William Diehl — Fiinta raului

William Diehl 


Fiinţa răului 
Primal Fear, 1993 


Cred în lege. Cred în inviolabilitatea tribunalului şi în 
măreţia justiţiei. Cred, de asemenea, că lucrurile nu stau 
întotdeauna aşa cum par, că uneori faptele pot fi manipulate, la 
fel cum un scamator îşi manipulează publicul. El atrage atenţia 
asupra unei mâini în timp ce cu cealaltă mână execută trucul. 
Aceasta se numeşte inducere în eroare. În cazul de faţă, 
procurorul este un scamator, inducându-vă în eroare, dis- 
trăgându-vă atenţia de la faptele reale prin trucuri 
spectaculoase şi informaţii care, de fapt, au foarte puţin de-a 
face cu vinovăția ori inocenţa clientului meu. El a adus în faţa 
domniilor voastre ceea ce consideră a fi o probă - de fapt, o 
probă neconcludentă. Declară că acuzatul a avut motivații, 
circumstanţe, intenţii, dar nu a produs nici o probă solidă asupra 
crimei. După spusele sale, clientul meu este imoral, mincinos, a 
fost prins înşelându-şi victima, este disperat chiar. Clientul meu 
nu neagă aceste afirmaţii - dar oare motivaţia ori împrejurarea 
ori intenţia îl transformă într-un criminal? 

Este el oare judecat pentru imoralitate, minciună sau 
înşelăciune? Veţi putea trimite acest om pe scaunul electric 
pentru că este disperat? În interesul justiţiei, vă aduc la cunoş- 
tinţă că trebuie să ignoraţi farsele acestui scamator; priviţi spre 
cealaltă mână: cea în care trebuie să se afle adevărata dovadă; 
veţi descoperi că acolo nu se află nimic. Acesta este un tribunal, 
nu un spectacol de magie. lar clientul meu riscă pedeapsa cu 
moartea. 

Doamnelor şi domnilor juraţi, puteţi afirma cu precizie că 
adversarul meu a dovedit, fără dubiu, vinovăția acestui om. 
Sistemul este viciat, căci, oricât ar fi de abil, suferă de o 
slăbiciune: imperfecţiunea umană. Clientul meu este uman şi, 
deci, imperfect, aidoma scamatorului care-i doreşte moartea. De 
aceea vă rog să nu vă lăsaţi induşi în eroare. Analizaţi probele 
cu atenţie; sunt convins că-l veţi considera nevinovat. 


Martin Vail 
Sinteză către juriu 


Statul versus Nicholas Luma 
3 septembrie 1979 


NU EXISTĂ TIRANIE MAI CRUDĂ 
DECÂT ACEEA SĂVÂRŞITĂ 
SUB PAVĂZA LEGII 

A ŞI ; 
ÎN NUMELE DREPTĂȚII 
MONTESQUIEU, 1742 


UNU 
26 FEBRUARIE 1983 


Când ieşea de sub duş, arhiepiscopul Richard Rushman, 
supranu mit "Sfântul din Lakeview Drive" atât de către catolici 
şi protestanți, cât şi de către evrei, datorită operelor sale de 
caritate, mai avea aproximativ zece minute de trăit. Moartea îl 
aştepta în prag. 

Duşul fierbinte îl relaxase, aşa încât începu să fredoneze, 
ţinând isonul aparatului stereo din dormitor. Oda bucuriei de 
Beethoven era una din bucăţile lui muzicale favorite. Corul 
triumfal îl înfiora întotdeauna. Acum răsuna cu atâta intensitate, 
încât nu auzi deschizându-se uşa de serviciu ce dădea în 
bucătărie. 

Uşa de la bucătărie e descuiată! Doamne! Ce curățenie, ce 
aseptic pare totul - peste tot numai inox şi faianță, parcă ar fi o 
sală de autopsie. Şi muzica. Atât de potrivită. Fermecătoare. Cu 
volumul la maximum, ca de obicei. Nu va auzi nimic. Stă în 
dormitor, cu ochii închişi, şi se vede dirijând orchestra cu o 
baghetă imaginară în timp ce fredonează. Ce al dracului de 
previzibil a fost totul. 

Arhiepiscopul stătea în uşa băii, frecându-se cu prosopul 
turcesc pluşat. Era un bărbat înalt, prezentabil, cu trupul zvelt şi 


puternic. Era bronzat deasupra umerilor, pe porţiunea 
neacoperită de obicei de tricou. Părul negru îi cădea rebel pe 
frunte. Îşi încordă bicepsul, admirându-i proeminenta în timp ce 
se ştergea la subsuoară. Când termină, aruncă prosopul pe jos 
şi, rămas gol în mijlocul încăperii, începu să se legene în ritmul 
muzicii. 

Ciocolată energizantă. O simt cum trece prin mine ca o 
încărcătură electrică, şi-acolo jos, mă umple, mă pregăteşte 
pentru marele O. Nu da chix, sprijină cu mâna uşa frigiderului 
ăstuia înalt de doi metri, ca să nu facă zgomot când o deschizi. 
Aşa, perfect. Uite-le, sticluțele de lapte cu ciocolată. Soldăței 
aliniau pe raft. 

Intrusul răsturnă de mai multe ori sticluţa de sus în jos şi de 
jos în sus, urmărind atent cum se transformă conţinutul într-o 
cremă groasă de ciocolată. Apoi scoase dopul şi bău. In loc să 
apese cu piciorul pedala recipientului pentru gunoi, săltă 
capacul cu mâna şi aşeză cu precauţie sticla în căptuşeala de 
plastic. 

Ce îngrijit, ce curat Ce al naibii de aseptic. 

Arhiepiscopul îşi frecă acum trupul cu o pânză presărată cu 
talc. Cu ochii închişi, absorbit de muzică, îşi folosea vocea în 
chip de contrabas când intrau alămurile. Bum bum bum bum 
bumbumbumbuuum... 

Doamne, ce plăcute sunt cuțitele la pipăit. Uşoare, echili- 
brate, îndemânatice, reci. Ce netede, ce lucioase, ce unse, aşa 
ca ea, când e dornică, pregătită. 

Intrusul deschise sertarul mascat în care erau rânduite 
cuţitele de tăiat carne şi îşi trecu degetele pe suprafaţa 
mânerelor unse cu ulei de in. Îl alese din ochi pe cel mai mare, a 
cărui lamă lungă de oţel se subţia până când tăişul devenea 
invizibil. Din ascunzişul său, lucea în lumina palidă a nopţii. 
Intrusul luă cuțitul. Îşi trecu degetul mijlociu peste lungimea 
lamei, lăsând în urmă un fir de sânge. Il linse. 

Corul se aude din ce în ce mai tare. Mă simt din ce în ce 
mai încordat, mă furnică în burtă, mi se zbat tâmplele, am 
spasme. În scurtă vreme explodez. 

Porni spre sufragerie, ţinând cuțitul în jos, de-a lungul 
coapsei. Uşa de la dormitor era deschisă. 

Sanctum sanctorum. Draperii şi cuvertură purpurii, sângele 
Domnului. Covor alb, suflet neprihănit Lumânări aprinse, curăță 


aerul. Tămăie... 

Şi inelul, aşezat pe noptieră, unde-l punea întotdeauna 
când se pregătea pentru duş. 

Uite-l. Numai puritate şi lumină. Eminenta Sa. Sfintia Sa... 
Împuțiciunea Sa. Sfântul cel binecuvântat al oraşului? Sfântule, 
unde-ţi este aura? Pe tăblia patului? Prin vreun sertar? Întru- 
chipare a răului, despuiat, dirijând simfonia îngerilor, miruit cu 
dreptatea de sine. 

Muzica se înteţi. Intrusul păşi spre noptieră, luă inelul şi şi-l 
strecură pe deget. Excelenţa Sa era învăluit în armonii, rupt de 
realitate. Intrusul se apropie şi îl atinse pe umăr cu latul lamei 
de cuţit. Surprins, arhiepiscopul se întoarse. Ochii i se măriră a 
mirare. Incercă să zâmbească, dar atunci văzu cuțitul. 
Întrebările i se citiră pe faţă. 

Intrusul întinse mâna cu inelul şi îndreptă cuțitul spre 
podea. Dezorientat, arhiepiscopul schiţă un nou zâmbet. Intrusul 
repezi cuțitul spre covor cu un gest imperativ, astfel încât Sfinţia 
Sa îngenunche încet. Teama lui luă locul uimirii. Arhiepiscopul 
se aplecă înainte, pentru a săruta inelul de pe mâna întinsă 
dinaintea sa. 

Trebuie să mă încaadrez în timp. Moarte măreaţă, moarte de 
nimic... lartă-mă, Doamne, căci am păcătuit, iartă-mă, Doamne, 
căci am păcătuit, iartă-mă, Doamne, căci am... 

„lartă-mă, Doamne!" strigă intrusul. 

Arhiepiscopul Rushman privi în sus, spre cuțitul care sclipi o 
fracțiune de secundă înainte de a lovi. Simţi lama cum îi 
străpunge umărul, prin muşchi şi ţesut, până la os. Scoase un 
strigăt ce exprima deopotrivă groază, teamă şi durere, ca urletul 
disperat al creaturilor iadului ce prevestesc moartea. 

Când cuțitul îşi luă din nou avânt, încercă să-l oprească cu 
mâna teafără; cea vătămată atârna neputincioasă. Lama Îi 
pătrunse în palmă, se răsuci, se retrase, se împlântă iar, şi iar, şi 
iar. Arhiepiscopul se înclină spre spate, încercând zadarnic să 
respingă lovitura mortală. Simţi o arsură sub ureche; lama îi 
străbătu de astă dată gâtul, jugulara şi esofagul, ieşind pe sub 
cealaltă ureche - o spintecătură atât de iscusită şi puternică, 
încât şira spinării rămase unica legătură dintre cap şi trup. 

Sângele ţâşni din rana îngrozitoare. 

Cuţitul se abătu din nou asupra pântecului gol. Şi din nou, 
de la un şold la celălalt. Arma ucigaşă spintecă iar şi iar, 


aruncând scântei de lumină. Victima se prăbuşi pe spate, 
răsturnă o masă şi o lampă, îşi strângea spasmodic rănile, 
simțind în mână materia moale a arterelor şi a cărnii sfârtecate. 
Capul i se bălăbănea înainte şi înapoi, ca un dop de plută pe 
apă. Durerea îl copleşi... 


În părculeţul aflat peste drum de casa parohială, un poştaş 
îşi eliberă din lesă căţeluşa pe nume Gretchen şi-o urmări cu 
privirea de-a lungul tufelor ce despărţeau gazonul de trotuar. De 
la etajul al doilea, din dosul storurilor de la apartamentul 
arhiepiscopului îi răsunară în urechi frânturi de muzică clasică şi 
începu să-i ţină isonul, fredonând melodia ce-i amintea de 
trecut. 

Se oprise pe trotuar şi, furat de vraja muzicii, o porni cu 
gândul înapoi, în timp. 

Deodată, un strigăt acoperi muzica: 

„lartă-mă, Doamne!" 

Privi în sus, spre fereastră. Auzi o bufnitură puternică. 

Lumina din spatele storurilor deveni piezişă; urmă un 
strigăt de groază atât de cumplit, încât căţeluşa îşi ciuli urechile 
şi începu să urle. 

Poştaşul încremeni de spaimă. Părul de pe braţe i se zburli. 
Scâncind, căţeluşa fugi spre stăpânul ei, care o luă în braţe. În 
aceeaşi clipă, se auzi un nou strigăt, la fel de îngrozitor, ce sfârşi 
printr-un geamăt înăbuşit. 

In spatele jaluzelelor, prin razele luminii, se mişca o siluetă; 
poştaşul alergă pe stradă, făcând semn maşinilor, strigând după 
ajutor. 


DOI 


Locotenentul Abel Stenner a fost primul detectiv sosit la 
faţa locului. Drept şi ţeapăn, pus la patru ace, era un om hotărât 
şi sigur de sine, cu o înfăţişare care ascundea orice urmă de 
emoție. Atât alura sa glacială, cât şi totala lipsă de afectivitate îi 
atrăseseră de mult porecla de "Ţurţurele", e-adevărat, niciodată 
folosită faţă de el. La uşa casei parohiale stăteau doi poliţişti în 


uniformă, care-l priveau cum coboară din maşină, 
îndreptându-se spre ei fără grabă. Unul ridică panglica galbenă 
ce împrejmuia zona interzisă şi locotenentul trecu pe dedesubt. 

Fără să le arunce o privire, spuse „Mulţumesc" şi intră în 
clădirea din cărămidă cu trei etaje, ce făcea corp comun cu 
biserica în stil gotic. 

— Tii, să fiu al naibii, omul ăsta n-are palton? Nu cred să fie 
mai mult de zece grade. 

— La ce i-ar trebui palton dacă n-are sânge în vine? 

Cu spatele la uşa dormitorului stătea un poliţist veteran, cu 
părul cărunt şi nasul roşu ca de beţiv. Era palid şi părea 
emoţionat. Stenner se proţăpi chiar în faţa lui, împreunându-şi 
mâinile la spate. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

Polițistul deschise o agendă, din care începu să citească, 
poticnindu-se: 

— Omul se numea, ăă... Harriman... Raymond Harriman... 
Îşi plimba câinele peste drum şi... asta se-ntâmpla pe la zece şi 
zece... şi a auzit ţipete, ştiţi, nişte ţipete care... 

— Cine a mai intrat în cameră? 

— Numai eu, domnule. Am verificat, adică am vrut să mă 
conving că e mort, deşi... nu era nevoie, având în vedere... 

— Nimeni altcineva? _ 

— Nu, domnule. Am pus un om la uşă, ăă... In bucătărie, 
dar numai eu am fost la locul faptei. Am oprit casetofonul cu 
vârful pixului, cânta groaznic de tare. 

— Foarte bine. Ce ai... cum te cheamă? Travers, nu-i aşa? 

— Travers, domnule. 

— Te simţi bine, Travers? 

— Da, sigur, domnule. Doamne sfinte, n-am văzut în viaţa 
mea aşa ceva şi doar sunt în poliţie de douăjdoi de ani! 

— Ce s-a întreprins până acum? întrebă Stenner. 

— Păi, am încercuit zona cu panglici. Am pus pază peste 
tot, în jur, înţelegeţi, ca măsuri preliminare. Adică, nu intră şi nu 
iese nimeni, dar încă n-am cercetat... biserica sau altceva, 
pentru că n-am ştiut... 

— Eşti sigur că te simţi bine, ofiţer? 

Travers aprobă nesigur din cap. 

— leşi puţin la aer. Să nu intre şi să nu iasă nimeni... ni- 
meni, în afară de oficialități, ai înţeles? Fără presă. Şi ai grijă, 


nici o declaraţie deocamdată. Pe cel care suflă o vorbă îl atârn 
pe frânghie la uscat cu mâinile mele. E limpede? 

— Limpede, domnule. 

Bucuros să scape din locul acela, Travers se năpusti pe 
scări, trecând pe lângă Lou Turner, secundul lui Stenner, un 
detectiv de culoare, de vreo 30 de ani. Acesta intră grăbit în 
apartament, apoi se dădu îndărăt câţiva paşi, după ce văzu 
priveliştea din dormitor. 

— Sfinte Sisoe! exclamă, întorcându-se precipitat. 

Scoase o batistă şi tuşi în ea. Covorul din holul ce ducea 
spre bucătărie era pătat cu sânge. 

— Te descurci, Louis? 

— Sigur. Un mic şoc, doar atât. 

— E-n regulă, spuse locotenentul. 

Stenner stătea în pragul dormitorului ce aparținuse 
arhiepiscopului Rushman, examinând prin ochelarii cu rame de 
sârmă o scenă parcă din Le Grande Guignol. În timp ce evalua 
dezastrul, maxilarele i se încleştară de câteva ori. Nimic altceva 
nu-i modifică expresia feţei. Ochii săi reci şi abili cercetau 
camera. La câţiva centimetri de capul său, pe tocul uşii, se 
vedea amprenta aproape completă a unei mâini însângerate. 

— Louis, du-te jos. Vreau pază pe întreg perimetrul. Trimite 
o echipă de patru oameni în biserică, alta în casa scării - şovăi o 
clipă, apoi adăugă - şi pe acoperiş. Incepeţi imediat cercetările. 
Vocea-i era plată, monotonă. 

— Crezi că mai e aici? 

— S-ar putea să avem noroc. 

— În regulă. 

Turner cobori. Stenner se întoarse şi, păşind cu grijă, se luă 
după nişte urme de paşi însângeraţi, care traversau bucătăria, 
oprindu-se brusc la uşa de serviciu. Acolo se afla un poliţist 
tânăr, ce aducea cu un cerb înfiorat. Pe bufetul din bucătărie era 
o altă amprentă însângerată. 

— Cum te cheamă, fiule? întrebă Stenner. 

— Roth, domnule. 

— Bine, Roth. Treci de partea cealaltă a uşii şi ai grijă să nu 
intre nimeni. Eu voi încuia pe dinăuntru. Nu te mişca de-acolo, 
până nu apar cei de la laborator. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Zgribulindu-se din cauza aerului rece, polițistul tânăr cobori 


scara de lemn ce ducea de la uşa de serviciu spre forfota de jos, 
unde lanternele străpungeau noaptea. Stenner încuie uşa 
bucătăriei şi băgă cheia în buzunar. Găsi un sul de şerveţele din 
hârtie pe care-l luă cu el în dormitor. 

Se opri în prag, admirând dormitorul spaţios, decorat cu un 
desăvârşit bun-gust. Uşa era într-un capăt al camerei. 

În capătul celălalt, cu tăblia plasată pe mijlocul peretelui 
opus, se afla un pat dublu, impunător, încadrat de noptiere 
asortate. 

În stânga lui Stenner, în apropierea uşii, un aparat stereo şi 
un aparat de radio erau aşezate pe o mobilă adecvată, de 
comandă, în ton cu patul şi scrinul masiv aşezat în colţ. Era 
limpede că, în afara suportului pentru aparate, mobila era 
veche, de mare valoare. 

Lângă peretele din dreapta uşii erau aşezate o canapea din 
piele neagră şi o măsuţă pentru cafea. Alături, era uşa băii. 

În colţul îndepărtat, lângă fereastră, se aflau un scaun de 
piele şi un taburet asortat cu canapeaua. 

Fereastra, mărginită de draperii grele, era protejată de 
jaluzele. Draperiile, cuvertura patului şi carpetele erau purpurii, 
iar covorul era - sau fusese - alb. Deasupra patului atârna un 
crucifix mare, pe fondul unei frunze de laur, iar deasupra 
canapelei - o fotografie cu o Pietă de şaisprezece pe douăzeci 
de centimetri. 

Între uşă şi canapea era garderoba. 

„Se vede că îi plăcea confortul", gândi Stenner. 

Scoase din buzunar o agendă şi făcu o schiţă a camerei. 
Puse sulul de hârtie pe jos, la intrarea în dormitor şi, călcând pe 
capăt, îl rostogoli în faţa sa, ca pe un covor roşu, desfăşurat în 
calea unui mare demnitar. Astfel intră în mijlocul scenei. 

Totul în jur era stropit cu sânge - pereţii, patul, scaunul, 
covorul - de parcă pe-acolo s-ar fi abătut furia sadicului Jackson 
Pollack. Apropiindu-se de pat, detectivul observă laba unui 
picior, apoi un picior întreg şi, în sfârşit, ceea ce rămăsese din 
trupul omului care fusese apreciat ca una dintre cele mai 
măreţe personalităţi ale oraşului. 

Cadavrul zăcea gol între pat şi fereastră, cu capul înghesuit 
la perete şi aplecat fioros într-o parte, cu ochii ieşiţi din orbite, 
cu obrajii umflaţi, ca şi limba ce-i atârna din colţul gurii, cu 
mâna îngropată până la încheietură într-o rană căscată, ce se 


întindea sub linia maxilarului, de la o ureche la alta. Trupul, 
braţele, picioarele, chiar şi degetele erau ciopârţite de zeci de 
tăieturi îngrozitoare. Pe stomacul deschis era gravat cu precizie 
artistică numărul 666. Sângele ce cursese în şuvoaie formase un 
aşternut năclăit pentru rămăşiţele pământeşti ale 
arhiepiscopului Richard Bernard Rushman. 

În timp ce examina cadavrul, pe Stenner îl trecu deodată 
un fior. Organele genitale nu se mai aflau la locul lor. Stăpânit 
de teamă, Stenner îşi îndreptă din nou privirea asupra gurii 
umflate: acolo fuseseră îndesate părţile intime ale preotului, iar 
ceea ce păruse a fi limba era, de fapt, altceva. 

De obicei, pe Stenner nu-l impresionau asemenea masacre. 
De astă dată însă, în gură îi năvăli gustul amar al fierii; trebui să 
respire de câteva ori adânc pentru a-şi reveni. 

În spatele său, recunoscu vocea tărăgănată a ofițerului de 
la biroul judiciar: 

— Doamne, ce porcărie! 

Stenner se întoarse: 

— Ai grijă cum vorbeşti, Harvey, suntem într-un locaş 
bisericesc. 

— Care nu pare totuşi neprihănit. 

Harvey Woodside era transpirat după ce urcase scările. 
Avea formă emisferică, un trup masiv: capul ţâşnea parcă direct 
dintre umerii greoi, rotunjiţi. Fiind astmatic, respiraţia îi ieşea 
zgomotos printre buzele groase; de sub pleoapele cărnoase, o 
pereche de ochi căprui aruncau priviri iscoditoare în continuă 
căutare de dovezi. Purta o vestă neagră peste o cămaşă 
havaiană în culorile curcubeului; ambele erau îndesate în 
pantalonii cenuşii, necălcaţi cam de multişor, susținuți de 
bretele tricolore. Mâinile sale aveau însă o delicateţe aparte şi 
erau întotdeauna îngrijite. În general, era un om dizgraţios, 
adesea antipatic, dar când era vorba despre biroul judiciar, 
devenea un specialist neîntrecut în medicină legală. 

Echipa lui, formată din trei oameni, ajunse la intrarea în 
apartament, cărând nişte cutii metalice. 

Aruncând o privire către dormitor, unul dintre ei spuse: 

— Aici o să avem de lucru până la paştele cailor. 

Woodside aşteptă ca Stenner să iasă din dormitor, apoi 
înaintă cu mersul său legănat pe cărarea de hârtie până la ca- 
davrul arhiepiscopului Rushman. 


— Bun, bun, bun, murmură după câteva minute, apoi i se 
adresă lui Stenner: Te-ai pricopsit cu un nebun în toată legea, 
Abel. 

— Aşa s-ar părea. 

— Ai vreo idee când s-a întâmplat? 

— Probabil pe la zece şi zece. Mi se pare că avem şi-un 
martor, de fapt, un martor auditiv, spuse Stenner privindu-şi 
ceasul. După declaraţiile lui, fapta s-ar fi petrecut acum vreo 
douăzeci de minute. _ 

— Un amănunt preţios. In regulă, băieţi, să trecem la 
treabă. Luaţi-o metodic, de la podea la tavan. Aveţi grijă de 
baie, de hol - uşa aia unde dă? 

— In bucătărie. 

— ...Şi de bucătărie. Faceţi poze, luaţi amprente, să nu 
ştergeţi praful, vedeţi să nu vă scape nimic! Năzbâtia asta o să 
cam zguduie cartierul. 

Radiotelefonul lui Stenner prinse deodată viaţă. 

— Domnule locotenent, ar fi cazul să veniţi urgent în bi- 
serică, îi comunică Turner. 

Stenner porni prin vestibul, până la capătul scărilor. Un 
poliţist îi deschise o uşă din fundul holului; de acolo, detectivul 
străbătu un coridor lung şi ajunse într-o cameră mică, de aş- 
teptare, alăturată altarului. Sub abcisa înaltă, dincolo de şirurile 
largi de bănci, îl găsi pe Turner în faţa unui confesional, 
împreună cu patru ofiţeri de poliţie; toţi erau cu armele în mâini, 
în poziţie de tragere. 

Stenner reduse în grabă distanţa ce-l despărţea de grup, îşi 
făcu loc printre poliţişti şi privi în confesional. 

Un tânăr în vârstă de cel mult douăzeci de ani, cu un chip 
aproape îngeresc, cu ochii măriţi de teamă, stătea ghemuit pe 
podeaua confesionalului. Părul îi era năclăit de sânge, ca şi faţa, 
mâinile şi îmbrăcămintea. Işi ţinea braţele încrucişate pe piept, 
iar în pumnul drept strângea un cuţit mare de bucătărie mânjit 
de sânge. 

Clătinându-şi capul înainte şi înapoi, captivul murmura cu o 
voce abia auzită, care inspira milă: 

— N-am făcut nimic. N-am făcut nimic, mamă, n-am făcut 
nimic. 


TREI 


Toţi călătorii din metrou erau concentrați asupra ziarului de 
dimineaţă şi, mai ales, asupra titlului de pe manşetă: 

ASASINAREA ARHIEPISCOPULUI RUSHMAN! 

Şi a subtitlului: UN TÂNĂR ARESTAT PENTRU CRIMĂ 

Martin Vail era însă mai interesat de ultimul număr al 
revistei City Magazine, pe care tocmai o cumpărase de la 
standul din staţie. Cercetă tabla de materii, apoi sări la pagina 
32 şi se aşeză comod pentru a savura articolul. 


VAIL, NAŞUL INOCENŢILOR 
SANGERARE PE CHELTUIALA ORAŞULUI 
de 

JACK CONNERMAN 


Juriul deliberează de o oră şi jumătate, e ora opt, 
într-o seară de joi. Mai sunt doar şapte zile pentru 
cumpărăturile de Crăciun, iar tribunalul, aglomerat, e 
tensionat ca sala de aşteptare a unui spital. Se discută 
vrute şi nevrute, dar toate privirile sunt aţintite asupra 
uşii prin care va reveni juriul. După ce toată lumea de 
aici a rezistat pe baricade de-a lungul a douăsprezece 
zile de mărturii atât de incendiare, încât judecătorul a 
ameninţat că va chema pompierii, nimeni nu 
abandonează piesa tocmai acum, la ultimul act. 

— Cine este el? În acest oraş, este asasinul legii. Un 
vampir. Priveşte-l cu atenţie şi vei vedea sângele 
picurându-i de pe colţi. Umblă după vânat mare, vine aici 
cu geanta aia boţită, cum poartă doctorii, îi sfârâie 
călcâiele de nerăbdare să te demoleze, înţelegi ce vreau 
să spun? Procurorii? Rahaat! Pe ăştia-i înghite la micul 
dejun, la prânz şi la cină, se duce acasă şi, înainte de 
culcare, mai îmbucă şi câte-un judecător-doi. Dacă ai 
ghinionul să fii procuror şi te trezeşti în aceeaşi cameră 
cu el, ştii ce ai de făcut. Bagajele. Iţi strângi frumuşel 
hârţoagele, le dai foc şi te duci acasă. Faci o baie 
fierbinte, citeşti o carte, sugi nişte bomboane de 
ciocolată. Oricum, te mai bucuri puţin de viaţă, pentru că 


eşti ca şi mort. Mâine s-ar putea să atârni în cârlig, în 
vreun abator nenorocit. 

Îmi vorbeşte un aprod ofilit, cu ochii roşii, cu burta 
țuguiată, cu respiraţia urât mirositoare, care de douăzeci 
şi doi de ani încoace a văzut tot felul de avocaţi pe- 
rindându-se prin tribunal. Ştie toate trucurile. Fără 
îndoială, cunoaşte mai multă legislaţie decât orice 
judecător din Philadelphia, dintr-aceia plătiţi cu cinci sute 
de dolari pe oră. 

— Marty Vail. Moartea pe două picioare, îmi mai zice 
aprodul înainte de a pleca. 

Anul se apropie de sfârşit în această seară de decem- 
brie în sala de judecată nr. 6 a Curţii Supreme - unde 
Clarence Darrow l-a făcut odată praf pe-un judecător 
local, care şi-a dat imediat demisia, devenind profesor de 
drept - în timp ce mulţimea aşteaptă cu sufletul la gură 
verdictul juriului în cazul /oe Pinero versus Oraş. 

Vail şade visător pe pervazul unei ferestre, cu ochii 
pierduţi asupra oraşului luminat sărbătoreşte. E-atit de 
calm, încât ai putea crede că se află în stare de comă. 
Fumatul e interzis aici, dar Vail fumează ţigară după 
ţigară şi nimeni nu-i spune să înceteze. 

La ce s-o fi gândind? 

Probabil plănuieşte ca, de pe urma acestui proces, să 
dobândească în proprietate o halcă din oraşul pe care, de 
un an încoace, îl târăşte în noroi. 

Pe banca apărării stă clientul lui, Joe Pinero, de 
meserie ucigaş. Bate darabana cu degetele, îngânând o 
melodie închipuită. După atitudine, nu-ţi poţi da seama 
dacă e îngrijorat pentru soarta lui. De fapt, de ce-ar fi? 
Martin Vail i-a aplicat lovitura de graţie celui mai reputat 
procuror al oraşului, care, în momentul de faţă, îşi varsă 
fierea la toaletă. 

„Dacă Vail ar fi aruncător într-o ligă de baseball, ar fi 
regele change-up-ului", mi-a declarat odată un prieten, 
gazetar sportiv. „El nu urmăreşte doar scorul final. 
Trebuie să câştige toate punctele." 

Charlene Crowder, cu înfăţişarea unui hamal încercat, 
după o viaţă petrecută copiind procese, jură că cele 
ce-mi povesteşte s-au desfăşurat întocmai: 


— Asta se-ntâmpla acum vreo şase-şapte ani, la în- 
ceputurile lui, mă-nţelegi? Apăra un tip neînsemnat. 
Proba-cheie o constituia o pălărie găsită la locul faptei. 
Vail îl face knock-out pe procuror, dovedind că pălăria nu 
aparţine câtuşi de puţin acuzatului. Cu asta, bagă pro- 
cesul în buzunar. Bun. După aia, se duce la biroul unde 
se păstrează probele şi spune: „Clientul meu îşi vrea 
înapoi pălăria." Azi, Vail zice că atunci a glumit, dar 
adevărul e că a recuperat pălăria. 


În decurs de şapte ani, Vail a devenit o legendă. Nu 
dă interviuri, poartă întotdeauna cărţi de vizită pe care 
scrie „Fără comentarii", vine la tribunal în costume 
boţite, se tunde din an în paşti, cravatele-i atârnă într-o 
parte, ca un ştreang de gâtul spânzuratului. Cât despre 
pantofi, nu par a fi vreodată atinşi de perie sau cremă. 

Umblă ca un somnambul prin sala de tribunal, de 
parcă ar căuta o idee pierdută pe jos. O clipă mai târziu, 
izbucneşte în urlete şi gesticulări, ca un vulcan. Brusc, 
devine fermecător, zâmbind cald, protector. După care 
se transformă într-o viperă, sărind la gâtul procurorului. 
Uneori surâde, alteori pare îngrijorat, alteori plictisit. Dar 
privirea aceea cenuşie rămâne neschimbată. Uitaţi-vă la 
ochii lui - veţi simţi fiorul morţii. În urmă lasă prăpăd, nu 
ia niciodată prizonieri. E călăul fără milă, care-şi zdro- 
beşte adversarii ca pe alune. 

Marty Vail la treizeci de ani: copilul teribil al legii 
anilor optzeci. In mâinile lui, legea nu e decât mingea 
unui jongler. 


Joe Pinero: prietenii şi duşmanii l-au poreclit, deopo- 
trivă, „Umbra", pentru că oriunde ar fi, poartă ochelari de 
soare - probabil nu şi-i scoate nici în somn. Un adevărat 
bandit, un războinic al străzii, care are la activ 
condamnări pentru atac armat şi omor prin imprudenţă. 
Prima condamnare, între doi şi cinci ani, a primit-o pentru 
jefuirea unui funcţionar cu un bătac de baseball, ascuţit 
cu ferăstrăul. A stat închis nouă luni. A doua oară, a 
împuşcat un tip, într-o încăierare între două bande; cazul 
a fost redus la omor prin imprudenţă, datorită lipsei de 


probe concludente. L-a costat ieftin: şase luni. Acum un 
an şi jumătate, pe o stradă aglomerată, Pinero s-a jucat 
de-a războiul cu alţi trei gangsteri. Când fumul armelor 
s-a risipit, doi erau morţi, iar Pinero încasase trei gloanţe. 
Martorii au dispărut, nimeni nu ştia cine şi cui ce a făcut, 
aşa că Pinero s-a mai odihnit puţin la zdup, tot pentru 
omor prin imprudenţă. Evident, nu e o figură prea popu- 
lară în cercurile celor care apără legea. 

Acum un an, Pinero se-ndrepta spre casă, după o 
petrecere de Revelion. Pe drum, i-au căzut pe cap doi 
poliţişti - unul aparţinând de ţinut, altul de stat şi, din 
întâmplare, chiar fratele primului. Polițistul regional l-a 
recunoscut, aşa că l-au obligat să tragă pe dreapta. 
A-nceput hărţuiala: mersul în linie dreaptă, atinsul 
nasului cu degetul, suflatul în fiolă, în sfârşit, tot tacâmul 
legat de „conducerea sub influenţa alcoolului". Şi cum 
trecuseră deja frontiera înspre oraş, amatorilor de dis- 
tracţii li s-a alăturat un altul, poliţist din partea oraşului. 
Percheziţionându-i maşina, au găsit în portbagaj uri pistol 
încărcat. Pinero s-a înfuriat, strigând diverse fraze legate 
de drepturile cetăţeanului, ca şi de poliţiştii regiunii şi ai 
statului care atrag oameni paşnici în afara teritoriului de 
care răspund. Rezultatul a fost o bătaie zdravănă, 
aplicată cu exces de zel revoltatului de către cei trei 
reprezentanţi ai ordinii publice. 

Pinero s-a trezit la spital, cu două coaste rupte, maxi- 
larul spart, multiple contuzii şi acuzaţii pentru conducere 
în stare de ebrietate, opunere de rezistenţă în momentul 
arestării şi port ilegal de armă. 

Dracul, amic bun cu Pinero, şi-a vârât şi-aici coada: 
analizele au dovedit că Pinero nu depăşise gradul de 
alcoolemie permis când se afla la volan. Oficialităţile lo- 
cale au înghiţit în sec, mai ales în momentul intrării în 
scenă a lui Marty Vail. In decurs de zece luni, Vail a reuşit 
să învrăjbească oraşul cu ţinutul, ţinutul cu statul. După 
îndelungi tratative, s-a învoit să renunţe la acuzaţiile 
aduse împotriva ținutului şi statului. În schimb, a dat naş- 
tere unei duşmănii aprige între cei doi poliţişti fraţi şi 
omologul lor, reprezentant al oraşului. 

Acum, Vail contemplă luminile clipitoare din pomul de 


Crăciun aşezat în piaţă; procurorul stă în genunchi la 
WC-ul bărbaţilor şi se roagă, în timp ce juriul deliberează 
într-o sală alăturată, încercând să înţeleagă ce s-a 
întâmplat de fapt şi cât va costa toată povestea. 


Sunt două ore de când juriul a părăsit sala de 
judecată. Mă îndrept spre fereastră şi mă aşez pe pervaz, 
lângă Vail. Şi-a scos cravata, şi-a îndesat-o în buzunarul 
de la piept al costumului de tweed, care arată de parcă 
i-ar fi servit de pijama în ultima săptămână. Judecătorul 
Harry Shoat, conservator fanatic, l-a admonestat în plină 
şedinţă în legătură cu aspectul lui neîngrijit. 

— Cu tot respectul, onorată instanţă, mă aflu aici 
pentru a practica legea, nu pentru a poza pe coperta 
unei reviste de modă, a fost replica lui Vail, care era să-l 
coste o amendă de o mie de dolari, pentru dispreţ mani- 
festat faţă de instanţă. 

— Ce părere ai? îl întreb pe Vail. 

— Cred că luminiţele clipitoare într-un brad de 
Crăciun sunt cea mai elocventă dovadă a prostului gust. 
Arată ca nişte semafoare nenorocite. 

— Cât crezi că mai durează deliberarea juriului? 

— Până vor hotărî cât primim. 

— Crezi că-i atât de simplu? 

— Da, îmi răspunde, aprinzându-şi o ţigară, a suta, 
probabil, judecând după mucurile strânse în paharul de 
plastic transformat în scrumieră. 

— Când ai simţit că vei câştiga? îl întreb. 

— În momentul în care am preluat cazul. 

Încrederea în sine şi privirea, astea sunt atuurile lui. 
Niciodată nu-i trece prin cap că va pierde. Unica sa 
îndoială este legată de suma pe care o va obţine. 

După două ore şi patruzeci de minute aflu, în sfârşit, 
verdictul: 7,6 milioane dolari despăgubire pentru Joe 
Pinero, ex-bandit, devenit milionar peste noapte. Sala 
înnebuneşte. Procurorul Silverman se întoarce la toaletă. 
Vail a obţinut 2,5 milioane. 

Judecătorul i se adresează, zâmbind condescendent: 

— Poate acum îţi vei permite un costum nou, dom- 
nule avocat. 


— Poate, răspunde Vail. 
Oraşul pregăteşte un recurs. 
Bătălia merge înainte. 
Începe un an promiţător. 


Vail se zgribuli în cojocul de oaie, după ce citise de două ori 
articolul din City Magazine. Nu-i rău, îşi zise, nu-i rău deloc. Şi 
fotografia-i plăcea. Înfăţişa un bărbat tânăr, cu privirea dură, cu 
un zâmbet arogant, ţinându-şi mâinile în buzunarele 
pantalonilor, sprijinit de un scaun judecătoresc. La picioare-i 
zăcea, tuflită, o geantă în genul celor purtate de medici. Nici 
textul ce însoțea poza nu era mai prejos: MARTIN VAIL: 
RUGĂCIUNEA DE DIMINEAŢA A PROCURORILOR. _ 

Vail râse pe-nfundate. Îi datora autorului o masă bună. Îşi 
vâri revista în buzunar şi, cum metroul ajunsese la destinaţie, 
cobori, ridicându-şi gulerul pentru a se apăra de burniţă şi de 
vântul umed venit dinspre nord, care-i biciuia trupul şi faţa. 
Alergă spre clădire şi urcă treptele largi, de granit, două câte 
două. 

Înăuntru îşi scutură zăpada de pe guler şi-şi aprinse o ți- 
gară. Pe hol îl întâlni pe Bob, vânzătorul de ziare, care-i flutură 
revista în faţă: 

— Domnule V., e un articol ucigător! 

Vail luă revista şi-i strecură lui Bob o monedă în palmă. 

— Păstrează restul, spuse grăbit. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, strigă Bob. 

Vail urcă pe scări până la etajul al doilea. Ura aglomeraţia 
din lifturi. Era ora nouă şi cinci. Era cu cinci minute în întârziere. 
Acceptabil. Petrecuse o oră de pregătire mentală, în vederea 
întâlnirii ce urma. Valerie Main, secretara, îi aruncă o privire 
indignată. 

— Aţi întârziat, mârâi ea. 

— Din cauza vremii, spuse Vail scoţându-şi cojocul şi a- 
runcându-l pe un scaun. Purta un pulover de schi, pantaloni din 
catifea cord şi bocanci cu tălpi groase. 

— Aţi sfeclit-o, îi şopti secretara criptic, în timp ce intra în 
birou. 


PATRU 


Vail rămase uimit. În locul unor oameni tineri, ageri, 
pregătiţi să încheie eficient un târg, în birou îl aştepta un grup 
de politicieni veroşi, scoşi de la naftalină: Arnold Flederman, 
procurorul municipal - care făcea umbră locului de când lumea 
-, Otis Burnside, consilier municipal - păpuşarul influent care 
trăgea sforile în principalul cartier al oraşului -, şi Johnny 
Malloway, fost agent FBI, actualmente comisar de poliţie - care 
se pricepea să pună degetul pe rană. 

Mai era şi Roy Shaughnessey. 

Doamne, ce caută ăsta aici? se întrebă Vail. 

Toţi îi studiau ţinuta cu dispreţ. Încăperea impunătoare era 
lambrisată cu lemn de mahon şi alamă, avea mobilier masiv, de 
valoare. În dreptul biroului, ce domina camera, se afla un scaun 
cu spătar de lemn, destinat lui, fără îndoială. În faţă era aşezată 
asistenţa, dispusă în semicerc. Roy Shaughnessey şedea 
discret, într-o parte. 

Le-ar mai trebui un reflector, care să lumineze scaunul, ca 
totul s-arate ca o «intâlnire de gradul trei», îşi spuse Vail. Apoi 
se aşeză pe scaun, fără un cuvânt. 

— 'Neaţa, domnule Vail, deschise Malloway discuţia. 
Suntem aici pentru a-ţi da o mână de ajutor. Eşti într-o situaţie 
delicată, băiete. 

— Nu există judecător în oraşul ăsta care să nu-ți vrea 
pielea în saramură, intră Flederman în vorbă. Se aplecă şi 
expedie un calup de tutun în scuipătoarea de alamă de lângă 
scaunul său. 

Vail răspunse printr-un zâmbet ironic. 

— Eşti într-o încurcătură cam cât lacul Michigan de mare, 
începu Burnside, privindu-l pieziş de sub pleoapele presărate cu 
negi. Vrem să-ţi uşurăm situaţia. Ai o reputaţie bună pe-aici. De 
ce să ţi-o distrugi? 

Toţi erau preocupaţi de binele lui. Vail tăcu. 

Tăcu şi Shaughnessey, înțeleptul de la Procuratura Ge- 
nerală. Îmbrăcat într-un costum elegant, cu o batistă de mătase 
în buzunarul de la piept, se legăna încet în fotoliul mare de 
piele. Era un om masiv, cu faţa cărnoasă. Buzele umflate îi erau 
curbate a dispreţ, părând neavizaţilor a schiţa un zâmbet. Avea 


o privire tăioasă, ageră. Îşi ţinea mâinile împreunate pe piept, 
frecându-şi întruna degetele mari. Era un bun ascultător; era, de 
asemenea, un înalt demnitar al statului, care, cu un semn, putea 
abate ciuma asupra celor care amenințau să tulbure apele 
liniştite ale ordinii de drept. Vail îl cunoscuse cu zece ani în 
urmă: un mare om politic, trecut prin treizeci de ani de 
experienţă şi patru administrații. Guvernatorii se temeau de el, 
în timp ce candidaţii la preşedinţie îi cereau sfatul. Pe lângă el, 
celelalte trei personaje din încăpere erau simpli figuranti. 

De ce naiba a venit aici? 

Vail încercă să afle răspunsul. Îşi fixă privirea în ochii lui 
Shaughnessey, ignorându-l pe Flederman, care scuipa întruna 
ameninţări, aer împuţit şi bucăţi de tutun, în vreme ce Burnside 
şi Malloway îi ţineau isonul. Fulgii de zăpadă băteau în fereastră. 
Radiatorul şuiera în surdină. Nimeni nu se încumeta să întrerupă 
înfruntarea dintre cele două priviri. 

— M-ai înţeles? îşi încheie Flederman discursul. 

Shaughnessey îşi desprinse primul privirea de a lui Vail. Se 
uită la Flederman, iar Vail îl urmă. 

— N-am înţeles, spuse Vail. 

— Nu? întrebă Flederman. 

— Cum adică, n-ai înţeles? interveni Burnside. 

— Nu înţeleg ce doriţi de la mine. 

— Isuse, te ştiam băiat deştept, exclamă Flederman şi 
scuipă, nimerind, din fericire, scuipătoarea. 

— Nu ne-a ascultat, zise Shaughnessey încet. 

— Ce vrei să spui? se enervă Flederman. Adică am vorbit 
aşa, ca să mă aflu-n treabă? 

— Probabil, spuse Shaughnessey, întorcându-se către Vail. 
Ai vreo idee? 

— M-am gândit să ascult întâi oferta lor, răspunse Vail 
calm, separându-l astfel pe Shaughnessey de turmă. Bănuia 
acum de ce venise acesta: ca mediator, fără să susţină vreuna 
din părţi. Ca ascultător înţelept. 

Shaughnessey schiţă un zâmbet satisfăcut: 

— Inveţi repede, domnule Vail. 

— Mulţumesc. 

— Învață? Ce să înveţe? întrebă Flederman. 

Shaughnessey îl privi pe Vail. 

— Joci şah, nu-i aşa? 


— Jucam pe vremuri. Acum sunt cam ocupat. 

— Există o regulă veche în şah, i se adresă Shaughnessey 
lui Flederman, cel care mută primul pierde. 

Flederman era descumpănit. Privirea i se plimba de la 
Shaughnessey la Vail, de la Vail la Burnside. 

— La dracu, zi ceva, Otis! se rugă el. 

— Ce mă-sa vrei să spui cu „oferta"? îl întrebă Burnside pe 
Vail, în timp ce faţa-i devenea stacojie. Noi nu facem oferte, noi 
îţi aducem faptele la cunoştinţă. 

Shaughnessey îşi scutură un fir de praf imaginar de pe 
pantaloni. 

— Linişteşte-te, Otis, spuse el împăciuitor. 

— Bine, da'... 

— Îţi închipui că suntem aici ca să facem compromisuri? 
zise comisarul Malloway. ` 

— Nu un compromis, răspunse Vail, ci o negociere. Intr-un 
compromis, toată lumea pierde. Intr-o negociere, toată lumea 
câştigă. 

Shaughnessey râse din nou satisfăcut. 

— Ce ţi-o fi părând atât de nostim, Roy? îl întrebă Burnside. 

— Educația. 

— Cum adică? 

Shaughnessey îl privi o clipă, apoi spuse: 

— l-ați auzit explicația? 

— Despre ce? întrebă Flederman. 

— Despre compromis şi negociere. Fii drăguţ, domnule Vail, 
mai explică-le o dată. 

Vail aprobă: 

— Aşadar, dacă luaţi în calcul compromisul, înseamnă că 
urmează să renunţaţi silit la ceva; dacă vă gândiţi însă la 
negociere, dumneavoastră sunteţi cei care hotărâți ce doriţi să 
obţineţi şi ce doriţi să abandonaţi. In acest fel, primiţi ce vreţi şi 
vă debarasaţi de ceea ce vă este inutil. Fără nici o complicaţie. 

Ochii lui Malloway se îngustară: 

— Ce-ar fi să ne povesteşti şi nouă scenariul? 

— Consider că aş face o greşeală, răspunse Vail. 

— Aha, va să zică, aşa consideri? 

— Da, aşa cred. 

— Şi de ce, oare, crezi aşa? întrebă Flederman, mutându-şi 
bucata de tutun dintr-o falcă în cealaltă. 


La întrebare îi răspunse, de astă dată, Shaughnessey: 

— Pentru că vei sfârşi la tribunal, Arnold. lar domnul Vail 
ştie că nimeni nu doreşte acest lucru. 

— Bine, dar... ezită Burnside, de partea cui eşti, de fapt, 
Roy? 

— Nu fac decât să vă ascult, Otis, atâta tot, zise Shaugh- 
nessey, apoi continuă, privindu-l pe Vail: Am venit să mediez în 
această problemă, deoarece este implicat şi statul. Ţi-aş fi 
recunoscător, domnule Vail, dacă ai binevoi să-mi expui situaţia 
din punctul dumitale de vedere. După cum văd, a avut deja loc 
prima mutare a jocului. ` 

Vail se ridică în picioare. Intotdeauna vorbea mai elocvent 
în această poziţie; îşi închipuia că se adresează unui juriu. 
Scoase din buzunar o pungă cu alune şi o oferi asistenţei, dar se 
alese doar cu priviri. Se servi singur, îşi aprinse o ţigară, se 
îndreptă spre capătul încăperii şi se sprijini de perete. 

— Acest proces i-a costat pe contribuabili în jur de... şapte 
sute de mii de dolari până acum, corect? Recursul îi va costa 
alte şapte sute, poate chiar mai mult. Cetăţenii nu vor fi 
încântați de perspectiva asta. 

— Ti se pare că ţii tot oraşul în buzunarul tău împuţit? 
zbieră Flederman. 

— Ba dimpotrivă. Dumneavoastră veţi /ov; în buzunarele 
cetăţenilor, dacă introduceţi recurs. Pe Silverman l-aţi ars deja, 
aşa că vă trebuie un nou avocat. 

— Te angajez pe tine, spuse Flederman. 

— De ce? Din mândrie? Nici nu aveţi măcar motive 
întemeiate pentru a face apel. Dacă veţi fi respins, veţi face o 
figură proastă în faţa contribuabililor. Intrând într-un nou proces, 
intraţi într-o roată a norocului. 

— Şi dacă ţi-aş trage câteva la fund? răspunse Flederman. 

— la-o uşor, Arnold, interveni Shaughnessey. Ascultă-l pe 
omul ăsta, în loc să pierzi vremea certându-te cu el. 

— De ce pierd vremea? 

— Pentru că nu-l interesează aspectul. Nu-i aşa, domnule 
Vail? 

— Aveţi dreptate, domnule, răspunse Vail gândind: „Ce 
bufniţă înţeleaptă!" 

— Nu-nţeleg, i se adresă Burnside lui Shaughnessey; putem 
să-l călcăm în picioare pe gândacul ăsta, şi tu ştii asta. 


— Nu cred că-i aşa de simplu. 

— Ba eu cred, spuse Malloway. Îl acuzăm pe Pinero pentru 
port ilegal de armă. Doar e un ticălos care a mai intrat de trei ori 
la apă. Îi dăm douăzeci de ani. Când o să iasă de la răcoare, va 
fi prea bătrân ca să se mai bucure de banii pe care i-a primit la 
proces. 

Shaughnessey ridică din sprâncene şi se uită la Vail. 

— În regulă, spuse Vail. Ne vedem în sala de judecată. 

Malloway păli. Flederman se aplecă în scaun şi se holbă la 
Vail. 

Shaughnessey privi în podea. Apoi, către Vail: 

— Spune-le! 

— Nu-l puteţi băga la apă pentru port ilegal de armă. 

— Cum adică? 

— Arestarea a fost ilegală. Clientul meu n-a fost găsit 
conducând în stare de ebrietate; ca atare, percheziţia maşinii a 
constituit o încălcare a drepturilor civice. Instanţa a constatat 
deja că nu el a provocat atacul împotriva poliţiştilor. Juriul nu-şi 
va schimba hotărârea. Aşa că îi veţi plăti lui Pinero alte patru 
milioane, veţi datora încă şapte sute de mii pentru proces şi vă 
veţi ridica oraşul în cap. N-aveţi sorţi de izbândă, domnule 
Malloway. 

În încăpere se aşternu o linişte grea. Shaughnessey se 
rezemă de spătarul scaunului şi-şi frecă degetele mari. Il întrebă 
apoi pe Vail: 

— Ai vreo idee? 

— Da, domnule. 

— S-o auzim. 

— Renunţaţi la recurs. Cazul cu portul ilegal de armă nu stă 
în picioare. Pentru binele comunităţii, vom accepta o reducere a 
sumei de judecată la un milion şase sute de mii. Oraşul va plăti 
jumătate, iar ţinutul şi statul vor plăti câte patru sute de mii 
fiecare. Ne vom da cu toţii mâinile, iar Pinero va părăsi oraşul 
pentru totdeauna. Oricum intenționează să se mute în 
California. 

— Să fiu al dracului, spuse Flederman, scuipând tot tutunul 
în urna de alamă. Malloway şi Burnside se uitau cu gurile 
căscate la Vail. Shaughnessey îşi freca mai departe degetele 
mari. 

— Ce-ar fi să vă mai gândiţi? întrebă Vail. Vorbim la telefon. 


— De ce n-am lua o hotărâre pe loc? sugeră Shaughnessey 
cu delicateţe. Şi, înainte ca cineva să apuce să facă vreo prostie, 
o să servesc din punga ta cu alune, fiule. 

După plecarea lui Vail, Arnold Flederman sări în picioare şi 
izbi cu pumnul în masă. 

— Puţălău arogant! strigă el. Ce-a fost rahatul ăla cu 
pierdutul la prima mutare, cu negocierea şi compromisul? 
Despre ce dracu' vorbea? 

— Mă cita pe mine, spuse Shaughnessey amuzat. Mi-a 
audiat o conferinţă acum zece ani, când era student la drept. 

— Glumeşti! exclamă Flederman. 

Shaughnessey nu răspunse. Ridică receptorul, formă un 
număr, aşteptă. 

— Sunt Roy Shaughnessey, doresc să vorbesc cu ju- 
decătorul... Spuneţi-i să întrerupă, trebuie să vorbesc acum. 
Aştept... 

— Despre ce-i vorba? întrebă Burnside. 

— Scadenţa, spuse Shaughnessey. Domnul Vail e pe cale să 
primească o lecţie despre politică... Alo, Harry. In regulă, a 
acceptat un milion şase sute de mii... Nu, nu s-a târguit, deşi ar 
fi putut cere mai mult... Ştii, Harry, e un băiat deştept, dar are 
nevoie să-nveţe câte ceva despre umilinţă. Ţi-l dau pe mână. 
Trage-i la fund. 


CINCI 


La ora zece şi jumătate dimineaţa, localul lui Butterfly 
Higdon se cam golise, căci vremea micului dejun era pe sfârşite. 
La barul circular, Burt Sheflin îşi savura primul pahar pe ziua 
respectivă. Îşi înecase deja cariera de cântăreţ în whisky de 
secară. Pins, barmanul, fost luptător profesionist, îl salută pe 
Vail. 

Masa de biliard era ocupată de doi „duri" cu mânecile su- 
flecate, concentrați la culme asupra jocului. 

— Ai întârziat, îl admonestă pe Vail Butterfly Higdon, care 
era probabil cea mai bună bucătăreasă din întreg statul. 

— Adu-mi, te rog, meniul obişnuit, răspunse Vail. 

— Nu vezi că strângem după masa de dimineaţă? 


— Şi ce-i cu asta? 

— Te porţi de parcă ar fi localul tău. 

De fapt, Vail era întrucâtva proprietar, laolaltă cu o duzină 
de avocaţi, judecători, poliţişti şi ziarişti. Cu vreo doi ani în 
urmă, puseseră mână de la mână pentru a salva restaurantul, 
pe care Butterfly era să-l piardă din cauza unui tip care, 
extinzându-se, voia să i-l înghită. Vail îşi umplu o ceaşcă cu 
cafea şi se îndreptă spre un separeu din spate. 

Judecătorul şedea la locul său obişnuit, în separeul rezervat 
celor de-ai casei. Pe masă zăcea un maldăr de ziare, un 
exemplar din City Magazine, deschis la articolul despre Vail. Îşi 
sorbea cafeaua şi citea ziarul de dimineaţă, ţinându-şi cu o 
mână pince-nez-ul. Pe o farfurie în faţa lui, o plăcintă cu afine 
rămăsese neatinsă. Vail îşi scoase scurta, şi-o aruncă pe un 
scaun şi se aşeză în faţa celui mai în vârstă politician din gaşca 
lui Higdon. 

— Ai întârziat, îi spuse judecătorul fără să-l privească. 
Observ că, mai nou, eşti imortalizat în cerneală, adăugă el, 
arătând spre revista deschisă. 

Vail trecu peste complimentul sarcastic. Scoase din bu- 
zunar patru dolari de argint şi îi înşiră pe masă. Judecătorul îi 
privi peste ziar, sfârşi articolul pe care-l citea, apoi puse, cu 
grijă, ziarul deoparte. 

— Deci au fost patru, da? 

— Patru la unu. Nu prea echitabil, aş zice. 

— Ai dreptate. 

Jack Spalding, judecătorul, era înalt, cu obrajii scobiţi; figura 
rasată îi era brăzdată de cicatricele lăsate de cei patruzeci şi 
cinci de ani de bătălii purtate în tribunal. Părul cărunt era 
pieptănat spre spate, lăsând liberă fruntea înaltă; ochii albaştri 
erau ageri, atenţi la orice provocare. Ca de obicei, purta un 
costum elegant, asortat cu cămaşa şi cravata. În buzunarul de la 
piept îşi pusese o garoafă. 

Spalding era un om de o mare distincţie, care părăsise 
scaunul judecătoresc, dezamăgit atât de avalanşa de procese ce 
priveau traficul de droguri şi portul ilegal de arme, cât şi de 
noua generaţie de avocaţi, lipsiţi de orice urmă de entuziasm 
pentru meserie. Acum ţinea cursuri în fiecare dimineaţă, pentru 
o mână de avocaţi promiţători, care îşi exersau cazurile în faţa 
lui, citindu-i articole de lege, punându-i înţelepciunea la 


încercare cu diverse trucuri. Bineînţeles, îi prindea întotdeauna, 
deşi le crea uneori senzaţia că l-au păcălit pentru a-i învăţa că 
adesea agerimea joacă un rol mai important într-un proces 
decât buchea cărţii. 

Martin Vail era mândria lui, fiul pe care nu-l avusese 
niciodată; protejatul care-şi întrecuse dascălul. Îi accepta 
aroganta tinerească şi felul încrezut de a fi ca pe nişte 
manifestări ale unei minţi atât de puternice şi disciplinate, încât 
excludea probabilitatea eşecului. 

Judecătorul zise, privind din nou cele patru monede înşirate 
pe masă: 

— Aşadar, patru la unu. S-au aruncat tare la tine. Se pare 
că a fost o partidă dură. 

— Ai dedus corect. 

— Oraşul, ţinutul şi statul, aşa-i? 

— Da. Asta-i ultimul pont pe care ţi-l dau. 

— Au fost deci doi reprezentanţi ai oraşului, de vreme ce ei 
au primit nota de plată, apoi câte unu din partea ținutului şi a 
statului. la să vedem... unul a fost procurorul municipal 
Flederman, el răspunde, de fapt, de treaba asta. 

Vail împinse una din monede, iar judecătorul o prinse cu 
palma. ; 

— Al doilea a fost Otis. Asta-i coada de topor a oraşului. Vail 
îi împinse al doilea dolar pe masă. 

— De la ţinut... cel mai afurisit om pe care-l au. Johnny 
Malloway. 

— Până aici ai jucat strălucit, zise Vail, trimițând al treilea 
dolar peste masă, către judecător. Ţi-a mai rămas unul. 

— Să vedem... pe cine ar asmuţi împotriva ta din partea 
statului? Să fie cineva din guvern? Sau din procuratura ge- 
nerală... Oricum, cineva cu limba alunecoasă, care să-i ţină în 
frâu pe tăvălugii ăştia de Flederman, Burnside şi Malloway. Aha, 
trebuie să fie vorba de Woodrow P. Carlisle în persoană. 

Vail clătină din cap zâmbind. Judecătorul exclamă uimit: 

— Să fiu al naibii! Bine, mă dau bătut. Cine-i omul fantomă 
trimis de stat? 

— Roy Shaughnessey. 

— Glumeşti! spuse Spalding şocat de-a dreptul. 

— Ba sunt foarte serios. Şi acum vine bomba: ăsta a fost de 
partea mea, adăugă Vail, atacându-şi cu lăcomie micul dejun, 


care-i fusese adus între timp. 

— Ce vrei să spui? 

— Oferta mea a constat în reducerea cheltuielilor la un 
milion şase sute de mii şi promisiunea ca Pinero să părăsească 
statul. Shaughnessey i-a pus să accepte fără nici o târguială. 
Toată discuţia a durat mai puţin de o jumătate de oră. 

— Şi au înghiţit totul, fără noduri? 

— Chiar aşa. Ca uns. 

— Mi se pare că vei avea probleme cu clientul tău. Ce o să 
spună când îl vei anunţa că a pierdut şase milioane jumate? 

— Va primi un milion şase sute de mii. Eu o să iau doar 
cinci sute de mii. 

— Şi cum o să-i explici chestia asta? Pinero e la fel de 
scrupulos ca hiena. Nu uita că a băgat în pământ patru oameni 
până acum... cel puţin despre patru oameni ştim noi. 

— O să-l sperii de moarte, spuse Vail. 

— Cum aşa? 

— Il ameninţ cu zece ani la o închisoare de stat. 

— Mda, e o sperietură bună. 

— Gândeşte-te că Pinero n-a văzut în viaţa lui un milion de 
dolari, de-abia ştie să numere până la zece. Cu puţin noroc, o să 
sfârşească sub vreun pod, înainte să-şi termine de sortat banii. 
Sper ca nenorocitul ăsta s-apuce măcar să-şi încaseze cecul, 
până să se aleagă cu un glonţ în creier. 

Judecătorul readuse în discuţie şedinţa de dimineaţă: 

— Să ne-ntoarcem la oile noastre; ţin să te avertizez, 
amice, că ceva nu-mi miroase a bine în toată povestea asta. 

— Bine, dar mi se pare un târg foarte corect. Oraşul va 
colecta opt sute de mii, statul şi ţinutul câte patru sute de mii. 
Nimeni nu va suferi prea tare. 

— Da, dar aici n-a fost vorba de un simplu litigiu, ci de 
politică. lar în politică nu există logică de obicei. Mă întreb ce 
vor tipii ăia, de fapt. 

— Cred că ai devenit uşor paranoic. 

— Fără-ndoială. Sunt de acord că, pentru ei, afacerea a fost 
rezonabilă, dar să accepte chiar aşa, pe loc? Nu e-n regulă. ŞI 
zici că Roy a fost de partea ta? 

— Le-a spus să accepte târgul imediat. 

— Înseamnă că i-ai rămas dator, Martin. Îţi va cere, la 
rândul lui, un serviciu. 


— Hai să fim serioşi. Ce-aş putea face eu pentru Roy 
Shaughnessey? 

— Oho, sunt sigur că are ceva în minte. Când va veni sca- 
denţa, vei afla. Şi nu vei avea încotro. Asta-i stilul lui. 

Martin Vail îşi continuă în tăcere micul dejun. După câteva 
minute, judecătorul ciocăni în masă, spunând: 

— Te paşte o mică problemă, avocatule. 

Vail privi spre intrare, unde tocmai îşi făcea apariţia Joe 
Pinero, poreclit şi „Băibăiete", din cauza unui tic de vorbire, ce 
se număra printre altele: pocnea din degete când vorbea, ca şi 
cum şi-ar fi dat singur ghes; scutura mereu din umărul drept, 
alungând de acolo câte-o muscă invizibilă. Străbătu foarte 
repede restaurantul. Intotdeauna mergea foarte repede. 

— Băibăiete avocatule, zise el pocnind din degete, ai fost la 
rahatul ăla de şedinţă? Cum mă-sa stăm? întrebă Pinero şi se 
aşeză la masă, lângă judecător. 

— Am fost la şedinţă, Joe, şi stăm foarte bine, răspunse Vail 
ştergându-se la gură. 

— Băibăiete, cu ce rahat ne-alegem? Juma' de milion? Un 
rahat de milion cumva? 

— Tu primeşti un milion o sută de mii, dar trebuie să 
părăseşti statul în ziua în care încasăm cecul. 

— Băibăiete, ce-aud? Ai săpat atâta pentru un rahat ca 
ăsta? 

— Nu va avea loc nici un recurs, nu va mai fi nici o 
problemă. Doar să iei banii şi s-o ştergi. 

— Băibăiete, ce rahat, omule - se văită Pinero din ce în ce 
mai nervos, pocnind din degete şi smucind din umăr - îmi spui, 
adică, să-nghit rahatul ăla de milion şi gata? 

— Îţi spun că pleci de aici cu un milion o sută de mii, Joey. 
Zi că ai noroc şi gata. 

Pinero izbi cu palma în masă, vărsând cafeaua lui Vail. 

— Băibăiete, aşa noroc să aibă mă-ta. Aştia au dansat 
tontoroiul în capul meu, eu capăt sute de vânătăi căcăcioase, 
tu-ţi tragi juma' de milion şi pentru asta trebuie să fiu norocos, 
băi? 

Vail se ridică în picioare. Ocoli încet separeul, îşi umplu din 
nou ceaşca cu cafea şi se întoarse. Se postă în faţa lui Pinero şi 
îi aruncă cea mai dură privire pe care-o avea în arsenal; de 
obicei, o folosea în faţa martorilor care încercau să-l ducă de 


nas. Pinero rămase perplex. Simţea că se petrece ceva, dar nu 
înţelegea ce anume. Ştia doar că Vail era pe cale să-l învingă. 
Vail spuse blând: 

— Schimbă placa, Joey. Fără ajutorul meu ai fi acum după 
gratii pentru zece ani. Te-ai scotoci de bănuţi prin buzunare, 
s-aduni de-un pachet de ţigări. 

— Băibăiete, mai sunt şi alţi rahaţi de avocaţi pe-aici, să 
ştii. De ce nu-i spunem secăturii ăleia de procuror că ne vedem 
iar la căcatul de tribunal? 

— Nu. 

— Băibăiete, cum nu? Chiar aşa, nu? 

— Băibăiete, pe dracu'. Nu-nţelegi că târgul s-a încheiat? 
la-ţi milionul şi cară-te în California. Dacă nu, or să te toace atât 
de tare, încât o să-ţi dorești să fii în statul Rock Island, „Băi"! 

— Băibăiete, avocatul meu îmi dă şuturi în cur şi vrea să 
topăi de veselie. Ce părere ai, judecătorule? 

— Am ieşit la pensie, spuse Spalding prudent. 

— Joey, înainte să faci o criză de isterie, ascultă-mă puţin. 
Dacă facem recurs, or să sară şi statul, şi ţinutul, şi oraşul pe 
fundul tău; atât de sus, încât de-acolo vor putea vedea cum 
răsare soarele. Şi, crede-mă, au cu ce să te-mbrobodească. 
înţelegi? În momentul ăsta avem de încasat un cec de un milion 
şase sute de mii. Eu mă mulţumesc cu jumătate de milion 
pentru munca mea; tu o ştergi frumos cu un milion şi-o sută de 
mii în buzunar şi toată lumea-i mulţumită. Ai măcar habar câte 
zerouri sunt într-un milion de dolari? 

— Zerouri? Pinero rămase pe gânduri, scuturându-şi 
umărul. Băibăiete, cui îi pasă de rahatul ăsta? Un milion de 
rahaţi, asta-i mai mult decât pot să număr. Am un creier cam 
căcănar, este, avocatule? 

— Se aranjează, Joey. 

Joey îi zâmbi judecătorului: 

— Băibăiete, pute avocatu' ăsta, de tare ce e, nu-i aşa, 
dom'le judecător? 

— O, da, excelent de tare, împuţitul de avocat. 

— Băibăiete, mă duc în căcatul ăsta de Los Angeles. Poate 
apar în vreun rahat de film, ce ziceţi? Poate-mi cumpăr un rahat 
de film. 

Pinero îşi scutură umărul de câteva ori, pocni din degete, se 
aplecă spre Vail şi-l întrebă cu un aer confidential: 


— Băibăiete, câte rahaturi de zerouri sunt de fapt într-un 
milion de marafeţi? 


ŞASE 


Ninsoarea se transformase într-o burniţă îngheţată. Vail 
reuşi să parcurgă distanţa dintre staţia de metrou şi casa lui cu 
două etaje, pe jumătate alergând, pe jumătate alunecând. Casa 
era situată în partea de nord a oraşului, la zece minute de 
centru de mers cu metroul. O poziţie ideală pentru Vail, care 
detesta să se urce la volan, motiv pentru care nu-şi înlocuise 
maşina furată cu doi ani în urmă. Cartierul fusese restaurat în 
stilul secolului trecut. Era format din opt case, izolat şi liniştit, 
locuit de profesori, muzicieni, tineri profesionişti în ascensiune, 
de esteticieni ieşiţi la pensie. Din respect pentru atmosfera 
istorică a locului, Vail nu-şi pusese firmă la uşă. Pe o plăcuţă de 
alamă fixată pe uşă scria discret: M. VAIL, AVOCAT. 

Holul cel spaţios, despărţit prin uşi de sticlă glisante de 
cabinetul de lucru spre stânga şi de sufragerie spre dreapta, era 
domeniul lui Naomi Chance - secretara, maestra de ceremonii, 
organizatoarea, cercetătoarea şi discipola lui Vail. Cabinetul de 
lucru devenise biroul lui Vail: o cameră elegantă cu alcovuri, 
biblioteci încastrate în pereţi şi un şemineu deschis. Piesa de 
greutate era o masă uriaşă de stejar - masa de lucru, încărcată 
cu teancuri enorme de scrisori, dosare şi cărţi, lăsând doar un 
mic spaţiu liber, unde Vail îşi putea desfăşura activitatea. Sca- 
unul îmbrăcat în piele era montat pe rotile, pentru ca el să se 
poată deplasa comod prin cameră, către diverse rafturi cu cărţi 
şi acte. Discuţiile cu clienţii le purta, de obicei, pe o canapea din 
piele neagră, aşezată în faţa căminului. 

Sufrageria era transformată în sală de aşteptare. Aparta- 
mentul particular şi-l amenajase la etaj: patru dormitoare cu băi 
adiacente. Cel mai spaţios dintre ele devenise camera de 
oaspeţi, cu toate că aceştia erau destul de rari. Lângă biroul său 
se afla bucătăria, unde îşi gătea din când în când. 

— Ai întârziat, îl întâmpină Naomi. 

— Bine, bine, răspunse Vail, îndreptându-se spre birou. Cât 
de veche e cafeaua? 


— Are treizeci de minute. 

— Perfect. 

Vail îşi turnă o cană mare cu cafea şi o privi pe Naomi, care 
stătea în uşă cu un pachet în mână. Era înaltă, subţire, de 
culoarea ciocolatei cu lapte. Părea descinsă dintr-o gravură 
egipteană: pomeţi înalţi, ochi mari, căprui. Părul îi era aranjat în 
şuviţe subţiri, după stilul african. Era, cu totul, o fiinţă minunată, 
având înţelepciunea unui bătrân şi agerimea unui adolescent. 

— Pachetul ăsta a sosit acum vreo oră, zise ea, mor de 
curiozitate să-l deschid. 

— Păi, deschide-l, fără ceremonialuri. De la cine e? 

Naomi scoase cartea de vizită din pachet şi citi: „iți 
mulţumesc pentru ajutor. Sper că articolul te-a jignit. 
Connerman". 

În pachet erau şase exemplare din City Magazine şi foto- 
grafia în original, fixată într-o ramă demodată din lemn. Vail 
mângâie rama şi râse. Evident, Connerman fusese ironic în 
privinţa ajutorului. Vail îi fusese un interlocutor zgârcit la vorbă. 
Şi asta pentru că nu-i plăcea să vorbească despre sine; nu din 
modestie, ci din considerentul că viaţa lui privată trebuie să 
rămână privată. 

— Clasează exemplarele, spuse Vail, pune fotografia pe un 
raft în bibliotecă. 

— Nu vrei să citeşti articolul? 

— L-am citit. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Am uitat. 

— Mutule. Măcar e bun? 

— Connerman cel dintotdeauna, care mănâncă rahat. 
Citeşte-l şi tu. Scrie-i un bilet din partea mea. Anunţă-l că îl dau 
în judecată pentru suma de treizeci şi cinci de dolari - nu cred 
să posede mai mult. 

— Asta e urât din partea ta. 

— N-ar gusta alt răspuns. 

— Ei, ce-ai rezolvat de dimineaţă? 

— Am rezolvat: tipii renunţă la recurs, „Băibăiete" primeşte 
un milion o sută de mii şi pleacă din oraş, iar noi primim cinci 
sute de mii şi cazul e încheiat. 

— Superb. Dar cum va reacţiona Pinero? 

— l-am spus deja. A făcut o mică criză de nervi. Acum e 


fericit. 

— Doamne, ce zi, şi nici n-a ajuns încă la jumătate! Ce-ar fi 
să tragi un pui de somn? 

— Foarte nostim. 

— Ai văzut asta? întrebă ea, despăturind ziarul Times. 

— Am citit în metrou. 

— Îngrozitor. Ce părere ai? 

— Am părerea că arhiepiscopul a fost omorât şi că poliţia a 
prins un suspect. 

Se aşeză, îşi scoase pantofii, îşi puse picioarele pe masă şi 
începu să şi le frece. 

— Nu cred să fie peste zero grade afară, zise el. 

— Vrei să-ţi aduc o pereche de ciorapi uscați? 

— Nu mi-aş permite să te rog aşa ceva, aş putea fi luat 
drept şovin. Şi, de fapt, tu mi-eşti asistentă, nu valet. 

— Mă-ntorc imediat. Apropo, se zice că puştiul ăla care a 
ucis... 

— Care se presupune că a ucis. 

— Bine, care se presupune..., dar în articol scrie că l-au 
găsit ascuns în biserică, cu arma în mână. 

— Repetă, te rog, după mine... 

Naomi îşi dădu ochii peste cap, mimând cuvintele lui Vail: 

— Nevinovat, până la proba contrarie. 

Vail zâmbi condescendent. 

— Foarte bine, zise el. Nu uita: în momentul de faţă, puştiul 
ăla, Aaron şi numaiştiucum, este nevinovat. Şi nu mai crede tot 
ce citeşti. Doar ştii ce se spune despre ziare: prima oară când 
tipăresc o gafă se consideră o greşeală; a doua oară devine, 
deja, un fapt. Nu crede nici tot ce auzi. În prima zi de facultate, 
profesorul de drept a intrat în clasă şi ne-a spus aşa: „De azi 
înainte, când mama voastră declară că vă iubeşte... 

— ...Să cereţi părerea unei terţe persoane - îi luă ea vorba 
din gură - ştiu, iar în continuare profesorul v-a sfătuit: 
„Niciodată să nu uitaţi să întrebaţi şi de ce". 

— Bravo, văd că înveţi repede. 

— Nici nu-i greu. În definitiv, aud povestea asta în fiecare 
dimineaţă, răspunse ea şi urcă scările. 

Deşi avea cunoştinţe juridice reduse, învăţa foarte repede 
şi mergea cu cercetările până-n pânzele albe. In momentul în 
care era pusă pe urma unei informaţii, pornea în căutarea 


datelor ca un câine de vânătoare. Pleca de la un nume şi 
descoperea întreaga biografie. Dintr-o singură dată reconstituia 
un calendar. Dintr-un singur raport, alcătuia un dosar. Era 
celibatară, bătea la maşină câte o sută douăzeci de cuvinte pe 
minut, stenografia şi, uneori, când Vail era îngropat în cărţile lui, 
îi pregătea prânzul în bucătărie. Într-un cuvânt, îi era de un 
nepreţuit ajutor. 

Cobori şi-i aruncă lui Vail în poală o pereche de ciorapi de 
lână. 

— Mulţumesc, spuse Vail. Hai să vedem agenda de astăzi. 

Naomi se aşeză şi îşi răsfoi carnetul. Dar Vail n-o asculta. 
Era absorbit de fiinţa ei. 


Erau uneori momente, ca acesta, când lui Vail îi venea s-o 
ia pur şi simplu în braţe şi s-o ducă sus, pe scări, în stilul lui 
Rhett Butler. Dar între ei se încheiase o convenţie: să fie 
parteneri de afaceri, nu de plăceri. Atracția fizică reciprocă 
apăruse în ziua în care ea îi răspunsese la anunţul publicat în 
ziarul local. Timp de două luni, de când lucrau împreună, 
existase o singură noapte în care bariera stabilită căzuse. Ce 
noapte! 

Lucraseră până la miezul nopţii la un raport ce trebuia 
prezentat a doua zi. Pe jos, în birou, erau împrăştiate cărţi, note 
şi hârtii mototolite. O harababură. Naomi era întinsă pe 
canapea, în faţa căminului. 

— Merităm o mică sărbătoare, spuse Vail. 

Merse în bucătărie, de unde reveni cu o sticlă de Dom 
Perignon şi cu două pahare. 

— Pe asta o păstrez de un an. De două luni îmi doresc să o 
deschid. 

Scoase dopul, turnă în pahare şi se aplecă peste canapea. 
Ciocniră paharele. 

— Pentru echipa noastră, spuse el. 

— Să trăim, răspunse Naomi. 

La al treilea pahar, Vail şedea pe canapea, mângâindu-i 
picioarele. Tensiunea dintre ei era electrizantă. Dar amândoi se 
străduiau să evite inevitabilul. Mâna lui urca încet către pulpele 
ei. 

— Marty, gemu ea uşor. 


— Fii liniştită. 

Mângăierile lui urcau, abia atingând-o. 

— Doamne! oftă ea. 

Marty se întinse lângă ea, sărutându-i gura, apoi urechile, 
apoi gâtul, iar ea răspunse, aşezându-i mâna sub cap, pe care i-l 
îndrumă pe nesimţite spre sâni. Două luni de abstinenţă 
explodară atunci. Începură să se dezbrace frenetic unul pe 
celălalt, fără a pierde cadenţa seducţiei mutuale. Goală, ea îl 
prinse între picioare, rotindu-se în cercuri largi deasupra lui, ca 
s-o poată simţi. Apoi îl călăuzi uşor înăuntrul ei, astupându-i 
strigătele cu buzele. 

S-au iubit atunci nebuneşte, fără să-şi poată dezlipi tru- 
purile unul de celălalt, ca prinşi în vraja unei hipnoze. 

Era patru dimineaţa când Naomi sări de pe canapea. 

— Doamne, gemea ea în timp ce se îmbrăca. 

— Ce faci? întrebă Vail. 

— Ce crezi că fac? Mă îmbrac. 

— Te rog, rămâi. De ce vrei să pleci acum, pentru Dum- 
nezeu? E ora patru dimineaţa. 

— Ai înnebunit? Tot cartierul va şti că am rămas la tine 
peste noapte. Oricum, trebuie să-mi schimb hainele. N-am nici 
periuţă de dinţi la mine. Totul a fost atât de... neaşteptat. 

— Mă doare-n cot de cartier. Nici măcar nu-i cunosc pe 
vecini. 

— E vorba de principiu. 

— La dracu'! exclamă Vail. Îşi aprinse o ţigară, se aşeză în 
capul oaselor şi o privi cum se îmbrăca. 

— Ce-ar fi să iei un taxi, să-ţi aduci repede de-acasă nişte 
haine şi o periuţă de dinţi... 

— Martin, opreşte-te! 

Îşi puse scurta, îl sărută pe obraz şi porni spre uşă. Se 
întoarse suspinând şi spuse: 

— Uite ce e, a fost extraordinar. Nici nu bănuieşti ce-a 
însemnat asta pentru mine. Dar n-avem voie s-o repetăm. 

— Ce vrei să spui? 

Naomi se întoarse şi se aşeză pe marginea canapelei. 

— Asta ar schimba întreaga noastră relaţie. 

— Ce? Vail o privi o clipă neîncrezător, apoi râse. Eşti foarte 
ciudată, Naomi. Eşti o femeie foarte ciudată. 

Încercă s-o prindă, dar ea se feri. 


— Nu-i adevărat. Am aproape patruzeci de ani şi la vârsta 
mea trebuie să-mi folosesc capul. Pur şi simplu nu vreau ca în 
fiecare dimineaţă, venind spre serviciu, să mă întreb dacă în 
ziua aia vom face treabă sau amor. 

— Doar nu-ţi închipui că va fi aşa. 

— Ba da. Mai devreme sau mai târziu, aşa va fi, cu sigu- 
ranţă. Între două depoziţii ne vom strecura în dormitor pentru 
„una mică". Şi pe urmă o să-mi aduc aici câteva schimburi, 
pentru cazul în care aş rămâne peste noapte. Imi place munca 
mea, Marty. Îmi iubesc şeful. Sunt plătită bine şi la timp. Îmi 
place cartierul. Hai să nu stricăm totul, bine? 

— A fost îngrozitor de bine, Naomi. 

— Întotdeauna e îngrozitor de bine, Marty. 

— Asta-i placa nevestelor bătrâne. 

— lar eu sunt o fostă nevastă bătrână. 

Il mângâie pe obraz. 

— Ne-am înţeles? 

Ce-i putea răspunde? Cine se poate împotrivi la ora patru 
dimineaţa? 

— Bine, în regulă. Ne-am înţeles. 

— Asta nu-nseamnă că trebuie să ştergem totul cu bure- 
tele, adăugă ea, în timp ce se ridica să plece. 

Aşadar, tensiunea dintre ei nu se risipise câtuşi de puţin. 
Era doar pusă la păstrare. 

— Eşti absolut superbă în dimineaţa asta, Naomi. Vreau s-o 
ştii înainte să ne apucăm de treabă, spuse Vail. 

— Nu-ncepe, te rog. 

— Nu-ncep nimic. N-am voie să-ţi fac un compliment? 

Naomi maimuţări un zâmbet de manechin, apoi răspunse: 

— Ce s-a întâmplat cu tine azi-noapte? Ai avut vise erotice? 

— Aseară am fost singur la „Ecranul de argint". Am văzut 
două dintre filmele mele favorite: Venit din trecut şi Străinul. 
Pelicula perfectă, fără nici o zgârietură, ca şi sunetul... 

— O să faci reumatism dacă mai frecventezi mult depozitul 
ăla nenorocit! 

— Mă tot duc la depozitul ăla nenorocit de când m-am 
mutat în oraşul ăsta îngheţat. Aşa că... 

— Aşa că pe agendă nu figurează nimic pentru azi. Dacă-ţi 
aminteşti, azi urma să lucrezi pentru recurs. Totuşi, figurează 
Leroy, cu un semn de întrebare alături. 


— Ah, Leroy. Bine, spune-mi povestea lui Leroy, versiunea 
scurtă. 

Naomi era expertă în a reduce orice dosar la un rezumat 
concis, ordonat cronologic, păstrând detaliile edificatoare. 

— Leroy Nelson, începu ea. Un tip urâcios. Alb, douăzeci şi 
şase de ani. Lucrează la topitoria Ames, locuieşte cu maică-sa 
pe Railroad Avenue; a divorţat acum vreo şase luni. Are două 
antecedente. Primul: o bătaie într-un bar; a fost condamnat, a 
plătit o amendă de cinci sute de dolari. Al doilea: furt; a fost 
prins cu un televizor şi un aparat stereo, ambele „calde". N-a 
făcut puşcărie, a beneficiat de şase luni de libertate sub 
supraveghere. Asta a fost acum optsprezece luni. De-atunci e 
curat. 

— Nici o scofală, remarcă Vail. 

— Bun. Pe douăzeci şi cinci noiembrie, a doua zi după 
sărbătoarea Thanksgiving, Leroy dă pasienţe cu mamă-sa. La 
ora şapte seara, un tip mascat jefuieşte o benzinărie, situată la 
patru case de locuinţa maică-şi. Soseşte un echipaj de poliţie, 
hoţul intră în panică. Băiatul de la benzinărie sare la bătaie, îi 
scoate masca, iar hoţul o tuleşte prin uşa din spate, părăsindu-şi 
arma la locul faptei. Ajutaţi de un portret robot şi de descrierile 
tipului de la benzinărie, poliţia îi face o vizită mamei şi-l saltă pe 
Leroy. În timpul vizitei, poliţiştii găsesc două uncii de marijuana 
în portofelul lui. Acum, Leroy are la activ două probleme: jaf 
armat şi uz de stupefiante. El susţine că a fost confundat, iar 
maică-sa îi oferă un alibi. Aici intrăm noi în scenă. 

— Şi în trei luni răsturnăm situaţia, completă Vail. 

— Intocmai. Până la urmă reiese că Leroy a cumpărat arma 
acum un an, de la un magazin specializat. In declaraţie susţine 
că a vândut-o cu câteva luni înainte de jaf. 

— Nu ne rămâne decât să vedem ce-i cu arma asta. A 
vândut-o sau nu? 

— Până acum n-au apărut nici chitanţa, nici cumpărătorul. 

— Acum ne va ajuta Video-cel-credincios. 

— Ah, maşina infernală, spuse Naomi. 

— Ai citit vreodată Cu sânge rece de Truman Capote? 

— Da. 

Vail găsi una din casetele video pe care le căuta şi o puse 
deoparte, în timp ce vorbea. 

— Capote descrie cum a reuşit să reconstituie masacrul 


acela celebru din Kansas. Criminalii erau doi nenorociţi, Perry 
Smith şi Dick Hickock. În timp ce Capote a găsit cu Smith o cale 
de comunicare, de la Hickock n-a reuşit să scoată mare lucru. 
Aşa că stătea de vorbă cu Smith, cunoscut drept mitoman 
patologic, după care se ducea cu versiunea lui Smith la Hickock, 
iar Hickock, psihopat, dar cinstit, zicea: „Nu-i adevărat, nu s-a 
întâmplat aşa, ci aşa". În felul ăsta, jucând ping-pong cu 
versiunile celor doi, Capote a putut scrie o carte extrem de 
amănunţită despre cazul acela. Aha, am găsit a doua casetă. 

Luă caseta şi o puse lângă prima. 

— Ce legătură are Truman Capote cu Leroy Nelson şi cu 
aparatul video? întrebă Naomi. 

— Aparatul e Dick Hickock al meu. Dacă-l comparăm cu 
afirmaţiile lui Leroy, poate aflăm adevărul. Vezi tu, Naomi, 
oamenii nu-şi amintesc niciodată cu exactitate ceea ce spun. 
Dacă citez în faţa unui martor din declaraţiile sale, iar apoi 
parafrazez citatul, martorul va jura că-i reproduc întocmai 
cuvintele, pentru că-şi închipuie că i le reproduc în continuare. 
Deci l-am înregistrat pe Leroy de trei ori. Uite c-am găsit şi a tre- 
ia casetă. De trei ori l-am interogat, de trei ori mi-a spus 
povestea. Două dintre versiuni coincid, în afara câtorva 
amănunte minore. Versiunea din prima casetă însă diferă. 

Vail deschise televizorul, introduse caseta în aparatul video 
şi-i dădu drumul. Pe ecran apăru Leroy Nelson. Era înalt, cu o 
faţă îmbătrânită, zbârcită ca o piele de animal. Părul său 
castaniu era ţepos şi netuns. Când vorbea, termina întotdeauna 
frazele cu un ton întrebător, ca şi cum se scuza mereu. Ochii 
aveau o expresie obosită, o privire abătută. 


VAIL: Vorbeşte-mi despre armă. 

NELSON: Păi, uitasem de ea. 

VAIL: De ce nu mi-ai pomenit nimic? 

NELSON: Păi, mi s-a furat acum două luni, aşa c-am uitat de 
ea. 

VAIL: Deci, n-ai mai văzut-o de câteva luni? 

NELSON: Exact. De când mi-a fost furată. 

VAIL: De ce îţi trebuia o armă? 

NELSON: Toată lumea are nevoie de armă, nu? 


Vail scoase caseta şi introduse alta. 


— Vasăzică, în prima casetă îmi spune că arma i-a fost 
furată cu o lună înainte de jaf, dar că n-a declarat nimic despre 
asta. În a doua casetă, filmată după o săptămână, nu-l întreb 
nimic despre armă şi nici el nu aduce vorba. Acum să vedem 
caseta numărul trei, zece zile mai târziu. Aici îi întind o cursă. Eu 
nu apar, dar „citesc“ după declaraţii. 


VAIL: Hai să vorbim despre arma aia. 

NELSON: V-am mai spus, i-am vândut-o unui tip pe care 
l-am întâlnit la centrul de sănătate, dar nu-l cunosc. El avea 
nevoie de-un pistol, eu de bani. 


Vail opri aparatul şi se întoarse spre Naomi. 

— Înţelegi, Leroy credea că eu mă uit pe declaraţia scrisă. 
Uitase versiunea pe care mi-o dăduse înainte. Ceea ce-mi 
repeta mie era, de fapt, versiunea pe care le-o turnase 
poliţiştilor. 

— Aşadar, se presupune că Leroy minte? 

— Minte pe cineva. 

— Şi ce facem acum? 

— Trebuie să aflăm adevărul despre armă. 

— Crezi că el a comis jaful, Marty? 

— Vom afla de la juriu. 

— Susţinem nevinovăția? 

— Deocamdată. 

— Precis o să-l scoţi basma curată. 

— Ce-i cu tonul ăsta înţepat? Tu ai tras deja concluzia, nu-i 
aşa? ÎI consideri vinovat. 

— Poate. Dar nu-mi pasă. O să-l aperi oricum, chiar dacă-i 
vinovat. ` 

— Bine, dar asta este munca noastră, Naomi. In caz că n-ai 
remarcat, în ultimele şapte luni noi apărăm oameni care, de 
obicei, sunt presupuşi a fi vinovati. 

— Încă n-am reuşit să mă obişnuiesc cu gândul ăsta. Adică, 
întotdeauna simt că... mi se pare că e o problemă morală. 

— Sunt avocat, nu moralist. 

— Dar legea nu-i legată de moralitate? 

— Legea, dragă Naomi, n-are nici o legătură cu moralitatea. 
Să zicem că eşti arestată pentru că au găsit la tine droguri. Ei 
bine, în tribunal nu eşti acuzată pentru că nu e bine să iei 


droguri, ci pentru că le a; asupra ta. 

— Cu alte cuvinte, e-n regulă dacă mă droghez; totul e să 
nu am droguri asupra mea, nu? 

— Exact. 

— Îmi pare cam idioată legea asta. 

— Ai dreptate. Există o grămadă de legi proaste, de legi 
făcute cu picioarele; asta nu e treaba noastră. Ceea ce trebuie 
noi să facem este să le folosim aşa cum sunt, în avantajul 
clienţilor noştri. 

— Şi cum rămâne cu drogurile în cazul lui Leroy? 

— Susţinem că percheziţia a fost ilegală. Au intrat fără 
mandat. N-aveau dreptul să-l caute în portofel. 

— Deci, cum procedăm? 

— Trebuie să scăpăm de armă. E singurul punct slab rămas. 

Telefonul începu să zbârnâie. Naomi se duse să răspundă. 
Vail se întoarse la casetele video. Exista posibilitatea să-i fi 
scăpat ceva din discuţiile cu clientul său. 

Naomi reveni în cameră. 

— Te caută cineva. 

— Să-ţi lase un mesaj. Sunt ocupat. 

— Nu cred. 

— Cum adică, nu crezi? 

— Nu cred că e bine să nu răspunzi. Eşti sunat de la biroul 
judecătorului Shoat. 


ŞAPTE 


În timp ce taxiul îl ducea spre tribunal, Vail era frământat 
de întrebări. Oare de ce-l chemase Shoat? Era nemulţumit de 
târgul încheiat? Era jignit de faptul că Vail îngenunchease 
oraşul, ţinutul şi statul? Sau voia să-i trântească o nouă acuzaţie 
pentru manifestare de dispreţ faţă de instanţă? Un lucru era 
sigur: n-avea să fie o întâlnire plăcută. 

În holul tribunalului, îl întâmpină Bobby, vânzătorul de 
ziare: 

— Alo, domnule V., am vândut toate exemplarele de azi. 
Datorită dumneavoastră, numărul de azi a fost cel mai tare pe 
care l-au scos vreodată. 


— Îmi pare bine, îi răspunse Vail intrând în lift. 

Sala de judecată era la etajul patru. Acum era aproape 
goală. Când Vail intră, Shoat îşi scutura simultan mâinile şi 
capul, strigând: 

— Nu, nu şi nu. Cererea e respinsă. Vă rog, continuaţi, 
domnilor. Doresc să încheiem procedura astăzi, dacă se poate. 

Harry Shoat, zis şi Harry-Călăul, îşi conducea Curtea cu 
fervoare dictatorială. Era stăpânul moşiei, un moralist calvinist 
care vedea păcatul în sine, nu şi pe păcătos, împărțind legea 
fără a ţine seama de circumstanţe. Era un om veşnic serios, 
suspicios, lipsit de simţul umorului. Mustaţa îi era tăiată la linie, 
iar părul pieptănat pe spate, lins. Într-un proces, urma întocmai 
calea pe care o hotărâse şi astfel ciocănelul devenea în mâna sa 
sceptrul cu care îngenunchea Curtea. 

In calitatea sa de prim-judecător republican ales în ultimii 
doisprezece ani, Shoat îşi considera victoria asupra rivalilor 
democrați ca pe un mandat al programului său ultraconservator. 
Işi ascundea cu greu pornirile aspre, născute din prejudecăţi, 
împotriva acuzaților, pe care îi considera vinovaţi până la proba 
contrarie. li dispreţuia pe cei care credeau că pedeapsa capitală 
e o barbarie, ca şi pe cei care căutau cauza şi efectul în pleava 
socială a oraşului. 

Harry-Călăul era însă un maestru al dreptului. Fost pro- 
curor, avea o memorie extrem de bogată şi amănunţită în an- 
tecedente juridice. Cu toate că era uneori capabil de interpretări 
uimitor de profunde şi neaşteptate, era un judecător rigid, total 
indiferent faţă de cadrul social al faptei şi făptaşului. Crima era 
crimă, pedeapsa - pedeapsă. Compasiunea nu-şi avea locul 
într-un proces. Unica împrejurare în care zâmbea era citirea 
sentinţei. Vail avea senzaţia că Shoat îşi înfrâna în mod constant 
impulsul de a sări din scaun, strigând aidoma Reginei de Cupă 
din Alice în Țara Minunilor: „Să li se taie capul!" 

Inainte ca Vail să ia loc în sală, judecătorul îl văzu şi îi 
indică uşa de la biroul său. Vail se arătă cu degetul: „Eu?" Shoat 
încuviinţă din cap. Aşa că Vail se îndreptă, ascultător, într-acolo. 

Incăperea era mică, fără fir de praf, în perfectă ordine. Pe 
birou nu se aflau decât o scrumieră, un telefon şi un stilou în 
suportul său de marmură. Pe rafturile din spatele biroului, cărţile 
erau aliniate parcă cu rigla. Barul pentru băuturi, din colţ, nu 
arăta nici măcar printr-o picătură de apă că ar fi folosit. Totul 


părea simetric în camera aceea: biroul, cu muchiile lui ascuţite; 
scaunele, cu spătare drepte, incomode; lămpile, cu abajururi 
severe, hexagonale; revistele de pe măsuţa pentru cafea, 
aranjate în aşa fel încât să se vadă titlul fiecăreia. Oare ar fi 
îndrăznit cineva să citească vreuna, stricându-le ordinea? Totul 
era riguros aici. Riguros ca şi judecătorul Harry Madison Shoat 
de la Curtea Supremă de Justiţie. Omul era însă şi frustrat, 
căutând ordinea într-o lume de iad, care de multă vreme îşi 
pierduse simţul perfecțiunii. 

Vail nu se îndură să boţească pernele de pe canapea, aşa 
că îşi alese ca loc fereastra, sub care radiatorul emana aer cald, 
aburind geamul. Şterse cu palma un ochi de geam şi privi în 
stradă. La colţ, două limuzine negre, oficiale, se ciocniseră una 
de alta. Rarii trecători mergeau cu braţele întinse, pentru a-şi 
menţine echilibrul pe trotuarul îngheţat. O zi potrivită pentru 
teribilul spectacol ce avea să urmeze. 

Shoat intră în cameră c-un aer snob de stăpân. Acesta ii era 
sanctuarul, iar ochii săi reci îl cercetau, ca să descopere dacă 
fusese mutat vreun obiect din loc. 

— Mă bucur să te revăd, domnule avocat, spuse el, 
întinzând o mână moale, cărnoasă. Drăguţ din partea dumitale 
c-ai răspuns atât de prompt invitaţiei mele pe-o vreme împuţită 
ca asta. 

Epitetul îl surprinse pe Vail. Vocabularul lui Shoat era, de 
obicei, foarte ales. Judecătorul îşi scoase roba, deschise un 
dulap, o aşeză cu grijă pe un umeraş şi o netezi. Işi puse haina, 
încheind nasturele de la mijloc. 

Precis doarme în pijama, îşi zise Vail. Îşi încheie toți nas- 
turii, chiar şi ultimul de la gât; se strecoară sub plapumă şi 
doarme pe spate, cu mâinile adunate pe piept, ca un mort, să 
nu şifoneze aşternutul 

— Mi-am amânat programul de azi, ca să avem timp să 
discutăm. Ce bei? Bourbon sau scotch? 

— Bere aveţi cumva? 

— Nu, răspunse Shoat, părând umbrit de presimţiri. 

— Atunci beau cu plăcere un bourbon, cu puţină gheaţă şi 
un strop de apă. 

Shoat se duse la bar, de unde luă sticlele cu licoare şi două 
pahare, pe care le aşeză unul lângă altul. Scăpă două cuburi de 
gheaţă într-unul din ele, adăugă apă; ridică paharul, studie 


cantitatea de apă şi mai turnă un strop. Apoi îl umplu cu whisky 
şi i-l dădu lui Vail. După ce îşi umplu propriul pahar, îl termină 
pe jumătate dintr-o înghiţitură, după care oftă satisfăcut. 

— Ce bine poate face un pahar de scotch după o zi de 
muncă - exclamă el - mai ales în jungla asta. 

Se aşeză, studie suprafaţa biroului, mută suportul de sti- 
louri un milimetru spre stânga. Scoase un şerveţel din sertar, 
şterse grijuliu fundul paharului şi-l aşeză pe birou. 

— Am să-ţi cer o mică favoare, i se adresă el lui Vail. 

— Perfect. Despre ce e vorba? 

— Vreau să-ţi dau un caz din oficiu. N-ar trebui să fie o 
problemă pentru dumneata, nu-i aşa? Înţeleg că ultima dumitale 
ispravă s-a sfârşit cu jupuirea contribuabililor de jumătate de 
milion. 

— Conform celor constatate de juriu, Joe Pinero a fost cel 
jupuit. 

Shoat păru plictisit. Închise ochii şi spuse: 

— Nu fi încăpăţinat cu mine, domnule Vail. 

— N-am făcut decât să redau faptele. 

— Bietul bătrân Al Silverman. l-ai făcut-o. Ştii că a stat trei 
săptămâni în spital? Dacă nu mă-nşel, acum s-a angajat 
profesor la universitate. 

— De ce să ne-nduioşăm pentru bietul bătrân Al? A pierdut 
un caz. Se mai întâmplă. 

— Dar nu şi dumitale, mi se pare. Nu în ultimii... patru ani, 
am dreptate? 

— Mda, atunci au fost nişte târguieli pentru pledoarie, îmi 
amintesc bine. 

— După cum bine ştii, nu agreez târguielile când e vorba de 
pledoarie. O judecată trebuie să fie limpede: alb sau negru. Fără 
nuanţe. 

— Da, domnule judecător. Vă cunosc părerea. Cât despre Al 
Silverman, e un jurist excelent. A avut pur şi simplu ghinion. 

— Cu un bandit, domnule Vail? Toată lumea ştie că Pinero 
era un ucigaş... plătit. 

— Ceea ce nu are nici o legătură cu faptul că trei poliţişti 
l-au folosit ca pe un sac de box. Deci asta era, vreţi să mă 
mâncaţi de viu pentru că am câştigat procesul ăla. 

— Ţi-am spus doar pentru ce te-am chemat. Te-am chemat, 
pentru că doresc să-ţi cer serviciul personal despre care ţi-am 


vorbit. 

„Niciodată nu refuzi unui judecător un serviciu personal", 
evaluă Vail situaţia în gând. 

— Imi plănuisem o vacanţă la pescuit, spuse el, ca să-mi 
încarc bateriile. Presupun că mă puteţi aştepta două săptămâni. 

— Nu! răspunse Shoat ferm. Mâine are loc audierea cazului, 
care vreau să intre pe rol în cel mult şaizeci de zile. 

— Care-i acuzaţia? 

— Omor deosebit de grav. 

— Doamne! Un asemenea caz în numai şaizeci de zile? Cine 
mi-ar fi clientul? 

Shoat se aplecă înainte şi spuse zâmbind: 

— Aaron Stampler. 

— Aaron... Vail îşi aminti deodată şi îngheţă. Isuse, e vorba 
cumva de asasinul arhiepiscopului Rushman? 

Judecătorul scoase din sertar o ţigară subţire, brună. Vail 
scoase şi el o ţigară. 

— Te deranjează? întrebă Shoat. Detest mirosul ţigărilor 
obişnuite. Deci, şedinţa preliminară va avea loc mâine di- 
mineaţă, la ora nouă. Atunci voi stabili data procesului, probabil 
pentru prima săptămână din aprilie. 

— Adică n-am la dispoziţie nici măcar şaizeci de zile, 
constată Vail, băgându-şi, indispus, pachetul de ţigări la loc. 

— Ce importanţă are, domnule avocat? Oricum îl vom arde 
pe criminal. 

Figura consternată a lui Vail atrase explicaţii noi din partea 
judecătorului. 

— Avem cazul pe masă, înţelegi? Ştim că monstrul ăla îl 
cunoştea pe arhiepiscop, l-am prins cu arma în mână, iar 
amprentele lui însângerate se-ntind din casa parohială până în 
confesional. 

— Se pare că ştiţi totul despre caz. Dumneavoastră îl ju- 
decaţi? 

— Ţi-am spus tot ce ştiu. Da, eu îl voi judeca. Şi sper că n-o 
să-mi creezi probleme. 

— Inţeleg. E un caz deschis-închis. Nu-mi rămâne decât să-l 
declar vinovat şi să implor clemenţa instanţei. 

— Nu va exista clemenţă în această instanţă, domnule Vail. 
Arhiepiscopul Rushman a fost un adevărat sfânt. Până şi 
contestatarii pedepsei capitale vor fi de acord cu scaunul 


electric. Şi pentru Stampler va fi, cu siguranţă, scaunul electric. 
Va fi considerat cel mai odios criminal, după Charles Manson. 
Oricum ai pleda, tot acolo va ajunge. 

Deci, asta era scadenţa. Voiau să-i arunce-n braţe un caz 
mort în faşă, să-l facă ţinta oprobriului public, să-i frângă spi- 
narea. Vail nu avea de ales. 

— Primul lucru pe care-l voi face, anunţă el, va fi o cerere 
pentru transferul procesului la altă instanţă. 

— Nici un transfer. Se pare că nu înţelegi, domnule avocat. 
Du-te pe stradă, intră în restaurante, întreabă oamenii ce părere 
au. Vei descoperi că sunt cu toţii revoltați. Au şi de ce. Noi 
trebuie să le dăm satisfacţie, domnule. Şi le-o vom da. 

— În acest caz, de ce nu l-am spânzura pe Stampler în faţa 
bisericii? Este-acolo un stejar mare. 

— Te-am prevenit... 

— Ce m-aţi prevenit? Îmi cereţi să preiau cazul, când, de 
fapt, i-aţi ales deja acuzatului celula morţii. Îmi spuneţi că oraşul 
fierbe, dar nu-mi permiteţi să transfer cazul unei alte instanţe... 

— Vail, conversaţia noastră e strict confidențială, zise Shoat 
precipitat. Consideră că nici n-a existat. 

— Bine, pot să spun ceea ce cred despre... 

— Nu mă interesează câtuşi de puţin părerea dumitale, nu 
te osteni de pomană. Ştiu că tinerii duri, ca dumneata, îmi spun 
Harry-Călăul. Nu mă deranjează. Ba chiar, în cazul ăsta, de 
pildă, aş apăsa cu plăcere maneta scaunului electric. 

— Poate că, dacă cereţi, veţi fi lăsat s-o faceţi. 

— Cred că mulţi s-ar bate să aibă privilegiul ăsta, dacă ne 
gândim la tot binele făcut de Eminenţa Sa comunităţii. 

Vail îşi dorea cu ardoare o ţigară. Bău o înghiţitură mare din 
pahar. 

— Şi dacă refuz? 

— Nu-mi închipui c-ai putea fi atât de arogant. Şi, de altfel, 
ştii ce-ar vorbi oraşul despre dumneata dacă ai face un a- 
semenea gest, după ce ai băgat jumătate de milion în buzunar? 

— Să vă spun drept, domnule judecător, nu prea-mi pasă 
de palavrele oraşului la adresa mea. Dacă mi-aş dori, cu 
adevărat, să fiu o figură populară, mi-aş schimba sexul şi aş 
participa la concursul Miss America. 

— Vail, cererea unui judecător nu se refuză, ştii bine. Ar 
însemna curată sinucidere. Refuză-mă pe mine şi-i vei jigni, 


astfel, pe toţi judecătorii din reţea. Te-ar mânca de viu, de cum 
ai pune piciorul în tribunal. Mai bei ceva? 

— Nu, mulţumesc. E cam devreme pentru mine. Dar aş dori 
totuşi o ţigară. Să ies din birou? 

— Fumează, nu-i nici o problemă, zise Shoat enervat, 
turnându-şi o nouă porţie de scotch. 

Vail îşi aprinse ţigara, urmărind pe fereastră cum un echipaj 
de la serviciul de intervenţii ancora una din cele două maşini 
ciocnite. Se aplecă înainte, uitându-se de-a lungul străzii. Nu se 
vedea nici un pieton. Priveliştea era stranie, mai ales pentru 
mijlocul după-amiezii. În timp ce echipajul se îndepărta, trăgând 
după el maşina cea neagră, se apropie şi Shoat de fereastra 
aflată în spatele biroului său şi se uită afară. 

— Încă mai e lapoviţă? întrebă el. 

— Nu, dar temperatura e tot sub zero grade, aşa că gheaţa 
nu se va topi. Ar fi bine să conduceţi cu grijă pe drumul spre 
casă. 

— Unul din avantajele funcţiei mele este că nu sunt nevoit 
să-mi conduc maşina, domnule Vail. Maşina mea este dotată cu 
un şofer; un tip remarcabil, între noi fie vorba, cam prea citit 
pentru un metis. E la curent cu noutăţile. Uneori îmi încerc 
deciziile pe el. In felul ăsta, aflu şi punctul lor de vedere. 

— Al /or? 

— Al metişilor. Al spaniolilor. Îmi place să fiu sincer şi 
deschis, să le-ascult şi problemele lor. 

— Foarte lăudabil pentru dumneavoastră. Îi luaţi cumva şi 
în seamă? 

Shoat nu răspunse. Rămase cu ochii aţintiţi spre Vail. Apoi, 
sarcasmul îi stăpâni din nou trăsăturile. Luă o înghiţitură lungă 
de scotch şi îşi încleştă dinţii pe ţigara de foi. 

— Cazul acesta va atrage atenţia întregii naţiuni, continuă 
el după ce trase o duşcă bună din licoare. Arhiepiscopul era 
cunoscut în toată lumea. Vom avea pe cap presa naţională. De 
aceea vreau ca Stampler să beneficieze de cea mai bună 
apărare cu putinţă. Şi, când îl vom arde, să nu se poată spune 
că n-a avut parte de o judecată dreaptă. Din partea mea vei 
avea deplină libertate de acţiune; în acest fel, evităm criticile 
asupra sistemului nostru de justiţie. 

— Şaizeci de zile răgaz ca să pregătesc un asemenea 
proces nu înseamnă libertate de acţiune. Cine va fi procurorul? 


— Habar n-am. 

— Lui Yancey nu i-a mai rămas nici un procuror bun. Jane 
Venable pleacă luna asta, şi-a găsit parteneri cu care-şi 
deschide un birou particular. 

— Presupun că vor găsi pe cineva pe măsura sarcinii. 

Vail străbătu agitat camera. Nu avea nici o cale de ieşire. 

— Hocus-pocus şi uite-mă în sac, îşi zise cu glas tare. 

— Poftim? 

— Nimic, răspunse Vail. De fapt, nici nu l-am văzut măcar 
pe omul ăsta. Ştiu doar ce am citit azi-dimineaţă în ziar. Imi 
trebuie nouăzeci de zile. Vreau să se amâne audierea cazului 
pentru vineri, ca ziua de mâine să mi-o petrec cu clientul meu. 
Am nevoie de-o citaţie, ca să pot intra în zona crimei fără 
probleme. Şi mai vreau ca, în următoarele treizeci şi şase de 
ore, să nu fiu sâcâit de către procurorul de district; el lucrează 
de aseară la cazul ăsta. Am nevoie de aceleaşi condiţii; iar de la 
biroul său să mi se pună toate datele la dispoziţie. 

— Ai şaizeci de zile, Vail, nici o oră mai mult. Trebuie să ne 
grăbim cu procesul. În rest, îţi aprob toate pretenţiile. Sunt 
cerinţe rezonabile. 

— Am uitat să menţionez cheltuielile de judecată care mi se 
cuvin. 

— Bineînţeles. Cât despre cheltuielile personale, cum ar fi 
cooptarea unor experţi ca martori sau călătoriile, astea te 
privesc pe dumneata. 

Vail stinse ţigara într-o scrumieră. 

— Aşadar, daţi o dublă lovitură, zise el într-un târziu. 
Societatea va primi ca ofrandă un sacrificiu uman şi, în acelaşi 
timp, eu voi fi com-promis. 

Shoat trase un fum din ţigara de foi, apoi aprobă cu un 
zâmbet condescendent: 

— Îmi place cum gândeşti, domnule avocat. Ai evaluat 
corect situaţia. Dublă lovitură: pedeapsă şi răsplată: temele 
mele favorite. 


Afară ningea din nou. Pe treptele îngheţate ale tribunalului 
fusese împrăştiată sare. Vail cobori cu grijă, ţinându-se de 
balustradă. Cele două limuzine negre dispăruseră. In locul lor, 
chiar la intrare, era parcată o alta, albastră-închis. „Vreun 


grangur care lucrează târziu", se gândi Vail. Să fie maşina lui 
Shoat? Dar când ajunse la ultima treaptă, la geamul din spate al 
maşinii apăru o figură care se retrase imediat. Era Roy 
Shaughnessey. Şoferul cobori, ocoli maşina şi deschise portiera 
din spate. 

Vail se uită înăuntru, la Shaughnessey. 

— Pe o vreme ca asta n-ai să găseşti nici un taxi, îi spuse 
acesta. Urcă, te duc acasă. 

Vail se urcă în limuzină. Şoferul îşi reluă locul la volan şi se 
întoarse spre Shaughnessey. 

— Pe strada o sută unu, Fraser, îl lămuri Shaughnessey, e în 
zona de nord. Bei un coniac, Vail? 

— De ce nu? 

Shaughnessey deschise compartimentul situat în spătarul 
locului din faţă. Acolo se afla un mic bar, dotat cu cele necesare. 
Umplu două pahare şi-i întinse unul lui Vail. 

— În cinstea ta, Martin; pot să-ţi spun Martin? 

— Bineînţeles, Roy. 

— Eşti un tip extraordinar, zise bătrânul înţelept, în timp ce 
ciocneau paharele; te-ai gândit vreodată să te muţi într-un loc 
mai acătării? 

— Unde adică? 

— Uite ce e, fiule, când e vorba despre tine, te strângi ca 
fecioria unei călugăriţe. Ştiu că te tragi din Sud. N-ai nici o 
recomandaţie, nu ţi se cunoaşte nici o rudă. Ţi s-a întâmplat să 
scapi hăţurile de câteva ori. Cu greu am aflat câte ceva despre 
tine. 

— De ce tot acest efort? 

— Pentru că e timpul să întorci foaia. La ora asta eşti un fel 
de Robin Hood. Incepi deja să urci. Eşti un câştigător, ia-ţi avânt. 

— Încotro? 

— Haide, fiule, doar ştii cât de greu e s-ajungi în vârf fără 
un pedigree. La ora actuală, eşti cel mai bun avocat din statul 
ăsta. Nimeni n-ar dori să-ţi pună beţe-n roate. 

