris, care tocmai se căznea să-şi 
aprindă ţigara cu o mână tremurătoare; ţigara i se clătina între 
degete şi, fără să ezite, preotul i-o luă din mână, şi-o vâri între 
buze şi, cu palmele făcute căuş în jurul chibritului, i-o aprinse el, 
pufai o dată, după care i-o înapoie, spunând: 

— E curent din cauza maşinilor ăstora afurisite. 

Chris îl privi recunoscătoare, cu o undă de speranţă. 

Ştia ce făcuse. 

— Mulţumesc, părinte, zise ea şi-l urmări cum îşi aprinde un 
Camel, la rândul său. De data asta uită să-şi mai facă palmele 
căuş. Expiră fumul şi apoi se rezemară amândoi în coate pe 
parapet. 

— De unde eşti, părinte Karras? De origine, vreau să spun. 

— Din New York, răspunse el. 

— Şi eu. Dar nu m-aş mai întoarce acolo niciodată. 
Dumneata? 

Lui Karras i se puse un nod în gât. 


— Nu, nu m-aş întoarce. Schiţă un zâmbet strâmb. Dar nu 
am eu căderea de a lua astfel de decizii. 

Chris scutură din cap şi privi în altă parte. 

— Doamne, ce proastă sunt, zise ea. Doar eşti preot. 
Trebuie să mergi acolo unde eşti trimis. 

— Exact. 

— Ce-l poate face pe un psihiatru să devină preot? 

Karras era curios să afle care era motivul urgent pentru 
care Chris îl sunase. Simţea că femeia are o problemă - dar ce 
fel de problemă? N-avea de gând s-o tragă de limbă. Toate la 
timpul lor. 

— De fapt, e tocmai invers, o corectă el cu blândeţe. 
Ordinul... 

— Cine? 

— Ordinul lui lisus. Adică /ezu/ţii. 

— A, înţeleg. 

— Ei m-au trimis la facultatea de medicină şi mi-au plătit 
specializarea în domeniul psihiatric. 

— Unde? _ 

— Păi, la Harvard, Johns Hopkins... In locuri de genul ăsta. 

Brusc, îşi dădu seama că îşi doreşte s-o impresioneze. 

De ce? se întrebă în sinea sa. Găsi numaidecât răspunsul, 
pitit printre amintirile din copilăria sa năpăstuită; în balconul 
cinematografelor din Lower East Side”. Micul Dimmy alături de 
o vedetă de cinema. 

Chris dădu din cap admirativ. 

— Nu-i rău, zise ea. 

— Ştii, jurământul nostru de sărăcie nu implică şi sărăcia 
intelectuală. 

Ea îi simţi iritarea din glas, ridică din umeri şi se întoarse cu 
faţa spre râu. 

— Chestia e că nu te cunosc şi... Trase un fum prelung din 
ţigară, apoi expiră şi stinse mucul de parapet, după care îl 
aruncă în apele râului. Eşti prieten cu părintele Dyer, nu-i aşa? 

— Da, sunt. 

— Aveţi o relaţie apropiată? 

— Destul de apropiată. 

3 Lower East Side - cartier din partea de sud-est a Manhattan- 


ului, unul dintre cele cinci districte ale oraşului New York; 
cunoscut drept cartier de muncitori şi imigranţi săraci (n.tr.) 


— Ţi-a spus ceva despre petrecere? 

— Petrecerea de la dumneata de acasă? 

— Da. 

— Păi, da, a spus că pari o femeie normală, cât se poate de 
umană. 

Chris fie nu sesiză, fie ignoră în mod deliberat tâlcul acestei 
afirmaţii. 

— Ţi-a spus ceva despre fiica mea? 

— Nu, nici n-am ştiut că ai o fiică. 

— Am o fiică de doisprezece ani. N-a pomenit nimic despre 
ea? 

— Nu. 

— Nu ţi-a spus ce-a făcut? 

— N-a vorbit niciodată despre ea. 

— Înseamnă că preoţii sunt tare zgârciţi la vorbă, nu-i aşa? 

— Depinde, replică Karras. 

— De ce anume? 

— De preot. 

Undeva într-un cotlon al minţii, lui Karras îi sună un mic 
clopoțel de alarmă cu privire la pericolul pe care îl reprezenta 
atracţia nevrotică a anumitor femei faţă de feţele bisericeşti - 
femei mânate de ambiția, conştientă sau nu, de a seduce un 
preot doar fiindcă este intangibil. 

— Poate n-am fost destul de explicită: mă refeream la 
spovedanie. N-aveţi voie să daţi în vileag ce aflaţi cu acest 
prilej, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. 

— Dar în afara spovedaniei? îl descusu ea. Adică, ce se 
întâmplă dacă cineva... Dădu din mâini, agitată. Sunt pur şi 
simplu curioasă. Eu... Nu. Nu, chiar mă interesează lucrul ăsta. 
Ce se-ntâmplă dacă un individ săvârşeşte o faptă gravă - să 
spunem, o crimă sau ceva de genul ăsta? Dacă vine la 
dumneata să-ţi ceară ajutor, eşti obligat să-l denunţi? 

Ce voia, să-i ceară un sfat? Să scape de anumite îndoieli 
care-o împiedicau să se convertească? Există oameni, Karras 
ştia asta, care credeau că mântuirea se află la capătul unui pod 
fragil suspendat deasupra unui abis. 

— Dacă individul cu pricina a venit la mine ca să-l ajut din 
punct de vedere spiritual, nu îl abandonez, răspunse el. 

— Adică vrei să spui că nu l-ai denunța? 


— Nu, nu l-aş denunta. Aş încerca, în schimb, să-l conving 
să se predea singur. 

— Şi ce părere ai despre exorcism? 

Karras şovăi câteva clipe, cuprins de uimire. 

— Ce vrei să spui? întrebă el într-un târziu. 

— Dacă o persoană este posedată de un soi de demon, crezi 
că exorcizarea ar putea-o ajuta? 

Karras privi în altă parte, trase aer în piept şi apoi se 
întoarse din nou spre ea. 

— Păi, în primul rând ar trebui s-o urci într-o maşină a 
timpului, ca s-o trimiţi înapoi în secolul al XVI-lea. 

Chris se încruntă, derutată. 

— Ce vrei să spui? 

— Pur şi simplu că nu se mai practică în ziua de azi. 

— Zău? De când asta? 

— De când? De când s-a descoperit existenţa bolilor psihice, 
a schizofreniei şi a personalităţii multiple; de când am învăţat 
despre toate aceste lucruri la Harvard. 

— Cred că glumeşti, nu? 

În glasul tremurător al lui Chris se citea disperarea şi Karras 
regretă numaidecât că fusese atât de tranşant. De unde atâta 
înverşunare? se întrebă el. Cuvintele îi zburaseră pur şi simplu 
din gură. 

— Mulţi catolici educați din ziua de azi, spuse el pe un ton 
mai blând, nu mai cred în existenţa diavolului; cât despre 
posedarea demonică, din ziua în care m-am alăturat Ordinului 
lezuiţilor n-am cunoscut niciun preot care să fi efectuat vreo 
exorcizare. Nici măcar unul. 

— Of, dar ce eşti dumneata, preot sau impresar? izbucni 
Chris cu o asprime ce-i trăda dezamăgirea şi amărăciunea. 
Atunci ce-i cu toate poveştile alea din Biblie, în care Hristos 
alunga demonii? 

Karras îi răspunse prompt, pe un ton plin de însufleţire: 

— Ştii ce, dacă Hristos ar fi spus că oamenii aceia aşa-zis 
posedaţi sufereau de schizofrenie, după cum cred eu, probabil 
că ar fi fost răstignit cu trei ani mai devreme. 

— Zău? Chris îşi duse mâna tremurătoare la ochelari şi 
continuă cu o voce gravă, străduindu-se să-şi păstreze 
cumpătul: Ei bine, părinte Karras, întâmplarea face ca cineva 
foarte drag mie să fie posedat şi să aibă nevoie de o exorcizare. 


Ce zici, eşti în stare s-o faci dumneata? 

La auzul acestora, Karras avu senzaţia că tot ceea ce se 
întâmplă cu el este ireal: podul Key; traficul aglomerat de sub 
ochii lui; pe partea cealaltă a râului, terasa Hot Shoppe, cu 
iaurturile sale îngheţate şi, lângă el, o vedetă de cinema care-l 
ruga să „presteze” o exorcizare. In timp ce se uita la ea 
stupefiat, căutând un răspuns potrivit, Chris îşi scoase ochelarii 
de soare fumurii, imenşi, iar Karras fu străbătut de un fior 
văzând privirea imploratoare din ochii aceia roşii şi încercănaţi. 
Dintr-odată, îşi dădu seama că femeia vorbea cât se poate de 
serios. 

— Părinte Karras, e vorba de fiica mea, se tângui ea. De fiica 
mea! 

— Atunci cu atât mai mult, încercă el s-o consoleze, ar 
trebui să renunţi la ideea asta şi să... 

— De ce? izbucni Chris pe un ton strident, înnebunit de 
disperare. Spune-mi de ce! Doamne, cât aş vrea să înţeleg! 

Karras o prinse de încheietura mâinii, încercând s-o 
liniştească. 

— În primul rând, zise el, s-ar putea să-i facă mai mult rău 
decât bine. 

Neîncrezătoare, Chris spuse, cu o grimasă: 

— Mai mult rău decât bine? 

— Da, mai mult rău decât bine. la aminte la ce-ţi spun. 
Pentru că ritualul exorcizării este foarte periculos. Poate să 
sădească în mintea celui în cauză ideea că ar fi posedat, chiar 
dacă înainte nu s-a gândit la asta sau, dacă s-a gândit, poate să- 
i amplifice convingerea că e posedat. 

— Dar... 

— Şi în al doilea rând, o întrerupse el, pentru ca Biserica 
Catolică să autorizeze efectuarea unei exorcizări trebuie mai 
întâi să aibă loc o anchetă, din care să reiasă că procedura se 
justifică, iar asta durează. Intre timp, fiica dumitale... 

— N-o poţi face dumneata personal? spuse Chris; îi tremura 
buza de jos şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Uite ce e, orice preot poate să exorcizeze, dar pentru 
asta trebuie să aibă aprobarea Bisericii şi, sincer, lucrul ăsta e 
tare greu de obţinut, aşa că... 

— Dar nu poţi să vii măcar să o vezi? 

— Păi, ca psihiatru, da, aş putea, dar... 


— Are nevoie de un preot! ţipă Chris dintr-o dată, cu faţa 
schimonosită de furie şi de spaimă. Am dus-o la toţi nenorociţii 
de doctori şi de psihiatri din lume şi ei m-au trimis la dumneata; 
acum mă trimiţi înapoi la ei? 

— Dar fiica... 

— Doamne Dumnezeule, nimeni nu mă poate ajuta? 

Ţipătul ei disperat se înălţă în văzduh, deasupra râului, 
alungând cârdurile de păsări, ce-şi luară speriate zborul de pe 
malurile pline de vegetaţie, croncănind zgomotos şi fâlfăind 
frenetic din aripi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să mă ajute cineva! gemu 
Chris şi, plângând în hohote, se prăbuşi la pieptul preotului. Te 
rog, ajută-mă! Te rog! Te rog, ajută-mă! 

Preotul iezuit se uită la ea încurcat, apoi o mângâie cu 
blândeţe pe creştet, sub privirile indiferente ale pasagerilor din 
maşinile care treceau pe lângă ei. 

— E-n ordine, îi spuse el. Voia doar s-o liniştească, să-i 
potolească isteria. „Fiica mea?“ Nici vorbă, Chris era cea care 
avea nevoie de ajutor psihiatric, după părerea lui. E-n ordine. O 
să vin s-o văd, îi zise el. Mergem chiar acum. Haide, să mergem. 

Având în continuare senzaţia stranie că visează, Karras o 
însoţi în tăcere, gândindu-se la prelegerea pe care avea s-o 
susţină în ziua următoare la Georgetown Medical School. 
Trebuia să-şi pregătească materialul. 

Când urcară pe veranda din faţa casei, Karras se uită la 
ceas. Era şase fără zece minute. Aruncă o privire în josul străzii, 
la căminul iezuiţilor, dându-şi seama abia acum că o să rateze 
cina. 

— Părinte Karras? 

Preotul se întoarse spre Chris. Aflată pe punctul de a răsuri 
cheia în uşă, aceasta ezită o clipă, întorcându-se către el. 

— Crezi că ar fi mai bine să fii îmbrăcat în veşminte 
preoţeşti? îl întrebă ea. 

Karras o privi cu o milă pe care nu reuşea să şi-o ascundă. 
Chipul ei, vocea ei: cât de neajutoraţi erau, ca nişte copii. 

— E prea periculos, spuse el. 

— Bine. 

Chris se întoarse din nou spre uşă, deschizând-o, şi în clipa 
aceea Karras simţi un frig pătrunzător, ce părea să fie un fel de 
avertisment. Frigul îi pătrunse  numaidecât în sânge, 


străpungându-i țesuturile asemenea unor particule de gheaţă. 

— Părinte Karras? 

Acesta îşi ridică privirea. Chris intrase în casă. 

Pentru o clipă, preotul stătu nemişcat în pragul uşii; apoi, 
hotărât şi fără grabă, de parcă luase o decizie în acest sens, 
făcu un pas înainte şi intră în casă cu senzaţia ciudată că 
ajunsese la capăt de drum. 

De sus, de la etaj, se auzeau tot felul de zgomote. O voce 
groasă, tunătoare, profera obscenităţi şi ameninţări, pe un ton 
furios, plin de duşmănie. Luat prin surprindere, Karras se 
întoarse spre Chris cu o expresie mirată. Aceasta se uita la el 
fără să scoată un cuvânt. Apoi o pomi spre scări. El se luă după 
ea, urmând-o de-a lungul coridorului pe care Karl stătea cu 
bărbia în piept şi cu braţele încrucişate, vizavi de uşa camerei 
lui Regan. De-aici, vocea ce răzbătea dinăuntrul camerei suna 
atât de strident, încât părea amplificată electronic. La 
apropierea lor, Karl îşi ridică ochii din pământ, iar preotul îi 
observă nedumerirea şi spaima din priviri când, cu o voce 
strangulată, o înştiinţă pe Chris: 

— Nu acceptă centurile. 

Chris se întoarse spre Karras. 

— Mă întorc într-o clipă, îi spuse pe un ton istovit. 

Karras o văzu întorcându-se pe călcâie şi intrând la ea în 
dormitor. Lăsă uşa deschisă în urma ei. 

Preotul îl privi pe Karl. Îngrijitorul îl studia cu atenţie, la 
rândul său. 

— Sunteţi preot? întrebă el. 

Karras încuviinţă din cap, apoi privirea îi alunecă rapid spre 
uşa camerei lui Regan. Vocea tunătoare fusese înlocuită brusc 
de mugetul prelung al unui animal; părea să fie vorba de un 
taur. Karras simţi ceva în mână şi se uită într-acolo. 

— Asta-i ea, Regan, spuse Chris, înmânându-i o fotografie. O 
luă şi se uită la ea. O fată frumoasă, cu un zâmbet atrăgător. 

— A fost făcută în urmă cu patru luni, continuă Chris pe un 
ton visător. Îi luă poza din mână şi apoi făcu un semn cu capul 
înspre uşa camerei. Du-te şi vezi cum arată acum. Se rezemă de 
perete, alături de Karl şi, cu ochii-n pământ, cu braţele 
încrucişate pe piept, murmură neputincioasă: Eu o să aştept 
aici. 

— Cine e înăuntru, cu ea? întrebă Karras. 


Chris îl privi lipsită de orice expresie: 

— Nimeni. 

Preotul îi susţinu privirea chinuită, apoi, cu sprâncenele 
încruntate, se întoarse spre uşă şi, în clipa în care puse mâna pe 
clanţă, zgomotele dinăuntru încetară brusc. În liniştea aceea 
încordată, Karras şovăi un moment, după care păşi încet în 
cameră. Primul său impuls fu să dea înapoi când simţi duhoarea 
înţepătoare de excremente, ce-l izbi din plin, ca o rafală. Silindu- 
se să-şi înfrângă senzaţia de repulsie care-l cuprinse 
instantaneu, închise uşa şi, în clipa următoare, privirea îi fu 
atrasă de masa informă care părea a fi Regan, de creatura care 
zăcea pe pat, întinsă pe spate, cu capul pe pernă, în timp ce 
ochii bulbucaţi, înfundaţi în orbite, îi scăpărau şireţi şi malefici, 
plini de răutate şi de curiozitate. Aţintiţi asupra sa, îl urmăreau 
nemişcaţi, clocotind de ură pe chipul asemănător cu o mască 
scheletică de o hidoşenie inimaginabilă. Privirea lui Karras se 
opri mai apoi la părul des şi încâlcit, lipsit de luciu; la braţele şi 
picioarele descărnate, la abdomenul bombat în chip grotesc. Şi, 
din nou, la ochii care-l fixau sinistru... Îl sfredeleau, urmărindu-l 
în timp ce se îndrepta spre biroul şi scaunul de lângă fereastra 
boltită. Karras se forţă să vorbească pe un ton calm, prietenos 
chiar: 

— Bună, Regan, spuse el. Luă scaunul şi-l trase lângă pat. 
Sunt un prieten de-al mamei tale, continuă el, iar ea mi-a spus 
că eşti foarte, foarte bolnavă. Se aşeză pe scaun. Ai vrea să-mi 
spui şi mie ce te supără? Mi-ar plăcea să te pot ajuta. 

Ochii lui Regan scânteiau sălbatic, fără să clipească şi un 
firicel gălbui de salivă i se prelingea din colţul gurii pe bărbie şi 
pe buzele arcuite într-un zâmbet diabolic, batjocoritor. 

— Ei, ei, ei, rânji ea sarcastic şi Karras simţi că i se face 
părul măciucă la auzul vocii groase şi amenințătoare. Deci tu 
eşti alesul... pe tine te-au trimis! continuă ea, cu aparentă 
satisfacţie. Ei bine, din partea ta nu mă paşte nicio primejdie. 

— Aşa e, ai dreptate, răspunse Karras. Sunt prietenul tău şi 
vreau să te ajut. 

— Ai putea atunci să desfaci un pic centurile astea, hârâi 
Regan. Îşi ridică mâinile şi Karras văzu că în jurul încheieturilor 
avea legate două rânduri de centuri de protecţie, din piele. 

— Îți sunt incomode? 

— Extrem de incomode. Sunt un chin. Un chin infernal. 


Ochii îi sclipiră vicleni, cu o desfătare inexplicabilă. 

Karras observă zgărieturile de pe faţa lui Regan şi tăieturile 
de pe buze, acolo unde şi le muşcase cu sălbăticie. 

— Mă tem că ai putea să te răneşti singură, Regan, îi spuse 
el. 

— Nu sunt Regan, mormăi ea, cu acelaşi rânjet hidos care 
părea lipit de chipul său. Ce ridicol arăta aparatul ortodontic de 
pe dinţii ei, se gândi Karras. 

— O, înţeleg, spuse el, clătinând din cap. Păi, atunci poate 
ar trebui să facem cunoştinţă. Eu sunt Damien Karras. Tu cine 
eşti? 

— Eu sunt diavolul! 

— Aha, bine, încuviinţă Karras. Acum putem sta de vorbă. 

— La o mică şuetă? 

— Dacă doreşti. 

— Da, mi-ar face plăcere, spuse Regan, salivând pe la colţul 
gurii. Totuşi, o să vezi că nu mă simt în largul meu cu chingile 
astea. După cum ştii, mi-am petrecut cea mai mare parte a 
timpului la Roma, aşa că sunt obişnuit să gesticulez. Acum fii 
drăguţ şi desfă-mi centurile. 

Ce limbaj şi gândire precoce, îşi zise Karras. Se aplecă un 
pic în faţă, stăpânit deopotrivă de uimire şi de curiozitate 
profesională. 

— Şi spui că tu eşti diavolul? întrebă el. 

— Te asigur de asta. 

— Atunci de ce nu faci să dispară centurile, pur şi simplu? 

— Ei, haide, ar fi o demonstraţie de putere mult prea 
vulgară. La urma urmelor, eu sunt un prinţ! „Prinţul acestei 
lumi“, cum m-a numit cândva o fiinţă ciudată. Nu-mi aduc 
aminte cine anume. Zicând asta, chicoti uşor. În plus, prefer să 
apelez la arta persuasiunii, Karras, la cooperare, la implicarea 
semenilor. Ca să nu mai spun că, dacă-mi desfac singur 
centurile, te privez pe tine de oportunitatea de a săvârşi un act 
caritabil. 

Incredibil! se gândi Karras. 

— Dar săvârşirea de acte caritabile, se eschivă el, e o 
virtute pe care diavolul n-o agreează câtuşi de puţin; prin 
urmare, îţi fac chiar un serviciu nedesfăcând centurile. Doar 
dacă, fireşte - ridică el din umeri —, doar dacă nu cumva mă 
păcăleşti şi în realitate nu eşti diavolul, caz în care probabil că 


le-aş desface. 

— Câtă şiretenie din partea ta, eşti ca o vulpe, Karras. Bietul 
lrod, ce păcat că nu-i şi el aici, să savureze scena asta. 

Karras o privea printre gene, cu tot mai multă curiozitate. 
Să fi făcut în mod deliberat un joc de cuvinte? Hristos fusese 
acela care îl comparase pe Irod cu o vulpe. 

— Care Irod? întrebă el. Sunt doi lrozi. Te referi la regele 
ludeii? 

— Nu, mă refer la guvernatorul Galileii! Regan se răsti la el 
cu un dispreţ distrugător, însă în clipa următoare îşi recăpătă 
rânjetul hidos şi vocea sinistră, adresându-i-se pe un ton 
linguşitor: Uite, vezi cum mă supără centurile astea afurisite? 
Desfă-le. Desfă-le şi o să-ţi dezvălui viitorul. 

— Foarte ispidtor. 

— Păi, ăsta e punctul meu forte. 

— Totuşi, cum aş putea să fiu sigur că tu chiar vezi viitorul? 

— Pentru că sunt diavolul, tâmpitule! 

— Da, aşa spui tu, dar nu-mi dai nicio dovadă. 

— N-ai credinţă. 

Karras se crispă. Ezită o clipă, neştiind ce să spună. 

— Credinţă în ce? 

— În mine, dragul meu Karras; în mine! Ceva batjocoritor şi 
rău stătea ascuns îndărătul acelor ochi. Atâtea dovezi, atâtea 
semne pe cer! 

Karras simţea că începe să-şi piardă răbdarea. 

— Ei bine, eu o să mă mulţumesc cu ceva mărunt. De pildă, 
diavolul ştie totul, nu-i aşa? 

— Nu, de fapt adevărul este că ştiu aproape totul, Karras. 
Uite, vezi? Se spune că sunt mândru. Dar nu sunt. Deci, la ce te- 
ai gândit, vulpe şireată? Scuipă tot! 

— Păi, m-am gândit să-ţi testez cunoştinţele. 

— Foarte bine. Ce anume vrei să ştii? Cel mai mare lac din 
America de Sud, rosti sarcastic Regan, cu ochii-i bulbucaţi 
scânteind batjocoritor, este lacul Titicaca din Peru! Ţi-ajunge? 

— Nu, trebuie să te întreb ceva ce numai diavolul poate să 
ştie. 

— A, înţeleg. Ca de pildă? 

— Unde-i Regan? 

— E aici. 

— Unde „aici“? 


— Înăuntrul purcelei. 

— Vreau s-o văd. 

— De ce, Karras? Vrei s-o regulezi? Desfă centurile şi te las 
s-o faci! 

— Vreau să mă conving că-mi spui adevărul. Lasă-mă s-o 
văd. 

— Un vagin extrem de apetisant, zise Regan pe un ton pof- 
ticios, trecându-şi limba lungă, acoperită cu o crustă, peste 
buzele crăpate şi uscate. In schimb, nu se pricepe deloc la arta 
conversaţiei. Te sfătuiesc să mă alegi pe mine, prietene. 

— Ei bine, e evident că nu ştii unde e Regan - ridică preotul 
din umeri - prin urmare, nu cred că eşti diavolul. 

— Sunt diavolul! urlă Regan, smucindu-se brusc, cu chipul 
schimonosit de furie. Karras se cutremură la auzul acestui 
răcnet înfiorător, care făcu să se zguduie pereţii. Sunt diavolul! 

— Păi, atunci, lasă-mă s-o văd pe Regan. Asta ar fi o 
dovadă. 

— Sunt căi mai bune ca asta! Am să-ţi arăt! O să-ţi citesc 
gândurile! răcni turbată creatura din Regan. Gândeşte-te la un 
număr de la unu la o sută! 

— Nu, asta n-ar dovedi mare lucru. Vreau s-o văd pe Regan. 

Creatura chicoti răutăcios, rezemându-şi capul de tăblia 
patului. 

— Nu, nicio dovadă n-ar fi suficientă pentru tine, Karras. De- 
aia iubesc eu oamenii raţionali. Minunat! Absolut minunat! Intre 
timp, noi o să facem aşa încât să-ţi menţinem viu interesul. Doar 
nu vrem să te pierdem. 

— Ce înseamnă „noi“? deveni brusc curios Karras. 

— Suntem o ceată întreagă în purceaua asta, veni răs- 
punsul. Da-da, suntem mai mulţi. Mai târziu o să vă fac 
cunoştinţă. Acum însă am o mâncărime îngrozitoare şi nu ajung 
să mă scarpin. Nu-mi desfaci o centură pentru o clipă? Doar 
una? 

— Nu, mai bine spune-mi unde te mănâncă şi te scarpin eu. 

— A, eşti viclean, foarte viclean! 

— Arată-mi-o pe Regan şi poate o să-ţi desfac o centură, îi 
propuse Karras. Asta cu condiţia ca... 

Dintr-odată, sub ochii îngroziţi ai preotului, chipul creaturii 
se transformă, privirea acesteia exprimând o teroare fără 
margini, în timp ce gura era căscată larg, într- un țipăt mut; un 


glas tânguitor, cu un puternic accent englezesc, rosti: „Fie-ţi 
milă şi desfă-mi centurile astea oribile", pentru ca, în clipa 
următoare, Regan să dispară în chip fulgerător, lăsând din nou 
locul entității demonice. 

—Nu vrei să dai o mână de ajutor unui biet băiat de altar, 
părinte? răsună vocea răguşită a creaturii, care apoi izbucni într- 
un hohot de râs sălbatic, cutremurător. 

Inmărmurit, Karras se lăsă pe spătarul scaunului şi simţi 
două mâini de gheaţă încolăcindu-i-se în jurul gâtului. Senzaţia 
era de data aceasta cât se poate de reală, nici vorbă de 
autosugestie. 

Creatura se opri din râs şi-şi aţinti asupra lui privirea 
batjocoritoare. 

— Simţi mâinile de gheaţă? O, să nu uit, maică-ta e aici, cu 
noi, Karras. Nu vrei să-i transmiţi vreun mesaj? O să mă asigur 
că ajunge la ea. Din nou râsul acela sardonic. Atunci, dintr- 
odată, Karras sări în picioare ferindu-se de un şuvoi violent de 
vomă. Nu apucase să se ferească: o parte din vomă îi ajunsese 
pe pulover şi pe mâini. 

Cu chipul livid, preotul se uită spre pat, la Regan, care 
chicotea încântată văzând cum voma i se scurge de pe mâini pe 
Covor. 

— Dacă-i adevărat, spuse el cu glas amorţit, înseamnă că 
ştii care e numele de botez al mamei mele. 

— O, sigur că ştiu. 

— Hai, spune-mi. 

Creatura scoase un şuierat printre dinţi; ochii fulgerau plini 
de demenţă şi capul i se unduia încoace şi-ncolo, ca al unei 
cobre. 

— Care e numele ei? repetă Karras. 

Rotindu-şi ochii în orbite, Regan îşi plecă încet capul, 
asemenea unui taur furios şi scoase un muget înfiorător, făcând 
să se cutremure obloanele de la fereastră. O vreme Karras stătu 
nemişcat, ascultând răcnetul demonic; apoi îşi privi mâna şi ieşi 
din cameră. 

Chris se desprinse rapid de perete, uitându-se înspăi- 
mântată la puloverul preotului. 

— Ce s-a întâmplat? A vomat? 

— Ai un prosop? o întrebă Karras. 

— Baia e chiar aici! spuse ea în grabă, arătând spre o uşă 


de pe coridor. Karl, intră în cameră şi vezi ce face! rosti ea peste 
umăr, urmându-l pe preot la baie. Îmi pare atât de rău! exclamă 
ea. 

Preotul iezuit se îndreptă către chiuvetă. 

— l-ai dat tranchilizante? o întrebă. 

Dând drumul la apă, Chris îi răspunse: 

— Da, Librium. Haide, dă-ţi jos puloverul, ca să te poţi spăla. 

— În ce doză? continuă el, în timp ce se căznea să-şi scoată 
puloverul cu mâna stângă. 

— Stai să te ajut, se oferi Chris, apucând de marginea 
puloverului. Păi, astăzi i-am dat patru sute de miligrame, 
părinte. 

— Patru sute? 

Chris îi trase puloverul până sus, pe piept. 

— Mda, doar aşa am reuşit s-o legăm cu centurile de 
protecţie. A trebuit să ne opintim cu toţii ca să... 

— l-ai dat patru sute de miligrame într-o singură doză? 

—E atât de puternică de nu-ți vine să crezi. Ridică-ţi 
mâinile, părinte. 

— Bine. 

Îşi ridică braţele şi Chris îi trase puloverul peste cap, apoi 
dădu la o parte perdeaua de la duş şi îl aruncă în vană. 

— O s-o rog pe Willie să ţi-l spele, părinte. 

Apoi se aşeză deprimată pe marginea vanei şi luă un 
prosop roz de pe etajeră, acoperind în mod inconştient cu palma 
cuvântul Regan, brodat cu litere albastru-închis. 

— Nu-i nimic. Nu contează. 

Karras îşi descheie nasturii de la mâneca dreaptă a cămăşii 
albe, scrobite, apoi şi-o suflecă, dezvelindu-şi antebraţul 
musculos, acoperit cu perişori fini şi întunecaţi la culoare. 

— Îmi pare foarte rău, murmură ea. 

— Primeşte vreun fel de hrană? Îşi vârî mâna sub jetul de 
apă fierbinte, ca să-şi spele voma. 

— Nu, părinte. Doar Sustagen, în timp ce doarme. Dar şi-a 
smuls sonda din nas. 

— Şi-a smuls-o? Când? 

— Astăzi. 

Tulburat, Karras se frecă cu săpun şi-şi clăti mâinile, apoi 
chibzui câteva clipe şi spuse grav: 

— Fiica dumitale trebuie internată într-un spital. 


Chris îşi plecă încet capul. 

— Nu pot să fac asta, părinte, zise ea cu o voce moale, 
ştearsă. 

— De ce nu? 

— Nu pot, pur şi simplu, repetă ea cu glasul răguşit de 
emoție. Ea... a făcut ceva, părinte şi nu pot risca să afle cineva 
despre ce este vorba. Nici medicii... nici asistentele... nimeni. 

Încruntând din sprâncene, Karras închise robinetul. Să zicem 
că cineva săvârşeşte o crimă. Frământat de gânduri, se rezemă cu 
ambele braţe de marginea chiuvetei, privind absent la gaura de 
scurgere. 

— Cine îi dă Sustagen? Librium? Celelalte medicamente? 

— Noi. Medicul ne-a arătat cum să procedăm. 

— Dar aveţi nevoie de reţetă. 

— Păi, cred că şi dumneata poţi să ne scrii o reţetă, nu-i 
aşa, părinte? 

Cufundat în gânduri, Karras se întoarse către ea cu mâinile 
ridicate, ca să nu stropească pe jos şi-i întâlni privirea chinuită. 
Făcu semn cu capul spre prosopul pe care Chris îl ţinea în mână, 
spunând: 

— Te rog... 

Chris îl privi absentă, fără să priceapă: 

— Cum? 

— Prosopul, te rog, zise Karras cu blândeţe. 

— O, scuză-mă! l-I întinse repede şi, în timp ce preotul se 
ştergea pe mâini, îl întrebă cu o fărâmă de speranţă în glas: 
Deci, părinte, cum ţi s-a părut? Crezi că e posedată? 

— Ascultă-mă, ce ştii dumneata despre posedare? 

— Doar ceea ce am citit şi ce mi-au spus anumiţi medici. 

— Care medici? 

— De la clinica Barringer. 

— Aha, murmură Karras, dând încetişor din cap. Împături 
prosopul şi îl puse cu grijă înapoi pe etajeră. Domnişoară 
MacNeil, dumneata eşti catolică? 

— Nu, nu sunt catolică. 

— Dar fiica dumitale? 

— Nici ea. 

— Atunci ce religie aveţi? 

— Niciuna. 

Karras o privi gânditor. 


— Atunci de ce ai venit la mine? o întrebă el. 

— Pentru că sunt disperată! izbucni Chris cu glasul 
tremurând. 

— Ai spus că psihiatrii te-au sfătuit să vii la mine. 

— Of, nu mai ştiu ce ţi-am spus! Mi-am ieşit complet din 
minţi! 

Karras se rezemă cu spatele de blatul de marmură albă al 
chiuvetei şi, încrucişându-şi braţele la piept, o privi pe Chris şi-i 
spuse pe un ton calm, dar hotărât: 

— Uite ce e, singurul lucru care mă interesează este să o 
ajut pe fiica dumitale. Îţi spun însă din capul locului că, dacă ai 
de gând să recurgi la exorcizare ca la o metodă de autosugestie, 
ar fi bine să ai un impresar, domnişoară MacNeil, fiindcă te 
avertizez de pe-acum că Biserica Catolică n-o să fie de acord şi 
atunci ai irosit timp preţios. 

Karras îşi simţi mâinile tremurând uşor. 

Ce-o fi cu mine? se întrebă el. Ce se întâmplă? 

— Fiindcă veni vorba, sunt doamna MacNeil, îl corectă Chris 
pe un ton muşcător. 

Cu glasul îmblânzit, Karras răspunse: 

— Îmi cer scuze. Ascultă, fie că e vorba de un demon sau de 
o boală psihică, o să fac tot ce-mi stă în putinţă ca s-o ajut pe 
fiica dumitale. Dar trebuie să ştiu adevărul, tot adevărul. E 
foarte important. E important mai ales pentru Regan. Doamnă 
MacNeil, în momentul de faţă merg pe bâjbâite. Sunt absolut 
copleşit de ceea ce am văzut şi am auzit adineauri, în camera 
fiicei dumitale. Ce-ar fi să ieşim amândoi din baie acum şi să 
mergem jos, să stăm de vorbă. Cu un zâmbet cald, menit s-o 
liniştească, Karras întinse mâna, ajutând-o pe Chris să se ridice. 
Mi-ar prinde bine o ceaşcă de cafea. 

— Mie, în schimb, mi-ar prinde bine un cocteil cu gheaţă. 

Lăsându-i pe Karl şi pe Sharon să o supravegheze pe 
Regan, Karras şi Chris se aşezară în birou, ea pe canapea, iar el 
pe un scaun de lângă şemineu; Chris începu să-i relateze toată 
povestea lui Regan, trecând sub tăcere ceea ce se întâmplase 
cu Dennings. Preotul ascultă cu atenţie, fără să spună prea 
multe - mai punea câte o întrebare, dădea din cap şi se încruntă 
când Chris admise că la început privise exorcizarea ca pe o 
terapie de şoc. 

— Dar acum nu mai ştiu ce să cred, zise ea. 


Scuturând din cap, îşi plecă ochii, contemplându-şi degetele 
pistruiate, care-i tremurau imperceptibil în poală. 

— Nu mai ştiu. Îi aruncă preotului o privire neputincioasă. 
Ce părere ai, părinte Karras? 

Plecându-şi capul, preotul trase aer în piept şi, scuturând 
din cap, spuse încet: 

— Nu ştiu nici eu ce să spun. Un comportament compulsiv 
provocat de vinovăţie, probabil, la care se adaugă o 
personalitate multiplă. 

— Cum? Chris părea stupefiată. Părinte, cum poţi să spui 
una ca asta după tot ce-ai văzut acolo! 

Karras se uită ţintă la ea. 

— Dacă ai fi văzut la fel de mulţi bolnavi psihici cum am 
văzut eu, ai înţelege de ce spun asta, o lămuri el. Zău aşa! 
Posedare demonică? In regulă, ascultă-mă puţin: să presu- 
punem că aşa e, că se mai întâmplă uneori. Dar fiica dumitale 
nu spune că e un demon; ea insistă că e însuși diavolul, iar asta e 
ca şi când ai spune că eşti Napoleon Bonaparte! 

— Atunci explică-i toate bubuiturile şi celelalte lucruri 
ciudate. 

— Eu nu le-am auzit. 

— Ei bine, cei de la clinica Barringer le-au auzit, Părinte, 
deci n-au avut loc doar aici, acasă. 

— Aşa o fi, dar nu-i nevoie de diavol ca să găsim o expli- 
caţie pentru asta. 

— Atunci dă-mi altă explicaţie! 

— Păi, de pildă, psihokinezia. 

— Ce? 

— Ai auzit de fenomenul cunoscut sub numele de poltergeist, 
nu? 

— Când fantomele azvârle cu farfurii şi fac tot felul de 
drăcovenii? 

— Nu-i un fenomen chiar atât de ieşit din comun; de obicei 
se întâmplă în preajma adolescenților cu dezechilibru emoţional. 
Se pare că tensiunea cerebrală ajunsă la extrem poate să 
declanşeze în anumite cazuri o energie necunoscută, capabilă 
să deplaseze obiectele la distanţă. Dar aici nu-i vorba de nimic 
supranatural. La fel e şi cu puterea nefirească a lui Regan - în 
patologie, e un lucru frecvent întâlnit. Poţi să-i spui „puterea 
minţii”, dacă vrei, dar în orice caz, n-are nicio legătură cu 


posedarea. 

Chris îşi abătu privirea de la el, scuturând uşor din cap. 

— Doamne sfinte, nu-i aşa că-i amuzant? spuse ea cu o 
ironie amară. Uită-te la noi, eu sunt atee, pe când dumneata eşti 
preot şi... 

— Cea mai plauzibilă explicaţie pentru orice fenomen, o 
întrerupse cu blândeţe Karras, este întotdeauna aceea mai 
simplă, care împacă toate aspectele. 

— Zău? spuse Chris; în ochii brăzdaţi de vinişoare roşii se 
citeau disperarea şi confuzia. Ei bine, poate oi fi eu bătută-n 
cap, părinte Karras, dar mi se pare o tâmpenie cât casa să-mi 
spui că un circuit defect din mintea cuiva poate trânti cu farfurii 
în pereţi! Deci ce poate să fie? Imi poţi spune despre ce-i vorba? 
Şi ce-i aia „personalitate multiplă”, dacă tot ai pomenit cuvintele 
astea? Spune-mi! Te ascult. Ce se întâmplă? Sunt chiar atât de 
limitată? Imi explici aşa încât să pot şi eu să pricep despre ce 
este vorba? 

— Păi, nimeni nu poate pretinde că înţelege perfect fe- 
nomenul ăsta. Tot ce ştim este că el e real, dar în rest, nu 
putem decât să ne dăm cu părerea. Dar gândeşte-te la el în felul 
următor, dacă te ajută. 

— Hai, spune-mi. 

— Creierul omenesc conţine în jur de şaptesprezece mi- 
liarde de celule, iar la o analiză atentă, se observă că acestea 
procesează circa o sută de milioane de senzaţii care-ţi 
bombardează mintea în fiecare secundă, iar celulele cu pricina 
nu doar că prelucrează toate aceste mesaje, ci o fac în mod 
exemplar - fără să dea rateuri şi fără să se împiedice vreodată 
una de alta. Acum gândeşte-te, cum pot face asta fără să 
comunice între ele? Ei bine, nu pot, aşadar se pare că fiecare 
dintre aceste celule e înzestrată cu o conştiinţă proprie. Mă 
urmăreşti? 

Chris încuviinţă din cap. 

— Da, oarecum. 

— Bun. Acum imaginează-ţi că organismul uman este un 
vapor gigantic şi toate celulele din creier alcătuiesc echipajul. 
Una dintre aceste celule se află sus, pe punte. Ea este căpitanul 
vaporului. Dar ea nu ştie niciodată cu precizie ce face restul 
echipajului; tot ce ştie este că vaporul continuă să înainteze fără 
probleme şi treaba merge strună. Ei bine, căpitanul eşti tu - mai 


precis, conştiinţa ta. În cazul personalităţii multiple se presupune 
- atenţie, e doar o ipoteză - că una dintre celulele din echipaj 
vine sus, pe punte şi preia comanda vasului. Cu alte cuvinte, are 
loc o rebeliune. Oare asta te ajută să înţelegi ce vreau să spun? 

Chris îl privea fără să clipească, parcă nevenindu-i să 
creadă. 

— Părinte, explicaţia asta e atât de fantezistă, încât aproape 
că mi-e mai uşor să cred în afurisitul de diavol! 

— Eu... 

— Uite ce e, nu ştiu ce-i cu toate bazaconiile astea, îl 
întrerupse Chris, dar vreau să-ţi spun un lucru, părinte: dacă mi- 
ai arăta o fată care să semene leit cu Regan - să aibă aceeaşi 
faţă, aceeaşi voce, acelaşi miros, într-un cuvânt să fie absolut 
identică —, mi-aş da seama într-o clipită că nu-i ea! Aş şti, pur şi 
simplu, aş simţi-o în adâncul inimii şi tocmai de aceea îţi spun 
cât se poate de clar că făptura de sus nu-i fiica mea! aşadar, 
spune-mi ce să fac, adăugă ea cu vocea tremurând de emoție. 
Spune-mi că eşti convins sută la sută că ceea ce ai văzut mai 
înainte e o problemă de natură psihică; că nu are nevoie de 
exorcizare şi că eşti încredinţat că asta n-ar ajuta-o cu nimic! 
Haide, dă-i drumul! Spune-mi toate astea, părinte! Să aud din 
gura ta lucrul ăsta! 

Ultimele cuvinte se transformară într-un țipăt deznădăjduit. 

Karras privi în altă parte, rămânând tăcut preţ de câteva 
secunde care părură o veşnicie. Intr-un târziu se întoarse spre 
Chris şi o cercetă cu atenţie. 

— Regan are o voce groasă în mod normal? o întrebă el 
liniştit. 

— Nu. Are vocea subţire. 

— O consideri un copil precoce? 

— Nicidecum. 

— Cum stă cu coeficientul de inteligenţă? 

— Mediu. 

— Ce cărţi îi place să citească? 

— Nancy Drew şi, în general, cărţile amuzante. 

— În privinţa limbajului pe care îl foloseşte în prezent, cum 
ţi se pare în comparaţie cu limbajul ei obişnuit? 

— Total diferit. N-am auzit-o în viaţa mea să folosească 
astfel de cuvinte, cel puţin jumătate din ele îi sunt necunoscute. 

— Nu mă refer la cuvintele folosite, ci mai degrabă la modul 


de exprimare. 

— Modul de exprimare? 

— Adică felul în care formulează propoziţiile. 

Chris încruntă din sprâncene. 

— Nu sunt sigură că pricep la ce te referi. 

— Ai vreo scrisoare scrisă de ea? Ceva compuneri? O 
înregistrare cu vocea ei ar i... 

— Da. Da, am o casetă în care ea îi vorbeşte lui taică-său. A 
înregistrat-o ca să i-o trimită, pe post de scrisoare, dar n-a mai 
apucat s-o termine. Vrei s-o asculţi? 

— Da, vreau. De asemenea, am nevoie de actele ei 
medicale, mai ales cele de la clinica Barringer. 

Chris îşi plecă ochii, scuturând din cap. 

— O, părinte, am mers şi eu pe pista asta şi... 

— Da. Da, ştiu, dar vreau să văd cu ochii mei hărtiile alea. 

— Deci eşti în continuare împotriva exorcizării? 

— Nu. Sunt împotriva oricărui lucru care riscă să-i facă mai 
mult rău decât bine. 

— Dar acum vorbeşti în calitate de psihiatru, nu-i aşa? 

— Nu, vorbesc şi ca psihiatru, şi ca preot, deopotrivă. Dacă 
e să mă duc la arhiva bisericii sau unde o fi trebuind să mă duc 
ca să obţin permisiunea de a efectua o exorcizare, înainte de 
toate trebuie să mă asigur că starea fiicei dumitale nu este o 
problemă pur psihiatrică şi, în plus, să am nişte dovezi pe care 
Biserica să le accepte drept simptome ale posedării. 

— Cum ar fi? 

