John Lescroart — Juramantul

Autorul romanelor j 
E EXEMPLARĂ si VIHOVA! 


JOHN LESCROARTI 
JURĂMÂNTUL 


Traducere din limba engleză 
BOGDAN MARCHIDANU 


RAO Internaţional Publishing Company 
2010 


Cartea de faţă este pentru Pete Dietrich, 
Bob Zaro și, ca întotdeauna, 

pentru Lisa - căpetenie indiană, 

doctor, avocat 


Numele pentru trei personaje din acest roman mi-au fost 
furnizate de câștigători ai unor licitaţii de caritate. Aș vrea 
să menţionez aici contribuţiile generoase aduse de Margie 
Krystofiak pentru liceul Serra din San Mateo, California, 
Frank Husic pentru Imagine și Catherine Treinen pentru 
Cal-State Fullerton. 

Sunt profund îndatorat tuturor oamenilor de la Dutton 
pentru sprijinul și dedicarea lor. Aș vrea să evidenţiez aici 
pe Glenn Timony, Lisa Johnson, Kathleen Matthews- 
Schmidt, Susan Schwartz și Kim Hadney pentru eforturile 
lor supraomenești. Carole Baron a fost și este un editor 
extraordinar, un lider de excepţie și un prieten adevărat. 
Discuţiile noastre constante pe tema cărții și pe marginea 
altor subiecte mi-au făcut o deosebită plăcere și m-au 
ajutat să organizez și să îmbunătăţesc firul narativ al 
acestui roman. Mitch Hoffman este un om mare și un 
redactor minunat; forma finală a acestei cărți se datorează 
în mare măsură sugestiilor sale și bunului său simţ. 

Barney Karpfinger rămâne cel mai bun agent literar pe 
care și l-ar putea dori vreodată un scriitor, precum și un 
prieten adevărat. Încurajările lui de natură artistică, 
talentul pentru afaceri, mintea lui limpede și simţul 
umorului sunt la fel de importante pe cât sunt de rare. 
Barney, ești un adevărat expert și nu-ţi pot mulţumi 
îndeajuns pentru tot ce ai făcut. 

Mai aproape de oamenii din viaţa mea personală, Don 
Matheson continuă să fie sufletul momentelor de mare 
satisfacție, iar Frank Seidl rămâne regele vinurilor și al 
râsului. În cele din urmă, cei doi copii ai mei, Justine și 
Jack, continuă să-mi îmbogăţească zilnic viața. 
Preocupările şi evenimentele din viețile lor continuă să 
alimenteze și să potențeze astfel de cărți și viața mea. 
Ambele ar fi pustii fără ei. 


Atât cât mă ajută forţele și raţiunea, 

prescripţiile mele să fie făcute numai spre folosul 
și buna stare a bolnavilor, să-i feresc 

de orice daună sau violenţă. 


Nu voi prescrie niciodată 
o substanţă cu efecte mortale, 
chiar dacă mi se cere, și nu voi da 
vreun sfat în această privinţă... 
Jurământul lui Hipocrat 


„Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor.” 


Timotei 6:10 


PARTEA ÎNTÂI 


Vechea și tâmpită ei de mașină americană iarăși nu 
funcţiona. Așa că acum Luz Lopez ședea în autobuz alături 
de fiul ei bolnav, Ramino, care moţăia. La o asemenea oră 
a zilei, în mijlocul dimineţii, autobuzul nu era aglomerat, 
iar ea se bucura pentru asta. Mic de statură pentru cei 
unsprezece ani ai lui, Ramiro avea loc să se cuibărească pe 
banchetă, cu capul în poala ei. Luz îi mângâie cu blândeţe 
obrazul. Băiatul deschise ochii și schiță un zâmbet. 

Băiatul avea pielea caldă, dar fără să ardă. Pe Luz o 
îngrijora mai tare tăietura de pe buza lui decât durerea din 
gât. Ceva din aspectul ei o neliniștea profund. Băiatul se 
lovise cu gura de o ţeavă pe terenul de joacă luni, și astăzi, 
joi, buza era umflată și gălbuie pe la margini. Miercuri, 
când apăruse și durerea din gât, Ramiro nu se plânsese de 
buză, ci de gât. Luz știa că fiul ei nu se plângea de ceva 
decât dacă durerea era serioasă. Stătuse treaz jumătate 
din noapte făcând gargară și luând Tylenol. De dimineaţă 
însă, îi spusese maică-sii că nu se simţea deloc mai bine. 

Luz fusese nevoită să-și ia o zi liberă ca să se ducă cu el 
la doctor. Asemenea lucruri reprezentau întotdeauna un 
mare risc. Deși parcursese jumătate din drumul până la 
obţinerea diplomei în economie când plecase de acasă, se 
angajase cameristă la hotelul Osaka din Japantown, unde 
programul de lucru era foarte strict. Chiar dacă avea un 
motiv întemeiat, Luz știa că fiecare zi lipsă însemna o notă 
proastă pentru ea. Cei de la clinică spuseseră că îl pot 
consulta pe Ramiro înainte de prânz - un miracol -, așa că 
poate reușea să ia o reţetă pentru el și să-l ducă înapoi la 
școală la orele amiezii, astfel încât să mai prindă o 
jumătate de zi de lucru la slujbă. 

Locuia în San Francisco de peste zece ani, deși pentru 
ea orașul acela nu putea însemna „acasă”. După ce 
dușmanii reformei agrare din El Salvador îi uciseseră pe 
tatăl ei, editor de ziar, și apoi pe fratele ei, Alberto, un 
doctor căruia niciodată nu-i păsase de politică, ea fugise în 
nord cu copilul încă în pântece. Soţul ei, José, avusese 


nevoie de aproape trei ani ca să vină după ea, dar anul 
trecut cei de la Emigrări îl trimiseseră înapoi. Incapabil să- 
și mai găsească de lucru, el locuia acum cu mama lui Luz. 

Se agită ușor pe scaunul ei din autobuz în drumul spre 
clinica Judah, care nu se găsea pe strada cu același nume, 
ci la două străzi depărtare, unde aceeași stradă se numea 
Parnassus. Și atunci de ce nu îi spuseseră clinica 
Parnassus? Clătină din cap, căci astfel de idei îi abăteau 
gândurile de la preocuparea ei principală, aceea legată de 
sănătatea fiului său. 

Și, evident, de bani. Întotdeauna banii reprezentau o 
preocupare. 

Mânuţa lui Ramiro zăcea ca aripa unei păsări moarte în 
mâna ei. Parcurseră încet pe jos distanţa de la staţia de 
autobuz la clinică, o clădire cu două etaje în stil victorian, 
transformată. După ce deschise ușa de la intrare, renunţă 
la orice speranţă de a rezolva problema repede. Scaune 
rabatabile se aliniau de-a lungul pereţilor sălii de 
așteptare. Alte scaune erau împrăștiate la întâmplare în 
mijlocul sălii, și fiecare era ocupat de cineva. Pe podeaua 
încăperii, mai mulţi copii se jucau cu niște cuburi vechi de 
plastic sau cu mașinuţe și camioane din metal cărora le 
lipseau din roţi. 

În spatele ferestrei de la recepţie, patru femei stăteau și 
lucrau la computer. Luz așteptă, apoi își drese glasul. Una 
dintre femei își ridică privirea. 

— Vin într-o clipă, rosti ea, după care se întoarse la ceea 
ce făcea. 

Pe tejghea se vedea o sonerie de apelare, alături de care 
se găsea o listă de instrucţiuni, dar femeia de la computer 
îi spusese deja că vine într-o clipă (deși între timp 
trecuseră mai bine de cinci minute), iar Luz nu voia să 
riște să se înfurie cineva pe ea. Probabil că lucrurile 
mergeau mai încet pe acolo. Însă era furioasă și tentată să 
facă scandal. 

În cele din urmă, femeia oftă și veni la geam. O fixă pe 


Luz cu o expresie de plictiseală enormă și întinse mâna. 

— Cardul de sănătate, vă rog. 

Introduse câteva informaţii în computerul ei, fără să-și 
mai ridice privirea. 

— Zece dolari, anunţă ea. Doctorul care are grijă de 
copilul dumneavoastră este doctorul Whitson, dar astăzi 
este indisponibil. Aveţi o altă preferință? 

Luz ar fi vrut să întrebe de ce era indisponibil doctorul 
Whitson, dar știa că n-are niciun sens să se plângă. Dacă 
doctorul nu era acolo, nu era acolo, pur și simplu. O 
întrebare legată de motive nu l-ar fi adus înapoi. 

— Nu, răspunse ea. Zâmbi, încercând să stabilească o 
legătură. Ar fi însă bine să-l vadă cineva cât mai repede. 

Femeia își consultă ecranul și apăsă câteva taste. 

— Doctorul Jadra îl poate consulta pe Ramiro în 
douăzeci și cinci de minute. Luaţi loc și vă chemăm noi. 

Cuvintele îi ieșiră de pe buze fără voia ei: 

— Dar nu sunt scaune libere. 

Femeia aruncă o privire în sala de așteptare peste 
umărul lui Luz. 

— Se va face liber unul peste câteva secunde. Apoi privi 
în stânga ei. Următorul la rând. 


În vreme ce Ramiro moţăia, Luz luă un exemplar din 
ultimul număr al revistei San Francisco. În sala de 
așteptare se găseau mai multe exemplare, toate 
prezentând pe copertă fotografia unui om de afaceri alb. 
Luz citea bine în engleză și își dădu repede seama care era 
motivul prezenţei atâtor reviste. Articolul era despre 
directorul Parnassus Health - compania ei de asigurări de 
sănătate. Individul se numea Tim Markham. Avea o soţie 
drăguță, trei copii frumoși și un câine. Locuia într-o casă 
mare din Seacliff și în toate pozele din revistă zâmbea 

Luz aruncă o privire prin sala de așteptare. Acolo nimeni 
nu zâmbea. 

Se uită la acel chip din revistă încă un minut, apoi se 


uită la băiatul ei bolnav, apoi la ceasul de pe perete. 
Reveni la chipul zâmbitor al domnului Markham și citi mai 
departe articolul. Lucrurile mergeau bine în viaţa lui. Era 
adevărat că firma lui se confrunta cu niște probleme, dar 
Markham reușea să le gestioneze. Între timp, pacienţii lui 
primeau îngrijiri medicale excelente, iar ăsta era cel mai 
important lucru. Lui de asta îi păsa cu adevărat. Era 
pasiunea lui de o viaţă. 

O soră strigă în sfârșit numele lui Ramiro. Luz împături 
revista și o băgă în geantă. Străbătu alături de sora 
medicală un coridor lung până la o încăpere micuță, lipsită 
de ferestre, cu o masă de examinare acoperită cu hârtie, o 
chiuvetă și o tejghea, câteva rafturi pentru cărți și un mic 
dulap. Pe pereţi atârnau postere cu scene montane și 
litorale din California, probabil pline de culoare pe 
vremuri, dar acum șterse și scorojite. 

Ramiro se întinse pe masă și îi spuse maică-sii că îi era 
frig, așa că ea îl acoperi cu haina. Luz se așeză pe un 
scaun de plastic portocaliu, scoase revista și se puse iarăși 
pe așteptat. 

La ora 12.22, Jadra ciocăni scurt în ușă, apoi o deschise 
și intră. Scund și cu mișcări iuți, complet chel, doctorul se 
prezentă în vreme ce inspecta o foaie de hârtie. 

— Ce zi plină e azi, rosti el în chip de scuze. Sper că n-a 
trebuit să așteptați prea mult. 

Luz adoptă o expresie de amabilitate. 

— N-a fost prea rău. 

— Astăzi suntem un pic cam înghesuiți. Suntem douăzeci 
de doctori și se pare că opt dintre ei s-au ales cu virusul 
ăsta care circulă prin zonă. Doctorul clătină din cap. Și tu 
ești Ramiro? 

— Si. 

Băiatul deschisese iarăși ochii și se ridicase în capul 
oaselor. 

— Cum te simţi? 

— Nu prea bine. Gâtul meu... 


Jadra scoase un beţișor de lemn dintr-un sertar al 
tejghelei. 

— Păi, hai să ne uităm la el. Poţi scoate limba afară și 
spune „aaa”? 

Examinarea dură circa zece secunde. După ce se 
termină, Jadra își puse mâna pe gâtul băiatului și pipăi cu 
blândeţe. 

— Te doare? Dar aici? 

— Doar când înghit. 

Cinci minute mai târziu, Luz și Ramiro erau afară. 
Stătuseră în clinică mai bine de două ore. Pe Luz 
consultaţia o costase zece dolari, mai mult decât câștiga ea 
pe o oră, plus bacșișurile unei zile de lucru. Doctorul Jadra 
îl examinase pe Ramiro mai puţin de un minut și îi pusese 
diagnosticul de viroză. Îi dăduse să ia Tylenol pentru copii 
și ceaiuri pentru gât. Explicase că virușii își făceau treaba 
lor oricum, și că totul dura două săptămâni sau 
paisprezece zile, după dorinţă. 

Luz presupuse că doctorul spusese o glumă, deși ei nu-i 
venise să râdă. 


Două zile mai târziu, Ramiro era și mai rău, dar Luz 
trebuia să se ducă la lucru. Cu două zile înainte, o 
atenţionaseră cu privire la absenţe. Dacă ea nu mai voia să 
lucreze la hotel, afară aștepta un cârd de oameni să-i ia 
locul. Ca atare, fusese nevoită să îl ducă pe Ramiro la 
camera de gardă noaptea, după terminarea turei. 

În autobuz, îl cuibări alături de ea și îi strânse haina 
proprie peste trupul lui micuţ care tremura. El se făcu 
covrig și adormi imediat. Avea o respiraţie șuierată, ca și 
cum cineva mototolise o hârtie în plămânii lui. Bietul băiat 
mai și tușea, ca un lătrat de focă. 

În această noapte, clinica era mai puţin aglomerată. Luz 
plăti taxa de zece dolari și în mai puţin de o jumătate de 
oră auzi strigat numele lui Ramiro. Își trezi băiatul și îl 
urmă pe un bărbat îndesat către un alt cabinet micut, 


similar cu cel al doctorului Jadra, doar că aici pereţii erau 
absolut goi. 

Ramiro nu observă nimic. Se cățără pe masa de 
examinare acoperită cu hârtie, își ghemui picioarele la 
piept și închise ochii. Luz îl acoperi din nou cu haina ei și 
se puse iarăși pe așteptat. Până ce fu brusc trezită de o 
ciocănitură în ușă. 

— Mi-ar prinde bine și mie un pui de somn, rosti femeia 
pe un ton blând, într-o spaniolă fluentă. 

Purta un ecuson pe care scria Dr. Judith Cohn. Studie 
hârtia din mână, apoi își îndreptă atenţia asupra lui Luz. 

— Deci. Povestiţi-mi despre Ramiro. Unde s-a tăiat în 
halul ăsta? 

— La școală. A căzut. Dar el se plânge de gât. 

Doctorița se  încruntă și întinse mâna după un 
instrument medical. După o examinare mai temeinică 
decât cea efectuată de dr. Jadra, dr. Cohn se întoarse spre 
Luz. 

— Gâtul nu arată bine, dar mie nu-mi place deloc cum 
arată această tăietură, zise ea în spaniolă. Aș vrea să 
recoltez un pic de cultură. Între timp, în eventualitatea că 
nu e un virus, o să-i prescriu un antibiotic. 

— Dar celălalt doctor... 

— Da? Doctoriţa întinse mâna spre Ramiro. E-n regulă. 
Ce voiaţi să spuneţi? 

— Celălalt doctor spunea că e un virus. Acum s-ar putea 
să nu fie. Nu pricep. 

Având cam aceeași vârstă ca și Luz, doctoriţa îi arătă un 
pic de compasiune. 

— Uneori un virus produce o infecţie secundară care 
răspunde la antibiotice. Mie mi se pare că tăietura aia e 
infectată. 

— Şi medicamentul se va ocupa de asta? 

Doctoriţa dădu din cap. Deja scosese reţetarul. 

— Ramiro suferă de vreo alergie? Bine. Acum, dacă, din 
cine știe ce motiv, tăietura nu se vindecă, este posibil să-i 


prescriu un antibiotic mai puternic, dar vă voi da de știre 
atunci când voi avea rezultatele testului. 

— Şi când vor veni? Rezultatele? 

— De obicei durează două-trei zile. 

— Încă trei zile? N-am putea începe de acum cu 
antibioticul mai puternic? Așa n-ar mai trebui să revin la 
încă o consultaţie. 

Doctoriţa clătină din cap. 

— Nu va trebui să reveniţi aici. Dacă va fi nevoie, o să 
întocmesc direct cealaltă reţetă. 

Luz așteptă, apoi șopti: 

— Mai sunt și cheltuielile legate de cele două reţete. 

Dr. Cohn plescăi din buze, cu tristeţe. 

— Îmi pare rău, dar nu avem voie să prescriem un 
antibiotic mai puternic decât are nevoie Ramiro. O atinse 
pe Luz pe antebraţ. O să fie bine. Nu vă faceţi griji. 

Luz încercă să zâmbească. N-avea cum să nu-și facă 
griji. Ramiro nu se simțea deloc mai bine. De fapt, ea își 
dădea seama că băiatul se simţea chiar mai rău. In ciuda 
propriei voințe, pe obraz i se rostogoli o lacrimă. Și-o 
șterse repede, aproape cu furie, dar doctoriţa o văzuse. 

— Sunteţi chiar așa de îngrijorată? 

Luz încuviinţă tăcută. Apoi: 

— Mă tem... 

Doctoriţa se așeză încet pe scaun și se aplecă spre Luz. 
Îi vorbi în şoaptă: 

— Totul va fi bine. Serios. S-a infectat cu ceva, asta-i tot. 
Antibioticele vor rezolva problema în câteva zile. 

— Dar... simt în inima mea... 

Luz se opri. 

Dr. Cohn se îndreptă de spate, dar continuă să-i 
vorbească cu blândeţe: 

— Sunteţi amândoi foarte obosiţi. Cel mai bun lucru pe 
care îl aveţi acum de făcut e să vă duceţi acasă și să 
dormiţi ca lumea. Situaţia va arăta mai bine după aceea. 

Luz simţi că nu are încotro și trebuie să accepte. Se uită 


câteva clipe lungi în ochii doctoriţei, apoi dădu mecanic 
din cap și îi mulţumi. După aceea ieși împreună cu fiul ei 
care tremura în noaptea friguroasă. 


1 


În jurul orei 6.20 din dimineaţa zilei de marţi, 10 aprilie, 
un om de afaceri de patruzeci și șapte de ani, pe nume Tim 
Markham, se pregătea să-și încheie programul obișnuit de 
jogging. Atunci când nu călătorea în alte părţi, Markham 
alerga în fiecare zi în jurul reședinței sale de pe Melaren 
începând cu ora 5.45. leșea din casă, cotea la dreapta, apoi 
iar la dreapta pe Twenty-eighth Avenue, alerga până la 
Geary, o lua la stânga și făcea cam un kilometru și 
jumătate până la parcul Presidio, apoi cotea iarăși la 
stânga înspre Lake. În dreptul Twenty-fifth Avenue, cotea 
la dreapta spre Scenic Way, traversa Twenty-sixth Avenue, 
apoi cotea în final spre casă pe Seacliff, unde alerga pe 
faleza de deasupra plajei Phelan. 

Markham nu era un bărbat cu tabieturi, dar în privinţa 
joggingului rareori varia ruta aleasă sau momentul 
alergării. În această dimineaţă - zi de ridicat gunoiul în 
cartier - fusese izbit de o mașină în intersecţie imediat 
după ce coborâse de pe trotuar ca să cotească de pe 
Scenic pe Twenty-sixth. Impactul îl azvârlise drept într-un 
tomberon din grămada strânsă pe trotuar, iar acesta îl 
acoperise de zoaie. 

Markham ieșise la jogging fără portofel și, ca atare, fără 
niciun fel de acte de identitate. Deși era un alb cu o stare 
bună de sănătate fizică, în această dimineaţă plecase să 
alerge fără să se bărbierească. Combinația de gunoaie din 
jurul lui, barba nerasă de o zi, pantofi de alergare purtaţi 
și îmbrăcăminte uzată îi făcu pe cei veniţi la locul 
accidentului să se gândească la faptul că era un vagabond 
rătăcit într-un cartier elegant. 

Paramedicii care sosiră de la o staţie de salvare 
apropiată începură imediat manevrele de menţinere a lui 
în viață. Markham sângera puternic la cap și era posibil să- 
și fi perforat un plămân. Era clar că avea mai multe oase 
fracturate, inclusiv femurul. lar dacă impactul îi retezase 


vreo arteră, atunci situaţia devenea extrem de critică. 
Omul avea nevoie clar de transfuzii de sânge și de 
intervenţie medicală specializată urgentă dacă era să aibă 
vreo șansă de supravieţuire. 


Şoferul ambulanţei, Adam Lipinski, văzuse multe astfel 
de scene oribile în viaţa lui. Deși cea mai apropiată unitate 
medicală de urgenţă se găsea la spitalul Portola, la 
douăzeci de cvartale depărtare, în centrul cartierului 
Richmond, Lipinski știa atât din experienţă personală, cât 
și din zvonurile care circulau că Portola se găsea într-o 
stare financiară destul de precară. Deoarece legea 
interzicea alte proceduri, cei de acolo erau obligaţi să 
accepte cazurile de urgenţă și să încerce să stabilizeze 
cumva victimele, așa cum era și cazul bărbatului pe care îl 
transporta Lipinski. Numai că Lipinski bănuia că victima 
lui era un biet vagabond, lipsit de asigurare medicală, iar 
asta însemna că medicii de la Portola n-aveau să permită 
internarea bietului om pentru un tratament adecvat în 
spital. 

Lipinski nu era doctor, dar văzuse de multe ori moartea 
și își dădea bine seama când aceasta dădea târcoale câte 
unui suflet nefericit. Acum își spunea că victima 
transportată de el tocmai intrase în ghearele doamnei cu 
coasa. După îngrijirile primite în sala de urgente, 
nefericitul ar fi avut nevoie de un pat la Terapie intensivă, 
dar dacă nu dispunea de asigurare mai mult ca sigur că 
medicii de la Portola aveau să-l declare transportabil 
pentru a-l expedia repede la spitalul districtual. 

Cu o lună în urmă, spitalul devenise subiectul unui 
scandal atunci când transferase un bebeluș de doar o zi - 
un bebeluș! - la spitalul County General după ce fetița 
ajunsese în Secţia C de urgenţe de la Portola în miezul 
nopții, născută cu șase săptămâni înainte de termen și deja 
dependentă de cocaină din pricina maică-sii. Evident că 
mama nu dispunea de niciun fel de asigurare. Deși un 


doctor oarecare, dovedind mult bun-simţ și profitând de 
lipsa de reacţie a administraţiei spitalului, ordonase 
internarea bebelușului în Secţia de terapie intensivă de la 
Portola, a doua zi altcineva luase decizia că mama și fetița 
nu aveau cu ce să plătească și, ca atare, erau nevoite să fie 
transferate la County General. 

Câţiva doctori din Portola protestaseră, susținând că 
mama nu putea fi transferată așa de repede după o naștere 
dificilă. Femeia se găsea încă în stare gravă după operaţie 
și transportarea ei în altă parte o putea ucide. 
Administraţia spitalului dăduse înapoi, în schimb susţinuse 
că fetița, Emily, în ciuda dependenţei ei înnăscute de 
cocaină, putea supravieţui transportului în cealaltă parte a 
orașului. Ca atare, fetița fusese externată. Separată de 
mama ei la nicio zi de la naștere. 

Ajunsă la County General, Emily stătuse doar o zi în 
secţia supraaglomerată de copii născuţi prematur. Apoi 
Jeff Elliot, editorialistul de la Chronicle care ţinea rubrica 
„CityTalk”, prinsese de veste despre eveniment și se luase 
de cei de la Portola. Dacă nu s-ar fi întâmplat așa ceva, 
Lipinski știa că biata micuță probabil n-ar fi supravieţuit 
nici măcar o săptămână. După declanșarea scandalului, 
fetița fusese reinternată la Secţia de terapie intensivă de la 
Portola, unde fiica și mama stătuseră zece zile, iar la 
plecare li se înmânase nota de plată de aproape șaptezeci 
de mii de dolari. Iar în tot acest timp, politrucii, ziariștii și 
jumătate din  chiriașii proprietăților imobiliare ale 
spitalului - pe care administraţia spitalului îi acuza de furt 
de medicamente și de tot felul de matrapazlâcuri fără să 
aducă dovezi - ajunseseră să deranjeze profund ordinea și 
armonia în general existente în spital. 

La sfârșitul scandalului, spitalul anunţase că astfel de 
greșeli legate de internări nu aveau să se mai repete. 
Lipinski știa mai presus de orice îndoială că, după 
stabilizarea victimei aflată în ambulanţa lui, cei de la 
Portola aveau să o suie într-o altă ambulanţă și să o 


expedieze spre County General, cei de acolo fiind obligaţi 
să interneze pe oricine, mai ales pe cei fără asigurare. 
Lipinski nu era deloc sigur că victima avea să 
supravieţuiască unei a doua călătorii. Chiar dacă așa ceva 
se petrecea printr-o minune, Secţia de terapie intensivă de 
la County General era o catastrofă, fără paturi pentru 
bolnavi, un loc unde tărgile se înșirau de-a lungul 
pereţilor. 

Mai exista însă timp până la o asemenea decizie. 
Deocamdată, paramedicii încercau să-l pună pe accidentat 
pe o targă, iar polițiștii începuseră să bată pe la uși și să 
discute cu oamenii din mulţimea strânsă pentru a vedea 
dacă poate cineva să identifice victima. Chiar și bogătașii 
snobi, ferecațţi în castelele lor și necunoscuţi vecinilor lor, 
puteau recunoaște pe cineva care trecea des prin cartierul 
lor. 

Deoarece corpul victimei fusese practic făcut zob, 
operaţiunea de salvare dură mai mult decât estimase 
Lipinski, dar, în cele din urmă, paramedicii reușiră să îl 
așeze pe nefericit cum trebuie în ambulanţă. Între timp, 
Lipinski decisese să se îndrepte direct spre County 
General. Cei de la Portola și-ar fi bătut joc de amărât, iar 
Lipinski nu credea că bietul de el putea supravieţui unor 
astfel de manevre. Tocmai introdusese maneta în viteză și 
se pregătea să plece când observă doi polițiști venind în 
fugă cu o femeie disperată pe urmele lor. 

Lipinski știa ce înseamnă asta. Scoase maneta iarăși la 
punctul mort, lăsă motorul să meargă, deschise portiera și 
cobori în stradă. Poliţiștii ajunseră la el când Lipinski 
deschidea deja ușile din spate. Pe jumătate mergând, pe 
jumătate alergând, femeia venea la câţiva pași în urma lor. 
Urcă înăuntru și Lipinski o văzu cum încremenește și cum 
își duce mâinile la gură. 

— Oh, Doamne, auzi el. Oh, Doamne! 

Nu mai putea aștepta. Trânti ușa în spatele femeii și se 
duse repede la scaunul lui de șofer. Victima fusese 


identificată. Acum se putea duce cu ea la Portola. 


2 


Cu mult timp înainte de a împlini frumoasa vârstă de 
patruzeci de ani, Dismas Hardy alerga în mod regulat. 
Traseul lui pornea din dreptul casei de pe Thirty-fourth 
Avenue către plajă, apoi spre sud pe nisipul tare până la 
Lincoln Way, unde cotea spre est și alerga pe trotuar până 
ce ajungea la intersecţia cu Ninth și la barul Little 
Shamrock, unde el era coproprietar. Dacă era weekend 
sau început de seară, Hardy se oprea adesea acolo ca să 
bea o bere înainte ca vârsta să-i mai tempereze poftele. 
Ulterior, renunţase la bere și începuse să se mulțumească 
doar cu un pahar cu apă. Își termina repede băutura și 
apoi își încheia circuitul de șase kilometri prin parcul 
Golden Gate și apoi înapoi spre casă. 

Cam cu trei ani în urmă încercase pentru ultima dată un 
astfel de program de exerciţii fizice. Reușise să alerge o 
săptămână și cam jumătate din a doua săptămână după 
care renunţase, spunându-și că trei kilometri de alergat nu 
era prea rău pentru o persoană de patruzeci și șapte de 
ani. În ultimii zece ani se îngrășase doar cu patru 
kilograme, mult mai puţin decât mulţi dintre colegii lui. La 
forma în care se simţea, n-avea de gând să-și pedepsească 
trupul mai mult decât era nevoie. 

Cu un an în urmă însă, prietenul lui cel mai bun, Abe 
Glitsky, suferise un infarct care aproape că îl doborâse. 
Glitsky era mai în vârstă decât Hardy doar cu câţiva ani și 
totuși o păţise. Hardy nu considerase niciodată că el sau 
Abe ar fi fost suficient de bătrâni ca să aibă probleme de 
inimă. Cei doi erau prieteni foarte buni încă de pe vremea 
când patrulau împreună pe străzi ca polițiști după ce 
Hardy se întorsese din Vietnam. 

Acum Glitsky era șeful Departamentului Omucideri al 
Poliţiei din San Francisco. Pe jumătate negru și pe 
jumătate evreu, Glitsky era un fost absolvent de colegiu. 
Dintre colegii lui, nimeni nu l-ar fi descris vreodată altfel 


decât ca pe un dur. Aspectul contribuia cu prisosinţă la 
renume - o cicatrice groasă îi traversa buzele de sus în jos 
sub un nas ascuţit ca o secure, plus privirea extrem de 
neprietenoasă și de dură. Fruntea care exprima inteligenţă 
îi era încadrată de smocuri de păr cărunt tăiat scurt. 
Glitsky nu bea, nu fuma și nici nu folosea droguri. Când 
zâmbea, o făcea pentru a îngrozi personalul din subordine 
(sau copiii mici, așa, de distracţie). Cu șase luni în urmă, 
când se însurase cu Treya Ghent, asistenta administrativă 
a noului procuror districtual, mai mulţi inspectori din 
subordinea lui puseseră pariu că stilul nou de viaţă al lui 
avea să-l mai înmoaie. Oamenii continuau și acum să 
plătească în rate acel pariu. 

Hardy era un avocat al apărării de succes. Deși 
profesional el și Glitsky se găseau în tabere opuse, 
prietenia lor era veche de o viaţă. Cu câţiva ani înainte, 
când Fio, prima nevastă a lui Glitsky, murise, Hardy și 
soţia lui, Frannie, îi luaseră pe cei trei băieţi ai soţilor 
Glitsky ca să stea la ei până ce Abe avea să-și revină din 
punct de vedere emoţional. Toamna trecută, Hardy 
ajunsese cavaler de onoare la nunta lui Abe. 

Nu discutau despre chestia care îi lega - erau bărbaţi în 
toată firea, în definitiv, dar fiecare din ei constituia un 
reper de nădejde în viaţa celuilalt. 

Infarctul îi alertase la maximum pe toţi. 

Cam la o lună după căsătoria lui Abe, intraseră într-un 
soi de rutină de exerciţii fizice, în cadrul căreia de două ori 
pe săptămână unul din ei căuta să-l convingă pe celălalt să 
execute cu orice preţ ceva mișcări fizice. După ce nevoia 
de a se dovedi masculi feroce din primele câteva 
săptămâni îi făcuse să renunţe aproape la tot din pricina a 
tot felul de dureri resimtite, ajunseseră în cele din urmă să 
efectueze o plimbare scurtă de câteva ori pe săptămână și 
poate să joace ceva cu mingea în weekenduri. 

În această dimineaţă, se plimbau în ritm destul de alert 
pe o alee din jurul lacului Stow din parcul Golden Gate. 


Era o dimineaţă răcoroasă și limpede, iar soarele se vedea 
clar printre ramurile copacilor. Deasupra apei plutea un 
soi de ceaţă, din care apăru la un moment dat o lebădă 
însoţită de cârdul ei de pui, în apropiere de malul lacului. 

Glitsky discuta despre probleme de serviciu, ca de 
obicei, plângându-se de manevrele politice din jurul 
numirii unei perechi de inspectori lipsiţi de experienţă în 
cadrul unităţii lui de anchetatori de elită, ca reacţie la 
inexplicabila creștere a numărului de accidente rutiere cu 
fugă de la locul faptei din zona metropolitană. În ultimele 
douăsprezece luni, conform afirmațiilor lui Glitsky, 
nouăzeci și trei de persoane fuseseră lovite de vehicule cu 
motor în oraș și la periferie. Dintre aceste nouăzeci și trei 
de victime, douăzeci și șapte muriseră. Dintre cele șaizeci 
și șase de accidente cu victime care nu muriseră, 
paisprezece erau cazuri de fugă de la locul accidentului. 

— Îmi place la nebunie cum rostești tu toate numerele 
astea, zise Hardy. Oricine ar putea jura că ești tare stăpân 
pe ce spui. 

— Dar sunt date reale. 

— Sunt convins. Tocmai de aceea mă bucur că suntem 
pe alee și nu pe stradă, unde am putea fi călcaţi de careva 
în orice clipă. Dar cum afectează numerele astea 
departamentul tău? Credeam că accidentele cu fugă de la 
locul faptei nu constituie subiectul anchetelor de 
omucideri. 

Glitsky îl privi pieziș. 

— Tehnic vorbind, o astfel de anchetă se declanșează 
când moare cineva. 

— Aha. Şi de aceea vin la voi. Doar vă ocupați de 
omoruri. 

— Dar nu noi efectuăm investigația. Nu am făcut 
niciodată așa ceva. Vrei să știi de ce? În primul rând, 
pentru că există o unitate separată intitulată deștept 
„lovește și fugi”. 

— Bun nume dacă se ocupă cu ceea ce cred eu, zise 


Hardy. 

— E un nume potrivit, fu Glitsky de acord. 

Ştia prea bine, chiar dacă departamentul poliţiei nega 
asta, că niciun accident cu fugă de la locul faptei - chiar 
dacă era vorba de un omor - nu era investigat de altcineva 
decât de inspectorii obișnuiți. De obicei, vreo doi membri 
ai unităţii specializate duceau raportul despre incident la 
procuratură a doua zi după accident. Poate se duceau 
chiar la locul faptei ca să vadă dacă dădeau de vreun 
martor care să furnizeze o descriere sau un număr de 
înmatriculare pentru vehiculul implicat. Dacă nu reușeau, 
iar în raport nu existau martori oculari credibili, ancheta 
lua în principiu sfârșit. Dacă dispuneau de un număr de 
înmatriculare, îl introduceau în computer ca să vadă dacă 
exista o adresă asociată numărului. Uneori, dacă 
accidentul atrăgea atenţia presei și dispuneau de o 
descriere a vehiculului, sunau la câteva ateliere de 
reparaţii ca să vadă dacă nu apăruse vreun vehicul care să 
se potrivească cu cel descris. De obicei răspunsul era 
negativ. 

— E un departament chiar foarte bun, continuă Glitsky. 
Dar nu se ocupă cu ce ne ocupăm noi, cu anchetarea 
crimelor. 

— În ciuda numelui unităţii tale, care arată interesul 
pentru toate cazurile de omucideri. 

— De aici și confuzia, replică Glitsky. Unora dintre șefii 
noștri civili continuă să nu le fie clar acest concept. 

Se plimbară câteva secunde în tăcere. 

— Şi care e al doilea? întrebă Hardy. 

— Al doilea ce? 

— Spuneai că nu investigaţi omoruri cu fugă de la locul 
faptei în primul rând pentru că există o unitate 
specializată. Când spui „în primul rând”, se deduce că 
există și un al doilea rând. 

Glitsky încetini ritmul, apoi se opriră amândoi. 

— Al doilea motiv este că omorurile cu fugă de la locul 


faptei nu prea sunt crime. De fapt, nu sunt niciodată crime. 

— Nu spune niciodată „niciodată”. 

— În acest caz poţi spune liniștit. Vrei să știi de ce? 

— E greu să descoperi arma crimei? 

— Ăsta e un motiv. Un altul este acela că e greu să 
convingi victima vânată să stea în faţa mașinii tale atunci 
când nu sunt martori în jur ca să o calci. Cei mai mulţi 
oameni nu ar face așa ceva. 

— Şi atunci unde e problema? 

— Problema, replică Glitsky, este că douăzeci și șapte de 
morți în douăsprezece luni înseamnă un număr care pare 
să fi alarmat opinia publică. 

— Pe mine, unul, m-a alarmat, comentă Hardy. Din ce în 
ce mai mult. 

— Mada, în fine, așa cum poate ai aflat, ilustrul nostru 
Consiliu de îngeri financiari a autorizat eliberarea unor 
fonduri speciale pentru recompensarea martorilor oculari 
și pentru întărirea anchetelor în toate cazurile de 
omucidere în urma accidentelor de mașină. 

— Este o idee foarte bună. ă 

— Greșit. Este o idee foarte proastă, replică Glitsky. În 
primul rând, nu există anchete legate de omucidere în 
urma accidentelor de mașină, nici măcar în situaţiile de 
fugă de la locul faptei. În nouăzeci la sută dintre cazuri e 
vorba de un șofer beat la volan. În celelalte zece la sută 
din cazuri, șoferul își vede liniștit de treabă și se trezește 
cu cineva care-i răsare în faţă dintre alte două vehicule, 
după care... bum! Omul se sperie și fuge. Probabil că 
înainte de a spăla putina, omul respectiv n-a comis nimic 
rău. De acord, sunt ucideri din culpă, pentru că șoferul ar 
fi trebuit să rămână pe loc, dar nu sunt crime. 

— Şi chestia asta te preocupă pentru că...? 

— Pentru că de două luni încoace îi am în echipa mea pe 
acești doi clovni politici - pardon, inspectori - despre care 
ţi-am povestit, iar ei par să nu-și găsească nimic util de 
făcut. Să spunem că situaţia asta nu a trecut neobservată 


de restul echipei, care, apropo, îi numește pe cei doi 
„polițiști de mașini”. 

— Poate că porecla e un compliment, zise Hardy. 

Glitsky clătină dezgustat din cap, apoi se uită la ceas. 

— Hai să mergem. 

Hardy și-i imagina pe inspectorii noi, știind că n-aveau 
parte de un tratament prea blând din partea veteranilor 
Departamentului Omucideri. In ciuda scandalurilor și a 
controverselor care loviseră crunt în respectul de sine al 
altor departamente de poliţie, cei doisprezece oameni, 
bărbaţi și femei, de la Omucideri se considerau o unitate 
de elită. Munciseră mult ca să atingă o asemenea culme, 
iar ceea ce făceau conta enorm pentru ei. Se mândreau cu 
munca lor, iar tipii cei noi nu prea aveau cum să-și 
găsească un loc. 

— Așadar, au apărut cazuri de abuz? întrebă Hardy. 

— Cineva le-a vopsit „Mașina Cincizeci și Patru” pe 
vehiculul lor de intervenţie. Mai știi felinarul de stradă pe 
care îl avem de ani de zile în sediu? Cumva a ajuns să fie 
înfipt între birourile celor doi tipi, așa că ei nu se pot vedea 
când se așază pe locurile lor. A, mai știi mașinile alea de 
jucărie din metal cu care se joacă copiii? Pe birourile lor 
apar câte șase sau opt mașinuţe noi în fiecare zi, în 
dulapurile lor, peste tot. 

— Cred că putem numi chestia asta drept un abuz. 

Glitsky încuviinţă. 

— Așa ar fi corect să spunem. 


La puţin timp după ora nouă, Glitsky se așeză în spatele 
biroului său din încăperea mică aflată la etajul patru al 
Palatului de Justiţie. Ușa încăperii era închisă. Cei doi 
oameni noi ai echipei lui - Harlen Fisk și Darrel Bracco - 
fuseseră chemaţi cam de zece ori la locul accidentelor cu 
fugă de la locul faptei în cele două luni de când lucrau 
acolo, și, teoretic, cel puţin, ar fi trebuit să se îndrepte deja 
în acea dimineaţă spre locul accidentului în care fusese 


implicat Tim Markham. De această dată însă, preferaseră 
să aștepte instrucţiunile șefului lor înainte de a face vreo 
mișcare. 

Glitsky nu-l putea învinui pe niciunul din ei că 
manifestaseră iritare faţă de condiţiile îndurate până 
atunci în cadrul departamentului, dar până în acea 
dimineaţă nici nu putea afirma cu mâna pe inimă că fusese 
prea îngrijorat de acest amănunt. Cei doi fuseseră numiţi 
politic și meritau ceea ce primeau în ascensiunea lor pe 
scara ierarhică, în cadrul căreia faptul că veniseră acolo pe 
motive politice îi plasase deja mai sus decât pe alţi 
inspectori mai inteligenţi, mai calificaţi profesional și mai 
muncitori. 

Harlen Fisk era nepotul lui Kathy West, supervizor 
municipal. Era un individ înalt de aproape doi metri, 
cântărea peste o sută douăzeci de kilograme și era atât de 
mândru de sine, încât atingea limita enervării. Darrel 
Bracco era zvelt, agil, curat, un fost soldat, arătând ca un 
terrier pe lângă Saint Bernardul de Fisk. Legăturile lui 
politice erau mai obscure decât ale partenerului, dar nu 
mai puţin puternice. Tatăl lui, Angelo Bracco, purtase 
uniforma militară timp de treizeci de ani, iar acum era 
șoferul personal al primarului Washingtonului - și, ca 
atare, Bracco se bucura de sprijinul primarului oricând ar 
fi avut nevoie. 

Așadar, cei doi s-ar fi putut duce oricând să se plângă 
celor care îi susțineau, astfel încât Glitsky s-ar fi putut 
trezi în orice clipă cu o mustrare oficială de la inspectorul- 
șef Rigby pentru conducere neglijentă a departamentului 
său. În loc de asta, cei doi se găseau în biroul lui, punându- 
i pe tapet problema lor. Situaţia era de așa natură, încât 
Glitsky era înclinat să asculte spusele lor, dacă nu cu 
compasiune, atunci măcar cu un oarecare respect pentru 
poziţia lor. 

Bracco stătea în picioare, ascultându-l atent pe Glitsky 
care vorbea deja de câteva minute, repetând câteva dintre 


ideile pe care le enunţase anterior în discuţia cu Dismas 
Hardy. 

— De aceea Departamentul nostru de Omucideri este la 
etajul patru, trase el concluziile, de unde se poate vedea 
minunatul acoperiș al morgii, în vreme ce unitatea de 
intervenţie pentru cazurile de fugă de la locul faptei are 
doar o ușă care se deschide în aleea pe care se află 
tomberoanele de gunoi de la bucătăria pușcăriei. Ucigașii 
sunt oameni răi. Şoferii care au comis un accident și au 
fugit de la locul faptei au luat o decizie nefericită. Există o 
diferenţă. 

Bracco oftă. 

— Așadar, nu prea avem ce să facem aici, nu-i așa? 
Glitsky se aplecă pe scaunul lui și își puse palmele pe 
birou. 

— Îmi pare rău, dar așa stau lucrurile. 

Chipul tânărului se întunecă. 

— Și atunci de ce am fost aduși să lucrăm aici? 
Întrebarea cerea un răspuns prudent. 

— Înţeleg că amândoi cunoașteţi anumiţi oameni. Poate 
că aceștia nu înţeleg anumite chestiuni tehnice. 

Fisk se încruntă. 

— Cum rămâne cu omul lovit în această dimineaţă? 
Markham. 

— Ce e cu el? întrebă Glitsky. 

— Nu a murit la faţa locului, dar, dacă moare, ce se 
întâmplă? 

— Atunci, din câte am înţeles, preluăm cazul de la 
accidente cu fugă de la locul faptei. 

— Şi ce facem cu el? se interesă Bracco. . 

— Încercăm să găsim șoferul? Nu știu. Într-un gest de 
neputinţă, Glitsky își deschise palmele și ridică din umeri. 
Uite ce e, oameni buni, continuă el. Poate că reușesc să 
vorbesc cu șeful ca să văd dacă poate aranja o mutare 
pentru voi. Poate că vreţi să vă transferați la Bande 
organizate sau la Jafuri, sau în altă parte. Să faceţi ceva ca 


lumea cu niște cazuri adevărate și să vă croiți un drum 
serios înapoi încoace, unde să vă ocupați de niște crime 
adevărate, ceea ce nu e cazul acum. 

Ținându-se tare pe poziţie, Bracco insistă să știe care 
era misiunea lui. 
> Între timp, suntem aici. Ce vreţi să facem, domnule? 
In legătură cu accidentul din dimineaţa asta? 

Situaţia era cât se putea de stupidă, dar experienţa îl 
învățase pe Glitsky că stupiditatea reprezenta rezultatul 
cel mai des întâlnit al soluţiilor politice. Poate că băieţii 
ăștia aveau să înveţe o lecţie. 

— Vreţi sfatul meu? Duceţi-vă voi înșivă la faţa locului. 
Căutaţi mai atent indicii decât cei care se ocupă de 
accidente cu fugă de la locul faptei. Poate veţi descoperi 
ceva ce oamenii de acolo au trecut cu vederea. 


Nu erau deloc fericiţi să o facă, dar Bracco și Fisk se 
apucară să verifice pe îndelete împrejurimile locului 
accidentului. Chiar dacă nu găsiră niciun martor ocular al 
evenimentului în sine, eforturile lor dădură oarecare 
rezultate. 

Cam în preajma orei accidentului, un broker de 
patruzeci și cinci de ani, pe nume John Bandolino, ieșise 
din casa lui aflată pe Seacliff, la vest de Twenty-sixth 
Avenue, ca să-și cumpere ziarul. Tocmai se întorcea în 
casă când auzise o mașină cu o ţeavă de eșapament 
zgomotoasă accelerând puternic, apoi virând în scrâșnet 
de cauciucuri pe după colţul străzii. Cum cartierul era în 
mod normal extrem de pașnic, Bandolino ieșise înapoi pe 
stradă ca să vadă dacă îl putea identifica pe individul de la 
volan care făcea atâta zgomot dis-de-dimineaţă. Mașina 
ajunsese însă prea departe ca el să-i mai vadă bine 
numărul de înmatriculare. Era o mașină verde, probabil de 
origine americană. Cu siguranţă nu era o mașină nouă. 

Ceilalți martori care îi întăriră spusele privind 
descrierea mașinii erau George și Ruth Callihan Brown, 


ambii pensionari, ieșiţi din casă ca să-și ia obișnuitul mic 
dejun împreună cu niște prieteni. Tocmai cotiseră de pe 
Seacliff pe Twenty-sixth, când Ruth îl zărise pe Markham 
întins printre tomberoanele de gunoi din faţă. După șocul 
inițial, cei doi pensionari își dădură seama că o mașină 
verde de mărime medie îi depășise pe banda a doua pe 
drum. Se răsuciseră amândoi pe locurile lor și văzuseră 
mașina dispărând pe după colț. Auziseră zgomotul tobei de 
eșapament și accelerarea subită, dar nu se gândiseră să 
plece în urmărirea vehiculului - Markham zăcea 
inconștient și plin de sânge. Oamenii aveau la ei un telefon 
mobil, iar victima avea nevoie de o ambulanţă. 

Expertul în reconstruirea scenei accidentului avu 
probleme în localizarea exactă a locului unde fusese lovit 
Markham. Era evident că forța impactului aruncase 
victima o oarecare distanță prin aer, iar pe asfalt nu 
existau urme de frânare care să indice intenţia șoferului 
speriat de a opri sau măcar de a încetini. 


3 


Ora prânzului și Lou the Greek gemea de lume. 

Fără niciun plan de dezvoltare sau plan de marketing și 
părând să sfideze bunul-simţ sau bunul-gust, localul își 
găsise nișa de clienţi și devenise o adevărată instituţie de 
peste o generaţie. Poate că de vină era locaţia, chiar vizavi 
de Palatul de Justiţie, numai că în zonă restaurantele și 
barurile abundau. Niciunul dintre acestea nu o ducea la fel 
de bine sau nu rezistase atât de mult timp precum localul 
grecului. Oamenii de toate vârstele păreau să se simtă 
minunat acolo, în ciuda  reţinerilor personalului 
manifestate faţă de oricine căuta să privească locul cu un 
ochi critic. 

Intrarea în local se făcea pe un coridor cu miros vag de 
urină, care ducea spre o scară neluminată - șase trepte 
către un set de uși duble capitonate în piele. Podeaua 
restaurantului se găsea la doi metri sub nivelul solului, așa 
că înăuntru era întuneric chiar și în cele mai luminoase 
zile, iar mirosul dinăuntru n-avea cum să stârnească 
apetitul cuiva în mod deosebit. De-a lungul unui zid se 
înșirau mai multe ferestruici, la nivelul ochilor celor 
dinăuntru și la nivelul solului de afară. Din acest motiv, 
lumina naturală era extrem de zgârcită. Din nefericire, tot 
ce se vedea afară erau pantofii trecătorilor pe aleea de 
acces, plină cu tomberoane de gunoi și alte deșeuri 
urbane, precum și cu casele de carton ale vagabonzilor 
care își făcuseră sălaș acolo. Pereţii fuseseră pe vremuri 
tapetaţi ca la un bordel, în maroniu și auriu, dar acum 
deveniseră negri din pricina trecerii timpului. 

Barul se deschidea la șase dimineaţa pentru alcoolici și 
funcţiona în liniște timp de câteva ore. Se isca oarecare 
agitaţie o dată cu începerea zilei de lucru în cealaltă parte 
a străzii, dar la ora 11 se deschidea bucătăria și locul 
începea să se umple repede cu lume. Zilnic, nevasta lui 
Lou, Chui, combina o varietate nesfârșită de ingrediente 


chinezești și grecești pentru specialitatea zilei, de altfel 
singurul fel de mâncare din meniu. Lou (sau unul dintre 
alcoolicii care veneau de dimineaţă) se apuca să boteze 
felul cu tot felul de nume precum Kung-Pao Chicken Pita 
sau Yeanling Happy Family, iar clienţilor nu părea să le 
pese prea mult. Dată fiind calitatea mâncării (nimeni nu o 
putea numi bucătărie) și sărăcia opţiunilor, popularitatea 
localului era un imens mister chiar și pentru cei care 
obișnuiau să mănânce acolo. 

Grupul de la masa mare de lângă ușa către bucătărie se 
încadra în această categorie. De câteva luni, într-un soi de 
aranjament neoficial, un grup de profesioniști se reunea în 
majoritatea zilelor de joi în restaurant ca să ia prânzul. 
Totul începuse după ce primarul îl numise procuror 
districtual pe Clarence Jackman. Până în acel moment, 
Jackman practicase avocatura ca partener la firma Rand & 
Jackman, una dintre cele mai bune firme de avocatură din 
oraș. Fostul procuror districtual, Sharron Pratt, 
demisionase în dizgrația primarului. 

Jackman se socotea mai puţin un politician și mai mult 
un om de afaceri. Primarul îi ceruse să treacă la acţiuni 
dure în cadrul biroului aprig disputat din punct de vedere 
politic al procuraturii și să-l repună pe picioare, anchetând 
crime, menţinând bugetul pe linia de plutire și mediind 
conflictele de afaceri din oraș. Căutând o perspectivă nouă 
a vieţii personale de la noua slujbă, Jackman invitase 
imediat câţiva colegi din discipline diferite - dar în cea mai 
mare parte legate de practica legală - la un prânz informal 
la Lou. Mutarea era în sine complet neortodoxă. Un prânz 
la Lou nu era atât de mult un secret, cât un non- 
eveniment. Nimeni nu discuta cu cineva faptul că vedea 
acolo aceiași oameni adunaţi în jurul unei mese în fiecare 
săptămână. Faptul nu constituia o știre interesantă. 


Jackman stătea cu fața spre ușa de la bucătărie. Pe 
spătarul scaunului atârna haina de la costumul lui în 


dungi. Cămașa albă, bine apretată, abia reușea să-i 
acopere spatele plin de mușchi. Avea faţa întunecată la 
culoare, aproape de un negru-albăstrui, iar capul lui imens 
era lipit direct de umeri, părând lipsit complet de gât. 

Probabil că Lou se apucase să coacă o mulțime de 
prăjiturele cu răvașe pentru că în ultimele săptămâni pe 
fiecare masă din restaurant se odihnea câte un castron 
plin cu astfel de „delicatese”. Prânzul oferit de procurorul 
districtual astăzi se învârtise în jurul subiectului serios al 
contractului municipal legat de asigurările de sănătate, iar 
când Jackman rupsese o prăjiturică, râsul homeric în care 
izbucnise brusc mai domoli o parte din tensiunea care se 
acumulase la masă. 

— Îmi place la nebunie chestia asta, zise el. Mesajul e 
perfect și pică la ţanc: „Nu te îmbolnăvi”. Se uită la colegii 
lui de masă. Cine scrie chestiile astea? L-a plătit vreunul 
dintre voi pe Lou să strecoare mesajul ăsta aici? 

— Cred că atunci când au rămas fără matrițe pentru 
numere de înmatriculare la San Quentin... 

Vorbise Gina Roake, fost avocat din oficiu, ajunsă acum 
avocat privat. În ciuda diferenţei de treizeci de ani, umbla 
zvonul că ea era încurcată cu David Freeman, un alt 
mesean prezent. 

— Imposibil, ripostă Marlene Ash. Marlene era procuror 
districtual adjunct în cadrul echipei lui Jackman. Şi ea își 
dăduse haina jos când se așezase la masă, dezvăluind un 
piept plin sub un pulover maro. Părul lung castaniu 
încadra o faţă atrăgătoare, marcată doar de o ușoară 
cădere a ochiului drept. E imposibil ca vreun deţinut să 
scrie: „Nu te îmbolnăvi”. Mai degrabă ar scrie: „Mori, 
molâule”. 

— Un astfel de deţinut s-ar dovedi neobișnuit de 
politicos, nu-i așa? întrebă Treya Ghent. 

— Ar fi fără precedent, fu Glitsky de acord. Și oricum nu 
e vorba de un răvaș de noroc. Locotenentul stătea la două 
scaune distanță de procurorul districtual, alături de soţia 


lui, care îl ţinea de mână pe deasupra mesei. Un răvaș de 
noroc trebuie să se refere la viitor. 

În acea clipă interveni Dismas Hardy: 

— E într-un răvaș de noroc, Abe. Ca atare, prin definiţie, 
e vorba de o predicţie. 

— Dar dacă ar fi fost o insectă înăuntru, asta ar fi 
însemnat un răvaș de noroc? 

— Hei, oameni buni. Medicul legist-șef al orașului San 
Francisco, John Strout, ridică o mână și își potrivi ochelarii 
pe nas. Un gentleman cu maniere de sudist, Strout își 
desfăcuse propria prăjiturică și acum se uita la bileţelul 
dinăuntru. Uitaţi mesaj de noroc: „Vei avea succes în 
domeniul ales”. Privi în jurul mesei. Mă întreb ce va 
însemna acest succes. 

— Credeam că ești deja în domeniul ales de tine, zise 
Roake. 

— Și eu, replică Strout. La naiba! Şi ce va urma? 

Toată lumea izbucni în râs. Urmă o scurtă tăcere, 
întreruptă de Jackman. 

— Asta e și întrebarea mea, John. Ce va urma? 

Cercetă cu privirea grupul strâns în jurul mesei. Doar 
doi dintre oamenii de acolo nu scoseseră nicio vorbă în 
timpul discuţiei legate de răvașele din prăjiturele: David 
Freeman, un bărbat de șaptezeci și ceva de ani, 
proprietarul casei în care locuia Hardy, cel mai cunoscut și 
influent avocat din oraș, și Jeff Elliot, editorialistul de 
patruzeci și ceva de ani al rubricii „Citylalk” din ziarul 
Chronicle, țintuit într-un scaun cu rotile de scleroza 
multiplă de care suferea. 

Freeman fu cel care vorbi: 

— Aici nu încape nicio îndoială, Clarence. Parnassus a 
trimis municipalităţii o notă de plată de aproape 
treisprezece milioane de dolari și ceva mărunțţiș pentru 
servicii pe care nu le-au prestat în ultimii patru ani. Cer 
plata integrală, cu dobânda aferentă, în șaizeci de zile, 
altfel, spun ei, ajung pe butuci. Așa ceva înseamnă pur și 


simplu șantaj ordinar. Chiar dacă le-ai datora bani. 

— Fapt care nu este încă stabilit cert, interveni Marlene 
Ash. 

Freeman ridică din umeri. 

— Bine, e chiar mai bine așa. Acuză-i de tentativă de 
estorcare și închide-le porțile. 

— Nu pot face asta. Jackman se ajuta de o scobitoare ca 
să-și curețe dinţii. Adică nu pot să-i închid. Oricum, nu așa 
de repede, chiar dacă am început să sondez terenul cu alţi 
furnizori. Dar nu e un proces rapid. Cu siguranţă nu se va 
întâmpla în acest an. lar contractul cu Parnassus e în 
vigoare alţi doi ani după aceea. 

— Iar cei cu care ești în discuţii oricum nu sunt mai 
breji, am dreptate? întrebă Hardy. 

— Definește „mai”, replică Jackman, strâmbându-se. Să 
sperăm că avem parte de ceva îmbunătăţiri. 

Treya își puse o mână pe braţul șefului ei. 

— De ce nu-i lăsăm să falimenteze? Pur și simplu nu le 
plătim. 

— Oricum nu le plătim, interveni Marlene Ash. Dar nici 
nu-i putem lăsa să falimenteze. Cine va mai avea atunci 
grijă de toată lumea? 

— Şi cine are grijă de toată lumea acum? întrebă Roake, 
moment în care tăcerea se lăsă asupra mesei. 

Așa cum erau aranjate lucrurile în San Francisco, 
angajaţii municipalităţii dispuneau de câteva opţiuni de 
asigurare medicală, în funcţie de nivelul de îngrijire dorit 
de fiecare individ. Aranjamentul părea destul de corect. 
Oamenii dispuși să cheltuie mai mult din venitul personal 
pe sănătate dispuneau de variante mai multe și mai bune. 
Teoretic, sistemul funcționa pentru că și nivelul cel mai 
slab de îngrijire medicală - furnizat în acest caz de 
Parnassus - era adecvat. Numai că, în realitate și fără a 
surprinde pe nimeni, situaţia nu era chiar așa. 

— Parnassus nu ar putea împrumuta bani ca să se 
menţină deasupra liniei de plutire? îl întrebă Glitsky pe 


Jackman. 

Procurorul districtual clătină din cap. 

— Ei spun că nu. 

Gina Roake aproape se înecă sorbind din cafea. 

— Sunt capabili să ia un credit, crede-mă, zise ea. Poate 
că nu cu o dobândă extraordinară, dar la câteva milioane 
nu e nicio problemă. 

— Din câte am auzit eu, replică Jackman, ei susţin că nu 
pot plăti niciun împrumut, oricât de mic. Pierd zilnic bani. 
Şi, revenind la problema noastră iniţială, nici măcar nu au 
nevoie de un credit dacă municipalitatea le plătește ce le 
datorează. 

— Adică ce nu le datorează, insistă Marlene Ash. 

— Poţi dovedi asta? 

Ca orice poliţist, Glitsky avea nevoie de dovezi. 

— Asta și intenţionez, răspunse Ash. O să revin la 
facturile iniţiale. 

— Ajungem în faţa marelui juriu. 

Hardy rupse o prăjitură cu răvaș. 

Ash dădu serioasă din cap. 

— La asta mă gândesc și eu. 

— Cum pot să susţină că au consumat treisprezece 
milioane în plus fără să vadă criza venind? întrebă Roake. 
Asta aș vrea eu să știu. 

Jackman se răsuci spre ea. 

— De fapt, a fost o mutare inteligentă. Ei susţin că acest 
contract cu municipalitatea acoperă și tratamentul 
pacienţilor externi cu SIDA, al celor cu probleme psihice și 
consilierea în cazurile de abuz de droguri, precum și 
terapia fizică aferentă, iar ei au furnizat astfel de servicii 
permanent fără să fie plătiţi. Cuvântul-cheie este „externi”. 
Acum au rămas fără bani, au furnizat mereu acest serviciu, 
iar noi le suntem datori. Ridică din umeri. Au tras al naibii 
de tare de contract ca să ajungă într-o astfel de poziţie, dar 
toate sindicatele vor să citească contractele lor pentru 
acoperirea acestor servicii, așa că Parnassus se bucură de 


un oarecare sprijin politic. 

— Așadar, este o dispută de termeni contractuali, zise 
Freeman. Spune-le să dea municipalitatea în judecată într- 
o instanţă civilă. 

— Așa am face, replică Jackman, doar că începem să 
credem... 

— Știm, îl întrerupse Ash. 

— Începem să credem, repetă Jackman, uitându-se cu 
reproș la adjuncta lui, că ei n-au furnizat serviciile pe care 
susțin că le-au oferit. In definitiv, e vorba despre pacienţi 
externi. Arhivele ţinute par incoerente, ca să folosesc un 
termen blând. 

— Ajungem la marele juriu, repetă Hardy. 

Jackman afișă un zâmbet de politician. 

— Te-am auzit de prima dată, Diz. Poate că da. Dar mă 
mai gândesc și să le îngheţ conturile și să numesc un 
judecător sindic ca să aibă grijă de ele, o chestie pe care 
cei de la Parnassus nu o doresc, dar dacă ei cred că prin 
asta ar putea fi plătiţi... și chiar au nevoie de bani. 

— Ești sigur de asta? întrebă Freeman. 

Jackman încuviinţă. 

— Au ajuns să nu plătească salariile doctorilor. lau asta 
drept un indiciu. În ultimele șase luni am primit mai bine 
de o duzină de plângeri. Așa că am fost nevoiţi să le scriem 
o scrisoare oficială, în care să le cerem să-și revină și să-și 
plătească oamenii ca să nu intervenim noi. Am trimis câte 
o copie fiecărui membru al consiliului de administraţie. 
Apropo, fiecare membru continuă să fie plătit în medie cu 
trei sute cincizeci de mii de dolari anual. 

— Anual? se miră Glitsky. În fiecare an? 

— Ba eu cred că suma e chiar mai mare, zise Jeff Elliot. 

— În fiecare an? Locotenentului nu-i venea să creadă. E 
clar că mi-am ales greșit meseria. 

— Nu. Nu ţi-ai ales deloc greșit meseria, dragule, îl 
potoli Treya. Ești foarte bine acolo unde ești. 

Hardy îi trimise lui Glitsky o bezea peste masă. 


— În orice caz, merse înainte Jackman, ameninţarea i-a 
trezit la realitate. De fapt, dacă vreţi opinia mea, asta a și 
fost cauza imediată pentru cererea lor legată de cele 
treisprezece milioane. 

— Şi ce se întâmplă dacă îi lăsăm să falimenteze? 
întrebă Glitsky. Cât de rău poate fi? 

Freeman chicoti. 

— Pot să răspund eu, Clarence? îl întrebă el pe 
procurorul districtual, după care continuă fără să mai 
aștepte încuviințarea. Stai să enumăr posibilităţile, 
locotenente. Primul lucru care se va întâmpla va fi acela că 
toți angajaţii municipalităţii, iar printre ei te numeri și tu, 
își vor pierde asigurarea de sănătate. Ca atare, în loc să 
plătești zece dolari pentru o consultaţie la doctor, vei plăti 
șaizeci, optzeci, poate o sută cincizeci. Asta la fiecare 
vizită. Pe urmă reţetele vor avea preţ integral. Apoi, toate 
sindicatele din oraș vor da în judecată municipalitatea 
pentru că tu ai garantat asigurarea ca parte integrală din 
contractul de muncă. Pe urmă municipalitatea va da 
Parnassus în judecată pentru nefurnizarea serviciilor de 
sănătate, iar Parnassus va da și el municipalitatea în 
judecată pentru neplata serviciilor. Din acest moment, toţi 
locuitorii orașului vor trebui să meargă la County General 
pentru orice problemă și nimeni nu va mai avea timp să 
trateze oamenii care suferă accidente în timpul slujbei, 
cum ar fi polițiștii răniţi în misiune. Dacă te trezești cu 
cancer, ţi se va spune să iei două aspirine și să mai dai tu 
telefon a doua zi. Ideea de bază este că în cazul unui an 
prost din pricina unei epidemii de gripă sau de SIDA, sau a 
unui cutremur, intrarea Parnassus în faliment ar duce și la 
falimentarea municipalităţii. Freeman zâmbi tuturor celor 
de la masă. Întotdeauna părea stimulat de veștile proaste. 
Am uitat ceva? 

— Ai fost suficient de succint, David, mulţumesc. 
Jackman dădu mai departe resturile prăjiturii lui cu răvaș. 
În orice caz, Parnassus trebuie să fie aproape de faliment 


dacă recurge la astfel de metode. 

— Trebuie să-i acuzăm de ceva, zise Ash. 

Freeman veni cu o altă idee. 

— Mi-ar plăcea să introduc acţiune de înghețare a 
conturilor bancare și de a numi un sindic pentru 
investigarea arhivelor lor și pentru menţinerea spitalului în 
funcţiune. 

Bătrânul lăsă impresia că n-ar fi deloc deranjat să preia 
el însuși o asemenea sarcină. 

Jackman clătină din cap. 

— Ar trebui să parcurgem un drum lung până la 
dovedirea fraudei, David. Nu putem intra acolo și prelua 
frâiele pur și simplu. 

— Chiar dacă nu și-au plătit doctorii? întrebă Roake. Eu 
aș numi asta o scânteie declanșatoare. 

— Poate că așa e, fu Jackman de acord. După expresia 
de pe chipul lui, era clar că găsea ideea interesantă. In 
fine, continuă el, vă mulțumesc tuturor pentru discuţie. 
Sunt convins că voi ajunge la o decizie. Jeff, astăzi ai fost 
neobișnuit de tăcut. Parcă îmi amintesc că ai scris despre 
Parnassus cu câteva numere în urmă. Nu ai vreun sfat de 
oferit pe această temă? 

Reporterul zâmbi cu cinism pe sub barba lui groasă. 

— Aţi auzit deja sfatul, domnule. Nu vă îmbolnăviţi! 


4 


Deși se apropia de vârsta de cincizeci de ani, Rajan 
Bhutan era infirmier de doar zece. Ajunsese în Statele 
Unite, împreună cu soţia lui, pe la douăzeci și ceva de ani. 
O vreme își câștigase existenţa din diverse slujbe pe la 
magazine, vânzând pantofi de femei și haine pentru 
bărbaţi. Fusese același gen de slujbă pe care o avusese în 
Calcutta, deși nu se potrivea prea bine personalităţii lui. 
Mic de statură, capricios și în bună măsură introvertit, 
Rajan se văzuse obligat să zâmbească și să fie amabil cu 
clienţii. Suplinea însă efortul prin eficienţă, onestitate și 
inteligență. Venea la lucru în fiecare zi și stătea până 
târziu, sau venea înainte de program fără să se plângă. Ca 
atare, chiar dacă nu era cine știe ce vânzător, reușise să-și 
păstreze slujbele - prima fiind la Macy's Herald Square, 
unde lucrase șase ani. Apoi plecase la Nordstrom pentru 
alţi cinci ani. 

Soţia lui mărea venitul familiei dând lecţii de pian. Timp 
de zece ani, cei doi fuseseră rezonabil de mulțumiți în 
micul lor apartament din Haight, singura mare dezamăgire 
din viața lor fiind faptul că Chatterjee nu putea rămâne 
însărcinată. Într-un târziu, când ajunseseră amândoi la 
treizeci și cinci de ani, ea constatase că burta începe să-i 
crească. Numai că, în locul unei vieţi noi care să crească în 
pântecele ei, abdomenul femeii începuse să se umfle din 
pricina unei tumori. 

După moartea lui Chatterjee, Rajan nu mai putuse tolera 
vreo slujbă de vânzător sau vreun zâmbet. În timpul lunilor 
cât avusese grijă de soţia lui bolnavă descoperise însă că 
acordarea de îngrijiri unei alte persoane îl atrăgea enorm. 
În următorii patru ani își folosise cea mai mare parte a 
economiilor strânse ca să urmeze școala de patru ani 
pentru infirmieri și asistente medicale. Primise certificatul 
de absolvire de la St. Mary și obținuse o slujbă permanentă 
la Portola. 


Rămăsese acolo. Doctorii și personalul administrativ îl 
simpatizau din aceleași motive din care îl simpatizaseră 
șefii lui din vânzări. Rajan își făcuse însă prea puţini 
prieteni printre colegi. Cu chipul întunecat și mult mai 
morocănos acum decât fusese pe vremea când era 
vânzător, Rajan nu depunea niciun efort pentru a se face 
plăcut. Se pricepea însă la acordarea de îngrijiri medicale. 
În timp, pentru colegii lui de schimb el devenise o 
persoană aproape invizibilă - competentă și politicoasă, 
dar distantă și, cu aerul său  morocănos, cumva 
amenințătoare chiar. 

Acum Rajan se găsea la patul lui James Lector. După ce 
verifică conexiunile la monitoare, netezi pătura peste 
pieptul bătrânului și se întoarse să privească în spate, în 
cealaltă parte a salonului, unde doctorul Kensing era 
ajutat de colega lui de tură, sora Rowe, să potrivească 
perfuzia în braţul domnului Markham, care tocmai fusese 
adus sus după operaţie. 

Rajan îl privi iarăși pe Lector, legat de câteva săptămâni 
la aparatele de menţinere a vieţii. Omul fusese stabilizat, 
dar cine știa pentru câtă vreme? Privind chipul cenușiu și 
imobil al bătrânului, Rajan se minună iarăși - așa cum 
făcea adesea - de minunile medicinei moderne. Își aduse 
aminte cum, în ultimele zile de viaţă, Chatterjee fusese 
conectată la aparate și la perfuziile cu narcotice. Pe 
măsura trecerii anilor însă, Rajan ajunsese să creadă că 
totul nu reprezentase decât o cruzime inutilă - atât faţă de 
el prin speranţele false oferite, cât și față de ea prin 
refuzarea liniștii sufletești finale. 

Credea cu tărie în ajutorarea bolnavilor și ușurarea 
durerilor. În definitiv, după moartea lui Chatterjee, asta 
devenise misiunea lui. Însă îl deranja prelungirea inutilă a 
vieţii, așa cum se întâmpla mereu când lucra în Secţia de 
terapie intensivă. 

Se uită iarăși la chipul domnului Lector, apoi privi înapoi 
la doctorul Kensing și la sora Rowe, care trudeau să 


salveze o altă persoană care poate suferise leziuni 
permanente pe creier și avea să rămână o legumă, asta 
dacă supravieţuia. 
„Ce nebunie, își spuse el. Ce nebunie enormă!” 
Clătinând cu regret din cap, oftă din rărunchi și se duse 
la patul următor. 


Doctorul Malachi Ross se opri în ușa Secţiei de terapie 
intensivă și aruncă o ultimă privire ca să se asigure că 
totul era în ordine. Salonul mare și circular avea șapte 
paturi pentru cazurile critice. Toate șapte erau ocupate, 
așa cum erau în permanenţă de-a lungul anului. Statistica 
spunea că între cinci și toţi șapte dintre ocupanţii paturilor 
la un moment dat nu supravieţuiau. Ross știa că asta nu se 
datora lipsei de expertiză medicală sau cheltuielilor mari, 
chiar dacă în ultimii ani factorul cheltuieli devenise 
elementul dominant al vieţii lui. Ross era directorul 
medical și totodată directorul financiar al Grupului 
Medical Parnassus și se lupta mereu să menţină costurile 
sub control în timp ce continua să asigure un tratament 
adecvat (pe care el îl definea ca fiind minimul necesar 
pentru evitarea unor procese de malpraxis). Adică o treabă 
aproape imposibilă. 

Ştia prea bine că urma o nouă perioadă de criză, cel 
puţin pe termen scurt. Căci pe unul dintre paturile 
salonului zăcea acum colegul lui și directorul general al 
spitalului, Tim Markham, lovit de o mașină în timpul 
alergării de dimineaţă, un exerciţiu pe care el îl practica 
cu un zel aproape religios în efortul de a rămâne viguros și 
sănătos până la adânci bătrâneţi. Ross își spuse că situaţia 
de acum putea părea o ironie, numai că el își pierduse cu 
ani în urmă orice gust pentru ironii. 

Monitoarele emiteau sunete cu regularitate, iar celelalte 
mașinării bâzâiau. Cearșafuri albe fuseseră puse peste 
toate ferestrele din încăpere ca protecţie împotriva 
soarelui puternic de primăvară. 


Markham se găsea pe primul pat din stânga și era plin 
de tuburi. Era acolo deja de trei ore, iar faptul că trăise 
atâta după toate traumatismele suferite era un miracol. 
Ross făcu un pas înspre pat, apoi se opri. Era doctor, dar 
nu-și mai practicase meseria de zece ani. Ştia doar că 
punga pentru următoarea transfuzie atârna de cârligul de 
metal alături de pat, acolo unde trebuia să fie. Cealaltă 
pungă era încă pe jumătate plină. Trebuia să presupună că 
totul era în ordine. 

Epuizat, își frecă faţa cu palmele, apoi se trezi că se uită 
la propriile mâini. Mâinile lui de chirurg, cum îi spunea 
maică-sa. Își simţea chipul fierbinte, și totuși mâinile nu-i 
transpiraseră. 

Inspirând adânc, se răsuci pe călcâie și deschise ușa ca 
să iasă. 

Păși pe coridor, unde alţi trei candidaţi la terapie 
intensivă, aflaţi după operaţie sau după o intervenţie de 
urgenţă, zăceau pe tărgi, atașați la monitoare și la 
instrumente. Pacienţii veniseră acolo după admiterea lui 
Markham în salon. Pe măsură ce deveneau disponibile 
paturile din salonul de Terapie intensivă, pacienţii de afară 
aveau să fie transferați înăuntru pentru o îngrijire teoretic 
„mai bună”. 

În această dimineaţă, Secţia de terapie intensivă era 
supervizată de doctorul Eric Kensing. Acum el stătea 
aplecat peste unul dintre paturile de pe hol, dând ordine 
unui asistent medical. Ross n-avea niciun chef să stea de 
vorbă cu Kensing, așa că se îndreptă spre celălalt capăt al 
coridorului, unde se afla sala specială de așteptare a 
Secţiei de terapie intensivă. Deosebită de alte spaţii care 
serveau în esenţă aceluiași scop, sala de așteptare de la 
Terapie intensivă se bucura de canapele și fotolii 
confortabile, obiecte de artă suficient de plăcute pe pereţi, 
un tapet ales cu gust, ferestre acoperite de jaluzele și 
covoare pe jos care absorbeau orice zgomot. Acest lucru se 
întâmpla deoarece cei mai mulţi oameni care așteptau 


acolo aveau să afle vești rele, iar decoratorii acelui loc se 
gândiseră că modul în care era aranjată încăperea avea să- 
i ajute cumva să treacă peste hop. Ross nu credea că așa 
ceva se întâmpla. 

Fusese doar o altă risipă de bani. 

Ajuns la intrare, privi înăuntru și observă cu oarecare 
satisfacţie că măcar Brendan Driscoll părăsise deocamdată 
zona, iar el n-avea să mai fie obligat să-i îndure reacţiile și 
să-i asculte acuzaţiile. Driscoll era asistentul lui Markham 
și uneori lăsa impresia că el și nu șeful lui era cel care 
conducea Parnassus. Dădea ordine altora, chiar și lui Ross, 
ca și cum chiar ar fi fost șeful. De îndată ce aflase de 
accident, Driscoll plecase din sediul corporatist de pe 
Embarcadero ca să vină să stea de veghe la căpătâiul lui 
Markham. Îl întrecuse chiar și pe Ross din acest punct de 
vedere. Acum însă dispăruse, alungat de doctorul Kensing 
pentru pătrunderea lui în Secţia de terapie intensivă din 
motive care ţineau practic doar de propriul orgoliu. 

Chiar așa iritant cum era, Driscoll nu reprezenta nici pe 
departe o problemă la fel de serioasă precum Carla 
Markham, nevasta lui Tim. Stând la marginea unei 
canapele ca în transă, femeia își ridică privirea spre el și 
gura i se strâmbă într-o expresie de ostilitate și 
amărăciune, ambele suprimate instantaneu printr-o 
indiferenţă trucată. 

— E-n regulă, zise Ross, după care se grăbi să se 
corecteze: Adică e în aceeași stare. 

Ea acceptă vestea fără să facă un gest. 

Ross rămase nemișcat, dar continuă să o studieze cu 
privirea pe femeie. Soţia lui Markham şedea ţeapănă, cu 
genunchii lipiți. Brusc, ea se uită la el, ca și cum abia 
atunci i-ar fi conștientizat prezenţa. 

— Dacă e la fel, nu e în regulă. La fel înseamnă că e 
aproape de moarte, iar asta nu e bine. Și dacă moare el... 

Ross intră în sala de așteptare și ridică mâna ca pentru a 
o opri. 


— Nu va muri, rosti el. 

— Ar fi bine să speri că așa va fi, Malachi. 

— Nu e nevoie să discutăm despre asta. Am auzit ce ai 
spus și ai dreptate, au fost probleme. Dar nu 
insurmontabile. Când Tim va ieși din povestea asta, o să 
discutăm, o să luăm ceva măsuri, așa cum am mai 
procedat cu multe alte chestii. 

— Acum nu e aceeași situație. 

Gura lui începu să se arcuiască într-un zâmbet. Ea se 
înșela enorm. Până la urmă se mulțumi să încline din cap și 
vorbi cu toată convingerea posibilă: 

— Nu te păcăli singură. Toate situaţiile au fost așa. 

O privi, căutând cel mai mic indiciu de capitulare din 
partea ei. _ 

Numai că ea nu-i susținu privirea. În schimb, scutură 
scurt din cap, ca și cum ar fi ajuns la o concluzie. 

— De data asta nu avea de gând să mai facă nicio 
ajustare. Ajustările l-au distrus. Dacă nu supraviețuiește, 
nici eu nu voi supravieţui. 

Ross nu era sigur dacă ea se referea la traiul de una 
singură - ameninţase cu sinuciderea ultima dată când 
Markham o părăsise - sau la efectuarea „ajustărilor” cu 
care soțul ei învățase să trăiască. 

— Carla, începu el cu voce moale, nu... 

Dar ea nu-l asculta. Dintr-odată se ridică în picioare, 
renunțând la aerul acela pierdut. 

— Nu mai pot discuta cu tine. Nu pricepi? Nu aici și 
poate niciodată. Nu se mai poate spune nimic până ce nu 
știm sigur ce se va întâmpla cu Tim. Și acum scuză-mă, dar 
trebuie să-i sun pe copii. 

leși din încăpere fără să-i mai arunce vreo privire. 

Ross se așeză pe unul dintre fotoliile de piele. Strânse 
bine braţele fotoliului ca să-și oprească tremurul mâinilor 
lui de chirurg. 


Ross auzi primul sunetul alarmei, apoi auzi codul 


albastra pentru intervenţie la salonul de Terapie intensivă. 
Timp de douăzeci de minute, agitația generală atinse 
pragul nebuniei chiar și pe coridoare, după care toată 
activitatea și toate zgomotele încetară brusc. 

Apoi, pe neașteptate, Tim Markham muri. 

Ross se ridicase de pe fotoliu și aștepta în afara 
salonului cu paturi când doctoral Kensing apăru dinăuntru, 
tras la faţă de oboseală. Kensing întâlni privirea lui Ross, 
apoi se uită în jos și zise: 

— Credeam că am putea să-l salvăm, dar... 

Cuvintele i se stinseră pe buze. Doctorul scutură 
neputincios din cap. 

Ross își spuse că degeaba aștepta un cuvânt de 
compasiune de la el. De fapt, Ross se abţinu să-i arunce 
vorbe disprețuitoare și chiar acuzaţii. Avea să vină și 
vremea pentru așa ceva. Kensing fusese ca un spin în 
coasta lui Ross timp de câţiva ani, punând la îndoială 
deciziile lui medicale și administrative, sfidând dispoziţiile 
date de el, ducând o cruciadă personală pentru a atrage 
personalul medical împotriva politicilor lui. Din 
perspectiva lui Ross, faptul că Kensing fusese cel care 
supraveghease ultimele îngrijiri acordate lui Markham în 
unitatea de terapie intensivă reprezenta o decizie amară, 
dar nu și prost venită, a sorții, pe care el, unul, avea s-o 
exploateze dacă putea după trecerea șocului inițial al 
tragediei. Chestia asta trebuia însă să mai aştepte. 