— Asta e un fel de ofertă? 

— Să zicem că face parte din educarea ta. Trebuie să salti. 

— Adică să joc marea piesă? 

— Exact, râse Shaughnessey. 

— De ce? 

— Pentru că îţi doreşti ceea ce-şi doreşte toată lumea: să te 


muţi în partea cealaltă a oraşului, să devii cineva, să nu rămâi la 
stadiul cazurilor cu borfaşi ordinari şi pistolari. 

— De aceea mi-ai pus în cârcă procesul Rushman? 

Shaughnessey râse din nou: 

— Nu-ţi fă sânge rău. Ai nevoie de puţină umilinţă, Martin. 
Pe de altă parte, ei au nevoie de un proces-spectacol. lar tu îi 
vei pune la muncă grea pentru condamnarea aceea. 

— Deci trebuie să dau un spectacol şi să-nvăţ ce-i aia 
modestia, dacă-nţeleg bine. 

— Acesta-i cursul lucrurilor. Nu poţi ajunge nicăieri fără 
ajutor, Martin. Ai nevoie de prieteni. 

— Aha, deci e vorba de un gest prietenesc? 

— Primeşti şi faci o favoare în acelaşi timp. E momentul 
propice să-ţi construieşti viitorul. 

— Şi cum propui s-o fac? 

— Jane Venable pleacă. Biroul procurorului de district te 
aşteaptă. 

— Şi crezi că aş putea petrece mai mult de zece minute în 
aceeaşi cameră cu Jack Yancey, fără să ne luăm la bătaie? 

— Yancey are nevoie de tine. E-un puturos care-a rămas 
singur. Şi singur nu se descurcă. Trebuie să găsească pe cineva, 
până se va descoperi cât e de incompetent. Tu eşti acel cineva. 

— Nu-mi pot permite să lucrez pentru un salariu de asistent 
al procurorului districtului. Numai procesul ăsta mă va costa 
şaptezeci şi cinci - o sută de mii de dolari. 

— Doar ai câştigat jumătate de milion cu Pinero şi trăieşti 
ca un pustnic. 

— Strâng şi eu bani pentru zile negre. 

— Cunosc nişte oameni care în câţiva ani pot preface banii 
tăi albi într-un portofoliu de milioane de dolari. 

— Dintr-o dată, toată lumea vrea să mă ajute. 

— i-am explicat de ce: pentru că eşti un învingător. Faptul 
că pierzi în cazul Rushman nu face decât să arate că eşti uman. 
— De ce se grăbesc toţi să-l condamne pe puştiul ăsta? 

— E un personaj dăunător. Şi un fapt oribil. Trebuie să 
facem cât mai repede ceva pentru comunitate, pentru stat. 
Oricum, s-ar putea să-l ai adversar pe Yancey. Pe urmă, cine 
ştie? Treci pentru scurtă vreme de partea cealaltă a baricadei şi 
poate descoperi că-ţi place rolul de procuror; peste trei-patru 
ani o să te uiţi de sus la tine, cel de-acum. Doar n-ai chef să 


preiei cazuri din oficiu până la pensie? 

— Dar pentru tine, Roy, de ce are atâta importanţă viitorul 
meu? 

— Pur şi simplu nu-mi place să lupt cu oamenii pe care nu-i 
pot învinge, răspunse Shaughnessey. 


OPT 


De la biroul lui, Charlie Shackleford o văzu pe Jane Venable 
ţâşnind din lift. Era înfofolită într-o scurtă bleumarin, cu o 
căciuliţă de lână trasă peste frunte; în picioare purta galoşi. 
Când intră în încăpere, îşi scoase căciuliţa, eliberând o claie de 
păr roşu; îşi aprinse o ţigară, croindu-şi drum prin jungla de 
birouri, funcţionari şi dosare, salutând personalul din cap, ca o 
regină care-şi salută supuşii. Charlie oftă. Era superbă. 
Strălucitoare. li amintea de modelele care prezintă blănuri 
scumpe la expoziţiile internaţionale de modă, pe care le vedea 
la televizor. 

Inaltă, semeaţă, arogantă, reprezenta visul de-o viaţă al lui 
Charlie, niciodată împlinit. Venable îi fusese Pigmalionul, 
transformându-i defectele în calităţi. Astfel, nasul cam lung 
deveni parte a aiurii ei mistice. Gâtul prea subţire, mascat în 
bluze cu guler rulat ori din dantele, ajunse emblema graţiei ei 
feminine. De obicei, purta haine largi, care-i scoteau în evidenţă 
silueta înaltă şi subţire. Când se prezenta însă în faţa 
completului de judecată, purta costume scumpe, mulate pe 
corp; îşi strângea părul într-un coc sever, pentru a-şi sublinia 
aerul profesionist, susţinut şi de inflexiunile vocii căpătate după 
ce urmase un an şcoala de dicţie. Totul era atunci studiat, de la 
gesturile mâinilor, până la privirile ochilor verzi. Bărbaţii din juriu 
salivau pur şi simplu, în timp ce femeile tânjeau să aibă măcar a 
mia parte din şarmul ei. 

O adevărată bombă, la a cărei privelişte ţi se taie răsufla- 
rea. Shackleford o adora de la distanţă, ascunzându-şi slăbi- 
ciunea în spatele unui fals sarcasm, rece şi sardonic. 

Când intră în biroul ei, se făcuse aproape ora trei. Se trânti 
pe scaun şi îşi descălţă galoşii, făcându-şi de lucru cu unul 
dintre ei, în care rămăsese înţepenit pantoful. 


— Charles, vrei să m-ajuţi? Îmi ard picioarele. 

— Sigur. Cum a mers depoziţia? 

— Închipuie-ţi prin ce-am trecut: trei ore în compania unei 
bătrâne de şaizeci şi nouă de ani, bolnavă de cancer în ultima 
fază; ea rătăcea când în lumea morfinei, când în lumea noastră, 
în timp ce eu mă străduiam să-i smulg o declaraţie coerentă. 

— Va fi valabilă, până la urmă? 

— Nu ştiu. În orice caz, va fi postumă. Femeia nu va apuca 
procesul. 

— Bine, dar o depoziţie în stare de comă narcotică... 

— Stai liniştit, Charlie. Doctorul era de faţă. Va depune 
mărturie că era lucidă în momentul depoziţiei. 

Charlie îi pregăti o cană de supă la pachet şi i-o puse pe 
masă, spunând: 

— Când termini supa, fă-i şefului o vizită. Te aşteaptă. 

— Ce vrea de la mine? 

— Nu ştiu, Janie, n-are obiceiul să mi se destăinuie. A venit 
pur şi simplu şi mi-a zis: „Roag-o pe Venable să vină la mine 
cum ajunge la birou", iar eu am răspuns: „In regulă". Asta a fost 
toată conversaţia. Dar întâi, trebuie să bei supa. 

— Mulţumesc, Charlie, nu ştiu ce m-aş face fără tine. 

— O să afli foarte curând, spuse el şi părăsi camera. 

Jane Venable se întinse cu coatele pe birou, savurându-şi 
supa. Apoi fumă o ţigară. In cele din urmă exclamă un „Drace!", 
îşi luă pantofii în mână şi şchiopătă spre biroul lui Jack. 


Încăperea era întunecată, cu storurile trase, semn că 
Yancey muncea din greu la exersarea loviturilor de golf. Jane 
bătu la uşă şi intră. Spre marea ei surprindere, şeful era aşezat 
la birou, răsfoind un dosar subţire. Yancey avea un fel de-a fi 
onctuos, cu vorba lui dulce şi un zâmbet etern pe chip. Cu opt 
ani în urmă, candidase ca rezervă la postul pe care-l ocupa 
acum. Fusese susţinut cu inima-ndoită de către democrați, care 
nu-şi închipuiau că va câştiga. Dar Yancey se dovedi un birocrat 
absolut. Işi puse în valoare alura plăcută şi talentul înnăscut de 
orator, depăşind încercarea cu succes. Odată pătruns în biroul 
procuraturii districtului, devenise omul potrivit la locul potrivit, 
maleabil în mâinile celor care trăgeau sforile pe scena politică. 

Jane Venable nu-l respecta pe Yancey din punct de vedere 


profesional, dar îl simpatiza. În fond, popularitatea lui crescuse 
în decursul anilor, cu toate că nu era un procuror agresiv. Nu era 
făcut pentru rigorile luptelor din instanţă, de aceea pledoariile 
finalizate prin înţelegeri făcuseră din el mai degrabă un vorbitor, 
decât un luptător. În schimb, avusese intuiţia de a se înconjura 
de o mână de procurori duri, care se războiau pentru el. Şi cum 
Jane era cea mai bună dintre ei, îi câştigase multe bătălii în cei 
şase ani cât îi fusese asistentă. Până nu demult, acesta fusese 
un compromis acceptabil pentru Yancey, avându-i în subordine 
pe Venable, pe Silverman şi pe Torres, care-i mențineau reputa- 
ţia. Dar Torres părăsise corabia cu câteva luni înainte, Vail îl 
distrusese pe Silverman. lar Venable se hotărâse recent să 
accepte oferta deosebit de atrăgătoare a unei firme particulare 
de elită. Restul echipei era slab. Yancey era, aşadar, în 
încurcătură, cu atât mai mult cu cât peste opt-sprezece luni 
urmau noi alegeri. Chiar dacă era preocupat de propriul viitor, 
nu lăsa să se vadă acest fapt din atitudinea sa calmă, zâmbitoa- 
re. Făcu semn spre un scaun, Venable se aşeză picior peste 
picior şi începu să-l maseze pe unul dintre ele. 

— Vreau să ştii de la-nceput, anunţă ea, că mi-am petrecut 
dimineaţa la căpătâiul unei femei muribunde, afară sunt cam 
minus douăzeci de grade, iar picioarele-mi sunt umflate ca nişte 
butuci. Aşa că, dacă ai chef să-mi dai veşti proaste, abţine-te. 

— Mă rog, atunci poate că ar fi mai bine să aştept până 
vei... 

— Haide, Jack, fără fasoane. Tu ai început, aşa că du treaba 
până la capăt. 

— Dar nici n-am apucat să-ncep. 

— Ba ai început, când m-ai invitat aici, la şuetă. Dă-i 
drumul. 

— Aş vrea să-ţi cer un mic serviciu. 

Jane deveni suspicioasă. După şase ani, îl cunoştea bine pe 
Yancey. 

— Nu cred, răspunse ea precaut. 

— Ce nu crezi? 

— Nu cred că mai am timp să fac servicii. 

— Dar nici nu ştii despre ce-i vorba! 

— Nici n-am nevoie. Pur şi simplu n-am încredere în tine, 
Jack. Te minţi până şi pe tine. Aşa că, orice mi-ai cere, dacă e 
să-mi răpească timp, răspunsul meu e NU. Şi-acum scuză-mă, 


am treabă. 

— Vreau să-ţi propun un caz cum n-ai mai avut şi nici nu vei 
mai avea vreodată. 

— Un caz? Ştii bine că nu am timp să preiau nici un caz. În 
douăzeci şi nouă de zile o să fiu la noul meu birou de la etajul 
28, ocupată să-mi rotunjesc veniturile, împreună cu... 

— Am vorbit deja cu Warren. 

— Cu Warren Langton? Despre ce? 

— Vrei să m-asculţi puţin? Te scutesc de toate celelalte 
cazuri. Până pleci, trebuie să te concentrezi asupra unuia singur. 

— Care anume? 

— Cazul Rushman. 

— Care caz Rushman? 

— N-ai citit ziarele de dimineaţă? 

— Am văzut ştirile la televizor: Rushman a fost ucis, poliţia 
a pus mâna pe un suspect. Atât. 

— Ei, din clipa asta e cazul tău. Rezolvă-l şi vei pleca cu 
binecuvântarea mea. 

— Să mă ocup eu de cazul arhiepiscopului Rushman? 
Dumnezeule, trebuie să-mi preiau noua slujbă în mai puţin de-o 
lună; procesul ăsta poate dura o veşnicie. Şi pe urmă, bietul om 
de-abia a murit aseară. Nici măcar n-a fost îngropat, iar tu-i 
aranjezi procesul. 

— Acest caz va fi judecat cât se poate de repede. Toată 
lumea se grăbeşte să-l rezolve. 

Jane sări furioasă în picioare, strigând: 

— Imi pare rău, nu pot să-l preiau. Nu poţi să-mi faci una ca 
asta. Sunt în perioada de preaviz. Peste douăzeci şi opt de zile 
plec de-aici, Jack. 

— Pricepe odată că Blanding, Langton etc. etc. or să-ţi 
accepte o eventuală întârziere. Te-ai gândit la publicitatea care 
ţi se va face? La scară naţională, vreau să zic. Ar fi o linie 
excelentă de pornire în noul tău serviciu. Şi eu, care mă 
gândeam că vei fi-ncântată. 

— N-am timp. 

— Ba ai, Janie dragă! 

— Mai las-o baltă cu alintătura asta! 

— Ne-am înţeles cu Warren. Cazul ăsta e prea important ca 
să-i dai cu piciorul. Aşa că te aşteaptă până se termină procesul. 

— Dracu să te ia! Oare cu mine s-a gândit cineva să stea de 


vorbă? E-n joc cariera mea. 

— Eşti a mea până în momentul când juriul va da verdictul, 
draga mea. Obişnuieşte-te cu ideea asta. 

— Vrei să te răzbuni pe mine pentru că plec, nu-i aşa? 

— Uite ce e, cazul este deschis-închis. Nu ne putem permite 
nici un risc. Te-am ales pe tine, pentru că eşti cel mai bun 
procuror pe care-l am şi vreau să fiu sigur că-l vom înfunda pe 
nenorocitul ăla. 

— Vrei să mă flatezi, aşa-i? Mersi, oricum, Jack. Numai că, 
tot ce ştiu despre arhiepiscopul Rushman e ceea ce am văzut 
timp de două minute pe canalul patru azi-dimineaţă. 

— Avem suspectul la răcoare. Dar ştii cum e lumea, vrea să 
curgă sânge, vorba aia, ochi pentru ochi... 

Zicând acestea, Yancey râse în sinea sa, ca de un banc sa- 
dic. Jane nu ştia că ochii arhiepiscopului fuseseră scoşi în timpul 
atacului. 

— Probabil va pleda vinovăția. 

— Nu cred că se va face un asemenea târg. Tipul trebuie 
ars. 

— Dacă avocatul hotărăşte să pledeze vinovăția, nu-l 
putem arde. 

— Ba da. Unica noastră variantă va fi scaunul electric. Chiar 
dacă pledează vinovăția, putem cere pedeapsa capitală. Dacă 
avocatul nu e un idiot, va merge mână-n mână cu noi. N-are ce 
pierde. 

— Cine-i avocatul? 

— Nu ştiu. Îl va numi Shoat. 

— Shoat va judeca? 

— Poate. Având în vedere litrii de cerneală care se vor 
consuma cu ocazia asta, cred că va fi interesant să intre-n horă. 
Uite ce e, toţi vor să se termine cât mai repede toată afacerea. 
Audierea cazului are loc mâine, iar procesul în şaizeci de zile. 
Aşa că, ce pierzi? O lună, atât. Citeşte asta, spuse Yancey, 
întinzându-i lui Jane ziarul de după-amiază, care se aşeză fără 
tragere de inimă şi citi articolul. 


Un tânăr de 19 ani, fost rezident al internatului Savior 
House şi unul din „reabilitaţii" favoriţi ai arhiepiscopului 
Rushman, a fost arestat în această dimineaţă, acuzat de 
crimă prin mutilare asupra prelatului catolic, informează 


raportul poliţiei. 

Poliţia l-a poreclit „Măcelarul" pe tânărul Aaron 
Stampler, care locuieşte pe Region Street. Se preconizează 
că va fi acuzat de crimă cu premeditare. 

O sursă anonimă din cadrul departamentului de poliţie 
ne-a informat că arhiepiscopul Rushman, cunoscut ca 
Sfântul din Lakeview Drive, a fost „ciopârţit în bucăţi" cu un 
cuţit din propria-i bucătărie, în dormitorul casei parohiale 
de la Catedrala Sfânta Ecate-rina. Conform celor declarate 
de locotenentul Abel Stenner, drama s-a petrecut luni 
seara, în jurul orei zece. Stenner a refuzat să ofere 
informaţii suplimentare. 

„În douăzeci de ani de când sunt în poliţie, n-am mai 
văzut aşa ceva", i-a mărturisit sursa anonimă reporterului 
nostru. „Era ceva îngrozitor şi dezgustător..." 


Restul articolului era o biografie a victimei. Jane aruncă 
ziarul pe birou. 

— E chiar aşa cum scrie aici? Vreau să zic, dacă-i un caz 
atât de limpede, unde-i victoria mea? 

— Fii fără grijă, draga mea, o vei dobândi. Ştii că puştiul 
susţine că e nevinovat? 

— Chiar? 

— Da. 

— Parcă spuneai că-l ţin la răcoare. 

— Da, totuşi pretinde că-i nevinovat. 

— Ce s-a-ntâmplat până acum? 

— Stenner lucrează de azi-noapte cu echipa lui. Stai de 
vorbă cu el, e pe drum. După aceea, hotărăşte-te. 

Venable nu se dădea în vânt după Stenner. Era un poliţist 
strălucit, dar când lucrai cu el, parcă lucrai cu un robot. 

— Îmi dă fiori, zise ea, adică nu-i băiat rău, dar îmi dă fiori. 

— E cel mai bun poliţist din oraş. 

— Nu-mi pasă. Îmi plac oamenii cu sânge-n vine. 

— Uite-l. 

Cu obişnuita-i figură serioasă, Stenner bătu la uşă, apoi 
intră, purtând o servietă din imitație de piele. Îi salută pe Yancey 
şi pe Venable şi, potrivindu-şi ochelarii cu rama de metal, trecu 
direct la treabă. Puse servieta pe colţul biroului şi o deschise. 

— Am aici copii ale raportului iniţial şi o continuare mai 


detaliată pe care am scris-o ulterior; primul raport judiciar, de 
maximă importanţă. Trebuie să aşteptăm rezultatele până 
vineri, cel târziu luni... O schiţă a zonei... o fotografie a 
presupusului vinovat, Aaron Stampler, alb, sex masculin, 
nouăsprezece ani. Stampler era un intim al victimei; a fost 
internat la Savior House până la Crăciun, când s-a mutat într-o 
garsonieră pe Region Street, la numărul 2175. In aceeaşi 
perioadă a părăsit Savior House o fată de şaisprezece ani, Linda 
Shrieber, care a locuit la el până acum vreo două săptămâni. 
N-am găsit-o încă, dar nu cred să fie fugară. Am discutat cu mai 
mulţi interni de la Savior House, nimic semnificativ până acum... 
Am adus mostre de amprente de mâini şi de încălţăminte de la 
locul crimei, ca şi amprentele acuzatului. Poftiţi caseta care 
conţine două ore şi jumătate de interogatoriu. lar în plicul 
acesta sunt pozele. Fiţi pregătiţi, nu sunt prea drăguţe. Autopsia 
se va încheia peste aproximativ o oră. 

— Ai fost foarte ocupat în ultimele - Venable se uită la ceas 
- paisprezece ore. 

— Mi s-a spus că este o prioritate absolută. 

— Ce părere ai? întrebă ea. 

— Cred că băiatul e făptaşul. E foarte speriat, inventează 
multe, dar... Îi venim noi de hac. E doar o chestiune de timp. 
Avem mai multe probe decât obţinem, de obicei, într-o lună. 
Arma, amprentele, inelul arhiepiscopului... 

— Ce inel? 

— Băiatul purta inelul arhiepiscopului. 

— Deci mobilul l-a constituit jaful? 

Stenner cumpăni câteva clipe. 

— Nu. Nu-mi place să fac speculaţii... 

— Te rog, măcar de data asta. 

— AŞ zice că a fost un fel de temei... religios. Poate că 
Stampler e amestecat în satanism sau într-un cult obscur. Aşa 
se pare, după felul cum a făcut-o. Veţi înţelege când veţi vedea 
pozele. Trebuie să vă informez că n-am furnizat până acum nici 
un fel de informaţii. N-ar fi indicat să existe scăpări. 

— Bună idee, spuse Venable şi se întoarse spre Yancey. 
Deci care-i problema, Jack? Pare că până şi tu ai putea câştiga 
un asemenea proces. 

— Drăguţ din partea ta. Dar eu am nevoie de o stea. Vreau 
focuri de artificii. Vreau să te duci acolo şi să copl/eşeşti juriul cu 


fapte. Tratează cazul ca pe o prioritate absolută, nu ca pe o 
formalitate. Când puştiul va fi pe scaunul electric, vreau ca 
maică-sa, în caz că există, să-l îmbărbăteze pe călău. 

— Te felicit pentru munca depusă până acum, i se adresă 
Venable lui Stenner. Dar era de aşteptat din partea dumitale, 
Abel. Acesta-i preţul pe care-l plăteşti când eşti cel mai bun. 
Toată lumea îţi cere imposibilul. 

— Mulţumesc. Încerc să vă furnizez, în continuare, date. 

— Ce modest! exclamă Jane după plecarea poliţistului. 

Telefonul sună. Yancey răspunse. 

— Da, sunt Jack... Glumeşti! Să fiu al naibii, poate există 
totuşi dreptate în lumea asta... Da, cred că Jane va fi procurorul! 

Jane îşi scutură energic capul, ridicându-se. 

— Mulţumesc pentru telefon, spuse Yancey şi puse re- 
ceptorul în furcă. 

— Ce sigur eşti pe tine! izbucni ea. Nu sunt deloc convinsă 
că vreau să joc în circul ăsta. 

— Să nu-mi spui că ai trac, răspunse Yancey, luând crosa şi 
apucându-se să lovească mingile de pe covor. 

— Haide, Jack, procesul ăsta nu te depăşeşte nici măcar pe 
tine. După cum par lucrurile, poate fi rezolvat şi-n somn. 

Yancey exersă câteva lovituri. Apoi zise: 

— S-ar putea să fie mai greu decât îţi închipui. 

— Cum aşa? 

— Tocmai am aflat cine-l va reprezenta pe Stampler. 

— Hai, uimeşte-mă. 

— Nu-i exclus. Yancey îşi ridică ochii de la joc. Martin Vail. 

Jane era, într-adevăr, uimită. 

— Martin Vail? repetă ea ca un ecou. 

— Judecătorul a fost adineauri la telefon. 

— Cum, Vail a acceptat cazul? 

— Nu cred c-a avut de ales. După suma încasată cu Pinero, 
nu se putea da sărac. 

— Vasăzică, i-au băgat cazul pe gât. 

— Aşa mi se pare. 

Jane îl înfruntase pe Vail de două ori. Prima dată, juriul 
revenise în sală după două zile de deliberări, anunțând că s-a 
ajuns într-un impas. Cazul intrase pe linie moartă. După doi ani 
fusese închis, dându-se vina pe greşelile de funcţionare a 
sistemului. Nimeni nu câştigase, nimeni nu pierduse atunci. 


A doua întâlnire fusese un dezastru. 

De trei luni, o unitate de elită de la departamentul de 
narcotice îi luase urma unui columbian, Raul Castillo, unul dintre 
principalii furnizori de cocaină ai oraşului. La investigaţii 
participaseră o duzină de poliţişti. Procuraseră înregistrări, filme, 
poze şi martori, însă toate acestea se întorseseră în final în 
favoarea iui Castillo, care-şi salvă astfel pielea. 

Martorul principal era Miko Rodriguez, prieten din copilărie 
al lui Castillo, devenit poliţist. Se infiltrase în bandă, făcuse rost 
de dovezi, completase lacunele anchetei şi-o ajutase pe Jane să 
pregătească un probatoriu puternic împotriva lui Castillo. Dar ea 
comise o greşeală: se îndrăgosti de Miko. Şi, ca orice femeie 
îndrăgostită, se încrezu cu totul în el, dezvăluindu-i cele mai 
nimicitoare arme cu care urma să se arunce în proces. Între 
timp, lui Castillo i se întinse capcana, fiind arestat. 

Astfel, Venable intră în scenă. În sala de judecată se simţea 
ca peştele-n apă. Frumuseţea, elanul, inteligenţa erau puse la 
bătaie, creând un spectacol fabulos. Era, probabil, cel mai bun 
procuror de la biroul procuraturii districtului: iute, impecabil 
pregătită, atentă la cea mai mică greşeală a adversarului pentru 
atacul mortal. Ca şi Vail, nu lua niciodată prizonieri. 

Vail îi era acum adversarul şi, în acelaşi timp, cel mai 
cumplit coşmar. 

Procesul durase şase săptămâni. La început, scorul se e- 
gala: câte un punct pentru ea, câte unul pentru Vail. Apoi e- 
chilibrul se strică. Vail distrusese credibilitatea martorului ei, 
acuzându-l de corupţie şi sperjur. Declară casetele şi fotografiile 
ca probe imateriale şi inconsecvente, transformând pas cu pas 
probatoriul lui Jane, atât de minuţios pus la punct, într-o 
încâlcitură de „non-sequitur". În final rămase doar Miko 
Rodriguez să cârpească zdrenţele cazului ei. 

Rodriguez se afla de două zile la bara martorilor. În cea 
de-a doua zi, Vail îl dobori. Folosind chiar una din înregistrările 
procurorului, demonstră că Rodriguez fabricase dovezi şi 
utilizase anumite informaţii pentru a scăpa de Castillo, ca să 
preia puterea în reţeaua cocainei. Era o acuzaţie gravă, dar care 
a rezistat. Castillo a fost eliberat, pierzându-se în jungla 
columbiană. La o lună după proces, Miko Rodriguez plutea pe 
lac, cu şase gloanţe în spinare. Pentru Jane a fost cea mai 
cumplită înfrângere, care a zguduit întreg biroul lui Yancey. Din 


fericire, cazul a fost uitat. De toată lumea, în afară de Jane. 

În legătură cu cazul Castillo rămăseseră două mistere 
neelucidate: oare o manevrase, într-adevăr, Miko Rodriguez, ca 
să preia conducerea? Asasinarea lui părea să-i dea dreptate lui 
Vail. De asemenea, curios era faptul că Vail o cruţase de o mare 
umilinţă: niciodată nu dezvăluise că Rodriguez aflase multe 
informaţii din patul ei. Să fi fost acesta un semn de slăbiciune 
din partea lui Vail? Sau pur şi simplu nu i se părea un aspect 
important? Orice ar fi fost, procesul acela o tiraniza în 
continuare. Nu era sigură dacă Yancey îi dăduse cazul Pinero lui 
Silverman pentru că ea era ocupată în acea perioadă, sau 
pentru că nu se-ncumetase s-o arunce din nou în ghearele lui 
Vail. 


— De câte ori te-ai înfruntat cu Vail? întrebă Yancey cu un 
aer inocent. 

— Ştii al dracului de bine de câte ori. Şi, nu uita, prima oară 
a fost meci nul. 

— Da, dar a doua oară era gata să ne dărâme departa- 
mentul. 

— Jack, îi şopti ea dezvelindu-şi colții, tu dărâmi 
departamentul din ziua în care ai fost ales. 

Figura lui mimă durerea: 

— Hai, nu fi antipatică. Voiam doar să-ţi amintesc că îi 
datorezi o revanşă. 

Aşadar, Yancey avea nevoie de ea, ea avea de plătit o po- 
liţă, iar Vail era, de astă dată, cu mâinile legate. 

— Presa va jubila, spuse ea într-un târziu, or să 
scormonească din nou cazul Castillo. Parcă văd titlurile: „Meci 
revanşard", sau „Lupta dintre sexe". 

— Deci, intri în joc? 

— Am senzaţia că-l înşel, suntem acum pe poziţii total 
diferite, iar scenariul e deja scris. 

— Şi ce dacă? Nu uita că-i datorezi o bătaie. 

Jane se gândi o clipă, apoi încuviinţă încet: 

— Da, îi datorez o bătaie. 


NOUĂ 


Împreună cu gardianul, Vail cobori cu liftul până la subsol, 
trecu printr-o uşă de oţel şi cobori încă un etaj pe scări. Erau 
cam cu patru etaje sub pământ. Celularul era scobit în piatră, 
cele zece celule fiind prevăzute cu uşi groase de oţel. Lumina 
provenea de la două neoane. Podeaua şi pereţii erau umezi, 
mirosind a urină, fecale şi vomă. 

— N-am mai fost niciodată aici, spuse Vail dezgustat. Cum 
de nu porţi mască şi bici? Unde ţi-e roata de tortură? 

— Foarte nostim. Chiar o să-l aperi pe Măcelar? 

— Unde-ai auzit asta? 

— Ce anume, că o să-l aperi? 

— Nu, porecla de Măcelar. 

— Aşa-i zice toată lumea. 

— Vrei să spui toată lumea din celular, din poliţie sau din 
lume? Defineşte-mi acest „toată lumea", te rog. 

— ... adică toată lumea, ce mai! Aşa au scris şi-n ziare. 

— Aha, deci în felul ăsta porecla a devenit oficială. 

— Am ajuns, anunţă gardianul. Deschise o vizetă şi Vail 
putu vedea o încăpere minusculă, în care se aflau un prici şi o 
găleată. Pereţii aveau culoarea noroiului. Pe capătul priciului se 
distingea, vag, o siluetă. 

— Nu-i lumină aici. 

— N-are nevoie de lumină. 

— Ce dracu-i asta? Închisoare sau vreo temniţă nenorocită 
din Evul Mediu? Vreau să-mi scoateţi clientul de aici. Acum! 
Vreau să-l duceţi într-o celulă cu toaletă, lumină şi chiuvetă 
unde să se poată spăla pe dinţi. Şi mai vreau să-i faceţi un duş. 

— Dumneata ştii ce-a făcut nemernicul ăsta? 

— Nu-mi pasă nici dacă i-a dat foc papei şi şi-a prăjit 
dovleci peste el. 

— Cine dracu... 

— Dacă mă-ntrebi acum cine dracu' sunt, te scutesc eu de 
oboseală. Sunt Martin Vail, avocatul lui. Sunt şi ăla care-a uşurat 
oraşul de şapte milioane de dolari. Ai vrea să mai încerc o dată? 
Pentru că asta se va-ntâmpla, dacă nu-l mutaţi pe băiat sus, 
unde să aibă în primul rând aer şi condiţii umane. Cuvântul 
cheie este acum. 


Jumătate de oră mai târziu, Stampler era curat, îmbrăcat cu 
o uniformă cenuşie şi repartizat într-o celulă dezinfectată, cu 
toaletă şi chiuvetă. Camera nu avea fereastră, în schimb era 
luminată artificial. Vail aştepta în celulă. Auzi mersul târşâit şi 
zăngănitul de lanţuri, semn că-l aduceau pe Aaron. 

Stampler era legat la glezne. Mâinile-i erau încătuşate, 
prinse de o curea de piele, cu care i se încinsese talia. Vail îl 
privi înmărmurit. Aaron Stampler era un băiat de talie mijlocie. 
Nu era nimic deosebit în aspectul lui, în afară de figură. Avea 
trăsături fine, pomeţi înalţi, un nas drept, o gură frumos 
desenată, iar pielea era netedă ca porţelanul. Ochii mari, 
albaştri, erau blânzi, cu privirea unui căprior. Tânărul părea mai 
degrabă dezorientat decât speriat. 

Doamne, se gândi Vail. Seamănă cu un înger. 

— Scoateţi-i harnaşamentul ăla, porunci el. 

Gardianul scoase lanţurile de la picioarele lui Stampler, îi 
desfăcu cătuşele şi îl îndemnă să intre în celulă. 

— Va trebui să-ncui uşa, Marty, spuse ofiţerul corecţional, 
un veteran care nu prea lua crimele în serios. Preferi să vii 
afară, să-i vorbeşti de după gratii? 

— Incuie-ne, Tim. Te chem eu când termin. 

Gardianul încuie uşa şi se îndepărtă. 

— Aaron, numele meu e Martin Vail. Poţi să-mi spui Martin 
sau Marty, mi-e totuna. 

Băiatul zâmbi. 

— Am fost desemnat să-ţi fiu avocat. Te voi apăra împotriva 
acuzațiilor care-ţi vor fi aduse vineri, când vei fi trimis în 
judecată. Fac asta din oficiu, aşa că nu te va costa nimic. 

— Isuse! exclamă băiatul. Mulţumesc, vă sunt recu- 
noscător. Şi vă mulţumesc pen'că m-aţi mutat ici-şa, sus. 

Folosea dialectul acela vechi, specific locuitorilor din munţii 
Appalachi, având felul direct, simplu de a se adresa al 
muntenilor. Vocea lui curată, ca şi răspunsul copilăresc îl 
impresionară pe Vail. Era oare aievea puştiul ăsta? 

— Aş vrea să ştii că mă poţi refuza. Dacă nu ne înţelegem, 
dacă n-ai încredere în mine... 

— Nici măcar nu vă cunosc. 

— De aceea sunt aici, Aaron. Ca să ne cunoaştem. 

— Bine. 


— Însă va trebui să-mi faci o favoare. 

— Da, domnule. 

— Să-mi spui întotdeauna adevărul. Să nu mă minţi. Am 
şanse mult mai mari să te apăr dacă ştiu ce s-a-ntâmplat, decât 
dacă bănuiesc doar şi se dovedeşte că m-am înşelat. Tot ceea 
ce-mi spui rămâne între noi. Dacă divulg ceva, voi fi dat afară 
din avocatură. 

Băiatul încuviinţă zâmbind. 

— Ştii de ce te afli aici? 

Stampler aprobă încet din cap, privindu-l pe Vail cu ochii săi 
mari: 

— Mi-au zis că l-aş fi omorât pe episcopul Richard. 

— Aşa-l numeai, episcopul Richard? 

— Da, domnule. 

— Nu-mi mai spune „domnule". Nu sunt şeful tău. 

— Bine, răspunse băiatul şi privi peste umărul lui Vail, spre 
uşa celulei. 

Vail se întoarse, întâlnind ochii reci ai lui Abel Stenner. Se 
ridică de pe prici şi se îndreptă spre uşă. 

— Te superi dacă te rog să ieşi? 

— Avem şi noi drepturi aici, domnule avocat. 

— Am o înţelegere cu judecătorul, Stenner: să nu-mi stea 
poliţia în cale până vineri, la trimiterea-n judecată. Până atunci, 
prizonierul îmi aparţine. 

— N-am fost informat până acum, răspunse Stenner 
înţepat. 

— În cazul ăsta, întreabă-ţi şeful, iar dacă nici el nu ştie încă 
nimic, roagă-l să-i dea un telefon judecătorului Shoat. Apropo, 
dumneata ai dat ordin să-l bage pe clientul meu în gaura aia de 
şobolan? 

— Nu eu repartizez celulele arestaţilor, Vail, spuse Stenner 
încet. Cred că, într-un asemenea caz, procedura legală... 

— Ţin să-ţi amintesc, locotenente, îl întrerupse Vail, că, în 
acest moment, omul din faţa dumitale e nevinovat. Şi va fi 
tratat ca orice om nevinovat care aşteaptă procesul, indiferent 
de ceea ce crezi. 

— ... constă în a ţine deţinuţii în condiţii de maximă 
securitate, îşi continuă Stenner neabătut ideea. 

— Numeşti hruba aceea „condiţii de maximă securitate"? 

— După cum ţi-am spus... 


Vail îl întrerupse din nou: 

— L-ai interogat timp de aproape douăzeci şi patru de ore. 
Puteai măcar să-i dai voie să facă un duş. Pentru Dumnezeu, 
l-am găsit cu sânge uscat în păr. 

— Ţi-am mai spus, nu sunt responsabil pentru ceea ce se 
întâmplă aici. Nu fac decât să investighez o crimă. 

— Ei bine, n-ai s-o faci acum. 

— Întotdeauna joci dur, nu-i aşa? 

— Am cumva de ales? 

Stenner se întoarse brusc, părăsind celularul. 

Vail se aşeză lângă băiat, pe marginea priciului. 

— Acesta e Stenner, cel care îţi investighează cazul. | se 
spune „[urţurele". 

— Înţeleg, spuse Aaron. Nu cre' că-i curge sânge prin vine. 
Se juca tot timpul cu mine. 

— Cine se juca cu tine? 

— Domnul Stenner şi partenerul lui, Turner. Un negru 
prietenos. Acest Stenner se uita la mine cu ochi reci şi încerca 
să mă sperie. Pe urmă se ducea la o cafea sau la toaletă; atunci 
domnul Turner îmi vorbea frumos. 

— Ai un bun simţ al observaţiei, Aaron. 

— La urmă le-am zis: „Uitaţi, v-am spus tot ce ştiu. N-am ce 
să fac mai mult, decâ' să-ncep să inventez. Asta vreţi să fac?" 
Atunci au plecat amândoi şi nu s-au mai întors. 

Vail îşi înăbuşi un surâs. Îşi închipuia foarte clar cât de greu 
le era celor doi poliţişti să manevreze adevărul. 

— Am făcut ceva rău? întrebă Aaron. 

— Te-ai descurcat de minune. Sunt sigur că-ţi aminteşti 
numele meu. 

— Sigur, domnule Vail. 

— Bun. Hai să începem. Spune-mi numele tău întreg. 

— Aaron Luke Stampler. 

— De unde eşti, Aaron? 

— Kentucky. 

— De unde din Kentucky? 

— Să nu râdeţi. Din Crikside. 

— Crikside? Cum se scrie? 

— Taman cum s-aude: Crik, c-r-i-k, side, s-i-d-e. E de 
mărimea unei palme. E aşezat lângă Morgan's Crik, de aia i se 
spune Crikside. 


— Şi câţi locuitori are, Aaron? 

— Ştiu eu, vreo două sute. 

— De câtă vreme eşti în oraşul nostru? 

— Luna viitoare se fac doi ani. 

— Ai mai fost vreodată arestat? 

— Nu, domnule. 

— Ai mai fost acuzat de crimă? 

Băiatul îşi scutură capul. 

— Câtă şcoală ai făcut? 

— Am terminat liceul. O parte l-am făcut prin cores- 
pondenţă. 

— Eşti un băiat deştept, nu-i aşa? 

— Ce să spun, ştiu să intru-n casă când plouă. 

Vail râse cu poftă. 

— Bine că nu ţi-ai pierdut simţul umorului. Dă-mi voie să te 
întreb: erai prieten cu episcopul Richard? 

— Da, domnule. 

— De cât timp? 

— L-am cunoscut la o lună după ce-am venit aici. Billy 
Jordan m-a dus la Savior House şi-acolo era episcopul Richard. 
Mi-a spus că po' să locuiesc acolo; i-am fost recunoscător, sărac 
cum eram. 

— Cât ai locuit acolo? 

— Un an şi nouă luni, până-n decembrie trecut. Când 
împlineşti optsprezece ani, trebuie să pleci de acolo, da' el m-a 
lăsat să mai stau aproape un an. Am ajutat la trebile bisericii. 
P'ormă, în decembrie, eu şi cu Linda ne-am găsit o locuinţă pe 
Region Street. 

— Deci nu din cauza lui te-ai mutat? 

— A, nu, domnule. De fapt, cre' c-ar fi vrut să mai 
rămânem, da'... era timpul să plecăm. 

— De ce? 

— Noi... adică Linda şi cu mine, dormeam împreună. Mă 
furişam în dormitorul ei după ce se stingeau lămpile şi... mă 
rog... 
— Aţi fost prinşi? 

— Nu, domnule, da' pân' la urmă cre' că ne-ar fi prins. 

— Vasăzică, n-aţi plecat cu binecuvântarea lui? 

— Ne-a spus că suntem oşcând bine veniţi acolo. N-a fost 
supărat pe noi, dacă asta vreţi să ştiţi. 


— Aşadar, n-ai avut o ceartă cu arhiepiscopul? 

— Nişodată. 

— Dar Linda? 

— Nici ea, după câte ştiu. 

— Ea mai locuieşte pe Region Street? 

— Nu, domnule, s-a mutat. 

— Unde? 

— În Ohio. S-a-ntors acasă. Nu-i era uşor. Ştiţi, eu aveam o 
slujbă. Trei dolari pe oră. Da' ea nu şi-a găsit de lucru. Intr-o 
dimineaţă s-a sculat şi-a plecat. Mi-a lăsat un bilet de adio. 

— Drăguţ din partea ei. 

— Ce să-i faci? N-a fost rău c-am stat împreună. Vremile au 
fost rele. 

— Dar n-ai suferit prea tare pentru plecarea ei, nu? 

— Nu, domnule. Deşi mi-a fost dor de ea, uneori. 

— L-ai ucis pe Episcopul Richard, Aaron? 

Băiatul scutură energic din cap. 

— Nu, domnule. 

— Ai fost martor la crimă? 

Aaron îl privi pe Vail cu ochi mari, fără un cuvânt. 

— Ai fost acolo când s-a întâmplat? 

Aaron încuviinţă uşor din cap. 

— Dar n-ai văzut cu adevărat cele petrecute. 

— Aşa cred, răspunse Aaron, privind în pământ. 

— Ştii cine-i făptaşul? 

Stampler nu răspunse. 

— Bine, hai să-ncercăm altfel. Ţi-e frică de cel care l-a ucis 
pe arhiepiscop? 

Aaron îl privi, încuviinţând din nou. 

— Deci, îl cunoşti pe criminal? 

Aaron rămase mut. 


Taxiul coti, oprindu-se în faţa bisericii. Pe bancheta din 
spate, Vail sfârşea tocmai de citit, pentru a treia oară, articolul 
din ziarul de după-amiază. 

— N-ar fi trebuit să mă las adus aici, zise şoferul furios. 
Parcă aş merge pe gheaţă. 

— Păi chiar pe gheaţă mergi, îi răspunse Vail, şi nu m-ai 
adus pe gratis. Ţi-am oferit douăzeci de dolari bacşiş. 


— Atunci, roagă-te s-ajungem acasă. Se pare c-o să ningă 
iar. 

— Durează doar câteva minute. Aşteaptă-mă. 

Catedrala Sfânta Ecaterina era cea mai veche biserică din 
oraş. Arhiepiscopul Rushman refuzase să-i aducă vreo modi- 
ficare în structură. Era aceeaşi clădire uriaşă din cărămidă, ca în 
urmă cu o sută patruzeci şi cinci de ani, când fusese construită. 
Clopotnița se ridica deasupra copacilor din Lakeview Drive, fiind 
vizibilă din largul lacului. 

Vail străbătu cu grijă curtea îngheţată spre casa parohială - 
o clădire rigidă în continuarea bisericii - şi intră într-un hol 
spaţios. Intr-o parte a încăperii era o scară ce ducea la etajul 
superior, în cealaltă - uşa biroului. În faţa lui Vail se afla o altă 
uşă spre un coridor ce dădea, probabil, în biserică. 

In centrul holului, la o masă, şedea o călugăriţă. 

— Bună ziua, soră, mă numesc Martin Vail. 

— Domnule Vail, răspunse ea, eu sunt sora Mary Alice. 

Era tânără şi avea o privire ciudată; compasiunea şi ino- 
cenţa erau amestecate cu o scânteiere de răutate. 

— Am venit să... Începu Vail. 

— Să examinati locul crimei, îl ajută sora. 

— Exact. 

— La capătul scărilor. 

— Mulţumesc. 

Il uimea faptul că femeia nu era tulburată de dispariţia 
arhiepiscopului. Poate că era doar o mască. Urcă scările. La uşa 
apartamentului era postat un poliţist în uniformă. Vail trase cu 
ochiul spre dormitor. Petele oribile de sânge deveniseră brune. 
Dumnezeule, se pare că Rushman a fost într-adevăr măcelărit, 
îşi spuse. 

— Cine sunteţi? îl întrebă polițistul. 

— De la asigurările sociale, răspunse Vail. 

— Domnule locotenent! strigă polițistul precipitat. 

Stenner apăru pe hol, din bucătărie. 

— Ce cauţi aici? întrebă cu un aer absent, ca şi cum nu s-ar 
fi aşteptat la un răspuns. 

— Scena crimei, domnule locotenent. Mă aflu aici în in- 
teresul clientului meu, un drept de care mă prevalez, dacă nu 
cumva Jack Yancey a modificat legile în ultimele ore. 

— Nu ne-am terminat treaba aici. Vei putea intra după 


aceea. 

Vail privi peretele pătat, zicând: 

— L-au aranjat bine, nu glumă. 

— Da. Vei vedea pozele. Tot ceea ce ai cerut se va afla pe 
masa sergentului mâine dimineaţă, la prima oră, inclusiv 
rezultatele autopsiei, pe care tocmai le-am primit. 

— Mulţumesc. 

Vail văzu un tehnician care tăia o bucată de covor, pentru 
analize. 

— Sper să-mi rămână şi mie ceva, după ce plecaţi de aici. 
Gândiţi-vă şi la mine: juma-juma. 

— Nu fi aşa dificil, răspunse Stenner, privind înapoi în 
cameră. 

— Am o citaţie totuşi, domnule locotenent. 

— Când vom fi gata, te anunţăm, domnule avocat. Acum 
scuză-mă, te rog, încheie Stenner, arătând spre uşă. 

Vail cobori scările. Sora Mary Alice plecase. Intră în birou şi 
privi în jur. 

De pe o masă mică, Papa Paul al VI-lea, sculptat în bronz, 
îmbrăţişa parcă omenirea, privind-o cu compasiune. Pe peretele 
din spatele biroului era poza unicului om căruia decedatul îi 
dăduse socoteală: Papa loan Paul al Il-lea. 

Biroul era o piesă masivă de mahon, ca şi cele trei scaune 
rânduite în semicerc în faţă. Încăperea austeră era îndulcită 
doar de biblioteca zidită în perete, ce se întindea pe doi pereţi. 
Era ticsită cu literatură ecleziastică: reviste religioase, un volum 
de legi canonice, ediţii ale unor opere de Dante, Dostoievski, 
Rousseau, Locke, Darwin şi alţi „giganţi", în limbile originale, ca 
şi lucrări ale lui Freud, Kant şi Schopenhauer. 

Vail cercetă biroul ordonat, pe care se aflau doar telefonul, 
două tăvi pentru scrisori şi o agendă, deschisă la data crimei. 
Frunzări agenda încărcată cu întruniri, dineuri, consultaţii, 
distanţate de multe ori între ele doar de câte un sfert de oră. 
Programul pentru seara fatală conţinea „dojenirea 
ministrantului" şi „repetiţie pentru slujbă"; urma „Temă - 
Descartes: gândesc, deci exist. Ergo, dacă toate problemele pot 
fi rezolvate de raţiunea omenească, devine Dumnezeu o noţiune 
înve-chită? De explicat." 

Era o întrebare interesantă, pe care Vail şi-o notă în propria 
agendă, din pură admiraţie pentru cel care şi-o pusese. Încercă 


apoi sertarele. Cel de sus, din stânga, era încuiat. Vail luă o 
clamă pentru hărtie din sertarul central, o îndoi şi o introduse în 
gaura cheii, care cedă după câteva mişcări abile. Ilnăuntru se 
afla un caiet mic, îmbrăcat în piele. Prima jumătate conţinea 
adrese şi numere de telefon, cea de-a doua avea ca titlu 
„Întâlniri personale". 

Vail răsfoi caietul. În dreptul datei de 9 martie, Rushman 
scrisese în creion: „Linda 555-4527". În rest, mai erau doar 
câteva notații - după cum părea, arhiepiscopul nu prea avea 
timp pentru viaţa personală. După ce-şi copie şi această . 
însemnare în agendă, Vail puse caietul la loc, încuind sertarul. In 
timp ce studia mai departe titlurile din bibliotecă, fu întrerupt de 
o voce cu un puternic accent irlandez. 

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv, vă pot ajuta cu ceva? 

Preotul care intrase în încăpere era în jur de cincizeci de 
ani, avea părul de un alb imaculat şi un chip plăcut, de heruvim. 
Dar trăsăturile-i erau marcate de durere, iar ochii roşii dovedeau 
nesomn sau plâns. Pe mâneca stângă purta o banderolă neagră. 

— lertaţi-mă c-am intrat aici, părinte. Nu sunt detectiv, sunt 
avocat... ÎI reprezint pe Aaron Stampler. 

— İnțeleg. Sunt părintele Augustus Delaney, răspunse 
preotul deloc surprins, întinzându-i mâna. 

— Vail. Martin Vail. 

— Bietul Aaron. Mă rog pentru iertarea lui. 

— İl cunoaşteţi? 

— Da. Un băiat cumsecade. Dumnezeu ştie ce demon 
cumplit i-a întunecat sufletul, de a putut face aşa ceva. 

Instinctul îl îndemnă pe Vail să se abată de la principiul 
privind calitatea de nevinovăție. 

— Ce ironie a soartei! Episcopul nostru rămâne o victimă şi 
după moarte, când nu este lăsat să se odihnească în pace. 

— Sunt întru totul de acord. Părinte, aş vrea să vă pun o 
întrebare cam neroadă, poate. Cu ce se ocupă un episcop? 

Preotul zâmbi. Apoi, cercetând scrisorile de pe birou, 
răspunse: 

— El conduce marele spectacol, domnule Vail, adică Sfânta 
Mare, care este arhidioceza. Această Mare se întinde pe o 
suprafaţă de cinci mii trei sute de mile: şapte colegii şi 
universităţi, câteva sute de şcoli elementare şi licee, 
douăsprezece spitale, trei sute douăsprezece parohii şi misiuni, 


peste o mie de preoţi, peste o sută de călugări şi cam trei sute 
de mii de călugăriţe; de asemenea, mii de diaconi şi ajutoare. 
Impresionant, nu-i aşa? 

— Incredibil, răspunse Vail. 

Delaney se sprijini de colţul biroului, cu mâinile împreunate, 
şi spuse: 

— Episcopul este legătura dintre parohi şi preoţii Vati- 
canului. Este „profesor de doctrină, preot al sfintei adoraţii şi 
reprezentant al ocârmuirii bisericeşti", aceasta este definiţia 
descrisă în legile canonice. O responsabilitate uriaşă, domnule, 
care a strivit mulţi preoţi buni sub povara sa. 

— Şi cum făcea faţă arhiepiscopul? 

— Cu succes. Programul său era încărcat de dimineaţă 
până seara târziu; erau mereu delegaţii, întruniri, apoi 
bineînţeles, căminul Savior House, ca şi Fondul Episcopal, pe 
care îl finanţează operele de caritate! Pe lângă toate acestea, 
arhiepiscopul scrie... scria... articole teologice pentru revista 
Catholic Digest, ca şi pentru alte câteva publicaţii ecleziastice 
naţionale, întreținea corespondenţa cu parohii şi preoţii săi, co- 
labora la revista Tribune cu câte un articol săptămânal. Erau, de 
asemenea, slujbele, precum şi răspunsurile către nunțiul papal. 

— Nunţiul papal? 

— Corespondenţa papală. Episcopii dau socoteală doar 
papei, domnule Vail; au o mare putere discreţionară. 

— De câtă vreme era episcop? 

— A fost numit de către Papa Paul al VI-lea în 1975. Au fost 
buni prieteni. Nu s-a înţeles la fel de bine cu Papa loan. 

— De ce? 

— Poate pentru că era prea... deschis. 

— În ce privinţe? 

— Veniţi cu mine, răspunse Delaney. Trebuie să inspectez 
altarul. Înţelegeţi, domnule Vail, că este o perioadă foarte grea 
pentru episcopii din America. Se află între două tendinţe opuse: 
cea liberală şi cea tradiționalistă. De aceea Biserica trăieşte o 
tensiune puternică, căreia mulţi episcopi nu i-au rezistat. 

— Ce poziţie a avut arhiepiscopul Rushman? 

— A încercat să... amelioreze... diferenţele din Marea sa. Să 
le reducă la nivel de conştiinţă a fiecăruia. Vaticanul are un 
punct de vedere mai rigid. 

— A intrat cumva în conflict cu Roma din această cauză? 


— În nici un caz. Se prea poate să fi devenit însă suspect. 
Sfântul Părinte e foarte conservator. 

— Avea episcopul o rutină în activitatea sa? 

— Da. De obicei, cobora la şapte şi zece - şapte şi un sfert 
dimineaţa. Atunci avea loc rugăciunea de dimineaţă. Apoi făcea 
pregătirile pentru slujbă, şi, cum asta pentru el era o mare 
bucurie, aproape o obsesie, făcea totul singur: aprindea 
luminile, lumânările din altar, aducea ostiile, umplea vasele cu 
apă şi vin. La slujba de dimineaţă se dispensa de ministrant. 
După slujbă îşi lua micul dejun şi citea ziarele: Tribune, New 
York Times şi Wall Street Journal. Apoi îşi scria corespondenţa. 
După-amiezile erau rezervate întrunirilor. 

— Şi serile? 

— Dineuri, banchete, discursuri. Marţi seara îşi pregătea 
predicile. Le înregistra pe casete video, le revedea, pentru a se 
asigura că vor ieşi perfect. De asemenea, la slujbe îşi înregistra 
ministranţii, făcându-le apoi observaţii. 

— Era, deci, un perfecţionist? întrebă Vail în timp ce se 
opriră în dreptul absidei. 

Câteva călugăriţe împodobeau altarul cu pânză neagră şi 
crini. În biserică erau oameni care se rugau. De undeva, din 
spate, se desluşea un plâns de bărbat. 

— În anumite privinţe. Nu mă înţelegeţi greşit, domnule 
Vail. Era foarte uman. Îmi va lipsi cumplit de mult. 

— Îmi pare rău. 

— Acum vă rog să mă scuzaţi, am multe de rezolvat. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Vail. 

Apoi străbătu coridorul spre casa parohială şi ieşi afară, 
chiar sub apartamentul episcopului. 

Ce scria în ziar? Că a fugit prin uşa de la bucătărie, fiind 
văzut pe alee de o patrulă a poliției. 

În stânga lui era o scară masivă din lemn, ce pornea de la 
intrarea de serviciu. Vail cercetă clădirea în formă de L. 

Apoi reveni în biserică pe drumul deja parcurs, oprindu-se 
în dreptul confesionalului. 

Deci pe-aici a venit. Prin uşa de la bucătărie, pe scara de 
lemn. Maşina poliției l-a speriat, aşa că a fugit înapoi, pe cori- 
dorul ăsta, şi s-a ascuns în confesional. 

De ce oare? Dacă nu el a ucis, de ce-a luat cuțitul şi s-a 
ascuns? 


Și pe unde a scăpat adevăratul ucigaş? 

O voce îi întrerupse gândurile: 

— Era în primul confesional, pe cealaltă parte, îl lămuri sora 
Mary Alice. 

— Ciudat loc pentru o ascunzătoare. 

— N-aveţi dreptate. E ca un dulap. Copiii adoră să se 
ascundă în dulapuri. 

— ÎI comparaţi pe Aaron cu un copil? 

— E un bărbat-copil. L-aţi văzut? 

— Da. 

— Frumos băiat, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. Şi are nouăsprezece ani. Or, în statul nostru, 
la şaisprezece ani eşti considerat bărbat. 

— Asta ce înseamnă? 

— Înseamnă pur şi simplu că la vârsta lui are „dreptul" de-a 
fi electrocutat. 

— ÎI puteţi salva, domnule Vail? 

— De ce credeţi că mă aflu aici? 

— Bineînţeles. Citim şi noi ziarele, ne uităm la televizor... 

— Îl reprezint pe Aaron. 

— Mi-am închipuit. 

— Cât de bine îl cunoaşteţi? 

— Ca oricine de aici, spuse ea cu căldură. Toţi îl cunoaştem. 

— Cum e? 

— Munceşte din greu. Atent cu cei din jur. Altruist. Un băiat 
tare drăguţ. 

— Ar fi putut avea un motiv pentru a-l ucide pe arhie- 
piscop? 

— Există, oare, vreun motiv pe lumea asta pentru a comite 
o crimă? 


ZECE 


Vail se năpusti în casă, de parcă l-ar fi suflat vântul pe uşă. 
Fără să-şi scoată haina, intră în birou strigând: 

— Sună la Wall Eye McGinty şi spune-i judecătorului că am 
nevoie de el. Dacă-ţi răspunde că-ncepe vreo cursă, spune-i că 
mă doare-n fund! Îl vreau aici, acum t După aceea sună-l pe 


Checker, să trimită un taxi după el. Îmi trebuie numărul de 
telefon al lui Tommy Goodman, îl uit mereu... 

— 555-4411, chiar foarte simplu, răspunse Naomi nedu- 
merită. Dar ce se petrece aici? 

— Heinrich Himmler al tribunalului ne-a pus la zid, o lămuri 
Vail în timp ce forma numărul. 

— Cine, Shoat? 

— Cine altul? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-a aruncat în poală bomba deceniului sub forma unui 
caz din oficiu. 

— Păi, avem unul: Leroy. 

— Cum îţi sună Aaron Stampler? 

Naomi rămase cu gura întredeschisă, reuşind să articuleze 
un „Do-o-oamne'". 

— Puțin zis, glumi Vail cu un zâmbet amar. Avem la dis- 
poziţie şaizeci de zile ca să pregătim procesul, iar eu de-abia 
mi-am văzut pentru prima oară clientul... Alo, Tommy... ştiu că 
eşti acasă, ridică receptorul... dă-l dracu' de robot, e vorba de 
ceva important. 

— Importantă e şi liniştea mea, răspunse Goodman ridicând 
receptorul. Avea o voce dură, nazală, a unui fost boxer. 

— Ce faci acolo? 

— E sfârşitul trimestrului. Peste două zile am examen. Oral, 
omule! 

— Eu am nevoie de tine în clipa asta. 

— La revedere, răspunse Goodman şi întrerupse 
convorbirea. 

— Drace! urlă Vail şi formă din nou numărul. 

Naomi îşi strecură capul pe uşă: 

— Judecătorul îţi transmite că-n zece minute are loc o cursă 
la Santa Anita, după aceea vine încoace. 

— Fir-ar... alo, Tommy, tot eu sunt. Ascultă, mi-au pus în 
braţe un caz tare, tare fierbinte. Am nevoie de tine pentru 
următoarele şaizeci de zile... O să-ţi dau douăzeci de mii, câte 
zece pe lună. 

Goodman ridică receptorul. 

— Douăzeci de miare pentru două luni! 

— Destul ca să-ţi plăteşti restul facultăţii şi practica pe 
deasupra, asta în caz că nu vrei să lucrezi la mine, bineînţeles. 


Până una-alta, îmi trebuieşti cu trup şi suflet, zi şi noapte, 
pentru astea două luni. Va trebui să renunţi la cursuri trimestrul 
următor. Dacă e vreo problemă, pot vorbi cu domnul 
Markowitz... 

— Nu e nici o problemă. Doar că nu-mi vine să renunţ la un 
trimestru acum, spre sfârşit. Şi am şi examen oral peste două 
zile. 

— Dă-l încolo. O să-l dai mai târziu. Oricum, judecătorul o 
să te-ndrume începând de mâine. Îți trimit un taxi peste zece 
minute. 

De astă dată Vail puse receptorul în furcă. 

— N-ai găsit încă un taxi? se răsti el la Naomi. 

— L-am înduplecat doar pe Maxie. Nici el nu-i sigur că vine. 

Vail apăsă pe un buton şi ridică receptorul: 

— Max? 

— Salut, domnule Vail. Te-ai uitat azi pe fereastră? 

— Nu-mi veni cu pretexte. Urcă-te în taxiul tău nenorocit, 
du-te la Wall Eye şi culege-l pe judecător, pe urmă abate-te prin 
Sutton şi ia-l pe Tommy. In drum, te abaţi pe la Ike, de unde 
cumperi delicatese pentru vreo zece-douăsprezece sandvişuri şi 
ceva de băut. Te prezinţi urgent încoace, cu toată încărcătura. 

— Nici lanţurile nu m-ajută pe gheţăria asta! 

— O sută de dolari, Max. 

— Pe care spuneai să-l iau primul? 


Tommy Goodman aştepta taxiul. Aşa se întâmpla întot- 
deauna când îl suna Marty. Goodman privea robotul telefonului, 
îl asculta pe Vail ţipând şi rugând, încercând să-l ignore; până la 
urmă vocea aceea îl hipnotiza, ademenindu-l cu promisiuni şi 
senzaţii tari, la fel cum şarpele-şi ademeneşte prada. 

Totul începuse acum opt ani, în vechea arenă de pe Twelfth 
Street... Cât de dor îi era de locul acela! De-atunci, vechii clădiri 
îi luase locul un stadion uriaş, dintre acelea cu gazon artificial, 
aer condiţionat şi gherete cu hamburgeri. 

Dar cu opt ani în urmă, în fiecare vineri seara te puteai 
duce la sala de pe Twelfth Street, să simţi mirosurile autentice 
de transpiraţie, rom şi fum de trabuc şi să priveşti de lângă ring 
lupta egală a profesioniştilor, adevărat test de aptitudini, 
frumuseţe şi putere. 


Goodman era un bărbat arătos, în ciuda cicatricelor pe care 
le purta cu mândrie: un nas puţin turtit, o ureche îndoită, o 
mână atât de vătămată, încât n-ar fi putut mângâia nici măcar o 
pisică fără să geamă de durere - toate acestea fiind trofee ale 
unui boxer profesionist. Puternica deviaţie de sept îi conferea o 
voce nazală, fapt care nu-l oprea ca, la nevoie, în virtutea celor 
132 de puncte obţinute la testul de inteligenţă, să devină un 
strălucit orator, invidiat de orice aspirant la avocatură. Era cu 
doi ani mai tânăr decât Vail. Mai avea de parcurs trei trimestre 
la facultatea de drept şi un examen final, pentru a-şi împlini 
visul. Fără Marty Vail, n-ar fi ajuns aici. 

Goodman crescuse frământat de două pasiuni: boxul şi 
dreptul, două profesiuni care, la urma urmei, nu se deosebeau 
prea mult una de alta. Elocinţa din sala de judecată îl fascina în 
aceeaşi măsură ca duritatea ringului de box. Idolii lui intraseră 
în legendă: Clarence Darrow, William O. Douglas, Muhammad Ali 
şi Sugar Ray Leonard. Fiind un băiat firav şi sărac, îşi găsise 
salvarea în acest sport, care-i conferise atât aureola de erou în 
timpul liceului, cât şi posibilitatea de a obţine o bursă pentru 
universitate. Odată luat bacalaureatul, deveni jucător pro- 
fesionist, procurându-şi astfel banii necesari pentru facultate. 
Idolul său va deveni Martin Vail, care-şi făcuse deja un nume 
printr-o serie de procese câştigate spectaculos. De câte ori 
putea, Goodman asista, aşezat în primul rând, la loviturile de 
maestru ale lui Vail. Acesta, la rândul său un iubitor al boxului, îi 
descoperise obiceiul tânărului sportiv. Între ei se legă o 
prietenie trainică, iar Vail deveni mentorul studentului-pugilist. 

Pe data de 3 februarie 1975, Goodman susţinea un meci, 
avându-l ca adversar pe George Trujillo, un taur musculos, 
greoi, al cărui unic atu era forţa de brută. Lovea ca un ciocan şi 
avea maxilare ca de fier. 

Goodman rezistă timp de şase runde, lovind cu dreapta în 
nasul şi falca acelei stane de piatră care-şi spunea Giuvaierul 
din Tampa. În runda a şaptea, Goodman îşi adună toate forţele, 
hotărât să expedieze Giuvaierul la Tampa pe targă. Primul pumn 
îi împinse parcă articulațiile degetelor până la încheietura 
mâinii. Durerea deveni insuportabilă. Continua să lovească, 
simțind cum, de fiecare dată, i se fărâmiţează pumnul, până 
când nu-i mai rămăsese decât stânga cu care să pareze şi să 
lovească. Mândria îl ţinea însă pe picioare. Când, după zece 


runde, sună gongul final, se prăbuşi zdrobit în scaun, în colţul 
său. 

— Ce dracu' s-a întâmplat? întrebă antrenorul său, Elie 
Pincus, îngrijorat. 

— Cred că mi-am rupt mâna dreaptă, reuşi Goodman să 
şoptească. 

Era adevărat. Ceva mai târziu, şezând pe masa din vestiar, 
privea împreună cu Vail cum Pincus îi tăia mănuşa, descoperind 
o masă sângerândă, străpunsă de oase. Vail nu rezistase în faţa 
priveliştii. 

— Aştept afară, zise el şi ieşi, fiind urmat, după câteva 
minute, de Sawbones Watson, medicul arenei. 

— Trebuie să-l ducem la spital, Marty. Două din articulaţii i 
s-au dislocat aproape până la cot. Dar nu vrea să meargă. Cred 
că-i e frică să nu-i taie mâna. 

— Dă un telefon la salvare. Roagă-i să nu-şi pună sirena în 
funcţiune, ca să nu-i audă. 

— Băiatul e terminat, spuse Sawbones. N-o să mai poată 
lovi nici măcar o pernă cu mâna aia. Ce păcat! Tommy promitea 
să devină un luptător extraordinar la categoria mijlocie, rapid şi 
deştept cum e. Ne dădea clasă, ce mai. Trebuie să afle că nu va 
mai intra în ring. 

— Vorbesc eu cu el. 

— Bine, dar ai grijă să stai departe când îi dai vestea. Nu 
uita că încă mai poate lovi cu stânga. 

Vail se întoarse în vestiar, unde Goodman fusese bandajat; 
Sawbones îi administrase un calmant puternic. 

— Ce-i asta? Un soi de priveghi? întrebă Goodman moleşit. 

— Sawbones zice că eşti în găleată, băiete. 

— Ce ştie Sawbones? Dac-ar fi doctor adevărat, nu şi-ar 
face veacul pe-aici. 

Işi trecu uşor degetele peste bandaj, murmurânad: 

— Adio, facultate de drept. 

— Poate că nu. Poate că te angajez eu. 

— Să fac ce? 

— Investigaţii. Majoritatea tâmpiţilor ălora locali nu-şi pot 
găsi nici pălăria dacă n-o au pe cap. 

— Şi vrei să dau eu târcoale pe ici-colo? 

— Vreau să fii în fruntea echipei mele de investigaţii. 

— Sigur. Şi câţi oameni sunt la... biroul de investigaţii al lui 


Martin Vail? 

— Tu vei fi primul. 

Fuseseră necesare patru ore pentru operaţie şi punerea 
mâinii în ghips. Vail achită nota de plată. Două luni mai târziu, 
Tommy Goodman deveni şeful Biroului de Investigaţii „Martin 
Vail" - şi unicul său membru. Era mai mult decât capabil. Avea o 
înclinaţie naturală pentru o astfel de muncă. În primul an câştigă 
treizeci şi cinci de mii de dolari. lar la începutul lui 1982, suma 
anuală se ridicase la cincizeci de mii. Facultatea însă dura mai 
mult decât se aşteptase, datorită acestor telefoane, în care 
vocea maestrului îl atrăgea în diverse aventuri senzaţionale. Cu 
toate aceste întreruperi, avea mai multe de învăţat petrecând 
câteva ore în compania judecătorului şi a lui Vail, decât la 
şcoală. 


La salonul hipic Wall Eye McGinty, judecătorul era instalat 
comod într-un fotoliu, picior peste picior, ţinând în poală 
legendarul său caiet negru. Cu pixul în mână, urmărea fascinat 
tabelul electronic, evaluând în minte rezultatele probabile. 

— Uitaţi-vă la afurisitul ăla, îl bârfea McGinty în spate. Cu 
caietul lui negru ne-ar putea face pe toţi milionari într-o 
săptămână. 

— Sau ne-ar putea aduce la sapă de lemn, la fel de repede, 
spuse Larry Şchiopul, care nu se pricepea să mânuiască armele, 
împuşcându-se în picior, în timpul unei vânători de căprioare în 
Pennsylvania. Dacă pune careva mâna pe caiet, trebuie să-l 
ucidem pe loc. 

Caietul acela! 

Judecătorul Jack Spalding fusese lovit de două tragedii către 
asfinţitul vieţii. lubita sa Jenny, pe care o adorase în cei treizeci 
şi şapte de ani de căsătorie, suferise un accident de maşină, 
zăcând o lună în comă înainte de a muri. A doua nenorocire şi-o 
făcuse cu mâna lui. După dispariţia soţiei, pasiunea lui 
controlată pentru cursele hipice deveni o adevărată patimă. 
Intr-o singură lună reuşi să piardă treizeci de mii de dolari pe 
pariuri. Reputația, ca şi cariera lui distinsă riscau să se mistuie 
în mâinile book-maker-ilor. 

Salvarea lui Spalding venise din partea avocaţilor, procu- 
rorilor, poliţiştilor, ziariştilor, politicienilor, a tuturor celor care-i 


respectau cinstea şi înţelepciunea, înţelegându-i nebunia. Astfel, 
cu ocazia unui dineu de binefacere, judecătorului i se înmână un 
plic cu suma necesară pentru plata datoriilor. Următorul pas l-au 
întreprins prietenii săi de la Brigada Moravuri: îi vânară pe 
şmecherii care profitaseră de judecător, storcându-l de bani. 

Din acea seară, Spalding nu mai plasă nici un singur cent în 
pariuri. In schimb, în caietul său negru ţinea evidenţa strictă a 
curselor, făcând pariuri imaginare. Uşurat de tensiunea banilor 
în joc, devenise un clarvăzător şi, împletind judecata cu 
instinctul şi experienţa, în zece ani, adunase pe hârtie o avere 
fictivă de peste un milion de dolari. 

In viaţa sa rămăseseră trei mari plăceri: seminariile de 
dimineaţă cu studenţii de la drept, după-amiezile la Wall Eye 
McGinty şi întrecerile cu Marty Vail, adevărate examene în 
care-şi punea la bătaie priceperea acumulată în patruzeci şi 
cinci de ani petrecuţi în sălile de judecată. 


Vail scoase un dolar de argint din buzunar, rotindu-l pe 
masă ca pe un titirez. Judecătorul acceptă pe loc provocarea: 

— la să vedem... ai adunat aici toată gaşca, pe frigul ăsta, 
cu drumurile impracticabile... se pare că avem de-a face cu un 
caz ieşit din comun... 

— Cam aşa ceva, răspunse Vail. 

— Avem un nou client. Te-ai întâlnit cu cineva după masa 
de dimineaţă? 

Vail încuviinţă. 

— Deci, ai făcut sau ai primit o vizită neaşteptată, despre 
care nu ştiai, pentru că nu mi-ai pomenit nimic. Din vizita asta 
te-ai ales cu un client nou. Persoana cu care te-ai întâlnit era 
chiar clientul? Sau îl reprezenta? Evident, având în vedere că 
mi-ai aruncat dolarul de argint, înseamnă că e vorba de cineva 
pe care-l cunosc sau de ceva care-mi e cunoscut... 

Judecătorul se duse la fereastră şi privi peisajul îngheţat. 
Buzele-i murmurau necontenit. Apoi îl privi concentrat pe Vail şi 
spuse: 

— Aaron Stampler. 

— De necrezut, exclamă Goodman în timp ce Vail arunca 
moneda în palma deschisă a judecătorului. 

— Elementar, spuse Vail, dacă te gândeşti puţin, cine altul 


ar putea fi? 

— Chiar îl apărăm pe puştiul care l-a aranjat pe Eminenta 
Sa? întrebă Goodman. 

— Suspectat de a-l fi aranjat, îl corectă Vail. 

— N-au aşteptat mult ora scadenţei, constată judecătorul. 
Destinul le-a pus-o pe tavă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Naomi. 

— E timpul să plătesc pentru cazul Pinero, zise Vail. Primesc 
în dar un client pe care trebuie să-l împing în scaunul electric. Ei 
bine, le arătăm noi. 

— Cum ai de gând s-o faci? se interesă Naomi. 

— Prin forţa dreptăţii! zise judecătorul râzând. 

În timp ce făceau sandvişuri, sună telefonul. Naomi merse 
în camera alăturată, mormăi ceva în receptor, închise şi reveni 
în birou. 

— Doreşti să afli cine-ţi va fi adversarul? 

Cu toţii o priviră curioşi. 

— Jane Venable. 

— Imposibil! exclamă Vail. La sfârşitul lunii se mută la o 
firmă particulară de lux. Are deja preaviz. 

— După câte se pare, a făcut o mică excepţie. Era un in- 
formator de-al meu la telefon. 

— Toţi folosesc momentul ăsta ca să-şi achite poliţele, 
conchise judecătorul. 

— Măgarii! oftă Vail cu un zâmbet obosit. 

Se strânseră în jurul mesei. Vail nu se-atinse de mâncare. 
Se plimba prin cameră, cu bluza scoasă din pantaloni. In timp ce 
vorbea, biciuia aerul cu o riglă. 

— Au nevoie de un singur lucru pentru a fi siguri de vic- 
torie. 

— Ce le lipseşte? întrebă Naomi. 

— Mobilul. Au tot ce le trebuie, amprente, poze, filme, dar 
n-au un mobil care să lege cazul. 

— De ce nu? interveni Goodman. A avut cuțitul în mână, a 
fost în casă, s-a ascuns în confesional. Ce mai vrei? 

— Natura crimei, Tommy. Juriul va dori să afle de ce. Când 
vor vedea copilul acela, vor voi să ştie ce l-a împins să comită o 
asemenea faptă. Pun rămăşag pe Volkswagenul tău că Venable 
l-a pus pe Stenner să tragă din greu pentru chestia asta. 

Judecătorul tăcea. Mugşca liniştit din sandvişul cu pastramă 


şi sorbea sifon, urmărindu-l pe Vail. 

— Şi dacă nu vor găsi nici un mobil? 

— Vor fabrica unul. 

— Şi-atunci ce facem? întrebă Goodman. 

— ÎI găsim înaintea lor. În felul ăsta ne vom putea pune la 
punct tactica de luptă. Nu-i aşa, judecătorule? 

— Fără un mobil solid nu-l vor putea executa. Se va alege 
poate cu închisoare pe viaţă, dar nu cu scaunul electric. Aşa că, 
povesteşte-ne despre clientul tău, Martin. 

— N-o să mă credeţi, spuse el. 

— De ce, e nebun? întrebă Tommy. 

— Se poartă la fel de normal ca oricine din camera asta. 

— Ceea ce nu-nseamnă mare lucru, remarcă judecătorul. 

— Vă spun, e cel mai drăguţ băiat pe care l-am întâlnit 
vreodată. Arată ca un înger. Dacă ar avea şase ani, ar putea 
trece drept Shirley Temple. 

— Are aureolă? întrebă judecătorul sarcastic. 

— Am stat de vorbă cu o călugăriţă de la Sfânta Ecaterina. 
Ştiţi cum mi l-a descris? Generos, săritor, inimos... 

— „Curajos şi respectuos"... Păi, ăsta-i crezul Boy 
Scout-ului, completă Tommy. Are cumva şi o insignă de merit? 
— Nu eşti nostim deloc. Vreţi să m-ascultaţi, sau nu? 

— Tt-tt-tt, făcu Naomi. 

— Am petrecut treizeci de minute cu puştiul. Vă redau 
prima impresie, bine? Provine din Kentucky, un loc numit 
Crikside. 

— Crikside? 

— Da. Se cheamă aşa, pentru că e în apropierea unui râu. 

— Splendid, mormăi Goodman. Parcă mă şi văd acolo. 

— Aşa e, Tommy. E la o oră distanţă dinspre Lexington, 
spre sud, lângă o localitate, Drip Rock. 

— Aha, Drip Rock. De ce n-ai spus de la început? 

— Băiatul zicea că aşezarea lui nu-i trecută pe nici o hartă, 
dar că oricine din Drip Rock te poate îndruma fără probleme. 

— Şi cine dracu' o să mă-ndrume spre Drip Rock? 

Naomi aduse un atlas uriaş. II deschise şi descoperi auto- 
strada care ducea la sud de Lexington. 

— Am găsit. Drip Rock se află la nord de Kerby Knob şi la 
sud de Muntele Zion. 

— Nemaipomenit, zise Goodman, şi, bineînţeles, pe vremea 


asta e îngropată sub cinci metri de zăpadă. Cum ajung acolo? 

— Găseşti tu o soluţie, îi răspunse Vail. Vreau să aflu cât 
mai multe despre Aaron Stampler, din ziua în care s-a născut, 
până în clipa în care a fost găsit în confesional. Vreau să ştiu 
unde-a crescut, cum îi erau părinţii, cum s-a descurcat la şcoală, 
cine-i erau prietenii, ce citea, ce muzică-i plăcea. Vreau să ştiu 
cum gândeşte, ce ciudăţenii are, când s-a culcat prima dată cu o 
fată... Vreau să ştiu tot. Asta-i treaba ta, Tommy. la avionul 
până la Lexington, acolo închiriază o maşină şi du-te cât mai 
repede la faţa locului. Asta va fi punctul de pornire. Dar mai în- 
tâi află ce poţi de-aici. Du-te la Savior House şi pe Region Street. 

— Bine. 

— Judecătorule, tu te ocupi de lege. Avem nevoie de un 
istoric al cazurilor de crimă prin mutilare, prin înjunghiere, din 
motive religioase, de sex, tiranie, vârstă, demenţă. Vreau să-i 
azvârl argumentele lui Shoat atât de rapid şi de tare, încât să 
cadă de pe scaun încercând să le prindă. Găseşte-mi orice s-ar 
putea aplica în cazul nostru. Naomi, apelează la sursele tale de 
informaţii din domeniul asigurărilor. Acolo au statistici despre 
tot, poate putem folosi ceva. 

— Asta va fi sarcina mea? întrebă Naomi. 

— Asta, plus dosarele, rapoartele, autopsia, zvonurile. la-ţi 
puşca şi pleacă la vânătoare după informaţii. Trebuie să aflăm 
ce pun la cale Stenner şi Venable. Ei ne vor da doar datele pe 
care le cerem, nu şi pe cele care apar fără ştirea noastră. Aşa că 
adulmecă, ţine-ţi urechile pâlnie şi află tot ceea ce crezi că ne-ar 
putea folosi. Fă rost de cât mai multe informaţii despre 
Rushman. Tommy, uite o citaţie. Te va ajuta să pătrunzi în 
apartamentul lui Rushman. Stenner era încă acolo azi, ju- 
cându-se de-a tăiatul şi lipitul. Vei merge acolo când te-ntorci 
din Kentucky. Până atunci vom avea acces la rapoartele lui şi la 
pozele cu probe materiale. 

Vail împinse dosarele şi scrisorile, eliberându-şi un colţ de 
birou. Scoase o agendă, pe care desenă o schemă sumară. 

— Apartamentul e la etajul al doilea. Asta e dormitorul. Aici 
e baia. Aici holul, bucătăria. Scările pornesc de la bucătărie. 
Asta e uşa de serviciu şi coridorul către biserică. 

— In regulă. Ce ţi-a povestit Shirley Temple? 

Vail respiră adânc. 

— Haideţi să-ncheiem un pact: să presupunem, deo- 


camdată, că e nevinovat. Sunteţi de acord? 

Toţi încuviinţară. 

— Bun. Asta e versiunea lui Aaron: mi-a spus că era în 
cameră când episcopul a fost atacat, dar n-a văzut practic ni- 
mic. A auzit în schimb multe bufnituri, mobile răsturnate, 
gemete. Imaginea pe care şi-o aminteşte este cea a lui Rush- 
man mort, pe jos, inelul şi cuțitul zăcând lângă cadavru. Aşa că 
şi-a pus inelul pe deget, a luat cuțitul şi a fugit. 

— Şi-a pus inelul? întrebă uimită Naomi. 

— Lasă-mă să termin. Vail luă un creion, urmând cu el 
traseul lui Stampler pe schema desenată. Jos a auzit zgomot, 
aşa că a ieşit pe uşa din dos, coborând scara de lemn. Numai că 
pe alee â văzut maşina poliţiei. A intrat înapoi pe uşa asta, a 
fugit în biserică prin coridor şi s-a ascuns într-un confesional. 

Goodman izbucni în râs: 

— Povestea asta-i o baligă curată, Marty, să-mi scuzi 
franceza, în caz că am folosit o expresie franţuzească. 

— Pe deasupra este şi o declaraţie incompletă, spuse ju- 
decătorul. E de-a dreptul ridicol! De ce să fi luat cuțitul? De ce 
şi-a pus inelul? Cum s-a murdărit de sânge? De ce-a făcut toate 
astea, în loc să cheme pur şi simplu poliţia? 

— Era speriat. A intrat în panică. 

— Pe dracu'! exclamă Tommy. Dacă intri în proces cu 
povestea asta, Shoat o să-ţi arunce ciocanul în cap. 

— E un băiat deştept. De ce-ar inventa o poveste idioată? 

— Păi n-a inventat nimic, spuse judecătorul. Dar a omis un 
detaliu mărunt: e/ l-a ciopârţit pe Eminenţa Sa. 

— Parcă ne-am înţeles că e nevinovat, îţi aminteşti? 

— Eu nu-mi mai amintesc, replică Goodman sec. 

— Există vreun mobil până acum? întrebă Naomi. 

— Încă nu. Susţine că era prieten cu episcopul. 

— Ei bine, dacă nu ela ucis, fiind totuşi acolo, atunci cine-a 
comis crima? întrebă judecătorul. 

— Nu vrea să spună. 

— De ce naiba? 

— Se teme de ucigaş. 

Tommy scutură energic din cap: 

— Povestea nu stă în picioare. 

— Dar e povestea lui, replică judecătorul privind în tavan. 

— Ce-nseamnă asta? 


— Înseamnă că suntem nevoiţi s-o înghiţim până vom avea 
cu ce s-o înlocuim, răspunse Vail. Cu asta mă ocup eu. Trebuie 
mai întâi să-i câştig încrederea, iar apoi să-i intru pe sub piele, 
ca să aflu ce s-a întâmplat în seara cu pricina. După aceea, 
trebuie să folosim tot ceea ce aflăm în avantajul nostru. Mai 
avem nevoie de ceva. 

— De un psihiatru, completă judecătorul. 

— Exact. Şi nu de un babalâc ramolit de la Daisylana; 
de-acolo îşi vor alege ei unul pentru examenul psihiatric. 

— Şi dacă nu vor face un examen psihiatric? 

— Il vom cere noi, la trimiterea în judecată. Vom cere, de 
asemenea, ca băiatul să fie transferat la Daisyland, la adăpost 
de opinia publică. Nu daţi nici o relaţie presei. Sper ca Venable 
şi echipa ei să fie prea ocupați pentru a fabrica ştiri. Poate că 
zvonurile se vor potoli. 

— Puțin probabil, răspunse judecătorul. Cu toate acestea, 
sunt de acord să-l luăm din văzul lumii. 

Vail străbătea din nou camera, plesnindu-se cu rigla peste 
palmă: 

— Ne trebuie cineva tânăr, ager, cu idei noi. Cineva care 
să-i lovească unde nu se-aşteaptă. Să-i aducă în stare să-l 
dezgroape pe Freud pentru â dovedi că Stampler e sănătos la 
cap. 

— Şi noi susţinem că n-ar fi? 

— Noi susţinem că s-ar putea să nu fie. Între noi fie vorba, 
cea mai bună soluţie la ora actuală este pledoaria pentru 
iresponsabilitate psihică. Ei ştiu asta, drept care vor încerca să 
ne dejoace de la-nceput planul. 

— Dă-mi voie să-ţi găsesc psihiatrul potrivit, se oferi ju- 
decătorul. Am câţiva prieteni la universitate. Îi voi ruga să-mi 
recomande pe cineva potrivit, care să găsească lacunele men- 
tale, în timp ce eu le găsesc pe cele legale. 

— Cineva care să poată dovedi că puştiul e mai nebun 
decât se zice despre un nebun de legat, spuse Tommy. 

— Evident şi asta, zâmbi cu subînţeles judecătorul. 


UNSPREZECE 


În zori, vremea se încălzise, astfel că, pe la ora nouă di- 
mineaţa, gheaţa de pe străzi se prefăcuse în noroi. Maşinile 
mergeau totuşi precaut, lanţurile roţilor izbind ritmic asfaltul. 
Era un zgomot familiar iernii. În drum spre tribunal, Vail sărea 
peste bălți, încercând să evite în acelaşi timp zonele noroioase. 

Pătrunse în tribunal, ţinând strâns pachetul pe care-l adu- 
cea de la circumscripţia de poliţie. Deschise câteva uşi, în 
căutarea unei săli libere. Cea pe care o găsi îi era bine cunos- 
cută, aici dezbătuse cu succes vreo douăsprezece cazuri. Merse 
la masa rezervată avocatului şi deschise avid plicul gros trimis 
de Stenner. 

Raportul autopsiei era destul de înfricoşător, dar fotografiile 
erau un adevărat coşmar. Gura i se usca pe măsură ce le 
parcurgea încet, aşezându-le una câte una alături, cu faţa în jos. 
Erau în număr de douăzeci. Ca orice studiu grafic polițienesc, 
erau lipsite de simţ artistic, reprezentând în schimb cu fidelitate 
climatul sangvinar al crimei şi umilinţa la care era supus corpul 
omenesc. Pornografice prin detalii şi obscene prin conţinut, 
pozele erau catalogate pe grupuri: studii de ansamblu, 
reflectând atmosfera respingătoare; detalii în mărime naturală, 
apoi prim-planuri. Vail îşi imagina cu uşurinţă figurile îngrozite 
ale membrilor juriului, privind una câte una pozele oribile. 

Când termină, puse la loc pozele în plic şi frunzări tran- 
scrierea unuia din cele două interogatorii întreprinse de Stenner 
şi de Turner. Primul durase de la douăsprezece fără şaisprezece 
minute până la unu şi douăzeci şi şase, în noaptea crimei; cel 
de-a doilea, între şase şi patru minute şi şapte şi douăsprezece 
minute, dimineaţa, a doua zi. Nu fusese încă transcris, dar în 
pachet existau înregistrări audio ale ambelor interogatorii. Erau, 
de asemenea, mostre de amprente, ca şi un raport judiciar cu 
adnotaţia „Raport iniţial. Urmează altele". Era, cu totul, o 
cantitate impresionantă de muncă, pentru scurta perioadă în 
care fusese realizată. Din transcriere reieşea că Aaron Stampler 
le prezentase de două ori detectivilor versiunea redată lui Vail, 
în două ocazii, timp de două ore şi cincizeci şi trei de minute. 
Precis că la ora asta, la biroul procuraturii districtului se râdea 
deja în hohote de toată povestea. 

Pentru a-şi înlătura imaginile înfiorătoare din minte, Vail 
începu să traverseze sala cu paşi mari. Pentru el, legea era în 
acelaşi timp religie şi întrecere, tribunalul fiindu-i templu şi 


arenă totodată. Aici simţea cu adevărat că trăieşte. Aici i se 
descătuşau mintea şi energia, încununându-l cu laurii 
învingătorului. 

Uşa sălii se întredeschise, iar prin fantă se ivi capul lui 
Goodman. Pierdut în lumea lui, Vail se gândea la Aaron 
Stampler. Să fi putut comite băiatul ăsta cuminte şi simplu o 
asemenea crimă? Părea absolut imposibil. Era agil şi 
îndemânatic, dar, de asemenea, necioplit, având firea naturală a 
muntenilor. Cu toate că nu era naiv, manifesta un interes ciudat 
faţă de acuzaţiile aduse. Acest fapt constituia unul din testele de 
inocenţă ale lui Vail: absenţa fricii. În mintea lui Aaron nu exista 
pedeapsa, deoarece nu exista nici sentimentul de vinovăţie. To- 
tuşi, ce se întâmplase în noaptea aceea? Era cu putinţă ca 
declaraţiile lui Stampler să fie adevărate? Dacă da, atunci cum 
putea Vail s-o dovedească? 

— Alo, ce se petrece aici? întrebă Goodman. 

— Un moment de reculegere. Poftim în arenă. 

— Ţi-am adus nişte cafea. 

Goodman puse pe masă o pungă cu două ceşti de cafea şi 
două gogoşi. 

— Perfect. la o înghiţitură bună şi stai jos înainte de-a te 
uita la pozele astea! 

— Sunt chiar aşa urâte? 

— Vin direct din iad. 

Vail se aşeză pe colţul mesei. În timp ce mânca, îl privea pe 
Goodman cum răsfoieşte încet catalogul groazei, scoțând din 
când în când câte-un „Vai!" sau „Doamne fereşte!" 

— Când le va vedea juriul, Stampler va fi un om mort, 
constată Goodman într-un târziu. 

— Poate că da, poate că nu. 

— Sunt de-a dreptul incendiare. Ne pot aduce prejudicii 
grave. Cum să le folosim în favoarea noastră? 

— Crezi că un om sănătos putea face una ca asta? 

— Deci, ne axăm pledoaria pe ideea că e nebun? 

— E tot ce putem face. 

— Înseamnă că-l declari pe Stampler vinovat? 

— Nu neapărat. In cazul în care nu-i putem dovedi inocenţa, 
doar afirmaţia că e nebun l-ar putea scăpa de execuţie. 

— Vasăzică, cum pledăm mâine dimineaţă? 

— Susţinem că e nevinovat. 


Tommy Goodman îşi îndreptă Volkswagenul jerpelit în 
direcţia Lakeview, pe Crosstown Boulevard. Savior House se 
zărea deja, pe dreapta. Coti pe Banner Street şi parcă lângă 
vechea clădire a fostului liceu. Fără a opri motorul, rămase 
nemişcat, năpădit de amintiri. 

Liceul „Franklin Roosevelt" în ziua bacalaureatului, anul 
1973. Fusese printre cei numiţi „hippies afurisiţi cu plete", 
cărora primarul refuza să le înmâneze diplomele dacă nu se 
tundeau. Şi astfel, treizeci şi doi de băieţi asistaseră la întreaga 
ceremonie cu părul îndesat sub toca de gală, acoperindu-şi 
buzele cu o mână, în timp ce un veteran infirm din războiul din 
Vietnam, numit Robbie DeHaviland, absolvent al liceului, 
înmâna diplomele. 

Pe la jumătatea discursului, spre stupoarea tuturor, 
DeHaviland îşi descărcase deodată sufletul împovărat asupra 
primarului, a directorului liceului, a autorităţilor oraşului, statului 
şi guvernului american. 

„Ce s-a întâmplat cu libertatea din ţara asta?" - strigase el 
furios. „Nu mi-am lăsat jumătate din corp în iadul acela împuţit, 
ca să văd aici oficialităţile alese călcându-ne drepturile în 
picioare. Unde e libertatea cuvântului? Dar libertatea opiniei? 
Pentru ce dracu' luptăm? Dacă urâţi ca şi mine războiul ăsta, 
spuneţi-o pe faţă! Dacă părul lung e o manifestare a 
sentimentelor voastre, lăsaţi-l să vă crească până la fund! Voi, 
care aţi obţinut bacalaureatul şi vă pregătiţi să porniţi în viaţă, 
primiţi azi diplomele. lar dacă primarul şi directorul acestui liceu 
nu vi le înmânează, le sugerez să îngenuncheze în cel mai 
apropiat cimitir al veteranilor, să le sărute moaştele la toţi!" 

Adunarea înnebunise, iar directorul Joe Leady fusese nevoit 
să împartă toate diplomele. Ajuns pe podium, fiecare din cei 
treizeci şi doi de protestatari îşi scosese toca, aruncând-o în 
mulţime şi lăsându-şi pletele libere. 

Fusese o zi măreaţă atunci, pe 2 iunie 1973. 

Mai târziu se descoperise că DeHaviland fusese atât de 
beat când ţinuse discursul, încât a doua zi nu-şi mai amintea 
nimic. Nimeni nu-şi putea închipui pe atunci că în curând, 
înainte de terminarea războiului, liceul se va desfiinţa. 

Goodman admiră melancolic vechea clădire, acum reno- 


vată, zugrăvită în culorile curcubeului. Era una din realizările 
episcopului Rushman, care strânsese fondurile necesare pentru 
refacerea aşezământului şi transformarea sa într-un internat 
pentru tineri fugari şi reabilitaţi. Însă pentru a realiza un proiect 
atât de complex, Sfântul din Lakeview Drive avusese nevoie 
de-o adevărată avere. 

Poate că locul acela era Savior House pentru defunctul 
prelat. Pentru Goodman, rămânea însă Liceul „Franklin 
Roosevelt", liceul /u; pentru totdeauna. 

leşi din maşină, traversă terenul de sport, intră pe uşa din 
spate şi o porni pe hol. Interiorul era rece şi curat. Nu se-auzeau 
ţipete, nici paşii copiilor grăbindu-se la clasă. Vestiarele 
dispăruseră. Vechile uşi cu geam fuseseră înlocuite. Laboratorul 
de fizică era acum camera pentru privit la televizor. 

O fată tânără îl scoase din visare: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Goodman se întoarse spre interlocutoarea sa: o puştoaică 
drăguță, în vârstă de cel mult şaisprezece ani, cu părul strâns 
într-o coadă de cal. 

— Am făcut liceul aici, spuse el. 

— Nu ştiam că a fost vreodată liceu. De fapt, nici nu m-am 
gândit c-ar fi putut fi altceva decât Savior House. 

— Află că a fost un liceu extraordinar. Cred că ar trebui să 
fiu recunoscător că i s-a găsit o utilizare şi n-a fost lăsat în ruină. 

— Aţi venit doar în vizită sau căutaţi pe cineva? 

— Vreau să vorbesc cu responsabilul internatului. 

— Surorile sunt la rugăciune. Dar vă pot ajuta eu. Sunt 
monitoare de sală. Mă numesc Maggie. 

— Ha-ha, monitoare... e plăcut să aflu că au mai rămas 
măcar obiceiuri de pe vremea mea. Maggie, îl cunoşti pe Aaron 
Stampler? 

Întrebarea o surprinse. Se retrase un pas, uitându-se îna- 
poi, ca şi când ar fi fost pândită. 

— Doar nu sunteţi de la poliţie, răspunse suspicioasă. Au 
mai fost o dată aici. 

„Drăguţul de Stenner, primul peste tot", se gândi Goodman. 

— Nu, spuse el. Eu lucrez pentru avocatul care-l va apăra 
pe Aaron. Aş dori să stau de vorbă cu prietenii lui, să aflu ce fel 
de om este. 

— Păi, îl cunoşteam cu toţii. Aici ne ştim cu toţii între noi. 


— Îl cunoşteaţi? 

— Ah, am vrut să spun... 

— E în regulă. Ştiu ce-ai vrut să spui. A fost o lovitură 
pentru toată lumea. 

— Aaron era un băiat drăguţ, continuă ea, folosind tot 
timpul trecutul. Foarte deştept. Destul de liniştit. S-a mutat de 
aici acum două luni. 

— Da? Unde a plecat? 

— Se simţea jenat pentru că trăia cu Linda. S-a dus undeva, 
în vestul oraşului. 

— Linda şi mai cum? 

— Aici nu folosim numele de familie, ştiţi? Nu e elegant 
să-ntrebi pe cineva care-i este al doilea nume. 

— Mulţumesc pentru observaţie. N-aş vrea să fiu grosolan. 

Fata râse cu poftă, apoi spuse: 

— Haideţi cu mine, să-i cunoaşteţi pe câţiva din grup. Dacă 
nu vor dori să vă vorbească, vor pleca sau vă vor spune s-o 
lăsaţi baltă. 

În următoarea jumătate de oră, Goodman nu află mare 
lucru. În sala de mese erau vreo douăzeci de copii, manifestând, 
fără excepţie, contrariere la adresa crimei. Consensul în 
legătură cu Aaron era: un băiat inteligent şi prietenos, cu un 
temperament normal. Îi plăceau muzica, filmele şi avea o 
prietenă pe nume Linda, care plecase cu el de la Savior House. 
Utilizând un cod special de stenografie, pe care şi-l perfec- 
ţionase în timp, Goodman lua notițe într-un carneţel care-i 
devenise biblie. 

De ce a plecat? 

Toată lumea pleca odată şi-odată. 

Unde era Linda acum? 

Nimeni n-o văzuse după seara crimei. 

Îl considerau pe Stampler ucigaş? 

Aşa scriu ziarele. 

De ce a făcut-o? 

Nimeni n-avea idee. 

Se-nțelegea bine cu episcopul? 

Toată lumea era de acord că Aaron fusese favoritul său în 
această comunitate de copii pierduţi. 

Cine-i erau cei mai apropiați prieteni? 

N-avea prieteni apropiaţi. Era cam singuratic. 


— Cred că Billy Jordan s-ar putea numi „prieten apropiat", 
spuse Maggie. El şi cu alţi ministranţi. 

— Aaron era ministrant? 

— Nu tocmai, spuse un băiat. Se pregătea pentru asta. Dar, 
oricum, episcopul îl trata ca şi pe ceilalţi. 

— Ceilalţi? 

— Ceilalţi ministranţi. Era ca un fel de club privat. Episcopul 
obişnuia să filmeze slujbele, apoi îi punea să le vadă la televizor, 
ca să-şi dea seama unde-au greşit. 

— Şi pe el, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Şi tipul pentru care lucrez eu are mania să-nregistreze 
totul pe video. Cât despre mine, mă bazez pe carneţelul 
ăsta-minune. 

— Mă tem că nu v-am fost de mare ajutor, spuse Maggie. 
Reveniţi pe seară, când se-ntorc majoritatea copiilor. Poate să 
ştie cineva mai multe. 

— Am să revin curând, răspunse el. 

leşind din clădire, se opri puţin pe terenul de sport, a- 
mintindu-şi iar de trecut. Aici trecuse în lumea adulţilor, în locul 
acesta care adăpostea acum tineri fugari, drogaţi şi respinşi de 
părinţi. In ciuda coloritului vesel şi a aerului de familie, 
Goodman nu simţea aici decât nostalgie şi tristeţe. 

Absorbit de gânduri, nu observă figura răvăşită care-l 
urmărea cu ochi înspăimântători de la o fereastră a etajului al 
treilea. 


Jane Venable îşi ridică surprinsă capul, văzându-l pe Vail 
prin peretele de sticlă. Presupuse că musafirul venise la Yancey, 
dar îşi dădu imediat seama că se-ndrepta spre biroul ei. 

Se opri la uşa cubului ei de sticlă şi bătu în geam, sesizând 
un gest de invitaţie cu mâna. 

— Doamne! exclamă ea. Nu există nici un loc privat în 
oraşul ăsta? 

— E doar o vizită de politeţe, ca între prieteni, doamnă 
procuror, răspunse Vail. 

— Sigur. Unde-ţi sunt ghimpii înveninaţi? 

— Mă gândeam ca, de data asta, să tratăm problema 
într-un mod civilizat. 


— Tu nu cunoşti noţiunea de „civilizat", Vail. Oricum, sunt 
ocupată. Ce te aduce în sălaşul leului? 

— Leoaica. 

— Aha. Dă-mi voie să-ţi mărturisesc ceva, Vail. N-am 
încredere în tine. Mă-ngrijorează însăşi ideea că umbli liber prin 
clădirea asta, nu mai pomenesc de biroul meu. 

Cum invitaţia de a lua loc întârzia, Vail se aşeză pe colţul 
biroului, jucându-se cu un teanc de scrisori. 

— Ce vrei? întrebă Jane smulgându-i teancul din mână. Ai 
venit doar să mă hărţuieşti? 

— lată ce poate gândi o minte bănuitoare. Am trecut pe-aici 
pentru o mică discuţie înaintea audierii de mâine şi uite ce 
păţesc! Voiam doar să mă asigur că amândoi cunoaştem re- 
gulile jocului. 

— Shoat hotărăşte regulile. 

— Ascultă, am primit cazul ăsta /eri. Mă gândeam că putem 
sta puţin de vorbă. 

Ochii ei se îngustară. Se rezemă de spătarul scaunului, 
muşcând din radiera creionului. 

— Bine. Îţi spun care sunt regulile: se exclud negocierile 
privind pledoaria, ideea că ar fi nebun, transferul la altă instanţă 
şi reducerea sentinţei. Trebuie să-l zdrobim pe băiatul ăsta. Ai 
vreo întrebare? 

— Nu, informaţiile tale mi-au completat destul peisajul. 

Jane deveni maliţioasă: 

— Ai văzut pozele? 

— Un material incendiar. 

— Incendiar pe fundul meu. 

— Şi ce fund! 

— Sunt perfect admisibile în instanţă, îi tăie Jane vorba. 
Arată natura atroce a crimei. Brutalitatea... 

— Să nu foloseşti cuvântul „atroce". Jumătate de juriu nu va 
şti ce-i aia. 

— Bine, am înţeles. Vrei să ne batem pentru poze? O vom 
face la timpul potrivit. 

— La drept vorbind, pozele astea ar putea fi un argument 
solid pentru a dovedi că e nebun. Nici un om întreg la minte n-ar 
putea... 

— Am stat o oră de vorbă cu Stampler, până ai apărut tu. 

— Şi chiar crezi că el a făcut-o? 


— Chiar ştiu că el a făcut-o. E la fel de sănătos ca noi doi. 

— Ceea ce nu spune prea multe. Oricum, putea fi un acces 
de nebunie temporară. 

— Nu vreau să discut cazul ăsta cu tine, Vail. Nu înainte 
de-a fi în sala de judecată, în faţa judecătorului. Vei avea acces 
la toate datele oficiale. În rest, nici o vorbuliţă în plus. 

— N-am venit să spionez. 

— Cred şi eu. Pentru asta o plăteşti pe doamna aceea 
drăguță. Cum o cheamă? 

— Naomi Chance. 

— Unde a lucrat înainte de a o angaja tu? La CIA? 

— Vrea doar să se asigure că vom primi orice informaţie la 
care avem dreptul. 

— N-am de gând să te păgubesc, avocatule. Aşa că nu vei 
avea motive să te plângi de joc neloial în proces. 

— Dar faptul că Shoat mi-a acordat doar cincizeci şi opt de 
zile pentru a pregăti acest proces, nu crezi că-i un joc neloial? 

— Problema asta o lămureşti cu domnul judecător. 

— Într-o lună, de-abia se va găsi un juriu. 

— Ei bine, atunci vom pierde o lună şi gata. Te-am aver- 
tizat, nu ne târguim. Băiatul tău e la fel de vinovat ca luda. 

— Hristos l-a iertat pe luda, remarcă Vail zâmbind. 

— Din nefericire pentru tine, Shoat nu e Hristos. 

— Aşadar, nu ne facem concesii. 

— Să fim serioşi, tu ai făcut vreodată concesii? 

— Deci, jucăm dur. 

— Şi fără a lua prizonieri, toarse Jane satisfăcută. 

leşind din birouaşul lui Venable, Vail se opri la un telefon 
din biroul mare şi formă un număr. Răspunse centralista. 

— Domnişoara Chance v-a lăsat un mesaj: „A sunat ju- 
decătorul. Ne-a făcut rost de un psihiatru. Numele: dr. M. B. 
Arrington; urmează să sosească mâine. Celebru. Şi-a petrecut 
ultimii trei ani cercetând subiecţii cu comportament aberant. Ne 
vedem mai târziu. Naomi." Aţi înţeles ceva? 

— Cred că da. Mulţumesc. 

Vail se gândi la dr. M. B. Arrington. Un nume de origine pur 
americană. De ce n-o fi găsit judecătorul pe cineva numit 
Stenner, sau Freudmetz, ceva cu rezonanţă germană ori 
vieneză? Doctorii străini au mai mare impact asupra unui juriu 
decât cei crescuţi acasă. Nu-i rămânea decât speranţa că acest 


bătrân Doc Arrington va ţine piept asalturilor nemiloasei 
inchizitoare Jane Venable. 


Toate vasele care aduceau hârtie din fabricile aflate în 
Minnesota şi Wisconsin, cherestea din pădurile situate în 
Michigan, chimicale, fier şi cărbune din New York şi Penn- 
sylvania înfruntau viscolul iernii şi arşiţa verii, descărcându-şi 
poverile pe întinderea docurilor şi a depozitelor, zonă cunoscută 
sub numele de Region. 

Region Street era un şir de depozite abandonate, formând 
un fel de tampon între întinderea de docuri numite Region şi 
oraş. Părăsite de proprietari, ca şi băncile care le moşteniseră, 
clădirile fuseseră condamnate la demolare. Dar cum buldozerele 
progresului erau ocupate să dărâme alte zone, aceste cuburi 
jalnice de cărămidă deveniseră aziluri de noapte pentru oropsiţii 
soartei. În interiorul pereţilor lipsiţi de ferestre ai clădirilor, pe 
care locuitorii le numeau Caverne, mulţi dintre săracii oraşului 
îşi construiseră domicilii. De obicei, erau formate din lăzi mari 
de lemn în chip de camere, adunate între ele, pentru a forma 
apartamente, numite de locuitori standere. Podelele de beton şi 
pereţii de cărămidă compromiteau protecţia contra vântului şi a 
zăpezii, creând un mediu umed şi rece, care combătea puţina 
căldură obţinută în coşciugele acelea înecate în întuneric. Cum 
nu existau nici instalaţii sanitare, nici vreun mijloc de colectare 
a gunoaielor, cavernele miroseau a mâncare stricată, a corpuri 
nespălate şi a fecale. Prin zidurile oarbe răzbătea ecoul mizeriei 
umane: accese de tuse, strănuturi, spasme de vomă. Goodman 
încercă să-şi imagineze cum arăta această împărăție a gunoa- 
ielor în timpul verii. Nu reuşi. 

Rătăci printre standerele împrăştiate, cu lanterna aprinsă, 
încercând să-l detecteze pe Stampler. În prima cavernă nu 
găsise nimic. Intrând într-a doua, în lumina lanternei apăru un 
om. Era, de fapt, o epavă umană, cu faţa brăzdată de riduri 
adânci, cu bărbia ascunsă de o încâlcitură cenușie în chip de 
barbă, cu ochii răvăşiţi de degradare şi viciu. 

— Ce vrei? întrebă el cu o voce spartă de bătrâneţe şi 
tăcere îndelungată. 

— Caut un stander. 

— Al cui? 


— Aaron Stampler. Un băiat tânăr, arătos... 

— Rahat, // cunosc, ştiu totul despre e/, răspunse omul, 
accentuând de fiecare dată pronumele care-l desemna pe 
Aaron. 

— Ce ştii? 

— L-a omorât pe preot. Ştie toată lumea. Ştirile umblă 
repede în caverne. 

Hărâitul lui vru să treacă drept râs. 

— Care e locuinţa lui? întrebă Goodman. Vreau doar s-arunc 
o privire. 

— Eşti rudă cu el? 

— Sunt unchiul lui, minţi Goodman. 

— Rahat. 

Goodman scoase o bancnotă de cinci dolari, pe care o ţinu 
în raza lanternei. 

— Care e? 

Bătrânul ochi bancnota, iar buzele începură să i se mişte, 
de parcă ar fi încercat să înghită ceva. Intinse o mână jegoasă şi 
crăpată. Goodman strânse bancnota în pumn: 

— Arată-mi mai întâi. 

— Rahat. 

Bătrânul se deplasă cu greu printre bucăţi de carton şi be- 
ton, oprindu-se în dreptul unei caverne. Standerul era construit 
din placaje de lemn, într-o simetrie ce atesta că fusese 
structurat cu grijă şi cu un simţ practic deosebit. Uşa 
improvizată era căscată, iar broasca zăcea ruptă pe jos. 

— Nu le-a trebuit mult s-o distrugă. 

— A omorât un preot, îngăimă prăpăditul. 

— Ţine, spuse Goodman, întinzându-i hârtia. Du-te şi 
cumpără-ţi un Cadillac. 

— Gaură de cur! spuse bătrânul dispărând în noapte. 

Goodman pătrunse în stander. Fusese golit de toate 
obiectele indispensabile vieţii în caverne: pături, saltele, 
lumânări. Locuinţa lui Aaron Stampler era formată din două 
încăperi. Cea de-a doua, construită din trei lăzi de ambalat 
frigidere, era un fel de dulap. Pe un perete rămăsese un diblu: 
probabil pentru atârnat hainele. Era limpede că Aaron pusese 
multă râvnă şi mândrie în munca lui; cu toate acestea, standerul 
fusese devastat în doar câteva minute. 

Goodman îşi plimbă lanterna pe pereţii camerei principale. 


Pe jos erau împrăştiate vreo zece cărţi broşate, lipsite de interes 
pentru cei ce jefuiseră locuinţa. Concentrat în cercetare, 
Goodman nu observă umbra din spatele lui. În timp ce citea 
titlurile cărţilor, auzi un zgomot, un pas pe beton ori o răsuflare 
uşoară. În clipa în care se întoarse, primi o lovitură puternică în 
falcă. Era dată la nimereală, din cauza întunericului şi a mişcării 
lui Goodman, dar reuşi să-l descumpănească. Acesta încercă 
să-şi caute agresorul cu raza lanternei, dar o altă lovitură i-o a- 
runcă în partea opusă a camerei. Agresorul bâjbâia acum în 
semiobscuritate, împiedicându-se de cărţi. Intuind direcţia 
zgomotelor, Goodman se aruncă într-acolo, cuprinzându-l cu 
ambele braţe. Il răsuci spre dreapta, îi făcu vânt spre pumnul lui 
stâng, cu care însă rată lovitura. In timp ce încerca să repete 
mişcarea, silueta întunecată plonjă cu capul în pieptul său, 
lovindu-l apoi cu umărul în stomac Amândoi îşi pierdură 
echilibrul, izbindu-se de placajul pereţilor, care cedă, proiectân- 
du-i în bezna cavernei. Goodman căută orbeşte, apucă o ureche 
de care atârna un cercel şi trase cu putere de lob. Agresorul urlă 
de durere şi se îndepărtă. Dezorientat de obscuritate, speriat, 
Goodman rămase nemişcat. Auzi în sfârşit paşi alergând, 
pierzându-se în noaptea cavernelor. 

Bâjbâi drumul înapoi, spre bârlogul lui Aaron, găsi lanterna 
şi-şi desfăcu pumnul: în palma însângerată se afla un cercel de 
argint în formă de lacrimă, de care atârna o bucăţică de carne. 

Adună cărţile broşate şi se îndreptă spre lumea celor vii. 


DOISPREZECE 


Limuzina neagră înainta încet pe Division Street, făcându-şi 
loc în traficul aglomerat. Coti la dreapta, spre piaţa tribunalului. 
Acolo, la baza treptelor, un grup de vreo zece ziarişti şi patru 
care de televiziune, printre care unul de la canalul CNN, 
aşteptau cu nerăbdare sosirea criminalului deja notoriu. 
Stampler stătea pe bancheta din spate a limuzinei, cu cătuşe la 
mâini şi lanţuri la picioare. Purta un costum albastru- închis, 
cămaşă albă, cravată vişinie şi o pereche de mocasini cu 
jumătate de număr mai mari, în care îndesase ziare. Era 
încadrat de Vail şi de şeful poliţiei din oraş. În faţă şedeau doi 


poliţişti, dintre care unul conducea maşina. 

— Da' ştiu că eşti celebru, puştiule, nu glumă, constată 
şeful poliţiei. 

— Mda, „Marele Circ"... zise Vail dispreţuitor. Fii atent, 
Aaron, iată ce va urma... 

— Ştiu ce este aceea o trimitere în judecată, domnule Vail. 
Noi vom intra în sala de judecată, unde procurorul va citi 
acuzaţia împotriva mea. 

