John Verdon — [Dave Gurney] 02 Inchide ochii strans

JOHN VERDON 


JOHN VERDON 


Seria: Dave Gurney #2 


ÎNCHIDE OCHII STRÂNS 


Original: Shut Your Eyes Tight (2011) 


Traducere din limba engleză și note de: 
OANA CHIȚU 


y 


virtual-project.eu 


Panin 
2018 


VP - 


PROLOG 


Solutia perfectă 


Stătea în fața oglinzii și zâmbea pe deplin mulțumit 
de reflexia-i surăâzătoare. Mai multumit nici c-ar fi 
putut să fie în clipa aia de el însuși, de viața lui, de 
inteligența lui - ba nu, era mai mult de atât, mai mult 
decât pură inteligență. Capacitatea lui intelectuală 
putea fi descrisă mai degrabă ca o întelegere profundă 
a tot ce exista în lume. Chiar asta era - o înțelegere 
absolută ce depășea cu mult orice fel de înțelepciune 
omenească. Își privi în oglindă chipul tot mai zâmbitor, 
savurând fraza reușită pe care o contura pe măsură ce 
o gândea. Simtea, literalmente simţea, în sinea lui, cât 
de bine înțelegea tot ce ținea de umanitate. Cursul pe 
care-l luau evenimentele era dovada acestei abilități. 

In primul rând, ca s-o spunem pe șleau, nu fusese 
prins. Trecuseră aproape douăzeci și patru de ore și în 
timpul în care Pământul aproape terminase o mișcare 
de revoluție, el era clipă de clipă în siguranță. Era 
totuși de așteptat, de vreme ce luase toate măsurile 
să nu lase nicio urmă, niciun indiciu care putea 
conduce pe cineva către el. Și nici nu apăruse cineva. 
Așadar, i se părea potrivit să considere că uciderea 
târfei ăleia îngâmfate fusese un succes desăvârșit. 

Totul decursese conform planului, lin, definitiv - aa, 
definitiv era cuvântul potrivit. Totul se petrecuse așa 
cum  anticipase, fără poticniri, fără Surprize... cu 
exceptia acelui sunet. Vreun cartilaj? Pesemne că asta 
trebuie să fi fost. Ce altceva? 

O chestiune atât de minoră încât n-avea niciun sens 
să mai resimtă și acum senzația pe care i-o produsese. 
Dar poate că intensitatea și persistenta senzatiei erau 
rezultatele fireşti ale sensibilităţii lui  nefirești. 
Agerimea avea un preț. 

Sigur că trosnetul acela slab avea să devină într-o zi 
la fel de vag în amintirea lui ca imaginea sângelui, 
care începea deja să pălească. Era important să 


VP-3 


rămână cu picioarele pe pământ ca să-și aducă aminte 
că totu-i trecător. In cele din urmă și undele de pe lac 
pier. 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


Grădinarul mexican 


Capitolul 1 


Viata la tară 


Era o dimineață de septembrie stăpânită de o liniște 
asemănătoare cu cea din inima unui submarin care plutește în 
imersie, cu toate motoarele oprite, pentru a păcăli dispozitivele 
de ascultare ale inamicului. Întregul peisaj era parcă țintuit de 
strânsoarea invizibilă a unei liniști absolute, liniștea dinaintea 
furtunii, o liniște la fel de profundă și de imprevizibilă ca 
oceanul. 

Fusese o vară dubios de liniștită. Vremea aproape secetoasă 
secătuia puţin câte puţin viaţa din firele de iarbă și din copaci. 
Frunzele se făceau din verzi, maronii și începuseră deja să cadă 
în liniște de pe crengile arţarilor și ale fagilor, lăsând prea puţine 
șanse pentru o toamnă colorată. 

Dave Gurney stătea chiar în faţa ușilor de sticlă ale bucătăriei 
lui în stil rustic, privind afară spre grădină și spre peluza tunsă 
ce despărțea casa spațioasă de pajiștea cu ierburi înalte ce 
cobora spre lac și spre hambarul vechi, vopsit în roșu. Dave nu 
prea era în largul lui și nu reușea să se concentreze, atenţia 
zburându-i de la stratul de sparanghel din capătul grădinii la 
buldozerul mic și galben de lângă hambar. Sorbi abătut din 
cafeaua care începea să se răcească în aerul uscat. 

Să pună îngrășământ sau să nu pună - asta era întrebarea 
legată de sparanghel. Sau cel puţin asta era prima întrebare. 
Dacă răspunsul era afirmativ, atunci apărea o a doua întrebare: 
vărsat sau ambalat? După cum aflase, de pe diversele site-uri 
pe care i le indicase Madeleine, îngrășământul era cheia 
succesului pentru cultivarea sparanghelului, dar lui Dave nu-i 
era prea clar dacă planta avea nevoie de un nou tratament pe 
lângă cel aplicat primăvara trecută. 


VP-5 


Încercase, cu inima-ndoită, ca în cei doi ani de când se aflau 
în Catskills, să se ocupe de treburile casei și ale grădinii, pe care 
Madeleine și le asumase cu un entuziasm aproape instantaneu. 
Însă eforturile lui erau în permanenţă roase de termitele 
remușcării cumpărătorului - remușcare ce nu viza neapărat 
achiziția casei și cele douăzeci de hectare idilice, pe care 
continua să o considere o investiție bună, cât decizia importantă 
venită odată cu ea de a părăsi Poliţia din New York și de a se 
pensiona la patruzeci și cinci de ani. O întrebare nu-i dădea 
pace: să nu fi schimbat oare un pic cam prea devreme insigna 
de detectiv clasa | pentru îndatoririle de horticultor ale unui așa- 
zis moșier? 

Îndoielile lui Dave erau îndreptăţite de câteva evenimente 
prevestitoare. De când se mutaseră în paradisul lor bucolic, lui 
Dave i se zbătea din când în când pleoapa stângă. Spre 
mâhnirea lui și disperarea lui Madeleine, se apucase iar de 
fumat, după cincisprezece ani de abstinenţă. Și, bineînţeles, mai 
era și întâmplarea aceea despre care mai bine nu mai vorbea - 
decizia lui din toamna trecută de a se implica, la doar un an de 
la pensionare, în cazul oribil de crimă, Mellery. 

Abia scăpase cu viaţă în urma acelei experienţe; ba o pusese 
chiar și pe Madeleine în pericol, și ca urmare a momentului de 
luciditate pe care îl aduce apropierea iminentă a morţii, Dave se 
simţise pentru o vreme motivat să se dedice pe deplin plăcerilor 
simple ale noii lor vieţi rurale. Dar nici nu-ţi faci bine o imagine 
clară despre modul în care vrei să trăiești, că se și întâmplă 
ceva comic și, dacă n-o privești zilnic, începe să se șteargă 
treptat. Un moment de graţie nu-i decât un moment de graţie. 
Neasimilată, imaginea devine un fel de fantomă neclară pe 
retină, ce dispare precum amintirea unui vis, stingându-se până 
când, în cele din urmă, nu mai e decât o notă discordantă în 
murmurul de fundal al vieţii tale. 

Gurney își dădu seama că, odată ce-nţelesese procesul acela, 
nu însemna că putea să-l și inverseze cu vreo cheie magică - 
dar înțelese că cel mai bine era să manifeste un entuziasm 
moderat vizavi de traiul lor bucolic. Numai că el și soţia lui 
vedeau lucrurile diferit. Dave se întreba dacă o persoană se 
poate într-adevăr schimba sau mai precis, dacă e/ se putea 
schimba vreodată. În momentele lui cele mai sumbre, Gurney se 


VP-6 


simţea descurajat de rigiditatea anchilozantă a felului său de a 
gândi și de a fi. 

Situaţia cu buldozerul era un exemplu foarte bun. Dave 
cumpărase cu șase luni în urmă un buldozer mic, vechi și uzat și 
i-l descrisese lui Madeleine ca pe o unealtă utilă pentru 
domeniul lor de douăzeci de hectare de pădure și pășune și 
aleea nepavată de patru sute de metri. Dave îl vedea ca pe un 
bun mijloc de a face modificări și îmbunătăţiri peisagistice - un 
lucru bun și folositor. Madeleine nu vedea în mașinărie o dovadă 
a promisiunii soțului ei de a se implica mai mult în noua lor 
viaţă, ci mai degrabă un simbol zgomotos și puţind a motorină 
al nemulțumirii lui Dave - al nemulțumirii lui față de împrejurimi, 
al supărării lui pentru că se mutaseră din oraș în munți, al 
obsesiei lui de a modela cu forța noua lor lume după chipul și 
asemănarea minţii lui. Femeia nu-și exprimase nemulțumirea 
decât o dată, și atunci foarte pe scurt: 

— De ce nu poţi accepta pur și simplu ceea ce este în jurul 
nostru ca pe un dar, un dar absolut minunat fără să tot încerci 
să-l repari? 

În timp ce stătea în fața ușilor de sticlă, amintindu-și cu 
neplăcere comentariul lui Madeleine și răsunându-i în minte 
tonul ei exasperat, auzi vocea reală a femeii de undeva din 
spate: 

— E vreo șansă să te uiţi azi la frânele bicicletei mele? 

— Ți-am zis c-o să mă uit. 

Dave mai luă o gură de cafea și se strâmbă. Cafeaua era 
enervant de rece. Gurney aruncă o privire la vechiul ceas cu 
pendulă de deasupra bufetului din lemn de pin. Mai avea cam o 
oră liberă înainte să trebuiască să susţină una dintre prelegerile 
ocazionale de la Academia de Poliţie din Albany. 

— Ar trebui să vii cu mine într-una din zilele astea, zise ea, ca 
și cum tocmai i s-ar fi năzărit ideea. 

— O să vin, spuse el. 

Asta era răspunsul clasic la invitaţiile pe care soţia lui i le 
făcea periodic de a o însoţi în plimbările ei pe bicicletă, prin 
pădurile și pe pajiștile ținutului Catskills. Dave se întoarse spre 
Madeleine. Femeia stătea în pragul ușii bucătăriei, îmbrăcată cu 
niște colanţi vechi, un hanorac larg și cu o șapcă de baseball 
pătată de vopsea. Dintr-odată, Dave nu se putu abţine să nu 
zâmbească. 


VP -7 


— Ce e? zise ea, înălțând capul. 

— Nimic. 

Câteodată prezenţa ei îl fermeca aproape pe loc și atunci îi 
dispăreau din minte toate gândurile confuze și negative. Soţia îi 
era una dintre acele fiinţe rare: o femeie foarte frumoasă căreia 
părea să-i pese extrem de puţin de felul în care arăta. Madeleine 
se apropie și rămase alături de el, privind pe geam. 

— Căprioarele au mâncat seminţele pentru păsări, spuse ea 
mai mult amuzată decât supărată. 

În capătul celălalt al peluzei, trei recipiente pentru hrănirea 
păsărilor fuseseră smulse din suportul lor. Uitându-se la ele, 
Dave își dădu seama că, într-o oarecare măsură, împărtășea 
sentimentele binevoitoare ale lui Madeleine față de căprioare și 
de pagubele minore pe care le provocaseră - ceea ce părea 
ciudat, de vreme ce părere lui era complet diferită de a ei în 
privinţa dezastrului provocat de veverițe, care mâncau chiar 
acum seminţele de pe fundul vaselor la care nu reușiseră să 
ajungă căprioarele. Agitate, rapide și cu mișcări agresive, 
veverițele păreau mânate de dorința lacomă de a consuma orice 
grăunte de hrană. 

Pe măsură ce zâmbetul i se ștergea de pe buze, Gurney 
privea animalele cu o oarecare iritare despre care credea, în 
momentele sa de obiectivitate, că era un fel de reacţie la 
tendinţa lui de a reflecta la prea multe lucruri - o stare de iritare 
creată și amplificată de aspectele negative ale căsniciei. 
Madeleine credea că veveriţele sunt fascinante, istete, 
ingenioase și demne de respect pentru energia și determinarea 
lor. Părea să le iubească la fel de mult cum iubea majoritatea 
lucrurilor. El, pe de altă parte, ar fi vrut să le împuște. 

Ei bine, nu chiar să /e împuște, să le omoare sau să le 
schilodească, ci poate doar să le atingă puţin cu o armă cu aer 
comprimat, destul de tare cât să le gonească de pe hrănitoarele 
de păsări și să le pună pe fugă în pădure, acolo unde le era 
locul. Crima, în sine, nu i se părea o soluţie. In cei douăzeci și 
cinci de ani petrecuți în NYPD, ca detectiv la secţia de 
omucideri, în care avusese de-a face cu oameni violenţi, într-un 
oraș violent, Dave nu scosese niciodată arma din toc și abia 
dacă o atinsese în afara poligonului de tragere. Deci nu voia în 
niciun caz să-nceapă să o mânuiască acum. Nu era sigur ce-l 
atrăsese spre cariera de poliţist sau ce-l făcuse să-i rămână fidel 


VP-8 


atât amar de vreme, însă cu siguranţă nu dorința de a avea o 
armă și nici soluţia simplă, dar înșelătoare de-a o folosi. 

Dave își dădu seama că Madeleine se uita la el în felul ei 
curios și scrutător - probabil îi ghicea gândurile cu privire la 
veverite, după cât de tare strângea el din maxilar. Ca răspuns la 
aparenta ei intuiţie, Dave începu să spună ceva care să justifice 
ostilitatea lui faţă de șobolanii aceia cu cozi stufoase, dar chiar 
atunci sună telefonul. De fapt, două telefoane sunară în același 
timp, cel fix, din salon și telefonul lui mobil aflat pe blatul de 
bucătărie. Madeleine se îndreptă spre salon. Gurney răspunse la 
mobil. 


Capitolul 2 


Mireasa măcelărită 


Jack Hardwick era un cinic afurisit, grosolan, cu ochi sticloși, 
care bea prea mult și căruia i se părea că aproape totul în viaţă 
e o glumă nesărată. Puteai să-i numeri admiratorii înflăcăraţi pe 
degete și nu prea inspira nici încredere. Gurney era convins că, 
toate motivațiile îndoielnice odată înlăturate, Hardwick n-ar mai 
fi rămas cu niciuna. 

Pe de altă parte, Dave îl considera unul dintre cei mai 
inteligenţi și abili detectivi cu care lucrase vreodată. Așa că 
atunci când puse telefonul la ureche și-i auzi vocea 
inconfundabilă, aspră ca șmirghelul, îl încercă un val de 
sentimente contradictorii. 

— Davey, băiete! 

Gurney tresări. Nu fusese niciodată un „Davey” și nici nu avea 
să fie, așa că bănuia că tocmai de aceea îi spusese Hardwick 
astfel. 

— Cu ce te pot ajuta, Jack? 

Râsul zgomotos al lui Hardwick era la fel de enervant și 
nelalocul lui ca întotdeauna. 

— Când lucram la cazul Mellery, te lăudai tot timpul că te 
trezești odată cu găinile. M-am gândit să te sun, să văd dacă e 
adevărat. 


VP-9 


Trebuia mereu să înduri câteva miștouri înainte ca Hardwick 
să catadicsească să treacă la subiect. 

— Ce vrei, Jack? 

— Chiar ai găini care cotcodăcesc și se găinăţează la ferma 
aia a ta sau era doar așa, o vorbă din popor? 

— Ce vrei, Jack? 

— De ce mama dracului ar trebui să vreau ceva? Nu se poate 
ca un vechi amic să-și sune un alt vechi amic de dragul 
vremurilor trecute? 

— Mai lasă-mă cu amicii tăi vechi, Jack, și zi-mi de ce m-ai 
sunat. 

Hohotul răsună iar. 

— Cât de glacial, Gurney, cât de rece! 

— Uite, încă nu mi-am băut a doua ceașcă de cafea. Dacă nu 
treci la subiect în următoarele cinci secunde închid. Cinci... 
patru... trei... doi... unu... 

— O miresică a fost căsăpită la nuntă. M-am gândit că te-ar 
interesa. 

— De ce m-ar interesa așa ceva? 

— Rahat, păi cum ar putea un detectiv de primă mână de la 
omucideri să nu fie interesat? Am zis că a fost căsăpită? Cred că 
ar fi trebuit să spun „măcelărită”. Arma crimei a fost o macetă. 

— Detectivul de care zici s-a pensionat. 

De partea cealaltă se auzi râsul ca un muget prelung. 

— Nu glumesc, Jack. Chiar m-am pensionat. 

— Ca atunci când te-ai băgat să rezolvi cazul Mellery? 

— A fost o abatere temporară. 

— Nu zău? 

— Uite, Jack... 

Gurney își pierdea răbdarea. 

— Bine, te-ai retras. Am priceput-o. Dar lasă-mă două minute 
ca să-ți prezint oportunitatea. 

— Jack, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Două amărâte de minute. Două. Atât de ocupat ești să-ți 
masezi bilele de golf de pensionar, că nu poţi să stai de vorbă 
două minute cu vechiul tău partener? 

Numai gândindu-se la asta, lui Gurney începu să i se zbată 
pleoapa. 

— N-am fost niciodată parteneri. 

— Cum dracu’ poţi să zici așa ceva? 


VP - 10 


— Am lucrat împreună la câteva cazuri. N-am fost parteneri. 

Dacă era s-o spună pe-aia dreaptă, Gurney trebuia să 
recunoască faptul că el și Hardwick avuseseră, cel puţin dintr-un 
anumit punct de vedere, o relaţie unică. Cu zece ani în urmă, pe 
când lucrau în jurisdicții aflate la o sută șaizeci de kilometri 
distanţă și anchetau piste diferite ale aceluiași caz de 
omucidere, cei doi detectivi descoperiseră, fiecare, câte o 
jumătate a trupului tăiat al victimei. O descoperire ca asta poate 
crea în munca detectivistă o legătură puternică, deși bizară. 

Hardwick își cobori vocea într-un registru sincer, plin de patos. 

— Mă asculţi două minute sau nu? 

Gurney cedă. 

— Dă-i drumul. 

Hardwick reveni la stilul lui oratoric de prezentator de bâlci cu 
cancer la gât. 

— Evident, ești un tip ocupat, așa că am să trec direct la ce te 
interesează. Vreau să-ţi fac o favoare imensă. 

Hardwick făcu o pauză. 

— Mai ești acolo? 

— Vorbește mai repede. 

— Ticălos nerecunoscător! Bine, uite ce am pentru tine. O 
crimă senzaţională comisă acum patru luni. O puștoaică 
răsfăţată și plină de bani se căsătorește cu un psihiatru celebru. 
O oră mai târziu, la petrecerea care avea loc în casa 
somptuoasă a psihiatrului, grădinarul lui dement o decapitează 
pe tipă cu o macetă și dispare. 

Gurney își amintea vag că văzuse câteva titluri de ziar care se 
refereau, cel mai probabil, la aceeași întâmplare: DE LA EXTAZ 
LA BAIA DE SÂNGE ȘI MIREASĂ MĂCELĂRITĂ. Așteptă ca 
Hardwick să continue. În schimb, bărbatul începu să tușească 
atât de dezgustător, încât Gurney trebui să-și îndepărteze 
telefonul de la ureche. 

În cele din urmă, Hardwick întrebă iar: 

— Mai ești acolo? 

— Da. 

— Mut ca un cadavru. Ar trebui să scoţi un bip o dată la zece 
secunde, ca să știe oamenii că încă trăiești. 

— Jack, de ce dracu' m-ai sunat? 

— Îți ofer cazul vieţii tale. 

— Nu mai sunt poliţist. N-are sens ce spui. 


VP -11 


— Poate că odată cu vârsta te lasă și auzul. Cât ai, patruș'opt 
sau optzeș'patru? Ascult-aici! Acum urmează partea interesantă. 
Fiica unuia dintre cei mai bogaţi neurochirurgi din lume se 
căsătorește cu un psihiatru controversat, un psihiatru care a 
apărut la Oprah, pentru numele lui Dumnezeu. O oră mai târziu, 
printre două sute de invitaţi, fata intră în căsuţa grădinarului. 
Băuse și ea câteva păhărele și dorea ca grădinarul să închine un 
pahar alături de ceilalți. Când vede că mireasa nu mai iese, 
mirele trimite pe cineva după ea, dar ușa căsuţei e încuiată și 
femeia nu răspunde. Apoi soţul, renumitul dr. Scott Ashton 
merge și bate la ușă și o strigă. Nu se aude nimic. Tipul face rost 
de cheie, descuie ușa și își găsește nevasta acolo, în rochie de 
mireasă, dar fără cap. Fereastra din spate a căsuței e deschisă 
și grădinarul nu e de găsit. În scurt timp, toți polițiștii din district 
sosesc la locul faptei. În caz că nu te-ai prins încă, ăștia sunt 
oameni foarte importanţi. Cazul pică în braţele noastre, la Biroul 
pentru Investigaţii Criminalistice; mai exact la mine în brațe. 
Chestia e destul de simplă - trebuie găsit grădinarul nebun. Apoi 
lucrurile se complică. Tipul ăsta nu e deloc un grădinar ca toți 
ceilalți. Renumitul dr. Ashton îl luase într-un fel sub aripa lui 
ocrotitoare. Hector Flores - ăsta e grădinarul - era un muncitor 
mexican fără acte. Ashton îl angajează și-și dă seama 
numaidecât că omul e inteligent, foarte inteligent, așa că începe 
să-l testeze, să-l ambiţioneze, să-l educe. După vreo doi-trei ani, 
Hector devine mai mult un fel de protejat al doctorului decât ăla 
care-i greblează frunzele de pe peluză. Tipul e aproape un 
membru al familiei. Aparent, odată cu noul statut câștigat, 
Hector îndrăznește să aibă chiar o aventură cu soția unuia 
dintre vecinii doctorului. Señor Flores e un personaj tare 
interesant. După crimă, tipul dispare de pe fața pământului, cu 
tot cu nevasta vecinului. Ultima urmă concretă lăsată de Hector 
e maceta însângerată, abandonată la vreo sută cincizeci de 
metri mai încolo, în pădure. 

— Și cum s-au sfârșit toate astea? 

— Nicicum. 

— Ce vrei să spui? 

— Genialul meu căpitan a avut o viziune deosebită asupra 
cazului - poate-ţi amintești de Rod Rodriguez. 

Gurney își aduse aminte de personaj și-l trecură fiorii. Cu zece 
luni în urmă - șase luni înainte de crima despre care-i vorbea 


VP - 12 


Hardwick - Gurney fusese implicat, semioficial, într-o anchetă 
condusă de o echipă de la Biroul de Stat pentru Investigații 
Criminalistice, sub comanda rigidului și ambiţiosului Rodriguez. 

— S-a gândit că ar trebui să-i interogăm pe toţi mexicanii 
aflați pe o rază de treizeci de kilometri de la locul crimei și să-i 
ameninţăm în fel și chip până când vreunul dintre ei ne va fi 
condus la Hector Flores; iar dacă chestia asta nu mergea, atunci 
n-aveam decât să lărgim raza la optzeci de kilometri. Pentru 
asta voia el să alocăm toate resursele, sută la sută. 

— Și tu n-ai fost de acord cu asta? 

— Mai erau și alte căi de explorat. E posibil ca Hector să nu fi 
fost ceea ce părea. Toată afacerea avea un iz cam dubios. 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

— l-am zis lu’ Rodriguez că are numai bășini în cap. 

— Pe bune? 

Gurney zâmbi acum pentru prima dată. 

— Da, pe bune. Așa că mi-au retras cazul și i l-au dat lui Blatt. 

— Blatt?! 

Numele îl făcea pe Gurney să se gândească la o îmbucătură 
dintr-o mâncare stricată. Pentru Dave, anchetatorul Arlo Blatt 
era singurul detectiv de la BIC mai enervant decât Rodriguez. 
Blatt era întruchiparea unei atitudini pe care profesorul preferat 
al lui Gurney, de la colegiu, o descrisese cu ani de zile în urmă 
ca fiind „ignoranța înarmată și gata de luptă”. 

Hardwick continuă: 

— Așa că Blatt a făcut exact ce i-a spus Rodriguez și n-a ajuns 
la niciun rezultat. Au trecut patru luni și avem mai puţine 
informaţii decât la început. Dar pun pariu că te întrebi ce 
legătură au toate astea cu Dave Gurney. 

— Mi-a trecut prin cap. 

— Mama miresei e nemulțumită. Are suspiciuni cum că 
investigația a fost făcută de mântuială. Nu are încredere în 
Rodriguez, crede că Blatt e un idiot. Însă crede că tu ești un 
geniu. 

— Cum? 

— A venit la mine săptămâna trecută - la patru luni de la ziua 
crimei. M-a întrebat dacă pot să preiau iarăși cazul, și dacă nu e 
posibil, dacă pot să lucrez la el pe ascuns. l-am zis că nu ar fi o 
abordare foarte practică. Aveam mâinile legate, deja eram în 
relaţii tensionate cu biroul. În orice caz, i-am spus că se 


VP - 13 


întâmplă să-l cunosc pe cel mai decorat detectiv din istoria 
Poliţiei din New York, pensionat de curând, încă plin de energie 
și de vigoare, un bărbat care ar fi mai mult decât bucuros să-i 
ofere o alternativă la abordarea lui Rodriguez și a lui Blatt. Și, ca 
să pun cireașa pe tort, coincidenţa a făcut să am la mine un 
exemplar din revista New York cu articolul ăla adorabil despre 
tine după ce ai rezolvat cazul Moș Crăciunului Satanist. Cum te- 
au numit atunci? Superpoliţistul? Femeia a fost impresionată. 

Gurney se strâmbă. Mai multe răspunsuri posibile se ciocneau 
în mintea lui, anulându-se unele pe altele. Hardwick păru 
încurajat de tăcerea lui. 

— l-ar plăcea nespus să te întâlnească. Ah, chiar, ţi-am zis? E 
frumoasă de pici, pe la patruzeci și-un pic de ani, dar arată de 
treizeci și doi. Și-a spus clar că banii nu reprezintă o piedică. Ai 
putea cere orice sumă. Serios - două sute de dolari pe oră n-ar fi 
o problemă. Nu că tu ai fi motivat de ceva atât de lumesc 
precum banii. 

— Apropo de motivații, ţie ce-ţi iese din afacerea asta? 

Hardwick încercă să pară inocent, însă tonul lui căpătă 
valenţe de-a dreptul comice. 

— Să văd că se face dreptate? Că ajut o familie care a trecut 
printr-un coșmar? Adică, pierderea unui copil e cel mai 
îngrozitor lucru din lume, nu? 

Gurney îngheţă. Remarca asta încă îi săgeta inima. Trecuseră 
mai bine de cincisprezece ani de când Danny, care pe atunci 
abia împlinise patru ani, sărise în fața unei mașini, când Gurney 
nu era atent la el. Dave descoperise însă că suferința nu era o 
experienţă prin care puteai trece o dată și pe care să o poți lăsa 
în urmă - așa cum susţinea înțelepciunea populară stupidă. 
Adevărul era că durerea se întorcea în valuri întrerupte de 
momente de paralizie, de uitare, de viaţa de zi cu zi. 

— Mai ești acolo? 

Dave mormăi. 

— Vreau să fac tot ce pot pentru oamenii ăia, continuă 
Hardwick. În plus... 

— În plus, interveni Gurney, vorbind repede pentru a-și 
alunga emoția paralizantă, dacă m-aș implica, ceea ce nu 
intenţionez să fac, Rodriguez ar lua-o razna, nu? Și dacă aș reuși 
să descopăr ceva nou și semnificativ l-ar pune pe Blatt într-o 
lumină foarte proastă, nu? Să fie ăsta unul dintre motivele tale? 


VP - 14 


Hardwick își drese iar glasul. 

— Asta-i un mod tare tâmpit de a pune problema. Adevărul e 
că o mamă îndoliată nu e mulţumită de progresul anchetei - 
ceea ce pot înțelege, din moment ce incompetentul de Arlo Blatt 
și echipa lui au făcut razie printre toţi mexicanii din district și n- 
au reușit să tragă nicio bășină cu miros de taco. Femeia e 
disperată să întâlnească un detectiv adevărat. Așa că îţi așez 
oul ăsta de aur în poală. 

— Minunat, Jack, dar eu nu sunt detectiv particular. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Davey, doar vorbește cu ea. 
Asta e tot ce-ţi cer. Discutaţi. E singură, vulnerabilă, frumoasă și 
are o grămadă de bănet de aruncat pe fereastră. Și acolo 
undeva, Davey, băiete, în adâncul sufletului ei, zace ceva 
absolut sălbatic. Ti-o dau în scris. Jur cu mâna pe inimă! 

— Jack, ultimul lucru de care am nevoie acum... 

— Da, da, da, ai o căsnicie fericită, ești îndrăgostit de nevasta 
ta, bla, bla, bla. Bine. In regulă. Și poate că nu-ţi pasă că ai 
șansa de a-l demasca, în sfârșit, pe Rod Rodriguez ca fiind 
cretinul absolut care e de fapt. Bine. Dar cazul ăsta e complex. 

Hardwick accentuă ultimul cuvânt și-l făcu să sune de parcă 
era cea mai prețioasă dintre caracteristici. 

— Are mai multe straturi, Davey. E ca o nenorocită de ceapă. 

— Așa, și? 

— Tu ești profesionist la decojitul cepei. Cel mai bun care a 
existat vreodată. 


Capitolul 3 


Orbite eliptice 


Gurney nu știa de când stătea Madeleine în ușa salonului și 
nici măcar de cât timp stătea el însuși la fereastră, privind spre 
pajiștea ce pornea în sus, spre culmea împădurită din spatele 
casei. N-ar fi putut descrie, nici picat cu ceară, pajiștea 
presărată acum de sânziene aurii și de flori albastre de ochiul- 
boului sălbatic, printre iarba ce începea să se veștejească, la 
care se holbase, dar ar fi putut recita destul de exact discuţia cu 
Hardwick. 


VP -15 


— Deci? zise Madeleine. 

— Deci? repetă el ca și cum nu înțelesese întrebarea. 

Femeia zâmbi, nerăbdătoare. 

— Era Jack Hardwick. 

Dave era pe punctul s-o întrebe dacă și-l amintea pe Jack 
Hardwick, investigator-șef în cazul Mellery, când privirea ei îi 
dădu de înțeles că întrebarea n-avea niciun sens. Era aceeași 
privire pe care Madeleine i-o arunca de fiecare dată când venea 
vorba de un nume asociat cu seria aceea oribilă de crime. 

Femeia așteptă, uitându-se la Dave fără să clipească. 

— Vrea să-l sfătuiesc. 

Madeleine încă aștepta. 

— Vrea să stau de vorbă cu mama unei fete care a fost ucisă 
chiar în ziua nunţii ei. 

Gurney era gata să-i descrie lui Madeleine felul în care fusese 
omorâtă mireasa, să-i dea toate detaliile bizare, dar își dădu 
seama că ar fi fost o greșeală. 

Madeleine dădu din cap aproape imperceptibil. 

— Ești bine? întrebă el. 

— Mă și întrebam până când va mai dura. 

— Până când...? 

— Până să-ţi găsești altă... preocupare. 

— Doar o să stau de vorbă cu ea. 

— Sigur. Și apoi, după o discuţie lungă și drăguță vei ajunge 
la concluzia că nu e nimic interesant în povestea unei fete 
omorâte în ziua nunții, vei căsca și vei pleca. Așa vezi tu 
situația? 

Vocea lui Dave se încordă, instinctiv. 

— Nu știu încă suficiente detalii ca să văd lucrurile într-un fel 
sau altul. 

Madeleine schiță, ca de obicei, un zâmbet reținut. 

— Trebuie să plec, îi spuse. 

Apoi, părând să observe întrebarea din privirea lui, adăugă: 

— La clinică, mai ţii minte? Ne vedem diseară. 

Și plecă. 

La început, Dave rămase cu ochii pironiţi asupra pragului gol. 
Se gândi apoi să fugă după ea, porni din loc, ajunse pe la 
mijlocul bucătăriei, se opri și se întrebă ce i-ar fi putut spune, 
nu-i veni nicio idee, dar îi trecu prin minte că ar trebui s-o prindă 
oricum din urmă, așa că ieși pe ușa ce dădea spre grădină. Dar 


VP - 16 


până să ajungă în fața casei, mașina lui Madeleine ajunsese deja 
pe la jumătatea drumului desfundat care tăia în două pajiștea. 
Dave se întrebă dacă femeia îl zărise în oglinda retrovizoare, 
dacă avea vreo importanţă că ieșise după ea. 

În ultimele luni, Gurney îşi imaginase că lucrurile mergeau 
destul de bine. Emoţia crudă pe care o resimţise la finalul 
coșmarului reprezentat de cazul Mellery se preschimbase într-un 
soi de pace imperfectă. El și Madeleine se afundaseră binișor, 
treptat și aproape pe nesimţite în tipare comportamentale 
afectuoase sau cel puţin tolerante, care semănau cu niște orbite 
separate, eliptice. In timp ce el ţinea prelegeri ocazionale la 
Academia de Poliţie, Madeleine acceptase un post cu jumătate 
de normă la o clinică locală pentru boli mentale, făcând internări 
și evaluări. Era o funcţie pentru care atestatul ei de asistent 
social și experienţa o supracalificau, dar slujba părea să confere 
un soi de echilibru căsniciei lor, un moment de respiro de la 
așteptările nerealiste pe care cei doi soţi le aveau unul de la 
celălalt. Sau asta era doar ce-și dorea Dave să creadă? 

Iluziile. Analgezicul universal. 

Dave se opri pe iarba ofilită de secetă și urmări cu privirea 
mașina lui Madeleine dispărând în spatele șopronului pe 
șoseaua îngustă ce ducea spre oraș. Își simţea picioarele reci. 
Se uită în jos și văzu că ieșise doar în șosete, care acum erau 
ude de rouă dimineţii. Pe când se întorcea spre casă, îi atrase 
atenţia ceva ce se mișca lângă șopron. 

Un coiot singuratic ieșise din pădure și traversa în grabă 
luminișul dintre șopron și heleșteu. Pe la jumătatea drumului, 
animalul se opri și întoarse capul spre Gurney studiindu-l vreo 
zece secunde. Are o privire inteligentă, se gândi Gurney, privire 
ce trădează o răceală pură, calculată. 


Capitolul 4 


Arta înșelăciunii 


— Care e scopul comun al tuturor misiunilor sub acoperire? 
Intrebarea lui Gurney fu întâmpinată de cele treizeci și nouă 
de perechi de ochi din sala de curs cu o varietate de expresii, 


VP - 17 


care de interes, care de confuzie. Majoritatea lectorilor invitați 
își începeau prelegerile prezentându-se și oferind informaţii 
relevante din CV-uri, după care făceau o prezentare a materiei 
ce urma să fie parcursă, a conţinuturilor și obiectivelor, bla, bla, 
bla - o trecere în revistă căreia nimeni nu-i dădea prea mare 
atenţie. Gurney prefera o abordare directă, mai ales când era 
vorba de un grup de seminar ca acela, format din agenţi 
experimentați. Ei oricum știau cine e. Gurney avea o reputație 
solidă în cercurile oamenilor legii. Profesional vorbind, reputaţia 
lui era cât se poate de bună, și de când se pensionase în urmă 
cu doi ani, situaţia nu făcuse decât să se îmbunătăţească - dacă 
să fii privit cu un grad mai ridicat de respect, de admiraţie, de 
invidie și resentimente putea fi considerat o îmbunătățire. Dave 
ar fi preferat să nu aibă niciun fel de reputaţie, niciun fel de 
imagine de întreţinut. Sau de distrus. 

— la gândliţi-vă, zise el, cu un ton scăzut, dar intens, privind în 
ochi cât mai multe persoane din sală. Care este acel lucru pe 
care trebuie să-l atingi în fiecare misiune sub acoperire? E o 
întrebare importantă. Vreau un răspuns de la fiecare dintre voi. 

O mână se ridică în primul rând. Chipul, care aparţinea 
trupului masiv al unui înaintaș la fotbal american, era tânăr și 
nedumerit. 

— Scopul nu ar fi altul în funcţie de caz? 

— Situația ar fi alta, zise Gurney, dând din cap aprobator. 
Oamenii ar fi alţii. Riscurile și răsplata ar fi altele, la fel și 
profunzimea și timpul pe care-l acorzi infiltrării. La fel și 
personajul și povestea. Natura informaţiilor și a dovezilor ar 
putea varia de la caz la caz. Sunt, cu siguranţă, o mulțime de 
diferențe. Dar... 

Dave făcu iar o pauză și încercă să privească direct în ochi cât 
mai mulți oameni, înainte să continue cu și mai mult avânt. 

— Toate misiunile au în comun un singur scop. Principalul tău 
scop în calitate de agent sub acoperire. Dacă reușești să atingi 
tinta asta, poţi atinge toate celelalte obiective ale misiunii. 
Spuneţi-mi despre ce credeţi că-i vorba. 

Timp de aproape jumătate de minut se lăsă o liniște absolută. 
Puteai sesiza doar mișcarea frunţilor care se încruntară 
gânditoare. In timp ce aștepta răspunsurile despre care era 
sigur că vor veni, Gurney privi în jur - pereţii din beton vopsiți în 
bej mat; podeaua acoperită cu linoleum ce imita plăcile de 


VP-18 


gresie și al cărui model maro-cafeniu aproape că nu se 
deosebea de urmele care-l acopereau; rândurile de mese lungi 
din plastic melaminat, pătate cu cenușiu, uzate, ce serveau 
drept birouri comune; scaunele rigide, portocalii cu picioare 
tubulare, cromate, prea mici pentru ocupanţii lor masivi și 
musculoși, cu o scânteiere în mod bizar deprimantă. Încăperea 
era o adevărată capsulă a timpului în care se conservase stilul 
arhitectural oribil de la mijlocul anilor '70, creând un soi de ecou 
dezolant al ultimului oraș în care locuise. 

— Să strângi informaţii corecte? se oferi să răspundă un chip 
întrebător din al doilea rând. 

— O presupunere înțeleaptă, zise Gurney, încurajator. Mai are 
și altcineva alte idei? 

Urmară rapid vreo șase sugestii, venind în mare parte de la 
cei așezați în primele rânduri, în principiu variaţiuni pe tema 
informaţiilor care pot fi de folos. 

— Alte idei? insistă Gurney. 

— Obiectivul este să-i scoatem pe băieţii răi de pe străzi, se 
auzi un muget mormăit de pe unul dintre rândurile din spate. 

— Să prevenim infracțiunile, zise un alt glas. 

— Să aflăm adevărul, tot adevărul, detaliile, numele, să știm 
ce se întâmplă de fapt, cine manevrează pe cine, care e planul, 
care e pionul central, cine se află în fruntea operaţiunii, să luăm 
urma banilor și toate celelalte rahaturi. În principiu, ca agent 
sub acoperire, vrei să afli tot ce e de aflat - este simplu. 

Bărbatul brunet și deșirat care înșiruise toată litania de 
obiective cu mâinile încrucișate la piept stătea chiar în faţa lui 
Gurney. Surâsul de pe chipul lui spunea că nu mai era nimic de 
adăugat pe acest subiect. Pe cartonașul așezat pe masă, în faţa 
lui scria „Det. Falcone”. 

— Alte sugestii? întrebă Gurney sec, scrutând colţurile mai 
îndepărtate ale sălii. 

Brunetul deșirat păru dezgustat. 

După o pauză lungă, una dintre cele trei femei prezente la 
curs vorbi încet, dar hotărât, cu un accent hispanic. 

— Să stabilim și să păstrăm încrederea. 

— Cum? 

Intrebarea se auzi din trei direcţii deodată. 

— Să stabilim și să păstrăm încrederea, zise Gurney. De ce 
este acesta cel mai important scop? 


VP-19 


Femeia ridică ușor din umeri de parcă răspunsul era cel mai 
evident lucru din lume. 

— Pentru că, dacă nu le câștigi încrederea, nu ai nimic. 

Gurney zâmbi. 

— „Pentru că, dacă nu le câștigi încrederea, nu ai nimic”. 
Foarte bine. E cineva de o altă părere? 

Nu răspunse nimeni. 

— Bineînţeles că vrem să știm adevărul, continuă el. Întregul 
adevăr, cu toate detaliile lui incriminatorii, așa cum a susţinut 
detectivul Falcone, aici de față. 

Bărbatul îi aruncă o privire glacială lui Dave: 

— Dar așa cum a spus colega noastră - ce poţi face dacă nu 
ai încrederea lor? Nimic. Poate chiar mai rău de atât. Așa că 
încrederea e pe primul loc - întotdeauna. Dacă pui pe primul 
plan încrederea, atunci ai șanse mari să afli adevărul. Dacă vrei 
cu orice preţ să afli adevărul, ai toate șansele să încasezi un 
glonț în ceafă. 

Câţiva dădură din cap aprobator și deveniră cu toţii mai 
atenți. 

— Ceea ce ne duce la a doua întrebare majoră pentru azi. 
Cum faceţi voi asta? Cum menţineţi nivelul de încredere, care 
nu doar că vă va ţine în viaţă, dar vă va duce și la rezultatele 
scontate ale misiunii voastre sub acoperire? 

Gurney simţea cum începe să se încălzească. În timp ce-i 
creștea energia, văzu că entuziasmul lui se răspândea și în 
rândul cursanților. 

— Țineţi minte, în acest joc aveţi de-a face cu oameni 
suspicioși prin natura lor. Unii dintre ei sunt foarte impulsivi. Nu 
doar că s-ar putea să vă împuște pe loc, dar s-ar putea să fie și 
mândri de asta. Le place să facă pe durii. Le place să pară isteti, 
rapizi și deciși. Cum îi poţi face pe unii ca ei să aibă încredere în 
tine? Cum poţi supraviețui suficient de mult ca să-i dai de capăt 
misiunii tale? 

De data asta, răspunsul veni mai repede. 

— Purtându-te la fel ca ei. 

— Purtându-te exact ca personajul pe care se presupune că-l 
întruchipezi. 

— Fiind consecvent, respectând identitatea de împrumut 
indiferent ce s-ar întâmpla. 


VP - 20 


— Trebuie să crezi în identitatea ta. Să crezi că ești de- 
adevăratelea cine spui că ești. 

— Să rămâi mereu calm, să nu arăţi teamă. 

— Curaj. 

— Tărie de caracter. 

— Trebuie să crezi în propriul adevăr, puișorule. Sunt cine 
sunt. Sunt invincibil. De neatins. Nu te pune cu mine. 

— Da, trebuie să te prefaci că ești Al Pacino, zise Falcone, 
sperând să stârnească râsul, însă nu reuși să creeze decât un 
moment de pauză jenantă. 

Gurney nu-l luă în seamă, ci se uită întrebător la femeia 
hispanică. 

— Trebuie să arăţi pasiune, spuse ea după un moment de 
ezitare. 

Răspunsul femeii stârni câteva râsete sarcastice și un rânjet 
răutăcios pe buzele lui Falcone. 

— Maturizaţi-vă, dobitocilor, spuse ea, calm. Ce vreau să spun 
e că trebuie să le arăţi ceva rea/. Ceva ce pot simţi, ce știu fără 
niciun dubiu că e adevărat. Nu poţi miza doar pe minciună. 

Gurney simţi un val plăcut de entuziasm - era reacţia lui de 
fiecare dată când recunoștea un student strălucit în grupa sa. 
Era o experienţă care-i întărea de fiecare dată decizia de a 
participa ca profesor invitat la aceste seminarii. 

— „Nu poţi miza doar pe minciună”, repetă el, suficient de 
tare cât să audă toată lumea. E absolut adevărat. Emoţia 
autentică, pasiunea credibilă sunt esențiale pentru a înșela în 
mod eficient. Identitatea ta de împrumut trebuie să se bazeze 
pe o latură emoţională reală a ta. Altfel, nu faci decât să pozezi, 
să imiţi, să te prefaci, să mănânci rahat. lar asta dă rezultate 
destul de rar. Minciuna lipsită de credibilitate le vine de hac 
agenților sub acoperire. 

Dave cercetă rapid cu privirea cele treizeci și nouă de chipuri 
și văzu că de-acum captase atenţia acel puţin treizeci și cinci 
dintre ele. 

— Așa că totul se rezumă la încredere. Credibilitate. Cu cât 
crede mai mult subiectul tău în tine, cu atât vei scoate mai mult 
de la el. Și o mare parte din încrederea pe care ţi-o acordă 
depinde de capacitatea ta de a-ţi canaliza emoţiile reale în rolul 
pe care-l joci, de a folosi o latură reală a ta ca să dai viață 


VP -21 


personalităţii noi - poate fi vorba de furie, de mânie, de lăcomie, 
de desfrâu, de dezgust - în funcţie de momentul respectiv. 

Dave se întoarse cu spatele la sală, ca să introducă o veche 
casetă video în aparatul aflat sub un monitor mare fixat pe 
perete și ca să verifice că toate cablurile erau conectate. Când 
se întoarse iarăși cu faţa spre ei, expresia lui - de fapt, întreaga 
postură a trupului, felul în care se mișca și impresia pe care o 
dădea că se străduiește să-și reprime furia vulcanică - trimise o 
undă de tensiune printre participanţii la seminar. 

— Va trebui să convingeţi un nebun nenorocit că sunteţi cine 
spuneţi că sunteți, așa că ar fi bine să găsiți nebunia din voi și 
apoi să vorbiţi cu el de acolo, să-l faceţi pe nebunul ăla 
nenorocit să știe că în adâncul vostru există un nebun și mai 
nenorocit, care într-o zi o să smulgă din piept inima altui 
nenorocit și o s-o mestece, apoi o să i-o scuipe în faţa lui de 
jegos. Dar deocamdată, doar deocamdată, îţi ţii monstrul turbat 
sub control. Cu greu. 

Dave făcu brusc un pas spre primul rând de bănci și observă 
mulțumit că toată lumea, inclusiv Falcone - mai ales Falcone - 
tresări și luă o poziţie defensivă. 

— Bine, zise Gurney și le zâmbi liniștitor revenind la expresia 
lui obișnuită, ăsta a fost doar un scurt exemplu a ceea ce 
înseamnă latura emoţională. Pasiunea credibilă. Cei mai mulţi 
dintre voi aţi avut o reacţie instinctivă faţă de furia mea, de 
nebunia mea. Primul vostru gând a fost că e pe bune, că Gurney 
ăsta e dus cu pluta. Am dreptate? 

Câţiva cursanţi dădură din cap, alţii râseră cam forțat în 
vreme ce limbajul trupului dădu de înțeles că se relaxaseră 
oarecum cu toţii. 

— Deci ce vrei să zici? întrebă Falcone, provocator. Că undeva 
în adâncul tău există un nenorocit de nebun? 

— Deocamdată n-o să răspund la întrebarea asta. 

Se auziră alte câteva râsete, de data asta mai prietenoase. 

— Dar adevărul e că în noi - în noi toţi - există mai multe 
porcării oribile decât ne imaginăm. Nu lăsaţi nefolosită această 
resursă. Găsiţi-o și folosiţi-o. Într-o misiune sub acoperire, 
mizeriile pe care nu vrei să le vezi în tine însuţi îţi pot fi cel mai 
de preţ atu, comoara îngropată care-ţi va salva viaţa. 

Existau exemple personale pe care Gurney le-ar fi putut da, 
situaţii în care smulsese o parte întunecată a copilăriei lui și o 


VP - 22 


amplificase într-o imagine de coșmar care păcălise un inamic 
extrem de atent. De fapt, cel mai bun exemplu al unei astfel de 
situaţii ar fi fost întâmplarea de la sfârșitul cazului Mellery, cu 
mai puţin de un an în urmă. Dar nu avea de gând să intre acum 
în asemenea detalii. Povestea aceea avea legătură cu câteva 
probleme nerezolvate din viaţa lui pe care nu dorea să le 
resusciteze acum, la seminar. În plus, nici nu era necesar. Dave 
avea senzaţia că studenţii lui pricepuseră deja ce încercase să le 
transmită. Minţile lor erau mai deschise, încetaseră să se mai 
contrazică. Acum reflectau, își puneau întrebări și erau receptivi. 

— Bun, după cum am spus, asta a fost partea emoţională. 
Acum vreau să trecem la nivelul următor, unde raţiunea și 
emoţiile se unesc ca să facă din tine cel mai bun agent sub 
acoperire, nu doar tipul cu o șapcă idioată și pantaloni lălăi care- 
i cad în vine și încearcă să arate ca un dependent de cocaină. 

Din loc în loc se iviră câteva zâmbete, câţiva cursanţi ridicară 
din umeri, iar alţii se încruntară defensiv. 

— Acum, vreau să vă puneţi o întrebare foarte ciudată. Vreau 
să vă gândiţi la motivul pentru care credeţi în lucrurile în care 
credeţi. De ce cred eu ceva anume? 

Înainte ca studenţii să aibă timp să se descurajeze sau să se 
piardă în adâncimile abstracte ale întrebării, Dave apăsă 
butonul „pornire” al aparatului video. Când apăru prima 
imagine, le zise: 

— Vreau să vă gândiţi la ce v-am spus în timp ce vizionaţi 
clipul. De ce cred eu ceva anume? 


Capitolul 5 


Eroarea Evrika 


Era o scenă faimoasă dintr-un film celebru, dar în timp ce 
Gurney scruta cu privirea chipurile din încăpere, își dădu seama 
că nimeni nu părea să-l recunoască. In scena respectivă, un 
bărbat mai în vârstă îl interoga pe altul mai tânăr. 

Tânărul e nerăbdător să lucreze pentru Irgun, o organizaţie 
radicală care luptă pentru obţinerea unui teritoriu evreiesc în 
Palestina, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Tânărul 


VP - 23 


se prezintă cu mândrie drept un expert în demolări, călit în 
bătălii, care și-a câștigat experiența în folosirea dinamitei, 
luptând cu naziștii în Ghetoul din Varșovia. Omul susţine că 
după ce a ucis o mulţime de naziști, a fost capturat și închis în 
lagărul de la Auschwitz, unde se ocupa de păstrarea curăţeniei. 

Bărbatul mai în vârstă vrea să afle mai multe. Îi pune câteva 
întrebări foarte exacte în legătură cu povestea lui, despre lagăr 
și despre ce făcea acolo. 

Minciuna tânărului începe să iasă la iveală când anchetatorul 
îi spune că în Ghetoul din Varșovia nu a existat dinamită. Pe 
când povestea lui plină de eroism se destramă, tânărul e forțat 
să admită că a învăţat tot ce știe despre dinamită în timpul 
adevăratei lui slujbe în lagărul de concentrare, și anume să facă 
gropi suficient de mari pentru a încăpea în ele trupurile miilor de 
prizonieri uciși în fiecare zi în camerele de gazare. Mai mult 
decât atât, bărbatul în vârstă îl face pe tânăr să recunoască 
ceva și mai degradant, că cealaltă îndatorire a lui era să scoată 
plombele de aur din gura cadavrelor. In cele din urmă, izbucnind 
în lacrimi, cuprins de furie și de rușine, tânărul mărturisește că 
temnicerii îl violaseră în mod repetat. 

Adevărul crud este dezvăluit, odată cu disperarea tânărului de 
a-și spăla păcatele. Scena se termină cu acceptarea tânărului în 
Irgun. 

Gurney opri aparatul video. 

— Deci, zise el, întorcându-se spre cele treizeci și nouă de 
chipuri, despre ce a fost vorba? 

— Toate interogatoriile ar trebui să fie aşa de simple, spuse 
Falcone, indiferent. 

— Și rapide, comentă cineva din ultimul rând. 

Gurney dădu din cap. 

— În filme, lucrurile întotdeauna par mai simple și mai rapide 
decât în viața reală. Dar în scena aia se întâmplă ceva foarte 
interesant. Ce credeţi că o să vă rămână în minte când vă veţi 
aminti de ea peste o săptămână sau peste o lună? 

— Faptul că puştiul a fost violat, zise un tip cu umeri laţi, care 
stătea lângă Falcone. 

In sală se auziră murmure de aprobare, încurajând astfel și 
alți cursanţi să spună ceva. 

— Izbucnirea lui din timpul interogatorului. 

— Da, cum a dispărut dintr-odată tot aerul lui de macho. 


VP - 24 


— E amuzant, zise singura femeie de culoare din sală. Începe 
prin a spune minciuni despre el, ca să obţină ceea ce-și dorește, 
dar ajunge în Irgun recunoscând, în cele din urmă, adevărul. 
Apropo, ce mama mă-sii e Irgun? 

Întrebarea femeii stârni un hohot de zile mari. 

— Bine, zise Gurney. Hai să ne oprim aici și să analizăm mai 
atent. Tânărul naiv vrea să intre în organizaţie. Indrugă o 
mulțime de baliverne ca să-și creeze o imagine pozitivă. 
Bătrânul cel deștept își dă seama de minciuni și-l dă de gol, 
scoțând adevărul de la el. întâmplarea face ca tocmai adevărul 
ăsta îngrozitor să facă din tânăr un candidat ideal, din punct de 
vedere psihologic, pentru organizaţia fanatică Irgun. Așa că-l 
lasă să li se alăture. E un rezumat bun pentru ceea ce tocmai 
am văzut? 

Câţiva studenţi dădură din cap, alţii mormăiră aprobator, unii 
mai precauți decât ceilalți. 

— Crede cineva că nu asta am văzut? 

Starul hispanic al lui Gurney părea încurcată, ceea ce-l făcu să 
zâmbească, dându-i astfel femeii impulsul de care avea nevoie. 

— Nu zic că nu asta am văzut. E un film și, în film, probabil că 
e adevărat. Dar dacă chestia aia ar fi pe bune - știți, un 
interogatoriu real - ar putea să nu fie complet adevărat. 

— Ce dracu' înseamnă asta? șopti cineva, nu destul de încet 
cât să nu fie auzit. 

— Îţi zic eu ce dracului înseamnă, zise femeia, acceptând 
provocarea. Înseamnă că nu există nicio dovadă că bătrânul a 
obţinut realmente adevărul. Bun, tinerelul are o criză și 
izbucnește în plâns și zice că a fost futut în cur, pardon de 
limbaj. „Vai de mine! Vai de mine! Până la urmă nu sunt un 
erou, ci doar un coate-goale care le-a supt-o naziștilor”. De unde 
știm că povestea aia nu e o mare făcătură? Poate că puştiul e 
mai isteț decât pare. 

„Hristoase”, se gândi Gurney, „a făcut-o iar”. Dave decise să 
spargă liniștea contemplativă ce se lăsă în urma prezentării 
impresionante a femeii. 

— Ceea ce ne aduce înapoi la întrebarea de la care am pornit, 
zise el. De ce credem ceea ce credem? Așa cum a subliniat și 
acest agent perspicace, e posibil ca anchetatorul din scena aia 
să nu fi obţinut deloc adevărul. Dar ce anume ne face să credem 
că și-a atins scopul? 


VP -25 


Noua răsturnare de situaţie dădu naștere la câteva reacţii 
variate. 

— Păi, uneori îţi spune instinctul, nu? 

— Poate izbucnirea puștiului i-a părut sinceră tipului. Poate că 
ar fi trebuit să fim acolo, să surprindem atitudinea. 

— În lumea reală, anchetatorul ar ști mai multe lucruri decât 
pare. Poate că mărturisirea puștiului se potrivește cu ceva din 
ce știe el, îi confirmă informaţiile. 

Alţi agenţi oferiră răspunsuri ce variau pe aceeași temă. 
Ceilalţi tăcură, dar ascultau atenţi fiecare cuvânt. Puţini, precum 
Falcone, arătau de parcă întrebarea le dădea dureri de cap. 

Când puhoiul de răspunsuri păru să se domolească, Gurney 
interveni cu o altă întrebare. 

— Credeţi că un anchetator cu picioarele pe pământ poate fi 
indus în eroare uneori de propriile-i dorinţe? 

Câţiva dădură din cap, alţii mormăiră afirmativ, în timp ce pe 
chipurile altora răsăriră câteva expresii chinuite de indecizie sau 
pur și simplu de indigestie. 

De la capătul celui de-al doilea rând ridică mâna un tip 
îmbrăcat în tricou negru, cu gâtul gros ca un hidrant, antebraţe 
à la Popeye, pline de tatuaje, ras în cap, cu ochi mici, care 
păreau să fie închiși cu forța de mușchii pomeţilor. Bărbatul 
ținea degetele strânse aproape într-un pumn. Vocea lui răsună 
însă lentă, hotărâtă și profundă. 

— Ne întrebi dacă uneori credem ceva doar pentru că așa ne 
dorim? 

— Cam așa ceva, zise Gurney. Tu ce părere ai? 

Ochii mijiţi ai tipului se deschiseră un pic. 

— Cred că... ai dreptate. E în natura umană. 

Își drese glasul. 

— O să vorbesc în numele meu. Am făcut greșeli din cauza 
asta. Nu pentru că aș vrea neapărat să cred lucruri bune despre 
oameni. Practic de ceva vreme meseria asta, nu-mi fac iluzii 
prea mari despre motivațiile oamenilor sau despre ce sunt în 
stare să facă. 

Tipul rânji, arătându-și dinţii ca o reacţie de repulsie la o 
imagine care-i venise în minte. 

— Am văzut o grămadă de rahaturi oribile. Mulţi dintre cei 
aflaţi în sala asta au văzut ce am văzut și eu. Ce vreau să zic 
însă e că uneori îmi formez o idee despre cum stau lucrurile și 


VP - 26 


câteodată nici nu-mi dau seama de cât de mult îmi doresc ca 
ideea mea să fie cea corectă. Adică, știu ce s-a întâmplat sau 
știu exact cum gândește un nenorocit oarecare. Știu de ce a 
făcut ce a făcut. Doar că uneori - nu foarte des, doar uneori - nu 
știu nimic, ci doar cred că știu. De fapt, sunt absolut sigur că 
știu tot. E riscul meseriei. 

Tăcu, părând să contemple implicaţiile neplăcute a ceea ce 
tocmai spusese. 

Pentru probabil a mia oară în viaţa lui, Gurney își dădu seama 
că prima impresie nu e neapărat și cea corectă. 

— Mulţumim, detectiv Beltzer, îi spuse el bărbatului solid, 
trăgând cu ochiul la ecusonul lui. A fost o intervenţie foarte 
bună. 

Dave cercetă cu privirea chipurile tuturor și nu văzu niciun 
semn de dezaprobare. Chiar și Falcone părea să fi cedat. 

Se opri o clipă să scoată un drops mentolat dintr-o cutiuță de 
metal și-l băgă în gură. Voia să tragă de timp astfel încât 
comentariile lui Belizer să-și facă efectul înainte de a continua. 

— In scena pe care am urmărit-o, spuse Gurney, însufleţit din 
nou, e posibil ca anchetatorul să fi vrut să creadă că izbucnirea 
tânărului era reală din mai multe motive. Numiţi unul. 

Arătă spre un agent ales la întâmplare, care nu spusese nimic 
deocamdată. Bărbatul clipi, părând jenat. Gurney așteptă. 

— Cred că... cred că s-ar putea să-i fi plăcut că a demontat 
povestea puștiului... știți, că interogatoriul lui a avut succes. 

— Categoric, zise Gurney. 

Dave surprinse privirea unui alt cursant tăcut. 

— Numește un alt motiv. 

Bărbatul cu chip foarte irlandez și păr roșcat tuns scurt rânji. 

— Poate s-a gândit că va câștiga câteva puncte. Probabil dă 
raportul cuiva. li place să intre în biroul șefului și să spună „la 
uite ce-am făcut eu”. Are nevoie de un punctaj mare ca să 
obţină o promovare. 

— Sigur, e posibil, zise Gurney. Mai poate cineva să numească 
un alt motiv pentru care anchetatorul vrea să creadă povestea 
puștiului? 

— Putere, zise tânăra hispanică, dispreţuitor. 

— Cum așa? 

— li place ideea că a scos adevărul de la subiect, că l-a forțat 
să recunoască niște lucruri dureroase, că l-a obligat să 


VP - 27 


mărturisească ceea ce încerca să ascundă, să-și dezvăluie 
rușinea, că l-a făcut să se târască și chiar să plângă. 

Femeia arăta de parcă tocmai mirosise o grămadă de gunoi. 

— Anchetatorul e euforic, se simte ca Superman, ca un 
detectiv genial atotputernic. Se simte ca Dumnezeu. 

— Este un câștig emoţional imens, zise Gurney. Poate suci 
minţile oricui. 

— O da, încuviinţă femeia. La greu. 

Gurney văzu o mână ridicându-se în fundul sălii. Era un bărbat 
cu tenul măsliniu și părul scurt și ondulat care nu mai vorbise 
până atunci. 

— Scuzaţi-mă, domnule, sunt confuz. În clădirea asta se ţin 
două seminare: unul despre tehnici de interogare și unul despre 
misiunile sub acoperire. Sunt diferite, nu? Eu m-am înscris la 
ultimul, despre acoperire. Am nimerit unde trebuie? Pentru că 
ceea ce aud are legătură doar cu interogarea. 

— Te afli în locul potrivit, răspunse Gurney. Suntem aici ca să 
vorbim despre misiunile sub acoperire, dar există o legătură 
între cele două activităţi. Dacă înţelegeți cum se poate păcăli un 
anchetator din cauza a ceea ce vrea să creadă, vă puteți folosi 
de același principiu ca să faceţi ţinta misiunii voastre să aibă 
încredere în voi. Totul se rezumă la a face ţinta să descopere 
acele adevăruri pe care ea însăși vrea să le creadă despre voi. E 
vorba despre a-i da un motiv puternic să vă înghită gogoșile. 
Trebuie să faceţi ţinta să vrea să creadă în voi - așa cum tipul 
din film vrea neapărat să creadă în mărturisirea tânărului. 
Faptele pe care cineva crede că le-a descoperit capătă în mintea 
lui o credibilitate uriașă. În momentul în care ţinta voastră își dă 
seama că știe despre voi lucruri pe care crede că i /e 
ascundeați, atunci informaţiile alea vor părea cu atât mai 
veridice. Când o să creadă că a trecut de suprafaţa personajului 
vostru, că a descoperit un nivel inferior, atunci va lua totul drept 
adevărul adevărat. Eu numesc asta eroare de tip evrika. E un 
truc al minţii care conferă credibilitate acelor lucruri pe care 
crezi că le-ai descoperit singur. 

— Ce eroare? 

Intrebarea răsună din mai multe locuri deodată. 

— Eroarea evrika. Este un cuvânt grecesc ce se poate traduce 
aproximativ ca „am găsit” sau, în contextul în care-l folosesc eu 
ca „am aflat adevărul”. Care-i ideea... 


VP - 28 


Gurney începu să vorbească mai rar pentru a sublinia 
următoarea afirmaţie: 

— Poveștile pe care oamenii le spun despre ei înșiși par să fie 
false, dar ceea ce descoperi de unul singur despre ei pare să fie 
adevărat. Deci iată ce vreau să spun: lasă ţinta să creadă că a 
descoperit ceva despre tine. Atunci va simţi că te cunoaște cu 
adevărat. Atunci vei fi obținut încrederea, cu | mare. Genul de 
încredere care face ca totul să fie posibil. O să ne petrecem 
restul zilei învățând cum să facem asta - cum să faci din lucrul 
pe care vrei ca ţinta să-l creadă despre tine exact acel lucru pe 
care ea să aibă impresia că l-a descoperit singură. Dar acum să 
luăm o pauză. 

Spunând asta, Gurney își dădu seama că el crescuse într-o 
vreme când „pauză” însemna în mod automat o pauză de 
țigară. Acum, pentru mai toată lumea, cele câteva minute libere 
semnificau un răgaz suficient pentru a da un telefon sau a 
trimite un mesaj scris. Ca pentru a-i ilustra gândul, majoritatea 
agenţilor se ridicară în picioare și se îndreptară spre ușă, 
căutându-și telefoanele BlackBerry în buzunare. 

Gurney inspiră adânc, își ridică brațele deasupra capului și își 
întinse spatele ușor, dintr-o parte în alta. Partea introductivă îl 
tensionase mai mult decât își dăduse seama. 

Femeia hispanică așteptă ca valul de telefoane mobile să se 
domolească, apoi se apropie de Gurney pe când scotea caseta 
video din aparat. Părul des îi încadra chipul cu șuvițe cârlionțate 
moi și obraznice. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi negri, 
strâmţi și un pulover gri, mulat și decoltat. Buzele îi luceau. 

— Vreau doar să vă mulţumesc, zise ea, încruntându-se ca un 
student serios. A fost extraordinar. 

— Te referi la film? 

— Nu, dumneavoastră. Adică... vreau să zic că..., spuse ea 
roșind cu toată expresia gravă a feţei. Intreaga prezentare, 
întreaga explicaţie despre motivul pentru care cred oamenii 
diverse lucruri și de ce le preferă mai mult pe unele, totul. Cum 
ar fi eroarea aia evrika - chiar m-a pus pe gânduri. Toată 
prezentarea a fost foarte bună. 

— Contribuţia ta a ajutat-o să fie reușită. 

Femeia zâmbi. 

— Cred că suntem, pur și simplu, pe aceeași lungime de undă. 


VP - 29 


Capitolul 6 


Acasă 


Apusul se furișase deja prin văile întortocheate din vestul 
Catskills-ului, când Gurney mai avea puțin și-și termina călătoria 
de două ore de la academia din Albany spre casa din Walnut 
Crossing. 

In timp ce vira de pe drumul de ţară pe aleea nepavată, 
acoperită de pietriș, care ducea spre casa din vârful dealului, 
senzaţia de energie pe care i-o dăduseră cele două căni mari de 
cafea tare băute în timpul pauzei de la seminar se diminua. Ziua 
pe cale să se sfârșească îi dădea o stare de agitaţie despre care 
Dave presupunea că era cauzată de eliminarea cafeinei din 
sistem. Vara părăsea scena, întocmai ca un actor bătrân, în timp 
ce toamna, cioclul, aștepta în culise. 

„Doamne, creierul meu e terci”. 

Dave parcă mașina pe peticul de iarbă uscată de pe culme, 
paralel cu casa, cu botul spre un șir de nori trandafirii și violet ce 
se vedea dincolo de coama din zare. 

Gurney intră în casă pe ușa din spate, își aruncă pantofii în 
debaraua unde se afla și mașina de spălat rufe și se-ndreptă 
spre bucătărie. Madeleine stătea în genunchi în faţa chiuvetei și 
mătura într-un făraș cioburile unui pahar de vin spart. Dave o 
privi preţ de câteva secunde înainte să vorbească. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Ce ţi se pare că s-a-ntâmplat? 

Dave lăsă să se scurgă alte câteva secunde. 

— Cum merg lucrurile la clinică? 

— Bine, cred. 

Femeia se ridică zâmbind curajos și se duse în debara unde 
goli fărașul, cu zgomot, în containerul din plastic. Dave se 
apropie de ușile din sticlă și-și fixă privirea asupra peisajului 
monoton, asupra grămezii mari de bușteni de lângă magazia de 
lemne care așteptau să fie sparți și aranjaţi; se uită la iarba care 
trebuia tunsă pentru ultima dată în acel anotimp, la 
sparanghelul năpădit de ferigi, gata să fie tăiat pentru iarnă - 
tăiat și apoi ars, ca să evite riscul invaziei de gândaci de 
sparanghel. 

VP - 30 


Madeleine se întoarse în bucătărie, aprinse spoturile de 
deasupra bufetului și puse fărașul la loc sub chiuvetă. Lumina 
dinăuntru făcu lumea de afară să pară și mai întunecată, 
transformând ușile din sticlă într-un soi de reflectoare. 

— Am lăsat niște somon pe plită, zise ea. Și orez. 

— Mulţumesc. 

Dave privi reflexia lui Madeleine în panourile de sticlă. Femeia 
părea să se uite fix în apa pentru spălat vase din chiuvetă. Işi 
aminti că ea îi pomenise ceva despre faptul că ieșea în acea 
seară și hotărî să-ncerce să ghicească. 

— Te duci la clubul de lectură, nu? 

Zâmbi. Dave nu era sigur dacă zâmbea fiindcă o nimerise sau 
fiindcă n-o nimerise. 

— Cum a fost la academie? întrebă ea. 

— Deloc rău. Cursanţi de toate felurile - nimic extraordinar. 
Există întotdeauna un grup de oameni rezervaţi - cei care 
așteaptă și observă, care cred că trebuie să vorbești cât mai 
puţin cu putinţă. Utilitariștii, cei care vor să știe exact cum se 
pot folosi de fiecare informaţie pe care le-o dai. Minimaliștii, 
care vor să știe cât mai puţin, să se implice cât mai puţin și să 
participe cât mai puţin posibil. Cinicii - ei vor să demonstreze că 
orice idee care nu le aparţine e o porcărie. Și, bineînțeles, 
pozitiviștii - ăsta e probabil cel mai potrivit nume pentru ei - 
care vor să învețe cât pot de mult, să înțeleagă cât mai bine, să 
devină polițiști mai buni. 

Dave se simţea confortabil vorbind despre studenţii lui și voia 
să continue, dar Madeleine se uita din nou distrată la apa din 
chiuvetă. 

— Deci, da, concluzionă el, a fost o zi ok. Pozitiviștii au făcut- 
0... interesantă. 

— Bărbaţi sau femei? 

— Poftim? 

Femeia ridică spatula din apă și se încruntă la ea, de parcă 
observase pentru prima dată ce boantă și zgăriată era. 

— Pozitiviștii ăștia au fost bărbaţi sau femei? 

Era ciudat sentimentul de vinovăţie al lui Dave apărut fără 
niciun motiv. 

— Bărbaţi și femei, răspunse el. 

Madeleine ridică spatula spre lumină, strâmbă din nas și-o 
aruncă în coșul de gunoi de sub chiuvetă. 


VP - 31 


— Uite! zise el. În legătură cu azi-dimineaţă, treaba cu Jack 
Hardwick. Cred că trebuie să reluăm conversaţia aia. 

— O să te vezi cu mama victimei. Ce mai e de discutat? 

— Am niște motive bune pentru care vreau să mă-ntâlnesc cu 
ea, insistă el. La fel cum s-ar putea să am unele la fel de bune 
să n-o fac. 

— Privești lucrurile dintr-o perspectivă inteligentă. 

Madeleine părea distrată, dar mai degrabă într-o dispoziţie 
sarcastică. 

— Oricum, acum n-am timp de discuţii. Nu vreau să întârzii. 
La clubul de lectură. 

Dave sesiză accentuarea ușoară a ultimelor cuvinte - suficient 
cât să-i dea poate de înţeles că știa că ghicise. E o femeie 
deosebită, se gândi el. În ciuda neliniștii și a oboselii, Dave nu-și 
putu stăpâni un zâmbet. 


Capitolul 7 


Val Perry 


Ca de obicei, Madeleine se trezi prima în dimineața 
următoare. 

Gurney fu deșteptat de sâsâitul și gâlgâitul filtrului de cafea, 
aducându-și aminte, cu o strângere de inimă, că uitase să 
repare frânele de la bicicletă. Ba mai mult, îl copleși un 
sentiment de neliniște la gândul că mai târziu avea să se vadă 
cu Val Perry. Deși subliniase în conversaţia cu Jack Hardwick că 
întâlnirea nu implica niciun fel de angajament - că întrevederea 
era în primul rând un gest de curtoazie și mângâiere pentru o 
persoană care suferise o pierdere teribilă - un val de îndoială 
punea stăpânire pe el. Incercând să lase gândurile la o parte, 
făcu un duș, se îmbrăcă și trecu hotărât prin bucătărie, spre 
debara, mormăindu-i bună dimineaţă lui Madeleine care ședea 
la masă, în poziţia ei obișnuită, cu o felie de pâine prăjită în 
mână și cu o carte deschisă în faţa ei. 

Işi puse jacheta de lucru, din pânză, care atârna într-un cui în 
debara, ieși pe ușa laterală și se îndreptă spre garaj, acolo unde- 
și țineau bicicletele și caiacele. Soarele nu răsărise încă, iar 


VP - 32 


dimineaţa era surprinzător de rece pentru începutul lui 
septembrie. 

Scoase bicicleta lui Madeleine din spatele tractorului și o 
aduse la lumină, în faţa garajului. Cadrul din aluminiu era rece 
ca gheaţa. Cele două chei mici pe care le alesese din cutia de 
scule erau la fel de reci. 

Injură după ce își lovise de două ori încheieturile degetelor de 
marginile ascuţite ale furcilor din faţă, a doua oară lăsându-se 
cu sânge, și reuși să regleze cablurile care controlau poziţia 
plăcuţelor de frână. Trebuia să le fixeze astfel încât să permită 
roții să se învârtească nestingherită, dar să producă o presiune 
suficientă asupra jantei când era apăsată. Dave reuși să rezolve 
problema abia din a patra încercare. În cele din urmă, mai 
degrabă ușurat decât mulțumit, declară misiunea încheiată, 
puse cheile la loc și se îndreptă spre casă, cu o mână amorţită și 
cu cealaltă rănită. 

Trecând pe lângă magazie și pe lângă grămada de bușteni, se 
întrebă pentru a zecea oară în zece zile dacă ar trebui să 
împrumute o mașină de spart lemne sau să cumpere una. 
Existau dezavantaje în ambele cazuri. Soarele încă nu se 
arătase pe cer, dar veverițele își începuseră deja atacul matinal 
asupra hrănitoarelor pentru păsări, ridicând un alt semn de 
întrebare care nu părea să aibă un răspuns fericit. De 
asemenea, mai era și problema îngrășământului pentru 
sparanghel. 

Dave intră în bucătărie și băgă mâinile sub un jet de apă 
caldă. Usturimea începu să treacă. 

— Am reparat frânele, anunţă el. 

— Mulţumesc, zise Madeleine veselă, fără să-și ridice privirea 
din carte. 

O jumătate de oră mai târziu, semănând cu un apus colorat 
copilărește, în pantalonii flaușaţi de culoarea lavandei, 
hanoracul roz, mănușile roșii și căciula portocalie, din lână, trasă 
peste urechi, Madeleine merse spre garaj, încălecă pe bicicletă, 
pedală ușor, săltând ici și colo peste câte un dâmb pe potecă și 
dispăru pe șoseaua care ducea spre oraș, din spatele 
șopronului. 

Gurney își petrecu următoarea oră analizând în gând 
informaţiile despre crimă pe care i le dăduse Hardwick. De 


VP - 33 


fiecare dată când relua scenariul, devenea tot mai deranjat de 
artificialitatea lui, de excesul aproape teatral. 

La nouă fix, ora stabilită pentru întâlnirea cu Val Perry, Dave 
merse la fereastră să vadă dacă femeia era pe-aproape. 

Vorbești de lup și lupul la ușă! În cazul ăsta, la volanul unui 
Turbo Porsche verde aprins - un model despre care Gurney 
credea că valorează undeva în jur de o sută șaizeci de mii de 
dolari. Automobilul sport trecu pe lângă șopron, pe lângă iaz și 
urcă ușor panta dealului spre locul mic de parcare de lângă 
casă, în timp ce motorul lui incredibil de puternic pufăia 
încetișor. Gurney ieși să-și întâmpine musafirul, stăpânit de o 
curiozitate controlată și de ceva mai mult entuziasm decât ar fi 
vrut să recunoască. 

Femeia care ieși din mașină era înaltă și subţire, dar cu forme 
pline, purta o bluză din satin crem și pantaloni din satin negri. 
Părul negru și lung până la umeri era tuns bob cu breton, ca 
Urna Thurman în Pulp Fiction. Așa cum promisese Hardwick, 
femeia era cu adevărat „frumoasă de pică”. Însă în atitudinea ei 
se simţea și altceva, un soi de tensiune la fel de impresionantă 
ca înfățișarea. Val Perry măsură împrejurimile din câteva priviri 
rapide care păreau să înregistreze fiecare detaliu și să nu 
exprime nimic. 

„E un obicei de care scapi cu greu, acela de a fi mereu 
circumspect”, gândi Gurney. 

Femeia păși spre el cu o grimasă-n colțul gurii - sau poate că 
aceea era expresia ei obișnuită. 

— Domnule Gurney, sunt Val Perry. Apreciez că v-aţi făcut 
timp pentru mine, zise ea, întinzând mâna. Sau ar trebui să vă 
spun detectiv Gurney? 

— Am lăsat această titulatură în oraș când m-am pensionat. 
Spuneţi-mi Dave. 

Cei doi dădură mâna. Privirea ei pătrunzătoare și strânsoarea 
fermă a mâinii îl surprinseră pe Gurney. 

— N-aţi vrea să intraţi? 

Femeia ezită, privind în jur, la grădină și la curtea interioară 
mică, pavată cu piatră de calcar. 

— Putem sta afară? 

Intrebarea îl surprinse pe Dave. Chiar dacă soarele se ridicase 
deja pe cerul senin și roua aproape se evaporase din iarbă, 
dimineaţa era încă răcoroasă. 


VP - 34 


— Astenie sezonieră, explică ea zâmbind. Ştii ce este? 

— Da. 

Dave zâmbi la rândul lui. 

— Am Și eu ușoare simptome. 

— Cazul meu e ceva mai serios. Incepând din perioada asta a 
anului am nevoie de cât mai multă lumină, preferabil naturală. 
Altfel, am gânduri sinucigașe. Așa că, dacă nu te deranjează, 
Dave, am putea să rămânem afară? 

Nu prea era o întrebare. 

Detectivul din el, încă neimpresionat, dominant și predestinat 
acestei meserii, deveni curios în legătură cu astenia femeii și se 
întreba dacă nu cumva exista un alt motiv pentru starea ei 
mentală. 

„Să fie vorba de-o nevoie exagerată de control, de-o dorinţă 
de a-i face pe ceilalți să-i asculte capriciile? Dorinţa de a mă 
induce în eroare, oricare ar fi fost motivul? Claustrofobie 
nevrotică? Vrea să evite riscul de-a fi înregistrată? Și dacă asta o 
preocupă, are un temei practic sau e paranoică?” 

Dave o conduse pe femeie în curtea care separa ușile de 
sticlă de cultura de sparanghel. Arătă spre două scaune pliante 
și o măsuţă de cafea pe care Madeleine o cumpărase la o 
licitaţie. 

— E bine aici? 

— E în regulă, zise ea, trăgând unul dintre scaune de sub 
masă și așezându-se pe el fără să-l șteargă. 

„Nu e deloc îngrijorată că-și va murdări pantalonii ăia scumpi. 
Nici geanta aia bej din piele pe care a aruncat-o pe masa încă 
udă”. 

Val scrută chipul lui Dave cu interes. 

— Cât de mult ţi-a zis detectivul Hardwick? 

„Are vocea tensionată și mă privește pătrunzător”. 

— Doar m-a pus la curent cu evenimentele dinaintea și 
după... uciderea fiicei dumneavoastră. Doamnă Perry, dacă-mi 
permiteţi, trebuie să vă spun, înainte de a continua, cât de rău 
îmi pare pentru pierderea dumneavoastră! 

La început femeia nici măcar nu reacţionă. Apoi dădu din cap, 
dar mișcarea fu atât de subtilă, încât ar fi putut trece drept un 
tremur. 

— Mulţumesc, zise ea. Apreciez. 

„E clar că nu apreciază”. 


VP - 35 


— Dar nu pierderea mea e problema aici. Problema e Hector 
Flores. 

Val articulă numele cu buzele strânse, de parcă mușcase plină 
de ură într-un dinte stricat. 

— Ce ţi-a spus Hardwick despre el? 

— A spus că există o dovadă clară și convingătoare care-l 
incriminează... că era un personaj ciudat, controversat... că 
trecutul lui este încă necunoscut și că nimeni nu știe ce 
urmărește. Nu se știe unde se află acum. 

— Nu se știe unde se află acum! 

Femeia repetă propoziţia cu un fel de ferocitate, aplecându-se 
spre Dave peste masă, cu palmele pe suprafaţa umedă, de 
metal. Verigheta ei era simplă și din platină, dar inelul de 
logodnă avea cel mai mare diamant pe care Dave îl văzuse 
vreodată. 

— Ai rezumat perfect, continuă ea, având în ochi aceeași 
strălucire a diamantului. Nu se știe unde se află acum! E 
inacceptabil. Inadmisibil. Te angajez pe tine ca să închei odată 
cu șarada asta. 

Dave oftă. 

— Cred că ne cam pripim. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Femeia apăsa cu atâta forță pe masă, încât încheieturile 
degetelor ei se albiseră. 

Dave răspunse pe un ton aproape adormit. Era un soi de 
reacţie adversă pe care o avea de fiecare dată când se 
confrunta cu emoţiile unei alte persoane. 

— Nu știu dacă are vreun sens să mă implic într-un caz în curs 
de investigaţie. 

Buzele femeii se strâmbară într-un zâmbet răutăcios. 

— Cât vrei? 

Dave dădu încet din cap. 

— N-aţi auzit ce-am spus? 

— Ce vrei? Spune-mi! 

— Habar n-am ce vreau, doamnă Perry. Sunt multe lucruri pe 
care nu le știu. 

Își ridică mâinile de pe masă și le așeză în poală cu degetele 
împreunate de parcă încerca să-și păstreze calmul. 


VP - 36 


— Hai să-ţi explic. Îl găsești pe Hector Flores. Îl arestezi, îl 
omori, nu mă interesează. Indiferent ce faci, îţi voi da orice vrei. 
Orice vrei. 

Gurney se lăsă în scaun și privi spre stratul de sparanghel. Un 
vas roșu pentru colibri atârna de un cârlig. Dave auzea zumzetul 
aripilor celor două păsări care se agitau, certându-se pe apa cu 
zahăr. Dar, la fel de bine, dansul lor putea fi un ritual de 
împerechere de primăvară, și ceea ce părea un instinct ucigaș, 
putea însemna cu totul altceva. 

Dave o privi pe Val Perry fix în ochi și încercă să ghicească 
adevărul ascuns în spatele frumuseţii, ce se afla de fapt în 
interiorul acelui ambalaj perfect. Puteai să-i citești furia din 
privire. Disperarea. Un trecut dificil - Dave ar fi putut să parieze 
pe asta. Regret. Singurătate, deși Val nu ar fi recunoscut în veci 
vulnerabilitatea pe care o presupunea acel cuvânt. Impulsivitate 
și încăpățânare - impulsivitatea de a obţine ceva cu orice preţ și 
încăpăţânarea de a păstra pentru totdeauna ceea ce a obţinut. 
Și încă ceva mai întunecat. Își ura Val propria viaţă? 

„Destul”, își spuse Dave. Era prea simplu să confunde 
speculaţia cu observaţia. Era prea simplu să cadă pradă 
bănuielii și s-o urmeze până în pânzele albe. 

— Povestiţi-mi despre fiica dumneavoastră, zise el. 

Expresia de pe chipul femeii se schimbă, de parcă și ea 
încerca să lase la o parte alte gânduri. 

— Jillian era o persoană dificilă. 

Afirmația ei părea începutul dramatic al unei povești citite cu 
voce tare. Dave bănuia că ceea ce urma fusese probabil spus de 
multe ori înainte. 

— Mai mult decât dificilă, continuă ea. Jillian era dependentă 
de medicamente dacă voia să rămână doar dificilă și să nu 
devină de-a dreptul imposibilă. Era sălbatică, narcisistă, imorală, 
uneltitoare, rea. Era dependentă de opiacee, de ecstasy și de 
cocaină. Era o mincinoasă de zile mari. lzbucnea pe nepusă 
masă. Avea o pasiune morbidă pentru bărbaţi de-a dreptul 
bolnavi psihic. Și asta în ciuda celei mai bune și scumpe terapii. 

Val părea ciudat de entuziasmată de litania de jigniri și suna 
mai degrabă ca un sadic ce hăcuiește un străin cu un brici decât 
ca o mamă care descrie problemele emoţionale ale fiicei ei. 

— Hardwick ţi-a spus aceleași lucruri despre Jillian? întrebă 
ea. 


VP - 37 


— Nu-mi amintesc aceste detalii. 

— Dar ceţi-a spus? 

— A spus că vine dintr-o familie cu mulţi bani. 

Val scoase un sunet zgomotos și răgușit. Dave fu surprins să 
audă un asemenea sunet dintr-o gură atât de delicată. Fu încă și 
mai surprins să-și dea seama că Val izbucnise de fapt în râs. 

— Oh, da! strigă ea, cu vocea spartă de asprimea hohotului. 
Suntem, cu siguranţă, o familie cu mulţi bani. Ai putea spune că 
avem bani căcăl/ău. 

Femeia accentuă termenul vulgar cu un soi de satisfacţie 
plină de dispret. 

— Te surprinde că nu vorbesc deloc ca o mamă care jelește? 

Din cauza fantomei îngrozitoare a propriei lui tragedii, Dave 
abia putea să vorbească, așa că nu răspunse. In cele din urmă, 
zise: 

— Am văzut reacții și mai ciudate în faţa morţii, doamnă 
Perry. Nu știu cum ar trebui să... cum ar trebui să vorbească 
cineva în situaţia dumneavoastră. 

Femeia păru să se gândească la vorbele lui. 

— Spui că ai văzut reacții mai ciudate în fața morţii, dar ai 
văzut vreodată o moarte mai ciudată? O moarte mai dubioasă 
decât a lui Jillian? 

Dave nu răspunse. Întrebarea suna teatral. Cu cât o privea în 
ochii pătrunzători, cu atât îi era mai greu să-și dea seama de 
personalitatea ei. Să fi fost Val dintotdeauna atât de distrusă, 
sau asasinarea fiicei ei o dăduse peste cap? 

— Povestiţi-mi mai multe despre Jillian. 

— Ce anume? 

— În afară de însușirile pe care le-aţi menţionat, mai știți și 
altceva despre viața fiicei dumneavoastră care l-ar fi putut 
determina pe acest Flores s-o ucidă? 

— Mă întrebi de ce a făcut Hector Flores ceea ce a făcut? N- 
am nici cea mai vagă idee. Nici poliţia n-are. Au pierdut ultimele 
patru luni, oscilând între două teorii, ambele tâmpite. Una e că 
Hector era gay, îl iubea în secret pe Scott Ashton, era gelos pe 
relaţia lui cu Jillian și, ros de gelozie, a ucis-o. Fiind o fire 
melodramatică și sensibilă, n-a rezistat ocaziei de-a o omori în 
rochia de mireasă. E o poveste frumoasă. Cealaltă teorie o 
contrazice pe prima. Vecinii lui Scott erau un inginer maritim și 
soţia lui. Inginerul era mereu plecat în interes de serviciu. Soţia 


VP - 38 


A 


a dispărut în același timp cu Hector. Așa că polițiștii, în 
inteligenţa lor, au stabilit că cel mai probabil cei doi aveau o 
aventură despre care Jillian ar fi aflat, amenințând s-o dea în 
vileag ca să se răzbune pe Hector, cu care și ea avea o 
aventură, așa că lucrurile s-au complicat și... 

— Și el i-a tăiat capul în ziua nunţii ca să fie sigur că nu 
vorbește? o-ntrerupse Gurney, sceptic. 

Regretă imediat comentariul deplasat și tocmai era pe cale 
să-și ceară scuze, dar Val Perry nu avusese nicio reacţie. 

— Ți-am zis, sunt niște idioţi! Dac-ar fi să ne luăm după ei, 
Hector Flores era ori un homosexual nedeclarat care tânjea 
după iubirea patronului său, ori un macho latin care și-o trăgea 
cu orice femeie îi ieșea în cale și-și folosea maceta pe oricine 
îndrăznea să-l contrazică. Poate că în cele din urmă vor da cu 
banul ca să aleagă între basmele astea. 

— Cât de bine-l cunoșteați, personal, pe Flores? 

— N-am avut niciodată plăcerea să-l întâlnesc. Din nefericire, 
am în minte o imagine foarte vie a lui. Mă gândesc constant la 
el, dar n-am nicio adresă. Cum ai zis și tu, „nu se știe unde se 
află acum”. Am senzaţia c-o să mă bântuie până ce va fi prins 
sau omorât. lar cu ajutorul tău, sper să rezolv această problemă. 

— Doamnă Perry, aţi folosit cuvântul „a omori” de câteva ori, 
așa că simt nevoia să clarific un lucru, pentru a nu exista niciun 
fel de încurcătură: nu sunt un asasin plătit. Dacă asta face parte 
din misiunea mea, explicit sau implicit, ar fi mai bine să căutați 
pe altcineva. 

Val studie chipul lui Dave. 

— Misiunea e să-l găsești pe Hector Flores... și să-l aduci în 
faţa justiţiei. Asta e misiunea! 

— Atunci v-aș întreba..., începu Dave, dar se întrerupse din 
cauza unei pete cenușii, care se mișca în iarbă. 

Era un coiot care traversa câmpul - probabil același pe care-l 
zărise cu o zi în urmă. Dave urmări animalul până când dispăru 
în crângul de arţari de pe malul îndepărtat al heleșteului. 

— Ce e aia? întrebă ea, răsucindu-se în scaun. 

— Probabil un câine scăpat din lanţ. lertaţi-mi momentul de 
neatenţie! Vreau să știu de ce m-aţi ales pe mine. Dacă banii nu 
sunt o problemă, cum spuneţi, aţi putea angaja o mică armată. 
Sau aţi putea angaja persoane care, să zicem, ar fi mai puţin 


VP - 39 


interesate să-l aducă pe fugar în faţa unui juriu. Așa că, de ce 
eu? 

— Jack Hardwick te-a recomandat. A zis că ești cel mai bun. 
Genial. A zis că dacă e cineva care poate dezlega ițele cazului 
astuia, să-l rezolve, să-i dea de capăt, atunci tu ești acel cineva. 

— Şi l-aţi crezut? 

— N-ar fi trebuit? 

— De ce aţi face-o? 

Femeia rămase puţin pe gânduri, de parcă o mulţime de 
lucruri atârnau de răspunsul ei. 

— El a fost agentul care s-a ocupat iniţial de caz. Detectivul- 
șef. Mi s-a părut un tip grosolan, obscen, cinic, gata să împungă 
oamenii în coastă de fiecare dată când prindea ocazia. 
ingrozitor! Insă de cele mai multe ori avea dreptate. Poate că nu 
vei pricepe ce voi spune acum, dar îi înțeleg pe oamenii ca Jack 
Hardwick. Ba chiar am încredere în ei. Așa că asta e situaţia, 
detective Gurney. 

Dave își pironi privirea asupra tulpinilor de sparanghel, 
calculând, fără vreun motiv anume, punctul cardinal spre care 
erau înclinate. După câte s-ar putea presupune, erau la o sută 
optzeci de grade de vânturile de pe munte, deci la adăpost de 
orice furtună. Val Perry părea mulţumită de tăcerea lui Dave. 
Gurney auzea încă bâzâitul modulat al aripilor păsărilor colibri 
care-și continuau ritualul agitat - dacă era într-adevăr un ritual. 
Uneori, dansul lor aerian dura câte o oră sau chiar mai mult. Era 
greu de înțeles cum o confruntare atât de îndelungată, sau ritual 
de seducţie, putea fi altceva decât un consum inutil de energie. 

— Aţi pomenit adineauri că Jillian avea un interes morbid 
pentru bărbați nu tocmai potriviţi. Vă referiţi la Scott Ashton? 

— Doamne, nu! Scott e cel mai bun lucru care i s-a-ntâmplat 
vreodată lui Jillian. 

— Aţi fost de acord cu decizia lor de a se căsători? 

— Dacă am fost de acord! Ce exprimare demodată! 

— O să mă exprim altfel. Aţi fost mulţumită? 

Deși zâmbea, ochii ei îl priveau cu răceală. 

— Jillian avea unele... /ipsuri, ca să le numesc așa, demne de 
luat în seamă. Lipsuri care necesitau o intervenţie profesionistă 
pentru viitor. Era un avantaj să fie soţia unuia dintre cei mai 
buni psihiatri. Știu că sună cumva... greșit. Poate chiar abuziv? 


VP - 40 


Dar Jillian era deosebită din multe puncte de vedere. Și tot într- 
un mod deosebit avea nevoie de ajutor. 

Gurney ridică derutat din sprânceană. 

Femeia oftă. 

— Ştii că doctorul Ashton este directorul liceului special pe 
care l-a urmat jillian? 

— Asta nu creează un conflict de... 

— Nu, îl întrerupse Val, părând să se fi obișnuit să combată 
acest punct de vedere. El e psihiatru, dar câtă vreme Jillian a 
fost înscrisă la școală, n-a fost niciodată psihiatrul ei. Așa că la 
mijloc n-a existat niciun fel de dilemă etică, nicio relaţie doctor- 
pacient. E normal, oamenii vorbesc. Bârfa circulă. „El e doctor, 
ea i-a fost pacientă bla, bla, bla”. Dar realitatea legală și etică a 
situaţiei era că o fostă elevă se căsătorea cu directorul liceului 
pe care-l absolvise. Jillian a terminat școala la șaptesprezece 
ani. Ea și Scott n-au avut o relaţie decât după un an și jumătate. 
Și cu asta, basta! Bineînțeles, bârfa merge mult mai departe. 

În ochii lui Val sclipi sfidarea. 

— Aș zice că erau la limita dintre moral și imoral, comentă 
Gurney ca pentru el, dar destul de tare. 

Femeia izbucni iar în râsul acela care te lua prin surprindere. 

— Dacă Jillian ar fi crezut că relaţia lor era la limita dintre 
moral și imoral, atunci pentru ea ăsta ar fi fost cel mai bun lucru 
din lume. Nu se simţea nicăieri mai bine decât pe marginea 
prăpastiei. 

Gurney se gândi că era o perspectivă interesantă. Tot așa era 
și lucirea din ochii ei. Poate că Jillian nu era singura pasionată de 
viaţa trăită la limită. 

— Și doctorul Ashton? întrebă Dave cu blândeţe. 

— Lui Scott nu-i pasă de gura târgului. 

Asta era o trăsătură pe care Val evident o aprecia. 

— Deci când Jillian avea optsprezece ani, poate nouăsprezece, 
Ashton a cerut-o în căsătorie? 

— Nouăsprezece. Ea l-a cerut, el a acceptat. 

Pe când se gândea la asta, Dave putea să vadă cum 
entuziasmul ciudat de pe chipul lui Val se domolea. 

— Bun, deci el a acceptat cererea în căsătorie. Cum v-aţi 
simţit atunci? 

La început, Gurney crezu că Val nu-l auzise. Apoi, pe un ton 
slab, răgușit, cu privirea pierdută, femeia răspunse: 


VP - 41 


— Ușurată. 

Privea tulpinile de sparanghel ale lui Gurney, de parcă printre 
ele putea găsi o explicaţie potrivită pentru felul rapid în care se 
succedau emoţiile ei. O adiere blândă începuse să sufle în timp 
ce vorbeau, iar vârfurile ferigilor se legănau ușor. 

Dave rămase tăcut. 

Femeia clipi. Scrâșni dinţii, apoi își relaxă maxilarul. Pe urmă, 
vorbi cu greu, de parcă fiecare cuvânt atârna ca o povară într- 
un vis. 

— Am fost ușurată că nu mai era responsabilitatea mea. 

Val deschise gura de parcă voia să continue, apoi o închise la 
loc, clătinând doar ușor din cap. Gurney se gândi că poate era 
un gest de dezaprobare. Dezaprobare faţă de propriile-i acţiuni. 
Oare de aici venea dorinţa de a-l vedea mort pe Hector Flores? 
Oare așa voia să-și răscumpere vina faţă de fiica ei? 

„Uau! la-o mai încet! Concentrează-te pe fapte”. 

— N-am vrut... 

Vocea femeii se stinse, lăsând propoziţia neterminată. 

— Ce credeți despre Scott Ashton? întrebă Gurney pe un ton 
vioi, cât mai diferit posibil de starea ei întunecată și deprimată. 

li răspunse aproape imediat, ca și cum întrebarea îi putea 
salva viața. 

— Scott Ashton e genial, ambițios, hotărât... 

Se opri. 

— Și? 

— Și rece. 

— De ce credeţi c-ar fi vrut să se însoare cu 0...? 

— O femeie așa de nebună ca Jillian? 

Val ridică din umeri neconvingător. 

— Poate pentru că frumuseţea ei îţi tăia respiraţia! 

Dave dădu din cap fără a fi convins de explicație. 

— Știu că sună incredibil de banal, dar Jillian era specială, cu 
adevărat specială. 

li dădu cuvântului o profunzime și o nuanţă aproape 
zguduitoare. 

— Știai că IQ-ul ei era 168? 

— Remarcabil! 

— Da. E cel mai mare scor pe care l-au măsurat vreodată. Au 
testat-o de trei ori, doar ca să se asigure că n-au greșit. 

— Deci, pe lângă toate celelalte, Jillian era un geniu? 


VP - 42 


— Oh, da, un geniu! aprobă ea cu vocea ușor vioaie. Și, 
bineînţeles, o nimfomană. Am uitat să menţionez asta? 

Femeia se uită să vadă o reacţie pe chipul lui Dave. 

Gurney privi în depărtare, peste vârfurile copacilor ce se 
vedeau dincolo de șopron. 

— Și tot ce vreţi să fac este să-l caut pe Hector Flores? 

— Nu să-l cauţi. Să-l găsești! 

Dave avea o slăbiciune pentru puzzle-uri, dar cel de față 
ameninţa să se transforme într-un coșmar. Și-n plus, Madeleine 
n-ar fi... 

„lisuse, numai când mă gândesc la numele ei și...” 

Ca prin minune, Madeleine apăru la orizont, în hainele în 
nuanţe stridente de roșu și portocaliu, urcând încet dealul în 
timp ce-și împingea bicicleta pe poteca înclinată și cu făgașe. 

Val Perry se răsuci neliniștită în scaun, privind în direcţia în 
care se uita Dave. 

— Aștepţi pe cineva? 

— E soţia mea. 

Nu mai scoaseră niciun cuvânt până ce Madeleine nu ajunse 
în curte, în drumul ei spre garaj. Femeile se salutară din priviri 
politicos și rece. Gurney o prezentă pe Val, spunând doar că era 
„prietena unui prieten” care-i ceruse sfatul, pentru a păstra 
aparenţa unei anumite confidenţialităţi. 

— E atât de /iniște aici, zise Val Perry, cu accentul unui străin 
care exersa pronunția unui cuvânt într-o altă limbă. Cred că 
ijubești locul ăsta. 

— Intr-adevăr, răspunse Madeleine. 

li zâmbi scurt lui Val și-și duse bicicleta spre garaj. 

— Ei bine, spuse Val încurcată, după ce Madeleine nu se mai 
văzu, dincolo de rododendronii din fundul grădinii. Mai e ceva ce 
vrei să știi? 

— Nu v-a deranjat diferenţa de vârstă dintre o tânără de 
nouăsprezece ani și un bărbat de treizeci și opt? 

— Nu! se răsti ea, confirmând bănuiala lui Dave că, de fapt, o 
deranjase. 

— Ce părere are soțul dumneavoastră despre intenţia de a 
angaja un detectiv particular? 

— Mă susţine. 

— Ce înseamnă asta mai exact? 

— E de acord cu ce vreau să fac. 


VP - 43 


Gurney așteptă. 

— Mă întrebi cât e dispus să plătească? 

Furia schimonosi chipul ei frumos. 

Gurney clătină din cap. 

— Nu despre asta e vorba. 

Val păru să nu-l audă. 

— Ți-am zis că banii nu sunt o problemă. Ti-am zis că avem 
căcălău - căcălău, domnule Gurney, CĂCĂLĂU - și am să 
cheltuiesc oricât e nevoie ca să realizez ceea ce mi-am propus! 

Pe pielea ei ca vanilia apărură pete roșii ca cireșele, iar 
vorbele îi ieșeau din gură sfidătoare. 

— Soţul meu e cel mai bine plătit neurochirurg din blestemata 
asta de lume! Face peste patruzeci de milioane de dolari pe an, 
la dracu'! Trăim într-o nenorocită de casă de douăsprezece 
milioane de dolari! Vrei căcatul ăsta de pe degetul meu? 

Femeia se uită furioasă la inel, de parcă avea o tumoare pe 
mână. 

— Boţul asta lucitor de căcat valorează două milioane de 
dolari! Pentru numele lui Hristos, nu mă întreba de bani! 

Gurney stătea relaxat în scaun, cu degetele împreunate sub 
bărbie. Madeleine se întorsese și rămăsese tăcută în curte. Apoi 
înaintă spre masă. 

— Ești în regulă? întrebă ea, ca și cum criza de nervi la care 
tocmai asistase nu fusese decât o criză de strănut. 

— Scuze! îngăimă Val Perry. 

— Vrei niște apă? 

— Nu, sunt în regulă, sunt foarte... Sunt... Nu, de fapt mi-ar 
prinde bine niște apă. Mulţumesc! 

Madeleine zâmbi, dădu amabilă din cap și intră în casă pe 
ușile din sticlă. 

— Ideea e că, zise Val Perry aranjându-și nervoasă bluza. 
Ideea pe care am accentuat-o... ideea e că banii nu reprezintă 
niciun fel de problemă. Scopul e important. Oricare ar fi 
resursele necesare ca să atingem acest scop, ele sunt 
disponibile. Asta e tot ce încercam să zic. 

Apoi își strânse buzele ca și cum voia să se asigure că nu 
avea să pornească o altă tiradă. 

Madeleine se întoarse cu un pahar de apă și-l așeză pe masă. 
Val îl ridică, bău jumătate și îl puse la loc cu grijă. 

— Mulţumesc. 


VP - 44 


— Ei bine, zise Madeleine cu o sclipire răutăcioasă în ochi, pe 
când intra din nou în casă, dacă mai aveţi nevoie de ceva, 
strigați. 

Val Perry stătea dreaptă și nemișcată. Părea că încearcă să-și 
recapete cumpătul. După un minut, inspiră adânc. 

— Nu știu ce-aș mai putea spune. Poate că nu mai e nimic de 
zis în afară de a-ţi cere ajutorul. 

Înghiţi nodul din gât. 

— O să mă ajuţi? 

„Interesant. Ar fi putut întreba «Vei accepta cazul?» Și-a 
formulat cererea crezând că, dacă-mi cere astfel ajutorul, îmi va 
fi mai greu s-o refuz?” 

Indiferent de cum ar fi sunat întrebarea, Dave știa că trebuia 
să fie nebun ca să accepte. 

— Regret. Nu cred că pot să vă ajut, zise el. 

Ea nu reacționă, rămase nemișcată, ţinându-se de marginea 
mesei și privindu-l în ochi. Gurney nu era sigur că-l auzise. 

— De ce? întrebă ea cu o voce slabă. 

Gurney se gândi cu grijă la ce să răspundă. 

„Pentru simplul fapt, doamnă Perry, că semeni puţin cam mult 
cu descrierea pe care i-ai făcut-o fiicei dumitale. Confruntarea 
mea inevitabilă cu agenţia care se ocupă de ancheta oficială s- 
ar putea transforma într-un dezastru. lar eventuala reacţie a lui 
Madeleine la decizia mea de a prelua un alt caz de crimă ar 
putea să redefinească problemele noastre conjugale”. 

Însă cuvintele lui fură altele: 

— Implicarea mea ar putea să perturbe eforturile poliţiei și 
ăsta nu ar fi un lucru bun pentru niciunul dintre cei implicaţi. 

— Înţeleg. 

Dar pe chip nu-i citi nici urmă de înţelegere sau de acceptare 
a deciziei lui. Gurney o privea, așteptându-i următoarea 
mișcare. 

— Îţi înţeleg ezitarea, zise ea. Și eu m-aș simţi la fel în locul 
tău. Nu-ţi cer decât să nu iei o decizie definitivă până nu vezi 
filmul. 

— Filmul? 

— Nu ţi-a spus Jack Hardwick? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Păi, e acolo, întregul... eveniment. 


VP - 45 


— Doar nu vreţi să spuneţi că aveţi un film cu petrecerea la 
care a avut loc crima? 

— Ba chiar așa. Totul a fost înregistrat. Fiecare secundă. Se 
află totul pe un DVD. 


Capitolul 8 


Filmul crimei 


În bucătăria spațioasă a lui Gurney erau două mese - cea din 
lemn de cireș, în stil Shaker, cu picioare în cruce, folosită în 
special pentru cinele cu invitaţi, când Madeleine o ștergea de 
praf și o decora cu lumânări și flori din grădina lor, și așa-zisa 
masă pentru micul dejun, rotundă, din lemn de pin cu un picior 
ca un piedestal vopsit în crem, unde, singuri sau împreună, luau 
mare parte a meselor zilei. Masa mai mică se afla chiar în fața 
ușilor franțuzești, ce dădeau spre sud. În zilele senine, era 
scăldată de lumină de dimineaţă până seara, astfel că locul 
acela devenise colţul lor favorit pentru citit. 

La două și jumătate după-amiaza, Madeleine și Dave ședeau 
la locurile lor obișnuite când ea își ridică privirea din carte - o 
biografie a lui John Adams. Adams era președintele ei preferat, 
din câte se părea, datorită soluţiei lui pentru problemele 
emoţionale și fizice - plimbările lungi și sănătoase prin pădure. 
Femeia se încruntă, concentrându-se. 

— Aud o mașină. 

Gurney își duse mâna pâlnie la ureche, dar chiar și așa 
trecură mai bine de zece secunde înainte s-o audă și el. 

— E Jack Hardwick. Se pare că există un film cu întreaga 
petrecere la care a fost omorâtă fata lui Perry. A zis c-o să-mi 
aducă materialul. l-am spus c-o să arunc un ochi. 

Madeleine închise cartea și privi în gol prin ușile din sticlă. 

— Ţi-a trecut prin cap că acestei potenţiale cliente... îi lipsesc 
niște doage? 

— Nu fac decât să mă uit la film. N-am promis nimic. Poţi să-l 
vizionezi cu mine. 

Zâmbetul ei scurt păru să refuze invitaţia. Apoi, continuă. 


VP - 46 


— Chiar mi-aş permite să insist și să-ţi spun că e o nebună 
plină de venin care probabil se încadrează la vreo șase 
diagnostice din Manualul Diagnosticelor și Statisticilor pentru 
Bolile Mentale. Și pot să pariez că orice ţi-ar fi spus nu e nici pe 
departe adevărul complet. 

În timp ce vorbea, Madeleine zgâria absentă cuticula 
degetului mare cu una dintre unghii, un obicei nou, pe care 
Gurney îl observă alarmat, ca pe un fel de tremur în starea ei, 
de altfel, destul de stabilă. 

Oricât de scurte și de nesemnificative erau aceste momente, 
îl cutremurau pe Dave, îi distrugeau speranţa în tăria ei de 
caracter de nezdruncinat și-l lăsau, pentru scurt timp, fără punct 
de sprijin, fără lampa de veghe care alunga monștrii și 
întunericul. Deși absurd, gestul acesta mărunt avea darul de a 
trezi în Gurney greaţa și apăsarea pe care le simţise, copil fiind, 
când mama lui începuse să fumeze. In minte îi revenea 
imaginea ei pufăind nervos din ţigară, inspirând însetată fumul 
în plămâni. 

„Revino-ţi, Gurney!  Maturizează-te, pentru numele lui 
Dumnezeu!” 

— Dar sunt sigură că știi toate astea, așa-i? 

O fixă cu privirea pentru un moment, încercând să regăsească 
firul conversaţiei. 

Madeleine clătină din cap exasperată. 

— O să lucrez la mașina de cusut un pic. Apoi dau o raită prin 
magazinele din Oneonta. Dacă vrei ceva, scrie pe lista de pe 
bufet. 

(J 

Hardwick sosi în trombă, vuind toba zgomotoasă a mașinii. Își 
parcă monstrul care mergea pe motorină și consuma o tonă -un 
GTO roșu, pe jumătate refăcut, cu pete de epoxizi ce trebuiau 
curățate - lângă Subaru Outback verde al lui Gurney. Vântul 
formă un vârtej de frunze în jurul mașinilor. Primul lucru pe care- 
| făcu Hardwick când ieși din automobil fu să tușească violent, 
să adune flegma din gât și să scuipe pe jos. g 

— N-am suportat niciodată putoarea frunzelor moarte! Imi 
aduce aminte de bălegarul de cai. 

— Frumos spus, Jack! zise Gurney în timp ce dădea mâna cu 
bărbatul. Ai o manieră foarte delicată de-a vorbi. 


VP - 47 


Cei doi rămaseră faţă în faţă, ca două suporturi de cărți din 
seturi diferite. Tunsoarea scurtă și neîngrijită a lui Hardwick, 
pielea roșiatică, nasul brăzdat de vinișoare ca pânza unui 
păianjen și ochii umezi și albaștri de husky îl făceau să pară un 
om care îmbătrânea rapid și se afla într-o stare de mahmureală 
permanentă. Prin contrast, părul grizonant al lui Gurney era 
frumos pieptănat - prea ordonat, după cum îi spunea adesea 
Madeleine -, iar la patruzeci și opt de ani era într-o formă fizică 
foarte bună, avea un abdomen ferm, întreţinut prin exerciţii 
înainte de dușul de dimineaţă; abia dacă îi dădeai patruzeci de 
ani. 

Pe când Gurney îl conducea în casă, Hardwick rânji. 

— Te-a dat gata, așa-i? 

— Nu sunt sigur ce vrei să zici, Jack. 

— Ce ţi-a atras atenţia? lubirea pentru adevăr și justiție? 
Ocazia rară de a-i da la ouă lui Rodriguez? Sau fundul ei 
fantastic? 

— Greu de zis, Jack. 

Se pomeni pronunțând numele celuilalt cu o emfază ciudată, 
de parcă tocmai îi dăduse un croșeu rapid de stânga. 

— Acum sunt doar curios să văd filmul. 

— Chiar? Nu te-ai plictisit de moarte să fii pensionar? Nu ești 
disperat să te apuci iar de meserie? Nu ţi s-au aprins călcâiele 
după focoasa aia? 

— AȘ vrea doar să văd înregistrarea. Ai adus-o? 

— Filmul crimei? N-ai mai văzut tu așa ceva, Davey, băiete! E 
un DVD cu rezoluţie înaltă înregistrat la locul crimei, în 
momentul crimei. 

Hardwick stătea în mijlocul camerei mari ce servea drept 
bucătărie, salon pentru servit masa și sufragerie. Într-un capăt 
al încăperii era un cuptor vechi, de ţară, iar în capătul celălalt, la 
o distanţă de vreo doisprezece metri era un șemineu din piatră. 
Privirea bărbatului cuprinse întreaga cameră în câteva secunde. 

— La dracu’, zici că e dintr-un articol din Mother Earth News. 

— DVD-playerul este în birou, zise Gurney arătându-i drumul. 

Filmul începea captivant cu un cadru filmat din aer al 
peisajului rustic. Camera cobora încet, la un unghi înclinat până 
ce ajungea deasupra copacilor abia înverziţi, de-a lungul unui 
drum îngust și al unui pârâu repede - cele două panglici ale 
asfaltului negru și ale apei sclipitoare uneau un șir de case 


VP - 48 


îngrijite, răspândite în mijlocul peluzelor întinse și al 
dependinţelor pitorești. 

La orizont se ivi o proprietate relativ mai mare și mai 
impunătoare decât toate celelalte, și camera încetini. Când 
ajunse exact deasupra unei peluze largi, ca de smarald, 
încadrată de răsaduri de margarete, se opri de tot și începu să 
coboare ușurel la nivelul solului. 

— lisuse! exclamă Gurney. Au închiriat un elicopter ca să 
filmeze nunta? 

— Păi nu face așa toată lumea? comentă Hardwick. De fapt, 
elicopterul n-a fost folosit decât pentru început. De aici încolo, 
clipul a fost înregistrat de patru camere fixe, instalate pe peluză, 
în așa fel încât să aibă perspectivă asupra întregii proprietăţi. 
Așa că avem un fișier audio-video complet cu tot ce s-a 
întâmplat afară. 

Casa din piatră, crem, în mijlocul curții pavate cu piatră 
naturală și răsaduri de flori plantate la întâmplare arăta ca și 
cum fusese mutată din Cotswolds - era primăvara în bucolicul 
cadru rural englez. 

— Unde e locul ăsta? întrebă Gurney, pe când el și Hardwick 
se așezară pe canapea în faţa monitorului. 

Hardwick se prefăcu surprins. 

— Nu recunoști sătucul ăsta exclusivist din Tambury? 

— Ar trebui? 

— Tambury e un fel de cuib pentru oameni importanţi, iar tu 
ești un tip important. Oricine e mai sus-pus cunoaște pe cineva 
care locuiește în Tambury. 

— Presupun că n-am ajuns la nivelul ăla. Ai de gând să-mi 
spui unde e? 

— La o oră distanță de aici, spre nord-est, la jumătatea 
drumului spre Albany. Îţi voi da indicaţii. 

— N-am nevoie..., începu Gurney, apoi se opri încruntându-se 
confuz. la stai un pic. Nu cumva asta e în... 

Hardwick îl întrerupse. 

— Jurisdicţia lui Sheridan Kline? Ba chiar acolo. Așa că vei 
avea ocazia să lucrezi cu niște prieteni vechi. Procurorul te are 
la inimă. 

— lisuse! mormăi Gurney. 


VP - 49 


— Omul crede că ești un geniu. E adevărat că și-a asumat 
meritele care ţi se cuveneau ţie în cazul Mellery. E un 
pupincurist, dar în sinea lui știe că ţi-e dator. 

Gurney clătină din cap, privind din nou la monitor. 

— Sheridan Kline are în loc de suflet o gaură neagră. 

— Davey, Davey, Davey ai niște păreri așa de dușmănoase 
despre copiii lui Dumnezeu! 

Apoi, fără să mai aștepte un răspuns, Hardwick se întoarse 
spre monitor și începu să povestească filmul. 

— Organizatori, zise el în timp ce o echipă de tineri, bărbați și 
femei, cu părul făcut ţepi, pantaloni negri și tunici de un alb 
imaculat instalau un bar și vreo șase mese cu gustări calde. 
Gazda, continuă arătând spre un bărbat zâmbitor îmbrăcat într- 
un costum albastru-închis, cu o floare roșie la rever care trecu 
pragul unei uși cu arcadă din spatele casei și păși pe peluză. 
Logodnic, mire, soț, văduv - toate în aceeași zi, așa că poţi să-i 
spui cum vrei. 

— E Scott Ashton? 

— Chiar el. 

Bărbatul păși hotărât de-a lungul unui strat de flori spre 
partea dreaptă a ecranului, dar chiar înainte să iasă din cadru, 
unghiul scenei se schimbă, arătându-l cum mergea acum spre 
ceea ce părea să fie o mică vilă pentru oaspeţi la marginea 
peluzei, acolo unde începea pădurea, la aproximativ treizeci de 
metri de casă. 

— Cu câte camere ai spus că s-a filmat? întrebă Gurney. 

— Patru pe trepiede și una din elicopter. 

— Cine a editat filmul? 

— Departamentul de materiale video de la birou. 

Gurney îl privi pe Scott Ashton bătând la ușa vilei - privi și 
auzi, deși sunetul nu era la fel de clar ca imaginea. Ușa și 
spatele lui Ashton formau un unghi de patruzeci și cinci de 
grade față de cameră. Ashton ciocăni iar, strigând „Hector”. 

Auzi apoi o voce care i se păru că avea un accent puternic 
spaniol. Se auzea prea încet pentru a distinge cuvintele. Privi 
întrebător la Hardwick. 

— Am amplificat sunetul în laborator. „Está abierto”, în 
traducere: „E deschis”. Confirmă ceea ce a declarat Ashton că 
își amintea să fi spus Hector. 

Ashton deschise ușa, intră și o închise în urma lui. 


VP - 50 


Hardwick ridică telecomanda, apăsă butonul de derulare 
rapidă înainte și explică: 

— Stă acolo vreo cinci-șase minute, după care deschide ușa 
și-l auzi zicând „Dacă te răzgândești...”. Apoi iese, închide ușa în 
urma lui și pleacă. 

Hardwick luă degetul de pe buton când Ashton tocmai ieșea 
din vilă, părând mai puţin fericit decât atunci când intrase. 

— Așa-și vorbeau unul altuia? întrebă Gurney. Ashton în 
engleză și Flores în spaniolă? 

— Am întrebat și eu același lucru. Ashton mi-a zis că situația 
era recentă, că până cu o lună sau două în urmă vorbeau 
amândoi engleză. Crede că era un soi de respingere ostilă; 
faptul că Flores începuse să-și vorbească iar limba nativă era un 
fel de respingere a lui Ashton - respingea limba pe care o 
învățase de la el. Tâmpenii psihologice. 

Ashton nici nu ieșise bine din cadru, că imaginea se schimbă 
din perspectiva altei camere și-l arătă pe mire mergând spre un 
pavilion cu coloane grecești - un soi de structură miniaturală 
asemănătoare  Partenonului, popularizată de  peisagiștii 
victorieni - unde patru bărbaţi în smoching își instalau 
echipamentele muzicale și scaunele pliante. Ashton schimbă 
câteva cuvinte cu ei, dar nu se auzi nimic din ce spuse. 

— Au avut un cvartet de coarde în loc de obișnuitul DJ? 
întrebă Gurney. 

— Așa e în Tambury - la ei nimic nu e obișnuit. 

Hardwick derulă peste conversaţia cu muzicienii, peste 
cadrele largi cu împrejurimile luxoase și cu casă, peste scenele 
cu servitorii care aranjau farfuriile și argintăria pe feţele de 
masă albe de in peste două ospătăriţe mlădioase care așezau 
sticlele și paharele, peste prim-planurile cu petuniile roșii și albe 
ce se revărsau din ghivecele din piatră cioplită. 

— Asta s-a întâmplat exact acum patru luni? 

Hardwick dădu din cap. 

— În a doua duminică din mai. E perioada perfectă pentru o 
nuntă. Primăvara e în floare, vântul adie ușor, păsările își fac 
cuiburi și porumbeii gânguresc. 

Tonul batjocoritor și neobosit al lui Jack începea să-l calce pe 
nervi pe Gurney. 

Când Hardwick se opri iar din derulat, camera era fixată 
asupra unui spalier năpădit de iederă ce ţinea loc de intrare pe 


VP -51 


peluză. Un șir dezordonat de invitaţi pășeau prin el. Pe fundal se 
auzea muzică veselă, barocă. 

Pe măsură ce fiecare cuplu trecea pe sub bolta arcuită, 
Hardwick le citea numele de pe o listă mototolită pe care o 
scosese din buzunarul pantalonilor. 

— Șeful poliţiei din Tambury, Burt Luntz și soţia... Directoarea 
Liceului Dartwell și soţul... Agentul literar al lui Ashton și soțul... 
Președintele Societăţii Patrimoniului Britanic Tambury și soţia... 
Liz Laughton, membră a Congresului și soțul... Filantropul Angus 
Boyd și tânărul ăla pe care-l numește „asistentul” lui... Editorul 
revistei /nternational Journal of Clinicul Psychology și soţia... 
guvernatorul-adjunct și soţia... Decanul facultăţii de medicină... 

Gurney îl întrerupse. 

— Toţi sunt de teapa asta? 

— Mă întrebi dacă sunt putred de bogaţi, puternici și cu pile? 
Păi, da. Numai directori executivi, politicieni importanţi, editori 
de ziare și chiar un nenorocit de episcop. 

Timp de alte zece minute, un șir de oameni de succes se 
scurse în grădina botanică din curtea lui Scott Ashton. Niciunul 
nu părea să fie nelalocul lui în mediul acela exclusivist, dar nici 
nu arăta vreunul prea încântat să se afle acolo. 

— Ne apropiem de finalul cozii, zise Hardwick. Urmează 
părinţii miresei: doctorul Withrow Perry, neurochirurg de renume 
mondial și Val Perry, soţia-trofeu. 

Doctorul părea să aibă undeva la șaizeci de ani. Avea gura 
cărnoasă și dispreţuitoare, bărbia dublă a unui gurmand și ochi 
iuți și pătrunzători. Se mișca surprinzător de rapid și de grațios, 
ca un fost antrenor de scrimă, se gândi Gurney, amintindu-și de 
lecțiile pe care el și Madeleine le luaseră împreună în cel de-al 
doilea sau al treilea an de căsătorie, pe vremea când căutau 
activităţi care să-i distreze pe amândoi. 

Val Perry care stătea alături de doctor ca o întruchipare de 
film a Cleopatrei, emana un fel de satisfacţie ce îi lipsea femeii 
care-l vizitase pe Gurney în dimineaţa aceea. 

— Și acum, zise Hardwick, ginerele și curând decapitata lui 
mireasă. 

— lisuse! șopti Gurney. 

Uneori lipsa de sentimente a lui Hardwick părea să întreacă 
destul de mult cinismul obișnuit al unui poliţist și să-l califice 


VP - 52 


drept un sociopat. Dar acela nu era nici locul, nici momentul 
potrivit ca să... ce? Ca să-i spună că era bolnav cu capul? 

Gurney inspiră adânc și se concentră la film - la doctorul 
Ashton și la Jillian Perry Ashton care pășeau împreună spre 
cameră, zâmbind. Urmară aplauze, câteva urale și muzica 
barocă veselă care se auzea din ce în ce mai tare pe fundal. 

Se uita uimit la mireasă. 

— Ce dracu’ ai? întrebă Hardwick. 

— Nu e tocmai cum mi-am imaginat-o. 

— Păi la ce te așteptai? 

— Din ce mi-a spus maică-sa, nu mă aşteptam să arate ca de 
pe coperta revistei Brides. 

Hardwick studie imaginea tinerei radiant de frumoase, 
îmbrăcată într-o rochie de mireasă albă, din satin, lungă până în 
pământ, cu un decolteu modest presărat cu paiete mărunte. 
Avea mănuși albe și ţinea un buchet de boboci de trandafir roz. 
Părul blond era pieptănat în sus, într-un coc strâns și încadrat de 
o coroniță sclipitoare. Ochii migdalaţi erau conturați subtil cu 
dermatograf, iar gura perfectă era conturată de un ruj în aceeași 
nuanţă a trandafirilor. 

Hardwick ridică din umeri. 

— Nu-și doresc toate să arate așa? 

Gurney se încruntă, deranjat de înfățișarea convenţională a 
lui Jillian. 

— E în gena lor, la dracu’! insistă Hardwick. 

— Mda, poate, răspunse Gurney nu foarte convins. 

Hardwick derulă din nou peste scenele cu mirii care traversau 
mulțimea de invitaţi. Orchestra începu să cânte cu mare elan, 
iar servitorii se fâțâiau de colo-colo printre musafirii ce sorbeau 
și mestecau de zor. 

— Hai să trecem la subiect, zise el, la partea care ne 
interesează. 

— Te referi la crima propriu-zisă? 

— Și la alte câteva chestii interesante dinainte și după. 

După câteva secunde de artificii digitale, pe ecran apărură în 
cadrul mediu trei oameni care discutau așezați în triunghi. Unele 
cuvinte se auzeau mai bine decât altele, acoperite în parte de 
zumzetul altor conversații sau bruiate de vioiciunea pieselor lui 
Vivaldi. 


VP-53 


Hardwick scoase o altă hârtie împăturită din buzunar, o 
deschise și i-o întinse lui Gurney, care recunoscu formatul clasic 
al transcrierii unei conversații înregistrate. 

— Uită-te la film și ascultă, zise Hardwick. În cazul în care nu 
deslușești ce spun o să-ţi zic eu când să urmărești transcrierea 
discuţiei. Cei trei sunt șeful poliţiei, Luntz, soţia lui, Carol - 
amândoi cu faţa la tine - și Ashton, care stă cu spatele. 

Luntz și soţia sa beau din pahare înalte, decorate cu felii de 
lămâie verde. Șeful poliției mai avea în mâna liberă și câteva 
apetitive. Dacă Ashton bea ceva, atunci pesemne că ţinea 
paharul în faţă, afară din raza camerei. Frânturile de dialog care 
puteau fi auzite păreau banale și replicile veneau din partea 
doamnei Luntz. 

— Da, da... e o zi perfectă... noroc că vremea, care era destul 
de... florile... moment al anului în care merită să locuiești în 
Catskills... muzica, foarte diferită, perfectă pentru această 
ocazie... niciun ţânțar... altitudinea nu permite prezenţa lor, 
multumesc lui Dumnezeu, pentru că tântarii din Long Island... 
nici picior de căpușă, slavă Domnului... boala Lyme e absolut 
oribilă... diagnosticul greșit... greață, dureri, disperare, dorinţa 
de-a te sinucide, durerea... 

Pe când Gurney îl privi pieziș pe Hardwick, ridicând dintr-o 
sprânceană ca și cum voia să întrebe ce importanţă aveau toate 
astea, auzi pentru prima dată vocea puternică a șefului poliţiei: 

— Carol, nu e momentul să vorbim despre căpușe. Asta e o zi 
fericită, nu-i așa, doctore? 

Hardwick arătă cu degetul la primul rând tipărit pe hârtia din 
poala lui Gurney, care privi într-acolo și-și dădu seama că-i era 
de mare folos pentru a înţelege conversaţia. 


SCOTT ASHTON: Foarte fericită, într-adevăr, domnule. 
CAROL  LUNIZ: Nu voiam decât să subliniez 
perfecțiunea acestei zile - nu sunt gângănii, nu plouă, 
nu e nicio problemă. Și ce petrecere minunată, 
muzica, tineri arătoși peste tot... 

ȘEF LUNTZ: Cum o mai duci cu geniul tău mexican? 
SCOTT ASHTON: Chiar și eu aș vrea să știu răspunsul. 
Uneori... 

CAROL LUNTZ: Am auzit că au fost unele... ciudate... 
nu știu, nu-mi place să repet ce aud... 


VP - 54 


SCOTT ASHTON: Hector trece printr-o perioadă grea 
din punct de vedere emoțional. Comportamentul lui s- 
a schimbat foarte mult în ultima vreme. Cred că n-a 
trecut neobservat. Aș vrea să știu dacă aţi fost martori 
la ceva, dacă v-a atras ceva atenţia. 

CAROL LUNIZ: Păi, n-am fost martoră la nimic, nu 
direct. Eu doar... zvonuri, dar încerc să nu dau 
ascultare bârfelor. 

SCOTT ASHTON: Oh! Doar o secundă. Scuzaţi-mă o 
clipă. Jillian se pare că îmi face cu mâna. 


Hardwick apăsă butonul de pauză. 

— Vezi? zise el. În stânga imaginii? 

În cadru se vedea încremenită Jillian care privea în direcţia lui 
Ashton și avea mâna stângă ridicată arătând spre ceasul de aur 
pe care-l purta la încheietură. 

Hardwick porni din nou filmul și acţiunea se reluă. Pe când 
Ashton își făcea drum printre musafiri, familia Luntz continua 
discuţia fără el. Conversaţia se auzea destul de clar, iar Gurney 
își aruncă doar de câteva ori ochii peste transcriere. 


ȘEF LUNTZ: Voiai să-i spui despre afacerea cu Kiki 
Muller? 

CAROL LUNTZ: Nu crezi că are dreptul să știe? 

ȘEF LUNTZ: Nici nu știi de unde a pornit zvonul. 

CAROL LUNTZ: Cred că e mai mult decât un zvon. 

ȘEF LUNTZ: Bine zis, crezi. Nu știi sigur. Doar crezi. 
CAROL LUNTZ: Dacă cineva care locuiește cu tine și cu 
care stai la aceeași masă și-ar trage-o în secret cu 
nevasta vecinului tău, tu n-ai vrea să știi? 

ȘEF LUNTZ: Tot ce vreau să zic e că n-ai nicio dovadă. 
CAROL LUNTZ: De ce am nevoie? De poze? 

ȘEF LUNTZ: Da, niște poze ar fi de mare ajutor. 

CAROL LUNTZ: Burt, n-ai decât să te maimuţărești, dar 
dacă un mexican ciudat ar trăi în casa noastră și i-ar 
trage-o soţiei lui Charley Maxon, ce-ai face? Ai aștepta 
pozele? 

ȘEF LUNTZ: Hristoșii mă-sii, Carol... 

CAROL LUNTZ: Burt, asta e blasfemie! Ti-am mai spus 
să nu vorbești așa. 


VP-55 


ȘEF LUNTZ: Am priceput. Fără blasfemii. Uite ce vreau 
să zic. Tu ai auzit ceva de la cineva care a auzit 
altceva de la altcineva și așa mai departe... 

CAROL LUNTZ: Bine, Burt, cred că ne putem lipsi de 
sarcasm! 


Tăcură. Cam după un minut, șeful poliţiei încercă să bage în 
gură unul dintre apetitivele din palma lui stângă și în cele din 
urmă reuși, folosind piciorul paharului pe post de lopăţică. 
Nevastă-sa se strâmbă, întoarse privirea, își goli paharul și 
începu să bată din picior în ritmurile ce se auzeau din mini- 
Partenon. Expresia ei deveni festivă, aproape maniacală, iar 
privirea începu să-i alerge de la un invitat la altul, ca și cum 
căuta să zărească o celebritate ce trebuia să fie acolo. Când 
unul dintre ospătari se apropie ţinând o tavă cu băuturi, 
schimbă paharul gol pe unul plin. Șeful poliţiei își studia soția cu 
buzele strânse, într-o linie rigidă. 


ȘEF LUTZ: Poate vrei s-o iei mai încet. 

CAROL LUTZ: Poftim? 

ȘEF LUTZ: M-ai auzit. 

CAROL LUTZ: Cineva trebuie să spună adevărul. 

ȘEF LUTZ: Ce adevăr? 

CAROL LUTZ: Despre mexicanul slinos al lui Scott. 

ȘEF LUTZ: Adevărul? Nu cumva e doar o bârfă măruntă 
și dezgustătoare, umflată de una dintre prietenele tale 
idioate - o porcărie absolută, o calomnie pasibilă de 
acțiune juridică? 


În timp ce familia Lutz era la un pas de scandal, Ashton și 
Jillian se vedeau în fundal, în partea stângă a scenei. De lao 
asemenea distanţă faţă de cameră, conversaţia lor nu putea fi 
auzită. Jillian se întoarse în cele din urmă și porni în direcţia 
vilei, construită cu spatele la pădurea de pe cealaltă parte a 
peluzei. Ashton reveni la soţii Luntz, cu o expresie de îngrijorare 
pe chip. 

Când Carol Luntz îl văzu pe Ashton apropiindu-se, își bău 
mărgărita din câteva înghiţituri rapide. Soţul ei sâsâi un cuvânt 
neclar printre dinţii încleștaţi. Gurney își aruncă privirea spre 
transcriere, dar nu apărea nicio interpretare. 


VP - 56 


Schimbându-și expresia feţei când Ashton li se alătură din 
nou, șeful poliţiei spuse: 

— Deci, Scott, e totul în regulă? 

— Așa sper. Adică, mi-aş dori ca Jillian să... 

Dădu din cap și vocea i se stinse. 

— Oh, Doamne! exclamă Carol Luntz, mai degrabă 
entuziasmată. Sper că nu e nimic în neregulă, nu? 

Ashton clătină din cap. 

— Jillian vrea ca Hector să ni se alăture pentru discurs. Ne-a 
spus mai devreme că nu vrea și... cam asta a fost. 

Zâmbi ciudat, cu privirea în jos. 

— Care e problema lui până la urmă? întrebă Carol, 
aplecându-se către Ashton. 

Hardwick apăsă butonul de pauză, iar Carol rămase 
încremenită într-o postură conspirativă. Bărbatul se întoarse 
spre Gurney cu pasiunea unui om care împărtășește o revelaţie. 

— Căţeaua asta e una dintre târfulițele alea care se hrănesc 
cu necazurile altora. Vrea să savureze fiecare detaliu, se preface 
plină de compasiune. Plânge când suferi și speră să mori ca să 
poată plânge și mai rău și să arate lumii cât de mult îi pasă. 

Gurney sesiză un strop de adevăr în pronosticul lui Hardwick, 
dar excesul de ură al colegului său i se păru cam greu de 
înghițit. 

— Ce urmează? întrebă el întorcându-se nerăbdător spre 
ecran. 

— Ai răbdare. Se precipită lucrurile. 

Hardwick apăsă butonul „pornire” și conversaţia dintre Carol 
Luntz și Scott Ashton reîncepu. 

Ashton zicea: 

— E chiar o prostie. Nu vreau să vă plictisesc cu asemenea 
detalii. 

— Dar care e problema omului ăluia? insistă Carol prelungind 
cuvântul problemă așa încât sună ca un vaiet. 

Ashton ridică din umeri. Părea prea obosit ca să mai ţină 
secretul. 

— Hector are o atitudine negativă faţă de Jillian. Jillian, pe de 
altă parte, e hotărâtă să rezolve orice fel de neînțelegere ar 
exista între ei. De aceea a insistat să-l invit la petrecere. Am 
încercat asta de două ori - acum o săptămână și din nou, de 
dimineaţă. M-a refuzat de fiecare dată. Acum o clipă Jillian m-a 


VP - 57 


chemat să mă anunţe c-are de gând să-l scoată pe Hector din 
căsuţa lui de colo, ca să închine un pahar. Mie mi se pare o 
pierdere de timp și i-am spus-o și ei. 

— De ce își bate capul cu... cu... eR 

Carol se poticni la finalul frazei de parcă încerca să găsească 
un epitet cât mai jignitor, fără succes însă. 

— Bună întrebare, Carol, dar n-aș ști ce să-ţi răspund. 

Comentariul lui fu urmat de cadrul luat din perspectiva altei 
camere poziționate astfel încât să acopere partea de domeniu 
ce cuprindea căsuţa grădinarului, grădina de trandafiri și 
jumătate din vilă. Jillian, mireasa-din-reviste, ciocănea la ușa 
căsuței lui Hector. 

Hardwick puse pauză din nou, iar cele trei figuri de pe ecran 
se opriră în momentul în care se destrămau ca un mozaic. 

— Bun, zise el. Gata! De acum începe. Urmează cele 
paisprezece minute critice, în decursul cărora Hector Flores o 
omoară pe Jillian Perry Ashton, îi taie capul cu o macetă, iese pe 
fereastra din spate și dispare fără urmă. Cele paisprezece 
minute încep în momentul în care mireasa intră în casă și 
închide ușa. 

Hardwick apăsă butonul „pornire” și acţiunea reîncepu. Jillian 
deschise ușa căsuţei, intră și închise ușa în urma ei. 

— Asta e ultima oară când a fost văzută în viaţă, zise 
Hardwick arătând la ecran. 

Camera rămase fixată pe căsuţă în timp ce Gurney își imagina 
crima ce urma să aibă loc în spatele ferestrelor acoperite de 
draperii cu model floral. 

— Ai zis că Flores se strecoară pe fereastra din spate și 
dispare fără urmă după ce-o omoară. Adică literalmente? 

— Păi, începu Hardwick, făcând o pauză teatrală. Da și nu. 

Gurney oftă și așteptă. 

— Chestia e că, urmă Hardwick, dispariţia lui Flores sună 
cunoscut. 

Urmă o altă pauză, accentuată de un zâmbet șiret. 

— Există o urmă care duce de la fereastră în pădure. 

— Ce vrei să zici, Jack? 

— Urma din pădure s-a oprit la vreo sută patruzeci de metri 
de casă. 

— Și ce-nseamnă asta? 

— Nu te duce cu gândul la nimic? 


VP -58 


Gurney îl privi sceptic pe Jack. 

— Te referi la cazul Mellery? 

— Nu prea știu alte cazuri de crimă în care urmele să se 
oprească în mijlocul pădurii fără vreo explicaţie logică. 

— Și ce vrei să demonstrezi cu asta? 

— Nimic în mod deosebit. Mă întrebam doar dacă nu cumva 
ţi-a scăpat ceva când ai rezolvat toată nebunia cu Mellery. 

— Ce să-mi scape? 

— Posibilitatea vreunui complice? 

— Complice? Te-ai ţicnit? Ştii la fel de bine ca mine că nimic 
din cazul Mellery n-a sugerat existenţa mai multor criminali. 

— Ești un pic sensibil la subiectul ăsta? 

— Sensibil? Sunt sensibil la sugestiile tale inutile bazate pe 
nimic altceva în afară de un simţ al umorului de-a dreptul 
dement. 

— Deci e doar o coincidenţă? 

Hardwick atinse fix nota de îngâmfare care-l zgâria pe Gurney 
pe creier ca unghiile pe o tablă de scris. 

— Doar o ce, Jack? 

— Asemănările dintre modurile de operare. 

— Ai face bine să-mi spui repede ce mama dracului îndrugi 
acolo. 

Gura lui Hardwick se lărgi - fie într-un rânjet, fie într-o 
grimasă. 

— Uită-te la film, zise el. Nu mai durează mult. 

Trecură câteva minute. Pe ecran nu se întâmpla nimic 
deosebit. Unii dintre musafiri se plimbau printre straturile de 
flori care împrejmuiau căsuţa, iar una dintre femeile din grup, 
cea pe care Hardwick o identificase mai devreme ca fiind soția 
guvernatorului, părea să conducă un soi de tur botanic, vorbind 
energic în timp ce arăta spre diferite plante. Grupul ei ieși 
treptat din cadru ca și cum era legat cu fire invizibile de liderul 
lui. Camera rămase fixată asupra căsuţei. Prin perdelele de la 
ferestre nu se vedea nimic. 

Tocmai când Gurney se pregătea să întrebe care era scopul 
acelei părţi a filmului, în prim-plan apărură din nou Scott Ashton 
și familia Luntz, în timp ce căsuţa rămase în fundal. 

— E timpul pentru discurs, zise Ashton. 


VP -59 


Toţi trei se uitau spre căsuţă. Ashton își aruncă privirea la 
ceas, ridică mâna și chemă pe cineva din personalul de servire. 
Fata se grăbi spre el, cu un zâmbet amabil. 

— Da, domnule. 

Ashton arătă spre casă. 

— Spune-i soției mele că a trecut de patru. 

— E în căsuţa aia drăguță de lângă copaci? 

— Da. Te rog, spune-i că e timpul pentru discurs. 

Pe când fata se îndepărta ca să-și îndeplinească sarcina, 
Ashton se întoarse spre familia Luntz. 

— Jillian tinde să piardă noţiunea timpului; mai ales atunci 
când încearcă să convingă pe cineva să-i facă ei pe plac. 

În film, fata traversă peluza, ajunse la ușa căsuței și ciocăni. 
După câteva secunde, bătu iar și încercă mânerul, fără să 
reușească să deschidă. Se uită înapoi spre Ashton și ridică 
palmele în sus, confuză. Ca răspuns, Ashton îi arătă că trebuia 
să bată mai tare. Fata se încruntă, dar ciocăni din nou. De data 
asta, sunetul fu destul de tare ca să ajungă la microfonul 
camerei care, după câte își dădea seama Gurney, se afla la vreo 
cincisprezece metri de căsuţă. Când și această încercare eșuă, 
fata își ridică iar palmele a confuzie și clătină din cap. 