Acum Ross trebuia să aibă grijă de alte lucruri. Nu-l mai 
așteptă pe Kensing să reapară pe coridor cu raportul, căci 
își dădea seama de pe acum ce urma. Nu suporta 
condoleanţele, strângerile de mână și bătutul pe umeri 
care aveau să umple spitalul în următoarele ore. Părăsi 
etajul cu liftul și cobori până la nivelul garajului subteran, 
unde se urcă în mașina lui Lexus și își contactă secretara, 
pe Joanne, pe telefonul mobil. 

— Tim n-a supravieţuit, rosti el simplu. Ajung acolo în 
zece minute. 


5 


David Freeman și Gina Roake îl anunţară pe Dismas 
Hardy că de la Lou's aveau să se ducă acasă la Freeman, 
pe Mason, ca să studieze niște documente. Freeman avea 
să revină la birou mai târziu, iar Hardy era rugat să-i 
spună acest lucru lui Phyllis. 

— Voi fi încântat să fac asta, David. Aș folosi orice 
pretext doar ca să-i aud vocea dulce. 

Așa că, ajungând singur în hol, Hardy tocmai se felicita 
pentru că se abţinuse de la orice comentarii legate de 
scuza lamentabilă folosită de David și de Gina când fu 
întâmpinat de vocea dulce a lui Phyllis. 

— Domnul Elliot de la Chronicle ar dori să îl sunaţi cât 
puteţi de repede. 

— Mulţumesc. A spus că e important? 

— Nu chiar, dar presupun că da. 

Hardy se duse și se sprijini de blatul biroului de 
recepţie. Lui Phyllis îi displăcea când făcea asta. Insă ei 
nu-i plăcea nimic din ce făcea el. Hardy îi zâmbi. 

— De ce? 

— Ce anume? 

Gândindu-se evident la lucruri neplăcute, Phyllis se uită 
la braţele lui încrucișate pe lemnul blatului. 

— De ce presupui că e important? 

Instruită de Freeman, Phyllis considera că orice avea 
legătură cu legea era important. Hardy nu putea fi strunit 
și, indiferent cât se străduia să se poarte ca o 
profesionistă, nu reușea niciodată să-și păstreze cumpătul 
când el se înfigea în ea. Oftă, exasperată și încercă să 
zâmbească politicoasă. 

— Presupun că toate apelurile pentru dumneavoastră 
sunt importante, domnule Hardy. Domnul Elliot și-a făcut 
timp în mijlocul zilei ca să vă telefoneze. A cerut să-l sunaţi 
cât de repede puteţi. Trebuie să fie vorba de ceva 
important. 


— Poate că voia doar să sporovăiască și el cu cineva. Se 
mai întâmplă, să știi. 

In mod clar Phyllis nu credea că așa ceva ar trebui să se 
întâmple. 

— Vreţi să-l sun și să-l întreb? 

— Măi să fie, Phyllis! Hardy se dădu înapoi, își luă 
braţele de pe blat și se uită admirativ la ea. Cred că tocmai 
ai spus o glumă. Și încă în timpul programului, când ar 
trebui să lucrezi. Nu-i voi spune nimic lui David. 

Ea rămase tăcută, în vreme ce el se răsuci pe călcâie și 
porni spre scara care ducea la biroul lui. 

— O, apropo de David, nu va veni prea repede aici. E cu 
domnișoara Roake ca să lucreze la niște documente, deși 
eu n-am mai auzit așa ceva până acum. 

— Ce anume? întrebă Phyllis. 

Hardy își dădu brusc seama că o necăjise destul pe 
femeie. Arătă înspre scări. 

— Nimic. Ascultă, mi-a făcut plăcere mica noastră 
conversație, dar acum trebuie să fug ca să-l sun pe domnul 
Elliot. S-ar putea să fie important. 

Hardy lucra într-un mediu auster, aproape industrial. 
Dulapuri cenușii metalice se înșirau de-a lungul unei 
mochete gri care se întindea de la un perete la celălalt al 
încăperii. Cele două ferestre care dădeau spre Sutter 
Street erau dotate cu jaluzele venețiene demodate, care 
funcționau în cel mai bun caz cu toane - în mod normal, el 
pur și simplu le ridica de tot sau le lăsa complet. Rebecca 
și Vincent, cei doi copii ai lui, îi decoraseră pereţii - pe 
unul atârna un poster uriaș al noului stadion al echipei 
Giants, Pac Bell Park, și un calendar de la Clubul Sierra. 
Biroul din lemn deschis la culoare avea dimensiuni 
standard, iar pe suprafaţa lui se găseau doar un telefon, o 
fotografie înrămată a lui Frannie, o trusă de scris, o plantă 
decorativă care ajungea până la podea și o veioză. Sub 
patru rafturi pline cu cărți de drept și dosare, acvariul fără 
apă și nava în sticlă pe care le adusese de acasă dădeau 


viață unei tejghele masive de lemn alături de care se mai 
găseau un rulou cu prosoape de hârtie și mai multe pahare 
cu fundul în sus lângă o chiuvetă. Canapeaua și fotoliile 
erau funcţionale, confecţionate din piele sintetică și luate 
de la Sears, iar măsuţa de cafea provenea din aceeași 
sursă. Toate fuseseră achiziționate cu aproape șase ani 
înainte. Lângă ușă, chiar vizavi de birou, se găsea ţinta de 
darts. O bucată de bandă izolatoare argintie de pe 
mochetă marca linia de aruncare de la doi metri și 
jumătate distanţă. Săgeţile zăceau, două în gaura din 
centru și una în zona de douăzeci de puncte a țintei, acolo 
unde fuseseră aruncate ultima dată. 

Când deschise ușa, îl întâmpină sunetul telefonului. 
Hardy se aplecă peste birou și apăsă pe butonul de 
speaker. 

— Da, rosti el. 

Din nou vocea lui Phyllis, care nu-i lăsă timp să mai 
adauge nimic. 

— Vă caută locotenentul Glitsky. 

Numaidecât se auzi vocea lui Abe. 

— Ia ghicește ce am auzit. Îţi va plăcea. 

— Giants au luat Piazza. 

— Vorbim de lumea reală, Diz. 

— Păi aia e lumea reală, și mie îmi place. 

— Ce zici de Tim Markham? 

— Ce-i cu el? E prinzător la grămadă? N-am auzit 
niciodată de el. 

Intre timp, Hardy înconjurase biroul și se așezase pe 
scaun ca să vorbească în receptorul telefonului. 

— Este directorul executiv de la Parnassus Health, zise 
Glitsky. 

Instantaneu, Hardy simţi un fior de adrenalină care-l 
trezi din starea de letargie. De obicei, Glitsky nu-l suna ca 
să-l ţină la curent cu știrile zilei, în afara cazului că era 
vorba de o crimă, așa că făcu imediat legătura. 

— Şi a mierlit-o. 


— Da, așa e. Nu-i interesant? 

Hardy admise că așa era, mai ales după toată discuţia de 
la restaurant. Însă asta nu era totul. 

— L-a omorât cineva? N 

— Da, dar probabil neintenţionat. Iți amintești discuția 
noastră de dimineaţă despre accidente și fuga de la locul 
faptei? 

— Iti baţi joc de mine. 

— Nu. 

— Să ținem minte ca la următoarea noastră discuție să 
nu vorbim despre holocaustul nuclear. Chiar a dat cineva 
peste el? 

— Mai degrabă s-a înfipt în el. L-au mentinut în viață la 
Portola până acum o jumătate de oră, apoi l-au pierdut. 

— L-au pierdut în propriul spital? Pun pariu că a fost un 
moment de pomină. 

— Asta-i altceva ce credeam că o să-ţi placă. Dar era 
evident că nu pot face prea multe. La internare era în stare 
critică și n-a ieșit nicio clipă din comă. 

— Şi a fost un accident? 

— Am spus deja asta. 

— Şi tu crezi? întrebă Hardy. 

— Până acum, da. 

Hardy ascultă pârâiturile de pe linia telefonică. 

— În aceeași săptămână în care el încearcă să zguduie 
orașul? Compania lui e ameninţată cu falimentul? Nu-și 
plătesc doctorii și își bat joc de pacienţi, și brusc arhitectul 
întregii povești o mierlește? 

— Da. 

— Şi tu numești asta coincidenţă? Asta e părerea ta de 
profesionist? 

— Probabil. Adesea despre asta e vorba, așa cum am 
menţionat de dimineaţă. 

— Cu excepţia cazurilor când nu e vorba de așa ceva. Se 
petrec multe lucruri care nu s-au mai petrecut înainte. 

— Nu așa de des precum ai crede, replică Glitsky. Urmă 


o nouă pauză, ceva mai lungă. Dar mi-ai răspuns la 
întrebare. Voiam doar o opinie de la omul obișnuit de pe 
stradă. 

— Atunci va trebui ca altădată să apelezi o persoană mai 
idioată decât mine, ripostă Hardy. Oricum îţi voi trimite 
nota de plată. 


Telefonul lui Jeff Elliot avea același scop, doar că Jeff nu 
era interesat de teoria coincidenţelor emisă de Hardy. 
Omul o respinse cu o replică și mai scurtă decât o făcuse 
Glitsky. 

— Nu ucizi pe cineva cu mașina, Diz, nu atunci când o 
armă costă mai nimic, iar cuţitele sunt pe gratis. 

— Pun pariu că s-a mai întâmplat așa ceva, deși și 
Glitsky refuză să creadă. 

— Vezi? Așa ceva se întâmplă la fel de des ca apariţia 
zăpezii în Sahara. 

— Așa să fie? Eu nu cred. Dar chiar dacă așa stau 
lucrurile, ele nu fac decât să-mi dovedească argumentul. 

Un oftat. 

— Diz? Putem abandona subiectul? 

Hardy își zise că toţi amicii lui își pierduseră simţul 
umorului. Nici el nu credea în sinea lui că fusese o crimă, 
dar era interesant să discute pe tema asta, căci îi 
rămăseseră puţine lucruri pe care le mai socotea 
interesante. 

— Bine, Jeff, bine. Cum te pot ajuta? 

— De fapt, nu poţi. E doar un telefon dat din milă, ca să 
văd dacă n-ai vrea să-ţi iei liber restul zilei. Am observat la 
prânz că ai avea chef de așa ceva. 

— A fost chiar așa de evident? 

— Sunt reporter, Diz. Nimic nu îmi scapă. 

Hardy privi teancul masiv de hârtii de pe birou - 
propriile documente și dosarele altor avocaţi. Notiţe. Acte 
administrative pe care le neglijase. Facturi. Câteva 
rapoarte de poliţie de la clienţi potenţiali. Ultimele 


actualizări ale Codului de Procedură Penală, care trebuia 
bine cunoscut. Momentan era ocupat până peste cap. Era 
convins că ar fi trebuit să se bucure pentru așa ceva, deși 
uneori îi scăpa motivul. 

Elliot insistă. 

— Mă gândesc că la Parnassus o să izbucnească un 
adevărat iad. Poate că ar fi interesant să mergem până 
acolo și să vedem ce se întâmplă. Să vedem dacă e cineva 
dispus să discute cu mine și poate scot de un articol sau 
două din chestia asta. Ce zici? Vrei să faci puţin pe 
ziaristul? 

— Mi-ar plăcea enorm, răspunse Hardy. Dar mă tem că 
nu astăzi. 

— Ăsta e răspunsul tău final? 

Hardy trase câteva hârtii în faţa lui și le răsfoi 
dezumflat. Un reporter experimentat ca Elliot, dacă s-ar fi 
aflat atunci în încăpere, ar fi depistat ușor la Hardy semne 
de îngrijorare, chiar de tensiune. Cu siguranță lipsa 
umorului. Hardy oftă din rărunchi. 

— Scrie un articol pe cinste, Jeff. Fă-mă să mă simt ca și 
cum aș fi fost acolo. 


Nu era genul de lucru despre care Glitsky să discute cu 
colegii săi, dar nu se putea abţine să nu-și mărturisească 
îngrijorarea soţiei. 

Jackman o lăsa pe Treya să-și ia uneori o pauză de un 
sfert de oră dacă cerea, astfel că acum ea și Abe stăteau 
pe scara exterioară a clădirii dinspre Seventh Street, 
bându-și ceaiurile din pahare de carton. Afară bătea un 
vânt ușor de după-amiază, așa că erau forțați să se sprijine 
cu spatele de clădire, astfel că priveliștea le era limitată la 
autostradă și la Vârfurile Gemene de dincolo de aceasta. 

— Şi eu care credeam că m-ai adus în acest locșor 
romantic ca s-o facem în mijlocul zilei. 

— Putem s-o facem dacă vrei, îi spuse Glitsky. N-am 
complexe din acest punct de vedere. 


Ea îl sărută. 

— Am observat. Dar tu te gândeai la altceva, nu-i așa? 

Îi povesti despre Markham, despre cât de mult îl 
nelinișteau coincidenţele și despre faptul că moartea lui 
Markham se încadra perfect în categoria coincidenţelor. 

— Dar nu am minţit când i-am spus lui Diz că probabil 
nu a fost vorba de o crimă cu premeditare. Era vocea celor 
treizeci de ani de experienţă care îmi șoptea în ureche. 

— Şi atunci? 

— Şi atunci, celălalt înger păzitor al meu, cel rău, îmi tot 
șoptește: „Poate că, și dacă, ce-ar fi...” 

— Adică să-l fi călcat cineva intenţionat? 

El dădu din cap. 

— Încerc să-mi imaginez un scenariu cu un început de 
dimineaţă, imediat după ivirea zorilor, o pândă, dar nu mă 
pot convinge. Pur și simplu nu se putea petrece așa ceva în 
viaţa reală. În fine, poate că se putea, dar nu cred că s-a 
întâmplat. 

— De ce nu? 

Ea era cam singura persoană căreia el îi zâmbea, iar 
acum o făcu. 

— Ce bine îmi pare că întrebi. Să-ţi spun. Primul și cel 
mai evident motiv este acela că șoferul n-a terminat 
treaba. Markham a mai trăit aproape patru ore după 
accident, și poate că ar fi supravieţuit dacă n-ar fi fost 
aruncat într-un container de gunoi. Şoferul n-ar fi avut de 
unde să știe că l-a omorât. Dacă ar fi plănuit așa ceva, fie 
ar fi dat cu spatele mașinii peste el, fie ar fi oprit, s-ar fi 
dat jos și i-ar fi zdrobit capul cu vreun obiect contondent 
pe care l-ar fi luat cu el special pentru asta. 

— Ce drăguţ! comentă Treya. 

— Dar adevărat. 

Glitsky continuă cu al doilea motiv, cel pe care i-l 
spusese și lui Hardy. Mașina reprezenta o alegere idioată 
și stângace de armă a crimei. Dacă plănuia cineva o crimă 
și aștepta executarea ei, chiar și un tâmpit ar fi cumpărat 


pur și simplu o armă, mult mai ușor de găsit, mult mai 
letală și mult mai ușor de descotorosit decât un vehicul. 

— Bine, m-ai convins. Probabil că n-a fost asasinat. 

— Știu. Asta am spus și eu. Dar... 

— Dar nu vrei să închizi toate portițele posibile. 

— Corect. lar asta mă conduce spre adevărata mea 
problemă. Astăzi la prânz ai avut cumva impresia că 
prietenul meu și șeful tău Clarence Jackman are de gând 
să stârnească un mare tărăboi politic în jurul subiectului 
Parnassus? Moartea directorului spitalului nu reprezintă 
un subiect de aruncat pe o pagină din spate a ziarului și 
care să dispară după câteva zile, când cazul devine cu 
autor necunoscut. 

— Nu, nu cred, zise Treya. 

— Şi atunci cine primește cazul, care în mod clar este o 
omucidere și ar putea deveni o crimă? 

Treya cunoştea bine problemele din cadrul 
Departamentului Omucideri al poliției, aşa că pricepu 
imediat dilema soțului ei. Pe un făgaș normal al lucrurilor, 
Abe n-ar fi trebuit să aibă nimic de-a face cu acest caz. Era 
un accident de mașină cu fugă de la locul faptei. Cineva 
din cadrul departamentului trebuia să fie alocat pentru 
identificarea vehiculului, fără niciun rezultat, iar cu asta 
cazul s-ar fi închis. Acum, din cauză că în departament 
existau Fisk și Bracco, Glitsky trebuia să le dea lor cazul - 
acţiune pe care deja o executase. Dacă încerca să paseze 
cazul unuia dintre inspectorii veterani, mai întâi tipul 
respectiv i-ar fi spus că se socotește insultat și i-ar fi râs în 
nas, apoi primarul i-ar fi cerut capul pe o tavă, și probabil 
că l-ar fi primit. 

Pe de altă parte, dacă prin cine știe ce minune se 
dovedea că fusese vorba despre un asasinat cu încărcătură 
politică, și se descoperea că el dăduse cazul celor mai noi 
membri ai echipei, care probabil aveau s-o dea în bară, 
fapt care nu numai că avea să-l înfurie pe Jackman, ci mai 
mult ca sigur avea să strice relaţiile dintre procurorul 


districtual și departamentul de poliție pentru o lungă 
perioadă de timp. 

— Eu aș zice că trebuie să-i lași pe băieţii cei noi să se 
ocupe. 

— La concluzia asta am ajuns și eu. Dar e o situaţie în 
care se pierde oricum. 

— Din fericire, zise ea, atingând obrazul lui cu blândeţe, 
cu experienţa căpătată de tine, ai ajuns să te pricepi la așa 
ceva. 


Îi chemă pe Fisk și pe Bracco înapoi în biroul lui la 
sfârșitul zilei de lucru și le ţinu un discurs în cea mai 
blândă manieră: 

— ...0 ocazie ca voi să faceţi o treabă de calitate. Dacă 
vă iese chestia asta, oamenii de aici ar putea începe să 
creadă că în definitiv aveţi ceva stofă de polițiști. 

Făcu o pauză și se abținu din răsputeri să nu adauge „și 
nu doar niște politruci nenorociţi”. 

Darrel Bracco stătea la fel ca în acea dimineaţă și la fel 
ca întotdeauna în biroul șefului - aproape în poziţie de 
drepţi, în spatele scaunului pe care ședea partenerul lui. 

— Nu noi am cerut să fim transferați aici, domnule 
locotenent. Niciunul din noi nu a cerut asta. Dar am prins 
ocazia din zbor. Cine nu ar fi făcut-o? 

— Bine. Glitsky putea accepta așa ceva. Aveţi acum 
șansa să dovediţi ce puteți. 

Câteva minute mai târziu, citea cu voce tare de pe un 
carneţel pe care îl umpluse cu idei care îi trecuseră prin 
minte în cursul după-amiezii. 

— „prietene? Și dacă da, tocmai se despărţise? Apoi 
sunt copiii. Cum s-a împăcat cu ei? 

— Scuzaţi-mă. 

Fisk ţinea o mână ridicată școlărește în sus. 

Glitsky îl privi peste marginea carneţelului. 

— Da? Apoi, cu o răbdare exagerată: Harlen? 

— Credeam că totul se leagă de problemele pe care 


Markham le avea cu afacerea lui. Acum vă aud că vorbiţi 
despre familia lui? 

Glitsky se ridică mai bine pe scaun și își depuse 
carneţelul pe birou fără un cuvânt. În ochii lui albaștri nu 
se putea citi mai nimic. 

— Vreau ca amândoi să înţelegeţi un lucru. Şansa ca 
domnul Markham să fi fost omorât intenţionat, de unde ar 
rezulta și o anchetă legată de crimă cu premeditare, este 
extrem de redusă. Harlen, tu, eu și inspectorul Bracco am 
discutat în această dimineaţă despre faptul că nu prea 
aveţi ce să faceţi aici, în acest departament. Credeam că v- 
ar putea plăcea să luaţi povestea asta de la zero. Iar 
nivelul zero înseamnă familia victimei. 

— Vreti să spuneţi că n-are nicio legătură cu mașina? 

Locotenentul își stăpâni cu greu o izbucnire de 
nervozitate. 

— Nu, nu spun asta. Mașina e cea care l-a lovit. lar dacă 
la volanul ei era vreun cunoscut de-al lui, atunci tărășenia 
asta începe să semene a crimă. Ceea ce, repet, probabil că 
nu e. 

— Dar povestea ne va ţine pe teren, rosti Bracco. Asta 
vreţi să spuneţi? 

Glitsky încuviinţă. 

— Posibil. E spre binele vostru, și cred că veţi fi de acord 
cu mine. 

La întoarcerea lor de la ancheta de dimineaţă, 
inspectorii descoperiseră fiecare pe biroul lui câte o 
păpușă reprezentând un clovn poliţist. Colegii celor doi nu 
păreau deloc înclinați să-i accepte sau să-i tolereze pe nou- 
veniți. Glitsky își spuse că era o problemă de rezolvat, dar 
n-avea de gând acum să se apuce de rezolvarea ei. Nu era 
treaba lui, și dacă începea să facă ordine în acest sens, 
avea să-și piardă orice fel de autoritate. 

Așadar, da, ancheta avea să-i ţină pe Fisk și pe Bracco 
pe teren, departe de sediu. lar asta era bine. Glitsky apucă 
iarăși carneţelul și începu să citească din el. 


— Are vreunul din copiii lui vreun prieten cu o mașină 
verde? Cum rămâne cu viaţa socială a nevestei, dacă există 
așa ceva? Dincolo de asta, toată lumea cu care discutaţi 
are nevoie de un alibi. Ţineţi minte că incidentul s-a 
petrecut la șase și ceva dimineaţa, așa că oricine declară 
că nu dormea la ora aia ar trebui să devină un subiect 
interesant. 

— Cum rămâne cu afacerea lui? întrebă Fisk. Parnassus? 

— Ajungem și acolo. Există un proces pe rol, răspunse 
evaziv Glitsky. În definitiv, pentru acești inspectori noi 
misiunea era aproape una de caritate, iar el n-avea de 
gând să-i lase să intervină și să tulbure apele în caz că 
Jackman decidea să apeleze la marele juriu pentru 
reglementarea neregulilor legate de afacerile Parnassus, 
nereguli în care Markham putea sau nu să fi fost implicat. 
Să vedem unde ne va duce ancheta, rosti el. În aceeași 
clipă, își aminti un detaliu. Aţi face bine să vă uitaţi și pe 
raportul autopsiei. 

Cei doi se priviră, iar Bracco își drese glasul. 

— A murit în spital, domnule, zise el. Cunoaștem cauza 
morții. 

— Chiar așa? replică Glitsky. Și care a fost ea? 

— A fost călcat de mașină. Aruncat pe o distanţă de circa 
zece metri. Zdrobit de un container de gunoi. 

— Şi care e ideea ta? Uite ce, să presupunem că 
descoperim pe cineva care a vrut să-l calce pe domnul 
Markham cu mașina și s-a descurcat de minune. Arestăm 
suspectul și nu ne uităm nicio secundă pe raportul 
autopsiei. Ştiţi ce se va întâmpla? Se va dovedi că tipul a 
murit în urma unui infarct fără legătură cu rănile rezultate 
din accident. Sau poate cineva complet diferit de suspectul 
nostru i-a înfipt o bucată de gheaţă în ureche, sau i-a 
otrăvit sticla de apă de la gheaţă. Poate că victima era 
spion al rușilor și CIA-ul l-a scos din circulaţie. Ideea e că 
atunci când moare cineva, primul lucru e să-i verificăm 
raportul de autopsiere. De fiecare dată, capisci? 


Își ridică privirea și le oferi zâmbetul lui faimos. 
— Bun venit la Omucideri, băieţi, acolo unde e 
întotdeauna distracţie. 


6 


Eric Kensing era încă îmbrăcat în salopeta lui verde, 
pătată cu sânge. Stătea trântit pe un scaun în salonul 
doctorilor de la parter, cu picioarele lungi întinse în faţă și 
încrucișate la nivelul gleznelor. În rest, camera era pustie. 
O șuviţă de păr negru înspicat cu alb îi atârna pe fruntea 
pe care părea că și-o sprijină cu podul palmei drepte. 

Auzi ușa deschizându-se și cineva aprinse luminile din 
tavan. Deschise ochii. Era viitoarea lui fostă soţie. 

— Mi s-a spus că te găsesc aici. 

Vocea ei părea o șoaptă, bine ţinută sub control. 

— Se pare că au avut dreptate. 

Ea atacă frontal. 

— Puteai să mă suni măcar, Eric. Asta nu înţeleg eu. Aflu 
totul de la blestematul de radio. Și atunci când sunt și 
copiii lângă mine, mulțumesc foarte mult. 

El se ridică repede în picioare. Nu voia să-i confere ei 
niciun fel de avantaj. 

— Unde sunt acum? Sunt bine? 

— Bineînţeles că sunt bine. Ce crezi? I-am lăsat la Janey. 
Sunt bine. 

— Atunci e foarte bine. 

Așteptă, silind-o să continue ea. 

— Deci de ce nu m-ai sunat? 

El se dădu un pas înapoi și își încrucișă braţele pe piept. 
Avea o față deschisă, foarte tânără, în ciuda ridurilor, a 
pungilor de sub ochi și a stratului relativ mic de grăsime 
depus sub bărbia cândva mândră. Invățase, mai ales în 
ultimii doi ani, ca în preajma soţiei sale chipul său să 
exprime cât mai puţine emoţii. Nu că ar fi conștientizat 
nevoia să facă asta, dar era hotărât să nu-i dea nimic lui 
Ann. Părea modelat ca o statuie de ceară și putea ușor 
trece drept o persoană de cincizeci și ceva de ani, deși 
avea cu cincisprezece mai puţin. e 

— De ce să te sun? Erau aici soţia și familia lui. In plus, 


ultima dată auzisem că ai rupt-o iarăși cu el. Definitiv. 

Ea deschise gura și trase adânc aer în piept. 

— Vreau să-l văd. 

— N-ai decât. Doar dacă au plecat Carla și copiii lui. Te- 
aș ruga să dovedești sensibilitate dacă ei mai sunt încă 
aici. 

— A, da. Domnul Sensibilitate. Ăsta e rolul tău, nu-i așa? 
Manierat la căpătâiul bolnavului și consolându-i pe cei în 
suferinţă, nu? 

— Uneori. El ridică din umeri. Nu-mi pasă. Fă ce vrei. 
Oricum o s-o faci. 

— Corect. Asta intenţionez. Nările îi fremătau. Cum de a 
murit aici? Cum s-a putut întâmpla așa ceva? 

— A fost făcut terci, Ann. Rău de tot. 

— Oamenii sunt mereu făcuţi terci. Şi nu mor. 

— Ei bine, Tim a murit. 

— Şi ţie nu-ţi pasă, nu-i așa? 

— Asta ce mai înseamnă? Nu-mi place să pierd un 
pacient, dar el nu era... 

Ea ridică vocea, aproape în pragul isteriei: 

— Nu era un simplu pacient, Eric. Se uită urât la el. Nu- 
mi ţine mie discursurile tale medicale. Știu ce crezi în 
realitate. 

— Nu zău? Şi ce cred eu? 

— Te bucuri că a murit, nu-i așa? Voiai de mult timp să 
moară. 

El nu avea un răspuns gata pregătit. Se mulţumi să 
clatine din cap a lehamite. 

— Ei bine, mă bucur că am vorbit cu tine. Și acum, 
scuză-mă... 

Dădu să treacă pe lângă ea. 

Numai că ea se postă în faţa lui. 

— Unde te duci? 

— Înapoi la lucru. Nu mai am nimic ce să-ţi spun. Ai 
venit aici ca să-l vezi pe Tim? Pe mine m-ai găsit suficient 
de ușor. Nu vei întâmpina nicio problemă. Și acum dă-te, 


te rog, din calea mea. Am de lucru. 

Ea rămase pe loc. 

— A, da, doctorul cel ocupat. Apoi, schimbând tactica: 
Au spus că ești la etaj. 

— Care etaj? 

— Ştii tu care. 

El se dădu un pas înapoi. 

— Despre ce vorbești? 

— Când a murit. 

— Corect, rosti el, arțăgos. Și ce-i cu asta? 

O cunoștea prea bine și știa cât de iraţională putea 
deveni când se lăsa copleșită de emoţii. Acum zări ceva 
cunoscut în privirea ei, un soi de luciditate sălbatică pe 
care o găsi profund neliniștitoare. 

— Ar trebui să povestesc cuiva, zise ea. Pun pariu că știu 
ce s-a întâmplat cu adevărat acolo sus. 

— Nu știu ce vrei să spui. 

— Ba știi, Eric. Sunt singura care știe de ce ești cu 
adevărat capabil. Cât de lipsit de sentimente poţi fi. Cum 
ești. 

— Ah, te rog, Ann, nu începe cu chestia asta. 

— Ba voi începe. Tu l-ai ucis, nu-i așa? 

El își zise că ea depășise limita și furia îl copleși. 
Forţându-se să nu-și piardă complet stăpânirea de sine, 
privi în jur ca să vadă dacă nu-l aude cineva, apoi se aplecă 
și se apropie la câţiva centimetri de faţa ei. Schiță un 
zâmbet fioros. 

— Categoric, rosti el cu cea mai mare răceală posibilă. I- 
am băgat rahat în perfuzie de îndată ce am rămas singur 
cu el. 

Ea se dădu înapoi și încremeni. 

O prinsese pe picior greșit. Expresia ei de panică îl 
îndemnă să meargă mai departe. 

— Pe aici ucid mereu oameni. E una dintre plăcerile 
secrete ale slujbei. 

Îl privi cu teamă preţ de câteva clipe. El însă reușise să 


o facă să-și revină. Umerii se relaxară și ea inspiră adânc 
de câteva ori. 

— Crezi că e amuzant? îngăimă într-un târziu. Crezi că 
se poate glumi cu așa ceva? 

— Tu crezi că glumesc? Tu glumeai când m-ai întrebat? 
Apoi, brusc, își zise că lucrurile merseseră prea departe. 
Vino-ţi în fire, Ann! Dacă l-am ucis? Isuse! 

— Erai acolo și îl urai. 

— Şi ce-i cu asta? Poate că n-ai priceput mesajul. A fost 
făcut terci de o mașină. 

— Şi apoi adus aici. 

— Era cel mai apropiat spital, Ann. Nu eu am aranjat 
asta. 

— Nu ar fi trebuit să preiei cazul. 

— Și de ce, mă rog? Ca să nu am ocazia să-l ucid? Poate 
că n-ai priceput - și dacă voiam să-l omor? Ce zici de asta? 

Se uită lung la străina cu care împărțise doisprezece ani 
de viaţă și cu care făcuse trei copii. Pentru o fracțiune de 
secundă, fu tentat să o provoace din nou. 

Numai că n-avea rost. Ea clătină în cele din urmă din 
cap. 

— Nu l-ai omorât, zise într-un târziu. Nu ai curajul 
pentru așa ceva. 

— Tu ai spus-o, nu eu. Însă indiferent ce am făcut eu, el 
s-a dus, nu-i așa? lar micuța Annie va înghiţi destul de 
greu chestia asta, nu? 

O lovise iarăși unde o durea. Rămase cu gura căscată de 
uimire. Brusc, ea întinse mâna și îl trase cu violenţă de 
mâneca salopetei. 

— Nemernicule! Și acum ce am să mă fac, Eric? Spune- 
mi tu. Ce am să mă fac? 

— Același lucru ca mai înainte, Ann. Chiar nu îmi pasă. 
Oricum el nu se întorcea la tine. Apoi o ultimă 
împunsătură. Să nu-mi spui că n-ai și un amant de 
rezervă... 

Ea se apropie de el cu pumnii ridicaţi de furie. 


— Ticălosule! 

Continuă să se apropie, înjurând, până ce el o prinse de 
ambele încheieturi. O strânse cu putere. 

— Au! Dă-mi drumul. Mă doare. 

— Foarte bine. 

— Dă-mi drumul, lua-te-ar naiba! 

— Să nu mai îndrăznești să te repezi la mine. Mă auzi? 

O tinu așa încă o clipă, strângând-o cu toată forța. Ea 
continuă să se zbată, scoțând niște icnete inumane și 
încercând să-și elibereze mâinile, să-și răsucească trupul, 
numai că el o ţinea bine și n-avea de gând să-i dea drumul. 
În cele din urmă, el o trase mai aproape și o privi drept în 
ochi. Ea nu era gata să cedeze, cel puţin nu încă, așa că o 
tinu strâns în continuare până ce simţi că dorinţa de a 
lupta o părăsea. 

— M-ai auzit, fir-ar să fie? șopti el. 

— Da. Dă-mi drumul. 

El se dădu înapoi și o împinse departe. 

— Eu plec, anunţă el. Dă-te la o parte din calea mea. 

Ea își frecă mâinile, apoi le întinse în faţă. 

— Uite ce mi-ai făcut. M-ai rănit. 

— O să trăiești, ripostă el. 

Păși în faţa lui, provocându-l la o nouă rundă. 

Numai că, o dată ce îi trecuse furia, el nu mai avea chef 
de o nouă confruntare. A 

— De ce nu te duci acasă, Ann? Înapoi la copii. N-ai ce 
căuta aici. 

Ea îl privi cu încăpățânare. 

— Trebuie să-l văd. Unde e acum? 

Ştia la ce se referă ea. Voia să vadă trupul lui Markham. 
„La dracu' cu toate astea”, își zise el. 

— În momentul ăsta, dacă ar fi să ghicesc, replică el, 
cred că e în drum spre iad. 

Cu asta trecu pe lângă ea și ieși din încăpere. 

x 


Juniorii le dăduseră peste cap programul celor doi 


Hardy. Vincent avea antrenament în zilele de luni și 
miercuri, iar Hardy făcea pe antrenorul. Așa că el și 
Frannie se văzuseră nevoiţi să schimbe data pentru 
întâlnirea lor sacră pentru marți seara, pe toată durata 
sezonului. În seara asta, la puţin timp după ora șapte, 
Hardy deschise ușa localului Little Shamrock unde 
trebuiau să se întâlnească, dar constată că ea nu venise 
încă. 

Fratele ei, Moses McGuire, stătea în spatele balustradei 
și discuta cu un cuplu de tineri îmbrăcaţi în geci de piele 
neagră. Aflat într-o dispoziție locvace, McGuire tuna 
suficient de puternic ca să acopere vocea lui Sting, care 
răsuna cu putere din boxe. 

Hardy trase un scaun la fereastră și se întoarse pe 
jumătate ca să poată privi chiparoșii bătuţi de vânt la 
marginea parcului Golden Gate, de cealaltă parte a străzii. 
Moses se uită la el și sorbi pe îndelete din halba lui de 
Guinness - în nouă cazuri din zece un gest care-i făcea 
automat poftă lui Hardy. Spuma de două degete avea 
nevoie de mai multe minute ca să dispară, dându-i astfel 
lui Moses un răgaz suficient ca să spună ce avea de spus. 
Oricum n-avea sens să întrerupi o poveste bună. 

— ...deci tipul se plângea de dureri de stomac de circa 
nouă luni. Îi scoseseră deja mai întâi apendicele - greșit - 
apoi vezica biliară - vai, iarăși greșit. Nu-l ajuta nimic. Nu 
au descoperit nimic și, în cele din urmă, l-au trimis acasă, 
spunându-i că e din cauza stresului. Măi să fie. Așa că tipu' 
a început cu acupunctura, cu chiropractica, cu ceaiurile 
din ierburi, cu masaje, dar nimic. Intre timp... McGuire se 
întoarse către Hardy și îi arătă halba aproape terminată... 
Între timp, tipul încearcă să-și vadă mai departe de viaţa 
lui, căci trebuia să se însoare în câteva luni. 

Cei doi tineri întrebară aproape la unison: 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Acu' două săptămâni, omu' se trezește îndoit de 
durere. Nici măcar nu se mai putea da jos din pat. L-au 


deschis din nou, dar de data asta l-au cusut și i-au spus că 
le pare rău. Mai are o lună. Probabil că au ratat tumoarea 
când l-au deschis înainte. 

— O lună de trăit? întrebă fata. La asta s-au referit? 

— Mda, dar n-a fost nici măcar o lună, trase Moses 
concluzia. A mai dus-o cinci zile. 

Băiatul care asculta privea prin paharul lui cu băutură și 
clătina din cap. 

— Cinci zile? 

McGuire încuviinţă dezgustat. 

— L-am servit cu ceva de băut aici acum trei săptămâni 
și luni am fost la înmormântarea lui. 

Înșfacă halba lui Hardy și porni de-a lungul barului. 

— A fost o poveste interesantă. Despre cine vorbeai? 

— Shane Mackey. Nu știai? 

În cei doi ani cât jucase în echipa de softball Shamrock, 
Hardy, care pe atunci lucra ca barman, îl cunoscuse pe 
Mackey. Individul nu putea să aibă mult mai mult de 
patruzeci de ani. Hardy își aminti că le făcuse cinste lui și 
logodnicei lui la petrecerea de Anul Nou chiar în barul 
unde se afla acum, cu patru luni în urmă. Își puse cu grijă 
halba pe tejgheaua barului și o roti. 

— A fost o poveste adevărată? 

— În cea mai mare parte. Nunta trebuia să aibă loc luna 
viitoare. Eu și Susan le cumpăraserăm deja niște veselă. 


7 


La ora 9.30, Malachi Ross şedea în fotoliul de piele din 
biroul lui, cu o ceașcă de cafea care se răcise pe măsuţa de 
sticlă de alături. De cealaltă parte, cu un carnețel galben 
în poală și cu un reportofon așezat în fața lui Ross, Jeff 
Elliot stătea în căruciorul lui cu rotile. De la fereastra 
biroului său de la etajul șaptesprezece, Ross privea centrul 
orașului. Nu observa nici luminile de pe North Beach 
dansând sub el, nici licărul stelelor pe cerul limpede de 
deasupra. Nu mâncase nimic de la micul dejun, însă nu-i 
era deloc foame. 

Discutau de aproape o jumătate de oră, iar Ross adusese 
discuţia în jurul propriei persoane și a trecutului său. Cum 
se alăturase Consiliului de Administraţie de la Parnassus 
ca doctor a cărui misiune iniţială fusese aceea de a oferi 
legitimitate medicală deciziilor bazate pe profit ale 
companiei. Asta se întâmpla în primele zile de 
implementare a programului de îngrijire dirijată, iar Ross 
îi mărturisi lui Elliot că ajunsese portdrapelul modelului de 
asistență medicală primară, sau AMP, acordat oricărui 
pacient, transformându-se astfel în protectorul fortăreței 
medicale, un concept care ajunsese între timp un etalon 
pentru organizaţiile de menţinere a sănătăţii pretutindeni 
pe teritoriul țării. 

— Dar nu este o idee prea populară, observă Elliot. 

Ross se aplecă pe fotoliul lui și se uită drept în ochii 
reporterului. 

— Oferiţi-mi o soluţie mai bună și de mâine o adopt, zise 
el. Dar, în esenţă, asta funcţionează. 

— Deși pacienţilor nu le place? 

Ross ridică resemnat din umeri. 

— Să fim cinstiţi, domnule Elliot, oamenii sunt greu de 
mulțumit. Cred că cei mai mulţi pacienţi apreciază 
eficienţa, iar asta se traduce prin satisfacţie. 

Ar fi vrut să adauge că, în opinia lui, oamenii erau prea 


mult preocupaţi de chestiunile legate de grija față de 
pacient. Organismul uman era o mașinărie și existau 
mecanici care știau cum să repare piesele care se stricau. 
Așa-numitul element uman al actului medical era cu mult 
supraevaluat. Dar nu-i putea spune asta lui Elliot. 

— Este cu adevărat mai bine pentru majoritatea 
bolnavilor, se mulțumi el să adauge. 

— De ce? întrebă reporterul. Oare nu sunt ei scoși din 
orice fel de act decizional? 

— Bine, presupun că e o întrebare rezonabilă. Dar am și 
eu una pentru dumneavoastră, deși nu vă va plăcea cum 
sună. De ce ar trebui să ia parte și ei la decizie? Își ridică 
mâna, pentru a-l împiedica pe Elliot să-l întrerupă. Este și 
așa suficient de greu să menţinem nava pe linia de plutire 
doar cu profesioniștii care cunosc detaliile afacerii. Dacă 
pacienţii ar avea ultimul cuvânt, ar îngropa totul din punct 
de vedere financiar. Nu spun că n-ar trebui să-i informăm 
și să-i implicăm pe pacienţi, dar... 

— Dar oamenii ar fi în stare să ceară tot felul de teste 
scumpe de care nu au în realitate nevoie. 

Ross zâmbi cu o sinceritate prefăcută. 

— Asta e. Vindecarea cere timp, domnule Elliot. Aţi fi 
surprins să aflaţi cât de multe probleme de sănătate dispar 
de la sine în timp. 

Se ridică și se duse la micul frigider din colțul camerei, 
de unde scoase două sticle de apă. li oferi o sticlă 
reporterului, apoi se așeză la loc pe fotoliu. 

— Uitaţi ce e, zise el, aplecându-se în faţă și vorbind ca 
și cum ar fi discutat cu maximă sinceritate. Știu că toată 
povestea asta sună al naibii de mercantil, dar nimeni nu se 
opune irosirii de fonduri pe tot felul de teste dacă ele sunt 
necesare. La naiba, în definitiv pentru asta există 
asigurările. Dar dacă în fiecare lună apar cincizeci de 
indivizi care cer teste scumpe când doar cinci dintre ei au 
nevoie de așa ceva, atunci în loc ca Parnassus să piardă 
douăzeci și cinci de mii, bani acoperiţi din primele de 


asigurare, va pierde un sfert de milion. Ca să acoperim 
aceste pierderi, ar trebui să creștem primele de asigurare 
și garanţiile de zece ori, o sumă pe care nimeni nu și-o 
poate permite. Atunci întregul sistem se va prăbuși și 
nimeni nu va mai avea parte de asigurare de sănătate. 

Elliot bău din sticla lui de apă. 

— Să presupunem că din cincizeci de indivizi care vor 
să-și facă testele, zece chiar au nevoie de ele. Nu cinci. Ce 
se întâmplă cu aceștia? 

— Sunt identificaţi, domnule Elliot. Poate un pic mai 
târziu, ceea ce e un fapt regretabil. Nimeni nu neagă asta. 
Recunosc că alegerea e grea. Personal, îmi doresc ca 
nimeni să nu se îmbolnăvească vreodată. De-asta am și 
devenit doctor. Dar acum e treaba mea să menţin nava 
sistemului sanitar pe linia de plutire, iar dacă am testa 
fiecare pacient pentru ce vrea el, față de ceea ce are cu 
adevărat nevoie, ne-am scufunda ca o piatră de moară. 
Ăsta e adevărul dur. Atunci nimeni n-ar mai avea parte de 
niciun test, pentru că nimeni nu și le-ar mai putea permite. 
Credeţi că ar fi mai bine așa? 

— Să vă mai întreb ceva, replică Elliot. Am auzit că nu v- 
aţi plătit câţiva dintre doctori. Vreţi să comentaţi acest 
zvon? 

Ross își păstră chipul imobil, dar faptul că Elliot avea 
habar de acest lucru îl neliniștea profund. Totodată, avu 
impresia că știa care era sursa zvonului - mereu dificilul 
Eric Kensing, cel care recunoscuse ce se întâmplase în 
cazul fetiţei Emily, după care, probabil, devenise sursa lui 
Elliot în privința problemei salariale. Se mulțumi să 
răspundă: 

— Nu știu de unde aţi auzit așa ceva. Nu este corect. 

Răspunsul îl amuză evident pe reporter. 

— E același lucru cu „nu este adevărat”? 

Ross se lăsă pe spate în efortul de a părea relaxat. 

— Le-am cerut medicilor noștri să împrumute spitalul cu 
o sumă de bani, cu dobândă, o sumă care le-a fost reţinută 


de pe statele de plată. A fost un act în întregime voluntar 
și am returnat împrumutul tuturor celor care au cerut 
banii înapoi. 


Jeff Elliot stătuse mai bine de o oră ca să asculte scuzele 
și explicaţiile lui Malachi Ross. Acum directorul perora 
despre rațiunea din spatele  nomenclatorului de 
medicamente aprobat de Parnassus, sperând poate ca Jeff 
să întoarcă situația în favoarea sa și să obțină un plus de 
imagine în războiul pe care Ross îl întrevedea cu 
municipalitatea. 

— Uitaţi ce e, zise Ross, să spunem că Genesis 
Corporation descoperă un medicament pentru tratarea 
cancerului pe nume Nokance. Bugetul de cercetare şi 
dezvoltare și milioanele de teste clinice până la obținerea 
aprobării finale din partea FDA! ajunge la un miliard de 
dolari. Avem așadar un medicament care poate duce la 
vindecarea cancerului, dar Genesis trebuie să-și 
recupereze investiția dacă vrea să mai facă afaceri și să 
descopere alte medicamente minune, așa că preţul 
medicamentului ajunge la o sută de dolari doza. Timp de 
câţiva ani, câtă vreme este singurul medicament de acest 
fel, Nokance este stăpânul pieţei. In cele din urmă însă, 
alte companii farmaceutice apar cu versiunile proprii de 
Nokance, poate îmbogăţite și cu altceva ca să evite 
disputele legate de patente... 

— Dar care pot duce la apariţia unor efecte secundare? 

Chipul lui Ross se întristă. 

— Foarte rar se întâmplă asta, domnule Elliot. Serios. 
Foarte rar. Așadar, uitaţi unde ajungem. Medicamentele 
astelalte vindecă și ele cancerul, dar ca să câștige cotă de 
piață sunt tarifate la zece dolari doza. Ca răspuns, 
Nokance coboară preţul la, să zicem, cincizeci de dolari. 

— E mult mai mult decât zece. 

1 The Food and Drug Administration, agenţie a SUA responsabilă 


printre altele cu reglementarea listelor de medicamente omologate, 
(n.tr.) 


— Da, așa e. Aţi putea crede că, o dată ce-i instruim pe 
oameni și le expunem toate faptele, vor înceta să mai 
folosească Nokance și vor trece la produsele ieftine, nu-i 
așa? 

— Și nu-i așa? 

— Niciodată. Sau niciodată din punct de vedere statistic. 
Dacă au ocazia, pacienţii aleg aproape întotdeauna 
Nokance. Este marca pe care o cunosc ei. Au încredere în 
produs. 

— Ca și în cazul aspirinei Bayer. 

— Exact! Ross își împreună tăcut mâinile, ca și cum ar fi 
aplaudat. Așadar, și tocmai aici este punctul sensibil, deși 
fiecare doză de Nokance ne costă mai mult cu patruzeci de 
dolari, dacă noi aprobăm reţeta și păstrăm medicamentul 
în nomenclator, pe pacienţi îi costă la fel ca întotdeauna, 
adică zece dolari cât costă medicamentul ieftin. Așa că 
scoatem și noi medicamentul scump de pe listă. 

— Adică Nokance? 

— Corect. 

— Dar, şi acum vorbim ipotetic, spuneţi că 
medicamentul e bun, dar că nu le veţi permite pacienţilor 
dumneavoastră să îl ia. 

— Îl pot lua, dar noi nu plătim pentru el. Dacă am plăti, 
am rămâne lefteri. Vorbim despre marje de profit extrem 
de mici pentru supraviețuirea afacerii. Trebuie să 
înţelegeţi asta. Ideea e că Nokance nu este singurul 
medicament care dă rezultate bune. Ăsta e mesajul pe care 
încerc să vi-l transmit. Ideea unei mărci face toată treaba. 

De-a lungul timpului, Elliot își formase propriile 
convingeri legate de medicamente. Suferea de scleroză 
multiplă de mai bine de douăzeci de ani și, după ce urmase 
sfaturile doctorilor lui, uneori avea impresia că încercase 
toate medicamentele posibile din lume pentru tratarea 
numeroaselor și schimbătoarelor simptome ale bolii lui. De 
mai multe ori simţise pe pielea lui efectele secundare sau o 
senzaţie de disconfort după ce luase anumite 


medicamente, fapt care îl făcuse să fie sceptic în această 
privinţă. Când revenise la mărcile consacrate de 
medicamente, problemele dispăruseră. Ca atare, Ross nu-i 
putea vinde gogoși despre beneficiile universale ale 
medicamentelor generice. 

— Deci ca să lămurim poziția dumneavoastră, zise Elliot, 
atitudinea aceasta de protejare a intereselor spitalului și 
de reducere a costurilor, de la îngrijirea dirijată la oferirea 
de medicamente generice, este în concordanţă cu 
jurământul lui Hipocrat pe care l-aţi depus, de pildă. 
Jurământ în care accentul se pune în primul rând pe a nu 
provoca un rău mai mare, și apoi pe vindecare. 

— În esenţă, da. Ross părea mulțumit cu această 
abordare, dar Elliot știa că mulțumirea lui nu avea să 
dureze prea mult. Lucrăm în domeniul medical, domnule 
Elliot, continuă el. Obiectivul este starea de bine pentru 
cei mai mulţi oameni. 

— Şi nu există niciun conflict între interesele 
dumneavoastră de afaceri și nevoile pacienţilor? 

— Bineînţeles că există. Ross se lăsă confortabil pe 
speteaza fotoliului, cu picioarele încrucișate. Dar încercăm 
să reducem la minimum acest conflict. Compania trebuie 
să fie în stare să se susţină pentru a-și putea continua 
munca. 

— Şi să nu uităm că trebuie să facă și un profit. Trebuie 
să aveţi încasări suficiente ca să vă satisfaceţi investitorii, 
nu-i așa? 

Ross zâmbi și își desfăcu mâinile. 

— Ei bine, în ultima vreme nu ne descurcăm prea bine 
din acest punct de vedere. 

— Așa am auzit și eu. Elliot se apropie în scaunul său cu 
rotile și vorbi pe un ton amabil: Investitorii dumneavoastră 
și-au exprimat vreodată nemulţumirea în legătură cu 
salariile membrilor consiliului și ale directorilor spitalului? 

Ross clipi de câteva ori din ochi, dar nu lăsă să se vadă 
prin ceva că întrebarea l-ar fi iritat. 


— Nu prea des. Membrii consiliului nostru de 
administrație sunt oameni de afaceri talentaţi. Dacă n-ar fi 
bine remunerati, s-ar duce în altă parte. Astfel de persoane 
de nădejde sunt greu de găsit, iar când le găsești, trebuie 
să le plătești generos. 

— Şi astfel de persoane cu ce se ocupă, mai exact? 
Conduc compania? 

— Corect. 

— Şi cu toate astea, sunteţi aproape de faliment. Nu era 
o întrebare, dar Elliot îi dădu o astfel de intonaţie. Fapt 
care poate face pe oricine să se întrebe cu se s-ar descurca 
mai prost niște persoane mai puţin bine plătite, nu-i așa? 


Poate că în ochii colegilor lor inspectori, Fisk și Bracco 
apăreau ca o pereche perfectă, dar în realitate era greu să 
găsești două persoane mai diferite. Iar asta însemna că 
erau și două genuri complet diferite de polițiști. 

La ora cinci, Harlen Fisk îl rugă pe partenerul lui să-l 
lase la Tadisch's, cel mai vechi restaurant din oraș. In 
ciuda faptului că nevasta însărcinată și copilașul îl 
așteptau acasă, el avea de gând să ia cina cu mătușa lui, 
Kathy, și cu câţiva dintre cei care o susțineau. Nu-l invită 
pe Bracco să li se alăture, iar acesta nu se supără. Fisk 
era, cu siguranţă, un animal politic antrenat să privească 
spre recompense de natură politică în viitor. 

In schimb, Bracco era fiul unui poliţist. Chiar și așa, 
până la promovarea lui în cadrul Departamentului 
Omucideri, nu-și dăduse seama prea bine cât de mult îi 
afecta cariera amiciţia tatălui său cu primarul și cât de 
mult îl dispreţuiau colegii săi. Nu ceruse niciodată vreun 
tratament aparte - pur și simplu totul venise în chip firesc. 
Politrucii din departament credeau că-l puteau face fericit 
pe primar dacă se purtau drăguţ cu fiul lui Bracco, și nici 
măcar nu greșeau prea tare. 

Când Fisk îi mărturisise că se gândește serios să discute 
cu mătușa lui, o persoană importantă în oraș, despre 


tratamentele rele la care erau supuși la slujbă, Bracco se 
străduise din răsputeri să-l facă să se răzgândească. 
Invăţase de la tatăl lui că polițiștii nu se plâng. Niciodată. 
li spusese că trebuiau să discute mai degrabă cu Glitsky. 
Să pună problema clar pe tapet și să înghită răspunsul, 
care probabil era acela că nu era vorba de crimă cu 
premeditare în cazul accidentului de mașină și, ca atare, 
nu avea să existe nicio investigaţie. 

Bracco era convins că acesta era adevărul. Dar ce putea 
el să facă? 

După ce îl lăsă pe Harlen în centrul orașului, câteva ore 
și le petrecu verificând indiciile pe care le găsiseră în ziua 
respectivă în legătură cu vehiculul implicat în accident. 
Nu-și făcea prea mari speranţe, dar nu se știa niciodată. 
Experienţa îl învățase că, în cele mai multe cazuri, șoferii 
așteptau până ce considerau că nimeni nu le va mai căuta 
mașina ucigașă. O parcau undeva la adăpost de priviri 
indiscrete sau într-un garaj încuiat. După o lună, duceau 
mașina la o spălătorie sau la un atelier. lar cu asta 
povestea se încheia. 

Poate că, de data asta, lucrurile aveau să stea altfel, deși 
o astfel de posibilitate părea a naibii de îndepărtată. 
Primiseră unsprezece apeluri în cursul zilei. Era vorba de 
vehicule care se potriveau descrierii și care fuseseră zărite 
de polițiștii de pe mașinile de patrulă pe diverse străzi sau 
alei din oraș. Fisk ura o astfel de muncă de teren. Pe de 
altă parte, Bracco își petrecu câteva ore verificând fiecare 
apel în parte. Impactul în urma căruia murise Markham 
trebuia să fi lăsat urme, chiar și pe o mașină americană 
veche, cu tabla groasă, iar o privire rapidă aruncată 
acestora i-ar fi spus imediat dacă era nevoie să revină cu 
un mandat de percheziţie. Nu găsise însă nimic în neregulă 
la niciuna dintre mașini. 

Neștiind prea bine de ce, își omori încă o jumătate de 
oră plimbându-se prin parcarea spitalului Portola, dar nu 
zări nicio mașină verde și veche. Simţindu-se ca un idiot, 


reveni la mașina lui și își făcu unele însemnări de ţinut 
minte pentru a doua zi - să verifice firmele de închiriat 
mașini la mâna a doua, să nu uite de apelurile date de 
cetăţenii interesaţi de primirea recompensei anunţate de 
autorităţi (zece mii de dolari pentru orice informaţie care 
ar fi dus la arestarea și condamnarea făptașului etc.). 

În cele din urmă, după ce-și cumpără niște colţunași de 
pe Nineteenth Avenue, decise să se ducă înapoi spre 
Seacliff, acasă la Markham. Așa cum spusese Glitsky, 
trebuia să pornească de la familie. Avea să se uite la 
mașinile parcate în faţa casei. În definitiv, își reaminti el cu 
oarecare amărăciune, conducea o mașină de poliţie. 


— Vă pot ajuta cu ceva? 

Bracco se îndreptă repede de spate și îndreptă fasciculul 
lanternei dincolo de capota Toyotei albe pe care o 
examina. Era ultima mașină dintr-un grup de douăzeci și 
trei de automobile parcate pe strada lui Markham. 
Fasciculul luminos dezvălui un bărbat de înălțime medie, 
care își protejă repede ochii de lumină și vorbi din nou, cu 
voce aspră: 

— Ce naiba faci? 

Bracco observă oarecum alarmat că omul își băgă mâna 
cealaltă în buzunarul hainei. 

— Stai pe loc! Poliţia! Altceva nu-i venise în minte. Nu 
mișca. 

Habar n-avea dacă trebuia să arate insigna sau să scoată 
arma din tocul de la umăr. Se hotări să scoată arma, pe 
care o întinse în faţa lui. 

— O să înconjur mașina asta. Simţea sângele cum îi 
curge mai repede prin vine. Nu mișca! repetă el. 

— Nu mă mișc. 

— Bun, încet, foarte încet, scoate mâna din buzunar ca 
să o văd. 

— Chestia asta e ridicolă, replică omul, dar se supuse 
ordinului. 


Bracco pipăi haina, își băgă mâna înăuntru și scoase un 
telefon mobil, apoi se dădu un pas înapoi. 

— Uitaţi ce e, sunt doctor, zise individul. Un pacient de- 
al meu care locuia aici a murit astăzi. Așa că am venit să- 
mi prezint condoleanţele familiei, și mă trezesc cu cineva 
cercetându-mi mașina cu o lanternă. Tocmai voiam să 
folosesc telefonul ca să sun la poliţie. 

După câteva clipe, Bracco îi înapoie telefonul doctorului 
și își vâri arma la loc în toc. Dacă mai devreme în parcarea 
spitalului se simţise ca un idiot, acum era de-a dreptul 
umilit, deși n-avea de gând ca omul să-și dea seama de 
asta. 

— Pot vedea un act de identitate, vă rog? 

Omul privi o clipă spre casă, apoi reveni la poliţist. 

— Nu pricep... începu el. Sunt... În cele din urmă oftă și 
își căută portofelul. Mă numesc doctor Eric Kensing. Astăzi 
am fost de serviciu la Secţia de terapie intensivă de la 
spitalul Portola. 

— Acolo unde a murit domnul Markham? 

— Da. Era... cred că șeful meu. Ce caută poliţia aici? 

Bracco simţi că nu poate ascunde adevărul. 

— Caut mașina care a fugit de la locul faptei. 

Kensing pufni. 

— Îmi daţi portofelul înapoi, vă rog? Îl strecură în 
buzunar, apoi întrebă brusc: Doar nu vreţi să spuneţi că un 
cunoscut de-al lui Tim l-a lovit intenționat, apoi a venit aici 
ca să-i viziteze familia? 

— Nu. Dar ar fi o prostie să nu explorăm și această pistă, 
nu? 

— Mie mi se pare cam deplasată, dar cum cu asta vă 
ocupați... Doctorul lăsă ideea neterminată. Uitaţi ce e, am 
terminat? Aș vrea să plec acum. Nu mașina mea l-a lovit. 
Vedeţi vreo urmă de lovitură? Vreţi să verificaţi din nou ca 
să vă asiguraţi? V-am întrerupt din lucru. 

Ceva din tonul doctorului îi atrase atenţia lui Bracco - 
un amestec de aroganță și nerăbdare. Ştia prea bine că 


oamenii reacţionau diferit în prezenţa polițiștilor. Credea 
însă că, uneori, reacţia dezvăluia ceva neobișnuit, poate o 
conștiință vinovată. Kensing întindea deja mâna spre 
mânerul portierei, însă Bracco simţi brusc dorinţa de a-l 
mai reţine câteva momente. 

— Spuneţi că domnul Markham vă era șef? Nu știam că 
a fost doctor. 

Kensing se îndreptă de spate și oftă din nou. 

— N-a fost. Conducea compania pentru care lucrez eu. 
Parnassus Health. 

— Așadar, îl cunoșteaţi bine, nu? 

O pauză. 

— Nu chiar. Omul își mută iarăși privirea peste umărul 
lui Bracco. Acum, dacă am terminat aici... 

— Ce e în casă? întrebă Bracco. 

— Cum adică? Nimic. 

— Vă tot uitaţi într-acolo. 

— Chiar așa? Doctorul ridică din umeri. Nu o făceam 
conștient. Presupun că sunt îngrijorat în privinţa lor. E o 
mare tragedie ce s-a întâmplat. Familia e devastată de 
durere. 

Bracco sesiză nota de iritare din vocea lui, care putea să 
se datoreze oboselii, la fel de bine cum putea avea și altă 
cauză. Dacă reușea să-și menţină un ton adecvat, poate că 
reușea să scoată ceva de la el. 

— Credeam că aţi spus că nu-l cunoșteaţi prea bine. 

— Așa e. 

— Şi totuși, vă îngrijorează familia lui? 

— Vă deranjează chestia asta? Din câte știam eu, grija 
faţă de familia unei victime nu constituie o crimă. Kensing 
își duse o mână la frunte și aruncă o privire rapidă în susul 
și în josul străzii. Uitaţi ce e, domnule poliţist, vreţi să 
ajungeţi undeva cu povestea asta și nu îmi dau eu seama? 

Bracco nu-i răspunse. Se mulțumi să-i mai pună o 
întrebare. 

— Așadar, nu nutreaţi resentimente față de el? 


Doctorul își înclină capul într-o parte. 

— Cum adică? În calitatea lui de șef al meu? 

— In orice calitate. 

De această dată doctorul nu se grăbi cu răspunsul. 

— Dacă nu vă supăraţi, cum vă numiţi, domnule poliţist? 
Aș vrea să știu cu cine vorbesc. 

— Bracco. Sergent inspector Darrel Bracco. Omucideri. 

Işi dădu seama imediat că făcuse o greșeală. Kensing 
aproape că sări în sus auzind cuvântul. 

— Omucideri? 

— Da, domnule. 

— Şi anchetati moartea lui Tim? De ce? Crede cineva că 
a fost asasinat? 

— Nu neapărat. Un accident cu fugă de la locul faptei 
care duce la moartea victimei reprezintă o omucidere. E 
vorba doar de rutină. 

— Rutină. Verificarea mașinilor care vin acasă la 
victimă? 

— Corect. Şi tocmai i-aţi spus Tim. 

— Şi asta înseamnă ceva? Numele lui era Tim. 

— Nu-l cunoșteaţi foarte bine, și totuși îi spuneţi pe 
numele mic? 

Kensing tăcu și clătină din cap. În cele din urmă expiră 
cu putere. 

— Uitaţi ce e, domnule sergent, nu știu ce ar trebui să 
spun. Omul a murit astăzi în secţia mea, în timp ce se afla 
sub îngrijirea mea. Îl cunosc de cincisprezece ani, iar acum 
am venit aici ca să îmi exprim condoleanţele față de soţia 
și de familia lui. Ceasul arată aproape ora zece și eu sunt 
treaz de la șase dimineaţa, iar acum sunt frânt. Nu pricep 
ce înţeles poate avea faptul că i-am spus victimei pe 
numele mic, dar, dacă nu vă supăraţi, mâine am o zi grea. 
Voi fi bucuros să discut cu dumneavoastră la spital, dacă 
veţi binevoi să fixaţi o întâlnire. 

Bracco își dădu seama că era posibil să fi mers prea 
departe cu acest interogatoriu spontan. Tot ce spusese 


Kensing, indiferent de tonul folosit, avea sens. N-avea 
niciun rost să-l hărțuiască pe acest om care, de fapt, 
deschisese din proprie voinţă posibilitatea unui alt interviu 
a doua zi. Inspectorul își dădu seama că își depășise 
atribuţiile. 

— Aveţi dreptate. Dar s-ar putea să vă sun peste câteva 
zile. 

— E foarte bine, replică Kensing. Nu plec nicăieri. 

Rămaseră amândoi ţintuiţi locului preţ de câteva 
secunde, apoi Bracco îi ură noapte bună și se întoarse în 
direcţia casei. Glitsky îi spusese să înceapă cu familia și 
poate că avea să descopere ceva înăuntru, să obţină câteva 
impresii valoroase la cald. Nu făcuse nici doi pași însă 
când auzi iarăși vocea lui Kensing. 

— Doar nu vă gândiţi să vă duceţi acasă la el? 

Bracco se opri și se întoarse. 

— Ba asta era intenţia mea. 

Doctorul ezită, părând să se decidă dacă era cazul să 
mai adauge ceva. În cele din urmă vorbi. 

— Ei bine, faceţi ce credeţi, domnule sergent, dar poate 
că ar fi mai bine să-i lăsaţi în pace în noaptea asta și să 
reveniți mâine. Au avut o zi grea. Sunt storși de puteri. Vă 
garantez că niciunul nu se afla la volanul mașinii vinovate. 
Ce trebuie să-i întrebaţi așa de urgent? 

Bracco avusese el însuși o zi lungă. Privi înapoi spre 
casă, care continua să fie luminată. li trecu prin minte 
gândul că nevoia lui de a descoperi ceva, orice, care să 
aibă legătură cu moartea lui Tim Markham și prin care să- 
și demonstreze el însuși valoarea în fața lui Glitsky îl 
determina să meargă prea departe și prea repede. 
Inventase niște fantome și tocmai comisese mai multe 
greșeli de anchetare cu Kensing. 

lar acum era pe punctul de a comite aceleași greșeli cu 
familia victimei, în condiţiile în care el nu avea niciun plan 
și nicio întrebare cu adevărat urgentă de pus. Era mai 
indicat să-i lase pe bieţii oameni cu durerea lor. Și mâine 


avea să fie o zi. 
Bracco încuviință. 
— Aveţi dreptate, dar tot s-ar putea să vă sun în curând. 
— Abia aştept, răspunse Kensing, după care deschise 
portiera mașinii. 


8 


Glitsky locuia în același duplex de douăzeci de ani și 
ajunsese să creadă, din pricina chiriilor și a exploziei 
preţurilor în domeniul imobiliar din San Francisco, că va 
locui acolo până la moarte. Chiar dacă proprietarul vindea, 
un proprietar nou n-avea cum să-l oblige să se mute, doar 
dacă nu voia chiar el să se mute acolo, iar un asemenea 
proces era de lungă durată și putea costa o avere. Chiria 
lui Glitsky nu putea crește mai mult de un procent anume, 
convenit dinainte. lar cum apartamentele cu un singur 
dormitor ajunseseră acum să coste cel puţin o jumătate de 
milion de dolari oriunde în oraș, Glitsky își dădea seama că 
nu-și permitea să cumpere o proprietate. Așa cum stăteau 
lucrurile în acel moment, el plătea o chirie mai mică de o 
mie de dolari pe lună pentru locuinţa care se afla în zona 
liniștită de la nord de Lake, pe o stradă plină de copaci. 
Curtea din spate dădea înspre o centură verde și o alee de 
jogging de la marginea parcului Presidio, așa că adesea el 
se trezea dimineaţa în ciripit de păsărele și nu în zgomot 
de claxoane. Vedea deseori căprioare și ratoni prin zonă. 
Nu se amăgea deloc - știa prea bine că era unul dintre 
norocoșii sorții. 

Cu toate astea, simţea că nu trăia grandios. Un astfel de 
ideal era greu de atins în o sută treizeci de metri pătraţi, 
mai ales când suprafaţa era împărţită în trei dormitoare, o 
bucătărie și un living. Cu toate astea, el și Fio crescuseră 
trei băieți acolo. În acele vremuri, lipsa de spaţiu nu fusese 
niciodată o problemă, după cum nu era nici acum. În 
ultimii ani, alături de el și de Orel locuise o menajeră pe 
nume Rita Schultz, care dormea în spatele unui paravan 
din living. Rita dispăruse între timp de acolo, fapt care 
făcea livingul să pară uriaș. Raney, fata de șaisprezece ani 
a Treyei, ocupase pentru o scurtă perioadă de timp camera 
televizorului aflată de-a lungul holului, în spatele 
bucătăriei. Toată lumea avea spaţiu suficient la dispoziţie. 


Acum ceasul arăta 7.30 și cei doi copii ai lui plecaseră la 
școală. Glitsky și Treya își luau ceaiul și citeau ziarul la 
masa din bucătărie, insuficient de mare pentru a permite 
împărţirea ziarului pe secţiuni, așa că ei doi jucau un soi 
de joc împreună, citind fiecare o porţiune din pagina 
celuilalt atunci când acesta o întorcea. După ce Treya făcu 
acest lucru pentru a patra oară, ca să citească și ea 
articolul mare despre ultimele noutăţi legate de cursurile 
de apă de pe Marte și despre însemnătatea acestui lucru, 
Glitsky își puse cana jos, întinse mâna și, cu blândeţe, 
rupse pagina cu pricina în două. Apoi o lăsă să cadă pe 
podea. 

— Ce amuzant ești! rosti ea. Mie nu-mi pasă ce spune 
toată lumea. 

— Există oameni care nu cred că sunt amuzant? 

— Cred că ar fi câţiva. 

Glitsky clătină din cap. 

— Greu de crezut. Hardy mi-a spus același lucru anul 
trecut. Schiță un rânjet, care îi făcea cicatricea să arate 
sinistru. Dar mai pune vreo pagină de ziar peste pagina 
mea înainte să termin articolul și îţi scot inima din piept. 
Bine? 

— Avem nevoie de o masă mai mare. 

Ar fi vrut să-și continue lectura, dar se opri și o privi 
lung. 

— Da, așa e. Dar atunci am avea nevoie de o bucătărie 
mai mare în care să încapă și unde am ajunge? 

— Poate că dărâmăm un perete pe aici... nu, vorbesc 
serios. Și, pe urmă... Soneria o întrerupse și ea se uită la 
ceas. Cine să fie? 

— Vreunul dintre copii și-o fi uitat ceva. Abe se ridică și 
se puse în mișcare. Nu e, anunţă el. Problemă de serviciu. 
Deschise ușa. Bună dimineaţa, Darrel. Te-ai sculat 
devreme. Unde-i Harlen? Apoi: Cum naiba ai aflat unde 
locuiesc? 


Darrel îi explică faptul că Harlen Fisk aflase de undeva - 
politicienii pot întotdeauna să afle - și îi explicase cum să 
ajungă. Ca atare, de dimineaţă, îndreptându-se spre centru 
dinspre Seacliff, Bracco se trezi că trebuia oricum să o ia 
pe lângă locuinţa lui Glitsky, așa că decisese să treacă pe 
la el și astfel să facă împreună drumul până la sediu. 

În mașină, așezat pe scaunul din dreapta, Glitsky încercă 
să-și adune toată răbdarea de care era capabil. 

— Dă-mi voie să înţeleg bine. Erai pe stradă în faţa casei 
domnului Markham în jur de ora zece seara, apoi ai decis 
că e prea târziu ca să mai intri și să pui întrebări. Și de ce 
aveai de gând să faci asta din nou? Să pui întrebări? 

— Mi-aţi spus să încep cu familia. 

— Adevărat. 

— Așa că am vrut să discut cu ei în măsura 
posibilităţilor. Numai că o groază de lume a trecut pe acolo 
ca să-și exprime condoleanţele și alte chestii dintr-astea, și 
atunci mi-am dat seama că familia trebuia să fi trecut 
printr-o zi de coșmar, așa că am zis că e mai bine să-i las 
să se odihnească. Totul putea aștepta până astăzi. 

— Şi ai fost acolo iarăși pe la ce oră? Şase și jumătate? 

— Aproape de șapte. Mi-am zis că puștii au școală și că e 
bine să-i prind la prima oră. Oricum, nu credeam că 
vreunul dintre ei va avea parte de un somn plăcut. 

— Dar nu ţi-a răspuns nimeni la sonerie? 

Bracco îi aruncă o privire șefului său. 

— Nu s-a întâmplat nimic prima dată când am ciocănit 
doar, așa că mi-am zis că dorm. Am mai așteptat o juma’ 
de minut, apoi am sunat de patru-cinci ori și am așteptat. 
Ezită. Erau în casă atunci când am plecat, domnule 
locotenent. Doctorul Kensing tocmai ieșise de acolo după 
ce îi vizitase. Sunt nouăzeci și nouă la sută sigur că au 
dormit acolo. Nu știu de ce n-au răspuns. Credeam că îi voi 
trezi. 

Cu brațele încrucişate, Glitsky se mulțumi să 
încuviințeze scurt. Nu știa dacă în casa lui Tim Markham 


se petrecea ceva. Era foarte posibil ca toţi cei din casă să fi 
dormit profund în vreme ce Bracco ciocănea și suna la ușă. 
Văzuse familii ale victimelor unor omoruri, epuizate fizic și 
psihic, cum dormiseră mai bine de douăzeci și patru de 
ore. Sau poate că oamenii deciseseră pur și simplu să nu 
deschidă unui necunoscut la o oră așa de matinală. 

Pe de altă parte, pe Glitsky îl bucura iniţiativa 
inspectorului său, chiar dacă aceasta nu ducea la niciun 
rezultat. Aveau să afle destul de curând. 

Era o altă dimineaţă limpede și răcoroasă. Parcară chiar 
în faţa reședinței cu două etaje și parcurseră aleea din 
faţă, spre o verandă acoperită cu dale de piatră, mai lată și 
mai lungă decât întregul living al lui Glitsky. Bracco 
ciocăni, apoi apăsă soneria, un gong asurzitor pe trei 
tonuri care se auzea chiar și de afară. 

— Nu cred că ar putea să doarmă cu așa ceva în casă, 
nu-i așa? 

Glitsky întinse mâna și sună din nou. Așteptară. După o 
nouă încercare și un alt minut de așteptare, Abe îi spuse 
lui Darrel să rămână pe loc, în vreme ce el se duse să 
verifice de jur împrejurul casei. Jaluzelele ferestrelor din 
față erau trase, dar prin geamul de la garaj văzu două 
mașini parcate înăuntru. Deschise poarta gărduleţului spre 
curtea din spate și fu izbit de liniște. Se apropie cu pași 
rapizi de ferestruica ușii din spate. În capătul unui soi de 
încăpere-debara se vedea un câine mare, care părea să 
doarmă, așa că Glitsky ciocăni cu putere în ușă de câteva 
ori. Câinele nu se mișcă. 

Alergă înapoi în partea din faţă a casei, unde văzu că pe 
verandă, lângă Bracco, apăruse o femeie. Se uită la ceas și 
constată că era abia opt dimineaţa. Incetinind pasul, 
Glitsky își scoase insigna și se prezentă. Femeia se numea 
Anita Tong. Așa cum bănuise el, era menajera care sosise 
la lucru. 

— Vă așteptați ca doamna Markham să fie acasă în 
această dimineaţă? 


Femeia încuviinţă. 

— Domnul Markham a murit ieri. Unde s-ar fi putut duce 
doamna? 

— Nu știu, răspunse Glitsky. Eu vă întrebam pe 
dumneavoastră. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Aveţi o cheie de la casă? Mi-o puteţi da, vă rog? 

Nervoasă și dând mecanic din cap, femeia începu să-și 
muște buza de jos. Scotoci în poșetă, scoase un set de chei 
și le scăpă jos. 

— Îmi cer scuze, rosti ea, ridicându-le. Uitaţi. Asta e. 

Glitsky se răsuci înspre inspector. 

— Darrel, vreau să rămâi aici. Doamnă, și 
dumneavoastră trebuie să staţi aici cu inspectorul Bracco. 
Înţelegeţi? Nu intraţi în casă. 

Glitsky descuie ușa și se trezi într-un vestibul mare, 
circular și luminat. În stânga lui se deschidea o cameră 
spațioasă. Intră în ea și privi în jur. Totul părea în ordine. 
Dincolo de vestibul se afla o sufragerie completă cu masă 
clasică și candelabru atârnat de tavan. Şi acolo totul părea 
în regulă. 

Și totuși, liniștea era prea profundă. Nimic nu mișca 
înăuntru. 

Traversă sufrageria înspre bucătărie. Nu apucă să intre 
bine că văzu trupul femeii zăcând pe o parte, și arma pe 
podea în dreptul capului. Se apropie de ea cu câţiva pași 
mari, evită balta de sânge care se închega și îngenunche 
câteva clipe lângă femeie. Zări sursa șuvoiului de sânge, o 
gaură în ţeastă undeva în spatele urechii drepte. Deși nu 
mai încăpea nicio îndoială, atinse pielea rece a gâtului, 
apoi își scoase arma proprie și începu să verifice restul 
casei. Două minute mai târziu, folosi un telefon din 
dormitorul principal de la etaj și formă numărul pe care îl 
cunoștea cel mai bine. 


Echipa criminalistică sosise în urmă cu o oră. Sergentul 


care o conducea, Jack Langtry, traversă pajiștea din fața 
casei către locul unde Glitsky stătea înconjurat de un mic 
grup format din polițiști și medici legiști. Soarele se 
înălțase pe cer, dar nu reușea să încălzească prea mult 
atmosfera. Toată lumea stătea în picioare cu mâinile în 
buzunare. 

De origine australiană, Langtry era un bărbat de 
aproape patruzeci de ani, cu constituţie de jucător de 
rugby. În ziua aceea faţa lui părea buhăită, iar el se clătina 
ușor pe picioare, aproape ca și cum ar fi fost beat. Glitsky 
se despărţi de grupul care îl înconjura și îi ieși în 
întâmpinare. 

Langtry expiră cu putere și se frecă la tâmple cu o 
mână. Lovi cu piciorul în pământ, își înălţă privirea și se 
uită în zare. 

— Ştii care a fost unul dintre lucrurile pe care le-am 
îndrăgit la ţara asta când am venit aici? Nu existau 
restricții în privinţa deţinătorilor de arme. Dar cred că 
ajung la momentul în care am să mă răzgândesc. Dacă lași 
arme într-o casă plină de oameni disperaţi... Am văzut 
porcăria asta prea des. Ce tâmpenie! 

Glitsky avu impresia că înţelege ce vrea Langtry să 
spună, dar nu era momentul pentru șarade. Voia să afle 
clar opinia echipei de criminaliști. 

— Ce crezi că s-a petrecut acolo, Jack? 

Langtry se scărpină pe sub gulerul cămășii și se uită 
iarăși la cerul albastru de deasupra. Când privirea lui 
reveni asupra lui Glitsky, își recăpătă alura profesională. 

— Era arma lui Markham. Am găsit documentele de 
posesie în același sertar unde probabil că era ţinută, în 
biroul lui de lângă bucătărie. Era la îndemâna ei. 

— Bun. Deci în mâna ei era arma lui. Ce înseamnă asta? 

— În sine, nu prea știu. Poate că laboratorul ne va 
dezvălui lucruri pe care nu le știm. 

— Altele în afară de? 

— Altele în afară de ceea ce pare la prima vedere. 


Glitsky se simţi ușor iritat. 

— Ce facem aici, Jack, jucăm un joc de societate? 

— Tu ești cel cu întrebările, Abe. Dacă vrei să afli ce 
cred, poţi întreba direct. Ea a comis toate crimele, apoi s-a 
sinucis. 

— Carla? 

— Așa o chema? 

— Da. Tot ea și-a ucis copiii? 

Langtry păru să intre în defensivă. 

— Vrei să spui că n-ai văzut niciodată așa ceva? 

— Am văzut multe, Jack. Poate că nu de un asemenea 
calibru. 

— Cum adică? 

Însă Glitsky descoperi că nu poate preciza nimic despre 
ceea ce îl deranja în legătură cu această teorie. 

— Nu știu, Jack. Poate că doar îmi imaginez lucruri. Faro 
a dat peste ceva? 

Faro era Lennard Faro, tehnicianul de laborator care se 
ocupa de scena crimei. 

Langtry încuviinţă. 

— E încă acolo. Poţi vorbi cu el. Ai vrut opinia mea, și ți- 
am dat-o. Poate că știi tu ceva ce eu nu știu. 

Era o întrebare, la care Glitsky se mulțumi să clatine din 
cap. 

— De ce? De ce întreaga familie? 

Pentru Langtry răspunsul nu părea deloc greu. 

— Soţul ei a murit ieri, corect? Așa am auzit. 

— Da. Lovit de mașină. 

— Şi poate că aveau ceva probleme înainte de asta? 

— Nu știu. Ai auzit tu așa ceva? 

— Nu. Dar se potrivește profilului. Ştii chestia asta la fel 
de bine ca mine. 

— Poate că nu, replică Glitsky, deși știa. Spune-mi. 

Langtry se uită iarăși la cer, punându-și gândurile în 
ordine. 

— Lumea asta e prea oribilă ca să trăieşti. Prea multă 


durere și oricum nimic nu are sens. Așa că tipa i-a scutit pe 
toţi de probleme. Poate chiar le-a făcut o favoare. 

Glitsky știa că era o ipoteză care nu putea fi trecută cu 
vederea. Văzuse, de-a lungul carierei, femei omorându-și 
familiile.  Auzise sau citise despre alte cazuri 
asemănătoare. Niciodată nu era uşor de imaginat sau de 
conceput aşa ceva. Dar din experiența lui, acele 
evenimente - chiar dacă groaznice - fuseseră declanşate 
de altceva, de o motivaţie mai profundă și cumva mai greu 
de suportat decât simpla moarte a soțului. 