— Nu ştiu. Trebuie să le caut. 

— Glumeşti? Credeam că eşti specialist. 

— Nu există specialişti în domeniul ăsta. Probabil că în clipa 
de faţă dumneata ştii despre posedarea demonică mai multe 
decât majoritatea preoţilor. Deci, în cât timp poţi să faci rost de 
actele de la clinică? 

— O să iau avionul dacă-i nevoie! 

— Şi caseta? 

Chris se ridică de pe canapea. 

— Mă duc să o caut. 

— Şi încă un lucru. 

— Ce? 

— Cartea aceea despre care vorbeai, referitoare la pose- 
dare: există cea mai mică şansă ca Regan s-o fi citit mainte de 


debutul bolii? 

Plecându-şi privirea, Chris căzu pe gânduri. 

— Hmmm... mi se pare că-mi aduc aminte c-am văzut-o 
citind ceva cu o zi înainte să înceapă tot infernul ăsta, dar nu 
sunt sigură. Cred totuşi că a citit-o. Da, sunt sigură. Aproape 
sigură. 

— Aş vrea să arunc şi eu o privire în cartea respectivă. 

Chris se conformă. 

— Desigur, ţi-o aduc imediat, părinte. Şi caseta. E la subsol, 
cred. Mă duc să văd. 

Karras încuviinţă din cap, contemplând absent modelul 
covorului oriental din mijlocul încăperii; după câteva minute se 
ridică de pe scaun şi ieşi în antreu, unde, cu mâinile înfundate în 
buzunarele pantalonilor, rămase  nemişcat, pe întuneric, 
ascultând zgomotele de la etaj: grohăieli, schelălăieli, sughiţuri 
şi sâsâituri ca de şarpe. 

— A, aici erai! Te-am căutat în birou. 

Karras se întoarse şi-o văzu pe Chris aprinzând becul în 
antreu. 

— Pleci? îl întrebă ea venind cu cartea despre vrăjitorii şi cu 
caseta înregistrată de Regan pentru tatăl ei. 

— Da, trebuie să plec. Am de pregătit notițele pentru 
prelegerea de mâine. 

— Da? Unde o să fie asta? 

— La facultatea de medicină, răspunse Karras, luând cartea 
şi caseta din mâinile lui Chris. O să încerc să mă întorc mâine 
după-masă sau mâine-seară. Intre timp, dacă se întâmplă ceva 
important, să mă suni negreşit, la orice oră. O să las vorbă la 
recepţie să-ţi facă legătura. Spune-mi, cum staţi cu 
medicamentele? 

— Suntem în regulă. Avem reţetă, când se termină, cum- 
părăm altele. 

— Nu-l mai chemi pe doctor?Actriţa îşi lăsă capul în piept. 

— Nu pot, spuse ea aproape în şoaptă. Pur şi simplu nu pot. 

— Ştii, eu nu sunt medic practicant, o avertiză Karras. 

— Da, ştiu, e-n ordine. 

Cum Chris continua să-şi ţină capul plecat, Karras profită de 
asta pentru a o cerceta cu atenţie, plin de nelinişte, îngrijorarea 
acesteia era aproape palpabilă. 

— Ei bine, spuse el cu blândeţe, mai devreme sau mai târziu 


va trebui să le spun superiorilor mei despre ce-i vorba, mai cu 
seamă dacă voi fi nevoit să vin aici la ore neobişnuite, în toiul 
nopţii, de pildă. 

Chris îl privi în ochi, încruntându-se îngrijorată. 

— Chiar trebuie să faci asta? Să le spui toată povestea? 

— Păi, dacă n-o fac, nu crezi că ar putea părea cam ciudat? 

Chris îşi plecă din nou capul în pământ, încuviinţând. 

— Mda, înţeleg ce vrei să spui, spuse ea cu glasul stins. 

— Te deranjează? O să le spun doar strictul necesar. Şi nu-ţi 
fă griji, totul va rămâne confidenţial. 

Ea îşi aţinti din nou privirea chinuită în ochii trişti ai 
preotului. Văzu în ei putere. Văzu durere. 

— Bine, murmură ea cu voce slabă. 

Avea încredere în acea durere. 

— O să mai discutăm, îi zise Karras. 

Dădu să iasă, dar zăbovi o clipă în prag, cu capul plecat şi 
cu pumnul lipit de buze, de parcă reflecta la ceva; apoi se 
întoarse spre Chris. 

— Fiica dumitale ştia că o să vină un preot în seara asta? 

— Nu, nu ştia nimeni în afară de mine. 

— Ştiai că mama mea a murit nu de mult? 

— Da. Imi pare foarte rău. 

— Regan ştie? 

— De ce? 

— Ştie? 

— Nu, nu ştie nimic. De ce mă întrebi asta? 

Karras ridică din umeri. 

— N-are importanţă, pur şi simplu eram curios. O studie pe 
Chris cu o expresie îngrijorată. Apuci să te odihneşti vreun pic? 

— Aăă, un pic, da. 

— Atunci ia pastile. lei Librium? 

— Da. 

— Cât? 

— Zece miligrame, de două ori pe zi. 

— Poţi mări doza la douăzeci de miligrame. Între timp, caută 
să stai departe de fiica dumitale. Cu cât eşti mai expusă la 
comportamentul ei actual, cu atât creşte riscul ca sentimentele 
faţă de fiica dumitale să fie afectate iremediabil. Ţine-te 
deoparte. Şi las-o mai moale. N-o să-i fii de niciun ajutor lui 
Regan dacă o să faci o cădere nervoasă. 


Cu capul plecat, Chris încuviinţă abătută. 

— Acum du-te la culcare, o sfătui Karras. Vrei să te bagi 
direct în pat, te rog? 

— Mda, bine, spuse ea încet. Promit. Apoi, ridicându-şi ochii 
spre el, murmură, privindu-l cu căldură: Noapte bună, părinte 
Karras. Şi mulţumesc. Mulţumesc mult. 

Aruncându-i o ultimă privire, Karras spuse: 

— Bine, atunci noapte bună, şi, răsucindu-se pe călcâie, se 
îndepărtă grăbit. 

Chris rămase în prag, urmărindu-l cu privirea. Abia când 
preotul traversă strada, îşi dădu seama că acesta ratase cina 
probabil, şi apoi, văzându-l că-şi lasă în jos mânecile de la 
cămaşă, se gândi cu părere de rău că îi este frig. Când ajunse în 
dreptul restaurantului 1789, preotul scăpă ceva pe jos, probabil 
cartea despre vrăjitorii sau caseta cu vocea lui Regan. Se aplecă 
să ridice obiectul respectiv şi la colţul străzii o luă la stânga, 
dispărând din ochii ei. Dintr-odată, Chris se simţi mai 
binedispusă. 

Nu-l observă pe Kinderman pândind de unul singur, într-o 
maşină oarecare. 

O jumătate de oră mai târziu, Damien Karras intră grăbit în 
camera sa din căminul iezuiţilor, având la el un maldăr de cărţi 
şi reviste împrumutate de la biblioteca vastă a campusului 
Georgetown. Le aşeză înfrigurat pe birou, după care începu să 
scotocească prin sertare după un pachet de ţigări. In cele din 
urmă, dând peste un pachet vechi de Camel, pe jumătate gol, îşi 
aprinse o ţigară, inhală profund şi ţinu fumul în plămâni o 
bucată de vreme, timp în care gândul îi zbură la Regan. Isterie, 
îşi zise; asta trebuia să fie. Expirând fumul, îşi vâri degetele mari 
pe după cureaua pantalonilor şi aruncă o privire la cărţile de pe 
birou: Posedarea, de Oesterreich; Demonii de la Loudun, de 
Huxley; Parapraxis jn cazul Haizman al doctorului Sigmund Freud; 
Posedarea demonică şi exorcismul în creştinismul timpuriu, văzute din 
lumina perspectivei modeme asupra bolilor psihice, de McCasland, 
şi mai multe extrase din jurnalele psihiatrice ale lui Freud, „O 
nevroză a posedării demonice în secolul al XVII-lea“ şi 
„Demonologia psihiatriei moderne”. 

Nu vrei să dai o mână de ajutor unui biet băiat de altar, părinte? 

Preotul îşi pipăi fruntea, simțind pe degete o transpiraţie 
lipicioasă. Abia atunci observă că lăsase uşa deschisă. Traversă 


încăperea şi o închise, după care se duse la bibliotecă şi luă un 
volum cu coperte roşii intitulat Ritualul roman - un compendiu de 
rugăciuni şi ritualuri. Ţinându-şi ţigara între buze, răsfoi cartea 
cu ochii mijiţi, din pricina fumului, până ajunse la „Reguli 
generale” pentru exorcişti şi începu să caute semnele posedării 
demonice. Citi pe sărite primele rânduri, până ajunse la un pasaj 
care-i atrase atenţia: 

Exorcistul să nu se grăbească să tragă 
concluzia că cineva este posedat de un spirit 
demonic; mai întâi să se asigure de simptomele 
care fac diferenţa între o persoană posedată şi 
una care suferă de o anumită boală, cu 
precădere de natură psihologică. Semnele 
posedării pot fi următoarele: abilitatea de a vorbi 
cu o oarecare fluentă într-o limbă străină ori de a 
înţelege o limbă străină; capacitatea de a dez- 
vălui viitorul sau anumite evenimente 
necunoscute; manifestarea unei forţe nefireşti 
pentru vârsta şi forma fizică a subiectului; diferite 
alte simptome care, luate împreună, constituie 
dovezi ale posedării. 

Karras reflectă o bucată de vreme asupra celor citite, apoi 
reluă lectura, rezemat de bibliotecă. După ce isprăvi de citit, 
simţi un imbold să revină asupra instrucţiunii cu numărul 8: 

Dezvăluirea unei crime comise. 

În clipa aceea se auzi un ciocănit uşor în uşă. 

— Damien? 

Karras îşi ridică ochii din carte şi spuse: 

— Intră. 

Era Dyer. 

— Hei, Chris MacNeil a încercat să dea de tine, îi aduse 
acesta la cunoştinţă de îndată ce păşi înăuntru. Te-a găsit până 
la urmă? 

— Când? Acum, seara? 

— Nu, mai devreme, după-amiază. 

— A, Ştiu, Joe. Mulţumesc. Da, am vorbit cu ea. 

— Bun. Am vrut doar să mă asigur că ai primit mesajul. 

Preotul cel ghiduş iscodea cu privirea în jurul său, prin 
cameră, de parcă ar fi căutat ceva. 

— Ce cauţi, Joe? îl întrebă Karras. 


— Ai cumva bomboane de lămâie? Am căutat prin tot 
căminul, nimeni nu are şi, măiculiță, ce poftă mi-e de-o 
bomboană-două, rosti el gânditor, continuând să arunce priviri 
iscoditoare de jur împrejurul său. Mi-am petrecut cândva un an 
întreg ascultând confesiunile adolescenților şi de-atunci am 
rămas dependent de bomboane de lămâie. Puşlamalele alea 
miros tot timpul a bomboane şi a marijuana, şi uite-aşa, m-am 
pricopsit cu meteahna asta. Zicând acestea, Dyer luă capacul de 
pe o cutie de tutun, plină cu fistic. Ce-i asta? întrebă el. Fasole 
mexicană uscată? 

Karras se întoarse spre rafturile bibliotecii, ca să caute o 
carte. 

— Uite ce e, Joe, acum sunt cam ocupat şi... 

— Hei, nu-i aşa că tipa asta, Chris, e drăguță? îl întrerupse 
Dyer, aşezându-se pe patul lui Karras şi întinzându-se cât era de 
lung, cu mâinile împreunate sub cap. Frumoasă femeie. Ai 
cunoscut-o? Adică te-ai întâlnit cu ea personal? 

— Am stat de vorbă, răspunse Karras, scoțând de pe raft o 
carte cu coperte verzi, intitulată Satan, o colecţie de articole şi 
opinii ale Bisericii Catolice, formulate de diferiţi teologi francezi. 
O luă cu el şi se aşeză la birou. Acum însă... 

— Naturală. Directă. Cu picioarele pe pământ, continuă 
Dyer, cu ochii-n tavan, fără să-l bage în seamă. Ne-ar putea 
ajuta în legătură cu planul meu, în ziua când o să ne lăsăm de 
preoţie. 

Karras îi aruncă o privire tăioasă. 

— Cine se lasă de preoţie? 

— Homosexualii. Pe capete. Negrul nu mai este la modă. 

Karras clătină din cap, dezaprobator şi-şi aşeză cărţile pe 
birou. 

— Ei, haide, Joe, îl dojeni el, du-te şi leneveşte undeva în 
Vegas. Hai, plimbă ursul! Trebuie să mă pregătesc pentru 
prelegerea de mâine. 

— Mai întâi mergem la Chris MacNeil, insistă tânărul preot, 
cu pretextul că am un scenariu grozav, bazat pe viaţa Sfântului 
Ignaţiu de Loyola?$, pe care deocamdată am să îl intitulez Marșu/ 
bravilor iezuiți. 


2 Inigo Lopez de Loyola (1491-1556), primul superior general 
(Praepositus Generalis) al Companiei lui Iisus, Ordinul lezuiţilor. 
(n.red.) 


Stingându-şi ţigara într-o scrumieră, Karras îşi ridică 
privirea încruntată spre Dyer. 

— N-ai de gând să dispari, Joe? Am multă treabă. 

— Şi cine te împiedică să munceşti? 

— Tu! Karras începu să-şi descheie nasturii de la cămaşă. O 
să fac un duş rapid şi, pe când mă întorc, nu vreau să te mai 
găsesc aici. 

— Bine, bine, mormăi Dyer fără nicio tragere de inimă, 
ridicându-se în şezut pe marginea patului. Nu te-am văzut la 
cină, apropo. Unde ai mâncat? 

— N-am mâncat. 

— O mare prostie. Ce rost are să ţii cură de slăbire când nu 
porţi altceva decât sutană? 

— Este vreun casetofon în cămin? 

— În căminul ăsta nu găseşti nici măcar o amărâtă de 
bomboană de lămâie. Du-te în laboratorul lingvistic. 

— Cine are cheia de la laborator? Preasfinţia Sa 
Preşedintele? 

— Nu. Preasfinţia Sa Portarul. Ai nevoie în seara asta? 

— Da, în seara asta, răspunse Karras, atârnându-şi cămaşa 
pe spătarul scaunului. Unde-l găsesc pe portar? 

— Vrei să-ţi fac eu rost de cheie, Damien? 

— Ai face asta, Joe? Sunt în criză de timp. 

Dyer se ridică în picioare. 

— Nicio problemă! 

Karras făcu un duş şi apoi îşi trase pe el un tricou curat şi o 
pereche de pantaloni. Aşezându-se la birou, văzu un cartuş de 
ţigări Camel fără filtru şi, alături, două chei cu etichete lipite pe 
ele: pe una scria Laboratorul lingvistic, pe cealaltă, Frigiderul din 
refectoriu. Lângă cea de-a doua se afla un bileţel cu următorul 
mesaj: Mai bine tu decât 

şobolanii şi pungaşele alea de pisici dominicane. Karras zâmbi 
la vederea iscăliturii: Puştiul amator de bomboane de lămâie. Dădu 
bileţelul la o parte, apoi aşeză ceasul de mână pe birou, în faţa lui. Era 
ora 10.58 p.m. 

Se apucă de citit. Mai întâi din Freud, apoi din McCasland, 
părţi din Satan, părţi din amplul studiu al lui Oesterreich; isprăvi 
de citit cu puţin timp după ora 4 a.m. şi se frecă la ochii care-l 
usturau cumplit: în încăpere plutea un fum gros, în timp ce 
scrumiera de pe birou era plină vârf cu scrum şi mucuri turtite 


de ţigări. Se ridică de pe scaun şi se îndreptă obosit spre 
fereastră, o deschise, trase adânc în piept aerul răcoros al 
dimineţii şi apoi rămase nemişcat, gândindu-se la Regan. Da, 
copila manifesta simptomele fizice ale posedării. N-avea nicio 
îndoială în această privinţă. În toate cazurile consemnate, 
indiferent de zona geografică sau de perioada istorică, semnele 
posedării erau similare. In cazul lui Regan, unele dintre acestea 
nu se manifestaseră până în acel moment, bunăoară stigmatele 
sau pofta de a consuma alimente dezgustătoare, insensibilitatea 
la durere sau sughiţul violent, de nestăpânit. Altele, în schimb, 
se manifestaseră din plin: mişcările spasmodice, respiraţia rău 
mirositoare, limba încărcată şi crăpată, trupul descărnat, 
stomacul umflat, iritaţiile pielii şi ale mucoaselor şi, în fine, 
aspectul cel mai semnificativ, întâlnit în toate cazurile 
caracterizate de Oesterreich drept posedări „veritabile”: 
modificarea şocantă a vocii şi a trăsăturilor faciale, însoţită de 
manifestarea unei personalități complet străine de cea 
„originală”. 

Prin geamul ferestrei, Karras privea afară, pe stradă. Printre 
crengile copacilor se zărea casa familiei MacNeil, cu fereastra 
mare, boltită, de la camera lui Regan. Din materialele citite 
aflase că atunci când posedarea are loc cu permisiunea 
subiectului, cum se întâmplă în cazul unui medium, de pildă, 
noua personalitate este de obicei inofensivă. Cum a fost cazul 
Tiei se gândi Karras; era vorba de spiritul unei femei care îl 
poseda pe un bărbat, un sculptor, în mod intermitent, în 
episoade nu mai lungi de o oră, până când unul dintre prietenii 
sculptorului se îndrăgostise nebuneşte de Tia şi-l implorase pe 
acesta s-o lase să locuiască pentru totdeauna în trupul lui. Dar la 
Regan nu-i vorba de genul ăsta de spirit, ca Tia, reflectă abătut 
preotul; în cazul acesta, „entitatea invadatoare” era clar 
malefică - tipic pentru cazurile de posedare demonică, în care 
noua personalitate căuta să distrugă corpul gazdei. 

Şi, de foarte multe ori, reuşea. 

Indispus, preotul se întoarse la birou, luă un pachet de 
ţigări şi-şi aprinse una. Bun, să zicem că suferă de sindromul 
posedării demonice. Cum se poate vindeca asta? Scutură chibritul, 
ca să-l stingă. Depinde ce anume l-a declanşat. Se aşeză pe mar- 
ginea biroului, gândindu-se la cazul călugăriţelor de la o 
mănăstire din Lille, din Franţa secolului XVII. Pretinzându-se 


stăpânite de demoni, acestea le „mărturisiseră” exorciştilor că, 
în timp ce erau posedate, fiind total neputincioase, participaseră 
la nenumărate orgii satanice, unde prestaseră nişte activităţi 
erotice extrem de variate: lunea şi joia, copulaţie heterosexuală; 
marţea, sodomie, felaţie şi cunnilingus cu parteneri de acelaşi 
sex; sâmbăta, relaţii sexuale cu animale domestice şi dragoni. 
Cu dragoni? Preotul clătină din cap cu tristeţe. La fel ca la 
mănăstirea din Lille, părerea sa era că, în multe cazuri de 
posedare, explicaţia consta într-un amestec de înşelătorie şi 
mitomanie, în timp ce alteori, cauzele erau de natură psihică, 
precum paranoia, schizofrenia, neurastenia, psihastenia. Acesta 
era motivul, ştia foarte bine, pentru care Biserica recomanda în 
ultima vreme ca exorcistul să colaboreze cu un psihiatru sau cu 
un neurolog care să fie prezent la săvârşirea ritualului. Totuşi, 
nu toate posedările aveau cauze atât de clare. Lucrul acesta îl 
determinase pe Oesterreich să califice posedarea ca pe o 
tulburare distinctă de alte dereglări şi să respingă eticheta de 
„personalitate multiplă” pe care se grăbeau psihiatrii s-o aplice 
în astfel de cazuri, afirmând că acest diagnostic nu este decât 
un substitut, la fel de ezoteric, al conceptelor de „demon” şi 
„Spirit al morţilor”. 

Karras se scărpină pe nas cu degetul arătător. Cei de la 
clinica Barringer opinaseră că tulburarea lui Regan ar putea fi 
autoindusă, pe fondul unei afecţiuni nervoase asemănătoare cu 
isteria. Lui Karras i se părea destul de plauzibilă această ipoteză. 
El era convins că majoritatea cazurilor pe care le studiase aveau 
aceeaşi cauză. În primul rând, de cele mai multe ori „victimele” sunt 
femei. În al doilea rând, trebuie ţinut seama de toate „epidemiile” de 
posedare aşa-zis demonică. lar exorciştii... Karras se încruntă. 
Exorciştii deveniseră uneori ei înşişi victime ale posedării, aşa 
cum se întâmplase în 1634, la Mănăstirea Ursulinelor din 
Loudun, Franţa. Din cei patru exorcişti iezuiţi trimişi acolo să se 
confrunte cu epidemia de posedări, trei - părinţii Lucas, 
Lactance şi Tranquille nu numai că păreau să fi căzut şi ei 
victime spiritelor invadatoare, ci pieriseră la scurtă vreme după 
aceea, aparent din cauza unui stop cardiac, pe fondul unei 
agitaţii psihomotorii exagerate - proferau necontenit injurii şi 
blesteme, urlau ca turbaţii, distrugeau totul în jurul lor. Cel de-al 
patrulea preot, Pere Surin, care pe-atunci avea treizeci şi trei de 
ani şi era una dintre minţile cele mai luminate din Europa acelor 


vremuri, înnebuni şi fu închis într-un ospiciu pentru tot restul 
vieţii, care însumă încă treizeci şi cinci de ani. Karras clătină din 
cap gânditor. Dacă dereglarea lui Regan era cauzată de isterie 
şi simptomele posedării debutaseră în urma autosugestiei, 
atunci singurul „izvor” al acestei autosugestii putea fi capitolul 
legat de posedare din cartea despre vrăjitorii. Îşi concentră 
atenţia asupra acestui capitol. Oare chiar îl citise Regan? Chiar 
existau asemănări izbitoare între descrierile de-aici şi 
comportamentul lui Regan? Descoperi, într-adevăr, unele 
similitudini: 

„„. Cazul unei fetiţe de opt ani, despre care se spunea în 
carte că „răcnea ca un taur înfuriat, cu o voce groasă, 
tunătoare”. Regan, mugind ca un bou înjunghiat. 

„„. Cazul Helenei Smith, care fusese tratată de renumitul 
psiholog Flournoy; acesta relata că trăsăturile şi vocea i se 
schimbau cu o „viteză fulgerătoare”, împrumutând diferite 
personalităţi. Asta a făcut atunci, în fata mea Entitatea care vorbea 
cu accent englezesc. Alternanta fulgerătoare. Instantanee. 

„„„ Un caz din Africa de Sud, observat personal şi consemnat 
de vestitul etnolog Junod. Acesta vorbea de o femeie care 
dispăruse de acasă într-o noapte, pentru ca a doua zi dimineaţa 
să fie găsită „legată cu liane în vârful unui copac înalt”, de unde 
se lăsă mai apoi să alunece, de-a lungul trunchiului copacului, 
cu capul în jos, sâsâind şi scoţându-şi limba asemenea unui 
şarpe. Stătu atârnată în copac o vreme, după care începu să 
vorbească într-o limbă necunoscută de nimeni. Regan, 
alunecând ca un şarpe când o urmărea pe Sharon. Toate 
bolboroselile alea. Să fi fost vorba de „o limbă necunoscută”? 

Cazul fraţilor Joseph şi Thiebaut Burner, de opt şi, 
respectiv, zece ani. Aceştia, se arăta în carte, „zăceau întinşi pe 
spate şi dintr-odată se ridicau în şezut, cu o repeziciune 
înspăimântătoare”. Sună destul de fantezist, dar îmi aduce 
aminte de felul cum se zvârcolea Regan, ca o păpuşă de cârpă. 

Existau multe asemănări, dar, totodată, existau şi motive 
să suspecteze că ar fi vorba de o simplă autosugestie: 
menţionarea unei forţe ieşite din comun, limbajul obscen, plus 
exemplele de posedare din Evanghelii, care probabil că stăteau 
la baza aiurelilor religioase debitate de Regan la clinică, speculă 
Karras. Mai mult decât atât, capitolul descria, pe etape, 
simptomele posedării: „... Prima etapă, infestarea, constă în 


ascultarea mediului ambiant: zgomote, mirosuri, deplasarea, 
aparent inexplicabilă, a obiectelor; cea de-a doua etapă, 
obsesia, constă într-un atac exercitat direct asupra subiectului, 
menit să stârnească teroarea prin intermediul vătămărilor 
cauzate de victimă altei persoane, în mod violent. Bubuituri/e. 
Smuciturile. Atacurile căpitanului Howdy. 

Ei bine, poate că... poate că o fi citit capitolul ăsta, îşi zise 
Karras în sinea sa. Dar nu era convins. Nu, nu crea! Nici Chris nu 
păruse foarte sigură de asta. 

Karras se apropie din nou de fereastră. Atunci, care să fie 
explicația? Să fie vorba de o posedare veritabilă? De-un demon? 
Scutură din cap. Eí, haide! Nu se poate! Şi cum rămânea atunci cu 
toate acele manifestări paranormale? E posibil. De ce nu? Doar 
fuseseră raportate de numeroşi observatori competenţi. Medici. 
Psihiatri. Oameni de calibrul lui Junod. Întrebarea este însă cum 
pot fi intepretate manifestările respective? Îi veni în minte cazul 
relatat de Oesterreich, cu şamanul din Altai, o ţară din Siberia, 
care invitase cu bună-ştiinţă un spirit în trupul său, cu intenţia 
de a săvârşi „numere de magie“. Fiind suspus examinării 
medicale chiar înainte de a efectua o levitaţie, se constată că 
pulsul îi ajunsese la o sută de bătăi pe minut, pentru ca ulterior 
prestaţiei să-i salte la frecvenţa incredibilă de două sute de 
bătăi, concomitent cu o serie de modificări ale temperaturii şi 
respirației. Deci acțiunea sa paranormală era într-o corelație strânsă 
cu funcțiile organismului! A fost cauzată de o energie sau forță fizică 
neobişnuită! Karras ştia însă că Biserica pretindea, ca dovezi ale 
posedării, manifestări exterioare evidente şi verificabile, care să 
indice... Uitase terminologia folosită în astfel de situaţii, dar 
parcurgând cu atenţie pasajul corespunzător din cartea Satan, 
pe care o avea pe birou, găsi ceea ce căuta: „...manifestări 
exterioare evidente şi verificabile, care să indice că este vorba 
de intervenţia extraordinară a unei cauze inteligente, alta decât 
cea omenească”. Cazul șamanului se înscria în această categorie? 
Nu, nu neapărat. Dar Regan? In cazul ei putea fi vorba de o 
intervenţie exterioară extraordinară? 

Karras se întoarse la pasajul din Ritualul roman pe care îl 
subliniase cu creionul: „Exorcistul va avea grijă, înainte de 
toate, să caute o explicaţie pentru fiecare dintre manifestările 
pacientului”. Incuviinţă din cap, cu un aer gânditor. Prea bine. 
Atunci, să vedem. Plimbându-se dintr-un capăt în celălalt al 


camerei, începu să analizeze, în mod sistematic, simptomele 
manifestate de Regan, căutând posibile explicaţii. Le luă pe 
rând: 

Modificarea uluitoare a trăsăturilor feței 

Parţial din cauza bolii, parţial din cauza subnutriţiei, dar în 
cea mai mare parte, conchise el, acest simptom se explica prin 
faptul că fizionomia cuiva este în strânsă legătură cu constituţia 
fizică a persoanei respective. 

Modificarea uluitoare a vocii 

Incă nu auzise vocea „reală” a copilei, îşi aminti Karras. 
Chiar dacă aceasta ar fi avut o voce subţire, după cum 
declarase mama ei, ţipetele şi urletele necontenite ar fi putut 
să-i îngroaşe corzile vocale şi, în consecinţă, şi vocea; singurul 
aspect inexplicabil rămânea volumul tunător al vocii, care, cu 
toată îngroşarea corzilor vocale, era un fenomen imposibil din 
punct de vedere fiziologic. Cu toate astea, judecă el, în stările 
anxioase sau patologice, manifestarea unei forţe fizice nefireşti 
pentru potenţialul muscular al celui în cauză nu era ieşită din 
comun. Nu se putea ca şi corzile vocale şi volumul vocii să 
sufere o astfel de transformare misterioasă? 

Lărgirea bruscă a vocabularului și a bagajului de cunoştinţe. 

Criptomnezia?”: cuvinte şi informaţii de mult uitate, la care 
Regan o fi fost expusă cândva, chiar şi în pruncie. 

La somnambuli - şi foarte adesea la persoanele aflate la un 
pas de moarte - informaţiile uitate ies la suprafaţă cu o fidelitate 
aproape fotografică. 

Faptul că Regan ştia că el este preot 

Pură inspiraţie. Dacă într-adevăr citise capitolul referitor la 
posedare, probabil că se aştepta la vizita unui preot. După 
părerea lui Jung, vigilenţa şi sensibilitatea inconştientă a 
pacienţilor isterici ar ajunge să fie, uneori, chiar şi de cincizeci 
de ori mai acută decât în mod normal, abilitate pe care Jung o 
socotea o capacitate autentică a mediumului de „a citi 
gândurile” prin ciocănitul uşor al mesei de către interlocutorul 
său. În realitate, mediumul „citea“ vibraţiile şi trepidaţiile mesei, 
provocate de bătăile persoanei ale cărei gânduri erau, chipurile, 
citite. Trepidaţiile cu pricina formau un cod alcătuit din litere sau 


27 Criptomnezie - tulburare de memorie caracterizată prin 
incapacitatea de a diferenţia evenimentele trăite de propria 
persoană de cele din vis, citite sau auzite (n.tr.) 


cifre. Aşadar, Regan i-ar fi putut ghici identitatea pur şi simplu 
după înfăţişarea sa sau chiar şi după mirosul de ulei sfinţit de pe 
mâinile sale. 

Faptul că Regan ştia de moartea mamei sale. 

Din nou, era vorba de pură inspiraţie. La urma urmelor, el 
avea patruzeci şi şase de ani. 

„Nu vrei să dai o mână de ajutor unui biet băiat de altar, 
părinte?“ 

Manualele folosite în cadrul seminariilor catolice acceptau 
telepatia drept o realitate şi un fenomen natural, deopotrivă. 

Precocitatea intelectuală a lui Regan. 

Acest aspect era cel mai dificil de explicat. Dar pe parcursul 
observării îndeaproape a unui caz de personalitate multiplă cu 
presupuse implicaţii oculte, psihiatrul Jung ajunsese la concluzia 
că, în stările de somnambulism isteric, nu doar percepțiile 
senzoriale inconștiente se intensifică, ci şi funcţionarea 
intelectului, întrucât în cazul studiat de el, noua personalitate 
era evident mult mai inteligentă decât cea originală. Totuşi, 
simpla consemnare a fenomenului constituia oare o explicaţie? 

Karras se opri brusc în dreptul biroului; îşi dădu dintr-o-dată 
seama că jocul de cuvinte al lui Regan în legătură cu lrod era şi 
mai complicat decât i se păruse la prima vedere, fiindcă atunci 
când fariseii îi comunicaseră lui Hristos amenințările lui Irod, 
acesta răspunsese: „Mergeţi şi spuneţi-i vulpii aceleia că Eu 
alung demonii!” 

Karras aruncă o privire înspre caseta cu vocea lui Regan, 
apoi se aşeză obosit la birou, îşi aprinse altă ţigară şi expiră un 
rotocol de fum gri-albăstrui, gândindu-se iarăşi la băieţii Burner 
şi la fetiţa de opt ani, care manifestaseră semnele unei posedări 
veritabile. Ce anume citise fetiţa aceea, aşa încât mintea ei 
inconştientă să poată să simuleze cu atâta măiestrie 
simptomele posedării? Şi cum reuşise subconştientul victimelor 
din China să transmită simptomele respective tuturor celorlalte 
persoane posedate, aflate în stare de inconştienţă, în Siberia, în 
Germania, în Africa şi oriunde altundeva, în cele mai diferite 
culturi şi perioade istorice, având în vedere că manifestările 
erau pretutindeni aceleaşi? 

„Să nu uit, maică-ta e aici, cu noi, Karras.“ 

Preotul privea în gol, în timp ce rotocoalele de fum de la 
tigara pe care o ţinea între degete se unduiau în aer preţ de-o 


clipă şi apoi dispăreau în neant, la fel ca amintirea efemeră a 
unui vis de mult uitat. Aruncă o privire spre sertarul cel mai de 
jos, din stânga, al biroului şi, după o uşoară ezitare, se aplecă şi- 
| deschise, scoțând din el o carte veche de exerciţii pentru 
învăţarea limbii engleze de către adulţi. Fusese a mamei sale. O 
puse pe birou, rămase nemişcat câteva clipe şi apoi începu să o 
răsfoiască încet, cu mişcări blânde. La început erau doar literele 
alfabetului, înşirate repetitiv. Urmau apoi nişte exerciţii simple: 
LECŢIA VI 
ADRESA MEA 

Între paginile cărţii dădu peste ciorna unei scrisori - o 
tentativă de scrisoare, mai degrabă: 

Dragă Dimmy, am aşteptat... 

Apoi o nouă tentativă. Întreruptă şi de data aceasta. Îşi 
ridică privirea de pe hârtie şi-i văzu ochii în geamul ferestrei... În 
aşteptare... 

„Domine, non sum dignus. “ 

Ochii de pe geam se transformară în ochii lui Regan. 

„Rosteşte doar un cuvânt...“ 

Karras se uită din nou la caseta cu vocea lui Regan. 

O luă şi, ieşind din cameră, se îndreptă spre laboratorul 
lingvistic al campusului; aici găsi un casetofon şi, după ce derulă 
caseta până la o porţiune neînregistrată a benzii, îşi puse căştile 
pe urechi, porni casetofonul şi ascultă cu atenţie, în ciuda 
oboselii. Câteva secunde nu se auzi nimic, decât foşnetul 
casetei şi scârţâitul motoraşului. Apoi, brusc, o bufnitură, semn 
că începea înregistrarea. Zgomote. Un „Hei?“ urmat de un 
scâncet. Chris MacNeil, şoptind, în fundal: „Nu aşa aproape de 
microfon, scumpa mea. Dă-te mai în spate“. „Aşa?“ „Nu, şi mai 
în spate.“ „Aşa?“ „Mada, aşa e bine. Acum dă-i drumul, 
vorbeşte.” Chicoteli. Microfonul lovindu-se de masă. Apoi vocea 
plăcută, limpede a lui Regan MacNeil: 

— Salut, tati. Sunt eu. Hmmm... Din nou chicoteli, apoi 
copila şopti deoparte: „Mamă, nu ştiu ce să spun!“ „Păi, spune-i 
doar ce mai faci, scumpa mea. Vorbeşte-i de toate lucrurile pe 
care le făceaţi împreună“. Alte chicoteli. Aăă, tati... Vezi tu... 
Adică, sper că mă auzi cum trebuie şi, ăăă - să vedem. Aăă, mai 
întâi - nu, stai! Suntem în Washington, tati, ştii? Acolo unde 
locuieşte preşedintele şi casa asta - ştii, tati? - casa este - fir-ar! 
Tati, aşteaptă puţin; mai bine o iau de la început. Ştii, tati, aici 


este... 

Karras auzi neclar restul casetei, venind parcă de departe şi 
prin bubuitul sângelui în urechi, iar în mintea lui se năştea un 
gând care ameninţa să-l sufoce: 

Creatura pe care am văzut-o în camera aceea nu era Regan! 

Karras se întoarse în căminul iezuiţilor şi, găsind o strană 
liberă, îşi rosti rugăciunea de dimineaţă. Când ridică ostia spre 
sfințire, degetele îi tremurară din pricina speranţei la care nu 
îndrăznea să se gândească, dar pentru care se lupta cu fiecare 
atom şi fibră a voinţei sale. „Fiindcă acesta - este - trupul Meu”, 
intonă el în şoaptă. 

Nu, e doar pâine! Nimic altceva decât pâine! 

Nu mai avea curajul să iubească-şi apoi să piardă iubirea. 
Pierderea era mult prea mare, durerea mult prea adâncă. 
Scepticismul şi îndoielile sale, încercările sale de a elimina 
cauzele naturale ale aparentei posedări a lui Regan, toate astea 
porneau de la dorinţa sa mistuitoare de a crede cu adevărat. 
Plecându-şi capul, îşi vâri în gură bucăţica de pâine sfinţită, care 
în clipa următoare avea să i se lipească de gâtlejul uscat. Şi de 
uscăciunea credinţei sale. 

După liturghie îşi pregăti notițele pentru prelegere, sărind 
peste micul dejun, iar apoi se întâlni cu studenţii săi la 
Facultatea de Medicină Georgetown, unde reuşi să-şi predea 
cursul, în pofida faptului că se pregătise insuficient: „... la 
evaluarea simptomelor tulburărilor de factură maniacală, veţi 
lua în considerare...” 

„ Tati, eu sunt... eu sunt... “ 

Dar cine era acest „eu“? 

Karras îşi încheie cursul mai devreme şi se întoarse la el în 
cameră, unde se aşeză numaidecât la birou şi studie din nou, cu 
atenţie, punctul de vedere al Bisericii cu privire la semnele 
paranormale ale posedării demonice. 0; fi fost eu prea 
încăpățânat? se întrebă el. Trecu în revistă punctele principale 
din Satan: „Telepatia... fenomen natural... chiar şi telekinezia, 
deplasarea obiectelor de la distanţă... strămoşii noştri... ştiinţa... 
În ziua de azi trebuie să fim mult mai prudenţi, în pofida 
aparentelor dovezi paranormale”. Ajungând la pasajul următor, 
Karras începu să citească mai atent: „Toate conversațiile avute 
cu pacientul trebuie analizate amănunţit, iar dacă se constată 
un sistem similar de gândire şi aceleaşi tipare logico- 


gramaticale pe care le manifestă şi când se află în starea 
normală, atunci posedarea trebuie pusă sub semnul întrebării”. 

Karras scutură uşor din cap. Nu se potriveşte. Aruncă o 
privire la ilustraţia de pe pagina alăturată. Un demon. Citi într-o 
doară numele trecut dedesubt: „Pazuzu”. Închise ochii, 
închipuindu-şi moartea exorcistului, părintele Tranquille, agonia 
finală, urletele şi sâsâitul, în vreme ce era zvârlit din pat de 
„demonii” săi, furioşi că în curând va pieri şi le va scăpa astfel 
printre degete. Și apoi Lucas! Doamne sfinte! Părintele Lucas! Lucas 
îngenuncheat lângă patul muribundului, rugându-se cu râvnă, 
pentru ca în clipa în care Tranquille şi-a dat sufletul, să „preia” 
el demonii acestuia şi să înceapă să-i lovească cu sălbăticie ca- 
davrul cald încă, să-i sfâşie trupul duhnind a vomă şi a ex- 
cremente. Patru bărbaţi zdraveni au încercat să-l oprească, dar 
se spune că el nu s-a oprit până n-au scos cadavrul din 
încăpere. Oare aşa o fi? se întrebă Karras. Singura şansă pentru 
Regan să fie exorcizarea? Să se încumete să deschidă cutia 
plină de amar a Pandorei? Nu putea să-şi alunge gândul acesta, 
dar nici nu putea să elimine această variantă fără să o testeze. 
Trebuia să ştie. Dar cum anume? Karras deschise ochii, 
„..„.conversaţiile cu pacientul trebuie cu atenţie...“ Da. Da, de ce 
nu? Dacă avea să constate că modul de exprimare al lui Regan 
diferă considerabil de cel al „demonului”, însemna că posedarea 
este o ipoteză plauzibilă, în schimb dacă nu vor exista deosebiri, 
ipoteza cu pricina avea să iasă din discuţie. 

Karras se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin 
cameră. Ce altceva? Ce altceva? Ceva subtil. Ea —ia stai puțin! Se 
opri brusc, cufundat în gânduri. Capitolul ăla din cartea despre 
vrăjitorii. Se vorbea acolo despre...? Da! Da, se vorbea! Se spunea în 
carte că demonii reacţionează întotdeauna cu furie la vederea 
anafurii sau a relicvelor sfinte sau chiar a... Karras îşi ridică ochii 
şi privi drept înainte, lovit de o revelaţie subită: A apei sfinţite! 
Exact! Asta o să-i vină de hac, într-un fel sau altul! incepu să 
scotocească plin de înfrigurare prin valiza lui neagră, în căutarea 
flaconului cu apă sfinţită. 

Willie îi deschise uşa de la intrare şi, de cum păşi înăuntru, 
Karras se uită sus, spre camera lui Regan. Ţipete. Obscenităţi. 
Însă de data aceasta nu era vocea groasă, adâncă a demonului, 
ci un glas mult mai subţire, mai piţigăiat, cu un puternic accent 
englezesc... Da! Era creatura care-şi făcuse apariţia fulgurant 


ultima oară când o văzuse el pe Regan. 

Karras se uită la Willie, care aştepta răbdătoare, studiindu-i 
nedumerită sutana neagră şi gulerul rotund, preoţesc. 

— Unde e doamna MacNeil? 

Willie făcu semn cu capul în direcţia scărilor. 

— Mulţumesc. 

Preotul urcă scările. Dădu de Chris pe coridorul de la etaj. 
Şedea pe un scaun, lângă camera lui Regan, cu capul plecat şi 
braţele încrucişate la piept. Când iezuitul se apropie, îi auzi 
foşnetul sutanei şi se ridică rapid de pe scaun. 

— Bună, părinte. 

Karras se încruntă. Ochii ei erau umbriţi de cearcăne vineţii. 

— Ai dormit vreun pic? o întrebă el îngrijorat. 

— Da, puţin. 

Karras clătină din cap, dojenitor. 

— Chris... 

— Ei bine, n-am putut să dorm, recunoscu ea, făcând semn 
cu capul spre uşa camerei lui Regan. Aşa a făcut toată noaptea. 

— A vomat? 

— Nu. Chris îl prinse de mâneca sutanei, vrând parcă să-l 
îndepărteze. Haide, să mergem jos, să... 

— Nu, aş vrea s-o văd, spuse ferm Karras. 

— În clipa asta? 

Ceva nu-i în regulă aici, îşi zise Karras. Chris avea o figură 
încordată. Speriată. 

— De ce nu? o întrebă el. 

Ea aruncă pe furiş o privire către uşa camerei lui Regan. 
Dinăuntru se auzea vocea răguşită, furioasă, cu accent 
englezesc: „Blestemat de nazist! Nazist ticălos! ” Chris îşi plecă 
ochii. 

— Du-te, spuse ea încet. Du-te înăuntru. 

— Ai cumva un casetofon prin casă? De fapt, un reportofon? 
întrebă Karras. 

Chris îl privi mirată. 

— Mda, am, părinte. La ce-ţi trebuie? 

— Poţi pune pe cineva să mi-l aducă înăuntru, cu o casetă 
goală în el? 

Chris se încruntă, uşor alarmată. 

— Pentru ce? A, stai un pic, m-am prins. Vrei s-o înregistrezi 
pe Regan? 


— E important. 

— Nici gând, părinte! Nici nu mă gândesc! 

— Uite ce e, vreau să compar modul de exprimare, îi 
mărturisi Karras. Asta le-ar dovedi capilor Bisericii că fiica 
dumitale este într-adevăr posedată! 

Se întrerupseră brusc la auzul unei avalanşe de înjurături 
îngrozitoare îndreptate împotriva lui Karl, care tocmai 
deschisese uşa camerei şi ieşea cu un sac plin de scutece şi 
aşternuturi murdare. Palid ca un mort, închise uşa în urma lui şi 
tirada infernală amuţi. 

— Îi schimbi lenjeria, Karl? întrebă Chris. 

Privirea speriată a îngrijitorului se îndreptă mai întâi către 
Karras apoi către stăpâna sa. 

— S-au întors, spuse el scurt, apoi se răsuci pe călcâie şi 
cobori în grabă scările. Chris îi ascultă paşii apăsaţi şi repezi, 
apoi când nu se mai auziră, se întoarse spre Karras, cu umerii 
căzuţi şi privirea în pământ şi-i spuse cu voce înceată şi supusă: 

— În regulă, părinte. O să-ţi trimit un reportofon. 

Apoi se îndepărtă brusc, fără să mai zică nimic. 

Karras privi lung în urma ei. Oare ce ascundea? se întrebă 
el. Ceva. Apoi, observă că înăuntru, în cameră, se lăsase liniştea 
dintr-odată, intră, închise uşa în urma lui şi se întoarse. Şi privi 
înmărmurit. La grozăvenie. La creatura emaciată, scheletică 
întinsă pe pat care-l ţintuia cu privirea, o privire batjocoritoare, 
vicleană şi încărcată de ură. Insă cea mai neplăcută senzaţie i-o 
pricinuia autoritatea, forţa diabolică pe care o degajau ochii 
făpturii. 