— Aşa este. Te va acuza de omor deosebit de grav. 

— Da, domnule. 

— Asta-nseamnă, că vor urmări să-ţi dea pedeapsa capi- 
tală. 

— Mi-a spus gardianul. 

— S-a grăbit să-ţi dea vestea cea bună, nu? 

Aaron zâmbi: 

— Bănuiesc că da. 

— Să ştii că am fi putut intra prin spate, evitând bâlciul 
ăsta. Dar cred că e vremea să te arăţi presei. Sunt convins că 
toţi se aşteaptă să vadă un Dracula. Le vom oferi o mică sur- 
priză. 

— Vă mulţumesc pentru costum şi pentru celelalte. 

— A trebuit să ghicesc lungimea pantalonilor. 

— Îmi vin la fix. N-am avut nişodată un costum aşa de bun. 

— Arăţi bine, Aaron. Vreau să arăţi destins, dar nu chiar cu 
zâmbetul pe buze. Te vor sâcâi, îţi vor băga microfoane sub nas, 
te vor asalta cu tot felul de întrebări. Ignoră-i. Nu sufla o vorbă. 
O să trecem cu bine, vei vedea. 

— Da, domnule. 

— Acum nu ţi se va cere să depui vreo mărturie. Dacă 
judecătorul îţi va pune vreo întrebare, mă laşi pe mine să 
răspund. 

— Eu să nu-i spun nimic? 

— Nici un cuvânt. Pe toată durata audierii vreau să rămâi 
mut ca peştele. 

Vail îşi petrecuse după-amiaza precedentă în biblioteca 
juridică a oraşului, în căutare de cazuri care să-i sprijine cererile 
pe care intenţiona să le prezinte judecătorului. In una din ele 
plănuia să respingă utilizarea în proces a fotografiilor legiste, 
care ar fi provocat cu siguranţă o puternică reacţie emoţională 
în rândul juriului. Cunoscându-l însă pe Shoat, nu-şi punea mari 


speranţe în acest sens. La micul dejun, Vail îşi desfăşurase 
planul de atac în faţa prietenului său, judecătorul. 

— E strategia ta, Martin, îi răspunsese acesta. 

— Adică? 

— Adică nu am intenţia să-ţi sugerez nimic. 

— Dar ai rezerve? 

— Cum bine ştii, pentru orice problemă există o sută de 
soluţii. Unul dintre motivele pentru care te admir este că iei 
hotărâri instinctiv, îndeplinindu-le cu pasiune. Ceea ce-i sperie 
pe adversarii tăi, chiar şi pe unii judecători, este că intri în scenă 
cu vitejia unui luptător care crede în cauza lui şi în victorie, iar 
sentimentul ăsta inspiră teamă. Pe deasupra, eşti un avocat 
strălucit. În concluzie, chiar dacă uneori nu sunt întru totul de 
acord cu tine în anumite aspecte juridice, n-aş îndrăzni să-ţi 
critic stilul. 

Cu această ocazie, judecătorul îi dăduse două recomandări 
de procedură nepreţuite, ce urmau să facă parte din tactica lui 
Vail. Strategie şi tactică, acesta era modul în care Vail aborda 
lupta. Strategia presupunea prezentarea unui tânăr plăcut şi 
inteligent în faţa instanţei, urmând apoi două întrebări: ar fi 
putut el comite o asemenea faptă? 

Dacă da, atunci din ce motiv? Prin tactică ar fi pus întreba- 
rea: „Este Aaron vinovat?" şi nu „Este el nevinovat?" - atenuând 
astfel prejudecata juriului împotriva lui Aaron. 

— Sunt convins că îi vei da bătăi serioase de cap lui Shoat, 
îi spusese judecătorul. Apoi izbucnise în râs. Nu-l aprecia pe 
Harry-Călăul, considerându-l un politician cu suflet împietrit, pus 
să îndeplinească o misiune ce presupunea compasiune şi 
înţelegere. 

— Îl cunoaşteţi pe judecător? întrebă Aaron, întrerupându-i 
gândurile lui Martin. 

— Da, îl cunosc. Nu-ţi fă griji din pricina lui. Judecătorul e ca 
un agent de circulaţie: păstrează ordinea şi hotărăşte ceea ce e 
admisibil şi inadmisibil din punct de vedere legal. Juriul e cel 
care trebuie să te preocupe. El decide ce probe ia în 
considerare, ce martori sunt credibili şi, în final, dacă eşti 
vinovat sau nu. În acest moment, viaţa ta e în mâinile a 
doisprezece oameni... care nici n-au fost încă aleşi. 

— Mă cam sperie. 

— Fii liniştit, mai înfricoşător de-atât nu poate fi. 


Îşi croiră drum printre reporterii înarmaţi cu microfoane, 
camere video, reportofoane şi aparate de fotografiat, care-i 
asaltau cu tot felul de întrebări. 

— Tu l-ai omorât? 

Tu l-ai omorât? îşi zise Vail bănuitor. Cine dracu a pus 
întrebarea asta? 

Cei trei reprezentanţi ai poliţiei le deschideau drum, în timp 
ce Vail, încheind grupul, arbora bine cunoscuta-i carte de vizită 
pe care era scris: „Nici un comentariu". Mulțimea îi urmă în sala 
de judecată, vânându-şi locurile în sectorul rezervat presei. 
Printre gazetari se afla şi Jack Connerman. Stătuse deoparte, 
amuzându-se în faţa spectacolului. Işi găsi un loc alături de E. J. 
Odum, vechi ziarist la Tribune, care publica articole cinice şi 
rigide din viaţa tribunalelor. Connerman era un irlandez scund, 
cu faţa veşnic roşie şi cu un început de burtă. Cu doi ani în 
urmă, fusese propus pentru Premiul Pulitzer. Cum nu câştigase, 
părăsise ziarul, preferând să lucreze la City Magazine, unde _ 
câştiga mai bine şi putea să scrie cu mai multă subiectivitate. Işi 
câştigase mulţi adepţi, vânzarea bună a revistei datorându-se 
articolelor lui. 

— Ce părere ai? îl întrebă el pe Odum. 

— E doar o trimitere în judecată, nu anatomia unei crime. 
Doamna procuror îl va acuza, iar Vail va pleda pentru 
„nevinovat, fiindcă n-are încotro. Nu-i nici o filosofic 

— Cu Vail nu ştii niciodată la ce să te-aştepţi. 

— E doar o trimitere în judecată, repetă Odum. 

Harry Shoat aştepta din uşa biroului ca sala să se umple, 
pentru a-şi face intrarea. Cu o seară înainte cinase împreună cu 
Roy Shaughnessey. 

— Ascultă, Harry, vrei să ajungi judecător la Curtea Su- 
premă? Atunci, ascultă-mi sfatul: las-o mai moale. Porecla asta 
de Harry-Călăul nu e-n avantajul tău. 

— Dar ce-ai vrea să fac? Să spun bancuri? 

— Pentru Dumnezeu, nu-ţi cer să te mânjeşti cu cremă de 
ghete pe faţă şi să cânţi bluesuri. Gândeşte-te că-l avem în 
mână pe Vail, aşa că-ţi poţi permite să fii puţin binevoitor. 

— Binevoitor? 

— Da. Pauză. Binevoitor. 

Binevoitor! Era vorba de o trimitere în judecată, de o 
procedură strictă şi-atât. Unde începea bunăvoința? 


Alvin McCurdy, aprodul, constată că sala era plină. Nici nu 
era de mirare, aşa se-ntâmpla de fiecare dată când Vail intra în 
scenă. 

— Ridicaţi-vă, intră Curtea! porunci el, în timp ce Shoat îşi 
ocupă locul, aranjându-şi obiectele în ordine pe masă: agenda, 
creioanele, termosul cu apă, paharul şi, în sfârşit, cel mai 
îndrăgit instrument: ciocănelul. Lângă ciocănel puse şi o riglă 
din oţel. Potrivindu-şi ochelarii cu rame de metal, spuse: 

— Chemaţi primul caz. 

— Statul versus Aaron Stampler. 

— Este toată lumea prezentă? 

— Da, domnule, răspunse McCurdy. 

Shoat privi peste ochelari. Ca de obicei, Venable era fer- 
mecătoare în taiorul ei cenușiu, cu părul strâns în coc. Prin 
contrast, Vail purta o jachetă de tweed, pantaloni de doc, o 
cravată aproximativă şi bretele roşii. 

— Observ, domnule Vail, că n-ai mai dat pe la frizer de când 
ne-am văzut ultima oară. 

— Am fost foarte ocupat, răspunse Vail, zâmbind cu înţeles. 

— Sper că până la proces îţi vei găsi puţin timp. Sunteţi 
gata? 

— Da, domnule judecător. 

— Doamna procuror? 

— Da, onorată instanţă. Statul îl acuză pe Aaron Stampler 
de omor deosebit de grav, respectiv pe data de douăzeci şi şase 
februarie 1983, în jurul orei zece seara, în acest oraş, numitul 
Stampler l-a ucis cu premeditare, prin înjunghiere, pe 
reverendul arhiepiscop Richard Rushman. Având în vedere 
natura crimei, solicităm respingerea eliberării pe cauţiune. 

— Ce mărturiseşte clientul dumitale, Vail? întrebă Shoat. 

— Onorată Curte, cu îngăduinţa dumneavoastră, doresc să 
înaintez cererea, conform căreia clientul meu să fie transferat la 
Spitalul de Stat de Psihiatrie Daisyland, pentru un examen 
psihiatric, înainte de a i se aduce vreo învinuire. 

— Omor deosebit de grav, domnule judecător. Nici o 
concesie! strigă Venable. Avem dovezi din abundență pentru a 
sprijini acuzaţia. g 

— Sunt de acord, răspunse Shoat. Invinuirea este profund 
întemeiată. Analiza ei rămâne în sarcina juriului. Domnule 
Stampler, înţelegi acuzația care-ţi este adusă? 


Tânărul îl privi pe Vail, care spuse: 

— Domnule judecător, clientul meu refuză să răspundă, 
temându-se că orice va spune îl va incrimina. 

Judecătorul şi Venable rămaseră înmărmuriţi. 

— Acuzatul refuză să răspundă dacă înţelege învinuirea? 
întrebă Shoat surprins. 

— Da, domnule judecător. Până când vom deţine rezul- 
tatele unui examen psihiatric, se va abţine să răspundă la 
întrebări şi să facă declaraţii. 

— Asta-i o noutate. Doreşti cumva vreo garanţie în acest 
sens? 

— Nu, domnule. Având însă în vedere publicitatea excesivă 
la care este supus clientul meu, ca şi natura crimei de care este 
învinuit, am dori ca procesul să fie încredinţat unei alte instanţe. 

— Se respinge! strigă Shoat în momentul în care Vail 
termină fraza. 

— Cer excepţie. 

— Luat la cunoştinţă. Altceva? 

— Domnule judecător, domnul Stampler a suportat câteva 
ore de interogatoriu din partea poliţiei şi a reprezentanţilor 
procuraturii înainte să mi se fi repartizat cazul. De aceea 
consider că drepturile nu i-au fost respectate. 

— A fost înştiinţat de drepturile lui? o întrebă Shoat pe 
Venable. 

— Da, domnule judecător. | s-au luat trei interogatorii, fiind 
înştiinţat de fiecare dată. 

— A renunţat la drepturi? 

— Da, domnule. Avem trei declaraţii semnate de deţinut, în 
care este de acord să le vorbească ofiţerilor de poliţie în 
absenţa unui avocat. 

— Domnule Vail, după cum vedeţi, împricinatul a fost 
instruit în privinţa drepturilor sale, renunțând la ele de bunăvoie. 
Dacă doreşti, putem verifica aici şi acum. 

— Nu este necesar. Clientul meu nu neagă acest lucru. 
Ceea ce obiectez eu este faptul că a fost interogat înainte de a 
avea, măcar, un avocat. 

— Dumneata ai primit cazul în dimineaţa ce a urmat crimei. 

— Când el fusese interogat de două... două ori, continuă 
Vail, ridicând două degete. Stătea sprijinit de masa lui, cu 
gleznele încrucişate şi cu degetele mari agăţate de bretele. 


Shoat oftă: 

— Cred că despicăm firul în patru, domnule avocat. Nu văd 
aici vreo violare a drepturilor. 

— Este în joc viaţa unui om, domnule judecător. Consider 
că merită să despicăm câteva fire. 

— Sunt convins că aşa consideri, îşi arătă Shoat exaspe- 
rarea. 

— Domnule judecător, interveni Venable, am aici 
înregistrări ale interogatoriilor. Dacă nu există obiecţii, aş dori 
să vi le prezint. 

— Obiectez, domnule judecător! strigă Vail. Cer ca toate 
interogatoriile ce au fost luate înaintea venirii mele să fie 
declarate nule. 

— Pe ce temei? 

Ţinând un volum deschis în mână, Vail îşi părăsi locul, 
apropiindu-se de masa judecătorului. 

— Permiteţi-mi să vă atrag atenţia asupra cazului Statul 
Nebraska versus Flannery, dezbătut de Curtea Supremă, vo- 
lumul 43, pagina 685. Curtea a hotărât că domnişoara Flannery 
a fost privată de drepturi, cu toate că renunţase la ele, pe motiv 
că în momentul arestării ceruse un avocat, solicitarea nefiindu-i 
îndeplinită timp de optsprezece ore. În acest interval, ea a fost 
supusă unor interogatorii deosebit de dure, în urma cărora a 
cedat nervos, mărturisind că este vinovată. Astfel, Curtea a 
decis că drepturile i-au fost violate, ea neprimind sprijinul unui 
avocat înainte de-a fi anchetată. Aş completa că, în cazul 
nostru, odată solicitat un avocat, nici o acţiune nu este valabilă 
până la sosirea acestuia. De fapt, nu există vreun aspect 
incriminatoriu în aceste interogatorii; este însă o problemă de 
principiu. 

— Să fim serioşi, spuse Venable pe un ton dispreţuitor. Ce 
principiu? | s-au citit de trei ori drepturile, i s-a atribuit unul 
dintre cei mai buni avocaţi din întregul stat. 

— O, vă mulţumesc, doamnă procuror, răspunse Vail. 

Venable îi aruncă o privire, apoi continuă: 

— Şi din aceste interogatorii reiese clar că Stampler a 
înţeles acuzaţiile... Ştia... 

Vail revenise la masa lui. Fluturând acum raportul dacti- 
lografiat, o întrerupse din nou: 

— Domnule judecător, vă rog să reţineţi faptul că Stampler 


a declarat de opt ori, inclusiv cu ocazia arestării, că este 
nevinovat. Citez din transcriere, pagina 1, următorul dialog 
consemnat după ce locotenentul Stenner i-a enunțat clientului 
meu drepturile: 


STENNER: Ai un avocat? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

STENNER: Doreşti să ţi se repartizeze unul din oficiu? 
STAMPLER: Da, domnule, aş dori foarte mult. 


— Nu uitaţi Nebraska versus Flannery, domnule judecător. 
Poliţiştii ar fi trebuit să se oprească acolo până când Stampler ar 
fi fost reprezentat din punct de vedere juridic. 

— Acuzatul a semnat tre; renunţări! insistă Venable. 

— A ştiut oare ce semnează? Domnule judecător... 

Shoat ridică mâna. O privi pe Jane Venable: 

— Doamnă procuror, respect punctul dumneavoastră de 
vedere şi nu intenţionez să sugerez că aţi violat în vreun fel 
drepturile deţinutului. Cu toate acestea, domnul avocat ne-a 
demonstrat că există precedente în această problemă. Cred, de 
asemenea, că ar fi bine să porniţi amândoi de pe poziţii egale, 
aşa că voi susţine obiecţia domnului Vail. Doamnă Venable, 
interogatoriile nu vor fi luate în seamă. 

— Excepţie! exclamă ea. 

— Se consemnează, răspunse Shoat, făcându-i semn gre- 
fierului. Altceva? 

— Solicit transferul clientului meu la Daisyland pentru 
perioada precedentă procesului, în scopul efectuării unui 
examen psihiatric complex. 

— Asta se poate face şi-aici, domnule judecător, sări 
Venable. De ce să-l trimitem aşa departe? 

— Presupun că procurorul nu are obiecţii împotriva unui 
examen psihiatric, spuse Vail. 

— Nici una. Obiectăm însă în privinţa transferului la 
Daisyland. 

— Unul din motivele pentru care cerem acest transfer este 
publicitatea creată în jurul acestui caz. Pentru a-i face dreptate 
clientului meu, consider necesară punerea lui la adăpost de 
opinia publică. De vreme ce nu-l putem încredința unei alte 
instanţe, unica soluţie rămâne transferul lui la Daisyland. 


— Nu văd cum s-ar reduce atenţia publicului prin mutarea 
lui. Cu toate acestea, dacă intenţionezi un consult psihiatric, 
Daisyland îmi pare cel mai potrivit loc, interveni judecătorul. 

— Am dori să avem facilitat accesul la deţinut, spuse 
Venable pe un ton înţepat. 

— De ce? Oricum nu vă va spune nimic. Nici chiar dacă-l 
întrebaţi cum îl cheamă. 

— Ce-ar fi să ne păstrăm forţele pentru proces? încercă 
Shoat să fie „binevoitor". 

— Obiectez împotriva transferării deţinutului, declară 
Venable. 

— Se respinge, doamnă procuror. Nu găsesc nici un motiv 
împotriva transferului. În condiţiile în care deţinutul refuză să 
vorbească, nu aveţi nevoie să-l vizitaţi. Curtea decide transferul 
lui Aaron Stampler la secţia de criminalistică a Spitalului de Stat 
Daisyland, urmând să fie examinat de personalul spitalului. 

— Cer, de asemenea, ca eu şi echipa mea să primim 
aprobare de vizite necondiționate, spuse Vail. 

— Se acceptă. Altceva mai doriți? întrebă Shoat apăsat. 

— Da, domnule judecător. Apărarea cere eliminarea, în 
cadrul procesului, a fotografiilor făcute de către medicul legist. 

Venable sări în picioare, dar Shoat ridică mâna dreaptă, 
împiedicând-o să intervină. 

In boxa rezervată presei, Connerman râdea. Se aplecă spre 
Odum, spunând: 

— E dat naibii Vail. Începe judecata înaintea procesului. 

— O să-l enerveze pe Shoat. 

— Face asta de ani de zile. 

— Scuzaţi-mă, doamnă Venable, spuse Shoat. Sunt sigur că 
obiectaţi în privinţa pozelor. Să-i permitem însă domnului Vail să 
se justifice. Domnule avocat? 

— Nu numai că fotografiile vor incendia juriul, dar ele vor 
atrage subiectivism şi prejudecăţi. Fără să negăm comiterea 
crimei, considerăm că, în afară de un gros-plan, care să arate 
locul faptei, celelalte fotografii nu au nici o legătură cu vinovăția 
ori nevinovăția clientului meu. 

Shoat o privi interogativ pe Venable. 

— Domnule judecător, răspunse ea, pozele reflectă na- 
tura... atroce a crimei. Ajungând aici, îl privi ironică pe Vail. Aici 
nu e vorba de o simplă crimă, ci de un caz de mutilare, probabil 


chiar tortură. Juriul are dreptul să înţeleagă brutalitatea faptei. 
Dacă apărarea admite comiterea crimei, nu ar trebui să 
obiecteze împotriva folosirii fotografiilor în proces. 

— Vă repet, domnule judecător; mi se pare de-a dreptul 
pervers să arătăm juriului, format din oameni normali, 
nesofisticaţi, o serie întreagă de poze morbide, îşi susţinu Vail 
punctul de vedere. _ 

— Pozele redau adevărul, spuse Venable sec. In curând, 
apărarea va obiecta împotriva aducerii armei crimei în instanţă. 

— In locul dumneavoastră nu i-aş da idei, răspunse Shoat, 
încercând să zâmbească. Cât despre poze, domnule Vail, vă 
vom examina cererea. Mai aveţi ceva de adăugat? 

— Domnule judecător, spuse Vail, îmi permit să vă atrag 
atenţia asupra cazului Statul Georgia versus Appleby, din anul 
1978, volumul 156, pagina 978, în care Curtea a hotărât că 
domnul Appleby, acuzat de viol, a fost nedreptăţit la trimiterea 
în judecată. Fiind retardat mintal, nu a înţeles acuzaţiile ce i s-au 
adus. Astfel, considerăm că domnul Aaron Stampler nu poate fi 
învinuit până când nu i se va stabili competenţa de a înţelege 
natura acuzaţiei. 

— Chiar aşa? îşi ieşi Venable din fire. Şi ce-ai vrea să 
facem? Să-i dăm drumul? 

— Nu, afirm doar că va intra de bunăvoie în secţia adecvată 
a spitalului de stat, pentru a fi examinat. Specialiştii vor hotărî 
dacă este apt pentru proces. 

— Domnule judecător..., începu Venable. 

— Codul statului Georgia, domnule judecător. Statu/ versus 
Appleby, interveni Vail, ridicând din umeri. 

Shoat citi articolul prezentat de Vail. Îşi scoase ochelarii, se 
rezemă de spătar şi i se adresă resemnat doamnei procuror: 

— Trebuie să recunosc, are dreptate. 

— Se supune de bunăvoie examinării? mârâi Venable. 

— Vă înţeleg consternarea. De aceea v-aş sugera să pro- 
cedaţi cât mai curând la alcătuirea unui juriu şi apoi la defini- 
tivarea acuzaţiei, pentru a se putea începe procesul de îndată 
ce domnul Stampler va fi examinat. Între timp, Curtea stabileşte 
data procesului pe douăzeci şi şase aprilie - Shoat zâmbi către 
amândoi - scurt şi cuprinzător. 

— Domnule judecător, se grăbi Vail. Cu respect cerem 
Curţii acordarea a minimum nouăzeci de zile pentru pregătirea 


procesului. 

— Marţi, douăzeci şi şase aprilie, ora nouă dimineaţa, 
domnule Vail. Aveţi timp berechet. 

— În acest caz, obiectez. 

— Împotriva a ce? întrebă Shoat. 

— Împotriva stabilirii datei. 

— Pe ce vă întemeiaţi? explodă Shoat. 

— Temeiul este acela că domnul Stampler nu este acuzat 
de nici o crimă, astfel încât nu aveţi cum stabili data vreunui 
proces contra lui. 

În boxa presei, Connerman abia îşi putea stăpâni hohotele 
de râs care-i dădeau ghes. 

— Superb! şopti el. 

Shoat îl privi pe Vail. Venable se pregăti să obiecteze, dar 
îşi dădu seama că Vail avea dreptate; judecătorului îi era 
imposibil să hotărască judecarea cuiva căruia nu i se aducea nici 
o acuzaţie oficială. 

— De ce nu l-am elibera? tună ea către Vail. Poate data 
viitoare îi vine de hac unui cardinal, sau chiar Papei! 

— De ce nu unei doamne procuror? îi întoarse Vail lovitura 
cu un zâmbet. 

Shoat îşi dădu seama că scăpase hăţurile. Apucă rigla de 
otel, o ridică, plesnind în masă cu toată forţa. Atât Vail, cât şi 
Venable încremeniră. Judecătorul se ridică, aplecându-se peste 
masă, spre cei doi: 

— Ajunge! Dacă aveţi ceva de spus, vă adresaţi mie, aţi 
înţeles? Nu voi permite ca acest proces, dacă mai apucă 
vreodată să aibă loc, să se transforme într-un joc de-a câinele şi 
pisica. Deci, hotărăsc următoare-le: domnul Stampler va fi 
examinat la spitalul de stat; procurorul va formula acuzaţia 
oficială, împreună cu juriul; orice informaţie obţinută de la 
domnul Stampler înaintea implicării domnului Vail este 
inadmisibilă în faţa juriului şi a Curţii. Alte întrebări? Bun. Aprod, 
cazul următor! 

— Le-a copt-o iar! exclamă Connerman încântat. 

— Ce le-a copt? întrebă Odum pe un ton blazat. 

— Păi, în clipa asta acuzarea nu-l poate reţine pe Stampler, 
căci l-a obţinut spitalul. Interogatoriile au fost anulate, la fel cum 
vor fi, probabil, şi pozele. Stampler nu e acuzat de nimic, iar Vail 
nu mai e înghesuit de timp; examenul psihiatric poate dura şi-o 


lună. 

— Ei şi? Mare scofală! Vail şi-a obţinut cele nouăzeci de zile. 

— Gândeşte-te puţin: dacă doctorii îl găsesc pe Stampler 
inapt pentru proces, băiatul va fi internat la balamuc, scăpând 
de scaunul electric, adică exact ceea ce doreşte Vail. 

— Acum ce se va întâmpla? îl întrebă Aaron pe Vail, în timp 
ce ziariştii se-mbulzeau spre ei. 

— În primul rând, ieşim de aici, îi răspunse Vail, 
îndemnându-l pe şeful poliţiei, care-i însoţi spre ieşire. 

Goodman li se alătură, încadrându-i din spate. 

— Aaron, ţi-l prezint pe Tom Goodman, asistentul meu. 
Lucrăm împreună la cazul tău. 

— Da, domnule, spuse băiatul, dând mâna. 

— Ai înţeles că vei fi mutat la Daisyland? 

— Da, domnule. 

— Ai auzit vreodată de Daisyland? 

— Da, e un azil de nebuni. 

— Ei bine, oficialităţile sunt mai generoase ca tine: l-au 
numit Institutul de Stat pentru Sănătate Mentală. Important e că 
acolo vei avea condiţii bune şi vei fi îngrijit ca pacient, nu ca 
deţinut. 

— Mi se pare în regulă. 

— Ai încredere în mine, băiete. Face parte din plan. 

— Plan? A 

— Nu-ţi fă probleme. Voi afla când te mută acolo. Inainte să 
pleci, vom sta mai mult de vorbă. Avem psihiatrul nostru care te 
va examina. Îl cheamă dr. Arrington. 

— Veniţi şi dumneavoastră? 

— Bineînţeles. Acum, Tom are o întrebare pentru tine. 

Vail întinse palma în care ţinea cercelul. 

— Aaron, recunoşti cumva cercelul ăsta? întrebă Goodman. 

Aaron îl privi atent, apoi îşi scutură capul. 

— Nu cunoşti pe nimeni care poartă asemenea cercei? 

— Nu, domnule. De unde-l aveţi? 

— L-am smuls din urechea cuiva, în standerul tău. 

— La mine? 

— Da. M-a atacat în timp ce cercetam locul. Aveai acolo 
ceva de valoare? 

— Un aparat de radio şi câteva cărți. 

— Ţi-am recuperat cărţile, restul fusese luat deja când am 


ajuns eu acolo. 

— N-aveam mare lucru, spuse Aaron cu tristeţe. 

— Îţi păstrăm noi cărţile. 

— N-are rost. Le-am citit. Ştiţi, era plăcut să am câteva 
cărţi. 

— Precis au o bibliotecă la Daisyland, spuse Vail. Să sperăm 
că vei avea timp să citeşti. 

Băiatul zâmbi fericit: 

— Mă bucur să aud asta, domnule. 


Două zile mai târziu, Aaron Stampler era incriminat de 
marele juriu pentru omor deosebit de grav. 


Vail şedea la biroul său. Privirea îi rătăcea peste fotografiile 
crimei, pe care le prinsese în ace pe un panou rezemat de 
bibliotecă. La o ceaşcă de cafea, studia impactul vizual asupra 
pozelor. Era convins că Shoat nu va accepta excluderea lor. 

Pierdut în contemplaţii, nu observă taxiul oprit în faţa casei, 
nici persoana care cobori, ţinând o servietă sub braţ şi câte o 
valiză în fiecare mână. Soneria îl trezi la realitate. Inainte de a 
se ridica, auzi uşa deschizându-se şi închizându-se la loc. In 
birou îşi făcu apariţia o femeie drăguță, în jur de treizeci de ani, 
cu obrajii îmbujoraţi de ger. 

— Domnul Vail? întrebă ea timid. 

— Da? 

— Sunt Molly Arrington. 

Femeia îl privi încurcată. 

— Am fost chemată de judecătorul Spalding, explică ea. 
Sunt dr. Molly Arrington, de la Clinica Justine. 


TREISPREZECE 


Vail rămase încremenit. Femeia stătea în uşă, des- 
cumpănită. 

— Presupun că ştiaţi de sosirea mea. 

— Sigur că da. Insă nu... vă aşteptam atât de târziu. 


Se ridică zâmbind: 

— Scoateţi-vă paltonul şi luaţi loc. 

Musafira îşi dezbrăcă mantoul, dezvăluind o siluetă 
măruntă şi delicată; apoi îşi netezi cu ambele mâini fusta ce- 
nuşie de stofă. 

— Mă scuzati pentru ora înaintată. Autobuzul a întârziat la 
Indianapolis. Am pierdut avionul. 

— Autobuzul? 

— Este unicul mijloc de transport la Winthrop, Indiana. 
Acolo este Clinica Justine. Nu cred c-aţi auzit de ea. 

Avea un ten de adolescentă, ochi frumoşi, albaştri, iar părul 
castaniu-deschis era tăiat drept, deasupra umerilor. Vocea îi era 
atât de fragilă, încât părea aproape o şoaptă. 

— Nu, n-am auzit, răspunse Vail, dar asta nu înseamnă 
nimic. Nu mă pricep la psihiatrie. 

— Înseamnă că suntem chit. Nici eu nu ştiu nimic despre 
drept. 

Minunat, se gândi Vail. O amatoare timidă - exact ceea ce 
ne trebuia. 

— Toate s-au întâmplat atât de repede, încât nici n-am avut 
timp să-mi găsesc o cameră, spuse ea. Imediat după ce am 
primit telefonul judecătorului Spalding, consiliul a organizat o 
şedinţă fulger, pentru a-mi aproba plecarea. N-a fost o 
problemă. De fapt, ideea i-a incitat. Va fi o experienţă excelentă 
pentru mine. 

— La drept vorbind, eu aveam nevoie... 

— De cineva mai experimentat? 

Vail era puternic stânjenit. Scoase două ceşti din dulap şi le 
umplu cu cafea din ibricul cel mare. 

— Ce-ar fi să ne apucăm de treabă? spuse el. Doriţi o 
ceaşcă cu cafea proaspătă? Sau ceva mai tare? 

— O cafea mi-ar prinde bine. 

— E vorba de un caz dificil. Pot să-ţi spun Molly? Eu sunt 
Martin sau Marty, cum îţi vine mai uşor. 

— Îmi puteţi spune Molly. Îmi pare rău că nu am experienţă 
în domeniul juridic. 

— Şi ce dacă? Nici eu n-am avut niciodată de-a face cu un 
psihiatru, nefiind implicat în vreun caz de asemenea gen. Hai să 
facem un târg: dumneata îmi dai lecţii de psihiatrie, iar eu 
dumitale lecţii de drept. 


Îi întinse ceaşca. Deşi sfioasă, vocea ei sună acum fermă: 

— Să ştiţi că nu mă supăr dacă preferaţi pe altcineva. Să fiu 
sinceră, nu ştiu cum arată o sală de judecată. În schimb, cunosc 
foarte multe despre comportamentele distonante, domnule Vail. 
Ca psiholog, ca psihiatru şi ca epidemiolog. Am cercetat peste o 
sută de cazuri. Şi, ca un amănunt, aş prefera să nu-i numiţi pe 
aceşti oameni „nebuni". 

— Corect. Dar cum să-i numim? 

— Tulburaţi mintal. Dereglaţi mintal... 

— Nu există un singur cuvânt pentru a-i defini? 

Femeia îl privi câteva clipe, sorbi din cafea, apoi spuse: 

— Vă convine termenul „ţicniţi"? 

In primul moment, Vail nu ştiu dacă interlocutoarea lui era 
serioasă sau glumea. Apoi, neputându-se abţine, izbucni 
puternic în râs. Discretă, îl urmă şi ea. 

— N-aş fi vrut să spun asta, şopti ea. 

— Molly, să ştii că în prezenţa judecătorului, a asistentei 
mele, Naomi Chance, a detectivului meu, Tom Goodman, şi a 
mea poţi spune absolut orice ai chef. Noi aşa lucrăm. Întrebarea 
este: vrei să lucrezi cu noi? Repet, e un caz împuţit. 

— Articolele pe care le-am citit în ziare nu erau prea ex- 
plicite. 

— Poliţiştii sunt afurisiţi, la fel ca procurorul. Intenţionează 
să-l aşeze pe băiat în scaunul electric. lar noi trebuie să-l oprim. 

— Cât e de grav? 

Ca răspuns, Vail îndreptă lampa de birou spre panoul cu 
fotografii. Molly nu reacţionă, ceea ce-l surprinse. Cuprinse întâi 
panoul cu privirea, apoi se apropie, îngenunche şi studie pozele 
atent, una câte una. 

— Dacă le vede juriul, puştiul e ca şi mort, spuse Vail. 

— Pozele sunt extrem de grăitoare, răspunse ea, în timp ce 
se ridica, dar nu dădu nici o explicaţie, iar Vail nu ceru lămuriri. 

— Când îl pot vedea? 

— Azi-dimineaţă a fost transportat la Daisyland. Te-aş ruga 
să-l vizitezi mâine. Cu cât începi mai repede treaba, cu atât e 
mai bine. Nu prea avem timp. 

— Cât? 

— Mai puţin de două luni. 

— Am petrecut două luni încercând să smulg un „bună 
dimineaţa" unui pacient, spuse ea cu un zâmbet trist. 


— Băiatul ăsta o să-ţi spună cu siguranţă „bună dimineaţa". 
De asta n-ai nici o grijă. Ce-ar fi să-l cunoşti chiar acum? 

— Acum? 

— Am înregistrat azi o discuţie cu el, explică Vail, arătând 
spre televizor. Ne putem uita, dacă nu eşti prea obosită. 

— Păi... am bagajele aici. Am plecat aşa, pe grabă... N-am 
avut timp să-mi rezerv o cameră. Aş dori să sun la un hotel mai 
întâi. 

— Poţi face şi asta, sau... poţi rămâne aici. Sus am două 
camere de oaspeţi, fiecare cu baie separată, se pot încuia pe 
dinăuntru. Bucătăria e la parter, iar ibricul e întotdeauna plin cu 
cafea. Îţi putem găsi şi mâine o cameră. 

— Nu vreau să vă incomodez... 

— Nu mă incomodezi deloc. 

— În cazul ăsta, cred că mi-ar plăcea foarte mult. 

— Haide, îţi duc bagajele sus. Precis eşti moartă de 
oboseală. Ne putem uita la casetă şi mâine. 

— Nu. Îmi arunc doar cu puţină apă pe faţă şi-mi pun 
papucii, spuse ea hotărâtă. Vreau să văd caseta. ŞI... aveţi 
poate puţin bourbon? 


— Ne trebuie un mobil, spuse Vail. Vreau să-l găseşti 
dumneata înaintea lor. Să sperăm că nu vor fabrica unul. In 
acest caz, noi trebuie să accentuăm pe iresponsabilitate. Dacă 
ne-o iau înainte, suntem în încurcătură. Aşa că, înainte de toate, 
vreau să-ţi dai seama dacă Aaron a avut vreun motiv de a-l 
omori pe Rushman; evident, dacă l-a omorât el. 

Molly şedea dreaptă pe scaunul ei, sorbindu-şi băutura. 

— Credeţi că el a făcut-o? 

— Da, răspunse el aprinzându-şi o ţigară. 

— Şi cu toate astea îl apăraţi? 

— Regula numărul unu, Molly: clientul este nevinovat până 
la proba contrarie. Nu contează ceea ce credem noi, ci ceea ce 
crede juriul. Bineînţeles, în calitatea mea, încep întotdeauna prin 
a presupune că e vinovat. 

— De ce? 

— Pentru că de aceea are nevoie de mine. 

— E un punct de vedere foarte cinic. 

— Nu cinic, ci practic. Dacă-mi pot dovedi mie însumi că 


Aaron Stampler nu l-a ucis pe episcop, atunci pot convinge şi 
Curtea. 

— Şi dacă nu puteţi? Vail ridică din umeri: 

— Toată lumea îl consideră pe Stampler vinovat. Deci, eu 
trebuie să-i dejoc planul procurorului; trebuie să anticipez 
punctul său de vedere, dovedindu-l pe al meu în acelaşi timp. 
Aici intri dumneata în joc. 

— Nu înţeleg. 

— Procurorul de district e foarte pornit. lar doamna 
procuror e o adevărată şerpoaică. 

— Cum o cheamă? 7 

— Jane Venable. E strălucită. In plus, are motive personale: 
am înfrânt-o într-un proces acum doi ani şi e dornică să-şi ia 
revanşa. Judecătorul Shoat nu mă place. De altfel, toți vor să-mi 
pună pielea pe băț. 

— Ştiu, spuse ea. Am citit articolul din City Magazine. 

— Nu crede orice citeşti. 

— Mi s-a părut foarte măgulitor din punct de vedere 
profesional. Şi foarte impersonal totodată. 

— Prefer aşa. 

— De ce? 

Vail tăcu, întrebându-se dacă nu cumva Molly începuse să-l 
analizeze psihic. Apoi îi sugeră subtil: 

— Aş dori să ne concentrăm asupra clientului meu. 

— E cam greu. Sunteţi atât de... pătimaş. 

— Pătimaş? 

Molly păru puţin stânjenită de reacţia lui faţă de acest 
cuvânt. 

— Aşa reiese din articol. 

— Cumva trebuie să fiu. Lumea din oraşul nostru nu 
presupune doar că Aaron ar fi vinovat. Toţi vor să-l vadă mort. 

— Credeţi că asta se va întâmpla? Adică va fi executat? 

— Sigur. Noi vrem dreptate, publicul vrea răzbunare. Când 
cineva e acuzat de crimă, mai ales de una gravă, în sala de 
judecată vei observa întotdeauna, în spatele procurorului, un 
personaj cernit: soţia, mama, tatăl sau fratele victimei, cerând 
răzbunare. O sală de judecată e ca o groapă cu lei. lar noi avem 
datoria să nu-l lăsăm pe împricinat să fie aruncat înăuntru. 

— Astfel vă vedeţi clienţii? Sub formă de sacrificii umane? 

— Molly, ştiu legea la perfecţie, dar sunt al naibii de 


pragmatic. 

— Şi agresiv... 

— Absolut. 

— Cu idei fixe... 

— Eu numesc asta concentrare. 

— Cinic... 

— Este o însuşire esenţială: nu crede pe nimeni, nu crede 
nimic. Nu crede ceea ce vezi, nici ceea ce auzi, nici ceea ce 
citeşti. Şi, pentru Dumnezeu, nu te încrede în nimeni. 

— Toate astea par... nu ştiu cum. 

— De prost gust. Legea e de prost gust. Crima e de prost 
gust. La fel sunt jaful, violul, atacul, delapidarea, divorţul. 
Obişnuieşte-te cu ideea asta. Nu căuta aici etica, fii doar 
mulţumită când o găseşti. Nu căuta dreptatea, roagă-te să 
primeşti măcar un dram. Nu încerca să înnobilezi nimic. Lasă-i 
pe scriitori s-o facă. 

— Se pare că am o grămadă de-nvăţat. 

— Să ai grijă de Aaron, răspunse Vail cu un zâmbet li- 
niştitor. De judecător şi de juriu mă ocup eu. In ochii curţii, 
crimele se împart în două categorii: malum in se şi malum 
prohibitum. Cele mai grave sunt prima categorie, înseamnă 
„răul în sine": răul moştenit, omorul, violul, mutilarea. Malul 
prohibitum presupune restul prejudiciilor, de la spargere la 
delapidare. Noi avem de-a face cu ma/um in se, doctore. Pentru 
aşa ceva se va cere o pedeapsă pe măsură. 

— Adică electrocutarea, completă Molly. 

Vail aprobă din cap: 

— Bine-nţeles, nu ne încurcăm cu prizonieri, cum se zice. În 
afară de cazul în care putem demonstra că băiatul e nevinovat 
ori că era nebun de legat în momentul comiterii faptei. 

— Există posibilitatea să fie nevinovat? 

— Aşa susţine el. 

— Susţine că nu l-a ucis pe episcop? 

— Ce-ar fi să-l asculţi chiar dumneata? spuse Vail, 
strecurând caseta în aparatul video. E o convorbire scurtă, pe 
care am avut-o înainte de a-l transporta la Daisyland. 

Vail porni aparatul. Pe ecran apăru imaginea lui Aaron de la 
talie în sus, şezând pe prici, într-o celulă. Era aplecat înainte, 
ţinându-şi coatele pe genunchi. Vail nu era în imagine, i se 
auzea doar vocea. 


VAIL: Spune-ţi numele întreg, Aaron. 

STAMPLER: Aaron Luke Stampler. 

VAIL: De unde eşti? 

STAMPLER: Crikside, Kentucky. 

VAIL: De când locuieşti în oraş? 

STAMPLER: De doi ani. Am venit ici-şa în martie 1981. 

VAIL: Unde ai făcut şcoala? 

STAMPLER: Şcoala primară am făcut-o la Crikside. P'ormă 
am mers la liceu în Lordsville, care e la douăj' de mile de 
Crikside. 

VAIL: Părinţii tăi trăiesc? 

STAMPLER: Nu, domnule. Tata a murit de plămâni acu' 
patru ani. Mama a murit anul trecut. Frate-meu, Samuel, a murit 
într-un accident de maşină. 

VAIL: Mai ai rude? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: Ai terminat liceul? 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: Cu ce grad? 

STAMPLER: (mândru) În afar' de matematică, am fost elev 
de gradul A pe toată linia. Matematica nu mi-a plăcut nişodată, 
da' m-am descurcat şi-acolo. 

VAIL: Când l-ai întâlnit prima oară pe episcopul Rushman? 

STAMPLER: Cân' am venit în oraş, am întâlnit un băiat, Billy 
Jor-dan. El m-a dus la Savior House. Acolo era episcopul 
Rushman. 

VAIL: Aţi fost prieteni? Vreau să spun: episcopul avea grijă 
de tine? 

STAMPLER: Da, domnule. M-a dus în casă, mi-a dat de lucru 
pe la biserică, să câştig şi eu nişte bani. M-a ajutat şi să mă 
înscriu la cursuri prelungite. 

VAIL: Cum sunt astea? 

STAMPLER: Prin corespondenţă. 

VAIL: Un fel de cursuri pentru începători? 

STAMPLER: Aşa ceva. 

VAIL: Când ai început cursurile? 

STAMPLER: Toamna trecută. Episcopul zicea că-i păcat să 
nu merg mai departe cu învăţătura. 

VAIL: iți place şcoala? 


STAMPLER: Da, domnule. Mai mult ca orice, îmi place 
să-nvăţ, chiar dacă accentul meu îi face pe oameni să râdă. 

VAIL: De aceea ai ales cursurile prin corespondenţă? 

STAMPLER: Nu, domnule... erau mai ieftine. Şi p'ormă, 
aveam mereu câte ceva de lucru. Nu puteam să merg la ore. 

VAIL: Ce-aveai de lucru? 

STAMPLER: De-o pildă, acu' fac curăţenie la bibliotecă... 
adică făceam, înainte de... 

VAIL: Aaron, ai avut probleme de vreun fel cu episcopul 
Rushman? 

STAMPLER: Nu, domnule. Vroia să mă alătur Bisericii, iar eu 
învăţam pentru asta. Ne uitam la casetele cu slujbe, eu şi 
ministranţii. 

VAIL: Nu eşti cam în vârstă pentru un ministrant? 

STAMPLER: Era o cale bună să-nvâţ ce-nseamnă Biserica. 

VAIL: Discutai despre asta cu episcopul? 

STAMPLER: Da, domnule, şi citeam. Episcopul mă lăsa 
să-mprumut cărţi din bibliotecă, oşcând vroiam. 

VAIL: Ce fel de cărţi? 

STAMPLER: De toate. Şi am citit aproape tot. 

VAIL: Dar discuţiile cu episcopul erau prietenoase, nu? 

STAMPLER: Da, domnule. Discutam despre felurite soiuri de 
credinţă. 

VAIL: Deci, nu eşti catolic? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: Mergeai înainte la biserică? 

STAMPLER: (ezită şi priveşte inapoi) Da, domnule. Mergeam 
la Biserica lui Isus Hristos şi a Pocăinţei Veşnice. 

VAIL: Aşa se chema biserica? N-am mai auzit numele ăsta. 

STAMPLER: Era un predicator de prin părţile alea, domnule 
Vail. 

VAIL: Aşadar, episcopul Rushman te-a ajutat să-ţi 
prelungeşti studiile, să intri la Savior House, să-ţi găseşti o 
slujbă şi te-a pregătit să devii catolic, poate chiar ministrant. A 
făcut multe pentru tine, nu-i aşa? 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: Şi niciodată n-aţi avut vreo neînțelegere? 

STAMPLER: Nu, domnule. 

VAIL: Nici când ai plecat de la Savior House? 

STAMPLER: Nu, domnule. El ş-a dat sama că e timpul să 


plec. 

VAIL: Aaron, tu înţelegi de ce te afli aici? 

STAMPLER: Da, domnule. Se zice că l-am omorât pe 
episcopul Richard. 

VAIL: Ştii ce ţi se va-ntâmpla? 

STAMPLER: Da. Merg la Daisyland, ş-acolo or să hotărască 
dacă sunt nebun sau nu, ca să mă judece. 

VAIL: Şi înţelegi cât e de gravă situaţia? 

STAMPLER: Sigur. S-ar putea să mă execute. 

VAIL: Povesteşte-mi despre seara în care a fost ucis 
episcopul. Erai în apartamentul lui, nu-i aşa? 

STAMPLER: Da, domnule. M-am dus acolo cu ministranţii. 
Ne-am uitat la casetă, p'ormă am servit nişte răcoritoare, 
Coca-Cola şi prăjituri, ş-am discutat despre religie. 

VAIL: Cât era ceasul? 

STAMPLER: Păi, nu ştiu exact, n-am ceas. Cre' că era vro 
opt. Am stat acolo cam o oră jumate. Socotesc c-am plecat de 
acolo pe la nouă jumate. 

VAIL: Şi cu cine erai? 

STAMPLER: Eram cu Peter, cu John, cu Billy şi cu Sid. 

VAIL: Toţi locuiesc la Savior House? 

STAMPLER: În afară de Billy şi de mine. 

VAIL: Care le sunt numele de familie? 

STAMPLER: Acolo nu folosim numele de familie, domnule 
Vail. 

VAIL: Nu le cunoşti numele de familie? 

STAMPLER: (c/ătinând din cap): Nu, în afară de Billy Jordan. 

VAIL: Unde locuieşte? 

STAMPLER: Are un stander, ca şi mine, în caverne. 

VAIL: Bun. Deci ai plecat din apartamentul episcopului pe la 
nouă treizeci. De ce te-ai întors? 

STAMPLER: Nu m-am întors. M-am dus jos, în bibliotecă, 
să-mprumut o carte. 

VAIL: Cât timp ai stat acolo? 

STAMPLER: (ezitând) Nu sunt sigur... 

VAIL: De ce nu eşti sigur? 

STAMPLER: (agitat) Pen'că... nu-mi amintesc, nu am ceas. 
Citeam A/manahul bietului Richard, de Benjamin Franklin. Ş-am 
auzit zgomot sus, aşa că am urcat şi l-am strigat pe episcop, da' 
nu mi-a răspuns nimeni. Muzica era dată la maxim. Atunci am 


crăpat uşa şi... şi... 

VAIL: Şi ce? 

STAMPLER: Nu-mi aduc aminte. 

VAIL: Nu-ţi aminteşti ce a urmat? 

STAMPLER: Ştiu doar că stăteam acolo şi ţineam în mână 
cuțitul şi inelul... şi... episcopul era... era sânge peste tot, pe 
mine şi pe el şi... pe jos... şi... el sângera îngrozitor... 

VAIL: Pe urmă ce-ai făcut? 

STAMPLER: Cre'... cre' că m-am speriat şi-am luat-o la fugă, 
numa' că era cineva jos, aşa că am fugit prin uşa de la 
bucătărie, da' pe alee era o maşină de poliţie; eu am intrat iute 
înapoi, în biserică şi... şi... 

VAIL: Şi te-ai ascuns în confesional? 

STAMPLER: (aprobă din cap). 

VAIL: Asta-i tot ce-ţi aminteşti? 

STAMPLER: Vă jur, domnule Vail, mai mult nu ştiu. 

VAIL: De ce n-ai aruncat cuțitul şi n-ai chemat poliţia? 

STAMPLER: Pen' că eram speriat rău. Şi episcopul era tăiat 
tot... nu ştiu de ce. Am fugit. 

VAIL: Aaron, cine mai era în cameră când te-ai întors sus? 

STAMPLER: (priveşte în jos şi îşi scutură capul) Nu ştiu. 

VAIL: Ultima oară când am stat de vorbă mi-ai spus că te 
temi de persoana aceea. 

STAMPLER: Da, domnule. 

VAIL: Nu vrei să-mi spui cine e? 

STAMPLER: Nu ştiu. 

VAIL: Nu ştii cine era? 

STAMPLER: (c/atină din cap). 

VAIL: Şi totuşi ţi-e teamă? 

STAMPLER: (priveşte spre Vail) Dumneavoastră nu v-ar fi, 
domnule Vail? 


Vail opri aparatul. , 

— Asta e, doctore. Asta-i tânărul pe care trebuie să-l 
apărăm. 

Molly îşi puse paharul gol pe colţul biroului şi tăcu. 

— Am o singură întrebare, Molly: e posibil ca povestea să 
fie adevărată? 

Ea se uită câteva clipe la poze, apoi spuse: 

— Da. Ar fi putut intra într-o „stare de refugiu", timp de 


trei-patru minute. 

— Ce-i aceea „stare de refugiu"? 

— E un fel de amnezie temporară. De pildă, un epileptic 
aflat în criză intră într-o asemenea stare. La fel un beţiv, care 
nu-şi mai aminteşte ce a făcut cu câteva ore în urmă, are ceea 
ce se numeşte o „stare de refugiu indusă chimic". În cazul lui 
Aaron e foarte posibil ca şocul să-i fi creat o „stare de refugiu”. 

— Cât durează, de obicei? 

— In medie, cinci minute. Dar cunosc şi cazuri în care a 
durat şase luni. 

— Şase luni! 

— Da, e o manifestare a anumitor tipuri de personalităţi 
dereglate. Vă voi povesti ore întregi despre asta. 

— Mă interesează foarte mult. Dar, până una-alta, din ceea 
ce mi-ai spus, rezultă că Aaron Stampler e posibil să susţină 
adevărul? 

— Absolut. 


PAISPREZECE 


Goodman opri maşina în vârful dealului, se dădu jos şi 
cercetă împrejurimile. Inaintea lui, drumul cobora abrupt, între 
pereţi înalţi, populaţi cu pini, care străjuiau o vale îngustă. La 
picioarele sale, văzu drumul lung cam de jumătate de milă, 
mărginit de un torent zgomotos şi de o cale ferată într-o parte, 
iar în cealaltă, de stânca prăpastiei. De-a lungul şinei se înşirau 
case sărăcăcioase şi magazii, probabil aparţinând toate 
companiei miniere. Nu erau mai mult de şaptezeci de clădiri 
demodate ce urmau linia sinuoasă a văii. Praful negru depus 
de-a lungul anilor acoperise pereţii zugrăviți; cu toate acestea, 
aşezarea păstra un aer îngrijit, de mândrie gospodărească. 

Mai era ceva. Ceva ce Goodman nu putea defini. Apoi îşi 
dădu seama că locul acesta părea a fi în afara timpului. Da, asta 
era: lipseau antenele de televizor, firmele, panourile. Era ca şi 
cum trecuse dealul în alt secol. 

Domnea o frumuseţe tristă, otrăvită de gazele mortale şi de 
praful de siliciu emanate din minele săpate adânc în 
măruntaiele acelor dealuri domoale. Raiul și iadul laolaltă, gândi 


Goodman, fiind deodată atras înapoi în timp. Către Gary, statul 
Indiana, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un loc diferit de 
acesta prin mărime şi accentul locuitorilor, şi totuşi ciudat de 
asemănător. O aşezare dominată de coşuri de fabrică în locul 
dealurilor, colorată în negru şi cenușiu în loc de verde, Gary era 
la fel de mohorâtă. Acolo se topea oţel în furnale uriaşe, aici 
scoteau cărbune din pământ. Amenințarea morţii bântuia însă la 
fel de persistent şi aici, şi acolo. Tatăl lui, Tweed, îşi pierduse 
viata, manevrând un cazan cu oţel topit. Zdrobit fizic şi psihic 
din cauza muncii grele îndelungate, nu se putuse mişca destul 
de repede. După moartea sa, Goodman, care avea pe atunci 
nouă ani, se mutase, împreună cu mama sa, la oraş. Nu 
avuseseră niciodată nimic. Totul aparținuse companiei. 

Aşa încât Goodman ştia la ce să se aştepte. Închişi, suspi- 
cioşi în faţa străinilor, locuitorii erau cu siguranţă greu de a- 
bordat. Luptându-se de o viaţă cu vremea, sărăcia şi cu 
geografia, erau oameni simpli, cu minţile stăvilite de munţi, de 
ceaţă, de teamă pentru lumea adevărată; visele şi speranţele le 
erau zăvorâte în coşciugele de antracit. Prăbuşirea, explozia, 
boala şi clima erau pentru ei cei patru călăreţi ai apocalipsei 
care le guvernau existenţa. Cu toate acestea, erau oameni 
credincioşi şi cinstiţi, cu teamă de Dumnezeu, gata să-şi dea 
viaţa pentru ţară şi pentru compania care-i hrănea, ucigându-i în 
acelaşi timp. Erau sarea pământului. 

Pe micul indicator scria: CRIKSIDE, KENTUCKY, 212 
LOCUITORI. Numărul fusese revopsit, o dată cu fiecare reducere 
a populaţiei. Cu timpul, tinerii părăseau localitatea, pornind în 
căutarea unei vieţi mai bune. Unul dintre ei fusese Aaron 
Stampler. 

Goodman era frământat de întrebări. Nu cumva frustrarea 
îşi pusese amprenta pe imaginaţia acestui băiat inteligent, 
dornic de nou şi de libertate? Nu cumva valea aceasta sumbră îl 
îmbolnăvise de o furie înăbuşită, ce se dezlănţuise într-un mod 
îngrozitor şi obscen? 

Răspunsul începea de aici. 

Goodman porni maşina, urmând drumul din faţa sa, care, 
mai departe, devenea strada principală din Crikside. 

Magazinul de feronerie era o clădire joasă şi lungă, cu a- 
coperiş de tablă. In interiorul slab luminat erau expuse topoare, 
lămpi cu petrol, atelaje. Urma farmacia Valensky, primăria - o 


construcţie din lemn, al cărei turn îi conferea mai degrabă aerul 
de biserică. Mai departe erau băcănia, o prăvălie numită 
Miranda's Emporium şi trei clădiri şubrezite, ce păreau a se 
sprijini una pe alta: un mic restaurant, flancat de un bar şi de un 
magazin cu băuturi. A 

CAFENEAUA ŞI BARUL SIMPSON, scria pe firma prăfuită. In 
continuarea restaurantului era o casă veche, în care-şi 
desfăşura activitatea AVERY DAGGETT, AVOCAT. Goodman se 
întrebă ce putea să facă un avocat în cătunul acela. Testamente 
pentru oameni săraci? Puțin probabil. Intentări de procese 
împotriva companiei? În nici un caz. Companiei îi aparţineau cu 
siguranţă toate bunurile şi sufletele de aici. Daggett se afla 
evident în slujba ei. 

Era un orăşel cât o palmă, unde un joc de şah putea de- 
clanşa bârfe pentru o săptămână-ntreagă. 

Goodman se hotărî să-şi înceapă cercetările pornind de la 
farmacie, dar era pustie, iar proprietăreasa, o femeie ursuză, 
refuză să lege vreo conversaţie. Pe plăcuţa de alamă, fixată 
lângă uşă, era gravat: CONCESIONAT DE KC&M. Acelaşi lucru 
se-ntâmplă la Miranda's Emporium. Din spatele prăvăliei, două 
femei, îmbrăcate în rochii simple, tricotate, îl priveau de după 
rafturile de marfă. Cea grasă, cu părul ondulat artificial - 
proprietara -, îl abordă politicos, dar înţepeni prompt îndată ce 
auzi numele lui Aaron Stampler. La ieşire, Goodman observă 
plăcuţa identică cu cea de la farmacie. Traversă spre băcănie. ŞI 
aici aceeaşi plăcuţă. Într-adevăr, după cum ghicise, KC&M 
deţinea întregul târg. Totul era concesionat. Nimănui nu-i 
aparţinea nimic. Oricine provoca neplăceri era probabil exilat, cu 
mâna goală. 

Băcănia era o încăpere mare, aglomerată, deservită de un 
bărbat. Goodman se îndreptă spre o ladă frigorifică pentru 
băuturi răcoritoare. Vânzătorul îl remarcă şi veni spre el. Avea o 
barbă cenuşie, ochi mohorâţi şi tenul gălbejit al cuiva care 
petrece prea multă vreme în casă. Mâinile îi erau atât de firave, 
încât se puteau vedea venele şi muşchii. Îl cercetă pe Goodman 
cu o privire pătrunzătoare. 

— Aveţi nişte Coca-Cola în lada asta? întrebă Goodman pe 
un ton prietenos. 

— Doar Royal Crown. Trebuia să vină Jerome ieri, da' n-a 
putut. 


— Merge şi Royal Crown. 

Vânzătorul avea accentul specific celor din Apalahi, dar mai 
pregnant decât al lui Aaron. Scoase dopul unei sticle şi-i şterse 
gâtul cu şorţul său curat, înainte de a i-o întinde lui Goodman. 

— Cât face? 

— Cincizeci de cenți. Săptămâna trecută i-a crescut preţul. 

Goodman îi dădu un dolar. Pe tejghea era un borcan des- 
chis, pe care era lipită poza unui bărbat. Sub poză, pe un bilet, 
fusese scris de mână: „Pentru înmormântarea lui Zachariah 
Donald decedat luni 14 februarie de infarct". 

Semnele de punctuație lipseau cu desăvârşire din text. 
Borcanul era aproape plin cu monede de tot felul şi cu vreo cinci 
bancnote. Goodman puse restul primit în borcan. 

— L-ai cunoscut pe Zach? întrebă vânzătorul. 

— N-am avut plăcerea. 

— Atunci eşti un om generos, călătorule. 

— O nimica toată. 

— Nu cred că mulţi străini ar face asta. 

— Trec mulţi străini pe-aici? 

— Eşti al treilea de când a-nceput anul. Ceilalţi s-au rătăcit. 
A trebuit să-i îndrum înapoi, prin Kreb's Knob, spre Zion. Te-ai 
rătăcit? 

— Nu. 

Vânzătorul se apucă să rânduiască mărfurile pe rafturi. 

— Zach era fermier, spuse el, nu lucra în mină. Sus, pe 
Sackett's Ridge. Dacă mergi spre sud, treci pe lângă ferma lui. 
Bun gospodar. 

— Trebuie să fie foarte greu să te ocupi cu asta pe-aici. 

— Aşa-i. Moş Donald, ăsta era bunicul lui Zach, a pornit 
treaba. Se zice că se sufoca în mină. Asta-i poveste veche. 

— Mda. 

— Vrei să ronţăi ceva? Biscuiţi cu brânză? 

— Da, mulţumesc. 

Vânzătorul luă un pachet de biscuiţi de pe raft şi-l puse în 
faţa lui Goodman, pe tejghea. 

— Face patruzeci de cenți. 

Goodman îi dădu un dolar, punând din nou restul în borcan. 

— Dacă mai stai mult pe-aici, s-ar putea să-l înmormântăm 
pe Zach chiar mâine, zise vânzătorul, fără nici o intenţie de a 
glumi. 


— Şi cât va costa înmormântarea? 

— Nu ştiu sigur. Pe vremea asta, Charlie Koswalski, ăla de 
se ocupă cu pompele funebre, aduce gheaţă de la Balta Hoppy. 
O duce la el, în salonul pentru înmormântări, unde-l ţine pe 
Zach. Când se topeşte gheaţa din jurul lui Zach, Charlie adună 
toate borcanele astea, care s-au împărţit prin tot oraşul; banii 
adunaţi în ele, ăsta-i preţul pentru înmormântare. 

— Foarte practic. 

— Nu cre' că-l mai poate ţine pe Zach multă vreme. Au 
trecut deja patru zile. 

— Adevărat. 

— Doreşti o cameră? Poţi găsi alături, la Morgan's Crik. 

— Nu caut o cameră. Aş dori să stau de vorbă cu doamna 
Stampler. O cunoaşteţi, nu? 

— Da, da' ai cam întârziat. 

— Cum adică? 

— A murit, ia să vedem... În martie? Da, e aproape un an de 
atunci. Nu prea eşti informat. 

— Aşa se pare. 

— Era o femeie ciudată. Mereu mormăia, de parcă se certa 
singură. Nici un măr nu putea să cumpere fără gâlceavă. 

— De fapt, voiam să-i vorbesc în legătură cu fiul ei. 

— Samuel sau Aaron? 

— Aaron. 

— Aha. Înseamnă că ştii ce s-a întâmplat. 

— Da. Îl cunoaşteţi? j 

— Bine-nţeles. Trăiesc aici de cincizeş' patru de ani. li ştiu 
pe toţi care s-au dus. 

— Cum era Aaron? întrebă Goodman precaut. 

— Aaron? Altfel decât ceilalţi băieţi. 

— Cum aşa? 

Vânzătorul îşi trase un scaun de lemn pe care se aşeză, 
invitându-l pe Goodman să şadă pe lada frigorifică. 

— Nişodată mulţumit, spuse el. Mereu căuta altceva. Vroia 
să fie ba doctor, ba actor, ba poet. Era oricum prea isteţ pentru 
vârsta lui. Asta o fi meritul domnişoarei Rebecca. 

— Cine e domnişoara Rebecca? 

— Profesoara de la şcoală. S-a ocupat mult de el. L-a ajutat 
şi-n timpul liceului. Era un băiat muncitor. Mi-a făcut treabă şi 
mie, şi doctorului. Venea mereu la timp, nu se plângea nişodată. 


— Era nervos? 

— Nervos? se miră vânzătorul. Ba deloc. Şi dacă stai să te 
gândeşti, toată lumea-şi sare câteodată din pepeni. 

Goodman aprobă din cap. 

— Aaron era un băiat cumpătat. Cân' era un mucos, venea 
aici, se proţăpea în faţa tăvilor cu bomboane şi se gândea câte 
cinci minute pân' alegea. Şi pe urmă, îi plăcea tare mult să 
citească. Drace, stătea cu orele aici, la rafturile astea cu cărţi, 
pân' se hotăra pe care din ele s-o ia acasă. 

În spatele său, Goodman văzu nişte rafturi cu cărţi broşate, 
unele recondiţionate cu scotch. Pe o hârtie se anunţa: CARŢI DE 
ÎMPRUMUTAT. 10 CENȚI PE ZI. 

— Era mare amator de citit? 

— Putea să dea gata o carte într-o singură zi. Chiar două, 
dacă erau subţiri. 

— Harnic băiat! exclamă Goodman admirativ. 

— Într-un fel, da. Cu toate astea, n-a vrut să intre în mină. 
Taică-su s-a luptat mult cu el, da' nu era făcut pentru mină. 

— Tatăl lui mai trăieşte? 

— Nu. A murit de silicoză, acu' vreo patru ani. P'ormă a 
murit fratele lui, prin 1976. 

— Tot din cauza minei? 

— Nu, accident de maşină. 

— Ce familie ghinionistă! 

— Aşa se pare, călătorule. În Sackett's Ridge bântuie 
fantomele acum. 

— Fantomele? 

— Chiar aşa. Acu vro doi ani, m-am dus acolo cu câinii mei, 
care s-au pornit să alerge în cerc şi tremurau de mama focului; 
al naibii de speriate, bietele animale. După aia mi-am dat seama 
că erau chiar pe locul unde s-a găsit maşina. De-atunci n-am 
mai fost pe-acolo şi nu sunt singurul care-a păţit-o. 

— Deci la Sackett's Ridge, zise Goodman. Cred că o să mă 
feresc să trec pe acolo. 

— Bine-ai gândit, călătorule. 

— Ei, vă mulţumesc pentru ospitalitate. 

— Doar ai plătit, răspunse vânzătorul, salutându-l cu mâna. 

Goodman se sui în maşină şi porni spre capătul oraşului. Pe 
dreapta, o firmă îi atrase atenţia: DR. CHARLES KOSWALSKI, 
MEDICINĂ GENERALĂ ŞI POMPE FUNEBRE. 


Ce spusese oare băcanul? Vroia să fie doctor şi l-a făcut 
treabă şi doctorului. Casa avea două uşi; pe una scria DOCTOR, 
pe cealaltă SALON FUNERAR. Goodman se hotări să intre pe 
prima dintre ele. Un clopoțel anunţă că uşa s-a 

134 t William Diehl 

deschis. Goodman pătrunse într-o cameră de aşteptare, în 
care erau o canapea ruptă şi două scaune ponosite. Mirosea ca 
în apropierea oricărui cabinet medical, a iod, a vitamine, a 
dezinfectant; mai exista însă un miros dulceag şi greţos, pe care 
Goodman îl identifică: provenea de la formaldehidă, aparţinând 
de celălalt gen de activitate cu care se ocupa doctorul. Uşa 
glisantă din fundul camerei se deschise, iar în prag se ivi un 
bărbat scund, gras, chel ca un ou. 

— Pot să v-ajut? 

— Dacă sunteţi Dr. Koswalski. 

— Sunt. 

Goodman prezentă legitimaţia deschisă. 

— Mă numesc Goodman, domnule doctor. Mă interesez 
despre Aaron Stampler. 

— Aha. Şi ce v-ar interesa? 

— Vreau să-mi fac o imagine despre băiat. Cum era? 

— Vreţi să ştiţi, adică, dacă manifesta tendinţe criminale? 

Intrebarea îl surprinse pe Goodman. Răspunse zâmbind: 

— Da, şi asta. 

— Mare păcat cu băiatul ăsta. 

Doctorul avea o faţă rotundă; gâtul părea să-i lipsească, iar 
mâinile-i erau pufoase. Purta o cămaşă albă, cu gulerul înnegrit 
de jeg. Cravata era pătată de grăsime, iar costumul negru, de 
înmormântare, nu reprezenta o ţinută prea încurajatoare pentru 
clienţii care-l vizitau în calitatea sa de medic. 

— Incă nu suntem siguri că el e făptaşul, spuse Goodman. 

— Aşa scriu ziarele din Lexington. 

— Lucra pentru dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Din când în când. Deştept băiat. Nu mi-aş fi închipuit c-ar 
fi în stare de aşa ceva. A plecat de-aici, părăsind-o pe maică-sa. 
La drept vorbind, când a murit ea, a fost o binecuvântare. Cel 
puţin anul trecut înnebunise de tot. Nu ieşea niciodată din casă. 
Pândea de după perdele, ţipa la trecători, vorbea singură. 

— A avut probleme de acest gen înainte de plecarea lui 
Aaron? 


— Mă rog, ciudată a fost dintotdeauna, dar la sfârşit 
ajunsese în ultimul hal. 

— Aţi tratat-o? 

— Nu era nimic de tratat. Nu făcea rău, nimeni nu voia s-o 
vadă închisă la spital. 

— Aaron avea un temperament irascibil? 

— Aaron? Nu mai mult ca alţii. Îşi avea şi el zilele proaste. 
Atunci venea aici, stătea liniştit şi bombănea cu obidă. Dar cine 
n-are zile proaste? 

— Aveţi dreptate. 

— Probabil că era aşa din cauza chelfănelilor. 

— Primea des bătaie? 

— Toţi băieţii primesc bătaie, domnule Goodman. E un 
lucru obişnuit între un tată şi-un fiu. Aaron rămânea însă 
îmbufnat după aceea. 

— Adică nu suporta să fie bătut ca ceilalţi băieţi? 

— Biblia spune să-ţi respecţi tatăl şi mama. Nu te ridici 
împotriva tatălui tău. Cel puţin, pe-aici nu se face una ca asta. 
Imi amintesc că, odată, când avea vreo zece ani, l-a împins pe 
taică-su peste un scaun, a fugit şi s-a ascuns toată noaptea în 
garajul meu. 

— Cu ce vă ajuta Aaron? întrebă Goodman, schimbând 
subiectul. 

— Făcea curăţenie. Uneori mă ajuta la operaţii. Voia să 
devină doctor. De fapt, voia să devină multe. Avea o noţiune 
foarte vagă despre viitorul lui. 

— Vă ajuta în operaţii? 

— Nu oficial, bineînţeles. Îmi ţinea lumina, îmi dădea 
instrumentele. 

— Ca un fel de felcer? 

— Aşa ceva. 

— Şi făcea curăţenie după operaţii? 

— Da. Nu-l deranja să vadă sânge. Ar fi ieşit un antreprenor 
pe cinste. Numai că nu-l interesa. Era prea ocupat cu învăţătura 
şi cu visele. 

— Deci vă ajuta în ambele domenii? 

— Da. Se purta cum trebuie. Nu-l impresiona nimic. De 
pildă, când au murit fratele lui, Sam, şi Mary Lafferty pe deal, i-a 
ajutat pe oameni să-i aducă aici. Nici n-ai fi zis că-i cunoştea 
măcar. 


— Cu ocazia accidentului? 

— N-a fost nici un accident. Tinerii făceau dragoste în 
Fordul bătrânului Stampler. Cum era iarnă, lăsaseră motorul 
pornit. S-au intoxicat cu monoxid de carbon. Erau goi-goluţi 
când i-au găsit. Nici nu şi-au dat seama că mor. O adevărată 
plăcere. 

— Şi Aaron v-a ajutat să faceţi autopsia? 

— Da, era dat naibii băiatul. Era-n stare să se uite la o 
autopsie şi să mănânce acadele în acelaşi timp. N-avea nici o 
problemă. 


Pe cealaltă parte a străzii era şcoala, o clădire veche, 
compusă doar din două camere. Fusese construită pe marginea 
stâncii, cu o scară largă din lemn care-o lega de stradă. Părea 
vopsită de curând. Goodman urcă treptele până la uşă. Placa de 
alamă era, de astă dată, mai generoasă: DONATA ORAŞULUI 
CRIKSIDE, DIN PARTEA COMPANIEI KC&M. 

Goodman intenţionă să aştepte până la sfârşitul orelor, dar 
se răzgândi şi intră. In încăperea spațioasă, doisprezece elevi 
erau adunaţi în trei grupe. Una dintre grupe conţinea doar doi 
copii ce păreau în jur de treisprezece-paisprezece ani. În spatele 
clasei se aflau trei uşi, ducând, probabil, spre camerele de 
recreare şi vestiar. 

Profesoara, o femeie înaltă şi subţire, îl privi severă: 

— Da? 

— Nimic, doamnă profesoară, răspunse Goodman, 
încercând un zâmbet fermecător. Aş zăbovi câteva minute. 
Poate-nvăţ şi eu ceva. 

— Hm! exclamă femeia surprinsă. Apoi ochii ei cenuşii 
se-ntoarseră spre elevi. 

Goodman avu răgaz s-o examineze. Nu părea să aibă mai 
mult de patruzeci de ani. Era îmbrăcată după moda anilor 
şaizeci. Purta o jachetă de doc peste o bluză înflorată. Fusta în 
clini îi ajungea până la glezne. Era încălţată cu cizme negre. 
Părul îi era strâns într-o coadă de cal. Nu era fardată şi nu purta 
podoabe. Deşi trăsăturile ei îndulcite de pistrui erau delicate, 
privirea dură şi sfidătoare o îmbătrânea. 

Când ora luă sfârşit, copiii ţâşniră spre ieşire, neuitând să-i 
arunce lui Goodman câte-o privire curioasă. Profesoara se 


apropie, cu mâinile în buzunarele jachetei, cu ochii în ochii lui. 

— Ei, despre ce e vorba? întrebă ea cu o voce hotărâtă, 
lipsită de accentul localnicilor. 

— Mă numesc Goodman, răspunse el la fel de direct. Lucrez 
pentru avocatul lui Aaron Stampler. 

Înmărmurită, femeia făcu câţiva paşi înapoi. 

— Aha, şi ce faci pentru avocatul acela? 

— Sunt detectiv. Fac acelaşi lucru ca şi poliţia, însă cu alt 
Scop. 

— Îl cunoşti pe Aaron? întrebă ea scrutându-l din ochi. 

— N-am apucat. Am fost nevoit să vin încoace dis-de-di- 
mineaţă. 

— Şi vei ajuta la apărarea lui? 

— Da, dar pentru asta trebuie s-o iau de la capăt. 

Răspunsul îi plăcu femeii, iar vocea i se domuoli. 

— Crezi că el a făcut asta? 

— Probele împotriva lui sunt copleşitoare. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— În acest moment, noi îl considerăm nevinovat. 

— Nu mi-ai răspuns încă. 

— De aceea sunt aici, domnişoară... Rebecca, nu-i aşa? 

Femeia nu răspunse. 

— Uite ce este, domnişoară profesoară, eu sunt de partea 
lui. Trebuie să aflu cât mai multe despre el. Mă poţi ajuta? 

Femeia se întoarse la catedră, tencui nişte cărţi, pe care le 
puse într-un dulap. Apoi începu să măture clasa. Deodată se 
opri, spunând: 

— Uneori, unul singur poate să-ţi răsplătească eforturile. 

— Ca, de pildă, Aaron? 

— Da. A fost cel mai bun elev pe care l-am avut vreodată. 
Un băiat dificil. Dar toate geniile sunt aşa... 

— Era un geniu? _ 

— Da. Întotdeauna cu un pas înaintea celorlalţi. Întot- 
deauna dornic să ştie cât mai mult. Femeia continuă să vor- 
bească, reluându-şi măturatul. E greu să predai altor 
cincisprezece sau douăzeci de copii în acelaşi timp. 

— În ce fel era dificil? 

— Era ca şi cum ai încerca să umpli o sticlă cu un pai 
înăuntru. El sorbea totul prin pai înainte ca eu să reuşesc să 
umplu sticla. 


Goodman îi ţinu făraşul şi, privind-o, o surprinse cum îl 
cercetează. Ochii ei îşi schimbaseră imediat direcţia şi femeia 
mătură resturile de creioane, hârtii şi ambalaje de gumă în 
făraş. Apoi îi luă făraşul din mână, aruncând conţinutul într-un 
coş de gunoi. 

— Şi cititul..., îşi depănă ea gândurile, ca pentru sine. Aaron 
citea orice. Shakespeare, Thomas Paine, Rover, Freud, 
Hemingway... O, Doamne, citea tot ce-i cădea în mână. Ştii că 
citea în latină? Chiar foarte bine. 

— Ce fel de om era? 

— Era ca un om care moare de foame, iar învăţătura-i e 
hrana. Era plăcut, era şi arogant. Uneori frustrat, alteori vesel, 
apoi îmbufnat. Era altfel decât ceilalţi, domnule Goodman. A 
refuzat să lucreze în mină. Tatăl lui l-a bătut de multe ori, dar 
n-a reuşit să-l convingă. Sper că am contribuit şi eu aici. L-am 
susţinut în hotărârea lui. E un băiat frumos. Nu şi-a făcut 
prieteni. Ceilalţi râdeau de el. 

— Eu caut motivații, Rebecca, nu ace în covor, nu 
mărunţişuri. Motivaţii profunde, înţelegi? Trebuie să-mi pot da 
seama dacă a ucis, de ce, ce l-ar fi putut stârni. 

— Deci îl crezi vinovat, nu? 

— Ţi-am mai spus, sunt probe puternice împotriva lui. S-ar 
putea să fim nevoiţi să-l scoatem nebun. 

— Nu e nebun, domnule Goodman. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— Acum doi ani. În ziua în care a plecat. Mama lui s-a 
împotrivit. Ar fi fost o tragedie să rămână aici. 

— A fost o tragedie că a plecat. 

Rebecca îl privi persistent. Expresia feţei i se întristă. Trupul 
părea că i se împuţinează, pierzându-şi consistenţa. Se aşeză pe 
un scaun, cu ochii pironiţi pe fereastră. In sfârşit, vorbi, arătând 
cu mâna: 

— Predau la opt clase aici, domnule Goodman. Clasele 
unu-trei acolo, patru, cinci şi şase, acolo, şapte şi opt aici. Ştii 
cum mă simt? Că am realizat ceva, dacă reuşesc să-i bag în 
liceu. Dacă nu intră până la paisprezece-cincisprezece ani, 
băieţii intră în mină, iar fetele se mărită. 

— La paisprezece ani? 

— Da. 

— Dumneata l-ai convins pe Aaron să plece? 


— Ţi-am spus, mi-ar plăcea să cred că am avut şi eu o 
contribuţie. 

— Ascultă-mă, Rebecca. N-am venit aici ca să-l trimit 
într-un ospiciu, ci ca să-l scap de scaunul electric. 

Deodată, femeia cedă. Îşi puse mâna pe gură, închise ochii, 
iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Incercă să-şi înăbuşe 
plânsul: 

— Toţi anii ăştia... Ce risipă! Ar fi putut ajunge orice, avea 
nevoie doar de... 

— De ce? 

— Nu ştiu. De o încurajare, de-un imbold... Se temea de 
singurătate, chiar mai mult decât... 

Se opri, neputând continua. Lacrimile-i inundară faţa. 

— Cred că toţi avem nevoie de asta, spuse Goodman. Imi 
pare rău, sincer îmi pare rău. 

— Nu, mie îmi pare rău, spuse ea printre suspine. 

Goodman se apropie de ea, punându-i uşor mâna pe umăr. 
Îi simţi trupul încordându-se, dar nu-şi retrase mâna până când 
n-o simţi destinzându-se. Îi cuprinse obrazul în palmă. Cum ea 
îşi presă faţa de mâna lui, îi cuprinse capul cu cealaltă mână, 
călăuzindu-l spre umărul său. Atunci ea îşi dădu drumul, 
plângând fără nici o reţinere. 

Goodman o ţinu astfel, până când suspinele încetară. Se 
îndepărtă de el, întorcându-şi capul. 

— lmi pare rău, spuse. 

— De ce? Mă bucur c-am fost aici. Mi se pare că aveai 
nevoie să te descarci. lartă-mă, n-am vrut să te supăr. Mă duc 
să-ntreb în altă parte, poate la restaurant. 

— Nu, să nu faci asta. La ora asta, bărbaţii se întorc din 
mină. Vor bea. Nu le plac străinii, mai ales cei care pun întrebări 
despre ai lor. Chiar dacă nu-l plăceau pe Aaron, s-ar simţi jigniţi. 

— Bine, dar am venit să-l ajut. 

— N-or să te creadă... Vino la mine. Locuiesc sus, în pădure. 
Îţi fac ceva de mâncare şi stăm de vorbă despre Aaron 
Stampler! 


CINCISPREZECE 


Părăsi şoseaua principală, urmând indicatoarele ce 
conduceau către un complex de clădiri, împrejmuite de un zid 
de cărămidă. La poarta principală era un corp de birouri cu o 
firmă discretă: INSTITUTUL PENTRU SANATATE MINTALA 
STEVENSON. FONDAT ÎN 1924. 

Gardianul, îmbrăcat simplu, în pantaloni kaki şi cămaşă 
albastră, îi ieşi în întâmpinare, se uită la legitimaţia ei, apoi o 
îndrumă spre clădirea principală. Molly era nerăbdătoare. 


Molly Arrington îşi începuse studiile de biologie marină în 
statul lowa, când un eveniment tragic îi schimbase cu totul 
cursul vieţii. 

Walter, tatăl ei, era fermier. lubea pământul negru, fertil 
din lowa, ca şi vieţuitoarele care trăiau pe suprafaţa lui. Le 
împărtăşi copiilor săi, Molly şi Bobby, această idilă cu natura şi 
pământul. Refuza să folosească pesticidele, preferând să 
planteze un acru în plus, „ca să hrănească toate creaturile". Nu 
creştea animale pentru sacrificare; vacile erau pentru lapte, 
găinile pentru ouă, doi juncani - pentru reproducere. Pe dea- 
supra, orice câine sau pisică rătăcită care le trecea pragul îşi 
găsea acolo un cămin adevărat. Opt căţei de toate mărimile şi 
rasele şi şase pisici împărțeau pe-atunci casa cu ei. 

Prima oară când Walter Arrington văzu la televizor bombele 
cu napalm înghițind pădurile vietnameze, se îmbolnăvi. 
Nenorocirea umană şi distrugerea naturii îl zdruncinară atât de 
cumplit, încât refuză să mai privească ştirile de război, chiar şi 
în decursul anului în care fiul său lupta în Vietnam. 

Athena Arrington murise la treizeci şi cinci de ani. Când o 
luase de nevastă, Walter ştiuse că viaţa ei era ameninţată în 
orice clipă din cauza unei malformații congenitale a inimii. Dar o 
adorase, încercând tot timpul să-i dăruiască o existenţă fericită. 
La moartea ei, cei trei supraviețuitori îi împrăştiaseră cenuşa 
peste câmpul fermei, devenit astfel un monument viu în 
amintirea ei. În acea vreme, Bobby împlinise cincisprezece ani, 
iar Molly doisprezece. 

Walter, Molly şi Bobby formau o familie unită printr-o 
dragoste şi o încredere ieşite din comun. Triumfurile, ca şi 
dezamăgirile, erau împărtăşite între ei, bucuriile şi tristeţile 
unuia erau trăite de toţi trei. 


Molly terminase tocmai primul an la universitate când 
Bobby, căpătându-şi diploma de arhitect, plecă în Vietnam. 
Când reveni, nu mai era fratele ei, ci o umbră de om, golit de 
sentimente, închis în sine, întunecat, cu o veşnică expresie de 
groază în priviri, ca mărturie a iadului trăit în război. Părăsind 
arhitectura, se întoarse la fermă, torturat de amintiri tainice. 
Comunicarea cu cei din jur deveni dureroasă, încât le răspundea 
în fraze scurte, criptice, enervându-se când nu era înţeles. Se 
ferea de somn, preferând să zacă treaz în pat, decât să se lase 
pradă coşmarelor. Molly îşi întrerupse studiile, privind disperată 
împreună cu tatăl ei cum Bobby se retrăgea încet şi sigur din 
realitate, căutându-şi adăpost într-o lume născocită. 

Întâmplarea cumplită se petrecu într-o zi caldă de iunie. 
Molly se afla la delfinariu, când fu chemată la telefon. Recu- 
noscu vocea plânsă a tatălui său: 

— Tată, ce s-a întâmplat? 

— A împuşcat câinii, Molly. A împuşcat toţi câinii. 

Ajunsă acasă într-o goană, îşi găsi tatăl pe banca dela | 
poartă, plângând în hohote. Molly îl îmbrăţişă îndurerată. Apoi |! 
zări pe Bobby. Stătea ghemuit la marginea unui lan de grâu, cu 
puşca pe genunchi. În jurul lui zăceau opt câini în semicerc. 

— S-a dus acolo cu o pungă de mâncare, povesti Walter 
printre suspine, şi a chemat câinii. Doamne, credeam că vrea să 
se joace cu ei. Pe urmă, am auzit împuşcăturile. Poc, poc, iar şi 
iar... Am alergat acolo şi ştii ce mi-a spus? „A trebuit s-o fac, 
sufereau. Pământul le ardea picioarele". Ce-a vrut să spună, 
Molly? Ce s-a întâmplat cu Bobby al nostru? 

Molly se aşeză lângă fratele ei, luându-i uşor arma de pe 
genunchi. El o privi şi zise: 

— Vă rog, ajutaţi-mă. 

Molly îl cuprinse cu braţele şi începu să-l legene încet, în 
timp ce lacrimile-i curgeau pe obraji. După o vreme, Billy 
murmură: 

— Hai cu mine, mămico. 

Fură ultimele lui cuvinte. Rămaseră astfel, până când Molly 
îl simţi cum îi cade, adormit, în poală. 

Billy nu se mai trezise niciodată în lumea reală. De zece ani 
trăia un somn catatonic. lar Molly îşi părăsise visul de-a înota cu 
delfinii, pentru a urma o cale mai întunecată, dar cu aceeaşi 
dăruire. 


Institutul Stevenson era în mod cinic numit Daisyland - Ţara 
Margaretelor - împrumutând numele oraşului. De la poartă 
pornea o alee cu prundiş, mărginită de tufişuri scunde. In curte 
o întâmpină un tânăr de culoare, care se recomandă Clyde, 
informând-o că Harcourt Bascott, directorul aşezământului, 
lipsea, lăsând instrucţiuni personalului de a o sprijini. Politicos şi 
plăcut, Clyde îi luă camera video din mână, rugând-o să-l 
urmeze. Străbătură curtea spre ceea ce se numea Aripa Nouă, o 
clădire cu trei etaje, cu acoperiş ascuţit. Ferestrele mari nu 
aveau gratii, fiind construite din sticlă specială, rezistentă la 
şocuri. În ansamblu, Aripa Nouă avea o structură armonioasă, 
fiind proiectată cu intenţia vădită de-a îndulci cât de cât 
existenţa celor pe care soarta-i adunase aici. 

Secţia de maximă securitate se afla la unul din capetele 
pavilionului, izolată printr-un perete ce avea o singură uşă, 
glisantă, din oţel. La o masă lângă uşă şedea ofiţerul de pază, 
îmbrăcat în aceeaşi ţinută ca şi paznicul de la poartă. Le zâmbi, 
invitând-o pe Molly să semneze într-un registru. 

Secţia consta dintr-un hol larg, bine luminat, cu încăperi pe 
ambele părţi. Ofiţerul îi conduse în prima cameră pe dreapta. 
Era spațioasă, dotată cu un birou, un scaun de lemn, un pat şi o 
fereastră înaltă. Totul era vopsit în alb. Ofiţerul deşurubă un 
capac în perete, arătându-i lui Molly priza pentru camera ei 
video, apoi plecă pentru a-l aduce pe Aaron Stampler. 

Molly nu era pregătită pentru tinereţea, francheţea şi aura 
de inocenţă ce lumina chipul lui Aaron. Era îmbrăcat cu 
pantaloni şi cămaşă de culoare albastru-deschis, tenişi şi ciorapi 
albi. Nu avea cătuşe la mâini. Când o văzu, rămase surprins. 

— Aaron, sunt doctor Molly Arrington. Martin Vail te-a 
anunţat că sosesc, nu? 

— Da, doamnă, dar mă aşteptam la un bărbat. 

— Ştiu. Şi Martin a fost mirat când m-a văzut. Se întoarse 
apoi către ofiţer: Puteţi aştepta afară, vă rog? 

— Sunteţi sigură? răspunse acesta, plimbându-şi privirea de 
la unul la celălalt. 

— O să fie bine, nu vă faceţi probleme. 

Neîncrezător, ofiţerul părăsi camera. 

— Martin mi-a spus că nu te deranjează dacă filmez 


întrevederea noastră. 

— Nu, doamnă. 

Molly îi zâmbi, apoi se apucă să pregătească aparatul. Nu 
reuşi însă să focalizeze imaginea. 

— Îmi daţi voie să vă ajut? întrebă Aaron. Vă puteţi aşeza 
colo, iar eu voi fixa imaginea pe dumneavoastră. 

— Mulţumesc, răspunse ea. 

Se aşeză pe scaun; Aaron reglă imaginea şi fixă camera pe 
trepied. 

— Gata. Cân' doriţi să începeţi, apăsaţi pe butonul ăsta. 

— Unde-ai învăţat să filmezi? 

— Episcopul Richard m-a-nvâăţat. 

Aaron se întinse pe pat, cu gleznele încrucişate şi cu braţele 
sprijinite pe piept. Trăsăturile-i erau animate, iar ochii-i 
străluceau de nerăbdare. Era, probabil, bucuria de-a rupe 
singurătatea şi izolarea la care era supus. 

— Te simţi bine aşa? întrebă Molly apăsând pe butonul de 
pornire. 

— Da, doamnă. 

— Nu vreau să stăm încă de vorbă despre episcop, Aaron. 

— Asta-i o uşurare. Am spus de-atâtea ori povestea, că nici 
nu ştiu ce-aş mai putea adăuga. 

— Hai să discutăm despre copilăria ta. 

— Da, doar că nu e un subiect interesant. 

— Povesteşte-mi despre oraşul tău. 

— Se cheamă Crikside. 

— E în Kentucky? 

— Mda. Un prieten de-al meu zicea că dacă vrei să-l 
găseşti, trebuie să-l cauţi la biroul de obiecte pierdute. 

— E foarte nostim. 

— Da, e nostim. Dar Crikside nu-i nostim deloc. 

— Ce vrei să spui? 

— E un orăşel mic şi împuţit, în care n-ai ce face. Nici măcar 
o bibliotecă nu există. Mama spunea că acolo poţi numa să 
munceşti, să mergi la biserică şi să mori. 

— Şi erai de acord cu ceea ce spunea mama ta? 

— Bine-nţeles. Eram acolo şi vedeam cum se trăieşte. 

— Ce planuri de viitor aveai? 

Aaron părea deschis la întrebările ei. Răspundea cu can- 
doare, fără manifestări emoţionale, iar uneori era atât de o- 


biectiv, încât parcă vorbea despre altcineva. 

— Nu ştiu. Cre' că am încercat tot ce se putea. Am muncit 
pentru Avery Dagget, avocatul, şi pentru doctorul Koswalski, şi 
pentru domnul Boise, băcanul. Intr-o vară am tuns iarba din faţa 
primăriei. Cel mai mult îmi doream să învăţ. 

— Ce să înveţi? 

— Orice. Citeam tot ce găseam. Era ca şi cum aş fi călătorit, 
un fel de a fugi din locul acela. Şi Rebecca... domnişoara 
Rebecca, profesoara noastră, avea o grămadă de cărţi, pe care 
mi le împrumuta. După ce le citeam, îmi punea întrebări, să 
vadă ce-am înţeles. La liceu era mai bine. Mergeam la Lordsville 
cu autobuzul. Era peste munte, cam la treizeci de mile distanţă. 
Acolo aveau o bibliotecă pe cinste. 

— Ce fel de cărţi citeai? 

— Tot felul de cărţi: istorie, geografie, filosofie, cărţi 
ştiinţifice, de ficţiune. Şi cărţi de aventură. De toate. 

— Domnişoara Rebecca a însemnat mult pentru tine? 

— Ea m-a ajutat să-nvăţ. A venit acolo cân' aveam nouă 
ani. Da, doamnă, a-nsemnat foarte mult. 

— La fel de mult ca mama ta? 

— Mama era... cum să spun... cam simplă la minte. Pentru 
ea, toţi bărbaţii se năşteau ca să meargă-n văgăună. 

— Văgăună? 

— Da. Ştia că mi-e frică de gaura aia, da' asta n-avea nici o 
importanţă pentru ea. 

— Ţi-era frică? 

— Da, mai tare ca de orice. 

— Ce era văgăuna asta, Aaron? 

— Era mina de cărbuni. Tata şi Samuel munceau acolo, ca 
toţi bărbaţii. 

— Samuel e fratele tău? 

— Era, a fost omorât într-un accident de maşină. 

— Povesteşte-mi despre văgăună. 

— De cân' mă ştiu mi-era frică de ea. De câte ori mă 
gândeam că trebuie s-ajung acolo odată ş-odată, mă lua cu frig. 
De cân' am aflat cum e-n văgăună, am avut mereu vise 
îngrozitoare. 

— Ce fel de vise? 

— Visam că mă duc în iad şi tot felul de fiinţe se târăsc spre 
mine şi mă sufoc. Am citit odată versul ăsta: „Ce chinuri şi 


suplicii ai îndurat, aşteptând Răul care niciodată n-a venit". 
Emerson l-a scris. 

— Ai o memorie foarte bună. 

— Îmi amintesc tot ceea ce-mi place, iar versul ăsta mai 
ales, pen'că aşa mă simţeam şi eu, chinuit de frica aceea. Numa 
că la mine a venit Răul. 

— Deci, te-ai dus în văgăună până la urmă? 

— Da, doamnă. 

— Şi ce-ai simţit? 

— În dimineaţa în care am împlinit nouă ani, ce-am găsit pe 
scaunul de lângă pat? O pălărie de miner cu lampă. Tata o 
comandase special pentru mine. Am început să plâng, pentru că 
ştiam că venise ziua de care mă temeam cel mai mult. La masă 
erau cu toţii bucuroşi, ca la o sărbătoare. Samuel s-a învoit de la 
şcoală ca să meargă cu noi. Tot drumul pân' la mină mi-a fost 
aşa de frică, de-mi venea să vomit. In lift eram doisprezece. 
Erau acolo domnul John Canaan şi Bobby Aronski, îmi amintesc 
asta, pen'că amândoi au murit mai târziu, cân' s-a prăbuşit 
galeria. Şi toţi bărbaţii erau îndoiţi de spate, de parcă aveau 
optzeci de ani. Era mai cumplit ca-n visele mele. Cân' a pornit 
liftul, am început să tremur. Lumina aia de la intrare se micşora 
din ce în ce mai mult, pân' am rămas în întuneric. Şi nimeni 
nu-şi aprindea lampa. Mă dureau ochii de-atâta întuneric şi-mi 
mirosea a ouă clocite, iar gura mi se uscase. Cân' am ajuns, 
liftul ne-a scuturat tare. Toată lumea a ieşit şi-a pornit în tunelul 
ăla negru... aşa de negru, încât luminile... luminile nu luminau 
nimic, ca şi cum... le-ar fi înghiţit întunericul. Tunelul n-avea 
decât un metru şi ceva înălţime, iar oamenii trebuiau să lucreze 
ghemuiţi. Din cân' în cân' cineva striga: „Foc în galerie!" şi 
atunci veneau nori groşi de fum negru. Credeam cu adevărat 
c-am să mor în ziua aceea. Şapte ore am stat acolo. Imi 
închipuiam cum se năruiesc galeriile peste noi, cum ne zdro- 
besc. Cân' am urcat, mă uitam în sus, ca să văd lumina de la 
intrare, am văzut-o cum creşte, mă simţeam ca şi cum... înviam. 
Afară, toţi mă băteau pe spate, bucuroşi. Erau încovoiaţi şi 
feţele lor erau negre, în afară de ochi şi guri, parcă erau nişte 
demoni. Tata mi-a tras multe curele, da' n-am mai coborât acolo 
niciodată. Niciodată. 

— Te bătea des? 

— Cam o dată pe lună. 


— O dată pe lună? 

— Da, uneori venea beat de la bar, ştiam pen' că-i vedeam 
ochii răi. „Scoate-i!" - atât îmi striga. Eu îmi scoteam pantalonii 
şi mă aplecam peste scaun, iar el mă bătea cu cureaua lui 
groasă. Uneori erau doar trei lovituri. Alteori patru sau chiar 
cinci. Da' merita. Oşcâtă bătaie era mai bună decât văgăuna. 

— ŞI-I mai duşmăneşti pentru bătăile astea? 

— Cre' că da. Da' nu atât pentru bătăi, cât pen' că m-a dus 
acolo. 

— Îţi urăşti tatăl din cauza asta? 

— Cred că da. Curelele n-au fost aşa dureroase. Ştiam că 
trebuie să fac penitenţă, pen' că nu-l ascultam pe tata. 

— Să faci penitenţă? 

— Da, episcopul Richard m-a învăţat asta. Cân' greşeşti, 
trebuie să plăteşti prin penitenţă. 

— Şi crezi în judecata asta? 

— Păi nu sunt încă sigur dacă să cre' sau nu. 

— Ce te face să nu crezi? 

— Poate... 

— Da? 

— Poate din cauza reverendului Shackles. 

— Vorbeşte-mi despre el. 

— Cân' aveam şapte sau opt ani, a venit reverendul Shac- 
kles în oraşul nostru: un om lung şi uscat ca o prăjină. Avea o 
barbă lungă şi neagră şi nişte ochi furioşi, răi, care te 
străpungeau ca nişte sulițe. Nu credea în iertarea păcatelor. 
Dacă greşeai o singură dată oşcât de puţin, mergeai direct în 
iad. Se uita la mine cu ochii ăia de foc şi tuna: „Uită-te la tine, 
băiete, locul tău va fi în iad!" lar eu mă uitam la el şi părea atât 
de mare şi de înspăimântător, încât parcă vedeam un vulcan 
dezlănţuit. 

— Şi credeai ceea ce-ţi spunea? 

— Pe vremea aceea eram convins. Mă temeam mult de el. 
În Biblia lui nu există milă, nici iertare. 

— Deci, n-avea nici un rost să faci penitenţă, nu-i aşa? 

— Asta-i, doamnă. Dacă după ce-ţi plăteşti greşeala nu 
găseşti iertare, atunci penitenţa n-are rost. 

— Încă mai crezi că vei merge în iad? 

— Nu ştiu. Episcopul Richard mi-a zis odată că iadul e chiar 
în minţile noastre. 


— Şi ce-ai înţeles din asta? 

— Încă nu sunt sigur. 

— Deci, ţi-era frică de văgăună şi de reverendul Shackles. 
De tatăl tău te temeai? 

— Mă temeam doar să nu mă ducă iar acolo. 

— Dar nu te-ai mai dus? 

— Nu, doamnă, şi nici nu voi merge vreodată. 

— Mai spune-mi despre mama ta. 

— Păi, nu-i prea păsa de educaţie. Cre' că simţea că-i o 
pierdere de vreme. 

— Îţi citea? Îţi spunea poveşti? 

— Nu, doamnă. Mama nu ştia să citească. Nu-mi povestea 
decât din Biblie, poveşti pe care le-ncepea, da' nu le termina; 
uitase sfârşitul. 

— Ai citit Biblia? 

— E prima carte pe care-am citit-o. Era singura pe care-o 
aveam în casă. 

— Câţi ani aveai? 

— Ştiu eu, şase-şapte ani. 

— Şi-ai citit-o toată la vârsta aia? 

— Da, doamnă. 

— Şi ce-ai înţeles atunci? 

— Ştiţi cum e Biblia. De câte ori o citeşti, descoperi lucruri 
noi. 

— Şi cum era cu domnişoara Rebecca? 

— Mi-a fost profesoară de când aveam nouă ani, până cân' 
am terminat liceul. Bine, în liceu aveam mulţi profesori, da' pân' 
am ajuns acolo, domnişoara Rebecca mi-a fost unica profesoară. 

— Aşadar, toţi copiii învățau într-o singură clasă? 

— Da, doamnă. Erau împărţiţi: un grup stătea acolo, altul 
dincolo şi aşa mai departe. Rebecca... domnişoara Rebecca... se 
plimba la fiecare grup, învăţându-i pe rând. 

— Şi era pricepută? 

— Cea mai inteligentă persoană pe care am întâlnit-o 
vrodată. 

— Mai inteligentă decât episcopul? 

— Decât orcine. 

— Ce-mi poţi spune despre prietenii tăi? 

— Nu prea aveam prieteni. Vedeţi, cei mai mulţi dintre 
băieţii de vârsta mea ştiau că vor ajunge în mină. Nu prea 


stăteau de vorbă cu mine. 

— Te evitau. 

— Cre' că mai degrabă îi evitam eu. 

— Şi fetele la fel? 

— Până cân' am intrat la liceu, da. Aveau toate un singur 
gând: să meargă la şcoală pen' că aşa trebuia, iar apoi să se 
mărite cu băieţii care mergeau în mină. 

— Şi tu nu acceptai ideea asta? 

— AŞ zice că exprimă deznădejde. 

— Ai dreptate. Deci ai avut o copilărie cam singuratică? 
Molly îl urmări cum se gândeşte la întrebare. Faţa i se 
întunecase. Avea o expresie consternată, ca şi cum n-ar fi ştiut 

răspunsul, ori nu şi-ar fi pus niciodată problema. In sfârşit spuse: 

— N-am suferit din cauza asta. 

— Te simţeai diferit de ceilalţi? 

— Eram diferit. Toţi gândeau la fel. Nu visau, nu puneau 
întrebări, luau totul aşa cum le era dat. Da, doamnă, eram 
diferit de ceilalţi şi mă bucur că-i aşa. 

— Putem vorbi puţin despre sex? 

— Da, doamnă. 

— Eşti virgin, Aaron? 

— Nu, doamnă. Aaron zâmbi. Nu mai sunt de la şaişpe ani, 
din liceu. 

— A fost o experienţă plăcută? 

— Da, doamnă. 

— Câţi ani avea fata? 

— Era de vârsta mea. Era o fată din Morgan's Creek, ne 
cunoşteam de mici. 

— Te-ai simţit vinovat? 

— Cre' că dacă i-aş fi povestit asta reverendului Shackles, 
m-aş fi simţit. Da' nu m-am frământat, dacă asta vreţi să 
spuneţi. 

— Fata a avut neplăceri? 

— Nu mi-a spus nişodată. 

— Ai avut vreo experienţă homosexuală? 

Aaron şovăi o clipă, apoi îşi scutură capul: 

— Nu, nu m-am gândit nişodată la aşa ceva. 

Când băiatul dădu semne de oboseală, Molly puse capăt 
convorbirii. Fusese un prim contact interesant, dar Molly ex- 
plorase doar periferia vieţii lui Aaron. Ceea ce aflase era ele- 


mentar: teama de întuneric, repulsia faţă de autoritate, 
incompatibilitatea cu semenii săi. Fobia, disocierea, alienarea, 
dezorientarea religioasă, toate aceste elemente se regăseau la 
Aaron, nefiind însă neapărat simptome ale unei dereglări 
psihice. Dar cine nu s-ar fi temut de văgăună, cu tot ceea 
ce-nseamna ea? Sau de fanatismul reverendului Shackles? 
Sentimentele acestea erau mai degrabă mărturii ale „sălaşului 
demonilor" din mintea sa, ale viselor sale rebele. Astfel, 
călătoriseră împreună de-a lungul abisului, dar nu priviseră încă 
în adânc. 


ȘAISPREZECE 


La prăvălia de vinuri Early Simpson's, Goodman descoperi 
într-un raft dosnic o sticlă prăfuită de vin roşu, care data, 
probabil, din vremea întemeierii companiei' KC&M. O cumpără şi 
porni cu maşina pe drumul indicat de Rebecca. Descoperi 
cabana ei pe cealaltă parte a râuleţului, într-un desiş de pini. 
Căsuţa avea o construcţie aparte faţă de clădirile din sat. Era în 
formă de A, cu o fereastră mare ce dădea spre Morgan's Creek, 
cu o vedere ieşită în relief, până aproape de apă. Goodman 
trecu un pod din lemn, parcându-şi maşina alături de 
Chevroletul ei. 

Lângă preşul de la intrare îi văzu cizmele. Începu să-şi 
scoată şi el pantofii uzi, când uşa se deschise. 

— Nu trebuie să faci asta, spuse Rebecca. Eu o fac pentru 
că-mi place să umblu prin casă în şosete. 

Era o apariţie surprinzătoare. Işi scosese jacheta din doc şi 
fusta, înlocuindu-le cu un trening, cu pantalonii strânşi la gleznă, 
şi şosete roşii din lână. Părul desfăcut, de culoarea lavei 
fierbinţi, i se revărsa pe umeri. Părea mai vulnerabilă, mai 
destinsă, probabil că în căsuţa aceea se simţea în siguranţă. 

În cameră ardeau lumânări, dând o aură părului, îndul- 
cindu-i trăsăturile. În cămin ardea focul, răspândind o atmosferă 
intimă. Pe rafturile de pe pereţi erau înghesuite o mulţime de 
cărţi. Într-un colţ, pe o măsuţă, erau expuse fotografii, unele 
înrămate, celelalte împrăştiate de-a valma. Lângă aparatul 
stereo aşezat lângă un perete erau câteva teancuri de discuri, 


majoritatea cu muzica anilor şaptezeci. Încăperea arăta curată, 
dar dezordonată, ca şi cum lucrurile ar fi fost lăsate acolo unde 
fuseseră folosite. Nu exista telefon. 

— Sper că nu te deranjează lumânările, spuse Rebecca. 
Aprind lumina electrică doar atunci când citesc sau cos. Nu-mi 
place risipa. 

— E foarte plăcut. Îmi place mirosul lumânărilor. 

— Eu le fac. Lui Aaron îi plăceau mult. Poezia lui preferată 
era de Edna St.Vincent Millay. Poate o ştii: 


Lumânarea mea arde la ambele capete; 
Nu va dura toată noaptea. 

Dar, o, duşmani, şi, o, prieteni, 
Dăruieşte sclipiri minunate! 


— Mi-o amintesc din liceu, răspunse Goodman. 

— Ştiu că-i un clişeu. Ceea ce era înduioşător la Aaron era 
faptul că nu recunoştea stereotipurile. Totul era nou pentru el - 
Rebecca făcu un semn către pick-up. Pune un disc, te rog. Intre 
timp, pregătesc masa. Sper că-ţi place tocana. 

— La nebunie. 

— Foarte bine. Fierbe de ieri, trebuie să fie gustoasă acum. 

Goodman căută în teancul de discuri: Crosby, Stills şi Nash; 
Buffalo Springfield; Roling Stones; Jefferson Airplane; era un fel 
de călătorie muzicală prin anii şaizeci şi şaptezeci. Alese Cheap 
Thrills cu Janis Joplin şi Big Brother. Apoi cercetă rafturile cu 
cărţi. Dintre pagini ieşeau fâşii de hârtie. Erau uimitor de multe 
astfel de semne. Scoase un volum intitulat Citate pentru viață şi 
îl deschise. Găsi o frază subliniată uşor cu creionul: „Răul ne 
vine tuturora din propria noastră imaginaţie, mascat cu toate 
virtuțile. William Butler Yeats". Frunzări cartea până la următorul 
semn, pus pentru un proverb chinezesc: „Există doi oameni 
perfecţi: cel nenăscut şi cel mort". 

— Sunt semnele lui Aaron, explică Rebecca, intrând în 
cameră. Îşi însemna cu creionul pasajele care-l interesau; după 
ce le memora, ştergea semnele. Nu-şi terminase lucrul când a 
plecat. 

— Înseamnă că are o memorie colosală. 

— Într-adevăr. 

Rebecca gustă cu o linguriţă din tocană, apoi se linse pe 


buze, satisfăcută. Goodman scoase dopul sticlei de vin. După ce 
Rebecca puse în farfurii două porţii generoase de tocană, îi ţinu 
respectuos scaunul, iar ea se aşeză, mimând un zâmbet cochet. 

— Dejă vu, murmură ea, ca pentru sine. 

— Poftim? 

— Nimic, doar o amintire... Unde-ai găsit un vin aşa bun? 
Doar nu la noi? 

— Era ascuns după sticlele cu poşircă. 

— N-am mai băut de mult vin. Domnişoara profesoară din 
Crikside n-are voie să dea buzna la Simpson's când i se face 
sete. _ 

Mâncarea era delicioasă. In timpul mesei discutară despre 
Stampler, despre obsesia tatălui, ca fiul să-l urmeze în mină; 
despre mama temătoare de a-şi contrazice soţul, care vorbea cu 
spiritele şi care-o învinovăţea pe Rebecca pentru emanciparea 
băiatului, ca şi despre pedepsele aplicate cu cureaua, numărul 
loviturilor fiind în concordanţă cu gravitatea ofensei aduse. 

— Uneori, când venea aici, era bătut atât de tare, încât 
spatele-i era numai carne vie... 

Goodman o privi consternat. Ea se uită repede în altă parte, 
schimbând rapid subiectul discuţiei. 

— Mai spune-mi despre mama lui, o rugă Goodman. Avea 
probleme psihice? 

— În ultimul an n-a ieşit din casă. Dacă n-ar fi ajutat-o 
vecinii, ar fi murit de foame. Poate că singurătatea a distrus-o. 
Oricât de urât se purtase cu Aaron, era disperată când a plecat. 
Toată viaţa s-a sprijinit pe familie. Când a rămas singură, s-a 
pierdut. 

— Mă gândeam la perioada dinainte. Ştii, băcanul şi 
doctorul Koswalski mi-au sugerat că era foarte ciudată. 

Rebecca râse: 

— Tot ce se poate. 

— Şi că nu dădea doi bani pe educaţie. 

— E-adevărat, dar nu-i o raritate pe-aici. 

— Se pare că Aaron era un spirit rebel. 

Rebecca aprobă melancolic: 

— Era însetat să afle cât mai multe. Când lucra la Kos- 
walski, citea cărţi de anatomie. Când îl ajuta pe Avery Dagget, 
studia dreptul. În al doilea an de liceu a jucat rolul lui Biff în 
Moartea unui comis-voiajor. A fost minunat, a jucat cu pasiune. 


Bine-nţeles că lumea n-a priceput mare lucru din spectacol, dar 
lui nu-i păsa. În fiecare seară se transforma efectiv în Biff. Dar 
nici cu actoria n-a mers prea departe. De fapt, n-a mai pomenit 
niciodată de ea, după piesa aceea. 

— Incotro a plecat de aici? 

— Cred că la Lexington. Am aflat că acolo a lucrat o vreme 
la spital. 

— Nu ţi-a scris niciodată? 

— Nici nu m-am aşteptat. 

In cameră se făcu linişte. Goodman era frământat de-o 
întrebare. Dar se abţinu s-o pună, păstrând-o cu grijă în me- 
morie. 

Rebecca se aplecă peste masă, cercetându-l. 

— Cu ce te-ai ocupat înainte de a deveni detectiv? 

— Am fost boxer profesionist. 

— Adevărat? întrebă ea surprinsă. 

— Da. Cu ce câştigam de-acolo îmi plăteam facultatea de 
drept. Mi-am strivit mâna, şi de-atunci Marty m-a angajat 
detectiv. 

— Marty e avocatul? 

— Da. 

— Şi e bun? 

— Cel mai bun. Dacă există vreo şansă pentru Aaron, aceea 
e Marty. 

O vreme mâncară în tăcere. Deodată, Rebecca întrebă: 

— Ai fost în Vietnam? 

— In şaizeci şi opt-şaptezeci. 

— Au fost ani grei. 

— Orice an a fost acolo greu. Dar eu n-am dus-o chiar aşa 
greu. Făceam aici instrucţie câte două săptămâni, pe urmă mă 
trimiteau să lupt în Saigon ori în Golf şi iar veneam acasă, 
pentru antrenamente. 

— Ai câştigat toate meciurile? 

— Toate, în afară de ultimul. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

Goodman ridică mâna dreaptă. Oasele se sudaseră strâmb, 
arătând răsucite şi deformate. Pumnul era zbârcit, ca un trunchi 
de copac. Rebecca se apropie, îi luă mâna într-a ei, palpându-i 
defectele cu degetele. 

— lţi plăcea să te lupţi? 


— Mi-a plăcut câtă vreme am jucat ca amator. Nu şi ca 
profesionist. Nu mai jucam pentru stil, ci pentru bani. Când 
mi-am distrus mâna, am simţit un fel de uşurare. 

— Nu-i distrusă. E doar diferită; are personalitate. 

— Mulţumesc. Dar tu de unde eşti? 

— Din Santa Fe. 

— N-ai accentul din Santa Fe. 