Își aminti de o familie - trecuseră ceva ani de atunci - de 
cinci persoane care reușiseră să fugă din Vietnam. Băiatul 
cel mai mare, un adolescent, murise pe vasul care îi 
transporta spre State. La câteva luni după sosire, fuseseră 
îngrămădiţi într-un apartament cu un singur dormitor. Una 
dintre găștile de cartier din China Town le spărsese casa, 
luase câteva obiecte dinăuntru, după care - posibil furioși 
că nu mai aveau altceva de furat - indivizii îl împușcaseră 
pe bărbat. Ziua următoare, mama îi omorâse prin sufocare 
pe ceilalţi doi copii mici, după care își tăiase venele. 

Fusese martor și la un alt caz, denumit „cazul patului 
incendiat”. O tânără era bătută constant de prietenul ei, 
până ce femeia l-a împușcat pe individ în somn, apoi și-a 
împușcat copilul mic și la urmă s-a împușcat și ea. Cu vreo 
doi ani înainte, o femeie cu tendinţe sinucigașe pe nume 
Gerry Patecik - își amintea numele ei din cine știe ce motiv 
- se otrăvise și își otrăvise doi dintre cei trei copii cu 
barbiturice puse în milkshake după ce soțul ei o părăsise și 
îi intentase proces de divorţ. 

Așadar, Glitsky văzuse multe - crimele/sinuciderile nu 
mai reprezentau ceva necunoscut sau foarte neobișnuit, în 
ciuda naturii lor odioase. Însă toate celelalte cazuri la care 
fusese martor sau despre care auzise aveau o anumită 
trăsătură care aici părea să lipsească cu desăvârșire. Nu 
mai văzuse sau auzise până atunci de victime adolescenţi - 
întotdeauna fusese vorba de copii mici. Cazul de faţă părea 


să fie cel al unei familii aparent liniștite, din care dispăruse 
tatăl. O tragedie, evident - dar era posibil să fi fost Carla 
Markham atât de disperată și totuși să se poarte ca o 
gazdă decentă pentru mai mulţi oameni cu o noapte 
înainte? Greu de imaginat. 

— La naiba, Abe! exclamă brusc Langtry. Se întoarse 
către casă, ca și cum ar fi căutat niște răspunsuri. La 
naiba, ce stupid, stupid, stupid! 

Glitsky ura exprimarea, dar era de acord cu furia lui 
Langtry. În casă erau patru oameni morţi, femeia și cei trei 
copii adolescenţi ai ei, împușcați în paturile lor de la etaj. 
lar cu moartea lui Tim Markham cu o zi în urmă, asta 
însemna că o întreagă familie fusese ștearsă de pe faţa 
pământului în douăzeci și patru de ore. 

— Te-am auzit, Jack, replică el. Mai ai ceva ce trebuie să 
știu? 

— Nu, totul acolo e liniștit ca un mormânt însângerat. 
Chiar este un mormânt însângerat. Isuse! 

În acel moment, în ușă își făcu apariţia o femeie din 
echipa de criminaliști, cărând trupul inert al câinelui 
familiei Markham, un golden retriever mare și frumos. 
Glitsky o urmări cum poartă, încovoiată, povara pe alee. 
Langtry făcu un pas spre ea, apucă să rostească „Clare”, 
dar se opri numaidecât ce îi văzu privirea. Femeia plângea 
încet și nu voia să fie ajutată. Ajunsă în stradă, depuse 
trupul inert al câinelui într-una dintre ambulanţele de 
acolo, apoi se urcă într-una dintre mașinile de patrulă, 
închizând portiera cu zgomot. 

Glitsky își așeză prietenește mâna pe umărul lui Langtry, 
apoi se îndepărtă de el, traversă pajiștea și intră în casă. 


Înăuntru dădu peste Lennard Faro, tehnicianul 
criminalist, care se afla lângă chiuveta din bucătărie. 
Sobru și uscăţiv, cu o mustață subţire și o cruce mică de 
aur în lobul unei urechi, Faro stătea cu braţele și 
picioarele încrucișate. Fotograful făcea poze și el părea să 


aștepte tot mai nerăbdător ca omul să-și termine treaba. 

Glitsky se opri o secundă la intrarea în bucătărie, aruncă 
o privire scurtă către cadavrul doamnei Markham, apoi i se 
alătură lui Faro lângă chiuvetă. 

— Jack Langtry mi-a spus că ea a tras cu arma, zise el. 

Faro își răsuci capul într-o parte. 

— Poate. Uitaţi-o acolo. Suficient de aproape. 

Arma zăcea pe podea, cam la treizeci de centimetri de 
mâna dreaptă a Carlei. 

— Era dreptace? întrebă Glitsky. 

Un chicotit. 

— Ar trebui să o întrebaţi pe ea. 

Glitsky își zise că o meritase. 

— Ce-ar fi să-mi spui ce știi? Asta ca să nu mai pun 
întrebări tâmpite. 

Faro ezită puţin, apoi se îndreptă de spate. 

— Vă supără dacă ieșim de aici? Vezi lucrurile mai puţin 
limpede după o oră sau două. Traversă bucătăria, ieși prin 
sufrageria mare și intră în hol, unde pătrundea aerul 
proaspăt prin ușa deschisă. Bun. Arma este un revolver 
calibrul douăzeci și doi, cu șase cartușe, deși am recuperat 
doar cinci dintre ele, ceea ce se potrivește cu scena crimei. 
După cum văd eu lucrurile, ea a început de sus, cu fiul ei. 

— De ce spui asta? 

— E singura ocazie când a încercat să amortizeze focul. 
A tras prin pernă. 

— Bine. După aceea? 

Faro arătă înspre etaj. Sufrageria era mare, cu tavanul 
aflat cam la șase metri înălţime și cu un luminator imens în 
centru. Pe la jumătatea distanţei, pe părţile laterale ale 
camerei, o balustradă marca holul către camerele de la 
etaj. 

— Următoarea cameră, zise Faro, a fost cea în care 
dormeau fetele. Gemene. Se pare că acolo s-a dus după 
aceea. N-avea sens să amortizeze primul foc, așa că 
probabil le-a executat rapid pe amândouă. 


— După care a coborât și s-a sinucis? 

Faro îl corectă: 

— Mai întâi a ucis câinele. 

Brusc, Glitsky fu izbit de detaliul pe care nu-l putuse 
preciza exact mai devreme, în conversaţia cu Langtry. 
Chiar dacă doamna Carla Markham socotise lumea prea 
crudă pentru ea și copiii ei, de ce să-și împuște câinele? Cu 
siguranţă nu pentru că ar fi vrut să-l scutească de durerea 
de a-și continua viaţa. Mult mai logic ar fi fost să lase un 
bilet prin care să lase animalul în grija unei rude sau a 
unui prieten apropiat. 

— Domnule? întrebă Faro. Aţi spus ceva? 

— Vorbeam cu mine însumi, Len. Ce e cu rana ei? 

— În spatele urechii, pe partea dreaptă, ceea ce iarăși se 
potrivește. Nu există urmă de ieșire, așa că nu pot face 
ipoteze asupra traiectoriei. Strout trebuie să ne spună 
asta. 

— Sunt convins că o va face, zise Abe. Dar să te întreb 
ceva, Len. Bănuiesc că susţii varianta lui Jack de 
crimă/sinucidere, nu? 

Analistul scutură din cap. 

— N-am terminat de lucru aici, domnule. Să spunem mai 
bine că nu văd nimic care să excludă această variantă. Se 
pare că ea a tras cu arma. Nu există nicăieri semne de 
luptă. Ridică din umeri. Dar nu știu. Dacă aveţi o idee mai 
bună, caut unde îmi spuneţi. 

— Nu știu dacă este o idee mai bună, replică Glitsky, dar 
eu i-aș cere lui Strout să verifice bine traiectoria și să afle 
dacă femeia era dreptace. Glitsky arătă cu mâna înspre un 
loc din spatele urechii drepte. Pare un pic ciudat, nu crezi? 


Harlen Fisk fusese trimis de la centru și se alăturase 
partenerului său aici, la casă, unde Glitsky le dădu 
amândurora sarcina de a o interoga pe Anita Tong. Acum 
locotenentul se alătură grupului de trei persoane, care se 
strânsese în jurul mesei din salonul pentru micul dejun. 


Menajera era încă vizibil şocată. Când Glitsky ieșise 
prima dată afară după descoperirea cadavrelor, femeia 
aproape se prăbușise pe verandă la aflarea veștilor care i 
se păreau imposibile. Timp de câteva minute, pusese 
aceleași întrebări, după care negase răspunsurile primite. 

Cum adică morți? Glitsky trebuia să se fi înșelat. Doar 
nu se referea că erau toți morţi, nu? Nu se putea să fie toţi 
morți, era imposibil. Nu și lan, la șaptesprezece ani, cel 
mai mare dintre copii. Era prea mare, prea puternic și agil, 
aproape un bărbat. Cu siguranţă că ar fi auzit pe cineva 
intrând în camera lui și s-ar fi trezit, nu-i așa? Glitsky era 
sigur că le văzuse pe ambele fete, Chloe și Siggy? Poate că 
nu le văzuse. Poate că trebuia să se întoarcă și să verifice. 
Poate că mai trăia cineva. 

Anita Tong era o femeie micuță și bine-crescută. Lucra 
de șapte ani și jumătate pentru familia Markham. Era 
singura ei slujbă. Locuia la câţiva kilometri distanţă spre 
sud, în districtul Sunset, și venea acasă la familia 
Markham cinci zile pe săptămână - fără zilele de luni și 
marți - de la opt dimineaţa la șase seara. 

Glitsky trase un scaun și se așeză pe el de-a-ndoaselea. 
Începu să asculte povestea femeii în vreme ce ea le spunea 
inspectorilor că se oferise să rămână peste noapte - 
Glitsky presupunea că se referea la noaptea precedentă - 
și acum mulțumea Domnului că nu rămăsese. 

— Carla, adică doamna Markham, a spus că ea și copiii 
se puteau descurca. Mi-a zis să plec. Nu se așteptau la 
mulți oameni care să vină în vizită. 

— Câţi oameni erau când aţi plecat? întrebă Brocco. 

Femeia se gândi câteva clipe. 

— Păi în principal era grupul ei de prietene de cafea. 
Asta înseamnă alte șase femei. Se întâlneau în fiecare 
dimineaţă de vineri. Cred că atunci când au aflat de 
domnul Markham... în fine, au adus niște caserole și alte 
lucruri asemănătoare, așa că m-am gândit că ea vrea să 
rămân și să le încălzesc la cuptor. Dar n-a fost cazul. 


Fisk dădea din cap, ca și cum tot ce spunea femeia era 
relevant. Bracco își lua notițe într-un carneţel galben. 
Glitsky observă cu surprindere și ușurare că inspectorii 
așezaseră un reportofon pe masă. Dar își dădea seama că 
nu ajunseseră prea departe dacă toate răspunsurile femeii 
fuseseră de același gen. Decise să intervină, păstrând 
interogatoriul la obiect, și poate oferind chiar și câteva 
lecţii în timpul ăsta. 

— Așadar, domnişoară Tong, rosti el cu blândeţe, la ce 
oră v-aţi pregătit de plecare? 

— Doamna Tong, îl corectă femeia. Cu puţin înainte de 
șapte seara. 

— Şi în casă se găseau doar doamna Markham și cele 
șase prietene ale ei? Nimeni altcineva? 

Ea se întoarse spre el. 

— Păi erau și copiii și vreo doi prieteni de-ai lor. Mai 
exact ai lui lan, nu ai fetelor. 

— Doi? 

— Cred că da. Adolescenti. Stăteau acolo. 

— Deci doi prieteni de-ai lui lan, reluă Glitsky. Le 
cunoașteţi numele? 

— Unul era Joel Burrill. E pe aici tot timpul. Celălalt 
cred că se numește Mark, dar... 

Scutură din cap. 

— Şi pe prietenele doamnei Markham cum le cheamă? 

Doamna Tong se însenină puţin. 

— Păi era Ruth Fitzpatrick. Și Jamie Rath. O, era și fiica 
ei, Lexi. E în clasă cu Chloe. Jamie locuiește foarte 
aproape. V-aș putea arăta. 

Glitsky îi făcu semn lui Bracco să-și noteze numele. Apoi, 
către doamna Tong: 

— Ar fi foarte bine să o faceţi după ce terminăm aici, 
dacă nu vă deranjează. Acum, în privinţa celorlalți oaspeţi, 
mai era și altcineva aici când aţi plecat, sau doar gașca de 
cafea și prietenii lui lan? Și colega lui Chloe. 

— Păi, evident că asistentul domnului Markham a fost 


aici permanent. Brendan, care plângea și plângea, uneori 
mai rău decât doamna Markham. Apoi mai era și vecinul, 
Frank Husic. E un om tare drăguţ. A aflat despre domnul 
Markham de la radio și a venit imediat să vadă dacă poate 
ajuta cu ceva. Doamna Tong închise ochii câteva clipe, 
apoi dădu din cap. Ăștia erau toţi cât am fost eu acolo. 
După aceea nu mai știu. 

— Deci nu l-aţi văzut pe doctorul Kensing? întrebă 
Glitsky. 

Femeia reacţionă imediat. Glitsky își spuse că arăta 
chiar șocată. 

— Vă surprinde vizita doctorului Kensing aici? 

Femeia avu nevoie de câteva clipe ca să îngaime un 
răspuns. 

— Păi... 

Se opri. 

Inspectorii așteptau. În cele din urmă ridică din umeri. 

— Cred că da, mărturisi ea. 

— De ce? _ 

Doamna Tong începea să se închidă în ea. Își cobori ușor 
capul între umeri. 

Glitsky o presă. 

— ÎI cunoșteaţi pe doctorul Kensing, doamnă Tong? Era 
prieten al familiei? 

— Nu chiar un prieten. Nu-l cunoșteam, dar numele... 
numele mi-e cunoscut. 

Glitsky nu-și mișcase scaunul de pe loc, dar părea se fi 
apropiat cumva de ea. 

— Şi nu vă așteptați să treacă pe aici? De ce? 

Fu întrerupt de unul dintre inspectori înainte ca doamna 
Tong să răspundă. Dormnic să arate ce aflase, Bracco 
interveni: 

— Era de gardă la spital când a murit Markham. 
Probabil că a simţit că ar trebui să treacă pe aici. 

Privirea pe care i-o aruncă Glitsky ar fi îngheţat pe 
oricine. Preferă să revină însă cu tact la subiectul lui. 


— Îmi cer scuze, doamnă Tong. Ce voiaţi să spuneţi? De 
ce nu v-aţi fi așteptat la vizita doctorului Kensing? 

— Păi... Femeia sesizase tensiunea dintre Glitsky și 
inspectori, fapt care nu avea darul să o liniștească. Nu 
știu, răspunse ea în final. 

Glitsky știa că, în anumite privinţe, interviul curent și 
întreruperile de pe parcursul lui aveau să se dovedească 
instructive pentru Fisk și Bracco, dar în acel moment nu 
era cazul de așa ceva, căci un martor cooperant se 
închidea chiar în fața ochilor lui pentru că el nu fusese 
capabil să stabilească un ritm al discuţiei, etapa 
intermediară în construirea unei relaţii de încredere. 

Insă nu încheiase socotelile încă. Femeia întredeschisese 
o altă ușă, pe care el reușea să o deschidă larg. 

— Bine, rosti el. Aţi spus însă că doctorul Kensing nu era 
tocmai un prieten. Cred că astea sunt cuvintele folosite. N- 
aţi spus așa? 

— Cred că da. Da. 

— Ne puteţi detalia ce aţi vrut să spuneţi cu asta? 

Aruncă iarăși o privire aparent inofensivă spre colegii 
lui, dar aceasta le transmise clar mesajul: „Tăceţi și lăsați- 
o pe ea să răspundă”. 

— Păi lucra pentru domnul Markham. 

— Deci aţi vrut să spuneţi că nu era tocmai un prieten 
pentru că era mai degrabă un angajat? Când ea păru să se 
gândească la idee, Glitsky merse mai departe: Sau nu era 
tocmai un prieten pentru că era un dușman. 

Așteptară, și de data asta privirea femeii dezvălui 
intenţia unui răspuns mai detaliat. 

— Numele lui apărea uneori, începu ea, între Carla și 
prietenele ei. Am auzit fără să vreau, în vreme ce le 
serveam, înţelegeţi? De fapt, nu auzeam atât numele lui, 
cât numele soţiei lui. Brusc, prin mintea ei trecu un alt 
gând. Ar trebui să spun așa ceva? Am nevoie de un avocat? 

Glitsky o liniști imediat: 

— Nu cred, doamnă. Nu aţi făcut nimic rău. Nu aţi intrat 


în niciun bucluc. După ce spuse asta, reveni imediat la 
ideea anterioară, sperând că o nouă întrebare o va deturna 
pe femeie de la chestiunea avocatului. De ce a apărut 
numele soţiei doctorului Kensing în cadrul acestui grup? 

— Spunea că vrea să divorţeze de el. 

Răspunsul pluti în aer câteva secunde. 

— Soţia doctorului Kensing? întrebă Glitsky. Voia să 
divorţeze? 

— Nu. Doamna Tong dădu nerăbdătoare din cap. Carla. 
Doamna Kensing era... Cred că toată lumea știe asta... 
Domnul Markham avea o relaţie cu ea. 

Fisk își aplecă faţa de copil. Pe ea se citeau ușor emoţiile 
declanșate de dezvăluire. 

— Cu soţia doctorului Kensing? întrebă el cu aviditate. 

„Nu, ar fi vrut să-i răspundă Glitsky cu sarcasm. Cu 
câinele familiei.” Se abţinu. Încă o întrerupere însă și se 
vedea nevoit să le ceară să plece. Işi păstră vocea 
nealterată. 

— Spuneţi că soţia doctorului Kensing... 

— Ann. 

— Bine, Ann. Ea și domnul Markham aveau o relație 
intimă? Adică nu se terminase? 

— Ar fi trebuit să se termine. Când a ieșit totul la 
iveală... 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cu vreo cinci sau șase luni în urmă, chiar înainte de 
Ziua Recunoștinței. Atunci a aflat Carla. În acel moment l-a 
dat afară din casă pentru vreo două săptămâni. Nu 
credeam că el se va mai întoarce. Însă a făcut-o. Ea l-a 
rugat să revină. Dacă ar fi fost după mine, nu cred că l-aș fi 
iertat... dar asta sunt eu. 

— Dar domnul Markham s-a întors? 

Doamna Tong încuviinţă. 

— Jurând că totul s-a terminat, bineînţeles. 

— Dar nu se terminase? 

— Nu știu. O ridicare din umeri. Carla nu era sigură, 


adică. Dar credea... Le spunea prietenelor că a angajat un 
detectiv particular și că, dacă el continua să se vadă cu 
amanta, avea să-l părăsească. Se lăsă tăcerea câteva clipe, 
apoi doamna Tong se întoarse spre Glitsky și reluă 
subiectul: Așa că aveţi dreptate, am fost surprinsă când am 
auzit că doctorul Kensing a fost aici azi-noapte. 

Mimând nonșalanţa, Glitsky se lăsă pe spate și își 
încrucișă braţele la piept. Informaţiile despre Tim 
Markham și Ann Kensing îl sileau să reconsidere două 
posibilități contradictorii: prima, aceea că doamna 
Markham era deprimată de multă vreme, ceea ce întărea 
argumentul crimei/sinuciderii; a doua, că exista un motiv 
aparent pentru crimă. 

Mai târziu urma să se gândească pe îndelete la fiecare 
atunci când va avea timp, însă acum mai avea o întrebare 
pentru femeie. 

— Din câte știți, doamnă Tong, doctorul Kensing avea 
habar de relaţia dintre domnul Markham și soţia lui? 

— Da, cred că da. Când Carla a auzit că soţii Kensing 
divorțează... 

— Kensing și Ann? Acum sunt divorțaţi? Din pricina 
asta? 

— Nu știu dacă divorțul s-a pronunţat, dar am înţeles că 
s-au separat. Cel puţin atunci când Carla a auzit că ei au 
început procedurile de divorţ, a încercat să se asigure că 
numele domnului Markham nu avea să apară în niciun 
document. Așa că doctorul Kensing trebuia să fi știut, nu 
credeţi? 


9 


Dismas Hardy stătea pe trotuar pe Irving Street și 
discuta cu un alt avocat, pe nume Wes Farrell. Cei doi se 
mai întâlniseră doar o dată sau de două ori înainte, ultima 
oară la nunta lui Glitsky din septembrie trecut, unde 
fiecare, în mod independent, apoi împreună, exploraseră 
limitele toleranței umane la consumul de șampanie. 
Descoperiseră că amândoi au această limită destul de 
ridicată. 

Noaptea trecută, Frannie apăruse în cele din urmă la 
Shamrock, de unde ea și Hardy se duseseră la localul 
chinezesc, Purple Yet Wah. De acolo plecaseră acasă, fără 
ca Hardy să-și poată scoate din cap povestea lui McGuire 
despre Shane Mackey. De dimineaţă dăduse niște 
telefoane și aflase că familia lui Mackey angajase 
într-adevăr un avocat - pe Farrell - care să investigheze 
dovezile de malpraxis în cazul morţii acestuia. După toate 
scandalurile recente din lumea medicală, la care se adăuga 
moartea lui Tim Markham, Hardy era curios să afle mai 
multe. Farrell era o sursă bună de informaţii. Totodată, 
Hardy știa că timpul petrecut în compania lui Farrell 
însemna și o distracţie. Ca atare, când Wes apăruse la 
biroul lui Hardy puţin după ora 8.30, acesta îl aștepta 
afară, pe trotuar, în mână cu o sticlă de vin spumant prinsă 
cu panglică. 

Farrell îl salută ca pe un frate pierdut de multă vreme, 
după care, văzând șampania, se dădu înapoi prefăcându-se 
oripilat. 

— Nu cred că am mai băut așa ceva de la nunta lui Abe, 
ceea ce îmi convine pentru că se face aproape un an de 
atunci, dacă îmi amintesc eu bine, lucru despre care nu 
sunt deloc sigur. 

— E ca și cum ai călări un cal, replică Hardy. Trebuie să 
te urci imediat înapoi în șa după ce ai fost trântit la 
pământ. Ştiai că Churchill bea chestia asta zilnic? La micul 


dejun. Și a luat Premiul Nobel. De două ori. 

— Pentru că bea șampanie? 

— Nu. Pentru pace și literatură. 

— Pace? Farrell îl lăsă pe Hardy să intre primul în birou. 
Iubesc la nebunie modul cum li se acordă premiul pentru 
pace războinicilor ăstora de talie mondială. Henry 
Kissinger. Ho Şi Min. Winston Churchill. Ştii bine că tipii 
ăștia nu au semănat deloc cu Gandhi. 

— Oameni de stat, replică Hardy. Dacă ești om de stat, 
poţi căsăpi câţi oameni vrei câtă vreme ești în război, după 
care, când încetezi, toţi suedezii îți vor fi atât de 
recunoscători, că îţi vor acorda premiul pentru pace. 

— Aș putea deveni și eu om de stat, zise Farrell. Mi-ar 
plăcea să căsăpesc mulțimi de oameni. Între timp 
ajunseseră în birou, unde Farrell se așeză pe un scaun. 
Poate că așa m-aș putea apăra singur, ceea ce ar însemna 
că am și eu un client, continuă el. 

Hardy se lăsă pe spate și își așeză o gleznă peste 
genunchiul celuilalt picior. 

— Lucrurile merg cam prost în ultima vreme? 

Farrell dădu vag din mână înspre mediul înconjurător. 

— Nu merită să deschizi biroul în fiecare zi. Oftă. Dacă 
nu mi-ar păsa așa de mult de vreo doi clienţi de-ai mei... 

— Mackey, de exemplu? 

Farrell se schimbă la față. Dădu cu disperare din cap de 
câteva ori, apoi își ridică o privire de căţeluș. 

— Să nu-mi spui că au venit la tine! 

Hardy râse scurt, apoi își dădu seama că pierderea unei 
afaceri nu era deloc un motiv de râs. 

— Nu, răspunse el. Promit. Nu-ţi fur clienţii, Wes. Dar 
este vorba de Mackey. 

— Ce-i cu ei, în afară de faptul că, pe lângă pierderea 
unui fiu, sunt și terminati? 

— Cum adică terminati? 

— Pentru că draga noastră de Curte Supremă a emis 
recent o reglementare, despre care poate că ai auzit, 


conform căreia persoanele fizice nu pot da în judecată 
doctorii pentru malpraxis deoarece ei nu practică 
medicina. Sunt entităţi de afaceri, nu medicale. Își întinse 
palmele în faţă, le ridică, apoi le lăsă frustrat să cadă la 
loc. Din nefericire, Diz, chestia asta anulează aproape 
complet motivul pentru care am deschis proces pentru 
Mackey și pentru alți cinci clienţi. Și ca un făcut, m-am 
cam băgat cu totul în chestia asta, crezând că va declanșa 
noul val de acţiuni în justiţie al viitorului. În fine, acum 
trebuie să rescriem întreaga motivaţie și să încercăm o 
altă acţiune. Greșeli de coordonare, neglijenţă generală, 
erori de administrare a medicaţiei, chestii dintr-astea. 
Între timp însă, nu emit nicio factură. 

Hardy ședea cu braţele încrucișate, pe jumătate bucuros 
de păţania celuilalt. Ştia prea bine ce însemna să nu emiţi 
facturi. Dacă nu făceai așa ceva, n-aveai ce căuta în 
afaceri. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Shane? 

— Cazul lui Shane e unul de manual. Farrell ţâșni în 
picioare și se duse la fișet, de unde scoase un dosar gros. 
Uită-te la asta. Verifică. 

Hardy se ridică și se apropie de birou. Farrell dispunea 
de documente medicale precum cele descrise de Moses 
McGuire seara trecută la Shamrock, dar aici lucrurile erau 
prezentate mult mai detaliat și cu o concluzie care făcea 
moartea lui Shane Mackey și mai tragică. Unul dintre 
doctorii lui Shane sugerase că era posibil ca el să sufere de 
„ceva” care să răspundă bine la un nou tratament efectuat 
la spitalul Cedars-Sinai din Los Angeles. Insă medicul 
curant al lui Shane decisese că acest tratament era 
„experimental”, așa că nu putea fi acoperit financiar. Ceea 
ce însemna că pe Shane l-ar fi costat circa trei sute de mii 
de dolari din propriul buzunar. 

— După luni întregi de agonie, încercând să vadă dacă 
poate suporta costul, Shane s-a decis să-l urmeze. El și 
părinţii lui și-au vândut casele, rămânând practic faliţi, și 


s-au dus în Los Angeles, unde, ia ghici? 

— A murit, rosti Hardy cu voce severă. 

— A murit, repetă Farrell. Dar am un martor acolo care 
spune că dacă ar fi venit cu trei luni mai devreme ar fi 
putut să fie salvat. 

Hardy fluieră. 

— Dacă martorul e credibil, ar putea însemna mulţi bani 
pentru tine. 

— Mda, dar dă-mi voie să-ţi spun că n-are de gând să 
vină mâine. Farrell închise dosarul. Oricum, pentru mine 
partea grea este cea legată de omisiuni, care sunt foarte 
greu de dovedit. Chestii pe care cineva putea sau trebuia 
să le facă, dar nu le-a făcut pentru că Parnassus nu 
îngăduia... 

Hardy se îndreptă de spate, aproape sărind pe loc, la 
auzul numelui. 

— Parnassus? Despre ăștia discutăm noi? 

— Evident. Shane lucra pentru municipalitate, așa că 
acolo era asigurat. 

— Şi cum e cu ceilalţi clienţi ai tăi? Și ei erau în parohia 
Parnassus? 

— Desigur. În definitiv, e cea mai mare firmă din oraș. 

— Şi în cazul acestor clienţi, și lor le-a murit cineva? 

— Da. 

— Au fost toate cazuri de omisiune, ca în cazul lui 
Shane? 

— Nu toate. A fost și cazul unei fetițe - Susan Magers. 
Era alergică la medicamente pe bază de sulfamide, și 
doctorul care a consultat-o a uitat să întrebe. Iți vine să 
crezi? Ai crede că toate alergiile pacientului sunt stocate în 
computer, dar acum cinci ani s-a decis să nu se 
achiziționeze aplicația software necesară, ca să se 
economisească niște bănuţi. Clătină dezgustat din cap. Să 
te întreb ceva, Diz. Dacă nu ai clienţi de acest gen, care e 
interesul tău? 

Hardy se așeză pe colţul biroului. 


— Ca să fiu sincer, nu sunt sigur. Am auzit de Shane 
noaptea trecută și am ajuns să mă întreb dacă logodnica 
sau familia lui au nevoie de ajutor, fapt care m-a adus la 
tine. Dar când am aflat că totul se leagă de Parnassus... 

— Cum adică, totul se leagă de Parnassus? 

Hardy se încruntă, ezitând ca de obicei să dezvăluie 
informaţii care-i fuseseră oferite oarecum confidenţial. 

— Numele ăsta apare des în ultima vreme. Ai auzit de 
Tim Markham, nu? 

— Ce-i cu el? 

Hardy se uită întrebător - își bătea Wes joc de el?, dar 
omul părea serios. 

— A fost omorât ieri. Lovit de o mașină care a fugit de la 
locul accidentului. 

— Nu se poate! Farrell părea consternat. Chiar va trebui 
să încep să mă uit la televizor, să citesc un ziar, ceva. Când 
s-a întâmplat? 

— Ieri-dimineaţă. L-au dus la Portola, unde a murit. 

— Doamne, în propriul spital. Îmi place. Cred că pe 
acolo e mare haos acum. Farrell schiță un zâmbet. Poate 
ar trebui să o sun pe nevastă-sa și să văd dacă nu vrea să 
deschidă proces. N-ar fi interesant? 

— Proces contra cui? 

— Contra Portola, Parnassus, suspecții obișnuiți. 

— Doar că nu din pricina lor a murit, Tim. A fost lovit de 
o mașină. 

Farrell se aplecă, încă zâmbind, cu coatele pe birou. 

— Ascultă-mă bine, Diz. L-ai cunoscut pe Tim Markham? 
Eu da. Dacă e internat într-un spital plin de doctori de care 
și-a bătut joc timp de cincisprezece ani, nu are cum să mai 
iasă viu de acolo. Ţi-o garantez. 

Hardy schiţă și el un zâmbet. 

— Bună teorie, Wes, dar nu cred că s-a petrecut așa 
ceva. 

Farrell arătă cu degetul spre Hardy. 

— Așteaptă și ai să vezi, rosti el. 


Uneori Hardy se întreba la ce-i mai folosea să aibă un 
birou în centrul orașului. Trecuse pe acolo timp de o oră 
după ce se văzuse cu Farrell. Apoi el și Freeman luaseră 
un prânz prelungit în Belden Alley. La ora trei și ceva se 
apucase în sfârșit de materialul pe care intenţiona să îl 
scrie când fusese întrerupt de un apel telefonic de la 
prietenul său Pico Morales, care nu voia să-l deranjeze, dar 
era vorba de o urgenţă. Unul dintre amicii lui avea nevoie 
de un avocat specializat în drept penal. Putea Hardy să 
vină până în Steinhart Aquarium ca să discute cu el? Tipul 
era unul dintre clienţii lui. Hardy știa la ce se referea. 
Când Pico îi spuse că prietenul lui era un doctor pe nume 
Kensing, de la spitalul Parnassus, lui Hardy îi pică fisa. 
Avea să mai facă un drum, înapoi spre Avenues. 

În calitate de administrator la Steinhart, Pico nutrea de 
multă vreme ambiția de a achiziționa un rechin alb mare 
pentru acvariul din Golden Gate Park. De patru, de șase 
sau de nouă ori pe an, câte un vas prindea un rechin viu, 
iar Pico se apuca să sune lista lui de voluntari. Hardy 
fusese unul dintre primii voluntari, dar de atunci trecuse 
atâta timp, încât chestia asta parcă se petrecuse într-o altă 
viață. Cobora în bazinele din cadrul acvariului unde își 
punea un costum de scafandru și se apuca să antreneze 
rechinul ore întregi, manevrându-l în cercuri nenumărate 
prin bazinul circular. Teoretic, un astfel de antrenament 
exersa branhiile animalului până ce acesta putea respira în 
voie. Metoda încă nu dăduse rezultatele scontate cu vreun 
rechin. 

Pe jumătate ascunsă de arbuști, intrarea din spate se 
găsea chiar în spatele acvariului, după ce coborai șase 
trepte de beton. În coridorul îngust, cineva lăsase aprinsă 
o lumină chioară. Hardy împinse ușa de sticlă, care se 
deschise ușor, la simpla lui atingere. 

În ciuda faptului că nu mai fusese aici de ani buni, 
Hardy era surprins să constate cât de familiar i se părea 


locul. Aceiași pereţi verzi, impregnaţi de aceeași umiditate. 
Tavanul jos din beton îl făcea să-și aplece instinctiv capul, 
deși știa prea bine că putea merge drept. Auzi voci 
înfundate, sunând ca și cum ar fi provenit din interiorul 
unui puț. Și pașii lui răsunau tare pe coridor. Hardy începu 
să audă zumzăitul constant - poate de la niște generatoare 
sau pompe. 

Coridorul vira stânga, apoi se îndrepta, apoi vira iarăși 
dreapta. În sfârșit, se deschise într-o încăpere rotundă 
dominată de un bazin spaţios, plin cu apă de mare, pe 
marginea căruia zări silueta masivă a lui Pico Morales. Sub 
o claie de păr negru, chipul acestuia părea o bucată 
necioplită de granit negru, oarecum umanizată de o 
mustață mare, pe oală, și de niște ochi cu expresie blândă. 
Pico avea în mână o cană imensă de cafea și purta doar 
pantalonii de la un costum de scafandru, întinși la 
maximum peste burta lui goală și mare. 

În bazin, un bărbat îmbrăcat în costum de scafandru se 
ocupa de rechin, unul dintre cei mai mari văzuţi de Hardy 
- lung de peste doi metri. Aripioara dorsală se ivea la 
suprafaţa apei, iar coada agita apa în urma lui. Hardy era 
însă obișnuit de ani de zile cu fascinația exercitată de 
rechini. 

Cu bărbatul care antrena acum rechinul era însă altă 
chestiune. 

— Ah! exclamă Pico în loc de salut. Sosește cavaleria. 
Diz, doctor Eric Kensing. 

Bărbatul din bazin ridică privirea și dădu din cap. 
Continua să muncească din greu și aproape gemea de 
efort. Cu toate astea, stătea aproape de marginea 
bazinului. 

— Tu ești Hardy? întrebă el. Aș da mâna cu tine, dar... 
Apoi, pe un ton mai serios: Mulţumesc că ai venit. 

— Hei, dacă mă sună Pico... Spune că ai necazuri. 

— Nu încă, dar e posibil... 

În acel moment, rechinul se agită și se smulse din 


braţele bărbatului, moment în care acesta înjură și se 
întoarse ca să se ia după animal. 

— Lasă-l în pace, interveni Pico. 

Bărbatul reveni spre margine, dar se opri ca să se mai 
uite o dată în spatele lui. Totul dură o fracțiune de 
secundă, dar chiar atunci rechinul, după ce traversase 
bazinul, se întoarse și porni spre om, înotând cu viteză. 
Pico nu-și luase privirea de pe rechin și nu-i scăpase 
manevra. 

— leşi! Acum! Ai grijă! 

Kensing se întinse spre marginea bazinului. Hardy și 
Pico îl prinseră, fiecare de câte un braţ, și îl traseră în sus, 
peste marginea bazinului, exact în clipa în care rechinul se 
năpusti și mușcă în gol în locul în care fusese el. 

— Imprevizibil, zise Hardy. Cred că e un rechin sănătos. 

— Şi flămând, replică Kensing. Poate că a crezut că Pico 
e o morsă. 

Hardy dădu gânditor din cap. 

— O greșeală ușor de înţeles. 

Stăteau cu toţii pe marginea bazinului, urmărind din 
priviri rechinul singur. 

Pico continua să se uite spre apa din bazin și spre 
rechin. Nutrise și înainte speranţe legate de supraviețuirea 
măcar a unui exemplar de rechin și nu avea niciun chef să 
le vadă iarăși spulberate. 

— Voi doi oricum trebuie să vorbiti. Ce-ar fi să plecaţi de 
aici? 


Little Shamrock se găsea la mai puţin de o jumătate de 
kilometru de acvariu. După ce doctorul se schimbase cu 
haine de oraș, îl lăsaseră pe Pico să aibă grijă de rechinul 
care continua să înoate de unul singur în bazin. 
Străbătuseră cu mașina lui Hardy cele câteva sute de 
metri în după-amiaza târzie. Acum cei doi își luaseră ceva 
de băut - Hardy o bere neagră, iar Kensing o cafea 
obișnuită - și stăteau la o masă de colţ în faţa unui 


șemineu, pe niște canapele desfundate mai potrivite 
pentru pipăieli între amorezi decât pentru punerea la 
punct a unui plan de apărare legală. 

— Deci, începu Hardy, cum l-ai cunoscut pe Pico? 

O ridicare din umeri, o înghiţitură de cafea. 

— Fiul lui e unul dintre pacienţii mei. Am ajuns să 
discutăm cu ce se ocupă și în cele din urmă mi-a povestit 
despre rechinii lui. Mi s-a părut un lucru interesant. M-a 
invitat într-o seară la el, iar acum vin de câte ori sunt 
chemat dacă îmi permite timpul. Dar tu? Am auzit că și tu 
ai fost voluntar. Nu credeam că Pico le îngăduie oamenilor 
să renunţe. 

— Am primit o dispensă specială. Răspunsul părea 
nepotrivit, așa că Hardy adăugă: Nu mai puteam suporta 
să văd rechinii murind. 

Un râset amar. 

— Atunci să nu te apuci de medicină. 

— Așa e, fu Hardy de acord. Mi-am dat seama de asta cu 
multă vreme în urmă. Sorbi din halba lui. Însă umblă 
zvonul că acum ai nevoie de un avocat. 

Pentru prima dată, Hardy observă paloarea pe chipul 
celuilalt și oboseala din ochi. 

— Ştii cine e Tim Markham? 

Hardy încuviinţă. 

— A fost lovit de o mașină ieri, apoi a murit la spital. 

— Corect. Eram de serviciu la Secţia de terapie 
intensivă când a murit. În plus, îmi regula nevasta. 

— Deci ești îngrijorat că poliția ar putea crede că ai 
prins o ocazie neașteptată și l-ai ucis? 

— Nu cred că e imposibil așa ceva. 

— Dar n-ai făcut-o? 

Kensing se uită drept în ochii lui Hardy. 

— Nu. 

— Ai fost tentat să o faci? 

Încercarea de a mai detensiona atmosfera. 

Kensing aproape că izbucni în râs. 


— Obișnuiam să visez asta aproape permanent, doar că, 
în versiunea mea, totul era mult mai dureros. Mai întâi îi 
zdrobeam genunchii, poate îi secţionam un tendon al lui 
Ahile, apoi îi tăiam ouăle. Orice l-ar fi făcut să sufere mai 
mult decât a suferit. Clătină dezamăgit din cap. Chiar că 
nu există dreptate, știi asta? 

Hardy își zise că probabil știa asta mai bine decât 
doctorul Kensing. 

— Indiferent că există sau nu, replică el, ești îngrijorat. 

Nu era o întrebare. 

Kensing dădu din cap. 

— Dacă politia începe să mă întrebe despre Tim, parcă 
mă văd: „Da, l-am urât. Şi voi l-aţi fi urât. Mă bucur că e 
mort. Numai că nu mă bucur”. 

Nici Hardy nu credea asta, dar totul era legat de o stare 
de spirit. 

— Hai să te liniștesc puţin. Am înţeles că Markham a 
murit în urma rănilor suferite, iar dacă aceasta este 
situația, atunci nu ești implicat în nicio crimă. 

— Dar dacă spune cineva că n-am făcut destule ca să-l 
salvez? Există vreo chestie numită malpraxis intenţionat 
sau ceva asemănător? O chestiune legată de omucidere? 

Hardy scutură din cap. 

— N-am auzit de așa ceva. De ce? 

— Pentru că un inspector de la Omucideri pe nume 
Bracco a trecut pe la mine ieri. lar astăzi se face autopsia 
cadavrului. 

— Eu nu mi-aș face griji în privinţa asta. Ăștia fac 
autopsii tuturor. 

— Nu, n-o fac. Mai ales dacă mori la Terapie intensivă 
după operaţie. Noi am efectuat o autopsie la spital, iar eu 
am semnat certificatul de deces - leziuni interne masive ca 
urmare a exercitării forţei brute asupra corpului - dar ei l- 
au luat oricum astăzi la sediul lor central. 

— A murit în urma unui accident de mașină, explică 
Hardy. Asta se numește omucidere, și în astfel de cazuri se 


fac autopsii. De fiecare dată. 

Însă doctorul avea o altă întrebare. 

— Bun, dar noaptea trecută l-am întâlnit pe Bracco, care 
îmi verifica mașina acasă la Markham. 

— Bracco? Hardy scutură perplex din cap. Ești sigur că 
e vorba de Departamentul Omucideri al Poliţiei din San 
Francisco, și nu de Brigada de Accidente Rutiere? Nu-l 
Cunosc. 

— Așa mi-a spus. Avea o insignă. 

— Şi îţi verifica mașina? Dar de ce erai acasă la 
Markham? 

— O cunoșteam pe Carla, soţia lui. Mi-am zis că se 
cuvine să trec pe acolo și să îmi exprim condoleanţele, să 
văd dacă pot ajuta cu ceva. Oftă. N-am ce face. Mă simt 
cumva responsabil. 

— Şi ce făcea polițistul ăla cu mașina ta? 

Privind de jur împrejur ca și cum n-ar fi știut cum 
ajunsese acolo, Kensing se gândi câteva clipe, apoi reveni 
la Hardy. 

— Cred că voia să vadă dacă mașina mea a fost 
implicată în vreun accident, dacă eu l-am lovit pe 
Markham. Înainte de a pleca de acolo, am văzut și alţi 
oameni, și alte mașini. Am avut impresia că le verifica pe 
toate. g 

Chestia asta părea improbabilă. Insă Hardy își aminti de 
discuția pe care o avusese cu Glitsky în cursul ultimei lor 
plimbări. Poliția de mașini. Bracco ăsta trebuia să fie unul 
dintre  clovnii cei noi care intrase prin abuz în 
Departamentul Omucideri. 

— Ei bine, în orice caz, din câte am auzit, nu mi se pare 
că ai avea vreo problemă serioasă. Nu tu l-ai ucis. 

— Dar a murit în tura mea, și nu era secret faptul că îl 
uram. 

— Atunci, încă o dată, l-ai ucis? 

— Nu. 

— A murit în urma leziunilor suferite, corect? Le-ai 


înrăutățit cumva? Nu? Atunci, ascultă, ești în regulă. În 
mod clar mesajul nu era receptat cum trebuie, așa că 
Hardy continuă: Să te întreb ceva. Ce șanse existau ca 
Markham să moară chiar dacă făceai tot ce trebuie? 

— Dar am făcut. 

— Evident, dar nu asta este întrebarea. 

Doctorul se gândi serios. 

— Statistic, o dată ce ai ajuns la Terapie intensivă, cam 
doi pacienţi din zece scapă cu viaţă. 

Surprins de cifre, Hardy se lăsă pe spate pe canapea. 

— Asta-i tot? Doi din zece? 

Kensing ridică din umeri. 

— Poate trei. Nu știu cifra exactă, dar nu este atât de 
mare precum cred cei mai mulţi oameni. 

— Deci șansele sunt, în cel mai bun caz, de treizeci la 
sută ca Markham să fi supravieţuit, chiar dacă se făcea tot 
ce era posibil. 

— Ceea ce s-a și făcut. Da, cam de treizeci la sută. 

— Deci există șaptezeci la sută șanse ca impactul cu 
mașina să-l fi ucis, indiferent ce ar fi făcut medicii după 
aceea, corect? Hardy se aplecă în faţă pe canapea. E, uite 
și vestea bună. Chiar dacă ai fi comis o greșeală - ţine 
minte că nu spun că ai comis așa ceva - oricine l-a lovit nu 
se poate folosi de malpraxisul medical drept apărare la 
proces. Oricărui acuzat de omucidere i se interzice în mod 
explicit să apeleze la scuza că medicul ar fi putut salva 
victima. 

În ochii lui Kensing licări o scânteie de viaţă. 

— Parcă am mai auzit chestia asta undeva. Care e 
motivul? 

— Dacă nu ar exista așa ceva, oricare avocat din lume și- 
ar începe pledoaria de apărare susţinând că nu faptul că 
clientul lui și-a împușcat soţia de patru ori în inimă a 
omorât-o pe femeie. De vină au fost doctorii care nu au 
putut să o salveze. A fost vina lor, nu a clientului său. 

Kensing acceptă explicaţia avocatului cu un amestec de 


ușurare și neîncredere. 

— Dar aici nu a fost vorba de malpraxis. Vorbea pe un 
ton hotărât. Serios, adăugă el. 

— Te cred. Vreau doar să spun că nu văd de unde ar 
apărea vreo acuzaţie penală care să te privească. 
Markham a ajuns acolo după ce a fost izbit cu mașina de 
cineva care a fugit de la locul faptei. Pe acest individ îl 
caută acest Bracco, pe șoferul mașinii. Însă își aminti de 
ceva. Ai spus că o cunoșteai pe doamna Markham? 

Umerii lui Kensing căzură. Privi în podea, apoi din nou 
înspre avocat. 

— Nu ştii? Asta-i celălalt lucru. 

Hardy așteptă. 

— Se pare că s-a petrecut ceva noaptea trecută. Făcu o 
pauză. Ea a murit. Împreună cu restul familiei. 

— Doamne! 

Hardy se simţi brusc țintuit de canapea. 

Kensing continuă: 

— Vestea a început să circule prin birouri pe la sfârșitul 
dimineţii de azi. Eu aveam grijă de pacienţi și nu am auzit- 
o decât la amiază. Apoi, la scurt timp după aceea, m-a 
sunat Bracco ca să se asigure că sunt de găsit. Voia să 
treacă și să discute cu mine despre asta. 

— Deci ai discutat cu el și azi? 

Kensing scutură din cap. 

— Poate că a fost o greșeală, dar i-am zis recepţionerei 
să-i transmită că nu sunt la spital. Cam la aceeași oră m-a 
sunat Pico să-mi spună despre rechinul lui. Oricum 
miercurea după-amiaza nu am consultaţii, și nu aveam 
chef să discut cu poliția până ce nu-mi puneam o oarecare 
ordine în gânduri. Așa că m-am dus la acvariu, mai mult ca 
să mă ascund, și l-am plimbat pe Francis... 

— Francis? 

— Rechinul. Pico l-a botezat Francis. Așa că am venit 
aici ca să încropesc un plan, adică să fac rost de un avocat. 
Iar Pico te cunoștea pe tine. Kensing se strâmbă, în semn 


de scuză și nedumerire. Deci iată-ne ajunși aici. Şi acum ce 
urmează? 

Hardy dădu din cap și se lăsă pe spate. Amintindu-și de 
halba cu bere, o apucă și luă o dușcă. 

— Ei bine, o să discuţi cu poliţia, indiferent că vrei sau 
nu. 

— Şi ce le spun despre nevastă-mea dacă mă întreabă? 

Hardy  răspunsese deja, dar venise vremea să 
pecetluiască înţelegerea cu clientul lui. 

— Eu aș spune adevărul și aș încerca să nu intru în 
panică. Dacă ei cercetează, tot vor afla despre Markham și 
nevastă-ta, corect? Așa că ia-o înainte și spune-le tu. Asta 
nu înseamnă că ai ucis pe cineva. 

Kensing reflectă. 

— Bine. Oricum nu mai contează dacă ei îl caută pe 
autorul accidentului, corect? 

— Așa socotesc și eu, replică Hardy, uitându-se la chipul 
celuilalt. Ochii bărbatului erau înfundaţi în orbite de 
oboseală. Ţi-e bine? 

Kensing chicoti încet. 

— Sunt doar obosit, dar eu sunt mereu obosit, zise el. 
Sunt obosit de cincisprezece ani. Dacă n-aș fi epuizat 
dincolo de orice limită umană, nu m-aș recunoaște. 

Hardy se lăsă înapoi pe spătarul canapelei și își dădu 
seama că nici el nu era într-o formă prea bună. 

— Şi cu toate astea, te mai duci după-amiaza ca să te 
ocupi de rechinii lui Pico? 

— Da, știu, replică Kensing. Nici mie nu mi se pare logic. 
Pur și simplu o fac. 

— Şi eu eram la fel. 

Hardy se ocupase de rechini într-un moment al vieţii 
când se afla într-o stare de spirit extrem de proastă, la 
sfârșitul unui deceniu de somnambulism care urmase 
mortii fiului său, Michael, și divorţului de soţia lui, Jane. 
Nici pentru el nu avusese vreo logică ceea ce făcea, așa 
cum nu avea pentru Kensing acum. Dar din cine știe ce 


motiv, să se ocupe de rechini păruse să însemne ceva. lar 
într-o lume plină de nimicuri, așa ceva însemna un lucru de 
care să te agăti. 

Cei doi bărbaţi se ridicară în picioare. Hardy îi dădu lui 
Kensing cartea lui de vizită și, o dată cu ea, un ultim sfat. 

— Ştii, e posibil să apară la tine la serviciu sau acasă. Ar 
putea să-ţi bată la ușă cu un mandat sau cu o citaţie. Dacă 
se întâmplă așa ceva, nu spune nimic. Nu-i lăsa să te 
intimideze. Ai dreptul la un telefon. 

Kensing căscă ușor gura. Expiră cu zgomot, scuturând 
din cap. 

— Începe să sune a joc serios. 

— Nu. Jocul e joc. Hardy voia să-și liniștească pe deplin 
clientul, dar nu avea niciun chef să-i creeze lui Kensing 
iluzia că anchetele în caz de omucidere erau o glumă. Dar 
din ce am auzit, ești la adăpost. Nu tu ai condus mașina, 
iar accidentul e cel care l-a ucis. Soţia lui nu are nimic de-a 
face cu tine, corect? Corect. Deci lucrul cel mai important 
este să spui adevărul, dar să lași deoparte partea cu 
dorinţa de a-i zdrobi genunchii. 


10 


John Strout continuă autopsia lui Tim Markham și în 
timpul pauzei de prânz. Trupul decedatului suferise enorm 
de pe urma impactului cu mașina și apoi cu containerul de 
gunoi. Craniul era fracturat în două locuri și ceea ce părea 
să fi fost chipul unui bărbat neobișnuit de chipeș în viaţă - 
sprâncene groase, maxilare puternice, bărbie armonioasă - 
era acum plin de răni. 

Markham fusese lovit în șoldul stâng, care se fracturase 
la impact, împreună cu femurul. Trupul părea să se fi izbit 
de capota sau de parbrizul mașinii, ceea ce putea explica 
una dintre fracturile craniului. Strout presupuse că a doua 
fractură apăruse după ce corpul aterizase pe caldarâm 
după un scurt zbor prin aer. Umărul drept ieșise de la 
locul lui și trei coaste de pe partea dreaptă erau rupte. 

Dintre organele interne, în afara tractului digestiv, doar 
inima, lobul stâng al plămânilor și rinichiul stâng 
scăpaseră nevătămate. Plămânul drept fusese zdrobit, iar 
splina, ficatul și rinichiul drept suferiseră leziuni mai mult 
sau mai puţin dramatice. Având în spate patruzeci de ani 
de experiență medicală, Strout era de părere că 
intervenise un soi de miracol ca Markham să 
supravieţuiască până la sala de operaţii. Pierderile de 
sânge, oricare dintre leziunile interne sau chiar șocul 
atâtor leziuni apărute dintr-odată ar fi fost suficiente ca să 
provoace moartea victimei. 

Insă Strout era un bărbat atent și metodic. Chiar dacă 
Tim Markham nu ar fi fost o persoană importantă, medicul 
legist nu și-ar fi pus semnătura pe vreun document oficial 
până ce nu s-ar fi declarat satisfăcut că identificase cât se 
putea de precis cauza principală a morţii. Ca să ajungă la 
un asemenea rezultat, comandase seturile standard de 
analize ale sângelui și ţesuturilor. În vreme ce aștepta 
aceste rezultate, începu o a doua examinare, mai 
riguroasă, a leziunilor de pe organele interne. 


Acum atenţia îi era fixată pe un hematom imens de pe 
partea din spate a ficatului, dar asta nu îl împiedică să 
conștientizeze subliminal prezenţa asistentei sale, Joyce, 
care traversa morga de la un capăt la celălalt. Când ea se 
opri lângă el și se aplecă să vadă ce face, Strout își 
continuă examinarea câteva clipe, apoi rosti tărăgănat: 

— Chestia asta d'aci îl putea termina singură. După care 
ridică privirea și, zărind expresia ei de îngrijorare, lăsă 
munca deoparte. S-a întâmplat ceva, dragă? 

Joyce era nouă la morgă, dar nu la fel de nouă precum 
echipamentul pe care îl achiziționaseră recent ca să 
modernizeze laboratorul. În ultimele zile, Strout o 
supervizase pe Joyce în vreme ce ea realiza teste de 
calibrare a aparatelor care efectuau teste complicate de 
sânge și de ţesut uman. lar cum, în acea după-amiază, pe 
blocul de ciment al morgii se găsea cadavrul lui Tim 
Markham, Strout îi dăduse lui Joyce mostre din trupul 
decedatului spre analiză. 

Acum Joyce părea extrem de nervoasă, iar pentru o 
clipă, Strout crezu că ea stricase vreunul dintre aparatele 
noi și scumpe. 

— Orice ar fi fost, nu poate fi vorba de ceva iremediabil, 
zise el. Care e problema? 

Ea ridică o foaie de hârtie cu rezultatele testelor de 
laborator: 

— Nu cred că testul ăsta e corect. Adică, aparatul... 

Lăsă propoziţia neterminată. 

Strout luă hârtia și se uită la cifre, văzu ce o îngrijora pe 
Joyce și își scoase mănușile chirurgicale. 

— Numărul ăla e corect? 

— Asta voiam să vă întreb. Ar putea fi corect? Am 
efectuat testul de două ori și cred că trebuie să fi greșit 
ceva. 

Îi cercetă chipul, apoi reveni la hârtie, pe care acum se 
apucă să o studieze cu și mai mare atenţie. 

— E vorba de sângele domnului Markham? 


— Da, domnule. 
— Măi să fie! exclamă el șoptit, mai mult pentru sine. 


leșind din morgă, Strout parcurse coridorul exterior 
care lega morga de intrarea din spate a Palatului de 
Justiţie. Afară sufla un vânt rece, dar el abia dacă observă 
asta. După ce trecu de paznici și de detectorul de metale, 
decise să renunţe la ascensoare. Viră drept spre casa 
scărilor, și sări câte două trepte o dată. Glitsky nu se afla 
în biroul lui. După cum cerea regulamentul pentru mijlocul 
zilei de lucru, în unitatea de poliție se găseau doar doi 
inspectori de serviciu, dar niciunul nu îl văzuse pe Glitsky 
în acea zi. Strout ezită o secundă, apoi îi rugă pe inspectori 
să-i transmită lui Abe să-l sune, după care se răsuci pe 
călcâie și porni iarăși spre scară. 

Un etaj mai jos, reuși să intre în sanctuarul procuraturii 
districtuale - la naiba, dacă tot făcuse atâta drum, voia să 
discute cu cineva, iar peste un minut se trezi faţă în faţă cu 
Treya Ghent, pe care o întrebă dacă Clarence Jackson era 
disponibil. Apăruse ceva interesant. Înainte ca femeia să-i 
răspundă, expresia din ochii ei îi dădu de înţeles că n-avea 
parte de o zi norocoasă. 

— A avut ședințe și întâlniri toată dimineaţa, John, și are 
programate altele toată după-amiaza. Să știi că asta fac în 
realitate procurorii districtuali. Nu îndeplinesc acte de 
justiţie. Se duc la ședințe. 

Strout o considera pe domnișoara Ghent - sau era 
doamna Glitsky? - o mulatră foarte chipeșă, mai ales că 
avea și ceva sânge indian sau asiatic. Acum ea îi zâmbea. 

— Pot face ceva pentru tine? 

Strout se gândi câteva clipe. 

— Ştii unde s-a dus Abe? 

Ea scutură din cap. 

— A plecat de acasă de dimineaţă cu unul dintre 
inspectori. De atunci n-am nicio veste de la el. De ce? 

Deși ea știa prea bine răspunsul. Strout voia să se vadă 


cu soțul ei pentru că acesta era șeful Departamentului 
Omucideri. Nu exista nicio îndoială că acel lucru „destul de 
interesant” nu se referea la vreun pont de ultimă oră legat 
de bursă. 

Strout oftă, apoi se dădu într-o parte și, după ce-i ceru 
femeii permisiunea, se așeză pe scaunul de lângă ușă. 

— Trebuie să-mi trag un pic răsuflarea. Am urcat pe 
scări, ceea ce la vârsta mea nu este tocmai recomandat. 

— Trebuie să fi fost important, replică Treya, sperând că 
vorbele ei îl vor încuraja să se destăinuie. 

Strout nu avea nevoie de cine știe ce îndemn. Abia 
aștepta să verse totul. 

— Îţi amintești discuţia pe care am avut-o cu toții 
alaltăieri la Lou's despre Parnassus Group? 

Evident că ea își amintea. 

În câteva propoziţii, Strout o puse la curent cu 
esențialul. După ce termină, ea întrebă: 

— Potasiu? Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că nu mașina l-a ucis, deși e posibil să fi 
murit în cele din urmă și de pe urma leziunilor. Dar nu ele 
l-au omorât. 

— Nu se poate să fi fost un accident? Cineva să fi folosit 
un ac contaminat? 

Strout ridică din umeri. î 

— Presupun că orice e posibil. Însă, intenţionat sau nu, 
tipul era plin de potasiu, iar ideea e că povestea asta poate 
părea suficient de naturală, chiar și în cazul unei autopsii. 
Așa că eu zic că ar fi bine să vezi unde îţi e soţul. O să vrea 
să afle. 


Când Jackman află despre potasiu, o rugă pe Treya să ia 
legătura cu Abe în mașina lui de patrulă și să-i ceară să 
vină numaidecât la sediu. Apoi îi sună pe Marlene Ash și 
pe John Strout. Amândoi răspunseră prompt la apel și 
acum se aflau în biroul lui. 

Ceasul arăta 18.45 și adierea proaspătă de după-amiază 


se transformase într-un vânt năprasnic, ale cărui gemete 
se puteau auzi chiar și în biroul aproape izolat fonic al 
procurorului districtual. 

În vreme ce Jackman privea pe fereastră la traficul 
congestionat de pe Bryant Street, primele picături mari de 
ploaie izbiră cu forţă geamul, părând hotărâte să îl facă să 
explodeze. Jackman se dădu din reflex cu un pas înapoi. 

Auzi zumzet de voci în spatele lui. Vestea despre 
descoperirea potasiului fusese șocantă, însă după ce 
Glitsky răspunsese în sfârșit la apelul Treyei și îi povestise 
acesteia unde fusese și ce se întâmplase cu familia lui 
Markham, Palatul de Justiţie păruse cuprins de un 
sentiment de criză iminentă, ca de un tsunami. Aproape în 
aceleași momente în care Abe îi spunea Treyei despre 
familia Markham, vestea despre tragedie ajunsese la 
urechile publicului și din toate părţile începuseră să sune 
telefoane pentru Jackman - ziare, televiziuni, posturi de 
radio, biroul primarului, Consiliul de Supervizori, șeful 
poliţiei. 

Glitsky apăru în cadrul ușii exact când Jackman se 
răsuci pe călcâie. 

— Bună, Abe. Intră. 

Locotenentul o atinse pe Treya pe braţ și îi salută din 
cap pe cei din încăpere. Jackman se postă în faţa biroului, 
cu fața spre ei, și decise să nu mai piardă timpul cu 
chestiuni introductive. 

— Așadar, în decurs de douăsprezece ore a fost ștearsă 
de pe faţa pământului o întreagă familie de vază din oraș. 
Compania bărbatului mort deține contractul cu 
municipalitatea pentru asistența sanitară, iar această firmă 
este aproape falimentară. Pe termen scurt, prevăd o 
nebunie în mass-media. Pe termen lung, cine poate bănui? 
Dumnezeu ştie ce haos se va declanşa dacă Parnassus nu- 
și revine. E cineva care să mă contrazică? Ştia că nimeni 
nu o va face, și în mod clar se aştepta la aceeași 
unanimitate pentru următoarea întrebare. Are cineva de 


aici idee despre modul cum vom descrie aceste 
evenimente? O să am nevoie de niște răspunsuri deștepte 
când oamenii vor începe să întrebe. 

Cicatricea de pe faţa lui Glitsky părea și mai mare din 
pricina concentrării. Omul își drese glasul. 

— Le spunem că investigăm. Fără alte comentarii. 

— Mă gândeam eu că asta va fi poziţia ta. 

— Nu există o alta, Clarence, replică Glitsky, încă șocat 
după ziua petrecută la reședința Markham și fără să-și dea 
seama ce voia procurorul districtual de la ei și mai ales de 
ce ţinuse să organizeze o astfel de ședință. Totodată, este 
și adevărul, adăugă el. 

— Da, așa e. Dar mă gândesc că poate e bine să le 
sugerăm oamenilor cum să socotească întreaga tărășenie. 
Toată tărășenia. Cred că ar fi poate bine să declarăm 
răspicat că Tim Markham a fost ucis. 

Glitsky se uită la chipurile celor de acolo. În acel 
moment, conversaţia părea să se poarte doar între el și 
Jackman. 

— Dar știm că a fost ucis? 

— Știm ce s-a întâmplat, Abe, interveni Marlene. Este 
evident. 

— Urăsc chestiile evidente, replică Glitsky pe ton 
măsurat. Nu e posibil să fi fost vorba de o supradoză 
accidentală? Lua el potasiu din cine știe ce motive? Se uită 
la Strout. Nu e posibil să fi comis cineva vreo greșeală în 
spital? 

Medicul legist încuviinţă. 

— E posibil. 

Dar lui Jackman nu-i plăcu răspunsul, așa că pufni. 

— Şi atunci de ce s-a sinucis soţia? 

— Cine a spus că s-a sinucis? ripostă Glitsky. 

— Am auzit că asta scrie în raportul preliminar, insistă 
Jackman. 

— Ştii de ce i se spune „preliminar”, Clarence? Pentru 
că nu este final. S-ar putea să nu fie adevărat. Încă nu știm 


nimic despre soţie și copii, căci întreaga situaţie... 

— Sergentul Langtry mi-a spus că a fost clar un caz de 
omor/sinucidere, Abe. Ca multe altele pe care el le-a mai 
văzut. Şi le-ai mai văzut și tu, nu-i așa? 

— Poate că există similitudini, dar există și diferenţe. 
Pur și simplu e mai bine să nu spunem nimic până ce nu 
cunoaștem cu certitudine ce s-a întâmplat. 

Insă Jackman începuse să se plimbe prin faţa biroului, 
impunându-și prezenţa în încăpere. 

— Poate că știu și eu ce e mai bine, Abe. Poate chiar 
sunt de acord cu tine. Dar am nevoie să mă intrigi. Și alte 
minţi iscoditoare o să vrea să afle - presa, primarul, alţii - 
și toţi o să mă întrebe pe mine. Mă îngrijorează faptul că, 
dacă nu le spunem nimic, o să lăsăm impresia că nu știm 
nimic... 

— Dar nu știm nimic! Şi e foarte bine dacă lăsăm 
această impresie. 

Jackman ignoră întreruperea, repetând afirmația lui 
anterioară. 

— Ştim că Markham a fost ucis. Credem că soţia lui s-a 
sinucis. 

— Eu nu cred asta, Clarence. John, aici de faţă, nici 
măcar nu i-a făcut autopsia. Glitsky se opri imediat. Ştia că 
Jackman juca rolul avocatului diavolului, dar nu i-ar fi 
plăcut deloc să vadă că procurorul districtual făcea 
declaraţii publice atunci când nu era nevoie. Ar fi însemnat 
iarăși că politica se amesteca în treburile lui. Nu afirm 
decât că e posibil să-și fi dat cineva toată silinţa să pară o 
sinucidere. Știu că Langtry o socotește o sinucidere, dar 
încă n-am eliminat toate posibilităţile și m-aș simţi mai 
bine - de fapt, tu te-ai simţi mai bine, Clarence - dacă am 
elimina câteva posibilităţi înainte de a discuta cu presa. 

Jackman se încruntă. 

— Spui că e posibil să o fi ucis cineva pe femeie și pe 
copii și după aia să fi aranjat lucrurile în așa fel încât să 
arate ca o sinucidere? S-a găsit ceva acasă la ea care să 


sprijine o asemenea teorie? 

— Încă nu. Dar băieţii de la laborator mai au încă multe 
de făcut, continuă Glitsky. În clipa în care sinuciderea este 
dovedită, o să susţin fără rezerve ideea, Clarence. Promit. 
Deocamdată însă avem o teorie care mi se pare șubredă: 
Markham ajunge la spital cu oasele zdrobite, aproape 
mort, și cineva decide, sub impulsul momentului, să profite 
de ocazie ca să-l omoare? 

Jackman nu voia să cedeze. 

— Cred sincer că se va găsi un reporter care să lanseze 
o astfel de teorie. 

— Bun, atunci spune-i individului că teoria asta nu ţine. 
De ce să-și asume cineva riscuri dacă Markham oricum 
urma să moară? 

Jackman se uită la Strout. 

— Nu murea oricum, nu-i așa, John? 

Ipotezele conjuncturale nu constituiau punctul forte al 
lui Strout, dar procurorul îi pusese o întrebare directă și 
omul simţi nevoia să răspundă ceva. 

— Poate că nu. Mai ales dacă ieșea din Secţia de terapie 
intensivă. Se opri, ridică din umeri, apoi îi lăsă să cadă la 
loc. E posibil să fi supravieţuit. 

— Deci, izbucni Jackman, luând răspunsul lui Strout ca 
pe o întărire a afirmațiilor proprii, cineva, poate chiar soţia 
lui... 

— Poate chiar soția! Chestia asta era o noutate, o 
imensă bizarerie pentru Glitsky. Vrei să spui că ea și-a ucis 
soţul în spital? 

Jackman bătu în retragere. 

— Bine, bine, poate că nu. Dar cineva de la spital a ajuns 
la concluzia că Markham avea să supraviețuiască și, din 
cine știe ce motiv, nu putea permite așa ceva. 

— Iar eu spun, atunci, că trebuie să găsim motivul, 
Clarence. 

Schimbul de replici ameninţa să se încingă, așa că Treya 
interveni: 


— Poate că ar fi bine să nu te grăbești cu chestia cu 
soția, Clarence? Trebuie doar să spui că l-a ucis cineva pe 
domnul Markham. Şi cred că suntem cu toţii de acord, 
adăugă repede Treya, întorcându-se spre soţul ei, că acea 
concentraţie mare de potasiu indică mult mai probabil o 
crimă decât un accident la spital. Nu e așa, Abe? Poţi fi de 
acord cu asta? 

Glitsky înţelese ce îi cerea ea. Mai mult, înțelegea ce 
făcea ea. Şi chiar dacă acum credea că era posibil ca 
Markham să fi fost ucis din pricina supradozei de potasiu, 
asta nu însemna că așa și era. 

— Bine, îi zise el soţiei. Să convenim deocamdată că 
Markham a fost ucis în spital. Deci le spui tuturor celor 
care întreabă că investigăm crima. Asta și facem. În fond, 
ce e cu graba asta de a ieși în public? 

Din expresia de pe chipul Treyei, Glitsky își dădu seama 
că pusese în sfârșit întrebarea corectă. Jackman se ridică 
de pe biroul pe care se așezase. 

— Un singur lucru îţi spun, Abe. Dacă Markham a fost 
ucis, se ajunge la proces cu juraţi. Pot folosi în mod legal 
investigarea morţii lui ca să am acces la registrele și 
practicile financiare de la Parnassus. Avem toate motivele 
să ne uităm în dosare, să răscolim locul ăla și să vedem 
dacă aflăm motive. Și cine o să se plângă? Cineva le-a ucis 
șeful. De ce să nu vrea cei de acolo să coopereze sub toate 
formele posibile? 

Jackman lăsă cuvintele în suspensie în aer, apoi 
continuă: 

— Dacă începem vreo anchetă privind sistemul de 
facturare, avocaţii lor își vor da seama, iar noi vom avea 
nevoie de luni, poate chiar de ani de zile de citaţii, 
întârzieri de livrări acte care până atunci vor fi oricum 
puricate sau chiar falsificate. Plus toată agitația publică, 
pierderea încrederii în instituţiile publice, bla bla bla. Așa 
vom pătrunde lejer înăuntru. Este vorba de o crimă, Abe, și 
chiar și într-un oraș ca acesta cea mai mare parte a 


alegătorilor se opun crimelor. Cel puţin deocamdată 
nimeni nu va vedea altceva decât investigarea unei crime. 
Marele juriu va judeca uciderea lui Tim Markham. Avem 
toate justificările posibile ca să anchetăm relaţiile lui de 
afaceri și chiar metodele folosite. Și cum el a murit în 
spitalul Portola, avem o conexiune și aici. 

Glitsky se agita pe scaunul lui. Nu-i plăcea deloc ca 
biroul procurorului să se amestece în anchetele lui, mai 
ales dacă uciderea lui Markham era folosită drept 
acoperire pentru investigarea financiară a firmei 
Parnassus. 

— Şi dacă îl descoperim pe ucigașul lui Markham înainte 
ca tu să termini? întrebă el. 

li răspunse Marlene: 

— Vom recuza marele juriu. Și vom continua cu 
chestiunile financiare. 

Abe se încruntă, dar știa că, tehnic vorbind, Marlene 
putea face asta. Marele juriu nu era ales special pentru 
crimă - Jackman și Ash se puteau folosi de asta ca să sape 
mai departe. 

— Dar voi continua să am sprijinul vostru în ce privește 
investigarea crimei? întrebă el. Nu vreau să ajung la un 
suspect și să nu pot pune laba pe el. 

— Nu se va întâmpla, Abe, replică Marlene. 

— Nu se poate întâmpla, o susţinu Jackman. Suntem în 
aceeași echipă. 

Glitsky zâmbi, dar zâmbetul lui nu păcăli pe nimeni. 

— Ei bine, cu o astfel de asigurare, rosti el, ridicându-se, 
ar fi mai bine să plec să-mi văd de treabă. 


PARIEA A DOUA 


11 


Hardy apăsă butonul ca să oprească alarma. Dând la o 
parte cuvertura, se forță să se ridice în capul oaselor, ca să 
nu cedeze tentatiei de a se întinde din nou, măcar încă un 
minut. Frannie murmură ceva din spatele lui, și el simți 
mâna ei mângâindu-l pe spate. Se răsuci, îi prinse mâna, o 
mângâie ușor, apoi îi dădu drumul și se ridică în picioare. 

În casă, întunericul era aproape perceptibil. Rămase în 
picioare preţ de câteva secunde bune, adunându-și toată 
voinţa ca să se urnească din loc. Afară, un vânt rece și 
puternic zdrăngănea geamurile. Furtuna nu încetase. 

După ce făcu duș și se bărbieri, își trase pe el pantalonii 
și o cămașă, în baie, ca să facă pe cât de puţin zgomot 
posibil. Nu-și amintea cu precizie, dar probabil avusese o 
noapte agitată. Încă nu părea capabil să se trezească în 
întregime. Nici Frannie nu se mișcase din pat - se gândi să 
coboare și apoi să-i ducă și ei o ceașcă de cafea. Așa ar fi 
avut amândoi parte de câteva minute de liniște împreună 
înainte de a porni maratonul zilnic impus de ducerea 
copiilor la școală. 

În bucătărie, aprinse lumina și hrăni peștele tropical din 
acvariu. Coridorul lung până la ușa de la intrare părea la 
fel de întunecos, dar Hardy trăsese deja concluzia că de 
vină era vremea, așa că nu se mai gândi la asta. Când 
deschise ușa, observă cu satisfacţie că ziarul Chronicle îl 
aștepta pe prag - fapt care nu se întâmpla zilnic. Poate că 
era un semn. Îl aștepta o zi norocoasă. 

„Dar, Doamne, ce beznă e!” își zise el. 

Își exprimase adesea cu glas tare convingerea că una 
dintre cele mai mari invenții moderne era automatul de 
cafea care începea să-ți prepare băutura vitală de 
dimineață cam în momentul în care se oprea alarma 
ceasului, astfel că, atunci când ajungeai la aparat, băutura 
era gata. Când ajunse la aparat însă, Hardy se încruntă. 
Vasul de cafea era gol. Mai rău de atât, ledul verde pentru 


„Programul” de făcut cafea era încă aprins - când intra în 
mod „preparare” lumina se făcea roșie. Ce se întâmpla? Își 
amintea clar cum pregătise cafeaua în noaptea precedentă 
înainte de a se duce la culcare, așa că acum se aplecă spre 
aparat, mijind ochii, și verifică ceasul încorporat. 

4.45. 

Întorcându-se, se uită la ceasul mare de perete. Aceeași 
oră. În cele din urmă, își consultă și ceasul de la mână și 
descoperi același lucru. Era cinci fără un sfert joi de 
dimineaţă și el era complet treaz, îmbrăcat, fără să aibă 
unde să se ducă. Și totul fără vreun alt motiv aparent în 
afara faptului că îi resetase cineva în mod clar alarma 
ceasului. Când avea să descopere care dintre copii făcuse 
pozna, acela avea să plătească scump. Li trecu prin minte 
să-i scoale pe cei doi puști acum, să identifice vinovatul și 
apoi să-i tragă o mamă de bătaie. 

Asta-i era norocul. lar acum mai trebuia să aștepte și ca 
nenorocita de cafea să fiarbă. Fără să aibă altceva de făcut 
decât să-și omoare timpul, desfăcu furios ziarul și îl aruncă 
pe masa din bucătărie. Se așeză pe un scaun și observă că, 
da, era încă întuneric afară. 

Cel puţin, acum știa de ce. 

Apoi observă titlul din ziar: „Moartea directorului de la 
asigurări de sănătate e socotită crimă”. Din subtitlu află 
despre povestea cu potasiul și își dădu seama că avea toate 
informaţiile de care avea nevoie, dar citi totuși articolul 
până la capăt. Numele noului său client apărea o singură 
dată, ca medic în cadrul Secţiei de terapie intensivă, dar o 
singură dată era suficient. Hardy începu să se îngrijoreze. 

Articolul despre familia lui Markham îi întări 
îngrijorarea. Ziarul caracteriza evenimentul în termeni 
ambigui, indicând că dovezile păreau s-o implice pe soția 
lui Markham într-un caz de crimă/sinucidere - o altă 
tragedie americană absurdă, ale cărei motive puteau 
rămâne necunoscute pe vecie. In sufletul lui însă, Hardy 
avea sentimentul că declararea mortii lui Markham drept 


crimă făcea prematură orice concluzie legată de motivele 
și modul în care pierise restul familiei sale. 

După ce termină și al doilea articol, rămase pe gânduri 
câteva minute. Apoi se ridică și își turnă o ceașcă de cafea, 
reveni la masă și se apucă să citească rubrica lui Jeff Elliot. 


City Talk 
de Jeffrey Elliot 


Ca director medical al Parnassus Health, 
controversata instituție medicală care se ocupă de 
asigurările medicale ale angajaţilor municipalităţii, 
doctorul Malachi Ross a avut viaţă grea în ultimele 
luni. De la refuzul lui inițial și oarecum controversat de 
a accepta reţete compensate pentru Viagra la 
incidentul mai serios cu bebelușul Emily de la spitalul 
Portola, deciziile lui au fost atacate aproape 
neîntrerupt de beneficiari, de organismele publice și de 
societatea civilă, inclusiv de către acest ziar. Acum, în 
urma decesului de marţi al șefului Parnassus, Tim 
Markham, și a alegerii lui Ross în funcţia de director 
executiv de către consiliul de administraţie, se prea 
poate ca adevăratele probleme ale lui Ross de-abia să 
înceapă. (La ora trimiterii la tipar a acestui material, 
Chronicle a aflat că anchetatorii poliției au declarat 
crimă moartea domnului Markham). 

În cursul săptămânii trecute, domnul Markham a 
emis municipalității o factură mai mare cu 13 milioane 
de dolari pentru asistență medicală excesivă 
nedescoperită anterior și acordată de diverse clinici 
din împrejurimi. O sursă din cadrul biroului 
procurorului districtual descrie actele însoţitoare ale 
acestei facturi ca fiind „cel puţin neobișnuite” și posibil 
„frauduloase”. În același timp, Parnassus a crescut cu 
23 de dolari taxa lunară plătită pentru fiecare angajat 
al municipalităţii, creștere care, o dată aprobată, va 
duce la o lovitură lunară de aproape 700000 de dolari 
în bugetul orașului. 

Simultan, agitația din cadrul companiei Parnassus și 


a spitalului portdrapel, Portola, continuă să crească în 
intensitate. Intr-un interviu pe care l-a acordat marți 
seara, doctorul Ross a recunoscut că medicii de acolo 
au intrat într-o profundă criză financiară, deși domnia 
sa a caracterizat neplata unora dintre medicii de la 
Parnassus cu termenul de „program voluntar de 
creditare”. O altă sursă - medic - a avut o părere ușor 
diferită: „Desigur, a spus el. Este voluntariat. Te oferi 
voluntar să creditezi firma cu salariul tău sau ești 
concediat”. 

Cu toate acestea, Ross și-a exprimat încrederea că 
Parnassus va trece peste actuala criză. „Obiectivul este 
starea de bine pentru cei mai mulţi oameni”, a spus el. 
Întrebat dacă vede vreun conflict între interesele de 
afaceri ale firmei și nevoile pacienţilor, Ross a replicat: 
„Firma are nevoie să se întreţină singură ca să-și poată 
continua activitatea”. 

Deoarece desfășoară afaceri cu primăria, finanţele 
companiei Parnassus sunt publice. Anul trecut, salariul 
mediu al unui medic a fost de 98000 de dolari. Un 
membru al consiliului de administraţie - și există 
treizeci de persoane într-o astfel de poziţie - a primit în 
medie 350000 de dolari, inclusiv primele, cheltuielile 
totale ale companiei ridicându-se la aproximativ 10,5 
milioane de dolari. In calitate de director executiv, 
răposatul domn Markham avea cel mai mare salariu 
din firmă - 1,4 milioane de dolari, urmat fiind de 
doctorul Ross, care a primit 1,2 milioane de dolari sub 
formă de salariu și prime. 

Imaginaţi-vă ce bine ar duce-o domnia sa dacă 
Parnassus nu ar intra în faliment. 


Glitsky se afla în ascensor. Când ușile se deschiseră la 
etajul patru, se trezi faţă în faţă cu Dismas Hardy, care îi 
spuse: 

— Tocmai am fost la tine la birou. Nu erai acolo. 

— Glumești. Glitsky păși în hol. Când? 

— Chiar acum. 

— Şi nu eram în biroul meu? 


— Nici urmă de tine. 

— Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat mereu la 
tine este grija pentru detalii. 

Cei doi  pormiră împreună, întorcându-se spre 
Departamentul Omucideri. 

— Şi care e un altul? 

— Un alt ce? 

— Lucru pe care l-ai admirat mereu la mine. „Unul 
dintre” implică faptul că sunt mai multe. 

Glitsky se uită scurt la Hardy, mai făcu vreo câţiva pași, 
apoi scutură din cap. 

— Dacă mă gândesc mai bine, cred că e singurul. Grija 
pentru detalii. 

În biroul lui Glitsky, Hardy se așeză pe unul dintre 
scaunele pliante din faţa biroului. Privi în jur cu un ochi 
critic. 

— 'Ți-ar prinde bine niște opere de artă pe aici, zise el. E 
cam deprimant. 

— Îmi place așa, replică Glitsky. Așa ședințele sunt 
scurte. Că veni vorba de asta, continuă el, arătând spre 
teancurile de hârţoage de pe birou, am de lucru până peste 
cap și deja sunt în întârziere. Ce pot face pentru tine? 

— Grija pentru detalii îmi spune că în dimineața asta nu 
prea ești sociabil, așa că o să trec direct la subiect. Înţeleg 
că Bracco este unul dintre oamenii tăi de la circulaţie. 

— Corect. Glitsky întinse mâna după primele hârtii. Ei 
bine, poţi trece oricând pe aici. Mi-a făcut plăcere să te 
văd. 

— Mai am o problemă. Ce știi despre Tim Markham? 