Karras se apropie încet de marginea patului; aici se opri şi 
auzi ghiorţăielile surde ale diareei care se scurgea în scutecele 
impermeabile purtate de Regan. 

— Salutare, Karras! îl întâmpină aceasta cu un ton cordial. 

— Bună, răspunse calm preotul. Spune-mi, cum te simţi? 

— Deocamdată sunt foarte fericită că te văd. Da. Foarte 
fericită. Şi printre buze îi atârnă o limbă lungă şi păroasă, în 
timp ce ochii vicleni îl măsurară pe Karras cu o insolenţă fără 
ascunzişuri. Văd că ţi-ai luat veşmintele de serviciu. Foarte bine. 
Un nou şir de ghiorţăieli. Nu te deranjează niţică duhoare, nu-i 
aşa, Karras? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ce mincinos eşti! 


— Doar n-o să-mi spui că te supără minciuna? 

— Într-o oarecare măsură. 

— Dar diavolul adoră minciunile. 

— Doar pe cele izbutite, dragul meu Karras; doar pe cele 
izbutite. Şi, în plus, cine-ţi spuse că eu sunt diavolul? 

— Şi nu eşti? 

— O, poate că da. S-ar putea. Nu mă simt prea bine. Dar, 
dacă tot veni vorba, m-ai crezut? 

— Sigur. 

— Atunci scuze că te-am indus în eroare. De fapt, nu sunt 
decât un biet demon chinuit. Unul dintre diavoli. E o deosebire 
subtilă, dar care nu-i scapă Tatălui nostru din lad. Nesuferit 
cuvânt - ladul. Eu am tot insistat că ar fi bine să-i schimbăm 
numele, dar se pare că şeful nu mă bagă în seamă. Sper că n-o 
să-i dai de ştire că m-a luat gura pe dinainte, Karras, ce zici? 
Hmm? În caz că-l vezi? 

— Să-l văd? Dar ce, e pe-aici? 

— În purcea, vrei să zici? Nu, n-ai tu norocul ăsta. Suntem 
doar o biată familie de suflete rătăcitoare. Apropo, nu ne 
învinovăţeşti că suntem aici, nu-i aşa? La urma urmelor, nu 
avem unde merge. N-avem casă. 

— Şi cât timp aveţi de gând să staţi aici? 

Cu faţa schimonosită de furie, Regan se smuci brusc de pe 
pernă, urlând: 

— Până când moare purceaua! după care, la fel de brusc, se 
lăsă pe pernă şi rânji, cu balele curgându-i din colţul gurii: 
întâmplător, o zi perfectă pentru exorcizare. 

Cartea! Cu siguranţă a citit asta în cartea despre vrăjitorii! 

ÎI străpunse cu ochii ei batjocoritori. 

— Dă-i drumul, Karras. Cât de repede. 

— Ţi-ar face plăcere? 

— intensă. 

— Cum aşa, dar nu v-ar izgoni din trupul lui Regan? 

— Dar ne-ar aduce laolaltă. 

— Pe cine, pe tine şi pe Regan? 

— Pe tine şi pe noi, dragă pişcoţel. Pe tine şi pe noi. 

Karras privi încremenit la făptura din pat. Simţi pe ceafă 
mâini de gheaţă pipăindu-l uşor. Apoi, dintr-odată, nu le mai 
simţi. Să fi fost din cauza fricii? se întrebă Karras. Frică de ce? 

— Da, te vei alătura micuţei noastre familii, continuă Regan. 


Vezi tu, necazul este că, odată ce ţi s-au arătat semne pe cer, 
nu mai ai nicio scuză. Ai observat ce puţine miracole se mai 
petrec în ultima vreme? Nu-i vina noastră, dragă Karras. Noi ne 
străduim cât putem! 

În clipa aceea răsună o bubuitură puternică, care-l făcu pe 
Karras să tresară. Un sertar al biroului se deschise din senin şi 
preotul fu străbătut de un fior când, în secunda următoare, 
sertarul se închise singur, la fel de brusc. Asta este! Un fenomen 
paranormal verificabil! Apoi, la fel de subit, entuziasmul i se 
evaporă, aşa cum se evaporă picăturile de ploaie sub arşiţa 
soarelui, când îşi aduse aminte de telekinezie şi de diferitele 
explicaţii naturale date acestui fenomen. Auzi un chicot prelung 
şi se întoarse spre Regan. Aceasta rânjea. 

— E tare plăcut să stau la taclale cu tine, Karras, spuse ea 
cu vocea aceea guturală, înspăimântătoare. Mă simt liber în 
prezenţa ta. Mă simt zburdalnic, îmi vine să zbor. De fapt, până 
şi faptul că-ţi mărturisesc lucrurile astea o să-ţi sporească 
osânda veşnică, doctore, bunul şi dezonoratul meu medic. 

— Tu ai făcut asta? Tu ai făcut să se mişte sertarul ăla? 

Creatura adăpostită în trupul lui Regan nu-l mai asculta, ci 
se uita insistent la uşă. Pe coridor se auzeau nişte paşi ce se 
apropiau cu repeziciune; trăsăturile feţei i se modificară 
fulgerător, creionând o altă entitate, pe care preotul o mai 
văzuse o dată: 

— Măcelar nemernic! ţipă glasul cel strident, cu accent 
englezesc. Hun ticălos! 

În pragul uşii se ivi Karl, cu faţa pământie. Acesta îi înmână 
grăbit reportofonul, fără să privească înspre pat şi se retrase 
numaidecât din cameră. 

—Afară, Himmler! Dispari din faţa mea! Du-te la fiică-ta aia 
cu picioare strâmbe! Du-i nişte varză murată! Varză murată şi 
heroină, băi, psiholog de doi bani! O să se bucure nespus! O să... 

De îndată ce Karl trânti uşa în urma sa, creatura dinăuntrul 
lui Regan reveni la tonul său cordial. 

— O, da, salutare! Ce mai faci? zise ea voioasă, în timp ce-l 
urmărea pe Karras aşezând reportofonul pe măsuţa rotundă de 
la căpătâiul patului. Ai de gând să înregistrezi ceva, padre? Ce 
amuzant! O, îmi place teribil să mă dau în spectacol, doar ştii 
bine! Da, da, îmi place la nebunie! 

— Atunci e numai bine, replică Karras, apăsând pe butonul 


roşu, de înregistrare. Eu sunt Damien Karras, că tot veni vorba. 
Tu cine eşti? 

— Acum mă întrebi cum mă cheamă, nătărăule? rosti 
creatura în zeflemea. Păi, eu sunt cel care l-a jucat pe Puck? în 
piesa şcolii. Aruncă o privire împrejur. Nu este ceva de băut? 
Mor de sete. 

— Dacă-mi spui cum te cheamă, o să încerc să-ţi fac rost de 
nişte apă. 

— Da, sigur, chicoti creatura. Şi-apoi o s-o bei tu pe toată, 
parcă văd. 

— De ce nu vrei să-mi spui cum te cheamă? stărui Karras. 

— Tâlhar nenorocit! 

Zicând asta, creatura cu accent englezesc se făcu nevăzută 
şi celălalt demon îi luă locul. g 

— Deci, ce facem acum, Karras? A, am priceput. Inregistrăm 
mica noastră discuție. Ce caraghios. 

Karras îşi trase un scaun aproape de pat şi se aşeză. 

— Te deranjează? vru el să ştie. 

— Nicidecum. Citeşte-l pe Milton? şi o să vezi că mă dau în 
vânt după drăcoveniile astea electronice. Ele nu fac decât să 
blocheze toate mesajele alea imbecile venite de la El. 

— Care „El”? 

Creatura trase un vânt zgomotos. 

— Uite răspunsul meu. 

Un miros pestilenţial ajunse la nările preotului. Puţea a... 

— Varză murată, Karras? Ţi-ai dat seama? 

Într-adevăr, miroase a varză acră, se minună preotul. Du- 
hoarea părea să vină din direcţia patului, dinspre trupul lui 
Regan, dar în curând dispăru, lăsând loc mirosului putred de mai 
înainte. Karras se încruntă. Se poate să-mi fi imaginat eu? Să fie 
vorba doar de autosugestie? 

— Cu cine am vorbit adineauri? iscodi Karras. 

— Eh, cu o rubedenie de-a mea. 

— Cu un demon? 


2 Spiriduş din piesa Visul unei nopți de vară scrisă de William 
Shakespeare între anii 1590 şi 1596.(n.red.) 

John Milton (1608 - 1674) poet englez, faimos pentru poemul 
epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul pierdut), care 
reprezintă una dintre pietrele de temelie ale literaturii engleze. 
(n.tr.) 


— Eşti mult prea galant. Cuvântul demon înseamnă „cel 
înţelept”. Or el e un tâmpit. 

Preotul intră în alertă. 

— Serios? În ce limbă demon înseamnă „cel înţelept”? 
întrebă el. 

— În greceşte. 

— Vorbeşti limba greacă? 

— La perfecţie. 

Unul dintre semne! se gândi Karras, cuprins de emotie. 
Vorbitul într-o limbă necunoscută! Era mai mult decât sperase. 

— Pos egnokas hoti piesbyteros eimi? i se adresă el de îndată 
în limba greacă. 

— N-am chef acum, Karras. 

— O, înţeleg. Cu alte cuvinte, nu ştii... 

— Am spus că n-am chef! 

Karras privi în jurul său preţ de câteva secunde, apoi se 
întoarse spre creatură şi întrebă pe un ton prietenos: 

— Tu ai făcut să iasă sertarul? 

— Bineînţeles că eu. 

Preotul încuviinţă din cap. 

— impresionant. Trebuie că eşti un demon foarte, foarte 
puternic. 

— Poţi fi sigur de asta, fărâmă de om ce eşti. Sunt foarte 
puternic. Între noi fie vorba, nu ţi se pare amuzant faptul că 
uneori vorbesc exact ca fratele meu mai vârstnic, Zgândărilă? 
Zicând acestea, demonul izbucni într-un râs zgomotos, răguşit. 
Karras aşteptă să se potolească. 

— Ba da, mi se pare interesant, spuse el, dar acum să 
revenim la şmecheria cu sertarul. 

— Ce-i cu ea? 

— E incredibilă! Mă întrebam dacă n-ai putea s-o mai faci o 
dată. 

— Cândva. 

— De ce nu acum? 

— Păi, trebuie să-ţi lăsăm nişte motive de îndoială, pentru 
ca deznodământul să fie cât mai spectaculos! Entitatea 
demonică chicoti răutăcios. Ce neobişnuit pentru mine! Să atac 


cu adevărul! Cu adevărat, „surprins de bucurie“30! 

Karras îl privi înlemnit, simțind din nou pe ceafă degetele 
acelea de gheaţă. De ce-i dădea iar târcoale frica? se întrebă el. 
De ce? 

Rânjind oribil, Regan spuse: 

— Din cauza mea. 

Karras se minună din nou, dar găsi numaidecât o explicaţie: 
în starea asta, s-ar putea să fie pur şi simplu telepatică. 

— Îmi poţi spune la ce mă gândesc în clipa asta, demone? 

— Dragul meu Karras, gândurile tale sunt mult prea anoste 
ca să-mi pierd vremea cu ele. 

— Aha, deci nu poţi să mi le citeşti. Asta vrei să spui? 

Regan îşi abătu privirea de la el şi începu să se joace, 
distrată, cu cearşaful, ciupind încetişor pânza albă, curată. 

— Prea bine, o să-ţi fac pe plac, rosti ea pe un ton plictisit. 
Dacă insişti... 

Se lăsă tăcerea. Karras ascultă scârţâitul reportofonului, 
şuierăturile şi icnetele lui Regan, respiraţia sa greoaie. Hotărât 
să o audă, cu orice preţ, vorbind în starea aceasta, se aplecă 
deasupra ei, prefacându-se ros de curiozitate. 

— Eşti o fiinţă absolut fascinantă, spuse el cu căldură. 

Regan se întoarse cu faţa la el, batjocoritoare. 

— O spui în bătaie de joc! 

— Nu, nici vorbă. Aş vrea să aflu mai multe despre tine. Nu 
mi-ai spus cine eşti, de pildă. 

— Eşti surd? Ţi-am spus! Sunt un diavol! 

— Da, asta ştiu, dar care diavol? Care e numele tău? 

— A, acuma ce e un nume? Zău aşa, Karras! Mă rog, dacă ţii 
neapărat, spune-mi Howdy. 

— Aha, înţeleg! Eşti Căpitanul Howdy, prietenul lui Regan! 

— Prietenul ei foarte apropiat, Karras. 

— Serios? Atunci de ce o chinui în halul ăsta? 

— Tocmai pentru că sunt prietenul ei! Purcelei îi place asta! 

— N-are nicio logică ce spui, Căpitane Howdy. Cum se poate 
să-i placă să fie chinuită? 

— Întreab-o! 

— O s-o laşi pe ea să răspundă? 


3 Aluzie la cartea cu acelaşi nume a scriitorului şi teologului 
C.S. Lewis (1898-1963) în care acesta îşi descrie convertirea la 
creştinism. (n.red.) 


— Nici vorbă! 

— Păi, atunci ce rost mai are s-o întreb? 

— Niciunul! Ochii creaturii  scânteiau  batjocoritor şi 
răutăcios. 

— Cine-i cel cu care am vorbit adineauri? o iscodi Karras. 

— Ei haide, m-ai mai întrebat lucrul ăsta. 

— Da, ştiu, dar nu mi-ai dat niciun răspuns. 

— Alt prieten bun de-al drăgălaşei noastre purcele. 

— Pot să vorbesc cu individul respectiv? 

— Nu. El e ocupat cu maică-ta, care îi suge de zor mă- 
dularul, Karras! Pân' la rădăcină! Chicoti grosolan, apoi adăugă: 
Nemaipomenită limbă. Catifelate buze. 

Karras simţi cum îl năpădeşte furia, apoi îşi dădu seama 
deodată că nu pe Regan este furios, ci pe demon! Pe demon! 
Forţându-se să-şi păstreze cumpătul, trase adânc aer în piept şi, 
ridicându-se de pe scaun, scoase o sticluţă din buzunar şi îi 
scoase dopul. 

Regan îl privea îngrijorată. 

— Ce ai în mână? se răsti ea, dându-se îndărăt, cu ochii 
temători. 

— Nu ştii? E apă sfinţită, diavole! răspunse Karras şi, în timp 
ce ea ţipa şi se zvârcolea, căutând să-şi rupă chingile cu care 
era legată, preotul începu s-o stropească cu apă din sticluţă. 

— Ah, mă arde! Mă arde! urla Regan cu un glas răguşit, 
zbătându-se ca turbată, pradă terorii şi durerii. Opreşte-te, 
opreşte-te, preot blestemat! se văita ea. Opreşte-teeee! 

Cu privirea rătăcită, Karras părea pe punctul de a se 
prăbuşi, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Se opri din stropit, iar 
braţul îi căzu fără vlagă pe lângă trup. /sterie. Sugestie. Chiar a 
citit cartea! Aruncă o privire înspre reportofon, apoi îşi lăsă 
bărbia în piept, clătinând încet din cap. Ce rost mai are? Dar în 
clipa aceea îşi dădu seama că în jurul său se făcuse linişte, o 
linişte ca de moarte; ridică ochii spre Regan şi se încruntă, 
perplex. Ce-i asta? se gândi el. Ce se întâmplă? Entitatea 
demonică dispăruse şi, în locul ei, erau acum alte trăsături, 
oarecum similare, dar totodată diferite, cu pupilele ascunse în 
spatele pleoapelor, încât nu se mai vedea decât albul ochilor. 
Buzele îi tremurau, într-o bolboroseală febrilă. Karras veni la 
marginea patului şi se aplecă deasupra ei, ca să asculte. Nu zice 
nimic, sunt doar silabe răzlețe, fără nicio logică, se gândi el. Şi totuşi, 


au o anumită cadență, de parcă ar fi o limbă străină. 0 fi posibil? se 
întrebă Karras. Simţi din nou un val de speranţă, ca nişte aripi 
fluturându-i în piept. Se sili să-şi păstreze cumpătul. Să reteze 
aripile speranţei. Haide, nu fi idiot, Damien! 

Şi totuşi... 

Verifică potenţiometrul reportofonului, răsuci de buton, ca 
să mărească volumul şi apoi îşi apropie urechea de buzele lui 
Regan, ascultând cu atenţie. Bolboroselile încetară dintr-odată, 
fiind înlocuite de o respiraţie greoaie, adâncă. De data asta era 
altceva. Ba nu. A/tcineva. Karras se îndreptă de spinare şi o privi 
pe Regan în tăcere. | se vedea albul ochilor. Pleoapele i se 
zbăteau nefiresc. 

— Cine eşti? întrebă el. 

— Nowonmai, veni răspunsul, mai mult o şoaptă chinuită. 
Nowonmai. Nowonmai. Vocea spartă, răguşită părea să vină de 
undeva de departe, dintr-un loc întunecat şi izolat aflat la 
capătul lumii, dincolo de timp, dincolo de speranţă, dincolo chiar 
de alinarea resemnării şi a disperării. 

Karras se încruntă. 

— Asta e numele tău? g 

Buzele se mişcară. Silabe arse de febră. Incet. De neînțeles. 

Apoi tăcu brusc. 

— İnțelegi ce-ţi vorbesc? o întrebă Karras. 

Tăcere. Nu se auzea decât respirația prelungă, adâncă. 
Sunetul sinistru al somnului indus, în cortul cu oxigen. Karras 
aşteptă. Sperând mai mult. 

Nu se întâmplă nimic. 

Karras luă reportofonul, îi aruncă lui Regan o ultimă privire, 
apoi ieşi din cameră şi cobori la parter. 

O găsi pe Chris şezănd în bucătărie, posomorâtă, alături de 
Sharon, care pregătise cafea proaspătă. Când îl văzură intrând, 
cele două femei îi aruncară o privire întrebătoare. 

— Ar fi bine să mergi să vezi ce face Regan, o rugă Chris pe 
Sharon. 

— Da, sigur. Sharon sorbi o ultimă înghiţitură din ceaşca de 
cafea, îi adresă lui Karras un mic zâmbet de recunoştinţă şi apoi 
plecă. Preotul o urmări cu privirea şi abia când secretara 
dispăru, se aşeză la masă. 

Cercetându-i chipul cu îngrijorare, Chris îl întrebă: 

— Cum se simte? 


Karras era pe punctul de a răspunde, când apăru Karl, care 
ieşi tăcut din cămară şi se duse la chiuvetă, să spele nişte 
borcane. 

— E-n regulă, spuse moale Chris. Dă-i drumul, părinte 
Karras. Deci ce s-a întâmplat sus? La ce concluzie ai ajuns? 

Karras îşi împreună mâinile pe masă. 

— Erau două entităţi diferite, spuse el. Pe una din ele n-am 
mai văzut-o niciodată, în schimb pe cealaltă cred că am zărit-o 
data trecută, pentru o fracțiune de secundă. Era un bărbat 
adult, care vorbea cu accent englezesc. Cunoşti pe cineva de 
genul ăsta? 

— E important? 

Din nou, Karras remarcă o oarecare încordare pe chipul lui 
Chris. 

— Da, cred că e important, zise el. E foarte important. 

Chris îşi aţinti privirea asupra bolului albastru, de porțelan, 
în care se servea frişca. 

— Mda, recunoscu ea într-un târziu. Cunoşteam. 

— Cunoşteai? 

Chris îl privi drept în ochi şi spuse încet: 

— Burke Dennings. 

— Regizorul? 

— Da. 

— Regizorul care... 

— Da. 

În timp ce se gândea la răspunsul ei, Karras se uită la 
mâinile ei. Arătătorul de la mâna stângă îi zvâcnea uşor. 

— Eşti sigur că nu vrei o cafea sau altceva, părinte? 

Karras o privi în ochi. 

— Nu, e-n regulă, zise el. Mi-e bine, adăugă şi, aşezându-şi 
coatele pe masă, se aplecă în faţă. Regan îl cunoştea? se 
interesă el. 

— Pe Burke? 

— Da, pe Dennings. 

— Păi... 

În clipa aceea se auzi un zăngănit puternic. Chris tresări 
speriată. Karl scăpase pe jos o tigaie şi se aplecase să o ridice, 
după care o scăpă încă o dată. 

— Dumnezeule, Karl! A 

— Îmi cer scuze, doamnă! Îmi pare rău! 


— Haide, du-te de-aici, Karl! Fă o pauză! Du-te la cinema, fă 
ceva, orice! 

— Nu, doamnă, poate-ar fi mai bine să... 

— Karl, vorbesc serios! se răsti Chris enervată. leşi afară! 
Pleacă de-acasă puţin! Toţi trebuie să ieşim un pic din casa 
asta! Du-te acum! 

— Da, du-te! îi ţinu isonul şi Willie, care, intrând în bu- 
cătărie, luă tigaia din mâinile lui Karl, după care îl împinse iritată 
spre cămară. 

Karl se mai uită o clipă la Karras şi la Chris, apoi plecă. 

— Îmi pare rău, părinte, murmură Chris. Se întinse după 
pachetul de ţigări. Bietul de el, a trebuit să suporte multe în 
ultima vreme. 

— Ai dreptate, spuse Karras cu blândeţe, luând cutia cu 
chibrituri. Toţi ar trebui să mai ieşiţi din când în când din casă. li 
aprinse ţigara, apoi stinse chibritul şi-l aruncă în scrumieră. Asta 
e valabil şi pentru dumneata. 

— Mda, ştiu. Ce-a spus creatura asta care zici că semăna cu 
Burke? întrebă Chris, privindu-l pe preot drept în ochi. 

Karras ridică din umeri. 

— Doar obscenităţi. 

— Atâta tot? 

Preotul desluşi o undă de teamă în vocea ei. 

— Cam asta a fost tot, răspunse el. Apoi, cu voce joasă: De 
curiozitate, are cumva Karl o fiică? 

— O fiică? Nu, cel puţin eu nu ştiu să aibă. Dacă are, n-a 
vorbit niciodată despre ea. 

— Eşti sigură? 

Chris se întoarse spre Willie, care curăța chiuveta. 

— Willie, aveţi cumva o fiică? 

Continuând să frece de zor chiuveta, femeia răspunse: 

— Da, doamnă, dar a murit cu mult timp în urmă. 

— O, îmi pare rău, Willie. 

— Mulţumesc, sunteţi drăguță. 

Chris se întoarse spre Karras. 

— E prima oară când aud lucrul ăsta, îi şopti ea. De ce m-ai 
întrebat? De unde ştiai? 

— Regan mi-a spus. 

Chris îl privi neîncrezătoare apoi şopti: 

— Cee? 


— Da, ea mi-a spus. A dat vreodată semne că ar fi înzes- 
trată cu - cum să mă exprim — cu percepții extrasenzoriale? 

— Percepţii extrasenzoriale, părinte? 

— Da. 

Chris privi încruntată într-o parte, ezitând să răspundă. 

— Nu ştiu. Nu sunt sigură. Adică, s-a întâmplat de multe ori 
să ne gândim amândouă la acelaşi lucru, dar presupun că asta li 
se întâmplă tuturor persoanelor care au o relaţie apropiată, nu? 

Karras încuviinţă din cap. 

— Da. Da, se întâmplă. Acum spune-mi, cealaltă entitate, a 
treia de care-ţi spuneam — este cea care a ieşit la iveală în 
timpul şedinţei de hipnoză? 

— Cea care bolborosea neinteligibil? 

— Exact, Cine poate fi persoana respectivă? 

— Habar n-am. 

— Nu ţi se pare cunoscută? 

— Nu, deloc. 

— Ai cerut să ţi se trimită actele medicale ale lui Regan? 

— Trebuie să le primesc azi după-amiază. De fapt, or să-ţi 
parvină direct dumitale, părinte. Doar în felul ăsta am izbutit să 
fac rost de ele şi chiar şi aşa a trebuit să mă cert cu cei de la 
clinică. 

— Da, mi-am închipuit eu că o să-ţi facă zile fripte. 

— Aşa a fost. Dar important e că mi le trimit. 

— Foarte bine. 

Incrucişându-şi braţele la piept, Chris se lăsă pe spătarul 
scaunului şi îl privi grav pe Karras. 

— In regulă, părinte, deci ce facem acum? Care e concluzia? 

— Ei bine, fiica dumitale... 

— Nu, ştii bine la ce mă refer, îl întrerupse Chris. Când ai de 
gând să obţii autorizaţia pentru exorcism? 

Karras îşi plecă ochii-n pământ, clătinând uşor din cap. 

— Nu am prea multe speranţe că o să-l pot convinge pe 
episcop. 

— Cum adică, nu ai speranţe? Ce vrea să însemne asta? 

Karras îşi vâri mâna în buzunar şi scoase sticluta cu apă 
sfinţită, arătându-i-o lui Chris. 

— Vezi asta? o întrebă el. 

— Ce-i cu ea? 

— l-am spus lui Regan că e apă sfinţită, îi explică încet 


preotul, şi când am început s-o stropesc, a reacţionat extrem de 
violent. 

— Păi, asta-i bine, părinte. Nu crezi? 

— Nu. Pentru că nu e apă sfinţită. E apă obişnuită, de la 
robinet. 

— Şi? Care-i diferenţa, părinte? 

— Apa sfinţită e binecuvântată. 

— Ei, ce să zic, mă bucur pentru tine, părinte! Zău aşa! 
replică Chris, frustrată. Şi ce-i cu asta, poate că unii demoni sunt 
bătuţi în cap! 

— Chiar crezi că este un demon în ea? 

— Cred că în ea este ceva care vrea s-o omoare şi n-are 
nicio importanţă dacă acel ceva ştie să facă deosebirea între 
urină şi Seven-Up, nu eşti de aceeaşi părere, părinte Karras? Imi 
pare rău, dar asta este părerea mea! spuse Chris, strivindu-şi 
iritată ţigara în scrumieră. Deci ce vrei să spui? Să-mi iau gândul 
de la exorcizare? 

— Uite ce e, abia am început să investighez toată povestea, 
ripostă Karras, simțind că-şi pierde răbdarea. Dar Biserica are 
anumite criterii care trebuie îndeplinite şi e normal să fie aşa, 
tocmai pentru situaţiile în care există riscul să faci mai mult rău 
decât bine şi pentru a evita superstiţiile stupide pe care ni le 
pun oamenii în cârcă an de an! Îţi amintesc, bunăoară, de cazul 
„preoţilor care levitează“ sau statuile Sfintei Fecioare care, 
chipurile, plâng cu lacrimi de sânge în Vinerea Mare sau în zilele 
de sărbătoare! Eu, unul, mă simt mai bine dacă nu contribui la 
toate poveştile astea fanteziste! 

— Nu vrei să iei nişte Librium, părinte? 

— Îmi pare rău, dar m-ai întrebat care e părerea mea. 

— Da, cred că mi-am făcut o idee. 

Karras deschise pachetul de ţigări. 

— Şi eu vreau una, spuse Chris. 

Karras îi întinse pachetul. Chris scoase o ţigară, apoi Karras 
le aprinse pe amândouă şi, trăgând câte un fum prelung, 
scoaseră aproape simultan un oftat de uşurare, de parcă îşi 
recăpătaseră instantaneu calmul. 

— Îmi pare rău, spuse Karras, privind absent în jos. 

— Mda, ţigările astea fără filtru o să te omoare într-o bună 
zi. 

După aceea se aşternu tăcerea; Chris se uită pe geamul 


imens, cât tot peretele, la traficul de pe podul Key. 

Dintr-o dată auzi un păcănit intermitent. Chris se întoarse 
şi-l văzu pe Karras întorcând maşinal pachetul de ţigări cu susu- 
n jos şi lovindu-l de tăblia mesei. Ridicându-şi privirea, o văzu pe 
Chris uitându-se la el întrebătoare. 

— Bun, acum ascultă-mă, zise el. O să-ţi spun care sunt 
semnele pe baza cărora Biserica ar accepta să autorizeze 
efectuarea unei exorcizări. 

— Ce bine, vreau să le aud. 

— Un semn ar fi vorbirea într-o limbă pe care subiectul n-a 
studiat-o niciodată şi nu o cunoaşte. La capitolul ăsta lucrez 
acum. Vom vedea ce-o să fie. Alt semn este cititul gândurilor, 
deşi în ziua de azi lucrul ăsta ar putea fi pus pe seama 
percepţiilor extrasenzoriale sau a telepatiei. 

— Dumneata crezi în chestiile astea? 

Karras o privi cu atenţie, observându-i sprâncenele în- 
cruntate, expresia neîncrezătoare. Vorbea serios, conchise el. 

— Sunt lucruri incontestabile în ziua de azi, chiar dacă, după 
cum am mai spus, n-au nimic de-a face cu supranaturalul. 

— Dumnezeule mare! 

— Aha, deci ai şi dumneata o latură sceptică. 

— Care sunt celelalte simptome? 

— Ei bine, ultima de pe lista celor acceptate de Biserică este 
- citez - „manifestarea unor puteri mai presus de capacitatea şi 
vârsta subiectului”. Asta e o pălărie foarte mare - poate să 
acopere orice fenomen inexplicabil, paranormal sau ocult. 

— Zău? Păi, atunci, cum se explică bătăile în pereţi şi felul 
în care sălta Regan de colo-colo în pat? 

— Luate separat, lucrurile astea nu au nicio relevanţă. 

— Atunci cum rămâne cu petele de pe pielea ei? 

— Care pete? 

— Nu ţi-am spus de ele? 

— Ce să-mi spui? 

— Ei, păi asta s-a întâmplat la clinica Barringer, îi explică 
Chris. l-a apărut un fel de—hmmm... Îşi plimbă degetul pe piept. 
Ca un fel de scris, ştii? Litere. li apăreau pe piept, apoi 
dispăreau. Pur şi simplu. 

Karras se încruntă. 

— Spui că erau litere. Nu cuvinte? 

— Nu, nu cuvinte. Doar un M, o dată sau de două ori. Apoi 


un L. 

— Şi ai văzut asta cu ochii tăi? o întrebă Karras. 

— Păi, nu. Ei mi-au spus. 

— Cine? 

— Rahat, medicii de la clinică! izbucni Chris, iritată. Of, îmi 
pare rău, se corectă ea numaidecât. O să vezi în actele 
medicale. A fost real. 

— Dar şi ăsta ar putea fi un fenomen natural. 

— Unde? Poate în Transilvania! izbucni Chris din nou, 
neîncrezătoare. 

Karras scutură din cap. 

— Uite ce e, am citit în reviste despre astfel de cazuri, iar 
episcopul ar putea să invoce cazurile respective. Îmi aduc 
aminte că, la un moment dat, psihiatrul unei închisori a relatat 
că unul dintre pacienţii lui - un deţinut - era capabil să-şi 
autoinducă starea de transă şi, pe parcursul acestei stări, îi 
apăreau pe piele semnele zodiacale. Făcu un gest spre propriu-i 
piept. Făcea să i se umfle pielea. 

— Sfinte Sisoe, nu te prea laşi impresionat de miracole, nu-i 
aşa? 

— Ce pot să fac? La un moment dat s-a făcut un experiment 
în care subiectul era hipnotizat, adus în stare de transă; apoi i se 
efectuau nişte incizii pe fiecare braţ şi i se spunea că braţul 
stâng are să-i sângereze, iar cel drept nu. Ei bine, braţul stâng îi 
sângera, iar cel drept nu. 

— Uau! 

— Exact, uau! Puterea minţii controla însuşi fluxul sangvin. 
Cum? Nu ştie nimeni. Dar se întâmplă. La fel şi în cazul 
stigmatelor - la deţinutul de care vorbeam, bunăoară, sau poate 
chiar şi la Regan - creierul, în mod inconştient, controlează 
sângerarea, trimițând mai mult sânge în anumite părţi ale 
corpului. Şi astfel apar literele sau imaginile, poate chiar 
cuvintele. Este un fenomen misterios, dar puţin probabil să fie 
supranatural. 

— Eşti o adevărată pacoste, părinte, ştii asta? 

— Nu eu am stabilit regulile. 

— Ei bine, cu toate astea le aplici cu multă însufleţire. 

Cu un aer gânditor, preotul îşi lăsă capul în piept, ducându- 
şi degetul mare la buze. După câteva clipe îşi ridică privirea, 
uitându-se ţintă la Chris. 


— Ascultă, poate că asta te va ajuta să înţelegi mai bine, 
zise el pe un ton blând. Biserica - nu eu, Biserica - a publicat 
cândva un avertisment adresat celor tentaţi să practice 
exorcismul. L-am citit azi-noapte. Scria că majoritatea 
persoanelor care se cred posedate sau despre care se crede că 
sunt posedate - şi acum o să citez întocmai - „au mai degrabă 
nevoie de medic decât de preot“. Ştii când a fost emis acest 
avertisment? 

— Nu, când? 

— În anul 1583. 

Chris îl privi uimită la început, apoi, plecându-şi capul, 
murmură: 

— Da, presupun că a fost un an al dracului. 

Îl auzi pe preot ridicându-se de pe scaun. 

— Mai dă-mi un pic de timp, să mă uit peste hârtiile de la 
clinică, îi spuse acesta, şi între timp o să duc caseta înregistrată 
de Regan pentru tatăl ei, plus cea pe care am înregistrat-o eu 
azi, la Institutul de Lingvistică din cadrul Universităţii 
Georgetown. S-ar putea ca bolboroselile astea să fie vreo limbă 
necunoscută. Mă îndoiesc, dar este posibil. Până una-alta, cred 
că ar fi interesant să compar modul de exprimare al lui Regan în 
condiţii normale cu ceea ce am înregistrat adineauri. Dacă nu 
constat deosebiri flagrante, putem trage concluzia că fiica 
dumitale nu e posedată. 

— Şi atunci ce e de făcut? îl întrebă Chris. 

Preotul se uită în ochii ei. Desluşi în ei o undă de disperare 
şi, în acelaşi timp, de îndârjire. Doamne sfinte, îşi zise în sinea lui, 
o îngrozeşte gândul că s-ar putea ca fiica ei să nu fie posedată! Din 
nou îi dădea târcoale senzaţia aceea sâcâitoare că femeia 
ascunde ceva. 

— Poţi să-mi împrumuţi maşina dumitale pentru o vreme? 
întrebă el. 

Chris îi răspunse pe un ton posomorât: 

— Pot să-ţi împrumut toată viața mea pentru o vreme. Dar 
te rog să mi-o aduci înapoi joi. Nu se ştie, s-ar putea să am 
nevoie de ea. 

Karras simţi un ghimpe în suflet văzând-o atât de tristă şi 
de neajutorată. Îşi dorea mai mult decât orice s-o poată lua de 
mână şi să-i promită că totul va fi bine. Dar nu putea. Nici nu 
credea. 


Chris se ridică de pe scaun 

— Îţi aduc cheile de la maşină. 

Zicând asta, dispăru ca o rugăciune lipsită de speranţă. 

Karras se întoarse în camera sa din căminul iezuiţilor şi lăsă 
reportofonul lui Chris, apoi luă caseta cu vocea lui Regan şi se 
întorse la locul unde era parcată maşina lui Chris. In momentul 
în care se aşeză la volan, îl auzi pe Karl Engstrom strigându-l din 
pragul uşii: 

— Părinte Karras! 

Karras se uită la Karl, care cobora în grabă de pe verandă. 
În timp ce-şi trăgea pe el o geacă neagră, din piele, îngrijitorul 
continua să strige şi să facă semn cu mâna. 

— Părinte Karras! Aşteaptă o clipă, te rog! strigă el, 
apropiindu-se de maşină. 

Karras se aplecă şi deschise geamul pasagerului, de pe 
partea cealaltă; Karl se aplecă în dreptul geamului şi-l întrebă: 

— În ce direcţie mergi, părinte Karras? 

— Spre DuPont Circle. 

— O, ce bine! Mă poţi duce şi pe mine până acolo, părinte? 
Te deranjează? 

— Te duc cu plăcere, Karl. Hai, urcă. 

— Mulţumesc, părinte! 

Karl se sui în maşină şi închise portiera. Karras porni 
motorul. Și 

— Doamna MacNeil are dreptate, Karl, spuse el. ţi face bine 
să mai ieşi din casă. 

— Da, aşa cred şi eu. Mă duc la un film, părinte. 

— Perfect. 

Karras apăsă pedala de acceleraţie şi demară în viteză. 

O bucată de vreme niciunul dintre ei nu zise nimic. Karras 
era cufundat în gânduri, preocupat să găsească răspunsuri. 
Posedare? Imposibil! Apa sfințită! 

Si totuşi... 

— Karl, îl cunoşteai bine pe domnul Dennings? 

Cu spatele ţeapăn şi privirea pironită pe geam cu încă- 
păţânare, Karl răspunse: 

— Da. Da, îl cunoşteam. 

— Când Regan pare să ia înfăţişarea lui Dennings, îţi lasă 
impresia că e chiar el, cu adevărat? 

O tăcere apăsătoare. 


Apoi, într-un târziu, un „Da“ plat şi inexpresiv. 

Karras încuviinţă din cap, murmurând: 

— Inţeleg. 

După aceea nu mai schimbară niciun cuvânt până când 
ajunseră la DuPont Circle, unde Karras opri maşina la semafor. 
Karl deschise uşa. 

— Am să mă dau jos aici, părinte Karras. 

— Serios? Chiar aici? 

— Da, de-aici o să iau autobuzul. Cobori din maşină şi, cu 
mâna pe marginea portierei, se aplecă şi spuse: Mulţumesc, 
părinte Karras. Mulţumesc frumos. 

— Eşti sigur că nu vrei să te duc până la cinematograf? Am 
destul timp. 

— Nu, nu, părinte! E-n ordine. E bine aici! 

— Cum doreşti, atunci. Distracţie plăcută la film. 

— Mulţumesc, părinte! 

Karl închise portiera şi urcă pe refugiul pentru pietoni, unde 
aşteptă ca lumina semaforului să se facă verde, iar când Karras 
demară, rămase neclintit, urmărind cu privirea Jaguarul roşu cu 
două locuri până când acesta se făcu nevăzut, după colţul străzii 
Massachusetts. Abia atunci se întoarse şi se uită la semafor. 
Acesta se făcuse verde pentru pietoni, aşa că o luă la fugă spre 
staţia în care tocmai sosea autobuzul. Se urcă în autobuz, apoi 
cobori, se urcă în altul şi, în cele din urmă, se dădu jos în partea 
de nord-est a oraşului, într-o zonă cu apartamente închiriate. 
Ajuns aici, merse pe jos cale de trei cvartale, apoi intră într-un 
bloc dărăpănat. In holul întunecos se opri puţin, adulmecând 
mirosul înţepător de prăjeală; de undeva de la etaj se auzeau 
tipetele înfundate ale unui bebeluş şi un gândac de bucătărie o 
zbughi în zigzag de sub colţul unei plăci de gresie. În momentul 
acela, întreaga fiinţă a bărbatului, în ciuda dârzeniei sale, păru 
să se prăbuşească, să se încovoaie. Slăbiciunea sa dură însă 
doar o clipă, după care, recăpătându-şi cumpătul, Karl se 
îndreptă spre scări, puse mâna pe balustradă şi începu să urce 
treptele vechi de lemn, care scârţâiau la fiecare pas. În urechile 
lui, fiecare scârţâit suna ca un reproş. 

La etajul al doilea, Karl se îndreptă spre uşa aflată în colţul 
cel mai întunecos de pe palier şi stătu o clipă în faţa ei, cu mâna 
pe tocul uşii. Aruncă o privire la pereţii din jur, pe alocuri 
scorojiţi sau acoperiţi cu graffiti; într-un loc cineva scrijelise 


Petey şi Charlotte, iar dedesubt, o dată şi o inimă brăzdată de o 
crăpătură subţire, sfâşiată în tencuială. Karl apăsă pe butonul 
soneriei şi aşteptă, cu fruntea plecată. Dinăuntru răzbătu 
scârţâitul unor arcuri de pat. Şoapte înfundate. Apoi nişte paşi 
care se apropiau cu un zgomot neregulat—semăna cu bocănitul 
unui pantof ortopedic—şi uşa se întredeschise brusc, pe cât 
permitea lanţul de siguranţă. O femeie îmbrăcată într-un 
combinezon roz, plin de pete privea încruntată prin deschizătura 
uşii, cu o ţigară atârnându-i în colţul gurii. 

— A, tu erai, spuse ea cu o voce răguşită, desfacând lanţul 
de siguranţă. 

Karl fu întâmpinat de o privire tăioasă, încărcată de durere 
şi reproşuri sălbatice; observă buzele răsfrânte într-un zâmbet 
vulgar şi chipul răvăşit al tinerei, care păstra încă urmele unei 
frumuseți îngropate în sute de camere de motel, în sute de nopţi 
nedormite şi parcă striga de durere la amintirea vremurilor de 
odinioară. 

— Haide, spune-i să se care de-aici! răcni o voce grosolană 
de bărbat de undeva din apartament. 

lubitul actual. 

Fata întoarse capul. 

— Tacă-ţi fleanca, tâmpitule, e tata! bombăni ea, apoi se 
întoarse din nou spre Karl. E beat, tată. Mai bine să nu intri. 

Karl încuviinţă din cap. 

Ochii adânciţi în orbite ai fetei alunecară la mâna lui, care 
scotocea prin buzunarul pantalonilor, după portofel. 

— Ce mai face mama? îl întrebă ea, trăgând din ţigară, cu 
ochii pironiţi pe mâinile care acum scormoneau prin portofel, 
numărând mai multe bancnote de zece dolari. 

— E bine, răspunse Karl cu voce ştearsă. Mama ta e bine. 

În momentul în care îi întinse bancnotele, fata începu să 
tuşească violent. Îşi duse mâna la gură. 

— Ţigări nenorocite! se plânse ea, scuipându-şi parcă 
plămânii. Trebe să mă las de ele, fir-ar al naibii! 

Karl se uită la înţepăturile de pe braţul fetei şi în clipa 
următoare simţi cum bancnotele îi alunecă printre degete. 

— Mulţumesc, tată. 

— lisuse, hai odată! urlă iubitul din încăperea alăturată. 

— Ştii ce, tată, trebe să încheiem discuţia. Bine? Ştii cum se 
enervează câteodată. 


— Elvira... ! Karl făcu o mişcare bruscă şi o înşfăcă de 
încheietură, prin deschizătura uşii. S-a deschis o clinică aici, în 
New York! şopti el rugător, în timp ce fata se zbătea să scape 
din prinsoarea sa. 

— Dă-mi drumul, tată! 

— Te trimit acolo! O să te ajute! N-o să mergi la puşcărie! 
Este... 

— O, Doamne, tată, lasă-mă-n pace! scânci Elvira, reuşind 
să se elibereze din strânsoare. 

— Nu, nu, te rog! 

Fiica sa îi trânti uşa în faţă. 

Cu privirea rătăcită, elveţianul rămase încremenit pe 
coridorul acela rece şi umed - mormântul acoperit de graffiti al 
speranţelor şi visurilor sale; trecură câteva minute lungi până 
când, într-un târziu, îşi plecă încet capul, copleşit de durere. 

Dinăuntrul apartamentului se auzeau murmure înăbușite şi, 
la un moment dat, râsul cinic şi strident al unei femei, urmat 
numaidecât de un acces de tuse convulsivă. Karl se întoarse să 
plece. 

Îl aştepta însă o surpriză de-a dreptul şocantă. 

— Poate c-ar fi bine să stăm un pic de vorbă, spuse 
Kinderman, respirând greoi. Avea mâinile îndesate în buzunarele 
pardesiului şi ochii plini de tristeţe. 

— Da, cred că ar trebui să discutăm. 


Capitolul doi 

Karras înfăşură capătul benzii pe o rolă goală, în biroul lui 
Frank Miranda, directorul Institutului de Lingvistică, un bărbat 
rotofei, cu părul cărunt. Editase porţiuni de pe ambele casete pe 
role diferite, iar acum era pe punctul de-a da drumul primeia 
dintre ele. Karras porni casetofonul şi cei doi bărbaţi ascultară, 
în căşti, bolboroselile rostite de vocea aceea răguşită, pătimaşă. 
La sfârşit, Karras îşi scoase căştile de pe urechi şi spuse: 

— Frank, ce-i asta? Poate fi o limbă? 

Scoţându-şi şi el căştile, Miranda se aşeză pe marginea bi- 
roului, cu braţele încrucişate la piept şi cu privirea-n pământ. . 

— Nu ştiu, răspunse el nedumerit. Sună destul de ciudat. Il 
privi pe Karras cu atenţie. De unde ai caseta asta? 