— Am fugit de acolo la şaisprezece ani. Am petrecut şase 
ani în suburbia Haight - se opri pe gânduri. Doamne, visam zi şi 
noapte. Timp de şase ani, am crezut că soarele e verde, iar norii 
vărgaţi; aşa arăta lumea prin prisma LSD-ului. 

— Şi cum ai ajuns aici? 

— Am găsit un anunţ în Lexington Tribune, răspunse ea 
zâmbind. Apoi se ridică, merse puţin cam prea drept spre 
bucătărie, luă un pachet de ţigări şi se-ntoarse, păşind la fel de 
precaut. 

— Uneori mai fumez câte-o ţigară. Câte una la trei patru 
luni. E-un drog slab, cu toate că acum n-am nevoie de „iarbă". 

Işi aprinse o ţigară. 

— Ce-ai făcut după episodul cu Haight Ashbury? 

— Am călătorit de colo-colo. Mi-am petrecut o vreme în 
diverse alte comunităţi. Mai târziu, după ce-am ieşit de la 
dezintoxicare, am dat de anunţul acela. M-a atras faptul că nu 
se cereau referinţe. Experienţă pedagogică aveam, pentru că 
predasem timp de un an unor copii, într-o comunitate lângă 
Toledo. In plus, e foarte important să găseşti o slujbă pentru 
care nu ţi se cer referinţe, după ce-ai luat-o razna timp de şase 
ani. 

— Deci sunt deja zece ani de când eşti aici? 

— Da, de la douăzeci şi patru de ani. Eram încă marcată. 
Visam că mintea mi-e invadată de extratereştri. 

— Haide, lasă prostiile. Să nu-mi spui şi tu că la Sackett's 
Ridge bântuie stafiile. 

— Vedeam figurile la geam. Erau mineri spaţiali, îi re- 
cunoşteam după luminile psihedelice pe care le purtau la căşti. 
li simţeam cum mi se strecoară în creier - se opri, râzând 
amuzată. Acum s-a terminat cu vedeniile. Sau poate mi-au 
pătruns în minte pentru totdeauna. 

— Poate le-ai gonit. 

— Nu ştiu. Oricum, există cu adevărat o fantomă la 


Sackett's Ridge. Au văzut-o nişte oameni serioşi. 

— E o „ea"? 

— Presupun că e Mary Lafferty. 

— Aha. N-ai vrea să facem o plimbare pân-acolo, s-o luăm 
prin surprindere? 

— Nu. Nu vreau fantome în seara asta. 

— Bine. Acum va trebui să-mi găsesc o cameră pentru la 
noapte. Mi s-a spus că există un han la opt mile depărtare de 
aici. 

— În Morgan Creek. Ai aflat de la Clyde Boise, nu-i aşa? 

— Da, de la proprietarul băcăniei. 

— Ha, ha, asta-i o glumă bună. „Proprietarul"... 

— Înţeleg acum simţul umorului din oraşul ăsta. El mi-a 
povestit şi despre accidentul în care au murit Sam şi Mary. Oribil 
accident. 

Rebecca îşi propti coatele pe masă şi, cu bărbia sprijinită în 
căuşul palmelor, îl studie pe Goodman. Marcat de cicatrice şi de 
frământările trăite, chipul lui era deosebit de expresiv, aproape 
frumos. Legănată de ameţeala plăcută a vinului, simţea că-l 
poate privi adânc înăuntru; văzu un pastor al sufletelor pierdute, 
un om născut pentru a ocroti, care putea îndura tăietura sabiei 
fără să crâcnească, dar cu un suflet neprihănit, de copil. Il atinse 
cu degetele pe faţă. Cicatricea aspră ascunsă în sprânceană şi 
nodul de la rădăcina nasului avură efectul unui afrodiziac. Cu 
respiraţia întretăiată, se ridică şi, luându-l de mână, îl conduse 
spre dormitor. 

Patul, de dimensiunea unui continent, era acoperit cu o 
plapumă lucrată de mână. Rebecca aprinse o lumânare, 
aşezând-o pe noptieră. După ce-i descheie nasturii cămăşii, îşi 
plimbă cu voluptate palmele pe pieptul lui. El îi răspunse 
mângâindu-i părul, apoi gâtul. Nerăbdători, se dezbrăcară unul 
pe altul şi rămaseră un timp goi, faţă în faţă, sorbindu-se din 
priviri. 

Ea îl trase apoi spre pat, sărutându-i bărbia, sprâncenele, în 
timp ce mâinile ei îl căutau. Se mângâiară cu nesat, iar timpul 
se dizolvă în extaz. Se rostogoli peste el şi, gemând, îl călăuzi 
înăuntrul ei. 

Se prăbuşiră istoviţi unul lângă altul, rămânând o vreme 
nemişcaţi, pentru a păşi din nou în realitate. 

— O, Doamne, îi şopti ea. Cât e de minunat să-ţi doreşti 


ceva cu atâta putere. Nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme. 
A fost atât de bine... să-mi doresc din nou. 

— Eşti chiar atât de singură? 

— Cumplit. Te-am dorit din clipa în care ai intrat în şcoală, 
spunându-mi că vrei să-nveţi ceva. „În sfârşit, un bărbat cu 
umor", mi-am zis; „cu un umor adevărat". Nu ştii cât e de 
important pentru mine. 

O mângâie uşor pe spate, apoi îi simţi pulsul revenit la 
normal. 

— Nu crezi că o ţigară mi-ar prinde bine? întrebă ea într-o 
şoaptă uşoară. 

El aprinse o ţigară şi i-o dădu. Ea trase câteva fumuri cu 
ochii închişi, apoi îl rugă, sprijinindu-se de trupul lui: 

— Rămâi cu mine în noaptea asta... Vreau să te simt lângă 
mine când mă trezesc. Vreau să te miros înainte de a-mi 
deschide ochii. Luăm dejunul împreună, iar eu voi întârzia la 
şcoală. La urma urmei, în doisprezece ani n-am întârziat 
niciodată. 

— Ce naiba faci? o întrebă el sprijinindu-se într-un cot şi 
privind-o. 

— Ti-am spus, mă atragi... 

— Nu de mine vorbesc; ce naiba faci aici, în fundătura asta, 
în Crikside? 

Rebecca nu răspunse imediat. 

— Cred că mă ascund, se plânse ea, în sfârşit. 

— De ce? 

— De lume... mi-e teamă să mă întorc. 

— Nu-ţi este dor să trăieşti cu adevărat, cum ai trăit acum? 

— Mi-e dor de un bărbat vesel. Mi-e dor să fiu iubită... 
ocrotită de braţe puternice. Întotdeauna mi-a plăcut mirosul de 
after-shave. E-adevărat, întâi mi s-a făcut dor de muzee, de 
muzică bună şi de altele asemenea. Dar am rezistat fără toate 
astea. Am învăţat, în schimb, să cânt la vioară. Mi-am câştigat 
independenţa, pentru că nu sunt angajata companiei KC&M, ci a 
ținutului. Terenul ăsta îmi aparţine; l-am cumpărat de la ţinut. 
Casa mi-am cumpărat-o printr-un anunţ din ziar. Mi-a sosit 
întregul ansamblu, sub formă de set, în genul aeromodelelor. 
Am muncit la ea doi ani, mi-am tocmit tâmplari, instalatori şi 
electricieni. 

— Ai de gând să rămâi aici? 


Înainte de a răspunde, Rebecca privi tristă pe fereastră: 

— Cred că da. 

— Pot să-ţi pun o întrebare intimă? 

— Despre Aaron, nu? 

— Pentru el am venit aici, dacă-ţi aminteşti. Mi-ai spus 
despre bătăile pe care le primea şi despre semnele de pe spate. 
De-atunci mă chinuie întrebarea: ai văzut semnele? 

Rebecca nu răspunse. 

— Ai trăit cu Aaron? întrebă el, urmărindu-i expresia feţei, 
care trecea în grabă de la furie, la răceală, apoi la resemnare. 

— De ce-aş fi făcut-o? 

— Nu ştiu. A fost o simplă întrebare. Spune „nu" şi gata. 

— Nu pot, se lăsă pe spate cu ochii închişi. Da. De când 
a-mplinit paisprezece ani, până a plecat. 

— De la paisprezece ani? 

— Era un fel de ritual. Făceam dragoste de două, trei ori pe 
săptămână, în afară de cele patru luni când a fost cu Mary. Pe 
urmă, după ce-a murit ea, am continuat. 

— Care Mary? 

— Mary Lafferty. 

— lubita fratelui său... 

— A fost prima dragoste a lui Aaron. Tocmai începuse liceul, 
la Lordsville. Fata era din Morgan's Creek. Au fost împreună 
patru luni, iar în acest timp Aaron a manifestat un simţ ciudat, 
nu atât al credinţei, cât al monogamiei. N-a păstrat şi relaţia cu 
mine. Sam era mai mare cu un an decât el. Era în echipa de 
fotbal. Probabil că Mary l-a găsit mai atrăgător. A fost pentru 
Aaron prima decepţie. Ni se-ntâmplă tuturor. 

— L-a zdruncinat întâmplarea? 

— Nu chiar. Când a aflat, i-a şters pur şi simplu pe amândoi 
din minte. Aşa proceda cu oricine care îl făcea să sufere. 

— Un puşti de paisprezece ani? 

— Dacă n-ai trăit într-un loc ca ăsta, nu poţi înţelege. 

— Încearcă-mă. 

Fata îşi mai aprinse o ţigară şi trase un fum, fără să-l pri- 
vească în timp ce vorbea: 

— M-a atras pasiunea lui. E o calitate rară pe-aici. 

— Numai pasiunea? 

— Întrebarea asta face parte din investigaţie? 

— Da, răspunse Goodman nesigur. 


— Hmm. Ti-am mai spus că avea o minte sclipitoare. 
Puteam discuta despre lucruri pe care nu le-nţelegea nimeni. 
Odată, am stat în pat aproape trei ore, vorbind despre foto- 
grafiile lui Ansei Adams; exprimam sentimentele pe care mi le 
inspira fiecare poză. Aşa ceva ni se întâmpla de multe ori... 


Ea şedea pe jos, cu picioarele încrucişate, iar el îi citea din 
Winesburg, de Sherwood Anderson, una din cărțile lui preferate. 
Ajunsese la sfârşitul unei nuvele numite Mama, o melodramă 
despre incapacitatea dintre mamă şi fiu de a-şi împărtăşi 
sentimentele. Când îi citea, îi dispărea accentul. Inflexiunile 
specifice localnicilor făceau loc vocalelor ordonate şi 
consoanelor concise, dând cuvintelor o curgere armonioasă. 

EI îi citea: „Caută clanţa uşii. Întunericul din cameră îi 
deveni de nesuportat. Simţea nevoia să-şi strige bucuria dăruită 
de cuvintele fiului său, dar fata ei nu mai cunoştea râsul..." 

Se opri din citit, ridicându-şi ochii spre Rebecca. O privi 
îndelung, cu răsuflarea întretăiată, iar chipul îi exprima 
întrebarea nerostită de multă vreme. Rebecca ştia, căci simţea 
cum se naşte şi creşte în el dorința stăpânită cu greu. 

— Po' să te ating? întrebă el temător. 

— Nu se spune „po'", ci „pot". 

— Pot. Pot, pot, pot... repetă el, închizând o clipă ochii, cu 
răsuflarea întretăiată, de parcă ar fi alergat. 

Nu mai putea da înapoi. Inima-i bubuia, făcâna să-i 
Zvâcnească tâmplele. Degetele lui îi atinseră pielea, în des- 
chizătura bluzei. Apoi cobori încet, simțindu-i parcă fiecare 
moleculă. După ce o exploră astfel, îi deschise bluza cu mişcări 
delicate, contemplându-i sânii ca pe o minune. Mâinile n-o mai 
atingeau acum, dar erau acolo, temătoare, aşteptând încu- 
viințarea. 

— Poţi, şopti ea, luându-i mâinile şi aşezâdu-i-le acolo, 
simțindu-şi sfârcurile întărite în palma lui. 


— Nu mi-e ruşine de ceea ce s-a-ntâmplat, spuse Rebecca. 
Nu l-am sedus. S-a petrecut pas cu pas, în timp. Dacă nu 
mă-nşel, a-nceput să mă dorească de pe la doisprezece ani. lar 
când a izbucnit lucrul acela, ni-l doream amândoi. 


— De fapt, chiar tu spuneai că aici tinerii se căsătoresc de 
la paisprezece ani. Cu toate astea, cred că ceea ce aţi făcut ar fi 
putut însemna o jignire profundă faţă de lumea din Crikside. 

— Poate că şi gândul acesta ne-a aruncat pe unul în braţele 
celuilalt. 

— L-ai iubit? 

Ea se gândi destul de mult, jucându-se cu fumul ţigării. 
Răspunse într-un târziu: 

— L-am compătimit... De fapt, compătimirea era pentru 
amândoi. 

Deodată se răsuci pe o parte, apoi se aşeză pe marginea 
patului. Pielea albă îi era ascunsă sub flacăra rebelă a părului. 

— Am făcut parte din viaţa lui. Aşa că l-am învăţat tot 
restul. 


ȘAPTESPREZECE 


La ora opt şi jumătate dimineaţa, când Naomi Chance 
ajunse la birou, îl găsi pe Vail adâncit în lucru. Neras, cu cămaşa 
mototolită ca o hârtie aruncată la coş, studia fotografiile, luând 
notițe, îndeletnicire pe care şi-o începuse din seara trecută. Pe 
birou îl aştepta cana cu cafea aburindă. Era atât de concentrat, 
încât n-o auzi intrând. Era obişnuită cu starea aceasta, pe care 
Vail o numea „scufundare". Era într-adevăr o scufundare într-o 
altă lume, în care toate informaţiile şi faţetele cazului trebuiau 
ordonate ca-ntr-un joc de puzzle, spre a forma un tablou cât de 
cât complet, chiar dacă unele piese lipseau. Douăzeci de minute 
mai târziu, Vail se năpusti în biroul ei. 

— Ce oră e? o întrebă el precipitat, căci nu purta niciodată 
ceas. 

— Aproape nouă. 

— S-a întors Tommy. Va fi aici împreună cu judecătorul 
înainte de douăsprezece. 

— Aha, o şedinţă strategică? 

— Da, abia aştept să aud veştile lui Tommy. 

— Ce crezi c-ar putea afla în târguşorul ăla? Dar doctoriţa? 

— Vine şi ea. Vreau să asculte şi ea noutăţile. 


Cam în acelaşi timp, în celălalt capăt al oraşului, locote- 
nentul Stenner îşi adunase toţi colaboratorii în birou. Era o 
încăpere mare şi goală, total lipsită de personalitate şi căldură. 
Pe o masă de lucru încăpătoare se aflau două telefoane, o 
agendă de telefon şi două teancuri de rapoarte conţinând 
activitatea de teren, în stânga cele cu misiuni executate, în 
dreapta cele cu misiuni de executat. Scaunul rigid, cu spătar 
drept şi necapitonat, părea la fel de confortabil ca un scaun de 
tortură. În această cameră austeră nu existau fotografii, nici 
cărţi, nici diplome sau medalii pe pereţi, ci doar două panouri, 
primul folosind ca suport pentru fotografiile cazului Rushman şi 
fotocopiile unor rapoarte, iar pe al doilea, fiind afişate celelalte 
cazuri aflate în lucru şi studiul fiecăruia. Se vedea limpede că 
Stenner era atât de devotat datoriei, încât nu suporta prezenţa 
vreunui obiect care să nu fie strict funcţional. Era acolo doctorul 
Bill Danielson, expert medical din partea ținutului; Harvey 
Woodside, medicul legist cel astmatic şi obez, ca şi echipa de 
şase detectivi, poliţişti de elită, conduşi de sergentul Turner. 
Jane Venable şedea lângă uşă, pe un scaun incomod, ca de 
altfel tot mobilierul şi atmosfera din biroul locotenentului. 

Stenner Îşi scoase haina, o aşeză pe spătarul scaunului şi 
rămase în picioare în faţa celorlalţi. Bretelele roşii care îi 
susțineau pantalonii bleumarin, împreună cu sângele episco- 
pului din poze erau unicele pete de culoare din încăpere. Apoi îşi 
potrivi ochelarii şi începu, frecându-şi mâinile: 

— Am început cercetările acestui caz acum o săptămână. 
Să vedem cât de departe am ajuns. Domnule Danielson, aveţi 
cuvântul. 

Danielson avea în jur de cincizeci de ani. Părând pescar 
pasionat, pielea îi era aspră şi bronzată. Bicepşii puternici i se 
ghiceau sub cămaşa azurie. Nasturii de la guler îi erau desfăcuţi, 
iar cravata trasă în jos. Provenea din Sud, iar vocea lui joasă 
reda un amestec rezonant al accentului plat din Midwest cu al 
celui dulce din Georgia. Scoase un creion din buzunarul de la 
piept şi se apropie de panoul fixat de perete, pe care erau 
expuse fotografiile cazului Rushman, ca şi fotocopiile câtorva 
rapoarte. Toată lumea era înarmată cu pixuri şi agende, 
pregătită să ia notițe. Înainte de a-şi începe expunerea, 
Danielson îşi dezveli o ţigară de foi din ambalajul de celofan. 


— AŞ prefera să nu fumezi, interveni Stenner. O să-mi 
miroasă biroul zile întregi. 

— Mă rog, e biroul tău, Abel, răspunse Danielson contrariat. 
Apoi trecu la subiectul întâlnirii, folosind ţigara neaprinsă ca 
indicator. Victima, episcopul Rushman, a prezentat în total 
şaptezeci şi şapte de plăgi fatale. Moartea a putut fi cauzată şi 
de o hemoragie puternică, de un şoc traumatic, ori de un colaps 
cardiac, toate acestea datorate gradului ridicat de distrugere a 
organismului. 

Rănile produse de arme cu vârful şi muchiile ascuţite se 
împart în patru categorii: cele provocate prin înjunghiere, prin 
incizie, prin crestare şi cele din secţionări terapeutice, acestea 
din urmă practicate în chirurgie. Pe corpul victimei se regăsesc 
toate cele patru categorii de plăgi. În cazul înjunghierii, arma 
cea mai des utilizată este cuțitul, aici fiind vorba de un cuţit de 
bucătărie, de tipul celor pentru tranşat carne, cu o lamă de 
treizeci de centimetri lungime şi aproximativ zece lăţime. Putem 
atribui toate rănile acestei arme. 

În cazul înjunghierilor, rana se lăţeşte la suprafaţa pielii, iar 
marginile nu sunt sfâşiate. Mărimea şi forma ei depind de forma 
armei, de direcţia în care a fost împlântată, de mişcările lamei în 
interior, de mişcările victimei, ca şi de starea de relaxare ori de 
tensionare a pielii. Danielson indică elemente din câteva poze. 
Victimei i s-au aplicat treizeci şi şase de lovituri prin înjunghiere: 
paisprezece în piept şi torsul superior, dintre care şapte au 
străpuns inima şi plămânii; patru în antebraţul stâng; trei în cel 
drept; trei în palma stângă; una în cea dreaptă; opt în abdomen 
şi trei în piciorul drept. Evident, victima a fost înjunghiată în 
braţe şi palme datorită încercărilor de a se apăra. 

— Scuză-mă, Bill, interveni Stenner, dar cred că ar fi mai 
bine să păstrăm explicaţiile tehnice pentru proces. Deocamdată 
ne interesează numărul loviturilor şi cauza morţii. 

— Bine. Aşadar, plăgile prin incizie sunt cele în care in- 
strumentul este introdus în piele, apoi direcționat de-a lungul 
corpului. Am găsit douăsprezece incizii, principala aflându-se în 
zona gâtului. Aceasta ar fi putut reteza capul. De fapt, doar 
coloana vertebrală l-a împiedicat să se desprindă de trup. E greu 
să spun care dintre răni a fost provocată întâi, dar bănuiesc că 
cea de la gât, suficientă, de altfel, pentru o moarte aproape 
instantanee. Interesant este că, de obicei, o lovitură atât de pro- 


fundă şi de completă se aplică de la spatele victimei. În cazul 
nostru, a fost aplicată din faţă. Moartea a provenit nu numai din 
hemoragie, ci şi dintr-o embolie masivă. Am detectat aer în 
inimă şi vene. 

— Deci episcopul şi-a văzut moartea cu ochii, spuse Turner. 

— Aşa cred. În general, în rănile profunde produse la gât 
intervine pe loc spasmul cadaveric, rigor mortis, cu alte cuvinte. 
Dar aici nu s-a întâmplat aşa. 

— De ce? întrebă Venable. 

— Rănile din braţe şi palme dovedesc încercarea de a se 
proteja. Alte incizii i s-au aplicat pe faţă, scalp, piept, abdomen 
şi picioare. Dar nici una n-a fost cauzatoare de moarte. Au fost 
şaptesprezece crestături, majoritatea superficiale. In sfârşit, 
dintr-a patra categorie de răni a făcut parte secţionarea 
organelor genitale, care au fost puse în gura victimei. Această 
amputare s-a efectuat cu o deosebită îndemânare chirurgicală, 
mai ales dacă avem în vedere că a fost practicată cu un cuţit de 
bucătărie. 

— Crezi că făptaşul avea cunoştinţe în domeniul medical? 
întrebă Stenner. 

— Foarte posibil. Sângerarea a fost extrem de puternică, 
continuă Danielson, fără a-şi curma şirul expunerii din cauza 
întreruperilor. Cadavrul conţinea mai puţin de jumătate de litru 
de sânge la autopsie. Asta e o raritate. In mod normal, 
sângerarea încetineşte când organismul încetează să 
funcţioneze, ceea ce duce la ipoteza că victima a supravieţuit 
mai mult decât era de aşteptat 

Stenner îl întrerupse cu o nouă întrebare: 

— S-a luptat mult? 

— Da, judecând după rănile de pe mâini. Dar nu mult timp. 

— Câtă vreme crezi c-a durat? 

— Intervalul de timp în care survine moartea, ca urmare a 
unei in-cizii a gâtului, este mai scurt dacă au fost străpunse 
venele sau arterele şi dacă se produce aeroembolia. In cazul de 
faţă se regăsesc ambele elemente. judecând după rănile de pe 
mâini şi braţe, victima ar putea supravieţui maximum un minut, 
un minut jumătate. Dacă prima tăietură a fost la gât, nu văd 
cum a mai putut fi conştient, dar se pare că a fost. 

— Ce-i cu poza din dreapta? Cea care arată ceafa? întrebă 
unul dintre detectivi. 


— Ajungem oricum la ea, răspunse Danielson, indicând o 
fotografie ce reprezenta ceafa cadavrului. Imediat sub linia 
părului era scris cu sânge „B32.156". Nu pot explica semnifi- 
caţia acestui număr; tot ceea ce pot preciza este că a fost scris 
cu sângele victimei, la fel ca numărul 666, crestat pe stomac, un 
mesaj satanic. 

— Ai mai tras vreo concluzie? întrebă Stenner. 

— Aş accentua faptul că majoritatea rănilor au fost pro- 
vocate cu multă îndemânare şi precizie, atingând organele vi- 
tale, cauzând traume. Au fost şi tăieturi întâmplătoare. De 
asemenea, cred că ucigaşul era stângaci. 

— Mulţumesc, spuse Stenner, iar Danielson se întoarse la 
locul lui. 

— Ce aveţi de zis, doamnă Venable? o întrebă Stenner. 

— Până aici n-am nimic de spus. 

— Lou, ce-aţi descoperit? 

Turner se-ndreptă spre panoul cu poze şi prinse în ace o 
diagramă a scenei crimei. 

— Deci, avem trei interogatorii care nu sunt admise în 
proces, dar care stabilesc evenimentele. Stampler declară că a 
intrat aici, pe uşa principală, a auzit zgomot în apartamentul 
episcopului şi a urcat. Apoi a intrat în dormitor, unde-a luat-o 
razna. Pretinde că mai era cineva în cameră, cineva de care se 
temea. Nu-şi mai aminteşte decât momentul în care a ieşit din 
dormitor. A auzit ceva jos, a intrat în panică, a fugit pe hol, a 
ieşit pe uşa de la bucătărie, a coborât, apoi a văzut maşina po- 
liţiei, aşa că s-a refugiat în biserică prin coridorul acesta şi s-a 
ascuns în confesionalul în care a fost găsit. 

— Ce părere ai? întrebă Stenner. 

— Că povestea asta e cel mai pur rahat. Scuzaţi-mă, 
doamnă. 

— Am mai auzit expresia, spuse Venable zâmbind. Şi sunt 
perfect de acord cu dumneata, domnule sergent. 

— l-am cercetat standerul, dar fusese golit înaintea sosirii 
noastre. 

— De către cine? întrebă Venable. 

— De alţi locuitori ai... cavernelor. Mă-ndoiesc că erau prea 
multe lucruri de luat. Încercăm s-o găsim pe fată, pe Linda. Până 
acum n-am avut succes. Se pare c-a plecat acum vreo trei 
săptămâni. La Savior House nu sunt înregistrate numele de 


familie, dar i-am dat oarecum de urmă. Provine din Ohio, 
probabil din Akron sau Dayton. N-o condamn c-a plecat, nimeni 
nu rezistă prea mult în caverne. 

De la internii din Savior House, ca şi de la personalul bi- 
sericii, n-am aflat mare lucru. Toţi susţin că se afla în strânse 
relaţii cu episcopul. Băiatul ăsta, Stampler, e foarte deştept, 
probabil are un indice al inteligenţei de 130-140. Vine din 
Crikside, Kentucky, care are o populaţie în jur de două sute 
cincizeci de suflete. In încăpere răsunară râsete. Zâmbi şi 
Turner, apoi continuă. Am discutat cu oameni care-l cunosc. Nu 
mi-au semnalat nici o manifestare ieşită din comun, n-a fost 
arestat. Se pare că era un puşti cu multă personalitate. Tatăl i-a 
murit de silicoză, fratele â fost ucis într-un accident de maşină. 
Mama lui a murit anul trecut, cam la un an de la plecarea lui. Se 
spune că în ultimul timp nu mai era în toate minţile, dar n-a fost 
consultată de medic. Acesta i-a numit comportamentul „nebunie 
de singurătate". Stampler a fost un elev strălucit, atât la şcoală, 
cât şi la liceu, dar n-am reuşit să aflăm ce-a făcut în lunile dintre 
momentul plecării şi cel al apariţiei în oraşul nostru, aşa că nu 
mi-am terminat tema pentru acasă, domnule locotenent. 

— A fost luat în evidenţa poliţiei? A existat vreun incident? 
întrebă Venable. 

— Nici unul, până acum. A lucrat câteva luni ca infirmier la 
spital. | s-au dat referinţe bune, dar şi-a părăsit locul de muncă; 
s-a angajat ca om de serviciu la bibliotecă, unde a fost de 
asemenea bine apreciat. Făcea cursuri prin corespondenţă la 
City College, dar nu i-am obţinut încă fişa. 

— Ai vreo idee despre ce-ar putea reprezenta numărul de 
pe ceafa victimei? întrebă Danielson. 

— Eu nu, răspunse Turner zâmbind. Poate altcineva? 

Ceilalţi detectivi dădură din umeri. 

— Mulţumesc, Lou, zise Stenner. Doctore Woodside, e 
rândul dumitale. 

Woodside îşi ridică trupul enorm de pe scaun şi se îndreptă 
cu mersul său legănat spre panoul cu poze. 

— Fără să vă plictisesc cu amănunte tehnice, iată 
concluziile la care am ajuns: cuțitul găsit asupra suspectului în 
momentul arestării este cu siguranţă arma crimei. Sângele de 
pe hainele şi corpul său aparţine victimei. S-au detectat, de 
asemenea, pe arma şi pe hainele domnului Stampler fragmente 


de carne ale celui ucis. Amprentele de pe clanţele uşilor, pereţi 
şi de pe armă se potrivesc cu cele ale suspectului. Pe hainele lui 
sunt şi fire din covor. După urmele de sânge de pe covor, i-am 
putut reconstitui drumul de la locul crimei în bucătărie. Putem 
dovedi că a ieşit pe uşa bucătăriei, coborând pe scara de 
serviciu, că s-a întors în clădire pe uşa din spate, a intrat în 
biserică şi de-acolo, în confesional. 

— S-au găsit amprente pe sertarul cu cuțite din bucătărie? 
întrebă Venable. 

— Ciudat, dar nu s-au găsit. Am prelevat de-acolo nişte 
fibre de țesătură, dar nu le-am putut stabili proveniența. 

— Ar fi extraordinar dacă am putea dovedi că a pătruns pe 
uşa bucătăriei, de unde şi-a procurat cuțitul, pe care l-a dus în 
dormitor, explică Venable. Astfel am stabili premeditarea. 

— O să am aspectul în vedere. 

— Foarte bine, interveni Stenner. O privi cu o expresie care 
încerca să fie un zâmbet: până aici aveţi vreo remarcă? 

— Suntem destul de avansați, spuse ea, luând locul lui 
Woodside în faţa auditoriului. Însă, pentru a avea un caz 
complet, ne lipsesc două elemente. 

— Motivația? întrebă Stenner. 

— Exact. Sunt convinsă că psihiatrii îl vor considera pe 
Stampler apt pentru proces, dar asta nu exclude posibilitatea ca 
Vail să-şi bazeze pledoaria pe nebunie. Să nu uităm că şi-a 
angajat un medic pentru examinarea arestatului. Se numeşte 
Molly Arrington, treizeci şi patru de ani. A absolvit Universitatea 
de Stat din Indiana cu magna cum laude şi a lucrat şase ani la 
Clinica Justine din Indiana, ocupându-se de comportamente 
atipice. Se pare că e strălucită, aşa că ne va aduce argumente 
serioase. Dar dacă-l putem aduce pe Stampler la judecată, ne 
trebuie un mobil, Abel, unul care să-i convingă pe juraţi. Altfel, 
Vail se va folosi chiar de natura crimei, dovedind că protejatul 
lui e nevinovat ca un miel. 

— Bine, doamnă procuror. Ne vom strădui să găsim o 
motivaţie. Care este al doilea element? 

— Dovediţi că n-a existat o a treia persoană în cameră, 
când episcopul a fost înjunghiat. 


Cu câteva minute înainte de ora prânzului, Vail îşi strânse 


echipa în birou. Molly Arrington ajunse ultima, suflând din greu, 
ca după o alergătură. 

— Aceasta este doctoriţa Molly Arrington, psihiatrul nostru, 
o prezentă Vail. Scuză-mă că te-am adus atât de repede de la 
Daisyland, dar am vrut să te cunoască toată lumea şi să auzi şi 
tu ce-a aflat Tommy în Kentucky. 

— Mă bucur să vă cunosc, spuse Molly cu un zâmbet. 

— Am stabilit deja regulile jocului. Toţi spunem ceea ce 
gândim, fără vreo reţinere. Naomi, ai citit raportul autopsiei. Ai 
descoperit ceva ce nu ştiam? 

— Aţi observat numărul 666 crestat pe stomacul lui 
Rushman? 

— Da, spuse Vail. Va trebui să verific dacă Aaron ori vreunul 
din puştii de la internat făceau parte dintr-o societate satanică. 

— Mai e ceva. Nu deţinem încă poza, dar din raport reiese 
că pe ceafa episcopului s-a găsit numărul „B32. 156", scris cu 
propriul lui sânge. 

— „B32.156"? Ce dracu' poate să-nsemne? 

— Cine ştie? dădu Naomi din umeri. 

— Probabil un simbol, sugeră Molly. 

— Ce fel de simbol? întrebă judecătorul. 

— Nu ştiu. Simbolurile compun un limbaj universal. De 
exemplu, crucea e simbolul creştinătăţii. Triplul 6 de pe sto- 
macul victimei îl reprezintă pe diavol. Reprezintă acelaşi lucru 
oriunde l-am găsi şi pentru oricine l-ar scrie. 

— Aş vrea să fac o remarcă, interveni Goodman. 

— Dă-i drumul. 

— E-n legătură cu pozele. M-am gândit mult la ele în timpul 
călătoriei Mi se pare că dovedesc din plin premeditarea. 

— Cum aşa? se miră Vail. Dovedeşte-mi-o! 

— In primul rând, cuțitul trebuie să fi fost adus din 
bucătărie. Ce-ar fi căutat un cuţit de tranşat carne în dormitorul 
episcopului? 

— Nu ştiu, răspunse Vail. Dar ar fi putut fi acolo. Procurorul 
trebuie să dovedească absența cuţitului în dormitor, nu noi 
suntem cei care trebuie să dovedim prezența lui acolo înaintea 
pătrunderii criminalului. 

— O chestie foarte vagă, conchise Goodman. 

— Tommy, în momentul de faţă totul e vag, dar trebuie 
să-ncepem de undeva. Nu uita, pornim de la prezumția că Aaron 


e nevinovat, aşa că tot ceea ce întreprindem trebuie să ducă la 
concluzia asta. Stabilirea vinovăţiei e problema adversarilor 
noştri. 

— Mai e ceva, continuă Tommy. 

Merse la panoul cu poze, oprindu-se în dreptul celor care 
reprezen-tau urmele însângerate pe podeaua bucătăriei. Naomi 
se apropie de el. 

— Ce vedeţi? întrebă Vail. 

— E clar că a ieşit pe uşa bucătăriei, răspunse Naomi. 

— Asta ştiam. 

— Da, dar dacă te uiţi cu atenţie, observi că nu sunt urme 
de paşi, ci pete. Din poza asta îţi dai seama că petele se opresc 
aici, la colţul bufetului. De-acolo şi până la uşă nu mai sunt pete. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Bănuiesc că petele provin de la ciorapii lui. Cred că la 
intrare îşi scosese pantofii, ca să nu-l audă episcopul. După 
aceea a luat cuțitul din sertar, a mers în hol, a intrat în dormitor, 
unde i-a aplicat episcopului cele patruzeci de lovituri. 

— Conform autopsiei au fost şaptezeci şi şapte, preciză 
Naomi, element la fel de grav ca şi pozele. 

— Vom trece peste asta în pledoarie, spuse Vail. Raportul 
cu numărul şi localizarea rănilor, cauza morţii şi altele, va fi 
prezentat în proces, dar, după toate probabilitățile, nu va fi citit 
de juraţi. Or să fie ocupați cu alte treburi. 

— In orice caz, îşi sfârşi Goodman ideea, amănuntul cu 
scosul pantofilor dovedeşte premeditarea. N-a fost vorba nici de 
furie subită, nici de nebunie temporară, ci de un plan bine pus la 
punct. 

— Da, în cazul că aşa s-au petrecut lucrurile, remarcă Vail. 

— Cum altfel s-ar fi putut petrece? întrebă Naomi. Te-a 
minţit atât pe tine, cât şi pe poliţişti, declarând că a intrat pe 
uşa din faţă, că s-a speriat de zgomote şi-a fugit prin spate. E 
clar că a intrat prin bucătărie. 

— Posibil. Dar acuzarea nu poate face uz de interogatorii în 
proces, iar noi n-avem de ce. Ceea ce trebuie să facem este însă 
să aflăm dacă Aaron ne-a minţit şi de ce. 

— Dacă a minţit, de ce-a făcut-o? întrebă Goodman. 

— Poate pentru că era speriat, dezorientat, îi răspunse 
judecătorul. E posibil să fie nevinovat, dar îi e teamă să spună 
adevărul, că în aparenţă e vinovat. 


— Aşa că se pune din nou întrebarea dacă mai era cineva în 
cameră. În caz că da, Aaron ar fi putut intra prin faţă, 
scoţându-şi pantofii să nu fie remarcat. În momentul în care s-a 
speriat de zgomotele de jos, ar fi putut fugi prin bucătărie, 
punându-şi pantofii înainte de-a ieşi afară, în frig. 

— Prea-i cusut cu aţă albă, spuse Goodman sceptic. 

— Poţi dovedi că n-a fost aşa? întrebă judecătorul. 

— Nu. 

— Atunci înseamnă că nu batem câmpii şi că problema 
pantofilor şi a petelor devine contestabilă, completă Vail. Nici o 
variantă nu poate fi dovedită, deci oricare e posibilă. 

— lar în majoritatea cazurilor, adăugă judecătorul, juriul 
preferă să le respingă pe amândouă, decât să adopte vreuna. 

— La fel şi cu cuțitul, spuse Vail. Vom admite că a părăsit 
locul faptei avându-l asupra sa, dar nu că l-a şi dus acolo. 

— Foarte bine, îl aprobă judecătorul. Lasă-ţi adversarii să 
dovedească contrariul. 

— S-au găsit amprente pe sertarul din bucătărie? întrebă 
Goodman. 

— Vom şti când vom vedea raportul judiciar. 

— Şi dacă purta mănuşi? sugeră Naomi. 

— Şi dacă dansa în trupa Bolshoi Ballet? interveni ju- 
decătorul. 

— Cu alte cuvinte, nici o supoziţie nu e valabilă până nu 
ne-o vor dovedi, explică Vail gluma judecătorului. 

— S-au descoperit fibre de mănuşi pe sertar? 

— Asta o vom afla tot din raportul judiciar. 

— Ce credeţi că va hotări Shoat în legătură cu admiterea 
fotografiilor în proces? întrebă Naomi. 

Vail privi spre judecător, ridicându-şi o sprânceană. Spal- 
ding se scărpină pe vârful nasului. 

— Nu-i va fi uşor să decidă, spuse el în sfârşit. Personal, 
cred că pozele sunt corespunzătoare. Dar dacă le admite, pot 
deveni baza unui apel... Bănuiesc că le va admite ca probe. 

— Doamne! exclamă Naomi. 

— Nu dispera, o linişti Vail. Asta ar putea fi în favoarea 
noastră. 

— Cum? 

— Depinde de mobil, sugeră judecătorul. 

— Chiar aşa, aprobă Vail. Pun pariu că-ntreaga noastră 


opoziţie munceşte pe brânci să facă rost de un mobil. Dacă nu-l 
vor găsi, vor putea folosi cu succes pozele în favoarea noastră, 
făcând uz de legea McNaghten. 

— Cine-i McNaghten? întrebă Molly. 

Judecătorul se oferi să explice: 

— In 1843, McNaghten a împuşcat mortal un membru al 
Parlamentului Britanic. Curtea l-a declarat nevinovat pe motiv 
de nebunie. Opinia publică a fost revoltată, aşa încât Curtea de 
Apel a formulat legea McNaghten, care spune că, pentru a se 
obţine achitarea, trebuie dovedit că în timpul comiterii crimei 
acuzatul s-a aflat sub influenţa unei puternice tulburări mentale 
datorate unei boli psihice, nefiind conştient de natura faptei. 

— Sau chiar conştient fiind, completă Vail, n-a putut 
distinge răul de bine. 

Goodman completă: 

— In traducere: doar un nebun poate comite o crimă fără 
mobil. 

Vail se ridică şi începu să străbată camera cu paşi mari, 
după cum îi era obiceiul. 

— Mai avem la îndemână şi conceptul impulsului 
nestăpânit, zise el. Aici se încadrează cei care pot deosebi bi- 
nele de rău, dar, datorită tulburărilor psihice, nu-şi pot controla 
acţiunea. Aşa că avem destule posibilităţi, n-avem decât s-o 
alegem pe cea mai convingătoare, cu care să zdrobim acuzarea, 
îi zâmbi el lui Molly Arrington. Aceasta este sarcina expertului 
nostru psihiatru. Îmi dau seama că n-ai avut decât o singură 
întrevedere cu Aaron, dar... 

— N-aş lua cuvântul până nu ascult raportul domnului 
Goodman, spuse ea. 

— Mă cheamă Tom, preciză Goodman zâmbind. 

— De acord. Dă-i drumul, Tommy, spuse Vail. 

— Eu nu sunt psihiatru. Aşa că o să vă povestesc pur şi 
simplu ce-am aflat şi ce cred eu. De fapt, nu prea ştiu ce să 
cred. 

— Ce naiba ai aflat acolo? îşi manifestă Vail nerăbdarea. 

— Nu-i vorba de ce-am aflat, e... cum să-ţi spun, Marty, 
puştiul ăsta a avut o copilărie îngrozitoare; am impresii confuze, 
contradictorii despre el. 

— Toţi suntem în aceeaşi situaţie, Tommy. 

In timp ce povestea, Goodman privea fotografiile, încercând 


ca prin ele să-şi menţină obiectivitatea. Îl descrise pe Stampler 
ca pe un copil dotat, care nu-şi găsise locul în comunitatea lui, 
neprimind sprijin, nici aprobare pentru realizările sale, menţinut 
într-o continuă stare de frustrare de către tatăl obtuz şi dur, 
hotărât să-i lase fiului moştenire numai munca istovitoare din 
mină. Vorbi despre mama lui Aaron, o femeie simplă, care 
considera educaţia ca pe ceva obscur, diavolesc, ca şi despre 
firea neînfricată a băiatului, care nu se lăsase descurajat de 
bătăile şi de insultele părinţilor. Povesti, în sfârşit, despre 
Rebecca, mentora, sprijinul înzestrării sale intelectuale, fiind 
martorul călătoriei lui pe tărâmul diverselor profesii şi al artelor, 
ca şi călăuza lui în viaţa sexuală. 

Când sfârşi expunerea, Goodman îşi consultă nelipsita a- 
gendă neagră. 

— Mai sunt câteva aspecte, completă el. Pe masa din su- 
frageria Rebeccăi erau expuse cinci fotografii ale lui Aaron, la 
diferite vârste; citind o carte, pescuind, surprins în grupul 
colegilor, toţi pozând ţepeni în faţa şcolii, cu Rebecca în centru. 
Dar nu era nici o poză doar cu ei doi. Un alt aspect: Aaron îşi 
însemna o grămadă de citate din cărţi, lipind fâşii de hârtie la 
paginile respective. După ce le învăţa pe dinafară, elimina 
semnele. Mi-am notat două citate care mi-au părut deosebite: 
„Răul ne vine tuturor din propria noastră imaginaţie, mascată cu 
toate virtuțile", şi un proverb chinezesc: „Există doi oameni 
perfecţi: cel nenăscut şi cel mort". 

Goodman îşi notase câteva întrebări: A fost Aaron supus 
unui abuz fizic sau sexual, în sens juridic? Instinctul sexual îi era 
atât de pervers, precum par faptele? Au putut contribui aceşti 
doi factori la a-i crea o tensiune interioară, care l-a împins spre 
măcelărirea episcopului Rushman? 

— Probabil, sugeră el, Molly ne-ar putea lămuri aici. Ştiţi ce 
mă întreb? Dacă nu cumva a fugit de frustrările de-acolo, ca să 
cadă într-un nou hăţiş de frustrări. Poate... poate i-a căzut cerul 
în cap. 

— Crezi că el e făptaşul? îl întrebă Vail, care-l ascultase 
concentrat, fără a se lăsa afectat emoţional de scurta şi nefe- 
ricita viaţă a lui Aaron Stampler. 

— Zău că nu-mi dau seama, Marty; dacă mă gândesc bine, 
cine dracu nu s-ar ţicni după ce a dus o asemenea viaţă? 

Vail nu răspunse. In schimb, i se adresă lui Molly: 


— Doctore, poftim în scenă. 

— Să vedem întâi caseta, spuse ea. Vocea-i deveni brusc 
puternică şi autoritară. Părea un căpitan care preia comanda 
vasului. 

lar Vail îşi zise: Doamne, ea ne conduce de-acum. 

— De acord, spuse Vail. Se răsuci spre aparatul video, în 
care introduse caseta conţinând întrevederea de la Daisyland. 

— Inainte de-a începe, aş vrea să ştiu cum îţi poţi da seama 
când cineva suferă de tulburări psihice? se interesă Goodman. 

— E un procedeu bine structurat, exact ca în medicină, 
explică Molly. Cauţi simptome, manifestări, influenţe. 

— Toate acestea pot fi încadrate în standarde? 

— Da. Se regăsesc în Manualul de diagnostic şi statistică 
ale bolilor mentale, publicat de Asociaţia Americană de Psihia- 
trie. 

— Ştiu că-i o întrebare cam nătângă, spuse Naomi, dar de 
ce se-ntind întotdeauna pacienţii pe canapea, iar psihiatrul stă 
în spatele lor? 

— In acest fel, subiectul se simte în largul lui. Faptul că nu-l 
vede pe doctor îi reduce din inhibiţie, nedistrăgându-l nici de la 
ceea ce simte nevoia să exprime. 

— Care e obiectivul final? 

— Asocierea liberă de idei; incitarea subiectului de-a se 
concentra asupra experienţelor interioare, a imaginaţiei, a 
sentimentelor... crearea unei atmosfere propice exteriorizării 
celor mai intime gânduri. 

— In ce mod te ajută atmosfera asta? 

— In această stare, pacientul retrăieşte cu acuitate expe- 
rienţa unor evenimente traumatice din trecut, esenţiale pentru 
stabilirea diagnosticului. Prima mea întâlnire cu Aaron a fost o 
discuţie de suprafaţă, dar un început promiţător. 

Urmăriră caseta concentrați. După ce întrevederea filmată 
luă sfâr-şit, nimeni nu rupse tăcerea câteva minute. Vail vorbi 
primul: 

— Ei, Molly, ce părere ai? 

Cu mâinile încrucişate în poală, Molly rămase tăcută 
aproape un minut întreg, gândindu-se. Ce vor de fapt să afle? 
Dacă a făcut-o el şi de ce? Dacă este un ucigaş cu sânge rece, 
ori dacă încurcă realitatea cu iluziile? Dacă e păpuşa, ori 
păpuşarul? Intr-un târziu, răspunse: 


— Nu sunt sigură. După cum văd, toţi suntem confruntaţi 
cu aceeaşi problemă dificilă: cum să-l salvăm pe Aaron Stampler 
de la moarte. Diferenţa este că voi lucraţi prin tactici şi strategii 
legale, în timp ce arma mea e logica ştiinţifică, lucru care cere 
mult timp, poate chiar ani întregi. 

— Da, dar acum nu mai avem la dispoziţie decât cincizeci şi 
una de zile, spuse Goodman căzut pe gânduri. 

— Ai ajuns la vreo concluzie până acum? întrebă Vail. 

— Nu, încă nu. 

— Ştii, cu toţii suntem derutaţi, continuă el. Aaron spune că 
a făcut prima oară dragoste la şaisprezece ani. Profesoara 
susţine că l-a sedus cu doi ani înainte. O altă minciună o 
constituie împrejurările în care a murit fratele lui. 

— N-aş zice că l-a sedus, interveni Goodman. 

— Dar ce-ai zice? E vorba de o femeie de vreo treizeci de 
ani şi de un copil de paisprezece. 

— Ştiu, dar din modul cum povestea ea, părea totul foarte 
natural. 

— ŢI s-o fi părut ţie natural, dar te asigur că doamna 
procuror va fi de cu totul altă părere. O va zugrăvi pe femeia 
asta în cele mai negre culori. Nici măcar n-o putem cita în 
proces. Dacă ar veni de bunăvoie să depună mărturie, Venable 
se va grăbi s-o pună în lanţuri pentru corupere de minori. Or, n-o 
putem lăsa să se autoincrimineze. 

— Scuzaţi-mă, întrerupse Molly discuţia pe un ton înţepat. 
Vorbiţi despre tactici legale, care nu mă privesc. Şi până la un 
punct, ceea ce spuneţi n-are sens. Poate că e/a sedus-o, ori 
poate că evenimentul e-atât de dureros pentru el, încât şi l-a 
şters din minte. lar povestea cu fratele şi logodnica poate fi un 
mit local, de ce vă pare atât de ciudat faptul că nu doreşte să-l 
umbrească? Părerea mea e că băiatul are un indice de 
inteligenţă cu mult peste normal. Pentru Dumnezeu, a citit Biblia 
la şase ani. La ora asta ar fi trebuit să fie student la Harvard, nu 
om de serviciu într-o bibliotecă. 

— Presupun că doreşti să te-ntorci la Daisyland? o întrebă 
judecătorul, privind-o admirativ. 

— Chiar mâine. Am enorm de lucru. lar pe tine, Tom, ţin să 
te felicit. Ai aflat foarte multe în doar două zile. 

— Şi tot degeaba, răspunse Goodman nervos. 

— Ai răbdare. Cred c-ar trebui s-o găseşti pe fată. 


— Pe cine, pe Linda? 

— Da. 

— Cine ştie unde s-o fi dus? Majoritatea celor de la Savior 
House se-ntorc la un moment dat de unde au venit. 

— Ce să caute acolo? Crezi că Aaron s-ar fi întors la 
Crikside? 

— Aşadar, e posibil ca ea să nu se fi-ntors acasă, spuse 
Vail. Poate că se ascunde prin apropiere. 

— Şi poate că ştie ce s-a întâmplat de fapt, completă 
Goodman. 

— Stampler zice că fata a plecat acum vreo trei săptămâni, 
menţionă Naomi. 

— Poate c-o acoperă, sugeră Goodman. 

— Crezi că ea l-o fi omorât pe Rushman? întrebă Naomi. 

— Nu neapărat, răspunse Vail. Poate-au făcut-o împreună. 
Sau poate a fost martoră. Poate că Aaron se teme, de fapt, 
pentru ea, nu pentru propria-i persoană. 

— Eşti pe drumul cel bun, Marty. 

— Am avut vreun caz în care s-o pornesc pe-un drum 
greşit? 

Tom râse: 

— Ne-ai zis-o. 

— Doctoriţa ţi-a ordonat s-o găseşti pe fată, Tommy, i-o 
întoarse Vail. Ce mai stai? 


OPTSPREZECE 


Strada era pustie. Din şoseaua principală răzbătea 
zumzetul unui trafic intens. Un vânt îngheţat scutura crengile 
moarte ale copacilor ce mărgineau strada Banner. 

Intrând în Savior House, desluşi notele şovăitoare ale unui 
saxofon. Cineva, la etaj, încerca să interpreteze melodia „Misty'". 
O găsi pe Maggie în camera cu televizorul. Se purta foarte 
amabil, dar Goodman nu reuşi într-o oră de conversaţie să 
apuce nici un fir din ghicitoarea numită Aaron Stampler. 

— Îmi pare rău, îi spuse Maggie. Trebuie să-nţelegeţi, aici 
avem o regulă de aur: nimeni nu-şi dezvăluie secretele; ar rupe 
vraja. E meritul episcopului, ştia cum să protejeze oamenii. De 


aceea nu suntem obligaţi să ne declarăm numele de familie, nici 
localitatea de unde provenim. . 

— Respect regula, Maggie. lţi mulţumesc pentru ajutor. 

— Bineînţeles, dacă aflu ceva ce v-ar putea fi de folos, vă 
anunţ. 

— Tu eşti „cloşca" aici? 

— Urma să fiu noua mascotă a ministranţilor, spuse ea cu o 
umbră de melancolie în glas. 

Apropiindu-se de Volkswagen, Goodman observă o fâşie de 
hârtie prinsă sub ştergătorul de parbriz. Era un şerveţel 
împăturit, pe care era scris cu litere mărunte un mesaj: „Alex. 
Strada B. Liliacul şi Păsărica". 

Goodman privi de-a lungul străzii, dar nu văzu pe nimeni. 
Se urcă în maşină. În timp ce aştepta ca motorul străvechi să se 
încălzească, se uită încă o dată spre Savior House. Lao 
fereastră de la etajul al doilea, o umbră se retrăgea în dosul 
perdelei. 

— Fir-ar al dracului, zise el cu voce tare. Şi porni către 
strada B. 

Cu mulţi ani în urmă, strada B fusese una din zonele 
comerciale de lux ale oraşului. Vitrinele găzduiseră blănuri de 
hermină şi vizon, ca şi cele mai noi şi scumpe creaţii ale 
bijutierilor. Dar cu timpul, magazinele fuseseră eclipsate de 
zgârie-nori cu parcări interioare şi însoțitori de lift îmbrăcaţi în 
uniforme. Rămăseseră doar patru clădiri cu aspect deprimant, în 
care mai erau active numai barurile cu clientelă depravată şi 
prăvăliile de amanet. 

Fâşia de pavaj ce ducea spre şoseaua subterană devenise 
loc de acostare pentru oamenii de afaceri bisexuali şi homo- 
sexuali aflaţi în drum spre casă; o piaţă de desfacere, unde 
tineri proxeneţi ofereau plăceri pentru toate gusturile. 

Goodman se alinie în şirul de Cadillacuri şi Mercedesuri care 
defilau cu viteză redusă pe lângă „băieţi duri", îmbrăcaţi în piele 
şi ţinte, tineri cu aer de colegieni, purtând jachete sport, puşti 
aflaţi la pubertate, cu coşuri pe faţă şi travestiţi, care-şi etalau 
marfa sub forma unui carnaval plimbător, ce-şi atingea culmea 
între orele şase şi opt seara. 

„Liliacul şi Păsărica", se gândi Goodman. „Proxenetul şi 
prostitua-tul. Păsărica e Alex. Dar cine-i Alex?" 

— Alo, drăguţule, ce zici de chestia asta? îl întrebă un 


„comerciant", fluturându-i o poză pornografică în fata par- 
brizului. Are douăzeci de centimetri şi e numai a ta. la-o câte 
caldă... la uite-o p-aia mică, a mea... la uite ce banană roşie... 

La fiecare acostare, Goodman punea aceeaşi placă: 

— li caut pe Liliac şi pe Păsărică. 

După o jumătate de oră de dialoguri umilitoare, îl găsi pe 
primul. Era chel, cu capul în formă de ou, cu un diamant în 
ureche; purta o mustață ceruită la capete; peste umerii de om 
Neanderthal avea o mantie de piele. Pe faţă avea o mască 
neagră din hârtie creponată, cum se poartă la carnavaluri. 

— Eşti Liliacul? 

— Cine altul, iubăreţule? 

— II caut pe Păsărică. 

— Eşti nou pe-aici? 

— Ce vrei, să-ţi dau o scrisoare de recomandare? întrebă 
Goodman oftând. 

— Ştii că eşti nostim? remarcă Liliacul, apoi examină 
Volkswagenul cel uzat. Zici că-ncap doi în nuca asta? 

— Ce-ar fi să încercăm? Cina-i gata. 

Ochii Liliacului se-ngustară în spatele măştii. Nu-i plăcea să 
fie luat în zeflemea. 

— Te costă între cincizeci şi şapteş'cinci să i-o tragi. Nu ştiu 
dacă eşti în stare să suporţi cheltuiala. 

Goodman scoase la iveală o hârtie de o sută de dolari, 
zicând: 

— Punem pariu? 

Privirea Liliacului căpătă scântei. Banii erau limbajul u- 
niversal pe strada B. 

— Vino după mine. Ai un radiator în cutiuţa asta? 

— Cui îi trebuie radiatorul? 

Liliacul râse, cotind pe-o alee lăturalnică, între două clădiri 
de cărămidă, presărată cu gunoaie, sticle goale şi tomberoane. 

Marty, afurisitule, ai să-mi plăteşti scump excursia asta, îşi 
zise Goodman, urmându-şi „ghidul". 

La un moment dat, Liliacul se opri, ridicând mâna. Good- 
man opri şi el maşina. Huiduma ciocăni într-o uşă dărăpănată. 
Uşa se deschise şi Păsărica ieşi, chiorându-se în lumina 
orbitoare a farurilor. 

— Stinge lumina! porunci Liliacul. 

Alex era înalt şi subţire. De sub o pălărie pleoştită îi ieşeau 


nişte laţe blonde şi slinoase, ce se răsfrângeau pe umerii unei 
scurte jerpelite din piele de căprioară. Era zgribulit de frig, cu 
mâinile îndesate în buzunarele scurtei. Bărbia-i era presărată cu 
smocuri firave de păr, iar ochii mohorâţi scrutau întunericul. 

— Vrei s-o facem în chestia asta? întrebă el, arătând 
Volkswagenul. 

Goodman ieşi din maşină, ţinându-şi mâinile de-a lungul 
trupului. 

— N-o s-o facem deloc, spuse el. Eşti Alex, nu-i aşa? 

— Pe mă-ta! mârâi Liliacul. 

Puştiul se răsuci, lipindu-se de uşă. Liliacul se repezi spre 
Goodman, ţintindu-i urechea cu un pumn de mărimea unui 
ananas. Goodman pară lovitura cu braţul drept şi, apropiindu-se, 
îl pocni sub bărbie cu dosul palmei stângi. Buimăcit, Liliacul se 
izbi de peretele de cărămidă. Alex încercă să-l ocolească pe 
Goodman, dar fostul luptător profesionist îi întinse rapid un 
picior în cale, iar puştiul se prăvăli pe burtă. 

Liliacul apucă o bucată de fier dintr-un tomberon, rotind-o 
cu ambele braţe. Dar, până să-şi sfârşească rotirea, Goodman îi 
aplică o scurtă de stânga sub nas, apoi încă una şi încă una. 
Capul matahalei juca pe spate la fiecare lovitură, în timp ce 
posesorul său încerca zadarnic să se apere. In sfârşit, în urma 
unui upercut, Liliacul zbură înapoi, aterizând pe spate, printre 
gunoaiele unui tomberon răsturnat în cădere. Din nas îi ţâşni 
sânge. Se ghemui pe-o parte, gemând: 

— Nasul meu, mi-ai spart nasul. 

— Dacă te mai ridici de acolo, îţi rup şi picioarele, răcni 
Goodman. 

Auzi un zgomot în spate; Alex se refugia în clădire. Pornind 
pe urmele lui, Goodman ajunse într-un fel de temniţă 
întunecată, în care lumina pătrundea doar prin geamurile sparte 
şi fisurile din pereţi. Primul etaj era un amestec de ruine. 
Goodman se revăzu deodată în Vietnam, rătăcit într-o junglă de 
ziduri dărâmate, bârne căzute şi tavane prăbuşite. Îi reveniră în 
minte tacticile învăţate în antrenamentele de-atunci şi rămase 
nemişcat ca o statuie, cu simţurile încordate, în aşteptare. După 
câteva minute, o scândură trosni în stânga lui. Umbra lui Alex 
sălta iute printre ruine. Goodman îl urmări în linişte, reducând 
distanţa faţă de fugar. Când ajunse destul de aproape, apucă o 
bucată de lemn şi i-o aruncă în picioare. Scurtătura îl lovi din 


spate la încheietura genunchilor, Alex se împiedică şi, dărâmând 
un perete din placaj, căzu din nou cu faţa în praf. Goodman ÎI 
săltă de guler, trântindu-l de zidul exterior. Aerul îi ieşi din 
plămâni ca dintr-un balon înţepat, ochii bulbucaţi îl priviră 
îngroziţi pe Goodman, care, apucându-l de unicul cercel rămas 
în ureche, îi şuieră: 

— Potoleşte-te, lichea, sau rămâi şi fără amândouă ure- 
chile. 

Se scotoci în buzunar, scoase cercelul capturat în locuinţa 
lui Aaron şi-l ţinu în palmă la vedere. 

— Nu! urlă băiatul. 

— Vrei să stăm de vorbă sau preferi să ţopăi de durere? 

— Te rog, nu mă chinui! 

— Atunci spune-mi ce căutai în standerul lui Aaron? întrebă 
Goodman, împungându-l cu degetul în bărbie. 

— A... ă... m-am gândit că poate are şi el un radio... sau 
ceva dosit... 

Goodman smuci de cercelul din ureche, iar faţa băiatului se 
schimonosi de durere. 

— Cum de-ai ştiut că eram acolo? 

— Acolo locuiesc. În primul stander pe dreapta. Te-am auzit 
vorbind cu moşul. Mi-am zis că poate ştii ceva şi te-am urmărit. 

— Ce să ştiu? 

— Ei... poate că-ţi pomenise Aaron de-o ascunzătoare. 

— Gogoşi! exclamă Goodman, trăgând de cercel. 

— Aaaul 

— la mai încearcă o dată! 

— Nu ştii de glumă, omule... scânci Păsărica. Nici măcar nu 
eşti poliţist. 

— Să-ţi spun ce ştiu: ştiu că te cheamă Alex, mai ştiu că am 
un cercel de-al tău şi că sunt pe cale să-l iau pe-al doilea. 

Trase, iar lobul urechii se lungi un centimetru. Puştiul 
începu să tipe: 

— Nu, nu, te rog! 

— În cazul ăsta, lasă minciunile. 

— Avea nişte cărţi... 

Chinul reîncepu. 

— Doamne, nu mai trage, te rog! 

— La prima minciună îţi smulg urechea. 

— Era o casetă video! urlă băiatul. 


— Cu ce? 

— Nu ştii? 

— Răspunde-mi. Ce conţinea caseta? 

— Un spectacol! 

— Ce fel de spectacol? 

— O porcărie din aia, cu ministranţi. 

— Cum adică? 

— Chiar nu ştii? 

Goodman se apropie de Alex, trase de cercel fără să-i dea 
drumul şi-i şopti: 

— Te mai întreb o singură dată: ce fel de spectacol? 

— Porno! zbieră puştiul îndurerat. 

Surprins, Goodman dădu drumul cercelului. 

— Porno? murmură el, nevenindu-i să creadă. 

— Da, o casetă cu orgii. 

— Zi mai departe! îl îndemnă Goodman înmărmurit. 

— Ne ducea în locul ăla, Preirie, clădirea aia veche care 
ţinea de biserică. Îşi fixa aparatul pe pat, noi ne puneam pe 
treabă, iar el ne spunea cum să stăm şi ce să facem, ca la 
Hollywood. El comanda cine începe. Uneori toţi, alteori doar 
unul. Câteodată, când se-ncălzea, oprea aparatul şi venea şi el. 

— Cine „el'? 

Băiatul zâmbi strâmb: 

— Cine altul? Episcopul! 

— Episcopul Rushman? 

— Da, Sfântul în persoană. Ştii cum numea chestia asta? 
„Eliberarea de diavol". Bună găselniţă, nu? 

— Şi tu erai unul dintre ministranţi? 

— Da. Eu, Aaron, Billy şi Peter. 

— Doar voi patru? 

— N-am fost noi primii. Cine ştie câţi or fi fost înaintea 
noastră? Chiar dacă n-ar recunoaşte nimeni. Şi chiar dacă ar 
recunoaşte? Cine i-ar crede? 

— De ce-l interesa pe Aaron caseta asta? 

— Pentru că era şi fata acolo, omule. 

— Linda? 

— Normal. Ea era „jucărica". 

— Vrei să spui că eraţi voi patru, episcopul şi cu fata? 

— Văd că ai înţeles. 

— Şi eraţi cu toţii la episcop în seara în care a murit? 


Teama se strecură în privirea lui Alex. 

— N-am avut întâlnire în seara aceea. Nu mai avusesem de 
o lună. 

— Nu se poate, era notată în agenda episcopului. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Poate formase un nou grup. 
Uite ce e, întâi au plecat Aaron şi cu Linda. Pe urmă am tăiat-o şi 
eu. Acum vreo două săptămâni, s-au dus şi Peter şi Billy Jordan. 
După aia, l-a lăsat pe Aaron. Aşa că poate era o gaşcă nouă. 
Drace, poate că Aaron recruta puşti pentru porcul ăla bătrân. 

lar Maggie urma să devină noua „mascotă". Doamne! 

— Deci nu erai sigur că Aaron are caseta? 

— Ştiu doar că ultima dată când ne-am văzut, mi-a spus că 
are de gând să intre-n bârlogul episcopului şi să pună mâna pe 
casetă; era îngrijorat din cauza Lindei. 

— E vorba despre o singură casetă? 

— Da. Ne filma, pe urmă, la următoarea întâlnire, ne arăta 
caseta ca să ne întărâte... se pricepea să ne „scape de diavol", 
nu glumă... După aia ştergea caseta. 

— Vasăzică, după acea ultimă filmare, nu v-aţi mai întâlnit, 
iar tu n-ai mai apucat să vezi filmul? 

— Aşa e. Chiar după ultima adunare, Aaron a plecat cu 
Linda şi mi-am zis că ce dracu, dacă tot sunt şi eu amestecat în 
rahatul ăla, de ce nu m-ar plăti pentru asta? 

— Ştii că va trebui să povesteşti toate astea la procesul lui 
Aaron? 

— Pe dracu, omule. Crezi că o să povestesc vreodată aşa 
ceva? N-o să mă creadă nimeni. Şi nu te baza nici pe Linda, Billy 
ori Peter. 

— l-aţi putea salva viaţa lui Aaron. 

— Ce-mi pasă mie de Aaron? Era un înfumurat împuţit, se 
credea mai tare decât toţi. 

— Atunci vom găsi alt martor, iar tu o s-o păţeşti oricum. 

— Şi ce-o să faci? O să dai un anunţ la ziar? Nu ne ştii nici 
numele de familie, nici oraşele de unde venim. Fără caseta aia 
nu poţi dovedi nimic şi, oricum, episcopul n-apare în 
„spectacol". Ultima oară, artiştii au fost Billy Jordan, Peter şi 
Linda, care au şters-o demult. 

— De ce i-ar fi făcut Aaron una ca asta episcopului? Să-l 
taie în bucăţi, vreau să zic. 

— De unde să ştiu? 


— Avea o fire impulsivă? 

— Nu tocmai. Avea mereu o curea în mână, iar dacă nu 
puteam să... trecem la treabă, ne plesnea, zicând că necuratul a 
pus mâna pe noi. 

— Vorbeam despre Aaron. 

— Ah, credeam că despre Excelenţa Sa. Aaron nu era mai 
rău ca ceilalţi. Oricum, el era favoritul, mână în mână cu 
episcopul. Cine ştie, poate şi-o fi găsit un alt băiat şi i-a dat cu 
şutul lui Aaron. 

— Destul de tare, încât să fie „răsplătit" cu şaptezeci şi 
şapte de lovituri de cuţit? 

— Doamne Sfinte! 

— ...Şi cu tăierea organelor genitale, care i-au fost îndesate 
în gură? 

— Drace, nu l-am crezut aşa de ciudat. 

— Dar cât de ciudat era? 

— Păi, toată ziua ne vorbea în citate, se purta ca un fel de 
geniu, de parcă le ştia pe toate. 

— Îl deranja faptul că Linda făcea sex cu ceilalţi băieţi? 

— N-aş crede. Mi se părea chiar că-i place. Tuturor ne 
plăcea, o dată ce ne obişnuisem. 

— Doamne! exclamă Goodman, neputându-se abţine. Când 
a început porcăria asta? 

— Acum vreo doi ani. 

— Fata n-avea mai mult de... 

— Paişpe ani, îl ajută Alex. 

— Şi ceilalţi? 

— Aaron avea şaptişpe, eu şi Peter cinşpe. Cred că Billy 
Jordan era cel mai mare, vreo optişpe ani. E-un tip bine făcut, 
dotat; cred că de aia îl ţinea bătrânul pe lângă el; chiar după ce 
împlinise douăzeci de ani. 

— Ce te face să crezi că nu voi aţi fost primii? 

— Prea ştia episcopul ce şi cum, omule, îşi cobori el pri- 
virea, ruşinat. Ştii, când pentru noi a fost pentru prima oară, 
pentru ei n-a fost. 

Goodman era atât de absorbit de mărturisirile lui Alex, încât 
nu-l auzi pe Liliac decât atunci când acesta era la câţiva paşi. Se 
răsuci pe călcâie şi zări matahala năpustindu-se asupra lui, 
sprijinindu-şi pe umăr o scândură de lungimea unui bătac de 
base-ball. În loc să se retragă, Goodman atacă. Bruta îşi repetă 


greşeala: lansă arma prea târziu, dându-i timp lui Goodman să-l 
dezarmeze şi să-l pocnească cu piciorul în rotulă. Apoi, instinctul 
îl îndemnă să-i aplice o directă de dreapta în falcă. Imediat, 
durerea îl străpunse până la umăr. Dar chinul produs de 
folosirea mâinii vătămate nu fusese zadarnic; fostul său 
adversar zăcea întins pe spate, cu „aripile" frânte. 

— Nu te-nveţi minte odată? îl dojeni Goodman. 

Amintindu-şi de Alex, se întoarse în momentul în care 
băiatul o zbughea pe uşă, sfărmând-o şi pierzându-se în noapte. 
Goodman nu-l urmă. Avea lucruri mai urgente de rezolvat. 


O jumătate de oră mai târziu, Goodman găsi un magazin de 
articole electronice pe Plains Avenue, de unde cumpără o casetă 
video. După ce scoase învelişul de celofan, şi-o strecură la 
spate, în cureaua pantalonilor, trăgându-şi jacheta pe deasupra. 
Apoi porni în viteză spre Lakeview. 

Polițistul care păzea apartamentul episcopului era cufundat 
în lectura unei cărţi broşate, instalat confortabil într-un fotoliu 
procurat din sufragerie. 

— Salut, îi spuse Goodman. Am venit să verific împre- 
jurimile. Uite biletul de intrare, completă el, arătându-i citaţia. 

— Ai cam întârziat. 

— Am trăit ore grele. Poliţia şi-a terminat treaba aici? 

— De unde naiba să ştiu? Dar dumneata cine eşti? 

Goodman scoase portofelul, deschizându-l în dreptul 
autorizaţiei, în timp ce explica: 

— Goodman. Detectiv particular. Lucrez pentru avocat. 

Polițistul îl privi dispreţuitor. 

— Înseamnă c-ai avut insomnii în ultima vreme. Trebuiau 
să-l împuşte pe nenorocitul ăla de cum l-au găsit, fără toată 
zarva asta. 

— Unde, în biserică? răspunse Goodman cu un aer inocent. 

— N-ai înţeles bine, nu mai face pe nebunul, zise polițistul 
îmbufnat. Se ridică, rupse sigiliul de hârtie şi descuie uşa cu 
gesturi reticente. 

— Ce te-ai supărat aşa? încercă Goodman să-l împace. 
Amândoi ne facem doar meseria. 

— Atunci, de ce nu te-ai făcut hingher? 

— Din acelaşi motiv pentru care dumneata nu stai la in- 


trarea de-afară să-ngheţi şi te lăfăi în schimb aici, sfidând Bi- 
serica. 

— Bine, deşteptule. Hai, saltă-ţi labele, trebuie să te 
percheziţionez. 

Goodman ridică mâinile. Polițistul îi făcu o percheziţie 
sumară, fără ca măcar să-i atingă spinarea. Apoi intră în 
apartament şi, cum polițistul se pregătea să-l urmeze, îi zise: 

— N-am nevoie de ajutor, mulţumesc. Conform procedurii, 
pot să fac singur cercetările. 

— 'Nţeles. 

— Uşa rămâne deschisă. 

— Dacă asta te face fericit, de acord. 

Cu mâinile în buzunare, Goodman se opri în mijlocul 
încăperii. Din mochetă se tăiaseră câteva bucăţi. Sângele de pe 
pereţi devenise brun- închis. Lângă pat, balta enormă de sânge 
fusese cuprinsă în conturul cadavrului desenat cu cretă. 
Intreaga cameră respira încă durere, teamă, ură şi răzbunare. 
Figura în cretă de pe podea părea o parte din fi-inţa victimei. 
Deşi Goodman căpătase dispreţ pentru persoana ucisă, încercă 
să-şi imagineze cu inima strânsă ultimele clipe ale arhiepisco- 
pului Rushman, întrebându-se dacă acesta îşi dăduse atunci 
seama de faptul că întreaga-i viaţă fusese o minciună şi că se 
afla în pragul iadului. 

Scuturându-şi gândurile apăsătoare, Goodman pătrunse în 
garderobă. Într-un colţ, văzu camera video. În spatele robelor 
episcopale atârnate cu grijă pe umeraşe, într-unul din rafturi, 
alături de bluze şi cămăşi împăturite, găsi două teancuri de vreo 
treizeci de casete. Cercetă etichetele, majoritatea purtând 
notația de mână „slujbă" şi data respectivă. La baza unuia din 
teancuri, privirea-i îngheţă pe un titlu: „Ministranţi. 2/9/83". 

Aceea era! Goodman cercetă uşa. Polițistul citea. Işi puse o 
pereche de mănuşi din plastic, îngenunche şi, dezlipind atent 
eticheta, o lipi pe caseta cea nouă pe care-o adusese. Apoi 
împinse caseta căutată din teanc şi o smulse. Teancul se 
prăbuşi zgomotos. Auzi trosnind fotoliul poliţistului. Aruncă 
repede caseta falsă printre celelalte, strecurându-şi-o pe cea 
originală la spate, în ascunzătoare. In timp ce, cu un fals aer 
jenat, încerca să refacă teancul de casete, auzi în apropiere 
vocea enervată a poliţistului. 

— Ce mama dracului? 


— E-n regulă. Am fost puţin cam neîndemiînatic. 

— Ai grijă. Dacă strici ceva, se sparge în capul tău. 

— Am să fiu mai atent. 

Polițistul se duse la locul lui. Goodman merse la baie, 
deschizând şi închizând cu zgomot uşile de la dulapuri, deschise 
geamul. Chiar dedesubt era un tomberon. Scoase caseta, ţinti 
şi-i dădu drumul. Închise fereastra la loc şi-şi făcu de lucru în 
dormitor, luând notițe la-ntâmplare în agendă. 

— Ai tot ce-ţi trebuie? întrebă polițistul. 

— Cred că da. Bucătăria e pe acolo? 

— Da. 

— Mă duc să arunc un ochi. Pe urmă vreau să cobor pe 
scara de serviciu. Imi descui, te rog? 

— În regulă. Ai nevoie de-o lanternă? Jos e-un întuneric de 
coşmar. 

— Am, mulţumesc. 

Cercetă superficial bucătăria, ieşi pe uşa de serviciu, 
spunându-i „gazdei" sale: 

— Cobor să văd împrejurimile. Poţi să-ncui. Mulţumesc. 

Jos făcu câţiva paşi, se opri, se uită în jur, apoi merse după 
colţ. Reperă tomberonul şi începu să scormonească printre hârtii 
mototolite, până simţi caseta. O puse la loc, în cureaua 
pantalonilor. 

Zece minute mai târziu, se afla în drum spre casa lui Vail. 


NOUĂSPREZECE 


Molly lăsase deschisă uşa camerei ei. Şedea la masă, 
frunzărind un maldăr de cărţi de specialitate. Işi întrerupse 
lucrul, datorită tam-tamului şi a vocii care fredona o melodie 
undeva, la etajul al doilea. Îşi însemnă pagina la care rămăsese 
şi-o porni pe urma sunetelor. Ajunse în dreptul unei încăperi 
transformate în miniseră. În centru, se afla o masă lungă, de 
zinc, având la capăt o chiuvetă. Un şir de becuri speciale crea 
iluzia luminii soarelui. Dedesubtul lor erau nişte floricele 
delicate, albastre, cu frunzele asemănătoare ferigii. În partea 
opusă a camerei, era un cub din sticlă în care erau suspendate 
patru orhidee. Vail îngrijea florile, cântându-le şi bătând tactul 


cu piciorul: „Eu şi umbra mea, hoinărim pe bulevard"... Se opri, 
uitându-se stânjenit la Molly. 

— Scuză-mă, spuse ea. Nu te-am auzit urcând. 

— Erai cu nasul în cărţi. 

— Incercam să găsesc o logică în povestea asta. Florile sunt 
pasiunea ta? 

Vail se fâstăci, ca şi cum i-ar fi fost violat cel mai intim 
cotlon al sufletului, dar îşi reveni imediat. 

— Am început să cultiv orhidee. Până acum n-am reuşit 
mare lucru. Sunt foarte sensibile. 

— Ce sunt astea? arătă Molly înspre florile albastre. 

— Mama le numea „frumoasele albastre". Sunt flori de 
iarnă sălbatice. Sunt la a patra încercare cu ele. De data asta 
cred că mi-a ieşit figura. 

— De ce? E aşa de complicat? 

— Se pare că nu apreciază mediile false. Tânjesc după 
soarele adevărat. 

— Aşadar, eşti un horticultor de apartament, chicoti Molly. 

— Să nu spui nimănui. Mama iubea florile astea. Creşteau 
pe malul râului. Când eram copil, le culegeam pentru ea; le, 
punea într-o vază, pe pian. Uneori o auzeam vorbindu-le: „Asta-i 
Mozart" şi, în timp ce cânta, le povestea despre el. 

— De aceea creşti specia asta de flori? 

— Cred că da. 

— Cum era mama ta? 

— Şi-a părăsit postul de la filarmonica oraşului, ca să se 
mărite cu tata. S-au mutat într-un târg, unde preda pianul. De 
fapt, nu-i plăcea atât să predea, cât adora instrumentul ăsta. 

— Cu ce se ocupa tatăl tău? 

— Era profesor de muzică şi conducea orchestra liceului. 
Amândoi erau muzicieni, dar mama era cea talentată. 

— Pare c-ai avut o familie fericită. 

Vail o privi îndelung, înainte de-a răspunde: 

— Nu neapărat. Era alcoolică. A murit când eram în clasa a 
opta. 

— Îmi pare rău. 

— De ce? N-a fost vina ta. 

— Ce răspuns ciudat. 

— Poate impertinent. Dar întotdeauna m-a jenat că, atunci 
când spuneam că mama a murit, mi se răspundea „Imi pare 


rău", din partea cuiva care nici n-o cunoscuse măcar. 

— Asta presupune că-mi pare rău pentru tine, pentru 
durerea ta. 

„Explicaţia" îl surprinse, căci rămase pe gânduri. Spuse 
într-un târziu: 

— A fost un gând minunat. Îţi mulţumesc. 

Işi trecu încet degetele peste florile albastre, iar amintirile-l 
năpădiră, ducându-l înapoi, în timp. 


Cu o toamnă înainte, Vail îşi regăsea, după zece ani, oraşul 
natal. Evitase această călătorie de când începuse practica 
juridică în marea urbe. Pentru a parcurge drumul de trei ore, 
alese vremea de noapte, pornind frământat de temeri şi emoţii. 
Primele două ore şi jumătate se scurseră plăcut. După ce 
pătrunse însă în localitatea numită cu ironie Rainbow Flats 
(Cîmpiile Curcubeului), îl cuprinse amintirile întunecate. În minte 
i se perindau nume şi chipuri din trecut, dar mai ales fantoma 
oraşului de demult. 

Acum un secol şi jumătate, un grup de exploratori rătăciţi 
descoperiseră vasta depresiune, întinsă pe aproape cincizeci de 
mile, străbătută de un râu cu apa albă. Ulmii, stejarii şi pinii 
creşteau în voie. Ţărmurile râului erau pline de flori sălbatice. 
Căprioarele şi urşii părăsiseră malul apei, goniţi de oamenii care 
le invadaseră ţinutul. 

Trecând drumul îngust şi periculos pe care şi-l amintea 
bine, zări lumină la orizont. Apoi simţi mirosul îmbăcsit. Umbrele 
începeau să se materializeze prin fum şi aburi. Percepu curând 
şi zgomotul, în timp ce trecea pe lângă combinate chimice, 
fabrici de hârtie, oţelării şi rafinării. Nu se schimbase nimic, doar 
aceste colosuri otrăvitoare se răspândiseră ca plaga. Pe lângă 
peisajul acesta uriaş şi sumbru, infernul lui Dante părea o copie 
ştearsă. Coşurile înalte răspândeau nori de fum acid în cerul 
vulnerabil. Oţelăriile împroşcau globuri orbitoare de foc, ce 
păreau a se hrăni din impurităţile chimice împrăştiate în aer. 
Apele curgătoare purtau băşici de gaze pe valurile lor mohorâte. 
Şuierăturile, dangătele, fluieratul sirenelor, ţipetele claxoanelor 
şi scrâşnetele roţilor de fier pe şinele de oţel se contopeau într-o 
bubuitură năprasnică, artificială ca de tunet. Şi, din toate 
acestea, din acest holocaust al Americii muncitoare, duhori 


scârbavnice îi ardeau nările şi ochii. În jurul lui, pământul părea 
un cadavru uriaş în putrefacție. 

Milă după milă, răzbăteau cacofonia progresului şi putoarea 
dezgustătoare a realităţii. Milă după milă, pământul era ars, iar 
vegetaţia dispăruse. Ţinutul arăta ca o planetă străină, 
programată pentru autonimicire. 

La capătul zonei industriale, râul cotea pe sub şoseaua 
suspendată, formând o barieră naturală între Flats şi Oakdale - 
oraşul în care se născuse. Aici, Vail se opri, ieşi din maşină, îşi 
aprinse o ţigară şi rămase în reculegere, cu privirea aţintită 
asupra râului. Din locul acesta, nu părea a se fi schimbat nimic 
din peisajul de pe vremuri. Tăbăcăria, o clădire lungă şi joasă, în 
formă de depozit, domina încă râul, pe partea sudică a podului, 
iar clădirea din cărămidă ce adăpostea fabrica de în-călţăminte 
se profila în partea de nord. 

Aici copilărise Martin Vail, aici îşi petrecuse adolescenţa, 
aici îşi lăsase familia şi prietenii, fugind de spectacolul crimei 
ecologice asupra ținutului pe care-l iubise. Filmul amintirilor i se 
perinda în minte: se văzu în formaţia de muzică a liceului 
exersând în după-amiezile de vară; pe terenul de fotbal, trăgând 
cu ochiul la frumoasa Elaine Golanka, cum râdea în tribună, 
fluturându-şi părul minunat; în bucătăria bunicii, adulmecând 
mirosul de cafea; în Chevroletul lui Paul Swain, simțind emotia 
primului sărut; buimăcit de durere la înmormântarea mamei; 
primind felicitări de la domnul Nolan la ceremonia înmânării 
diplomelor; revăzu privirea întunecată a primului său căţeluş, 
Pal, iar apoi simţi din nou apăsarea în piept care-l sufocase când 
îl găsise pe bietul Pal mort pe şosea, strivit de roţile unui 
camion. Şi mai simţi mângâierea mătăsoasă o părului iubitei 
sale, Emily Grantham, teama la aflarea veştii că e însărcinată şi 
uşurarea când lucrurile se rezolvaseră. 

Revenea acum pentru a-şi lua rămas-bun de la femeia 
care-l formase şi care-l îndemnase să părăsească Oakdale 
pentru totdeauna: Catlain Vail. Ma Cat, bunica lui. 

O maşină de poliţie opri lângă el. Vail îşi feri ochii de lumina 
orbitoare a unei lanterne. 

— Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă o voce plăcută, ti- 
nerească. 

— Nu, mulţumesc. Admiram doar priveliştea. 

— Ar fi bine să vă aprindeţi farurile, sugeră polițistul, 


camioanele astea uriaşe vin în viteză mare pe-aici. 

— Mulţumesc, am să le-aprind, răspunse Vail. 

Maşina de poliţie se îndepărtă în direcţia podului. Dar când 
Vail se urcă din nou în maşină, pentru a-şi aprinde farurile, îşi 
dădu seama ca vraja se rupsese. Demară şi apucă, la rândul lui, 
spre podul îngust. 

Strada principală era aproape la fel după zece ani. Vail 
trecu pe lângă frizeria lui Shick şi simţi un nou junghi în inimă. 

În ziua aceea era la cofetărie cu un grup de prieteni când 
înăuntru dădu buzna Dick Hurst: „Marty, vino repede. S-a 
întâmplat ceva cu tatăl tău." 

Zăcea pe aleea din faţă frizeriei, cu un picior îndoit sub 
trup, cu ochii aţintiţi spre cer. 

„Ce s-a întâmplat?" întrebase cineva, iar altcineva poves- 
tise: „E Larry Vail, şeful orchestrei de la liceu. A făcut probabil 
un infarct. A venit aici, s-a tuns, a ieşit pe uşă şi-a căzut mort, 
pur şi simplu". 

Mai târziu, în capelă, Vail se-ntrebase: De ce vine moartea 
la mine atât de brusc, fără să m-anunţe? Intâi îi luase mama, 
apoi primul câine, după aceea pe cel mai bun prieten, iar acum, 
pe tatăl său. 

Spitalul vechi, un ansamblu de clădiri meschine din lemn, 
fusese înlocuit cu un centru medical modern, cu cinci etaje, 
construit din cărămidă şi sticlă. Vail nu se opri însă aici, nu era 
încă pregătit să dea ochii cu Ma Cat. Străbătu strada Pine Road, 
spre casa bunicii sale. Încă de pe alee se vedea limpede că Ma 
Cat nu mai era acolo. Pajiştea era năpădită de buruieni, 
boschetele netunse, iar lumina de la intrare era stinsă. Din 
fericire, puştanii de şcoală n-apucaseră încă să spargă gea- 
murile. Pentru Martin geamurile sparte simbolizau golul 
definitiv. Ma Cat şi casa aceasta erau încă unica lui legătură cu 
familia şi trecutul. Acum i se-nchidea uşa asupra unei jumătăţi 
din viaţă. Nu intră înăuntru. Rămase în dreptul porţii, a aceleiaşi 
porţi unde primise vestea morţii mamei lui. Scăpase din mână 
bucheţelul de „frumoase albastre" pe care i le culesese, căutând 
alinare în dumbrava de ulmi, căci nimeni nu-l prevenise, nimeni 
nu-i spusese că mama lui va muri. Stătuse acolo până când 
venise bătrânul Watkins cu dricul. Atunci fugise în casă, în- 
cepuse să-i lovească pe toţi cu picioarele şi cu pumnii, apoi îi 
rugase s-o mai lase puţin, ca şi cum ar fi rămas un fir de viaţă, 


care s-ar fi stins când ar fi dus-o la casa funerară. Cei din jur îi 
trataseră durerea ca pe o complicaţie sâcâitoare, doar Ma Cat îl 
luase sub aripa ei ocrotitoare, alinându-i sufletul. 

Luându-şi inima în dinţi, Vail se-ntoarse la spital. 

Când o văzu însă pe Ma Cat, curajul i se risipi. Cancerul o 
redusese la dimensiunea unui vrej; muşchii şi carnea se to- 
piseră, doar pielea părea să mai susţină oasele. Pielea-i era 
cenuşie, întinsă pe craniu. lar ochii, foste oglinzi ale unui spirit 
înţelept şi pătrunzător, erau acum ferestre oarbe, deschise în 
hăurile căscate pe chipul ei. In jurul ei, pluteau mirosul dulceag 
al morţii şi zgomotul progresului ce caracterizează oraşul: piuitul 
aparatului conectat la inimă, strănutul alimentatorului cu 
oxigen, bâzâitul monoton al monitorului. Îl privi din pragul 
eternității, cu ochii pe jumătate închişi. Oare-l vedea? ÎI putea 
auzi? li simţea măcar prezenţa'? 

— Ma, sunt eu, Marty, îi şopti el în ureche. M-auzi, Ma? 

Nu dădu nici un semn de recunoaştere, dar el continuă să-i 
vorbească despre el, despre cât demult îi dusese dorul. Într-un 
târziu, intră sora. O privea pieziş cum aranjează tuburile, 
cercetează graficul EKG. Apoi îi auzi glasul. 

— Marty? 

Se întoarse. Sora stătea la căpătâiul patului; o femeie 
înaltă, cam de treizeci de ani, cu părul negru, scurt. Îi zâmbea. 

— Sunt Emily. 

— Doamne, Emily, scuză-mă. Sunt aşa de zăpăcit... 

— Nu-i nimic. Ce bine îmi pare să te văd. Arăţi nemai- 
pomenit. 

— Mulţumesc. Şi tu arăţi formidabil. Când ai devenit soră? 

— După ce am muncit un an la tăbăcărie. Dacă n-ai nici o 
ambiţie, o capeţi cu siguranţă în iadul ăla... Da, m-am măritat, 
am două fetiţe, completă ea, văzând privirea lui zăbovind 
asupra verighetei. 

— Cine a fost norocosul? 

— Joe Stewart. Ţi-l aminteşti? A terminat liceul cu doi ani 
înaintea ta. 

— Un tip înalt, în echipa de box? 

— De bowling. 

— Ah, da. 

— Dar tu? 

— N-am reuşit până acum. Nu i-aş dori nimănui să ia o 


pacoste ca mine. 

— Nu vorbi aşa. Mi-ai frânt inima când ai plecat. Şi-acum 
mă gândesc la tine. De câte ori cineva pomeneşte de trecut, mă 
ia cu fiori. 

— Şi eu mă gândesc la tine. 

Emily se opri deodată, stânjenită de panta abruptă pe care 
alunecase discuţia. 

— Îmi pare rău de Ma Cat, spuse ea repede. A dat o bătălie 
dură. Ai fi fost mândru de ea, Marty. 

— Sunt mândru de ea. 

— N-o să mai dureze mult. Dacă ai nevoie de ceva, sunt în 
oficiul surorilor. 

— Mulţumesc. 

Trecu aproape o oră, în care Vail vorbi mereu, sperând 
într-un gest de răspuns. Într-un târziu, Ma Cat îi răspunse cu o 
imperceptibilă strângere de mână. 

— Mă auzi, Ma Cat? Te iubesc, Ma, îi şopti el, sărutându-i 
mâna şi ducându-şi-o la obraz. 

Strânsoarea slăbi, iar mâna se destinse pentru totdeauna. 

— lartă-mă că n-am ajuns mai devreme. 


După ce totul se sfârşi, Vail rămase pe un scaun, urmărind 
cum patul e strâns şi aparatura scoasă din cameră. Emily apăru 
în uşă: 

— Mi-am terminat schimbul. Vrei să mergem până la 
Sandy's să luăm ceva de mâncare? 

— Bună idee. 

Merseră în parcul din spatele spitalului şi zăboviră pe malul 
râului. 

— Sunt sigură că ştiu ce gândeşti, spuse Emily. 

— Vasăzică, şi tu? 

— Da, de câte ori vin în parc. 

— Eu nu-mi pot scoate întâmplarea aia nici o clipă din 
minte. Şi când văd copiii jucându-se, sau o anume scenă într-un 
film, îmi revine în faţa ochilor cu o claritate îngrozitoare. De fapt, 
nu cred că poţi uita vreodată cum ţi-ai pierdut cel mai bun 
prieten. E prima oară când îţi dai seama că nu eşti nemuritor. 

— Ce mi se pare cumplit e că nu l-am luat atunci în serios. 
Credeam că se preface şi râdeam de el. 


— Îţi aduci aminte atât de bine? întrebă Martin. 

— Tu nu? 

— Ba da. Încă-l mai văd în râu, fluturând din mâini, apărând 
şi dispărând. Ziceam că face pe nebunul. 

— Eu râdeam în hohote, spuse Emily. 

— Toţi râdeam. 

— La un moment dat, te-ai dus după el, cu Art Hodges. 

— lar tu ai fugit să chemi poliţia. 

— Da, şi când m-am întors, voi vă scufundaţi încă după el. 

— Micuţul Bobby Bradshaw... 

— Doamne, când l-aţi scos... 

— Ştiu, l-am visat vreo doi ani de-a rândul. Era atât de 
albastru... 

— Mama lui lucrează şi acum la fabrică. O mai întâlnesc din 
când în când. Nici acum nu i-a trecut, după... câţi ani să fi 
trecut? 

— Douăzeci şi doi. Eu aveam zece ani, iar Bobby un- 
sprezece. 

— După atâta timp, când trec pe lângă ea, se uită-n 
pământ; nu-mi vorbeşte niciodată. 

— Probabil că o doare să-i vadă foştii prieteni. Cred că, pe 
undeva, ne consideră vinovaţi. 

Instinctiv, se prinseră de mâini şi rămaseră tăcuţi pe mal. 
Râul era verde-brun, răspândind la suprafaţă o spumă de cu- 
loarea cenuşei. Părea o blasfemie, căci atâta vreme cât fusese 
pur şi sănătos, reprezentase un monument comemorativ viu al 
copilului dispărut. Acum, clocotindu-şi otrava ca ceaunul 
vrăjitoarei din Macbeth, îi plângea memoria. 

— Bobby era întotdeauna inculpatul, îşi depănă Emily 
amintirile. Îşi lua rolul aşa de în serios, de parcă uita că ne 
jucam... iar tu erai cu discursurile alese, predicându-ne toată 
ziua despre legile tale inventate. 

Vail ştiuse întotdeauna că va îmbrăţişa meseria de avocat. 
Emily îi amintise jocurile copilăriei, în care era pe rând acuzat, 
procuror şi judecător în faţa juriului format din prietenii lui. 
Păşea în faţa lor, perorând din imaginaţie. Acum avea senzaţia 
că acel băiat fusese altcineva, un produs artificial al copilăriei 
sale, căci momentele acelea i se şterseseră pur şi simplu din 
memorie. Dar nu-i mărturisi gândul lui Emily, mulţumindu-se să-i 
zâmbească. 


— Nu ţi-ai dori să se fi oprit timpul, să nu fi crescut mari 
niciodată? lar râul să miroasă şi acum a pământ şi-a proaspăt? 

— Ba da. Ce porcărie, progresul ăsta. 

— Ştii că Artie e-acum preşedintele Camerei de Comerţ? 
Are o problemă de comportament: se crede important. Lumea 
îşi râde de el. 

Artie făcuse parte dintr-un club format din băieţi subme- 
diocri, care se amăgeau considerând lăcomia o realizare şi 
invidia un ideal. 

— Poate strângem o parte din vechea gaşcă, spuse Emily, 
veselă. Luăm masa la Barney's. 

Vail îşi aminti de prietenii săi care deveniseră nişte rataţi, 
cu mintea îngustă, psihopaţi grăbiţi să-şi umple raiul copilăriei 
cu ciuma numită „progres". 

— N-aş vrea, răspunse el. 

— Toată lumea a uitat cazul ăla. 

— Eu nu. 

— Dar ai făcut o treabă extraordinară. Erai la început şi-ai 
avut curajul să-i înfrunți pe cei mai tari avocaţi din Est. 

— N-a fost vorba de avocaţi, ci de bani. Toţi cei care s-au 
luptat să împiedice extinderea parcului industrial, să păstreze 
un colţ viu, mă aveau numai pe mine. Nu, n-am înfruntat 
avocaţi, ci marile corporaţii. Ele au cumpărat regiunea, 
politicienii, Camera de Comerţ, ba l-au cumpărat chiar şi pe 
judecător. Eu am pierdut procesul, iar bieţii locuitori şi-au 
pierdut casele care aparținuseră familiilor lor de o sută de ani. 

— Dar oraşul s-a mărit totuşi. 

— Oho, s-a mărit. Numai că, din păcate, creşterea asta e 
malignă... Până şi animalele au grijă să nu-şi murdărească vi- 
zuina. 

Emily îl privi tristă, iar amintirea vremurilor frumoase din 
trecut se şterse o dată cu zâmbetul ei. 


— Dacă n-aş avea ceva experienţă, aş putea jura că tocmai 
ai experimentat o scurtă „stare de refugiu", spuse Molly. Timp 
de trei minute, ai fugit în altă lume. 

— Am visat puţin. Asta-nseamnă „stare de refugiu"? 

— Într-un fel, da. Pentru o vreme, ai pierdut contactul cu 
realitatea. 


— Îţi fac o propunere: pe dinafara uneia din ferestrele tale, 
există o jardinieră. Ce-ar fi să le dăm fiinţelor ăstora o şansă 
de-a trăi afară, la lumina soarelui adevărat? 

ÎI privi cum umple jardiniera pe jumătate cu pământ negru, 
bogat, cum îl netezeşte cu palma şi cum plantează şase flori 
albastre, presând uşor pământul din jurul lor. Apoi aşeză un 
strat subţire de muşchi şi stropi totul cu apă. 

— Astea sunt flori de râu, explică el. Mor după apă. 
Întotdeauna le răsădesc noaptea. Noaptea îşi pierd din vigoare, 
iar dimineaţa îşi revin la viaţă, o dată cu soarele. Să vedem cum 
se vor descurca. Poate să le placă aici. 

— Mulţumesc. Să le ud în fiecare zi? 

— Dimineaţa. Stropeşte uşor muşchiul. Ţine apa şi le dă să 
bea din când în când. 

Apoi Vail rupse vraja. Deveni din omul sentimental, care-i 
dezvăluise lui Molly vulnerabilitatea sa - puţini fuseseră cei 
care-i putuseră cunoaşte această latură -, avocatul cel dur, 
pasionat de cazul său. 

— Dă-mi voie să te-ntreb, spuse el, ştergându-se cu un 
prosop pe mâini, crezi că dacă Aaron a văzut pe cineva u- 
cigându-l pe Rushman, şocul l-ar fi putut transpune într-o „stare 
de refugiu"? Vreau să spun că a trecut prin destule traume în 
viaţa lui. Nu crezi că a putut deveni imun? 

— Nu. Mintea omenească poate accepta multe feluri de 
traume; deodată, un anumit eveniment, o experienţă vizuală, 
poate scurtcircuita creierul. Nu se poate prevedea o asemenea 
reacţie. Să sperăm că vom reuşi să ne dăm seama. 

— Deci ştiinţa nu-i chiar aşa de exactă? 

— Să zicem că ştim ceea ce ştim. Există şi zone ceţoase. Nu 
uita că avem de-a face cu creierul uman. Fiecare persoană 
reacţionează diferit la anumiţi stimuli. Aceasta este de fapt 
acţiunea gândului. Dacă n-ar exista, am fi cu toţii roboţi. 

— Bine, să zicem că Aaron l-a ucis pe episcop în timpul unei 
tulburări mentale. Crezi că după un asemenea act poate fi 
vindecat? 

— Dacă n-aş crede, m-aş lăsa de meserie. 

— De ce ţi-ai ales profesia asta? 

— Fratele meu e inconştient de zece ani. 

— Doamne! Ce s-a întâmplat? 

— Vietnam. După ce s-a întors, a alunecat treptat într-o 


lume pe care şi-a creat-o. În subconştient, sunt sigură că mă 
condamn că nu l-am ajutat, dar n-am ştiut că e bolnav. Ne-am 
gândit că-i o stare trecătoare. De fapt, problema asta e cerce- 
tată de puţină vreme. În primul război mondial, era numită „şoc 
provocat de obuz"; în al doilea, „istovire în luptă". Acum se 
cheamă „sindrom de stres posttraumatic". 

— Şi cum se rezolvă? 

— Depinde de individ. Dar am o teorie: afecțiunea, 
contactul... şi iertarea pot fi o soluţie. 

— lertarea? 

— Complexul de vinovăţie joacă un rol foarte important. 
Soldaţii din Vietnam au fost foarte prost primiţi acasă. Erau fii 
nedoriți. Sentimentul ăsta a creat alienarea. 

— Am apărat odată pe unul întors din Vietnam, care 
împuşcase un vânzător cu ocazia unui jaf. Din nefericire, nu l-a 
omorât. 

— Ce-a păţit? 

— A primit trei ani pentru jaf armat şi atac, a executat 
optsprezece luni. Curtea a fost îngăduitoare, datorită expe- 
rienţei din Vietnam. Susţinea că poartă întotdeauna armă, 
considerând-o talisman. 

— Obsesie condiţionată. Probabil, a luptat multă vreme 
pentru a supravieţui. 

— Aşa spunea şi el. Oricum, vânzătorul era coreean. S-au 
ciorovăit dintr-o cauză stupidă, Jerry şi-a pierdut firea, 
văzându-se din nou în Vietnam, cu un oriental în faţă, şi bang! 
L-a împuşcat în umăr. Pe urmă a susţinut că, refuzând să admită 
că avusese un moment de nebunie, a luat douăzeci de dolari din 
sertar, ca toată treaba să pară un jaf. Procurorul n-a înghiţit 
versiunea asta. De fapt, nici n-am folosit-o. Şi juriului i-ar fi fost 
greu s-o creadă. 

— Pare foarte verosimilă. 

— Ştiu că era adevărată. L-am crezut din prima clipă, dar 
Curtea nu acceptă adevăruri prea sofisticate. 

— Ai o meserie plină de capcane, domnule Vail. 

— Uite cine vorbeşte. 

Soneria de la intrare întrerupse conversaţia. 

— Cât e ceasul? întrebă Vail. 

— Vreo opt. 

— Cine-o fi la ora asta? 


Vail cobori şi deschise uşa. Un personaj răvăşit, semănând 
foarte bine cu Goodman, îl întrebă din prag: 
— Ce-ai zice de un film bun? 


DOUĂZECI 


— Ce-ai păţit la mână, întrebă Molly. 

Goodman îşi privi pumnul umflat: 

— Cel puţin am aflat că mai am ceva putere-n el. 

Molly îi luă mâna într-a ei, palpând-o cu blândeţe. 

— S-a rupt ceva? 

— Nu ştiu, spuse el. De ani de zile n-o mai simt. 

— Vino la bucătărie; trebuie să-ţi învelesc mâna în gheaţă şi 
să te duc la doctor. 

— Nu, nu la doctor. Cu gheaţa sunt de acord, dar am a- 
lergie la doctori... nu vorbesc despre psihiatri. 

Molly zâmbi conducându-l spre bucătărie. Vail îi urmă, 
manifestându-şi nemulţumirea: 

— Şi cum rămâne cu filmul? 

— Întâi să rezolvăm cu mâna, răspunse Molly autoritară. 

— Dă-o-ncolo de mână, aşa arată mereu. 

— Mulţumesc pentru compliment, interveni Goodman. 
Pozând în victimă, o privi pe Molly: Mă doare tare. 

Vail îşi roti ochii, urmărind-o exasperat pe Molly cum 
înfăşoară mâna într-un prosop cu cuburi de gheaţă. 

— Au! exclamă Goodman închizând pleoapele. 

— Se preface, mormăi Vail. Îl simt. 

— Cum de eşti aşa sigur? întrebă Goodman. 

— Unul din talentele mele constă în recunoaşterea falsului. 
Oricum, ţi-aş fi recunoscător dacă nu m-ai mai ţine atâta cu 
sufletul la gură. 

În timp ce Goodman primea îngrijirile lui Molly, povesti 
amănunţit confruntarea avută cu Liliacul şi cu Alex, lăsându-şi 
ascultătorii cu gura căscată. 

— Cum, episcopul lua parte la orgiile alea? 

— Aşa zice puştiul, dar hai să vedem întâi caseta. 

Se întoarse în birou, iar Martin porni aparatul video. Primele 
zece minute conţineau înregistrarea unei slujbe. Goodman nu-i 


recunoscu pe cei doi ministranţi care slujeau altarul. Presupuse 
că băieţii de cel mult paisprezece ani nu făceau parte din 
teribilul grup. Îl trecură fiori la gândul că pusese mâna pe o 
casetă lipsită de interes. Tocmai când începuse să se simtă 
ridicol, ecranul se înnegri, pentru ca după câteva secunde să 
redea interiorul unui dormitor. Goodman răsuflă uşurat. 

Întâi apăru fata. Era mică şi subţire, cu o figură copilăroasă. 
Părul blond îi era strâns într-o coadă de cal. Ochii albaştri aveau 
o privire nevinovată. Prin cămaşa subţire de bumbac se ghicea 
trupul încă neîmplinit. Nu părea speriată, ci mai degrabă 
îngrijorată. Undeva, dintr-un ca-setofon, răzbăteau acordurile 
piesei „Stayin' Alive" cu Bee Gees. Fata porni să danseze, la 
început cu indiferenţă, fără nici un chef. Se auziră câteva 
aplauze. Dansul îi deveni din ce în ce mai îndrăzneţ. Pe sub că- 
maşa care i se ridica în timpul piruetelor, se observară la 
început ciorapii negri, apoi jartierele şi slipul negru. 

În acel moment, o voce comandă: „Billy, e rândul tău", iar 
noul protagonist i se alătură fetei. Era un băiat înalt şi slab, 
purtând pantaloni mulaţi şi o cămaşă de mătase. Paşii dansului 
se transformară în unduiri senzuale. Regizorul nevăzut coordonă 
apoi un strip-tease lent. Când cei doi rămaseră goi, instrucţiunile 
deveniră mai amănunțite. In scenă apăru şi Peter. 

Molly, Tom şi Martin priviră înmărmuriţi un „menaj în trei", 
dirijat de maestrul nevăzut. O vreme, rămăseseră fără grai. 

— Te rog, scuză-ne numai un minut, Molly, o rugă Vail. 

— Nici o problemă. Dar ce-ar fi să bem ceva? Avem toţi trei 
nevoie. 

— Ce idee bună! exclamă Goodman. 

Molly merse în bucătărie. 

— la spune, de unde ai caseta asta, Tom? întrebă Vail după 
ieşirea ei. 

— Ceea ce nu ţi-am spus este că... 

— De unde ai caseta asta nenorocită? 

— Din dormitorul episcopului. Era în garderobă, împreună 
cu înregistrările slujbelor. 

— Ai sustras probe din scena crimei? 

— Am împrumutat doar. 

— Nu ţi-a trecut prin cap că poliţia a-ntocmit liste cu in- 
ventarul casetelor ălora? 

— Am înlocuit-o cu una goală. 


În acelaşi timp exasperat, dar şi impresionat, Vail nu ştia 
dacă să râdă ori să se înfurie. 

— Precis nu suntem singurii care avem cunoştinţă de ea. 

— În nici un caz. N-ar fi lăsat-o acolo, ar fi dus-o în camera 
de probe. 

— Dacă află Venable despre asta, cariera ta se va sfârşi 
înainte de-a fi început. Probabil, vom lucra amândoi ca simpli 
funcţionari în Bolivia. 

— Bine, bine, am s-o pun la loc. 

— N-am spus să faci asta, ai dat peste-o adevărată bombă. 
Acum trebuie să vedem cum o putem folosi. 

Molly reveni, aducând o tavă cu pahare. 

— Molly, te rog să nu sufli o vorbă despre ce ai văzut nici 
chiar lui Naomi ori judecătorului; deocamdată. 

— Nici chiar lui Aaron? 

Înainte de a răspunde, Vail rămase pe gânduri. 

— Nu-i spune că ai văzut caseta, pomeneşte-i doar de 
povestea lui Tom. Oricum, Aaron nu apare în film. Cine sunt cei 
trei, de fapt? 

— Cel înalt e Billy Jordan, răspunse Goodman. Cel mic se 
numeşte Peter. lar fata e Linda. 

— Linda lui Aaron? 

— Da. 

— Doamne! Episcopul Richard Rushman, campionul filmelor 
porno cu copii. Nu-i de mirare că puştiul a luat-o razna. 

— Deci cum o folosim? întrebă Goodman. 

Vail nu răspunse. În schimb îşi începu plimbarea cu paşi 
mari prin cameră, după cum îi era obiceiul. 

— Cugetă, o lămuri Goodman pe Molly. 

— Martin, implicaţiile sunt uriaşe, interveni ea. Dezo- 
rientarea religioasă şi cea sexuală sunt cauze determinante ale 
tulburărilor mentale. Întâi, reverendul Shackles îl sorteşte pe 
Aaron iadului. Apoi, tatăl său îl forţează să trăiască un coşmar. 
Profesoara îl seduce. Episcopul îi perverteşte experienţa sexuală 
în ideea de a-l elibera de diavol. lar iubita lui e o victimă 
sexuală. Mi se pare... 

Vail ridică mâna, oprind-o. Apoi îl întrebă pe Goodman: 

— Cum dovedim? 

— Ce să dovedim? 

— Că vocea din fundal îi aparţine episcopului Rushman. 


Fără o dovadă palpabilă, acuzarea va pretinde că poate fi vocea 
oricui. Chiar tu ai spus că Alex nu-i de acord să depună 
mărturie. 

— Mda, probabil că la ora asta a ajuns în Alaska, întări 
Goodman ironic. 

— Dar Peter ori Linda? 

— Intâi să-i găsim, pe urmă să vedem cum îi convingem să 
se prezinte la proces. 

— Aşadar, n-avem decât cuvintele lui Aaron împotriva 
mentorului nevăzut... şi mort. 

— Exact. 

— A mai fost implicat cineva din biserică? întrebă Molly. 

— Nu cred, îi răspunse Goodman. Din câte-am dedus din 
cele spuse de Alex, Rushman îi recruta pe copii ăştia ca pe nişte 
prozeliţi. Termenul de „ministrant" era doar o mască. Se prea 
poate ca Aaron s-o fi cunoscut pe Linda în cadrul clubului porno. 
Avea numai paisprezece ani când a fost racolată ca „mascotă". 
Pe-atunci, toţi locuiau în Savior House. 

— lată un alt motiv pentru care se temeau să-l dea în vileag 
pe episcop. 

— Tot ce se poate, spuse Molly. Dar cred că motivul real 
constă în jenă şi-n sentimentul de umilire. 

— Şi mai e şi influenţa episcopului asupra comunităţii, 
completă Vail. Nu se poate confrunta cuvântul unor adolescenţi 
fără căpătâi, foşti drogaţi, cu figura episcopului. 

— Singura soluţie rămâne să dovedim că vocea de pe ca- 
setă îi aparţine lui Rushman, spuse Vail. 

— Ai putea afirma sus şi tare în faţa juriului că e vocea lui? 

— Nici nu l-am cunoscut. Dar vocea poate fi analizată. Doar 
n-o să trecem cu vederea asemenea probă. 

— Nu trecem nimic cu vederea, Tom, îl linişti Vail. Cântărim 
doar ce-i mai bine pentru clientul nostru. Suntem în aceeaşi oală 
cu copiii ăia. Dacă folosim caseta, va reieşi că încercăm să-l 
discredităm pe Sfântul din Lakeview Drive, pentru a-l salva pe 
Aaron Stampler. Şi dacă iese la iveală faptul că puştii au făcut 
timp de doi. ani parte dintr-un club porno clandestin fără să 
sufle o vorbă, îi servim lui Venable mobilul pe tavă: gelozia; în 
acest fel, toată lumea intră la apă... În afară de Rushman. 

— Nu poţi ignora caseta. 

— Ba pot, dacă-i agravează situaţia clientului meu. Uită-ţi 


mânia împotriva episcopului, Tommy; episcopul e mort, iar 
problema lui a murit o dată cu el. Noi avem altă problemă: să-l 
tinem în viaţă pe Aaron Stampler. 

— Şi dacă va pomeni Aaron despre asta? 

— Ne vom pune întrebarea dacă se va ivi ocazia. 


— Curată pacoste! exclamă judecătorul a doua zi, la micul 
dejun. Oricare din părţi va introduce proba asta în proces, va fi 
aspru amendată de public şi de juriu. _ 

Vail nu le arătase judecătorului şi asistentei sale caseta. li 
pusese însă în temă cu conţinutul ei, iar Goodman le redase 
amănunţit discuţia avută cu Alex. Molly plecase în zori spre 
Daisyland, nerăbdătoare să-şi continue munca. 

— Dacă află doamna procuror despre povestea asta? 
întrebă Goodman. 

— Nu va fi obligată s-o folosească, îi răspunse judecătorul. 

— Cum aşa? se miră Naomi. 

— În locul procurorului, eu aş omite-o, spuse judecătorul. 
Unicul scop de-a o arunca în proces ar fi procurarea mobilului. 
Chiar dacă Venable suspectează vocea ca aparţinând lui 
Rushman, caseta în sine n-ar constitui o probă în acest sens. Ar 
fi declarată inconcludentă. 

— Nu putem totuşi să cerem analiza vocii? 

— Ba am putea, dar atunci noi ar trebui să ne descurcăm 
cu ea. Ştii, mi-e greu să cred că nu mai există nimeni care să 
cunoască povestea asta, în afară de noi şi de cei cinci copii. 