Glitsky se opri, înclină capul într-o parte și se încruntă. 

— Pe cine reprezinţi? 

— Eric Kensing. 

— Minunat! Când s-a întâmplat asta? 

— Recent. 

Glitsky se aplecă înainte pe scaunul lui și își trecu o 
mână peste cicatrice. 


— Din câte îmi amintesc, ultima dată când am discutat 
cu tine despre un caz am fost suspendat timp de două 
săptămâni. 

— Adevărat. Dar ai făcut ce trebuia. 

Cu un an în urmă, Glitsky fusese forțat să-și ia concediu 
fără plată după ce îi arătase lui Hardy o înregistrare video 
cu mărturisirile îndoielnice ale clientului acestuia în faţa 
procurorilor, după ce aceștia ajunseseră la o înţelegere cu 
suspectul. 

— Ştii ce spunea mereu Davy Crockett? „Asigură-te că ai 
dreptate, apoi mergi înainte.” 

— Mereu am zis că ăsta e cel mai stupid lucru pe care l- 
am auzit vreodată. Pușcăriile sunt pline de tipi care 
gândesc ca bătrânul Davy. Cred că și Genghis-Han avea 
același motto. 

— Şi ce lider de seamă a fost! Am doar două întrebări 
rapide. Nu îţi vor aduce concedierea. Promit. 

— Pune-o pe prima și lasă-mă pe mine să decid. Și, dacă 
e posibil, cât mai repede, deși, istoric vorbind, așa ceva e 
improbabil. 

— Are Kensing probleme? 

Glitsky dădu apreciativ din cap. 

— Asta a fost destul de bună. O ridicare din umeri. Păi, 
indiferent cum am sta în privinţa uciderii lui Markham, 
pun pariu că clientul tău este unul dintre cei care în mod 
clar vor avea nevoie de avocat, fie și doar pentru 
malpraxis. În afară de asta... Glitsky aruncă o privire spre 
ușă - închisă. Reveni la Hardy. Presupun că ţi-a spus că 
avea motiv. Făcu o pauză, apoi renunţă. A mai fost și 
ultima persoană care a văzut familia. 

— Te referi la familia lui Markham? Articolul din ziar 
sugera că era o soţie disperată. 

— Mda. L-am citit. Glitsky se lăsă pe spate. Cred că ţi-ai 
terminat întrebările. 

— Tu crezi că n-a fost nevasta de vină? Și dacă n-a fost 
ea, de vină a fost aceeași persoană care i-a venit de hac 


soțului? _ 

— Încă nu cred nimic. Imi păstrez opţiunile deschise. 

— Dar dacă clientul meu este suspect în cazul Markham, 
atunci e... 

Glitsky îl opri. 

— Nu discutăm despre așa ceva, Diz. Ţi-ai depășit cu 
mult cota de întrebări. Asta e tot. 

— Bine. Acum nu pun o întrebare. Am vorbit cu Kensing 
de dimineaţă chiar înainte de a ieși din casă. Vrea să 
discute cu tine. 

— Sunt convins. lar eu sunt regina Bavariei. Și o să-i dai 
voie? 

— l-am spus că e o idee tâmpită. Am fost chiar un pic 
obraznic. Dar poate că ai aflat chestia asta: doctorii știu 
cel mai bine. Își imaginează că o să-i auzi povestea și o să-l 
lași în pace. Este martor, nu suspect. 

— Vorbește deja de imunitate într-o asemenea fază? 

— Nu, nici vorbă. Nu a făcut nimic rău. Este un martor. 

— lar cea mai bună apărare este un atac frontal. 

Hardy ridică din umeri. Nu fusese ideea lui. Ştia că 
Glitsky putea crede așa ceva, dar își spunea că în acel 
moment treaba lui era să-l liniștească pe Kensing și să 
aranjeze discuţia în termenii stabiliţi de el. 

— Deci ce zici de biroul meu, la sfârșitul programului? 

Glitsky se gândi, apoi acceptă. 

— Bine. Pregătește totul. 

— Şi e martor, nu suspect. 

— Cred că ai menţionat asta de câteva ori. 

— Chiar dacă tu nu ai spus că e în regulă. 

— Din nou grija pentru detalii, replică Glitsky. Apoi, 
lăsându-se pe spate: E ceea ce e, Diz. Mă tem că va trebui 
să vedem ce iese. 


După ce plecă de la poliţie, Hardy se duse la biroul lui 
Jackman ca să vadă dacă poate da peste vreo informaţie 
utilă noului său client. Puțin probabil, dar oamenii de acolo 


erau relativ lipsiţi de experienţă în probleme infracţionale 
și poate scăpau ceva, mai ales dacă era vorba de vreun 
prieten al lui Hardy, care avea cu acesta o mică șuetă. 

_ Ajuns în anticamera biroului lui Jackman, Hardy se opri. 
Inăuntru, Treya spunea „Da, domnule” la telefon cuiva de 
mai multe ori. Când îl văzu, îi zâmbi și îi ridică un deget în 
semn de „o secundă”. Hardy intră, se duse la ea și o sărută 
pe obraz, apoi se așeză pe scaun lângă ușa lui Jackman. 
Treya își continuă răspunsurile cu vocea ei profesională, 
însă dădu ochii peste cap și pe chip îi apărură diverse 
grimase. 

Privind-o, Hardy zâmbi. 

După moartea primei soţii a lui Glitsky, Hardy nu 
crezuse că ar mai fi putut exista cineva compatibil ca 
tovarăș de viață pentru prietenul lui în afară de regretata 
Fio. Însă, în decurs de mai puţin de un an, Treya îl cucerise 
și o cucerise și pe Frannie. Nu numai că era competentă și 
optimistă, dar avea și un simţ al umorului care reușea să 
atenueze mult din duritatea lui Abe. 

Treya închise în fine telefonul. 

— Primarul, explică ea. Întotdeauna vrea părerile mele 
despre diverse chestii. Aruncă o privire întrebătoare spre 
Hardy. Ai o întâlnire? Te așteaptă Clarence? Nu te am 
notat aici. 

— Nu. Am trecut doar ca să văd dacă are un minut să 
mai sporovăim și noi. 

— Nu cred că șueta are loc pe agenda lui de azi. Tocmai 
m-a pus să-i spun șefului lui că nu e aici. Treya zâmbi 
dulce. Poate că vrei să o faci pe calea normală și să-ţi faci 
o programare? 

— Aș face asta, dar nu sunt sigur când voi reveni prin 
zonă. 

— Îţi dau o idee, Diz. Ai putea să planifici chestia asta. 
Alţii o fac, cu succes. 

— Dar eu și Clarence ne cunoaștem de multă vreme. 
Suntem amici. 


— Şi el nutrește același sentiment. 

— Urăsc să văd cum dispare spontaneitatea din relaţia 
noastră. 

Treya dădu ușor din cap. 

— La fel e și cu Clarence. Se plânge mereu de asta. Te 
programez pentru mâine la ora trei. Poţi discuta cu el 
atunci despre povestea asta. 

În acea clipă sună telefonul. Făcându-i lui Hardy cu 
mâna un gest de rămas-bun, Treya răspunse la apel. 


Ajuns înapoi în biroul lui, Hardy sună la acvariu și află 
că Francis, rechinul, mai trăia și înota singur. Însă Pico 
încă se temea să declare că reușise. 

— N-a mâncat nimic. Înotatul e o chestie, dar el mai 
trebuie să și mănânce. 

— De unde știi că e un el? 

— Cum crezi că am ajuns administrator aici? Să fi fost 
de vină doctoratul în biologie marină? Abilitatea de a 
deosebi peștii femele de peștii masculi? Vreuna din toate 
astea? 

— Mi-am zis mereu că trebuie să te fi afirmat tu în vreun 
fel. Şi cu ce încerci să-l hrănești? 

— Hrană de pești. Din ton, era limpede că Pico încheiase 
subiectul. Putem discuta despre altceva? Cum a mers cu 
Eric? 

Hardy se întunecă la faţă și vocea lui deveni serioasă. 

— Trebuie să vorbesc ceva cu tine. Cât de bine îl 
cunoști? 

— Destul de bine. E doctorul nostru de familie de ani de 
zile. Eram mai apropiaţi - din punct de vedere social - 
înainte ca el și Ann să o rupă. De ce? 

— Crezi că ar putea ucide pe cineva? 

Pico pufni. 

— Imposibil! O pauză. Vrei să auzi o poveste ca să afli 
cum e el? 

— Mai mult ca orice, dacă asta mă va face să amo 


părere bună despre tine. 

— Bun, îţi amintești când a început Danny să aibă 
probleme? 

— Desigur. 

Fiul cel mare al lui Pico avea șaptesprezece ani acum, 
dar cu zece ani în urmă fusese diagnosticat cu leucemie. 
Hardy își amintea unele momente dramatice legate de 
diagnostic și de tratament, care dusese la transplant de 
măduvă și, în cele din urmă, la ameliorarea bolii. 

— Kensing s-a ocupat de el? 

— Mda. Dar ce poate nu știi este că el a stabilit 
diagnosticul cu mult înainte ca vreun consiliu de 
administraţie să aprobe tratamentul comandat. S-a spus că 
un asemenea tratament este mult prea scump. Voiau să 
așteptăm, să facem mai multe teste, chestii dintr-astea. Şi 
atunci ce a făcut Eric? 

— Spune-mi. 

— Şi-a zis că nu mai poate aștepta. Dacă aștepta, Danny 
putea muri. Așa că a minţit. 

— Faţă de cine? 

— Faţă de conducerea firmei. Când ai mai auzit de un 
doctor care să-și riște slujba pentru a salva un pacient? Ei 
bine, Eric a făcut-o. A făcut în așa fel ca fișele lui Danny să 
arate că leucemia era într-un stadiu mai avansat decât era 
în realitate. Dacă s-ar fi înșelat și spitalul ar fi plătit 
degeaba o căruţă de bani, asta era. Dar dacă avea 
dreptate, Danny  supravieţuia. Pico încercă să-și 
stăpânească emoția din voce. În fine, ăsta e Eric, Diz. 
Verifică. Face astfel de chestii mereu. Isuse, îmi dă 
telefoane acasă. Se ocupă de rechini. Dacă mă întrebi pe 
mine, tipul e cel puţin un sfânt, dacă nu chiar un adevărat 
erou. 

După ce Hardy închise telefonul, începu să nu-i dea pace 
un gând. Povestea lui Pico avea și o latură mai puţin 
plăcută. Poate că doctorul Kensing era un sfânt și un erou, 
dar un anchetator bun putea scoate în evidenţă faptul că el 


fusese capabil de fraude consistente și constante. 
Falsificase fișe medicale, poate chiar își înșelase patronul 
cu mii de dolari. Şi dacă o făcuse o dată pentru Danny 
Morales, cine putea spune dacă nu repetase isprava și cu 
alți pacienţi? Şi existau toate șansele ca măcar într-unele 
dintre aceste cazuri să se fi dovedit că el greșise. 

* 


Imensul birou al lui David Freeman era lambrisat cu 
lemn vechi și închis la culoare. Draperii groase flancau 
cele două ferestre, între care trona biroul tapisat cu piele 
și având picioare în formă de gheare de leu. Cea mai mare 
parte a mesei de lucru era plină de hârtii, dosare, 
scrumiere, cutii de corespondenţă,  prespapieruri, 
fotografii cu vedete și telefoane. Barul aprovizionat din 
plin avea o cramă cu temperatură controlată pentru vinuri, 
dozatoare de bere Anchor Steam, două umidificatoare 
pentru trabucuri și o mașină de cafea espresso. Două 
seturi de canapele confereau clienţilor - și avocaţilor 
părţilor adverse - posibilitatea de a alege între o scenă 
formală de discuţie sau una degajată. Podeaua era 
acoperită cu covoare persane. Pe diversele piedestaluri și 
măsuţe din încăpere se găseau cadouri primite de la 
clienţii bogaţi și recunoscători în cei cincizeci de ani de 
activitate. Dintr-un colț, camera era binecuvântată de o 
sculptură semnată Bufano care îl înfățișa pe Sfântul 
Francisc din Asissi. Ca o contrapondere, se găseau acolo 
mai multe litografii erotice originale ale lui John Lennon. 
Intr-o cutie de sticlă în stil bizantin, mai multe arme 
presupuse a fi fost folosite în crime („presupuse” pentru că 
toţi proprietarii lor fuseseră achitaţi) depuneau o mărturie 
elocventă și tăcută în privinţa talentelor lui Freeman în 
sala de judecată. lar faptul că David le achiziționase 
ulterior proceselor de la procurori și polițiști, după ce 
câștigase cazurile, reprezenta încă o mărturie a 
popularității lui. 

Hardy se așeză picior peste picior și sorbi din ceașca de 


espresso, apoi puse ceașca înapoi pe braţul canapelei. 
Proprietarul acelei piese de mobilier își preparase și el o 
ceașcă de cafea, pe care o adusese la birou unde suflă în 
ea și o sorbi dintr-odată, adâncit în niște hârtii, după care 
depuse ceașca goală cu grijă exact în mijlocul farfurioarei 
de porțelan. Timp de încă un minut și ceva, Freeman nu-și 
ridică privirea din hârtii, ci le răsfoi, din când în când 
însemnând câte ceva, alteori mormăind pentru sine o frază 
sau două, respingând sau aprobând ceea ce citea. 

În vreme ce îl urmărea lucrând, Hardy se minună din 
nou de energia și de entuziasmul aproape copilărești ale 
individului. Freeman avea șaptezeci și șase de ani. Practica 
avocatura de cincizeci de ani și, deși le văzuse pe toate la 
viața lui, nu era deloc plictisit de experienţele prin care 
trecuse. Venea la birou în fiecare zi cam pe la ora șapte 
dimineaţa și, când nu se ducea la tribunal, lucru pe care îl 
făcea cât de des era posibil, stătea la birou până la cină, 
apoi se întorcea pentru o ceașcă sau două de cafea și sorta 
rapid douăzeci de pagini de  înștiințări sau de 
corespondențe. 

Hardy avea impresia că bătrânul se mai micșorase cu 
câţiva centimetri în cei opt ani de când erau asociaţi și se 
îngrășase cu vreo șapte kilograme. Aproape că și-ar fi 
putut peria părul lui alb, lung și subţire. Probabil că ar fi 
putut face același lucru și cu sprâncenele dacă le-ar fi lăsat 
să crească. Favoritele lui erau costumele maro - „juraţilor 
nu le plac hainele scumpe” - dintre care multe fuseseră 
cumpărate de la magazine de solduri, indiferent că îi 
veneau perfect sau nu. Nu își călca niciodată hainele. 
Fuma și/sau mesteca trabucuri în permanenţă, și bea cel 
puţin o sticlă de vin, de unul singur, în fiecare zi la birou, 
și probabil aproape încă una la prânz și apoi alta la cină. 
Nu făcea niciodată exerciţii fizice. Pielea de pe faţă și de 
pe mâini îi era plină de pete de bătrâneţe. Astăzi avea 
urme de sânge pe guler pentru că se tăiase la bărbierit. 
Uitându-se la el, Hardy își zise că avea în faţă cea mai 


fericită și posibil cea mai sănătoasă persoană de pe 
această planetă. 

O persoană căreia nu-i scăpa nimic. 

— Te simţi bine, Diz? Ai dormit suficient? 

Cu toate că se uitase tot timpul la Freeman, nu 
observase când acesta își ridicase privirea din hârtii. N- 
avea niciun sens să-i povestească eroarea cu ceasul de 
alarmă și problemele iscate de copii în viaţa unui om. Dacă 
ar fi început să se plângă, Freeman i-ar fi zis: „Cum îţi 
așterni, așa dormi. Treci peste asta”. Așa că Hardy se 
mulțumi să spună: 

— Toropeală de după prânz. Plus că m-am sculat 
devreme. 

— Sper că a meritat, replică Freeman. Arătă spre zona 
barului. Dacă mai vrei o ceașcă, servește-te. Între timp, că 
vorbim de meritat, sunt la dispoziţia ta, dar spune repede 
ce ai de zis. În patruzeci de minute trebuie să ajung la 
tribunalul federal. Apelul în cazul Latham, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze inima lui asasină și sănătoasă. Deci ce te-a 
făcut să te trezești devreme? 

Hardy îi oferi o versiune prescurtată a întâlnirii lui cu 
doctorul Kensing, iar bătrânul chicoti dezaprobator. 

— Ai discutat cu un client nou timp de mai bine de o oră, 
i-ai luat cazul de facto, tipul este un posibil suspect de 
crimă şi nu aţi discutat nicio secundă despre onorariul tău? 

În universul dreptului penal, onorariile se discutau 
primele. Hardy fusese o dată sau de două ori mai puţin 
riguros în privinţa acestei reguli și descoperise imediat 
adevărul ei. Dacă aveai succes și îţi scăpai clienţii, atunci 
ei nu mai aveau nevoie de tine, așa că de ce să te 
plătească? Pe de altă parte, dacă dădeai greș, și ei 
mergeau la închisoare, de ce să te mai plătească? Ca atare, 
cel mai bine era să menţionezi cuvântul „onorariu” în 
decurs de circa șase minute după ce ţi-ai salutat posibilul 
client pentru prima dată. 

Freeman, ca un mentor amabil, îi amintea mereu de 


asta. 

— Acesta e motivul, fiule, pentru care mă tem că vei 
muri dator vândut și nu există nicio scuză bună ca un 
avocat să moară sărac. 

— Da, domnule. Cred că ai mai spus așa ceva și altădată. 
Oricum, i-am pus în vedere lui Glitsky că e martor, nu 
suspect. 

— Ah. Freeman dădu entuziast din cap și sorbi din cafea. 
Bunul locotenent vrea să-l cunoască ceva mai bine, nu-i 
așa? Bătrânul se așeză mai comod în fotoliu și își fixă 
interlocutorul cu privirea. Ţi-ai ieșit din minţi? Un martor 
și nu un suspect? Este primul suspect pe listă! Şi să-ţi mai 
spun ceva. Și Kensing crede asta. De ce crezi că a vrut să- 
și ia un avocat? De fapt, cu cât mă gândesc mai bine, cu 
atât îl plac mai mult. 

— Nu l-ai cunoscut. 

_ — Si ce dacă? Și tu te-ai întâlnit o singură dată cu el. 
Încerci cumva să-mi spui că tu știi că nu e vinovat de 
crimă? 

— Să-i fi injectat potasiu lui Markham? 

— Sau să-l fi călcat cu mașina. Poate amândouă. 

— David... 

— De ce nu? Mortul îi regula nevasta, cel mai vechi 
motiv de crimă din lume. 

— Deci l-a ucis după ce a așteptat doi ani? 

Freeman se lăsă pe spate, liniștit ca un Buddha. 

— Se întâmplă mereu așa ceva. Vorbesc serios, Diz. Ce 
nu ţi se pare în regulă? Mie mi se pare totul clar. Oricum, 
motivaţia este suficient de solidă pentru o condamnare și 
mai mult decât suficientă pentru o arestare. Ştii cum 
merge treaba. 

Văzând acum lucrurile prin ochii lui Freeman, Hardy era 
nevoit să accepte că bunul doctor avea motive, mijloace și 
dispusese de oportunitatea de a-l fi ucis pe Markham. lar 
Hardy obținuse multe condamnări cu doar două dintre 
aceste cerinţe, iar uneori chiar cu una singură. 


Și mai intermediase și această întâlnire stupidă cu șeful 
polițiștilor de la Omucideri peste câteva ore. Era posibil ca 
doctorul să apară în birou și să spună cine știe ce, iar 
Glitsky să-i servească pe tavă o citaţie de prezentare la 
procesul cu juraţi sau chiar să-l aresteze pe loc. 

Şi tot ce făcuse Hardy pentru Kensing până atunci 
fusese să-l trimită la lucru cu niște sfaturi de doi bani și 
niște poante răsuflate. Își dădu seama acum că mediul 
familiar de la acvariu și de la restaurantul Shamrock, 
precum și prietenia cu Pico Morales îl puseseră pe picior 
greșit, orbindu-l pe moment în privinţa realităţilor cu care 
se confrunta Kensing. Oare la ce naiba se gândise? 

Se ridică brusc în picioare. 

— Scuză-mă, David, zise el. Trebuie să plec de aici. 


— Mă încearcă sentimentul cumplit de dejă-vu, zise 
Glitsky. N-am mai trecut prin asta? 

— S-a întâmplat de dimineață, replică Hardy. 
Oportunităţile noi apar mereu dacă ai curaj să te confrunţi 
cu ele. 

Locotenentul se uită în ochii prietenului său, apoi își 
desfăcu fermoarul hainei de piele, scoase câţiva biscuiţi 
albicioși, rupse unul dintre ei și își băgă o bucată în gură. 

— Vrei și tu niște biscuiţi din orez? Sunt groaznici. 

Se uită la ce-i rămase câteva clipe prelungi, apoi aruncă 
totul în coșul de gunoi. 

— Ce s-a întâmplat cu alunele? întrebă Hardy. Timp de 
ani de zile, unul dintre sertarele biroului lui Glitsky se 
transformase în depozitul de alune al întregului 
departament, astfel că locotenentul avea mereu la el o 
punguţă. 

— Acum mi-ar plăcea niște alune. 

— Prea mult colesterol, sau grăsimi, sau una din 
chestiile astea, replică Glitsky. Am uitat care. 

— Deci dincolo de chestia cu inima, te-ai căptușit și cu 
NAN? 


Glitsky se lăsă pe spate, își încrucișă braţele la piept și 
se uită fix la avocat. 

— Nu vreau să aflu. 

— Bine, în regulă. Dacă nu știi, nu știi. Şi dacă ai ghicit 
prost, oricum vei spune ceva negativ. Dar nu e niciodată 
prea târziu să te schimbi, să știi. Să accentuezi partea 
pozitivă. 

— Că vorbim de partea pozitivă, rosti Glitsky pe un ton 
sec. Mai am o chestie pentru tine. Hai să anulăm întreaga 
poveste. 

Hardy se încruntă ușor. 

— Asta-i o altă melodie. Și, observă, din nou pe temă 
negativă. Dar de această dată exact melodia asta o aveam 
și eu în minte. 

— Cum adică? 

— Păi regret să te informez că clientul meu nu va fi 
disponibil pentru interviu diseară. Cazul ăsta a devenit 
prea fierbinte pentru mine ca să-i permit să vorbească. 
Oricum, dacă vrei să-mi dai o citaţie scrisă, voi fi fericit să 
încerc să-ţi obţin orice informaţie vrei. 

Glitsky pufni. 

— Şi dacă o să vrei să-mi pupi tălpile, probabil că voi 
deveni o balerină. Mereu am visat asta. 

Cei doi se priviră cu seninătate. Glitsky fu cel care 
sparse tăcerea. 

— Bine, rosti el. Ce înseamnă NAN? 

Hardy făcu o pauză pentru efect: 

— Nu-mi... amintesc... nimic. Zâmbi. Într-o tristă zi, nu 
vei mai întreba. 


12 


Glitsky lăsase atât de limpede să se înţeleagă că socotise 
jalnice performanţele lui Bracco și Fisk din cursul zilei 
anterioare în legătură cu interogarea Anitei Tong, încât le 
interzisese să mai discute cu vreun alt martor menţionat 
de Tong. În mod special, li se interzisese să se apropie de 
Eric Kensing sau de oricine de la sediul Parnassus. Dacă 
descopereau piste noi pe cont propriu și mai găseau și pe 
altcineva, atunci puteau folosi propriile metode. Asta dacă 
raportau imediat cele aflate departamentului - în fiecare 
zi. 

Locotenentul le sugerase chiar că, de vreme ce era zona 
lor de expertiză, cei doi și-ar folosi mai eficient timpul dacă 
ar vizita câteva ateliere mecanice și spălătorii de mașini, și 
dacă ar urmări rapoartele patrulelor de poliţie despre 
vehicule suspecte din împrejurimi. Fisk acceptă misiunea 
oarecum cu umor, probabil simțindu-se chiar ușurat, însă 
după câteva ore de condus pe o ploaie mocănească prin 
zonă, Bracco își pierdu răbdarea. 

— La dracu”, chestia asta nu mai are nimic de-a face cu 
un accident intenţionat de mașină, Harlen! Glitsky ne-a 
cerut să construim un caz și probabil că până la urmă vom 
reuși să descoperim ceva. Dar să fiu al naibii dacă mai 
merg cu mașina căutând o altă nenorocită de mașină pe o 
zi mizerabilă ca asta. Nu chestia asta l-a ucis pe tip, 
oricum. 

Veniseră dinspre Mission și acum erau opriţi la un 
semafor pe Van Ness, în apropiere de primărie. Ghemuit 
pe scaunul pasagerului și cu braţele încrucișate ca să se 
protejeze de frig, Fisk scutură din cap. 

— Glitsky a spus să căutăm mașina. Să nu ne încurcăm 
cu Kensing. 

— Bine, dar cum rămâne cu nevastă-sa? Se regula cu 
Markham, și știi și tu că e amestecată cumva în povestea 
asta. 


Remarca îl deranjă pe Fisk. 

— Nu știu. Am fi cam aproape de Kensing, nu crezi? Pe 
lângă asta, unde e tipa? 

— Sus, pe Anza, în spatele USF. Am adresa ei. 

— Cum ai dat de ea? 

— Am sunat la informaţii și am întrebat. Bracco îi zâmbi 
partenerului. Crezi sau nu, dar a funcţionat. Tipa locuiește 
la patru străzi distanţă de Kaiser, pe Masonic. Am jucat un 
pic de teatru și am sunat acolo. Sigur pe mine. Ai observat 
că toate nevestele de doctori sunt asistente? Eu zic să 
mergem și să vorbim cu ea. 

Fisk continua să nu agreeze ideea, dar peste câteva 
clipe se însenină. 

— Mai ţii minte alaltăieri-noapte când m-ai lăsat la 
Tadich's? l-am pomenit de caz mătușii Kathy și ea mi-a 
spus că toată porcăria asta cu Parnassus a afectat-o serios 
pe Nancy Ross. li părea așa de rău pentru ea. 

— Nancy Ross? 

— Nevasta lui Malachi. 

— Nu cunosc niciun Malachi Ross, replică Bracco. 

Fisk schiță un zâmbet. 

— Parnassus, rosti el. Cu Markham mort, el conduce 
spectacolul acum. Nu ai citit „Citylalk” de azi? A fost 
destul de interesant. 

— Faci pe copoiul cu mine, Harlen? Deci mătușa ta o 
cunoaște pe nevasta lui? 

— Cred că destul de bine. Ea știe pe toată lumea. 

— E ceva, zise Bracco. Și chiar acum, în vreme ce 
vorbim, primăria se vede în dreapta. Hotărându-se brusc, 
viră repede în curbă. Hai să mergem și să o salutăm! 

* 


Kathy West nu semăna deloc cu nepotul ei. Bracco își 
zise că poate era nevasta vreunei rude de sânge a lui 
Harlen. La cincizeci și ceva de ani, cu o atitudine de om 
care nu înghite multe și o structură osoasă fragilă, cu 
părul înspicat cu alb, femeia îi amintea lui Darrel Bracco 


de o vrăbiuţă. O vrăbiuţă prietenoasă și foarte inteligentă. 

Biroul supervizorului municipal de la etajul doi era mic - 
îngust chiar - dar plăcut. Se găseau acolo un birou vechi, 
rafturi de cărţi și un șir de ferestre de-a lungul peretelui 
vestic. Chiar dacă nepotul ei și partenerul lui își făcură 
apariţia pe neașteptate, cei doi nu părură să întrerupă 
nicio activitate importantă. Ea îi întâmpină pe amândoi cu 
căldură, apoi își trimise asistentul personal, un tânăr bine 
îmbrăcat pe nume Peter, să aducă niște cafea. 

După câteva minute de conversaţie lejeră și un tur rapid 
al locului ei de muncă - trei birouri într-un spaţiu exterior 
în formă de cub, o bibliotecă înghesuită și o cameră cu 
fișete -, la sosirea cafelei, femeia închise ușa și toţi trei 
luară loc. 

— Deci, începu ea, presupun că aţi venit aici ca să 
vorbim despre Parnassus. Nu vi s-a părut devastatoare 
rubrica „Citylalk”? Nu-mi dau seama cum va reuși 
Malachi Ross să dea ochii astăzi cu angajaţii lui și să nu 
spună nimic în faţa consiliului de administraţie. Ei bine... 

Se opri, așteptând. 

Bracco preluă iniţiativa: 

— Harlen mi-a spus că o cunoașteţi pe doamna Ross. Mă 
întreb dacă ne puteţi povesti câte ceva despre ea înainte 
ca noi să mergem și să îi punem câteva întrebări. 

— Şi de ce vreţi să faceţi asta? Doar nu e suspectă de 
ceva? 

Fisk interveni imediat: 

— Suntem cam strânși cu ușa de către locotenentul 
Glitsky. Ăsta e primul nostru caz adevărat și cred că vrea 
ca noi să lucrăm cumva din exterior la el. Să nu speriem 
vreun martor important cu întrebări naive. 

— E posibil ca Parnassus să se numere printre motive, 
dacă există vreunul. 

Bracco vorbea pe un ton plin de încredere în sine, ca și 
cum mai făcuse asta de o sută de ori până atunci. 

— Dar Nancy Ross? se miră West. A fost ea acolo măcar 


atunci când a murit Markham? Ar fi trebuit să fie în spital, 
nu? 

— Nu se numără printre suspecți, explică Fisk. Ne 
interesează doar latura relaţiilor personale din Parnassus, 
dacă vrei. Jucătorii de acolo. Asta dacă găsim ceva 
interesant. 

— Ei bine... Femeia își lăsă ceașca jos. Chiar nu-l cunosc 
deloc pe Malachi Ross, deși evident că ne-am întâlnit de 
câteva ori. Pe Nancy însă o cunosc destul de bine. E o 
persoană încântătoare. Foarte activă, mă refer pe plan 
social E voluntară și pentru Opera Board, Kidney 
Foundation, alte câteva instituţii de binefacere, multe de 
natură medicală. West își îngustă ușor ochii. Vă pot spune 
că mi-este prietenă și din punct de vedere politic. Așa că 
mă tem că nu voi fi o sursă prea bună de amănunte 
picante. 

— Nu căutăm amănuntele picante, o asigură Bracco. 
Deși ideea că ar putea exista astfel de amănunte părea 
atrăgătoare, nu reprezenta o cale de urmat. Apropo, era 
cumva soră medicală? 

West scutură din cap. 

— Nu cred că Nancy a muncit vreodată ca să-și câștige 
pâinea. Adică să fi avut o slujbă adevărată. N-a avut 
niciodată nevoie de asta. Provine dintr-o familie cu bani. 

— Nici măcar atunci când soţul ei era tânăr? Ca să ajute 
familia? întrebă Bracco. 

West izbucni în râs. 

— Când soţul ei era tânăr, inspectore, Nancy era un 
bebeluș. Este a doua soţie a domnului Ross. M-ar 
surprinde dacă ar avea mai mult de treizeci și cinci de ani. 
Se încruntă ușor. Părinţii ei n-au fost încântați de această 
căsătorie. Îmi amintesc că am auzit că sursa banilor ei din 
această direcţie a secat. Lor nu le plăcea ideea că Nancy 
este un soi de soţie-trofeu pentru un bărbat mai în vârstă, 
așa că i-au tăiat de tot fondurile. Oricum s-a dovedit că nu 
a contat. Malachi se descurcă foarte bine... Clătină din cap 


gândindu-se la asta... așa cum o știe întregul oraș de altfel. 

Harlen se gândi în sfârșit să pună o întrebare. 

— Face ceva împreună cu soţul ei? Pentru Parnassus? 

Femeia scutură din cap. 

— Nu cred, nu anume pentru firmă. Dar dă petreceri 
mereu și presupun că într-o anumită măsură asta îl ajută 
pe el în afaceri. 

— Mereu? se miră Bracco. 

O încuviinţare scurtă. 

— Nu știu cum se descurcă cu copiii mici - are două 
gemene, cred că au acum șase ani, dar presupun că are 
dădace... Se gândi câteva clipe. Ca să revin însă la 
întrebarea ta, cred că organizează câte o petrecere 
somptuoasă în fiecare lună, precum și evenimente mai mici 
- legate de opere de binefacere - de două ori sau chiar de 
trei ori pe săptămână. 

Bracco nu cunoștea un asemenea stil de viaţă și nu 
părea să-l înţeleagă. 

— Şi asta se întâmplă în cele mai multe săptămâni ale 
anului? 

— Așa aș spune. Când e în oraș. 

— Şi unde altundeva mai e? 

— Păi... Femeia zâmbi și își deschise palmele în faţa ei. 
Presupun că oriunde vrea să se ducă. Au și o a doua 
reședință - cu adevărat spectaculoasă. Am fost acolo, are 
opt sau nouă sute de metri pătraţi - chiar pe malul lacului 
Tahoe. Și mai știu că ei - sau ea și fetele - își fac Crăciunul 
în Aspen sau în Park City. Cred că au propriul avion. 


Darrel Bracco alergă prin ploaie împreună cu partenerul 
lui, urcă în mașină și se așeză la volan. Prinse privirea lui 
Harlen, care își lega centura de siguranţă pe scaunul de 
alături. 

— Uau! 

— Bani adevăraţi, fu Fisk de acord. Bani adevăraţi din 
care să trăiești. 


— Propriul avion? Mi-ar plăcea să am avionul meu. 

— Și cum ai plăti benzina ca să te duci undeva? 

— Mda, cam așa e. 

Bracco ieși în trafic. Ploaia continua să cadă ca și cum 
nu avea de gând să se mai oprească, curgând în perdele 
lichide în faţa lor. Era aproape amiază, dar afară continua 
să fie întuneric ca la amurg, și după un timp, chipul lui 
Bracco se înnegură, ca răspuns la vremea mizerabilă. 

— Dar ca să începem cu ceva, știm că au fost bogaţi de 
la început, nu? zise el. Nu văd ce altceva am mai aflat. 

Fisk se gândi puţin. 

— Ne-a adus o ceașcă de cafea mai bună decât la Ed's. 

— Da, măcar asta. 

Mesajul, mai ales că venea de la Fisk, era unul pozitiv. 
În sfârșit munceau la un caz adevărat de omucidere, nu la 
o variantă de omor prin imprudenţă. lar adevărul era că un 
astfel de caz era cu totul altfel. Fără o îndrumare reală, 
acum erau obligaţi să urmeze pistele descoperite de 
inteligența și instinctele lor. Nu făceau decât să adune 
informaţii la întâmplare. Iar prin definiție, cea mai mare 
parte a unor astfel de informaţii era irelevantă. Însă unele 
dintre ele puteau fi importante - pur și simplu, nu aveai de 
unde să știi până ce nu le aflai. 

Fără să mai discute, Bracco vira spre vest, către Kaiser 
și casa lui Ann Kensing. Concentrat, Fisk rămase tăcut o 
vreme. 

— Darrel. 

— Da? 

— Cât crezi că ar costa un avion? 

— Cred că e unul dintre lucrurile alea pe care, dacă 
ajungi să întrebi cât costă, e clar că nu ţi le permiti. 

Însă partenerul lui era plin de surprize. Ceva îl stârnise 
în legătură cu ancheta, iar acum își urmărea în mod clar 
un șir de idei. 

— Nu, nu la asta mă refer. Mă refer la întreţinere - 
hangarul, benzina, cheltuielile lunare, asigurarea? 


— Nu știu. Presupun că depinde de locul unde îl ţii, de 
mărimea avionului, de multe. De ce? 

Fisk ridică din umeri. 

— Mă gândeam la unu virgulă două milioane. Cât ar 
însemna asta? 

Lui Darrel nu-i fu greu să răspundă. 

— Dacă aș avea atât, m-aș retrage pe o plajă în Costa 
Rica. De unde a mai răsărit și numărul ăsta? 

— Atât câștigă Ross pe an. Bracco îi aruncă o privire 
plină de scepticism și Fisk se grăbi să replice: Hei, asta a 
fost suma dată în ziar - în „Citylalk”. Trebuie să fie 
adevărată. Dar pe mine nu mă interesează cât de mult 
înseamnă asta. Mă interesează dacă e suficient. 

Bracco izbucni în râs. 

— Ajunge, crede-mă. 

— Oare? Două reședințe, o căsătorie anterioară, care 
înseamnă probabil partaj și pensie alimentară. O nevastă 
nouă, tânără, care dă petreceri, copii la școli private, 
servitori, avioane, vacanțe. 

— Totuși sunt unu virgulă două milioane. 

Pentru Darrel Bracco, fiu de poliţist, un milion de dolari 
însemna același lucru cu un miliard. Ambele erau sume 
imense de bani, de necâștigat într-o viaţă întreagă. 

Pentru Fisk însă, era clar că lucrurile nu stăteau așa. 

— Ai citit vreodată o carte intitulată Rugul 
deșertăciunilor? 

— A fost o carte? Cred că am văzut filmul. 

— Mda, în fine, filmul a fost prost, dar mai întâi a fost 
cartea. În fine, o chestie mișto din carte este atunci când 
tipul parcurge lista cheltuielilor și vede că îi este imposibil 
să se ajungă cu un milion de dolari pe an. lar asta se 
întâmpla cu zece ani în urmă. 

— Ar fi trebuit să mă cheme pe mine, replică Bracco. L- 
aș fi ajutat imediat. 

— Ideea e, insistă Fisk, că poate am aflat ceva util de la 
mătușa Kathy. În loc să ne concentrăm pe averea lui Ross, 


poate că e mai bine să ne gândim cât de sărac e. Adică, să 
fim cinstiți, dacă ai cheltuieli mai mari decât veniturile, 
ești sărac, nu? Indiferent câţi bani faci. 


Se opriră mai întâi la Kaiser, unde aflară că doamna 
Kensing sunase ca să anunţe că e bolnavă. 

Ploaia care cădea necontenit din noaptea precedentă se 
înteţise. Ajunsese ca un muson, izbind aproape orizontal 
din pricina vântului puternic care sufla dinspre ocean, 
astfel încât picăturile îi loveau cu furie pe cei doi 
inspectori care așteptau pe veranda casei, femeia răspunse 
la sonerie îmbrăcată cu ciorapi gri, blugi de firmă și un 
pulover roșu, pe gât. Bracco avu imediat impresia că 
femeia nu dormise de două nopti. 

Părul blond, lung până la umeri, era complet răvășit, 
fără pic de machiaj, femeia părea trasă la faţă și trecută. 
Cu toate astea, continua să fie atrăgătoare. Ochii, în 
special, de un albastru profund, aproape electric, păreau 
imenși cât întreaga lume. Bracco nu mai văzuse așa ceva. 

Chiar și după ce se prezentară și scoaseră legitimaţiile, 
doamna Kensing continuă să îi privească pur și simplu, 
până ce Bracco întrebă dacă puteau să intre. Femeia dădu 
din cap și se retrase un pas, deschizând larg ușa. 

— Îmi cer scuze, rosti ea pe un ton absent, apoi așteptă 
alte câteva clipe lungi până ce închise ușa în urma tuturor. 

Vestibulul era prost luminat. Rămaseră, șiroind de apă, 
pe carpeta de pe podeaua încăperii micuţe. 

— Poate că ar trebui... rosti ea, aeriană și fără să 
termine propoziţia, după care o luă înainte către un hol 
mic, apoi în dreapta, spre bucătărie. 

Un maldăr imens de rufe zăcea pe masă. Pe blatul de 
lucru se vedeau vase murdare de la micul dejun - o cutie 
de lapte și suc, două cutii de cereale, o pară maronie și 
felii de banană pe o farfurie crăpată. Intr-un târziu, femeia 
se concentră asupra celor doi bărbaţi care așteptau în 
încăperea micuță și umedă. 


— Bine. Ce e? 

Privirea ei se plimbă de la un inspector la celălalt. 

Bracco scoase reportofonul și îl puse pe blat în faţa 
femeii. Își drese glasul și recită numele lui, data, numărul 
insignei, chestiile obișnuite pentru interogatorii. Nu 
repetase ce avea de gând să întrebe și nu se gândise în ce 
stare se putea găsi femeia care avea să le răspundă la ușă. 
Însă acum trebuia să înceapă de undeva, altfel era convins 
că ea avea să-i dea pe amândoi afară pe ușă. 

— Doamnă Kensing, dumneavoastră și Tim Markham aţi 
fost amanti, nu-i așa? 

Femeia își drese glasul. 

— Am fost, dar el a rupt relaţia. De două ori. 

— De ce? 

— Pentru că se simţea vinovat față de familie. Mai ales 
faţă de copii. Însă nu-și mai iubea soţia. Așa că a continuat 
să vină la mine. 

— Dar v-a părăsit din nou, nu-i așa? Corect? 

— Temporar. Ar fi revenit. 

— Şi de ce a plecat? 

— Pentru că trebuia să încerce din nou cu familia. Mi-a 
spus că încă o dată. 

— Şi când s-a întâmplat asta? întrebă Fisk. 

— Săptămâna trecută. La sfârșitul săptămânii trecute. 

— Şi aţi avut ceva probleme? întrebă Bracco. Legate de 
decizia lui? 

— Cum să nu? Știam... Femeia avea o privire dură. 
Ştiam că în cele din urmă va reveni la mine, ca 
întotdeauna. Mă iubea. Nu am înţeles de ce a mai vrut să 
treacă iarăși pe toată lumea prin chinuri. Toată tevatura 
asta. l-am spus că ar fi mai bine să se separe. Să curețe 
atmosfera. 

— Așa cum aţi făcut dumneavoastră în căsnicie? întrebă 
Fisk. 

Femeia nu arătă în niciun fel că s-ar simţi ofensată de 
întrebare. 


— Da, cum am făcut eu. Imediat ce mi-am dat seama că 
îl iubeam pe Tim, și nu pe Eric, i-am spus că trebuie să se 
mute. Adică, ce sens mai avea? N-aveam de gând să 
trăiesc în minciună. 

Fisk se uită la partenerul lui. 

— Şi Carla cum a suportat toate astea? Plecarea lui? 

— Dar el nu a părăsit-o niciodată, îl corectă femeia cu 
amărăciune în glas. Eu am fost mereu cea de pe tușă. 

— Dar știa de dumneavoastră? Ce s-a întâmplat atunci? 

— Păi, l-a ameninţat, evident. A spus că îl părăsește și îi 
ia toţi banii. El n-avea să primească drept de vizitare a 
copiilor. De-asta s-a întors el. 

— Adică ultima dată? 

Însă Fisk nu așteptă ca femeia să răspundă la întrebarea 
colegului său. 

— Ştiţi că și Carla și copiii ei sunt morți? 

Ea încremeni o fracțiune de secundă. Apoi: 

— Am văzut grozăvia, dar am închis televizorul. Nu mă 
interesează. Nu are nimic de-a face cu mine. Se uită 
sfidătoare la ei. Nu vreau să mai discut despre asta. Nu-mi 
pasă de ea. 

Fisk interveni: 

— Poate Carla nu l-a primit înapoi? Poate că era încă 
furioasă pe el? 

Brusc ea ridică vocea: 

— Nu mă ascultați?! Se terminase. Vântul izbi cu putere 
în fereastra bucătăriei, aducând picături grele de ploaie cu 
el. Tim avea de gând să-i spună tot ce greșise în viaţa lui. 
Poate să o ia de la capăt. Ce prost nenorocit! 

— Dar i-a spus așa ceva? întrebă Fisk. 

— Cui îi pasă? Ce mai contează acum? După ce a plecat 
de la mine, nu l-am mai văzut, ripostă femeia. Habar n-am 
ce a făcut. 

— Şi când s-a întâmplat asta? întrebă Bracco pe un ton 
mai blând. Ultima dată când l-aţi văzut? 

Femeia plesni cu putere în blat. 


— La naiba! Nu-mi pasă! Nu mă auziţi? Ce contează e că 
eu am fost lăsată baltă aici. Făcu un gest larg, disperat, 
arătând în jurul bucătăriei micuţe. Aici. De una singură. 

Fisk interveni iarăși: 

— Ştiaţi că soţul dumneavoastră l-a îngrijit pe domnul 
Markham la Portola? 

— Mda, știam asta. L-am văzut imediat după. Privirea ei 
deveni tăioasă. De ce e așa de important? 

— Markham v-a distrus căsnicia. Poate că l-a urât pentru 
asta. 

— Poate, și ce-i cu asta? Femeia clătină din cap. Chestia 
asta a ieșit la iveală acum doi ani. Este o poveste veche. 

Inspectorii schimbară o privire. 

— Vreţi să spuneţi că nu mai nutrea resentimente? 
întrebă Fisk. 

— Ba sigur că nutrea resentimente. Nu ascundea deloc 
faptul că îl ura pe Tim. Întotdeauna... Ezită. De ce mă 
întrebaţi? 

Fisk îi spuse. 

— Încercăm să aflăm cine l-a ucis, doamnă Kensing. Știu 
că și dumneavoastră vreţi să aflaţi asta. 

Ochii ei se îngustară. 

— Cum adică, l-a ucis? A fost lovit de o mașină. 

— Nu, doamnă, a fost ucis, replică Bracco. 

— Nu știați? întrebă Fisk cu brutalitate. Nu aţi citit 
ziarul de dimineaţă? 

— Ba da, răspunse ea cu o voce încărcată de sarcasm. 
Mi-am dus copiii la școală, apoi i-am cerut menajerei să-mi 
aducă ziarul, cafeaua și prăjiturile. Încă n-a ajuns să spele 
rufele sau vasele. Concediindu-l pe Fisk, se întoarse către 
Bracco. Spuneţi că l-a călcat cineva intenţionat? 

Bracco încuviință. 

— Nu a fost accidentul de vină, zise el. A fost ucis la 
spital. Cineva i-a injectat potasiu. 

În ochii ei se observă panica. 

— Nu știu ce vreţi să spuneţi. 


Fisk făcu un pas către ea. 

— Sunteţi soră medicală și habar n-aveţi de potasiu? 

— Bineînţeles că am habar. Dar ce legătură are asta cu 
moartea lui Tim? 

— Asta l-a ucis, replică Bracco. Pe bune. 

Încet, vestea păru să ajungă în mintea ei. 

— În spital? Apoi încet, pe măsură ce se gândea la ce 
auzise, chipul ei se transformă până ce ajunse contorsionat 
de furie. Nenorocitul! Nemernicul ăla nenorocit! Se uită pe 
rând la inspectori și rosti cu convingere: Puteţi înceta 
căutările anunţă ea. Știu cine l-a ucis. 


13 


Kensing lucra la clinica Judah și nu părea dispus să 
răspundă la apelurile telefonice, așa că Hardy decise să se 
ducă acolo, sperând ca apariţia lui neașteptată să 
contribuie la transmiterea sentimentului de pericol de care 
el se simțea ameninţat. Așa că se aventură prin furtuna de 
afară și ajunse la clinică la timp pentru a mai petrece o 
jumătate de oră în sala de așteptare aglomerată înainte ca 
doctorul Kensing să vină să-l vadă, îmbrăcat în uniforma 
lui albă și stetoscopul atârnat de gât. Doctorul îi spuse că 
nu putea lua o pauză, nici măcar pentru câteva minute. 

Slujba era mai importantă. Era pur și simplu prins până 
peste cap acolo, după cum își dădea seama și Hardy. Și, 
oricum, nu aveau ei programată o întâlnire pentru acea 
seară? 

Hardy încercă să-l facă să priceapă cu ce realitate se 
confruntau, dar doctorul nu părea dispus să o accepte. 

— Nu văd ce s-a schimbat azi faţă de ieri, replică el. 

Făcu un gest de neajutorare cu mâinile. 

— S-a schimbat totul, îi explică Hardy cu o răbdare de 
care nu se crezuse în stare. leri nimeni nu credea că 
Markham a fost ucis, așa că nu conta faptul că îl urai. 
Acum contează. Mult de tot. Ca atare, ai avut motivele, 
mijloacele și oportunitatea. Crede-mă că înseamnă mare 
ghinion să strângi toate aceste trei elemente în jurul tău 
într-un caz de omucidere. 

Însă doctorul respinse grijile avocatului printr-o 
scuturare a capului. 

— Am discutat despre toate astea la telefon azi- 
dimineaţă, nu? Își puse mâna pe braţul lui Hardy. Ascultă, 
apreciez preocuparea ta, dar trebuie să am grijă de 
pacienţi, altfel nu mai apucăm să vorbim diseară. Imi pare 
rău că ai fost nevoit să vii până aici, dar acum n-am timp. 

Hardy se apropie și își cobori vocea. 

— Asta încercam să-ți spun și eu. Nu vom discuta 


diseară, doctore. Cel puţin, nu cu poliţia. Am anulat 
întrevederea. 

Kensing se arătă ușor surprins. 

— De ce ai făcut asta? 

— Pentru că sunt avocat și treaba mea este să te 
protejez pe tine. 

— Nu am nevoie de protecţie. O dată ce vor auzi ce am 
de spus, mai ales dacă ofer informaţiile voluntar, mă vor 
șterge de pe lista lor. 

— Zău? Şi tu știi asta pentru că ai o experienţă 
îndelungată în dreptul penal, nu? Hardy se uita fix în ochii 
clientului său. Ascultă-mă bine. Îţi promit - ai cuvântul 
meu de onoare - că ei nu vor face asta. Nu te amăgi 
singur. lți place sau nu, ești suspect de crimă. Nu vor 
căuta motive ca să-ţi dea drumul. Vor căuta motive ca să te 
bage la răcoare. lar eu nu vreau să le dau ocazia să facă 
asta. Noi doi trebuie să petrecem mai mult timp împreună. 
Mult timp. Cum ar fi cea mai mare parte a weekendului. 

Kensing clătină din cap. 

— Nu știu ce să zic. Pentru sâmbătă am bilete la meciul 
echipei Giants. Copiii sunt la mine și vreau să-i duc la 
meci. 

— Minunat, replică Hardy, dar n-o să duci pe nimeni 
nicăieri dacă ești în pușcărie. Ideea e că noi doi avem 
nevoie să petrecem ceva timp împreună. Chestia asta e 
serioasă, înţelegi? 

Dincolo de umărul lui Kensing, în sala de așteptare, un 
bebeluș începu să plângă. 

Kensing se uită la ceas, se încruntă și privi spre bebeluș. 

— Bine, rosti el, arătând spre sursa zgomotului, dar și ce 
e aici e o chestiune serioasă. Cu ce mă ocup eu. Schiţă un 
zâmbet profesional. Poate duminică, ce zici? 

Bătându-l ușor pe Hardy pe spate, se răsuci pe călcâie și 
dispăru prin ușa care ducea spre cabinetul doctorilor. 

Hardy venise pe jos din parcare și era ud leoarcă. După 
plecarea lui Kensing, se așeză puţin pe un scaun de plastic, 


apoi își trecu degetele prin părul ud, se ridică și își încheie 
haina de ploaie, pregătindu-se să se întoarcă. 


— Îmi verific doar investiţia, zise Hardy când Moses 
McGuire ridică surprins privirea din spatele tejghelei 
barului de la Shamrock. 

Era singurul client de acolo. 

— Ce investiţie? Ţi-am dat sfertul tău la schimb, în caz 
că te lasă memoria, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Bei? 

Hardy nu băuse de șase luni ceva în cursul zilei, dar în 
urma eșecului de a discuta cu cineva de la procuratură, a 
atitudinii lui Freeman, a vremii mizerabile și a recentei 
dispute cu Kensing, era gata să încerce orice ca să-și 
schimbe norocul. 

— Ai Sapphire în spatele barului? 

Deși McGuire dezaproba ginul sub orice formă, nu avea 
nevoie să-l întrebe pe Hardy cum îl dorea. Sec, într-un 
pahar plin și rece. În timp ce turna, întrebă: 

— Ești bine? Frannie e bine? 

O crescuse mai mult singur pe sora lui mai mică, soţia 
lui Hardy, și încă simţea nevoia să o protejeze. 

— Suntem bine. Am avut o întâlnire care n-a mers bine. 
Nu are legătură cu Frannie. Sorbi din pahar și dădu 
satisfăcut din cap. Chestia asta e perfectă, zise el. 

Moses, a cărui băutură, Scotch Macallan, se afla 
întotdeauna la îndemână, ridică paharul, îl ciocni cu al lui 
Hardy, și îl duse la buze. 

— Aia, replică el, e gin amestecat cu vermut sec și cu 
gheaţă. Asta, accentuă el, ridicând propriul pahar, este 
perfecţiune. Dar accept complimentul cu graţie și umilinţă. 
De ce nu îl chemi la tine la birou? 

— Pe cine? 

— Pe cel cu care te-ai întâlnit. Nu știam că faci vizite la 
domiciliu. 

— Nu fac. Chestia asta părea importantă. 

— Păi cel puţin pentru unul dintre voi. 


Auzind adevărul vorbelor, Hardy dădu trist din cap. 

— Sau poate aveam nevoie doar de un pretext ca să mai 
ies din rutină. 

Moses trase taburetul pe care îl ţinea în spatele barului. 

— Te-am auzit, zise el. Vrei să pleci la un drum lung? 
Dacă plecăm acum, până la căderea nopţii suntem în 
Mexic. 

— Nu mă tenta. Hardy își ridică paharul, bău din el și 
rosti gânditor: Poate că aș reuși să retrag copiii de la 
școală... 

— Nu mă gândeam să luăm progeniturile cu noi. 

Hardy observă tonul și se uită la chipul ridat din cealaltă 
parte a tejghelei. 

— Tu și Susan sunteţi bine? 

— Cel puţin, nu cred că divorțăm. Moses luă o gură de 
whisky. Dar cred că asta se întâmplă doar pentru că am 
convenit amândoi ca primul care rostește cuvântul cu D să 
ia copiii. Am auzit că în Mexic e cald în perioada asta a 
anului. 

— Intotdeauna e mai cald ca aici. 

Priviră amândoi spre fereastră, pe care ploaia cădea 
șiroaie. Copacii care mărgineau parcul erau pe jumătate 
aplecaţi în bătaia vântului. 

Brusc, Hardy se ridică în picioare. Împinse paharul 
neterminat spre marginea tejghelei. 

— Pleci așa de repede? se miră McGuire. Abia ai venit. 

Hardy arătă spre băutură. 

— Dacă termin chestia aia, și aș vrea cu disperare să o 
fac, nu mai plec niciodată. 

— Din fericire, nu trebuie să o faci. 

— Ba nu, trebuie. Am de lucru și diavolul încearcă să-mi 
ofere un pretext ca să nu fac asta. Dar am o idee pentru 
tine și Susan. De ce nu luaţi pe cineva să vă ţină locul aici 
și să aduceţi la noi copiii la noapte. Îi ţinem la noi. Iar voi 
doi ieșiţi în oraș. Cum sună? 

— Ar putea funcţiona, răspunse McGuire. Deși nu e 


Mexic. 
— Mda, dar decât deloc... Hardy îl bătu prietenește pe 
McGuire pe braţ. Gândește-te la asta. 


Stând în faţa marelui juriu după un prânz de lucru cu 
Clarence Jackman și cu Abe Glitsky, Marlene Ash se simţea 
în elementul ei. Cei nouăsprezece cetăţeni adunaţi în sala 
de audieri a Comisariatului de Poliţie, aflată la etajul cinci 
al Palatului de Justiţie, un etaj mai sus faţă de biroul lui 
Glitsky și două etaje mai sus faţă de biroul lui Jackman, 
păreau dornici să ajute cu tot ce puteau la înfăptuirea 
actului de justiţie. Deși arătau ca o adunătură - persoane 
de ambele sexe și reprezentând majoritatea grupurilor 
etnice din oraș, Marlene știa prea bine că acești oameni 
din faţa ei, la fel ca și alţii aidoma lor care compuneau 
juriile (nu numai marile jurii) din întreaga ţară, alcătuiau 
coloana vertebrală a sistemului legal în cadrul căruia își 
desfășura ea activitatea. Fără acești indivizi, cetăţenii 
cumsecade ai naţiunii, justiția ar fi fost un concept fără 
conţinut, iar structura societăţii s-ar fi destrămat. 

Așa că Marlene se purtă corect faţă de ei, din respect 
pentru inteligenţa și experienţa lor. 

— Doamnelor și domnilor din marele juriu, începu ea. 
Marţi, 10 aprilie, Timothy Markham și-a început alergarea 
obișnuită de dimineaţă. Când a ajuns în dreptul Twenty- 
sixth Avenue, aici în oraș, a fost călcat de o mașină verde, 
model vechi american. Şoferul a fugit repede de la locul 
faptei. Dar domnul Markham nu a murit din pricina acestui 
accident de mașină. După ce a fost operat și oarecum 
stabilizat în spitalul Portola și în vreme ce zăcea neajutorat 
pe pat, o persoană sau mai multe persoane i-au 
administrat o supradoză de potasiu. Potasiul e un 
medicament banal. Se găsește în sălile de urgenţe și în 
secţiile de terapie intensivă. Dar, dacă este administrat în 
doze mari, potasiul poate ucide. lar domnului Markham i s- 
a administrat tocmai o asemenea doză. În aceeași noapte, 


soţia lui, Carla, și cei trei copii ai familiei au decedat în 
locuinţa lor în urma unor plăgi împușcate. Astăzi și aici am 
decis să intervenim ca să aflăm identitatea ucigașului sau a 
ucigașilor responsabili de aceste morţi violente. 

Toate privirile stăteau aţintite asupra ei. Cei mai mulţi 
juraţi aveau la dispoziţie carneţele pe birourile din faţa lor 
și erau gata să-și ia notițe. 

— Medicul legist a declarat că doamna Carla Markham 
s-ar fi putut sinucide, continuă Marlene, dar o astfel de 
concluzie este încă prematură. Locotenentul Glitsky, șeful 
Departamentului Omucideri, va depune mărturie în câteva 
clipe. El conduce o anchetă paralelă pentru lămurirea 
acestui aspect al cazului, și este posibil să ajungă la 
concluzia că într-adevăr doamna Markham s-a sinucis după 
ce și-a omorât restul familiei sau este posibil să aresteze 
un suspect de crimă înainte ca dumneavoastră să fi adunat 
destule dovezi pentru a da un verdict. Făcu o pauză și se 
uită în ochii câtorva dintre juraţi. Vom rezolva această 
chestiune când vom ajunge la ea. Între timp, 
municipalitatea a primit o factură în valoare de 
treisprezece milioane de dolari pentru servicii... 


Hardy nu era deloc sigur de ce venise la Portola. Își zise 
că probabil avusese intenţia de a discuta cu cineva din 
administraţie, dar nimeni nu voia să discute cu el. Nu-și 
fixase vreo întâlnire - iar chestia cu întâlnirile fixate 
începea să devină deja o obsesie. Toată lumea era ocupată, 
întreg personalul medical și administrativ era implicat în 
gestionarea crizei declanșate de evenimentele care 
apăruseră cu o săptămână în urmă în spital, unde mai pui 
problemele companiei care gestiona activitatea. Nimeni nu 
avea timp pentru întâlniri neprogramate. 

„O astfel de zi ar trebui să mă înveţe să-mi ţin în frâu 
entuziasmul adolescentin”, își spuse el în vreme ce 
străbătea ud leoarcă holul lung, îndreptându-se spre ieșire. 
Tocmai își făcea curaj să dea piept cu vremea de afară 


când observă un indicator care îndruma oamenii spre 
diverse locaţii, pe una dintre acestea stând scris Bufet. Își 
dădu seama că, dacă nu întreabă, nimeni nu-i putea refuza 
accesul, așa că se întoarse și urmă direcţia săgeţii. Trecuse 
binișor de ora prânzului, iar locul, chiar dacă nu era 
pustiu, nu era nici aglomerat. Hardy luă o gogoaşă și o 
ceașcă de cafea, plăti la casă și rămase în picioare, 
așteptând o clipă de inspiraţie divină. La o masă de lângă 
fereastră, o femeie în uniformă de asistentă citea o carte. 
Hardy porni spre ea. 

Când se apropie, aprecie că femeia avea între treizeci și 
treizeci și cinci de ani. Drăguţă, păr șaten tuns scurt, 
constituţie medie. 

— Scuzaţi-mă, zise el. 

Femeia nu-și dezlipi ochii de pe pagină și ridică un 
deget. După ce termină de citit paragraful, își ridică 
privirea. 

— Da? Vă pot ajuta cu ceva? 

Cuvinte de bun venit. Dar Hardy nu știa dacă trebuie să 
se aștepte să descopere ceva discutând cu ea. N-avea de 
unde ști dacă nu încerca. 

— Mă numesc Dismas Hardy. Sunt avocatul doctorului 
Kensing. Vă supăraţi dacă mă așez câteva clipe? 

Pe chip îi apăru o umbră de dezgust, care dispăru într-o 
fracțiune de secundă. Femeia ridică din umeri și zise: 

— Deloc, dar de ce? Am intrat în vreun bucluc? 

Hardy trase un scaun de la o masă învecinată. 

— Nu cred. Dar dumneavoastră? 

Vorbele o deranjară. 

— Nu! Adică, aţi spus că sunteţi avocat. De obicei 
avocaţii nu le fac vizite oamenilor care au dat de bucluc? 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, presupun că da. Insă 
acum nu este cazul. 

li dădu femeii o carte de vizită și, în vreme ce ea o 
studia, o întrebă cum o cheamă. 

— Rebecca, răspunse femeia. Rebecca Simms. 


— Așa o cheamă și pe fata mea. Noi îi spunem Beck. 

Femeia dădu din cap, oarecum mai liniștită, apoi privi 
din nou cartea de vizită. 

— Dismas? Am pronunţat bine? 

El încuviinţă. 

— Hoţul cel bun. Și sfântul patron al ucigașilor. Adesea 
mă întreb la ce s-au gândit părinţii mei când m-au botezat 
așa. 

— Deci doctorul Kensing are probleme? întrebă femeia. 

Hardy reflectă asupra răspunsului. Suflă în cafea, apoi 
puse ceașca neatinsă în faţa lui. 

— Pe scurt, da. 

— Din pricina lui Tim Markham? Și a faptului că se 
crede că a fost ucis aici? 

Hardy își zise că se așezase unde trebuia. 

— Exact. 

Femeia clătină dezgustată din cap. 

— Dar e ridicol. Crimă. Să fim serioşi. 

— Ridicol în ce fel? 

— Păi nu spun că trebuie să fi fost neapărat un accident. 
Presupun că e posibil să-i fi administrat cineva intenţionat 
o supradoză. Dar la Urgenţe, noi folosim mereu potasiu. 

— Sunteţi asistentă la Urgenţe? 

— Uneori, răspunse femeia. Facem cu schimbul. Am fost 
acolo de multe ori. 

— Şi potasiul este la îndemâna tuturor? 

— Evident, orice cadru medical are acces la el. Dozele se 
află chiar în spatele oficiului asistentelor. 

Pentru Hardy, vestea era bună, căci asta însemna că mai 
mulți oameni, nu doar clientul său, aveau acces la 
substanţă. 

— Așadar, în opinia dumneavoastră, o supradoză de 
potasiu se putea administra și accidental? Sau doar 
intenționat? 

— Nu. De obicei doar accidental. 

— Şi se întâmplă des astfel de accidente? 


— Uneori. Femeia nu părea să-și facă griji în privinţa 
asta. Imi amintesc de o noapte de sâmbătă de la sfârșitul 
verii, când am avut niște răniţi prin împușcare și cred că 
avuseseră loc și vreo două accidente de mașină. Vă dați 
seama că la Urgenţe a fost o nebunie. Doctorii ţipau ordine 
în stânga și în dreapta. Unul dintre tipii împușcați avea 
hemoragie puternică, inima începea să-i cedeze și avea 
nevoie de fluide cu potasiu, așa că a primit o doză și, 
înainte ca doctorul să revină la el, cineva i-a mai 
administrat o doză, crezând că e prima. 

— Şi ce s-a întâmplat? Omul a murit? 

— Nu. Doctorul și-a dat seama imediat ce se petrece. 
Așa că i-a pus padelele de șoc electric, apoi a pompat 
insulină și glucoză, iar omul și-a revenit. 

— Şi atunci, ce credeţi? S-a întâmplat același lucru și în 
cazul domnului Markham? 

— Nu știu. Nu am fost acolo. Mai întâi ar fi trebuit să-și 
dea seama care e problema, corect? Adică, în cazul tipului 
împușcat, doctorul era chiar acolo și ceruse potasiu. Poate 
că doctorul Kensing n-a știut. Sau nu a pus cap la cap 
indiciile suficient de repede. El ce spune? 

Hardy dădu semne de frustrare. 

— A fost foarte ocupat. Până la autopsie, credea că 
Markham a murit în urma accidentului. 

— Să știți că oamenii mai și mor. Pur și simplu. 

O încuviinţare scurtă. Ştia prea bine. Revenea la ziua de 
naștere a fiului său demult dispărut dintre cei vii, Michael. 
Cu un efort vizibil, Hardy se scutură de amintirile 
dureroase. 

— Unul dintre motivele pentru care am venit azi aici a 
fost să-mi fac o idee despre acest loc, despre atmosfera 
generală. Am auzit zvonuri că unii doctori sunt 
nemulțumiți de administraţie. Pacienţii sunt refuzaţi. Apoi 
a mai fost și toată tărășenia aia cu fetița Emily. 

Făcu ochii mari de surprindere. 

— Şi atunci a fost cazul doctorului Kensing, nu-i așa? El 


e cel care a internat-o. Știam eu că îmi amintesc ceva când 
aţi menţionat numele lui pentru prima dată. Asta era. 

Hardy jucă inteligent prefăcându-se că știuse de la bun 
început acest amănunt despre Kensing, deși era pentru 
prima dată când auzea de el. 

— A avut necazuri mari atunci? întrebă el. 

Brusc, Rebecca își întoarse capul, privind de jur 
împrejur. Hardy își dădu seama că întrebările lui o 
făcuseră să intre în defensivă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Femeia expiră cu zgomot, cercetă iarăși încăperea cu 
privirea, se uită la ceas și la cartea din mână. În cele din 
urmă reveni la el. 

— Nu se știe niciodată adevărul în astfel de chestiuni. 
Mă refer la ce s-a petrecut cu adevărat. Dar nimeni nu 
poate da crezare notelor interne sau tuturor 
stupidităţilor... Oftă încă o dată, apoi își recăpătă 
stăpânirea de sine. În fine, toată lumea a vorbit, evident, 
despre incident săptămâni întregi. Cu toţii - personalul 
mediu - și chiar și doctorii, o chestie care nu se întâmplă 
prea des, am socotit că el a procedat corect. Adică, era 
vorba de un nou-născut. Ce să fi făcut? Să-i lase să țină 
bebelușul la County fără mama lui? 

— Şi să înţeleg că administraţiei nu i-a plăcut chestia 
asta? 

Ea râse amar, apoi se aplecă peste masă și răspunse în 
șoaptă: 

— Am auzit că l-ar fi concediat, moment în care povestea 
a ajuns în ziare... 

— Poftim? Lista lucrurilor necunoscute despre client 
continua să crească, iar povestea asta îl uimea. El și 
clientul lui aveau neapărat nevoie de o discuţie. Vreţi să-mi 
spuneţi că doctorul Kensing a fost sursa? Pentru ziare? 

Ea încuviinţă. 

— N-a recunoscut niciodată, dar toată lumea știe că ela 
fost. Cred că acum e doar o chestiune de timp până ce îl 


vor concedia de-a binelea, chiar dacă va trebui să se 
inventeze un motiv. Nu că ar fi singurul. 

— Cum adică? 

Ea se asigură din nou că n-o auzea nimeni. 

— Cei mai mulți oameni de aici sunt speriaţi să nu-și 
piardă slujbele, fie că fac ceva ce nu trebuie, fie că nu fac 
nimic. E rău de tot. Se încruntă. Deci o să îl acuze pe 
doctorul Kensing de această crimă? Ar fi groaznic. 

— Nu știu, recunoscu Hardy. E posibil. 

— Pentru că domnul Markham avea de gând să-l 
concedieze? 

— Ar putea fi un motiv, da. „Încă unul”, își zise Hardy în 
gând. Cu voce tare: Sunteţi sigură că domnul Markham a 
fost cel care voia să-l concedieze? 

— Sunt sigură, răspunse ea. El conducea totul pe aici. 
Cine altcineva? 


14 


— Glitsky, Omucideri. 

— Cine e acolo? 

— Păi n-ai auzit? Aici e Abe Glitsky, Departamentul 
Omucideri, Poliţia din San Francisco. Cu cine vorbesc? 

— Jack Langtry. Abe? Chiar tu ești? 

— Da, chiar eu sunt, Jack. Ce se întâmplă? 

— E ceva tare ciudat. Tocmai am apăsat butonul de 
reluare apel de pe telefonul celular al Carlei Markham. Să 
fi sunat la Omucideri înainte de a muri? 

— Unde ești acum? 

— Jos. În laborator. 

— Nu te mișca de acolo. Vin imediat. 


Langtry aștepta în biroul lui de la capătul holului. În 
afară de el, mai era un criminalist, sergentul Carol Amano. 
Acesta așeza telefonul chiar în mijlocul mesei de lucru, ca 
și cum ar fi fost o bombă. Langtry ceruse deja 
înregistrările complete ale apelurilor telefonice efectuate 
de la casa Markham și de pe telefonul mobil. Totodată, îl 
sunase pe Lennard Faro de la laborator și îl rugase să vină 
cât se putea de repede la el. 

Glitsky ajunsese în birou și acum se plimba nervos în 
timp ce vorbea, ceea ce i se întâmpla foarte rar. Langtry își 
dădu seama că era extrem de agitat. 

— Bun, hai să ne gândim și la alte posibilităţi, zise 
Glitsky. Telefonul era în geanta ei. Poate că unul dintre 
oamenii noștri nu a putut ajunge la un alt telefon șia sunat 
aici în vreme ce noi cercetam casa. 

— Imposibil. 

Amano nici măcar nu voia să ia în calcul o asemenea 
posibilitate. 

Chiar și Langtry scutură din cap. 

— Sunt de acord. Nicio șansă, Abe. Ai văzut cine era la 
locul crimei. Eu, Len, Carol, ceilalţi, și vorbim aici de 


echipa „A”. Nimeni nu scoate un telefon dintr-o poșetă la 
locul unei crime ca să vorbească acasă. Pur și simplu, nu 
se poate întâmpla. Dar presupunând că luăm lucrurile așa 
cum se prezintă, ea a sunat la Departamentul Omucideri. 
Asta ce mai înseamnă? 

— Ne-ar ajuta să știm când a sunat, zise Glitsky. 

— Dacă avem noroc, vom avea informaţia peste câteva 
ore, replică Langtry. Dar cred că putem presupune că s-a 
întâmplat după ce ea a plecat din spital și înainte de 
venirea musafirilor. 

— Probabil în timp ce conducea spre casă, adăugă 
Amano. 

Glitsky procesă informaţiile. i 

— Adică înainte să știe cineva de potasiu. Inainte ca noi 
să știm că e vorba de o crimă. 

— Poate că ea știa că e o crimă, rosti Amano oarecum 
agitat. Poate că ea a comis crima și a sunat ca să 
mărturisească, apoi s-a răzgândit. 

— A fost la spital, Abe? Când ela murit? 

— Mda, răspunse Glitsky, oarecum distrat. 

— Bine, atunci, zise Langtry. Zărind expresia lui Glitsky, 
întrebă: De ce nu? 

— Nu știu. 

— Poate că el o rupsese iarăși cu ea. Evident, lui Amano 
îi plăcea ideea. O părăsea pentru totdeauna. Era geloasă, 
furioasă... 

Glitsky scutură din cap. 

— Şi apoi, ca din întâmplare, el a fost lovit de o mașină 
oarecare, oferindu-i Carlei ocazia de a merge în ambulanţă 
cu el, după care l-a ucis la spital? După care ea s-a întors 
acasă și și-a întreţinut prietenii timp de șase sau șapte ore 
înainte de a-și omori copiii și de a se sinucide? Chestia asta 
nu mi se pare plauzibilă, oameni buni. Deloc chiar. 

Cei doi inspectori schimbară o privire. 

— Ai altă teorie? întrebă într-un târziu Langtry. 

Glitsky își ţuguie buzele. 


— Nu. Nu-mi plac teoriile. Nu știu la ce oră a făcut 
apelul și nici dacă a răspuns cineva de la sediu. Din câte 
știu, e posibil ca ea să fi văzut accidentul. 

Amano se duse la ușă și privi pe coridor. Apoi se 
întoarse. 

— Vine Faro, anunţă ea. 

Câteva secunde mai târziu își făcu apariţia și șeful 
echipei de investigaţii criminalistice, care salută pe toată 
lumea și întrebă ce se întâmplase. Când află de apelul 
telefonic, dădu gânditor din cap. „Desigur, e important, își 
spuse el, dar n-am chef să ghicesc ce poate însemna.” Ca 
și Glitsky, lui Faro îi plăcea ca un șir de dovezi să conducă 
spre o teorie și nu viceversa. 

— Am eu câteva vești, anunţă el. 

— Ia uimește-mă, îl îndemnă Glitsky. 

— Păi sunt două chestii. Una e traiectoria - discutăm 
despre doamna Markham și de rana din cap - e din spate 
spre faţă. 

Glitsky repetă informaţia, apoi zise: 

— Deci arma s-a aflat în spatele urechii femeii, iar 
glonţul s-a dus în față? Strout ţi-a spus de câte ori a văzut 
așa ceva la răni autoprovocate? 

Faro făcu un gest nedefinit. 

— Îl cunoașteţi mai bine decât mine, domnule. A spus că 
a mai văzut așa ceva. 

— De mare ajutor. 

— Și eu mi-am zis la fel. Acum cealaltă chestie. Femeia 
era stângace. 

— Cum a ajuns Strout la concluzia asta? 

— Nu el. Eu. În casă exista o colecţie de căni de cafea 
pentru stângaci, știți genul - „Cea mai bună mamă din 
lume”, „Regina tribului Southpaws”. Totodată, am găsit 
câteva plicuri cu scrisul ei, care seamănă cu al unei 
persoane stângace. 

— Dar arma s-a găsit în mâna ei dreaptă? 

— În apropiere de mâna dreaptă, îl corectă Faro. Dar da. 


Oricum, rezultatele testelor pentru urme de praf de pușcă 
ne pot oferi indicii mai bune dacă ea chiar a tras cu arma, 
dar asta nu va fi decât peste câteva zile. 

— Bine, Len. Mersi. Glitsky era tot mai încruntat. Ei 
bine, vă mulţumesc tuturor. Dacă mai apare ceva, vreau să 
fiu imediat anunţat. 


Glitsky n-avea de gând să recunoască public faptul că 
intrase și el în jocul ghicitorilor, dar ultimele dovezi 
apărute aproape îl convinseseră de ceea ce fusese tentat 
să creadă încă de la început. Carla Markham nu se 
sinucisese. Femeia nu s-ar fi împușcat cu mâna nepotrivită, 
într-un unghi neobișnuit. Nu ar fi omorât câinele. Sau pe 
copiii ei adolescenți. 

Asta însemna că fusese ucisă de cineva. Glitsky încă nu 
știa de ce, dar apelul la Departamentul Omucideri din ziua 
morții ei indica faptul că femeia îl văzuse sau suspecta pe 
cineva ca fiind ucigașul soţului ei. 

Glitsky închise ușa biroului său. Acum bătea darabana 
cu degetele ambelor mâini în tăblia biroului, încercând să 
nu mai facă supoziţii. Işi spuse că nu știa suficient de 
multe lucruri ca să formuleze vreo teorie consistentă sau 
să tragă vreo concluzie. 

Insă un gând nu-i dădea pace. Dacă o omorâse cineva cu 
adevărat pe Carla, acea persoană trebuia să-l fi ucis și pe 
soțul acesteia. Habar n-avea care era motivul în cazul 
soţiei, dar nu avea nevoie de așa ceva. Deţinea deja un 
suspect cu un motiv puternic în cazul soțului. Un suspect 
cu mijloace de a ucide. Și care avusese ocazia. 

Venise vremea să-l ia la întrebări. 


Când ajunse acasă de la lucru, Kensing îl găsi pe Glitsky 
așteptând în faţa ușii, încercând să se adăpostească de 
rafalele de ploaie. Îl salută politicos, deși era un pic 
confuz. 

— Credeam că domnul Hardy a anulat această 


întrevedere. 

Glitsky ridică din umeri cu indiferenţă. 

— Uneori, avocaţii nu vor ca polițiștii să discute cu 
clienţii lor. De obicei, asta se întâmplă atunci când acei 
clienţi sunt vinovaţi. Mie mi-a spus că dumneavoastră vreți 
să vorbiţi cu noi. Glitsky nu forța nota. Mi-am zis că poate 
e mai bine să ne economisim reciproc timpul, asta e tot. 

După câteva clipe de reflecţie, Kensing îl invită pe 
Glitsky în apartamentul lui, fără ca măcar să-i treacă prin 
minte să-i ceară un mandat. Locuia într-un apartament cu 
două dormitoare vizavi de Alta Piaza, un parc în Upper 
Fillmore. Apartamentul ocupa întregul etaj dintr-o clădire 
mai veche de trei etaje. Era construit în stil clasic, cu 
tavane înalte, grinzi aparente și parchet din lemn. O 
fereastră imensă cu trei panouri de geam dădea înspre 
parc, iar Glitsky se opri acolo câteva clipe ca să se uite la 
ploaia de afară și să facă vreo câteva remarci legate de 
aceasta. 

Câteva minute mai târziu, după ce Kensing îi făcuse un 
ceai locotenentului, se auzi soneria. Kensing se trezi cu 
inspectorul cu care discutase în faţa casei Markham - 
Bracco - și cu un alt bărbat care se prezentă cu numele 
Fisk. Îi lăsă pe amândoi să intre și îi întrebă dacă vor să 
bea ceva. 

Glitsky adusese o cameră video portabilă și un mic 
reportofon pe care le așeză pe masa din bucătărie. După 
ce dădu drumul benzii audio, îi spuse din nou lui Kensing, 
cu scop de înregistrare - așa cum menţionase și la intrare 
- că înţelesese din discuţia cu domnul Hardy că doctorul 
voia să scape cât mai repede de interogatoriul poliţiei. 

— Evident, puteţi refuza să vorbiti, zise el pe un ton 
amical, sau puteţi amâna interviul până ce va fi disponibil 
și domnul Hardy, dar noi știm cât sunteţi de ocupat. Ca să 
fiu sincer, cu toţii suntem ocupați. Așa cum v-am spus jos, 
ne-am gândit că ar fi mai ușor dacă am face asta acum, la 
începutul anchetei. 


Kensing dădu din cap. 

— Asta i-am spus domnului Hardy. N-am nimic de 
ascuns. 

Însă locotenentul, plin de curtoazie, voia ca nimic să nu 
rămână neclar, așa că adăugă: 

— Sunteţi sigur că nu preferaţi să-l aveţi pe domnul 
Hardy aici? 

— Nu, e-n regulă. Cred că oricum el este un pic prea 
protector. Nu contează. Prezenţa lui aici nu va afecta ceea 
ce vreau să declar. Nu mă deranjează. 

— Mulţumesc, rosti Glitsky cu sinceritate neprefăcută. 

Ştia că îl determinase pe Kensing să vorbească în 
absenţa avocatului, și că măsura era legală. Dreptul de a 
nu declara nimic aparţine suspectului, nu avocatului. 
Kensing putea păstra tăcerea dacă așa voia, dar la fel de 
bine putea decide să vorbească. 

— Apreciem foarte mult gestul dumneavoastră. 

Îl așeză pe Kensing în faţa camerei de luat vederi, pe 
care o porni, și începu: 

— Bine, domnule doctor. Trei, doi, unu. Aici este 
locotenentul Abraham Glitsky, SFPD, insigna numărul unu 
unu patru patru... 

Își continuă litania obișnuită, identificând numărul 
cazului, martorul, unde se aflau, cine mai era prezent. In 
cele din urmă, Glitsky aruncă o privire rapidă spre cei doi 
subordonați ai lui. Tinea un carneţel galben în faţa lui, pe 
care îl consultă rapid, după care trecu la treabă: 

— Doctore  Kensing, începu el, dumneavoastră aţi 
semnat certificatul de deces al domnului Markham? 

Kensing adoptă o expresie tristă. Își dădea seama ce 
urma. 

— Da, eu. Deși într-o astfel de situaţie, semnătura mea 
este doar provizorie. 

— Provizorie. Ce înseamnă? 