— Lucrez la un caz de dublă personalitate. 

— Îţi baţi joc de mine? Un preot se ocupă de aşa ceva? 

— Nu-ţi pot da mai multe amănunte. 

— Sigur, înţeleg. 

— Ei bine, ce spui, Frank? Îmi dai o mână de ajutor? 

Cu un aer gânditor, Miranda îşi scoase delicat de pe nas 
ochelarii cu rame de baga, strecurându-i apoi în buzunarul de la 
piept al sacoului. 

— Nu, nu-i o limbă pe care s-o fi auzit vreodată, rosti el. Cu 
toate astea... încruntându-se uşor, îi aruncă o privire lui Karras. 
Poţi să-i mai dai drumul o dată? 

Karras derulă caseta şi o mai puse o dată, apoi opri 
casetofonul şi întrebă: 

— Ai vreo idee? 

— Ei bine, trebuie să recunosc că are cadenţa vorbirii. 

Preotul se simţi năpădit de un val de speranţă, care îi 
însenină privirea pentru o clipă, însă îşi recăpătă numaidecât 
cumpătul şi se sili să rămână cu picioarele pe pământ. 

— Dar nu o cunosc, părinte, continuă directorul. E o limbă 
antică sau una modernă? se interesă el. 

— Nu ştiu. 

— Păi, ce-ar fi să-mi laşi mie caseta, părinte? O s-o studiez 
mai pe-ndelete, împreună cu câţiva dintre băieţii mei. Poate că 
unul din ei va şti despre ce este vorba. 

— Ai putea să-i faci o copie, Frank? Aş vrea să păstrez eu 
originalul. 

— Nicio problemă. 


— Între timp, mai am o casetă. Ai timp s-o asculţi şi pe 
asta? 

— Da, sigur. Ce e pe casetă? 

— Mai întâi răspunde-mi la o întrebare. 

— Dă-i drumul. 

— Frank, dacă ţi-aş da două mostre de vorbire uzuală, 
provenind, în aparenţă, de la două persoane diferite, ai putea 
să-mi spui, pe baza analizei semantice, dacă e posibil ca ambele 
mostre să provină de la una şi aceeaşi persoană? 

— Păi, cred că da. Mda. Da, cu siguranţă. Presupun că 
distincţia „general-particular“ e metoda cea mai indicată în 
cazul ăsta; având la dispoziţie mostre de minim o mie de 
cuvinte, se poate verifica frecvenţa cu care sunt folosite diverse 
părţi de vorbire. 

— lar ăsta ar fi un argument decisiv, după părerea ta? 

— Aproape infailibil. Vezi tu, un test de genul ăsta ar face 
abstracţie de schimbările survenite în vocabularul fundamental. 
Nu cuvintele sunt cele care contează, ci modul de exprimare a 
acestora; stilul „oratoric”, ca să zic aşa. Noi îi spunem „indice al 
diversităţii”. O sintagmă extrem de derutantă pentru profani, 
ceea ce, fireşte, ne-am şi propus. Directorul zâmbi strâmb. Apoi 
făcu un semn cu capul spre caseta din mâna lui Karras. Deci aici 
e vocea celeilalte persoane? 

— Nu tocmai. 

— Nu tocmai? 

— Vocile şi cuvintele de pe ambele casete provin din gura 
aceleiaşi persoane. 

Directorul ridică din sprâncene. 

— E aceeaşi persoană? 

— Da. După cum ţi-am spus, e vorba de o persoană cu 
dublă personalitate. Ai putea să le compari, Frank? Vocile sună 
complet diferit, dar cu toate astea aş vrea să văd ce concluzii 
tragi în urma analizei comparative. 

Directorul păru surprins, chiar încântat. Spuse: 

— Fascinant! Da. Da, vom face analiza comparativă. Mă 
gândesc să-l însărcinez cu asta pe Paul, asistentul meu prin- 
cipal. O minte strălucită. Cred că şi de visat visează în „limbajul 
codificat indian”3!. 


> Termen asociat cu limbajul codificat folosit de soldaţii 
americani în cele două războaie mondiale şi care se baza pe 


— Şi încă un serviciu. Ştiu că-ţi cer mult. 

— Ce anume? 

— Aş prefera să faci tu însuţi comparaţia. 

— Hmmm? 

— Da. Şi cât mai curând cu putinţă. 

Directorul desluşi gravitatea din tonul şi din ochii lui Karras. 

— In ordine, încuviinţă el, dând din cap. Mă pun numaidecât 
pe treabă. 

Intorcându-se în camera lui din căminul iezuiţilor, Karras 
găsi un mesaj strecurat pe sub uşa de la intrare: sosiseră hârtiile 
de la clinica Barringer. Karras se grăbi la recepţie, semnă pentru 
primirea coletului, după care se întoarse la el în cameră, se 
aşeză la birou şi începu să citească înfrigurat. La sfârşit însă, 
după ce citi concluzia echipei de psihiatri, speranţele i se 
preschimbară într-o dezamăgire cruntă: “... simptomele unei 
obsesii cauzate de vinovăţie, având drept efect manifestări de 
isterie somnambulică...” Nevăzând ce rost are să citească mai 
departe, Karras se opri, îşi rezemă coatele de birou şi, scoțând 
un oftat, îşi îngropă faţa în mâini. Wu te da bătut. Există loc de 
îndoială. De interpretări. În privinţa stigmatelor de pe pielea lui 
Regan, care, potrivit însemnărilor, apăruseră în repetate rânduri 
pe parcursul ţinerii sale sub observaţie la Barringer, raportul 
succint al clinicii afirma că pacienta avea o piele hipersensibilă 
şi şi-ar fi putut produce singură misterioasele litere, scrijelindu- 
şi-le pe piept cu degetul, chiar înainte de apariţia lor, printr-un 
proces cunoscut sub numele de dermatografie. Teoria cu pricina 
era susţinută şi de faptul că, din clipa în care mâinile lui Regan 
fuseseră legate cu centuri de protecţie, inexplicabilul fenomen 
încetase. 

Karras îşi ridică ochii din hârtii şi aruncă o privire înspre 
telefon. Frank. Mai avea rost oare să compare vocile de pe 
casete? Sau să-l sune pe Frank, să anuleze totul? Da, aşa ar 
trebui, decise preotul. Ridică receptorul şi formă numărul. Niciun 
răspuns. li lăsă un mesaj, cerându-i să-l sune când poate, după 
care, istovit, se ridică şi merse la baie, să-şi stropească faţa cu 
apă rece. Exorcistul va avea grijă, inainte de toate, să caute o 
explicație pentru fiecare dintre manifestările pacientului. Karras se 
privi îngrijorat în oglindă. Îi scăpase ceva? Dar ce anume? Mirosul 
de varză murată? Se întoarse să-şi ia un prosop de pe etajeră şi-şi 


elemente lexicale ale nativilor americani. (n.red.) 


şterse faţa cu el. Apoi îşi aminti că prin autosugestie se putea 
explica faptul că, în anumite împrejurări, pacientul bolnav psihic 
pare capabil să comande corpului său, în mod inconştient, să 
degaje anumite mirosuri. 

Karras se şterse pe mâini. Bubuiturile. Deschiderea şi 
închiderea sertarelor. Să fi fost vorba de psihokinezie? Chiar 
aşa? Dumneata crezi în chestiile astea? Devenind dintr-odată 
conştient de faptul că nu mai gândeşte limpede, Karras puse 
prosopul umed înapoi pe etajeră. Obosit. Prea obosit. Insă, în 
ciuda oboselii, ceva din lăuntrul fiinţei sale refuza să renunţe, să 
abandoneze copila în ghearele atâtor teorii şi speculaţii 
labirintice, născocite de mintea umană. 

Părăsi căminul, luând-o grăbit pe Prospect Street, spre 
Biblioteca Lauinger a Universităţii Georgetown. Intră în clădirea 
impunătoare, cu ziduri de piatră cenuşie şi căută în Ghidul 
publicaţiilor periodice, urmărind cu degetul lista de subiecte, 
începând cu litera P; după ce găsi ceea ce căuta, se aşeză la 
masa lungă, din lemn de stejar, cu o revistă ştiinţifică în care se 
afla un articol referitor la fenomenul poltergeist, scris de 
eminentul psihiatru neamt, doctorul Hans Bender. Nu există nicio 
îndoială, conchise el după ce termină de citit articolul: studiat 
vreme îndelungată, filmat şi observat în clinicile de psihiatrie, 
fenomenul psihokinetic era cât se poate de real. Dar! În niciunul 
din cazurile prezentate în articol nu era vorba de posedare 
demonică; ipoteza favorită prin care se explica fenomenul fiind 
că e vorba despre „o energie controlată de mintea subiectului” 
„Şi produsă în mod inconştient, fenomenul având loc cel mai 
adesea - un amănunt semnificativ, după părerea lui Karras - în 
cazul adolescenților aflaţi într-o stare de „tensiune interioară 
maximă, furie şi frustrare”. 

Karras se frecă la ochi, obosit şi reluă, în minte, simptomele 
lui Regan, analizându-l cu atenţie pe fiecare în parte, asemenea 
unui puşti care, trecând pe lângă un gard de lemn, ţine cu tot 
dinadinsul să atingă fiecare scândură. Se temea să nu fi trecut 
cu vederea vreun simptom. 

La sfârşit conchise, extenuat, că nu-i scăpase niciunul. 

Se întoarse la reşedinţa MacNeil, unde Willie îl primi 
înăuntru şi-l conduse până la uşa biroului. Aceasta era închisă. 
Willie bătu la uşă. 

— Părintele Karras, anunţă ea şi dinăuntru se auzi un glas 


stins: „Să intre“. 

Karras intră şi închise uşa în urma lui. Cu spatele la el, Chris 
stătea în picioare, cu cotul rezemat pe tejgheaua barului şi cu 
fruntea îngropată în palmă. Fără să se întoarcă, îi adresă un 
„Bună, părinte“, cu glasul răguşit, dar totuşi moale şi 
deznădăjduit. 

>ngrijorat, preotul se apropie de ea. 

— Eşti bine? 

— Mda, sunt bine, părinte. Serios. 

Karras se încruntă, îngrijorarea sporindu-i la auzul vocii 
încordate a femeii, care-şi ascundea faţa în mâinile-i 
tremurânde. La un moment dat îşi ridică fruntea din palmă şi 
Karras observă că avea faţa trasă, brăzdată de lacrimi. 

— Ce ne facem? spuse ea. Ai vreo noutate? 

Karras o cercetă cu atenţie înainte să răspundă. 

— Păi, m-am uitat peste hârtiile de la clinica Barringer şi... 

— Şi? îl întrerupse Chris nerăbdătoare. 

— Ei bine, cred că... 

— Ce crezi, părinte Karras? Ce? 

— Cred sincer că Regan are nevoie de un tratament psi- 
hiatric intensiv. 

Chris îl privi încremenită, cu ochii mari, apoi scutură încet 
din cap. 

— Nici gând! 

— Unde e tatăl ei? o întrebă Karras. 

— În Europa. 

— l-ai spus ce se întâmplă? 

— Nu. 

— Ei bine, cred că prezenţa lui aici ar fi de ajutor. 

— Ascultă, nimic n-o poate ajuta, decât ceva supranatural! 
izbucni Chris cu glas strident şi tremurător. 

— Cred că ar trebui să îl chemi. 

— De ce? 

— Ar putea... 

— Ţi-am cerut să alungi un demon, fir-ar să fie, nu să-mi 
aduci încă unul în casă! strigă Chris, cu faţa schimonosită de 
durere. Ce s-a întâmplat cu exorcizarea aşa, dintr-odată? 

— Uite ce e... 

— Ce mama dracului vrei de la Howard? 

— Putem discuta despre asta mai târziu, când... 


— Ba hai să vorbim acum, fir-ar al naibii! La ce dracului ne 
poate ajuta Howard. În momentul ăsta? 

— Păi, există mari şanse ca tulburarea lui Regan să fie 
urmarea unui sentiment de vinovăţie, din cauza... 

— Din ce cauză? ţipă ea, cu o privire sălbatică. 

— S-ar putea... 

— Din cauza divorțului? O să-mi repeţi acum toate rahaturile 
alea psihologice? 

— Stai puțin.. 

— Regan se simte vinovată pentru că ea /-a ucis pe Burke 
Dennings! urlă Chris, apăsându-şi tâmplele cu pumnii. Ea l-a ucis! 
L-a ucis şi o s-o închidă; o să mi-o ia şi o s-o închidă! O, Doamne, 
Dumnezeule... 

Karras o prinse în braţe înainte să se prăbuşească, zguduită 
de hohote de plâns şi o duse încetişor până la canapea. 

— E-n ordine, o alină el cu blândeţe, linişteşte-te... 

— Nu, o s-o arunce... după gratii, hohotea Chris. O s-o... o s- 
0...! 

— E-n ordine. 

Karras o aşeză pe canapea şi o ajută să se întindă, apoi se 
puse şi el pe margine şi îi luă mâna între ale sale. Gânduri 
febrile acum. Se gândea la Kinderman. La Dennings. La femeia 
care plângea lângă el. lreal. 

— E-n ordine... e-n ordine... linişteşte-te... totul va fi bine... 

În scurtă vreme suspinele i se domoliră şi preotul o ajută să 
se ridice în capul oaselor. Îi aduse apă şi o cutie cu şerveţele pe 
care o găsise pe un raft, în spatele barului, apoi se aşeză lângă 
ea. 

— O, cât sunt de bucuroasă, murmură Chris, suflându-şi 
nasul. 

— Bucuroasă? 

— Da, sunt bucuroasă că m-am descărcat. 

— A, da-da-da, asta-i foarte bine. 

Din nou, povara aceea sufocantă pe umerii preotului. 
Opreşte-te! Nu mai spune niciun cuvânt! se sili el să-şi impună, dar 
era zadarnic. 

— Mai ai să-mi spui şi altceva? o întrebă pe Chris cu 
blândeţe. 

Chris încuviinţă din cap, tăcută, apoi spuse cu vocea stinsă: 

— Da. Da, mai am. 


Se şterse la ochi şi începu să vorbească şovăielnic, 
poticnindu-se în cuvinte: despre Kinderman; despre fâşiile 
înguste de hârtie rupte de pe marginea cărţii de vrăjitorie şi 
despre convingerea ei că Dennings fusese în camera lui Regan 
în seara morţii lui; despre forţa neobişnuită a lui Regan şi despre 
vedenia ei, în care Dennings o privise ţintă, cu capul complet 
răsucit la spate. Când isprăvi, sleită de puteri, aşteptă reacţia lui 
Karras. Acesta o privi drept în ochi şi, observându-i expresia 
rugătoare, spuse: 

— Nu poţi avea certitudinea că ea l-a ucis. 

— Şi cum rămâne cu poziţia sinistră în care şi-a răsucit 
capul Burke? Cu lucrurile pe care le-a spus? 

— Tocmai te loviseşi cu capul zdravăn de perete, replică 
preotul. Erai în şoc. Ţi-ai imaginat doar. 

Privindu-l cu ochii goi, Chris spuse încet: 

— Nu. Burke mi-a spus că ea a făcut-o. L-a împins pe 
fereastră şi l-a ucis. 

Rămas fără cuvinte pentru câteva clipe, preotul o privi 
înlemnit, apoi îşi veni în fire. 

— Mintea fiicei dumitale e dereglată, zise el, aşa că vorbele 
ei nu pot fi luate în serios. 

Chris îşi lăsă capul în piept, neîncrezătoare. 

— Nu ştiu, murmură ea aproape şoptit. Nu ştiu dacă 
procedez corect. Cred că ea l-a ucis şi mă tem că s-ar putea să 
mai ucidă şi pe altcineva. Nu ştiu. Îi aruncă lui Karras o privire 
deznădăjduită şi-i şopti cu glas răguşit: Ce-ar trebui să fac? 

Karras se prăbuşi pe dinăuntru. Povara de pe umerii săi era 
de beton, şi acum, că betonul se întărise, luase formă proprie, 
încovoindu-i întreaga fiinţă. 

— Ai făcut deja ceea ce trebuie, spuse el. l-ai mărturisit 
cuiva. Mi-ai mărturisit mie. Aşadar, lasă-mă pe mine să hotărăsc 
ce-i de făcut. Te rog, mă laşi? Lasă totul în seama mea. 

Ştergându-şi ochii cu dosul palmei, Chris încuviinţă din cap 
şi spuse: 

— Mda. Da, sigur. Cred că aşa-i cel mai bine. Schiţând un 
zâmbet slab, adăugă încet: Îţi mulţumesc, părinte. Îţi mulţumesc 
din toată inima. 

— Te simţi un pic mai bine? 

— Da. 

— Atunci vrei să-mi faci un serviciu? 


— Sigur, orice. Despre ce-i vorba? 

— Du-te la cinematograf şi uită-te la un film. 

Preţ de-o clipă Chris îl privi alb, apoi zâmbi, scuturând din 
cap. 

— Nu, detest filmele. 

— Atunci du-te în vizită la o prietenă. 

Chris îl privi cu căldură. 

— Am deja un prieten aici. 

— De-asta poţi fi sigură. Hai, du-te să te odihneşti puţin, îmi 
promiţi că o s-o faci? 


— Da, îţi promit. 

Dintr-odată, preotului îi trecu prin cap o idee, o altă 
întrebare. 

— Crezi că Dennings o fi dus cartea sus, zise el, sau era 
deja acolo? 


— Cred că era deja acolo. 

Privind în altă parte, Karras clătină din cap, în semn de 
încuviinţare. 

— Aha, rosti el. Apoi se ridică brusc de pe canapea. Bun, 
atunci e-n regulă. A, bine că mi-am amintit, ai nevoie să-ţi 
înapoiez maşina? 

— Nu, poţi s-o mai ţii. 

— Foarte bine. Mă întorc mai târziu. 

Plecându-şi capul, Chris spuse în şoaptă: 

— Bine. 

Karras ieşi din casă şi o luă la plimbare, frământat de o 
sumedenie de gânduri care i se învălmăşeau în cap. Regan să-l 
ucidă Dennings? Ce nebunie! Şi-o imagină pe fată împingându-l 
pe fereastra camerei şi pe el izbindu-se de treptele abrupte, de 
piatră, rostogolindu-se până jos şi tremurând spasmodic din tot 
trupul, până îşi dădu ultima suflare. Imposibil! îşi zise Karras. Nu! 
Cu toate astea, Chris era convinsă că aşa se petrecuseră 
lucrurile! Făcuse chiar o criză de isterie! Exact ăsta e motivul! 
căută preotul să se convingă pe sine însuşi. Nu-s decât fantasme, 
pe fondul uneri stări de isterie! Şi totuşi... 

Karras alerga după certitudini ca o frunză suflată de vânt 
încoace şi-ncolo. 

In timp ce urca scările abrupte de lângă casă, Karras auzi 
un sunet venind de jos, de la râu. Se opri şi aruncă o privire spre 
Canalul C&O. Era o muzicuţă. Cineva cânta Red River Valley, 


cântecul lui preferat încă de când era doar un băieţandru. 
Rămase nemişcat, ascultând nostalgic, până când lumina 
semaforului de jos, din stradă, se făcu verde şi sunetul 
muzicuţei fu acoperit de zgomotul infernal al traficului, 
spulberat de prozaicul unei lumi suferinde, sângerânde şi pline 
de noxe. Privind absent treptele fără să le vadă, Karras îşi 
înfundă mâinile în buzunare; în minte îi revenea, obsedant, 
imaginea lui Chris, a lui Regan şi a lui Lucas lovind sălbatic 
cadavrul lui Tranquille. Trebuia să facă ceva. Dar ce? Să spere 
că ar putea fi mai eficient decât medicii de la Barringer? Ce eşti 
dumneata, preot sau impresar artistic? Karras clătină absent din 
cap, aducându-şi aminte de cazul de posedare al unui francez 
pe nume Achille, care, la fel ca Regan, afirma că este gazda 
unui demon şi, tot la fel ca Regan, se dereglase pe fondul unui 
sentiment de vinovăţie, în cazul său, din pricina infidelităţii 
conjugale. Renumitul psiholog Janet îl tratase sugestionându-i, 
prin hipnoză, prezenţa soţiei, care apăru în faţa lui Achille şi îi 
promisese solemn că îl iartă. Karras dădu din cap. Da, sugestia 
ar putea da rezultate în cazul lui Regan. Chiar dacă nu prin 
hipnoză. Doar încercaseră s-o hipnotizeze la Barringer. Mama ei 
pledase în tot acest timp pentru o sugestionare în sens invers, 
ceea ce însemna, cu alte cuvinte, o exorcizare. Regan ştia ce 
este exorcizarea şi ce-şi propune acest ritual. Reacţia ei la apa 
sfinţită. A citit asta în cartea despre vrăjitorii, dar tot acolo se vorbea 
şi despre exorcizări care şi-au atins scopul S-ar putea să functioneze! 
Cu adevărat, s-ar putea să dea rezultate! Dar cum să obţină 
permisiunea Bisericii? Cum să-şi argumenteze cauza, fără să-l 
pomenească pe Dennings? Pe episcop nu putea să-l mintă. ŞI 
atunci ce dovezi avea ca să-l convingă? Tâmplele îi zvâcneau şi 
Karras îşi duse mâna la frunte. Era conştient că are nevoie de 
somn. Dar nu putea să doarmă. Nu acum. Ce dovezi am? 
Casetele de la institut? Ce-avea să descopere Frank? Era ceva 
de descoperit? Nu. Dar cine ştie? Regan nu ştiuse că era apă de 
la robinet, nu apă sfinţită. In regulă. Dar, presupunând că ea poate 
să-mi citească gândurile, cum se face că n-a ştiut că nu-i apă sfinţită? 
Karras îşi duse din nou mâna la frunte. ÎI durea capul. Nu mai 
putea gândi limpede. Haide, prietene! O fetiță e pe moarte! 
Trezeşte-te! 

Odată întors în camera lui, Karras sună la institut. Frank nu 
era acolo. Puse jos receptorul, pierdut în gânduri. Apă sfințită. 


Apă de la robinet. Ceva ciudat. Deschise Ritualul la capitolul 
„Instrucţiuni pentru exorcişti”: „...spiritele malefice... răspunsuri 
înşelătoare... Îţi dau senzaţia că n-ar fi vorba de posedare”. Asta 
să fi fost explicaţia? se întrebă Karras. Îşi alungă numaidecât 
gândul acesta. Despre ce naiba vorbeşti? Care „spirite malefice” ? 

Închise cartea furios şi luă din nou hârtiile de la clinică; le 
răsfoi în grabă, căutând febril vreun indiciu care să-i servească 
drept argument. /ată aici ceva. Fără antecedente psihiatrice care să 
poată fi asociate cu isteria. E ceva. Dar nu-i de ajuns. Mai este ceva 
aici, îşi aminti el; o discrepanţă. Oare despre ce era vorba? |şi aduse 
aminte. Nu-i cine ştie ce, dar, totuşi, e ceva. O sună pe Chris 
MacNeil. Aceasta părea buimăcită. 

— Bună, părinte. 

— Dormeai? Îmi cer scuze. 

— Nu-i nimic, părinte. Nu contează. Ce s-a întâmplat? 

— Chris, unde l-aş putea găsi pe...? Karras şovăi, aruncând 
o privire peste hârtii. Pe doctorul Klein, spuse el. Samuel Klein. 

— Pe doctorul Klein? A, e dincolo de pod. In Rosslyn. 

— În clădirea aceea cu cabinete medicale? 

— Exact. Dar ce s-a întâmplat? 

— Te rog să-l suni şi să-i spui că doctorul Karras o să treacă 
pe la el. Vreau să văd electroencefalograma lui Regan. Aşa să-i 
spui, doctor Karras. 

— Am priceput. 

După ce închise telefonul, Karras îşi desfăcu gulerul şi, 
scoţându-şi sutana şi pantalonii negri, îşi luă o pereche de 
pantaloni kaki, de bumbac şi o cămaşă sport, iar peste, îmbrăcă 
impermeabilul negru, preoţesc. Privindu-se însă în oglindă, se 
încruntă şi-şi zise în sinea sa, Preoții şi polițaii! Au aure care-i 
identifică şi pe care nu le pot ascunde. Prin urmare, îşi scoase 
impermeabilul, apoi şi pantofii şi se încălţă cu singura sa 
încălţăminte care n-avea culoarea neagră, o pereche de tenişi 
albi, uzaţi. 

Urcându-se în maşina lui Chris, porni în viteză spre Rosslyn. 
În timp ce stătea la semaforul de la podul Key, aruncă o privire 
pe geamul din stânga şi-l zări pe Karl ieşind dintr-un automobil 
sedan de culoare neagră, parcat în faţa unui magazin de băuturi 
alcoolice. 

La volanul maşinii era Kinderman. 

Lumina semaforului se făcu verde. Karras demară şi viră 


înspre pod, uitându-se în oglinda retrovizoare. Oare îl 
observaseră? Putin probabil. Dar ce făceau împreună? Să fie 
vorba despre Regan? se întrebă el îngrijorat. Despre Regan şi...? 

Las-o baltă! Nu le poți face pe toate deodată! 

Parcă în faţa clădirii şi urcă scările până la cabinetul 
doctorului Klein. Doctorul era ocupat, dar o asistentă îi înmână 
electroencefalograma, aşa că se retrase într-un separeu şi 
începu să studieze fâşia lungă de hârtie milimetrică pe care era 
imprimată diagrama activităţii electrice a creierului lui Regan. 

Medicul apăru şi el în curând şi-l măsură scurt din cap 
până-n picioare. 

— Sunteţi doctorul Karras? 

— Da. 

— Sam Klein. Încântat să vă cunosc. 

Îşi dădură mâna, iar Klein îl întrebă: 

— Cum se simte fetiţa? 

— Face progrese. 

— Mă bucur să aud asta. 

Karras se concentra din nou asupra graficului din mâna sa, 
iar Klein i se alătură, urmărind cu degetul tiparele undelor 
cerebrale. 

— Vedeţi? Undele sunt regulate. Nu indică nicio fluctuaţie în 
activitatea cerebrală, punctă Klein. 

— Da, văd. Interesant. 

— Interesant? De ce spuneţi asta? 

— Păi, dacă luăm în calcul diagnosticul de isterie. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mda, presupun că lucrul acesta e mai puţin cunoscut, 
explică preotul, continuând să studieze diagrama; un belgian pe 
nume lteka a descoperit că isteria pare să cauzeze nişte 
fluctuații ciudate pe EEG, care urmează un tipar aproape 
insesizabil, dar identic de fiecare dată. Mă uitam să văd dacă 
apare şi aici, dar nu se observă. 

Nepărând prea convins, Klein mormăi ceva de genul: „Ca să 
vezi, ce chestie”. 

Karras îşi ridică ochii de pe hârtie. 

— Regan era în mod cert bolnavă când i-aţi făcut această 
electroencefalogramă, corect? 

— Da, după părerea mea, da. Da, era bolnavă. 

— Atunci nu-i ciudat că testul i-a ieşit perfect? Chiar şi 


pacienţii fără probleme psihice pot avea anumite dereglări 
cerebrale, chiar dacă în limite normale. Creierul lui Regan, în 
schimb, care în mod cert era afectată psihic la momentul 
respectiv, nu pare să aibă nicio fluctuaţie. Dacă... 

— Domnule doctor, doamna Simmons a început să-şi piardă 
răbdarea, îl întrerupse o asistentă, vârându-şi capul pe uşă. 

— Bine, vin acum, spuse Klein. O luă pe urmele asistentei, 
care ieşise deja pe coridor, dar după câţiva paşi se întoarse spre 
Karras şi comentă sec: Că tot vorbeam despre isterie... Imi cer 
scuze, dar trebuie să fug. 

leşi, închizând uşa după el. Karras îl auzi îndepărtându-se 
pe coridor, apoi deschizând o uşă şi rostind: „Ei, ia să vedem 
cum vă mai simţiţi, doamnă... ” Restul propoziției nu se mai 
auzi. Karras se întoarse la cercetarea diagramei; după o bucată 
de vreme, împături hârtia şi merse să i-o înapoieze asistentei de 
la recepţie. /ată ceva-ul aşteptat. Era un indiciu pe care îl putea 
invoca în faţa episcopului drept argument că Regan nu era 
isterică şi că, prin urmare, existau şanse ca posedarea să fie 
reală. Totuşi, electroencefalograma ridica o altă întrebare: de ce 
nu apăreau niciun fel de fluctuații? 

Karras o porni înapoi, spre casa lui Chris, dar la intersecţia 
dintre Prospect şi Thirty Fifth Street încremeni: la volanul unei 
maşini parcate puţin mai jos, aproape de căminul iezuiţilor, se 
afla Kinderman, cu cotul rezemat pe geamul deschis şi cu 
privirea aţintită drept înainte. Karras viră la dreapta înainte ca 
detectivul să-l zărească. Găsi rapid un loc de parcare, unde lăsă 
maşina, după care dădu colţul şi se îndreptă spre locuinţa sa. 
Oare supraveghează casa? se îngrijoră Karras. Spectrul lui 
Dennings începu din nou să-l bântuie. Era posibil ca Kinderman 
să o bănuiască pe Regan de...? 

Ușurel, băiete! Uşurel! Calmează-te! 

Ajuns în dreptul maşinii detectivului, se aplecă la geamul 
pasagerului şi spuse pe un ton cordial: 

— Bună, locotenente. Ai venit să-mi faci o vizită sau 
hoinăreşti pur şi simplu? 

Luat prin surprindere, detectivul îşi întoarse capul brusc şi 
chipul i se lumină într-un zâmbet larg. 

— Ei, ca să vezi, părintele Karras! Deci a/ci erai! Mă bucur să 
te văd! 

Da, ce să zic, gândi preotul Oare ce-o fi punând la cale?Nu-l 


lăsa să observe că eşti îngrijorat! Poartă-te cât mai degajat! 

— Nu te temi că s-ar putea să primeşti o amendă? zise el, 
arătând spre semnul de staţionare interzisă. În timpul 
săptămânii, parcarea interzisă între orele patru şi şase. 

— N-are importanţă, mormăi Kinderman. Stau de vorbă cu 
un preot. In Georgetown toţi agenţii de circulaţie sunt catolici. 

— Ce-ai mai făcut în ultima vreme? 

— Ca să fiu sincer, părinte Karras, nu cine ştie ce. 
Dumneata? 

— Nu mă plâng. l-ai dat de capăt poveştii ăleia? 

— Care poveste? 

— Ştii bine, povestea cu regizorul? 

— A, la asta te referi. Detectivul dădu din mână a nepăsare. 
Mai bine nu mă-ntreba! Ascultă, ce faci în seara asta? Eşti 
ocupat? Am două bilete la cinematograful Biograph. Rulează 
Othello. 

— Depinde cine joacă. 

— Cine joacă? John Wayne e Othello iar Doris Day, 
Desdemona. Îți convine? Şi e gratis, părinte Marlon Nod în 
Papură! Vorbim despre William F. Shakespeare! Nu contează 
cine joacă şi cine nu joacă! Deci vrei să vii sau nu? 

— Mă tem că trebuie să te refuz. Am o grămadă de treabă. 

— Da, văd asta, spuse detectivul pe un ton compătimitor, 
studiind cu atenţie chipul preotului. Munceşti până târziu, să 
înţeleg? Arăţi groaznic. 

— Aşa arăt eu de obicei. 

— Ba nu, acum arăţi chiar mai rău ca de obicei. Ei, haide! la 
o pauză, măcar în seara asta! O să te simţi bine! 

Karras se hotări să-l testeze puţin; să-l zgândăre, mai bine 
zis. 

— Eşti sigur că asta rulează? întrebă el, privind în ochii 
detectivului fără să clipească. Aş fi putut jura că în seara asta la 
Biograph e un film cu Chris MacNeil. 

Detectivul nu-i răspunse imediat. Şovăi o clipă, apoi spuse: 

— Nu, greşeşti. E Othello. 

— Aha. Dar, spune-mi, ce cauţi în zona asta a oraşului? 

— Pe dumneata! Am venit doar să te invit la film! 

— Da, presupun că e mai simplu să dai o fugă cu maşina 
decât să pui mâna pe telefon. 

Detectivul ridică din sprâncene, încercând neconvingător 


să-şi ia o mină nevinovată. 

— Telefonul suna tot ocupat. 

Preotul îl privi grav, fără să scoată un cuvânt. 

—Care-i problema? întrebă Kinderman. Ce s-a întâmplat? 

Karras se întinse înăuntrul maşinii, îi ridică o pleoapă şi-i 
examină ochiul cu atenţie. 

— Nu ştiu ce să zic, murmură el, încruntându-se. Arăţi 
foarte rău. S-ar putea să suferi de mitomanie. 

— Habar n-am ce înseamnă asta. E ceva grav? 

— Da, dar nu fatal. 

— Despre ce-i vorba? Nu mă mai ţine pe ghimpi! 

— Va trebui să cauţi în dicţionar, îl sâcâi Karras. 

— Ei, haide, nu fi insolent. Ar trebui să fii mai umil, măcar 
din când în când. La urma urmelor, eu reprezint legea. Aş putea 
pune să fii deportat, ştii asta? 

— Din ce motiv? 

— Un psihiatru n-are voie să scoată oamenii din sărite. Plus 
că asta i-ar face teribil de fericiţi pe confrații tă;, fetele bisericeşti. 
Eşti o pacoste pentru ei, părinte. Ba nu, eşti o pricină de 
poticnire. Cine are nevoie de-un preot care poartă cămăși sport 
şi tenişi! 

Schiţând un zâmbet slab, Karras încuviinţă din cap. 

— Trebuie să plec. Ai grijă de dumneata. Lovi uşurel cu 
palma în rama geamului, în semn de salut, după care se răsuci 
pe călcâie şi o porni încet spre intrarea în cămin. 

— Du-te la un psihanalist! strigă după el detectivul. Nu după 
mult timp însă privirea prietenoasă i se preschimbă într-una 
îngrijorată. Aruncă o privire înspre casă, prin geamul parbrizului, 
apoi porni motorul şi o luă în susul străzii. Când trecu prin 
dreptul lui Karras, îl claxonă, făcându-i cu mâna. Acesta îi 
răspunse la salut, apoi, de îndată ce Kinderman o coti pe 35th 
Street, opri motorul şi rămase nemişcat o bucată de vreme, 
frecându-şi uşor fruntea cu o mână tremurătoare. Era posibil ca 
ea să fie făptaşa? Să-l fi ucis Regan pe Dennings într-un mod 
atât de îngrozitor? Cu ochii tulburi, Karras se întoarse şi privi 
spre fereastra camerei lui Regan, zicându-şi: Ce Dumnezeu se 
petrece în casa aia? Cât mai era până când Kinderman va dori să 
stea de vorbă cu Regan? Până când avea să vadă cu ochii lui 
spiritul lui Dennings? Să-l audă vorbind? Cât mai era până când 
Regan avea să fie închisă într-un ospiciu? Asta dacă n-avea să 


moară înainte... 

Trebuia neapărat să obţină permisiunea Bisericii de a 
efectua exorcizarea. 

Traversă rapid strada, spre casa lui Chris, sună la uşă şi 
aşteptă ca Willie să-i deschidă. 

— Doamna s-a culcat puţin, îl informă ea. 

Karras dădu din cap. 

— Bine. Foarte bine. Intră în casă, trecând pe lângă me- 
najeră şi urcă la etaj, îndreptându-se spre camera lui Regan. 
Avea nevoie să afle mai multe şi asta, cu orice preţ. 

Intră în cameră şi-l văzu pe Karl stând pe un scaun, lângă 
fereastră. Tăcut şi enigmatic ca o pădure deasă şi întunecată, 
îngrijitorul stătea cu braţele încrucişate şi cu ochii pironiţi 
asupra lui Regan. 

Karras se apropie de pat şi privi la făptura care zăcea acolo. 
Albul ochilor era lăptos şi înceţoşat, iar murmurele ce-i ieşeau 
din gâtlej semănau cu nişte incantaţii dintr-o altă lume. Karras 
se aplecă încet deasupra ei şi începu să-i desfacă una dintre 
centurile de protecţie. 

— Nu, părinte! Nu! 

Karl se repezi la el şi-l smuci puternic de mână. 

— E foarte rău, părinte! E puternic! Grozav de puternic! 

În ochii îngrijitorului se citea o spaimă îngrozitoare. În 
momentul acela înţelese că puterea neobişnuită a lui Regan era 
reală. Ar fi fost capabilă să-l ucidă pe Dennings. Să-i sucească 
gâtul. Haide, Karras! Grăbeşte-te! Găseşte o dovadă! Hai, 
gândeşte! 

Dintr-o dată auzi o voce venind de lângă el. Din pat. 

— Ich mochte Sie etwas fragen, Herr Engstrom!*? 

Surprins, simțind cum îi renaşte speranța, Karras se în- 
toarse în direcția de unde venea vocea şi o văzu pe Regan 
rânjind diabolic. 

— Tanzt Ihre Tochter gern? zise ea batjocoritor, după care 
izbucni în râs. ÎI întrebase pe Karl în limba germană dacă fiicei 
sale, cea cu picioarele strâmbe, îi place să danseze! Cu inima 
bătându-i nebuneşte, Karras îl văzu pe îngrijitor făcându-se roşu 
ca focul. Cu pumnii încleştaţi, îi aruncă lui Regan o privire 
sălbatică, în timp ce hohotele de râs continuau nestingherite. 


Aş vrea să vă întreb ceva, domnule Engstrom. (în lb. germ. în 
orig.) 


— Karl, ar fi mai bine să ieşi din cameră, îl avertiză preotul. 

Elveţianul scutură din cap. 

— Nu, rămân aici! 

—Te rog să ieşi, insistă preotul pe un ton ferm, privindu-l pe 
îngrijitor drept în ochi. După câteva clipe de împotrivire, acesta 
se răsuci pe călcâie şi ieşi valvârtej din cameră. De îndată ce 
uşa se închise în urma lui, hohotele de râs încetară şi se lăsă o 
linişte grea, apăsătoare. 

Karras se întoarse spre pat. Demonul îl privea fără să 
clipească. Părea satisfăcut. 

— Deci te-ai întors, cârâi el. Sunt surprins. Aş fi zis că rateul 
cu apa sfinţită a fost suficient de jenant încât să te facă să nu 
mai vii. Am uitat însă că preoţii n-au ruşine. 

Karras inspiră de câteva ori, silindu-se să se concentreze, 
ca să gândească limpede. Ştia că testul lingvistic pentru 
posedare reclama o conversaţie inteligentă, ca să se poată 
dovedi că, indiferent ce-ar spune subiectul, nu poate fi pus pe 
seama unor amintiri lingvistice demult îngropate. Ușurel! 
Calmează-te! Îți aduci aminte de copila aceea? O tânără servitoare 
pariziancă, despre care se presupunea că e posedată, 
bolborosea în timpul stării de delir într-o limbă care în cele din 
urmă a fost identificată drept limba siriacă. Karras îşi amintea ce 
frenezie provocase cazul respectiv, pentru ca într-un final să se 
descopere că fata lucrase la un moment dat într-o pensiune, iar 
unul dintre locatari era student la teologie; în ajunul 
examenelor, acesta avea obiceiul de-a se plimba prin cameră şi 
de a-şi repeta subiectele cu voce tare. In limba siriană. Evident, 
fata îl auzise. 

Las-o mai moale. Să nu te arzi. 

— Sprechen Sie Deutch?” întrebă Karras. 

— Ce, ne mai jucăm? 

— Sprechen Sie Deutch? repetă preotul. Tâmplele îi zvâcneau 
din pricina emoţiei. În inimă începea să-i încolțească din nou un 
sâmbure de speranță . 

— Naturlich, răspunse demonul, cu o privire răutăcioasă. 
Mirabile dictu, nu eşti de aceeaşi părere? 

Preotului îi săltă inima de emoție. Nu doar germană, ci şi 
latină! Şi încă în mijlocul conversatiei! 

— Quod nomen mihi est? întrebă el repede, care este numele 


3 Vorbeşti nemţeşte? (în lb. germ. în orig.) (n.tr.) 


lui? 

— Karras. 

Preotul era de-a dreptul exaltat. 

— Ubi sum? Unde mă aflu? 

— In cubicolo. Într-o cameră. 

— Et ubi est cubiculum? Şi unde se află camera? 

— In domo. Intr-o casă. 

— Ubi est Burke Dennings? Unde este Burke Dennings? 

— Mortuus. E mort. 

— Quomodo mortuus est? Și cum a murit? 

— Inventus est capite reverso. A fost găsit cu gâtul sucit. 

— Quis occidit eum? Cine l-a ucis? 

— Regan. 

— Quomodo ea occidit ilium? Dic mihi exacte! Cum l-a ucis? 
Descrie-mi amănunțit. 

— Ei, gata, destul cu distracţia deocamdată, spuse demonul 
cu un rânjet. Da, e suficient, zic eu. Dar cu siguranţă îţi dai 
seama — fiind cine eşti — că, în timp ce îmi adresai întrebările 
în latină, în mintea ta formulai şi răspunsurile, tot în latină. 
Demonul începu să râdă. În mod inconştient, fireşte. Da, ce ne- 
am face noi dacă n-ar fi subconştientul vostru, Karras? Pricepi 
unde bat? Eu nu ştiu nicio boabă de latină! Ti-am citit gândurile, 
atâta tot. Am cules, pur şi simplu, răspunsurile din mintea ta! 

Karras simţi cum i se năruie speranţele şi-l cuprinse o 
dezamăgire cruntă. Era torturat de îndoiala care i se strecurase 
din nou în minte. 

Demonul chicoti. 

— Da, ştiam că o să-ţi treacă prin minte, Karras, cârâi el. 
De-aia îmi place de tine, bunul meu prieten; da, de-aia preţuiesc 
eu toţi oamenii raţionali. 

Zicând acestea, izbucni într-un hohot de râs sălbatic. 

Mintea preotului începu să lucreze asiduu, cu disperare, 
formulând întrebări cu răspunsuri multiple. Dar poate că mă voi 
gândi la toate! se gândi el. Atunci pune-i o întrebare la care nu 
cunoşti răspunsul! Putea verifica ulterior dacă răspunsul era 
corect sau nu. 

Aşteptă ca hohotele să se potolească şi abia apoi rosti: 

— Quam profundus est imus Oceanus Indicus? Care este adân- 
cimea maximă a Oceanului Indian? 

Ochii demonului scânteiară. 


— La plume de ma tante. 

— Responde Latine. 

— Bonjour! Bonne nuit! 

— Quam... 

Karras se opri brusc: Regan îşi rotea ochii în orbite şi 
entitatea care vorbea „păsăreşte“ îşi făcu apariţia. Frustrat şi 
nerăbdător, Karras spuse pe un ton imperativ: 

— Lasă-mă să mai vorbesc cu demonul! 

Niciun răspuns. Doar respiraţia entității venite de pe alte 
tărâmuri. 

— Quis es tu? întrebă el aspru cu o voce zdrenţuită. 

Tăcere. O respiraţie profundă. 

— Vreau să vorbesc cu Burke Dennings! 

Un sughiţ, urmat de o respiraţie zgomotoasă şi încă un 
sughiţ. 

— Vreau să vorbesc cu Burke Dennings! 

Sughiţul, puternic şi regulat, continua. Karras îşi lăsă capul 
în piept, se târî până la fotoliul din apropiere şi se aşeză pe el, 
lăsându-se pe spate, cu ochii închişi. Încordat. Chinuit. 
Aşteptând... 

Timpul trecea. La un moment dat îl cuprinse toropeala, îşi 
ridică brusc capul. Rămâi treaz! Ochii începură să i se închidă 
încet, pleoapele îi erau tot mai grele; aruncă o privire înspre 
Regan. Nu mai sughiţa. Oare adormise? 

Se ridică de pe fotoliu, merse lângă pat şi îi pipăi pulsul, 
apoi, aplecându-se deasupra ei, îi examină buzele. Erau uscate 
şi crăpate ca pergamentul. Se îndreptă de spinare şi aşteptă 
câtva timp, apoi, într-un târziu, ieşi din cameră şi cobori la 
bucătărie, căutând-o pe Sharon. O găsi aşezată la masă, 
mâncând un sendviş şi supă. 

— Vrei să-ţi pregătesc ceva de mâncare, părinte Karras? îl 
întrebă ea. Ţi-o fi foame. 

— Nu, nu mi-e foame, răspunse Karras. Mulţumesc. 
Aşezându-se, se întinse după creionul şi carneţelul aflate lângă 
maşina de scris. Regan sughite, îi spuse el. Vi s-a prescris 
Compazine? 

— Da, avem câteva supozitoare. 