— Cine-ar depune mărturie despre aşa ceva? Gândeşte-te 
din punctul lor de vedere: Rushman a fost unul dintre cei mai 
puternici oameni din acest oraş. Cine-ar îndrăzni să i se opună? 
întrebă Goodman retoric, punând bileţelul pe masă. Vail îl privi 
interogativ. 

— Biletul ăsta m-a ajutat să dau de Alex. L-am găsit pe 
parbriz, la Savior House. 

— Aha. L-o fi scris cineva din grup sau cineva din afară? 

— Nu ştiu, răspunse Goodman. Am stat de vorbă cu mai 
mulţi tineri de la Savior House. Pe atunci, nu ştiam despre 
grozăvia asta. l-am întrebat doar despre felul de-a fi al lui Aaron. 
Dacă vrei, mă pot duce înapoi. 

— Nu încă, spuse Vail. Să nu ne grăbim până nu ne 


hotărâm cum vom folosi informaţia. 

— Vrei să spui că după tot ce s-a întâmplat îl vor proteja pe 
Rushman? 

— Nu aşa trebuie să priviţi lucrurile, interveni judecătorul. 

— Dar cum dracu trebuie să le privesc? Dumneata spuneai 
odată că faptele continuă să existe chiar dacă sunt ignorate, 
răspunse Goodman în pragul unei crize de nervi. 

— Aşa e, fiule. Tot eu am spus că oamenii refuză să audă 
adevărul, ca să nu-şi risipească iluziile. Dar acum nu ducem o 
discuţie filosofică; acum e-n joc viaţa unui tânăr. Or juriului nu-i 
pasă dacă Rushman a fost un pervers sexual. 

— Şi eu care credeam că dreptatea şi justiţia merg mână-n 
mână. 

— O idee foarte nobilă, dar naivă. Din păcate, nu prea au 
de-a face una cu alta. 

— Le desparte ceea ce numim percepţie, completă Vail. În 
arta fotografică se numeşte „focalizare* selectivă"; într-o 
fotografie clarifici o singură zonă, iar privitorul nu mai observă 
restul. 

— Adevărul e ceea ce crede juriul, adăugă judecătorul, cu 
un zâmbet trist. 

In aceeaşi după-amiază, Vail făcu o copie după casetă, iar 
Goodman puse originalul la loc. Dacă acuzarea urma s-o 
descopere, urma şi să ia o hotărâre. Dacă nu, opţiunea îi 
rămânea lui Vail. 

Vail înveli copia într-un plic, expediindu-şi-l apoi de la cel 
mai apropiat oficiu poştal. După două zile, când sosi „coletul“, îl 
încuie în seif. 


DOUĂZECI ŞI UNU 


Era vineri, unsprezece martie, zi în care Martin Vail era 
invitat la masă de Roy Shaughnessey. 

Când Guido Signatelli devenise cetăţean american, 
sărbătorise evenimentul inaugurând restaurantul Avanti!, nu 
departe de primăria oraşului. Numele oglindea sugestiv 
exuberanta şi optimismul lui Guido în planurile sale. Un om 
prezentabil, gazdă perfectă şi maestru al bucătăriei italiene din 


întregul stat, Signatelli avea un singur defect: gusturile 
îndoielnice. Din vita-de-vie falsă care împânzea pereţii şi ta- 
vanul, atârnau struguri de plastic şi sticle prăfuite de Chianti, iar 
separeurile erau proiectate ca nişte butoaie uriaşe. Cu toate 
acestea, Guido şi-al său Avanti f câştigaseră faimă prin 
originalitate, discreţie şi meniuri delicioase. Cu timpul, Guido's 
(după cum numeau clienţii fideli restaurantul), devenise loc de 
întâlnire a oficialităților din oraş la masa de prânz. Vinerea, 
peisajul kitsch era dominat de oamenii legii: tineri avocaţi, 
dornici de-a fi văzuţi, sperând într-o strângere de mână; apoi 
procurorii adjuncţi, retrăgându-se la mese izolate, ţesându-şi 
planurile în şoaptă; urmau politicienii, eminenţele cenușii care 
trăgeau sforile oraşului din spatele uşilor închise. In sfârşit, erau 
aici judecătorii, împărații justiţiei, fiecare la masa lui rezervată 
din timp. Deasupra tuturor trona Roy Shaughnessey, a cărui 
suveranitate nu era influenţată de furtunile ori schimbările vieţii 
politice. Chiar şi judecătorii se opreau în dreptul separeului său 
pentru a-l saluta. 

Guido îl întâmpină în stilul său amical pe Vail: 

— Unde-ai dispărut, Marty? Începi să devii vedetă cu toate 
victoriile tale. 

— Ai citit ziarele, Guido? Te-ai uitat la televizor? 

— Şi ce dacă ţi-au pus o bombă în braţe, tot trebuie să vii la 
masă, replică Guido, conducându-l la masa lui Shaughnessey. 
Capetele clienţilor se întorceau după ei, ca valurile în urma 
bărcii. Nu oricine avea onoarea să ia prânzul cu Roy 
Shaughnessey. 

Vail, oaspetele lui Shaughnessey? Puneau cumva la cale un 
târg în cazul Rushman? 

— Precis vom fi subiectul rubricilor mondene de mâine, 
Roy, spuse Vail în chip de salut, luând loc. Parcă văd titlul: 
„Torţionarul şi victima împărţindu-şi pâinea la Guido's". 

— Haide, răspunse Roy dând din mână, Harry te-a ales. A 
vrut cel mai bun avocat. 

— Nu mă păcăli, Roy; oricine ştie că Harry-Călăul nu 
îndrăzneşte nici măcar să meargă seara la culcare fără apro- 
barea ta. 

— Vorbeşte mai încet, e şi el aici. 

— Bine-nţeles că e aici; nu-i ajunge să se dea mare în 
tribunal, are nevoie oriunde şi oricând de temenelele vasalilor. 


Chelner, adu-mi, te rog, o bere, un pahar cu suc de roşii şi o 
halbă goală, rece. 

— Si, răspunse chelnerul, plecând în grabă. 

Angajaţii lui Guido se grăbeau întotdeauna. Astfel, în 
optsprezece ani, nimeni nu se plânsese vreodată că i se lungi- 
seră urechile de foame, aşteptând comanda la Avanti! 

— Ei, cum merge treaba? întrebă Shaughnessey, ungând un 
corn cu unt. 

— Cum să meargă? Peste o lună, intru în proces. 

— Mai exact, o lună şi jumătate. Toată lumea va răsufla 
uşurată după aceea, iar noi vom putea trece la probleme se- 
rioase. 

În timp ce Shaughnessey muşcă din corn, Vail se aplecă 
peste masă, întrebând cu un ton ce se voia confidenţial: 

— Ce-i asta, Roy? Îmi oferi ultimul prânz din viaţa mea? 
Sunt oare supus umilinţei publice? î 

— Nu, nu, răspunse Shaughnessey serios. In nici un caz. 
M-am gândit doar că a sosit momentul să frângem pâinea 
împreună. Să ne cunoaştem mai bine. Un pahar de coniac băut 
în maşină nu te prea ajută să cunoşti un om. Apropo, îţi plac 
stridiile? Sunt excelente. Guido mi-a trimis o mostră. 

— De unde le-a adus? 

— Ce importanţă are? Ţi-am spus, sunt excelente. 

— Vreau să ştiu dacă provin din ape poluate. Doar nu vrei 
ca avocatul apărării să se-mbolnăvească tocmai acum de 
hepatită. 

— N-ai uitat nici acum cazul ăla? 

— Văd că-ncepi deja să mă cunoşti, Roy. 

— Şi tu, fiule. 

— Pentru asta sunt făcuţi avocaţii. 

— Vorbind de avocaţi, cum merge cazul? 

Zâmbind, Vail îi întinse una din cărţile lui de vizită, având 
tipărit în centru „fără comentarii". 

— Foarte drăguţ, constată Shaughnessey. Am auzit despre 
cărţile tale de vizită. Am mai auzit, printre altele, că Venable 
a-ntors lumea cu susul în jos, căutând un mobil. 

— Lucrul ăsta e întotdeauna de folos într-un caz de crimă. 

— L-a pus pe Abel Stenner la cazne grele. 

— Bună treabă. Şi ce-ai mai auzit? întrebă Vail. 

— Ba una, ba alta. Ce-ai comandat? 


— Specialitatea lui Guido: vițel cu lămâie. Ce-ar fi să-nce- 
pem cu „una'"? 

— Bine, îţi spun. Psihiatrii îl vor scoate pe puştiul tău 
sănătos tun. Marele juriu îl va acuza de omor deosebit de grav, 
iar pedeapsa va fi maximă. 

— la te uită, ce surpriză! 

Shaughnessey zâmbi: 

— Lumea aşteaptă din partea ta un spectacol clasa întâi. 
Cred că Venable e cam nervoasă din cauza asta. 

— Venable crede că e vorba de-o formalitate. De ce să fie 
nervoasă? 

— Cu „una" am terminat. Vrei s-auzi şi despre „alta'? 

— Vreau s-aud orice îmi spui. 

— Se-aude că tu ai avea, în schimb, un mobil pe care-l ţii ca 
un as în mânecă. 

In mintea lui Vail sună un clopoțel de alarmă. 

Era oare un simplu zvon sau scăpase cineva vreo infor- 
matie? 

Nu cumva Venable şi Stenner descoperiseră caseta, 
bănuind că o găsise şi el? 

De asta îl invitase Shaughnessey la masă? Ca să afle cine-l 
va ataca primul pe episcop? 

Vail râse: 

— Drace, pe asta n-am mai auzit-o. 

— Chiar n-ai idee de ce-a făcut-o? 

— Cine? 

— Stampler, pentru Dumnezeu! 

— Am idee că n-a făcut-o. 

— Încă mai cauţi acul în carul cu fân, Martin? 

— Aş merita poate să fiu consemnat în Cartea recordurilor 
pentru câte ace am descoperit în care cu fân. 

— Sper că-ţi dai seama că omul ăsta a fost nu numai foarte 
admirat, ci şi foarte influent. 

— Chiar aşa? Nu ştiam că sfinţii au de-a face cu influenţa. 

— Mă-nţelegi, doar. Are... avea o grămadă de realizări: 
opere de binefacere, interzicerea avorturilor, cenzura, şcolile, 
pedeapsa capitală... 

— Dă-mi voie să-ntreb, de când e pedeapsa capitală o 
chestiune catolică? 

— Pentru Richard era ceva personal. 


— Personal sau catolic, e oricum o porcărie. Oamenii care 
pun la cale o crimă, plănuiesc de obicei şi cum să nu fie prinşi. 
De fapt, nici nu-şi pun măcar problema consecinţelor. N-am avut 
de-a face cu vreun astfel de criminal care să se fi îndoit că va 
scăpa basma curată. 

— Că tot vorbim despre clienţii tăi, ştii ce se spune despre 
tine? Că ai eliberat mai mulţi borfaşi decât consiliul de eliberare 
pe cuvânt de onoare. 

— Ştii ce se mai spune? Că nu există oameni nevinovaţi pe 
lume. 

— Vorbeşti despre cineva în mod special? întrebă 
Shaughnessey încruntat. 

Înainte ca Vail să poată răspunde, sosi chelnerul, care-i 
aduse berea, sucul de roşii şi halba cea goală. Vail turnă în ea 
berea şi sucul de roşii, adăugând puţină sare. 

— Ce-i amestecătura asta ciudată? întrebă Shaughnessey, 
dezgustat. 

— Eu o numesc „Bloody Jee". La San Francisco i se spune 
„Bloody Mary". Ajută digestia. 

— Arată îngrozitor. 

— Noroc! răspunse Vail, ridicând halba. 

— Aşadar, ce-ai vrut să spui cu acel „nu există oameni 
nevinovaţi"? 

— Pur şi simplu că toţi ascund câte-un schelet în dulap. Nici 
episcopul n-a fost chiar uşă de biserică. Sunt convins că au 
existat în viaţa lui anumite aspecte nebuloase, care nu merită 
scoase la lumină. 

— Ca de exemplu? 

— Vorbeam în general. 

— Ştii ceva? 

— Despre ce? 

— Doamne! 

— Întotdeauna eşti aşa de suspicios? întrebă Vail, inocent. 

— Suspicios? Cine-i suspicios? răspunse Shaughnessey, 
schimbând subiectul. Deci eşti de părere că Stampler e-un biet 
oropsit al sorții? 

— Nu, sunt de părere că e nevinovat. 

— Văd că te pregăteşti serios de luptă. 

— Ţi-am atras atenţia: fără comentarii. Ceea ce cred e una, 
iar felul în care intenţionez să-mi apăr clientul e cu totul altceva. 


— Crezi că Stenner va găsi un mobil? 

— Nu te dai bătut, după câte observ. 

— Nici tu. 

Vail preferă să bea o înghiţitură în loc de răspuns. 

— Ştii ce-am citit undeva? continuă Shaughnessey 
conversaţia. Am citit că majoritatea oamenilor abandonează 
lupta când se află în pragul victoriei. 

— Poate că-i adevărat. Uneori se sperie, alteori obosesc, 
cine ştie? 

— Incidental, zilele trecute stăteam de vorbă cu Jane 
Venable. 

— Nu-i o companie pozitivă. 

— Îmi spunea că unul din trucurile pe care le foloseşte 
într-un caz de crimă este să discrediteze victima. 

— Aşa ţi-a spus? 

— Nu chiar. A folosit termenul de „asasinare", în loc de 
„discreditare". 

— Aha, acum o recunosc. 

— Doar n-o să-l desființeze pe episcop, Martin, pentru 
Dumnezeu. 

— Dă-mi voie să-ncerc şi eu cu corn. 

Shaughnessey îi împinse coşul cu cornuri, nelăsându-se 
abătut de la subiect: 

— Omul e mort, Martin. Nu-i călca pe mormânt. 

— Dar omul meu trăieşte, Roy. Şi dacă-n felul ăsta îi pot 
salva viaţa, voi dansa pe mormântul episcopului. De pildă, se 
zvoneşte c-ar fi fost cam beţiv. 

Deşi Vail încercase o glumă, Shaughnessey luă remarca în 
serios. 

— Astea-s bârfe murdare. Nu bea mai mult de două pahare, 
la ocazii. Dă-mi voie să ştiu: în ultimii ani, am petrecut mai 
multă vreme cu el decât cu nevastă-mea. 

Vail râse: 

— Deci asta era? Ţi-e teamă că voi încerca să pătez me- 
moria Sfântului din Lakeview Drive? De ce? 

— Pornise o mulţime de proiecte de caritate importante. 
Dacă provoci un scandal, dai o lovitură oraşului. Şi în timp, 
lovitura s-ar putea întoarce împotriva ta. 

— Dar Shoat nu s-a gândit la asta când mi-a pus cazul în 
braţe? 


— Nu s-a gândit că vei fi atât de înflăcărat susţinându-i 
cauza acelui băiat. S-a gândit că vei fi rezonabil şi vei înţelege 
ceea ce ţi se cere, mai ales că te-aşteaptă un viitor strălucit. 

— Dar de ce e toată lumea îngrijorată pentru operele astea 
de caritate? 

— Rushman era un administrator strălucit. Toţi viitorii 
beneficiari se tem că o dată cu moartea lui lucrurile vor cădea 
baltă. 

— Ce fel de lucruri? 

— Se tem că ceilalţi administratori pot opri ajutorul ori că 
fondul de caritate se va topi. 

— Dar tu, Roy, de ce te temi? 

— Eu? De nimic. Fondul lui Rushman va continua să existe. 
Vom avea noi grijă de asta. 

— Eşti unul dintre curatori? 

— De ce mă-ntrebi? 

— Din pură curiozitate. 

— Am fost curator încă de la înfiinţarea fondului. De fapt, 
chiar acum, în această încăpere se află cel puţin cinci 
mandatari. 

— Ce face, de fapt, un administrator pentru fondul ăsta? 

— Supraveghează operaţiile. Decide asupra utilizării lui. 
Evident, episcopul lua majoritatea deciziilor. 

— Şi vouă ce vă mai rămânea de făcut? 

— Aveam cu toţii un cuvânt de spus. Inţelegeam ceea ce 
vroia el să realizeze. De aceea am încredere că-i vom continua 
munca. Făcu o scurtă pauză, apoi întrebă: Te-ai mai gândit la 
discuţia noastră? 

— Despre ce? 

— Nu-mi juca feste, fiule. Nu-mi prieşte digestia. 

— Am discutat vreodată despre ce m-aşteaptă pe mine? 

— Ştii foarte bine. Vrei să-ţi repet ce ţi-am spus? Treci de 
partea cea bună a baricadei şi-ţi alegi ce pofteşti. Casa pe 
care-o vrei, postul care-ţi convine. Dacă vrei să schimbi lumea, 
schimb-o dinăuntru. Ca procuror de district, de pildă, poţi 
schimba multe. 

— Schimbări pot face doar judecătorii. Ştii, acum doi ani am 
asistat la o conferinţă pe care-ai ţinut-o la Asociaţia 
Judecătorilor. Ai vorbit atunci despre malum in se şi malum 
prohibitum. Chestia asta m-a dat peste cap pentru o lună 


întreagă. 

— Cum aşa? 

— M-a dat peste cap concepţia ta că malum prohibitum e 
definit ca limita comportamentului acceptabil în societate. Ca 
avocat, dezaprob total teoria asta, o consider ca pe un 
prejudiciu. 

— Dar n-am susţinut-o, am afirmat pur şi simplu că e modul 
în care acţionează sistemul. 

— Ai afirmat deci că justiţia e infirmată de statutul social. 

— Intotdeauna legea a fost influenţată de latura socială. Să 
luăm cazul avorturilor: acum opt ani, Curtea Supremă a legalizat 
avorturile. De-atunci, legea s-a schimbat. Şi, ţine minte, în 
câţiva ani, se va schimba din nou. Cine ştie ce va fi în ţara asta 
după Reagan? Oricum, se vor schimba o mulţime de legi. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că judecătorii interpretează legea, fiind în 
acelaşi timp influenţaţi de starea de spirit a tării. Legile legate 
de malum prohibitum sunt, de fapt, definiţia pe care societatea 
o dă comportamentului cetăţenilor. Aşa că, dacă întreaga 
populaţie doreşte să bea, iar asta e împotriva legii, se schimbă 
legea şi gata. Dar malum in se nu se schimbă niciodată. Dacă 
toată lumea are deodată chef să ucidă, nimeni n-ar legaliza 
crima. 

— Aşadar, să zicem că un bancher îşi fraiereşte clienţii, 
jefuindu-le economiile. Judecătorul e îngăduitor, pentru că-i 
place culoarea cravatei lui, dându-i şase luni într-o închisoare 
stil club. Asta se cheamă ma/um prohibitum. La ieşirea din 
tribunal, bancherul e împuşcat de un client ajuns în culmea 
disperării, pentru că economiile alea erau toată averea lui. În 
urma actului său, el va primi muncă silnică pe viaţă, pentru că 
ceea ce-a făcut reprezintă malum in se. 

— Cam aşa ceva. Uite ce e, dacă ajungi procuror de district, 
vei putea să-l bagi pe bancher după gratii pentru zece-douăzeci 
de ani şi să fii îngăduitor cu clientul. 

— Cam pervers argument în favoarea serviciului public. 

— Lumea e perversă, fiule, iar banii dictează regulile jo- 
cului. Ai aflat lucrul ăsta acum zece ani, când ai preluat cazul cu 
Tidy Chemicals şi Good Earth Petroleum. Aşa că, schimbările le 
poţi face pe dinăuntru. Şi poţi deveni judecător, dacă vrei. 

— Asta-i o momeală grasă, domnule Shaughnessey. 


— Vânez un peşte mare. 

— Mi-am dat seama c-ai pornit la pescuit, dar îmi închi- 
puiam că tatonezi terenul pentru adversarii mei. 

— Stai liniştit, nu-ncearcă nimeni să te păcălească. Oricum, 
nici chiar personalul tău nu ştie absolut totul despre cazul ăsta. 

— Poate că nu vreau să-şi dea seama cât sunt de tâmpit. 

— Pe naiba! 

— Îţi mulţumesc pentru încredere. 

— Singura mea rugăminte este să nu dai cu piciorul în 
memoria episcopului. Există o grămadă de oameni care-şi 
aşteaptă contribuţia anuală. 

— Joc aşa cum îmi cad cărţile. Dacă arhiepiscopul Rushman 
are un mic secret malum prohibitum în dulap, care-mi poate 
salva clientul, îl voi expune-n faţa lumii. N-am încotro. 

— Nu te-nfierbânta, Martin. Nu sugerez c-ar fi ceva ascuns, 
îţi cer numai să ţii seama de rugămintea mea; dacă dai peste un 
firicel de fum, nu-l transforma într-un incendiu. 

— Nu-ţi voi sabota operele de caritate, Roy, în afară de 
cazul în care-o să aflu că vâna băieţei şi fetiţe, sau ceva în acest 
gen. 

Shaughnessey îl privi îngrozit: 

— Doamne fereşte, nici în glumă să nu mai spui una ca 
asta. Am destule pe cap. 

Vail îi răspunse zâmbind: 

— De ce oare, de câte ori ne-ntâlnim, am sentimentul că 
statul e pe mâini bune? Intotdeauna mă simt în siguranţă. 

— De ce oare, de câte ori ne-ntâlnim, sfârşesc prin a mă 
enerva? îi replică Shaughnessey, fără să-i întoarcă zâmbetul. 


Cu o zi înainte, Naomi Chance găsise o hârtie pe care Vail 
i-o dăduse imediat după deschiderea cazului. O strecurase 
într-un dosar, uitând-o. Era un mesaj copiat de şeful ei din 
agenda episcopului: „Linda 555-4527" şi data 9 martie. Naomi 
formase numărul de telefon. li răspunse o voce amabilă: „Bună 
ziua, Clinica Berenstein. Cu ce vă putem ajuta?" 

Ce legătură putea avea Linda cu acea clinică de lux? 
Goodman o căutase zile de-a rândul, fără să-i dea de urmă. Se 
ascundea oare acolo? Doctorul Simon Berenstein era celebrul 
ginecolog de pe Gold Coast, la uşa căruia nu trăgeau niciodată 


maşini mai ieftine decât Rolls-Royce. De fapt, era mai mult 
decât ginecolog. Rezolva orice problemă medicală care s-ar fi 
ivit în viaţa tumultuoasă a vreunuia dintre grangurii care-i erau 
clienţi; dacă fiica domnului bancher fusese puţin maltratată 
într-o discotecă cu circuit închis, doctorul Berenstein n-aştepta 
decât să-i fie de folos. Ori dacă, de pildă, băiatul senatorului Y a 
sedus o chelneriţă, care, colac peste pupăză, a rămas 
însărcinată, încăpăţânându-se, pe deasupra, să păstreze rodul 
dragostei, tot doctorul Berenstein avea leacul potrivit pentru a 
înlătura piedica ivită în calea nobilei familii. Aveţi nasul prea 
mare sau riduri prea multe? Poftiţi la domnul doctor Berenstein. 
Evident, toate activităţile sale erau perfect legale, dar în acelaşi 
timp doctorul nu păstra nici un registru stânjenitor pentru 
aleasa-i clientelă. Discreţia era una din calităţile sale, 
asigurându-i succesul. 

In vreme ce Vail se întreținea cordial cu Roy Shaughnessey 
la Guido's, Naomi se urcă într-un taxi şi porni spre Gold Coast, 
unul din cele mai luxoase cartiere din întregul stat. 

Waterview Towers era o capodoperă a snobismului sofi- 
sticat - o clădire cu douăsprezece etaje, construită din sticlă şi 
alamă. Hotelul uriaş era pardosit cu marmură cenușie, restul 
fiind decorat în alamă şi pluş mov. Pe o măsuţă de sticlă se afla 
lista rezidenţilor, între care figurau o serie de firme juridice 
prestigioase şi câteva cabinete medicale. Clinica Berenstein 
ocupa etajele nouă-doisprezece, destul spaţiu pentru un spital în 
miniatură. 

Naomi urcă cu liftul la etajul al doisprezecelea, păşind într-o 
sală de aşteptare cam de dimensiunea insulei Rhode Island. În 
faţa canapelelor de piele albă erau aşezate măsuţe din sticlă 
fumurie, acoperite cu exemplarele la zi din Town and Country, 
Vogue şi Smithsonian. Un singur tablou de Degas orna 
încăperea, în care fusese răspândită o mireasmă deosebit de 
plăcută. 

Secretara era în ton cu atmosfera. În vârstă de vreo 
patruzeci de ani, cu şuviţe sure în părul strâns în coc, purta un 
taior Chanel şi un şirag de perle, ca unică podoabă. O cercetă pe 
Naomi din cap până în picioare cu o privire rece, uşor 
dispreţuitoare. 

— Da? spuse ea pe un ton glacial. 

Naomi îi prezentă cartea de vizită: 


— AŞ dori să vorbesc cu doctorul Berenstein, spuse ea, 
degajată. 

— Nu figuraţi pe lista de audienţă, remarcă ferm secretara. 

— Nu durează mult. 

— E imposibil. Domnul doctor are consultaţii. Despre ce 
este vorba? 

— Despre ceva confidential. 

— Ce înseamnă „paralegal"? întrebă secretara studiind 
cartea de vizită. 

— Am studii juridice, dar nu am intrat încă în barou. 

— Aha, un fel de practică ilegală? 

— Un moment, întrerupse Naomi aluziile jignitoare. Luă 
cartea de vizită şi scrise pe dos: „Date despre Linda şi episcop", 
apoi i-o dădu secretarei. Arătaţi-i, vă rog, cartea de vizită pe 
ambele feţe. Eu aştept. 

— Nu vă va folosi la nimic. Nici dacă aţi fi preşedintele nu 
l-aţi putea vedea azi pe doctor fără să aveţi audienţă. 

— Înseamnă că am noroc. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că nu sunt preşedintele, răspunse Naomi cu un zâmbet 
larg. 

Secretara ieşi şi reveni peste câteva minute: 

— Urmaţi-mă, spuse ea sec şi o conduse pe Naomi spre o 
uşă impunătoare, pe care o deschise. Aşteptaţi înăuntru, adăugă 
apoi, închizând uşa în urma ei. 

Rămasă singură în biroul luxos, Naomi studie diplomele 
înrămate: Choate, Princeton, Harvard, pedigriul adecvat pentru 
doctorul Berenstein. Peste câteva minute, îşi făcu intrarea 
posesorul diplomelor: un om înalt, cu o statură atletică, cu 
privirea unui şoim. Manifesta atitudinea condescendentă a unui 
personaj obişnuit să fie respectat. 

— Domnişoara Chance? Sunt doctor Berenstein, spuse el cu 
o voce sonoră, privind-o pe Naomi. Sunteţi o femeie 
nerăbdătoare. Ce poate fi atât de important? 

— Lucrez pentru un avocat, domnule doctor. Trebuie să vă 
pun câteva întrebări. Durează doar câteva minute. 

— Azi e imposibil. Absolut imposibil. 

— Pot aştepta până când terminaţi lucrul, apoi stăm de 
vorbă pe drum; vă conduc până la maşina dumneavoastră. 

— Exclus. O voi ruga pe domnişoara Thomas să vă fixeze o 


întâlnire pentru... 

— lertaţi-mă, dar nu pot accepta. 

— Aveţi o atitudine de-a dreptul arogantă, care mă de- 
ranjează. 

— Nu sunteţi obligat s-o apreciaţi. 

— Ar fi bine să plecaţi chiar acum. 

— Îmi puteţi răspunde şi furios la întrebări, spuse Naomi 
calmă. Sau, dacă nu doriţi să-mi vorbiţi, puteţi răspunde în scris. 
Dar de răspuns îmi veţi răspunde. 

Mestecându-şi colţul buzei, Berenstein privi pe fereastră 
câteva momente lungi. 

— Poate săptămâna viitoare, răspunse el într-un târziu. 

— Nu se poate. 

— Cu cine credeţi că vorbiţi, domnişoară? întrebă Be- 
renstein, în timp ce buzele-i tremurau de nervi. Se ridică brusc, 
abia reţinându-şi mânia. Plecaţi, vă rog, până nu chem poliţia. 

Privindu-l senină, Naomi îl lămuri: 

— În regulă. Chemaţi poliţia şi veţi sta de vorbă cu loco- 
tenentul Abel Stenner. Ştiţi ce vă va spune? Că sunt în exerciţiul 
funcţiunii. Apoi va dori să afle de ce v-am vizitat. Vă va oferi 
două alternative: ori să cooperaţi cu mine, ori să mă primiţi din 
nou, de astă dată înarmată cu o citaţie şi însoţită de şeful meu. 
Numele lui e Martin Vail. 

Auzind numele, Berenstein îşi schimbă trăsăturile feţei; 
furia-i pieri din priviri, iar buzele i se liniştiră. Privi atent cartea 
de vizită trimisă de Naomi. 

— Presupuneţi că ştiu despre ce e vorba în mesajul 
dumneavoastră? Secretara mea stabileşte sute de consultaţii. 
Cine sunt Linda şi episcopul? Linda şi mai cum? Pe episcopul 
ăsta cum îl cheamă? 

Naomi scoase o ţigară din poşetă şi o aprinse. Apoi spuse, 
rezemându-se de fotoliu: 

— Ce-ar fi să clarificăm lucrurile şi să merg direct la ţintă? 
Investighez cazul episcopului Rushman. 

— Ce legătură are asta cu mine? 

— Are legătură cu Linda. 

— Care Linda? Nu ştiu despre cine vorbiti. 

— Linda este o martoră utilă. Până acum câteva săptămâni 
a locuit la Savior House, de aceea nu-i cunoaştem numele de 
familie. 


— Vă repet, nu cunosc nici o Linda. 

— Episcopul i-a programat o vizită aici pentru 9 martie. E 
consemnată în agenda sa. 

— După cum v-am spus... 

— Domnule doctor, sunt convinsă că dacă episcopul a 
telefonat aici, n-a stat de vorbă cu sfinxul acela de secretară, ci 
cu dumneavoastră personal. 

— Nu-mi amintesc. 

— lată ce-aş dori să-mi spuneţi: care este numele Lindei, de 
unde vine, când aţi văzut-o ultima oară, unde se află acum şi de 
ce-a trimis-o episcopul la dumneavoastră. 

— Sunteţi absurdă, domnişoară Chance. Chiar dacă mi-ar fi 
pacientă, dosarul ei e confidenţial... 

— Preferaţi să vă aduc o citaţie şi să discutaţi cu domnul 
Vail, eventual direct la proces? 

Berenstein cântări un timp situaţia, apoi descuie un fişet. 
Alese un dosar şi-l puse pe birou. 

— Am de consultat un pacient. Mă întorc în scurtă vreme. 
Vreau să cred că nu veţi mai fi aici, spuse el sec, părăsind 
încăperea. 

Naomi deschise dosarul şi-ncepu să citească. Apoi îşi luă 
notițe. 


Sosi la birou cu zece minute înaintea lui Vail, nerăbdătoare 
să împărtăşească veştile aflate. 

— Cum a fost prânzul? îl întrebă ea de cum acesta intră pe 
uşă. 

— La început, am crezut că era o partidă de pescuit. Dar 
mi-am dat seama că a fost mai mult de-atât. 

— Adică? 

— Shaughnessey m-a atenţionat să-l las în pace pe episcop. 
De fapt, chiar m-a somat. 

— Crezi că ştie ceva despre povestea cu ministranţii? 

— Nu. E isteţ, dar nu ştie nimic. Dac-ar şti, ar fi acum 
internat la cardiologie. Oricum, ceva îl îngrijorează. Ce ştim noi, 
de fapt, despre episcop, Naomi? 

— În orice caz, mai mult decât ar trebui. 

— Vreau să spun, în afară de ministranţi? 

— Ce-ai vrea să ştii? 


— Shaughnessey e preocupat de fondul pentru caritate. 
Cam ce sumă crezi că reuşea episcopul să colecteze pe an? 
Crezi că lucrul ăsta ar trebui să ne preocupe şi pe noi? 

— Nu, spuse Naomi cu o lucire şireată în priviri. Suntem în 
posesia unei liste cu consiliul de administraţie şi cu destinatarii 
fondului. E-un punct bun de pornire. 

— Ce ar fi să apucăm şi firul ăsta? 

— Bine. Mă ocup eu de asta. 

— Ce caută cărţile alea pe biroul meu? 

— Martin, ai tot mutat cărţile alea de colo-colo în ultimele 
două săptămâni, de când le-a adus Tommy. Sunt cărţi pe care 
le-a găsit în locuinţa lui Aaron. 

— Aha. Şi ce trebuie să fac cu ele? 

— Nu ştiu. De ce nu-l întrebi pe el. 

Trecându-şi mâna peste cărţile broşate, Vail descoperi una 
cu coperte de carton. O deschise la prima pagină şi găsi o 
etichetă pe care scria: „Proprietar: Biblioteca Municipală". 

— Ce părere ai? spuse Vail, punând cartea pe birou. Una 
din cărţile astea aparţine bibliotecii. 

— Pun pariu că pe Aaron îl frământă cumplit faptul că n-a 
dus-o înapoi, remarcă Naomi ironic, din camera alăturată. 

Se hotări să aştepte întoarcerea judecătorului şi a lui Tom 
Goodman, pentru a le comunica noutăţile. Cei doi sosiră în 
acelaşi timp. Tommy îşi turnă o cană cu cafea, judecătorul fu 
servit de Naomi. 

— Mi-am epuizat toate posibilităţile, spuse Goodman. Nici 
urmă de Linda, Billy Jordan ori Peter. 

— Ştiu unde trebuia să fie Linda săptămâna trecută, in- 
terveni Naomi. 

Cu toţii o priviră surprinşi. 

— Aţi auzit de doctorul Simon Berenstein? 

— Bineînţeles, răspunse Vail. Se ocupă de sănătatea aris- 
tocraţiei locale. Işi petrece mai mult timp în cercurile mondene 
decât în clinică. 

— Numărul de telefon pe care l-ai copiat din agenda e- 
piscopului aparţine Clinicii Berenstein. 

— Cum, Linda avea programare la Clinica Berenstein? 
întrebă Goodman. 

— Aranjată de episcop în persoană. Am fost acolo şi am 
avut o conversaţie cu doctorul Simon. De fapt, Linda avea două 


programări: una cu o săptămâna înainte de crimă, pe care ai 
trecut-o cu vederea, Marty, şi cea de săptămâna trecută. 
Numele ei adevărat e Linda Gellerman. Provine din Akron, Ohio. 
Şi e cu un an mai tânără decât am crezut. 

— Vrei să spui că a început să practice porcăria aia la 
treisprezece ani? 

— Da. În plus, pe 19 februarie, la prima consultaţie, dia- 
gnosticul a fost: gravidă în şapte săptămâni. 

— Glumeşti! exclamă Vail. Judecătorul scutură din cap. 

— Săptămâna trecută trebuia să-şi întrerupă sarcina, dar nu 
s-a arătat, continuă Naomi. Berenstein pretinde că nu a mai 
văzut-o de la prima vizită. 

— Cred că episcopul era foarte principial în privinţa a- 
vorturilor, spuse Goodman. 

— Având în vedere dosarul Lindei, Rushman afirmă că fata 
a fost violată la Savior House. Acolo scrie că, spre binele ei, se 
dorea păstrarea discreţiei asupra acestei probleme. 

— Sigur. Mă întreb cine o fi fost tatăl, zise Vail. 

— Cine ştie? Posibilităţi sunt destule. 

— „care nu-l exclud pe episcop. În regulă, spuse Vail. 
Tommy, ştii ce ai de făcut. 

— Mda. Sper că nu sunt prea multe familii Gellerman în 
cartea de telefon a oraşului Akron. 


DOUĂZECI ŞI DOI 


— Zwicki, ridică receptorul; o convorbire pentru tine. 

Detectivul Eric Zwicki se pregătea să încheie ziua de lucru. 
Se grăbea să ajungă acasă, întrucât era rândul lui să gătească 
cina. Activând în rândurile mişcării de emancipare a femeii, 
soţia lui era scutită două seri pe săptămână de această 
corvoadă. 

— Drace! îngână el ridicând receptorul. Biroul „Persoane 
dispărute", Zwicki la telefon. 

Tom Goodman, care telefona de la biroul lui Vail, se 
prezentă explicând că investighează cazul Rushman. 

— Am citit despre asta, spuse detectivul. Un puşti care a 
căsăpit un cardinal catolic. 


— Era episcop. 

— Presa a făcut o vâlvă mare despre caz. 

— Da. E-un caz important. V-am sunat, deoarece căutăm o 
fată care poate fi un martor important la proces. Are 
cincisprezece ani. Ştim că provine din Akron, de unde-a plecat 
probabil acum vreo doi ani. M-am gândit că poate-o aveţi 
înregistrată la „Persoane dispărute". 

— O cheamă cumva Linda Gellerman? 

— Aveţi o intuiţie formidabilă, domnule detectiv. 

— Acum doi ani? De doi ani mă chinui, încercând să aflu 
cine-a omorât-o. Părinţii ei ne-au bătut la cap un an întreg. Să 
nu-mi spuneţi că trăieşte. 

— Cel puţin acum două săptămâni trăia sigur. 

— Doamne! Am renunţat de mult s-o caut A plecat de-a- 
casă în ziua în care-a împlinit treisprezece ani şi de atunci parcă 
a înghiţit-o pământul. 

— A trăit aici, într-un internat numit Savior House. 

— N-a sunat niciodată acasă. N-a trimis nici măcar o carte 
poştală. 

— Aşadar, n-aţi auzit de ea în ultima lună? 

— Nu. Şi sunt sigur că dacă părinţii ei ar fi ştiut ceva, m-ar 
fi informat. 

— Îmi puteţi da numărul lor de telefon? 

— Sigur că da. 


Zece minute mai târziu, Goodman stătea de vorbă cu Vail. 

— Cred că Linda l-a minţit pe Aaron. N-a avut niciodată 
intenţia să se întoarcă acasă. Am luat legătura cu părinţii ei şi cu 
un detectiv de la biroul „Persoane dispărute" din Akron. Erau 
convinşi că fata e moartă. 

— O şti oare Aaron că e însărcinată? 

— O singură persoană poate afla. 

— Bine. O voi suna pe Molly mâine dimineaţă, spuse Vail. 
Deci, ce facem mai departe? Unde-o putem găsi, de vreme ce 
n-a apărut la clinică? 

— Marty, crezi că e posibil ca ea să-mi fi pus biletul pe 
parbriz? 

— Înseamnă că s-ar putea ascunde la Savior House? 

Goodman ridică din umeri: 


— Oricum, cineva de-acolo m-a ajutat. Nu-nţeleg însă de ce 
nu s-a dus la Clinica Berenstein. 

— Pentru că episcopul a murit, Tommy. Presupunând că 
nimeni din personalul bisericii nu e la curent cu problema ei, 
cine-ar urma să-i achite nota de plată? Poate se teme că Be- 
renstein o va da pe mâna poliţiei. 

— Şi dacă se teme pentru că a fost martoră la crimă? 

— Asta ar fi ceva, încuviinţă Vail. Se ridică şi-şi începu 
obişnuita-i plimbare prin cameră, gândind cu voce tare. Dacă 
punem mâna pe ea, putem lansa caseta în proces; poate re- 
cunoaşte vocea. Poate depune şi mărturie despre ceea ce i-a 
făcut chiar episcopul, fapt care va muta lumina reflectorului de 
pe băieţi. Mai poate povesti şi că a rămas însărcinată, fiind 
obligată să mintă, spunând că a fost violată, că episcopul i-a 
aranjat o întrerupere de sarcină la Clinica Berenstein. Probabil 
că tot el a convins-o să-l părăsească pe Aaron şi să se ascundă 
la Savior House, până-şi va rezolva problema medicală. 

— Şi cu ce-ar ajuta toate astea în cazul nostru? 

— Nu-nţelegi? Ura colectivă împotriva lui Aaron se va 
îndrepta împotriva episcopului, explică judecătorul. Un stâlp al 
Bisericii Catolice care perverteşte sexual nişte copii, trăgându-le 
credinţa? Crezi că-i un fleac? Dacă adăugăm aici antecedentele 
trăite de Aaron, avem întreaga paletă: abuz sexual, abuz psihic, 
umilire, confuzie religioasă. Putem obţine un mobil: răzvrătire 
manifestată prin furie subită. 

— Se poate să fi intrat într-o „stare de refugiu", l-a ucis pe 
episcop, neaducându-şi aminte ce-a făcut, completă Vail. 

— Şi dacă Linda e făptaşa? întrebă Goodman. Aaron a fost 
de faţă şi-a vrut s-o apere. A luat cuțitul şi-a vrut să fugă, dara 
avut ghinion. 

— Mda, şi fata s-a dat la fund, ca să-şi scape pielea, 
conchise Vail. 

— Destul pentru a stoarce o „îndoială admisibilă", zise 
judecătorul. Oricum, l-am putea salva de la scaunul electric. 

— Evident, va fi nevoie de mărturia Rebeccăi şi a Lindei, 
interveni Naomi. Dacă nu cumva îl găsim pe Jordan ori pe Peter. 

— Ţi-am spus, profesoara e scoasă din competiţie. Mărturia 
ei ar fi o autoincriminare, spuse Vail. În plus, ar trebui să 
mărturisească şi că s-a culcat cu Tom. 

— De unde dracu ştii? întrebă Goodman, nevenindu-i să 


creadă ce auzise. 

— Haide, Tommy, eşti bun, dar mai ai de-nvăţat. Nu capeţi 
asemenea informaţii la o ceaşcă de cafea. 

Judecătorul şi Naomi încuviinţară în acelaşi timp. Şi ei 
bănuiseră cum se petrecuse întrevederea dintre Goodman şi 
Rebecca. Jenat, Goodman spuse: 

— Nu s-a întâmplat aşa cum credeţi. 

— O! Dar cum s-a întâmplat? Vă dădeaţi huţa pe lampă? 
zise Vail râzând. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Tommy, n-are nici o importanță cum s-a întâmplat. 
Nu-mi pasă dacă a fost un coup de foudre, nici dacă a fost o 
scurtă nebunie. E treaba ta. Important e doar faptul că nu ne 
putem folosi de mărturia Rebeccăi. Cu Linda e însă altceva. 
Dacă nu e implicată în crimă, l-ar putea salva pe Aaron. Ce 
părere ai, judecătorule? 

— Lucrurile arată mai bine ca ieri. Dar fără fată sau unul 
dintre băieţi, ar fi sinucidere curată să-l ataci pe episcop. 
Intenţionezi în continuare să pledezi nevinovăția? 

— Da. 

— Şi să comuţi mai târziu în „vinovăţie sub influenţa ne- 
buniei"? întrebă Naomi. 

— Am trei posibilităţi: să pledez pentru „nevinovat", 
introducând îndoiala admisibilă, să pledez pentru „nevinovat 
sub influenţa nebuniei" ori pentru „vinovat nebun". 

— Care-i diferenţa dintre ultimele două pledoarii? 

— În primul caz, înseamnă că a suferit o nebunie tem- 
porară, pe perioada comiterii faptei, situaţie în care poate fi 
chiar eliberat. În al doilea caz, îl vor trimite la glumeţi, la 
tratament. Dacă reuşesc să-l vindece, îl bagă la închisoare 
pentru executarea sentinţei, probabil pe viaţă. Aş prefera prima 
alternativă, care e însă cel mai greu de dovedit şi cea mai 
riscantă. 

— Şi dacă pierzi, îşi pierde şi el viaţa, adăugă judecătorul. 

— Sugerezi să luptăm pentru glumeţi? întrebă Goodman. 

— Depinde dacă o găsim pe Linda Gellerman, ca şi de ceea 
ce aflăm de la doctoriţa noastră, răspunse Vail. 


Era târziu, către seară, iar burniţa se transformase într-o 


ploaie rece când Goodman se întoarse a treia oară la Savior 
House. Internatul părea pustiu. Urcă la etajul al doilea, trecând 
în revistă fostele săli de clasă, transformate în dormitoare. Se 
simţea că era vineri seara, când tinerii lor locatari îşi petreceau 
sfârşitul de săptămână în oraş. Paturile erau strânse, camerele 
curate şi pustii. 

Goodman ajunse la etajul al treilea. Pe uşa din capătul 
scărilor era fixată o plăcută pe care scria: „INFIRMERIE. ORE DE 
VIZITA: 1-4 P.M." Pătrunse într-un hol îngust şi lung, luminat de 
două neoane. Trecu pe lângă câteva încăperi goale, oprindu-se 
în dreptul uneia dintre ele. Acolo, aşternutul fusese împăturit la 
picioarele patului. Aprinse lumina şi intră. 

— A plecat, spuse cineva în spatele lui. Se întoarse uimit şi 
văzu apropiindu-se silueta unei călugăriţe. Lumina din dormitor 
dezvălui trăsăturile unei femei tinere. Sclipirile maliţioase din 
priviri pe care le observase Vail dispăruseră, făcând loc tristeţii 
şi suspiciunii. 

— Sunt sora Mary Alice. Ce căutaţi aici? 

— Unde-a plecat? întrebă Goodman, ignorând întrebarea ei. 

— N-am idee. 

— Soră, nu vă pun cuvintele la îndoială, dar... 

— Am spus că nu ştiu unde e. Cine sunteţi şi ce doriţi? 

— Mă numesc Tom Goodman. Sunt detectivul lui Martin 
Vail. 

— Pe cine căutaţi? 

— Cine-a plecat? 

— E doar o biată copilă speriată, răspunse sora oftând. De 
ce nu-i daţi pace? 

— E o martoră importantă, soră. l-am putea salva viaţa lui 
Aaron Stampler. 

— Nu ştie nimic, săraca. 

— De unde ştiţi? 

— Am discutat mult despre Aaron. 

— Câtă vreme a stat aici? 

— Nu sunt sigură. Vreo trei săptămâni. 

— Deci era aici în noaptea crimei? 

— Da. N-a rezistat lângă Aaron, în locul acela cumplit. Era 
bolnavă. 

— E însărcinată, soră. 

— Cine ţi-a zis una ca asta? întrebă ea îngrozită. Aaron nici 


nu ştie. 

— Ştiaţi că în doi ani de zile n-a dat nici măcar un telefon 
acasă? Părinţii ei cred c-a murit. 

— Nu-i ştiu nici măcar numele de familie, domnule. 

— Dar că era programată pentru o întrerupere de sarcină 
săptămâna trecută la Clinica Berenstein ştiaţi? 

Sora Mary Alice privi în pământ. 

— Da, răspunse ea cu voce abia auzită. 

— Şi aţi fost de acord? 

— N-a fost decizia mea. 

— Dar a cui? 

— A episcopului. A fost violată. 

— Nu cred, soră, chiar dacă aşa vi s-a spus. Trăia cu Aaron 
încă dinainte de a se fi mutat de-aici. Chiar dacă ar fi fost 
violată, lucrul de care mă-ndoiesc, e foarte probabil să fie copilul 
lui Aaron. 

— După cum v-am spus, hotărârea a luat-o episcopul. 

— De ce n-a fost la clinică? 

— Cred că era foarte speriată. Avea şi obiecţii de ordin 
moral. 

— Era catolică? 

— Da, convertită. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? 

— Vinerea trecută. 

— Şi de-atunci n-aţi mai vorbit? 

— Nu, domnule Goodman. Fata nu ştie nimic. V-am spus, 
am stat de vorbă despre asta. Vă rog, lăsaţi-o în pace. Nu 
credeţi că-i destul de nenorocită şi aşa? 

— Şi Aaron Stampler e nenorocit, soră. Încercăm doar să-i 
salvăm viaţa. 

— Cu ce preţ? 

— Ce preţ se poate pune pe o viaţă? Cum sora nu-i 
răspunse, continuă: V-a povestit despre ministranţi? 

— Ce să-mi povestească? 

Din reacţia ei, era limpede că nu era la curent cu secretul 
episcopului. 

— Că erau cu toţii în vizită la episcop în seara crimei? devie 
Goodman subiectul. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Poate că unul dintre ei a fost făptaşul. Poate ne-ar putea 


fi de folos cu câteva detalii în acest sens. 

— E absurd. Chiar dacă bănuieşte că Aaron l-a ucis pe 
episcop, nu-şi poate închipui de ce. 

— Îi puteţi transmite rugămintea să mă sune? 

Sora scutură din cap: 

— V-am spus, domnule Goodman. Habar n-am unde e, nici 
nu cred că va reveni aici. 


Aplecată peste volanul maşinii închiriate, Molly Arrington 
încercă să distingă şoseaua prin perdeaua deasă de ploaie. 
Maşinile care veneau din sens opus îi stropeau parbrizul, astfel 
încât ştergătoarele luptau în zadar. Se uită la ceas: era ora opt 
seara. Mai avea de parcurs vreo treizeci de mile. Cu puţin noroc 
ar fi ajuns la Martin înainte de ora zece. 

Inima-i bătea cu putere din cauza emoţiei provocate de 
descoperirea făcută în după-amiaza aceea, dar şi datorită 
sentimentului de alertă şi nesiguranţă pe care i-l provoca 
drumul pe întuneric şi pe ploaie. Veştile însă erau prea im- 
portante pentru a fi transmise telefonic. 

La o milă depărtare de Easton, camionul din faţa ei începu 
să unduiască pe şosea. Molly încetini precaută: ce-avea 
camionul de gând? Să se întoarcă? Să oprească? 

Deodată fu orbită de un baraj de lumini roşii. Părea că 
spatele camionului devenise o lumină de stop uriaşă. Vehiculul 
se clătină, ajungând în dreptul maşinii lui Molly, care smuci cu 
putere volanul, simțind cum cauciucurile derapează în nisipul de 
la marginea şoselei. Forţă motorul, reuşind să readucă maşina 
pe şosea. Pentru o clipă, răsuflă uşurată, dar roţile pline de noroi 
refuzară să adere la asfaltul ud, iar maşina începu să se 
rotească. Faruri de maşini, copaci, camionul scăpat de sub 
control i se perindară prin faţa ochilor, de parcă s-ar fi aflat 
într-un carusel zănatic. Apoi, maşina se avântă direct spre 
stâlpul cel mai apropiat. 

Ca prin vis, îşi aminti sfatul tatălui său. Se-aruncă pe 
scaunul alăturat, apucându-se de bord pentru a se apăra de şoc. 

Camionul lovi lateral stâlpul opus, urcă panta de nisip şi se 
opri. Molly nu avu atâta noroc. Maşina ei se izbi frontal de stâlp, 
iar botul se transformă într-o încâlcitură de tablă şi fiare. 
Înăuntru, Molly îşi descleştă mâinile de pe bordul care năvălea 


spre ea. Îşi cobori capul, dar acesta i se izbi de torpedo. 

Ploua mai departe cu găleata. Camionul era oprit pe panta 
de peste drum, într-o poziţie ciudată, ca şi cum ar fi picat acolo 
din cer. Maşina lui Molly zăcea într-o rână, cu capota boţită 
peste parbriz. Din radiatorul distrus, aburul şuiera strident, 
completând sunetul ploii. 


Pe masa lui Vail se îngrămădeau de-a valma agende, tra- 
tate de medicină şi drept, ziare şi dosare. Zadarnic le ordonase 
Naomi pe categorii. Vail îşi desfăşura ritualul de noapte, 
corelând ultimele informaţii, stabilind noi misiuni pentru 
judecător, Goodman, Naomi şi pentru el însuşi şi încercând să 
aleagă cea mai potrivită alternativă pentru apărarea lui Aaron 
Stampler. Scrumiera era plină, iar cafeaua se răcise de mult. Nu 
auzi soneria decât a doua oară. Indreptându-şi cu greutate 
spatele înţepenit, ajunse plictisit la uşă. 

Era scundă şi firavă, învelită într-o pelerină galbenă de 
ploaie, şi îl privea cu nişte ochi imenşi, îngroziţi. Vail o recu- 
noscu imediat. 

— Domnul Vail? întrebă ea pierită. 

— Linda! Intră, te rog, exclamă Vail, deschizând larg uşa. 
Ce surpriză plăcută. Mă bucur c-ai venit. Haide, scoate haina 
asta udă. 

— Nu pot sta mult, spuse ea la fel de încet, în timp ce-şi 
scotea pelerina. 

— Ce vrei să bei? O Coca-Cola sau o cafea? 

— Aş vrea o Cola. 

— Vrei s-o bei din sticlă sau din pahar? 

— Întotdeauna am băut din cutie. Ar fi nostim din sticlă. 

Îl urmă în bucătărie, privindu-l curioasă cum desface dopul. 
Sorbi o înghiţitură mare, apoi spuse oftând: 

— De mult n-am mai băut Coca-Cola... n-am timp să stau. 

— Ştiu, mi-ai spus. Ai unde locui? 

Fata aprobă, dar nu-i dădu vreo adresă. 

— Domnule Vail, ultima oară l-am văzut pe Aaron cu trei 
săptămâni înainte de a-l ucide pe episcopul Rushman. 

— Crezi că el l-a ucis? 

— Aşa crede toată lumea. 

— Ai fost de faţă, Linda? 


— Unde? 

— În apartamentul episcopului, în seara crimei? 

— Bine-nţeles că nu! răspunse ea, înmărmurită. 

— Atunci cum de ştii că Aaron e ucigaşul? 

— Păi, a fost găsit ascunzându-se în biserică cu cuțitul în 
mână... 

— Eşti convinsă că n-a fost vinovat Peter, ori Billy Jordan? 

— De unde ştiţi despre asta? 

— Despre ce? 

— Nimic, replică fata, precaută. Oricum, de ce-ar fi făcut-o 
unul dintre ei? 

— De ce-ar fi făcut-o Aaron? 

— Nu-mi dau seama. 

— N-a fost niciodată supărat pe episcop? 

— Nu... 

— Era gelos pe tine? 

— Aaron nu e niciodată gelos. De ce ar fi fost gelos pe 
mine? 

— Nu ştiu, de aceea te-am întrebat. 

— Am venit aici, pentru că sora Mary Alice mi-a spus că 
vreţi să-mi vorbiţi. Habar n-am de ce a făcut Aaron una ca asta. 
Nu ştiu nimic despre ceea ce s-a întâmplat. 

— Se înfuria des? 

— Cine, Aaron? Nu se înfuria niciodată. Lua lucrurile aşa 
cum sunt. 

— Deci crezi că l-a ucis pe Rushman, dar n-ai idee de ce. 

— Aşa e, şovăi un moment, apoi spuse: Aţi vorbit cu mama 
şi cu tatăl meu vitreg, nu? 

— Nu eu, ci asistentul meu. 

— Nu le pasă de mine. 

— Ba dimpotrivă. Te-au căutat un an întreg, pe urmă au 
renunţat, crezând c-ai murit. 

— E mai bine să-şi închipuie c-am murit. Nu mă întorc acolo 
niciodată. 

— N-ai vrea să-mi spui de ce? 

— Tatăl meu vitreg mă bătea îngrozitor. 

— De ce? 

— Aveam probleme la şcoală. 

— Ce făceai? 

— Fumam haşiş. 


— La treisprezece ani? 

— Am început când aveam unsprezece. M-au prins, iar 
Everett, tatăl meu vitreg, a început să mă bată. Odată mi-a 
învineţit un ochi, altă dată mi-a zburat un dinte. Pe mine mă 
bătea cu mâinile, la fel cum îl bătea pe Aaron tatăl lui, cu cu- 
reaua. Ştiţi ce făcea Everett? Imi trăgea câte-o palmă în fiecare 
dimineaţă, înainte să plec la şcoală. Pe urmă-mi spunea: „Dacă 
mai iei droguri, la prânz îmi termin treaba cu tine". lar mama 
era exact ca a lui Aaron, nu-i păsa nici cât negru sub unghie; ie- 
şea pur şi simplu din cameră. Poate de aceea am fost aşa 
apropiată de Aaron. Inţelegea multe. 

Buzele începură să-i tremure. _ 

— Everett făcea asta... în fiecare dimineaţă. In ziua în care 
am împlinit treisprezece ani... 

Se opri. Lacrimile-i şiroiau pe obraji. 

— ...mi-a spus că de ziua mea... n-o să mă mai bată... 
plângeam, eram aşa de fericită şi... pe urmă, tocmai când a- 
junsesem la uşă, a pus mâna pe mine, m-a smucit şi... 

Plânsul o înecă. Vail o îmbrăţişă. 

— ...Şi mi-a spus: „Ei hai, măcar... o dată" şi m-a lovit atât 
de tare... m-a trântit pe jos şi... a urcat scările râzând... Imi 
sângera buza, mă durea îngrozitor... şi-acum îmi amintesc cum 
mă durea... 

— E-n regulă, spuse blind Vail. Plângi, dă-ţi drumul, ai tot 
dreptul. Dar să nu uiţi că ai acum de ce să fii mândră. lar el nu 
mai are nici un motiv să te bată. 

Se îndepărtă de el ţinând încă sticla de Coca-Cola în mână. 

— Nu, acum e mai rău. Sunt gravidă, domnule Vail. Sora 
mi-a spus că ştiţi. Nu mi-e greu să ghicesc ce mi-ar face Everett 
dacă ar afla. 

— Crezi că Aaron e tatăl? 

— Tot ce se poate. Termină băutura şi puse sticla pe masă. 
Mulţumesc. 

— Mai vrei una? 

— Trebuie să plec. 

— Linda, de ce ai venit la mine? 

— Pentru că nu-l pot ajuta pe Aaron şi vreau să nu mă mai 
căutaţi. 

— Şi dacă ai putea să-l ajuţi? 

— Cum? 


— Depunând mărturie. 

— Despre ce? 

— Despre ministranţi. 

Linda încremeni. Făcu câţiva paşi înapoi; ochii păreau ai 
unui animal încolţit. Se răsuci şi vru să deschidă uşa, dar Vail o 
prinse de mână. 

— Ascultă-mă..., începu el. 

— Nu! strigă ea. N-am să recunosc niciodată! Ochii i se 
îngustară. Am să mint. Am să le spun că nu-i adevărat. 

— Linda, e bine ca juriul să cunoască adevărul despre ce a 
făcut episcopul. 

— Nu vă gândiţi că toată lumea ne va urî? Cum îl ajută asta 
pe Aaron? 

— Explică de ce a făcut Aaron ceea ce a făcut. 

— Nu înţelegeţi? ţipă ea, acoperindu-i vorbele. Nu ne-a 
făcut nimic! După un timp, ajunsese să ne placă! 

Apoi se-ntoarse brusc, deschise uşa şi se pierdu în noaptea 
ploioasă. În birou începu să sune telefonul. i 

— Taci odată! mormăi Vail, hotărât să nu răspundă. In timp 
ce-şi aprindea o ţigară, în robot se auzi o voce străină: 

— Domnul Vail? Sunt ofiţerul John Leland de la In- 
spectoratul de Stat al Poliţiei. Dacă o cunoaşteţi pe doctoriţa 
Molly Arrington, sunaţi vă rog... 

Vail smulse receptorul: 

— Da! zbieră el în microfon. Sunt Martin Vail. 


Îi trebuise o jumătate de oră pentru a o găsi pe Naomi şi 
mai puţin de-o oră ca să ajungă la spitalul din Easton. Secţia 
pentru urgente consta dintr-o sală de operaţii şi un salon pentru 
reanimare. 

— Scuzaţi-mă, domnule doctor, se adresă el bărbatului care 
tocmai ieşea din sala de operaţii. Mă numesc Vail. 

— A, da. Aţi venit pentru domnişoara Arrington, nu? 

— Întocmai. 

— Nu eu sunt doctorul, explică el cu o voce prietenoasă. 
Sunt doar asistent. 

— Mă scuzati. 

— Nici o supărare. De fapt, soţia mea e doctoriţă. E-n sala 
de operaţii, îl îngrijeşte pe conducătorul camionului. N-a fost aşa 


norocos ca domnişoara Arrington. 

— E rănită grav? 

— Are un cucui cât un cartof pe cap; i-am pus o doză 
puternică de Demerol în nas. Aşa că, în următoarele 
douăsprezece ore va fi cam ameţită, dar în rest, totul e în re- 
gulă. 

— O putem duce acasă? O culcăm pe bancheta din spate. 

— Mă interesez, dar, în principiu, cred că se poate. O va 
durea probabil capul o zi-două. Haina şi servieta ei sunt la 
recepţie, le puteţi lua când plecaţi. 

— Mulţumesc pentru tot. 

— A avut mare noroc. Înţeleg că maşina e făcută praf. 

— Asta o rezolvă Compania de închirieri auto, spuse Vail 
dând din mână. 

Asistentul îl conduse în salon. 

— Aici e. Poate ne faceţi vreodată o vizită, zise el şi părăsi 
camera. 

Molly era culcată pe un pat, cu ochii pironiţi în tavan. 

— Ce mai faci, doctoriţo, o salută Vail. Unde-ai învăţat să 
conduci? 

Încerca să-şi focalizeze privirea asupra lui, fără să 
reuşească. 

— Sigu'... n' pe-aici - îngăimă ea cu mare greutate, a- 
morţită de calmantul puternic. Marty? 

— Sunt aici. 

— Nu-mi mai spun' „doctoriţo”. 

— Nu-ţi mai spun aşa cât oi trăi, răspunse Vail, râzând 
uşurat. 

— M-a-mpins un camion de pe şosea, 'nt rănită? 

— Eşti teafără şi nevătămată. N-ai decât un cucui şi foarte 
mult Demerol în nas. De aceea eşti aşa ameţită. E şi Naomi aici, 
te luăm acasă. 

— Mu't'mesc, Marty? 

— Da. 

— Am caseta în seri'ietă. Tre... s-o vezi. Pen'ru asta 
m-a'ntors. 

— Sigur? 

— S-o vezi neap'rat... Marty, azi l-am întâlnit pe ucigaşul 
episcopului. 


DOUĂZECI ŞI TREI 


Ghemuită pe bancheta din spate a maşinii, înfăşurată într-o 
pătură de lână, Molly oscila între somn şi halucinaţiile produse 
de calmant. Dar revelaţia trăită în ultimele douăzeci şi patru de 
ore îi domina gândurile, smulgând-o din visare. Era o zi însorită, 
Molly şedea la marginea lanului de grâu, în adierea vântului 
blând de vară. Câinii alergau în jurul ei, lătrând după fluturi. 
Fratele ei glumea şi râdea. În imaginaţia ei nu răzbătea nici un 
sunet. Foarte puternice erau însă culorile şi starea de 
beatitudine. Apoi, fratele ei o conduse pe o potecă, spre o clă- 
dire familiară. Fericirea se topi încet în melancolie. Intrând în 
clădire, o recunoscu. Era Daisyland. Deodată, se pomeni în 
camera aceea sufocantă, cu Aaron. Şedeau unul lângă celălalt 
pe pat, iar camera video era fixată asupra lor. Realitatea lua 
locul închipuirilor, iar visele-i deveniră amintirea fidelă a 
întâmplărilor copleşitoare. 


De câteva săptămâni, Molly avusese cu Aaron câte două 
întrevederi pe zi, şase zile pe săptămână. Însumase cam şaizeci 
de ore de discuţii, timp în care pătrunsese din ce în ce mai 
profund în mintea băiatului, căutând discrepanțe în povestirile 
lui, discontinuități în şirul evenimentelor, cercetând intensitatea 
cu care i se întipăriseră anumite fapte în memorie, ori 
dimpotrivă, eludarea lor. Aceasta era terapia intensivă şi existau 
zile în care amândoi cădeau epuizați. Testele psihologice nu 
dez-văluiseră vreo deteriorare la nivel cerebral. Singurul lucru 
pe care-l descoperise era acela că Aaron avea de mulţi ani crize 
de refugiu din realitate, denumite de el „scăparea timpului", dar 
de care nu fusese întotdeauna conştient, intervalurile fiind prea 
scurte. 

În decursul săptămânilor de terapie, Molly evitase cu grijă 
două subiecte: Rebecca şi ministranţii. Simţea tensiunea pe 
care-o crea când se-apropia de aceste două zone şi se îndepărta 
iute, neriscând să piardă încrederea câştigată. Aaron începea 
s-o accepte ca prietenă şi confidentă. 

In ziua aceea, se hotărî să se avânte în apele primejdioase. 


Mai erau doar trei săptămâni până la proces şi timpul zbura. 

— Aş vrea să ne întoarcem puţin la Crikside, deschise ea 
discuţia. 

— De acord. 

— Îmi ziceai că prima experienţă sexuală ai avut-o cu Mary 
Lafferty, în liceu, spuse ea, consultându-şi agenda. 

— Da, doamnă, răspunse el mişcându-se nervos. 

— Ai încredere în mine, nu-i aşa? 

— Bine-nţeles, spuse el, apoi se destinse şi zâmbi. 

— Ai discutat vreodată cu Rebecca despre sex? 

— Am discutat despre câte-n lună şi-n stele. 

În vocea lui se distingea însă suspiciunea. 

— Şi ce-aţi discutat? 

— Ei, despre cum fac păsările, albinele, lucruri de astea. 

— Ţi-a vorbit despre cum se face dragoste? 

— Adică amănunţit? 

— Da. 

— Cre' că da. 

— Te-a atins vreodată, Aaron? 

— De ce vreţi să ştiţi asta? întrebă el pe un ton nefiresc. 

— Pentru că vreau să fiu sigură că eşti sincer faţă de mine. 
Şi pentru că trebuie să-mi răspunzi la o întrebare importantă: ai 
făcut vreodată dragoste cu Rebecca? 

— Drace! Drace! De ce-a trebuit să spuneţi asta? De ce-aţi 
întrebat-o aşa ceva? 

— N-am întrebat-o, Aaron. Ea singură i-a mărturisit lui Tom 
Goodman. Fii liniştit, nu te acuz, nici nu te judec. Vreau doar ca 
până la proces să nu mai existe secrete între noi. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. N-are nici o legătură cu 
procesul. 

Pentru prima oară era furios. Se ridică brusc, îşi puse pi- 
cioarele pe podea şi rămase ţeapăn, ţinându-se de marginea 
patului. Ochii i se îngustară, iar trupul i se curbă în faţă. 

— Ba are legătură, continuă Molly. Mi-ai spus mai demult... 
ia să vedem. Se uită în agendă, răsfoind-o. 

Deodată, aerul păru că se scurge din cameră. Molly respiră 
adânc în van. Pe spate îi trecu un fior. O mână se aşeză pe 
mâna ei, iar la ureche îi şopti un glas pe care nu-l mai auzise; un 
glas sacadat, un fel de şuierat ascuţit: „Te va minţi”. 

Molly tresări, ridicându-şi privirea. El se apropiase de ea, cu 


mişcări atât de furişate, încât nici nu-l simţise. Era aplecat 
înainte, la câţiva milimetri de faţa ei. Dar nu era Aaron. Arăta cu 
cinci ani mai în vârstă. Trăsăturile deveniseră arogante, rigide; 
ochii căpătaseră o culoare metalică, privind-o intens; buzele-i 
păreau mai groase, fiind curbate într-un zâmbet savant. Chiar şi 
corpul era mai drept, mai puternic. Văzându-l cum se linge încet 
pe buze şi simţindu-i apăsarea mâinii, Molly fu cuprinsă de 
groază. 

— Surpriză! şuieră el. În cuvintele lui nu mai era nici urmă 
de accent din Appalachi, parcă-i vorbea cineva care trăise toată 
viaţa în acest oraş. 

Molly îşi retrase mâna încet. El o privi, apoi îşi ridică mâna, 
ca la depunerea unui jurământ. 

— Scuze, nu ne-atingem, bine? Vorbim, dar nu ne-atingem. 

Işi cobori brusc mâna; o apucă de gât şi strânse, cu dege- 
tele înfipte în carnea ei. 

— Nu poţi ţipa, aşa că să nu încerci, spuse el zâmbind. Vezi 
mâna asta?Aş putea s-o răsucesc şi să-ţi frâng gâtul. Pac! şi s-a 
terminat. 

Înspăimântată, Molly se ruga să fie văzută prin vizetă, dar, 
din nefericire, ea însăşi îi dăduse gardianului ordin strict de a 
n-o supraveghea în timpul şedinţelor de terapie cu Aaron. Apoi 
el îi dădu drumul, la fel de brusc. Se trase înapoi, cu răsuflarea 
tăiată. 

— Nu te-a durut, doctoriţo, aşa-i? şopti el, zâmbind. Ştii de 
ce nu te-a durut? Pentru că vom fi prieteni, doctoriţo. 

Se aşeză pe locul ei. Molly observă că i se modificase întreg 
comportamentul, căci mişcările îi deveniseră dispreţuitoare, 
insolente şi agresive, ca şi cuvintele. Era în pragul crizei 
puternice, ca o bombă gata să explodeze; se controla încă, prin 
şoapta aceea ironică. 

Molly vedea cum îi pulsau venele mâinii; respira în ritm 
accelerat, pentru a-şi reveni. Ştia ce se întâmplă, mai trăise 
astfel de experienţe, dar întotdeauna era cuprinsă de emoţii 
puternice, căci nu era uşor să restabilească legătura pierdută în 
astfel de momente delicate. 

— Cine eşti? întrebă ea cu o voce cât mai firească. 

— Aha, eşti tare, doctoriţo. Dar, de fapt, ştiam asta. Sunt 
Roy. 

— Roy şi mai cum? 


— Roy şi-atât. Mă prefac că locuiesc la Savior House, râse 
condescendent. Bună poantă, nu? 

— Apari des? 

— Depinde. Cât de des înseamnă „des"? 

— O dată pe zi, o dată pe lună? 

— Apar de câte ori am chef. 

— Deci tu eşti cel care alege? 

— Întocmai. Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră cu 
mişcări arogante, într-un fel anume, ca personajele din lumea 
interlopă. 

— De ce n-ai apărut până acum? 

Răsuci scaunul pe care şedea, întorcându-se călare şi 
sprijinindu-şi coatele de spătar. 

— Nu venise încă timpul să te cunosc. Dar, de la o vreme, 
prea staţi toată ziua nas în nas. 

— Şi asta te deranjează? 

— Uneori, apar câte-un minut-două, numai să spun câte 
ceva ca să-l încurc. Prostul nu-şi dă niciodată seama ce i s-a 
întâmplat. 

— Îmi poţi da un exemplu? 

— Ce-ar fi să-ţi povestesc cum a fost prima oară? Shackles 
(ştii despre Shackles, l-am auzit povestindu-ţi despre idiotul ăla) 
îi tot băga-n cap cum o s-ajungă în iad. Sonny stătea ca prostul, 
tremurând în cizme; şi-atunci am venit eu şi i-am spus: „Dacă ai 
avea sânge-n tine, ai merge chiar acum cu mine". După care-am 
şters-o în ascunzătoarea mea. Shackles a rămas ca bătut în cap, 
iar Sonny a luat-o la fugă, ca un iepure fugărit de vulpe. Până la 
urmă, o să ajungă şi el bărbat adevărat. Dacă. 

— Îi spui Sonny? i 

— Mda. Era un puşti în clasa a doua... o mămăligă... Il 
chema Sonny Baxter. De ăsta-mi aduce Aaron aminte: 
mămăliga de Sonny... Baxter, spuse el distanțând cuvintele, 
pentru a le sublinia importanța. 

— De când îi ţii tovărăşia lui Aaron? 

— De ce mă întrebi? 

— Din curiozitate. 

Oare se prefăcea? Era un psihopat care-şi inventase o nouă 
personalitate pentru a-şi masca instinctul criminal? Molly 
avusese de-a face cu astfel de cazuri, dar pacienţii se trădau 
întotdeauna. Roy era însă foarte convingător. Trebuia să 


continue jocul, lăsându-l să se desfăşoare, studiindu-i atent 
manifestările: limbajul corpului, tonul vocii, atitudinea. 

Oricum, se edificase până la un punct: Aaron avea o per- 
sonalitate multiplă ori era un psihopat. Timpul o va ajuta să 
aleagă una din cele două alternative. 

— Incerci să ne prinzi? mârâi Roy. Ştiu totul despre tine, 
doctoriţo. N-ai decât să-l fraiereşti pe el, dar cu mine nu-ţi 
merge. 

— Nu încerc decât să vă cunosc pe amândoi. 

— Nu mai spune! Dar de ce vrei să mă cunoşti? 

— Pentru că şi tu cauţi să mă cunoşti. Nu pentru asta te-ai 
arătat? 

— Ei, aici m-ai prins, zâmbi din nou batjocoritor, fără s-o 
scape din priviri. Răspunsul îl ştii. Sunt cu Aaron dintotdeauna. 

— Dar el nu ştie că exişti, aşa-i? 

Zâmbetul se şterse, înlocuit de semnele neîncrederii. 

— Nu, răspunse el arogant. Dar rămâne între noi, bine? 

— Deci, sunteţi de nouăsprezece ani împreună? 

— Da, dar eu am douăzeci şi opt. 

— Aha. Şi cu ce te-ai ocupat până să-l cunoşti pe Aaron? 

Schiţând o grimasă ce aducea a rânjet, se aplecă peste 
spătarul scaunului şi şopti mai încet ca până atunci: 

— M-am pregătit... N-am ieşit la iveală decât când a împlinit 
opt ani. 

— De ce? 

— N-a avut nevoie de mine până atunci. După ce-am apărut 
prima oară, nu mi-a mai dat voie să ies multă vreme. 

— Credeam că poţi ieşi când vrei. 

— Nu de la început, doctoriţo, răspunse el dându-şi ochii 
peste cap. Mi-a trebuit mult timp pentru asta. 

— De ce-ţi displace Aaron atât de tare? 

— N-are niciodată curajul să facă ceva. Oho, de dorit, îşi 
doreşte să facă multe. Dar mereu trebuie să-i fac eu treburile 
împuţite, în timp ce el fuge şi se-ascunde. 

— Se-ascunde? 

— Stă cu faţa la perete. Nu-i place să se uite. O face pe 
sfântul. Ochii i se îngustară şi adăugă cu răutate: Dar până la 
urmă, tot el savurează plăcerea a ceea ce fac. Să-l vezi cum se 
excită de plăcere... Mă condamni pentru asta? 

— Nu, nu te condamn. 


— Haide, ceartă-mă; abia aştept. 

— Unde-i Aaron acum? 

— Se ascunde, răspunse el dând în silă din mână. 

— Şi dacă vrea să se întoarcă? : 

— Pentru asta trebuie să se lupte, şuieră el disprețuitor. In 
noaptea aceea cu episcopul, am aşteptat s-ajungem din nou în 
bucătărie, ca să-l las să se-ntoarcă... Idiotul, habar n-avea ce să 
facă. Stătea aşa plin de sânge... pe mâini... pe față... Se opri 
privindu-şi intens mâna pe care şi-o ţinea acum în dreptul feței. 
Cu cuțitul în mână... fără pantofi. l-am şoptit la ureche: „Cucu, 
ieşi afară, oriunde ai fi". Ha, ha, s-a trezit deodată, a sărit în 
pantofi şi-a tulit-o. După câteva minute, le striga din confesional 
poliţiştilor: „N-am făcut nimic, n-am făcut nimic!" Drace, habar 
n-avea ce spune. 

Sări de pe scaun şi-ncepu să măsoare camera în lung şi-n 
lat, privind fix în ochii lui Molly. J 

— Nici nu ştia ce n-a făcut. Mă-nţelegi, doctoriţo? Asta-i 
micul nostru Aaron. 

— Deci tu ai plănuit să-l ucizi pe episcop? 

— Cine-a spus că eu l-am ucis? 

— Atunci cine? 

— Nimeni. 

— Nimeni? 

— Nimeni nu l-a ucis. A fost executat. 

— Executat? 

— Nu-nţelegi, şi-a dat jos masca. 

— Ce mască? 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, surioară. Vocea-i deveni mai 
amenințătoare. Ştiu tot ce ştie el. Am o memorie extraordinară. 
Fără ajutorul meu, Sonny nu şi-ar aminti nimic. 

— Cine şi-a dat jos masca? 

— Excelenţa Sa împuţită, cine altul? Nu m-ai crede dacă 
ţi-aş spune. Privi, oftând, în tavan. Vorbesc prea mult. 

— Nu-i adevărat. Ce voiai să-mi spui despre episcop? 

— Sonny spunea: „Asta-i dracu în persoană. Trebuie e- 
radicat". Aşa vorbeşte, în termeni savanţi: „eradi-ra-hat". 
Oricum, era un moş murdar. Lumea trebuie să afle cât de 
murdar era. 

— Tu i-ai scris numerele alea pe ceafă? 

— Chiar eu. B 32.156. 


— Ce înseamnă? 

— Ghiceşte, doctoriţo. Ai un fir. 

— Un fir? 

— E pe casetă, răspunse el, după ce râse tare, lăsându-şi 
capul pe spate. 

Molly îşi luă inima-n dinţi, neputându-i anticipa reacţiile. 

— Vorbeşti despre caseta cu ministranţi? lansă ea 
întrebarea spinoasă. 

El îşi scutură puternic capul, ca în urma unei palme. O privi 
cu ochi speriaţi şi furioşi. 

— Ştii despre caseta aia? 

— Da. 

— Cine ţi-a spus? 

— Am găsit-o. 

— Doamne! Şi doar l-am avertizat: „Pune mâna pe casetă!" 
Numai că uşa garderobei era încuiată şi-a trebuit să fugă. Nu-i în 
stare de nimic. 

— Povesteşte-mi despre noaptea aceea, Roy. 

— Ca de obicei, Sonny m-a lăsat pe mine să plănuiesc şi să 
fac totul. Cu ce m-a ajutat? S-a holbat la spectacol, ca la un film 
porno, şi-acum suntem amândoi în rahat până în gât. 

— Chiar credeai c-o să scapi? 

— Am fi scăpat sigur, dacă n-ar fi răsărit maşina aia pe 
alee. Poţi să-ţi închipui? N-a fost decât un minut. Un minut prea 
târziu. Venele i se profilară pe frunte: începu să transpire. Nu-i în 
stare de nimic!... De nimic! şuieră el, izbind cu mâna în perete. 

— Roy! 

— Lasă-mă-n pace! 

Era pe cale să-l piardă. Încerca disperată să reia comuni- 
carea cu această fiinţă care, de fapt, era cât se poate de reală. 

— Roy, presupune c-aş vrea să stau de vorbă cu tine, iar în 
locul tău e Aaron. Cum să procedez? 

— Gândeşte-te singură, savanto. De unde ştii că vreau şi eu 
să stau de vorbă cu tine? Eşti prietena /u;, nu a mea. 

— Sunt şi prietena ta, Roy. 

— Vrei să strici totul! Stătea cu faţa la perete, lovindu-l 
întruna cu palmele. Drace! Trebuia să-mi dau seama. 

— Ce-am stricat, Roy? 

— Totul! 

Îşi întinse mâinile pe perete, ca şi cum l-ar fi sprijinit. 


Rămase aşa un minut întreg. Apoi se întoarse. 

— Mi-a scăpat timpul, spuse Aaron îngrijorat. Trăsăturile i 
se schimbaseră. Părea un copil speriat. Corpul i se împuţină. 

— Ai avut o scurtă stare de refugiu, îi explică Molly, calmă. 
N-a durat mult. 

— Cât a durat? 

— Cinci, şase minute. 

— Şedeam pe pat şi m-am trezit aici. Ce-am făcut între 
timp? V-am făcut vreun rău, domnişoară Molly? 

— Nu. A fost ca şi cum ai fi aţipit. 

— De ce credeţi că s-a întâmplat asta? 

— Nu ştiu încă. Sper să aflăm cât mai curând... Aaron, 
cunoşti pe cineva numit Roy? 

— Roy şi mai cum? 

— Doar Roy. 

— Locuieşte la Savior House? 

— Nu ştiu. E pur şi simplu un nume. 

— O să mă gândesc. Dacă-mi aduc aminte, vă spun. 

— Bine. Hai să-ncheiem discuţia, John. Poate ne vedem din 
nou după-masă. 

— John? 

— Poftim? 

— Mi-aţi spus „John". 

— Mi-a zburat mintea la masă. Ţine, te rog, trepiedul cât 
desfac eu camera. 

Primul pacient cu tulburări ale personalităţii de tip diso- 
ciativ pe care-l văzuse fusese John Neckerson. Director de 
bancă, patruzeci şi cinci de ani, maniaco-depresiv, având la 
activ două tentative de sinucidere. Fusese internat după ce 
luase treizeci şi două de mii de dolari din sertarul unui ghişeu în 
văzul tuturor, bani pe care-i plătise ca aconto pentru un 
Cadillac. 

s Molly era încă studentă, învățând despre psihologii deviate. 
Intr-o după-amiază, John Neckerson se transformase brusc, în 
faţa întregii clase. Totul se schimbase: comportamentul, 
aspectul, vocea. John era deodată o fetiţă de cinci ani. Se ruga 
să fie protejată de tatăl ei. Fiind violat de propriul tată în 
adolescenţă, inventase o fetiţă care să-i preia vina şi umilinţa şi 
care să-l dezbrace de complexul său homosexual. 

Incerca să deşurubeze camera video de pe trepied, când îi 


auzi din nou vocea. Stătea foarte aproape, privind-o intens. 

— Vrei să-ţi povestesc, aşa-i? şopti Roy. 

Intinse mâna, mângâind-o pe obraz. Molly nu se mişcă. 

— Ştiu că ţi-ar plăcea. Ţi-ar place să te trântesc pe jos şi să 
te regulez până-ţi ies creierii din cap. Aşa sunteţi voi, femeile; 
vă place la nebunie, dar nu faceţi decât să sporovăiţi întruna. 

Se apropie şi mai mult, compunându-şi zâmbetul superior 
pe faţă. Şoapta-i era greu de înţeles. 

— i-ar place să sporovăiesc şi eu, nu-i aşa? Poate data 
viitoare, doctoriţo. Data viitoare o să-ţi povestesc ceea ce vrei 
s-auzi despre Excelenţa Sa. 

— Tare eşti nesuferit, Roy. 

— Cum altfel? 

— Cred că te prefaci. 

Mâna lui îi cuprinse din nou gâtul. Buzele-i dezgoliră dinţii. 

— Te-aş putea omori pe loc şi să te împiedic să mă distrugi, 
spuse el cu vocea tremurândă. Dar ai noroc, doctoriţo. 

li dădu drumul, ţintind-o cu degetul arătător. 

— Să nu încerci să mă fraiereşti, nici să mă tragi de limbă. 
Ascultă, eu sunt acela care hotărăsc când şi ce îţi spun. 

— Scuză-mă... murmură ea. 

— Te-a durut puţin, nu? 

— Da. 

— Să ţii minte. Dacă vrei să ne-nţelegem, ai grijă. 

— Ce-ar fi să ne apropiem? 

— Nu cumva vrei să scapi de mine? 

— Mi-ai făcut rău, răspunse Molly cu fermitate. N-am 
încredere în tine. 

— Aha, numai în el ai încredere? 

— El nu mi-a făcut niciodată rău. Nici n-a vrut-o. Dar tu doar 
asta ştii să faci, Roy. 

— Bine... bine, zise el zâmbind către camera video. Data 
viitoare voi fi băiat cuminte. 


DOUĂZECI ŞI PATRU 


Era ora trei dimineaţa. 
Casa lui Vail era întunecată, în afară de fereastra de la 


birou. Ca de obicei, Vail se plimba de colo-colo, ca un leu în 
cuşcă, perorând în faţa juriului imaginar, oprindu-se din timp în 
timp pentru a conspecta câte-un raport ori tratat, sau pentru 
a-şi nota câte-o idee nouă. 

Instinctul îi spunea că, în cazul acesta, strategia avea mai 
mulţi sorţi de izbândă decât legea, ori faptele, ori adevărul. 

Caseta aceea schimbase totul. De săptămâni întregi, dez- 
voltase pas cu pas planul de atac; cercetase fiecare raport, 
fiecare poză, fiecare detaliu, analizând chiar trecutul şi poziţia 
socială ale experţilor ce urmau să fie citați ca martori de către 
acuzare. Acum, o oră de întrevedere filmată schimbase totul. 
Trebuia s-o ia de la capăt şi până la proces mai rămăseseră doar 
trei săptămâni. 

Post-scriptumul de pe caseta cu Aaron şi Roy îl buimăcise. 
După plecarea lui Aaron, Molly se aşezase pe scaun, ieşind 
aproape din cadru; vocea îi era însă clară şi concisă. 

„Martin, îmi dau seama că ceea ce ai văzut te-a îngrozit, la 
fel cum m-a îngrozit şi pe mine apariţia lui Roy. Aşa încât vreau 
să-ţi transmit câteva concluzii care-mi sunt încă proaspete în 
minte. Voi încerca să nu mă lansez în amănunte tehnice. Acesta 
ar putea fi (nu pot face o analiză profundă pe baza unui singur 
experiment) un caz clasic de tulburare a conştiinţei de sine, de 
tip disociativ, adică de personalitate multiplă, alternă, ceea ce 
nespecialiştii numesc „personalitate dedublată" sau „dublă". De 
cele mai multe ori, reacţiile iniţiale ale unei astfel de crize sunt 
neîncrederea şi respingerea, deci e important să-nţelegi că e 
vorba de o boală mintală specifică şi recunoscută. 

Având în vedere ceea ce-am aflat despre trecutul lui Aaron, 
e uşor de dedus motivaţia crimei. Este foarte probabil să fi fost 
supus unor abuzuri de natură sexuală, fizică şi psihică, fiind 
dezorientat din punct de vedere sexual şi religios, două cauze 
majore pentru apariţia unei boli mentale. 

O supoziţie simplificată este aceea că Aaron l-a creat pe 
Roy, pentru a-i transfera vina şi responsabilitatea pentru fapte 
pe care nu le putea îndeplini singur. Evident, problema e mult 
mai complexă decât ţi-am prezentat-o, dar să nu-ți închipui un 
fel de magie psihică. Un lucru e foarte clar: fie că se preface sau 
nu, băiatul e foarte bolnav. lar dacă Roy există cu adevărat, e şi 
foarte periculos. 

Se pune întrebarea dacă e apt pentru proces". 


Imaginea dispăru. 

Foarte nostim! Se preface? Dacă nu, atunci pe cine apără 
el? Pe Aaron sau pe Roy? 

Roy este uşor de învinovăţit, dovedindu-se lipsit de 
compasiune şi sensibilitate, dar foarte pătimaş. Ura îl punea în 
mişcare, dându-i energia ucigaşă. 

Cui aparţinea însă această ură? O împrumuta Roy de la 
Aaron? Sau îşi inventa propriii duşmani? Unde se sfârşea Aaron 
şi unde începea Roy? Se iubeau ori se urau? Impărţeau 
subconştientul, suferinţele şi dorinţele între ei? Ori se luptau 
pentru supravieţuire? 

Cine-l omorâse pe episcopul Rushman? Aaron? Roy? O 
făcuseră împreună? N-avea nici o importanţă cine fusese 
făptaşul. Dacă murea unul, mureau amândoi. 

Vail se ridică şi începu să pledeze cu voce tare, 
plimbându-se prin cameră: 

— Cel mai bun prieten din copilărie mi-a fost Beanie 
McGlaughlin. Avea trei fraţi, două surori şi aveau întotdeauna 
necazuri. Când unul dintre ei făcea o boacănă, mama lor îi altoia 
pe toţi şase; „In felul ăsta, îşi primeşte şi adevăratul vinovat 
pedeapsa", spunea ea. Era o metodă eficientă, dar inechitabilă. 
Or, justiţia e echitabilă, imparţială, directă. Justiţia este 
adevărul. De aceea ne aflăm aici, doamnelor şi domnilor; pentru 
a găsi adevărul. 

Se opri şi scutură din cap. 

— Prostii! exclamă el. 

— Mie mi s-a părut extraordinar, spuse Molly din prag. 

Il urmărise cu atenţie de-a lungul pledoariei. Vail era sur- 
prins. Smuls din visare, se simţi puţin jenat. 

— Cum îţi merge capul? întrebă el cu simpatie. 

— Mă doare ca niciodată. lar genunchii parcă-mi sunt din 
cauciuc Dar cred că voi supravieţui, răspunse ea lăsându-se pe 
canapea. 

Era înfăşurată într-un capot lung de satin. Părul i se revărsa 
pe umeri. Emana o frumuseţe proaspătă, fragilă. Lipsită de 
severitate profesională, aducea cu o pasăre rănită. Vail simţi 
dorinţa de-a o ocroti. li înveli genunchii cu pătura şi-i cercetă 
cucuiul. 

— lţi creşte o roşie pe cap, constată el. 

— Nu mă face să râd, mormăi ea. 


— Nu te-ar tenta o cafea? 

— Dacă vrei să ştii, mor de foame. 

— Mi se pare normal. N-ai pus nimic în gură de aproape 
douăzeci şi patru de ore. Ce-ai zice de ouă cu şuncă? 

— Ştii să găteşti? 

— Într-un fel aparte. 

— Ce părere ai despre casetă? întrebă Molly, urmându-l 
spre bucătărie. 

— N-am văzut în viaţa mea aşa ceva. 

— Nefiind psihiatru, nici n-aveai cum. 

— Am auzit despre asta, bine-nţeles, am văzut filme, dar nu 
m-a pasionat subiectul. Chiar aşa se-ntâmplă? Se schimbă 
deodată, în mijlocul unei fraze? 

— Da. 

— ÎI crezi? 

— E greu de spus, după o singură şedinţă de-o oră. 

— Dar nu-i exclus să se prefacă. 

— În ultimii şase ani, am avut de-a face cu cel puţin treizeci 
de cazuri de comportamente disociative. Aşa că voi afla. 

Vail sparse ouăle într-o tigaie cu apă fiartă şi le răsuci cu o 
spatulă. 

— Cât crezi că va dura? 

— Nu-ţi pot spune; câteva săptămâni, poate chiar câteva 
luni. Depinde de numărul şi durata crizelor. Il vom testa. 

— ÎI vei testa. Nu vreau să afle nimeni, deocamdată. 

— Cum doreşti. 

— E o boală specifică, nu? 

— Da, e descrisă explicit în manualul de psihiatrie, la fel 
cum sunt descrise pojarul ori hepatita în cele de medicină 
internă. 

— Poate că pentru tine e ceva banal, nu însă şi pentru un 
juriu format din oameni obişnuiţi... ca să nu spun mediocri, 
remarcă Vail, împărțind ouăle şi şunca în farfurii. 

— Micul dejun e servit, spuse el, aprinzând două lumânări, 
pe care le aşeză pe masa din sufragerie. Dacă Roy e un 
personaj real, poate apărea şi dispărea după bunul plac? 

— Tot ce se poate. 

— Dar tu-l poţi scoate la iveală? 

— Nu în faza actuală. Dacă există cu adevărat, nu ştiu încă 
ce-l poate stârni. Am nevoie de timp. 


— Care zboară... 

— Ştiu. Dar eu nu am voie să mă grăbesc. Dacă Aaron nu 
se preface, va trece printr-o traumă extrem de puternică în 
momentul în care va afla adevărul. L-am putea pierde, Roy 
devenind personalitatea predominantă. 

— Care e posibilitatea prefăcătoriei? 

— Am asistat la câteva astfel de situaţii. Dar subiecţii nu 
erau buni actori. Aşa că i-am descoperit repede. Însă pentru a 
detecta aceste falsuri, ai nevoie de o înţelegere cât se poate de 
profundă a bolii şi de o imensă putere de concentrare. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să-ţi dai seama dacă subiectul imită 
sau devine un alt personaj. De regulă, nu poate menţine prea 
multă vreme o imitație; în plus, doar în cazul unei reale 
transformări intervin modificările fizice. 

— Măcar suntem siguri că putem pleda invocând nebunia 
lui? _ 

— Hotărârea-ţi aparţine, domnule avocat. In ceea ce mă 
priveşte, sunt sigură că suferă de-o boală mintală. 

— Fă-mi portretul unui psihopat, în câteva cuvinte. 

— Urăsc stereotipiile; un psihopat nu poate fi încadrat 
într-un şablon. 

— Promit că rămâne între noi. 

— Ei bine, psihopaţii sunt total amorali, de obicei paranoici, 
acumulează o furie puternică, pe care şi-o camuflează cu 
succes. Îşi consideră semenii inferiori, dispreţuindu-i. Sunt 
nesociabili, mitomani şi adesea criminali. Pentru ei nu există 
legi. 

— Ce oameni minunaţi! 

— Să ştii că pot fi şi plăcuţi, inteligenţi şi spirituali. 

— Cunoşti vreun caz asemănător, care-a avut de-a face cu 
tribunalul? 

— Chiar unul foarte recent. Un tip din Ohio, Billy Milligan. 
Crease peste treizeci de personaje. 

— Treizeci! 

— Da. Femei, bărbaţi şi copii. Deosebit de talentat. 

— Vrei să spui că Aaron poate avea mai mult de două 
personalităţi? 

— Da, dar poate trece vreme până să le dezvăluie pe toate. 

— Să zicem că până una-alta îmi ajung doi clienţi deodată. 


— Ce s-a întâmplat în cazul Milligan? 

— O tentativă de viol. În apărare s-a folosit de tulburări ale 
personalităţii multiple. Ca urmare, a scăpat de închisoare, fiind 
internat într-o clinică psihiatrică. 

— Din câte-am înţeles din relatarea lui Roy, Aaron a avut un 
orgasm în timpul uciderii episcopului. Unde se opreşte Aaron, de 
unde porneşte Roy? 

— Încă nu ştiu cât sunt de separați. Cazul e mult prea 
complex, ca să pot trage o linie de demarcaţie. Oricum, 
amândoi mint din când în când, ceea ce nu m-ajută deloc. 

— Ai cum să-ţi dai seama? 

— Nu ştiu. Trebuie să studiez cu atenţie înregistrările. Poate 
descopăr acolo vreun indiciu. O dată ce stabilesc cu el o 
legătură puternică, îl voi putea transforma prin simpla menţiune 
a numelui. Dar până una-alta, Roy hotărăşte când să apară. 

— Dacă există Roy. 

— Da, dacă... 

După ce sfârşiră masa, se întoarseră în birou. Vail turnă 
cafea proaspătă in două ceşti. 

— Trebuie să recunosc, cazurile astea sunt de-a dreptul 
fascinante, spuse Molly. Nu poţi niciodată să prevezi cum e- 
voluează. 

— Ce-ar fi să-l clasăm pe Aaron ca pe un exemplar ştiinţific 
valoros? 

— Foarte nostim. 

— Înţeleg că Aaron nu ştie de experienţa lui Roy? 

— Corect. 

— Cred că pur şi simplu cade într-un fel de leşin în mo- 
mentele de emoție intensă. 

— Da. 

— Atunci cine l-a ucis pe episcop, după părerea lui? 

— Crede că a mai fost cineva în cameră, cineva de care se 
teme. 

— Dar înţelege ce este aceea o „stare de refugiu"? 

— Da. O numeşte „scăpare a timpului". E o expresie ve- 
hiculată în rândul celor care suferă de aşa ceva. Am avut odată 
un caz: o fată obeză. Era în tratament intensiv, alimentaţia-i era 
dozată, supravegheată şi cu toate astea se-ngrăşa întruna. 
Într-o zi, soţul ei a găsit o grămadă de ambalaje de ciocolată 
într-un dulap. Atunci au apelat la mine. Femeia jura că nu ea 


le-a pus acolo. Până la urmă, am descoperit că, în fiecare zi, 
când pleca de la birou, avea o criză de scăpare a timpului, se 
oprea la prima cofetărie din drum, îşi cumpăra câte-o duzină de 
ciocolate, pe care le mânca până acasă, ascunzând apoi 
ambalajele. 

— Şi toate astea le făcea inconştient? 

— Da. De obicei, o stare de refugiu durează un minut, două. 
Nici bolnavul nu-şi dă seama că trece prin ea, decât dacă faptul 
e evident. Să-ţi mai dau un exemplu: te instalezi în faţa 
televizorului, să vezi un meci de fotbal şi deodată, cât ai bate 
din palme, afli că s-au scurs cele şaizeci de minute. În cazul 
ăsta, eşti conştient că ţi-a scăpat timpul. 

— Ce s-ar întâmpla dacă i-ai arăta caseta cu Roy? 

— Cu siguranţă i-am produce o traumă. Există riscul ca Roy 
să devină principala personalitate, iar Aaron să se retragă. Nu 
pot prevedea efectul. 

— Deci, nu vrei să rişti? 

— Nu încă. Şi totuşi, mai devreme sau mai târziu, va trebui 
să afle adevărul. 

— Nu mai ai mult timp, Molly. 

— Ştiu. 

— Mai spune-mi o dată ce-i cu fratele tău. 

— Are schizofrenie catatonică. De câţiva ani se află în stare 
de vegetaţie. Nu comunică, nu mai are contact cu realitatea. 
Trăieşte în altă lume. 

— Pentru că tu n-ai paşaport. 

— Bine zis. Unul din motivele pentru care am ales Clinica 
Justine e că cei de-acolo au fost de acord să-l interneze. 

— Nu te doare să-l vezi zi de zi în starea asta? 

— M-am obişnuit. Nu e singurul. 

— La asta te-ai referit când mi-ai spus că l-am putea pierde 
pe Aaron? 

— Aşa este. Aaron se poate adăposti în lumea aceea 
întunecată. 

— Dacă înţeleg bine, în cazul unei personalităţi multiple de 
tip di-sociativ, ne putem pur şi simplu trezi cu Roy în locul lui 
Aaron? 

— Ai înţeles bine. 

— Minunat. Înseamnă că subconştientul lor e o adevărată 
încâlceală. 


— De fapt, Roy nu posedă un subconştient. N-are ce-şi 
înfrâna. Într-un fel, reprezintă subconştientul lui Aaron. Sper că 
pe Roy l-a scos la lumină transferul pe care-am reuşit să-l 
stabilesc cu Aaron. 

— Transferul? 

— E un scop al tratamentului care se atinge atunci când 
pacientul îşi identifică psihiatrul cu un personaj din trecutul lui; 
un părinte ori un mentor, oricum, cineva de care este ataşat, în 
care se încrede. 

— Cum ar fi Rebecca? 

— Nu tocmai. Sunt convinsă că a devenit pentru Aaron 
surogatul unei mame, dar şi ea aparţine de trecut. 

— Tu? 

Molly încuviinţă, dând încet din cap: 

— Cred că între noi s-a produs un transfer. 

— Atunci Aaron are dorinţe sexuale pentru tine? 

— Posibil. Dorinţe pe care şi le înfrânează. 

— Şi cum Roy e subconştientul lui, el e cel care le exte- 
riorizează? 

— E o alternativă, dar nu singura. Există şi-un aspect 
negativ al transferului, el dând naştere în subconştient unei 
temeri pentru repetarea unor vechi insulte şi umilinţe îndurate 
de pacient în trecut. 

— Aceste insulte sunt transferate în prezent? 

— Exact. lar rezultatul poate fi furia incontrolabilă. Aşa că 
transferul e o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, poate crea 
manifestări rebele în timpul retrăirii unor traume, iar pe de altă 
parte, îi permite specialistului să realizeze conexiuni între trecut 
şi prezent, ajutându-l să stabilească diagnosticul. 

— Poate fi vindecat? 

— Posibil. Sau îi putem contopi pe amândoi într-o singură 
personalitate, cu un subconştient destul de puternic pentru a-l 
anihila pe Roy. Mai există şi posibilitatea să rezulte o cu totul 
altă personalitate. Mintea omenească e o invenţie fabuloasă, 
Martin. 

— O fi, dar pe mine mă înspăimântă. Parcă-i văd pe 
membrii juriului propunând să fiu legat după gratii, cu amândoi. 
Dacă Aaron are dublă personalitate, trebuie să-l scoatem pe Roy 
în evidenţă. Dacă nu putem, cade apărarea pe motiv de 
personalitate multiplă. 


Îşi aprinse o ţigară nouă cu restul celei care era pe sfârşite, 
aruncând mucul în ceaşca de cafea. 

— Şi ce mai apărare! continuă el, sarcastic. Aaron Stampler 
e nevinovat. Criminalul e Roy. 

— Nu-ţi ieşi niciodată din fire? îl întrebă Molly. Nu-ţi vine să 
urli, sau să dai cu piciorul în coşul de gunoi? 

— Nervii consumă energia. 

— Consumă puţină energie, Martin. Trage-le un şut ne- 
mernicilor care ţi-au băgat pe gât cazul ăsta imposibil. Calmul 
tău mă sperie. 

— Nu sunt calm deloc. Înăuntrul meu zace un ghem de 
nervi cu capetele strivite. lar de urlat, urlu în mine. Dacă asta-i o 
manifestare frustrantă, n-am ce-i face. Oamenii îşi pun vieţile în 
mâna mea. Aşa că ei au întâietate. 

— Eşti un mare altruist. 

— Nu altruist, ci conştiincios. Tu deschizi minţi întunecate, 
luminându-le. Eu apăr infractori. Cred că amândoi plătim pentru 
alegerea pe care-am făcut-o. 

— Da, cred că subconştientul fiecăruia dintre noi e plin 
ochi. 

— De fapt, ce-i acela subconştient? 

— E locul în care ne sunt depozitate dorinţele înfrânate. 

— Oho, ale mele sunt sub cheie şi lacăt, râse Vail. Ultima 
mea aventură amoroasă a durat şapte luni. S-a sfârşit în timpul 
unui proces. Se pare că, în cazul meu, procesele nu prea 
se-mpacă cu dragostea. 

— lar eu, după ce-am trăit cu un tip un an jumătate, am 
descoperit că era maniaco-depresiv. Nu ştiu ce-a fost mai du- 
reros: despărţirea, ori faptul că mi-au trebuit optsprezece luni ca 
să-mi dau seama că nu era normal. 

— Dragostea e oarbă, nu? 

— Aşa se pare. Dar ţie nu cred că ţi se potriveşte zicala. 

— Nu, pe mine mă orbeşte jurisprudenţa. 

Rămaseră într-o tăcere artificială, privindu-se intens. 

— Mi-ar trebui douăsprezece ore de somn înainte dea mă 
întoarce la Daisyland, spuse Molly în sfârşit, ridicându-se. 

— Aşadar, cum ne descongestionăm subconştientul? 
întrebă Vail. 

— Pentru început, am putea înceta să ne înfrânăm libidoul, 
răspunse ea părăsind camera. 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


Molly crescuse numărul şedinţelor cu Aaron la trei pe zi, 
şapte zile pe săptămână. A două oară, Roy se arătă doar pentru 
câteva minute, ca să-i ironizeze întrebările despre Rebecca. În 
ziua următoare, ieşi la suprafaţă pentru a o contrazice. După 
aceea, apariţiile lui deveniră curente, de fiecare dată în discuţii 
contradictorii. 

In strădania de-a descoperi autenticitatea ori falsul în Roy, 
Molly revăzuse neobosită înregistrările, căutând scăpări cât de 
mici în eventuala imitație a personajului. 

Când întrevederile cu pacientul însumaseră aproape optzeci 
de ore, fusese nevoită să accepte existenţa dublei personalităţi. 
Roy era alterego-ul lui Aaron. Nelămurit rămăsese încă stimulul 
care provoca transformarea. 

Răspunsul nu întârzie. Într-o bună zi, avu surpriza celei mai 
edificatoare şi teribile întâlniri cu Aaron şi Roy. În dimineaţa 
aceea Aaron era liniştit, aproape morocăânos. Deodată, după 
primele zece minute, se ridică de pe pat, scuturat de râs. Molly 
aşteptă, emoţionată. 

— Bună dimineaţa, Roy, spuse ea. 

Când o privi, zâmbetul dispreţuitor se topi. 

— Mâncarea pe care mi-o dau aici pute, răspunse el în chip 
de salut. 

— Ai reclamat cuiva acest lucru? 

— Eu nu reclam nimic, iar prostul ăla n-are curajul s-o facă. 

— Mai ai vreo reclamaţie? 

— Dacă va fi cazul, îţi voi spune, răspunse el, lungindu-se 
pe pat, cu ochii în tavan. 

— Despre ce-ai dori să vorbim azi? 

— Oho! Cât eşti de prietenoasă. 

— De ce nu? Trebuie să ne certăm de fiecare dată? 

— Nu ne certăm, doctoriţo. Discutăm pur şi simplu. 

— De unde eşti, Roy? 

— În nici un caz din rahatul ăla de Kentucky. 

— Dar eşti totuşi de multă vreme cu Aaron. 

— Vezi, de câte ori eşti prietenoasă, strici totul, pentru că 


încerci să mă tragi de limbă. 

— Nu-ncerc să te trag de limbă; sunt curioasă, asta-i tot. Nu 
reuşesc să-ţi identific accentul. 

— Nu te mai chinui. Provine din Philly, cules de pe străzi. 

— Dar Aaron n-a fost niciodată la Philadelphia. 

— Şi ce dacă? Doar nu-ți închipui că eu pot să stau cu 
idiotul ăla toată ziua. Plec şi vin, doctoriţo, mă plimb. După 
prima ispravă, l-am părăsit doi ani. 

— Te referi la isprava cu reverendul Shackles? 

— Ai ghicit. 

— Când l-ai insultat? 

— Mă rog... 

— Sper că nu m-ai minţit. 

— Nu te mint, răspunse el, agasat, doar că nu ţi-am spus 
tot. 

— Ce vrei să spui? S-a mai întâmplat ceva, atunci? 

— Cam aşa ceva. 

— Nu vrei să-mi povesteşti? 

— Ba o să-ţi povestesc, doar ca să văd ce mutră faci. 

Se sprijini într-un cot, privind-o. Ce-ai rămas aşa? Doar nu-ți 
închipui că-ţi spun chiar totul. 

— Îţi aminteşti întâmplări atât de vechi? 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva: mi le-aduc aminte pe toate. 

Pe toate? Vorbeşte despre apariţiile lui sau despre altceva? 

Molly nu riscă să pună întrebarea cu glas tare. Îl privi. 
Stătea întins, cu mâinile împreunate pe piept. Îşi ţinea ochii 
închişi, într-o atitudine destinsă. 

— Eram într-un loc numit East George See, începu el cu o 
voce monotonă. Cel mai înalt loc de pe-acolo. E o stâncă chiar 
pe malul mării. Shackles se urca mereu acolo, stătea chiar pe 
margine şi zbiera tot felul de predici, despre focul iadului şi 
blesteme şi ecoul i se repeta întruna. 

— Mergeaţi des acolo? 

— ll lua de fiecare dată pe Sonny cu el. Eu am fost o sin- 
gură dată. Atunci l-a târât pe Sonny pe marginea prăpastiei, i-a 
arătat-o cu degetul şi i-a strigat că aşa e să cazi în iad, ca şi cum 
ai cădea de pe stânca aia. Sonny era mort de frică. Pe urmă, 
Shackles l-a apucat de guler, l-a trântit în genunchi şi s-a legat 
de el. 

— Cum adică, s-a legat de el? 


— Ca şi cum se masturba înainte de a-şi începe predica. Şi 
când a început-o, toată ura era îndreptată împotriva lui Sonny. 

Atunci am ieşit eu şi-am spus chestia aia. Pe urmă am fugit 
şi ne-am ascuns în pădure. 

— Tu şi Sonny? 

— Da. Stăteam ascunşi şi-l urmăream cum urla de unul 
singur blesteme la adresa lui Sonny. M-am furişat până la el. 
Nici nu mi-a fost greu, făcea aşa o gălăgie, încât n-avea cum să 
m-audă. Am apucat o cracă uscată şi l-am izbit în spate. A 
zburat în jos. 

Molly se străduia să pară calmă, simțind cum i se zbârleşte 
părul de pe ceafă. 

— N-aş putea să identific momentul în care s-a sfârşit 
predica şi-au început ţipetele, continuă el. Dar m-am uitat până 
la capăt. N-aş fi pierdut spectacolul pentru nimic în lume. S-a 
rostogolit până jos, unde-a fost îngropat de argilă. A fost 
extraordinar. După aceea m-am dus la casa doamnei Neely. 
Shackles închinase o cameră în spate. N-avea mare lucru; 
călătorea doar cu o geantă. l-am îndesat toate lucrurile în 
geantă, pe care-am aruncat-o în fântâna fermei lui Johanson. 
Nimeni nu i-a simţit lipsa lui Shackles. Şi-au închipuit că l-a 
apucat dorul de ducă. 

— Se pare că planul tău a fost foarte bine pus la punct. 

Ochii îi căpătară luciri de gheaţă: 

— Ce faci, doctoriţo? Te gândeşti cumva la premeditare? Nu 
poţi depune mărturie împotriva mea; parcă pe mine mă tratezi, 
nu? Discuţiile dintre noi sunt secrete. 

— Uiţi mereu că sunt de partea ta, Roy. Ca şi Martin Vail. 

— Pe dracu! Eşti de partea lui Sonny, nu a mea. Oricum, 
n-am plănuit nimic; dar mă săturasem. Şi cum Sonny n-a ridicat 
un deget, am făcut eu totul, după care am şters urmele. Mi-a 
plăcut atât de mult, încât n-am mai vrut să mă dau la fund. Aş fi 
vrut să rămân afară, pentru totdeauna. Dar când am ajuns 
acasă, Sonny mi-a luat locul. Să fi văzut cât era de înnebunit la 
gândul că nu ştia ce dracu a făcut în tot timpul care-i scăpase. 

— Dar tu ce-ai simţit? 

— Ţi-am spus, m-am simţit extraordinar. Dar cel mai mult 
mi-a plăcut faptul că n-am fost prins. lar amicul Shackles a aflat 
cu siguranţă cum e când cobori în iad. 

Molly nu răspunse. Privea în gol, înfiorată. Roy îi relatase 


tocmai o crimă comisă la vârsta de nouă ani. Cu toată 
experienţa ei bogată în domeniu, nu se mai confruntase 
vreodată cu un astfel de caz. 

— Am putea discuta despre episcopul Rushman? îşi luă ea 
inima-n dinţi. 

— Alt şmecher de-al lui Hristos. Toţi umblă cu dracul, iadul 
şi Isus în proţap, ca să-şi justifice porcăriile. Când n-avea un 
răspuns, îmi spunea: „Acceptă-ţi soarta. Hristos îi iubeşte pe 
credincioşii lui". Cine putea să creadă în Excelenţa Sa? 

— Se purta rău cu Sonny? 

— Îşi bătea joc de el pentru că era deştept şi punea mereu 
întrebări. Pe ceilalţi îi durea-n cot. Se lăsau mânaţi ca o turmă. 

— De ce-ai ieşit la iveală în seara crimei? 

— Pentru că Sonny era mort de frică. A trebuit să fac ceva. 

— Aveai un plan? 

— N-aveam timp de planuri. Am improvizat... „Goneşte-l pe 
diavol", aşa ne spunea. Dacă nu ţi se-ntărea era mâna 
diavolului. Dacă erai răcit şi nu puteai veni la o întrunire, 
diavolul pusese gheara pe tine. 

— Şi tu credeai toate astea? 

— Pe dracu! Nu credea nimeni, dar chestia e că ne distram, 
nu? Cui îi păsa de pretextele ce le inventa porcul ăla? Sonny era 
singurul întors pe dos. 

— Pentru că Rushman era episcop? 