— Înseamnă că ţine locul unei autopsii. Poate fi trecută 
cu vederea, așa cum a fost cazul aici, de către medicul 


legist. Fără a arăta nicio emoție, explică mai departe: 
Adesea, mai ales atunci când un pacient a fost internat în 
spital, cauza morţii este evidentă, și nu se recurge la 
autopsie. Deși domnul Hardy mi-a spus că decesele în 
urma accidentelor de mașină ajung întotdeauna la 
autopsie. 

— Are dreptate. Dar n-aţi știut asta înainte de a vă 
spune el? 

— Nu. 

— Și pentru dumneavoastră cauza morţii domnului 
Markham a fost evidentă? 

— Da. În acel moment. Fusese izbit de o mașină și 
suferise leziuni interne majore, însoţite de hemoragie 
masivă. A fost chiar surprinzător că a supravieţuit până în 
Secţia de terapie intensivă. 

— Deci nu vă așteptați la efectuarea unei autopsii? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— În regulă. Domnule doctor, cunoașteţi simptomele 
supradozei cu potasiu? 

— Da, evident. În esenţă, în termeni de profan, inima 
încetează să-ți mai bată. 

— Şi tratamentul? 

Kensing ridică din umeri. 

— Dacă știm că e vorba de potasiu, injectăm glucoză și 
insulină, apoi defibrilăm - aplicăm șocuri - cu padelele. 

— Şi n-aveaţi cum să recunoașteţi adevărata cauză a 
problemei domnului Markham, adică supradoza de 
potasiu? 

— Nu. Nu văd cum. 

— Bine. Glitsky se uită pe însemnările lui și păru să se 
reculeagă pentru o nouă salvă de artilerie. Acum, domnule 
doctor, dumneavoastră îl cunoșteaţi bine pe domnul 
Markham, nu-i așa? 

— İl știam de multă vreme. Era șeful meu. Cât de bine îl 
cunoșteam este cu totul altă chestiune. 

— Şi totuși, asta v-am întrebat. Nu este adevărat că el și 


soția dumneavoastră au avut o relaţie care a contribuit la 
destrămarea căsniciei dumneavoastră? 

Kensing înghiți în sec, simţindu-și gura brusc uscată, 
începu să creadă că greșise enorm când consimţise să dea 
acest interviu. 

* 

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, încheiară cu 
aspectele personale. Glitsky nu precupeți niciun moment 
înainte de a trece mai departe la o chestiune extrem de 
sensibilă, adică rolul lui Kensing în cazul fetiţei Emily și 
răspunsul dat de Parnassus. 

— Și domnul Markham v-a concediat? 

— Nu chiar. M-a avertizat însă că vor exista repercusiuni 
serioase dacă va descoperi că eu am fost sursa 
informaţiilor pentru presă. 

— Şi aţi fost? 

Kensing încercă să zâmbească, dar nu reuși decât să 
rânjească strâmb. 

— Aș prefera să nu spun nimic, dacă nu e nicio 
problemă. 

Glitsky luă răspunsul ca pe o afirmaţie și decise că n- 
avea nevoie de alte informaţii. 

— Şi unde a avut loc acea discuţie cu domnul Markham? 

— M-a chemat în biroul lui. Acolo am discutat. 

— Şi ulterior el a descoperit că dumneavoastră ați fost 
sursa? 

— Nu cred. N-am auzit de așa ceva. O nouă tentativă nu 
tocmai reușită de eschivă. Nu m-a concediat, deci cred că 
nu a descoperit nimic, nu? 

Fără să-l menajeze, Glitsky continuă interogatoriul. 
Kensing tocmai recunoscuse că, pe lângă fetița Emily, 
existaseră „câteva” alte chestiuni conflictuale între el și 
Parnassus.  Kensing  mărturisise că prescria adesea 
medicamente care nu se regăseau în nomenclatorul 
standard. 

— Cu alte cuvinte, concluzionă Glitsky, medicamente pe 


care firma nu le aproba. 

— Nu era chiar așa, explică Kensing. Medicamentele 
prescrise de mine erau bune. De fapt, erau chiar mai bune 
decât cele standard. Kensing își șterse fruntea cu un 
prosop de hârtie, deja umed de transpiraţie. Politica firmei 
este ca noi, doctorii, să prescriem medicamente din 
nomenclatorul standard, asta-i tot. 

— Şi v-aţi făcut un obicei din a nu respecta acest 
nomenclator? 

— Nu un obicei. Doar când am crezut că e cazul. 
Kensing simţi nevoia să explice. Medicamentele generice 
nu sunt întotdeauna exact la fel, din punct de vedere 
chimic, cu cele patentate, așa că nu sunt mereu la fel de 
eficiente. Sau pot provoca alte probleme. 

— Cum ar fi? 

— Complicaţii. Trebuie luate de două ori mai des, sau 
pot avea efecte secundare nedorite, precum indigestia. Așa 
că, în unele cazuri, sau atunci când aveam o experienţă 
neplăcută cu vreun medicament generic, prescriam unul 
patentat. 

— lar Parnassus avea o problemă cu acest procedeu? 

Kensing ridică din umeri. 

— li costă bani. 

— Puteţi explica? 

— Păi lucrurile funcționează la Parnassus cam așa: cei 
mai mulţi pacienţi dispun de același tip de asigurare, care 
cred că e în valoare de zece dolari, indiferent de costul 
medicamentelor. Ca atare, atunci când un medicament 
generic costă treizeci de dolari și cel din nomenclator 
costă zece, compania pierde douăzeci de dolari pentru 
fiecare reţetă în care apare medicamentul patentat. 

— Și  prescrieri regulat astfel de medicamente 
patentate? 

— Când este cazul, da. Treaba mea este să salvez vieţi, 
nu să economisesc banii firmei. 

— Şi aţi avut și alte discuţii cu domnul Markham despre 


această practică? 

Mâinile lui Kensing începuseră să tremure vizibil. 
Doctorul le luă de pe masă și și le puse în poală. În ultima 
oră își dorise din ce în ce mai mult să-l fi ascultat pe 
avocatul lui și să nu fi discutat cu acești oameni. Dar după 
ce acceptase acel interviu, acum nu mai știa cum să-i pună 
capăt. În cele din urmă încercă să facă totuși ceva. 

— Dacă nu vă supăraţi, am nevoie de o pauză de câteva 
clipe, zise el. 

Dar Glitsky nu voia să-l lase să se ducă la baie, fie și 
doar pentru a nu-i oferi ocazia de a-și pune gândurile în 
ordine. 

— Peste o secundă, rosti el cu asprime. Apoi repetă 
întrebarea: Aţi avut vreo discuţie cu domnul Markham pe 
marginea acestei chestiuni cu medicamentele? 

— Nu, n-am avut. Nu ne vorbeam. 

— De când? 

— Cam de doi ani. 

— Doi ani? Dar afacerea cu fetiţa Emily s-a petrecut în 
ultimele câteva luni și aţi spus că atunci aţi vorbit cu el. 

Kensing se șterse cu prosopul de hârtie pe faţă. 

— Credeam că vă referiţi la emiterea de reţete. Când am 
discutat despre așa ceva. 


După plecarea polițiștilor, Kensing se așeză tremurând 
pe canapeaua din living. Într-un târziu, decise că ar fi mai 
bine să-l sune pe Hardy și să vadă cât de mult își făcuse 
singur rău. Afară aproape că se înnoptase, iar ploaia 
continua să cadă în rafale pe fereastra din faţă. 

Hardy era încă la birou, încercând să recupereze terenul 
și cu ceilalţi clienţi ai lui. Kensing îi povesti ce se 
întâmplase și că interviul fusese foarte, foarte neplăcut, o 
mare greșeală. 

— Cred că ei au cu adevărat impresia că eu am avut 
ceva de-a face cu toate nenorocirile, trase el concluzia. 

Urmă o tăcere lungă, urmată de o izbucnire furioasă din 


partea lui Hardy, care îl luă pe Kensing complet pe 
nepregătite. 

— A, deci așa crezi tu, doctore? Șeful Departamentului 
Omucideri, locotenentul Glitsky, te interoghează timp de 
două ore în legătură cu o crimă care ţine zilnic prima 
pagină a ziarelor, o crimă care poate avea legătură cu 
uciderea brutală a unei întregi familii, iar tu ai motive, 
mijloace și ocazia de a o fi comis, și crezi că poate, doar 
poate, ei ar putea socoti că ești suspect. Ai studiat 
anatomia, nu-i așa, doctore? Mai există cineva care să 
gândească în halul ăsta cu fundul, sau doar tu? 

Kensing rămase pe loc, uitându-se la receptorul din 
mână. Simţi cum îi pulsează sângele în tâmple, apoi că i se 
face rău. Avu senzaţia că o să verse. Încheieturile mâinilor 
i se albiseră pe telefon. Gâtul îi era uscat ca iasca. După 
alte câteva secunde, incapabil să scoată vreo vorbă, 
închise. 


Douăzeci de minute mai târziu, când îl sună pe Kensing 
ca să-și ceară scuze pentru izbucnire, Hardy nu fu 
concediat, după cum se așteptase. In loc de asta, clientul 
său își ceru scuze și sfârși prin a comenta că: „Glitsky ar 
putea crede cu adevărat că eu l-am omorât pe Tim”. 

„Era și timpul să pricepi mesajul”, își zise Hardy. Însă, 
cu voce tare, rosti: 

— Ar fi bine să presupui asta. 

Numai că își sunase clientul înapoi și dintr-un alt motiv 
în afară de a-și cere scuze. Dacă avea să continue să-l 
apere pe bunul doctor, atunci avea câteva întrebări de pus. 

— Eric, am trecut pe la Portola astăzi și am discutat cu 
câteva asistente de acolo. Ce șanse crezi că sunt ca 
supradoza de potasiu să fie accidentală? 

— Practic, în acest caz, zero. De ce? 

Hardy îi relată teoria Rebbecăi Simms despre 
supradozele administrate ocazional. După ce termină, 
Kensing repetă ceea ce spusese și înainte. 


— Nu. Nu a fost vorba de așa ceva. 

— De unde știi? 

— Eram acolo. Markham nici măcar nu primise potasiu. 
Era stabilizat. Mă rog, într-o oarecare măsură. 

— Şi atunci ce ne rămâne? întrebă Hardy simplu. Cine 
mai avea acces? 

— Tehnic vorbind, presupun că soţia lui, Carla. Poate 
Brendan Driscoll ceva mai devreme. Ross, alți câţiva 
doctori. Asistentele. 

— Câte? 

— Ar trebui verificate arhivele. Nu știu. De obicei acolo 
se află două, poate chiar trei. Cred că erau două. Brusc, își 
dă seama de gravitatea situaţiei. Vrei să spui că unul 
dintre acești oameni l-a ucis, nu? 

— Așa se pare, Eric. 

Hardy se abţinu să adauge: „Ori unul dintre ei, ori tu”. 

— Isuse, rosti Kensing moale. Şi acum ce facem? 

Hardy ezită pentru o fracțiune de secundă. Ezitarea se 
datora izbucnirii pe care o avusese mai devreme. Însă 
continuă: 

— Chestia asta poate părea cam prozaică după ce ai 
trecut prin ce ai trecut în seara asta, Eric. Dar înainte ca 
lucrurile să avanseze, trebuie să discutăm de onorariul 
meu. 

— Nu-mi poţi factura polita mea de asigurare? 

Niciunul din ei nu râse. 

Hardy păstră tăcerea un timp rezonabil, apoi zise: 

— Poate vrei să mergi undeva unde să te simţi bine. 
Chestia asta va dura o vreme. 


Glitsky voia să ţină o ședință de îndată ce termină 
interogatoriul lui Kensing, așa că, deși era târziu, se 
întoarse în centrul orașului. Acum stătea la birou și îi 
aștepta pe Fisk și pe Bracco ca să discute despre ceea ce 
aflaseră și despre cum aveau să procedeze în continuare. 
Dincolo de ușa biroului său, alţi cinci inspectori își vedeau 


de treburile lor. Cineva adusese o pizza, al cărei miros îl 
înnebunea pe Glitsky, mai ales că fusese nevoit să renunţe 
la felurile de mâncare care îi plăcuseră la nebunie și care 
includeau grăsimi și brânzeturi. 

Ce îi reținea pe cei doi? Crezuse că erau chiar în spatele 
lui. Într-un târziu, auzi râsete în departament și se ridică 
brusc ca să vadă despre ce era vorba. Părea posibil să-i fi 
făcut cineva o farsă lui Fisk. 

Glitsky nu se putu abtine și înșfacă o felie de pizza de pe 
biroul lui Marcel Lanier și o înghiţi pe jumătate înainte de 
a se mai putea răzgândi. După ce mestecase suficient de 
mult ca să poată vorbi, întrebă oamenii ce era așa de 
amuzant. 

Lanier era un veteran al unităţii, și stătea aplecat pe 
spate pe scaun, cu picioarele încrucișate pe birou. Își ţinea 
mâinile la ceafa. 

— Doar că procuratura a mai trimis un nebun azi la noi 
și am găsit în sfârșit o cale de a-l ajuta fără să-l trimit la 
FBI. 

Glitsky știa că în oraș existau o sumedenie de lunatici - 
persoane care în general trăiau pe străzi și care auzeau 
voci, credeau că sunt posedaţi sau comunicau cu 
extratereștrii. Din când în când, unele dintre aceste 
persoane se duceau cu problemele lor la biroul avocatului 
poporului, care îi îndruma imediat spre secţia centrală de 
poliţie. Acolo, funcţionarul dădea compătimitor din cap și-l 
trimitea pe amărât la biroul procuraturii, de unde era 
expediat la  Omucideri. In cele mai multe ocazii, 
Omuciderile îndrumau persoana către FBI, unde numai 
Dumnezeu știa ce păţea respectivul sau respectiva. 

— ...dar azi am avut o idee excelentă, spunea Marcel, și 
i-am spus bietului domn că nu are de ales decât să facă o 
funie din bucăţi de hârtie - i-am dat o cutie întreagă și 
treaba i-a luat cam o oră - până ce funia îi ajungea din 
creștet până la tălpi. Apoi trebuia să o prindă de păr și să 
lase celălalt capăt să atârne pe podea, iar așa vocile aveau 


să înceteze. 

— Şi de ce ai făcut asta, Marcel? 

Deși Glitsky nu era sigur că vrea să afle răspunsul. 

— Pentru că atunci avea să aibă împământare. Marcel își 
ridică mâna dreaptă, râzând iarăși laolaltă cu ceilalţi 
inspectori. Jur pe ce am mai sfânt, Abe. A plecat de aici un 
om vindecat. 

— Faci minuni, Marcel. Ce poveste frumoasă! Pot să mai 
iau o felie de pizza? 

Glitsky se întoarse spre biroul său, dar se opri când 
dădu cu ochii de Bracco în ușa departamentului. Unul 
dintre tipii din spatele lui se apucă să fredoneze: 

— Mașina cincizeci și patru, unde ești? 

Ceilalţi se amuzară copios de poantă. 

Glitsky se strâmbă, apoi îi făcu semn tânărului inspector 
să se ducă în biroul lui. După ce Bracco intră, Glitsky mai 
așteptă un minut în ușă. 

— Voi doi aţi admirat peisajul sau ce? Unde e Harlen? 

— Păi e... ăăă... nu-i aici. 

Glitsky închise ușa după el. 

— Mi-am dat și singur seama de asta, Darrel. Întrebarea 
era unde e, nu unde nu e. 

— Nu știu exact, domnule. Avea o întâlnire. 

— Avea o întâlnire? 

— Da, domnule. Una dintre acţiunile de binefacere ale 
mătușii sale... 

Glitsky îl întrerupse: 

— Aţi avut cumva impresia că eu vă dau o întâlnire 
amoroasă? N-au fost ultimele mele cuvinte către voi ceva 
de genul „Ne vedem la sediu”? Credeai că mă refer la 
dimineaţa de mâine? 

— Nu, domnule. El a zis că trebuie să se ducă și că s-a 
terminat programul de lucru pe ziua de azi, domnule. 

Glitsky se încruntă, apoi, brusc, se trezi chicotind. 

— „S-a terminat programul de lucru pe ziua de azi.” Îmi 
place. De pe ce planetă vine băiatul ăsta? Bine, stai jos, 


Darrel, dacă nu ţi-ai terminat și tu orele de lucru. Mă ocup 
mâine de Harlen. Doamne! După ce Darrel se așeză, își 
dădu în spate scaunul, își puse mâinile peste abdomen și 
își ridică picioarele pe birou. Deci tu ce zici de doctorul 
Kensing? 

Bracco ședea pe marginea scaunului, cu spatele drept și 
țeapăn și își ținea mâinile încrucișate în poală. 

— Cred că are motive să se simtă încolţit - cine altcineva 
să fi vrut să-l ucidă pe Markham? dar fără dovezi clare, 
niciun juriu nu-l va condamna, zic eu. 

— De acord. 

— Mi s-a părut vinovat, dacă asta înseamnă ceva, opină 
Bracco. Cred că și-a zis că e mai deștept decât noi și ne 
poate îndrepta în ce direcţie dorește. 

Glitsky își îngădui un mic zâmbet. 

— Totuși, e posibil să-l fi dezamăgit în acest sens. 

— Deci ce facem? 

— Deocamdată m-ar interesa să aflu cum și-a petrecut 
doctorul Kensing fiecare minut din joia trecută, din clipa în 
care s-a trezit. 

— Credeţi că el e? 

Glitsky încuviinţă. 

— Mi-aș dori mai multe dovezi clare, dar chiar și fără 
ele, tipul era acolo, îl ura și poate se temea de Markham, și 
a avut mai multe ocazii. Uneori asta e tot ce reușim să 
obţinem. 

Pe Bracco părea să îl frământe ceva. 

— Dacă el l-a ucis pe Markham, credeţi că a ucis-o și pe 
soţie? 

— Sunt profund sceptic în privinţa ideii că femeia s-a 
sinucis. Hai să socotim astfel... 

Îi povesti lui Bracco despre telefonul celular din poşeta 
ei, cu apelul la Omucideri, despre traiectoria spate-faţă a 
glonţului, despre ţinerea armei în mâna nepotrivită. 

— Femeia a sunat la Omucideri? De pe telefonul mobil? 
Când s-a întâmplat asta? 


— La ora șase. 

Aflase acest lucru din mesajul pe care i-l lăsase Langtry 
în căsuţa vocală. Poate că informaţiile apăreau lent, dar 
ele se adunau și asta era ceea ce conta. 

— Deci când toată lumea era acasă la ea...? 

— Da. Și nimeni nu era aici, la Omucideri. Nu a lăsat 
niciun mesaj. 

— Cam pe la ora șase a ajuns și Kensing acolo, nu-i așa? 

Glitsky dădu din cap. 

— Din câte mi-am dat seama. Cam pe atunci. 

Se lăsă tăcerea. 

Bracco ezita din nou, gândindu-se dacă era cazul să 
vorbească. Decise iarăși că trebuie să o facă. 

— Ştiţi, astăzi am discutat cu soţia lui Kensing și... 

Glitsky ridică din sprâncene. 

— Când și de ce? 

— Păi vă amintiţi că aţi spus că preferaţi să nu 
interogăm anumiţi martori. Nu voiam să vă stăm în cale, 
așa că am luat-o de la margine. Ne-am dus să o vedem pe 
mătușa lui Harlen, apoi pe Ann Kensing. 

Locotenentul își ridică palmele și se frecă la ochi. Apoi 
întâlni privirea lui Bracco. 

— N-ar fi trebuit să vă dau impresia că nu vreau să 
vorbiți cu oamenii, Darrel. Poţi vorbi cu cine vrei. Doar e 
cazul tău. 

— Da, domnule. Mulţumesc. 

— Dar vreau să-mi raportezi zilnic. Înainte de a pleca, 
după ce te întorci. 

— Da, domnule. Dar dacă pot... 

— Poţi. Nu trebuie să ceri asta. Ce e? 

— Continuăm să mergem pe presupunerea că lovitura 
iniţială cu mașina a fost un accident? Harlen încă vrea să 
caute mașini. Adică, cineva l-a lovit. Poate că a făcut-o 
intenţionat. 

Glitsky își păstră o privire neutră și vocea măsurată și 
calmă. 


— În acest punct, m-ar surprinde să nu fi fost un 
accident, dar n-aș fi prezis nici că familia lui Markham are 
să fie împușcată. De ce? Ai obţinut vreun soi de indiciu 
despre mașină? 

— Nu, domnule. Voiam doar să mă lămuresc dacă 
trebuie să renunțăm la idee sau nu. 

— Un astfel de moment, dacă va apărea, va fi limpede 
pentru tine, Darrel. Până atunci, menţine deschise toate 
variantele. Și acum, ne putem întoarce la ce aveai de spus 
despre doamna Kensing? 

Bracco avu nevoie de o secundă sau două ca să-și facă 
puţin curaj, după care vorbi în fine, cu un soi de ezitare în 
glas. 

— Păi ea a cam spus că are impresia că el a recunoscut 
fapta, dar eu și Harlen nu am crezut că vorbește serios. 
Era foarte supărată și destul de incoerentă în ceea ce 
spunea. 

Glitsky se opri din mestecat pizza. 

— A spus că cine a admis ce anume? 

— Kensing. Că l-a ucis pe Markham. 

— A spus că el i-a zis asta? 

— Mda, dar, sincer, nu cred... trebuia să fi fost acolo. 
Pur și simplu urla și era furioasă ca naiba. 

Glitsky se trase de ureche, îndoindu-se de ceea ce 
tocmai auzise și vrând să fie absolut sigur că pricepuse 
bine. 

— Vrei să îmi spui că Ann Kensing ţi-a spus că soţul ei i- 
a zis că l-a omorât pe domnul Markham? I-a spus asta 
chiar în față? 

— Da, domnule. Asta a zis ea, dar... 

— Şi cum de nu mi-ai povestit chestia asta până acum? 

— Eraţi deja aranjat cu camera video și gata de acţiune, 
domnule, și, dacă vă amintiţi, nu am fost nicio clipă singuri 
înainte de a începe. Așa că ne-am zis să așteptăm până 
ce... 
Glitsky de-abia se putu stăpâni. 


— Nu v-a trecut nici unuia prin minte că informaţia asta 
poate fi importantă? 

Bracco se agită stingherit pe scaun. 

— Păi eu am înţeles că nu trebuie să acordăm mare 
credit zvonurilor, ceea ce a și fost în realitate. Cel puţin, 
așa am gândit. 

Cu degetele lipite de buze, Glitsky își cobori vocea ca să 
nu ajungă să urle. 

— Nu, Darrel. De fapt, asta este o mărturie adăugată la 
o confesiune, ceea ce înseamnă la fel de mult ca o dovadă 
fizică. Nu cumva aveai pornit și reportofonul? 


Pe bandă Ann Kensing părea isterică, ba chiar nebună 
de-a binelea. Tirada ei era plină de obscenităţi, de crize de 
plâns și de căderi nervoase, de urlete de nebun și de 
râsete de lunatic. Însă nu exista nicio îndoială în privinţa 
celor auzite de ea și de înţelesul acelor vorbe. Le spusese 
lui Bracco și Fisk că singurul motiv pentru care ea nu se 
dusese la poliţie cu o zi înainte de crime fusese acela că ea 
crezuse că Tim Markham murise în urma accidentului de 
mașină. Imediat ce își dăduse seama că el fusese omorât, 
și de modul în care fusese omorât... 

— „Ascultaţi-mă! Ascultaţi-mă! Vă spun că mi-a zis că l-a 
umplut de rahat. Exact asta a zis. Da, plin de rahat. Astea-s 
cuvintele. Ceea ce înseamnă că el l-a ucis, nu? Nu putea 
însemna altceva. Adică nimeni altcineva nu știa atunci, nu? 
Nu înainte de autopsie. Oh, ticăloșiile, Eric! Nenorocitule, 
nenorocitule...” 

Glitsky ascultă totul, apoi îi ceru lui Bracco să ducă 
banda direct la biroul procurorului districtual pentru 
transcriere. Cineva trebuia să mai fie acolo, iar dacă nu 
era nimeni, atunci cineva trebuia sunat acasă și adus 
imediat la muncă. 

După plecarea lui Bracco, Glitsky scoase un mandat de 
arestare din birou și începu să-l completeze, dar după 
primele rânduri renunţă. Mărturia se constituia într-o 


dovadă nouă și lipsită de echivoc - adevărat - și probabil, 
în sine, suficient de puternică pentru arestarea lui Eric 
Kensing. Dar date fiind toate motivele multiple și toate 
consecinţele politice ale afacerii Parnassus, Glitsky își zise 
că e mai bine să aibă răbdare până dimineaţă, ca să se 
ducă mai întâi la Jackman pentru actul final. 

Singura întrebare rămasă era dacă să includă numele 
Carlei - și pe cele ale copiilor - pe mandat. 


15 


La ora 23.15, când ajunse abia târșindu-și picioarele în 
faţa casei lui întunecate și tăcute, Hardy se întrebă dacă îi 
mai rămăsese suficientă energie ca să urce scările până la 
dormitor. Poate că era mai bine să se prăbușească pe 
canapeaua din living. 

Tăciunii din cămin răspândeau încă o lumină roșiatică. 
Hardy își lăsă jos geanta, apăsă comutatorul de perete 
pentru lumină difuză, apoi se dezbrăcă de haina de ploaie 
și de sacou și traversă încăperea. Pe polita căminului, 
colecţia de elefanţi de sticlă a lui Frannie era înșirată în 
jurul câtorva cactuși miniaturali în ghivece. Hardy 
căpătase obiceiul de a rearanja colecţia aproape zilnic - ca 
un joc de șah fără reguli sau tablă, creând un soi de 
legătură între el și nevastă-sa. Era o comunicare non- 
verbală, aproape pozitivă, și fiecare fleac ajuta în acest 
sens. Cu copiii, școala ei și munca lui, Hardy avea uneori 
impresia că aproape era nevoie să-și dea întâlnire cu 
nevastă-sa ca să se mai salute. Dacă n-ar fi existat serile 
dinainte stabilite pentru a se întâlni și a petrece ceva timp 
împreună, probabil că s-ar fi înstrăinat complet unul de 
celălalt. Așa că acum efectuă câteva mutări cu elefanții. 

Tăciunii trosniră, provocând o mică jerbă de scântei. 
Hardy se sprijini cu braţul de poliţă și își rezemă capul pe 
braț. După un minut, se trezi în fund, cu coatele pe 
genunchi, privind în gol la ultimele licăriri ale tăciunilor. 

— Am crezut că aud ușa. 

Frannie era îmbrăcată într-un halat turcesc de baie, alb, 
pe care îl cumpăraseră din Napa în ultimul lor weekend 
petrecut în doi, cu aproape un an în urmă. Femeia veni 
alături de el, se ghemui lângă Hardy și se apucă să-l frece 
cu mâna pe spate. 

— De ce te-ai trezit? întrebă el. 

— Moses și Susan au plecat cu doar câteva minute în 
urmă, răspunse ea. Eram trează. 


— Moses și Susan? Ce căutau aici? 

— Şi Colleen și Holly. Păi le-ai spus că putem avea noi 
grijă de copii în noaptea asta, ca ei doi să poată ieși 
undeva împreună. Era o întrebare rostită pe jumătate. A 
fost o idee bună, dar data viitoare când te mai gândești la 
așa ceva, dă-mi și mie de știre. Mai ales dacă n-ai de gând 
să fii aici. 

Hardy își băgă capul între umeri și dădu din el cu 
greutate. 

— Ce pot să mai spun? Sunt un idiot. Îmi cer scuze. 

— Scuze acceptate. Mâna ei continua să-l mângâie pe 
spate. Nu era furioasă, deși probabil ar fi preferat ca el să- 
și amintească de angajamentele luate și care o implicau și 
pe ea. Dar e în regulă, continuă Frannie. Totul a mers bine. 
Noroc că am fost acasă. Apropo, a sunat Abe. Și o femeie 
pe nume Rebecca, care spunea că ar putea fi important. 

Ceva mai devreme în cursul zilei, poate că Hardy ar fi 
simţit o scânteie de interes la auzul unor asemenea vești. 
Acum însă, avea sentimentul că totul nu însemna decât și 
mai multă muncă. 

— E o asistentă medicală de la Portola cu care am 
discutat astăzi. Despre cazul ăsta nou. Era încă furios că 
Glitsky lucrase pe la spatele lui ca să-i interogheze 
clientul. Încercă să-și menţină vocea sub control. Abe ce a 
vrut? 

— Spunea că știi tu. 

Hardy tăcu preţ de câteva clipe. 

— Minţea. 

Oare voise să-i ofere o explicaţie lungă? Însă mâna lui 
Frannie avea un efect reconfortant asupra lui. Erau 
împreună. Hardy se aplecă ușor spre ea. 

— Abe a luat o declaraţie de la clientul meu după ce eu i- 
am spus să nu o facă. A făcut-o trăgând cu toate armele 
posibile. Poate că a aflat că nu clientul meu e vinovatul și 
acum vrea să-și ceară scuze. Dar mă îndoiesc de asta. 

— Crede probabil că de fapt clientul tău a făcut ceva. 


Aici mereu apăreau probleme. De când Hardy începuse 
munca de avocat al apărării, Frannie nutrea un sentiment 
de neplăcere la gândul că soţul ei avea legături cu oameni 
acuzaţi de crimă, dintre care unii chiar erau criminali. 
Când acuzaţiile se refereau la vreun gen de hoţie sau 
fraudă, situaţia nu era chiar așa de rea. Însă atunci când 
era vorba de crimă, Frannie începea să-și facă griji mari, 
conform teoriei nu lipsite de fundament că oricine a 
omorât o dată se putea înfuria pe altcineva - să spunem pe 
avocat - și putea repeta fapta. 

— Și deci ce a făcut clientul tău la urma urmei? 

— El spune că nu e vinovat, răspunse simplu Hardy. Dar 
cine nu spune asta? 

— Şi tu îl crezi? 

— Întotdeauna. Se întoarse cu faţa spre ea. Abe e 
problema mea. Habar n-am ce face. 

— Probabil că de-asta a sunat. Ca să explice. 

— Sunt sigur. „Aiurea”, gândi el în sinea lui. Se uită la 
ceas. Mă tentează să-l sun chiar acum și să-l fac să-și miște 
fundul ăla din pat. Oftă din rărunchi. Cine a mai sunat? 
Rebecca? Asistenta? Spunea că ar putea fi important? 

Își dădea seama că Frannie ura să recunoască din nou - 
își făcuse deja datoria anunțându-l. În mod clar spera ca el 
să uite. Dar nu. Hardy nu uita prea multe în legătură cu 
munca lui - uita doar înțelegerile pe care le încheia cu 
rudele. Veni rândul lui Frannie să ofteze. 

— A spus că nu contează ora. 

— Cred că asta înseamnă și acum, nu? 

— Credeam că vrei să vii la culcare la un moment dat. 

— O să încerc să nu lungesc lucrurile. 

Hardy simţi ceva rupându-se din ea. 

— Am lăsat numărul ei lângă telefon, zise Frannie, 
ridicându-se în picioare. Ai reușit să mănânci ceva? 

Hardy scutură din cap. 

— Clientul meu a început în sfârșit să-și dea seama că 
are necazuri, dar n-am reușit decât să-l fac să vorbească la 


telefon cu mine. Inițial se presupunea că asta e noaptea lui 
cu copiii. Credea că povestea cu Glitsky o să dureze cel 
mult o jumătate de oră. L-am întrebat când crede că putem 
sta de vorbă câteva minute, poate să lămurim unele lucruri 
pe care să nu fiu nevoit să le aflu de la terți. Așa că el a 
spus că nu știe - copiii sunt la el și în acest weekend. 
Lucrează un milion de ore pe zi. Dar l-am ţinut la telefon. 
N-aveam să mai am altă ocazie. l-am spus să-și sune fosta 
soţie, să schimbe planurile și să-i spună că nu poate în 
noaptea asta. Trebuia să vorbim. 

Frannie se uita la Hardy. Își încrucișase braţele peste 
piept. Limbajul trupului exprima totul - dezamăgire, 
dezaprobare. Tristeţe. 

— Au mai rămas niște spaghete în frigider, rosti ea. 


— Nu știu dacă înseamnă ceva, rosti Rebecca Simms. 

— E-n regulă, replică Hardy. Dacă v-a ţinut trează, 
probabil că e vorba de ceva ce merită. 

Hardy se așeză la masa din sufragerie, cu carnetul de 
notițe în faţă și cu telefonul mobil la ureche. Își turnase un 
pahar cu suc de portocale și bău jumătate din acesta dintr- 
o înghiţitură. 

— V-aţi amintit ceva legat de doctorul Kensing? 

— Nu, nu chiar. De fapt, nimic în privinţa asta. 

Hardy așteptă. 

— M-am gândit cum să vă spun asta, de vreme ce nu 
cunosc nimic anume, nu cu certitudine. M-am întors pe 
secţie după ce am vorbit și cred că întreaga discuţie pe 
care am avut-o - știți? Condiţiile generale de aici? 

— Desigur. Îmi amintesc. 

Urmă o pauză de câteva secunde. Apoi Rebecca rosti 
dintr-o suflare: 

— Chestia e că tot personalul știe că e ceva cu adevărat 
în neregulă aici. Mă refer la asistente. Probabil și la unii 
doctori. Dar nimeni nu discută deschis despre asta. E mai 
mult o senzaţie, ca și cum locul ar fi bântuit de o fantomă 


sau ceva de genul ăsta. 

Hardy închise ochii pe care îi simţea grei. Femeia 
vorbea de parcă ar fi crezut în existenţa fantomelor. 
„Groaznic”, își spuse el. Persoana pe care o alesese la 
întâmplare în bufetul spitalului, deși păruse inteligentă la 
lumina zilei, era în realitate o lunatică, iar acum avea și 
numărul lui de telefon de acasă. Frannie avea dreptate - n- 
ar fi trebuit să-l treacă pe cartea de vizită. 

— Păi... Hardy era gata să încheie conversaţia. Nu știu 
dacă o senzaţie... 

— Nu, nu, i-o reteză ea. Nu e vorba de asta. Este... ce 
vreau să spun este că oamenii mor aici. 

Hardy ridicase paharul lui cu suc de portocale, iar acum 
îl lăsă brusc jos. Oboseala îi dispăruse ca prin minune. 

— Cum adică oamenii? 

— Pacienţi. Oameni care n-ar trebui să moară. 

— Ce fel de pacienţi? 

— Cred că majoritatea vârstnici. Cei mai mulţi în Secţia 
de terapie intensivă. 

— Dar nu sunteţi sigură? 

— Nu, nu sută la sută. Hardy simţea exasperarea din 
vocea ei. Asta am spus de la început. Nu sunt sigură. 

— Bine, rosti el, sperând să menţină conversaţia pe 
această pistă. E-n regulă. Mă interesează. 

— Dar nimeni nu este cu adevărat sigur de ceva, și nici 
nu spune că ar fi... 

— Corect. Dar oricum sunt mai mult interesat de 
condiţiile generale de acolo. Nu trebuie să fie ceva anume 
- moralul scăzut și așa mai departe... 

— Toate astea sunt și ele adevărate, adică banii puţini, 
nesiguranța slujbei, toate cele. Dar, zău, atunci când am 
discutat nu puteam pune punctul exact pe i, până ce am 
ajuns acasă în seara asta și m-a izbit... 

— Ce anume? 

Parcă scotea vorbele cu cleștele din gura femeii, dar 
efortul părea că începe să dea roade. 


Ea făcu o scurtă pauză. 

— Sună stupid fie și doar să o spun. 

— Puteţi încerca? Nu voi crede că e stupid, indiferent ce 
ar fi. Promit. 

O pauză mai lungă. 

— Ei bine, rosti ea, dacă oamenii continuă să moară 
când nu ar trebui... 

Hardy încheie fraza în locul ei: 

— Înseamnă că poate îi ucide cineva. 

— Da. Se simţea chiar și la telefon ușurarea în vocea ei. 
Asta încercam să spun. Asta e. 

— Aveţi idee cine ar putea fi? 

— Nu. In fine, poate, nu știu. Așa cum am spus, nici 
măcar nu știu dacă e adevărat. Insă primul caz de care am 
auzit a fost cam cu un an în urmă. Un bărbat a făcut 
congestie cerebrală, dar era unul dintre cazurile acelea, 
știți, în care familia spera ca el să-și revină, prognosticul 
era bun dacă ieșea din comă, și ei n-au vrut să-l 
deconecteze de la aparate. Așa că au așteptat. Toată lumea 
credea că va fi de durată, dar două zile mai târziu omul a 
murit brusc. 

— Bine, zise Hardy. Nu e posibil să se întâmple, pur și 
simplu? 

— Uneori. Desigur. 

— Nu înseamnă neapărat că l-a omorât cineva. 

— Nu, bineînţeles că nu. Femeia tăcu preţ de câteva 
secunde. Dacă ar fi fost vorba doar de acel bărbat, toată 
lumea ar fi uitat de el până acum. Insă el a fost cam al 
treilea pacient care a murit în tot atâtea luni. Așa că una 
dintre asistentele de la Terapie intensivă a pomenit ceva 
despre asta în oficiul asistentelor. Există un tip micuţ și 
ciudat care lucrează acolo, pe post de asistent. Se numește 
Rajan Bhutan. El a fost de serviciu în toate cele trei cazuri. 

— Cineva crede că el omoară pacienţi? 

— Nu, nu chiar. Nici măcar nu știu de ce am menţionat 
asta. Adică, nimeni nu s-a gândit la asta pe moment, dar 


apoi... chestiile s-au tot repetat. 

— S-au tot repetat, repetă Hardy. Cât de des? 

— Nu știu. Chiar nu știu. Dar suficient de des. 

Hardy o auzi respirând greu, cu povara luată de pe 
suflet. 

Însă Hardy mai avea ceva de întrebat. 

— Ştii dacă s-a dus cineva la poliție cu povestea asta? 
Despre omul ăsta, Rajan? 

— Nu. Nu știu. Dacă s-ar fi dus, n-am fi aflat și noi? 

— Așa s-ar zice. 

— Şi... 

Femeia se opri. 

Dar Hardy sări imediat. 

— Ce e? 

— Nimic. Zău că nimic. 

— Rebecca, te rog. Voiai să spui ceva. 

Dură ceva timp până se hotărî să vorbească. 

— Ei bine... să spunem că ar fi fost greu să mai muncești 
acolo dacă se ducea cineva la poliţie sau la ziare sau 
altundeva. Adică, uitaţi-vă la doctorul Kensing în cazul 
bebelușului Emily. Imaginaţi-vă că s-ar fi aflat că spitalul 
Portola își ucide pacienţii. Există o cultură acolo care... 
femeia căută expresia... cred că este autoprotecţie. 

— Cele mai multe culturi sunt așa, replică Hardy. Dar nu 
știu dacă pot crede așa ceva. Tu spui că administraţia n-ar 
fi vrut să știe dacă vreun membru al propriului personal 
omora pacienţi? 

— O, ar fi vrut să știe, categoric. Doar că n-ar fi vrut să 
știe și altcineva. E ca și cu doctorii slabi. 

— Ce e cu doctorii slabi? 

Ea râse ușor. 

— Păi, în esenţă, nu există așa ceva. 

— Şi asta ce mai înseamnă? 

— Înseamnă că orice doctor din cadrul personalului este 
minunat până ce este transferat, să spunem în Illinois. 
Primește referințe excelente, poate chiar o creștere de 


salariu și primă de mutare. De ce? Pentru că nu există 
doctori slabi. 

— Şi nici gură-spartă. 

Era o afirmaţie dură, iar Rebecca Simms reacţionă 
imediat la ea. Vocea ei deveni aproape de neauzit. 

— lar eu nu am devenit așa ceva acum, domnule Hardy. 
Am trei copii și un soț, și cu toţii au nevoie ca eu să-mi 
păstrez slujba asta. Nu știu nimic sigur. Mi-am zis doar că 
v-ar putea ajuta să cunoașteţi condiţiile generale, așa cum 
le-aţi denumit. Știm că domnul Markham a fost omorât, nu- 
i așa? Poate că asta schimbă ceva. 

— Poate că există cineva care s-ar putea duce la poliţie. 

— Nu cred că așa ceva se va întâmpla. În definitiv, ce să 
le spună celor de acolo? 

— Le-ar spune ce mi-ai spus și mie. 

— Dar totul e atât de nebulos. Nu există nicio... nu 
există dovezi palpabile... 

— Dar există cadavre, spuse Hardy cu voce calmă. 
Aceste cadavre ar putea fi autopsiate. Nu s-au făcut 
autopsii până acum? Măcar în unul sau două cazuri? 

— Nu știu. Nu cred că de obicei familiile... Femeia se 
opri și repetă că pur și simplu nu știa. Oricum, 
dumneavoastră nu faceţi parte din lumea asta. Mă refer la 
sistemul din spital. Poate că dumneavoastră puteţi face 
ceva. 

Hardy își dădu seama că mai mult nu putea obţine în 
acea noapte. 

— Posibil să pot face ceva, admise el. Oricum, o să 
încerc. Îi mulțumi Rebecăi pentru telefon. Aveai dreptate. 
Era important. Și nu cred că există cu adevărat vreun 
motiv să te temi. Oricum voi acţiona, nu te voi implica. Ai 
dat dovadă de curaj sunându-mă. 

Hardy simţi recunoștinţa în vocea ei. N 

— Mulţumesc, rosti femeia. Sunteţi un om bun. Imi cer 
scuze că am sunat așa târziu. 

După ce închise, Hardy rămase la masă, nemișcat, o 


bună bucată de timp. Nu reușise să aibă o convorbire 
scurtă și fără îndoială că Frannie adormise până acum. 
Chiar dacă nu adormise, probabil că îi trecuse tot cheful 
atunci când plecase la culcare. Rebecca Simms îi spusese 
că era un om bun, dar în acel moment el nu prea se simţea 
așa. 

În cele din urmă își termină de băut sucul, se ridică și 
duse paharul în bucătărie, unde îl spălă în chiuvetă. 
Tocmai îl ștergea când auzi un zgomot în spatele lui. Se 
întoarse și își văzu fiul, cu un picior sprijinindu-se pe 
celălalt și privindu-l din cadrul ușii. 

— Hei, amice, rosti Hardy în șoaptă. Ce faci? 

Vincent nu ajunsese încă la vârsta adolescenţei, dar nici 
nu mai arăta ca un băieţel. Avea părul tuns scurt și 
urechile îi ieșeau în afară, în vreme ce trupul, până nu 
demult rotofei, devenise subţiratic, aproape deșirat. 

— Nu am putut să dorm. 

Hardy veni spre el și se așeză pe prag. 

— N-ai dormit deloc în noaptea asta? 

Băiatul se așeză pe genunchiul lui Hardy și își petrecu 
un braţ în jurul gâtului său. 

— Nu. Am vise urâte. 

— Despre ce? 

— În care tu dispari. Suntem cu toţii într-o pădure și tu 
pleci un minut ca să faci ceva, după care noi așteptăm și 
așteptăm până ce mami spune că merge să te caute, dar 
noi o rugăm să nu facă asta pentru că altfel nici ea nu se 
va mai întoarce, însă ea se duce, și eu și Beck rămânem 
acolo și începem să o strigăm pe mami, moment în care mă 
trezesc. 

Hardy nu trebuia să-și folosească prea mult imaginaţia 
ca să găsească o explicaţie a dedesubturilor acestui 
scenariu, deși cu siguranţă că Vincent nu folosea așa ceva 
ca pretext pentru a-l învinovăţi pe taică-său de ceva. 
Totuși, Hardy spera să nu fi fost chiar așa de sofisticat. 
Dacă ar fi fost vorba de sora lui. Hardy n-ar mai fi fost așa 


de sigur. Îl trase pe Vincent mai aproape, un gest pe care 
fiul lui încă îl mai accepta la o asemenea oră târzie de 
noapte. 

— Ei bine, sunt aici, rosti el pe ton liniștitor, iar dacă te- 
ai trezit, asta înseamnă că ai adormit, nu-i așa? Ceea ce 
înseamnă că poţi adormi, nu-i așa? 

Era avocatul, care găsea argumente logice într-o 
disertaţie. 

— Cred că da, recunoscu băiatul. 

— Haide, te bag eu înapoi în pat. 

Însă în patul lui Vincent din camera de lângă bucătărie, 
nu dormise nimeni. Băiatul arătă spre spatele casei, unde 
se găsea vechiul birou al lui Hardy. 

— Stau în camera lui Beck. Mami a zis că e în regulă. 

Ajunseră la ușă și Hardy observă maldărul de pături de 
lângă patul fetei lui. 

— De ce stai aici? 

Hardy își spuse că nu era de mirare că fiul lui nu dormea 
bine pe dușumea. 

— O știi pe Beck. Se sperie, șopti Vincent. 

Hardy știa. Alimentate de diversele programe școlare de 
„conștientizare a pericolelor”, temerile profunde și 
aleatorii ale Rebecăi - legate de moarte, de sinuciderea 
adolescentină, de răpiri, de SIDA, de droguri și de atâtea 
altele - ajunseseră la proporţii epice cam cu un an în urmă. 

— Credeam că le-am rezolvat pe cele mai multe dintre 
ele. Acum de ce se mai teme? 

— În principal, doar de întuneric. Și uneori să rămână 
singură. ÎInterpretând oftatul din rărunchi al tatălui, 
Vincent se grăbi să adauge, ca să-și protejeze sora: Nu se 
întâmplă în fiecare noapte. E mult mai bine decât era. 

— Bine. Așa credeam și eu. N-ai o saltea sau ceva pe 
care să pui păturile alea? 

— Nu. Dorm foarte bine pe podea. 

— Văd, constată Hardy. Doar că ai coşmaruri și te 
trezești la douăsprezece și jumătate noaptea. Insă Hardy 


vorbea pe un ton conspirativ, lipsit de critică. Cei doi 
bărbaţi din casă își construiseră relaţia proprie - trebuiau 
să rămână împreună. Hai să-ţi aduc ceva totuși, bine? 

Aduseră perne de pe scaunele din camera lui Vincent și 
le puseră pe podea. După ce Vincent se întinse, Hardy 
trase păturile peste el. 

— Probabil că te-ai putea duce acum în patul tău și Beck 
n-ar observa. 

Insă băiatul scutură din cap, fericit că juca un rol 
important. 

— E-n regulă. Uneori ea are nevoie de mine aici. Fetele 
simt asta, să știi, tată. 

Hardy își petrecu palma peste capul băiatului. Vincent 
nu voia să răsucească un cuţit în inima lui - își perfecționa 
doar talentele de bărbat, pe care, poate, într-o bună zi 
avea să le folosească mai bine decât taică-său. A 

— Ştiu, rosti Hardy. Îl mângâie din nou pe creștet. Încă 
nu ne sărutăm de noapte bună? 

Acest ritual nocturn încetase cu câteva luni în urmă, 
chiar după Crăciun, dar uneori, când lăsa garda jos, sau 
prin jur nu mai era nimeni din familie, Vincent uita că nu 
mai era la modă să-ţi săruţi tatăl. În noaptea asta, Hardy 
avu noroc. Închipuindu-și că avea să fie una dintre ultimele 
ocazii pentru așa ceva, își tinu băiatul îmbrățișat o 
fracțiune de secundă în plus. 

— Bine, încearcă să dormi, Vin. 

— O să încerc. Mersi, tată. 

— Cu plăcere. 

— Vrei să auzi o glumă? 

Pe picior de plecare, Hardy își chemă în ajutor ultimele 
fărâme de răbdare. 

— Una singură, zise el. 

— Ce obţii când transformi un elefant într-o pisică? 

— Nu știu. 

— Nu, trebuie să încerci. 

— Bine, încerc. Privește. Am ochii închiși. Numără în 


tăcere până la trei. Gata, renunţ. Ce? 

— Chiar nu știi? Un elefant într-o pisică? Gândește. 

— Vin... 

Se ridică în picioare. 

— O pisică, rosti băiatul. Dacă transformi un elefant într- 
o pisică, obţii o pisică. Pricepi? 

— Bună, rosti Hardy. Ar trebui să i-o spui și unchiului 
Abe. l-ar plăcea la nebunie. 


Din motive care îi scăpau, se plimbă de la un capăt la 
altul al casei de mai multe ori și rearanjă elefanții. Apoi se 
așeză o vreme în living, până ce fu convins că Vincent 
adormise. Intră iarăși în camera fetei, se aplecă peste pat 
și apoi peste perne ca să deslușească contururile feţelor 
copiilor, calme și împăcate în braţele somnului. 

În cele din urmă urcă scara către dormitorul principal. 
Acolo verifică alarma și descoperi că era fixată - iarăși - la 
ora 4.30. Trebuia să stabilească o regulă în casă ca nimeni 
să nu se mai atingă de ceasul cu alarmă în afară de el și de 
Frannie. Fixă alarma cu două ore mai târziu. 

În pat, auzind alături respiraţia regulată a soţiei, Hardy 
se gândi la toate tipurile de comunicare non-verbală 
existente în casă, în familia sa. El și Frannie cu elefanții, 
temerile nerostite, dar supărătoare ale lui Beck, ultima 
glumă a lui Vincent ca o tentativă evidentă de a-și mai 
reţine tatăl în cameră câteva secunde, deși cu voce tare n- 
ar fi cerut niciodată așa ceva. Dinamica relaţiilor interne 
părea să se fi schimbat brusc, și Hardy, cel puţin, se 
simţea plutind în derivă, mișcându-se printre ceilalţi cu un 
soi de conexiune gravitaţională, dar fără să existe ceva 
solid, ceva care să-i ţină laolaltă pe toti. 

Zăcea pe deplin treaz, ca un alter ego al fiului său, 
incapabil să adoarmă, în ciuda oboselii. Memoria lui 
adusese la suprafaţă o contradicţie care acum îl neliniștea. 
Ceva mai devreme în cursul zilei, Rebecca Simms luase în 
derâdere ideea că Tim Markham fusese ucis de cineva în 


spital. Considerase ideea ridicolă. Trebuia să fi fost un 
accident. 

Sau omul murise pur și simplu, căci, așa cum îi amintise 
ea, „oamenii mai și mor”. Însă până în această noapte, 
astfel de decese - posibile omucideri inexplicabile - 
deveniseră banale, o caracteristică a situației de mai bine 
de un an de la Portola. Hardy vru să o sune pe femeie ca să 
clarifice poziţia ei - poate că el încălcase bariera culturală 
a spitalului, dincolo de care critica nu era tolerată, forțând- 
o pe ea să se gândească la ce era de neconceput, poveste 
care trezise la viaţă alte fantome ale trecutului. 

Insă doar faptele legate de decese - dacă existau astfel 
de fapte și dacă puteau fi dovedite - aveau implicaţii 
uluitoare, și nu doar pentru clientul lui, deși Kensing avea 
să se găsească în mijlocul oricărui uragan pe cale să se 
dezlănţuie. Pentru Hardy ar fi însemnat mai multe ore de 
muncă, angajament mai profund, implicare tot mai mare; 
timp mai puţin alături de soţie, legături mai slabe cu copiii, 
interes mai mic faţă de rutina zilnică a gospodăriei. 

Totodată, asta însemna că el se punea efectiv în calea 
răului. Dacă exista cineva, indiferent că era vorba de acest 
Rajan Bhutan sau de altcineva de la Portola, care ucisese 
de mai multe ori și dacă Hardy se implica în dezvăluirea 
acestor crime, atunci avea să se implice în căutarea 
ucigașului. 

Se întoarse pe o parte și poate că ar fi alunecat ușor 
într-un somn agitat, în care înota în ape agitate alături de 
câţiva dintre rechinii lui Pico, care îi dădeau târcoale, se 
repezeau să-l muște, se apropiau de el. Apoi ceva - vreun 
pocnet al casei sau un zgomot oarecare de afară - declanșă 
un val de adrenalină în el și Hardy aruncă pătura și se 
ridică drept în capul oaselor. Gâfâia. 

Mișcarea o trezi pe Frannie. 

— Dismas, ţi-e bine? Ce oră e? 

— Mi-e bine. Mi-e bine. 

Însă nu-i era deloc bine. Teama aceea nedefinită, dar 


apăsătoare descrisă de Rebecca Simms părea să-l cuprindă 
și pe el. Chiar și întunericul familiar din dormitor părea 
cumva sinistru, ca și cum ceva pândea ascuns pe la 
colţurile lui. 

Incercă să-și alunge din minte imaginile socotindu-le 
drept ceea ce erau - șicane iraționale ale minţii aflate în 
pragul unui coșmar. Însă imaginile persistau. În cele din 
urmă, simţindu- se ridicol, aprinse puţin lumina de pe 
noptieră. 

Nimic, evident. Nimic.. 

Cu toate astea, dură destul de mult până ce respiraţia îi 
reveni la normal. Într-un târziu, se lăsă înapoi pe pernă și 
se acoperi cu pătura. După un minut, se răsuci pe o parte, 
potrivindu-și trupul după cel al nevestei lui. 

Inainte ca imaginile de coșmar să-i reapară în minte, 
Hardy reuși să cadă în braţele binefăcătoare ale somnului. 


16 


Kensing își termină vizita de dimineaţă la Secţia de 
terapie intensivă de la Portola și se îndreptă spre oficiul 
asistentelor. Acolo îl aștepta administratorul spitalului, 
Michael Andreotti, un tip înalt și subţire, care voia să 
discute în particular cu Kensing. Merseră împreună în 
tăcere de-a lungul unui coridor, apoi luară ascensorul până 
la parter, unde Andreotti îl conduse spre o sală de 
conferinţe goală de lângă biroul său din aripa 
administrativă. După ce intrară, Andreotti închise ușa în 
urma lor. 

Kensing își făcuse deja o idee despre ce urma, dar 
întrebă oricum: 

— Despre ce e vorba? 

Între cei doi nu exista cine știe ce simpatie, așa că 
administratorul nu pierdu vremea cu amabilităţi. 

— Mă tem că s-a decis în consiliul de administraţie să fii 
pus pe liber. 

— Nu cred. Nu pot face asta. Am un contract. 

Andreotti se așteptase oarecum la un asemenea răspuns. 

Avea niște documente cu el, pe care i le dădu lui 
Kensing o dată cu scrisoarea de concediere. 

— Nu e decizia mea, doctore. Așa cum am spus, a fost 
decizia consiliului. 

Kensing pufni dispreţuitor. 

— Consiliul. Adică Ross. Care își vede în sfârșit ocazia 
multașteptată. 

Andreotti nu simţi nevoia de a răspunde. 

— Ce pretext a mai inventat de data asta? 

— Totul este limpede explicat în scrisoare, dar se pare 
că sunt prea multe chestiuni care te implică pe dumneata 
în legătură cu moartea domnului Markham. 

— Asta-i o tâmpenie. N-am avut nimic de-a face cu asta. 

Colţurile gurii lui Andreotti se lăsară dezaprobator în 
jos. 


— Nu acesta este argumentul consiliului. Este vorba de 
aparente. 

Andreotti adoptase postura de birocrat. Putea fi la fel de 
bine un manechin de lemn. Se găsea acolo doar ca să 
livreze scrisoarea și mesajul și să aibă grijă ca voința 
consiliului să fie îndeplinită. 

— Care aparente? Nu există aparente. 

Andreotti își desfăcu larg braţele. 

— Chestiunea mă depăşeşte, doctore. Dacă vrei să 
contești decizia, ți-aş sugera să-l contactezi pe doctorul 
Ross. Între timp, nu mai ai voie să practici aici sau în 
clinică. 

— Cum rămâne cu pacienţii mei? Trebuie să-i văd. 

— Am programat alţi doctori să preia sarcinile dumitale. 

— Începând de când? 

— Mă tem că imediat. 

— Te temi. Pun pariu că te temi. Temperamentul coleric 
al lui Kensing ieși la iveală pentru o secundă. Ar trebui să 
te temi. 

Andreotti se dădu cu un pas înapoi. 

— Mă ameninţi? 

Kensing fu tentat să joace mai dur și să îl facă pe 
nemernic să simtă frica, dar o dată cu vizita lui Glitsky din 
noaptea precedentă, începuse să-și facă o imagine despre 
modul în care lucrurile puteau evolua în rău în cadrul 
acestei anchete și a suspiciunii de crimă care plana asupra 
lui. Se opri în urma unui reflex autodefensiv. 

— Este o mare greșeală, se mulţumi el să spună. 

Uitându-se scurt la hârtiile din mâna lui, se răsuci pe 
călcâie și ieși din încăpere. 

k 

Încă nu se făcuse ora 9 dimineaţa. Furtuna de afară se 
potolise în sfârşit. Cerul era în curs de limpezire, devenind 
de un albastru profund și fără nori. 

Kensing revenise acasă și stătea acum în livingul 
apartamentului. Se duse şi deschise o fereastră, lăsând 


aerul proaspăt de afară să năvălească înăuntru. Apoi se 
duse în bucătărie, unde Glitsky îl făcuse bucăţi în noaptea 
precedentă. Ceașca de ceai a locotenentului zăcea încă în 
chiuvetă. Ceașca făcea parte dintr-un set pe care Kensing 
îl moștenise de la părinţi după moartea tatălui său. Acum 
doctorul dădu distrat drumul la apă, apoi ridică cu atenţie 
obiectul fin de porțelan. Deasupra chiuvetei exista o altă 
fereastră. Kensing se opri brusc și se holbă afară spre 
marginea de vest a orașului, fără să vadă nimic din peisaj. 

Strânse atât de tare ceașca, încât aceasta i se sparse în 
mână. 

Kensing își cobori privirea, cuprins de o furie rece. 
Sângele începu să i se prelingă din palmă și să picure pe 
farfurioara albă de porțelan, rămasă în chiuvetă, printre 
cioburile sparte ale ceștii împrăștiate pe metalul chiuvetei. 


Jeff Elliot avea numărul lui de telefon de acasă din 
perioada în care se ocupase de cazul bebelușului Emily. Îl 
sună pe Kensing douăzeci de minute mai târziu. În ultima 
vreme dăduse târcoale pe la Parnassus în căutare de 
subiecte noi, așa că auzise că fusese concediat în acea 
dimineaţă, probabil nu la multă vreme după ce însuși 
Kensing primise vestea. Elliot îi propuse doctorului să-i 
povestească versiunea proprie a faptelor unui reporter 
care acoperea subiectul de la un capăt la celălalt. Putea 
veni chiar atunci dacă Kensing avea o oră la dispoziţie. 

Când ajunse, Elliot se duse cu scaunul cu rotile direct în 
bucătărie. Fusese acolo și în timpul evenimentelor cu 
Emily și știa drumul. După ce ajunse în dreptul mesei, 
primul lucru pe care îl remarcă fu pansamentul de la mâna 
lui Kensing. 

— Încercam să-mi tai încheieturile de disperare. 
Bănuiesc că am greșit ţinta. Doctorul râse fals și oferi o 
explicaţie. Să nu apuci niciodată un cuţit de măcelar de 
lamă. S-ar crede că până acum ar fi trebuit să învăţ așa 
ceva. Schimbă repede subiectul. Hei, apropo, mi-a plăcut 


articolul tău despre Ross. L-ai „citit” perfect pe individ. 

Elliot dădu din cap. 

— Nu voi înţelege niciodată ce l-a motivat să se facă 
doctor. Pare să-i pese de pacienţi la fel cum companiilor 
forestiere le pasă de pădurile ecuatoriale. Apoi trecu însă 
la subiect. Deci te-au dat în sfârșit afară? 


În cele din urmă ajunseră la personalităţile de la 
Parnassus, la jucători. Elliot mărturisi că discutase multe 
cu asistentul executiv al lui Tim Markham, un tânăr 
amărât, care părea să fie următorul pe lista concediaţilor, 
pe nume Brendan Driscoll. 

— Sigur, îl cunosc pe Brendan. Toată lumea îl știe pe 
Brendan. 

— Se pare că și el te știe pe tine. Aţi avut un schimb de 
replici dure la spital? 

Kensing ridică din umeri. 

— Nu voia să plece de la Terapie intensivă când 
Markham era acolo. Am fost obligat să-l dau afară. N-a fost 
prea încântat. 

— Dar de ce era acolo dacă treaba lui e de secretar? 

— Musșcă-ţi limba, Jeff. Brendan este asistent executiv și 
n-ai voie să uiţi asta. 

— Deci care e povestea lui? De ce e atât de pornit pe 
tine? 

— Trebuie să fie vorba de vreun virus care circulă pe 
acolo. Mă surprinde că nu te-a infectat și pe tine. Dar 
adevăratul răspuns este că Brendan este unul dintre acei 
secretari supereficienţi, asta-i tot. Viaţa lui înseamnă 
munca. A fost împreună cu Markham încă dinainte de 
venirea lui la Parnassus. Oricum, el aranja fiecare aspect 
al vieţii lui Markham. Inclusiv pe Ann, deși nu spunea 
nimic public despre asta. 

— Ann, soţia ta? 

Kensing încuviinţă. 

— Ea... trebuie să știi că ea nu-l prea place. Dar Brendan 


este unul dintre oamenii care se identifică întru totul cu 
șeful lor, așa ajung să creadă că ei înșiși nu pot comite 
greșeli. Eu l-aș lua, pe el și tot ce spune, cu oarecare 
precauţie. 

— Păi am vorbit cu el despre ce mă interesa. Dar ţi-ar 
putea face rău. Vrea ca toată lumea să afle cât de aproape 
a fost Markham de a te concedia și cât de mari dușmani 
eraţi voi doi. 

— Păi pe jumătate are dreptate, replică doctorul. Nu ne 
înțelegeam. Dar nu avea de gând să mă concedieze. De 
fapt, îmi ţinea chiar partea. Știa ce îmi făcuse prin relaţia 
lui cu Ann. Dacă mă concedia, cum avea să apară în ochii 
tuturor? I-aș fi dat în judecată pe el și compania lui pentru 
un miliard de dolari și aș fi câștigat. Iar el știa asta. 

— Și atunci ce era cu toate scrisorile alea 
amenințătoare? 

O ridicare din umeri. 

— Markham o făcea pentru consiliul de administraţie, 
asta-i tot. Incerca să menţină costurile jos, să disciplineze 
doctorii rebeli ca mine, dar ei nu voiau să asculte. Mai ales 
eu, mă tem. Am o atitudine proastă. Nu sunt jucător de 
echipă. Dar Tim nu mă putea atinge. 

— Dar situaţia s-a schimbat acum? Cu Ross la cârmă? 

Kensing adoptă o expresie mai serioasă. 

— Ross e o mare problemă. De fapt, ar trebui să-i spun 
avocatului meu că poate aduce ca argument puternic de 
apărare că ar fi fost cea mai proastă idee să-l omor pe 
Markham dacă voiam să-mi păstrez slujba. Adevărul e că 
doar Markham stătea între mine și Ross. Acum Markham a 
dispărut. lar dacă ascult cu mare atenţie, pot auzi cum 
gheaţa începe să se crape sub picioarele mele. 

Se auzi sunetul unei chei răsucite în broască, apoi o ușă 
se trânti în spatele lor. Kensing era pe jumătate ridicat în 
picioare când amândoi auziră o voce de femeie răsunând 
pe hol. 

— Cuiva i-ar prinde tare bine un futai chiar acum. Oh! 


În cadrul ușii de la bucătărie își făcu apariţia o femeie 
de treizeci și ceva de ani, cu părul cârlionţat. Zărindu-l pe 
Elliot la masă, își duse mâna la gură într-un gest tipic de 
surpriză. 

— Oh, la naiba! 

Se întoarse spre Kensing cu o privire de „mi-a scăpat” în 
ochi, apoi ridică teatral mâinile în aer. 

— Păi cred că e momentul potrivit pentru prezentări. 
Kensing ajunsese în picioare și se îndreptă spre femeie. 
Judith, el e Jeff Elliot, de la Chronicle. Jeff, ea e Judith 
Cohn. 

— Scuze, rosti femeia. Acum o să mă scurg prin podea 
de rușine. 

— O să trec peste asta, replică Elliot. Din când în când 
mi-ar prinde și mie bine ce ai spus. 

Curând, reieși că femeia nu era nici ea o admiratoare a 
lui Ross. 

— Nemernicul ăla! Nu te poate concedia așa, pur și 
simplu, zise ea, furioasă. Ar fi trebuit să rămâi acolo, pe 
baricade. 

Kensing stătea iarăși lângă chiuvetă și scutură din cap. 

— Andreotti chemase paza. Tipii păreau deciși să mă 
escorteze afară dacă nu voiam să plec de bunăvoie. 

Cohn se ridică, se duse la intrarea în bucătărie, lovi 
peretele cu palma și apoi se întoarse spre bărbaţi. 

— Idioţii ăștia! Nu pot... 

Elliot pocni brusc din degete și o întrerupse. 

— Judith Cohn? Ești acea Judith Cohn? 

Ea se opri, cu ochii scăpărând de furie. 

— Cred că eu trebuie să fiu. Mai există vreo alta? 

Însă Elliot nu clipi. Ca reporter, era obișnuit să pună 
întrebări care îi stinghereau pe oameni. 

— Ești Judith Cohn din cazul Lopez? 

— Eu sunt, răspunse femeia cu furie reţinută. 
Diagnosticiana infamă. Poate și ucigașă de copii. 

Kensing făcu un pas în faţă. 


— Judith, rosti el. Haide. 

Pe neașteptate, furia păru să o părăsească pe femeie. 
Reveni la masa din bucătărie, trase un scaun și se așeză pe 
el. 

— Chestia asta n-o să dispară niciodată, nu? Și cred că 
ai dreptate, probabil că n-ar trebui să dispară. 

— Nu tu ai fost de vină, zise Kensing. 

— Hopa, interveni Elliot. Staţi așa! Se lăsă pe spate pe 
scaunul său cu rotile, concentrându-și privirea asupra 
celor doi doctori, pe rând. În cele din urmă, se opri asupra 
lui Cohn. Uite, îmi pare rău, pur și simplu am făcut 
asocierea în minte cu numele tău. Nu am vrut să acuz pe 
cineva. 

Expresia de pe chipul lui Cohn se aspri. 

— Dar numele se asociază cu fapta, nu-i așa? 

— Nu s-a întâmplat chiar așa demult, răspunse Elliot în 
chip de scuze. Sunt ziarist. Ţin minte numele. Se scărpină 
în barbă. Iar puştiul se numea Ramiro, nu-i așa? 

— Nu redeschidem povestea asta nenorocită, Jeff. Nu 
despre asta discutam. 

Însă Cohn ridică mâna ca să-l oprească. 

— E-n regulă, Eric. Aparține trecutului de acum. 

— Unui trecut nu prea îndepărtat. Markham cu 
siguranţă că n-a trecut peste poveste. 

— Acum a trecut. În mod clar lui Cohn îi plăcea ideea. 
De fapt, poate că acum e momentul propice ca să spunem 
oamenilor care au fost faptele. Se întoarse către Elliot. 
Cunoști în mare povestea, nu? Puștiul vine la Urgenţă cu 
mama lui. Are febră, îl doare gâtul și are o tăietură ciudată 
pe buză. 

Elliot dădu din cap, amintindu-și. 

— Un alt doctor îl consultase cu vreo două zile înainte și 
afirmase că puștiul se îmbolnăvise cu un virus. 

Kensing interveni: 

— Corect. Deci în noaptea aia Judith era la clinică 
ocupată până peste cap cu bolnavi. Total depășită de 


situaţie. Îl vede pe Ramiro și îl trimite acasă cu niște 
amoxicilină și Tylenol. 

— Iar două zile mai târziu, zise Elliot, puștiul e iarăși la 
Urgenţă cu o boală care îi devora carnea. 

Kensing dădu din cap. 

— Fasciită necrozantă. 

Elliot își amintea totul limpede acum. O astfel de boală 
însemna întotdeauna o știre de senzaţie, iar când se 
întâmpla într-o comunitate mai mică, toată lumea 
înnebunea. Așa că Elliot auzise de caz, ba chiar auzise 
zvonurile legate de presupusul rol jucat de Judith Cohn - 
printre mulţi alţii - în tragedie. În versiunea oficială, 
numele ei nu apărea, iar anchetele ulterioare desfășurate 
de Elliot la spital fuseseră primite așa cum se așteptase - 
în limba de lemn tipică administraţiei, conform căreia 
doctorii de la Parnassus erau infailibili, iar deciziile 
administraţiei erau fără greș. Elliot nu scrisese niciodată 
despre asta pentru că mereu simţise că i se ascundea ceva. 

Acum însă Cohn vorbea cu o voce încărcată de regrete: 

— Au dreptate. Ar fi trebuit să recunosc semnele. 

Kensing ridică din umeri. 

— Poate că și primul doctor care l-a văzut ar fi putut să 
le recunoască. Dar puştiul nu a murit din cauza 
diagnosticelor voastre. 

— Cum adică, Eric? întrebă Elliot. 

— Ce vreau să spun este că la fiecare pas al 
tratamentului, Parnassus a avut nevoie de prea mult timp 
ca să decidă ce își poate permite ca să-l salveze pe băiat. 
Ramiro nu beneficia de asigurarea adecvată. Unul dintre 
formularele din fișa lui medicală avea o eroare. Oare testul 
ăsta era acoperit financiar? Punerea la aparatul cu oxigen 
era acoperită financiar? Cine avea să plătească? Kensing 
scutură furios din cap. Ca să nu mai lungesc povestea, 
spitalul s-a uitat mereu la mărunţișuri, fapt care a 
compromis tratamentul băiatului. In mod fatal. 

Ochii lui Cohn deveniseră sticloși. Amintirile încă o 


răscoleau. Elliot o întrebă cu blândeţe: 

— Nu l-ai tratat deloc după vizita lui iniţială la clinică? 

— Nu. Nu lam mai văzut niciodată. Doar la 
înmormântare. 

Kensing interveni: 

— Dar l-a oprit chestia asta pe Markham ca să o scoată 
pe ea în evidenţă din rândul medicilor ca primă cauză de 
eșec al tratamentului? N 

— Aceeași impresie am avut și eu, recunoscu Elliot. Insă 
nimeni nu vrea să vorbească oficial despre asta. 

— Toată lumea a avut aceeaşi impresie, zise Kensing. 
Evident că, de fapt, Markham căuta un tap ispăşitor. El 
însuși devenise ţinta acuzațiilor legate de ceea ce făceam 
noi acolo și ce nu făceam. Arătând cu degetul spre Judith, 
el scăpa de presiuni. Din fericire, grupul medicilor a sărit 
în apărarea ei. 

— Cel puţin, atât cât să nu-mi pierd slujba, adăugă ea cu 
amărăciune evidentă în glas. Singura mea consolare a fost 
că am văzut-o pe Luz, mama băiatului, la înmormântare. 
Părea să înţeleagă. Nu m-a învinuit. L-a învinuit pe 
Markham. 

— Markham? se miră Elliot. De unde știa ea de existenţa 
lui Markham? 

Cohn în mod clar își zise că era o întrebare bună. 

— Îţi amintești de articolul ăla pupincurist apărut în 
revista San Francisco? Găseai revista peste tot, așa că 
biata femeie a venit cu băiatul ei bolnav la noi. Chipul 
fericit al lui Markham și cât de tare îi păsa lui de pacienţi. 
Femeia avea încă revista cu ea la înmormântare. Mi-a 
arătat-o. 

— Şi vrei să știi care este ironia? zise Kensing. Nici 
măcar Markham nu a fost de vină. De fapt, toate deciziile i- 
au aparținut lui Ross. Ross este directorul medical. El 
decide în privinţa tratamentelor. Adevărul este că Ross 
este cel care l-a distrus pe băiat, și nimeni nu pare să aibă 
habar. 


Se lăsă tăcerea. După câteva minute, Elliot întrebă: 

— Locuiești aici, Judith? 

— Stă uneori aici, răspunse repede Kensing, după care 
adăugă: De ce? 

— Mă întrebam dacă a fost aici marţea trecută de 
dimineaţă. 

Fu rândul lui Judith să întrebe: 

— De ce? 

Elliot simţi nevoia să le spună că în urma discuţiilor cu 
personalul spitalului și a verificării arhivelor, descoperise 
că Eric întârziase mai bine de o oră la lucru în dimineaţa în 
care Markham fusese lovit cu mașina. 

Kensing închise ochii, se frecă la tâmplă cu o mână, apoi 
se uită la Elliot. 

— Nici măcar nu-mi amintesc chestia asta. Am întârziat? 
Și ce ar însemna dacă am întârziat? 

— Ar însemna că n-ai alibi pentru momentul accidentului 
de mașină. Elliot se întoarse către Judith. Iar tu ai putea 
furniza ora la care el a plecat la slujbă. 

— E cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată! 
izbucni ea. Acum se crede că tot Eric a fost la volanul 
acelei mașini? 

— Nimeni nu crede neapărat așa ceva, ripostă Elliot. 
Doar că am auzit acest zvon, asta-i tot. 

— Ce idioţi! rosti Judith. 

— Ei bine, idioţi sau nu, replică Elliot, trebuie să iei în 
consideraţie ce ar putea spune alţi oameni. 

— Cred că încep să resimt asta, zise Kensing. 

— Marţi noapte am fost aici, zise Judith. Ajută la ceva? 

— Mda, interveni Kensing, dar asta a însemnat miezul 
nopţii. Se întoarse către Jeff. Trecusem pe la familia 
Markham. Judith dormea când am ajuns acasă. 

Cohn se mai gândi câteva clipe, apoi scutură din cap. 

— Hai să fim serioşi. Eşti medic, făcându-ţi munca 
obișnuită, ceea ce înseamnă că nu ești un criminal. Ești o 
persoană obișnuită, cu o carieră decentă. Pe neașteptate, 


apare victima unui accident de mașină, cu mari șanse de a 
muri. Se află că tu o cunoști pe această victimă. Nu doar 
atât, dar e vorba de cineva pe care îl urăști suficient de 
mult ca să vrei să ucizi. Să ucizi! Şi taman bine victima ţi-e 
livrată ţie și tu decizi într-o clipă de inspiraţie să îţi asumi 
acest risc enorm și probabil inutil de a te asigura că moare 
exact în locul unde ești primul suspect. Judith se îndreptă 
pe scaun, făcând o grimasă de dispreţ. Să fim serioși! 

— Doar că, din ce am auzit, cam asta se crede că s-a 
întâmplat în realitate, rosti Elliot cât se poate de serios. 


Hardy avusese o dimineaţă groaznică. Dormise prost din 
pricina informaţiilor primite de la Rebecca Simms, care îi 
bântuiseră  subconștientul. Persoane necunoscute și 
decedate apăruseră în mai multe vise pe jumătate ţinute 
minte. Se dăduse jos din pat înainte de ora 6. După ce 
copiii plecaseră la școală, se abţinuse să-l sune pe Glitsky. 
Se plimbase singur timp de o oră, până la plajă și înapoi, 
dar nu-și făcuse încălzirea înainte, așa că la sfârșit se simți 
bătrân. Unul dintre clienţii lui Freeman parcase în spaţiul 
lui de sub clădire, iar până ce ajunsese să își ia mașina din 
locul unde o parcase pe stradă, primise deja un tichet de 
amendă. În cele din urmă, chiar înaintea prânzului, după o 
dimineaţă petrecută verificând facturi și alte scrisori 
ignorate timp de o săptămână, și înainte de pleca spre 
sediul Chronicle, sună la  Omucideri, convins că 
locotenentul avea să fie plecat la prânz. Bănuiala i se 
adeveri. Norocul îl lovise din nou în acea zi - Glitsky era 
plecat. 

Acum ședea pe un dulăpior scund din nișa repartizată ca 
birou lui Elliot la parterul clădirii Chronicle. Frustrarea 
faţă de lucrurile pe care nu le cunoștea despre clientul lui 
se manifesta prin tonul său plin de formalism. 

— Mărturisesc că sunt oarecum surprins să aflu așa de 
târziu că el are o prietenă. Am discutat ore întregi la 
telefon noaptea trecută. l-am cerut să-mi spună orice 


crede că e important în viața lui și n-a pomenit nimic 
despre ea. 

— Judith, zise Elliot. Drăguţă foc! Dar poate că nu eo 
relaţie importantă. Poate că e o relaţie modernă bazată 
doar pe sex, fără să-i lege și altceva. N-ar fi groaznic? 

— Oribil. Hardy era nedumerit. Ştii când s-au combinat? 

— Nu. De ce? 

— Pentru că ar fi bine de știut dacă tipa era de 
actualitate atunci când el și Ann erau încă soţ și soţie. 
Poate că plecarea soţiei nu i-a frânt deloc inima. 

— Ar trebui să-l întrebi pe el. 

— O s-o fac, dar ar fi minunat dacă mi-ar spune și mie 
câte ceva. Nici măcar n-am știut că el a fost cel care a 
furnizat informaţii despre cazul fetiţei Emily. 

— El a fost? 

Elliot arboră o expresie nevinovată. 

Insă Hardy nu trecuse pe la ziar ca să discute despre 
clientul lui. Voia să afle dacă Elliot auzise ceva zvonuri 
despre o serie de decese neașteptate și nejustificate de la 
Portola. _ 

— Nu. Insă ideea și potențialul pentru un articol de 
senzație Îl incitară imediat pe reporter. Cât de mare e 
seria asta? 

— Nu știu. Sursa mea nu era sigură în privința detaliilor, 
și nici măcar a faptelor ca atare. Insă părea suficient de cu 
capul pe umeri și era în mod cert speriată. 

— Şi ce a spus? 

Hardy îi oferi o sinteză a discuţiei lui cu Rebecca Simms. 
Cam pe la jumătatea relatării, Elliot scoase un carneţel și 
începu să ia notițe. După ce Hardy termină, reporterul 
spuse că ar vrea să discute cu femeia. 

— Pot să o întreb, replică Hardy, dar am sentimentul că 
fie și o simplă discuţie cu mine a agitat-o. E limpede că 
nimeni din administraţia spitalului nu vrea să-și bage 
cineva nasul în treburile lor. Oamenii care vorbesc devin 
șomeri destul de repede. 


— Bine, atunci ajută-mă. Unde să caut? 

Rostiră amândoi același lucru simultan: 

— Kensing. 

Jeff închise ușa spaţiului său de lucru și puse telefonul 
pe speaker. Kensing îi confirmă că Judith era încă acolo, 
dar lucrase în schimbul de noapte la clinică, așa că acum 
dormea. În acest timp, el pierdea timpul prin casă, cu 
ferestrele deschise și citind o carte. Era prima carte pe 
care o citea probabil de un an încoace. Grant de Max Byrd. 
O carte fantastică. Ţinuse minte cea mai bună expresie pe 
care o citise în viaţa lui. 

— „Începe cu oribila lui mamă.” Nu e nemaipomenită? 

Elliot fu de acord că era o expresie plastică. Insă îl 
sunase pentru că Dismas Hardy se găsea acolo, la el în 
birou, și amândoi voiau să-i pună câteva întrebări. După ce 
Hardy îi relată și lui discuţia cu Rebecca Simms despre 
decesele bizare din Portola, Kensing rămase tăcut suficient 
de multă vreme ca Elliot să-l întrebe dacă mai era pe fir. 

— Mda. Mă gândesc. Apoi: Nu pot spune că ideea asta 
nu mi-a trecut și mie prin minte. Dar oamenii întotdeauna 
mor la Terapie intensivă. În primul rând că ajung acolo în 
stare critică. Așadar, ce întrebaţi voi, de fapt, este dacă au 
murit oameni care n-ar fi trebuit să moară, corect? Vorbim 
neoficial, Jeff? Nu-mi trebuie altă presă proastă în 
momentul de faţă. 

— Bine. Sigur. 

Jeff nu era nebun să fie de acord cu orice așa de simplu, 
dar în circumstanţele date nu putea face altceva. 

— Câtă vreme discutăm oficial, rosti Hardy, care nu mai 
avea altă intenţie decât să discute oficial cu clientul său, 
această conversaţie nu este una particulară. Ca să știi. 

— Bine. Deci ce sugerezi tu? Un soi de malpraxis pe 
scară largă? Sau ceva mai serios? N 

— Nu sugerez nimic, replică Hardy. Intreb doar dacă ţi 
s-a părut ceva bizar. 

— Păi m-ar surprinde dacă s-au întocmit multe opt-zero- 


cinci. Cam până aici aș merge cu presupunerile. 

— Ce-s astea? întrebă Hardy. 