Ashton bombăni ceva mai degrabă pentru sine decât pentru 
familia Luntz și porni cu pași mari spre căsuţă. Merse direct la 
ușă, ciocăni tare, apoi trase și împinse puternic mânerul, 
strigând în același timp: 

— Jilli! Jilli, ușa e încuiată! Jillian! 

Rămase furios lângă ușă. Postura corpului său denota 
frustrare și confuzie. Apoi se întoarse și se îndreptă brusc spre 
ușa din spate a conacului. 

Cocoţat pe braţul canapelei lui Gurney, Hardwick explică. 

— S-a dus să ia cheia. Ne-a zis că mereu ţine o cheie de 
rezervă în cămară. 

Un moment mai târziu, filmul îl arătă pe Ashton ieșind din 
conac. Bărbatul se duse înapoi la ușa căsuței, ciocăni iar fără să 
primească, se pare, niciun răspuns, băgă cheia în broască și 
deschise ușa spre interior. Perspectiva camerei care forma un 
unghi aproximativ de patruzeci și cinci de grade faţă de căsuță 
arăta foarte puţin din interiorul clădirii și doar spatele lui Ashton, 
dar se putu observa cum trupul se încordează brusc. După o 
scurtă ezitare, păși înăuntru. Câteva secunde mai târziu răsună 


VP - 60 


un urlet sfâșietor, de groază și durere. Cuvântul „AJUTOR” se 
auzi o dată, de două ori, de trei ori, apoi, după doar câteva 
secunde, Scott Ashton ieși clătinându-se, se împiedică în 
propriile picioare și căzu într-un strat de flori, strigând „AJUTOR” 
într-un fel atât de sălbatic și repetitiv încât nu mai semăna deloc 
cu un cuvânt. 


Capitolul 9 


Priveliștea din pragul ușii 


Camerele fixe, așezate în cele patru puncte cheie ale peluzei 
au continuat să ruleze încă vreo douăsprezece minute după ce 
Ashton a leșinat, înregistrând din mai multe perspective întregul 
haos care a urmat descoperirii macabre. Apoi au fost oprite și 
preluate de șeful poliţiei Luntz ca probe. 

Cele douăsprezece minute de agitaţie fuseseră incluse pe 
DVD-ul pe care Gurney îl urmărea cu Hardwick - douăsprezece 
minute de ordine și întrebări, de strigăte oripilate, de invitaţi 
care alergau spre Ashton, în căsuţă și din nou afară. O femeie 
căzuse și o alta se împiedică de ea, câţiva invitaţi îl ajutară pe 
Scott să se ridice din stratul de flori și-l conduseră spre ușa din 
spate a conacului. Luntz blocase ușa vilei și tasta agitat pe 
telefonul mobil. Invitaţii se învârteau de colo-colo cu privirile 
rătăcite, cei patru muzicieni tocmai intrau în cadru - un violonist 
cu instrumentul încă în mână, un altul doar cu arcușul - trei 
polițiști din Tambury în uniforme alergau spre Luntz care păzea 
în continuare intrarea în vilă, președintele Societăţii pentru 
Patrimoniul Britanic vomita în iarbă. 

La finalul înregistrării, după un ultim tremur al imaginii, 
Gurney se lăsă pe spătarul canapelei și-l privi pe Hardwick. 

— lisuse! 

— Deci ce crezi? 

— Cred c-aș vrea să știu un pic mai multe. 

— Ca de exemplu? 

— Când au sosit cei de la BIC la locul crimei și ce-aţi găsit în 
căsuţă? 


VP -61 


— Poliţiștii în uniforme au ajuns la trei minute după ce Luntz a 
oprit camerele, adică după vreo cincisprezece minute de când 
Ashton a descoperit trupul. În timp ce Luntz își chema propriii 
oameni, invitaţii au sunat la 911. Vestea s-a răspândit în secțiile 
de poliție și a ajuns la biroul șerifului. De îndată ce polițiștii au 
aruncat un ochi în căsuţă, au sunat la BIC, apelul a fost 
redirecționat către mine și am ajuns la locul crimei după vreo 
douăzeci și cinci de minute. Așa că debandada obișnuită a fost 
gata cât ai zice pește. 

— Și? 

— Și deștepţii ăia au decis de comun acord că toată tărășenia 
trebuie aruncată cât mai repede în cârca celor de la BIC - adică 
în cârca detectivului-șef, adică a mea, Jack Hardwick. Unde a și 
rămas timp de aproape o săptămână, până când nu știu ce mi-a 
venit să-l informez pe preabunul căpitan că abordarea lui - 
abordare pe care insista să o am și eu - avea oarece neajunsuri 
logice. 

Gurney zâmbi. 

— l-ai zis că e un tâmpit? 

— Cam așa ceva. 

— Și i-a dat cazul lui Arlo Blatt? 

— Fix așa și acolo a-nţepenit de vreo patru luni, pentru că se- 
nvârte-n cerc, fără niciun progres. De unde și interesul 
frumoasei mame a preafrumoasei mirese de a încerca o altă 
cale de rezolvare. 

O cale ce ar putea înlocui învârtitul în cerc cu o groază de 
probleme cauzate de forțele de apărare teritoriale, se gândi 
Gurney. 

„Retrage-te acum, înainte să fie prea târziu”, șoptea vocea 
slabă a raţiunii. 

Dar altă voce îi șoptea hotărâtă: „Ar trebui să afli măcar ce au 
descoperit în căsuţă. Întotdeauna e bine să știi mai multe”. 

— Așa că ai ajuns la locul crimei și cineva te-a dus la cadavru? 
întrebă Gurney. 

Hardwick avu o tresărire în colțul gurii, dând de înţeles că- 
ncepea să-și amintească. 

— Da. M-am dus la cadavru. Eram conștient de privirile 
dobitocilor care mă conduceau spre ușă. Imi amintesc că-mi 
ziceam: „Se așteaptă la vreo reacţie de zile mari, ceea ce 
înseamnă că voi găsi ceva oribil”. 


VP - 62 


Se opri. Buzele lui se deschiseră, descoperindu-i dinţii pentru 
o secundă sau două, apoi continuă. 

— Ei bine, am avut dreptate. Sută la sută. 

Hardwick părea sincer tulburat. 

— Trupul se vedea din prag? întrebă Gurney. 

— Oh, da, se vedea al naibii de bine! 


Capitolul 10 


Singura cale 


A 


Hardwick se ridică greu de pe canapea, își frecă fața cu 
putere, cu ambele mâini, ca un om care încearcă să se 
trezească de-a binelea după o noapte plină de coşmaruri. 

— Se-ntâmplă cumva să ai o bere rece? 

— Acum nu, zise Gurney. 

— Acum nu? Ce mama mă-sii mai înseamnă și asta? Nu acum, 
dar poate peste un minut sau două un Heineken rece s-ar putea 
să-mi apară în faţă? 

Gurney observă că dispăruse orice fel de emoție pe care o 
trăise Hardwick, aducându-și aminte ce văzuse cu patru luni în 
urmă. 

— Deci, continuă Gurney, ignorând povestea cu berea, trupul 
se putea vedea din prag? 

Hardwick se duse la fereastra biroului ce dădea spre pășunea 
din spatele casei. Spre nord, cerul era de un cenușiu prăfos. Pe 
când vorbea, bărbatul își fixă privirea în direcţia culmii 
muntoase care ducea spre cariera de calcar. 

— Corpul era așezat la o masă mică pătrată, pe un scaun, în 
camera din faţă, la doi metri de intrare. 

Se strâmbă de parcă simţise un miros urât. 

— Cum am zis, corpul era la masă. Dar capul nu era atașat de 
corp. Capul era pe masă, într-o baltă de sânge. Pe masă, cu faţa 
la corp. Încă purta coroniţa pe care ai văzut-o în film. 

Făcu o pauză ca și cum voia să se asigure că menţiona 
detaliile în ordinea corectă. 

— Căsuţa avea trei camere - cea din faţă, o bucătărie mică și 
un dormitor mic - plus o baie minusculă și o garderobă în afara 


VP - 63 


dormitorului. Podele de lemn, fără covoare. Pe pereţi nu era 
nimic. În afară de cantitatea uriașă de sânge de pe cadavru și 
din jurul lui, mai erau câţiva stropi în spatele camerei, aproape 
de ușa dinspre dormitor și alți câţiva lângă fereastra de la 
dormitor, care era larg deschisă. 

— Pe acolo a fugit? întrebă Gurney. 

— Fără îndoială. Am găsit urma parțială a unei tălpi pe solul 
de sub fereastră. 

Hardwick se întoarse de la geam și-l privi pe Gurney în felul 
lui șiret și enervant. 

— Aici devine interesant. 

— Fapte, Jack, nu vreau decât fapte. Lasă-mă cu lămuririle. 

— Luntz sunase la biroul șerifului, pentru că au cea mai 
apropiată echipă canină și au ajuns pe domeniul lui Ashton la 
vreo cinci minute după mine. Câinele miroase o pereche de 
cizme de-ale lui Flores și o ia la goană prin pădure ca și cum 
urma ar fi fost nou-nouţă. Dar se oprește deodată la vreo sută 
patruzeci de metri de căsuţă - adulmecă, adulmecă, adulmecă 
într-un cerc destul de restrâns și începe să latre chiar deasupra 
armei care s-a dovedit a fi o macetă foarte ascuţită. Dar uite 
care e chestia, după ce a descoperit maceta, câinele n-a mai 
luat altă urmă care să ducă în altă parte. Stăpânul lui l-a condus 
într-un cerc din ce în ce mai larg - asta a durat vreo jumătate de 
oră -, dar n-a fost de niciun folos. Singura urmă pe care a luat-o 
câinele ducea de la fereastra căsuței la macetă și nicăieri 
altundeva. 

— Maceta asta zăcea așa, pur și simplu, pe jos? întrebă 
Gurney. 

— Avea niște frunze și pământ aruncate peste lamă, ca și 
cum criminalul încercase oarecum s-o ascundă. 

Gurney se gândi la asta câteva secunde. 

— Nu există niciun dubiu că aia e arma crimei? 

Hardwick păru surprins de întrebare. 

— Niciun dubiu. Sângele victimei e încă pe ea. ADN-ul se 
potrivește perfect. Raportul medicului legist susține același 
lucru. 

Tonul lui Hardwick se schimbă. Acum repeta mecanic ceva ce 
spusese deja de multe ori înainte. 

— Moartea a survenit în urma retezării arterei carotide și a 
coloanei vertebrale între vertebrele C1 și C2 ca rezultat al unei 


VP - 64 


lovituri puternice cu o lamă ascuţită și grea, aplicată cu forță 
foarte mare. Leziunile produse la nivelul gâtului și al vertebrelor 
se potrivesc cu maceta descoperită în zona împădurită, 
adiacentă locului crimei. Așa că, spuse Hardwick revenind la 
tonul lui normal, nu există niciun dubiu. ADN-ul e ADN. 

Gurney dădu lent din cap, însușindu-și informaţiile. 

Hardwick continuă cu tonul lui familiar, provocator: 

— Singura întrebare care mai rămâne în legătură cu acel loc 
din pădure este de ce s-a oprit urma acolo, cam la fel cu urma 
de la locul crimei din cazul Mellery care... 

— la stai un pic, Jack. E o diferență mare între urmele vizibile 
de cizme pe care le-am găsit la Mellery și o dâră invizibilă de 
miros. 

— Adevărul e că amândouă s-au oprit în mijlocul pustietăţii, 
fără nicio explicaţie. 

— Nu, Jack, se răsti Gurney, adevărul e că a existat o 
explicaţie foarte bună pentru urmele de cizme, așa cum se va 
găsi una, complet diferită, pentru acest caz. 

— Ah, Davey, băiete, asta m-a impresionat dintotdeauna la 
tine: omniscienţa ta. 

— Ştii, întotdeauna te-am crezut mai deștept decât vrei să 
pari. Acum nu mai sunt așa de sigur. 

Rânjetul lui lăsa impresia că Hardwick era satisfăcut de 
enervarea lui Gurney. Schimbă tonul într-unul plin de inocenţă și 
de curiozitate sinceră. 

— Deci ce crezi că s-a întâmplat? Cum de s-a oprit urma lui 
Flores pur și simplu acolo? 

Gurney ridică din umeri. 

— Și-a schimbat pantofii? Și-a pus pungi de plastic în 
picioare? 

— De ce dracului ar fi făcut așa ceva? 

— Poate tocmai ca să creeze probleme ca aceea pe care a 
avut-o câinele? Ca să-i fie imposibil oricui să-l urmărească 
oriunde s-ar fi dus, oriunde s-ar fi ascuns? 

— Cum ar fi în casa lui Kiki Muller? 

— Am auzit numele ăsta în film. Nu e cea căreia... 

— Căreia se presupune că i-o trăgea Flores. Corect. Locuiește 
lângă Ashton. E nevasta lui Carl Muller, inginer maritim care e 
mai mereu plecat pe vreo navă. Kiki nu a mai fost văzută după 
ce a dispărut Flores. Probabil nu e o coincidenţă. 


VP - 65 


Gurney se lăsă pe spate, în canapea, învârtind informaţiile în 
cap. Părea că ceva nu se leagă. 

— Pricep de ce Flores a vrut să ia măsuri ca să nu fie urmărit 
spre casa vecinului sau spre orice destinaţie ar fi avut el de fapt, 
dar de ce n-a făcut asta înainte să plece din căsuță? De ce și-a 
pierdut urma în pădure? De ce s-a dus mai întâi să ascundă 
maceta? 

— Poate c-a vrut să iasă cât mai departe din căsuță. 

— Poate. Sau poate a vrut să găsim maceta? 

— Atunci de ce ar fi îngropat-o? 

— Adică, de ce a îngropat-o pe jumătate. N-ai zis tu că doar 
lama era acoperită de ţărână? 

Hardwick zâmbi. 

— E o întrebare interesantă. Merită investigat. 

— Și încă ceva, adăugă Gurney. A verificat cineva unde se 
aflau soții Muller în momentul crimei? 

— Carl a fost toată săptămâna pe o navă comercială de 
pescuit, ca inginer-șef, la vreo optzeci ce kilometri de Montauk. 
Dar nu am găsit pe nimeni care să fi văzut-o pe Kiki în ziua 
crimei sau cu o zi înainte. 

— Și asta îţi spune ceva? 

— Absolut nimic. E o comunitate foarte retrasă - sau cel puțin 
așa e pe strada lui Ashton. Proprietăţile au cel puţin patruzeci de 
mii de metri pătraţi, oamenii sunt închiși, nu i-aș vedea 
pălăvrăgind peste gard și bârfind. Probabil că acolo e nepoliticos 
să dai și bună ziua neinvitat. 

— Știm dacă a văzut-o cineva după ce soțul ei a plecat în 
Montauk? 

— Se pare că nimeni nu știe nimic, dar... 

Hardwick ridică din umeri, repetând că a nu fi văzut de vecini 
în Tambury era mai degrabă regula, nicidecum excepţia. 

— Și se știe precis unde se aflau toţi invitaţii la petrecere în 
decursul celor „paisprezece minute critice”, cum le-ai numit tu? 

— Da. In ziua de după crimă, am analizat filmul eu însumi, am 
urmărit fiecare invitat în decursul fiecărui minut în care victima 
s-a aflat în căsuţă - în timp ce căpitanul nostru mi-a spus 
încurajator că e o pierdere de timp și că mai bine l-aș căuta pe 
Flores în pădure. Cine dracu' mai știe, poate că nebunul avea 
dreptate. Bineînţeles, dacă aș fi ignorat filmul și mai târziu s-ar fi 
dovedit că... ei bine, știi cum e căcănarul. 


VP - 66 


Hardwick șuieră insulta printre buzele strânse. 

— De cete uiţi așa la mine? 

— Cum? 

— De parcă sunt nebun. 

— Chiar ești nebun, mormăi Gurney. 

De asemenea, se gândi că în cele zece luni care trecuseră de 
când colaboraseră la cazul Mellery, atitudinea lui Hardwick față 
de căpitanul Rod Rodriguez evoluase, dintr-un motiv sau altul, 
de la dispreţ la ură otrăvitoare. 

— Poate că sunt, răspunse Hardwick, mai mult ca pentru sine. 
Pare să fie părerea generală. 

Se întoarse și-și pironi din nou privirea pe fereastra biroului. 
Se întunecase. Creasta nordică a muntelui era aproape neagră 
pe fundalul cerului cenușiu. 

Gurney se întreba dacă Hardwick nu-l invita cumva, deși nu-i 
stătea în fire, la o discuţie personală. Să fi avut omul vreo 
problemă despre care era dispus să vorbească? 

Oricare ar fi fost portita pe care o întredeschisese, ea se 
închise rapid. Hardwick se întoarse pe călcâie, cu o scânteie 
batjocoritoare în priviri. 

— Am o nelămurire în legătură cu cele paisprezece minute. S- 
ar putea să nu fi fost chiar paisprezece. Mi-ar plăcea să-mi 
împărtășești părerea ta omniscientă. 

Hardwick plecă de la fereastră, se așeză pe brațul cel mai 
îndepărtat al canapelei și vorbi cu privirea la măsuţa de cafea, 
de parcă era un canal de comunicare între ei. 

— Nu există nicio îndoială în legătură cu momentul în care 
începe cronometrul. Când Jillian a intrat în căsuţă era încă în 
viață. Nouăsprezece minute mai târziu, când Ashton a deschis 
ușa, stătea la masă în două bucăţi. 

Jack strâmbă din nas și adăugă: 

— Fiecare bucată cu băltoaca ei de sânge. 

— Nouăsprezece? Nu paisprezece? 

— Sunt paisprezece până în momentul în care bate ospătăriţa 
la ușă și nu primește niciun răspuns. Logic ar fi să presupunem 
că victima n-a răspuns pentru că era deja moartă. 

— Dar nu e neapărat adevărat? 

— Nu neapărat, pentru că în momentul ăla ar fi putut la fel de 
bine să asculte ordinele lui Flores care avea în mână o macetă 
și-i spunea să-și ţină gura. 


VP - 67 


Gurney se gândi la scenariu, își imagină scena. 

— Ai vreo preferinţă? întrebă Hardwick. 

— Preferinţă? 

— Crezi că și-a luat bucata înainte sau după cele paisprezece 
minute? 

„Bucata?” Gurney oftă știind continuarea: Hardwick devenea 
cu totul scandalos, în timp ce audiența lui tresărea oripilată. 
Probabil că așa fusese toată viaţa, făcuse pe clovnul sadic - un 
stil încurajat de cinismul caracteristic meseriei de om al legii, ce 
lua proporții și devenea din ce în ce mai brutal odată cu vârsta, 
din cauza problemelor în carieră și din cauza relaţiei proaste cu 
șeful lui. 

— Și? insistă Hardwick. Care din două? 

— Sunt aproape sigur că era moartă dinainte ca ospătăriţa să 
bată prima dată la ușă. Probabil chiar ceva mai devreme. Cel 
mai sigur la vreun minut sau două după ce a intrat în căsuţă. 

— De ce? 

— Cu cât o ucidea mai repede, cu atât avea mai mult timp să 
fugă înainte să fie descoperit cadavrul. Avea mai mult timp să 
scape de macetă, să facă ce-a făcut ca să-i împiedice pe câini 
să-i ia urma și să ajungă oriunde intenţiona să ajungă înainte ca 
întregul cartier să mișune de polițiști. 

Hardwick părea sceptic, dar nu mai mult decât de obicei. 
Scepticismul ăsta îi devenise caracteristic. 

— Tu presupui că toate astea au decurs conform unui plan, că 
au fost premeditate? 

— Cam așa ceva. Tu vezi altfel lucrurile? 

— În ambele cazuri există lucruri fără logică. 

— Ca de exemplu? 

Hardwick clătină din cap. 

— Spune-mi mai întâi de ce crezi c-a fost un act premeditat. 

— Poziţia capului. 

Hardwick se strâmbă scârbit. 

— Ce e cu ea? 

— Felul în care ai descris-o - cu faţa la corp, cu coroniţa la 
locul ei. Pare să fie o mișcare gândită dinainte care a însemnat 
ceva pentru criminal sau care trebuia să însemne ceva pentru o 
altă persoană. Chestia asta n-a fost improvizată pe loc. 

Hardwick arăta de parcă mai avea puţin și vomita. 


VP - 68 


— Problema cu premeditarea e că victima e cea care a intrat 
în căsuţă. De unde era să știe Flores c-avea să facă asta? 

— De unde știi că n-a fost ceva prestabilit? 

— l-a zis lui Ashton că voia să-l convingă pe Flores să ia parte 
la discurs. 

Gurney zâmbi și așteptă ca Hardwick să se gândească la ceea 
ce tocmai spusese. 

Jack își drese glasul stânjenit. 

— Crezi că i-a îndrugat povești? Că Jillian a avut alt motiv să 
intre în căsuță? O fi îmbrobodit-o Flores mai înainte cu vreo 
porcărie și ea l-a minţit pe Ashton în legătură cu discursul? 
Astea sunt niște presupuneri destul de grave și nu se bazează 
pe nimic. 

— Dacă crima a fost premeditată atunci trebuie să se fi 
întâmplat ceva de genul ăsta. 

— Dar dacă n-a fost? 

— Prostii, Jack. N-a fost un gest impulsiv. A fost un mesaj. Nu 
știu cine ar fi trebuit să fie destinatarul sau ce-a însemnat, dar a 
fost în mod cert un mesaj. 

Hardwick se strâmbă iar, de parcă avea un gust neplăcut în 
gură, dar nu-l mai contrazise. 

— Că tot veni vorba de mesaj, am găsit unul foarte ciudat în 
telefonul victimei - un mesaj primit cu o oră înainte să fie ucisă. 
Zicea așa: „Pentru toate motivele pe care le-am scris”. Conform 
operatorului de telefonie, mesajul a fost trimis de pe mobilul lui 
Flores, dar era semnat „Edward Vallory”. Îţi spune ceva numele 
ăsta? 

— Absolut nimic. 

În cameră se făcuse întuneric și abia dacă se mai putea vedea 
de pe capetele opuse ale canapelei. Gurney aprinse lampa de 
lângă el. 

Hardwick își frecă iar fața cu ambele palme. 

— Să nu uit, am vrut să menţionez o mică ciudățenie pe care 
am observat-o la locul crimei și de care mi-am adus aminte când 
am citit raportul medicului legist. S-ar putea să nu însemne 
nimic, dar... sângele de pe corp, de pe trunchi, cursese pe 
partea opusă. 

— Partea opusă? 

— Da, opusă celei în care ar fi trebuit să se afle Flores când s- 
a folosit de macetă. 


VP - 69 


— Și ce vrei să zici? 

— Păi, știi bine... cum începi pur și simplu să reţii fiecare 
detaliu pe care-l vezi la locul unei crime? Și începi să-ți 
imaginezi cum a procedat o anumită persoană astfel încât 
lucrurile să arate într-un fel anume? 

Gurney ridică din umeri. 

— Sigur. E ceva automat. E parte din meseria noastră. 

— Păi, am observat felul în care sângele din carotide s-a scurs 
tot pe aceeași parte a corpului, deși trunchiul stătea drept, 
cumva sprijinit de braţele scaunului, și m-am întrebat de ce. 
Adică, e câte o arteră de fiecare parte a gâtului; cum se face că 
tot sângele s-a dus într-o singură direcţie? 

— Și ce ţi-ai imaginat că s-a-ntâmplat? 

Hardwick rânji dezgustat pentru o clipă, arătându-și dinţii. 

— Mi l-am imaginat pe Flores apucând-o de păr cu o mână și 
lovind cu maceta cu cealaltă, cu toată forța, direct prin gâtul ei - 
ceea ce se potrivește destul de bine cu ceea ce-a spus medicul 
legist că s-ar fi întâmplat. 

— Și? 

— Și după aceea... ţine capul retezat într-o parte pe gâtul 
care pulsează. Cu alte cuvinte, se folosește de cap ca să 
schimbe direcția șiroiului de sânge. Ca să nu-l stropească pe el. 

Gurney începu să dea încet din cap. 

— Gestul suprem de sociopatie. 

Hardwick făcu o grimasă prin care voia să-i dea dreptate. 

— Nu c-am mai avea vreun dubiu cu privire la starea mentală 
a criminalului după ce i-a tăiat capul. Dar... caracterul practic al 
gestului îmi dă fiori. Parcă am apă cu gheaţă în vene... 

Gurney continuă să dea din cap. Ințelegea și simţea ceea ce 
încerca Hardwick să transmită. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi câteva secunde lungi și 
apăsătoare. 

— Și pe mine mă sâcâie o ciudăţenie, spuse Gurney. Nimic 
macabru, ci doar un pic surprinzător. 

— Ce anume? 

— Lista invitaţilor. 

— Te referi la toţi barosanii din nordul New York-ului? 

— Când ai ajuns la locul crimei, îţi amintești să fi văzut pe 
cineva sub treizeci și cinci de ani acolo? Pentru că în film eu n- 
am observat pe nimeni mai tânăr de atât. 


VP - 70 


Hardwick clipi, se încruntă și păru să răsfoiască niște dosare 
invizibile în minte. 

— Probabil că nu. Și ce dacă? 

— Ești sigur că nu era nimeni pe la vreo douăzeci de ani? 

— In afară de personalul de serviciu, sigur nu mai era nimeni 
așa de tânăr. Și ce-i cu asta? 

— Mă întreb de ce mireasa n-a avut niciun prieten invitat la 
propria ei nuntă. 


Capitolul 11 


Dovada de pe masă 


Când plecă Hardwick, chiar înainte de apus, refuzând invitaţia 
nu foarte entuziastă de a rămâne la cină, îi lăsă lui Gurney copia 
DVD-ului, împreună cu dosarul ce conţinea informaţii din 
primele zile în care el condusese ancheta și din următoarele luni 
în care Arlo Blatt îi luase locul. Era tot ce și-ar fi putut dori 
Gurney, ceea ce i se părea de-a dreptul tulburător. Hardwick își 
asumase un risc uriaș copiind dosarul poliţiei, scoțându-l din 
secție și dându-l unui individ fără nicio autorizaţie de-a intra în 
posesia lui. 

„De ce ar face una ca asta?” 

Cel mai simplu răspuns - că orice progres substanţial ar fi 
făcut Gurney, care avea să-l facă de rușine pe căpitanul BIC, 
pentru care Hardwick nu avea pic de respect - nu prea justifica 
riscul asumat. Gurney deschisese dosarul pe masa mare, sub 
candelabru - loc ce se transforma în cel mai luminos punct din 
casă, după ce lumina zilei se stingea la ferestre. 

Impărţise rapoartele voluminoase și celelalte documente în 
mici teancuri în funcţie de informaţiile pe care le conţineau. În 
fiecare teanc, Gurney ordonase hârtiile cronologic, cât putuse 
de bine. 

Una peste alta era un teanc descurajant de informaţii: 
rapoarte ale incidentului, notițe de la locul crimei, rapoarte 
despre evoluţia anchetei, șaizeci și două de rezumate ale 
declaraţiilor și transcrieri (variind între una și paisprezece pagini 
fiecare), înregistrări ale apelurilor telefonice fixe sau mobile, 


VP -71 


fotografii făcute de personalul BIC la locul crimei, alte fotografii 
extrase din înregistrările camerelor de luat vederi, formularul 
minuţios de treizeci și șase de pagini PACV cu descrierea crimei, 
formularul cu obiecte furate, formularul cu baza de date a 
numerelor de serie, portretul-robot al lui Hector Flores, raportul 
autopsiei, formularele cu probe, rapoartele laboratorului 
medico-legal, analize ale probelor se sânge, raportul echipei 
canine, o listă detaliată a invitaţilor la nuntă cu adresele de 
contact și cu natura relațiilor cu victima sau/și cu Scott Ashton, 
schiţe și fotografii din aer ale domeniului Ashton, schițe ale 
interiorului căsuței, cu dimensiunile camerei din faţă, tabele cu 
date biografice și, bineînțeles, DVD-ul pe care Gurney deja-l 
vizionase. 

Până ce reuși să aranjeze toate documentele într-o oarecare 
ordine se făcuse deja șapte seara. La început, fu surprins de ora 
târzie, apoi mirarea-i dispăru. Timpul părea mereu s-o ia la fugă 
atunci când mintea îi era ocupată, iar acest lucru se întâmpla, 
după cum descoperi singur, un pic cam trist, când avea un 
puzzle în față. Madeleine îi spusese odată că viața lui se limita la 
un scop obsesiv: acela de a rezolva misterul morţii altor 
persoane. Nici mai mult, nici mai puţin, nici altceva. 

Luă dosarul cel mai la-ndemână. Era cel cu rapoartele de la 
locul crimei, alcătuit de tehnicienii care culeseseră probele. 
Primul formular descria vecinătatea imediată a căsuței. 
Următorul prezenta inventarul iniţial, vizual al interiorului. 
Raportul șoca prin concizia lui. În căsuță nu se afla niciunul 
dintre obiectele sau materialele obișnuite pe care un laborator 
medico-legal le-ar fi supus analizei pentru probe. În afară de 
masa pe care se aflase capul victimei, scaunul îngust, cu brațe 
de lemn în care fusese sprijinit corpul și de un alt scaun similar 
de cealaltă parte a mesei, în cameră nu mai exista nicio altă 
mobilă. Nu găseai fotolii, canapele, paturi, pături sau covoare. 

La fel de ciudat era că în dulap sau oriunde altundeva în 
căsuţă nu erau haine sau încălțăminte, cu o singură excepţie: o 
pereche de cizme de cauciuc, din cele care în mod normal se 
încalță peste pantofii obișnuiți. Fuseseră găsite în baie lângă 
fereastra pe unde fugise criminalul. De pe cizmele acestea îi 
luase câinele urma. 

Gurney își întoarse scaunul spre ușile din sticlă și privi spre 
pășune, cu ochii aprinși de speculaţii. Ciudăţeniile și 


VP- 72 


complicațiile cazului - sau ceea ce Sherlock Holmes ar fi numit 
„trăsături aparte” - se înmulțeau, creând, precum curentul 
electric, un câmp magnetic ce-l atrăgea pe Gurney spre 
probleme care i-ar fi respins în mod natural pe alţi oameni. 

Gândurile lui fură întrerupte de scârțâitul zgomotos al ușii 
laterale care tocmai se deschisese - un scârţâit pe care 
intenţionase tot anul să-l elimine cu puţin ulei. 

— Madeleine? 

— Da. 

Femeia intră în bucătărie, în fiecare mână cu trei plase de 
plastic pline de la supermarket, le ridică pe toate șase pe bufet 
și ieși din nou. 

— Te ajut cu ceva? întrebă el. 

Nu se auzi niciun răspuns, ci doar sunetul ușii laterale 
deschizându-se și închizându-se la loc. Un minut mai târziu, 
sunetul se repetă. Madeleine se întoarse în bucătărie cu alte 
plase pe care le așeză tot pe bufet. Abia atunci își scoase 
căciula  fistichie peruviană, mov, verde și roz, cu urechi 
pleoștite, ce părea mereu să ascundă și mai mult orice stare 
interioară pe care refuza să și-o exteriorizeze. 

Gurney simţi zvâcnirea trecătoare din pleoapa stângă, o 
tresărire a nervului atât de lămurită, încât verificase de mai 
multe ori în oglindă, în ultimele luni, dacă nu cumva zvâcnirea 
era într-adevăr vizibilă. Voia s-o întrebe pe Madeleine unde 
altundeva fusese, în afară de supermarket, dar avea senzaţia că 
s-ar putea să-i fi menţionat planurile mai devreme și n-ar fi fost 
prea bine să nu-și amintească. Pentru Madeleine, să uiţi sau să 
înţelegi ceva aiurea însemna lipsă de interes. Poate c-avea 
dreptate. In cei douăzeci și cinci de ani de activitate la NYPD, nu 
uitase niciodată să se prezinte la interviurile cu martorii, nu 
uitase niciodată data vreunui proces, declaraţiile vreunui 
suspect sau felul în care vorbise, nu uitase nimic important 
pentru meseria lui. 

Oare mai era ceva măcar pe jumătate la fel de important 
pentru el ca munca? Părinţii? Soţia? Copiii? 

Când îi murise mama, Gurney nu simţise mai nimic. Ba nu, 
fusese chiar mai rău de atât, mai rece și mai egoist. Se simţise 
ușurat, ca și când se luase o greutate de pe umeri, ca și cum i 
se simplificase viața. Când îl părăsise prima soţie, se gândise că 
fusese eliberat de o altă povară. Un alt obstacol fusese 


VP-73 


îndepărtat. Nu mai exista presiunea enormă de a satisface 
nevoile unei persoane dificile. Libertate. 

Madeleine se îndreptă spre frigider, de unde începu să scoată 
caserole din sticlă cu resturi de mâncare lăsate acolo cu o seară, 
ba chiar două în urmă. Înșiră cinci astfel de vase pe tejgheaua 
de lângă cuptorul cu microunde și le scoase capacele. Gurney o 
privea din celălalt colț al bucătăriei, peste chiuvetă. 

— Ai mâncat? întrebă ea. 

— Nu. Am așteptat să te întorci, îi răspunse nu tocmai sincer. 

Madeleine aruncă un ochi la hârtiile împrăștiate pe masă și 
ridică din sprânceană. 

— Sunt niște chestii de la Hardwick, zise el cam prea relaxat. 
M-a rugat să arunc o privire. 

Își imagină că privirea ei indiferentă îi putea citi gândurile. 

— Sunt documente din dosarul lui Jillian Perry, adăugă 
Gurney, apoi făcu o pauză. Nu sunt sigur ce-ar trebui să fac sau 
de ce-ar crede cineva că observaţiile mele ar fi cumva 
folositoare în condiţiile date, dar... o să mă uit peste ce am aici 
și o să-i împărtășesc câteva observaţii. 

— Și ei? 

— Ei? 

— Lui Val Perry. Îi vei împărtăși și ei observaţiile tale? 

Vocea lui Madeleine căpătase o nuanţă eterică și goală care 
mai mult îi dădea de gol decât îi ascundea îngrijorarea. 

Gurney își fixă privirea în bolul de fructe de pe tăblia de granit 
de lângă chiuvetă, sprijinindu-și mâinile pe suprafaţa rece. 
Câteva musculițe deranjate de prezența lui se ridicară din 
ciorchinele de banane, zburară în zigzag, apoi se așezară la loc 
pe fructe, devenind invizibile pe pielițele pătate. 

încercă să-i răspundă cald, dar efectul fu unul de 
superioritate: 

— Cred că ești deranjată de presupunerile pe care le faci, nu 
de ceea ce se întâmplă în realitate. 

— Te referi la presupunerea mea c-ai hotărât deja să te 
îmbarci în cursa asta? 

— Maddie, de câte ori trebuie s-o spun? N-am promis nimic 
nimănui. Am decis să citesc dosarul ăsta, și nimic mai mult. 

Madeleine îi aruncă o privire pe care Gurney nu știu exact 
cum s-o interpreteze, o privire care trecu prin el, știutoare, 
blândă și curios de tristă. 


VP - 74 


Femeia începu să pună la loc capacele vaselor din sticlă. O 
privi fără niciun comentariu până ce termină de așezat vasele 
înapoi în frigider. 

— Nu mănânci nimic? întrebă el. 

— Nu prea mi-e foame acum. Cred c-o să fac un duș. Dacă mă 
mai înviorează, atunci mănânc. Dacă mă moleșește, osăm 
duc la culcare devreme. 

Trecând pe lângă masa încărcată de hârtii, zise: 

— O să le pui undeva unde să nu le vedem înainte să vină 
invitaţii de mâine, da? 

Apoi ieși din cameră și după vreo jumătate de minut Gurney 
auzi ușa băii închizându-se. 

„Invitaţi? Mâine? lisuse!” 

Își aminti vag că Madeleine menţionase la un moment dat 
ceva despre o cină - era mai mult umbra unei amintiri stocate 
într-un sertar inaccesibil, un sertar cu obiecte prea puţin 
importante. 

„Ce mama dracu' e cu tine? Chiar să nu mai fie loc în capul 
tău pentru lucruri obișnuite? Pentru o viaţă simplă, pe care s-o 
trăieşti simplu și corect alături de oameni obișnuiți? Sau poate 
că niciodată n-a fost loc pentru așa ceva. Poate că așa ai fost 
mereu. Poate că viața asta izolată pe vârful unui munte, departe 
de cerințele unui loc de muncă, lipsit de scuzele convenabile 
pentru absenţa permanentă din vieţile celor pe care pretinzi că-i 
iubești face ca adevărul să fie mai greu de ascuns. Chiar să fie 
posibil ca-n realitate să nu-ţi pese de nimeni?” 

Gurney înconjură chiuveta și porni filtrul de cafea. Ca și 
Madeleine, își pierduse pofta de mâncare. Dar ideea unei cafele 
proaspete era îmbietoare. Avea să fie o noapte lungă. 


Capitolul 12 


Fapte bizare 


Părea o idee bună să înceapă cu examinarea portretului-robot 
al lui Hector Flores. Gurney avea păreri contradictorii despre 
imaginile faciale generate pe computer. In calitatea lor de 
construct bazat pe informaţiile oferite de martorii oculari, 


VP-75 


portretele-robot oglindesc deopotrivă punctele forte și pe cele 
mai slabe ale mărturiilor. 

Însă în cazul lui Hector Flores avea un motiv întemeiat să se 
încreadă în portretul-robot. Detaliile fuseseră oferite de un 
bărbat cu spiritul de observaţie al unui psihiatru și despre care 
se știa că zilnic intrase în contact cu subiectul, timp de aproape 
trei ani. O imagine generată de un computer, pe baza unor 
detalii de o asemenea calitate putea rivaliza cu o fotografie 
bună. 

Portretul era al unui bărbat pe la treizeci și ceva de ani, 
chipeș, dar nu deosebit de frumos. Structura osoasă a feței era 
obișnuită, fără trăsături ieșite din comun. Pielea îi era relativ 
netedă, iar ochii erau închiși la culoare și lipsiți de emoție. Avea 
părul negru, destul de ordonat, cu cărare pe mijloc. Gurney 
observă un singur semn distinctiv, destul de șocant pentru 
înfățișarea unui bărbat aparent obișnuit: lipsea lobul urechii 
drepte. 

Inventarul trăsăturilor fizice era anexă la portret. Gurney 
presupuse din nou că informaţiile fuseseră oferite în mare parte 
de Ashton și că cel mai probabil erau de încredere. Hector Flores 
avea un metru șaptezeci și cinci; cântărea între șaizeci și cinci și 
șaptezeci de kilograme; era de naţionalitate hispanică; avea 
ochii căprui închis; părul negru, drept; tenul măsliniu și curat; 
dantura neregulată, cu un incisiv îmbrăcat în aur, în stânga sus. 
În secţiunea intitulată „Cicatrici și alte semne distinctive” erau 
trecute două observaţii: lobul lipsă și o cicatrice urâtă pe 
genunchiul drept. 

Gurney privi din nou portretul, căutându-i pe chip o licărire de 
nebunie, un semn cât de mic care să-i fi dat un indiciu despre 
mintea omului cu sânge rece care decapitase o femeie, folosise 
capul ca să nu se stropească de sânge, apoi îl așezase pe masă, 
cu fața la trupul de pe care fusese detașat. In ochii unor 
criminali - Charlie Manson, de exemplu - se citea o intensitate 
demonică, arzătoare și făţișă, dar majoritatea ucigașilor pe care 
Gurney îi adusese în fața justiţiei de-a lungul carierei lui de 
detectiv la omucideri erau stăpâniţi de o nebunie mai puţin 
evidentă. Chipul insipid și inexpresiv - pe care nu putea citi 
nimic din violența hidoasă a crimei - îl încadra pe Flores în 
categoria din urmă. 


VP - 76 


Capsată de inventar era o pagină cu titlul „Mărturie 
suplimentară a doctorului Ashton Scott, în data de 11 mai 
2009”. Documentul era semnat de Ashton și declaraţia fusese 
asistată de Hardwick, în calitate de detectiv-șef. Declaraţia era 
scurtă, având în vedere că vorbea despre evenimentele care se 
desfășuraseră și despre perioada de timp pe care o acoperiseră. 


M-am întâlnit prima oară cu Hector Flores la sfârșitul 
lui aprilie 2006, când mi-a bătut la ușă în căutarea 
unui loc de muncă. De atunci, am început să-i dau tot 
felul de îndatoriri pe lângă casă - să tundă iarba, să 
grebleze, să pregătească plantele pentru anotimpul 
rece, să pună îngrășământ etc. La început nu vorbea 
aproape deloc engleză, dar a învățat repede. M-a 
impresionat prin energia și inteligența lui. văzând că e 
un tâmplar iscusit, în săptămânile următoare am ajuns 
să-i încredințez lucrări de întreținere pentru diverse 
obiecte atât pe afară, cât și prin casă... Până la 
mijlocul lunii iulie ajunsese să lucreze pentru mine 
șapte zile din șapte, adăugând curăţenia casei pe lista 
lui de îndatoriri. Devenise angajatul perfect, dând 
dovadă de inițiativă și bun simt. Pe la finalul lunii 
august, Flores m-a întrebat dacă în locul unei părți din 
salariu putea să ocupe căsuţa nemobilată din spatele 
vilei, în zilele în care se afla pe domeniu. Deși am avut 
îndoieli, am fost până la urmă de acord și la scurt 
timp, Flores s-a și mutat, locuind acolo aproape patru 
zile pe săptămână. Și-a cumpărat o masă mică și două 
scaune de la un magazin cu obiecte la mâna a doua, și 
mai târziu și-a cumpărat un computer ieftin. Zicea că 
are tot ce-și dorește. Dormea într-un sac de dormit și 
insista că așa se simte cel mai confortabil. Cu timpul, a 
început să caute diferite oportunități educaționale pe 
internet. Totodată, apetitul lui pentru muncă nu părea 
decât să crească și mi-a devenit, ușor-ușor, un soi de 
asistent personal. Până la sfârșitul anului ajunsesem 
să-i încredințez sume serioase de bani, iar el se ocupa 
foarte eficient de cumpărăturile ocazionale și de alte 
treburi. Engleza lui devenise impecabilă, deși păstrase 
accentul, iar  manierele îi erau fermecătoare. 


VP - 77 


Răspundea adesea în locul meu la telefon, nota 
mesajele cu rigurozitate, și chiar mă informa în 
legătură cu tonul vocii sau cu starea de spirit a celor 
care mă sunau. (Privind retrospectiv, mi se pare ciudat 
că am ajuns să mă bazez astfel pe un om care nu 
demult își căutase de muncă un post de grădinar, dar 
învoiala noastră a funcționat perfect, fără nicio 
problemă timp de doi ani.) Lucrurile au început să se 
schimbe în toamna anului 2008, când Jillian Perry a 
apărut în viața mea. Flores a devenit irascibil și retras. 
Găsea mereu motive să plece de acasă când Jillian era 
prezentă. Schimbările au devenit îngrijorătoare la 
începutul lui 2009 când am anunţat că plănuiam să ne 
căsătorim. A dispărut timp de câteva zile. Apoi s-a 
întors, susținând că descoperise nişte lucruri 
îngrozitoare despre Jillian și că-mi riscam viata 
căsătorindu-mă cu ea, dar a refuzat să-mi dea mai 
multe detalii. A zis că nu-mi putea spune mai multe 
fără a dezvălui sursa informatiilor, iar asta era 
imposibil. M-a implorat să mă gândesc mai bine la 
decizia de a mă căsători. Când a înțeles că n-aveam 
nicio intenţie să mă răzgândesc fără să știu exact 
despre ce e vorba și că n-aveam de gând să tolerez 
acuzațiile nefondate, a părut să accepte situația deși a 
continuat să o evite pe Jillian. Gândindu-mă mai bine 
acum, bineînțeles, cred c-ar fi trebuit să-l dau afară de 
la primele semne ale acestei instabilități, dar din cauza 
aroganței meseriei mele am presupus că eram în stare 
să descopăr natura problemei și s-o rezolv. Mă 
vedeam conducând un experiment grandios în 
educație, fără să accept că aveam de-a face cu o 
personalitate periculos de complexă și că totul putea 
să-mi scape de sub control. De asemenea, trebuie să 
recunosc că Flores îmi făcuse viața mai ușoară în atât 
de multe feluri, că ezitam să-i dau drumul. Nu pot 
sublinia suficient modul în care mă impresionaseră 
inteligența, cunoștințele dobândite atât de rapid pe 
cont propriu și varietatea de talente de care dăduse 
dovadă. Acum, după tot ce s-a întâmplat, mi se pare 
că totul a fost în mintea mea. Ultima oară m-am 


VP - 78 


întâlnit cu el în dimineața nunții. Jillian, care știa că 
Flores o disprețuia, era obsedată să-l facă să accepte 
că urma cu adevărat să ne căsătorim și a ținut mortis 
să-l conving să participe la ceremonie. Am mers la vilă 
în acea dimineață. L-am găsit stând la masă, ca o 
stană de piatră. Am repetat invitația, dar m-a refuzat. 
Era îmbrăcat complet în negru - tricou negru, blugi 
negri, curea neagră, pantofi negri. Poate că asta ar fi 
trebuit să-mi spună ceva. Atunci l-am văzut ultima 
oară. 


În acel punct, Hardwick introdusese o notă scrisă de mână: 
„După depunerea și revizuirea declaraţiei mai sus prezentate de 
Scott Ashton, documentului i s-au adăugat următoarele întrebări 
și răspunsuri”. 


J.H: Am înţeles corect că nu știaţi nimic sau aproape nimic 
despre trecutul acestui om? 

S.A: Corect. 

J.-H: N-a oferit absolut niciun fel de informaţie despre propria 
persoană? 

S.A: Întocmai. 

J.H: Cu toate acestea ați avut suficient de multă încredere în 
el ca să-i permiteţi să locuiască pe proprietatea dumneavoastră, 
să aibă acces în casă și să răspundă la telefon? 

S.A: Sunt conștient că sună iresponsabil, dar am privit refuzul 
lui de a vorbi despre trecut ca pe o formă de sinceritate. Adică, 
dacă ar fi vrut să-mi ascundă ceva, ar fi fost mai convingător 
dacă ar fi construit un trecut fictiv. Dar n-a făcut asta. Cumva, 
ciudat, m-a impresionat. Așa că da, i-am oferit încrederea mea, 
chiar dacă a refuzat să-mi vorbească despre trecutul lui. 


Gurney citi întreaga declaraţie a doua oară, cu mai multă 
atenție și apoi o reluă a treia oară. Povestea i se păru de fiecare 
dată la fel de extraordinară tocmai prin prisma detaliilor pe care 
le omitea, dar și prin prisma celor pe care le adăuga. N-a 
menţionat despre lipsa neobișnuită a furiei și nici despre și mai 
curioasa lipsă a groazei viscerale care cu doar o zi înainte îi 
făcuse pe același om să iasă din căsuţa în care intrase cu doar 
câteva secunde înainte ţipând și prăbușindu-se la pământ. 


VP - 79 


Oare schimbarea de atitudine se datora exclusiv 
medicamentelor? Un psihiatru ar fi avut acces la sedativele 
potrivite. Sau era ceva mai mult? Imposibil să-ţi dai seama doar 
citind niște cuvinte scrise pe o hârtie. Ar fi fost interesant să-l 
întâlnească pe Ashton, să-l privească în ochi, să-i asculte vocea. 

Cel puţin fragmentul în care menţiona că locuinţa era 
nemobilată și insistenţele lui Flores de a o lăsa așa explica 
parțial misterul austerităţii casei din raportul despre probe. Nu 
explica de ce în căsuţă nu se găsiseră haine, pantofi sau 
produse de igienă. Nu explica nici ce se alesese de computer 
sau de ce lăsase Flores în urmă o pereche de cizme, de vreme 
ce își luase cu el toate obiectele personale. 

Gurney își plimbă privirea peste teancurile de documente 
împrăștiate în faţa lui. Își aminti că mai devreme văzuse două 
rapoarte despre incident, nu doar unul, așa cum s-ar fi așteptat, 
despre crimă, și se întrebă de ce. Se întinse peste masă și 
scoase al doilea raport de sub primul. 

Raportul fusese întocmit de departamentul poliţiei din 
Tambury, ca răspuns la apelul primit la ora patru și un sfert 
după-amiaza, pe 17 mai 2009 - la fix o săptămână după crimă. 

Reclamantul era doctorul Scott Ashton, domiciliat la adresa 
Badge Lane, numărul 42, Tambury, New York. Raportul fusese 
încheiat de sergentul Keith Garbelly. Se nota că o copie fusese 
înaintată Biroului de Investigații Criminalistice, la Sediul 
Regional al Poliţiei Statale, în atenţia detectivului-șef J. 
Hardwick. Gurney presupuse că raportul din faţa lui era o copie 
a acelei copii. 


Reclamantul stătea așezat la masa din grădină, în 
partea de sud a domeniului, cu fata spre peluză, cu o 
ceașcă de ceai dinainte. Acesta e obiceiul lui când e 
vremea bună. A auzit un singur foc de armă și a văzut 
ceașca de ceai făcându-se țăndări. A fugit în casă pe 
ușa din spate (dinspre grădină) și a sunat la politia din 
Tambury. Când am sosit la locul faptei (urmat de forțe 
de întărire) reclamantul părea tensionat, anxios. 
Interviul inițial s-a ținut în sufragerie. Reclamantul n-a 
putut indica sursa focului de armă. A fost de părere c-a 
fost tras „de la distanță, de undeva din direcția aceea” 
(arătând spre fereastra din spate ce dădea spre dealul 


VP - 80 


împădurit aflat la cel puțin două sute optzeci de metri 
de casă). Reclamantul nu mi-a mai putut oferi alte 
detalii. A adăugat doar că „e posibil să aibă legătură 
cu uciderea soției mele”. A susținut că nu ştie exact 
care ar putea fi legătura dintre cele două evenimente. 
Reclamantul a presupus că s-ar putea ca Hector Flores 
să vrea să-l ucidă și pe el, dar fără a putea numi un 
motiv. 


O copie a parcursului de urmărire era atașată de raportul 
inițial, indicând că misiunea fusese predată către BIC, acest caz 
fiind responsabilitatea lor. Formularul cuprindea trei paragrafe 


scurte și unul mai lung, toate semnate cu inițialele „JH”. 


Cercetarea moșiei Ashton, a pădurii și a dealurilor: 
negativ. Interviuri în zonă: negativ. 

Reconstituirea ceștii indică punctul de impact în 
centrul vasului. Impactul susține ipoteza că ceașca, și 
nu Ashton ar fi fost ținta trăgătorului. 

Fragmentele de glonț recuperate din grădină au fost 
prea mici pentru a fi concluzive din punct de vedere 
balistic. Cel mai probabil: o pușcă eficientă, de calibru 
mic spre mediu, echipată cu o lunetă sofisticată, 
mânuită de un trăgător experimentat. 

Concluziile despre armă și faptul că ceașca ar fi fost 
tinta i-au fost comunicate lui Scott Ashton pentru a 
verifica dacă știe pe cineva cu un asemenea 
echipament sau cu o astfel de pregătire. Subiectul a 
părut neliniștit. Când am insistat, Ashton a numit două 
persoane cu arme asemănătoare cu lunete: pe el 
însuși și pe tatăl lui Jillian, doctorul Withrow Perry. Lui 
Perry, a declarat el, îi plăcea să meargă în excursii de 
vânătoare și era un țintaș experimentat. Ashton 
susține că și-a cumpărat arma o Weatherby sofisticată 
de 6,35 mm.) la sugestia lui Perry. Când am cerut să 
văd pușca, Scott Ashton a descoperit că arma lipsea 
din cutia de lemn în care o păstra închisă în dulapul 
din birou. N-a putut să spună când a văzut-o ultima 
dată, dar a declarat că s-ar putea să fi fost cu două 
sau trei luni înainte. Întrebat dacă Hector Flores ştia de 


VP - 81 


existența și locația armei, a răspuns că Flores il 
însoțise în Kingston în ziua în care o cumpărase și că 
tot el construise cutia din lemn în care era depozitată. 


Gurney întoarse formularul în căutarea continuării, răscoli prin 
teancul de hârtii, dar nu găsi interogatoriul lui Withrow Perry 
care ar fi trebuit să fie după cel al lui Ashton. Sau poate că nici 
nu exista vreo continuare. Poate că detaliul ăsta alunecase în 
prăpastia care înghite uneori părţile esenţiale ale unei 
investigaţii, atunci când se transferă un dosar de la un detectiv 
la altul - în cazul ăsta, de la Hardwick cel impulsiv la Blatt cel 
stângaci. Nu l-ar fi mirat un astfel de scenariu. 

Era timpul pentru a doua ceașcă de cafea. 


Capitolul 13 


Mai ciudat și mai tulburător 


Puteau fi la mijloc mai multe motive - agitația dată de cafea, 
o stare naturală de neliniște, din cauză că șezuse prea mult timp 
în același scaun, gândul apăsător că avea să scotocească de 
unul singur, în toiul nopţii, într-o mare de documente 
dezorganizate, întrebările aparent omise despre Withrow Perry 
și despre locurile prin care se plimbase el și carabina lui în după- 
amiaza zilei de 17 mai. Poate că toate motivele acestea laolaltă 
îl făcuseră pe Gurney să pună mâna pe telefonul mobil și să-l 
sune pe Jack Hardwick. Toate astea pe lângă o idee care i se 
năzărise în legătură cu ceașca spartă. 

Telefonul sună de vreo cinci ori înainte ca Hardwick să 
răspundă, chiar când Gurney își formula în gând mesajul pe care 
avea să-l lase căsuței vocale. 

— Mda? 

— Cât entuziasm, Jack! 

— Dacă știam că ești tu, nici nu m-aș fi sinchisit atât. Care-i 
treaba? 

— Mi-ai dat un dosar cât o zi de post. 

— Vrei să mă-ntrebi ceva? 


VP - 82 


— Am vreo cinci sute de hârtii în faţă. Mă întrebam dacă ai 
vrut să mă ghidezi într-o anumită direcţie. 

Hardwick izbucni într-un hohot de râs așa de strident, de 
parcă era sunetul unei mașini de sablat, nu o reacţie umană. 

— Rahat, Gurney! Holmes nu-i cere lui Watson să-i spună în 
ce direcție s-o ia. 

— Hai să reformulez, zise Gurney, amintindu-și că-ntotdeauna 
îi fusese greu să obţină un răspuns la subiect de la Hardwick. E 
vreun document în muntele ăsta de porcării care crezi că mi s-ar 
părea interesant? 

— Cum ar fi poze cu gagici goale? 

Jocurile astea cu Hardwick se puteau lungi destul de mult. 
Gurney decise să schimbe regulile jocului, să schimbe subiectul 
și să-l ia pe Jack prin surprindere. 

— Jillian Perry a fost decapitată la patru și treisprezece minute 
după-amiaza, anunţă el. Plus-minus câteva secunde. 

Urmă o pauză scurtă. 

— Cum mă-sa...? 

Gurney și-l imagină pe Hardwick scotocind în gând în jurul 
căsuței, prin pădurice, pe peluză, încercând să găsească indiciul 
care-i scăpase, imaginându-și că uimirea și frustrarea lui 
Hardwick ajunseseră la apogeu, Gurney șopti: 

— Răspunsul e în frunzele de ceai. 

Apoi închise. 

e 

Hardwick sună înapoi în zece minute, mai repede decât se 
așteptase Gurney. Chestia ciudată la Hardwick era că, în ciuda 
personalităţii exasperante, avea o minte ageră. Gurney se 
întreba deseori cât de departe era Jack capabil să meargă și cât 
de fericit ar fi fost, dacă nu s-ar fi lăsat copleșit de propria-i 
atitudine. Desigur că întrebările astea erau valabile pentru mai 
multe persoane, chiar și pentru el însuși. 

Gurney nu se mai obosi să salute. 

— Eşti de acord cu mine, Jack? 

— Nu e ceva sigur. 

— Nimic nu este. Dar ai prins ideea, nu-i așa? 

— Sigur, spuse Hardwick, care, deși părea c-a priceput 
raţionamentul, nu era impresionat. La ora patru și cincisprezece 
minute, Ashton a sunat la poliţia din Tambury în legătură cu 
ceașca de ceai și-a spus c-a fugit în casă imediat ce și-a dat 


VP - 83 


seama ce se întâmplase. Dacă ne dăm cu presupusul în legătură 
cu intervalul de timp necesar să ajungă de la masa din grădină 
la cel mai apropiat telefon, să se uite poate pe fereastră de 
câteva ori după cel care trăsese, să formeze numărul din 
Tambury, în loc să apeleze 911, să aștepte să sune de câteva ori 
înainte să răspundă cineva - toate astea ar însemna că focul de 
armă a fost tras de fapt pe la patru și treisprezece minute. Dar 
vorbesc doar de împușcătură. Ca să legi asta de ora exactă a 
crimei, care a avut loc cu o săptămână înainte, trebuie să 
presupui trei lucruri extrem de importante. Unu - cel care a tras 
e chiar criminalul. Doi - criminalul a știut cu precizie ora la care 
a omorât-o. Trei - a vrut să transmită un mesaj spărgând ceașca 
la exact aceeași oră în aceeași zi a săptămânii. Asta vrei să zici? 

— Pe-aproape. 

— Nu e exclus. 

Vocea lui Hardwick era la fel de sceptică precum expresia 
obișnuită a feţei lui. 

— Așa, și? Ce contează dacă e adevărat sau nu? 

— Incă nu știu. Dar e ceva în legătură cu efectul de ecou... 

— Un cap tăiat și o ceașcă spartă, ambele în mijlocul mesei, la 
o săptămână distanță? 

— Cam așa ceva, zise Gurney, de data asta mai puţin sigur de 
teoria lui. 

Tonul lui Hardwick avea darul de-a face ideile celorlalţi să 
sune absurd. 

— Dar revenind la muntele asta de porcării pe care mi le-ai 
pus în brațe, ai vrea să încep de undeva anume? 

— Incepe de oriunde, asule. N-o să fii dezamăgit. Fiecare 
hârtie de acolo are cel puţin o chestie neobișnuită. N-am văzut 
în viaţa mea un caz mai ciudat și mai tulburător. Sau o 
adunătură de oameni mai ciudați și mai suciţi. Vrei să știi ce-mi 
spune mie instinctul? Mi se pare că orice ar fi la mijloc nu e ceea 
ce pare. 

— Incă o întrebare, Jack. Cum se face că nu există niciun 
interogatoriu al lui Withrow Perry legat de incidentul cu ceașca 
de ceai? 

După o clipă de liniște, Hardwick scoase un sunet aspru, care 
nu părea deloc un râs. 

— Eşti isteţ, Davey, foarte isteţ! Ai ochit-o pe-asta super 
repede! N-a existat niciun interogatoriu oficial, pentru că mi-a 


VP - 84 


fost luat cazul chiar în ziua în care am descoperit că bunul 
doctor se întâmpla să deţină arma perfectă pentru a ţinti o 
ceașcă de ceai de la două sute optzeci de metri. Cred că lipsa 
interogatorului e greșeala prostească a noului detectiv-șef, nu 
crezi? 

— Să-nţeleg că nu te-ai deranjat să-i amintești? 

— N-am avut voie să mă apropii câtuși de puţin de 
investigația în curs. Am fost dat la o parte de nimeni altul decât 
de respectatul nostru căpitan. 

— Și cazul ţi-a fost luat pentru că...? 

— Ți-am zis deja. Mi-am insultat superiorul. L-am informat 
despre cât de mărginită e abordarea lui. Se poate să fi făcut 
aluzie și la inteligenţa lui limitată și la faptul că este, în general, 
nepotrivit într-un post de conducere. 

Trecură zece secunde lungi fără ca niciunul să vorbească. 

— Vorbești de parcă l-ai uri, Jack. 

— Să-l urăsc? Nu. Nu-l urăsc. Nu urăsc pe nimeni. lubesc pe 
toată lumea. 


Capitolul 14 


Schita domeniului 


După ce-și făcu spaţiu pentru laptop între două teancuri de pe 
masă, Gurney accesă Google Earth și introduse adresa 
domeniului Ashton din Tambury. Fixă imaginea deasupra căsuţei 
și a pădurii din spatele ei, setând cea mai mare rezoluție. Cu 
ajutorul dimensiunilor imaginii și al informaţiilor despre direcția 
și distanţa din spatele căsuţei din dosarul cazului, putu să 
restrângă locul în care fusese descoperită arma crimei la o arie 
foarte mică, în pădure, la vreo treizeci de metri de Badger Lane. 
Așa că după ce ieșise din căsuță pe fereastra din spate, Flores a 
mers sau a fugit într-acolo, a acoperit parţial arma încă plină de 
sânge cu ţărână și frunze și apoi... ce s-a întâmplat? A reușit să 
iasă din pădure fără să lase nicio altă dâră de miros pe care s-o 
ia câinii? A coborât dealul spre casa lui Kiki Muller? Sau îl 
așteptase chiar acolo, pe drum, în mașină, să fugă spre noua 
viaţă pe care și-o plănuiseră împreună? 


VP - 85 


Sau pur și simplu Flores se întorsese la căsuță? De-asta să se 
fi oprit dâra de miros în dreptul macetei? Era oare posibil ca 
Flores să se fi ascuns în căsuţă sau în apropierea ei - să se fi 
ascuns atât de bine, încât o mulţime de polițiști, detectivi și 
tehnicieni să nu-l descopere? Părea puţin probabil. 

Ridicându-și privirea de la ecranul laptopului, Gurney o 
descoperi pe Madeleine care stătea la capătul celălalt al mesei 
și-l privea și se sperie așa de tare că sări din scaun. 

— lisuse! De când ești aici? 

Ea ridică din umeri și nu se sinchisi să răspundă. 

— Cât e ceasul? întrebă el și-și dădu seama imediat cât de 
stupidă era întrebarea. 

Ceasul de pe bufet era în dreptul lui, nu al ei, ca să nu mai 
vorbim de ora afișată pe ecranul laptopului. Era unsprezece fără 
cinci minute. 

— Ce faci? întrebă Madeleine. 

Suna mai degrabă a provocare decât a întrebare. 

Gurney ezită. 

— Incerc doar să înțeleg ceva din... materialul ăsta. 

— Hmm! 

Replica ei parcă era o silabă a unui râs forțat. 

El încercă să-i răspundă cu aceeași privire fixă, dar văzu că 
nu-i iese. 

— La ce te gândești? o întrebă. 

Madeleine zâmbi și se încruntă aproape în același timp. 

— Mă gândesc că viaţa e scurtă, îi răspunse într-un final, 
precum cineva care a reușit să înfrunte tristul adevăr. 

— Așadar...? 

Tocmai când se gândea că n-avea să-i răspundă, Madeleine 
spuse: 

— Așadar, nu mai avem timp. 

Işi înălță capul - sau poate fusese doar un simplu spasm 
involuntar - și-l privi într-un mod straniu. 

„Timp pentru ce?”, vru el să întrebe, simțind nevoia să 
detensioneze atmosfera și să aibă o discuţie mai normală, dar 
ceva din privirea ei îl opri. 

— Vrei să vorbim despre asta? întrebă el în schimb. 

Madeleine clătină din cap. 

— Viaţa e scurtă. Atât. E ceva la care merită să te gândești. 


VP - 86 


Capitolul 15 


Alb şi negru 


La o oră după ce Madeleine îl vizită în bucătărie, Gurney simţi 
de câteva ori impulsul să meargă în dormitor și s-o întrebe ce-a 
vrut să spună de fapt. 

Madeleine avea uneori o perspectivă deprimantă asupra 
lucrurilor. De parcă se concentra asupra unui loc pustiu din 
peisaj și lărgea apoi viziunea asupra întregii lumi. Dar nu dura 
mult, fiindcă numaidecât, vedea lucrurile din alt unghi, iar 
veselia și pragmatismul ei reveneau la normal. Se mai 
întâmplase asta și probabil avea să se mai întâmple. Dar 
deocamdată, atitudinea lui Madeleine îl supăra, dându-i 
sentimentul unui gol în stomac - sentiment de care voia să 
scape. Merse la cuier, îmbrăcă o jachetă ușoară și ieși, pe ușa 
din spate, sub cerul fără stele al nopții. 

Luna lumina de dincolo de nori, așa încât nu era beznă. De 
îndată ce fu în stare să distingă cărarea ce șerpuia prin ierburi, o 
luă la vale, pe panta ușoară a pășunii spre banca veche ce 
dădea spre heleșteu. Se așeză, privi și ascultă, iar ochii lui 
deosebiră câteva forme întunecate, contururi de obiecte, poate 
trunchiuri de copaci, dar nimic îndeajuns de clar ca să poată fi 
identificat. Apoi, dincolo de heleșteu, la vreo douăzeci de grade 
în afara razei lui vizuale observă o mișcare ușoară. Când privi 
direct spre locul cu pricina, siluetele umbrite, nelămurite - 
tufișuri mari de mur, crengi lăsate la pământ, papura ce creștea 
în mănunchiuri încurcate la marginea apei și orice s-ar mai fi 
aflat acolo - se amestecară într-o masă fără formă. Dar când 
Davey își întoarse privirea observă din nou mișcarea - aproape 
sigur era un animal, de mărimea unei căprioare mai mici sau a 
unui câine ceva mai mare. Își îndreptă din nou privirea într- 
acolo, iar mișcarea se opri. 

Işi dădu seama că fenomenul putea fi cauzat de sensibilitatea 
retinei. Din același motiv pentru care uneori poţi vedea o stea 
mai puţin luminoasă privind-o dintr-o parte și nu direct. lar 
animalul, dacă nu-l înșelase vederea, și asta fusese cu adevărat, 
era sigur inofensiv. Chiar de-ar fi fost un urs mic, urșii din 
Catskills nu erau un pericol pentru nimeni, cu atât mai puţin 

VP - 87 


pentru cineva care stătea liniștit la câteva sute de metri 
depărtare. Cu toate astea, o mișcare ascunsă în întuneric te 
cam tulbură la început. 

Noaptea era complet liniștită, fără vânt, fără zgomote, dar 
Gurney numai calm nu se simţea. Işi dădu seama că propriile 
gânduri erau sursa neliniștii lui, mai degrabă decât atmosfera 
din jur, că neliniștea aceasta putea fi pusă pe seama tensiunilor 
acumulate în căsnicie, și nu pe seama umbrelor din pădure. 

Tensiunile din căsnicie. Mariajul lor nu era perfect. În două 
rânduri fusese pe punctul de-a se destrăma. În urmă cu 
cincisprezece ani, când fiul lor de patru ani fusese ucis într-un 
accident de mașină pentru care se considera responsabil, 
Gurney se transformase într-un bloc de gheaţă alături de care 
era aproape imposibil să trăiești. Și apoi, cu doar zece luni în 
urmă, obsesia lui pentru cazul Mellery nu doar ameninţase să-i 
distrugă căsnicia, dar îi pusese în pericol viaţa. 

Cu toate astea, prefera să creadă că neînțelegerile dintre el și 
Madeleine sunt de înţeles. În primul rând, ocupau locuri total 
diferite pe scala personalităţii Myers-Briggs. Instinctul lui se 
baza pe rațiune, iar la Madeleine, pe simţire. El era fascinat de 
conexiunile logice dintre evenimente, pe ea o încântau 
evenimentele în sine. Pentru el singurătatea era revigorantă și îl 
obosea contactul social, pe când la ea era exact pe dos. El 
vedea observaţia ca pe o simplă unealtă pentru a formula o 
idee, pe când pe Madeleine ideea în sine o ajuta să observe 
detaliile. 

Din punct de vedere psihologic aveau foarte puţine în comun. 
Totuși, împărtășeau aceeași viziune asupra oamenilor și a 
faptelor, același simţ al ironiei, al sensibilităţii, al distracţiei, al 
lucrurilor importante, aceleași principii despre onestitate și 
minciună. Știa fiecare în parte, că celălalt era unic și mai presus 
de oricine altcineva. Gurney credea, în momentele lui de liniște 
sufletească și duioșie, că fiorul acesta este esenţa dragostei. În 
asta consta contradicția care le descria relaţia. Erau într-adevăr 
total și uneori îngrozitor de diferiți în pasiunile lor, însă 
momentele puternice de înțelegere și de afecțiune îi ţineau 
împreună. Problema era că, de când se mutaseră în Walnut 
Crossing, momentele acelea fuseseră din ce în ce mai puţine și 
mai rare. Trecuse mult timp de când se îmbrăţișaseră cu 


VP - 88 


adevărat, ca și cum fiecare ţinea în braţe cel mai prețios lucru 
din univers. 

Stând acolo, în beznă, pierdut în gânduri, Gurney uitase unde 
se afla. Schelălăitul coioțţilor îl aduseră cu picioarele pe pământ. 

Nu-și dadea seama exact de unde veneau urletele sălbatice 
sau câte animale erau. Se gândi că era probabil o haită de trei, 
patru sau cinci coioţi pe malul celălalt, la vreun kilometru est de 
heleșteu. Când urletul se opri brusc, liniștea parcă se adânci. 
Gurney mai închise puţin fermoarul jachetei. Mintea lui începu 
curând să umple liniștea din jur cu alte idei despre mariajul lor, 
însă era îndeajuns de raţional încât să-și dea seama că 
generalizările, oricât de dependent ar fi fost de ele, nu rezolvau 
problemele. lar problema la ordinea zilei era luarea unei decizii 
despre care el și Madeleine aveau oricum opinii diferite: să 
accepte sau nu cazul Perry. 

Gurney știa foarte bine ce credea Madeleine despre asta, și 
nu doar din ultimele ei comentarii, ci și în urma grijii moderate 
pe care o manifestase de fiecare dată când el se implicase în 
vreo activitate polițienească în ultimii doi ani, de când se 
pensionase. Presupunea că Madeleine avea să vadă cazul Perry 
ca pe-o chestiune relativ simplă, ori albă, ori neagră. Dacă 
accepta misiunea, ar fi demonstrat că obsesia lui pentru 
rezolvarea crimelor, chiar și la pensie, era de neevitat și că 
viitorul lor împreună era unul sumbru. Pe de altă parte, 
refuzarea cazului era semnalul unei schimbări, primul pas spre 
transformarea lui dintr-un detectiv îndrăgostit de muncă într-un 
ornitolog, împătimit de natură și de plimbările cu caiacul. Dar, 
argumentă el în gând, de parcă Madeleine ar fi fost de faţă, 
variantele ori așa, ori altminteri erau nerealiste și conduceau la 
decizii proaste, fiindcă excludeau atât de multe alte variante. In 
situaţia lui, cea mai utilă cale ar fi fost, desigur, să găsească o 
soluție de mijloc, între negru și alb. 

Datorită acestui principiu general, își dădu seama cum ar 
putea să formuleze compromisul ideal. Avea să accepte cazul, 
dar cu o limită strictă de timp - să zicem o săptămână. 
Maximum două. În această perioadă avea să studieze dovezile 
cu luare-aminte, avea să urmeze pistele abandonate, poate 
avea să discute din nou cu anumite personaje cheie, să 
analizeze faptele, să afle tot ce era de aflat, să-și prezinte 
concluziile și recomandările și... 


VP - 89 


Chiar atunci, schelălăitul coioţilor începu la fel de brusc 
precum se oprise, de data asta părând să se audă mai aproape, 
probabil pe la jumătatea pantei împădurite ce cobora spre 
șopron. Țipetele erau trunchiate, ascuţite și agitate. Gurney nu 
era foarte sigur dacă zgomotul se apropia sau pur și simplu se 
auzea mai tare. Apoi se făcu iar liniște. Nu se mai auzea absolut 
nimic. Noaptea fu cuprinsă de o liniște mormântală. Trecură 
vreo zece secunde lungi. Apoi, unul câte unul, începură să urle. 
Lui Gurney i se zbărli părul pe șira spinării și pe braţe. | se păru 
iar că surprinde cu coada ochiului o mișcare slabă în beznă. 

Se auzi sunetul unei portiere trântite. Apoi se văzură faruri 
aprinse coborând pe pășune. Luminile măturau nebunește 
vegetația pipernicită, iar mașina rula prea repede pe terenul 
accidentat. Automobilul săltă și se opri, derapând pe o parte, la 
vreo trei metri de bancă. 

Pe fereastra deschisă a șoferului se auzi vocea lui Madeleine, 
neobișnuit de răsunătoare și panicată. 

— Dave! 

Chiar și după ce se ridică de pe bancă, mergând spre mașină, 
scăldat de lumina farurilor, vocea lui Madeleine se auzi iar 
aproape ţipând. 

— Dave! 

Doar când urcă în mașină, iar ea închise fereastra, observă că 
urletele înfiorătoare se stinseseră. Madeleine apăsă pe butonul 
care bloca ușile și-și puse mâinile pe volan. Ochii lui se 
adaptaseră de acum suficient de bine la întuneric ca să vadă - și 
poate parțial să-și imagineze - rigiditatea braţelor și a strânsorii 
ei, felul în care pielea îi era întinsă pe încheieturile degetelor. 

— Tu nu... nu i-ai auzit apropiindu-se? întrebă ea ca și cum 
rămăsese fără respiraţie. 

— Ba da. Am crezut că vânează ceva - poate un iepure. 

— Un iepure? 

Glasul ei era aspru și plin de îndoială. 

Desigur, Gurney n-avea cum să observe asemenea detalii, dar 
pe faţa ei se citea o emoție cu greu stăpânită. In cele din urmă, 
femeia inspiră de două ori cu greutate, își desprinse mâinile de 
volan și-și întinse degetele. 

— Ce făceai aici? îl întrebă. 

— Nu știu. Mă gândeam la... chestii, încercam să... să-mi dau 
seama ce să fac. 


VP - 90 


După ce mai trase o dată puternic aer în piept, Madeleine 
răsuci cheia în contact, fără să-și dea seama că motorul era încă 
pornit. Demarorul scrâșni în semn de protest, iar ea icni 
nervoasă. 

Întoarse mașina în faţa șopronului și conduse înapoi, spre 
casă, pe pășune. Parcă mai aproape decât de obicei de ușa din 
spate. 

— Și la ce concluzie ai ajuns? întrebă Madeleine în timp ce se 
pregătea să iasă din automobil. 

— Poftim? 

Auzise întrebarea, dar voia să amâne răspunsul. 

Madeleine păru să-și dea seama de diversiunea lui, așa că-și 
întoarse capul pe jumătate spre el și așteptă. 

— Încercam doar să găsesc o cale... o cale prin care să 
abordez lucrurile într-un mod rezonabil. 

— Rezonabil. 

Articulă cuvântul pe un ton ce părea să-l golească de sens. 

— Poate vorbim despre asta în casă, zise el, deschizând ușa, 
vrând să scape de discuție măcar pentru un minut. 

Tocmai când se pregătea să iasă din mașină, piciorul lui se 
prinse de ceva ca o bară sau un ţăruș aflat pe podeaua mașinii. 
Privi în jos și în lumina gălbuie a plafonierei văzu mânerul greu 
de lemn al toporului pe care-l ţineau de obicei în coșul cu lemne 
de lângă ușa din spate. 

— Ce e asta? întrebă el. 

— Un topor. 

— Adică ce caută în mașină? 

— E primul lucru pe care am pus ochii. 

— Ştii, coioţii nu... 

— Și de unde mama dracului știi tu? îl întrerupse Madeleine 
furioasă. De unde dracu’ știi? 

Femeia se smuci brusc, de parcă încercase s-o atingă. leși din 
mașină în grabă, trânti portiera și fugi în casă. 


Capitolul 16 


Nevoia de ordine și hotărâre 


VP - 91 


În timpul primelor ore ale dimineţii, norii grei fuseseră 
alungaţi de un curent rapid și rece de aer tomnatic și uscat. La 
răsărit, cerul era de un albastru palid, iar până la ora nouă se 
făcuse azuriu. Ziua se arăta pe atât de înseninată, luminoasă și 
clară, pe cât fusese noaptea de întunecată și înspăimântătoare. 

Gurney stătea la masa la care serveau micul dejun, în lumina 
soarelui, privind prin ușile de sticlă spre tulpinile verzi-gălbui ale 
sparanghelului ce se unduiau în vânt. In timp ce ridica ceașca de 
cafea caldă la buze, lumea i se păru un loc al delimitărilor 
exacte, al problemelor ce puteau fi ușor definite și al 
răspunsurilor potrivite - o lume în care planul lui de a se ocupa 
timp de două săptămâni de cazul Perry părea să aibă sens. 

Nu-l miră deloc că, în urmă cu o oră, Madeleine îi întâmpină 
ideea cu o privire nu tocmai senină. Nici nu se așteptase ca 
soţia lui să se entuziasmeze. O minte ce tinde să creadă că ori e 
albă, ori e neagră, nu acceptă în mod natural compromisul, își 
spuse el. Dar realitatea era de partea lui și, cu timpul, Madeleine 
avea să recunoască faptul că planul lui era unul rezonabil. Era 
sigur de asta. 

Intre timp, Gurney n-avea de gând să-i lase îndoielile să-l 
oprească. 

Când Madeleine ieși în grădină să culeagă ultima recoltă de 
teci de fasole, scoase din sertarul din mijloc al bufetului un 
carnețel gălbui pe care începu să schițeze o listă de priorităţi. 

Sun-o pe Val Perry, negociază un angajament pe două 
săptămâni. 

Fixează o plată la oră. Alte costuri. Feedback prin e-mail. 

Informează-l pe Hardwick. 

Interoghează-l pe Scott Ashton - roagă-l să fie prompt. 

Trecutul lui Ashton, cunoștințe, prieteni, dușmani. 

Trecutul lui Jillian, cunoștințe, prieteni, dușmani. 

Se gândi că cel mai important era să stabilească împreună cu 
Val Perry termenii înţelegerii lor. Puse stiloul pe masă și ridică 
telefonul mobil. Apelul fu direcționat imediat spre căsuţa vocală. 
Lăsă numărul de telefonul și un mesaj scurt care menţiona 
„nişte viitori posibili pași”. E 

Val Perry telefonă la nici două minute după aceea. In vocea ei 
se simţea un entuziasm copilăresc și un fel de intimitate care 
apărea uneori în urma eliberării de o povară enormă. 


VP - 92 


— Dave! M-am bucurat așa de tare să-ţi aud vocea! Mi-era 
teamă că n-ai să vrei să mai ai de-a face cu mine după felul în 
care m-am purtat ieri. Îmi pare rău. Sper că nu te-am speriat, 
nu? 

— Nu vă faceți griji. Am vrut doar să iau legătura cu 
dumneavoastră și să vă anunţ ce-aș fi dispus să fac. 

— Înţeleg. 

Entuziasmul ei scăzu un pic la auzul acestor cuvinte. 

— Încă nu sunt sigur cât pot să ajut. 

— Am încredere că vei fi de mare ajutor. 

— Apreciez încrederea pe care mi-o arătaţi, dar adevărul e 

că... 
— Scuză-mă o secundă, îl întrerupse ea, apoi vorbi departe de 
telefon. Nu poţi aștepta un minut? Sunt la telefon... ce? Ah, la 
dracu’! Bine. O să mă uit. Unde e? Arată-mi... asta e? Bine!... 
Da, e bine. Da! 

Apoi, întorcându-se la conversaţie, îi spuse lui Gurney: 

— Doamne! Angajezi pe cineva să se ocupe de un anumit 
lucru și tot tu trebuie să faci treaba. Oare oamenii nu-și dau 
seama că-i angajezi ca să rezolve ei problemele în locul tău? 

Oftă exasperată. 

— Îmi pare rău. N-ar trebui să-ţi irosesc timpul cu asta. 
Tocmai am redecorat bucătăria cu faianţă specială, comandată 
în Provența, dar aparent problemele dintre instalator și designer 
nu par să se sfârșească. Insă nu cred că asta te interesează pe 
tine. Îmi pare rău, chiar regret. Stai. Închid ușa. Poate așa vor 
înţelege că sunt ocupată. Așa, începuseși să-mi povestești ce-ai 
fi dispus să faci. Continuă, te rog. 

— Două săptămâni, spuse el. O să lucrez la caz timp de două 
săptămâni. Voi analiza dosarul, voi face tot ce-mi va sta în 
putință și voi încerca să obţin cât mai multe răspunsuri în acest 
răstimp. 

— De ce doar două săptămâni? 

Vocea ei părea încordată de parcă se chinuia să-și exerseze 
răbdarea, care-i era complet străină. 

Chiar așa, de ce? Până ce Val nu pusese întrebarea aceasta 
evidentă, el nu fusese în stare să perceapă dificultatea de a 
formula un răspuns decent. Bineînţeles, adevăratul motiv 
implica dorinţa lui de a domoli reacţia lui Madeleine la aflarea 


VP - 93 


veștii că avea să se implice în investigaţii și nu avea nimic de-a 
face cu cazul în sine. 

— Pentru că... în două săptămâni ori voi fi făcut un progres 
semnificativ, ori voi fi demonstrat că nu sunt omul potrivit 
pentru sarcina asta. 

— Înţeleg. 

— Voi ţine un jurnal zilnic și voi cere plata săptămânal, la un 
tarif de o sută de dolari pe oră, la care se adaugă cheltuielile 
suplimentare. 

— Bine. 

— Voi anunţa din timp orice cheltuieli majore: bilete de avion, 
orice ar... 

Val Perry îl întrerupse. 

— De ce ai nevoie ca să începi? Un avans? Vrei să semnez 
ceva? 

— Voi întocmi un contract și vi-l voi trimite prin e-mail. ÎI 
printaţi, semnaţi, scanaţi și mi-l trimiteţi înapoi. Nu am licență 
de detectiv particular, așa că în mod oficial mă veţi plăti în 
calitate de consultant al dovezilor și ca evaluator al prezentului 
stadiu al investigaţiei. Nu e nevoie de avans. Vă trimit factura 
peste o săptămână. 

— Bun. Și altceva? 

— Am o întrebare - poate părea stranie, dar mi-a rămas în 
minte de când m-am uitat la film. 

— Ce? 

Vocea femeii sună ușor alarmată. 

— De ce n-a fost la nuntă niciunul dintre prietenii lui Jillian? 

Val râse scurt și ascuțit. 

— La nunta lui Jillian n-a venit niciun prieten al ei pentru că 
Jillian nu avea niciun prieten. 

— Niciunul? 

— Ți-am descris-o ieri pe fiica mea. Te șochează că nu avea 
prieteni? Dă-mi voie să clarific un lucru. Fiica mea, Jillian Perry, 
era o sociopată. O soc/opată. 

Repetă termenul de parcă îl preda unui copil care învăţa 
limba engleză. 

— Noţiunea de prietenie nu-și găsea locul în creierul ei. 

Gurney ezită înainte de a continua. 

— Doamnă Perry, îmi vine greu... 

— Val. 


VP - 94 


— Bine. Val, îmi vine greu să înțeleg niște lucruri. Mă întreb... 

Femeia îl întrerupse iar. 

— Te întrebi de ce mama dracului sunt așa de hotărâtă să... 
să-l aduc în faţa justiţiei... pe criminalul unei fiice pe care, în 
mod evident, n-o puteam suporta? 

— Cam așa ceva. 

— Am două răspunsuri la această întrebare. Așa sunt eu. Și nu 
e treaba ta! 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Și poate că există și un al treilea răspuns. Am fost o mamă 
îngrozitoare, cu adevărat îngrozitoare, pe când Jilli era doar un 
copil. Și acum... Rahat... nu mai contează. Hai să rămânem la: 
nu e treaba ta! 


Capitolul 17 


În umbra scorpiei 


În ultimele patru luni abia se mai gândise la cealaltă - cea de 
dinainte de târfa de Perry, cea mai puțin importantă, cea 
eclipsată, pe care nu o descoperise nimeni încă, cea care încă 
nu-și dobândise faima - cea a cărei eliminare era, parțial, doar o 
chestiune de interes. Unii ar zice c-ar fi doar o chestiune de 
interes, dar s-ar înșela. Și-a meritat sfârșitul din pricina tuturor 
motivelor care-i blesteamă neamul: 


păcatul Evei, 

inima-i putredă, 

trupu-i în călduri, 
inima de curvă, 

târfă la suflet, 
nădușeala de pe buza de sus, 
grohăiturile de scroafă, 
icnetele îndrăcite, 
buzele deschise, 
buzele lascive, 

buzele lacome, 

limba umedă, 


VP - 95 


șarpe sâsâitor, 

picioarele impreunate, 
pielea alunecoasă, 
lichidele otrăvite, 

mâzga de melc. 

Curățate toate prin moarte, 
dispărute prin moarte, 
membrele ude uscate de moarte, 
purificate prin uscăciune, 
uscate ca praful. 

Inofensive ca o mumie. 
Vaya con Dios! 


Zâmbi. Trebuia să-și amintească de ea mai des - să-i păstreze 
vie amintirea morții. 


Capitolul 18 


Vecinii lui Ashton 


Până la ora zece dimineața, Gurney îi trimisese deja lui Val 
Perry un contract și sunase la trei numere ale lui Scott Ashton, 
pe care i le dăduse femeia - numărul de acasă, de pe telefonul 
mobil și numărul de la Mapleshade Residential Academy - 
încercând să stabilească o întâlnire cu el. Lăsase mesaje vocale 
pentru primele două și transmisese un mesaj la academie 
asistentei care se prezentase drept doamna Liston. 

La zece și jumătate, Ashton îi telefonă și confirmă primirea 
celor trei mesaje, plus unul de la Val Perry, în care femeia îi 
explica rolul lui Gurney. 

— Zicea c-aţi vrea să stăm de vorbă. 

Glasul lui Ashton îi suna familiar după ce văzuse filmarea, însă 
mai elegant și mai moale la telefon, cald, dar impersonal, ca 
vocea dintr-o reclamă la un produs scump - de fapt, i se 
potrivea destul de bine unui psihiatru de mâna-ntâi, se gândi 
Gurney. 

— Chiar așa, domnule, zise el. Aș vrea să ne vedem cât puteţi 
de repede. 


VP - 96 


— Azi? 

— Astăzi ar fi perfect. 

— La academie, la prânz sau la mine acasă, la ora două. E 
alegerea dumneavoastră. 

Gurney alese ultima variantă. Dacă pleca imediat spre 
Tambury avea timp să dea o raită prin împrejurimi și să-și facă o 
idee despre zonă, în special despre strada pe care locuia 
Ashton, și poate să discute cu un vecin sau doi. Se duse la 
masă, luă lista cu interogatoriile celor de la BIC pe care i-o 
pusese la dispoziţie Hardwick și făcu un punct cu creionul în 
dreptul tuturor numelor care aveau adresa pe Badger Lane. Din 
același teanc, alese dosarul denumit „Rezumate de 
interogatorii” și se îndreptă spre mașină. 

(E 

Natura izolată și adormită a localității Tambury se datora în 
parte dezvoltării la intersecția a două drumuri din secolul al XIX- 
lea care fuseseră ocolite de rutele mai noi, situație care de 
obicei duce la un declin economic. Cu toate astea, localizarea 
într-o vale înaltă, deschisă, pe culmea de nord a munților, cu 
priveliști pitorești în orice direcție te-ai fi uitat o salvase de la 
declin. Combinația dintre liniștea unui loc retras și frumusețea 
covârșitoare făcea din Tambury un loc atractiv pentru 
pensionarii bogați și proprietarii unor case de vacanţă. 

Insă nu toţi locuitorii se încadrau în aceste categorii. Ruinele 
fostei ferme acum acoperite de buruienile lui Calvin Harlen se 
aflau la intersecţia străzilor Higgles și Badger Lane. Trecuse 
puțin de amiază când vocea limpede de bibliotecar a GPS-ului 
lui Gurney îl anunţă că ajunsese la finalul călătoriei lui după ce 
pornise din Walnut Crossing în urmă cu o oră și un sfert. Parcă 
mașina pe partea ce ducea spre nord a Higgles Road și privi 
spre ferma aflată într-o stare deplorabilă. Ce ieșea cel mai mult 
în evidență era un munte de bălegar înalt de trei metri, peste 
care crescuseră bălării monstruoase, lângă un hambar care 
stătea să cadă peste grămada de mizerie. De cealaltă parte a 
hambarului, îngropate printre tufișuri ce ajungeau până la brâu, 
se vedea un șir de mașini ruginite, întrerupt de un autobuz 
galben, de școală, din care mai rămăsese doar caroseria. 

Gurney deschise dosarul cu rezumate și trase deasupra 
documentul care-l interesa. Citi: 


VP - 97 


Calvin Harlen. Treizeci și nouă de ani. Divorțat. Liber 
profesionist, diverse joburi (reparații casnice, 
grădinărit,  deszăpezire, vânătoare sezonieră de 
căprioare și procesarea cărnii, taxidermie.) A îndeplinit 
diverse lucrări de întreținere a casei pentru Scott 
Ashton până la sosirea lui Hector Flores, care i-a 
preluat atribuţiile. Susține c-a avut o „întelegere 
verbală” cu Ashton, pe care cel din urmă a încălcat-o. 
Susține (fără fapte doveditoare) că Flores era imigrant 
ilegal, homosexual, că avea HIV și era dependent de 
cocaină. S-a referit la Flores ca fiind un „mexican 
jegos”. Pe Ashton l-a numit „scârbă mincinoasă”, iar 
pe Jillian Perry a numit-o „curviștină mucoasă”. Kiki 
Muller este, în opinia lui „curva mexicanului”. Nu are 
niciun fel de informație despre crimă, despre 
evenimentele legate de ea sau despre localizarea 
suspectului. Susține că muncea singur în hambar în 
după-amiaza incidentului. Subiectul prezintă 
credibilitate scăzută. Este instabil. A fost arestat de 
mai multe ori în ultimii douăzeci de ani pentru 
utilizarea unor cecuri invalide, violență domestică, 
perturbarea liniștii publice în stare de ebrietate, abuz, 
amenințări și acte de agresiune. (A se vedea cazierul 
judiciar atașat.) 


Gurney închise dosarul și-l așeză pe scaunul din dreapta. Se 
părea că viaţa lui Calvin Harlen fusese o lungă audiție pentru 
rolul băiatului de pe posterul cu Nemernicul anului. 

leși din mașină, o încuie și traversă strada spre un teren 
desfundat ce ţinea loc de alee spre domeniu. Aleea se bifurca în 
cărări haotice, separate de un triunghi de iarbă uscată: o cărare 
ducea spre muntele de bălegar și spre hambarul din dreapta, iar 
cealaltă șerpuia în stânga, spre o casă dărăpănată, cu două 
etaje, care fusese vopsită cu atât de mult timp în urmă, încât n- 
ai fi putut spune ce culoare aveau petele de vopsea de pe 
lemnul putred. Veranda era susținută de câteva bârne ceva mai 
recente decât casa, dar departe de a fi noi. Pe una dintre grinzi 
se afla o firmă din placaj pe care scria MACELARESC CAPRIOARE, 
cu litere roșii, nesigure, de mână. 


VP - 98 


Din casă se auzi lătratul furios a cel puţin doi dulăi. Gurney 
așteptă să vadă dacă zgomotele aveau să facă pe cineva să 
deschidă ușa. 

Din hambar, sau de undeva de după grămada de bălegar, ieși 
un bărbat pipernicit și îmbătrânit, cu capul ras, care ţinea ceva 
ce părea a fi ori o șurubelniță extrem de subţire ori o daltă 
pentru gheață. 

— Pierduși ceva? 

Omul rânjea ca și cum întrebarea fusese o glumă foarte 
isteață. 

— Mă întrebaţi dacă am pierdut ceva? 

— Zici că te-ai pierdut? 

Oricare ar fi fost jocul, slăbănogului părea să-i placă la 
nebunie. 

Gurney voia să-l încurce pe om și să-l facă pe el să se întrebe 
care era toată ideea dialogului. 

— Știu niște oameni care au câini, spuse Gurney. Dacă-s buni, 
poţi face o grămadă de bani. Dacă-s soi rău, ghinion. 

— Da' taci dracului odată! 

Lui Gurney îi trebuiră câteva secunde, timp în care lătratul din 
interior se opri, ca să-și dea seama la cine strigase bărbatul. 

Situaţia putea deveni periculoasă. Gurney știa că încă avea 
posibilitatea să plece, dar voia să rămână, simţea o nevoie 
nebunească de-a se lua la harţă cu ţicnitul. Începu să studieze 
terenul din jur. După o vreme, ridică o piatră ovală de mărimea 
unui ou de măcăleandru. Frecă piatra ușor între palme ca și cum 
voia s-o încălzească, o roti în aer ca pe o monedă, o prinse și o 
strânse în pumnul drept. 

— Ce mama mă-sii faci? întrebă bărbatul făcând un pas spre 
el. 

— Liniște, zise Gurney ușurel. 

Deschise pumnul desprinzându-și câte un deget din podul 
palmei, studie piatra de aproape, rânji și o aruncă peste umăr. 

— Ce dracu'?! 

— lartă-mă, Calvin, n-am vrut să te ignor. Dar eu așa iau 
deciziile și trebuie să mă concentrez bine. 

Ochii omului se deschiseră larg. 

— De unde știi cum mă cheamă? 

— Toată lumea te cunoaște, Calvin. Sau ai vrea să-ți spun 
domnu' Măciucă? 


VP - 99 


— Ce? 

— Atunci îţi zic Calvin. E mai simplu și sună mai bine. 

— Cine căcat ești? Ce vrei? 

— Vreau să știu unde-l pot găsi pe Hector Flores. 

— Hec... cum? 

— İl caut, Calvin. O să-l găsesc. M-am gândit că tu mă poți 
ajuta. 

— Cum draci...? Cine...? Doar nu ești vreun poliţai, nu? 

Gurney nu răspunse, ci doar încercă să-și ia cea mai bună 
expresie de criminal cu sânge rece. Privirea lui de gheaţă părea 
să-l ţintuiască pe Harlen și să-i facă ochii să se mai deschidă un 
pic. 

— Flores, mexicanul? Pe el îl cauţi? 

— Mă poţi ajuta, Calvin? 

— Nu știu. Cum? 

— Imi poţi spune tot ce știi despre... prietenul nostru comun. 

Gurney rosti ultimele trei cuvinte pe un ton atât de ironic și 
atât de ameninţător, încât se temu pentru o clipă să nu fi 
exagerat. Dar rânjetul stupid al lui Harlen îi alungă imediat 
teama c-ar fi existat ceva care să depășească limitele în ce-l 
privea pe tipul acela. 

— Sigur, de ce nu? Ce-ai vrea să știi? 

— Pentru început, știi de unde a venit? 

— De la staţia de autobuz din localitate, unde sosesc 
muncitorii mexicani și unde-și petrec timpul. Pe unde o freacă la 
rece, răspunse el făcând respectivul cuvânt să sune ca un 
termen acceptabil pentru masturbarea în locuri publice. 

— Dar înainte de asta? Știi de unde a venit? 

— Din vreo văgăună mexicană, de unde vin toţi. 

— Nu ţi-a zis niciodată? 

Harlen clătină din cap. 

— Dar ţi-a zis vreodată ceva? 

— Cum ar fi? 

— Orice. Ai vorbit vreodată cu el? 

— O singură dată. La telefon. Asta e alt motiv pentru care știu 
că mănâncă rahat. A fost prin... nu mai știu, octombrie sau 
noiembrie anul trecut. L-am sunat pe doctorul Ashton în 
legătură cu deszăpezirea, dar a răspuns mexicanul. A vrut să 
știe ce doream. l-am zis că vreau să vorbesc cu doctorul. De ce 
dracu' aș fi vrut să vorbesc cu el? Mi-a zis că trebuie să-i spun 


VP - 100 


lui despre ce e vorba și că-i va transmite doctorului. l-am 
răspuns că n-am sunat ca să mă întind la vorbă cu el și că se 
poate duce la mama dracului! Cine se credea? Nenorociţii ăștia 
de mexicani vin aici, aduc gripă porcină, SIDA, lepră sau ce 
căcat o fi, primesc ajutor de la stat, ne fură locurile de muncă, 
nu plătesc taxe, nimic, bolnavii dracului! Dacă-l mai văd o dată 
pe unsurosul ăla îi trag un glonţ în cap! Mai întâi îl împușc în 
boașe! 

În mijlocul discursului injurios al lui Harlen, unul dintre câinii 
din casă începuse din nou să latre. Harlen se întoarse într-o 
parte, scuipă pe jos, clătină din cap și strigă: 

— Da’ taci dracului odată! 

Lătratul se opri. 

— Ai zis că mai aveai un motiv pentru care știai că mănâncă 
rahat? 

— Ce? 

— Ai spus că discuţia avută cu el la telefon a fost doar un alt 
motiv pentru care știai că mănâncă rahat. 

— Mda. 

— Cum adică mănâncă rahat? 

— Când a venit aici, căcăciosul nu vorbea o boabă de engleză. 
Un an mai încolo, îl auzi că vorbește ca un... nu știu, de parcă 
știa limba la perfecţie. 

— Da, deci te-ai gândit că... ce, Calvin? 

— M-am gândit c-a fost o făcătură, știi la ce mă refer? 

— la zi-mi. 

— Nimeni nu învaţă engleza așa al dracului de repede. 

— Tu crezi că nu era mexican de-adevăratelea? 

— Nu zic decât că era în căcat până-n gât și că învârtea el 
ceva. 

— Ce vrei să spui? 

— E evident, omule! Dacă e așa deștept de ce pizda mă-sii a 
venit la ușa doctorului cerându-i voie să grebleze frunze? Avea 
el un plan, omule! 

— Interesant, Calvin. Eşti un tip isteţ. Îmi place cum gândești. 

Harlen dădu din cap, apoi scuipă iar pe jos ca și cum voia să 
sublinieze că era de acord cu complimentul primit. 

— Și mai e ceva. 

Bărbatul vorbi aproape șoptit, conspirativ. 


VP - 101 


— Mexicanu’ se simţea cu musca pe căciulă, nu te lăsa 
niciodată să-i vezi faţa. Purta mereu o pălărie de rodeo trasă pe 
faţă și ochelari de soare. Știi ce cred eu? Cred că-i era teamă să 
nu fie văzut. De asta se ascundea mereu în casa aia mare sau în 
căsuţa aia de păpuși. Ca și curviștina. 

— La ce curviștină te referi? 

— La aia hăcuită. Dacă trecea pe lângă tine pe stradă, 
întorcea capul de parcă aveai căcat pe faţă, de parcă erai o 
mortăciune pe marginea drumului, proasta dracului! Așa că mă 
gândesc că ăștia doi, gagica și cu domnu' Mexican Jegos se 
încurcaseră cumva. Păreau amândoi prea vinovaţi ca să 
privească pe cineva în ochi. Și-atunci ce mi-am zis, ia stai, nu 
cumva o fi mai mult de atât? Poate că mexicanului îi e frică să 
nu fie recunoscut. Te-ai gândit vreodată la asta? 

Când Gurney încheie în cele din urmă interogatoriul, 
multumindu-i lui Harlen și spunându-i că aveau să ţină legătura, 
nu știu sigur dacă aflase realmente ceva sau cât valorau 
informaţiile primite. Dacă Ashton începuse să-i transfere lui 
Flores sarcinile lui Harlen, atunci nu era deloc de mirare că pe 
tip îl rodea invidia iar restul, toată otrava pe care o scuipase 
putea să fie doar rezultatul firesc al loviturii aplicate portofelului 
și mândriei lui. Sau poate că situaţia era cu adevărat mai 
complicată. Poate că era așa cum susțtinuse Hardwick, iar cazul 
ascundea multe secrete, nefiind deloc ce părea la prima vedere. 

Se întoarse la mașina parcată pe marginea drumului și făcu 
trei notițe scurte într-un carneţel cu spirală. 

Flores nu e cine sustine c-ar fi? Nu e mexican? 

Lui Flores îi e teamă că Harlen îl va recunoaște? Sau fi e 
teamă că Harlen îl va putea identifica ulterior? De ce, din 
moment ce Ashton l-ar putea identifica? 

Există vreo dovadă a unei legături între Flores și Jillian? Se 
cunoșteau dinainte? Există vreun motiv anterior pentru crimă? 

Se gândi sceptic la propriile întrebări, îndoindu-se că vreuna 
dintre ele va conduce cu adevărat la vreo descoperire. Furios și 
aparent paranoic, Calvin Harlen putea fi considerat cu greu o 
sursă de încredere. 

Verifică ora de pe bordul mașinii. Era unu după-amiaza. Dacă 
nu lua prânzul, avea suficient timp pentru încă un interogatoriu 
înainte de întâlnirea cu Ashton. 


VP - 102 


Proprietatea familiei Muller era penultima în capătul străzii, pe 
Badger Lane, ultima fiind paradisul dichisit al lui Ashton. Făcea 
parte din cu totul altă lume în comparaţie cu dărăpănătura lui 
Harlen, de la intersecţia cu Higgles Road. 

Gurney opri automobilul imediat ce trecu de cutia poștală cu 
adresa lui Carl Muller, pe care o avea notată în lista cu 
interogatorii. Muller avea o casă mare, albă, în stil colonial, cu 
uși clasice, negre și ferestre cu obloane, construită departe de 
drum. Spre deosebire de casa meticulos îngrijită, de dinaintea 
ei, reședința Muller lăsa impresia de neglijenţă - un oblon atârna 
un pic strâmb, o creangă ruptă zăcea pe peluza din faţă, iarba 
era netunsă, frunzele moarte acopereau aleea, un scaun de 
grădină fusese răsturnat de vânt pe o cărăruie din cărămidă de 
lângă ușa laterală. 

Din faţa ușii cu paneluri, Gurney auzi slab o muzică de undeva 
dinăuntru. Nu exista sonerie, ci doar un ciocănel vechi pe care îl 
folosi de câteva ori, bătând de fiecare dată mai tare până ce ușa 
fu în final deschisă. 

Bărbatul care se ivi nu arăta deloc bine. Gurney presupuse că 
avea undeva între patruzeci și cinci și șaizeci de ani, depinde cât 
de atins era de boală. Părul spălăcit se potrivea cu puloverul 
larg, bej-cenușiu. 

— Bună ziua! zise el, fără să exprime niciun salut călduros, 
nici curiozitate. 

Lui Gurney i se păru dubios felul în care vorbea cu un străin 
care îi apăruse pe neașteptate la ușă. 

— Domnule Muller? 

Bărbatul clipi. Arăta de parcă asculta o înregistrare a 
întrebării. 

— Da, eu sunt Carl Muller. 

Vocea sa era la fel de ștearsă și lipsită de culoare ca și pielea 
de pe obrajii lui. 

— Numele meu e David Gurney, domnule. Sunt implicat în 
misiunea de căutare a lui Hector Flores. Mă întrebam dacă îmi 
puteţi oferi un scurt răgaz din timpul dumneavoastră. 

De data asta, omului îi luă ceva mai mult să proceseze 
întrebarea. 

— Acum? 

— Dacă e cu putinţă, domnule. Mi-aţi fi de mare ajutor. 


VP - 103 


Muller dădu lent din cap. Se retrase în casă și făcu un gest 
vag cu mâna, poftindu-l înăuntru. 

Gurney intră în holul întunecat al unei case bine conservate 
din secolul al XIX-lea, cu parchet din scânduri late și multe piese 
din lemn autentice. Muzica pe care o percepuse foarte slab 
înainte se auzea acum mult mai clar. Compoziţia era într-o 
contradicţie stranie cu anotimpul - „Adeste Fideles” și părea să 
vină de la subsol. In afară de muzică se auzea și un alt sunet, un 
soi de bâzâit grav, ritmic ce răsuna tot de undeva de dedesubt. 
La stânga lui Gurney, o ușă dublă se deschidea spre un salon 
festiv cu un șemineu masiv. În faţa lui, holul larg ducea spre 
capătul celălalt al casei, unde o ușă cu geam dădea spre ceea 
ce părea o peluză nesfârșită. Intr-o parte a coridorului, o scară 
largă cu o balustradă minuţios lucrată ducea spre primul etaj. În 
dreapta lui se afla un salon de modă veche, mobilat cu canapele 
și cu fotolii masive, cu mese vechi și bufete deasupra cărora 
atârnau tablouri cu peisaje maritime, în stilul Winslow. Impresia 
lui Gurney fu că interiorul casei era mult mai îngrijit decât 
exteriorul. Muller zâmbi distrat, ca și cum aștepta indicații 
despre ce să facă în continuare. 

— E o casă minunată, zise Gurney, amabil. Arată foarte 
confortabil. Ne-am putea așeza să vorbim câteva momente? 

Răspunsul veni iar întârziat. 

— Bine. 

Când văzu că bărbatul nu se clintea din loc, Gurney arătă 
întrebător spre salon. 

— Bineînţeles, zise Muller clipind de parcă tocmai se trezise 
din somn. Cum spuneați că vă numiţi? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, îl conduse pe Gurney spre 
două fotolii aflate unul în faţa celuilalt, în dreptul șemineului. 

— Deci, spuse el relaxat când se așezară amândoi. Despre ce 
e vorba? 

Tonul întrebării purta aceeași pecete ca întreaga fiinţă a lui 
Carl Muller - era cumva pe lângă subiect. Cu excepţia cazului în 
care bărbatul era din fire cu capul în nori - puţin probabil, având 
în vedere profesia sa de inginer maritim - purtarea lui putea fi 
pusă pe seama unui soi de medicaţie. Probabil că era de înțeles 
din moment ce-i dispăruse soţia odată cu un criminal. 

Poate că datorită poziţiei fantelor de aerisire, Gurney observă 
că acordurile piesei „Adeste Fideles” și băzâitul monoton și slab 


VP - 104 


se auzeau mult mai clar din acea cameră decât din hol. Se simţi 
tentat să întrebe despre ce era vorba, dar consideră că era mai 
bine să se concentreze la ceea ce voia de fapt să afle. 

— Sunteţi detectiv, zise Muller. 

Fusese o afirmaţie, nu o întrebare. 

Gurney zâmbi. 

— Nu vă voi reţine mult, domnule. Vreau să vă pun doar 
câteva întrebări. 

— Carl. 

— Cum? 

— Carl. 

Bărbatul își fixase privirea asupra șemineului și vorbea de 
parcă rămășițele carbonizate ale ultimului foc îi aduseseră 
aminte de ceva. 

— Mă numesc Carl. 

— Bine, Carl. Prima întrebare, zise Gurney. Ai idee dacă 
înainte de ziua dispariţiei, doamna Muller a luat în vreun fel 
legătura cu Hector Flores? 

— Kiki, spuse bărbatul de parcă avusese o altă revelaţie 
născută din cenușă. 

Gurney repetă întrebarea, înlocuind numele. 

— E și firesc, nu? Având în vedere împrejurările. 

— Și care ar fi aceste împrejurări? 

Ochii lui Muller se închiseră și se deschiseră, prea letargic ca 
să poți spune că clipise. 

— Şedinţele de terapie. 

— Ședinţele de terapie? Cu cine? 

Muller se uită la Gurney pentru prima dată de când intraseră 
în salon, clipind ceva mai rapid. 

— Cu doctorul Ashton. 

— Doctorul are un birou de consultaţii acasă? Alături? 

— Da. 

— De cât timp se vedeau? 

— De șase luni. Un an. Mai puţin? Mai mult? Nu-mi amintesc. 

— Când a avut loc ultima ședință? 

— Marţi. Mereu se ducea acolo marțea. 

Pentru o secundă, Gurney se zăpăci cu totul. 

— Te referi la marţea dinaintea dispariţiei? 

— Exact, marți. 


VP - 105 


— Și presupui că doamna Muller - Kiki - lua legătura cu Flores 
când mergea la biroul lui Ashton? 

Muller nu răspunse. Privirea lui se întoarse spre șemineu. 

— A vorbit vreodată despre el? 

— Despre cine? 

— Hector Flores. 

— Nu era genul de persoană despre care să discutăm. 

— Ce fel de persoană era? 

Muller râse scurt și fără chef și clătină din cap. 

— E evident, nu? 

— Evident? 

— Din cauza numelui, răspunse Muller pe un ton brusc 
dispreţuitor. 

Încă se holba la cenușa din șemineu. 

— Un nume spaniol? 

— Ştii, sunt toţi o apă și-un pământ. E al dracului de evident. 
Țara noastră e înjunghiată mișelește. 

— De către mexicani? 

— Mexicanii nu sunt decât vârful pumnalului. 

— Așa l-ai descrie pe Hector? 

— Ai fost vreodată într-una dintre ţările alea? 

— În ţările latine? 

— Țările cu climă caldă. 

— N-aș putea spune c-am fost, Carl. 

— Sunt locuri mizerabile, toate. Mexic, Nicaragua, Columbia, 
Brazilia, Puerto Rico - toate sunt absolut mizerabile! 

— Ca și Hector? 

— Mizerabile! 

Muller se încruntă spre grătarul de fier acoperit de cenușă de 
parcă afișa imagini revoltătoare ale mizeriei pe care o 
descrisese. 

Gurney rămase tăcut o vreme, așteptând să se potolească 
furtuna și văzu cum umerii bărbatului se relaxară ușor, mâinile i 
se desprinseră de pe braţele fotoliului și ochii i se închiseră. 

— Carl? 

— Da? 

Muller deschise iar ochii. Expresia lui devenise surprinzător de 
ciudată. 

Gurney vorbi delicat. 


VP - 106 


— Ai avut vreodată o dovadă că între soția ta și Hector Flores 
ar fi existat o legătură indecentă? 

Muller arăta de-a dreptul nedumerit. 

— Cum ziceai că te numești? 

— Eu? Dave. Dave Gurney. 

— Dave? Ce coincidentă remarcabilă! Ştiai că ăsta e numele 
meu mijlociu? 

— Nu, Carl, nu știam. 

— Carl David Muller. 

Bărbatul își fixă privirea în gol. 

— Mama obișnuia să mă strige „Carl David”. „Carl David 
Muller, mergi imediat în camera ta! Carl David Muller, ai face 
bine să fii cuminte ori Moşu s-ar putea să-ţi piardă lista de 
dorinţe pentru Crăciun! Ține minte cuvintele mele, Carl David!” 

Se ridică de pe scaun, își îndreptă spatele și intonă cele trei 
cuvinte pe tonul unei femei - „Carl David Muller” ca și cum 
numele și vocea aveau puterea să spargă zidul spre o altă lume. 
Apoi ieși din cameră. 

Gurney auzi ușa din faţă deschizându-se. 

— Mi-a părut bine c-ai venit, zise Muller inexpresiv. Trebuie să 
pleci acum. Uneori uit că nu trebuie să las pe nimeni în casă. 

— Mulţumesc, Carl. Apreciez că ţi-ai făcut timp pentru mine. 

Uluit de ceea ce părea o formă de decompensare psihotică, 
Gurney se simţi dator să respecte cerința lui Muller ca să evite o 
altă situaţie stresantă, să sune din mașină și să aștepte să 
sosească ajutoarele. 

Pe la jumătatea drumului spre automobil, se răzgândi. Poate 
că era mai bine dacă îl supraveghea el pe bărbat. Se întoarse la 
ușa principală, sperând că va reuși să-l convingă pe Muller să-l 
primească în casă pentru a doua oară, însă de data asta ușa nu 
era complet închisă. Ciocăni oricum. Dinăuntru nu veni niciun 
răspuns. Împinse ușa și se uită înăuntru. Muller nu era acolo, dar 
o ușă de pe coridor, despre care Gurney știa sigur că fusese 
închisă mai înainte, era acum întredeschisă. Intră în hol și strigă 
cât putu de calm și de amabil: 

— Domnule Muller? Carl? Sunt Dave. Sunteţi acolo? 

Nu răspunse nimeni, însă un lucru era sigur: băzâitul - mai 
mult un foșnet metalic care se auzea acum mult mai clar - și 
imnul de Crăciun, „Adeste Fideles”, răsunau de undeva din 
spatele acelei uși întredeschise. Se îndreptă într-acolo și împinse 


VP - 107 


ușa cu vârful pantofului. Niște trepte slab luminate coborau la 
subsol. 

Gurney cobori cu atenţie. După câţiva pași, strigă iar. 

— Domnule Muller? Sunteţi acolo? 

Un cor de tenori reluă imnul în engleză: „Veniţi credincioși, 
bucuroși și triumfători,/ Veniţi, veniţi în Betleem”. 

Treptele erau încadrate de zid din ambele părţi, așa că doar o 
mică porţiune din subsol era vizibilă în timp ce cobora. Partea pe 
care o putea zări părea să fie „finisată” cu același linoleum și 
același lambriu din pin din milioane de alte subsoluri americane. 
Pentru un moment, senzaţia de familiaritate fu extrem de 
liniștitoare. Senzaţia însă dispăru când cobori ultima treaptă și 
se întoarse spre sursa de lumină. 

În colţul îndepărtat al subsolului se afla un brad împodobit ca 
de Crăciun. Vârful îi era îndoit de tavanul înalt de aproape trei 
metri. Sutele de beculeţe reprezentau sursa de luminat din 
cameră. De pe cârligele argintii atârnau ghirlande colorate și 
țurțuri din folie de aluminiu, zeci de ornamente din sticlă în 
toate formele cunoscute, de la simple sfere la îngeri suflați 
manual. În cameră se simțea un miros pătrunzător de conifere. 

Lângă brad, pironit în spatele unei platforme uriașe de 
mărimea a doua mese de ping-pong, puse cap la cap, stătea 
Carl Muller. Ținea mâinile pe două manete atașate de o cutie 
neagră, metalică. Un trenuleț bâzâia în jurul platformei, se 
învârtea sub forma cifrei opt la mijlocul traseului, urca și cobora 
pante domoale, uruia prin tunelele din munţi, trecea prin 
sătucuri și ţinuturi cu ferme, traversa păduri... în cerc, mereu în 
cerc... o dată și înc-o dată. 

Ochii lui Muller - două puncte lucitoare pe chipul lui palid - 
sclipeau, reflectând toate culorile luminiţelor. Îi amintea lui 
Gurney de cineva bolnav de progeria, boala ciudată care 
accelerează procesul de îmbătrânire și care face un copil să 
arate ca un Moș. 

După o vreme, urcă înapoi la parter. Se hotărî că avea să 
meargă acasă la Scott Ashton să afle ce știa doctorul despre 
situaţia lui Muller. Trenurile și bradul dovedeau că nu era o 
chestiune de moment, rezultată în urma crizei recente, și că nu 
necesita o intervenţie urgentă. 

Fără să mai încuie, Gurney închise ușa grea, trântind-o în 
urma lui. Traversând cărăruia pavată cu cărămidă spre strada 


VP - 108 


unde-și parcase mașina, zări o femeie mai în vârstă care cobora 
dintr-un Land Rover vechi, oprit exact în spatele Outback-ului 
său. 

Femeia deschise portiera din spate, adresă cuiva câteva 
cuvinte scurte și grave și din mașină cobori un câine foarte 
mare - un terrier Airedale. 

Ca și animalul ei, femeia avea un aer nobil și impunător. Tenul 
îi era pe atât de sănătos, pe cât era al lui Muller de bolnăvicios. 
Înaintă spre Gurney cu pasul hotărât al unui excursionist. Tinea 
câinele într-o lesă scurtă și avea un baston, pe care-l purta mai 
degrabă ca pe un ciomag, decât ca pe un baston. Pe la 
jumătate, femeia se opri, își depărtă picioarele și-i blocă drumul 
cu bastonul înfipt hotărât în pământ într-o parte, și cu câinele de 
cealaltă. 

— Sunt Marian Eliot, zise ea pe același ton pe care altcineva 
ar fi spus: „Sunt judecătorul și juriul tău”. 

Numele îi suna familiar lui Gurney pentru că-l regăsise pe lista 
de vecini interogaţi de echipa BIC. 

— Cine ești? vru ea să știe. 

— Mă numesc Gurney. De ce întrebaţi? 

Strânse mai tare bastonul lung și răsucit, sceptru și potenţială 
armă. Era o persoană obișnuită să primească răspunsuri, nu 
întrebări, dar ar fi fost o greșeală din partea lui să se lase 
intimidat. Astfel i-ar fi fost imposibil să-i câștige respectul. 

Femeia miji ochii. 

— Ce faci aici? 

— Dacă grija dumneavoastră pentru domnul Muller n-ar fi atât 
de evidentă, aș fi ispitit să spun că nu vă privește. 

Gurney nu fu sigur dacă atinsese nota potrivită de autoritate 
și permisivitate până când, după ce îi aruncă o privire 
pătrunzătoare, femeia zise: 

— E în regulă? 

— Depinde ce înţelegeţi prin „în regulă”. 

Pe chip i se ivi o tresărire, care sugera că înțelesese dublul 
înțeles al cuvintelor lui. 

— E la subsol, adăugă Gurney. 

Femeia se strâmbă, dădu din cap și păru să-și imagineze 
scena. 

— Cu trenurile? 

Vocea ei arogantă se îmblânzi. 


VP - 109 


— Da. E o chestie obișnuită pentru el? 

Păru să studieze măciulia bastonului de parcă era o sursă de 
informaţii utile sau de idei. Nu arătă niciun fel de interes pentru 
întrebarea lui Gurney. 

Gurney decise să dea un alt curs conversaţiei. 

— Sunt implicat în investigația asasinatului doamnei Perry. 
Îmi amintesc numele dumneavoastră pentru că l-am văzut pe 
lista persoanelor interogate în mai. 

Marian scoase un sunet scurt, de dezgust. 

— N-a fost tocmai un interogatoriu. Am fost iniţial contactată 
de... îmi voi aminti numele într-un moment... detectivul-șef 
Hardpan, Hardscrabble, Hard-ceva... un tip cam dur, dar departe 
de a fi prost. Mi s-a părut fascinant într-un fel - aproape ca un 
rinocer isteț. Din păcate, i-au luat cazul și a fost înlocuit de un 
anume Blatt sau Splat sau cam așa ceva. Blatt-Splat a fost ceva 
mai politicos, dar nici pe departe la fel de inteligent. Abia dacă 
am discutat, dar o conversaţie scurtă cu omul ăsta e o 
binecuvântare, crede-mă. Oricând întâlnesc o asemenea 
persoană, mi se face milă de sărmanii profesori care au fost 
nevoiți s-o suporte din septembrie până în iunie. 

Afirmația ei îi aminti de cuvintele scrise alături de numele lui 
Marian Eliot pe fișa cu interogatorii din dosar: Profesoară de 
filosofie, pensionată (Princeton). 

— Într-un fel, de asta mă și aflu aici, zise Gurney. Mi s-a cerut 
să reiau unele interogatorii, să aflu mai multe detalii, poate 
chiar să înţeleg mai bine ce s-a petrecut de fapt. 

Femeia își ridică sprâncenele a surprindere. 

— Ce s-a petrecut de fapt? Ai îndoieli? 

Gurney ridică din umeri. 

— Încă lipsesc unele piese din puzzle. 

— Am crezut că singurii care lipsesc sunt hăcuitorul ăla 
mexican și nevasta lui Carl. 

Părea deopotrivă intrigată și iritată că era posibil ca situaţia 
să nu fi fost ceea ce crezuse ea. Ochii pătrunzători și suspicioși 
ai câinelui parcă înțelegeau fiecare amănunt. 

— Se poate să vorbim în altă parte? sugeră Gurney. 


VP - 110 


Capitolul 19 


Frankenstein 


Locul propus de Marian pentru continuarea conversaţiei era 
chiar locuinţa ei, care se întâmpla să fie peste drum, la câteva 
sute de metri în josul dealului faţă de casa lui Carl Muller. Locul 
exact al întâlnirii se dovedi a fi mai degrabă aleea, nu casa în 
sine. Ajunși acolo, Gurney primi sarcina de a descărca niște saci 
cu mușchi de turbă și îngrășământ din portbagajul Land Rover- 
ului. 

Femeia înlocui bastonul cu o săpăligă și rămase la marginea 
unei grădini de trandafiri, la vreo zece metri de automobil. In 
timp ce Gurney încărca sacii într-o roabă, îl întrebă ce rol avea 
în cadrul investigaţiei și ce funcţie ocupa în ierarhia poliţiei 
statale. 

Răspunsul lui, că era un „consultant probatoriu” care fusese 
angajat de mama victimei în afara investigaţiilor oficiale ale BIC, 
fu întâmpinat cu o privire sceptică și cu buzele strânse. 

— Ce Dumnezeu vrea să-nsemne asta? 

Gurney decise să-și asume riscul și să răspundă sincer. 

— O să vă explic dacă promiteţi să nu mai spuneţi nimănui. 
De fapt, funcţia asta a mea îmi permite să conduc o anchetă 
fără să aștept ca statul să-mi elibereze o licenţă oficială. Dacă 
vreţi să-mi verificaţi activitatea de detectiv al NYPD la secţia 
omucideri îl puteţi suna pe rinocerul isteț - al cărui nume, 
apropo, este Jack Hardwick. 

— Hah! Multă baftă cu statul! Crezi că poţi să împingi roaba 
aia încoace? 

Gurney interpretă cererea ei ca pe-o modalitate de a-l 
accepta pe el și de a accepta situaţia. Mai făcu trei drumuri de 
la Land Rover spre grădina de trandafiri, înainte ca femeia să-l 
invite să se așeze lângă ea pe o bancă din fontă, smălțuită în 
alb, aflată sub un măr cu crengi dese. 

Se întoarse spre Gurney, ca să-l poată privi direct în ochi. 

— Ce-ai vrut să spui când ai pomenit de piesele lipsă? 

— Vom ajunge și acolo, dar trebuie să vă pun câteva întrebări 
mai întâi, ca să mă pot orienta. 


VP - 111 


Ghicea calea cea mai potrivită spre o abordare echilibrată, 
atât autoritară, cât și permisibilă din limbajul trupului lui Marian 
la care era atent în eventualitatea în care avea nevoie de o nouă 
abordare. 

— Prima întrebare: cum l-aţi descrie pe doctorul Ashton în 
câteva cuvinte? 

— N-aș îndrăzni. Nu e genul de bărbat care poate fi 
caracterizat în câteva cuvinte. 

— E o persoană complexă? 

— Foarte. 

— Puteţi numi o trăsătură de personalitate predominantă? 

— Nu știu cum să raspund la asta. 

Gurney începu să creadă că cea mai rapidă modalitate de a 
obţine informaţii de la Marian Elliot era să renunţe la întrebări. 
Se sprijini cu spatele de spătarul băncii și studie formele 
crengilor de măr răsucite în urma elagajelor din trecut. 

Avusese dreptate. După un scurt moment, Marian începu să 
vorbească: 

— Am să-ţi spun ceva despre Scott, ceva ce a spus chiar el, 
dar va trebui să decizi singur ce înseamnă sau dacă poate fi 
considerată o „trăsătură de personalitate”. 

Rosti expresia cu aversiune, de parcă era un concept prea 
simplist pentru a fi aplicat fiinţelor umane. 

— Când Scott era încă student la medicină a scris o carte care 
l-a făcut faimos - în fine, faimos în anumite cercuri academice. 
Se numea Capcana empatiei. Lucrarea era destul de 
convingătoare - aducea argumente biologice și psihologice în 
sprijinul ipotezei sale conform căreia empatia este, în esenţă, un 
defect de delimitare, sentimentul empatic pe care oamenii îl au 
unii pentru ceilalţi fiind, de fapt, o stare de confuzie. Ideea era 
că ţinem unii la alții pentru că undeva în subconștient nu reușim 
să facem distincţia dintre sine și celălalt. El a făcut un 
experiment elegant prin simplitatea lui. Subiecţii au fost puși să 
privească un om care curăța un măr. |n decursul acestei 
operațiuni, mâna omului a părut să alunece și s-a tăiat ușor la 
deget. Subiecţii au fost filmaţi pentru analiza ulterioară a 
reacţiilor la accident. Aproape toţi au tresărit. Doar doi din o 
sută au fost complet lipsiţi de orice reacţie, iar când aceștia au 
participat mai târziu la teste psihologice, s-a descoperit că 
aveau caracteristici mentale și emoţionale asemănătoare 


VP - 112 


sociopaţilor. Concluzia lui Scott a fost că tresărim atunci când 
vedem pe cineva tăindu-se fiindcă pentru o fracțiune de 
secundă nu suntem capabili să facem diferența dintre acea 
persoană și noi înșine. Cu alte cuvinte, această delimitare a 
individului normal este imperfectă, pe când a sociopatului este 
desăvârșită. Sociopatul nu-și confundă niciodată sinele și 
propriile nevoi cu ale altcuiva și atunci nu are niciun fel de 
sentiment legat de binele altora. 

Gurney zâmbi. 

— Pare genul de idee care stârnește multe reacţii. 

— Oh, ba bine că nu! Bineînţeles, multe dintre reacţii au fost 
stârnite de exprimarea lui Scott: desăvârșită și imperfectă. 
Limbajul ăsta a fost interpretat de unii dintre colegii lui ca o 
glorificare a sociopatului. 

Ochii lui Marian Elliot luceau de încântare. 

— Dar toate astea făceau parte din plan. Concluzia e c-a 
obținut atenţia pe care și-o dorise. La douăzeci și trei de ani, 
Scott devenise cel mai discutat individ din domeniul lui. 

— Deci e inteligent și știe cum să... 

— Așteaptă, îl întrerupse. Povestea nu se termină așa. La 
câteva luni după ce cartea lui a agitat cuibul de viespi al 
controverselor, a fost publicată o altă carte care, în esență, 
ataca teoria empatiei formulată de Scott. Titlul cărţii concurente 
era Inimă și suflet. O scriere riguroasă și bine argumentată, care 
folosea însă un ton cu totul diferit. Mesajul cărții era că iubirea e 
tot ce contează și că „delimitarea fragilă” - așa cum descrisese 
Scott empatia - era, de fapt, un salt evoluționist spre viitor și 
spre desăvârșirea relaţiilor interumane. Specialiștii în domeniu 
s-au împărțit în două tabere opuse. Au apărut articole, s-au scris 
scrisori înflăcărate. 

Marian își sprijini spatele de braţul băncii și privi expresia de 
pe chipul lui. 

— Am impresia că asta nu e tot, zise Gurney. 

— Într-adevăr. Un an mai târziu s-a descoperit că Scott 
scrisese ambele cărți. 

Făcu o pauză înainte să-l întrebe: 

— Ce zici de asta? 

— Nu sunt sigur. Cum a fost primită descoperirea? 


VP-113 


— Cu mânie. Toţi s-au simţit trași pe sfoară, ceea ce nu era 
tocmai neadevărat. Dar cărţile în sine erau impecabile. Ambele 
reprezentau contribuții perfect legitime în domeniul lor. 

— Și crezi că Ashton a făcut toate astea ca să atragă atenţia? 

— Nu! răbufni femeia. Sigur că nu! Tonul a atras atenţia. 
Faptul c-a pozat în doi autori în conflict unul cu celălalt a atras 
atenţia. Dar scopul a fost mai nobil de atât, mesajul pentru 
fiecare cititor a fost mai adânc de atât: trebuie să te hotărăști 
singur, să găsești singur adevărul. 

— Deci aţi spune că Ashton e un tip destul de istet? 

— Chiar genial aș spune. Neconvenţional și imprevizibil. Un 
ascultător desăvârșit, cu o minte agilă și receptivă. Și cu o figură 
ciudat de tragică. 

Gurney avea impresia că, deși se apropia de șaptezeci de ani, 
pe Marian Eliot o încerca un sentiment pe care ea însăși cu 
siguranţă nu l-ar fi recunoscut niciodată: o pasiune arzătoare 
pentru un bărbat cu aproape trei decenii mai tânăr decât ea. 

— Ziceți „tragică” în contextul celor petrecute în ziua nunții 
lui? 

— E mai mult de atât. Bineînţeles, crima a ajuns să facă parte 
din poveste. Dar gândește-te la toate arhetipurile mitice 
înglobate aici, de la început până la final. 

Se opri, dându-i timp lui Gurney să se gândească la ceea ce 
tocmai spusese. 

— Nu sunt sigur că înțeleg. 

— Cenușăreasa... Pygmalion... Frankenstein. 

— Vorbiţi despre evoluţia relaţiei dintre Scott Ashton și Hector 
Flores? 

— Exact. 

Îi arătă un zâmbet binevoitor, ca unui elev eminent. 

— Povestea începe clasic: un străin sosește în sat, e flămând 
și caută de muncă. Un moșier local, un om înstărit îl ia acasă, îl 
pune la încercare dându-i diverse sarcini, vede în el un potenţial 
uriaș, îi dă din ce în ce mai multe responsabilităţi și îi oferă 
posibilitatea de a începe o nouă viaţă. Sărmanul muncitor cu 
ziua se îmbogățește peste noapte. Nu e tocmai povestea 
Cenușăresei, dacă ne gândim la sexul protagonistului, dar 
esenţialul este întrutotul același. Cu toate astea, în saga Ashton- 
Flores, povestea Cenușăresei nu reprezintă decât actul întâi. 
După aceea, o nouă paradigmă începe să prindă contur în 


VP - 114 


momentul în care doctorul Ashton devine fascinat de 
oportunitatea de a-și modela elevul în ceva minunat, de a-i 
demonstra întregul potenţial, de a sculpta o statuie perfectă, de 
a-i da viaţă lui Flores în cel mai deplin sens al cuvântului. li 
cumpără cărţi, un computer, cursuri online - își petrece ore 
întregi, în fiecare zi, supraveghindu-i parcursul educaţional, 
împingându-l tot mai mult spre un soi de perfecțiune. Nu e 
tocmai mitul grecesc al lui Pygmalion, dar se apropie destul de 
mult. Acesta este actul al doilea. Actul al treilea e reprezentat, 
bineînţeles, de povestea lui Frankenstein. Destinat să 
întruchipeze perfecțiunea, Flores se dovedește a fi o ființă atinsă 
de cele mai rele defecte omenești și nu aduce decât haos și 
groază în viaţa geniului care l-a creat. 

Dând lent și apreciativ din cap, Gurney reţinu toate aceste 
informaţii, fascinat deopotrivă de paralelele dintre povești și 
evenimentele reale, dar și de insistența lui Marian Elliot de a le 
evidenția semnificația enormă. Ochii femeii ardeau de 
certitudine, și în ei pâlpâia ceva asemănător triumfului. În 
mintea lui Gurney se născu o întrebare: să fi fost triumful legat 
în vreun fel de tragedie sau reflecta, pur și simplu, satisfacția 
academicianului de a-și fi exprimat profunzimea gândurilor? 

După o scurtă pauză, timp în care entuziasmul ei se stinse, 
Marian întrebă: 

— Ce sperai să afli de la Carl? 

— Nu știu. Poate să înțeleg de ce interiorul casei e mai 
ordonat decât exteriorul. 

Nu vorbise prea serios, dar femeia răspunse pe un ton sobru. 

— ÎI vizitez regulat pe Carl. N-a mai fost el însuși de când a 
dispărut Kiki. E de înţeles. Obișnuiesc să fac puţină ordine când 
mă aflu acolo. Nu e mare lucru. 

Femeia se uită peste umărul lui Gurney, spre casa lui Muller, 
ascunsă în spatele copacilor care se întindeau pe câteva hectare 
de teren. 

— Se îngrijește singur mult mai bine decât ai crede. 

— Știţi ce părere are despre hispanici? 

Marian oftă scurt, iritată. 

— Opinia lui Carl nu e cu mult diferită de discursul de 
campanie al anumitor politicieni. 

Gurney o privi curios. 


VP - 115 


— Da, știu, este puţin cam vehement, dar având în vedere... 
ei bine, având în vedere situaţia cu soția lui... 

Vocea ei se stinse. 

— Și cum rămâne cu bradul de Crăciun împodobit în 
septembrie? Și colindele? 

— li plac, i se par relaxante. 

Apoi se ridică, apucă ferm săpăliga ce se sprijinea de 
trunchiul mărului și-și înclină capul spre Gurney, intenţionând să 
pună capăt conversaţiei. În mod evident, starea psihică a lui 
Carl nu era unul dintre subiectele ei preferate. 

— Am treabă. Multă baftă cu investigația, domnule Gurney. 

Femeia fie uitase, fie nu mai era interesată de piesele de 
puzzle lipsă de care se interesase mai devreme. Gurney se 
întreba care dintre cele două variante era cea adevărată. 

Câinele uriaș, simțind pe semne o schimbare a stării de spirit, 
apăru de nicăieri lângă stăpâna lui. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat și pentru informaţii, 
spuse Gurney. Sper că vom avea ocazia să discutăm din nou. 

— Vom vedea. Cu toate că m-am pensionat, sunt foarte 
ocupată. 

Se întoarse cu săpăliga spre grădina de trandafiri și începu să 
lovească însetată în solul uscat, ca și cum voia să disciplineze o 
pornire obraznică a propriei firi. 


Capitolul 20 


Vila lui Ashton 


Multe dintre casele de pe Badger Lane, în special cele dinspre 
capătul străzii unde se afla proprietatea lui Ashton erau vechi și 
mari și fuseseră fie întreţinute, fie renovate, cu o atenţie 
deosebită la detalii și cu costuri pe măsură. Rezultatul era de o 
eleganță simplă pe care Gurney o privea cu indignare, deși n-ar 
fi recunoscut în ruptul capului că simţea de fapt invidie. Chiar 
prin comparaţie cu standardele ridicate ale localnicilor de pe 
Badger Lane, domeniul lui Ashton era remarcabil: vila 
impecabilă, cu două niveluri, din piatră galben-deschis era 
împrejmuită de trandafiri sălbatici, straturi imense de flori fără o 


VP - 116 


anumită formă, încadrate de alte plante și spaliere cu iederă 
englezească pe post de pasaje între diversele porţiuni ale 
peluzei ce cobora într-o pantă lină. 

Gurney parcă pe o alee pavată cu piatră cubică ce ducea spre 
un soi de garaj pe care un agent de vânzări l-ar fi numit șopron 
pentru trăsuri. Dincolo de peluză se vedea pavilionul unde 
cântaseră muzicienii la nuntă. 

leși din mașină și simţi imediat un miros pe care încercă să-l 
asocieze cu ceva anume. Un bărbat apăru din spatele casei, 
ducând în mână un fierăstrău de elagaj. Scott Ashton i se părea 
cunoscut, dar diferit, mai puţin vioi în viaţa reală decât în film. 
Purta haine rurale confortabile și scumpe: pantaloni din tweed 
de Donegal și o cămașă cambrată, din flanel. Observă prezenţa 
lui Gurney fără să-și manifeste în vreun fel entuziasmul sau 
iritarea. 

— Aţi sosit la timp, zise el. 

Vocea îi era uniformă, moale și impersonală. 

— Apreciez că aţi fost de acord să mă primiţi, domnule 
Ashton. 

— Vreţi să intraţi? 

Fusese o simplă întrebare, în niciun caz o invitație. 

— Mi-ar fi de mare ajutor dacă aș putea vedea mai întâi zona 
din spatele casei - locul unde se află căsuţa din grădină - și 
masa de grădină, unde ședeaţi când glonţul a spart ceașca de 
ceai. 

In loc de răspuns, Ashton își mișcă mâna, făcându-i semn să-l 
urmeze. Pe când treceau pe sub arcadele de iederă ce legau 
garajul și aleea de lângă casă de peluza din spatele ei - aceleași 
arcade pe sub care trecuseră invitaţii la nuntă - Gurney părea 
că recunoaște locul, dar i se părea totodată și străin. Pavilionul, 
căsuta, spatele vilei, grădina pavată cu piatră, straturile de flori, 
pădurea dimprejur puteau fi recunoscute, deși erau ușor 
schimbate de anotimp, de solitudine și de liniște. Mirosul exotic, 
ciudat din aer se simţea și mai puternic aici. Gurney întrebă ce 
era. 

Ashton arătă într-o doară spre straturile de plante care 
împrejmuiau grădina. 

— Gălbenele, dediței, nalbă, pergamut, tanacetum, lemn 
câinesc. Parfumul fiecăreia devine mai puternic în funcţie de 
direcția vântului. 


VP - 117 


— Aveţi un nou grădinar? 

Chipul lui Ashton se crispă. 

— În locul lui Hector Flores? 

— Am înţeles că el se ocupa de majoritatea treburilor casnice. 

— Nu, n-a fost înlocuit. 

Ashton arătă fierăstrăul din mâna lui și zâmbi rece. 

— Doar dacă nu mă pun pe mine la socoteală. 

Apoi se întoarse în grădină. 

— Aceea e masa pe care doriţi să o vedeți. 

Îl conduse pe Gurney printr-o firidă din zidul scund din piatră, 
la o masă din fier asortată cu două scaune, aflate lângă ușa din 
spate a casei. 

— Doriţi să ne așezăm aici? 

Din nou, sună ca o simplă întrebare, nu ca o invitaţie. 

Gurney se așeză pe scaunul care-i oferea cea mai bună 
perspectivă asupra zonelor pe care și le amintea din film, când o 
mișcare ușoară îi atrase atenţia spre capătul celălalt al grădinii. 
Acolo, pe o bancă mică lipită de zidul casei scăldat de soare, 
stătea un bătrân îmbrăcat într-un cardigan maro, cu o crenguţă 
în mână. Își balansa mâna dintr-o parte în cealaltă, așa încât 
crenguța arăta ca un metronom. Avea părul grizonant și rar, 
tenul pământiu și privirea rătăcită. 

— E tata, zise Ashton, așezându-se pe scaunul din faţa lui 
Gurney. 

— Vă vizitează? 

Ashton făcu o pauză. 

— Da, mă vizitează. 

Gurney îl privi întrebător. 

— A fost într-un azil privat timp de doi ani, în urma demenţei 
progresive și a afaziei. 

— Nu poate vorbi? 

— Nu, de vreun an. 

— L-aţi adus aici în vizită? 

Ashton mijii ochii de parcă se pregătea să-i spună lui Gurney 
că nu era treaba lui, dar expresia feței i se îmblânzi numaidecât. 

— Moartea lui Jillian a... creat un soi de... singurătate. 

Scott păru încurcat de cuvânt și ezită. 

— Cred că la vreo săptămână, două după moartea ei am decis 
să-l aduc aici pe tata pentru un timp. Am crezut că dacă stau cu 
el, am grijă de el... 


VP - 118 


Apoi tăcu din nou. 

— Cum reușiţi, de vreme ce trebuie să mergeţi zilnic la 
Mapleshade? 