Roy se sprijini din nou în cot, se aplecă spre ea şoptind: 

— Pentru că-i regulau fata... De fapt, la primele două 
dezmăţuri era doar zăpăcit; dar pe urmă s-a supărat rău pe toţi: 
pe Peter, Billy, Alex şi pe Eminenţa Sa împuţită. 

— Îl urai mult pe episcop, nu-i aşa? 

— Ţi-am spus, era un pervers mincinos. Acum eram o 
familie mare şi fericită. În clipa următoare ne spunea că nu 
suntem buni de nimic. Adevărul e că eram aşa din cauza lui. 

— Aşa că te-ai hotărât să-l execuţi? 

— Ne-am hotărât să-l executăm. 

— Adică tu şi cu Sonny? 

— Sonny înnebunise de tot. Vroia la fel de mult ca şi mine 
să-l vadă mort, dar bine-nţeles că eu a trebuit să fac tot, ca de 
obicei, ca şi cu Peter şi Billy. 

Din nou Peter şi Billy? Ce-nseamnă „la fel ca şi cu Peter şi 
Billy"? 


Roy dădea semne de nervozitate. 

— Dar cu Linda şi Alex? întrebă Molly. De ce tocmai Billy şi 
Peter? 

— Alex şi Linda au şters-o. 

— De ce? 

— Habar n-am. Poate se săturaseră. După ultima întâlnire, 
Linda a plecat acasă, în Ohio. Cu viermele ăla de Alex nu ştiu ce 
s-a întâmplat. 

— Dar cu Peter şi Billy? 

— Ca de obicei. El stătea ca prostul şi se uita, în timp ce eu 
făceam treaba. La fel cum s-a întâmplat cu Excelenţa Sa. 

Doamne, sugerează cumva că i-a omorât pe Peter şi Billy? 

— Cum s-a întâmplat? întrebă ea vag, încercând să menţină 
subi-ectul asupra celor doi ministranţi dispăruţi. 

— Ce vrei, amănunte senzaţionale? 

— Da. Vreau să aflu cum ai procedat, ce ai simţit. Totul. 

— Drace! Eşti bolnavă ca toţi ceilalţi, exclamă el. 

Deodată sări în picioare şi începu să se plimbe de colo-colo, 
frecându-şi palmele în timp ce relata faptele, ca prin prisma 
unui martor care asistase la crimă. 

Episcopul îl invitase pe Aaron pentru o „vizionare parti- 
culară" a ultimei întruniri. Peter şi cu Billy nu mai erau, Alex şi 
Linda plecaseră, aşa încât nimeni nu văzuse încă înregistrarea. 

Altă referire la Peter şi Billy, remarcă ea. Ce vrea să spună 
cu „Peter şi Billy nu mai erau"? 
` Aaron era scârbit, căci episcopul se excita ca-ntotdeauna. 
Incepu să respire greu, frecându-se. Pe ecran, Linda era 
înlănţuită de Billy, iar Aaron deveni gelos. Vocea episcopului 
dicta fiecare gest. Când îl chemă pe Peter în obiectiv, Aaron abia 
îşi mai stăpânea ura şi furia. Privind la televizor, episcopul îi 
spuse: „Simţi că se întăreşte?", frecându-l pe picior. „Nu", 
răspunse el, îndepărtându-se. „Diavolul te stăpâneşte astă- sea- 
ră", fu replica episcopului. „Nu-mi vine", îngăimă Aaron, ridicân- 
du-se din fotoliu. Episcopul încerca să-l reţină, dar el plecă. 
Cobori în bibliotecă pentru a împrumuta o carte. Dar nu se 
putea calma. Linda îl părăsise, însă imaginile de pe casetă erau 
cumplit de prezente. Urcă din nou scara. Auzea apa curgând şi 
vocea episcopului care cânta. Rămase în uşa dormitorului când, 
deodată, simţi ca şi cum Dumnezeu îl atingea pe dinăuntru, 
dându-i elan... 


Aici a trebuit să intervin, altfel ar fi ratat. Mi-a trecut prin 
cap că, poate, de data asta, o scoate singur la capăt, dar n-avea 
rost. 

M-am furişat în bucătărie şi-am verificat uşa de serviciu. Era 
descuiată. Am ieşit şi m-am uitat în jur. Era pustiu. M-am întors, 
mi-am scos pantofii şi-am băut un Yoo-Hoo din frigider. Inima-mi 
bătea aşa de tare, încât credeam că o să-mi rupă vreo coastă. 
Băutura m-a calmat. Am tras sertarul cu cutite şi l-am ales pe 
cel mare, de tranşat carne. Mi-am zis că va fi ca un tăiat de 
curcan, pentru Crăciun. l-am cercetat lama. Era ascuțită ca 
briciul. M-am tăiat la deget şi mi l-am supt, până n-a mai curs 
sânge. Pe urmă am pornit-o pe hol, spre dormitor. 

Muzica era dată la maximum. Oda Bucuriei. Hm, trebuia să 
devină dirijor. Poate-aşa nu ne-ar fi cunoscut niciodată. 

Lumânările parfumate ardeau, zicea că purifică aerul. Inelul 
era pe noptieră. Intotdeauna şi-l scotea înainte de duş. Ceasul 
şi-l lăsa la mână, dar inelul şi-l scotea. Înțelege ceva din aiureala 
asta, dacă poti. Stătea acolo, Sfintia Sa, gol puşcă, dirijându-şi 
orchestra de îngeri. 

Muzica se amplifica, aşa că mi-am zis: Acum e rândul tău. 
Am luat inelul şi mi l-am pus pe deget. Excelența Sa era pe altă 
lume, flutura din mâini cu ochii deschişi M-am oprit în spatele lui 
şi l-am atins cu cuțitul pe umăr. Când a văzut cuțitul, am crezut 
că-i ies ochii din cap. S-a prins repede care-i treaba. Am întins 
mâna cu inelul şi i l-am arătat cu cuțitul. A-nceput să 
Zzâmbească. Dar când am îndreptat cuțitul în jos, n-a mai zâmbit 

S-a aşezat în genunchi şi i-am băgat inelul sub nas. S-a a- 
plecat încet şi l-a sărutat, iar eu mi-am retras mâna, am ridicat 
cuțitul cu ambele mâini şi, când s-a uitat în sus, i l-am repezit 
drept în gât, strigând: „lartă-mă Doamne! - dar în acelaşi timp îi 
râdeam în faţă. S-a mişcat, iar cuțitul nu i-a pătruns în gât, ci în 
umăr, de era să-l decapitez de-a dreptul. 

A tipat şi a întins mâinile. Nu-nţeleg cum de-a reuşit. Am 
început să-l ciopârțesc, dar îi loveam mâinile şi brațele. Pe urmă 
i-am tăiat gâtul, am răsucit cuțitul şi l-am împlântat în piept. A 
fost lovitura perfectă. N-a atins nici o coastă, am fost nevoit să-i 
proptesc piciorul în piept ca să scot cuțitul, iar el făcea „o, o" şi 
a căzut pe spate. Atunci i-am aplicat tăietura de maestru la gât. 


Nu m-am putut opri. Era sânge peste tot. Îmi amintesc fie- 
care lovitu-ră, toate-au fost reuşite. Le-am numărat pe toate. 

În cădere, a răsturnat o veioză, cu tot cu masă. A scos un 
răcnet îngrozitor. Mi-am dat seama că trebuie s-o şterg. Sonny a 
încercat uşa garderobei, dar era încuiată. Aşa că ne-am grăbit 
spre bucătărie. 


În timpul povestirii, Molly trebui să-şi stăpânească accesele 
de greață, căci amănuntele scârboase îi aminteau de pozele 
expuse în biroul lui Vail. Când relatarea luă sfârşit, repulsia i se 
preschimbă în teamă. Roy stătea la câţiva paşi depărtare, 
fixând-o cu ochi dementi. 

— Îi ziceam: „Bagă cuțitul"... Dar cine m-auzea? Nu m-aude 
niciodată. Eu îl aud întotdeauna, dar el, nici vorbă. Parcă n-aş 
exista. 

— Cum te-ai simţit, Roy, în momentele acelea? 

— De obicei, mă simt bine... Îmi place să ucid. Dar de data 
asta, nu mi-a plăcut. 

— De ce? 

— Pentru că ne-au prins, răspunse el, dezgolindu-şi dinţii. 
Idiotul a fugit cu cuțitul în mână, fără să ia măcar caseta. Eu am 
făcut treaba; el a luat-o la sănătoasa. Îl crezi vreun îngeraş 
drăguţ? Te-nşeli, doctoriţo. Ştii care-i singura deosebire dintre 
mine şi el? El şi-o doreşte, iar eu o fac. 

Expresia feţei i se schimbă, umerii îi căzură, iar Roy 
dispăru. 

În mintea lui Molly, întrebările roiau ca fluturii, dar era una 
care le umbrea pe celelalte: 

Ce se-ntâmplase cu Peter şi cu Billy? 

Era timpul să-l aducă pe Vail la Daisyland. 


DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Tom Goodman descifră până la urmă mesajul „B32.156". 

Trecuse o săptămână de la accidentul suferit de Molly. Cu o 
seară în urmă, Vail primise un telefon. Ca urmare, îşi amânase 
tot programul, pregătindu-se să pornească spre Daisyland. 


Întreaga echipă văzuse caseta cu Roy. 

— Ceea ce veţi vedea rămâne între noi, îi atenţionase Vail 
înainte de vizionare. Şi fără multe întrebări. Vreau doar să vă 
gândiţi la asta până când Molly va afla dacă personajul e real. 

Reacţia lor fusese de aşteptat. Naomi era îngrozită, 
Goodman perplex, iar judecătorul - sceptic. 

— Ar fi interesant de ştiut câţi acuzaţi au susţinut că vina 
aparţine unui alterego şi au ieşit basma curată, răspunse el. 

— Ai judecat vreodată un astfel de caz? 

— Nu. 

— Naomi, foloseşte-ţi vrăjile, încearcă să afli ceva în sensul 
ăsta, o rugă Vail în final. 

Inainte de a pleca, îi adună în birou, trecând datele în re- 
vistă. Goodman se uită la cartea împrumutată de la bibliotecă, 
pe care o găsise în standerul lui Aaron. Deodată se repezi la 
uşă. 

— Mă întorc în jumătate de oră, strigă el către Vail. 
Aşteaptă-mă. Pi 

— Ce dracu... Incepu Vail, dar Goodman dispăruse. 

Între timp, Naomi îşi făcuse de lucru la telefon. 

— Mi-au trebuit cincisprezece minute ca să vă dau o veste 
proastă, anunţă ea. Am reuşit să contactez Centrul de 
documentare. Anul trecut au existat cincizeci şi trei de cazuri de 
delicte implicând tulburări min-tale. Şapte dintre ele 
presupunându-se a fi comise de indivizi cu personalităţi duble 
sau multiple. 

— ŞI? 

— Şase condamnări pe viaţă, o condamnare la moarte. Nici 
o achitare. 

— Minunat, şuieră Vail printre dinţi. În cazul ăsta, vreau 
să-mi faci rost de toate cele şapte pledoarii ale apărării. 
Judecătorule, de îndată ce sosesc materialele, te-apuci să le 
studiezi. 

Când se pregătea să iasă pe uşă, se trezi faţă-n faţă cu 
Goodman, care-şi scoase precipitat carnetul negru din buzunar: 
— Stai puţin! Ascultă: „Nici un om nu poate purta prea 
multă vreme două feţe, una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără 

a-şi pierde până la urmă identitatea". 

— Foarte bine, Tommy, îl lăudă Vail. Acum trebuie să ajung 
la Daisyland. N-am putea discuta despre creaţiile tale literare 


când mă-ntorc? 

— Nu sunt eu autorul, ci Nathaniel Hawthorne în Scrisoarea 
purpurie. Am copiat citatul dintr-una din cărţile episcopului. 

— Sună frumos. 

Goodman îl apucă pe Vail de braţ. 

— Vino aici, porunci el, trăgându-l înapoi în birou. Luând 
cartea cu ştampila bibliotecii municipale, găsită în bârlogul lui 
Aaron, o ţinu cu cotorul spre Vail. Ce vezi? 

— La est de Eden, de John Steinbeck, răspunse el. 

— Şi mai ce? 

— „302.16", completă judecătorul. 

— Exact. Se numeşte sistemul decimal Dewey. În acest fel 
se indexează cărţile la bibliotecă. Mi-am amintit că şi cărţile din 
biblioteca lui Rushman purtau asemenea indexuri pe cotor, aşa 
că m-am dus să veri-fic. Aaron a inventat un sistem propriu de 
indexare, mult mai simplu. Cartea B (book) 32 este Scrisoarea 
purpurie. Pasajul e la pagina 156 şi e însemnat la fel cum erau 
însemnate cărţile Rebeccăi. 

Vail luă cartea, privind-o câteva clipe. 

— „B 32.156", exclamă el. Să fiu al naibii. 

— Molly spunea că ucigaşul lăsa mesaje, continuă 
Goodman. Numerele sunt simboluri. lar el spunea că răspunsul 
se află pe casetă. Or, la un moment dat, pe casetă a afirmat că 
episcopul şi-a scos masca. 

— Deci faţa pe care-o purta pentru ceilalţi era o mască, iar 
faţa pe care le-o arăta ministranţilor era cea adevărată, sugeră 
Naomi. 

— Există o singură cale de-a afla, spuse Vail, 
îndreptându-se spre uşă. Să-l întreb chiar pe el. 


Se punea întrebarea crucială: ce-l determina pe Roy să se 
manifeste? Molly cercetase înregistrările cu maximă mi- 
nuţiozitate, prezentându-i concluziile şi neclarităţile lui Vail, 
când acesta ajunse la Daisyland. 

— Nu crezi că se preface? întrebă Vail. 

— Până acum, n-am găsit nici cel mai mic indiciu în acest 
sens. Cred că trebuie să admitem existenţa lui Roy. 

Molly avu ideea de a-l ademeni pe Roy, creându-i o stare 
similară apariţiilor precedente. Revăzură casetele, fixându-şi 


atenţia asupra momentelor transformării. 

— Dacă observi, are o indispoziţie, îşi roteşte ochii şi pare 
puţin ametit, spuse Molly, indicând ceea ce considera 
semnificativ în fazele dedublării. Nu se uită la mine, corpul pare 
că i se micşorează, iar ochii nu mai focalizează. Când mă 
priveşte din nou, e Roy. Totul durează doar câteva secunde. 

— Ai mai văzut vreodată un astfel de caz? întrebă Vail. 

— Nu e ceva neobişnuit. Uneori, procesul apare şi în crizele 
de epilepsie. 

— La primele două transformări, te uitai în altă parte. Vezi 
vreo legătură? 

— Tot ce se poate. 

— S-a întâmplat cumva în timp ce se discuta un subiect 
anume? 

— Se întâmplă adesea când tratăm teme sexuale. Ultima 
oară vorbeam despre Rebecca şi despre sex. L-am întrebat dacă 
Rebecca l-a atins vreodată şi s-a enervat. „De ce vreţi să ştiţi 
asta? m-a întrebat el, iar eu i-am răspuns ceva despre 
sinceritate. Atunci l-am întrebat şi eu: „Ai făcut dragoste cu 
Rebecca?", iar el s-a supărat foarte tare, pentru prima oară îl 
vedeam atât de furios. M-am uitat în agendă şi atunci a apărut 
Roy. 

— Deci subiectul Rebecca îl stârneşte? 

— Sau subiectul sex. Sau teama că m-apropii prea mult de 
intimitatea lui. Sau poate-i trezesc amintiri secrete. 

— De pildă? 

— Nu ştiu, Martin. Avem de-a face cu anxietatea, cu fobia, 
cu pedofilia, cu voyeurismul, cu nevroza, comportamentul 
disociativ, cu dedublarea, cu dezorientarea religioasă şi 
eventual sexuală. 

— Pare un pomelnic al tuturor bolilor mintale din manual. 

— Cam aşa ceva. Şi încă nu sunt sigură care-i boala lui ori 
combinaţia de boli. 

— Care-a fost primul lucru pe care ţi l-a spus Roy? 

— Mi-a spus: „Te va minţi, doctoriţo”. 

— Se pare că de la-nceput voia să se interpună între tine şi 
Sonny... Adică Aaron. Doamne, mi-e îngrozitor de greu cu toată 
gaşca asta de „glumeţi". 

— Da, reiese cu siguranţă gelozia. 

— Poate că Aaron nutreşte gânduri ascunse pentru tine, iar 


Roy le pune în aplicare. 

— Nu-i deloc exclus. 

— Lucrul ăsta mă îngrijorează. 

— De ce? 

— Nu-mi place să te ştiu acolo singură. 

— Dar nu-mi va face nimic, spuse ea, uimită de reacţia lui. 

— Ce te face să fii atât de sigură? 

— Roy e un tip deştept. Ştie că noi suntem unica lui şansă 
de-a scăpa de scaunul electric. Şi pe urmă, eu îi fac jocul, iar 
lucrul ăsta-i foarte important pentru el. 

— Crezi că Roy va sta de vorbă cu mine? 

— El hotărăşte. 

Principala preocupare a lui Vail era explicaţia dată juriului 
despre vasta complexitate a cazului, ştiind că fără o înţelegere 
elementară a modului în care funcţionează mintea omenească, 
juriul ar fi refuzat să admită fenomenul neobişnuit numit 
tulburare a personalităţii multiple, fenomen reprezentând o 
boală veritabilă. 

— Să zicem că eşti la bara martorilor, spuse el. Cum ai 
explica toate acestea celor doisprezece juraţi? 

— Le-aş spune că mintea e o creaţie minunată, compusă 
din trei compartimente; primul reprezintă ego-ul, care conţine 
gândurile conştiente, reacţiile controlate, ca şi tot ceea ce ne 
permite să ne comportăm normal: de la prăjitul ouălor, până la 
pledarea unui caz în tribunal. Al doilea compartiment este numit 
superego, la fel de conştient, unde sunt stocate valorile noastre; 
idealurile, imaginaţia, integritatea şi morala, interzicând 
anumite acte, cum ar fi minciuna, şi pedepsindu-le pe cele 
comise prin crearea sentimentului de vinovăţie. 

— Conştiinţa, adică? 

— Exact. În sfârşit, există al treilea compartiment, 
subconştientul. Aici sunt înregistrate instinctele noastre primare, 
ca şi dorinţele reprimate. Tot aici se nasc două porniri 
fundamentale: agresivitatea, care influenţează marea parte a 
manifestărilor, şi libidoul, instinctul sexual. 

— Bine, dă-mi voie să-ncerc un exemplu: lucrez la băcănie. 
Mă scol, merg la magazin, îmi fac treaba. Până aici, mi-am 
folosit ego-ul. Ştiu că n-am voie să iau banii din sertarul casei; 
asta mi-o comandă superego-ul. Între timp mă chinuie libidoul; 
nutresc porniri sexuale pentru fiica şefului meu, iar superego-ul 


îmi şopteşte că subiectul e tabu. Încep să mă simt vinovat 
pentru gândurile necurate, aşa că mi le reprim, trimiţându-le 
subconştientului. 

— Foarte bine, spuse Molly. 

— Atunci explică ce i s-a întâmplat lui Aaron. 

— La cel mai simplu nivel, mintea e ca şi organismul, o 
maşină perfectă, care uneori se defectează. In minte, legătura 
dintre ego şi subconştient e foarte puternică. În momentul 
îmbolnăvirii, se rupe bariera dintre cele două compartimente, iar 
instinctele reprimate din subconştient se revarsă în ego. Uneori 
subconştientul câştigă, iar gândurile în-frânate devin normale. 
Când se-ntâmplă astfel, mintea e tulburată, adică bolnavă. 
Există mai mult de două sute de boli mintale. Din multe puncte 
de vedere, sunt mai grave decât cele psihice; nu pot fi tratate 
cu raze X, nici nu se pot opera. 

— Dar se pot vindeca? 

— Uneori. Întâi trebuie să aflăm de ce s-a rupt bariera. Pe 
urmă încercăm s-o refacem. 

— Un răspuns cam evaziv, nu crezi? 

— Bine, atunci să spunem că se vindecă printr-o terapie 
adecvată. 

Proba îl impresionă plăcut pe Vail. Molly dăduse dovadă de 
calm, siguranţă de sine, concizie la expunere. Pe scurt, o 
martoră pe cinste. 


În următoarele două zile petrecute la Daisyland, nu a- 
vansară în cercetări. Aaron nu avu nimic împotriva prezenţei lui 
Vail în decursul discuţiilor, dar la celelalte patru întrevederi, Roy 
refuză să se arate. Vail nu interveni în conversaţie. Se mulţumi 
să admire subtilitatea şi abili-tatea cu care Molly conducea 
şedinţele. Discutară despre copilăria lui Aaron, despre corelaţia 
lui cu Mary, despre Rebecca, însă fără ca Aaron să se lase atras 
în tratarea experienţei sexuale avute cu ea. Pe episcopul 
Rushman îl declară un binefăcător, iar de moartea reverendului 
Shackles era clar că nu ştia nimic. Dar poate că aici Roy minţise, 
la fel cum minţise Aaron referitor la Rebecca şi Rushman. 

Seara, în camera reţinută de Vail la hotel, revedeau in- 
terviurile, că-utând lămuriri. Singurele teme pe care Molly le 
evita erau ministranţii şi existenţa lui Roy, simţindu-le încă prea 


delicate. 

— Voi şti când să le aduc în discuţie, îl liniştise ea pe Vail. Ai 
încredere în mine. 

Studiară casetele, ieşiră la cină şi discutară îndelung despre 
caz, evitând cu grijă subiectul evoluţiei instinctelor lor sexuale, 
ca şi cum n-ar fi pomenit despre aşa ceva. 

În cea de a treia zi, Vail se arătă zâmbitor la micul dejun. 

— Cred că ştiu cum să-l atrag pe Roy, anunţă el. 

— Cum? întrebă Molly, sceptică. 

— „B32.156", răspunse el bucuros. 

Vail detesta atmosfera de spital. Ca să ajungă în aripa de 
maximă securitate, trebuia să străbată unul din saloane. Unii 
pacienţi rătăceau prin încăpere, vorbind singuri, alţii zăceau 
încremeniţi, privind în gol, ori se ghemuiau prin cotloane. Uneori 
se auzea câte un strigăt de groază, ori de durere închipuită. 
Mirosul de dezinfectant îmbiba întregul stabiliment. Totul era 
steril şi alb, iar comportamentul personalului faţă de pacienţi 
era lipsit de orice urmă de compasiune ori căldură. Vail se 
întristă la gândul că, dacă ar reuşi să câştige cazul tânărului 
Stampler, acesta ar fi condamnat să-şi petreacă aici restul vieţii. 

Prin contrast, aripa de maximă securitate era aproape 
primitoare. Conducte speciale filtrau în camere o aromă plăcută 
şi liniştitoare care îndulcea ambianta. 

Aaron părea distrat şi indiferent. Se lăsă pe pat, 
murmurând un „Bună dimineaţa" abia desluşit. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Molly. 

— Doctorii ăia, răspunse el. Nu-i interesez de-adevăratelea. 
Îmi pun aceleaşi întrebări, iar şi iar. Îmi dau teste stupide. Dacă 
vreţi să ştiţi, sunt de-a dreptul plictisitori. Uneori îmi vine să le 
joc o farsă, să văd ce fac. 

— Nu te-au întrebat despre Crikside şi despre părinţi? 

— Nu-s ca dumneavoastră, donşoară Molly. Nu le pasă. 

— Ţi-a scăpat vreodată timpul când ai discutat cu ei? 

— Nu, cel puţin nu cred să-mi fi scăpat. 

— Te-au întrebat despre educaţia primită, despre cărţile pe 
care le-ai citit? 

— La început, da. 

— Care e citatul tău preferat, Aaron? 

— Păi, nu ştiu. Am o mulţime. Vi l-am spus pe cel al lui 
Emerson. Cât despre Thomas Jefferson, fiecare cuvânt pe care 


l-a scris merită ţinut minte. 

— Dar Nathaniel Hawthorne? 

— Da, doamnă, îmi place mult. 

— Ai vreun citat preferat? 

— Nu ştiu să vă spun în clipa asta. 

— Dă-mi voie să-ncep unul, să văd dacă-l poţi spune până 
la capăt. Vrei să încercăm? 

— Dacă doriţi. 

— „Nici un om nu poate purta prea multă vreme..." la să 
vedem, Roy, poţi să-l spui până la capăt? 

Trecură câteva secunde. Apoi, Aaron se ridică şi chipul lui 
Roy îl privi cu ochi sfidători, cu dinţii dezgoliţi într-un rânjet. 

— Deşteaptă mai eşti, doctoriţo, şopti el. Sau poate 
prietenul tău a descoperit. 

— Acesta e Martin Vail, Roy, făcu Molly prezentările, 
ignorând remarca sarcastică. 

— Ştiu cine dracu e. Crezi că am dormit în ultimele două 
zile? 

— Te va apăra pe tine şi pe Aaron. 

— Rahat. N-o să mă apere pe mine. O să-mi pună totul în 
cârcă, asta o să facă. 

— Nu-i adevărat. Mi-ai spus că plănuiai totul împreună cu 
Aaron. 

— „Ideea" îi aparţine întotdeauna, zise el cu voce ame- 
ninţătoare. Dumnealui se gândea că i-ar face felul nemernicului 
ăluia, dar cine altul decât bătrânul Roy îi venea în ajutor? 

— Deci aşa se petrec lucrurile? 

— Cum dracu îţi închipuiai că se petrec? 

— Nu eram sigură. 

— Ţi-am mai spus o dată că aşa se întâmplă, el primeşte 
cafteala, eu încasez durerea; el fuge, eu scap turma. Belferul 
rămâne curat ca lacrima, eu mă murdăresc pentru el. 

— Şi ce vrei, de fapt, Roy? întrebă Vail. 

— Păi, n-aş vrea să fiu prăjit, nu credeţi, domnule Vail? 

— Corect. Dacă mă ajuţi, poate că n-o să fii prăjit. 

— Şi cum presupuneţi că v-aş putea ajuta? 

— Vreau să apari şi să depui mărturie la proces. 

— Aha! şopti el. Şi vreţi să recunosc totul, nu? 

— Nu. Vreau să-i dovedesc juriului că sunteţi doi. Şi că 
amândoi aveţi nevoie de ajutor. 


— N-am nevoie de ajutorul vostru împuţit, izbucni Roy. Vreţi 
să spuneţi c-o să mă băgaţi într-un azil nenorocit, ca să scăpaţi 
de mine. Cunosc şmecheria asta. 

— Ce şmecherie? 

— Şocuri electrice, băi în apă îngheţată, calmante care te 
doboară, răspunse el, îndreptându-se spre colţul întunecat al 
camerei. Drace, am citit despre toate astea. Ei bine, n-o să se 
întâmple aşa. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Molly. Dar s-ar putea să 
facem în aşa fel, încât să împarţi şi bucuriile cu el, nu doar 
suferinţele. 

— Aiureli. 

— Dacă ne-ajuţi, nu-i nici o aiureală, zise Vail. 

Roy începu să-şi frece mâinile: 

— Am impresia că mă credeţi prost. 

— În nici un caz, îl linişti Molly. 

Îşi roti ochii şi se aşeză în genunchi, imitând poziţia in- 
dienilor. 

— Rahat! Rahat! Nu uitaţi că eu sunt ăla deştept, eu ştiu 
toate dedesubturile. 

— Nu uităm. Şi tot tu eşti cel care-a trimis mesajul. 

— Mesajul? şopti el îngustând ochii şi lăsându-şi capul pe-o 
parte. 

— Mesajul din „Scrisoarea purpurie". De asta ai ieşit, nu-i 
aşa? 

— „Nici un om nu poate purta prea multă vreme două feţe, 
una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără a-şi pierde până la urmă 
identitatea", cită el, cu un aer savant. Care dintre voi aţi 
descoperit? 

— Tom Goodman, spuse Molly. 

— Ala care a bătut-o la cap pe Rebecca? 

— N-a bătut-o deloc la cap, explică Vail. Ea singură i-a 
povestit. S-a gândit că informaţiile astea te vor ajuta. 

Roy se ridică, se întoarse încet spre pat, unde se opri, 
muşcându-şi buza inferioară. Şuieră ca un şarpe şi, ţinându-şi 
pumnii strânşi unul peste celălalt, îi răsuci în sensuri opuse. 

— Suceşte-i gâtul puiului de găină şi lasă oasele, şopti el 
misterios. 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti prea deşteaptă ca să-ţi explic. 


— Cred că ne-am înţeles. Vrei ca lumea să afle ce monstru 
era episcopul. De aceea ai ales citatul, de aceea l-ai emasculat. 
Ai vrut să atragi atenţia asupra crimei /u;, ştiind că Aaron n-ar 
avea curajul s-o facă. 

— Cam aşa ceva. Ar prefera să ardă în iad decât să recu- 
noască. La fel ca ceilalţi doi. 

— Te referi la Billy şi le Peter? 

— La cine dracu să mă refer? La Mary şi la Sam? Cu ei a 
fost altceva. Crezi că are idee despre chestia aia? Tâmpitul nici 
acum nu ştie unde-a fost şi cu ce s-a ocupat în ziua aia. Dar m-a 
pus pe mine să-i omor fratele şi fosta gagică. 

Molly încercă să gândească cu un pas înaintea lui, intuin- 
du-l. Mary şi Sam, Billy şi Peter. Doamne, câţi oameni a ucis? 

— Nu cred, replică ea. Sunt convinsă că tu ai pus totul la 
cale în aşa fel, încât să pară un accident. 

— Fii sigură de asta. Am citit într-un ziar. Era un articol 
despre cum să procedezi dacă rămâi cu maşina împotmolită în 
zăpadă. Scrie că trebuie să deschizi geamurile, ca să nu te 
intoxici cu monoxid de carbon. Când Sonny mi-a arătat articolul, 
am ştiut ce vrea. Aveau obiceiul să se urce la Sackett's Ridge şi 
să se reguleze până nu mai puteau. După aia, Sam i se lăuda lui 
Sonny, ştiind că-l face să sufere. Aşa că era normal ca pe Sonny 
să-l apuce gândurile negre. 

— Cu privire la Mary şi la Sam? 

— Evident. 

— Nu te-ai temut că te vor prinde? 

— Asta-i bună! Işi dădu capul pe spate, închizând pleoa- 
pele. Incepu să respire din greu, iar zâmbetul îi deveni lasciv. 
Puteai s-arunci şi cu apă peste ei, tot nu şi-ar fi dat seama. Erau 
ca doi câini îmbârligaţi. Am fost acolo de vreo două ori, ne-am 
ascuns în pădure şi i-am urmărit. Nu puteam vedea mare lucru, 
geamurile erau îngheţate, dar Sam le cobora puţin, aşa că îi 
puteam auzi cum gâfâie şi grohăie ca porcii... Ai fi fost mândră 
de mine, doctoriţo. Mi-a ieşit la fix şmecheria. Am pornit-o chiar 
la prânz. M-am strecurat în sala de operaţie a lui Koswalski, de 
unde am şterpelit nişte prosoape. Pe urmă am luat şi canistra de 
benzină de la tractorul lui Hiram Melvin. Ştiam că-n noaptea aia 
porumbeii or să se smotocească iarăşi. Ne-a trebuit cam o oră 
s-ajungem acolo. Pământul era îngheţat, deci nu rămâneau 
urme. Nu s-au lăsat aşteptaţi. De cum şi-a blocat Sam frânele, 


au sărit pe bancheta din spate. 

Se opri, deschizând ochii, în încercarea de-a focaliza scena 
imaginară. Vorbi mai rar, savurând fiecare cuvânt. 

— Zece minute. Timp de zece minute, interiorul maşinii s-a 
umplut de ceaţă. M-am furişat lângă maşină şi m-am uitat prin 
crăpătura geamului. Se-ncălziseră de-a binelea. Sam îi ridicase 
bluza; i-am văzut ţâţele imense. li umbla cu mâna pe sub fustă, 
iar ea ofta şi gemea... o bombă dacă le-ar fi explodat sub nas, 
n-ar fi auzit-o. Am îndesat prosoapele în deschizătura geamului 
şi-am aşteptat. După un timp, i-am auzit cum respirau greu. Ha, 
ha, făceau risipă de oxigen. Ce spectacol! Tipa a început să ţipe 
de plăcere. Numai că, după vreo jumătate de oră, nu mai guiţa 
nimeni. Am tras repede cu ochiul. Mary era deasupra. Dormeau 
duşi amândoi, goi goluţi. Am deschis încet uşa, prosoapele 
mi-au căzut din mână, continuă Roy, ilustrându-şi relatarea prin 
gesturi. Am ridicat geamul, am închis radioul, ca să nu consume 
bateria. După ce-am închis uşa la loc, ne-am aşezat pe-o 
buturugă şi-am ascultat zumzăitul motorului. Sam îşi petrecuse 
jumătate din viaţă în Chevroletul ăla. Într-un târziu, mi s-a făcut 
frig, aşa că am turnat nişte benzină în rezervor, ca să nu se 
oprească motorul prea devreme, am coborât în vale, am scăpat 
de prosoape şi ne-am dus acasă. Secătura de Sonny a ieşit la 
iveală abia când eram deja în pat. N-a ştiut absolut nimic până a 
doua zi dimineaţa, când a venit şeriful... A fost frumos, încheie 
el, fixând din nou punctul imaginar. 

Brusc, ieşi din starea de semitransă, şuierând furios: 

— Numai că au scornit povestea aia idioată, ca să nu afle 
nimeni ce s-a întâmplat de fapt. 

— Asta te-a supărat, nu-i aşa? zise Molly cu glas 
compătimitor. 

— Toată lumea ar fi trebuit să afle. 

— Aşa că ai luat măsuri ca pe viitor să se ştie. 

— Drace, aşa e, doctoriţo. Ai nimerit-o. 

— Spune-mi, Billy şi Peter ar fi povestit adevărul despre 
episcop? 

— Billy şi Peter! Rahat. Vocea îi deveni dispreţuitoare. Ar fi 
tinut-o înainte, până şi-ar fi găsit bătrânul o gaşcă nouă, ceea ce 
s-ar fi întâmplat curând, pentru că ceilalţi depăşiseră vârsta 
prospăturilor. Oricum, avea pregătită o altă fată. Nu, n-ar fi spus 
niciodată adevărul. Ba mai rău: viermele de Alex de abia 


aştepta să-i ia locul lui Sonny. 

— Nici Aaron nu vrea să recunoască, de aceea ai apărut tu? 

— Te-ar fi dus de nas, doctoriţo. Cu privire la episcop şi la 
Rebecca. N-o să recunoască în veci. 

— De ce? întrebă Vail. 

— Pentru că îi plăcea. Ştia că e rău, dar îi plăcea. Rău sau 
bine, îi plăcea al naibii. 

— Când făcea dragoste cu Rebecca, ieşeai şi tu la iveală? 

— N-aveam norocul ăsta. Îi plăcea prea mult, aşa că se 
descurca singur. De aia nu vrea să vorbească, răspunse el, 
schimbând imediat subiectul. Maestrul în ale avocaturii va fi 
mereu alături de noi? 

— Te-ai simţi mai bine dacă Martin ar pleca? 

— Să mă simt mai bine? Pe patul ăsta nenorocit? Nu mă 
deranjează dacă stă aici. Oricum o să vadă casetele, aşa-i, 
maestrule? 

— Numai dacă eşti de acord, răspunse Vail. Casetele re- 
prezintă informaţii confidenţiale. 

— Da? Atunci de ce te-ai uitat până acum? 

— Molly a trebuit să mă lămurească în legătură cu tine. Te 
supără faptul că m-am uitat? 

— Nu. Ce contează? Şi te-ai lămurit, maestrule? 

— Spune-mi Martin. Sau Marty. 

— Nu prea ai simţul umorului. 

— Ba da. Spune-mi un banc şi-o să râd. 

— Eşti în regulă, Marty, zise Roy zâmbind. Îmi placi. 

— Să ştii că am o nelămurire. 

— Dă-i drumul! 

— Ce s-a întâmplat cu Billy şi cu Peter? 

— Văd că vrei să sari peste evenimentul principal. 

— Nu, dar cred că ne vei vorbi despre el când o să fii în 
dispoziţia necesară. 

— N-am făcut nimic cu ei. l-am lăsat acolo. Nu-i va găsi 
nimeni, o săptămână, două. 

— Cum aşa? 

— Locul e închis. Se deschide abia la sfârşitul lui aprilie. 
Chiar şi îngrijitorul a plecat... De fapt, ştiţi ceva? Nu cred că 
vă-nchipuiţi că eu am făcut-o. O milă distanţă de restaurant, 
chiar pe lac. După ce-i găsiţi, să m-anunţaţi. Mai discutăm 
atunci. 


— Cum ai ajuns acolo? întrebă Vail, grăbit. 

— Cu furgoneta bisericii. Avem voie s-o folosim. Ei, asta-i 
tot. Noapte bună. 

Închise ochii, iar trupul i se micşoră. O clipă mai târziu, 
deschise larg ochii. Îi pironi în tavan şi rămase astfel un timp. 
Apoi spuse: 

— Da, doamnă. Recunosc citatul. Îmi place tare mult. E din 
Scrisoarea purpurie. 

— Foarte bine, Aaron. 


DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


Localitatea Burgess era situată la patruzeci şi cinci de mile 
nord de oraş. Era o staţiune de vacanţă destul de frecventată 
între lunile mai şi noiembrie, rămânând peste iarnă un sat 
liniştit, ca oricare altul. Cele patru hoteluri şi trei hanuri turistice 
nu se deschideau decât pentru câte o recepţie. Cu toate că se 
afla în apropiere de graniţa regiunii King, localitatea era 
independentă din punct de vedere politic şi administrativ, fiind 
condusă de trei consilieri municipali şi de un primar zgârcit. Co- 
munitatea consta din două mii cinci sute de locuitori, 
conservatori din punct de vedere politic, bârfitori prin natură şi 
destul de înstăriți, mulţumită turiştilor care furnizau venituri 
suficiente pentru a întreţine o staţiune prosperă. 

Centrul politic din Burgess era restaurantul Lakeside Diner, 
la o jumătate de milă distanţă de lac şi aparţinea primarului 
Hiram Brash. Era deschis şi în afara sezonului, şapte zile pe 
săptămână, între orele şase dimineaţa şi zece seara. Consiliul 
municipal se întrunea în fiecare miercuri, la ora zece dimineaţa, 
într-unul din separeuri. Reuniunile erau deschise; oricine era 
interesat putea lua parte la discuţii. 

Cu ocazia unei astfel de întruniri, municipalitatea hotărâse 
să-i vândă Fundaţiei Rushman Reşedinţa Wingate pentru a fi 
transformată într-o tabără, în folosul internilor de la Savior 
House. Au fost câteva voci care s-au împotrivit „invaziei 
delincvenţilor juvenili şi a drogaţilor", dar o scrisoare din partea 
arhiepiscopului Rushman îi asigurase pe localnici că nu se vor 
crea probleme. Intr-adevăr, nu existase nici un incident care să 


perturbe viaţa comunităţii. Astfel, Reşedinţa Wingate devenise 
Tabăra Wingate. 

Naomi Chance se interesă timp de trei zile la Asociaţia 
Hotelieră Americană, la agenţii de voiaj şi la felurite alte surse, 
până să-şi amintească de Wingate. De la Camera de Comerţ i se 
confirmase existenţa restaurantului în apropierea oraşului şi 
faptul că Tabăra Wingate se afla „după restaurant, la dreapta, 
pe malul lacului", indiciu ce se potrivea cu descrierea lui Roy: „la 
o milă de restaurant, chiar pe lac". Dacă Billy şi Peter urmau să 
fie găsiţi vreodată, de-acolo trebuiau pornite cercetările. 

Vail şi Goodman ajunseră în Burgess îndată după lăsarea 
serii şi se opriră la restaurant. Brash, un bărbat scund, rubicond, 
cam de şaizeci de ani, îi servi cu câte o cafea. 

— În trecere? întrebă el amabil. 

— Cum aţi ghicit? răspunse Goodman. 

— Sunt primar aici de optsprezece ani. Fiul meu e şeful 
poliţiei. Cunosc fiecare suflet din aşezarea asta, fiule. Şi cum 
hotelurile sunt închise, iar motelul e aglomerat, înseamnă că ori 
sunteţi în vizită, ori în trecere. 

— O logică perfectă, spuse Vail zâmbind. 

— Încotro vă îndreptaţi? 

— De fapt, ne întoarcem în oraş. Am vizitat deja locul care 
ne interesa. 

— Aha. Doriţi să luaţi masa? 

— Nu. Ne bem doar cafeaua şi plecăm. 

— Cum se face că nu circulaţi pe autostrada naţională? 

— Prea multă circulaţie la ora asta. Nu-mi place să merg ca 
melcul, bară-n bară cu alte maşini. 

— Ai dreptate. 

— De fapt, veneam deseori aici, în copilărie, minţi _ 
Goodman. Familia mea trăgea la o reşedinţă de lângă lac. li 
zicea Reşedinţa Winston, sau Winthrop... 

— Wingate se numeşte. E pe drumul ăsta, mai departe. 

— Aşa e, Wingate. Tata obişnuia să vâneze în zona aia. Eu 
eram puşti pe-atunci. 

— Mda. Asta se-ntâmpla acum vreo douăzeci de ani. De 
mult nu mai sunt urşi ori căprioare pe-aici. De, preţul pro- 
gresului. 

— Şi totuşi, cam pe unde era reşedinţa? Ţin minte doar că 
era o casă mare, lângă lac. 


— Într-adevăr. E cam la o milă distanţă de-aici. Mai încolo 
sunt nişte indicatoare care-ţi arată unde trebuie să coteşti. 
Acum e închisă. lar Benny Hofstader, administratorul, e la 
pescuit în Florida. Nu se întoarce până săptămâna viitoare. 

— E chiar aşa de mare ori m-a trădat memoria? 

— Oho, s-a extins. Are treizeci de paturi şi un salon cât un 
stadion. Catolicii care-au preluat-o au aranjat şi demisolul: au 
făcut o sală de jocuri, o alta pentru televizor. Cam fercheş 
pentru o gaşcă de golani fără căpătâi, dacă vă interesează 
părerea mea. 

— Poate data viitoare când vin, trag o fugă până acolo. 

— Veniţi la vară şi petreceţi câtva timp la noi, zise Brash cu 
un zâmbet. Ne dăm în vânt după banii dumneavoastră. 

— Mi se pare corect. 

Şoseaua cu două benzi, mărginită de pini deşi, era atât de 
întunecată, încât lumina farurilor nu răzbea. De n-ar fi fost lună 
plină, n-ar fi observat drumul spre Wingate. După două pietre 
indicatoare, se afla o placă de alamă, pe care sta scris: 


TABĂRA WINGATE 
FONDATĂ ÎN 1977 
DE FUNDAŢIA RUSHMAN 


Drumul neasfaltat îi conduse prin pădure jumătate de milă, 
până văzură clădirea întunecată de două etaje, încadrată de 
reflexia lunii în apa lacului. 

— La naiba! exclamă Goodman. N-au lăsat nici măcar o 
lumină de control. 

Parcară în faţa intrării, măsurând zona cu lumina lanter- 
nelor. Primul etaj era împrejmuit de un balcon lat din lemn, la 
care se ajungea pe o scară. Dedesubt erau ferestre înguste, 
care dădeau în demisol. O serie de uşi franceze orientate spre 
lac permiteau accesul din balcon în interior. Sprijinindu-şi 
lanternele de rama unui geam, priviră înăuntru. Razele 
lanternelor dezvăluiră o încăpere imensă, cu un cămin într-unul 
din capete. 

— Doamne, ai putea arde un pin întreg în căminul ăsta, se 
minună Goodman. 

— Şi ar încălzi probabil jumătate din oraş, îi ţinu Vail isonul. 
Hai să trecem la treabă. Eu verific toate geamurile şi uşile de 


aici, de la etaj; tu verifică-le pe cele de la demisol. 

— La nevoie, am putea chiar sparge un geam. Mă întreb cât 
am lua pentru efracţie. 

— Dacă a trecut cumva Roy pe aici, am lua cam douăzeci 
de ani. 

Goodman ocoli clădirea. Raza lanternei lumina o fereastră 
între-deschisă. Pentru o clipă, îl străbătu un fior. Găsise primul 
indiciu care confirma povestea lui Roy. 

— Marty! strigă el. Cred că am descoperit ceva. 

Încălecară pervazul şi săriră înăuntru. Se aflau într-o ca- 
meră spațioasă, mobilată cu mese de modă veche. Pe un raft 
erau aşezate două televizoare mari. Un cămin despărţea camera 
de sala de jocuri. În afară de cenuşa din cămin, nu era nici un 
semn. 

— E mai frig aici decât afară, spuse Goodman urmărind 
zgribulit aburii care-i ieşeau din gură în timp ce vorbea. 

— E vântul rece dinspre lac, zise Vail. Precis sunt sub zero 
grade. 

Goodman pătrunse în sala cu televizor, despărțită de cea 
de jocuri printr-o arcadă. Deodată, ceva moale îi trecu peste 
picioare. 

— Drăcia dracului! urlă el rezemându-se înspăimântat de 
perete. Un raton mare fugi pe lângă Vail, spre scările de la etaj. 
Goodman oftă. Ce bine-mi pare că nu sunt poliţist. La urma 
urmei, de ce n-am lăsa poliţia să se ocupe de treaba asta? 

— Şi dacă-i o alarmă falsă? răspunse Vail. Cum am explica? 

Goodman intră în sala de jocuri. Avu o nouă surpriză. 
Speriaţi de lumină, şobolanii se năpustiră chiţăind de după o 
canapea, căutând cotloane întunecoase. 

— Doamne! Locul ăsta e o adevărată grădină zoologică! 
strigă Goodman. 

Vail nu răspunse imediat. Încremenit, privea zona luminată 
de lanternă. De după canapea ieşea o mână cu degetele 
încovoiate, ca şi când ar fi încercat să prindă aerul. Carnea era 
de un albastru întunecat, spre negru. Se apropie de canapea şi 
văzu braţul pietrificat, apoi torsul gol şi ceea ce rămăsese din 
faţă. Două adâncituri arătau unde fuseseră odată ochii; obrajii, 
buzele şi maxilarele erau sfâşiate de prădătorii nocturni; gura 
căscată săpase un tunel în fosta figură. Gâtul era spintecat 
dintr-o parte în alta. Vail trecu lanterna peste trupul ciopârţit, 


peste lacul de sânge înnegrit, în care zăcea, până la organele 
genitale măcelărite. Cadavrul de alături era o copie a primului, 
de dimensiuni mai reduse. Vail avu un spasm de vomă; simţi în 
gât cafeaua băută cu puţin timp în urmă şi trebui să înghită de 
câteva ori, pentru a se calma. 

— Tommy, strigă el, răguşit. 

— Da? îi răspunse acesta din celălalt colţ al camerei. 

— Naomi a avut dreptate. Asta e locul pe care-l căutăm. 


La ora nouă, Abel Stenner intra în restaurant. Era însoţit de 
Lou Turner, care se aşeză la bar, lângă uşă. Stenner se îndreptă 
spre separeul în care Tommy şi Martin luau masa. 

— Ce-i cu Lou, cine l-a supărat? întrebă Vail. 

— Ai spus că vrei o discuţie între patru ochi, îi răspunse 
Stenner privindu-l pe Goodman. 

— Pur şi simplu n-am vrut să te-arăţi aici cu Garda 
Naţională după tine, replică Vail făcându-i semn lui Turner. 
Sergentul li se alătură. 

— Vă recomand cafeaua, zise Goodman. E făcută anul ăsta, 
cu siguranţă. 

— N-am timp de cafea. 

— S-ar putea să ai nevoie. 

— Ce caut aici, Vail? Nu mă aflu în zona mea de acţiune. 

— Eşti încă în regiune. 

— Lucrez pentru oraş. 

— Ei, poate vei fi scuzat, răspunse Vail laconic, 
aprinzându-şi o ţigară. 

— Ce-ar fi să trecem la subiect? propuse Stenner înţepat. 
Pe firmă scrie că localul se-nchide peste o oră. Şi te rog, nu 
fuma, ştii că mă doare capul. 

— În curând o să ai adevărate dureri de cap, replică Vail 
strivind ţigara în scrumieră. 

Stenner se rezemă de spătarul scaunului şi-l măsură ironic. 
Îşi scoase ochelarii şi începu să şi-i şteargă cu un şervet. 

— În regulă, se dădu el bătut. Te ascult. 

— Dacă nu mă-nşel, cauţi doi ministranţi de-ai lui Rushman: 
Billy Jordan şi Peter nu ştiu cum. 

— Şi de ce i-aş căuta, mă rog? 

— Conform agendei episcopului, aveau întâlnire cu el în 


seara crimei. Era şi Aaron acolo, deci n-avea cum să-ţi scape un 
element aşa important, Abel. 

— Peter se numeşte Holloway, preciză Turner. E din Kansas 
City. 

— Mulţumesc. 

— l-am percheziţionat camera, la Savior House, continuă 
Stenner. l-am găsit un fel de jurnal în dulap. De-acolo reiese că 
părinţii lui adoptivi erau total indiferenți cu privire la soarta lui. 

— Păcat, oftă Vail. 

— Aţi auzit cumva de-un puşti Alex? 

— Poate, cine ştie? răspunse Vail. 

— Ce facem aici? Ne jucăm de-a ghicitoarea? ripostă 
Stenner agasat. 

— Alex a-ntins-o, lămuri Vail. Probabil, la ora asta, caută 
perle în Alaska. 

— Dar fata? 

— Fata a ieşit din circuit. Oricum, nu ştie nimic despre 
uciderea lui Rushman. 

— De unde ştii? 

— M-a vizitat. Însă nu mi-a spus unde-o pot găsi. 

— Ar putea fi un martor important. 

— Şi ce trebuie să fac? S-o arestez? 

— Ziceai ceva despre Jordan şi Hollaway, interveni Turner. 

— Vă putem arăta unde sunt, răspunse Vail. Dar cu o 
condiţie: versiunea oficială să fie că am aflat despre ei printr-un 
telefon anonim. 

— l-aţi văzut? 

Vail aprobă. 

— Aţi stat de vorbă cu ei? 

— Nu. 

— Vreţi cumva să ne propuneţi un târg? întrebă Stenner 
suspicios. 

— Nu. Ne-am făcut doar datoria civică. 

— Nu mă-ndoiesc, exclamă Turner. 

— E-n regulă, Lou, îl linişti Stenner, adresându-i-se apoi lui 
Vail. Să-nţeleg că nu aveţi nici o pretenţie? 

— Ţi-am mai spus: am primit un telefon anonim în urma 
căruia am vrut să verificăm informaţia, înainte de-a vă anunţa. 
Asta-i unica pretenţie. 

— Am înţeles. Unde sunt? 


— Nu departe de-aici. Urmaţi-ne, spuse Vail plătind 
consumaţia. 


Luther Brash, şeful poliţiei, era o persoană jovială şi 
săritoare. Puțin mal înalt decât tatăl său, avea o statură masivă. 
Purta o barbă neagră, părul răvăşit, iar ochii aveau o expresie 
blândă. Nu avu nici o obi-ecţie ca Stenner să preia investigaţiile. 

— Drace, cele mai grave cazuri de violenţă se petrec aici 
când joacă puștii fotbal, explică el, oferindu-se să cedeze doi 
poliţişti pentru a izola zona crimei şi a o păzi. 

Harvey Wooside şi Bill Danielson sosiră în jurul orei 
unsprezece, apucându-se imediat de treabă. Vail şi Goodman 
rămaseră deoparte, urmărind cercetările. La miezul nopţii, 
Danielson terminase examinarea celor două cadavre, fiind 
pregătit să le trimită la morgă. 

— Ce porcărie, constată el, ridicându-se în sfârşit în pi- 
cioare. 

— De câtă vreme crezi că sunt aici? îl întrebă Stenner. 

— Din cauza geamului deschis, locul ăsta e un congelator. 
A avut loc o descompunere lentă, timp în care i-au ros 
animalele. Aşa că e foarte greu de stabilit. Pot fi două 
săptămâni, ca şi două luni. Sper să aflu mai multe la laborator. 
Până atunci, nu risc nici o estimare. 

— Crezi că au fost mai mulţi agresori? 

— Nu sunt sigur, dar aş înclina să cred că nu. După părerea 
mea, cel înalt a fost omorât primul, pe locul în care a căzut. Cel 
scund a fost atacat acolo şi târât lângă primul. Cam asta indică 
petele de pe podea. 

Cel înalt e Jordan, iar cel scund, Holloway, adăugă Turner. 
Apoi, Danielson continuă: 

— Vă pot spune însă cu siguranţă că făptaşul este ori a- 
sasinul lui Rushman, ori un imitator perfect: aceleaşi feluri de 
răni, organele genitale amputate şi îndesate în gură, numere 
scrise cu sânge pe ceafă. Sunt sigur şi de faptul că ambii erau 
îmbrăcaţi în momentul atacului. Am găsit fibre de ţesături în 
jurul rănilor. 

După ce studie cu atenţie fereastra deschisă, Woodside 
continuă: 

— N-au intrat pe fereastră. Au forţat uşa din spate de la 


primul etaj. 

— Atunci de ce-au deschis geamul? întrebă Stenner. 

— Nu sunt sigur. Dar bănuiesc că geamul a fost deschis 
pentru a păstra temperatura camerei cât mai scăzută. 

— Ce interes avea ucigaşul? 

— Deştept băiat, interveni Danielson. În felul ăsta nu se 
poate stabili cu exactitate când anume a fost comisă crima. 

Stenner se întoarse spre Vail: 

— Aşadar, nu ştiţi cine v-a divulgat informaţia? 

— Ştii cum e cu telefoanele astea anonimei Şi, de fapt, 
dacă te gândeşti la ceea ce gândesc eu că te gândeşti, oricum 
nu ţi-aş putea spune. Aş putea dăuna clientului meu. 

— Cu siguranţă, răspunse Stenner. 


DOUĂZECI ŞI OPT 


Pe biroul lui Naomi Chance se-ntindea o coală imensă de 
hârtie liniată, pe care ea centraliza toate datele culese în 
ultimele zece zile. De obicei, lucrul acesta cădea în sarcina lui 
Vail, dar de astă dată Naomi ştia exact cum să procedeze. 

Desenase o schemă formată din dreptunghiuri ce conţineau 
diverse informaţii, coroborate între ele prin linii. Odată 
completată matricea, Naomi îşi admiră munca, uimită de efi- 
cienţa unui astfel de procedeu. Simplu, clar şi inteligent, dar nu 
de-ajuns. 

Întorcându-se de la micul dejun, Vail şi Goodman o găsiră 
retuşând schema. 

— Unde naiba ai fost în ultimele zile? o întrebă Vail. Eram 
gata să te caut la „Persoane dispărute". Şi ce-i cu cearşaful ăsta 
pe birou? 

— Cred că sunt pe cale să te fac un om fericit, răspunse ea. 

— Întâi de toate, ascultați mesajul trimis nouă de Roy, prin 
amabilitatea defunctului Peter, îi întrerupse Goodman. „De n-ar 
fi fost pe lume preotul, nici păcătosul n-ar fi fost." 

— E din Thomas Jefferson, replică prompt Naomi. 

— Bravo, Naomi. Să vedem dacă recunoşti şi al doilea 
mesaj, lăsat pe ceafa lui Jordan: „Mare este durerea să vezi cum 
un om excepţional şi admirat se abate din calea lui, 


distrugându-se." 

— Uşor, zise Naomi. Din Nietzsche: Dincolo de bine şi rău. 

— Eşti un geniu. 

— Pe cei doi i-a omorât înaintea episcopului, conchise Vail. 
Amândouă citatele se referă la episcop, nu la ministranţi. Vă 
daţi seama, lăsa indicii încă înainte de a-l ucide pe episcop. 

— Şi asta se cheamă premeditare, preciză Goodman cu 
voce gravă. 

— Sau nebunie? replică Vail. 

— Poate că Stenner şi Venable nu vor înţelege că e vorba 
despre citate, zise Naomi. 

— N-aş băga mâna în foc, răspunse Goodman. 

— Trebuie să pornim de la premisa că ei ştiu tot ceea ce 
ştim noi, preciză Vail. În felul ăsta, nu vom risca să greşim. 

— Nu-i exclus ca ei să ştie mai mult ca noi. Dacă noi am 
omis ceva. 

— Mda. L-am omis cu siguranţă pe Roy, multă vreme. Cu 
toate astea, e vorba de strategie: Venable nu poate demonstra 
premeditarea, fără a dovedi că Aaron i-a ucis întâi pe Jordan şi 
pe Peter, iar asta n-o va face. 

— De ce? 

— E prea deşteaptă. E mult mai uşor să dovedeşti o singură 
crimă decât trei. Or, nu-şi poate permite să complice un caz 
formal, aventurându-se înalte două. 

— In plus, din câte am auzit, Danielson nu poate preciza 
data uciderii ministranţilor, îi explică Goodman lui Naomi. Poate 
doar aproxima că s-a petrecut cu o săptămână înainte de 
moartea episcopului. 

— Evident, e prea deşteaptă să muşte din momeală. Am 
aştepta să facă legătura dintre cele trei crime, apoi l-am prinde 
pe Danielson la co-titură. Conform cercetărilor lui, şansele sunt 
trei la unu ca Jordan şi Holloway să fi fost omorâţi după episcop, 
în timp ce Aaron era arestat. 

— Şi atunci adio, doamnă procuror! - exclamă Vail. Juriul 
s-ar uita chiorâş la toate trei cazurile, dar n-avem noi norocul 
ăsta. Nu va cădea în capcană. 

— De aceea l-ai informat pe Stenner despre cele două 
crime? întrebă Goodman. 

— Merita să încerc. De fapt, nu prea aveam de ales. Ei, ce 
veşti ne-aduci, Naomi? 


— Fundaţia Gudheim, spuse ea misterioasă. 

— Ce mai e şi asta? 

— E una din cele douăzeci şi două de fundaţii, comitete şi 
companii din vasta Fundaţie Rushman. Le-am strâns toate într-o 
schemă, ca să vă puteţi face o idee, îşi începu Naomi 
expunerea, urmărind desenul cu degetul. E o piramidă, având în 
vârf Fundaţia Gudheim, casierul tuturor celorlalte. Toate 
cheltuielile lor le plăteşte Gudheim. Există trei companii de 
construcţii a căror activitate cuprinde de la ridicarea de noi 
clădiri, până la zugrăveli. Alte două firme de automobile îşi 
întreţin singure vehiculele, ţinând în acelaşi timp evidenţa 
contabilă pentru întregul angrenaj. Mai e şi Clinica Berenstein, 
„Spitalul“ lor oficial. Sunt cu totul douăsprezece companii, 
care-şi trimit notele de plată către Gudheim, note pe care nu le 
verifică nimeni din micile fundaţii. De ce? Pentru că toţi 
directorii lor sunt administratori ai Fundaţiei Gudheim. Dacă, de 
pildă, la Savior House se fac reparaţii în valoare de douăzeci de 
mii de dolari, să zicem, fundaţia le trimite un cec. Acum, fiţi 
atenţi: fiecare din aceste firme a avansat contribuţia maximă 
legală pentru anumiţi candidaţi politici. 

— Până aici, totul e legal, spuse Vail. Suma maximă este de 
douăzeci şi cinci de mii de dolari pe candidat. 

— Da, numai că, fiind folosite toate cele douăsprezece 
companii, suma alocată în total pentru fiecare dintre cei opt 
candidaţi depăşeşte de douăsprezece ori limita maximă legală, 
ceea ce reprezintă aproape zece la sută din cele şapte milioane 
antrenate anual în contribuţii ilegale la campaniile politice. În 
plus, când sunt raportate veniturile, contribuţiile sunt retrase de 
la plata impozitelor. Şi mai e ceva: patru dintre destinatari sunt 
membri ai consiliului de administraţie care aprobă aceste plăţi, 
inclusiv domnul procuror şef Jack Yancey şi ...amicul nostru, 
judele Harry Shoat. 

Vail fluieră uşor printre dinţi. 

— Dacă se sparge buba, adio Curte Supremă pentru 
Harry-Călăul, constată el. 

— O treabă foarte bine pusă la punct, îşi spuse şi Goodman 
părerea. S-a creat un imens fond ilegal şi nimeni nu poate sufla 
o vorbă, pentru că toată lumea e vinovată. 

— lar majoritatea celor din consiliul de administraţie sunt în 
acelaşi timp mai-marii oraşului. 


— Cam multă lume trebuie ţinută sub tăcere, constată 
Goodman. 

— Poate ca doar cei patru cunosc toată afacerea, zise Vail. 
Politicienii îşi închipuie probabil că aceste contribuţii provin de la 
diverse corporaţii. 

— Dar directorii corporațiilor sunt precis la curent cu aceste 
contribuţii, zise Naomi. 

— Şi ce le pasă, răspunse Vail, n-au nici o bătaie de cap cu 
felul cum le merge treaba, iar pe deasupra figurează pe statele 
de plată ale fundaţiei. Aşa că, dacă îi iei la întrebări, îţi vor 
spune că aşa se fac afacerile în zilele noastre. 

— Şi pe de altă parte, dacă în spatele întregii maşinaţii 
stătea episcopul, cine-i punea la îndoială legalitatea? îl completă 
Naomi. 

— Cum îşi aleg candidaţii? se interesă Goodman. 

— N-ai decât să verifici, îl lămuri Naomi. Am adunat aici 
articole din timpul campaniilor. În toate se susţine interzicerea 
avorturilor, cenzura, pedeapsa capitală, adică o politică de 
extremă dreaptă. 

— Exact pe gustul episcopului, murmură Goodman. 

— Aşadar, cine joacă după regulile jocului încasează potul, 
zise Vail, cercetând tăieturile din ziare. lar jocul îl făcea 
episcopul. Acum înţeleg de ce se teme Shaughnessey. Când m-a 
invitat alaltăieri la masă, n-am înţeles la ce se referea. 

Goodman izbucni în râs. 

— Doamne, dacă îşi închipuie că asta-i o problemă gravă, 
mă-ntreb ce-ar zice de povestea cu ministranţii, exclamă el. 

— N-ar mai zice nimic, îi răspunse Naomi. Ar face infarct. 

— Bine, dar cum putem folosi aşa ceva în proces? 

— Nu-ţi fă griji, Tommy, zise Vail, răsfoind în continuare 
articolele. Precis vom avea ocazia. Naomi, eşti o comoară. 

— Mulţumesc, Împărate, se înclină ea. 


Vila elegantă cu vedere spre lac în care locuia Jane Venable 
fusese prezentată în cunoscuta revistă de specialitate 
Architectural Digest. Copil unic la părinţi, Jane vânduse conacul 
familiei la moartea mamei sale, tatăl decedând încă pe când 
Jane terminase facultatea de drept. Astfel, casa ultramodernă şi 
originală pe care şi-o construise era în interior un fel de sanctuar 


cu mobilele vechi şi obiectele de artă ce aparținuseră căminului 
părintesc. 

Unica excepţie era biroul ei, o camera luminoasă şi mo- 
dernă, contrastând cu atmosfera întunecată şi nostalgică din 
restul casei. Aici îi invitase pe membrii cheie ai echipei - 
Danielson, Stenner, Charlie Shackleford şi Woodside - la un 
prânz restrâns. Pentru ocazie, Jane purta un costum negru, 
sobru, peste o bluză de dantelă cu guler înalt, exprimând astfel 
profesionalismul şi, în acelaşi timp, feminitatea. 

Cum până la proces mai erau doar unsprezece zile, luase 
hotărârea de a restrânge cercul colaboratorilor, organizând 
întâlnirile de lucru departe de zăpăceala şi eventuala indiscreţie 
din biroul procuraturii şi limitând discuţiile la fapte, lăsând 
strategia deoparte. Pe masa de sticlă fumurie lăsase doar trei 
teancuri de documente, la un capăt, farfuriile şi platourile 
aşezându-le la celălalt capăt. Ca de obicei, intră direct în su- 
biect. 

— Care e concluzia finală în legătură cu Jordan şi Holloway? 
îl întrebă ea pe Woodside. 

— Acelaşi criminal ca în cazul Rushman. Acelaşi fel de răni, 
realizate cu aceeaşi dexteritate. Acelaşi procedeu în ceea ce 
priveşte numerele de pe ceafă şi emascularea. Jordan a fost 
prima victimă. Cred că Holloway a fost ucis când i-a văzut 
cadavrul; criminalul l-a atacat pe la spate, tăindu-i gâtul, apoi l-a 
târât lângă Jordan. Asta reiese din urmele lăsate de călcăiele lui 
Holloway. In locul pe care a fost agresat am găsit bucăţi de 
lemn. Probabil, Holloway a fost trimis să adune lemne pentru 
focul din cămin. Rămas cu Jordan, criminalul l-a omorât. Când a 
intrat Holloway, cu braţele încărcate cu lemne, a fost lovit din 
spate. Apoi, criminalul i-a dezbrăcat pe cei doi, şi-a desăvârşit 
opera, amputându-le organele genitale şi scriindu-le mesaje pe 
ceafă, după care le-a ars hainele în cămin. 

— Când, Bill? întrebă Jane scurt. 

Danielson scutură din cap. 

— Cadavrele au fost roase de animale, iar camera era ca un 
frigider. Efectiv, nu poţi stabili data precisă. 

— Dar poţi afirma cu certitudine că au fost omorâţi înaintea 
lui Rushman? 

— Nu. S-ar fi putut întâmpla oricând în decurs de trei 
săptămâni, începând din cea anterioară uciderii lui Rushman. 


Îmi pare rău. Ştiu că ai dori să poţi adăuga cele două crime la 
cazul Rushman... 

— In nici un caz! îl întrerupse ea. Stampler e judecat pentru 
uciderea lui Rushman. Dacă de data asta legăm celelalte două 
crime şi ratăm să dovedim vreuna, ratăm tot. Ar fi însă util să 
ţinem cele două cazuri în buzunar, pentru orice eventualitate. 

— Bine, dar avem cea mai bogată colecţie de probe ma- 
teriale pe care am văzut-o vreodată, interveni Woodside. Avem 
tot ce ne trebuie, în afară de un martor ocular. 

— Şi de un mobil, completă Shackleford. 

— Nu fi atât de sigur, îi răspunse Venable. Avem trei 
psihiatri care vor garanta că Stampler e sănătos. Mobilul? 
Episcopul l-a dat afară de la Savior House, pentru că se 
încurcase cu Linda. A fost nevoit să se mute în Caverne. Pe 
deasupra, Linda l-a părăsit în aceste condiţii, n-ar mai fi putut 
continua cursurile prin corespondenţă. De aici putem construi 
un probatoriu foarte puternic, explicând că s-a simţit trădat de 
bunul episcop, situaţie în care a premeditat şi a comis crima. 
Charlie, ştiu că ceva nu-ţi convine aici, i se adresă ea lui 
Shackleford. 

— Mi-e teamă că Vail ne va înghiţi cu mobil cu tot, în primul 
rând pentru că e bazat pe zvonuri şi supoziţii. 

— Trebuie să găsim un mobil solid, îl aprobă ea. Altfel, ne 
anihilează. Şi totuşi, nu uita că avem trei psihiatri care vor arăta 
că sub o astfel de tensiune, reacţia e foarte plauzibilă. 

— Ştiu, dar cu toate astea, e apă chioară. 

— Atunci procură tu votca. 

— Din păcate, n-o pot face. 

— Nu uita că avem trei psihiatri, zise ea, iar unul dintre ei e 
o femeie, care se poate măsura cu doctoriţa lor. Toţi trei vor 
depune mărturie că, sub un asemenea stres, se poate motiva o 
asemenea reacţie. Până una-alta, asta e singura noastră 
alternativă. 

— Dar cum e cu stările alea de refugiu? întrebă Stenner. 

— Toţi trei doctorii susţin că n-a intrat niciodată într-o astfel 
de stare în timpul discuţiilor avute cu ei. Nici chiar în cele mai 
tensionate momente pe care i le-au provocat. 

— Asta ce înseamnă? 

— Inseamnă că nu i-au găsit un asemenea diagnostic. 
Altceva, Woody? 


— Din sertarul cu cuțite am prelevat fibre de material din 
mănuşile găsite în buzunarul jachetei lui Stampler. 

— În sfârşit o veste bună, răsuflă uşurată Venable. Deci 
putem dovedi că a intrat şi în bucătărie. 

— Ori că s-a dus în bucătărie de unde a procurat cuțitul, 
completă Woodside. 

— În ambele cazuri, îi năruim lui Vail teoria cu „ucigaşul 
misterios", interveni Stenner. 

— Să sperăm că pe asta se bazează, îi răspunse ea. 

— lar dacă mai pomenim şi de cei doi... Incepu Woodside. 

— Las-o baltă, îl opri ea autoritară. Continuă investigaţiile 
fără să-i legi pe Jordan şi Holloway de cazul Rushman. Dacă nu 
putem dovedi că au fost omorâţi înaintea lui Rushman, nu 
riscăm. Cel mai sigur mod de-a pierde un proces clar de crimă 
este să-l complici. 

— Ai văzut articolul lui Connerman? o întrebă Danielson. 

— L-am văzut. De ce? 

— A cules nişte informaţii de la politicienii din Burgess; pe 
baza lor, a construit nişte speculaţii cum că Jordan şi Holloway 
au fost omorâţi de ucigaşul lui Rushman, probabil după moartea 
episcopului, când Stampler era deja reţinut. 

— Şi ce dacă? Nu Connerman pledează în procesul ăsta, ci 
eu. Nu voi accepta în juriu persoane care citesc asemenea 
porcării. Cele două crime nu au legătură cu procesul, drept care 
nu vor fi menţionate. Clar? 

În următoarea oră dezbătură mărturisirile, lista de martori 
şi probele materiale. Când şedinţa luă sfârşit, Venable îl rugă pe 
Stenner să rămînă câteva minute. În timp ce chelnerul strângea 
masa, Venable se aşeză pe un fotoliu, privindu-l pe Stenner 
rămas pe scaunul său, ţeapăn şi protocolar. Se pregăti să-şi 
aprindă ţigara, dar renunţă, amintindu-şi de fobia oaspetelui ei. 

— Vezi teancul ăsta de dosare? începu ea discuţia. Aici sunt 
transcrierile a zece din cele mai tari cazuri câştigate de Vail. 
Le-am studiat pe toate, căutându-i punctul slab. 

— ŞI l-ai găsit? 

— Cred că da. Ştii, Vail nu vrea doar să câştige, vrea vic- 
toria totală. În acest sens, distruge martorii, riscă să-şi atragă 
furia judecătorului, joacă teatru, face orice. Pentru el, un proces 
e ca un joc de noroc. lar într-un joc de noroc, nu există locul doi. 
Ori câştigi, ori pierzi totul. Vail nu pierde niciodată. 


— Ei, s-a şi târguit, de multe ori. 

— Aşa e. Secretul constă în ceea ce vrea. Evident, vrea tot, 
dar întotdeauna are pregătit câte un compromis bine ticluit şi, 
până la urmă, se dovedeşte că, de fapt, acel compromis este 
tocmai ceea ce vrea să obţină. Dacă se târguieşte pentru o 
pledoarie, acea pledoarie îl interesează cu adevărat. Stenner 
nu-şi luă ochii din ochii ei. O ascultă tăcut. Dar replicile îi veneau 
în gând. De ce trebuie să citeşti transcrierile alea, ca să-ți dai 
seama de stilul lui Vail? Eşti la fel ca el. Amândoi ţineţi câte un 
as în mânecă, dar aşii ăştia sunt atât de diferiți, încât pentru 
unul din voi verdictul e întotdeauna o catastrofă. 

— Visul lui este ca psihopatul de Stampler să iasă liber din 
tribunal, îşi depăna ea presupunerile. Dar ceea ce va încerca să 
obţină, de fapt, va fi verdictul „vinovat, dar nebun", ceea ce 
înseamnă că îi vor trimite clientul la Daisyland până va fi 
vindecat, ca abia după aceea să fie liber. 

— Tu ce vei încerca să obţii? 

— Scaunul electric. 

— Asta nu pare a fi un compromis. 

— Cine a spus că eu lucrez cu compromisuri? Stampler e al 
nostru, Abel. Singura verigă slabă e mobilul. Dar avem o 
cantitate zdrobitoare de probe materiale, cu care vom copleşi 
juriul, oricât de neîntemeiat ar fi mobilul. 

— Atunci, de ce eşti îngrijorată? 

— Îţi par cumva îngrijorată? 

— Orice avocat e îngrijorat înaintea procesului. 

— Dacă mă îngrijorează ceva... şovăi ea, privind dosarele - 
lucrul acela este mitul. 

— Mitul? 

— Mitul Vail. Mi-e teamă să nu-mi pregătească iar o 
surpriză. Ei bine, de astă dată ştim că n-are nici o surpriză. Ştiu 
că va juca un teatru de zile mari, dar voi fi calmă. |i voi strica 
fiecare scenă intervenind cu obiecţii. Îi voi întrerupe ritmul. Voi 
distrage atenţia de la ceea ce urmăreşte. Juraţii vor simţi că se 
află pe teren nesigur şi-mi vor acorda mie credibilitate. 

— Şi dacă-ţi aruncă totuşi o surpriză? Nici atunci nu vei 
accepta un compromis? 

— N-o să se întâmple. Totuşi, dacă prin absurd aş ajunge să 
mă târguiesc, ei bine, singurul compromis pe care l-aş accepta 
ar fi închisoarea pe viaţă, la Rockford. Singur în celulă, în cea 


mai cruntă puşcărie din stat. Să nu poată ucide nici măcar o 
furnică... Dar nu va fi cazul, adăugă ea cu năduf. Aaron Stampler 
va ajunge pe scaunul electric, locotenente. Fii sigur. 


Peste cinci zile, Aaron urma să fie dus în oraş. Molly trebuia 
să joace cartea cea mare. Nu mai era timp pentru mena- 
jamente. Aflarea adevărului despre existenţa lui Roy îi putea 
provoca lui Aaron o traumă majoră, cu urmări imprevizibile. 

După-masă, reveni în secţia de maximă securitate. Îi 
cumpărase lui Aaron prăjitura lui preferată, cu cremă din nucă 
de cocos, şi o sticlă de Coca-Cola, pentru ca întrevederea să fie 
cât mâi degajată. Va încerca să fie cât mai calmă şi mai 
naturală, pregătindu-l pentru cumplita veste că în pielea lui se 
ascundea o altă entitate, cea a unui ucigaş psihopat. 

Nefiind ora obişnuită pentru vizitele ei, Aaron fu surprins să 
o vadă. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă el, cu un aer îngrijorat. 

— Nu, răspunse ea, zâmbind. Am trecut să te văd şi să-ţi 
aduc desertul favorit. 

— Extraordinar! exclamă el cu un zâmbet, primindu-şi 
darul. Mulţumesc. 

— Să-ţi fie de bine. 

— Duminică mă vor muta în oraş, zise el după puţin timp. 

— Da. Ce e, ai emoţii? 

— Cam da. Ce m-ar mai putea întreba? Le-am spus tot. 

— Important este cum, când şi cu ce scop îţi vor pune 
întrebările. 

— Da, doamnă, înţeleg. N-am fost supărat pe episcopul 
Richard şi nu-mi amintesc ce s-a petrecut. Cre' că astea sunt 
cele mai importante lucruri. 

— Nu numai, îi răspunse Molly pe un ton cât mai firesc. 

— Cum adică? 

— Ştii tu. Toţi oamenii legii au tactica lor. Nu ştii niciodată 
la ce să te aştepţi din partea lor. 

— Un avocat bun le ghiceşte dinainte intenţiile. 

— Ai dreptate. Poţi avea deplină încredere în Molly. Cu 
toate astea, de multe ori pot apărea situaţii neaşteptate. 

— De pildă? 

Molly îi zâmbea prietenos, înainte de a răspunde: 


— Dacă le-aş cunoaşte, n-ar mai fi neaşteptate. 

— Nu, doamnă. Aveţi dreptate, zise Aaron râzând de 
propria-i întrebare. 

— Îţi dai seama întotdeauna când îţi scapă timpul, Aaron? 

— De cele mai multe ori. Se petrece cât aş clipi din ochi. 
Acum şed aici, acum sunt dincolo, lângă perete! Mai rău e cân' 
mă trezesc la o milă distanţă, după patru ceasuri. 

— Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă când îţi scapă 
timpul? 

— Fireşte. Da' ştiţi, nu prea-mi vine uşor să-i întreb pe 
ceilalţi cum am ajuns într-un loc şi ce-am făcut. 

— Te înţeleg. Spune-mi, îţi aminteşti că te-am întrebat 
odată despre cineva pe nume Roy? 

— Da, dar nu cunosc pe nimeni. 

— Aş dori să-ţi mărturisesc ceva, spuse Molly, dându-și 
seama că sarcina ei era destul de dificilă. 

Emoţionat, Aaron întrebă cu vocea gâtuită: 

— Să mă întind pe pat? 

— Nu, nu. E doar o discuţie. 

— Bine. 

— Aaron, ştiu că ai citit o mulţime despre tulburări mintale. 
Ai auzit vreodată de tulburări ale personalităţii multiple? 

— Vorbiţi de dedublarea personalităţii? 

— Da, aşa i se mai spune. 

— Mare lucru nu prea ştiu. 

— Dar înţelegi ce înseamnă? 

Aaron dădu încet din cap, privind-o temător. 

— Am avut mulţi astfel de pacienţi. Nu e ceva rar. Ce-ar fi 
dacă ţi-aş spune că mai ai o personalitate, care se manifestă 
atunci când îţi scapă timpul? 

Băiatul nu-i răspunse. 

— Să zicem că cealaltă personalitate se numeşte Roy. 

— Roy? Roy şi mai cum? întrebă el alarmat. 

— N-are un al doilea nume. 

— Vreţi să spuneţi că eu sunt Roy? 

— Într-un fel. E alter-ego-ul tău. Înţelegi? 

— Adică cealaltă jumătate din mine? 

— Ai dat o definiţie foarte bună. Vezi tu, uneori, când 
suferim o durere sau o umilinţă prea mare, mintea inventează o 
a doua personalitate care să sufere în locul nostru. E un fel de 


supapă de evacuare. 

După o pauză lungă, întrebă: 

— Jumătatea cea rea? 

Molly şovăi. Sperase să-i dezvăluie mai delicat natura di- 
vergentă a lui Roy, pregătindu-l treptat pentru vestea cumplită 
că sufletul lui ascundea un ucigaş. Lucrurile se precipitau însă. 

— Nu neapărat, răspunse ea. Îţi aduci aminte cum a fost 
când te-a speriat reverendul Shackles? 

— Da, doamnă. 

— Ţi-a scăpat timpul, atunci? 

— Nu mai ştiu. 

— Care este prima ta amintire legată de senzaţia asta? 

— Aş zice că pe vremea când mă bătea taică-meu, 
răspunse el, după ce se concentră câteva minute bune. Mă 
bătea, pen' că nu vroiam să merg în mină. 

— Când ai fost în mină ţi-a scăpat timpul? 

— Nu, doamnă, spuse el alarmat. Îmi amintesc fiecare 
secundă din ziua aia. Fiecare secundă... 

— Roy susţine că prima oară când a ieşit la iveală, a fost în 
timpul incidentului cu reverendul Shackles. 

— Aţi şi vorbit cu el? 

— Da. 

— Eu po' să vorbesc cu el? 

— Poate mai târziu. 

— Nu-i aşa că l-aţi înregistrat pe casetă? 

— Da. Dar înainte de a face cunoştinţă cu el, vreau să 
înţelegi foarte bine ce ţi s-a întâmplat. 

— Roy sunt eu? 

Molly îi explică despre ego, despre subconştient şi despre 
superego, definind apoi modificările produse în mintea lui, dar el 
îşi scutură capul. 

— Roy l-a omorât pe episcopul Richard, nu-i aşa? Asta 
încercaţi să-mi spuneţi. Eu am făcut-o. 

— Nu tu, Aaron, ci Roy. Cu timpul şi cu tratament adecvat 
te vom scăpa de el. 

Aaron se ridică în picioare şi rămase cu privirea aţintită în 
perete. Umerii i se strânseră. Când se întoarse cu faţa spre ea, 
ochii îi erau parcă în flăcări. Brusc, izbi patul de perete şi o 
împinse pe Molly, apucând-o în clipa următoare de gât, cu 
degetele înfipte adânc în carne. 


— Curvă de căţea! şuieră Roy, cu ochii ieşiţi din orbite. 
Ştiam eu că mă minţi. Ştiam că vrei să mă omori. 

— Nu, nu! se rugă ea, chinuindu-se să se facă auzită, căci 
strânsoarea era din ce în ce mai puternică. Te rog... ascultă... 

— Te-am ascultat destul. Eşti la fel ca ceilalţi. Spui orice, 
numai ca să obţii ce vrei. 

Molly îi apucă mâna, dar el râse, strângând mai tare. Se 
îndepărtă, ţinând-o cu braţul întins, pentru a-şi dovedi forţa. 

— Roy... vocea ei era doar un scâncet răguşit. Nu... Inţelegi 
că... vreau... să vă... vindec pe... amândoi... 

— Da vrei să scapi de mine. Mă crezi idiot? Uiţi, scumpo, că 
eu aud tot ce vă spuneţi. 

Molly simţea că leşină. Mâna lui era ca o menghină, 
storcându-i încet viaţa. Imaginea i se şterse, râsul lui sinistru îi 
păru un ecou îndepărtat. 

— Aaron? scânci ea. Ajută-mă... Aaron... 

— Căţea! urlă Roy, sporind strânsoarea. 

Molly simţi cum se duce. Încăperea dispăru din jurul ei, iar 
amorţeala îi învălui senzațiile şi mintea. 

— Aaron... şopti ea cu ultimele puteri, înainte de a se 
prăbuşi în neant. 


Molly clipi, apoi deschise încet ochii. Privi tavanul camerei 
albe. Încercă să se întoarcă pe o parte, dar simţi o durere 
puternică în gât. Rămase liniştită până îşi recapătă respiraţia, iar 
lucrurile din jur deveniră clare. Văzu patul, pe care zăcea Aaron. 
Se ridică încet, simțindu-se nesigură pe picioare. Se apucă de 
colţul patului şi reuşi să se aşeze. Aaron era pe o parte, cu faţa 
la perete. 

— Aaron, îl strigă ea, neprimind răspuns. 

Îl atinse pe umăr. Corpul chircit îi era încordat. Doar 
respiraţia părea normală. 

— Aaron? spuse ea mai tare, scuturându-l. 

În zadar. Aaron Stampler evadase în altă lume. 


DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


— Crezi că a căzut într-o stare catatonică? întrebă Vail. 

— Nu sunt sigură. Poate e doar o transă. Ori s-a prefăcut, 
ca să mă evite. l-am făcut totuşi o injecție. 

— De ce? 

— Ca să-l ştiu de partea cea bună. Va dormi douăsprezece 
ore. Când îşi va reveni, vom fi în punctul în care am rămas. Dacă 
nu-şi revine, l-am pierdut... i-am spus gardianului că era nervos 
din cauza procesului, aşa că l-am liniştit cu o injecție. Până 
mâine dimineaţă, avem un răgaz să ne gândim ce vom face mai 
departe. 

După ce-i injectase lui Aaron şaizeci de miligrame de 
Demerol, Molly revenise cu un taxi în oraş. Vail adunase 
întreaga echipă pentru a dezbate noua situaţie. Era nervos şi 
agitat, după trei zile de nesomn. 

— Suntem salvaţi, Marty, spuse Goodman. Acum e clar 
pentru toată lumea că băiatul e bolnav. Cazul e ca şi câştigat. 

— Şi dacă-şi revine? Dacă se scoală mâine dimineaţă 
zicând „Salut, doamnă, unde am fost? Am luat masa în oraş?" îi 
imită Vail accentul lui Aaron. 

— Eşti crud! exclamă Molly. 

— Ştii ce e crud cu adevărat? Faptul că dr. Bascott şi di- 
nozaurii lui l-au declarat pe Aaron sănătos, având totuşi grijă să 
menţioneze că... a... cum au zis, Naomi? 

— „Dată fiind situaţia tensionată în care se află, Aaron 
Stampler ar fi putut comite crima", citi Naomi din raport. 

— E ridicol! exclamă Molly. Care situaţie tensionată? 

— Au fabricat un mobil, o lămuri Vail. Rushman l-a gonit pe 
Aaron din internat, acesta a fost nevoit să locuiască în Caverne, 
iubita l-a părăsit etc. etc. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, mânioasă. 

— Vreau să spun că noi i-am detectat boala, numai că 
geniile alea de savanţi de la Daisyland dansează după cum li se 
cântă, pentru că sunt nişte nulităţi... O nenorocită de parafă cu 
trei capete. 

— N-avem destule dovezi pentru a obţine o amânare? îl 
întrebă Tom. Sau pentru a-l interna fără nici un proces? 

— N-avem nevoie de amânare, Tommy. Nu vom fi mai bine 
pregătiţi decât suntem acum, iar răgazul pe care-l vom obţine ar 
putea fi în defavoarea noastră, dându-le lor posibilitatea de a-şi 
consolida cazul. 


— Crezi că poţi câştiga acum procesul? întrebă judecătorul. 

— lar tu crezi că am mai multe şanse de a-l apăra pe Aaron 
după ce va fi zăcut la Daisyland vreo zece ani în poziţie fetală? 

— Asta s-ar putea întâmpla oricum, interveni Molly. 

— Propun să ne bazăm pe ipoteza că mâine dimineaţă, 
Aaron îşi va reveni. Am dreptate, judecătorule? 

— Sunt de acord cu tine. Unica salvare pentru Aaron este 
să intre în proces. Dacă vei câştiga, băiatul va fi internat la 
Daisyland, iar după vindecare va fi liber. Altfel lucrurile se vor 
tărăgăna în defavoarea ta. 

Vail îşi începu concentrat obişnuita plimbare prin cameră. 

— În regulă, spuse el hotărât. lată ce vom face. În primul 
rând, vom pune la punct mărturia ta, Molly, pentru cazul în care 
Aaron va reveni în lumea noastră. Apoi, vom merge la 
Daisyland, ca să fim de faţă când se trezeşte. Dacă nu se 
trezeşte, rămâne la Daisyland, iar procesul stagnează. Molly, 
acum hai să zicem că suntem în proces, iar tu te afli la bara 
martorilor. Eu îţi voi pune întrebările. Naomi şi Goodman sunt 
procurorii, iar judecătorul joacă rolul... judecătorului. Ce părere 
ai? 

— Perfect. 

— Dacă intervin obiecţii ori neînţelegeri, luăm pauză oprind 
camera video. 

— Cum vine asta? întrebă judecătorul. 

— Vine că aşa am chef, fu replica scurtă pe care o primi. 

O aşezară pe Molly în mijlocul încăperii în obiectivul ca- 
merei video. În timp ce-i punea întrebările, Vail se plimba de 
colo-colo, cercetând din când în când documentele de pe birou. 
Atitudinea îi era prietenoasă, dar oficială. 


VAIL: Numele şi prenumele, vă rog. 

MOLLY: Doctor Molly Arrington. 

VAIL: Unde locuiţi, dr. Arrington? 

MOLLY: În Winthrop, statul Indiana. Lucrez la Clinica Justine. 

VAIL: Ce profesie aveţi? 

MOLLY: Sunt psiholog şi psihiatru de clinică licenţiat. 

VAIL: Unde aţi studiat? 

MOLLY: În statul Indiana. Mi-am efectuat practica la 
Universitatea Emory din Atlanta, Georgia. 

VAIL: Ce este Clinica Justine? 


MOLLY: Un spital de boli mentale particular şi institut de 
cercetări. 

VAIL: Faceţi parte din personal? 

MOLLY: Da, sunt director adjunct al Departamentului de 
Studii pentru Comportamente Atipice. 

VAIL: Ne puteţi explica mai concret obiectul de activitate? 
MOLLY: Sunt specialist în domeniul comportamentelor 
antisociale excentrice sau bizare datorate tulburărilor mentale. 

VAIL: În acest context, aveţi de-a face cu comportamente 
violente? 

MOLLY: Da. 

VAIL: De cât timp lucraţi la Clinica Justine? 

MOLLY: De şase ani. 

VAIL: Şi înainte? 

MOLLY: Am colaborat la activitatea unui cabinet particular 
timp de un an, după ce lucrasem doi ani la Spitalul Municipal din 
Indianapolis. 

VAIL: În atribuţiile dumneavoastră se înscrie şi 
diagnosticarea şi examenul medical al pacienţilor suferinzi de 
boli mintale? 

MOLLY: De multe ori. 

VAIL: la-ţi stabilit diagnoza şi lui Aaron Stampler? 

MOLLY: Da. 

VAIL: Dr. Arrington, sunteţi la curent cu diagnosticul stabilit 
în acest caz de medicii Bascott, Ciaffo şi Solomon, care 
reprezintă statul? 

MOLLY: Da, am citit raportul. 

VAIL: Îi cunoaşteţi pe cei trei medici? 

MOLLY: L-am cunoscut pe dr. Bascott. De Solomon şi Carole 
Ciaffo am auzit doar. 

VAIL: Îi respectaţi din punct de vedere profesional? 

MOLLY:Da. 

VAIL: Şi sunteţi de acord cu diagnosticul pus de ei pacien- 
tului Aaron Stampler? 

MOLLY:Nu. 

VAIL: De ce? 

MOLLY: Îl consider incomplet şi neconcludent. 

VAIL: Pe ce bază aţi ajuns la această concluzie? 

MOLLY: Sarcina lor a constat doar din a stabili dacă Aaron 
Stampler este capabil de a înţelege acuzaţiile care i se aduc şi 


de a lua parte la proces. 

VAIL: Consideraţi că au comis o greşeală? 

MOLLY: Nu, consider că din acest punct de vedere, 
diagnosticul este corect. 

VAIL: Atunci, cu ce nu sunteţi de acord? 

MOLLY: Nu cred că au întreprins un consult destul de 
complet. Concluziile lor sunt superficiale, având în vedere că li 
s-a cerut o simplă evaluare. 

VAIL: Aşadar, şi-au îndeplinit sarcina. Nu-i aşa? 

MOLLY: Îmi permiteţi să-mi exemplific punctul de vedere? 

VAIL: Vă rog. 

MOLLY: Să presupunem că cineva e rănit într-un accident, 
alegându-se şi cu leziuni vizibile la cap. Dacă medicii se 
limitează la a-i examina doar zona craniană, iar pacientul are şi 
o ruptură de splină, faptul se numeşte diagnostic incomplet. 
După părerea mea, situaţia e similară cu examinarea lui Aaron 
Stampler, efectuată de cei trei psihiatri. Limitându-şi consultul la 
a detecta capacitatea lui Stampler de a fi supus interogatoriului, 
au trecut cu vederea o boală mintală gravă. N-au făcut-o pentru 
a dezinforma Curtea, au făcut doar ceea ce li s-a cerut. 

VAIL: Cât timp aţi petrecut cu Stampler? 

MOLLY: Cel puţin două ore zilnic, timp de patruzeci şi patru 
de zile. 

VAIL: Deci aproximativ optzeci şi opt de ore? 

MOLLY: Aproximativ, da. 

VAIL: Dumneavoastră i-aţi putut diagnostica boala? 

MOLLY: Da. Cred că suferă de o tulburare a personalităţii 
multiple de tip disociativ, combinată cu schizofrenie psihopatică. 
VAIL: Cum aţi stabilit că Aaron Stampler e schizofrenic? 
MOLLY: Schizofrenia este, în general, o boală genetică. 
Poate fi cauzată şi de factori de mediu şi sociali. In cele mai 

multe cazuri, se datorează tuturor celor trei elemente. În 
trecutul lui Aaron, le regăsim pe toate. 

VAIL: Deţineţi informaţii privind elementul genetic? 

MOLLY: Da, deţin informaţii referitoare la mama acuzatului. 

VAIL: Ne puteţi explica despre ce este vorba? 

MOLLY: Pe baza simptomelor şi a condiţiilor 
socio-economice, am tras concluzia că doamna Stampler era 
bolnavă de schizofrenie. 

GOODMAN: Onorată instanţă, obiectez împotriva 


introducerii acestei mărturii. Dr. Arrington poate fi cea mai 
genială specialistă după Freud, dar mi se pare ridicol să prezinte 
curţii o cercetare întreprinsă printr-o comunicare telefonică cu 
un doctor de ţară, care foloseşte termeni ca „nebună de 
singurătate". 

VAIL: Dr. Arrington şi-a bazat concluzia pe simptome 
descrise atât de medicul familiei, cât şi de o bună parte dintre 
locuitorii oraşului în care a trăit doamna Stampler. Toţi au 
descris simptome pe care dr. Arrington le-a identificat ca 
aparţinând schizofreniei. 

GOODMAN: Putea fi senilă ori putea avea boala lui 
Alzheimer. Nu există nici o dovadă palpabilă că era vorba de 
schizofrenie. Ca atare, considerăm mărturia nefondată. 

JUDECĂTORUL: Se admite. 

VAIL: Gândiţi-vă: femeia se închisese în casă, vorbea cu 
persoane imaginare, striga la trecători. Nu ştia unde se află, 
pierduse şi noţiunea timpului. Ar fi murit de foame, dacă n-ar fi 
hrănit-o vecinii. Astea nu vi se par simptome destul de clare? 

JUDECATORUL: Obiecţia se admite, Marty. Poate era 
„nebună de singurătate". 

VAIL: Foarte nostim. 

JUDECATORUL: (râzâna) Marty, cunoscându-l pe Shoat, te 
poţi considera norocos dacă vei reuşi să argumentezi atât de 
mult aspectul ăsta. Continuă. 

VAIL: Bine, bine. Dr. Arrington, ce înţelegi prin „schizofrenie 
psihopatică"? 

MOLLY: Psihopaţii suferă perturbări atât de profunde în 
comportament, gânduri şi sentimente, încât nu se pot adapta în 
societate. 

VAIL: Ne puteţi da un exemplu? ` 
MOLLY: De pildă, cuiva îi e teamă că va fi concediat. In 
consecinţă, se închide în casă, în loc de a merge la serviciu şi de 

a înfrunta situaţia. Are un comportament disfuncţional. Se 
preface că are gripă, când de fapt este cu adevărat bolnav, dar 
bolnav mintal. Sau se poate manifesta şi mai grav: se poate 
duce la serviciu şi să-şi împuşte patronul. In ambele cazuri 
subiectul nu e conştient de faptul că percepe deformat situaţia, 
aşa încât refuză să accepte că e bolnav mintal. 

VAIL: Cum se manifestă un psihopat? 

MOLLY: Are un comportament antisocial: se manifestă prin 


criminalitate, promiscuitate şi agresivitate sexuală. E impulsiv, 
iresponsabil, amoral, nerecunoscând rigorile moralei şi ale legii. 

VAIL: Aţi menţionat termenul „disociativ". Il puteţi defini 
juriului? 

MOLLY: Schizofrenia psihopatică presupune o tulburare 
disociativă. E o încercare de a scuza manifestările datorate unor 
impulsuri reprimate prin disocierea individului de superego-ul 
său. 

VAIL: Cu alte cuvinte, este un mecanism declanşat de un 
conflict interior de natură emoţională? 

MOLLY: Exact. Tulburările disociative implică o modificare 
bruscă în comportament, care poate afecta conştiinţa, centrul 
motor, sau chiar simţul identităţii. 

VAIL: Adică, poate împrumuta o altă personalitate? 

MOLLY: Da. O cu totul altă identitate. 

VAIL: Ce alte consecinţe au aceste tulburări? 

MOLLY: Poate apărea amnezia, adică ştergerea din 
memorie a unui eveniment important. 

VAIL: Adică mintea elimină acel eveniment? 

MOLLY: Da. Asta se cheamă amnezie isterică: pierderea 
bruscă a memoriei asociată unui eveniment traumatic. Amnezia 
poate fi şi selectivă. 

VAIL: În ce fel? 

MOLLY: Subiectul îşi poate aminti fragmente din timpul 
evenimentului. 

VAIL: Ce declanşează amnezia? 

MOLLY: Poate fi declanşată de o emoție profundă, ca şi de 
un incident minor, cum ar fi soneria telefonului, care trezeşte 
amintiri traumatice. 

VAIL: Asta se mai numeşte şi „refugiu psihogen"? 

MOLLY: Da. Pacienţii spun că „le scapă timpul", pentru că 
este exact ceea ce li se întâmplă: le scapă timpul petrecut într-o 
stare de refugiu. 

VAIL: Sunt conştienţi de acest fapt? 

MOLLY: Sunt conştienţi că s-a scurs timpul. Nu ştiu însă 
ceea ce au făcut în acest interval. 

VAIL: Ce înseamnă tulburare a personalităţii multiple? 

MOLLY: Este o formă extremă a comportamentului 
disociativ. Când individul e confruntat cu semnale divergente 
dinspre inconştient şi superego, rezultatul este extrem de 


traumatic: personalitatea se fragmentează în două sau mai 
multe personalităţi independente. 

VAIL: În ce mod diferă aceste personalităţi fragmentate? 

MOLLY: La fel cum diferă indivizii între ei. Fiecare îşi are 
propriul mod de a se raporta la diferite evenimente şi la mediul 
înconjurător. O personalitate se poate subestima, alta poate fi, 
dimpotrivă, foarte mulţumită de propria imagine. 

VAIL: Câte personalităţi distincte poate crea un individ? 

MOLLY: Nu există neapărat o limită. Unii creează o a doua 
sau o a treia personalitate, alţii au nevoie de zece personalităţi 
asupra cărora să-şi transfere durerile şi frustrările, încercarea de 
a descifra semnalele neselectate ca şi obsesiile sexuale. 

VAIL: E vorba de o reacţie subconştientă... necontrolată la 
aceste tulburări? 

MOLLY: Da. Noile personalităţi eliberează subiectul, 
permițându-i să se comporte normal în societate. 

VAIL: Cazul pe care ni-l descrieţi este particular? 

MOLLY: Fiecare caz e particular, boala nu e însă rară. Din 
1974, cel puţin unsprezece echipe de specialişti formate în 
diverse ţări au întreprins experimente asupra unor pacienţi 
suferinzi de tulburări ale personalităţii multiple. De-aici, au 
rezultat în şase ani o sută zece rapoarte complexe despre câte 
un astfel de caz. 

VAIL: Aceste felurite personalităţi diferă doar comporta- 
mental între ele? Sau sunt aidoma cu personalitatea-gazdă? 

MOLLY: Diferă foarte mult. Uneori, chiar prin sex ori 
generaţie. Un bărbat de patruzeci de ani se poate crede o fetiţă 
de şase. De asemenea, am văzut cazuri în care noua 
personalitate vorbeşte o limbă diferită de cea a gazdei ori e 
dotată cu un talent special, ca pictura sau muzica. In general, 
personalităţile multiple diferă total între ele. 

VAIL: Există cauze specifice ale unor astfel de tulburări? 

MOLLY: În circa şaizeci la sută din cazuri, boala e 
declanşată de confuzii sexuale ori religioase. 

VAIL: Ce înţelegi prin „confuzii"? 

MOLLY: Subiecţii au primit informaţii confuze, deci semnale 
confuze, din partea părinţilor sau a mentorilor. 

VAIL: Dezorientarea lui Aaron Stampler e de natură sexuală 
sau religioasă? 

MOLLY: Ambele. Instinctul sexual e la fel de intens ca 


nevoia de apă şi hrană. Fără apă şi hrană mori. Fără sex, devii 
disfuncţional. Astfel, sexul a devenit în acelaşi timp câmpul de 
bătălie al eticii creştine şi o cauză majoră a tulburărilor mintale. 

VAIL: Deci, teoria psihiatrică recunoaşte oficial sexul şi 
religia ca fiind cauzatoare de boli mintale? 

MOLLY: Da. Libidoul răspunde în mod natural stimulilor 
sexuali, dar aceştia sunt inhibaţi de restricţiile religioase şi 
morale. Rezultatul este un conflict între superego şi 
subconştient. 

VAIL: Aş dori să revenim asupra examenului întreprins de 
către doctorii Bascott, Ciaffo şi Solomon. Aţi afirmat că le-aţi citit 
raportul, ce cuprinde şi informaţii legate de copilăria acuzatului. 

MOLLY: Da. 

VAIL: Corespunde raportul cu rezultatul cercetărilor 
dumneavoastră? 

MOLLY: Nu corespunde. 

VAIL: Prin ce diferă? 

MOLLY: Din raportul lor lipsesc o serie de date conţinute în 
biografia lui Aaron. De pildă, ei consemnează faptul că Aaron 
şi-a trăit prima experienţă sexuală la vârsta de şaisprezece ani, 
cu o anume Mary Laf-ferty. Eu ştiu cu siguranţă că activitatea lui 
sexuală a început cu doi ani mai devreme, la paisprezece ani, 
când a fost sedus de o persoană adultă... 

GOODMAN: Obiectez, domnule judecător. Astea sunt 
zvonuri. 

VAIL: Domnule judecător, nu puteam aduce persoana la 
bara martorilor. Mărturia ei ar fi o autoincriminare. 

GOODMAN: Domnul avocat ne cere cumva să-l credem pe 
cuvânt? 

VAIL: Cer numai să nu se treacă cu vederea peste acest 
eveniment, care a avut o influenţă covârşitoare asupra stării 
sănătăţii mintale a clientului meu. 

JUDECATORUL: Se admite obiecţia, domnule Vail. Prezentaţi 
martora ori o declaraţie semnată, sau abandonaţi afirmaţia. 

VAIL: Cer excepţie, fir-ar al dracului! 

JUDECATORUL: Se consemnează. N-ai nici o şansă cu 
chestia asta, Marty, dacă n-aduci măcar o declaraţie sub 
jurământ. Ar mai fi o posibilitate: ca Molly să depună mărturie 
că Aaron i-a descris relaţia sexuală avută cu Rebecca. 

VAIL: În regulă. Unde am rămas? 


NAOMI: Ăă... la paisprezece ani, a fost sedus de o persoană 
adultă. 

VAIL: Domnişoară doctor, în ceea ce priveşte confuzia 
sexuală, a existat vreun aspect în copilăria acuzatului care să fi 
contribuit la această stare? 

MOLLY: Da. Înainte de a împlini zece ani, a fost marcat de 
opresiunea unui predicator numit Shackles, care i-a spus că 
însuşi gândul la sex îl va sorti inevitabil iadului. Astfel încât, 
mulţi ani, Aaron nu numai că şi-a înfrânat libidoul, dar a evitat 
chiar să se gândească ia asta. Mai târziu, devenit activ din punct 
de vedere sexual, a fost nevoit să-şi reprime complexul de 
vinovăţie. În acelaşi timp, a pus sub semnul îndoielii informaţia 
religioasă primită de la Shackles. Atunci s-a declanşat conflictul 
dintre sex şi religie. Mai târziu episcopul Rushman i-a transmis 
un mesaj opus faţă de cel primit în copilărie: practicarea sexului 
i-ar fi adus nu numai iertarea, ci şi certitudinea unui loc rezervat 
în rai. 

VAIL: Au mai existat factori inoportuni în copilăria lui? 

MOLLY: Tatăl său îl bătea în mod regulat, cel puţin o dată 
pe lună, după spusele lui Aaron. De asemenea, era batjocorit de 
părinţi, datorită pasiunii lui pentru învăţătură. Doreau ca băiatul 
să devină miner, lucru care îl îngrozea pe Aaron. Insăşi teama 
aceasta se transformase într-o formă uşoară de tulburare men- 
tală, care a durat câţiva ani buni. In acea perioadă, 
subconştientul său l-a creat pe Roy. Roy a preluat bătăile şi 
umilinţele, a trebuit să facă faţă fricii de „văgăună", cum numea 
Aaron mina, fiind nevoit să rezolve şi problema complexului 
sexual, în felul său agresiv. 

VAIL: Roy e personalitatea alternativă? 

MOLLY: Da. 

VAIL: Deci Roy şi-a asumat întreaga vină legată de 
frustrările lui Aaron? 

MOLLY: Da. E un caz clasic. 

VAIL: E corect să afirmăm că Aaron suferă de un sindrom al 
personalităţii multiple de tip disociativ, iar Roy e schizofrenul 
psihotic? 

MOLLY: Acesta e diagnosticul meu. Roy prezintă simp- 
tomele clasice ale unui psihopat. Nu resimte vinovăţie ori 
remuşcare, nu recu-noaşte legea. 

VAIL: Prin urmare, Roy ar fi capabil de omucidere? 


MOLLY: Absolut. Are un instinct sexual agresiv, porniri 
criminale şi e complet disociativ. 

VAIL: Este Aaron în stare să ucidă? 

MOLLY: Nu. Şi-ar reprima o asemenea pornire. Dar în acel 
moment, Roy o preia, îndeplinind-o. 

VAIL: Discutam adineauri despre starea de refugiu, descrisă 
de dumneavoastră ca o amnezie temporară. Transformarea lui 
Aaron se produce în timpul unei astfel de stări? 

MOLLY: Într-adevăr. Intră în starea de refugiu, adică într-o 
stare amnezică, în timpul căreia se manifestă Roy. 

VAIL: E posibil ca Roy să-l fi omorât pe episcopul Rushman, 
în timp ce Aaron se afla într-o stare de refugiu, inconştient de 
cele ce se întâmplau? 

MOLLY: Da. Aaron a aflat totul de la mine. 

VAIL: Deci, acum e conştient de existenţa lui Roy? 

MOLLY: Da. 

GOODMAN: Domnule judecător, obiectez vehement 
împotriva acestei proceduri. Am fost destul de generos, 
permițându-i domnului Vail să bâjbâie pe tărâmul psihiatriei, dar 
acum ne-am ales cu un diagnostic total opus faţă de cel stabilit 
de trei medici renumiţi. Am ascultat referiri la amicul ucigaş al 
lui Stampler; aluzii la o persoană adultă care l-ar fi sedus la 
vârsta de paisprezece ani, dar care nu poate depune mărturie; 
ni s-a expus un diagnostic vag în ceea ce priveşte pe mama 
acuzatului, ce nu poate fi dovedit. Să ni-l arate măcar pe Roy, 
dacă există. Să stăm de vorbă cu el. Altfel, cerem ca întreaga 
serie de întrebări să fie anulată. 

VAIL: Domnule judecător, nu-l putem prezenta pe Roy la 
comandă. Apare şi dispare când doreşte. Deţinem însă nişte 
înregistrări video... 

GOODMAN: Obiectez! Am cerut copii ale acestor casete, dar 
avocatul apărării ne-a asigurat că nu vor fi folosite în proces. 
Acum cerem martorul. Să ni-l prezinte, dându-ne posibilitatea de 
a-l supune unui interogatoriu încrucişat. In caz contrar, vom 
considera inadmisibilă argumentaţia privitoare la dedublarea 
personalităţii. 

VAIL: Domnule judecător, nu putem prezenta martorul după 
dorinţă, nici chiar dacă l-aţi cita. De aceea, înregistrările 
constituie cea mai edificatoare probă. 

JUDECATORUL: Bine, bine. Resping obiecţia procurorului. E 


important ca şi Curtea şi juriul să înţeleagă natura tulburărilor, 
dacă ele sunt reale. Întrebarea cheie este: se vor admite oare 
înregistrările? Deocamdată, sunt de acord cu procurorul. 
Martorul constituie proba cea mai concludentă. Dacă nu-l puteţi 
prezenta, treaba dumneavoastră. 

VAIL: Rahat! 

JUDECATORUL: Asta înseamnă sfidarea Curţii! O mie de 
dolari amendă şi zece zile închisoare, domnule avocat! 

(Râsete) 

VAIL: Mii de mulţumiri. 


Apăsă butonul de oprire şi puse telecomanda pe birou. 

Judecătorul se rezemă de speteaza scaunului, cercetându-l 
cu privirea. 

— Tommy are dreptate aici, zise el în sfârşit. Dacă ai 
refuzat să prezinţi judecătorului înregistrările, nu le poţi 
introduce în proces. lar dacă nu-l poţi aduce pe Roy la bara 
martorilor, rămâne doar depoziţia lui Molly, contra raportului a 
trei experţi renumiţi. Oricum, o casetă video nu poate substitui o 
probă reală. 

Se priviră unii pe alţii în linişte. Vail se aşeză la birou, 
aprinzându-şi o ţigară. 

— Marty, nu poţi face uz de caseta cu ministranţii, fără să 
dovedeşti că vocea îi aparţine lui Rushman, continuă ju- 
decătorul. Nu poţi face uz de schizofrenia mamei ca legătură 
genetică pentru boala lui Aaron, pe baza unor informaţii 
telefonice. Şi nu poţi face uz în apărare de personalitatea 
multiplă de tip disociativ, fără a-l supune pe Roy unui 
interogatoriu încrucişat, ori fără să-i prezinţi acuzării 
înregistrările lui Molly, pentru a fi examinate. De fapt, avocatule, 
în momentul de faţă ne aflăm în găleata cu gunoi. Şi nu prea la 
suprafaţă. 


TREIZECI 


Vail ura motelurile, cu tot ceea ce însemnau ele: mirosul de 
dezinfectant, mochetele roase şi veşnic umede, copiile de două 
parale după tablourile lui Degas expuse pe pereţi, prosoapele 


uzate, sigiliile de hârtie lipite pe closet, menite să asigure clienţii 
că locul a fost curăţat cu Lysol, saltelele noduroase şi pernele 
umplute cu buret. Atmosfera îi inspira lui Vail un episod din 
Zona crepusculară, în care ar fi intrat în camera de la Daisyland, 
trezindu-se a doua zi la Dubuque. Luă frapiera şi porni în 
căutarea maşinii cu gheaţă. Când reveni, bătu la uşa lui Molly. 
Ea îi deschise zâmbitoare. 

— Ce-ai zice de un pahar de bourbon înainte de culcare? 

— Ce-o să creadă funcţionarul de la recepţie? întrebă ea 
urmându-l în camera lui. 

— Ce a crezut încă din clipa când i-am cerut două camere 
comandate. 

— Aha, deci ne-am compromis din primul foc, zâmbi Molly 
aşezându-se comod pe pat. 

Vail aruncă câte două cuburi de gheaţă în paharele de 
plastic şi turnă deasupra două porţii generoase de "Jack 
Daniel's". 

— Să ciocnim pentru un juriu deschis la minte, propuse el 
dându-i paharul lui Molly. 

— Chiar vrei să te-aventurezi cu povestea asta în proces? 

— Bine-nţeles. Vreau să ştiu că Aaron va fi eliberat după 
vindecare, iar de data asta nu pot fi sigur decât cu ajutorul 
juriului. Shoat se va împotrivi. Ca şi Venable, ţine morţiş să-l 
vadă pe scaunul electric sau măcar să-l închidă pe viaţă. 

— Să fie ăsta unicul motiv? 

— Unicul motiv pentru ce? 

— Pentru ca să intri în proces. Nu cumva e vorba şi de 
mândrie personală? De câte ori discutăm cazul, îmi inspiri 
imaginea unui alergător de cursă lungă. Eşti antrenat s-atingi 
perfecțiunea. Vrei să intri în proces. 