— Rapoarte către comitetul medical statal. Când un 
medic greșește suficient de mult ca administraţia să-i 
suspende privilegiile clinice mai mult de treizeci de zile, se 
presupune că respectivului i se întocmește un raport, un 
opt-zero-cinci, care e trimis la autoritatea statală. 
Totodată, administraţia trebuie să trimită raportul și la 
Banca Naţională de Date a Practicienilor, o chestiune 
federală - iar raportul nu se șterge niciodată. Dacă ajungi 
în banca de date, te-ai fript pe vecie. 

— Şi atunci de ce nu se raportează astfel de chestii? se 
interesă Hardy. 

— Eşti avocat și mă întrebi așa ceva? Dacă ești doctor și 
cineva îţi întocmește raport, ce faci? Evident că îi dai în 
judecată pe nemernici. Dacă ești un pacient care află că 
spitalul de care aparţii a angajat un doctor prost, dai în 
judecată spitalul. Toată lumea dă în judecată pe toată 
lumea. 

Elliot nu mai putea rezista. 

— Întotdeauna am presupus că voi, avocaţii, îndrăgiţi 
chestia asta, îi spuse el lui Hardy. 

Insă Hardy auzise altceva. 

— Eric, vrei să îmi spui că Portola are astfel de doctori, 
despre care se știe, și totuși astfel de rapoarte nu sunt 
întocmite? 

— Hai să-ți răspund prin a spune că în cadrul 
personalului medical există angajaţi pe care eu, unul, nu i- 
aș alege ca medic personal. 

— Şi atunci ce se întâmplă când un doctor o dă rău în 
bară? întrebă Hardy. 

— Câteva lucruri. Mai întâi, poate ai observat că am 
menţionat magica suspendare pe treizeci de zile a 
privilegiilor clinice. In loc de asta, te trezești suspendat pe 
douăzeci și nouă de zile. Rezultă că nu va exista vreun opt- 
zero-cinci, corect? Ești încă în interiorul graniţelor. Și nu 


vei apărea în Baza Naţională de Date. 

— Există doctori de la Portola în baza asta de date? se 
interesă Jeff, mereu în căutarea intrigii. Cum aflu? 

— Nu poţi, răspunse Kensing cu voce fermă. Publicul nu 
are acces la ea, din motive evidente. Deși potenţialii 
angajatori au. În orice caz, există și un alt motiv pentru 
care astfel de raportări nu apar. Un motiv probabil mult 
mai des întâlnit. 

— Şi care ar fi acela? întrebă Hardy. 

— Păi opt-zero-cinci se bazează pe evaluările colegilor. 

— Alţi doctori, zise Elliot. 

— Corect. lar printre doctori, mai ales acum la Portola, 
există sentimentul că suntem cu toţii băgaţi în același 
rahat împreună, așa că e mai bine să ne protejăm reciproc. 
Dacă vreunul dintre colegi nu ia deciziile medicale corecte, 
bun, avem o discuţie informală în care menţionăm 
standardele pe care cu toţii vrem să le respectăm. Dar 
suntem cu toţii apăsaţi de aceeași presiune financiară, 
lucrăm tot timpul prea mult, și până la urmă ideea e că nu 
ne turnăm unii pe alţii. 

— Niciodată? întrebă Hardy. 

— Poate în cazul unor scăpări grosolane - mă refer la 
erori fatale, de neiertat - și poate chiar la apariţia mai 
multor astfel de scăpări. Dar pentru orice lucru mai puţin 
grav, de la Portola n-ai să primești o evaluare cu 
recomandarea opt-zero-cinci. Pun pariu că povestea este 
aproximativ aceeași la cele mai multe spitale din ţară. 

Hardy și Elliot se uitară unul la celălalt. 

— Cum rămâne cu alte cauze de deces? întrebă Hardy. 
Poate decese provocate? 

Kensing făcu o pauză. 

— Cum adică, provocate? 

— Cum ar fi deconectarea de la aparate înainte de 
vreme sau ceva de genul ăsta. Hardy se gândi un pic, apoi 
adăugă: Poate din cauza administrării de potasiu. 

— Te referi la crimă, nu-i așa? Nu era nevoie de niciun 


răspuns aici. Asta cred eu că se întâmplă în Portola? 

— Asta crezi? se interesă Hardy. 

— Doar în momentele de paranoia maximă. 

Elliot interveni: 

— Şi ai multe astfel de momente, Eric? 

Kensing oftă cu glas tare. 

— În Secţia de terapie intensivă mai exista un pacient în 
același timp cu Markham. Ştiaţi asta? 

— Credeam că erau mai mulţi, zise Hardy. 

— Adevărat. Voiam să spun că a fost un alt pacient care 
a murit. 

— Cine? 

Instinctul îi spunea lui Hardy că erau pe punctul de a 
descoperi ceva care să-i ajute. 

— Se numea James Lector. Şaptezeci și unu de ani, nu 
fumase niciodată. Făcuse niște complicaţii după o operaţie 
pe cord deschis și îl trecusem pe aparate de respiraţie 
artificială de câteva săptămâni, dar depășise faza asta și 
răspundea la tratament. Semnele vitale se îmbunătăţiseră. 
Mă gândeam chiar să îl mut din salon în câteva zile. 

— Şi a murit? întrebă Hardy. 

— Pur și simplu. Fără motiv aparent. Pur și simplu... s-a 
oprit. 

— Nu voi dezvălui sursa, promise Elliot. Duc numele tău 
cu mine în mormânt. 

Hardy îl ignoră. 

— Deci în afară de acest om, Lector, zise el, câte alte 
decese bizare ai estima? Decese care nu pot fi explicate? 

— De fapt, am început să le ţin socoteala din noiembrie 
anul trecut. Mi-am notat totul într-un jurnal personal. 

Hardy și Elliot așteptau. 

Kensing continuă: 

— M-am gândit să văd dacă există un tipar. Poate să 
găsesc ceva cu care să-i țin pe ăștia departe de mine. 

Elliot îl întrebă de ce începuse să ţină socoteala. 

— Nu știu precis. Acum, că mă întrebi, cred că voiam să 


am ceva la mână în cazul în care aveam să fiu concediat. 
Nu am crezut că există cineva care omoară bolnavi 
intenţionat, dar pierdeam pacienţi care ar fi trebuit să 
trăiască - precum puştiul Lopez, Jeff. Așa că, dacă politicile 
fiscale afectau îngrijirea medicală, voiam să le dau în cap 
cu chestia asta. Mai mult sau mai puţin, am judecat că 
mizeria va da pe dinafară și voiam să dispun de documente 
în acest sens. _ 

De această dată, tăcerea dură o vreme. Într-un târziu, 
Hardy întrebă: 

— Câţi au fost, Eric? 

— Dacă nu luăm în calcul ziua de marți... unsprezece. 


17 


Oricare ar fi fost specialitatea zilei la Lou the Greek, 
Hardy n-avea chef de așa ceva. Spera să-și poată doar vâri 
capul pe ușă ca să vadă dacă dădea de Wes Farrell. 

N-avea noroc. 

Fiind ora prânzului, localul era ticsit de oameni care 
mâncau și beau. Pesemne munca în slujba legii provoca o 
sete teribilă. Își croi cu greu drum prin mulţime, trecu 
frecându-se de alţii pe lângă bar și reuși să dea un tur 
rapid al încăperii, schimbând din când în când câte o 
amabilitate cu vreun chip cunoscut. Dacă Farrell nu era 
acolo, nici el nu avea să rămână. Unul dintre motive era 
acela că nu voia să dea peste Glitsky. 

Era încă supărat pe poliţist. 

Când îl sunase pe Farrell la birou, Hardy avusese noroc 
să dea peste secretara lui, care îi spusese că șeful ei avea 
procese în instanţă întreaga zi. Nu era sigură dacă era 
vorba de instanţa locală, superioară sau federală, dar 
bănuia că era cea locală, ceea ce însemna Palatul de 
Justiţie. Așa că Hardy își încercase norocul în pauza de 
prânz la localul lui Lou, iar bănuiala lui se dovedi corectă. 
Wes ședea într-un separeu din spate, de unde nu putea fi 
văzut de la ușa de intrare. În separeu se mai găsea o 
stacană imensă de bere și doi indivizi care, îmbrăcaţi cu 
blugi și haine de lucru, nu puteau impresiona niciun 
judecător cunoscut de Hardy. 

Hardy se strecură alături de Wes și-l întrebă pe acesta 
cum o mai ducea. 

— Atât de bine, că noi doi ar trebui să fim gemeni. 

Wes făcu prezentările. Cei doi companioni de la masă - 
Jason și Jake - erau tată și fiu, lucru pe care Hardy îl 
ghicise de cum se așezase pe scaun. Băiatul, Jake, un tip 
de circa douăzeci de ani, era clientul lui Farrell. 
Sărbătoreau (de aici și stacana de bere) faptul că ofițerul 
care îl arestase pe Jake nu se prezentase la audierea 


preliminară din acea dimineaţă. Cum polițistul era 
martorul principal al acuzării, procuratura renunţase la 
toate capetele de acuzare. Hardy era suficient de bine- 
crescut ca să nu întrebe în ce constau aceste acuzaţii. 

Așadar, acum amândoi insistau că Wes era un erou. 

— Mereu a fost un erou pentru mine, fu Hardy de acord. 
De fapt, de-asta mă și aflu acum aici. Se întoarse spre Wes. 
A apărut ceva important. Te pot răpi câteva minute? Vă 
supăraţi? 

Totul era în regulă câtă vreme Wes lăsa berea la locul ei. 

Își croiră drum către ușa laterală - mai puţină 
aglomeraţie de străbătut - și ieșiră pe alee unde acum, la 
ora prânzului, gunoaiele din tomberoane se descompuneau 
în căldura plăcută a soarelui. Farrell clipi din ochi din 
pricina luminii, inspiră adânc și se încruntă. 

— Miroase ca și cum cineva a murit prin preajmă. Care-i 
treaba? 

Hardy își vâri mâna în buzunarul interior al hainei în 
timp ce se îndreptau spre Bryant și spre un aer mai curat. 

— Am aici o listă de nume și eram curios dacă vreunul 
dintre ele ţi se pare cunoscut. 

Farrell luă hârtia și se uită la ea. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre spitalul tău preferat. 

Farrell se uită scurt la Hardy, apoi privi iarăși lista. 
Hardy văzu cum ochii celuilalt se îngustează. Farrell se 
opri, apoi reveni la listă. 

— Bine. Renunţ. 

— Cineva cunoscut? 

— Un nume. Marjorie Loring. 

— E unul dintre clienţii în procesul tău împotriva 
companiei Parnassus, nu? 

— Nu chiar. Copiii ei sunt. Ea a murit. 

— Ştiu. La fel ca toţi ceilalți de pe listă. I-au făcut 
autopsie? 

Se opriseră la umbră în fața unei clădiri de lângă 


intrarea spre restaurant. Farrell privi undeva, în 
depărtare, încercând să-și amintească. Apoi clătină din 
cap. N 

— Întotdeauna se fac autopsii. Însă probabil cu asta n-au 
pierdut vremea. Știau cauza mortii. 

— Care a fost...? 

— Marele C. A fost încă unul dintre cazurile „ah”, ca în: 
„Ah, ar fi trebuit să ne uităm la chestia asta ceva mai 
devreme”. 

— Dar când a murit? Pe neașteptate? 

— Nu se știa cât va dura exact. Farrell își țuguie buzele 
și pe bărbie îi tresări un mușchi. Deși, dacă îmi amintesc 
bine, lucrurile s-au petrecut destul de repede. O poveste 
de genul „Poate mai trăieşti trei luni, dacă nu o vei mierli 
în trei zile”. 

— Trei zile? 

— Nu, nu, era o figură de stil, una dintre slăbiciunile 
mele. Exagerez. Cred că a fost vorba de o săptămână sau 
două, ceva de genul ăsta. 

— Și ar fi trebuit să fie vorba de trei luni? 

Farrell scutură din cap. 

— Ştii cum se întâmplă, Diz. Pe dinafară erau trei luni, 
poate chiar șase. În realitate au fost mai puţine. Se 
întâmplă mereu. Poate că a fost chiar o binecuvântare. 

Hardy putea accepta astfel de întâmplări. Dar nu și dacă 
cineva încerca să îngroape adevărul. 

— Crezi că familia doamnei Loring ar fi de acord cu o 
exhumare? 

Cu tot preambulul, întrebarea îl șocă pe Farrell. 

— Pentru ce? 

— Pentru o autopsie completă. 

— De ce? Crezi că a fost ucisă? 

— Cred că e posibil. 

Farrell își cobori privirea. Cu câţiva ani mai în vârstă 
decât Hardy și un pic mai rotunjor, Wes obișnuia să 
arboreze o expresie uimită. Unii interpretau asta drept 


incompetenţă, dar Hardy îl cunoștea prea bine. Cu doi ani 
în urmă, pusese pe jar întreaga comunitate de oameni ai 
legii din oraș când îl apărase pe un alt avocat, un prieten 
personal acuzat că-și omorâse soția. Cazul fusese 
considerat de necâștigat chiar de eminenţe ale barocului 
precum David Freeman. Însă Farrell reușise să obţină 
achitarea clientului său. Acum îi acorda lui Hardy întreaga 
lui atenţie. 

— Ce e cu ceilalţi zece oameni de pe lista ta? Aceeași 
poveste? 

Hardy nu voia să exagereze. 

— Să spunem că ridică întrebări similare. Desigur că 
vreau să discut cu clientul meu înainte de a merge mai 
departe, dar după aceea... 

Lăsă restul frazei neterminat. 

Farrell se adăposti mai bine la umbra care se micșora. 

— Data trecută când am discutat nu aveai un client, zise 
el. 

— Acum am unul. Îl știi pe Eric Kensing? 

— Şi vrei să-l suni înainte ca eu să discut cu familia 
Loring pentru că...? 

— Pentru că în cazul unora dintre numele de aici, 
răspunse Hardy, arătând spre listă, el era de gardă în 
spital când oamenii au murit. Înainte de a o dezgropa pe 
doamna Loring ca să aflu că nu s-a stins din pricina 
cancerului, m-aș simţi mai bine să știu că doctorul Kensing 
nu se afla taman la căpătâiul ei ca să-i ia pulsul când și-a 
dat obștescul sfârșit. 

Farrell admise că așa ceva ar fi însemnat curat ghinion. 

— Deci presupun că nu l-au arestat încă, nu? 

— Cel puţin acum o jumătate de oră încă nu, dar situaţia 
se poate schimba chiar în timp ce noi vorbim. 

Farrell își îngustă privirea. 

— Te referi la Abe? 

Hardy dădu din cap și replică scurt: 

— Pare a avea o fixatie. 


— Abe nu e tâmpit. 

— Nu e, dar azi-noapte i-a luat o declaraţie lui Kensing, 
după care a plecat. Fără să-l aresteze. Cred că eu încerc 
de fapt să obţin pentru clientul meu mai mult timp. E 
posibil ca Abe să se lase purtat de entuziasm. Dacă 
Kensing este arestat sau pus sub acuzare, nu va mai lucra 
niciodată ca medic. lar eu am amici care cred despre el că 
e un erou. 

Wes chicoti și făcu un gest cu degetul mare ridicat spre 
restaurant. 

— Cowboy-ii ăia doi dinăuntru cred că eu sunt un erou. 
Asta nu înseamnă nimic. Apoi: A comis ceva băiatul tău? 

— Mai devreme mi-a spus că nu. 

Hardy nu insistă asupra subiectului. 

Farrell își plimbă privirea dintr-o parte în alta. Cotitura 
pe care o luase conversaţia - faptul obiectiv al vinovăţiei 
sau nevinovăţiei unui client - ameninţa să încalce o regulă 
nescrisă printre avocaţii apărării. Brusc, Hardy își dădu 
seama de ce Farrell ridicase o asemenea problemă. 
Prietenul lui, pentru care câștigase o asemenea achitare 
spectaculoasă, și în a cărui nevinovăție Wes crezuse din tot 
sufletul, fusese, de fapt, vinovat. 

— Dacă vrei să fii sigur, rosti el, ar fi mai bine să găsești 
pe altcineva care a comis fapta. 

Hardy schiță un zâmbet. 

— Bine, deci am să caut un vinovat. Dar acum apărarea 
mea se bazează pe descoperirea legăturii dintre cazul 
Markham și acești pacienţi care mor înainte de vreme. 

— Şi cum îţi propui să faci asta? Farrell părea sceptic. 
Cu siguranţă că Marjorie Loring n-ar putea... Se opri și își 
schimbă expresia chipului. Poate că nu pricep eu, zise el. 
Să presupunem că urmașii ei ne lasă să o dezgropăm, ceea 
ce e o presupunere hazardată. Strout e de acord cu 
autopsia, ceea ce iarăși nu e un lucru sigur. Apoi se 
descoperă, să zicem, că femeia a fost ucisă de o doză de 
potasiu. Cum îl ajută asta pe clientul tău? 


— Păi, la prima vedere, dacă el n-a fost acolo... 

Farrell respinse ideea cu un gest. 

— Bun. N-a fost acolo nici când Lincoln a fost împușcat. 
Asta nu dovedește nimic în privinţa lui Markham. Și, pe 
urmă, dacă n-a fost vorba de potasiu? 

Hardy își pusese și el aceste întrebări și ajunsese la un 
răspuns parțial satisfăcător. 

— Dacă vreun alt pacient de la Portola, fără legătură cu 
Markham, a fost ucis - mai ales dacă Kensing nu era acolo 
când s-a întâmplat - poate că asta îl va face pe unul ca 
Glitsky să se gândească la faptul că i-a scăpat ceva. Poate 
că va dori să capete mai multe răspunsuri înainte de a-l 
aresta pe Kensing. În acest moment, ca să fiu sincer, 
vorbesc mai degrabă de o amânare, dar n-am alte idei 
măreţe. 

— Păi amânarea reprezintă întotdeauna o tactică foarte 
bună, dacă funcţionează. Era clar că Farrell încă nu era 
convins. Dar dacă omul tău a crezut că aceste decese sunt 
suspecte, de ce nu a cerut el însuși o autopsie completă? 

— I-am pus aceeași întrebare. 

— Asta pen'că ești un tip deștept. Și ce-a răspuns? 

— În esenţă, toate acele decese erau de așteptat, și din 
motive cunoscute. N-a fost vorba de oameni în floarea 
vârstei care mor subit. Erau oameni pe moarte care au și 
murit. Doar că un pic mai devreme. La spital se efectuează 
necropsii. Cu toţii au murit din cauze naturale. Hardy 
ridică din umeri. În principiu, Kensing atribuie vina unei 
apropie de Farrell și îi șopti conspirativ: Ascultă-mă bine, 
Wes. Ideea e că dacă Marjorie Loring a fost ucisă de 
cineva de la Portola, tu câștigi orice ar fi. 

— Şi asta pentru că...? 

Se opri pentru că înţelese brusc. Putea începe un proces 
năucitor în numele copiilor lui Marjorie Loring. Nu era 
nevoie de demonstrat neglijenţa sau malpraxisul. Putea 
începe să emită iarăși facturi imediat. Dacă Marjorie 


Loring nu murise din cauze naturale, ci din pricina unei 
omucideri comise în spital, Wes putea lansa mai multe 
procese simultan fără prea multe eforturi. 

— O să discut cu copiii ei, promise el. Să vedem ce 
putem face. 


Treya își ridică privirea de la birou la ceasul de perete. 
Zâmbi larg și se ridică de pe scaun 

— Înălţimea Sa, Dismas Hardy, ora trei fix, chiar la ţanc. 
Clarence te așteaptă, dar va veni peste câteva clipe, căci 
are pe cineva înăuntru. Vii de sus? 

Sus însemna biroul lui Glitsky. 

— Nu. 

— Deci n-ai vorbit cu Abe? 

— Nu încă. Frannie mi-a spus că m-a sunat ieri-seară, 
dar am ajuns târziu acasă. 

— Chiar vrea să discute cu tine. 

— Şi eu cu el, bineînţeles. Poate ne poţi aranja o 
întrevedere? 

— Nu vine și el acum? Ştiu că a fost cerut de Clarence. 

Vestea nu-i căzu bine lui Hardy, dar, cu toate astea, 
zâmbi. 

— Bine. Poate că mai bârfim și noi după aceea. 

Se așeză și așteptă, conștient de starea de nervozitate și 
de mânie de care continua să fie cuprins. Își petrecuse 
nenumărate ore acolo, în biroul procurorului - din 
vremurile când el însuși fusese un tânăr asistent de 
procuror districtual și până acum, când era avocat al 
apărării. În peste nouăzeci la sută din orele petrecute, 
existase un conflict între el și persoana aflată de cealaltă 
parte a ușii. De la numirea lui Jackman ca procuror 
districtual, situaţia se schimbase. Acum știa că peste 
câteva minute avea să revină acolo unde îi era locul, pe 
banca apărării. Probabil că schimbarea avea să fie subtilă 
și poate cordială, dar avea să existe, fără îndoială. 

Ușa de la biroul lui Jackman se deschise. Inăuntru se 


găsea Marjorie Ash. Acum, se gândi Hardy, ar fi trebuit să 
se aștepte ca Jackman să o cheme și pe ea. În definitiv, ea 
urma să instrumenteze cazul Parnassus din partea acuzării 
și, după toate probabilitățile, și cazul clientului lui Hardy. 

— Diz, ce mai faci? rosti Jackman cu voce tunătoare. 
Intră, intră. Scuze că te-am făcut să aștepți. 

Hardy trecu prin cadrul ușii, tot un zâmbet. 

— Dacă tu și Marjorie nu aţi terminat, zise el ca să le 
ofere ocazia de a se scuza, nu vreau să vă zoresc. Sunt 
convins că eu și Treya putem găsi o cale de a mai petrece 
câteva minute plăcute. 

Jackman îi răspunse la zâmbet. Cu toţii continuau să fie 
prieteni. 

— Marlene ar vrea să mai rămână puţin, dacă nu te 
deranjează. Voia să discute câteva lucruri cu tine. Treya ti- 
a spus că l-am rugat și pe Abe să treacă pe aici? A, iată-l! 

Glitsky și Hardy se așezară în colțurile opuse ale 
canapelei - fără să schimbe vreo vorbă sau vreo privire. 
Marlene continuă să șadă pe scaunul ei, iar Jackman trase 
un alt scaun. Ca un cerc drăguţ de prieteni în jurul măsuţei 
de cafea. 

Hardy trecu imediat la subiect: 

— Înţeleg că, drept urmare a trecerii domnului 
Markham la stadiul de potenţială victimă a unei crime, aţi 
convenit să convocați un mare juriu. Aud că se va investiga 
nu doar moartea lui Markham, ci și întreaga afacere 
Parnassus. De fapt, cred că a fost chiar ideea mea iniţială, 
înainte să moară cineva. Voiam doar să știți cu toţii că nu 
mă aștept la cine știe ce mare recunoaștere publică a 
contribuţiei mele, deși un bust în holul de jos sau o mică 
placă comemorativă la intrarea în restaurantul lui Lou m- 
ar bucura. 

Glitsky spuse impasibil: 

— Omul ăsta știe să facă pe oricine doar din vorbe. 

Lăsându-se pe spate, Hardy își întinse un braţ pe 
spătarul canapelei, într-o postură de relaxare pe care n-o 


simţea în realitate. 

— Așa cum subliniază prietenul meu Abe, cred cu 
fermitate în comunicare. Îi aruncă o privire plină de 
înţelesuri lui Glitsky, apoi se lăsă în față pe canapea. Am 
priceput ceea ce unii dintre voi ar vrea să se petreacă în 
continuare. Am discutat cu doctorul Kensing despre asta 
cam cu o oră în urmă. Mi-a spus că soţia lui pretinde acum 
că el a recunoscut că l-a omorât pe Markham. Hardy se 
întoarse în fine cu faţa spre Abe. Probabil că de-asta m-ai 
sunat, ca să mă informezi că-l vei aresta. 

Glitsky nu răspunse. 

Hardy continuă: 

— Dar, evident, de vreme ce mi-ai interogat clientul fără 
a ţine cont de rugămintea mea explicită de a nu face asta, 
poate că erai pregătit să îmi dai și un telefon doar de 
curtoazie. 

Glitsky tresări. Cicatricea îi ieși mai tare în evidenţă. 

Hardy merse mai departe: 

— Cred că singurul motiv pentru care clientul meu nu 
este încă la pușcărie este acela că ai decis să aștepți până 
ce Clarence are să semneze mandatul. După expresiile 
celor din încăpere, Hardy deduse că lovise la fix. Dar nu de 
asta sunt aici, continuă el. Mă aflu aici ca să previn 
arestarea clientului meu. 

— Mult noroc! pufni Glitsky. 

— N-o să am nevoie de noroc. Dacă tot ce ai este 
povestea soţiei, atunci nu ai un caz cu care să te duci în 
fața unui mare juriu. Trebuie să fi știut asta. 

Marlene folosi momentul ca să intre în joc: 

— După cum spune Abe, avem multe elemente, Dismas. 
Dacă individul a ucis cinci oameni, n-ar trebui să umble 
liber pe străzi. 

— Marlene, te rog. Hai să nu ne insultăm reciproc 
inteligenţa. Doctorul Kensing nu avea absolut niciun motiv 
să facă rău familiei. 

— Asta crezi tu, replică Glitsky. 


Hardy se întoarse cu faţa spre el. 

— Trebuie să presupun că ai descoperit tu vreun motiv? 

Jackman își drese glasul și răspunse în locul lui Glitsky: 

— Diz, noi presupunem că omorurile în cazul Markham 
și al familiei lui au legătură. Cred că ești de acord cu o 
asemenea ipoteză de lucru, nu? Însă așa ceva chiar nu e 
cine știe ce mare scofală. Doctorul Kensing avea o mulțime 
de motive să-l ucidă pe Markham. Plus mijloace și ocazii. 

— Dar nu există dovezi, Clarence. Nu există dovezi 
palpabile. În cea mai mare parte e vorba de ceva motive. 

— Nu face pe prostul, Diz, interveni Marlene. În primul 
rând, nu avem ceva motive, ci o mulțime de motive și 
nimeni altcineva nu le are. În al doilea rând, știm când a 
fost ucis domnul Markham, iar doctorul Kensing era chiar 
acolo. Mai mult, continuă ea cu calm, Markham a murit din 
pricina substanţelor injectate intravenos, iar clientul tău 
nu este un amărât de om de serviciu. Are acces la astfel de 
substanţe. Așadar, avem motive, mijloace și ocazie, iar în 
privinţa acestor fapte nu există nici cel mai mic dubiu. 

Hardy se încăpăţână să repete mantra lui: 

— Dar nu există dovezi fizice. Dovezi directe. Nimeni nu 
l-a văzut comițând fapta și nicio dovadă fizică nu arată că 
el ar fi făcut-o. Puteţi dovedi că poate a făcut-o, dar poate 
că n-a făcut-o, și asta, nu-i nevoie să vă reamintesc, 
înseamnă îndoială. 

— Soţia lui spune că el a recunoscut, mârâi Glitsky. Asta 
e o dovadă. Kensing i-a spus că l-a pompat cu rahat cu o zi 
înainte de autopsie, înainte să știe cineva că a fost omorât. 
O, încă nu ai aflat amănuntul ăsta? Glitsky își drese glasul. 
Te-am sunat noaptea trecută. Credeam că putem vorbi 
despre asta. Poate că n-ai primit mesajul. 

— Ti-am spus să nu-mi interoghezi clientul, ripostă 
Hardy. Poate că tu n-ai primit mesajul meu. Hardy se luptă 
să nu-și piardă controlul. Nu așa obținea ceea ce dorea. Se 
întoarse către Ash. Deci soţia lui, care îl urăște, spune că 
el l-a ucis pe amantul ei. Asta e? Nu-l veţi condamnă 


niciodată cu așa ceva. 

Însă Ash rămase calmă. 

— Cred că, împreună cu restul dovezilor, aș putea să o 
fac, Dismas. 

— „Aș putea” nu este extraordinar de convingător, 
Marlene. 

— Vrei să ne ajuţi să ne descurcăm mai bine, nu? 

Glitsky vorbise pe un ton de gheaţă. 

— De fapt, am o propunere care poate duce la așa ceva, 
replică Hardy. Nu voi pretinde că doctorul Kensing nu 
reprezintă principala mea preocupare. Știu că sunteţi pe 
punctul de a-l aresta. La naiba, poate chiar aţi eliberat 
mandatul. Hardy așteptă, dar nimeni nu recunoscu asta. 
Ceea ce însemna că poate nu era prea târziu. Inspiră scurt. 
Venise vremea distracţiei. O să fac un mic preambul, 
începu el. 

— Surpriză! 

Hardy îl ignoră pe Glitsky și își îndreptă atenţia către 
Jackman. 

— Uite ce e. Să spunem că îl arestezi pe Kensing și îl 
învinuiești de crimă. Abe l-ar putea aresta chiar azi. Sunt 
chiar de acord că declaraţia soţiei aproape ţi-ar aduce o 
punere sub acuzare dacă o aduci pe femeie în faţa marelui 
juriu. Oricum, va trebui să-mi dai descoperirile, evident. 

Descoperirile includeau tot ce avea acuzarea - dovezi 
fizice, probe, mărturii, rapoarte ale poliţiei și așa mai 
departe. Apărarea avea dreptul să afle în întregime cazul 
acuzării. Era una dintre cele mai importante legi ale 
justiției, dar Hardy își spuse că nu era o idee rea să le 
reamintească tuturor că, într-un fel sau altul, el avea să 
vadă toate probele de care dispunea acuzarea. Era un 
automatism. 

— Însă nu l-aţi arestat încă, reluă el, și nici nu l-aţi adus 
în fața marelui juriu. Așadar, încă nu e învinuit de nimic și 
deci nu trebuie să-mi împărtășiți nimic. 

— S-a terminat preambulul? întrebă Glitsky. 


Hardy nici măcar nu luă în seamă întreruperea. Își ţinea 
privirea aţintită asupra lui Jackman. 

— Ce propun eu este un schimb. Merse repede mai 
departe. Clarence, în realitate tu vrei să pui laba pe 
Parnassus. O știi, o știu și eu, o știe toată lumea de aici. 
Vrei să afli unde e putregaiul și să-l stârpești, dar trebuie 
să fii atent să nu-l stârpești prea rău ca să nu ucizi și 
partea sănătoasă. Dacă Parnassus pică, oamenii cei mai 
loviți vor fi angajaţii municipalităţii. Ar însemna vești 
proaste pentru mulți oameni de treabă, dar este cel mai 
prost scenariu politic pentru tine, Clarence, dacă vrei să-ţi 
păstrezi slujba și să continui treaba bună pe care ai 
început-o. 

Colţurile gurii lui Jackman se lăsară ușor în jos de 
neplăcere. Hardy își zise că mai avea foarte puţin până să-l 
scoată din sărite. Atinsese un punct sensibil, așa cum și 
sperase, de altfel. 

— Bun. Și cum se potrivește clientul tău aici? întrebă 
procurorul. 

— Se potrivește pentru că totul este accesibil la 
Parnassus doar câtă vreme îl cauţi pe cel care le-a omorât 
șeful. Cu toţii se așteaptă la asta de la tine. Ca atare, 
gulerele albe de acolo nu vor face mult tam-tam văzându-ţi 
oamenii căutând prin birouri, și nu se vor apuca să 
ascundă dosare sau cine știe ce altă obstrucţie or mai avea 
de gând să facă. Însă, din momentul în care îl arestezi pe 
Kensing, nu mai ai niciun pretext. 

Se opri ca să-i lase pe ceilalți să priceapă bine spusele 
lui, însă Marlene nu vru să aștepte. 

— Cu tot respectul, Diz, spui doar tâmpenii. Marele juriu 
poate căuta oriunde vrea, oricând vrea. N-are nimic de-a 
face cu clientul tău. 

— Nu te contrazic aici, Marlene. Îl puteţi aresta și puteți 
continua ancheta de la Parnassus. Aveţi tot dreptul. Şi 
totuși... Se întoarse iarăși către Jackman. Avem de-a face 
cu firma de asigurări de sănătate care are contract cu 


municipalitatea, care deja se zbate în pragul falimentului, 
are probleme de flux de lichidităţi, lipsă de moralitate, iar 
acum și-a pierdut și directorul general. Dacă se 
răspândește zvonul că încercaţi să închideţi acel loc... 

— Dar nu asta este intenţia noastră, replică Marlene. 

Insă Hardy scutură din cap. 

— Nu contează. Dacă îl arestaţi pe Kensing și apoi 
continuaţi ancheta, așa o să arate totul. Ceea ce înseamnă 
că lucrurile o vor lua razna. Cunoașteţi cu toţii orașul bine. 
Totul se exagerează. Tot ce se întâmplă devine un capăt de 
ţară. Ce se va întâmpla când va apărea zvonul că o 
mulțime de funcţionari publici nu vor mai beneficia de 
asigurare medicală? Nu va fi deloc frumos. 

Toate cele prezentate puteau fi adevărate, dar Glitsky nu 
era deloc convins. 

— Şi noi vom evita această catastrofa dacă nu îl arestăm 
pe clientul tău? 

— Doar până ce marele juriu își va face treaba. Să zicem 
treizeci de zile. 

— Treizeci de zile! izbucni Glitsky, ca în pragul unei 
apoplexii. Ai înnebunit? Dacă l-a ucis pe Markham, iar 
probele mele spun că da, e foarte probabil să-i fi ucis și 
întreaga familie. Nu-mi pasă dacă prin asta se dărâmă 
întregul guvern federal, dar individul trebuie să intre la 
răcoare. 

Hardy se întoarse spre Ash. 

— Cazul e slab, Marlene. Dacă îl arestaţi, știți ce se va 
întâmpla. Parnassus se duce de râpă și după asta, dacă 
doctorul câștigă la tribunal, și voi vă veţi duce de râpă. 

Cu toate argumentele prezentate, Jackman nu pierduse 
nimic din vedere. 

— Ai menţionat un schimb, Diz. Ne ceri să-ți acordăm 
treizeci de zile... 

— Şi descoperirile voastre, adăugă Hardy. 

Glitsky ridică mâinile în aer și se ridică în picioare. 

— Ce-ai zice și de un șofer personal? Poate și un 


maseur? 

Hardy continuă să-l ignore. 

Pe chipul procurorului se citea concentrarea. 

— Bine, de dragul acestei discuţii, și descoperirile... 

— Nicio vorbă! Nu putem face așa ceva, Clarence. Mă 
duc să-l arestez chiar acum, și fără mandat. 

Jackman inspiră adânc. Era mai înalt decât Glitsky cu 
vreo cinci centimetri și cântărea cu vreo cincisprezece 
kilograme mai mult, dar acum diferenţa devenise și mai 
vizibilă, când omul se controla atât de tare. Procurorul 
vorbi cu o voce profundă de bas, foarte autoritară: 

— Nu vei face asta, locotenente! Inspiră încă o dată, 
apoi continuă pe ton de conversaţie: Ai avut destul timp 
înainte de asta ca să-l arestezi pe doctorul Kensing fără 
mandat, Abe. Tu ești cel care m-a băgat în actul deciziei, 
iar acum aceasta îmi aparține mie. Sper să fie clar pentru 
toată lumea. 

Glitsky rămăsese fără grai. Privi nedumerit în jurul lui, 
ba chiar cu ostilitate. Jackman îl ignoră și se întoarse spre 
Hardy. 

— Treizeci de zile și descoperirile contra a ce? 

— Contra mărturiei lui în fața marelui juriu. 

Năuceală totală. Glitsky scutură din cap uluit de felul 
cum Hardy le irosise tuturor timpul pentru atât de puţin. 
Pe chipul lui Marlene se citea o reacţie similară. Chiar și 
Jackman își încrucișă braţele la piept și își lăsă capul într-o 
parte. Aștepta ca el să continue. 

Hardy simţi că subiectul nu fusese închis. 

— Uite ce e, Clarence, așa cum stau lucrurile acum, 
când îl vei aduce pe Kensing în faţa juriului, o să-i spun să 
se prevaleze de al cincilea amendament al Constituţiei. Vei 
fi norocos dacă vei putea scoate de la el cum îl cheamă. 
Așa, o ai pe Marlene aici - se întoarse spre ea. Imaginaţi- 
vă. Îl aveţi pe principalul suspect de crimă răspunzând la 
orice întrebare a voastră fără avocatul lui acolo. Este visul 
oricărui procuror. 


Însă Ash nu era convinsă. 

— Nu e și visul meu, Diz. Vei avea mai mult timp la 
dispoziţie ca să concepi o poveste, de care el se va agăța. 
Se uită la șeful ei. Nu merge, domnule. În realitate nu ne 
oferă nimic. 

— Ba da, Marlene. Ia gândește-te. Vă ofer opinia unui 
om din interior despre ce se întâmplă la Parnassus, exact 
ce aveţi nevoie. 

— Oricum, putem face rost de ea, Diz. 

— De unde? De la cine? Toţi ceilalți care lucrează acolo 
își vor proteja fundurile sau își vor proteja șefii. Chiar și 
ceilalți doctori. 

— Nu-i adevărat. Marele juriu îi va proteja, indiferent ce 
vor spune acolo. Tocmai pentru așa ceva există juriul, 
Dismas. Ca oamenii să poată vorbi liber. 

— Ai dreptate, Marlene, pentru asta este menit să fie. 
Dar nu întotdeauna lucrurile se petrec așa. Nu vei găsi 
prea mulţi doctori care să vrea să te ajute în efortul tău de 
a elimina sursa salariilor lor. Dar și chiar dacă vreţi doar 
să-l înhăţaţi pe clientul meu pentru cazul Markham, îl veţi 
avea la dispoziţie cât veţi dori. Fără obiecţii de relevanţă, 
fără alte obiecţii, o sesiune complet deschisă. 

Marlene se uita fix la Hardy. 

Glitsky se dusese la ușă și se sprijinea de cadrul ei, ca o 
statuie îmbufnată. 

— Şi dacă omoară din nou? întrebă el. Pe nevastă-sa, de 
pildă. Mi se face rău numai gândindu-mă. Tie nu? 

Jackman interveni între ei: 

— Mie mi se pare că a avut toate ocaziile din lume să își 
omoare nevasta dacă așa ar fi vrut, Abe. 

— Dar acum, cu declaraţia ei, are și mai multe motive. 

— Atunci o protejăm, zise Jackman. Sau o mutăm de aici. 
Sau amândouă. Și mi se pare că Dismas are dreptate 
oarecum. Fie și numai din instinct de conservare, Kensing 
nu o să întreprindă nimic câtă vreme știe că e suspectul 
nostru principal într-o altă crimă. 


Hardy își dădea seama că într-o oarecare măsură 
Jackman își dovedea acum lipsa de experienţă. Criminalii 
rareori acționau rațional. Numai că, își spuse el cu cinism, 
despre așa ceva era vorba în politică. Cei lipsiţi de 
experiență  preluau controlul. lar orice dezamăgire 
personală ar fi nutrit el, merita dacă prin asta clientul lui 
era pus la adăpost. 

Jackman se întoarse din nou spre Glitsky. 

— Eu și Marlene am discutat exact despre aceleași 
lucruri înainte ca Dismas să ajungă aici. Am căzut amândoi 
de acord că ancheta în cazul Parnassus se va complica de 
îndată ce îl arestăm pe Markham. Am încercat amândoi să 
venim cu o strategie de abordare a problemei. Acum mi se 
pare că soluţia lui Diz are ceva noimă. 

Cicatricea lui Glitsky se vedea acum precum o bucată de 
funie care îi tăia buzele. 

— Individul e un criminal, Clarence. 

Jackman nu avea chef să se lupte în privinţa asta. Își 
păstra raţionamentul și calmul, dând răbdător din cap. 

— Evident că e posibil. Dar așa cum am spus aici, nu 
cred că e un pericol pentru comunitate. Nu vreau însă să 
tai orice posibilitate de a revizui o asemenea evaluare. 
Zilnic, dacă e nevoie. Între timp însă - se întoarse spre 
Hardy - sunt tentat, Diz, să accept evaluarea ta în privinţa 
Parnassus. Nu vreau să sperii pe nimeni de acolo. Nu... 

Discursul fu întrerupt de sunetul ușii trântite în urma lui 
Glitsky, care ieșise ca o furtună. 


Dincolo de libertatea clientului său și de descoperirile 
făcute de procuratură, Hardy intenţionase iniţial să mai 
vină cu o solicitare către procuratură. În mod normal, 
depindea de Jackman, și, cerându-i acestuia permisiunea, 
Hardy ar fi putut continua mica șaradă jucată. Insă 
retragerea abruptă a lui Glitsky schimbase starea de spirit 
a celorlalţi, așa că Hardy își spuse că a cere mai mult 
într-un asemenea moment însemna să-și forțeze norocul. 


Numai că problema rămânea valabilă, iar cu cât se 
gândea mai mult la ea, cu atât părea să conteze mai puţin 
dacă cerea mai întâi permisiunea lui Jackman. Avea nevoie 
de un răspuns și avea nevoie de el acum. Clientul lui nu 
scăpase de necazuri. lar Hardy nu încălca teritoriul 
nimănui dacă vorbea direct cu John Strout. Dacă medicul 
legist descoperea ceva, oricum le-ar fi dat raportul lui 
Jackman și lui Glitsky. 

Hardy nu ascundea nimic - motive sau acţiuni. Sau cel 
puţin așa se amăgea. 

leși prin ușa din spate a clădirii de-a lungul pasarelei 
acoperite care ducea spre închisoare în stânga și spre 
morgă în dreapta. Aerul mirosea vag a apă sărată, dar și a 
flori de la imensul centru comercial de după colț. Hardy 
avea sentimentul că reușise câteva lucruri în cursul acelei 
zile. După ce avea să termine cu Strout, trebuia să-și 
aducă aminte să cumpere un buchet de flori pentru 
Frannie, și chiar și pentru fiică-sa. Era vineri seara. 
Sfârșitul de săptămână se prefigura plin de promisiuni, și 
poate că el și familia lui găseau ceva timp să petreacă 
împreună, dacă își dădeau silinţa. 

Strout efectua o autopsie în acel moment, însă fata de la 
recepţie îi spuse lui Hardy că nu ar fi trebuit să mai dureze 
mult. Era dispus să aștepte? Hardy îi răspunse că da. 

Biroul medicului legist - spre deosebire de morgă - 
însemna un muzeu veritabil de arme antice și moderne, și 
de instrumente de tortură. Întotdeauna un loc interesant 
de vizitat, încăperea nu era protejată cu niciun fel de 
mijloace de securitate. Toate obiectele bizare ale lui Strout 
se găseau în spaţiu deschis pentru a fi admirate, ţinute și, 
pentru cei cu inima tare, testate. Hardy își spuse că dacă 
vreunul dintre subordonații lui Strout se supăra vreodată, 
putea isca un adevărat masacru cu ceea ce se găsea acolo 
- putea înjunghia câţiva oameni cu săbii sau cuțite, putea 
arunca alţi oameni în aer cu grenade de mână și putea 
împușca restul cu panoplia de arme automate din arsenal. 


Hardy se așeză pe canapeaua de lângă garată și se 
gândi la victoria reputată în biroul procurorului și la 
șansele de succes ale următoarei lui mutări. Își propuse să- 
și reamintească faptul că important era să-și ţină clientul 
departe de pușcărie. Ştia că presiunea constantă 
exercitată de Glitsky, manipularea juriului de către 
Marlene și comportamentul dificil și imprevizibil al lui 
Kensing aveau darul de a face cele treizeci de zile promise 
de Jackman să se evapore precum ceața dimineţii. Hardy 
trebuia să aibă ceva mai mult la îndemână, în ciuda 
riscului ca tot ce avea de gând să propună să ducă, de fapt, 
la întărirea argumentelor acuzării împotriva clientului său. 

Își dădu seama că situaţia ajunsese să semene cu un joc 
de noroc, iar asta îl deranja. Dar simţea că nu avea de ales. 
Laţul se strângea în jurul gâtului clientului său. Ceva din el 
îi spunea că riscul merita asumat. Dar dacă se înșela... 

— Dacă vrei, pot petrece frânghia aia în jurul gâtului tău 
și o pot strânge puţin. Mi s-a spus că are efecte excelente 
pentru libido. Strout se referea la garotă și, mai mult de 
atât, la asfixia erotică și intensitatea orgasmului care 
apărea în timpul spânzurării sau al altor forme de 
strangulare. Se pare că e la modă în ultimii ani, deși după 
mine pur și simplu nu merită efortul. Dar poate mă înșel. 
Multă lume pare să fi încercat. În fine, ce mai faci? 

Cei doi sporovăiră pe teme banale câteva minute, în 
vreme ce Strout își verifica mesajele. După ce trecu în 
spatele biroului și Hardy se mută pe un alt scaun, trecură 
la afaceri. 

După ce Hardy termină, Strout se scărpină pe gât. 

— Stai să pricep bine, zise el. Vii aici ca un cetăţean 
oarecare ca să-mi ceri să fac o autopsie unui alt pacient de 
la Portola care a murit în aceeași zi ca și domnul 
Markham? 

— Dacă nu cumva deja ai efectuat-o. 

— Cum se numea subiectul? 

— James Lector. 


Strout scutură din cap. 

— Nu, n-am făcut-o. Dar la spital se efectuează 
necropsia în mod automat. Ştiai? 

— Și nu ratează niciodată nimic, nu? 

Era o observaţie pertinentă, și Strout o acceptă cu un 
gest al mâinii. 

— Cât de aproape a fost decesul de ora morţii lui 
Markham? 

— În decurs de câteva minute. 

— Dacă mă uit, ce să caut mai exact? 

— Asta nu știu. 

Strout își scoase ochelarii cu ramă de baga, suflă peste 
ei, apoi și-i puse la loc. Medicul legist avea o față mobilă, 
care părea să se întindă simultan în mai multe direcţii. 

— Poate nu pricep eu unde vrei să ajungi. Dacă spui că 
Glitsky crede că domnul Markham a fost omorât de 
clientul tău, atunci cum îl ajută pe acesta faptul că un alt 
cadavru se dovedește a fi fost injectat cu potasiu în aceeași 
zi? 

— Nu-l ajută, fu Hardy de acord. Sper să nu fie potasiu. 

Ce spera el în realitate era ca James Lector să fie cazul 
numărul doisprezece de deces inexplicabil. Nu l-ar fi 
scăpat pe Kensing, dar ar fi putut să-i ușureze întru câtva 
situaţia. 

— Oricum, continuă el, nu ar fi mai bine să aflăm cu 
certitudine de ce a murit Lector? 

— Întotdeauna, încuviinţă Strout. Se gândi câteva clipe. 
Şi de ce aș vrea eu să cer să se facă această autopsie din 
nou? 

Hardy ridică din umeri. 

— Ai hotărât că decesul lui Lector e suspect, de vreme 
ce a murit la doar câteva clipe după un alt om în același 
salon din același spital. 

Medicul legist dădu din cap de două ori. Trase o grenadă 
de mână pe care o folosea drept contragreutate și o 
rostogoli gânditor de câteva ori pe blocnotesul din faţa lui. 


Hardy urmări sfera mortală cum se răsucește și încercă să 
nu se gândească ce s-ar fi întâmplat în cazul în care cuiul 
de siguranţă ar fi ieșit de la locul lui din greșeală. 

În cele din urmă, Strout opri grenada din rostogolire. Îl 
măsură pe Hardy cu privirea pe deasupra ochelarilor. 

— Imi ascunzi ceva, declară el. 

— Nu intenţionat. Pe cuvânt. 

— Dacă fac asta - și încă nu am promis, ţine cont -, 
atunci vreau să știu ce cauţi și de ce. 

Hardy își desfăcu palmele, dând de înţeles că nu 
ascundea nimic. 

— Cred că există o mică șansă ca James Lector să fie 
ultimul dintr-o serie de omucideri petrecute la Portola. 
Afirmația îl făcu pe Strout să se așeze mai bine pe scaun, și 
pe Hardy să continue: Moartea lui Lector poate că a fost 
naturală sau nu, și poate că a avut legătură cu moartea lui 
Tim Markham sau nu, concluzionă el. Cu siguranţă însă că, 
dacă Lector a fost ucis și a murit din altă cauză decât 
Markham, atunci la Portola se petrec mult mai multe 
lucruri decât se poate vedea cu ochiul liber. 

— Dar, repet, chestia asta nu l-ar ajuta prea mult pe 
clientul tău. 

— Poate că nu, John, dar trebuie să descopăr alte dovezi 
de crimă înainte de a pretinde că nu a existat implicare din 
partea clientului meu. Nu-mi spune - îmi dau seama că 
asta nu dovedește că nu el l-a omorât pe Markham. Însă 
cel puţin este un început, iar eu am nevoie de un loc de 
unde să încep căutările. 

Strout se gândea la toate implicaţiile afacerii. 

— Ai permisiunea familiei lui Lector? întrebă el. Când 
sunt programate funeraliile? 

— Nu, și nu știu. Dacă ai cere o autopsie, nu am avea 
nevoie ca familia să... Ideea nu funcţiona, așa că se opri. 
Ce e? 

— Cred că am menţionat faptul că s-a efectuat deja o 
necropsie. Dacă s-a găsit o cauză a morții cu care familia s- 


a împăcat și vin eu să spun că vreau să mai cercetez o dată 
cadavrul, se va stârni agitaţie mare, atât la spital, cât și în 
familie. Mai ales dacă funeraliile sunt mâine sau au fost, să 
zicem, de dimineaţă și va trebui să deshumăm trupul. 

Insă ceva din teoria aceasta îi stârnise interesul lui 
Strout. Dacă era cineva care omora în serie oameni într-un 
spital din San Francisco, atunci era treaba lui să cunoască 
detalii despre asta. 

— Ce vreau să spun e că o putem face fără permisiunea 
cuiva dacă am un motiv destul de bun, iar eu nu sunt sigur 
de asta. Dar oricum am proceda, ar fi mai bine să cerem 
frumos și să obţinem un acord din partea familiei. 

— O să discut cu ei, promise Hardy. 

— Atunci închei un târg cu tine, Diz. Dacă se dovedește 
că nu deranjează pe nimeni asemenea acţiune, atunci o 
facem. Dar dacă familia zice nu, va trebui să te duci la 
tribunal și să convingi un judecător să semneze un ordin. 
N-o s-o fac pe cont propriu. 

Hardy își zise că mai mult de atât nu putea obţine. Nu 
ezită nicio secundă. 

— S-a făcut! replică el. Vei fi bucuros că accepti, John. 
Zece contra unu că vei descoperi ceva. 

Pe chipul lui Strout se așternu o expresie vicleană. 

— Zece contra unu, ei? Cât pui la bătaie? 

Hardy se gândi câteva clipe. 

— Merg cu o sută, zise el. 

— O sută de biștari? Dacă pierzi, îmi datorezi o mie? 

— Corect. 

— Am încheiat târgul. 

Strout întinse mâna și Hardy ezită o secundă, apoi i-o 
strânse. 


18 


Era vineri după-amiază, cel mai bun moment să o facă. 

Joanne îi anunţă cu vocea ei plăcută, de profesionistă. 
Evident că ea era la curent cu toate, după ce bătuse la 
mașină documentele, dar nu trăda prin nimic acest lucru. 
Vizavi de birou, la mica masă de conferinţă, se afla și 
Costanza Eu, Cozzie pe scurt, directorul de Resurse 
Umane al companiei Parnassus. Intrunirea urma să fie și 
trebuia să se desfășoare ca la carte. Malachi Ross, care 
stătea la birou, nu se ridică în picioare când intră Driscoll. 

— Brendan. Ross nici măcar nu se mai obosi să schițeze 
un zâmbet de bun venit. Ia loc! 

Driscoll se apropia de patruzeci de ani. Foarte pedant, 
purta o mustață îngrijit tunsă pe un chip neobișnuit de 
atrăgător și întru câtva asimetric. Cu trupul lui puternic și 
părul scurt și închis la culoare, vopsit într-un blond discret 
la capete, Driscoll putea fi oricând luat drept un actor care 
întruchipa rolul unui director executiv tânăr și cam ticălos 
în orice telenovelă. După cum arăta, nimeni n-ar fi spus că 
era doar un secretar sau - așa cum îi spusese întotdeauna 
Markham - un asistent executiv. Astăzi el purta o cravată 
albastră și un costum negru de afaceri. Abia făcuse un pas 
în biroul lui Ross, că aruncă o privire rapidă spre Cozzie și 
își dădu seama despre ce era vorba. r 

Nu se așeză pe scaunul lui preferat. In schimb, se 
apropie de el și își puse mâinile pe spătar. 

— Sperasem să am timp să fac ordine printre 
documentele lui Tim înainte de a se ajunge la asta, rosti el. 
Deși, evident, înţeleg. Dar voi face tot ce voi putea în 
următoarele două săptămâni. 

Ross schiţă o expresie de dezamăgire. 

— Nu cred că va fi necesar, Brendan. Am decis, și 
consiliul a fost de acord, că de mâine nu mai e nevoie de 
tine aici. Avea plicul gros pe birou în faţa lui. Îl ridică. Am 
inclus un cec în schimbul preavizului tău de două 


săptămâni, iar peste asta un bonus pe care cred că-l vei 
considera rezonabil. Datorită timpului îndelungat petrecut 
în firmă, precum și a faptului că domnul Markham îţi 
aprecia în mod deosebit serviciile, consiliul a aprobat să-ţi 
plătească șapte luni salariu plin, încă cinci luni jumătate de 
salariu, și, desigur, mai e fondul de pensie și niște scrisori 
de recomandare din partea mea și a altor câtorva membri 
ai consiliului. Totodată, ai opţiunea de a te bucura în 
continuare de polita de asigurare medicală pentru 
angajați. 

Driscoll rămase pironit locului. Pe chip i se citeau 
emoţiile amestecate. În cele din urmă, dădu din cap și 
înghiţi în sec, acceptând faptul ca atare. 

— Mulţumesc, doctore. E foarte generos din partea 
dumitale. Presupun că vei dori cheile, permisul meu de 
parcare și așa mai departe. 

În vreme ce rostea cuvintele, își scoase portofelul, apoi 
își băgă mâna în buzunar. După ce depuse obiectele pe 
biroul lui Ross, rămase nemișcat preţ de câteva clipe. Intr- 
un târziu, își drese glasul. 

— Agenda lui de lucru în cea mai mare parte se află în 
computerul de la biroul meu, deși există o copie 
incompletă în sertarul din dreapta sus al biroului. Nu am 
ajuns să-i sun încă pe toţi cei cu care avea întâlnire. Mai 
există niște corespondenţă netrimisă și cred că mai multe 
note interne. Dacă vreţi să trimiteţi pe cineva cu mine, voi 
fi fericit să tipăresc... 

Însă Ross aruncă o privire, îndemnând-o pe Cozzie să 
intervină. 

— Nu e nevoie, Brendan. Vom parcurge toate acele 
materiale în săptămânile care vin. Procedura standard 
spune că preferăm să te escortăm din clădire chiar după 
terminarea acestei întrevederi. Zâmbi cu căldura unei 
cobre.  Înţelegem că procedura poate fi un pic 
dezamăgitoare, dar sunt convinsă că înţelegi că nu e vorba 
de nimic personal. Unii oameni... Lăsă fraza neterminată, 


apoi clătină din cap și continuă: Conţinutul dulapului de 
lângă biroul tău, inclusiv puloverul și alte bunuri 
personale, se găsește deja în cutii afară. Cei de la 
securitate te vor ajuta cu ele. 

Driscoll renunţă la atitudinea scorţoasă și se întoarse 
spre Ross. 

— Ce veţi face cu dosarele personale ale domnului 
Markham? A lăsat instrucţiuni foarte clare că ar trebui... în 
fine, ce ar trebui să fac dacă... 

— O să ne ocupăm noi de ele, rosti Ross pe ton liniștitor. 
Nu-ţi face griji. Așa cum știi, domnul Markham a lăsat 
descrieri ale proiectelor lui și instrucţiuni detaliate pentru 
consiliul de administraţie tocmai în eventualitatea unui 
astfel de eveniment tragic. Ross se ridică pe jumătate de 
pe scaun și zâmbi. Voiam să-ţi mulțumesc din nou pentru 
loialitate și discreţie. lar acum, și pentru cooperare. 

Era o concediere, iar la semnul invizibil al lui Ross, 
Cozzie se ridică în picioare, înconjură masa și îl ghidă pe 
Driscoll, în mod clar aflat în stare de șoc, spre ușă, 
spunându-i: 

— Ce zi minunată ca să-ţi începi noua ta viaţă! Priveşte 
albastrul cerului pe fereastră. Nici nu-mi amintesc de când 
n-am mai văzut un cer așa de limpede. Și când te gândești 
ce furtună a fost în ultimele zile... 


Concedierea lui Brendan Driscoll, acel șoarece nesuferit, 
fusese prima, chiar dacă minusculă, rază de soare din viața 
lui după moartea lui Markham. De îndată ce Cozzie ieși din 
biroul lui, Ross se ridică de la birou, se duse la bar și își 
turnă o porție generoasă și vâscoasă de votcă din sticla de 
Skyy pe care o ţinea în congelator. Scena cu accente 
dramatice legată de concedierea lui Driscoll îi dispăru din 
minte în zece minute, în vreme ce își savura băutura. 
Joanne îl sună pe interior ca să-l anunţe că totul se 
terminase. Driscoll ieșise din clădire. 

Ross părăsi biroul, îi spuse o glumă fără sare și piper lui 


Joanne, apoi coti la dreapta pe coridorul mochetat. 
Geamurile înalte de la podea la tavan din stânga lui îl 
făceau să se simtă aproape ca și cum mergea pe aer - 
golful scânteia dedesubt, în vreme ce podul Bay, deja 
aglomerat de trafic, părea atât de aproape, încât îl putea 
atinge. Se așeză la fosta masă de lucru a lui Driscoll, din 
zona de recepţie a biroului lui Markham, copleșit de un 
sentiment ciudat de mulţumire. Işi dădu seama că peste 
două săptămâni Joanne avea să stea acolo, iar el se va fi 
mutat în apartamentul somptuos din spatele lui. Era 
momentul culminant al scării ierarhice alunecoase pe care 
se căţărase pe tot parcursul vieţii lui de adult. 

La fiecare treaptă a scării, făcuse tot ce trebuia să facă 
pentru a ajunge acolo. Nu exista nicio îndoială - așa cum 
afirmaseră cei din consiliul de administraţie - că el era cel 
mai bine înzestrat ca să se ocupe de diversele treburi de 
conducere. lar acum, că amestecul și ipocrizia lui 
Markham erau de domeniul trecutului, Ross credea că 
poate transforma întreaga afacere în câteva luni de zile. 
Problema era dacă reușea să păstreze compania pe linia de 
plutire până atunci. 

Își zise că era pregătit pentru așa ceva. Avea idei. 
Trimiterea acelei facturi mai mari cu treisprezece milioane 
către municipalitate pentru depășirea cheltuielilor pentru 
asigurările medicale fusese una dintre aceste idei, deși 
fusese doar o măsură provizorie de stopare a hemoragiei 
financiare. Pe termen scurt, pusese municipalitatea pe jar. 
Pe termen lung, planurile lui aveau să oprească hemoragia 
și să readucă Parnassus într-o stare de sănătate financiară. 

În vreme ce aștepta să se aprindă ecranul computerului, 
trase sertarele biroului lui Driscoll, unul câte unul, și dădu 
satisfăcut din cap. Făcuseră o treabă bună luând totul de 
acolo. Se aștepta să găsească dosarele importante dincolo 
de ușa închisă a vechiului birou al lui Markham. Ross 
intenţiona să vină în weekend și să citească cu grijă fiecare 
pagină a materialelor. Între timp, mai avea o oră la 


dispoziție până la sfârșitul programului și încă o oră după 
aceea până la întâlnirea de la cină, iar el voia să se asigure 
că în computerul lui Driscoll nu se găsea nimic incomod. 

Cu multă vreme în urmă, înainte ca banii pentru 
companie să devină o problemă așa de mare, Ross 
achiziţionase un sistem computerizat de ultimă generaţie, 
pe care continua să-l socotească una dintre cele mai 
înțelepte investiţii făcute de el. Programul personalizat de 
afaceri pe care îl comandase permitea accesul nelimitat la 
toate fișierele anumitor angajaţi, cum ar fi Cozzie și el 
însuși, cărora li se dăduseră ceea ce ei denumeau 
„privilegii de operator”. Prin aceasta, Departamentul de 
resurse umane al lui Ross știa aproape tot ce se întâmpla. 
Rutinele de securitate ale programului puteau chiar socoti 
numărul de apăsări pe taste într-o oră, astfel încât 
departamentul cunoștea ce secretare erau utilizate mai 
puţin sau, mai precis, care erau leneșe pur și simplu. In 
aceeași manieră, dacă un angajat petrecea prea mult timp 
pe internet, sau scria cine știe ce scenariu sau scrisoare de 
amor în timpul de lucru, Cozzie afla despre asta la sfârșitul 
fiecărei săptămâni, când apăreau rapoartele. Împreună cu 
Ross trecea aceste rapoarte în revistă, iar apoi decideau 
care individ avea nevoie de o lecţie de disciplină, căci 
oricine era vinovat de ceva. Ross socotea asta un lucru 
minunat - legi care guvernau fiecare comportament, și 
aplicarea lor selectivă împotriva oamenilor care intrau în 
dizgrație. 

Singurul care reușise să păcălească sistemul fusese 
Brendan Driscoll, poate cel mai nesuferit individ din 
companie. Individul scria scrisori de amor, nuvele și poezie 
la computerul lui, sau vizita site-uri porno pe internet. 
Când Markham era plecat în călătorii, vorbea uneori cu 
prietenii lui la telefon câte o jumătate de zi (căci și 
sistemul de telefonie făcea, evident, parte din același 
sistem). Însă Driscoll scăpase de consecințe pentru că 
Markham nu voise niciodată să-l dea afară. 


Acum Ross ședea la terminalul acestui individ. Driscoll 
avea o parolă pentru fișierele personale, dar Ross dispunea 
de propria parolă de „operator privilegiat”, parolă care o 
depășea ca putere pe cea a lui Driscoll. Își tastă propriile 
inițiale și parola, apoi apăru un al doilea director de fișiere 
pe ecran, moment în care Ross schiță, inconștient, un 
rânjet victorios. 


Hotelul Mandarin Oriental, unul dintre cele mai 
frumoase din San Francisco, avea un soi de opulenţă 
discretă pe care Ross Malachi o găsea încântătoare. 
Totodată, hotelul se găsea la distanţă mică de mers pe jos 
de biroul lui, iar o plimbare lejeră într-o astfel de seară 
minunată era și mai plăcută decât de obicei. După ultimele 
zile înfiorătoare pe care le avusese - nu doar din cauza 
morții lui Markham, ci și a agitaţiei stârnite de informaţiile 
apărute în „CityIalk” -, simţea nevoia să se bucure de 
puţină liniște. 

Anumite detalii despre Eric Kensing pe care le găsise în 
computerul lui Driscoll și despre existența cărora nu știuse 
nimic îl mai alinaseră întru câtva. Exista acolo o adevărată 
corespondenţă despre soţia lui Kensing, Ann, răspunsurile 
lui Markham la ceea ce păreau să fie mesaje de șantaj 
emoţional (în cel mai bun caz) folosite de Kensing pentru 
a-și menţine slujba, note interne, referinţe la plăţi în bani 
gheaţă, stipendii private, ultimatumuri. Uluitor! Tipărise 
toate documentele și îi ceruse lui Joanne să le livreze 
procurorului districtual prin curier. 

Tipărise și alte câteva documente. Pe acestea le pusese 
în geanta lui și ștersese originalele din computer. ă 

Nancy și fetele erau la Lake Tahoe în weekend. li 
spusese soţiei să-l roage pe pilotul lor, Darren, să le ducă 
acolo. El avea mult de lucru și, după toate probabilitățile, 
programul infernal avea să continue în weekend și în 
viitorul previzibil. 

Îi spusese toate astea miercuri seara. Erau în dormitor 


amândoi și se pregăteau să iasă la cină. Ușa dinspre hol 
era deschisă. Auzeau fetele afară, jucându-se cu Bette, 
doica lor. Nancy se bosumflase. Avea să-i ducă dorul 
cumplit de mult, mai ales așa. Aruncând o privire spre ușa 
deschisă, cu vocile la nici zece metri depărtare, ea își 
desfăcuse fermoarul de la fustă și și-o dăduse jos, lăsând-o 
să cadă pe podea. Întorcându-se cu spatele la el, se 
aplecase și își pusese coatele pe biroul vechi de scris, în 
stil italian, de la capul patului matrimonial. Peste umăr îi 
aruncase privirea ei de „Te provoc, avem două minute la 
dispoziţie” și șoptise imperios: 

— Mi-ar fi mai ușor să plec dacă mi-ai oferi ceva 
memorabil. 

— Bună seara, domnule Ross, și bine aţi revenit la Silks. 
Păreţi a fi într-o dispoziţie excelentă. 

Ross ieși din reverie și zâmbi. 

— Bună, Victor. Mă bucur să revin aici. 

— Pe aici, rosti omul. Oaspetele dumneavoastră a ajuns 
deja de câteva minute. 

Oaspetele era Ron Medras, un bărbat bine legat, atletic, 
de patruzeci și ceva de ani, vicepreședinte la Biosynth, o 
firmă care cu aproximativ opt ani în urmă era doar o 
făbricuță de medicamente. Firma acţiona pe o nișă pe care 
și-o croise singură, producând medicamente generice la 
preţuri mici, înlocuitoare de aspirină, Tylenol, siropuri 
contra răcelii și gripei pentru copii și antiinflamatoare. Cu 
opt ani în urmă, cuprinși de frenezia megafuziunilor și a 
achiziţiilor de companii, precum și a exploziei preţurilor 
acţiunilor care se întindeau ca o pătură groasă peste 
Silicon Valley, Medras și alţi câţiva directori de la Biosynth 
deciseseră că vilele lor cu trei dormitoare din Mountain 
View sau Gilroy erau foarte bune, dar reședințele cu șase 
dormitoare din Atherton sau Los Altos Hill erau și mai 
bune. 

Cei de la Biosynth știau că pot produce cu ușurință 
echivalentul sau  cvasiechivalentul produselor care 


aduceau miliarde și miliarde de dolari unor mari companii 
precum Merck, Bristol-Myers Squibb, Pfizer. Ce le lipsea 
era marketingul, mai ales marketingul agresiv axat pe 
clienţii mari - spitale și case de asigurări de sănătate. In 
loc de asta, compania își vindea majoritatea producţiei 
unor lanţuri de farmacii de mâna a doua. Situaţia avea să 
se schimbe. 

În seara asta, Medras venise să vândă. Ross nu era nici 
pe departe cel mai mare client al lui, dar rămânea unul 
important. Asta se întâmpla deoarece exista mereu o 
oarecare rezistenţă la apariția unui medicament nou pe 
piaţă, iar Ross se dovedise de nenumărate ori dornic să 
introducă noile produse Biosynth în nomenclatorul celor de 
la Parnassus aproape imediat ce acestea intrau în 
producţie. Un astfel de procedeu stârnea adesea un efect 
de bulgăre de zăpadă. San Francisco nu era o piaţă uriașă, 
dar se bucura de o vizibilitate enormă. Prin asta, devenea 
foarte importantă pentru scopurile Biosynth. Când se 
ducea la companii de zece sau de douăzeci de ori mai mari 
ca Parnassus, Medras putea afirma: „Medicamentele sunt 
atât de bune, încât principalul furnizor de servicii medicale 
din San Francisco le-a trecut în nomenclator”. Fie 
impresionați, fie liniștiți, alți directori medicali se apucau 
în acel moment să cumpere. 


Timp de zece sau cincisprezece minute, la un pahar de 
aperitiv, cei doi bărbaţi discutară despre Tim Markham, 
deplângându-i moartea. Își amintiră de momentele bune 
petrecute cu el și îi lăudară viziunea, stilul de conducere și 
personalitatea. Numai că într-o astfel de atmosferă, în faţă 
cu un platou hors d'oeuvres încărcat poate cu cel mai bun 
sashimi din emisfera vestică, era greu să-ți menţii o 
atitudine sobră. Când ospătarul îi dădu lui Medras să guste 
din sticla de Latour 1989 pe care o comandaseră la 
coastele de miel, cei doi trecuseră deja la subiecte mai 
plăcute. Petrecură o oră destinsă discutând despre jocul 


lor de golf, despre „jucăriile” noi pe care le achiziționaseră 
(Medras tocmai cumpărase în leasing o nouă aeronavă 
Saratoga), despre ponturi și oportunităţi de investiţii. 

Lui Ross îi plăcea aroma de alune a lichiorului 
Frangelico, și tocmai se bucura de al doilea pahar care îi 
însoțea cafeaua când Medras ajunse în fine la motivul 
adevărat al întâlnirii lor. Biosynth lucrase la un produs nou 
în ultimul an și ceva. Păstrat în cel mai mare secret până în 
acel moment, produsul aștepta aprobarea FDA, iar Medras 
aflase din surse sigure că verdictul avea să fie pozitiv în 
circa o lună de zile. Compania reușise să găsească o 
metodă care le permitea să fabrice insulină la o cincime 
din costurile curente de producţie. 

Ross își lăsă paharul pe masă. 

— O cincime, adică douăzeci la sută? 

Medras dădu din cap, cu o lucire de lăcomie în ochi. 

— Iar economiile le-am trece direct în contul tău. 

Ross făcu repede calculele în minte. 

— Un dolar doza? Asiguraţii pot acoperi singuri costul. 
Ar duce întreaga hardughie de pe roșu pe verde. 

— Da. Și noi credem la fel. Deși, evident, există și unele 
obstacole. 

— Întotdeauna există. 

Dar Ross știa că dacă o firmă precum Parnassus se 
implica, multe dintre aceste obstacole puteau fi ușor 
depășite. De pildă, era posibil ca plângerile legate de 
potențţialele efecte secundare să nu fie trimise mai departe 
guvernului. lar dacă noua insulină ajungea în nomenclator, 
credibilitatea medicamentului putea crește instantaneu. 

— Voiam să-ți dau de știre despre asta, continuă 
Medras, pentru că agenţii noștri de vânzări vor începe să 
sune personalul medical de la tine peste două săptămâni. 
Ne-ar plăcea să trimitem destule mostre acolo, cu 
suficientă documentaţie atașată, ca atunci când vom 
începe să vindem cu adevărat, oamenii să se obișnuiască 
întru câtva cu produsul, indiferent că e vorba de medici 


sau de pacienţi. Chestia asta este o realizare incredibilă, 
Malachi. De-a dreptul revoluţionară. 

Ross îl credea, deși nu era nevoie de așa ceva. Era 
treaba FDA să verifice produsul. lar dacă agenţia nu 
reușea să-și facă treaba, Ross nu se considera cu nimic 
dator să fie câinele de pază al autorităţilor. 

Avea propria misiune, anume să demonstreze că 
medicina de calitate și profitul nu sunt incompatibile. 
Relaţiile pe care el și alţi directori medicali asemenea lui și 
le făcuseră cu Biosynth și alte companii asemănătoare 
ajutau la transformarea conceptului de sănătate globală în 
realitate. Insulina la cost mic reprezenta doar un exemplu 
din alte câteva sute. Dacă era nevoie, cineva trebuia să le 
impună oamenilor și astfel de produse. Nu exista altă cale 
și nici tâmpenii precum gratuităţi oferite fără scopuri 
ascunse. 

După ce se asigură că noul său produs va apărea în 
nomenclatorul Parnassus de îndată ce va fi aprobat de 
către FDA, Medras achită nota de plată, își termină 
cafeaua și își luă rămas-bun. După plecarea lui, Ross 
rămase la masă ca să-și termine băutura. Încăperea 
devenea tot mai aglomerată pe măsură ce perechi sau 
grupuri de patru persoane bine îmbrăcate își făceau 
apariţia, așa că Ross se lăsă pe spătarul scaunului ca să se 
bucure de priveliștea oferită de poziţia lui socială. Apoi se 
aplecă și ridică geanta-diplomat din piele pe care i-o lăsase 
Medras. Își împinse scaunul înapoi câțiva centimetri, 
suficient cât să deschidă geanta în poală. Inăuntru se 
găseau trei pachete de bancnote de o sută, o cheie în 
formă de card de credit și o foaie cu antetul Biosynth pe 
care Medras scrisese numărul unei camere. 

Cinci minute mai târziu și la patruzeci și două de etaje 
deasupra orașului, Ross ducea geanta cu el în vreme ce 
ieșea din ascensor și traversa pasarela închisă din sticlă 
care unea cele două turnuri ale complexului Mandarin 
Oriental. Se întunecase complet afară și luminile orașului 


scânteiau la mare distanță sub el. Ross se oprea 
întotdeauna acolo, bucurându-se de senzaţia de vertij, de 
plutire deasupra tuturor. 

Când ajunse la ușă, inseră cardul, ciocăni și împinse ușa. 

— Domnul Ross? 

O voce dulce ca o muzică, educată și rafinată. Goală, 
femeia apăru din dormitor. Era o tânără japoneză extrem 
de atrăgătoare. Privirea lui Ross se opri asupra unui mic 
tatuaj în formă de pumnal de deasupra sânului ei drept. 
Pumnalul era îndreptat în jos și sfârșea cu vârful în dreptul 
sfârcului, străpuns de un mic inel de aur. 

— Bună seara, rosti femeia, cu o mică plecăciune. Eu 
sunt Kumiko. Dati-mi voie să vă ajut cu hainele. 


19 


Ceva ciudat se întâmpla iarăși cu vremea - noaptea 
devenise aproape sufocantă. 

Bracco și Fisk stăteau în mașină în faţa casei lui Glitsky. 
Bracco era la volan; geamul din dreptul lui era lăsat 
complet, iar polițistul își odihnea cotul pe marginea de 
metal. Bracco mesteca o scobitoare pe care o luase de pe 
tejgheaua unui fast-food de pe Clement, de unde cei doi își 
cumpăraseră de mâncare și de băut. N 

Și Fisk își coborâse geamul și acum se foia pe scaun. Își 
sorbi ultima înghiţitură de suc. 

— Nu vine. Ce tâmpenie! 

Bracco își întoarse capul. 

— Nu trebuie să rămâi. O să-i spun că ai fost obligat să 
te duci undeva. Poţi lua mașina. Ajung eu cumva acasă. Ai 
familie, Harlen. Și el are. Va înţelege. 

— De dimineaţă nu părea chiar așa de înţelegător. 

Era adevărat. Glitsky venise la biroul lui Fisk de îndată 
ce intrase în departament și se oferise cu voce tare să-l 
transfere imediat la oricare alt departament dacă Fisk nu 
mai voia să rămână la Omucideri. Inspectorii care 
anchetau omoruri nu plecau devreme acasă. Înţelegea 
chestia asta și inspectorul Fisk? 

„Deși acum, își zise Fisk, nu mai e deloc devreme.” Era 
ora nouă seara. 

— Nu ne așteaptă, Darrell. Nu-mi pasă ce ţi-a spus ţie. A 
plecat devreme de la birou, negru de supărare, iar acum 
probabil că își petrece noaptea, dacă nu tot weekendul, în 
altă parte. 

— Atunci du-te. Darrell scoase cheile din contact și le 
aruncă în poala partenerului său. Dar eu rămân. 

Fisk plesni cu palma în tabla portierei din dreptul lui. 

— Ideea e că nu pot pleca singur. Dacă mergem 
amândoi, bine, spunem că am fost obosiţi. Dar dacă plec 
doar eu, și tu încă ești aici... 


Lui Bracco îi mai rămăsese încă destul suc Dr. Pepper, 
așa că acum își duse paiul la buze. După ce îl luă, înghiţi 
sorbitura și zise: 

— Mi-a spus să mă prezint zilnic la raport. Personal. 

— Zău? Ei bine, el nu e aici, în caz că n-ai observat. Nu 
era la secţie când am venit noi. Nu se așteaptă ca tu să stai 
după el pentru a-i da raportul. Este clar că a uitat cu totul 
de noi. 

O ridicare din umeri. 

— Poate. 

Insă Fisk își continuă tirada: 

— Şi dacă a murit, ce se va întâmpla? Te duci să-i dai 
raportul la mormânt? Să știi că există și excepţii de la 
reguli. 

— Este prima zi, Harlen. Nu faci excepţii în prima zi 
când faci o treabă. De-astea le spune reguli. Se uită în 
oglinda retrovizoare și zări niște faruri cotind pe stradă. 
Vine cineva. 

Fisk se răsuci pe scaun. 

— Nu-i el. 

— Pe cinci dolari că e. 

— S-a făcut. 


Furios din pricina a ceea ce el socotea uzurparea 
prerogativelor lui de a face arestări de către Jackman și 
Ash, ca și de jocul murdar practicat de Hardy pe socoteala 
lui, Glitsky nu mai avusese chef de lucru în acea zi. Se 
puteau duce cu toţii naibii. 

Până să ajungă acasă, decisese să-și ia și tot weekendul 
liber. Își pusese pagerul și telefonul mobil în noptiera de 
lângă pat, după care zărise biletul lui Orel în care îi 
amintea că el și Raney plecaseră după ore cu clubul de 
snowboarding ca o ultimă tentativă de a se mai distra pe 
pârtii înainte de venirea verii. Așadar, rămăsese fără copii 
pe durata weekendului. Era cu adevărat liber. 

Când ajunsese și Treya acasă, o întrebase dacă avea 


chef de o noapte petrecută în oraș. Nu fusese nevoie să 
întrebe și a doua oară. Se duseseră la un local cu specific 
marocan, unde mâncaseră cu degetele, așezați pe podea, 
spălând totul cu ceai fierbinte și dulce, turnat de ospătar 
direct de la înălțimea șoldului în cănile de pe jos, fără să 
verse o singură picătură de licoare. Un spectacol minunat. 

Noaptea era atât de frumoasă, încât deciseseră să 
meargă pe jos până la Ocean Beach. Pe drumul de 
întoarcere, ceea ce simţiseră când se atinseră întâmplător 
îi făcu să-și dorească să se întoarcă acasă. 

Găsiră un loc de parcare liber la patru case distanţă de 
locuinţa lor, ceea ce îi făcu pe amândoi să se gândească la 
faptul că asta era noaptea lor norocoasă, totul mergând 
șnur pentru a le oferi lor un pic de liniște și de intimitate. 
Glitsky o luă pe Treya pe după umăr, iar ea își petrecu 
braţul pe după șoldul lui. 

— Nu te uita acum, zise Treya. Zărind doi bărbaţi care 
coborau din mașina lor și se îndreptau spre ei. Să sperăm 
că sunt niște golani care vor să ne jefuiască, șopti ea. li 
omorâm repede și intrăm în casă. 

— Sunt golani, așa e, replică Glitsky în șoaptă. Apoi, un 
pic mai tare: Domnilor. Aţi ieșit la o plimbărică de seară? 

— Ne-aţi cerut să ne prezentăm zilnic la raport, 
domnule, explică Bracco. 

— Dacă nu e momentul potrivit... 

Fisk lăsă clar să se înțeleagă că asta era și părerea lui. 

— Nu, este un moment minunat, Harlen. 

— Un moment minunat! fu Treya de acord, dând din cap 
spre Fisk. Un moment magnific! 

Glitsky o atinse pe braţ. 

— Cred că niciunul din voi nu o cunoaște pe soţia mea. 
Treya. Inspectorii Fisk și Bracco. 

— Enchantee, rosti ea cu un accent franțuzesc 
acceptabil. Zâmbetul care îi apăru pe chip părea sincer. 
Am auzit multe despre amândoi. 


Pe de o parte, Glitsky era încântat că Darrel Bracco îi 
urmase cuvânt cu cuvânt instrucţiunile. Pe de alta, nu avea 
chef ca oamenii lui să capete obiceiul de a veni la el acasă. 
Acum însă nu mai avea ce să schimbe. Noaptea romantică 
alături de soţie continuă când ea i se așeză alături pe 
canapea. Bracco și Fisk stăteau pe scaune pe care și le 
aduseseră din bucătăria mult prea mică. 

— Deci e vorba de Parnassus? întrebă ea cu o voce 
plăcută. Deranjează pe cineva dacă stau și eu? 

Nu apăru nicio obiecţie. 

Bracco scosese carneţelul pe masa de cafea din faţa lui. 
Se uită la însemnări. 

— Am început cu spitalul. Ştiaţi că doctorul Kensing a 
întârziat la lucru marti dimineaţă? O oră. 

— Nu, răspunse Glitsky. Nu știu nimic despre ce a făcut 
Kensing în ziua aia. Dar de ce crezi că merită menţionat 
acest fapt? 