— Îl iau cu mine. În mod surprinzător nu-mi face niciun fel de 
probleme. Se ţine bine din punct de vedere fizic. Poate să 
meargă singur, urcă scările fără nicio dificultate. Mănâncă, își 
vede singur de... igienă. Nu doar că nu vorbește, dar nici nu se 
poate orienta. De obicei, nu știe exact unde se află, crede că e 
în Park Avenue, în apartamentul unde am crescut. 

— E un cartier frumos. 

Gurney se uită la bătrânul așezat pe bancă. 

— Destul de frumos. A fost un soi de geniu financiar. Hobart 
Ashton. Un membru de vază într-o clasă socială în care toate 
numele de bărbaţi sună ca ale unor băieţi din școlile 
preparatorii. 

O vorbă de duh veche și răsuflată. Gurney zâmbi politicos. 

Ashton își drese glasul. 

— N-aţi venit aici să vorbim despre tata. Și mă și grăbesc. Cu 
ce vă pot ajuta? 

Gurney își puse mâinile pe masă. 

— Aici stăteați în ziua când s-a tras asupra dumneavoastră? 

— Da. 

— Nu vă simţiţi agitat că staţi în același loc? 

— Mă agită o grămadă de lucruri. 

— N-aș fi zis. 

Urmă o tăcere lungă, întreruptă în cele din urmă de Gurney. 

— Credeţi că trăgatorul știa ce ţintește? 

— Da. 

— Ce vă faceți să credeţi că nu v-a ţintit pe dumneavoastră, 
dar a ratat? 

— Aţi văzut Lista lui Schindler? În film apare o scenă în care 
Schindler încearcă să-l convingă pe comandantul lagărului să 
cruțe vieţile evreilor pe care i-ar fi împușcat oricum pentru fapte 
mărunte. Schindler îi spune că având puterea și dreptul să-i 
împuște, dar, în mărinimia lui, să n-o facă este cea mai mare 
dovadă a puterii pe care o are asupra lor. 

— Credeţi că asta a facut Flores? V-a cruțat viața și a spart 
ceașca doar ca să vă arate că poate să vă omoare? 

— Este o ipoteză acceptabilă. 

— Dacă presupunem că trăgătorul a fost Flores. 


VP - 119 


Ashton îl privi pe Gurney în ochi. 

— La cine altcineva vă gândiţi? 

— l-aţi declarat poliţistului care a sosit la locul faptei că 
Withrow Perry are o pușcă de același calibru ca fragmentele de 
glonţ strânse din grădina asta. 

— L-aţi întâlnit sau aţi vorbit vreodată cu el? 

— Încă nu. 

— Când o veți face, cred că veţi fi de acord cu mine că este 
destul de ridicol să crezi că doctorul Withrow Perry s-ar târî prin 
pădurile astea cu o pușcă după el. 

— Dar nu e valabil același lucru și pentru Hector Flores? 

— Hector a demonstrat că e capabil de orice. 

— Dacă stau să mă gândesc mai bine, în scena aia din Lista 
lui Schindler șeful lagărului nu ţine cont de sfat prea mult timp. 
N-are răbdare și începe din nou să-i împuște pe evreii care nu se 
comportă așa cum vrea el. 

Ashton nu răspunse. Privirea lui rătăci spre dealul împădurit 
din spatele pavilionului și se opri acolo. 

Multe dintre deciziile lui Gurney erau conștiente și foarte bine 
chibzuite, cu o excepţie flagrantă: când era momentul să 
schimbe tonul unui interviu. Decizia asta era instinctivă și, chiar 
atunci, simţi că era momentul să continue discuţia în alt fel. Se 
relaxă pe scaun și zise: 

— Marian Eliot vă este un adevărat fan. 

Semnele erau subtile. Poate că doar i se părea lui Gurney, 
dar, pentru prima dată în decursul conversației lor, privirea 
ciudată a lui Ashton îi lăsă impresia că doctorul fusese surprins 
de schimbarea subiectului. Insă își reveni rapid. 

— E ușor s-o cucerești pe Marian, zise el pe tonul său blând, 
de psihiatru, câtă vreme nu încerci să fii cuceritor. 

Gurney își dădu seama că aceeași impresie i-o lăsase și lui. 

— Crede că sunteți un geniu. 

— Are și ea preferințele ei. 

Gurney schimbă din nou subiectul. 

— Ce credea Kiki Muller despre dumneavoastră? 

— Habar n-am. 

— N-aţi fost psihiatrul ei? 

— Pentru scurt timp. 

— Un an nu mi se pare atât de puţin. 

— Un an? Mai bine zis două luni, nici măcar două luni. 


VP - 120 


— Când s-au terminat cele două luni? 

— Nu vă pot spune asta. E vorba de confidenţialitate. N-ar fi 
trebuit să dezvălui nici măcar atât. 

— Soţul ei mi-a mărturisit că avea întâlnire cu dumneavoastră 
în fiecare marţi, până când a dispărut. 

Ashton se încruntă neîncrezător și clătină din cap. 

— Să vă întreb ceva, domnule Ashton. Fără a divulga nimic 
din ce v-a spus Kiki Muller în timpul ședinţelor, mi-aţi putea 
spune motivul pentru care perioada de tratament s-a încheiat 
atât de rapid? 

Ashton se gândi. Părea să nu se simtă în largul lui când 
răspunse. 

— Eu am întrerupt terapia. 

— Îmi puteţi spune de ce? 

Doctorul închise ochii pentru câteva secunde, apoi păru să ia 
o decizie. 

— Am întrerupt terapia pentru că, în opinia mea, nu era deloc 
interesată de tratament. Nu voia decât să se afle aici. 

— Aici? Pe proprietatea dumneavoastră? 

— Venea cu o jumătate de oră mai devreme decât era 
programată, apoi trăgea de timp după ce terminam ședința. 
Zicea că e fascinată de peisaj, de flori, în fine. De fapt atenţia ei 
se îndrepta oriunde se afla Hector, dar n-ar fi recunoscut 
niciodată. Din cauza asta comunicarea noastră devenise 
nesinceră și inutilă. Așa că am refuzat s-o mai primesc după 
vreo șase-șapte ședințe. Îmi asum un risc, spunându-vă toate 
astea, însă mi se pare important, ţinând cont că a minţit în 
legătură cu durata terapiei. Adevărul e că doamna Muller nu-mi 
mai era pacientă cu cel puţin nouă luni înainte să dispară. 

— E posibil ca-n tot acest timp să se fi văzut în secret cu 
Hector, spunându-i soţului ei că venea aici pentru terapie? 

Ashton inspiră adânc și expiră ușor. 

— N-aș vrea să cred că ceva atât de strigător la cer se 
întâmpla chiar sub nasul meu, în nenorocita asta de căsuţă. Dar 
presupun că de-asta au fugit împreună... după aceea. 

— Ce fel de persoană v-aţi imaginat c-ar fi acest bărbat, 
Hector Flores? zise Gurney brusc. 

Ashton tresări. 

— Mă întrebaţi de fapt cum, în calitatea mea de psihiatru, m- 
am putut înșela atât de amarnic în privinţa unui om pe care l-am 


VP - 121 


ținut sub observaţie în fiecare zi, timp de trei ani? Răspunsul e 
stânjenitor de simplu: am fost orbit de un scop care devenise 
mult prea important pentru mine. 

— Ce scop era acela? 

— Educaţia și desăvârșirea lui Hector Flores. 

Arăta de parcă pusese limba pe ceva amar. 

— Progresul lui remarcabil de la grădinar la polimat avea să 
fie subiectul următoarei mele cărţi - o expunere a puterii 
educaţiei asupra naturii. 

— Și după aceea, zise Gurney cu ceva mai mult sarcasm 
decât intenţionase, urma să publicaţi a doua carte, sub un alt 
nume, care să demonteze argumentul primei lucrări? 

Buzele lui Ashton se lărgiră lent într-un zâmbet rece. 

— Aţi avut o conversaţie foarte productivă cu Marian! 

— Asta îmi aduce aminte de un alt lucru care mă interesează. 
În legătură cu Carl Muller. Știţi despre starea lui emoţională? 

— N-am avut niciun fel de legătură profesională cu el. 

— Atunci poate în calitate de vecin? 

— Ce vreţi să știți? 

— Cât de nebun e, ca să mă exprim simplu. 

Ashton surâse din nou glacial. 

— Bazându-mi afirmaţia pe zvonuri, aș zice că e complet 
desprins de realitate. Mai exact de realitatea adulţilor, cea 
sexuală. 

— Aţi tras concluzia asta doar pentru că se joacă cu 
trenuleţele? 

— Există o întrebare cheie pe care trebuie s-o punem când 
vine vorba de comportamente nepotrivite: putem vorbi de o 
vârstă la care comportamentul respectiv ar fi fost potrivit? 

— Nu sunt sigur că înțeleg. 

— Comportamentul lui Carl pare specific unui băiat înainte de 
pubertate, ceea ce sugerează c-ar fi un soi de regresie spre 
ultima perioadă sigură și fericită din viața lui. Aș zice că s-a 
întors într-un moment al existenţei în care femeile și sexul nu 
intraseră în ecuaţie, înainte ca el să fi experimentat durerea de- 
a fi înșelat de o femeie. 

— Vreţi să ziceți c-a descoperit cumva aventura soției lui cu 
Flores și că asta l-a făcut să înnebunească? 

— E posibil, dacă era din fire un bărbat mai sensibil. Explicaţia 
se potrivește cu purtarea lui actuală. 


VP - 122 


Câţiva nori, apăruţi de nicăieri pe cerul albastru, acoperiră 
soarele treptat, și temperatura din grădină scăzu cu cel puţin 
zece grade. Ashton nu păru să bage de seamă. Gurney își 
îndesă mâinile în buzunare. 

— E posibil ca o descoperire ca asta să-l fi făcut s-o omoare? 
Sau să-l omoare pe Flores? 

Ashton se încruntă. 

— Aveţi vreun motiv să credeţi că Kiki sau Hector sunt morţi? 

— Absolut niciunul, în afară de faptul că n-au fost văzuți în 
ultimele patru luni. Dar nici n-am vreo dovadă că ar mai fi în 
viaţă. 

Ashton se uită la ceas, un Cartier vechi, lustruit cu atenţie. 

— Prezentaţi un scenariu foarte complicat, domnule detectiv. 

Gurney ridică din umeri. 

— Prea complicat? 

— Nu e dreptul meu să mă pronunț. Nu sunt psiholog 
criminalist. 

— Dar ce sunteţi? 

Ashton clipi, zăpăcit pesemne de bruscheţea întrebării. 

— Cum? 

— Care e specializarea dumneavoastră? 

— Comportamentele sexuale distructive, în special abuzul 
sexual. 

Veni rândul lui Gurney să clipească nedumerit. 

— Credeam că sunteţi directorul unei școli pentru copii cu 
probleme. 

— Da. Mapleshade. 

— Mapleshade e pentru copii abuzaţi sexual? 

— Imi cer scuze. Deschideţi un subiect care, tratat pe scurt, 
poate lăsa loc unor neînțelegeri și n-am timp acum să explic în 
detaliu. Poate cu altă ocazie. 

Scott își aruncă iar privirea la ceas. 

— Adevărul e că am două întâlniri în după-amiaza asta și 
trebuie să mă pregătesc pentru ele. Aveţi alte întrebări mai 
simple? 

— Două. E posibil să vă fi înșelat cu privire la originea lui 
Hector Flores? 

— Să mă fi înșelat? 

Gurney așteptă. 

Ashton părea agitat. Se mută pe marginea scaunului. 


VP - 123 


— Da, s-ar putea să mă fi înșelat, așa cum m-am înșelat în 
legătură cu tot ce am crezut că știu despre el. A doua întrebare? 

— Vă spune ceva numele Edward Vallory? 

— Vă referiţi la mesajul din telefonul lui Jillian? 

— Da. „Pentru toate motivele pe care le-am scris. Edward 
Vallory”. 

— Nu. Primul detectiv care s-a ocupat de caz mi-a pus aceeași 
întrebare. Am răspuns atunci că numele nu mi-e cunoscut, iar 
răspunsul meu rămâne neschimbat. Am fost informat că 
furnizorul de servicii de telefonie ar fi descoperit că mesajul 
fusese trimis din telefonul lui Hector. 

— Dar nu știți de ce ar fi folosit numele Edward Vallory? 

— Nu. Imi pare rău, domnule detectiv, dar trebuie să mă 
pregătesc pentru întâlniri. 

— Vă pot vedea mâine? 

— Voi fi la Mapleshade toată ziua - cu un program plin. 

— La ce oră plecaţi de dimineață? 

— De aici? La nouă și jumătate. 

— Atunci ce spuneţi de ora opt și jumătate? 

Expresia lui Ashton oscilă între consternare și îngrijorare. 

— Bine. Mâine la opt și jumătate dimineaţă. 

In drum spre mașină, Gurney își aruncă privirea spre colţul 
îndepărtat al grădinii. Soarele dispăruse dincolo de nori, dar 
crenguța metronomică a lui Hobart Ashton se legăna încă 
înainte și înapoi, într-un ritm lent și monoton. 


Capitolul 21 


Doar un sfat 


Pe când Gurney conducea pe Badger Lane pe sub norii tot 
mai deși, casele ce arătaseră pitorești scăldate în lumina 
soarelui i se înfățișau acum sinistre și sobre. Era nerăbdător să 
ajungă pe Higgles Road, în spaţiu deschis și să privească văile 
idilice dintre Tambury și Walnut Crossing. 

Nu-l deranja deloc că Ashton decisese să încheie 
interogatoriul și nici că trebuia să mai facă încă un drum. Cu 
ocazia asta avea timp să analizeze mai bine atât prima impresie 


VP - 124 


pe care i-o lăsase doctorul, cât și părerile extraordinarilor săi 
vecini. Avea posibilitatea să-și pună ordine în gânduri pentru ca 
mai apoi să poată face unele conexiuni și să formuleze 
întrebările potrivite pentru ziua de mâine. Se hotărî să meargă 
direct la Quick-Martul aflat pe Route 10, să-și cumpere cea mai 
mare cafea pe care o aveau și să-și scrie niște notițe. 

Când îi ieși în faţă intersecţia din dreptul fermei dărăpănate a 
lui Calvin Harlen, Dave văzu că o mașină neagră bloca drumul, 
parcată exact de-a latul lui. Doi bărbaţi musculoși, tunși periuţă, 
cu ochelari de soare, pantaloni negri și canadiene lucioase se 
sprijineau de mașină, privindu-l pe Gurney apropiindu-se. 
Automobilul, un Ford Crown Victoria neînmatriculat - semnalând 
că era un vehicul polițienesc în aceeași măsură în care ar fi 
făcut-o o mașină de poliţie cu sirena pornită - îl făcu pe Dave să 
nu se mire deloc de ecusoanele prinse de jachete. 

Bărbaţii pășiră alene spre locul unde oprise Gurney, câte unul 
de fiecare parte a mașinii. 

— Permisul și certificatul de înmatriculare, zise cel aflat în 
dreptul ferestrei, pe un ton nu foarte prietenos. 

Gurney își scosese deja portofelul, însă acum ezita. 

— Blatt? 

Gura omului tresări ca și cum aterizase o muscă pe ea. Tipul 
își scoase încet ochelarii, reușind să-i dea gestului o nuanță 
amenințătoare. Ochii lui erau mici și răi. 

— De unde te știu? 

— Cazul Mellery. 

Omul zâmbi. Cu cât i se lărgea zâmbetul, cu atât devenea mai 
urât. 

— Gurney, nu? Geniul din orașul ăla de căcat. Ce dracului 
cauţi aici? 

— Am venit în vizită. 

— La cine? 

— Am să-ți împărtășesc informaţia asta când voi considera că 
e momentul potrivit. 

— Potrivit? Potrivit? leși afară din mașină. 

Gurney respectă ordinul cu mare calm. Celălalt poliţist ocoli 
mașina prin spate. 

— Hai, arată-mi permisul și certificatul de înmatriculare. 

Gurney deschise portofelul și îi dădu cele două acte lui Blatt, 
care le studie cu atenţie. 


VP-125 


Blatt se întoarse la Ford, intră și începu să butoneze tastatura 
computerului din mașină. Celălalt poliţist îl urmărea pe Gurney 
de parcă avea de gând s-o ia la fugă pe Higgles Road, printre 
mărăcini. Gurney zâmbi obosit și încercă să-i citească numele 
de pe ecusonul din piept, însă folia de plastic reflecta lumina. 
Renunţă și decise să se prezinte. 

— Sunt Dave Gurney, NYPD Omucideri, pensionat. 

Polițistul dădu din cap fără vlagă. Trecură câteva minute. Apoi 
alte câteva. Gurney se sprijini cu spatele de portiera mașinii, își 
încrucișă brațele la piept și închise ochii. Nu prea avea chef de 
rețineri inutile, iar ziua aceea încărcată îl obosise. Răbdarea lui 
legendară începea să se destrame. Blatt se întoarse și-i înapoie 
actele de parcă se săturase să le ţină. 

— Ce faci aici? 

— M-ai întrebat deja. 

— Bine, Gurney, dă-mi voie să-ţi clarific ceva. Aici se 
desfășoară investigația unei crime. Înțelegi ce zic? Investigăm o 
crimă. Ar fi o mare greșeală să ne stai în cale. Ar însemna 
obstrucționarea legii. Ai împiedica investigația unui infracţiuni 
deosebit de grave. Pricepi ce zic? Așa că te mai întreb o singură 
dată. Ce faci aici, pe Badger Lane? 

— Scuze, Blatt, dar e o chestie personală. 

— Vrei să zici că nu ești aici pentru cazul Perry? 

— Nu zic nimic. 

Blatt se întoarse spre celălalt poliţist, scuipă pe jos și-l arătă 
cu degetul pe Gurney. 

— Ăsta e individul care aproape că i-a trimis pe toţi în 
mormânt la finalul cazului Mellery. 

Acuzaţia aceasta stupidă mai avea periculos de puţin și-i 
atingea lui Gurney o coardă sensibilă de existenţa căreia știau 
prea puţini. 

Poate că celălalt poliţist simţise vibraţiile de rău augur sau 
poate că mai intrase și altă dată în belele din cauza 
animozităţilor lui Blatt, sau poate că i se aprinsese un beculeţ. 

— Gurney? întrebă el. Nu e tipul care a primit toate medaliile 
de la NYPD? 

Blatt nu răspunse, dar întrebarea schimbă dinamica situaţiei 
suficient de mult încât tensiunea să nu crească. Se uită plictisit 
la Gurney. 


VP - 126 


— Doar un sfat: pleacă de aici. Pleacă de aici în secunda doi. 
Dacă te prind numai că sufli asupra cazului ăstuia, îţi garantez c- 
o să fii dat în gât pentru obstrucţionarea legii. 

Ridică mâna, își îndreptă degetul arătător spre fruntea lui 
Gurney și își cobori degetul mare ca un ciocan. 

Gurney dădu din cap. 

— Înţeleg, dar... am și eu o întrebare. Să zicem că descopăr 
că toate presupunerile tale în legătură cu acest caz sunt niște 
mizerii. Pe cine să anunţ? 


Capitolul 22 


Omul-păianjen 


Fusese o greșeală să bea cafea în drum spre casă. Și să 
fumeze, o greșeală încă și mai mare. 

Zeama cumpărată de la benzinărie se transformase, din 
cauza timpului care trecuse și a evaporării, într-un lichid cu mult 
prea multă cofeină, de culoarea smoalei, fără niciun gust de 
cafea. Gurney o bău pe toată oricum: era un ritual relaxant. Insă 
nu la fel de relaxant fu și impactul cofeinei asupra nervilor lui 
când primul val de stimuli îi dădu o stare de anxietate maximă 
care ceru o ţigară. Dar și asta avea plusuri și minusuri: urmă un 
scurt moment de eliberare și destindere, alungat în curând de 
gânduri la fel de deprimante precum norii negri de pe cer. Işi 
aduse aminte de ceva ce-i spusese un terapeut în urmă cu 
cincisprezece ani: „David, te comporți ca două persoane diferite. 
In viaţa profesională, dai dovadă de energie, hotărâre și control. 
In viaţa personală, ești ca o navă fără cârmă”. Câteodată, 
Gurney avea impresia că face progrese - renunţțase la fumat, își 
petrecea majoritatea timpului în aer liber, se gândea mai puţin 
aiurea, se concentra la momentul prezent și la Madeleine. Dar, 
inevitabil, reușea mereu să redevină ce fusese înainte și să 
piardă din vedere idealul persoanei care spera să fie. 

Noul lui Subaru nu avea scrumieră și trebuia să se descurce 
cu o conservă goală de sardine pe care o ţinea în mașină în 
acest scop. Pe când strivea mucul de ţigară în conservă, își dădu 
seama de încă o situaţie care ilustra perfect cât de mult eșuase 


VP - 127 


în viața personală și care-i împunse cu răutate mintea rătăcită: 
uitase de cină. 

Deși o sună pe Madeleine - fără să menţioneze că uitase de 
invitaţi și întrebând-o doar dacă voia să cumpere ceva din drum 
- nu se simţi deloc mai bine. Avea sentimentul că femeia știa 
deja că uitase, știa că încerca să-și acopere greșeala. Apelul fu 
scurt, cu momente lungi de tăcere. Ultimele replici au fost: 

— O să-ţi iei dosarul de pe masă când vii? 

— Da. Așa am zis. 

— Bine. 

Ca să echilibreze cumva drumul spre casă, în mintea 
neliniștită a lui Gurney se învârtea un șir de întrebări 
supărătoare: de ce aștepta Arlo Blatt la intersecţia cu Badger 
Lane? Mai devreme nu se aflase niciun vehicul de supraveghere 
în zonă. Oare îl anunţase cineva că exista o persoană care se 
interesa de crimă? Oare îi spuseseră că era chiar Gurney cel 
care punea întrebări? Dar cui i-ar fi păsat atât de tare, încât să-l 
sune pe Blatt? De ce era Blatt așa de înverșunat să-l ţină 
departe de caz? Toate astea îi aduceau aminte de o altă dilemă: 
de ce era Jack Hardwick așa de dornic să ia și Gurney parte la 
investigații? 

La ora cinci fix după-amiază, sub cerul apăsător, Gurney viră 
pe drumul de ţară care ducea în sus pe dealuri, spre casă. După 
aproximativ un kilometru, Dave observă o mașină în faţa lui, un 
Prius verde-cenușiu. Pe când cele două automobile înaintau pe 
drumul prăfuit, Gurney își dădu seama că oamenii aceia erau 
misterioșii invitaţi la cină. 

Prius-ul încetini pe făgașul accidentat, traversând pășunea 
spre locul de parcare indicat de iarba culcată de lângă casă. 
Chiar înainte ca ei să coboare din mașină, Gurney își aminti: 
George şi Peggy Meeker. George fusese profesor de 
entomologie, acum pensionat, avea pe la șaizeci de ani și arăta 
ca o călugăriță deșirată. Peggy era asistent social, o femeie 
plină de viaţă, avea în jur de cincizeci de ani și o convinsese pe 
Madeleine să-și înceapă actualul ei job cu jumătate de normă. In 
timp ce Gurney parca, soţii Meeker scoaseră de pe bancheta din 
spate un platou și un bol acoperite cu folie de aluminiu. 

— Salată și desert! strigă Peggy. Scuze că am întârziat. 
George a pierdut cheile de la mașină! 


VP - 128 


Femeia părea să găsească întâmplarea deopotrivă iritantă și 
amuzantă. 

George ridică mâna în semn de salut, aruncând în același 
timp o privire acră soţiei lui. Gurney nu reuși decât să schiţeze 
un zâmbet vag. Nu se simţea prea confortabil, având în vedere 
că tensiunea dintre cei doi invitaţi îi amintea destul de mult de 
relaţia părinţilor săi. 

Madeleine veni la ușă, zâmbindu-le soţilor Meeker. 

— Salată și desert, explică Peggy, dându-i vasele acoperite lui 
Madeleine, care exclamă încântată și îi conduse pe cei doi în 
bucătăria mare a casei. Imi place la nebunie! continuă Peggy, 
căscând ochii a apreciere. 

Era aceeași reacţie pe care o avusese cu ocazia celorlalte 
două vizite. Apoi, ca de obicei, femeia adăugă: 

— E casa perfectă pentru voi. Nu crezi că se potrivește de 
minune personalităţilor lor, George? 

George dădu din cap amabil, observând dosarul de pe masă și 
înclină capul ca să citească descrierile prescurtate de pe coperţi. 

— Credeam că te-ai pensionat, îi spuse el lui Gurney. 

— E adevărat. Nu fac decât să consiliez pentru scurt timp un 
caz. 

— O invitaţie la o decapitare, zise Madeleine. 

— Cum adică să consiliezi? întrebă Peggy cu un real interes. 

— Am fost rugat să verific probele într-un caz de crimă și să 
sugerez niște direcţii alternative pentru investigaţie, dacă vor 
părea justificate. 

— Sună fascinant, spuse Peggy. E un caz mediatizat? 

Gurney ezită o clipă înainte să răspundă. 

— Da, acum câteva luni. Tabloidele l-au numit cazul miresei 
măcelărite. 

— Nu se poate! Dar este incredibil! Investighezi crima aia 
oribilă? Tânăra care a fost ucisă în rochia de mireasă? Ce 
anume... 

Madeleine întrerupse discuţia. Tonul ei sună puţin cam ridicat 
pentru cât de aproape se aflau unii de ceilalţi. 

— Ce să vă aduc de băut? 

Peggy își ţinu privirea aţintită asupra lui Gurney. 

Madeleine continuă să vorbească, mai tare și mai vesel. 

— Avem Pinot Grigio de California, un Barolo italian și Finger 
Lakes nu-mai-știu-cum, cu un nume simpatic. 


VP - 129 


— Eu vreau Barolo, răspunse George. 

— Eu vreau să aud povestea crimei, declară Peggy, 
adăugând: orice fel de vin e în regulă, cu excepţia celui cu nume 
simpatic. 

— Eu o să beau niște Barolo, ca George, spuse Gurney. 

— Poţi să eliberezi masa acum? întrebă Madeleine. 

— Sigur că da, zise Gurney. 

Se apucă imediat de treabă și începu să adune maldărele de 
hârtii în doar câteva teancuri ordonate. 

— Ar fi trebuit să fac asta de dimineaţă. Nu reușesc să mai ţin 
minte nimic. 

Madeleine zâmbi ameninţător, aduse câteva sticle din cămară 
și începu să scoată dopurile. 

— Deci...? zise Peggy, holbându-se încă la Gurney. 

— Cât îți amintești din ce-ai citit în ziare? întrebă Dave. 

— O tânără frumoasă, ucisă de un grădinar mexican nebun, la 
vreo zece minute după ce s-a căsătorit cu nimeni altul decât 
Scott Ashton. 

— S-ar părea că știi despre cine e vorba. 

— Dacă știu cine e? Doamne, oricine din lume - stai, lasă-mă 
să reformulez. Orice persoană din lumea științelor sociale știe 
cine e Scott Ashton - sau îi cunoaște, cel puţin, reputaţia, 
cărţile, articolele. E cel mai sexy terapeut pentru abuzurile 
sexuale care există. 

— Sexy? zise Madeleine, apropiindu-se cu două pahare de vin. 

George începu să râdă cu hohote, deși nu te-ai fi așteptat ca 
dintr-un trup așa de firav să iasă niște sunete atât de puternice. 

Peggy tresări. 

— E un cuvânt prost ales. Ar fi trebuit să spun faimos. Are o 
grămadă de metode revoluţionare. Sunt sigură că Dave ne 
poate spune o grămadă de lucruri despre asta. 

Femeia luă paharul pe care i-l întinse Madeleine, sorbi și 
zâmbi. 

— E minunat. Mersi. 

— Și mâine e ziua cea mare, nu? întrebă Madeleine. 

Peggy clipi, încurcată de trecerea bruscă la un alt subiect. 

— Ziua cea mare, repetă George. 

— Păi nu se întâmplă în fiecare zi să-ţi plece fiul la Harvard, 
explică Madeleine. Nu ne-ai spus că merge să studieze biologia? 


VP - 130 


— Ăsta e planul, adăugă George, cu precauţia omului de 
știință. 

Niciunul dintre părinţi nu se arătă prea încântat de subiect, 
poate din cauză că era deja al treilea fiu care urma parcursul 
ăsta și nu mai era nimic nou de adăugat. 

— Încă predai? îl întrebă Peggy pe Gurney. 

— Te referi la academie? 

— Ești profesor invitat, nu? 

— Da, din când în când. Tin un seminar special despre 
misiunile sub acoperire. 

— E un seminar despre minciună, completă Madeleine. 

Soții Meeker râseră stânjeniți. 

— li învăţ pe băieţii buni cum să-i aburească pe băieţii răi, așa 
încât băieţii răi să le spună băieţilor buni ce trebuie să știm. 

— Ai putea spune și-așa, zise Madeleine. 

— Cred că ai niște povești grozave, comentă Peggy. 

— George, zise Madeleine, pășind între Peggy și Gurney, dă- 
mi voie să-ţi umplu paharul. 

Îi dădu paharul gol și Madeleine păși spre chiuvetă. 

— Cred că te simţi foarte bine știind că fiii tăi îţi calcă pe 
urme. 

— Păi... nu chiar pe urmele mele. Adică, da, studiază biologia, 
dar momentan niciunul nu și-a manifestat interesul pentru 
entomologie și cu atât mai puţin pentru specializarea mea, 
arahnologia. Ba chiar din contră... 

— Voi aveţi un fiu, dacă îmi amintesc bine, întrerupse Peggy. 

— David are un fiu, zise Madeleine, întorcându-se spre 
chiuvetă și turnându-și un pahar de Pinot Grigio. 

— Ah, da. Numele lui îmi stă pe limbă... ceva cu L sau cu K? 

— Kyle, zise Gurney de parcă era un cuvânt pe care arareori îl 
pronunța. 

— Lucrează pe Wall Street, nu? 

— Lucra. Acum studiază dreptul. 

— O victimă a crizei financiare? întrebă George. 

— Mai mult sau mai puțin. 

— Un dezastru clasic, intonă George cu dispreţ intelectual. Un 
castel din cărţi de joc. lpoteci de milioane de dolari date ca niște 
acadele unor bebeluși de trei ani. Mogulii și ștabii sar din 
turnurile lor financiare. Bancherii cu ștaif își sapă propriile 
morminte. Singurul lucru rău din toată chestia asta e că 


VP - 131 


guvernul nostru, în infinita lui înţelepciune, a decis să-i aducă 
înapoi la viaţă pe cretini - să-i aducă la viaţă cu taxele noastre. 
Ar fi trebuit să-i lase pe nenorociţii de directori executivi să 
putrezească în iad! 

— Bravo, George! zise Madeleine ridicând paharul. 

Peggy îl ţintui cu o privire de gheață. 

— Sunt sigură că nu-l include și pe fiul tău printre răufăcători. 

Madeleine zâmbi către George. 

— Spuneai ceva despre cariera fiilor tăi în biologie. 

— Ah, da. De fapt, nu prea. Voiam să zic că cel mai mare nu 
doar că nu e deloc interesat de arahnologie, ba mai susține c-ar 
suferi de arahnofobie. 

George rosti ultimul cuvânt de parcă vorbea despre fobia de 
plăcintele cu mere. 

— Și asta nu e tot. El chiar... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l lăsaţi pe George să 
vorbească despre păianjeni, zise Peggy, întrerupându-și soțul a 
două oară. Pot să înțeleg că sunt cele mai fascinante creaturi 
din lume, extrem de benefice și câte și mai câte. Dar acum, aș 
vrea mai degrabă să aflu una-alta despre cazul lui Dave decât 
despre ţesătorul peruvian. 

— Eu aș vota pentru țesător, dar cred că mai poate aștepta, 
zise Madeleine, luând o înghiţitură sănătoasă de vin. Ce-ar fi să 
vă așezați lângă șemineu și să epuizați subiectul decapitărilor în 
timp ce pregătesc cina? Nu durează decât câteva minute. 

— Pot să te ajut cu ceva? întrebă Peggy. Se uita la Madeleine 
de parcă încerca să-și dea seama pe ce ton avea să-i răspundă. 

— Nu, totul e aproape gata. Mersi, oricum. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. 

După ce Îi aruncă o altă privire curioasă, Peggy li se alătură 
celor doi bărbați pe cele trei fotolii din cealaltă parte a încăperii. 

— Bun, îi zise ea lui Gurney când se așezară. Spune-ne 
povestea. 

Când Madeleine îi chemă la cină, era aproape ora șase, iar 
Dave mai avea puţin și termina toată povestea despre caz până 
în prezent, cu tot cu întorsăturile de situaţie și pistele moarte. 
Narațiunea lui fusese dramatică, dar nesângeroasă, sugerase 
posibile complicaţii sexuale, însă fără să insinueze că erau 
esența cazului și în plus reușise s-o păstreze cât se poate de 


VP - 132 


coerentă. Soții Meeker ascultaseră cu atenţie fără să scoată un 
cuvânt. 

La masă - tocmai când serveau salata Stilton cu spanac și 
nuci - comentariile și întrebările începură să curgă, mai ales din 
parte lui Peggy. 

— Deci dacă Flores era gay, atunci motivul crimei ar fi gelozia. 
Dar felul în care a omorât-o e de-a dreptul psihotic. E posibil ca 
unul dintre cei mai importanţi psihiatri din lume să nu-și fi dat 
seama că omul care trăia în casa lui era nebun de legat - în 
stare să taie capul cuiva? 

— lar dacă Flores era hetero, zise Gurney, atunci n-ar fi vorba 
de gelozie, dar ne rămâne încă partea în care el e „nebun de 
legat”, iar Ashton n-a băgat de seamă. 

Peggy se aplecă spre masă, gesticulând cu furculița. 

— Desigur dac-ar fi hetero atunci e valabil scenariul în care 
avea o aventură cu soţia lui Muller și în care au fugit împreună, 
dar în cazul ăsta singura explicaţie pentru uciderea miresei 
rămâne nebunia lui. 

— In plus, spuse Gurney, ar însemna că și Scott Ashton, și Kiki 
Muller au fost atât de orbiţi, încât n-au observat că Flores era 
dus cu pluta. Și mai e o problemă. Ce femeie ar vrea să fugă în 
lume cu unul care tocmai a tăiat capul altei tipe? 

Peggy se cutremură. 

— Nici măcar nu pot să-mi imaginez. 

Madeleine oftă plictisită: 

— Nevestele lui Henric al VIII-lea n-au părut prea deranjate. 

Urmă un scurt moment de tăcere, întrerupt de un alt hohot de 
râs din partea lui George. 

— Cred că e totuși o diferenţă între regele Angliei și un 
grădinar mexican, îndrăzni Peggy să remarce. 

Madeleine nu o contrazise, în timp ce analiza una dintre nucile 
din salată. 

George rupse tăcerea: 

— Ce ziceţi de tipul despre care ne spuneai că se joacă cu 
trenulețele și că ascultă „Adeste Fideles”? Să zicem că i-a 
omorât el pe toți. 

Peggy se strâmbă. 

— Despre ce vorbești, George? Care toţi? 

— E o posibilitate, nu? Să presupunem că nevastă-sa era un 
pic curviștină și s-a băgat în pat cu mexicanul. Și poate că 


VP - 133 


mireasa era tot o târfuliță, așa că s-a culcat și ea cu mexicanul. 
Poate că domnul Muller a decis să-i omoare pe toţi - a scăpat de 
gunoaie, de două fufe și de micul lor Romeo de doi bani. 

— Doamne, George! strigă Peggy. Pari încântat de ce li s-a 
întâmplat victimelor. 

— Nu toate victimele sunt neapărat și nevinovate. 

— George... 

— De ce a lăsat maceta în pădure? interveni Madeleine. 

După o scurtă pauză în care toţi se uitară la ea, Gurney 
întrebă. 

— Urma te pune pe gânduri? Dâra de miros care ajunge doar 
până la macetă și apoi se pierde? 

— Mă pune pe gânduri că maceta a fost lăsată în pădure fără 
niciun motiv. Nu are niciun sens. 

— De fapt, spuse Gurney, asta-i o întrebare foarte bună. Să 
analizăm mai atent situaţia. 

— Hai mai bine să nu. 

Deși se controla, Madeleine începea din nou să ridice tonul. 

— Îmi pare rău pentru ce am zis. Dar întreaga discuţie îmi 
provoacă indigestie. Putem vorbi despre altceva, vă rog? 

Urmă o pauză stânjenitoare. 

— George, vorbește-ne despre păianjenul tău preferat. Pun 
pariu că ai unul. 

— Oh... n-aş putea spune asta. 

Profesorul părea un pic dezorientat, în afara discuţiei. 

— Hai, George. 

— Ai auzit, nu mai am voie să deschid subiectul ăsta. 

Peggy se uită în jur, agitată. 

— Hai, George. E în regulă. 

Acum toţi se uitau la George. Părea că-i place să fie în centrul 
atenţiei. Era ușor să ţi-l imaginezi stând în faţa unui amfiteatru - 
Profesorul Meeker, entomolog respectabil, iubitor de vorbe de 
duh și anecdote. 

„Ai grijă, Gurney, orice critică i-ai aduce ţi s-ar putea aplica și 
ție. Tu ce faci la academie?” 

George își ridică bărbia mândru. 

— Păianjenii săritori, zise el. 

Ochii Madeleinei se deschiseră larg. 

— Păianjeni... săritori? 

— Da. 


VP - 134 


— Chiar... sar? 

— Chiar așa. Pot sări până de la cincizeci de ori lungimea 
corpului lor. Mai exact cam cât ar sări un om de un metru 
optzeci lungimea unui teren de fotbal și chestia uimitoare e că 
practic nici nu au mușchi la picioare. Și atunci cum reușesc să 
sară atât de mult? Ei bine, cu ajutorul pompelor hidraulice! Au în 
picioare niște valve care eliberează jeturi de sânge sub presiune 
și le fac să se extindă și să-i propulseze în aer. Imaginează-ţi un 
prădător mortal căzând de nicăieri pe victima lui, fără niciun fel 
de avertizare. Nu e nicio șansă de scăpare. 

Ochii lui Meeker sclipiră că ai unui părinte mândru de odrasla 
lui. 

Comparaţia îl îngreţoșă pe Gurney. 

— Și apoi, bineînţeles, continuă Meeker, încântat, e văduva 
neagră - o mașină de ucis cu adevărat elegantă. O creatură 
mortală pentru adversari de o mie de ori mai mari decât ea. 

— O creatură care se potrivește cu definiţia lui Scott Ashton 
despre perfecţiune, zise Peggy revenindu-și. 

Madeleine o privi întrebătoare. 

— Mă refer la cartea infamă a lui Scott Ashton despre empatie 
- grija pentru binele și emoţiile celorlalţi - privită ca un defect, o 
imperfecţiune a limitelor umane. Văduva neagră, cu obiceiul ei 
odios de a ucide și de a-și mânca partenerul după actul sexual 
se apropie probabil de ideea lui de perfecţiune. Perfecţiunea 
sociopatului. 

— Dar din moment ce a scris o a doua carte, contrazicând-o 
pe prima, adăugă Gurney, e greu să ne dăm seama ce crede cu 
adevărat despre sociopaţi, despre văduve negre sau despre 
orice altceva. 

Privirea întrebătoare a lui Madeleine se ascuți. 

— Asta e omul despre care ziceai că reprezintă o mare 
autoritate în tratarea victimelor abuzurilor sexuale? 

— Da, dar... nu chiar. El nu tratează victimele. El tratează 
agresorii, se apără Peggy. 

Expresia lui Madeleine se schimbă, de parcă ultima informaţie 
era foarte importantă. 

Gurney însă nu făcu decât să adauge o nouă întrebare pe lista 
celor pe care avea de gând să i le pună dimineaţă lui Ashton. 
Între timp, își aduse aminte de o altă întrebare rămasă fără 
răspuns, așa că decise să-și consulte invitaţii. 


VP-135 


— Numele de Edward Vallory vă spune ceva? 
e 

La unsprezece fără un sfert, tocmai când Gurney abia ațipise, 
mobilul lui sună pe noptiera de lângă Madeleine. Auzi țârâitul, își 
auzi soția răspunzând și spunând: 

— O să văd dacă e treaz. 

Apoi îl bătu pe braț și ţinu telefonul întins până când Gurney 
se ridică în capul oaselor și-l luă. 

De la capătul celălalt se auzi vocea baritonală al lui Ashton, 
gâtuită de neliniște. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, dar s-ar putea să fie important. 
Am primit un mesaj mai devreme. A fost trimis de pe telefonul 
lui Hector - are o cartelă preplătită. A cumpărat-o acum un an și 
mi-a dat numărul. Dar mesajul ăsta... cred că e același pe care l- 
a primit Jillian în ziua nunţii. „Pentru toate motivele pe care le- 
am scris. Edward Vallory”. Am sunat la BIC și am raportat 
incidentul, dar am vrut să știți și dumneavoastră. 

Bărbatul făcu o pauză și-și drese glasul, agitat. 

— Credeţi că Hector s-ar putea întoarce? 

Gurney nu era un om care să se încreadă în misticismul 
coincidenţelor. Dar de data asta, să audă numele lui Edward 
Vallory imediat după ce-l menţionase chiar el, îl făcu să simtă un 
fior neplăcut. 

Abia după o oră reuși să adoarmă la loc. 


Capitolul 23 


Avantajul 


— Doar două săptămâni, zise Gurney în timp ce-și aducea 
cana de cafea la masă. 

— Hmm. 

Madeleine își avea micile ei interjecții expresive. De data asta 
însemna c-a înţeles ce spusese Gurney, dar n-avea niciun chef 
să vorbească despre subiect. Deși abia se crăpase de ziuă, 
femeia vedea să citească de bine de rău Crimă și pedeapsă 
pentru următoarea întâlnire a clubului de lectură. 

— Doar două săptămâni. Atât. 


VP - 136 


— Așa ai decis? întrebă Madeleine, fără să-și ridice privirea 
din carte. 

— Nu văd de ce ar fi o problemă așa de mare. 

Femeia închise volumul pe jumătate, ţinând degetul între 
paginile pe care le citea, își înclină capul un pic într-o parte și se 
uită la Gurney. 

— Cam cât de mare crezi tu că e de fapt problema? 

— lisuse, nu pot să citesc gânduri. Las-o baltă, a fost un 
comentariu stupid. Ce vreau să zic e că mă ocup de cazul Perry 
doar două săptămâni. Orice s-ar întâmpla. 

Gurney își puse cana pe masă și se așeză în faţa lui 
Madeleine. 

— Uite, probabil că ce-o să zic n-are prea mult sens. Dar chiar 
îți înţeleg îngrijorarea. Știu prin ce ai trecut anul trecut. 

— Chiar știi? 

Gurney închise ochii. 

— Așa cred. Chiar cred. Și nu se va mai întâmpla. 

Ce e drept, Dave era să fie ucis la finalul investigaţiei în care 
se implicase de bunăvoie. După un an de la pensionare, fusese 
mai aproape de moarte decât oricând în decursul celor douăzeci 
de ani de activitate în cadrul NYPD ca detectiv la omucideri. 
Credea că probabil tocmai acela era aspectul care o șocase cel 
mai mult pe Madeleine - nu doar pericolul, dar gândul că 
devenise mai amenințător într-un moment al vieţii când credeau 
că au scăpat de el. 

Intre ei se lăsă o liniște prelungă. 

In cele din urmă Madeleine oftă, își retrase degetul pe care-l 
folosea pe post de semn de carte și împinse volumul deoparte. 

— Ştii, Dave, ce vreau eu nu e deloc complicat. Sau poate că 
e. Am crezut că dacă renunţăm la carierele noastre, vom avea o 
viaţă diferită. 

Gurney schiţă un zâmbet. 

— Sparanghelul ăla e destul de diferit. 

— Și buldozerul tău la fel. Și grădina mea de flori. Dar se pare 
că avem probleme cu „traiul comun”. 

— Nu crezi că acum ne petrecem mai mult timp împreună 
decât o făceam în oraș? 

— Cred că ne aflăm pur și simplu în casă în același timp mai 
des decât înainte. Dar e clar că eu mi-am dorit mai mult decât 
tine să-mi las vechea existenţă în urmă. Deci e greșeala mea să 


VP - 137 


cred că avem același scop. E greșeala mea, repetă Madeleine, 
aproape șoptit, cu mânie și cu tristeţe în ochi. 

Gurney se sprijini de spătarul scaunului și își ridică privirea 
spre tavan. 

— Un terapeut mi-a zis odată că așteptările nu sunt altceva 
decât resentimente ce așteaptă să fie rostite. 

Imediat ce termină de vorbit, Dave își dori să nu fi spus nimic. 
lisuse, se gândi el, dacă ar fi fost la fel de neîndemânatic și în 
misiunile sub acoperire pe cât era în discuţiile cu soţia lui, atunci 
pesemne că ar fi ajuns demult oale și ulcele. 

— Nimic altceva decât resentimente ce așteaptă să fie 
rostite? Drăguţ, izbucni Madeleine. Foarte drăguţ. Cum rămâne 
cu speranţa? A zis ceva la fel de istet și flegmatic și despre 
speranţă? 

Mânia din priviri i se mutase în voce. 

— Dar progresul? A avut vreun comentariu la adresa 
progresului? La adresa intimităţii? Ce a mai născocit despre 
toate astea? 

— lartă-mă, zise Gurney. A fost un alt comentariu prostesc. 
Mă cam pricep la asta. Lasă-mă să reformulez. N-am vrut să 
spun decât că... 

Madeleine îl întrerupse. 

— Că ai decis să dedici două săptămâni misiunii de a lucra 
pentru o nebună aflată în căutarea unui criminal psihopat? 

Madeleine îl fixă cu privirea, provocându-l, aparent, să-și 
reformuleze punctul de vedere în termeni mai delicaţi de atât. 

— Bine, David, în regulă. Două săptămâni. Ce pot să zic? O să 
faci ce trebuie să faci. Și apropo, știu foarte bine că munca ta 
presupune tărie de caracter, mult curaj, multă onestitate și o 
minte strălucită. Știu prea bine ce om extraordinar ești. Ești unu 
la un milion. Sunt fascinată de tine, David. Dar știi ce? Aș vrea 
să fiu mai puţin fascinată de tine și un pic mai mult cu tine. 
Crezi că e posibil? Asta e tot ce vreau să știu. Crezi că putem fi 
un pic mai apropiaţi? 

Mintea lui aproape că se blocă. 

Apoi șopti: 

— Doamne, Maddie, așa sper și eu! 

(3 

În drum spre Tambury începu ploaia. Ploua întrerupt, mai mult 

burnița. Gurney făcu un popas în Dillweed pentru o a doua cafea 


VP - 138 


- de data asta nu se opri la benzinărie, ci la magazinul cu 
produse organice, Abelard, unde cafeaua era proaspăt 
măcinată, proaspăt făcută și extraordinar de bună. 

Lăsă cafeaua și urcă în mașina parcată în faţa magazinului, 
răsfoind notițele și căutând pagina care-l interesa: un 
desfășurător al companiei de telefonie ce cuprindea datele și 
orele mesajelor dintre Jillian Perry și Hector Flores în decursul 
celor trei săptămâni dinaintea crimei. În total erau treisprezece 
mesaje de la Flores către Perry și douăsprezece de la Perry 
către Flores. Pe o foaie separată, capsată de desfășurător, era 
un raport de la laboratorul informatic al poliţiei conform căruia 
toate mesajele fuseseră șterse din telefonul lui Jillian Perry, cu 
excepţia ultimului, semnat „Edward Vallory”, primit cu 
aproximativ o oră înainte de pauza de paisprezece minute în 
care fusese comisă crima. Raportul mai arăta că respectiva 
companie de telefonie dispune de date precum ora și durata 
convorbirilor, numerele de telefon și alte informaţii transmise de 
antena de telefonie mobilă, dar că nu poate oferi niciun fel de 
conţinut. Așa că, de vreme ce mesajele fuseseră șterse din 
mobilul lui Jillian, nu puteau fi recuperate, decât dacă Hector le 
salvase în telefonul /ui, iar cardul de memorie al acestuia ar 
putea fi accesat pe viitor - deși posibilitatea aceasta nu părea să 
se întrevadă. 

Gurney așeză hârtiile la loc în dosar, își termină cafeaua și-și 
continuă drumul în dimineaţa cenușie și umedă, spre întâlnirea 
de la opt și jumătate cu Scott Ashton. 

e 

Uşa se deschise Înainte ca Gurney să apuce să bată. Ashton 
era îmbrăcat ca și cu o zi în urmă, cu haine lejere și scumpe, pe 
care probabil le comandase dintr-un catalog care avea pe 
copertă o casă Cotswold, din piatră de râu. 

— Intră. Să începem, zise el zâmbind formal. Nu avem prea 
mult timp. 

Scott îl conduse pe Gurney de-a lungul unui coridor mare, 
central, spre un salon aflat în dreapta, ce părea să fi fost mobilat 
într-un secol trecut. Scaunele tapițate și canapelele păreau de 
pe vremea Reginei Anat. Mesele, polita șemineului, picioarele 


1 Ana a Marii Britanii (1665-1741): regină a Angliei, Scoției și Irlandei între 1702-1714. 
(n.t.). 


VP - 139 


scaunelor și alte suprafeţe de lemn aveau o patină ușor veche, 
lucioasă. 

Printre obiectele care-ar fi părut firești într-o casă elegantă de 
țară, în stil englezesc aristocratic, exista unul care făcea notă 
discordantă. Pe peretele de deasupra poliței din lemn de castan 
de o culoare închisă atârna o fotografie foarte mare, înrămată în 
poziție orizontală, aproape cât două pagini de poster din ediția 
de duminică a revistei Times. 

Apoi Gurney își dădu seama de ce îi venise în minte tocmai 
comparația aceea atât de specifică: chiar văzuse fotografia în 
publicaţia respectivă. Se potrivea stilului de campanie 
publicitară excesiv de scumpă, în care modelele se privesc unul 
pe altul sau privesc lumea, în general, cu un fel de senzualitate 
arogantă și străvezie. Chiar și în ramă, fotografia șoca pentru că 
transmitea ceva extrem de bolnăvicios. În imagine erau două 
femei foarte tinere, cu siguranţă la vârsta adolescenţei, întinse 
probabil pe podeaua unui dormitor, privindu-și trupurile una 
celeilalte cu o expresie ce combina extenuarea cu o poftă 
sexuală insaţiabilă. Fetele erau dezbrăcate, cu excepţia câtorva 
eșarfe din mătase, dibaci plasate, pesemne produsele casei de 
modă ce sponsorizase reclama. 

Când Gurney privi mai atent, văzu că fotografia era, de fapt, 
prelucrată: imaginea era formată din două fotografii diferite ale 
aceluiași model, poziţionate și retușate astfel încât fata părea 
să-și privească reflexia, adăugând o dimensiune narcisistă 
scenei încărcate oricum de vibrații ale patologicului. Într-un fel, 
era o lucrare de artă foarte expresivă - o descriere a decadenţei 
pure, demnă de a ilustra /nfernul lui Dante. Gurney se întoarse 
spre Ashton, cu privirea în mod vădit aprinsă de curiozitate. 

— E jillian, zise Ashton plat. Răposata mea soție. 

Gurney rămăsese fără cuvinte. 

Fotografia ridica atât de multe semne de întrebare, încât 
Dave nu mai știa cu care să înceapă. 

In plus, avea sentimentul că Ashton nu doar că-i observa 
confuzia, dar o și savura, ceea nu făcea decât să ridice alte 
semne de întrebare. În cele din urmă reuși să spună ceva, un 
lucru pe care-l omisese cu totul în cursul celeilalte întâlniri a lor. 

— Imi pare teribil de rău pentru pierderea dumneavoastră. ȘI 
regret că nu am spus asta ieri. 


VP - 140 


Ceva greu, ca un nor de jale și oboseală păru să întunece 
chipul lui Ashton. 

— Mulţumesc. 

— Sunt surprins că aţi fost capabil să rămâneţi în casa asta - 
să vedeți căsuţa în fiecare zi, știind ce s-a petrecut acolo. 

— Va fi demolată, zise Ashton aproape brutal. Demolată, 
făcută ţăndări, arsă din temelii. De îndată ce poliția își va da 
acordul. Incă au ceva drepturi asupra ei pentru că e locul crimei. 
Dar va veni și ziua aia. Căsuţa nu va mai exista. 

Ashton inspiră adânc, iar emoția îi dispăru încet de pe chip. 

— De unde să începem? 

Doctorul arătă spre două scaune capitonate cu catifea bordo, 
așezate lângă o măsuță pătrată. Tăblia mesei din lemn, 
sculptată de mână, era sub formă de tablă de șah, însă piesele 
de joc nu se vedeau nicăieri. 

Gurney decise să treacă direct la subiectul sensibil - 
fotografia stridentă a lui Jillian. 

— N-aș fi ghicit niciodată că fata din fotografia de pe perete e 
mireasa din film. 

— Fata cu rochia albă și fluturătoare de mireasă, machiaj 
modest etc.? 

Ashton arăta aproape amuzat. 

— N-au nicio legătură una cu alta, zise Gurney uitându-se la 
poză. 

—Ar avea mai mult sens dacă v-aș spune că rochia 
tradiţională de mireasă a fost un soi de glumă din partea lui 
Jillian? 

— O glumă? 

— Poate că vi se va părea crud și nemilos, domnule detectiv, 
dar mă grăbesc, așa că dați-mi voie să vă povestesc pe scurt 
despre Jillian. Probabil că deja cunoaşteţi unele lucruri de la 
mama ei. Altele vor fi noi. Jillian era o persoană iritabilă, extrem 
de capricioasă se plictisea foarte uşor, egoistă, intolerantă, 
nerăbdătoare și ușuratică. 

— Un portret remarcabil. 

— Asta nu era decât latura mai bună, relativ inofensivă a lui 
Jillian, răsfăţată și bipolară. Partea ei mai întunecată era cu totul 
altceva. 

Ashton făcu o pauză, privind fix poza de pe perete, de parcă 
voia să verifice adevărul vorbelor lui. 


VP - 141 


Gurney aşteptă, întrebându-se cum avea să-și continue 
doctorul extraordinara descriere. 

— Jillian, începu Ashton, cu ochii încă la fotografie și vorbind 
tot mai rar, aproape în șoaptă. În copilăria ei, Jillian era un 
prădător sexual, un agresor al altor copii. Asta a fost simptomul 
principal al stării patologice care a adus-o la Mapleshade la 
vârsta de treisprezece ani. Problemele ei afective și 
comportamentale mai evidente nu erau decât chestiuni de 
suprafață. 

Ashton își umezi buzele cu vârful limbii, apoi le frecă cu 
degetul mare și cu cel arătător ca și cum voia să le usuce. 
Privirea i se mută de la fotografie la chipul lui Gurney. 

— Așadar, vreţi să-mi puneţi întrebările pe care le aveţi de 
pus sau le pun eu în locul dumneavoastră? 

Lui Gurney îi convenea să-l lase pe Ashton să vorbească. 

— Care credeți că ar fi prima mea întrebare? 

— Dacă în mintea dumneavoastră nu s-ar învârti zeci de alte 
întrebări? Cred că în primul rând vă întrebaţi, cel puţin retoric, 
dacă nu cumva sunt nebun. Pentru că, dacă aș fi nebun, totul ar 
fi mult mai clar. Dar dacă nu sunt nebun, atunci a doua 
întrebare ar suna cam așa: De ce Dumnezeu ar fi vrut Ashton să 
se însoare cu o femeie cu un trecut atât de problematic? N-am 
niciun răspuns plauzibil la prima întrebare. Niciun om nu poate 
oferi o garanţie sigură asupra propriei lui sănătăţi mentale. 
Despre a doua întrebare aș spune că e nefondată, din moment 
ce Jillian avea o calitate pe care nu am menţionat-o. Era genială. 
Genialitate ce merge dincolo de definiţia standard a termenului. 
Avea cea mai rapidă, cea mai agilă minte pe care mi-a fost dat 
s-o întâlnesc. Sunt un om excepţional de inteligent, domnule 
detectiv. Și nu o spun din lipsă de modestie, ci este purul 
adevăr. Vedeţi tabla de șah sculptată în masa asta? Nu există 
piese. Joc fără ele. Mi se pare că e o provocare mentală 
stimulantă să joc în gând, să-mi imaginez, să-mi amintesc 
pozițiile pieselor. Uneori joc împotriva mea însumi, vizualizând 
tabla alternativ, din ambele tabere, înainte și înapoi. Majoritatea 
oamenilor sunt impresionați de abilitatea asta. Dar credeţi-mă 
când vă spun că mintea lui Jillian era cu mult mai formidabilă 
decât a mea. O asemenea inteligenţă mi se pare foarte atractivă 
la o femeie, atât din punct de vedere conversaţional, cât și 
erotic. 


VP - 142 


Cu cât asculta mai mult, cu atât mai multe întrebări îi treceau 
lui Gurney prin minte. 

— Am auzit că agresorii sexuali sunt adesea ei înșiși victime 
ale abuzurilor. E adevărat? 

— Da. 

— Se aplică și în cazul lui Jillian? 

— Da. 

— Cine a fost agresorul? 

— N-a fost o singură persoană. 

— Cine au fost agresorii, atunci? 

— Conform unei mărturisiri neverificate, agresorii au fost 
tovarășii dependenţi de cocaină ai doamnei Val Perry, iar fapta, 
săvârșită de mai multe persoane, s-a repetat de mai multe ori, 
când Jillian avea între trei și șapte ani. 

— lisuse! Există vreun dosar al implicării legale, al asistenţei 
sociale? 

— Niciunul dintre incidente nu a fost raportat la momentul 
acela. 

— Dar au ieșit la suprafaţă când a fost trimisă în cele din 
urmă la Mapleshade? Cum rămâne cu fișele tratamentelor 
aplicate, declaraţiile făcute la ședințele de terapie? 

— Nu există așa ceva. Ar trebui să vă explic ceva în legătură 
cu Mapleshade. În primul rând, este o școală, nu o instituţie 
medicală. O școală privată pentru tinere cu probleme speciale. 
In ultimii ani am primit un număr tot mai mare de eleve cu 
probleme în mare parte sexuale, în special din cauza abuzului. 

— Mi s-a spus că oferiţi tratament mai degrabă agresorilor 
decât victimelor. 

— Da - deși tratament nu este tocmai termenul potrivit, din 
moment ce nu suntem, cum am menţionat, o instituţie 
medicală. lar diferenţa dintre agresor și victimă nu este 
întotdeauna atât de clară pe cât aţi crede. Ideea pe care încerc 
să o subliniez este că Mapleshade are succes pentru că este o 
afacere discretă. Nu acceptăm persoane trimise de tribunale sau 
de serviciile sociale, cu asigurări sau care beneficiază de 
ajutorul statului, nu oferim diagnostice medicale sau psihiatrice 
și nici tratament, și-n plus - un lucru extrem de important - nu 
întocmim dosare ale „pacienţilor”. 


VP - 143 


— Cu toate astea, școala e renumită fiindcă oferă un 
tratament - un lucru extrem de important - de cea mai înaltă 
clasă, aplicat de renumitul doctor Scott Ashton. 

Vocea lui Gurney deveni ceva mai tăioasă, dar Ashton nu 
reacţionă în niciun fel. 

— Tulburările astea sunt mai stigmatizante decât altele. 
Garanţia că absolut orice este confidenţial, că nu există dosare, 
formulare de asigurări, nici notițe din timpul ședinţelor de 
terapie ce pot fi furate sau citate în instanţă reprezintă un mare 
avantaj. Din punct de vedere legal, Mapleshade este doar o 
școală gimnazială privată cu un personal competent, dispus să 
aibă conversații informale despre diverse chestiuni delicate. 

Gurney se lăsă în spătarul scaunului, gândindu-se la 
organizarea neobișnuită a școlii Mapleshade și la tot ce 
presupunea organizarea asta. Poate că văzându-l confuz, Ashton 
adăugă: 

— Gândiţi-vă la următorul lucru: senzaţia de siguranţă pe care 
o oferă sistemul nostru le permite elevelor și familiilor lor să ne 
împărtășească informaţii pe care n-ar îndrăzni să le divulge nici 
în visele lor dacă ar ajunge într-un dosar. Tulburările de care ne 
ocupăm noi reprezintă cea mai adâncă sursă de vinovăţie, de 
rușine și de frică. 

— De ce n-aţi dezvăluit trecutul grotesc al lui Jillian echipei de 
investigaţie? 

— N-am avut niciun motiv. 

— Niciun motiv? 

— Soţia mea a fost ucisă de un grădinar psihopat care mai 
apoi a fugit. Datoria poliţiei este să-l găsească pe criminal. Ce 
era să zic? Ah, apropo, nevastă-mea a fost violată când avea trei 
ani de prietenii dependenţi de cocaină ai mamei ei? Cum i-ar 
ajuta informaţia asta să-l prindă pe Hector Flores? 

— Câţi ani avea când s-a produs trecerea de la victimă la 
agresor? 

— Cinci. 

— Cinci? 

— Genul ăsta de dereglări îi șochează întotdeauna pe cei care 
nu activează în domeniu. E un comportament care n-are nicio 
legătură cu ce ne imaginăm noi c-ar fi inocenţa copilăriei. Din 
păcate, agresorii de cinci ani ai unor copii mai mici nu sunt chiar 
atât de rari pe cât ai vrea să crezi. 


VP - 144 


— lisuse! 

Gurney se uită cu o îngrijorare din ce în ce mai mare la 
fotografia de pe perete. 

— Cine au fost victimele ei? 

— Nu știu. 

— Val Perry știe toate astea? 

— Da. Incă nu se simte confortabil să povestească în detaliu, 
în caz că vă întrebaţi de ce n-a menţionat nimic. Dar de-asta a 
apelat la dumneavoastră. 

— Nu înțeleg. 

Ashton inspiră adânc. 

— Val se simte vinovată. Ca să simplific, când avea vreo 
douăzeci de ani, Val se ocupa mai mult cu drogurile decât cu 
creșterea propriului copil. S-a înconjurat de drogaţi mai ţicniţi 
decât ea, de unde și abuzul despre care v-am vorbit mai 
devreme, care a determinat agresivitatea sexuală a lui Jillian și 
celelalte probleme comportamentale cărora Val n-a putut să le 
facă faţă. Vina a distrus-o - oricât de clișeic ar suna, ăsta e purul 
adevăr. S-a simţit responsabilă pentru fiecare problemă din 
viaţa fiicei ei, iar acum se simte responsabilă pentru moartea ei. 
O frustrează investigația poliţiei - nu există nicio pistă, niciun 
progres, niciun rezultat. Cred că v-a contactat ca să-ncerce să 
facă pentru ultima dată ce trebuie pentru Jillian. Sigur, e cam 
târziu, dar e singurul lucru la care s-a putut gândi. A auzit de 
dumneavoastră de la unul dintre agenții BIC, vă știe reputația 
de detectiv la omucideri, a citit un articol în revista New York și 
a decis că dumneavoastră sunteţi ultima și cea mai bună șansă 
de a compensa faptul c-a fost o mamă îngrozitoare. Este patetic, 
dar ăsta e adevărul. 

— De unde știți toate astea? 

— După moartea lui Jillian, Val aproape c-a cedat psihic și nici 
acum nu este într-o stare mai bună. Cred că povestind despre 
lucrurile astea fusese maniera ei de a-și păstra cumpătul. 

— Și dumneavoastră? 

— Eu? 

— Cum v-aţi descurcat? 

— Intrebați din pură curiozitate sau sunteţi sarcastic? 

— Felul în care discutaţi despre cel mai oribil eveniment din 
viaţa dumneavoastră și despre oamenii implicaţi pare deosebit 
de relaxat. Nu știu ce să înțeleg. 


VP - 145 


— Nu știți? Mi-e greu să cred. 

— Adică cum? 

— Domnule detectiv, părerea mea e că și dumneavoastră aţi 
reacţiona la fel la moartea cuiva apropiat. 

Scott îl privi pe Gurney cu inexpresivitatea clasică a unui 
psihiatru. 

— Sugerez să facem o paralelă ca să-mi puteţi înțelege mai 
bine poziția. Vă întrebaţi: „Oare își ascunde emoţiile faţă de 
moartea soţiei lui sau nu există niciun fel de emoție?” Înainte să 
vă dau răspunsul, gândiţi-vă la ce ați văzut în film. 

— Vă referiţi la reacția dumneavoastră când ați văzut ce era 
în căsuță? 

Vocea lui Ashton se înăspri și vorbi cu o rigiditate ce vibră cu 
puterea unei mânii abia stăpânite. 

— Cred că Hector și-a dorit în parte să-mi facă rău. Și a reușit. 
Durerea mea este înregistrată în film. E un lucru pe care nu mai 
am cum să-l schimb. Cu toate astea, mi-am promis să nu mai 
arăt niciodată o astfel de durere. Nimănui. În veci. 

Ochii lui Gurney priveau la modelul delicat al tablei de șah. 

— Nu aveţi niciun dubiu în legătură cu identitatea 
criminalului? 

Ashton clipi. Părea să nu fi înţeles exact întrebarea. 

— Cum? 

— Nu aveţi nicio îndoială că Hector Flores este persoana care 
v-a omorât soţia? 

— Nu. Absolut niciuna. M-am gândit la sugestia 
dumneavoastră de ieri, cum că domnul Muller ar putea fi 
implicat, dar, sincer, n-aş crede. 

— Este posibil ca Hector să fi fost homosexual, ca motivul 
crimei... 

— Este absurd. 

— E o teorie pe care poliția o ia în considerare. 

— Știu câte ceva despre sexualitate. Credeți-mă. Hector nu 
era gay. 

Ashton se uită la ceas fără grabă. 

Gurney se lăsă iar în scaun și aşteptă ca Ashton să se uite în 
ochii lui. 

— Cred că trebuie să fii o persoană cu adevărat specială ca să 
lucrezi într-un domeniu ca ăsta. 

— Adică? 


VP - 146 


— Trebuie să fie deprimant. Am auzit că agresorii sexuali sunt 
aproape imposibil de vindecat. 

Ashton se lăsă și el în scaun, ca și Gurney, îl privi în ochi și-și 
împreună degetele sub bărbie. 

— Asta-i o generalizare răspândită de media. Pe jumătate e 
adevărată, pe jumătate e o gogomănie. 

— Și totuși, trebuie să fie muncă grea. 

— La ce fel de greutăţi vă gândiţi? 

— La tot stresul pe care-l implică, la mize, la consecințele 
eșecului. 

— Exact ca munca polițienească, exact ca viaţa în general. 

Ashton se uită iar la ceas. 

— Deci care e liantul? întrebă Gurney. 

— Liantul? 

— Acel lucru care vă leagă de domeniul abuzurilor sexuale. 

— Intrebarea asta e relevantă pentru găsirea lui Flores? 

— S-ar putea. 

Ashton închise ochii și-și înclină capul, astfel că degetele lui 
împreunate păreau unite în rugăciune. 

— Aveţi dreptate când vorbiţi despre mizele mari. Energia 
sexuală în general are o forță uriașă, forţa de a atrage atenţia 
ca nimic altceva, de a deveni singura realitate a individului, de a 
întuneca judecata, de a depăși durerea și percepţia riscului. 
Poate să eclipseze orice alte preocupări. Este cea mai mare 
forță de pe pământ care poate să-l orbească și să-l încătușeze 
pe individ. Când o persoană își concentrează tipul ăsta de 
energie asupra unui obiect nepotrivit - mai exact asupra unei 
alte persoane care nu are o putere egală sau de înţelegere - 
posibilitatea dezastrului este, într-adevăr, infinită. Ținând seama 
de intensitatea puterii și a excitaţiei primitive, de abilitatea de a 
distorsiona realitatea, comportamentul sexual inapropriat poate 
fi la fel de contagios ca mușcătura unui vampir. În căutarea 
puterii magice a agresorului, victima poate deveni la rândul ei 
agresor. Există rădăcini evoluționiste, neurologice și psihologice 
care pot explica forța dominatoare a dorinţei sexuale. Devierile 
pe canale distructive pot fi analizate, descrise și puse într-o 
diagramă. Dar să modifici aceste devieri reprezintă o cu totul 
altă discuţie. Să înţelegi cum se formează un val e un lucru. Să-i 
schimbi direcţia e altceva. 


VP - 147 


Ashton deschise ochii și își cobori mâinile împreunate de pe 
faţă. 

— Provocarea este cea care vă atrage? 

— E vorba de avantaj. 

— Vă referiţi la posibilitatea de a schimba ceva? 

— Da! 

Un soi de reostat intern accentuase sclipirea din ochii lui 
Ashton. 

— Abilitatea de a interveni în ceea ce altfel ar rămâne un lanţ 
infinit de nenorociri, întins de la agresor către toţi cei pe care i-a 
atins, și de la ei tot mai departe, spre generaţiile viitoare. N-are 
nicio legătură cu extirparea unei tumori, care-i poate salva cuiva 
viața. Rata de succes în domeniul meu e una discutabilă, dar 
chiar și un caz reușit poate preveni distrugerea a sute de vieți. 

Gurney zâmbi și păru impresionat. 

— Deci asta e misiunea celor de la Mapleshade? 

Ashton îi răspunse și el cu un zâmbet. 

— Exact. 

Scott se uită din nou la ceas. 

— Acum chiar că trebuie să plec. Puteţi rămâne dacă doriţi să 
vă uitaţi prin împrejurimi, la căsuţă. Cheia este sub piatra 
neagră din dreapta ușii. Dacă vreți să vedeți locul în care a fost 
găsită maceta, ocoliţi prin spatele căsuţei până la fereastra din 
mijloc, apoi mergeţi drept în pădure, cam o sută patruzeci de 
metri și veţi găsi un jalon înalt, înfipt în pământ. Iniţial a avut o 
bandă galbenă a poliţiei legată în vârf, dar s-ar putea să nu mai 
fie acolo. Mult noroc, domnule detectiv. 

Ashton îl conduse pe Gurney afară și-l lăsă pe aleea pavată cu 
cărămidă, apoi se urcă la volanul unui Jaguar sedan vechi, la fel 
de englezesc ca parfumul de mușețel din aerul umed. 


Capitolul 24 


Un păianjen răbdător 


Gurney simți nevoia stringentă să reorganizeze și să 
recapituleze, să pună într-o ordine acceptabilă multitudinea de 
informaţii și de posibilități îngrămădite în mintea lui. Deși 


VP - 148 


burniţa se oprise în cele din urmă, pe lângă casa lui Ashton nu 
era niciun loc uscat unde s-ar fi putut așeza, așa că se retrase în 
mașina lui. Scoase carneţelul pe care-și scrisese notițele despre 
Calvin Harlen, întoarse o pagină nouă, închise ochii și începu să 
recapituleze în gând. 

În curând, ajunse la concluzia că întreg procesul de 
organizare n-avea nicio șansă. Oricât de mult s-ar fi străduit să- 
și amintească detaliile în ordine cronologică, să le cântărească, 
să le îmbine ca pe niște piese de puzzle, un singur detaliu 
deosebit de important îl chinuia mai mult decât oricare altul: 
„Jillian Perry  abuzase sexual alți copii. Nu era deloc 
nemaiîntâlnit ca o victimă a unui asemenea abuz sau un 
membru al familiei unei victime să caute răzbunare. Și nu era 
deloc nemaiauzit ca răzbunarea să ia forma unei crime”. 

Gândul ăsta nu-i mai dădea pace. Îl convingea cum niciun alt 
aspect nu reușise până atunci. Într-un final, exista un motiv care 
avea sens, care nu aducea imediat cu el o urmă de îndoială, 
care nu crea mai multe probleme decât putea rezolva. lar 
împreună cu noua descoperire, ieșeau la lumină câteva 
implicaţii. De exemplu: „Întrebările cheie în legătură cu Hector 
Flores s-ar putea să nu aibă legătură cu modul sau locul în care 
a dispărut, ci cu motivul pentru care a sosit și cu originea lui”. 
Gurney trebuia să se concentreze pe ce se întâmplase în trecut, 
pe ce-l făcuse pe Flores să vină în Tambury, și nu pe 
evenimentele care avuseseră loc și care-l determinaseră să 
comită o crimă. 

Gurney era acum mult prea agitat ca să stea locului. Cobori 
din mașină, se uită la casă, la garajul cu acoperiș înclinat, la 
arcadele din iederă ce duceau spre peluza din spate. Oare asta 
văzuse și Hector Flores pentru prima dată când pășise pe 
domeniul lui Ashton, cu trei ani și jumătate în urmă? Sau stătuse 
la pândă, urmărindu-l pe Ashton venind și plecând? Avea un 
plan pe termen lung când ciocănise prima dată la ușa 
doctorului? Oare Jillian fusese ţinta lui încă de la început? Asta 
însemna că Ashton, în calitatea lui de director al școlii în care 
studiase Jillian, reprezentase drumul spre victimă? Sau planurile 
lui fuseseră mai generale - poate că intenţionase să atace unul 
sau mai mulţi agresori găzduiţi la Mapleshade? Ori poate că 
ținta iniţială fusese chiar Ashton - gazda însăși, doctorul care-i 


VP - 149 


ajuta pe agresori. E posibil ca uciderea lui Jillian să fi oferit un 
avantaj dublu: moartea ei și durerea lui Ashton? 

Oricare ar fi fost detaliile, întrebările rămâneau aceleași: cine 
era, de fapt, Hector Flores? Ce păcat îngrozitor adusese un 
criminal atât de hotărât la ușa lui Ashton? Un criminal atât de 
manipulativ și precaut încât reușise să obţină invitaţia de a locui 
într-o căsuţă chiar în curtea din spatele casei viitoarei lui 
victime. Și-a ţesut o plasă în care aștepta momentul ideal. 

„Hector Flores. Un păianjen răbdător”. 

Gurney merse la căsuţă și descuie ușa. 

Locul arăta ca un apartament gol, de închiriat. Nu existau 
mobilă sau lucruri personale, ci doar un miros slab de detergent 
sau dezinfectant. Planul vilei era foarte simplu: avea o încăpere 
mare în faţă și două camere mai mici în spate - un dormitor și o 
bucătărie, cu o baie mică și o garderobă între ele. Gurney 
rămase în mijlocul camerei principale și-și plimbă privirea ușor 
peste podea, peste ziduri și peste tavan. Creierul lui nu putea să 
conceapă că un loc ar avea o anumită aură, însă toate scenele 
de crimă pe care le văzuse de-a lungul anilor îl afectaseră într- 
un fel ciudat, dar și familiar. 

Preluarea unui apel la 911 și priveliștea unui loc în care s-a 
petrecut o crimă violentă cu sânge și viscere, oase rupte și 
creieri împrăștiați peste tot au trezit întotdeauna în Gurney 
câteva emoţii foarte specifice: repulsie, milă, mânie. Însă 
vizitarea unui loc, după ce fusese curățat și fără vreo urmă 
tangibilă de orori, îl afecta la fel de tare, doar că într-un alt mod. 
Priveliștea unei camere îmbibate de sânge l-ar fi lovit pur și 
simplu în moalele capului. Dar aceeași cameră curată și 
dezinfectată reușea să-i trimită un fior rece în piept, amintindu-i 
că centrul universului era un vid nemărginit. Un vid a cărui 
temperatură atingea zero absolut. 

Își drese glasul tare, de parcă zgomotul avea să-l scoată din 
sfera gândurilor morbide spre o dispoziţie ceva mai practică. 
Intră în mica bucătărie, examină sertarele și dulapurile goale. 
Apoi merse în dormitor și se îndreptă direct spre fereastra pe 
care ieșise criminalul. Gurney deschise geamul, privi afară și ieși 
pe el. 

Solul nu era decât cu treizeci de centimetri mai jos decât 
podeaua dinăuntru. Gurney rămase cu spatele la căsuţă, privind 
spre crângul mohorât. Aerul era umed, în jur era liniște, iar 


VP - 150 


mireasma grădinilor se pierdea aici într-un parfum ceva mai 
sălbatic. Înaintă cu pași mari și hotărâți, numărați. Când ajunse 
la o sută patruzeci, văzu o bandă galbenă legată în vârful unui 
jalon din plastic, înfipt în pământ ca o coadă subţire de mătură. 

Înaintă către locul marcat, privind în jur, în toate direcțiile. 
Drumul lui era înconjurat la dreapta de o ravină abruptă. Căsuţa 
din spate, ca și drumul despre care știa că se afla la patruzeci și 
cinci de metri mai în faţă, conform pozelor din satelit, de pe 
Google, erau ascunse de frunzișul copacilor. Gurney examină 
terenul, zona acoperită de frunze unde fusese ascunsă parţial 
maceta și se întrebă ce anume ar fi putut explica de ce echipa 
canină nu reușise să urmeze dâra de miros mai departe de acel 
loc. Ideea că Flores își schimbase pantofii acolo sau că și-i 
acoperise cu plastic și continuase să meargă prin pădure până 
ajunsese la drum sau la o altă casă (a lui Kiki Muller?) părea 
destul de improbabilă. Intrebarea care-i dădea dureri de cap nu- 
și găsise încă niciun răspuns. Ce rost avea să fi lăsat o urmă 
doar pe jumătate, o urmă care, culmea, ducea la armă? lar dacă 
scopul fusese ca arma să fie găsită, atunci de ce o îngropase 
parţial? Și apoi mai era și misterul cizmelor - singurele obiecte 
personale pe care Flores le lăsase în urmă și pe care le 
amușinaseră câinii. Cum se potriveau ele cu planul de evadare 
al lui Flores? 

Având în vedere că cizmele au fost găsite în casă, însemna că 
urma spre macetă se întorcea pe același drum? Oare Flores 
ajunsese până acolo, de la căsuţă, scăpase de armă și se dusese 
înapoi pe aceeași cale - înapoi pe fereastră? Asta ar fi rezolvat 
parţial dilema lăsată de dâra de miros. Insă apărea o problemă 
și mai dificilă: Flores ar fi trebuit să se afle în căsuţă în 
momentul descoperirii corpului și nu ar fi avut nicio posibilitate 
de a ieși neobservat înainte de sosirea poliţiei. În plus, ipoteza 
întoarcerii nu răspundea celeilalte întrebări: de ce ar fi lăsat 
Flores o urmă care ducea la arma crimei? Doar dacă voia să 
creeze iluzia că părăsise zona când de fapt nu o făcuse... să 
creeze iluzia că fugise în pădure, ascunzând în grabă în maceta, 
când de fapt el se afla tot în căsuţă. Dar unde anume în căsuță? 
Unde s-ar fi putut ascunde un bărbat într-o clădire atât de mică 
- o clădire scotocită, timp de șase ore de o echipă de tehnicieni 
a căror întreagă expertiză se baza pe ideea de a nu pierde din 
vedere nici cele mai mici amănunte? 


VP - 151 


Gurney se întoarse prin pădure, se căţără înapoi pe fereastră 
și exploră din nou cele trei camere, căutând un punct de acces 
spre spaţiile de deasupra tavanului sau sub podea. Panta 
acoperișului nu era foarte înclinată, cel mai probabil era o 
structură pe grinzi cu un spaţiu mic, spre vârf, unde o persoană 
putea sta jos sau ghemuită. Cu toate astea, ca în cazul multor 
altor spaţii inutile, nu exista niciun punct de acces. Podeaua 
părea la fel de inaccesibilă, fără vreo cale de a ajunge în spaţiul, 
oricât de mic, de sub ea. Gurney trecu dintr-o cameră în alta, 
verificând poziţia fiecărui perete, din fiecare parte, ca să se 
asigure că nu existau spaţii interioare ce fuseseră trecute cu 
vederea. 

Ipoteza că Flores se întorsese din pădure cu cizmele în 
picioare și se ascunsese, rămânând nedescoperit în clădirea 
micuță de douăzeci și patru pe douăzeci și patru, se destrăma la 
fel de repede pe cât apăruse. Gurney încuie ușa, așeză cheia 
înapoi sub piatra neagră și se întoarse în mașină. Răscoli prin 
dosar și găsi numărul de mobil al lui Scott Ashton. 

Vocea domoală, baritonală, de-a dreptul liniștitoare, îl invita 
să lase un mesaj la care i se va răspunde cât mai repede cu 
putință, reușind să lase de înțeles prin tonul dulceag că toate 
problemele din viaţa unui om puteau fi rezolvate. Gurney se 
prezentă și spuse că mai avea câteva întrebări despre Flores. 

Se uită la ceasul de pe bord. Era zece și treizeci și unu de 
minute. Părea o oră potrivită să ia legătura cu Val Perry, să-i 
împărtășească primele impresii despre caz și să vadă dacă 
femeia era încă dornică să-l lase să investigheze. Pe când se 
pregătea s-o apeleze, mobilul începu să-i sune în mână. 

— Gurney. 

Îi intrase în reflex să se prezinte, ţinând cont că răspunsese 
așa la telefon mulți ani la rând, la NYPD. 

— Sunt Scott Ashton. Am primit mesajul. 

— Mă întrebam, îl luaţi uneori pe Flores cu mașina 
dumneavoastră? 

— Ocazional. Când aveam de făcut mai multe cumpărături. 
Răsaduri, cherestea, lucruri de felul ăsta. De ce? 

— Aţi observat vreodată dacă încerca să evite să fie văzut de 
vecini? Dacă își ascundea faţa sau așa ceva? 

— Păi... nu știu. Greu de zis. Avea tendința să stea cocoșat. 
Purta o șapcă cu cozorocul lăsat în jos. Ochelari de soare. 


VP - 152 


Presupun că așa se ascundea el. Sau nu. De unde să știu? Adică, 
din când în când angajam și alți muncitori, în zilele libere ale lui 
Hector, și probabil că se purtau la fel. N-am fost atent la asta. 

— L-aţi dus vreodată pe Flores la Mapleshade? 

— La Mapleshade? Da, de câteva ori. S-a oferit să planteze o 
mică grădină de flori în spatele biroului meu. Pe măsură ce s-au 
ivit și alte proiecte, s-a arătat dispus să mă ajute. 

— A luat în vreun fel legătura cu elevele? 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— Habar n-am, zise Gurney. 

— E posibil să fi vorbit cu câteva fete sau poate că ele l-au 
abordat. N-am fost martor, dar e posibil. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— S-a oferit să mă ajute la treabă la Mapleshade la scurt timp 
după ce a sosit aici. Așa că trebuie să fi fost cam acum trei ani, 
plus-minus o lună. 

— Și cât timp a continuat activitatea? 

— La școală? Până... la sfârșit. Îmi scapă ceva important? 

Gurney ignoră întrebarea și-i puse alta. 

— Acum trei ani. Pe atunci, Jillian era încă elevă acolo, nu? 

— Da, dar... Unde vreţi să ajungeţi? 

— Aș vrea să știu și eu, domnule doctor. O singură întrebare. 
Jillian v-a menţionat vreodată c-ar exista oameni de care ar avea 
motive să se teamă? 

După o pauză suficient de lungă încât Gurney să creadă că 
legătura se întrerupsese, Ashton răspunse. 

— Lui Jillian nu îi era frică de nimeni. Poate că asta a și ucis-o. 

e 

Gurney stătea în mașina parcată pe aleea lui Ashton, privind 
la arcadele cu iederă de pe locul nefastei petreceri de nuntă, 
încercând să înțeleagă ce fel de cuplu formau mirele și mireasa. 
Poate că erau uniți de geniu, dacă era să-i dea dreptate lui 
Ashton, dar IQ-urile asemănătoare nu reprezintă un motiv 
suficient de puternic pentru căsătorie. Gurney își aminti că Val 
sustinuse că fiica ei avea un interes bolnăvicios pentru bărbații 
nepotriviţi. Să fie vorba și despre Ashton, deși omul părea să fie 
un etalon al stabilității mentale? Puțin probabil. Oare Ashton era 
atât de protector, încât să se simtă atras de cineva cu așa de 
multe probleme precum Jillian? Nu părea genul. Sigur, prin 
natura specializării lui tindea să fie protector, dar în 


VP - 153 


comportamentul lui Scott nu exista nicio urmă din 
protectivitatea aproape plicticoasă și părintească specifică 
persoanelor care purtau grija celuilalt. Sau Jillian nu era decât o 
altă materialistă ce-și vânduse trupul celui care oferise cel mai 
mare preţ - adică lui, Ashton? Lucrurile nu păreau deloc să stea 
așa. 

Deci care naiba fusese factorul misterios care îi făcuse să 
creadă c-ar fi o idee bună să se căsătorească? Gurney ajunse la 
concluzia că n-avea să rezolve enigma stând pe alee. 

leși din curtea casei în marșarier și se opri doar cât să 
formeze numărul de telefon al lui Val Perry, apoi porni lent de-a 
lungul drumului umbrit. 

Fu surprins și mulţumit când Val răspunse de la al doilea 
țârâit. Vocea ei avea o senzualitate subtilă chiar și când spunea 
doar „Alo”. 

— Sunt Dave Gurney, doamnă Perry. Aș vrea să vă pun la 
curent cu locul în care mă aflu și cu investigația. 

— Ți-am spus sa-mi zici Val. 

— Val. Scuze. Ai câteva minute? 

— Dacă faci progrese, poţi să-mi răpești cât vrei din timp. 

— Nu știu dacă fac progrese, dar vreau să știi ce idei mi-am 
făcut. Nu cred că sosirea lui Hector Flores în Tambury, acum trei 
ani, a fost o coincidență și nu cred că ce i-a făcut fiicei tale a 
fost o decizie de moment. Pun pariu că numele lui nu e Flores și 
mă îndoiesc că e mexican. Oricine ar fi, cred că a avut un scop 
și un plan. Mai cred c-a venit aici din cauza unei întâmplări din 
trecut în care a fost implicată fiica ta sau Scott Ashton. 

— Ce anume din trecut? 

Femeia părea că încearcă cu greu să-și păstreze calmul. 

— S-ar putea să aibă de-a face cu motivul pentru care ai 
trimis-o pe Jillian la Mapleshade. Ştii cumva dacă Jillian a făcut 
vreodată ceva care ar determina o persoană să vrea s-o 
omoare? 

— Mă întrebi dacă a dat peste cap vieţile unor copii mici? 
Dacă le-a provocat coșmaruri și îndoieli de care nu vor scăpa 
toată viaţa? Dacă i-a făcut să le fie teamă, să se simtă vinovaţi 
și să-și piardă minţile? Poate c-au devenit suficient de nebuni 
încât să facă altora ce le-a făcut ea lor. Poate suficient de 
nebuni încât să se sinucidă. Mă întrebi dacă există cineva care 
ar fi vrut s-o vadă în flăcările iadului? La asta te referi? 


VP - 154 


Gurney tăcu. 

Când vorbi iar, Val Perry părea obosită. 

— Da, a făcut niște lucruri care ar determina pe cineva să 
vrea s-o omoare. Au fost momente când aș fi putut s-o omor eu 
însămi. Bineînţeles, la asta... la asta s-a și ajuns, nu? 

Lui Gurney îi trecu prin minte o banalitate despre puterea de 
a te ierta singur, dar în locul ei spuse: 

— Dacă vrei să te autoflagelezi până la moarte, va trebui s-o 
faci altă dată. Acum lucrez la misiunea pe care mi-ai dat-o. Te- 
am sunat ca să te pun la curent cu supoziţiile mele, care 
reprezintă opusul poziţiei oficiale a poliţiei. Opoziția asta ar 
putea crea probleme. Trebuie să știu cât de departe ești dispusă 
să mergi. 

— Urmărește pista oriunde ar duce, oricare ar fi preţul. Vreau 
ca situaţia asta să se rezolve. Vreau să se termine. E clar? 

— Mai am o singură întrebare. Poate ţi se va părea de prost 
gust, dar e necesară. E posibil ca Jillian să fi avut o aventură cu 
Flores? 

— Dacă era bărbat, arătos și periculos, aș zice că e mai mult 
decât posibil. 

o... 

Dispoziţia lui Gurney și perspectiva lui asupra cazului se 
schimbară de mai multe ori în drumul spre casă. Ipoteza că 
uciderea lui Jillian avea legătură cu trecutul ei furtunos, un 
trecut în care Hector Flores s-ar putea să fi fost implicat, îi 
dădea un sentiment de stabilitate și îi indica o pistă 
promițătoare pe care să-și îndrepte investigația. Prezentarea 
ritualică a cadavrului - capul tăiat așezat în centrul mesei, cu 
faţa la trup - era o declaraţie perversă care mergea dincolo de o 
simplă crimă. | se năzări chiar că scena crimei crea un ecou 
ironic al fotografiei de deasupra șemineului lui Ashton. Cele 
două poze ale lui Jillian, prelucrate într-un singur cadru: Jillian 
privind-o senzual pe Jillian. 

„lisuse! A fost o glumă? Oare așezarea cadavrului a fost o 
parodie subtilă la reclama în care a pozat Jillian Perry?” Gândul îi 
provocă greață - o reacţie rară pentru un bărbat pe care anii de 
detectiv la omucideri îl expuseseră la cam tot ce-și puteau face 
oamenii unii altora. 

Gurney opri pe marginea drumului, în faţa unui magazin cu 
echipamente pentru fermă, răscoli printre hârtiile de pe scaunul 


VP - 155 


de lângă el și găsi numărul de telefon al lui Jack Hardwick. În 
timp ce suna, privirea îi rătăci pe deasupra dealului din spatele 
magazinului, presărat cu tractoare mici și mari, cu prese de 
balotat, motocositoare și greble rotative. Apoi observă o 
mișcare. Un câine? Nu, un coiot. Un coiot care alerga pe panta 
dealului în linie dreaptă - de parcă avea o ţintă, își zise Gurney 
gânditor. 

Hardwick răspunse la al cincilea ţărâit, tocmai când urma să 
acceseze căsuţa vocală. 

— Davey băiete, ce faci? 

Gurney făcu o grimasă - așa reacţiona de obicei la vocea 
aspră și batjocoritoare a lui Hardwick. Tonul îi amintea de tatăl 
lui, nu neapărat prin nuanţa scorțoasă, cât prin cinismul tăios. 

— Vreau să te întreb ceva, Jack. Când m-ai atras în afacerea 
asta, despre ce ai crezut că e vorba? 

— Nu te-am atras, ţi-am oferit o oportunitate. 

— Bine. Deci la ce „oportunitate” te-ai gândit? 

— N-am înaintat suficient de mult ca să-mi formez o opinie. 

— Căcat! 

— Orice aș spune e pură speculație, așa că mă abtin. 

— Nu-mi plac jocurile, Jack. De ce ai vrut să mă implic? Şi cât 
te gândești la cum să eviți răspunsul, te mai întreb ceva: de ce e 
Blatt cu capsa pusă? M-am întâlnit ieri cu el și s-a purtat mai 
mult decât execrabil. 

— N-are nicio importanţă. 

— Cum? 

— N-are nicio importanţă. Uite, am avut niște răfuieli. Cum ți- 
am zis, eu și Rodriguez am avut niște discuţii aprinse în legătură 
cu direcţia investigației. Așa că m-au scos pe mine și l-au băgat 
pe Blatt. E un căcăcios ambițios, fără pic de talent, identic 
căpitanului Rod. Eu îi zic Căcăţel. Asta e șansa lui de a se face 
remarcat, de a arăta că poate să conducă o investigaţie 
importantă. Dar în sufletul lui știe că e un rahat cu ochi. Și-acum 
apari tu în peisaj - o mare stea, din marele oraș, geniul care a 
rezolvat cazul Mellery etc. Normal că te urăște. La ce dracu' te 
așteptai? Dar toate astea nu contează. Ce-o să facă? Tu vezi-ți 
de treabă, Sherlock, și nu te stresa din cauza lui Blatt. 

— De asta m-ai băgat în cazul ăsta? Ca să-l faci pe Căcăţel de 
râs? 

— Ca să fac dreptate, decojind o ceapă foarte interesantă. 


VP - 156 


— Asta crezi tu că e? 

— Păi, tu nu crezi la fel? 

— S-ar putea. Ai fi surprins dacă am descoperi că Flores a 
venit în Tambury plănuind să omoare pe cineva? 

— AȘ fi surprins dacă nu am descoperi asta. 

— Și de ce spuneai că ţi-a fost luat cazul? 

— Ti-am explicat..., începu Hardwick stăpânit de o nerăbdare 
exagerată. 

Gurney însă îl întrerupse. 

— Da, da, ai fost nepoliticos cu Rod. De ce am impresia că e 
mai mult de atât? 

— Pentru că așa crezi tu despre orice. Nu ai încredere în 
nimeni. Nu ești o persoană prea încrezătoare, Davey. Uite, îmi 
vine să mă piș de mor. Vorbim mai încolo. 

Nimic nu-i plăcea mai mult lui Hardwick decât să iasă din 
scenă cu o replică șmecherească, se gândi Gurney. Un strat 
subțire de nori apăsa încă deasupra văii, dar discul albicios al 
soarelui devenea din ce în ce mai luminos și stâlpii de telefonie 
începeau să arunce umbre șterse de-a latul drumului pustiu. 
Șirul de tractoare albastre de vânzare, încă umede de ploaia de 
dimineaţă, începu să lucească pe panta verde a dealului. 

e 

În timpul ultimei jumătăți a drumului spre casă, diverse 
informaţii și gânduri legate de caz nu-i dădură pace lui Gurney: 
comentariul lui Madeleine despre maceta abandonată fără 
niciun rost, decizia unui om atât de raţional de a se căsători cu o 
femeie cu grave probleme mentale, trenulețul lui Carl care se 
învârtea din nou și din nou sub brad, interpretarea incidentului 
cu ceașca de ceai în cheia filmului Lista lui Schindler, mocirla de 
tulburări sexuale în care părea să se scalde totul. 

Gândurile reușiseră deja să-l extenueze dinainte să iasă de pe 
autostradă și să intre pe drumul de ţară care șerpuia de pe 
valea râului, printre dealuri. În playerul de pe bord se zărea un 
CD. Simţind nevoia de relaxare, Gurney împinse discul înăuntru. 
Vocea care se auzi din boxe, acompaniată de câteva strune 
triste de chitară acustică, rezona în ritmul tânguitor al lui 
Leonard Cohen într-unul dintre momentele lui cele mai 
dramatice. Artistul era un cântăreț de folk cu ochi triști, între 
două vârste, cu numele absurd de Leighton Lake, pe care el și 
Madeleine fuseseră să-l vadă la un club local, unde Madeleine își 


VP - 157 


făcuse abonament. În timpul pauzei, ea cumpărase unul dintre 
albumele lui Lake. Dintre toate cântecele de pe CD, lui Gurney i 
se păru că piesa din acel moment - „At the End of My Time”? - 
era de departe cea mai deprimantă. 


There orice was a time 
When I had all the time 
In the world. What a time 
I had then, when I had 
All the time in the world. 


Lied to my lovers, 
Chased all the others, 
Left all my lovers behind, 
When I had all the time 
In the world. 

Took what I wanted. 
Never thought twice. 
Had the time of my life 
When I had all the time 
In the world. 


Lied to my lovers, 
Chased all the others, 
Left all my lovers behind, 
When I had all the time 
In the world. 

No one's left to lie to, 

No one's left to leave, 

In this time of my life 

At the end of my time 

In this world. 


Lied to my lovers, 
Chased all the others, 
Left all my lovers behind, 
When I had all the time 
In the world. 


2 La finalul zilelor mele (n.t.). 
VP - 158 


When I had all the time 
In the world. 


În timp ce Lake fredona ultimul refren sentimental, Gurney 
trecea printre șopron și heleșteu. Vechea casă se vedea chiar 
dincolo de peticul de sânziene de după pășune. Când Gurney 
opri playerul, dorindu-și să-l fi oprit mai devreme, mobilul lui 
începu să sune. 

Pe ecran apăreau cuvintele GALERIA REYNOLDS. 

„lisuse, ce naiba o vrea?” 

— Gurney la telefon. 

Vocea lui suna serioasă, marcată de o ușoară nuanţă de 
suspiciune. 

— Dave! Sunt Sonya Reynolds. 

Ca de obicei, vocea ei radia o senzualitate aproape animalică 
din cauza căreia oamenii ar fi ucis-o cu pietre în alte ţări. 

— Am vești fabuloase pentru tine, toarse ea. Și nu doar un pic 
fabuloase, ci fabuloase de-ţi vor schimba viaţa! Trebuie să ne 
vedem cât mai repede. 

— Bună, Sonya. 

— Bună? Eu te sun să-ţi fac cel mai mare cadou din viața ta și 
asta e tot ce poți spune? 

— Imi pare bine să te aud. Despre ce e vorba? 

In loc de răspuns se auzi un râset savuros, muzical, un sunet 
la fel de tulburător de senzual cum era totul la ea. 

— Oh, ăsta-i Dave al meu! Detectivul Dave, cu ochii albaștri, 
pătrunzători. Care suspectează pe toată lumea. Ca și cum 
sunt... cum îi zice? Un „răufăcător”, ca la TV? Parcă sunt un 
răufăcător - așa le spuneţi tipilor răi, nu? Parcă sunt un 
răufăcător care-ţi vinde o poveste cusută cu aţă albă. 

Femeia avea un ușor accent care-i aminti lui Dave de 
universul alternativ pe care-l descoperise în filmele franțuzești și 
italienești din timpul anilor de facultate. 

— Lasă poveștile cusute cu aţă albă. Până una-alta nu mi-ai 
spus nicio poveste. 

Râsul femeii îi aminti lui Dave de ochii ei luminoși, verzi. 

— Și nici nu o să-ţi spun până nu mă văd cu tine. Mâine. 
Neapărat mâine. Dar nu trebuie să vii la mine, în Ithaca. O să vin 
eu acolo. De dimineaţă, la prânz, la cină - când vrei tu, mâine. 


VP - 159 


Spune-mi doar ora și o să alegem un loc. Îţi garantez că nu-ţi va 
părea rău. 


Capitolul 25 


Intră, Salomea, dansând 


Încă n-avea un nume potrivit pentru experiență. 
„Vis” nu putea să cuprindă adevărata ei putere. E 
adevărat că prima dată când i se întâmplase era pe 
punctul de a adormi, atunci când simțurile lui se 
deconectaseră de la nevoile josnice ale unei lumi 
dezgustătoare, iar ochiul minții lui era liber să 
exploreze, însă asemănarea superficială cu visul 
obișnuit se termina acolo. 

„ Viziune” era un cuvânt care cuprindea mai multe, 
ceva mai potrivit, dar nici el nu putea să transmită 
decât partial forța impactului. 

„Lumină călăuzitoare” acoperea un anumit aspect al 
experienţei, un aspect foarte important, însă asocierea 
telenovelistică îi întina complet însemnătatea. 

Atunci poate meditație dirijată? Nu. Suna banal și 
neinteresant - opusul experienței în sine. 

O legendă vie? 

Ah, da! Se apropia. Reprezenta, până la urmă, 
povestea salvării lui, noul model al scopului său în 
viață. Alegoria principală a cruciadei lui. 

Inspirația lui. 

N-avea decât să stingă luminile, să închidă ochii și 
să se lase pradă în brațele întunericului. 

Si să cheme dansatoarea. 

În învăluirea experienței, a legendei vii, știa exact 
cine este - cu mult mai clar decât știa când ochii și 
mima lui erau distrase de gunoaiele lucitoare și de 
târfele scârboase ale lumii, de zgomot, de seductie și 
de mizerie. 

În  învăluirea experienței, în limpezimea si în 
puritatea ei absolută, știa exact cine era. Chiar dacă 


VP - 160 


acum era, practic, un fugar, acest lucru - ca și numele- 
i lumesc, pe care-l cunoșteau oamenii de rând - se 
subordona adevăratei lui identități. 

El era cu adevărat loan Botezătorul. 

se făcea pielea de găină doar când se gândea la 
asta. 

El era loan Botezătorul. 

lar dansatoarea era Salomea. 

De când avusese experiența prima oară, povestea îi 
aparținuse cu totul. Era doar a lui, ca s-o trăiască și s-o 
schimbe. N-avea de ce să se termine la fel de stupid 
ca în Biblie. Nicidecum. Asta era frumusețea. Asta era 
fiorul. 


VP - 161 


PARTEA A DOUA 


Călăul Salomeei 


Capitolul 26 


Verosimilitatea absurdului 


— După ce-l curăț pe idiot, văd că nu poartă decât un pantof. 
Ce mama dracu'? mă gândesc. Mă uit mai bine și văd că piciorul 
încălțat nu are șosetă. Pe talpa pantofului e un M scris cursiv, de 
la Marconi, așadar, e un pantof de două mii de dolari. Celălalt 
picior e descălțat, dar are șosetă. De cașmir. Cine dracu’ ar face 
așa ceva? îmi zic eu. Cine-și pune un ciorap din cașmir și un 
pantof de două mii de parai, dar câte unul pe un picior? Osăvă 
spun eu cine - un beţiv cu caşcaval, un alcoolic putred de bogat. 

Așa-și începu Gurney cursul în acea dimineaţă. Cea mai 
directă abordare din câte existaseră. Și mersese. Captase 
atenţie tuturor celor din amfiteatrul mohorât, cu pereţi din 
ciment, de la Academia de Poliţie. 

— Data trecută am vorbit despre eroarea evrika - tendința 
oamenilor de a se încrede mai mult în ce descoperă singuri 
despre o persoană decât în ce le spune acea persoană. Suntem 
construiți să credem că adevărul ascuns e adevărul real. Sub 
acoperire, puteţi să vă folosiți în avantajul vostru de această 
tendinţă, lăsând ţinta să „descopere” informaţiile pe care vreţi 
cu tot dinadinsul să le creadă. Nu e o tehnică ușoară, dar e 
foarte eficientă. Astăzi, vom analiza un alt factor care dă 
credibilitate, o altă metodă prin care să vă faceţi gogoșile de 
agenţi sub acoperire să sune verosimil: straturi peste straturi de 
detalii neobișnuite și absurde. 

Majoritatea celor din sală păreau să se fi așezat pe aceleași 
locuri ca în urmă cu două zile, cu excepţia poliţistei hispanice, 
atrăgătoare, rujate, care se mutase în primul rând, trimiţându-l 


VP - 162 


la plimbare pe dispepticul detectiv Falcone, care ședea acum în 
al doilea rând. Lui Gurney i se părea o schimbare binevenită. 

— Povestea pe care tocmai am început să v-o spun despre 
cum am căsăpit un tip cu logoul Marconi pe pantof e una pe 
care chiar am spus-o într-o misiune sub acoperire. Micile detalii 
dubioase există din motive foarte bine stabilite. Poate să-mi 
spună cineva de ce? 

O mână se ridică în mijlocul sălii. 

— Să vă facă să păreţi rece și dur. 

Se auziră și alte opinii, fără alte mâini ridicate. 

— Să lase impresia c-aveţi o problemă cu alcoolicii. 

— Ca să păreţi puţin sărit de pe fix. 

— Ca Joe Pesci în Băieți buni. 

— Pentru a distrage atenţia, zise o tânără ștearsă și slabă din 
ultimul rând. 

— Dezvoltă, zise Gurney. 

— Faci ţinta să se concentreze pe o grămadă de ciudăţenii, 
cum ar fi motivul pentru care tipul pe care l-ai împușcat purta 
un singur pantof. Atunci nimeni nu se mai gândește la 
întrebarea cea mai importantă, și anume dacă ai împușcat sau 
nu pe cineva. 

— Trebuie s-o aburești cu tot felul de rahaturi! interveni o altă 
voce feminină. 

— Asta e ideea, spuse Gurney. Acum, mai e ceva... 

Poliţista cea drăguță cu buze strălucitoare întrerupse: 

— M-ul de pe talpa pantofului? 

Gurney nu putu să-și abţină un zâmbet larg. 

— Exact. Micul M. Ce înseamnă el? 

— Face povestea mai credibilă? 

In spatele ei, Falcone își dădu ochii peste cap. Gurney era 
tentat să-l dea afară din sală, dar se îndoia că avea autoritatea 
de a transforma gestul într-unul permanent și nu voia să se 
complice cu o situaţie jenantă la academie. Se concentră în 
schimb la studenta-minune - era o misiune mult mai ușoară. 

— Și cum reușește să facă una ca asta? 

— Imaginându-mi scena. Victima e întinsă pe podea, 
împușcată. Astfel e vizibilă talpa pantofului. Așa că atunci când 
îmi imaginez asta, întrebându-mă ce e cu micul logo, am ajuns 
deja să cred că tipul a fost împușcat. Știţi ce vreau să zic? De 
îndată ce pot să vizualizez picioarele în poziţia aia, am trecut de 


VP - 163 


punctul în care mă întreb dacă omul a fost sau nu împușcat. 
Același lucru e valabil și pentru celălalt detaliu - faptul că șoseta 
din celălalt picior era din cașmir. Doar dacă o atingi poţi ști că e 
din cașmir. Așa că mi-l imaginez pe criminal curios în legătură 
cu șoseta, pipăind ciorapul mortului. Un tip cu sânge rece. 
Foarte înspăimântător. Credibil. 

e 

Restaurantul la care Gurney stabilise să se vadă cu Sonya 
Reynolds era într-un cătun din afara Bainbridge-ului, la 
jumătatea drumului dintre Academia de Poliție din Albany și 
galeria Sonyei, din Ithaca. Terminase cursul la unsprezece și 
ajunsese la Galloping Duck - fusese alegerea femeii - la ora unu 
fără un sfert. 

Se crea o notă discordantă ciudată între numele drăguţ, cu 
nuanțe bucolice al locului, cu rața lui uriașă și sașie din față și 
decorul simplu, aproape în stil Shaker din interior - de parcă 
ilustra neînțelegerile dintr-o căsnicie nereușită. 

Gurney sosi primul și fu condus la o masă pentru doi, lângă o 
fereastră cu priveliște spre un heleșteu, probabil casa păsării 
care dădea numele locului, dacă existase vreodată vreo pasăre. 
O ospătăriţă tinerică, plinuţă și veselă, cu păr roz, cu ţepi și 
îmbrăcată în haine în culorile neonului greu de descris aduse 
două meniuri și două pahare de apă cu gheață. 

Gurney numără în total nouă mese în sala micuță. Doar două 
dintre ele erau ocupate și nimeni nu vorbea. La una dintre ele se 
afla un cuplu tânăr. Amândoi se holbau atenţi la ecranele 
telefoanelor BlackBerry. La cealaltă stăteau un bărbat și o 
femeie între două vârste, din era preelectronică, privind în gol, 
adânciţi în propriile gânduri. 

Privirea lui Gurney alunecă spre heleșteu. Sorbi din paharul cu 
apă și se gândi la Sonya. Dacă stătea să analizeze relaţia lor - 
nu în sensul romantic, ci doar ca pe o legătură de afaceri ce 
implica destul de multă stăpânire din partea lui - i se părea că 
fusese unul dintre cele mai ciudate evenimente din propria-i 
viaţă. Inspirat de un curs de apreciere a artei, predat de Sonya, 
la care el și Madeleine participaseră la scurt timp după ce se 
mutaseră în provincie, Gurney începuse să creeze printuri 
artistice după fotografiile criminalilor - punându-le în lumină 
personalităţile violente printr-o editare subtilă a pozelor oficiale, 
făcute în momentul arestării. Sonya a fost încântată de proiect 


VP - 164 


și de vânzarea a opt printuri (în valoare de două mii de dolari 
fiecare) prin intermediul galeriei ei din lthaca și de aceea 
Gurney a continuat să colaboreze cu ea timp de alte câteva 
săptămâni, deși Madeleine nu privea cu ochi buni sursa morbidă 
de inspiraţie și dorinţa lui de a-i face pe plac Sonyei. Tensiunea 
acumulată în perioada aceea îi revenea acum în minte alături de 
amintirea jenantă a situaţiei aproape dezastruoase care îi 
pusese capăt. 

Cazul Mellery nu doar că l-a adus la un pas de moarte, dar l-a 
pus pe Gurney faţă în faţă cu eșecurile lui ca soț și ca tată. 
Experienţa umilitoare prin care a trecut l-a făcut să-și dea 
seama că dragostea este singurul lucru din lume care contează. 
Prin urmare, Gurney a înțeles că îndeletnicirea lui artistică și 
legătura cu Sonya erau piedici în calea relaţiei cu singura 
persoană din lume pe care o iubea cu adevărat, și a renunţat la 
tot, preferând-o pe Madeleine. 

Acum însă, doar la un an, lumina albă a revelaţiei lui mai 
pălise. Dave era conștient că exista încă un sâmbure de adevăr 
în ideea de-atunci - iubirea, într-un fel, era cel mai important 
lucru -, dar n-o mai vedea ca pe un adevăr absolut în univers. Își 
pierduse din importanţă treptat și în tăcere, lucru care nu era o 
pierdere, ci mai degrabă, o perspectivă mai realistă, ceea ce 
sigur nu era un lucru rău. Până la urmă, nimeni nu putea să 
rămână prea mult timp prins în starea emoţională intensă 
creată de cazul Mellery, doar dacă nu cumva uita să tundă 
peluza și să cumpere mâncare - sau să producă banii necesari 
hranei și grădinarilor. Oare experiențele intense nu domolesc, 
prin natura lor lăsând viața să-și urmeze ritmul obișnuit? Așa că 
Gurney nu-și făcea griji că uneori ideea că „iubirea e tot ce 
contează” suna ca o lozincă sentimentală, ca titlul unui cântec 
country. A 

Asta nu însemna că lăsase complet garda jos. In Sonya 
Reynolds era un soi de electricitate pe care doar un nerod ar fi 
considerat-o inofensivă. 

Când fata cu părul roz o pofti pe eleganta și frumoasa Sonya 
în sală, electricitatea începu să radieze ca bâzâitul unei centrale 
electrice. 

— David, iubire, arăţi... exact la fel! strigă ea, lunecând spre 
el ca-ntr-un vals, întinzându-i un obraz, să i-l sărute. Dar normal! 
Cum altfel să arăţi? Eşti ca o stâncă! Atâta stabilitate! 


VP - 165 


Pronunţă ultimul cuvânt cu o plăcere exotică, ca și cum era 
cuvântul italian perfect pentru a descrie ceva ce engleza nu 
reușea să exprime. 

Sonya purta blugi foarte strâmţi, de firmă, și o bluză din 
mătase, pe sub o jachetă de in atât de lejeră că pesemne nu 
costase mai puţin de o mie de dolari. Nu purta nici bijuterii, nici 
machiaj care să distragă atenţia de la tenul ei măsliniu, perfect. 

— La cete uiţi? 

Vocea îi suna jucăuș. Ochii îi sclipeau. 

— La tine. Arăţi... minunat. 

— Ar trebui să fiu supărată pe tine, știi asta? 

— Pentru că n-am mai făcut fotografii? 

— Bineînţeles că de asta. Erau niște fotografii superbe. Care 
îmi plăceau la nebunie. Și clienţilor la fel. Fotografii pe care le 
puteam vinde pentru tine și pe care chiar le-am vândut. Dar mă 
suni pe nepusă masă și-mi zici că n-ai de gând să mai continui. 
Din motive personale. Nu poţi să mai faci fotografii și nu poți 
vorbi despre asta. Și cu asta basta. Nu crezi că ar trebui să fiu 
supărată? 

Nu părea deloc supărată, așa că Gurney nu răspunse, ci doar 
o privi, uimit cu câtă energie orbitoare rostea fiecare cuvânt. 
Asta i-a atras prima dată atenţia la cursul ei de artă. Asta și 
ochii mari, verzi. 

— Dar te iert. Pentru c-o să faci iar fotografii. Nu da din cap. 
Crede-mă, când o să-ţi explic care-i treaba, n-o să mai dai deloc 
din cap. 

Sonya se opri și privi pentru prima dată în jur. 

— Mi-e sete. Hai să bem ceva. 

Când reapăru fata cu părul roz, Sonya comandă o votcă cu 
suc de grapefruit. În ciuda raţionamentului logic, Gurney 
comandă același lucru. 

— Deci, domnule Poliţist Pensionat, zise ea după ce li se 
aduseră băuturile și sorbi din pahar, înainte să-ţi spun cum ţi se 
va schimba viaţa, vreau să-mi spui cum o duci acum. 

— Viaţa mea? 

— Ai o viaţă, nu? 

Gurney avea senzaţia ciudată că femeia știa deja totul despre 
viața lui, cu tot cu revelaţiile, îndoielile și conflictele din ea. Dar 
n-ar fi putut ști exact. Nici când colaboraseră, nu-i vorbise 
despre asemenea lucruri. 


VP - 166 


— O duc bine. 

— Ah, dar o spui de parcă nu e adevărat, de parcă e ceva ce 
se presupune c-ar trebui să spui. 

— Așa sună? 

Sonya sorbi încă o dată din pahar. 

— Nu vrei să-mi spui adevărul? 

— Care crezi tu că e adevărul? 

Femeia își înclină capul un pic într-o parte, îi studie chipul și 
ridică din umeri. 

— Nu e treaba mea, nu? zise Sonya, îndreptându-și privirea 
spre heleșteu. 

Gurney bău jumătate de pahar din două înghiţituri. 

— Presupun că viața mea e ca a oricui altcuiva - puţin de ici, 
puţin de colo. 

— Când o spui tu, combinaţia „puţin de ici, puţin de colo” 
sună destul de macabru. 

Gurney râse, dar nu vesel, și pentru un timp rămaseră 
amândoi tăcuți. El vorbi primul. 

— Mi-am dat seama că nu iubesc natura la fel de mult pe cât 
speram. 

— Dar soţia ta o iubește? 

Dădu aprobator din cap. 

— Nu că nu-mi place aici, pe munte și toate astea, dar... 

Sonya îl privi șiret. 

— Dar te fâstăâcești când încerci să explici. 

— Cum? Ah! înţeleg. Sunt atât de evidente problemele mele? 

— Nemulțumirea este mereu evidentă, nu? Care e problema? 
Nu-ţi place cuvântul ăla? 

— Nemulţumire? De fapt, ce știu să fac și felul în care-mi 
funcţionează mintea nu mă ajută prea mult aici sus. Adică... eu 
analizez situații, studiez aspectele unei probleme, mă 
concentrez pe discrepanțe, rezolv puzzleuri. Nimic din toate 
astea... 

Vocea lui Gurney se stinse. 

— Și bineînțeles, soţia ta crede c-ar trebui să admiri 
margaretele, nu să le analizezi. Ar trebui să spui „Uite ce 
frumoase sunt!”, nu „Cum au înflorit aici sus?” Am dreptate? 

— Cam așa ceva. 


VP - 167 


— Deci, zise ea, schimbând subiectul pe un ton brusc 
entuziasmat. Trebuie neapărat să întâlnești pe cineva. Și asta 
cât de curând posibil. 

— De ce? 

— Vrea să te facă bogat și faimos. 

Gurney făcu o grimasă. 

— Știu, știu, nu ești foarte interesat de avere, iar de faimă cu 
atât mai puţin. Sunt sigură că ai niște obiecţii teoretice foarte 
bune. Dar să presupunem că ţi-aș da niște detalii foarte 
specifice. 

Sonya trase cu ochiul în sală. Cei doi oameni mai în vârstă se 
ridicau încet, de parcă să plece de la masă era un proiect pe 
care trebuiau să-l abordeze cu mare grijă. Ceilalţi doi, cei cu 
ochii în ecranele telefoanelor își continuau activitatea, tastând 
rapid cu vârfurile degetelor mari. Lui Gurney i se năzări în minte 
ideea învechită că probabil își dădeau mesaje unul altuia. Sonya 
șopti aproape dramatic. 

— Să zicem că ţi-aș spune că omul meu vrea să cumpere unul 
dintre portretele tale pe o sută de mii de dolari. Ce-ai spune de 
una ca asta? 

— Aș zice că e dus cu pluta. 

— Crezi? 

— Cum altfel? 

— La o licitaţie de anul trecut, din oraș, scaunul lui Yves Saint- 
Laurent s-a vândut pentru douăzeci și opt de milioane de dolari. 
Un pic nebunesc. Dar o sută de mii de dolari pentru portretele 
tale minunate cu criminali în serie? Nu cred că e deloc de 
necrezut. Minunat, da. Nebunesc, nu. De fapt, din câte știu 
despre acest bărbat și despre modul în care lucrează, preţul 
printurilor tale nu va face decât să crească. 

— Îl cunoști? 

— Abia l-am întâlnit pentru prima dată faţă-n-faţă. Dar știu 
câte ceva despre el. E un om retras, excentric care nu iese în 
lume decât foarte rar, cutremură lumea artistică, cumpărând 
câte ceva, apoi dispare din nou. Are un nume olandez, dar 
nimeni nu știe unde trăiește. În Elveţia? În America de Sud? Pare 
un tip misterios, foarte secretos, dar cu mai mulți bani decât 
Dumnezeu. Când Jykynstyl se arată interesat de un artist, atunci 
impactul lui financiar e uriaș. Vriaș. 


VP - 168 


Tinerica drăguță, cu păr roz, adăugase o eșarfă galben 
chartreuse ţinutei ei eclectice și acum strângea farfuriile de 
desert și ceștile de cafea de pe masa liberă, vizavi de Gurney. 
Sonya îi atrase atenţia. 

— Dragă, îmi mai aduci un pahar de votcă cu grapefruit? Și 
cred că prietenul meu vrea și el unul. 


Capitolul 27 


Multe pe cap 


Gurney nu ştia ce să înţeleagă. În drumul spre casă din acea 
după-amiază, descoperi că-i era foarte greu să se concentreze la 
ceva anume. 

Nu știa nimic despre „lumea artistică”, dar bănuia că e 
populată de oameni la fel de diferiţi de polițiști pe cât erau 
papagalii de rotweilleri. Perioada scurtă în care încercase marea 
cu degetul cu un an în urmă, prin intermediul portretelor lui de 
criminali, nu-l expusese la nimic altceva din lumea ce se 
întindea dincolo de scena galeriilor din orașul universitar - care 
nu era tocmai locul de joacă al colecționarilor miliardari. Nu era 
locul în care scaunul unui designer de haine s-ar fi vândut 
pentru douăzeci și opt de milioane de dolari sau în care o 
celebritate misterioasă, purtând bizarul nume de Jay Jykynstyl ar 
fi oferit o sută de mii de dolari pe fotografia editată pe computer 
a unui criminal în serie. 

Pe lângă afacerea mai degrabă fantasmagorică pe care i-o 
propusese ispititoarea Sonya, femeia nu păruse nicicând mai 
disponibilă ca acum. Ba chiar insinuase că închiriase o cameră la 
Galloping Duck - care era și han - în cazul în care bea prea mult 
la prânz ca să mai poată să conducă. Gurney avusese nevoie de 
un soi de integritate pe care nu fusese sigur c-o avea ca să 
poată refuza invitaţia deloc subtilă. Dar poate că integritate era 
un cuvânt prea mare. Adevărul simplu era că el n-o minţise 
niciodată pe Madeleine și nu-i surâdea deloc ideea de a începe 
tocmai acum. 

Gurney se întrebă mai apoi dacă refuzase în mod cinstit 
invitaţia Sonyei sau dacă nu cumva amânase pur și simplu un 


VP - 169 


răspuns afirmativ. Fusese de acord să-l întâlnească pe înstăritul 
și excentricul domn Jykynstyl la cină, sâmbătă viitoare, în 
Manhattan și să afle detaliile complete ale ofertei lui - care, 
dacă se dovedea legitimă, ar fi fost greu de refuzat. Sonya avea 
să fie intermediarul vânzării, dacă urma să aibă loc așa ceva. 
Așadar, nu o excludea complet din viaţa lui. Ba din contră. 

Întreaga situaţie îl măcina pe Gurney cu un soi de energie 
neplăcută. Încercă să se concentreze la cazul Perry, admițând 
ironia faptului că încerca să se calmeze scotocind prin acea 
dezgustătoare cutie cu viermi. 

Mintea lui tulburată ajunse în cele din urmă la colaps și fu la 
un pas de moarte după ce adormi la volan. Salvarea veni 
datorită gropilor în asfaltul de pe marginea șoselei, care-l 
zdruncinară suficient cât să-l trezească. După câţiva kilometri, 
opri la o benzinărie și-și cumpără un pahar de cafea proastă, pe 
care încercă s-o îndulcească adăugând lapte și zahăr în exces. 
Gustul tot îl făcu să se strâmbe. 

Întorcându-se la mașină, scoase lista cu nume și numere de 
telefon pe care le strânsese din dosarul cazului și-l sună mai 
întâi pe Scott Ashton, și apoi pe Withrow Perry. In ambele cazuri 
îi răspunse căsuţa vocală. Pe Ashton îl rugă să-i telefoneze 
înapoi pentru a discuta o nouă direcţie de investigaţie. Lui Perry 
îi lăsă un mesaj în care îi cerea să se întâlnească la o dată 
aleasă de neurochirurgul ocupat, și la final, Gurney adăugă ceva 
care știa că-l va neliniști pe doctor: „Aduceţi-mi aminte să vă 
întreb despre pușca Weatherby”. 

Imediat ce întrerupse conexiunea, telefonul lui Gurney începu 
să sune. 

— Dave, sunt Val. Vreau să mergi la o întâlnire. 

— Ce întâlnire? 

Femeia îl lămuri că îl sunase pe Sheridan Kline, procurorul 
districtului, și-i spusese tot ce o informase Gurney. 

— Cum ar fi ce? 

— Cum ar fi faptul că toată chestiunea s-ar putea să aibă 
implicaţii mult mai adânci decât presupun polițiștii, că are 
rădăcini, că poate are de-a face cu un soi de răzbunare bolnavă, 
că pe Hector Flores probabil nici nu-l cheamă așa și că, dacă 
sunt în căutarea vreunui imigrant mexican ilegal - ceea ce și fac 
-, atunci caută degeaba. l-am spus că-și pierd timpul și că sunt 
o gașcă de tâmpiţi. 


VP - 170 


— Așa i-ai numit? Tâmpiti? 

— N-au fost în stare să afle în patru luni ce ai reușit tu să 
deduci în două zile. Așa că da, le-am zis că sunt tâmpiţi. Și-așa 
și sunt. 

— Te pricepi să agiţi cuibul de viespi. 

— Dacă de asta e nevoie... 

— Ce-a zis Kline? 

— Kline? Kline e un politician. Soţul meu - de fapt, mai corect 
ar fi „banii soţului meu” - înseamnă ceva în cercurile politice din 
New York. Așa că procurorul Kline s-a arătat interesat de orice 
alte abordări alternative asupra cazului. Se pare, de asemenea, 
că te cunoaște destul de bine. M-a întrebat cum de ești implicat. 
l-am spus că ești consultant. E un cuvânt idiot, dar l-a mulțumit. 

— Ai pomenit ceva despre o întâlnire. 

— La biroul lui, mâine, la ora trei după-amiază. Tu, el și cineva 
de la poliţia statală - n-a zis cine. O să te duci, da? 

— Da. 

Coborî din mașină ca să arunce paharul de cafea într-un coș 
de gunoi aflat lângă pompele de benzină. Un tractor vechi, 
portocaliu, marca Farmall, pufăia, trecând pe șosea și trăgând 
după el o remorcă plină cu fân până la refuz. În aer se 
amestecară mirosurile de fân, de bălegar și de benzină diesel. 
Când se întoarse în mașină, telefonul lui suna iar. 

Era Ashton. 

— Ce nouă direcţie de investigaţie? întrebă el citând mesajul 
lui Gurney. 

— Am nevoie de niște nume de la dumneavoastră: ale 
colegelor lui Jillian, de când a venit prima oară la Mapleshade. 
Mai vreau să știu numele consilierilor ei, ale terapeuţilor, ale 
celor care luau legătura cu ea regulat. M-ar ajuta să am la 
dispoziţie o listă cu posibili dușmani - oricine ar fi vrut să vă 
facă rău, lui Jillian sau dumneavoastră. 

— Mi-e teamă că vă îndreptaţi spre un punct mort. Nu vă pot 
pune la dispoziţie niciunul dintre lucrurile pe care mi le cereți. 

— Nici măcar o listă cu numele colegelor de clasă? Numele 
celor din personal, care poate au discutat cu ea? 

— Poate că nu v-am explicat suficient de bine politica privind 
discreția absolută care se practică la Mapleshade. Nu păstrăm 
decât documentele de bază cerute de stat și nu mai mult decât 
e stipulat în regulament. Nu suntem obligaţi legal, de exemplu, 


VP - 171 


să reținem numele și adresele foștilor angajaţi dincolo de 
perioadele de timp necesare plătirii taxelor și, deci, nici nu o 
facem. Nu avem documente privind  „diagnostice” și 
„tratamente” pentru că, oficial, noi nu oferim niciuna, nici alta. 
Politica noastră e să nu dezvăluim nimic nimănui și mai degrabă 
vom permite statului să închidă Mapleshade decât să încălcăm 
regula asta. Elevele noastre și familiile lor ne acordă o încredere 
de care puţine alte instituţii se mai bucură și considerăm că 
încrederea asta absolută nu poate fi trădată. 

— A fost un discurs elocvent, zise Gurney. 

— Un discurs pe care l-am ţinut și altă dată, admise Ashton, și 
pe care probabil că-l voi mai repeta. 

— Așadar, chiar dacă o listă cu elevele pe care le cunoștea 
Jillian sau cu membrii personalului cărora e posibil să li se fi 
destăinuit ne-ar ajuta să prindem criminalul, tot n-ar conta 
pentru dumneavoastră? 

— Da, dacă doriţi neapărat să priviţi lucrurile astfel. 

— Să presupunem că listele alea v-ar salva viaţa. S-ar 
schimba cu ceva situaţia? 

— Cu absolut nimic. 

— Nu vă pune pe gânduri incidentul cu ceașca de ceai? 

— Nici pe departe la fel de mult ca o lovitură aplicată școlii. Ei 
bine, dacă astea sunt toate întrebările... 

— Cum rămâne cu dușmanii din afara școlii? 

— Probabil că sunt câţiva, de-ai lui Jillian, dar nu cunosc niciun 
nume. 

— Dar de-ai dumneavoastră? 

— Probabil niște competitori academici, invidioși pe cariera 
mea, câţiva pacienţi cu egoul rănit, nerozi - una peste alta, 
poate destul de mulți. 

— Îmi puteţi da câteva nume? 

— Mi-e teamă că nu. Trebuie să merg la următoarea întâlnire. 

— Aveţi o grămadă de întâlniri. 

— La revedere, domnule detectiv. 

Telefonul lui Gurney nu mai sună până ce nu ajunse în 
localitatea Dillweed. Opri în fața magazinului Abelard, cu gândul 
să bea o cafea bună, ca să alunge gustul celei oribile. 

Numele celei care sună îl făcu să zâmbească. 


VP - 172 


— Domnule detectiv Gurney, sunt Agatha Smart, asistenta 
domnului doctor Perry. Aţi solicitat o întâlnire și câteva 
informaţii despre arma de vânătoare a domnului Perry. Așa e? 

— Da. Mă întrebam cât de curând aș putea să... 

Femeia îl întrerupse. 

— Vă puteţi adresa întrebările în scris. Doctorul va decide 
dacă e necesară o întrevedere. 

— Nu sunt sigur dacă m-am exprimat prea limpede în mesaj, 
dar solicitarea mea are legătură cu investigația despre uciderea 
fiicei sale vitrege. 

— Știm asta, domnule detectiv. Cum spuneam, vă puteți 
adresa întrebările în scris. Aţi dori adresa? 

— Nu e nevoie, zise Gurney forțându-se să-și reprime 
nervozitatea. Totul se rezumă la o întrebare foarte simplă. Poate 
indica cu exactitate unde se afla arma dumnealui în data de 
șaptesprezece mai, la orele după amiezii? 

— Cum am spus și mai înainte... 

— Transmiteţi-i întrebarea, doamnă Smart. Mulţumesc. 


Capitolul 28 


O altă perspectivă 


Mai să n-o vadă. 

Pe când se apropia de punctul în care drumul îngust de țară 
intra pe proprietatea lui și se pierdea în poteca acoperită de 
iarbă care înainta în susul pajiștii, spre casă, un uliu cu coada 
roșie se înălță din vârful unui arbore înalt de tsuga din stânga lui 
și zbură peste drum și heleșteu. În timp ce privea la pasărea 
care se tot înălța până dispăru dincolo de vârfurile copacilor, o 
văzu pe Madeleine care ședea pe o bancă șubredă, pe malul 
heleșteului, pe jumătate ascunsă de un mănunchi de papură. 
Parcă mașina lângă șopronul vechi, vopsit în roșu, cobori și îi 
făcu femeii cu mâna. 

Madeleine răspunse zâmbind ușor - sau așa părea. N-avea 
cum să știe sigur de la distanţa aceea. Gurney voia să-i 
vorbească, simţea nevoia să-i vorbească. Pe când înainta spre 


VP - 173 


bancă pe poteca șerpuitoare ce înconjura malul lacului acoperit 
de iarbă, simţi liniștea locului. 

— E-n regulă dacă stau un pic cu tine? 

Madeleine dădu ușor din cap, ca și cum un răspuns mai 
elaborat putea distruge liniștea. 

Gurney se așeză și privi suprafaţa calmă a heleșteului, văzând 
în ea reflexia întoarsă a arţarilor de pe partea cealaltă. Câteva 
frunze se și pregăteau de straiul sobru al toamnei. O privi pe 
Madeleine și fu cuprins de sentimentul ciudat că pacea care 
părea s-o învăluie în acel moment nu era produsul mediului în 
care se afla, ci, ca-ntr-un scenariu fantastic, mediul înconjurător 
absorbea liniștea de undeva dintr-un rezervor ascuns în 
adâncurile sufletului ei. Gurney mai trăise și altă dată senzaţia 
asta, dar partea minţii lui care nega orice urmă de 
sentimentalism izgonise ideea de fiecare dată. 

— Am nevoie de ajutorul tău, se auzi el spunând, ca să 
lămuresc niște lucruri. 

Când văzu că Madeleine nu-i răspunde, continuă. 

— Am avut o zi ameţitoare. Mai mult decât ameţitoare. 

Madeleine îi aruncă una dintre privirile-i caracteristice care fie 
comunicau foarte mult - în acest caz, faptul că o zi ameţitoare 
ca a lui nu era decât rezultatul firesc al implicării în investigația 
cazului Perry -, fie îi puneau la dispoziţie o tablă goală pe care 
mintea lui tulbure putea să scrie acel mesaj. 

In orice caz, Gurney continuă să vorbească. 

— Nu cred să mai fi fost vreodată atât de copleșit. Ai găsit 
biletul pe care ţi l-am lăsat de dimineaţă? 

— Despre întâlnirea cu prietena ta din Ithaca? 

— Nu aș numi-o prietenă. 

— „Sfătuitoarea” ta? 

Se abţinu să conteste denumirea și să-și apere nevinovăția. 

— Galeria Reynolds a fost abordată de un colecţionar de artă 
bogat, care este interesat de portretele pe care le făceam anul 
trecut. 

Madeleine ridică sarcastic din sprânceană, văzând că 
înlocuise numele persoanei cu locul ei de muncă. 

Gurney continuă, lansând vestea bombă cu calm. 

— O sa-mi ofere o sută de mii de dolari pentru fiecare prinţ 
unicat. 

— E ridicol! 


VP - 174 


— Sonya insistă că tipul e serios. 

— Din ce spital de boli nervoase a scăpat? 

De cealaltă parte a stufului se auzi un pleoscăit puternic. 
Madeleine zâmbi. 

— A fost una mare. 

— Vorbești despre o broască? 

— Scuze? 

Gurney închise ochii, mult mai enervat decât ar fi recunoscut 
de dezinteresul aparent al lui Madeleine față de câștigul 
neașteptat. 

— Din câte cunosc eu lumea artistică, aș zice că universul ăla 
în sine e un mare spital de nebuni, dar unii pacienţi au o 
grămadă de bani. S-ar zice că tipul ăsta e unul dintre ei. 

— Ce vrea pentru cei o sută de mii de dolari? 

— Un prinţ unicat. Ar trebui să refac toate printurile de anul 
trecut, să le măresc cumva, să-l modific pe fiecare în parte, 
astfel încât să pară diferite față de orice altceva vândut 
vreodată de galerie. 

— Omul ăsta vorbește serios? 

— Așa mi s-a zis. Mi s-a mai spus și că s-ar putea să vrea mai 
multe lucrări. Sonya crede că există posibilitatea unui câștig cu 
șase zerouri. 

Gurney se întoarse să vadă reacţia lui Madeleine. 

— Un câștig cu șase zerouri? Vrei să zici că undeva la un 
milion de dolari? 

— Da. 

— Vai, Doamne! Chiar că e ceva! 

O fixă cu privirea. 

— Tu încerci dinadins să nu ai nicio reacţie? 

— Ce fel de reacţie ar trebui să am? 

— Să fii mai curioasă? Să fii fericită? Să vii cu niște idei despre 
ce am putea face cu tot bănetul ăla? 

Madeleine se încruntă îngândurată, apoi zâmbi larg. 

— Am putea petrece o lună în Toscana. 

— Asta ai face tu cu un milion de dolari? 

— Care milion de dolari? 

— Șase zerouri, știi? 

— Am auzit partea asta. Ce nu pricep eu e cum va deveni 
realitate. 


VP - 175 


— Sonya zicea că poate deveni realitate chiar acum. Sâmbătă 
iau cina în oraș cu Jay Jykynstyl, colecțţionarul. 

— În oraș? 

— O spui de parcă mă întâlnesc cu el într-un canal. 

— Ce „colecționează” el? 

— Habar n-am. Se pare că niște lucruri pentru care e dispus 
să cheltuiască o mulţime de bani. 

— Și ţi se pare credibil că vrea să te plătească cu o sută de 
mii de dolari pentru portretele retușate ale unor nenorociţi? Știi 
măcar cine e omul ăsta? 

— O să aflu sâmbătă. 

— Tu te auzi? 

Gurney nu era deloc mulţumit de tonul și ritmul lui emoţional 
- atât cât putea să le perceapă dar nu era pregătit s-o 
recunoască. 

— Ce vrei să zici? 

— Tu ești bun la despicat firul în patru. Nu se pricepe nimeni 
mai bine ca tine. 

— Nu înțeleg. 

— Nu? Poţi să faci totul fărâme, ai „ochiul format pentru 
discrepanțe”, după cum ai zis tu odată. Ei bine, mi se pare că 
situaţia de faţă trebuie analizată ceva mai bine. Cum se face că 
n-o întorci pe toate părțile? 

— Poate că doar aștept să aflu mai multe, să-mi dau seama 
cât e de reală, să înțeleg mai bine cine e Jykynstyl ăsta. 

— Bine gândit. 

Madeleine vorbi atât de cumpătat, încât el știu imediat că 
femeia intenţionase să spună exact opusul. 

— Și apropo, ce fel de nume e ăsta? 

— Jykynstyl? Îmi sună olandez. 

Madeleine zâmbi. 

— Mie-mi sună a numele unui monstru din basme. 


Capitolul 29 


Printre cei dispăruti 


VP - 176 


În timp ce Madeleine pregătea paste și creveţi pentru cină, 
Gurney era la subsol, răscolind un teanc vechi de ediţii de 
duminică ale publicaţiei Times, păstrate pentru un proiect de 
grădinărit. (Una dintre prietenele lui Madeleine îi spusese de un 
răsad, pentru care ziarele erau folosite să creeze straturi de 
îngrășământ.) Gurney căuta pagina în care își amintea că 
văzuse reclama cu fotografia provocatoare a lui Jillian. Ceea ce-l 
interesa de fapt erau numele companiei și numele celui care 
făcuse poza. Era pe punctul să renunțe și să-l sune pe Ashton ca 
să-i ceară informaţiile, când găsi cea mai recentă apariţie a 
reclamei - care, își dădu el seama, coincidea în mod macabru cu 
ziua crimei. 

În loc să noteze informaţiile, „Karnala Fashion fotografie de 
Alessandro”, Gurney decise să ia revista cu el, în bucătărie. O 
lăsă deschisă pe masa pe care Madeleine așeza farfuriile pentru 
cină. În afară de copyright, pe pagină nu mai era decât o 
singură propoziţie, scrisă cu un font mic și elegant: „Garderobe 
la comandă, începând de la o sută de mii de dolari”. 

Madeleine se încruntă văzând revista. 

— Ce e aia? 

— O reclamă la haine scumpe. Ridicol de scumpe. Mai e, de 
asemenea, și o fotografie a victimei. 

— Vie... Doar nu te referi la...? 

— Jillian Perry. 

— Mireasa? 

— Mireasa. 

Madeleine se uită mai bine la reclamă. 

— Ambele fotografii sunt ale ei, explică Gurney. 

Madeleine clătină repede din cap, dând de înțeles că se 
gândise deja la asta. 

— Asta făcea ea pentru bani? 

— Nu știu încă dacă era un loc de muncă stabil sau a fost 
ceva ocazional. Am fost prea uimit ca să mai întreb, când am 
văzut prima oară fotografia pe peretele lui Scott Ashton. 

— Are chestia asta pe perete? E văduv, și asta e poza pe care 
el... 

Madeleine scutură din cap, iar glasul îi pieri. 

— Vorbește despre ea la fel cum vorbește și maică-sa - de 
parcă era un fel de geniu nemaipomenit, o maniacă bolnavă și 
perversă. Chestia e că tot cazul e cam la fel. Toţi cei implicați 


VP - 177 


sunt fie genii, fie nebuni... fie mitomani sau... mai știu eu ce. 
Hristoase, vecinul lui Ashton, a cărui nevastă se presupune că a 
fugit cu ucigașul, se joacă cu un trenuleț Lionel asamblat sub un 
brad de Crăciun, în pivniţă. Nu cred că m-am simţit vreodată 
atât de pierdut. La fel e și urma - dâra de miros pe care echipa 
canină a urmărit-o până la arma crimei, în pădure, dar care s-a 
oprit acolo; ceea ce sugerează că ucigașul s-a întors în căsuţă și 
s-a ascuns înăuntru, doar că nu există niciun loc în care să te 
poţi ascunde. Pentru o clipă am impresia că știu ce se petrece, 
dar în clipa următoare îmi dau seama că n-am nicio dovadă care 
să-mi susţină raţionamentul. Avem o grămadă de scenarii 
interesante, dar când le iei la bani mărunți, niciunul nu are un 
substrat solid. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că trebuie să găsim dovezi palpabile, declaraţii 
ale unor martori credibili. Până acum, niciuna dintre povești nu 
e susținută de fapte verificabile. E prea ușor să te lași dus de val 
într-o poveste bună. Poţi să te implici atât de mult într-un 
anumit aspect al cazului, încât nu mai observi că de fapt nu faci 
decât să-ți proiectezi propriile dorințe asupra lui. Hai să 
mâncăm. Poate că mâncarea o să mă ajute să gândesc mai 
bine. 