Preotul notă ceva pe carneţel. 

— Atunci dă-i în seara asta jumătate dintr-un supozitor de 
douăzeci şi cinci de miligrame. 


— Am înţeles. 

— Începe să se deshidrateze, continuă Karras, aşa că o să-i 
prescriu nişte perfuzii. Dimineaţă, la prima oră, să suni la o 
farmacie şi să ceri să vi le livreze cât mai curând. Impinse 
carneţelul spre Sharon. Până atunci ea o să doarmă, aşa că poţi 
să-i administrezi Sustagen. 

Sharon încuviinţă din cap. 

— Sigur. Mă duc numaidecât. Ducându-şi lingura la gură, 
întoarse carneţelul spre ea şi studie însemnările făcute de preot. 
Karras se încruntă de concentrare: 

— Dumneata eşti profesoara ei? - spuse el. 

— Da. 

— Ai învăţat-o limba latină? 

— Latină? Nu, nu ştiu latina. De ce? 

— Dar germană? 

— Nu, doar franceză. 

— La ce nivel? La plume de ma tante? 

— Cam aşa ceva. 

— Dar germană şi latină, nu. 

— Nu. 

— Dar familia Engstrom—ei nu vorbesc uneori în nemţeşte? 

— O, ba da, sigur. 

— Şi în preajma lui Regan? 

Ridicându-se în picioare, Sharon dădu din umeri. 

— Ba da, câteodată, presupun. Indreptându-se spre chiu- 
vetă, cu farfuria în mână, adăugă: De fapt, sunt sigură că da. 

— Dumneata ai studiat vreodată limba latină? o întrebă 
Karras. 

Sharon răspunse, chicotind: 

— Eu, latina? Nu, niciodată. 

— Dar ai recunoaşte limba asta dacă ai auzi-o? 

— Cred că da, probabil. 

Îşi clăti castronul de supă şi îl puse pe suportul de vase. 

— A vorbit vreodată în latină de faţă cu dumneata? 

— Cine, Regan? 

— Da. De când s-a îmbolnăvit. 

— Nu, niciodată. 

— Dar în altă limbă? 

Sharon închise robinetul, cu un aer gânditor. 

— Ei bine, poate că mi s-a părut, dar... 


— Dar, ce? 

— Păi, cred că... se încruntă ea. Aş putea să jur că am auzit- 
o odată vorbind în ruseşte. 

Karras o privi uimit, simțind că i se uscă gâdejul. 

— Dumneata vorbeşti ruseşte? o întrebă el. 

— Păi, aşa şi-aşa. Am făcut doi ani de rusă la colegiu, atâta 
tot. 

Karras rămase fără grai. Înseamnă că Regan într-adevăr a citit 
din mintea mea răspunsurile în latină! Deprimat, îşi îngropă fruntea 
în palme, copleşit de îndoieli. Telepatia e un fenomen frecvent 
întâlnit în stările de maximă încordare: „...ne gândim deodată la 
acelaşi lucru...” „Bon jour... ” „La plume de ma tante...” „Bonne 
nuite...“ Sub imperiul unor astfel de gânduri, Karras constată cu 
amărăciune că sângele se preface la loc în vin. 

Ce era de făcut? Du-te şi culcă-te puțin. Apoi întoarce-te să mai 
încerci... să mai încerci.. Se ridică de pe scaun, privind-o 
posomorât pe Sharon. Aceasta stătea rezemată cu spatele de 
chiuvetă şi cu braţele încrucişate la piept, uitându-se la el 
curioasă. 

— Mă duc la cămin, o informă el. De îndată ce se trezeşte 
Regan, te rog să îmi dai un telefon. 

— Bine, am să te sun. 

— Şi să nu uiţi de Compazine, bine? O să ţii minte? 

Secretara clătină din cap. 

— Da, mă ocup de asta chiar acum. 

Karras încuviinţă din cap şi, cu mâinile înfundate în bu- 
zunare, se gândi dacă mai are ceva să-i spună lui Sharon. Mereu 
mai era ceva de făcut; mereu rămânea câte un detaliu 
neexploatat sau nerezolvat. 

— Părinte, ce se întâmplă? îl întrebă secretara cu un glas 
sumbru. Ce-i cu toată povestea asta? Ce se întâmplă de fapt cu 
Rags? 

Karras îi aruncă o privire descurajată. 

— Nu ştiu, spuse el simplu. Chiar nu ştiu. 

Se întoarse şi ieşi din bucătărie. 

Pe coridor auzi nişte paşi grăbiţi în urma lui. 

— Părinte Karras! 

Răsucindu-se pe călcâie, îl văzu pe Karl cu puloverul său în 
mână. 

— Îmi cer scuze, zise îngrijitorul înmânându-i puloverul. 


Trebuia să-l fi spălat mai demult. Dar am tot uitat. 

Petele de vomă dispăruseră şi puloverul emana un miros 
plăcut. 

— Foarte amabil din partea ta, Karl, îi spuse preotul cu 
blândeţe. Mulţumesc. 

— Eu îţi mulţumesc, părinte Karras, răspunse Karl cu glasul 
tremurător şi ochii umezi. Mulţumesc că o ajuţi pe domnişoara 
Regan. Zicând acestea, Karl îşi plecă stânjenit capul şi se 
îndepărtă cu paşi repezi. 

Privind lung în urma lui, Karras îşi aminti că-l văzuse în 
maşina lui Kinderman. De ce? Misterul se adâncea; lucrurile 
deveneau tot mai confuze. Obosit, Karras deschise uşa. Era 
noapte. Deznădăjduit, ieşi din bezna de dinăuntru în întunericul 
de-afară. 

Traversă strada spre căminul iezuiţilor, tânjind cu disperare 
să tragă un pui de somn. Cu toate astea, hotări să se oprească 
puţin la Dyer. Bătu la uşă şi, auzind dinăuntru „Intră şi lasă-te 
convertit!”, intră în cameră, unde îl găsi pe Dyer scriind ceva la 
maşina sa de scris electrică. Se trânti pe marginea patului, în 
timp ce preotul mai tânăr îşi vedea în continuare de treabă. 

— Hei, Joe! 

— Da, te ascult. Care-i treaba? 

— Nu ştii pe cineva care să fi efectuat o exorcizare? 

— Joe Louis, Max Schmeling, 22 iunie 1938*%. 

— Haide, Joe, fii serios. 

— Nu, tu să fii serios. Exorcizare? Îţi baţi joc de mine? 

Karras nu-i răspunse nimic şi o bucată de vreme îl urmări 
impasibil pe colegul său care tasta de zor la computer; într-un 
târziu se ridică de pe pat şi se îndreptă spre uşă. 

— Mda, Joe, zise el, glumeam doar. 

— M-am gândit eu. 

— Ne vedem în campus. 

— Fă-ţi rost de nişte glume mai haioase. 

Karras merse în camera lui şi, de îndată ce descuie uşa, zări 
un bileţel roz pe podea. ÎI ridică şi văzu că era de la Frank. 
„Sună-mă, te rog” şi un număr de telefon. 


3 Când a avut loc lupta între cei doi pugilişti pentru titlul de 
campion mondial la categoria grea. Schmeling, campion 
mondial între 1930 şi 1932, îl învinsese pe Louis în 1936, însă 
în meciul din 1938 a fost înfrânt în prima repriză. (n.red.) 


Karras ridică receptorul şi ceru să i se facă legătura cu 
numărul respectiv. În timp ce aştepta, cu receptorul la ureche, 
îşi privi mâna cealaltă. Aceasta îi tremura uşor de emoție. 

— Alo? se auzi o voce ascuţită, de băiat. 

— AŞ dori să vorbesc cu tatăl tău, te rog. 

— Da, numai puţin. Se auziră nişte foşnete, apoi din nou 
vocea băiatului. Cine îl caută? 

— Părintele Karras. 

— Părintele Karits? 

— Karras. Părintele Karras... 

Din nou fu lăsat să aştepte. 

Îşi ridică mâna tremurândă, apăsându-şi uşor fruntea cu 
vârful degetelor. 

În sfârşit, la celălalt capăt al firului se auzi o voce de 
bărbat. 

— Părinte Karras? 

— Da, bună, Frank. Am încercat să dau de tine mai 
devreme. 

— O, îmi pare rău. Am studiat la mine acasă casetele pe 
care mi le-ai dat. 

— Şi ai terminat? 

— Da, am terminat. E o chestie tare ciudată. 

— Da, ştiu, zise Karras, silindu-se să-şi păstreze calmul. Deci 
care-i concluzia? Ce-ai descoperit? 

— Ei bine, pornind de la distincţia „general-particular“, în 
primul rând... 

— Da, zi mai departe... 

— Înainte de toate trebuie să precizez că nu am avut 
suficient material ca să trag o concluzie categorică, să ţii cont 
de asta, dar totuşi mi-am putut face o părere destul de exactă, 
mă rog, pe cât se poate de exactă într-o situaţie de genul ăsta. 
Ei bine, după părerea mea, cele două voci de pe casete aparţin 
probabil unor persoane distincte. 

— Probabil? 

— Păi, n-aş depune mărturie în faţa instanţei, de fapt, 
deosebirile sunt destul de nesemnificative. 

— Nesemnificative... repetă Karras descurajat. Deci pot să-mi 
iau adio de la toată povestea. Şi ce-i cu bolboroselile alea? întrebă 
el. Au vreo semnificaţie? 

Frank chicoti înfundat. 


— Ce-i aşa de amuzant? îl întrebă preotul, prost dispus. 

— A fost cumva un test psihologic ascuns, părinte? 

— Nu pricep, ce vrei să spui? 

— Atunci bănuiesc că ai încurcat casetele sau ceva de genul 
ăsta. Este... 

— Frank, este o limbă sau nu? i-o reteză Karras. 

— Da, e o limbă, fără-ndoială. 

Luat prin surprindere, Karras simţi un nod în stomac. 

— Vorbeşti serios? 

— Cât se poate de serios. 

— Ce limbă? 

— Limba engleză. 

Pentru o clipă Karras rămase cu gura căscată, apoi spuse 
cu o undă de iritare în glas. 

— Frank, se pare că sunt paraziți pe fir; sau, dacă a fost o 
glumă, eşti amabil să mi-o explici şi mie? 

— Ai la tine reportofonul? 

Aparatul se afla la el pe birou. 

— Da, e aici. 

— Are buton de ascultare inversă? 

— De ce? 

— Are sau nu? 

— Stai o clipă. lritat, Karras puse jos receptorul şi, luând 
reportofonul, îl examină cu atenţie. Da, are. Frank, ce înseamnă 
toate astea? 

— Introdu caseta şi dă-i drumul de la coadă la cap. 

— Ce? 

— Ai nişte vârcolaci acolo. Frank chicoti blajin. Fă bine şi 
ascultă caseta şi mai vorbim mâine. Noapte bună, părinte. 

— Noapte bună, Frank. 

— Distracţie plăcută. 

— Da, ce să spun... 

Karras puse receptorul în furcă. Era total descumpănit. 
Căută caseta cu „vorbirea păsărească” şi o introduse în aparat. 
Mai întâi o ascultă normal, de la cap la coadă. Da, nimic nou, 
erau nişte bolboroseli lipsite de orice înţeles. 

O lăsă să meargă până la capăt, după care îi dădu drumul 
invers, de la sfârşit. Îşi auzi propria-i voce vorbind invers. lar 
apoi vocea demonului: Marin marin karras fim să lasă-ne fim să... 

Engleză! O engleză fără noimă, dar totuşi engleză! 


Cum Dumnezeu o fi făcut asta? se minună Karras. 

Ascultă toată caseta, apoi o derulă şi o mai ascultă o dată. 
Şi încă o dată. Abia atunci înţelese că ordinea cuvintelor era 
inversată. Opri caseta, o derulă până la capăt şi, luând un creion 
şi o hârtie, se aşeză la birou şi începu să scrie cuvintele pe 
măsură ce le auzea de-a-ndoaselea. Era o muncă laborioasă şi 
solicitantă, care-l silea să oprească şi să pornească întruna 
reportofonul. Când isprăvi, în cele din urmă, luă altă coală de 
hârtie şi începu să transcrie cuvintele de pe prima foaie, de data 
aceasta în ordine inversă. La final se lăsă pe spătarul scaunului 
şi citi: 

„„„pericol. Nu încă. (neinteligibil) va muri. Peste 

puțin timp. Cât despre (neinteligibil). Lăsaţi-o să 
moară. Nu, nu, e plăcut! E plăcut în trupul ei! Simt! 
Este o (neinteligibil). Mai bine (neinteligibil) decât 
neantul. Mi-e teamă de preot. Mai dă-ne răgaz. 
Temeţi-vă de preot! El este (neinteligibil). Nu, nu 
acesta: cel (neinteligibil), cel care (neinteligibil). El e 
bolnav. 

Ah, sângele, simtiti sângele, cum (cântă?). 

Apoi se auzea vocea lui Karras întrebând: „Cine eşti?“ şi 
răspunsul: 

Eu sunt nimeni. Eu sunt nimeni. 

Apoi din nou Karras. „Asta e numele tău?“ Şi răspunsul: 

Eu nu am nume. Eu sunt nimeni. Suntem mulți. 
Lasă-ne în pace. Lasă-ne să ne încălzim în trup. Nu ne 
(neinteligibil) din trup în neant, în (neinteligibil). Lasă- 
ne în pace. Lasă-ne în pace. Lasă-ne să existăm. 
Karras. Merrin. Merrin. 

Karras reciti transcrierea iar şi iar, profund tulburat de tonul 
ei; avea senzaţia că vorbeau mai multe persoane. Intr-un final, 
de atâta repetare, cuvintele începură să-şi piardă sensul, 
contopindu-se într-o succesiune monotonă de sunete lipsite de 
noimă. Lăsă jos foile de hârtie şi se frecă la ochi, încercând să-şi 
limpezească gândurile. Nu era o limbă străină. lar a scrie cu 
uşurinţă de-a-ndoaselea nu era nici pe departe un fenomen 
paranormal, nici măcar ieşit din comun. În schimb, a vorbi de la 
coadă la cap, a ajusta şi a modifica ordinea literelor astfel încât, 
citite invers, să capete sens era o performanţă de neatins chiar 
şi pentru cel mai antrenat intelect. Subconştientul febril la care 


se referea Jung. Nu, ceva... ceva îngropat într-un cotlon ascuns 
al memoriei. Atunci îşi aminti. Se duse la bibliotecă şi căută 
cartea lui Jung, Psihologia şi patologia aşa-numitelor fenomene 
oculte. Aici întâlnise ceva similar, îşi zise, în timp ce răsfoia cu 
înfrigurare paginile cărţii. Dar ce anume? 

Găsi în cele din urmă ceea ce căuta: era vorba despre un 
experiment de scriere automată, în care subconştientul 
subiectului părea capabil să răspundă la întrebări prin 
anagrames€. Anagrame! 

Puse cartea pe birou, se aplecă deasupra ei şi citi de- 
scrierea unui fragment din experiment: 

ZIUA A TREIA 

Ce este omul? Tefi hasl esble lies. 

Aceasta este o anagramă? Da. 

Câte cuvinte conţine? Cinci. 

Care este primul cuvânt? Vezi. 

Care e cel de-al doilea cuvânt? Eeeee. 

Vezi? Să îl interpretez cum cred eu de 
cuviinţă? 

Încearcă! 

Subiectul găsise următorul răspuns: „Viaţa nu e prea 
frumoasă.” Fu uluit de această performanţă intelectuală, care, în 
opinia sa, părea să dovedească existenţa unei inteligente 
străine de el. Prin urmare, continuă cu întrebările: 

Cine eşti? Clelia. 

Eşti femeie? Da. 

Ai trăit pe pământ? Nu. 

Te vei trezi la viaţă? Da. 

Când? Peste şase ani. 

De ce stai de vorbă cu mine? Umilite clase. 

Subiectul interpretase acest răspuns ca fiind o anagramă 
pentru „Eu, Clelia, simt“. 

ZIUA A PATRA 
Eu sunt cel care răspunde la întrebări? Da. 
Clelia e acolo? Nu. 


3 Scrierea automată sau scrierea în transă - scrisul care se 
presupune că ar fi comandat de un spirit sau de către 
subconştient (n.tr.) 

3 Anagramă - schimbare a ordinii literelor unui cuvânt sau a 
unei fraze pentru a obţine un alt cuvânt sau o altă frază (n.tr.) 


Atunci cine e acolo? Nimeni. 
Clelia există măcar? Nu. 
Atunci cu cine am vorbit ieri? Cu nimeni. 

Karras se opri din citit şi clătină din cap. Nu era nimic 
paranormal în tot acest experiment, îşi zise el, ci doar o dovadă 
a puterii nemărginite a minţii umane. Îşi scoase o ţigară din 
pachet, se aşeză şi şi-o aprinse. „Eu sunt nimeni. Suntem mulţi “ 
De unde-i veniseră lui Regan, se întrebă el, aceste cuvinte 
misterioase? Din acelaşi loc de unde apăruse şi Clelia? Dintr-o 
tulburare psihică, de genul personalităţii multiple? 

Merrin... Merrin... Ah, sângele... El este bolnav... 

Cu ochii tulburi, Karras aruncă o privire spre cartea Satan şi 
citi indispus inscripţia de pe prima pagină: „Fie ca balaurul să nu 
mă stăpânească...“ Expirând fumul cu ochii închişi, Karras tuşi şi- 
şi duse pumnul la gură; simțind în gâtlej o usturime dureroasă, 
îşi stinse ţigara în scrumieră. Epuizat, se ridică încet de pe scaun 
şi, cu mişcări împleticite, trase storurile de la fereastră, apoi 
stinse lumina, îşi scoase pantofii din picioare şi se prăbuşi pe 
patul îngust, cu faţa îngropată în pernă. Imagini înceţoşate i se 
învălmăşeau în faţa ochilor: Regan. Kinderman. Dennings. Ce să 
facă? Trebuia s-o ajute! Nu putea să n-o ajute! Dar cum? Să 
meargă la episcop cu puţinul pe care îl avea? 

Slabe şanse. N-ar fi reuşit să-şi pledeze cauza suficient de 
convingător. 

Ar fi vrut să se dezbrace, să se vâre sub plapumă. 

Însă era prea obosit. Povara asta... Îşi dorea să se elibereze 
de ea. 

„„„Lasă-ne în pace! 

În timp ce aluneca pe nesimţite în braţele somnului, buzele 
i se mişcau aproape imperceptibil, rostind inaudibil cuvintele 
„Lasă-mă în pace“. Apoi, dintr-odată, îşi înălţă capul, trezit de o 
respiraţie înfundată şi de foşnetele unei folii de celofan. 
Deschizând ochii, văzu în camera sa un necunoscut între două 
vârste, un preot uşor supraponderal, cu faţa acoperită de pistrui 
şi cu părul rar, roşcat, pieptănat pe spate, peste creştetul care 
începea să chelească. Aşezat în fotoliul din colţul camerei, 
acesta se uita ţintă la Karras şi desfăcea un pachet de ţigări 
Gauloises nou-nouţ. Necunoscutul îi zâmbi. 

— Hei, salut. 

Karras îşi dădu picioarele jos din pat şi se ridică în şezut. 


— Da, salut şi la revedere, mârâi Karras. Cine eşti şi ce 
naiba cauţi în camera mea? 

— Îmi cer scuze, dar am bătut la uşă, n-ai răspuns şi, când 
am văzut că e deschis, mi-am zis că nu supăr pe nimeni dacă 
intru şi aştept. Şi atunci am văzut că eşti aici! Preotul făcu semn 
spre perechea de cârje rezemate de perete. Nu puteam să stau 
pe coridor foarte mult, ştii? Rezist o vreme, dar la un moment 
dat trebuie să mă aşez. Sper că o să mă ierţi. Sunt Ed Lucas, în 
paranteză fie spus. Preasfinţia Sa Preşedintele mi-a sugerat să-ţi 
fac o vizită. 

Încruntându-se uşor, Karras îşi înclină capul într-o parte. 

— Ai spus „Lucas“? 

— Da, Lucas mă cheamă, spuse preotul cu un zâmbet care-i 
dezveli dinţii lungi şi pătaţi de nicotină. Scoase o ţigară din 
pachet şi-şi vâri mâna în buzunar, după brichetă. Te deranjează 
dacă fumez? 

— Nu, dă-i drumul. Şi eu sunt fumător. 

— A, bine atunci, spuse Lucas aruncând o privire la mor- 
manul de mucuri de ţigări din scrumiera aflată pe masă. li 
întinse lui Karras pachetul. Vrei o Gauloise? 

— Nu, mulţumesc. Spuneai că Tom Bermingham te-a trimis? 

— Dragul de Tom. Mda, noi doi suntem buni amici. Am fost 
colegi de clasă în liceu, la Regis şi, după aceea, în ultimul an de 
pregătire în cadrul Societăţii lui Isus“, la St. Andrews, în Hudson. 
Da, Tom mi-a cerut să te vizitez, aşa că am luat feribotul de la 
New York. Eu stau la Fordham. 

Privirea lui Karras se însenină brusc. 

— O, New York! O fi vorba de cererea mea de repartiție? 

— Repartiţie? Nu, habar n-am de aşa ceva. Am venit pentru 
o chestiune personală, zise preotul. 

Karras îşi lăsă bărbia-n piept, dezamăgit. 

— În fine, nu contează, spuse el abătut. Se ridică din pat şi 
merse la scaunul de lemn de la birou, îl întoarse cu faţa spre 
musafir şi se aşeză pe el, măsurându-l pe Lucas cu luare- 
aminte. Privit de-aproape, costumul negru al preotului părea 
şifonat şi lăbărţat, jerpelit chiar. Pe umeri avea firicele de 
mătreaţă. Îşi scosese o ţigară din pachet şi acum o aprindea la 
flacăra înaltă a unei brichete Zippo care-i apăruse în mână din 


3 Societatea lui Isus - ordin călugăresc al Bisericii Catolice, 
ordin aflat în serviciul direct al papei (n.tr.) 


senin, ca unui prestidigitator. Expiră un şuvoi de fum albăstruli 
pe care îl urmări cu un aer satisfăcut, rostind tărăgănat: 

— Ah, nu există calmant mai bun decât o ţigară Gauloise! 

— Dar ce, eşti nervos, Ed? 

— Un pic. 

— Ei, atunci haide să trecem direct la subiect. Dă-i drumul, 
spune-mi care-i treaba. Cum pot să te ajut, Ed? 

Lucas îl studie pe Karras cu o privire îngrijorată. 

— Pari extenuat, spuse el. Cred că ar fi mai bine să ne 
întâlnim mâine. Ce spui? Apoi adăugă grăbit: Da! Da, cu 
siguranţă mâine-i mai bine! Îmi dai alea, te rog? 

Întinse o mână după cârje. 

— Nu, nu, nu! ripostă Karras. Mă simt bine, Ed! Sunt în 
regulă! 

Aplecându-se în faţă, cu palmele împreunate între ge- 
nunchi, Karras se uită la preot şi adăugă: 

— Amânarea e ceea ce numim noi adesea „stabilitate”. 

Lucas îşi ridică o sprânceană; în ochi i se citea 
nedumerirea. 

— Zău aşa? 

— Zău aşa. 

Karras se uită la picioarele lui Lucas. 

— Nu te supără treaba asta? întrebă el. 

— La ce te referi? A, la picioarele mele! Ba da, mă supără 
uneori. 

— Din naştere eşti aşa? 

— Nu. Nu, e din cauza unei căzături. 

Karras studie chipul musafirului său. Mai văzuse undeva 
zâmbetul acesta vag, misterios? 

— Îmi pare rău să aud asta, murmură el cu compătimire. 

— Din păcate, asta-i lumea în care trăim, nu? replică Lucas, 
cu ţigara Gauloise atârnându-i în colţul gurii. Şi-o scoase dintre 
buze cu două degete şi, dând afară un rotocol de fum, comentă 
pe un ton obidit: Ce să-i faci? 

— Ei, hai să dăm cărţile pe faţă, Ed. De acord? Doar n-ai 
venit tocmai din New York ca să ne jucăm de-a rațele şi 
vânătorii, prin urmare, hai, dă-i drumul. Spune-mi totul. Da? 
Fără ocolişuri. 

Lucas scutură blajin din cap şi îşi abătu privirea de la el. 

— Păi, e-o poveste tare lungă, începu el, dar în clipa ur- 


mătoare îşi duse pumnul la gură, zguduit de un nou acces de 
tuse. 

— Vrei ceva de băut? îi propuse Karras. 

Cu ochii lăcrimându-i, preotul scutură din cap. 

— Nu, nu, e-n regulă, zise el cu un glas sugrumat. Serios! 
Plecându-şi ochii-n poală, îşi scutură scrumul de pe haină. 
Nesuferit obicei! mormăi el, iar Karras observă ceva ce părea o 
pată de gălbenuş pe cămaşa neagră de sub sacou pe care-l 
purta preotul. 

— Bun, deci care-i problema? îl întrebă el. 

Lucas îşi ridică ochii la el şi spuse: 

— Tu. 

Karras clipi mirat. 

— Eu? 

— Da, Damien, tu. Tom e foarte îngrijorat în privinţa ta. 

Karras îl privi înlemnit, desluşind în vocea şi în privirea 
preotului o profundă compasiune. Brusc, în mintea lui se făcu 
lumină. 

— Ed, cu ce te ocupi la Fordham? îl întrebă el. 

— Fac consiliere. 

— Consiliere. 

— Da, Damien. Sunt psihiatru. 

Karras îl privea fără să clipească. 

— Psihiatru, repetă el absent. 

Lucas îşi abătu privirea de la el. 

— Ei bine, de unde să-ncep? rosti el şovăielnic. Nu ştiu 
sigur. E o chestiune cam delicată. Foarte delicată chiar. Mă rog, 
să vedem ce se poate face, zise el moale, aplecându-se să-şi 
stingă ţigara în scrumieră. Să nu uităm însă că tu eşti un 
profesionist şi, uneori, cel mai bine e să ataci problema frontal, 
fără ocolişuri. Preotul începu din nou să tuşească. Fir-ar să fie! 
Îmi cer scuze, chiar îmi pare rău! Odată ce tusea i se potoli, 
Lucas îl privi pe Karras drept în ochi. Am să ţi-o spun direct, e 
vorba despre toată povestea asta prostească legată de tine şi 
de familia MacNeil. 

Karras fu luat prin surprindere. 

— Familia MacNeil? se miră el. De unde ştiţi de treaba asta? 
În niciun caz Tom n-ar fi răspândit o astfel de informaţie. Nu, în 
mod sigur. Le-ar face un mare deserviciu acestor oameni. 

— Avem sursele noastre. 


— Ce fel de surse? Cine sunt aceste surse? 

— Ce importanţă are? replică preotul. Nu contează. Tot ce 
contează este sănătatea dumitale şi stabilitatea emoţională, 
care erau deja în pericol, iar chestia asta cu familia MacNeil nu 
face decât să înrăutăţească şi mai tare situaţia. Prin urmare, 
arhiepiscopul îţi ordonă să-i pui capăt numaidecât. Pune-i capăt 
spre binele dumitale, Karras şi totodată, spre binele Ordinului! 
Cu sprâncenele-i stufoase atât de apropiate una de cealaltă, 
încât mai-mai că se uneau într-una singură, preotul îşi plecă 
fruntea, luând o expresie amenințătoare. Pune capăt poveștii, îl 
avertiză el, înainte să se întâmple vreo catastrofa; înainte ca 
lucrurile să devină mai urâte, mult mai urâte! N-avem nevoie de 
alte pângăriri, nu-i aşa, Damien? 

Karras îşi privea uluit musafirul; nu-i venea să creadă ce 
aude. 

— Pângăriri? Ed, despre ce vorbeşti? Ce legătură are 
sănătatea mea mintală cu toată povestea asta? 

Lucas se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Ei, haide, fii serios! rosti el dispreţuitor. Te-ai alăturat 
Ordinului lezuiţilor şi ai lăsat-o pe biata ta mamă să moară 
singură, într-o sărăcie lucie. Ghici pe cine blamează oamenii 
când aud de o asemenea inconştienţă, dacă nu Biserica 
Catolică? Zicând acestea, preotul se aplecă înainte, rostind 
şuierător: Nu fi prost! Ține-te departe de familia MacNeil! 

Cu privirea încordată şi capul înclinat într-o parte, bănuitor, 
Karras se ridică în picioare şi întrebă cu glas răguşit: 

— Cine naiba eşti tu, amice? Cine eşti? 

Telefonul de pe birou începu să sune, iar părintele Lucas 
aruncă înspre el o privire alarmată. 

— Ai grijă la Sharon! îl avertiză el pe un ton tăios şi, dintr- 
odată, telefonul începu să sune atât de strident, încât Karras se 
trezi şi-şi dădu seama că visase. Buimăcit, se ridică din pat şi 
merse, bâjbâind, până la întrerupător, aprinse lumina, apoi se 
apropie de birou şi ridică receptorul. Era Sharon. Cât era ceasul? 
o întrebă el. Trei şi ceva. Putea să meargă numaidecât acasă la 
Regan? Ah, Doamne! gemu Karras în sinea lui, dar cu toate astea 
acceptă. Da, avea să meargă numaidecât. Din nou se simţea 
încolţit; sufocat; prins în capcană. 

Merse, împleticindu-se, până în baia sa îmbrăcată în faianţă 
albă şi-şi dădu cu apă rece pe faţă, apoi, în timp ce se ştergea, 


îşi aminti brusc de părintele Lucas din visul său. Ce semnificaţie 
să fi avut visul? Niciuna, probabil. Avea să se gândească la asta 
mai târziu. Când să iasă din cameră, Karras se întoarse şi-şi luă 
un pulover negru, de lână, pe care şi-l trase peste cap; se opri 
însă brusc, holbându-se la măsuţa de lângă fotoliul din colţ. 
Trăgând adânc aer în piept, făcu un pas spre măsuţă, întinse 
mâna spre scrumieră şi, luând un muc de ţigară de acolo, 
rămase încremenit câteva secunde, cu ochii pironiţi pe el. Era 
de la o ţigară Gauloise. Un potop de bănuieli şi supoziţii i se 
învălmăşeau în minte. O răceală ca de gheaţă i se strecura în 
suflet. Apoi îndemnul: „Ai grijă la Sharon!“ Karras aruncă mucul 
la loc în scrumieră, ieşi în grabă din cameră şi apoi afară, pe 
stradă, în aerul umed. Cobori treptele de la intrarea în cămin, 
traversă strada pe diagonală şi o găsi pe Sharon aşteptându-l în 
pragul uşii. Părea derutată şi înspăimântată; într-o mână avea o 
lanternă, iar cu cealaltă ţinea de capetele unei pături pe care şi- 
o petrecuse în jurul umerilor. 

— Îmi cer scuze, părinte, şopti ea precipitat de îndată ce 
preotul păşi înăuntru, dar cred că trebuie să vezi asta. 

— Ce să văd? 

Sharon închise uşa fără zgomot. 

— Am să-ţi arăt, şopti ea. Să facem linişte. Nu vreau s-o 
trezim pe Chris, ea nu trebuie să vadă. Îi făcu semn cu capul s-o 
urmeze şi Karras se luă după ea, urcând scările în vârful 
degetelor. De îndată ce intră în camera lui Regan, simţi frigul. 
Camera era îngheţată. Încruntând din sprâncene, îi aruncă lui 
Sharon o privire întrebătoare. Aceasta, clătinând din cap, şopti: 

— Da, părinte, da. Căldura e pornită. 

Se întoarseră amândoi şi se uitară la Regan, la albul ochilor 
săi, care străluceau sinistru în lumina slabă a veiozei. Părea să 
fie în comă. Respira greoi şi zăcea absolut nemişcată. Sonda 
nasogastrică era la locul său şi Sustagenul se scurgea încet- 
încet în trupul copilei. 

Sharon se apropie în tăcere de marginea patului. Karras o 
urmă, înţepenit de frig. Observă pe fruntea lui Regan broboane 
de sudoare şi, aruncând o privire la mâinile acesteia, văzu că 
erau strâns legate cu centurile de piele. Sharon se aplecă 
deasupra patului şi îi desfăcu bluza de pijama, colorată în alb şi 
roz. Karras fu copleşit de un sentiment de milă profundă la 
vederea pieptului scofâlcit al fetei, a coastelor proeminente, de 


muribundă. O simţi pe Sharon sfredelindu-l cu privirea. 

— Nu ştiu dacă nu s-a oprit, zise ea în şoaptă. Dar priveşte, 
nu-ţi lua ochii de pe pieptul ei. 

Sharon aprinse lanterna şi-o aţinti asupra pieptului dezgolit 
al fetei, iar preotul, nedumerit, îi urmă îndemnul. O linişte 
adâncă. Doar respiraţia lui Regan. Continuă să privească. Frigul 
era cumplit. Dintr-odată, preotul încruntă din sprâncene, 
sesizând ceva bizar pe pielea de pe pieptul fetei: o roşeaţă 
slabă, dar cât se poate de reală. Se apropie mai mult de pat. 

— Uite, apare din nou! şopti ascuţit Sharon. 

De data aceasta, fiorul care-l străbătu pe Karras nu mai era 
din pricina frigului, ci din cauza a ceea ce se petrecea sub ochii 
săi: pe pielea înroşită prinseseră contur mai multe litere 
sângerii, scrise în relief, formând două cuvinte: ajută-mă. 

Rămase cu privirea pironită pe cele două cuvinte, iar 
Sharon îi şopti, cu o răsuflare îngheţată: 

— E scrisul ei, părinte. 

La ora 9 dimineaţa, Karras se duse la preşedintele 
Universităţii Georgetown şi ceru permisiunea de a solicita o 
exorcizare. O primi şi imediat după aceea merse la episcopul 
diocezei, care-l ascultă cu o expresie gravă. 

— Eşti încredinţat de veridicitatea acestei poveşti? îl întrebă 
episcopul în cele din urmă. 

— Păi, am verificat cu toată rigoarea dacă îndeplineşte 
condiţiile prezentate în Ritual, răspunse evaziv Karras. Parcă tot 
nu îndrăznea să creadă. Nu mintea, ci inima era cea care îl 
împingea s-o facă: din milă şi din speranţa unei vindecări prin 
puterea sugestiei. 

— Vrei să efectuezi chiar dumneata exorcizarea? 

Karras fu cuprins de un sentiment de exaltare; întrevedea o 
portiţă de scăpare, de eliberare de sub povara aceea 
zdrobitoare a confruntării, seară de seară, cu umbra credinţei 
sale apuse. 

— Da, Preasfinţia Voastră, răspunse el. 

— Cum stai cu sănătatea? 

— N-am nicio problemă de sănătate, Preasfinţia Voastră. 

— Ai mai avut de-a face cu astfel de lucruri până acum? 

— Nu. 

— Ei bine, vom vedea. Poate-ar fi bine să apelăm la cineva 
cu experienţă. In ziua de azi nu mai există prea mulţi exorcişti, 


dar poate găsim pe cineva din străinătate. Lasă-mă să fac nişte 
investigaţii. O să te sun de îndată ce aflu ceva. 

De îndată ce Karras plecă, episcopul îl sună pe preşedintele 
Universităţii Georgetown şi discutară despre el pentru a doua 
oară în ziua aceea. 

— Păi, adevărul este că el cunoaşte toată povestea, spuse 
preşedintele la un moment dat. Nu cred că ar fi vreun pericol să- 
| lăsăm să dea şi el o mână de ajutor. Oricum, trebuie să fie de 
faţă şi un psihiatru. 

— Şi cine să efectueze exorcizarea? Ai vreo idee? Eu, unul, 
sunt pe dinafară. 

— Păi, de exemplu, Lankester Merrin ar fi o opţiune. 

— Merrin? Ştiam că e în Irak. Am citit că lucrează pe un 
şantier arheologic din Ninive. 

— Da, chiar lângă Mosul. Aşa este. Dar şi-a isprăvit treaba şi 
s-a întors acum vreo trei-patru luni, Mike. Acum e la Woodstock. 

— Predă? 

— Nu, lucrează la o nouă carte. 

— Dumnezeule mare! Totuşi, nu crezi că-i prea bătrân? Cum 
stă cu sănătatea? 

— Păi, mă gândesc că e-n putere din moment ce aleargă de 
colo-colo dezgropând morminte, nu crezi? 

— Ba da, presupun că aşa o fi. 

— Şi-n plus, Merrin are experienţă la capitolul ăsta, Mike. 

— Nu ştiam. 

— Cel puţin aşa se zvoneşte. 

— Când a dobândit-o? Mă refer la experienţa de care 
spuneai. 

— O, cu vreo zece-doisprezece ani în urmă, cred, în Africa. 
Se spune că exorcismul a ţinut vreme de câteva luni. Am auzit 
că era să moară din cauza asta. 

— Ei bine, în cazul ăsta, mă îndoiesc că ar mai vrea să facă 
altul. 

— Noi suntem aici ca să facem ce ni se cere, Mike. Răz- 
vrătiţii n-au ce căuta printre noi, ei sunt în lumea voastră, a 
laicilor. 

— Mulţumesc că mi-ai adus aminte. 

— Deci, ce părere ai? 

— Păi, cred o să las decizia în seama ta şi a arhiepiscopului. 

În seara aceea, un tânăr teolog care se pregătea pentru 


preoţie colinda împrejurimile Seminarului Woodstock, din 
Maryland. Incerca să dea de un preot bătrân şi slab, cu părul 
cărunt. Il găsi plimbându-se printr-o dumbravă de stejari şi îi 
înmână o telegramă. Bătrânul preot îi mulţumi cu un aer liniştit 
şi apoi, dus pe gânduri, îşi reluă plimbarea prin natura care-i era 
atât de dragă. Se oprea din când în când ca să asculte ciripitul 
unui măcăleandru sau ca să admire un fluture viu colorat aşezat 
pe o creangă. Nu deschise telegrama. Ştia despre ce este vorba. 
Praful templelor din Ninive îi dezvăluise ce urmează şi el era 
pregătit. 

Acum se plimba ca să-şi ia rămas-bun de la aceste 
meleaguri. 


3 
„Şi înalţă-se strigătul meu până la tine...“ 


„„Şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi 
Dumnezeu rămâne în el. 
— Sfântul loan 


Capitolul unu 

În întunericul tainic al tăcutului său birou, Kinderman stătea 
aplecat deasupra mesei de lucru. Ajustă puţin abajurul veiozei. 
In faţa sa zăcea o mulţime de fişe, copii, probe, dosare de la 
poliţie, rapoarte ale laboratorului criminalistic şi notite măzgălite 
pe bucăţi de hârtie. Cufundat în gânduri, le aranjase pe toate 
într-un colaj de forma unui trandafir, ca pentru a dezminţi oribila 
concluzie la care conduceau toate aceste însemnări şi pe care el 
n-o putea accepta. 

Engstrom era nevinovat. În seara morţii lui Dennings, 
acesta fusese în vizită la fiica sa, care era dependentă de 
droguri şi avea nevoie de bani. Minţise cu privire la felul în care- 
şi petrecuse timpul în seara cu pricina ca s-o protejeze pe ea şi 
pe mama ei, care trăia cu convingerea că Elvira e moartă, 
scăpată de orice suferinţă şi degradare. N 

Nu de la Karl aflase Kinderman toate astea. In seara când 
se întâlniseră pe coridor, în blocul Elvirei, îngrijitorul refuzase cu 
încăpățânare să vorbească. Abia când detectivul o informă pe 
fată cu privire la implicarea tatălui ei în cazul Dennings, aceasta 
se hotări să spună adevărul. Erau şi martori care confirmau 
versiunea lor. Engstrom era nevinovat. Nevinovat şi „mut“ în 
privinţa evenimentelor petrecute în casa familiei MacNeil. 

Kinderman privi încruntat la colajul de pe masă: ceva nu 
era-n regulă în toată compoziţia. Mută puţin mai jos şi mai la 
dreapta una dintre „petale” - colţul unei depoziţii. Trandafiri. 
Elvira. O avertizase pe tonul cel mai serios că, dacă nu se 
internează într-o clinică de dezintoxicare în următoarele două 
săptămâni, o să pună pe cineva care s-o urmărească în 
permanenţă, hărţuind-o până când va strânge dovezile necesare 
ca s-o aresteze. Cu toate astea, se îndoia că fata avea să-l 
asculte. Erau momente în care se holba la lege fără să 
clipească, aşa cum te uiţi la soarele fierbinte al amiezii, în 


speranţa că o să-l orbească pentru o vreme, cât să-i scape 
fugarul. Engstrom era nevinovat. Ce altă pistă avea? Răsuflând 
greu, detectivul îşi schimbă poziţia pe scaun şi, cu ochii închişi, 
îşi imagină că se scufundă într-o cadă cu apă fierbinte, 
înspumată. Lichidare de stoc mintal! îşi zise în sinea sa. De-acum 
ne puteţi găsi la Noi concluzii! Toată marfa e de vânzare! Absolut 
toată. încheie el tăios şi, deschizând ochii, o luă de la capăt cu 
analizarea informaţiilor derutante de care dispunea. 

Informaţie: moartea regizorului Burke Dennings părea să 
aibă legătură cu profanarea de la „Sfânta Treime“. Ambele 
incidente aveau de-a face cu vrăjitoria iar profanatorul 
necunoscut putea fi una şi aceeaşi persoană cu ucigaşul lui 
Dennings. 

Informaţie: un specialist în vrăjitorie, un preot iezuit, fusese 
văzut făcând mai multe vizite familiei MacNeil. 

Informaţie: foaia de hârtie care conţinea, bătut la maşină, 
textul blasfemiator descoperit pe tăbliţa de altar de la „Sfânta 
Treime“ fusese supusă examenului dactiloscopic. Se descoperiră 
amprente pe ambele feţe ale hârtiei. Unele dintre ele îi 
aparţineau lui Damien Karras, iar altele, dată fiind mărimea lor, 
păreau să aparţină unei persoane cu mâini foarte mici, posibil 
unui copil. 

Informaţie: amprentele maşinii de scris cu care fusese scris 
textul de pe tăbliţa de altar fuseseră analizate şi comparate cu 
literele de pe o scrisoare neterminată pe care Sharon Spencer o 
smulsese din maşina sa de scris, o mototolise şi o aruncase la 
coşul de gunoi, ratându-l, în timp ce Kinderman o interoga pe 
Chris. Detectivul o recuperase şi o luase cu el. Cele două texte 
fuseseră dactilografiate la una şi aceeaşi maşină de scris. 
Conform raportului însă, tuşeul dactilografului era diferit la cele 
două texte. Autorul textului blasfemiator apăsa tastele mult mai 
tare decât Sharon Spencer. În plus, având în vedere că textul de 
pe tăbliţa de altar nu fusese bătut cu un singur deget, ci fusese 
tipărit cu multă îndemânare, se putea trage concluzia că autorul 
său era o persoană cu o putere ieşită din comun. 

Informaţie: Burke Dennings - dacă moartea sa nu fusese un 
accident - fusese ucis de o persoană cu o putere ieşită din 
comun. 

Informaţie: Engstrom nu se mai număra printre suspecți. 

Informaţie: în urma verificării rezervărilor efectuate la o 


companie aeriană de zboruri interne se constatase că Chris 
MacNeil o dusese pe fiica sa la Dayton, Ohio. Kinderman ştia că 
Regan MacNeil este bolnavă şi că fusese dusă la o clinică 
specială. Singura clinică de acest gen din Dayton era Barringer. 
Sunase acolo şi i se confirmase că Regan fusese internată la ei. 
Deşi cei de la clinică refuzaseră să-i divulge natura bolii de care 
suferea, era evident vorba de o tulburare psihică gravă. 

Informaţie: tulburările psihice grave pot fi însoţite uneori de 
o putere fizică ieşită din comun. 

Kinderman oftă şi, închizând ochii, scutură din cap. 
Ajunsese din nou în acelaşi punct. Deschise ochii şi privi drept la 
miezul trandafirului de hârtie: o revistă veche şi decolorată, 
avându-le pe copertă pe Chris şi pe Regan. Examină chipul 
drăgălaş şi pistruiat al fetei, codiţele legate cu fundiţe, zâmbetul 
ştirb. Apoi aruncă o privire pe geam, la întunericul de-afară, 
unde începuse să cadă o ploaie măruntă. 