— Mașina, răspunse Fisk. Unde era el în momentul 
accidentului? 

— Accidentul inițial? întrebă Glitsky. Cel cu Markham? 

— Continuaţi să luaţi în consideraţie acea parte a 
crimei? întrebă Treya. Credeam că după descoperirea 
potasiului, aţi renunţat la idee. 

De fapt, Glitsky acordase puţină atenţie accidentului, și 
continua să-l intereseze la fel de puţin. Își dădu seama însă 
că tinerii din faţa lui erau calaţi pe subiect și nu voia să le 
taie entuziasmul. 

— În acest moment suntem deschişi pentru orice 
posibilitate, îi explică Glitsky soţiei sale în codul lor secret. 
Reveni la inspectori. Și l-aţi întrebat pe Kensing unde a 
fost? 

— Nu, domnule, răspunse Bracco. Noi înșine n-am mai 
discutat cu el, dar atunci când l-aţi interogat n-a menţionat 
deloc acest aspect. Este posibil să se fi gândit la el. 

— Celorlalţi le-a spus că în acea dimineață a avut 
probleme cu mașina. 


lar mașini. Glitsky dădu oarecum indiferent din cap, 
convins în sinea lui că amândoi inspectorii puteau cerceta 
cât voiau această pistă, fără să ajungă la vreun rezultat. 

— Dar când Markham a ajuns la Urgenţă? Cum era 
acolo? Aglomeraţie? 

Bracco avea răspunsul pregătit. 

— De fapt, era o dimineaţă destul de liniștită. Aveau un 
puști care avea nevoie de copci la cap și o doamnă care 
căzuse pe stradă și își fracturase șoldul. Însă atunci când a 
apărut ambulanţa, cei doi fuseseră deja duși în spate. 

— In spate? se miră Glitsky. 

— Mda. Există o sală de așteptare cum intri, apoi, când 
te văd cei de acolo, te duc în spate într-o sală mare cu o 
mulțime de paturi mobile și un oficiu medical - în mijloc, 
unde stau asistentele și doctorii. Acolo l-au dus pe 
Markham imediat ce a ajuns la spital, după care l-au trimis 
la Chirurgie, aflată un pic mai încolo pe coridor. 

— Sunt mai multe săli de operaţie pe etajul ăla, adăugă 
Fisk. Fiecare dintre ele dispune de o rezervă de potasiu și 
de alte substanţe pentru urgente. 

— Există potasiu și în oficiul de lângă paturile mobile. 

— Bine. 

Toate bune, însă Glitsky dedusese deja că locul acela 
trebuia să fie plin cu rezerve de potasiu. 

Ca și înainte, cei doi inspectori strânseseră o mulțime de 
informaţii. Problema lor consta în a recunoaște informaţiile 
utile. Dacă voia să le obţină, Glitsky își dădu seama că 
trebuia să pună întrebările potrivite. 

— Când l-au internat pe Markham, nevastă-sa era cu el? 

Cei doi se priviră, ca și cum ar fi căutat o confirmare 
unul la celălalt. 

— Mda. Afară și în timp ce se pregătea sala pentru 
operaţie. Timp de poate zece minute. 

— Şi după aceea? Când el a intrat în operaţie? 

O altă privire schimbată, apoi Bracco răspunse: 

— Ea era în sala de așteptare când s-a terminat operaţia, 


apoi s-a dus în sala de așteptare de la Terapie intensivă. 

— Bine, zise Glitsky. Dar a fost în vreun moment singură 
în oficiul asistentelor de lângă paturile mobile? La asta 
vreau să ajung. Își dădu seama că era imposibil ca 
inspectorii să fi pus o asemenea întrebare, așa că trecu la 
alta. Cum suporta ea toată povestea? V-a spus careva? 

Fisk preluă iniţiativa: 

— Am vorbit cu ambele asistente care au fost acolo... 

— Câte sunt de obicei într-un schimb? îl întrerupse 
Glitsky. 

— Noaptea, două. Asta înseamnă de la zece seara la șase 
dimineaţa. Pe parcursul zilei sunt patru. 

— Deci erau patru de gardă? Unde erau celelalte două? 

Bracco sări în ajutorul partenerului său: 

— Cu ceilalţi doi pacienţi, domnule. Din cauză că unul 
dintre medici întârziase în acea dimineaţă, a fost mai puţin 
personal la începutul schimbului. Au fost nevoite să 
pregătească o altă sală de operaţie pentru pacientul cu 
șoldul, iar o asistentă îl aștepta pe chirurg împreună cu 
pacienta acolo. Cealaltă stătea cu puştiul și cu mama 
acestuia, și cu doctorul care îi cosea rana. 

— Bine. 

Glitsky avu impresia că dispune în fine de tabloul 
complet. Doi doctori, patru asistente, trei pacienţi, doi 
însoțitori. Se întoarse către Fisk: 

— Deci ai discutat cu asistentele lui Markham despre 
modul cum se purta soţia lui? Apropo, bărbaţi sau femei? 
Asistentele? 

— Ambele femei, răspunse Fisk. Și da, domnule, le-am 
întrebat pe amândouă cum se purta ea. 

Glitsky continua să aștepte. 

Treya își dădu seama de nerăbdarea soțului ei și întrebă 
politicos: 

— Şi care era starea ei, inspectore? 

— Distrusă, răspunse Fisk. Foarte supărată. Aproape 
incapabilă să vorbească. 


— Ambele asistente au spus asta? 

— Da, domnule. Au căzut perfect de acord. 

— Plângea? 

— Da, domnule. Le-am întrebat anume acest amănunt. 
Plângea în tăcere din când în când. 

Glitsky tăcu. După ce ascultase cu atenţie conversaţia și 
își consultase notițele, Bracco decise să mai adauge ceva: 

— Şi eu am discutat cu una din asistente, domnule. O 
femeie pe nume Debra Muller. Ea a stat cu doamna 
Markham atunci când l-au dus pe Markham în sala de 
operaţie și apoi înapoi în sala de așteptare, unde femeia - 
Muller - a tinut-o câteva minute de mână pe doamna 
Markham. În fine, Muller tot folosea expresia „șocată rău”. 
Doamna Markham tot repeta lucruri precum: „Nu-l pot 
lăsa să moară. Nu-l vor lăsa să moară, nu?” 

Glitsky se gândea la mai multe lucruri: în primul rând, 
evident că doamna Markham putea fi o actriță bună, dar 
după cum reacționase nu părea să fie genul de persoană 
care intenţiona să-și ucidă soţul peste câteva ore. În al 
doilea rând, dacă asistenta Muller o însoţise de la zona 
paturilor mobile la sala de operaţie și înapoi, atunci ea nu 
fusese nicio clipă singură ca să înșface o doză de potasiu 
din oficiul aflat în mijlocul încăperii. Însă Glitsky voia să fie 
sigur. 

— Deci ea n-a așteptat în zona paturilor mobile? 

— Nu, domnule. Afară, în sala de așteptare, apoi sus, 
lângă Terapie intensivă. 

— Bine, zise Glitsky. Să mergem mai departe. Cât a stat 
Markham în operaţie? 

Fisk aruncă o privire recunoscătoare spre Bracco, care 
nu numai că își luase notițe, dar se dovedeau și valoroase. 

— Puțin sub două ore, zise Darrel, care merse mai 
departe: Iar când a ieșit și a fost dus la Terapie intensivă, 
acolo se găseau și câţiva membri din conducerea 
Parnassus. Malachi Ross, directorul medical. Asistentul lui 
Markham, un tip pe nume Brendan Driscoll, care în mod 


clar a avut o dispută cu doctorul Kensing. 

— Despre ce? 

— Accesul la șeful lui. 

— Markham? Era inconștient, nu? Și-a recăpătat 
cunoștința vreo clipă? 

— Nu, domnule. 

— Şi atunci de ce voia să-l vadă? Acest Driscoll. 

— Nimeni nu pare să știe. Dezamăgirea lui Bracco la 
aflarea acestui amănunt era evidentă. Și totuși, tipul a 
intrat. 

Glitsky se aplecă în faţă. 

— Driscoll? A fost la Terapie intensivă? Cât timp? 

— Din nou, nimeni nu știe sigur, răspunse Bracco. Dar 
când Kensing l-a găsit acolo... 

— Vrei să-mi spui că a fost singur? 

— Da, domnule. În mod cert. lar când l-a descoperit 
acolo, Kensing a făcut ca trenul în gară și l-a dat în șuturi 
afară. 

Glitsky replică exagerat de calm: 

— Nu cred că „a face ca trenul în gară” este o expresie 
corectă, Darrel. Vrei să spui că Driscoll și Kensing s-au 
certat? 

— Nu mult, dar violent. Kensing l-a dat afară la propriu. 

— Din secţie? Din spital? 

— Nu. Doar din secţie. De la Terapie intensivă. Dar 
Driscoll a continuat să rămână prin preajmă până când 
Markham a murit. 

— Oamenii îl ţin minte? 

— Da. Se pierduse cu totul. Plângea ca un copil. 

— Bine. Și care a fost sursa ta pentru aceste ultime 
informaţii? Asistentele de la sala de operaţii? 

— Nu, răspunse Fisk. Există un alt oficiu al asistentelor 
lângă Terapie intensivă. 

— Am numele lor, adăugă Bracco. Sunt cel puţin 
douăsprezece asistente la Terapie intensivă, în trei 
schimburi, câte două pe schimb, dar funcţionează în 


sistemul două săptămâni la lucru, două săptămâni liber. 
Evident că munca acolo este destul de intensă. 

— De aici și numele, comentă Treya sec. 

Glitsky îi mângâie mâna. Merse mai departe. 

— Dar voi vreţi să-mi spuneţi că, în ciuda atâtor oameni, 
uneori sala de Terapie intensivă e pustie, nu? Cu excepţia 
pacienţilor? 

— Corect. Bracco nu se mai uita la însemnări și vorbea 
din memorie. Toţi pacienţii sunt monitorizaţi pentru ritmul 
cardiac, tensiune arterială și funcționarea rinichilor și cine 
știe pentru mai ce. Doctorii și asistentele fac vizite în mod 
regulat, dar nicio asistentă nu stă permanent acolo. Au și 
alte treburi - aprovizionare, birocratie, pauze de odihnă. 

Glitsky se gândi la asta. 

— Din oficiul lor văd cine intră și cine iese de la Terapie 
intensivă? 

— Desigur, dacă sunt atente. E chiar alături. 

— Deci cine a intrat și a ieșit? 

Bracco întoarse o pagină sau două din carneţel și citi: 

— Pe lângă Kensing, alți doi doctori, Cohn și Waltrip. 
Apoi ambele asistente - am notat undeva numele lor... 

— E-n regulă. Mergi mai departe. 

— Apoi Driscoll, Ross, trei membri de familie ai unui alt 
pacient de acolo. Veniseră pentru orele de vizită de 
dimineaţă. Le-aș putea obţine numele. 

— Poate mai târziu, Darrel, dacă vom avea nevoie. Ai 
aflat la ce oră a murit Markham? 

Bracco era iarăși pregătit. 

— La douăsprezece și patruzeci și cinci, plus minus 
câteva minute. 

— Deci Markham a stat la Terapie intensivă cam patru 
ore? 

— Cam așa ceva. Poate mai puţin. 

Un alt gând îi trecu lui Glitsky prin minte. 

— A intrat și Ross acolo? De ce? 

— Nu știu, răspunse Bracco. 


— Dar e și el doctor, să știți, adăugă Fisk. El conduce 
locul ăla. A fost acolo cu Kensing de îndată ce l-au adus de 
la sala de operaţii. 

După câteva clipe de gândire, Glitsky dădu din cap. 

— Bine. Asta-i tot? 

Bracco răsfoi câteva pagini, apoi își ridică privirea și se 
uită la Glitsky și la Treya. Işi dădu capul pe spate și 
încuviinţă. 

— Pentru ziua de astăzi, domnule. Apoi adăugă: îmi pare 
rău că v-am deranjat seara. 

— Nu fi caraghios! ripostă imediat Treya, ridicându-se în 
picioare. După care le făcu în glumă cu degetul. Doar să 
nu mai repetaţi isprava. 

Glitsky o imită și se ridică în picioare. 

— Să muncești până seara târziu este o îndatorire de 
serviciu. 

Voise să facă o simplă afirmaţie, dar imediat ce rosti 
cuvintele își dădu seama după expresia lui Fisk că acesta 
luase totul ca pe o altă aluzie la greșelile lor. 

Ceea ce nu era corect. Cei doi inspectori, deși lipsiţi de 
experienţă, făcuseră în sfârșit o muncă adevărată de 
investigaţie. Stătuseră până târziu ca să-i dea lui raportul. 
Încercau din răsputeri să-l mulțumească. Avuseseră o zi 
lungă. Glitsky știa că o vorbă bună n-avea să le dăuneze. 
Încercă să strecoare un strop de entuziasm în voce: 

— Aţi muncit bine, băieţi! Zău. Ţineţi-o tot așa! Încă un 
lucru, totuși. Mâine-dimineaţă asiguraţi-vă că duceţi 
înregistrările audio la transcriere, la prima oră. Vreau să 
trec totul în arhiva oficială. 

Cei doi tineri încremeniră și schimbară o privire 
îngrijorată. 

Glitsky își dădu imediat seama. 

— Aţi înregistrat interviurile, nu-i așa? 

x 

Hardy își aminti să cumpere flori. Două buchete 

frumoase. Trandafiri mici roz pentru fiică și trandafiri mari 


și roșii pentru soţie. Buchetele se aflau pe scaunul 
pasagerului în vreme ce el se învârtea căutând un loc de 
parcare pe lângă casă. Nu credea că Frannie și Beck le vor 
aprecia prea mult, căci probabil dormeau amândouă. 

Era douăsprezece fără zece. 

Plecase cu moralul ridicat din biroul lui Strout. Ileșise în 
noaptea plăcută inspirând aerul plin de miresme și copleșit 
de un sentiment de împlinire. Făcuse o înţelegere 
excelentă pentru clientul lui cu Jackman și îl convinsese pe 
medicul legist să-i facă autopsia lui James Lector de îndată 
ce obținea acordul familiei defunctului. O sunase pe 
Frannie pe telefonul mobil ca s-o anunţe că nu credea că 
avea să-i ia mai mult de o oră înainte de a ajunge acasă. 
Poate că pe drum cumpăra niște somon proaspăt ca să 
facă primul grătar din an. 

Ajuns înapoi la birou, constatase că norocul nu-l 
părăsise. Anunţul despre moartea lui Lector apăruse în 
ediţia Chronicle din ziua precedentă, și tot de acolo aflase 
și numele rudelor apropiate, pe care Hardy le găsi în 
cartea de telefoane. Il sunase pe fiul cel mare, Clark, care 
locuia în Arguello, la jumătatea distanţei până acasă la 
Hardy. Stabilise să se vadă imediat cu omul, la locuinţa 
acestuia. Pe robotul telefonic nu descoperise decât un 
mesaj - Pico, cu trista veste că Francis, rechinul, nu 
supravieţuise până la urmă. li telefonase în ideea că poate 
Hardy voia să știe despre asta. 

Nici măcar această veste nu reușise să-l facă să-și piardă 
buna dispoziţie. De fapt, fusese pe jumătate tentat să-l 
sune înapoi la Steinhart și să-l invite împreună cu familia 
la grătar, ca să-l mai înveselească puţin. Apoi își amintise 
că procedase cam în aceeași manieră cu Moses și Susan cu 
o seară în urmă, și se abţinu. Poate că în seara asta era 
mai bine ca totul să rămână în familie. 

Dar după prima jumătate de oră petrecută cu soţii Clark 
și Patti Lector, precum și cu Ellen, văduva lui James, o 
sunase iarăși pe Frannie ca să-i spună că îi părea rău, dar 


lucrurile puteau dura ceva mai mult. Familia Lector nu 
privea cu ochi buni o autopsie. Îl aștepta o muncă dură și 
îndelungată de convingere. Voia să ajungă cât mai repede 
acasă, dar poate că era mai bine ca ea să nu-l aștepte și pe 
el cu cina. Când ea îi răspunsese că era în regulă, în vocea 
ei nu sesizase nici mânie și nici măcar dezamăgire. 
Singurul lucru pe care Hardy crezuse că îl simte era o 
oboseală viscerală, iar din anumite puncte de vedere 
chestia asta îl deranja mai mult decât dacă ea i-ar fi făcut 
vreun reproș. 

Găsi în sfârșit un spaţiu liber la trei străzi distanţă de 
casa lui. Cu buchetele într-o mână, se chinui să descuie 
poarta, apoi o închise în urma lui și traversă aleea care 
străbătea micuța peluză din faţa locuinţei din cinci pași 
mari. Reușise într-un final să capete acceptul familiei 
Lector, dar numai după slujba de a doua zi, care nu avea 
să se sfârșească cu ceremonia de înhumare în cripta 
familiei din Colma, ci cu depunerea trupului neînsufleţit al 
acestuia pe masa de metal a lui John Strout de la morgă. 

În timp ce urca treptele de la verandă, Hardy își jură că 
nu va mai ajunge acasă la asemenea ore. Trebuia să 
schimbe ceva, nu doar pentru sine, ci și pentru copiii, soţia 
și căsnicia lui. 

Evident că nu se vedea nicio lumină nicăieri. Intră în 
tăcere, deși lemnul se umflase de la vremea umedă, așa că 
fu nevoit să împingă ușa ca să se închidă. Își zise că a doua 
zi avea să repare și asta. Într-o vreme, se pricepea la 
tâmplărie, ba chiar fusese pasionat de asta. Apoi poate se 
mai apuca și de alte treburi prin casă. De curăţenia de 
primăvară. Puteau deschide toate ferestrele ca aerul de 
afară să înlăture și ultimele resturi din mirosurile iernii, 
poate chiar puneau ceva Beach Boys sau Eagles, și dădeau 
combina tare, ca să aibă cu toţii parte de o atmosferă 
pașnică și veselă după ce lucrau cot la cot ca să 
pregătească locuința pentru vară. Poate chiar scoteau 
toate telefoanele din prize. 


Aprinse lumina din hol, intră în living și lăsă buchetele 
de flori pe fotoliul de citit. Biletul lui Frannie se găsea sub 
unul dintre elefanții de pe policioara căminului, acolo unde 
ea știa prea bine că el îl va vedea. 

„Dismas. Am decis să duc copiii la Monterey pe perioada 
weekendului. Ne întoarcem duminică seara târziu. Fran.” 

Fără „dragă”, fără „iubitule”, fără ca măcar să se 
semneze „Frannie”. 

Boţi biletul într-o mână și se sprijini de policioară cu 
cealaltă. Capul îi căzu în piept ca și cum l-ar fi lovit 
apoplexia. 


20 


A doua zi la ora opt dimineaţa, Hardy era deja pe drum. 

Habar n-avea în care dintre zecile, dacă nu chiar sutele 
de moteluri și hoteluri se cazaseră, dar dacă Frannie și 
copiii ajunseseră în Monterey, era foarte probabil să 
meargă la acvariu. 

Locul avea să se deschidă abia peste un sfert de oră, dar 
coada de turiști se întindea deja spre deal. Porni într-acolo, 
ajunse la capăt, apoi găsi un zid scund de cealaltă parte a 
străzii, pe care se așeză, urmărind cu privirea șirul tot mai 
lung de oameni. 

Nu era pic de ceaţă când venise pe Autostrada 1, și nici 
acum nu se vedea. În mod normal, Monterey era la fel de 
înecat în ceaţă precum San Francisco, dar era clar că urma 
să fie o zi de vis - în curând, el n-avea să mai aibă nevoie 
nici de haina ușoară cu care era îmbrăcat. 

Veneau de după colţ, de pe o stradă de pe deal. Copiii se 
ciorovăiau amical - chiar și de la o asemenea distanţă, 
chicotele lui Vincent ajungeau până la el, urmate de 
tipetele Rebecăi. Frannie mergea la câţiva pași în urma 
lor, cu capul plecat, îngăduitoare sau preferând să nu se 
implice, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele unui tricou 
cu glugă. Era îmbrăcată cu pantaloni scurţi și pantofi de 
sport, iar cu părul ei lung și roșu lăsat liber, putea cu 
ușurință să treacă drept sora mai mare a copiilor, de 
optsprezece sau douăzeci de ani. 

Hardy se ridică, continuând să-i urmărească apropiindu- 
se. Copiii se jucau ca niște căţțeluși, lovindu-se reciproc, 
gâdilându-se și râzând. Acasă, asemenea prostioare îl 
înnebuneau adesea, dacă nu cumva mereu, pe Hardy, mai 
ales în ultimele câteva luni. Brusc, într-un asemenea loc, 
putea vedea lucrurile ceva mai obiectiv. Copiii lui făceau 
exact ce ar fi trebuit să facă. Erau niște copii buni, aflaţi 
într-o vacanţă neașteptată, și se distrau de minune, lipsiţi 
de griji și într-un mod cât se poate de sănătos. 


Hardy se întrebă care era problema lui de nu se putea 
bucura mai mult de ei? 

Acum Rebecca își petrecu braţul pe după umerii lui 
Vincent - erau aproape de aceeași înălțime. Brusc, Frannie 
alergă în josul pantei și îi prinse din urmă cu un țipăt 
voios, gâdilându-l pe fiecare pe sub coaste. 

— V-am prins! 

Alte ţipete, alte râsete. Copiii se întoarseră spre mama 
lor, căutând să scape de înghiontelile ei. Hardy aproape că 
nu-și putea imagina cât de bine părea să se distreze familia 
lui. 

Hardy începu să traverseze strada chiar când Vincent o 
zbughi la fugă. Se opri brusc și dădu cu ochii de el. După o 
fracțiune de secundă, fu sigur că era aievea ceea ce vedea 
și strigă fericit: 

— Tati! 

Cinci secunde mai târziu, se repezi spre Hardy cu toată 
viteza și îi sări în brațe. Urmă o îmbrăţișare adevărată, 
înainte ca Hardy să-l lase înapoi jos. 

— Credeam că nu vii. Mami spunea că ești prea ocupat. 

— Am decis să nu mai fiu. 

Și Rebecca goni spre el și îl îmbrăţișă. 

— Mă bucur așa demult că ești aici, tati. E o zi așa de 
minunată, nu-i așa? Nu-mi vine să cred cât de frumos este 
aici. Sunt așa de fericită! 

— Şi eu. Hardy o ţinu câteva clipe în braţe, apoi ridică o 
mână, salutându-și sfios soţia. Bună. 

Ea își ţinea braţele încrucișate. 

— Bună. 

Atentă la tot ce se întâmpla, Rebecca întrebă: 

— Sunteţi supăraţi unul pe celălalt? Doar nu divorțati, 
nu? 

— Niciodată, răspunse Hardy, continuând s-o ţină în 
braţe. Chiar dacă am fi supăraţi, tot n-am divorța. 

— Eşti sigur? 

— Isuse, Beck! Vincent nu avea răbdare cu obsesiile 


surorii lui. De câte ori trebuie să-ţi spună? Nu divorțează. 
Se răsuci spre părinţii lui. Corect? 

— Corect, zise Hardy. 

Frannie încă nu scosese o vorbă pe marginea acestui 
subiect, dar brusc expresia ușor descumpănită de pe chip 
deveni amuzată și se apropie de Hardy care stătea cu 
braţele în jurul fiicei sale. 

— Il iubesc mult pe tatăl vostru, zise ea, sărutându-l pe 
obraz, și nu vom divorța niciodată. Se uită lung la el. Deși 
într-o bună zi s-ar putea să fiu nevoită să-l omor. 

Rebecca făcu o faţă lungă și în ochi îi apăru o expresie 
de groază. 

— Mamă! 

— Glumește, Beck. Glumește. Vincent își dădu ochii 
peste cap. Ca și cum ar vrea să-l omoare cu adevărat pe 
tati. 

Brusc, observând o ocazie, o împunse iarăși cu degetul. 
Tipând de plăcere, ea sări numaidecât din braţele lui 
Hardy și o luă la fugă după el în josul pantei. 

Lăsându-i pe Hardy și pe Frannie singuri. 

— Mă vrei aici? întrebă el. 

— Bineînţeles. Deși mi-aș dori să nu fiu obligată să 
răpesc copiii ca să-ţi atrag atenţia. 

— Şi eu mi-aş dori asta. Dar cred că uneori e nevoie de 
așa ceva. 

— Nu cred că ești pregătit pentru asta. Poate că ai putea 
să te străduiești mai mult. N 

— Asta și fac, mă crezi sau nu. Incerc. Chiar acum, în 
vreme ce vorbim, adăugă el, apoi scutură din cap. Imi pare 
Tău. 

Ea își petrecu braţul pe după mijlocul lui și porniră mai 
departe în josul pantei. 

— O să-mi treacă. 

* 

Bracco locuia într-un apartament de trei camere 

deasupra unui garaj din spatele casei tatălui său, în Sunset 


District, pe Pacheco Street. 

Muncise mult în cursul săptămânii, așa că în dimineaţa 
aceea își permisese să doarmă mai mult. După o oră de 
tras la greutăţi, alergase puţin și mâncase cinci banane cu 
o cutie de cereale. Acum, după ce făcuse duș și se 
îmbrăcase, ședea împreună cu tatăl lui la o masă de lemn 
în faţa ferestrei deschise din bucătărie. Spatele casei 
dădea spre sud și razele soarelui scăldau jumătate din 
masă. Din când în când, adierea brizei înfiora draperia de 
la fereastră. 

Angelo Bracco arătase pe vremuri aproape la fel ca fiul 
lui, iar chipul îi păstra încă o oarecare asemănare cu 
Darrel. Îşi pierduse soţia cu șase ani în urmă - ea îi gătea 
mese sănătoase și îi menținea treaz interesul pentru 
aspectul fizic. După dispariţia ei, revenise la carne și 
cartofi. Apoi devenise șoferul primarului, așa că stătea jos 
toată ziua. În ultimii câţiva ani se îngrășase, cântărind 
aproape o sută zece kilograme, la o înălţime de un metru 
nouăzeci. În acea dimineaţă era îmbrăcat cu un tricou 
mulat. După ce luară primele înghiţituri de cafea, Darrel 
decise să-i vorbească. 

— Ştii, dacă ai vrea, ai putea să foloseşti uneori 
greutăţile mele. Stau de pomană acolo. 

Tatăl lui nu-i răspunse direct: 

— Am văzut că ai ieșit la alergare de dimineaţă. Până 
unde te-ai dus? 

O ridicare din umeri. 

— Nu știu. Cred că am alergat șapte-opt kilometri. Mi s- 
a părut o vreme potrivită pentru asta. 

— Nu ai putut rezista, nu? Simţi cum te arde, nu așa se 
spune? Angelo mai luă o gură de cafea. Dacă eu aș alerga 
șapte kilometri, aș cădea lat. 

— Probabil că da, dar nu trebuie să începi cu asta. O iei 
treptat. 

Înţelegea că fiul lui îi voia binele, așa că încuviinţă. 

— Ei bine, poate că o s-o fac. 


— Ies cu tine la plimbare dacă vrei. Trebuie să începi să 
faci ceva, tată. Să mai dai jos din chestia aia. li arătă 
burta. Se spune că plimbarea e la fel de bună ca alergatul. 

— Pentru ce? Crezi așa ceva? 

Darrel schiţă un zâmbet. 

— Nu. Dar e un început. Însă greutăţile... Vreau să spun 
că în zilele noastre poţi face multe. Te-ai putea înscrie la 
un club. 

Remarca îl făcu pe tată să izbucnească în râs. 

— Bun, poate că o să mă plimb. Zău. Mă mai gândesc la 
asta. Dar clubul iese din discuţie, bine? Dacă tot e să sufăr 
atât, măcar să nu mă vadă și altcineva. Se așeză mai drept 
pe scaun, își supse un pic burta, apoi o lăsă să cadă la loc. 
De-asta ai ciocănit la ușa mea? Ca să-mi ţii o predică 
despre beneficiile exerciţiului fizic? 

— Nu, replică Darrel cu seriozitate. Doar că am observat 
că bătrânul meu a pus ceva kilograme pe el și chestia asta 
probabil că nu-i face deloc bine. Poate că vreau să nu-l 
pierd și pe el așa de repede, bine? 

— Bine. 

— Am venit la tine pentru Harlen. 

— Ce-i cu el? 

— Păi e sâmbătă și avem amândoi liber, ceea ce pe mine 
nu mă deranjează dacă nu se întâmplă nimic. Doar că 
acum suntem în mijlocul unei anchete și avem martori de 
interogat dacă vrem să ajungem undeva, iar dacă ne ţinem 
de treabă s-ar putea să și ajungem acolo. Dar el are familia 
lui și e sâmbătă... Tocmai ce am vorbit cu el. 

— Şi care e problema ta? 

— Problema mea e că suntem parteneri și n-aş vrea să 
renunţ la el, dar vreau să discut cu niște oameni. 

— Păi sună-l din nou, spune-i ce vrei să faci și treci la 
treabă. 

— Așa de simplu? 

Tatăl lui dădu din cap. 

— De obicei așa e. 


Æx 


„Astăzi este sâmbătă, 14 aprilie 2000. Este ora 
douăsprezece şi douăzeci. Sunt sergent inspector Darrel 
Bracco, număr de insignă unu șase opt nouă. Mă aflu în 
acest moment la o reședință din Lake Boulevard numărul 
2555. Impreună cu mine este doamna Jamie Rath, data 
naşterii 6/12/58. Cazul cu numărul 002231977”. 

l: Doamnă Rath, cât de bine o cunoșteaţi pe Carla 
Markham? 

R: Era cea mai bună prietenă a mea. O cunoșteam de 
când fetele noastre au făcut grădinița Împreună. 

l: Şi când aţi văzut-o ultima dată? 

R: Marţea trecută. M-am dus acasă la ea când am auzit 
ce a păţit Tim. 

l: Cât aţi stat acolo? 

R: Am plecat în jurul orei nouă și jumătate, zece fără un 
sfert. 

Î: Și în afară de membrii familiei Markham cine se mai 
afla acolo la plecarea dumneavoastră? 

R: Doctorul Kensing era încă în living. Dar noi, ceilalţi, 
am plecat cam toţi o dată. 

l: Il cunoșteaţi pe doctorul Kensing dinainte de acea 
noapte? 

R: Auzisem de el, dar nu ne-am cunoscut personal. Știu 
că la sosirea lui, Carla a părut surprinsă. 

Î: De ce? 

R: Păi... era bizar. El și domnul Markham nu se 
înțelegeau, și pe urmă el a fost doctorul care a avut grijă 
de domnul Markham în acea zi. Evident, asta se întâmpla 
înainte să aflu că doctorul Kensing l-a ucis pe Tim. 

l: Nu știm încă dacă el l-a ucis pe domnul Markham. 

R: Ei bine, eu știu. Şi cred că aștepta mulţumiri de la 
Carla pentru că o scăpase de soţ. Doar că doctorul Kensing 
nu știa că ei doi se împăcaseră. 

l: Vreti să spuneţi că anterior morţii domnului Markham, 
el și doamna Markham nu se înțelegeau prea bine? 


R: Corect. Dar apoi, în weekend, Carla mi-a spus că se 
împăcaseră. Tim a dat vina pe psihicul lui slăbit - i-a 
povestit totul despre afacerile lui, despre problemele de la 
muncă, despre stresul incredibil, despre porcării. Așa că 
ea nutrea speranţe. Din nou. Asta era situaţia marţi, și de- 
asta nu i-a venit să creadă că el a murit așa, dintr-odată. A 
fost ca o lovitură de măciucă. 

Î: Vi s-a părut deprimată? Vreun indiciu că ar fi vrut să 
se sinucidă? 

R: Imposibil. O cunosc pe Carla de doisprezece ani, 
domnule inspector. În ultimii trei ani se obișnuise cu ideea 
de a trăi fără Tim. De ce? Pentru că oricum avea de gând 
să-l părăsească într-o bună zi. Ştia asta. 

Î: Dar tocmai aţi spus că se împăcaseră. 

R: De data asta. Dar cine știe pentru câtă vreme? Tim 
putea avea iarăși o cădere - așa era el - și ea ar fi sfârșit 
prin a-l părăsi. Undeva în sufletul ei, era conștientă de 
asta. Poate a fost dezamăgită că el a murit, sau poate că a 
suferit, dar trebuia să se fi simţit și puţin ușurată. Cât 
despre sinucidere din cauza asta, e absolut imposibil.” 


Kensing urcă cele șase trepte și apăsă butonul de lângă 
ușa vechii sale locuinţe de pe Anza Street. Continua să 
socotească acea clădire drept casa lui și i se făcea rău 
văzând cum o lăsase Ann să decadă. Vopseaua odinioară 
de un galben strălucitor se scorojise peste tot și devenise 
de un galben bolnăvicios. Zonele vopsite în alb erau 
cenușii. Jaluzeaua de la fereastra de lângă intrare atârna 
într-un unghi periculos. Pervazurile ferestrelor stăteau 
acoperite cu un strat gros de jeg, unde mai pui că de pe ele 
dispăruseră ghivecele cu flori pe care el se străduise atât 
de mult să le monteze. Numai că atunci când el și Ann se 
aflau în relaţii bune, ţinuseră amândoi casa în ordine, în 
ciuda orelor pe care amândoi le petreceau la serviciu. 
Atunci găseau timp și pentru așa ceva. 

Acum își plecă privirea și constată că pe la colțurile 


verandei se strânseseră gunoaie vechi de luni de zile - 
cutii strivite de băuturi răcoritoare, ziare vechi și pliante 
publicitare încă îmbibate cu apă de la recenta furtună, 
ambalaje de bomboane și suficient noroi cât să umple 
ghivecele goale de flori. 

Unde era Ann? La naiba, dacă încă mai dormea, atunci 
el trebuia să facă ceva, deși nu știa exact ce anume. Ar fi 
trebuit să fie trează măcar ca să-i hrănească pe copii. 
Apăsă iarăși pe butonul soneriei, crezu că poate aceasta se 
defectase, așa că ciocăni în ușă. Cu putere. Apoi bătu de 
alte trei ori cu pumnul, zgâlţâind ușa. Tocmai dădea să 
plece când auzi vocea ei. 

— Cine e? 

— Eric, Ann. Deschide. 

— Nu ai primit apelul meu? întrebă ea. Te-am sunat 
acum două ore. 

— Bună, tati, strigă dinăuntru fiul lui de nouă ani. 

— Terry, taci din gură! 

— Bună, Ter. Bună, fetelor. Sunteţi acolo? 

Auzi și vocile celor două fete. Se numeau Amber și 
Caitlin. 

— Încetaţi! ţipă nevastă-sa înspre fete, după care vorbi 
din nou prin ușă. Ti-am lăsat un mesaj ca să nu vii. 

Era unul dintre trucurile preferate ale lui Ann. Deși știa 
că Eric avea telefon celular și pager, suna doar acasă la el 
ca să-i lase pe telefonul fix un mesaj pe care el nu avea 
cum să-l asculte decât rareori. După care se putea înfuria 
în voie pe el că nu era de găsit. 

— Ei bine, nu l-am primit. Ai încercat să mă suni pe 
mobil? 

— Nu m-am gândit. Credeam că ești acasă. 

— Păi a fost o dimineaţă frumoasă. Am ieșit să iau micul 
dejun în oraș. 

— Cu prietena ta, presupun. A 

Kensing nu se obosi să riposteze. În schimb, apăsă 
clanţa ușii. 


— Haide, Ann. Vrei să deschizi ușa? 

— Nu cred. Nu. 

— Păi atunci cred că îmi va fi mai greu să duc copiii la 
meci, nu? 

Programul îi permitea doar vizite extrem de rare în 
cursul săptămânii, așa că își făcuse un obicei din a-i scoate 
în oraș în weekenduri. Preocupată de viața personală, Ann 
fusese întotdeauna fericită de un astfel de aranjament. 
Până acum. 

— Ann? Care e problema? 

— Nu-i poţi vedea. 

El căută să-și păstreze stăpânirea de sine. 

— Vrei să deschizi ușa ca să discutăm? 

— N-avem ce discuta. Pleacă sau jur pe ce am mai sfânt, 
Eric, că voi suna la poliţie. 

— Ann, hai să nu facem o scenă în faţa copiilor. 
Deschide ușa. 

— Nu! Nu ai să intri. Nu las un ucigaș să ia copiii de 
lângă mine. 

Incepură tipetele. Prima păru să izbucnească Amber, al 
doilea copil ca vârstă. Imediat, ceilalți copii îi ţinură isonul. 
Cu accente de nebunie, vocea lui Ann îi acoperi pe toți trei. 

— Încetaţi! Tăceţi din gură cu toţii! Încetaţi chiar acum! 

— Ann! interveni Kensing prin ușă. 

— Mamă! Fiul lui, Terry, în pragul isteriei. Eu ies cu tati! 
Nu mă poti opri. 

— O, ba pot! 

Ceva se izbi în ușă. 

— Doamne, Ann! Ce...? 

Alte sunete de luptă. Apoi: 

— Terry, treci imediat sus! Și voi două! 

Kensing apucă bine clanţa și o zgâlţâi cu ambele mâini. 

— Ann, dă-mi drumul! Acum! Deschide! 

Ea își mâna copiii în sus, pe scări, către camerele lor. 
Kensing rămase câteva clipe pe verandă, apoi cobori 
treptele în fugă și străbătu aleea năpădită de buruieni spre 


partea din spate a casei. Și ușa de acolo era încuiată. 

Spre deosebire de cea din față, avea șase ochiuri de 
sticlă în jumătatea de sus. 

Kensing își dori să fi fost o zi rece ca să aibă o haină pe 
care să o înfășoare în jurul mâinii, dar acum era îmbrăcat 
doar cu o cămașă mai groasă. Cu toate astea, strânse 
pumnul. Trebuia să o facă, indiferent că se rănea sau nu. 
Își aminti în ultima clipă de individul care cu un an în urmă 
murise după ce își tăiase arterele încercând același lucru - 
murise în șase minute. Ezitarea de o clipă îi aduse în minte 
și de altceva care îl opri definitiv. 

Deja era suspect de crimă. Chiar dacă avea toate 
motivele, era mai bine să nu intre prin efracţie în casa 
soţiei sale. Însă copiii... Ann își pierduse controlul și, deși 
înainte nu-l lovise pe niciunul dintre ei, acum era în stare 
de orice. 

Scoase telefonul mobil și formă 911, apoi alergă înapoi 
la ușa din faţă. Îi răspunse dispecerul și Kensing îi dădu 
adresa și descrise pe scurt situaţia. 

— Acum sunt afară. Am nevoie imediat de ajutor. 

Înapoi pe verandă, o auzi pe Ann la etaj cum continua să 
tipe la copii. O ușă se trânti cu putere. Ín cele din urmă, o 
auzi cum coboară cu zgomot. Ajunse la ușă. 

— Eric, zise ea. Eric, mai ești acolo? 

Nu răspunse. Stătea lipit de perete, ghemuit sub 
balustrada verandei. Ştia că nu-l poate vedea, nici măcar 
dacă se apleca peste pervazul ferestrei din față. Inima lui 
bătea cu putere. Undeva, în depărtare, începu să se audă o 
sirenă de poliție apropiindu-se. 

Apoi auzi lanţul de la ușă dat la o parte și văzu clanţa 
mișcându-se. O apucă și o răsuci cu putere, apoi lovi ușa 
cu umărul. Ann ţipă când izbitura o dădu în spate. 

Însă nu căzu. 

În schimb, își adună forțele și se repezi la el. 

— leși de aici! leși din casa mea! 

El o apucă de braţe, însă ea continuă să-l lovească - în 


picioare, în vintre. Suficient de tare ca el să rămână câteva 
clipe fără aer. Slăbi strânsoarea câteva secunde. Ea își 
eliberă o mână și îl plesni peste faţă. Kensing simţi o 
arsură și își dădu seama că ea îl zgâriase. Ridicând mâna, 
o depărtă de trup și zări sânge. 

— Isuse! exclamă el. 

— Tati! Mami! 

Ţipete de sus. 

— Nu! strigă Ann. Staţi acolo! 

Nu se întoarse cu spatele, ci se repezi din nou la el. Îl 
împinse înapoi spre ușă, apoi spre verandă. Lovi din nou în 
direcţia vintrelor lui, ratând la mustață. Apoi îl atacă cu 
toată furia, cu degetele ca niște gheare îndreptate către 
faţa lui. 

Blocându-i mâinile, el se dădu înapoi. Ea îl urmă din 
inerție. Călcă pe unul dintre ziarele ude și alunecă. Tipă și 
căzu lovindu-se cu capul de beton. Se rostogoli pe trepte 
până la trotuar, unde rămase nemișcată. 

Copiii trecură pe lângă Kensing și coborâră treptele. 
Abia ajunseseră la Ann, strângându-se și îngenunchind în 
jurul ei, când în faţa casei opri, scrâșnind din frâne, o 
mașină de patrulă. Din ea ieșiră doi polițiști cu armele 
scoase și aţintite asupra lui Kensing. 

— Nu mișca! Mâinile sus! 


Glitsky și Treya se treziră târziu, văzură cât de frumos 
era afară și deciseră să meargă până la Dylan's Beach, 
care se afla la aproximativ șaizeci de kilometri de oraș. Pe 
drum, se opriră pe Hog Island pentru o oră, unde se 
desfătară cu scoici preparate în toate modurile posibile - 
crude, fripte pe grătar cu trei sosuri diferite, coapte, 
prăjite cu sos tartar. Sătui și fericiţi, o apucară iar spre 
nord de-a lungul țărmului - mergând pe drumuri de ţară 
care șerpuiau, care treceau printre ferme, pe lângă tufișuri 
de eucalipţi și plută, prin toate acele așezări care păreau 
uitate de timp din ţinuturile vestice din apropierea 


oceanului. 

Aici era o cu totul altă lume în comparaţie cu alte zone 
din regiunea golfului San Francisco, cu atât mai fascinantă 
cu cât se afla în apropiere de kitschul acelei adevărate 
Mecca turistice care era Sansalito sau de furnicarul de 
yuppies din Mill Valley. De această parte a muntelui 
Tamalpais, așezările cu o singură stradă și câteva clădiri 
vechi de un secol se numeau orașe. Singurele indicii de 
viață erau cele douăzeci de motociclete Harley parcate în 
faţa singurului bar din localitate - pretutindeni exista câte 
un bar, celebrul „saloon” al Vestului. Pe drum, trecură pe 
lângă indicatoare confecţionate artizanal și prinse de 
stejari vechi, prin care se ofereau spre vânzare pui, porci 
și oi vii. Ouă și lapte proaspăt muls se puteau găsi la 
fiecare câţiva kilometri. 

In cea mai mare parte, ţinutul fusese lăsat în paragină și 
Glitsky îl vizitase de multe ori când, din cauza ceţii și a 
vântului, i se păruse aproape de nelocuit, un adevărat 
pustiu. Astăzi însă, în lumina caldă a soarelui - se anunțau 
peste douăzeci și cinci de grade pe plajă avu revelaţia că 
tot acel peisaj vetust era menţinut intenţionat în acea 
stare. O mulţime de hipioţi din anii șaizeci și de alienaţi și 
debusolaţi ai anilor șaptezeci și optzeci se așezaseră aici și 
niciunul nu voia schimbare. Nu voiau mașini noi și 
reședințe impozante, ci o viaţă în ritm molcom, vecini 
îngăduitori, intimitate. Până acum, Glitsky se încruntase 
când auzea de un asemenea mod de viaţă - acei oameni 
habar n-aveau ce făceau, nu trăiau într-o lume reală. 

Astăzi însă, pe plajă, Glitsky se uita la ceea ce în mod 
normal ar fi socotit un hipiot tipic. Un bărbat cam de 
vârsta lui, puţin peste cincizeci de ani, împletea câteva 
flori de primăvară în părul fetiţei lui. Glitsky se trezi 
aproape că-l invidiază pe tip și invidiază simplitatea vieţii 
lui. Femeia de lângă el - mama fetiţei? - era tot hipiotă. 
Părul îi cădea liber până la jumătatea spatelui. Femeia îl 
lăsase să încărunţească. Ciupea cu degetele corzile unei 


chitare acustice și cânta melodiile lui Joan Baez, cu cuvinte 
care îi treceau atunci prin minte. Glitsky, polițistul, își zise 
că era foarte posibil ca ambii să fi fost drogati. Sau poate 
că nu. Poate că se bucurau pur și simplu de ziua aceea 
minunată, așa cum făceau el și Treya. 

— Un biscuit cu ciocolată contra gândurilor tale. 

Treya se așeză lângă el, blocând razele soarelui de pe 
faţa lui. 

Glitsky ședea într-o rână pe pătura întinsă pe nisipul 
cald. 

— Biscuitul mai întâi. Îl băgă pe tot în gură și îl mestecă. 
Mulţumesc. 

— Şi acum gândurile, rosti ea. Așa ne-am înţeles. 

— Nu vrei să auzi gândurile mele. Sunt înfricoșătoare. 

— Ai gânduri înfricoșătoare aici? 

— Îmi place aici. Sunt aproape complet fericit. Iar asta e 
înfricoșător. 

— Confortul și fericirea sunt înfricoșătoare? 

— Nu durează. Nu-i bine să te obișnuiești cu ele. 

— Nu, Doamne ferește! Ea întinse mâna și îl mângâie pe 
braţ. Asta uitând, evident, că noi doi trecem printr-o 
perioadă foarte bună în ultimele luni. 

El își puse mâna peste mâna ei. 

— N-am uitat asta nicio secundă. Nu m-am referit la noi. 

— Bine. Pentru că intenţionez ca starea asta să mai 
dureze o vreme. 

— O vreme ar fi foarte bine. Votez pentru. 

— Să spunem pentru cel puţin nouăsprezece ani. 

— Ce-are de-a face cifra nouăs...? 

Glitsky se opri în mijlocul întrebării și ridică o privire 
întrebătoare spre ea. 

— Nouăsprezece ani. 

Treya vorbea pe un ton serios. Cum diferenţa de vârstă 
dintre ei era de nouăsprezece ani, problema de a avea un 
copil împreună aproape că îi despărțise înainte de logodnă. 
Glitsky trecuse deja prin ceea ce el numea „chestia cu 


copiii” de trei ori. O informase că el, unul, terminase cu 
așa ceva. 

Fusese unul dintre cele mai grele momente din viaţa ei, 
dar Treya îi spusese că, dacă așa stăteau lucrurile, atunci 
relaţia lor trebuia să înceteze. Nu avea de gând să se 
folosească de această chestiune ca să-l șantajeze. Dacă el 
nu mai voia să fie tată, ea îl înțelegea pe deplin. Continua 
să rămână un bărbat pe cinste și să-l iubească, dar știa 
prea bine cine era și ce voia. 

O vreme, Glitsky trăise împăcat cu decizia ei și cu 
decizia lui. Apoi, într-o bună zi, se trezise și își dăduse 
seama că se răzgândise. Prezenţa ei în viaţa lui era mai 
importantă decât orice altceva. Nu se putea să o piardă - 
nimic nu putea duce la așa ceva. 

Acum însă, acel îndepărtat „într-o bună zi” sosise, iar 
Treya își mușca buzele de îngrijorare întrebându-se dacă 
soțul ei avea să accepte realitatea sau nu. 

— Nu cred că un copil are vreo șansă dacă e crescut 
într-un cămin unde părinţii nu se simt confortabil și 
fericiţi, așa că eu cred că trebuie să menţinem starea de 
confort și fericire măcar până ce copilul ajunge pe 
picioarele lui. Nu crezi asta? Încercând să zâmbească, îi 
luă mâna și îl privi drept în ochi. Voiam să-ți spun noaptea 
trecută când am ajuns acasă, dar ne așteptau inspectorii 
tăi, iar când au plecat se făcuse așa de târziu... 

Vocea ei tremură, apoi se opri. 

El o privi lung și expresia de pe chip i se înduioșă de 
uimire. 

— De ce crezi că am avut nevoie de așa mult timp? Duse 
mâinile ei la gură și i le sărută. Cu siguranţă n-a fost din 
pricină că n-am încercat. 


21 


Patru ore mai târziu, Glitsky şedea pe masa din 
bucătărie, încercând să-și menţină un ton profesional chiar 
dacă îi venea să urle. Discuta de la telefonul prins pe 
perete cu unul dintre ajutoarele de șerif de la San 
Francisco General Hospital. Polițistul sunase la Omucideri 
în legătură cu o doamnă care fusese arestată și adusă ceva 
mai devreme la spital cu o gleznă ruptă și o contuzie. 
Părea să urle întruna că soțul ei era un asasin și că nu 
înţelegea de ce era ea cea trimisă la închisoare. Polițistul 
socotise că dacă exista ceva adevăr în povestea femeii, 
trebuia să aducă acest fapt în atenţia cuiva. Însă nimeni de 
la Omucideri nu avea habar la ce se referea omul, așa că îi 
dăduseră numărul de acasă al lui Glitsky. 

— Cum adică au arestat-o pe ea? Nu l-au arestat pe el? 

— Pe soţ? Nu, domnule. Din câte îmi dau eu seama, nu. 
Nu l-au adus aici, dar poate că el n-a fost rănit. 

Dacă erau arestaţi oameni perfect întregi la trup, erau 
duși la închisoarea din spatele Palatului de Justiţie. Dacă 
arestaţii aveau nevoie de îngrijiri medicale, spitalul 
dispunea de o aripă păzită, așa că acolo o duseseră ofiţerii 
care efectuaseră arestarea pe Ann Kensing. 

În zece minute, Glitsky făcu rost de numerele de telefon 
de acasă ale celor doi polițiști. Unul din ei, polițistul Rick 
Page, avu ghinionul să răspundă la apel. Chiar și prin 
intermediul unui simplu cablu telefonic și fără să vadă 
chipul dur al lui Glitsky, tânărul poliţist intră în panică la 
auzul tonului, gradului și poziţiei interlocutorului. Începu 
să-și debiteze povestea în ritm de mitralieră, repetând 
jumătate din cuvinte pe măsură ce le rostea. 

— A fost, a fost un apel de urgenţă la 911 PD, probleme 
domestice. Când am ajuns acolo, femeia era pe pământ, 
înconjurată de copii. Copiii ei. 

— Şi bărbatul? 

— Păi el sângera pe faţă, destul de rău unde l-a tăiat, l-a 


tăiat ea. 

— L-a tăiat? Cu ce, cu un cuţit? 

— Nu. Unghii. Zgâriat, adică l-a zgâriat, nu l-a tăiat. Pe 
faţă. Era pe niște trepte exterioare când am ajuns la faţa 
locului. Eu și Jerry - partenerul meu -, noi am tras mașina 
și amândoi ne-am aruncat pe el. 

— Pe el? 

— Da, domnule. 

— Şi după aia aţi arestat-o pe ea? Chiar dacă ea era mai 
grav rănită, corect? Cum s-a întâmplat așa ceva? Glitsky 
continua să se simtă mânios și frustrat, dar se calmase 
suficient de mult ca să-și dea seama că nu obținea nimic de 
la ofiţerul Page dacă avea să continue așa. Își cobori tonul 
vocii. Poţi să o lași mai moale, tinere. Spune-mi ce s-a 
petrecut. 

— Da, domnule. Mai întâi el... tipul, Kensing... am 
verificat la dispecerat ce ne-a spus și era adevărat, el era 
cel care a sunat la 911. Era încuiat pe dinafară și își făcea 
griji că nevasta avea să le facă rău copiilor. Spunea că are 
nevoie de ajutor. 

— Pun pariu. Glitsky își spuse că Ann Kensing fusese 
destul de deșteaptă ca să-l încuie pe dinafară. Dar aţi ajuns 
acolo și ce aţi văzut? 

— Păi în primul rând ea era întinsă la pământ, pe 
trotuarul de la marginea verandei. Existau niște trepte, 
știți, care duceau spre casă. Soţul era sus, stând acolo. 
Trei copii erau lângă ea, ţipând ca din gură de șarpe. Nu 
știam - era o situaţie în care totul era posibil, domnule. 
Așa că ne-am scos amândoi armele și ne-am apropiat de 
suspect, care în acel moment credeam că e tipul. 

— Şi el cum s-a manifestat? 

— Cooperant și speriat. Voia să se ducă să vadă ce 
păţise nevastă-sa, dar i-am spus să stea pe loc. Şi-a ridicat 
mâinile și n-a mai mișcat, ceea ce era bine pentru noi. Din 
câte văzuserăm până atunci, se aștepta să-l ducem la 
secţie. 


— Bun, rosti Glitsky. Şi ce v-a schimbat hotărârea? 

După o scurtă ezitare, Page reveni: 

— Pe scurt, am discutat cu el. Primul lucru pe care îl 
face tipul, și e în situaţia în care stă cu mâinile întinse spre 
cer și fața îi sângerează șiroaie, deci primul lucru pe care 
îl face e să-mi mulțumească pentru că am ajuns așa de 
repede. 

— Ti-a mulțumit? 

— Da, domnule, și mi se întâmplă chestia asta pentru 
prima dată la un apel PD. Înţelegeţi ce vă spun? 

Glitsky înțelegea. De obicei, când poliţia ajungea să se 
implice într-o dispută domestică, mai ales atunci când 
intervenea ca să întrerupă o ceartă sau bătaie, forma de 
politeţe ieșea din ecuaţie. 

— Zi mai departe. 

— În fine. Așadar, Jerry era cu nevasta, încercând să-i 
calmeze pe copii. El, tipul, Kensing, a întrebat dacă se 
poate așeza pe treaptă și eu l-am refuzat și i-am zis să se 
întoarcă pentru a-i aplica procedura normală și a-i pune 
cătușe. Moment în care unul dintre copii, băiatul, vine spre 
trepte și începe: „Ce-i faceţi lui tati meu? Lăsaţi-l în pace. 
Nu el a fost de vină, ci mami”. 

— A spus puștiul asta? 

— Mda. lar Kensing era calm. Spune: „E-n regulă, 
Terry”. Puștiul: „El nu știe ce s-a întâmplat”. Adică eu, 
înțelegeţi. Însă nu l-am lăsat pe puști să vină lângă tată. 

Era, evident, vorbea de procedura standard pentru că 
existaseră cazuri în care părinţii înfuriaţi, mai ales taţii, 
care riscau pedeapsa cu închisoarea, își luaseră copiii 
ostatici în tentativa de a scăpa de pedeapsă. 

— Așa că m-am postat în faţa lui și l-am chemat pe Jerry, 
care se dusese la mașină ca să cheme ambulanţa. Intre 
timp, nevasta s-a ridicat în capul oaselor, ţinându-le pe 
cele două fete. Au ieșit și niște cetățeni să vadă scena. 
Vecini. Venise vremea să pun capăt disputei, ceea ce am și 
făcut. 


— Bun. 

— Bun, deci totul se liniștește. Kensing are cătușe și 
întreabă dacă se poate întoarce, încet, iar eu îl las, iar el îi 
spune puștiului să stea cuminte, să nu-și facă griji, totul se 
va rezolva. Mie îmi spune, cu calm, că e doctor. O poate 
ajuta pe nevastă. Însă pe mine mă apucase oricum un 
sentiment ciudat. 

— În legătură cu ce? 

— Păi în cele mai multe cazuri de vină e tipul, domnule, 
înţelegeţi? El face răul. 

— Știu. 

— Dar tipul ăsta e altfel. E aproape relaxat. Nici pe 
departe furios, cum se întâmplă de obicei. Spune că eaa 
alunecat și eu îi zic: „Sigur, te cred”, însă el insistă: 
„Uitaţi-vă”, și dă din cap spre semnul de pe verandă, unde 
se vede clar că cineva a alunecat. Un ziar ud. Iar puştiul 
zice: „E adevărat. Am văzut-o. A alunecat. El n-a atins-o”. 
În clipa aia mi-am zis: „La naiba, și acum ce fac?” Adică, 
ajungem la fața locului și cineva trebuie să ajungă la 
secţie, nu? De obicei tipul, dar era imposibil să plecăm fără 
unul din ei. Mare porcărie dacă te întorci după două ore în 
care totul e lapte și miere din nou între iubiței, doar că mai 
târziu unul din ei îl împușcă pe celălalt. Înţelegeţi ce vreau 
să spun? 

— Te înţeleg, replică Glitsky. 

— Dar ce trebuia să fac? L-am pus pe Kensing să 
coboare treptele și l-am băgat în mașină, l-am încuiat 
acolo, dar de data asta apare o vecină - i-am luat toate 
datele dacă vreţi să vorbiţi cu ea - și îmi spune același 
lucru. A văzut totul - Kensing era în apărare, nu a lovit-o 
pe soţie, ea l-a zgâriat, s-a repezit la el și a alunecat. Page 
făcu o scurtă pauză. Așa că eu și Jerry ne-am sfătuit un pic. 
Le-am despărțit pe cele două fete și le-am întrebat - 
aceeași poveste, de vină nevasta. Intre timp, vine și 
ambulanța. Nevasta e ameţită bine și nu poate face un pas. 
În plus, are nevoie de copci la cap. Așa că eu și Jerry 


decidem să o trimitem pe ea, iar tipul să stea acasă. Pe 
parcursul povestirii, vocea lui Page devenise tot mai 
sigură. Acum polițistul vorbea răspicat. Nu știu ce altceva 
să fi făcut, domnule locotenent. Patru martori au indicat-o 
pe nevastă. Tipul nu a greșit cu nimic. 

Glitsky fu tentat să-l întrebe pe Page dacă își dăduse 
seama că bărbatul pe care nu-l arestase era suspectul 
principal într-o anchetă de omucidere, dar până la urmă de 
ce ar fi trebuit omul să știe așa ceva? Și la ce ar fi slujit? In 
plus, pentru o vreme măcar, Ann Kensing era în siguranţă. 
Nefericită și rănită, dar în siguranţă. Accepta așa ceva. 

— Deci el e acum acasă la ea cu copiii? 

— Nu știu, domnule. Poate e la casa lui, a cărei adresă o 
am. Vreti să v-o dau? 

— O am și eu, replică Glitsky. Poate mă duc să schimb 
câteva vorbe cu el. 


— Îmi cer scuze că nu vă dau drumul înăuntru, domnule 
locotenent, dar copiii mei sunt aici. Au văzut destui 
polițiști pentru o zi. Unul dintre ei doarme deja, iar noi, 
ceilalți, ne uităm la video. A fost o zi lungă. 

— Voiam doar să vă pun câteva întrebări. Nu durează 
mai mult de un sfert de oră. 

— Un sfert de oră? Nu durează deloc dacă nu vă dau 
drumul înăuntru. Mie mi se pare că am discutat deja totul 
până acum și, după cum mi-a zis avocatul meu, n-ar fi 
trebuit să spun nimic nici atunci. A 

— Asta s-a întâmplat înainte de ziua de azi. Înainte de 
cearta cu soția. 

— Nu ne-am certat. Cearta implică doi oameni. Ea m-a 
atacat. 

— De ce v-aţi dus acolo în primul rând? 

— Era ziua mea de stat cu copiii. Luasem bilete la 
Giants. Destul de simplu. Uitaţi ce e, momentul este cu 
adevărat nepotrivit, bine? Acum sunt tatăl copiilor mei, 
care au fost suficient de traumatizaţi și sunt epuizați. 


Kensing își schimbă greutatea pe celălalt picior și oftă din 
rărunchi. Uitaţi ce e, nu vreau să par un nemernic, 
domnule locotenent, dar dacă nu veniţi aici cu un mandat 
ca să intraţi, eu vă urez noapte bună acum. 


În apartamentul său de pe Noe Street, Brendan Driscoll 
lucra la computer în cămăruţa din spatele bucătăriei. În 
ciuda zilei frumoase, rămăsese închis în spaţiul întunecos 
și lipsit de aer, complet absorbit de munca lui, de la ora 
10.30 dimineaţa, la o oră după ce se trezise, cuprins de cea 
mai cumplită mahmureală din viaţa lui de adult. 

Douăsprezece ore mai târziu, se întinse, își frecă faţa cu 
palmele și se ridică din fața monitorului. Se duse în 
bucătărie și tocmai se pregătea să ia încă patru aspirine cu 
o cană de ceai rece, când în cadrul ușii apăru Roger. 

— Merge? întrebă Roger. 

Brendan se uită la el. 

— Cu greu. 

— Te mai doare capul? 

— Groaznic. S-ar putea să nu-și mai revină niciodată. 
Nici în rest nu mă simt prea bine. Ce naiba conţine ceaiul 
Long Island la rece? Și câte ceaiuri am băut? 

Roger ridică din umeri, apoi scutură din cap. 

— Mi-ai spus să nu mai număr, ţii minte? Dar știu că 
după al treilea ţi-am spus că poate e mai bine să te oprești. 

— Ar fi trebuit să te ascult. 

— Așa e mereu. Deci, continuă Roger, după toate orele 
petrecute în peștera ta rugându-te pentru iertarea 
păcatelor, ţi-ai terminat penitenţa? 

— Nu iertare caut eu, replică Brendan. Ci răzbunare. Se 
duse și trase un scaun de la masă. Mă simt îngrozitor de 
trădat. 

Roger se așeză și el. 

— Ştiu. Nu te învinovăţesc. 

— Asta e problema mea. Nu știu pe cine să dau vina. 
Oftă din rărunchi. Adică să dau vina pe Kensing sau pe 


tâmpită aia de nevastă-sa pentru că l-a făcut pe Tim să 
simtă nevoia de a alerga zilnic. Asta a dus la ocazie în 
primul rând. 

— Păi nu alergarea l-a ucis, Brendan. 

— Ştiu. Dar dacă n-ar fi ieșit... 

— N-ar fi fost lovit, și n-ar fi ajuns la spital... am trecut 
deja prin toate astea. 

Brendan își dădu seama că așa era. Oftă, apoi se frecă la 
tâmple, strâmbându-se de durere. 

— Ai dreptate, ai dreptate. Mă doare însă faptul că Ross 
și-a închipuit că mă poate cumpăra și îmi poate șterge 
fișierele. Oare chiar a crezut că nu vedeam ce se petrece și 
nu mă pregătesc pentru ceea ce avea să urmeze? 


22 


Jackman era un om de cuvânt. Ca atare, luni de 
dimineaţă, când ajunse la birou, Hardy se trezi cu alte 
două dosare pline cu „descoperiri” în cazul Markham. 

Își turnă o ceașcă de cafea, se așeză la birou și deschise 
primul dosar. În mod clar cineva îi mânase de la spate pe 
cei care se ocupau cu transcrierile, pentru că fuseseră deja 
tipărite câteva interviuri, inclusiv cel luat de Glitsky lui 
Kensing, cel cu Anita Tong, menajera, cel al lui Bracco cu 
Ann Kensing. Răsfoi paginile cu repeziciune. Nu le studie 
îndeaproape - asta avea să fie una dintre treburile cele mai 
obositoare -, dar era mulțumit să vadă o mare parte din ce 
sperase şi așteptase: raportul inițial de la locul 
accidentului de maşină, raportul de autopsiere a 
cadavrului lui Markham efectuată la spital imediat după 
deces, descoperirile lui Strout și certificatul oficial de 
deces, prima analiză a scenei crimei din casa lui Markham. 

Citea materialele de mai bine de o oră, fără să-și dea 
seama de trecerea timpului. Duse automat mâna spre cana 
cu cafea, pe care o duse la buze. Lichidul se răcise. Brusc, 
se ridică de pe scaun aproape ca împins de un resort. Își 
dezlipi privirea din dosar, aproape surprins să dea cu ochii 
de peisajul familiar din propriul birou. Pentru o vreme, cu 
gustul amar al cafelei pe limbă și reflectând asupra 
dovezilor prezentate, se trezi că gândește mai degrabă ca 
un procuror care construiește un caz al acuzării decât ca 
un avocat al apărării. Era o senzaţie neașteptată și întru 
câtva neliniștitoare. 

Se ridică în picioare, scuturând din cap. Ajunse în faţa 
biroului și se apucă să tragă cu săgeți la ţinta de darts, 
apoi se duse la fereastră și privi spre Sutter Street. Orașul 
își îmbrăcase haina obișnuită a unei zile de lucru după un 
weekend luminos și cald - praful de pe străzi stârnit de 
briza oceanului, soarele încețoșat de smog. 

Își dădu seama că nu doar cafeaua declanșase un stimul 


intern. Chiar se găsea într-o dispoziţie de procuror. Ca să 
dovedească nevinovăția clientului său, trebuia să arate că 
altcineva îl ucisese pe Tim Markham și, probabil, și pe 
restul familiei sale. Prin urmare, nu avea de ales decât să 
descopere acea persoană și dovezile pentru a o putea 
condamna. 

Ştia că era o ironie a sorții faptul că ajunsese avocat al 
apărării. Prin firea lui, nu era potrivit să sară în apărarea 
unui acuzat. În lupta continuă dintre justiţie și 
compasiune, el era întotdeauna de partea justiţiei. După 
terminarea războiului din Vietnam, lucrase câţiva ani ca 
polițist. Apoi se dusese la școala de drept cu gândul că își 
va croi o carieră din aducerea oamenilor răi în faţa 
instanţei și trimiterea lor în spatele gratiilor - ăsta fusese 
țelul lui, în profesie ca și în viaţă. Dacă un procuror nu l-ar 
fi concediat din raţiuni politice, Hardy n-avea nicio îndoială 
că ar fi lucrat și azi cot la cot cu Marlene, pentru Jackman. 
Şi, cu toate că se afla de cealaltă parte a baricadei de 
suficient timp încât să se fi obișnuit cu ideea, într-un fel, 
tânjea după vremurile când lucra pentru acuzare. 

După cum îi plăcea lui David Freeman să spună, legea 
era ceva frumos și complicat. Hardy își zise că niciodată nu 
se potriviseră acele vorbe mai bine ca în acest caz: în 
vreme ce un verdict de nevinovat nu însemna întotdeauna 
literalmente că aveai un client fără prihană în comiterea 
crimei de care era acuzat, un verdict de vinovat însemna 
un singur lucru. Când Hardy, avocatul apărării, scotea 
basma curată un client pe baza argumentaţiei sau a unei 
chichițe  avocăţești, resimțea, evident, o oarecare 
satisfacţie pentru că își făcuse treaba și își câștigase banii. 
Rareori însă acea satisfacţie se putea compara cu 
sentimentul pe care îl nutrise atunci când reușise 
condamnarea unui ticălos și scoaterea lui definitivă din 
cadrul societăţii. N 

Se așeză pe scaun și luă încă o gură de cafea rece. Işi 
îndreptă din nou atenţia către dosar. 


Se găseau acolo interviuri cu câteva asistente de la 
Portola. Răsfoi repede paginile și își dădu seama că Bracco 
și Fisk făcuseră câteva lucruri de bază într-o anchetă, fapt 
care poate avea să-i economisească lui ceva timp. Observă 
totuși că inspectorii nu identificaseră pe nimeni care să fie 
prezent la momentul sau în preajma momentului morții lui 
Markham. Răsfoi alte pagini, dar nu descoperi niciun 
indiciu legat de această informaţie esențială și 
fundamentală. 

Privi furios prin încăpere. Strânse din fălci cu o expresie 
aspră pe chip. j 

Jackman se ţinuse de cuvânt. li trimisese dosarele cu 
documente, dar în mod clar incomplete. Hardy nu credea 
că era vorba de o întâmplare, dar nici nu-l vedea pe 
Jackman apucându-se să dosească dovezi. Mai degrabă pe 
Glitsky. 


Bracco și Fisk ajunseseră târziu la birou deoarece, în 
ciuda obiecţiilor lui Bracco, Fisk insistase să încerce să 
afle ceva despre mașina criminală. Așa că mai întâi 
bătuseră din nou din ușă în ușă prin cartier, dar, deși 
găsiseră câţiva oameni care nu fuseseră acasă cu o 
săptămână în urmă, nu obţinuseră nicio informaţie utilă. 
Nimeni nu văzuse accidentul sau mașina plecând de la faţa 
locului. Apoi - Fisk se urcase la volan acum - Bracco 
simţise că înnebunește când colegul său făcuse iar turul 
mai multor ateliere de reparaţii din Lombard, Van Ness și 
Mission. li avertizase pe toţi cu o săptămână înainte. Acum 
efectua runda de verificări. 

Într-unul dintre ateliere se găsea un Corvair verde de la 
începutul anilor șaptezeci. Mașina fusese adusă în cursul 
după-amiezii anterioare și avea stricăciuni în partea 
dreaptă a parașocului frontal și pe capotă. Proprietarul 
susţinea că frâna de mână cedase pe unul dintre celebrele 
dealuri ale orașului și el uitase să tragă de volan. Mașina 
se deplasase circa șase metri și lovise un copac, iar o 


ramură groasă a acestuia căzuse pe capotă. Proprietarul 
atelierului, Jim Otis, intenţiona să sune la brigada de 
poliție rutieră cândva în cursul zilei, cu siguranţă înainte 
de a se apuca de vreo reparaţie la mașină. 

Însă mașina fusese rapid eliminată din ecuaţie atunci 
când dăduseră cu luminol. Luminolul era o substanţă 
aproape infailibilă de dezvăluire a prezenţei sângelui - 
chiar și în cazul existenţei doar a câtorva urme și chiar și 
după o spălare atentă a mașinii. Pe Corvair nu se găsea 
nici urmă de așa ceva. Cu toate astea, Fisk își notă cu 
atenție numele și adresa proprietarului. Jură că va 
descoperi în cel mai scurt timp dacă respectivul avea un 
alibi pentru ora șase și jumătate în dimineaţa zilei fatidice 
de marți. 

Acum, după masa de prânz și respectând indicaţiile lui 
Glitsky, cei doi reveneau în sfârșit la Portola pentru alte 
interviuri. Locotenentul trecuse în revistă munca depusă 
de ei începând cu ziua de vineri și acum voia să afle detalii 
despre ceilalţi doi medici care se aflaseră în Secţia de 
terapie intensivă a spitalului în acea zi de marți. Totodată, 
voia și cronologia exactă a vizitelor făcute în secţie, din 
câte își aminteau asistentele de acolo. 

Dar lucrurile nu se dovediră a fi la fel de simple precum 
speraseră ei. O dată cu schimbarea săptămânii de lucru, la 
datorie se prezentaseră alţi membri ai personalului. Din 
cei doi oameni care fuseseră de gardă atunci când 
muriseră Markham și Lector, Rajan Bhutan fusese 
transferat la maternitate și tocmai asista la o naștere, iar 
Connie Rowe fusese repartizată la probleme generale și 
acum se dusese să ia prânzul. 

După ce îl întrebă pe Fisk dacă poate lipsi câteva minute 
până verifică ceva, Bracco își lăsă partenerul să o aștepte 
pe asistentă și urcă scările. Când ajunse în oficiul 
asistentelor de la Secţia de terapie intensivă, se prezentă 
femeii care ședea la recepţie. Aceasta îi spuse că în acel 
moment colega ei de schimb îl însoțea pe unul dintre 


doctori la vizită. Cei doi aveau să revină în scurt timp dacă 
polițistul voia să discute cu ei. 

Dar după ce se asigură că doctorul respectiv nu era 
Cohn sau Waltrip, cu care chiar voia să discute, Bracco îi 
spuse femeii că avea nevoie de câteva minute de liniște și o 
rugă să-i permită să se ducă în sala de așteptare de la 
capătul culoarului. 

Pe una dintre canapele ședea un cuplu de vârstă 
mijlocie, ţinându-se de mână și schimbând șoapte 
îngrijorate. Bracco se așeză pe scaunul tapiţat din 
apropiere de coridor, de unde putea vedea intrarea în 
Secţia de terapie intensivă și în oficiul asistentelor. Cea de- 
a doua soră își făcu apariţia însoţită de doctor peste câteva 
minute. După o scurtă conversaţie pe coridor, doctorul o 
părăsi pe asistentă și se îndreptă spre sala de așteptare, în 
vreme ce asistenta se duse spre oficiu. 

Când doctorul intră, Bracco se ridică și reveni pe 
coridor. Una dintre asistente - nu știa care anume - 
continua să șadă la recepţie, cu spatele la Bracco, și lucra 
la computer. Cealaltă nu se vedea nicăieri. 

Traversă coridorul și din zece pași ajunse la ușa 
salonului de terapie intensivă. Un geam caroiat cu sârmă îi 
permise să vadă înăuntru. Nu zări altceva în afară de 
paturi. Se uită încă o dată la asistenta de la computer și 
aruncă o privire spre sala de așteptare - nu venea nimeni. 
Intr-o secundă pătrunse în salon. 

Se uită la ceas și merse mai departe. Silindu-se să 
pășească ușor, făcu turul încăperii, oprindu-se câte cinci 
secunde - maximul pe care îl putea suporta - la fiecare pat. 
Intregul circuit dură patruzeci și opt de secunde. 

Verifică din nou geamul ușii principale de acces. Apoi 
ieși în coridor și lăsă ușa să se închidă în urma lui. 

Ajunse în oficiul asistentelor, își drese glasul, iar femeia 
cu care vorbise cu câteva minute în urmă își desprinse 
privirea de pe ecranul computerului. 

— Colega dumneavoastră nu a venit? Am observat că în 


sala de așteptare a intrat un doctor și mă întrebam dacă 
nu s-a întors și ea cu el? 

Asistenta îi zâmbi. 

— Cred că s-a dus la baie. Ar trebui să apară imediat. Și 
asistenta aruncă o privire pe coridor, în direcţia sălii de 
așteptare. Când va reveni poate că ar fi bine să ne puneţi 
întrebările pe care ziceaţi că le-aţi pregătit pentru noi. 

— La asta am lucrat acolo. Făcu un gest înspre sala de 
așteptare. Dar acum se pare că nu mai e nevoie. Vă 
mulțumesc pentru timpul acordat. Imi cer scuze că v-am 
deranjat. 

— Nicio problemă, răspunse asistenta. Oricând aveţi 
nevoie. 

Când se întoarse, Bracco descoperi că asistenta Connie 
Rowe se întorsese de la masă și se dusese cu inspectorul 
Fisk la bufet, unde puteau discuta fără prea multe 
întreruperi. Când Bracco ajunse acolo, Fisk deja începuse. 
Ședeau unul în faţa celuilalt la o masă, cu reportofonul 
pornit. Rugându-se în gând ca Fisk să-și fi amintit să 
pornească dispozitivul, Bracco își trase și el un scaun. 


Î: îl cunoașteţi pe inspectorul Bracco? De săptămâna 
trecută? Domnișoara Rowe tocmai îmi povestea despre 
partenerul ei... Rajan, nu-i așa? 

R: Rajan Bhutan. 

I: Ce e cu el? 

R: Păi, aşa cum Îi spuneam inspectorului Fisk, nu e 
vorba despre ceva anume. Aşa cum au căzut gărzile, ajung 
să lucrez cu el la Terapie intensivă doar de vreo zece ori 
pe an, dar se pare că de fiecare dată când e el de gardă se 
petrece ceva rău. 

Î: Adică moare cineva? 

R: Nu, nu doar asta. Oamenii mor acolo pentru că ajung 
la spital de obicei în stare critică. Dar n-am avut gardă cu 
Rajan în ultimul an în care să nu apară măcar un incident. 
Nu vreau să-l vorbesc de rău, dar... de obicei e destul de 


înspăimântător. El e înfricoșător, așa cum se fâțâie peste 
tot și nu discută cu nimeni. 

Î: Credeţi că a avut vreo legătură cu moartea domnului 
Markham? 

R: Nu știu. E o acuzaţie gravă. Dar când aţi venit vineri 
și ne-aţi pus tuturor întrebări, aţi observat că el abia dacă 
a scos o vorbă? Nu vi s-a părut așa? Şi știe foarte bine, ca 
oricine, cum sunt organizate schimburile. Și ce s-a 
întâmplat în acea zi. Cine era acolo. 

Î: Domnișoară Rowe, scuzaţi-mă că intervin, dar când 
inspectorul Fisk v-a întrebat dacă vreţi să spuneţi că 
mereu murea cineva la Terapie intensivă atunci când Rajan 
era de gardă, aţi spus „nu doar asta”, corect? Cum adică? 
Nu doar ce anume? 

R: Nu doar se moare. 

I: Dar și asta. 

R: Da, dar așa cum am mai spus, nu trece o săptămână 
fără să moară cineva. Însă lipsesc lucruri - mă refer la 
stocuri. Iar el bântuie. Știţi la ce mă refer? Pândește, și 
bântuie. Dai colţul și te trezești brusc cu el acolo. Stând. E 
înfricoșător. Nimeni nu-l suportă. 

Î: A fost aici martea trecută? A fost la Terapie intensivă 
când a murit domnul Markham? Asta vreţi să spuneţi? 

R: Am fost amândoi aici pentru ambele apeluri de 
urgenţă. Asta știu. Inainte de asta, am stat la birou... 

Î: Aţi fost la computer? 

R: Cred că da, acum nu-mi amintesc prea bine, dar cred 
că plasam niște comenzi, dar nu știu unde era el. 

Î: Domnișoară Rowe, când aţi primit apelul - codul 
albastru, nu-i așa? - și v-aţi dus la salon, el era deja acolo? 

R: Da. Lângă domnul Lector. Celălalt pacient care a 
murit. 

Î: Mai era cineva în încăpere? 

R: Doar doctorul Kensing. 

Î: Și unde era doctorul? 

R: Cu Rajan. Lângă domnul Lector. Acela a fost primul 


cod albastru. 
l: Cu alte cuvinte, nu erau lângă domnul Markham. 
R: Nu. Monitorul lui a pornit câteva secunde mai târziu. 


La ora unu, Hardy răspunse la telefonul de pe birou și 
auzi vocea tărăgănată a medicului legist. 

— Îmi datorezi o mie de dolari. Am presupus că te 
grăbești, după cum ai aranjat ca trupul să-mi fie trimis 
direct după priveghi, așa că ieri, duminică, am lucrat toată 
ziua și mi-am adus și cel mai bun asistent. Apoi am mai 
lucrat vreo două ore de dimineaţă. Domnul Lector a murit 
pentru că i-a stat inima și nu din altă cauză. 

— Deci fără potasiu? 

— Nimic, Diz. I-am făcut toate testele până la nivelul C. 
S-ar fi văzut și dacă ar fi înghiţit o aspirină. 

— Nu e chiar ce am sperat. 

— Știu, mi-ai spus clar. Dar privește lucrurile optimist. 
Orice ar fi, nu clientul tău l-a ucis pe domnul Lector. 

Asta îl făcu să chicotească. 

— Mersi, John. Mi-ai luat o piatră mare de pe suflet. 

— Cu plăcere. Și, Diz? 

— Zi. 

— Chiar dacă îmi place munca mea la nebunie, se pare 
că n-am parte de pauze. Chestia de acum a însemnat 
norma ta de cai verzi pe pereţi pe acest an. 


Rajan Bhutan rostea cuvintele cu accentul cântat tipic 
subcontinentului indian. 

— Femeia e o tâmpită! zise el cu resemnare în voce. Era 
singur în oficiul asistentelor împreună cu Bracco și Fisk. 
N-am avut decât necazuri din partea ei de când și-a 
început munca aici, pentru că e leneșă și are prejudecăţi în 
privința mea. lar acum îmi spuneţi că mă acuză de moartea 
acelor domni? Este intolerabil! Va trebui să discut cu ea. Și 
poate cu administraţia spitalului. 

Lipsit de experienţă, Fisk menţionase că discutaseră cu 


domnișoara Rowe și numele lui Rajan se ivise în cursul 
discuţiei. Acum, evident, asistentul era furios pe colega lui 
și voia mai degrabă să dezvăluie defectele ei profesionale 
decât să explice ce anume făcuse el martea trecută. Cum 
era de așteptat, Bhutan își imagina că polițiștii vor repeta 
tot ce spune el colegelor lui. Nu era cea mai bună cale de 
abordare a unui interviu. Nu era nici măcar a doua ca 
potenţial. 

Bracco preluase conducerea interogatoriului, încercând 
să revină la subiect. 

— Vreti să ne spuneţi că nu erati în salon atunci când s-a 
declanșat alarma pentru domnul Markham? 

— Da. Mă grăbisem să ajung la domnul Lector, care a 
fost primul. 

— Şi unde aţi fost chiar înainte de asta? 

Pe chipul lui apăru o expresie de dezgust. 

— Credeţi sau nu, dar chiar doctorul Ross trebuie să mă 
fi văzut când ieșea din sala de așteptare atunci când a 
sunat alarma pentru primul monitor. Eram cu unul dintre 
brancardierii de pe coridor, chiar acolo. Cred că erau doi 
sau trei, în coloană. Chestia asta e intolerabilă, repetă el. 