Madeleine puse un bol mare de creveţi și paste pappardelle 
cu sos de tomate și usturoi în mijlocul mesei, alături de alte 
boluri mai mici cu fâșii de brânză asiago și busuioc tocat. 
Începură să mănânce. 

După câteva guri de mâncare, Madeleine începu să se joace 
cu un crevete. 

— Așchia nu sare departe de trunchi. 

— Hmm? 

— Mama și fiica par să aibă multe în comun. 

— Sunt amândouă un pic instabile? 

— Ai putea spune și așa. 

Urmă o altă pauză. Madeleine lovea ușor crevetele cu dinții 
furculiței. 

— Eşti sigur că nu există niciun cotlon unde s-ar fi putut 
ascunde? 

— Să se ascundă? 

— În vilă. 

— De ce întrebi? 


VP - 178 


— Am văzut mai demult un film foarte înfricoșător - despre un 
proprietar care avea nișe secrete între pereţii apartamentului, și 
de acolo își privea chiriașii prin niște găuri minuscule, ca de ac. 

Telefonul fix începu să sune. 

— Căsuța e destul de mică. Nu are decât trei încăperi, zise 
Gurney în timp ce se ridică să răspundă la telefon. 

Madeleine ridică din umeri. 

— Era doar o idee. Mie încă îmi dă fiori. 

Telefonul se afla pe biroul lui Gurney. Ajunse acolo și ridică 
receptorul la al patrulea ţărâit. 

— Gurney la telefon. 

— Domnule detectiv Gurney? 

Vocea femeii era tânără și precaută. 

— Exact. Cu cine vorbesc? 

Gurney putea auzi persoana de la celălalt capăt respirând 
agitat. 

— Mai ești acolo? 

— Da, eu... n-ar fi trebuit să sun, dar... am vrut să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

— Cine e la telefon? 

Îi răspunse după o altă ezitare. 

— Savannah Liston. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Știţi cine sunt? 

— Ar trebui să știu? 

— M-am gândit că poate mi-a menţionat numele. 

— Cine să-l fi menţionat? 

— Doctorul Ashton. Sunt una dintre asistentele lui. 

— Înţeleg. 

— De asta sun. Adică, de asta poate că n-ar trebui să sun, 
dar... E adevărat că sunteţi detectiv particular? 

— Savannah, trebuie să-mi spui de ce m-ai sunat. 

— Știu. Dar nu veţi spune nimănui, nu? Mi-aș pierde slujba. 

— Dacă n-ai de gând să faci rău cuiva, nu văd niciun motiv 
legal pentru care ar trebui să divulg conversaţia noastră. 

Gurney folosise același răspuns de sute de ori de-a lungul 
carierei și era complet lipsit de sens, dar pe ea păru s-o 
mulțumească. 

— Bine. Ar trebui să vă spun pur și simplu. L-am auzit din 
întâmplare pe doctorul Ashton vorbind cu dumneavoastră la 


VP - 179 


telefon mai devreme. Părea că voiaţi să știți numele unora 
dintre fetele din clasa lui Jillian, cu care obișnuia să-și petreacă 
timpul, dar n-a putut să vi le spună. 

— Ceva de genul ăsta. 

— De ce vreţi să știți cum le cheamă? 

— Îmi pare rău, Savannah, dar n-am voie să discut detaliile 
astea. Aș vrea, totuși, să aflu mai multe despre motivul pentru 
care m-ai sunat. 

— Vă pot da două nume. 

— Ale prietenelor lui Jillian? 

— Da. Le cunosc pentru că, din când în când, obișnuiam să 
petrecem timp împreună, când eram și eu elevă aici. Cam de 
asta vă sun. Se întâmplă ceva ciudat. 

Vocea începu să-i tremure, de parcă era pe cale să 
izbucnească în plâns. 

— La ce lucru ciudat te referi, Savannah? 

— Cele două prietene ale lui Jillian au dispărut după ce au 
absolvit. 

— Cum adică au „dispărut”? 

— Au fugit de acasă, pe timpul verii. Familiile lor nu le-au 
văzut, nimeni nu știe unde sunt. Și mai e ceva oribil. 

Respirația femeii era acum atât de neregulată că părea mai 
degrabă un suspin tăcut. 

— Ce e oribil? 

— Amândouă ziceau că vor să se combine cu Hector Flores. 


Capitolul 30 


Modelele lui Alessandro 


Până se încheie discuţia cu Savannah Liston, Gurney îi pusese 
deja câteva întrebări și obținuse câteva răspunsuri utile, numele 
celor două fete și o rugăminte disperată: să nu-i spună 
doctorului Ashton despre conversație. 

Avea vreun motiv să-i fie teamă de doctor? Nu, normal că nu, 
Ashton era un sfânt, dar Savannah se simţea prost să acţioneze 
în secret și nu voia ca bărbatul să considere că n-avea încredere 
deplină în judecata lui. 


VP - 180 


Dar se încredea Savannah pe deplin în judecata lui? 
Bineînţeles - doar că poate o îngrijora puţin că pe doctor nu îl 
îngrijora dispariţia fetelor. 

Așadar, îi spusese lui Ashton despre „dispariţii”? Da, 
bineînţeles, însă doctorul îi explicase că absolventele de la 
Mapleshade rupeau uneori legăturile cu cei de acolo din motive 
explicabile și nu era ceva neobișnuit ca o familie să nu mai 
păstreze legătura cu o fiică adultă care avea nevoie de spațiu 
personal. 

De unde îl cunoșteau fetele dispărute pe Hector? Doctorul 
Ashton îl aducea uneori la Mapleshade ca să se ocupe de 
răsadurile de flori. Hector arăta foarte bine și unele fete erau 
atrase de el. 

S-a simţit Jillian mai apropiată, când era elevă, de vreun 
membru al personalului? Da, de doctorul Kale, care se ocupa de 
multe lucruri - doctorul Simon Kale -, dar el se retrăsese la 
Cooperstown. Savannah găsise numărul de telefon al lui Gurney 
pe internet și probabil că Dave putea face rost în același fel de 
numărul doctorului Kale. Doctorul Simon era un bătrân arțăgos. 
Dar era posibil să știe câteva ceva despre Jillian. 

De ce îi spunea lui Gurney toate astea? Pentru că el era 
detectiv și, uneori, Savannah stătea trează noaptea și-și punea 
tot felul de întrebări înfricoșătoare în legătură cu fetele 
dispărute. Când venea dimineaţa, își dădea seama că doctorul 
Ashton avea probabil dreptate, că multe eleve proveneau din 
familii instabile - ca a ei - și că era firesc ca fetele să fi vrut să 
scape de ele. Să fugă și să nu lase nicio adresă. Poate că-și 
schimbau și numele. Însă noaptea... în mintea fetei se iveau și 
alte posibile explicații. Posibilităţi care o ţineau trează mult timp. 

Ah, și apropo, fetele dispărute mai aveau ceva în comun, pe 
lângă fascinația pentru Hector, care se ocupa de răsadurile de 
flori, fără cămașă. 

Ce aveau în comun? 

După ce absolviseră, amândouă fuseseră angajate ca să 
pozeze, la fel ca Jillian, „în reclamele alea sexy, de modă”. 

Când Gurney se întoarse în bucătărie, la masa unde mâncau 
când sunase telefonul, Madeleine stătea acolo, privind la revista 
Times deschisă pe masă. Când se apropie de ea și privi la 
imaginea rapace și narcisistă, Dave simţi cum i se face părul 
măciucă. 


VP - 181 


Madeleine îl privi curioasă, iar el luă gestul ei ca pe o invitaţie 
de a-i povesti despre conversaţia telefonică. 

Recunoscător pentru interesul arătat, reluă conversaţia în 
cele mai mici detalii. 

Curiozitatea femeii se preschimbă în îngrijorare. 

— Trebuie să afle cineva de ce nu se poate lua legătura cu 
fetele alea. 

— Sunt de acord. 

— N-ar trebui anunţate departamentele locale de poliție? 

— Nu e atât de simplu. Fetele despre care vorbește Savannah 
erau în clasa lui Jillian, probabil de aceeași vârstă cu ea, așa că 
acum au probabil vreo nouăsprezece ani - sunt adulte. Dacă 
rudele sau alte persoane care ţineau legătura cu ele nu au 
raportat oficial dispariţia lor, atunci poliţia nu poate face mare 
lucru. Cu toate astea... 

Gurney își scoase mobilul din buzunar și-l sună pe Scott 
Ashton. 

Telefonul sună de patru ori și urma să intre căsuţa vocală 
când Ashton răspunse. Probabil că-i salvase numărul în agendă, 
pentru că știa cine-l sunase. 

— Bună seara, domnule detectiv Gurney. 

— Domnule Ashton, regret că vă deranjez, însă a intervenit 
ceva. 

— Aţi făcut vreun progres? 

— Nu știu cum să-l numesc, dar e ceva important. Am înțeles 
politica celor de la Mapleshade, însă ne confruntăm cu o situaţie 
care necesită o excepţie - accesul la toate dosarele de înscriere. 

— Am crezut că am vorbit limpede. O politică ce poate 
accepta excepţii nu mai este deloc o politică. La Mapleshade, 
confidenţialitatea înseamnă totul. Nu există excepţii. Niciuna. 

Gurney simţi cum îi crește nivelul de adrenalină. 

— Vreţi să știți care e problema? 

— Spuneţi-mi. 

— Să presupunem că avem motive să credem că Jillian n-a 
fost singura victimă. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Avem motive să credem că Jillian a fost una dintre 
victimele alese din rândul absolventelor de la Mapleshade, ţinte 
ale lui Hector Flores. 

— Nu înţeleg... 


VP - 182 


— Avem informaţii neoficiale conform cărora niște absolvente, 
care se împrieteniseră cu Hector Flores, sunt de negăsit. In 
aceste împrejurări, ar trebui să aflăm câte dintre colegele de 
școală ale lui Jillian mai pot fi localizate acum și câte nu. 

— Doamne, vă daţi seama ce spuneţi? De unde provin aceste 
informaţii neoficiale? 

— Sursa nu interesează. 

— Ba normal că interesează. E o chestiune de credibilitate. 

— S-ar putea să fie și o chestiune ce privește salvarea unor 
vieți. Gândiţi-vă la asta. 

— Așa voi face. 

— V-aş sugera să vă gândiţi chiar acum. 

— Nu mă impresionează tonul dumneavoastră, domnule 
detectiv. 

— Credeţi că tonul meu e problema? Gândiţi-vă la următorul 
lucru în schimb: unele dintre absolventele dumneavoastră pot fi 
în pericol de moarte din cauza preţioasei politici privind 
confidenţialitatea. Gândiţi-vă cum veţi explica asta poliţiei, 
presei, părinţilor. Și după ce aţi chibzuit bine, contactaţi-mă. Am 
și alte telefoane de dat. 

Gurney închise și inspiră adânc. 

Madeleine studie chipul lui Dave, zâmbi în colţul gurii și zise: 

— Mda, e și-asta o modalitate de abordare a problemei. 

— Ştii tu altele? 

— De fapt, mi se pare destul de bună abordarea ta. Să 
reîncălzesc mâncarea? 

— Sigur. 

Dave trase adânc aer în piept, de parcă urma să elimine 
adrenalina. 

— Savannah mi-a dat numele și numerele de telefon ale 
familiilor fetelor - sau mai bine zis ale femeilor - despre care 
pretinde c-au dispărut. Crezi că ar trebui să sun acum? 

— E treaba ta? 

Madeleine luă farfuriile cu paste și le duse la cuptorul cu 
microunde. 

— Ai dreptate, fu el de acord, așezându-se la masă. 

Ceva din atitudinea lui Ashton îl deranjase profund pe Gurney 
și-l împingea să acţioneze impulsiv. Dar acum că făcea eforturi 
să privească situaţia cu calm, ajunse la concluzia că problema 
absolventelor „dispărute” era treaba poliţiei. Erau proceduri 


VP - 183 


oficiale care trebuiau demarate în cazul „persoanelor dispărute” 
și pentru înregistrarea în bazele de date statale și naţionale a 
informaţiilor despre înfățișare și ultimul contact stabilit. Mai 
important de atât era faptul că s-ar fi putut transforma într-o 
chestiune care necesita implicarea mai multor forţe oficiale. 
Dacă se dovedea că e vorba de dispariţia mai multor persoane, 
alături de suspiciunea de răpire sau chiar mai rău, atunci un 
singur investigator nu reprezenta soluţia ideală. Întâlnirea de a 
doua zi, cu procurorul districtului și reprezentantul BIC îi oferea 
ocazia perfectă să discute despre informaţiile oferite de 
Savannah și despre transmiterea lor mai departe. 

Intre timp, însă, ar fi fost interesant ca Gurney să aibă o 
discuție cu Alessandro. 

Işi luă laptopul din birou și-l așeză pe locul unde fusese 
farfuria. 

O simplă căutare pe site-ul White Pages cu locuitorii orașului 
New York scoase la iveală vreo doisprezece indivizi cu același 
nume de familie. Bineînţeles, „Alessandro” părea mai degrabă 
un prenume sau un pseudonim inventat pentru a denota o 
anumită imagine. Chiar și așa, nu exista nicio afacere care să 
pomenească numele de Alessandro în vreuna dintre categoriile 
legate de reclama din Times: fotografie, publicitate, vânzări, 
grafică, design, modă. 

Părea ciudat că un fotograf pentru reclame era atât de greu 
de găsit - cu excepţia cazului în care era atât de cunoscut încât 
oamenii importanţi știau deja cum să-l contacteze, iar faptul că 
era invizibil publicului larg făcea parte din farmecul său, ca un 
club de noapte exclusiv, fără firmă. 

Gurney se gândi că dacă Ashton achiziţionase fotografia lui 
Jillian direct de la Alessandro, atunci doctorul i-ar fi putut da 
numărul de telefon al artistului, însă nu era tocmai momentul 
potrivit să i-l ceară. La fel cum era posibil ca Val Perry să fi știut 
câte ceva și chiar să știe numele întreg al lui Alessandro. În 
orice caz, ziua următoare avea să fie un moment mai potrivit să 
facă cercetări despre asta. Cel mai important era să ia în calcul 
mai multe posibilităţi. Faptul că două foste eleve de la 
Mapleshade, pe care asistenta lui Ashton nu era în stare să le 
contacteze, pozaseră pentru același fotograf ca și Jillian putea fi 
o simplă coincidenţă, chiar dacă ambele puseseră ochii pe 


VP - 184 


Hector Flores. Gurney închise laptopul și-l așeză pe podea, lângă 
scaun. 

Madeleine se întoarse la masă cu farfuriile. Creveţii și pastele 
erau din nou aburinde. Femeia se așeză în fața lui Dave. 

Gurney ridică furculiţa și o puse din nou jos. Întoarse capul și 
privi prin ușile de sticlă, dar se lăsase înserarea, așa că în loc să 
vadă grădina și curtea interioară, văzu doar reflexia lor, așezați 
la masă. Privirea îi fu atrasă de ridurile sobre de pe propriul chip 
și de linia severă a gurii, care îi aduceau aminte de tatăl lui. 

Portretul din geam îi aduse aminte de o serie de momente 
fără legătură între ele, imagini de altă dată. 

Madeleine îl privea. 

— La ce te gândești? 

— La nimic. Nu știu. Cred că la tata. 

— Ce e cu el? 

Gurney clipi și se uită la femeie. 

— Ti-am zis vreodată povestea cu iepurele? 

— Nu cred. 

Gurney își drese glasul. 

— Când eram mic - pe la vreo cinci, șase, șapte ani - îl rugam 
mereu pe tata să-mi povestească despre copilăria lui. Știam că 
crescuse în Irlanda și aveam oarecum idee cum arată ţara, dintr- 
un calendar adus de un vecin care mersese acolo în vacanţă - 
toată verde, stâncoasă și un pic sălbatică. Pentru mine, era un 
loc ciudat și minunat - cred că mi se părea minunat pentru că 
nu semăna deloc cu Bronx, unde locuiam. 

Dezgustul lui Gurney pentru cartierul în care-și petrecuse 
copilăria sau poate chiar pentru copilăria lui i se întipări pe faţă. 

— Tata nu vorbea cine știe ce, sau cel puţin nu vorbea cu 
mine sau cu mama, și era aproape imposibil să-l fac să-mi spună 
ceva despre locul în care crescuse. Însă, în cele din urmă, într-o 
zi mi-a spus o poveste, probabil ca să nu-l mai bat la cap. Mi-a 
zis că în spatele casei tatălui său era un câmp - așa îi zicea el, 
casa tatălui său, ciudată exprimare ţinând cont că și el locuia 
acolo - un câmp mare, acoperit cu iarbă, care era separat de un 
zid scund din piatră de râu de un câmp și mai mare, pe unde 
curgea un izvor, iar în depărtare se vedeau dealurile. Era o casă 
bej, cu un acoperiș negru, din paie. Imprejur erau rațe albe și 
margarete. În fiecare noapte, stăteam în pat și-mi imaginam - 


VP - 185 


rațele, margaretele, câmpul, dealul - şi-mi doream să fi fost 
acolo, hotărât că într-o bună zi voi ajunge în Irlanda. 

Expresia de pe chipul lui Gurney era un amestec de 
amărăciune și melancolie. 

— Care a fost povestea? 

— Hmm? 

— Ai zis că ţi-a spus o poveste. 

— Mi-a povestit că el și prietenul lui, Liam, vânau iepuri. 
Aveau praștii, așa că în zori, când pe iarbă era încă rouă, ieșeau 
pe câmpul din spatele casei și vânau iepuri. lepurii își făceau 
niște poteci înguste prin iarba înaltă, iar el și Liam urmăreau 
acele poteci. Uneori, se terminau în câte un rug, iar alteori 
continuau pe sub zidul de piatră. Mi-a descris mărimea vizuinilor 
pe care le săpau iepurii și cum el și Liam puneau capcana pe 
potecile lor sau în vizuini, sau în dreptul găurilor săpate pe sub 
zid. 

— Ţi-a spus dacă au prins vreodată vreunul? 

— Mi-a zis că, dacă prindeau vreun iepure, îi dădeau drumul. 

— Și praștiile? 

— De cele mai multe ori ratau. 

Gurney rămase tăcut. 

— Asta-i povestea? 

— Da. Chestia e că lucrurile pe care mi le-am imaginat au 
devenit atât de reale și m-am gândit așa de mult la ele, mi-am 
petrecut atât de mult timp imaginându-mă pe mine însumi 
acolo, urmând potecile înguste prin iarbă, încât acele imagini au 
devenit, într-un mod ciudat, cele mai vii amintiri din copilărie. 

Madeleine se încruntă un pic. 

— Cu toţii facem asta, nu? Eu am amintiri vii despre lucruri pe 
care nu le-am văzut niciodată - amintiri ale unor scene descrise 
de altcineva. Îmi amintesc ce mi-am imaginat. 

Gurney dădu din cap. 

— Dar nu ţi-am zis ceva. Ani - zeci de ani - mai târziu, când 
aveam vreo treizeci de ani și tata avea șaizeci și ceva, s-a 
întâmplat să-i pomenesc de poveste la telefon. l-am zis: „Mai ţii 
minte povestea pe care mi-ai spus-o despre tine și Liam și 
despre cum mergeați pe câmp, în zori, cu praștiile?” Tata nu 
părea să știe despre ce vorbesc. Așa că am adăugat și alte 
detalii: zidul, rugii, izvorul, coasta dealului, potecile iepurilor. 
„Ah, aia”, mi-a zis el. „Ti-am îndrugat verzi și uscate. Nu s-a 


VP - 186 


întâmplat nimic din toate alea”. Și mi-a spus-o pe un ton care 
sugera că eram un prostănac c-am putut să-l cred. 

Vocea lui Gurney tremura, dar abia dacă sesizai. Tuși tare ca 
și cum ar fi vrut să înlăture cauza acelui tremur. 

— A inventat totul? 

— Da. Fiecare amănunt. Și cel mai urât e că asta e tot ce mi-a 
spus vreodată despre copilăria lui. 


Capitolul 31 


Câinii Scottie 


Gurney se sprijini de spătarul scaunului, studiindu-și mâinile. 
Erau mai ridate și mai bătrâne decât și-ar fi imaginat. Erau 
mâinile tatălui său. 

Madeleine părea îngândurată în timp ce strângea masa. Când 
vasele și oalele fură toate stivuite în chiuvetă și le acoperi cu 
apă caldă și cu detergent, femeia opri robinetul și vorbi foarte 
degajat. 

— Deci presupun c-a avut o copilărie destul de nefericită. 

Gurney își ridică privirea spre ea. 

— Așa cred. 

— iți dai seama că în cei doisprezece ani de căsnicie, cât l-am 
mai prins în viaţă, eu nu l-am întâlnit decât de trei ori? 

— Așa suntem noi. 

— Te referi la tine și la tatăl tău? 

Gurney dădu din cap distrat, amintindu-și ceva. 

— Apartamentul în care am crescut, în Bronx, avea patru 
camere - o bucătărie mică, o sufragerie mică și două dormitoare 
mici. Locuiam acolo patru oameni - mama, tata, bunica și cu 
mine. Și știi ce? Aproape întotdeauna în fiecare cameră se afla 
doar o singură persoană, cu excepţia momentelor când mama și 
bunica se uitau împreună la televizor în sufragerie. Chiar și 
atunci, tata stătea în bucătărie, iar eu în unul dintre dormitoare. 

Gurney râse, apoi se opri, simțind un nod în gât la auzul 
propriului râs batjocoritor care părea un ecou al tatălui său. 

— Mai ţii minte magneţii ăia de jucărie în formă de câini 
Scottie? Dacă-i aliniai într-o parte, se atrăgeau unul pe altul, 


VP - 187 


dacă îi puneai invers, se respingeau. Așa era familia noastră, 
patru câini Scottie aliniaţi astfel încât să fugă unul de altul în 
cele patru colțuri ale apartamentului. Cât mai departe posibil 
unul de celălalt. 

Madeleine nu spuse nimic, doar dădu iar drumul apei și își 
văzu de spălatul vaselor, clătindu-le și așezându-le pe 
scurgătorul de lângă chiuvetă. Când termină, stinse becul ce 
atârna deasupra chiuvetei și se duse în celălalt colț al camerei 
lungi. Se așeză într-un fotoliu de lângă șemineu, aprinse lampa 
de lângă el și-și trase trusa de croșetat - lucra la un fes roșu, din 
lână - dintr-o geantă de pe podea. Din când în când își arunca 
privirea spre Gurney, însă rămânea tăcută. 

Două ore mai târziu, Madeleine merse la culcare. 

Între timp, Gurney adusese dosarul cazului Perry din birou, 
acolo unde-l lăsase de când îl strânsese de pe masă când soții 
Meeker veniseră la cină. Citise rezumatele interogatoriilor de pe 
teren, ca și transcrierile celor ţinute și înregistrate la sediul BIC. | 
se părea că avea în faţă o mulţime de materiale care nu ofereau 
deloc o imagine coerentă. 

Unele informații nu aveau absolut niciun sens, cum ar 
incidentul „Dezbrăcat în Pavilion”, povestit de cinci dintre 
locuitorii din Tambury. Spuneau că Flores fusese zărit cu o lună 
înainte de crimă stând într-un picior, cu ochii închiși, cu palmele 
unite ca pentru rugăciune într-un fel de poziție yoga, gol-pușcă, 
în mijlocul pavilionului de pe peluza lui Ashton. In fiecare 
rezumat, polițistul care pusese întrebările notase că individul 
care descria incidentul nu fusese martor la întâmplare, ci o 
prezenta ca pe „un lucru bine știut”. Fiecare dintre ei raportase 
că auzise de incident de la o altă persoană. Unii își aminteau 
cine le pomenise incidentul, alţii nu. Dar nimeni nu-și mai 
aducea aminte când anume auzise despre asta. Un alt incident 
raportat în majoritatea interogatoriilor era legat de un conflict 
dintre Ashton și Flores, petrecut într-o după-amiază de vară, pe 
strada principală a satului, dar și în acel caz, niciunul dintre cei 
interogați, inclusiv cele două persoane care descriseseră scena 
în detaliu, nu fusese de faţă. 

Anecdote erau din plin, însă martorii lipseau cu desăvârșire. 

Aproape toţi cei care fuseseră interogaţi priveau crima din 
perspectiva câtorva paradigme: Monstrul Frankenstein, 
Răzbunarea unui Amant Părăsit, Soiul Rău Mexican, 


VP - 188 


Instabilitatea Homosexuală, Otrăvirea Americii prin Violenţa 
Promovată de Media. 

Nimeni nu sugerase vreo legătură cu clienţii-agresori de la 
Mapleshade sau posibilitatea unei răzbunări legate de trecutul 
lui Jillian - adică piste pe care Gurney credea că va descoperi în 
cele din urmă cheia misterului. 

Mapleshade și trecutul lui Jillian: direcţii principale care-i 
aduseseră mai multe întrebări decât fapte concrete. Poate că 
terapeutul pensionat pe care-l menţionase Savannah avea să-l 
ajute cu ambele dileme. Simon Kale era un nume ușor de 
reţinut. Simon Legree?. Simon spune?. Simon Kale din Orașul cu 
Butoaie s-a-mbătat și poartă un halat de baie. lisuse! 
Surescitarea lui Gurney era din cauza extenuării. 

Merse la chiuvetă și-și stropi fața cu apă rece. Cafeaua i se 
păru o idee bună, apoi i se păru o idee proastă. Se întoarse la 
masă, deschise din nou laptopul și găsi numărul de telefon și 
adresa lui Kale în mai puţin de un minut de căutare pe internet. 
Problema era că Dave fusese absorbit de rapoartele 
interogatoriilor mai mult decât crezuse, iar ceasul trecuse cu 
două minute de unsprezece noaptea. Să sune, să nu sune? 
Acum sau mâine dimineaţă? Murea de nerăbdare să discute cu 
bărbatul, să urmeze o pistă reală, un drum care avea să-l ducă 
la o părticică din adevăr. Dacă Kale era deja în pat, atunci apelul 
ar fi trecut drept un eveniment nedorit. Pe de altă parte, ora 
târzie și disconfortul creat puteau sublinia urgenţa problemei. 
Decise să-i telefoneze. 

După trei-patru țârâituri, o voce androgină răspunse: 

— Da? 

— Cu Simon Kale, vă rog. 

— Cine e la telefon? 

Vocea, chiar dacă nu indica neapărat un gen, părea, totuși, 
masculină și suna agitată și iritată. 

— David Gurney. 

— Aveţi să-i transmiteţi vreun mesaj doctorului Kale? 

— Cu cine vorbesc? 

_ — Cu persoana care a răspuns la telefon. E destul de târziu. 
Imi puteţi spune, vă rog, de ce... 


3 Personaj din romanul Cabana unchiului Tom. (n.t.). 
4 În original: Simon Says. Joc pentru copii. (n.t.). 
VP - 189 


Pe fundal se auzi o altă voce, apoi urmă o pauză și sunetul 
receptorului care era trecut altcuiva. 

Un glas pedant și autoritar anunţă: 

— Sunt doctorul Kale. Cu cine vorbesc? 

— Sunt David Gurney, domnule Kale. Îmi pare rău că vă 
deranjez atât de târziu, dar este o problemă urgentă. Lucrez în 
calitate de consultant la cazul uciderii lui Jillian Perry și încerc 
să-mi formez o părere despre Mapleshade. Mi s-a spus că 
sunteți o persoană care mi-ar putea fi de ajutor. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Domnule Kale? 

— Consultant? Ce înseamnă asta? 

— Am fost angajat de familia Perry ca să ofer o variantă 
alternativă investigaţiei. 

— Chiar așa? 

— Speram să-mi puteţi lămuri câteva lucruri despre clientela 
de la Mapleshade și despre filosofia generală a locului. 

— AȘ fi zis că Scott Ashton reprezintă sursa perfectă pentru 
astfel de informaţii. 

Comentariul bărbatului fusese acid, dar apoi își îmblânzi tonul, 
adăugând pe o voce ceva mai degajată: 

— Eu nu mai fac parte din personalul de la Mapleshade. 

Gurney încercă să profite de ceea ce părea a fi un conflict 
între cei doi bărbaţi. 

— Mă gândeam că poziția dumneavoastră ar putea conferi 
ceva mai multă obiectivitate decât declaraţia cuiva încă implicat 
în activitatea școlii. 

— Nu e un subiect pe care să-l discut la telefon. 

— Pot înțelege asta. Problema e că locuiesc în Walnut 
Crossing, dar aș fi bucuros să vin în Cooperstown dacă mi-aţi 
putea acorda o jumătate de oră din timpul dumneavoastră. 

— Inţeleg. Din păcate, poimâine plec pentru o lună în 
vacanţă. 

După cum vorbise, scuza părea mai degrabă o piedică reală 
decât o metodă de a-l trimite la plimbare. Gurney avea 
sentimentul că doctorul nu era doar intrigat, ci chiar avea ceva 
interesant de spus. 

— Mi-ar fi de mare ajutor dacă ne-am putea vedea înainte. Se 
întâmplă să am o întâlnire cu procurorul districtual mâine după- 


VP - 190 


amiază. Dacă mi-aţi acorda puţin timp, poate aș reuși să fac un 
ocol în drumul meu. 

— Vă întâlniți cu Sheridan Kline? 

— Da, și ar fi foarte util să cunosc părerea dumneavoastră 
înainte de asta. 

— Păi... presupun... Și totuși, ar trebui să aflu mai multe 
despre dumneavoastră înainte să putem discuta. Aș vrea să știu 
ce anume vă recomandă. 

Gurney menţionă pentru început câteva dintre punctele forte 
ale CV-ului său și numele unui comisar-adjunct cu care Kale 
putea lua legătura la NYPD. Pe jumătate stânjenit, îi spuse și de 
existența numărului vechi de cinci ani a revistei New York în 
care îi erau glorificate contribuţiile la prinderea a doi criminali în 
serie. Articolul îl făcuse pe Gurney să treacă drept un soi de 
combinaţie între Sherlock Holmes și Dirty Harry, chestie pe care 
o considera jenantă. Însă, ce-i drept, articolul îi era și de folos. 

Kale fu de acord să-l întâlnească pe Gurney la ora unu fără un 
sfert, vineri, a doua zi. 

e 

Când Gurney încercă să-și pună ordine în gânduri cu privire la 
întâlnire, să facă o listă mentală a subiectelor pe care voia să le 
atingă, descoperi pentru a suta oară că surescitarea și oboseala 
reprezentau o bază instabilă pentru orice fel de organizare. 
Decise că cel mai eficient mod de a-și petrece timpul era să 
doarmă. Dar nici nu apucă să se dezbrace și să se bage în pat, 
lângă Madeleine, că mobilul sună pe bufetul din bucătărie, acolo 
unde-l lăsase din greșeală. 

Vocea de la celălalt capat era a unui bărbat născut și crescut 
într-un club exclusivist din Connecticut. 

— Sunt doctorul Withrow Perry. M-aţi căutat. Vă pot acorda 
exact trei minute. 

Lui Gurney îi trebui un moment ca să se concentreze. 

— Vă mulţumesc că m-aţi sunat înapoi. Investighez crima... 

Perry îl întrerupse brusc. 

— Știu ce faceţi și cine sunteți. Ce vreţi? 

— Am câteva întrebări care m-ar putea ajuta să... 

— Daţi-i drumul, întrebaţi-mă. 

Gurney se stăpâni să nu comenteze atitudinea bărbatului. 

— Aveţi vreo idee de ce Hector Flores v-a ucis fiica? 


VP-191 


— Nu, nu am. Și ca să știți, Jillian a fost fata nevestei mele, nu 
a mea. 

— Știţi dacă cineva, în afară de Flores, i-ar fi vrut răul sau ar fi 
avut vreun motiv s-o ucidă? 

— Nu. 

— Nimeni? 

— Nu, nimeni și toată lumea, cred. 

— Adică? 

Perry râse - un râs aspru, neplăcut. 

— Jillian era o târfuliță mincinoasă și manipulatoare. Mă 
îndoiesc că sunt primul care vă spune asta. 

— Care e cel mai rău lucru pe care vi l-a făcut 
dumneavoastră? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— De ce credeţi că a vrut doctorul Ashton să o ia de soţie? 

— Întrebaţi-l pe el. 

— Vă întreb pe dumneavoastră. 

— Următoarea întrebare. 

— A vorbit vreodată despre Flores? 

— Nu cu mine, în orice caz. Noi nu aveam niciun fel de relaţie. 
Trebuie să clarific ceva, domnule detectiv. Vorbesc cu 
dumneavoastră doar pentru că soţia mea a decis să urmeze 
investigația asta neoficială și mi-a cerut să vă sun. N-am cu ce 
să contribui și, ca să fiu sincer, eu cred că tot acest demers eo 
pierdere de timp și de bani. 

— Ce credeți despre doctorul Ashton? 

— Să cred? Cum adică? 

— Vă place? Îl admiraţi? Vă este milă de el? ÎI urâţi? 

— Niciuna dintre variante. 

— Atunci? 

Urmă o pauză și un oftat. 

— Nu mă interesează deloc persoana lui. Felul în care-și 
trăiește viaţa nu e treaba mea. 

— Dar are ceva... ce? 

— E o întrebare evidentă, pe care deja aţi formulat-o cumva. 

— Care? 

— De ce ar vrea un om de carieră ca el să se căsătorească cu 
o depravată ca Jillian? 

— O uraţi așa de mult? 


VP - 192 


— Domnule Gurney, n-am urât-o mai mult decât aș uri o 
cobră. 

— Aţi ucide o cobră? 

— E o întrebare copilărească. 

— Faceţi-mi pe plac. 

— Aș omori o cobră care mi-ar ameninţa viața, așa cum aţi 
face și dumneavoastră. 

— Aţi vrut vreodată s-o ucideţi pe Jillian? 

Bărbatul râse nervos. 

— Asta-i vreun fel de joc pentru copii? 

— E doar o întrebare. 

— Îmi irosiţi timpul. 

— Mai aveţi o pușcă Weatherby de 6,35 mm? 

— Ce mama dracului legătură au toate astea cu pușca? 

— Știaţi că cineva a tras asupra lui Scott Ashton cu o armă 
identică, la o săptămână după uciderea lui Jillian? 

— Cu o pușcă Weatherby de 6,35 mm? Pentru numele lui 
Dumnezeu, doar nu sugeraţi... doar nu îndrăzniţi să insinuaţi că 
eu... cumva... Ce dracu’ insinuați? 

— Nu fac decât să pun o întrebare. 

— O întrebare cu implicaţii jignitoare. 

— Să presupun că arma se află în posesia dumneavoastră? 

— Presupuneţi ce doriţi. Următoarea întrebare. 

— Puteţi spune exact unde se afla arma în data de 
șaptesprezece mai? 

— Următoarea întrebare. 

— Jillian a adus vreodată prieteni acasă? 

— Nu - mulțumesc lui Dumnezeu pentru micile favoruri. Mă 
tem că v-a expirat timpul, domnule Gurney. 

— O ultimă chestiune. Se întâmplă să știți numele sau adresa 
tatălui biologic al lui Jillian? 

Pentru prima oară, Perry păru să ezite. 

— Are un nume cu o sonoritate spaniolă. 

În glasul lui se simţi o undă de repulsie. 

— Soţia mea l-a menţionat la un moment dat. l-am spus că nu 
vreau să-l mai aud niciodată. Poate Cruz? Angel Cruz? Nu-i 
cunosc adresa. Poate că nici n-are una. Și având în vederea 
speranţa de viaţă a dependentului tipic de metamfetamină aș 
zice că probabil e mort de câţiva ani. 

Perry închise fără a mai adăuga niciun cuvânt. 


VP - 193 


Adormi foarte greu. Dacă Gurney ajungea să se gândească la 
ceva după miezul nopţii, nu-i era ușor să se oprească. Puteau 
trece ore întregi înainte să se desprindă de problemele de peste 
zi. 

Stătea în pat de cel puţin patruzeci și cinci de minute, fără ca 
tot acel caleidoscop de imagini și întrebări legate de cazul Perry 
să-i dea pace, când observă că ritmul respirației lui Madeleine 
se schimbase. Era convins că femeia dormea când venise el în 
pat, dar acum avea senzaţia că se trezise. 

Dave voia să-i vorbească. De fapt, nu era atât de sigur. Și nu 
era sigur nici despre ce i-ar fi putut vorbi. Apoi își dădu seama 
că voia sfatul lui Madeleine, își dorea ca ea să-i arate drumul cel 
bun prin mlaștina în care se afundase - o mlaștină cu prea multe 
povești îndoielnice. Voia sfatul ei, dar nu știa cum să i-l ceară. 

Madeleine își drese glasul încetișor. 

— Și ce-o să faci cu toți banii ăia ai tăi? întrebă ea din senin, 
de parcă vorbiseră despre asta în timpul ultimei ore. 

Nu era ceva neobișnuit ca Madeleine să abordeze un subiect 
în felul ăsta. 

— Te referi la cei o sută de mii de dolari? 

Nu-i răspunse, ceea ce însemna că pentru ea întrebarea era 
inutilă. 

— Nu sunt banii mei, zise el. Sunt banii noștri. Chiar dacă nu 
există decât în teorie. 

— Nu, sunt cu siguranţă banii tă. 

Își întoarse capul pe pernă spre ea, dar era o noapte fără lună 
și în cameră era prea întuneric ca să distingă expresia de pe 
faţa ei. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că e adevărat. E pasiunea ta, care acum se 
dovedește a fi foarte bănoasă. E legătura ta cu galeria, 
reprezentantul tău, agentul tău sau ce-o fi ea. Și acum îţi vei 
întâlni noul tău fan sau colecţionar de artă, sau cum vrei să-i 
zici. Așa că sunt banii tăi. 

— Nu pricep de ce tot spui asta. 

— Spun asta pentru că e adevărat. 

— Nu, nu e. Ce e al meu e și al nostru. 

Madeleine râse trist. 

— Nu înţelegi, nu? 


VP - 194 


— Ce să înţeleg? 

Madeleine căscă, părând deodată foarte obosită. 

— Proiectul ăsta artistic e al tău. Eu n-am făcut decât să mă 
plâng că-i dedici prea mult timp, că ai irosit atât de multe zile 
frumoase închis în birou, holbându-te la ecran și la feţele unor 
criminali în serie. 

— Asta n-are nimic de-a face cu felul în care privesc eu 
problema banilor. 

— Ba are. Tu i-ai câștigat. Sunt ai tăi. 

Femeia căscă iar. 

— Mă bag din nou la somn. 


Capitolul 32 


Nebunie incurabilă 


Gurney plecă la unsprezece și jumătate a doua zi dimineaţă 
spre locul de întâlnire cu Simon Kale, acordându-și un răgaz de 
o oră și un pic pentru drumul spre Cooperstown. Pe drum, bău o 
cafea de jumătate de litru de la Abelard, reţeta casei, și până să 
zărească lacul Otsego, se simţea deja suficient de treaz încât să 
observe vremea obișnuită a lunii septembrie, cerul albastru și 
vântul care adia. 

GPS-ul îl ghidă de-a lungul malului de vest al lacului, umbrit 
de copaci tsuga, spre o casă mică, albă, în stil colonial, 
construită pe o peninsulă privată de aproximativ două mii de 
metri pătrați. Ușile deschise ale garajului lăsau la vedere o 
mașină sport, Miata, verde și lucioasă, și un Volvo negru. Parcat 
la marginea aleii, departe de garaj, se afla un Volkswagen 
Beetle roșu. Gurney opri în spatele Volkswagen-ului și tocmai 
cobora din mașină, când un bărbat elegant, cu părul grizonant 
ieși din garaj, cu două plase mari din pânză. 

— Presupun că sunteți detectivul Gurney. 

— Domnule Kale? 

— Exact. 

Bărbatul schiţă un zâmbet și-l conduse pe Gurney de-a lungul 
unei alei pietruite ce ducea de la garaj spre ușa laterală a casei. 
Ușa era deschisă. Înăuntru, locul părea foarte vechi, însă bine 


VP-195 


îngrijit. Tavanele joase, care păstrau căldura, și grinzile 
sculptate de mână erau tipice secolului al XVIII-lea. Cei doi 
bărbaţi stăteau în centrul unei bucătării în care erau atât o vatră 
deschisă, cât și o plită de gaz, din crom și email din anii '30. 
Dintr-o altă cameră se auzeau notele imposibil de nerecunoscut 
ale piesei „Amazing Grace”, cântate la flaut. 

Kale lăsă plasele pe masă. Aveau logoul orchestrei 
Adirondack Symphony. Într-una se vedeau legume cu frunze și 
baghete franţuzești, în cealaltă sticle de vin. 

— Astea vor fi cina. Am fost trimis la vânătoare, zise el cu 
viclenie. Eu nu gătesc. Partenerul meu, Adrian, e și bucătar, și 
flautist. 

— El e cel care...? începu Gurney, înclinându-și capul în 
direcţia din care se auzea, slab, melodia. 

— Nu, nu. Adrian e mult mai bun decât atât. Este elevul lui de 
la ora douăsprezece, tipul cu Beetle. 

— Tipul cu...? 

— Mă refer la mașina de afară, cea din faţa mașinii dumitale, 
drăgălășenia aia roșie. 

— Ah, făcu Gurney. Bineînţeles. Ceea ce înseamnă că Volvo-ul 
e al dumneavoastră, iar Miata a partenerului? 

— Sunteţi sigur că nu e invers? 

— N-aș zice. 

— Interesant. Ce anume mă dă de gol? 

— Aţi ieșit din garaj pe partea cu Volvo-ul. 

Kale chicoti strident. 

— Atunci nu sunteţi clarvăzător? 

— Mă îndoiesc. 

— Aţi dori o ceașcă de ceai? Nu? Atunci, veniţi după mine în 
salon. 

Salonul se dovedi a fi o încăpere mică, lângă bucătărie. Două 
fotolii cu imprimeu floral, două perne împodobite tot cu modele 
florale elaborate, o măsuţă de ceai, o bibliotecă și o sobă pe 
lemne, din email roșu, decorau spaţiul. Kale făcu semn spre unul 
dintre fotolii, în timp ce el se așeză în celălalt. 

— Acum, detective, care e scopul vizitei dumneavoastră? 

Gurney observă acum, pentru prima dată, că în contrast cu 
purtarea jovială, ochii doctorului erau gravi și scrutători. 
Bărbatul ăsta nu era ușor de păcălit sau de flatat - deși antipatia 


VP - 196 


lui faţă de Ashton, așa cum se dovedise la telefon, putea să fie 
de ajutor, dacă se profita de ea cum se cuvenea. 

— Nu sunt sută la sută sigur care e scopul, zise Gurney 
ridicând din umeri. Poate c-am venit doar la pescuit. 

Kale îi studie chipul. 

— Nu exageraţi cu modestia. 

Gurney fu surprins de remarca acidă, dar răspunse calm. 

— Sincer, e mai mult ignoranță decât modestie. Sunt atât de 
multe lucruri pe care nu le cunosc despre acest caz - pe care 
nimeni nu le cunoaște. 

— Mai puţin tipul cel rău? 

Kale se uită la ceas. 

— Aveţi întrebări pentru mine? 

— Aș vrea să știu dacă aţi fi dispus să-mi vorbiţi despre 
Mapleshade - cine merge acolo, cine lucrează acolo, despre ce e 
vorba, ce ați făcut acolo, de ce aţi plecat. 

— Mapleshade cel de dinainte sau de după sosirea lui Scott 
Ashton? 

— Ambele, dar în mare parte despre perioada în care Jillian 
Perry a studiat acolo. 

Kale își linse buzele meditativ și păru să savureze întrebarea. 

— Aș rezuma în felul următor: optsprezece din cei douăzeci 
de ani în care am predat la Mapleshade, locul ăla a reprezentat 
un mediu terapeutic eficient în vederea ameliorării unui spectru 
larg de probleme comportamentale și emoţionale nu foarte 
grave până la moderate. Scott Ashton a apărut în peisaj în urmă 
cu cinci ani, cu surle și trâmbiţe - psihiatru-vedetă, teoretician 
avangardist - numai bun să propulseze școala pe primul loc în 
domeniu. Însă de îndată ce s-a făcut comod, Scott a început să 
orienteze activitatea școlii pe adolescenţi din ce în ce mai 
problematici - bolnavi sexuali violenţi, agresori manipulatori ai 
altor copii, tinere cu o sexualitate hiperactivă și povești 
complicate ce implicau incestul, atât ca victime, cât și ca 
agresori. Scott Ashton ne-a transformat școala, cu tot cu 
îndelungata ei istorie de succese privind copiii cu probleme, într- 
un muzeu dezolant al dependenţilor de sex și al sociopaților. 

Gurney se gândi că vorbele lui Kale sunau ca un discurs 
construit cu grijă, cizelat prin repetare, și totuși emoția părea 
suficient de reală. Tonul jucăuș și afectarea doctorului fuseseră 
înlocuite, cel puţin temporar, de o furie implacabilă și justificată. 


VP - 197 


Apoi, în tăcerea care urmă diatribei, din camera alăturată se 
auzi melodia tulburătoare a piesei „Danny Boy” cântată la flaut. 

Îl învălui pe Gurney încet, paralizant, ca deschiderea unui 
mormânt. Se gândi că va fi nevoit să se scuze, să găsească un 
pretext ca să abandoneze interogatoriul, să plece. Trecuseră 
cincisprezece ani și încă nu putea suporta cântecul. Dar flautul 
se opri. Gurney rămase așezat, respirând cu greu, ca un soldat 
în stare de șoc, așteptând reînceperea artileriei din depărtare. 

— E ceva în neregulă? 

Kale îl privea curios. 

Primul impuls al lui Gurney fu să mintă, să-și ascundă rana. 
Apoi se întrebă de ce ar face asta. Adevărul era adevăr. Asta era 
situaţia. 

— Am avut un fiu cu acest nume. 

Kale părea nedumerit. 

— Ce nume? 

— Danny. 

— Nu înțeleg. _ 

— Flautul... nu... nu contează. E o amintire veche. Imi pare 
rău pentru întrerupere. Descriaţi tranziţia clientelei. 

Kale se încruntă. 

— Tranzitia - un termen atât de blând pentru o schimbare 
atât de mare. 

— Dar școala continuă să aibă succes? 

Zâmbetul lui Kale luci ca strălucirea orbitoare a gheții. 

— Se scot bani din găzduirea progeniturilor demente ale 
părinţilor vinovaţi. Cu cât sunt mai terifianţi, cu atât părinţii 
plătesc mai mult ca să scape de ei. 

— Indiferent dacă se fac bine sau nu? 

Râsul lui Kale era la fel de rece ca și zâmbetul. 

— Permiteţi-mi să mă fac bine înțeles, detective, astfel încât 
să nu las nicio urmă de îndoială cu privire la ce discutăm. Dacă 
ați descoperi că fiul dumneavoastră de doisprezece ani violează 
copii de cinci ani, aţi fi dispus să plătiţi oricât ca să dispară 
nebunul pentru câţiva ani. 

— Ăștia sunt cei trimiși la Mapleshade? 

— Exact. 

— Precum Jillian Perry? 

Pe chipul lui Kale trecu o serie de ticuri și încruntături. 


VP - 198 


— Ajungem pe marginea unei prăpăstii juridice, dacă 
menţionăm numele unor anumiţi elevi într-un asemenea 
context. Nu cred că vă pot da un răspuns concret. 

— Am deja descrieri de încredere ale comportamentului lui 
Jillian. O pomenesc doar pentru că sincronizarea ridică un semn 
de întrebare. N-a fost trimisă la Mapleshade înainte ca doctorul 
Ashton să schimbe clientela școlii? 

— E adevărat. Cu toate astea, fără a vă da niciun detaliu 
exact privind-o pe tânăra Perry, vă pot spune că Mapleshade 
obișnuia să accepte eleve cu o multitudine de probleme și 
întotdeauna au fost câteva mai bolnave decât celelalte. Ceea ce 
a făcut Ashton a fost să orienteze politica de înscriere la 
Mapleshade doar asupra celor mai afectaţi. E suficient să-i dai 
uneia un gram de cocaină și ar seduce un cal. Asta vă răspunde 
la întrebare? 

Privirea lui Gurney rămase meditativă asupra sobei mici, roșii. 

— Vă înţeleg reticența în legătură cu violarea obligaţiilor de 
confidenţialitate. Totuși, lui Jillian Perry nu i se mai poate face 
niciun rău, și găsirea criminalului s-ar putea să depindă de 
informaţiile despre legăturile ei din trecut. Dacă Jillian v-a 
mărturisit vreodată ceva legat de... 

— Până-aici. Orice mi-ar fi fost mărturisit rămâne confidenţial. 

— Miza este mare, doctore. 

— Da, este. Integritatea este în joc. Nu voi dezvălui nimic din 
ce mi-a fost încredințat cu promisiunea de a nu spune nimănui. 
E clar? 

— Clar, din păcate, e. 

— Dacă doriţi să știți mai multe despre Mapleshade și despre 
transformarea ei dintr-o școală într-o grădină zoologică, putem 
vorbi în termeni generali. Dar detaliile privind vieţile personale 
ale celor de acolo nu vor fi discutate. Trăim într-o lume instabilă, 
detective, în caz că n-aţi observat. În afară de principii, nu există 
nimic care să ne ghideze. 

— Ce principiu v-a dictat plecarea de la Mapleshade? 

— Mapleshade a devenit un cămin pentru tinerele psihopate 
din punct de vedere sexual. Majoritatea dintre ele n-au nevoie 
de terapiști, ci de exorciști. 

— Când aţi plecat, doctorul Ashton a angajat pe cineva care 
să vă înlocuiască? 

— A angajat pe cineva în același post. 


VP - 199 


Reformularea lui Kale fusese acidă și în privirea lui era ceva 
asemănător urii. 

— Ce fel de persoană este? 

— Numele lui e Lazarus. Asta spune tot. 

— Cum așa? 

— Doctorul Lazarus e la fel de cald și însufleţit ca un cadavru. 

În vocea lui Kale se simţea ceva ca o finalitate amară, ceea ce 
îi dădu de înţeles lui Gurney că interogatoriul luase sfârșit. 

Ca la un semn, flautul se auzi din nou, iar notele tânguitoare 
ale lui „Danny Boy” îl făcură să iasă cât mai repede din casă. 


Capitolul 33 


O simplă inversare 


Legenda vie, visul fundamental, viziunea care schimbase totul 
era la fel de intensă acum pe cât fusese prima dată. 

Era ca și cum privea un film și juca în film în același timp, apoi 
uita că e un film și-l trăia, îl simţea - o experiență mai concretă 
decât fusese vreodată așa-zisa viață reală. 

Era mereu la fel. 

loan Botezătorul era descult și dezbrăcat cu exceptia unei 
pânze maro tesute înfășurate în jurul șoldurilor, ce abia îi 
acoperea rușinea. Pânza era legată de o curea din piele tare, de 
care atârna un cuțit primitiv de vânătoare. Stătea lângă un pat 
nefăcut, într-un loc ce părea atât un dormitor, cât și celula unei 
temnițe. Nu părea să fie ținut în lanțuri, însă nu-și putea mișca 
nici mâinile, nici picioarele. Sentimentul era apăsător și se 
temea că dacă-și va pierde echilibrul și va cădea pe pat, se va 
sufoca. 

Salomea apăru coborând treptele intunecate, din piatră, ale 
temniței. Înaintă spre el, învăluită în parfum şi mătase aproape 
transparentă, rămase în fața lui, unduindu-se, dansând. 
Mișcându-se mai mult ca un șarpe decât ca o ființă omenească. 
Mătasea alunecă, dispăru, dezvăluind pielea catifelată, sânii 
surprinzător de plini pentru un trup așa de mlădios, fesele 
rotunde și împlinite, uluitor de perfecte, uluitor de mortale. 
Trupul se zvârcolea, așteptând plăcerea. 


VP - 200 


Arhetipul degradării. 

Eva, sucubul. 

Sarpe cu chip omenesc. 

Esența răului. 

Încarnarea desfrâului. 

Zvârcolindu-se, dansând, ca un șarpe. 

Dansă în jurul lui, frecându-se de el. Măzgă de sudoare se 
forma pe sânii legănători, broboane de sudoare în jurul gurii. 
Când picioarele Salomeei se atingeau de ale lui, printre ei trecea 
un șoc electric, iar picioarele ei se depărtau, lăsându-și părul 
pubian să-i atingă coapsa. In pieptul lui creștea un țipăt de 
groază, teroarea îi alerga prin vine. Strigătul din inima lui se 
lupta să iasă. 

La început, printre dintii lui încleștați se auzi un vaiet slab și 
căznit. Ochii ei ardeau, pântecele ei lipit de al lui, arzând. Țipătul 
lui crescu, izbucni, ca un urlet, ca un torent asurzitor, ca vaierul 
unui ciclon ce mătura lumea, eliberându-i braţele și picioarele 
din paralizie. Cuţitul lui de vânătoare se transformase în sabie, 
în iatagan binecuvântat. Cu toată puterea raiului și a 
pământului, balansează marele iatagan - îl balansează într-un 
arc perfect și frumos - și abia dacă simte cum lama trece prin 
gâtul ei plin de sudoare. Capul cade, cade liber. Căzâna, dispare 
prin podeaua de piatră și trupul umed se usucă în praf cenușiu 
și dispare, suflat de un vânt care lui îi încălzește sufletul, îl 
umple de lumină și de pace, îl umple de cunoașterea adevăratei 
lui identități. își știe acum Misiunea și Metoda. 

Se zice că Dumnezeu se descoperă unora puțin câte puțin, iar 
altora ca o străfulgerare ce luminează totul. Așa a fost și cu el. 

Puterea și  limpezimea  străfulgerătoarei descoperiri il 
paralizaseră prima dată, ca și de fiecare dată când își amintea, 
de fiecare dată când experimenta Marele Adevăr ce i se 
revelase în „vis”. 

Ca toate marile idei, era ametitor de simplă: Salomea nu 
poate primi de la Irod capul lui loan Botezătorul, dacă loan 
lovește primul. loan Botezătorul - viu înăuntrul său. loan 
Botezătorul - ucigașul diabolicei Eva. loan Botezătorul - pocalul 
botezului sângelui. loan Botezătorul - năpasta șerpilor scârnavi 
ai lumii. Tăietorul capului Salomeei, vipera. 


VP - 201 


Era o revelație minunată. Care-i dădea un scop, pace și 
alinare. Se simțea binecuvântat într-un fel unic. Atât de mulţi 
oameni ai lumii moderne habar n-aveau cine erau cu adevărat. 

EI ştia cine era. Stia și ce avea de făcut. 


Capitolul 34 


Ashton la ananghie 


Telefonul lui Gurney sună în timp ce oprea în parcarea clădirii 
unde era biroul procurorului districtual. Fu surprins să audă 
vocea lui Scott Ashton și încă mai surprins de tonul schimbat, 
nesigur și informal. 

— David, după telefonul tău de aseară... comentariile tale 
legate de persoanele ce nu pot fi găsite... știu ce am spus în 
legătură cu politica de confidenţialitate, dar... m-am gândit că 
poate aș putea să dau chiar eu niște telefoane discrete. Astfel 
nu s-ar mai pune problema că am dezvăluit nume sau numere 
de telefon unei persoane străine. 

— Așa...? 

— Păi, am dat niște telefoane și... adevărul e că... nu vreau să 
trag concluzii pripite, dar... e posibil ca la mijloc să fie ceva 
foarte ciudat. 

Gurney parcă pe primul loc liber pe care-l găsi. 

— Cum adică ciudat? 

— În total am dat paisprezece telefoane. În patru dintre cazuri 
am avut numărul de telefon personal al elevei, în celelalte zece, 
am contactat unul dintre părinţi sau un tutore. Am reușit să 
vorbesc cu o elevă. Am lăsat un mesaj vocal alteia. Pentru 
celelalte două, serviciul telefonic n-a fost disponibil. Dintre cele 
zece telefoane date familiilor, la două mi s-a răspuns și am lăsat 
mesaje pentru celelalte opt, din care două m-au sunat înapoi. 
Așa că, în final, am vorbit cu patru membri din familiile elevelor. 

Gurney se întreba care era scopul numărătorii. 

— În unul dintre cazuri n-a fost nicio problemă, în celelalte trei 
însă... 

— Imi pare rău să vă întrerup, dar ce vreţi să spuneți cu „nicio 
problemă”? 


VP - 202 


— Adică știau unde se află fata lor, ziceau că este la facultate 
și că vorbiseră cu ea chiar în acea zi. Problema apare în cazul 
celorlalte trei fete. Părinţii habar n-au unde sunt - ceea ce, în 
sine, nu este foarte important. De fapt, chiar le sugerez unora 
dintre absolventele noastre să rupă relaţiile cu familiile atunci 
când relaţiile lor sunt toxice. Uneori, reintegrarea în familie nu e 
un pas benefic. Sunt sigur că poţi înțelege de ce. 

Gurney era cât pe ce să-i spună că așa îi zisese și Savannah, 
dar se opri la timp. Ashton continuă. 

— Ciudat e ce mi-au spus părinţii că s-a-ntâmplat și felul cum 
au plecat fetele de acasă. 

— Cum? 

— Primul părinte cu care am stat de vorbă a zis că fata a fost 
neobișnuit de liniștită și că s-a purtat bine pentru vreo patru 
săptămâni după ce a sosit de la Mapleshade. Apoi, într-o seară, 
la cină, a cerut bani ca să cumpere o mașină nouă, mai exact o 
Miata decapotabilă, de douăzeci și șapte de mii de dolari. 
Părinţii au refuzat, bineînţeles. Apoi fata i-a acuzat că nu le-ar 
păsa de ea, reamintindu-le agresiv de toate traumele copilăriei 
și le-a dat un ultimatum absurd - ori banii, ori nu mai vorbea cu 
ei niciodată. Când au refuzat-o, fata și-a făcut imediat bagajele, 
a chemat un taxi și a plecat. După aceea, a mai sunat o singură 
dată să le spună că stă într-un apartament cu o prietenă, că 
avea nevoie de timp ca să-și rezolve „problemele” și că orice 
încercare pe care ar fi făcut-o s-o găsească sau să comunice cu 
ea ar fi reprezentat o încălcare intolerabilă a intimităţii ei. Și 
asta e ultima dată când au mai vorbit cu ea. 

— E clar că știți mai multe despre fostele dumneavoastră 
eleve decât știu eu, dar la prima vedere, povestea nu mi se pare 
deloc incredibilă. Mi se pare exact stilul unui ţânc răsfăţat, 
instabil emoţional. 

Când Gurney termină de vorbit se întrebă dacă nu cumva 
Ashton avea să obiecteze faţă de caracterizarea făcută elevelor 
de la Mapleshade. 

— Exact așa pare, replică de fapt doctorul. Un „ţânc răsfățat” 
ce bate din picior, trântește ușa și-și pedepsește părinţii, 
respingându-i. Nu neapărat șocant, nici măcar neobișnuit. 

— Atunci nu înțeleg care e ideea. De ce sunteți așa neliniștit? 

— Pentru că toate cele trei familii mi-au spus aceeași poveste. 

— Aceeași? 


VP - 203 


— Aceeași, cu excepţia mărcii și a prețului mașinii, în loc de o 
Miata de douăzeci și șapte de mii de dolari, a doua fată a cerut 
un BMW de treizeci și nouă de mii, iar a treia un Corvette de 
șaptezeci de mii de dolari. 

— lisuse! 

— Înţelegi acum de ce sunt îngrijorat? 

— Înţeleg că există un mister în ceea ce privește natura 
legăturii dintre cele trei povești. Aţi reușit să ajungeţi la vreo 
concluzie în urma discuţiilor cu părinţii? ` 

— Păi, nu poate fi vorba de o coincidență. Intâmplarea pare 
mai degrabă un soi de conspirație. 

Gurney identifică două mari posibilități. 

— Ori fetele au plănuit asta împreună, pentru a fugi de acasă 
- deşi mi-e neclar de ce trebuiau să acționeze astfel -, ori 
fiecare a urmat instrucțiunile unei alte persoane fără să-și dea 
neapărat seama că celelalte colege urmau aceleaşi instrucțiuni. 
Dar, din nou, de ce? este adevărata întrebare. 

— Nu crezi că a fost doar un șiretlic nebunesc, ca să-i facă pe 
părinți să le cumpere maşinile visurilor lor? 


— Mă îndoiesc. 
— Dacă a fost o poveste plănuită de ele sau au acționat sub 
influența unei persoane misterioase - din motive încă 


necunoscute - atunci de ce fiecare fată a cerut o altă marcă de 
maşină? 

Gurney găsi un posibil răspuns, dar avea nevoie de mai mult 
timp să se gândească. 

— Cum ați ales numele fetelor pe care ați încercat să le 
contactaţi? 

— Nu a fost nimic sistematic. Au fost în aceeași clasă cu 
Jillian. N 

— Deci au aproximativ aceeași vârstă? In jur de nouăsprezece 
sau douăzeci de ani? 

— Așa cred. 

— Vă daţi seama că acum va trebui să predați poliţiei 
dosarele de înscriere la Mapleshade? 

— Mi-e teamă că nu văd situaţia în felul ăsta - cel puţin, nu 
momentan. Tot ce știu acum e că trei fete, majore, au plecat de 
acasă în urma unor conflicte asemănătoare cu părinţii. iți dau 
dreptate că e ceva dubios la mijloc - de-aia ţi-am povestit toate 


VP - 204 


astea -, dar până acum nu avem nicio dovadă a vreunei 
criminalităţi sau fapte rele. 

— Sunt mai mult de trei. 

— De unde știi? 

— Cum am explicat și mai înainte, mi s-a spus... 

Ashton interveni. 

— Da, da, știu, o persoană anonimă ţi-a spus că n-a putut da 
de urma câtorva foste eleve, și ele anonime. Dar asta nu 
înseamnă absolut nimic. Hai să nu încurcăm borcanele, să 
tragem niște concluzii îngrozitoare și să le folosim ca pretext 
pentru a distruge garanţia de confidenţialitate a școlii. 

— Doctore, tocmai ce m-aţi sunat. Păreațţi îngrijorat. Acum îmi 
spuneţi că nu există niciun motiv de îngrijorare. N-are prea mult 
sens. 

Gurney îl putea auzi pe Ashton respirând un pic agitat. După 
cinci secunde lungi, bărbatul vorbi pe un ton ceva mai domol. 

— Nu vreau să scap de sub control întreaga organizare a 
școlii. Uite ce propun eu: o să dau în continuare telefoane. O să 
încerc să sun la fiecare număr disponibil al celor care au absolvit 
de curând. In felul ăsta vom afla dacă e o situaţie care se 
repetă, înainte să provocăm daune ireparabile școlii. Crede-mă, 
nu încerc în mod expres să pun bețe în roate. Dacă vom găsi 
alte cazuri... 

— Bine, doctore, sunaţi. Dar să știți că am de gând să 
transmit mai departe la BIC ceea ce știu până acum. 

— Fă ce ai de făcut. Dar fii conștient de cât de puţin știi de 
fapt. Nu distruge o încredere câștigată în timp din cauza unei 
bănuieli. 

— Vă înțeleg punctul de vedere. V-aţi exprimat foarte 
elocvent. 

Elocvenţa atât de facilă a lui Ashton începea, de fapt, să-l 
calce pe Gurney pe nervi. 

— Că tot vorbeam de încrederea în instituţie, de misiunea, de 
reputația ei - sau oricum aţi vrea s-o numiți - înțeleg că aţi făcut 
chiar dumneavoastră niște schimbări majore în sensul ăsta, în 
urmă cu câţiva ani - unii ar putea spune chiar riscante. 

Ashton răspunse simplu: 

— Intr-adevăr. Spune-mi cum au fost descrise schimbările și-i 
voi spune motivul lor. 


VP - 205 


— Voi parafraza: „Scott Ashton a întors cu susul în jos 
misiunea instituţiei, a transformat-o dintr-un loc în care se 
tratau cei care puteau fi trataţi într-un lăcaș pentru monștri 
incurabili”. Cred că asta surprinde esențialul. 

Ashton oftă ușor. 

— Mi se pare că asta cred anumite persoane, mai ales în cazul 
în care cariera lor a avut de suferit de pe urma schimbării. 

Gurney ignoră aluzia aparentă la Simon Kale. 

— Cum vedeţi dumneavoastră situaţia? 

— Țara asta este plină de internate pentru nevrotici. Dar n-are 
centre unde problemele abuzului sexual și ale obsesiilor sexuale 
distructive să poată fi abordate creativ și eficient. Eu încerc să 
corectez acest dezechilibru. 

— Și sunteţi mulțumit de cum funcţionează? 

Se auzi un oftat mai lung. 

— Tratamentele aplicate anumitor boli mentale sunt de-a 
dreptul medievale. Când ștacheta e lăsată atât de jos, nu e așa 
de greu să îmbunătățești lucrurile. Când ai o oră sau două 
libere, putem discuta în amănunt. Acum aș vrea mai degrabă să 
continui cu telefoanele. 

Gurney verifică ora pe bordul mașinii. 

— lar eu am o întâlnire la care am întârziat deja cinci minute. 
Daţi-mi de știre despre tot ce aflaţi, cât se poate de repede. Ah, 
încă un lucru, doctore. Presupun că aveţi numărul de telefon și 
adresa lui Alessandro și pe cele de la Karnala Fashion? 

— Cum? 

Gurney nu spuse nimic. 

— Vorbești despre reclamă? De ce aș avea numerele lor? 

— Am presupus că aţi obținut fotografia de pe perete fie de la 
fotograf, fie de la compania care a comandat-o. 

— Nu. De fapt Jillian a făcut rost de ea. Mi-a dat-o drept cadou 
de nuntă. Chiar dimineaţa. În dimineaţa nunţii. 


Capitolul 35 


Al dracului de multe 


VP - 206 


__ Clădirea Birourilor Districtuale avea o istorie neobișnuită. 
Inainte de 1935 fusese cunoscută drept Azilul de Nebuni 
„Bumblebee” - numită după excentricul imigrant britanic, Sir 
George Bumblebee, care îi donase întregul domeniu în 1899 și 
care, după spusele rudelor lui dezmoștenite, era la fel de ţicnit 
ca și cei internaţi acolo. Povestea era o sursă nesfârșită pentru 
bârfele localnicilor glumeţi, care aveau obiceiul să comenteze 
afacerile agenţiilor guvernamentale ce fuseseră mutate acolo de 
când se înființase districtul după Marea criză economică. 

Clădirea întunecată, din cărămidă, se înălța ca un prespapier 
apăsător ce ţinea la un loc partea de nord a pieţei orașului. 
Curăţenia atât de necesară ca să elimine mizeria acumulată de- 
a lungul unui secol era amânată în fiecare an pentru anul viitor, 
victimă a permanentei crize bugetare. Pe la mijlocul anilor '60, 
interiorul fusese distrus și refăcut. Neoanele fluorescente și 
pereţii din ipsos luaseră locul globurilor crăpate și al lambriurilor 
scorojite. Sistemul de securitate foarte elaborat din holul clădirii, 
pe care Gurney și-l amintea în urma vizitelor lui acolo din 
perioada cazului Mellery, era tot la locul lui și funcţiona la fel de 
enervant de lent. Insă odată ce treceai de bariera asta, planul 
dreptunghiular al clădirii era simplu și, un minut mai târziu, 
Gurney deschidea ușile din sticlă mată pe care scria, cu litere 
negre, elegante PROCUROR DISTRICTUAL. 

O recunoscu pe femeia în pulover din cașmir din spatele 
biroului de la recepţie: Ellen Rackoff, secretara extrem de 
atrăgătoare, deși nu tocmai tânără a procurorului. Privirea 
femeii era fascinant de glacială și de experimentată. 

— Aţi întârziat, zise ea, cu o voce moale precum cașmirul 
puloverului. 

Ținând cont că nu-l întrebase cum se numește însemna că și-l 
amintea de când lucrase la cazul Mellery. 

— Veniţi cu mine. 

ÎI conduse înapoi prin ușile din sticlă și pe un coridor până în 
dreptul unei uși pe care atârna o plăcuţă din plastic: SALA DE 
CONFERINŢE. 

— Baftă! 

Gurney deschise ușa și pentru o clipă se gândi că probabil 
fusese condus la întâlnirea greșită. În sală se aflau mai mulţi 
oameni, dar exact persoana pe care se așteptase s-o vadă 
acolo, Sheridan Kline, nu se număra printre ei. Își dădu seama 


VP - 207 


că, cel mai probabil, era totuși unde trebuia să fie, când îl zări 
pe căpitanul Rodriguez, de la poliţia statală, care-l fulgera cu 
privirea din partea opusă a unei mese mari, rotunde, ce umplea 
jumătate din încăperea fără ferestre. 

Rodriguez era scund, robust, cu un chip inexpresiv și părul 
negru, des, atent frezat, în mod evident vopsit. Costumul lui 
albastru era imaculat, cămașa era mai albă decât albul, iar 
cravata, roșie ca sângele. Ochelarii cu rame subţiri din oțel îi 
subliniau ochii negri și plini de dușmănie. În stânga lui ședea 
Arlo Blatt, care îl privea pe Gurney cu ochii mici și meschini. 
Bărbatul șters din dreapta lui Rodriguez nu părea să exprime 
vreo altă emoție în afară de o îmbufnare care lui Gurney i se 
păru mai degrabă specifică decât contextuală. Bărbatul îl 
măsură pe Gurney din priviri, așa cum fac polițiștii în mod 
automat cu persoanele străine, se uită la ceas și căscă. În faţa 
acestui trio, într-un scaun împins la vreun metru de masă, Jack 
Hardwick stătea cu ochii închiși și braţele încrucișate pe piept, 
ca și cum îl lua somnul dacă se afla în aceeași încăpere cu astfel 
de persoane. 

— Bună, Dave. 

Vocea era puternică, limpede, feminină și cunoscută. Cea 
care vorbise era o femeie înaltă, cu părul castaniu-roșcat, ce 
stătea lângă o masă separată, aflată în celălalt colț al camerei - 
o femeie ce semăna izbitor cu Sigourney Weaver în tinereţe. 

— Rebecca! Nu știam că tu... cătu... 

— Nici eu. M-a sunat Sheridan de dimineaţă și m-a întrebat 
dacă am timp. Am reușit să ajung, așa că uite-mă aici. Vrei niște 
cafea? 

— Mulţumesc. 

— Neagră? 

— Sigur. 

Gurney prefera cafeaua cu lapte și cu zahăr, dar dintr-un 
motiv oarecare nu voia să-i spună femeii că nu ghicise. 

Rebecca Holdenfield era un profiler binecunoscut. Gurney o 
cunoscuse când lucraseră amândoi la cazul Mellery și ajunsese 
s-o respecte, în ciuda îndoielilor lui despre oamenii din tagma ei. 
Acum se întreba ce spunea prezenţa ei despre atitudinea 
procurorului cu privire la caz. 

Chiar în acel moment, ușa se deschise și procurorul districtual 
intră în sală. Ca de obicei, Sheridan Kline emana un fel de 


VP - 208 


energie zglobie. Privirea lui iute, ca lanterna unui tâlhar, 
cuprinse întreaga încăpere în câteva secunde. 

— Becca! Mulţumesc. Apreciez că ţi-ai făcut timp să vii aici. 
Dave! Detectivul Dave, omul care ne-a pus pe jar! Motivul 
pentru care ne-am adunat cu toţii aici. Și Rod! 

Îi zâmbi larg feţei acre a lui Rodriguez. 

— Bine că ai reușit să vii așa din scurt. Mă bucur că ţi-ai adus 
oamenii cu tine. 

Procurorul își aruncă într-o doară privirea spre cei doi bărbaţi 
care-l însoțeau pe căpitan de-o parte și de alta. Voioșia lui Kline 
era în mod evident doar o prefăcătorie. Lui Kline îi plăcea să se 
dea în spectacol, se gândi Gurney, dar îi plăcea ca audienta lui 
să fie formată din oameni care contau. 

Holdenfield veni la masa cea mare aducând două cești de 
cafea neagră, îi oferi una lui Gurney și se așeză lângă el. 

— Detectivul-șef Hardwick nu se ocupă, momentan, de acest 
caz, continuă Kline, fără a se adresa cuiva în mod special, dar a 
fost implicat la început și m-am gândit că ne-ar fi util să 
dispunem de toate resursele relevante în aceeași cameră, în 
același timp. 

Încă o minciună evidentă, se gândi Gurney. Ideea de „util” a 
lui Kline însemna să arunce laolaltă pisicile și câinii ca să vadă 
ce se întâmplă. Procurorul era un fan îndârjit al procesului 
competiţional pentru a ajunge la adevăr și pentru a motiva 
oamenii - cu cât competitorii erau mai furioși, cu atât era mai 
bine. Atmosfera din sală era ostilă, iar Gurney o punea pe 
seama energiei radiante a lui Kline, care se apropia acum de 
uruitul unui transformator de înaltă tensiune. 

— Rod, de ce nu faci un rezumat al abordării BIC de până 
acum a cazului, cât timp îmi torn niște cafea. Ne-am adunat aici 
ca să ascultăm și să învăţăm. 

Lui Gurney i se păru că-l aude mormăind pe Hardwick, tolănit 
în scaunul lui din partea opusă Rebeccăi Holdenfield. 

— O să fiu scurt, zise căpitanul. În cazul uciderii lui Jillian 
Perry, știm ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat și cum s-a 
întâmplat. Știm și cine a săvârșit fapta, și ne-am mobilizat cu 
toţii să-l găsim pe individ și să-l arestăm. In acest scop, am 
demarat cea mai amplă căutare din istoria biroului. E foarte 
mare, foarte anevoioasă și încă în desfășurare. 

Din direcţia lui Hardwick se auzi un alt sunet înăbușit. 


VP - 209 


Căpitanul stătea cu coatele pe masă, iar pumnul mâinii stângi 
era îngropat în mâna dreaptă. Bărbatul îl fulgeră pe Hardwick cu 
o privire amenințătoare. 

— Până acum am realizat trei sute de interogatorii și 
continuăm să extindem aria cercetărilor. Bill - locotenentul 
Anderson - și Arlo aici de faţă sunt responsabili cu ghidarea și 
monitorizarea progresului zilnic. 

Kline veni la masă cu ceașca de cafea, dar rămase în picioare. 

— Poate că Bill ne poate spune cum stau lucrurile acum. Ce 
știm azi și nu am știut, să zicem, la o săptămână după 
decapitare? 

Locotenentul Anderson clipi și-și drese glasul. 

— Ce nu am știut? Păi, aș zice că am eliminat multe 
posibilităţi. 

Când își dădu seama, după privirile fixate asupra lui, că 
răspunsul nu fusese unul adecvat, omul își drese iar glasul. 

— Au existat o sumedenie de lucruri care s-ar fi putut 
întâmpla, dar despre care acum știm că nu s-au întâmplat. Am 
eliminat multe posibilităţi și am schiţat o imagine mai clară a 
suspectului. Un adevărat dement. 

— Ce posibilităţi aţi eliminat? întrebă Kline. 

— Păi, știm că nimeni nu l-a văzut pe Flores plecând din 
Tambury. Nu există nicio dovadă că ar fi chemat un taxi sau că 
ar fi închiriat o mașină, și niciunul dintre șoferii de autobuz, care 
circulă în zonă, nu-și amintesc de cineva care să-i semene. De 
fapt, n-am găsit pe nimeni care să-l fi văzut la un moment dat 
după crimă. 

Kline clipi confuz. 

— Bine, dar nu prea pricep... 

Anderson continuă nestingherit. 

— Uneori, ce nu găsim e la fel de important ca ce găsim. 
Analizele de laborator au arătat că Flores a curăţat vila atât de 
bine, încât n-a mai rămas nicio urmă de-a lui sau de-a altei 
persoane în afara victimei. A avut mare grijă să șteargă tot ce-ar 
fi putut conţine urme analizabile de ADN. Chiar și scurgerile de 
sub chiuvetele din baie și din bucătărie au fost curățate. Am 
interogat fiecare muncitor de origine hispanică pe o rază de 
optzeci de kilometri de Tambury și niciunul nu ne-a putut spune 
- sau n-au vrut să ne spună - nimic despre Flores. Fără 
amprente sau urme de ADN și fără o dată a sosirii în ţară, 


VP - 210 


serviciul de imigrări nu ne poate ajuta. Idem autorităţile din 
Mexic. Portretul-robot nu ne ajută prea mult, având în vedere că 
e prea general. Toţi cei interogați au avut impresia că seamănă 
cu cineva cunoscut, dar nu există doi oameni care să-l fi 
identificat ca fiind Hector Flores. Cât despre Kiki Muller, vecina 
care a dispărut odată cu Flores, n-a mai fost văzută din ziua 
crimei. 

Kline arăta exasperat. 

— Mi se pare că încerci să-mi spui că investigația n-a avut 
niciun rezultat. 

Anderson se uită la Rodriguez. Rodriguez își studia pumnul. 

Blatt interveni pentru prima dată în discuţie. 

— E o chestiune de timp. 

Toţi cei prezenţi se întoarseră spre el. 

— Avem oameni foarte vigilenţi în comunitatea aia. În cele din 
urmă, Flores va ieși la suprafaţă, se va da de gol cui nu trebuie. 
Atunci îl vom ridica. 

Hardwick se uita la unghii ca și cum erau niște excrescenţe 
dubioase. 

— La ce „comunitate” te referi, Arlo? 

— La imigranții ilegali, la cine altcineva? 

— Să presupunem că nu e mexican. 

— O fi din Guatemala, Nicaragua, în fine. Avem oameni 
infiltraţi în toate aceste comunităţi. În cele din urmă... 

Arlo ridică din umeri. 

Conflictul îi captă atenţia lui Kline. 

— Unde vrei să ajungi cu asta, Jack? 

Rodriguez interveni sever. 

— De ceva vreme, Hardwick nu mai e la curent cu noutăţile. 
Bill și Arlo sunt cele mai bune surse pentru ultimele informații. 

Kline reacționă de parcă nici nu-l auzise pe căpitan. 

— Jack? 

Hardwick zâmbi. 

— Hai să facem altfel. De ce nu ascultăm ce a descoperit 
Gurney, detectivul de nota zece, în mai puţin de patru zile. Un 
căcălău de informaţii în plus faţă de ce am reușit noi să aflăm în 
patru luni. 

Tensiunea lui Kline creștea. 

— Dave? Ce ne poţi spune? 


VP - 211 


— Ceea ce am descoperit, începu Gurney încet, sunt în mare 
parte întrebări - întrebări care indică piste noi de investigare. 

Își așeză antebraţele pe masă și se aplecă înainte. 

— Un element cheie, care merită mai multă atenţie, este 
trecutul victimei. Jillian a fost abuzată sexual în copilărie și a 
devenit la rândul ei agresor pentru alţi copii. Era agresivă, 
manipulatoare şi aparent avea trăsături de  sociopat. 
Posibilitatea unei răzbunări ca justificare a acestui tip de 
comportament este destul de ridicată. 

Blatt arăta de parcă era strâns de gât. 

— Încerci să spui că Jillian Perry l-a abuzat sexual pe Hector 
Flores când era mic și de asta a omorât-o? Sună de-a dreptul 
nebunesc. 

— Sunt de acord. Mai ales că Flores este cu cel puţin zece ani 
mai în vârstă decât Jillian. Dar să presupunem că s-a răzbunat 
pentru ceva ce ea a făcut altcuiva. Sau să presupunem că el 
însuși a fost atât de grav abuzat, atât de traumatizat, încât i-a 
afectat judecata și a decis să-și verse furia pe toţi agresorii. Să 
presupunem că Flores a aflat de Mapleshade, despre natura 
elevelor de acolo, despre activitatea doctorului Ashton. E posibil 
să fi apărut la ușa lui Ashton, încercând să obţină tot felul de 
munci, făcându-se plăcut în timp ce aștepta ocazia să facă un 
gest dramatic? 

Kline vorbi cu însufleţire. 

— Ce zici, Becca? E posibil? 

Ochii femeii se deschiseră larg. 

— Da, este. Jillian se poate să fi fost aleasă drept ţinta unei 
anumite răzbunări, în urma acţiunilor împotriva unei persoane 
cunoscute de Flores, ţinta ușoară, reprezentativă pentru toţi 
agresorii, în general. Ai vreo dovadă care să indice o direcţie sau 
alta? 

Kline îl privi pe Gurney. 

— Detaliile dramatice ale crimei - decapitarea, așezarea 
capului, alegerea zilei, a nunţii - au ceva ritualic. S-ar potrivi în 
scenariul răzbunării. Dar e clar că nu cunoaștem încă suficiente 
lucruri ca să știm dacă ea a fost o ţintă specifica sau una 
reprezentativă. 

Kline termină cafeaua și se întoarse să umple iar ceașca, 
adresându-se celor din sală la modul general în timp ce se 
îndepărta. 


VP - 212 


— Ce acţiuni ar solicita investigația, dacă e să luăm în serios 
perspectiva răzbunării? Dave? 

Pentru început, Gurney credea că era nevoie de o dezvăluire 
mult mai detaliată a problemelor din trecut ale lui Jillian și a 
contactelor din copilărie - mai mult decât fuseseră dispuși să 
ofere până acum mama ei sau Simon Kale. Și trebuia să-și dea 
seama cum să obțină asta. 

— ţi pot scrie o recomandare pe tema asta în următoarele 
câteva zile. 

Kline păru mulțumit de răspuns și trecu mai departe. 

— Și altceva? Domnul detectiv Hardwick te-a lăudat pentru 
ceea ce el a numit un „căcălău” de descoperiri. 

— S-ar putea să n-avem parte chiar de un căcălău, dar există 
un lucru pe care l-aș pune în capul listei. Se pare c-au dispărut 
câteva fete de la Mapleshade. 

Cei trei detectivi BIC deveniră atenţi aproape în același timp, 
ca treziți de un zgomot puternic. 

Gurney continuă: 

— Atât Scott Ashton, cât și o altă persoană care are legătură 
cu școala au încercat să contacteze câteva fete care au absolvit 
recent, dar fără succes. 

— Asta nu înseamnă neapărat..., începu locotenentul 
Anderson. 

Însă Gurney i-o tăie: 

— Asta nu înseamnă mare lucru, dar există asemănări 
dubioase între cazuri. Toate fetele despre care vorbesc au avut 
același conflict cu părinţii lor - le-au cerut o mașină scumpă, 
apoi s-au folosit de refuzul lor ca pretext să plece de acasă. 

— Despre câte fete e vorba? întrebă Blatt. 

— O fostă elevă, care a încercat să dea de urma câtorva 
dintre colegele ei mi-a spus despre două cazuri în care părinţii 
n-au nicio idee unde sunt fiicele lor. Apoi Scott Ashton mi-a 
vorbit despre alte trei fete pe care a încercat să le contacteze și 
despre care a descoperit că plecaseră de acasă în urma unui 
conflict cu părinţii - același conflict legat de mașini, în toate cele 
trei cazuri. 

Kline dădu din cap. 

— Nu înţeleg. Despre ce e vorba? Și ce legătură are cu 
găsirea ucigașului lui Jillian Perry? 


VP - 213 


— Fetele dispărute au cel puţin un lucru în comun, pe lângă 
conflictul cu părinţii. Toate îl cunoșteau pe Flores. 

Anderson arăta tot mai dispeptic cu fiecare clipă ce trecea. 

— Cum? 

— Flores s-a oferit să lucreze pentru Ashton, la Mapleshade. 
Se zice că e un tip arătos. A atras atenţia unora dintre fetele de 
acolo. Se pare că cele care s-au arătat interesate, cele care au 
fost văzute vorbind cu el sunt exact cele dispărute. 

— Sunt pe lista cu persoane dispărute a celor de la CNIC? 
întrebă Anderson, pe tonul optimist al unui om care încearcă să 
transfere problema pe umerii altcuiva. 

— Niciuna, zise Gurney. Problema e că toate au peste 
optsprezece ani, sunt libere să umble pe unde vor. Fiecare și-a 
făcut cunoscut planul de a pleca de acasă, intenţia de a nu 
dezvălui destinaţia și dorinţa de a fi lăsată în pace. Toate astea 
contravin criteriilor pentru înscrierea în baza de date pentru 
persoane dispărute. 

Kline pășea încolo și-ncoace. 

— Asta duce cazul pe un nou făgaș. Tu ce crezi, Rod? 

Căpitanul arăta mohorât. 

— Aș vrea să știu ce mama dracului încearcă Gurney să ne 
spună. 

Kline răspunse: 

— Cred că ne spune că în cazul Jillian Perry nu e vorba doar 
despre Jillian Perry. 

— Și că Hector Flores s-ar putea să fie ceva mai mult decât un 
grădinar mexican, adăugă Hardwick, ţintuindu-l pe Rodriguez cu 
privirea. O posibilitate pe care îmi amintesc c-am menţionat-o 
acum ceva timp. 

Replica lui Hardwick îl făcu pe Kline să ridice din sprâncene. 

— Când? 

— Când mă ocupam încă de caz. Povestea originii lui Flores 
mi s-a părut cusută cu aţă albă. 

Gurney se gândi că dacă Rodriguez își încleșta maxilarele mai 
tare de atât avea să-și spulbere dinţii. 

— Cum adică cusută cu aţă albă? întrebă Kline. 

— În sensul că prea se potrivea al dracului de bine. 

Gurney știa că Rodriguez resimțea plăcerea lui Hardwick ca 
pe o suliță în coaste - ca să nu mai vorbim că răscoleau un 
conflict intern în faţa procurorului districtual. 


VP - 214 


— Ce vrea să însemne asta? întrebă Kline. 

— Vreau să zic că era al dracului de unsă. Muncitorul 
analfabet, prea iute educat de un doctor arogant, avansează 
prea mult și prea repede, are o aventură cu nevasta vecinului 
bogătan și poate altă aventură cu Jillian Perry, apar niște emoţii 
pe care nu și le poate ţine în frâu și cedează sub presiune. Sună 
ca o telenovelă, ca o mare păcăleală. 

Hardwick își exprimă opinia uitându-se atât de fix la 
Rodriguez că nu rămăsese nicio urmă de îndoială cine era sursa 
scenariului pe care-l ataca. 

După cum îl cunoștea Gurney pe Kline după ce lucraseră la 
cazul Mellery, era sigur că bărbatul savura confruntarea în timp 
ce-și ascundea satisfacția sub expresia gânditoare de pe chip. 

— Care a fost teoria ta în legătură cu Flores? întrebă 
procurorul. 

Hardwick se sprijini în scaun ca o furtună care se domolește. 

— E mai simplu de arătat ce nu e logic decât ce este. E greu 
să găsești un raţionament pentru comportamentul lui Flores, 
când pui la un loc toate informaţiile de până acum. 

Kline se întoarse spre Gurney. 

— Și tu vezi lucrurile la fel? 

Gurney inspiră adânc. 

— Unele informaţii par contradictorii. Dar informaţiile nu se 
contrazic unele pe altele - ceea ce înseamnă că ne lipsește o 
mare piesă din puzzle, piesa care le va face, în cele din urmă, pe 
celelalte să capete înțeles. Nu mă aştept ca povestea să fie una 
simplă. Așa cum a zis și Jack odată, cazul ăsta are mai multe 
straturi. 

Gurney fu îngrijorat pentru un moment că acest comentariu 
avea să dea de gol rolul lui Hardwick în decizia luată de Val de 
a-l angaja pe el, însă nimeni nu păru să se prindă. Blatt arăta ca 
un șobolan ce încerca să-și adulmece prada, dar așa arăta Blatt 
de obicei. 

Kline sorbi gânditor din cafea. 

— Ce ţi se pare nelalocul lui, Dave? 

— Pentru început, tranziția rapidă a lui Flores de la măturător 
de frunze la administratorul gospodăriei. 

— Crezi că Ashton minte în legătură cu asta? 

— Poate că se minte pe el însuși. Mi-a explicat 
comportamentul lui ca fiind un soi de dorinţă ascunsă - 


VP - 215 


considera că ceea ce-și dorea era real -, ceva ce susţinea 
conceptul cărţii pe care o scria la acel moment. 

— Becca, din punctul tău de vedere chestia asta are vreun 
sens? 

Femeia schiță un zâmbet reținut - era mai mult un zâmbet de 
nedumerire, decât un zâmbet real. 

— Autoamăgirea nu trebuie niciodată subestimată, în special 
în cazul unui om care încearcă să demonstreze ceva. 

Kline dădu din cap cu luare-aminte și se întoarse iar spre 
Gurney. 

— Deci ideea ta principală e că Flores era un escroc? 

— Da, că juca un rol, dintr-un motiv sau altul. 

— Ce altceva ţi se mai pare nelalocul lui? 

— Motivul. Dacă Flores a venit în Tambury cu scopul de a 
omori pe Jillian, atunci de ce a așteptat atât de mult ca s-o facă? 
lar dacă a venit din alt motiv, atunci care este acela? 

— Sunt niște întrebări interesante. Continuă. 

— Decapitarea pare să fi fost metodică și bine plănuită, dar 
totodată spontană și oportunistă. 

— Nu înțeleg. 

— Dispunerea trupului a fost foarte precisă. Căsuţa fusese 
curățată de curând, poate chiar în aceeași dimineaţă, astfel 
încât să nu mai existe nicio urmă din bărbatul care locuise 
acolo. Ruta de scăpare a fost planificată și Flores a reușit cumva 
să lase în urmă dâra de miros ca momeală pentru echipa 
canină. Oricum ar fi făcut-o, Flores și-a gândit bine scăparea. 
Seamănă cu scenariul din Misiune: Imposibilă, ceva bazat pe o 
sincronizare la secundă. Dar circumstanţele reale ar părea să 
contrazică orice fel de planificare, și cu atât mai puţin 
sincronizarea. 

Kline întoarse capul într-o parte, curios. 

— Cum așa? 

— Filmul ne arată că Jillian a mers la Flores în căsuţă din 
cauza unei toane. Cu puţin timp înainte de toastul programat, i- 
a zis lui Ashton că voia să-l convingă pe Hector să li se alăture. 
După câte îmi amintesc, Ashton i-ar fi spus familiei Luntz - șeful 
poliţiei și soția lui - despre intențiile lui Jillian. Nimeni nu părea 
deosebit de încântat de idee, dar am impresia că Jillian făcea 
cam tot ce voia. Așa că, pe de o parte avem o crimă meticulos 
pusă la cale, care depindea de o sincronizare perfectă, iar pe de 


VP - 216 


altă parte avem un set de circumstanţe care nu ţin deloc de 
voinţa ucigașului. E ceva în neregulă cu povestea. 

— Nu neapărat, zise Blatt, strâmbând din nasul lui de șobolan. 
Flores ar fi putut pune totul la cale mai înainte, a pregătit tot, și 
apoi a așteptat momentul potrivit, ca un șarpe în gaura lui. A 
așteptat ca victima să se apropie și... bam! 

Gurney părea neîncrezător. 

— Arlo, asta ar fi însemnat ca Flores să curețe căsuţa la 
perfecţie, aproape s-o sterilizeze, să se pregătească și să-și 
planifice ruta de scăpare, să poarte hainele pe care intenţiona 
să le poarte, să aibă la îndemână orice ar fi plănuit să ia cu el, 
să o pună pe Kiki Muller să fie la fel de pregătită și apoi... apoi 
ce? A stat în căsuţă, cu o macetă în mână, sperând că Jillian va 
trece pe la el să-l invite la petrecere? 

— Sună prostesc când o spui tu, de parcă nu se putea 
întâmpla, zise Blatt cu ură în privire. Dar eu cred că exact așa s- 
a întâmplat. 

Anderson ţuguie buzele. Rodriguez miji ochii. Niciunul dintre 
ei nu părea dornic să aprobe opinia colegului lor. 

Kline sparse liniștea stânjenitoare. 

— Altceva? 

— Păi, zise Gurney, ar mai fi evidenta problemă - 
absolventele dispărute. 

— Care s-ar putea să nici nu fie adevărată, interveni Blatt. 
Poate că pur și simplu nu vor să fie găsite. Fetele astea nu sunt 
tocmai stabile mental. Chiar dacă presupunem că sunt într- 
adevăr dispărute, nu există nicio dovadă că ar avea vreo 
legătură cu cazul Perry. 

Se lăsă din nou liniștea, întreruptă de data asta de Hardwick. 

— Arlo s-ar putea să aibă dreptate. Dar dacă chiar au dispărut 
și chiar există o legătură, atunci există o probabilitate foarte 
mare ca fetele să fie deja moarte. 

Nimeni nu mai zise nimic. Se știa prea bine că în cazul 
tinerelor care dispăreau în condiţii suspecte și cu care nu se mai 
putea lua legătura, șansele ca ele să se întoarcă în siguranţă nu 
erau mari. lar faptul că fetele în cauză începuseră același 
conflict neobișnuit înainte de dispariţie era în mod sigur un 
element dubios. 

Rodriguez arăta îndurerat și furios, pe punctul de-a obiecta, 
dar înainte să apuce să spună ceva, telefonul lui Gurney începu 


VP - 217 


să sune. Își aruncă privirea la numele de pe ecran și decise să 
răspundă. 

Era Scott Ashton. 

— De când am vorbit ultima dată, am mai dat șase telefoane 
și am reușit să iau legătura cu încă două familii. Voi continua cu 
telefoanele, dar... am vrut să-ţi spun că ambele fete au plecat 
de acasă după același conflict scandalos. Una a cerut un Suzuki 
de douăzeci de mii de dolari, iar cealaltă un Mustang de treizeci 
și cinci de mii de dolari. Părinţii n-au fost de acord. Ambele fete 
au refuzat să spună unde merg și au insistat să nu fie 
contactate. N-am nici cea mai vagă idee ce înseamnă asta, dar 
e evident că se întâmplă ceva ciudat. Și mai e și o altă 
coincidență tulburătoare: amândouă au pozat în reclamele 
pentru Karnala Fashion. 

— De când lipsesc? 

— Una de șase luni, iar cealaltă de nouă luni. 

— Spuneţi-mi un lucru, doctore. Sunteţi gata să ne daţi nume 
sau e nevoie să fac rost de o hotărâre judecătorească urgentă 
ca să accesăm dosarele? 

Ochii tuturor celor din sală erau aţintiţi spre Gurney. Ceașca 
cu cafea a lui Kline era la câţiva centimetri de buzele lui, dar 
procurorul părea să fi uitat c-o avea în mână. 

— Ce nume vrei? zise Ashton, cu vocea unui om înfrânt. 

— Să începem cu numele fetelor dispărute, plus numele 
tuturor celorlalte fete din aceleași clase. 

— Bine. 

— Încă o întrebare: cum a obţinut Jillian slujba de model? 

— Nu știu. 

— Nu v-a zis niciodată? Chiar dacă v-a dat fotografia drept 
cadou de nuntă? 

— Nu mi-a zis niciodată. 

— N-aţi întrebat? 

— Ba da, dar... lui Jillian nu-i plăceau întrebările. 

Gurney simţi nevoia să urle: „CE MAMA DRACULUI SE 
ÎNTÂMPLĂ? OARE TOȚI CEI IMPLICAȚI ÎN CAZUL ĂSTA SUNT 
ȚICNIȚI?” 

In schimb, spuse simplu: 

— Mulţumesc, doctore. Asta e tot momentan. Veţi fi contactat 
de BIC pentru numele și adresele necesare. 


VP - 218 


Pe când Gurney își băga telefonul înapoi în buzunar, Kline 
izbucni: 

— Ce Dumnezeu a fost asta? 

— Alte două fete sunt dispărute. După ce-au avut același 
conflict: o fată a cerut un Suzuki, cealaltă un Mustang. 

Gurney se întoarse spre Anderson. 

— Ashton e dispus să dea celor de la BIC numele fetelor 
dispărute și numele colegelor lor de clasă. Să-i spui doar în ce 
format dorești lista și cum să ţi-o trimită. 

— Bine, dar uităm că nimeni nu e dispărut din punct de 
vedere legal, ceea ce înseamnă că nu putem folosi resurse ale 
poliţiei pentru căutarea lor. Vorbim de niște femei de 
optsprezece ani, majore, care se pare că au luat singure decizia 
de a pleca de acasă. Nu putem începe o căutare legală doar 
pentru că nu le-au spus familiilor cum pot lua legătura cu ele. 

Gurney avu impresia că locotenentul Anderson visa la o 
pensionare în Florida și era predispus la inactivitate. O stare 
pentru care Gurney, un om motivat în cariera lui de polițist, 
avea foarte puţină toleranţă. 

— Atunci găsiți o bază. Declară că sunt martori în cazul Perry. 
inventează o bază. Fă ce trebuie să faci. Asta e ultima ta 
problemă. 

Anderson părea suficient de iritat ca să preschimbe conflictul 
într-o situaţie neplăcută. Insă înainte să-și poată spune replica, 
interveni Kline. 

— S-ar putea să nu pară mare lucru, Dave, dar dacă sugerezi 
că fetele astea au urmat indicaţiile unei alte persoane - probabil 
Flores - care le-a pregătit pentru conflictul pe care se presupune 
că trebuiau să-l înceapă cu părinţii, atunci de ce diferă marca de 
mașină, de la caz la caz? 

— Răspunsul cel mai simplu ar fi că mașinile diferite au fost 
necesare ca să obțină același efect în familii cu circumstanțe 
economice diferite. Să presupunem că scopul conflictului a fost 
să creeze o scuză credibilă ca fata să trântească ușa - să 
dispară, fără ca dispariţia să devină treaba poliţiei. Cererea unei 
mașini trebuia să aibă două rezultate. Unu, trebuia să implice 
suficienţi bani încât să garanteze un refuz. Și doi, părinţii ar fi 
trebuit să creadă că fiicele lor vorbeau serios. Mărcile diferite s- 
ar putea să nu aibă nicio însemnătate; cheia ar putea fi în 
diferenţa de preț. Preţurile diferite ar fi fost necesare ca să 


VP - 219 


obțină același impact în familiile diferite din punct de vedere 
financiar. Cu alte cuvinte, cererea pentru o mașină de douăzeci 
de mii de dolari în cazul unei familii ar putea avea același 
impact ca cererea unei mașini de patruzeci de mii de dolari în 
cazul altei familii. 

— Isteţ, zise Kline zâmbind apreciativ. Dacă ai dreptate, 
atunci Flores nu e deloc prost. O fi un maniac, dar cu siguranţă e 
isteț. 

— Dar a făcut și lucruri care n-au niciun sens. 

Gurney se ridică să-și mai toarne cafea. 

— Glonţul ăla nenorocit din ceașca de ceai - care a fost scopul 
lui? A furat arma de vânătoare a lui Ashton ca să-i poată sparge 
cana? De ce să-și asume un astfel de risc? Apropo, continuă 
Gurney, uitându-se la Blatt, știai că Withrow Perry are o pușcă 
de același calibru? 

— Despre ce dracului vorbești? 

— Glonţul tras în ceașca de ceai provine de la o Weatherby de 
6,35 mm. Ashton are o astfel de armă, pe care a declarat-o 
furată, dar și Perry are una la fel. Poate aţi vrea să investigaţi 
problema. 

În timp ce Rodriguez și Blatt își luau notițe în grabă, se lăsă o 
tăcere inconfortabilă. 

Kline se uită acuzator la amândoi, apoi se întoarse spre 
Gurney. 

— Bine, ce altceva mai știi din ce nu știm noi? 

— E greu de spus, răspunse Gurney. Câte știți despre Carl 
Nebunul? 

— Cine? 

— Soțul lui Kiki Muller. 

— Ce-are el de-a face? 

— Poate că nimic, doar că are un motiv credibil ca să-l ucidă 
pe Flores. 

— Flores n-a fost ucis. 

— De unde știi? A dispărut fără urmă. Ar putea fi îngropat în 
grădina cuiva. 

— Hei, hei, despre ce e vorba aici? 

Gurney se gândi că Anderson era îngrozit de ideea de a avea 
și mai mult de lucru: să sape grădini. 

— Ce facem aici, inventăm crime? 

Kline părea confuz. 


VP - 220 


— Unde vrei să ajungi? 

— Se presupune că Flores a fugit împreună cu Kiki Muller, că 
poate chiar s-a ascuns în casa familiei Muller timp de câteva 
zile, înainte să plece. Să zicem că Flores era încă acolo când Carl 
s-a întors din tură de pe nava pe care lucra. Presupun că echipa 
care a ţinut interogatoriul a observat că omul e dus cu pluta. 

Kline se distanţă un pas, de parcă perspectiva asupra cazului 
era prea largă ca să poată fi cuprinsă de unde stătea. 

— la stai un pic. Dacă Flores e mort, atunci n-are cum să aibă 
vreo legătură cu dispariţia celorlalte. Sau cu împușcătura din 
grădina lui Ashton. Sau cu mesajul pe care Ashton l-a primit de 
pe telefonul lui Flores. 

Gurney ridică din umeri. 

Kline clătină din cap, frustrat. 

— Mi se pare că tocmai ai luat toate piesele care începeau să 
se potrivească și le-ai dat deoparte. 

— N-am dat nimic deoparte. Eu unul nu cred că Muller e 
implicat. Nu sunt sigur nici că nevastă-sa ar fi implicată. Încerc 
doar s-o las un pic mai moale. Nu avem atâtea dovezi palpabile 
pe cât aţi crede. Ideea e că trebuie să fim cât mai deschişi la 
minte. 

Gurney și-a dat seama c-o să stârnească o antipatie 
inevitabilă spunând ce gândea și totuși o făcu: 

— Ipoteza greșită în care aţi rămas ancorați s-ar putea să fie 
și motivul pentru care ancheta n-a dus nicăieri. 

Kline se uită la Rodriguez, care se holba la tăblia mesei de 
parcă văzuse o imagine a iadului. 

— Ce crezi, Rod? Crezi că trebuie să reevaluăm situaţia? Crezi 
că am încercat să rezolvăm puzzle-ul de-a-ndoaselea? 

Rodriguez nu făcu decât să clatine ușor din cap. 

— Nu, nu cred asta, zise el răgușit, tensionat, cu vocea 
strangulată de o emoție ţinută în frâu. 

judecând după expresiile celor de la masă, Gurney nu fu 
singurul șocat când căpitanul, un bărbat obsedat să lase 
impresia că are totul sub control, se ridică cu greutate de pe 
scaun și ieși din cameră ca și cum nu mai suporta să se afle 
acolo niciun minut. 


VP - 221 


Capitolul 36 


În inima întunericului 


După ce căpitanul plecă, întâlnirea își pierdu obiectivul 
central. Nu c-ar fi avut neapărat unul, dar plecarea lui 
neobișnuită părea să sublinieze lipsa de logică a investigaţiei, 
iar discuția se spulberă. Profilerul de succes Rebecca 
Holdenfield, care nu înţelegea ce rol avea acolo, fu următoarea 
care-și luă tălpășița. Anderson și Blatt erau agitaţi, prinși între 
câmpul gravitațional al șefului lor, care plecase, și cel al 
procurorului încă prezent. 

Gurney întrebă dacă aveau informaţii noi despre semnificaţia 
numelui Edward Vallory, dar n-aveau. Anderson nu reacţionă în 
niciun fel la întrebare, iar Blatt o respinse cu o fluturare a mâinii, 
ca și cum voia să arate cât de inutil ar fi fost să investigheze 
problema. 

Procurorul mormăi câteva propoziţii, fără importanţă, despre 
cât de profitabilă fusese întâlnirea pentru a-i pune pe toți la 
curent cu noutățile. Gurney nu era de aceeași părere. Dar măcar 
i-o fi făcut să se întrebe cu ce fel de poveste aveau de-a face. 
lar problema absolventelor dispărute era de-acum luată în 
considerare. 

Gurney luă cuvântul pentru o ultimă dată la ședință, sugerând 
ca BIC să facă rost de informaţii despre Alessandro și Karnala 
Fashion, din moment ce constituiau un factor comun în vieţile 
fetelor dispărute și o legătură între ele și Jillian. Tocmai când 
Kline aprobă operaţiunea, Ellen Rackoff veni la ușă arătând spre 
ceasul de la mână. Procurorul își verifică propriul ceas, păru că 
tresare și anunţă băţos și cu un aer important că întârziase la o 
conferință prin telefon cu guvernatorul. Pe când ieșea din sală, 
Kline își exprimă convingerea că toţi cei prezenţi puteau găsi și 
singuri ușa. Anderson și Blatt plecară împreună, urmaţi de 
Gurney și Hardwick. 

Hardwick avea unul dintre obișnuitele Ford-uri sedan negre 
ale celor de la NYSP. In parcare, Jack se sprijini de mașină, își 
aprinse o ţigară și îi împărtăși lui Gurney părerea lui despre 
căpitan, fără ca acesta să i-o fi cerut. 


VP - 222 


— Căcăciosul e făcut ferfeniţă. Ştii ce se zice despre ăştia 
obsedați să dețină controlul - simt nevoia să controleze tot ce 
este în jurul lor, fiindcă pe dinăuntru sunt un haos total. Asta e 
căpitanul Rod, dar căcăciosul nu-și mai poate ascunde nebunia. 

Hardwick trase adânc din ţigară și făcu o grimasă când suflă 
fumul. 

— Fiică-sa e o drogată. Știai asta, nu? 

Gurney aprobă din cap. 

— Mi-ai zis când lucram la cazul Mellery. 

— Ți-am zis că a fost la Greystone? La casa de nebuni din 
Jersey? 

— Mda. 

Gurney își aduse aminte de o zi umedă și mohorâtă din luna 
noiembrie a anului trecut, când Hardwick îi povestise totul 
despre dependenţa fiicei lui Rodriguez și că problema asta 
întuneca judecata căpitanului în cazurile care implicau droguri. 

— Ei bine, au dat-o afară de la Greystone pentru că aducea 
opiacee pe ascuns în instituţie și pentru că și-o trăgea cu ceilalți 
pacienţi. Ultima dată am auzit c-ar fi fost arestată pentru că 
vindea cocaină la o întâlnire a narcoticilor anonimi. 

Gurney se întreba unde voia să ajungă Hardwick. Nu părea să 
fie o explicaţie  compătimitoare pentru comportamentul 
căpitanului. 

Hardwick trase așa de tare din ţigară de parcă își dorea să 
dărâme vreun record privind volumul de fum pe care îl putea 
inspira în trei secunde. 

— Văd că te uiţi la mine nepăsător și te întrebi ce legătură are 
asta cu orice. Am dreptate? 

— Mi-a trecut prin cap. 

— Răspunsul e: niciuna. N-are nicio nenorocită de legătură cu 
absolut nimic. Mai puţin cu deciziile lui Rodriguez care nu mai 
valorează nimic în ultima vreme. Rodriguez doar pune beţe-n 
roate cazului. 

Jack azvârli ţigara pe jumătate fumată, își puse piciorul pe ea 
și-o strivi pe asfalt. 

Gurney încercă să schimbe subiectul. 

— Fă-mi o favoare. Vezi ce e cu Alessandro și Karnala. Am 
impresia că nimeni altcineva nu pare în mod special interesat de 
problemă. 


VP - 223 


Hardwick nu răspunse. Rămase acolo încă un minut, 
holbându-se la mucul de ţigară zdrobit, de lângă piciorul lui. 

— Trebuie s-o-ntind, zise el în cele din urmă. 

Jack deschise ușa mașinii și se strâmbă de parcă simţise un 
miros acru. 

— Ai grijă, Davey, băiete. Căcăciosul e o bombă cu ceas, și în 
cele din urmă va exploda. Așa se întâmplă întotdeauna. 


Capitolul 37 


Căprioara 


Drumul spre casă fu îngrozitor, dar Gurney nu-și putu da 
seama de ce. Era deopotrivă distrat și căuta ceva care să-l 
distragă, fără a putea găsi nimic. Posturile radio erau unul mai 
insuportabil decât altul. Muzica nepotrivită pentru dispoziţia în 
care se afla i se părea stupidă, în timp ce muzica potrivită îl 
făcea să se simtă încă și mai rău. Fiecare voce omenească avea 
o nuanţă iritantă, o revelaţiei a prostiei sau a lăcomiei sau a 
ambelor. Fiecare reclamă îl făcea să vrea să urle: „Mincinoși 
nenorociți!” 

După ce opri radioul, redeveni atent la drum - redeveni atent 
la satele părăginite, la fermele părăsite sau aproape părăsite și 
la ispitele economice otrăvitoare pe care industria petrolieră le 
flutura pe la nasul orașelor sărace din provincie. 

lisuse, avea o stare teribilă. 

De ce? 

Gurney își lăsă gândurile să zboare la întâlnire, să vadă ce 
concluzii ar putea trage. 

Ellen Rackoff, bineînţeles, îmbrăcată în cașmir. Femeia nu se 
obosea nici să simuleze inocenţa. Caldă și confortabilă ca un 
șarpe. Chiar pericolul era o parte perversă a atracției. 

Raportul echipei iniţiale de investigaţie de la locul crimei 
reluat de locotenentul Anderson, care făcuse crima să sune ca 
un asasinat profesionist: „Chiar și scurgerile de sub chiuvetele 
din baie și din bucătărie au fost curățate”. 

Informaţiile comune despre toate absolventele dispărute: 
același conflict cu părinţii, cerinţele extravagante care sigur 


VP - 224 


aveau să fie refuzate, contactul anterior cu Hector, Karnala 
Fashion și misteriosul fotograf, Alessandro. 

Prognosticul glacial al lui Jack Hardwick: „Există o 
probabilitate foarte mare ca fetele să fie deja moarte”. 

Chinul personal al lui Rodriguez, ca tată al unei fiice cu 
probleme, răsuna ca un ecou și sporea, alimentat de posibilele 
orori ale cazului de care se ocupa. 

Gurney putea auzi asprimea din vocea bărbatului de parcă se 
afla lângă el, în mașină. Era vocea unui om întins peste puteri, 
întins ca un elastic prea mic pentru a cuprinde tot ce trebuia să 
cuprindă - un om incapabil să facă faţă evenimentelor 
neprevăzute din propria viață. 

Asta îl făcu pe Gurney să întrebe dacă chiar existau 
evenimente neprevăzute. Nu cumva, lucru de netăgăduit, 
dormim așa cum ne așternem? Oare nu deciziile noastre, nu 
prioritățile noastre schimbă totul? Simţi un gol în stomac, și 
deodată știu de ce. Se vedea pe sine în Rodriguez: polițistul 
obsedat de carieră și tatăl pierdut în meandrele paternităţii. 

Și atunci - de parcă zbuciumul creat de revelaţia lui nu era 
suficient, ca și cum un zeu maliţios căuta să născocească un 
dezastru exterior la fel de oribil precum coliziunea emoţiilor din 
interiorul lui - lovi căprioara. _ 

Tocmai trecuse de pancarta pe care scria ACUM INTRAȚI IN 
BROWNVILLE. Nu era niciun sat acolo, ci doar rămășițele 
năpădite de buruieni ale unei ferme demult părăsite, de pe 
valea râului, în stânga și o costișă împădurită în dreapta. O ciută 
nu foarte mare ieșise din pădure, ezitase, și apoi o zbughise 
peste stradă, la o distanţă suficient de mare în fața lui ca să nu 
fie nevoie să frâneze. Însă când puiul de căprioară își urmă 
mama fu deja prea târziu ca să mai frâneze și, deși Gurney 
smuci de volan spre stânga cât putu de mult, auzi și simţi 
bufnitura oribilă. 

Trase pe marginea drumului și opri. Se uită în oglinda 
retrovizoare, sperând să nu vadă nimic, sperând că era una 
dintre acele coliziuni norocoase în urma cărora căprioara uluitor 
de vioaie țâșnea din nou în pădure, rănită doar foarte ușor. Insă 
nu era așa. La vreo treizeci de metri în spate, un corp mic, 
cafeniu, zăcea întins pe marginea șanțului. 

Gurney cobori din mașină și merse de-a lungul drumului, 
sperând - destul de puţin - că puiul de căprioară era doar ametit 


VP - 225 


și că avea să se ridice clătinându-se în orice clipă. Apropiindu- 
se, poziția strâmbă a capului și privirea goală a ochilor deschiși 
îi alungară orice urmă de speranţă. Se opri și privi în jur 
neajutorat. Văzu căprioara pe câmpul fermei părăsite - aștepta 
nemișcată. 

Nu putea face nimic. 

Stătea în mașină, fără să-și aducă aminte când se întorsese 
acolo. Respirația îi era întreruptă de mici suspine. Era la 
jumătatea drumului spre Walnut Crossing, când se gândi să 
verifice avaria barei din faţă, dar chiar și așa continuă să 
conducă, sfâșiat de regret, vrând doar să ajungă mai repede 
acasă. 


Capitolul 38 


Ochii lui Peter Piggert 


Casa era învăluită în atmosfera stranie pe care o avea de 
fiecare dată când Madeleine era plecată. Vinerea, femeia lua 
cina cu trei dintre prietenele ei, discutând despre croșetat și 
cusut, despre ce lucrau, despre cum o duceau cu sănătatea și 
despre cărțile citite. 

În timpul călătoriei dezastruoase din Brownville spre Walnut 
Crossing decisese să urmeze sfatul lui Madeleine și să-l sune pe 
Kyle - să aibă o conversaţie adevărată cu fiul lui, în loc să-i scrie 
unul dintre e-mailurile acelea compuse cu grijă, goale de 
sentimente, care îi pricopseau pe amândoi cu iluzia comunicării. 
Să citească descrierile prelucrate ale evenimentelor de zi cu zi 
pe ecranul unui laptop nu era același lucru cu a le auzi povestite 
direct, fără procesul migălos de corectură și reformulare. 

Gurney intră în birou pus pe fapte bune, dar decise să-și 
verifice căsuţa vocală și e-mailul înainte să sune. Găsi câte un 
mesaj în fiecare format, amândouă de la Peggy Meeker, 
asistenta socială, soția omului-păianjen. 

In mesajul din căsuţa vocală părea entuziasmată, aproape 
surescitată: „Dave, sunt Peggy Meeker. M-am tot gândit la 
numele de Edward Vallory după ce l-ai pomenit seara trecută. 
Știam că mi-e cunoscut de undeva. Ei bine, l-am găsit! Mi-am 


VP - 226 


amintit că l-am auzit la un curs de engleză. Dramă elisabetană. 
Vallory a fost un dramaturg, dar niciuna dintre piesele lui nu s-a 
păstrat și de aceea aproape nimeni n-a auzit de el. Nu mai 
există decât prologul uneia dintre ele. Dar fii atent - aparent, 
toate lucrările lui sunt misogine. Categoric ura femeile! De fapt, 
se spune că piesa din care făcea parte acest prolog era despre 
un bărbat care și-a omorât mama! Ti-am trimis prologul prin e- 
mail. Are vreo legătură cu cazul Perry? Mă întrebam, pentru c-ai 
pomenit ceva în seara aia. M-am gândit la asta când am citit 
prologul lui Vallory și m-au trecut fiorii. Uită-te pe e-mail. Să-mi 
zici dacă ţi-e de ajutor și dacă mai pot face ceva. Este atât de 
grozaaav. Vorbim în curând. Pa. Ah, și salut-o pe Madeleine”. 

Gurney deschise e-mailul și îl scană rapid, ca să ajungă la 
citatul din Vallory: 


Nu e niciuna muiere castă pe pământ. Ea 

nu e pură. Infățișarea, limba 

și inima ei, n-au toate trei același grai. Ea pare 
așa și pe dincolo, dar numai pare. 

Cu uleiuri lunecoase și prafuri aurite 

își ascunde necuratele purtări și-și 

zugrăvește chip plăcut. 

Dar unde-i inima cinstită, 

cu doar o notă să-și cânte adevăratele gânduri? 
Vai! Nu-i cere cântec pur, fățiș... 

Și sincer. Ea puritatea n-o cunoaște. 

Inima ei de viperă a învățat ispita de la 
șarpele Edenului, asupra 

oricărui bărbat scuipându-și mâzga de 
minciuni Și-nșelăciune. 


Gurney citi versurile de câteva ori, încercând să înţeleagă 
sensul și scopul lor. 

Era prologul unei piese despre un bărbat care și-a ucis propria 
mamă. Un prolog scris cu secole în urmă, de un dramaturg 
cunoscut pentru ura sa faţă de femei. Autor cu al cărui nume 
era semnat mesajul trimis de pe telefonul lui Hector pe cel al lui 
Jillian în dimineaţa crimei - și trimis a doua oară, cu doar două 
zile în urmă, lui Ashton. Un mesaj care nu spunea decât: 
PENTRU TOATE MOTIVELE PE CARE LE-AM SCRIS. 


VP - 227 


lar motivele subliniate în singura lucrare existentă păreau să 
fie următoarele: femeile sunt creaturi diabolice, necurate, 
seducătoare și amăgitoare - ce-și scuipă, ca niște monștri, o 
mâzgă de minciuni și-nșelăciune. Cu cât citea mai atent 
cuvintele lui Vallory, cu atât sesiza în ele un coșmar populat de 
orori sexuale. 

Gurney se mândrea cu atenţia și cu echilibrul lui, dar citatul i 
se părea o justificare dementă pentru uciderea lui Jillian Perry. Și 
posibil și pentru alte crime. 

Bineînţeles că nu era nimic sigur. Nu exista nicio cale de a 
demonstra că Edward Vallory, presupusul misogin din secolul al 
șaptesprezecelea era același Edward Vallory în al cărui nume 
fuseseră scrise cele două mesaje. Nu exista nicio dovadă că 
Edward Vallory era un pseudonim pentru Hector Flores - deși 
faptul că ambele mesaje fuseseră trimise de pe telefonul lui 
Flores justifica presupunerea. 

Informaţiile păreau să se potrivească și să creeze o imagine 
oribilă. Prologul lui Vallory oferea primul motiv ipotetic care nu 
se baza în totalitate pe speculație. Pentru Gurney, motivul ăsta 
era de două ori mai atractiv întrucât era compatibil cu bănuiala 
lui din ce în ce mai acută că uciderea lui Jillian fusese alimentată 
de dorinţa de răzbunare pentru cine știe ce vini sexuale - ale ei 
sau ale elevelor de la Mapleshade în general. Ba mai mult, 
faptul că Scott Ashton primise același mesaj semnat de Vallory 
sprijinea ipoteza crimei ca parte dintr-un plan mai complex - un 
plan ce părea să fie în desfășurare. 

Poate că Gurney exagera cu interpretările, însă brusc își dădu 
seama că putea fi mai mult decât o coincidenţă că fragmentul 
rămas din piesa lui Vallory era pro/ogul/. Era posibil să nu fie 
doar prologul unei piese de teatru pierdute, ci și prologul unor 
evenimente viitoare - un indiciu pentru crimele ce aveau să se 
întâmple? Mai exact, câte informaţii le dădea Hector Flores? 

Gurney apăsă „răspunde” pe e-mailul lui Peggy Meeker și 
tastă: „Ce se mai știe despre piesă? Intriga? Personajele? A 
rămas vreun comentariu al contemporanilor lui Vallory?” 

Pentru prima dată de când preluase cazul, Gurney simţea un 
entuziasm ce nu putea fi negat - și o nevoie stringentă de a-l 
suna pe Sheridan Kline, în speranţa că avea să-l găsească încă 
la birou. 

Apelă numărul procurorului. 


VP - 228 


— Este într-o conferinţă. 

Ellen Rackoff vorbea cu încrederea unui paznic atotputernic. 

— A avut loc o schimbare în cazul Perry despre care ar vrea 
să știe. 

— Fii mai exact. 

— S-ar putea transforma într-un caz de crime în serie. 

Treizeci de secunde mai târziu, Kline era la telefon - ţâfnos, 
stresat și intrigat. 

— Crime în serie? Despre ce mama dracului vorbești? 

Gurney îi descrise ce descoperise despre Vallory, subliniind 
ura încărcată de tensiune sexuală din prolog și explicând că era 
posibil să aibă legătură nu doar cu Jillian, ci și cu celelalte fete 
dispărute. 

— Nu ţi se pare cam improbabil? Nu pricep cum s-au schimbat 
lucrurile. Adică, în după-amiaza asta ziceai că s-ar putea ca 
Hector Flores să fie capul răutăţilor, dar că ar putea la fel de 
bine să nu fie, că nu avem nicio dovadă și că trebuie să fim 
deschiși pentru noi scenarii. Deci ce s-a întâmplat cu 
receptivitatea? Cum de s-a transformat cazul, așa de brusc, într- 
unul de crime în serie? Și apropo, de ce mă suni pe mine, și nu 
poliția? 

— Poate că m-am lămurit mai bine când am citit prologul lui 
Vallory și am simţit ura din cuvintele lui. Sau poate e vorba 
tocmai de faptul că e un pro/og. Promisiunea unor evenimente 
ce urmează să se întâmple. Mi se pare suspect că Flores i-a 
trimis mesajul ăla lui Jillian înainte să fie ucisă și că i l-a trimis și 
lui Ashton săptămâna asta. Crima de acum patru luni pare doar 
o parte dintr-un plan măreț. 

— Tu chiar crezi că Flores a convins niște fete să plece de 
acasă, sub pretextul unui conflict, astfel încât să le poată omori 
fără ca nimeni să se obosească măcar să le caute? 

Vocea lui Kline părea deopotrivă îngrijorată și neîncrezătoare. 

— Până când nu le găsim în viaţă, cred că e o posibilitate pe 
care trebuie s-o luăm destul de în serios. 

Kline ripostă. 

— Nici nu m-aș gândi să tratez problema altfel. 

Apoi procurorul adăugă cu toată convingerea, ca și cum era 
înregistrat pentru o emisiune la TV. 


VP - 229 


— Nu cred că există ceva mai serios decât posibilitatea unei 
conspirații ce include răpirea și uciderea unor persoane - în 
cazul în care, Doamne ferește, cu asta ne confruntăm. 

Kline făcu o pauză, iar tonul vocii lui deveni suspicios. 

— Dar revenind la problema protocolului, de ce mă suni pe 
mine și nu pe cei de la BIC? 

— Pentru că ești singurul factor de decizie care mi se pare că 
are logică în ceea ce spune. 

— De ce zici asta? 

Puteai să-ţi dai seama după tonul adoptat că lui Kline îi plăcea 
să fie măgulit. 

— Încărcătura emoţională de azi din sala de conferinţe a fost 
nebunească. Știu că Rodriguez și Hardwick nu s-au avut 
niciodată la suflet, chestie evidentă în cazul Mellery, dar orice ar 
fi acum la mijloc, se strică treaba. Zero obiectivitate. E ca un 
război și am impresia că orice noutate ar apărea va fi evaluată 
în funcţie de tabără. Tu nu pari să fii implicat în mizeria asta, 
așa că mai bine discut cu tine. 

Kline făcu o pauză, apoi zise: 

— Nu știi ce s-a întâmplat cu amicul tău? 

— Amic? 

— Rodriguez l-a prins cu o alcoolemie peste limită în timpul 
serviciului. 

— Poftim!? 

— L-a suspendat pentru că a băut în timpul serviciului, alături 
de suspiciunea de a fi condus sub influența alcoolului, l-a 
ameninţat că va avea probleme cu pensia și l-a obligat să 
meargă la dezalcoolizare ca să nu-l dea afară. Sunt surprins că 
nu știi nimic despre asta. 

— Când s-a întâmplat? 

— Cam cu o lună și jumătate în urmă. Perioada de 
dezalcoolizare durează douăzeci și opt de zile. Jack ar trebui să 
se întoarcă la muncă în vreo zece zile. 

— lisuse! 

Gurney își dădu seama că Hardwick a vrut să-l pună în 
legătură cu Val Perry în parte fiindcă spera că vreo informaţie 
nouă îl va pune într-o lumină proastă pe Rodriguez, dar veștile 
astea explicau mult mai bine energia negativă din sala de 
conferinţe. 


VP - 230 


— Mă mir că n-ai știut, repetă Kline, cu o voce suficient de 
neîncrezătoare încât să pară o acuzaţie. 

— Dacă știam, nu m-aș fi implicat în veci, spuse Gurney. Dar e 
bine de știut să nu mă dau de gol decât în faţa clientului și a ta - 
presupunând că dialogul direct cu mine n-o să dăuneze relaţiilor 
tale cu BIC. 

Îi luă atât de mult să proceseze asta, încât Gurney își imagină 
cum aparatul ce calcula sporul de risc al lui Kline începea să se 
încingă de la atâtea calcule. 

— Bine, dar cu o condiţie importantă. Trebuie să-ţi fie foarte 
clar că tu lucrezi pentru familia Perry, independent de biroul 
ăsta. Adică n-o să poţi să ai pretenţii de autoritate sau de vreun 
fel de imunitate din partea noastră. Vei continua ca Dave 
Gurney, cetățean care acţionează pe cont propriu, punct. In 
condiţiile astea, aș fi bucuros să ascult orice ai avea de spus. 
Crede-mă, te respect foarte mult. Cum aș putea să nu te 
respect, având în vedere cariera ta în omucideri la NYPD și rolul 
tău în rezolvarea cazului Mellery? Trebuie doar ca statutul tău 
neoficial să fie limpede. Ai vreo întrebare? 

Gurney zâmbi, gândindu-se la cât de previzibil era Kline. 
Procurorul nu se dezicea niciodată de singurul principiu care-i 
ghida viaţa: Obține tot ce poţi de la ceilalţi, în timp ce-ţi păzești 
fundul în întregime. 

— Am o întrebare, Sheridan. Cum iau legătura cu Rebecca 
Holdenfield? 

Vocea lui Kline se sugrumă de neîncredere, ca a unui avocat. 

— Ce vrei de la ea? 

— Încep să-l înţeleg pe criminal. Am formulat niște ipoteze - 
nimic clar -, dar mi-ar fi de folos ajutorul unei persoane cu 
experienţa ei. 

— Ai vreun motiv pentru care nu vrei să-i spui criminalului pe 
nume? 

— Hector Flores? 

— Ai o problemă cu asta? 

— Mai multe probleme. Prima, nu știm dacă era singur în 
căsuţă când a intrat Jillian, așa că nu știm dacă el e criminalul. 
Dacă e să ne gândim mai bine, nici măcar nu știm dacă era în 
căsuţă. Să presupunem că o aștepta altcineva înăuntru. Imi dau 
seama că nu e sigur, dar nu vreau să zic decât că nu știm, de 
fapt, nimic. Toate sunt amănunte, supoziţii, probabilităţi. A doua 


VP - 231 


problemă este chiar numele. Dacă grădinarul-Cenușăreasă e 
într-adevăr un criminal rece și inteligent, atunci „Hector Flores” 
este aproape sigur unul dintre numele folosite. 

— De ce am impresia că sunt într-un carusel, că orice lucru 
care mi se părea lămurit trece din nou pe lângă mine? 

— Analogia cu un carusel nu sună așa de rău. Eu parcă sunt 
tras în jos. 

— Și vrei s-o tragi și pe Becca cu tine? 

Gurney alese să nu reacționeze la aluziile obraznice ale lui 
Kline. 

— Vreau să mă ajute să rămân realist, să aibă grijă să nu 
întrec măsura în timp ce schițez imaginea bărbatului pe care-l 
caut. 

Tonul lui Kline se schimbă, fie zguduit de devotamentul din 
ultimele cuvinte ale lui Gurney, fie pentru că-și amintise de 
recordul neegalat al lui Dave în privința arestărilor. 

— O să-i spun să te sune. 

e 

O oră mai târziu, Gurney era acasă în faţa ecranului 
computerului, la masa din birou, uitându-se la ochii goliţi de 
emoție ai lui Peter Piggert - un bărbat care ar fi putut avea ceva 
în comun cu ucigașul lui Jillian Perry și care ar fi putut semăna 
destul de mult cu răufăcătorul din piesa pierdută a lui Edward 
Vallory. Gurney nu era sigur dacă portretul editat pe computer 
făcut în urmă cu un an îl atrăsese datorită relevanţei pe care ar 
putea-o avea pentru psihologia cazului la care lucra sau datorită 
recentului potenţial financiar. 

„O sută de mii de dolari? Pentru asta?” Pesemne că opulenta 
lume artistică era un loc tare straniu. O sută de mii de dolari 
pentru portretul lui Peter Piggert. Preţul era la fel de ridicol ca și 
aliteraţia. Dave trebuia să vorbească cu Sonya. Avea s-o caute 
dis-de-dimineaţă. Acum voia să se concentreze mai mult la omul 
din portret, și nu la valoarea posibilă a portretului. 

La vârsta de cincisprezece ani, Piggert își ucisese tatăl ca să 
continue, nestingherit, o relaţie bolnavă cu mama lui. O lăsase 
însărcinată de două ori și avuseseră două fiice. Cincisprezece 
ani mai târziu, la vârsta de treizeci de ani, își ucisese mama, ca 
să continue, nestingherit, o relaţie la fel de bolnavă cu fiicele lor, 
pe atunci în vârstă de treisprezece și paisprezece ani. 


VP - 232 


Un om oarecare ar fi crezut că Piggert arăta ca un bărbat 
obișnuit. Dar lui Gurney, ochii lui i se păruseră încă de la început 
stranii. Erau de un negru netulburat, care părea, în mod sinistru, 
nemărginit. Peter Piggert vedea lumea ca pe un loc care-i 
justifica și încuraja orice acţiune i-ar fi putut aduce plăcere, 
indiferent de efectele ei asupra altor persoane. Gurney se 
întreba dacă Scott Ashton se gândise la o persoană ca Peter 
Piggert atunci când formulase teoria că un sociopat era o 
creatură cu „limite perfecte”. 

Pe când se uita la privirea tulburător de fixă a acelor ochi, 
Gurney deveni mai sigur ca niciodată că motivaţia principală a 
bărbatului era legată de o nevoie stringentă de a-și controla 
mediul. Viziunea lui asupra ordinii ideale a lucrurilor era 
inviolabilă, iar toanele lui căpătau o importanţă absolută. Asta 
încercase Gurney să accentueze în imaginea realizată ulterior 
după modelul portretului-robot. Tiranul implacabil din spatele 
trăsăturilor banale. Satana în pielea omului de rând. 

Asta să-l fi fascinat și pe Jay Jykynstyl? Răul deghizat? Oare 
asta aprecia, pentru asta era dornic să plătească o mică avere? 

Bineînțeles, era o diferenţă crucială între persoana reală a 
criminalului și portretul lui. Obiectul de pe ecran își trăgea 
fascinația parţial dintr-o evocare a monstrului și, parţial, în mod 
ironic, din propriul caracter aparent inofensiv. Șarpelui îi 
fuseseră scoși colții. Diavolul fusese paralizat și prelucrat. 

Gurney se lăsă pe spate depărtându-se de birou, de ecranul 
computerului, își încrucișă braţele la piept și privi pe fereastra 
dinspre vest. La început se concentră la propriile sale trăiri. 
Când începu să observe apusul roșiatic i se păru mai întâi o pată 
de sânge pe cerul azuriu. Apoi, Gurney își dădu seama că-i 
aducea aminte de peretele unui dormitor din sudul Bronxului, un 
perete turcoaz, de care se sprijinise o victimă împușcată, 
alunecând ușor spre podea. Se întâmplase acum douăzeci și 
patru de ani, primul lui caz de crimă. 

Muște. Era august, iar trupul zăcuse acolo timp de o 
săptămână. 


VP - 233 


Capitolul 39 


Real, ireal, nebunie, rațiune 


Timp de douăzeci și patru de ani fusese îngropat în sânge și 
crime până la gât. Jumătate din viața lui. Chiar și acum, la 
pensie... Oare ce-i spusese Madeleine în timpul carnagiului din 
cazul Mellery? Moartea părea să-l atragă mai tare decât viața? 

Negase și respinsese ideea din punct de vedere semantic: nu 
moartea îi atrăgea atenţia și energia, ci provocarea de a elucida 
misterul unei crime. Era vorba despre justiţie. 

Și bineînţeles, femeia îi aruncase o privire ironică. Madeleine 
nu era impresionată de motivele lui principiale și nici măcar de 
evocarea principiilor pentru a câștiga o dispută. 

Indată ce Dave lăsa deoparte conflictul, adevărul i se strecura 
în minte. Adevărul era că misterul crimelor și procesul de a-i 
descoperi pe oamenii din spatele lor // atrăgeau pe Gurney 
aproape fizic. Era o forţă primară și cu mult mai puternică decât 
orice l-ar fi împins spre îngrijirea culturii de sparanghel. 
Investigaţiile criminalistice îi captau întreaga atenţie așa cum 
nimic altceva nu reușise s-o facă vreodată. 

Astea erau deopotrivă vești bune și vești rele. Erau bune 
pentru că era ceva real, iar unii oameni trec prin viaţă fără nimic 
care să-i entuziasmeze în afară de propriile lor fantezii. Rele, 
fiindcă forța asta ca un flux îl îndepărta de lucrurile care chiar 
contau, incluzând-o pe Madeleine. 

Incercă să-și aducă aminte unde se afla soţia lui în acel 
moment și-și dădu seama că uitase, informaţia pur și simplu 
dispăruse. De Jay Jykynstyl și momeala lui în valoare de o sută 
de mii de dolari? De râca toxică de la BIC și de efectul 
distrugător pe care-l avea asupra investigației? De semnificaţia 
sâcâitoare a piesei pierdute a lui Edward Vallory? De dorinţa lui 
Peggy, nevasta omului-păianjen, de a se alătura vânătorii? De 
ecoul vocii temătoare a lui Savannah Liston, care-i povestea 
despre dispariţia fostelor ei colege de clasă? Adevărul era că 
oricare dintre elementele astea i-ar fi putut distrage cu ușurință 
atenţia de la locurile prin care umbla Madeleine. 

Apoi auzi o mașină care urca pe aleea de pe pajiște și-și 
aduse aminte: Madeleine era la întâlnirea de vineri seară, cu 

VP - 234 


prietenele ei alături de care croșeta. Însă dacă mașina era a ei, 
asta însemna că femeia ajunsese acasă mult mai devreme 
decât de obicei. Pe când se îndrepta spre fereastra de la 
bucătărie ca să verifice, telefonul începu să sune în biroul din 
spatele lui, așa că intră înapoi ca să răspundă. 

— Dave, sunt așa de bucuroasă că te-am prins la telefon și n- 
a intrat căsuţa vocală. Au avut loc câteva schimbări de situaţie, 
dar nu trebuie să te îngrijorezi)! 

Era Sonya Reynolds. Un dram de neliniște nuanţa exuberanţa 
ei caracteristică. 

— Urma să te sun eu..., începu Gurney. 

Plănuise să-i pună mai multe întrebări, ca să-și facă o idee 
mai exactă despre cina din seara următoare, cu Jykynstyl. 

Sonya îl întrerupse. 

— Cina s-a mutat la prânz. Jay trebuie să prindă o cursă spre 
Roma. Sper că nu e nicio problemă. Dacă e, atunci va trebui s-o 
rezolvi cumva. lar cealaltă schimbare e că eu nu voi fi acolo. 

În mod evident, asta era partea care o deranja pe femeie. 

— Ai auzit ce am spus? îl întrebă, când Gurney nu reacţionă în 
niciun fel. 

— Nu e nicio problemă în legătură cu prânzul. De ce nu poţi 
veni? 

— Cu siguranţă aș putea veni și cu siguranţă aș vrea să vin, 
dar... ei bine, în loc să încerc să-ţi explic o să-ţi spun mai bine ce 
mi-a zis el. Dă-mi voie mai întâi să-ţi reamintesc cât de 
impresionat e de munca ta. A zis despre ea că este 
fundamentală. E foarte încântat. Dar uite ce mi-a zis: „Vreau să-l 
întâlnesc singur pe acest David Gurney, artistul incredibil care 
se întâmplă să fie și detectiv. Vreau să văd în cine urmează să 
investesc. Vreau să cunosc mintea și imaginaţia acestui om fără 
piedica reprezentată de o a treia persoană”. l-am răspuns că a 
fost prima oară în viața mea când am fost numită „piedică”. Și 
că nu sunt foarte încântată să mi se spună să nu vin, dar că voi 
face o excepţie în cazul lui. Voi rămâne acasă. Ești foarte tăcut, 
David. La ce te gândești? 

— Mă întreb dacă omul ăsta e smintit. 

— Omul ăsta e Jay Jykynstyl. N-aș folosi cuvântul smintit. Aș 
zice, mai degrabă, că e destul de neobișnuit. 

Gurney auzi ușa laterală deschizându-se, urmată de niște 
sunete dinspre bucătărie. 


VP - 235 


— David, de ce nu zici nimic? La ce te mai gândești? 

— Nu, doar că... nu știu, ce vrea să spună prin faptul că 
„investește” în mine? 

— Ah, astea chiar că sunt vești bune. De-asta mi-aș fi dorit să 
fiu la întâlnire, că era prânz, cină sau orice altceva. la ascultă. 
Asta îţi va schimba viaţa. Vrea să-ţi cumpere toate lucrările. Nu 
una sau două. Pe toate. Și se așteaptă să devină mai valoroase. 

— De ce? 

— Orice cumpără Jykynstyl devine mai valoros. 

Gurney surprinse o mișcare cu coada ochiului, se întoarse și o 
văzu pe Madeleine în pragul ușii de la birou. Femeia se încrunta 
îngrijorată. 

— Mai ești acolo, David? 

Vocea Sony ei era și vioaie, și neîncrezătoare. 

— Mereu ești așa de tăcut când ţi se oferă un milion de dolari, 
doar pentru început, și pe urmă orice poate fi posibil? 

— Mi se pare ciudat. 

Pe chipul îngrijorat al lui Madeleine se mai ivi o grimasă de 
iritare, așa că femeia se întoarse în bucătărie. 

— Normal că e ciudat! strigă Sonya. Succesul în lumea artei 
este întotdeauna ciudat. Ciudăţeniile sunt un lucru normal. Ştii 
pentru cât se vând pătratele colorate ale lui Mark Rothko? De ce 
o ciudăţenie ar fi o problemă? 

— Lasă-mă să mă gândesc, da? Pot să te sun mai târziu? 

— Ai face bine să mă suni mai târziu, David, vedeta mea de 
un milion de dolari. Mâine e ziua cea mare. Vreau să fii pregătit. 
Simt că iar stai pe gânduri. Doamne, David, la ce tot meditezi? 