Cobori în garaj, se sui la volanul automobilului său negru, 
fără nicio inscripţie şi o porni spre Georgetown, pe străzile ude 
de ploaie. Odată ajuns la destinaţie, parcă pe partea de esta 
Prospect Street şi preţ de câteva minute rămase nemişcat, cu 
privirea pironită pe fereastra camerei lui Regan. Să bată pur şi 
simplu la uşă şi să ceară s-o vadă pe fată? Plecându-şi capul, îşi 
masă uşor fruntea. William F. Kinderman, eşti bolnav! îşi zise în 
sinea lui. Eşti bolnav! Du-te acasă! la medicamente! Trage un pui de 
somn! Fă-te bine! Privi din nou către fereastră, clătinând abătut 
din cap. Aici, în locul acesta, îl adusese mintea lui chinuită. 
Deodată observă un taximetru oprind în faţa casei. Răsuci cheia 
în contact şi porni ştergătoarele de parbriz, tocmai la timp 
pentru a zări un bărbat înalt şi bătrân ieşind din taximetru. 
Acesta îi plăti şoferului, apoi rămase pe loc sub lumina 
înceţoşată a unui felinar stradal, contemplând una dintre 
ferestrele casei cu aerul unui călător încremenit în timp. Taxiul 
demară şi viră după colţul 36th Street, iar Kinderman se 
desprinse rapid de lângă trotuar, luându-se pe urmele lui. De 
îndată ce dădu colţul, făcu semn cu farurile, cerându-i 
taximetristului să oprească. În acest răstimp, în casa familiei 
MacNeil, Karl şi Karras o ţineau pe Regan de braţele descărnate, 
pentru ca Sharon să-i poată injecta doza de Librium. În decursul 
ultimelor două ore îi fuseseră administrate patru sute de 
miligrame de Librium. Era o cantitate uluitoare, Karras ştia asta, 


însă, după o pauză de mai multe ore, entitatea demonică se 
trezise turbată de furie, iar trupul slăbit al lui Regan n-ar mai fi 
putut să reziste prea multă vreme. 

Karras era epuizat. După vizita de dimineaţă la Cancelarie, 
a venit înapoi aici, ca să-i spună lui Chris ce se întâmplase şi, 
după ce a ajutat-o s-o hrănească pe Regan intravenos, s-a întors 
acasă la el, în căminul iezuiţilor, unde s-a prăbuşit sfârşit pe pat 
şi a adormit buştean. Însă peste doar două ore, zbârnâitul 
strident al telefonului îl trezi din somn. Era Sharon. Regan se 
afla, în continuare, în stare de inconștientă, iar pulsul îi devenea 
din ce în ce mai slab. Auzind asta, Karras veni val-vârtej, cu 
trusa lui medicală şi o ciupi pe copilă de tendonul lui Ahile, ca să 
vadă dacă are vreo reacţie la durere. Din nou, nicio reacţie. 
Karras era tot mai panicat: deşi ştia că în crizele de isterie şi în 
anumite stări de transă subiectul este insensibil la durere, se 
temea ca Regan să nu intre în comă. De la comă mai era doar 
un pas până la moarte. |i verifică tensiunea arterială: nouăzeci 
cu şaizeci. Apoi pulsul: şaizeci. Rămase cu ea în cameră încă o 
oră şi jumătate, răstimp în care o consultă din sfert în sfert de 
oră, până când constată, în sfârşit, că i se stabilizaseră şi 
tensiunea, şi pulsul, ceea ce însemna că Regan nu era în comă, 
ci mai degrabă într-o stare de amorţeală. O instrui pe Sharon să 
vină să-i verifice pulsul la fiecare jumătate de oră. Apoi se 
întoarse la el în cameră şi adormi. Însă, din nou, îl trezi ţârâitul 
telefonului. Cei de la Cancelarie îl informară că exorcistul avea 
să fie Lankester Merrin, iar el, Karras, avea să-l asiste. 

Vestea îl lăsă cu gura căscată. Merrin! Strălucitul filosof şi 
paleontolog! Cărţile sale stârniseră mare fierbere în sânul 
Bisericii, care îl socotea de o credinţă ieşită din comun, o 
materie care evolua spiritualizându-se, vrednică de a se contopi 
cu Hristos la sfârşitul vremurilor, „Punctul omega“. 

Karras îi telefonă numaidecât lui Chris, ca să-i împărtă- 
şească vestea cea mare, dar se pare că aceasta aflase direct de 
la episcop că Merrin avea să sosească în ziua următoare. 

— l-am spus episcopului că poate să stea la noi acasă, îi 
comunică Chris. E vorba doar de o zi sau două, nu? 

Karras şovăi puţin înainte să-i răspundă: 

— Nu ştiu. Apoi, cu o nouă ezitare, adăugă: Să nu te aştepţi 
la cine ştie ce. 

— Adică să dea rezultate, vrei să zici, spuse Chris pe un ton 


descurajat. 

— N-am vrut să sugerez că n-o să dea rezultate, o linişti 
preotul. Doar că s-ar putea să fie nevoie de ceva mai mult timp. 

— Cât de mult? 

— Depinde. Karras ştia că exorcizarea poate să dureze 
săptămâni în şir, poate chiar luni. De fapt, ştia că deseori nu dă 
deloc rezultate. El se aştepta la ultima variantă; se aştepta ca 
povara să cadă din nou pe umerii săi - asta dacă nu cumva avea 
să funcţioneze puterea sugestiei. Poate dura câteva zile sau 
câteva săptămâni, îi spuse el, la care ea îl întrebă cu vocea 
gâtuită: 

— Cât crezi că o mai poate duce aşa, părinte Karras? 

După ce închise telefonul, se simţi dintr-odată sleit de 
puteri, de parcă cineva l-ar fi torturat ore-n şir; se întinse în pat, 
gândindu-se la Merrin. Marin! O rază de emoție şi de speranţă i 
se strecură în suflet, urmată însă numaidecât de o senzaţie de 
nelinişte. | se părea firesc să-l fi ales chiar pe el să efectueze 
exorcizarea, şi totuşi, iată că episcopul îl dăduse la o parte. De 
ce? Pentru că Merrin mai făcuse asta în trecut? Inchizând ochii, 
îşi aduse aminte că exorciştii sunt selectaţi pe baza 
„cucerniciei” şi „înaltelor lor calităţi morale”. Intr-un pasaj din 
Evanghelia după Matei se spunea că Hristos, când ucenicii L-au 
întrebat de ce nu izbutesc să alunge demonii dintr-un posedat, a 
răspuns: „Din pricina lipsei voastre de credinţă”. Arhiepiscopul 
ştia de problema lui, la fel şi Tom Bermingham, preşedintele 
Universităţii Georgetown. Oare i-o divulgaseră şi episcopului? 

Karras se zvârcoli în pat, deznădăjduit; se simţea ne- 
vrednic, incompetent, respins. Îl durea. Nejustificat, dar îl durea. 
Într-un târziu, somnul i se strecură în trupul vlăguit, astupând 
golurile şi crăpăturile din inima lui. 

Din nou, fu trezit de ţărâitul telefonului: Chris îl informă că 
Regan se trezise brusc, într-o stare de isterie. Atunci merse la 
ea acasă şi îi verifică pulsul. Era foarte accelerat. li administra 
Librium, în repetate rânduri. Într-un final, coborî în bucătărie, 
prăbuşindu-se la masă, lângă Chris. Aceasta citea dintr-o carte 
de-a lui Merrin, pe care o comandase prin curier. 

— Mă depăşeşte, spuse ea cu voce moale, arătând însă 
teribil de tulburată. Totuşi, unele pasaje sunt atât de frumoase - 
de-a dreptul emoţionante. Dădu câteva pagini, până ajunse la 
un pasaj pe care îl subliniase şi îi înmână cartea lui Karras. 


— Uită-te peste pasajul ăsta. Ai citit vreodată cartea asta? 

— Nu ştiu. Dă-mi să văd. 

Karras luă cartea şi începu să citească: 

Avem experienţa familiară a ordinii, a statorniciei, a 
perpetuei refaceri a lumii materiale care ne înconjoară. Aşa 
fragilă şi efemeră cum e, aşa plină de freamăt şi schimbătoare 
în cele mai mărunte aspecte, ea nu piere. Este ţinută laolaltă de 
o lege a permanenţei şi, deşi moare în fiecare clipă, se trezeşte 
înapoi la viaţă. Moartea nu face decât să dea naştere unor noi 
structuri şi dispariţia unui singur element zămisleşte o mie de 
alte vieţi. Fiecare oră care se scurge nu este decât o mărturie a 
cât de trecător şi totuşi cât de trainic, cât de cert este marele 
tot. Este ca o imagine în apă care rămâne mereu aceeaşi, deşi 
apa curge întruna. Soarele asfinţeşte pentru a răsări din nou; 
ziua este înghițită de întunericul nopţii pentru a se înfiripa iarăşi 
din ea, atât de proaspătă de parcă nu s-ar fi stins nicicând. 
Primăvara se transformă în vară, apoi în toamnă şi iarnă doar 
ca, prin inexorabila ei revenire, să triumfe asupra morţii, căreia 
i-a fost hărăzită încă din prima clipă. Jelim florile de mai pentru 
că ştim că se vor ofili; dar ştim şi că luna mai o să-şi ia revanşa 
în faţa lui noiembrie, prin rotația acelui cerc sacru care nu se 
opreşte niciodată... iar asta ne învaţă că, purtaţi pe aripile 
speranţelor noastre, să fim mereu cumpătaţi şi să nu disperăm 
niciodată, nici chiar când simţim că totul se năruie în jurul 
nostru. 

— Da, e minunat, spuse Karras cu blândeţe, umplându-şi o 
cană cu cafea. Sus, la etaj, răgetele demonului erau tot mai 
puternice. 

Ticălos... lepădătură... bisericos fățarnic! 

— Avea obiceiul să-mi pună un trandafir pe farfurie... 
dimineaţa... înainte să plec la lucru, rosti Chris absentă. 

Karras o privi întrebător, iar Chris îl lămuri scurt: 

— Regan. 

Apoi îşi plecă privirea. 

— Mda, ai dreptate. Am uitat. 

— Ce anume? 

— Am uitat că dumneata n-ai cunoscut-o. 

Îşi suflă nasul şi-şi tamponă uşor ochii. 

— Nu doreşti un strop de coniac în cafea? 

— Nu, mulţumesc. 


— Cafeaua asta n-are niciun gust, şopti Chris cu glas 
tremurător. Eu o să-mi pun nişte coniac. Scuză-mă o clipă. Se 
ridică de pe scaun şi ieşi din bucătărie. î 

Rămas singur, Karras sorbi abătut din cafea. li era cald cu 
puloverul pe care şi-l luase pe sub sutană. Se simţea atât de 
neajutorat, de incapabil s-o consoleze pe Chris. Deodată îşi 
aduse aminte, cu un gust amar, de Reggie, cățelul lui din 
copilărie; tot mai slab şi mai apatic, zăcea într-o cutie prăpădită, 
în apartamentul lor ca vai de lume. Tremura de febră şi voma în 
continuu, în timp ce el încerca să-l acopere cu prosoape şi să-i 
dea lapte călduţ. La un moment dat venise la ei un vecin, care, 
văzând cățelul, îi spuse, clătinând din cap: „Câinele ăsta e 
bolnav. Are nevoie de injecții urgent”. Într-o zi, pe când pleca de 
la şcoală... toţi copiii ieşeau pe stradă, încolonaţi doi câte doi, 
până la colţ... acolo îl aştepta mama lui, lucru neobişnuit... avea 
o privire tristă... Îi pusese în palmă o monedă strălucitoare de ju- 
mătate de dolar... ce bucurie pe el... atâţia bani!... apoi îi 
spusese cu voce blândă: „Reggie a murit...“ 

Îşi cufundă privirea în cana aburindă cu cafea neagră şi 
amară, copleşit de o tristeţe incurabilă. 

„..„Disericos nemernic!“ 

Demonul continua să răcnească. 

Câinele ăsta are nevoie de injecții urgent! 

Karras se ridică brusc de pe scaun şi urcă în camera lui 
Regan, pe care o ţinu strâns cât timp Sharon îi făcu injecţia cu 
Librium - ajunsese la o doză totală de cinci sute de miligrame. In 
timp ce Sharon tampona locul înţepăturii, pregătind o bucată de 
leucoplast, Karras se uită la Regan dezorientat, fiindcă 
obscenităţile îngrozitoare pe care le împroşca atât de vehement 
păreau să nu fie adresate vreunuia dintre ei, ci mai degrabă 
unei fiinţe nevăzute - sau care nu era de faţă. 

— Am să mă întorc mai târziu, îi spuse el lui Sharon şi ieşi 
din cameră. 

Făcându-şi griji pentru Chris, cobori în bucătărie, unde o 
găsi şi de data aceasta şezând singură la masă. Îşi turna coniac 
în cafea. 

— Eşti sigur că nu vrei şi dumneata puţin? îl întrebă ea. 

Scuturând din cap, se aşeză lângă ea la masă şi-şi îngropă 
fruntea în palme; auzi un clinchet de la linguriţa cu care Chris 
amesteca în cana de porțelan. 


— Ai vorbit cu tatăl ei? se interesă el. 

— Da, l-am sunat. A vrut să stea de vorbă cu Rags. 

— Şi ce i-ai spus? 

— l-am spus că a ieşit în oraş, la o petrecere. 

Se aşternu tăcerea. Nu se mai auzea niciun clinchet. Karras 
îşi ridică fruntea din palme şi o văzu pe Chris cu ochii aţintiţi în 
tavan. Abia atunci îşi dădu seama şi el: potopul de înjurături de 
sus încetase. 

— inseamnă că injecţia şi-a făcut efectul, conchise el pe un 
ton recunoscător. 

Se auzi ţârâitul soneriei. Karras îşi întoarse capul în direcţia 
de unde venea sunetul, apoi se uită la Chris, care părea la fel de 
uimită. Cine să fie, Kinderman? 

Se scurseră câteva secunde fără ca vreunul dintre ei să 
schiţeze vreo mişcare; tăceau şi ascultau atenţi. N-avea cine să 
deschidă uşa. Willie se odihnea la ea în cameră, iar Sharon şi 
Karl erau sus, la Regan. Incordată, Chris se ridică de la masă şi 
merse în sufragerie, unde, urcându-se cu genunchii pe canapea, 
ridică pe furiş un colţ al draperiei şi aruncă o privire pe geam, 
afară. Nu, nu era Kinderman. Slavă Domnului! Era un bărbat 
înalt şi bătrân, cu un fulgarin negru, jerpelit şi o pălărie de fetru, 
tot neagră. Stătea cu capul plecat, aşteptând răbdător în ploaie, 
cu o valiză neagră în mână. Pentru o fracțiune de secundă zări 
scânteierea unei catarame argintii în lumina difuză a becului 
stradal, când bărbatul îşi mişcă mâna în care ţinea valiza. Cine 
Dumnezeu o mai fi şi ăsta ? 

Încă un ţârâit al soneriei. 

Nedumerită, Chris se dădu jos de pe canapea şi se îndreptă 
spre uşa de la intrare. O deschise doar câteva degete, scrutând 
întunericul de-afară, fără să vadă mai nimic din pricina burniţei. 
Borul pălăriei îi ascundea parţial faţa bărbatului. 

— Da, bună seara. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Doamna MacNeil? răsună din întuneric o voce blândă şi 
distinsă, profundă ca adâncul mării. 

Chris dădu din cap în semn de încuviinţare. Străinul îşi 
scoase pălăria, iar în clipa următoare ochii ei întâlniră o privire 
care îi înmuie genunchii: o privire plină de inteligenţă şi 
compasiune, abundând de o pace şi o seninătate care se 
revărsară numaidecăt în fiinţa ei, asemenea unui şuvoi cald, 
vindecător. In chip bizar, şuvoiul părea să curgă din el, dar 


cumva şi din afara lui, potolit, dar în acelaşi timp năvalnic şi fără 
sfârşit. 

— Sunt părintele Lankester Merrin, zise el. 

Chris rămase încremenită pentru o clipă, cu ochii pironiţi pe 
chipul slab, ascetic din faţa ei, cu pomeţi înalţi, săpaţi ca-n 
piatră. Apoi deschise uşa larg. 

— O, vai de mine, vă rog să poftiţi înăuntru! Intraţi! Sunt... 
ce să spun! Nu ştiu ce-i cu mine... 

Bărbatul intră în casă şi Chris închise uşa. 

— Nu mă aşteptam să vă văd decât mâine! căută Chris să 
se explice. 

— Da, ştiu, veni răspunsul. 

Întorcându-se spre el, îl văzu stând cu capul plecat într-o 
parte şi cu privirea aţintită înspre tavan, de parcă ar fi ascultat - 
ba nu, părea să simtă, mai degrabă, se gândi ea - ceva nevăzut, 
o vibraţie îndepărtată, familiară lui. Chris îl studie nedumerită. 
Pielea străinului părea arsă de soarele care strălucea pe alte 
meleaguri, în alte timpuri, necunoscute ei. 

Oare ce face? 

— Pot să vă iau geanta, părinte? 

— Mulţumesc, nu-i grea, spuse el blând, continuând să 
simtă, să cerceteze aerul locului. E ca o prelungire a braţului 
meu, atât de veche... de ponosită. Îşi cobori privirea asupra 
genţii, cu un zâmbet obosit în ochi. Sunt obişnuit cu greutatea. 
Părintele Karras e aici? 

— Da, e aici. E în bucătărie. Aţi luat cina, părinte Merrin? 

Merrin nu-i răspunse. Ridică brusc capul, la auzul unei uşi 
care se deschisese sus, la etaj. 

— Da, am mâncat ceva pe tren. 

— Sunteţi sigur că nu mai doriţi o gustare? 

Niciun răspuns. Sunetul aceleiaşi uşi, închisă de data 
aceasta. Merrin se întoarse cu faţa la Chris. 

— Nu, mulţumesc, spuse el. Sunteţi foarte bună. 

Încă tulburată, Chris se bâlbâi: 

— Neplăcută ploaia asta. Dacă ştiam că veniţi, v-aş fi 
aşteptat la gară. 

— E-n ordine. 

— A trebuit să aşteptaţi mult după un taximetru? 

— Câteva minute. 

— Daţi-mi voie să iau eu asta, părinte! 


Era Karl. Acesta coborâse scările în grabă şi, luând geanta 
din mâna preotului, o porni în faţa lor, pe coridor. 

— Am instalat un pat în birou pentru dumneavoastră, 
părinte, spuse Chris stingherită. Este foarte comod şi m-am 
gândit că vreţi să aveţi parte de intimitate. Vă conduc eu. Dădu 
să facă un pas, apoi se opri. Sau vreţi mai bine să îl salutaţi pe 
părintele Karras? 

— Aş vrea s-o văd pe fiica dumitale mai întâi. 

— Chiar acum, părinte? zise Chris pe un ton şovăielnic. 

Merrin îşi ridică din nou ochii-n tavan, ascultând cu atenţie. 

— Da, chiar acum, spuse el. Acum e bine. 

— Hmmm, dar cred că a adormit. 

— Eu nu cred. 

— Păi, dacă... 

Chris tresări brusc la auzul unui sunet care venea de sus - 
vocea unui demon. Tunător dar în acelaşi timp înfundat, ca din 
mormânt, un răcnet sinistru: „Merriiiinnnn!“, însoţit de o 
bubuitură îngrozitoare, de parcă cineva izbea cu barosul în 
pereţii camerei, zguduindu-i din temelii. 

— Dumnezeule mare! şuieră Chris, ducându-şi mâna ţeapănă 
la piept. Înspăimântată, se uită la Merrin. Preotul nu se clintise 
din loc. Continua să stea cu ochii-n tavan, cu o privire 
sfredelitoare şi totuşi senină, nepărând câtuşi de puţin surprins. 
Era ca şi când s-ar fi reîntâlnit două cunoştinţe vechi, se gândi 
Chris. 

O nouă bubuitură zgudui pereţii. 

Merriiiimnnnnnnnnn! 

Preotul făcu un pas în faţă, fără s-o observe pe Chris, care 
stătea încremenită, pe Karl, care tocmai venea din birou şi pe 
Karras, care ieşise nedumerit din bucătărie, atras de zgomotele 
infernale care nu conteneau. Merrin urcă liniştit scările, cu mâna 
subţire, ca de alabastru, sprijinită de balustradă. Karras veni 
lângă Chris şi amândoi îl urmăriră cu privirea pe Merrin, care 
intră în camera lui Regan şi închise uşa în urma lui. O bucată de 
vreme nu se mai auzi nimic. Apoi, dintr-odată, demonul izbucni 
într-un hohot de râs oribil, iar Merrin ieşi rapid din cameră, 
închise uşa şi străbătu coridorul cu paşi grăbiţi. In urma lui, uşa 
camerei se deschise şi Sharon îşi scoase capul afară, privind 
după el cu o expresie ciudată. 

Merrin cobori scările rapid şi-i întinse mâna lui Karras. 


— Părinte Karras! 

— Bună seara, părinte. 

Merrin cuprinse mâna lui Karras într-ale sale; i-o strânse cu 
putere, cercetând îngrijorat chipul preotului mai tânăr. Sus, 
hohotul sinistru se preschimbase de-acum în obscenităţi 
cumplite la adresa lui Merrin. 

— Pari groaznic de obosit, spuse Merrin. Eşti obosit? 


— Nu. 
— Bun. Ai la tine o pelerină de ploaie? 
— Nu, nu am. 


— Ei bine, atunci ia-o pe a mea, îl îndemnă preotul cel 
cărunt, descheindu-şi nasturii de la impermeabil. Vreau să mergi 
la cămin, Damien, şi să-mi aduci o sutană, două stihares$, un 
patrafir violet, nişte apă sfinţită şi două exemplare din Ritualul 
roman. Îi dădu impermeabilul lui Karras, care îl privea 
descumpănit. Cred că trebuie să începem. 

Karras se încruntă, nevenindu-i să creadă. 

— Vrei să spui acum? Chiar acum? 

— Da, cred că e momentul. 

— Nu vrei să auzi mai întâi despre ce este vorba? 

— La ce bun? 

Karras îşi dădu seama că nu are niciun răspuns la această 
întrebare. Îşi abătu privirea de la preotul cel bătrân. 

— Prea bine, părinte, consimţi el. Îşi luă pe el haina de 
ploaie şi se întoarse să plece. Mă duc să-ţi aduc ce mi-ai cerut. 

Karl ţâşni ca o săgeată şi, ajungând la uşă înaintea lui, i-o 
deschise, să iasă. Cei doi bărbaţi schimbară între ei o privire 
scurtă, după care Karras păşi afară, în noaptea ploioasă. Merrin 
îşi întoarse privirea la Chris. 

— Ar fi trebuit să vă întreb înainte. Vă deranjează dacă ne 
apucăm numaidecât de treabă? 

Chris îl urmărise cu atenţie, exaltată şi uşurată să vadă că 
cineva preia controlul şi pare decis să treacă la acţiune, în 
mijlocul haosului şi incertitudinii. 

— Nu, mă bucur dacă o faceţi, spuse ea pe un ton recunos- 
cător. Dar trebuie că sunteţi foarte obosit, părinte Merrin. 

Bătrânul preot îi observase privirea speriată, care alerga 
spre tavan la fiecare răcnet al demonului. 


ss Stihar - haină îmbrăcată de preoţi în timpul slujbei religioase 
(n.tr.) 


— Nu doriţi o cană de cafea? îl întrebă ea cu o voce deo- 
potrivă insistentă şi rugătoare. E proaspătă şi fierbinte. Vreţi să 
vă torn un pic? 

Merrin o văzu frământându-şi mâinile şi observă cearcănele 
adânci din jurul ochilor. 

— Ba da, aş vrea, spuse el cu blândeţe. Mulţumesc. Mi- 
siunea pentru care venise, oricât de grea, putea să mai aştepte 
puţin. Dacă sunteţi sigură că nu-i niciun deranj. 

Chris îl conduse în bucătărie şi, câteva clipe mai târziu, 
preotul stătea rezemat de cuptor, cu o ceaşcă de cafea în mâini. 
Chris arătă spre sticla cu băutură. 

— Nu doriţi şi un strop de coniac, părinte? îi propuse ea. 

Merrin îşi lăsă capul în piept, privind la cana de cafea cu o 
expresie neutră. 

— Păi, medicii zic că nu-i bine, dar, slavă Domnului, sunt o 
fire foarte slabă. 

Chris clipi nedumerită, neştiind ce să înţeleagă din spusele 
lui, până când zări un zâmbet pe chipul preotului. Acesta îşi 
îndreptă capul şi-i întinse ceaşca. 

— Un strop, vă rog. 

Întorcându-i zâmbetul, Chris îi turnă puţin coniac. 

— Ce nume frumos aveţi, comentă Merrin. Chris MacNeil. E 
numele adevărat sau doar de scenă? 

Turnându-şi câteva picături de băutură şi în cana ei, Chris 
scutură din cap. 

— Aşa mă cheamă şi-n realitate, nu... Sadie Glutz. 

— Slavă Domnului pentru asta, murmură Merrin, cu privirea- 
n pământ. 

Chris se aşeză pe scaun, zâmbindu-i cald. 

— Dar Lankester de la ce vine, părinte? E un nume neo- 
bişnuit. Aţi fost botezat după cineva anume? 

— Cred că după vreun cargobot, murmură Merrin, cu o 
privire absentă. Ducându-şi cana la buze, sorbi încet, apoi 
continuă: Sau după vreun pod. Da, cred că era numele unui pod. 
Întorcându-şi faţa spre Chris, schiţă un zâmbet trist. În schimb, 
ce să spun despre Damien? Mi-aş fi dorit să am şi eu un nume 
ca ăsta. Sună atât de frumos. 

— Dar de unde vine numele ăsta, părinte? Damien? 


leproşilor de pe insula Molokai. În cele din urmă s-a îmbolnăvit şi 


el de lepră. Merrin privi în gol. Frumos nume, repetă el. Cred că 
de-aş fi avut un prenume ca Damien, m-aş fi mulţumit chiar şi 
cu Glutz, ca nume de familie. 

Chris  chicoti, simțindu-se mai destinsă, mai relaxată. 
Sporovăiră minute în şir despre tot felul de fleacuri, lucruri 
mărunte, uşor de digerat. Într-un târziu, apăru şi Sharon în 
bucătărie; abia atunci Merrin dădu semne că ar vrea să plece. 
Parcă aşteptase venirea ei, căci de îndată ce secretara îşi făcu 
apariţia, îşi duse cana la chiuvetă, o clăti şi o aşeză cu grijă în 
suportul de vase. 

— A fost foarte bună; exact ce aveam nevoie, spuse el. 

Chris se ridică, la rândul ei: 

— Vă conduc în camera dumneavoastră. 

Merrin îi mulţumi şi o urmă până la uşa biroului, unde Chris 
îi spuse: 

— Dacă mai aveţi nevoie de ceva, părinte, vă rog să-mi daţi 
de ştire. 

Preotul îşi puse mâna pe umărul ei, strângând-o uşurel. 
Atingerea lui reconfortantă o umplu de căldură şi de putere, 
insuflându-i totodată un sentiment de pace şi de - cum să-l 
descrie? se întrebă ea - de siguranţă. Da, asta era. 

— Sunteţi foarte bun, zise ea şi în ochi îi licări un zâmbet. 

— Mulţumesc, răspunse el. Îşi luă mâna de pe umărul ei şi, 
urmărind-o cum se îndepărtează, fu străbătut brusc de un junghi 
puternic, care-l făcu să se schimonosească de durere. Intră în 
birou şi închise uşa în urma sa. Dintr-un buzunar al pantalonilor 
scoase o cutiuţă pe care scria Bayer Aspirin, o deschise, extrase 
o pastilă cu nitroglicerină şi şi-o vâri sub limbă. 

Intrând înapoi în bucătărie, Chris rămase lângă uşă şi se 
uită la Sharon. Aceasta stătea lângă cuptor, cu palma lipită de 
filtrul de cafea, pe care îl pornise ca să reîncălzească licoarea. 
Privea în gol, cu o expresie tulburată. Ingrijorată, Chris se duse 
la ea şi-i spuse cu voce blândă: 

— Hei, draga mea, ce-ar fi să mergi să te odihneşti puţin? 

Sharon nu-i răspunse imediat. După câteva clipe se în- 
toarse către ea şi o privi pierdută în gânduri: 

— Îmi pare rău. Ai zis ceva? 

Chris îi studie chipul încordat, privirea rătăcită. 

— Ce s-a întâmplat sus, Sharon? o întrebă ea. 

— Ce s-a întâmplat când? 


— Când părintele Merrin a intrat în camera lui Regan 

— A, da... încruntându-se uşor, Sharon păru să revină cu 
picioarele pe pământ. Da. Interesant. 

— Interesant? 

— Adică ciudat. N-au făcut decât să... şovăi. Ei bine, n-au 
făcut decât să se holbeze unul la altul, iar apoi Regan - mă rog, 
creatura - a spus... 

— Ce a spus? 

— A spus: „De data asta o să pierzi“. 

Chris se uită ţintă la ea, aşteptând continuarea. 

— Şi după aceea? 

— Asta a fost tot, răspunse Sharon. Preotul i-a întors spatele 
şi a ieşit din cameră. 

— Şi cum ţi s-a părut tot dialogul lor? o descusu Chris. 

— Interesant. 

— Of, Doamne, Sharon, găseşte şi tu alt cuvânt! izbucni 
Chris, dar se opri observând că Sharon îşi înclinase capul într-o 
parte şi asculta ceva cu atenţie. Urmărindu-i privirea, Chris îşi 
dădu seama ce anume îi atrăsese atenţia: liniştea subită; 
răcnetele demonului încetaseră brusc. Totuşi, mai era ceva... o 
senzaţie stranie... tot mai intensă. 

Femeile schimbară între ele o privire piezişă. 

— Simţi şi tu? zise Sharon. 

Chris încuviinţă din cap. Plutea ceva în casă. Ceva apăsător. 
Aerul părea să pulseze şi să devină tot mai dens, ca înaintea 
unei furtuni devastatoare. În momentul acela, ţârâitul soneriei 
sună total ireal, de parcă venea dintr-o altă lume. 

Sharon se răsuci pe călcâie. 

— Deschid eu. 

Străbătu coridorul şi deschise uşa de la intrare. Era Karras. 
Acesta ţinea în braţe o cutie mare, de carton. 

— Părintele Merrin e în birou, îl informă Sharon. 

— Mulţumesc. 

Karras se îndreptă grăbit spre birou, bătu încetişor la uşă şi 
intră, cu cutia în braţe. 

— Imi cer scuze, părinte, zise el, am avut o mică... 

Karras se opri brusc. Merrin, în pantaloni şi într-un tricou, 
era îngenuncheat lângă picioarele patului, cu fruntea plecată pe 
mâinile împreunate. Pentru o clipă, Karras rămase țintuit locului, 
de parcă s-ar fi întâlnit, pe neaşteptate, cu el însuşi, cel din 


copilărie, având o sutană de paracliser pe braţ şi nedând cel mai 
mic semn că l-ar recunoaşte. 

Karras se uită la cutia deschisă din braţele sale, la lucrurile 
dinăuntru, pe care le udase ploaia. Se apropie de canapea şi 
scoase fără niciun zgomot lucrurile din cutie, apoi îşi scoase 
mantaua de ploaie şi o aşeză cu grijă pe spătarul unui scaun. 
Aruncând o privire spre Merrin, îl văzu pe acesta rostind 
binecuvântarea şi-şi mută rapid privirea în altă parte. Puse 
mâna pe cel mai mare dintre cele două stihare şi dădu să-l 
îmbrace peste sutană, când îl auzi pe Merrin ridicându-se de pe 
podea şi apropiindu-se de el. Trase pe el stiharul şi apoi se 
întoarse cu faţa la preotul cel bătrân, care se oprise la doi paşi 
de canapea, cercetând conţinutul cutiei aduse de Karras. 

Karras îi arătă un pulover. 

— M-am gândit că ai vrea, poate, să porţi ăsta pe sub 
sutană, părinte, zise el. In camera ei se face un frig năprasnic 
uneori. 

Merrin se uită la pulover şi-l atinse cu vârful degetelor. 

— Te-ai gândit foarte bine, Damien. Mulţumesc. 

Karras ridică sutana lui Merrin de pe canapea şi în clipa 
aceea, în timp ce îl privea pe bătrân trăgându-şi puloverul peste 
cap, cu gesturi fireşti, absolut obişnuite, simţi din plin forţa 
acestui om. Simţi, de asemenea, o presiune subită, o linişte 
apăsătoare care ameninţa să-l zdrobească, să-l sufoce, să-i 
altereze percepţia asupra realităţii. Foşnetul sutanei pe care 
Merrin i-o luase din mână îl trezi brusc din reverie. Bătrânul îşi 
trase pe el veşmântul preoţesc. 

— Eşti la curent cu principiile exorcismului, Damien? 

— Da, sunt. 

Merrin începu să-şi încheie nasturii sutanei. 

— Cel mai important este să evităm cu orice preţ să intrăm 
în dialog cu demonul. 

Demonul! îşi zise Karras. 

O spusese pe un ton atât de firesc, iar asta îi dădu o 
senzaţie neplăcută. 

— Putem pune anumite întrebări pertinente, continuă 
Merrin, dar orice altceva este extrem de periculos. Luă stiharul 
din mâinile lui Karras şi-l trase peste sutană. Mai cu seamă, să 
nu asculţi nimic din ceea ce-ţi spune. Demonul este un 
mincinos. El va minţi ca să ne zăpăcească; dar, în acelaşi timp, 


va amesteca minciuna cu adevărul, ca să ne atace. Atacul său 
este de natură psihologică, Damien. Şi e teribil de puternic. Să 
nu-l asculţi. Ţine minte asta. Să nu-l asculţi în ruptul capului. 

Karras îi întinse patrafirul, iar exorcistul adăugă: 

— Dacă ai să mă întrebi ceva, întreabă-mă acum. 

Karras scutură din cap. 

— N-am nicio întrebare. Dar cred că ar fi bine să te informez 
cu privire la diferitele personalităţi manifestate de Regan. Până 
acum par să fie trei entităţi distincte. 

Trecându-şi patrafirul pe după umeri, Merrin spuse încet: 

— E una singură. Apoi luă cele două exemplare din Ritualul 
roman şi i-l înmână lui Karras pe unul din ele. O să sărim peste 
Litania Sfinţilor. Ai adus apă sfinţită, Damien? 

Karras scoase din buzunar sticluţa subţire, cu dop de plută. 
Merrin o luă din mâna lui, apoi, calm, făcu semn cu capul spre 
uşă. 

— la-o înainte, Damien, te rog. 

Sus, la etaj, în faţa uşii de la camera lui Regan, aşteptau, 
pline de încordare, Sharon şi Chris. Înfofolite cu pulovere groase 
şi geci călduroase, cele două femeie se întoarseră când îi auziră 
urcând scările, gravi şi solemni. Ce impresionant arătau, se 
gândi Chris: Merrin, cu statura sa înaltă, iar Karras, cu chipul lui 
întunecat şi aspru, ce venea în contrast cu albul pur al 
stiharului. Îi urmări urcând hotărâți scările şi, deşi raţiunea îi 
spunea că n-au cum să aibă puteri supranaturale, în adâncul 
inimii se simţea profund mişcată; ceva o făcea să spere 
contrariul. Inima începu să-i bată mai repede. 

Ajunşi în faţa uşii, cei doi iezuiţi se opriră. Karras încruntă 
din sprâncene la vederea hainelor cu care era îmbrăcată Chris. 

— Intri şi dumneata? 

— Crezi c-ar fi bine să nu intru? 

— Te rog să nu intri, o sfătui Karras. Nici să nu te gândeşti, 
ar fi o greşeală. 

Chris îi aruncă lui Merrin o privire întrebătoare. 

— Părintele Karras ştie mai bine, spuse acesta cu voce 
joasă. 

Chris se uită din nou la Karras. 

— Bine, spuse ea abătută, plecându-şi capul în piept. Se 
rezemă de perete. O să vă aştept aici. 

— Care e al doilea prenume al fiicei dumitale? o întrebă 


Merrin. 

— Teresa. 

— Frumos nume, zise preotul cu căldură. O privi drept în 
ochi câteva clipe, apoi îşi întoarse capul spre uşa camerei lui 
Regan. Chris avu din nou sentimentul acela apăsător că se 
petrece ceva ciudat dincolo de uşă. In camera fiicei sale. 

Merrin clătină din cap. 

— Să-i dăm drumul atunci, zise el încet. 

Karras deschise uşa şi simţi instantaneu imboldul de-a da 
înapoi, din pricina duhorii şi frigului cumplit. Într-un colţ al 
încăperii, Karl stătea ghemuit pe scaun, înfofolit într-un cojoc 
verde, decolorat. Se uită cu speranţă la Karras, care îşi întoarse 
numaidecât capul spre demonul din pat. Ochii lui scânteietori 
priveau undeva în spatele preotului mai tânăr. Erau aţintiţi 
asupra lui Merrin. 

Karras se apropie de capătul patului, în timp ce Merrin, înalt 
şi drept, se îndreptă spre marginea acestuia, fără să-şi ia ochii 
de la creatura care zăcea acolo. În încăpere plutea o linişte 
sufocantă. Regan îşi lingea buzele crăpate şi umflate cu limba 
neagră, ca de lup. g 

— Ei, ei, ei, scursură arogantă! cârâi vocea demonică. In 
sfârşit! În sfârşit, ai apărut! 

Bătrânul preot ridică o mână şi trasă în aer semnul crucii, 
deasupra patului, apoi repetă gestul înspre restul încăperii. 
Intorcându-se din nou spre pat, scoase dopul sticluţei cu apă 
sfinţită. 

— A, da! Acum e rândul pişatului sfinţit! scrâşni demonul. 
Sperma sfinţilor! 

Merrin ridică sticluţa, iar chipul demonic se schimonosi, 
căpătând o paloare cadaverică şi scoase un şuierat: 

— Ah, chiar ai curajul? Ai curajul s-o faci, ticălosule? 

Merrin începu să stropească patul cu apă sfinţită; demonul 
se smuci violent, zvârcolindu-se de furie. 

— Aşa, stropeşte! Stropeşte, Merrin! Scaldă-ne în apă 
sfinţită! Ineacă-ne în sudoarea ta! Sudoarea ta e sacră, sfinte 
Merrin! Apleacă-te şi băşeşte nori de tămâie! Apleacă-te şi 
arată-ţi sfânta găoază, ca să ne putem închina în faţa ei, Merrin! 
S-o sărutăm! S-o... 

— Taci! 

Cuvântul ţâşnise din gura preotului ca un trăsnet. Karras 


tresări şi-l privi uluit pe Merrin, care se uita, poruncitor şi fără să 
clipească, la Regan. Şi demonul amuţi. îl fixa pe preot cu o 
privire duşmănoasă. 

Totuşi, ochii săi clipeau şovăielnic, cu prudenţă. 

Merrin puse la loc dopul sticluţei cu apă sfinţită şi i-o 
înapoie lui Karras. Psihiatrul o vâri în buzunar, urmărindu-l fără 
să se clintească pe preotul care îngenunche lângă pat şi, 
închizând ochii, murmură o rugăciune. „Tatăl nostru...” începu 
el. 

Regan scuipă spre el, nimerindu-l drept în faţă cu un 
cocoloş gălbui de mucus, care i se prelinse încet pe obraz. 

„...Vie împărăţia Ta...“ Cu capul plecat, Merrin continuă să 
se roage fără întrerupere, în timp ce cu o mână îşi scotocea prin 
buzunare în căutarea unei batiste. În cele din urmă o găsi şi îşi 
şterse încet scuipatul de pe faţă. „...şi nu ne duce pe noi în 
ispită”, încheie el pe un ton blajin. 

— „Şi ne izbăveşte de cel rău”, continuă Karras. 

Zicând acestea, aruncă o privire scurtă spre Regan. 

Aceasta îşi rotea ochii în orbite şi nu i se mai vedea decât 
albul translucid al sclerelor. Karras fu cuprins de teamă. In 
cameră se simţea o prezenţă densă, parcă tot mai solidă. Reluă 
rugăciunea, alăturându-i-se lui Merrin: 

— „Dumnezeule mare, Tatăl Domnului nostru lisus Hristos, 
vin înaintea Ta, în numele Tău cel sfânt, cerşindu-Ţi smerit să 
mă ajuţi, în bunătatea Ta nemărginită, să lupt împotriva acestui 
duh viclean care chinuie o făptură creată de Tine; în numele 
Domnului nostru lisus Hristos.“ 

— Amin, încheie Karras. 

Merrin se ridică în picioare şi se rugă pe un ton plin de 
smerenie: „Doamne, Creator şi apărător al stirpei umane, 
pleacă-Ţi privirile şi fie-Ţi milă de slujitoarea Ta, Regan Teresa 
MacNeil, care a căzut în ghearele străvechiului vrăjmaş al 
oamenilor, duşmanul juruit dintotdeauna, care...” 

Auzind un şuierat, Karras îşi ridică ochii din pământ şi o 
văzu pe Regan înălţată în capul oaselor; nu i se vedea decât 
albul ochilor, îşi trecea cu iuţeală vârful limbii printre buze şi 
capul i se unduia în faţă şi-n spate, asemenea unei cobre. Din 
nou îl năpădi sentimentul acela de teamă. Îşi îndreptă atenţia la 
textul din mâna sa. 

— „Salveaz-o pe slujitoarea Ta“, se ruga Merrin, citind din 


Ritual. 

— „Care îşi pune încrederea în Tine, Doamne“, îi tinu Karras 
isonul. 

— „Fie ca ea să găsească în Tine, Doamne, un turn de 
scăpare.“ 

— „În faţa vrăjmaşului.“ 

În clipa în care Merrin trecu la versetul următor - „Fie ca 
vrăjmaşul să n-aibă nicio putere asupra ei“ - Karras o auzi pe 
Sharon icnind în spatele lui şi, întorcându-se rapid, o văzu 
holbându-se la pat, cu gura căscată. Nedumerit, îi urmări 
privirea şi rămase ca trăsnit. 

Partea din fată a patului se înălța de la podea! 

Karras se uita ca hipnotizat, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Zece centimetri. Douăzeci. O jumătate de metru. 

În momentul acela începură să se înalțe şi picioarele din 
spate ale patului. 

— Gott in Himmel!” şopti Karl înspăimântat. Totuşi, Karras 
nu-l văzu să-şi facă cruce, nici chiar când partea din spate a 
patului ajunse la acelaşi nivel cu cea din faţă. 

E cu neputinţă! se gândi el. 

Patul se mai ridică o jumătate de metru şi apoi rămase 
suspendat în aer, legănându-se încet, de parcă plutea pe apele 
nemişcate ale unui lac. 

— Părinte Karras? 

Regan îşi unduia trupul, sâsâind printre dinţi. 

— Părinte Karras! 

Karras îşi feri ochii de ea. Exorcistul îl privea senin şi-i făcu 
un semn cu capul înspre Ritualul din mâinile sale. 

— Răspunsul, te rog, Damien. 

Karras se uită la el mirat, neînţelegând ce vrea să zică. Nu 
observase că Sharon ieşise din cameră valvărtej. 

— „Fie ca vrăjmaşul să n-aibă nicio putere asupra ei“, 
repetă Merrin. 

Karras aruncă o privire rapidă asupra textului şi, cu inima 
bătându-i nebuneşte, citi răspunsul: 

— „ŞI fiul nelegiuirii să nu-i poată face niciun rău.“ 

— „Doamne, ascultă ruga mea“, continuă Merrin. 

— „Şi lasă strigătul meu să se înalțe până la Tine. 

— „Domnul să fie cu tine.“ 


LLi 


3 Dumnezeule din ceruri! (în lb. germ. în orig.) (n.tr.) 


— „Şi cu duhul tău.“ 

Merrin se lansă atunci într-o rugăciune lungă, lungă de tot, 
răstimp în care Karras începu să reflecteze la credinţa sa în 
Dumnezeul său şi la prezenţa supranaturală pe care o simţea 
plutind în încăpere. Fu străbătut de un fior de exaltare. E aici! 
Simt că e aici! Chiar în fata mea! Se întoarse brusc când auzi uşa 
deschizându-se: Sharon năvăli înăuntru, trăgând-o după ea pe 
Chris, care rămase ţintuită locului, nevenindu-i să creadă ce 
vedea. O auzi exclamând în şoaptă: „lisuse Hristoase!“ 

— „Părinte Atotputernic, Dumnezeule veşnic...” 

Exorcistul ridică mâna şi făcu de trei ori semnul crucii, în 
modul cel mai firesc, de data aceasta pe fruntea lui Regan. Intre 
timp continuă să citească din Ritual: 

— „... care Ţi-ai trimis pe pământ singurul Fiu născut, ca să-l 
zdrobească pe leul care răcneşte...“ 

Sâsâitul ca de şarpe încetă şi din gâtlejul lui Regan ieşi un 
muget prelung, cutremurător, ca de taur înjunghiat. 