— Molly, acum nu mai există cale de întoarcere. De-aici 
încolo, totul depinde de mine. Dacă vrei să-l salvăm pe Aaron, 
trebuie să ai încredere în mine. 

— Am avut de la început încredere în tine, Martin, cu toate 
că nu mi-a fost uşor. Eşti un om foarte închis. Eşti plin de 
mistere. 

— Ce faci, domnişoară doctor? Îmi acorzi o consultaţie pe 
gratis? Să mă-ntind pe canapea? 

— N-aş îndrăzni, răspunse Molly râzând. 

— Bine, atunci îţi propun un târg: să nu mai pomenim nici 


un cuvânt despre Aaron sau despre proces până mâine 
dimineaţă. 

— S-a făcut. 

Urmă o tăcere stânjenitoare, pe care o sparseră amândoi, 
râzând de situaţia ciudată în care se aflau. 

— Judecătorul zicea că ai fost avocat în cadrul armatei, 
schimbă ea subiectul. 

Vail se aşeză pe-un scaun, îşi scoase pantofii şi-şi sprijini 
picioarele pe măsuţa de cafea. 

— Aşa e, aprobă el. Am făcut parte din personalul ju- 
decătoresc în Germania, timp de doi ani. Am fost avocat al 
apărării în cazurile destinate Curţii marţiale. Am avut noroc; am 
fost în Est, nu în Vest... o slujbă lipsită de satisfacţii, dar bogată 
în experienţă. Ştii, într-o Curte marţială, orice acuzat e 
considerat vinovat până la proba contrarie. Sistemul ăsta bătut 
în cuie nu se va schimba nici când or creşte palmieri în 
Milwaukee. 

— Erai ofiţer? 

— Căpitan. 

— Te-ai înrolat voluntar? 

— Am fost recrutat când am terminat facultatea de drept. 
Până să pună laba pe mine, eram protestatarul model, cu plete. 

— Mi te închipui mai degrabă căpitan, decât hippie, râse ea. 

— Uite c-am fost în ambele ipostaze. Află c-am fost şi la 
Woodstock. 

— Tu? La Woodstock? 

— Te miră? 

— Da, dar presupun că n-ar trebui. 

— Pe-atunci aveam şaptesprezece ani. În vara aia lucram la 
New York. Eram şase: patru fete şi doi băieţi. Intr-o bună zi ne-a 
venit ideea, ne-am îngrămădit cu toţii într-un Corvair vechi 
şi-am pornit-o pe şoseaua naţională. A fost de necrezut. Ultimele 
şase mile am fost nevoiţi să le parcurgem pe jos. Era o mare de 
oameni. N-am văzut niciodată aşa ceva. 

— Pur şi simplu nu te văd adaptânduc-te într-un mediu 
nonconformist ca Woodstock. 

— Nu era nonconformist, era magic. Timp de trei zile n-a 
existat un singur act de violenţă, nici măcar un pumn. Trei sute 
cincizeci de mii de tineri dansau goi, făceau dragoste sub cerul 
liber, se îmbăiau împreună în baltă, căutau mâncare. Şi nimeni 


nu se plângea. 

— Asta pentru că erau cu toţii săriţi de pe fix, spuse Molly 
râzând. 

— Am avut o conversaţie extraordinară cu o lăcustă cu 
voce de tenor. Îmi sărise pe mânecă şi discutam despre Richie 
Havens, care tocmai cânta „Libertate". Zăceam în iarbă, 
înconjurat de mulţi oameni, care mă mângâiau, mă sărutau, îmi 
şopteau în ureche, călăuzindu-mă de-a lungul călătoriei mele. 
Îmi amintesc de-o fată care m-a luat în braţe. Avea părul lung şi 
roşu. Când mi-am revenit, dispăruse. Dar mi-a rămas în minte 
amintirea ei. Avea o piele aşa de catifelată, şi râdea aşa frumos 
când făceam dragoste. Doamne, ce clipe minunate... Dar tu? Ai 
fost şi tu protestatară? 

— Unde? În lowa? Doamne fereşte. În Patriot City, protestul 
era o ofensă grea. În faţa fiecărei case se afla înfipt câte-un 
steag, iar toată lumea mergea de bunăvoie la război. Pentru 
băieţii care se înrolau, Legiunea Americană organiza câte-o 
paradă. 

— Dar când se întorceau? 

— Fratele meu, Bobby, nu s-a mai întors. S-a întors doar 
umbra lui. Tata spunea mereu: „Lasă-l în pace, până la urmă, o 
să-şi găsească singur calea". Şi-a găsit-o, într-adevăr. 

Ochii i se înceţoşară. Vail se ridică şi se apropie de pat. 

— Îmi pare rău, spuse el strângându-i mâna. Mai bine am 
vorbi din nou despre proces. 

— Nu. Îmi trece. Mi-am amintit însă ziua în care a plecat. Ce 
bine-i stătea în uniformă, mărşăluind singur înaintea fanfarei, în 
timp ce lumea de pe margine îl îmbărbăta. Când a trecut pe 
lângă mine, mi-a făcut semn. Molly tăcu o clipă, apoi adăugă: 
Mi-am pierdut fecioria într-o noapte, înainte de-o paradă ca 
aceea. Aveam nouăsprezece ani. 

— Deflorată de-o uniformă, încercă Vail s-o înveselească. 

— Nu, deflorată de Walter Jenkins, care acum are burtă cât 
un pepene, foarte puţin păr pe cap şi deţine comerţul cu Ford. 
Sper că a uitat noaptea aia. 

— Mă îndoiesc. Pe tine nu te-ar putea uita nimeni. 

Îl privi mirată, iar el îşi strecură mâna sub ceafa ei, 
trăgând-o aproape. 

— Te-avertizez că n-am mai fost de peste un an cu un 
bărbat, şopti ea apropiindu-se. 


— Vai de libidoul tău, îi răspunse Vail cu un zâmbet a- 
fectuos. 

— Libidoul meu zace uitat în vreun muzeu. 

— Sunt convins că tu eşti de vină. Eşti o femeie frumoasă şi 
inteligentă. Cred că bărbaţii fac coadă la uşa ta. 

— Pe tine nu te-am văzut la coadă, spuse ea trecându-şi 
buzele peste ale lui. Buzele-i erau moi şi umede, iar el o prinse 
în braţe sărutând-o; ea se lăsă pe pat înlănţuindu-l. 

— Dar libidoul tău? îi şopti. 

— Explodează. 


Se arătă a fi un amant tandru şi atent. O făcu să râdă, 
pentru a se destinde. O tachină, în timp ce mâinile lui îi explorau 
trupul, apoi dezbrăcând-o pe nesimţite. Îi şopti mereu în ureche, 
până când rămaseră goi, privindu-se unul pe altul. Atunci, ea îl 
înlănţui cu picioarele, deschizându-i-se. 

— Fii blândă cu mine, îi şopti el. E prima oară pentru mine. 

lar ea râse cu poftă, învăluindu-l cu toată fiinţa. 


Se mişca uşor prin cameră, îmbrăcându-se în baie, ca să 
n-o trezească. La ora şase şi jumătate, când ieşi pe uşă, 
îndreptându-se spre institut, ea dormea adânc. Trecând pe 
lângă o grădină, Vail văzu o floare sălbatică roşie, care-şi croise 
drum prin pământul înmuiat. O culese şi se întoarse în cameră. 
O puse într-o sticlă de Coca-Cola, lăsând-o pe noptieră. 

O ceaţă rece cuprinse oraşul, iar clădirea veche de 
cărămidă părea deosebit de mohorâtă, pierzându-se în cerul 
împăclit. Grăbindu-se către aripa nouă, Vail îşi aminti ceea ce 
scrisese Jung despre simboluri şi anume, că ele sunt expresia 
primitivă a inconştientului, un limbaj universal, prin care acesta 
poate fi atins. 

La uşa secţiei de securitate stătea de pază un felcer tânăr, 
pe nume Linc. Avea părul blond şi alură de atlet. 

— Bună dimineaţa, domnule Vail. Cam devreme, îl salută 
Linc prietenos. Nu doriţi o cafea? Tocmai a fiert. 

— Mulţumesc, mi-ar prinde bine. 

— Doctor Arrington i-a făcut o injecție. Era nervos din cauza 
procesului. Doarme încă, în camera de terapie. 


— Ştiu. M-am gândit ca n-ar strica să fiu aici când se 
trezeşte, să-l liniştesc. 

— Sunteţi un om simţitor, zise Linc umplând o cană de 
plastic cu cafea şi întinzându-i-o. De obicei, nimeni nu se sin- 
chiseşte de ei. Nimeni nu-i vizitează. Nu-i vina lor că sunt aşa. 
De pildă, Aaron e un băiat tare cumsecade. Nici n-ar avea ce 
căuta aici. 

Intrând în camera de terapie intensivă, Vail aşteptă să audă 
cum se închide uşa în spatele lui. Rămase pe loc până când ochii 
i se obişnuiră cu lumina ceţoasă a zorilor, ce pătrundea printr-o 
fereastră înaltă. 

Încetul cu încetul îl cuprinse o senzaţie stranie. Simţea în 
preajmă prezenţa răului. A răului pur, autentic. Incăperea era 
rece şi aproape lipsită de aer, dar impregnată de ură. De 
undeva din umbră se auzea respiraţia lui Aaron; un sunet aspru 
ca şuieratul unui şarpe în apropierea prăzii. Fără să-şi dea 
seama, începu să tremure. Se îmbărbătă, zicându-şi că vremea 
de-afară era de vină. Probabil că ceața pătrunsese în cameră. 
Doar nu putea răul fi atât de intangibil. Răul era doar în suflete, 
nu avea cum să iasă afară. 

Nu aprinse lumina. Se apropie de pat, privind la silueta 
ghemuită sub aşternut, ascultându-i respiraţia adâncă şi egală. 
Treptat, ritmul se modifică. Aaron începu să respire mai uşor, pe 
măsură ce trecea efectul calmantului. 

Vail se aplecă, şoptindu-i în ureche: 

— Peter, C 14.136. „De n-ar fi fost pe lume preotul, nici 
păcătosul n-ar fi fost." Aşa e, Roy? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Dar cu Billy Jordan, cum e, Roy? P 21.365. „Mare este 
durerea să vezi cum un om excepţional şi admirat se abate din 
calea lui, distrugându-se." ţi sună cunoscut? 

Băiatul se întoarse încet, fără să deschidă ochii. 

— Mi-am închipuit eu că îţi voi atrage atenţia în felul ăsta, 
continuă Vail. Întinse mâna, trase scaunul lângă pat şi se aşeză. 
Luă o înghiţitură de cafea şi îşi aprinse o ţigară. 

Tânărul clipi, ridicându-şi asupra lui o privire aprinsă de ură. 

— 'Neaţa, Roy, îl salută Vail prietenos. 

Roy îşi aruncă picioarele pe marginea patului, se ridică în 
capul oaselor şi-l privi dispreţuitor. In clipa următoare sări în 
spatele lui şi, folosindu-şi ambele braţe, îi prinse capul, 


aplecându-i-l într-o parte, în timp ce îi apăsa laringele cu degetul 
mare. Vail simţi durerea copleşindu-l din creier până la baza 
gâtului. 

— Aşa l-am terminat pe Floyd, şuieră Roy. L-am înhăţat, 
l-am îndoit şi trosc! N-a apucat să-şi dea seama ce-a păţit! 

— Ci-ci-cine-i Floyd? reuşi Vail să întrebe. 

Roy îi suci mai mult capul, sporind durerea. 

— Lucra la morga spitalului din Lexington. Eu lucram 
pe-atunci la casa de înmormântări. 

— D-de ce... 

— Aşa mi-a venit. Mă lua peste picior din cauză că lucram 
acolo. Era prost şi vulgar, şi-i plăcea să insulte oamenii. Eram 
singur în crematoriu, mă pregăteam pentru un serviciu funerar. 
Mortul era unul, Metzenbauer. Atunci a intrat Floyd şi-a început 
să mă cicălească cu prostii. Stăteam în spatele lui, aşa că a 
trebuit să fac doar un pas şi gata. Pe urmă l-am pus sub 
cadavrul lui Metzenbauer. Au intrat împreună la prăjit. Cred că 
ăia-l mai caută şi azi. 

Doamne! se gîndi Vail. Câţi alții o fi omorât? 

— Încă puţin dacă mai strâng, o să zaci jos, cu limba scoasă 
de-un cot, exact ca Floyd. 

— Eşti prea deştept să faci asta, şopti Vail cu greu. 

— Vreţi să mă distrugeti. Tu şi doctoriţa aia împuţită. 

— Am mai vorbit despre asta. Nu vrem să-ţi facem nici un 
rău. 

— Ra-hat! 

— Bine. Dacă asta vrei... dacă vrei pe scaunul electric, 
haide. Termină-ţi treaba. 

Roy strânse mai tare, storcându-i un geamăt de durere. 

— Asta e putere, explică el încântat. Puterea nu înseamnă 
bani. Puterea înseamnă să fii stăpân pe situaţie. In clipa asta, 
sunt stăpân pe viaţa ta. Gândeşte-te. Moartea e la un pas. 

Apoi, deodată, îi dădu drumul, iar Vail se prăbuşi pe pat. 
Trase aer în piept, îşi frecă gâtul, se ridică şi porni spre uşă. 

— Unde dracu' te duci, întrebă Roy. 

Vail îi răspunse peste umăr, cu vocea încă sugrumată: 

— Întâi, i-ai făcut rău lui Molly. Acum, erai să mă omori pe 
mine. Nu-nţelegi, amărâtule, că nu vrem decât să te-ajutăm? Ai 
de gând să vorbeşti sau vrei să rămâi un idiot până la capăt? 

Roy începu să-şi frece energic mâinile, păşind dezorientat 


înainte şi înapoi. 

— Ei bine, mi-e frică, rosti el printre dinţii dezgoliţi. Mi-e al 
dracului de frică; asta vroiai s-auzi? 

— Linişteşte-te. Ai tot dreptul să-ţi fie frică. E un lucru de 
înţeles. Nu intra în panică. Ascultă-mă cu atenţie. Şi când 
terminăm discuţia, vreau să vorbesc cu Aaron. 


Când soarele străpunse ceața, Molly se îndreptă în grabă 
spre aripa de maximă securitate. Era furioasă şi în acelaşi timp 
îngrijorată. În loc s-o trezească, Martin pornise de unul singur 
într-o aventură primejdioasă. Orice cuvânt ori gest greşit din 
partea lui l-ar fi putut trimite pe Aaron într-o lume intangibilă. 

Refuză cafeaua oferită de Linc, nerăbdătoare să ajungă în 
celula de terapie. Intră uşor, cu inima cât un purice. Şezând pe 
scaunul de lângă pat, Vail o întâmpină zâmbind: 

— Salut! Ai dormit bine? 

— Bună dimineaţa, donşoară Molly, îi zise Aaron bucuros. 
Ce bine-mi pare să vă văd. 

— Şi mie, Aaron, răspunse ea uşurată. 


TREIZECI ŞI UNU 


Aşa cum se-ntâmplă de obicei cu ocazia unui proces no- 
toriu, în faţa tribunalului domnea o atmosferă de carnaval. Era o 
zi absurd de călduroasă, iar mulţimea se adunase din timp, 
pentru a prinde locuri în sala de judecată numărul opt, de la 
etajul al doilea al Curţii Superioare aparţinând de regiunea King. 
În faţa clădirii, erau aşezate în neorânduială cinci care de 
reportaj. Trotuarul şi scările largi de marmură erau înţesate de 
ziarişti celebri de televiziune şi radio, fotografi şi scriitori. 

— A sosit momentul, Aaron, zise Vail, aflat în maşina ce-şi 
croia drum printre şacalii presei. Audierea a fost un fleac pe 
lângă ce-o să vezi de data asta. 

Îmbrăcat într-o haină sport şi pantaloni asortaţi, alese de 
Naomi, Stampler le făcu semn cu mâna reprezentanţilor 
mass-media, care năvăleau spre maşină, înconjurând-o. 

— Spui doar două lucruri, îl instrui Vail. 


— Da, domnule. Sunt fericit că încep procesul, ca să-mi po' 
dovedi nevinovăția. Şi mă simt bine. 

— Perfect. Dă-i drumul. 

leşiră din maşină, luptând să răzbată pe trepte, asaltaţi de 
microfoane, camere video şi de o ploaie de întrebări, strigăte din 
toate părţile. Vail deschidea calea. In spatele său, Aaron repeta 
întruna: 

— Mă simt bine. Mă bucur că-ncepe, în sfârşit, procesul. 

Bobby, vânzătorul de ziare din hol, îşi completase marfa 
oferită spre vânzare cu mere, portocale, ţigări, gumă de mes- 
tecat, bomboane şi sandvişuri. Bobby se ruga pentru un proces 
cât mai lung. 

Un loc în sala de judecată numărul opt era mai preţios 
decât la Chorus Line ori la un concert Donahue. Aici erau două 
sute, neîncăpătoare pentru toţi spectatorii. Cine fusese 
prevăzător, îşi ocupase locul cu o oră înainte de începerea 
„spectacolului". Cine nu, aştepta pe hol, sperând într-un noroc 
ulterior. Mulțimea era eclectică: gospodine care-şi aduseseră 
de-acasă lucrul de mână, agenţi de bursă cu servietele pe 
genunchi, câţiva granguri, sosiți în limuzine luxoase şi obişnuiţii 
gură-cască ai tribunalelor, care rătăceau din sală în sală în 
căutare de senzaţional. 

Aprodul stătea la uşă, cu ţinuta maiestuoasă a unui „maître 
d'hotel", păstrând ordinea. Nu intra nimeni decât atunci când 
cineva ieşea din sală. 

Margaret Booth, decană a grefierilor tribunalului, poreclită 
„Lady Macbeth" în lumea presei, scoase nasul din micul ei birou 
exclamând: 

— Asta-i Armageddonul. Ultima oară când a tăbărât aici o 
asemenea mulţime, a fost procesul în care Jerry Geisler l-a 
apărat pe primarul acuzat de imoralitate. Şi nu ieri, alaltăieri, ci 
în cincizeci şi doi. 

Spectatorii erau gălăgioşi şi agresivi, aidoma romanilor, 
nerăbdători să-i vadă pe creştini aruncaţi pradă leilor. Aflată în 
primul rând, alături de Tom şi de judecător, Molly constată că 
marea parte a asistenţei era formată din femei casnice. In 
spate, erau patru preoţi şi două călugăriţe. Boxa presei ocupa o 
treime din capacitatea sălii, beneficiarii ei atrăgându-şi astfel 
dezaprobarea publicului. Trei pictori se şi apucaseră de treabă, 
schiţând mulţimea masată în încăperea elegantă, lambrisată cu 


lemn de mahon. Nu lipsea nici Jack Connerman. Aşezat în primul 
rând, îşi pregătise reportofonul şi agenda. Îşi notase câteva gân- 
duri: „Comentariu despre vremuri şi carnavaluri judecătoreşti - 
când criminalii devin vedete" şi „E oare cu putinţă de găsit în 
acest oraş doi-sprezece oameni care să mai poată fi imparţiali?" 

La ora nouă fără cinci, Stampler şi Vail intrară în sală 
printr-o uşă laterală. Rumoarea încetă o clipă, pentru a porni 
imediat cu intensitate sporită. Cei doi i se alăturară lui Naomi, în 
banca rezervată acuzatului şi apărării. Sosiră şi Charles 
Shackleford cu Venable. Aceasta îl salută cu un semn pe Vail, 
care-i răspunse trimiţându-i bezele. 

Din noaptea petrecută la Daisyland, Molly şi Vail nu se mai 
întâlniseră decât fugar, dar ea primise un buchet de flori cu o 
seară înainte de a-l aduce pe Aaron de la Daisyland. Nici nu 
aşteptase mai mult. Ştia că în ultimele trei zile premergătoare 
procesului Vail se va izola în biroul său, umblând de colo-colo, în 
căutarea febrilă a celor mai convingătoare argumente, 
adoptându-le, respingându-le, până când pledoaria urma să fie 
imbatabilă. Molly ştia de asemenea că urma să se întoarcă la 
Justine, îndată ce procesul lua sfârşit. Noaptea aceea o întărise, 
îi mărise pofta de viaţă şi încrederea în propriile forţe. Nu-şi 
putea dori mai mult. 

La nouă fix îşi făcu apariţia Shoat, stăpânul domeniului, 
fluturându-şi roba. 

— Toată lumea în picioare! tună aprodul. 

Declarăm jocurile deschise, îşi zise Vail. 

— Puteţi lua loc, începu Shoat aşezându-se în jilţul ju- 
decătoresc. Inainte de a începe procesul, doresc să menţionez 
că nu voi tolera izbucniri de nici un fel din partea asistenţei. Nu 
se admit aplauze ori alte manifestări zgomotoase. Vă rog să vă 
comportaţi corespunzător. Aprod? 

— Procesul numărul 80-4597, Statul Illinois versus Aaron 
Stampler, sub acuzarea de omor deosebit de grav. 

— Există moţiuni? se interesă Shoat privind spre Vail şi 
Venable. 

— Da, domnule judecător, sări Vail. Acuzatul doreşte 
modificarea pledoariei. 

Schimbarea strategiei în ultima clipă, îşi zise Venable sur- 
prinsă, dar nu descurajată. Avea o probă de nezdruncinat. Era 
convinsă că unica armă a lui Vail era teatrul, menit să 


impresioneze juriul. 

— Domnule Vail, iniţial aţi pledat pentru „nevinovat". Doriţi 
să schimbaţi acum pledoaria? 

— Da, domnule. 

— Cum anume? 

— „Vinovat, dar alienat mintal." 

Ochii lui Venable se îngustară. Doamne, se bazează pe 
starea aia de refugiu. Înseamnă că n-are chiar nici o acoperire. 

— Domnule Vail, sper că sunteţi conştient de existenţa 
raportului întocmit de trei specialişti de marcă, în care aceştia 
afirmă că Aaron Stampler e sănătos. 

— Sunt conştient, domnule judecător. Consider că au 
zbârcit-o. Shoat se strâmbă la auzul unei asemenea calificări. 

— Cu respect, aş sublinia faptul că nici concluziile lor, nici 
acuzaţia adusă nu înseamnă că tânărul pe care-l apăr este 
sănătos ori vinovat, adăugă Vail. 

— Desigur, aprobă Shoat plictisit. Presupun că înţelegeţi, 
domnule avocat, că trebuie să dovediţi că acuzatul era alienat la 
data uciderii episcopului Rushman. Comisia psihiatrilor din 
partea statului a stabilit că domnul Stampler e sănătos. Aşadar, 
nu procurorul e dator să dovedească faptul că acuzatul e 
sănătos, ci dumneavoastră aveţi datoria să dovediţi că nu e. 

— Inţeleg, domnule judecător. Şi refuz în continuare 
diagnosticul celor trei experţi ai statului. Afirm cu întreagă 
responsabilitate că doctorii Bascott, Ciaffo şi Solomon au greşit 
diagnosticul clientului meu. 

— Intenţionaţi să atacați mărturia celor tre; martori experţi? 

— Da, dacă va fi necesar. Cu toate că diagnosticul a fost 
stabilit de trei medici, procurorul l-a citat ca martor doar pe unul 
dintre ei. 

Venable răspunse provocării: 

— Domnule judecător, a fost întocmit un singur raport, 
semnat de toţi trei. Fiind capul echipei, doctor Bascott se află în 
deplină capacitate de a depune mărturie în numele tuturor. 

— Să înţeleg, prin urmare, că orice afirmaţie făcută de 
doctor Bascott va fi susţinută fără excepţie de întreaga echipă? 
întrebă Vail. 

— Doamnă procuror? o îndemnă Shoat. 

— Doctor Bascott? predă Venable ştafeta adresându-se 
psihiatrului. 


Bascott privi câteva momente. Pentru Vail era limpede că 
doctorul nu era pregătit să-şi reprezinte întreaga echipă într-un 
eventual atac asupra raportului medical. 

E o neînțelegere la mijloc? se întrebă Vail. 

— Da, spuse în sfârşit Bascott. Toţi trei l-am examinat pe 
acuzat în aceeaşi perioadă, ajungând la aceleaşi concluzii. 

— Sunteţi satisfăcut, domnule avocat? întrebă Shoat. 

— Da, domnule judecător. Vă mulţumesc. 

Extraordinar, se gândi Vail, nu trebuie decât să-l desființez 
pe Bascott, ca să-i dobor pe toți trei. 


Surprizele începură devreme. Selecţia juriului, presupusă a 
fi o sarcină dificilă, se făcuse dintr-o singură zi. Chiţibuşar şi 
mofturos de obicei, Vail nu ridică de astă dată nici o obiecţie, 
dându-şi din primul foc acordul asupra alegerii. Faptul nu 
rămase neobservat de Venable şi de Shoat. 

Şapte femei şi cinci bărbaţi. Cu toţii creştini, dintre care doi 
catolici. Patru de culoare, opt albi. Un amestec de oameni de 
afaceri, gospodine şi birocraţi. 

In ziua a doua, atmosfera se şi încinsese. 

Venable îşi începu pledoaria printr-o expunere 
neîndurătoare. Îl zugrăvi pe Stampler ca pe un adolescent gelos, 
încurcat într-o relaţie sexuală cu o fată mai tânără ca el, care, 
fiind izgonit de la Savior House împreună cu prietena lui, se 
răzbunase pe episcopul Richard Rushman, ucigându-l. 

— Veţi vedea fotografii răscolitoare. Veţi vedea probe 
materiale de netăgăduit. Veţi asculta martori experţi, care vor 
dovedi că Aaron Stampler şi numai Aaron Stampler a fost 
capabil de-a comite această crimă brutală şi perversă asupra 
conducătorului bisericii. Aaron Stampler se face vinovat de a-l fi 
ucis pe episcopul Richard Rushman cu premeditare, cu sânge 
rece. În final, sper să ajungeţi la concluzia că doar osândirea la 
scaunul electric e unica sentinţă justă. 

Bine jucat, îşi zise Vail. Fără multă emfază la început, 
pentru ca efectele să vină mai târziu. Deşteaptă mişcare. 

— Domnule Vail? îl invită Shoat. 

Vail se apropie de masa juriului descheindu-şi haina. Apoi 
păşi încet de-a lungul juraţilor, privindu-i pe fiecare în ochi. 

— Doamnelor şi domnilor juraţi, numele meu e Martin Vail. 


Curtea m-a desemnat să-l apăr pe acuzatul Aaron Stampler. 
Sunteţi aici pentru a decide dacă acuzatul aflat de faţă este 
vinovat de a-l fi ucis pe unul dintre cei mai proeminenţi cetăţeni 
ai oraşului, episcopul Richard Rushman. 

În dreptul penal, faptele ce contravin legii se împart în două 
categorii. Cea mai gravă categorie este cunoscută sub 
denumirea de malum in se, însemnând însăşi natura răului, a 
crimei. Aici se încadrează omuciderea, violul, mutilarea, într-un 
cuvânt, vătămarea corporală săvârşită cu premeditare, într-un 
anume scop. Evident, uciderea episcopului Rushman e un caz 
de malum in se, fapt necontestat de către acuzat. 

Veţi vedea fotografii de la locul faptei, care vă vor îngrozi. 
Şi vi se va cere să stabiliţi dacă este vorba de mens rea adică 
dacă acuzatul a comis intenționat crima asupra episcopului 
Rushman. 

Aaron Stampler neagă faptul că e vinovat de mens rea. 

In sfârşit, veţi fi confruntaţi cu circumstanţe atenuante, căci 
ele există şi în acest caz, ca în majoritatea crimelor. 

Permiteţi-mi să dau un exemplu. Un om este acuzat de-a fi 
ucis pe cineva, lovindu-l cu maşina, pe cineva pe care îl ura şi 
pe care îl ameninţase în câteva rânduri. La proces, acuzarea 
pretinde că omul şi-a ucis duşmanul înadins. Dar pe parcurs se 
dovedeşte că în perioada accidentului fusese o furtună violentă. 
Cel de la volan fusese orbit de lumina farurilor, reflectată pe 
parbrizul ud. Incetinise, dar maşina derapase. lar victima, 
mergând pe marginea şoselei, fusese accidentată mortal. 

Mens rea. A avut acuzatul intenţia de-a ucide victima? 

Sau a fost un accident tragic, inevitabil? Există aici destule 
circumstanţe atenuante pentru a arunca dubii asupra e- 
venimentului? 

In cazul Statul versus Aaron Stampler, circumstanţele 
atenuante sunt de natură specială, implicând tulburări mintale. 
Astfel, veţi primi o mare cantitate de informaţii psihiatrice în 
decursul procesului. Vă rog numai să le ascultați cu atenţie, 
pentru a putea emite o judecată corectă asupra mens rea, căci 
înainte de-a judeca va trebui să evaluaţi comportamentul 
acuzatului. A suferit Aaron Stampler o tulburare mintală? A 
acţionat el dintr-un impuls nestăpânit? Este oare capabil de-a 
înţelege acuzaţiile aduse şi de a colabora în propria apărare? 

Aceste întrebări, ca şi multe altele, depind de starea 


sănătăţii mintale a lui Aaron Stampler în perioada comiterii 
crimei. Vă rog, de asemenea, ca, în momentul luării unei 
hotărâri, să aveţi în vedere următorul aspect. Dacă Aaron 
Stampler se află în deplină capacitate a facultăţilor mintale, de 
ce a ucis? Ce motivaţie ar fi putut avea săvârşirea unei fapte 
atât de disperate şi de crude? Era oare conştient? Aceasta este 
întrebarea crucială, al cărei răspuns va trebui să-l aflaţi. 

Prin urmare, responsabilitatea dumneavoastră constă în a 
compara credibilitatea dovezilor aduse de către acuzare cu cea 
a dovezilor prezentate de mine. Pe cine veţi crede? Ce veţi 
crede? Şi mai ales: veţi accepta aceste dovezi ca veridice, mai 
presus de orice îndoială? 

Îl declar pe Aaron Stampler vinovat de crimă, dar alienat. 
Doamna procuror Venable trebuie să dovedească premeditarea 
şi săvârşirea faptei, mai presus de orice îndoială. Aceasta e 
sarcina dumneaei. Sarcina mea va fi să dovedesc faptul că 
Aaron Stampler era alienat ori atât de dereglat mental încât nu 
a putut rezista impulsului de a-l ucide pe episcop. 

La sfârşit, după ce veţi audia toţi martorii şi veţi fi văzut 
toate probele, sper că veţi da verdictul just pentru clientul meu, 
Aaron Stampler. 

Vail zâmbi, înclinându-se. 

— Vă mulţumesc, încheie el, întorcându-se la locul său. 

— În regulă, urmă Shoat. Doamnă procuror, puteţi chema 
primul martor. 

— Să intre doctor Harcourt Bascott. 


TREIZECI ŞI DOI 


Venable părea îngrijorător de sigură. Vail anticipase că 
primul ei martor urma să fie doctor Bascott, directorul Insti- 
tutului de Stat pentru Sănătate Mentală. După ce doamna 
procuror îl recomanda în faţa curţii, urma să-şi limiteze in- 
terogatoriul la a stabili că Aaron era sănătos şi gata. Drept la 
ţintă. Aaron era la fel de normal ca vânzătorul de ziare din hol, 
doar puţin psihopat. Îi plăcea să ciopârţească câte-un episcop 
din plictiseală, când nu erau filme palpitante în oraş. 

Purtând un costum auster, bleumarin, Bascott arăta im- 


punător. În vârstă de cincizeci de ani, avea părul alb, ondulat şi 
ochi bruni, care priveau cu blândeţe, completându-se cu o voce 
caldă. Un gen care place publicului, îl catalogă Vail. Figura 
tatălui clasic, a ursului ocrotitor. Juriul l-a şi îndrăgit. Era 
periculos să-l distrugă pe omul acesta. Trebuia să joace cu mult 
tact. 

— Sunteţi doctor Harcourt D. Bascott? începu Venable 
interogarea. 

— Aşa este, răspunse el zâmbind prietenos. 

— Sunteţi medic autorizat să practicaţi medicina în acest 
stat? 

— În acesta şi în alte şase state. 

— Unde locuiţi, domnule doctor? 

— Deţin o locuinţă în incinta Institutului pentru Sănătate 
Mentală Daisyland. 

— Care vă este specialitatea? 

— Sunt psihiatru. 

— Unde sunteţi angajat? 

— Sunt directorul Institutului pentru Sănătate Mentală 
Stevenson şi şeful Departamentului de Stat pentru Sănătate 
Mentală. De asemenea, sunt profesor de psihiatrie la 
universitate. 

— De cât timp sunteţi specialist în acest domeniu? 

— Din 1964. 

— Unde aţi studiat, domnule doctor? 

— Am obţinut diploma de absolvire a Colegiului Reed din 
Portland, Oregon, mi-am luat doctoratul la Universitatea de 
Medicină din Oregon şi am efectuat practica la Universitatea 
Cincinnati. 

— Aveţi ocazia de-a trata pacienţi? 

— Bineînţeles. 

— Câţi bolnavi mintali trataţi ori examinaţi anual, doctor 
Bascott? 

— Răspund de şase sute, opt sute de pacienţi, internaţi în 
diverse instituţii medicale din stat, iar înţelegerea pe care am 
încheiat-o cu statul îmi permite să consult şi să tratez alte şapte 
sau opt sute de pacienţi anual. 

— Foarte bine, domnule doctor. Câte... Aţi publicat lucrări în 
acest domeniu? 

— Sunt autorul a nouă cărţi de psihiatrie şi a peste două 


sute de articole ştiinţifice în aceeaşi specialitate. 

— În exersarea profesiei dumneavoastră trataţi oameni 
consideraţi criminali alienaţi mintali? 

— Da, adesea. 

— În această calitate aţi fost solicitat să-l diagnosticaţi pe 
Aaron Stampler? 

— Am fost şeful echipei formate din trei psihiatri, numită 
să-l examineze pe domnul Stampler. 

— ÎI puteţi identifica pe domnul Stampler? 

— Da. E tânărul cu haina de tweed de acolo. 

— Aţi afirmat că aţi condus echipa care l-a examinat pe 
domnul Stampler. Ne puteţi descrie pe scurt procedura urmată? 

— Desigur. Doctorii Ciaffo, Solomon şi cu mine am 
întreprins fiecare o evaluare individuală asupra pacientului. Apoi 
am avut cu el trei întrevederi comune. 

— Consideraţi că aţi întreprins o procedură normală? 

— Da. Suntem chemaţi frecvent pentru a evalua pacienţi 
din punct de vedere psihiatric. 

— Aţi studiat dosarele medicale privindu-l pe domnul 
Stampler'? 

— Nu. Nu ne-au fost puse la dispoziţie. 

— Domnule doctor, pentru a ajuta juriul, vă rog să ne 
edificaţi asupra câtorva principii de bază ale psihiatriei. E corect 
că tulburările mintale sunt considerate ca boală? 

— Da. 

— Studiul şi tratamentul acestor tulburări sunt recunoscute 
ca o ramură distinctă a medicinei? 

— Aşa este. 

— Şi bolile mintale sunt diagnosticate la fel ca şi cele fizice? 

— Mai mult sau mai puţin. Tehnicile diferă, dar metodele 
sunt similare. 

— Domnule doctor, explicaţi-ne, vă rog, cum diagnosticaţi o 
boală mintală. 

— Detectăm cele mai semnificative simptome, pe care le 
atribuim unei categorii de boli. 

— lar aceste categorii sunt descrise în manualul numit 
MDS3? 

— Da. 

— Ce însemnă MDS 3? 

— Manualul de diagnostic şi statistică ale bolilor mentale, 


prescurtat, MDS 3. Este publicat de către Asociaţia Americană 
de Psihiatrie. 

— | se spune şi „biblia psihiatrică", aşa e? 

— Da. 

— În acest mod l-aţi diagnosticat pe Aaron Stampler? 

— Da. Echipa noastră a efectuat toate testele uzuale. 

— Aţi întreprins şi alte teste? 

— Da. Pe lângă testele psihice şi neurologice, i-a deter- 
minat şi indicele de inteligenţă. 

— De ce aţi întreprins examene psihice şi neurologice? 

— Pentru că dereglarea mintală poate rezulta din dete- 
riorări ale creierului ori din defecte structurale la nivelul 
creierului. 

— Aţi evidenţiat vreo anomalie în acest sens: 

— Nu am depistat semne de boală a creierului. 

— Şi testul indicelui de inteligenţă? 

— L-am efectuat pentru a determina nivelul inteligenţei 
pacientului. 

— Care este indicele de inteligenţă al lui Aaron Stampler? 

— Între 138 şi 140. Nivelul unei minţi geniale. 

— Aţi mai făcut şi alte teste? 

— Majoritatea testelor s-au bazat pe interogarea subiectului 
Stampler, ceea ce se numeşte terapie. 

— Toţi trei aţi lucrat atât împreună, cât şi separat la 
această analiză? 

— Corect. Raportul l-am întocmit împreună. 

— Care a fost concluzia comună? 

— Aceea că Aaron Stampler nu suferă de nici o boală 
mintală gravă. 

— Aţi descoperit semne ale unei amnezii temporare, cu- 
noscută şi sub numele de stare de refugiu? 

— Nu, doamnă. Nici personalul sanitar nu a observat a- 
semenea simptome. 

— Deci e capabil să compară în faţa instanţei? 

— Absolut. De fapt, îl considerăm o persoană normală. 

— Şi nu-i aşa că înţelege acuzaţiile care i se aduc? 

— Scuzaţi-mă, domnule judecător, o întrerupse Vail. Dacă 
doamna procuror intenţionează să poarte după dumneaei 
martorul, ar trebui să-şi procure o lesă. 

— Să vă interpretez aluzia ca pe o obiecţie? întrebă Shoat, 


cu o vagă nuanţă de ironie. 

— Da, este o obiecţie. 

— Voi reformula întrebarea, domnule judecător, anunţă 
Venable zâmbind către juriu. Înţelege domnul Stampler acu- 
zaţiile aduse? 

— Da, le înţelege. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Deocamdată nu mai am 
întrebări. 

Asta fusese. Scurt şi la obiect. Ciudat de scurt chiar. Vail se 
îndreptă spre bara martorilor şi îşi sprijini braţul de balustradă. 
Într-o atitudine binevoitoare. Ca şi cum se pregătea pentru o 
discuţie amicală cu ursul cel blând. 

— Domnule Bascott, începu el. V-aş ruga să explicaţi 
juriului în ce constă schizofrenia. 

— Schizofrenia e cea mai întâlnită formă a psihozei. Cam 
doi la sută din populaţia ţărilor vestice se tratează de 
schizofrenie într-o anumită perioadă. Şi, evident, mulţi schi- 
zofreni nu sunt în evidenţa instituţiilor medicale. 

— Ne-aţi putea face o aproximaţie numerică? 

— Păi... cam jumătate din pacienţii internaţi în spitalele 
psihiatrice din Statele Unite suferă de schizofrenie. 

— Ce este, de fapt, schizofrenia? 

— Este eroziunea barierei dintre ego, care controlează 
gândurile şi acţiunile, şi subconştient, care este depozitul 
gândurilor şi al acţiunilor reprimate. Depozitul acesta se revarsă 
în ego, rezultând un haos mintal. 

— Cum se manifestă efectiv? 

— Subiectul devine disfuncţional. Simptomele constă, 
printre altele, în halucinaţii, dezorientare în spaţiu, iluzii, 
tulburări ale gândurilor şi personalităţii. 

— Iluzii? 

— Iluziile sunt false convingeri, de obicei absurde şi bizare. 

— Ce înseamnă asta în termeni populari? 

— Un pacient poate crede că e persecutat ori că e o celebră 
personalitate istorică, chiar decedată. Sau poate nutri 
convingerea că gândurile-i sunt controlate de o maşină. Am avut 
cazul unei femei care credea că prăjitorul de pâine din bucătărie 
îi dirijează gândurile. Stătea de vorbă cu aparatul, de la care 
primea diverse ordine. 

Un val de râsete străbătu sala. Shoat lovi cu ciocănelul în 


masă, potolind publicul. 

— Deci acest comportament bizar nu e o raritate? 

— Relativ. 

— Mă refer la cadrul spitalelor de psihiatrie. 

— In cazul acesta, nu e absolut deloc o raritate. 

— Există feluri... categorii diferite de schizofrenie? 

— Da, multe. 

— Vorbiţi-ne despre moştenirea genetică, doctore. Intră aici 
moştenirea genetică? Se moşteneşte schizofrenia din familie? 

— Da, în proporţii variabile. 

— De fapt, nu-i aşa că în jur de doisprezece la sută din 
persoanele schizofrenice au un părinte schizofren, iar cam 
patruzeci şi cinci la sută au ambii părinţi schizofreni? 

— Nu sunt sigur de procentaj, dar, în general, afirmaţia e 
corectă. E un eşantion semnificativ. 

— Aşadar, schizofrenia poate fi dobândită pe cale genetică, 
se poate datora unor factori de mediu sau sociologici. Corect? 

— Da. In majoritatea cazurilor, e o combinaţie între cele trei 
elemente. 

— Cunoaşteţi ceva despre localitatea în care s-a născut 
Aaron Stampler, Crikside, Kentucky? 

— Mi-a fost descrisă, domnule. 

— Aţi vizitat-o? 

— Nu. 

— Din câte aţi aflat, doctore, este oare posibil ca mediul din 
Crikside să contribuie la dobândirea schizofreniei? 

Venable se ridică: 

— Obiectez, domnule judecător. Zvonuri. În plus, întrebarea 
nu mi se pare relevantă. 

— Domnule judecător, avem de-a face cu o crimă, pe care o 
considerăm rezultatul unei tulburări mintale specifice. Nu fac 
decât să clarific această problemă. 

— Vom audia cu această ocazie un curs de psihiatrie? 
comentă Venable. 

— E cumva vreo obiecţie? întrebă Vail. 

— Dacă vreţi, îi răspunse ea. 

— Nu vă supăraţi, interveni Shoat plictisit. Doriţi să luaţi o 
pauză, pentru a purta discuţii particulare, ori sunteţi atât de 
amabili, încât să vă adresaţi Curţii? 

— Scuzaţi-mă, domnule judecător, se conformă Vail. 


Consider însă că studiul şi delimitarea tulburărilor mintale sunt 
oarecum ambigue în anumite zone, mai ales în ceea ce priveşte 
diversele teorii. Freud şi Jung, bunăoară, nu sunt întru totul 
compatibili. Ceea ce intenţionez este să determin până unde 
concordă părerea domnului doctor cu cea a apărării, pentru a 
putea stabili faptele cât mai exact. Dacă există zone în care nu 
cădem de acord, trebuie lămurite înainte de-a merge mai 
departe. Prin urmare, nu vreau să atac expertiza doctorului 
Bascott, ci vreau să verific dacă teoria lui e compatibilă cu a 
noastră. 

— Domnule judecător, interveni Venable pe un ton acid. 
Domnul Vail creează un forum pentru o dezbatere a diverselor 
teorii psihiatrice, împotriva căruia obiectez. 

— Încerc doar să găsesc un teren comun pentru elementele 
de bază ale psihiatriei. Doctor Bascott poate fi adeptul unei 
anumite teorii: doctor Arrington o poate susţine pe alta. Dacă-i 
aşa, va trebui să aducem aici alţi experţi, care să lămurească 
diferenţele de opinie. Asta, în cazul în care nu ni se permite să 
clarificăm situaţia între noi. 

— Doar în ceea ce priveşte limitele legate de acest caz, 
preciză Venable. Obiectez, pe motiv că linia acestui intero- 
gatoriu este prea vastă. Ar trebui să rezolvăm eventualele 
nelămuriri pe măsură ce ajungem la ele. Nu ne aflăm la o masă 
rotundă. 

— In acest punct, îi dau dreptate acuzării, zise Shoat. Dacă 
va exista o zonă de neînţelegeri, voi permite introducerea unor 
martori, care să susţină una sau alta dintre teorii. Dar nu voi da 
ocazia unei dezbateri. Obiecţia se admite. 

— Bine, se resemnă Vail. Doctore, sunteţi familiar cu teoria 
lui Jung şi anume că puteam ajunge la inconştient numai prin 
intermediul simbolurilor? Că simbolurile sunt limbajul universal, 
expresia primitivă a inconştientului? 

— Da, cunosc teoria. 

— Sunteţi de acord cu ea? 

— Parţial. 

— Deci nu sunteţi de acord? 

— Obiectez! sări Venable. Doctor Bascott a răspuns la 
întrebare. 

— Nu, domnule judecător, o contrazise Vail. A răspuns 
„parţial". 


— Daţi-mi voie să vă explic, se oferi Bascott. Cred că şi 
visele sunt o fereastră către subconştient. Nu găsesc că aceste 
teorii sunt incompatibile. Nu putem exclude orice teorie re- 
cunoscută, pentru a stabili un diagnostic. 

— Nu spunea oare Paul Tillich că numa; limbajul sim- 
bolurilor poate deveni expresia absolutului? 

— Ba da, dar asta nu exclude analizarea viselor pentru 
determinarea disfuncţiilor mintale, răspunse Bascott. 

— Aţi utilizat analiza viselor? 

— Domnul Stampler afirmă că nu visează. 

— Afirmă că nu visează niciodată? 

— Ca să fiu mai precis, afirmă că nu şi le aminteşte. 

— Este acesta un lucru neobişnuit? 

— Nu în mod special. 

— Aţi încercat hipnoza? 

— Da. Stampler e un mediu slab. 

— Este neobişnuit? 

— Nu... unii oameni rezistă subconştient hipnozei. 

— Consideraţi acest fapt neobişnuit? 

— Nu neapărat. Nu. 

— Aşadar, analiza dumneavoastră s-a bazat doar pe discuţii 
cu pacientul. Aşa este? 

— Nu, am discutat şi cu locuitori din oraşul lui natal, cu 
colegi de Savior House şi de la locurile de muncă. 

— Câtă bază aţi pus pe informaţiile culese de la locuitorii 
din Crikside, Kentucky? Acela este oraşul de baştină al lui Aaron, 
aşa-i? 

— Da. Am cules informaţii generale, prin telefon. 

— Aţi contactat personal aceşti oameni? 

— Pe unii dintre ei. Am vorbit cu fosta lui profesoară, ă... 

— Rebecca Kramer? 

— Kramer, da. 

— Şi ce v-a spus? 

— Că a fost un elev strălucit, un copil singuratic. Că aspira 
la mult mai mult decât i se oferea acolo. 

— V-a spus că era nervos, irascibil ori violent? 

— Nu, în nici un caz. 

— Aţi discutat despre orientările lui sexuale? 

— Obiectez, domnule judecător. Care e semnificaţia 
întrebării? 


— Dacă-mi permiteţi să continuu, domnule judecător, cred 
că va fi imediat evidentă. 

— Bine, domnule avocat. Vă dau mână liberă, dar să nu vă 
rătăciţi pe drum. 

— Da, domnule. Doctore, aţi discutat despre orientările lui 
sexuale? 

— N-am întrebat-o despre acest aspect. 

— De ce? 

— Ce mi-ar fi putut spune? Nu i-a fost decât profesoară. 

— Înţeleg. Aş dori să vorbim puţin despre orientarea lui 
religioasă. Cunoaşteţi relaţia dintre acuzat şi un anume reve- 
rend Shackles? 

— Da, Josiah Shackles. 

— Aţi discutat cu domnul Shackles? 

— Nu, domnule. Ni s-a spus că i s-a pierdut urma de ani de 
zile. 

— Ce ştiţi despre el? 

— Din câte se pare, era fundamentalist, dar avea păreri 
foarte stricte în ceea ce priveşte păcatul. 

— L-aţi întrebat pe acuzat despre acest aspect? 

— Da. În plus, am studiat şi discuţia pe care aţi avut-o cu el 
la închisoare. 

— La ce concluzie aţi ajuns cu privire la această relaţie? 

— Nefericită. 

— De ce? 

— Cum vă spuneam, reverendul Shackles era funda- 
mentalist. Din câte înţeleg, credea că o dată ce ai păcătuit, nu 
există iertare. 

— Cu alte cuvinte, credea în abstinenta totală? 

— Da. 

— Dar rugăciunile? 

— Îmi aduc aminte că Aaron l-a citat pe Virgiliu; ne-a spus 
că Shackles credea în ceea ce a scris Virgiliu. 

— Ce a scris? 

— Pot să-mi consult însemnările? 

— Desigur. 

Bascott frunzări câteva pagini dintr-o agendă neagră, până 
găsi ceea ce căuta. 

— lată citatul: „Încetaţi să credeţi că hotărârile zeilor pot fi 
schimbate prin rugăciuni". 


— Deci Shackles credea în această idee? 

— Conform spuselor lui Aaron, da. 

— Dar Aaron o accepta? 

— La vremea aceea, era doar un copil de opt, nouă ani. 
Evident, a fost impresionat. 

— Dar credea în această teză? 

— Obiectez, domnule judecător, îi întrerupse Venable. 
Acuzatul e cel mai în măsură să răspundă la întrebare. 

— Numai că acuzatul nu e obligat să depună mărturie, 
argumentă Vail. In concluzie, cred că martorul este cel mai în 
măsură de a răspunde. La urma urmei, dr. Bascott şi echipa lui 
sunt responsabili pentru concluzia la care au ajuns în ceea ce 
priveşte sănătatea lui Stampler. lar aceste informaţii vor fi 
coroborate de către apărare în decursul audierii dr. Arrington. 

— Obiecţia se respinge, hotărî Shoat. Continuaţi, domnule 
avocat. 

— L-a crezut Aaron pe Shackles când acesta i-a spus că nu 
există iertare pe pământ? 

— Cred că a avut efect asupra educaţiei lui religioase. 

— Dar dumneavoastră credeţi în ideea că nu există iertare? 

— Obiectez. Intrebarea e neconcludentă. 

— Ba dimpotrivă, domnule judecător. Punctul de vedere al 
doctorului e chiar foarte concludent în analiza acestei informaţii. 

— Se respinge, spuse Shoat din nou, privind-o pe Venable şi 
ridicând din sprâncene a neputinţă. 

— O asemenea idee ar anihila fundamentul credinţei 
creştine, răspunse Bascott. 

— V-am întrebat: credeţi? 

— Nu. 

— Deci, credeţi în iertare? 

— Păi... nu chiar, sunt... sunt ateu. 

Răspunsul o prinse pe Venable descoperită. Deodată, 
înţelese că Vail urmărea să-l discrediteze pe Bascott în ochii 
unui juriu compus din credincioşi devotați. 

— Obiectez! se repezi ea. Convingerile religioase ale 
medicului nu au nici o legătură cu procesul. 

— Şi le-a dezvăluit singur, nu l-am obligat eu, spuse Vail 
dând din umeri. Sunt de acord să obiectaţi, adăugă el şi, 
zâmbind către juriu, se întoarse la locul lui, luând o agendă de 
pe masă. Problema este, domnule doctor, că Aaron Stampler a 


fost afectat în mod hotărâtor de experienţa trăită cu Shackles: 
am dreptate? 

— Da. 

— Se poate spune deci că orientarea religioasă i-a fost 
zdruncinată? 

— In afară de cazul în care aţi fi de acord cu Shackles. 

— Şi-a schimbat Aaron părerea în această privinţă? 

— Da: după mulţi ani, când episcopul Rushman i-a convertit 
la catolicism. Punctul de vedere catolic e total opus celui 
propovăduit de Shackles. 

— Aşadar, mesajul religios e confuz, corect? 

— Absolut. 

— Este religia importantă pentru Aaron? 

— Vorbeşte mult despre ea. Da, cred că e importantă. Dar 
cred şi că episcopul l-a ajutat să-şi aplaneze conflictul interior. 

— Adică l-a convins că există iertarea? 

— L-am crezut pe Aaron când mi-a confirmat. 

Vail îşi răsfoi agenda. 

— Doctore, în cea de-a treia discuţie cu Aaron, la pagina 
şapte din raport, apare acest dialog: 

„Bascott: Deci crezi în iertarea păcatelor? 

Stampler: Episcopul a fost foarte convingător în privinţa 
asta. Dar Ambrose Bierce a scris: E nedemn să ceri ca legile 
universului să fie anulate din pricina unui singur reclamant. lar 
iertarea păcatelor se primeşte prin rugăciuni. 

Bascott: Vasăzică, ai încă dubii? 

Stampler: Mă gândesc mult la asta, domnule." 

Vail puse agenda pe masă. 

— Ei, domnule doctor, nu vedeţi aici un conflict interior? 

— Faptul că se gândeşte la acest lucru nu înseamnă 
neapărat un conflict. Vorbim aici despre un tânăr deosebit de 
inteligent, dornic să înţeleagă şi să afle cât mai mult. 

— Consideraţi că acest conflict nu a produs tensiune în 
mintea acuzatului? 

— Faptul nu a părut echipei semnificativ. 

— Este adevărat, doctore, că o mare parte dintre bolile 
mintale pot fi atribuite dezorientării religioase şi sexuale? 

— Se poate spune asta, da. 

— Este adevărat, doctore, că peste cincizeci la sută din 
cazurile de schizofrenie se pot atribui celor doi factori: sexul şi 


religia? 

— E un procentaj exact. 

— Deci, dacă Aaron Stampler a primit semnale divergente 
sub aspect religios şi sexual de la Shackles şi Rushman, nu 
creează ele un mediu propice pentru dezvoltarea schizofreniei? 

— Mă rog, să spunem. Deşi „dezvoltare" pare un termen 
cam exagerat... 

— Cincizeci la sută din totalul cazurilor? Exagerat? 

— Mda, cred că ar trebui să fiu de acord cu dumneavoastră. 

— Şi totuşi, n-aţi considerat aceste divergențe semnifi- 
cative? 

— N-am observat vreun efect, răspunse Bascott. De aceea 
n-am căutat cauza. 

— Înţeleg. Bun răspuns, constată Vail în gând. Dr. Bascott, 
aţi avut vreodată motiv să credeţi că mama lui Aaron Stampler 
a suferit de schizofrenie? 

Venable îşi ascuţi simţurile. Ce dracu urmăreşte de data 
asta? se întrebă. Oricum, toate informaţiile culese telefonic sunt 
doar zvonuri. Liniştită, îşi concentră atenţia asupra interoga- 
toriului 

— Nu... tocmai, răspunse Bascott la întrebarea lui Vail. 

— Aţi mai luat personal legătura cu cineva din Crikside? 

— Obiectez, domnule judecător. Sunt zvonuri. 

— Toate răspunsurile doctorului sunt bazate pe zvonuri, 
domnule judecător, se justifică Vail, întinzându-şi mâinile în 
lături. Dacă a luat în considerare aceste informaţii în analizele 
sale, daţi-mi voie să le iau şi eu în seamă. 

— Bine, puteţi continua, dar cu grijă, domnule Vail. Recitiţi 
întrebarea, domnişoară Blanchard. 

— „Aţi mai luat personal legătura cu cineva din Crikside?" 

— Da, răspunse Bascott. Cu medicul ei. 

— Cu dr. Charles Koswalski? 

— Da. 

— Ce v-a spus despre mama lui Aaron? 

— Mi-a spus că era „nebună de singurătate", râse Bascott. 

Asistenţa izbucni în râs, forțându-l pe Shoat să restabi- 
lească din nou ordinea cu ajutorul ciocănelului. 

— Nebună de singurătate? mimă Vail uimirea. Este cumva o 
boală mintală specifică? 

— Mă tem că nu, domnule. 


— Ce-a vrut să spună? 

— Soţul doamnei Stampler murise, ca şi fiul său cel mare. 
Când a părăsit-o Aaron, a devenit bizară. 

— Bizară? 

— Da. 

— Aşa a descris-o doctorul? Ca fiind bizară? 

— Nu chiar în aşa de multe cuvinte. 

— Mă refer acum la notele mele, doctore. A descris-o 
„nebună ca un câine pe lună plină"? 

Din nou se auziră râsete la galerie. Shoat străfulgeră sala 
cu privirea şi spectatorii tăcură pe dată. 

— Da, cred că asta e expresia pe care a folosit-o. 

— Şi care erau simptomele? 

— Păi... era recluzivă. Nu făcea niciodată curăţenie, nu 
gătea, vecinii aveau grijă de ea. Nu comunica cu nimeni. 
Obişnuia să vorbească singură şi să strige la oamenii care 
treceau pe lângă casa ei. 

— Disociativă, cumva? întrebă Vail. 

— Cam da. 

— Dezorientată în spaţiu? 

— ...Da. 

— Doctore, nu sunt acestea simptome ale schizofreniei? 

— Cred că da... 

— Deci este posibil ca doamna Stampler să fi fost schi- 
zofrenă? 

— Obiectez! urlă Venable. Nu e cu putinţă ca dr. Bascott să 
fi putut face o asemenea analiză! 

— Domnule judecător, n-am spus decât că mama lui Aaron 
Stampler a suferit de tulburări mintale înainte de-a muri şi că 
acest aspect ar fi fost suficient pentru a ridica probleme 
serioase echipei asupra sănătăţii lui Aaron Stampler. Destule, 
încât să facă investigaţii la faţa locului, cum a procedat 
apărarea. 

— Domnule judecător, acuzarea cere ca întreaga mărturie 
despre doamna Stampler să fie eliminată sub motiv că e bazată 
pe zvonuri. 

— Domnule judecător, pară Vail atacul, consider că 
afirmaţiile privind starea ei sunt cu totul admisibile. În plus, 
faptul că simptomele ei indică schizofrenia este clar din punct 
de vedere medical. Nu văd ce-ar fi de obiectat aici. 


— Vă repet, domnule judecător, e o analiză apriori, deci 
fără valoare. 

— Bine, bine. Sunt tentat să-i dau dreptate doamnei Ve- 
nable. Vă înţeleg argumentele, domnule avocat, dar cum in- 
formaţiile se sprijină pe zvonuri, sunt nevoit să le resping. Juriul 
nu le va admite. Continuaţi, domnule Vail. 

— Excepţie! exclamă Vail. 

— Se consemnează. Mai departe. 

— AŞ dori să revenim puţin la simboluri. Doctore, vă rog să 
explicaţi pe scurt juriului semnificaţia simbolurilor. 

— Limbajul simbolic reprezintă desene, simboluri, adică 
semne recognoscibile, folosite în comunicare. De pildă, crucea 
este simbolul creştinătăţii, în timp ce numărul 666 este simbolul 
universal al diavolului. Or, ca să folosesc un exemplu mai uzual, 
simbolul pentru ceva interzis este un cerc tăiat de o linie. In 
circulaţia rutieră, acest semn este folosit atât aici, cât şi în 
Europa. 

— Adică simbolurile transcend cuvintele? 

— Da; dar nu întotdeauna. 

— Poate un simbol lua formă de cuvinte? Un mesaj, 
bunăoară? 

— Hmm. Posibil. Da. 

— Aşadar, simbolurile se pot transmite sub mai multe 
forme, nu doar prin desene? 

— Aşa este. 

— Domnule doctor, aţi afirmat că aţi văzut fotografiile 
victimei, episcopul Rushman? 


— Da. 

— Le-aţi studiat îndeaproape? 
— Da. 

— Erau simboluri pe cadavru? 
— Păi... 


— Să fiu mai explicit: credeţi că ucigaşul a lăsat asupra 
victimei un mesaj sub formă de simbol? 

Venable încerca să anticipeze tactica lui Vail. Vrea să fo- 
losească numerele găsite pe ceafa lui Rushman, ca să-l discre- 
diteze pe Bascott. Sau poate tatonează terenul, să vadă dacă 
am descifrat simbolurile. Ultima alternativă îi păru cea mai 
plauzibilă. Îşi notă în agendă cuvântul „simboluri" şi „B32.156", 
întorcând-o în aşa fel, încât să n-o poată citi nimeni. Hotărî că nu 


era momentul să intervină. Părea să aştepte mărturia lui Molly 
Arrington, când urma să o prindă în capcană, făcând-o să 
admită că mesajul fusese lăsat de Aaron. 

— N-aş putea răspunde exact, răspunse Bascott. Se pare că 
ucigaşul a indicat ceva, dar n-am reuşit să aflăm ce anume, iar 
Stampler nu ne-a fost de ajutor. 

— V-a spus că nu ştie ce reprezintă simbolul? 

— Obiectez, domnule judecător. Nu s-a stabilit că e vorba 
despre un simbol. 

— Se admite. 

— Doctore, vorbim despre litera şi cifrele de pe ceafa 
victimei: corect? 

— Presupun că la asta vă referiţi. 

— Vă amintiţi succesiunea lor? 

— Cred că „B 32.146". 

— De fapt, „B 32.156", îl corectă Vail. 

— Mă scuzaţi: 156. 

— Credeţi că e vorba despre un simbol lăsat de ucigaş? 

— Păi, bănuiesc că cu toţii am făcut această presupunere. 

— Aţi încercat să analizaţi simbolul? 

— L-am întrebat pe Stampler ce reprezintă. 

— lar el a afirmat că nu are cunoştinţă de semnificaţia lui? 

— Da. 

— Mai departe n-aţi încercat să mergeţi, aşa-i? 

— Am discutat aspectul cu doamna Venable. 

— Când? 

— La început. Dacă nu mă înşel, chiar înainte de a-l vedea 
pe Stampler. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns? 

— Că problema depăşeşte limitele responsabilităţii noastre. 

— Care constă în? 

— A-l analiza pe pacient. 

— lar acest simbol nu constituie un element important în 
analiza dumneavoastră? 

— Ba da, dacă l-am fi descifrat. Dar descifrarea anumitor 
mesaje poate lua ani de zile... 

— Cu alte cuvinte, n-aţi avut destul timp la dispoziţie 
pentru a examina în amănunt problemele domnului Stampler? 

— Obiecţie, domnule judecător, strigă Venable sărind în 
picioare. Apărarea încearcă să denatureze realitatea. Doctorul a 


afirmat că ar putea dura ani pentru descifrarea acestui simbol, 
cum îl denumeşte avocatul. Or, noi deţinem probe materiale 
extrem de clare. Aşa încât linia interogatoriului e total 
irelevantă. Cifrele ar putea însemna orice, poate chiar un număr 
de telefon oarecare. 

— Atunci să-i dăm voie doctorului să afirme acest lucru, 
ripostă Vail. 

— Reformulaţi întrebarea, domnule avocat, îl îndemnă 
Shoat, cu voce aspră. 

— Doctore, consideraţi simbolul ca fiind relevant? 

— Orice e posibil. 

— Consideraţi că este irelevant? 

— Nu pot răspunde cu exactitate. 

— Dar ce credeți? 

— Obiectez! Ce-ar fi să nu se mai abată de la subiect, 
domnule judecător? 

— Da, doamnă Venable. Obiecţia se admite. Să se păstreze 
limitele subiectului, porunci Shoat. 

— Domnule doctor, vreţi să spuneţi că mesajul de pe ceafa 
victimei are probabil importanţa pe care n-aţi putut-o detecta? 

— Da, e posibil să fie important. 

— Vă mulţumesc. Dacă nu mă-nşel, aţi afirmat aici că 
diagnosticarea bolilor mintale e la fel de precisă ca şi cea a 
bolilor fizice. Corect? 

— Da. 

— De-a lungul discuţiilor cu Aaron Stampler, v-a dat vreo 
explicaţie despre cele petrecute în seara crimei? 

— Da. 

— În ce a constat explicaţia? 

— A afirmat că şi-a pierdut cunoştinţa înaintea comiterii 
crimei. 

— A afirmat şi că mai era cineva în cameră, în acele mo- 
mente? 

— Da, a făcut această afirmaţie. 

— Cine era acea persoană? 

— N-a putut-o identifica. 

— Deci, acuzatul recunoaşte prezenţa sa la locul faptei, dar 
neagă comiterea faptei. Este corect?! 

— Da. 

— E plauzibilă afirmaţia lui? Vreau să spun, şi-ar fi putut 


Stampler pierde cunoştinţa în acest mod? 

— ...Da. 

— Există un termen medical pentru asemenea stare? 

— Da. Se numeşte stare de refugiu, un alt termen fiind 
amnezia temporară. 

— Şi constituie o raritate în studiul psihologiilor anormale? 

— Nu, nu e o raritate. 

— Aşadar, aţi tratat cazuri de amnezie temporară, nu? 

— Da. 

— Cât durează de obicei o astfel de stare? 

— De la câteva minute, la... de pildă, cunosc cazul unui 
pacient care a rămas timp de câteva luni în această stare. 

— Pacientul era capabil să se comporte normal în acest 
interval? 

— Da. Doar că ulterior nu şi-a putut aminti nimic din 
perioada respectivă. 

— Ce poate cauza o stare de refugiu? 

— Tensiunea psihică, anxietatea, amintirile... 

— Amintirile? 

— Amintirea unui eveniment traumatic din trecut. Poate fi 
declanşată de ceva foarte simplu: zbârnâitul unei sonerii; ori o 
anumită combinaţie de cuvinte ce evocă un traumatism din 
trecut. 

— Deci spectacolul unei crime brutale ca aceasta poate da 
naştere unei stări de refugiu? 

— Da, sunt nevoit să vă răspund că e posibil. 

— Prin urmare, când Aaron Stampler afirmă că a intrat 
într-o stare de refugiu, nu face o afirmaţie absurdă, nu-i aşa? 

— Nu, e o afirmaţie plauzibilă. Se putea întâmpla. 

— lar dacă s-a întâmplat, n-a fost o tulburare mintală? 

— Ba da. 

— Şi totuşi susţineţi că n-a dat semne de amnezie pe 
parcursul investigaţiei dumneavoastră. 

— Nu, domnule, n-a dat semne. 

— Doctore Bascott, să presupunem că un pacient suferă de 
emfizem pulmonar, iese afară în ploaie îmbrăcat prea subţire, 
răceşte şi nu se duce la medic. Aceste împrejurări pot duce la 
pneumonie. Corect sau fals? Mă-nţelegeţi? 

— Da. Cauză şi efect. 

— Exact. Cunoscând împrejurările, în momentul diag- 


nosticării medicul poate anticipa evoluţia pneumoniei, luând 
măsurile de precauţie necesare pentru â o preîntâmpina. E o 
presupunere corectă? 

— Domnule judecător, nu sunt deloc de acord cu această 
categorie de întrebări, se interpuse Venable. Nu sunt decât 
supoziţii şi jocuri de cuvinte. Unde vrea să ajungă avocatul? 

— Mai acordaţi-mi o întrebare sau două, domnule ju- 
decător. 

— Vă mai acord o şansă, domnule avocat. Treceţi la obiect, 
sau voi fi nevoit să sistez întrebările. 

— Domnule doctor, aveţi aici un tânăr pe care l-aţi supus 
unor teste, pentru a determina dacă e culpabil sau nu în cazul 
de faţă. Cunoaşteţi următoarele precedente: întâi, existenţa 
unor informaţii religioase confuze, iar apoi posibilitatea ca 
mama lui să fi fost schizofrenică. Nu credeţi că s-ar cuveni să 
aprofundaţi examenul, pentru a detecta eventuale simptome de 
schizofrenie la acest tânăr? 

— Păi, da. Asta am şi făcut. 

— Aţi omis în mod special eventualitatea schizofreniei? 

— L-am examinat prin prisma tuturor tipurilor de tulburări 
mintale. 

— Corectaţi-mă dacă greşesc, dar am impresia că singurul 
lucru pe care l-aţi urmărit în analizarea pacientului a fost să 
stabiliţi dacă este capabil să compară în faţa instanţei. 

— Asta ne-a fost sarcina. Dar a inclus şi diagnosticarea din 
punctul de vedere al bolilor mintale. 

— Aşadar, puteţi afirma cu convingere, în faţa Curţii, că 
acuzatul nu suferă de schizofrenie? 

— Pot afirma că nu-i este afectată capacitatea de-a deosebi 
binele de rău şi că poate coopera la propria-i apărare. 

— Cu alte cuvinte, n-are importanţă dacă suferă sau nu de 
vreo boală mintală. 

— Obiecţie. Speculaţie. 

— Se acceptă. 

— Reformulez. Este posibil ca Aaron Stampler să sufere de 
vreo tulburare mintală gravă, pe care dumneavoastră s-o fi 
trecut cu vederea în cadrul examenului psihiatric? Este posibil? 

— Ce să spun? Orice este posibil. 

— Vreţi să spuneţi că e improbabil? 

— Domnule avocat, Aaron Stampler a fost consultat şi de 


alţi doi psihiatri şi psihologi de renume. E greu de crezut că toţi 
trei am putut omite ceva atât de important. 

— Deci, răspunsul dumneavoastră e negativ. 

— Obiecţie, interveni Venable. Doctorul şi-a clarificat 
poziţia. 

— Domnule judecător, încerc să stabilesc dacă doctorul 
afirmă că e imposibil sau improbabil, sau dacă spune că e 
posibil. 

Shoat oftă. 

— Vă rog recitiţi întrebarea, o invită el pe grefieră. 

— „Reformulez. Este posibil, domnule doctor, ca Aaron 
Stampler să sufere de vreo tulburare mintală gravă, pe care 
dumneavoastră s-o fi trecut cu vederea în cadrul examenului 
psihiatric? Este posibil?" 

— Şi care a fost primul răspuns? 

— „Ce să spun? Orice este posibil". 

— Mi se pare, domnule avocat, că aţi primit răspunsul la 
întrebare, remarcă Shoat. 

— Nu tocmai, răspunse Vail. Aş dori să se consemneze că 
posibilitatea moştenirii unei boli mintale pe cale genetică a fost 
exclusă. Aceasta e cheia apărării. Depăşeşte capacitatea de a 
distinge binele de rău, domnule judecător. Poate dr. Bascott jura 
că acuzatul Aaron Stampler nu suferă de vreo tulburare mintală, 
acţionând sub influenţa unui impuls ori a unui raţionament 
afectat? 

Venable îl privi pe Vail. Parşivul, pregăteşte o capcană. Ce 
dracu urmăreşte? 

— Domnule judecător, interveni ea grăbită. Îmi menţin 
obiecţia. Dr. Bascott şi-a clarificat poziţia. 

— Într-un mod ambiguu, i-o taie Vail. 

Judecătorul se uită la amândoi. 

— Sunt de acord cu acuzarea, zise el brusc. 

— În regulă, răspunse Vail. Vreau să limpezesc lucrurile. 
Doctorul admite posibilitatea omiterii unor aspecte în 
examinarea acuzatului. 

— Obiecţie! strigă Venable, ridicându-se în picioare şi 
trântind cu pumnul în masă. Denaturează răspunsurile mar- 
torului! 

— Nu, domnule, se apără Vail. Spun exact ceea ce a spus 
el. E posibil să fi trecut ceva cu vederea. 


Dându-şi seama că e ceva pe cale de-a fi discreditat, Bas- 
cott vorbi deodată: 

— Domnule, afirm că Aaron Stampler e pe deplin capabil 
de-a înţelege de ce se află aici. Dacă suferă de vreo boală 
mintală, consider că nu e destul de gravă pentru a-l scuza din 
punct de vedere legal de propriile-i acţiuni. 

Vail zâmbi. 

Te-am prins. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. 


TREIZECI ŞI TREI 


— Onorată Instanță, este chemat la bară dr. William 
Danielson. 

Vail îşi răsfoia la întâmplare agenda, în timp ce Venable 
parcurgea întrebările de rutină, care stabileau că Danielson este 
expert legist şef al oraşului, studiile ce le efectuase şi natura 
expertizei sale. 

— În calitate de expert legist al acestui caz, ce sarcini aţi 
avut? îl întrebă Venable. 

— Să întreprind un studiu detaliat şi o analiză asupra 
cadavrului, a rănilor şi a leziunilor cauzatoare de moarte şi să 
centralizez aceste date într-un raport. 

Vail avusese de a face cu Bill Danielson în multe procese. ÎI 
plăcea. Aşteptă ca Venable să-l conducă de-a lungul descrierii 
crimei. Când se ajunse la prezentarea fotografiilor, sări în 
picioare. 

— Obiectez, domnule judecător. Prezentarea tuturor celor 
treizeci şi ceva de poze constituie un prejudiciu flagrant pentru 
clientul meu. Consider că acuzarea îşi poate realiza din plin 
scopul cu cinci dintre ele. 

— Da, da, domnule avocat. Am mai discutat o dată acest 
aspect. Obiecţia se respinge. 

— Scuzaţi-mă, dar cer excepţie la hotărârea dumnea- 
voastră, răspunse Vail cu voce amabilă. 

Obrajii lui Shoat virară spre roşu. 

— Se consemnează excepţia, domnule, mârâi el. Puteţi 
continua, doamnă Venable. 


Venable prezentă fotografiile una câte una, dându-i ocazia 
lui Danielson s-o descrie pe fiecare în amănunte sângeroase: 
cantitatea de sânge din fiecare rană, tipul (Danielson părea să 
descrie cu deosebită plăcere diferenţa dintre rănile produse prin 
înjunghiere, crestare, incizare şi amputări), cum au fost 
provocate, care dintre ele fusese fatală şi care doar dureroasă. 
Scopul era să stârnească o stare anxioasă în rândul celor mai 
sensibili membri ai juriului, înainte de a le fi arătate fotografiile, 
pentru a spori efectul. Intr-adevăr, juriul studie îngrozit fiecare 
poză, aşa cum se aşteptase Venable. 

— Deci, dr. Danielson, aţi ajuns la concluzia că moartea 
poate fi atribuită unei sume de factori? 

— Da: trauma corporală, aeroembolia, spasmul cadaveric, 
câteva din rănile produse prin înjunghiere, şocul hemoragic, 
adică pierderea sângelui. Toate acestea au fost cauzatoare de 
moarte. 

— Se poate identifica, după opinia dumneavoastră, 
principala cauză? 

— Cred că a fost rana provocată la gât. 

— De ce? 

— Deoarece a cauzat aeroembolia, care înseamnă ieşirea 
bruscă a aerului din plămâni. Acest tip de rană e întotdeauna 
fatal; de fapt, moartea survine de obicei instantaneu. lar rana 
aceasta a fost profundă. Un alt factor a fost şocul hemoragic. 

— Pierderea de sânge? 

— Da. Numărul de răni a provocat o sângerare excesivă. În 
mod normal, când organele încetează să funcţioneze, 
sângerarea se reduce. Sângele mai picură, dar nu se scurge în 
valuri. În cazul de faţă însă rănile au fost atât de multe şi de 
profunde, încât victima şi-a pierdut aproape tot sângele. Or- 
ganismul uman conţine de obicei cinci litri de sânge; în trupul 
victimei, s-a găsit la autopsie doar jumătate de litru. După cum 
puteţi observa din fotografii, sângele a împroşcat pereţii, 
lămpile, ferestrele, iar o mare cantitate e colectată în jurul 
cadavrului. 

— Ei bine, domnule judecător, cred că-i destul, strigă Vail. 
Suntem de acord că s-a strâns mult sânge la locul crimei. E oare 
necesar să se continue influențarea juriului cu toate amănuntele 
scabroase? 

— Domnule Vail, permiteţi-mi să mă îngrijesc eu de juriu. 


— Perfect. lar eu mă voi îngriji de clientul meu, răspunse 
Vail. După cum am avertizat mai devreme curtea, axarea 
acuzării pe detaliile morbide ale acestui caz constituie un grav 
prejudiciu. Ce are doamna procuror de gând? Să aducă în sală 
sângele episcopului adunat în gă-leţi, pentru a fi văzut în 
realitate de către juriu? 

— Ajunge, domnule avocat, se răsti Shoat la rândul său. 
Doriţi să formulaţi o cerere? 

— Da, domnule judecător. Suntem de acord că în camera 
crimei s-au găsit patru litri jumătate de sânge. Recunoaştem că 
a provenit de la victimă, că era roşu, vâscos şi mai dens decât 
apa... 

— Gata, domnule, ajunge! zbieră Shoat. 

— Dar obiectăm, domnule judecător, continuă Vail, 
îndreptându-şi degetul arătător spre Venable obiectăm 
împotriva prelungirii discuţiei referitoare la starea fluidelor 
organice ale episcopului Rushman. 

Schimbarea rupse tensiunea. Câţiva juraţi chicotiră. Vail 
redusese cea mai devastatoare probă vizuală la dimensiunea 
unei glume, lucru de care Venable era perfect conştientă. Să 
meargă înainte pe aceeaşi temă ar fi însemnat să piardă jocul. 

— Trecem mai departe, se oferi ea. 

— Vă mulţumesc, doamnă procuror, îi răspunse Shoat. 

Chemându-l pe Vail aproape de masa judecătorească, îi 
şopti: 

Domoliţi-vă emoţiile, domnule. 

— Ca şi cum v-aţi domoli câinele? mormăi Vail, 
întorcându-se la locul său. 

— Ce-aţi spus? îl întrebă Shoat. 

— Nimic, domnule judecător. Imi dregeam doar vocea. 

— Nu mai am întrebări, spuse Venable. Domnule avocat, 
puteţi prelua martorul. 

Vail se îndreptă spre bara martorilor. 

— Domnule Danielson, vă pun următoarea întrebare: 
sunteţi sută la sută sigur că aceeaşi persoană a provocat toate 
înjunghierile, crestăturile, inciziile şi alte răni, pe care le-aţi 
descris grafic, asupra corpului victimei? 

— Vreţi să ştiţi dacă e posibil ca o parte din răni să fi fost 
provoca-te de către altcineva? 

— Exact. 


— Rănile traumatice şi anume cele de gât şi piept au fost 
făcute de o persoană cu mâna stângă, cu acelaşi cuţit. Asta se 
observă datorită... 

— Bine, bine, domnule Danielson, nu vă contrazic. Sunt de 
acord că acele douăsprezece răni au fost administrate de către 
o persoană stângace. Dar celelalte... şaizeci şi cinci de răni? 
Toate au fost făcute de către o persoană stângace? 

— E greu de spus. Nu se poate preciza întotdeauna dacă 
persoana care s-a folosit de armă e stângace sau dreptace. 

— Depinde de natura rănii? 

— Da. 

— O înţepătură, de pildă, ar fi greu de distins dacă a fost 
executată de un dreptaci sau de un stângaci, nu? 

— Da, e adevărat. 

— Şi nu au fost, cel puţin două din cele douăsprezece răni 
pe care le-aţi identificat ca fatale, răni străpunse? 

— ...Ba da. 

— Cuţitul a pătruns perpendicular, nu-i aşa? 

— Da. 

— Rezultă că nu-i exclus ca o a doua persoană să fi pro- 
vocat cel puţin două dintre rănile fatale. Corect? 

— Probabil. 

— Vă repet, dr. Danielson: Este posibil ca cel puţin două 
dintre rănile fatale să fi fost administrate de altcineva? Da, sau 
nu? 

— Da. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Să vorbim puţin despre 
rana de la gât. După opinia dumneavoastră, aceasta a fost 
prima, corect? 

— Aşa au arătat probele. 

— Şi aţi afirmat că aeroembolia provoacă moartea aproape 
instantaneu. Aţi spus aşa: „În majoritatea cazurilor survine 
instantaneu spasmul cadaveric, adică rigor mortis". Corect? 

— Da, aşa este. 

— Şi totuşi susţineţi că episcopul s-a apărat. Că rănile de pe 
mâini şi braţe sunt rezultatul încercării sale de a se proteja. 
Corect? 

— Da. 

— Deci, în timp ce e posibil ca rana de la gât să fi fost 
prima, până la urmă se pare că n-a fost, nu-i aşa? 


— E posibil să fi supravieţuit aproximativ un minut, 
apărându-se din reflex. Oricum, destul timp pentru a fi rănit la 
mâini şi la braţe. 

— Cuţitul a pătruns pe-aici - Vail îşi puse degetul sub 
urechea dreaptă a lui Danielson, trasând încet o linie spre 
stânga, chiar sub urechea dreaptă, a mers până sub urechea 
stângă, secţionând coloana vertebrală, jugulara, arterele, ve- 
nele, laringele, muşchii şi țesuturile. Aşa stipulează raportul 
dumneavoastră, nu? 

— Întocmai. 

— Deci au fost traumatizaţi muşchii şi țesuturile? 

— Da. 

— S-a produs şi fenomenul de aeroembolie, care e aproape 
întotdeauna fatal, nu-i aşa? 

— Da. 

— lar dumneavoastră susţineţi că episcopul a rezistat încă 
un minut, un minut jumătate? 

Danielson îl privi pe Vail cu înţeles, înăbuşindu-şi un 
zâmbet. Era tare Vail. Un adevărat rechin. 

— Am dedus... datorită cantităţii de sânge şi urmelor de 
țesătură găsite... că, probabil... 

— Probabil? Ce-i asta, domnule Danielson? Probabil, posibil 
sau eventual, un fel de loterie? 

— E foarte posibil să fi fost a doua, ori a treia lovitură, cedă 
Danielson. 

— Prin urmare... dacă două dintre rănile fatale din zona 
pieptului ar fi fost produse de o persoană, iar celelalte, de către 
altcineva, atunci e posibil şi ca prima persoană să fi aplicat 
loviturile mortale, iar a doua să-l fi ciopârţit pe episcop, după ce 
a survenit moartea. Ce spuneţi? 

— Presupun că... da, dar e improbabil. 

— De ce? 

— De ce? repetă Danielson. 

— Da. De ce e improbabil? 

— Păi gândiţi-vă... Vreau să zic, e absolut logic. 

— In concluzie, domnule doctor, nu puteţi dovedi că Aaron 
Stampler a fost autorul tuturor sau măcar al unei părţi din rănile 
produse prin înjunghiere; nu puteţi dovedi dacă episcopul a fost 
răpus de una sau de două persoane şi nici care a fost rana 
fatală. Am dreptate? 


Danielson cântări situaţia câteva minute. Apoi dădu încet 
din cap: 

— Este adevărat. 

— lar faptul că Aaron e stângaci constituie unica dum- 
neavoastră dovadă că el a mânuit într-adevăr cuțitul. Corect sau 
fals? 

— Da, domnule Vail. Este corect. 

— Vă mulţumesc, dr. Danielson, îi spuse Vail, 
îndepărtându-se de la bara martorilor. Sunteţi liber. 

— Un moment, îl opri Venable. Dr. Danielson, în cei 
douăzeci şi şase de ani de când sunteţi expert judiciar, aţi 
întâlnit vreun caz în care doi ucigaşi să fi folosit acelaşi cuţit 
pentru a lovi aceeaşi victimă? 

— Nu, n-am întîlnit. 

— Aţi auzit, ori aţi citit despre un asemenea caz? 

— Nu. 

— Mulţumesc. 

— Scuzaţi-mă, dr. Danielson, ripostă Vail, despre câte 
cazuri aţi auzit în care penisul şi testiculele victimei să fi fost 
tăiate şi îndesate în gură? 

— A... de fapt, despre nici unul. 

— Deci, crima de faţă s-ar fi putut petrece exact aşa cum 
am descris-o eu; da sau nu? 

Danielson oftă: 

— Da. 

— Vă mulţumesc, domnule. 


Harvey Woodside îl urmă pe Danielson la bara martorilor. 
Sarcina lui constase în corelarea probelor medicale şi judiciare 
în scopul atingerii unei unice concluzii întemeiate: aceea că 
Aaron Stampler comisese o crimă premeditată, cu sânge rece. 

Se deplasă greoi spre bara martorilor, respirând anevoios 
pe nas, se lăsă în scaun şi depuse jurământul. Vail asculta 
răbdător faza preliminară dirijată de Venable, legată de studiile 
şi activitatea martorului. 

— Aşadar, domnule Woodside, dumneavoastră aţi legat 
între ele toate elementele crimei, aşa este? 

— Da. 

— Inclusiv rapoartele medicale, probele de ţesături, am- 


prentele, etcetera... 

— Totul. Am corelat toate elementele. 

In interogatoriul care urmă, Woodside combină fotografiile 
cu probele materiale, cu fibrele de țesătură prelevate, cu petele 
de sânge şi cu amprentele, zugrăvind astfel un tablou al groazei. 

— Domnule Woodside, continuă Venable, judecând după 
probele materiale găsite la locul faptei, cum evaluaţi derularea 
crimei? 

— Stampler a intrat prin bucătărie, şi-a scos pantofii, a luat 
cuțitul din sertar, lăsând urme de țesătură din mănuşi, a 
străbătut holul ajungând în dormitor, unde l-a atacat pe episcop. 
Episcopul Rushman s-a luptat pentru a-şi apăra viaţa, după cum 
reiese din existenţa rănilor de pe mâini. A fost înjunghiat, 
crestat şi spintecat de şaptezeci şi şapte de ori. În urma 
agresiunii, trupul său conţinea mai puţin de jumătate de litru de 
sânge, adică a douăsprezecea parte din cantitatea existentă de 
obicei în organism. Gestul final a fost amputarea aparatului 
sexual, pe care Stampler i l-a îndesat episcopului în cavitatea 
bucală. Stampler s-a întors în bucătărie, şi-a pus pantofii şi a 
fugit afară; cum pe-acolo trecea tocmai o patrulă a politiei, a 
intrat înapoi şi s-a ascuns într-un confesional, unde a fost găsit 
de politie şi arestat. 

Vail îşi încheie haina şi se ridică. Înconjură masa apărării, 
sprijinindu-se în faţa ei, cu braţele încrucişate. Shoat îl privi cu 
gura căscată. 

— S-a întâmplat ceva, domnule Vail? 

— Ascult o poveste foarte interesantă, domnule judecător, îi 
răspunse Vail zâmbind. Evident, mă opun întregii expuneri. E 
doar o înşiruire de supoziţii. 

— Domnule judecător, pară Venable, domnul Woodside e 
unul dintre cei mai renumiţi patologi din ţară. Sarcina lui este să 
evalueze o crimă pe baza probelor judiciare. 

— Nu există o dovadă că Stampler i-a amputat victimei, 
citez: „aparatul sexual", argumentă Vail. Atât domnul Woodside, 
cât şi dr. Danielson susţin această ipoteză dintr-un singur motiv: 
dacă cumva lucrurile nu s-au petrecut astfel, întreaga lor teorie 
se năruie. 

— Domnule Vail, îi răspunse judecătorul, aplecându-se 
peste masă şi privindu-l, înlănţuirea logică a evenimentelor între 
ele intră în domeniul de expertiză al domnului Woodside. Asta e 


misiunea lui. N-a negat că declaraţia lui este o supoziţie şi sunt 
sigur că juriul va lua acest fapt în considerare cândva cântări 
probele. Obiecţia dumneavoastră se respinge. 

— Deocamdată nu mai am întrebări, îşi încheie Venable 
interogatoriul. 

— Martorul dumneavoastră, domnule Vail. 

Frunzărindu-şi agenda, Vail se apropie tacticos de boxa 
martorilor. 

— Domnule Woodside, spuse el, cercetându-şi notițele, aţi 
căutat fibre de țesătură pe covor, nu-i aşa? 

— Corect. Am lucrat împreună cu dr. Danielson la anali- 
zarea tuturor probelor. 

— Ce anume aţi mai căutat în covor? 

— Pete de sânge, fire de păr ca şi alte corpuri străine. 

— Amprente? 

— Nu înţeleg întrebarea. 

— Aţi căutat cumva şi amprente ori urme de paşi pe covor, 
pentru a detecta dacă, în afara episcopului Rushman şi a lui 
Aaron Stampler, a mai fost cineva în cameră? 

— N-avea nici un rost, domnule Vail. Femeia de serviciu 
curăţase camera dimineaţa, devreme. După aceea au trecut şi 
alte persoane pe acolo. 

— Cu alte cuvinte, dacă au existat alte amprente în covor, 
le-ar fi putut lăsa cineva înaintea producerii crimei? 

— Da... 

— Acelaşi lucru e valabil şi în ceea ce priveşte fibrele de 
țesătură şi firele de păr, corect? 

— Păi, da... 

— Deci singura probă materială lăsată cu certitudine în 
timpul crimei o constituie petele de sânge? 

— Asta... 

— Da, sau nu, domnule Woodside? 

— Presupun că aveţi dreptate. Există urme de paşi 
însângerate, bineînţeles. 

— Clientul meu nu neagă că urmele de paşi îi aparţin, 
spuse Vail răsfoind în agendă. Bineînţeles că a fost acolo. Dar de 
vreme ce se afla într-o stare de refugiu, se pune următoarea 
întrebare: a mai fost cineva pe acolo? Această întrebare aş dori 
s-o clarificaţi, domnule Woodside, fără a da naştere nici' unui 
dubiu. Bazându-vă pe cercetările întreprinse, puteţi afirma cu 


toată convingerea că episcopul Rushman şi Aaron Stampler erau 
unicele persoane care se găseau în cameră în timpul agresiunii? 

— Sunt nouăzeci la sută... 

— Nouăzeci la sută nu este un procent mulţumitor, 
domnule Woodside. Declaraţi în faţa instanţei că sunteţi sută la 
sută sigur că nu a existat o a treia persoană în cameră în timpul 
crimei? 

— Cred că nu. 

— Da sau nu? 

— Nu. 

— Domnule Woodside, daţi-mi voie să vă amintesc cazul 
Wright. Vă amintiţi de cazul Wright? 

— Bineînţeles. 

— Aţi fost expert judiciar în cazul acela, nu-i aşa? 

— Da. 

— Exemplificaţi-i juriului despre ce este vorba. 

— Mă opun, domnule judecător. Este irelevant. Nu văd 
scopul. 

— Scopul e logica, domnule judecător. 

— Logica? repetă Shoat. 

— Domnul Woodside îşi bazează multe din deducţii pe 
logică. Aş dori să examinez percepţia domniei sale asupra lo- 
gicii. 

— Bine, domnule Vail. V-am promis că vă dau mână liberă 
în acest caz, aşa că puteţi continua. 

— Cazul Wright, domnule judecător. 

— Theodore Wright era comerciant. A fost găsit mort prin 
împuşcare într-o cameră de hotel. Arma crimei a fost 
descoperită mai târziu, după radiatorul cu aburi din colţul 
camerei. 

— Deci, concluzia logică este că ar fi fost omorât, nu? 

— Corect. Iniţial am presupus că Wright a fost omorât. 

— Şi această presupunere corespunde adevărului? 

— Nu. În urma cercetărilor am stabilit că Wright se 
împuşcase. Reculul armei i-a aruncat mâna înapoi şi arma a 
zburat în spatele radiatorului. 

— Aşadar, concluzia logică, şi anume că a fost ucis, s-a 
dovedit falsă. 

— Da. 

— Domnule Woodside, judecând după probe, era logic să 


deduceţi că se sinucisese? 


— Nu chiar. 

— Vreţi să spuneţi „nu". 

— Nu. 

— De fapt, nu-i aşa că o mare parte din crime sfidează 
logica? 


— Sigur, deşi majoritatea cazurilor... 

— Majoritatea. Dar nu toate, corect? 

— Corect, spuse Woodside oftând. 

— Domnule Woodside, aţi afirmat că aţi găsit amprentele 
domnului Stampler pe toată suprafaţa cuţitului şi pe cadavru. 

— Da. 

— Aţi afirmat, de asemenea, că aţi găsit fibre din mănuşile 
lui Stampler în sertarul pentru cuțite? 

— Întocmai. 

— Şi pe baza acestor urme aţi dedus că Stampler a luat 
cuțitul din sertar, nu-i aşa? 

— Pare, cu siguranţă, logic. 

— Pare la fel de logic să-şi fi scos mănuşile înainte de a 
comite cri-ma? 

— A... nu înţeleg... 

— Evident. Inţelegeţi, dar vă pot repeta întrebarea cu alte 
cuvinte: sunteţi foarte antrenat în logică, domnule Woodside. 
Este oare logic ca domnul Stampler să fi intrat cu mănuşile pe 
mâini, să fi luat cuțitul, apoi să-şi fi scos mănuşile, pentru a-şi 
lăsa amprentele peste tot, după spusele dumneavoastră? Vedeţi 
aici vreo logică? 

— Păi... aş spune... 

— Spuneţi doar răspunsul, domnule. Consideraţi că este 
logic ca un om să premediteze o crimă, să plănuiască totul, iar 
apoi să-şi scoată mănuşile, înainte de a comite crima? 

— Nu ştiu de ce a făcut asta. 

— Este o acţiune logică? Are vreun scop? 

— Nu tocmai. 

— Cred că pot considera că aţi răspuns „nu". Cât despre 
celelalte probe de țesătură pe care le-aţi găsit, ele puteau fi 
lăsate de domnul Stampler mai devreme, în aceeaşi seară. Este 
adevărat, sau nu? 

— Este adevărat. 

— Deci fibrele în sine nu dovedesc că acuzatul s-a aflat în 


cameră, în momentul atacului, este corectă afirmaţia? 

— Da, este corectă. 

— În concluzie, domnule Woodside, nu puteţi dovedi că 
Aaron Stampler şi episcopul au fost singuri în cameră, nu-i aşa? 

— Aă... păi eu... 

— Da, sau nu? 

— Nu, spuse Woodside, oftând. 

— Şi nu puteţi afirma cu toată certitudinea că Aaron a luat 
cuțitul din bucătărie, nu? 

— Nu chiar. 

— Consider că aţi răspuns din nou „nu". Haideţi să vorbim 
puţin despre fuga lui Aaron prin uşa bucătăriei, după spusele 
dumneavoastră. Aţi dedus că a intrat prin bucătărie, şi-a lăsat 
acolo pantofii, a luat cuțitul şi a pătruns în dormitorul 
episcopului, unde l-a ucis pe acesta. Apoi s-a întors pe acelaşi 
traseu, şi-a pus din nou pantofii şi a ieşit prin uşa bucătăriei. 

— Da. 

— Pe ce vă bazaţi deducţiile? 

— Pe logică. Faptul că şi-a scos pantofii la intrare e o 
deducție logică, deoarece într-acolo duc urmele ciorapilor 
însângeraţi. Şi cum e absurd ca episcopul să fi ţinut cuțitul de 
tranşat carne în dormitor, am dedus de asemenea că acuzatul a 
luat cuțitul de bucătărie când a intrat. 

Vail străbătu sala. 

— Şi dacă acuzatul a intrat pe uşa principală, după cum a 
declarat? Care e primul lucru pe care-l faci când intri din ger 
într-o casă? Îţi scoţi mănuşile, nu-i aşa? Îţi freci mâinile, sufli 
peste ele. Prin urmare, Aaron a intrat în casa parohială, şi-a scos 
mănuşile, apoi a auzit un zgomot la etaj şi a urcat. A văzut pe 
cineva în cameră, aşa că - Vail se aplecă, îşi scoase mocasinii, 
îndesându-şi-i în buzunarele hainei - şi-a scos pantofii, ca să nu-l 
audă nimeni, punându-şi-i în buzunare. S-a dus în dormitor, s-a 
uitat înăuntru şi a văzut cum cineva îl înjunghia pe episcop; 
cineva care intrase într-adevăr prin bucătărie, de unde-şi procu- 
rase cuțitul cu care pătrunsese în dormitorul episcopului. 
Episcopul a încercat să se apere, ţinându-şi mâinile pavăză. In 
cele din urmă cedează, iar criminalul îi provoacă, după cum aţi 
scris în raport, „rana numărul patru, o lovitură cardiovasculară, 
suficient de pătrunzătoare pentru a ucide aproape instantaneu". 
Episcopul s-a prăbuşit la pământ. Făptaşul a părăsit în grabă 


locul, iar Stampler, pradă unei stări de refugiu, apucă cuțitul 
într-o totală zăpăceală. A ieşit la rândul lui din cameră, a auzit 
pe cineva la parter, a fugit în bucătărie, unde şi-a pus din nou 
pantofii înainte de-a porni afară, în frig. Domnule Woodside, 
aveţi vreo dovadă că lucrurile nu s-au petrecut astfel? 

— Nu, răspunse acesta, resemnat, nu pot dovedi nici că 
episcopul n-a fost înjunghiat de o rață care a zburat pe geam. 

Râsetele asistenţei nu se lăsară aşteptate. Shoat trebui să 
izbească de câteva ori cu ciocănelul în masă. 

— Dacă nu vă potoliţi, evacuez sala, strigă el, apoi i se 
adresă lui Woodside: Domnule Woodside, remarca dum- 
neavoastră a fost cu totul inoportună. Doar aveţi experienţa a 
ceea ce înseamnă un proces. Ar fi bine să vă conformaţi. 

— Da, domnule. Îmi cer scuze, mormăi Woodside cu capul 
în pământ. 

— Vă cred. Juriul va ignora remarca. E total irelevantă în 
derularea procesului. 

— Nu mai am întrebări, anunţă Vail. 

Portarul îi lăsa primul ziar de seară în faţa uşii. Îl citi in- 
stalată la birou, în faţa cinei, compusă din supă de pui cu tăiţei 
şi cu biscuiţi. 


CELEBRII VULTURI Al LEGII 
Venable versus Vail 
Cel mai senzational spectacol din oraş 
de 
Jack Connerman 


Zilele acestea, cele mai râvnite locuri din oraş sunt la 
Curtea Superioară a regiunii King, unde a început ieri 
bătălia juridică a secolului. 

E un proces de vis: cazul unei crime abominabile, în 
care sunt implicate două vedete reprezentante ale legii, 
şi unul din cei mai proeminenţi cetăţeni ai oraşului, ca 
victimă. În joc este viaţa unui băiat de la munte, în 
vârstă de 19 ani, numit Aaron Stampler, posesor al unui 
indice de inteligenţă mai mare decât Himalaya, şi al 
unui accent aidoma sergentului York: el e acuzat de a-l 
fi transformat pe arhiepiscopul Richard Rushman, 
„Sfântul din Lakeview", într-un experiment anatomic, 


eveniment petrecut într-o seară a lunii februarie. 
Detaliile acestui măcel au fost atât de sinistre, încât 
poliţia a păstrat secretul asupra lor până ieri, la 
începerea procesului. 

Are loc un nou meci între procurorul şef adjunct Jane 
Venable, o doamnă care şi-a confecţionat mai multe 
scalpuri decât orice alt procuror din istorie, şi 
copilul-minune al avocaturii, Martin Vail, căptuşit cu 
ceea ce se numeşte caz deschis-închis, drept pedeapsă 
că a păgubit recent oraşul, ţinutul şi statul de peste 
şapte milioane, în cazul Joe Pinero. Un nou meci, care 
s-ar putea numi Celebra Judecată. 

Ultima oară, cei doi gladiatori s-au încleştat acum 
câţiva ani, în procesul traficantului de droguri 
Rodriguez. Vail a zburat atunci cu victoria-n dinţi, aşa că 
de astă dată adie vântul răzbunării dinspre biroul 
procurorului şef. 

Prima zi a oferit toate deliciile aşteptate: palme ver- 
bale între Venable şi Vail, câteva admonestări posace 
din partea judelui Harry Shoat-Călăul, fotografii demne 
de un bal al vampirilor şi o serie de lupte corp la corp, 
conduse de Vail. 

Venable promite o judecată scurtă, în stil biblic. 
„Slavă Domnului că prin bunăvoința Curţii Superioare 
ne-a fost redat la timp scaunul electric pentru Aaron 
Stampler". Acesta este citatul ei preferat. 

Ca de obicei, Vail are de spus două cuvinte: „Fără 
comentarii". Şi le păstrează pentru proces, iar luni le-a 
folosit cu mult succes. Cât despre cazul deschis-închis al 
lui Venable, acesta începe să arate mai deschis decât 
ne-am fi aşteptat. 

Drapată într-un costum gri, care-i punea sânii în va- 
loare, peste o bluză neagră, montată pe gât, cu părul 
învăpăiat strâns la spate în coc, cu ochelarii stil 
designer cocoţaţi pe vârful nasului, Venable ne-a arătat 
limpede în primele declaraţii că ziua întâi a fost marcată 
de culoarea roşie a sângelui. L-a caracterizat pe acuzat 
ca pe un ucigaş lipsit de scrupule, gelos şi răzbunător, 
care l-a măcelărit pe cel ce-i fusese timp de doi ani 
mentor şi înger păzitor. 


„A lovit de şaptezeci şi şapte de ori, în vreme ce 
Sfântul din Lakeview încerca să se apere", a declarat 
ea. „Mâinile episcopului au fost străpunse şi înţepate, în 
încercarea lui de-a respinge cuțitul ucigaş. A primit 
douăsprezece răni fatale. Episcopul a fost efectiv 
decapitat. Aaron Stampler, care a deprins îndemânarea 
de-a folosi cuțitul lucrând ca ucenic într-o casă funerară, 
şi-a măcelărit fără milă binefăcătorul..." 

Dinamită curată. O pledoarie care-a mers drept la 
ţintă, ţinta fiind pedeapsa maximă, urmată de 
expunerea fotografiilor color, care i-au susţinut din plin 
povestea încărcată de oroare. 

Ca de obicei într-o ţinută alandala, Vail a oferit sur- 
prize. Versiunea lui: Stampler a intrat într-o stare de 
inconştienţă psihică, denumită clinic „stare de refugiu", 
şi nu-şi aminteşte nimic până în momentul în care 
poliţia l-a găsit ghemuindu-se într-un confesional, plin 
de sânge şi ţinînd încă în mână arma crimei. S-au făcut 
deja aluzii la existenţa unei a treia persoane în 
dormitorul episcopului, atunci când acesta a fost ucis. 


Urmau câteva paragrafe dedicate depoziţiilor lui Bascott şi 
Danielson şi unele consideraţii asupra efectului dezastruos al 
fotografiilor. Sfârşitul articolului îi dădu fiori. 


Dezinvolt, Vail a atacat credibilitatea evaluării făcute 
de echipa psihiatrilor din partea statului, ridicând 
următoarea întrebare: a fost cumva analiza echipei 
incompletă, ori greşit direcţionată? Versiunea cu 
pierderea cunoştinţei susţinută de Vail, luată până nu 
demult în derâdere în cercurile presei, a devenit nu doar 
credibilă, ci, prin propria accepţiune al lui Bascott, o po- 
sibilitate foarte reală. Este cu putinţă ca Stampler să fi 
suferit într-adevăr o pierdere a cunoştinţei? Prin atacul 
său, Vail a modificat total expectativele unei apărări 
slabe. 

Să nu uităm interogatoriul furtunos condus de Vail în 
momentul audierii martorului Bill Danielson, care a 
dezvăluit o mulţime de puncte nebuloase. Acuzarea nu 
poate dovedi că Aaron Stampler s-a aflat singur în 


cameră ori că a aplicat vreuna sau toate loviturile; nu 
ştie nici care a fost rana fatală şi nici câte persoane au 
participat la atac. 

Fără îndoială, probele materiale şi circumstanţele 
atârnă încă greu în favoarea lui Venable. Dar dacă Vail 
va proceda în continuare ca în prima zi, procesul va fi cu 
siguranţă lung. 

Urmează a doua rundă, marţi, ora nouă dimineaţa. 


După ce citi de două ori articolul, Venable trânti ziarul pe 
jos. Connerman, veşnicul misogin înverşunat, îl curta ca de 
obicei pe Vail. Sentimentul se desluşea printre rânduri. Doamna 
procuror umbla de colo-colo prin cameră, ascultând 
înregistrarea depoziţiilor. La un moment dat opri banda şi o 
puse de la capăt. 

Rămăsese la o serie de întrebări cu privire la simboluri. 
După ce intrase în subiect, Vail îl abandonase. De ce? Tatonase 
terenul, ca să afle ce reprezentau cifrele? Călcase pe pământ 
alunecos şi se grăbise să iasă din zonă? Ceva îl avertizase. Să fi 
fost unul din răspunsurile lui Bascott? 

Brusc, Venable înţelese că Vail evita să aducă în discuţie 
simbolurile de pe ceafa victimei. Incerca să stoarcă indirect 
informaţii de pe urma depoziţiilor. După ce-l introdusese pe 
Bascott în problemă, se învârtise în jurul ei. Descifrase oare 
mesajul? Dacă da, atunci de ce-l ocolea? O străfulgeră gândul că 
Vail pregătea subtil o mărturie privind simbolurile similare 
găsite asupra lui Billy Jordan şi a lui Peter Holloway. 

Asta era! Nemernicul încerca să-l lege pe Rushman de cei 
doi ministranţi, fără a explica înţelesul mesajelor. După care, 
urma să prezinte posibilitatea ca Rushman şi ministranţii să fi 
fost ucişi de către aceeaşi persoană, argumentând în final 
probabilitatea ca cei doi să fi murit după Rushman, când 
Stampler se afla deja în închisoare. Deschizând această uşă, ar 
fi forţat-o pe ea să prezinte înregistrarea video cu minis-tranţii, 
care ar fi dezavantajat-o cu siguranţă. În acelaşi timp, situaţia 
creată i-ar fi permis lui Vail să ceară compasiunea juriului faţă 
de premisele comiterii crimei. 

Asta n-o să se întâmple, se gândi ea. Niciodată. 

Pe de altă parte, dacă ar putea dovedi că Stampler 
cunoştea înţelesul mesajelor, s-ar alege cu o nouă probă a 


vinovăţiei lui şi poate l-ar împinge să admită în faţa instanţei că 
e autorul tuturor celor trei crime. 

Ce lovitură, îşi zise. l-ar putea distruge jocul lui Vail, l-ar 
băga la apă pe criminal pentru uciderea lui Rushman şi în 
acelaşi timp i-ar putea pune juriului problema crimelor multiple. 
Juriul ar vota cu siguranţă pentru scaunul electric, iar Shoat ar fi 
încântat. 

Era însă o manevră periculoasă. Trebuia s-o pună bine la 
punct. 

Până una-alta, trebui să admită ca Vail se descurcase de 
minune. Îşi propusese să distrugă credibilitatea lui Bascott şi 
reuşise. Îi dăduse juriului o temă de gândire: exista oare un 
aspect pe care să-l fi omis Bascott şi echipa lui? 

Dacă exista un asemenea aspect, Vail urma s-o aducă pe 
Arrington la bara martorilor. lar Venable era pregătită s-o 
înfrunte. 


TREIZECI ŞI PATRU 


În următoarele trei zile, Jane Venable aduse o pleiadă de 
martori inofensivi în faţa juriului. Preoţi, călugăriţe, copii de la 
Savior House, oameni de afaceri influenţi, persoane publice care 
conduceau principalele fundaţii de caritate cu toţii depuseră 
mărturie că Rushman fusese un dar adus omenirii, meritând cu 
prisosinţă de-a fi numit Sfântul din Lakeview Drive. Vail puse 
câteva întrebări formale şi făcu o singură obiecţie. Martorii 
meniţi să caracterizeze victima erau irelevanţi, toţi membrii 
juriului cunoscând cine fusese Rushman. Vail nu avea însă 
intenţia să atace credibilitatea comunităţii aparţinând de 
Biserică ori de lumea afacerilor. Oricum, juriul păru plictisit de 
procesiunea „personalităţilor notorii"; până şi Shoat se simţea 
mai relaxat, în timp ce tensiunea din sală scădea. 

Apoi Venable îşi chemă ultimul martor. 

— Să intre Abel Stenner. 

Vail urmări cum locotenentul Abel Stenner se îndreptă spre 
scaunul martorilor, depuse jurământul, ridicând mâna dreaptă. 
Purtând un costum albastru-închis, cu o cravată vişinie, Stenner 
aducea mai degrabă a misit decât a poliţist, excepţie făcând 


privirea îngheţată în dosul ochelarilor cu rame de metal şi 
atitudinea distantă, aproape condescendentă. Dacă n-ar fi sfidat 
juriul cu acest comportament, ar fi fost un martor ideal. Cum 
depoziţia sa era aproape ultima, Stenner urma să preia rolul 
omului de serviciu sortit a face curăţenie în declaraţiile ante- 
rioare, coroborându-le. Şi-ar fi îndeplinit sarcina, cu aerul său 
rece şi viclean. Un martor periculos, poate cel mai periculos. Vail 
îşi sprijini bărbia în palmă, ascultând derularea întrebărilor de 
rutină, prin care Venable evidenția cele patru diplome de onoare 
primite de Stenner pentru servicii meritorii şi pentru cei 
douăzeci şi trei de ani petrecuţi în cadrul forţelor de poliţie, 
dintre care zece ca detectiv criminalist. 

Stenner descrise reacţia avută la impactul cu locul crimei, 
arestarea lui Aaron Stampler şi măsurile luate pentru „păstrarea 
integrităţii zonei de interes". Vorbea direct şi sec, la fel de 
normal ca un raport al poliţiei. Cum martorii nu aveau acces în 
sală, nu avea cunoştinţă despre interogatoriile luate de Vail lui 
Danielson şi lui Bascott. „Evaluarea" sa asupra faptelor era 
identică cu a lui Danielson. 

— Obiectez împotriva aşa-numitei evaluări a locotenentului, 
domnule judecător, interveni Vail, sărind în picioare şi mimând 
furia, pentru acelaşi motiv pentru care am obiectat şi împotriva 
expunerii domnului Danielson. Sunt simple supoziţii. 

— Am mai discutat acest aspect, domnule Vail, răspunse 
Shoat tăios. Aceşti oameni depun mărturie în calitate de experţi 
calificaţi, şi, în această calitate, punctul lor de vedere e valid. lar 
juriul este suficient de inteligent pentru a le cântări afirmaţiile. 
Obiecţia dumneavoastră se respinge. 

— Presupun că e redundant să cer excepţie, remarcă Vail 
luând loc. 

— Care vă sunt concluziile în ceea ce priveşte versiunea 
pretinsă de acuzat şi anume că a văzut pe cineva comiţând 
crima, şi-a pierdut cunoştinţa şi nu-şi mai aminteşte nimic? 
întrebă Venable. 

— Concluzia mea este aceea că probele indică un singur 
ucigaş care a premeditat crima, a înfăptuit-o şi-a fost prins. 

— Ucigaşul fiind domnul Stampler? 

— Da. 

— Vă mulţumesc, domnule locotenent, încheie Venable, 
adresându-i-se apoi lui Vail: Aveţi cuvântul. 


Vail se ridică încet, se încheie la haină şi se apropie de boxa 
martorilor, cu nelipsita agendă galbenă în mână. Se rezemă de 
bara care despărţea boxa martorilor de restul sălii şi zâmbi. 

— Domnule locotenent, zise el cu blândeţe, este adevărat 
că principala dumneavoastră sarcină constă în colectarea 
dovezilor privind cazurile de crimă şi predarea lor procuraturii? 

— Una dintre sarcini, da. 

— Care sunt celelalte? 

— Există şi domeniul acela ambiguu, numit deducție sau 
detectare, dacă doriţi, răspunse Stenner cu vocea lui înţepată, 
care-l făcea să pară nervos. 

— Asta înseamnă corelarea probelor, urmată de o pre- 
supunere specializată privind înţelesul lor, nu? 

— Domnule judecător, obiectez împotriva cuvântului 
„presupunere" folosit de avocatul apărării, îl întrerupse Venable. 

— l-am atribuit calificarea „specializată“, ripostă Vail, dacă 
există vreun alt mod de a defini termenul, accept propunerea. 

Shoat i se adresă zâmbitor lui Stenner: 

— Aţi avea ceva împotrivă dacă s-ar înlocui termenul 
„presupunere" cu „evaluare"? 