— Îmi e greu să cred că toate astea se întâmplă cu adevărat. 

— David, David, David, știi ce ţi se spune când înveţi să înoți? 
Să nu te mai lupţi cu apa. Să te relaxezi și să plutești. Să te 
relaxezi și să respiri și să lași apa să te ţină la suprafaţă. Același 
lucru e valabil și acum. Nu te mai lupta cu realul, irealul, 
nebunia, raţiunea - cu toate cuvintele astea. Acceptă magia. Pe 
magicul domn Jykynstyl. Și milioanele lui magice. Ciao! 

Magie? Pentru Gurney nu exista pe lume niciun concept mai 
străin, mai lipsit de sens și complet lipsit de rațiune decât 
magia. 

Dave rămase la birou, privind pe fereastra dinspre vest. Cerul 
de deasupra crestei munţilor, mai devreme de un roșu sângeriu, 
se stinsese în nuanţe de mov și cenușiu, iar iarba de pe câmpul 


VP - 236 


din spatele casei nu mai păstra decât amintirea verdelui. Din 
bucătărie se auzea gălăgie, zgomot de capace care alunecau în 
chiuvetă de pe scurgătorul de vase aglomerat și Madeleine care 
le rearanja. 

Gurney ieși din biroul în care se lăsase întunericul și intră în 
bucătăria luminată. Madeleine își ștergea mâinile pe unul dintre 
prosoapele pentru vase. 

— Ce s-a întâmplat cu mașina? întrebă ea. 

— Ce? Ah, am lovit o căprioară. 

Amintirea era limpede, ameţitoare. 

Femeia îl privi cu îngrijorare și durere. 

Dave continuă. 

— A ieșit fugind din pădure. Mi-a sărit în faţă. Nu am avut 
cum... s-o ocolesc. 

Madeleine deschise ochii larg și suspină ușor. 

— Ce s-a întâmplat cu căprioara? 

— A murit. Pe loc. Am verificat. Nu mai dădea niciun semn de 
viaţă... 

— Ce ai făcut? 

— Să fac? Ce puteam să...? 

Mintea îi fu pe dată copleșită de imaginea puiului de căprioară 
zăcând pe marginea drumului, cu capul răsucit, ochii absenţi, 
deschiși - o imagine încărcată de emoţii de altă dată, din urma 
unui alt accident, emoţii care-i strângeau inima ca-ntr-o gheară 
de gheață care mai c-o făcea să se oprească. 

Madeleine îl privi, părând să știe la ce se gândea, își întinse 
mâna și-o atinse ușor pe a lui. Pe când își revenea încetul cu 
încetul, Dave se uită în ochii femeii și văzu o tristețe care-i 
însoțea pur și simplu toate emoţiile, chiar și bucuria. Ştia că 
Madeleine se împăcase demult cu moartea fiului lor, într-un fel 
în care el n-o făcuse, într-un fel în care el nu dorea și nici n-ar fi 
putut vreodată s-o facă. Ştia că într-o zi trebuia s-o facă, dar nu 
încă, nu acum. 

Poate că ăsta era unul dintre lucrurile care stăteau între el și 
Kyle, fiul lui mai mare, din prima căsnicie. Dar astfel de teorii 
păreau rezultatul unui raţionament debitat de un terapeut, iar 
lui Gurney nu-i foloseau la nimic. 

Dave se întoarse spre ușile din sticlă și văzu că înserarea se 
lăsase suficient de mult, încât și șopronul roșu părea acum lipsit 
de culoare. 


VP - 237 


Madeleine reveni la chiuvetă și începu să șteargă oalele 
stivuite. 

— Și plănuiești să rezolvi totul într-o săptămână - să i-l livrezi 
pe tipul cel rău băieţilor buni, în cutie cu panglică? 

Dave îi simţi în voce zâmbetul ironic, lipsit de amuzament, 
chiar înainte de a i-l vedea pe chip. 

— Dacă așa am zis, atunci așa intenţionez să fac. 

Madeleine dădu din cap, fără să-și ascundă neîncrederea. 

Se lăsă o tăcere lungă în vreme ce femeia continua să șteargă 
oalele cu mai multă atenţie decât de obicei, mutând obiectele 
uscate pe placa de pin, aranjându-le cu o meticulozitate care 
începea să-l irite. 

— Apropo, zise el, de ce ești acasă? 

Întrebarea îi revenise în minte, exprimând-o mai agresiv 
decât intenţionase. 

— Poftim? 

— Nu e seara de croșetat? 

Madeleine dădu din cap. 

— Am hotărât să încheiem un pic mai devreme. 

Lui Gurney i se păru că simte ceva ciudat în vocea femeii. 

— Cum așa? 

— A fost o mică problemă. 

— Ah, da? 

— Păi... de fapt... Marjorie Ann a vomitat. 

Gurney clipi. 

— Cum? 

— A vomitat. 

— Marjorie Ann Highsmith? 

— Exact. 

Gurney clipi iar. 

— Ce vrei să spui prin a vomitat? 

— Ce mama dracului crezi că vreau să spun? 

— Vreau să zic, unde? Acolo, la masă? 

— Nu, nu la masă. S-a ridicat și a alergat la baie și... 

— Și? 

— Și nu prea a ajuns până acolo. 

Gurney sesiză că o lumină aproape imperceptibilă se 
aprinsese din nou în ochii lui Madeleine, o scânteie a 
amuzamentului subtil cu care femeia privea aproape totul, un 
amuzament care-i echilibra melancolia - o lumină care lipsise în 


VP - 238 


ultima vreme. Gurney își dorea atât de mult să poată aprinde 
mai mult scânteia aceea, chiar atunci, în acea clipă, dar știa că 
dacă încerca prea tare n-ar fi reușit decât s-o stingă de tot. 

— Bănuiesc c-a făcut ceva mizerie. 

— Ah, da. Un pic. Și... ăă... n-a stat într-un singur loc. 

— Nu s-a... cum? 

— Păi n-a vomitat pur și simplu pe podea. De fapt, a vomitat 
pe pisici. 

— Pisici? 

— Ne-am întâlnit la Bonnie acasă. Ții minte că Bonnie are 
două pisici, nu? 

— Da, oarecum. 

— Pisicile stăteau amândouă într-un coș pentru pisici, pe care 
Bonnie îl ţine în hol, lângă baie. 

Gurney începu să râdă, cuprins brusc de veselie. 

— Da, păi, Marjorie Ann n-a ajuns decât până în dreptul 
pisicilor. 

— Oh, lisuse... 

Dave se îndoise de râs. 

— Și a vomat ceva. Adică... destul. Ei bine, pisicile au țâșnit 
din coșul lor și au intrat ca niște rachete în sufragerie. 

— Pline... 

— Da, pline de vomă. Au alergat prin cameră, peste canapele, 
peste scaune. A fost ceva de pomină. 

— Doamne-Dumnezeule... 

Gurney nici nu-și mai amintea de când nu mai râsese așa 
copios. 

— Și bineînţeles, încheie Madeleine, după aceea n-a mai putut 
mânca nimeni nimic. Și nici n-am mai putut rămâne în 
sufragerie. Am vrut să o ajutăm pe Bonnie să curețe, normal, 
dar nu ne-a dat voie. 

După o scurtă pauză, Dave întrebă: 

— Ai vrea să mănânci ceva acum? 

— Nu! 

Madeleine se cutremură. 

— Nici nu aduce vorba de mâncare. 

Imaginea pisicilor îi declanșă lui Gurney o altă criză de râs. 

Însă sugestia de a lua masa, păru să-i amintească lui 
Madeleine de ceva care-i stinse scânteia din ochi. 


VP - 239 


Când Gurney se opri în cele din urmă din râs, Madeleine îl 
întrebă: 

— Deci o să fiți doar tu, Sonya și colecționarul nebun la cină, 
mâine seară? 

— Nu, zise el, fericit pentru prima dată că Sonya n-avea să fie 
prezentă la o întâlnire. Doar colecţionarul nebun și cu mine. 

Madeleine ridică din sprânceană, întrebătoare. 

— Mă gândeam c-ar fi făcut moarte de om să vină la cina aia. 

— De fapt, cina s-a transformat în prânz. 

— Prânz? Eşti deja desconsiderat? 

Gurney nu reacţionă în niciun fel, dar, culmea, comentariul îl 
irită. 


Capitolul 40 


Un tipăt slab 


Imediat ce termină cu oalele, cu tigăile și cu farfuriile, 
Madeleine își pregăti un ceai din plante și se așeză, luând 
geanta în care ţinea lucrul de mână, pe unul dintre fotoliile din 
capătul îndepărtat al camerei. Gurney o urmă în curând, 
așezându-se pe fotoliul geamăn, de cealaltă parte a șemineului, 
în mână cu unul dintre dosarele cazului Perry. Şedeau împreună, 
dar separat, fiecare în lumina altei lămpi. 

Gurney deschise dosarul și scoase raportul PACV al crimei. 
Acronimul era ciudat. La FBI, prescurtarea se referea la 
Programul de Arestare al Criminalilor Violenţi, în timp ce la 
Biroul de Investigaţii Criminalistice din New York, însemna 
Programul de Analiză al Crimelor Violente. Însă formularul era 
același, procesat de aceleași computere și distribuit acelorași 
persoane. Lui Gurney îi plăcea mai mult versiunea biroului din 
New York. Denumirea era clară, nu promitea nimic. 

Formularul de treizeci și șase de pagini era cel puţin 
cuprinzător, însă utilitatea lui era egală cu acuratețea și atenţia 
poliţistului care îl completase. Unul dintre scopurile lui era să 
descopere asemănări între modurile de operare ale altor crime, 
dar în acest caz, nu exista nicio notiţă care să fi indicat vreun 
rezultat al programului de analiză comparativă. Gurney studia 


VP - 240 


cu atenţie cele treizeci și șase de pagini, să fie sigur că prima 
dată nu-i scăpase nimic important. 

Nu putea să se concentreze, fiindcă se gândea că trebuie să-l 
sune pe Kyle, dar tot căuta scuze să amâne. Diferenţa de fus 
orar între New York și Seattle fusese o scuză convenabilă în 
ultimii trei ani, dar Kyle se întorsese acum în Manhattan, se 
înscrisese la Facultatea de Drept a Universităţii Columbia, iar 
amânarea lui Gurney era nejustificată. Ceea ce nu însemna că 
nu mai amâna sau că nu-i era clar de ce evita legătura cu fiul 
lui. 

Uneori punea indiferența lui pe seama genelor celtice, reci. Și 
cu asta rezolva foarte simplu problema. Elimina orice fel de 
responsabilitate personală. În alte ocazii, Gurney era convins că 
amânarea avea legătură cu niște sentimente foarte adânci de 
vinovăţie: vinovăţie ce apărea atunci când nu suna, și la rândul 
ei lăsa loc unei rezistenţe și mai mari la acest gest, dând 
naștere altei vinovăţii. De când se știa, Dave fusese ros pe 
dinăuntru de acel sentiment - de senzaţia pe care o are copilul 
unic că e responsabil pentru căsnicia chinuită și pe punctul de a 
se destrăma a părinţilor lui. Ca și în alte dăţi, Gurney bănuia că 
problema era că o vedea prea mult pe prima lui soție în Kyle - 
prea multe amintiri ale prea multor certuri urâte. 

Apoi mai intervenea și dezamăgirea. În toiul crizei financiare, 
când Kyle anunţase că părăsea domeniul investiţiilor bancare 
pentru a urma Dreptul, Gurney se bucurase pentru o clipă că 
era posibil ca tânărul să fi fost interesat să-i calce pe urme în 
cariera de om al legii. Dar, în curând, s-a adeverit că băiatul 
urma pur și simplu o nouă cale spre vechiul scop: succesul 
material. 

— De ce nu-l suni și gata? 

Madeleine îl privea. Andrelele i se odihneau în poală, 
deasupra unui fular portocaliu, pe jumătate terminat. 

Gurney o privi un pic speriat, dar nu era într-atât de uluit pe 
cât fusese altă dată de intuiţia bizară a femeii. 

— Ai o anumită expresie când te gândești la el, zise ea, ca și 
cum explicase un lucru evident. Nu pari fericit. 

— Da. Îl voi suna. 

Se apucă să citească rapid raportul celor de la PACV, cu o 
sete febrilă, ca un om într-o cameră încuiată care caută ieșirea 
ascunsă. Nu-i sări în ochi nimic nou sau diferit față de ce-și 


VP - 241 


amintea, așa că începu să răsfoiască celelalte formulare din 
dosar. 

Una dintre cele câteva analize ale filmului de la petrecerea de 
nuntă se încheia cu următorul rezumat: „Locurile exacte ale 
tuturor persoanelor aflate pe domeniul Ashton în timpul în care 
a avut loc crima au fost verificate cu ajutorul imagisticii 
cronometrate”. Gurney înţelegea destul de bine ce însemna 
asta, aducându-și aminte că Hardwick îi explicase în seara când 
urmăriseră filmul, dar având în vedere însemnătatea 
informaţiei, vru să se asigure de corectitudinea ei. 

Işi luă telefonul mobil de pe bufet și-l sună pe Hardwick. 
Apelul fu imediat redirecționat spre  mesageria vocală: 
„Hardwick. Lăsaţi un mesaj”. 

— Sunt Gurney. Am o întrebare legată de film. 

In mai puţin de un minut, după ce lăsase mesajul, telefonul 
începu să sune. Gurney nici nu se mai obosi să verifice numele 
apelantului. 

— Jack? 

— Dave? 

Era o voce feminină, familiară, dar Gurney nu o recunoscu 
imediat. 

— Scuze, așteptam să mă sune altcineva. Da, Dave la telefon. 

— Sunt Peggy Meeker. Am primit e-mailul tău și ţi-am 
răspuns. Apoi m-am gândit să te sun în caz că ai nevoie să afli 
numaidecât. 

Vocea femeii zumzăia de exuberanţă. 

— Ce e? 

— Ai vrut să afli detalii despre intriga piesei lui Edward 
Vallory, despre personaje și alte informaţii disponibile. Păi, n-o 
să-ţi vină să crezi, dar am sunat la departamentul de limba 
engleză de la Wesleyan și ghici cine predă încă acolo - 
profesorul Barkless, cel care ţinea cursul. 

— Cursul? 

— Cursul de engleză pe care l-am urmat. Cel de dramă 
elisabetană. l-am lăsat un mesaj și a revenit. Nu e uimitor? 

— Ce ţi-a spus? 

— Păi asta e partea extraordinară. Ești gata? 

In telefon se auzi bipul unui apel în așteptare. Gurney ignoră 
sunetul. 

— Continuă. 


VP - 242 


— Păi, pentru început, piesa se numea Grădinarul spaniol. 

Peggy făcu o pauză, așteptând o reacţie. 

— Zi mai departe. 

— Numele personajului principal era Hector Flores. 

— Tu vorbești serios? 

— Mai e ceva. E din ce în ce mai interesant. Intriga, descrisă 
parţial de un critic contemporan, este una dintre chestiile alea 
complicate în care oamenii se deghizează și propriile familii nu-i 
recunosc și tot felul de prostii de-astea, dar ideea principală - se 
auzi un alt bip al unui apel în așteptare -, destul de nebunească, 
e că Hector Flores a fost izgonit de acasă de mama lui, care i-a 
omorât tatăl și l-a sedus pe fratele său. Câţiva ani mai târziu, 
Hector se întoarce deghizat în grădinar și, pe scurt, își păcălește 
fratele - cu ajutorul altei deghizări și altei identități încurcate - 
să-i taie capul mamei lor. Piesa a fost un pic cam exagerată și 
poate de asta toate copiile au fost distruse imediat după prima 
punere în scenă. Nu e clar dacă intriga se bazează pe o variantă 
veche a mitului lui Oedip sau dacă e pur și simplu creaţia 
grotescă a lui Vallory. Sau poate că a fost cumva influențată de 
Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd’, care e la rândul ei cam 
exagerată din punct de vedere emoțional, așa că cine știe? 
Astea sunt informaţiile de bază, direct de la profesorul Barkless. 

Mintea lui Gurney lucra mai repede decât vocea rămasă fără 
aer a lui Peggy Meeker. 

După un moment, femeia întrebă: 

— Vrei să reiau? 

Se auzi un alt bip. 

— Ai zis că ai scris tot în e-mail? 

— Da, e totul acolo. Și numărul de telefon al profesorului, 
dacă vrei să-l suni. E așa de palpitant, nu? Nu îţi dă o cu totul 
altă perspectivă asupra cazului? 

— Poate că mai degrabă întărește o perspectivă deja 
existentă. Vom vedea cum se potrivesc toate. 

— Bine. Să-mi dai de știre. 

Bip. 

— Peggy, văd că mă tot sună cineva. O să-mi iau la revedere 
momentan. Și mulţumesc. S-ar putea dovedi foarte util ceea ce 
mi-ai spus. 


° Thomas Kyd (1557-1594): dramaturg elisabetan. (n.t.). 
VP - 243 


— Sigur. Mă bucur să fiu de ajutor. Super. Să-mi zici ce 
altceva mai pot face. 

— Așa voi face. Mulţumesc din nou. 

Gurney preluă celălalt apel. 

— Da’ știu că ţi-a luat ceva să răspunzi. A dracu’ întrebare, 
pesemne că nu e atât de urgentă. 

— Ah, da. Jack. Mersi că m-ai sunat. 

— Și întrebarea este...? 

Gurney zâmbi. Hardwick făcuse o pasiune pentru grosolănie, 
când nu era prea ocupat să fie vulgar. 

— Cât ești de sigur de localizarea fiecărui individ de la 
petrecere, în timpul în care Jillian s-a aflat în căsuţă? 

— Destul de sigur. 

— De unde știi? 

— După felul în care au fost instalate camerele, n-a existat 
niciun punct orb. Invitaţii, personalul de servire, muzicienii - toţi 
sunt pe înregistrare, tot timpul. 

— Cu excepţia lui Hector. 

— Cu excepţia lui Hector, care era în căsuţă. 

— Despre care crezi că se afla în căsuţă. 

— Ce vrei să zici? 

— Incerc doar să fac diferența între ceea ce știm și ceea ce 
credem că știm. 

— Cine dracu' altcineva ar fi putut să fie acolo? 

— Nu știu, Jack. Și nici tu nu știi. Apropo, mersi că m-ai pus la 
curent cu pocinogul ăla cu dezalcoolizarea. 

Se lăsă o tăcere lungă. 

— Cine dracu’ ţi-a zis? 

— Tu, în mod sigur nu. 

— Ce mama dracului are de-a face una cu alta? 

— Imi place la nebunie sinceritatea deplină, Jack. 

— Sinceritatea deplină? La dracu’, ia de aici sinceritate. 
Rodriguez Cap-de-Penis mi-a luat cazul Perry pentru că i-am zis 
că a lua urma fiecărui imigrant mexican ilegal din nordul New 
York-ului e cea mai mare pierdere de timp din viaţa mea. În 
primul rând, nimeni n-ar fi avut de gând să admită că lucrează 
ilegal și nu plătește taxe. Și mai mult ca sigur n-ar fi recunoscut 
în ruptul capului că aveau vreo legătură cu cineva căutat pentru 
crimă. După două luni, în ziua mea liberă, m-a chemat de 
urgență să căutăm niște idioţi care-l împușcaseră pe mecanicul 


VP - 244 


dintr-o benzinărie, pe autostradă, și cineva de la locul faptei i-a 
zis Căpitanului Minune că miroseam a alcool, așa că m-a acuzat. 
Căcăciosul visase în fel și chip să mă prindă pe picior greșit. Și 
gata, se ivise ocazia. Și ce crezi c-a făcut? Căcăciosul m-a băgat 
într-o nenorocită de clinică părăginită, plină de drogaţi. 
Douăzeci și opt de zile de căcat. Cu niște lepădături, Davey! A 
fost un coșmar! Lepădături! Timp de douăzeci și opt de zile nu 
m-am putut gândi decât cum să-i fac felul Căpitanului Pulărel, 
cum să-i smulg capul de pe umeri! Am fost suficient de sincer? 

— Din plin, Jack. Problema e că investigația a deviat complet 
și trebuie s-o luăm de la zero. Și are nevoie de oameni care sunt 
interesați de rezolvarea cazului, nu de reglarea conturilor 
personale. 

— Hai nu zău? Păi, la dracu’, multă baftă, Vocea Raţiunii. 

Legătura se întrerupse. 

Gurney așeză telefonul pe dosar și dintr-odată deveni 
conștient de clinchetul andrelelor lui Madeleine și se uită la ea. 

Madeleine zâmbi fără să-și ridice privirea. 

— Probleme? 

Gurney râse acru. 

— Ancheta trebuie cu totul regândită și redirecţionată, iar eu 
n-am autoritatea să fac așa ceva. 

— Gândește-te. Vei găsi o soluţie. 

Gurney se gândi la vorbele femeii. 

— Prin intermediul lui Kline? 

Madeleine ridică din umeri. 

— În timpul investigaţiei în cazul Mellery, mi-ai zis că e un om 
cu ambiţii mari. 

— N-aș fi surprins dacă s-ar vedea președinte. Sau măcar 
guvernator. 

— Păi vezi. 

— Ce să văd? 

Madeleine se concentră o clipă la schimbarea tehnicii de 
croșetat, apoi își ridică privirea, părând surprinsă că Gurney nu 
reușise să înţeleagă ceea ce era evident. 

— Ajută-l să vadă legătura dintre ancheta asta și ambițiile lui 
mari. 

Cu cât Dave rumega mai mult, cu atât mai isteț părea 
comentariul femeii. În calitate de animal politic, Kline era foarte 


VP - 245 


sensibil când venea vorba de partea mediatică a oricărei 
investigaţii. Era cea mai sigură cale spre inima lui. 

Gurney luă telefonul și apelă numărul procurorului. Mesajul 
înregistrat oferea trei opţiuni: să sune între opt dimineaţa și 
șase seara, de luni până vineri, să lase numele și numărul de 
telefon ca să revină cu un telefon în timpul orelor de lucru sau 
să apeleze numărul de urgenţă, disponibil douăzeci și patru din 
douăzeci și patru, pentru chestiuni care cereau un răspuns 
imediat. 

Gurney introduse numărul de urgenţă în agenda telefonului, 
dar înainte de a suna decise să structureze ceva mai bine ce 
avea să spună - mai întâi asistentei, apoi lui Kline, dacă avea să 
accepte apelul - pentru că-și dădu seama cât de crucial era să 
arunce fix grenada potrivită peste zid. 

Andrelele se opriră din clănțănit. 

— Ai auzit? 

Madeleine își înclină ușor capul în direcția celei mai apropiate 
ferestre. 

— Ce? 

— Ascultă. 

— Ce să ascult? 

— $$$... 

Tocmai când era pe cale să insiste că nu auzea nimic, Gurney 
auzi: țipătul slab, îndepărtat al coioților. După aceea se lăsă iar 
liniştea. In mintea lui nu mai rămase decât imaginea animalelor 
asemănătoare unor lupi mai mici și slăbănogi, alergând într-o 
haită dezorganizată, sălbatici și cruzi, ca vântul pe un câmp 
luminat de lună, dincolo de creasta de nord a muntilor. 

Telefonul pe care Dave îl ţinea încă în mână începu să sune. 
Verifică numele apelantului: GALERIILE REYNOLDS. Gurney își 
aruncă privirea spre Madeleine. Nimic din expresia femeii nu 
dădea semne c-ar fi bănuit identitatea persoanei de la celălalt 
capăt al firului. 

— Dave la telefon. 

— Vreau să mă bag în pat. Hai să vorbim. 

După o tăcere stânjenitoare, Gurney răspunse. 

— Zi tu mai întâi. 

Sonya râse ușor, intim, mai degrabă torcând, decât râzând. 


VP - 246 


— Am vrut să spun că voi merge devreme la culcare și, în caz 
că voiai să mă suni mai târziu să discutăm despre ziua de 
mâine, ar fi mai bine să vorbim acum. 

— E o idee bună. 

Din nou râsul catifelat. 

— Chestiunea e destul de simplă, din punctul meu de vedere. 
Nu-ţi pot spune ce să-i răspunzi lui Jykynstyl pentru că nu știu ce 
te va întreba. Așa că trebuie să fii tu însuţi. Detectivul istet de la 
omucideri. Omul tăcut care le-a văzut pe toate. Omul din armata 
îngerilor, care se luptă cu diavolul și iese întotdeauna învingător. 

— Nu întotdeauna. 

— Păi, ești om, nu? E important să fii uman. Asta te face real, 
nu un erou fals, înţelegi? Așa că tot ce trebuie să faci e fii tu 
însuţi. Ești un bărbat mai impresionant decât crezi, David 
Gurney. 

Dave ezită. 

— Asta e tot? 

De data asta, hohotul fu mai muzical, mai amuzat. 

— Asta-i tot în ceea ce te privește pe tine. Acum să vorbim 
despre mine. Ai citit vreodată contractul nostru, cel semnat 
pentru expoziţia de anul trecut? 

— Cred că l-am citit atunci. Nu de curând. 

— Contractul stipulează că Galeriei Reynolas îi revine un 
procent de patruzeci la sută pentru operele expuse, de treizeci 
la sută pentru operele din catalog și de douăzeci la sută pentru 
oricare alte lucrări ulterioare, create pentru clienți cunoscuţi de 
artist prin intermediul galeriei. Îţi sună cunoscut? 

— Vag. 

— Vag. Bine. Dar e în regulă sau e vreo problemă acum că 
înaintăm procesul? 

— E în regulă. 

— Bine. Pentru că ne vom distra de minune lucrând împreună. 
Eu așa o simt, tu nu? 

Enigmatică, Madeleine părea concentrată la marginea 
ornamentată a fularului din ce în ce mai lung. Cusătură după 
cusătură după cusătură. Clic, clic, clic. 


VP - 247 


Capitolul 41 


Ziua cea mare 


Era o dimineață splendidă, ca o imagine de calendar pentru o 
lună de toamnă. Cerul era de un albastru intens, fără urmă de 
nor. Madeleine plecase deja într-una dintre plimbările ei cu 
bicicleta pe valea cotită a râului, ce se întindea de-a lungul a 
aproximativ treizeci de kilometri atât la est, cât și la vest de 
Walnut Crossing. 

— E o zi perfectă, zisese ea înainte să plece, sugerând că 
decizia lui Dave de a-și petrece o zi atât de minunată în oraș, 
discutând despre o sumă uriașă de bani pentru o lucrare de artă 
urâtă îl făcea la fel de nebun ca Jykynstyl. Ori poate că Gurney 
ajunsese singur la concluzia asta și dădea vina pe ea. 

Dave ședea la masa pentru micul dejun de lângă ușile din 
sticlă, privind peste pajiște, la șopronul de un roșu aprins în 
lumina limpede a dimineții. Sorbi prima gură energizantă de 
cafea, apoi își ridică telefonul și îl sună pe Sheridan Kline pe 
numărul de urgenţă. 

Răspunse o voce severă, indiferentă, iar Gurney își dădu 
seama a cui era. 

— Stimmel. Biroul procurorului districtual. 

— Sunt Dave Gurney. 

Dave se opri, știind că Stimmel avea să-și aducă aminte de el 
de când lucrase la cazul Mellery, dar nu-l surprinse deloc când 
bărbatul nu recunoscu. Stimmel avea căldura și volubilitatea ca 
de broască, la fel și fizionomia. 

— Da? 

— Trebuie să vorbesc de urgenţă cu Kline. 

— Chiar așa? 

— E o chestiune de viaţă și de moarte. 

— A cui? 

— A lui. 

Tonul sever se înăspri. 

— Ce înseamnă asta? 

— Cunoști cazul Perry? 

Gurney interpretă pauza care urmă ca pe un răspuns 
afirmativ. 

VP - 248 


— O să explodeze într-un circ media, poate cel mai mare caz 
de crime în serie din istoria statului nostru. M-am gândit că 
Sheridan ar vrea să fie pus în temă. 

— Despre ce vorbești? 

— M-ai întrebat deja și ţi-am răspuns. 

— Dă-mi informaţii exacte, deșteptule, și am să i le transmit. 

— N-am timp să le repet de două ori. Trebuie să vorbesc cu el 
chiar acum, chiar dacă va trebui să-l iei pe sus. Spune-i că ce se 
întâmplă acum va face să pară cazul Mellery o joacă de copii. 

— Ar fi bine să nu îndrugi prostii. 

Gurney înţelese că acela era modul lui Stimmel de a spune: 
„La revedere, vom reveni cu un telefon”. Işi așeză telefonul pe 
masă, ridică ceașca de cafea și sorbi din nou. Era încă bună și 
caldă. Se uită la tulpinile de sparanghel ce se aplecau în briza 
blândă care bătea dinspre vest. lIntrebările legate de 
îngrășământ - dacă, când, cât -, la care se gândise cu mai puţin 
de o săptămână în urmă, puteau fi amânate la nesfârșit. Gurney 
spera să nu fi exagerat situaţia în discuţia cu Stimmel. 

Două minute mai târziu, Kline era la telefon, la fel de agitat ca 
o muscă pe o grămadă de bălegar proaspăt. 

— Despre ce e vorba? Ce explozie mediatică? 

— E o poveste lungă. Ai timp să vorbești? 

— Ce-ar fi să rezumi totul într-o frază? 

— Imaginează-ţi un articol care începe așa: „În timp ce un 
criminal în serie răpește fete de la Mapleshade, poliţia și 
procuratura habar n-au”. 

— N-am discutat deja despre asta ieri? 

— Am informații noi. 

— Unde ești acum? 

— Acasă, dar am drum în oraș într-o oră. 

— E pe bune? Sau faci pe deșteptu'? 

— E pe bune. 

Urmă o pauză. 

— Cât de sigur e telefonul tău? 

— N-am nicio idee. 

— Poţi să mergi pe autostradă, în drum spre oraș, nu? 

— Cred că da. 

— Deci te-ai putea opri pe la biroul meu? 

— Aș putea. 

— Poţi pleca acum? 


VP - 249 


— Poate în vreo zece minute. 

— Ne vedem la birou, la nouă și jumătate. Gurney? 

— Da? 

— Ar fi bine să fie pe bune. 

— Sheridan? 

— Ce? 

— Dacă aș fi în locul tău, m-aș ruga să nu fie. 

e 

Zece minute mai târziu, Gurney era pe drum, îndreptându-se 
spre est, cu soarele în faţă. Prima oprire o făcu la Abelard, 
pentru o cafea care avea să înlocuiască ceașca aproape plină pe 
care o lăsase pe masa din bucătărie în graba de a pleca. 

Rămase o vreme în faţă, pe peticul mic de pământ acoperit cu 
pietriș, care ţinea loc de parcare, își înclină puţin scaunul, se 
întinse și încercă să-și relaxeze mintea concentrându-se doar la 
aroma cafelei. Tehnica asta nu mergea prea bine la el, și Gurney 
se întrebă de ce o tot încerca. Ce-i drept, reușea să-i mute 
gândurile la altceva, dar nu neapărat la ceva mai puţin neplăcut. 
In acest caz, mintea lui zbură de la ceea ce mergea prost în 
investigaţie la ceea ce mergea prost în relaţia lui cu Kyle - și la 
presiunea tot mai mare de a-l suna. 

Era cu adevărat ridicol. Tot ce trebuia să facă era să nu mai 
amâne și să-l sune. Știa foarte bine că amânarea nu era altceva 
decât o scăpare pe termen scurt care conducea la o problemă 
pe termen lung, și nu făcea decât să ocupe tot mai mult spaţiu 
în mintea lui, lăsând loc unui disconfort din ce în ce mai mare. 

Logic vorbind, n-avea nicio urmă de îndoială că lucrurile 
stăteau exact așa. Logic, știa că era nefericit în mare parte din 
cauză că se tot chinuia să evite disconfortul. 

Gurney avea noul număr de telefon al lui Kyle setat pe 
apelare rapidă. „Hristoase! Sună odată!” 

Işi scoase telefonul, apelă și intră căsuţa vocală: „Bună, sunt 
Kyle. Nu pot răspunde momentan. Lasă un mesaj”. 

— Bună, Kyle, e tata. M-am gândit să te sun, să-mi spui cum ţi 
se pare la Columbia. Colegii de apartament sunt în regulă? 

Ezită. Mai să întrebe de Kate, fosta soţie a lui Kyle, dar se 
răzgândi. 

— Nu e nimic urgent, mă întrebam doar ce mai faci. Sună-mă 
când poți. Pe curând. 

Gurney apăsă butonul de închidere a apelului. 


VP - 250 


Ciudată experienţă. Puțin încâlcită, ca toate aspectele vieţii lui 
emoţionale. Gurney se simţi ușurat că în cele din urmă sunase. 
Și, sincer, era ușurat și pentru că apelul fusese redirecționat 
către mesageria vocală. Dar poate că avea să nu se mai 
gândească la Kyle, măcar pentru o vreme. Mai luă câteva 
înghiţituri de cafea, verifică ora - opt și cincizeci și două de 
minute - și se întoarse pe șosea. 

e 

Cu excepţia Audi-ului negru, lucitor și a câtorva mașini, nu la 
fel de sclipitoare, Ford și Chevrolet, cu numere oficiale, parcarea 
Clădirii Birourilor Districtuale era goală, așa cum era de obicei 
într-o sâmbătă dimineaţa. Clădirea cenușie și apăsătoare părea 
rece și părăsită, ducându-te cu gândul la instituţia ca vai de 
lume de altă dată. 

Kline ieși din Audi tocmai când Gurney parca pe un loc din 
apropiere. Un alt automobil, Crown Victoria, intră în parcare și 
opri în capătul opus față de Audi. Rodriguez cobori de la volan. 

Gurney și Rodriguez se apropiară de Kline din direcţii opuse. 
Își înclinară capetele în semn de salut spre procuror, dar ei nu se 
salutară. Kline îi conduse înăuntru printr-o ușă laterală pentru 
care avea propria lui cheie, apoi urcară un etaj. Până când nu se 
așezară în scaunele de piele din jurul mesei de cafea din biroul 
procurorului, niciunul nu scoase un cuvânt. Rodriguez își 
încrucișă brațele strâns la piept. Ochii lui negri nu transmiteau 
nimic din spatele ochelarilor cu ramă de oțel. 

— Bine, zise Kline, aplecându-se înainte. Hai să trecem la 
subiect. 

Procurorul îl fixa pe Gurney cu privirea pătrunzătoare cu care 
l-ar fixa pe un martor al opoziţiei aflat în boxa martorilor. 

— Suntem aici din pricina bombei promise, prietene. Hai să 
ascultăm. 

Gurney dădu din cap. 

— În regulă. Bomba. S-ar putea să vreţi să luaţi notițe. 

Tresărirea unui ochi al căpitanului îi dădu de înţeles că omul 
interpretase sugestia ca pe o insultă. 

— Treci la subiect, zise Kline. 

— Bomba vine pe părți. Eu o să vi le prezint. Voi le puneţi cap 
la cap. În primul rând, se pare că Hector Flores este numele unui 
personaj dintr-o piesă elisabetană - un personaj care se preface 
a fi un grădinar spaniol. E o coincidenţă interesantă, nu? 


VP - 251 


Kline se încruntă întrebător. 

— Ce fel de piesă? 

— Aici e partea interesantă. Intriga vorbește despre violarea 
unui tabu sexual major, incestul - care se întâmplă să fie un 
element recurent din copilăria agresorilor. 

Kline se încruntă încă și mai tare. 

— Deci... ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că omul care a locuit în căsuţa lui Ashton și- 
a luat, mai mult ca sigur, numele de Hector Flores din acea 
piesă de teatru. 

Căpitanul pufni a neîncredere. 

— Cred că avem nevoie de mai multe detalii, zise Kline. 

— În piesa asta e vorba despre incest. Personajul lui Hector 
Flores apare deghizat în grădinar. Și... 

Gurney nu se putu abţine să nu facă o pauză dramatică. 

— Se întâmplă să omoare personajul feminin vinovat, tăindu-i 
capul. 

Ochii lui Kline se deschiseră larg. 

— Cum? 

Rodriguez îl fixă pe Gurney cu o privire neîncrezătoare. 

— Unde dracului e piesa asta de teatru? 

În loc să se împotmolească în discuţia care avea să se iște 
mai mult ca sigur dacă le spunea că textul integral al piesei nu 
mai exista, Gurney îi dădu căpitanului numele și referințele 
vechiului profesor al lui Peggy Meeker. 

— Sunt sigur că va fi bucuros să discute cu tine. Și apropo, nu 
există nicio îndoială că piesa are legătură cu uciderea lui Jillian 
Perry. Autorul piesei se numea Edward Vallory. 

Lui Kline îi trebuiră câteva secunde să priceapă informaţia. 

— Numele cu care a fost semnat mesajul? 

— Exact. Deci acum știm sigur că „muncitorul mexican” a fost 
o prefăcătorie de la bun început. O prefăcătorie pe care toată 
lumea a crezut-o. 

Căpitanul părea suficient de furios încât să ia foc instantaneu. 

Gurney continuă. 

— Tipul ăsta a venit în Tambury cu un plan pe termen lung și 
înarmat cu multă răbdare. Se pare că avem de-a face cu un 
individ destul de sofisticat, ţinând cont de obscuritatea referinţei 
literare. lar conţinutul piesei lui Vallory demonstrează că 


VP - 252 


trecutul sexual al lui Jillian Perry a fost aproape sigur motivul 
crimei. 

Kline arăta de parcă încerca să nu pară șocat. 

— Bine, deci avem... avem o nouă perspectivă. 

— Din păcate e doar vârful aisbergului. 

Ochii lui Kline se deschiseră larg. 

— Ce aisberg? 

— Absolventele dispărute. 

Căpitanul clătină din cap. 

— Am mai spus-o și o repet: nu există nicio dovadă că ar fi 
dispărut cineva. 

— Scuze, replică Gurney. N-am vrut să folosesc greșit un 
termen legal. Ai dreptate - niciun nume nu se regăsește 
deocamdată pe lista oficială a persoanelor dispărute. Atunci 
cum să le numim? „Absolvente Mapleshade a căror localizare nu 
se cunoaște în momentul de față?” E mai convenabil așa? 

Rodriguez se aplecă înainte pe scaun și vorbi pe un ton aspru. 

— Nu sunt obligat să înghit căcaturile astea de la tine! 

Kline ridică mâna ca un poliţist de trafic. 

— Rod, Rod, ia-o ușurel. Suntem cu toţii un pic... știi tu... la-o 
uşor. 

Procurorul aşteptă până ce căpitanul se lăsă iar în scaun 
înainte să-și întoarcă din nou privirea spre Gurney. 

— Hai să zicem, de dragul discuţiei, că una sau mai multe fete 
sunt într-adevăr dispărute sau de nelocalizat sau care o fi 
termenul potrivit. Dacă ar fi așa, care este concluzia ta? 

— Dacă au fost răpite de bărbatul care-și spune Hector Flores, 
atunci concluzia mea e că fie sunt moarte, fie vor fi în curând. 

Rodriguez se aplecă iar înainte. 

— Nu există nicio dovadă! Dacă, dacă, dacă. Sunt doar 
presupuneri peste presupuneri. 

Kline inspiră lent. 

— Chiar pare o concluzie a dracului ca să ne pripim cu ea, 
Dave. Vrei să ne ajuţi puţin cu raţionamentul? 

— Conţinutul piesei, plus mesajele semnate de Vallory 
sugerează că uciderea lui Jillian Perry a fost un act de răzbunare 
pentru un abuz sexual. Elevele de la Mapleshade împărtășesc un 
trecut plin de abuzuri sexuale, transformându-le în potenţiale 
victime. Așa că Mapleshade devine locul perfect de racolare a 
victimelor, pentru un criminal motivat de problema asta. 


VP - 253 


— „Potenţiale victime” - ai auzit? A zis „potenţiale”. Asta 
încerc să demonstrez. 

Rodriguez clătină din cap. 

— Toate astea nu-s decât... 

— Stai puţin, Rod, te rog, interveni Kline. Înţeleg ce încerci să 
demonstrezi. Crede-mă, sunt de partea ta. Sunt un tip care 
preferă dovezile clare, la fel ca tine. Dar hai să-l ascultăm. Ştii și 
tu, nu trebuie să ignorăm niciun detaliu. Hai doar să ascultăm ce 
are de spus, bine? 

Rodriguez nu mai vorbi, dar continuă să dea din cap de parcă 
nici nu știa c-o face. Kline îi făcu un semn lui Gurney să 
continue. 

— Cu privire la fetele dispărute, asemănarea dintre conflictele 
care au condus la părăsirea domiciliului reprezintă prima 
dovadă a unei conspirații. Este de neconceput că toate au cerut 
mașini scumpe din pură coincidenţă. O explicaţie acceptabilă ar 
fi c-a existat o conspirație, creată să ușureze răpirea lor. y 

Kline arăta de parcă avea o criză de aciditate stomacală. li 
venea pe gât sosul Tabasco. 

— Ai și alte dovezi care să sprijine ipoteza răpirii? 

— Hector Flores i-a cerut lui Ashton să lucreze la Mapleshade, 
iar fetele care încă nu pot fi localizate au fost văzute vorbind cu 
el acolo. 

Rodriguez tot clătina din cap. 

— Mi se pare o legătură destul de slabă. 

— Ai dreptate, căpitane, zise Gurney, plictisit. De fapt, cam 
tot ce știm se agaţă într-un fir de păr. Toate fetele răpite sau 
dispărute au apărut în reclame foarte sexualizate pentru Karnala 
Fashion, ca și Jillian Perry, dar nu știm nimic despre acea 
companie. Nu s-a stabilit și nici nu s-a anchetat cum au fost 
încheiate contractele de modeling. Nici până azi, nu știm exact 
câte fete ar putea fi dispărute. Și nici dacă fetele cu care nu 
putem să luăm legătura sunt sau nu în viaţă. Nu știm dacă au 
loc și alte răpiri în timp ce noi stăm aici. Nu fac decât să vă spun 
ce cred. De ce mă tem. Poate că am înnebunit de-a binelea, 
căpitane. Sper să fi înnebunit, pentru că alternativă este 
înfiorătoare. 

Kline înghiţi în sec. 

— Deci recunoști că o mare parte din felul în care vezi tu 
lucrurile se bazează pe... 


VP - 254 


— Sunt detectiv la  omucideri, Sheridan. Fără câteva 
supoziţii... 

Gurney ridică din umeri, dar nu-și mai continuă ideea. 

Urmă o tăcere lungă. 

Rodriguez părea dezumflat, pipernicit, de parcă jumătate din 
furia lui dispăruse, însă nu fusese înlocuită de nimic altceva. 

— Hai să presupunem, de dragul conversaţiei, zise Kline, că ai 
sută la sută dreptate. 

Își întinse ambele mâini, cu palmele în sus, dând de înţeles că 
era gata să accepte până și cea mai extravagantă dintre teorii. 

— Ce-ai face tu? 

— E crucial să aflăm cât mai repede cine lipsește. Faceţi rost 
de lista cu numele și contactele absolventelor de la Mapleshade. 
Luaţi-le de la Ashton chiar în dimineaţa asta, dacă se poate. 
Interogaţi fiecare familie în parte, fiecare absolventă de care 
daţi din clasa lui Jillian, apoi fiecare elevă din anul anterior și din 
anul următor. În cazul familiilor care nu-și pot contacta fiicele, 
cereţi detalii descriptive și circumstanţiale pe care să le puteți 
introduce în bazele de date PACV, Namus, NCIC - mai ales dacă 
ultimul contact cu familia a implicat conflictul pe care-l 
cunoaștem. 

Kline își aruncă privirea spre Rodriguez. 

— Am putea face asta indiferent de situaţie. 

Căpitanul dădu din cap. 

— Bine, continuă. 

— De fiecare dată când fata nu poate fi contactată, colectaţi o 
probă de ADN de la o rudă biologică de gradul întâi - mamă, 
tată, frate, soră. De îndată ce laboratorul BIC analizează profilul, 
comparaţi rezultatul cu profilul oricărei persoane de sex feminin, 
neidentificate, decedate în aceeași perioadă cu înregistrarea 
dispariţiei. 

— În ce zonă? 

— La nivel naţional. 

— Doamne! Tu îţi dai seama ce ne ceri? Chestia asta diferă de 
la stat la stat, ba uneori chiar de la district la district. Unele 
jurisdicții nu păstrează datele. Altele nici nu le colectează. 

— Ai dreptate, e o mare bătaie de cap. Mănâncă bani, timp, 
iar aria de acoperire e incompletă. Dar va fi o bătaie de cap și 
mai mare mai târziu, dacă va trebui să explici de ce nu s-a făcut 
nimic din toate astea. 


VP - 255 


— În regulă. 

Cuvintele ieșiră din gura lui Kline ca o exclamaţie de dezgust. 

— Mai departe? 

— Mai departe, daţi de urma lui Alessandro și a companiei 
Karnala Fashion. Și fotograful, și compania au un aer prea 
obscur ca să fie vorba de o afacere obișnuită. Apoi, interogați 
actualele eleve de la Mapleshade, despre tot ce ar putea ști 
legat de Hector, Alessandro, Karnala sau fetele dispărute. Apoi 
interogațţi fiecare angajat actual sau recent de la Mapleshade. 

— Ai idee despre cât efort e vorba? 

— Sheridan, cu asta îmi câștig traiul. 

Gurney se opri, gândindu-se la semnificaţia cuvântului care-i 
scăpase. 

— Adică, mi-l câștigam. BIC trebuie să implice o grămadă de 
detectivi în cazul ăsta cât de urgent, mai mulţi decât își permit. 
De îndată ce situaţia ajunge în presă, vei fi mâncat de viu dacă 
nu faci toate astea. 

Kline miji ochii. 

— După cum vorbești, aș zice că oricum o să ne mănânce de 
vii. 

— Presa va accepta orice variantă va atrage cea mai mare 
audienţă, zise Gurney. Așa-zisele știri sunt niște caricaturi. Dă-le 
o poveste nouă, importantă și prostească și o s-o ia de bună. 
Garantat. 

Kline îl privi neîncrezător pe Dave. 

— Cum ar fi? 

— În varianta asta tu trebuie să fi luat toate măsurile. 
Implicare totală. În momentul în care tu și echipa BIC aţi 
descoperit dificultatea unora dintre părinți de a-și contacta 
fiicele, tu și Rod aţi declanșat o alarmă de gradul cinci, aţi 
implicat pe toată lumea, aţi început cea mai mare anchetă din 
istoria crimelor în serie. 

Mintea lui Kline părea să analizeze la foc automat toate 
rezultatele posibile. 

— Să presupunem că se leagă de costurile anchetei. 

— E simplu. „Într-o situaţie ca asta, implicarea costă bani. 
Inactivitatea costă vieţi”. E un răspuns standard pe care cu greu 
îl poţi contrazice. Servește-le povestea „Marii Mobilizări” și 
poate că vor sta departe de varianta „Anchetei Ratate”. 


VP - 256 


Kline își deschidea și-și închidea pumnii, își trosnea degetele. 
Îndoiala din ochii lui se transforma treptat în entuziasm. 

— Bine, zise el. Ar fi bine să ne gândim la conferinţa de presă. 

— Mai întâi, zise Gurney, trebuie să demaraţi procesul. Dacă 
presa descoperă că le vindeţi gogoși, povestea se schimbă 
instantaneu, și din eroii momentului ajungeţi nenorociţii anului. 
Începând de acum, trebuie să trataţi cazul ca pe unul cu 
potenţial uriaș, ceea ce probabil este - sau vă luaţi adio de la 
cariere. 

Poate că ceva din expresia lui Gurney îl atinse pe Kline sau 
poate că o așchie ascuţită a potenţialului îngrozitor al cazului îi 
străpunse egocentrismul. Oricare ar fi fost motivul, bărbatul 
clipi, își frecă ochii, se lăsă pe spătarul scaunului și-l privi lung și 
mohorât pe Gurney. 

— Tu chiar crezi că avem de-a face cu un psihopat, nu-i așa? 

— Da, asta cred. 

Rodriguez se desprinse de preocupările macabre în care se 
scufundase. 

— De ce ești așa sigur? Datorită unei piese bolnave, scrise cu 
patru sute de ani în urmă? 

„De ce sunt așa sigur?” Gurney se gândi la asta. Era un 
instinct? Deși era unul dintre cele mai vechi clișee din breaslă, 
avea un sâmbure de adevăr. Insă era și altceva. 

— Capul. 

Rodriguez se holbă la el. 

Gurney inspiră ca să rămână ferm pe poziţii. 

— E ceva în legătură cu capul. Cu modul în care era așezat pe 
masă, cu faţa la trup. 

Gura lui Kline se deschise ca și cum voia să spună ceva, dar 
nu zise nimic. Rodriguez se holba pur și simplu. 

Gurney continuă. 

— Cred că oricine a făptuit crima și a așezat corpul în felul ăla 
a vrut să anunţe că are o misiune. 

Kline se încruntă. 

— Adică intenţionează s-o facă iar? 

— Sau a făcut-o deja. Cred că e înclinat spre așa ceva. 


VP - 257 


Capitolul 42 


Magicul domn Jykynstyl 


Vremea încă era perfectă pentru drumul de dimineaţă târzie 
al lui Gurney din Catskills spre New York City. Pe când gonea pe 
autostradă, aerul proaspăt și cerul azuriu îi inundară mintea de 
energie, îl făcură să privească optimist impactul pe care-l 
avusese asupra lui Kline și, într-o măsură mai mică, asupra lui 
Rodriguez. 

Voia să ţină legătura cu Kline, să se asigure că avea să fie 
păstrat în schemă. Și voia s-o sune pe Val, să o pună la curent. 
Dar avea nevoie, chiar atunci, să se gândească puţin la 
întâlnirea spre care se îndrepta. Întâlnirea cu un om „din lumea 
artei”. Un om care voia să-i ofere o sută de mii de dolari pentru 
portretul mărit grafic al unui dement. Un om care se putea 
dovedi la fel de bine un dement el însuși. 

La adresa pe care i-o dăduse Sonya, Gurney găsi o clădire din 
cărămidă ce se ridica în mijlocul unui cartier liniștit, umbrit de 
copaci, din East Sixties, Manhattan. În cartier se simţea mirosul 
banilor, un miros subtil ce izola locul de restul străzilor 
aglomerate ce-l înconjurau. 

Gurney parcă într-o zonă interzisă, chiar în fața clădirii, așa 
cum îl instruise Sonya, fiind asigurată de Jykynstyl că nu avea să 
fie nicio problemă, că mașina avea să rămână pe mâini bune. 

O ușă enormă, neagră și lăcuită conducea într-un vestibul 
ornamentat cu faianţă și oglinzi, care ducea mai departe spre o 
a doua ușă. Gurney tocmai se pregătea să apese soneria de pe 
peretele alăturat, când ușa fu deschisă de o tânără 
fermecătoare. Când se uită mai bine, Dave observă că de fapt, 
nu era de o frumusețe ieșită din comun, însă înfățișarea îi era 
înfrumusețată, sau cel puţin dominată, de ochii extraordinari - 
ochi ce-l analizau așa cum ai analiza croiala unei jachete sport 
sau prospețimea unei plăcinte de pe raftul unei brutării. 

— Sunteti artistul? 

Gurney surprinse ceva nestatornic în tonul ei, ceva ce nu putu 
identifica. 

— Sunt Dave Gurney. 

— Veniti după mine. 

VP - 258 


Intrară într-un foaier mare în care erau un cuier, un suport 
pentru umbrele, mai multe uși închise și o scară largă, din 
mahon, ce urca la etajul următor. Luciul negru al părului tinerei 


se potrivea cu nuanţa închisă a lemnului. Îl conduse pe lângă 
scară, spre o ușă în spatele căreia se afla un lift cu propria lui 
ușă glisantă. 


— Veniţi, zise ea cu un zâmbet vag, pe care Gurney îl găsi 
ciudat de îngrijorător. 

Intrară, ușa se închise cu ușurință, fără niciun sunet, iar liftul 
urcă abia lăsând impresia că se mișcă. 

Gurney sparse tăcerea. 

— Cine sunteți? 

Tânăra se întoarse spre Dave. Ochii ei încântători se amuzau 
ca de o glumă între prieteni. 

— Sunt fiica lui. 

Liftul se opri atât de încetișor, încât Gurney nici nu simţise. 
Ușa se deschise. Fata ieși. 

— Veniti. 

Camera era mobilată în stilul opulent al unui salon victorian. 
Plante tropicale cu frunze mari stăteau în ghivecele lor de 
fiecare parte a unui șemineu mare. Alte câteva erau așezate 
lângă fotolii. Dincolo de o arcadă largă, la capătul opus, se 
vedea un salon festiv, cu scaune, mese, un bufet și tâmplărie 
sculptată, toate din mahon bine lăcuit. Draperii din damasc, 
verde-închis acopereau ferestrele înalte din ambele încăperi, 
ascunzând momentul zilei, perioada anului - creând iluzia unei 
lumi elegante, libere, unde cocteilurile erau mereu servite. 

— Bine aţi venit, David Gurney. Îmi pare bine c-aţi sosit așa 
de repede de atât de departe. 

Gurney se uită să vadă a cui era vocea asta cu un accent atât 
de bizar: un bărbat spălăcit, mărunt, parcă și mai mic de statură 
în fotoliul lui enorm, de club, din piele, alături de o plantă 
tropicală înaltă. În mâna lui mică ţinea un pahar mititel, cât 
pentru o dușcă, plin cu un lichid verde. 

— lertaţi-mă că nu mă ridic să vă întâmpin. Spatele îmi face 
probleme. Culmea, îmi e cel mai rău când e vremea minunată. E 
un mister enervant, nu-i așa? Vă rog să luaţi loc. 

Bărbatul arătă spre un scaun asortat, așezat vizavi de al lui, 
de cealaltă parte a unui covoraș oriental. Purta blugi spălăciţi și 
un hanorac bordo. Avea părul scurt, rar, grizonant și pieptănat 


VP - 259 


de mântuială. Ochii lui pe jumătate închiși lăsau vaga impresie a 
unei indiferențe somnoroase. 

— Poate aţi vrea să beţi ceva. O să vă servească imediat una 
dintre fete. 

Accentul lui nedefinit părea să aibă mai multe origini 
europene. 

— Eu am făcut iar greșeala de a alege absintul. 

Ridică paharul verde și-l privi ca pe un prieten trădător. 

— Nu-l recomand. De când a devenit legal și sigur și-a 
pierdut, în opinia mea, întreaga esenţă. 

Își duse paharul la buze și sorbi aproape jumătate. 

— De ce tot revin la el? E o întrebare interesantă. Poate că 
sunt sentimental. Însă despre dumneata nu se poate spune așa 
ceva. Dumneata ești un mare detectiv, un om raţional, care nu 
se lasă copleșit de nostalgii prostești. Așa că nu vei bea absint. 
Altceva. Orice dorești. 

— Puţină apă? 

— L'acqua minerale? Ein Mineralwasser? L'eau gazeifise? 

— Apă plată. 

— Bineînţeles. 

Rânjetul lui brusc strălucea la fel ca oasele înălbite. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

Jykynstyl îşi ridică uşor vocea, precum cineva obişnuit să aibă 
servitori în preajma lui. 

— Un pahar de apă plată rece pentru musafirul nostru. 

Fata cu zâmbetul straniu și care se autointitulase fiica lui ieși 
din cameră. 

Gurney se așeză calm în fotoliul pe care i-l indicase gazda. 

— De ce ar fi trebuit să știți că voi cere apă plată? 

— Datorită a ceea ce mi-a povestit doamna Reynolds despre 
caracterul dumneavoastră. Vă încruntaţi. Ar fi trebuit să prevăd 
și asta. Vă uitaţi la mine cu ochii dumneavoastră de detectiv. Vă 
întrebaţi: „Câte știe Jykynstyl ăsta despre mine? Câte i-o fi spus 
Reynolds?” Am dreptate? 

— Mi-aţi luat-o cu mult înainte. Eram doar curios să aflu care 
e legătura dintre apa plată și caracterul meu. 

— Mi-a spus că sunteţi atât de complicat pe interior, încât vă 
place să faceţi lucrurile simplu la exterior. Sunteţi de acord? 

— Sigur, de ce nu? 


VP - 260 


— Foarte bine, zise bărbatul, ca un expert ce savurează un 
vin interesant. M-a avertizat și că mintea vă e mereu trează și 
că întotdeauna știți mai multe decât spuneți. 

Gurney ridică din umeri. 

— E o problemă? 

Pe fundal începu să se audă o muzică, atât de încet, încât 
notele joase abia puteau fi percepute. Era o melodie lentă, 
tristă, pastorală, la violoncel. Prezenţa ei fantomatică îi aminti 
lui Gurney de mirosul grădinilor engleze care pătrundea subtil în 
interiorul casei lui Scott Ashton. 

Bărbatul cel mărunt, cu păr ca aţa, zâmbi și sorbi din absint. 
O tânără cu o expresie teatrală, în blugi cu talie joasă și-ntr-un 
tricou încă și mai scurt, intră în cameră prin arcada din celălalt 
capăt și se apropie de Gurney cu un pahar din cristal plin cu apă 
pe o tavă din argint. Fata avea ochii și gura unui cinic de două 
ori mai în vârstă decât ea. Pe când Gurney lua paharul, Jykynstyl 
începuse să-i răspundă la întrebare. 

— Cu siguranţă nu reprezintă o problemă pentru mine. Îmi 
plac oamenii cu caracter, a căror minte astâmpără impulsurile 
limbii. Sunteţi exact genul ăsta de om, așa-i? 

Când văzu că Gurney nu răspunde, Jykynstyl începu să râdă. 
Era un sunet uscat, fără nicio urmă de amuzament. 

— Văd că sunteți și un om căruia îi place să fie direct. Vreţi să 
știți exact de ce vă aflaţi aici. Prea bine, David Gurney. Uitaţi 
care e ideea: eu sunt, probabil, cel mai înfocat fan al 
dumneavoastră. De ce? Din două motive. Primul, vă consider un 
mare portretist. Al doilea, intenţionez să fac mulţi bani de pe 
urma lucrărilor dumneavoastră. Vă rog să observați pe care 
dintre motive l-am menţionat primul. Îmi dau seama din 
activitatea dumneavoastră de până acum că aveți un talent 
rarisim de a înfățișa mintea unui om în trăsăturile feţei lui, de a-i 
lăsa sufletul să i se întrevadă prin ochi. Asta-i un talent care se 
hrănește cu puritate. Nu e talentul unui om înnebunit după bani 
sau după atenţie, al unui om care se străduiește să fie plăcut, 
care vorbește prea mult. E talentul unui om care prețuiește 
adevărul în toate aspectele vieţii - în afaceri, în profesie, în artă. 
Am bănuit că dumneavoastră ați fi un astfel de om, dar am vrut 
să mă asigur. 

Înainte să continue, bărbatul susţinu privirea neclintită a lui 
Gurney pentru un timp ce păru foarte lung. 


VP - 261 


— Ce aţi vrea să mâncaţi la prânz? Avem biban rece de mare 
cu sos remoulade, crustacee marinate cu lămâie verde, 
quenelles de veau, tartar din vită Kobe - orice preferaţi. Sau 
poate vreți să încercaţi câte puţin din toate? 

In timp ce vorbea, Jykynstyl începu să se ridice încet din 
fotoliu. Se opri, căutând un loc să-și așeze păhărelul, strânse din 
umeri și-l așeză delicat în ghiveciul plantei înalte de lângă el. 
Apoi, apucând braţele fotoliului, se împinse cu un efort 
considerabil în picioare și-l conduse pe Dave prin arcadă în 
salon. 

Cel mai impresionant element al sălii era un portret în mărime 
naturală, încadrat de o ramă poleită, agăţat în centrul peretelui 
lung din fața arcadei. Cunoștinţele limitate ale lui Gurney despre 
istoria artei plasau tabloul undeva în perioada Renașterii 
olandeze. 

— Este extraordinar, nu-i așa? întrebă Jykynstyl. 

Gurney fu de acord. 

— Mă bucur că vă place. Am să vă povestesc totul despre el 
cât timp mâncăm. 

Două scaune erau așezate la masă unul în fața celuilalt. 
Apetitivele enumerate de Jykynstyl erau aranjate între ei, pe 
patru platouri din porțelan chinezesc, alături de sticle de 
Puligny-Montrachet și de Château Latour, vinuri pe care chiar și 
un novice precum Gurney le recunoștea ca fiind excesiv de 
scumpe. 

Gurney alese Montrachet-ul și bibanul, în timp ce Jykynstyl 
optă pentru Latour și vita cu tartar. 

— Ambele fete sunt fiicele dumneavoastră? 

— Așa este, da. 

— Și locuiţi aici împreună? 

— Din când în când. Nu suntem o familie cu un domiciliu 
stabil. Vin și plec. E stilul meu de viaţă. Fiicele mele locuiesc aici 
atunci când nu locuiesc cu altcineva. 

Vorbea despre aceste aranjamente pe un ton degajat care lui 
Gurney i se păru la fel înșelător ca și privirea lui adormită. 

— Unde vă petreceţi cel mai mult timpul? 

Jykynstyl își așeză furculita pe marginea farfuriei ca și cum se 
descotorosise de ceva care-l împiedica să se exprime clar. 


VP - 262 


— Eu nu gândesc așa, nu mă gândesc să fiu aici pentru o 
anumită perioadă sau să fiu acolo pentru o altă perioadă. Sunt... 
în mişcare. Înţelegeţi? 

— Răspunsul dumneavoastră e mai filosofic decât întrebarea 
mea. Am să reformulez. Aveţi case ca asta și în alte locuri? 

— Am rude în alte ţări care uneori mă găzduiesc sau mă 
îngăduie. În engleză expresiile astea două sunt asemănătoare, 
dar nu la fel, așa-i? Poate că în cazul meu sunt ambele 
adevărate. 

Bărbatul își afișă zâmbetul rece, ivoriu. 

— Așa că sunt un om fără adăpost, dar cu multe case. 

Accentul amestecat, de nicăieri și de pretutindeni păru să 
devină mai pregnant, de parcă sublinia pretenţia lui de nomad. 

— Ca și minunatul domn Wordsworth$, umblu singur ca un 
nor. În căutarea margaretelor aurite. Am ochiul format pentru 
margaretele astea. Dar să ai ochiul format nu e suficient. 
Trebuie să și cauti. Astea-s secretele mele, David Gurney: un 
ochi format și o permanentă căutare. Pentru mine, asta e mult 
mai important decât să trăiesc într-un anumit loc. Nu trăiesc aici 
sau acolo. Trăiesc prin activitate, prin mișcare. Nu sunt un 
rezident. Sunt un veșnic căutător. Poate că seamănă un pic cu 
viaţa dumneavoastră, cu profesia dumneavoastră. Am dreptate? 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Înțelegeţi ce vreau să spun, dar nu sunteţi tocmai de acord. 

Jykynstyl părea mai mult amuzat decât jignit. 

— Și ca toţi polițiștii, când vine vorba de întrebări, aţi prefera 
să le puneţi decât să răspundeţi la ele. E o caracteristică a 
profesiei dumneavoastră, nu? 

— Da, este. 

Bărbatul scoase un sunet care putea fi ori un râs, ori o tuse. 
Ochii lui nu dădeau niciun indiciu în privinţa asta. 

— Atunci daţi-mi voie să vă ofer răspunsuri, nu întrebări. Mă 
gândesc că aţi vrea să știți de ce omul ăsta mărunt și nebun, cu 
nume hilar, vrea să vă dea atât de mulţi bani pentru niște 
portrete pe care probabil le faceţi destul de rapid și destul de 
uşor. 

Gurney se simți uşor iritat. 

— Nu chiar atât de rapid, și nici atât de ușor. 

Apoi simți o urmă de regret pentru că obiectă. 


ê William Wordsworth (1770-1850): poet englez romantic. (n.t.). 
VP - 263 


Jykynstyl clipi. 

— Nu, bineînţeles că nu. lertaţi-mi engleza. Am impresia că 
vorbesc mai bine decât o fac de fapt, dar nu mă pricep la 
nuanţe. Să reiau sau înţelegeți ce vreau să spun? 

— Cred că înțeleg. 

— Și atunci, rămâne întrebarea principală: de ce vă ofer atât 
de mulţi bani pe arta asta a dumneavoastră? 

Bărbatul făcu o pauză și-și afișă rânjetul glacial. 

— Pentru că merită. Și pentru că mi-o doresc în mod exclusiv, 
fără alţi competitori. Așa că vă fac o ofertă care cred că se 
numește preemptivă, pe care o puteţi accepta fără îndoială, fără 
a despica firul în patru și fără a negocia. Înţelegeţi? 

— Cred că înțeleg. 

— Bun. Cred că aţi remarcat pictura de pe peretele din 
spatele meu. Lucrarea lui Holbein. 

— E un Hans Holbein original? 

— Original? Da, bineînţeles. Nu deţin reproduceri. Ce credeţi 
despre ea? 

— N-am cuvintele potrivite. 

— Spuneţi-mi primele cuvinte care vă vin în minte. 

— Uimitoare. Memorabilă. Vie. Tulburătoare. 

Jykynstyl îl studie îndelung pe Gurney înainte de a vorbi iar. 

— Să vă spun două lucruri. În primul rând, cuvintele despre 
care susțineţi că nu sunt potrivite se apropie mai mult de adevăr 
decât orice prostie ar putea debita criticii de artă. În al doilea 
rând, astea sunt exact vorbele care mi-au venit în minte când 
am văzut portretul lui Piggert, criminalul. Aceleași cuvinte. M-am 
uitat în ochii lui Peter Piggert al dumneavoastră și l-am simţit în 
aceeași încăpere cu mine. Uimitor. Memorabil. Viu. Tulburător. 
Toate cuvintele pe care le-aţi spus despre portretul lui Holbein. 
Pentru tabloul ăsta am plătit un pic peste opt milioane de dolari. 
Suma este secretă, dar v-o spun oricum. Opt milioane o sută 
cincizeci de mii de dolari - pentru o singură margaretă aurie. 
Poate că într-o zi îl voi vinde la un preț triplu. Așa că acum 
cheltuiesc o sută de mii de dolari de fiecare pentru câteva 
margarete marca David Gurney, iar poate că într-o zi le voi 
vinde la un preț de zece ori mai mare. Cine poate spune? Vreţi, 
vă rog, să ținem un toast în numele acestui viitor? Un toast - ca 
amândoi să obţinem din această afacere ceea ce ne dorim. 

Jykynstyl păru să sesizeze îndoiala lui Gurney. 


VP - 264 


— Pare o sumă mare doar pentru că nu sunteţi obișnuit cu 
atâţia bani. Nu e din cauză că munca dumneavoastră n-ar 
merita-o.  Țineţi minte asta. Sunteţi răsplătit pentru 
extraordinara intuiție și pentru abilitatea de a vă exprima 
această intuiție. La fel ca Hans Holbein. Nu sunteți doar un 
detectiv al minților criminale, ci și al naturii umane. De ce să nu 
fiți plătit pe măsură? 

Jykynstyl îşi ridică paharul de Latour. Gurney repetă gestul, 
nesigur, cu paharul de Montrachet. 

— Pentru intuiţia și munca dumneavoastră, pentru afacerea 
noastră și pentru dumneavoastră, detective David Gurney. 

— Şi pentru dumneavoastră, domnule Jykynstyl. 

Băură. Experiența îl surprinse plăcut pe Gurney. Deși era 
departe de a fi un cunoscător, se gândi că Montrachet-ul era cel 
mai bun vin pe care-l gustase vreodată - și unul dintre puținele 
vinuri, din câte ţinea minte, care să-i aprindă pe dată dorința 
pentru un al doilea pahar. Pe când îl termina pe primul, tânăra 
care-l condusese cu liftul apăru lângă el, cu o strălucire bizară în 
ochi, pentru a se îngriji să-i umple din nou paharul mult dorit. 

Pentru următoarele câteva minute, cei doi bărbaţi mâncară în 
liniște. Bibanul rece era absolut minunat, iar Montrachet-ul 
părea să-l facă și mai minunat. Când Sonya îi pomenise, cu două 
zile în urmă, despre interesul lui Jykynstyl, mintea lui Gurney 
hoinărise pentru puţin timp în reverii ce puteau fi cumpărate cu 
bani, reverii geografice ce-l purtau pe coasta de nord-vest - spre 
Seattle și spre strâmtoarea Puget, spre insulele San Juan 
scăldate de soarele verii, spre cerul albastru și apa azurie, spre 
munții Olympic ce se înălțau la orizont. 

Acum, imaginea îi revenea în minte, alimentată probabil de o 
conturare tot mai clară a promisiunilor financiare de pe urma 
proiectului artistic al Portretelor-Robot - de asemenea, 
alimentată de al doilea, încă și mai plăcut, pahar de Montrachet. 

Jykynstyl luă din nou cuvântul, ridicând în slăvi intuiţia lui 
Gurney, subtilitatea lui psihologică, sensibilitatea pentru detalii. 
Însă acum atenţia lui Gurney era atrasă de ritmul cuvintelor mai 
mult decât de însemnătatea lor, de ritmul care-l ridica, 
legănându-l încetișor. Fetele zâmbeau și strângeau masa, iar 
Jykynstyl descria niște deserturi exotice. Ceva cremos, cu 
rozmarin și nucșoară. Ceva mătăsos cu șofran, cimbru și 
scorțișoară. Gurney zâmbi, imaginându-și că accentul bizar și 


VP - 265 


complex al bărbatului era tot un fel de mâncare asezonată cu 
mirodenii pe care nu le-ai fi combinat în mod normal. 

Fu cuprins de o senzaţie palpitantă, care nu-i stătea deloc în 
fire, de libertate, de optimism și de mândrie cu privire la 
reușitele lui. Așa dorise să se simtă dintotdeauna - cu mintea 
limpede, puternic. Sentimentul se împleti cu minunatele nuanțe 
de albastru ale apei și ale cerului, o barcă trecu în viteză, cu 
pânzele albe, deschise pe aripile brizei ce nu avea să se 
domolească niciodată. 

Apoi nu mai simţi nimic. 


VP - 266 


PARTEA A TREIA 
Neglijență fatală 
Capitolul 43 


Trezirea 


Niciun os nu se fărâmă la fel de dureros ca iluzia de 
invulnerabilitate. Gurney nu știa de cât timp se afla în mașină, 
nici cum ajunsese în locul în care era acum parcată, nici cât era 
ceasul. Știa doar că era destul de târziu ca să fie întuneric, că 
avea o durere de cap ameţitoare și o senzaţie de neliniște și de 
greață și că nu-și mai aducea aminte nimic din ce se întâmplase 
după ce băuse al doilea pahar de vin la prânz. Se uită la ceas. 
Era nouă fără un sfert seara. Nu mai avusese niciodată o reacție 
atât de puternică la alcool, darămite după doar două pahare de 
vin alb. 

Prima explicaţie la care se gândi era că fusese drogat. 

„Dar de ce?” 

Pe măsură ce se gândea la întrebarea asta fără răspuns 
devenea și mai neliniștit. Se tot gândea neputincios la spațiul 
gol care-ar fi trebuit să conţină amintirile după-amiezii, dar nu 
făcea decât să înrăutățească lucrurile. Apoi, își dădu seama cu o 
surprindere ca o palmă peste faţă că nu se afla la volan, ci pe 
scaunul pasagerului. Neliniștea i se preschimbă în panică la 
gândul că i-a luat un minut întreg, după ce s-a trezit, să-și dea 
seama de asta. 

Gurney se uită pe geamurile din faţă și din spate și descoperi 
că se afla în mijlocul unei străzi lungi - era probabil o stradă ce 
traversa orașul, undeva în Manhattan - prea departe de ambele 
colţuri ale ei ca să poată citi indicatoarele. Strada era destul de 
aglomerată de traficul obișnuit, în mare parte taxiuri în spatele 
altor taxiuri, dar în jur nu se vedea niciun pieton. Deschise 
portiera și cobori cu grijă, amorţit și cuprins de durere. Se 
simţea de parcă stătuse prea mult timp într-o poziţie incomodă. 


VP - 267 


Se uită în susul și în josul străzii, după vreo construcţie 
cunoscută. 

Clădirea întunecată de peste stradă părea să fie un fel de 
instituţie, poate o școală, cu trepte mari din piatră și uși masive, 
înalte de cel puţin trei metri. Fațada clasică era împodobită de 
coloane. 

Apoi îl văzu. 

Deasupra coloanelor grecești, în centrul unui fel de friză ce se 
întindea pe toată lungimea clădirii de patru etaje, chiar sub 
acoperișul umbrit, era gravat un citat abia vizibil: AD STUDIUM 
VERITAS. 

„Ad Studium Veritas? Școala preparatorie Genesius? Propriul 
liceu? Ce dracu'?” 

Gurney rămase cu ochii holbaţi, clipind spre edificiul din 
piatră, încercând să înțeleagă ceva din tot ce se întâmpla. Se 
trezise pe scaunul pasagerului din propria mașină, așa că 
altcineva trebuie să fi condus până acolo. Dar cine? N-avea nici 
cea mai vagă idee și nici nu-și amintea să fi condus el sau 
altcineva. 

„De ce aici?” 

Cu siguranţă că nu era o simplă coincidență că fusese adus 
exact în acel loc, exact pe acea stradă, dintre cele o mie de alte 
străzi din Manhattan, fix peste drum de liceul pe care-l absolvise 
cu treizeci de ani în urmă - instituţie de renume unde primise 
bursă, spre care făcea naveta de la apartamentul părinţilor lui 
din Bronx, pe care o urâse și pe care n-o mai vizitase de atunci. 
O școală despre care nu vorbea niciodată. O școală pe care 
foarte puţine persoane știau că o urmase. 

„Ce mama dracului se petrece?” 

Gurney privi iar în susul și în josul străzii, ca și cum cineva 
cunoscut putea să apară din întuneric cu o explicaţie simplă. Nu 
apăru nimeni. Se întoarse în mașină, de data asta se așeză pe 
locul șoferului. Răsuflă ușurat când găsi cheile în contact, însă 
tot nu reuși să-și liniștească gândurile care o luaseră razna. 

Sonya. Era posibil ca Sonya să știe ceva. Poate că ţinea 
legătura cu Jykynstyl. Dar dacă Jykynstyl era responsabil, dacă 
Jykynstyl îl drogase... 

Era posibil ca Sonya să fi luat parte la toată șarada? Oare îl 
trăsese pe sfoară? 


VP - 268 


Să-l tragă pe sfoară pentru ce? Și de ce? Ce sens aveau toate 
astea? Și de ce să-l ducă acolo? De ce să riște? De unde știa 
Jykynstyl la ce liceu mersese el? Și care ar fi fost rostul? Să-i 
demonstreze că detaliile vieții lui personale îi erau la îndemână? 
să-l facă să se concentreze asupra trecutului? Să-i aducă aminte 
de ceva anume din anii adolescenţei, de vreo persoană sau de 
vreun eveniment din anii ăia mizerabili petrecuți la St. 
Genesius? Să-i producă un atac de panică? Dar de ce mama 
dracului ar fi vrut renumitul Jay Jykynstyl să facă toate astea? 

Era ridicol. 

Și, una peste alta, avea vreo dovadă că bărbatul pe care-l 
întâlnise în casa din cărămidă era cu adevărat Jay Jykynstyl? Dar 
dacă nu era - dacă omul fusese un impostor - atunci care fusese 
scopul unei înșelătorii atât de elaborate? 

lar dacă fusese într-adevăr drogat, ce fel de drog fusese? ÎI 
adormise ca un sedativ sau anestezic puternic sau fusese ceva 
asemănător Rohypnol-ului - care te dezbracă de inhibiţii - 
punându-l într-o dificultate și mai mare? 

Sau era ceva în neregulă cu el? Deshidratarea severă putea 
avea efecte ca dezorientarea sau pierderea memoriei. 

Dar nu așa. Nu putea avea o pierdere de memorie totală a 
ultimelor opt ore. 

O tumoare pe creier? O embolie? Un atac de cord? 

Se poate să fi plecat de la Jykynstyl, să se fi urcat în mașină și 
să fi decis, din cine știe ce toană nostalgică să-și viziteze fostul 
liceu, să fi coborât din mașină și poate chiar să fi intrat înăuntru 
și apoi...? 

Apoi ce? leșise din clădire, se urcase pe locul pasagerului ca 
să bage ceva în torpedou sau ca să scoată ceva de acolo și 
suferise un soi de criză? Leșinase? Un anumit fel de criză putea 
produce amnezie retroactivă, împiedicându-l să-și aducă aminte 
de ceea ce se petrecuse în răstimpul dinainte și în cel care o 
urmase. Oare despre asta era vorba - suferea de o boală 
craniană severă? 

Intrebări peste întrebări. Și niciun răspuns. Stomacul i se 
strânse de parcă înghiţise un pumn de pietriș. 

Deschise torpedoul, dar nu găsi nimic neobișnuit. Înăuntru 
erau manualul mașinii, câteva bonuri vechi, o lanternă mică și 
dopul de plastic al unei sticle de apă. 


VP - 269 


Își pipăi buzunarele jachetei și găsi telefonul mobil. Avea 
șapte mesaje vocale și un mesaj scris. Se pare că fusese căutat 
în tot acest timp. Poate că printre mesaje avea să găsească și 
explicaţia pe care o căuta. 

Primul mesaj vocal fusese primit după-amiaza, la ora trei și 
patruzeci și patru de minute și era de la Sonya: „David? Ești încă 
la întâlnire? Bănuiesc că e un semn bun. Vreau să știu tot. Sună- 
mă de îndată ce poţi. Te pup”. 

Al doilea mesaj vocal fusese lăsat la ora patru și un minut și 
era de la procurorul districtual. „David, sunt Sheridan Kline. 
Voiam să te pun la curent cu noutăţile, din politețe. Am 
investigat problema pe care ai ridicat-o privind Karnala Fashion 
- am găsit ceva interesant. Cunoști ceva despre familia Skard? 
S-K-A-R-D. Sună-mă cât mai curând”. 

Skard? Era un nume neobișnuit, dar lui Dave îi suna familiar. 
Avea sentimentul că-l mai întâlnise înainte, poate că îl văzuse 
scris pe undeva, nu cu foarte mult timp în urmă. 

Al treilea mesaj era de la Kyle și fusese lăsat la patru și 
treizeci și două de minute. „Bună, tată. Ce mai faci? Până acum 
e super la Columbia. Așa cred. Adică, nu fac decât să citesc, să 
merg la cursuri și iar să citesc. Dar va merita efortul. Pe bune. Ai 
idee cât câștigă un avocat de tribunal care se pricepe? Bani 
grei! Trebuie să plec. Intârzii la următorul curs. Mereu pierd 
noțiunea timpului. Te sun mai târziu”. 

Al patrulea mesaj venise la cinci și cinci minute și era tot de la 
Sonya. „David? Ce se întâmplă? E cumva cea mai lungă întâlnire 
de prânz din istorie sau ce? Sună-mă. Sună-mă!” 

Al cincilea mesaj era și cel mai scurt. Sosise la ora cinci și 
șapte minute și fusese lăsat de Hardwick. „Salut, asule, m-am 
întors la ancheta cazului!” Jack părea ameninţător, triumfător și 
beat. 

Psihologul medico-legal preferat al lui Kline îl căutase la ora 
șase fără zece minute: „Bună, David. Sunt Rebecca Holdenfield. 
Sheridan mi-a zis că ţi-ai format niște păreri despre ucigașul cu 
maceta pe care vrei să le discuţi cu mine. Sunt destul de 
ocupată, dar îmi pot face timp. E teribil dimineaţa, așa că mai 
bine vorbim mai pe după-amiază. Sună-mă și spune-mi când ai 
fi disponibil și aranjăm ceva. Din puţinele informaţii pe care le 
am, aș zice că ești pe urmele unui dement”. 


VP - 270 


Entuziasmul din spatele tonului profesional dădea de înţeles 
că nimic n-o încânta mai mult decât să fie pe urmele unui 
dement. Rebecca încheiase mesajul lăsându-i un număr de 
telefon cu prefix de Albany. 

Al șaptelea și ultimul mesaj vocal îl primise la ora opt și 
treizeci și cinci și era tot de la Sonya. „Rahat, David, mai ești în 
viață?” 

Dave verifică iar ora. Era nouă fără două minute. 

Mai ascultă o dată ultimul mesaj, apoi încă o dată, încercând 
să deslușească un înţeles în întrebarea Sonyei. Dincolo de 
exasperarea unei persoane căreia nu i se răspundea la apeluri 
nu părea să fie nimic ciudat. Gurney dădu s-o sune, dar își 
aminti că avea și un mesaj scris și decise să-l verifice. 

Textul era scurt, anonim și ambiguu: „CE PASIUNI! CE 
SECRETE! CE FOTOGRAFII MINUNATE!” 

Rămase pironit locului, holbându-se la telefon. La o privire 
mai atentă, textul nu era deloc ambiguu, deși lăsa loc 
interpretărilor. De fapt, ce lăsa loc interpretărilor era destul de 
evident. 

Fotografiile acelea explodau în viaţa lui ca o grenadă. 


Capitolul 44 
Dejă vu 


Succesul lui Gurney în cariera de detectiv la omucideri se 
bazase pe chibzuiala de care dădea dovadă, pe concentrarea lui 
și fiindcă analiza la rece tot ce-l înconjura. 

Dar momentan, îi venea al dracului de greu să facă oricare 
dintre aceste lucruri. În mintea lui se învârteau necunoscute și 
posibilităţi teribile. 

Cine mama dracului era individul ăsta Jykynstyl? Sau mai bine 
zis, cine mama dracului era individul care se dădea drept 
Jykynstyl? În ce consta ameninţarea și care era scopul ei? Îi era 
destul de clar că oricare ar fi fost scenariul, nu mirosea a bine. 
Speranţa că se îmbătase pur și simplu sau că mesajul primit nu 
avea niciun înţeles ascuns părea iraţională. Trebuia să accepte 
că fusese drogat și că varianta cea mai dramatică - o doză bună 


VP - 271 


de Rohypnol înghițită odată cu primul pahar de vin - era cea mai 
probabilă. 

Rohypnol plus alcool. Un cocteil amnezic care te dezbracă de 
inhibiţii. Cocteilul violului, care dizolvă raţiunea, temerile și 
părerile de rău, care-ţi eliberează mintea de inhibiţiile morale și 
raționale, care blochează intervenţia judecății și a conștiinței, 
având puterea să te reducă la suma poftelor primare. O 
combinaţie de substanțe care poate să-ți transpună impulsurile, 
oricât de absurde, în fapte, oricât de nocive. Elixirul periculos ce 
dă întâietate nevoilor creierului de reptilă primitivă, indiferent 
de consecințele asupra întregului trup, și apoi șterge experienţa 
- care poate dura de la șase până la douăsprezece ore - printr-o 
amnezie totală. Drogul părea să fi fost inventat ca să diminueze 
dezastrele. Genul de dezastre pe care Gurney și le imagina în 
timp ce stătea în mașină, neajutorat și ameţit, încercând să 
înțeleagă ceva din evenimentele ce refuzau să capete vreun 
sens. 

Madeleine îl schimbase într-o persoană care credea în acţiuni 
simple și mărunte, care parcurgea drumul vieții cu pași mici și 
siguri, dar când nimic nu părea să aibă sens și fiecare direcţie 
ascundea o ameninţare tenebroasă, Gurney devenea nesigur de 
drumul pe care avea să-l urmeze. 

Cu toate astea, se gândi că nu ajungea la niciun rezultat dacă 
rămânea pe strada aceea întunecată. Dacă pleca de acolo, deși 
nu hotărâse încă unde să meargă, ar fi putut cel puţin să-și dea 
seama dacă era supravegheat sau urmărit. Porni mașina înainte 
să se răzgândească, așteptă ca semaforul de la capătul străzii 
să se facă verde, așteptă să-l depășească trei taxiuri, aprinse 
farurile, se încadră repede în trafic și traversă intersecția 
Madison Avenue chiar înainte ca semaforul să se facă roșu în 
spatele lui. Conduse mai departe, cotind la întâmplare în câteva 
intersecţii, până ce fu sigur că nu se afla nimeni pe urmele lui, 
parcurgând drumul spre partea de est a Manhattanului, dinspre 
cartierul Eighties spre Sixties. 

Ajunse iar pe strada unde locuia Jykynstyl, deși nu-și 
propusese așa ceva. Traversă o dată strada, întoarse și intră iar 
pe ea. Parcă pe același loc interzis pe care-l ocupase cu nouă 
ore înainte. 

Era agitat și nesigur de ce avea să facă în continuare, dar 
chiar și puţinul pe care-l făcuse până în acel moment îl calma 


VP - 272 


oarecum. Își aminti că avea numărul de telefon al lui Jykynstyl în 
portofel - un număr pe care Sonya i-l dăduse în cazul în care era 
prins în trafic. Apelă numărul fără să-și facă griji de ce-avea să 
spună. Poate că i-ar fi zis ceva de genul: „Ce mai petrecere, Jay! 
Ai pozele?” sau ceva în stilul lui Hardwick: „Hei, urâtule, dacă 
mă călci pe bătături, s-ar putea să încasezi un glonț între ochi”. 
Dar Gurney nu apucă să-și folosească niciuna dintre replici 


pentru că, atunci când sună la numărul pe care i-l dăduse 
Sonya, un mesaj înregistrat îl anunţă că numărul nu mai era 
disponibil. 


li venea să bată la ușă până i-ar fi răspuns cineva. Apoi, Dave 
își aminti ceva ce-i spusese Jykynstyl, despre faptul că era 
mereu pe drumuri, că nu zăbovea nicicând prea mult într-un 
singur loc, iar Gurney fu dintr-odată convins că se afla în faţa 
unei clădiri goale, că bărbatul dispăruse, și ar fi absolut inutil să 
bată la ușă. 

Ar fi trebuit s-o sune pe Madeleine, să o anunţe cât avea să 
întârzie. Dar cât avea să întârzie de fapt? Oare era bine să-i 
spună că nu-și mai amintea nimic? Că se trezise peste stradă de 
St. Genesius? Să-i spună de ameninţarea cu fotografiile? Sau n- 
ar fi făcut decât să o îngrijoreze de moarte fără niciun motiv? 

Poate că mai bine o suna mai întâi pe Sonya, să vadă dacă 
putea să-l lămurească despre ce se petrecea. Câte știa Sonya 
despre Jay Jykynstyl? Existase vreun sâmbure de adevăr în ceea 
ce privea oferta de o sută de mii de dolari? Sau nu fusese decât 
o momeală, ca să-l aducă în oraș, pentru un prânz între patru 
ochi, astfel încât să fie drogat și apoi... ce? 

Poate că ar fi trebuit să meargă la camera de urgenţțe și să 
facă analizele toxicologice - să afle ce droguri i se dăduseră 
înainte ca substanţele să se metabolizeze, să-și înlocuiască 
bănuielile cu date sigure. Pe de altă parte, fișa înregistrată 
pentru analizele toxicologice ar putea să nască întrebări și 
complicaţii. Dave se găsea într-o situaţie paradoxală: voia să 
afle ce se întâmplase, înainte de a face orice demers oficial 
pentru a afla ce se întâmplase. 

În timp ce era prins în vârtejul indeciziei, o camionetă mare, 
albă se opri la mai puţin de nouă metri de clădirea din cărămidă. 
Lumina farurilor unei mașini în trecere făcu vizibile literele verzi 
de pe latura automobilului: WHITE STAR - SERVICII DE 
CURAȚENIE. 


VP - 273 


Gurney auzi o portieră glisantă deschizându-se de partea 
cealaltă a camionetei. Urmară câteva comentarii în spaniolă, 
apoi se închise la loc. Camioneta se îndepărtă, lăsând în 
semiîntunericul din faţa ușii clădirii un bărbat și o femeie 
îmbrăcaţi în uniforme gri. 

Bărbatul deschise ușa cu o cheie agăţată la curea de un inel. 
Cei doi intrară în clădire și peste câteva momente se aprinse o 
lumină în hol. La scurt timp, se aprinse o lumină la o altă 
fereastră de la parter. După aceea, la un interval de aproximativ 
două minute urmară alte lumini la ferestrele tuturor celor patru 
etaje ale casei. 

Gurney decise să dea buzna înăuntru. Arăta ca un poliţist, 
vorbea ca un poliţist, iar cardul lui de membru al unei asociaţii 
pentru polițiștii pensionaţi putea fi luat drept legitimaţie validă. 

Când ajunse la ușa de la intrare, văzu că era încă deschisă. 
Intră în vestibul și ascultă. Nu se auzeau nici pași, nici voci. 
Incercă ușa care ducea din vestibul spre restul casei. Era tot 
descuiată. O deschise și ascultă din nou. Nu auzi nimic cu 
excepția bâzâitului înfundat al unui aspirator, la unul dintre 
etajele superioare. Intră și închise ușor ușa în urma lui. 

Oamenii de serviciu aprinseseră toate luminile, făcând 
camera mare, ce trecea drept foaier să pară mai rece și mai 
goală decât își amintea el. Lumina diminuase strălucirea scării 
din mahon, care iniţial i se păruse atracţia principală a încăperii. 
Pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn arătau și ei ca niște 
imitații ieftine, de parcă lumina nepotrivită le ștersese patina 
prețioasă a timpului. 

Pe peretele opus erau două uși. Din câte își aducea aminte 
Gurney, una dintre ele era ușa micului lift în care-l condusese 
fiica lui Jykynstyl - dacă într-adevăr fusese fiica lui, lucru de care 
se îndoia. Ușa de lângă ea era întredeschisă, iar camera din 
spatele ei era la fel de puternic luminată ca și marele foaier în 
care se afla. încăperea părea să fie ceea ce reclamele imobiliare 
numeau cameră „multimedia”. Era dominată de un ecran plat, 
în jurul căruia erau aranjate, în diferite poziţii, vreo șase fotolii. 
In colțul din spatele camerei se afla un bar, iar lângă peretele 
alăturat era un bufet cu mai multe pahare de vin sau de cocteil 
și un teanc de farfurii din sticlă, potrivite pentru deserturile 
elegante sau pentru liniuţele de cocaină. Gurney verifică 
sertarele bufetului și descoperi că erau goale. Dulăpioarele 


VP - 274 


barului și minifrigiderul erau încuiate. leși din cameră la fel de 
tăcut cum intrase și se îndreptă spre scară. 

Mocheta persană îi atenua pașii grăbiţi în timp ce urca două 
trepte odată, până la etajul al doilea, pe urmă la al treilea. 
Zgomotul aspiratorului se auzea mai tare aici și Dave se gândi 
că oamenii care făceau curat ar fi putut oricând să coboare de la 
etajul superior, așa că timpul dedicat recunoașterii era limitat. O 
arcadă ducea spre un coridor cu cinci uși. Presupuse că ușa din 
celălalt capăt al coridorului era de la lift, iar celelalte patru erau 
ale dormitoarelor. Porni spre cea mai apropiată ușă și-i roti 
mânerul cât mai fără zgomot. Pe când deschidea ușa, auzi 
bufnetul înfundat al liftului care se oprise pe hol, urmat de 
foșnetul moale al ușilor glisante. 

Intră repede într-o cameră întunecată despre care 
presupunea că ar fi un dormitor și închise ușor ușa, sperând că 
oricine ar fi ieșit din lift - probabil unul dintre oamenii de 
serviciu - se uitase în altă direcţie. 

Işi dădu seama că se afla într-o situație oarecum dificilă: nu 
putea să se ascundă, căci camera era prea întunecată ca să 
găsească un loc potrivit și nu putea să aprindă lumina de teamă 
să nu se dea de gol. lar dacă era prins ascunzându-se în spatele 
unei uși, legitimaţia lui de detectiv la pensie n-ar mai fi făcut 
cine știe ce impresie. Oricum, ce mama dracului căuta acolo? Ce 
sperase să descopere? Portofelul lui Jykynstyl cu indiciul vreunei 
alte identități? Vreun e-mail suspect? Fotografiile la care făcea 
referire în mesaj? Ceva destul de incriminator care să 
zădărnicească orice ameninţare din partea lui Jykynstyl? 
Posibilităţile astea erau plauzibile doar într-un film poliţist. Așa 
că, de ce se pusese într-o situaţie atât de ridicolă, stând la 
pândă în beznă ca un tâlhar idiot? 

Aspiratorul începu să uruie în holul din spatele ușii. Umbra lui 
trecea în sus și-n jos, vizibilă în dunga îngustă de lumină dintre 
ușă și mochetă. Dave păși ușurel în spate și se lipi de perete, 
pipăind obiectele din jur. Auzi deschizându-se ușa camerei din 
fața celei în care se afla. Câteva secunde mai târziu, uruitul 
aspiratorului se auzi mai încet, sugerând că aparatul și persoana 
care-l mânuia intraseră în dormitorul de vizavi. 

Vederea lui Gurney începea să se obișnuiască cu întunericul 
pe care fâșia de lumină ce venea pe sub ușă îl dilua suficient cât 
să ghicească câteva forme: conturul unui pat matrimonial, 


VP - 275 


spătarul curbat al unui scaun model Regina Anna, un șifonier 
negru pe fondul unui perete mai deschis la culoare. 

Se hotărî să riște. Pipăi peretele din spatele lui în căutarea 
întrerupătorului și găsi un buton. ÎI întoarse până aproape de 
mijlocul distanţei, apoi îl apăsă pe poziţia „pornit”, și imediat 
după aceea îl stinse la loc. Ar fi băgat mâna în foc că oamenii de 
serviciu erau suficient de ocupați și n-au observat sclipirea de 
jumătate de secundă de sub ușă. 

În scurtul moment de lumină, Dave văzu un dormitor spaţios, 
cu mobile ale căror contururi le deslușise în semiîntuneric și cu 
două scaune mai mici, un dulap scund cu sertare și o oglindă 
minuţios lucrată deasupra lui și două noptiere cu lămpi. Nu găsi 
nimic neobișnuit sau ciudat în cameră, în afară de propria lui 
reacţie. Când văzu camera, Dave fu cuprins de o senzaţie de 
déjà vu. Era sigur că mai văzuse totul înainte, exact așa cum i 
se arătase în acea străfulgerare de lumină. 

Senzaţia profundă de familiaritate fu urmată după câteva 
secunde de o întrebare înspăimântătoare: oare intrase în acel 
dormitor mai devreme? Spaima se prefăcu într-un fel de greață. 
„Trebuie să fi fost aici în camera asta”. Altfel de ce îi creaseră o 
impresie atât de puternică patul, poziţia scaunelor, marginea 
festonată a șifonierului? 

Dar și mai important, cât de departe puteai merge sub 
puterea dezinhibantă a alcoolului și a Rohypnol-ului? Câte 
principii, cât anume din sistemul tău de valori, cât anume din 
ceea ce preţuiai - cât anume din toate astea putea fi dat la o 
parte de acest amestec toxic? Nu se mai simţise niciodată în 
viața lui atât de vulnerabil, atât de străin de sine - atât de 
nesigur de cine era sau de ce era capabil să facă - cum se 
simţea atunci. 

Apoi, treptat, sentimentul ameţitor de neajutorare și de 
confuzie fu înlocuit de alternanţa dintre teamă și mânie. In ciuda 
firii lui, se lăsă purtat de mânie, de lama ei de oţel, de forța și de 
îndărătnicia ei. 

Gurney deschise ușa și ieși la lumină. 

Băâzâitul aspiratorului se auzea dintr-o cameră din celălalt 
capăt al coridorului. Gurney se îndreptă repede în direcţia 
opusă, spre scara uriașă. Din câte își amintea din scurta 
călătorie cu liftul din după-amiaza aceea, salonul și sufrageria se 
aflau aproape sigur la nivelul al doilea. Cobori scările, sperând 


VP - 276 


că ceva din încăperile acelea avea să-i stârnească un crâmpei 
de amintire de care să se poată agăța. 

O arcadă deschidea palierul spre restul etajului. Trecu pe sub 
ea și se pomeni în salonul victorian unde-l întâlnise pe Jykynstyl. 
Ca peste tot în casă, luminile fuseseră și aici aprinse de oamenii 
de serviciu și avuseseră același efect mohorât. Chiar și plantele 
gigantice, în ghivecele lor, își pierduseră splendoarea. Gurney 
traversă sufrageria și intră în salon. Dispăruseră toate farfuriile, 
paharele și argintăria. La fel și portretul făcut de Holbein. Sau 
falsul după Holbein. 

Işi dădu seama că nu știa nimic cert despre vizita din acea zi. 
Cea mai sigură presupunere era că fiecare element care o 
constituise fusese contrafăcut, în special oferta extravagantă 
pentru portretele-robot. Egoul lui primi o lovitură surprinzătoare 
când se gândi că totul fusese o mare escrocherie, că nu existase 
posibilitatea reală a unui câștig și că admiraţia pentru intuiţia 
sau pentru talentul lui fusese o minciună. Imediat, își dădu 
seama cu amărăciune cât de mult însemnaseră pentru el banii și 
lauda. 

Işi aduse aminte că un terapeut îi spusese odată că poţi să-ţi 
dai seama de cât de important este un lucru pentru tine doar în 
funcţie de durerea provocată de pierderea lui. Acum părea 
destul de clar că potenţialele recompense ale fanteziei promise 
de Jykynstyl fuseseră la fel de importante pentru el, pe cât... pe 
cât fusese convingerea că nu însemnau nimic. Asta îl făcu să se 
simtă ca un idiot păcălit de două ori. 

Gurney aruncă o privire prin salon. Viziunea încântătoare a 
unui iaht ce aluneca pe apele strâmtorii Puget se întoarse la fel 
de acră ca vinul regurgitat. Studie suprafaţa recent lustruită a 
mesei. Nici urmă de pată sau de amprentă. Se întoarse în 
sufragerie. In aer se simțea un miros slab, amestecat, pe care-l 
simţise vag și când trecuse prin cameră, cu câteva minute în 
urmă. Incercă să deosebească elementele. Mirosea a alcool, a 
fum, a cenușă din șemineu, a piele, a pământ reavăn, a lustru 
de mobilă și a lemn vechi. Nimic surprinzător. Nimic ieșit din 
comun. 

Oftă frustrat și dezamăgit că-și asumase riscul inutil de a intra 
în casă. Locul emana un soi de goliciune ostilă - nu lăsa deloc 
impresia că cineva trăise acolo vreodată. Jykynstyl recunoscuse 
măcar atâta lucru când îi descrisese, în linii mari, stilul lui 


VP - 277 


nestatornic de viaţă. Dumnezeu știa unde-și petreceau timpul 
„fiicele” lui. 

Zgomotul aspiratorului de la etajul superior se auzi mai tare. 
Gurney privi o ultimă dată în cameră, apoi se îndreptă spre 
scări. Era pe la jumătatea treptelor când o amintire vie îl făcu să 
se oprească. 

Mirosul de alcool. 

Păhărelul. 

Hristoase! 

Se întoarse, urcând câte două trepte odată, intră iar în 
sufragerie, se duse spre fotoliul masiv din piele, din care-l 
întâmpinase Jykynstyl, fotoliul din care un bărbat aparent infirm 
se ridicase cu atâta dificultate, încât avusese nevoie de ambele 
mâini ca să se sprijine. Pentru că nu avusese nicio masă la 
îndemână, pe care să-și așeze păhărelul de absint... 

Gurney băgă mâna în ghiveciul plantei dese, tropicale. Și iată- 
| - paharul era ascuns privirii de marginea înaltă a vasului și de 
frunzele întunecate și grele. Îl înfășură cu mare grijă în batistă 
și-l strecură în buzunarul jachetei. 

Intrebarea cu care se confruntă, întors în mașină câteva 
momente mai târziu, era ce să facă cu el... 


Capitolul 45 


Un câine curios 


Faptul că secţia nouăsprezece a poliţiei din New York era la 
doar câteva străzi, pe East 67 Street îl făcu pe Gurney să-și 
întocmească o listă mentală a persoanelor pe care le cunoștea 
acolo. Ştia cel puţin vreo șase detectivi la secția nouăsprezece, 
iar pe doi dintre ei îi cunoștea suficient de bine ca să le ceară o 
favoare stânjenitoare. lar să ia niște amprente de pe un păhărel 
șterpelit și să le compare cu informaţiile din baza de date FBI - 
un demers care ar stârni discuţii pe seama necesităţii unui 
număr de înregistrare - era, cu siguranţă, stânjenitor. Gurney n- 
avea de gând să-și justifice interesul pentru gazda lui de la 
prânz, dar nici să inventeze o minciună care putea să se 
întoarcă mai târziu împotriva lui. 


VP - 278 


Se hotări să găsească o altă soluţie. Puse păhărelul cu grijă în 
compartimentul pentru cotieră, puse telefonul mobil pe scaunul 
de lângă el, porni mașina și se îndreptă spre podul George 
Washington. 

Prima oară o sună pe Sonya Reynolds. 

— Unde dracului ai fost? Ce dracului ai făcut toată după- 
amiaza? 

Femeia părea furioasă, tensionată și nu dădea semne să fi 
știut ce se întâmplase în cursul zilei, ceea ce-l linişti pe Gurney. 

— Sunt niște întrebări bune. Nu cunosc răspunsul la niciuna 
dintre ele. 

— Ce s-a întâmplat? Despre ce vorbești? 

— Cât de multe știi despre Jay Jykynstyl? 

— Despre ce e vorba? Ce dracu' s-a întâmplat? 

— Nu sunt sigur. Dar nu e de bine. 

— Nu înțeleg. 

— Cât de multe știi despre Jay Jykynstyl? 

— Știu exact cât se vehiculează în presa artistică. E un 
investitor important și foarte selectiv. Are o influenţă financiară 
uriașă pe piaţă. Îi place să rămână anonim. Nu permite nimănui 
să-l fotografieze. Îi place să creeze confuzie în legătură cu viața 
lui privată. Nu știm nici măcar unde locuiește. Nu știm dacă e 
hetero sau gay. Cu cât e confuzia mai mare, cu atât îi place mai 
mult. E obsedat de intimitatea lui. 

— Deci nu l-ai întâlnit niciodată, n-ai văzut nicio fotografie cu 
el înainte să intre într-o bună zi în galeria ta și să-ţi spună că 
vrea să-mi cumpere lucrările? 

— Unde vrei să ajungi? 

— De unde știi că omul cu care ai discutat e Jay Jykynstyl? 
Pentru că ţi-a zis el? 

— Nu. Din contră. 

— A zis că nu e Jay Jykynstyl? 

— Mi-a spus că numele lui e Jay. Doar Jay. 

— Și atunci cum...? 

— L-am tot întrebat și i-am spus că ar fi foarte dificil să fac 
afaceri cu el fără să-i cunosc numele întreg, că ar fi ridicol să nu 
știu cu cine am de-a face când sunt la mijloc atâţia bani. 

— Și el ce-a zis? 

— A zis că-l cheamă Javits. Jay Javits. 

— Ca pe Jacob Javits? Fostul senator? 


VP - 279 


— Exact, dar a răspuns într-un fel foarte dubios, ca și cum 
numele îi trecuse atunci prin minte și se simţea obligat să zică 
ceva pentru că insistam atât. Dave, spune-mi de ce mama 
dracului vorbim despre asta. Vreau să știu în clipa asta ce s-a 
întâmplat azi. 

— Ce s-a întâmplat e că... a devenit clar că toată afacerea 
asta e o porcărie. Cred că am fost drogat și că întâlnirea a fost 
un fel de capcană fără nicio legătură cu lucrările mele. 

— E absurd. 

— Hai să ne întoarcem la identitatea tipului - ţi-a zis că 
numele lui e Jay Javits și tu ai ajuns la concluzia că de fapt îl 
cheamă Jay Jykynstyl? 

— Nu tocmai. Nu fi prostuț. Am vorbit la un moment dat 
despre cât de frumos e lacul și a menţionat că îl poate vedea din 
camera lui, așa că l-am întrebat unde stă și mi-a răspuns că e 
cazat la un han foarte frumos, de parcă nu voia să știu cum se 
numește. Așa că, mai târziu, am sunat la Huntington, cel mai 
exclusivist han de lângă lac și am întrebat dacă găzduiau un 
anume Jay Javits. La început, tipul a părut încurcat și după aceea 
m-a întrebat dacă nu cumva am înțeles greșit numele. l-am 
răspuns că sigur, îmbătrânesc, mă lasă auzul și uneori înțeleg 
greșit numele. Am încercat să sun cât de patetic am putut. 

— Și crezi că ţi-a ieșit? 

— Cred că da. Tipul a zis: „Se poate ca persoana pe care o 
căutați să se numească Jykynstyl?” 

— l-am cerut să spună numele pe litere, ceea ce a făcut, și 
atunci mi-am spus: „Hristoase, oare să fie posibil așa ceva?” Așa 
că l-am rugat să mi-l descrie pe tipul ăsta Jykynstyl și a fost clar 
că era aceeași persoană care venise la galerie. Deci, vezi, n-a 
vrut să știu cine e, dar eu tot am aflat. 

Gurney rămase tăcut. Se gândea că o posibilitate mult mai 
mare era ca Sonya să fi fost manipulată să creadă că bărbatul 
era Jykynstyl - într-un fel care nu i-ar fi permis să se îndoiască 
de concluzia ei. Subtilitatea și profesionalismul escrocheriei 
aproape că erau mai tulburătoare decât escrocheria în sine. 

— Mai ești acolo, David? 

— Trebuie să mai dau niște telefoane și te sun înapoi. 

— Tot nu mi-ai zis ce s-a întâmplat. 

— Habar n-am ce s-a întâmplat, în afară de faptul că am fost 
mințit, drogat, dus cu mașina prin oraș, în timp ce eram 


VP - 280 


inconștient și ameninţat. N-am nicio idee de cine sau de ce. Fac 
tot ce pot ca să aflu. Și voi afla. 

Optimismul ultimelor cuvinte nu avea nicio legătură cu mânia, 
teama și confuzia pe care le simţea. Îi promise din nou Sonyei 
că avea să o sune înapoi. 

Pe urmă o sună pe Madeleine fără să se gândească la ce avea 
de gând să spună și fără să verifice ora. Doar când femeia 
răspunse adormită, Dave își aruncă privirea la ceasul de pe bord 
și văzu că era deja zece și patru minute. 

— Mă întrebam când o să suni, zise ea. Ești bine? 

— Să zicem. Îmi pare rău că n-am telefonat mai devreme. 
Lucrurile au luat-o cam razna în după-amiaza asta. 

— Cum adică „să zicem”? 

— Cum? Ah, vreau să zic că sunt bine, dar se pare că mă 
confrunt cu un mic mister. 

— Cât de mic? 

— E greu de zis. Dar, din câte se pare, afacerea cu Jykynstyl a 
fost o escrocherie. În seara asta am umblat dintr-o parte în alta, 
încercând să înţeleg despre ce e vorba. 

— Ce s-a întâmplat? 

Madeleine se trezise acum de-a binelea și vorbea pe un ton 
calm care îi acoperea, dar totodată îi și trăda îngrijorarea. 

Gurney știa că trebuia să aleagă. Ori îi povestea tot ce știa, 
inclusiv temerile lui, indiferent de efectul pe care avea să-l 
creeze asupra ei. Ori îi povestea o variantă incompletă și mai 
puțin alarmantă. Alese a doua variantă, pe care mai târziu avea 
s-o considere o autoamăgire, ca pe un prim pas, Și-și spuse că 
avea să-i spună lui Madeleine întreaga poveste de îndată ce o 
înțelegea el însuși mai bine. 

— Am început să mă simt dubios la întâlnire și, mai târziu, în 
mașină, n-am reușit să-mi amintesc conversaţia pe care am 
avut-o. 

Gurney își zise că varianta aceea era adevărată, doar că puţin 
minimizată. 

— S-ar părea că te-ai îmbătat. 

Nu părea să afirme, ci mai degrabă să pună o întrebare. 

— Poate. Dar... nu sunt sigur. 

— Crezi că ai fost drogat? 

— E una dintre variantele pe care le iau în calcul. Chiar dacă 
nu are niciun sens. Oricum, am verificat locul, și tot ce știu cu 


VP - 281 


certitudine e că ceva nu miroase deloc a bine -, iar oferta de o 
sută de mii de dolari e aproape sigur o aiureală. Dar de fapt te- 
am sunat să-ţi spun că acum plec din Manhattan și ar trebui să 
ajung acasă în vreo două ore și jumătate. Chiar îmi pare rău că 
nu te-am sunat mai devreme. 

— Să nu conduci cu viteză. 

— Ne vedem în curând. Te iubesc. 

Gurney aproape că rată ultima ieșire de pe autostrada Harlem 
River spre podul George Washington. Își aruncă rapid ochii spre 
dreapta, viră pe banda de ieșire și apoi pe taluz, declanșând 
țignalul unui claxon de mașină apăsat cu indignare. 

Era prea târziu să-l sune pe Kline. Dar dacă Hardwick reluase 
într-adevăr cazul, atunci el ar putea ști ceva despre ancheta cu 
privire la Karnala Fashion și despre familia Skard la care se 
referea Kline în mesajul vocal. Cu puţin noroc, Hardwick ar 
putea fi treaz, ar putea răspunde la telefon și-ar putea fi și 
dispus să vorbească. 

Presupunerile lui se dovediră adevărate. 

— Ce mai faci, Sherlock? N-ai putut aștepta până dimineaţă 
să mă feliciți pentru repunerea în drepturi? 

— Felicitări. 

— Se pare că i-ai făcut pe toţi să creadă că absolventele de la 
Mapleshade pică pe capete și că toată lumea trebuie luată la 
întrebări. Astfel că a fost nevoie disperată de oameni și 
Rodriguez s-a văzut forțat să mă aducă înapoi. Mai că i-a 
explodat capul de frustrare. 

— Mă bucur că te-ai întors. Am câteva întrebări. 

— Despre potaie? 

— Potaie? 

— Cea care a dezgropat-o pe Kiki. 

— Despre ce dracu' vorbești, Jack? 

— Airedal-ul curios a lui Marian Eliot. N-ai auzit? 

— Spune-mi despre ce e vorba. 

— Femeia lucra în grădina de trandafiri. lar Melpomene era 
legat de un copac. 

— Cine? 

— Numele Airedal-ului este Melpomene. E o javră tare 
sofisticată. Cumva, Melpomene reușește să-și dezlege funia. 
Ajunge în spatele casei familiei Muller și începe să dea târcoale 
prin spatele șopronului. Până când Bătrâna Doamnă Eliot a 


VP - 282 


ajuns acolo ca să-și recupereze câinele, Melpomene săpase deja 
o groapă destul de adâncă. Și-atunci, Bătrâna Doamnă vede 
ceva. la ghici ce. 

— Jack, pentru numele lui Dumnezeu. Zi-mi odată. 

— Iniţial a crezut că e una dintre mănușile ei de grădinaărit. 

— Hristoase, Jack... 

— la gândește-te. Ce seamănă cu o mănușă? 

— Jack... 

— Era o mână descompusă. 

— Și mâna asta era a lui Kiki Muller, femeia despre care se 
crede c-ar fi fugit cu Hector Flores? 

— Chiar a ei. 

Gurney tăcu preţ de câteva secunde. 

— Gata, ţi s-a aprins beculețul, Sherlock? Faci deducţii, 
inducţii și ce-oi mai face tu? 

— Cum a reacționat soţul lui Kiki? 

— Carl nebunul? Mecanicul de tren de sub pomul de Crăciun? 
N-a avut nicio reacție. Cred că psihiatrul lui îl ţine pe atâta 
Xanax, încât nu mai e capabil de nicio reacţie. Ca un nenorocit 
de zombi. Sau se preface al dracului de bine. 

— Se cunoaște cauza sau data aproximativă a decesului? 

— A fost dezgropată abia azi-de-dimineaţă. Dar a stat în 
pământ ceva timp. Poate chiar câteva luni, ceea ce ar însemna 
că a fost ucisă cam când a dispărut Hector. 

— Și cauza morţii? 

— Legistul încă n-a întocmit actele, dar bazându-mă pe 
observaţiile mele, aș fi dispus să risc un diagnostic. 

Hardwick făcu o pauză. Gurney își încleștă dinţii. Ştia ce 
urmează. 

— AŞ zice că moartea ei s-ar putea să fi avut legătură cu 
faptul că avea capul tăiat. 


Capitolul 46 


Nimic oficial 


Ajungând acasă cu mult după miezul nopţii, Gurney dormi 
atât de puţin în noaptea aceea de parcă nu dormise deloc. 


VP - 283 


A doua zi dimineaţă, în timp ce-și servea cafeaua cu 
Madeleine, Dave își puse starea de neliniște pe seama 
suspiciunilor lui legate de „Jykynstyl” și pe tensiunea care se 
acumula în cazul Perry. Fără s-o spună cu voce tare, o puse și pe 
seama metabolizării substanței cu care fusese drogat. 

— Ar fi trebuit să mergi la spital. 

— O să fiu în regulă. 

— Poate ar trebui să te culci la loc. 

— Am prea multe pe cap. Și-n plus, sunt mult prea agitat ca 
să dorm. 

— Și ce-ai să faci? 

— O să muncesc. 

— Ştii că e duminică, așa-i? 

— Așa-i. 

Dave uitase însă ce zi era. Starea de confuzie îl băga în 
sperieți. Trebuia să se concentreze asupra unui lucru concret, 
asupra unei modalităţi de a gândi limpede, pas cu pas. 

— Poate ar trebui să suni la cabinetul lui Dichter, să întrebi 
dacă te poate primi azi. 

Dave clătină din cap. Dichter era medicul lor de familie. 
Doctorul Dichter. Numele nătâng îl făcea aproape mereu să 
zâmbească, dar nu și azi. 

— Ai zis că e posibil să fi fost drogat. Chiar vorbești serios? 
Despre ce fel de drog e vorba? 

Gurney n-avea de gând să pomenească Rohypnolul. 
Asociaţiile substanţei cu un comportament sexual inadecvat ar fi 
declanșat o avalanșă de întrebări și griji pe care nu era capabil 
să le discute. 

— Nu sunt sigur. Cred că era ceva cu efecte de pierdere a 
memoriei, ca ale alcoolului. 

Madeleine îl măsură din cap până-n picioare în felul ei 
caracteristic, făcându-l să se simtă gol în faţa ei. 

— Orice ar fi fost, zise el, începe să-și piardă efectul. 

Știa că vorbise prea relaxat sau că, cel puţin, sunase prea 
dornic să schimbe subiectul. 

— Poate că trebuie să iei ceva ca să-l neutralizeze. 

Gurney clătină din cap. 

— Sunt sigur că procesul natural de detoxifiere al 
organismului va avea grijă de asta. Dar, între timp, am nevoie 
de ceva la care să mă concentrez. 


VP - 284 


Ideea asta îl duse imediat cu gândul înapoi la cazul Perry. Își 
aduse aminte că-l sunase pe Hardwick cu o seară în urmă și-și 
dădu brusc seama că discuţia lor despre Melpomene și mâna 
descompusă a lui Kiki Muller îl făcuse să uite motivul pentru 
care îi telefonase de fapt lui Hardwick. 

Un moment mai târziu, Gurney vorbea iar cu Hardwick. 

— Skard? zise Hardwick aspru, pe un ton nefericit. Mda, 
numele are legătură cu Karnala Fashion. Apropo, e duminică 
dimineața, ce dracu’. Cât de urgentă e treaba asta? 

Cu Hardwick, nimic nu era simplu. Dar dacă intrai în jocul lui, 
situaţia devenea mai puţin dificilă. O variantă de joc era să 
sporești vulgaritatea. 

— Ce zici de: e urgent ca un posibil glonţ-în-coaie? 

Hardwick tăcu preţ de câteva secunde, ca și cum calcula câte 
puncte avea să acorde pentru viclenia expresiei. 

— Aparent, Karnala Fashion e o afacere tare încâlcită. E greu 
să-i dai de capăt. E deţinută de o altă companie, deţinută la 
rândul ei de altă companie, deţinută de o altă companie din 
insulele Cayman. E greu de zis cu ce se ocupă mai exact. Dar se 
pare că au legătură cu Sardinia, iar familia Skard, ai cărei 
membri au reputaţia de a fi niște oameni foarte răi, se pare că 
are legătură cu Sardinia. 

— Au reputația? 

— Nu vreau să insinuez că ar exista vreo îndoială în privința 
asta, doar că nu există nicio dovadă legală. După spusele 
prietenilor noștri de la Interpol, niciun membru al familiei Skard 
n-a fost vreodată acuzat de ceva. Potenţialii martori fie se 
răzgândesc, fie dispar. 

— Familia Skard deţine Karnala Fashion? 

— Probabil. Tot ce are legătură cu ei înseamnă probabi/ asta, 
probabil ailaltă. Nu prea există niciun act oficial. 

— Și atunci care mama dracului e treaba cu Karnala Fashion? 

— Nu știe nimeni. N-am găsit niciun furnizor de țesături sau 
comerciant de îmbrăcăminte care să fi făcut vreodată afaceri cu 
ei. Fac reclame pentru haine de damă extrem de scumpe, dar n- 
am găsit nicio dovadă că le-ar și vinde. 

— Ce spun reprezentanţii lor despre asta? 

— Nu reușim să găsim niciun reprezentant. 

— lisuse, Jack, dar cine dă comanda pentru reclame? Cine 
plătește pentru ele? 


VP - 285 


— Toate astea se fac prin e-mail. 

— E-mailuri trimise de unde? 

— Uneori din insulele Cayman. Alteori din Sardinia. 

— Dar... 

— Știu. N-are niciun sens. Investigăm în continuare. Așteptăm 
mai multe date de la Interpol, de la poliţia din Italia și din 
insulele Cayman. E o chestie încurcată, din moment ce nimeni 
n-a fost acuzat de nimic, iar fetele dispărute nu sunt dispărute în 
mod oficial. Și chiar dacă dispariţia lor ar fi fost raportată, 
legătura lor cu Karnala n-ar demonstra nimic. lar pe hârtie nu 
există nimic care să lege Karnala de familia Skard. Reputația e 
tot ce ne rămâne. Din punct de vedere legal, ne aflăm pe un 
teren minat, înconjurați de ceaţă. In plus, datorită observaţiilor 
pe care i le-ai împărtășit procurorului districtual, întregul caz e 
abordat acum ca o situaţie de criză în care fiecare se gândește 
numai la curu' lui. 

— Adică? 

— Adică în loc să avem câţiva oameni de nădejde pe terenul 
ăla minat, acum avem o grămadă care se împiedică unul de 
altul. 

— Recunoaște, Jack, îţi place la nebunie. 

— Du-te-n mă-ta. 

— Mda. Atunci presupun că nu e un moment bun să-ți cer o 
favoare. 

— Cum ar fi? 

Hardwick se îmblânzi deodată. Așa era el, ciudat. Reacţiona 
pe dos decât te-ai fi așteptat, ca un copil hiperactiv care se 
calmează în toiul unei crize. Momentul potrivit ca să-i ceri o 
favoare era exact momentul pe care l-ai fi crezut nepotrivit și 
invers. Același principiu cu fundul în sus îi guverna și reacţia în 
fața riscului, pe care Hardwick îl privea ca pe un factor pozitiv în 
orice combinaţie. Deși majoritatea polițiștilor tind, prin natură, 
să respecte o ierarhie și să fie conservatori, Hardwick avea o 
genă cu adevărat anarhistă. Avea noroc că mai era în viaţă. 

— E împotriva regulilor, zise Gurney, simțindu-se pe teren 
sigur pentru prima oară în aproape douăzeci și patru de ore. 

Oare de ce nu se gândise mai devreme la Hardwick? 

— S-ar putea să fie nevoie de niscaiva manevre. 

— Despre ce e vorba? 

Jack dădea impresia că i s-ar fi oferit un desert surpriză. 


VP - 286 


— Am nevoie să se ia amprentele de pe un păhărel și să fie 
comparate cu baza de date FBI. 

— la lasă-mă să ghicesc, nu vrei să știe nimeni de ce, nu vrei 
să se deschidă un dosar și nu vrei să se afle că cererea a venit 
de la tine. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Unde și când fac rost de pahar? 

— Ce zici să ne vedem la Abelard în zece minute? 

— Gurney, ești un nemernic încrezut. 


Capitolul 47 


O situație imposibilă 


După ce îi încredinţă paharul lui Hardwick, în mica parcare din 
fața magazinului Abelard, lui Gurney îi veni ideea să-și continue 
drumul până în Tambury. Până la urmă, Abelard se afla aproape 
la mijlocul distanţei dintre localităţi și era posibil să mai 
descopere ceva la locul crimei. De asemenea, voia să fie în 
mișcare, să nu se mai gândească la Jykynstyl. 

Dave se gândi la acele aristocrate de grădină, Marian Eliot și 
Melpomene, la Melpomene răscolind ţărâna din spatele 
șopronului familiei Muller, la mâna lui Kiki ieșind din pământ ca 
o mănușă terfelită de grădină. Și la Carl. La Carl cel cuprins de 
spiritul Crăciunului. Carl, care putea foarte bine să sfârșească 
prin a fi acuzat de uciderea soţiei lui. Bineînţeles, faptul că 
femeii îi fusese tăiat capul îl indica desigur pe Hector. Dar dacă 
ar fi fost și Carl mai isteț... 

Oare bărbatul descoperise aventura ei cu Hector și decisese 
s-o omoare la fel ca pe Jillian Perry? Era o posibilitate, însă una 
destul de slabă. Dacă Muller era vinovat, atunci uciderea lui Kiki 
n-ar fi avut o legătură directă cu cele ce se întâmplau la 
Mapleshade. Ar fi însemnat, de asemenea, că Muller ar fi fost 
destul de furios, ca să-și ucidă soţia, destul de lucid ca să imite 
omorul lui Hector și destul de naiv ca s-o îngroape într-un 
mormânt superficial în propria-i grădină. Gurney fusese martorul 
unor urmări mult mai bizare, dar acest lucru nu făcea ca 
scenariul de faţă să pară mai plauzibil. 


VP - 287 


Dave bănuia că există o explicaţie mai bună pentru uciderea 
lui Kiki Muller decât furia unui soț gelos. Ceva care lega crima 
într-un mod mult mai direct de misterul mai amplu de la 
Mapleshade. Pe când vira de pe Higgles Road pe Badger Lane, 
Gurney începea să-și mai revină în simţiri. Era departe de a 
fluiera cântece voioase, dar cel puţin se simțea ca un detectiv. 
Și nici nu-i mai era greață. 

Două clone tatuate ale lui Calvin Harlen stăteau alături de 
fermier lângă grămada de bălegar care separa casa părăginită 
de hambarul și mai părăginit. Ochii lor inexpresivi urmăriră cu o 
răutate pasivă mașina lui Gurney care intra pe stradă. 

În timp ce conducea spre proprietatea lui Ashton, Dave 
aproape că se așteptă să le vadă pe Marian Eliot și pe 
Melpomene, cea care scotea la iveală păcate îngropate, postate 
pe verandă, într-o ipostază ursuză, dar niciuna dintre ele nu se 
vedea pe nicăieri. Nici în jurul casei Muller nu se vedea vreo 
mișcare. 

Când cobori din mașină, pe aleea pavată din curtea lui 
Ashton, Gurney fu din nou izbit de atmosfera englezească a 
locului - de impresia subtilă ce indica bogăţia și exclusivitatea 
liniștii. În loc să înainteze spre ușa din faţă, Dave se duse direct 
spre arcadele înverzite de iederă ce serveau drept intrare spre 
peluza ce se întindea mult în spatele casei. Deși arbuștii din jur 
erau în mare parte încă verzi, câteva pete rare de galben și de 
roșu începuseră să apară prin copaci. 

— Domnule detectiv Gurney? 

Dave se întoarse spre casă. Scott Ashton stătea în pragul ușii 
laterale. 

Gurney zâmbi. 

— Îmi pare rău că vă deranjez duminică dimineaţa. 

Ashton îi întoarse zâmbetul. 

— Nu m-aș aștepta să existe vreo diferenţă într-o zi de lucru și 
una de weekend în cazul unei investigaţii criminale. Este ceva 
anume...? 

— De fapt, mă întrebam dacă aș putea să arunc o privire mai 
de aproape asupra zonei din jurul căsuţei. 

— O privire mai de aproape? 

— Exact. Dacă nu vă deranjează. 

— Sunteţi interesat de ceva anume? 

— Sper că-mi voi da seama când voi găsi acel lucru. 


VP - 288 


Surâsul plat al lui Ashton era la fel de cumpătat pe cât îi era 
vocea. 

— Daţi-mi de știre dacă aveţi nevoie de ajutor. Mă găsiţi cu 
tata, în bibliotecă. 

Unii au „birouri”, se gândi Gurney, alţii au „biblioteci”. Cine a 
zis că America e o societate lipsită de clasă? În mod sigur, nu o 
persoană a cărei casă era construită din piatră de Cotswold și al 
cărei tată purta numele de Hobart Ashton. 

Dave ieși de pe alee și traversă peluza laterală, trecu pe sub 
arcada din iederă și ieși pe peluza din spatele casei. Fusese atât 
de preocupat încât nu observase până atunci ce zi straniu de 
frumoasă era - una dintre acele zile de toamnă când căderea 
piezișă a luminii, culoarea schimbată a frunzelor și liniștea 
deplină din aer conspirau ca să creeze o lume stăpânită de o 
pace eliberată de zăgazurile timpului, o lume ce nu-i cerea 
nimic, o lume a cărei pace îi tăia răsuflarea. 

Ca toate momentele de liniște din viața lui Gurney, și acesta 
fu de scurtă durată. Venise aici să se concentreze la o crimă, să 
înțeleagă mai bine realitatea cruntă a locului în care se 
petrecuse, zona în care ucigașul își desfășurase activitatea. 

Continuă să meargă în jurul casei până în grădina interioară, 
la masa rotundă și mică - cea unde în urmă cu patru luni, un 
glonţ de 6,35 mm. dintr-o pușcă Weatherby spărsese ceașca de 
ceai a lui Ashton. Se întrebă unde era Hector Flores în acea 
clipă. Putea fi oriunde. Putea fi în pădure, supraveghind casă, pe 
Ashton și pe tatăl său, urmărindu-l de aproape pe Gurney. 

Atenţia lui Dave se îndreptă spre căsuţă, spre ceea ce se 
petrecuse în ziua crimei, ziua nunţii. De unde stătea el, Dave 
putea zări fațada și o latură a clădirii, ca și partea de pădure pe 
care Flores trebuie s-o fi traversat ca să arunce maceta acolo 
unde fusese găsită ulterior. În mai, frunzele abia apăreau, iar 
acum erau din ce în ce mai rare, ceea ce însemna că 
vizibilitatea era aproximativ aceeași. 

Așa cum făcuse de mai multe ori în ultima săptămână, Gurney 
își imagină un bărbat atletic, de origine hispanică, ieșind pe 
fereastra din spatele vilei, alergând cu pașii unui jucător de 
fotbal american printre copaci și rugi, spre un punct aflat la 
aproximativ o sută patruzeci de metri depărtare și, odată ajuns 
acolo, ascunzând parţial o macetă însângerată sub niște frunze. 
Și apoi... ce? Își pusese pungi de plastic peste pantofi? Sau și-i 


VP - 289 


impregnase cu vreo substanţă ca să-și piardă urma? Așa încât 
să-și continue drumul, nestingherit, spre o altă destinaţie aflată 
în crâng sau spre drumul de dincolo de crâng? Așa încât să se 
întâlnească cu Kiki Muller care-l aștepta în mașină, urmând să-l 
scoată din zonă înainte să sosească poliția? Sau să-l ducă la ea 
acasă? La ea acasă unde ulterior o omorâse și o îngropase? Dar 
de ce? Ce sens aveau toate astea? Ori punea întrebarea greșită, 
presupunând că scenariul trebuia să aibă o logică? Să 
presupună că o mare parte din ce se întâmplase fusese urmarea 
unei curate nebunii, a unei imaginaţii bolnave? Dar calea asta 
nu era tocmai practică. Dacă nimic nu avea sens, atunci nu 
exista nicio modalitate de a găsi o logică, iar Gurney avea 
sentimentul că, în umbra furiei și a alienării, de fapt toate aveau 
sens. 

Deci, de ce era maceta ascunsă doar pe jumătate? N-avea 
sens să fi depus cineva efortul de a acoperi lama în timp ce lăsa 
mânerul expus privirii. Pentru un motiv sau altul, această mică 
discrepanţă îl deranja cel mai tare pe Gurney. Poate că deranja 
nu era cuvântul potrivit. De fapt, îi plăceau destul de mult 
discrepanţele pentru că experienţa îl învățase că, în cele din 
urmă, ele puneau în lumină adevărul. 

Gurney se așeză la masă și privi spre pădure, imaginându-și 
pe cât putea de bine drumul celui care fugise. Zona de o sută 
patruzeci de metri de la căsuţă până la locul descoperirii 
macetei era aproape în întregime ascunsă privirii, nu doar de 
frunzișul crângului, dar și de tufele de rododendron ce separau 
sălbăticia de peluză și de răsadurile de flori. încercă să estimeze 
cât de departe se putea vedea în pădure și ajunse la concluzia 
că nu tocmai departe - așa că oricine putea trece pe acolo cu 
ușurință, după cum Flores trecuse neobservat de pe peluză. De 
fapt, cel mai îndepărtat lucru pe care Gurney îl putea zări printre 
frunze, din locul în care stătea, era trunchiul întunecat al unui 
cireș și chiar și din acela nu reușea să întrezărească decât o 
mică parte prin golul de câţiva centimetri dintre tufe. 

E adevărat, mica parte vizibilă a trunchiului copacului se afla 
de cealaltă parte a rutei pe care trebuie să o fi urmat Flores și, 
teoretic, dacă cineva s-ar fi uitat spre pădure, concentrându-se 
la locul respectiv în momentul potrivit, ar fi putut să vadă, 
pentru o fracțiune de secundă, o persoană în trecere. Dar pe 
atunci, un asemenea incident n-ar fi însemnat nimic. lar șansele 


VP - 290 


ca atenţia cuiva să fi fost îndreptată exact către locul acela erau 
la fel de mici ca... 

„lisuse Hristoase!” 

Gurney holbă ochii, minunându-se de detaliul evident care 
aproape-i scăpase. 

Se uită fix, printre frunze, la scoarţa întunecată și aspră a 
cireșului. Apoi, fără să piardă copacul din priviri, porni spre el, 
traversând direct curtea interioară, răsadul de flori în care se 
prăbușise Ashton, tufele de rododendron și intră în pădure. 
Direcţia lui era aproximativ perpendiculară pe ruta pe care se 
presupunea că o avusese Flores de la căsuţă, spre locul unde 
ascunsese maceta. Gurney voia să se asigure că nu aveai cum 
să treci prin dreptul cireșului. 

Când ajunse la marginea ravenei de care-și aducea aminte în 
urma ultimei lui examinări a pădurii, din urmă cu câteva zile, 
bănuiala i se confirmă. Copacul era dincolo de ravena lungă și 
adâncă, cu pante abrupte. Orice drum dinspre căsuţă, care 
trecea prin spatele copacului ar fi presupus traversarea ravenei 
respective de cel puţin două ori - o misiune care necesită timp 
și este imposibil de îndeplinit înainte ca zona să fie împânzită de 
oameni, după descoperirea trupului - ca să nu mai pomenim că 
urma luată de câini ducea de-a lungul pantei apropiate a 
ravenei, nu de partea cealaltă. Asta însemna că oricine ar fi 
mers dinspre căsuță spre locul macetei, trebuie să fi trecut prin 
fata copacului. Pur și simplu, nu exista o altă cale... 

e 

Gurney ajunse acasă din Tambury, în Walnut Crossing, în 
cincizeci și cinci de minute în loc de o oră și un sfert ca de 
obicei. Se grăbea să studieze cu mai multă atenţie materialul 
video de la nuntă. Își mai dădu seama că pesemne graba lui se 
datora și nevoii de a rămâne cât mai implicat cu putinţă în cazul 
uciderii lui Perry - o crimă care, deși oribilă, îl neliniștea mult 
mai puţin decât situaţia cu Jykynstyl. 

Mașina lui Madeleine era parcată lângă casă, iar bicicleta ei 
era sprijinită de magazia din grădină. Gurney presupuse că soţia 
lui se afla în bucătărie, dar când intră pe ușa din lateral și strigă: 
„Am ajuns acasă”, nu-i răspunse nimeni. 

Merse direct la masa cea lungă ce separa bucătăria spațioasă 
de sufragerie - masa pe care, spre iritarea lui Madeleine, erau 
întinse copiile documentelor din dosarul cazului. Printre dosare 


VP - 291 


se afla un set de DVD-uri. Pe cel de deasupra, acela pe care-l 
vizionase cu Hardwick, era eticheta: „Petrecerea Perry-Ashton, 
editat BIC”. Însă Gurney căuta alt DVD printre originalele 
needitate. Existau în total cinci din care putea alege. Primul era 
etichetat: „Elicopter, vedere de ansamblu aeriană și 
descendentă”. Celelalte patru, fiecare cu înregistrarea uneia 
dintre camerele fixe de la sol, erau etichetate în funcție de 
orientarea geografică a fiecărei camere. 

Gurney luă cele patru DVD-uri în birou, deschise laptopul, 
accesă Google Earth și tastă „Badger Lane, Tambury, NY”. 
Treizeci de secunde mai târziu, se uita la o fotografie din satelit 
a proprietăţii Ashton, însoţită de altitudine și de punctele 
cardinale. Putea identifica inclusiv masa de ceai din curtea 
interioară. 

Alese punctul aproximativ din pădure unde credea că se afla 
trunchiul vizibil de copac. Folosind acele de busolă de la Google, 
Dave calculă direcţia de la masă, la copac. Direcţia era optzeci 
și cinci de grade, spre est. 

Răscoli printre DVD-uri. Ultimul era etichetat: „Est - nord-est”. 
introduse discul în playerul aflat vizavi de canapea, găsi 
momentul în care Jillian Perry intra în vilă și se așeză, ca să le 
acorde celor paisprezece minute de film atenţia lui desăvârșită. 

Le urmări o dată, apoi a doua oară, din ce în ce mai confuz. 
Apoi le urmări din nou, de această dată până în momentul în 
care Luntz, șeful poliţiei locale, izolase scena crimei, iar poliţia 
statală ajungea la fața locului. 

Ceva era în neregulă. Mai mult de atât. Era imposibil. 

Gurney îi telefonă lui Hardwick, care, deloc grăbit, răspunse 
abia după al șaptelea ton de apel. 

— Cu ce te pot ajuta, geniule? 

— Cât ești de sigur că înregistrările de la petrecere sunt 
complete? 

— Ce vrei să zici prin „complete”? 

— Una dintre cele patru camere fixe a fost poziționată astfel 
încât acoperă căsuţa și o parte destul de vastă din pădurea din 
stânga căsuţei. Porțiunea aia de pădure include întreg spaţiul 
prin care trebuie să fi trecut Flores ca să se descotorosească de 
arma crimei. 

— Așa, și? 


VP - 292 


— Și dincolo de acea porţiune e un trunchi de copac vizibil 
printre golurile dintre frunze, dacă e privit din curtea interioară, 
adică din perspectiva uneia dintre camere. 

— Și? 

— Repet, trunchiul se află dincolo de ruta pe care Flores 
trebuie să o fi urmat ca să lase maceta în locul unde s-a găsit. 
Trunchiul ăla se vede clar, permanent în filmul cu rezoluţie 
înaltă înregistrat de cameră. 

— Și ce vrei să demonstrezi? 

— M-am uitat la film de trei ori, ca să fiu sigur. Jack, n-a trecut 
nimeni prin dreptul copacului ăluia. 

Hardwick părea înfrânt. 

— Nu pricep. 

— Nici eu. Există vreo posibilitate ca maceta din pădure să nu 
fie arma crimei? 

— ADN-ul se potrivește perfect. Sângele proaspăt de pe 
macetă era al lui Jillian Perry. Marja de eroare este mai mică de 
una la un milion. Ca să nu mai pomenim că raportul medicului 
legist indică o lovitură puternică cu o lamă grea și ascuţită. Și, 
oricum, care e alternativa? A ascuns Flores, în secret, o a doua 
macetă însângerată, adevărata armă a crimei, după ce a mânijit- 
o pe prima cu sângele de pe ea? Dar tot ar fi trebuit s-o lase 
acolo unde am găsit-o. Adică, despre ce dracului vorbim aici? 
Cum să nu fie arma crimei? 

Gurney oftă. 

— Deci, practic, ne confruntăm cu o situaţie imposibilă. 


Capitolul 48 


Amintiri perfecte 


Dacă faptele se contrazic unele pe altele, atunci înseamnă că 
unele dintre ele nu sunt reale. 

Unul dintre instructorii de la Academia de Poliţie din New York 
făcuse această observaţie într-o zi, la un curs. Gurney n-o uitase 
niciodată. 

Dacă avea să-și bazeze concluziile pe conţinutul filmului, 
Gurney trebuia să testeze mai mult veridicitatea materialului 


VP - 293 


video. Pe carcasa DVD-ului era numărul de telefon al companiei 
Amintiri Perfecte, care se ocupase de înregistrarea 
evenimentului. 

Gurney sună, lăsă un mesaj menţionând numele Ashton și 
Perry. Abia închisese, când telefonul sună, iar pe ecran apăru 
numele companiei Amintiri Perfecte. 

O voce feminină, plăcută și dornică de ajutor întrebă: 

— Cum vă pot fi de folos? 

Gurney explică cine era și cum încerca să-i ofere asistenţă lui 
Val Perry, mama miresei decedate, și cât de important 
considera el că era materialul video furnizat de companie pentru 
capturarea nebunului care o ucisese pe Jillian, oferind astfel 
liniște familiei ei. Nu avea nevoie decât de un răspuns absolut 
sigur la o singură întrebare, dar trebuia să capete acel răspuns 
de la persoana care supervizase proiectul. 

— Eu sunt acea persoană. 

— Și care este numele dumneavoastră? 

— Jennifer Stillman. Sunt director executiv. 

„Director executiv”. Un titlu cu sonoritate britanică. Un detaliu 
impresionant pentru piaţa pretențioasă. 

— Jennifer, vreau să știu dacă există pauze în filmările 
originale. 

— Absolut deloc. 

Raspunsul ei veni imediat și tranșant. 

— Nici măcar o fracțiune de secundă? 

— Absolut deloc. 

— Păreţi uimitor de sigură. Vi s-a mai pus această întrebare? 

— Nu întrebarea, dar a existat o cerinţă specifică. 