— „... salvează-l de la pieire şi smulge-l din ghearele celui 
rău pe omul acesta făcut după chipul şi asemănarea Ta şi...“ 

Mugetul devenea tot mai puternic, tot mai pătrunzător, 
cutremurând pereţii. 

— „Dumnezeul meu, Domn al creaţiei...” Merrin întinse 
mâna şi apăsă capătul patrafirului pe gâtul lui Regan, 
continuând să se roage: „...prin puterea căruia Satan a fost 
azvârlit din ceruri ca un fulger, bagă acum groaza în fiara care 
face prăpăd în via Ta...“ 

Mugetul încetă şi preţ de câteva momente se lăsă liniştea; 
apoi, dintr-odată, din gura lui Regan începu să se reverse o 
vomă verzuie şi vâscoasă, cu un miros respingător, care ţâşnea 
în jeturi şi i se prelingea mai apoi pe buze, iar de aici, pe mâna 
lui Merrin. Acesta însă nu schiţă niciun gest, rămase neclintit. 

— „Mâna Ta puternică să alunge demonul nemilos din 
trupul lui Regan MacNeil, care...“ 

Karras nu băgă de seamă că Chris ieşise vijelios din 
cameră. 

— „Ilzgoneşte-l pe acest prigonitor al nevinovaţilor...“ 

Patul începu să se scuture, la început încet, apoi tot mai 
puternic, până când zgâlţâielile deveniră de-a dreptul violente. 
Nici zgâlţâielile, nici voma care continua să ţâşnească din gura 
lui Regan nu-l descurajară însă pe Merrin, care, la fel de calm ca 


la început, ţinea patrafirul apăsat pe gâtul fetei. 

— „Dă-le curaj slujitorilor Tăi să înfrunte cu curaj balaurul 
cel nelegiuit, ca să nu ajungă să-i dispreţuiască pe cei care şi-au 
pus încrederea în Tine“ 

Pe neaşteptate, zgâlţâielile se domoliră şi, sub privirile 
uluite ale lui Karras, patul se lăsă în jos uşor, ca o pană, 
aterizând pe covor cu o bufnitură. 

— „Doamne, dă-ne izbândă...“ 

Încremenit, Karras se uită la mâna lui Merrin. Aceasta nu se 
mai vedea. Era îngropată în vărsătura aburindă. 

— Damien? 

Karras îşi ridică privirea. 

— „Doamne, ascultă ruga mea“, spuse exorcistul cu 
blândeţe. 

Karras îi ţinu isonul. 

— „Şi lasă strigătul meu să se înalțe până la Tine.“ 

Merrin ridică patrafirul, făcu un pas mic în spate şi apoi rosti 
cu o voce tunătoare şi autoritară: 

— „Te alung din trup, duh viclean, împreună cu toate 
puterile vrăjmaşului! Cu toate fantomele iadului! Cu toţi fârtaţii 
tăi nelegiuiţi!“ Fluidul vâscos picura de pe mâna lui Merrin pe 
covor. „Hristos este Cel care îţi porunceşte, Hristos, care are 
puterea de a domoli vânturile şi marea şi furtuna! Care...“ 

Regan se opri din vomat şi rămase nemişcată, albul ochilor 
săi scânteind malefic. De la picioarele patului, Karras o privea cu 
atenţie, recăpătându-şi calmul, încetul cu încetul; mintea sa 
începea să scormonească febril, să răscolească prin toate 
codoanele raţiunii: poltergeist, psihochinezie, tulburări inerente 
adolescenţei, puterea minţii. La un moment dat se încruntă, 
aducându-şi aminte de ceva. Se apropie de marginea patului, se 
aplecă deasupra lui Regan şi o prinse de încheietură. Era aşa 
cum intuise el. La fel ca în cazul şamanului din Siberia, pulsul lui 
Regan era nemaipomenit de accelerat. Constatarea îl secătui de 
vlagă. Cu ochii pe ceas, Karras numără bătăile, ce parcă pledau 
împotriva propriei sale existente. 

— „El este cel care îţi poruncește, El, care te-a mai alungat 
o dată din înaltul cerului!” 

Rugăciunile aprinse ale lui Merrin îi răsunau undeva într-un 
colţ al minţii, în consonanţă cu bătăile inimii copilei. Pulsul era 
tot mai accelerat. Karras o privi pe Regan. Aceasta era tot 


tăcută şi nemişcată. În aerul îngheţat din încăpere, vărsătura 
emana aburi fini, asemenea unei ofrande fumegânde. Dintr- 
odată Karras simţi că i se zbârleşte părul de pe braţe: încet de 
tot, ca într-un coşmar, Regan îşi întoarse capul spre el, 
răsucindu-şi-l asemenea unui manechin, cu un scârţâit de 
mecanism ruginit, până când ochii aceia translucizi, înfricoşători 
îi întâlniră pe ai săi. 

— „De aceea e timpul să tremuri şi să te-nfiori, Satan...“ 

Capul demonului se răsuci încet înspre Merrin. 

— m...tu, călcător al dreptăţii! Părinte al morţii! Trădător al 
neamurilor! Prădător al vieţii!...” 

Karras aruncă o privire în jurul său, în cameră: becurile 
începuseră să pâlpâie şi lumina devenea tot mai slabă, 
cufundând încăperea într-o obscuritate sinistră, de culoarea 
chihlimbarului. Karras fu străbătut de un fior. Se făcea din ce în 
ce mai frig 

— m... tu, prinţ al ucigaşilor! Autor al tuturor murdăriilor! 
Vrăjmaş al stirpei umane!...” 

O bubuitură înfundată răsună în încăpere. Apoi încă una. Şi- 
apoi una după alta, constant, zguduind pereţii, podeaua, tavanul 
într-un ritm greoi, asemenea unei inimi gigantice bolnave. 

— „Pleacă, monstru ce eşti! Locul tău e în pustie! Sălaşul 
tău e cuibul viperelor! Intinde-te la pământ şi târăşte-te ca ele! 
Dumnezeu însuşi e cel care îţi porunceşte! Sângele lui...” 

Bubuiturile deveneau tot mai puternice, tot mai rapide şi 
mai amenințătoare. 

— „lţi poruncesc, şarpe bătrân...“ 

Tot mai rapide... 

— „...în numele judecătorului celor vii şi al celor morţi, în 
numele Creatorului tău, al Creatorului universului, să...“ 

Sharon scoase un țipăt şi-şi apăsă urechile cu pumnii; 
bubuiturile erau de-acum asurzitoare, intensificându-se într-un 
tempo îngrozitor, de nesuportat. 

Pulsul lui Regan atinsese o frecvenţă terifiantă. Inima îi 
bătea într-un ritm nebunesc, mai-mai să-i spargă pieptul. La 
marginea patului, Merrin întinse calm mâna şi, cu vârful 
degetului mare, trasă semnul crucii deasupra pieptului scăldat 
în vomă al fetei. Rugăciunea sa se pierdea sub zgomotul infernal 
al bubuiturilor. 

Karras simţi cum pulsul lui Regan scade brusc şi, în clipa în 


care Merrin făcu semnul crucii pe fruntea copilei, teribilele 
bubuituri încetară subit. 

— „O, Doamne, Dumnezeul cerului şi pământului, 
Dumnezeul îngerilor şi arhanghelilor...“ se auziră din nou 
cuvintele preotului, în timp ce pulsul continua să scadă, să tot 
scadă... 

— Merrin, nemernic arogant! Lepădătură! O să pierzi! Fata o 
să moară! Purceaua o să moară! 

Lumina obscură din cameră se făcu, încetul cu încetul, tot 
mai strălucitoare, iar demonul îşi reluă atacurile pline de ură la 
adresa lui Merrin. 

— Filfizon desfrânat! Eretic bătrân care îndrăzneşti să crezi 
că într-o zi universul se va contopi cu Hristos! Te provoc, 
întoarce-te şi uită-te la mine! Da, uită-te la mine, javră ordinară! 
Demonul se smuci şi îl scuipă în faţă, grohăind: Uite aşa vindecă 
orbii stăpânul tău! 

— „Dumnezeule, Domn al creaţiei...“ se rugă Merrin, 
scoţându-şi liniştit batista şi ştergându-se cu ea pe faţă. 

—la  ascultă-i învăţăturile, Merrin! Hai, fă-o! Vâră-ţi 
mădularul tău sacru în gura purcelei şi spal-o puţin, clăteşte-o 
cu relicva aia zbârcită şi o să se facă bine, sfinte Merrin! Da, ce 
miracol! Un adevărat... 

— „.„.elibereaz-o pe slujitoarea Ta de...“ 

— Fățarmicule! Nu-ţi pasă de purcea nici cât negru sub 
unghie! Nu-ţi pasă de nimic, de fapt! Pentru tine nu-i decât o 
întrecere, vrei să-mi demonstrezi că eşti mai tare! 

— m... Cu smerenie, eu...“ 

— Mincinosule! Nemernic mincinos! la spune-ne, unde ţi-e 
smerenia, Merrin? În deşert? Între ruine? În mormintele în care 
te-ai refugiat ca să scapi de semenii tăi? De mediocritatea şi de 
neputinţele lor? Tu le vorbeşti oamenilor, tu, scursură pioasă ce 
eşti? 

— „.„..elibereaz-o...“ 

— Eşti un arogant şi un îngâmfat nenorocit, Merrin! Tu n-ai 
ochi pentru alţi oameni, decât pentru tine! Du-te înapoi pe vârful 
muntelui, unde ţi-e locul! 

Merrin continuă să se roage, ingorând torentul de injurii 
îndreptat împotriva sa. 

— Ţi-e foame, Merrin? Uite, îţi dau şi nectar, şi ambrosie, îţi 
dau pâinea cea de toate zilele, pe care o aştepţi de la 


Li 


Dumnezeul tău! cârâi demonul, şi deodată Regan începu să 
elimine un şuvoi de fecale diareice. Asta este trupul meu! 
Impărtăşeşte-te cu el, sfinte Merrin! 

Scârbit, Karras se sili să se concentreze asupra textului citit 
de Merrin - un pasaj din Evanghelia după Luca: 

„.„lisus l-a întrebat: Cum îţi este numele? Legiune, a 
răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau 
stăruitor pe lisus să nu le poruncească să se ducă în adânc. 
Acolo, pe munte, era o turmă mare de porci care păşteau. ŞI 
dracii au rugat pe lisus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat 
voie. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s- 
a repezit de pe râpă în lac şi s-a înecat...“ 

— Willie, am veşti bune pentru tine! grohăi demonul. Karras 
îşi ridică ochii din carte şi o văzu pe Willie stând lângă uşă, cu 
un maldăr de prosoape şi aşternuturi în braţe. Am nişte noutăţi 
care o să te umple de bucurie! zise el batjocoritor. Elvira e-n 
viață! Trăieşte! Este... 

Willie rămase înmărmurită, iar Karl se întoarse spre ea şi 
strigă: 

— Nu, Willie! Nu! 

—...0 drogată, Willie, e într-un hal fără de hal, fără 
speranţă... 

— Willie, nu-l asculta! strigă Karl. 

— Să-i spun unde locuieşte? 

— Nu-l asculta! Nu-l asculta! răcni Karl şi se repezi la Willie, 
scoţând-o cu forţa din cameră. 

— Ar fi frumos să-i faci o vizită de Ziua Mamei, Willie! Fă-i o 
surpriză! Du-te şi... 

Demonul amuţi brusc, fixându-şi privirea asupra lui Karras. 
Acesta îi luase încă o dată pulsul lui Regan şi, constatând că 
este destul de puternic ca să-i administreze o doză de Librium, 
se apropie de Sharon, să-i spună să pregătească injecţia. 

— Karras, o vrei? spuse pofticios demonul. E a ta! Da, târfa 
de grajd e a ta! O poţi călări după pofta inimii! Ce, nu ştiai că 
are fantezii erotice cu tine în fiecare noapte? Da, cu tine şi cu 
mădularul tău lung şi gros, de popă! 

Sharon îşi plecă ochii-n pământ, jenată; Karras o încredinţă 
că e-n regulă să-i dea Librium lui Regan. 

— Şi un supozitor Compazine, în caz că vomează, adăugă 
el. 


Sharon încuviinţă din cap şi dădu să se apuce de treabă. 
Când ajunse aproape de pat, Regan mârâi: „Curvă!“, apoi se 
smuci şi-o împroşcă în plină faţă cu un jet de vomă. Secretara 
rămase încremenită, pradă şocului, şi în momentul acela îşi făcu 
apariţia entitatea Dennings, care începu să zbiere: „Târfă de 
grajd! Ştoarfo!“ 

Sharon ţâşni afară din cameră. 

Demonul cu personalitatea lui Dennings rânji cu dispreţ şi, 
aruncând o privire în jur, spuse: 

— Nu deschide cineva geamul, vă rog? Pute înfiorător în 
camera asta! E pur şi simplu - nu, nu, nu, mai bine nu! se 
răzgândi el. Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l deschideţi, 
să nu ne trezim că mai dă cineva ortul popii! Zicând acestea, 
chicoti maliţios, apoi îi trase cu ochiul lui Karras şi dispăru ca 
prin farmec. 

— „El este cel care te izgoneşte...” 

— Nu, zău? Chiar aşa, Merrin? 

Entitatea demonică revenise; Merrin continuă să se roage, 
s-o atingă pe Regan cu patrafirul şi să facă semnul crucii, în 
timp ce demonul îl împroşca necontenit cu injurii şi obscenităţi. 

Prea mult, îşi zise Karras, îngrijorat; atacul se prelungea 
prea mult. 

— lat-o şi pe scroafă! Mama purcelei! 

Karras se întoarse şi-o văzu pe Chris apropiindu-se de el cu 
un tampon şi o seringă de unică folosinţă. Stătea cu capul 
plecat, ca pentru a se feri de ocările demonului, iar Karras 
merse la ea, încruntat. 

— Sharon îşi schimbă hainele, îi explică ea, şi Karl... 

— În regulă, o întrerupse scurt Karras şi se apropiară 
împreună de pat. 

— O, da, vino să-ţi vezi opera, scroafo! Haide, vino! 

Chris se sili să nu-i dea ascultare şi să nu se uite la demon, 
în timp ce Karras se aplecă deasupra lui Regan şi îi ţintui de pat 
braţele inerte. 

— Vezi-ţi lepădătura! Vezi-ţi javra ucigaşă! răcni demonul. 
Eşti mulţumită? 7u eşti de vină pentru asta! Da, tu, care ţi-ai pus 
cariera pe primul loc, înaintea sotului, înaintea ei, înaintea... 

Karras aruncă o privire peste umăr. Chris stătea 
încremenită. 

— Dă-i drumul! o îndemnă el cu glas hotărât. Nu-l asculta! 


Dă-i drumul! 

— .. „înaintea căsniciei! Te duci la preoţi, ai? Preoţii n-au cum 
să te ajute! Purceaua şi-a pierdut minţile! Nu pricepi? Ai scos-o 
din minţi, ai împins-o la crimă şi... 

— Nu pot! Cu faţa crispată, Chris se zgâia la seringa care-i 
tremura în mână. Scutură violent din cap. Nu pot s-o fac! 

Karras îi smulse seringa din mână. 

— În regulă, tamponeaz-o! Tamponează-i braţul! Uite-aici! 

— „.„în mormânt, căţea ce eşti, cu... 

— Nu-l asculta! o avertiză din nou Karras; la auzul acestora, 
demonul îşi întoarse capul spre el, cu ochii bubucaţi de furie. 
Cât despre tine, Karras... O, da! Să vorbim puţin şi despre tine! 

Chris îi tamponă braţul lui Regan. 

— Acum ieşi afară! îi ordonă Karras, vârând acul seringii în 
braţul descărnat. 

Chris ieşi grăbită din cameră. 

— Da, ştim noi cum te porţi tu cu mamele, dragă Karras! 
croncăni demonul. Preotul se albi la faţă şi, preţ de câteva clipe, 
nu putu să schiţeze niciun gest. Apoi scoase încet acul şi se uită 
în albul ochilor lui Regan; cu o voce limpede, de copil, aceasta 
fredona un cântecel bisericesc: Tantum ergo sacramentum 
veneremur cernul... 

Era un imn care se cânta cu prilejul ritualului binecuvântării 
la catolici. Karras o urmărea secătuit de vlagă. Straniu şi dătător 
de fiori, cântecul îl cufunda în neant, facându-l să se simtă 
năpădit de teroare, teroarea nopţii ce-l împresura cu o 
transparenţă odioasă. Ridicându-şi privirea, îl văzu pe Merrin cu 
un prosop în mână. Cu mişcări lente, delicate, acesta şterse 
voma de pe faţa şi gâtul lui Regan. 

— ... et antiquum documentum... 

Cântecelul îi aducea aminte de ceva. A cui era vocea? se 
întrebă Karras. Frânturi de imagini i se învălmăşeau în minte: 
Dennings... fereastra... Cu o senzaţie de sfârşeală, o văzu pe 
Sharon intrând din nou în cameră şi luând prosopul din mâinile 
lui Merrin. 

— Curăţ eu, părinte, îi spuse preotului. Mi-am revenit. Aş 
vrea s-o schimb şi s-o spăl înainte să-i dau Compazine. Bine? 
Puteţi aştepta amândoi afară puţin? 

Cei doi preoţi ieşiră din cameră, pe coridorul cald şi slab 
luminat; se rezemară istoviţi de perete, cu bărbia în piept şi cu 


braţele încrucişate la piept, ascultând cântecelul sinistru de 
dincolo de uşă. Karras fu cel care rupse tăcerea în cele din 
urmă. 

— Ai spus mai devreme, părinte, că avem de-a face cu o 
singură entitate. 

— Da. 

Aşa cum stăteau, cu capetele plecate şi vorbind în şoaptă, 
parcă erau în confesional. 

— Toate celelalte apariţii nu sunt decât strategii de atac, 
continuă Merrin. Este un singur demon... unul singur. Se lăsă 
tăcerea o vreme. Apoi Merrin rosti simplu: Ştiu că te îndoieşti de 
spusele mele. Dar l-am mai întâlnit odată pe demonul ăsta. ŞI 
este puternic, Damien. Foarte puternic. 

Din nou se aşternu tăcerea. Şi din nou, Karras fu cel care o 
curmă. 

— Noi susţinem că demonii nu pot încălca liberul arbitru al 
victimei. 

— Da, aşa e. E perfect adevărat. 

— Atunci care să fie scopul posedării? Ce rost mai are 
posedarea? 

— Cine poate şti? răspunse Merrin. Cine ar putea avea 
pretenţia să cunoască răspunsul la această întrebare? Totuşi, eu 
cred că ţinta demonului nu este persoana celui posedat; suntem 
noi toţi... cei care asistăm... toate persoanele din casa asta. ŞI 
mai cred - cred că intenţia lui este să ne facă să ne pierdem 
speranţa, să renunţăm la umanitatea noastră, Damien; să ne 
transformăm în fiare, în fiinţe abjecte şi corupte, lipsite de 
demnitate, urâte şi nevrednice. Asta e esenţa întregii poveşti, 
dacă mă întrebi pe mine: să ne facă să devenim nevrednici. 
Fiindcă, după părerea mea, credinţa în Dumnezeu nu e 
nicidecum o chestiune care să ţină de rațiune, ci de dragoste, la 
urma urmelor; e vorba de acceptarea ideii că Dumnezeu ne-ar 
putea iubi aşa cum suntem. 

Merrin şovăi puţin, apoi continuă cu voce joasă, cufundat în 
gânduri: 

— Dar, după cum spuneam, cine poate şti? E clar însă - cel 
puţin pentru mine - că demonul ştie exact unde să lovească. O, 
da, ştie el foarte bine. Cândva, demult, mi-am pierdut speranţa 
că aş putea să-mi iubesc semenii. Unii oameni... mă scârbeau. 
Atunci cum să-i iubesc? mă întrebam eu. Gândul ăsta mă 


chinuia, Damien. M-a adus la disperare. Mi-am pierdut 
încrederea în mine însumi şi, nu după mult timp, în Dumnezeu. 
Credinţa mea se destrăma încetul cu încetul. 

Surprins, Karras se întoarse şi-l privi pe Merrin plin de 
curiozitate. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? vru el să ştie. 

— Păi... am înţeles în sfârşit că Dumnezeu n-o să-mi ceară 
niciodată ceva ce-mi este imposibil din punct de vedere 
psihologic; că dragostea pe care mi-o pretinde El e un act de 
voință, şi nu o emoție. Nu. Nicidecum o emoție. El îmi cere să 
acționez cu dragoste, să-i slujesc pe ceilalţi şi, dintre toate, cea 
mai mare dovadă de dragoste este tocmai slujirea celor greu de 
iubit, a celor care-mi provoacă sila, repulsia. Merrin îşi lăsă capul 
în piept şi continuă cu glas blând. Ştiu că ceea ce-ţi spun acum 
ţi se pare un lucru banal, la mintea cocoşului, cum se spune. 
Ştiu, Damien. Însă eu nu-mi dădeam seama de asta la vremea 
aceea. Eram orb. Câţi soţi şi câte soţii, rosti el cu amărăciune, 
sunt convinşi că nu-şi mai iubesc tovarăşul de viaţă din cauză că 
nu mai simt fluturaşi în stomac la vederea acestuia. Of, 
Doamne! zise, clătinând din cap. În asta constă, cred eu, 
posedarea; nu în războaie, cum cred unii; nu neapărat. Da, 
uneori se petrec şi invazii din astea ieşite din comun, ca în cazul 
acestei biete copile. Eu, însă, sunt înclinat să văd posedarea în 
lucrurile mărunte, de zi cu zi, Damien: în conflictele absurde şi 
meschine, în cuvintele crude şi răutăcioase aruncate între 
prieteni. Între doi iubiţi. Intre soţi şi soțiile lor. Cu atâta răutate 
nici nu mai avem nevoie de Satan să ne aţâţe la luptă; o facem 
noi înşine... împotriva noastră. 

Merrin aruncă o privire neutră spre uşa camerei lui Regan, 
de unde continua să se audă cântecul acela sinistru. 

— Dar, chiar şi din răul ăsta va ieşi ceva bun până la urmă, 
chiar dacă noi poate n-o să pricepem sau n-o să vedem lucrul 
acesta. Şovăi o clipă. Poate că răul este cuptorul în care se 
plămădeşte binele, reflectă el. Şi poate că însuşi Satan, cu tot ce 
reprezintă el, contribuie într-un fel sau altul la împlinirea 
planului lui Dumnezeu. 

Merrin tăcu şi, pentru o vreme, stătură amândoi în linişte. 
Karras căzu pe gânduri, dar dintr-odată în minte îi răsări o 
întrebare: 

— După ce demonul este alungat, ce-l împiedică să se 


întoarcă din nou la un moment dat? 

— Nu ştiu de ce, răspunse Merrin, dar asta nu se întâmplă 
niciodată. Niciodată. Merrin îşi duse mâna la ochi, ciupindu-se 
uşor de baza nasului. Damien... ce nume frumos, murmură el. 
Glasul său trăda o oboseală profundă. Şi încă ceva. Nelinişte. O 
durere înăbuşită. 

Merrin se dezlipi brusc de perete şi, cu faţa ascunsă în 
palmă, se scuză scurt şi o porni cu paşi grăbiţi către baia de pe 
coridor. Ce se întâmplase? se întrebă Karras. Se simţi dintr- 
odată cuprins de invidie şi de admiraţie, deopotrivă, pentru 
credinţa simplă şi puternică a exorcistului. Se întoarse spre uşă. 
Cântecul încetase. Oare se terminase noaptea, în sfârşit? 

Câteva minute mai târziu, Sharon ieşi din cameră cu un 
maldăr de aşternuturi duhnind oribil. 

— Acum doarme, îl înştiinţă ea, fără să-l privească în ochi, 
apoi se îndepărtă. 

Karras trase adânc aer în piept şi intră în cameră. |! izbi 
frigul năprasnic şi mirosul respingător. Se apropie încet de pat. 
Regan dormea. În sfârşit. Şi în sfârşit putea să se odihnească şi 
el, se gândi. Se aplecă, o prinse pe fată de încheietura subţire a 
mâinii şi, cu ochii pe ceas, urmări înaintarea cadenţată a 
secundarului. 

— De ce-mi faci asta, Dimmy? 

Preotul simţi că-i îngheaţă inima-n piept. 

— De ce faci asta? 

Nu schiţă nicio mişcare; nu îndrăznea nici măcar să respire, 
darămite să-şi ridice ochii să vadă cine-i vorbeşte cu glasul 
acela tânguitor. Nu voia să vadă privirea acuzatoare, privirea 
îndurerată a mamei sale. A mamei sale! 

— M-ai părăsit ca să te faci preot, Dimmy. M-ai închis într-un 
azil... 

Nu te uita la ea! 

— Şi acum vrei să mă izgoneşti? 

Nu-i ea! 

— De ce faci asta? 

Simţind că-i plesnesc tâmplele, Karras închise ochii strâns; 
glasul devenea tot mai tânguitor, tot mai înspăimântat şi mai 
rugător. 

— Ai fost întotdeauna un băiat bun, Dimmy. Te rog! Mi-e 
frică! Te rog nu mă alunga din trupul ăsta, Dimmy! Te rog! 


Nu eşti mama mea! 

— Afară din trup nu-i nimic! Doar întuneric, Dimmy! Şi 
singurătate! 

— Nu eşti mama mea! şopti cu vehemenţă Karras. 

— Dimmy, te rog! 

— Nu eşti. mama mea! strigă Karras, în agonie. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, Karras! 

Demonul cu personalitatea lui Dennings îşi făcuse apariţia. 

— Ştii, pur şi simplu nu-i corect să ne alungi de aici! rosti el, 
pe un ton linguşitor. Din punctul meu de vedere, am tot dreptul 
să stau în trupul ei. Ticăloasa l-a distrus pe al meu şi mi se pare 
corect să pot să mă mut într-al ei, nu crezi? O, pentru numele lui 
Dumnezeu, Karras, fă bine şi uită-te la mine! Haide! Nu am prea 
des ocazia să-mi spun păsul. Întoarce-ţi ochii spre mine. Promit 
că nu te muşc, nu te scuip, nu vomez, nu-ţi fac nimic greţos. 
Acum sunt eu însumi. 

Karras deschise ochii şi-l văzu pe demonul „Dennings”. 

— Aşa-i mai bine, continuă el. Uite ce e, ea m-a ucis. Nu 
hangiul nostru, Karras - ea m-a ucis! Da, ăsta e adevărul! 
Demonul dădu din cap ca pentru a-şi întări spusele. Ea! Eu îmi 
vedeam liniştit de treabă, la bar, când mi s-a părut că o aud 
gemând sus, la ea în cameră. Ei bine, trebuia să văd ce-i cu ea, 
nu-i aşa, prin urmare, m-am dus sus şi, nu ştiu cum, m-a înhăţat 
de gât, târfa mică! Vocea i se transformă într-un vaiet ce 
implora mila. lisuse, în viaţa mea n-am simţit o asemenea forţă! 
A început să zbiere că eu sunt vinovat de divorţ, pentru că o 
scărpinam pe maică-sa şi alte bazaconii de genul ăsta. Cert e că 
afurisita m-a impins pe geamul ăla nenorocit! Vocea demonului era 
de-acum stridentă, piţigăiată. M-a ucis, javra ordinară! Acum 
pricepi cum stau lucrurile? Tot ţi se mai pare corect să mă 
alungi din trupul ei? Zău aşa, Karras! Ţi se pare corect? 

Karras înghiţi cu greu, apoi spuse cu glas răguşit: 

— Ei bine, dacă într-adevăr eşti Burke Dennings... 

— Păi, nu ţi-am spus de-atâtea ori că sunt! Eşti surd sau ce 
naiba? 

— Deci, dacă eşti Dennings, spune-mi cum ţi-ai rotit capul 
aşa? 

— lezuit nenorocit! înjură creatura în şoaptă. 

— Ce-ai spus? 

Demonul îi aruncă o privire evazivă. 


— A, chestia cu capul. Mda, o chestie năstruşnică, recunosc. 
De-a dreptul bizară. 

— Cum ai facut-o? 

Demonul îşi abătu privirea de la el. 

— Ei şi tu acum, ce mai contează? Astea-s fleacuri, o nimica 
toată. 

Karras o apucă din nou pe Regan de încheietura mâinii şi îi 
luă pulsul, uitându-se la ceas. 

— Dimmy, te rog! Te rog, nu mă lăsa iarăşi singură! 

Vocea mamei sale. 

— Dacă în loc de preot te-ai fi făcut doctor, aş fi locuit într-o 
casă frumoasă, Dimmy, nu într-o magherniţă plină de gândaci, 
singură în apartamentul ăla oribil! 

Cu ochii pe ceas, Karras se sili să ignore cuvintele de- 
monului, care scoase din nou un vaiet prelung: 

— Dimmy, te rog! 

— Nu eşti mama mea! 

— Deci nu vrei nicicum să înfrunţi adevărul? Demonul, din 
nou. Clocotind de furie. Neghiobule, chiar crezi tot ce-ţi spune 
Merrin? Crezi că el e sfânt şi neprihănit? Ei bine, nu-i aşa! E un 
om mândru, un nemernic! O să-ţi dovedesc asta, Karras! O să ți- 
o dovedesc omorând purceaua! javra o să moară, şi nici tu, nici 
Dumnezeul lui Merrin n-o s-o puteţi salva! O să piară din cauza 
mândriei lui Merrin şi a incompetenţei tale! Cârpaciule! N-ar fi 
trebuit să-i dai Libruim! 

Rămas fără grai, Karras privi în ochii demonului, care 
scânteiau triumfători şi plini de ură, apoi se uită din nou la ceas. 

— Vezi ce puls are, Karras? Vezi? 

Karras încruntă îngrijorat din sprâncene. Bătăile inimii erau 
rapide şi... 

— Plăpânde? cârâi demonul. A, da. Deocamdată, e o nimica 
toată. Un fleac. 

Karras îşi luă mâna de pe încheietura fetei, înşfacă grăbit 
trusa medicală şi, aducând-o lângă pat, scoase din ea un 
stetoscop pe care-l lipi de pieptul lui Regan, în timp ce demonul 
şuiera printre dinţi: 

— Ascultă, Karras! Ascultă! Ascultă cu atenţie! 

Karras ascultă, din ce în ce mai îngrijorat: inima fetei bătea 
tot mai slab şi mai rar. 

— N-o las să doarmă! 


Înfiorat, Karras se uită în ochii demonului. 

— Da, Karras! croncăni acesta. N-o s-o las să doarmă! Auzi? 
N-o să las purceaua să doarmă! 

Karras îl privea înmărmurit, în timp ce demonul îşi dădu 
capul pe spate, zguduit de un hohot de râs sălbatic. Preotul nu-l 
auzi pe Merrin intrând în cameră; exorcistul veni lângă el şi 
cercetă îngrijorat chipul copilei. 

— Ce se-ntâmplă? îl întrebă el. 

— Demonul, îl lămuri Karras pe un ton posomorăât. A zis că 
n-o s-o lase să doarmă. Îi aruncă lui Merrin o privire 
deznădăjduită. Inima îi bate tot mai slab, părinte. Dacă nu se 
odihneşte cât de repede, o să facă stop cardiac. 

Merrin se încruntă, îngrijorat. 

— Nu poţi să-i dai ceva medicamente? îl întrebă el. Ceva 
care s-o facă să doarmă. 

— Nu, e prea periculos. Ar putea să intre în comă. Karras îşi 
mută privirea la Regan. Aceasta cotcodăcea ca o găină în 
cuibar. Dacă tensiunea arterială continuă să-i scadă... 

Glasul i se stinse. 

— Ce se poate face, atunci? întrebă Merrin. 

— Nimic, răspunse Karras. Nimic. Se întoarse din nou spre 
Merrin. Dar nu ştiu sigur. Nu sunt la curent cu noutăţile din 
domeniul medical. Poate s-or fi făcut nişte progrese între timp. 
Am să sun la un specialist în cardiologie! 

Merrin încuviinţă din cap, apoi spuse: 

— Da. Ar fi bine. 

II urmări pe Karras traversând încăperea şi închizând uşa 
după el; atunci preotul murmură, ca pentru sine: „Eu o să mă 
rog“. 

Karras o găsi pe Chris veghind în bucătărie, în timp ce, din 
cămară, se auzeau suspinele lui Willie şi vocea lui Karl, 
încercând s-o consoleze. Preotul îi comunică lui Chris ne- 
cesitatea unui consult de specialitate, având grijă să nu-i 
dezvăluie situaţia reală în care se afla Regan. Chris fu de acord, 
iar Karras îl sună pe un prieten de-al său, un renumit specialist 
de la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii 
Georgetown. || trezi din somn pe acesta şi în câteva cuvinte îl 
puse la curent cu situaţia. 

— Vin imediat, spuse specialistul. 

Sosi în mai puţin de jumătate de oră şi, intrând în camera 


lui Regan, fu uluit, îngrozit şi în acelaşi timp înduioşat de frigul şi 
duhoarea din încăpere. La sosirea lui, Regan bolborosea 
încetişor, iar când medicul începu s-o examineze, se apucă să 
cânte şi să scoate diverse sunete de animale. Apoi îşi făcu 
apariţia personalitatea lui Dennings. 

— O, e îngrozitor! se smiorcăi demonul. E absolut cumplit! 
Sper că o să poţi face ceva! Există vreun remediu? Vezi tu, noi 
n-avem unde să mergem, din cauză că... Of, al dracului diavol 
îndărătnic! 

În timp ce specialistul îi lua tensiunea lui Regan, holbându- 
se stupefiat, Dennings i se plânse lui Karras: Ce naiba faci? Nu-ţi 
dai seama că târfa asta mică trebuie dusă la spital? Locul ei e la 
casa de nebuni, Karras! Ştii prea bine lucrul ăsta! Pentru numele 
lui Dumnezeu, de ce nu terminăm odată cu toată mascarada 
asta! Dacă moare, tu o să fii de vină, bagă bine la cap! Da, tu şi 
numai tu! Doar fiindcă cel de-al doilea fiu, autoproclamat, al lui 
Dumnezeu este încăpățânat nu înseamnă că tu trebuie să te 
porţi ca un impertinent! Eşti doctor, ce mama dracului? Ar trebui 
să ai mai multă minte! Haide, dragul meu, ai un pic de milă! 
Doar ştii că e criză de locuinţe în ziua de azi! 

În clipa aceea reapăru demonul, urlând ca un lup. Lipsit de 
orice expresie, doctorul desfăcu sfigmomanometrul“ şi, încă sub 
imperiul şocului, făcu un semn din cap spre Karras. Îşi terminase 
treaba. 

leşiră amândoi pe coridor, iar specialistul se întoarse spre 
Karras şi-l întrebă: 

— Ce naiba se petrece aici, părinte? 

lezuitul îi evită privirea. 

— Nu ştiu să-ţi spun, zise el moale. 

— Nu ştii sau nu vrei? 

Karras îşi întoarse ochii spre el. 

— Câte puţin din amândouă, răspunse el. Deci care-i 
verdictul, în ce stare e inima ei? 

Specialistul căpătă o mină gravă. 

— Trebuie să înceteze numaidecât orice activitate. Are 
nevoie să doarmă... să se odihnească înainte să-i scadă 
tensiunea arterială. 

— Pot să fac ceva pentru ea, Mike? 


%  Sfigmomanometru - aparat pentru măsurarea presiunii 
sanguine (n.tr.) 


— Roagă-te. 

Specialistul plecă şi Karras îl urmări cu privirea; era atât de 
obosit... fiecare arteră, fiecare nerv din trupul său implora 
odihnă, implora speranţă, implora o minune, deşi era convins că 
n-o să aibă parte de niciuna dintre ele. Deodată, închizând ochii, 
îşi aminti, străbătut de un fior, cuvintele demonului: „N-ar fi 
trebuit să-i dai Librium!“ | se puse un nod în gât, simțindu-se 
brusc copleşit de regret şi de vinovăţie şi-şi duse pumnul la 
gură. Trase adânc aer în piept, apoi încă o dată, şi încă o dată şi, 
într-un târziu, deschizând ochii, puse mâna pe clanţa uşii de la 
camera lui Regan, cu inima ca de plumb. 

Merrin stătea la marginea patului, uitându-se la Regan, 
care necheza ca un cal. Il auzi pe Karras intrând şi se întoarse 
spre el, cu o expresie întrebătoare, la care preotul mai tânăr 
scutură din cap posomorât. Merrin îşi lăsă bărbia-n piept, cu o 
mină resemnată; când se întoarse însă din nou spre Regan, pe 
chip i se citea îndârjirea. 

Merrin îngenunche lângă pat. 

— „Tatăl nostru...“ începu el. 

Regan îl împroşcă fulgerător cu un jet de fiere întunecată şi 
puturoasă, apoi croncăni: 

— O să pierzi! Purceaua o să moară! O să moară! 

Karras îşi deschise Ritualul roman, apoi îşi aţinti privirea 
asupra lui Regan. 

— „Salvează-o pe slujitoarea Ta“, se rugă Merrin. 

— „Din mâinile vrăjmaşului.” 

Culcă-te, Regan! Dormi! o îndemna Karras în gând. 

Insă Regan nu adormi. 

Până dimineaţa. 

Până la prânz. 

Până la căderea nopţii. 

Nu dormea nici duminică după-masă, când pulsul său 
ajunsese la o sută patruzeci de bătăi pe minut şi aproape 
imperceptibil. Intre timp crizele se dezlănţuiau una după alta, iar 
cei doi preoţi continuau să se roage, fără odihnă. Karras căuta 
febril soluţii: o înveli pe Regan într-un cearşaf, ca să-i limiteze 
cât mai mult mişcările, îi scoase pe toţi ceilalţi afară din 
dormitor pentru o bucată de vreme, în speranţa că absenţa 
stimulilor externi va pune capăt crizelor. Niciuna dintre metode 
nu dădu rezultate. Nu numai zvârcolelile o vlăguiau, ci şi 


tipetele. Totuşi, inima ei încă rezista. Până când? se întreba 
Karras, disperat. O, Doamne, n-o lăsa să moară! repeta el în gând, 
ca pe o litanie. 

N-o lăsa să moară! Fă-o să adoarmă! Ajut-o să se 
odihnească! 

Duminică, în jurul orei 7 p.m., Karras stătea tăcut lângă 
Merrin, epuizat şi răvăşit de atacurile nimicitoare ale demonului, 
de propria-i lipsă de credinţă, de incompetenţa sa pe plan 
medical, de gândul că-şi abandonase mama din dorinţa de a-şi 
găsi propriul drum. lar Regan... Regan avea să moară din vina 
lui! 

„N-ar fi trebuit să-i dai Librium!“ 

Cei doi preoţi tocmai încheiaseră un ciclu al ritualului şi 
acum se odihneau puţin, ascultând-o pe Regan cum cântă 
„Panis Angelicus“, cu vocea aceea subţirică şi limpede, de copil 
din corul bisericii. Nu ieşiseră decât foarte rar din cameră; 
Karras o singură dată, ca să-şi schimbe hainele şi să facă un 
duş. Insă frigul pătrunzător îi ajuta să rămână alerţi, în ciuda 
duhorii care de dimineaţă se preschimbase într-o miasmă 
aproape insuportabilă, de carne putrezită. 

Stând cu ochii roşii de nesomn pironiţi pe chipul lui Regan, 
Karras avu impresia că aude un zgomot uşor. Ca un scârţâit. Se 
auzea de fiecare dată când clipea. Atunci îşi dădu seama că 
zgomotul venea de la pleoapele sale uscate. Îşi întoarse capul 
către Merrin. In tot acest timp, exorcistul vorbise foarte puţin - 
doar din când în când câte o istorioară din copilăria sa. Tot felul 
de amintiri mărunte. De pildă, avusese cândva o răţuşcă pe care 
o botezase Clancy. Karras era foarte îngrijorat pentru el. Avea o 
vârstă înaintată. Nu dormea de-atâta vreme. Şi, peste toate 
astea, atacurile sălbatice ale demonului. După ce Merrin închise 
ochii şi-şi lăsă bărbia-n piept, Karras se uită la Regan şi, obosit, 
se apropie de pat, îi luă pulsul şi apoi vru să-i măsoare 
tensiunea. In timp ce-i înfăşură sfigmomanometrul în jurul 
braţului, clipi de mai multe ori, ca să-şi limpezească vederea 
înceţoşată. 

— Astăzi e Ziua Mamei, Dimmy. 

Pentru o clipă, preotul nu putu schiţa niciun gest, având 
senzaţia că cineva îi smulge inima din piept. Apoi, încet, foarte 
încet, îşi aţinti privirea în ochii lui Regan, care nu mai erau ai lui 
Regan, ci ai mamei sale. Incărcaţi de reproş. 


— Eu nu-s destul de bună pentru tine? De ce mă laşi să mor 
singură, Dimmy? De ce? De ce... 

— Damien! 

Merrin îl înşfacă de braţ. 

— Te rog să te duci să te odihneşti puţin, Damien! 

— Dimmy, te rog! 

— Nu-l asculta, Damien! Du-te! Pleacă în momentul ăsta! 

Cu un nod în gât, Karras se întoarse şi ieşi din cameră; 
rămase o vreme pe coridor, nehotărât. Să bea o cafea? Ah, cât 
şi-ar fi dorit. Şi cât îşi dorea să facă un duş... Dar când intră în 
camera lui din căminul iezuiţilor, fu de ajuns să-şi vadă patul ca 
să renunţe la toate celelalte dorinţe. Dă-/ încolo de duş, omule! 
Dormi! O jumătate de oră! În clipa în care întinse mâna după 
receptor, ca să le ceară celor de la recepţie să-l trezească, 
telefonul începu să sune. 

— Da, bună seara, spuse Karras răguşit. 

— Cineva vrea să vă vadă, părinte Karras: un anumit domn 
Kinderman. 

Karras îşi tinu pentru o clipă respiraţia, apoi expiră 
resemnat. 

— Bine, spune-i că vin într-un minut, zise el cu glasul stins. 
Punând receptorul în furcă, zări un cartuş de Camel fără filtru pe 
birou. Pe el era lipit un bileţel de la Dyer. 

S-a găsit o cheie de la Clubul Playboy în capelă, pe perniţa 
pentru rugăciune din faţa candelelor. E a ta? Poţi s-o ceri de la 
recepţie. 

Joe 

Cu o expresie afectuoasă, Karras lăsă bileţelul din mână, se 
îmbrăcă rapid cu haine curate şi, ieşind din cameră, merse la 
recepţie, unde Kinderman stătea lângă centrala telefonică, 
aranjând cu gesturi delicate florile din vaza de pe tejghea. Se 
întoarse spre Karras, cu o camelie roz în mână. 

— A, părinte! Părinte Karras! îl întâmpină Kinderman vesel, 
dar veselia i se preschimbă pe loc în îngrijorare la vederea 
chipului obosit al iezuitului. Puse camelia la loc în vază şi veni 
înaintea lui. 

— Arăţi groaznic! spuse el. Ce s-a întâmplat? De la atâta 
alergat pe pistă? Mai bine las-o baltă, oricum o să mori într-o 
bună zi. Haide, vino! Îl prinse pe Karras de braţ şi-l împinse uşor 
spre uşa clădirii. Ai un minut? îl întrebă el când ieşiră afară. 


— Nu prea, murmură Karras. Ce s-a întâmplat? 

— Vreau să discut ceva cu dumneata. Am nevoie de un sfat, 
nimic mai mult; doar de un sfat. 

— În legătură cu ce? 

— Îţi spun imediat. Să facem câţiva paşi. Să luăm un pic de 
aer. O să ne facă bine. Îşi petrecu braţul pe după al preotului şi-l 
conduse pe cealaltă parte a străzii. A, ia uită- te! Ce minunăţie! 
Splendid! Arătă spre soarele care tocmai se scufunda în apele 
râului Potomac; liniştea fu întreruptă brusc de râsetele şi 
sporovăielile unor studenţi de la universitate, aflaţi pe terasa de 
la colţul 36th Street. Unul dintre ei îl lovi pe altul cu pumnul în 
braţ şi cei doi se luară la trântă, în glumă. Ah, viaţa de student... 
rosti Kinderman cu tristeţe, aruncând o privire spre grupul vesel 
de tineri. Eu n-am fost la facultate... dar mi-aş fi dorit... Întorcân- 
du-se spre Karras, se încruntă, îngrijorat. Serios că arăţi rău, 
spuse el. Ce-ai păţit? Ai fost bolnav? 

Oare când avea de gând să treacă la subiect? se întrebă 
Karras. 

— Nu, doar ocupat, răspunse preotul. 