Stenner clătină din cap. 

— O alegere perfectă, domnule judecător. Mulţumesc, rosti 
Venable. 

— Domnule locotenent, cum procedaţi cu informaţiile care 
sunt în detrimentul cazului cercetat? 

— La fel ca şi cu toate celelalte probe. 

— Cu alte cuvinte, nu faceţi o selecţie a informaţiilor pe 
care le furnizaţi procurorului?! 

— Bine-nţeles că nu. 

— De pildă, dacă arestaţi o persoană care are un alibi, 
verificaţi alibiul sau îi cereţi arestatului să dovedească? 

— Îl verificăm. 

— Asta face parte din investigaţie, aşa-i? 

— Da. 

— Domnule locotenent, când l-aţi văzut prima oară pe 
Aaron Stampler? 

— Când se ascunsese într-un confesional, la catedrală. 

— Atunci când l-aţi arestat? 

— Da. 

— V-a spus ceva? 


— Spunea: „N-am făcut nimic, mamă. Mamă, n-am făcut 
nimic". 

— Părea speriat? 

— Da, era îngrozit. 

— l-aţi citit atunci ce drepturi are? 

— Da! 

— Domnule locotenent, să trecem la cele trei interogatorii 
pe care i le-aţi luat arestatului... 

— Obiectez, domnule judecător, interveni Venable, nu se 
admite introducerea interogatoriilor. Chiar domnul Vail a cerut 
să fie excluse! 

— Nu intenţionez să prezint conţinutul interogatoriilor în 
cadrul depoziţiei, domnule judecător, vreau doar să amintesc 
faptul că ele au avut loc. 

— Aveţi grijă să vă limitați la atât, se răsti Shoat. 

— Inainte de primul interogatoriu, în drum spre secţia de 
poliţie, aţi avut vreo discuţie cu domnul Stampler? 

— Am sporovăit, răspunse Stenner, i-am pus întrebările 
obişnuite: cum îl cheamă, unde locuieşte, unde lucrează şi altele 
asemenea. 

— De fapt, nu i-aţi pus lui Aaron următoarea întrebare, pe 
care o voi reproduce întocmai? „De ce l-ai ucis pe arhiepiscop? 
Ce ţi-a făcut?" 

— Obiectez, domnule judecător. Apărarea încearcă să 
introducă părţi din interogatorii în depoziţie, fără a le fi admis în 
întregime. 

— Dimpotrivă, îl întreb pe domnul locotenent despre ceea 
ce el însuşi a denumit o sporovăială avută cu acuzatul în drum 
spre secţia de poliţie. Nu mă refer la cele trei interogatorii 
înregistrate, care nu au fost excluse din depoziţii. 

— Obiecţia se respinge. 

— Aşadar, domnule locotenent, i-aţi pus această întrebare 
lui Stampler? 

— Ceva în genul acesta. 

— Nu e aceasta o întrebare stil „când ai încetat să-ţi baţi 
nevasta"? In sensul că vă formaseţi deja convingerea că era 
vinovat? 

— Cred că da. 

— Ce v-a răspuns? 

— Mi-a spus că nu-şi aduce aminte ce s-a întâmplat. 


— Nu v-a spus cumva că şi-a pierdut cunoştinţa? 

— Ba da, a folosit expresia asta. 

— Şi v-a spus, de asemenea, că mai era cineva în cameră 
cu episcopul? 

— Da. 

— V-a spus cine anume? 

— Nu. Mi-a spus doar că-i era teamă de acea persoană. 

— Chiar aşa? 

— Nu înţeleg... 

— Permiteţi-mi să vă sugerez ce v-a spus. A refuzat să vă 
spună cine mai fusese în cameră. Dumneavoastră l-aţi întrebat: 
„Ţi-e frică să spui?", iar el a răspuns: „Da'. Aşa s-au petrecut 
lucrurile? 

— Cred că da. Vă repet, discuţia a avut loc acum două luni. 

— Motivul... pentru care vă amintesc acea discuţie, 
domnule locotenent, este acela că bănuiesc o interpretare 
greşită dată de dumneavoastră afirmațiilor acuzatului. Nu v-a 
spus că se temea de cealaltă persoană, ci că se temea să vă 
răspundă. Îşi exercita drepturile juridice pe care tocmai i le 
citiserăţi. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule avocat? se interesă Shoat. 

— Vreau să spun că locotenentul Stenner a interpretat 
greşit declaraţia. Dacă el interpretează comentariile martorilor 
în evaluările pentru procuratură, acestea urmând să constituie 
dovezi ale acuzării, iar dacă aceste evaluări se bazează pe 
interpretări greşite, consider că acesta este un exemplu perfect 
al evaluării eronate, drept care sunt îndreptăţit să atac 
respectiva evaluare. 

Shoat nu păru a fi înţeles explicaţia. 

— Aveţi ceva de obiectat? întrebă el. 

— Domnule judecător, am vrut să-mi clarific poziţia faţă de 
această aşa-zisă evaluare, care nu este de fapt bătută în cuie; 
am vrut, de asemenea, să arăt că nu confund faptele cu 
concluziile bazate pe presupuneri. 

— Domnule judecător, avocatul a mai fost o dată admo- 
nestat pentru folosirea unui termen ca „presupunere... 

— Bine, bine, doamnă Venable, sunt conştient de asta. 
Domnule Vail, mi se pare că am convenit deja că termenul 
„evaluare" e mai nimerit. 

— Dar eu n-am consimţit. 


— Se consemnează, izbucni Shoat. Acum continuaţi! 

— În regulă, dar, cu îngăduinţa Curţii, doresc să mă asigur 
că juriul înţelege că este falsă afirmaţia locotenentului Stenner 
referitoare la declaraţia lui Aaron Stampler, conform căreia 
aceasta se temea de persoana aflată în cameră. Este o 
supoziţie, chiar una falsă, car trebuie consemnată în depoziţie. 

— Cine-a spus asta? întrebă Venable. 

— Propriul dumneavoastră martor. La pagina doisprezece, 
în cadrul întrevederii dintre acuzat şi doctoriţa Ciaffo, sub 
coordonarea domnului doctor Bascott. Citez: 

„Ciaffo: Şi spui că ţi-era frică de cealaltă persoană din 
încăpere? 

Stampler: Nu, doamnă. 

Ciaffo: Scuză-mă, nu-nţeleg ce-ai vrut să spui. 

Stampler: Nu mai vreau să spun nimic despre asta." Am 
încheiat citatul. După cum se observă, Stampler n-a afirmat 
niciodată că se temea de cealaltă persoană din cameră. Nu mai 
voia să spună nimic despre asta. Aşadar, e limpede că nu-i 
vorba aici despre o evaluare ştiinţifică: este implicată şi eroarea 
umană, ca atare, afirmaţia ar trebui privită de către juriu cu 
lipsa cuvenită de acuratețe. 

— Domnule Vail, dacă nu vă supăraţi, instruirea juriului 
cade în sarcina mea. Sunteţi deplasat. Păstraţi-vă remarcile 
pentru final şi reveniţi la subiect. 

Vail reveni la masa apărării, luă un dosar, îl răsfoi, apoi se 
întoarse cu faţa spre Stenner, lansându-i următoarea întrebare 
de la distanţă: 

— Domnule locotenent, v-a declarat Aaron Stampler că şi-a 
pierdut cunoştinţa, neamintindu-şi nimic până în momentul în 
care-a părăsit casa parohială? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi cum aţi apreciat declaraţia? 

— Am considerat-o o scuză prea slabă pentru comiterea 
unei crime. 

— Nu l-aţi crezut? 

— Nu, nu l-am crezut. 

— Cunoaşteţi termenul medical „stare de refugiu", acelaşi 
cu „amnezie isterică"? 

— Da, l-am discutat cu doctorul Bascott. 

— De fapt, nu credeţi în această teorie, nu-i aşa, domnule 


locotenent Stenner? 

— Nu mi-am format o părere clară. 

— Dar este un fapt ştiinţific, domnule locotenent. 

— După cum v-am spus, nu am o opinie fermă. 

— Evident. 

— Credeţi că pământul se roteşte în jurul soarelui? 

— Da. 

— Sunteţi creştin, domnule locotenent? 

— Da. 

— Mergeţi în fiecare duminică la biserică? 

— Da. 

— Credeţi în Învierea lui Hristos? 

— Da, cred. 

— Este Învierea un fapt, sau o teorie? 

— Obiectez, domnule judecător. Credinţa religioasă a 
locotenentului Stenner nu are nici o legătură cu acest caz. 

— Dimpotrivă, domnule judecător. Dacă-mi permiteţi să 
continuu, pot evidenția legătura. 

— Obiecţia se respinge. Citiţi vă rog ultima întrebare, 
domnişoară Blanchard. 

— „Este Învierea un fapt, sau o teorie?" 

— Domnule locotenent? 

— Este o problemă de credinţă, domnule. 

— Aşadar, acordaţi credit faptelor ştiinţifice şi credinţei 
religioase, dar vă îndoiţi de realitatea ştiinţifică a bolilor psihice, 
luate în considerare de orice psiholog şi incluse în MDS 3, 
manualul standard pe baza căruia sunt identificate toate 
tulburările psihice? 

— Aceste tulburări pot fi simulate. Nu poţi simula că doi 
plus doi fac patru, dar poţi simula cu siguranţă o stare de 
refugiu. 

— Înţeleg. Cunoaşteţi pe cineva care să fi simulat cu si- 
guranţă o stare de refugiu? 

După o scurtă pauză, Stenner răspunse: 

— Nu cunosc. 

— Deţineţi cumva, din lecturi, multe exemple de simulare a 
stării de refugiu? 

— Nu. 

— Deci e vorba de o presupunere, nu? 

— E logic. Dacă există o astfel de stare, ea poate fi simu- 


lată. 

— Aţi întrebat un psihiatru dacă e posibil? 

— Nu. 

— Deci faceţi o presupunere, domnule locotenent, da sau 
nu? 

— Da. 

— Bun, aşadar, vă îndoiţi de declaraţia lui Aaron Stampler 
pe baza presupunerii că a simulat sau a minţit, aşa este? 

— Întocmai. 

— Nu l-aţi crezut? 

— Nu, deloc. 

— In concluzie, aţi presupus că Aaron a minţit şi că el l-a 
ucis pe episcopul Rushman, corect? 

— Presupunerea mea e logică. 

— Nu v-am întrebat despre logica presupunerii dum- 
neavoastră, ci despre existenţa ei. Aţi presupus că Stampler e 
vinovat? 

— Da. 

— Când v-aţi asigurat de faptul că Aaron s-a aflat singur în 
cameră cu episcopul, în timpul comiterii crimei? 

— Nu înţeleg... 

— In care moment aţi fost sigur, pe baza probelor, de faptul 
că Aaron Stampler a acţionat singur? 

— Chiar de la început. 

— Şi pe baza căror dovezi aţi stabilit că a fost singur în 
cameră? 5 

— Pe baza dovezilor judiciare. A... 

— Daţi-mi voie să reformulez. Aaron Stampler v-a declarat 
că şi-a pierdut cunoştinţa când a intrat în dormitorul episcopului, 
corect? 

— Da. 

— Ce-aţi întreprins pentru a nu-l crede? Adică, ce probă sau 
martor ne puteţi prezenta, pentru a vă întemeia concluzia că 
acuzatul s-a aflat singur în cameră şi a acţionat de unul singur? 

— Probe judiciare, probe materiale, logică simplă... 

— Credeţi în Inviere, cu toate că sfidează logica, nu-i aşa? 

— Nu şi pentru un bun creştin. 

— Prin urmare, credeţi într-un act de religie, dar negaţi 
existenta unei stări de refugiu, care este un fapt ştiinţific do- 
vedit. Este adevărat? 


— Am afirmat că n-am încredere în Stampler. 

— Deoarece credeţi că e logic să se fi prefăcut, nu? 

— Aşa cred. 

— Vă amintiţi cazul unui anume John Robinson Jeffries? 

— Obiectez, domnule judecător. Aspectul este neînsemnat 
şi irelevant. 

— Intenţionez să dovedesc că este foarte însemnat, 
domnule judecător. 

— Mă voi strădui să fiu îngăduitor respingând obiecţia, dar 
nu vă abateţi de la subiect, domnule Vail. 

— Mulţumesc. Vă amintiţi cazul, domnule locotenent? 

— Cred că da. 

— Pentru ce a fost arestat domnul Jeffries? 

— Crimă şi jaf armat. 

— L-aţi arestat pentru că, la momentul respectiv, era logic 
să procedaţi astfel, nu-i aşa? 

— Da, erau... ă... 

Stenner şovăi în mijlocul propoziției. 

— Erau o grămadă de probe materiale, îl ajută Vail, asta 
voiaţi să spuneţi, domnule locotenent? 

— Aşa ceva. 

— Aţi avut chiar şi un martor ocular, nu? 

— Este adevărat. 

— O preponderență a probelor, aşa-i? 

— Da. 

— A fost domnul Jeffries închis pentru acea crimă, domnule 
locotenent? 

— Da. 

— A fost judecat? 

— Da. 

— A fost găsit vinovat? 

— Da. 

— Care i-a fost sentinţa, domnule locotenent? 

— A fost condamnat la moarte. 

— Sentința a fost îndeplinită? 

— Nu. 

— De ce? 

— Ulterior Jeffries a fost eliberat. 

— Cine a făcut demersuri în acest sens? 

— Eu. 


— De ce? De ce după supunerea cazului procuraturii şi 
după darea verdictului de vinovăţie? De ce aţi ajutat tocmai 
atunci la eliberarea lui? 

— In timp ce lucram la un alt caz, am descoperit că mar- 
torul nostru ocular minţise. 

— Din care motiv?' 

— Pentru că el era vinovatul. 

— Vedeţi, domnule locotenent, iată de ce nu-mi plac 
presupunerile logice pe care le faceţi în acest proces. Mă 
înţelegeţi? 

— În mare, da. 

— Domnule locotenent, e în joc viaţa clientului meu. „În 
mare" nu este un răspuns satisfăcător. In ceea ce priveşte 
logica şi preponderența dovezilor, domnul Danielson nu poate 
afirma cu certitudine că Aaron s-a aflat singur în cameră, nu 
poate afirma cu certitudine că episcopul a fost înjunghiat de o 
singură persoană, nici nu poate dovedi clar că Aaron a intrat 
prin uşa bucătăriei ori că a adus cuțitul la locul crimei. Cu toate 
acestea, dumneavoastră aţi presupus că Aaron Stampler v-a 
minţit, deoarece versiunea lui nu era logică, aşa-i? 

Nici un răspuns. 

— De fapt, domnule locotenent, sunteţi gata să acceptaţi 
din credinţă că Isus a fost crucificat şi ucis, ca apoi să se scoale 
din morţi şi să meargă în rai. Dar nu acceptaţi faptul că o 
persoană supusă unei tensiuni externe, sau unui şoc psihic, îşi 
pierde cunoştinţa, intrând într-o stare descrisă ştiinţific, 
denumită stare de refugiu. Aşadar, nici n-aţi încercat vreodată 
să dovediţi că Aaron Stampler a minţit, nu-i aşa? 

— Probele materiale... 

— Răspundeţi-mi la întrebare, domnule locotenent. Aţi 
căutat dovezi în evidenţierea declaraţiei lui Aaron Stampler? 

— Probele înseşi sunt în defavoarea ei. 

— Chiar aşa? Ce v-a îndemnat să excludeţi ipoteza pre- 
zenţei unei a treia persoane în cameră? 

— Acuzatul ţinea arma în mână, era plin de sânge, lăsase 
amprente... 

— V-am întrebat ce anume v-a îndemnat să excludeţi 
ipoteza prezenţei unei a treia persoane în cameră. 

Stenner ezită. 

— Nu-i aşa, domnule locotenent Stenner, că nici măcar 


n-aţi luat în seamă această ipoteză? 

— In mod serios, nu. 

— Cu alte cuvinte, nu v-aţi asigurat niciodată de faptul că 
Stampler a minţit, pur şi simplu aţi presupus că povestea lui 
este trasă de păr şi că nu va fi crezută de juriu, nu-i aşa? 

— Nu intră în atribuţiile mele să dovedesc nevinovăția 
acuzatului, ci în ale dumneavoastră, ripostă Stenner. 

— Ba chiar mai mult, domnule locotenent, este sarcina 
dumneavoastră să-i dovediţi vinovăția. 

Stenner îl privi pe Vail cu ochii aprinşi de furie. 

— Este sarcina dumneavoastră să dovediţi, mai presus de 
orice urmă de îndoială, că această crimă s-a petrecut exact aşa 
cum aţi afirmat, iar pentru a reuşi, vă atrag atenţia că trebuie, 
de asemenea, să discreditaţi declaraţiile acuzatului, lucru pe 
care nu l-aţi făcut. 

— Dar probele materiale sunt copleşitoare. 

— Dar nu şi concludente. 

— Ba sunt concludente. 

— Câţi martori aţi interogat în legătură cu întrevederea 
ministranţilor care-a avut loc în seara crimei în casa episco- 
pului? 

— Pe nici unul... 

— A existat o întrevedere în seara crimei în acea încăpere? 

— Nu sunt sigur. 

— Domnule locotenent, aţi prelevat de la locul crimei fibre 
de țesătură pe care încă nu le-aţi identificat? 

— Da. 

— Deci e posibil ca ele să fi fost lăsate în cameră de oa 
treia persoană, corect? 

— Cred că da... 

— Sau de unul dintre ministranţi, mai devreme, în aceeaşi 
seară? 

— Nu s-a consemnat nicăieri vreo vizită... 

— Greşiţi, domnule locotenent. Vizita s-a consemnat în 
agenda episcopului, agendă pe care aţi inclus-o în cadrul 
probelor. Pe una din pagini, episcopul a scris: „Critica mi- 
nistranţilor, ora opt seara." 

— Se poate ca episcopul s-o fi anulat. 

— Sigur, se poate şi să fi dansat într-un bar sexi, dar n-a 
făcut-o. 


Publicul izbucni din nou în râs, cu toate admonestările 
primite din partea lui Shoat. . 

— Domnule judecător... Incepu Venable. 

— Da, doamnă Venable. Domnule Vail, ne puteţi lipsi de 
asemenea metafore şi analogii. Rezumaţi-vă la fapte. 

— Domnule locotenent, puteţi dovedi mai presus de orice 
îndoială că, în timpul comiterii crimei, în cameră s-au aflat doar 
acuzatul şi episcopul? 

— Nu cred, dar preponderența probelor indică... 

— indică? /ndică? Probele sunt în întregime circumstanţiale, 
spuse Vail consultându-şi din nou agenda. Mai am o singură 
întrebare, domnule locotenent Stenner. Adineauri aţi afirmat că 
această crimă a fost premeditată. Aţi afirmat clar, ca pe o stare 
de fapt. Nu e vorba cumva despre o altă presupunere nefondată 
de-a dumneavoastră? 

— Nu, domnule. 

— Atunci explicaţi-ne, vă rog, pe ce vă bazaţi această a- 
firmaţie. 

— Pe mai mulţi factori, răspunse Stenner sigur pe el. 

— Cum ar fi? 

— Simbolurile de pe ceafa episcopului. 

Răspunsul îl zgudui pe Vail. Işi dădu seama că încălcase 
regula fundamentală a dreptului: nu pune niciodată o întrebare 
fără a cunoaşte răspunsul. Deci adversarii dezlegaseră misterul 
simbolurilor. Acum nu mai putea da înapoi. Intrase în bucluc cu 
Stenner. Trebuia să continue linia pe care pornise cu maximă 
precauţie. 

— Cum e cu simbolurile, domnule locotenent? 

O urmă de zâmbet trecu peste buzele lui Stenner. 

— Se referă la un citat dintr-o carte aflată în biblioteca 
episcopului. Pasajul era însemnat în carte. Am găsit semne 
similare într-o carte găsită în locuinţa lui Stampler din Caverne. 
S-a folosit aceeaşi culoare şi am identificat ambele feluri de 
scriere ca aparţinând lui Stampler. 

— Domnule judecător, vă pot pune la dispoziţie ambele 
volume ca dovadă, se oferi Venable, iar în clipa următoare se 
îndreptă spre masa judecătorului, pe care aşeză două cărţi. 

— În regulă, să fie luate în evidenţă, ordonă Shoat. 

Gândurile lui Vail goneau cu viteza luminii. Îşi putea 
permite să continue? Dacă abandonează acum subiectul, riscă 


să i-l preia Venable. Dacă mergea mai departe, era ca şi cum 
şi-ar fi tras un glonte în picior. Ce naiba, îşi zise, oricum s-a dat 
totul pe faţă. Hotări să meargă înainte.. 

— Domnule locotenent, de ce consideraţi că însemnările de 
pe ceafa victimei atestă premeditarea? 

— Pentru că fapta a fost plănuită: a scris cu sânge pe ceafa 
victimei B32.156. B32.156 este codul acestei cărţi, conform unei 
metode de catalogare a volumelor din biblioteca episcopului. 

— Şi ce reprezintă? 

Ai grijă, Abel, se rugă Venable în gând. 

— Este un citat din romanul Scrisoarea purpurie, de Na- 
thaniel Hawthorne, explică Stenner, deschizând cartea. „Nici un 
om nu poate purta prea multă vreme două feţe, una pentru el, 
alta pentru ceilalţi, fără a-şi pierde până la urmă identitatea." 

— Ce semnifică acest citat? 

— Credem că Stampler s-a simţit trădat de episcopul 
Rushman, care l-a alungat de la Savior House. Prietena l-a 
părăsit, el era nevoit să locuiască într-o hrubă insalubră. Vedea 
în episcop un om cu două feţe. Aşa că a scris cu sânge acest 
simbol pe ceafa victimei, pentru â adăuga o insultă la crima 
comisă. 

— Atâta tot? 

— E doar o dovadă în plus că Stampler plănuise din timp 
uciderea episcopului Rushman. 

— De ce? 

— Pentru că memorase indexul citatului, scriindu-l pe ceafa 
victimei după ce-a ucis-o, răspunse Stenner. Nu ştiu cum numiţi 
dumneavoastră acest act, domnule Vail, dar eu îl numesc 
premeditare. 

Vail trebui să ia o hotărâre rapidă. Venise momentul să 
dezvăluie întregul adevăr sordid cu privire la ministranţi, ori să 
oprească interogatoriul? Decise să bată în retragere. 

— Cred că înţelegeţi situaţia, domnule locotenent, spuse el 
întorcându-se la locul lui, nu puteţi dovedi că acuzatul s-a aflat 
singur în încăpere cu episcopul, nu puteţi dovedi că i-a aplicat 
lovitura fatală, nu puteţi dovedi că a intrat prin bucătărie ori că 
a dus cuțitul în dormitor şi argumentaţi premeditarea cu ajutorul 
unor adnotaţii aflate în nişte cărţi, fără a putea dovedi măcar ca 
aparţin domnului Stampler. 

— Eu consider că am dovedit-o cu prisosinţă. 


— Bine, cred că ar trebui să mulţumesc Providenţei pentru 
faptul că nu vă aflaţi în juriu, domnule. Nu mai am întrebări, 
domnule judecător. Martorul e liber. 

Judecătorul îl privi pe Vail cum se aşeza. Fusese oare prins 
în vreo capcană? Îi părea, ca şi juriului, probabil, că Vail dăduse 
înapoi în faţa citatului din carte, ca şi cum acesta i-ar fi oprit 
avântul, iar juriului nu-i scăpa de obicei astfel de schimbări de 
atitudine. 

— Deocamdată nu mai avem martori, domnule judecător, 
anunţă Venable, acuzarea şi-a încheiat depoziţiile. 

Venise rândul lui Vail. Ce carte ascunde în mânecă? se 
întrebă judecătorul. Răspunsul nu se lăsă aşteptat. 

— Sunteţi gata, domnule Vail? întrebă Shoat. 

— Da, domnule, apărarea este gata. 

— Vă rog, începeţi. 

Vail anunţă la rândul lui: 

— Apărarea îl cheamă pe Aaron Stampler. 

lar Curtea spumegă de furie. 


TREIZECI ŞI CI NCI 


Deşi Aaron Stampler se aflase în faţa întregii asistenţe timp 
de câteva zile, ideea ca tânărul ucigaş să ajungă în boxa 
martorilor crea un moment de animaţie în sală. Shoat aduse 
publicul la ordine, iar calmul obişnuit se instală din nou asupra 
arenei de luptă judecătorească, în vreme ce Aaron se ridică. 

Cinci zile încheiate ascultase tăcut şi atent cum martorii 
acuzării îl zugrăviseră ca pe un psihopat lipsit de recunoştinţă, 
care-şi dezlănţuise furia şi dorinţa brutală, perversă, de 
răzbunare asupra sfântului din Lakeview Drive. Pe parcursul 
procesului, tânărul arătos, bine îmbrăcat, ascultase concentrat 
acuzaţiile ce i se aduseseră, părând aproape intimidat de 
diversele depoziţii. Acum, apropiindu-se de bara martorilor, i se 
părea că sala de judecată semăna cu o sală mortuară, 
spectatorii urmărindu-i în tăcere fiecare pas, fiecare trăsătură a 
feţei, ca şi cum gesturile i-ar fi trădat cele mai negre taine din 
suflet. Fură însă dezamăgiţi. Nu văzură decât un băiat 
vulnerabil, cu figură de copil, speriat şi zăpăcit deopotrivă. 


Pronunţă jurământul cu voce tare, limpede: 

— Jur că voi spune adevărul şi numai adevărul. 

Vail veni lângă el, cu mâinile în buzunare, zâmbind vag, 
într-o atitudine calmă, liniştitoare. 

— Te rog să spui instanţei cum te numeşti. 

— Aaron Stampler. 

— Câţi ani ai, Aaron? 

— Am nouăsprezece ani. 

— Unde te-ai născut? 

— Într-un oraş numit Crikside, în Kentucky. 

— Se scrie C-r-i-k-s-i-d-e? repetă Vail, producând un val de 
râsete. 

— Da, domnule. 

— E situat într-o zonă minieră din munţi, nu-i aşa? 

— Da, domnule, cam la o oră de mers spre sud de 
Lexington. 

— Unde locuieşti acum? 

— Am avut un stander în Caverne. 

— Era îngrozitor acolo, nu? 

— Da, domnule. Era întuneric, murdar, putea, nu aveam 
nici tu aer, nici tu apă, nici toaletă sau duş. Da, era rău, dom- 
nule. 

— Cât timp ai locuit acolo? 

— Trei s'tămâni. 

— Înainte să fii arestat? 

— Da, domnule. 

— Aveai o slujbă când ai fost arestat? 

— Da, domnule, dădu el din cap, făceam curăţenie în bi- 
bliotecă. 

— Cât câştigai? 

— Lucram juma de normă. Câştigam doi-cincizeci pe oră şi 
munceam cam două'ş cinci de ore pe s'itămână. 

— Deci primeai în jur de şaizeci şi cinci de dolari pe 
săptămână? 

— Da, domnule. 

— Aaron, l-ai învinovăţit pe episcopul Rushman pentru că ai 
fost nevoit să locuieşti în ruinele alea? 

— Nu, domnule, a fost alegerea mea. 

— Alegerea ta? 

— Da, domnule. Prietena mea, Linda, şi cu mine am hotărât 


să locuim împreună. Am găsit o garsonieră. Ea avea o slujbă la 
magazin, aşa că ne-o puteam permite. P'ormă, ea s-a-ntors 
acasă, în Ohio, iar eu a trebuit să mă mut. Da' n-a fost vina 
episcopului, vreau să zic, tot ce s-a întâmplat n-a fost din vina 
nimănui. 

— S-a supărat episcopul pentru că voiai să locuieşti cu 
Linda? 

— Nu mi-a spus niciodată nimic despre asta, nici de bine, 
nici de rău. 

— Aaron, ai avut vreo ceartă serioasă cu arhiepiscopul 
Rushman? 

— Nu, domnule, nu m-am certat nişodată cu episcopul. 
Stăteam mult de vorbă, mai ales despre lucruri pe care le ci- 
team în cărţi, idei de tot felul. Da' am fost totdeauna prieteni. 

— Aşadar, episcopul nu te-a alungat de la Savior House şi 
eraţi prieteni când ai plecat? 

— Da, domnule. 

Vail merse până la capătul boxei juriului şi se rezemă de 
balustradă, astfel încât Aaron să privească spre juriu. 

— Aveai acces în biblioteca episcopului, nu? 

— Da, aveam. 

— Puteai împrumuta cărţi oricând doreai? 

— Da, când nu era cineva străin în birou. Avea biroul în 
bibliotecă. 

— Asta se întâmpla şi după ce-ai plecat de la Savior House? 

— Da, domnule. 

— Deci avea încredere în tine? 

— Da, domnule. 

Nici o aluzie la cărțile însemnate de Stampler, îşi zise Ve- 
nable, mai ales cartea aceea. Evident, Vail se învârtea pe vârful 
picioarelor în jurul acelei cărţi. Venable îşi notă ceva în agendă. 

— Câtă şcoală ai învăţat, Aaron? 

— Am terminat liceul ş-am făcut un an de cursuri pre- 
lungite. 

— Făceai cursuri la seral, aici în oraş? 

— Da, domnule. 

— Ce note aveai la şcoală şi la liceu? 

— Am fost mereu un elev de nota A. 

— Ai absolvit ultima clasă de liceu? 

— Da, domnule. 


— Dar colegiul? 

— Am făcut paişpe ore în total, p'ormă a trebuit să mă las. 
Erau cu totul cinci cursuri. Am luat la toate A în afară de un B la 
economie. 

— De ce-ai luat B la economie? Ţi-era greu? 

— Nu, domnule, da' nu mă prea interesa. 

— Când ai plecat din Crikside, Aaron? 

— După ce mi-am terminat liceul. Aveam şapşpe ani. 

— De ce-ai plecat? 

— N-aveam ce face acolo. 

— N-aveai viitor? 

— Doar mina de cărbuni, unde am refuzat să merg. 

— De ce? Mi-era frică. L-a ucis pe taică-meu, a ucis o 
mulţime de oameni pe care-i ştiam de mic. Nu se putea trăi 
acolo. 

— Mama ta mai era în viaţă când ai plecat? 

— Da, domnule. 

— Ea te-a îndemnat să pleci? 

— Nu, domnule, nu tocmai. Vroia să merg în văgăună. 

— Adică în mină? 

— Da, domnule. Eu îi zic văgăună. Taică-meu mă plesnea 
pen' că nu vroiam să cobor acolo, iar ea era de partea lui, pen' 
că atâta se pricepea să facă. 

— Cum te bătea tatăl tău? 

— Obiectez, domnule judecător, îi întrerupse Venable, este 
o diferenţă semnificativă între „a bate" şi a „plesni". 

— Bine, voi reformula, se conformă Vail. Cât de des te lovea 
tatăl tău? 

— O dată, de două ori pe s'tămână. 

— Te lovea cu mâinile? 

— Uneori. De cele mai multe ori sărea la mine cu cureaua. 

— Cureaua? 

— Cureaua lui. O curea mare şi groasă, lată de vreo cinci 
centimetri. Aaron ridică mâna, arătând lăţimea între degetul 
mare şi cel arătător. Şi-o scotea şi mă croia cu ea. 

— Cum te lovea? 

— Mă făcea să mă aplec peste un scaun şi să-mi trag 
pantalonii în jos şi-mi trăgea curele. 

— Câte curele? 

— Uneori cinci, alteori zece. Poate chiar mai multe. 


— Îţi rupea pielea de pe spate cu curelele? 

— Da, domnule. Câteodată sângeram. 

— Şi făcea asta o dată pe săptămână? 

— Câteodată şi mai des. De câte ori se îmbăta. 

Vail i se adresă judecătorului: 

— Domnule judecător, nu ştiu cum defineşte acuzarea 
bătaia, dar să fii snopit o dată pe săptămână cu o curea lată de 
cinci centimetri până la sângerare, eu unul n-o pot numi altfel 
decât bătaie. 

— Te-ai făcut înţeles, domnule avocat, aprobă Shoat, dând 
din cap. 

— Aaron, tatăl tău ştia să citească? 

— Nu, domnule. 

— Dar mama ta? 

— Un strop. Ea mi-a citit prima oară Biblia, într-un fel 
poticnit. 

— Ai avut un frate? 

— Da, domnule, Sam îl chema. A murit într-un accident de 
maşină. 

— Ai mătuşi, unchi sau alte rude? 

— Nu, clătină el din cap. 

— Cine a avut cea mai mare influenţă în viaţa ta, Aaron? 

— Donşoara Rebecca, profesoara mea. 

— Ţi-a fost profesoară până când ai mers la liceu, nu? 

— Da, domnule, şcoala avea o singură încăpere, iar ea ne 
era profesoară. Ea m-a învăţat tot ce ştiu. M-a învăţat despre 
cărţi, despre istoria şi geografia lumii. Despre ştiinţă şi 
psihologie, cărţi de aventuri şi altele. Avea acasă o grămadă de 
cărţi şi-mi dădea voie să le citesc, câte una. Până să merg la 
liceu, am citit toate cărţile ei şi toate cărţile de la biblioteca din 
Crikside, care oricum nu erau multe. Poate juma' din câte erau 
în biblioteca episcopului. 

— Părinților tăi nu le plăcea să aducă cărţi acasă pentru 
citit, nu-i aşa? 

— Păi, pentru taică-meu, care nu ştia să citească, era o 
insultă. Cred că el şi cu mama socoteau că-i o pierdere de 
vreme. 

— Te-a încurajat domnişoara Rebecca să părăseşti Crik- 
side? 

— Da, domnule. Mi-a spus că n-am nici un viitor acolo şi că 


mai devreme ori mai târziu o s-o mierlesc în văgăună. 

— Aşa că ai plecat la şaptesprezece ani? 

— Da, domnule. 

— Unde te-ai dus la început? 

— M-am dus la Lexington, un'e am lucrat la un birou de 
pompe funebre cam şase luni, p'ormă am venit aici. 

— De ce-ai plecat din Lexington? 

— Dintotdeauna aveam de gând să vin aici, în oraş. 

Vail porni cu paşi rari de-a lungul băncii juriului, 
plimbându-şi mâna pe balustrada lustruită. 

— Care a fost prima carte pe care ai citit-o, Aaron? 

— Biblia. Era singura carte din casa noastră. 

— Câţi ani aveai pe-atunci? 

— Când am citit-o prima oară? 

— Da. 

— Vro şase. 

— Ai citit Biblia la şase ani? 

— Da, domnule. 

— E importantă religia pentru tine? 

— Da, domnule. 

— De ce? 

— Păi, asta cat şi eu să pricep. 

— Te gândeşti mult la religie, nu? 

Aaron dădu din cap: 

— Da, domnule. 

— Crezi în Dumnezeu? 

— Da, domnule. 

— Eşti creştin? 

— Da, domnule. 

— În afară de momentul în care ai citit Biblia, când ai aflat 
despre Isus? 

— Am aflat cân' mi-a spus reverendul Shackles. 

— Câţi ani aveai atunci? 

— Vro nouă cred. 

— Povesteşte-i juriului despre reverendul Shackles. 

— Era un om de temut, 'nalt şi ascuţit ca un pin, avea nişte 
ochi fioroşi şi-o barbă care-i ajungea' pân-aici - Aaron îşi arătă 
pieptul -, îmi punea mâna pe umăr şi apăsa tare, până cân' mă 
dureau genunchii, şi-mi ţinea predici. Era ca şi cân' m-ar fi ales 
pe mine, ca să aibă la cine striga. 


— Te simţeai jenat? 

— Nu, eram ca scos din minţi de groază. Propovăduia focul 
iadului şi blestemele pentru păcătoşi. Spunea că, dacă ai 
păcătuit, eşti sortit iadului, fără să poţi îndrepta ceva. Nu există 
nici dezlegare, nici iertare, doar iadul care te-aşteaptă acolo, 
jos. Ajungea numai să ai gânduri rele. Chiar şi cân' ai nouă ani, 
tot te mai trece câte-un gând rău uneori. 

— Deci era un om înspăimântător? 

— Da. 

— Şi-ţi spunea că vei merge în iad? 

— Da, domnule. 

— Şi asta te necăjea, chiar şi la nouă ani? 

— Da, domnule, de-atunci m-a necăjit întruna. 

— Şi încercai să-ţi înfrânezi gândurile rele, cum le spui? 

— Da, domnule. 

— Încercai să n-ai gânduri rele? 

— Încercam. 

— Ce făceai când aveai câte unul? 

— Mi-era frică... mă simţeam... â... 

— Vinovat? 

— Vinovat, da, domnule, dar şi... neajutorat, mă-nţelegeţi? 

— În ce fel neajutorat? 

— Pentru faptul că urma să merg în iad şi că n-aveam nici o 
scăpare. 

— Cunoşti termenul „refugiu" sau „stare de refugiu"? 

— Da, domnule. 

— Ce înseamnă? 

— Înseamnă să uiţi o vreme de tine. 

— Tu numeşti într-un fel starea asta? 

— Da, domnule. Zic că mi-a scăpat timpul. 

— Şi ţi-a scăpat vreodată timpul? 

— Da, domnule. 

— Deseori? 

— Da, domnule. 

— Când? 

— Păi, nu sunt chiar foarte sigur. La-nceput, nu-ţi dai sama 
că se-ntâmplă. P'ormă, ştii când îţi scapă timpul. 

— Tu cum ştii? 

— Păi, acuma şed ici-şa, iar dup-o secundă, cât ai clipi din 
ochi, şed dincolo sau merg pe stradă. Odată eram la cinema cu 


o fată şi imediat după aceea, ieşeam din sală. Nu ştiu cum s-a 
terminat filmul, ştiu doar că eram afară, în stradă. 

— Ai spus cuiva despre stările astea? 

— Nu, domnule. 

— De ce? 

— Nu-mi închipuiam ca m-ar crede cineva. Mă gândeam că 
lumea o să râdă de mine sau or să mă bage într-un azil. 

— Deci ţi-a fost teamă să spui? 

— Da, domnule. 

— Te îngrijorează fenomenul? 

— De multe ori mă-ntrebam dacă nu fac cumva ceva rău. 

— De pildă, ce? 

— Ştiu eu? Poate spuneam lucruri rele sau supăram pe 
cineva, sau ceva asemănător. 

— l-ai spus domnişoarei Rebecca? 

— Nu, domnule. N-am spus nimănui. 

— Ştiai ce declanşează starea asta? Adică existau subiecte 
pe care le evitai, ştiind că ele-ţi pot declanşa starea de refugiu? 
— Socot că erau o mulţime de lucruri. Uneori, cân' mă 
bătea taică-meu, îmi scăpa timpul. Mă trezeam în camera mea 

după o oră. Alteori, când făceam dragoste, eram deodată sub 
duş sau pe drum spre casă. Aşa se-ntâmpla. Am păţit-o prima 
dată cân' am intrat în catedrala catolică. Fără să-mi dau seama. 

— Cum l-ai cunoscut pe episcopul Rushman? 

— Eram pe South Street, cerşeam ceva de mâncare şi am 
văzut o maşină mare, neagră, cum s-a oprit în dreptul meu; s-a 
deschis uşa şi episcopul s-a aplecat în afară şi mi-a zis: „Vin-aici, 
fiule". Aşa că m-am dus la el şi m-a întrebat unde locuiesc; i-am 
răspuns că dorm în maşini descuiate; iar el mi-a zis: „Vino cu 
mine" şi m-a dus la Savior House şi m-am mutat acolo chiar în 
seara aia. Cred că Billy Jordan îi vorbise despre mine. 

— Şi după aceea aţi devenit prieteni? 

— Da, domnule. Chiar pe-atunci. 

— Discutai cu episcopul despre religie? 

— Da, domnule. Cerca să mă convingă să devin catolic. 

— Şi te-ai împotrivit? 

— Nu chiar. Cercam doar să-mi limpezesc lucrurile în minte. 
Mă-nţelegeţi, reverendul Shackles îmi spusese un lucru şi 
episcopul îmi spunea taman pe dos. 

— Te-ai gândit mult la problema asta? 


— Da, domnule. 

— Zici că atunci când te iubeai cu prietena ta îţi scăpa u- 
neori timpul? 

— Da, domnule. 

— Dar nu ştii de ce? 

— Nu prea. 

— Şi nu-ţi aminteşti deloc ce se întâmplă când te afli în 
starea asta? 

— Nu, domnule. Pur şi simplu, îmi scapă timpul. 

— Asta ţi se întâmplă de cel puţin zece ani? 

— Da, domnule. 

— Şi n-ai spus niciodată nimănui? 

— Nu, domnule. 

— Aş vrea să vorbim despre seara în care a fost ucis 
episcopul Rushman. Fusese prevăzută o întrevedere cu 
ministranţii, nu? 

— Da, domnule. 

— A venit vreunul din ei la întâlnire? 

— Nu. 

— Nimeni altcineva? întrebă Vail. 

— Nu, domnule. 

— Episcopul era supărat? 

— Nu. A spus că şi aşa-i obosit şi că ne putem întâlni al' 
dată. 

— Ce-ai făcut când ai plecat de-acolo? 

— M-am dus la Savior House, ca să găsesc un pat liber. Era 
tare frig în seara aia şi nu vroiam să mă-ntorc în Caverne. 
P'ormă, m-am hotărât să merg până-n biroul episcopului, să 
împrumut o carte. Când am ajuns acolo, am auzit zgomote, ca şi 
cum striga cineva sus, în dormitorul episcopului, aşa că ani 
urcat, să văd dacă totu-i în regulă. După ce-am urcat scările, 
mi-am scos pantofii şi mi i-am îndesat în buzunarele hainei. 
Episcopul era-n baie şi-atunci am înţeles că îl auzisem pe el, 
cum cânta. P'ormă... am simţit că mai era cineva acolo, lângă 
episcop şi-atunci mi-a scăpat timpul. 

— N-ai văzut efectiv pe altcineva? 

— Nu, domnule. 

— Pe episcop l-ai văzut? 

— Nu, domnule. Da-l auzeam. Cânta-n baie. 

— Ai simţit numai că mai era cineva în cameră? 


— Da, domnule. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Tot ce ştiu e că ajunsesem afară, în josul scărilor de lemn 
de la bucătărie ş-am văzut o maşină a poliţiei şi... luminau cu o 
lanternă, atunci m-am uitat în jos şi... era sânge peste tot... pe 
mâinile mele... şi cuțitul... 

Aaron se opri, privindu-şi mâinile. Apoi continuă. 

— ŞI... p'ormă am fugit... nu'ş de ce, am fugit pur şi simplu 
în biserică în timp ce altă maşină de poliţie a oprit la intrarea 
principală şi m-am pitit în confesional. 

— La ce te gândeai câtă vreme ai stat ascuns, până să te 
găsească poliţia? 

— Nu ţin minte decât că eram speriat, aşa de speriat, încât 
mi se pusese un nod în gât. 

— Aaron, ai avut vreun motiv să-l ucizi pe episcopul 
Rushman? 

— Nu, domnule. 

— Ai plănuit să-l omori? 

— Nu, domnule. 

— Eşti conştient de faptul că l-ai ucis pe episcopul 
Rushman? 

— Nu, domnule. 

— Mulţumesc! Vail îi făcu semn din cap lui Venable: 
Martorul dumneavoastră, îi spuse el. 

Connerman era dezamăgit. Când Vail făcuse o mişcare atât 
de îndrăzneață, încât să-l citeze ca martor pe Stampler, se 
aşteptase la adevărate focuri de artificii. Unde era flerul lui Vail? 
Unde erau surprizele? Dar loviturile de teatru? Cum avea de 
gând să dovedească nebunia acuzatului? Avea oare de gând să-i 
lase lui Venable spuma berii, ca apoi să bea el paharul? Să fi 
fost psihiatrul Molly Arrington arma lui secretă? Până una-alta, 
în afară de puţin teatru interesant şi o retorică inteligentă, Vail 
nu doborâse nici una din probele aruncate în joc de către doam- 
na procuror. lar acum, îi oferise acuzatul pe tavă, cu toate că 
acesta nu s-ar fi prezentat la bara martorilor fără să-şi dea 
consimţământul. 

Venise vremea ca Vail să piardă? 

Venable îşi făcuse o grămadă de însemnări, dar prezenta- 
rea lui Stampler pe post de martor o luase prin surprindere. Nu 
era sigură ce strategie să adopte în interogatoriu. Avea de luat o 


decizie dificilă: să scuze martorul, argumentând juriului că 
depoziţia lui Stampler legată de propria-i persoană este lipită de 
valoare şi interes ori să păşească pe-un teren primejdios, 
aducând în discuţie cărţile cu adnotări şi simboluri de pe ceafa 
victimei. Putea oare prezenta proba, întărind astfel ideea de 
premeditare fără a intra în problema delicată a ministranţilor? Ar 
fi cea mai puternică lovitură, aşa încât hotărî să atace frontal. 

Fără să lase prizonieri. 

— Domnule Stampler, începu ea, afirmaţii că nu aţi plănuit 
uciderea episcopului Rushman. 

— Aşa e, doamnă. 

— Şi că nu vă amintiţi ce s-a întâmplat. 

— Aşa e, doamnă. 

— Aţi urcat scările şi l-aţi auzit pe episcop cântând în baie? 

— Da, doamnă. 

— De ce v-aţi scos pantofii? 

— Mi s-a părut că-l aud pe episcop certându-se cu cineva 
ş-am vrut să văd dacă totul e-n regulă, da' n-am vrut să-şi 
închipuie că-mi bag nasul peste tot. Aşa că mi-am scos pantofii, 
să nu m-audă. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

— L-am auzit cântând în baie ş-atunci mi-a scăpat timpul. 

— Şi nu vă amintiţi nimic mai departe? 

— Nu, doamnă. 

— Aveţi o memorie excelentă a citatelor şi proverbelor care 
vi se potrivesc, nu-i aşa, domnule Stampler? 

— Da, doamnă, am o memorie bună. 

— Cunoaşteţi cartea lui Nathaniel Hawthorne, întitulată 
Scrisoarea purpurie? 

Asta e. A muşcat momeala, îşi zise Vail. 

— Da, doamnă. Cunosc cartea. 

— Expresia „B32.156" vă spune ceva? 

Stampler şovăi. O privi câteva secunde, fără să-i răspundă. 

— Domnule Stampler, înţelegeţi întrebarea? interveni 
Shoat. 

— A, cred că astea sunt numerele de pe ceafa episcopului, 
care se văd în poze... 

— În poze le-aţi văzut prima oară? 

— Cre' că da... 

— Şi nu ştiţi ce înseamnă? 


— Nu-s sigur... 

Venable simţi că Aaron devenea evaziv şi stânjenit. Se a- 
propie de el, vorbindu-i cu voce aspră şi autoritară. 

— Aveţi obiceiul să marcați în cărţi pasajele care vă in- 
teresează, nu-i aşa? 

— Câteodată... 

— Aţi marcat pasaje în cărţile din biblioteca episcopului, 
nu-i aşa? întrebă ea, din ce în ce mai agresivă. 

— Câteodată... 

Pe fruntea lui Aaron apărură broboane de sudoare. Buzele i 
se uscară, căci şi le linse de câteva ori. Pentru un vânător 
antrenat cum era Venable, era cel mai bun semn. Stampler 
dădea semne de înfrângere. Doamna procuror se îndreptă spre 
masa ei, de unde luă o carte. 

— Domnule judecător, aş dori ca această carte să fie 
consemnată ca proba numărul treizeci şi doi a acuzării, vă rog, 
spuse ea, arătându-i volumul lui Vail. 

Era exemplarul Scrisoarea purpurie, de Nathaniel 
Hawthhorne, din biblioteca episcopului. 

— Nu am obiecţii, anunţă Vail. 

Venable se îndreptă spre banca martorilor şi îi înmână 
volumul lui Aaron. 

— Recunoaşteţi această carte, domnule Stampler? 

— Cre' că este din biblioteca episcopului, răspunse el cu o 
voce îngroşată. 

Venable îi luă cartea şi o deschise la o pagină însemnată cu 
o fâşie de hârtie. 

— Domnul Stampler, vorbi ea pe un ton şi mai dur, vă rog 
să-mi răspundeţi: aţi marcat sau n-aţi marcat un pasaj de la 
pagina 156 a acestui exemplar din Scrisoarea purpurie, indexat 
la numărul B32? 

Aaron îi căută privirea lui Vail, dar avocatul îşi scria în 
agendă. 

— Ăă... Îngăimă el, încet. 

— Voi fi mai directă, domnule Stampler. Cunoaşteţi 
următorul citat din Scrisoarea purpurie, de Nathaniel Haw- 
thorne: „Nici un om nu poate purta prea multă vreme două feţe, 
una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără a-şi pierde până la urmă 
identitatea"? Recunoaşteţi citatul, domnule Stampler? 

— A... 


— Îl recunoaşteţi? B32.156... nu vă poate spune nimic, 
domnule Stampler? 

— Eu nu... 

— Domnule Stampler, aţi memorat pasajul şi ați imprimat 
acele numere pe ceafa episcopului, când l-ați omorât? 

Vail sări în picioare. 

— Obiectez..., începu el, dar nu mai apucă să pronunțe 
vreun cuvânt. 

Pe măsură ce interogatoriul se transformase într-un atac, 
Aaron se prăbuşise. Când Vail se ridică pentru a obiecta, 
Stampler îşi ridică ochii din pământ, dând la iveală o față 
schimonosită de ură. Statura i se modifică, umerii i se traseră 
înapoi, gâtul i se îngroşă. Buzele îi dezgoliră dinţii. Urlă ca un 
animal aflat în durere şi se repezi înainte, sărind peste 
balustrada care separa locul martorului de cel al judecătorului 
de ins-trucţie. 

— Căţea mincinoasă, strigă el, vrei să mă omori... 

Ingroziţi de brusca izbucnire violentă, juraţii se retraseră ca 
la comandă. 

Stampler se mişcă atât de rapid, încât gardienii şi aprodul 
nu avură timp să intervină. 

Oprindu-se la doi paşi de Venable, o apucă de păr şi-o 
răsuci brutal, trăgând-o spre el. Îşi încolăci un braţ în jurul 
gâtului ei, în timp ce cu celălalt o înşfăcă de sub bărbie, su- 
cindu-i capul. Venable ţipă de durere! 

Sala păru să explodeze. Mulţi dintre spectatori strigau, alţii 
se năpustiseră la uşi, îmbulzindu-se afară, în hol. În sală domnea 
haosul. 

Înmărmurit şi mut, Shoat nici nu-ncerca să restabilească 
măcar ordinea cu ajutorul ciocănelului. 

Stampler se feri din calea publicului, târând-o pe Venable 
de gât către scaunul judecătoresc. 

— Doamne, zise Vail cu jumătate de gură, apoi strigă: Roy, 
dă-i drumul! 

— O omor, urlă el, îi rup gâtul ăsta împuţit! 

Vail alergă la câţiva paşi de Stampler, unde se opri. Cu ochii 
bulbucaţi de groază şi cu limba pe jumătate ieşită din gură, 
Venable îl apucă de braţ cu ambele mâini. Se uită la Vail, 
speriată şi rugătoare. Stampler îi suci uşor gâtul. 

— Nu te-apropia, porunci el. 


Din vocea lui dispăruse orice urmă de accent sau omenie. 
Rămăsese doar ura lui Roy. 

— Linişteşte-te, Roy, îl abordă Vail, întinzând palmele către 
el, dă-i drumul, pentru Dumnezeu. Dă-i drumul! 

— De ce? Ca să mă omorâţi cu toţii? Nici măcar n-aţi 
pomenit despre mine, aveaţi de gând să mă ignoraţi, nu? Aveaţi 
de gând s-o lăsaţi pe căţeaua asta să mă distrugă? 

In timp ce Stampler se retrăgea, printr-o uşă din spatele lui 
intră un poliţist care se strecură spre el cu arma scoasă. Toată 
lumea aflată în sală îşi aţinti privirile către noul personaj din 
spatele lui Stampler. Stampler se răsuci, izbind cu braţul care-i 
sucise gâtul lui Venable. Il nimeri pe poliţist cu cotul în faţă, 
zdrobindu-i nasul şi făcându-l să se dea, ametit, îndărăt. Arma 
se descărcă, iar glonţul nimeri, din fericire, într-o grindă. Cei 
rămaşi în sală se repeziră, ţipând, spre uşa din hol, ori se lăsară 
la pământ. Vail continua să-l implore: 

— Las-o baltă, Roy, nu vrea nimeni să-ţi facă rău. 

— Mincinoşilor! Voi sunteţi adevărații ucigaşi, voi o să 
înfăptuiţi crima. 

Deodată, Vail sări înainte, proptindu-şi braţul între braţul lui 
Stampler şi gâtul femeii. Un alt poliţist împreună cu aprodul 
ajunseră la ei şi îl apucară pe Stampler din spate, trăgându-l cu 
putere, în timp ce Vail îl desprinse de Venable. Aceasta căzu în 
genunchi şi, sprijinindu-se în mâini, se retrase din învălmăgşeală. 
Ţinându-se de gât, privi îndărăt, uimită de scena pe care-o 
părăsise. Stampler părea un supraom. Il împinse pe aprod cu un 
singur braţ, expediindu-l pe omul masiv peste masa acuzării, 
care se prăbuşi cu tot cu el. Hârtiile, servietele, agendele se 
împrăştiară, căzând pe jos, ori fâlfâind prin aer. 

Shoat îşi reveni îndeajuns pentru a încerca să restabilească 
ordinea. Admonestările lui se pierdură în hărmălaie. 

În vreme ce polițistul şi cu Vail se luptau cu Stampler 
pentru a-l supune, un alt ofiţer evacuă juriul din sală. Stampler 
se smucea înainte şi înapoi, încercând să-şi înlăture adversarii. 
Un al treilea ofiţer le veni în ajutor; îl apucă pe Stampler de 
braţe, trăgându-i-le îndărăt şi apăsându-i corpul înainte. Vail îşi 
pierdu echilibrul şi se prăvăli pe podea. Deasupra lui văzu faţa 
lui Aaron, faţa lui Roy, contorsionată de furie, şuierând ca un 
şarpe către el. 

— Aaron, strigă Vail, Aaron, mă auzi? 


Îşi regăsi poziţia verticală, la un pas de acuzat. La fel de 
brusc precum îi atacase, Stampler rămase fără vlagă. Începu să 
tremure, apoi se prăbuşi, fiind scos în pripă din sală de către 
aprod şi poliţist, urmaţi îndeaproape de Vail. 

— Ordine! Ordine în sală! porunci Shoat spectatorilor, 
transformați într-o mulţime gălăgioasă. În cele din urmă, izbi cu 
ciocănelul în masă 

— Şedinţa se suspendă, răcni el şi porni spre biroul său. 


TREIZECI ŞI ŞASE 


Când ofiţerii îl duseră pe Aaron, cu mâinile legate la spate, 
în celula adiacentă sălii de judecată, acesta se făcuse blând ca 
un miel. Era zăpăcit şi speriat, lăsându-se târât spre un scaun 
din colţul încăperii şi aşezat. Vail îngenunche dinaintea lui, îi luă 
faţa în palme şi-l privi drept în ochi. 

— Aaron? 

Ochii lui Stampler rătăciră un moment prin cameră. 

— Am păţit-o, nu-i aşa? O, Doamne, am păţit-o chiar aici, în 
faţa tuturor. 

— E-n regulă, linişteşte-te acum. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-am făcut? 

— Nu-ţi fă griji, zise Vail, i-am trimis vorbă lui Molly, vine 
imediat. 

Stampler închise ochii. Îşi lăsă capul pe spate şi oftă. Uşa se 
des-chise, iar Vail o avu deodată în faţă pe Venable. 

— De-a ce dracu te joci? se răsti ea. 

Înainte ca el să-i poată răspunde, în spatele ei apăru un 
ofiţer al curţii. 

— Judecătorul vă cheamă urgent în birou, anunţă el. 

— Vail... Începu Venable, dar el o ocoli zâmbind şi zise: 

— Judecătorul a spus „urgent". 

Tocmai când ieşeau din cameră, se năpusti spre ei Molly 
Arrington. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea. 

— Aaron a avut o criză la bara martorilor. 

— La bara martorilor! repetă ea, surprinsă. 

— Îţi explic mai târziu. Acum du-te înăuntru şi stai de vorbă 


cu el. Linişteşte-l. Pe noi ne-a chemat judecătorul la o discuţie 
amicală. 

Intrând în biroul lui Shoat, îl găsiră scoţându-şi roba şi 
aruncând-o furios pe scaun. 

— Bun, vorbi el, roşu de furie, dacă nu vă supăraţi, ce-ar fi 
să-mi spuneţi şi mie ce mama dracului se petrece aici? 

— E o cacealma, domnule judecător, izbucni Venable, a pus 
totul la cale. 

— Domnule judecător, hotărâsem să nu mă folosesc de 
acest aspect în apărare, deoarece ştiam că juriului îi va fi greu 
să-l accepte. Dar nu mi-am închipuit că ea o să-l stârnească pe 
Roy. 

— Roy! Doamne, e strigător la cer! N-am stârnit nici un 
Roy. Domnule judecător, astea sunt trucuri. Nimeni nu-şi pune 
clientul în postură de martor. În bătaia puştii. Asta-i sinucidere 
curată. A fost totul o înscenare. 

— Cine dracu e Roy? întrebă Shoat. 

— Domnule judecător, îi răspunse Vail, de curând, după ce 
doamna Venable i-a luat doctorului Arrington depoziţia, am 
descoperit că Aaron Stampler suferă de ceea ce se numeşte 
tulburări ale personalităţii multiple de tip disociativ. 

— Fii mai clar, te rog, zise Shoat încruntându-se. 

— Are personalitate dublă. 

— Pentru Dumnezeu, şi mai ce? explodă Shoat, dându-şi 
ochii peste cap. 

— Nu este o glumă, domnule judecător. Aaron Stampler 
suferă de o formă gravă de comportament disociativ. Intră în 
stare de refugiu, adoptând o altă personalitate, care este 
psihopată şi comite acte de care Aaron e total inconştient. 
Există deja o depoziţie în dosar în acest proces, care identifică 
dedublarea personalităţii ca pe o boală mintală. 

— Astea-s baliverne! sări Venable. 

— Uşor, doamnă Venable, o linişti Shoat. 

— Domnule judecător, interveni Vail, dispunem de 
înregistrări ale schimbării de personalitate prin care trece Aaron. 
Fără nici o îndoială, puteţi vedea cum se întâmplă totul, exact 
cum aţi văzut adineauri în sală. 

— V-am cerut acele înregistrări, dar aţi refuzat să ni le daţi, 
îi reproşă Venable. 

— Înregistrările nu constituiau probe, deoarece, până acum, 


n-am intenţionat să le folosim în proces. Nu ne putem da seama 
când are Roy de gând să apară. Jane l-a scos la iveală, nu eu. În 
plus, înregistrările sunt confidenţiale. Reprezintă comunicarea 
confidențială dintre acuzat şi psihiatrul său. Nu pot fi făcute 
publice decât dacă noi hotărâm să le folosim la proces, cu 
acordul lui Stampler. Până acum, am hotărât să nu le 
prezentăm. 

— Vrei, te rog, să-mi explici cine dracu e Roy? insistă Shoat, 
enervat. 

— Este cealaltă personalitate a lui Aaron. 

— Deci erai în cunoştinţă de cauză, domnule avocat? îl 
întrebă Shoat cu suspiciune în glas. 

— Da, domnule, dar n-aveam cum dovedi acest fapt, decât 
dacă se petrecea efectiv, lucru de care, repet, nu sunt 
răspunzător. 

— Sunt trucuri, domnule judecător, interveni Venable, 
nimeni nu expune în felul acesta acuzatul... 

— Permiteţi-mi să vă dezaprob, ripostă Vail zâmbind. 

Venable îl privi, cu faţa înroşită de umilinţă. 

— A fost o înscenare, repetă ea. 

— lar ceea ce facem noi aici e pură semantică, răspunse 
Vail. Problema concretă este că dumneata ai deschis acest 
subiect, iar eu am dreptul să-l continui. 

Judecătorul o privi pe Venable, ridicând o sprânceană: 

— E rândul dumitale, doamnă procuror. Domnul Vail şi-a 
spus punctul de vedere. Nu sunt sigur că voi înghiţi povestea 
asta cu dubla personalitate, dar suntem datori să-i dăm curs. 

— Cred că mi-a întins o capcană, ca să-i provoc criza lui 
Stampler, domnule judecător. 

— Cum? 

— Nu ştiu, murmură ea, am măcar dreptul să văd caseta 
aia, de vreme ce are de gând s-o expună în proces. 

— Nu-i nici o problemă - încuviinţă Vail - n-are decât s-o 
vadă dacă doreşte. Dar voi obiecta dacă intenţionează să-şi 
aducă un psihiatru care să-mi analizeze clientul pe baza filmului. 

— Cum aşa? îşi arătă judecătorul nedumerirea. 

— Cea mai bună probă posibilă în acest caz este Aaron 
însuşi. Sunt de acord să fie examinat direct, în faţa instanţei. 

— Prostii, sări Venable. Asta-i o situaţie fără câştig de 
cauză. Dacă noi îi provocăm criza, voi învingeţi. Dacă nu i-o 


provocăm, ne-atacaţi psihiatrul. 

— Mi se pare că avem trei posibilităţi, spuse Vail: acuzarea 
poate continua interogatoriul încrucişat, urmând ca eu să-l 
preiau apoi, ori putem cădea la o învoială... ori se poate declara 
balotaj. 

— Învoială? Niciodată, se răsti Venable. 

— Scuzaţi-mă, domnule judecător, am eu vreo vină? Ea l-a 
provocat pe Stampler, nu eu. 

— Ai fentat Curtea, zise ea. 

— Nu tocmai, răspunse Vail. 

— Staţi puţin, interveni Shoat, nu v-am chemat aici ca să vă 
ascult ciorovăiala. Vreau să ştiu ce se petrece. 

Îşi frecă bărbia, cu ochii la Vail. Era adevărat. Vail nu 
fentase curtea, o fentase pe ea. Acum trebuia să-l atragă pe 
Shoat de partea lui. 

— Experții dumitale l-au considerat pe Stampler sănătos, 
doamnă procuror, zise Vail. Vi s-a părut adineauri sănătos? L-aţi 
simţit sănătos când era cât pe ce să vă rupă gâtul? 

— Doriţi să declar procesul închis pentru a vă da posibi- 
litatea să-l reexaminaţi, doamnă procuror; asta e linia pe care 
intenţionaţi s-o adoptați? 

— Eu, ăă... 

Vail o întrerupse: 

— Ea l-a declarat pe Stampler sănătos. Noi suntem de a- 
cord. Roy e adevăratul ucigaş. Forţându-l să se manifeste, şi-a 
discreditat propriii experţi. Insist să ducem acest proces până la 
capăt, lăsând juriul să decidă dacă acuzatul e sănătos sau 
nebun de legat. 

— De ce nu ai informat curtea la timp, domnule avocat? 
întrebă judecătorul. 

— Vă repet: n-aveam despre ce să vă informez. Nu mi-am 
închipuit că puştiul îşi va pierde controlul în boxa martorilor. 
Dublura lui apare şi dispare pe neaşteptate. N-aş fi dezvăluit 
acest lucru fără să ştiu dacă-l pot dovedi. 

— Deci, ce ai de gând să pledezi? 

— Că nu Stampler a comis crima, ci Roy. 

— Isuse Hristoase! exclamă Venable. 

— Vrei să-l prăjeşti sau să-l vindeci, doamnă procuror? o 
înţepă Vail. 

— Să-l vindec pe dracu'! 


— Vă rog, calmaţi-vă, o temperă Shoat. 

— Eu intenţionez să continui. Ea şi-a făcut rolul, acum e 
rândul meu, ceru Vail. 

Shoat era încurcat de noua întorsătură. Ceea ce prevăzuse 
a fi un caz gălăgios, dar concis şi normal, se transformase 
într-un proces ciudat, căruia ziarele aveau să-i dedice multă 
vreme prima pagină. Hotări că cea mai înţeleaptă atitudine era 
să se distanţeze de ambii jurişti. 

— Sunt nevoit să accept continuarea procesului, doamnă 
Venable, anunţă el, în sfârşit. Mi se pare că ai în braţe un caz cu 
totul schimbat. La urma urmei, dumneata ai prezentat această 
nouă... persoană, cum naiba se numeşte, nu Vail. Oricum, fiind 
cea care ai produs complicaţia, nu poţi solicita un balotaj. 

— Nu pot să cred, strigă ea, pur şi simplu, nu pot să cred. 
Vail a pretins că Stampler e nebun. Acum spune că n-ar fi. 

— Nu, ceea ce spun este că Roy a comis crima, nu Stam- 
pler. lar nebunul este Roy. Psihopat schizofren declarat. 

— Şi ce-ai vrea să facem, întrebă ea sarcastic, să-i dăm 
drumul lui Stampler şi să-l electrocutăm pe Roy? 

Vail dădu din umeri. 

— Dacă aveţi cum, sunt cu totul de acord. 

— Ei bine, dacă Roy a făcut-o, atunci Aaron e complice, 
spuse Venable, străduindu-se să-şi ascundă disperarea. 

— Greşeşti din nou, o corectă Vail. Stampler n-a avut habar 
de ceea ce s-a întâmplat, până în momentul când i-a spus Molly. 
Nici nu e sigur că Roy există cu adevărat. 

— Este Stampler capabil să înţeleagă acuzaţiile care i se 
aduc sau nu? întrebă Shoat. 

— Stampler e sănătos, exact aşa cum a afirmat şi Bascott, 
numai că Roy nu prea înţelege conceptul de lege, pentru că nu 
distinge diferenţa dintre bine şi rău. Efectiv, nu concepe că 
trebuie să se supună legilor. Asta face parte din psihoză. 

— Poate... cum îl cheamă... fi tratat şi vindecat? întrebă 
Shoat. 

— Nu vă pot răspunde. Arrington sau Bascott ar fi în 
măsură să aprecieze situaţia. 

— Dar zici că nu realizează că o crimă constituie un rău? 

— Zic că nu realizează faptul că este rău ca el să comită o 
crimă. În mintea lui, legea e dictată de ceea ce gândeşte şi 
simte. El îşi este judecător, juriu şi călău totodată. 


— Te referi la Stampler? întrebă Shoat. 

— Din punct de vedere fizic, da. Dar nu mă refer strict la 
Aaron Stampler. Am aici nişte casete video. Cred că, dacă le 
vizionati... 

— Nici nu mă gândesc, oftă Shoat, punându-și haina. E 
problema voastră şi sunt convins că o puteți rezolva între voi. 
Dar să fie clar, nu va exista balotaj în tribunalul meu. Ne-am 
implicat, deci vom îndeplini sarcina până la sfârşit, şi dacă mai 
aud o vorbă despre balotaj, vor cădea capete. M-aţi înţeles? 

— Da, domnule. 

— Perfect, domnule judecător. _ 

— E aproape ora prânzului. Mă duc să iau masa. Imi voi 
trimite secretara, să-i spuneţi ce doriţi să mâncaţi. Şedinţa se va 
redeschide la ora două. Sper că până atunci veţi rămâne aici şi 
veţi lua o hotărâre. In ceea ce mă priveşte, optez ca şi Vail 
pentru continuarea interogatoriului. Stampler să fie examinat pe 
viu, în boxa martorilor, sau deloc. Fără analize prin televizor. E 
clar? 

Shoat părăsi încăperea. 

Venable se ridică în picioare şi merse le fereastră, oprin- 
du-se acolo, cu spatele la Vail. 

— Eşti în stare de orice, ca să cîştigi, nemernicule. 

— Ei, haide, Janey... 

Se întoarse spre el, punându-l la punct pe un ton înţepat: 

— Nu-ţi permit să-mi spui Janey! 

— Putem rezolva uşor chestiunea, doamnă procuror, 
răspunse Vail, calm. 

— Oho, de data asta sunt sigură. 

— Uite, Jane: Bascott a declarat sub jurământ că Stampler 
nu suferă de nici o tulburare mintală disfuncţională. Acum însă 
întreaga lui depoziţie s-a scufundat, iar tu eşti conştientă de 
asta. A zbârcit-o, împreună cu colegii lui. 

— L-ai strâns cu uşa. 

— Nu, el şi-a dat singur foc. 

Doi ofiţeri le întrerupseră discuţia, aducând în cameră un 
televizor şi un aparat video. 

— Ce mai e şi asta? mârâi Venable. 

— Cred că ar fi bine să vezi ceva. 

Cei doi avocaţi comandară sandvişuri, iar Vail instală te- 
levizorul şi aparatul video. Introduse prima casetă cu trans- 


formarea lui Aaron în Roy. O vizionară în timpul mesei. lritarea şi 
scepticismul încercate iniţial de Venable făcură loc unei 
fascinaţii intense, care deveni la rândul ei o privire îngrozită. 
Când înregistrarea se termină, Vail scoase caseta, înlocuind-o cu 
cea pe care imprimase depoziţia-probă a lui Molly Ar-rington. 
Venable se rezemă în scaun şi, fumând ţigară după ţigară în stil 
Bette Davis, ascultă explicaţia dată de Molly în termeni medicali, 
sub formă de răspunsuri la întrebările lui Vail legate de soarta 

lui Aaron Stampler. 

— Se preface! exclamă ea, când Vail opri aparatul. 

— In regulă. De cum se redeschide şedinţa, ai ocazia s-o 
dovedeşti. 

— Ştii bine că s-a ajuns la balotaj! 

— Dumneata l-ai scos pe Roy la iveală, doamnă procuror. 
Nu poţi declara balotaj, știi bine. 

— Nu-ţi scapă nimic din ochi, constată ea pe un ton amar. 

— Nu-mi pot permite, doamnă. Întrecerea-i prea strânsă. 

— La dracu, nici n-o să mai ai pe cine apăra! Dacă începem 
un nou proces, voi asmuţi armata de experţi asupra lui Stampler 
şi a domnişoarei Freud, care-i vor mânca de vii. 

— Lucru pe care nu-l poţi face, şi, chiar dacă a; putea, 
treaba asta ţi-ar lua un an, un an şi jumătate. N-aş crede că 
noilor dumitale parteneri în drept le-ar conveni prea tare. 

— Du-te-n p... mă-ti! slobozi ea, sărind în picioare şi 
întorcându-i din nou spatele. 

Fir-ar să fie, şopti apoi pentru sine, cu ochii pierduţi pe 
fereastră. 

— Iţi dai seama că vei fi nevoită să rezolvi şi chestiunea 
referitoare la mica pasiune a episcopului Rushman. Chiar tu vei 
aduce vorba. 

— Ce tot spui? 

— Haide, Jane, îşi încercă Vail norocul, ştiu că ai găsit 
caseta aia cu ministranţii. Eşti prea deşteaptă să nu realizezi 
că-i o problemă mult prea delicată. Oricine o pomeneşte calcă 
pe teren primejdios, căci n-o poţi dovedi fără ajutorul lui Roy, iar 
până una-alta tu eşti cea care-ai deschis portiţa asta. 

— Dacă va mai ieşi la iveală, îmi va oferi un mobil perfect. 

— Uiţi că Aaron e nebun de legat. Mobilul nu mai are nici o 
importanţă. In timpul ăsta îl vei distruge nu doar pe Rushman, ci 
vei distruge întreaga fundaţie. 


— Ce faci, pezevenchiule, ţii procesul în spatele uşilor? 
Vasăzică, de asta ţi-a fost atât de indiferentă selectarea juriului. 
Știai ce urmează. 

— Chiar mă crezi atât de viciat? 

— Ha! Cuvântul ăsta a fost creat anume pentru tine. 

— Ce-ar fi să ne oprim aici, propuse Vail, şi să fii de acord 
să-mi axez pledoaria pe ideea că Roy este alienat mintal? lar eu 
voi fi de acord ca Aaron Stampler şi Roy să fie internaţi şi trataţi. 
Dacă Roy va fi eliminat sau vindecat, sau zi-i cum vrei tu, Aaron 
Stampler va fi liber. 

— Liber să iasă pe străzi şi să ciopârţească iar oamenii? 

— Ţi-am spus că n-am nimic împotriva internării. Dar fii 
obiectivă, gândeşte-te la adevăratul criminal, Roy. Restul vor 
hotări medicii. Crezi că juriul îl va aşeza pe Aaron Stampler în 
scaunul electric, după ceea ce s-a petrecut? De fapt, am chiar 
de gând să-ţi uşurez treaba. 

— Nu mai spune, ce-o să faci, o să mi-l trimiţi la uşă să-mi 
cânte colinde de Crăciun? 

— Voi admite nu numai uciderea lui Rushman, ci şi pe 
celelalte două, ale lui Peter şi Billy Jordan. 

— Vei admite una ca asta? întrebă Venable. 

— Am spus că voi face faţă situaţiei. În felul ăsta, tu rezolvi 
trei cazuri dintr-o dată. Altfel, voi insista să continuăm pe linia 
pe care-ai pornit şi te voi obliga să stabileşti adevăratul mobil al 
uciderii lui Rushman. 

— Şi să distrug astfel reputaţia victimei. Rushman e mort, 
nu se mai poate apăra. Omul ăsta a fost un sfânt. 

— Nu şi din punctul lui Roy de vedere. Nici prin prisma 
înregistrării cu ministranţii. 

— Poate fi oricine pe caseta aia. 

— Numai că Roy va spune toată povestea. Va confirma că 
Rushman a fost pedofil. 

— Nemernicule! 

Venable tăcu o vreme. Vail o încolţise, îi era limpede. Dar 
revolta interioară nu-i permitea să se supună. 

— E vorba de adevăr, Jane, îi explică Vail calm. Problema e 
de domeniul medical. Bagă-l la Daisyland, publicul îl va uita în 
câteva luni, iar noi ne vom duce cuminţi acasă. 

Venable se întoarse cu trupul ţeapăn de furie şi privi câteva 
minute lungi pe fereastră. 


— Las-o baltă, dădu Vail din umeri, peste două luni, într-o 
seară, o să stăm împreună la un pahar şi-o să facem schimb de 
secrete. 

— Cunoşti deja prea multe din secretele mele, constată ea 
mâhnită, răsucindu-se din nou spre el: de ce nu mi-ai împărtăşi 
acum unul de-al tău? 

— Vrei să afli de ce nu te-am dat de gol în cazul Castillo, 
spuse Vail. Mă refer la faptul că trăiai cu Mike Rodriguez. 

— Ai fler. Nu înţeleg de ce nu m-ai desfiinţat. 

— M-a surprins comportarea ta, avocato. 

Venable râse aspru. 

— Îmi ceri cumva să te angajez ca dădacă? Cum Vail tăcu, 
continuă: Poate că eram îndrăgostită. 

— Nu te-ndrăgosteşti niciodată de un client, replică el, e 
împotriva profesiei. 

— Şi ce, tu nu te abaţi niciodată de la linia profesională? 

— Nu fac niciodată lucruri care m-ar împiedica să câştig, îi 
zâmbi. Te-a măcinat tot timpul întrebarea asta, nu? 

— Să zicem că eram curioasă. 

— A trebuit să elimin înregistrările din strategia ta, apoi să 
le admit ca probe în favoarea mea; ce vrei, a fost un joc de 
noroc. M-am gândit că nu vei obiecta, de vreme ce ştiai că nu 
voi dezvălui legătura ta cu Rodriguez; şi aşa a şi fost. O dată ce 
l-ai distrus pe Rodriguez, nu mai conta. 

— Făcea parte din strategie, nu? 

— Nu ţineam să fii tu câştigătoarea. 

— Mă bucur, răspunse ea acru, mă temeam că m-ai cruțat 
pentru că ai o inimă. 

— Nu te mai teme, răspunse Vail zâmbitor. Ei, ce zici? 
Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

— N-o să treci niciodată de Shoat, zise în sfârşit Venable cu 
voce slabă. Va dori să-l condamne la închisoare dacă şi când va 
fi vindecat. 

— Lasă-l pe Shoat în grija mea, replică Vail. Vreau să ştiu: 
ne-am înţeles? 


La întoarcerea lui Shoat, televizorul, aparatul video şi 
resturile prânzului fuseseră scoase din încăpere. Venable citea 
învoiala de pledoarie schiţată de Vail pe o foaie de hârtie. 


— Ei, întrebă Shoat, aţi căzut la o-nţelegere? 

— Aşa cred, îl lămuri Vail. Îi luă lui Venable hârtia din mână 
şi i-o întinse judecătorului peste birou. Shoat îşi puse ochelarii şi 
începu să citească învoiala. Deodată se opri şi-o privi intrigat pe 
Venable. 

— Ai ajuns dumneata la o asemenea învoială, doamnă 
procuror? 

— Da, domnule judecător. 

— Ăsta nu-i nici măcar un compromis. Este exact ceea ce 
şi-a dorit avocatul de la bun început, constată Shoat supărat, dai 
totul din mână. Abandonezi până şi condamnarea la închisoare? 
Îi dai voie criminalului să recunoască trei crime violente şi, pe 
urmă, după vindecare, să fie eliberat? 

— E bolnav, domnule judecător, interveni Vail. lar dacă va fi 
vindecat, ce rost ar avea după aceea să fie băgat la temniţă 
grea? 

Shoat se uită peste masă la Vail. 

— A avut loc o crimă zguduitoare. O crimă zguduitoare se 
cere pedepsită. 

— Adică răzbunată, nu-i aşa? întrebă Vail sfidător. 

Shoat îl fixă cu severitate. 

— Nu voi fi de acord, răspunse el, vreau ca, după ce va fi 
declarat sănătos, să execute cel puţin zece ani, evident, dacă va 
deveni vreodată sănătos. Trebuie să plătească pentru crima 
comisă. 

— Nu, zise Vail. 

— Nu? întrebă judecătorul ridicând din sprâncene. 

— În nici un chip, se împotrivi Vail. Altminteri vom merge 
înainte cu procesul. Însă trebuie să fiţi conştient, domnule 
judecător, că până să se sfârşească, episcopul va fi trecut 
printr-o investigaţie minuțioasă. 

— Cam ce-ai vrea să spui cu asta? 

— Vom pune unele întrebări referitoare la mobil şi va 
trebuia să cercetăm fiecare faţetă din viaţa episcopului, să-i 
examinăm şi fundaţia... Vail făcu o scurtă pauză, apoi adăugă: 
operaţiunea Gudheim... absolut totul. 

Shoat abia reacţionă. Ochii i se lărgiră aproape imper- 
ceptibil, maxilarele părură a i se încleşta, dar, în ansamblu, 
rămase rece. 

— Crezi că e necesar? 


— Daţi-mi voie să spun ce cred, domnule judecător, zise 
Vail. Doamna Venable aici de faţă este la curent cu o serie de 
probe distrugătoare împotriva episcopului. Ştie, de asemenea, 
că, dacă vom continua pe aceeaşi linie, aceste probe vor fi 
expuse la proces. Consider că ar fi păcat să pătăm bunul 
renume al unui defunct, să lovim de pomană în Biserică, să 
punem Fundaţia Rushman sub semnul dubiului... pentru ce? Ca 
să mai stoarcem încă zece ani din viaţa unui tânăr bolnav? Şi-a 
avut şi el partea de suferinţă. 

Shoat nu înţelegea pe deplin despre ce este vorba. Ce 
probe? Era clar că Vail aflase despre operaţiunea Gudheim. 

Ar fi oare în stare să deconspire fundația, doar pentru a-l 
discredita pe Rushman? 

Răspunsul era evident afirmativ. 

Mai era ceva despre care nu ştia Shoat? 

Cântări situaţia, privind fix învoiala scrisă de pe masă, ca şi 
cum ar fi atârnat pe-un talger al balanței justiţiei. În final, Harry 
Shoat-Călăul luă o hotărâre şi anume pe cea mai înţeleaptă, 
care însă nu avea nici o legătură cu legea, cu dreptatea ori cu 
pedeapsa meritată. 

Era un răspuns simplu la o întrebare simplă: 

De ce-aş risca? 

— În regulă, anunţă Shoat, dând din umeri, în interesul 
timpului şi-al banilor plătiţi de contribuabili, voi fi de acord cu 
învoiala. Să sperăm că micul asasin nu va scăpa niciodată de la 
Daisyland. 

— Vă apreciez compasiunea, domnule judecător. La urma 
urmei, justiţia are totuşi un pic de suflet, răspunse Vail şi râse. 
Şi ţie îţi mulţumesc, Jane, pentru decizia ta profundă şi 
nehazardată. 

— Mă pupi în fund, spuse Jane Venable. 


TREIZECI ŞI ŞAPTE 


Hotărârea luată surprinse întreaga instanţă. 

— Domnule judecător, anunţă Venable fără vreo in- 
troducere, acuzarea a stabilit că domnul Stampler suferă de 
tulburări ale personalităţii multiple de tip disociativ şi de 


schizofrenie psihotică, astfel încât am acceptat pledoaria 
„vinovat, dar nebun" în ceea ce priveşte uciderea arhiepis- 
copului Richard Rushman, a lui Peter Holloway şi a lui Billy 
Jordan. Acuzarea propune ca numitul acuzat Aaron Stampler să 
fie internat la Institutul de Stat pentru Boli Mintale de la 
Daisyland, pe o perioadă nedeterminată, până când vom hotărî 
că este capabil de-a se reîntoarce în societate. 

Shoat nu trase de timp. 

— Instanţa acceptă propunerea dumneavoastră. Acuzatul 
Aaron Stampler va fi imediat predat poliţiei, pentru a fi 
transferat la Daisyland. Şedinţa se suspendă până mâine di- 
mineaţă, la ora nouă. 

Cortina căzu. Aaron Stampler rămânea doar o amintire. 

De cum se retrase Shoat în biroul său, presa năvăli ca o 
mare în timpul fluxului. Urmăriţi de reporteri ai radioului, 
ziarelor şi televiziunii, cu microfoanele întinse, Vail îl evacuă pe 
Aaron din sala de judecată, ajutat de gardieni. Un ofiţer stătea 
postat în fata uşii, ţinând ziariştii la distanţă. Câteva minute mai 
târziu, judecătorul o introduse pe Molly prin uşa din spate 
într-un birou gol, unde li se alătură şi Vail. Naomi şi Tom porniră 
în căutarea unei săli libere, organizând în grabă o conferinţă de 
presă pentru tânăra specialistă în psihiatrie. 

— Încă nu înţeleg ce s-a întâmplat, spuse Molly. Totul s-a 
terminat pe neaşteptate. 

— Marty i-a tras pe sfoară - o lămuri judecătorul - l-a adus 
pe Aaron în boxa martorilor, iar Venable l-a scos pe Roy la 
iveală. Şi deodată Roy a sărit peste balustradă şi-a încercat s-o 
sugrume. Judecătorul chicoti scuturând din cap. 

— Doamne! exclamă ea. 

— Cheia a fost depoziţia ta, Molly, adăugă Vail rânjind cu 
gura până la urechi. Venable a clacat când şi-a dat seama cu 
cine-şi măsura forţele. 

— Depoziţia mea? Nici n-am apucat s-o fac, se plînse Molly. 

— Ba ai făcut-o, o consolă Vail zâmbitor. În liniştea 
împărăției lui Shoat. Şi a avut efectul dinamitei. 

— Scuză-mă, spuse ea, dar am crezut că formăm o echipă. 
Am crezut că munca noastră era menită... menită... 

— Menită cui? Menită victoriei, Molly. 

— Îmi amintesc discursurile tale despre măreţia justiţiei şi... 

— Ţi-am spus printre altele că unicul mod de-a menţine 


justiţia puternică este de a o ataca. Noi am jucat cinstit, iar 
atuurile s-au aflat în mâna /or. Spune-i, judecătorule. 

Judecătorul, care nu-şi dezminţea niciodată firea cinstită, 
ridică din sprâncene şi din umeri. 

— Pe mine mă iertaţi - răspunse el - am nişte probleme de 
rezolvat. 

In clipa următoare, dispăru din cameră. 

— Ai pus totul la cale, îl acuză Molly pe Vail. 

— Ai dreptate. Totul a fost o strategie. Nu înţelegi, Molly? 
N-am fi câştigat în veci dacă am fi jucat cinstit. Ar fi urmat un 
nou proces. Acuzarea şi-ar fi folosit artileria grea... 

— lar eu eram o armă destul de puternică împotriva lor... 

— Nu, nu, nu m-ai înţeles... 

— Ce să înţeleg, izbucni ea, că nu contează decât să 
câştigi? 

— Exact, să câştig, ripostă Vail, să câştig viaţa lui Aaron 
Stampler. 

Răspunsul îi curmă atacurile verbale, dar nu şi dezamăgi- 
rea. 

— Instanţa avea dreptul să afle toată povestea, zise ea în 
sfârşit, pentru binele lui Aaron, trebuia să audă întreaga de- 
poziţie. 

— Bine-ai venit în lumea adevărată, Molly. Ăsta n-a fost un 
concurs de popularitate, ci o luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Naomi băgă capul pe uşă. Pregătise conferinţa de presă, iar 
acum mâna turma gălăgioasă de ziarişti din sala de judecată 
de-a lungul holului. 

— Conferinţă de presă? se miră Molly. 

— Clipa ta de glorie, explică Vail. Ai ocazia să spui toată 
povestea. Presa va fi la picioarele tale. 

— Vreau să mă-ntorc în lumea mea, replică ea, de îndată ce 
ia sfârşit manejul ăsta al presei. Dar vreau întâi să-mi iau 
rămas-bun de la Aaron. Pe urmă plec. 

— Pleci? 

— Mă întorc în lumea mea. La regulile mele de joc. La 
revedere, Martin. 

— Cum aşa? Nici nu mă laşi să te invit la o cină de adio? 

Molly zâmbi cu tristeţe. 

— Inţelegerea noastră a existat numai pe durata proce- 
sului, îţi aminteşti? Procesul s-a sfârşit. Mă aşteaptă pacienţii 


mei. 

— Molly... 

Ajungând la uşă, se întoarse către el, spunând: 

— Măcar l-am salvat, nu-i aşa? Măcar asta am reuşit. 

— Stai puţin, aş vrea să te mai sun, poate vin o dată la 
Winthrop, să petrecem împreună un week-end grozav. 

— Nu, n-o vei face, îi zise ea zâmbind. 

Apoi plecă. 


Aaron şedea singuratic într-un colţ al arestului, cu mâinile şi 
picioarele încătuşate. Gardienii şedeau în colţul opus, 
sporovâăind liniştiţi. 

— Aş vrea să vă mulţumesc, domnişoară Molly, începu 
Aaron timid când o văzu intrând. Aă... socot că vă datorez viaţa 
şi... se poticni, căutând cuvinte pentru a-şi exprima re- 
cunoştinţa. 

— Nu-mi datorezi nimic, îl întrerupse ea. Ai grijă doar să te 
faci bine, ne-am înţeles? 

— Sigur c-am să-ncerc. Tăcu câteva clipe, apoi adăugă, dus 
pe gânduri: Ştiţi ce-i mai rău ca toate? 

— Ce, Aaron? 

— N-am nici un viitor, continuă el trist, mă gândesc o 
grămadă la asta. Ani şi ani fără nici un viitor. Făcu o nouă pauză, 
înainte de-a adăuga: Da' e mult mai bine decât să mor. 

Molly avea să se gândească mulţi ani la vorbele lui. Lipsa 
speranţei era probabil cel mai cumplit flagel. Cum îl putea 
consola pe Aaron, care urma să fie trimis într-un azil, probabil 
pentru totdeauna? 

Se apropie de el, se aplecă şi-l sărută uşor pe obraz. 

— Acum trebuie să plec, spuse ea. Promit c-am să vin să te 
văd. Am să-ţi aduc Coca-Cola şi prăjitură cu nucă de cocos. 

— Mulţumesc, răspunse el zâmbind, în timp ce ea ieşi pe 
uşă. 


Vail o privi cum se îndrepta grăbită pe hol, spre sala în care 
avea loc conferinţa de presă. Când uşa se închise în urma ei, îl 
cuprinse un sentiment viu al pierderii cuiva. 

— De-a dreptul înduioşător, domnule avocat, se auzi o voce 


în spatele lui. O iubire lungă cât un proces? 

Întorcându-se, îl văzu pe Shaughnessey în uşa încăperii lui 
Shoat. 

— Hai înăuntru, îl invită bărbatul masiv, îţi fac cinste. O 
meriţi după un asemenea spectacol. 

Vail îl urmă în birou. Shaughnessey porni spre chiuvetă, dar 
se opri pentru a-şi aprinde o ţigară de foi. 

— Shoat va cădea secerat dacă află că fumaţi în sfântul lui 
sanctuar. 

— Pot să-i aprind şi-un foc de tabără pe masă. Tot ce-o 
să-mi spună o să fie „mulţumesc", răspunse Shaughnessey, în 
timp ce împingea uşa unui dulăpior aflat deasupra chiuvetei, 
dezvăluind un şir de sticle cu băutură. 

— Obişnuieşti să bei bourbon? întrebă el. 

— Da. 

— Eram sigur. 

Luă două pahare din sticlă mată, scăpă în fiecare câte un 
cub de gheaţă şi le umplu pe jumătate cu whisky. Se aşeză pe 
locul lui Shoat şi făcu semn din cap spre scaunul aflat de 
cealaltă parte a biroului. 

— la un loc, domnule avocat. 

Shaughnessey îl fixă pe Vail cu o privire scrutătoare şi 
circumspectă, în timp ce acesta luă loc pe un scaun, 
sprijinindu-şi picioarele pe colţul biroului lui Shoat. 

— Rezolvarea asta nu-i va plăcea prea tare publicului, te 
asigur, deschise Shaughnessey discuţia. 

— De ce? Pentru că nu l-au legat pe puşti în scaunul electric 
şi n-au apăsat pe buton? În şase luni, Aaron Stampler va fi uitat. 

— Ne-ai împins în capcană, Martin. Cu personalitatea aia a 
ta dedublată. Şi l-ai şantajat pe Shoat. 

— N-am şantajat pe nimeni. 

— Vreau doar să spun ca întorsătura pe care-au luat-o 
lucrurile nu mă satisface. lar publicul va fi de aceeaşi părere cu 
mine. 

— Ce-mi pasă de public? Doar vorbim despre justiţie, nu 
despre o adunătură de psihopaţi cu spume la gură. Cei care vor 
să-l vadă pe Aaron Stampler prăjit sunt aceiaşi care adoră să 
asiste la execuțiile publice. Ar fi în stare să vândă cârnaţi şi 
tricouri şi să ofere la licitaţie privilegiul de-a apăsa pe buton. 

— Episcopul a fost un om nobil, Martin. Era în stare să 


îmblânzească şi un şarpe cu clopoței. În plus, nu cerea nimic 
pentru el. A fost un adevărat dar pentru oraşul ăsta. 

Vail îi râse în faţă puternicului om de afaceri. 

— Ce minciuni sfruntate! Scoate-i mitra şi roba; ce rămâne 
dedesubt? Un stereotip autentic al vânătorului de putere cu 
sânge rece. Se ridica deasupra regulilor. Era un porc arogant, 
rău şi josnic, care nu se dădea în lături de la nimic pentru a-şi 
sui cât mai sus propria persoană şi itinerarul politic. 

— la-o uşor... 

— Dacă procesul ăsta ar mai fi durat o singură zi, numele 
lui Rushman ar fi ajuns acum la gunoi, îl întrerupse Vail, ar fi fost 
anihilat! Şi-o grămadă de belferi umflaţi din oraş s-ar fi redus la 
dimensiunea unor nuci. Cruţă-mă de sentimente nobile şi 
înflorituri despre Rushman şi nu-mi reproşa că am lovit în stânga 
şi-n dreapta. Poate n-o să mă crezi, dar am făcut tuturor un 
mare serviciu jucând în acest fel. 

— Shoat susţine că l-ai strâns cu uşa. Pe el şi pe Venable. 

— N-am făcut decât să amintesc despre Fundaţia Gudheim. 
Ştii totul despre ea, Roy, doar faci parte din consiliul de ad- 
ministraţie. 

— Şi ce-i cu asta? 

— E un mecanism ilegal. Toţi cei implicaţi sunt delincvenţi, 
iar Shoat ştie asta. 

— Şi ce-ai să faci? Ai să dai iama în toată lumea? se 
încruntă Shaughnessey. 

— Nu, dacă se pune capăt. 

— Şi cum crezi că s-ar putea face una ca asta? 

— Simplu. Reorganizaţi totul, anulaţi stilul ăsta de lucru. 
Scăpaţi de maşinăria asta. Nu mă interesează cum, vă priveşte. 

— Nu înţelegi? Aşa se face totul în ziua de azi. 

— Ajunge. Unul ca Harry Shoat contractează un fond de la 
tine sau de la ştiu eu ce grangur de avocat şi i se pare că nu 
datorează nimic. Ei bine, se înşală. Datorează nişte mulţumiri 
sincere, după cum ştii prea bine. 

— Drace, aşa se lucrează, zise Shaughnessey cu năduf. Aşa 
merge şi ţara asta, în caz că nu eşti la curent. 

— Când dai mâna cu diavolul, Roy, eşti la jumătatea dru- 
mului spre iad. Nu mai ai cale de întoarcere. Faci ceea ce ţi se 
spune, pentru că nu-ţi mai aparţii. Nu contează că ai fost 
cumpărat cu un milion de dolari sau cu cheia de la clădirea 


parlamentului. Contează doar preţul. E ca în Mafia. Unica ` 
diferență este că în cloaca voastră, dacă dai greş, mori falit. In 
Mafia, mori pur şi simplu. 

Shaughnessey îşi curbă buzele într-un zâmbet neîncrezător. 

— Eşti un şmecher cu nas de copoi. Vocea i se înăspri; 
străpunse aerul cu degetul arătător: Dar dacă ai de gând să 
pătrunzi în lumea asta, trebuie să cunoşti regulile. 

— Nu ştiu sigur încotro vreau s-o apuc şi n-am chef să 
cunosc regulile, replică Vail. Până una-alta, sunt în slujba 
clienţilor mei şi-atât. Ei primesc tot ceea ce am de dat. Dacă 
cineva primeşte un glonţ în spinare în timpul unui proces, nu mă 
interesează. Ce-ar fi să-mi spui şi mie de ce mă aflu aici? 

— Fir-ar să fie, nu poţi niciodată să fii amabil? zise 
Shaughnessey cu voce schimbată. 

Vail îşi expuse zâmbetul parşiv. 

— la te uită, şi eu care credeam că sunt. 

— Am o ofertă fermă pentru tine, îl informă Shaughnessey. 

— Nu mai spune! O ofertă legată de averi imobile sau de 
maşini uzate? 

Shaughnessey nu luă în seamă aluzia ironică. 

— Primeşti postul de procuror şef adjunct. Când pleacă 
Hardy, îi iei locul în frunte. Pe urmă devii ministrul justiţiei. 
Drace, până la patruzeci şi cinci de ani ajungi guvernator. Fără 
nici o obligaţie. 

— Fără nici o obligaţie? 

— Doar m-ai auzit. 

Vail se ridică să plece. Îşi termină băutura şi puse paharul 
în chiuvetă. 

— Pe dracu', nu-ţi doreşti tu să devin ministrul justiţiei. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că în cazul ăsta ai sfârşi, probabil, în puşcărie, 
spuse Vail chicotind şi ieşind pe uşă. 


Pe hol, Vail îl întâlni pe Jack Connerman şezând pe bancă şi 
bând o cafea. Se ridică şi îl însoţi pe Vail de-a lungul holului. 

— Curată dinamită, domnule avocat, îl abordă el. A fost 
probabil cel mai strălucit spectacol pe care l-aţi dat în ultimul 
timp. Arătă spre o uşă cu mâna în care ţinea ceaşca de cafea: 
Ceilalţi ziarişti au fugărit-o pe doctoriţă în camera asta. 


— Şi de ce nu eşti înăuntru, cu ei? Are ce vă povesti. 

— Povestea este aici, Martin. Tu eşti întotdeauna povestea. 
Ai dat o lovitură de maestru aşezându-l pe puşti în boxa 
martorilor. Cum de-ai fost sigur că Venable îl va stârni? 

— Nu te dai niciodată bătut, Jack, replică Vail zâmbind. 

— Îmi place să admir priveliştea maestrului la muncă. 

— Cu linguşelile nu ţine. Ai mai încercat şmecheria asta. 

— Nici tu nu te dai niciodată bătut, nu-i aşa? 

— Jack, eu n-am secrete, zâmbi Vail, joc totul pe faţă. 

— Sigur că da, iar procesul ăsta a fost un exemplu viu. 
Performanţa de azi merită consemnată în cartea recordurilor. Ai 
fost bun în cazul „Băibăiete", dar ăla a fost o simplă joacă în 
comparaţie cu acesta. Studenţii din primul an la drept vor învăţa 
ani de-a rândul despre cazul acesta. 

— Ba din anul doi, îl corectă Vail, e prea complicat pentru 
începători. 

Râseră amândoi de înfumurarea lui. 

— Poţi afla de la doctoriţa Arrington toate datele de care ai 
nevoie, îl informă Vail. 

— Nu mă interesează jargonul psihiatric. Sunt sigur că 
explică totul în termeni specializaţi. Mă interesează cum ai 
manipulat cazul, ca să ajungi la învoială în pledoarie. 

— N-am făcut-o eu, ci doamna procuror. Ea l-a provocat pe 
Aaron. 

— Cum ai fentat-o? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Haide, Marty, ţi-am urmărit cariera timp de şase sau 
şapte ani. Ai împins-o pe Venable să-l provoace în boxa 
martorilor. 

— Cine spune asta? 

— E clar ca lumina zilei. 

— E o presupunere. 

— Da? Ei bine, o să citesc depoziţia. Mă lămuresc eu. 
Adevărul e că puteai dezvălui chestia cu dedublarea perso- 
nalităţii acum câteva săptămâni, dar ai folosit-o ca surpriză în 
instanţă, ca să creezi impactul, aşa-i? 

— E versiunea ta, nu a mea. 

— Ai strâns-o cu uşa pe Venable, continuă Connerman. 
Sunt sigur de asta. Când aţi ieşit împreună din biroul lui Shoat, 
arăta de parcă înghiţise un pumn de ciulini. Inainte de episodul 


ăsta, nu te bazai pe nimic... şi, cu toate astea, i-ai desfiinţat 
martorii. Connerman scutură din cap. Eşti cel mai mare actor, 
Marty. Dar pe mine mă intrigi. 

— De ce? 

— Drace, băiatul ăsta nu-i un borfaş de mâna a doua. Când 
mă gândesc la ce-a făcut, mă trec sudorile. 

— Când va încheia tratamentul - cu cuburi de gheaţă şi 
şocuri electrice - băiatul va fi un mieluşel. 

— Chiar crezi că puştiul înglobează în sine două persoane 
diferite? 

— De ce n-o întrebi pe doctoriţa Arrington? Are dreptul să 
dea orice relaţie. 

— Va voi să vorbească cu mine? 

— Întreab-o, doar trăim într-o ţară liberă. 

Se opriră la rotondă şi priviră holul uriaş al tribunalului. 
Podeaua din marmură era plină de mucuri de ţigară, ziare 
împrăştiate şi alte resturi lăsate de mulţime. 

— Nu şi-a primit azi porţia de sânge, murmură Vail. 

— Cine? 

— Mulțimea. Nu scrii niciodată despre mulţime, Jack, şi, de 
fapt, mulţimea e actorul principal. Justiţia nu e decât un 
spectacol menit să dea satisfacţie mulţimii. Un spectacol în care 
se înghit capetele puilor de găină vii. Hoarda asta a aşteptat 
câteva zile ca doamna procuror să-şi măcelărească victima. Au 
vrut să fie cât mai aproape, ca să simtă mirosul sângelui. Când 
şi-a dat în petic în boxa martorilor, a fost ca... ca la Cupa 
Mondială. Le plăcea să vadă nebunia în persoană, de la doi paşi, 
trebuiau să-şi ude pantalonii văzându-l cum sfâşie sala. Eu nu 
mulţumesc hoardele, Jack, nu sunt un actor; mulţimea se 
mulţumeşte pe sine. Vine la proces ca să se masturbeze. Uneori, 
este nevoie să creezi cadrul pentru starea asta. 

— Îţi voi reproduce cuvintele astea, orice ar însemna ele. 
Crezi că va ieşi vreodată de-acolo? 

Vail începu să spună ceva, dar se răzgândi. 

— Să sperăm, răspunse el. Ar fi îngrozitor să se piardă o 
minte ca a lui. 

— Dar ce crezi tu? 

Vail îl privi o clipă, apoi zise: 

— Eu cred că sunt avocat, nu psihiatru. 

Connerman îl privi cum se îndepărtează pe hol, în direcţia 


camerei de arest; îşi aruncă paharul gol de cafea într-un coş de 
gunoi şi porni spre sala în care avea loc conferinţa de presă. 


În câteva minute Aaron urma să fie dus la Daisyland. Şedea 
lângă o masă, într-un colţ îndepărtat al încăperii, cu mâinile 
încătuşate la spate; cătuşele de la picioare erau legate între el 
de un lanţ scurt. Astfel îl găsi Vail când intră. 

— Putem rămâne singuri un moment? îi întrebă el pe cei doi 
gardieni care se postaseră la uşă, fumând şi glumind între ei. 

— De ce nu, Marty, îi răspunse unul dintre ei, oricum, 
puştiul n-are pe unde ieşi de-aici. 

Gardienii ieşiră pe hol. Vail se aşeză lângă Aaron. 

— Ştiţi ce i-am auzit spunând pe gardieni, zise Aaron, că 
donşoara Molly o să devină de-acum celebră. 

— Tot ce se poate, constată Vail, o merită cu siguranţă. 

Zâmbindu-i, Aaron vorbi cu voce scăzută: 

— Po' să vă spun ceva, domnule Vail? Aşa, să rămână 
numa' între noi, da? 

— Sigur. 

— Mi-aţi fost trimişi de Dumnezeu, ştiţi asta? Dumnea- 
voastră şi donşoara Molly. 

— Mulţumesc, Aaron. 

— In seara când m-au găsit în confesional, eram scos din 
minţi de groază. 

— Sunt convins. Cred că a fost cumplit. 

— Da, dar după ce v-am cunoscut, am ştiut că totul o să fie 
bine. 

— Instinctul tău funcţionează bine, îl lăudă Vail. 

— Aşa cre' şi eu. De cum v-am văzut, am ştiut c-o să 
câştigăm, orice-ar fi. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Din felul în care vorbeaţi - se aplecă spre Vail chicotind - 
aveaţi atitudinea potrivită. 

Expresia îl surprinse pe Vail. 

— Atitudinea potrivită? întrebă el. 

— Mă înţelegeţi, răspunse Aaron făcând cu ochiul. 

— Ascultă, Molly va parcurge înregistrările împreună cu 
doctorul Bascott şi personalul său. li va pune la curent cu ceea 
ce ştie despre starea ta. 


— Ei nu sunt la fel de deştepţi ca ea. 

— Sunt sigur că te vor trata cum trebuie. Sunt buni spe- 
cialişti. 

— Mie nu mi s-a părut. l-aţi făcut de râs. 

— Aşa se-ntâmplă, uneori. Nu întotdeauna. 

— Eu am să po' vedea vrodată înregistrările? 

— Mai curând sau mai târziu, sunt sigur că vei putea. Asta 
va depinde de evoluţia tratamentului. 

— Şi dacă nu vor fi de acord cu părerea doamnei doctor 
Molly, că eu sunt două persoane. Nu s-ar putea să mă trateze 
ea? 

— Şi mie mi-ar plăcea, Aaron. Din păcate, acum te afli sub 
jurisdicţia statului. Vei urma tratamentul indicat de doctorii 
de-acolo. 

— Cam idioată treaba, nu credeţi? 

— Cum aşa? 

— Păi, cum ea a lucrat destulă vreme cu mine, po' să crezi 
că ei vor să-i fure experienţa... 

În timp ce Aaron vorbea, ceva din comportamentul lui îi 
atrase atenţia lui Vail. Ce putea fi? Privirea? O modificare 
imperceptibilă în expresia feţei... 

— „ea îl ştie bine şi pe Roy, adăugă el. 

Vail îl studie câteva clipe. Gânditor, îşi scoase o ţigară din 
pachet şi şi-o aprinse. 

— Ce spuneai despre Roy? întrebă el. 

— Câteodată mă plictiseam, răspunse Aaron. 

Vail simţi deodată un fior. Ceva dinăuntru. Instinctul. Era pe 
cale să se petreacă ceva. 

— Poftim? întrebă el. 

Brusc, dispăru orice urmă de accent appalahian, lăsând loc 
pronunţiei din Midwest a lui Roy. Vail fumă liniştit, suflând fumul 
spre tavan, în aşteptare. 

— Roy? spuse el într-un târziu. 

— Depinde, îi răspunse vocea lui Aaron, cu cine vrei să 
vorbeşti? Cu mine? Atitudinea i se modifică pe loc. Ochii îşi 
pierdură expresia, vocea i se înăspri: Sau vrei să vorbeşti cu 
'nea Roy? Vrei să-ţi spun un secret? Din nou, comportamentul se 
schimbă, ochii i se luminară, accentul reveni în vorbire. Vei primi 
oşcum aceleaşi răspunsuri. 

Şi îi râse lui Vail în faţă. 


De astă dată, Vail simţi cum îngheaţă. Gura i se uscă. Îl 
privi o clipă pe băiat, apoi porni spre uşă. 

— Stai puţin, Marty. Nu fi prost, limbajul trupului virase din 
nou, linişteşte-te şi ascultă-mă. 

Se ridică, îşi întinse braţele la spate şi, fără a-şi lua ochii de 
la Vail, păşi poticnit până la capătul mesei şi înapoi. Se opri la 
un pas în faţa avocatului. Vail se aşeză la loc. În timp ce vorbea, 
Stampler îşi modifica întruna mişcările şi accentul. Înainte şi 
înapoi. De la Roy la Aaron, de la Aaron la Roy... Era parcă ieşit 
dintr-un film suprarealist de desene animate, sau dintr-unul de 
science-fiction. Era ca şi cum Vail ar fi urmărit alunecarea 
mercurului dintr-o eprubetă. 

— la gândeşte-te, Marty. Ce-o să le spui? Că au zbârcit-o? 
Nu uita, omule, ai măturat sala cu nasurile lor. L-ai făcut pe 
judecător să pară că a înghiţit un pepene întreg. Se aşeză pe 
marginea mesei, uitându-se la Vail prin ochii calzi ai iui Aaron: 
Nu mă mai pot judeca încă o dată, ar fi un dublu risc - ochii se 
stinseră din nou - în plus, dacă le mărturiseşti că te-am dus de 
nas, ajungi pe primul loc în topul fraierilor din ţara asta. Cât 
despre doctoriţă? Va fi plecată. Poate va afla cândva. Roy râse: 
doar n-o să-i spui tu, ar fi o prostie, nu-i aşa? Râse din nou: Vor 
crede că aţi înscenat totul împreună. Pe tine s-ar putea să te 
doară, dar pe ea o va distruge chestia asta. 

Vail îl privi cu ochii măriţi. Simţea că îl macină furia, dar îşi 
păstră calmul rece. Işi termină ţigara şi se întinse spre 
scrumieră. 

— Dă-mi voie, spuse Roy, luându-i mucul de ţigară dintre 
degete. Trase cu sete în piept şi suflă un cerc perfect de fum, 
care pluti prin cameră, apoi se destrămă. Mulţumesc, Martin; de 
fapt, nu mi-a fost prea greu... n-a trebuit decât să te păcălesc pe 
tine şi pe Molly, ca şi pe maimuţoii ăia de la Daisyland, timp de 
câteva săptămâni. Atât, câteva săptămâni. lar pe urmă, să-mi 
fac rolul în faţa adunăturii ăleia din tribunal... să mă schimb cu 
Aaron pentru tine şi Molly... să arăt autentic pe caseta ei... 
chicoti uşor. 

Urmărindu-i transformările bruşte şi uşoare în mijlocul câte 
unei propoziţii, Vail simţi cum i se zbârleşte părul de pe mâini şi 
ceafă. Roy şi Aaron îi apăreau şi dispăreau pe rând în faţa 
ochilor, într-un spectacol de neînchipuit. 

— Eu i-am plasat minciuna, iar tu ai întărit-o. Nu mi-am dat 


seama cât sunt de norocos, până când i-am auzit pe gardienii de 
la Daisyland sporovăind despre experienţa ei în domeniul 
dedublării personalităţii... de-aici mi-a venit ideea. Ştiam destul 
despre asta, ce dracu', doar am citit atâta, de ani de zile, chiar 
şi manualul de psihiatrie, MDS 3... aşa că, ce-aveam de pierdut? 
Gândeşte-te, Marty, riscam să fiu prăjit! 

Vail îl fixă pe Aaron - şi pe Roy - şi spuse aspru: 

— In regulă, ce vrei? De ce-mi spui toate astea? 

— La dracu', trebuia să spun cuiva. N-ai fi vrut să afli?... 
Vreau să zic, nu poţi ţine pentru tine ceva aşa grozav. Cui ai 
vrea să-i spun, lui Harcourt Bascott? Ha, precis îşi face iluzii că 
va deveni celebru când va reuşi să mă vindece... crede că va 
scăpa de bătrânul Roy şi pe urmă voi fi sănătos... Să-ţi spun un 
secret, Marty. 'Nea Roy o să mai bântuie o vreme. Mă-nţelegi, 
trebuie să ştie cineva adevărul. Dacă nu, la ce bun să-mi dau 
silinţa? 

Roy se aplecă înainte şi-i şopti lui Vail: 

— Ascultă, indiferent ce le spune doctoriţa, mă vor trata tot 
cum ştiu ei, acolo, în cutia de nebuni. Aşa că, de ce-ai face o 
prostie? Eşti un învingător, Marty. Ai învins. Nu-ţi da victoria 
pe-un fleac neînsemnat. 

— Neînsemnat, dar nu şi pentru noi doi, răspunse Vail. 

— Ai dreptate, replică Aaron, pentru noi doi. Şezând pe 
colţul mesei, continuă să se transforme succesiv, râzând de Vail, 
râzând de toată lumea, până când unul dintre gardieni îşi băgă 
capul pe uşă. 

— E timpul s-o luăm din loc, fiule, anunţă el. 

— Aşadar, Roy n-a existat niciodată - constată Vail pe un 
ton sec - asta ai încercat să-mi demonstrezi? 

Stampler se aplecă încă o dată spre Vail. 

— Vă mulţumesc pentru tot! vorbi Aaron, iar Roy adăugă o 
altă propoziţie. Apoi începu să râdă. Încă mai râdea în timp ce 
ofiţerul îl conducea către uşă. Vail îi putu auzi râsul din ce în ce 
mai îndepărtat, în timp ce-l duceau de acolo. Continuă să-l audă 
ani de zile după aceea, în liniştea nopţilor. Şi-l amintea întruna. 
Işi mai amintea şi ultimele cuvinte ale lui Stampler. 

„Si dacă, de fapt, Aaron n-a existat niciodată?"