— Cerinţă? 

— În contractul de producţie se stipula că filmul trebuia să 
acopere întregul spațiu pe parcursul întregii petreceri, de la 
început până la final, fără să omită absolut nimic. Se pare că 
mireasa a vrut ca totul să fie înregistrat - fiecare centimetru, 
fiecare secundă. 

Din tonul lui Jennifer Stillman puteai să-ţi dai seama că 
cererea nu era una tocmai obișnuită sau că cel puţin insistența 
clientului nu era una obișnuită. Gurney o întrebă despre asta, 
doar ca să fie sigur. 

— Păi... 

Femeia ezită. 


VP - 294 


— AŞ zice că detaliul ăsta a fost ciudat de important pentru ei. 
Sau cel puţin pentru ea. Când doctorul Ashton ne-a transmis 
cerința a părut un pic... 

Jennifer ezită iar. 

— N-ar trebui să spun nimic. Nu citesc gândurile oamenilor. 

— Jennifer, e important. Așa cum știi, e vorba de un caz de 
crimă. Ce mă preocupă e dacă pot să am încredere că DVD-urile 
conțin o înregistrare neîntreruptă - că nu lipsește nimic, că nu s- 
a sărit niciun cadru. 

— Cu siguranţă nu s-a sărit niciun cadru. Golurile creează 
erori în codul temporal și computerul le scoate în evidenţă. 

— OK, e bine de știut. Mulţumesc. Încă ceva, începuseși să 
spui ceva despre doctorul Ashton? 

— Nu chiar. Doar că... mi s-a părut un pic jenat să vorbească 
despre obsesia logodnicei lui de a se înregistra fiecare clipă a 
petrecerii. Poate că era rușinat de sentimentalismul cererii sau 
poate că s-a gândit că sună copilăresc, chiar nu știu. Nu e 
treaba mea să judec de ce vor oamenii diverse lucruri. Clientul 
are întotdeauna dreptate, nu? 

— Mulţumesc, Jennifer. Mi-ai fost de mare ajutor. 

Poate că nu era treaba lui Jennifer Stillman să judece de ce 
vor oamenii diverse lucruri, dar Gurney cu asta se ocupa în 
mare parte. Înțelegerea anumitor motivații putea schimba 
situaţia, iar în acel moment îi trecu prin minte o motivaţie 
stranie: un motiv pentru care cineva ar fi vrut supraveghere 
totală asupra unui eveniment era securitatea. Fie pentru că ar fi 
crezut că efectul inhibator al mai multor camere în permanenţă 
pornite ar fi avut darul de a împiedica să se întâmple un anumit 
eveniment teribil, fie pentru că voia să aibă dovada 
incontestabilă a orice s-ar fi putut întâmpla. 

Și-apoi întrebarea era cine fusese persoana care dorise ca 
toate camerele să înregistreze permanent. Gurney observase că 
cererea îi fusese făcută doamnei Stillman ca venind din partea 
lui Jillian, fără ca Jillian să fie ea însăși prezentă la discuţie, iar 
rugamintea fusese „transmisă” de câtre Ashton. Așa că era 
posibil să fi fost ideea doctorului și să fi ales s-o prezinte ca fiind 
a ei. Dar de ce ar fi făcut una ca asta? Ce conta a cui fusese 
ideea? 

Posibilitatea ca fie el, fie ea să fi fost motivaţi de aspectul 
securităţii - posibilitatea ca măcar unul dintre ei, dacă nu chiar 


VP - 295 


amândoi, să fi avut motive să fie vigilenţi în legătură cu ce s-ar 
fi putut întâmpla în acea zi - îl intriga pe Dave. 

Cel mai probabil motivul lor de îngrijorare trebuie să fi fost 
Flores, care, aparent, se purtase dubios. Poate că insistența în 
privința camerelor de filmat venise din partea lui Jillian, așa cum 
spusese Ashton. Poate că avea motive să se teamă de Flores. 
Până la urmă, registrul apelurilor din săptămânile de dinaintea 
crimei indica numeroase mesaje primite de pe telefonul lui 
Flores - inclusiv ultimul, singurul care nu fusese șters: PENTRU 
TOATE MOTIVELE PE CARE LE-AM SCRIS. EDWARD VALLORY. 
Privit din perspectiva prologului piesei lui Vallory, mesajul putea 
fi, în mod sigur, interpretat ca o ameninţare. Așadar, poate că 
Jillian intrase în căsuţă pentru a discuta cu Flores ceva mult mai 
puţin plăcut decât un toast de nuntă. 

Când Gurney se apuca să pună cap la cap probele, 
interpretările, zvonurile și presupunerile logice care constituiau 
perspectiva lui asupra unei crime, procesul îl acapara cu totul și 
pierdea orice noţiune asupra timpului și a locului. Prin urmare, 
când se uită la ceasul din bibliotecă și văzu că se făcuse cinci și 
cinci minute după-amiaza, îl surprinse și nu prea - la fel ca 
amorțeala din picioare, atunci când se ridică. 

Madeleine încă nu venise. Poate că ar fi trebuit să 
pregătească ceva pentru cină sau măcar să verifice dacă nu 
lăsase ceva pe bufet care trebuia băgat la cuptor. Gurney se 
îndrepta spre bucătărie când telefonul de pe birou începu să 
sune și făcu cale întoarsă. Era Jack Hardwick. 

— Drace, superpoliţaiule, ai un prieten al dracului de sinistru! 

— Adică? 

— Sper că nu te-ai plimbat cu individul ăsta pe lângă vreo 
școală. 

Gurney înţelegea, cu o strângere de inimă, direcția spre care 
se îndrepta discuţia. 

— Despre ce dracu' vorbești, Jack? 

— Hai, nu te supăra. Drăguţul ăsta e unul dintre amicii tăi? 

— Gata cu prostiile. Despre ce-i vorba? 

— Domnul cu care te-ai cinstit? Al cărui pahar l-ai șterpelit? 
Ale cărui amprente m-ai rugat să le verific? Sună cunoscut, 
Sherlock? 

— Ce-ai aflat? 

— Destul de multe. 


VP - 296 


— Jack... 

— Am aflat că-l cheamă Saul Steck. Numele profesional e Paul 
Starbuck. 

— De profesie...? 

— Momentan nimic. Sau cel puţin nimic oficial. Până acum 
cincisprezece ani a fost actor la Hollywood. A apărut în reclame, 
în câteva filme. 

Hardwick intrase în rolul de povestitor și făcea câte o pauză 
dramatică după fiecare propoziţie. 

— Apoi a avut o mică problemă. 

— Jack, putem să ne mișcăm mai repede? Ce problemă? 

— A fost acuzat c-a violat o minoră. Odată ce-a ajuns în presă, 
alte victime au început să apară de nicăieri. Saul-Paul a fost pus 
sub mai multe acuzații de viol și de molestare. li plăcea să 
drogheze fete de paisprezece ani. A făcut o grămadă de 
fotografii explicite. Asta a pus capăt carierei lui de actor. Ar fi 
putut merge la închisoare pentru tot restul vieţii. Păcat că n-a 
fost așa. E cel mai bun loc pentru nenorociţi ca el. În fine, din 
averea familiei au cumpărat suficiente declaraţii medicale ca să 
fie internat într-un spital de boli nervoase, de unde a fost discret 
externat în urmă cu cinci ani. A dispărut de pe radar. Nu i se 
cunoaște adresa actuală. Poate c-o știi tu? Adică, trebuie să fi 
cules păhărelul ăla drăguţ de undeva, nu? 


Capitolul 49 


Băieței 


Gurney stătea în fața ușilor de sticlă, cu faţa la ultimele raze 
violete ale unui apus minunat pe care nu-l prea observase, în 
timp ce încerca să înțeleagă ultima replică a cutremurului 
provocat de Jykynstyl. 

Informații. Avea nevoie de informații. Ce trebuia să afle prima 
oară? Trebuia să pună pe hârtie o listă de întrebări, să le 
ordoneze în funcţie de importanță. O întrebare evidentă îi veni 
imediat în minte: a cui era casa din cărămidă? 

Însă nu era la fel de evident cum avea să capete un răspuns. 


VP - 297 


Vechiul paradox. Ca să se elibereze din capcană, trebuia mai 
întâi să afle cine pusese capcana. Dacă avea să pornească fără 
niciun indiciu în căutarea unui răspuns, atunci era posibil să se 
complice și mai tare. 

— Bună! 

Era vocea lui Madeleine. Ca o voce care te trezește dimineaţa, 
te smulge din braţele somnului și te aruncă în realitatea unei 
anumite zile a săptămânii. 

Dave se întoarse spre holul mic care lega bucătăria de antreu. 

— Tu ești? întrebă el. _ 

Normal că era ea. Era o întrebare stupidă. Intrebă din nou, 
mai tare, când ea nu răspunse. 

Madeleine apăru, în schimb, în pragul bucătăriei, încruntându- 
se la el. 

— Acum ai ajuns? întrebă el. 

— Nu, am stat aici, în antreu toată după-amiaza. Ce fel de 
întrebare e asta? 

— Nu te-am auzit intrând. 

— Și totuși, zise ea veselă, iată-mă. 

— Da, repetă el. lată-te. 

— Ești în regulă? 

— Mda. 

Madeleine ridică din sprânceană. 

— Sunt bine. Mi-e doar un pic foame. 

Madeleine își aruncă privirea la bolul de pe bufet. 

— Scoicile trebuie să se fi dezghețat deja. Vrei să le 
rumenești, în timp ce pun apa pentru orez? 

— Sigur. 

Spera că sarcina aceea simplă avea să-l facă să-și ia gândul 
de la vârtejul creat de Saul-Paul, care-i cuprinsese mintea. 

Dave rumeni scoicile în ulei de măsline, usturoi, suc de lămâie 
și capere. Madeleine fierse orez basmati și făcu salată din 
portocale, avocado și ceapă roșie tăiată cubuleţe. Lui Gurney îi 
era foarte greu să se concentreze, să rămână ancorat în 
realitate. „Îi plăcea să drogheze fetele de paisprezece ani. A 
făcut o grămadă de fotografii explicite”. 

Începuseră deja să mănânce, când Gurney îşi dădu seama că 
Madeleine îi descria plimbarea pe care o făcuse în acea după- 
amiază pe cărările șerpuite care legau cele douăzeci de hectare 
ale lor de cele o sută patruzeci și unu ale vecinului. Abia dacă 


VP - 298 


reținuse vreun cuvânt. Zâmbi curajos și în cele din urmă se 
strădui să-și asculte soţia. 

— ... de un verde intens, superb, chiar și la umbră. Și sub 
covorul de ferigi erau cele mai mici violete pe care ţi le poți 
imagina. 

Pe când vorbea, în ochii lui Madeleine se aprinsese o lumină 
mai strălucitoare decât oricare altă lumină din cameră. 

— Aproape microscopice. Ca cei mai mici fulgi de zăpadă 
albastru-violeţi. 

„Fulgi de zăpadă albastru-violeţi? Dumnezeule!” Tensiunea, 
nepotrivirea, golul pe care Gurney îl simţea între încântarea ei și 
neliniștea lui aproape că-l făcură să geamă. Câmpul ei de ferigi 
perfecte, de smarald, și coșmarul lui de ghimpi otrăvitori. Pentru 
ea, o sinceritate vioaie, iar pentru el... ce? 

O întâlnire cu diavolul? 

„Vino-ţi în fire, Gurney. Vino-ţi în fire. De ce dracului îţi e așa 
de teamă?” 

Răspunsul nu făcea decât să adâncească prăpastia și să-i 
netezească pereții. 

„Ti-e teamă de tine însuţi. Ti-e teamă de ce e posibil să fi 
făcut”. 

Rămase într-un soi de paralizie tot restul cinei, încercând să 
mănânce suficient cât să ascundă că de fapt nu mânca, 
prefăcându-se că apreciază descrierile plimbării lui Madeleine. 
Dar cu cât femeia era mai entuziasmată de frumusețea 
margaretelor galbene, de mireasma din aer, de azuriul 
steluțelor, cu atât mai izolat, mai detașat și mai absurd se 
simţea el. i 

Își dădu seama că Madeleine nu mai vorbea. Îl privea 
îngrijorată. Se gândea dacă îl întrebase ceva, și acum aștepta 
un răspuns. Nu voia să recunoască cât de distrat era sau din ce 
cauză. 

— Ai vorbit cu Kyle? 

Întrebarea ei păru să răsară din senin. Sau îi pusese deja 
aceeași întrebare? Sau continua un subiect pe care-l abordase în 
timp ce Gurney fusese cu gândul aiurea? 

— Kyle? 

— Fiul tău. 


VP - 299 


Gurney nu pusese tocmai o întrebare, ci pur și simplu 
repetase cuvântul, numele de parcă ieșise la mal și revenise cu 
picioarele pe pământ. Era prea complicat ca să explice. 

— Am încercat. Ne-am telefonat, ne-am lăsat mesaje. De 
câteva ori. 

— Ar trebui să încerci mai mult. Insistă până dai de el. 

Gurney dădu din cap; nu voia să se certe, nu știa ce să spună. 

Femeia zâmbi. 

— l-ar face bine. V-ar face bine amândurora. 

Gurney dădu iar din cap. 

— Eşti tatăl lui. 

— Știu. 

— Păi și-atunci... 

Fusese o concluzie. Madeleine începu să strângă vasele. 

Gurney o urmări făcând două drumuri spre chiuvetă. Când se 
întoarse cu un burete umed și un șervetțel de hârtie ca să 
șteargă masa, Gurney zise: 

— E foarte preocupat de bani. 

Madeleine ridică tăviţa cu șervetțele ca să șteargă sub ea. 

— Așa și? 

— Vrea să fie avocat de tribunal. 

— Nu e neapărat un lucru rău. 

— Nu pare să-i pese decât de cum să facă rost de mulţi bani, 
de o mașină luxoasă, de o casă devis. 

— Poate că vrea să fie remarcat. 

— Remarcat? 

— Băiețeilor le place să fie remarcaţi de taţii lor. 

— Kyle nu mai poate fi numit un băiețel. 

— Dar exact asta e, insistă Madeleine. lar dacă tu refuzi să-l 
remarci, atunci va trebui să se mulțumească cu atenţia pe care 
i-o va acorda restul lumii. 

— Nu refuz să fac nimic. Astea-s prostii psihologice. 

— Poate că ai dreptate. Cine știe? 

Madeleine își perfecționase arta de a evita un atac, de a 
rămâne neatinsă. Manevra ei îl lăsa pe Gurney să se lupte în 
van. 

Dave rămase la masă, pe când Madeleine spăla vasele. Ochii 
începură să i se închidă. Așa cum descoperise de o mulţime de 
ori, efectul unei neliniști acute era extenuarea. Gurney alunecă 
într-un fel de somn alert. 


VP - 300 


Capitolul 50 


Scăpat de sub control 


— Ar trebui să vii în pat. 

Era vocea lui Madeleine. 

Gurney deschise ochii. Femeia stinsese luminile, cu excepția 
uneia, și tocmai se pregătea să iasă din bucătărie cu o carte la 
subrat. Poziţia în care-și ţinuse capul în piept îi provocă o durere 
ascuţită în claviculă. Pe când își îndrepta spatele, Gurney simţi o 
durere asemănătoare în ceafă. În loc să-l învioreze, moţăiala de 
la masă îi readuse grijile în forță. 

La cât de agitat era, i-ar fi fost imposibil să doarmă cu 
adevărat. Dar trebuia să facă ceva ca să nu mai treacă de la un 
scenariu de groază cu Saul Steck la altul. 

Putea să-i telefoneze lui Sheridan Kline, care îi lăsase un 
mesaj neclar despre familia Skard. Gurney verificase deja 
informaţia întrebându-l pe Hardwick, dar poate că procurorul 
știa mai multe decât Hardwick. Bineînţeles, biroul districtual era 
închis. Era duminică noapte. 

Dave avea totuși numărul personal al lui Kline. Pentru că 
făcuse rost de număr pe vremea când lucra la cazul Mellery, i se 
păruse nepotrivit să-l folosească neinvitat, în cazul investigaţiei 
actuale. Însă în acel moment, protocolul părea mai puţin 
important decât păstrarea sănătăţii mintale. 

Intră în birou, formă numărul de telefon și sună. Era gata să 
lase un mesaj și să primească un telefon mai târziu, gândindu- 
se că un ciudat obsedat de control cum era Kline ţinea morțiș ca 
dialogurile la telefon să aibă loc conform programului agreat de 
el. Așa că fu surprins când procurorul răspunse. 

— Gurney? 

— Îmi pare rău că sun așa de târziu. 

— Am crezut că mă vei căuta la birou în după-amiaza asta. A 
fost ideea ta să dăm de urma companiei ăleia, Karnala. 

— Scuze, am fost un pic ocupat. M-ai întrebat dacă am auzit 
vreodată de familia Skard. _ 

— Spre ei ne conduce pista asta cu Karnala. ți sună 
cunoscut? 


VP - 301 


— Da și nu. 

— Asta nu e un răspuns. 

— Ce-am vrut să zic, Sheridan, e că mi se pare cunoscut, dar 
nu știu de ce. Jack Hardwick m-a pus la curent cu faptul că cei 
din familia Skard sunt băieţi răi cu rădăcini în Sardinia. Dar tot 
nu-mi dau seama de unde știu numele. Știu însă că am dat 
peste el destul de curând. 

— Asta e tot ce ţi-a zis Hardwick? 

— Mi-a zis că niciun membru al familiei Skard n-a fost 
vreodată acuzat de ceva. Și că în orice afacere ar fi implicată 
Karnala Fashion, n-are nicio legătură cu lumea modei. 

— Deci știi cât știu și eu. De ce-ai mai sunat? 

— Aș vrea să fiu implicat ceva mai oficial. 

— Cum adică? 

— Să fiu pus la curent cu noutăţile, să fiu invitat la întâlniri. 

— De ce? 

— M-am cam atașat de caz. lar până acum, instinctele nu m- 
au înșelat cu privire la el. 

— Rămâne să discutăm. 

— Uite, Sheridan, nu zic decât că ne putem ajuta unul pe 
celălalt. Cu cât știu mai multe și cu cât aflu totul mai repede, cu 
atât vă pot ajuta mai mult. 

Urmă o tăcere lungă. Intuiţia lui Gurney îi spunea că era mai 
degrabă o manevră din partea lui Kline decât indecizie. Așteptă. 

Kline râse sec. Gurney continuă să aștepte. 

— Ştii că Rodriguez nu te poate înghiţi, nu? 


— Sigur. 

— Și știi că Blatt nu te poate înghiţi, nu? 
— Absolut. 

— Și că nici Bill Anderson nu ţi-e fan? 

— Mda. 


— Deci vei fi la fel de binevenit la BIC pe cât e o bășină într-un 
lift. Îți dai seama de asta, nu? 

— Nu m-aș îndoi nicio clipă. 

Urmă o altă pauză, apoi chicotitul descurajator al lui Kline. 

— Uite ce-o să fac: o să le spun tuturor c-avem o problemă cu 
Gurney. Gurney e scăpat de sub control. Și cea mai bună 
metodă de a controla un om scăpat de sub control e să-l ţii sub 
supraveghere, din scurt, să-l ţii în ţarc. lar felul în care plănuiesc 
să te ţin sub supraveghere e să te am în preajma mea cât mai 


VP - 302 


mult, să ne împărtășești și nouă gândurile tale scăpate de sub 
control. Cum sună? 

A ţine un element imprevizibil din scurt i se părea lui Gurney 
un simptom al unei tulburări psihice. 

— Ar putea merge, domnule. 

— Bine. Mâine dimineaţă, la zece, are loc o întâlnire la BIC. Să 
fii acolo. 

Kline închise fără să-și mai ia la revedere. 


Capitolul 51 


Confuzie totală 


Tot restul serii, Gurney simţi că acea conversaţie și 
promisiunea unei implicări oficiale în caz îi dăduseră energie și îl 
liniștiseră. 

Fu mulțumit și destul de surprins să se simtă la fel când se 
trezi în zorii zilei următoare. La cafea, revăzu dosarul lui Perry 
pentru a zecea oară, încercând să păstreze sentimentul acela 
plăcut, să rămână în limitele mult mai sigure și solide ale unei 
lumi în care el era vânătorul, nu prada. Apoi, o sună pe Rebecca 
Holdenfield și-i lăsă un mesaj, întrebând-o dacă putea trece pe 
la biroul ei din Albany în după-amiaza aceea, după întâlnirea de 
la BIC. 

Dădea telefoane, răspundea la altele, programa ședințe - 
activitatea îi dădea un oarecare avânt. Îi telefonă lui Val Perry și 
fu redirecționat spre mesageria vocală. Abia reuși să spună 
„Sunt Dave Gurney”, că femeia și răspunse, luându-l prin 
surprindere. N-o credea o persoană matinală. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Nepregătit pentru o conversaţie, Dave răspunse: 

— Voiam doar să te pun la curent cu ultimele informaţii. 

— Ah, da? ȘIi...? 

Val părea țâfnoasă, dar poate că nu mai ţâfnoasă decât de 
obicei. 

— Îţi spune ceva numele Skard? 

— Nu. Ar trebui? 

— Mă întrebam doar dacă Jillian l-a pomenit vreodată. 


VP - 303 


— Jillian nu pomenea niciodată despre nimic. Nu e ca și cum 
împărtășea ceva cu mine. Am crezut că am vorbit clar. 

— Foarte clar, și de mai multe ori. Dar trebuie să pun unele 
întrebări, chiar dacă sunt nouăzeci și nouă la sută sigur de 
răspuns. 

— Bine. Altceva? 

— Ţi-a cerut vreodată Jillian, ţie sau soţului, să-i cumpăraţi o 
mașină scumpă? 

— Jillian cerea mereu câte ceva la un moment dat, așa că 
presupun c-o fi cerut și asta. Pe de altă parte, ne-a explicat 
destul de limpede, încă de pe când avea doisprezece ani, că eu 
și Withrow n-avem nicio valoare, că își putea găsi oricând un 
bărbat bogat care să-i dea orice-și dorea, așa că din partea ei 
puteam să ne ducem dracului. 

Val făcu o pauză, savurând probabil șocul produs de 
observaţiile ei. 

— Trebuie să plec. Mai ai și alte întrebări? 

— Asta e tot, momentan, doamnă Perry. Mulţumesc pentru 
timpul acordat. 

Ca și Sheridan Kline, seara trecută, Val Perry închise fără a se 
mai deranja să-și ia la revedere. Oricare ar fi fost contribuţia lui 
Gurney la investigația uciderii fiicei ei, nu era, în mod clar, cea 
la care sperase. 

e 

La zece fără zece dimineața, Gurney opri în parcarea clădirii- 
fortăreață a poliției statale, unde urma să aibă loc întâlnirea de 
la ora zece. În timpul în care căută un loc de parcare, telefonul îi 
sună de două ori: un apel și un mesaj. Dave spera ca măcar unul 
dintre ele să fie de la Rebecca Holdenfield. 

Imediat ce parcă, Gurney își scoase telefonul și verifică mai 
întâi mesajul scris. Expeditorul părea să fie un număr cu prefix 
de Manhattan. 

Citind mesajul, un val de teamă i se ridică din abdomen spre 
piept. 

TE GÂNDEȘTI LA FETELE MELE? ELE SE GÂNDESC LA TINE. 

Citi mesajul a două și a treia oară. Se uită la numărul 
expeditorului. Faptul că expeditorul nu se sinchisise să-l 
blocheze însemna, cu siguranţă, că folosise o cartelă preplătită, 
care nu putea fi identificată. Dar mai însemna și că putea 
răspunde la mesaj. 


VP - 304 


După ce renunţă la expresiile de furie și de bravadă ce-i 
răsăriseră în minte, Gurney decise să scrie trei cuvinte seci: 
SPUNE MAI MULTE. 

Apăsând butonul de trimitere, observă că se făcuse deja zece 
fără un minut, așa că se grăbi să intre în clădire. 

Când intră în anosta sală de conferințe, cele șase scaune din 
jurul mesei lunguleţe fuseseră deja ocupate. Lucrul cel mai 
asemănător unui salut pe care-l primi fu un semn din partea lui 
Hardwick spre niște scaune pliante rezemate de perete, lângă 
cafetieră. Rodriguez, Anderson și Blatt îl ignorară. Gurney își și 
imagina reacţiile lor deloc entuziaste vizavi de balivernele șirete 
ale procurorului despre cum poţi controla un individ scăpat de 
sub control, invitându-l la întâlniri. 

Sergentul Wigg, o roșcată bine făcută, pe care Gurney o 
cunoștea de la cazul Mellery la care lucrase în calitate de 
coordonator competent al echipei de colectare a probelor, 
stătea acum în capul mesei, cu ochii în laptop, exact așa cum și- 
o amintea. Treaba ei principală era să caute fapte concrete și 
legături logice. Gurney deschise scaunul pliant și-l așeză în 
celălalt capăt al mesei, cu faţa spre sergent. Ceasul de pe 
perete arăta zece și cinci minute. 

Sheridan Kline se încruntă la ceasul de la mână. 

— Bine, oameni buni. Suntem puţin în întârziere. Avem un 
program încărcat azi. Am putea începe cu noutăţile, vreun 
progres semnificativ, vreo pistă promițătoare? 

Rodriguez își drese glasul. 

— Dave are niște noutăţi, exclamă Hardwick. E vorba de o 
ciudățenie de la locul crimei. Ar fi o modalitate bună de a începe 
ședința. 

Ochii lui Kline se deschiseră larg. 

— Ce mai e acum? 

Gurney intenţionase să aștepte o vreme înainte să aducă 
problema în discuţie, în speranţa că vreo informaţie nouă avea 
să-l lămurească în privinţa ei. Dar acum că Hardwick îi forțase 
mâna, ar fi fost ciudat să mai întârzie. 

— Ne imaginăm că după ce a omorât-o pe Jillian, Flores a 
mers prin pădure spre locul unde s-a găsit maceta, nu-i așa? 
întrebă el. 

Rodriguez își îndreptă ochelarii cu rame de oţel. 

— Imaginăm? Aș zice că avem dovezi clare în acest sens. 


VP - 305 


Gurney oftă. 

— Problema e că avem dovezi video care nu susţin ipoteza 
asta. 

Kline începu să clipească mai repede. 

— Dovezi video? 

Gurney explică cu mari eforturi cum trunchiul de copac care 
se vedea permanent în filmul de la petrecere demonstra că 
Flores nu urmase neapărat drumul acela prin pădure, din 
moment ce oricine ar fi mers pe acolo ar fi trebuit să treacă 
printre camera de filmat din acel colț al proprietăţii și copac, și 
astfel ar fi trebuit să apară, chiar dacă și pentru o fracțiune de 
secundă, în imagine. 

Rodriguez se încrunta ca un om care suspecta că e dus cu 
zăhărelul, dar nu știa exact în ce fel. 

Anderson se încrunta ca unul care încerca să rămână treaz. 
Wigg își ridică privirea din ecranul laptopului, lucru pe care 
Gurney îl interpretă ca pe un semn de mare interes. 

— Și-atunci a ales drumul mai lung, prin spatele copacului, 
zise Blatt. Nu văd care e problema. 

— Problema, Arlo, o constituie terenul. Sunt sigur că l-ai 
verificat, nu? 

— Despre ce problemă cu terenul vorbești? 

— Ravena. Ca să ajungi de la căsuţă în locul unde a fost 
găsită maceta, fără a merge prin faţa copacului, ar trebui să 
mergi drept din spatele căsuței, apoi să aluneci pe o pantă 
lungă și abruptă, cu o mulţime de pietriș, pe urmă să mergi alţi 
o sută cincizeci de metri pe fundul stâncos și accidentat al 
ravenei ca să ajungi la primul loc pe unde te poţi căţăra înapoi. 
Și chiar și acolo, pietrele și solul nu înlesnesc misiunea. Ca să nu 
mai spun că locul pe unde se poate urca înapoi nu se află în 
apropierea punctului în care s-a găsit maceta. 

Blatt oftă de parcă era conștient de toate astea, iar noile 
informaţii n-ar fi contat cu nimic. 

— Doar pentru că nu i-a fost ușor, nu înseamnă că n-a făcut-o. 

— Altă problemă e timpul de care ar fi nevoie. 

— Adică? întrebă Kline. 

— Am verificat zona destul de atent. Durează mult prea mult 
să treci prin ravenă spre locul cu maceta. Nu cred că Flores ar fi 
vrut să se împotmolească pe acolo, în timp ce trupul era 
descoperit și oamenii începeau deja să împânzească locul. În 


VP - 306 


plus, există alte două probleme și mai mari. Unu: de ce să se fi 
chinuit atât când putea arunca maceta oriunde? Doi - și ăsta ar 
cam fi factorul decisiv: dâra de miros urmează traseul care duce 
prin faţa copacului, nu prin spatele lui. 

— la stai un pic, zise Rodriguez. Nu cumva te contrazici 
singur? Zici că toți factorii ăștia demonstrează că Flores a mers 
prin faţa copacului, dar filmul arată că n-a făcut-o. Ce dracu' 
vrea să însemne toate astea? 

— O ecuaţie cu o eroare gravă, zise Gurney, dar să fiu al 
naiba dacă-mi dau seama care e. 

În ora și jumătate care urmă, toţi cei prezenţi îl chestionară pe 
Gurney cu privire la încrederea pe care o puteau acorda 
înregistrării, despre eventualitatea cadrelor lipsă, despre poziţia 
cireșului în raport cu locuinţa grădinarului, cu maceta și cu 
ravena. Scoaseră schițele de la locul crimei din dosarul principal, 
le trecură de la unul la altul, le studiară. Se dezlănţuiră în 
aprecieri scurte despre talentele binecunoscute și realizările 
echipelor canine. Dezbătură scenarii alternative cu privire la 
dispariţia lui Flores după ce scăpase de arma crimei, la posibilul 
rol al lui Kiki Muller în calitate de complice și la momentul 
uciderii ei și motivul pentru care fusese omorâtă. Încercară să 
înainteze câteva noțiuni speculative în legătură cu 
psihopatologia decapitării victimei. La final însă, puzzle-ul nu 
părea să fie mai aproape de rezolvare. 

— Deci, zise Rodriguez, rezumând dilema centrală pe cât 
putea de simplu, după spusele lui Dave Gurney, putem fi 
absolut siguri de două lucruri. Primul, că Hector Flores trebuia să 
treacă prin faţa cireșului și doi, că n-avea cum. 

— Este o situaţie foarte interesantă, spuse Gurney, simțind 
entuziasmul contradicţiei. 

— Cred că e momentul potrivit pentru o scurtă pauză de 
prânz, zise căpitanul, care părea să simtă mai degrabă frustrare 
decât entuziasm. 


Capitolul 52 


Factorul Flores 


VP - 307 


Masa de prânz nu era un prilej pentru socializare, ceea ce îi 
convenea de minune lui Gurney, care nu era nici pe departe un 
animal social, după cum nu putea fi niciun bărbat care-și dorea 
să rămână căsătorit. In loc să se îndrepte spre cantină, cei 
prezenţi la ședință se împrăștiară care-ncotro timp de o 
jumătate de oră, cu BlackBerry-urile și laptopurile lor. 

Totuși, se poate ca Dave să se fi simţit mai bine dacă în cele 
treizeci de minute s-ar fi bucurat de tovărășia de bărbaţi feroce 
a celorlalţi, în loc să stea singur pe o bancă rece, în faţa 
fortăreței poliției statale, meditând la ultimul mesaj primit, 
desigur un răspuns la cererea lui: SPUNE-MI MAI MULTE. 

Mesajul spunea așa: EȘTI UN BĂRBAT ATÂT DE INTERESANT, 
AR FI TREBUIT SĂ ȘTIU CĂ FIICELE MELE TE VOR ADORA. A FOST 
ATÂT DE AMABIL DIN PARTEA TA SĂ VII ÎN ORAȘ. DATA VIITOARE 
TE VOR VIZITA ELE. CÂND? CINE AR PUTEA SPUNE? VOR SĂ FIE 
O SURPRIZA. 

Gurney se holba la cuvinte, chiar dacă-l duceau din nou cu 
gândul la zâmbetele tulburătoare ale fetelor, la Montrachet-ul 
incolor, ridicat într-un toast, la pereţii întunecaţi și apăsători ai 
amneziei lui. 

Cochetă cu ideea de a trimite un mesaj care să înceapă cu 
„Dragă Saul...”, dar decise ca, cel puţin deocamdată, să nu 
spună că știa identitatea celui care se dădea drept Jykynstyl. N- 
avea idee cât valora cartea aceea și nu voia s-o joace înainte să 
înţeleagă jocul. In plus, faptul că o avea în mânecă îi dădea, 
chiar și într-o mică măsură, un sentiment de putere. Ca și cum 
avea asupra lui un briceag, în timp ce se plimba printr-un cartier 
rău famat. 

Până să intre înapoi în sala de conferinţe, Gurney încercase cu 
disperare să se gândească din nou la cazul Perry. Kline, 
Rodriguez și Wigg își ocupaseră deja locurile. Anderson se 
apropia de masă, concentrat asupra unei căni de cafea atât de 
pline, încât mersul devenise o provocare. Blatt era la cafetieră și 
o înclinase ca să scurgă o ultimă picătură de cafea. Hardwick nu 
se vedea nicăieri. 

Rodriguez se uită la ceas. 

— Oameni buni, e timpul. Unii dintre noi se află deja aici, alţii 
nu, dar asta e problema lor. E timpul pentru raportul privind 
interogarea familiilor. Bill, tu urmezi. 


VP - 308 


Anderson așeză cana de cafea pe masă, cu încordarea unui 
om ce dezamorsează o bombă. 

— Bine, zise el. 

Se așeză, deschise un dosar și începu să-i examineze și să-i 
rearanjeze conținutul. 

— Bine. Uitaţi cum stă treaba. Am început cu o listă completă 
a tuturor absolventelor din cei douăzeci de ani de când s-a 
deschis Mapleshade. După aceea am restrâns informaţiile la o 
listă de absolvente din ultimii cinci ani. Acum cinci ani școala a 
început să își reorienteze interesul de la adolescenţii, fete și 
băieţi, cu probleme de comportament spre adolescente, 
agresoare sexuale. 

— Agresoare condamnate? 

— Nu. Toate cazurile au fost intervenţii personale prin 
intermediul membrilor familiei, al terapeuţilor și al doctorilor. 
Populaţia de la Mapleshade este formată în principiu din 
puștoaice bolnave la cap, ale căror familii încearcă să le ţină 
departe de sistemul judiciar pentru tineri sau încearcă să le 
scoată dracului din oraș, din casă, înainte să fie prinse făcând ce 
se pricep cel mai bine să facă. Părinţii le trimit la Mapleshade, le 
plătesc taxa de școlarizare și speră că Ashton va rezolva 
problema. 

— Și o rezolvă? 

— Greu de zis. Familiile nu vor să vorbească despre asta, așa 
că nu putem decât să comparăm numele absolventelor cu baza 
de date naţională a agresorilor sexuali, ca să vedem dacă 
vreuna dintre ele a avut de-a face cu legea după plecarea de la 
Mapleshade. Până acum n-am avut multe rezultate. Câteva fete 
care au terminat acum patru sau cinci ani și niciuna din ultimii 
trei ani. E greu de spus ce înseamnă asta. 

Kline ridică din umeri. 

— Ar putea însemna că Ashton știe ce face. Sau ar putea 
reflecta pur și simplu că abuzul săvârșit de femei este extrem 
de rar raportat la poliţie și că tinde să nu fie investigat. 

— Cât de rar? întrebă Blatt. 

— Poftim? 

— Cât de rar crezi că e raportat și investigat? 

Kline se lăsă pe spătarul scaunului, părând iritat de ceea ce în 
mod evident interpreta ca fiind o deviere de la subiect. Tonul lui 
fu sever, academic și nerăbdător. 


VP - 309 


— Unele date sugerează că aproximativ douăzeci la sută 
dintre femei și zece la sută dintre bărbaţi au fost abuzaţi în 
copilărie și că agresorul a fost o femeie în circa zece la sută din 
cazuri. Concluzia e că vorbim de milioane de cazuri de abuz 
sexual și de sute de mii de cazuri în care agresorul a fost o 
femeie. Dar știți și voi, la fel de bine ca mine, că există 
standarde duble - familiile se codesc să le raporteze la poliţie pe 
mamele, surorile, dădacele în cauză, poliţia nu prea ia în serios 
acuzaţiile de abuz împotriva tinerelor, iar tribunalele ezită să le 
condamne. Societatea nu pare să accepte existența 
agresoarelor sexuale, așa cum acceptă existența agresorilor. 
Insă unele studii arată că mulţi dintre bărbaţii condamnați 
pentru viol au fost abuzaţi sexual în copilărie de către femei. 

Kline clătină din cap, ezită. 

— lisuse, v-aș putea spune niște povești petrecute chiar aici, 
în districtul ăsta - cazuri care ajung la tribunal prin intermediul 
serviciilor sociale. Știţi și voi, mame care-și prostituează propriii 
copii, vând filme cu ei făcând sex unul cu celălalt. lisuse! lar 
ceea ce ajunge în cele din urmă în sistemul judiciar e doar o 
mică parte din ce se întâmplă de fapt. Dar aţi înțeles ce am vrut 
să spun. E suficient, da? Ar trebui să ne întoarcem la subiectul 
nostru. 

Blatt ridică din umeri. 

Rodriguez dădu din cap, în semn că era de acord. 

— Bine, Bill, hai să continuăm cu raportul despre apelurile 
telefonice. 

Anderson răsfoi iar documentele care se împrăștiară pe o 
suprafaţă și mai mare a mesei. 

— Adresele, numerele de telefon și alte informaţii de contact 
pe care le-am folosit erau cele mai recente din dosar. Numărul 
de absolvente din ultimii cinci ani este de o sută cincizeci și 
două. In medie, au absolvit cam treizeci pe an. Dintre cele o 
sută cincizeci și două de fete, noi credem că avem date valide 
de contact pentru o sută douăzeci și șase. Iniţial le-am sunat pe 
toate o sută douăzeci și șase. Dintre aceste apeluri, am reușit să 
dăm direct fie de absolventă, fie de un membru al familiei în 
patruzeci de cazuri. Pentru celelalte optzeci și șase, am lăsat 
mesaje. Ne-au sunat înapoi douăsprezece, până la ora nouă și 
patruzeci și cinci de minute în această dimineaţă. 


VP - 310 


— Asta înseamnă că avem contact direct cu cincizeci și două 
de persoane, zise Kline iute. Care-i concluzia? 

— E greu de zis. 

Anderson vorbea pe un ton care spunea că totul în viaţa lui 
era dificil. 

— lisuse, locotenente... 

— Ce vreau să zic e că rezultatele sunt amestecate. 

Anderson pescui altă hârtie din teanc. 

— Dintre cele cincizeci și două, am vorbit direct cu absolventa 
în unsprezece cazuri. Aici nu e nicio problemă, nu? Adică, dacă 
am vorbit cu ele, atunci nu lipsesc. 

— Cum rămâne cu celelalte patruzeci și una? 

— În douăzeci și nouă de cazuri, persoana cu care am discutat 
- părinte, soţ, frate, coleg de cameră, iubit - a susţinut că știe 
unde se află absolventa și că ţine legătura cu ea. 

Kline ţinea socoteala pe un carnet. 

— Și celelalte douăsprezece? 

— O persoană ne-a spus că fiica ei a murit într-un accident de 
mașină. Alta s-a exprimat destul de vag, probabil pentru că era 
drogată; nu era cu picioarele pe pământ. Alta a susţinut că știe 
exact unde se află absolventa căutată, dar a refuzat să ne dea 
alte informaţii. 

Kline notă ceva pe carnet. 

— Și celelalte? 

— În celelalte nouă cazuri, toţi părinţii, biologici ori ba, au 
declarat că habar n-au unde se află fetele lor. 

În sală se lăsă o liniște speculativă, ruptă de Gurney. 

— Câte dintre aceste dispariţii au început cu un conflict pe 
tema unei mașini? 

Anderson își consultă notițele, încruntându-se ca și cum 
hârtiile erau cauza oboselii lui. 

— Șase. 

— Uau! exclamă Kline, fluierând ușor. Și astea se adaugă 
celor menţionate deja lui Gurney de Ashton și de Liston? 

— Exact. 

— lisuse. Deci aproape o duzină. Și mai sunt încă o grămadă 
de familii cu care nu am vorbit încă. Uau! Vrea cineva să 
comenteze pe această temă? 

— Cred că îi datorăm niște mulțumiri lui Dave Gurney! zise 
Hardwick, care se strecurase în sală fără să atragă atenţia. 


VP - 311 


Jack își aruncă privirea spre Rodriguez. 

— Dacă nu ne-ar fi împins în direcţia asta... 

— E drăguţ din partea ta că ai găsit timp să ni te alături, 
comentă căpitanul. 

— Haideţi să nu ne lăsăm purtaţi de val cu teoriile astea 
nebunești, spuse Anderson, sumbru. Încă nu există nicio dovadă 
de răpire și nicio dovadă a vreunei alte infracţiuni 
asemănătoare. Se poate să exagerăm. E posibil să nu fie vorba 
decât de o trupă de puștoaice rebele care pun ceva la cale. 

— Dave? zise Kline, ignorându-l pe Anderson. Vrei să spui 
ceva într-o asemenea împrejurare? 

— Am o întrebare pentru Bill. Cum sunt distribuite fetele 
dispărute în cele cinci promoții pe care le-ai studiat? 

Anderson clătină ușor din cap, de parcă nu auzise clar. 

— Poftim? 

— Fetele care au dispărut - din ce promoţii făceau parte? 

Anderson oftă, reluă răsfoitul teancului de foi. 

— Tot ce ai nevoie, bombăni el, fără a se adresa cuiva în mod 
particular, se află mereu la fundul grămezii. 

Dădu la o parte mai bine de zece foi înainte să se oprească la 
una dintre ele. 

— Bine... s-ar părea că... promoţiile 2009... 2008... 2007... 
2006. Și asta e tot. Nimic din 2005. Primele dispariţii, dacă vrei 
să le numești așa, au fost din promoţia mai 2006. 

— Deci toate din ultimii patru ani, observă Kline. Sau, de fapt, 
ultimii trei ani și jumătate. 

— Așa și? zise Blatt ridicând din umeri. Ce vrea să însemne 
asta? 

— Pentru început, sugeră Gurney, înseamnă că dispariţiile au 
început la scurt timp după intrarea în scenă a lui Hector Flores. 


Capitolul 53 


Jocul se schimbă 


Kline se întoarse spre Gurney. 


VP - 312 


— Asta se leagă cu ce ţi-a spus asistenta lui Ashton. N-a zis că 
cele două absolvente cu care n-a putut lua legătura erau 
interesate de Flores, când a început să lucreze la Mapleshade? 

— Ba da. 

— Ce chestie dată dracului, continuă Kline, entuziasmat. Să 
presupunem o clipă că Flores e cheia misterului - că odată ce 
descoperim ce anume l-a adus aici, vom înţelege totul. Vom 
înţelege de ce au fost ucise Jillian Perry și Kiki Muller, cum și de 
ce a ascuns maceta acolo unde a ascuns-o, de ce n-a fost 
surprins pe înregistrare și dispariția a Dumnezeu știe câte 
absolvente de la Mapleshade... 

— Ultima chestie s-ar putea să aibă legătură cu faptul că vrea 
să-și facă un harem, zise Blatt. 

— Un ce? întrebă Kline. 

— Ca Charlie Manson”. 

— Vrei să spui că s-ar putea să caute adepţi? Tinere 
impresionabile? 

— Maniace sexual. Nu la asta se rezumă Mapleshade? 

Gurney îl privi pe Rodriguez să vadă cum ar putea reacţiona 
la comentariul lui Blatt, dată fiind situaţia fiicei lui, însă pesemne 
că bărbatul își ascundea bine sentimentele sub încruntarea 
gânditoare. 

Computerul mental al lui Kline păru să prindă viteză din nou, 
în timp ce cântărea beneficiile aduse de media pentru că 
încerca să prindă și să condamne propriul lui Manson. Procurorul 
încercă să dezvolte ideea lui Blatt. 

— Deci presupui că Flores a avut o comunitate restrânsă 
ascunsă pe undeva, așa că le-a convins pe fetele astea să plece 
de acasă, acoperindu-și urmele, și să meargă acolo? 

Procurorul se întoarse spre căpitan, păru descurajat de 
încruntătura lui Rodriguez și i se adresă în schimb lui Hardwick. 

— Ai vreo opinie în legătură cu asta? 

Hardwick răspunse cu o privire ironică. 

— Eu mă gândeam la Jim Jones. Un lider charismatic, cu o 
congregaţie formată din acoliţi nubili. 

— Cine dracu' e Jim Jones? întrebă Blatt. 

Kline răspunse: 


7 Charles Manson și adepţii lui, grup supranumit Familia: autorii unor crime deosebit 
de violente, în 1969, Los Angeles. (n.t.). 


VP - 313 


— Jonestown. Suicidul în masă. Cianură pusă în Kool-Aid. A 
ucis nouă sute de oameni. 

— Ah, da, incidentul Kool-Aid. 

Blatt rânji. 

— Așa e, Jonestown. O mare nebunie. 

Hardwick ridică un deget, cu luare-aminte. 

— Feriţi-vă de bărbaţii care vă invită în locuri din jungla care 
le poartă numele. 

Încruntarea de pe chipul căpitanului era pe cale să atingă 
intensitatea unei furtuni. 

— Dave? zise Kline. Tu ai vreo idee care ar putea fi planul lui 
Flores? 

— Problema cu presupusa comunitate e că Flores a trăit pe 
proprietatea lui Ashton. Dacă ar fi momit femei și le-ar fi ascuns 
undeva, atunci locul ăla ar trebui să fie în apropiere. Nu cred că 
despre asta a fost vorba. 

— Atunci despre ce? 

— Cred că planul lui se referă la ceea ce ne-a spus deja. 
„Pentru toate motivele pe care le-am scris”. 

— Și spre ce conduc motivele astea? 

— Răzbunare. 

— Pentru? 

— Dacă luăm în serios prologul lui Edward Vallory, pentru o 
agresiune sexuală destul de serioasă. 

Era clar că lui Kline îi plăceau la nebunie stările conflictuale, 
așa că Gurney nu fu surprins când procurorul îi ceru după aceea 
părerea lui Anderson. 

— Bill? 

Omul clătină din cap. 

— Răzbunarea ia de obicei forma unui atac fizic, se lasă cu 
oase rupte, crimă. N-am găsit nimic care să indice așa ceva în 
aceste așa-zise cazuri de dispariţie. 

Anderson se lăsă pe spătarul scaunului. 

— N-am nici măcar un /ndiciu. Cred că ne trebuie o abordare 
bazată pe dovezi. 

Bill zâmbi, aparent satisfăcut de rezumatul său concis. 

Privirea lui Kline se opri asupra sergentului Wigg, a cărei 
atenţie era îndreptată, ca de obicei, asupra ecranului. 

— Robin, ai vrea să adaugi ceva? 

Femeia răspunse imediat, fără să-și ridice privirea. 


VP - 314 


— Sunt prea multe lucruri care nu au sens. E o greșeală 
undeva în ecuație. 

— Ce fel de greșeală? 

Inainte ca sergentul să poată răspunde, ușa sălii de conferințe 
se deschise și o femeie zveltă, care ar fi putut inspira una dintre 
picturile lui Grant Wood? păși înăuntru. Ochii ei cenușii se opriră 
asupra căpitanului. 

— Imi cer scuze că vă întrerup, domnule. 

Vocea ei părea cizelată de aceleași vânturi reci care-i 
cizelaseră și trăsăturile feței. 

— Avem noutăți importante. 

— Intră, ordonă Rodriguez. Și închide ușa. 

Femeia făcu întocmai, apoi rămase în poziție de drepţi, ca un 
soldat care așteaptă permisiunea să vorbească. 

Rodriguez părea mulțumit de formalitatea ei. 

— In regulă, Gerson, ce s-a întâmplat? 

— Am fost informaţi că una dintre tinerele de pe lista noastră 
a fost victima unei crime petrecute în urmă cu trei luni. 

— În urmă cu trei luni? 

— Da, domnule. 

— Ai detalii? 

— Da, domnule. 

— Dă-i drumul. 

Expresia de pe chipul femeii era la fel de rigidă ca și gulerul 
cămâșii ei. 

— Numele, Melanie Strum. Vârsta, optsprezece. A absolvit 
Academia Mapleshade în luna mai, anul curent. Ultima oară a 
fost văzută de mama ei și de tatăl vitreg în Scarsdale, New York, 
pe data de șase mai. Trupul ei a fost ridicat din pivniţa unei vile 
din Palm Beach, Florida, pe doisprezece iunie. 

Rodriguez făcu o grimasă. 

— Cauza decesului? 

Gerson strânse din buze. 

— Cauza decesului? repetă căpitanul. 

— l-a fost tăiat capul. Domnule. 

Rodriguez rămase cu privirea pironită asupra lui Gerson. 

— Cum a ajuns la noi informaţia asta? 


8 Grant DeVolson Wood (1891-1942): pictor american, cunoscut pentru tablourile care 
descriu America rurală. (n.t.). 


VP - 315 


— Dând telefoane conform procedurii încă în desfășurare. 
Numele Melaniei Strum era pe lista mea. Eu am telefonat. 

— Cu cine ai vorbi? 

Femeia ezită. 

— Pot să-mi aduc notițele, domnule? 

— lute, dacă nu te superi. 

In scurtul răstimp cât femeia lipsi, singura persoană care luă 
cuvântul fu Kline. 

— Asta ar putea fi, zise el, cu un zâmbet încântat. Asta ar 
putea desluși misterul. 

Anderson se strâmbă de parcă avea o aftă pe interiorul buzei. 
Hardwick părea extrem de interesat. Wigg era complet 
inexpresivă. Gurney era mult mai puţin tulburat decât ar fi vrut 
să recunoască. Işi spuse că lipsa șocului sau a oricărei senzații 
de tristețe era din cauza faptului că presupusese de la început 
că fetele dispărute erau moarte. (Uneori, când era singur și 
extenuat, mecanismul lui intern de apărare dădea chix și se 
vedea ca pe un om atât de detașat emoţional de vieţile altora, 
devotat într-o asemenea măsură misiunii sale de a rezolva 
puzzle-uri că abia se mai putea numi membru al speciei umane. 
Cu toate astea, viziunea aceea oripilantă trecea după un somn 
bun, după care Gurney își punea lipsa de emoţii pe seama 
carierei de poliţist.) 

Gerson se întoarse în sală cu un carnețel în mână. Părul ei 
șaten era prins la spate, într-o coadă de cal bine strânsă, ce 
făcea ca trăsăturile femeii să capete o imobilitate de craniu. 

— Domnule căpitan, am informaţiile despre apelul către 
familia Strum. 

— Continuă. 

Femeia își consultă carnețelul. 

— La telefon a răspuns Roger Strum, tatăl vitreg al Melaniei. 
Când am explicat motivul apelului, și-a exprimat confuzia, apoi 
furia pentru că nu știam deja că Melanie e moartă. Soţia lui, 
Dana Strum, s-a alăturat convorbirii de pe o altă linie. Erau 
supăraţi. Mi-au spus următoarele: în urma unui pont, poliţia din 
Palm Beach a intrat în casa lui Jordan Ballston și a descoperit 
trupul lui Melanie într-un congelator din pivniţă. Poliţia... 

Kline o întrerupse. 

— Jordan Ballston, investitorul? 


VP - 316 


— Nu se pomenește nimic despre vreo investiție, dar când am 
dat telefon la poliţia din Palm Beach mi s-a spus că Ballston 
locuia într-o vilă în valoare de milioane de dolari. 

— Într-un nenorocit de congelator? mormăi Blatt, ca și cum i 
se făcuse greață la gândul că mâncarea fusese contaminată. 

— Bine, continuă, spuse Rodriguez. 

— Domnul și doamna Strum erau revoltați în mare parte 
fiindcă Ballston a fost eliberat pe cauţiune. Pe cine a mituit? A 
cumpărat vreun judecător? Lucruri de genul ăsta. Domnul Strum 
a menţionat că, dacă Ballston și-a câștigat cumva libertate, prin 
mită, avea să „tragă un glonţ în capul nenorocitului” cu mâna 
lui. A spus asta de mai multe ori. Am reușit să constat că, într- 
adevăr, s-au certat cu Melanie pe data de șase mai, ziua în care 
fata a plecat de acasă, în legătură cu o mașină pe care voia să i- 
o cumpere - un Porsche Boxter, în valoare de patruzeci și șapte 
de mii de dolari. Părinţii au spus că fata a izbucnit într-o criză de 
nervi atunci când au refuzat-o, le-a zis că-i urăște, că nu mai 
voia să locuiască cu ei și nici să le mai vorbească. A zis că 
merge să locuiască cu un prieten. A dispărut a doua zi 
dimineaţa. Următoarea dată când au mai văzut-o a fost când a 
trebuit să-i identifice trupul la morga din Palm Beach. 

— Ai zis că polițiștii locali au primit un pont și așa au găsit 
trupul, zise Gurney. Avem mai multe detalii despre asta? 

Femeia îl privi pe Rodriguez, probabil ca să-i confirme că 
Gurney avea dreptul să pună întrebări. 

— Continuă, zise căpitanul, vădit măcinat de sentimente 
contradictorii. 

Gerson ezită. 

— l-am spus  detectivului-șef din Palm Beach că ne 
interesează cazul și că am vrea să ne pună la dispoziţie cât mai 
multe informații cu putinţă. A răspuns că e dispus să vorbească 
cu responsabilul pentru investigația noastră. A zis că e liber în 
următoarea jumătate de oră. 

După câteva minute în care meditară la avantajele și 
dezavantajele procedurii, procurorul și căpitanul căzură de 
acord că apelul și orice informaţie aveau să primească 
reprezentau un plus pentru investigaţie. Telefonul fix din sala de 
conferințe fu mutat în centrul mesei în jurul căreia erau cu toții 
așezați. Gerson formă numărul pe care i-l dăduse detectivul din 


VP - 317 


Palm Beach. Femeia îi explică pe scurt cine se afla în încăpere, 
apoi apăsă butonul difuzorului. 

Rodriguez îi dădu ștafeta lui Kline, care îi prezentă pe toți cei 
de la masă și descrise cazul ca fiind o posibilă anchetă a unor 
persoane dispărute, aflată încă în etapele incipiente. 

După accentul oarecum sudist ai fi zis că bărbatul de la 
celălalt capăt al liniei e de loc din Florida, o specie rară în acel 
stat și aproape nemaiîntâlnită în Palm Beach. 

— Mă simt în inferioritate numerică, așa singur în biroul meu. 
Eu sunt locotenent-detectiv Darryl Becker. Am înțeles de la 
ofiţerul cu care am discutat mai devreme că aţi vrea să știți mai 
multe despre uciderea tinerei Strum. 

— Cu siguranţă am aprecia să ne dai cât mai multe informații, 
Darryl, zise Kline, care părea să imite tonul tărăgănat al lui 
Becker. Este o chestiune care ne-a stârnit curiozitatea de la 
început - ce fel de pont v-a condus pe voi la cadavru? 

— N-a fost tocmai unul din proprie iniţiativă. 

— Cum așa? 

— Domnul care ne-a oferit informaţia nu e ceea ce s-ar numi 
un cetăţean responsabil, care ajută forțele de ordine. A obţinut 
informaţia într-o manieră oarecum compromiţătoare. 

— Despre ce mă-sa vorbește? șopti Blatt, nu chiar subtil. 

— Cum așa? repetă Kline. 

— Tipul e spărgător de case. Unul profesionist. Cu asta se 
ocupă. 

— A fost prins în casa lui Ballston? 

— Nu, domnule. A fost prins când ieșea dintr-o altă casă lao 
săptămână după ce spărsese casa lui Ballston. Numele 
tâlharului se întâmplă să fie Edgar Rodriguez - sunt sigur că nu 
e vreo rudă a căpitanului vostru. 

Blatt pufni o dată, scurt, ca un sforăit. 

Mușchii maxilari ai căpitanului se umflară nervoși. Remarca 
părea să-l fi înfuriat mai mult decât ar fi trebuit s-o facă 
naivitatea ei. 

— la lasă-mă să ghicesc, zise Kline. Pe Edgar îl aștepta o 
sentință lungă la mititica, așa că a oferit la schimb un pont 
despre pivniţa lui Ballston, despre ceva ce văzuse acolo, așa 
încât situaţia lui să fie văzută cu ochi mai buni? 

— Cam asta ar fi pe scurt, domnule Kline. Apropo, cum se 
scrie? 


VP - 318 


— Poftim? 

— Numele dumneavoastră. Cum se scrie? 

— K-L-I-N-E. 

— Ah, e cu K. 

Becker părea dezamăgit. 

— Mă gândeam că e ca la Patsy. 

— Cum? 

— Patsy Cline. Nu e important. Mă scuzaţi că am deviat de la 
subiect. Continuați cu întrebările. 

Lui Kline îi trebui un moment să-și revină. 

— Așa... și ceea ce v-a spus el a fost suficient ca să emiteți un 
mandat? 

— Într-adevăr. 

— Şi ce ați găsit când ați mers la fața locului? 

— Pe Melanie Strum. În două bucăţi. Înfășurată în folie de 
aluminiu. Pe fundul unei lăzi frigorifice. Sub vreo patruzeci și 
cinci de kilograme de pui. Și o cantitate destul de mare de 
broccoli congelat. 

Hardwick pufni și el în râs, mai tare decât Blatt. 

Kline părea șocat. 

— De ce desfăcea tâlharul vostru pachete înfășurate în folie 
de aluminiu aflate pe fundul unei lăzi frigorifice? 

— A zis că ăla e primul loc în care caută întotdeauna. A spus 
că oamenii cred că e ultimul loc în care ar căuta un hoț, așa că 
acolo își depozitează toate lucrurile de valoare. A mai declarat 
că dacă vrei să găsești diamante, să cauţi în congelator. Lui i se 
părea destul de amuzant cum oamenii cred că au avut o idee 
genială și că-l vor păcăli, că sunt mai isteți decât el. S-a distrat 
de minune pe seama asta. 

— Deci s-a dus la congelator, a început să despacheteze 
trupul și... 

— De fapt, îl întrerupse Becker, a început să despacheteze 
capul. 

Se auziră mai multe exclamaţii guturale de dezgust, urmate 
după aceea de liniște. 

— Domnilor, mai sunteţi pe fir? 

Vocea lui Becker suna oarecum amuzată. 

— Suntem aici, zise Rodriguez glacial. 

Urmă o altă pauză. 


VP - 319 


— Domnilor, mai aveţi întrebări sau informaţiile astea sunt 
suficiente în cazul vostru de persoane dispărute? 

— Am eu o întrebare, zise Gurney. Cum aţi identificat-o? 

— Am obţinut o corespondenţă de ADN cu cineva din 
segmentul violatorilor din baza de date CNIC. 

— Te referi la un membru apropiat al familiei? 

— Da. Persoana s-a dovedit a fi tatăl biologic, dependent de 
heroină, al Melaniei, Damian Clark, condamnat în urmă cu zece 
ani pentru viol, abuz sexual grav, abuz sexual asupra unui minor 
și alte câteva infracțiuni deloc frumușele. Am dat de urma 
mamei, care a divorţat de soţul ei violator și s-a recăsătorit cu 
un bărbat pe nume Roger Strum. Femeia a venit aici și a 
identificat trupul. l-am luat și ei o mostră de ADN și am primit 
confirmarea că sunt rude de gradul întâi, ca în cazul tatălui 
biologic. Așadar, nu există niciun fel de îndoială în legătură cu 
identitatea fetei ucise. Mai sunt și alte întrebări? 

— Aveţi vreo îndoială despre identitatea criminalului? zise 
Gurney. 

— Nu prea. Domnul Ballston nu pare de încredere. 

— Soții Strum par destul de supăraţi c-a fost eliberat pe 
cauţiune. 

— Nu la fel de supăraţi ca mine. 

— A reușit să convingă judecătorul că nu există riscul să 
părăsească țara? 

— Ceea ce a reușit el să facă a fost să plătească o cauţiune 
de zece milioane de dolari și să accepte un banal arest la 
domiciliu. N-are voie să-și părăsească domeniul de aici, din Palm 
Beach. 

— Nu pari foarte încântat de asta. 

— Încântat? Am menţionat că medicul legist a concluzionat 
că, înainte de a fi decapitată, Melanie Strum a fost violată de 
mai bine de zece ori și că practic fiecare părticică din corpul ei a 
fost mutilată cu o lamă de ras? Dacă sunt încântat că omul care 
a făcut asta stă bine-mersi lângă piscina lui de un milion de 
dolari, cu ochelarii lui de firmă de cinci sute de dolari, în timp ce 
cea mai scumpă firmă de avocatură din Florida și cel mai la 
modă serviciu de relaţii publice din New York fac tot ce pot să-l 
prezinte ca pe victima nevinovată a unui departament de poliţie 
incompetent și corupt? Chiar mă întrebaţi dacă sunt încântat de 
toate astea? 


VP - 320 


— Deci e puţin spus dacă aș zice că omul nu cooperează? 

— Da, domnule. Într-adevăr. E puţin spus. Avocaţii domnului 
Ballston ne-au explicat foarte clar că clientul lor nu va discuta cu 
niciun om al legii despre cazul fals care i s-a înscenat. 

— Înainte să decidă că nu va vorbi, a spus ceva despre femeia 
din congelator? 

— Nu a spus decât că în casa lui s-au făcut multe lucrări, că a 
avut mulți angajați și că doar Dumnezeu știe câţi oameni au 
avut acces la pivniţa lui - ca să nu-l mai pomenim pe tâlhar. 

Kline privi la cei strânși în jurul mesei și ridică întrebător 
palmele, dar nimeni nu mai avea nimic de adăugat. 

— Bine, zise el. Detective Becker, vreau să-ți mulţumesc 
pentru ajutor. Și pentru amabilitate. Și multă baftă cu cazul 
dumitale. 

Urmă o pauză, apoi o întrebare tărăgănată. 

— Mă întrebam... dacă voi, domnilor, aveţi vreo informaţie 
despre cazul ăsta? 

Kline și Rodriguez se uitară unul la celălalt. Gurney vedea 
cum li se învârteau rotițele în timp ce cântăreau potenţialele 
riscuri și beneficii ale transparenţei totale. Căpitanul ridică în 
cele din urmă din umeri, lăsând decizia pe seama procurorului. 

— Păi, zise Kline, făcând situaţia să pară mult mai puţin gravă 
decât era de fapt, noi credem că avem de-a face cu mai multe 
persoane dispărute. 

— Zău? 

Se lăsă tăcerea, ceea ce sugera că Becker fie își lua un 
moment să proceseze informaţia, fie se întreba de ce lucrul ăsta 
nu fusese menţionat mai devreme. 

Când vorbi iar, vocea bărbatului își pierduse blândeţea. 

— Despre câte persoane e vorba mai exact? 


Capitolul 54 


Povești neplăcute 


Pe lungul drum spre casă, Gurney se gândea obsesiv la 
situaţia din Palm Beach, la imaginea lui Jordan Ballston întins 
lângă piscina lui, la dorința de a-l prinde pe cel care se afla în 


VP - 321 


spatele acestui caz straniu și să sfârșească odată. Dar n-avea să 
fie o misiune simplă să-l prindă. Era mai mult ca sigur că, păzit 
de un zid de consilieri juridici și de imagine, Ballston nu avea de 
gând să stea de vorbă ca-ntre prieteni despre cadavrul din 
pivniţa lui. 

La ieșirea din orășelul Musgrave, opri la un magazin Stewart 
să-și cumpere cafea. Era aproape trei după-amiaza și simţea o 
nevoie acută de cafeină. 

Pe când se întorcea în mașină, cu cafeaua lui aburindă de 
jumătate de litru, telefonul începu să-i sune. 

Era Hardwick. 

— Și ce crezi, Davey? Jocul s-a schimbat complet, nu? 

— E același joc. Nu s-a schimbat decât perspectiva. 

— Ai observat ceva ce ţi-a scăpat înainte? 

— O oportunitate. Doar că nu știu cum să profit de ea. 

— Ballston? Crezi că o să-ţi spună ceva? Multă baftă! 

— E singura cheie pe care o avem, Jack. Trebuie să găsesc o 
metodă s-o întorc în broască. 

— Crezi că e în spatele chestiei ăsteia? 

— Incă nu știu destule ca să cred ceva. Nu-mi imaginez cum 
ar fi putut s-o ucidă pe Jillian Perry. Dar, repet, e singura noastră 
cheie. Are un nume real, un trecut, o afacere reală și o adresă la 
fel de reală. In comparaţie cu el, Hector Flores e o fantomă. 

— Bine, asule, să ne zici când creierul ăla genial al tău 
găsește o cale să întoarcă cheia. Dar nu de asta am sunat. 
Tocmai am aflat niște lucruri noi despre Karnala și proprietarii 
ei. 

— Kline mi-a zis că ai descoperit că n-ar fi tocmai o companie 
de îmbrăcăminte? 

Hardwick își drese glasul. 

— Nu-i decât vârful faimosului aisberg. Sau mai degrabă 
acoperișul casei de nebuni. Incă nu știm sigur cu ce anume se 
ocupă Karnala, dar am niște informaţii despre familia Skard. În 
mod clar nu sunt oameni cu care ai vrea să te încurci. 

— Stai un pic, Jack. 

Gurney deschise capacul cafelei și bău pe săturate. 

— Bine, zi-mi tot. 

— Avem frânturi de informaţii. Înainte să sosească în SUA și 
să se dezvolte pe plan internaţional, familia Skard avea afaceri 
în Sardinia, o parte a Italiei. Italia are trei agenţii de poliţie 


VP - 322 


separate, fiecare cu propriile dosare. La astea se adaugă 
departamentele locale și Interpolul, care are acces la unele 
informaţii, dar nu la toate. În plus, am aflat unele chestii care nu 
sunt în niciun dosar - zvonuri de demult, bârfe, în fine - de la un 
tip de la Interpol căruia i-am făcut niște favoruri. Așa că, ce am 
în momentul de faţă sunt doar frânturi fără prea mare legătură 
între ele; unele informaţii vin dintr-o singură sursă, altele se 
repetă, iar altele se contrazic. Unele sunt de încredere, altele 
nu, dar nu știm sigur care sunt care. 

Gurney așteptă. Nu era de niciun folos să-i spui lui Hardwick 
să treacă peste introducere. 

— Se pare că familia Skard e formată din investitori de top. 
Staţiuni de odihnă, cazinouri, hoteluri de o mie de dolari pe 
noapte, companii care fabrică iahturi în valoare de milioane de 
dolari, căcaturi de genul ăsta. Dar cel mai sigur e că banii pe 
care-i folosesc ca să pună mâna pe aceste proprietăți legale vin 
din altă parte. 

— Din vreo afacere necurată pe care o ţin ascunsă? 

— Da, iar familia Skard se pricepe al dracului de bine să 
ascundă lucruri. În toată istoria familiei nu s-a făcut decât un 
arest - un atac atroce, în urmă cu zece ani - și nu a existat nicio 
condamnare. Așa că nu există niciun cazier adevărat, aproape 
nimic oficial. Zvonurile constante sunt că s-ar ocupa de 
prostituție de lux, de sclavie sexuală, de pornografie cu specific 
sado-masochist extrem și de șantaj. Dar niciunul dintre aceste 
zvonuri nu poate fi verificat. Reprezentanţii lor legali sunt, de 
asemenea, foarte agresivi și resping numaidecât, pe motiv de 
calomnie, orice articol relativ critic care apare în presă. Nu 
există nici măcar fotografii cu ei. 

— Ce s-a întâmplat cu portretul-robot făcut la arest? 

— A dispărut în mod misterios. 

— Nimeni n-a depus niciodată mărturie împotriva oamenilor 
astora? 

— Persoanele care ar putea ști câte ceva, persoanele care ar 
putea fi convinse să vorbească sau chiar și cele care se întâmplă 
să fie în preajma familiei Skard în momente critice nu prea 
reușesc să rămână în viaţă. Cei câţiva care au cooperat cu 
presa, povestind despre familia Skard, chiar și anonim, au 
dispărut în câteva zile. Cei din familia Skard au o singură 
modalitate de a evita pericolul - îl elimină, în totalitate, fără 


VP - 323 


remușcări și fără să se-ngrijoreze de pagubele colaterale. lată 
un exemplu perfect: după spusele omului meu de la Interpol, în 
urmă cu vreo zece ani, Giotto Skard, aparent capul familiei, a 
avut o neînțelegere de afaceri cu un dezvoltator israelit. După o 
întâlnire într-un mic club de noapte din Tel Aviv, în timpul căreia 
Giotto a părut să accepte condiţiile israelitului, Skard și-a luat la 
revedere, a ieșit afară, a blocat ieșirile și a ars locul din temelii. 
L-a ucis pe dezvoltator, împreună cu alţi cincizeci și doi de 
oameni care se întâmpla pur și simplu să fie înăuntru. 

— Nu s-a infiltrat nimeni niciodată în organizaţia lor? 

— Niciodată. 

— De ce nu? 

— N-au o organizație în sensul obișnuit al cuvântului. 

— Ce vrei să zici? 

— Familia Skard e familia Skard. O familie biologică. Poţi fi 
unul de-ai lor doar prin naștere sau prin căsătorie -, iar pe 
moment nu-mi vine în minte nicio tipă, agent sub acoperire, 
suficient de devotată meseriei ca să se mărite cu unul dintr-o 
haită de criminali în serie. 

— E o familie mare? 

Hardwick își drese iar glasul. 

— E surprinzător de mică. Din cea mai veche generaţie, se 
crede că mai e în viaţă doar unul dintre cei trei fraţi. Giotto 
Skard. E posibil să-i fi ucis pe ceilalţi doi. Dar nimeni n-o să 
spună vreodată așa ceva. Nici măcar în șoaptă sau în glumă. 
Giotto are - sau poate că a avut - trei fii. Nimeni nu știe câţi 
dintre ei sunt încă în viaţă sau ce vârstă au exact, sau unde se 
află. Așa cum am spus, deși e mică, familia Skard operează 
internaţional, așa că se presupune că fiii se află în diverse 
colțuri ale lumii, acolo unde trebuie apărate interesele familiei. 

— la stai un pic. Dacă nu sunt implicaţi decât membrii 
familiei, atunci cine se ocupă de treburile murdare? 

— Umblă vorba că se ocupă singuri de asta. Că sunt foarte 
rapizi și foarte eficienţi. Se spune că familia Skard a eliminat 
personal, de-a lungul anilor, cel puţin două sute de oameni, 
obstacole în calea obiectivelor lor, fără a-i pune la socoteală pe 
cei din masacrul din clubul de noapte. 

— Nişte tipi simpatici. Dacă Giotto are trei fii, atunci pesemne 
că avea și o soţie, nu? 


VP - 324 


— Oh, da. Tirena Magdalena - singurul membru al scârboasei 
menajerii Skard despre care se mai știe câte ceva. Și probabil 
singura persoană care l-a incomodat serios pe Giotto și a 
supravieţuit să-și spună povestea. 

— Cum a reușit una ca asta? 

— A fost fiica unui cap din mafia albaneză. Ar trebui să spun 
că este fiica lui - tipa încă trăiește. Are undeva la șaizeci și ceva 
de ani și se află într-o instituţie pentru infractori cu probleme 
psihice. Donul albanez are vreo nouăzeci de ani. Nu că lui Giotto 
i-ar fi teamă de un don mafiot. Umblă vorba că decizia lui Giotto 
de a-și lăsa soția să trăiască a fost una de afaceri. N-a vrut să 
irosească timp sau bani omorând albanezii furioși care cu 
siguranţă ar fi încercat să-i răzbune moartea. 

— De unde dracului știi toate astea? 

— Păi nu prea știu nimic. Cum am zis, în mare parte sunt 
zvonuri pe care le-am auzit de la tipul de la Interpol. Poate că 
majoritatea sunt prostii. Dar mie îmi sună destul de adevărat. 

— la stai. Acum o secundă ai zis că femeia e singurul membru 
al familiei Skard despre care se știe ceva. Se știe ai zis. 

— Ah, dar n-am ajuns încă la partea aia. O păstram pentru 
sfârșit. 


Capitolul 55 


Tirena Magdalena Skard 


— Tirena Magdalena e singura fiică a lui Adnan Zog. 

— Zog fiind donul? 

— Zog fiind donul sau cum s-o fi numind funcţia asta 
pompoasă în Albania. În fine, fata lui era de o frumuseţe 
incredibilă. 

— De unde știi? 

— Frumusetea ei a devenit legendară. Cel puţin în mijlocul 
sărăcăcios al Europei de Est, după spusele contactului meu bine 
înrădăcinat de la Interpol. De asemenea, există fotografii. Multe 
fotografii. Spre deosebire de cei din familia Skard, cei din familia 
Zog, în special Tirena Magdalena, nu aveau nimic împotriva 
faimei. Nu era doar superbă, ci și foarte sensibilă, misterioasă, 


VP - 325 


cu toane artistice și obsedată de ideea de a deveni dansatoare. 
Lui tati Zog nu-i prea păsa ce-și dorea ea. El nu o vedea decât 
ca pe un eventual potenţial. Așa că atunci când tânărul și 
ambițiosul Giotto Skard a devenit interesat de tânăra Tirena, pe 
atunci în vârstă de șaisprezece ani, în același timp când negocia 
o alianţă de afaceri cu Zog, albanezul a pus-o la bătaie, ca parte 
din înțelegere. Probabil a crezut că aveau amândoi de câștigat. 
Zog îi dă lui Skard ceva ce Skard își dorește, dar care nu-l costă 
nimic pe Zog, și-n plus scapă de fiică-sa cea nebună și 
stresantă. Astfel, albanezul și Giotto devin ca fraţii de sânge, 
fără să fie nevoie să-și mai cresteze buricele degetelor. 

— Foarte eficient, zise Gurney. 

— Foarte eficient. Așa că acum, ţicnita de șaisprezece ani, 
crescută de un criminal dement albanez e măritată cu un 
criminal dement italian, și nu-și dorește altceva decât să 
danseze. Dar Giotto vrea fii - mulţi fii. E bine pentru afacere. Așa 
că Tirena începe să-i toarne plozi, toţi băieți, așa cum își dorește 
mafiotul. Tiziano, Raffaello, Leonardo. Chestia asta îl face pe 
Giotto destul de fericit. Însă tot ce-și dorește Tirena e să 
danseze, iar cu fiecare copil nu face decât s-o ia un pic mai mult 
pe arătură. Până să-l aibă pe-al treilea, era numai bună de trimis 
la nebuni. Apoi tipa face marea descoperire. Cocaina! Işi dă 
seama că trasul pe nas e aproape la fel de distractiv ca dansul. 
Așa că trage pe nas o grămadă. Când nu mai poate fura bani de 
la Giotto - o activitate foarte periculoasă, că tot veni vorba - 
începe să și-o pună cu furnizorul local de cocaină. Când află 
Giotto, îl toacă mărunt. 

— ÎI toacă mărunt? 

— Da, literalmente. În bucățele mici. Ca să se facă înţeles. 

— Impresionant. 

— Mda. Așa, apoi Giotto decide să mute familia în America. E 
mai bine pentru toată lumea, zice el. De fapt, vrea să spună că e 
mai bine pentru afaceri. Lui Giotto nu-i pasă de nimic altceva. 
Ajunși aici, Tirena începe să și-o tragă cu furnizorii de cocaină 
americani. Giotto îi toacă și pe ei. Toţi cei care-i intră în pat 
Tirenei sunt făcuţi bucăţi. Albaneza se culcă cu atât de mulţi 
bărbaţi că Giotto abia le mai face față. In cele din urmă, o dă 
afară împreună cu cel mai mic fiu, Leonardo, care ar avea deja 
vreo zece ani și e fie gay, fie schizofrenic, fie pur și simplu mult 
prea ciudat ca Giotto să se descurce cu el. Tirena ia banii pe 


VP - 326 


care-i oferă Giotto ca dar de despărțire și își deschide o agenţie 
de modeling pentru copiii ai căror părinţi ar vrea cu tot 
dinadinsul să-i vadă jucând în reclame, la TV, în fine - ba le 
oferă chiar și cursuri de actorie și de dans, pentru a-i ajuta la 
început de drum în carierele lor. Intre timp, Giotto se stabilește 
cu ceilalți doi fii ai lui în America și își concentrează atenţia 
asupra imperiului lor, imperiu al sexului și al șantajului. Pare a fi 
un final fericit pentru cei implicaţi. Dar ceva a stricat tot 
fasungul. 

— Fasonul. 

— Ce? 

— A stricat fasonul, nu fasungul. 

— Fason, fasung, tot aia. Problema cu agenţia de modeling a 
Tirenei e că tipa molestează copiii. Nu doar că și-o pune în 
continuare cu furnizorii ei de cocaină, dar acum și-o trage cu 
orice băieţel de zece, unsprezece, doisprezece ani pe care pune 
mâna. 

— lisuse! Cum s-a terminat povestea? 

— Păi a fost arestată și condamnată pentru peste douăzeci de 
abuzuri, atacuri, cazuri de sodomie, viol, cum vrei să le zici. A 
fost internată într-un spital pentru boli nervoase, unde se află și 
azi. 

— Și fiul ei? 

— Băiatul a dispărut înainte să fie arestată mama lui. 

— A dispărut? 

— Fie a fugit, fie a fost luat înapoi de tatăl lui, fie a fost dat 
spre adopţie, în secret. Sau, cunoscând familia Skard, ar putea 
la fel de bine să fie mort. Giotto nu ar lăsa sentimentalismele să- 
| împiedice să scape de un element vulnerabil. 


Capitolul 56 


O chestiune de control 


Pe la jumătatea drumului dintre magazinul Stewart și Walnut 
Crossing, telefonul lui Gurney sună iar. Vocea Rebeccăi 
Holdenfield era elegantă, tăioasă și-i aducea aminte de tânăra 
Sigourney Weaver, la fel chipul și părul ei. 


VP - 327 


— Deci presupun că nu vii? 

— Poftim? 

— Nu-ţi verifici mesajele? 

Dave își aminti. În dimineaţa aceea, primise un mesaj scris și 
un mesaj vocal. El verificase doar mesajul scris - cel care-i 
învăluise mintea în speculații despre amnezia privind 
evenimentele din casa de cărămidă. Nu-și mai verificase căsuţa 
vocală. 

— lisuse, îmi pare rău, Rebecca. Am mult prea multe lucruri 
pe cap. Mă așteptai în după-amiaza asta? 

— Tu m-ai rugat să ne vedem. Ti-am răspuns că poţi să vii. 

— Există vreo șansă să ne întâlnim mâine? Ce zi e mâine? 

— E marți. Și sunt ocupată toată ziua. Ce zici de joi? Abia 
atunci mai sunt liberă. 

— E prea târziu. Putem vorbi acum? 

— Sunt disponibilă până la cinci. Ceea ce înseamnă că avem 
la dispoziţie vreo zece minute. Care e subiectul? 

— Am mai multe: efectele faptului de a fi crescut de o mamă 
cu un comportament imoral; mentalitatea femeilor care 
abuzează sexual copii; slăbiciunile psihologice ale violatorilor 
criminali bărbați... și comportamentul unui bărbat adult sub 
influența unui cocktail cu Rohypnol? 

După vreo două secunde de liniște, Rebecca izbucni în râs. 

— Sigur. Și-n timpul rămas putem discuta despre cauzele 
divorțului, modalitățile de a pune capăt războiului și... 

— Bine, bine, am înţeles. Alege subiectul despre care crezi că 
avem suficient timp să vorbim. 

— Plânuiești să-ţi asezonezi următorul pahar de martini cu 
Rohypnol? 

— N-aș zice. 

— Doar te documentezi? 

— Cam așa ceva. 

— Hmm. Păi, în general nu există un comportament standard 
pentru stările induse de asemenea substanțe. Diferite substanțe 
produc diferite comportamente. Cocaina, de exemplu, tinde să 
amplifice pofta sexuală. Dar dacă mă întrebi dacă există o limită 
a comportamentului pe care un dezinhibitor care nu e 
halucinogen ar permite-o, atunci răspunsul este da și nu. Nu 
există o limită specifică care se aplică tuturor, dar există limite 
individuale. 


VP - 328 


— Cum ar fi? 

— Nu avem de unde ști. Limitele comportamentului nostru 
depind de acurateţea percepţiilor, de puterea dorințelor noastre 
instinctive, de forța temerilor noastre. Dacă drogul e un 
dezinhibitor care elimină frica de consecinţe, atunci purtarea 
noastră ne va reflecta dorințele și va fi limitată, în principiu, de 
durere, de satisfacție sau de epuizare. Vom face tot ceea ne-ar 
fi permis într-o lume unde nu există consecințe, excluzând însă 
lucruri pe care nu ni le dorim. Asemenea substanțe dau frâu 
liber impulsurilor deja existente, dar nu creează impulsuri care 
nu coincid cu o structură psihică deja existentă a individului. ŢIi- 
am răspuns la întrebare? 

— În concluzie, dacă iei un drog ca ăsta, te vei comporta ca-n 
fanteziile tale? 

— S-ar putea chiar să faci lucruri pe care ţi-e teamă să le și 
visezi. 

— Înţeleg, zise Gurney, simțind că-i vine să vomite. Hai să 
vorbim despre ceva complet diferit. O absolventă de la 
Mapleshade a fost găsită moartă - o crimă cu motivaţie sexuală 
în Florida. Viol, tortură, decapitare, trupul a stat în congelatorul 
suspectului. 

— Cât timp? 

Ca de obicei, Holdenfield era netulburată de detaliile 
scabroase - sau poate că se pricepea să se prefacă de minune. 

— Ce vrei să zici? 

— Cât timp a stat trupul în congelator? 

— Medicul legist a zis că probabil câteva zile. De ce întrebi? 

— Mă întrebam pentru ce-l păstra tipul. A fost un el, nu? 

— Jordan Ballston, mare baștan în afacerile financiare. 

— Ballston, bogătașul ăla? Îmi amintesc că am citit despre 
asta. Acuzat de crimă cu premeditare. Dar asta a fost în urmă cu 
luni bune. 

— Mda, dar identitatea victimei a fost iniţial ascunsă de presă 
și tocmai am descoperit legătura cu dispariţiile celorlalte 
absolvente de la Mapleshade. 

— Eşti sigur că există o legătură? 

— Ar fi o mare coincidenţă să nu fie niciuna. 

— O să-l interogaţi pe Ballston? 

— Cred că nu. Se ascunde în spatele unui hăţiș de avocați. 

— Atunci, cu ce te pot ajuta? 


VP - 329 


— Să zicem că reușesc să vorbesc cu el. 

— Cum? 

— Încă nu știu. Să presupunem doar că o fac. 

— Bine, presupun. Mai departe? 

— De ce i-ar fi lui cel mai frică? 

— Înconjurat de hăţișul lui de avocaţi? 

Rebecca își pocni limba de mai multe ori, repede, de parcă-și 
bătea degetele pe masă, în semn că se gândea la ceva. 

— Păi, nu de foarte multe lucruri... dacă nu cumva... 

— Ce? 

— Dacă nu cumva crede că altcineva știe ce a făcut, cineva 
cu un plan care intră în contradicţie cu al lui. Genul ăsta de 
situaţie i-ar destabiliza controlul. Criminalii sadici cu motivații 
sexuale sunt obsedați de control și singurul lucru care îi dă 
peste cap este să se afle la mâna altcuiva. 

Rebecca făcu o mică pauză. 

— Ai cum să-l contactezi pe Ballston? 

— Încă nu. 

— De ce am senzaţia că vei găsi o modalitate? 

— Apreciez încrederea pe care mi-o acorzi. 

— Trebuie să închid. Îmi pare rău, nu mai am timp. Tine 
minte, Dave, cu cât crede că ai mai multă putere asupra lui, cu 
atât e mai posibil să clacheze. 

— Mersi, Becca. Apreciez ajutorul. 

— Sper că nu ţi-am dat de înţeles că ar fi ușor. 

— Nu-ţi face griji. Nici prin gând nu mi-a trecut. 

— Bine. Ţine-mă la curent, da? Și baftă! 

Același gând care îi ocupase mintea toată ziua și-l făcuse să 
neglijeze mesajul de la Holdenfield din acea dimineaţă îi răpi, pe 
drumul de întoarcere, întreaga atenţie, așa că rată un alt apus 
superb. Până să vireze de pe autostrada locală și să intre pe 
drumul șerpuit spre proprietatea lui, tot ce mai rămăsese din 
apus era o dâră roz palidă, pe cerul de vest, și chiar și pe aceea 
abia dacă o observă. 

La granița unde drumul de ţară se pierdea în aleea îngustă și 
acoperită de iarbă din faţa șopronului, Dave opri în dreptul cutiei 
poștale, prinse de un stâlp din gard. Pe când se pregătea s-o 
deschidă, o mică pată galbenă, care se vedea pe panta dealului 
din față, îi captă atenţia. Pata galbenă se mișca lent de-a lungul 


VP - 330 


curbei cărării de pe pășune. Dave recunoscu hanoracul lui 
Madeleine. 

Din cauza raigrasului și a susaiului, femeia se vedea doar de 
la talie în sus, dar Dave își putea da seama de ritmul delicat al 
pașilor ei. Așteptă și o urmări până ce traiectoria cărării și linia 
câmpului o ascunseră treptat privirii, o figură solitară mișcându- 
se calm într-un ocean întunecat de iarbă înaltă. 

Dave mai zăbovi puţin, privind panta dealului de acum pustiu, 
până ce culoarea cerului se stinse de tot, înlocuită de un cenușiu 
la fel de monoton ca nota ce redă absența pulsului. Gurney clipi. 
Descoperi că avea ochii ușor umezi, și-i șterse cu încheieturile 
degetelor și conduse restul drumului spre casă. 

Decise să facă un duș, sperând că avea să-l readucă la o stare 
de relativă normalitate. Pe când stătea sub jetul puternic de apă 
fierbinte, iar masajul pișcător îi relaxa gâtul și umerii, mintea-i fu 
cuprinsă de sunet: răpăiala dulce a unei ploi de vară. Timp deo 
secundă ciudată sau două, creierul lui fu inundat de mireasma 
pură și calmă a ploii. Se frecă bine cu săpun și cu un burete 
aspru, se clăti, ieși și se șterse cu un prosop. 

Prea adormit ca să se îmbrace, încălzit după duș, trase 
cuvertura de pe pat și se întinse pe cearșaful răcoros. Preţ de o 
clipă minunată lumea întreagă se limită la cearșaful rece, la 
aerul cu miros de iarbă ce adia prin fereastra deschisă; își 
imagină lumina soarelui strălucind printre frunzele unor copaci 
uriași... în timp ce cobora treptele viselor spre un somn adânc. 

e 

Gurney se trezi în beznă, fără vreo noţiune a timpului. Sub 
cap îi fusese pusă o pernă, iar cuvertura îi fusese trasă până la 
bărbie. Se sculă, aprinse veioza de lângă pat și verifică ceasul. 
Era opt fără unsprezece minute seara. Işi puse hainele pe care 
le purtase înainte de duș și intră în bucătărie. 

La boxe, se auzea în surdină ceva baroc. Madeleine stătea la 
masa cea mai mică din cele două din încăpere. Avea în faţă un 
bol cu supă portocalie și o jumătate de baghetă și citea o carte. 
Când Dave intră în cameră, își ridică privirea. 

— Am crezut că te-ai culcat de-a binelea, zise ea. 

— Se pare că nu, mormăi el, și descoperind că era răgușit, își 
drese vocea. 

Privirea lui Madeleine se întoarse asupra cărții. 


VP - 331 


— Dacă ţi-e foame, e supă de morcovi în oală și mâncare cu 
pui în tigaie. 

Dave căscă. 

— Ce citești? 

— Istoria naturală a moliilor. 

— Istoria cui? 

Madeleine articulă cuvântul ca pentru un surd. 

— Molii. 

Femeia întoarse pagina. 

— Ai găsit vreo scrisoare? 

— Scrisoare? Păi... nu știu. Cred... ah, da, am vrut să verific, 
dar te-am văzut pe deal și mi-ai distras atenţia. 

— Eşti distrat în ultima vreme. 

— Serios? 

Regretă imediat tonul defensiv, dar nu suficient de mult cât 
să admită. 

— Tu nu crezi la fel? 

Dave oftă iritat. 

— Așa cred. 

Gurney se duse la oala de pe plită și umplu un bol cu supă. 

— Vrei să vorbim despre ceva anume? 

Nu răspunse decât când se puse la masă, așezându-se cu 
bolul și cu cealaltă jumătate de baghetă pe scaunul din faţa ei. 

— A intervenit o schimbare majoră în caz. O fostă elevă de la 
Mapleshade a fost găsită moartă în Florida. Victima unui 
criminal cu motivații sexuale. 

Madeleine închise cartea și-l privi fix. 

— ȘI... tu ce crezi? 

— E posibil ca și celelalte fete care au dispărut să fi sfârșit în 
același fel. 

— Ucise de aceeași persoană? 

— E posibil. 

Madeleine îi studie chipul, de parcă pe el era scris ceva ce 
Dave refuza să spună. 

— Ce? întrebă el. 

— Asta te preocupă? 

Dave simţi în stomac un val de neliniște. 

— În parte. Pe lângă asta, poliţia n-a reușit să scoată niciun 
cuvânt de la omul acuzat de crimă - nimic în afară de negarea 
categorică. Între timp, firma lui de avocatură și cea care se 


VP - 332 


ocupă de relaţiile publice creează scenarii alternative ca să dea 
de lucru presei - o mulţime de motive nevinovate pentru care 
trupul unei femei violate, torturate și decapitate se putea afla în 
congelatorul lui. 

— Și tu te gândești că numai dacă ai putea să vorbești cu 
monstrul ăsta... 

— Nu zic că aș obţine o mărturisire, dar... 

— Dar ai face o treabă mai bună decât poliţia locală? 

— N-ar fi așa de dificil. 

Dave se cutremură în sinea lui de propria-i aroganță. 

Madeleine se încruntă. 

— N-ar fi prima oară când detectivul-vedetă se ridică la 
înălțimea provocării și elucidează misterul. 

Gurney o privi stingherit. Madeleine părea să-i scruteze din 
nou chipul care părea să ascundă un mesaj. 

— Ce? întrebă Dave. 

— N-am zis nimic. 

— Dar te gândești la ceva. La ce? Spune-mi. 

Madeleine ezită. 

— Credeam că-ți plac puzzle-urile. 

— Da, recunosc. Și ce dacă? 

— Atunci de ce pari așa de nefericit? 

Întrebarea îl izbi. 

— Poate că sunt doar epuizat, nu știu. 

De fapt știa. Se simțea atât de rău, fiindcă nu-și putea lua 
inima în dinţi ca să-i spună de ce se simțea atât de rău. Se 
închisese în el fiindcă nu-i era ușor să-i spună că fusese drogat 
și că era teribil de îngrijorat de ce s-ar fi putut întâmpla în 
perioada pe care nu și-o mai amintea. 

Clătină din cap, de parcă refuza rugăminţile acelei părți mai 
bune din el, ale vocii frânte din conștiința lui care-l ruga să-i 
spună adevărul femeii care-l iubea. Frica lui era atât de mare, 
încât bloca orice acțiune care ar fi putut s-o înlăture. 


Capitolul 57 


Planul 


VP - 333 


Deși era deseori încordată, relaţia lui Gurney cu Madeleine 
fusese întotdeauna pilonul de bază al echilibrului său. Dar 
relația depindea de o sinceritate de care bărbatul se simţea 
incapabil momentan. 

Cu disperarea unui om care se îneacă, Dave îmbrăţișă celălalt 
pilon, identitatea lui de detectiv, și încercă să-și canalizeze toată 
energia pe Rezolvarea Crimei. 

Era convins că cel mai eficient pas spre rezolvare era să aibă 
o conversaţia cu Jordan Ballston. Trebuia să găsească o cale prin 
care să facă întâlnirea posibilă. Rebecca insistase că teama ar 
putea reprezenta secretul pentru a sparge carapacea 
bogătașului psihopat, iar Gurney nu avea niciun motiv să nu fie 
de acord cu ea. De asemenea, nu avea niciun motiv să nu fie de 
acord cu faptul că nu avea să fie o misiune ușoară. 

Teama. 

Era un subiect cu care Gurney avea o relaţie familiară nouă, 
intimă, de actualitate. Poate că experiența avea să-i fie de 
ajutor. Ce anume îl speria așa de mult? Găsi cele trei mesaje 
alarmante și le citi din nou cu atenţie. 

„CE PATIMI! CE SECRETE! CE FOTOGRAFII MINUNATE!” 

„TE GÂNDEȘTI LA FETELE MELE? ELE SE GÂNDESC LA TINE”. 

„EȘTI UN BĂRBAT ATÂT DE INTERESANT, AR FI TREBUIT SĂ 
ȘTIU CĂ FIICELE MELE TE VOR ADORA. A FOST ATÂT DE AMABIL 
DIN PARTEA TA SĂ VII ÎN ORAȘ. DATA VIITOARE TE VOR VIZITA 
ELE. CÂND? CINE AR PUTEA SPUNE? VOR SĂ FIE O SURPRIZĂ”. 

Cuvintele îi lăsaseră în piept o senzaţie de gol, una 
bolnăvicioasă. 

Erau ameninţări atât de violente ascunse în spatele unor 
banalităţi spuse atât de firesc. 

Mesajele erau atât de vagi, și totuși atât de perfide. 

Atât de vagi. Da, asta era. Dave își aduse aminte de explicaţia 
puterii emoţionale a lui Harold Pinter? despre care le vorbise 
profesorul lui preferat de engleză. „Pericolele care stârnesc în 
noi cele mai mari spaime nu sunt acelea care au fost spuse pe 
șleau, ci acelea pe care le născocește imaginaţia noastră. Nu ne 
înspăimântă urletele unui om furios, ci amenințările unei voci 
placide”. 


? Harold Pinter (1930-2008), scriitor, actor și regizor de teatru englez, laureat al 
premiului Nobel pentru literatură în 2005. (n.r.). 


VP - 334 


Dave și le aduse aminte pentru că adevărul acelor vorbe îl 
lovise imediat, iar experiența le întărise de-a lungul anilor. Ceea 
ce suntem în stare să ne imaginăm sunt lucruri în general mult 
mai rele decât ne rezervă realitatea. Cel mai mult ne temem de 
monstrul care ne-ar putea pândi din umbră. 

Așa că, poate cea mai bună cale de a-l speria pe Ballston era 
să-l lase să se panicheze singur. Un atac frontal ar fi fost respins 
de armata lui de avocaţi. Gurney avea nevoie de o intrare 
secretă prin fortificaţie. 

Strategia actuală de apărare a lui Ballston era să nege 
categoric că ar fi cunoscut-o pe Melanie Strum - vie sau moartă 
- Și să creeze o ipoteză alternativă ce implica accesul pe care 
alţi indivizi l-ar fi avut în casa lui, pentru a explica prezența 
cadavrului. O asemenea strategie avea să dea greș în mod 
dezastruos, dacă între Ballston și fată se putea stabili o legătură 
anterioară. În cel mai bun caz, natura acestei legături avea să 
explice și felul în care erau conectate uciderile Melaniei Strum, a 
lui Jillian Perry și a lui Kiki Muller, împreună cu dispariţiile 
celorlalte absolvente de la Mapleshade. Dar indiferent de 
rezultat, Gurney era sigur că, dacă descoperea drumul Melaniei 
spre congelatorul din pivniţa lui Ballston, era un mare pas spre 
soluția finală. lar dezvăluirea acelei posibile legături era cea mai 
mare temere a lui Ballston. 

Întrebarea era cum putea Dave să declanșeze acea teamă - 
cum s-o folosească ca să se infiltreze în mintea lui Ballston, 
ocolind zidurile de apărare ridicate de avocaţii lui. Exista oare o 
persoană, un loc sau vreun lucru a căror menționare avea să 
deschidă ușa? Mapleshade? jillian Perry? Kiki Muller? Hector 
Flores? Edward Vallory? Alessandro? Karnala Fashion? Giotto 
Skard? 

Oricât de greu i-ar fi fost să aleagă numele magic, partea cea 
mai dificilă ar fi fost să se descurce într-o eventuală conversaţie 
- arta pinterescă de a sugera fără a specifica nimic, tulburătoare 
fără a oferi niciun detaliu. Provocarea ar fi fost să creeze acel 
spaţiu întunecat în care Ballston își putea imagina tot ce era mai 
rău, eșafodul pe care se putea spânzura singur. 

Madeleine se dusese la culcare. Gurney însă era complet 
treaz și se plimba de colo-colo prin bucătăria mare, cu creierul 
încins de atâtea posibilităţi, de evaluarea riscurilor și de 
mijloacele pe care avea să le folosească. Restrânse lista 


VP - 335 


numelor care i-ar fi putut deschide ușa la trei care păreau să 
promită cel mai mult: Mapleshade, Flores, Karnala. 

În cele din urmă, puse Karnala în vârful listei, la o diferenţă 
nesemnificativă. Fiindcă toate fetele de la Mapleshade date 
dispărute apăruseră în reclamele aproape pornografice ale 
companiei Karnala Fashion, fiindcă această companie Karnala 
nu părea să se ocupe de domeniul de care spunea că se ocupă, 
fiindcă această companie Karnala avea legături cu familia Skard, 
iar familia Skard se zvonea că era implicată într-o industrie a 
criminalităţii sexuale, iar uciderea Melaniei Strum fusese o crimă 
cu motivaţie sexuală. De fapt, dimensiunea dată de Edward 
Vallory și de politica de admitere la Mapleshade sugerau că 
toate lucrurile care aveau legătură cu cazul până la momentul 
acela erau, într-un fel sau altul, infracțiuni sexuale sau urmările 
unei infracţiuni sexuale. 

Gurney era conștient că raţionamentul care-l conducea spre 
Karnala nu era tocmai perfect, dar să pretinzi un raţionament 
perfect (oricât de mult i-ar fi plăcut conceptul) nu conducea la 
soluţii, ci la paralizie. Gurney învățase că întrebarea cheie în 
munca de poliţie, ca și în viaţă, nu era: „Sunt absolut sigur de 
ceea ce cred?” Întrebarea care conta era: „Sunt suficient de 
sigur ca să actionez conform cu ceea ce cred?” 

În acest caz, răspunsul lui Gurney era afirmativ. Era gata să 
pună pariu că ceva legat de Karnala avea să-l pună pe jar pe 
Jordan Ballston. După vechiul ceas de pe bufet, abia trecuse de 
zece când formă numărul Departamentului de Poliţie din Palm 
Beach, ca să facă rost de numărul lui Ballston. 

Nimeni dintre cei care se ocupau de cazul Strum nu era de 
serviciu în acea noapte, dar ofițerul de la telefon îi dădu 
numărul de mobil al lui Darryl Becker. 

Surprinzător, Becker răspunse de la primul ţărâit al 
telefonului. 

Gurney explică ce voia. 

— Ballston nu vorbește cu nimeni, zise Becker morocănos. 
Orice fel de dialog se face prin Markham, Mull & Sternberg, 
firma lui principală de avocatură. Am crezut că m-am exprimat 
suficient de clar. 

— S-ar putea să am o cale de a ajunge la el. 

— Cum? 

— O să-i arunc o bombă pe fereastră. 


VP - 336 


— Ce fel de bombă? 

— Genul de bombă despre care o să vrea să discute cu mine. 

— Ce fel de joc e ăsta, Gurney? Am avut o zi lungă. Mi-ar 
plăcea să am niște detalii concrete. 

— Ești sigur? 

Becker rămase tăcut. 

— Uite, dacă-l pot răsturna pe nenorocitul ăsta, toată lumea 
are de câștigat. In cel mai rău caz, probabil că ne-am întoarce 
de unde am plecat. Tot ce-mi dai e un număr de telefon, nicio 
autorizaţie oficială pentru nimic, așa că dacă există consecinte, 
deși nu cred, n-o să se întoarcă împotriva ta. De fapt, am și uitat 
de la cine am făcut rost de număr. 

Urmă o altă pauză scurtă, apoi câteva clicuri pe tastatură, 
urmate de vocea lui Becker care citi un număr cu prefix de Palm 
Beach. Apoi conexiunea se întrerupse. 

Gurney își petrecu următoarele câteva minute imaginându-și, 
și apoi intrând în pielea unei versiuni simple a genului aceluia de 
personalitate complexă, sub acoperire, despre care ţinuse 
prelegeri la academie - în cazul ăsta un bărbat cu sângele rece 
al unei reptile, pândind de sub aparențele manierelor civilizate. 

Imediat ce fu mulțumit de atitudine și de ton, sună cu număr 
ascuns la Palm Beach. Apelul fu direcționat direct spre căsuţa 
vocală. 

O voce răsfăţată și imperioasă anunţă: „Sunt Jordan. Dacă 
vrei să revin, te rog lasă un mesaj clar cu motivul pentru care 
suni”. Bărbatul reușise să imprime acelui te rog un fel de 
condescendenţă supărătoare care-i răsturna înţelesul original. 

Gurney vorbi cu grijă și un pic poticnit, ca și cum 
complexitatea unui discurs politicos era un dans ciudat și dificil. 
De asemenea, Dave adăugă un vag accent sud-european. 

— Motivul pentru care sun este relaţia ta cu Karnala Fashion, 
lucru despre care trebuie să discutăm cât mai curând posibil. O 
să sun înapoi în aproximativ treizeci de minute. Te rog să 
răspunzi la telefon și atunci voi fi mai... exact. 

Gurney făcea niște presupuneri majore: că Ballston era acasă, 
așa cum era stipulat în condiţiile lui de eliberare prin cauţiune, 
că un bărbat aflat într-o situaţie atât de vulnerabilă ca a lui își 
verifica apelurile și mesajele în mod obsesiv și că felul în care 
alesese să abordeze apelul promis peste o jumătate de oră 
urma să dezvăluie adevărata natură a legăturii lui cu Karnala. 


VP - 337 


Era riscant să facă o singură presupunere. Să facă trei era 
deja o nebunie. 


Capitolul 58 


În actiune 


La zece cincizeci și opt, Gurney telefonă a doua oară. | se 
răspunse la al treilea țârâit. 

— Jordan la telefon. 

Vocea părea mai tensionată, mai îmbătrânită decât în 
înregistrare. 

Gurney rânji. Karnal/a părea să fi fost într-adevăr cuvântul 
magic. Se simţi cuprins de adrenalină la gândul că nimerise din 
prima. Se simțea de parcă avea acces la un turneu cu mize 
uriașe, unde provocarea era să deducă regulile jocului din 
comportamentul oponentului său. Închise ochii și intră în pielea 
personajului care întruchipa un șarpe cu chip omenesc, la prima 
vedere inofensiv. 

— Bună, Jordan. Cum te simţi în seara asta? 

— Bine. 

Gurney nu spuse nimic. 

— Despre... ce este vorba? 

— Tu despre ce crezi? 

— Ce? Cu cine vorbesc? 

— Sunt poliţist, Jordan. 

— N-am nimic de discutat cu poliţia. Lucrul ăsta a fost lămurit 
de către... 

Gurney îl întrerupse. 

— Nu discuţi nici despre Karnala? 

Urmă o pauză. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Gurney oftă și plescăi din buze de parcă era plictisit. 

— N-am nicio idee despre ce vorbești, repetă Ballston. 

Dacă chiar n-ar avea nicio idee, se gândi Gurney, atunci ar fi 
închis deja. Sau poate că n-ar fi răspuns deloc la telefon. 


VP - 338 


— Păi, Jordan, chestia e că, dacă ai vreo informație pe care ai 
vrea să o împărtășești, poate am găsi o soluţie avantajoasă 
pentru tine. 

Ballston ezită. 

— Uite... de ce nu-mi spui cum te cheamă, domnule poliţist? 

— Nu e o idee prea bună. 

— Poftim? Nu... 

— Vezi tu, Jordan, eu tatonez terenul aici. Înțelegi ce vreau să 
zic? 

— Nu sunt foarte sigur că înţeleg. 

Gurney oftă iar, ca și cum simplul fapt că vorbea era o mare 
povară. 

— Nu pot face o ofertă oficială fără să știu că o vei lua în 
serios. Dacă ai fi dispus să-mi dai informaţii utile despre Karnala 
Fashion, atunci acuzarea ar putea avea o cu totul altă atitudine 
vizavi de cazul tău, dar trebuie să ne arăţi că vrei să cooperezi 
înainte să discutăm posibilităţile. Sunt sigur că înţelegi. 

— Nu, chiar nu înțeleg. 

Tonul lui Ballston era tensionat. 

— Nu? 

— Nu știu despre ce vorbeşti. N-am auzit în viaţa mea de 
Caramel Fashion sau cum i-o fi zicând. Așa că îmi este imposibil 
să-ţi spun ceva despre asta. 

Gurney râse ușor. 

— Foarte bine, Jordan. E foarte bine. 

— Serios. Nu cunosc nimic despre compania aia, despre 
numele ăla, oricare ar fi el. 

— E bine de știut. 

Gurney lăsă o străfulgerare din atitudinea de reptilă să i se 
ghicească în glas. 

— E bine pentru tine. E bine pentru toţi. 

Străfulgerarea păru să aibă un efect uluitor. Ballston nu mai 
zise nimic. 

— Jordan, mai ești acolo? 

— Da. 

— Deci am înlăturat partea asta, nu? 

— Partea? 

— Partea asta a situației. Dar mai avem de vorbit. 

Urmă o pauză. 

— Nu ești cu adevărat un poliţist, nu? 


VP - 339 


— Ba bineînţeles că sunt. De ce aș zice că sunt poliţist dacă 
nu aș fi? 

— Cine ești de fapt și ce vrei? 

— Vreau să ne întâlnim? 

— Să ne întâlnim? 

— Nu prea-mi place să vorbesc la telefon. 

— Nu înțeleg ce vrei. 

— Nu vreau decât să vorbim un pic. 

— Despre ce? 

— Gata cu prostiile. Eşti un tip deștept. Nu-mi vorbi de parcă 
sunt un idiot. 

Ballston păru din nou suficient de surprins încât să tacă. Lui 
Gurney i se păru că respiraţia bărbatului tremura un pic. Când 
Ballston vorbi iar, tonul lui se preschimbase într-o șoaptă 
temătoare. 

— Uite, nu sunt sigur cine ești, dar... totul e sub control. 

— Bun. Cu toții vor fi fericiţi să afle asta. 

— Pe bune. Vorbesc serios. Totul... e... sub... control. 

— Bun. 

— Atunci, ce altceva... 

— Doar o discuţie scurtă. Faţă-n-faţă. Vrem doar să fim siguri. 

— Siguri? Dar de ce? Adică... 

— Cum am zis, Jordan... Nu-mi place să vorbesc la nenorocitul 
ăsta de telefon! 

Se lăsă iar tăcerea. De data asta Ballston abia dacă mai 
respira. 

Gurney vorbi iar pe tonul mieros. 

— Bine, n-ai de ce să-ţi faci griji. Uite cum facem. Vin la tine. 
Vorbim un pic. Asta e tot. Vezi? Nicio problemă. E simplu. 

— Când? 

— Ce zici peste o jumătate de oră? 

— In noaptea asta? 

Vocea lui Ballston mai avea un pic și se frângea. 

— Da, Jordan, în noaptea asta. Ce dracului altceva ar putea să 
însemne peste o jumătate de oră? 

Lui Gurney i se păru că simte teamă pură în tăcerea lui 
Ballston. Era momentul ideal să încheie apelul. Inchise și puse 
telefonul pe capătul mesei. 


VP - 340 


În lumina slabă din celălalt capăt al mesei, Madeleine stătea 
în pragul bucătăriei, îmbrăcată în pijama. Bluza nu i se potrivea 
cu pantalonii. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea, clipind somnoroasă. 

— Cred că s-a agăţat un pește în firul nostru! 

— Al nostru? 

Ușor iritat, Gurney își reformulă comentariul. 

— Peștele din Palm Beach pare să fi mușcat momeala, cel 
puţin pe moment. 

Madeleine dădu din cap gânditoare. 

— Și acum? 

— ÎI tragem la mal, ce altceva? 

— Deci cu cine te întâlnești? 

— Să mă întâlnesc? 

— În jumătate de oră. 

— M-ai auzit spunând asta? De fapt, nu mă văd cu nimeni în 
jumătate de oră. Am vrut să-l fac pe domnul Ballston să creadă 
că sunt în apropiere. Să-i stimulez panica. l-am mai zis că mă 
voi duce la el, ca să-i dau impresia că aș conduce din Lake 
Worth sau din South Palm. 

— Ce-o să se întâmple când va vedea că nu vii? 

— O să-și facă griji. O să aibă insomnii. 

Madeleine părea sceptică. 

— Și apoi? 

— Încă nu m-am gândit. 

In ciuda faptului că ceea ce spusese era parţial adevărat, 
ceva îi spunea lui Madeleine că minte. 

— Și-atunci, ai un plan sau nu? 

— Un fel de plan. 

Madeleine așteptă, privindu-l cu atenţie. 

Gurney nu-și putea imagina cum altfel să scape din situația în 
care se afla decât mergând drept înainte. 

— Trebuie să mă apropii de el. E clar că are o legătură cu 
Karnala Fashion, că e o legătură periculoasă și că-l sperie. Dar 
trebuie să aflu mai multe - care e natura exactă a legăturii, cu 
ce se ocupă Karnala, cum sunt Karnala și Jordan Ballston legați 
de celelalte aspecte ale cazului. Nu pot face toate astea la 
telefon. Trebuie să-i văd ochii, să-i citesc expresia feţei, să-i 
studiez limbajul trupului. De asemenea, trebuie să profit de 


VP - 341 


timpul în care nenorocitul se agită încă în cârlig. Momentan, 
frica lui lucrează în avantajul meu, dar nu va ţine prea mult. 

— Deci pleci spre Florida? 

— Nu în noaptea asta. Poate mâine. 

— Poate mâine? 

— Cel mai probabil mâine. 

— Marţi. 

— Exact. 

Gurney se întrebă dacă nu cumva uitase ceva. 

— Avem vreun alt plan? 

— Ce contează? 

— Păi, avem? 

— Cum am zis, ce contează? 

Era o întrebare atât de simplă, și totuși cât de ciudat de greu 
îi era să-i răspundă. Poate pentru că Gurney o interpretase ca 
pe o reformulare a unor întrebări mult mai importante care în 
ultima vreme păreau constante în mintea lui Madeleine: „Oare 
vor conta vreodată planurile noastre? Va fi oare ceva din viața 
noastră mai important decât pasul următor al vreunei anchete? 
Va cântări relaţia noastră vreodată mai mult decât cariera ta de 
detectiv? Sau fuga asta incertă va fi întotdeauna centrul 
universului tău?” 

Dar poate că Dave mergea prea departe cu interpretarea unui 
simplu comentariu făcut la nervi, a unei dispoziţii trecătoare de 
la miezul nopții. 

— Uite, spune-mi dacă aveam altceva programat pentru 
mâine și am uitat, zise el cu sinceritate, și o să-ţi spun dacă acel 
lucru contează sau nu. 

— Ești un om așa de amabil, zise ea, ironizându-i sinceritatea. 
Mă duc la culcare. 

Priorităţile lui Gurney părură să se amestece un timp după 
plecarea lui Madeleine. Merse în capătul neluminat al încăperii, 
zona de odihnă dintre șemineul din piatră și plita din fier. Aerul 
mirosea a rece și a cenușă. Gurney se scufundă în fotoliul lui din 
piele neagră. Se simţea neliniștit, în derivă. Ca o corabie fără 
port. 

Adormi. 

e 

Gurney se trezi la două dimineața. Se ridică în capul oaselor, 

își întinse braţele și continuă să-și facă planuri. 


VP - 342 


Fluxul obișnuit al gândurilor își făcuse treaba și părea să fi 
dizolvat îndoielile pe care le avusese în legătură cu planurile 
zilei următoare. Își scoase cardul din portofel, merse la 
computerul din birou și tastă „zboruri din Albany NY spre Palm 
Beach FL”. 

În timp ce biletul dus-întors și un ghid turistic al orașului Palm 
Beach ieșeau la imprimantă, Dave se îndreptă spre duș. 
Patruzeci și cinci de minute mai târziu, după ce îi lăsă un bilet lui 
Madeleine în care îi promitea că avea să ajungă acasă în acea 
seară, în jurul orei șapte, Dave se afla deja în drum spre 
aeroport și avea la el doar portofelul, telefonul mobil și foile pe 
care le printase. 

Pe drumul lung de nouăzeci și șase de kilometri spre est, pe l- 
88, dădu patru telefoane. Prima oară sună la o agenţie de 
închirieri limuzine de lux, deschisă non-stop, ca să se asigure că 
o mașină potrivită avea să-l aștepte în Palm Beach. După aceea 
îi telefonă lui Val Perry fiindcă avea să-i cheltuiască banii pe 
lucruri scumpe, dar necesare, și voia s-o înștiinţeze, chiar dacă 
printr-un mesaj vocal la primele ore ale dimineţii. _ 

Al treilea apel la patru și douăzeci, fu către Darryl Becker. In 
mod surprinzător, Becker nu doar că răspunse, dar părea să fie 
și complet treaz - sau cât de treaz putea să i se pară unui nordic 
cineva care tărăgăna vorbele. 

— Sunt în drum spre sala de sport, zise Becker. Ce e? 

— Am vești bune și am nevoie să-mi faci o mare favoare. 

— Cât de bune și cât de mare? 

— Am riscat cu Ballston, la telefon, și am atins un punct 
sensibil. Urmează să mă văd cu el. Vreau să știu ce se întâmplă 
dacă voi continua să-l lovesc unde-l doare. 

— El nu vorbește cu polițaii. Ce mama dracului i-ai zis de-ai 
ajuns la el? 

— E o poveste lungă, dar nemernicul cedează. 

Gurney suna mult mai încrezător decât era de fapt. 

— Sunt impresionat. Și care e favoarea? 

— Am nevoie de vreo doi tipi masivi, cei mai fioroși pe care-i 
știi, să stea lângă mașina mea în timp ce sunt în casa lui 
Ballston. 

Becker nu părea să creadă ce aude. 

— Ți-e teamă c-o s-o fure careva? 

— Trebuie să las o anumită impresie. 


VP - 343 


— Și când trebuie să lași această impresie? 

— Azi, pe la prânz. Apropo, plata e destul de generoasă. 
Primește fiecare cinci sute de dolari pentru o oră. 

— Ca să stea lângă mașină? 

— Ca să stea lângă mașină și să arate ca niște gărzi de corp. 

— Pentru cinci sute de dolari pe oră se poate aranja. Poţi să-i 
iei de la sala mea de sport din West Palm. Iţi dau adresa. 


Capitolul 59 


Sub acoperire 


Avionul lui Gurney decolă din Albany la timp, la cinci și cinci 
minute dimineaţa. Schimbă în D.C. abia reușind să prindă 
legătura, și sosi pe Aeroportul Internaţional din Palm Beach la 
ora zece fără cinci minute. 

În zona destinată limuzinelor, printre cei vreo zece șoferi fără 
uniformă care așteptau pasagerii, era unul cu o plăcută cu 
numele lui Gurney. 

Era un tânăr de origine hispanică, cu pomeți înalţi, ca de 
indian, cu părul negru ca pana corbului și cu un mic cercel 
sclipitor în ureche. La început păru un pic uimit, chiar iritat de 
absenţa bagajului - până ce Gurney îi dădu adresa primei opriri: 
Giacomo Emporium pe Worth Avenue. Tânărul se relaxă 
imediat, gândindu-se pesemne că un om care călătorește fără 
bagaj din comoditate și-și face cumpărăturile la Giacomo dădea 
bacșișuri grase. 

— Mașina e afară, domnule, spuse cu un accent despre care 
Gurney credea că e specific celor din America Centrală. E foarte 
frumoasă. 

O ușă turnantă automată îi împinse din climatul controlat, fără 
anotimpuri, specific aeroporturilor de peste tot, într-o baie 
tropicală de aburi - Gurney își aminti cu ocazia asta că nu era 
nimic tomnatic în septembrie, în sudul Floridei. 

— Chiar aici, domnule, zise șoferul. 

Zâmbetul lui scoase la iveală o dantură surprinzător de 
stricată pentru un băiat așa de tânăr. 

— Prima. 


VP - 344 


Așa cum specificase Gurney la telefon, mașina era un 
Mercedes S600 sedan, genul de vehicul în valoare de sute de 
mii de dolari pe care probabil că-l vedea o singură dată pe an 
prin Walnut Crossing. În Palm Beach, o asemenea mașină era la 
fel de obișnuită ca și ochelarii de soare de cinci sute de dolari. 
Gurney se strecură pe bancheta din spate - un cocon liniștit și 
uscat din piele moale, cu mochetă moale și cu geamuri ușor 
fumurii. 

Şoferul închise portiera în urma lui, se urcă pe locul din faţă și 
alunecară fără zgomot în îmbulzeala de taxiuri și autobuze 
suburbane. 

— Temperatura este în regulă? 

— Da. 

— Doriţi muzica? 

— Nu, mulțumesc. 

Şoferul își trase nasul, tuși și încetini de tot când mașina trecu 
printr-o băltoacă de mărimea unui crater. 

— A plouat ca dracu'. 

Gurney nu răspunse. N-avusese niciodată tendinţa să 
vorbească doar de dragul conversaţiei, iar în prezenţa străinilor, 
tăcerea i se părea cea mai potrivită. Șoferul și Gurney nu mai 
schimbară nicio vorbă până ce mașina opri în dreptul intrării 
micului centru comercial foarte luxos unde era localizat 
Giacomo Emporium. 

Şoferul se uită la Gurney în oglinda retrovizoare. 

— Știţi cât timp veţi sta aici? 

— Nu prea mult, zise Gurney. Maximum cincisprezece minute. 

— Atunci voi aștepta aici. Poliţiștii nu mă lasă, așa că mă 
plimb în cerc. 

Tânărul trasă un cerc cu degetul arătător ca să arate întregul 
proces. _ 

— Dau roată, mă întorc, trec prin locul ăsta până veniţi. In 
regulă? 

— În regulă. 

De parcă nu era destul că aerul umed și fierbinte de afară îl 
izbi din nou, mai trebuia să înfrunte și lumina orbitoare a 
dimineţii din Florida. Mallul era decorat cu palmieri, ferigi și 
ghivece de crini asiatici. Aerul mirosea a flori fierte. 

Gurney se grăbi să intre în magazin, unde aerul mirosea mai 
degrabă a bani, decât a flori. Cumpărători, femei blonde între 


VP - 345 


treizeci și șaizeci de ani alunecau printre standurile elegante de 
haine și accesorii meticulos aranjate. Vânzătorii, fete și băieţi 
anorexici, pe la douăzeci de ani, arătau de parcă încercau să 
arate ca fetele și băieţii anorexici din reclamele Giacomo. 

Dorinţa lui Gurney de a părăsi cât mai repede locul acela 
rafinat îl aduse înapoi în stradă în zece minute. Nu mai cheltuise 
niciodată atâţia bani pe atât de puţine lucruri: o mie opt sute 
șaptezeci și nouă de dolari și patruzeci și doi de cenți pe o 
pereche de blugi, o pereche de mocasini, un tricou polo și o 
pereche de ochelari de soare - alese cu ajutorul unui tip mlădios 
ca trestia ce afișa plictisul modern al unei victime recente a 
vampirismului. 

Într-o cabină de probă, Gurney îşi scoase blugii jerpeliţi, 
tricoul, pantofii sport și șosetele și-și îmbrăcă noua garderobă 
scumpă. Scoase etichetele și i le dădu vânzătorului, alături de 
vechile lui haine, și-i ceru băiatului să le pună pe toate într-o 
cutie Giacomo. 

Atunci, băiatul binevoi să-i zâmbească lui Gurney pentru 
prima dată de când văzuse că intrase în magazin. 

— Ești ca un Transformer, zise tânărul, referindu-se probabil 
la jucăriile populare care se transformă în câteva minute dintr- 
un lucru în altul. 

Mercedesul îl aștepta. Gurney intră, verifică ghidul turistic pe 
care și-l printase și-i dădu șoferului următoarea adresă, la mai 
puţin de un kilometru distanţă. 

Nails Delicata era un salon micuţ, în care lucrau patru 
manichiuriste cu coafuri spectaculoase, ce păreau să fie undeva 
la graniţa subţire ce despărțea supermodelele de prostituatele 
de lux. Nimeni nu păru să bage de seamă sau să-i pese că 
Gurney era singurul client bărbat. Manichiurista care-l preluă 
arăta somnoroasă. Fata căscă de câteva ori și-și ceru scuze, dar 
în afară de asta, nu scoase niciun cuvânt până aproape de 
finalul procesului, când aplica un lac de unghii transparent. 

— Aveţi mâini frumoase, observă ea. Ar trebui să aveţi mai 
multă grijă de ele. 

Vocea ei suna deopotrivă tânără și plictisită și parcă răsuna 
cu nepăsarea din priviri. 

În timp ce plătea, Gurney cumpără și un tubuleţ cu gel de păr 
de la tejgheaua cu creme și cosmetice. Deschise tubul, își puse 


VP - 346 


puţin gel în palme și-și dădu pe păr, încercând să obţină lookul 
neglijent, atât de la modă. 

— Ce zici? o întrebă el pe frumoasa tânără plictisită care 
încasa banii. 

Întrebarea îi trezi interesul atât de mult, încât Gurney fu 
surprins. Tânăra clipi de câteva ori ca și cum tocmai se trezise 
din vis, ieși în faţa tejghelei și îi studie capul din mai multe 
unghiuri. 

— Pot să...? întrebă ea. 

— Absolut. 

Fata-și plimbă degetele prin părul lui în zigzaguri rapide, 
ciufulindu-l încolo și-ncoace, trăgându-l în sus, ca să-l facă mai 
tepos. După un minut sau două, fata se dădu înapoi și faţa i se 
lumină de satisfacție. | 

— Asta e! declară ea. Asta ești tu cu adevărat! 

Gurney izbucni în râs, ceea ce o nedumeri. Tot râzând, apucă 
mâna fetei și o sărută nitam-nisam - și asta o nedumeri, dar 
într-un fel mai plăcut. Gurney ieși apoi în sauna de afară, intră 
iar în Mercedes și-i dădu șoferului adresa sălii de sport a lui 
Darryl Becker. 

— Trebuie să luăm vreo doi băieţi din West Palm, explică el. 
Apoi mergem să vizităm un tip pe South Ocean Boulevard. 


Capitolul 60 


Dansând cu diavolul 


După cum bine observase orice persoană care-i frecventase 
seminarul, abordarea lui Gurney faţă de misiunile sub acoperire 
era una mai complexă decât a detectivului obișnuit. Nu era doar 
o chestiune de a-ţi însuși obiceiurile, comportamentul și 
povestea unei identități asumate. Era mult mai complicat de 
atât și, prin urmare, la fel de greu de dus la bun sfârșit. 
Abordarea lui „stratificată” presupunea crearea unui personaj 
complex pe care ţinta să-l ghicească, un cod pe care ținta să-l 
spargă, o cale pe care ţinta s-o urmeze ca să ajungă la 
convingerile pe care Gurney își dorea să le ia de bune. 


VP - 347 


Situaţia de faţă era, totuși, ceva mai dificilă. În cazurile 
anterioare, Gurney știuse întotdeauna cu exactitate la ce 
concluzie dorea să ajungă ţinta în privinţa identităţii sale. De 
data asta habar n-avea, fiindcă identitatea potrivită depindea în 
totalitate de natura exactă a operaţiunii Karnala și de legătura 
lui Ballston cu ea - ambele încă necunoscute în ecuaţie. Gurney 
era nevoit să-și ghicească drumul, știind că orice pas greșit ar 
putea fi fatal. 

Pe când mașina viră pe South Ocean Boulevard, la doar câţiva 
kilometri de adresa lui Ballston, Gurney începu să realizeze cât 
de absurdă era situaţia în care se aruncase. Urma să intre 
neînarmat în casa unui psihopat sexual. Singura lui apărare și 
singura șansă de reușită se limitau la personajul pe care trebuia 
să-l construiască din mers și cât mai bine în timp ce urmărea 
reacţiile lui Ballston. Era o provocare demnă de A/ice în Tara 
Minunilor. Probabil că un om întreg la cap ar fi renunţat. Un om 
întreg la cap cu soţie și copil ar fi renunţat cu siguranţă. 

Gurney își dădu seama c-o luase cam repede și că adrenalina 
îi dicta deciziile. Era o greșeală care ar fi putut duce foarte ușor 
la alte greșeli. Ba mai mult de atât, care l-ar fi lipsit de punctul 
lui forte. Gurney era un gânditor analitic excelent, dar deloc 
eficient sub influenţa adrenalinei. Trebuia să gândească. Se 
întrebă ce știa cu certitudine, dacă avea vreun subiect care să-i 
ofere un punct stabil de plecare în discuţia cu Ballston. 

Știa că tipului îi era frică și că frica lui era legată de Karnala 
Fashion. Știa că despre Karnala se spunea că ar fi controlată de 
familia Skard - care, printre celelalte lucruri neplăcute, erau și 
proxeneţi de lux. Din câte mai putuse să-și dea seama, Melanie 
Strum îi fusese trimisă lui Ballston ca să-i satisfacă nevoile 
sexuale. Nu l-ar fi mirat deloc dacă compania Karnala ar fi fost 
implicată în acest proces. Dacă ar fi putut să găsească vreo 
dovadă a legăturii Karnala - Ballston - Strum, atunci 
condamnarea lui Ballston era ca și asigurată. Asta ar fi explicat 
teama bogătașului. Doar că... Gurney avusese impresia că 
bărbatul nu fusese speriat doar de numele Karnala și, deci, de 
informaţiile pe care Gurney se presupunea că le avea despre o 
anumită legătură dintre ei, ci de companie în sine. 

Și apoi, de ce insistase Ballston la telefon să-l convingă că 
„totul era sub control”? Reacţia lui n-ar fi avut niciun sens dacă 
Ballston ar fi crezut că Gurney era cu adevărat detectiv, însă ar 


VP - 348 


fi avut sens dacă se gândea că Gurney era un reprezentat al 
companiei Karnala sau al vreunei organizaţii periculoase cu care 
făcea afaceri. 

In urma acestui raţionament decisese să facă rost de doi tipi 
uriași, precum cei cu feţe inexpresive pe care tocmai îi ridicase 
din faţa sălii de sport al lui Darryl Becker. Băieţii nu scoaseră 
nicio vorbă, cu excepţia momentului în care se prezentară scurt 
ca Dan și Frank și-l informară pe Gurney că Becker le 
prezentase misiunea și că „știau ce au de făcut”. Arătau ca 
fundașii unei echipe de fotbal american formată din pușcăriași, 
pentru care ideea de comunicare însemna să se izbească de un 
obiectiv - preferabil o altă persoană - la viteză maximă. 

Pe când mașina se oprea la adresa lui Ballston, Gurney își 
dădu seama, cu o senzaţie de greață, că presupunerile lui erau 
de fapt prea vagi ca să sprijine misiunea pe care și-o asuma. Cu 
toate astea, nu avea altă variantă. Și trebuia să facă ceva. 

La cererea lui, cele două matahale ieșiră din mașină, iar una 
dintre ele îi deschise ușa. Gurney își verifică ceasul. Era 
unsprezece și patruzeci și cinci de minute. Își puse pe nas 
ochelarii Giacomo de cinci sute de dolari și ieși din mașină, în 
faţa unei porţi din fier cu ornamente, aflate la capătul unei alei 
pavate cu pietriș galben. Poarta era singura intrare prin zidul 
înalt din piatră care împrejmuia din trei laturi domeniul cu 
deschidere la ocean. Ca și cele ale vecinilor de pe aceeași linie 
luxoasă de coastă, proprietatea fusese transformată dintr-o 
barieră de nisip acoperită de ierburi aspre, ovăz de coastă și 
palmieri pitici într-o grădină luxuriantă hrănită și protejată cu 
argilă și mulci, alcătuită din frangipani, hibiscuși, leandri, 
magnolii și gardenii înflorite. 

Lui Gurney i se părea că miroase ca la priveghiul unui 
gangster. 

Cu cei doi bărbaţi lângă mașină, care emanau o violenţă abia 
ținută în frâu, Gurney se apropie de interfonul de pe stâlpul din 
piatră de lângă poartă. Pe lângă camera video din interfon, alte 
două camere de supraveghere erau montate pe stâlpii ce 
încadrau aleea, așezate în unghiuri încrucișate, acoperind atât 
vecinătatea porţii, cât și o bună parte din bulevardul alăturat. 
De asemenea, poarta putea fi direct observată de la cel puţin o 
fereastră aflată la nivelul al doilea al vilei în stil spaniol, ridicată 
în capătul aleii. Intr-un mediu atât de bogat în vegetație, faptul 


VP - 349 


că nici măcar o frunză căzută sau o petală nu se vedea pe jos 
spunea ceva despre obsesia proprietarului. 

Când Gurney apăsă butonul interfonului, primi imediat un 
răspuns pe un ton politicos, dar într-un mod mecanic. 

— Bună dimineaţa. Vă rog să vă precizaţi numele și natura 
vizitei. 

— Spune-i lui Jordan că sunt aici. 

Urmă o pauză scurtă. 

— Vă rog să vă precizaţi numele și natura vizitei. 

Gurney zâmbi, apoi zâmbetul i se șterse de pe chip. 

— Transmite-i doar ce-am spus. 

Urmă altă pauză. 

— Trebuie să-i dau un nume domnului Ballston. 

— Bineînţeles, zise Gurney, zâmbind iar. 

Își dădu seama că era la ananghie. Verifică rapid opţiunile și o 
alese pe cea care îi oferea cea mai mare recompensă, cu cel 
mai mare risc. 

Zâmbetul i se șterse de pe chip. 

— Numele meu e Să Te Fut. 

Nu se întâmplă nimic timp de câteva secunde. Apoi se auzi un 
clic metalic înăbușit și, fără vreun alt sunet, poarta se deschise 
uşor. 

Cu toată graba lui, Gurney uitase să verifice pe internet 
fotografiile lui Ballston. Chiar și așa, când ușa vilei se deschise, 
în timp ce se apropia de ea, nu mai avu nicio îndoială cu privire 
la identitatea bărbatului care-l aștepta acolo. 

Arăta exact așa cum se aștepta să arate un miliardar psihopat 
decadent. Părul, pielea, hainele păreau cumva prea bine 
îngrijite; gura îi era batjocoritoare, ca și cum lumea, în general, 
nu se ridica la standardele lui; în ochi i se citea o cruzime 
pofticioasă. Nasul părea, de asemenea, să aibă un spasm nervos 
tipic dependenţilor de cocaină. Era mai mult decât o aparenţă 
că Jordan Ballston era un bărbat pentru care nimic pe lume nu 
era mai important decât ca lucrurile să meargă în felul lui, cât 
mai repede, indiferent de cât i-ar fi costat pe alţii acest proces. 

Bărbatul îl privi pe Gurney cu o neliniște ușor de ghicit. Nasul 
lui avu un spasm nervos. 

— Nu înţeleg despre ce e vorba. 

Privi pe lângă Gurney, de-a lungul aleii, spre Mercedesul păzit 
și făcu ochii și mai mari. 


VP - 350 


Gurney ridică din umeri și zâmbi ca și cum scosese un cuțit 
din teacă. 

— Vrei să vorbim afară? 

Ballston pesemne că interpretase replica lui ca pe o 
ameninţare. Clipi și clătină nervos din cap. 

— Intră. 

— Mișto pietricele, zise Gurney, trecând pe lângă el și pășind 
înăuntru. 

— Ce? 

— Pietricelele galbene. De pe alee. Mișto. 

— Ah. 

Ballston dădu din cap, părând nedumerit. 

Gurney rămase în centrul marelui salon, uitându-se iscoditor, 
ca un evaluator la încheierea unei tranzacţii. Pe peretele 
principal, din faţa lui, între braţele curbate ale unei scări duble 
se afla o pictură uriașă a unui scaun de grădină, pe care Gurney 
o recunoscu de la cursul de artă pe care-l urmase cu Madeleine 
în urmă cu un an și jumătate, cursul predat de Sonya Reynolds 
și în urma căruia își descoperise „pasiunea” blestemată pentru 
portretele-robot. 

— Îmi place, zise Gurney, arătând spre tablou, de parcă 
binecuvântarea lui tocmai salvase pictura de la a fi aruncată la 
coșul de gunoi. 

Ballston păru un pic ușurat de acordul exprimat de Gurney, 
însă nu mai puţin nedumerit. 

— Tipul e un nenorocit de poponar, explică Gurney, dar 
prostiile lui valorează o grămadă de bani. 

Gura lui Ballston se strâmbă hidos în ceea ce părea să fie un 
zâmbet. Își drese glasul, dar nu păru să știe ce să spună. 

Gurney se întoarse spre el, aranjându-și ochelarii pe nas. 

— Deci, Jordan, colecţionezi artă făcută de poponari? 

Ballston înghiţi, își trase nasul, avu un spasm nervos. 

— Nu chiar. 

— Nu chiar? E foarte interesant. Deci unde putem sta jos ca 
să vorbim un pic? 

Din experiența nenumăratelor interogatorii avute de-a lungul 
timpului, Gurney ajunsese să aprecieze efectul neliniștitor pe 
care-l aveau concluziile mai puţin formale. 

— Âă... 

Ballston privi în jur de parcă se afla în casa altcuiva. 


VP - 351 


— Acolo? 

Întinse mâna cu luare-aminte spre o arcadă largă ce ducea 
spre o sufragerie elegantă, mobilată cu piese vechi. 

— Ne-am putea așeza acolo. 

— Oriunde ţi-e comod, Jordan. Ne vom așeza. Ne vom relaxa. 
Vom sta de vorbă. 

Ballston îl conduse încordat spre două fotolii îmbrăcate în 
brocart alb, aflate de o parte și de alta a unei mese baroce 
pentru jocurile de cărți. 

— Aici? 

— Sigur, spuse Gurney. E o masă foarte frumoasă. 

Dar pe faţă i se citea exact contrariul. Se așeză și-l privi pe 
Ballston care luă și el loc. 

Bărbatul își puse picior peste picior, se răzgândi, și le așeză 
iar unul lângă celălalt. Își trase nasul. 

Gurney zâmbi. 

— Te-a luat pe sus cocaina, nu? 

— Poftim? 

— Nu e problema mea. 

Se lăsă o tăcere lungă. 

Ballston își drese glasul. Când vorbi, vocea lui suna uscat. 

— Deci tu... ai zis la telefon că ești poliţist? 

— Exact. Așa am zis. Ai o memorie bună. E foarte important 
să ai o memorie bună. 

— Aia de afară nu arată ca mașina unui poliţist. 

— Bineînţeles că nu. Sunt sub acoperire, știi? De fapt, m-am 
pensionat. 

— Mereu îţi iei gărzile de corp cu tine? 

— Gărzi de corp? Ce gărzi de corp? De ce aș avea nevoie de 
așa ceva? Sunt prietenii mei; m-au adus până aici. Asta e tot. 

— Prieteni? 

— Da, prieteni. 

Gurney se lăsă în fotoliu, întoarse capul într-o parte și-n alta 
și-și lăsă privirea să rătăcească prin încăpere. Era o cameră 
care-ar fi putut să apară pe coperta revistei Architectural Digest. 
Așteptă ca Ballston să vorbească iar. 

În cele din urmă, bărbatul întrebă cu o voce stinsă: 

— E vorba de vreo problemă în mod special? 

— Tu să-mi spui. 

— Ceva trebuie să te fi adus aici... o grijă anume. 


VP - 352 


— Eşti strâns bine cu ușa. Stresat, nu? 

Chipul lui Ballston se crispă. 

— Nu e ceva cu care să nu mă pot descurca. 

Gurney ridică din umeri. 

— Stresul e un lucru înfiorător. Îi face pe oameni să se 
poarte... imprevizibil. 

Încordarea de pe chipul lui Ballston i se împrăștie în tot trupul. 

— Te asigur că situaţia de faţă va fi rezolvată. 

— Lucrurile se pot rezolva în mai multe feluri. 

— Te asigur că situaţia va fi rezolvată într-o manieră 
favorabilă. 

— Favorabilă pentru cine? 

— Pentru... toţi cei implicați. 

— Să presupunem că interesele acestor persoane nu urmează 
aceeași cale. 

— Te asigur că nu va fi nicio problemă. 

— Mă bucur să aud că spui asta. 

Gurney privi alene la porcul răsfăţat din faţa lui, lăsând să se 
vadă suficient din dezgustul pe care-l simțea. 

— Vezi tu, Jordan, eu mă ocup de rezolvarea problemelor. Dar 
am și eu suficiente pe cap. Nu vreau să fiu distras de încă una. 
Sunt sigur că poţi înţelege asta. 

Vocea lui Ballston era pe punctul de a se frânge. 

— Nu... vor... fi... alte... probleme. 

— Cum poți fi sigur de asta? 

— De data asta a fost un accident tâmpit; șansele erau de 
una la un milion! 

„De data asta? Măiculiţă, asta e! L-am prins pe nenorocit! Dar 
pentru numele lui Hristos, Gurney, nu lăsa să se vadă. 
Calmează-te. la-o ușor. Calmează-te”. 

Gurney ridică din umeri. 

— Așa vezi tu situaţia, nu? 

— Un nenorocit de tâlhar, la dracu'! Un futut de tâlhar s-a 
întâmplat să intre în casă exact în cea mai proastă noapte dintre 
toate, singura noapte în care nenorocita aia de târfă proastă era 
în nenorocitul ăla de congelator! 

— Deci a fost un fel de coincidenţă? 

— Bineînţeles că a fost o nenorocită de coincidenţă! Ce 
altceva să fie? 


VP - 353 


— Nu știu, Jordan. Zici că e singura dată când a mers ceva 
prost? Singura? Ești sigur de asta? 

— Absolut! 

Gurney își întinse iar gâtul, ușor, dintr-o parte în alta. 

— E prea mult stres în meseria asta. Ai încercat vreodată 
căcaturile alea yoga? 

— Ce? 

— ȚI-l amintești pe Maharishi? Ce mai labă. 

— Cine? 