— Atunci, las-o mai moale, îl sfătui Kinderman, răsuflând 
greoi. Mai moale. Ai văzut cumva spectacolul trupei Balşoi, la 
Watergate? 

— Nu. 

— Nici eu. Dar tare-aş fi vrut să-l văd. Balerinele alea sunt 
atât de graţioase... atât de frumoase! 

Ajunseseră în dreptul magazinului de maşini la mâna a 
doua; de-aici puteau contempla nestânjeniţi asfinţitul, aşa că se 
opriră. Karras îşi rezemă cotul pe marginea zidului de piatră al 
clădirii şi se întoarse spre Kinderman. 

— Bun, acum spune-mi ce te frământă, zise el. 

— Ei bine, părinte... oftă Kinderman. Apoi îşi încleştă mâinile 
de marginea zidului şi, cu ochii către râu, spuse indispus: Mă 
tem că am o problemă. 

— Legată de serviciu? 

— Păi, oarecum; doar parţial. 

— Despre ce-i vorba? i 

— În esență, e - şovăi puţin, apoi continuă: În esenţă e o 
chestiune de etică, aş zice. O chestiune de - se întrerupse şi, 
rezemându-se cu spatele de zid, îşi plecă privirea-n pământ, 
încruntat. N-am pe nimeni cu care să discut despre asta; în 


niciun caz cu şeful meu, căpitanul. Pur şi simplu n-am putut. N- 
am putut să-i spun. Aşa că m-am gândit... Ochii detectivului se 
luminară brusc. Am avut o mătuşă - trebuie să auzi povestea 
asta, e interesantă. Mătuşă-mea era terorizată - teronizată, ăsta-i 
cuvântul - de unchiul meu şi asta vreme de ani în sir. Biata 
femeie nu îndrăznea să-i spună niciun cuvânt - niciodată! -, 
darămite să ridice vocea la el. Şi-atunci, să vezi ce făcea! De 
câte ori o scotea din sărite, fugea în debaraua din camera ei şi 
acolo, pe întuneric - n-o să-ţi vină să crezi! —, de una singură, 
ascunsă printre hainele roase de molii, începea să-l înjure - să-l 
înjure! - pe unchiu-meu şi să-i spună tot ce credea despre el. 
Asta dura vreo douăzeci de minute. Zău! Tipa fără întrerupere 
timp de douăzeci de minute! Apoi ieşea din debara, uşurată, 
mergea la el şi-l săruta pe obraz. Ce zici, părinte Karras? Asta da 
terapie! 

— Da, e o metodă eficientă, răspunse Karras cu un zâmbet 
şters. Şi ce, eu sunt debaraua dumitale? Asta vrei să spui? 

— Într-un fel, spuse detectivul cu voce gravă. O debara vie. 
Care trebuie să vorbească şi ea. 

— Ai cumva o ţigară? 

Kinderman se holbă la el, mut de uimire. 

— Eu să fumez, cu plămânii ăştia betegi? 

— Nu, ai dreptate, ar fi o prostie, murmură Karras şi se 
întoarse cu faţa spre râu, punându-şi mâinile pe marginea 
zidului. Ca să nu-i mai tremure. 

— Halal doctor! Doamne fereşte să mă îmbolnăvesc în cine 
ştie ce junglă şi, în locul lui Albert Schweitzer, să te am doar pe 
dumneata lângă mine! Dumneata vindeci şi astăzi negii cu 
broaşte, doctore Karras? 

— Cu broaşte râioase, replică Karras, potolit. 

Kinderman încruntă din sprâncene. 

— Azi nu prea eşti în toane bune, părinte Karras. Ceva ţi s-a 
întâmplat. Despre ce-i vorba? Haide, mie poţi să-mi spui. 

Karras îşi lăsă capul în piept, fără să spună nimic. Apoi, într- 
un târziu, rosti încet: 

— Bine. Spune-i debaralei ce te frământă. 

Detectivul privi înspre râu, scoțând un oftat. 

— Ziceam că... începu el. Se scărpină pe frunte cu degetul 
mare, apoi continuă: Spuneam că - ei bine, hai să zicem că 
lucrez la un caz de omucidere, părinte Karras. 


— Te referi la Dennings? 

— Nu, ştiu că subiectul ăsta te stânjeneşte, părinte. Să luăm 
un exemplu pur ipotetic. 

— În regulă. 

— Uciderea pare a fi o crimă ritualică, una cu implicaţii 
oculte, continuă detectivul cu un aer gânditor, alegându-şi 
cuvintele cu mare grijă. Să zicem că în casa asta - ipotetică - 
locuiesc cinci persoane şi una dintre ele este autoarea crimei. 
Gesticula în timp ce vorbea, ca pentru a da mai multă 
importanţă cuvintelor sale. Acum iată ce ştiu eu. Şi o ştiu cu 
certitudine - nu am nicio îndoială în această privinţă. Şovăi o 
clipă, respirând greoi. Toate dovezile arată că ar fi vorba de o 
fată, părinte Karras; o fetiţă de vreo zece-doisprezece ani... o 
copilă; ar putea fi fiica mea. Da, sunt conştient că sună absurd... 
ridicol... dar ăsta e adevărul. Ei, stai să vezi ce urmează, părinte 
Karras; în casa asta vine un cunoscut preot catolic şi, fiind vorba 
de un caz pur ipotetic, părinte, am aflat, graţie geniului meu la 
fel de ipotetic, că preotul respectiv a vindecat cândva o boală 
foarte neobişnuită. O boală de natură psihică, apropo, amănunt 
pe care îl mentionez doar aşa, în treacăt, ca să-ţi aţâţ 
curiozitatea. 

Karras îşi plecă abătut capul şi făcu semn că înţelege. 

— Da, zi mai departe, spuse el pe un ton sumbru. 

— Mai departe? O, acum urmează partea interesantă. Am 
impresia că în boala asta sunt implicate nişte... ei bine, nişte 
practici sataniste şi, de asemenea, o forţă incredibilă. lar fetiţa 
asta... ipotetică, ca să-i zic aşa, ar fi în stare să sucească gâtul 
cuiva. Fu rândul detectivului să-şi plece capul în piept. Da... da, 
ar fi în stare, negreşit. Prin urmare, întrebarea este... detectivul 
făcu o grimasă, apoi continuă: Vezi dumneata... vezi dumneata, 
copila nu poate fi trasă la socoteală pentru fapta ei. Ea nu e în 
toate minţile, părinte, e alienată mintal şi, în plus, e doar un 
copil, părinte Karras! Un copil! Totuşi, boala de care suferă... 
este primejdioasă. Ar putea să mai ucidă pe cineva. Cine poate 
şti? Din nou, detectivul se întoarse şi scrută cu privirea apele 
râului. Asta e problema mea, spuse el îmbufnat. Ce-i de făcut? 
lpotetic, fireşte. S-o las baltă? Să dau uitării tot ce s-a întâmplat, 
în speranţa că fetiţa - Kinderman şovăi o clipă - se va face bine? 
Îşi scoase o batistă din buzunar să-şi sufle nasul. Pur şi simplu 
nu ştiu ce să fac. Nu ştiu. E o decizie teribil de dificilă, zise el, 


căutând o porţiune curată, nefolosită a batistei. Da, e cumplit. 
De-a dreptul cumplit. Oribil. Şi mă scoate din sărite că sunt pus 
în situaţia de-a lua o astfel de decizie. Işi suflă nasul, apăsându- 
şi uşor câte o nară, după care îşi vâri în buzunar batista umedă. 
Părinte, care ar fi decizia corectă în cazul ăsta? întrebă el, 
întorcându-se spre Karras. lpotetic vorbind, desigur. Care este, 
după părerea dumitale, varianta cea mai înţeleaptă? 

Pentru o clipă, Karras se răzvrăti împotriva poverilor care 
păreau să se îngrămădească, una peste alta, pe umerii săi. 
Greutatea tot mai apăsătoare îl umplea de furie. Apoi însă îşi 
recăpătă calmul şi, aţintindu-şi ochii asupra detectivului, 
răspunse cu voce moale: 

— Aş încredința decizia în mâinile unei autorităţi mai înalte. 

— Cred că acolo şi este în momentul de faţă. 

— Foarte bine. Atunci aş lăsa-o acolo, locotenente. 

Privirile li se încrucişară preţ de câteva secunde. Apoi 
Kinderman clătină din cap, spunând: 

— Da, părinte. Da. Da, mă gândeam eu că asta o să zici. Se 
întoarse din nou şi contemplă asfinţitul. Cât e de frumos, spuse 
el. La fel putem spune şi despre Turnul din Pisa, despre şopânlă 
şi tatu“, adevărate mistere ale naturii. Îşi ridică mâneca hainei 
şi se uită la ceas. Ei bine, trebuie să plec. In curând doamna 
Kinderman se apucă de ţipat că mi se răceşte cina. Se întoarse 
spre Karras. Mulţumesc, părinte. Mă simt mai bine acum... mult 
mai bine. A, era să uit, n-ai vrea să-mi faci un serviciu? Să 
transmiţi un mesaj? Dacă, din întâmplare, întâlneşti vreodată un 
individ pe nume Engstrom, te rog spune-i... spune-i doar atât: 
„Elvira s-a internat şi face progrese”. O să priceapă el despre ce 
este vorba. Vrei să faci asta pentru mine? În cazul în care, 
printr-o incredibilă coincidenţă, te vei întâlni cu el. 

Uşor nedumerit, Karras răspunse: 

— Sigur, îi spun. 

— la zi-mi, nu mergem la film într-o seară, părinte? 

Karras îşi plecă ochii-n pământ şi, clătinând din cap, 
murmură: 

— Ba da, în curând. _ 

— Aşa spun şi rabinii când vorbesc despre Mesia: „in 


“ Tatu - gen de mamifere nocturne fără dinţi, cu corpul 
acoperit de plăci osoase şi cornoase mobile, care trăiesc în 
America Centrală, de Sud şi Mexic (n.tr.) 


curând“. Ascultă, pot să te mai rog ceva? 

Ridicându-şi ochii din pământ, Karras observă îngrijorarea 
de pe chipul detectivului. p 

— Nu mai alerga pe pistă o vreme. Incearcă să mergi la pas. 
Bine, părinte? Las-o mai moale. Poți face asta pentru mine? 

Karras schiţă un zâmbet palid şi spuse: 

— Aşa am să fac. 

Cu mâinile îndesate în buzunarele pardesiului, detectivul 
privi absent de-a lungul străzii. 

— Da, ştiu, zise el clătinând din cap. În curând. Ca de obicei, 
în curând. Făcu câţiva paşi, apoi se opri, îşi puse mâna pe 
umărul preotului şi, strângându-l uşor, spuse: 

— Elia Kazan, regizorul, îţi transmite salutări. 

Karras îl urmări cu privirea o bucată de vreme. Se simţea 
înduioşat şi uimit, deopotrivă, de căile întortocheate ale inimii. 
Îşi ridică ochii spre norii rozalii ce alunecau deasupra râului, 
înspre apus, plutind la marginea lumii cu o strălucire palidă, ca 
amintirea unei promisiuni. Cândva îl vedea pe Dumnezeu în 
astfel de privelişti, îi simţea respiraţia în norii diafani, aşa cum 
spuneau versurile unei poezii care îi plăcea atât de mult 
odinioară: 

Slavă Divinului pentru policromie şi hora de 
culori viteze 

Pentru efervescenţa hâtră a unor ceruri cu 
dungi şi pete, ca vacile bălţate; 

Pentru spuzeala roz ce-o poartă-n glorie 
păstrăvii pe spate; 

Pentru cascada reavănă a  castanelor 
strălucitoare; şi pentru aripi de cinteze...pe toate 
le aduce în lumină. 

Acela a cărui frumuseţe-i dincolo de 
schimbare: doar măiestria-i se cuvine lăudată.” 

Karras îşi duse pumnul la gură, căutând să-şi înghită 
tristeţea şi durerea pierderii; avea un nod în gât şi i se umeziră 
ochii când îşi aduse aminte de un psalm care altădată îl umplea 
de bucurie. „O, Doamne“, zicea psalmistul, „am iubit mereu 
frumuseţea casei Tale“. 

Rămase acolo, nemişcat, neîndrăznind să mai privească 


42 Strofă din poezia Pied Beauty, de poetul englez Gerard Manley 
Hopkins, în traducerea lui S.C. Dima (n.tr.) 


asfinţitul. 

Se uită, în schimb, la fereastra camerei lui Regan. 

Sharon fu cea care îi deschise uşa de data aceasta şi îl in- 
formă că nu se schimbase nimic între timp. Avea în braţe un 
maldăr de haine mirosind respingător. Se scuză, spunând: 

— Trebuie să le bag în maşina de spălat. 

Karras privi lung în urma ei, tânjind după o cafea. Însă în 
clipa aceea auzi demonul răcnind la Merrin. O porni spre scări, 
dar îşi aminti brusc de mesajul pe care avea să i-l transmită lui 
Karl. Unde putea fi acesta? Făcu stânga-mprejur ca s-o întrebe 
pe Sharon, chiar când ea dispărea pe treptele ce duceau la 
subsol. Atunci se duse în bucătărie, să-l caute pe îngrijitor. Karl 
nu era aici. Doar Chris. Cu fruntea rezemată în pumni, aceasta 
şedea la masă, uitându-se... La ce? Karras se apropie de ea în 
tăcere, apoi se opri. La un album de poze. Cu decupaje din ziare 
şi poze lipite. Chris nu-i observase prezenţa. 

— Scuză-mă, te rog, spuse el încetişor. Karl nu-i aici? 

Chris îşi ridică ochii trişti şi scutură din cap. 

— A ieşit cu ceva treburi, răspunse ea cu voce stinsă. O auzi 
suspinând, ca după plâns. Apoi îi spuse: Am pus cafea la făcut, 
părinte. E gata imediat. 

Karras aruncă o privire înspre filtrul de cafea şi în momentul 
acela Chris se ridică de la masă şi trecu rapid pe lângă el, 
ferindu-şi faţa. Auzi un „Scuză-mă“ tremurător şi femeia ieşi 
grăbită din bucătărie. Karras se uită în album. Erau imagini 
spontane, neprelucrate. O fată tânără. Foarte frumuşică. Cu o 
împunsătură în inimă, Karras îşi dădu seama că o are în faţa 
ochilor pe Regan: aici suflând în lumânările de pe tortul învelit în 
frişcă, dincolo făcând veselă cu mâna de pe un ponton din faţa 
lacului, îmbrăcată în tricou şi pantaloni scurţi. Pe tricou avea o 
inscripţie: TABARA... restul nu se vedea clar. Pe pagina alăturată 
era lipită o foaie de hârtie acoperită cu un scris de copil: 

Dacă, în loc de plastilină, 

Aş putea lua lucrurile cele mai frumoase Cum e curcubeul, 

Sau norii sau ciripitul păsărelelor, 

Poate c-atunci, dragă mămică, 

Dacă le-aş aduna pe toate laolaltă, 

Aş putea sculpta chipul tău. 

TE IUBESC! LA MULŢI ANI DE ZIUA MAMEI! 

Rags. 


Karras închise ochii. Nu mai suporta să se uite. Lăsă albu- 
mul şi aşteptă să se termine de făcut cafeaua. Cu fruntea 
plecată, îşi încleştă mâinile pe tejghea şi-şi închise iarăşi ochii. 
Nu te mai gândi! îşi zise el; nu te mai gândi la asta! Însă nu reuşea 
nicicum şi, ascultând la bolboroselile filtrului de cafea, mâinile 
începură să-i tremure din cauza furiei care-l cuprindea încetul cu 
încetul, gândindu-se la suferinţa copilei, la fragilitatea omului şi 
la putreziciunea neruşinată a morţii. 

„Dacă, în loc e plastilină...“ 

Furia i se evaporă treptat, lăsând locul amărăciunii şi 
frustrării. 

„...lucrurile cele mai frumoase...“ 

Nu mai putea să aştepte cafeaua. Trebuia să plece. Trebuia 
să facă ceva. Să ajute cumva. Să încerce măcar. leşi din 
bucătărie şi, venind spre sufragerie, se uită prin uşa între- 
deschisă şi o văzu pe Chris întinsă pe canapea, plângând cu 
sughiţuri, în timp ce Sharon încerca s-o liniştească. Se retrase 
din uşă şi urcă în grabă scările; demonul răcnea ca turbat: „...ai 
fi pierdut! Ai fi pierdut şi ştii asta! Merrin, tică/osule! Lepădătură! 
Vino înapoi! Vino şi... “ 

Karras se refugie în propriile-i gânduri. 

„.. „sau ciripitul păsărelelor.” 

Intrând în camera lui Regan, Karras îşi dădu seama că 
uitase să-şi ia puloverul. Tremurând uşor de frig, se uită la 
Regan. Capul ei era întors în partea cealaltă iar glasul demonic 
continua să ragă, în culmea furiei. 

Se apropie încet de scaun şi-şi luă o pătură; de oboseală, 
abia atunci remarcă absenţa lui Merrin. Peste câteva clipe, 
aducându-şi aminte că trebuie să verifice tensiunea copilei, 
Karras se ridică din nou şi, târşâindu-şi picioarele, se apropie de 
pat. Ceea ce văzu îl şocă, facându-l să se dea un pas îndărăt. 
Merrin zăcea pe jos, cu faţa la podea, flasc şi cu membrele 
dezarticulate. Karras îngenunche, îl întoarse cu faţa în sus şi, 
văzându-i culoarea vineţie a feţei, îi pipăi rapid încheietura 
mâinii şi, cuprins de oroare, îşi dădu seama că Merrin este mort. 

— Sfântă flatulenţă! Să moară, el? Să moară! Karras, 
tămăduieşte-l! zbieră demonul. Adu-l înapoi la viaţă şi hai să 
isprăvim, să... 

Atac de cord. Ateroscleroză coronariană. 

— Vai, Doamne! gemu Karras în şoaptă. Nu, Doamne, nu se 


poate! Închise ochii şi scutură din cap disperat, nevenindu-i să 
creadă parcă, apoi, înnebunit de durere, îşi apăsă cu sălbăticie 
degetul mare pe încheietura vânătă a preotului, de parcă ar fi 
vrut să stoarcă ultimul strop de viaţă din tendoanele acestuia. 

— „„„cucernicul... 

Karras se trase înapoi şi inspiră adânc. Atunci observă 
pilulele micuţe împrăştiate pe podea. Luă una dintre ele şi, cu 
un ghimpe de durere, realiză că Merrin ştiuse. Nitroglicerină. 
Ştiuse. Cu ochii înroşiţi şi umezi de lacrimi, Karras îi cercetă 
faţa... Du-te să te odihneşti puțin, Damien. 

— Nici măcar viermii n-o să se înfrupte din putreziciunea ta! 

Auzind cuvintele demonului, Karras îşi ridică privirea şi 
începu să tremure, cuprins de o furie incontrolabilă. 

Nu-l asculta! 

— „„„pederastule... 

Nu-l asculta! Nu-l asculta! 

Tâmplele îi pulsau haotic şi, în clipa în care luă, cu blân- 
deţe, mâinile preotului şi dădu să i le încrucişeze pe piept, 
demonul croncăni: „Acum pune-i mădularul în mână!“ şi un 
scuipat puturos ateriză pe ochiul preotului mort. „Ultima slujbă!” 
anunţă batjocoritor demonul. Apoi îşi lăsă capul la loc pe pernă 
şi izbucni într-un râs dement. 

Karras nu-şi putea dezlipi ochii de pe scuipatul ce se 
prelingea pe ochiul preotului. Nu schiţă nicio mişcare. Sângele îi 
clocotea în vene. Cu capul înclinat într-o parte şi tremurând din 
toate încheieturile, îşi ridică încet privirea. Chipul îi era roşu ca 
focul, un spasm străbătut de furie şi ură. 

— Ticălos nenorocit! şuieră el printre dinţi şi, deşi nu se 
clintea, părea că se întinde ca un şarpe, lungindu-şi gâtul în 
faţă. Demonul se opri din râs şi-l privi cu răutate. 

— O să pierzi! rosti preotul pe un ton muşcător. Eşti un zero, 
un nimic! Asta ai fost întotdeauna! 

Regan împroşcă asupra lui un jet de vomă. Karras păru să 
nu observe. 

— Da, eşti foarte tare când vine vorba de copii! zise el 
printre dinţii încleştaţi. Te pui cu fetiţele! Ei, haide! Să te vedem 
cum te descurci cu un om în toată firea! Haide! Îşi întinse 
mâinile spre demon, ca pe nişte cârlige mari, ce-l invitau să se 
apropie. Haide! Dă-i drumul, nenorocitule bun de nimic! 
Incearcă-mă! Lasă copila şi ia-mă pe mine! Vino în mine! 


Nici nu termină bine se rostit aceste cuvinte şi trupul îi fu 
smucit în sus cu brutalitate, capul i se dădu pe spate, cu ochii 
aţintiţi în tavan, apoi fu cuprins de convulsii, fiind zgâlţâit 
încoace şi-ncolo, în timp ce chipul i se schimonosea într-o 
expresie de inimaginabilă ură şi furie. Cu mişcări spasmodice, 
de parcă era împins de o forţă nevăzută căreia se opintea să i se 
împotrivească, iezuitul îşi întinse mâinile mari şi puternice spre 
gâtul lui Regan, care ţipa incontrolabil. 

Chris şi Sharon, aflate în birou, auziră zgomote deasupra, la 
etaj. Şedeau de o parte şi de cealaltă a barului, pregătindu-şi 
ceva de băut, când desluşiră nişte sunete înfundate, ca de luptă, 
venind de sus, din camera lui Regan. Apoi ţipetele 
înspăimântate ale copilei, urmate de răcnetul sălbatic al lui 
Karras: „Nu!“ Un nou şir de bufnituri, un corp greu izbind mobila. 
Apoi peretele. Golindu-şi paharul dintr-o înghiţitură, Chris tresări 
puternic la auzul unei bubuituri teribile, urmată de un zgomot de 
geamuri sparte Într-o fracțiune de secundă şi ea şi Sharon 
ţâşniră pe scări în sus, spre camera lui Regan. Se năpustiră 
înăuntru şi văzură că geamul era spart, iar obloanele de la 
fereastră zăceau pe jos, smulse din balamale! 

Inspăimântate, se repeziră la fereastră şi atunci Chris îl 
văzu pe Merrin zăcând pe jos, la picioarele patului. | se tăie 
respiraţia şi rămase ţintuită locului preţ de câteva secunde, 
după care se repezi la el, îngenunchind pe podea. 

— O, Doamne Dumnezeule! se tângui ea. Sharon! Shar, vino 
aici! Haide, vino repede... 

Nu mai apucă să-şi termine propoziţia. Ţipătul lui Sharon îi 
acoperi vocea. Chris îşi ridică ochii la ea şi o văzu holbându-se 
pe fereastră şi ţinându-se cu mâinile de cap. 

— Shar, ce s-a întâmplat? 

— E Karras! Părintele Karras! ţipă isteric Sharon şi ieşi în 
goană din cameră. Cu faţa pământie, Chris se ridică, merse 
repede la geam şi privi afară. Simţi că îi plesneşte inima-n piept. 
La baza scărilor ce coborau în strada M zăcea trupul lui Karras, 
contorsionat şi însângerat, sub privirile şocate ale trecătorilor ce 
începeau să se adune în jur. 

Cu mâna la gură, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Chris 
încercă să-şi mişte buzele. Să articuleze un cuvânt. Nu reuşi. 

— Mamă? se auzi o voce slabă din spatele ei. Chris îşi 
întoarse încet capul, cu ochii larg căscaţi. Nu îndrăznea să 


creadă că auzise bine. Vocea vorbi din nou. Vocea lui Regan. 
Mamă, ce se-ntâmplă? Vino aici! Mi-e frică, mamă! Hai, te rog, 
mamă! Te rog! Vino, te rog! 

Chris îi văzu ochii plini de lacrimi şi se repezi numaidecât la 
pat, plângând în hohote: 

— Rags! O, puiul meu, odorul meu! O, Rags! Tu eşti, chiar tu 
eşti! 

Jos, la parter, Sharon se năpusti afară din casă şi alergă 
înnebunită la căminul iezuiţilor, unde ceru să-l vadă de urgenţă 
pe Dyer. Acesta cobori la recepţie într-un suflet. Sharon îi spuse 
toată tărăşenia. Preotul o privea înmărmurit. 

— Aţi chemat salvarea? o întrebă el. 

— Vai de mine! Nu, n-am chemat-o! Nu m-am gândit! 

Dyer îi dădu câteva instrucţiuni scurte operatorului de la 
centrala telefonică, apoi ieşi în fugă din clădire, împreună cu 
Sharon. Traversă strada şi cobori treptele din câteva salturi. 

— Daţi-mi voie să trec, vă rog! Faceţi loc! Croindu-şi drum 
prin mulţime, Dyer auzi murmurele indiferente ale privitorilor. 
„Ce s-a întâmplat?” „Un tip a căzut pe scări.“ „O fi fost beat. 
Uite, a şi vomat.“ „Haideţi, scumpilor, o să întârziem.“ 

În cele din urmă Dyer reuşi să se strecoare prin mulţime şi 
rămase încremenit; avea senzaţia că nu mai poate să tragă aer 
în piept. Durerea îl paralizase. Karras zăcea cu trupul răsucit 
într-o poziţie nefirească, pe spate, cu capul într-o băltoacă de 
sânge din ce în ce mai mare. Avea maxilarul dislocat şi în ochi o 
sclipire stranie; privea fix în sus, de parcă ar fi contemplat 
firmamentul, în căutarea unei stele misterioase. Dintr-odată, îşi 
întoarse ochii spre Dyer; avea o privire împăcată, strălucind de 
beatitudine. De triumf. 

O privire rugătoare, totodată. Imploratoare. 

— Haideţi, faceţi loc! Daţi-vă mai în spate! 

Îşi făcuse apariţia un poliţist. Dyer îngenunche şi mângâie 
uşor, plin de blândeţe, faţa zdrelită şi tumefiată a preotului. Era 
plină de zgârieturi. Un firicel de sânge i se prelingea din colţul 
gurii. 

— Damien... Dyer şovăi o clipă, silindu-se să-şi înghită 
plânsul la vederea sclipirii rugătoare din privirea lui Karras. 

Aplecându-se deasupra lui, Dyer îl întrebă: 

— Poţi să vorbeşti? 

Karras căută, bâjbâind, mâna preotului mai tânăr. Reuşi să 


i-o apuce şi i-o strânse uşor. 

Căznindu-se să nu plângă, Dyer se aplecă şi mai mult şi, 
lipindu-şi buzele de urechea lui Karras, îl întrebă în şoaptă: 

— Vrei să te spovedeşti, Damien? 

Karras îi strânse din nou mâna. 

— Te căieşti pentru toate păcatele pe care le-ai săvârşit de- 
a lungul vieţii, prin care L-ai supărat pe Dumnezeu 
Atotputernicul? 

O nouă strângere a mâinii. 

îndreptându-se de spinare, Dyer făcu încet semnul crucii 
deasupra lui Karras, proclamând emoţionat dezlegarea de 
păcate: Ego te absolvo... 

O lacrimă uriaşă se rostogoli pe obrazul lui Karras, iar Dyer 
simţi o strânsoare şi mai puternică, ce nu cedă pe tot parcursul 
rugăciunii: ...in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amen. 

Dyer îşi apropie din nou gura de urechea lui Karras. Inghiţi 
în sec, ca să scape de nodul din gât. Apoi murmură: 

— Vrei să...? Apoi se opri brusc. Strânsoarea mâinii slăbise 
dintr-odată. Se îndreptă de spinare şi văzu că în ochii lui Karras 
se aşternuse pacea. Şi încă ceva - ceva ce aducea a bucurie; 
semăna cu împlinirea unui dor profund. Ochii lui continuau să 
fixeze cerul. Însă nu cerul acestei lumi. 

Încet şi cu blândeţe, Dyer îi închise pleoapele. Auzi sirena 
ambulanţei undeva, în depărtare. Vru să-şi ia rămas-bun, dar nu 
mai fu în stare. Plecându-şi capul în piept, începu să plângă. 

Sosi ambulanţa. Paramedicii îl întinseră pe o targă şi-l 
urcară în maşină, iar Dyer se sui şi el. Se aşeză lângă targă şi-l 
luă de mână pe Karras. 

— Nu mai puteţi face nimic pentru el, părinte, îi spuse 
tânărul medic cu voce blândă. N-are rost să vă chinuiţi singur. 
Mai bine rămâneţi aici. 

Fără să-şi ia ochii de pe chipul mutilat al prietenului său, 
Dyer scutură încet din cap şi spuse cu voce joasă: 

— Nu, o să vin şi eu. 

Medicul îi aruncă o privire şoferului care aştepta răbdător 
lângă uşa din spate a ambulanţei, cu sprâncenele înălțate, în 
semn de întrebare. Dădu încet din cap, iar şoferul închise uşa. 

De pe trotuar, Sharon privea ca hipnotizată în urma am- 
bulanţei care se îndepărta. Auzea murmurele trecătorilor. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Cine ştie, habar n-am. 

Vaietul strident al sirenei ambulanţei se înălţă în noapte, 
plutind peste apele râului. Apoi, dintr-odată, încetă. 

Şoferul îşi amintise că nu mai are de ce să se grăbească. 


Epilog 

Lumina slabă a soarelui de iunie pătrundea prin geamul 
ferestrei de la camera lui Chris, care împături o ultimă bluză în 
valiza deja plină, aşezată pe pat şi apoi o închise. Se duse 
repede la uşă. 

— În regulă, asta-i tot, îi spuse ea lui Karl, iar când elve- 
ţianul veni să încuie valiza, Chris ieşi din cameră şi merse în 
dormitorul lui Regan. Hei, Rags, eşti gata? strigă ea. 

Trecuseră şase săptămâni de la moartea preoţilor. De la 
deznodământul acela şocant, investigat de Kinderman cu multă 
minuţiozitate. Totuşi, nu se găsiseră răspunsuri. Doar speculaţii 
chinuitoare, care pe ea o trezeau şi acum de multe ori în toiul 
nopţii, cu faţa udă de lacrimi. Merrin murise de ateroscleroză 
coronariană, dar Karras... 

— Inexplicabil, spusese locotenentul Kinderman, cu 
respirația lui emfizematoasă. Nu. Nu fata e de vină, decisese el 
într-un final. N-ar fi avut cum s-o facă, doar era legată cu 
centurile de protecție. În concluzie, Karras smulsese obloanele și 
se aruncase pe fereastră în mod deliberat. De ce? Ca să scape 
de ceva îngrozitor? Kinderman elimină rapid această ipoteză, 
fiindcă, dacă ar fi vrut să scape de ceva, ar fi fost mult mai 
firesc să iasă pe uşă. Plus că preotul nu era genul de bărbat care 
să dea bir cu fugiţii în faţa unei amenințări. Atunci ce-l făcuse să 
sară în gol? 

Pentru Kinderman, răspunsul începu să prindă contur în 
urma unei declaraţii făcute de Dyer, care pomenea de 
conflictele lăuntrice care-l munceau pe preot: sentimentul de 
vinovăţie legat de mama sa, de moartea acesteia, criza de 
credinţă prin care trecea, la care se adăuga lipsa de somn 
vreme de mai multe zile; apoi îngrijorarea pentru Regan, care 
părea la un pas de moarte, atacurile demonice venite, chipurile, 
din partea mamei sale şi, în fine, şocul provocat de moartea lui 
Merrin. Toate astea, conchise cu amărăciune detectivul, îl 
făcuseră pe psihiatru să clacheze, nemaiputând să le facă faţă. 
Mai mult decât atât, pe parcursul investigării morţii misterioase 
a lui Burke Dennings, detectivul aflase că se întâmplă uneori ca 
exorciştii să fie ei înşişi posedaţi, în circumstanţe similare 
acestora: sentimente puternice de vinovăţie, însoţite de nevoia 
de a fi pedepsit şi de autosugestie. Mintea preotului o luase 
razna, chiar dacă Dyer refuza să accepte lucrul acesta. Tânărul 


preot o vizitase în repetate rânduri pe Regan în perioada de 
convalescenţă, ca să vadă dacă aceasta nu-şi aminteşte ce se 
întâmplase la ea în cameră în seara aceea, însă răspunsul 
fusese negativ de fiecare dată, aşa că, într-un final, cazul fusese 
clasat. 

Chris îşi vâri capul pe uşa camerei fiicei sale. Strângând în 
braţe două animăluţe de pluş, aceasta se uita cu o nemulţumire 
copilărească la valiza deschisă de pe patul ei. Aveau avion spre 
Los Angeles în jurul amiezii; Sharon şi cei doi Engstrom 
rămâneau să strângă restul lucrurilor şi să închidă, după care 
aveau să vină şi ei acasă, cu maşina condusă de Karl. 

— Cum te descurci cu împachetatul, scumpa mea? o întrebă 
Chris. 

Regan îşi ridică ochii spre ea. Era palidă şi încercănată. 

— Nu-i destul loc în valiza asta! zise ea, ţuguindu-şi buzele, 
cu sprâncenele încruntate. 

— Păi, nu poţi lua totul cu tine, iubito. Haide, lasă celelalte 
lucruri, o să le aducă Willie. Haide, puiule. Dacă nu ne grăbim, 
pierdem avionul. 

— Bine, mamă. 

— Aşa te vreau. 

Chris plecă din cameră şi cobori la parter. Când ajunse aici, 
auzi târâitul soneriei şi merse să deschidă uşa. 

— Bună, Chris. Era părintele Dyer, cu faţa sa prelungă. Am 
venit doar să-mi iau rămas-bun de la voi, spuse el. 

— Pofteşte înăuntru. Tocmai aveam de gând să te sun. 

— Nu, e-n regulă, Chris; ştiu că sunteţi pe fugă. 

Ea îl luă de mână şi îl trase înăuntru, în casă. 

— Ei, haide! Chiar voiam să beau o cafea. Nu vrei să-mi ţii 
companie? 

— Dacă eşti sigură că nu-i nicio problemă... 

Chris îl încredinţă că nu-i nicio problemă şi se îndreptară 
amândoi spre bucătărie; se aşezară la masă, băură cafea şi 
sporovăiră vrute şi nevrute, în timp ce Sharon şi cei doi 
Engstrom trebăluiau de zor. Chris aduse vorba de Merrin - 
fusese uimită să vadă atâţia oameni importanţi, inclusiv 
demnitari străini, la înmormântarea lui. Apoi se lăsă tăcerea, iar 
Dyer îşi lăsă capul în piept, posomorăt. Chris îi citi gândurile. 

— Tot nu-şi aminteşte, spuse ea cu blândeţe. Imi pare rău. 

lezuitul încuviinţă din cap, fără să-şi ridice privirea. 


Chris se uită la farfuria de pe masă, în care micul dejun 
zăcea neatins. Nu putuse să mănânce, era prea agitată. Şi tran- 
dafirul era tot acolo. Il luă în mână şi începu să-i răsucească 
tulpina între degete, cu un aer gânditor. _ 

— Nici măcar n-o cunoştea, murmură ea. Incetă să mai 
răsucească trandafirul şi se uită la Dyer. Acesta o privea 
concentrat. 

— Ce crezi că s-a întâmplat acolo? o întrebă cu voce moale. 
Te întreb la modul concret, ca pe o persoană care n-are treabă 
cu credinţa. Crezi cu adevărat că Regan a fost posedată? 

Chris chibzui câteva clipe, cu ochii-n pământ, jucându-se 
din nou cu tulpina trandafirului. 

— Nu ştiu, părinte Dyer. Pur şi simplu, nu ştiu. Vii la 
Dumnezeu şi trebuie să descoperi singur dacă El există, de fapt, 
după care trebuie să-L laşi să doarmă un milion de ani în fiecare 
noapte, că altfel devine foarte morocăânos. Inţelegi ce vreau să 
spun? El nu vorbeşte niciodată. Cât despre diavol... Işi ridică 
ochii spre Dyer. Ei bine, cu diavolul e cu totul altă poveste. De 
existenţa lui sunt convinsă. Şi ştii de ce? Pentru că nemernicul 
îşi face întruna reclamă. 

Dyer o privi cu afecţiune, apoi răspunse încet: 

— Dar dacă tot răul din lume te face să fii convinsă de 
existenţa diavolului, atunci cui îi atribui lucrurile bune? 

Chris îi susţinu privirea fără să clipească. Cuvintele lui o 
puseră pe gânduri şi într-un târziu murmură, clătinând uşor din 
cap: 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. E un punct de vedere 
interesant. Şocul şi tristeţea morţii lui Karras îşi puseseră 
amprenta asupra stării sale de spirit, cufundând-o într-un abis 
de amărăciune. Acum însă voia să se agaţe, pe cât putea, de 
unda firavă de speranţă şi lumină, gândindu-se la ceea ce-i 
spusese odată Dyer, când o condusese până la maşină, după 
înmormântarea lui Karras. 

— Poţi veni până la noi acasă? îl întrebase ea. 

— O, mi-ar face plăcere, dar nu pot să lipsesc de la serbare, îi 
răspunsese el. Văzându-i nedumerirea, se simţi dator să-i explice: 
Când moare un iezuit, are loc o petrecere de sărbătorire. Pentru cel 
mort, e un nou început. 

— Ai zis că trecea printr-o criză de credinţă. 

Dyer încuviinţă din cap. 


Chris îşi lăsă bărbia-n piept, scuturând din cap. 

— Nu-mi vine să cred, spuse ea absentă. Eu, una, n-am mai 
văzut în viaţa mea o credinţă aşa puternică. 

— Maşina e aici, doamnă! 

Trezită brusc din reverie, Chris strigă: 

— Bine, Karl! Venim acum! Se ridicară amândoi de la masă. 
Nu, dumneata rămâi, părinte. Eu mă duc s-o aduc pe Rags. 

Dyer dădu din cap, pierdut în gânduri. 

— Bine. Se gândea la strigătul inexplicabil al lui Karras şi la 
paşii ce se auziseră înainte ca el să se arunce pe fereastră. Era 
ceva în camera aceea, îşi zise el. Dar ce anume? Nici Sharon, 
nici Chris nu-şi aminteau clar de seara aceea. Lui Dyer îi reveni 
în minte privirea misterioasă, plină de bucurie, din ochii lui 
Karras. Şi mai era ceva în privirea aceea: o scânteiere sălbatică 
aducând a... a ce? Nu ştia sigur. A triumf, parcă. In chip 
inexplicabil, gândul acesta îl linişti. Îl făcu se se simtă mai bine. 
leşi pe coridor, cu mâinile în buzunare şi se rezemă de tocul uşii 
de la intrare, urmărindu-l pe Karl, care îl ajuta pe şofer să 
aranjeze valizele în portbagajul limuzinei. Dyer se şterse pe 
frunte - era o atmosferă caldă şi umedă. Auzind paşi pe scări, se 
întoarse şi le văzu pe Chris şi pe Regan coborând, mână-n 
mână. Se apropiară de el. Chris îl sărută pe obraz, apoi îl 
mângâie uşor pe faţă, cercetându-i ochii trişti. 

— E-n ordine, Chris. Am sentimentul că totul va fi bine. 

— Mă bucur, zise Chris, apoi îi aruncă o privire lui Regan. 
Scumpo, dânsul este părintele Dyer. Salută-l. 

— Încântată să vă cunosc, părinte Dyer. 

— Şi eu sunt încântat să te cunosc. 

Chris se uită la ceas. 

— Trebuie să plecăm, părinte. 

— Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. Dar stai! Era să uit! 
Preotul îşi vâri mâna în buzunar şi scoase ceva de acolo. Asta a 
fost al lui, zise el. 

Chris privi la lanţul cu medalion din palma preotului. 

— Este Sfântul Cristofor. M-am gândit că ţi-ar plăcea să-l ai. 

Preţ de câteva momente, Chris contemplă medalionul cu un 
aer gânditor, uşor încruntată, de parcă se căznea să ia o decizie; 
apoi întinse încet mâna, luă medalionul, îl vâri în buzunarul 
hainei şi-i spuse lui Dyer: 

— Mulţumesc, părinte. Da, mi-ar plăcea să-l am. Apoi se 


întoarse spre Regan: Haide, scumpa mea. Însă când dădu s-o ia 
de mână, văzu că fetiţa stă cu ochii pironiţi pe gulerul rotund al 
iezuitului, ca şi când şi-ar fi adus aminte brusc de ceva. Apoi, 
dintr-odată, îşi întinse braţele către preot. Surprins, acesta se 
aplecă spre ea, iar copila îşi încolăci braţele pe după gâtul lui şi-l 
sărută pe obraz, după care se retrase cu o expresie uşor 
nedumerită, de parcă nu ştia nici ea ce o mânase să facă acest 
gest. 

Chris îşi şterse ochii umezi, apoi o luă de mână pe Regan, 
spunând cu voce răguşită: 

— Ei bine, acum chiar că trebuie să plecăm. Haide, scumpo. 
Spune-i rămas-bun părintelui Dyer. 

— La revedere, părinte. 

Zâmbind, Dyer flutură din degete în semn de salut şi spuse, 
la rândul său: 

— La revedere. Să ajungeţi cu bine acasă. 

— Părinte, o să te sun din Los Angeles, zise Chris peste 
umăr. Abia mai târziu avea să se întrebe la ce se referise el 
când spusese „acasă“. 

— Să aveţi grijă de voi. 

— Şi dumneata la fel. 

Dyer le urmări plecând. Când şoferul le deschise uşa, să 
urce, Chris se mai întoarse o dată spre el şi-i făcu semn cu 
mâna, apoi îi trimise o sărutare. Dyer îi făcu şi el cu mâna, apoi 
o privi urcându-se pe bancheta din spate a limuzinei, alături de 
Regan. Maşina demară şi copila se uită ţintă la el, prin parbrizul 
din spate, până când dădură colţul, dispărând din ochii lui. 

Dyer îşi întoarse capul în stânga, unde auzise un scrâşnet 
de frâne: o maşină de poliţie. Kinderman se dădu jos şi, 
înconjurând repede maşina, se apropie de preot, făcându-i semn 
cu mâna. 

— Am venit să-mi iau rămas-bun. 

— Tocmai au plecat. 

Detectivul se opri, dezumflat. 

— Serios? Chiar au plecat? 

Dyer încuviinţă din cap. 

Kinderman se întoarse şi privi de-a lungul lui Prospect 
Street cu părere de rău, apoi scutură din cap. 

— Of! murmură el. Apoi veni lângă Dyer şi-l întrebă abătut: 
Cum se simte fetiţa? 


— Părea să se simtă bine. Chiar bine. 

— O, mă bucur. Asta-i cel mai important. Ridicându-şi mâna, 
detectivul se uită la ceas. Ei bine, mă întorc la treabă, la datorie. 
La revedere, părinte. Răsucindu-se pe călcâie, o porni spre 
maşină, dar după câţiva paşi se opri şi îi aruncă preotului o 
privire curioasă. 

— Dumneata obişnuieşti să mergi la cinematograf, părinte 
Dyer? Îţi plac filmele? 

— Da, sigur că da. 

Kinderman se întoarse şi veni aproape de el. 

— Eu mai primesc invitaţii, spuse el apăsat. De fapt, şi 
acum am două invitaţii la cinema Biograph, pentru mâine seară. 
Ai vrea să mergi cu mine? 

— Ce film rulează? 

— La răscruce de vânturi. 

— Şi cine joacă? 

— Cine joacă? Detectivul încruntă din sprâncene, spunând 
îmbufnat: Sonny Bono e Heathcliff şi Cher e Catherine 
Earnshow. Vii sau nu? 

— L-am văzut. 

Detectivul îi aruncă o privire dezamăgită, murmurând 
abătut: „Altu'“, apoi se întoarse şi, luându-l de braţ pe preot, o 
luară agale în susul străzii. 

— Mi-aduc aminte de o replică din Casablanca, zise el pe un 
ton vesel. La sfârşit, Humphrey Bogart îi spune lui Claude Rains: 
„Louie—cred că acesta e începutul unei minunate prietenii”. 

— Ştii, chiar semeni un pic cu Bogart. 

— Aha, deci ai remarcat. 

Lăsând uitării trecutul, încercau să-l păstreze viu în 
amintire. 


Nota autorului 

Mi-am pemis câteva abateri de la realitate în ceea ce pri- 
veşte actuala topografie a Universităţii Georgetown, mai cu 
seamă în privinţa amplasamentului Institutului de Lingvistică. 
De asemenea, trebuie să precizez că Prospect Street nu există 
în realitate şi nici căminul iezuiţilor nu se află în locul în care l- 
am plasat eu. In fine, fragmentul literar atribuit lui Lankester 
Merrin nu este creaţia mea, ci a fost extras dintr-o predică a 
cardinalului John Henry Newman, intitulată „A doua primăvară”.