— Inainte să apari tu. Uit cât de tânăr ești. Deci, spune-mi, 
Jordan. Cum știm noi că n-o să iasă la suprafaţă ceva și o să ne 
ia prin surprindere? 

Ballston clipi, își trase nasul și începu să zâmbească, cu 
mișcări scurte și spasmodice ale buzelor. 

— Am zis ceva amuzant? 

Respirația lui Ballston deveni la fel de spasmodică pe cât îi 
erau ticurile faciale. Apoi începu să se scuture și o serie de 
zgomote ascuţite, sacadate îi ieșiră din gâtlej. 

Râdea. Râdea oribil. 

Gurney așteptă să se oprească criza aceea bizară. 

— Vrei să-mi explici și mie gluma? 

— Să iasă la suprafață, zise Ballston, iar expresia stârni o altă 
avalanșă de chicote nebunești. _ 

Gurney aşteptă, neștiind ce altceva să facă sau să spună. Işi 
aminti sfatul înţelept pe care un partener sub acoperire i-l 
împărtășise odată: „Când ai îndoieli, mai bine taci”. 

— Scuze, zise Ballston. N-am vrut să te jignesc. Dar eo 
imagine așa de amuzantă. Să iasă la suprafaţă! Două trupuri 
fără cap ieșind ca dopurile de plută pe suprafaţa oceanului, la 
jumătatea drumului spre Bahamas! Căcat, ce mai imagine! 

„Misiune îndeplinită! Probabil. Poate. Menţine credibilitatea. 
Rămâi în pielea personajului. Răbdare. Vezi unde duce discuţia”. 

Gurney își studie unghiile mâinii drepte, apoi le lustrui 
suprafaţa lucitoare pe blugi. 

Veselia lui Ballston se stinse. 

— Deci vrei să zici că totul e sub control? întrebă Gurney, încă 
lustruindu-și unghiile. 

— Absolut. 

Gurney dădu încet din cap. 

— Și-atunci de ce sunt încă îngrijorat? 


VP - 354 


Când văzu că Ballston nu făcea decât să se holbeze la el, 
Dave continuă: 

— Sunt câteva chestii de spus. Niște întrebări scurte. Sunt 
sigur că ai răspunsuri bune. Mai întâi, să presupunem că aș fi un 
polițist adevărat sau că lucrez pentru poliţie. De unde mama 
dracului știi că nu te înregistrez? 

Ballston zâmbi și păru să răsufle ușurat. 

— Vezi chestia aia de pe bufet, care arată ca un DVD-player? 
Vezi luminiţa aia verde? Aia ar fi roșie dacă în camera asta s-ar 
afla vreun dispozitiv de înregistrare sau transmitere de 
informaţii. E de foarte mare încredere. 

— Bun. Îmi plac lucrurile de încredere. Și oamenii de 
încredere. 

— Sugerezi că nu aș fi de încredere? 

— De unde dracu’ știi că nu-s poliţai? De unde căcat știi tu că 
nu-s un poliţist care a venit aici să afle exact ce mi-ai zis tu în 
timp ce chicoteai ca un idiot? 

Ballston arăta ca un băieţel răutăcios ce tocmai fusese plesnit 
peste faţă. Expresia urâtă de șoc fu înlocuită de un rânjet și mai 
urât. 

— În ciuda opiniei tale despre mine citesc foarte bine oamenii. 
Nu ajungi așa de bogat ca mine înșelându-te în privinţa lor. Așa 
că hai să-ţi zic ceva. Șansele ca tu să fii poliţist sunt cam 
aceleași cu șansele pe care le au polițiștii să găsească târfele 
alea fără cap. lar eu n-o să-mi bat capul nici cu una, nici cu alta. 

Gurney imită rânjetul lui Ballston. 

— Încredere. Bun. Foarte bine. Îmi place încrederea în sine. 

Gurney se ridică brusc. Ballston tresări. 

— Multă baftă, domnule Ballston. Vom ţine legătura dacă se 
întâmplă ceva neprevăzut. 

Pe când Gurney pășea pe ușa de la intrare, Ballston o 
întoarse. 

— Ştii, dacă aș crede că ești poliţist, atunci tot ce ţi-am 
îndrugat ar fi minciuni. 


Capitolul 61 


Cu gândul spre casă 


VP - 355 


— Poate că asta și erau, zise Becker tărăgănat. 

leșind din răcoarea Mercedesului cu șofer personal și pășind 
pe asfaltul fierbinte din faţa terminalului aeroportului, Gurney 
vorbea la telefon cu Darryl Becker, dându-i un raport verbal cât 
mai detaliat posibil al întâlnirii lui cu Jordan Ballston. 

— Nu cred că erau minciuni, zise Gurney. Am ceva experienţă 
cu psihopaţii panicaţi și pun pariu că în râsul lui nebunesc 
provocat de imaginea femeilor decapitate se  întrezărea 
adevărata lui fire. Dar concluzia e că nu avem timp de discuții. 
Iti recomand să consideri că e adevărat ce a zis și să acționezi 
imediat în consecinţă. 

— Presupun că nu-mi sugerezi să căutăm în Oceanul Atlantic, 
așa că ce-mi sugerezi? 

— Nenorocitul are o barcă, nu? Trebuie să aibă o barcă. 
Găseşte blestemata aia de ambarcaţiune și urcă fiecare 
tehnician disponibil pe ea. Pleacă de la ideea că a transportat 
cel puţin două trupuri pe barca aia. Pornește de la premisa că 
încă există urme pe undeva pe acolo - în vreo crăpătură, vreo 
gaură, vreun colț - și nu te opri din căutat până ce nu găsești 
ceva. 

— Inţeleg ce spui. Și totuși, doar de dragul unei perspective 
raţionale, dă-mi voie să subliniez că nici măcar nu știm sigur 
dacă Ballston are o barcă. Nu... 

Gurney îl întrerupse. 

— Eu îţi zic că are. Dacă ar exista un singur om cu o barcă în 
tot statul ăsta, el ar fi ăla. 

— Cum spuneam, zise Becker tărăgănat, n-avem nicio dovadă 
că are o ambarcaţiune și cu atât mai puţin ce fel de 
ambarcaţiune ar fi, unde s-ar afla și când anume au avut loc 
aceste presupuse transportări ale trupurilor, ale cui trupuri erau 
sau dacă a existat măcar vreun trup. Inţelegi ce vreau să zic? 

— Darryl, trebuie să dau și alte telefoane. Iți mai zic o singură 
dată. Tipul are barcă. Pe ea s-au aflat trupurile a cel puţin două 
victime. Găseşte barca. Găseşte probele. Fă-o imediat. Trebuie 
să-l facem pe psihopatul ăsta să vorbească. Trebuie să aflăm ce 
mama dracu' se întâmplă. Afacerea asta nu-l privește doar pe 
Ballston și am un presentiment rău în legătură cu ea. Un 
presentiment foarte rău și foarte urgent. 

Urmă o tăcere prea lungă pentru ca Gurney să se simtă 
liniștit. 

VP - 356 


— Darryl, mai ești acolo? 

— Nu promit nimic. Vom face tot ce putem. 

În timp ce mergea pe coridorul nesfârșit spre poarta zborului 
său, Gurney îl sună pe Sheridan Kline. La telefon răspunse Ellen 
Rackoff. 

— E la tribunal toată după-amiaza, zise ea. Nu pot să-l 
întrerup sub nicio formă. 

— Și Stimmel? 

— Cred că e în biroul lui. Ai prefera să vorbești cu el decât cu 
mine? 

— Nu e vorba de preferință, dar e mai practic așa. 

Gurney nu și-ar fi imaginat vreodată să vrea să vorbească cu 
adjunctul morocănos al lui Kline. 

— E vorba de niște lucruri foarte urgente de care va trebui să 
se ocupe, dacă Sheridan e prins cu treabă. 

— Bine, sună iar pe numărul ăsta. Dacă nu răspund eu, apelul 
se redirecţionează spre el. 

Gurney făcu așa cum îi spusese Ellen, și treizeci de secunde 
mai târziu, Stimmel era pe fir. Vocea-i suna la fel de fermecător 
ca o mlaștină. 

Gurney îi povesti suficient cât să-și exprime noua viziune 
asupra cazului: că era probabil o afacere uriașă, care îmbina 
practici barbare cu nebunia sexuală, că Hector Flores și Jordan 
Ballston și morţile despre care se știa până în momentul de față 
erau doar manifestările vizibile ale unui monstru subteran - și că 
dacă se dovedea că cincisprezece sau douăzeci de absolvente 
dispăruseră, atunci cel mai probabil toate cincisprezece sau 
douăzeci aveau să fie violate, torturate și decapitate. 

Gurney încheie: 

— Ori tu, ori Kline trebuie să-l sunaţi pe procurorul districtual 
din Palm Beach în următoarea oră și să faceţi două lucruri. Unu: 
trebuie să vă asiguraţi că poliţia din Palm Beach alocă suficiente 
resurse ca să găsească barca lui Ballston și s-o pună sub lupă 
cât mai repede. Doi: trebuie să-l convingeti pe procurorul din 
Palm Beach că e nevoie de întreaga lor cooperare. Trebuie să 
insistaţi că New York-ul trage sforile în treaba asta - și că 
trebuie să-i ofere lui Ballston un fel de înţelegere pentru ca noi 
să ajungem la Karnala Fashion sau la organizaţia de la care a 
pornit toată situaţia, oricare dracu' ar fi ea. 


VP - 357 


— Crezi că procurorul din Florida o să-l păsuiască pe Ballston 
doar ca să-i ușureze viața lui Sheridan? 

Din tonul lui Stimmel se înțelegea destul de clar că bărbatul 
considera că e o idee absurdă. 

— Nu spun că trebuie să-l păsuiască. Spun că Ballston trebuie 
făcut să înțeleagă că injecţția letală devine o certitudine dacă nu 
cooperează pe deplin. Și imediat. 

— Și dacă va coopera? 

— Dacă va coopera - până la capăt, sincer și fără reţineri - 
atunci am putea lua în considerare și alte variante de final. 

— E un schimb dificil. 

Stimmel părea să spună că în locul procurorului din Florida, el 
n-ar fi făcut un asemenea schimb. 

— Adevărul e că mărturisirea lui Ballston s-ar putea să fie 
singura noastră șansă, zise Gurney. 

— Singura șansă să ce? 

— Lipsesc o grămadă de fete. Dacă nu-l facem pe Ballston să 
cedeze, atunci mă îndoiesc că vom mai găsi vreuna dintre ele în 
viaţă. 

e 

Stresul la foc automat din timpul zilei îl ajunse din urmă pe 
Gurney în a doua parte a zborului spre casă, și creierul începu 
să nu-i mai funcţioneze. În timp ce motoarele îi uruiau în 
timpane ca un zgomot de fundal, se desprinse de prezent și 
alunecă printre scene triste și momente la care nu se mai 
gândise de peste zece ani: vizitele în Florida după ce părinţii lui 
se mutaseră din Bronx într-un bungalou închiriat din Magnolia, 
un orășel ce părea să fie centrul tristeții și al decadenţei; un 
gândac maro de palmier pitic, de mărimea unui șoarece, 
zbughind-o pe sub frunzele adunate pe veranda bungaloului; 
apa de la robinet cu gust de apă de canal reciclată, dar despre 
care părinţii lui tot spuneau că n-avea niciun fel de gust; 
momentele când mama lui îl trăsese deoparte ca să i se plângă, 
cu ochii în lacrimi și plină de amărăciune, de căsnicia ei, de tatăl 
lui, de egoismul soţului ei, de migrene, de lipsa satisfacţiei 
sexuale. 

Visele tulburătoare, amintirile înnegurate și deshidratarea din 
ce în ce mai acută din timpul zborului îl afundară pe Gurney într- 
o stare de depresie anxioasă. Îndată ce coborî din avion în 
Albany, cumpără o sticlă de un litru de apă, la prețul umflat din 


VP - 358 


aeroport și bău jumătate din ea în drum spre baie. În cabina 
relativ încăpătoare, accesibilă celor în scaune cu rotile, Gurney 
își scoase blugii șic, tricoul polo și mocasinii. Deschise cutia cu 
sigla Giacomo Emporium pe care o luase cu el și în care erau 
hainele lui, pe care le îmbrăcă la loc. Apoi puse noile haine în 
cutie și, când părăsi cabina, aruncă cutia în coșul de gunoi. Se 
duse la chiuvetă și-și spălă gelul din păr. Se șterse cât de cât cu 
un prosop din hârtie și se privi în oglindă, asigurându-se că 
arăta din nou ca el însuși. 

Era șase fix, după cum îi arătă ceasul de pe aparatul de taxat 
din parcare, în timp ce plătea taxa de doisprezece dolari, iar 
bariera galbenă, cu dungi se ridică și-l lăsă să treacă. Gurney se 
îndreptă spre vest pe l-88. Prin parbriz strălucea orbitor soarele 
care se pregătea să apună. 

Intr-o oră ajunse la capătul drumului local care lega 
autostrada de drumuri din nordul munţilor Catskills spre Walnut 
Crossing; Gurney își terminase litrul de apă și se simțea mai 
bine. 

Dave se mira întotdeauna cum un lucru atât de simplu - nici 
că exista ceva mai simplu decât apa - putea să-i calmeze într- 
atât gândurile. Continua să-și revină din punct de vedere 
emoțional și până să intre pe micul drum care șerpuia printre 
dealuri spre casa lui, se simţea deja aproape normal. 

Intră în bucătărie exact când Madeleine scotea o tavă din 
cuptor. Puse tava pe plită, îl privi ridicând din sprâncene și 
spuse mai degrabă cu sarcasm decât cu surpriză: 

— Sunt șocată. 

— Și mie-mi pare bine să te văd. 

— Vrei să iei cina? 

— Ți-am scris în biletul de azi-dimineaţă că voi veni acasă la 
cină și uite-mă. 

— Felicitări, zise ea, scoțând o a doua farfurie dintr-un 
dulăpior suspendat și așezând-o lângă cea care se afla deja pe 
blatul de bucătărie. 

Gurney o privi mijind ochii. 

— Poate ar trebui să încercăm din nou? Să ies și să intru iar? 

Madeleine îi răspunse imitându-i privirea, apoi se îmblânzi. 

— Nu. Ai dreptate. Ai venit. Mai ia un cuțit și o furculiţă și hai 
să mâncăm. Mi-e foame. 


VP - 359 


Își umplură farfuriile din tava cu legume coapte și pulpe de 
pui și le duseră la masa rotundă de lângă ușile de sticlă. 

— E așa de cald, încât am putea să le deschidem, zise 
Madeleine, iar Gurney făcu întocmai. 

Pe când se așezau, o adiere înmiresmată umplu încăperea. 
Femeia închise ochii și-un zâmbet lent îi încreţi obrajii. În liniștea 
din jur, lui Gurney i se păru că aude gânguritul moale și înăbușit 
al porumbeilor tânguitori din copacii de dincolo de pășune. 

— Minunat, minunat, minunat, spuse Madeleine, aproape 
șoptind. 

Apoi oftă fericită, deschise ochii și începu să mănânce. 

Trecu cel puţin un minut până ce vorbi iar. 

— Spune-mi cum a fost ziua ta, rosti ea privind o bucată de 
păstârnac din vârful furculiței. 

Gurney se gândi, încruntându-se. 

Madeleine așteptă, privindu-l. 

Dave își așeză coatele pe masă și-și încrucișă degetele sub 
bărbie. 

— Ziua mea. Punctul culminant a fost cel în care psihopatul a 
izbucnit în chicote. l-a venit în minte o imagine amuzantă. 
Imaginea a două femei pe care le-a violat, torturat și decapitat. 

Madeleine studie chipul lui Dave și strânse din buze. După un 
timp, adăugă: 

— Deci genul ăla de zi. Ai obţinut ceea ce sperai să obţii? 

Gurney își frecă ușor de buze încheietura degetului arătător. 

— Așa cred. 

— Asta înseamnă că ai rezolvat cazul Perry? 

— Cred că am obţinut, parţial, un răspuns. 

— Bravo ţie. 

Trecu un răstimp lung, marcat de tăcerea amândurora. 

Madeleine se ridică, luă mai întâi farfuriile de la masă, apoi 
cuţitele și furculițele. 

— A sunat azi. 

— Cine? 

— Clienta ta. 

— Val Perry? Ai vorbit cu ea? 

— A zis că voia să-ţi răspundă la mesaj, că avea la îndemână 
numărul tău de acasă, nu și pe cel de mobil. 

— Și? 


VP - 360 


— Și a vrut să știi că trei mii de dolari nu reprezintă o sumă 
pentru care e necesar s-o deranjezi. „Ar trebui să cheltuiască 
orice nenorocită de sumă are nevoie ca să-l găsească pe Hector 
Flores”. Am încheiat citatul. Pare clientul ideal. 

Madeleine lăsă vasele să alunece cu zgomot în chiuvetă. 

— Ce altceva poţi să mai ceri? Ah, apropo, că tot ai adus 
vorba de decapitare... 

— De ce? 

— Tipul din Florida, care decapitează oameni - tocmai mi-am 
adus aminte să te întreb ce e cu păpușa aia. 

— Păpușă? 

— Cea de la etaj. 

— De la etaj? 

— Ce e asta, ne jucăm de-a ecoul? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Te întreb despre păpușa de pe patul din camera mea de 
tricotat. 

Gurney clătină din cap și-și întoarse palmele în sus, uimit. 

In ochii lui Madeleine se aprinse o scânteie de panică. 

— Păpușa. Cea stricată. De pe pat. Nu știi nimic despre ea? 

— Ca o păpușă de fetiţă? 

Vocea femeii se ridică, alarmată. 

— Da, David! O păpușă de fetiţă! 

Gurney se ridică și păși iute spre scările de pe hol, urcă 
treptele câte două, și în câteva secunde stătea deja în pragul 
dormitorului de oaspeţi pe care Madeleine îl folosea drept atelier 
de tricotat. Apusul ce se stingea arunca numai o vagă lumină 
cenușie peste patul dublu. Dave apăsă pe întrerupător și lampa 
aprinsă de lângă pat îi oferi toată lumina de care avea nevoie. 

Sprijinită de una dintre perne era o păpușă obișnuită, în 
poziţia șezut, dezbrăcată - obișnuită cu excepţia capului scos și 
așezat pe cuvertură, câţiva centimetri mai departe, cu fața spre 
trup. 


Capitolul 62 
Trepidații 


VP - 361 


Visul se destrăma precum compartimentele unei 
cutii fragile din carton, care nu mai putea să tină 
laolaltă continutul dezordonat. 

Cu fiecare noapte, victoria adusă de iatagan asupra 
Salomeei era mai putin limpede, mai putin sigură. Era 
ca o emisiune veche, întreruptă de un canal de pe o 
frecvență alăturată. Vocile concurau, întrerupându-se 
una pe cealaltă. Imaginile Salomeei care dansa erau 
înlocuite în străfulgerări strălucitoare de imaginile altei 
dansatoare. 

În locul puternicei și reconfortantei Viziuni a Misiunii 
și a Metodei Sale - curajul și condamnarea lui loan 
Botezătorul - se găseau acum cioburi de amintiri, 
cioburi ascutite, apărute pe neașteptate, de care se 
ferea, momente copleșitor, ametitor de familiare. 

O femeie care dansa, în timp ce rochia-i mătăsoasă 
se ridica și-i descoperea picioarele lungi, le arăta 
fetițelor cum să danseze ca Salomea, cum să danseze 
în fața băieţeilor. 

Salomea dansa samba pe un covor de culoarea 
piersicii, printre plante tropicale, printre frunze uriașe, 
umede care picurau. Le arăta băiețeilor cum să 
danseze samba. Cum să o țină în brate. 

Covorul de culoarea piersicii și plantele tropicale 
erau în dormitorul ei. Le arăta lui și prietenilor lui cei 
mai buni de la școală cum să danseze samba. Cum să 
o țină în brațe. 

Șarpele ieșea din gura ei și intra într-a lui, 
scormonitor, alunecos. 

Mai târziu a vomitat, iar ea a râs. A vomitat pe 
covorul de culoarea piersicii de sub uriașele plante 
tropicale, transpirând și icnind. Lumea se învârtea, 
stomacul lui se opintea dureros. 

Ea l-a dus în duș. Picioarele ei le apăsau pe ale lui. 

Femeia se târa pe covorul de culoarea piersicii, spre 
un băiat și o fată, epuizată și inepuizabilă. 

— Așteaptă în hol, dragule. Gâfâia. Voi veni la tine 
imediat. 

Fata ei îmbujorată lucea de transpiratie. Îşi musca 
buzele. Avea ochii sălbatici. 


VP - 362 


Capitolul 63 


Exact ca în căsuta lui Ashton 


Echipa de investigaţii a celor de la BIC sosi în două schimburi 
- Jack Hardwick la miezul nopţii, și echipa care colecta probe o 
oră mai târziu. 

Tehnicienii, îmbrăcaţi în costumele lor albe anticontaminare, 
fură mai întâi sceptici când văzură că la locul faptei singura 
„infracţiune” era prezenţa inexplicabilă a unei păpuși stricate. Ei 
erau obișnuiți cu carnagiul, cu rămășițele sângeroase ale 
măcelului și ale crimei. Așa că poate prima lor reacţie de a ridica 
din sprâncene și de a-și arunca priviri amuzate era de înțeles. 

Primele lor sugestii - că păpușa se putea să fi fost pusă acolo 
de un copil care venise în vizită sau că era pur și simplu o glumă 
- erau poate și ele de înțeles, dar nu erau de înţeles pentru 
Madeleine, care-l întrebă direct pe Hardwick: „Sunt beţi sau 
doar proști?” Tehnicienii probabil că o auziră, judecând după 
expresiile lor. 

Cu toate astea, după ce Hardwick îi luă deoparte și le explică 
asemănarea izbitoare a poziţiei păpușii cu poziţia trupului lui 
Jillian Perry, tehnicienii se apucară de treabă cu seriozitate și 
profesionalism, procesând scena de parcă locul fusese găurit de 
gloanțe. 

Din păcate, rezultatele n-au arătat nimic. Toate căutările lor 
pline de zel, luarea amprentelor și examinarea fibrelor și a 
solului n-au dus la niciun rezultat semnificativ. In cameră nu se 
găseau decât amprentele unei singure persoane, fără îndoială 
ale lui Madeleine. Același lucru se putea spune și despre firele 
de păr găsite pe spătarul scaunului de lângă fereastră, acolo 
unde Madeleine lucra la tricoturile ei. Partea din interior a ramei 
ferestrei alăturate, aceea pe care Gurney fusese chemat s-o 
deschidă atunci când se blocase, purta un al doilea set de 
amprente, fără îndoială ale lui. Pe trupul sau capul păpușii nu s- 
au găsit urme. Marca păpușii era una obișnuită, vândută la orice 
magazin Walmart din America. Pe ușile de la parter erau mai 
multe amprente, identice cu cele găsite în dormitor. Nicio ușă 
sau fereastră n-avea niciun semn c-ar fi fost forţată. Pe 
exteriorul ferestrelor nu s-au găsit urme. Examinarea cu Luma- 

VP - 363 


Lite a podelelor n-a arătat nicio urmă de picior care să nu se fi 
potrivit cu numerele de pantofi ale lui Dave sau ale lui 
Madeleine. Examinarea pentru amprente a tuturor ușilor, a 
balustradelor, a tăbliilor, a robinetelor și a mânerelor toaletelor 
au avut aceleași rezultate. 

Când tehnicienii își strânseră în cele din urmă echipamentul și 
plecară în jurul orei patru dimineaţa cu duba lor, luară păpuşa, 
cuvertura și carpetele puse pe podea de-o parte și de alta a 
patului. 

— O să facem testele standard, îi auzi Gurney în timp ce-i 
spuneau lui Hardwick înainte să plece. Dar mai mult ca sigur că 
totul e curat. 

Păreau obosiţi și frustraţi. 

Când Hardwick se întoarse în bucătărie și se așeză la masă, în 
faţa lui Gurney și a lui Madeleine, Gurney comentă: 

— Exact ca scena din vila lui Ashton. 

— Mda, făcu Hardwick, complet inexpresiv din cauza epuizării. 

— Ce vrei să zici? întrebă Madeleine, părând să-l contrazică. 

— Mă refer la calitatea antiseptică, zise Gurney. Nicio urmă, 
nimic. 

Madeleine scoase din gât un sunet scurt aproape agonizant și 
inspiră adânc de câteva ori. 

— ȘI... ce... ce-ar trebui să facem acum? Adică, nu putem pur 
și simplu să... 

— O să sosească o mașină de patrulă înainte să plec, zise 
Hardwick. Veţi fi protejaţi timp de cel puţin patruzeci și opt de 
ore, nicio problemă. 

— Nicio problemă? 

Madeleine se holbă la Hardwick, fără să-nțeleagă. 

— Cum poţi să...? 

Femeia nu-și termină propoziţia, doar clătină din cap, se ridică 
și ieși din cameră. 

Gurney o privi cum pleacă, neștiind cum s-o consoleze, la fel 
de tulburat de reacţia ei pe cât fusese de evenimentul care o 
stârnise. 

Agenda lui Hardwick se afla pe masă, în fața lui. O deschise, 
găsi pagina pe care o căuta și scoase un pix din buzunarul de la 
piept. Nu scrise nimic, doar bătu pixul alene pe pagina deschisă. 
Părea extenuat și ușor neliniștit. 

— Deci..., începu el. 


VP - 364 


Hardwick își drese glasul. Vorbea de parcă împingea cuvintele 
la deal. 

— Conform notiţelor de mai devreme... tu ai fost plecat toată 
ziua. 

— Da. În Florida. Am forţat o mărturisire de la Jordan Ballston. 
În privinţa căruia sper că sunt luate măsuri chiar acum. 

Hardwick își puse pixul pe masă, închise ochii și-i frecă cu 
degetul mare și cu cel arătător. Când îi deschise iar, se uită din 
nou în agendă. 

— Și soţia ta mi-a zis că a fost plecată toată după-amiaza - de 
pe la unu până pe la cinci și jumătate - s-a plimbat cu bicicleta, 
apoi a făcut o drumeție prin pădure. Face asta des? 

— Da, des. 

— Atunci are sens să presupunem că păpușa a fost... 
amplasată, să zicem, în acest interval orar. 

— Așa aș zice, spuse Gurney, devenind iritat de repetarea 
lucrurilor evidente. 

— Bine, imediat ce sosește tura de dimineaţă, o să trimit pe 
cineva să discute cu vecinii de mai la vale. Cred că o mașină 
care trece pe aici e un eveniment important. 

— Să ai vecini e un eveniment important. Nu sunt decât șase 
case pe drum, iar patru dintre ele aparţin unor oameni care 
locuiesc în oraș și nu vin aici decât la sfârșit de săptămână. 

— Totuși, n-ai de unde să știi. O să trimit pe cineva. 

— Bine. 

— Nu pari foarte optimist. 

— De ce dracu' aș fi optimist? 

— Bine zis. 

Hardwick își luă pixul și începu să bată iar în agendă. 

— Zice că sigur a încuiat ușile când a plecat. Ti se pare 
corect? 

— Cum adică dacă mi se pare corect? 

— Adică, face asta de obicei, încuie ușile? 

— Ce face ea de obicei e să spună adevărul. Dacă zice că le-a 
încuiat, atunci așa e. 

Hardwick îl pironi pe Dave cu privirea. Părea că e gata să-i 
răspundă, dar apoi se răzgândi. Continuă să bată cu pixul în 
agendă. 


VP - 365 


— Deci... dacă ușile au fost încuiate și nu e niciun semn de 
intrare prin efracţie, atunci înseamnă că cineva a intrat cu o 
cheie. Ai dat cheile cuiva? 

— Nu. 

— N-ai în minte nicio ocazie când ti-au lipsit cheile suficient de 
mult încât cineva să facă dubluri? 

— Nu. 

— Serios? Durează vreo douăzeci de secunde să faci o cheie. 

— Știu cât durează să faci o cheie. 

Hardwick dădu din cap aprobator, ca și cum vorbele lui 
Gurney reprezentau o informaţie de preț. 

— Păi, sunt șanse ca cineva să fi făcut rost de o dublură. Ar fi 
bine să-ți schimbi încuietorile. 

— Jack, cu cine dracului crezi că stai de vorbă? Nu suntem la 
o discuţie despre siguranţa casei la o ședință cu părinţii. 

Hardwick zâmbi și se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Mda. Stau de vorbă cu marele Sherlock Gurney. Așa că ia 
spune-mi, domnule Detectiv Genial, ce idei strălucite ai în 
legătură cu asta? 

— In legătură cu păpușa? 

— Mda. Păpușa. 

— Nimic care să nu ţi se pară și ţie evident. 

— Că cineva încearcă să te facă să te retragi din anchetă? 

— Ai vreo idee mai bună? 

Hardwick ridică din umeri. Se opri din bătut și începu să-și 
studieze pixul de parcă era o dovadă extrem de importantă. 

— S-a mai întâmplat altceva ciudat? 

— Cum ar fi? 

— Ciudat... Au mai avut loc evenimente... ciudate în viața ta? 

Gurney râse scurt, neamuzat. 

— In afară de toate aspectele cazului ăstuia îngrozitor de 
ciudat și de toate persoanele îngrozitor de ciudate care sunt 
implicate în el, totul e perfect normal. 

Nu era tocmai un răspuns, și Gurney suspecta că Hardwick 
știa asta. In ciuda fanfaronadei și a vulgarităţii, Jack avea una 
dintre cele mai ascuţite minţi pe care le întâlnise Gurney în toţi 
anii lui de activitate. Ar fi putut ajunge cu ușurință căpitan până 
la treizeci și cinci de ani dacă ar fi dat doi lei pe lucrurile pe care 
căpitanii trebuie să dea doi lei. 


VP - 366 


Hardwick ridică privirea spre tavan, urmărind scafa cu ochii, 
de parcă era subiectul discuţiei. 

— Ti-l amintești pe tipul ale cărui amprente erau pe păhărelul 
ăla? 

O senzaţie de rău prinse în gheare stomacul lui Gurney. 

— Saul Steck, cunoscut și ca Paul Starbuck? 

— Mda. Mai știi ce ţi-am zis? 

— Mi-ai zis că era un actor de succes cu un interes bolnăvicios 
pentru fetiţe. A fost internat la nebuni, după care a fost eliberat. 
Ce e cu el? 

— Tipul care m-a ajutat să iau amprentele și să le bag în 
sistem m-a sunat noaptea trecută cu o mică adăugare 
interesantă. 

— Da? 

Hardwick mijise ochii la porţiunea de scafă din colţul opus al 
camerei. 

— Se pare că înainte să fie arestat, Steck avea un site porno, 
iar Starbuck nu era singurul lui alias. Site-ul lui, pe care se 
găseau minore, se numea Bârlogul lui Sandy. 

Gurney așteptă ca privirea lui Hardwick să se întoarcă la el 
înainte să răspundă. 

— Te-ai gândit că e posibil ca Sandy să fie o prescurtare 
pentru Alessandro? 

Hardwick zâmbi. 

— Cam așa ceva. 

— Lumea e plină de coincidenţțe fără sens, Jack. 

Hardwick dădu din cap aprobator, se ridică de la masă și privi 
pe fereastră. 

— Mașina de patrulă e aici. Așa cum am zis, o să vă 
supravegheze timp de cel puţin patruzeci și opt de ore. După 
aceea, mai vedem. Ești bine? 

— Mda. 

— Madeleine o să fie în regulă? 

— Mda. 

— Trebuie să mă duc acasă și să dorm un pic. Te sun mai 
târziu. 

— Da. Mersi, Jack. 

Hardwick ezită. 

— Mai ai arma de la muncă? 


VP - 367 


— Nu. Nu mi-a plăcut niciodată s-o iau cu mine. Nici măcar 
nu-mi plăcea s-o am prin preajmă. 

— Păi... având în vedere situaţia... poate vrei să-ți cumperi o 
pușcă. 

e 

Gurney stătu singur la masă mult timp după ce farurile 
mașinii lui Hardwick se îndepărtară pe aleea de pe pășune. In 
timp ce-și revenea din șocul produs de păpușă, se gândea la 
întorsătura pe care o lua cazul. 

Era, desigur, convenabil să presupună că numele Sandy și 
Alessandro ieșiseră la suprafaţă dintr-o simplă coincidenţă, dar 
asta era definiţia speranţelor deșarte. Un om realist trebuia să 
accepte că Sandy, fostul fotograf al site-ului porno, putea foarte 
bine să fie Alessandro, actualul fotograf al reclamelor aproape 
pornografice pentru Karnala - și că ambele nume se refereau la 
criminalul cu motivaţie sexuală Saul Steck. 

Dar cine era Hector Flores? 

Și de ce fusese decapitată Jillian Perry? 

Și Kiki Muller? 

Oare femeile descoperiseră ceva despre Karnala? Despre 
Steck? Aflaseră ceva despre Flores? 

De ce-l drogase Steck? Ca să-l fotografieze alături de „fiicele” 
lui? Ca să-l amenințe cu un scandal public sau chiar mai rău? Ca 
să aibă puterea de a controla implicarea lui în anchetă? Ca să-l 
șantajeze astfel încât să-i dea informaţii în legătură cu evoluţia 
anchetei? 

Sau scopul cu care îl drogase, ca și cel al păpușii decapitate, 
era să-i demonstreze cât de accesibil și de vulnerabil era? Să-l 
sperie și să-l facă să dea înapoi? 

Sau ambele evenimente fuseseră declanșate de ceva mult 
mai bolnav? Făceau parte din jocul unui dement obsedat de 
control, erau o modalitate interesantă de a-și demonstra 
puterea și autoritatea? Le făcuse ca să demonstreze că putea să 
le facă! Le făcuse ca să se distreze? 

Mâinile lui Gurney erau reci. Și le frecă tare de coapse, 
încercând să le încălzească, dar nu părea să aibă prea multe 
șanse de reușită. Începu să tremure. Se ridică, încercă să-și 
frece mâinile de piept și de antebraţe, încercă să se plimbe 
înainte și înapoi. Merse până în capătul celălalt al camerei, unde 
de obicei plita din fier rămânea caldă de la vreun foc aprins mai 


VP - 368 


devreme, însă metalul negru și prăfuit era mai rece decât 
mâinile lui, iar atingerea îl făcu să tremure din nou. 

Auzi clicul întrerupătorului unei lămpi în dormitor, urmat de 
scârţâitul ușor al ușii de la baie. Avea să vorbească cu 
Madeleine, să o calmeze - după ce se calma el însuși. Privi pe 
fereastră și se simţi mai bine văzând mașina de patrulă parcată 
lângă ușa laterală. 

Inspiră cât putu de adânc și expiră lent. O respiraţie domoală, 
controlată. Prudenţă, hotărâre. Gânduri pozitive. Gânduri de 
reușită și de competenţă. 

Își spuse că amprentele care-l conduseseră la Steck existau 
datorită propriei lui iniţiative de a recupera paharul în condiţii 
dificile. 

Descoperirea făcuse totodată legătura dintre misterul 
episodului în care îl drogase „Jykynstyl” și misterul crimelor și 
dispariţiilor de la Mapleshade. Și din moment ce era implicat în 
ambele situaţii, Dave se afla în ipostaza unică de a folosi o 
situație pentru a face lumină în cazul celeilalte. 

Bănuielile lui iniţiale și implicarea lui scoseseră ancheta din 
șanțul în care zăcea - căutarea unui muncitor mexican nebun - 
și o puseseră pe un alt drum. 

Insistențele lui ca toate absolventele de la Mapleshade să fie 
contactate nu conduseseră doar la descoperirea faptului că 
foarte multe dintre ele dispăruseră fără urmă, dar și la aflarea 
sorții Melaniei Strum. 

În urma raţionamentului privind posibila importanţă a 
companiei Karnala a reușit să obţină o mărturisire nebunească 
de la Jordan Ballston, care putea foarte bine să-l conducă spre o 
soluție finală. 

Chiar și timpul, energia și resursele pe care criminalul le 
investise pentru a-i descuraja eforturile demonstrau că Dave se 
afla pe calea cea bună. 

Auzi din nou scârțâitul ușii de la baie și, douăzeci de secunde 
mai târziu, clicul lămpii stinse. Poate că acum că revenise cu 
picioarele pe pământ, că degetele nu-i mai erau atât de 
înghețate, putea să-i vorbească lui Madeleine. Însă mai întâi avu 
grijă să încuie ușa laterală, nu numai cu cheia, ci punând și 
zăvorul pe care nu-l foloseau niciodată, apoi blocă toate 
ferestrele de la parter. 


VP - 369 


Intră în dormitor, cu o stare pe care o considera potrivită. Se 
apropie de pat, prin întuneric. 

— Maddie? 

— Nemernicule! 

Dave se așteptase ca Madeleine să fie în pat, în faţa lui, dar 
vocea femeii, tulburător de mânioasă, se auzea din colțul opus 
al camerei. 

— Poftim? 

— Ce-ai făcut? 

Vocea ei, puțin mai tare decât o șoaptă, era furioasă. 

— Am făcut? Ce...? 

— Asta e casa mea. Sanctuarul meu. 

— Da... 

— Da? Da? Cum ai putut? Cum ai putut să aduci coșmarul 
ăsta în casa mea? 

Gurney rămase fără cuvinte din cauza întrebării și din cauza 
tensiunii din ea. Merse pipăind marginea patului și aprinse 
lampa. 

Balansoarul vechi, așezat de obicei la capătul patului fusese 
împins în colţul cel mai îndepărtat de fereastră. Madeleine 
stătea în el încă îmbrăcată, cu genunchii trași la piept. Gurney 
se sperie iniţial de emoția violentă din privirea femeii, apoi de 
foarfecile ascuţite pe care le ţinea strâns în ambii pumni 
încleștaţi. 

Gurney avea pregătire și experienţă pentru a calma o 
persoană aflată într-o stare de extremă nervozitate, dar în acel 
moment, niciuna dintre tehnicile cunoscute de el nu părea 
potrivită. Dave se așeză pe colţul patului care era cel mai 
aproape de Madeleine. 

— Cineva mi-a invadat casa. De ce, David? De ce au făcut una 
ca asta? 

— Nu știu. 

— Ba bineînțeles că știi! Tu știi exact ce se întâmplă. 

Dave o privi, privi foarfecile. Încheieturile degetelor ei erau 
albe. 

— Se presupune c-ar trebui să ne protejezi, continuă ea 
șoptind tremurat. Să ne protejezi casa, să fie un loc sigur. Dar ai 
făcut exact opusul. Opusul. Ai lăsat niște oameni oribili să intre 
în viaţa noastră, în casa noastră. ÎN CASA MEA! strigă ea la el, în 


VP - 370 


timp ce vocea i se frângea. Al LĂSAT NIȘTE MONȘTRI SĂ-MI 
INTRE ÎN CASĂ! 

Gurney n-o mai văzuse niciodată atât de mânioasă. Nu spuse 
nimic. Mintea i se golise de cuvinte, de gânduri. Abia se mișca, 
abia mai respira. Explozia de emoţii părea să golească 
încăperea, lumea de orice altă realitate. Aștepta. Nu-i mai 
trecea prin cap nimic altceva. 

După o vreme, Gurney nu era sigur cât trecuse, Madeleine 
zise: 

— Nu pot să cred ce ai făcut. 

— Nu asta a fost intenţia mea. 

Propria lui voce i se păru străină, firavă. 

Madeleine scoase un sunet care ar fi putut trece drept hohot 
de râs, însă lui Gurney i se păru mai degrabă ca o convulsie în 
plămânii ei. 

— Portretele alea oribile - așa a început totul. Portretele celor 
mai dezgustători monștri din lume. Dar n-a fost suficient. N-a 
fost suficient să-i avem în computer, să ne pândească de pe 
ecran. 

— Maddie, îţi promit că, oricine ne-a intrat în casă, o să-l 
găsesc. O să-l termin. Așa ceva n-o să se mai întâmple 
niciodată. 

Madeleine clătină din cap. 

— E prea târziu. Nu pricepi ce ai făcut? 

— Pricep că ni s-a declarat război. Am fost atacați. 

— Nu! Tu - nu înţelegi ce ai făcut tu? 

— Am zgândărit un șarpe și l-am scos de sub bolovanul lui. 

— Tu ai adus asta în viețile noastre. 

Gurney nu mai zise nimic, doar își plecă fruntea. 

— Ne-am mutat la ţară. Într-un loc frumos cu liliac și flori de 
măr. Cu heleșteu. 

— Maddie, îți promit că voi ucide șarpele. 

Madeleine nu părea să asculte. 

— Nu înţelegi ce ai făcut? 

Femeia îndreptă încet o foarfecă spre fereastra întunecată din 
spatele lui Dave. 

— Pădurile alea, pădurile prin care mă plimb; el s-a ascuns 
acolo, m-a urmărit. 

— Ce te face să crezi că ai fost urmărită? 


VP - 371 


— Doamne, dar e evident! A pus chestia aia odioasă în 
camera în care lucrez, camera în care citesc, camera cu vederea 
mea preferată, cu fereastra lângă care stau când tricotez. E 
camera cu vedere la pădure. A știut că e o încăpere pe care o 
folosesc. Dacă punea chestia aia în dormitorul de oaspeţi din 
partea cealaltă a holului poate că n-o descopeream decât peste 
vreo lună. Așa că a știut. M-a văzut la fereastră. Și singurul mod 
în care mă putea zări acolo e din pădure. 

Madeleine făcu o pauză și se uită la Dave acuzator. 

— Ințelegi ce vreau să zic, David? Mi-ai distrus pădurea. Cum 
o să mă mai pot plimba vreodată pe acolo? 

— Voi ucide șarpele. Va fi totul în regulă. 

— Asta până-l vei zgândări pe următorul. 

Madeleine clătină din cap și oftă. 

— Nu pot să cred ce ai făcut celui mai frumos loc din lume. 

Gurney avea uneori senzaţia că din când în când, pe 
neașteptate, elementele unui univers, altfel indiferent, 
conspirau și-l făceau să simtă un fior sinistru; și uite-așa exact în 
acel moment coioţii începură să urle în spatele casei, dincolo de 
pășune, pe coama muntelui din nord. 

Madeleine închise ochii și-și coborî genunchii. Își așeză pumnii 
în poală și dădu drumul foarfecilor suficient încât sângele să-i 
circule din nou prin degete. Işi înclină capul și-l sprijini pe 
spătarul scaunului. Gura i se relaxă. De parcă urletul coioţilor, 
ciudat și tulburător în alte dăţi, o atinsese în acea noapte în cu 
totul alt fel. 

Femeia adormi când prima geană cenușie a răsăritului se 
înfiripa pe fereastra dinspre est. După un timp, Gurney îi luă 
foarfecile din mâini și stinse lumina. 


Capitolul 64 


O zi foarte ciudată 


Pe când razele galbene ale răsăritului cădeau pieziș peste 
pășune, Gurney stătea la masa pentru micul dejun, în timp ce 
bea a doua cană de cafea. Cu câteva minute mai devreme, 
urmărise cum se schimbaseră gărzile, când mașina de patrulă 


VP - 372 


din tura de zi îi luă locul celei chemate de Hardwick. leșise să-i 
ofere micul dejun noului poliţist, dar tânărul îl refuză cu politeţe 
strictă, de militar. 

— Mulţumesc, domnule, dar am luat deja micul dejun, 
domnule. 

O durere surdă de sciatică i se împlântase lui Gurney în 
piciorul stâng în timp ce se lupta cu întrebări ale căror 
răspunsuri îi scăpau printre degete ca un pește alunecos. 

Să-i ceară lui Hardwick să-i facă rost de o copie a portretului- 
robot din momentul arestării lui Saul Steck - ca să fie sigur că 
nu exista nicio îndoială în legătură cu amprentele - sau schimbul 
de documente între BIC și jurisdicţia în care se făcuse acuzarea 
ar fi ridicat prea multe întrebări? 

Să-i ceară lui Hardwick sau unuia dintre foștii lui parteneri de 
la NYPD să verifice registrele de taxe și impozite pentru 
informaţii despre proprietarul casei din piatră, sau chiar și un 
demers atât de simplu ar fi ridicat și mai multe întrebări de care 
n-ar fi avut cum să scape? 

Avea vreun motiv să se îndoiască de sinceritatea Sonyei 
atunci când spunea că fusese complet păcălită de povestea cu 
„Jykynstyl”, la fel ca el - numai că Sonya nu i se părea a fi genul 
de femeie ușor de păcălit? 

Să-și cumpere o pușcă pentru acasă sau oare Madeleine ar fi 
fost mai mult supărată decât liniștită de prezenţa ei? 

Să se mute, să locuiască la hotel până se rezolva cazul? Dar 
dacă nu se rezolva timp de săptămâni sau luni de zile sau 
niciodată? 

Să ia legătura cu Darryl Becker ca să verifice în ce stadiu erau 
căutările pentru barca lui Ballston? 

Să ia legătura cu cei de la BIC ca să verifice dacă făcuseră 
progrese cu telefoanele date absolventelor de la Mapleshade și 
familiilor acestora? 

Tot ce se întâmplase - de la sosirea lui Hector Flores în 
Tambury, uciderea lui Jillian și a lui Kiki și dispariţiile fetelor, 
până la înșelătoria atât de bine pusă la punct din casa de piatră, 
crimele lui Ballston cu motivaţie sexuală și păpuşa decapitată - 
era produsul unei singure minţi? Și dacă era așa, forţa care 
alimenta acea minte era o acţiune criminală practică sau era o 
manie psihotică? 


VP - 373 


Pe Gurney îl supăra cel mai tare că nu reușea să descurce 
toate ițele astea. 

Chiar și cele mai simple întrebări - să continue să cântărească 
alternative, să se întoarcă în pat și să încerce să-și limpezească 
mintea sau să se ţină ocupat fizic - căzuseră în capcana unui 
proces mental care găsea o obiecţie pentru fiecare concluzie. 
Până și ideea de a lua câteva pastile de Ibuprofen pentru 
durerea sciatică se izbi de lipsa voinţei de a intra în dormitor să 
ia tubul. 

Gurney privi afară la tulpinile de sparanghel, nemișcate în 
aerul liniștit al zorilor. Se simţea deconectat, ca și cum legăturile 
lui obișnuite cu lumea fuseseră rupte. Trăia același sentiment de 
rătăcire pe care-l avusese când prima lui soţie își anunţase 
intenţia de a divorța și când, ani mai târziu, micul Danny fusese 
ucis, apoi la moartea tatălui său. Și acum... 

Și acum că Madeleine... 

Ochii i se umplură de lacrimi. lar când i se tulbură vederea, 
Gurney avu primul gând limpede după multă vreme. Era așa de 
simplu. Avea să renunţe la caz. 

Decizia limpede și corectă se reflectă într-un sentiment 
neașteptat de libertate, un impuls neașteptat de a acţiona. 

Intră în birou și o sună pe Val Perry. 

Fu direcționat spre căsuţa vocală. Gurney fu tentat să 
demisioneze printr-un mesaj, dar i se păru a fi prea impersonal, 
prea pe ocolite, așa că-i lăsă un mesaj în care spunea doar că 
trebuia să stea de vorbă cu ea cât de curând posibil. Apoi își 
umplu un pahar cu apă, intră în dormitor și luă trei pastile de 
Ibuprofen. 

Madeleine se mutase din balansoar în pat. Era încă îmbrăcată, 
întinsă mai degrabă pe așternuturi decât sub ele, dar dormea 
liniștită. Dave se întinse lângă ea. 

e 

Când se trezi la prânz, Madeleine nu mai era în pat. 

Gurney simţi că-l învăluie o ușoară senzaţie de teamă, dar se 
liniști o clipă mai târziu când auzi apa curgând în chiuveta din 
bucătărie. Merse în baie, se spălă pe faţă, se spălă pe dinţi, își 
schimbă hainele - făcu acele lucruri care să-l facă să simtă, pe 
cât posibil, că începea o nouă zi. 

Când intră în bucătărie, Madeleine muta niște supă dintr-o 
oală mare într-o caserolă din plastic. Femeia puse caserola în 


VP - 374 


frigider și oala în chiuvetă și-și șterse mâinile cu un prosop. 
Expresia de pe chipul ei era de nepătruns. 

— Am luat o decizie, zise el. 

Madeleine îi aruncă o privire care spunea că știa ce urma să 
zică. 

— Renunţ la caz. 

Femeia împături prosopul și-l agăţă pe marginea scurgătorului 
de vase. 

— De ce? 

— Din cauza a tot ce s-a întâmplat. 

Madeleine îi studie chipul timp de câteva secunde, se întoarse 
și privi îngândurată pe fereastra cea mai apropiată de chiuvetă. 

— l-am lăsat un mesaj lui Val Perry, zise Gurney. 

Madeleine se întoarse spre el. Zâmbetul ei de Mona Lisa 
apăru și i se stinse pe buze ca o străfulgerare de lumină. 

— E o zi frumoasă, spuse ea. Vrei să ne plimbăm un pic? 

— Sigur. 

În mod normal, Gurney s-ar fi împotrivit sugestiei sau, în cel 
mai bun caz, ar fi însoţit-o pe Madeleine cu inima îndoită, dar în 
acel moment n-avea puterea să se împotrivească. 

Era una dintre acele zile blânde de septembrie, când 
temperatura de afară era aceeași cu cea din casă și singura 
diferenţă pe care Gurney o simţi când ieșiră pe mica verandă 
laterală fu mirosul de frunze din aerul tomnatic. Polițistul care 
stătea în mașina de patrulă de lângă cultura de sparanghel lăsă 
geamul și îi privi întrebător. 

— Nu vrem decât să ne plimbăm, zise Gurney. Vom sta la 
vedere. 

Tânărul dădu din cap aprobator. 

Madeleine și Dave urmară brazda de iarbă tunsă pe care o 
coseau mereu de-a lungul marginii pădurii ca să împiedice 
vlăstarii să năvălească pe câmp. Cotiră ușor spre banca de 
lângă heleșteu, unde se așezară în tăcere. 

Era liniște în jurul heleșteului în septembrie - nu ca în mai și-n 
iunie când broaștele orăcăitoare și mierlele ţipătoare făceau un 
tărăboi general și neîntrerupt pentru teritoriu. 

Madeleine îi luă mâna într-ale ei. 

Dave se lăsă pradă emoţiilor și pierdu noţiunea timpului. 

La un moment dat, Madeleine spuse încet: 

— Îmi pare rău. 


VP - 375 


— Pentru ce? 

— Pentru că m-am așteptat... ca totul să fie exact așa cum 
vreau eu să fie. 

— Poate că așa ar trebui să fie. Poate că felul în care-ţi dorești 
tu să stea lucrurile este cel corect. 

— Așa aș vrea să cred. Dar... mă îndoiesc că e adevărat. Și nu 
cred că ar trebui să renunți la misiunea în care te-ai angajat. 

— Am decis deja. 

— Atunci ar trebui să te răzgândești. 

— De ce? 

— Pentru că tu ești detectiv și eu n-am niciun drept să-ți cer 
să te schimbi ca prin minune în altceva. 

— Nu știu prea multe despre minuni, dar ai tot dreptul din 
lume să-mi ceri să văd lucrurile în alt fel. Și Dumnezeu știe că n- 
am niciun drept să pun altceva înaintea siguranţei și a fericirii 
tale. Uneori... mă gândesc la ce am făcut... la situaţiile pe care 
le-am creat... la pericolele pe care nu le-am luat în serios și am 
impresia că sunt nebun. 

— Poate uneori, spuse Madeleine. Poate doar un pic. 

Femeia se uită spre heleșteu cu un zâmbet trist și-i strânse 
mâna. Aerul era pe deplin încremenit. Chiar și vârfurile papurii 
înalte erau încremenite ca-ntr-o fotografie. Madeleine închise 
ochii, dar expresia chipului ei deveni mai pătrunzătoare. 

— N-ar fi trebuit să te atac așa, n-ar fi trebuit să spun ce am 
spus, n-ar fi trebuit să zic că ești nemernic. Nimeni n-ar trebui 
să-ţi spună asta niciodată. 

Madeleine deschise ochii și-l privi pe Gurney direct în ochi. 

— Ești un om bun, David Gurney. Un om onest. Genial. 
Uimitor de talentat. Poate cel mai bun detectiv din lume. 

Un hohot de râs nervos îi ieși lui Gurney din gât. 

— Ferească-ne Dumnezeu! 

— Vorbesc serios. Poate cel mai bun detectiv din lume. Cum 
ți-aș putea cere să nu mai fii asta, să devii altceva? Nu e drept. 
Nu e corect. 

Gurney se uită pe deasupra heleșteului sticlos la reflexia 
răsturnată a arţarilor care creșteau pe malul opus. 

— Eu nu văd lucrurile așa. 

Madeleine îi ignoră răspunsul. 


VP - 376 


— Deci uite ce ar trebui să faci. Ai fost de acord să te ocupi de 
cazul Perry pentru două săptămâni. Azi e miercuri. Cele două 
săptămâni se încheie sâmbătă. Încă trei zile. Termină-ţi treaba. 

— Nu e nevoie să fac asta. 

— Știu. Știu că ești dispus să renunți. Și tocmai de-asta e în 
regulă dacă n-o faci. 

— Mai spune o dată. 

Madeleine râse și-i ignoră replica. 

— Unde ar fi ei fără tine? 

Dave clătină din cap. 

— Sper că glumești. 

— De ce? 

— Ultimul lucru de care am nevoie e să-mi încurajeze cineva 
aroganța. 

— Ultimul lucru de care ai nevoie e o nevastă care crede că ar 
trebui să fii altcineva. 

După un timp, Madeleine și Gurney plecară pășind încet, 
mână în mână, se întoarseră pe pășune, dădură din cap amabil 
spre gardianul lor și intrară în casă. 

Madeleine aprinse un foc mic din lemne de cireș în șemineu și 
deschise fereastra alăturată ca să nu se încălzească prea tare în 
cameră. 

În restul după-amiezii, Madeleine și Gurney nu făcură absolut 
nimic, lucru extrem de rar. Se întinseră pe canapea, lăsându-se 
hipnotizaţi de foc. Mai târziu, Madeleine gândi cu voce tare c-ar 
putea face unele schimbări în grădină, pentru primăvara 
următoare. Mai încolo, probabil ca să uite de grijile care se 
acumulau, îi citi cu voce tare un capitol din Moby Dick. Amândoi 
rămaseră încântați și uimiţi de ceea ce Madeleine continua să 
numească „cea mai bizară carte pe care am citit-o vreodată”. 

Madeleine avea grijă de foc. Gurney îi arătă poze cu 
pavilioane de grădină și foișoare închise într-un catalog pe care 
îl luase cu luni în urmă de la Home Depot și se gândiră că ar 
putea să construiască unul, poate lângă heleșteu, vara 
următoare. Aţipiră, pe urmă se treziră și așa trecu după-amiaza. 
Luară cina devreme - supă și salată - în timp ce soarele 
strălucea încă pe cer, luminând arţarii de pe dealul îndepărtat. 
Merseră la culcare la apus, făcură dragoste cu un soi de 
gingășie înlocuită rapid de-o frenezie disperată, dormiră mai 


VP - 377 


mult de zece ore și se treziră în același timp la prima rază de 
lumină cenușie a zorilor. 


Capitolul 65 


Mesaj de la monstru 


Gurney își terminase ouăle jumări cu pâine prăjită și se 
pregătea să-și ducă farfuria în chiuvetă. Madeleine își ridică 
privirea din bolul cu fulgi de ovăz și stafide și zise: 

— Presupun că ai și uitat unde plec azi. 

La cina din ziua precedentă, Gurney o convinsese, deși cam 
greu, să-și petreacă următoarele zile cu sora ei, în New Jersey - 
o măsură de precauţie  chibzuită, având în vedere 
circumstanţele - în timp ce el avea să-și încheie contribuţia la 
rezolvarea cazului. Însă acum, Gurney se încruntă, concentrat, 
prefăcându-se peste măsură de surprins. Madeleine râse de 
expresia lui exagerată. 

— Talentul său actoricesc de agent sub acoperire trebuie să fi 
fost ceva mai convingător de atât. Sau poate ai avut de-a face 
cu niște nătărăi. 

După ce-și termină fulgii de ovăz și a doua cană de cafea, 
Madeleine făcu duș și se îmbrăcă. La opt și jumătate, îl 
îmbrăţișă strâns pe Gurney, îl sărută, se uită la el plină de 
îngrijorare, îl sărută iar și plecă spre casa surorii ei de la 
periferie, din Ridgewood. 

Când mașina ei coborâse suficient la vale, Gurney se urcă în 
automobilul lui și o urmă. Știind care era ruta pe care avea s-o 
urmeze, putu să stea suficient de departe în urma ei, zărind-o 
numai din când în când. Scopul lui nu era s-o urmărească pe 
Madeleine, ci să se asigure că nimeni altcineva n-o urmărea. 

După câţiva kilometri, Gurney era destul de sigur că nu era 
nimeni pe urmele ei, așa că se întoarse acasă. 

Pe când parca lângă mașina de patrulă, Gurney și polițistul de 
serviciu se salutară scurt, prietenește. 

Înainte să intre în casă, Dave rămase în pragul ușii și privi în 
jur. Pentru un moment avu impresia că timpul se oprise în loc, 
impresia că era într-un tablou. Intrând în casă, sentimentul de 


VP - 378 


liniște fu întrerupt de telefonul mobil care ţârâi scurt, în semn că 
primise un mesaj. În cele din urmă, liniștea lui Gurney se 
spulberă complet, când citi mesajul: , 

ÎMI PARE RĂU CĂ TE-AM RATAT IERI. O SĂ ÎNCERC IAR. SPER 
CĂ-ȚI PLACE PĂPUȘA. 

Gurney simţi un impuls inexplicabil să dea buzna în pădure, 
de parcă mesajul fusese trimis de cineva care se ascundea chiar 
în acel moment în spatele vreunui trunchi de copac, urmărindu-l 
- să-l înjure pe dușmanul invizibil. În schimb, reciti mesajul. Îi 
apărea și numărul de la care fusese trimis, un număr neblocat, 
la fel ca în cazul celorlalte mesaje, ceea ce însemna cu 
certitudine că expeditorul folosea un fel de cartelă preplătită, pe 
care n-o putea urmări. 

l-ar fi fost de folos să cunoască locaţia turnului de recepţie 
care preluase și trimisese semnalul, dar era un proces care 
implica unele riscuri. 

Din moment ce prezenţa păpușii în casă fusese raportată, 
incidentul devenise o anchetă în desfășurare. În cazul ăsta, un 
mesaj anonim care se referea la păpușă reprezenta o probă care 
trebuia raportată. Dar un mandat pentru registrul de apeluri și 
rezultatele căutării urmau să scoată la iveală că și alte mesaje îi 
fuseseră trimise lui Gurney de pe același număr și că el 
răspunsese. Gurney se simțea închis într-o cușcă pe care o 
construise singur, o cușcă în care fiecare soluţie crea o 
problemă și mai mare. 

Se blestemă pentru hotărârea arogantă de a accepta un alt 
caz de crimă pe care nimeni altcineva nu-l putea rezolva; pentru 
disponibilitatea arogantă de a o lăsa pe Sonya Reynolds înapoi 
în viaţa lui; pentru orbirea arogantă în privința înșelăciunii lui 
Jykynstyl; pentru dorinţa arogantă de a ţine ascunse de 
Madeleine consecințele și posibilele fotografii; pentru cursa 
absurdă și periculoasă în care se găsea acum. 

Însă nu ajungea nicăieri dacă se blestema pentru eșecurile lui. 
Trebuia să facă ceva. Dar ce? Telefonul care sună pe bufetul din 
bucătărie îi răspunse la întrebare. 

Era Sheridan Kline, debordând de entuziasm. 

— Dave! Ce bine-mi pare că ai răspuns. Sus pe cai, prietene. 
Avem urgent nevoie de tine. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 379 


— S-a întâmplat că Darryl Becker, cel mai tare poliţai din Palm 
Beach, a găsit barca lui Ballston, așa cum ai zis tu. la ghici ce 
altceva a mai găsit. 

— N-am cum să ghicesc. 

— Ha! Chestia e că ai nimerit-o al dracului de bine cu barca și 
cu posibilitatea ca tehnicienii din Palm Beach să găsească ceva 
pe ea. Ei bine, au găsit. Au găsit o pată mică de sânge... carea 
generat un profil ADN... care a declanșat o corespondenţă 
CODIS... care a produs o schimbare de atitudine din partea 
domnului Ballston. Sau cel puţin o schimbare în tactica lui de 
apărare. El și avocaţii lui sunt acum pe modul cooperare-totală- 
evitarea-injecţiei-letale. 

— la stai un pic, zise Gurney. Corespondenţa CODIS... ce 
nume a scos la suprafaţă? 

— Același rezultat ca și data trecută, în cazul Melaniei Strum - 
o rudă de gradul întâi. In cazul ăsta este vorba de un condamnat 
pentru molestare de copii, pe numele lui Wayne Dawker. Același 
nume de familie al unei absolvente de la Mapleshade, Kim 
Dawker, care a dispărut cu trei luni înaintea Melaniei. Aparent, 
Wayne este fratele mai mare al lui Kim. Or fi avocaţii lui Ballston 
destul de buni ca să jongleze cu o fată moartă, dar cu două... 

— Cum au obţinut răspunsul CODIS atât de repede? 

— Fraza „conspirație pentru crime în serie” ar putea fi un 
răspuns. Sau poate că cineva din Palm Beach pur și simplu are 
numărul de telefon potrivit. 

Kline părea invidios. 

— Mie-mi convin ambele variante, spuse Gurney. Ce 
urmează? 

— In după-amiaza asta, Becker va conduce interogatoriul 
formal al lui Ballston, cu care Ballston a fost de acord. Am fost 
invitaţi să participăm printr-o conferinţă pe internet. Urmărim 
interogatoriul pe ecranul unui calculator și le transmitem 
întrebările pe care le avem. Am insistat să fii și tu invitat. 

— Care e rolul meu? 

— Să pui întrebarea potrivită la momentul potrivit? Să-ţi dai 
seama cât de cooperant este? Tu îl cunoști cel mai bine pe 
dementul ăsta. Hei, apropo de demenţi, am auzit că a avut loc 
un mic incident de intrare prin efracţie la tine acasă. 

— L-ai putea numi și așa. A fost destul de șocant la început, 
dar... sunt sigur că vom găsi rezolvarea. 


VP - 380 


— Se pare că cineva nu vrea să te ocupi de caz - te gândești 
la același lucru? 

— Nu știu despre ce altceva ar putea fi vorba. 

— Păi, putem discuta când ajungi aici. 

— Da. 

De fapt, Gurney n-avea niciun chef să vorbească despre asta. 
De când se știa, ocolea discuţiile care aveau și cea mai mică 
legătură cu punctele lui slabe. Asta era aceeași formă de control 
disfuncţional care-l împiedica să fie cinstit cu Madeleine în 
legătură cu temerile lui în privinţa Rohypnol-ului. 

e 

Echipamentul video al academiei de poliție fusese îmbunătăţit 
mai recent decât al celor de la BIC, așa că în centrul de 
teleconferințe al academiei se strânse toată lumea cu puţin 
înainte de ora două în acea după-amiază. „Centrul” era o sală 
de ședințe în care se afla un monitor plat, instalat pe peretele 
frontal. O masă semicirculară cu vreo douăsprezece scaune era 
așezată cu fața la monitor. Gurney îi cunoștea pe toţi cei 
prezenţi. Era mai fericit să-i vadă pe unii dintre ei - precum 
Rebecca Holdenfield - decât pe alţii. 

Răsuflă ușurat când observă că toţi cei din sală păreau mult 
prea preocupaţi de ce avea să se întâmple - mult prea 
preocupaţi ca să mai întrebe despre păpușă și despre ce 
însemna ea. 

Sergentul Robin Wigg ședea la o altă masă mai mică, într-un 
colț al camerei, cu două laptopuri deschise în față, un telefon 
mobil și o tastatură cu care părea să controleze monitorul de pe 
perete. In timp ce tasta, monitorul afișa o serie de elemente 
digitale și coduri numerice, apoi se aprinse la rezoluţie înaltă și 
deveni rapid centrul de atenţie al tuturor. 

Pe ecran apăru o cameră standard de interogatoriu, cu ziduri 
din beton. In centrul camerei era o masă cenușie, din metal. De 
o parte a mesei stătea detectivul Darryl Becker. În faţa lui, de 
partea cealaltă, stăteau doi bărbaţi. Unul arăta de parcă ieșise 
dintr-un articol al revistei GQ despre cel mai bine îmbrăcaţi 
avocaţi din America. Celălalt era Jordan Ballston, care arăta total 
schimbat. Era transpirat și neîngrijit. Trupul îi era slăbit, gura îi 
era ușor deschisă, iar privirea lui goală era fixată asupra mesei. 

Becker se întoarse hotărât spre camera video. 


VP - 381 


— Suntem gata să începem. Sper că ne auziţi perfect de 
acolo. Vă rog să confirmaţi. 

Becker privi ecranul unui laptop aflat în faţa lui pe masă. 

Gurney o auzi pe Wigg tastând. 

Câteva momente mai târziu, Becker zâmbi și ridică mulţumit 
degetul mare în semn că totul decurgea conform planului. 

Rodriguez, care discutase în șoaptă cu Kline, ieși în față. 

— Fiţi atenţi, oameni buni. Ne aflăm aici ca să asistăm la un 
interogatoriu la care am fost invitaţi să participăm. Ca rezultat al 
descoperirii unor noi probe pe proprietatea lui... 

— Pete de sânge găsite în barca lui, în urma insistențelor lui 
Gurney, întrerupse Kline. 

Procurorului îi plăcea la nebunie să pună gaz pe foc, să lase 
animozităţile să fiarbă în suc propriu. 

Rodriguez clipi și continuă. 

— Ca rezultat al acestor probe, acuzatul și-a schimbat 
povestea. Încercând să scape de pedeapsa cu moartea aplicată 
în Florida, Ballston s-a oferit nu doar să mărturisească uciderea 
Melaniei Strum, dar să ne și dea detalii cu privire la o conspirație 
criminală mai mare - o conspirație care ar putea avea legătură 
cu presupusele dispariţii ale altor absolvente de la Mapleshade. 
Ar trebui să ţineţi cont că acuzatul face aceste declarații ca să-și 
salveze viața și că ar putea fi motivat să spună mai multe decât 
știe de fapt despre așa-zisa conspirație. 

Dornic să desconsidere atenţionarea căpitanului, Hardwick 
strigă spre Gurney, așezat la capătul opus al mesei în formă de 
semilună. 

— Felicitări, Sherlock! Ar trebui să iei în considerare o carieră 
în poliţie. Avem nevoie de minţi ca ta. 

O voce din monitorul de pe perete atrase atenţia tuturor. 


Capitolul 66 


Adevărul monstruos, conform lui Ballston 


— Este ora două și trei minute după-amiaza, în data de 
douăzeci septembrie. Sunt detectivul Darryl Becker, de la 
Departamentul de Poliţie din Palm Beach. Alături de mine, în 


VP - 382 


Sala de Interogatoriu Numărul Unu se află Jordan Ballston și 
avocatul său, Stanford Mull. Acest interogatoriu este înregistrat. 

Becker își luă ochii de la cameră și se uită la Ballston. 

— Eşti Jordan Ballston, cu domiciliul pe South Ocean 
Boulevard, Palm Beach? 

Ballston răspunse fără să-și ridice ochii de la masă. 

— Da, eu sunt. 

— Ai fost de acord, după ce te-ai consultat cu avocatul tău, să 
faci o mărturisire sinceră și completă despre uciderea Melaniei 
Strum? 

Stanford Mull își așeză mâna pe antebraţul lui Ballston. 

— Jordan, trebuie să... 

— Da, am fost de acord, zise Ballston. 

Becker continuă: 

— Ești de acord să răspunzi exact și sincer întrebărilor despre 
acest subiect? 

— Da, sunt de acord. 

— Te rog să descrii în detaliu cum ai luat legătura cu Melanie 
Strum și tot ce s-a petrecut după aceea, inclusiv cum și de ce ai 
omorât-o. 

Mull părea în agonie. 

— Pentru Dumnezeu, Jordan... 

Ballston își ridică privirea pentru prima dată. 

— Suficient, Stan, suficient! Am decis. Nu ești aici ca să-mi 
stai în cale. Vreau doar să fii în perfectă cunoștință de cauză cu 
privire la tot ce spun. 

Mull clătină din cap. 

Ballston păru ușurat de tăcerea avocatului. Se uită în sus la 
camera video. 

— Cât de mare e publicul meu? 

Becker făcu o față scârbită. 

— Contează? 

— Toate prostiile ajung pe YouTube. 

— Asta nu va ajunge. 

— Păcat. 

Ballston zâmbi sinistru. 

— De unde să încep? 

— De la început. 

— Adică de când l-am văzut pe unchi-meu cum și-o trăgea cu 
mama, când aveam șase ani? 


VP - 383 


Becker ezită. 

— De ce nu începi prin a ne spune cum ai întâlnit-o pe 
Melanie Strum? 

Ballston se lăsă pe spătarul scaunului și răspunse pe un ton 
visător, fixând un punct aflat undeva sus pe zidul din spatele lui 
Becker. 

— Am achiziţionat-o pe Melanie prin intermediul procesului 
special Karnala. Procesul implică parcurgerea unui drum 
ramificat printr-o serie de portaluri. Fiecare portal... 

— Stai așa. Trebuie să explici pe înţelesul tuturor. Ce dracu' e 
un portal? 

Gurney voia să-i spună lui Becker să se relaxeze, să-l lase să 
vorbească și să pună întrebările mai târziu. Dar dacă i-ar fi spus 
detectivului ce să facă în acel moment, ar fi însemnat să-l 
distragă complet. 

— Vorbesc despre website-uri, despre linkuri și treceri de la 
un site la altul. Site-uri de internet care oferă liste cu alte site- 
uri, grupuri de chat care duc spre alte grupuri de chat, 
explorând permanent interese din ce în ce mai specifice și mai 
intense, și terminând, în cele din urmă, cu schimbul direct de e- 
mailuri sau sms-uri între client și furnizor. 

În lumina subiectul de faţă, tonul profesionist al lui Ballston i 
se păru lui Gurney ireal. 

— Vrei să spui că le zici ce fel de fată vrei și ei ţi-o livrează? 

— Nu, nu, nimic atât de direct sau grosolan. Cum am spus, 
procesul Karnala e special. Prețul e mare, dar metoda e 
elegantă. Imediat ce corespondența directă se dovedea 
satisfăcătoare pentru ambele tabere... 

— Satisfăcătoare? In ce fel? 

— În sensul de credibilitate. Cei de la Karnala se conving de 
seriozitatea intenţiilor clientului, iar clientul se convinge de 
legitimitatea celor de la Karnala. 

— Legitimitate? 

— Ce? Ah, înțeleg unde e problema. Zic /egitimitate în sensul 
că ești cine pretinzi că ești și nu, de exemplu, agentul vreunei 
jalnice operaţiuni sub acoperire. 

Gurney era fascinat de dinamica interogatoriului. Ballston, 
care se făcea singur părtaș al unei infracţiuni capitale pentru 
care încerca să negocieze o pedeapsă mai puţin capitală, părea 


VP - 384 


să fie stăpân pe sine din propriul ton calm cu care povestea. 
Becker, deși conducea interogatoriului, era cel neliniștit. 

— Bine, zise Becker, să presupunem că toată lumea e 
satisfăcută de legitimitatea celorlalţi. Ce urmează? 

— Urmează, zise Ballston, făcând o pauză dramatică și 
privindu-l pe Becker în ochi pentru prima dată, partea elegantă: 
reclamele Karnala din ediţia de duminică a revistei Times. 

— Poftim? 

— Karnala Fashion. Și cele mai scumpe haine din lume: 
vestimentaţie unică, făcută pe comandă, de la o sută de mii de 
dolari în sus. Superbe reclame. Superbe fete. Fete care poartă 
doar niște eșarfe diafane. Foarte excitant. 

— Care e relevanţa acestor reclame? 

— la gândește-te. 

Afectarea sinistră a lui Ballston începea să-l calce pe nervi pe 
Becker. 

— Pe mă-ta, Ballston, n-am timp de jocuri. 

Ballston oftă. 

— Am crezut că e evident, locotenente. Reclamele nu sunt 
pentru haine, ci pentru fete. 

— Vrei să zici că fetele din reclame sunt de vânzare? 

— Corect. 

Becker clipi, părea neîncrezător. 

— Pentru o sută de mii de dolari? 

— Și mai mult. 

— Și după aia? Le trimiţi un cec de o sută de mii de dolari și ei 
îți trimit prin poștă cele mai scumpe prostituate de lux? 

— Nici vorbă, locotenente. Nu comanzi un Rolls-Royce dintr-o 
reclamă de revistă. 

— Şi-atunci... ce? Vizitezi salonul Karnala? 

— Într-un fel, da. Salonul e de fapt o sală de cinema. Fiecare 
dintre fetele disponibile, inclusiv fata din reclamă, se prezintă 
într-un videoclip foarte intim. 

— Te referi la filme porno individuale? 

— Ceva mult mai bun de atât. Karnala operează la cel mai 
sofisticat nivel. Fetele astea și videoclipurile lor de prezentare 
sunt remarcabil de inteligente, minunat de subtile și gândite cu 
grijă ca să răspundă nevoilor emoţionale ale clientului. 

Vârful limbii lui Ballston trecu încet peste buza de sus. Becker 
era gată să sară din scaun. 


VP - 385 


— Cred că ce nu înţelegi tu, locotenente, e că sunt fete cu 
povești sexuale foarte interesante, fete cu un puternic apetit 
sexual. Astea nu sunt prostituate, locotenente; astea sunt fete 
foarte speciale. 

— De asta valorează o sută de mii de dolari? 

Ballston oftă indulgent. 

— Și mai mult. 

Becker dădu din cap fără niciun scop. Lui Gurney i se părea 
pierdut. 

— O sută de mii... pentru nimfomanie... chestii sofisticate...? 

Ballston schiță un zâmbet. 

— Pentru a fi exact ce-și poate dori cineva. Pentru a fi mânușa 
care îmbracă mâna. 

— Spune-mi mai multe. 

— Există câteva vinuri foarte bune la cincizeci de dolari sticla, 
vinuri care ating perfecțiunea într-un procent de nouăzeci la 
sută. Ceva mai puţine, la cinci sute de dolari sticla, ating 
perfecțiunea într-un procent de nouăzeci și nouă la sută. Dar 
pentru ultimul procent al perfecțiunii absolute... pentru ăsta vei 
plăti cinci mii de dolari pe sticlă. Unii oameni nu-și pot da seama 
de diferență. Alţii pot. 

— La dracu’! Prostul de mine credeam că o prostituată de lux 
e pur și simplu o prostituată de lux. 

— Pentru tine, locotenente, sunt sigur că ăsta e adevărul 
absolut. 

Becker se crispă în scaun. Faţa îi deveni inexpresivă. Gurney 
văzuse asta de foarte multe ori în decursul carierei lui. Ceea ce 
urma era de obicei de rău augur și, uneori, însemna sfârșitul 
unei cariere. Spera că prezenţa lui Stanford Mull și camera erau 
niște piedici suficiente. 

Se pare că erau. Becker se calmă binișor, privind prin sală 
pentru un minut lung, privind oriunde, dar nu la Ballston. 

Gurney se întreba ce joc juca Ballston. Plănuise să încerce să 
stârnească o reacție violentă în schimbul unui avantaj legal? Sau 
condescendenţa-i naturală era un efort de a-și demonstra 
superioritatea în timp ce viaţa lui devenea o ruină? 

Când Becker vorbi iar, vocea îi sună nefiresc de relaxată. 

— Și ia zi-mi despre sala asta de cinema, Jordan. 

Becker articulă numele într-un fel ciudat de insultător. 

Dacă așa i se păruse și lui Ballston, atunci ignoră insulta. 


VP - 386 


— Confortabilă, mică, cu un covor frumos. 

— Unde se află? 

— Nu știu. Când m-au luat de la aeroportul Newark, mi s-a dat 
o mască - una dintre măștile alea pentru dormit, pe care le vezi 
în filmele alb-negru. Șoferul mi-a zis să mi-o pun și să n-o scot 
până nu sunt anunţat că am ajuns în sala de cinema. 

— Și nu ai trișat? 

— Karnala nu e o organizaţie care să încurajeze trișatul. 

Becker dădu din cap și zâmbi. 

— Crezi că vor considera ceea ce ne spui tu acum un fel dea 
trișa? 

— Mi-e teamă că așa vor crede, zise Ballston. 

— Deci te uiţi la... videoclipurile astea și... vezi ceva ce-ţi 
place. După aceea? 

— Accepti verbal termenii tranzacţiei, îţi pui masca la loc și te 
conduc înapoi la aeroport. Transferi banii pentru tranzacţie într- 
un cont bancar din insulele Cayman și, după câteva zile, fata 
visurilor tale îţi sună la ușă. 

— Și apoi? 

— Și apoi... se întâmplă ce vrei tu să se întâmple. 

— Și fata visurilor tale moare. 

Ballston zâmbi. 

— Bineînţeles. 

— Bineînțeles? 

— La asta se rezumă tranzacţia. Nu știai? 

— La... uciderea lor? 

— Fetele pe care ţi le asigură Karnala sunt foarte rele. Au 
făcut niște lucruri îngrozitoare. În videoclipurile lor descriu în 
detaliu ce au făcut. Nişte lucruri incredibil de îngrozitoare. 

Becker se îndepărtă ușor în scaun. Era, în mod clar, furios 
peste poate. Chiar și chipul inexpresiv al lui Stanford Mull se 
crispase ușor. Reacţiile lor păreau să-l învioreze pe Ballston. 
Viaţa părea să se scurgă din nou în el. Ochii i se aprinseră. 

— Lucruri îngrozitoare pentru care trebuie pedepsite la fel de 
îngrozitor. 

Se lăsă un soi de liniște universală, ce dură vreo două sau trei 
secunde, în care nimeni dintre cei aflaţi în camera din Palm 
Beach sau din sala de teleconferințe de la BIC nu păru să mai 
respire. 


VP - 387 


Darryl Becker rupse vraja cu o întrebare la subiect, pe un ton 
profesionist. 

— Hai să ne înţelegem. Ai omorât-o pe Melanie Strum? 

— Corect. 

— Și Karnala ţi-a trimis și alte fete? 

— Corect. 

— Câte? 

— Două, înainte de Melanie. 

— Cât de bine le cunoșteai? 

— Nu știu nimic despre existenţa lor plicticoasă de zi cu zi. 
Știu totul despre patimile și despre păcatele lor. 

— Ştii de unde veneau? 

— Nu. 

— Cum au fost recrutate de Karnala? 

— Nu. 

— Ai încercat vreodată să afli? 

— Lucrul ăsta a fost în mod explicit descurajat. 

Becker se îndepărtă de masă și studie chipul lui Ballston. 

Privindu-l pe Becker pe ecran, lui Gurney i se păru că omul 
trăgea de timp, copleșit de faptul că i se pusese în faţă un nivel 
de demenţă la care nu se așteptase, încercând să-și dea seama 
cum să continue interogatoriul. 

Gurney se întoarse spre Rodriguez. Căpitanul părea la fel de 
șocat ca și Darryl Becker de revelaţiile și de indiferența lui 
Ballston. 

— Domnule? 

La început, Rodriguez nu păru că-l aude. 

— Domnule, aș vrea să trimit o întrebare celor din Palm 
Beach. 

— Ce fel de întrebare? 

— Vreau ca Becker să-l întrebe pe Ballston de ce i-a tăiat 
capul Melaniei. 

Chipul căpitanului se strâmbă de greață. 

— Pentru că e un ticălos psihopat, sadic și criminal, în mod 
evident. 

— Cred că ne-ar fi util să punem întrebarea asta. 

Rodriguez avea aerul unui om suferind. 

— Ce altceva ar putea fi decât o parte a ritualului 
dezgustător? 


VP - 388 


— Așa cum decapitarea lui Jillian a fost parte din ritualul lui 
Hector Flores? 

— Unde vrei să ajungi? 

Tonul lui Gurney deveni mai aspru. 

— E o simplă întrebare și trebuie pusă. Nu ne mai rămâne 
prea mult timp. 

Ştia că problemele îngrozitoare ale lui Rodriguez cu fiica lui 
dependentă de cocaină compromiteau abilitatea bărbatului de a 
se implica direct într-un caz ce semăna așa de mult cu propria 
lui situaţie, dar asta era ultima grijă a lui Gurney. 

Chipul lui Rodriguez se înroși, reacție accentuată de 
contrastul cu gulerul imaculat al cămășii și părul vopsit în negru. 
După un moment, căpitanul se întoarse spre Wigg cu aerul că se 
dă bătut. 

— Omul are o întrebare. „De ce i-a tăiat Ballston capul?” 
Trimite. 

Degetele lui Wigg tastară repede. 

Pe monitorul de teleconferință, Becker insista să-l întrebe pe 
Ballston cum făcuse Karnala rost de fete, iar Ballston repeta că 
n-avea nici cea mai mică informație. 

Se părea că Becker se gândea să abordeze o altă cale de a-și 
atinge scopul când atenţia îi fu atrasă spre laptop, aparent de 
întrebarea pe care Wigg tocmai o transmisese. Becker se uită 
spre cameră și dădu din cap înainte să schimbe subiectul. 

— Deci, Jordan, spune-mi... de ce ai făcut-o? 

— Ce să fac? 

— De ce ai omorât-o pe Melanie Strum în felul ăla? 

— Mi-e teamă că e o chestiune privată. 

— Privat pe dracu’. Înțelegerea a fost că noi îţi punem 
întrebări, iar tu răspunzi. 

— Păi... 

Curajul lui Ballston începea să răsufle. 

— Aș zice că a fost, parţial, o chestiune de preferinţă 
personală și... 

Jordan părea oarecum neliniștit pentru prima dată în cursul 
interogatoriului. 

— Trebuie să te întreb ceva, locotenente. Te referi la... 
întregul proces sau numai la... decapitare? 

Becker ezită. Tonul banal al conversaţiei părea să-i afecteze 
simțul realității. 


VP - 389 


— Să zicem, pe moment, că ne interesează mai mult 
decapitarea. 

— Înţeleg. Păi, să zicem că a fost un favor. 

— Un ce? 

— Un favor. O înţelegere între domni. 

— O înţelegere să faci... ce? 

Ballston clătină din cap disperat, ca meditatorul sofisticat al 
unui elev dezinteresat. 

— Cred că am explicat înțelegerea de bază și competența 
companiei Karnala în ceea ce privește dimensiunea psihologică, 
abilitatea lor de a vinde un produs unic. Ai înţeles toate astea, 
nu, locotenente? 

— Da, am înţeles perfect. 

— Ei reprezintă soluția ideală pentru un produs ideal. 

— Da, am priceput. 

— Ca o condiţie în vederea stabilirii unei relaţii de afaceri 
active, ei au pus condiţia asta mică. 

— Condiţia fiind ca tu să tai capul victimei? 

— După proces. Ca o anexă, dacă vrei. 

— Și scopul acestei „anexe” a fost... care? 

— Cine știe? Cu toţii avem preferințele noastre. 

— Preferinte? 

— Mi s-a sugerat că era un aspect important pentru cineva de 
la Karnala. 

— lisuse! Le-ai cerut vreodată să-ți explice? 

— Oh, Doamne, locotenente, chiar nu știi nimic despre 
Karnala, nu? 

Calmul nefiresc al lui Ballston creştea odată cu groaza lui 
Becker. 


Capitolul 67 


lubire de mamă 


La finalul interogatoriului preliminar al lui Ballston - primul 
dintr-o serie de trei, care fuseseră programate astfel încât 
întrebările puse în timpul primului interogatoriu să poată fi 
revizuite, întrebările omise să fie puse, și întreaga perspectivă a 


VP - 390 


afacerilor dintre Ballston și Karnala să poată fi verificată și 
documentată - transmisiunea teleconferinţei fu întreruptă. 

Când se stinse monitorul, Blatt luă primul cuvântul: 

— Ce nenorocit diabolic! 

Rodriguez luă o batistă impecabilă din buzunar, își scoase 
ochelarii cu rame de oţel și începu să-i șteargă îngrijorat. Era 
prima dată când Gurney îl vedea fără ochelari. Fără ei, ochii 
căpitanului păreau mai mici și mai obosiţi, iar pielea din jurul lor 
mai îmbătrânită. 

Kline își îndepărtă scaunul de la masă. 

— La dracu'! Nu cred c-am mai asistat vreodată la un 
interogatoriu ca ăsta. Ce crezi, Becca? 

Holdenfield ridică din sprâncene. 

— Vrei să fii un pic mai exact? 

— Tu crezi povestea asta incredibilă? 

— Dacă mă întrebi dacă sunt de părere că spune adevărul din 
punctul lui de vedere, atunci răspunsul meu este da. 

— Un nenorocit diabolic ca ăla nici nu știe ce e adevărul, zise 
Blatt. 

Holdenfield zâmbi și i se adresă lui Blatt ca unui copil bine 
intenţionat. 

— Este o observaţie corectă, Arlo. Adevărul nu se află foarte 
sus pe scara de valori a domnului Ballston. Doar dacă nu cumva 
crede că i-ar putea salva viaţa. 

Blatt insistă: 

— N-aș avea încredere în el nici să-mi ducă gunoiul. 

— O să vă spun ce cred eu, anunţă Kline. 

Procurorul aşteptă ca toţi cei prezenţi să-i acorde atenție. 

— Dacă presupunem că mărturia lui este corectă, Karnala ar 
putea fi una dintre cele mai vicioase organizaţii criminale 
descoperite vreodată. Rolul jucat de Ballston, oricât de 
îngrozitor ar fi, este posibil să reprezinte doar vârful aisbergului 
- un aisberg din iad. 

Hohotul aspru și scurt ce ieși din gâtlejul lui Hardwick fu doar 
parţial ascuns de tuse, dar avântul dramatic al lui Kline îl făcu 
pe procuror să continue: 

— Karnala pare a fi o operaţiune mare, disciplinată, fără 
scrupule. Autorităţile din Florida au prins un singur fir: un client. 
Dar noi avem ocazia să expunem și să distrugem întreaga 
organizaţie. Succesul nostru s-ar putea să facă diferenţa dintre 


VP - 391 


viața și moartea a Dumnezeu știe câte tinere. Apropo, Rod, ăsta 
ar fi un moment bun pentru raportul despre progresul pe care l- 
ai făcut în privinţa contactării absolventelor. 

Căpitanul își puse ochelarii, apoi îi scoase din nou. Părea că 
rasturnările de situaţie ale cazului și ecoul problemelor 
personale îl împiedicau să-și facă treaba. 

— Bill, zise el, cu ceva efort, citește informaţiile adunate în 
urma interogatoriilor. 

Anderson înghiţi o bucată de gogoașă și dădu pe gât o gură 
mare de cafea. 

— Până acum ni s-a răspuns sau am fost sunați înapoi de un 
membru al familiei în o sută douăsprezece cazuri dintre cele o 
sută cincizeci și două de nume de pe listă. 

Anderson răsfoi hârtiile din dosar. 

— Am împărțit răspunsurile din cele o sută douăsprezece 
cazuri în mai multe categorii. De exemplu... 

Kline n-avea răbdare. 

— Putem trece la subiect? Vreau doar să știu numărul de fete 
care nu pot fi localizate, mai ales dacă înainte de a pleca de 
acasă s-au certat în legătură cu achiziționarea unei mașini. 

Anderson mai răscoli puţin prin documente, studiind vreo 
șase hârtii de vreo șase ori. În cele din urmă anunţă că locaţiile 
a douăzeci și una de fete erau necunoscute pentru familiile lor și 
că șaptesprezece dintre ele avuseseră același conflict legat de 
mașini - incluzându-le pe cele menţionate de Ashton și de 
Savannah Liston. 

— Deci se pare că tiparul rămâne același, zise Kline. 

Omul își îndreptă atenţia spre Hardwick. 

— Ai vreo noutate în legătură cu Karnala? 

— Nimic nou, cu excepţia faptului că este sigur deţinută de 
familia Skard, iar Interpolul crede că italienii se ocupă acum, în 
mare parte, cu sclavia sexuală. 

Blatt părea interesat. 

— Poţi să fii un pic mai explicit în legătură cu „sclavia 
sexuală”? 

În mod surprinzător, Rodriguez luă cuvântul imediat, plin de 
mânie. 

— Cred că știm cu toţii exact ce este - cea mai revoltătoare 
treabă din lume. Scursurile societăţii pe post de vânzători, 


VP - 392 


scursurile societăţii pe post de cumpărători. la gândește-te, Arlo. 
Vei ști că ţi-ai închipuit ce trebuie când o să-ţi vină să vomiţi. 

Mânia lui lăsă loc unei liniști stânjenitoare în sală. 

Kline își drese glasul. Faţa îi era schimonosită de un dezgust 
exagerat. 

— În mintea mea, traficanţii de sex trimit thailandeze de la 
tară unor arabi grași pe vapor. E posibil că așa ceva să li se 
întâmple și fetelor de la Mapleshade? Imi vine greu să-mi 
imaginez una ca asta. Poate să mă lămurească cineva? Dave, ai 
ceva de adăugat? 

— N-am nimic de adăugat în legătură cu observaţia despre 
thailandeze și arabi, dar am două întrebări. Prima: credem că 
Flores are vreo legătură cu familia Skard? Și dacă da, atunci ce 
sugerează asta? Adică, din moment ce operaţiunea Skard e o 
afacere de familie, atunci e posibil ca Flores... 

— Să fie el însuși un Skard? 

Kline plesni masa cu palmele. 

— La dracu', de ce nu? 

Blatt se scărpină în cap, întruchipând, fără să-și dea seama, o 
parodie a confuziei. 

— Ce vrei să zici? Că Hector Flores e de fapt unul dintre băieţii 
ăia a căror mamă și-o trăgea cu toţii traficanţii de cocaină? 

— Uau! făcu Kline. Asta ar da cazului un nou centru de 
greutate. 

— Mai bine zis două centre de greutate, spuse Gurney. 

— Două? 

— Banii și patologia sexuală. Adică, dacă asta ar fi fost doar o 
afacere centrată pe câștiguri materiale, atunci ce rol ar fi avut 
toată mascarada cu Edward Vallory? 

— Hm, e o întrebare bună. Becca? 

Rebecca se uită la Gurney. 

— Vrei să spui că există o contradicție? 

— Nu o contradicție, doar o întrebare despre cine controlează 
pe cine. 

Interesul femeii părea să crească. 

— Și care e concluzia ta? 

Gurney ridică din umeri. 

— Am învățat să nu  subestimez niciodată puterea 
patologicului. 


VP - 393 


Buzele Rebeccăi se mișcară într-un zâmbet aprobator abia 
schițat. 

— Rezumatul de la Interpol, care mi-a fost transmis, indică 
faptul că Giotto Skard a avut trei fii: Tiziano, Rafaello și 
Leonardo. Dacă Hector Flores este unul dintre ei, întrebarea 
este: care? 

Kline o privi fix. 

— Ai vreo opinie în privinţa asta? 

— E mai mult o presupunere decât o opinie profesionistă, dar 
dacă admitem că patologicul e motivul principal în cazul nostru, 
atunci aș tinde să cred că este vorba de Leonardo. 

— De ce? 

— El este cel pe care mama l-a luat cu ea când Giotto a 
izgonit-o în cele din urmă. El este cel care a stat cu ea cel mai 
mult. 

— Vrei să zici că dacă ești apropiat de mamă, te poţi 
transforma într-un criminal psihopat? întrebă Blatt. 

Holdenfield ridică din umeri. 

— Depinde de mamă. Una e să ai o relaţie apropiată cu o 
mamă normală, alta e să fii obiectul unui abuz îndelungat al 
unei sociopate dependente de droguri și prădătoare sexuală ca 
Tirena Zog. 

— Înţeleg, exclamă Kline. Dar care-i legătura dintre efectele 
oribile ale unei asemenea creșteri - demența, furia, 
instabilitatea - și ceea ce pare a fi o reţea criminală organizată 
de cea mai înaltă clasă? 

Holdenfield zâmbi. 

— Nebunia nu e întotdeauna o piedică în calea atingerii 
scopurilor. losif Stalin nu e singurul schizofrenic paranoid care a 
ajuns într-o funcţie înaltă. Uneori există o asociere perfidă între 
patologic și urmărirea unor obiective practice. In special într-o 
afacere așa de brutală cum e traficul de persoane. 

Blatt părea intrigat. 

— Deci tu zici că nebunii sunt cei mai buni gangsteri? 

— Nu întotdeauna. Dar haideţi să presupunem pentru un 
moment că Hector Flores chiar e Leonardo Skard. Și că faptul c- 
a fost crescut de o mamă psihotică, imorală și incestuoasă l-a 
făcut s-o ia razna ceva mai mult. Hai să presupunem și că 
organizaţia Skard, prin intermediul companiei Karnala, este 
implicată în prostituţia de lux și traficul de persoane așa cum 


VP - 394 


susține Interpolul și cum ne confirmă și mărturia lui Jordan 
Ballston. 

— Sunt cam multe presupuneri, zise Anderson, încercând să 
extragă o altă firimitură de gogoaşă dintre faldurile şervețelului. 

— Sunt presupuneri bune, din punctul meu de vedere, 
răspunse Kline. 

— Și dacă sunt adevărate, continuă Gurney, atunci Leonardo 
pare că și-a găsit slujba ideală. 

— Ce slujbă ideală? întrebă Blatt. 

— O slujbă care combină foarte frumos afacerea de familie cu 
ura lui personală față de femei. 

Expresia inițială de confuzie a lui Kline se schimbă într-una de 
uimire. 

— Slujba celui care recrutează! 

— Exact, spuse Gurney. Să zicem că Skard - cunoscut și ca 
Flores - a sosit la Mapleshade tocmai ca să identifice și să 
recruteze femei ce puteau fi convinse să satisfacă nevoile 
sexuale ale unor bărbaţi bogaţi. Bineînţeles, el le-ar fi descris 
înţelegerea într-un fel care să le satisfacă propriile nevoi și 
fantezii. Ele n-ar afla decât prea târziu că sunt trimise în mâinile 
unor sadici din punct de vedere sexual care intenţionează să le 
omoare - bărbaţi precum Jordan Ballston. 

Ochii lui Blatt se deschiseră larg. 

— Chestia asta e bolnavă rău. 

— Profitul și patologicul: mână-n mână, zise Gurney. Am 
cunoscut mai mulţi asasini plătiţi care se credeau oameni de 
afaceri, și întâmplător profesau într-un domeniu de care cei mai 
mulţi nu aveau curaj să se apropie. Precum îmbălsămarea. Unul 
vorbea despre meseria lui ca și cum era în primul rând o sursă 
de venit și abia apoi o activitate care implica uciderea unor 
oameni. Bineînţeles, adevărul e tocmai pe dos. Crima se face de 
dragul crimei. E vorba de o ură violentă, pe care asasinul o 
transformă într-o afacere. Poate că la asta asistăm și noi. 

Anderson își mototolea șerveţelul sub forma unei mingi. 

— Am devenit un pic cam teoretici, nu? 

— Cred că Dave are perfectă dreptate, zise Holdenfield. 
Patologic și profitabil. E posibil ca Leonardo Skard, deghizat ca 
Hector Flores, să-și câștige traiul aranjând torturarea și 
decapitarea unor femei care-i amintesc de mama lui. 

Rodriguez se ridică ușor din scaun. 


VP - 395 


— Cred că ar fi un moment bun să luăm o pauză. Bine? Zece 
minute, mers la toaletă, cafea și altele. 

— Un singur lucru, zise Holdenfield. Am tot vorbit că Jillian 
Perry a fost ucisă în ziua nunţii, dar a observat cineva că acea zi 
a coincis și cu Ziua Mamei? 


Capitolul 68 


Buena Vista Trail 


Kline, Rodriguez, Anderson, Blatt, Hardwick și Wigg plecară 
din sală. Gurney era pe cale să-i urmeze când o văzu pe 
Holdenfield, încă pe scaun, scoțând un set de fotografii din 
servietă - copii ale mai multor reclame Karnala. Femeia le 
împrăștie în fața ei. Gurney ocoli masa spre ea și se uită la poze. 
Acum, fotografiile îi lăsau o senzaţie total diferită - zugrăveau o 
imagine mult mai crudă a bolii și a înșelătoriei - de când 
Ballston le arătase adevăratul lor scop. 

— Nu înţeleg, zise Dave. Se presupune că Mapleshade asigură 
un fel de tratament pentru obsesiile sexuale deviante. lisuse, 
dacă ceea ce văd pe chipurile acestor tinere reflectă beneficiile 
terapiei, atunci cum dracu' erau înainte? 

— Mai rău. 

— Hristoase! 

— Am citit unele dintre articolele lui Ashton. Țintele lui sunt 
modeste. Foarte mici, de fapt. Criticii spun că abordarea lui 
frizează imoralul. Terapeuţii care practică terapia prin credinţă 
nu-l pot suporta. Ashton nu crede că trebuie ţintită schimbarea 
radicală, ci schimbarea, oricât de mică ar fi. Un comentariu pe 
care l-a făcut la o conferinţă a ajuns faimos sau mai bine zis 
odios. Lui Ashton îi place să-și șocheze colegii de breaslă. A zis 
că dacă ar putea convinge o fată de zece ani să facă felaţie unui 
iubit de doisprezece ani în locul vărului ei de opt ani, atunci ar 
considera terapia perfect reușită. In unele cercuri, abordarea 
asta e un pic controversată. 

— Progres, nu perfecțiune, nu? 

— Exact. 

— Şi totuși, când mă uit la expresiile astea... 


VP - 396 


— Trebuie să-ţi amintești un lucru - succesul în acest domeniu 
nu este un lucru obișnuit. Sunt sigură că până și Ashton are mai 
multe eșecuri decât reușite. E ceva normal. Când ai de-a face cu 
agresori sexuali... 

Dar Gurney n-o mai asculta. 

„Doamne, de ce n-am declarat nimic până acum?” 

Holdenfield se holba la el. 

— Ce e? 

Gurney nu răspunse imediat. Trebuia să aibă în vedere și 
consecințele, să ia și decizii cu privire la cât ar trebui să 
dezvăluie. Decizii cruciale. Însă era peste puterile lui să ia orice 
fel de decizie în acel moment. Aproape că rămăsese paralizat 
când își dăduse seama că „dormitorul din fotografie era camera 
în care pășise pentru a se ascunde de oamenii de serviciu, în 
noaptea când recuperase păhărelul de absint”. Nu văzuse 
camera decât pentru o fracțiune de secundă, când aprinsese 
lumina și o stinsese la loc, cât să-și dea seama unde se află. În 
acel moment, avusese un sentiment ciudat de déjà vu - pentru 
că văzuse deja încăperea în fotografia lui Jillian, din casa lui 
Ashton, dar în noaptea respectivă, în clădirea de piatră, nu 
reușise să pună lucrurile cap la cap. 

— Ce e? repetă Holdenfield. 

— E greu de explicat, răspunse el, spunând în mare parte 
adevărul. 

Vocea îi era tensionată. Nu-și putea lua ochii de la reclama 
aflată cel mai aproape de el. Fata stătea ghemuită pe un pat 
dezordonat, părând deopotrivă epuizată și inepuizabilă - 
tentantă, amenințătoare, provocatoare. Gurney tresări la 
amintirea unei tabere religioase din primul an de studiu la St. 
Genesius: un preot cu ochi sălbatici, vorbind cu patos despre 
flăcările iadului. „Un foc ce arde pe vecie, ce-ţi consumă carnea, 
în timp ce tu urli în chinuri, ca o bestie a cărei foame crește cu 
fiecare înghiţitură”. 

Hardwick se întoarse primul în sala de conferinţe. Privi spre 
Gurney, spre fotografie și spre Holdenfield și păru să simtă 
imediat tensiunea din aer. Wigg se întoarse a doua și-și ocupă 
locul din fața laptopului, urmată de Anderson, mohorât, și de 
Blatt, anxios. Kline intră vorbind la telefon, urmat de Rodriguez. 
Hardwick se așeză vizavi de Gurney, privindu-l curios. 


VP - 397 


— În regulă, spuse Kline, tot cu aerul unui om care realiza 
ceva important. Să ne întoarcem la treabă. Continuăm cu 
întrebările legate de adevărata identitate a lui Hector Flores. 
Rod, mi se pare că aveai în plan alte interogatorii cu vecinii lui 
Ashton, pentru a ne asigura că prima oară nu ne-a scăpat niciun 
detaliu despre Flores. Cum merge? 

Rodriguez păru pentru o clipă că avea să numească întreaga 
operaţiune o pierdere de timp. În schimb, căpitanul se întoarse 
spre Anderson. 

— Ceva noutăți? 

Anderson își încrucișă braţele la piept. 

— Absolut nicio noutate semnificativă. 

Kline îi aruncă lui Gurney o privire provocatoare, având în 
vedere că el avusese ideea să se facă alte interogatorii. 

Gurney încercă să se concentreze iar la discuție și se întoarse 
spre Anderson. 

— Aţi reușit să separați adevăratele declaraţii ale martorilor 
oculari, destul de puţini, de zvonuri, care sunt nenumărate? 

— Da. 

— Și? 

— Avem o problemă cu informaţiile furnizate de martorii 
oculari. 

— Ce problemă? interveni Kline. 

— Martorii oculari sunt în mare parte morți. 

Kline clipi. 

— Poftim? 

— Martorii oculari sunt în mare parte morți. 

— Doamne, te-am auzit. Ce vrei să spui? 

— Adică, cine a vorbit de fapt cu Hector Flores? Sau cu 
Leonardo Skard sau cum mama dracului îi spunem acum? Cine a 
avut contact direct cu el? Jillian Perry, iar ea e moartă. Kiki 
Muller, moartă și ea. Fetele pe care Savannah Liston le-a văzut 
vorbind cu el când lucra la Mapleshade la straturile de flori ale 
lui Ashton, iar ele sunt dispărute - probabil moarte, dacă au 
ajuns pe mâna unor tipi ca Ballston. 

Kline nu părea convins. 

— Mă gândeam c-a fost văzut în mașină cu Ashton sau în 
oraș. 

— N-au văzut decât pe cineva cu pălărie de cowboy și 
ochelari de soare, zise Anderson. Nimeni nu poate să ne facă o 


VP - 398 


descriere care să valoreze două parale de rahat, scuzați 
limbajul. Am ascultat o grămadă de anecdote de tot felul, dar 
cam asta e tot. Se pare că toată lumea îndrugă povești pe care 
le-a auzit de la altcineva. 

Kline dădu din cap. 

— Se potrivește perfect cu reputaţia familiei Skard. 

Anderson se uită chiorâș la procuror. 

— Se zice că familia Skard e lipsită de scrupule când vine 
vorba să elimine martorii. Se pare că oricine poate să arate cu 
degetul un Skard o mierlește. Ce crezi, Dave? 

— Scuze, ce spuneai? 

Kline îl privi ciudat pe Gurney. 

— Te-am întrebat dacă crezi că numărul tot mai mic de 
oameni care l-ar putea identifica pe Flores întărește ideea că s- 
ar putea să fie unul dintre băieţii lui Skard. 

— Să fiu sincer, Sheridan, în momentul ăsta nu mai știu sigur 
ce să cred. Mă tot întreb dacă ideile mele despre cazul ăsta sunt 
adevărate. Mi-e teamă că îmi scapă ceva important care ar 
putea explica totul. Am lucrat la o sumedenie de cazuri de crimă 
de-a lungul anilor, dar n-am lucrat la niciunul la fel de dubios ca 
ăsta. De parcă tuturor ne scapă un element care e fix sub nasul 
nostru. 

Kline se lăsă gânditor pe spătarul scaunului. 

— Poate că nu ăsta e elementul de care vorbești, dar există o 
întrebare care nu-mi dă pace în legătură cu fetele dispărute. 
Inţeleg chestia cu mașina, înțeleg că fetele sunt majore, că le-au 
spus părinţilor să nu încerce să le caute, dar... nu vi se pare 
ciudat că niciunul dintre părinţi nu a anunţat poliţia? 

— Mi-e teamă că există un răspuns simplu și trist la 
întrebarea ta, spuse Holdenfield încet, după o tăcere lungă. 

Tonul ciudat de domol al vocii ei atrase atenţia tuturor. 

— Din moment ce aveau o explicaţie plauzibilă pentru 
plecarea lor și li s-a spus să nu le caute, bănuiesc că părinţii s- 
au simţit, în adâncul lor, mulțumiți. Mulţi părinţi ai copiilor cu 
probleme de comportament nutresc o teamă îngrozitoare pe 
care le e rușine s-o recunoască: că-i vor avea în cârcă pentru 
totdeauna pe micii lor monștri. Când monștrii pleacă până la 
urmă, din orice motiv, cred că părinţii se simt e/iberați. 

Lui Rodriguez părea să-i fie greață. Se ridică tăcut și se 
îndreptă spre ușă. Pielea lui palidă se făcuse precum cenușa. 


VP - 399 


Gurney bănuia că Holdenfield atinsese coarda sensibilă a 
căpitanului, o coardă expusă, îmboldită, ațăâţată și pusă la bătaie 
încă de când cazul deviase de la vânătoarea unui grădinar 
mexican spre o anchetă despre relaţii familiale bolnăvicioase și 
tinere cu probleme. Coarda fusese atât de iritată de-a lungul 
ultimei săptămâni, încât nu era de mirare că un om și așa cam 
rigid devenise un pachet de nervi. 

Ușa se deschise înainte ca Rodriguez să ajungă la ea. Gerson 
intră cu o urmă de îngrijorare pe chipul uscățiv și-i blocă drumul 
căpitanului. 

— Scuzaţi-mă, domnule, avem un apel urgent. 

— Nu acum, mormăi el șoptit. Poate Anderson... sau cineva... 

— Domnule, e o urgenţă. O altă crimă legată de Mapleshade. 

Rodriguez o fixă pe femeie cu privirea. 

— Ce? 

— O crimă... 

— Cine? 

— O fată pe nume Savannah Liston. 

Păru să fie nevoie de câteva secunde pentru ca vestea să 
ajungă la Rodriguez - de parcă asculta o traducere. 

— Bine atunci, zise el în final și o urmă afară din sală. 

Când se întoarse, cinci minute mai târziu, speculaţiile care 
plutiseră în jurul mesei în absenţa lui fură înlocuite de o atenţie 
curioasă. 

— Bine. Sunteţi toți prezenţi, anunţă el. N-o să spun asta 
decât o dată, așa că vă sugerez să luaţi notițe. 

Anderson și Blatt își scoaseră mici agende și pixuri identice. 
Degetele lui Wigg erau poziţionate deasupra tastaturii. 

— La telefon era șeful poliţiei din Tambury, Burt Luntz. M-a 
sunat de la locul faptei, un bungalou închiriat de Savannah 
Liston, angajată la Mapleshade. 

In vocea căpitanului se sesizau putere și hotărâre, de parcă 
sarcina de a da mai departe informaţia îl adusese din nou, cel 
puţin temporar, cu picioarele pe pământ. 

— La aproximativ cinci dimineața, Luntz a fost sunat acasă de 
un bărbat cu un accent care i s-a părut a fi spaniol, iar tot ce-a 
spus bărbatul de la telefon a fost: „Șaptezeci și opt, Buena Vista, 
pentru toate motivele pe care le-am scris”. Când Luntz l-a 
întrebat pe bărbat cine e, răspunsul a fost: „Edward Vallory mă 
numește Grădinarul Spaniol”. Apoi a închis. 


VP - 400 


Anderson se încruntă uitându-se la ceas. 

— Asta s-a întâmplat la ora cinci dimineaţa - acum zece ore - 
și aflăm tocmai acum? 

— Din păcate, apelul nu l-a alarmat pe Luntz. A presupus că a 
fost o greșeală sau că bărbatul era beat sau poate amândouă. El 
nu e la curent cu detaliile anchetei noastre, așa că trimiterea la 
Edward Vallory nu i-a spus absolut nimic. Apoi, în urmă cu vreo 
oră și jumătate, a primit un telefon de la un anumit doctor 
Lazarus, de la Mapleshade, care i-a zis că aveau o angajată, de 
obicei foarte responsabilă, care astăzi nu s-a prezentat la 
serviciu și nu răspundea la telefon și - având în vedere toată 
nebunia care se întâmplă - l-a rugat pe Luntz să trimită o 
patrulă locală acasă la ea, să se asigure că e în regulă. Apoi i-a 
dat adresa cu numărul șaptezeci și opt, Buena Vista Trail, care i 
s-a părut cunoscută lui Luntz. Așa că șeful de poliţie s-a dus 
acolo în persoană. 

Kline se apleca în față, pe scaun, ca un alergător pregătit să 
înceapă cursa. 

— Și a găsit-o moartă pe Savannah Liston? 

— A găsit ușa din spate descuiată. Liston era la masa din 
bucătărie. Aceeași poziţie ca în cazul lui Jillian Perry. 

— Exact aceeași? întrebă Gurney. 

— Așa se pare. 

— Unde e Luntz acum? vru să știe Kline. 

— In bucătărie. Vor sosi niște polițiști din Tambury ca să 
marcheze perimetrul și să securizeze locul faptei. Luntz a căutat 
deja prin casă, cu grijă, doar ca să verifice dacă mai e și 
altcineva acolo. N-a atins nimic. 

— A spus dacă a observat ceva ciudat? întrebă Gurney. 

— Un singur lucru. O pereche de cizme lângă ușă. Genul de 
cizme pe care le pui peste pantofi. Sună cunoscut? 

— lar cizmele. lisuse. E ceva cu cizmele. 

Tonul lui Gurney captă atenţia lui Rodriguez. 

— Căpitane, știu că nu e treaba mea să... încerc să influenţez 
modul în care aloci resursele, dar... pot să fac o sugestie? 

— Te rog. 

— Aş recomanda să duci cizmele alea la laborator imediat, să- 
i ţii acolo și o noapte întreagă dacă e nevoie și să le spui să facă 
toate testele posibile de recunoaștere a substanţelor. 

— Și să caute ce? 


VP - 401 


— Nu știu. 

Rodriguez se strâmbă, dar nu atât de urât pe cât se temuse 
Gurney. 

— Având în vedere că nu ne bazăm pe nimic, e o încercare 
cam chioară, Gurney. 

— Cizmele au apărut de două ori. Aș vrea să știu de ce, 
înainte să apară și a treia oară. 


Capitolul 69 


Fundături 


Anderson, Hardwick și Blatt, alături de o echipă de tehnicieni 
aleasă de sergentul Wigg și o echipă canină fură trimiși la locul 
faptei din Buena Vista. Medicul legist fu anunţat. Gurney întrebă 
dacă putea să-i însoţească pe oamenii de la BIC la locul faptei. 
Rodriguez refuză, așa cum era de așteptat, dar îl însărcină pe 
Wigg cu coordonarea și grăbirea analizelor de laborator ale 
cizmelor. Kline zise ceva despre o strategie de limitare a 
daunelor asupra căreia ar trebui să se pună de acord în cazul 
unei conferințe de presă, iar el și căpitanul plecară să se 
sfătuiască între patru ochi, lăsându-i pe Gurney și pe Holdenfield 
singuri în sala de conferințe. 

— Deci? zise ea, jumătate întrebând, jumătate glumind. 

— Deci? repetă Dave. 

Rebecca ridică din umeri și privi spre servieta în care pusese 
la loc copiile după reclamele Karnala. 

Dave bănuia că femeia voia să știe mai multe despre reacția 
lui neliniștită de mai devreme. Gurney îi spusese deja că era un 
lucru greu de explicat și tot nu era pregătit să discute despre 
asta, tot nu reușise să evalueze consecințele unei mărturii 
complete, tot nu reușise să evalueze opţiunile pentru a micșora 
pagubele. 

— E o poveste lungă, spuse el. 

— Mi-ar plăcea s-o aud. 

— Mi-a plăcea să ţi-o spun, dar... e complicat. 

Prima parte era mai puţin adevărată decât a doua. 

— Poate altă dată. 


VP - 402 


— Bine, zâmbi Rebecca. Altă dată. 

Fără nicio șansă să ia legătura cu tehnicienii de laborator și 
fără niciun alt motiv convingător ca să piardă vremea prin 
campusul poliţiei locale, Gurney se îndreptă spre casă, spre 
Walnut Crossing. Frânturile de informaţii disparate de peste zi i 
se învălmășeau în minte. 

Mărturia ireală a lui Ballston, vocea politicoasă a unei minţi 
diabolice, descriind înțelegerea privind cerința de decapitare a 
companiei Karnala ca pe un favor, decapitarea lui Savannah 
Liston, care imita păpușa decapitată de pe pat, care imita 
mireasa decapitată de la masă. Și cizmele de cauciuc. Încă o 
dată, cizmele. Oare chiar credea că testele de laborator vor 
scoate ceva la lumină? Gurney era mult prea extenuat după o 
asemenea zi ca să știe ce credea cu adevărat. 

Telefonul pe care-l primi de la Sheridan Kline în timp ce 
termina un bol cu resturi de spaghete îi aduse mai multe 
informaţii, dar fără niciun progres. În afară de a repeta tot ceea 
ce Rodriguez le transmisese deja după ce vorbise cu Luntz, Kline 
îi spuse că o macetă mânjită de sânge fusese descoperită de 
echipa canină într-o zonă împădurită din spatele bungaloului și 
că medicul legist estimase ora decesului cândva în decursul 
celor trei ore de dinaintea apelului matinal primit de Luntz. 

e 

În cariera lui, Gurney se simțise de multe ori provocat. În 
unele cazuri, ca în recentul și oribilul caz Mellery, crezuse că cel 
care-l provocase avea să învingă. Însă nu se simţise niciodată 
atât de fentat. Sigur, avea o teorie generală cu privire la ce se 
întâmpla sau la cine era în spatele situaţiei - întreaga 
operaţiune Skard, cu „Hector Flores” care recruta „fete rele” 
pentru plăcerile criminale ale celor mai devianţi bărbaţi din lume 
- însă nu era decât o teorie. Și chiar dacă ar fi fost validă, tot nu 
explica câtuși de puţin mecanismele întortocheate ale crimelor. 
Nu explica așezarea imposibilă a macetei în spatele căsuței lui 
Ashton. Nici care era rostul cizmelor. Nici de ce fuseseră alese 
victime locale. 

De ce au fost omorâte tocmai Jillian Perry, Kiki Muller și 
Savannah Liston? 

Și cel mai rău, cum putea să protejeze alte persoane aflate în 
primejdie, fără să știe de ce fuseseră omorâte cele trei fete. 


VP - 403 


După ce-și stoarse creierii tot cercetând aceleași fundături, 
Gurney adormi pe la miezul nopţii. 

Când se trezi, șapte ore mai târziu, un vânt în rafale izbea 
valuri de ploaie cenușie în ferestrele dormitorului. Fereastra de 
lângă pat - singura din casă pe care o lăsase deschisă - era 
rabatată vreo câţiva centimetri, nu cât să lase ploaia să intre, 
dar suficient cât să permită vântului jilav să-i umezească 
așternuturile și perna. 

Atmosfera deprimantă, natura întunecată și cenușie îl tentau 
pe Gurney să rămână în pat, oricât de neplăcut ar fi fost, dar 
știa că ar fi comis o greșeală emoţională, așa că se forță să se 
ridice în capul oaselor și intră în baie. Picioarele îi erau reci. 
Porni dușul. 

Slavă Domnului, se gândi el încă o dată, pentru magia 
fundamentală a apei. 

Apa - element purificator, restaurator, simplificator. Pe când 
jetul fin și fierbinte îi masa spatele, mușchii gâtului și umerii i se 
relaxară. Gândurile lui agitate și încâlcite începură să se dizolve 
în curgerea grăbită și mângâietoare a apei. Ca un val ce susură 
peste nisip... ca un opiaceu benefic... biciul apei pe pielea lui 
făcu viaţa să pară mai simplă și mai bună. 


Capitolul 70 


La vedere 


După un mic dejun modest din două ouă și două felii de pâine 
prăjită, simple, Gurney decise să reia informaţiile iniţiale ale 
cazului, oricât de obositor i s-ar fi părut. 

Împărți dosarul pe bucăţi și le împrăștie pe masa pentru cină 
și, ușor contrariat, se întinse spre documentul la care se 
concentrase cel mai greu când studiase dosarul prima oară. Era 
o listă de cincizeci și șapte de pagini cu sutele de site-uri web 
accesate de Jillian și cu sutele de cuvinte pe care le tastase în 
motoarele de căutare pe telefonul ei mobil sau pe laptop în 
ultimele șase luni de viaţă, majoritatea legate de destinații șic 
de vacanţă, hoteluri extrem de scumpe, mașini, bijuterii. 


VP - 404 


După ce BIC făcuse rost de istoricul paginilor web de pe 
computerul personal al victimei, nicio analiză nu fusese 
efectuată. Gurney bănuia că și acela era tot un element al 
anchetei care dispăruse în prăpastia dintre perioada de 
conducere a lui Hardwick și cea a lui Blatt. Singurul semn că și 
altcineva în afară de el văzuse documentul era un comentariu 
scris de mână pe un bileţel lipit pe prima pagină: „O mare 
pierdere de timp și de resurse”. 

Contrar așteptărilor, bănuiala lui Gurney că acel comentariu 
aparţinea căpitanului îi spori atenţia pe fiecare rând al celor 
cincizeci și șapte de pagini. Fără imboldul de atenţie, Dave ar fi 
putut la fel de bine să rateze un mic cuvânt de cinci litere, aflat 
pe la jumătatea paginii treizeci și șapte. 

Skard. 

Cuvântul apăru din nou pe pagina următoare și încă de două 
ori după alte câteva pagini. 

Descoperirea îl determină să termine de parcurs documentul 
și apoi să mai parcurgă încă o dată cele cincizeci și șapte de 
pagini. La a doua vedere, făcu a doua descoperire. 

Mărcile de mașini risipite printre termenii de căutare - mărci 
care la început se amestecaseră în mintea lui cu numele de 
stațiuni, de buticuri și de bijuterii, în imaginea generală a 
confortului material - formară acum un tipar special, propriu. 

Gurney își dădu seama că erau exact aceleași mărci care 
reprezentaseră motivele conflictelor dintre fetele dispărute și 
părinţii lor. 

Putea fi o coincidenţă? 

Ce dracu’ punea Jillian la cale? 

Ce voia să știe despre acele mașini? Și de ce? 

Și mai important de atât, ce anume încerca fata să afle 
despre familia Skard? 

De unde aflase ea de existenţa lor? 

Și ce fel de relaţie avusese cu bărbatul pe care îl cunoscuse 
drept Hector Flores? 

Fusese o legătură de afaceri? De plăcere? Sau ceva mult mai 
macabru? 

O privire mai atentă la adresele web ale mașinilor dezvălui că 
erau site-urile de reclamă ale proprietarilor, deţinute de 
companii pentru a furniza informaţii despre modele, 
caracteristici și prețuri. 


VP - 405 


Termenul de căutare „Skard” dusese spre un site cu 
informaţii despre un mic oraș din Norvegia, dar și spre alte site- 
uri care nu aveau nicio legătură cu familia de criminali din 
Sardinia. Asta însemna că Jillian aflase deja într-un fel de 
existența familiei sau, cel puţin, de existenţa numelui, iar 
căutarea ei pe internet era o încercare de a afla mai multe. 

Gurney revizui uriașa listă și notă datele căutărilor ei despre 
mașini și despre Skard. Descoperi că Jillian vizitase site-urile 
mașinilor cu luni înainte de a se interesa de numele Skard. De 
fapt, căutările privind mărcile de mașini datau de la începutul 
perioadei de șase luni care fusese documentată și Dave se 
întrebă de când încerca ea să găsească astfel de informații. Işi 
notă să le sugereze celor de la BIC să facă rost de un nou 
mandat pentru arhiva căutărilor ei de acum cel puţin doi ani. 

Gurney se uită afară la peisajul umed. Un scenariu intrigant, 
extrem de abstract, începea să prindă contur - un scenariu în 
care Jillian jucase probabil un rol mult mai activ... 

Un urnit grav dinspre drumul din josul colinei pe care se afla 
șopronul îi întrerupse șirul gândurilor. Gurney merse la fereastra 
din bucătărie care oferea cea mai largă vedere în acea direcţie 
și observă că mașina de patrulă dispăruse. Se uită la ceas și își 
dădu seama că cele patruzeci și opt de ore de protecţie promise 
expiraseră. Cu toate astea, un alt vehicul, sursa zgomotului 
gutural de motor, ce se auzea acum din ce în ce mai tare, apăru 
la orizont, în punctul unde drumul asfaltat se intersecta cu 
aleea. 

Era un Pontiac GTO roșu, tipic anilor '70, iar Gurney cunoștea 
o singură persoană care deţinea unul - Jack Hardwick. Faptul că 
era la volanul GTO-ului, în loc să conducă mașina neagră Crown 
Victoria însemna că era în timpul lui liber. 

Gurney merse la ușa laterală și așteptă. Hardwick ieși din 
mașină, îmbrăcat în blugi vechi și într-un tricou alb pe sub o 
jachetă jerpelită de motociclist - un tip retro, dur ieșind dintr-o 
mașină a timpului. 

— Asta chiar e o surpriză, zise Gurney. 

— M-am gândit să trec pe la tine, să mă asigur că nu mai 
primești păpuși în dar. 

— Foarte grijuliu. Intră. 

Înăuntru, Hardwick nu spuse nimic, ci doar își lăsă privirea să 
rătăcească prin cameră. 


VP - 406 


— Ai condus mult prin ploaie, spuse Gurney. 

— Ploaia s-a oprit acum o oră. 

— Glumești. Înseamnă că n-am observat. 

— Arăţi de parcă mintea ţi-e pe altă lume. 

— Atunci presupun că așa o fi, zise Gurney ceva mai tăios 
decât intenţionase. 

Hardwick nu reacţionă. 

— Soba aia pe lemne te ajută să economisești bani? 

— Ce? 

— Soba aia pe lemne te ajută să economisești banii de gaz? 

— De unde dracu' să știu? Pentru ce-ai venit, Jack? 

— Nu poate un om să treacă pe la amicul lui? Doar așa, să 
pălăvrăgim? 

— Niciunul dintre noi nu e omul ăla care să treacă pur și 
simplu pe la cineva. Și pe niciunul dintre noi nu-l interesează să 
pălăvrăgească. Deci, pentru ce ai venit? 

— Omul vrea să trec la subiect. Bine. Pot respecta asta. Să nu 
pierdem timpul. Ce-ar fi să-mi faci o cafea și să-mi oferi un loc? 

— Maa, zise Gurney. O să fac niște cafea. Așază-te unde vrei. 

Hardwick păși agale spre capătul opus al camerei mari și 
studie lucrătura în piatră a șemineului vechi. Gurney băgă 
cafetiera în priză și puse de cafea. 

După câteva minute, Dave și Hardwick stăteau faţă în faţă, 
așezați în cele două fotolii de lângă vatră. 

— Nu e rea, zise Hardwick după ce luă o gură de cafea. 

— Nu, de fapt e destul de bună. Ce naiba vrei, Jack? 

Hardwick mai luă o înghiţitură înainte să răspundă. 

— M-am gândit că am putea schimba niște informații. 

— Nu cred că am nimic valoros de dat la schimb. 

— Ah. Ba ai. Nu mă îndoiesc. Deci ce zici? Eu îţi zic ceva, tu- 
mi zici ceva. 

Gurney se simţi cuprins de un val surprinzător de mânie. 

— Bine, Jack, de ce nu, la dracu'? Începe tu. 

— Am vorbit iar cu prietenul meu de la Interpol. L-am presat 
un pic cu privire la „Bârlogul lui Sandy”. Și ia ghici? Site-ul se 
mai numea și „Bârlogul lui Alessandro”. Uneori apare în varianta 
asta, alteori în cealaltă. Te șochează informaţia? 

— De ce m-ar șoca? 


VP - 407 


— Ultima oară când am vorbit despre asta păreai destul de 
sigur că nu e decât o coincidenţă. Doar nu continui să crezi asta, 
nu? 

— Presupun că nu. Nu se poate să fie atâţia Alessandro în 
industria fotografiei erotice. 

— Exact. Așa că ai luat păhărelul de absint de la Saul Steck, 
care se întâmplă să lucreze sub numele de Alessandro pentru 
Karnala Fashion, făcând poze absolventelor de la Mapleshade, 
care au dispărut la scurt timp după aceea. Așa că, ia zi-mi, 
asule, ce mama dracului învârţi? Şi apropo, în timp ce explici 
asta, ce-ar fi să-mi explici și expresia de ieri de pe faţa ta, când 
te holbai peste umărul lui Holdenfield la reclama Karnala. 

Gurney se lăsă pe spătarul scaunului, închise ochii și ridică 
lent ceașca de cafea la buze. Sorbi alene de câteva ori, 
deschizând ochii. Cu ceașca încă la gură, îl privi pe Hardwick. 
Bărbatul stătea într-o poziţie identică: cu ceașca ridicată la gură, 
privindu-l pe Dave. Işi zâmbiră ironic și-și coborâră ceștile pe 
brațele fotoliilor. 

— Păi, începu Gurney, când orice altceva dă greș, chiar și cei 
mai șireți dintre noi trebuie să apelăm la sinceritate ca să ne 
scăpăm pielea. 

Indepărtând potenţialele consecințe din minte, îi povesti lui 
Hardwick întreaga saga despre Sonya, proiectul portretelor- 
robot, Jykynstyl și amnezie, inclusiv despre mesajele pe care le 
primise, dar și că recunoscuse atât de târziu dormitorul din casa 
de piatră ca fiind același din reclamele Karnala. Când ajunse la 
finalul poveștii, își dădu seama că i se răcise cafeaua, dar o bău 
oricum. 

— lisuse Hristoase, zise Hardwick. Tu-ţi dai seama ce mi-ai 
făcut? 

— Ce ţi-am făcut? 

— Spunându-mi toate porcăriile astea, m-ai băgat în aceeași 
oală cu tine. 

Gurney se simţea enorm de ușurat, dar nu i se păru o idee 
bună s-o spună. In schimb zise: 

— Deci ce crezi că ar trebui să facem? 

— Ce cred eu? Tu ești geniul nemernic care n-a declarat 
existenţa unor noi probe importante pentru ancheta unei crime, 
ceea ce este o crimă. Și spunându-mi toate astea m-ai pus și pe 
mine în ghici ce poziţie? Aceea de a ascunde noi probe 


VP - 408 


importante pentru ancheta unei crime, lucru care este o crimă. 
Bineînţeles, doar dacă nu dau fuga la Rodriguez și-ţi pun fundul 
la tăbăcit. lisuse, Gurney! Și acum mă întrebi ce cred eu că ar 
trebui să facem? Să nu-ţi închipui că nu am observat cum m-ai 
inclus și pe mine în toată treaba asta. Tu ești geniul nemernic 
care a creat dezastrul ăsta. Ce crezi tu că trebuie făcut? 

Cu cât Hardwick devenea mai agitat, cu atât Gurney se 
simțea mai ușurat căci, în ciuda așteptărilor, asta însemna că 
Hardwick se angaja ca deocamdată să păstreze secretă 
mărturisirea lui. 

— Cred că dacă rezolvăm cazul, spuse Gurney calm, dezastrul 
se va rezolva de la sine. 

— Ah, rahat, sigur că da. De ce nu m-oi fi gândit la asta? 
Rezolvă cazul! Ce idee minunată! 

— Hai cel puţin să discutăm, Jack, să vedem cu ce ne punem 
de acord, cu ce nu ne punem de acord, să analizăm toate 
posibilităţile. S-ar putea să fim mai aproape de o rezolvare decât 
am crede. 

De-ndată ce zise asta, Gurney își dădu seama că nici el nu 
credea ce spusese, dar dacă își retrăgea cuvintele în acel 
moment ar fi părut de-a dreptul ţicnit. Poate chiar era. 

Hardwick îl privi neîncrezător. 

— Hai, Sherlock. Sunt numai urechi, dă-i drumul. Sper doar 
că, oricare ar fi drogul pe care ţi l-au dat, nu ți-a prăjit creierul. 

Dave își dorea ca Hardwick să nu fi făcut remarca aceea. Își 
umplu o altă ceașcă de cafea și se așeză la loc în fotoliu. 

— OK, uite cum îmi imaginez eu situaţia. Arată cumva ca un 
H. 

— Ce arată ca un M? 

— Schema întâmplărilor. Tind să văd lucrurile geometric. Una 
dintre verticalele H-ului este cunoscuta afacere a familiei Skard 
- practic vânzarea la nivel global a unor favoruri sexuale, ilegale 
și scumpe. După cum susțin oamenii tăi de la Interpol, Skard 
este o familie de criminali extrem de violentă și coruptă. Din 
câte spune Jordan Ballston, ei operează prin Karnala la limita 
cea mai îngrozitoare și cea mai letală a sado-masochismului din 
industria sexuală - vând tinere selecționate cu atenţie unor 
bogătași psihopaţi din punct de vedere sexual. 

Hardwick încuviinţa din cap. 

Gurney continuă: 


VP - 409 


— Cealaltă verticală a H-ului este Academia Rezidenţială 
Mapleshade. Știi deja aproape întreaga poveste, dar lasă-mă să 
reiau. Mapleshade se ocupă de tratamentul unor fete cu obsesii 
sexuale extrem de nesănătoase, obsesii care duc la un 
comportament recalcitrant de prădător. În ultimii ani, cei de la 
Mapleshade s-au focalizat în mod exclusiv pe acest gen de 
clientelă și au devenit cunoscuţi în domeniu - datorită 
importantei reputaţii academice a lui Scott Ashton. Tipul eo 
vedetă în nișa asta a psihopatologiei. Să presupunem că familia 
Skard află de Mapleshade și îi vede potenţialul. 

— Potenţialul pentru ei? 

— Exact. Mapleshade oferă o populaţie concentrată de 
victime puternic sexualizate și făptașe ale abuzului sexual. Asta 
ar trebui să fie pentru familia Skard un fel de festin cu cărnuri 
alese - scuză-mi asocierea. 

Ochii de un albastru deschis ai lui Hardwick părură să caute 
posibile hibe în raționamentul lui Gurney. După câteva secunde, 
zise: 

— Înţeleg. Care e linia orizontală a H-ului tău? 

— Linia care unește familia Skard cu Mapleshade este 
bărbatul care și-a luat numele de Hector Flores. S-ar părea că 
modul lui de a se infiltra la Mapleshade a fost să se facă util lui 
Ashton, să-i câștige încrederea și să se ofere să facă mici lucrări 
în jurul școlii. 

— Dar ţine minte, niciuna dintre fete n-a dispărut cât erau 
încă eleve acolo. 

— Nu. Asta ar fi ridicat imediat suspiciuni. Este o mare 
diferență dintre un „copil” dispărut de la un internat și un 
„adult” care alege să plece de acasă. Imi imaginez că Hector a 
abordat fete care mai aveau puţin până la absolvire, le-a ispitit, 
a acţionat cu multă grijă, le-a făcut oferte clare doar celor 
despre care știa că ar fi acceptat, apoi le-a instruit cum să plece 
de acasă fără să ridice suspiciuni și poate chiar le-a asigurat 
transportul. Sau poate de asta s-a ocupat altcineva din cadrul 
organizaţiei, poate chiar aceeași persoană care le-a filmat 
vorbind despre obsesiile lor sexuale. 

— Asta ar fi amicul tău, Saul Steck - cunoscut drept 
Alessandro sau Jay Jykynstyl. 

— Foarte posibil, zise Gurney. 


VP - 410 


— Cum ar fi explicat Flores necesitatea conflictului legat de 
mașini? 

— Le-ar fi putut spune că era o măsură de precauţie necesară 
ca să se asigure că nimeni nu declanșa o anchetă de persoane 
dispărute, descoperindu-le astfel pe fete cu noul lor binefăcător 
și creând o situaţie jenantă pentru toată lumea, stricând 
înțelegerea. 

Hardwick dădu din cap aprobator. 

— Deci Flores le duce de nas pe gagicile astea nebune, zicând 
că se ocupă de aranjarea unor întâlniri pasionale - cupluri din 
iad. Bineînţeles, imediat ce tânăra intră în casa clientului - fără 
a lăsa nicio urmă - descoperă că afacerea nu e deloc ceea ce și- 
a imaginat ea. Dar în momentul ăla e deja prea târziu să mai 
dea înapoi, pentru că ticălosul ăla dement care a cumpărat-o nu 
are deloc intenţia s-o mai lase să vadă lumina soarelui. Ceea ce 
familiei Skard îi convine de minune. Ba chiar mai mult de atât, 
dacă ar fi să credem povestea lui Ballston despre cireașa de pe 
tort - „înțelegea între domni” de a încheia procesul cu o 
decapitare elegantă. 

— Cam asta ar fi ideea, zise Gurney. Teoria e că Hector Flores 
sau Leonardo Skard, dacă asta e adevărata lui identitate, a fost 
principalul înlesnitor al unui fel de serviciu pentru găsirea 
perechii ucigașe în cazul unor maniaci sexuali periculoși - unii 
mai periculoși decât alţii. Bineînţeles, asta nu e decât o teorie. 

— Nu e rea, zise Hardwick. Dar nu explică de ce a fost 
căsăpită Jillian Perry în ziua nunţii. 

— Cred că Jillian s-a încurcat cu Hector Flores și că a aflat la 
un moment dat cine era de fapt - poate faptul că numele lui 
adevărat era Skard. 

— S-a încurcat în ce fel? De ce? 

— Poate că Hector a avut nevoie de un ajutor. Poate că Jillian 
a fost victima primei lui escrocherii, când a sosit la Mapleshade, 
în urmă cu trei ani, pe când era încă elevă acolo. Poate că eli-a 
promis ceva. Poate că a fost micul lui spion printre celelalte 
eleve, ajutându-l să aleagă candidatele potrivite. Și poate că în 
cele din urmă nu i-a mai fost utilă sau poate că tipa era suficient 
de nebună ca să-l șantajeze după ce a aflat cine e. Mama ei mi- 
a zis că îi plăcea să trăiască pe marginea prăpastiei și nici că 
poți ajunge mai aproape de marginea prăpastiei decât să 
ameninți un membru al familiei Skard. 


VP - 411 


Hardwick îl privi sceptic pe Gurney. 

— Așa că i-a retezat capul în ziua nunții? 

— De Ziua Mamei, așa cum a subliniat Becca. 

— Becca? 

Hardwick ridică ironic din sprânceană. 

— Nu fi măgar, zise Gurney. 

— Şi cum rămâne cu Savannah Liston? Alt spion al lui Flores 
care nu i-a mai fost util? 

— E o ipoteză credibilă. 

— Am crezut că ea ţi-a zis săptămâna trecută despre fetele cu 
care nu reușea să ia legătura. Dacă lucra cu Flores, de ce ar fi 
făcut una ca asta? 

— Poate că așa i-a zis el. Poate c-a vrut să-mi dea impresia că 
pot avea încredere în ea, că pot să-i spun anumite lucruri. E 
posibil ca Flores să-și fi dat seama că ancheta căpăta amploare 
și, bineînţeles, asta ar fi însemnat că urma să discutăm cu 
absolventele de la Mapleshade. Așa că nu era decât o chestiune 
de timp - nu prea mult - înainte să aflăm că un număr 
semnificativ de absolvente nu erau de găsit. Poate că a lăsat-o 
pe Savannah să-mi dea informaţia aia cu câteva zile înainte ca 
noi să aflăm oricum - ca să creeze impresia că fata era una 
dintre tipii buni. 

— Crezi că ea știa... că ea și Jillian știau...? 

— Dacă știau ce se întâmplă cu fetele recrutate de Flores cu 
ajutorul lor? Mă îndoiesc. Probabil că înghiţeau gogoșile pe care 
le servea Hector - că le prezintă pe fetele cu interese speciale 
unor bărbați cu interese la fel de speciale și că au de câștigat un 
comision frumușel pentru eforturile lor. Bineînțeles, nu știu 
nimic sigur. E posibil ca întregul caz să fie o mare capcană spre 
iad și să n-am nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă. 

— Rahat, Gurney. Neîncrederea totală în propriile teorii este 
foarte încurajatoare. Ce sugerezi să facem mai departe? 

Țârâitul mobilului îl salvă pe Gurney de stânjeneala de a nu 
avea un răspuns. 

Era Robin Wigg. Femeia începu să vorbească fără nicio 
introducere, așa cum făcea de obicei. 

— Am rezultatele preliminare ale testelor de laborator făcute 
cizmelor găsite la domiciliul lui Liston. Căpitanul Rodriguez m-a 
autorizat să le discut cu tine, din moment ce testele au fost 
făcute la sugestia ta. Este momentul potrivit? 


VP - 412 


— Absolut. Ce ați aflat? 

— O grămadă de lucruri la care e posibil să te fi așteptat și 
încă ceva la care nu te-ai fi așteptat. Să încep cu asta? 

În calmul lui Wigg, în tonul grav, hotărât era ceva ce Gurney 
apreciase întotdeauna. Indiferent de ceea ce spunea, tonul ei 
transmitea că ordinea poate stăpâni peste haos. 

— Te rog. Soluţiile se găsesc de obicei în surprize. 

— Da, cred că este adevărat. Surpriza a fost prezența pe 
cizme a unui feromon anume: p-hidroxibenzoat de metil. Cât de 
multe cunoști în domeniu? 

— Am chiulit la orele de chimie, în liceu. Ar fi bine să o iei de 
la început. 

— De fapt, e destul de simplu. Feromonii sunt secreţii 
glandulare ce transmit informaţii de la un animal la altul. 
Anumiți feromoni, secretați de un animal anume pot atrage, 
preveni, calma sau agita un alt animal. P-hidroxibenzoatul de 
metil este un feromon foarte puternic, care atrage câinii, și a 
fost identificat în cantități mari pe ambele cizme. 

— Și care ar fi efectul...? 

— Orice câine, mai ales unul de vânătoare, ar putea urma cu 
ușurință și cu nerăbdare dâra lăsată de persoana care poartă 
cizmele alea. 

— Cum poţi face rost de așa ceva? 

— Unii feromoni canini sunt disponibili în comerț pentru a fi 
folosiți în adăposturile de animale și în regimurile de modificare 
a comportamentului. Deci se putea cumpăra sau prin contactul 
direct cu o căţea în călduri. 

— Interesant. Există vreun mod accidental prin care o 
asemenea substanţă ar putea ajunge pe cizmele cuiva? 

— În concentraţia în care a fost găsită? Doar dacă n-a avut loc 
vreo explozie la fabrica de îmbuteliat feromoni, altfel nu. 

— Foarte interesant. Mulţumesc, sergent. O să ţi-l dau la 
telefon pe Jack Hardwick. Aș aprecia dacă i-ai repeta ceea ce mi- 
ai spus și mie - eu nu pot răspunde, în caz că are întrebări. 

Hardwick avu o singură întrebare: 

— Când spui că este un feromon care atrage, secretat de o 
căţea în călduri, vrei să zici că e mirosul unei femele ce nu ar 
putea fi ignorat de niciun mascul, nu? 

Hardwick ascultă răspunsul scurt al femeii, încheie apelul și-i 
dădu telefonul lui Gurney, părând încântat. 


VP - 413 


— Sfinte Sisoe. Mirosul irezistibil al unei cățele în călduri. Ce 
facem cu informaţia asta, Sherlock? 

— E evident că Flores a vrut să se asigure că echipa canină va 
urma la ţintă dâra de miros. Poate că a căutat pe internet și a 
descoperit că echipa de câini de vânătoare a poliţiei statale e 
alcătuită doar din masculi. 

— Ceea ce, în mod evident, înseamnă c-a vrut ca noi să găsim 
maceta. 

— Fără îndoială, zise Gurney. Și-a vrut s-o găsim repede. De 
ambele dăţi. 

— Și care e scenariul? Le scurtează de capete, își pune 
cizmele meșteșugite, fuge în pădure, scapă de macetă, se 
întoarce la locul crimei, își scoate cizmele și... după aceea? 

— În cazul lui Savannah, pleacă pur și simplu, se urcă la 
volan... în fine, răspunse Gurney. Situaţia lui Jillian e cea 
imposibilă. 

— Din cauza problemei cu înregistrarea? 

— Da, de asta și-n plus nu știm unde s-ar fi putut duce Flores 
după ce s-a întors la căsuţă. 

— Plus întrebarea și mai evidentă: de ce s-ar mai fi deranjat 
să se întoarcă? 

Gurney zâmbi. 

— Asta e singura părticică pe care cred c-o înțeleg. S-a întors 
ca să așeze cizmele la vedere, așa încât câinele de vânătoare să 
fie atras în căsuță de mirosul acela și să-l urmeze imediat până 
la arma crimei. El a vrut să găsim repede maceta. 

— Ceea ce ne aduce la marele de ce? 

— De asemenea, ne aduce din nou la macetă. Jack, sunt sigur 
că dacă aflăm cum a ajuns maceta acolo unde a fost găsită, fără 
ca nimeni să fie surprins pe cameră, atunci tabloul va prinde 
contur. 

— Chiar crezi asta? 

— Tu nu? 

Hardwick ridică din umeri. 

— Unii oameni zic să iei urma banilor. Tu, pe de altă parte, 
ești înnebunit după ceea ce numești „discrepanţe”. Așa că vii și 
spui să urmăm piesa care nu se potrivește în puzzle. 

— Și tu ce spui? g 

— Eu spun să avem în vedere elementul recurent. In cazul 
ăsta, acel element este sexul. De fapt, din câte îmi dau seama, 


VP - 414 


tot ce are legătură cu nebunia asta este despre sex, într-un fel 
sau altul. Edward Vallory. Tirena Zog. Jordan Ballston. Saul 
Steck. Întreaga întreprindere criminală a familiei Skard. 
Specializarea psihiatrică a lui Scott Ashton. Posibilele fotografii 
care te-au speriat de moarte. Chiar și nenorocita de urmă care 
duce la macetă se dovedește a fi despre sex - mirosul irezistibil 
al unei căţele în călduri. Știi ce cred eu, asule? Cred că e timpul 
ca noi doi să facem o vizită epicentrului acestui cutremur sexual 
- Academia Rezidenţială Mapleshade. 


Capitolul 71 


Pentru toate motivele pe care le-am scris 


Era nemulțumit de amănuntele soluţiei finale, de 
devierea bruscă de la eleganța simplă a unei lame 
ascuțite, o lamă ageră, meticuloasă. Dar nu reușea să 
vadă o cale mai clară spre sfârșitul drumului. Era 
îngrozit de cât de neclară devenise situația, de 
abandonarea calităților alese care erau punctul lui 
forte, dar ajunsese să vadă schimbarea ca fiind 
necesară. Victimele colaterale erau doar un rău 
necesar. Găsea mângâiere amintindu-și că acțiunile 
erau definiția - sufletul și inima - unui război drept. 
Ceea ce urma el să facă era, fără îndoială, necesar, iar 
dacă o acțiune era necesară, atunci consecințele ei 
inevitabile erau justificate. Mortile unor copii inocenți 
puteau fi considerate regretabile. Dar cine era el să 
spună că fuseseră inocenți? Nimeni de la Mapleshade 
nu era cu adevărat inocent. Ba se putea spune că nu 
erau nici măcar copii. Poate că nu erau majori, în mod 
legal, dar nu erau nici copii. Oricum, nu în sensul 
obișnuit al cuvântului. 

Marea zi sosise; evenimentul era pe cale să se 
întâmple; dacă nu profita de ocazie, aceasta n-avea să 
se mai ivească niciodată. Ordinea și dreptatea 
trebuiau să-i fie lege. Nu era momentul să ezite. 
Trebuia să accepte realitatea. 


VP-415 


Edward Vallory văzuse realitatea cu o limpezime 
desăvârșită. 

Eroul Grădinarului Spaniol nu ezitase. 

Acum era rândul lui să aplice lovitura de grație 
tuturor târfelor și mincinoaselor, întruchipărilor si 
manifestărilor diavolului. 

„E o bucăţică superbă”. O expresie de luat în 
seamă. Gândește-te la întrebarea pe care o naște: o 
bucăţică de ce? 

Vocea de șarpe. Limba sâsâitoare. Transpirația de 
pe buze. 

„Asupra capetelor de năpârci aducea-voi sabia-mi 
de foc și niciuna nu-mi va scăpa. 

În mâzga inimii lor împlânta-voi ţărușul meu de foc 
și niciuna nu va mai bate. 

Așa vor fi nimiciţi plozii Evei și mârșăviile lor se vor 
sfârși. 

Pentru toate motivele pe care le-am scris”. 


Capitolul 72 


încă un strat 


— Cum rămâne cu chestia aia Zen pe care o tot repeţi, că 
problema nu e că dai răspunsuri greșite, ci că pui întrebările 
greșite? 

Gurney și Hardwick erau în mașină, deplasându-se de-a lungul 
văilor din nordul localităţii Catskill, spre Tambury, iar Hardwick 
nu mai zicea nimic de ceva vreme. Dar acum, ceva din tonul lui 
lăsa de înţeles că avea mai multe de spus. 

— Poate că întrebarea nu e cum a dus Hector arma crimei de 
la căsuţă în pădure. Pentru că, așa cum arată filmul, n-a dus-o. 
Așa că avem de-a face cu un fel de Adevărul Numărul Unu pe 
care trebuie să-l acceptăm. 

Gurney simţi pe ceafă un fior ciudat, ca o prevestire. 

— Care crezi că e întrebarea corectă? 

— Să zicem că ne-am întreba cum a ajuns maceta în locul în 
care am găsit-o. 

VP - 416 


— Bine. Asta pot să înțeleg, dar nu pricep cum... 

— Și cum a ajuns sângele pe ea. 

— Ce? 

Hardwick se opri ca să-și sufle nasul cu avântul lui obișnuit. 
Nu vorbi până nu-și puse la loc batista în buzunar. 

— Noi credem că maceta e arma crimei, fiindcă am găsit 
sângele lui Jillian pe ea. Este o presupunere corectă? Dacă ar 
exista o altă cale... 

— Am întors pe toate părţile varianta asta și n-am ajuns 
nicăieri. 

Hardwick ridică din umeri, deloc convins. 

Gurney se uită la el. 

— Cum altfel ar fi putut ajunge sângele pe lama ei? lar dacă 
maceta n-a fost scoasă din căsuţă, atunci de unde a apărut? 

— Și când? 

— Când? 

Hardwick își trase nasul, scoase iar batista și se șterse. 

— Ai încredere în înregistrare? 

— Am vorbit cu cei de la firmă și cu cei de la laborator, care 
au analizat filmul. Mi-au spus că înregistrarea e în regulă. 

— Dacă e adevărat, atunci maceta nu putea să fie adusă 
acolo din căsuţă între momentul crimei și momentul găsirii ei. 
Punct. Așa că n-a fost arma crimei. Punct. lar sângele ăla 
nenorocit trebuie să fi ajuns pe lama ei într-un alt fel. 

Gurney aproape că putea simţi fizic cum i se rearanjau 
gândurile. Ştia că Hardwick avea dreptate. 

— Dacă ucigașul s-a chinuit să pună sângele pe macetă, zise 
el mai mult ca pentru sine, apar noi întrebări - nu doar cum și 
când, dar, și mai important, de ce? 

Chiar așa, de ce s-ar fi chinuit ucigașul să pună la cale o 
înșelătorie atât de complexă? Teoretic, dacă o acţiune se 
desfășoară după un plan, scopul ei poate fi elucidat după 
consecințe. Deci, se întrebă Gurney, care erau consecinţele 
plasării macetei în pădure cu sângele lui Jillian pe ea? 

Își răspunse singur la întrebare, cu voce tare. 

— Pentru început, maceta a fost găsită ușor și repede. Și 
toată lumea s-a pripit să stabilească imediat că este arma 
crimei. Și așa s-a abandonat orice altă căutare a unei posibile 
arme. Dâra de miros care unește căsuţa de macetă a părut 
convingătoare și a făcut să pară că Flores a fugit pe acolo. 


VP - 417 


Dispariţia lui Kiki Muller a întărit ideea că Flores a părăsit zona, 
cel mai probabil în compania ei. 

— Și acum...? întrebă Hardwick. 

— Și acum nu mai avem niciun motiv să credem toate astea. 
De fapt, întregul scenariu al crimei adoptat de BIC pare să fi fost 
creaţia lui Flores. 

Gurney se opri, gândindu-se la implicaţia finală. 

— lisuse! 

— Ce este? 

— Motivul pentru care Flores a ucis-o pe Kiki și a îngropat-o în 
propria ei curte... 

— Ca să facă să pară că a fugit cu el? 

— Da. Și astfel, uciderea lui Kiki pare cea mai rece și 
pragmatică execuţie pe care ţi-o poţi închipui. 

Hardwick era mânios. 

— Dacă a fost așa de pragmatică, atunci de ce a hăcuit-o în 
felul ăla? 

— Poate că e un alt exemplu al dublei motivații a criminalului: 
avantajul practic și o boală patologică cumplită. 

— Și în plus dă naștere la bârfe care se răspândesc prin 
cartier. 

— Ce fel de bârfe? 

Hardwick era în mod evident entuziasmat. 

— la gândește-te. Încă de la început, întregul caz abundă de 
povești picante. Ți-o amintești pe doamna în vârstă, vecina lui 
Ashton - Miriam, Marian, sau cum o chema-o, cu câinele 
Airedale? 

— Marian Eliot. 

— Exact, Marian Eliot, cu toate poveștile ei despre Hector - 
Hector, eroul poveștii Cenușăresei, Hector eroul poveștii lui 
Frankenstein. Şi dacă citeşti  procesele-verbale ale 
interogatoriilor vecinilor, ai să dai peste povestea lui Hector, 
Latin Loverul și peste Hector, Homosexualul Gelos. Pe parcurs, 
tu însuţi ai adăugat o poveste: pe cea a lui Hector, Răzbunătorul 
Păcatelor din Trecut. 

— Ce vrei să zici? 

— Nu zic nimic. Întreb. 

— Ce întrebi? 

— De unde dracu’ apar toate poveștile astea? Sunt 
fascinante, dar... 


VP - 418 


— Dar ce? 

— Dar nu există nicio dovadă solidă în cazul niciuneia. 

Hardwick tăcu, însă Gurney simţea că bărbatul mai avea ceva 
de zis. 

— Și...? îl îmboldi Dave. 

Hardwick clătină din cap, în semn că n-ar fi vrut să continue, 
însă vorbi oricum. 

— Credeam că fosta mea nevastă e o sfântă. 

Jack tăcu, cu gândul rătăcit, pentru un minut sau două, 
privind peisajul câmpurilor plouate și al fermelor vechi, pe lângă 
care treceau. 

— Ne  minţim singuri. Ignorăm dovezile reale. Asta e 
problema. Așa funcționează minţile noastre. Ne plac mult prea 
mult poveștile. Avem nevoie să credem în ele. Și știi ce? Nevoia 
asta de a crede te poate trage la fund. 


Capitolul 73 


Poarta Raiului 


Cum trecură de ieșirea spre Higgles Road, GPS-ul lui Gurney 
arată că aveau să ajungă la Mapleshade în paisprezece minute. 
Dave și Hardwick erau în Outback-ul verde al lui Gurney, care 
părea mai potrivit decât GTO-ul roșu al lui Jack, cu motorul lui 
zgomotos și tunat. Ceaţa se transformase într-o burniţă densă, 
iar Gurney mări viteza ștergătoarelor. Cu câteva săptămâni în 
urmă, una dintre lamele ștergătoarelor începuse să scârțâie, și 
tot amânase s-o înlocuiască. 

— Cum ţi-l închipui pe tipul ăsta căreia îi spunem Hector 
Flores? întrebă Hardwick. 

— Te referi la chipul lui? 

— La el în general. În ce postură ţi-l imaginezi? 

— Mi-l imaginez dezbrăcat, într-o poziţie de yoga, în pavilionul 
din grădina lui Scott Ashton. 

— Înţelegi unde bat? zise Hardwick. Ai citit despre asta în 
rezumatul interogatoriilor, nu? Dar acum ţi-l închipui și tu la fel 
de limpede de parcă l-ai văzut cu ochii tăi. 

Gurney ridică din umeri. 


VP - 419 


— Așa facem tot timpul. Minţile noastre nu doar fac legătura 
dintre elemente, dar creează elemente care nici n-au existat 
vreodată. Așa cum ai spus, Jack, suntem făcuţi să iubim 
poveștile - armonia. 

O secundă mai târziu, prin mintea lui trecu brusc un gând 
care n-avea aparent legătură cu discuţia. 

— Sângele era încă umed? 

Hardwick clipi. 

— Ce sânge? 

— Sângele de pe macetă. Sângele despre care mi-ai zis acum 
un minut că nu se putea să provină direct de la locul crimei, 
pentru că maceta nu e arma crimei. 

— Normal că era umed. Adică... așa arăta. Lasă-mă să mă 
gândesc. Din ceea ce am văzut eu, părea a fi umed, dar era 
amestecat cu pământ și frunze. , 

— Hristoase! îl întrerupse Gurney. Asta ar putea fi motivul... 

— Ce motiv? 

— Motivul pentru care Flores a îngropat maceta pe jumătate. 
A îngropat lama sub un strat de frunze umede și de pământ. 

— Ca să nu se usuce sângele? 

— Sau ca să nu se oxideze într-un fel în care s-ar fi putut 
observa că e diferit de sângele din căsuţă din jurul trupului. 
Ideea e că dacă sângele de pe macetă ar fi avut o stare de 
oxidare mai avansată decât cel de pe rochia de mireasă a lui 
Jillian, atunci tu sau tehnicienii noștri sigur aţi fi observat. Dacă 
sângele de pe macetă era mai vechi decât cel de pe victimă... 

— Am fi știut că nu era arma crimei. 

— Exact. Dar pământul reavăn de pe lamă ar fi încetinit 
uscarea sângelui, plus că ar fi ascuns oxidarea, ar fi ascuns 
orice diferenţă vizibilă faţă de culoarea sângelui găsit în vilă. 

— lar laboratorul n-ar fi putut detecta așa ceva, continuă 
Hardwick. 

— Bineînţeles că nu. Analiza nu se făcea, oricum, decât a 
doua zi cel mai curând, și în momentul ăla o diferență de o oră 
sau două între cele două mostre n-ar mai fi putut fi identificată, 
asta dacă n-ar fi făcut un test mai sofisticat ca să examineze 
exact acel factor. Dar din moment ce tu sau medicul legist nu le- 
ați atras atenţia în privinţa asta, tehnicienii n-au avut niciun 
motiv să facă testul. 


VP - 420 


Hardwick aproba ușor din cap. Avea privirea concentrată și 
meditativă. 

— Chestia asta dărâmă cele mai solide presupuneri pe care 
le-am avut, dar unde ne duce? 

— Hm. Bună întrebare, răspunse Gurney. Poate că e doar un 
alt semn că toate presupunerile iniţiale din cazul ăsta au fost 
greșite. 

Vocea feminină a GPS-ului le indică să continue încă jumătate 
de kilometru, apoi să vireze la stânga. 

Virajul la stânga era marcat de un indicator simplu, în alb- 
negru, pe o pancartă neagră din lemn pe care scria 
PROPRIETATE PRIVATĂ. Aleea îngustă și pavată uniform trecea 
printr-un crâng de pini cu ramuri ce atârnau până jos de-o parte 
și de alta, dând impresia unui tunel vegetal sculptat. După vreo 
opt sute de metri prin lungul tunel de copaci veșnic verzi, 
trecură prin poarta deschisă a unui gard înalt din plasă de sârmă 
și se opriră în dreptul unei bariere care se putea ridica și care 
era acum coborâtă. Lângă barieră era o cabină frumoasă pentru 
pază, acoperită cu șindrilă de cedru. Pe zidul din faţa lui Gurney, 
pe o pancartă elegantă, albastru-aurie scria: ACADEMIA 
REZIDENȚIALĂ MAPLESHADE. VIZITE DOAR CU PROGRAMARE. 
Un bărbat masiv, cu părul grizonant și rar, ieși din cabină. 
Pantalonii lui negri și cămașa gri lăsau impresia unei uniforme 
lejere. Tipul avea privirea neutră, scrutătoare a unui poliţist 
pensionat. Le zâmbi politicos. 

— Dave Gurney și detectivul-șef Jack Hardwick, de la Poliţia 
Statală din New York. Vrem să vorbim cu doctorul Scott Ashton. 

Hardwick își scoase portofelul și întinse insigna BIC spre 
fereastra de pe partea lui Gurney. 

Paznicul o analiză cu atenție și făcu o mutră acră. 

— Bine, rămâneţi aici până-l sun pe doctorul Ashton. 

Cu ochii la vizitatori, tastă un cod pe telefonul lui și începu să 
vorbească. 

— Domnule, un anume detectiv Hardwick și domnul Gurney 
sunt aici să vă vadă. 

Urmă o pauză. 

— Da, domnule, sunt chiar aici. 

Paznicul le aruncă o privire neliniștită, apoi vorbi iar. 

— Nu, domnule, nu mai e nimeni altcineva cu ei... Da, 
domnule, bineînţeles. 


VP - 421 


Îi dădu telefonul lui Gurney, care-l puse la ureche. 

Era Ashton. 

— Mi-e teamă că m-aţi prins cu treabă. Nu sunt sigur că vă 
pot... 

— Nu vrem decât să punem câteva întrebări, doctore. Și 
poate că cineva din personalul dumneavoastră ne poate arăta 
împrejurimile după aceea? Am vrea doar să ne lămurim un pic. 

Ashton oftă. 

— Prea bine. O să vă acord câteva minute. O să vină cineva 
să vă întâmpine. Dă-mi-l, te rog, pe paznic la telefon. 

După ce confirmă autorizaţia lui Ashton, paznicul arătă spre o 
zonă îngustă, acoperită cu pietriș, care începea de la marginea 
aleii pavate, chiar după cabină. 

— Parcaţi acolo. Mașinile n-au voie mai departe. Așteptaţi 
însoţitorul. 

Un moment mai târziu, bariera de pe alee se ridică, iar 
Gurney trecu dincolo, îndreptându-se spre micul loc de parcare 
indicat. Din poziţia aceea, putea zări o porţiune mai mare de 
gard decât cea care era vizibilă pe măsură ce se apropia. Fu 
surprins să vadă că, în afară de porţiunea învecinată cu drumul 
și cu cabina, gardul se termina deasupra cu arcuri spiralate de 
sârmă ghimpată. 

Hardwick observase și el asta. 

— Crezi că le-au pus ca să le împiedice pe fete să iasă sau ca 
să-i împiedice pe băieţii de pe aici să intre? 

— Nu mă gândisem la băieţi, spuse Gurney, dar s-ar putea să 
ai dreptate. Un internat plin de tinere cu obsesii sexuale, chiar 
dacă obsesiile lor sunt diabolice, poate fi o atracţie. 

— Vrei să zici mai ales dacă sunt diabolice. Cu cât sunt mai 
focoase, cu atât mai bine, zise Hardwick, ieșind din mașină. Hai 
să pălăvrăgim cu paznicul. 

Paznicul, care rămăsese în picioare în fața cabinei, îi privi 
curios, dar mai prietenos, ţinând cont că fuseseră lăsaţi să intre. 

— E vorba despre Liston, fata aia care a lucrat aici? 

— O știai? întrebă Hardwick. 

— Nu am cunoscut-o, dar știu cine era. A lucrat pentru 
doctorul Ashton. 

— Pe el îl cunoști? 

— La fel, mai mult din vedere. N-am prea discutat. E un pic... 
cum să zic? Distant? 


VP - 422 


— Rezervat? 

— Mda, aș spune că e rezervat. 

— Deci nu lui îi raportezi? 

— Nu. Ashton nu prea are nicio legătură cu nimeni. Se dă un 
pic prea important, înţelegeți? Majoritatea celor de aici îi 
raportează doctorului Lazarus. 

Gurney sesiză un dezgust destul de evident în tonul 
paznicului și așteptă ca Hardwick să continue cu întrebările. 
Când văzu că Jack nu spunea nimic, Dave întrebă: 

— Ce fel de persoană e Lazarus? 

Paznicul ezită, părând să caute o cale de a spune ceva fără să 
intre în bucluc. 

— Am auzit că nu e un tip prea vesel, zise Gurney, amintindu- 
și descrierea deloc flatantă a lui Simon Kale. 

Mica lui încurajare fu suficientă să-i dea apă la moară. 

— Vesel? lisuse, chiar că nu. Adică, presupun că e în regulă, 
dar... 

— Nu e un om prea plăcut? îl îmboldi Gurney. 

— Doar că... nu știu, parcă trăiește în lumea lui. De exemplu, 
vorbești cu el și am impresia că nouăzeci la sută din gândurile 
lui sunt în cu totul altă parte. Îmi amintesc că odată... 

Omul își întrerupse propoziția, auzind cauciucurile care rulau 
încet pe pietriș. 

Toţi trei priviră spre parcarea mică și spre furgoneta albastru- 
închis care se oprea lângă mașina lui Gurney. 

— Vorbești de lup, zise paznicul șoptit. 

Bărbatul care ieși din dubiţă nu-și arăta vârsta, însă era 
departe de a fi tânăr. Trăsăturile lui perfect netede îi făceau 
chipul să pară mai degrabă artificial decât frumos. Părul era atât 
de negru, încât sigur era vopsit, iar contrastul cu tenul lui pal 
era șocant. Bărbatul arătă spre ușa din spate a dubiţei. 

— Vă rog să urcați, domnilor polițiști, zise el, urcându-se din 
nou la volan și așteptând. 

Incercarea lui de a zâmbi, dacă despre asta fusese vorba, 
semăna cu expresia chinuită a unui om care nu suporta lumina 
zilei. 

Gurney și Hardwick se așezară pe bancheta din spatele lui. 

Lazarus conduse lent, privind concentrat la drumul din faţă. 
După câteva sute de metri, virară într-o curbă, iar pădurea 
întunecată de pini făcu loc unei zone care semăna cu un parc, 


VP - 423 


cu iarbă tunsă și arţari din loc în loc. Aleea mare se transformă 
într-o alee clasică, la capătul căreia se înălța o vilă în stil neo- 
gotic victorian, încadrată de alte câteva structuri mai mici, în 
același stil. Drumul se bifurca în faţa vilei. Lazarus viră la 
dreapta, înconjurând rândurile de arbuști ornamentali, spre 
partea din spate a clădirii. Acolo, drumul bifurcat se unea la loc 
într-o a doua alee care, în mod surprinzător, înainta spre o 
capelă din granit întunecat. Ferestrele ei înguste cu vitralii ar fi 
putut arăta, într-o zi ceva mai însorită, ca niște creioane roșii 
înalte de trei metri, dar în acel moment, Gurney avea impresia 
că sunt tăieturi adânci, sângerânde în piatră. 

— Școala are propria ei biserică, întrebă Hardwick? 

— Nu. Nu mai e o biserică. A fost transformată în clădire 
seculară în urmă cu mult timp. Într-un fel e păcat, adăugă, 
părând deconectat de la realitate, așa cum spusese și paznicul. 

— Cum așa? întrebă Hardwick. 

Lazarus răspunse alene. 

— In biserică se vorbește despre bine și despre rău. Despre 
vină și despre pedeapsă. Ridică din umeri, parcă în faţa capelei 
și opri motorul. Dar fie în biserică, fie altfel, cu toţii plătim 
pentru păcatele noastre, nu? 

— Unde e toată lumea? întrebă Hardwick. 

— Înăuntru. 

Gurney își înălţă privirea spre clădirea impunătoare, spre 
fațada ei de culoarea umbrelor întunecate. 

— Doctorul Ashton se află acolo? arătă el spre ușa arcuită a 
capelei. 

— O să vă arăt. 

Lazarus ieși din furgonetă. 

Dave și Jack îl urmară pe bărbat pe treptele din granit și 
pășiră dincolo de ușă, într-un vestibul larg, slab luminat care îi 
mirosea lui Gurney ca biserica parohială din Bronx, din copilăria 
lui: era o combinaţie între mirosul zidăriei, al lemnului vechi și al 
funinginii de vremuri apuse a mucurilor de lumânări arse. Era un 
miros care avea darul incredibil de a-l purta departe, de a-i da 
impresia că trebuie să șoptească sau să pășească ușor. Dincolo 
de două uși masive din stejar, care probabil dădeau spre spaţiul 
principal al capelei, se auzea murmurul șoptit al multor voci. 

Deasupra ușilor, gravate cu litere îngroșate într-un buiandrug 
lat din piatră erau cuvintele: POARTA RAIULUI. 


VP - 424 


Gurney arătă spre uși. 

— Doctorul Ashton se află acolo? 

— Nu. Acolo sunt fetele. Se liniștesc. Sunt un pic agitate azi - 
tulburate de vestea despre tânăra Liston. Doctorul Ashton e în 
nișa pentru orgă. 

— În nișa pentru orgă? 

— Asta a fost pe timpuri. A fost transformată în birou, 
bineînţeles. 

Lazarus arătă spre un cadru îngust de ușă, aflat la capătul 
vestibulului, care ducea la baza unei scări întunecate. 

— E ușa din capătul de sus al scărilor. 

Gurney simţi un fior. Nu era sigur dacă de vină era 
temperatura normală a granitului sau ceva din ochii lui Lazarus, 
care era sigur că îi urmăreau în timp ce urcau treptele 
întunecoase din piatră. 


Capitolul 74 


Dincolo de ratiune 


În vârful scării înguste se afla un palier micut, ciudat luminat 
de una dintre ferestrele înguste, roșiatice ale clădirii. Gurney 
ciocăni la singura ușă de pe palier care, ca și ușile vestibulului 
arăta la fel de masivă, de mohorâtă și de neprimitoare. 

— Intră. 

Vocea blândă a lui Ashton era încordată. 

In ciuda masivității ei și a faptului că părea suficient de veche 
încât să scârţâie, ușa se deschise ușor, fără niciun zgomot. 
Camera de dincolo de ea era aranjată confortabil și putea trece 
drept biroul de studiu al vreunui episcop. Pe doi dintre pereţii 
fără ferestre erau așezate etajere maronii din lemn de castan. In 
încăpere era un șemineu din piatră înnegrită de funingine, cu 
suporţi vechi din aramă. Un covor vechi persan acoperea 
podeaua, cu excepţia unei borduri din lemn de cireș, lustruite ca 
satinul, lată de șaizeci de centimetri, ce înconjura camera. 
Câteva lămpi mari, așezate pe mese, dădeau tonurilor 
întunecate, lemnoase ale încăperii o lucire de chihlimbar. 


VP - 425 


Scott Ashton stătea încruntat și preocupat la un birou bogat 
ornamentat din stejar negru, așezat perpendicular cu ușa. In 
spatele lui, pe un bufet tot din stejar, cu picioare sculptate, ca 
de leu, era singurul obiect din încăpere care făcea cinste 
prezentului - un monitor plat și mare al unui computer. 

Ashton le arătă vag lui Gurney și lui Hardwick două fotolii 
roșii, din catifea, cu spătare înalte, aflate vizavi de el - genul de 
scaune pe care le puteai găsi în sacristia unei catedrale. 

— Situaţia devine din ce în ce mai rea, zise Ashton. 

Gurney presupuse că doctorul se referea la uciderea lui 
Savannah Liston, cu o seară înainte, și se pregătea să îngaime 
câteva cuvinte de înțelegere și mângâiere. 

— Sincer, continuă Ashton, întorcându-se cu spatele, mi se 
pare că abordarea asta cu privire la crima organizată este de 
neînțeles. 

În acel moment, casca Bluetooth din urechea lui Ashton și 
replicile lui bizare îi dădură lui Gurney de înţeles că bărbatul 
vorbea la telefon. 

— Da, înţeleg... înţeleg... Ce vreau să zic e doar că acest caz 
devine din ce în ce mai ciudat la fiecare pas... Da, locotenente. 
Mâine dimineață... da... da, înțeleg. Vă mulțumesc că m-aţi 
anunţat. 

Ashton se întoarse spre musafirii lui, dar pentru un moment 
păru pierdut în contemplarea conversaţiei pe care tocmai o 
încheiase. 

— Aveţi vești? întrebă Gurney. 

— Sunteţi la curent cu... teoria asta a conspirației criminale? 
Această... mare afacere care ar putea include niște gangsteri 
din Sardinia? 

Expresia lui Ashton părea încordată din cauza unui amestec 
de anxietate și scepticism. 

— Am auzit discutându-se, zise Gurney. 

— Credeţi că este posibil să fie adevărată? 

— Este posibil, da. 

Ashton clătină din cap, se uită pierdut la birou, apoi ridică iar 
privirea spre cei doi detectivi. 

— Pot să întreb de ce aţi venit? 

— A fost o pornire de moment, răspunse Hardwick. 

— O pornire de moment? Ce vreţi să spuneţi? 


VP - 426 


— În fiecare caz, există un punct comun spre care se 
îndreaptă toate. Așa că punctul ăsta devine o cheie. Ne-ar ajuta 
enorm dacă ne-am putea plimba prin jur, să vedem ce putem 
deduce. 

— Nu sunt sigur că... 

— Tot ce s-a întâmplat pare să fie legat într-un fel sau altul cu 
Mapleshade. Sunteţi de acord cu asta? 

— Presupun. Poate. Nu știu. 

— Vreţi să spuneţi că nu v-aţi gândit deloc la asta? 

Tonul lui Hardwick răsună tăios. 

— Ba bineînţeles că m-am gândit. 

Ashton părea șocat. 

— Doar că nu pot... să înțeleg pe deplin. Poate că amo 
legătură prea strânsă cu toate astea. 

— Numele Skard vă spune ceva? întrebă Gurney. 

— Detectivul de la telefon mi-a pus aceeași întrebare - ceva 
despre o familie oribilă de gangsteri din Sardinia. Răspunsul 
meu este nu. 

— Sunteţi sigur că Jillian nu l-a pomenit niciodată? 

— Jillian? Nu. De ce ar fi făcut asta? 

Gurney ridică din umeri. 

— E posibil ca Skard să fie numele real al lui Hector Flores. 

— Skard? De unde să știe Jillian una ca asta? 

— Nu știu, dar se pare că a căutat mai multe informaţii despre 
numele ăsta pe internet. 

Ashton clătină iar din cap, un gest ce semăna cu un tremur 
involuntar. 

— Cât de groaznice trebuie să devină lucrurile înainte să ia 
sfârșit? 

Sunase mai degrabă ca un plânset de protest decât ca o 
întrebare. 

— Aţi spus adineauri la telefon ceva despre mâine dimineață? 

— Ce? Ah, da. O altă întorsătură. Locotenentul vostru e de 
părere că această perspectivă a conspirației ar trebui să 
grăbească ancheta, așa că insistă să reprogramăm interogarea 
elevelor pentru mâine dimineaţă. 

— Și unde sunt ele? 

— Poftim? 

— Elevele. Unde sunt? 


VP - 427 


— Oh. lertaţi-mă că sunt așa de distrat, dar ăsta e unul dintre 
motive. Fetele sunt la parter, în zona principală a capelei. E un 
mediu liniștitor. A fost o zi grea. În mod oficial, elevele de la 
Mapleshade nu dispun de nicio formă de comunicare cu lumea 
exterioară. Nu au televizoare, radiouri, computere, iPod-uri, 
telefoane mobile, nimic. Dar există întotdeauna scăpări, 
întotdeauna reușește cineva să strecoare un dispozitiv sau altul, 
așa că bineînțeles că au aflat de moartea lui Savannah și... ei 
bine, vă puteți imagina. Așa că am aplicat ceea ce o instituţie 
ceva mai strictă ar numi „modul de securitate”. Bineînţeles, noi 
nu folosim acești termeni. Aici totul e făcut după un model ceva 
mai blând. 

— Cu excepţia sârmei ghimpate, zise Hardwick. 

— Scopul gardului e să ţină problemele afară, nu să ţină 
oamenii prizonieri. 

— Ne-am mirat când l-am văzut. 

— Vă asigur că scopul lui este siguranţa, nu captivitatea. 

— Deci acum sunt toate jos, în capelă? întrebă Hardwick. 

— Corect. Cum am spus, lor li se pare capela un loc liniștitor. 

— Nu m-aș fi gândit că sunt religioase, zise Gurney. 

— Religioase? 

Ashton zâmbi neamuzat. 

— N-aș zice. Doar că bisericile din piatră, cu ferestrele lor 
gotice și lumina difuză, au ceva special. Calmează sufletul într- 
un fel care nu are nicio legătură cu teologia. 

— Elevele nu au impresia că ar fi pedepsite? întrebă 
Hardwick. Cum rămâne cu cele care și-au păstrat calmul? 

— Cele agitate s-au liniștit, se simt mai bine. Cele care nu s- 
au panicat au fost făcute să înțeleagă că reprezintă sursa 
principală de calm pentru celelalte. Ideea e că fetele mai 
tulburate nu se simt date la o parte, iar cele calme se simt utile. 

Gurney zâmbi. 

— Pesemne că v-aţi gândit ceva și v-aţi străduit să creaţi o 
astfel de abordare a experienței. 

— Face parte din meseria mea. 

— Le-aţi creat un cadru pentru a înțelege ce se întâmplă? 

— Aţi putea spune și așa. 

— Cam ca un magician, zise Gurney. Sau un politician. 

— Sau orice predicator capabil, sau profesor, sau doctor, 
continuă Ashton amabil. 


VP - 428 


— Din întâmplare, zise Gurney, decis să testeze efectul unei 
schimbări bruște de subiect, Jillian s-a rănit cumva în vreun fel 
înainte de nuntă, astfel încât să sângereze? 

— Să sângereze? Nu din câte știu eu. De ce întrebaţi? 

— Există o nelămurire cu privire la sângele de pe macetă. 

— O nelămurire? Cum e posibil? Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să zic că e posibil ca maceta să nu fi fost arma 
crimei. 

— Nu pricep. 

— E posibil să fi fost adusă în pădure înainte de moartea soţiei 
dumitale, nu după aceea. 

— Dar... mi s-a spus... sângele ei... 

— S-ar putea ca unele concluzii să fi fost premature. Dar uitaţi 
care e chestia: dacă maceta a fost adusă în pădure înainte de 
crimă, atunci sângele de pe ea trebuie să fi venit de la Jillian. 
Înainte de crimă. Întrebarea e: aveţi vreo idee despre cum s-ar fi 
putut întâmpla una ca asta? 

Ashton era șocat. Gura i se deschise și păru că e pe punctul 
de vorbi, apoi se răzgândi. În cele din urmă, zise: 

— Păi... da, am... cel puţin în teorie. După cum știți, Jillian se 
trata pentru tulburare  bipolară. Urma un tratament 
medicamentos care necesita analize de sânge periodice pentru 
a ne asigura că substanţele rămân în cantităţi terapeutice. | se 
lua sânge o dată pe lună. 

— De către cine? 

— O hematologă din partea locului. Cred că lucra pentru un 
furnizor de servicii medicale din afara orașului. 

— Și ce făcea cu mostra de sânge? 

— O transporta la laborator unde se făcea testul pentru 
nivelul de litium și se genera un raport. 

— O transporta acolo imediat? 

— Îmi închipui că se mai oprea de câteva ori, la clienţii de pe 
ruta care-i fusese alocată, orice ar fi însemnat asta, și că la 
finalul zilei ducea mostrele la laborator. 

— Cunoașteţi numele ei și numele companiei și al 
laboratorului? 

— Da, le cunosc. Eu verific... mai bine zis verificam, o copie a 
raportului de laborator în fiecare lună. 

— Aveţi o programare care să arate când i s-a luat ultima oară 
sânge? 


VP - 429 


— Nu am o programare, mereu i se lua sânge în a doua vineri 
a lunii. 

Gurney se gândi o clipă. 

— Asta ar fi cu două zile înainte ca Jillian să fie ucisă. 

— Credeţi că Flores a intervenit cumva, la un moment dat, în 
proces și a pus mâna pe mostra de sânge? Dar de ce? Mi-e 
teamă că nu înţeleg ce vreţi să sugeraţi în legătură cu maceta. 
Care ar fi rostul? 

— Nu sunt sigur, doctore. Dar am impresia că răspunsul la 
întrebarea aia e piesa lipsă din puzzle. 

Ashton ridică din sprâncene, mai mult surprins decât sceptic. 
Privirea lui părea să se plimbe de-a lungul elementelor 
tulburătoare ale unui peisaj interior. În cele din urmă, bărbatul 
închise ochii și se sprijini în scaunul lui cu spătar înalt. Avea 
mâinile încleștate pe capetele brațelor minuţios sculptate. 
Respira adânc și atent, ca și cum făcea un soi de exercițiu 
mental de relaxare. Dar când deschise iar ochii, arăta și mai rău. 

— Ce coșmar, zise el. 

Își drese glasul, însă sunetul păru a fi mai mult un scâncet 
decât o tuse. 

— Spuneţi-mi ceva, domnilor. V-aţi simţit vreodată ca niște 
ratați? Așa mă simt eu acum. Fiecare nouă grozăvie... fiecare 
moarte... fiecare descoperire despre Flores sau Skard sau cum |- 
o fi chemând... fiecare descoperire bizară despre ce s-a 
întâmplat cu adevărat aici, la școală - totul dovedește eșecul 
meu complet. Ce idiot fără minte am fost! 

Clătină din cap - sau mai degrabă și-l mișcă încet înainte și 
înapoi, de parcă era prins într-un curent oscilant. 

— Ce mândrie prostească și fatală să cred că pot vindeca o 
molimă de o forță atât de incredibilă și primitivă. 

— Molimă? 

— Nu e tocmai termenul folosit de cei din domeniul meu când 
vine vorba de incest și de pagubele produse de el, dar cred că e 
destul de potrivit. Cu cât capăt mai multă experiență în 
domeniu, cu atât sunt mai convins că dintre toate crimele pe 
care oamenii le comit unul împotriva celuilalt, cea mai rea este 
de departe abuzul sexual al unui adult asupra unui copil - mai 
ales al unui părinte. 

— De ce spuneţi asta? 


VP - 430 


— De ce? E simplu. Cele două relaţii primare ale omului sunt 
cea dintre părinte și copil și cea de cuplu. Incestul distruge 
tiparele diferite ale acestor două relaţii, le amestecă cu forța 
pervertindu-le astfel pe amândouă. Cred că se produce o leziune 
traumatică a structurilor neuronale care sprijină 
comportamentele naturale ale acestor două tipuri de relații și 
care le separă. Ințelegeţi ce vreau să zic? 

— Cred că da, zise Gurney. 

— Pe mine mă depășește un pic, spuse Hardwick, care 
ascultase în tăcere schimbul de replici dintre Ashton și Gurney. 

Ashton îi aruncă o privire sceptică. 

— O terapie eficientă pentru o astfel de traumă ar trebui să 
refacă limitele dintre repertoriul de răspunsuri ale relației 
părinte-copil și repertoriul de răspunsuri ale cuplului. Tragedia e 
că nicio terapie nu poate egala în forță - în puterea absolută a 
impactului - paguba pe care caută să o repare. E ca și cum 
încerci să reconstruiești cu lingurita un perete zdrobit de 
buldozer. 

— Dar... nu acestei probleme aţi ales să vă dedicați cariera? 
întrebă Gurney. 

— Da. Și acum înțeleg foarte limpede că am dat greș. 
Totalmente, am dat greș într-un mod lamentabil. 

— Nu aveţi de unde ști asta. 

— Vreţi să spuneţi că nu toate absolventele de la Mapleshade 
au ales să dispară într-un infern bolnav, al sexului? Nu toate au 
fost hăcuite de plăcere? Nu toate au făcut copii și i-au violat? Nu 
toate au ieșit de aici la fel de bolnave și de tulburate ca atunci 
când au intrat? De unde pot să știu toate astea? Tot ce știu în 
acest moment e că, sub controlul meu și ghidată de instinctele 
și deciziile mele, Mapleshade s-a transformat într-un magnet 
pentru orori și crime, un soi de rezervaţie pentru vânătoarea 
unui monstru. Sub conducerea mea, Mapleshade a fost complet 
nimicită. Asta e ceea ce știu sigur. 

— Și... ce urmează? întrebă Hardwick, aspru. 

— Ce urmează? Ah. Vocea rațiunii. 

Ashton închise ochii și nu mai spuse nimic timp de cel puţin 
un minut. Când luă iar cuvântul, vocea lui răsună obișnuit, dar 
încordată. 

— Ce urmează? Următorul pas? Următorul pas pentru mine e 
să cobor în capelă, să-mi arăt faţa și să fac tot ce pot să calmez 


VP - 431 


spiritele. Care e următorul vostru pas... habar nu am. Ziceţi că 
ați venit aici din cauza unei porniri de moment. Aţi face bine să 
vă întrebaţi intuiţia ce să faceţi mai departe. 

Se ridică de pe scaunul lui masiv din catifea și luă din sertarul 
biroului ceva ce semăna cu o telecomandă pentru ușa unui 
garaj. 

— Luminile și încuietorile de jos sunt operate electronic, zise 
el, explicând funcţia micului aparat. 

Se îndreptă spre ieșire, ajunse la ușă, se întoarse și porni 
ecranul mare din spatele biroului. Pe monitor apăru o imagine: 
interiorul capelei, cu podeaua și zidurile înalte din piatră, a căror 
austeritate cenușie era întreruptă de draperii bordo și tapiserii 
indescifrabile. Băncile din lemn închis nu erau așezate în 
rândurile obișnuite dintr-o biserică, ci fuseseră rearanjate în 
șase grupuri, fiecare din câte trei bănci ce formau un triunghi 
larg, pentru a facilita, în mod evident, conversaţia. Trei dintre 
aceste grupuri de bănci erau pline de adolescente. Din boxele 
monitorului se auzi un zumzet de voci feminine. 

— Acolo jos se află o cameră video profesionistă și un 
microfon care transmit pe acest computer, zise Ashton. Priviţi și 
ascultați și veți înţelege cum stă situaţia. 

Se întoarse și ieși din cameră. 


Capitolul 75 


Închide ochii strâns 


Pe monitor apăru Ashton intrând în capelă pe ușa din spatele 
grupurilor de bănci și închizând-o în urma lui cu o bufnitură 
puternică. Doctorul avea încă în mână mica telecomandă. Fetele 
ocupau mare parte din spaţiul de pe bănci - unele stăteau 
normal, altele într-o parte, unele erau așezate într-o poziţie de 
yoga, cu picioarele încrucișate, altele îngenuncheate. Câteva 
fete păreau pierdute în propriile lor gânduri, dar majoritatea 
erau prinse în conversații, unele mai gălăgioase decât altele. 

Gurney fu surprins de cât de obișnuite păreau fetele. La prima 
vedere arătau ca majoritatea adolescentelor preocupate de 
propria persoană, și nu ca prizonierii unei instituţii înconjurate 


VP - 432 


de sârmă ghimpată. La acea distanţă faţă de cameră, răutatea 
comportamentului care le adusese acolo dispăruse. Gurney 
presupuse că numai faţă în față, având posibilitatea să le 
studieze cu atenţie expresiile, ar fi devenit evident că erau mult 
mai preocupate de propria persoană decât ar fi fost normal, 
indisciplinate, crude și avide după sex. Până la urmă, ca și în 
cazul portretelor-robot ale criminalilor, ar fi observat semnul 
pericolului, gheaţa din priviri. 

Apoi, Gurney observă că nu erau singure. În fiecare triunghi 
format din bănci se aflau una sau două persoane mai în vârstă - 
probabil profesori sau consilieri sau oricum s-ar fi numit la 
Mapleshade cei care acordau îndrumare și făceau terapie. Într- 
un colț din spatele încăperii, aproape invizibil printre umbre, 
stătea doctorul Lazarus, cu brațele încrucișate. Expresia de pe 
chipul lui era de nepătruns. 

La puţin timp după ce Ashton își făcu intrarea, fetele începură 
să-l observe, iar larma conversaţiilor se stinse ușor-ușor. Una 
dintre fetele care păreau mai mari și care atrăgeau mai repede 
atenţia se apropie de Ashton, când doctorul se oprise în spatele 
coridorului central. Fata era înaltă, blondă, cu ochii migdalați. 

Gurney se uită la Hardwick, care se aplecase înainte în scaun, 
studiind ecranul. 

— Poţi să-ţi dai seama dacă a chemat-o la el? întrebă Gurney. 

— E posibil să-i fi făcut semn, zise el. A dat cumva din mână. 
De ce? 

— Eram doar curios. 

Pe ecranul cu imagine limpede ca cristalul, profilurile lui 
Ashton și al blondei înalte erau atât de clare, că aproape ai fi 
putut să le citești pe buze, însă vocile nu li se distingeau - 
cuvintele și frazele se amestecau cu vocile elevelor dintr-un 
grup din apropiere. 

Gurney se aplecă spre monitor. 

— Ai idee despre ce vorbesc? 

Hardwick se concentră cu atenţie la chipurile celor doi, 
înclinându-și capul de parcă gestul putea să-i îmbunătăţească 
auzul. 

Pe ecran, fata zise ceva și zâmbi, Ashton spuse ceva și 
gesticulă. Apoi, doctorul înaintă hotărât pe coridorul central și se 
urcă pe un podium ce reprezenta probabil locul în care fusese 
altarul pe când clădirea îndeplinea încă un rol liturgic. Se 


VP - 433 


întoarse cu fața spre adunarea de eleve și cu spatele la cameră. 
Murmurul de voci se topi și în curând se lăsă liniștea. 

Gurney se uită întrebător la Hardwick. 

— Ai prins ceva? 

Jack clătină din cap. 

— l-ar fi putut spune orice. N-am putut deosebi cuvintele lor 
de zgomotul de fundal. Poate că unul care citește pe buze te-ar 
putea lămuri. Eu nu pot. 

Pe ecran, Ashton începu să vorbească cu o autoritate firească. 
Tonul lui baritonal era calm și domol și mai profund decât de 
obicei, în răsunătoarea catedrală gotică. 

— Doamnelor, începu el, pronunţând cuvântul cu un soi de 
politeţe aproape solemnă, s-au petrecut niște evenimente 
teribile, înfricoșătoare și cu toţii suntem supăraţi. Mânioși, 
speriaţi, confuzi și tulburaţi. Unele dintre voi nu pot dormi. Sunt 
neliniștite. Au coșmaruri. Poate că cel mai grav e că nu știm 
sigur ce se întâmplă. Vrem să știm cu ce ne confruntăm și 
nimeni nu ne spune nimic. 

Ashton transmitea neliniștea stărilor mentale despre care se 
vorbea. Se transformase într-o reprezentare vie a emoţiei și a 
înțelegerii, și totuși, în același timp, poate că datorită 
inflexiunilor bogate ale vocii lui, a timbrului său ca de violoncel, 
reușea să transmită la un nivel subconștient un sentiment 
profund de liniște. 

— Mamă, ce le are tipul, zise Hardwick, pe tonul unuia care 
admiră abilitatea unui pungaș priceput. 

— E un profesionist, cu siguranţă, fu de acord Gurney. 

— Nu e la fel de bun ca tine, asule. 

Chipul lui Gurney luă o mină întrebătoare. 

— Pun pariu că ar putea învăţa câte ceva din spectacolul pe 
care-l dai la academie. 

— Ce știi tu despre... 

Hardwick arătă la ecran. 

— Șșș. Nu trebuie să pierdem nimic. 

Cuvintele lui Ashton curgeau ca apa limpede pe deasupra 
pietrelor netede. 

— Unele dintre voi m-au întrebat despre progresul anchetei. 
Cât de multe cunosc polițiștii, ce fac, cât mai durează până îl 
prind pe vinovat? Sunt întrebări logice, întrebări pe care și le 
pun mulți dintre noi. Cred că ne-ar ajuta să aflăm mai multe, 


VP - 434 


dacă fiecare dintre noi ar avea ocazia să-și împărtășească grijile, 
să întrebe ce-are de întrebat, să primească niște răspunsuri. De 
aceea i-am invitat mâine dimineaţă la Mapleshade pe detectivii 
principali care lucrează la acest caz - să discute cu noi, să ne 
informeze în legătură cu ce se întâmplă și ce e posibil să se 
întâmple în continuare. Și ei, și noi vom avea întrebări. Cred că 
va fi o conversaţie foarte utilă pentru toată lumea. 

Hardwick rânji. 

— Ce zici de asta? 

— Cred că e... 

— Uns cu toate alifiile? 

Gurney ridică din umeri. 

— Cred că se pricepe să manipuleze perspectiva oamenilor 
asupra lucrurilor. 

Hardwick arătă spre ecran. A 

Ashton își scoase mobilul din clama de la curea. li privi 
ecranul, se încruntă, apăsă un buton și-l duse la ureche. Zise 
ceva, dar fetele de pe bănci începuseră iar să vorbească, și 
cuvintele lui se pierdură din nou în murmurul general. 

— Auzi ceva? întrebă Gurney. 

Hardwick privi buzele lui Ashton, apoi clătină din cap. 

— E la fel ca înainte, când a vorbit cu blonda. Ar putea spune 
orice. 

Apelul se încheie și Ashton puse telefonul la loc în buzunar. O 
fată din spate își ridică mâna. Neobservată sau ignorată de 
Ashton, se ridică și dădu din mână, iar asta păru să atragă 
atenţia doctorului. 

— Da? Doamnelor... cred că cineva are o întrebare sau un 
comentariu? 

Fata - care se întâmpla să fie blonda cu ochi migdalaţi de mai 
devreme, la care Hardwick tocmai se referise - puse întrebarea: 

— Am auzit că Hector Flores ar fi fost văzut azi aici, chiar în 
capelă. E adevărat? 

Ashton păru neobișnuit de încurcat. 

— Ce... cine ţi-a zis una ca asta? 

— Nu știu. Vorbeau niște fete pe trepte, în vilă. Nu sunt sigură 
cine. N-am putut să le văd de unde stăteam. Dar una dintre ele 
a zis că l-a văzut - că l-a văzut pe Hector. Dacă e adevărat, e 
înfricoșător. 


VP - 435 


— Dacă ar fi adevărat, ar fi înfricoșător, spuse Ashton. Poate 
că persoana care a zis că l-a văzut ne poate lămuri. Suntem toți 
prezenţi. Oricine a zis-o ar trebui să fie tot aici. 

Își plimbă privirea peste adunare, tăcând, așteptând, lăsând 
să treacă vreo cinci secunde lungi înainte să adauge, cu o 
toleranţă părintească. 

— Poate că unora le place pur și simplu să împrăștie zvonuri 
înfricoșătoare. 

Nu părea însă complet relaxat. 

— Mai aveţi și alte întrebări? 

Una dintre fetele mai tinere ridică mâna și întrebă: 

— Cât mai trebuie să stăm aici? 

Ashton zâmbi ca un tată iubitor. 

— Atât timp cât procesul e folositor și nicio clipă în plus. Sper 
că în fiecare grup vă  împărtășiţi gândurile, temerile, 
sentimentele și mai ales temerile iscate de moartea lui 
Savannah. Vreau să exprimaţi tot ce vă vine în minte, să 
profitaţi de ajutorul pe care-l pot acorda asistenții grupurilor, de 
ajutorul pe care vi-l puteţi oferi una alteia. Procesul 
funcționează. Știm cu toţii că funcţionează. Aveţi încredere în el. 

Cobori de pe podium și începu să facă înconjurul încăperii, 
părând să încurajeze câte o elevă din când în când, dar în mare 
parte, să observe discuţiile de grup ale celor de pe bănci. 
Uneori, părea să asculte cu mare atenţie, iar alteori părea să se 
scufunde în propriile lui gânduri. 

În timp ce-l privea, atenţia lui Gurney fu atrasă din nou de 
ciudățenia absolută a scenei. Deși nu mai era un lăcaș sfânt, 
clădirea încă arăta, suna, mirosea și se simțea ca o biserică. 
Devenea destul de tulburător, dacă mai adăugai și energiile 
teribil de macabre ale rezidenţilor de la Mapleshade. 

În scena din capelă afișată pe ecran, Ashton continua să se 
plimbe alene printre eleve și „asistenţii” lor, dar Gurney nu-i mai 
acorda atenție. 

Închise ochii și-și sprijini capul de pernuţa din catifea a 
spătarului. Se concentră cât putu de bine la simpla trecere a 
respirației prin nări. Încerca să-și golească mintea de ceea ce i 
se părea a fi o încâlceală de crâmpeie lipsite de sens. Aproape 
că reușise, dar o părticică nu voia să se ducă. 

Doar o părticică. 


VP - 436 


Era un comentariu al lui Hardwick care acum îl rodea pe 
dinăuntru - comentariul pe care-l făcuse când îl întrebase dacă 
putea să-și dea seama ce-i spunea Ashton fetei care venise la el 
când intrase în capelă... 

Hardwick îi răspunsese că vocea lui Ashton nu se distingea 
bine printre celelalte glasuri din capelă, iar cuvintele nu se 
înțelegeau. 

„Ar fi putut spune orice”. 

Răspunsul ăsta îl deranjase pe Gurney. 

lar acum știa de ce. 

Îi adusese aminte de ceva uitat într-un colţ îndepărtat al 
conștiinței lui. 

Însă acum amintirea îi era vie în minte. 

Se întâmplase cu altă ocazie. Într-un alt loc. Scott Ashton 
vorbea aprins cu o tânără blondă, pe întinderea largă a unei 
peluze îngrijite. O conversaţie ce nu putuse fi auzită. O 
conversaţie ale cărei cuvinte se pierduseră în murmurul altor 
două sute de voci. O conversaţie în care Scott Ashton i-ar fi 
putut spune orice lui Jillian Perry. 

l-ar fi putut spune orice. lar asta schimba totul. 

Hardwick îl urmărea. 

— Ești bine? 

Gurney dădu lent din cap, de parcă o mișcare mai amplă 
rupsese lanţul extrem de delicat al posibilităţilor la care medita. 

„l-ar fi putut spune orice. N-aveam cum să știu ce i-a spus 
pentru că vocile n-au putut fi auzite. Deci ce anume putea să-i 
zică? 

Să zicem că a spus: «Indiferent ce se întâmplă, să nu scoţi o 
vorbă.» 

Să zicem că a spus: «Indiferent ce se întâmplă, nu deschide 
ușa.» g 

Să zicem că a spus: «Am o surpriză pentru tine. Inchide ochii 
strâns.» 

Doamne-Dumnezeule, să presupunem că fix asta i-a spus! 
«Ca să primeşti cea mai mare surpriză din viața ta, închide ochii 
strâns.»” 


VP - 437 


Capitolul 76 


Un alt strat 


— Care mama dracului e problema? vru să știe Hardwick. 

Gurney doar clătină din cap, incapabil să răspundă, pe când 
urma în minte lanţul logic al posibilităţilor cu un freamăt sălbatic 
care-l făcuse să se ridice în picioare. Începu să se plimbe, la 
început mai lent, pășind pe covorul persan din faţa biroului lui 
Ashton. Lampa mare din porțelan din cel mai apropiat colţ al 
încăperii arunca un cerc de lumină blândă ce scotea din umbră 
modelul complicat al unei grădini din țesătura fină a covorului. 

„Dacă am dreptate - și mai mult ca sigur am dreptate - ce 
urmează să se întâmple?” 

Pe ecran, Ashton putea fi văzut stând lângă una dintre 
draperiile vișinii care acopereau porţiuni din zidurile bisericii, iar 
privirea lui se plimba blândă peste adunare. 

— Ce e? întrebă Hardwick. La ce dracu' te gândești? 

Gurney se opri suficient cât să reducă ușor volumul 
computerului pentru a se concentra mai bine la propriul 
raţionament. 

— Mai știi comentariul pe care l-ai făcut ceva mai devreme? 
Că Ashton ar fi putut spune orice? 

— Mda. Ce e cu asta? 

— E posibil să fi distrus una dintre presupunerile cheie pe care 
le-am făcut despre uciderea lui Jillian. 

— Ce presupunere? 

— Cea mai mare dintre toate. Presupunerea că știm de cea 
intrat în căsuţă. 

— Păi, ştim de ce a zis ea că a intrat. În înregistrare, Jillian îi 
zice lui Ashton că vrea să-l convingă pe Flores să iasă din căsuţă 
pentru toastul de nuntă. lar Ashton s-a certat cu ea. l-a spus să 
nu se preocupe de Flores. Dar, la dracu’, ea tot a intrat. 

Ochii lui Gurney sclipiră. 

— Să presupunem că dialogul ăsta n-a avut loc niciodată. 

— Dar a fost pe înregistrare. 

Hardwick părea pe atât de enervat de entuziasmul lui Gurney, 
pe cât era de confuz de ceea ce-i spunea. 


VP - 438 


Gurney vorbi lent, ca și cum fiecare cuvânt era preţios. 

— Conversaţia aia nu este cu adevărat pe înregistrare. 

— Ba normal că e. 

— Nu. Ceea ce vedem în film e o întâlnire dintre Scott Ashton 
și Jillian Perry pe peluză, la petrecere, undeva pe fundalul scenei 
- prea departe ca microfoanele camerei să capteze vocile. 
„Conversaţia” pe care ţi-o amintești tu - și pe care și-o amintesc 
toți cei care au văzut înregistrarea - este descrierea 
conversației făcută de Scott Ashton lui Burt Luntz și soţiei lui, 
după ce a avut loc. Adevărul e că nu avem de unde să știm ce i- 
a zis Jillian de fapt sau ce i-a spus el lui Jillian. lar până acum nu 
am avut niciun motiv să punem la îndoială mărturia lui. Nu știm 
decât ce pretinde Ashton că ar fi spus. Și așa cum ai comentat și 
tu mai devreme în legătură cu dialogul imposibil de auzit dintre 
doctor și blonda din capelă, Ashton ar fi putut spune orice. 

— Bine, replică Hardwick nesigur. Ashton ar fi putut spune 
orice. Ințeleg. Dar ce crezi că i-a zis de fapt? Adică, unde vrei să 
ajungi? De ce ar minţi despre motivul pentru care Jillian a intrat 
în căsuță? 

— Pot să mă gândesc la cel puţin un motiv oribil. Repet, ideea 
e că nu știm nimic din ceea ce am crezut că știm sigur. Tot ce 
știm de fapt e că au vorbit unul cu altul și că ea a intrat în 
căsuţă. 

Hardwick începu să bată nerăbdător pe brațul sculptat al 
fotoliului ce aducea cu un tron. 

— Nu e tot ce știm. Imi amintesc că s-a dus cineva după ea. A 
bătut la ușa căsuţei. Nu era una dintre ospătăriţe? Și oare Jillian 
nu era deja moartă - sau cel puţin incapabilă să deschidă ușa? 
Nu înţeleg unde mama dracului vrei să ajungi cu asta. 

— Hai s-o luăm de la început. Dacă analizezi exclusiv filmarea 
și uiţi povestea care ne-a fost servită, se naște întrebarea: 
există oare o altă poveste credibilă, care se potrivește cu ceea 
ce se vede pe ecran? 

— Cum ar fi? 

— În film, s-ar părea că Jillian îi atrage atenţia lui Ashton și 
arată spre ceas. Bine. Să presupunem că Ashton o rugase să-i 
aducă aminte când era timpul pentru toast. Și să presupunem 
că atunci când s-a dus la ea, Ashton i-a spus că avea o mare 
surpriză și că voia ca Jillian să intre în căsuţă pentru că acolo 
avea să-i dea cadoul - chiar înainte de toast. l-a zis că ar trebui 


VP - 439 


să intre în căsuță, să încuie ușa și să nu scoată nicio vorbă. Că 
indiferent cine vine la ușă, nu trebuie s-o deschidă sau să spună 
ceva. Că totul făcea parte din surpriză și că va înțelege mai 
târziu. 

Hardwick era numai ochi și urechi. 

— Deci tu spui că e posibil ca Jillian să fi fost bine-mersi când 
a bătut ospătăriţa la ușă? 

— Și să presupunem că apoi, când Ashton a deschis el însuși 
ușa, cu cheia, i-a zis ceva de genul: „Închide ochii strâns. 
Închide ochii strâns ca să primeşti cea mai mare surpriză din 
viaţa ta”. 

— Și după aceea? 

Gurney făcu o pauză. 

— ȚI-l amintești pe Jason Strunk? 

Hardwick se încruntă. 

— Criminalul în serie? Ce-are el de-a face cu toate astea? 

— Mai știi cum își omora victimele? 

— Nu e el ăla care-și toca victimele și apoi trimitea bucățele 
din ele polițiștilor locali? 

— Exact. Dar eu mă gândeam la arma pe care a folosit-o. 

— Un satâr pentru carne, nu? O chestie japoneză, ascuţită 
brici. 

— Și îl ţinea într-un săculeț din plastic, sub haină. 

— Și... ce vrei să zici? Oh, nu, haide! Doar nu vrei să spui că... 
că Scott Ashton a intrat în vilă, i-a zis proaspetei lui soțioare să 
închidă ochii și pe urmă i-a tăiat capul? 

— Bazându-ne pe dovezile video, scenariul ăsta e la fel de 
posibil ca și povestea pe care o știm deja. 

— Dumnezeule, o grămadă de lucruri sunt posibile, dar... 

Hardwick dădu din cap. 

— Și după aceea? După ce-i taie capul miresei, îl așază 
frumos pe masă, începe să ţipe, își bagă satărul însângerat în 
buzunarul căptușit cu plastic, iese poticnindu-se din căsuţă și 
leșină? 

Gurney continuă. 

— Exact. Ultima parte apare pe înregistrare - îl vedem cum 
ţipă, cum iese împleticindu-se și se prăbușește pe stratul de 
flori. Toţi dau buzna spre el, toți se uită în căsuţă și toţi ajung la 
concluzia care, având în vedere circumstanţele, este cea mai 
evidentă. Exact concluzia la care Ashton voia ca ei să ajungă. 


VP - 440 


Așa că n-a existat niciun motiv ca Scott Ashton să fie 
percheziţionat. Nimeni n-ar fi aflat niciodată dacă ar fi avut un 
satâr sau o armă similară ascunsă în haină. Și de îndată ce 
echipa canină a găsit maceta însângerată în pădure, totul a 
părut foarte limpede. Povestea lui Hector Flores a fost astfel 
stabilită, așteptând ca Rod Rodriguez să-și dea aprobarea. 

— Maceta... cu sângele lui Jillian... dar cum? 

— Sângele ar fi putut proveni pur și simplu din mostra 
prelevată pentru testarea nivelului de litium din organismul ei, 
cu două zile mai devreme. Ashton ar fi putut anula programarea 
obișnuită la hematolog și ar fi putut să-i ia sânge chiar el. Sau 
poate că a făcut rost de el altfel, a găsit o modalitate - așa cum 
eram gata să credem că ar fi făcut Flores. Și-apoi, ar fi putut să 
ducă maceta în pădure în dimineaţa aceea, înainte de 
petrecere. Ar fi putut-o mânji cu sânge, să o scoată pe fereastra 
din spate, să lase să curgă vreo picătură sau două pe pervaz, să 
lase dâra de feromoni cu cizmele, astfel încât câinii s-o 
urmărească, iar apoi să se întoarcă în căsuță. Atunci nu se filma, 
ceea ce ar explica cum a ajuns maceta din căsuță în locul unde 
a fost găsită fără ca cineva să apară trecând prin faţa 
nenorocitului ăluia de copac. 

— la stai un pic, uiţi ceva. Cum dracului a trecut un satâr prin 
gâtul ei - prin carotide - fără să fie împroșcat cu sânge? Adică, 
știu ce spune raportul medicului legist despre sângele care a 
curs pe partea cealaltă a trupului ei și că am înaintat chiar eu o 
teorie despre cum criminalul ar fi putut folosi chiar capul ca să 
abată șuvoiul de sânge. Dar tot ar trebui să se fi împroșcat un 
pic, nu? 

— Poate că așa a și fost. 

— Și n-a observat nimeni? 

— Jack, gândește-te la scena din filmare. Ashton purta un 
costum închis la culoare. Cade într-un strat de flori, plin de 
noroi. Un strat de trandafiri. Cu ghimpi. Arăta dezastruos. Și, din 
câte îmi amintesc, câţiva invitaţi săritori l-au dus în casă. Pun 
pariu pe pensia mea că s-a dus la baie. Așa ar fi avut ocazia să 
scape de satâr, ba poate chiar să se schimbe într-un costum 
identic, murdar deja de noroi. Așa că atunci când s-ar fi întors, 
Ashton ar fi arătat tot dezastruos, dar fără să fie pătat de 
sângele victimei. 


VP - 441 


— Pe mă-sa, șopti Hardwick meditativ. Tu chiar crezi toate 
astea? 

— Sincer, Jack, nu am niciun motiv să cred nimic din toate 
astea. Dar cred că e posibil. 

— Există ceva probleme cu teoria ta, nu crezi? 

— Cum ar fi problema credibilităţii: cum ar putea un psihiatru 
faimos să fie un asasin cu sânge rece? 

— De fapt, asta e partea care-mi place cel mai mult, spuse 
Hardwick. 

Gurney rânji pentru prima oară pe ziua aceea. 

— Mai sunt și alte probleme? întrebă el. 

— Da. Dacă Flores nu era în căsuţă când Jillian a fost omorâtă, 
atunci unde dracu' era? 

— Poate că era deja mort, zise Gurney. Poate că Ashton l-a 
omorât ca să facă să pară că era vinovat și c-a fugit. Sau poate 
că întregul scenariu pe care tocmai l-am inventat e la fel de 
defectuos ca orice altă teorie în cazul ăsta. 

— Deci tipul ăsta ori e un criminal de talie mondială, ori 
victima inocentă a unui astfel de criminal. 

Hardwick își aruncă privirea spre ecranul din spatele biroului 
lui Ashton. 

— Pentru un om a cărui lume se prăbușește, Ashton pare al 
dracului de calm. Unde s-au dus disperarea și neputința? 

— Par să se fi evaporat. 

— Nu pricep. 

— Flexibilitate emoţională? Face pe curajosul? 

Hardwick devenea din ce în ce mai surprins. 

— De ce a vrut să ne uităm la asta? 

Ashton se plimba încet prin capelă, într-un ritm aproape 
regesc, ca un guru printre discipolii săi. Autoritar. Încrezător. 
Senin. Cu fiecare minut care trecea, radia mai multă plăcere și 
satisfacţie. Un om ce inspira putere și respect. Un cardinal al 
Renașterii. Un președinte american. Un star rock. 

— Ashton pare să fie o nestemată cu multe fațete, zise 
Gurney fascinat. 

— Sau un criminal nenorocit, adăugă Hardwick. 

— Trebuie să decidem care din două. 

— Cum? 

— Reducând ecuaţia la esențial. 

— Adică? 


VP - 442 


— Să presupunem că Ashton chiar a omorât-o pe Jillian. 

— Și că Hector n-a fost implicat? 

— Da, zise Gurney. Ce am putea deduce de aici? 

— Că Ashton minte extrem de bine. 

— Așa că poate a spus și alte minciuni și noi nici măcar n-am 
observat. 

— Minciuni în legătură cu Hector Flores? 

— Exact, spuse Gurney iar, încruntându-se gânditor. Despre... 
Hector... Flores. 

— Ce e? 

— Mă... gândeam. 

— Ce? 

— E posibil... ca...? 

— Ce e? întrebă Hardwick. 

— Stai puţin. Vreau doar să... 

Vocea lui Gurney se stinse, prins de șocul gândurilor ce-i 
alergau prin minte. 

— Ce? 

— Reducând... ecuaţia. Reducând-o la cea mai simplă... 

— Doamne, nu te poţi opri așa în mijlocul propoziţiilor! Zi 
odată! 

„Hristoase, nu se poate să fie chiar așa de simplu, nu? 

Dar poate că este! Poate că este absolut și ridicol de simplu! 

Oare de ce n-am observat mai devreme?” 

Gurney râse. 

— Pentru Dumnezeu, Gurney! 

Nu observase mai devreme pentru că fusese în căutarea unei 
piese lipsă. Și nu fusese capabil s-o găsească. Bineînţeles că nu 
fusese capabil s-o găsească. Nu exista nicio piesă lipsă. Nu 
existase NICIODATĂ o piesă lipsă. Era o piesă ÎN PLUS. Piesa 
care stătea în calea tuturor. Piesa care stătuse în calea 
adevărului încă de la început. Piesa creată special ca să stea în 
calea adevărului. 

Hardwick îl fixa cu o privire plină de frustrare. 

Gurney se întoarse spre el, zâmbind ca un nebun. 

— Știi de ce nu l-a putut găsi nimeni pe Hector Flores după 
crimă? 

— Pentru că e mort? 

— Nu cred. Există trei explicaţii posibile. Prima că a fugit, așa 
cum a crezut toată lumea. A doua că e mort, ucis de adevăratul 


VP - 443 


criminal al lui Jillian Perry. Sau a treia... că, de fapt, n-a fost 
niciodată în viață. 

— Ce mama dracului tot îndrugi acolo? 

— E posibil ca Hector Flores să nu fi existat niciodată, să nu fi 
existat niciodată o persoană cu numele de Hector Flores. Hector 
Flores să fi fost un mit creat de Scott Ashton. 

— Dar toate poveștile... 

— E posibil ca Ashton să le fi creat el însuși pe toate. 

— Cum?! 

— De ce nu? Poveștile sunt create, se răspândesc, prind viaţă 
- chiar tu ai spus asta de multe ori. De ce nu se putea ca toate 
poveștile să fi avut același punct de plecare? 

— Dar oamenii l-au văzut pe Flores în mașina lui Ashton. 

— Ei au văzut un zilier mexican, cu o pălărie de cowboy din 
paie și ochelari de soare. E posibil ca omul pe care l-au văzut ei 
să fi fost cineva angajat de Ashton în ziua respectivă. 

— Dar nu înţeleg cum... 

— Nu-ţi dai seama? Ashton ar fi putut crea el însuși toate 
poveștile, toate zvonurile. Reţeta ideală pentru bârfă. Noul 
grădinar special, mexicanul minunat de abil. Bărbatul care a 
învăţat totul uluitor de rapid. Bărbatul cu un potenţial uriaș. 
Bărbatul-Cenușăreasă.  Protejatul. Asistentul personal de 
încredere. Geniul care a început să se comporte cam straniu. 
Bărbatul care stătea gol, într-un picior în pavilionul din grădină. 
Atât de multe povești, atât de interesante, atât de colorate, atât 
de șocante, atât de delicioase și atât de demne de a fi repetate. 
Reţeta ideală pentru bârfă. Doamne, nu pricepi? Le-a servit 
vecinilor o legendă irezistibilă și oamenii au luat-o de bună, și-au 
transmis-o de la unul la altul, au înfrumuseţat-o, au povestit-o 
străinilor. L-a creat pe Hector Flores din nimic și l-a transformat 
în legendă - capitol cu capitol. O legendă despre care locuitorii 
din Tambury n-au mai încetat să vorbească. Imaginea bărbatului 
a devenit mai vizibilă decât bărbatul, mai reală decât realitatea. 

— Cum rămâne cu glonţul din ceașca de ceai? 

— Cel mai simplu lucru din lume. Ashton ar fi putut trage 
glonţul el însuși, ar fi ascuns arma, ar fi declarat-o furată. E 
perfect credibil că mexicanul cel nebun și nerecunoscător să fi 
furat pușca cea scumpă a doctorului. 

— la stai un pic. Chiar la începutul înregistrării, înainte să 
înceapă petrecerea, Ashton a mers în căsuţă ca să discute cu 


VP - 444 


Flores. Când a bătut la ușă s-a auzit un Este abierto foarte 
înfundat. Dacă înăuntru nu era niciun Hector Flores, atunci cine 
a zis asta? 

— E evident. Ashton ar fi putut s-o spună chiar el, pe un ton 
mai jos. Era cu spatele la cameră. 

— Dar fetele cu care a vorbit Hector, la Mapleshade... 

— Fetele cu care se presupune că a vorbit sunt toate moarte, 
într-un mod convenabil, sau dispărute. Deci de unde știm că a 
vorbit cu adevărat cu cineva? Nu există nimeni care ar putea 
spune cu siguranţă că l-a văzut faţă-n-faţă. Nu e o chestiune 
destul de dubioasă? 

Gurney și Hardwick se priviră, apoi se uitară la ecranul 
computerului, unde Ashton putea fi văzut schimbând câteva 
vorbe cu două dintre fete, arătând instructiv spre diferite părți 
ale capelei. Părea la fel de relaxat și dădea comenzi ca un 
general victorios în ziua în care inamicul s-a predat. 

Hardwick clătină din cap. 

— Tu chiar crezi că Ashton a pus la cale tot complotul ăsta 
elaborat - că a inventat o persoană fictivă și a reușit să 
alimenteze bârfele timp de trei ani - doar pentru a avea un ţap 
ispășitor în cazul în care se decidea într-o zi să se căsătorească 
și să-și ucidă soţia? Nu sună un pic ridicol? 

— Dacă e s-o luăm așa, sună absolut ridicol. Dar dacă am 
presupune că a avut un alt motiv să-l inventeze pe Hector? 

— Ce motiv? 

— Nu știu. Un motiv mai important. Unul mai practic. 

— Scenariul ăsta pare tare șubred. Și cum rămâne cu 
afacerea Skard? Nu ne-am bazat pe teoria că unul dintre frații 
Skard, probabil Leonardo, se dă drept Hector și convinge fete 
fără căpătâi de la Mapleshade să plece de acasă după absolvire, 
de dragul banilor și al distracţiei? Dacă n-a existat niciun Hector, 
atunci ce se întâmplă cu tot scenariul legat de traficul de carne 
vie? 

— Nu știu. 

Era o întrebare crucială, se gândi Gurney. Ce sens mai aveau 
teoriile lor dacă depindeau de ideea că Leonardo Skard 
operează sub chipul lui Hector Flores, dacă Hector Flores nici 
măcar nu existase vreodată? 


VP - 445 


Capitolul 77 


Ultimul episod 


— Apropo, zise Gurney, se întâmplă cumva să ai arma la 
tine? 

— Întotdeauna, răspunse Hardwick. Mi-aș simţi glezna 
dezgolită fără micul ei toc. După umila mea părere, la ananghie, 
gloanțele egalează isteţimea. De ce întrebi? Vrei să faci o 
mișcare dramatică? 

— Nicio mișcare dramatică momentan. Trebuie să fim mult 
mai siguri în legătură cu ce se întâmplă. 

— Păreai al dracului de sigur acum un minut. 

Gurney se strâmbă. 

— Nu sunt sigur decât de faptul că versiunea mea despre 
cazul Perry este posibilă. Sau că nu este imposibilă. Scott 
Ashton ar fi putut s-o omoare pe Jillian Perry. Ar fi putut. Dar 
trebuie să investighez mai mult și am nevoie de probe. În 
momentul ăsta nu am nicio dovadă și niciun motiv. Nu avem 
decât speculaţiile mele, un exercițiu de logică. 

— Dar dacă... 

Întrebarea lui Hardwick fu întreruptă de sunetul ușii masive a 
capelei, la etajul inferior, ce se deschise și se închise, urmată de 
un clinchet ascuţit, metalic. Amândoi se aplecară atenţi spre 
treptele umbrite de dincolo de pragul biroului, să audă pașii. 

Un minut mai târziu, Scott Ashton apăru de pe palierul din 
capătul scării din piatră și intră în birou, pășind cu același aer de 
autoritate și control la care Gurney și Hardwick tocmai 
asistaseră pe ecran. Doctorul se scufundă în fotoliul plușat din 
spatele biroului și-și scoase casca Bluetooth din ureche, apoi o 
aruncă în sertarul de sus al mesei. |și împreună mâinile pe biroul 
negru, masiv, încrucișându-și încet degetele - cu excepţia 
degetelor mari pe care le ţinu paralele unul faţă de celălalt, ca și 
cum voia să înlesnească o comparaţie amănunțită între ele. Era 
o comparaţie care părea să-l intereseze. După ce zâmbi o vreme 
la propriile gânduri, Ashton își desprinse mâinile, întorcându-și 
palmele în sus, cu degetele ușor despărțite într-un gest ciudat 
de nonșalant. 


VP - 446 


Apoi, băgă mâna în buzunarul hainei și scoase un pistol de 
calibru mic. Gestul fusese relaxat, atât de asemănător scoaterii 
unui pachet de ţigări, încât, pentru o clipă, Gurney crezu că 
Ashton chiar își scosese o țigară. 

Cu o mișcare aproape adormită, Ashton îndreptă micul 
semiautomat, un Beretta de calibru 25 spre un punct aflat 
undeva între Gurney și Hardwick, dar ochii lui îl fixară pe 
Hardwick. 

— Fă-mi o favoare, te rog. Pune mâinile pe brațele fotoliului. 
Chiar acum, te rog. Mulţumesc. Acum, rămânând exact așa, 
așezat, ridică-ţi picioarele de la podea. Mulţumesc. Chiar 
apreciez cooperarea ta. Ridică-le mai sus. Mulţumesc. Acum 
întinde picioarele înainte, spre biroul meu. Întinde-le până îţi 
poţi așeza tălpile pe tăblia mesei. Mulţumesc. E foarte bine, 
foarte amabil. 

Hardwick urmă instrucţiunile cu seriozitatea calmă a celui 
care urmează indicaţiile unui instructor de yoga. Odată ce-și 
propti picioarele pe birou, Ashton se întinse spre ele, dinspre 
partea lui de birou, băgă mâna sub manșeta cracului drept al 
pantalonilor lui Hardwick și scoase un Kel-Tec P-32 din tocul lui. 
ÎI studie, îl cântări în mână, apoi îl așeză în sertarul de sus al 
biroului. 

Ashton se așeză iar și zâmbi. 

— Ah, da. Mult mai bine. Când sunt prea mulţi oameni 
înarmaţi într-o cameră, tragedia planează în aer. Te rog, 
detective, poţi să-ţi pui picioarele jos. Cred că ne putem relaxa 
cu toții acum că am stabilit cum stau lucrurile. 

Se uită când la unul, când la celălalt, alene și amuzat. 

— Trebuie să recunosc că ziua asta devine fascinantă. Atât de 
multe... întorsături. Și tu, detective Gurney, chiar ţi-ai pus 
mintea la treabă. 

Vocea lui torcea a sarcasm mieros. 

— Ai descris un scenariu cam macabru. Parc-ar fi rezumatul 
unui film. Scott Ashton, faimosul psihiatru își omoară soția în 
prezența a două sute de invitați la nuntă și tot ce trebuie să-i 
spună e: „Inchide ochii strâns”. Nu a existat niciodată un Hector 
Flores. Maceta însângerată a fost un șiretlic isteţ. În buzunarul 
lui era un satâr. O prăbușire semi-accidentală în boschetul cu 
trandafiri. Un schimb inteligent de costume în baie. Și așa mai 
departe. O conspirație ingenioasă, descoperită. Un caz 


VP - 447 


senzaţional de crimă, rezolvat. Vânzătorii păcatului sunt scoși la 
lumină. Morţii sunt răzbunaţi. Cei vii trăiesc fericiţi până la 
adânci bătrâneţi. Seamănă cu ceea ce propui tu? 

Ashton fu dezamăgit în caz că se așteptase ca Gurney să fie 
surprins sau îngrozit că fusese capabil să rezume conversaţia pe 
care o avusese cu Hardwick. Unul dintre punctele forte ale lui 
Gurney, atunci când era luat prin surprindere, era să 
reacționeze discret, dar pe un ton puţin dubios, un ton potrivit în 
circumstanţe ceva mai lipsite de primejdii. Așa și făcu acum. 

— Cam despre asta e vorba, zise el simplu. 

Gurney nu se arătă deloc surprins că, în timp ce Ashton 
fusese în capelă, le ascultase conversaţia - probabil prin 
intermediul unei transmisii către casca lui, de la un microfon 
ascuns. Nu - sigur fusese vorba de o transmisie către casca din 
urechea lui Ashton. Gurney se mustră în sinea lui pentru că nu 
observase că era ciudat că Ashton vorbise la un telefon obișnuit 
mai devreme, în capelă, ceea ce însemna că dispozitivul din 
ureche era folosit în acel moment în alt scop. Era dureros că-i 
scăpase ceva atât de evident, dar era genul de durere pe care 
nu avea s-o arate niciodată. 

Lui Gurney îi venea greu să măsoare efectul pe care îl 
avusese replica lui plictisită. Spera că avusese efectul pe care-l 
dorise. Orice urmă de îndoială pe care o putea sădi în mintea lui 
Ashton privind felul în care evalua situaţia ar fi reprezentat un 
plus. 

Ashton își mută privirea la Hardwick, ai cărui ochi erau ţintuiţi 
asupra pistolului. Clătină din cap de parcă dojenea un copil mic. 

— Nici să nu te gândești, detective, cum se zice în filme. Îți 
descarc trei gloanțe în piept până să apuci să te ridici de pe 
scaun. 

Apoi, i se adresă lui Gurney pe același ton. 

— lar tu, detective, ești ca o muscă care a reușit să intre în 
casă. Băzâi pe aici, te plimbi pe tavan. Bzzz. Vezi ce poţi vedea. 
Bzzz. Dar nu înţelegi ce vezi. Bzzz. Și-apoi PAC! Tot băzâitul ăla 
a fost în zadar. Toată căutarea și scotocitul - toate în zadar. 
Pentru că nu poţi să înţelegi ceea ce vezi. Cum ai putea? Nu ești 
decât o muscă. 

Incepu să râdă pe înfundate. 

Gurney știa că strategia care se impunea era să întârzie 
desfășurarea evenimentelor, să le încetinească. Dacă Ashton 


VP - 448 


era criminalul care părea să fie, atunci jocul minţii era, ca de 
obicei în asemenea cazuri, un concurs pentru a stabili cine 
deţinea controlul din punct de vedere emoţional. Scopul lui 
Gurney era să prelungească jocul, să-și atragă adversarul în 
competiţie și să-l facă să continue până ce se ivea ocazia să-i 
pună capăt. Se sprijini de spătarul scaunului și zâmbi. 

— Dar în cazul ăsta, Ashton, musca a nimerit-o, nu-i așa? N-ai 
mai avea arma aia în mână, dacă n-aș fi nimerit-o. 

Ashton se opri din râs. 

— Ai nimerit-o? Geniul deducţiei se lăudă că a nimerit-o? 
După ce ţi-am pus la dispoziţie toate amănuntele alea. Dispariţia 
unora dintre absolvente, conflictele în legătură cu mașinile, 
reclamele pentru compania Karnala în care au apărut toate 
tinerele în cauză. Dacă n-aș fi fost ispitit să te tachinez, să fac 
competiţia interesantă, n-ai fi ajuns mai departe decât colegii tăi 
imbecili. 

Acum fu rândul lui Gurney să râdă. 

— Nu cred că ai vrut să faci competiţia interesantă. Știai că 
următorul pas era să vorbim cu fostele eleve, iar toate 
amănuntele astea ar fi ieșit la iveală imediat. Așa că nu ne-ai 
oferit nimic din ce n-am fi aflat și singuri într-o zi sau două. A 
fost un efort jalnic de a ne cumpăra încrederea cu informaţii pe 
care oricum nu le mai puteai ascunde. 

Citind expresia de pe chipul lui Ashton - o încercare îngheţată 
de a mima nepăsarea - fu convins că nimerise fix la ţintă. Dar 
uneori, în gestionarea unei astfel de confruntări, exista riscul să 
ai prea multă dreptate, să nimerești ţinta prea la fix. 

Următoarele cuvinte ale lui Ashton îi dădură sentimentul 
îngrozitor că asta era una dintre acele situaţii. 

— N-are niciun rost să mai irosesc timp. Vreau să vedeţi ceva. 
Vreau să vedeţi cum se termină povestea. 

Ashton se ridică și, cu mâna liberă, trase scaunul masiv 
aproape de ușă, care forma un triunghi cu uriașul ecran plat de 
pe masa din spatele biroului său și cu cele două fotolii din fața 
biroului, ocupate de Gurney și de Hardwick - o poziţie din care, 
cu spatele la ușă, putea observa și monitorul, și pe cei doi 
detectivi, în același timp. 

— Nu vă uitaţi la mine, zise el, arătând spre computer. Uitaţi- 
vă la ecran. Un adevărat show de televiziune. Mapleshade: 
Ultimul episod. Nu e finalul la care m-am gândit, dar ce-i drept 


VP - 449 


televiziunea trebuie să fie flexibilă. Bine. Suntem toţi la locurile 
noastre. Camera înregistrează, acțiunea e în desfășurare, dar 
cred că ne-ar trebui un pic mai multă lumină acolo jos. 

Ashton scoase din buzunar mica telecomandă pentru lumini și 
încuietori și apăsă un buton. 

Naosul capelei se lumină, pe măsură ce rândurile de lămpi de 
pe perete se aprindeau. Zarva conversaţiilor se opri pentru o 
clipă, în timp ce fetele din grupurile de discuție se întoarseră să 
privească lămpile. 

— E mai bine, spuse Ashton, zâmbind satisfăcut spre ecran. 
Detective, având în vedere contribuţia ta, vreau să mă asigur că 
vei putea vedea totul foarte limpede. A 

„Ce contribuţie?” vru Gurney să întrebe. In schimb, își duse 
mâna la gură și-și acoperi un căscat. Apoi își aruncă privirea la 
ceas. 

Ashton se uită lung și glacial la el. 

— N-ai să te mai plictisești mult. 

O serie de mici grimase trecură pe chipul lui Ashton. 

— Detective, ești un om educat. Spune-mi un lucru: știi ce 
înseamnă termenul medieval de compensație cuvenită? 

În mod ciudat, Gurney știa. De la un curs de filosofie din 
facultate. Compensaţie cuvenită: pedeapsă în perfect echilibru 
cu crima. Pedeapsă de preferat de aceeași natură. 

— Da, știu, răspunse el, aprinzând o scânteiere de surpriză în 
ochii lui Ashton. 

Și apoi, cu coada ochiului, la marginea câmpului său vizual, 
Gurney detectă ceva - o umbră care se mișcă repede. Sau 
fusese doar marginea unei haine negre, poate o mânecă? Orice 
ar fi fost, dispăruse în alcovul palierului, chiar în dreptul pragului 
biroului, unde abia avea loc să stea un om. 

— Atunci vei putea să-ţi dai seama de răul pe care l-a 
provocat ignoranta ta. 

— la spune-mi, răspunse Gurney, încercând să pară din ce în 
ce mai interesat și sperând să-și ascundă mai bine decât cu 
plictisul fals, teama pe care o simţea de fapt. 

— Mintea ta merge brici, detective. Ai un creier destul de 
eficient. Un calculator remarcabil de vectori și probabilităţi. 

Caracterizarea asta era fix pe dos faţă de calităţile pe care și 
le estima Gurney în momentul de faţă. Simţind că-l ia ameţeala, 


VP - 450 


se întrebă dacă nu cumva Ashton îi percepuse atât de bine 
starea mentală încât observaţia fusese de fapt o glumă. 

Gurney avea impresia că același creier care l-ajutase să 
obțină marile lui victorii profesionale aluneca acum în mocirlă, 
pierzând forță și direcţie, în timp ce se chinuia să înghesuie prea 
multe lucruri la un loc. Pe Hector, care nu era real. Pe Jykynstyl, 
care nu era real. jillian Perry, care fusese decapitată. Kiki Muller, 
care fusese  decapitată. Melanie Strumm, care fusese 
decapitată. Savannah Liston. Păpușa din camera de tricotat a lui 
Madeleine, care fusese decapitată. 

Care era centrul de gravitație al tuturor lucrurilor - locul în 
care se întâlneau toate liniile de forță? Oare era acolo, la 
Mapleshade? Sau în casa din cărămidă, îngrijită de „fiicele” lui 
Steck? Sau în vreo cafenea obscură din Sardinia, unde Giotto 
Skard ar fi putut, chiar în acel moment, să-și soarbă espresso-ul 
amar, tronând ca un păianjen istovit în centrul plasei lui, unde 
se adunau toate ițele afacerii? 

Întrebările fără răspuns se înghesuiau una peste alta într-un 
ritm rapid. 

lar acum urma una foarte personală: de ce el, Gurney, nu 
luase în considerare posibilitatea ca în încăpere să se fi aflat un 
microfon? 

Întotdeauna crezuse că „dorinţa de moarte” era un concept 
mult prea facil și o paradigmă destul de folosită, dar acum se 
întrebă dacă nu cumva aceea era explicaţia cea mai bună 
pentru atitudinea lui. 

Ori poate că mintea îi era prea plină de detalii încă 
nedigerate? 

Detalii nemestecate, teorii șubrede și crime. 

Când totul dă greș, revino în prezent. 

Sfatul permanent al lui Madeleine: fii aici și acum! Fii atent! 

Percepția prezentului era sfântul pocal al conștiinței. 

Ashton era în mijlocul unei fraze: 

— ... neîndemânarea  tragicomică a sistemului justiției 
criminale - deloc sistematic, dar în mod sigur criminal. Când 
vine vorba de agresorii sexuali, sistemul este stupid de politizat 
și ridicol de inapt. Dintre agresorii pe care îi prinde, nu ajută 
niciunul, iar pe cei mai mulţi îi transformă în ceva și mai rău. li 
eliberează pe toţi aceia suficient de isteţi încât să păcălească 
așa-zișii profesioniști care-i evaluează. Publică liste incomplete 


VP - 451 


și inutile cu agresori sexuali. În spatele acestei mascarade 
publice, sistemul eliberează șerpi care devorează copii! 

Ashton îl străfulgeră cu privirea pe Gurney, apoi pe Hardwick 
și din nou pe Gurney. 

— lată sistemul infect pe care minţile voastre geniale, logica 
voastră, talentele de detectivi și inteligența îl servesc în cele din 
urmă. 

Era un discurs ciudat, se gândi Gurney, o diatribă elegantă 
care părea să mai fi fost rostită înainte, probabil în cadrul unor 
conferinţe în faţa colegilor de breaslă, însă însufleţită de o furie 
reală, departe de a fi artificială. Pe când se uita în ochii lui 
Ashton, recunoscu în acea furie o emoție pe care o mai văzuse 
și altă dată. O văzuse în ochii victimelor agresiunilor sexuale. 
Cea mai memorabilă, cea mai vie furie o văzuse în ochii unei 
femei de cincizeci de ani, care recunoștea că-și ucisese cu 
toporul tatăl vitreg, de șaptezeci și cinci de ani, care o violase 
pe când avea cinci ani. 

Apărarea în sala de proces fusese că voia să se asigure că 
nepoata ei nu avea de ce să se teamă de el, că nepoata nimănui 
nu avea de ce să se teamă de el. Ochii îi erau plini de o mânie 
sălbatică și ocrotitoare și, în ciuda eforturilor avocatului de-a o 
reduce la tăcere, femeia tot jura că singura dorinţă pe care o 
mai avea era să-i omoare pe toți, pe fiecare monstru, pe fiecare 
agresor, să-i omoare pe toţi, să-i toace în bucățele. In timp ce 
era scoasă din sala de judecată, femeia ţipa și urla că avea să 
aștepte la ușile închisorilor și avea să ucidă fiecare agresor 
eliberat, fiecare agresor căruia i se dădea drumul în lumea 
largă. A jurat că avea să-și folosească orice fărâmă de putere 
lăsată de Dumnezeu ca să-i „toace în bucățele”! 

Atunci lui Gurney îi trecu prin minte o posibilă legătură - cea 
mai simplă ecuaţie care putea explica totul. 

Vorbi într-o doară, ca și cum discutaseră pe acel subiect toată 
seara. 

— Nu mai există nicio șansă ca Tirena să fie eliberată. 

Inițial, Ashton nu arătă niciun fel de reacţie, părând să nici nu 
fi auzit măcar cuvintele pe care le rostise Gurney, cu atât mai 
puţin acuzaţia de crimă pe care o ascundeau. 

Însă în spatele doctorului, pe palierul umbrit, Gurney observă 
o altă mișcare - de data asta mai clară, sub forma unui braţ 
înveșmântat în cafeniu, iar la capătul lui o scânteiere metalică. 


VP - 452 


Apoi, ca și mai înainte, braţul se retrase în spaţiul îngust de 
dincolo de pragul ușii. 

Capul lui Ashton, care până acum fusese aplecat un pic spre 
stânga, se întoarse în cel mai lent mod cu putinţă, spre dreapta. 
Mută pistolul din mâna dreaptă în mâna stângă, care i se 
odihnea în poală. Ridică mâna dreaptă într-o doară la cap, astfel 
că vârfurile degetelor îi atinseră ușor urechea și tâmpla, 
rămânând acolo într-un gest deopotrivă delicat și tulburător. 
Alături de unghiul în care-și ţinea capul, poziția mâinii crea iluzia 
unui om care ascultă o melodie ce se auzea de departe. 

În cele din urmă, privirea lui o întâlni pe a lui Gurney și-și 
cobori mâna pe brațul scaunului, în același timp ridicând mâna 
în care ţinea pistolul. Pe chipul lui înflori un zâmbet, și apoi se 
stinse ca o floare grotescă și plăpânadă. 

— Eşti un om atât de isteț. 

Murmurul de fundal al vocilor ce se auzeau din boxele 
monitorului din spatele lui Ashton deveni mai gălăgios și mai 
alert. 

Ashton nu păru să bage de seamă. 

— Așa de isteț, așa de perspicace și de nerăbdător să 
impresioneze. Pe cine vrei să impresionezi oare? 

— Arde ceva, zise Hardwick tare, panicat. 

— Ești un copil, continuă Ashton, urmărindu-și firul gândurilor. 
Un copil care a învăţat un truc cu cărți și îl tot arată acelorași 
oameni, încercând să le stârnească reacţia pe care au avut-o 
prima dată. 

— Arde ceva, la dracu’! repetă Hardwick, arătând spre ecran. 

Gurney se uită când la armă, când la ochii de un calm 
înșelător ai omului care o ţinea în mână. Orice se întâmpla pe 
ecran, trebuia să aștepte. Voia ca Ashton să continue să 
vorbească. 

Pe palier se văzu o altă mișcare și un bărbat pirpiriu, îmbrăcat 
într-un cardigan maro păși lent și tăcut în pragul biroului. Lui 
Gurney îi luă un moment ca să-și dea seama că era Hobart 
Ashton. 

Își tinu intenţionat privirea aţintită asupra armei lui Scott 
Ashton. Se întrebă cât din situaţie înţelegea tatăl și ce 
intenţiona să facă - dacă intenţiona să facă ceva. Dar de ce se 
apropiase pe furiș? Ce știa sau ce suspecta, de-l făcuse să urce 
scările atât de precaut și să se ascundă pe palier? Și mai 


VP - 453 


important, oare vedea pistolul din mâna fiului său, din locul în 
care se afla? Oare înțelegea ce însemna? Cât de dus cu pluta 
era? Și poate cel mai important, dacă bătrânul ar fi creat, 
dinadins sau involuntar, un moment de confuzie, ar fi putut 
Gurney să traverseze camera și să smulgă arma lui Ashton 
înainte să apuce s-o folosească împotriva lui? 

Gândurile astea disperate fură întrerupte de o izbucnire 
bruscă. 

— La dracu'! Arde capela! urlă Hardwick. 

Gurney privi ecranul în timp ce cu coada ochiului îi pândea pe 
Scott Ashton și pe tatăl lui. Pe monitor, se vedea clar cum ieșea 
fum din lămpile de pe zidurile capelei. Fetele fie ieșiseră din 
bănci, fie se îngrămădeau să iasă, adunându-se în centrul 
coridorului și pe rampa cea mai apropiată de cameră. 

Gurney se ridică instinctiv în picioare, urmat de Hardwick. 

— Ai grijă, detective, zise Ashton, mutând pistolul în mâna 
dreaptă și îndreptându-l spre pieptul lui. 

— Desculie ușile, comandă Gurney. 

— Nu chiar acum. 

— Ce mama dracului crezi că faci? 

Dinspre monitor se auzi o izbucnire de ţipete. Gurney își mută 
privirea înapoi la monitor tocmai când una dintre fete încercase 
să folosească un stingător ce se transformase într-un aruncător 
de flăcări, acoperind cu un jet de lichid arzând una dintre 
băncile din lemn. O altă fată veni alergând cu un alt stingător: 
rezultatul fu același - un jet de lichid care se aprinse în 
momentul în care atinse focul. Era clar că stingătoarele fuseseră 
modificate și în loc să stingă focul, îl ațăâţau. Gurney își aduse 
aminte de un incendiu premeditat din Bronx, în urmă cu 
douăzeci de ani. Mai târziu descoperiseră că unul dintre 
stingătoarele dintr-o magazie veche fusese golit și umplut cu 
benzină gelificată - napalm făcut în casă. 

Capela era acum cuprinsă de panică. 

— Descuie nenorocitele alea de uși, dementule! urlă Hardwick 
la Ashton. 

Tatăl lui Ashton băgă mâna în buzunarul puloverului și scoase 
ceva cu un capăt lucitor. Pe când scotea mica lamă din mânerul 
ei, Gurney își dădu seama ce era - un briceag obișnuit, cu care 
un cercetaș putea ascuţi un băț. Bătrânul ţinea briceagul într-o 


VP - 454 


parte și rămase, nemișcat, cu ochii aţintiţi pe spătarul înalt al 
scaunului fiului său. 

Privirea lui Scott Ashton era fixată asupra lui Gurney. 

— Nu ăsta-i finalul pe care l-aș fi vrut, dar e cel solicitat de 
intervenţia ta genială. E a doua cea mai bună soluție. 

— Doamne, lasă-le să iasă, nebunule! strigă Hardwick. 

— Am făcut tot ce-am putut, zise Ashton calm. Am sperat. Am 
ajutat câteva în fiecare an, dar după un timp a trebuit să accept 
că majoritatea nu aveau leac. Majoritatea au plecat de aici la fel 
de veninoase ca în ziua în care au sosit, au plecat ca să iasă în 
lume, să-i otrăvească și să-i distrugă pe alţii. 

— Nu puteai face nimic, zise Gurney. 

— Nici eu nu credeam asta... până când mi s-a dat Misiunea și 
Metoda. Dacă vreuna dintre ele alegea o viaţă păcătoasă, 
puteam măcar să-i limitez expunerea, să limitez perioada în 
care alţii erau expuși la otrava ei. 

Strigăatele și ţipetele din boxele monitorului se auzeau din ce 
în ce mai haotice. Hardwick începu să se îndrepte spre Ashton, 
cu o expresie întunecată pe chip. Gurney întinse brațul și-l opri 
tocmai când Ashton își ridică calm pistolul și ţinti spre pieptul lui 
Hardwick. 

— Pentru Dumnezeu, Jack, zise Gurney, hai să nu recurgem la 
soluția gloanțelor când nu avem niciun glonț. 

Hardwick se opri strângând din dinţi. 

Gurney îi aruncă un zâmbet admirativ lui Ashton. 

— De aici „înțelegerea între domni”? 

— Ah. A vorbit domnul Ballston. 

— Da, despre Karnala. Aș vrea să știu mai multe. 

— Ştii deja atât de multe. 

— Spune-mi restul. 

— E o poveste simplă, detective. Provin dintr-o familie 
disfuncțională. 

Ashton rânji oribil, reușind să ilustreze coșmarurile ascunse de 
cel mai des termen psihologic. Spasmele îi treceau pe buze ca 
niște insecte pe sub piele. 

— Am fost, în cele din urmă, salvat, adoptat, mi s-a dat o 
educaţie. Am fost atras de un anumit domeniu. Am eșuat, în cea 
mai mare parte. Pacienţii mei continuau să violeze copii. Nu 
știam ce să fac până ce mi-am dat seama că relaţiile familiei îmi 


VP - 455 


ofereau posibilitatea de a trimite cele mai rele fete din lume 
celor mai răi bărbaţi din lume. 

Rânji iar. 

— Compensaţie cuvenită. Soluţia perfectă. 

Rânjetul se șterse. 

— Isteaţă cum era, Jillian a aflat doar un pic mai mult decât ar 
fi trebuit, a auzit din întâmplare niște cuvinte spuse la telefon, 
și-a urmat regretabila curiozitate și a devenit o posibilă 
ameninţare pentru întregul proces. Bineînţeles, ea n-a ajuns să 
vadă imaginea de ansamblu, dar și-a imaginat că ar fi putut să 
se folosească de puţinele ei informaţii pentru a căpăta un 
avantaj personal. Prima cerinţă a fost să ne căsătorim. Am știut 
că n-avea să fie și ultima. Am abordat situaţia într-o manieră pe 
care am găsit-o satisfăcătoare. Satisfăcătoare, așa cum se 
cuvenea. Totul a mers bine un timp. Apoi ai apărut tu. 

Ashton îndreptă pistolul spre faţa lui Gurney. 

Pe ecran, două rânduri de bănci luaseră foc, iar flăcările se 
ridicau din jumătate dintre lămpi. Unele draperii ardeau mocnit. 
Majoritatea fetelor erau pe podea. Unele își acopereau fețele, 
altele încercau să respire prin cârpe pe care și le rupseseră din 
haine, unele plângeau, altele tușeau, câteva vomitau. 

Hardwick părea gata să explodeze. 

— Apoi ai apărut tu, repetă Ashton. David Gurney cel isteț. Și 
iată rezultatul. 

Arătă cu pistolul spre ecran. 

— Dacă ești atât de isteț, de ce nu ţi-ai dat seama că așa 
avea să se sfârșească? Cum altfel ar putea să se sfârșească? 
Chiar ai crezut că aveam să le dau drumul? Să fie David Gurney 
cel isteţ atât de prost? 

Hobart Ashton făcu câţiva pași mici spre scaunul fiului său. 

Hardwick ţipă: 

— Asta e soluția ta, Ashton? Asta e, ţicnitule? Să arzi de vii o 
sută douăzeci de adolescente? Asta e soluția ta de căcat? 

— Oh, da, da, da, asta e! Chiar credeai că am să le dau 
drumul când aveam să fiu în cele din urmă prins? 

Vocea lui Ashton se ridică, dezlănțuită, biciuindu-i pe Gurney 
și pe Hardwick cu sălbăticiune, ca și cum avea o conștiință 
proprie. 


VP - 456 


— Credeai că am să las cuibul de vipere să atace copiii din 
lumea asta? Chestiile astea toxice, scârboase, veninoase! 
Demente, stricate, mizere, scârboase! Aceste alunecoase... 

Se întâmplă așa de repede, încât Gurney crezu că nici nu văzu 
ce se întâmplase. Străfulgerarea unui braţ venind prin spatele 
scaunului, o mișcare rotită, rapidă și asta fu tot - discursul 
aprins al lui Ashton fu întrerupt în mijlocul unui cuvânt. Apoi 
bătrânul sări repede, atletic, într-o parte a scaunului, apucând 
butoiașul armei lui Ashton și smulgându-i-l cu o smucitură. În 
cameră se auzi trosnetul tulburător al unei falange. 

Capul lui Ashton i se lăsă moale pe piept, iar corpul începu să 
se aplece înainte, alunecând, căzu grămadă pe podea și se 
prăbuși într-o poziţie fetală. Cantitatea de sânge care începu să 
curgă în jurul gâtului său elucidă felul în care fusese ucis. 

Hardwick scrâșni din dinţi. 

Bărbatul pirpiriu, îmbrăcat în cardigan maro, își șterse 
briceagul pe perna de pe spătarul fotoliului în care stătuse 
Ashton, îl închise cu îndemânare cu o singură mână și îl puse la 
loc în buzunar. 

Apoi se uită în jos, la Ashton și zise, ca o binecuvântare 
pentru sufletul răposatului său fiu: 

— Eşti un căcat cu ochi! 


Capitolul 78 


Tot ce i-a mai rămas 


Scârba profundă pe care o simţise Gurney ca poliţist 
începător față de violenţă, mai ales faţă de sângele unei răni 
fatale era o senzaţie pe care învățase să și-o înăbușe și s-o 
ascundă de-a lungul celor douăzeci de ani de carieră. Când era 
nevoie, Gurney reușea să ascundă destul de bine ceea ce 
simţea - sau cel puţin să-și ascundă groaza în spatele simplului 
dezgust. Așa făcu și acum. 

Privind sângele care se întindea lent, într-o băltoacă ovală, 
absorbit de țesătura elaborată a covorului persan, Gurney 
spuse, ca și cum descria găinaţul unei păsări pe un parbriz: 

— Ce mizerie. 


VP - 457 


Hardwick clipi. Se uită mai întâi la Gurney, apoi la trupul de pe 
podea, apoi la haosul în flăcări de pe ecran. Il privi confuz pe 
tatăl lui Ashton. 

— Ușile. De ce nu descui nenorocitele alea de uși? 

Gurney și bătrânul se priviră fără să lase de înţeles că erau în 
vreun fel îngrijoraţi. În trecut, când se confruntase cu o situaţie 
dificilă, pe Gurney îl ajutase, oferindu-i un avantaj, capacitatea 
de a păstra aparenţa unei atitudini perfect calme. Dar acum nu 
părea să fie cazul. Bătrânul îi inspira o încredere tăcută și 
brutală. De parcă uciderea lui Ashton îi adusese o pace deplină 
și putere - ca și cum balanţa fusese în cele din urmă echilibrată. 

Nu era un om cu care să poți câștiga cu ușurință un concurs 
de priviri. Gurney decise să mărească miza și să schimbe 
regulile jocului. Și știa că trebuia s-o facă rapid dacă spera ca 
vreunul dintre ei să iasă de acolo viu. Era timpul să riște. 

— Îmi aduce aminte de Tel Aviv, zise, arătând spre ecran. 

Bătrânul clipi și-și întinse buzele într-un zâmbet absurd. 

Gurney simţi că replica lui riscantă lovise în plin. Dar ce urma 
acum? 

Hardwick se uita la amândoi, cuprins de furie și șocat. 

Gurney continuă să se concentreze la bărbatul care ţinea 
arma. 

— Păcat că n-ai venit un pic mai devreme. 

— Ce? 

— Păcat că n-ai venit mai devreme. De exemplu acum cinci 
luni, nu trei. 

Bătrânul părea de-a dreptul curios. 

— Ce contează pentru tine? 

— Ai fi putut opri toată nebunia aia cu Jillian. 

— Ah. 

Dădu ușor din cap, aproape cu recunoștință. 

— Bineînţeles, dacă ai fi intervenit chiar și mai devreme, 
atunci când ar fi trebuit, totul ar sta altfel acum. Ar fi mai bine, 
nu crezi? 

Bărbatul continua să dea din cap, dar foarte lent, fără o 
anumită semnificaţie. Apoi se încruntă. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Gurney fu cuprins de teama îngrozitoare că se afla pe un 
drum greșit. Dar nu avea altă soluţie decât să meargă înainte; 


VP - 458 


nu avea timp să se răzgândească. Așa că, tot înainte până la 
capăt. 

— Poate c-ar fi trebuit să-l ucizi acum mult timp. Poate c-ar fi 
trebuit să-l strângi de gât când s-a născut, înainte ca Tirena să-l 
distrugă. Rahatul ăsta a fost nebun de când s-a născut, la fel ca 
maică-sa; n-a fost un om de afaceri, ca tine. 

Gurney îi scrută chipul în căutarea unei reacţii, cât de mici, 
dar expresia lui nu era mai grăitoare - sau mai umană - decât 
pistolul din mâna lui. Așa că din nou, Gurney spuse: 

— De-aia ai venit aici după drama cu Jillian, nu? Faptul că 
Leonardo a omorât-o a fost un lucru care ar fi putut reprezenta o 
afacere profitabilă, dar că i-a tăiat capul la nuntă, asta a fost... 
mai mult decât o afacere. Bănuiala mea e că ai venit să 
supraveghezi lucrurile. Să te asiguri că totul se desfășura într-un 
mod profesionist. N-ai vrut ca micul nemernic să strice tot. Dar, 
dacă e să fim sinceri, Leonardo a avut și puncte forte. Isteţ. 
Creativ. Nu? 

Privirea bărbatului era tot goală și inexpresivă. 

Gurney continuă. 

— Trebuie să recunoști că ideea cu Hector a fost destul de 
bună. A inventat țapul ispăşitor perfect în caz că se prindea 
cineva că toate absolventele alea erau de negăsit. Așa „a apărut 
pe scenă” legendarul Hector chiar înainte ca fetele să înceapă 
să dispară. O dovadă de prudenţă din partea lui Leonardo. O 
adevărată iniţiativă. Un mare talent organizatoric. Dar toate 
astea aveau un preţ. Era prea nebun, nu-i așa? De asta a trebuit 
s-o faci, în cele din urmă. Te-ai ascuns într-un colț. Ai gestionat 
situaţia de criză. 

Clătină din cap și se uită cu groază la pata enormă de sânge 
ce se întindea pe covor între ei. 

— Prea al dracului de puţin, Giotto. Prea al dracului de târziu. 

— Cum mama dracului mi-ai zis? 

Gurney se uită la bărbat cu aceeași privire ca de granit o 
bună bucată de vreme înainte să răspundă. 

— Nu-mi irosi timpul. Am o propunere pentru tine. Ai cinci 
minute să accepţi sau să refuzi. 

| se păru că vede o crăpătură mică în masca bărbatului numai 
pentru o fracțiune de secundă. 

— Cum mi-ai zis? 


VP - 459 


— Giotto, pricepe odată. S-a terminat. Familia Skard e 
distrusă. Familia Skard s-a dus dracului. Pricepi? Trece timpul. 
Uite care e propunerea. Tu-mi spui numele și adresele tuturor 
clienţilor Karnala, ale tuturor nebunilor ca Jordan Ballston cu 
care încheiaţi afaceri. Vreau, în special, adresele unde le-am mai 
putea găsi în viaţă pe unele dintre fetele de la Mapleshade. Tu 
dă-mi toate astea și eu îţi garantez că vei trăi ca să fii arestat. 

Pirpiriul râse - un sunet ca scrâșnetul pietrișului zdrobit sub o 
pătură. 

— Dar știu că ai tupeu, Gurney. Ţi-ai băgat nasul unde nu-ţi 
fierbe oala. 

— Mda, știu. Ti-au mai rămas patru minute și jumătate. 
Timpul zboară. Deci uite ce se întâmplă dacă nu-mi dai adresele 
pe care le vreau: vom încerca să te arestăm, ca la carte. Tu, pe 
de altă parte, vei încerca, în mod stupid, să scapi. Astfel, vei 
pune în pericol viața unui polițist și va fi necesar să te 
împușcăm. Vei fi împușcat de două ori: primul glonţ, unul de 
nouă milimetri cu exploziv, o să-ţi zboare boașele și al doilea 
glonț o să-ţi secţioneze șira spinării între prima și a doua 
vertebră cervicală, lăsându-te paralizat pe viaţă. Combinația 
asta de răni te va transforma într-o soprană în scaun cu rotile, 
prizonier al unui spital pentru toată viaţa ta nenorocită. De 
asemenea, colegii tăi de închisoare vor avea ocazia perfectă să 
se pișe pe tine oricând ar avea chef. Clar? Inţelegi care e 
propunerea? 

Bătrânul râse iar. Un hohot care făcea râsul aspru al lui 
Hardwick să sune dulce. 

— Ştii de ce ești încă în viaţă, Gurney? Pentru că abia aştept 
să aud ce mama dracului mai îndrugi. 

Gurney se uită la ceas. 

— Mai sunt trei minute și douăzeci de secunde. 

Dinspre ecran nu se mai auzea nicio voce, doar gemete, 
câteva fete care tușeau convulsiv, un țipăt scurt, ascuţit și 
hohote de plâns. 

— Ce dracu'? zise Hardwick. lisuse, ce mama dracului? 

Gurney privi către ecran și ascultă sunetele jalnice, apoi se 
întoarse spre Hardwick și vorbi clar și calm. 

— În caz că uit, adu-ţi aminte că telecomanda e în buzunarul 
lui Ashton. 


VP - 460 


Hardwick se uită ciudat la el, părând să înțeleagă sensul 
afirmației lui. 

— Timpul se scurge, adăugă Gurney, adresându-se lui Giotto 
Skard. 

Bătrânul râse iar. Nu putea fi păcălit. Nu avea să ajungă la 
nicio învoială. 

Chipul unei fete apăru pe ecran, ascuns pe jumătate de claia 
de par blond, schimonosit de frică și de furie, ireal și hidos de 
distorsionat de apropierea de cameră. 

— Dementule! ţipă fata, cu glasul spart. Dementule! 
Dementule! Dementule! 

Fata începu să tușească violent, șuierând convulsiv. 

Doctorul Lazarus, cu chipul său cadaveric, apăru din spatele 
unei bănci răsturnate, târându-se ca un gândac uriaș, negru pe 
podeaua acoperită de fum. 

Giotto Skard privea ecranul. Mai rău decât lipsit de emoţii, 
bărbatul părea de-a dreptul amuzat. 

Distracţia asta mică, se gândi Gurney, era singura lui șansă. 
Ocazia asta din urmă era tot ce-i mai rămăsese. 

Nu putea fi nimeni învinovăţit. Nu-l putea salva nimeni. 
Propriile lui decizii îl aduseseră în acel loc. Cel mai periculos loc 
din viaţa lui. Un loc îngust, ce sta în cumpănă pe buza iadului. 

Poarta Raiului. 

Nu rămăsese decât un singur lucru de făcut. 

Gurney speră să fie suficient. 

Dacă nu avea să fie suficient, Gurney spera ca într-o zi 
Madeleine să-l poată ierta. 


Capitolul 79 


Ultimul glont 


La academie nu se ţinea niciun curs care să te pregătească 
cum se cuvine pentru momentul în care erai împușcat. Puteai 
să-ţi faci o idee auzind poveștile celor care trecuseră prin așa 
ceva, și văzând gestul în sine să adaugi un soi de dimensiune 
tulburătoare experienţei. Însă ca majoritatea experienţelor 


VP - 461 


puternice, conceptul și realitatea se aflau pe două planuri 
diferite. 

Planul lui Gurney, așa cum fusese el conceput în una-două 
secunde, semăna cu săritul pe fereastră: simplitatea 
întruchipată. Planul fusese să se arunce direct asupra bătrânului 
care avea pistolul aflat la trei sau patru metri de el, lângă 
scaunul gol al lui Ashton, chiar în pragul ușii deschise. Sperase 
să se izbească de el cu suficientă forță încât să-l împingă pe ușă 
afară - avântul avea să-i propulseze pe amândoi pe micul palier 
și în jos pe scările din piatră. Preţul plătit era riscul de a fi 
împușcat, cel mai probabil de mai multe ori. 

Pe când Giotto Skard se uita la fata blondă care striga 
„Dementule!”, Gurney se năpusti înainte urlând gutural, 
trecându-și un braţ în dreptul pieptului și pe celălalt în dreptul 
frunţii. Pistolul lui Skard de calibru 25 n-ar fi făcut pagube 
uriașe, cu excepţia celor două zone, iar Gurney acceptă să 
suporte orice rană în celelalte părţi ale corpului. 

Era o nebunie cel mai probabil sinucigașă, dar Gurney nu 
vedea altă variantă. 

Zgomotul asurzitor al primului foc din camera mică răsună 
aproape imediat. Glonțul spulberă cu un impact șocant 
încheietura dreaptă a mâinii lui Gurney, pe care și-o apăsa pe 
stern în dreptul inimii. 

Al doilea glonţ trecu ca un ţăruș din foc prin stomac. 

Al treilea fu cel mai rău. 


„Nici aici, nici dincolo”. 


O explozie electrică. O scânteiere orbitoare, verzuie, o 
scânteie ca o explozie stelară. Țipete. Un strigăt de groază și de 
șoc, transformat în mânie. Lumina e ţipătul, ţipătul e lumină. 


Nu e nimic acolo. Și totuși e ceva. La început e greu să-ți dai 
seama cum stau lucrurile. 


O întindere albă. Poate că nu e nimic. Poate că e un tavan. 

Undeva sub întinderea albă, undeva deasupra lui este un 
cârlig negru. Un cârlig mic și negru întins ca un deget care-l 
cheamă. Un gest ce poate însemna multe. Mult prea multe 
pentru a fi exprimate în cuvinte. Totul e acum prea complicat 


VP - 462 


pentru a fi exprimat în cuvinte. Nu se poate gândi la niciun 
cuvânt. Nici măcar la unul. Uită ce sunt cuvintele. Cuvinte. 
Chestii mici și săltăreţe. Insecte negre din plastic. Desene. Piese 
dintr-un joc. Supă alfabet. 


Din cârlig atârnă o pungă transparentă. Punga e plină cu un 
lichid transparent și incolor. Din pungă coboară spre el un tub 
transparent. Ca tubul de gaz din neopren al unui avion de 
jucărie, în parc. Poate să miroasă combustibilul avionului. 
Privește în timp ce mișcarea iute a unui deget dibace învârte 
elicea și aduce motorul la viaţă. Volumul și înălțimea sunetului 
cresc, motorul urlă, urletul se transformă într-un țipăt constant. 
Venind din parc, în drum spre casă, pășind în urma taciturnului 
său tată, cade pe un morman de pietre. Se rânește la genunchi 
și sângerează. Sângele picură în jos, pe fluierul piciorului și pe 
șosetă. Nu plânge. Tatăl lui pare fericit, mândru de el. Mai 
târziu, îi spune mamei lui despre marea reușită - a ajuns la o 
vârstă când nu mai plânge. E un lucru rar să-și vadă tatăl 
privindu-l cu mândrie. Mama zice: „Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu are decât patru ani. Are voie să plângă”. Tatăl lui 
nu spune nimic. 


Se vede conducând. Un drum cunoscut din Catskill. O 
căprioară traversează prin faţa mașinii, o cerboaică o zbughește 
pe câmpul de pe partea cealaltă. Puiul ei o urmează, pe 
neașteptate. Bufnetul. Imaginea trupușorului  contorsionat, 
mama care privește înapoi, așteptând pe câmp. 


Danny în șanț, BMW-ul roșu care pleacă demarând. 
Porumbelul pe care-l fugărise în stradă zboară. Avea doar patru 
ani. 


Muzica lui Nino Rota. Vie, ironică, îmbătătoare. Ca un circ 
trist. Sonya Reynolds dansează lent. Cad frunzele toamnei. 


„Voci”. 


— Ne poate auzi? 
— E posibil. Tomografiile de ieri au arătat prezența unei 
activități semnificative în centrii senzoriali. 


VP - 463 


— Semnificativă? Dar...? 

— Tiparul încă e neregulat. 

— Ce înseamnă asta? 

— Creierul lui dă semne c-ar funcţiona normal, dar activitatea 
nu e constantă. Sunt câteva semne ale funcţionării sistemelor 
senzoriale, dar ar putea fi ceva temporar. E ca atunci când 
consumi anumite droguri halucinogene, când vezi sunete și auzi 
colori. 

— Și care ar fi pronosticul? 

— Doamnă Gurney, în cazul leziunilor craniene... 

— Știu că nu știți. Dar ce credeți? 

— Nu m-aș mira să-și revină complet. Am văzut cazuri în care 
o recuperare completă și bruscă... 

— Și n-aţi fi surprins nici dacă nu și-ar reveni? 

— Soţul dumneavoastră a fost împușcat în cap. E o minune că 
trăiește. 

— Da. Mulţumesc. Înţeleg. S-ar putea să se facă bine. Sau 
starea lui s-ar putea să se înrăutățească. Și chiar nu aveți de 
unde ști, nu? 

— Facem tot ce putem. Când se va retrage inflamaţia 
creierului, situaţia va deveni mai clară. 

— Sunteţi sigur că nu-l doare? 

— Nu-l doare. 


„Raiul”. 


Căldura și răcoarea îl acopereau ca fluxul și refluxul unui val 
sau ca o briză schimbătoare de vară. 

Acum răcoarea avea parfumul ierbii pline de rouă, iar căldura 
purta mireasma subtilă a lalelelor în soare. 

Răcoarea era răcoarea așternuturilor lui, iar căldura era 
căldura vocilor femeiești. 

Căldura și răcoarea se amestecau în apăsarea moale a 
buzelor pe fruntea lui. O dulceaţă și o delicateţe minunate. 


„Judecată.” 


Tribunalul Statului New York. O sală de piatră mizeră, 
mohorâtă, fără nicio culoare. Judecătorul ca parodie a epuizării, 
a cinismului și a auzului slab. 


VP - 464 


— Detectiv Gurney, acuzaţiile sunt copleșitoare. Cum pledezi? 

Nu poate vorbi, nu poate răspunde, nici măcar nu se poate 
mișca. 

— Acuzatul este prezent? 

— Nu! strigă un cor de voci la unison. 

Un porumbel se ridică de pe podea și dispăru în aerul plin de 
fum. 

Vrea, încearcă să vorbească, să demonstreze că e acolo, dar 
nu poate vorbi, nu poate îngăima niciun cuvânt, nu-și poate 
mișca niciun deget. Se chinuiește să articuleze măcar o silabă, 
măcar un geamăt. 

Camera e în flăcări. Roba judecătorului arde mocnit. 
Judecătorul anunţă, șuierând. 

— Acuzatul va rămâne pe o perioadă nedeterminată în locul 
în care se află, care va fi redus ca spaţiu până ce acuzatul va 
muri sau va înnebuni. 


„ladul”. 


Stă într-o cameră fără ferestre, o cameră mică, cu aer închis 
și patul nefăcut. Caută ușa, dar singura ușă e cea a unui dulap, 
un dulap lat de doar câţiva centimetri, un dulap în spatele căruia 
se află un zid de beton. Respiră greu. Bate în pereţi, dar 
bubuitul nu sună deloc a bubuit și din el iese foc și fum. Apoi, 
lângă pat, vede o crăpătură în zid și, prin crăpătură, o pereche 
de ochi care-l urmăresc. 

Apoi se trezește în spaţiul de dincolo de zid, în spaţiul de unde 
priveau ochii, însă crăpătura a dispărut și acolo e întuneric total. 
Încearcă să se calmeze. Încearcă să respire încet, egal. Încearcă 
să se miște, dar spaţiul e prea strâmt. Nu-și poate ridica brațele, 
nu-și poate îndoi genunchii. Cade într-o parte, se prăbușește la 
podea, însă căderea nu e o cădere, ci un țipăt. Nu-și poate 
mișca braţul de sub el, nu se poate ridica. Spaţiul e prea îngust 
acolo. Nimic nu se poate clinti. Teroarea îi gonește prin vene. 
Abia mai respiră. Dacă ar putea măcar să scoată un sunet. Să 
vorbească, să ţipe. 

În depărtare, coioţii încep să urle. 


„Viaţa”. 


VP - 465 


— Sunteţi sigur că mă poate auzi? 

Vocea ei era numai speranţă. 

— Ceea ce vă pot spune cu siguranță e că tiparul activităţii 
cerebrale pe care îl văd pe tomografie se potrivește cu 
activitatea neuronală asociată auzului. 

Vocea lui era rece ca o coală de hârtie. 

— E posibil să fie paralizat? 

Vocea ei era la marginea deznădejdii. 

— Din câte ne dăm seama, centrul motor n-a fost direct 
afectat. Cu toate astea, în cazul unor asemenea răni... 

— Da, știu. 

— În regulă, doamnă Gurney. Vă las cu el. 


— David, zise ea blând. 

Tot nu se putea mișca, dar panica începea să se destrame, 
diluată cumva și împrăștiată de sunetul vocii femeii. Îngrăditura 
care-l ţinea, orice ar fi fost ea, nu-l mai zdrobea. 

Recunoștea vocea femeii. 

Vocea îi aduse în minte și chipul ei. 

Deschise ochii. La început nu văzu decât lumină. 

Apoi o văzu pe ea. 

Femeia se uita la el, zâmbind. 

Incercă să se miște, dar nu reușea să se miște deloc. 

— Eşti în ghips, zise ea. Relaxează-te. 

Dintr-odată, își aminti plonjonul nebunesc prin cameră spre 
Giotto Skard și primul foc asurzitor de armă. 

— Jack e bine? întrebă el cu glas răgușit. 

— Da. 

— Tu ești bine? 

— Da. 

Ochii i se umplură de lacrimi, înceţoșând chipul femeii. 

După o vreme, amintirile îi reveniră. 

— Focul...? 

— A scăpat toată lumea. 

— Ah. Bun. Bun. Jack a găsit...? 

Nu-și putea aminti cuvântul. 

— Telecomanda, da. l-ai amintit că era în buzunarul lui 
Ashton. 

Femeia râse ușor, jumătate tușind, jumătate suspinând. 

— De ce râzi? 


VP - 466 


— Tocmai mi-a trecut prin minte că „Uită-te în buzunarul lui 
Ashton” ar fi putut să fie ultimele tale cuvinte. 

Dave începu să râdă, dar ţipă imediat din cauza durerii din 
piept, apoi începu să râdă iar și iar ţipă. 

— Oh, Doamne, nu, nu mă face să râd. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji. Pieptul îl durea îngrozitor. Era 
din ce în ce mai obosit. 

Madeleine se aplecă spre el și-i șterse obrajii cu un șervetel 
mototolit. 

— Ce s-a întâmplat cu Skard? întrebă el, abia șoptind. 

— Giotto? L-ai făcut la fel de praf cum te-a făcut și el pe tine. 

— Pe trepte? 

— Oh, da. Probabil că a fost prima dată când a fost aruncat pe 
scări de un om împușcat deja de trei ori. 

Erau atât de multe emoţii în vocea ei, atâtea emoţii care se 
succedau, dar Gurney observă în tot acel amestec o undă de 
mândrie nevinovată. Asta-l făcu să râdă. Ochii i se umplură iar 
de lacrimi. 

— Acum odihnește-te, zise ea. Oamenii o să stea la coadă să 
vorbească cu tine. Hardwick le-a povestit tuturor celor de la BIC 
tot ce s-a întâmplat și tot ce ai descoperit despre cine era cine și 
ce era ce, și le-a mai zis ce erou incredibil ai fost și câte vieţi ai 
salvat, dar ei vor să audă povestea de la tine, personal. 

Gurney nu mai zise nimic o vreme, încercând să-și aducă 
aminte cât de mult putea. 

— Când ai vorbit cu ei? 

— Exact acum două săptămâni. 

— Nu, mă refer la... la treaba cu Skard și la incendiu. 

— Acum două săptămâni. În ziua în care s-a întâmplat, în ziua 
când m-am întors din New Jersey. 

— lisuse, vrei să zici că...? 

— Ai fost un pic plecat. 

Madeleine tăcu, ochii i se umplură deodată de lacrimi și 
începu să suspine. 

— Aproape că te-am pierdut, zise ea și, pe când vorbea, o 
emoție sălbatică și disperată îi umbri chipul, o emoție pe care 
Gurney n-o mai văzuse niciodată. 


VP - 467 


Capitolul 80 


Lumina lumii 


— Doarme? 

— Nu chiar. E ameţit și aţipește. Îi administrează Dilaudid o 
vreme pentru a reduce durerea. Te va auzi dacă îi vorbești. 

Era adevărat. Gurney zâmbi la gândul că era adevărat. Dar 
medicamentul făcea mai mult decât să oprească durerea. O 
spulbera într-un soi de... ce? Un val de... bine. Gurney zâmbi iar 
la gândul că se simţea bine. 

— Nu vreau să-l deranjez. 

— Spune doar ce ai de spus. O să te audă foarte bine și n-o 
să-l deranjeze. 

Gurney recunoștea vocile. Vocile lui Val Perry și a lui 
Madeleine. Voci frumoase. 

Vocea frumoasă a lui Val Perry: 

— David? Am venit să-ţi mulţumesc. 

Urmă o pauză lungă. Tăcerea unei corăbii îndepărtate pe linia 
orizontului albastru. 

— Cred că asta e tot ce am de zis. îţi las un plic. Sper că e 
suficient. E de zece ori suma asupra căreia ne-am înţeles. Să-mi 
dai de știre dacă nu e destul. 

Urmă o altă pauză. Un mic oftat. Suflarea brizei peste un 
câmp de maci portocalii. 

— Mulţumesc. 


Nu știa unde i se termina trupul și unde începea patul. Nu știa 
nici dacă respira. 

Apoi se trezi uitându-se la Madeleine. 

— E Jack, zicea ea. Jack Hardwick, de la BIC. Poţi să vorbești 
cu el? Sau să-i zic să treacă mâine? 

Gurney privi dincolo de Madeleine, la silueta din pragul ușii, 
văzu părul tuns scurt, grizonant, chipul rumen, ochii albaștri ca 
de gheață, că ai unui husky. 

— Acum e foarte bine. 

Ceva care-i spunea că trebuie să lămurească lucrurile cu 
Hardwick, să se concentreze, începu să-i limpezească mintea. 


VP - 468 


Madeleine încuviință și se dădu la o parte pe când Hardwick 
se apropie de pat. 

— Mă duc jos să-mi iau o cafea oribilă, zise ea. Nu stau mult. 

— Ştii, zise Hardwick, cu vocea lui ca de șmirghel, după ce 
Madeleine plecase, ridicând o mână bandajată, unul dintre 
gloanţele alea nenorocite a trecut prin tine și m-a lovit. 

Gurney privi mâna și nu i se păru că arată rău. Işi aminti cum 
îl descrisese Marian Eliot pe Hardwick: un rinocer istet. Incepu 
să râdă. Aparent, cantitatea de Dilaudid fusese redusă suficient 
de mult încât să-l doară când râdea. 

— Ai vreo veste de care să fiu interesat? 

— Ești rece, Gurney, foarte rece. 

Hardwick clătină din cap, prefăcându-se întristat. 

— Ştii că i-ai rupt coloana lui Giotto Skard? 

— Când l-am împins pe scări? 

— Nu l-ai împins. L-ai că/ărit pe scări ca pe o sanie. Rezultatul 
a fost că acum e paralizat, în scaunul cu rotile, așa cum l-ai 
ameninţat. Și cred că atunci a început să ia în considerare 
celelalte neplăceri pe care le-ai menţionat - posibilitatea ca 
tovarășii lui de închisoare să-și facă uneori nevoile pe fața lui. 
Așa că, pe scurt, a încheiat o înțelegere cu procurorul: 
condamnare pe viaţă, fără dreptul la eliberare condiţionată, cu 
garanţia că este separat pe motive medicale de toți ceilalţi din 
închisoare. 

— Ce fel de înțelegere? 

— Ne-a dat adresele clienţilor speciali ai companiei Karnala. 
Cei cărora le plăcea să meargă până la capăt. 

— Și? 

— Și unele dintre fetele pe care le-am găsit la acele adrese 
erau... în viață. 

— Asta a fost înțelegerea? 

— Plus că a ciripit imediat despre întreaga organizație. 

— Și-a trădat ceilalţi doi fii? 

— Nici n-a stat pe gânduri. Giotto Skard nu e un tip emoţional. 

Gurney zâmbi, gândindu-se că expresia era cel puţin blândă. 

Hardwick continuă. 

— Dar am o întrebare pentru tine. Dat fiind cât de... practic... 
e când vine vorba de afacerile lui și cât de nebun era Leonardo, 
de ce nu l-a terminat Giotto de prima oară când a auzit de micile 


VP - 469 


cereri dubioase de decapitare pe care le includea în tranzacţiile 
cu clienții Karnala? 

— E simplu. Nu omori gâsca cu ouă de aur. 

— Gâsca fiind Leonardo, adică doctorul Scott Ashton? 

— Ashton era celebru în domeniul lui... o vedetă la 
Mapleshade. Dacă îl omora, școala se închidea... rămâneau fără 
stocul de tinere bolnave cu capul. 

Ochii lui Gurney se închiseră momentan. 

— Nu e ceva... nu e ceva ce Giotto și-ar fi dorit. 

— Și-atunci de ce l-a ucis la final? 

— Totul a început să se împrăștie... ca fumul, ca să zic așa. 
Nu mai făcea... ouă de aur. 

— Ești bine, asule? Vorbești un pic neclar. 

— Nu m-am simţit niciodată mai bine. Fără ouăle de aur... 
gâsca nebună... devine un punct slab. E o chestiune legată de 
ameninţare și de recompensă. In capelă, Giotto l-a perceput pe 
Leonardo ca pe o ameninţare, n-ar mai fi avut nimic de câștigat 
de pe urma lui. Balanța s-a răsturnat... Avea mai mult de 
câștigat dacă-l omora decât dacă-i permitea să trăiască. 

Hardwick mormăi meditativ. 

— Un nebun cu simţ practic. 

— Da. 

După o pauză lungă, Gurney întrebă: 

— Giotto a mai dat în gât și pe altcineva? 

— Pe Saul Steck. Am mers cu niște băieţi de la NYPD și l-am 
găsit în casa din cărămidă din Manhattan. Din păcate, se 
împușcase înainte să ajungem la el. Apropo, e ceva interesant la 
Steck. Îţi amintești când ţi-am spus că a fost internat într-un 
spital psihiatric după ce a fost arestat acum câţiva ani pentru 
mai multe acuzații de viol? la ghici cine a fost psihiatrul care l-a 
consultat în cadrul programului de reabilitare a agresorilor 
sexuali? 

— Ashton? 

— Chiar el. Presupun că a ajuns să-l cunoască destul de bine 
pe Saul - a decis că avea suficient potenţial ca să facă o 
excepţie de la regula privind implicarea exclusivă a familiei în 
afacerile Skard. Dacă stai să te gândești, omul chiar se pricepea 
să analizeze caracterul cuiva. Putea să miroasă un psihopat 
nenorocit și care să-i fie util de la o poștă. 

— Ai descoperit cine erau „fiicele” lui Saul? 


VP - 470 


— Probabil niște absolvente de la Mapleshade în practică? 
Cine știe? Plecaseră când am ajuns acolo și aș fi al dracului de 
surprins dacă ar mai scoate capul la suprafață. 

Lui Gurney i se păru că asta trebuia să-l liniștească, dar chiar 
și în starea lui delicată indusă de Dilaudid, nu reuși să-l 
liniștească pe deplin. Acest sentiment crea o linişte 
stânjenitoare. În cele din urmă, întrebă: 

— Ai găsit ceva interesant la locul faptei? 

— Interesant? Ah, da, sigur. O grămadă de filme interesante. 
Tinere care-și descriau activităţile preferate până la ultimul 
detaliu. Niște chestii bolnave. Foarte bolnave. 

Gurney încuviinţă. 

— Și altceva? 

Hardwick ridică braţele, exagerând gestul. 

— Se prea poate. Cine știe? Faci tot ce poţi ca să nu-ţi scape 
nimic, dar uneori lucrurile dispar pur și simplu. Nu se 
înregistrează niciodată. Sunt distruse din greșeală. Ştii cum e. 

Timp de câteva secunde, niciunul dintre ei nu spuse nimic. 

Hardwick păru că se gândește la ceva, apoi se amuză. 

— Ştii, Gurney, ești un tip mai dus cu capul decât își dau unii 
seama. 

— Nu e valabil pentru toţi? 

— La dracu’, zău că nu! Uită-te la mine de exemplu. Eu par 
dus cu capul, dar înăuntru sunt de piatră. O mașinărie bine 
unsă, care merge brici. 

— Dacă e așa... 

În mod normal, Gurney și-ar fi terminat fraza cu o replică 
isteață, dar Dilaudid-ul îl împiedica, iar vocea lui se stinse. 

Cei doi bărbaţi se mai priviră o clipă, apoi Hardwick făcu un 
pas spre ușă. 

— Păi, ne mai vedem, da? 

— Sigur. 

Jack dădu să plece, apoi se întoarse o clipă. 

— Relaxează-te, Sherlock. Totul e în regulă. 

— Mulţumesc, Jack. 


La ceva timp după plecarea lui Hardwick, Madeleine se 
întoarse în cameră, cu un mic pahar de cafea în mână. Femeia 
strâmbă din nas și așeză paharul pe o măsuţă din metal, aflată 
într-un colț. 


VP - 471 


Gurney zâmbi. 

— Nu e foarte bună? 

Madeleine nu răspunse. În schimb, veni lângă pat, îi apucă 
ambele mâini într-ale ei și le strânse. 

Rămase mult lângă el, ţinându-l pur și simplu de mâini. 

Se poate să fi trecut un minut sau o oră. Gurney nu-și dădea 
seama. 

Nu era conștient decât de zâmbetul ei statornic, înțelegător și 
iubitor - zâmbet pe care numai ea îl avea. Îl cuprinse, îl încălzi, îi 
făcu mai multă plăcere decât orice altceva pe lume. 

Era uimit cum cineva care vedea totul așa de limpede, care 
avea toată lumina lumii în ochi, vedea în el ceva ce merita un 
asemenea zâmbet. 

Era un zâmbet ce putea face un om să creadă că viaţa e 
bună. 


VP - 472 


ÎNCHIDE OCHII 
STRÂNS 


virtual-project.eu 


VP - 473