— Deci să pricep bine, insistă Bracco. Vreţi să ne 
spuneţi că atunci când s-a declanșat codul albastru pentru 
domnul Lector nu era nimeni în salonul de terapie 
intensivă? 

— Doar că încă nu era cod albastru. Doctorul Kensing 
abia ajunsese înăuntru, apoi, când am ajuns la patul 
domnului Lector, m-a pus să chem ajutoare. 

— Şi vă ocupați cu toţii de domnul Lector atunci când 
monitoarele domnului Markham au început să facă ce or fi 
făcut? 

— Să ţiuie încontinuu. Da. 

— Nimeni nu se apropiase de el? 

— Din câte am văzut eu, nu. 


Hardy și Freeman înaintau agale pe Sutter Street. 


Soarele nu reușise să străpungă perdeaua de smog, iar 
între timp briza se transformase într-un vânt tăricel și 
constant. Nu era cine știe ce zi de plimbare, dar Freeman 
îi spusese lui Hardy că poate discuta cu el doar dacă 
accepta să-l însoțească până la furnizorul lui de trabucuri. 
Aproape că rămăsese fără așa ceva - ceea ce însemna, 
după părerea lui Hardy, că mai avea cel puţin o duzină. 

Dar ce altceva putea face? 

— Problema e că nu am pe nimeni altcineva, zise Hardy. 
Carla, soţia geloasă, putea fi o soluţie bună, dar a dat și ea 
ortul popii. 

Freeman chicoti. 

— Ce neplăcut! 

— Apoi mi-am zis că descopăr ceva în cazul celuilalt tip 
care a murit în același timp cu Markham - Lector. Însă 
Strout mi-a tăiat elanul, așa că acum mă întreb dacă mai 
are sens să-l deranjez pe Wes Farrell ca să încerce să 
obţină permisiunea de autopsie în cazul Loring. 

— Cine era acolo? 

Freeman apucă ușa de la Nob Hill Cigar și o tinu 
deschisă pentru Hardy. Instantaneu, fură amândoi învăluiţi 
de aerul gros, umed și plin de arome al unuia dintre cele 
mai anacronice locuri din oraș. Păstrând ritualul pe care îl 
efectua de fiecare dată când cumpăra trabucuri vrac, 
Freeman nici măcar nu aruncă o privire sălii de jos, ci o 
luă înainte spre etaj. Hardy îl urmă. Era un club victorian 
masculin și, chiar dacă femeile aveau acces acolo din 
punct de vedere legal, în vizitele lui Hardy nu întâlnise 
niciodată vreuna. 

După câteva minute de sporovăială pe tema trabucurilor 
cu Martin, gazda lor, cei doi își croiră drum către niște 
fotolii din piele alături de care tronau paharele cu coniac 
oferit din partea casei - băutura nu era de vânzare și nici 
măcar nu putea fi consumată legal în acea incintă, dar era 
întotdeauna oferită din partea casei. Martin reapăru peste 
câteva clipe, le aprinse trabucurile, apoi se retrase un etaj 


mai jos ca să onoreze comanda lui Freeman. 

Un alt element important al ritualului lui David era să 
savureze mai întâi și să nu scoată o vorbă până ce prima 
tranșă de scrum era gata să cadă. Uneori ritualul putea 
dura și zece minute. Însă Hardy găsea că în acea zi, deși 
venise special ca să se consulte cu bătrânul, își putea 
permite câteva momente de reflecţie. 

Weekendul în Monterey fusese superb. Hardy 
reacţionase întotdeauna faţă de magia lucrurilor legate de 
apă, iar vizita la acvariu părea să fi restabilit normalitatea 
în relaţia cu soția și copiii lui, să fi umplut un gol sufletesc. 
Își dăduse seama că viaţa lui însemna mai mult decât ceea 
ce făcea ca să-și câștige existenţa. Se simţise zguduit până 
în străfundurile fiinţei lui și asta avusese darul să îl 
trezească. 

După-amiaza, cumpărase costume de înot și se duseseră 
pe plajă, unde se avântaseră în valuri, ţipând de bucurie în 
apa rece ca gheaţa. Mâncaseră pe săturate la The Old 
House, se plimbaseră pe dig la lumina lunii și hrăniseră 
focile. Ajunși înapoi la hotel, reușiseră să se mute din 
camera în care Frannie și copiii se cazaseră cu o noapte 
înainte într-un apartament, și cu copiii dormind buștean 
dincolo de ușa dintre camere și bucurându-se de un pic de 
intimitate, el și Frannie făcuseră dragoste de două ori - 
noaptea și de dimineaţă, ca niște tineri proaspăt căsătoriţi. 

În sala de fumat, Freeman își scutură scrumul. 

— Deci cine era acolo? întrebă el. Cred că aici 
rămăsesem. 

Bineînţeles că avea dreptate. Hardy nu se mai minuna 
de nimic. Însă continua să aibă același răspuns, care 
însemna tot o întrebare. 

— Unde, David? 

— La spital. Mi-ai spus că ai nevoie de oameni care să fi 
avut motiv să-l ucidă pe Markham, dar nu cunoști pe 
nimeni cu excepţia clientului tău, așa că, bine, să 
presupunem pe moment că nu e el, deși chestia asta 


continuă să mă deranjeze ca naiba, doar că totuși ceea ce 
ai tu nevoie, mai presus chiar de motiv, este o prezenţă, și 
mă refer la faptul că oricine ar fi fost trebuia să se afle 
acolo și asta ne duce înapoi de unde am plecat. 

— Îţi dau un dolar dacă îmi poţi descifra și mie ultima ta 
frază. 

Freeman se prefăcu mânios, dar manevra nu-i ţinu, așa 
că sorbi din coniac și trase din trabuc. 

— Uneori, zise el, darul înțelepciunii sosește împachetat 
urât. 


Hardy ajunse înapoi la birou după ora patru. Alcoolul îl 
pleoștise, în vreme ce tutunul îi dăduse energie. Se duse la 
ferestre și le deschise larg pe amândouă, apoi își turnă un 
pahar mare cu apă și se așeză la masa de lucru. In 
absenţă, primise trei apeluri telefonice. 

Primul era de la Jeff Elliot, care voia să știe ce progrese 
mai făcuse Hardy pe frontul Kensing. Lucra la un alt 
material despre Parnassus și poate că ei doi aveau 
informaţii pe care le puteau schimba în beneficiul reciproc. 

În al doilea mesaj, Wes Farrell îl sunase ca să-i comunice 
faptul că îi convinsese în sfârșit pe membrii familiei Loring 
să accepte deshumarea mamei lor. Acum avea parte de 
ceva rezistenţă din partea lui Strout, o problemă pe care 
credea că Hardy o rezolvase deja. Ce se întâmpla? 

Al treilea apel și ultimul era de la clientul lui, pe care 
Hardy încercase toată ziua să îl contacteze. Îl sună pe el 
primul și Kensing începu prin a-i spune că după cearta lui 
cu soția, copiii continuau să se afle la el... 

— Așteaptă un pic, Eric. Dă înapoi. Ce ceartă cu soţia? 

Îi povesti lui Hardy ce se petrecuse, cu unele detalii, 
apoi îi menţionă vizita neașteptată a lui Glitsky din noaptea 
precedentă. 

— Am avut impresia că el crede că m-am dus acolo ca 
să-i fac ei rău. Poate chiar mai grav. 

Hardy își aminti că Glitsky prezise că așa va proceda 


Kensing. 

— Dar nu ai discutat cu el. Te rog spune că n-ai făcut-o. 

— Nu. Nu i-am dat drumul înăuntru. Dar mi-am zis că e 
mai bine să fiu indisponibil azi. 

— Probabil e o idee bună. Și ce ai făcut? 

După ce lăsase copiii la școală, Kensing decisese să-și ia 
zi liberă și să încropească un plan. Traversase pe jos 
Golden Bridge și înapoi, apoi se dusese în centru și 
mâncase în China Town, văzuse un film, după care se 
dusese să ia copiii de la școală. Abia vorbise și cu Ann. 
leșise din închisoare și voia copiii înapoi acasă la ea, dar el 
nu privea cu ochi buni acest lucru. Hardy ce părere avea? 

— Crezi că e un pericol pentru ei? 

— Înainte de ziua de sâmbătă aș fi spus că nu. Dar n-am 
mai văzut-o niciodată așa, și am avut și noi parte de certuri 
zdravene, crede-mă. 

— Dar nu e vorba de nimic fizic? Ești sigur? 

Era întotdeauna un punct critic de atins. Ar fi fost 
extrem de rău ca marele juriu să descopere că doctorul se 
folosise de violenţă fizică împotriva soţiei. Mai bine să știe 
de acum. 

— N-ai atins-o nici măcar o dată, Eric? Măcar o singură 
dată? 

— Aș fi ţinut minte. Nu am lovit-o, deși ea m-a lovit de 
câteva ori. 

Lui Hardy nu-i plăcea nici chestia asta, dar din punct de 
vedere al doctorului, era mai bine decât dacă el ar fi lovit- 
O. 

— Bine. Şi mai exact ce s-a întâmplat sâmbătă? 

— Cred că s-a convins singură că eu l-am omorât pe Tim. 

— Asta e și concluzia mea. Vrei să vorbesc cu ea? Crezi 
că ar discuta cu mine? 

Simţi ușurarea din vocea lui Kensing. 

— Ar fi excelent. Oricare variantă. 

Nu era chiar răspunsul la întrebare, dar însemna în mod 
clar o permisiune. Hardy se simţi liber să meargă mai 


departe. 

— Eric, îmi poţi spune cine a fost la spital cu tine marţea 
trecută? 

— Unde? La Terapie intensivă? 

— Oriunde prin apropiere. 

— Sigur. Cred că da. Eu, evident. Asistentele. 

Își continuă litania, mai consistentă decât crezuse 
Hardy. Asta îi dădea ceva speranţe, deși putea însemna 
multă muncă. De multe nume nici măcar nu auzise, iar 
chestia asta i se păru de neconceput. 

Se simţi din nou cuprins de furie la adresa lui Glitsky. Ce 
naiba credea că face? Poate că trăsese concluzia că 
înţelegerea lui Jackman cu Hardy nu îl privea și pe el, deși 
de fapt îl privea. Înțelegerea aceea nu însemna aproape 
nimic fără cooperarea lui Glitsky. 

Reuși să scape de gânduri, dar nu și de sentimentul de 
mânie. Acum își lua notițe. Kensing îi spuse că, pe lângă 
Carla, acolo fuseseră Malachi Ross, asistentul lui 
Markham, Brendan Driscoll (pe care Kensing părea că-l 
antipatizează), vreo două asistente și alți doi doctori, 
inclusiv Judith Cohn. Hardy se întrebă din nou de câtă 
vreme dura relaţia lui Eric cu Cohn. Trebuia să încerce să 
discute cu ea. 

Mai întâi însă, după ce încheia convorbirea cu Kensing, 
trebuia să discute cu Ann. Femeia îi răspunse la apel. li 
spuse că da, bineînţeles că avea să stea de vorbă cu el. 
Oricând voia Hardy. Își dorea copiii înapoi. 

Casa ei se găsea în drumul lui spre casă. Hardy putea 
ajunge acolo în douăzeci de minute. 


23 


Sprijinindu-se în cârje și cu piciorul în ghips, Ann 
Kensing îl conduse pe Hardy în dezordinea din living. 
Aruncă niște haine murdare de-ale copiilor de pe canapea, 
îi făcu semn lui Hardy să se așeze, apoi luă loc și ea în 
celălalt capăt. Auzise introducerea lui și acum se frământa 
ce să facă mai departe. 

— Sunteţi avocatul lui, domnule Hardy. Ce altceva veţi 
mai spune? 

— V-aș putea spune o mulţime de lucruri, doamnă 
Kensing. V-aș putea spune că, bine, el a făcut-o, dar nimeni 
nu va putea dovedi asta vreodată. Aș putea spune că a 
făcut-o, dar a fost o greșeală medicală neintenţionată. Aș 
putea spune chiar că a făcut-o cu un motiv bun - văzându-l 
pe domnul Markham cum zace acolo, total în puterea lui, a 
înnebunit temporar, ceea ce se admite din punct de vedere 
legal. Nu râdeţi. Juriile au acceptat povești și mai 
fantastice. Dar eu sunt aici ca să vă spun că el susţine că 
nu a făcut-o. Sunt avocat de multă vreme. Credeţi-mă că 
am avut clienţi care m-au minţit de mai multe ori. Sunt 
obișnuit cu asta. Însă dovezile pur și simplu nu dovedesc 
că soţul dumneavoastră ar fi făcut ceva. 

— El mi-a spus că a făcut-o. Mi-a spus-o înainte ca 
altcineva să știe. Ce ziceţi de asta? 

Hardy dădu gânditor din cap. 

— Mi-a povestit și despre asta. Era furios pe 
dumneavoastră și jignit că aţi putut crede că a ucis pe 
cineva, așa că a devenit sarcastic. 

— A zis că l-a umplut de rahat. 

— Da, așa a zis. Ascultaţi-mă, e doctor. Dacă se 
enervează și încearcă să vă riposteze, atunci administrarea 
de otravă intravenos ar fi cea mai ușoară cale, nu? 

Nu așteptă răspunsul ei. Nu voia să o enerveze intrând 
într-o dispută cu ea. Kensing îl avertizase că ea era o 
persoană instabilă emoţional și se lăsa purtată de val - iar 


durerea pricinuită de moartea lui Markham și furia faţă de 
întreaga situaţie nu prea o ajutau să judece raţional. Acum 
Hardy se aplecă spre ea. 

— Eu voiam să discut cu dumneavoastră despre cât de 
repede vă putem înapoia copiii. 

Așa cum bănuise, vestea asta o mai calmă - chiar și în 
starea în care se găsea, ea înţelegea că nu-i servea la 
nimic să sară la gâtul avocatului. Femeia își duse o mână 
la buze și încercă să-și pună gândurile în ordine. 

— L-am întrebat pe Eric dacă îi poate aduce înapoi azi. 
N-a vrut să facă asta. 

Hardy dădu înţelegător din cap. 

— A vorbit cu mine pe tema asta. L-am rugat să se pună 
în locul dumneavoastră. Să presupună că dumneavoastră 
chiar credeţi că el a omorât pe cineva. Dacă aceasta ar fi 
situaţia, nu credeţi că s-ar fi luptat ca să vă împiedice să îi 
luaţi? Se lăsă pe spate pe canapea, arborând o nonșalanţă 
pe care n-o resimțea în realitate. Dacă vreţi opinia mea în 
privința asta, cred că problema este că sunteţi amândoi 
niște părinţi extraordinari. Aveţi amândoi același instinct, 
acela de a vă proteja copiii. lar chestia asta e un lucru bun, 
nu credeţi? 

— Ba da, așa cred și eu. 

Incercănaţi de oboseală, ochii ei străluceau din pricina 
lacrimilor. O lacrimă i se prelinse pe obraz și ea și-o șterse 
cu un gest automat. Hardy avea senzaţia că ea repetase 
acel gest de atâtea ori în ultima vreme, încât nici măcar nu 
mai observa. 

— Nu le-a făcut niciodată rău, zise ea. Nu cred că le-ar 
face rău, dar după săptămâna trecută, când am crezut... 

Scutură din cap. 

— Când aţi crezut că l-a omorât pe Tim Markham? 

Ea dădu din cap. _ 

— Doamnă Kensing. Chiar credeţi asta? În adâncul 
sufletului? 

Ea își mușcă buza de jos. 


— E posibil. Da. L-a urât pe Tim. N 

— L-a urât pe Tim. Tot aud chestia asta. Il ura acum mai 
mult decât l-a urât acum doi ani? 

— Nu, nu cred. 

— Poate mai puțin? 

— Poate. Credeam că s-a obişnuit cu ideea. 

— Bun. Când Îl ura cel mai tare, a spus vreodată că vrea 
să-l omoare? Era chiar atât de furios? 

— Nu, nu. Eric nu e așa. Niciodată... Se opri și se uită 
drept la Hardy, într-o postură brusc defensivă. Mi-a spus 
că a făcut-o. 

— Da, aşa e. A rostit aceste cuvinte. E adevărat. 

— Ce ar fi trebuit să cred? 

— Când le-a spus, doamnă Kensing? Nu cumva martea 
trecută, imediat după ce ați aflat că domnul Markham a 
murit? Imediat după ce l-ați acuzat pe Eric că l-a omorât? 

Ea nu-i răspunse. 

El insistă: 

— Mi-a spus că eraţi în pragul agoniei. Tocmai aflaserăți 
că bărbatul pe care îl iubeați nu mai e. Doreați să vă 
răzbunaţi pe întreaga lume pentru această nedreptate și v- 
aţi răzbunat pe el, poate pentru că aveati sentimentul că el 
e în siguranță. Nu așa a fost? 

Nu mai avea altă ocazie. În instanţă și în faţa unui juriu 
ea și-ar fi spus doar povestea bine învățată. Ar fi fost 
pregătită de nenumărate ori de către acuzare. Nu s-ar fi 
pus nicio clipă într-o postură stânjenitoare de a recunoaște 
că era posibil să fi înţeles greșit sau să fi exagerat. Până la 
acel moment, orice dubiu s-ar fi spulberat demult. Chiar și 
până în acest moment, ea investise emoţional mult în 
mărturisirea lui Eric. Hardy spera să o poată conduce pe 
un drum unde ea să găsească o posibilitate de retractare, 
dacă nu cu demnitatea rămasă intactă, măcar cu o 
oarecare graţie. _ 

Insă ea nu renunţa așa de ușor. Își apăsa degetele atât 
de tare pe gură, încât încheieturile mâinilor i se albiseră. 


Își ţinea ochii închiși, concentrându-se să-și amintească. 

— Eram așa de... pierdută și rănită. Voiam să-l rănesc și 
pe el. 

— Vă referiţi la Eric. Deci l-aţi acuzat că l-a omorât pe 
Tim știind că asta îi va face și lui rău? 

— Da. Brusc ea deschise ochii și expiră cu putere. Da. 
Iar el mi-a zis: Absolut, absolut. 

— Şi dumneavoastră aţi socotit că asta însemna 
recunoașterea acuzaţiei dumneavoastră de a-l fi omorât pe 
Tim? 

— Da. Presupun că da. 

— Dar privind înapoi în timp, vi se mai pare așa? Credeţi 
că asta a vrut el cu adevărat să spună? Că a comis cu 
adevărat fapta? Sau pur și simplu vă certaţi copleșiți de 
tensiunea momentului? Hardy își cobori tonul vocii. 
Doamnă Kensing, daţi-mi voie să vă întreb altceva. După 
ce aţi părăsit spitalul în acea zi și aţi revenit aici, la viaţa 
dumneavoastră, aţi avut la dispoziţie o zi și ceva ca să vă 
obișnuiți cu tragedia, nu-i așa, înainte ca poliția să vă 
caute? 

— Ce altceva puteam face? Era mijlocul săptămânii. 
Copiii aveau școală. Eram doar eu și ei. 

— Desigur, înţeleg. Dar în acea perioadă, înainte de a 
afla despre potasiu, aţi avut la dispoziţie ceva vreme în 
cursul căreia spuneţi că aţi crezut că Eric îl omorâse pe 
Tim. Şi totuși, nu aţi încercat deloc să vă duceţi din proprie 
inițiativă la poliție? 

Întrebarea o surprinse. Ezită câteva clipe, probabil 
întrebându-se ce răspuns să dea. 

— Nu. Nu știam. 

— Dacă nu vă supăraţi, de ce nu? 

— Pentru că am crezut... adică, cred că am crezut... 
auzisem că Tim a murit în urma accidentului. 

— Și aţi crezut asta? Timp de două zile? Chiar și după ce 
Eric părea să vă fi spus că el l-a omorât? Doamnă Kensing, 
aţi apucat să dormiţi în acele două zile? 


Scuturând din cap, ea începu să suspine încet, dar 
Hardy trebuia să meargă mai departe. 

— Deci când aţi auzit că Tim a fost omorât cu 
premeditare, că nu a fost vorba de un accident, ce v-a 
trecut prin minte? 

— Nu știu. Când am aflat despre asta... era atât de ireal. 
Aproape ca și cum ar fi murit din nou, pentru a doua oară. 

— Şi atunci v-aţi amintit ce a spus Eric prima dată? 

— Da. 

— Dar în ciuda aparentei mărturisiri a lui Eric, nu aţi 
crezut niciodată serios că Tim murise din altă cauză în 
afara acelui accident? 

— Dar el a zis... 

— Dar nu l-aţi crezut în acel moment, nu? Nu l-aţi crezut 
pentru că știaţi că el nu a făcut o declaraţie faptică. A 
spus-o ca să vă rănească, nu? Era o modalitate plină de 
sarcasm ca să vă facă proastă, nu? Că aţi putut să puneţi o 
asemenea întrebare. 

Hardy așteptă câteva secunde. 

— Vreau să spun, zise ea, că dacă Tim a fost ucis, asta 
schimba totul, nu? 

— Sunt de acord că nu mai era vorba de un accident. O 
lăsă să înţeleagă bine vorbele lui. Doamnă Kensing, nu vă 
voi minţi. Mărturia dumneavoastră în acest caz este 
critică, și așa cum aţi spus atunci când am venit aici, sunt 
avocatul lui Eric. Am un interes mărturisit în a-l ţine 
departe de închisoare. Așteptă din nou până ce ea se uită 
la el. Dacă în adâncul sufletului dumneavoastră credeţi că 
Eric l-a omorât pe Tim, și că a spus adevărul atunci când a 
zis că a făcut-o, nu voi încerca să vă determin să vă 
răzgândiţi. Știţi ce știți. Dar Eric se numără printre 
persoanele pe care le cunoașteţi cel mai bine, și la bine, și 
la rău, nu-i așa? lar el este un tată bun, așa cum admiteri, 
și un doctor bun. Poate fi, după estimarea dumneavoastră, 
și un om bun? 

Ea dădea din cap, luptându-se cu alte lacrimi. 


— Mereu am crezut asta. Chiar este. 

Și acum lovitura finală. 

— Credeţi cu adevărat că el fl putea omori pe Tim? Că a 
făcut-o cu adevărat? Pentru că dacă nu este așa, doamnă 
Kensing, atunci altcineva a făcut-o și aceea este persoana 
pe care aș vrea să o descopăr, oricine ar fi. lar pentru asta 
o să am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 


Adevărata problemă în cazul întâlnirii dintre Eric și Ann 
Kensing consta în faptul că Hardy habar n-avea că Glitsky 
alocase un ofițer pentru a o proteja pe doamna Kensing de 
soţul ei în caz că acesta s-ar fi întors cu intenţia de a 
încerca din nou să o omoare. Când Hardy sunase la sonerie 
și intrase în casa doamnei Kensing cu o oră în urmă, 
ofiţerul nu-l împiedicase nicicum pe avocat, ci îl sunase pe 
Glitsky și îl informase despre cele întâmplate. 

Ca atare, Glitsky în persoană ciocăni la ușă la ora 17.35. 
Ann Kensing se ridică, închipuindu-și că era soţul ei cu 
copiii, și deschise ușa. Hardy, care rămăsese în living, sări 
imediat în picioare când auzi vocea, dar era deja prea 
târziu - piciorul lui Glitsky trecuse deja pragul ușii de la 
intrare. Ţinând sus insigna, Glitsky întrebase dacă poate 
intra, iar Ann nu găsise niciun motiv să nu-l lase. 

Fierbând de furie, Hardy se opri în hol. 

— Ce naiba cauţi aici? Mă urmărești? Apoi, înspre Ann: 
îi puteţi cere să plece. Nu are mandat ca să intre. 

Dar Glitsky câștigase deja runda. 

— Îmi pare rău, dar nu puteţi face asta, doamnă. Mi-aţi 
dat drumul înăuntru. Nu am nevoie de mandat. 

— Şi ce vrei? întrebă Hardy, făcând un alt pas spre el. 
Doar hărțuire de data asta? Doar să dai naibii toate 
regulile? 

Glitsky îl ignoră și i se adresă lui Ann. 

— Mi-am zis că poate aveţi nevoie de ceva suport moral 
înainte ca soţul dumneavoastră și acest domn Hardy să vă 
zăpăcească de tot. V-a ameninţat în vreun fel? 


— Nu. Femeia se uită pe rând la cei doi bărbaţi furioși. 
Păi, doar... 

Hardy ridică o mână, întrerupând-o: 

— Ann, te rog. 

— Doar ce, doamnă Kensing? Vreţi să spuneţi că v-a 
ameninţat? 

— Nu. Dar mi-a explicat de unele drepturi pe care 
poate... 

Acum Glitsky o întrerupse: 

— Este și avocatul dumneavoastră? Doamne ferește, 
doar nu l-aţi lăsat să facă așa ceva? 

— Nu, e... 

Între timp tonurile vocilor deveniseră mai ridicate. 
Hardy nu o putu lăsa să-și termine ideea și se grăbi să 
câștige runda următoare: 

— Doamna recunoaște că acea declaraţie este falsă. Și-o 
retrage. 

Glitsky rămase nemișcat, șocat de lovitură. Deși se 
așteptase la ceva de acest gen, confirmarea îl înnebuni. 
Cicatricea i se înroși, iar ochii începură să arunce văpăi. 
Avu nevoie de câteva clipe ca să-și revină. 

— Bine, rosti el în cele din urmă cu voce moale. Dar 
acum o să mă ascultați amândoi. 

Cu cel mai rezonabil ton de care era capabil în acel 
moment, începu să-i ţină femeii o predică de poliţist 
înfuriat. 

De genul: 

— Doamnă Kensing, aţi declarat că soţul dumneavoastră 
a mărturisit crima. În acest caz declaraţia face parte din 
dosar. Dacă vă veţi schimba declaraţia sub jurământ, aţi 
putea da de un mare bucluc. Inţelegeţi asta? 

De genul: 

— Nu vi se pare evident că domnul Hardy, de faţă, se 
folosește de copiii dumneavoastră ca de o monedă de 
schimb ca să-l ajutaţi să-și scoată clientul basma curată? 
Poate fi ceva mai transparent de atât? 


De genul: 

— Bineînţeles că soțul dumneavoastră nu va depune 
plângere în legătură cu cele întâmplate sâmbătă. Are 
noroc că nu s-a trezit el însuși pus sub acuzare. Dar vă rog 
să lămurim un lucru. Nu el decide ce acuzaţii sunt aduse, 
ci Biroul Procurorului. Încercaţi să înţelegeţi că în realitate 
el încearcă să tranzacţioneze posibila dumneavoastră 
acuzare de comportament eronat cu propria acuzare de 
crimă. 

De genul: 

— Nu trebuie să încheiaţi o astfel de înţelegere. Este cât 
se poate de probabil că un judecător va emite un ORT - un 
ordin de restricție temporară - astfel ca să vă aducem 
copiii înapoi. 

În cele din urmă, Hardy se sătură. Glitsky își depășea 
atribuţiile. În plus, era în interesul lui să sară în apărarea 
femeii. 

— De fapt, locotenentul a cam luat-o razna. Nu există 
niciun judecător în lumea asta care să garanteze un ORT 
doar pe baza celor petrecute aici. Se întoarse către 
doamna Kensing. În afară de cazul, și trebuie spus asta, că 
acest ordin este emis împotriva dumneavoastră. 
Dumneavoastră aţi fost acuzata în acest caz, și nu soţul 
dumneavoastră. 

Reveni la Glitsky și vocea i se înăspri: 

— Iar tu, locotenente, știi prea bine că această femeie 
are tot dreptul să discute cu mine. Trebuie să aflăm exact 
ce a zis doctorul Kensing și dacă nu cumva inspectorii tăi 
au fost prea zeloși. Doamna Kensing a înţeles greșit prima 
dată și, dându-și seama de asta, ar dori să revină la un 
statut de înţelegere oarecum cordială cu fostul ei soţ, ca 
amândoi să poată coopera, așa cum au făcut mereu, în 
scopul creșterii copiilor. Nu văd cum ai putea avea vreo 
problemă cu așa ceva. 

Cicatricea lui Glitsky părea să devină și mai roșie în 
lumina amurgului. 


— Nu vezi? Nu consideri că te amesteci prea mult în 
treburile acestui martor? 

— Absolut deloc. 

— Negi că încerci să o influenţezi pe căi incorecte? 

Hardy își înghiţi primul răspuns, în care se regăsea toată 
vulgaritatea pe care Glitsky o dispreţuia așa de mult. In 
schimb, se întoarse iarăși către doamna Kensing. 

— Vă forţez eu să faceţi ceva? 

— N-o face, domnule locotenent. 

Glitsky o crezu la fel cum credea în iepurașul de Paște. 
Ar fi vrut să-l tragă pe Hardy într-o altă încăpere, unde să 
poată clarifica diferendele dintre ei, fără ca femeia să fie 
prezentă, dar dacă ar fi propus așa ceva știa că ar fi lăsat 
impresia că ascunde ceva de femeie. Și nu-și putea permite 
una ca asta. Nu avea o alternativă mai bună, așa că merse 
mai departe cu ce avea de zis. 

— Ei bine, să-ți spun ceva, domnule avocat. Fu numesc 
asta influenţă, dacă nu chiar șantaj de-a dreptul. Jackman 
a încheiat o înțelegere drăguță cu tine, bine, dar asta nu îţi 
dă mână liberă să sabotezi orice caz încercăm noi să 
construim. Cred că va afla și el că ai mers prea departe în 
privinţa asta. Ca să nu mai spunem nimic despre șarada 
asta cu autopsiile despre care am aflat de la Strout. Iar 
acum mi-a zis că l-ai adus și pe Wes Farrell în echipă, cu 
aceeași idee tâmpită. 

— Wes nu este în echipa mea, locotenente. Are clientul 
lui și problemele lui. 

— Mda, iar printre ele se numără altcineva care a murit 
la spitalul Portola? Și care apare la suprafaţă exact acum? 
Te aștepți să cred asta? E doar o coincidenţă, nu-i așa? 

— Nu mă aştept să crezi nimic din ce am spus. Dar nu 
voi încerca să-ți obstrucţionez cazul. Încerc să văd despre 
ce e vorba și să-l rezolv. 

Glitsky pufni. 

— Mda, în fine, asta e treaba mea. 

Hardy îi ripostă: 


— Atunci fă-ţi treaba! 

— Am încercat și Jackman m-a oprit. 

— Ţi-a făcut o favoare. 

Glitsky pufni din nou: 

— Vrei să-mi spui că urmăresc pe cine nu trebuie? 
Atunci cum se face că de fiecare dată când mă întorc cu 
spatele tu descoperi câte o chestie legală care să-i acopere 
fundul - înțelegerea cu Jackman, tulburarea apelor cu 
Strout, discuţia de acum cu martorul meu. Știi ce mă fac 
toate astea să cred? Că ai ceva de ascuns. Că, de fapt, nu 
încerci decât să-ţi scoţi clientul basma curată, și la naiba 
cu justiția, la naiba cu adevărul! 

— Nu așa sunt eu, și o știi prea bine. 

— Mda, și dacă porcul ar zbura... Glitsky se răsuci spre 
Ann Kensing. Comiteţi o mare greșeală, îi spuse el. Dacă 
vreţi să vă răzgândiţi din nou, după ce vă calmati, știți cum 
să daţi de mine. 

Hardy era de-a dreptul enervat, așa că se adresă 
amândurora, cu voce plină de dispreţ: 

— Dacă așa veţi decide, obligaţi-l să vă promită că nu vă 
va acuza de sperjur. 

Glitsky se uită urât la el. 

— Crezi că e amuzant? 

— Nu, ripostă Hardy. Nu cred deloc că e amuzant. 


În vreme ce copiii se obișnuiau iarăși cu mama lor, cu 
ghipsul de pe piciorul ei și cu bandajul de la ceafă, tatăl lor 
stătea departe de ea. Sunase să comande niște pizza și își 
petrecuse cea mai mare parte a următoarei jumătăţi de oră 
strângând obiecte din jurul casei - pornise mașina de 
spălat de două ori, depozitase toate vasele și tacâmurile pe 
care le găsise în mașina de spălat vase, dăduse cu mopul 
pe podeaua bucătăriei. 

Hardy o sună pe Frannie ca să-i spună că avea să 
întârzie puţin. Da, știa, dar îi părea rău. Spera încă să 
ajungă la timp acasă pentru cină, pe care o 


reprogramaseră peste weekend la ora opt seara în loc de 
șase și jumătate sau șapte, pentru a se potrivi mai bine cu 
programul lui Hardy. Cu ocazia asta, folosi un minut 
pentru a-i descrie soţiei ceva din cearta îngrozitoare pe 
care o avusese cu Glitsky. Avea nevoie să discute cu ea și 
avea nevoie de ea. Și în mod cert avea să ajungă acasă 
până la ora opt. Ea putea fixa ceasul după cuvântul lui. 

Hardy se duse la baie ca să-și dea cu puţină apă peste 
faţă, sperând că astfel va mai scăpa de greaţa pe care o 
resimțea în urma disputei amarnice cu Glitsky. Parcă 
înghiţise un bolovan. Când se întoarse, copiii devorau pizza 
în bucătărie, iar pe ecranul televizorului se derula un film 
cu ceva acţiune și cu sonorul dat tare. 

În living, Ann şi Eric ocupaseră două colțuri neutre și 
acum ședeau tăcuţi, fără ca măcar să se privească, 
așteptându-l pe Hardy. 

Hardy vru să-și reocupe vechiul loc de pe canapea 
alături de Ann, dar își zise că astfel putea lăsa impresia că 
lua partea ei, așa că rămase în picioare, postându-se lângă 
șemineul plin de gunoaie și de cenușă. 

— Amândoi faceţi ce trebuie, începu el. Știu că e greu. 
Se uită de la unul la celălalt. În mod evident, amândoi soţii 
erau încă plini de resentimente. Merse mai departe: Sunt 
implicat în acest caz deja de o săptămână și există enorm 
de multe lucruri pe care nu le cunosc. Trebuie să discutăm 
împreună despre toate astea. Despre cine l-ar fi putut 
omori pe domnul Markham. 

Ann luă toate astea ca pe o introducere, așa că nu mai 
irosi timpul ca să ajungă la miezul problemei. 

— Bine. L-am auzit pe avocatul tău spunându-mi că nu tu 
ai făcut-o, Eric. Îţi mai acord o șansă. Ce-ar fi să-mi spui 
chiar tu? 

El își întoarse fața spre ea, apoi clătină din cap, 
dezgustat și obosit, după care îi aruncă o privire goală și îi 
răspunse fără niciun fel de inflexiune în voce: 

— Du-te naibii! 


— Iată! explodă ea în direcţia lui Hardy. Vedeţi? Ăsta e 
el. Ăsta e el în realitate. 

Kensing se repezi spre ea și i se adresă cu o voce joasă 
și repezită ca să nu fie auzit de copii. 

— Habar n-ai cine sunt. M-am săturat de porcăriile tale. 
Dacă l-am ucis pe Tim, pentru numele lui Dumnezeu? La 
dracu' cu asta și din nou la naiba cu tine! 

— Eric, începu Hardy. 

Însă clientul se răţoi la el: 

— Nu trebuie să ascult iarăși chestia asta, nu? Nu merge 
și pentru ea. Poţi vedea și singur - este o ameninţare 
iraţională. Eu plec de aici și iau copiii cu mine. 

— Să nu mai pui mâna pe ei! 

O fi folosit ea cârje pentru glezna fracturată, dar atunci 
când trebuia se mișca repede fără ele. Ajunse la intrarea în 
hol, blocând calea lui Kensing, înainte ca el să apuce să 
facă trei pași. 

Hardy se puse și el în mișcare, cât de repede putu, 
postându-se între ei. Pentru o clipă avu impresia că el și 
clientul lui aveau să se ciocnească. 

— Dă-te la o parte din calea mea, Diz. 

— Nu o voi face, replică Hardy. O să mă obligi? 

— Vezi să nu mă obligi tu pe mine. 

— Vedeţi? zise Ann. Asta s-a petrecut sâmbătă! Așa a 
făcut și atunci! 

— N-am făcut nimic sâmbătă! Kensing îndreptă degetul 
spre ea peste umărul lui Hardy. Vrei să discuţi despre 
problema asta aici? Vrei să discuţi despre pericolele 
pentru copii, vrei să discuţi despre instabilitate? Chiar 
crezi că îmi stă în fire să omor pe cineva? Mai scutește-mă, 
Ann! Întreaga mea viaţă înseamnă să menţin oameni în 
viaţă. lar tu mă încui pe afară, bătând câmpii că poate am 
venit aici ca să-mi omor propriii copii? E nebunie curată. E 
paranoia la un nivel care te înspăimântă. 

Hardy trebuia să găsească o cale de a împiedica o criză 
care ameninţa să se declanșeze. 


— Că veni vorba de asta, ea a fost înspăimântată, Eric. 

— N-are de ce să fie înspăimântată din cauza mea. Nu i- 
am făcut niciodată rău. Dacă nu știe măcar atâta... 
Kensing își mută privirea de la Hardy la Ann, cu o voce 
evident iritată. Ce credeai, Ann? Ce naiba se întâmplă cu 
tine? În sfârșit, un ton împăciuitor. Aș face eu rău vreodată 
unui copil? Unuia dintre copiii mei? Cum aș putea să fac 
așa ceva? 

Ann aproape că își pierduse suflul - respira repede și 
superficial. 

— Când mi-au spus polițiștii, eu... m-am speriat... nu... 

Hardy își zise că avea să înceapă iarăși cu suspinele, dar 
de data asta ea se abţinu. 

— Nu știam ce să cred, Eric. Nu poţi pricepe asta? L-am 
iubit pe Tim, iar el era mort. Nu am dormit două zile. Eram 
așa de speriată. 

— De mine? Cum ai fi putut să fii speriată din cauza 
mea? 

Acum ea cerea înţelegerea lui. 

— Eram doar speriată, bine? Vocea i se piţigăiase. Nu 
voiam să mai comit vreo greșeală și, de aceea, evident, am 
comis-o. 

Era confesiunea cea mai apropiată de o recunoaștere a 
vinovăţiei de care Kensing putea avea parte. Hardy 
recunoscu imediat acest lucru și folosi oportunitatea. 

— Ce-ar fi să ne așezăm cu toţii la loc? 


— Ross a intrat în salon? întrebă Hardy. Trebuia să fi 
fost cu minute bune înainte de declanșarea monitoarelor. 

— Posibil. Probabil. Pur și simplu nu știu. 

— Unde erai tu atunci? Lui Ann nu-i trecuse mânia 
complet. Credeam că ești pe etaj. Nu-i așa de mare. Cum 
se poate să nu fi știut? 

Kensing lăsă deoparte orice sarcasm din răspunsul pe 
care îl adresă în aceeași măsură spre Hardy decât spre 
Ann. 


— Aveam trei pacienţi în salon. Unul dintre ei nu-și 
revenise după anestezie, așa că eu și Rajan, un asistent 
medical, ţineam sub observaţie semnele vitale ale 
pacientului. In acele minute, oricine putea trece prin 
spatele meu, și sunt sigur că unii au trecut, iar eu nu aș fi 
observat. Cu o oră înainte venise înăuntru și Brendan 
Driscoll. 

— Cum s-a întâmplat? vru Hardy să știe. 

Kensing ridică din umeri. 

— Nu l-a oprit nimeni. Trebuie să-l cunoști ca să-ţi dai 
seama ce om e. Are un aer de autoritate supremă. Dacă 
vreuna dintre asistente i-ar fi spus ceva, ar fi replicat: „E-n 
regulă, sunt de aici”, și probabil că ar fi fost acceptat. 

— [Îl urăsc pe nemernicul ăla mic, adăugă Ann. Chiar 
credea că poate să îi comande lui Tim. 

— Şi o făcea? zise Hardy. li comanda? 

— Încerca, mai ales atunci când venea vorba despre 
timpul lui. De programări. 

— Şi Tim ce simţea în legătură cu asta? 

— Nu putea trăi fără el, interveni Eric, fără să-și poată 
stăpâni răutatea din voce. Brendan îi făcea cam jumătate 
din muncă. 

— Greșit! Ann n-avea de gând să-l lase pe Eric să-l 
lovească pe Tim. Tim se gândea la lucruri mari. Brendan se 
pricepea la detalii. Dar Brendan nu făcea munca lui Tim. 
Primea ordine... 

Eric pufni dezgustat. 

— ...nu încape nicio îndoială cine era șeful. 

— Deci existau fricțiuni între ei? 

— Importante, răspunse Eric. Trebuie să-l cunoşti pe 
Brendan ca să-l apreciezi. 

Hardy reveni la Ann. 

— Pe ce alte teme se mai certau? În afară de dumneata? 

Ea ezită. 

— Cred că pe tema câtorva decizii financiare ale lui Tim. 
Lui îi plăcea să-și asume riscuri. 


— Cu banii Parnassus? 

Pe Hardy îl interesa crima, dar ar fi fost bucuros să-i dea 
o mână de ajutor lui Jackman în investigația acestuia 
legată de finanţele spitalului. 

— Păi nu știu exact. În ultimii doi ani s-a cam strâns 
cureaua... și pe urmă au existat și ceva probleme de 
personal... 

— Cum aș fi eu, bunăoară. 

Ann ridică din umeri. Era adevărat. 

— Ei bine, da. Printre altele. 

Kensing clarifică problema: 

— Brendan voia ca Tim să mă concedieze pe loc cam de 
acum trei sau patru ani. Să dea un exemplu. 

— De ce? Ce ai făcut? 

— Mai mult ca orice, deranja atitudinea mea în general. 
Lipsa de respect. Am cam devenit șeful celor care luptau 
pentru pacienţi în dauna fondurilor cheltuite. 

Ann se repezi să limpezească acest aspect. 

— Tim spunea că opuneai rezistenţă firmei... 

Hardy interveni ca să taie din fașă orice potenţială 
ceartă. 

— Şi cum a ajuns acest secretar implicat în toate astea? 
Doar nu deţinea vreo putere reală, nu? 

— Cum a ajuns Rasputin unde a ajuns? ripostă Eric. Nici 
el nu deţinea puterea reală. 

Chestiunea continua să-l nedumerească pe Hardy. 

— Dar tipul e doar un secretar, nu? 

Pentru prima dată, Eric și Ann avură aceeași reacţie - un 
hohot de râs. 

— Domnul Driscoll, explică Eric, era asistent executiv. 
Niciodată nu a fost secretar. 

— Şi sper că acum vă e clar, adăugă Ann, schiţând un 
zâmbet. 

— Cât despre cum a ajuns unde a ajuns, continuă Eric pe 
marginea subiectului, așa cum a menţionat Ann, el era 
tipul cu detaliile. Dacă ajungi să ai grijă de destule 


amănunte, în scurt timp capeţi impresia că ești stăpânul 
locului. 

Ann dădu să adauge ceva, poate să-l apere iarăși pe 
Markham, dar Eric ridică mâna, oprind-o. 

— Uite ce e, lucrurile se petrec cam așa. Ești chemat la 
biroul directorului și imediat te încordezi. Așa că aștepți în 
anticameră lângă biroul lui Brendan, iar atitudinea lui îţi 
spune că necazul pe care crezi că îl ai este, de fapt, mult 
mai mare. Apoi, câtă vreme aștepți și iar aștepți - iar cu 
chestia asta nu te joci, Brendan, asistentul executiv bine 
îmbrăcat și extrem de simandicos se apucă să-ţi explice 
regulile de bază. Domnului Markham nu-i plac 
confruntările personale. Preferă să aibă întâlniri scurte. Îţi 
mai spune că în decurs de o săptămână vei primi un 
rezumat scris al principalelor puncte abordate în discuţie 
și al acţiunilor care vor fi întreprinse. Apoi trebuie să 
semnezi o scrisoare că ai luat la cunoștință de conţinutul ei 
și să o înapoiezi la serviciu. Scopul a fost atins. În timp, 
tipul și-a dezvoltat un set incredibil de reguli și protocoale, 
toate menite să-l izoleze și să-l protejeze pe șeful lui. Vreau 
să spun că ajunsese să scrie post-scriptum-uri nesemnate 
în josul scrisorilor, de credeai că sunt concepute de Tim. 

Brusc, auzind toate aceste detalii, Hardy înţelese pe 
deplin. Recepţionera lui David Freeman, Phyllis, era o 
versiune mai palidă a lui Brendan Driscoll. Mai în joacă, 
mai în serios, Hardy îl presa pe Freeman de vreo cinci ani 
să o concedieze pe femeie, dar bătrânul nici nu voia să 
audă de asta, spunând că nu și-ar putea face treburile fără 
ea. Și poate chiar credea așa ceva. Însă de mai multe ori 
Hardy o văzuse pe Phyllis restricţionând accesul către 
Freeman cu atâta autoritate - și cu o compasiune și 
simpatie ce păreau sincere -, încât asociaţii pe care ea nu-i 
înghiţea până la urmă plecaseră din firmă, crezând că 
Freeman fusese cel care le dăduse papucii. 

— Iar Tim se împăca bine cu povestea asta? întrebă 
Hardy. 


— De fapt, nu, răspunse Ann. Mai ales după ce a văzut în 
sfârșit cât de departe se ajunsese. Cred că a fost una 
dintre situaţiile acelea când totul începe de la ceva 
neînsemnat, după care, cu timpul, scapă de sub orice 
control. 

— Suficient ca Driscoll să fie concediat? întrebă Hardy. 

Ann ezită. Își dădu o şuviță de păr la o parte de pe 
frunte. 

— Adevărul e că Tim simţea că trece printr-o criză a 
vârstei de mijloc. În jurul lui firma se prăbușea, apoi era 
povestea căsniciei, a copiilor lui, și așa mai departe. De- 
asta s-a întors la Carla, ca să vadă dacă mai poate salva 
ceva din ceea ce muncise ani de zile să construiască, dar 
acesta e și motivul pentru care nu-l putea da afară pe 
Brendan, deși știa că ar trebui. N-o putea face atâta timp 
cât toate celelalte aspecte ale vieţii lui erau în 
degringoladă. Depindea prea mult de el. 

Hardy nu știa cât era adevăr în cele spuse, și cât era o 
relatare a raționamentelor lui Markham exprimate față de 
amantă ca el să pară sensibil și atent față de alţii. Un lucru 
era însă sigur - Ann credea în ceea ce spunea. 

— Tim a discutat cu el? continuă Hardy. I-a dat vreun soi 
de avertisment? 

— Sigur. Cred că Brendan știa că Tim se decisese să-l 
pună pe liber. Era doar o chestiune de timp. Oricum, cred 
că Tim nu putea ascunde asta de el. Dacă asta mă 
întrebaţi. 

Brusc, Hardy își zise că Driscoll era măcar un suspect de 
luat în seamă. 

— Ce simţea el faţă de Carla? 

— Adică dacă ar fi ucis-o? Şi pe copii? Pentru ce? 

— Asta e și întrebarea mea. 

Ann încă se gândea la răspunsul ei când Kensing 
interveni: 

— Dacă el simţea că Tim îi dă papucii, l-aș vedea vrând 
să șteargă orice urmă a existenţei lui. Întreaga familie. 


Însă acolo era San Francisco. Hardy trebuia să pună 
întrebarea. 

— Iar dumneata, Ann, ești convinsă că Tim era perfect 
normal. Sexual vorbind. Între el și Brendan nu exista și 
altceva? 

— Tim nu era homosexual, răspunse Ann, respingând 
ideea cu un gest al mâinii. Pe cuvântul meu! 

Ceea ce, pentru Hardy, nu constituia niciun fel de 
certitudine. 

Eric interveni din nou: 

— Dar dacă Brendan îl omoară pe Tim, rămâne fără 
serviciu. 

— Dar nu a fost concediat, nu? El apare ca asistentul 
executiv loial și muncitor care a stat alături de șef până în 
ultima clipă. Primește altă slujbă în maximum un sfert de 
oră. Lui Hardy îi veni o nouă idee. Când l-ai dat afară de la 
Terapie intensivă, unde s-a dus? 

— Nu știu. Oricum a plecat de pe etaj. 

Probabil că situaţia fusese destul de neplăcută, căci 
Kensing se strâmbă puţin aducându-și aminte. 

— Nu părea să creadă că-i pot face asta. Să-l dau afară 
de acolo. Ei bine, a aflat că o pot face. 

— Şi ești sigur că nu s-a întors înainte de codul albastru? 

— Nu cred că a făcut-o. Nu pot fi sigur. Ti-am spus, eram 
ocupat până peste cap în salon. 

— Dar, cel puţin, în mod cert rămăsese în spital. 

— O, da. După ce Tim a murit... Eric oftă din nou. Nu a 
primit vestea bine. De fapt a fost chiar jalnic. Stânjenitor. 

Hardy se uită la ceas. Mai avea patruzeci și cinci de 
minute până la ora la care trebuia să fie acasă și nu voia să 
înceapă ceva ce nu putea termina. Însă întâlnirea decurgea 
foarte bine și Ann, ca amantă a lui Tim, avusese acces la 
unele lucruri despre Markham care rămăseseră 
necunoscute altora. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Ann, începu el. Ce se afla 
în notele acelea interne către Ross care l-au înnebunit așa 


de tare pe Tim? 

— Să ghicesc, interveni Kensing. Sinustop? 

Ann confirmă. 

— Asta era. Se uită la Hardy. Ai auzit de așa ceva? 

— Este o pilulă nouă contra alergiei fânului, nu-i așa? 
Hardy își amintea vag ceva. Dar au fost ceva probleme cu 
ea? 

— Nu pentru majoritatea oamenilor, răspunse Kensing. 
Cu toate astea, pentru unii, efectele secundare au constat 
în faptul că au murit. Asta s-a întâmplat după ce 
reprezentanţii producătorului ne-au asaltat cu mii de 
mostre și directiva a venit de sus... 

— De la doctorul Ross, interveni Ann. El lua astfel de 
decizii. Nu Tim. 

— Dacă așa zici tu. Privirea lui Kensing îi spuse lui 
Hardy că doctorul nu credea nicio iotă. Oricum, continuă 
el, chestia aia era așa de ieftină și de miraculoasă, că am 
fost îndemnați să o prescriem la toţi pacienţii noștri cu 
simptome de alergie. Ai idee ce e cu mostrele? 

— Nu suficient, replică Hardy. Spune-mi tu. 

— Păi atunci când iese un nou medicament pe piaţă, 
reprezentanţii producătorului ies la vânătoare și încearcă 
să găsească doctori care să prescrie medicamentul 
pacienţilor pe gratis. Evident că ideea este să impună 
repede marca. Medicamentul funcţionează, apare în 
nomenclator, noi îl prescriem. Bingo, s-a născut o pilulă- 
minune. Însă campania de mostre pentru Sinustop a fost 
incredibilă. La scară naţională, cred că au împărțit gratuit 
un miliard de pilule. 

— Şi asta e neobișnuit? 

Kensing încuviinţă sobru. 

— Da, numărul a fost neobișnuit de mare. 

— Şi care era problema dintre Ross și Markham? întrebă 
Hardy. 

Ann se uită la Eric, apoi la Hardy. 

— Tim a aflat de primul deces și a avut un presentiment 


urât. l-a cerut lui Ross să retragă toate mostrele și să 
scoată medicamentul din nomenclator până la noi teste. 

— Şi el n-a făcut-o? 

Ann scutură din cap. 

— Mai rău de atât. El și Tim mai avuseseră astfel de 
dispute înainte, dar Ross era cel care avea ultimul cuvânt 
în această chestiune. Îi spunea lui Tim că el e director 
medical și că știe foarte bine medicamentul. Tim trebuia să 
se ocupe doar de afacere. De ce nu-și vedea de treaba lui 
și să lase în pace medicina, unde nu se pricepea oricum 
deloc? 

— Așadar, au mers mai departe cu pilulele? 

Kensing rupse brusc tăcerea. 

— Stati așa! Staţi așa! Sper că nu vrei să spui că Tim era 
personajul bun aici, nu? 

Ea se uită la el cu o expresie mânioasă și lipsită de orice 
urmă de compasiune. 

— Ce ar fi trebuit să facă, Eric? Spune-mi tu. 

Hardy nu avea chef de o nouă ceartă. Kensing avea și 
așa destule motive să-l fi urât pe Markham - așa că nu 
urma să se răzgândească doar pentru că Markham fusese 
un director mai capabil decât crezuse el. 

— De câtă vreme lucrau împreună Tim și Ross? 

— S-au numărat printre fondatori. Ann ridică din umeri. 
Ai putea cerceta și singur. 

— Şi în ultima vreme au avut mai multe dispute de genul 
Sinustop? 

Ea se încruntă. 

— Câteva. Tim credea că deciziile lui Ross nu sunt în 
interesul medicinei. Credea că trebuia să continuăm 
livrarea unui produs bun... 

— Produs, pufni Eric. Îmi place termenul. 

Hardy ignoră întreruperea. 

— Dar cu Sinustop situaţia s-a înrăutățit? Ce s-a 
întâmplat în cele din urmă? 

— Păi Ross a făcut ce a vrut. Nu au scos mostrele... 


Kensing se grăbi să încheie: 

— Şi alţi șaisprezece oameni au murit în întreaga ţară. 
Doi dintre ei la Parnassus. 

În timpul discuţiei, Hardy ajunsese să-și amintească bine 
scandalul. Deși ţinuse capul de afiș al ştirilor, nu-și 
amintea să fi auzit că Parnassus fusese implicat, așa că 
acum își rosti gândurile cu glas tare. 

Ann sări în apărarea lui Markham. 

— Pentru că Tim l-a acoperit pe Ross. 

Kensing scutură din cap. 

— Nu. Se întoarse spre Hardy. Tim a dat o declaraţie 
conform căreia cei doi pacienţi care au murit luaseră 
mostre de medicament înainte de raportarea primului 
deces, și se pare că asta a fost adevărat, iar noi am retras 
toate mostrele și am scos Sinustop din nomenclator la 
primele indicii ale nenorocirii. Nu e adevărat. Iar dacă tu 
numești asta acoperire pentru Ross... 

— Asta a făcut! ripostă Ann. 

Hardy interveni înainte ca tensiunea acumulată să se 
declanșeze din nou. 

— Bine, bine, zise el. Asta e genul de lucru la care aș 
vrea ca amândoi să meditaţi. 

Îi privi pe fiecare în parte. Tensiunea rămăsese la un 
nivel ridicat. 

Hardy se temea să întindă prea mult coarda. Se ridică în 
picioare și căută o formulă care să-i ţină pe cei doi departe 
unul de celălalt. 

— Mă tem că am o altă întrevedere. Doamnă Kensing, 
mulțumesc pentru timpul acordat. Ne-am înţeles în 
privinţa copiilor, bine? E totul clar aici? Eric, aș vrea să 
mai vorbesc ceva cu tine în drum spre mașină. O să aștept 
aici ca să le urezi copiilor noapte bună. 


— Iubito, am ajuns acasă! 
Nu era chiar Ricky Ricardo, dar timp de ani de zile la 
începutul căsniciei lor, Hardy intra pe ușă rostind 


cuvintele acestea. După ceasul lui, întârziase cu patru 
minute, dar luând în consideraţie cerinţele tot mai mari ale 
cazului la care muncea, socotea că ajunsese la timp. 

Rebecca veni în fugă pe coridor, bucuroasă să-l 
întâmpine. 

— Tati! Ce mă bucur că ești acasă! 

Sări pe el, cât pe ce să-l doboare, dar Hardy rezistă și o 
învârti pe loc. 

Masa era așezată în sufragerie. Frannie apăru în ușa 
bucătăriei, cu braţele încrucișate pe piept, dar zâmbitoare. 

— Ai fost aproape, amice. Foarte, foarte aproape. 

— O să fie și mai bine, promit. 

Se sărutară cast ca doi oameni căsătoriţi. Stând în 
camera mare, Vincent rosti: 

— Minunat! 

Cei doi adulţi se priviră și brusc se îmbrăţișară, ca niște 
adolescenţi. Hardy o ridică pe Frannie de la podea și ea 
dădu din picioare. 

— Pe mine să nu contati, zise Vincent. 

— Haideţi, oameni buni! Vă rog, gata, bine? 

Era Rebecca, arbitrul corectitudinii sociale din familie. 

— Nu mă pot abtine, explică Hardy, oprindu-se în sfârșit. 
Mama voastră mă înnebunește. 

— Sărută-mă, sărută-mă, sărută-mă, îl imploră Frannie. 

Hardy se supuse. Scena romantică îi făcu pe cei doi copii 
să se ducă în partea din faţă a casei, ţipând cât îl ţineau 
plămânii. Ultimul fu aproape un sărut adevărat. Când se 
sfârși, Frannie își trase răsuflarea câteva secunde, apoi 
zise: 

— Chestia asta mă face să-mi amintesc un lucru. M-a 
sunat Treya de dimineaţă. Am discutat aproape o oră. 

Hardy își zise că atâta îi mai trebuia. Nevestele pe post 
de arbitri, după care toţi aveau să se urască reciproc. 

— În legătură cu ce? întrebă el. 

— E gravidă. 


24 


Malachi Ross ședea la o masă mare, vizavi de Marlene 
Ash în sala de audieri a Comisariatului de Poliţie, cu fața 
înspre membrii marelui juriu. Când venise acolo, Ross 
depusese jurământul, refuzând să-și dea jos haina de la 
costum. Fusese o greșeală. O dată ce oportunitatea inițială 
dispăruse, nu mai apăruse o alta potrivită. Nu avea niciun 
chef să pară nervos, deși era. Între timp ajunsese să asude 
din greu. 

Încăperile din Palatul de Justiţie erau în mod tradiţional 
prea încălzite sau prea reci. Din pricina problemelor legate 
de furnizarea curentului electric ale statului, echipele de 
mecanici și electricieni de întreţinere ajustaseră toate 
termostatele din clădire. Acum toate încăperile care 
fuseseră prea reci erau prea călduroase și viceversa. 
Probabil că acum erau peste treizeci de grade în camera 
lipsită de aerisire. 

Iniţial, Ross avusese intenţia să conlucreze pe deplin în 
cazul investigaţiei privind moartea lui Tim Markham, iar în 
acest scop se arătase cooperant pe scaunul de martor. 
Timp de aproape o jumătate de oră, acea femeie 
competentă și atrăgătoare îl purtase de-a lungul anilor 
îndelungaţi de când îl cunoștea pe Tim, îndemnându-l să 
vorbească despre înființarea companiei Parnassus și 
despre contactele sociale pe care cei doi bărbaţi le 
împărțeau. Domnișoara Ash căuta ucigașul lui Tim. Ross se 
așteptase la o astfel de explorare a trecutului, ba chiar se 
pregătise mental pentru această acţiune. 

Tocmai oferise marelui juriu o prezentare de câteva 
minute a naturii relaţiei lui profesionale cu domnul 
Markham. Le spusese că existaseră puţine fricţiuni între ei 
doi în decursul celor doisprezece ani de colaborare, deși, 
evident, avuseseră parte și de dezacorduri. În esenţă însă, 
se respectaseră reciproc și avuseseră încredere unul în 
celălalt. 


Marlene Ash folosi ocazia ca să se ridice și să se 
deplaseze câţiva pași spre mijlocul încăperii. Din acel 
moment, interogatoriul începu să-și modifice ţinta. 

— Doctore Ross, începu ea, întorcându-se spre locul 
unde stătea el, cum se descurcă Parnassus din punct de 
vedere financiar acum? 

Martorul pară lovitura printr-o tentativă de eschivă: 

— Ne descurcăm cam la fel ca majoritatea companiilor 
de asigurări medicale din ţară, fapt care nu spune prea 
mult. Însă continuăm să plutim, dacă la asta vă referiti. 

Un zâmbet îngheţat. 

— Nu chiar. Speram să fiţi mai explicit. Poţi să plutești și 
în același timp să te scufunzi, nu? Nu așa s-a întâmplat în a 
doua parte a epopeii Titanicului? Nu sunteți 
dumneavoastră directorul general actual al corporației? 

— Ba da. Ross deveni sobru și se uită în jos la degetele 
lui împreunate. Când își ridică privirea spre marele juriu, 
lăsă impresia că e marcat de tragedia petrecută. După 
martea trecută, după ce Tim - domnul Markham - a 
decedat, consiliul de administraţie m-a numit pe mine ca 
director interimar. 

— Așadar, cunoașteţi în detaliu situaţia financiară a 
companiei, nu-i așa? 

— Păi a trecut mai puţin de o săptămână. N-aș spune că 
deja știu ce știa domnul Markham, dar în mare cunosc 
cifrele, da. Și, ca să fiu sincer, am habar de ele de ceva 
vreme. 

— Atunci trebuie să știți dacă Parnassus se află într- 
adevăr într-o oarecare jenă financiară, nu? 

— Da. 

— Nu cumva compania a luat în calcul și varianta 
declarării falimentului? 

Înţelegând foarte bine că situaţia financiară de la 
Parnassus putea trece pentru procurori drept un motiv 
foarte plauzibil al morţii lui Markham, Ross se așteptase ca 
anchetatorul să ajungă cândva și la această direcţie de 


investigare, numai că acel cândva sosise deja, iar el se 
simțea oarecum nepregătit. Işi trecu două degete peste 
fruntea umedă și se întrebă dacă era cazul să ceară 
permisiunea de a-și da jos haina sau pur și simplu să 
treacă la fapte. În cele din urmă nu făcu nimic. 

— Cu siguranţă că s-a discutat. Este o variantă pe care 
am luat-o în calcul. 

— Ştiţi dacă și domnul Markham a luat-o în calcul? 

— Da. Această chestiune se discută de ceva vreme. 

Pe parcursul următoarelor trei sferturi de oră, Ash îl 
conduse fără milă prin registrele contabile de la Parnassus 
și prin reţeaua complicată de venituri, plăţi suplimentare, 
ștate de plată, prime și salarii de merit. Femeia părea să 
știe destule ca să treacă de tentativele lui de evitare a 
răspunsurilor clare și să ajungă drept în miezul 
problemelor. Ross știa că mulţi alţi salariaţi primiseră 
citaţii și, ca atare, închipuindu-și că în mare aceștia aveau 
să rostească adevărul, nu avea acum altceva de făcut decât 
să nu se depărteze prea tare de fapte. 

— Deci, domnule Ross, din ce știți, Parnassus va 
falimenta în următoarele șase luni? Dacă nu, vă rog să 
explicaţi modul în care veţi menţine firma în stare de 
solvabilitate. 

Intrebarea denota obrăznicie extremă și el ar fi vrut să i- 
o spună pe șleau că nu era treaba ei, dar își dădu seama că 
fusese prins în capcană. 

Din acel moment, începu un joc de-a șoarecele și pisica 
în care el furniză o versiune cât se putea de vagă și de 
generală a planurilor sale pentru Parnassus, din care Ash - 
calmă, reţinută și părând a dispune de tot timpul din lume 
- extrase detaliile unul câte unul și bucată cu bucată. Ross 
se simțea ca și cum era tocat încetul cu încetul pe toate 
părţile de o mașinărie inexorabilă. 

Când terminară, carafa cu apă din faţa lui era goală, iar 
el era ud de transpiraţie, ca și cum și-ar fi turnat carafa în 
cap, în loc să o bea. Singura veste bună era că întrebările 


despre nomenclator se  concentraseră pe aspectele 
financiare, pe detalii precum costurile articolelor și 
numărul de reţete eliberate. Ash nu întrebă cum ajungeau 
medicamentele noi să fie introduse în nomenclator. Ross 
aștepta aproape agonizând și acea lovitură - dacă ei știau? 
Sau măcar bănuiau? Nu ar fi trebuit să-i spună dinainte că 
era anchetat? Oare trebuia să se oprească și să insiste să 
beneficieze de prezenţa unui avocat? 

Temerile lui nu se adeveriră. Ash își văzu mai departe de 
priorităţile ei. 

— Deci, doctor Ross, ca să sintetizăm. Depuneţi 
mărturie sub jurământ că nu vă așteptați ca Parnassus să 
dea faliment în șase luni, indiferent dacă municipalitatea 
plătește sau nu factura de treisprezece milioane de dolari. 

Ross încercă să pară calm pentru cei nouăsprezece 
cetăţeni din faţa lui. Îl surprindea să constate câţi dintre ei 
erau interesaţi de subiect. Așteptau răspunsul lui, chiar 
dacă Ross avea impresia că deveneau nerăbdători. Sau 
poate el devenea. 

— Păi niciodată nu e bine să spui „niciodată”. Falimentul 
ar proteja corporaţia de creditori, este cât se poate de 
adevărat, și ne-ar prinde foarte bine un pic de slăbire a 
presiunii dacă municipalitatea nu-și îndeplinește 
obligaţiile. Insă, în cazul unei companii ca a noastră, mai 
ales atunci când cei mai mari clienţi sunt municipalitatea 
și autorităţile locale din San Francisco, o asemenea 
procedură ar avea un impact negativ asupra credibilităţii 
noastre, care și așa nu este impresionantă. Așa cum unii 
dintre dumneavoastră știți deja, în ultima vreme ne 
confruntăm cu o campanie negativă în presă. 

— Mă bucur că aţi deschis acest subiect, doctor Ross. 
Ash părea că vorbește sincer. Speram să aduceţi unele 
lămuriri în privinţa diferendelor care s-au născut la 
Parnassus pe marginea unor cazuri precum, să spunem, 
cel al fetiţei Emily. Trebuie să vă informez că marele juriu 
este deja la curent cu aceste evenimente. Poate că veţi 


reuși să acoperiţi câteva puncte rămase neclare? Mă refer 
mai ales la rolul domnului Markham și la reacţiile 
personalului. Vă rog să începeţi cu domnul Markham. 

— Vreti să spuneţi că acest deces ar putea avea legătură 
cu fetița Emily sau cu vreun alt caz asemănător? 

— Acesta este scopul acestei investigaţii, doctore. 
Moartea domnului Markham. Ash se apropiase cu câţiva 
pași de el și acum, stând în picioare în vreme ce el ședea, 
părea cumva amenințătoare. Cineva a introdus o doză 
mortală de potasiu în perfuzia lui. Ca doctor, sunteţi de 
acord că este puţin probabil ca așa ceva să se fi petrecut 
din întâmplare? 

Ross nu știa ce gen de răspuns își dorea Ash. Ar fi vrut 
să-i fi permis să-și aducă avocatul cu el. Acum trebuia să se 
bazeze doar pe adevăr, iar acest lucru îl stânjenea. 

— Întotdeauna este posibil să administrezi o doză 
nepotrivită din orice medicament. Dacă ritmul cardiac al 
domnului Markham devenise neregulat, putea apărea 
nevoia de a administra o doză terapeutică de potasiu. Deși 
se întâmplă rar, mai este posibil ca pe eticheta unei soluţii 
să scrie o anumită concentraţie, iar acea concentraţie să 
fie diferită în realitate. 

Fu un pic surprins să constate că Ash era pregătită 
pentru răspuns. 

— Bineînţeles. Să presupunem că avem punga de 
perfuzie care conţinea potasiu în acest caz și că este 
corectă concentraţia soluţiei. Să mai presupunem că nu 
există niciun indiciu că inima domnului Markham a arătat, 
înainte de supradoza care a dus la stop cardiac, vreun 
semn de funcţionare defectuoasă. Date fiind aceste 
presupuneri, aveți vreo explicație pentru aceste 
evenimente în afara aceleia că supradoza a fost 
administrată intenționat? 

Ross își șterse sudoarea de pe buza de sus. 

— Cred că nu văd nicio altă posibilitate. Vă supăraţi 
dacă îmi scot haina? 


— Deloc. 

În jumătate de minut își reluă locul. Ash nu-și modificase 
poziţia. 

— Așadar, domnule doctor, dacă domnului Markham i s- 
a administrat intenţionat o supradoză... 

— N-am afirmat așa ceva. Apoi, dându-și seama: Nu mi- 
am dat seama că vom ajunge la așa ceva. 

Auzind asta, Ash apelă la dramatism. Făcu o pauză, ca și 
cum s-ar fi gândit la ceva, apoi se uită ameninţător la el. 

— Exact aici am ajuns, doctore. Aţi avut dezacorduri 
majore cu domnul Markham, bunăoară pe motive de 
politică a companiei? 

Ross își ridică bărbia mimând surpriza neplăcută. 

— Glumiţi? întrebă el. 

— În legătură cu ce anume? 

— Din câte înţeleg eu, mă întrebaţi dacă nu cumva vreo 
dispută legată de mersul afacerii mă putea îndemna să-mi 
omor prietenul și partenerul de afaceri de atâta vreme. 
Resping din start o asemenea insinuare. 

— N-am întrebat așa ceva, replică Ash. Dumneavoastră 
aţi făcut singur legătura asta. Dar dacă tot aţi pus o 
asemenea întrebare, vă rog să răspundeţi la ea. 

Îl fixă cu o privire dură. 

El îi răspunse cu o privire la fel de dură. 

— Nu, nimic. Nimic nu m-ar fi putut determina să iau în 
consideraţie o asemenea variantă. Ross se adresă direct 
juriului. Tim era prietenul meu, un prieten apropiat. 

Se forță să o lase mai moale. Pe masă apăruse o carafă 
nouă cu apă - poate că stătea mai demult acolo. Își turnă 
apă în pahar și luă o înghiţitură. 

— Trebuie să scot în evidenţă, domnişoară Ash, că 
decizia medicală în cazul fetiţei Emily, deși extrem de 
nepopulară, nu a fost cu totul eronată. Fetiţa a ajuns 
teafără la Secţia de neonatologie de la County Hospital, 
unde a trăit până ce a fost transportată înapoi la Portola. 
Nu am omorât-o eu și nici nu i-am pus viaţa în pericol în 


mod inutil. 

— Dar cum a reacţionat domnul Markham la toate 
astea? 

— Bine până ce totul a devenit știre de prima pagină. 

— Nu v-aţi certat din pricina asta? 

— Evident că am avut o dispută, după ce toată lumea ne- 
a învinovăţit. El spunea că ar fi trebuit să-i cer părerea, că 
n-ar fi trebuit să acţionez doar din considerente de afaceri. 
Ross își îndreptă iarăși cuvintele spre marele juriu. Este 
adevărat că am avut câteva schimburi încinse de replici. 
Conduceam împreună o afacere mare și complicată, iar 
rolurile noastre uneori se suprapuneau. Am făcut asta timp 
de doisprezece ani. 

Se uită direct la câţiva membri ai juriului și decise să nu 
mai  învrednicească  insinuarea lui Ash cu  negări 
suplimentare. 


Când se așezară la masa de lucru de martea la Lou the 
Greek, Treya le ceru scuze tuturor pentru absenţa lui 
Glitsky. Fusese chemat în ultimul moment la scena unei 
crime din Hunter's Point. Hardy era convins că scuza era 
cusută cu aţă albă. 

„Scena unei crime la Hunter's Point, zău așa, își zise el 
în gând. Ca și cum așa ceva nu se petrecea aproape 
permanent. Hardy știa prea bine că în afara cazurilor când 
niște găști de cartier s-ar fi măcelărit reciproc și ar mai fi 
ucis și alți douăzeci sau treizeci de martori oculari 
nevinovaţi, sau când un psihopat s-ar fi apucat să omoare 
copii în plină zi, sau cineva l-ar fi văzut în carne și oase pe 
legendarul criminal Zodiac, marele Glitsky nu s-ar fi 
deranjat pentru o amărâtă de „scenă a unei crime din 
Hunter's Point”. 

În mintea lui Hardy, natura scuzei folosite avea 
implicaţii și mai profunde. Deși aparent perfect plauzibilă, 
explicaţia folosită era atât de jalnică, încât Hardy o socoti 
ca pe un soi de înjurătură adresată lui. „Scena unei crime 


pe dracu'”, își repetă el în gând. Din aceeași categorie cu 
„Bunica tocmai a murit” sau „Câinele mi-a mâncat tema”. 

Furios pe mai toţi, dar mai ales pe Hardy, Abe decisese 
să evite grupul în acea zi. Probabil că nu se simţise deloc 
bine când aflase vestea că Jackman îi ceruse lui Strout să 
dea curs cererii lui Wes Farrell de a o deshuma pe mama 
clientului său. Inainte de a se așeza la masă, Strout îi 
spusese lui Hardy că îl sunase pe Abe ca un gest de 
curtoazie pentru a-i comunica decizia procurorului. Fusese 
nevoit să suporte o izbucnire de furie din partea lui 
Glitsky, după care el îi mulţumise pentru opinie și îl 
înștiințase că va da oricum curs aprobării lui Jackman. 

Insă nimeni altcineva nu părea deranjat de absenţa lui 
Glitsky. Abia apucaseră să se așeze, că discuţia se și 
aprinsese. David Freeman începuse cu câteva comentarii 
legate de situaţia de la Parnassus și de modul în care cu 
toţii prevăzuseră cu o săptămână în urmă ce avea să se 
întâmple. In scurt timp, jumătate din participanți 
interveniseră cu câte un comentariu. În cele din urmă, 
ajunseră la articolul lui Jeff Elliot despre Malachi Ross, 
fapt care îl îndemnă pe Jeff să o întrebe pe Marlene Ash 
dacă discutase cu Ross și, dacă da, cum se comportase el 
în faţa marelui juriu. 

Ea îi zâmbi, se uită scurt la Jackman, apoi luă o gură de 
ceai rece. 

— Mă tem că n-am niciun comentariu, chiar dacă aici nu 
discutăm oficial. 

— Din ce am auzit, Ross și Markham erau prieteni buni, 
zise Hardy. Niciodată nu s-au certat. Aruncă o privire de 
cealaltă parte a mesei, către Treya. Cam cum stau 
lucrurile între mine și Abe. 

Insă Elliot avea ideile lui clare în această privinţă. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Marlene, începu el. Diz 
crede că ei au fost prieteni buni, în vreme ce eu am auzit 
că se certau aproape la orice decizie pe care unul sau 
celălalt dintre ei o lua în ultimii ani - fetiţa Emily, 


Sinustop, nomenclatorul, protocolul și toate celelalte. 

Marlene Ash mai luă o gură de ceai. 

— Nu pot discuta despre asta, Jeff. E vorba de marele 
juriu, pricepi? Nu pot nici măcar să dezvălui cu cine am 
discutat. Dacă tu vrei să crezi că a fost vorba de Ross, n-ai 
decât. 

— Şi totuși, s-a întâmplat azi, nu? Marele juriu nu se 
întrunește în zilele de marți și miercuri? 

Gina Roake interveni: 

— Mai e cineva de față care să invoce Primul 
Amendament? Rostise cuvintele de o manieră glumeaţă, 
care să nu irite pe nimeni. Nu poate discuta despre asta, 
Jeff. Pe bune. Nici măcar cu un reporter de elită ca tine. 

— Departe de mine vreo intenţie de a o forţa să spună ce 
nu poate. Elliot clătină din cap, amuzat de jocurile pe care 
le jucau oamenii legii și părând oarecum afectat de 
neîncrederea arătată. Schiţă un zâmbet adresat tuturor. În 
orice caz, pentru lămurirea voastră, a tuturor, doctorul 
Ross are o secretară, Joanne, care mi-a spus, atunci când 
am sunat, că șeful ei a fost chemat să depună mărturie în 
fața marelui juriu. Nu cred că femeii i s-a spus că această 
chestiune este un secret. 

— A vorbit cu tine după ce ai scris despre șeful ei 
săptămâna trecută? se miră Roake. 

Elliot dădu cu seriozitate din cap. 

— Poate că a avut impresia că sun pentru a-mi cere 
scuze sau ceva de genul ăsta. 

În vreme ce Freeman și Jackman purtau o discuţie 
serioasă despre chestiunea principală din săptămâna 
precedentă - posibilele fraude cu facturi supraevaluate 
Hardy se aplecă și i se adresă discret lui Elliot. 

— Cum ai aflat despre Sinustop? 

— La fel cum am aflat că Ross e în faţa marelui juriu. 
Sunt reporter. Pun întrebări. Ai fi surprins să afli cât de 
mult vorbesc oamenii. 

— Nu atât de surprins pe cât ai crede tu. Şi eu am 


discutat cu câteva persoane. Ai descoperit ceva despre 
lista lui Kensing? 

Elliot îi făcu semnul victoriei, dar se opri când Lou veni 
la masă și se apucă să descrie felul special de mâncare din 
acea zi, o reţetă în care erau amestecate vinete, tofu, sepie 
și un soi de sos pe bază de ulei de susan. Le promise că 
felul acela de mâncare era cu adevărat excelent, poate 
chiar o inovaţie culinară, deși nu folosi exact aceste 
cuvinte. 

Cum nu aveau altceva de ales, comandară cu toții 
specialitatea casei, după care Lou se duse la altă masă și 
discuţia reîncepu în jurul lui Jackman. Elliot se aplecă spre 
Hardy. 

— Cum rămâne cu acele morţi inexplicabile? Eu știu că 
un lucru e adevărat aici. Este în mod clar vorba de un 
Zvon. 

Hardy simţi că i se prăbușește cerul în cap. Oare Jeff i-o 
luase înainte în verificarea numelor de pe lista lui Kensing? 
Poate că descoperise faptul că opt nume de pe listă 
aparţineau unor oameni care, asemenea lui James Lector, 
muriseră din cauze naturale. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hardy. 

— Cred că m-am exprimat greșit. Calmează-te. Jeff își 
lăsă o mână pe braţul lui Hardy. Nu vreau să spun căe 
doar un zvon, ca și cum n-ar conţine niciun pic de adevăr. 
Vreau să spun că e un zvon în sensul în care mulţi oameni 
discută despre asta. Dacă aș putea descoperi mai multe 
chestii asemănătoare, le-aș putea însăila laolaltă ca să 
scriu un alt articol, dar încă nu există materialul pentru 
așa ceva. Am vorbit cu câţiva oameni de la Portola, dar 
nimeni nu deţine nici cea mai mică urmă de dovadă. 
Chestia pute. 

— Ce zici de amicul nostru Ross? 

O ridicare din umeri. 

— M-am ocupat deja de el, după cum poate îţi amintești. 
lar după așa ceva, totul nu ar părea decât hărțuire. Ross n- 


are nimic în comun cu Maica Tereza, dar, în afară de faptul 
că e lacom, lipsit de inimă și bogat, alte teme legate de el 
despre care să scriu nu par să existe. 

— Poate că am eu ceva pentru tine. Fii atent la ce 
urmează! 

Hardy îi îndreptă atenţia de cealaltă parte a mesei. 

— John. Își ridică glasul ca Strout să-l poată auzi. Era să 
uit. 

Scoase un plic din buzunar și i-l întinse. 

— Fă-mi o favoare, te rog. Data viitoare când mai fac 
pariuri cu cotă de zece la unu cu tine, amintește-mi de 
momentul ăsta. 

Așa cum sperase Hardy, micul spectacol atrase atenţia 
tuturor. Iniţial Hardy avusese intenţia de a folosi mișcarea 
ca o lovitură indirectă împotriva lui Glitsky. Dacă putea 
atrage grupul într-o discuţie legată de autopsia pe 
cadavrul lui Lector fără să pară prea implicat în subiect, 
poate că Abe și-ar fi dat seama că poziţia lui Hardy nu era 
în întregime egoistă, că nu reprezenta un truc ieftin de 
avocat și că ideea de a face cercetări amănunțite merita o 
atenţie sporită. Își dădu seama acum că putea face aceeași 
impresie asupra Treyei și putea avea încredere că mesajul 
avea să ajungă la Abe prin intermediul ei. Căci un lucru 
era cert - dacă nu-l putea determina pe Glitsky să lucreze 
de partea lui, cu siguranţă că n-avea să reușească 
niciodată să își scoată clientul de pe lista suspecțţilor. 

Totodată, chiar dacă în sinea lui continua să fie furios, n- 
avea de gând să-și piardă cel mai bun prieten din pricina 
meseriei. Deja sacrificase prea multe pe altarul carierei. 

Intrebărilor care urmară Hardy le răspunse că era vorba 
de simpla achitare a unei datorii de onoare. 

— Am avut sentimentul clar că James Lector a fost ucis 
la Portola, ca și Tim Markham, deși poate nu în același 
mod. Și am întărit convingerea mea cu un pariu. 

Jackman și Freeman nu căzură de acord dacă gestul era 
nobil sau tâmpit, dar discuţia stârnită îi oferi lui Hardy 


ocazia să descrie situaţia lui Wes Farrell cu cazul Loring 
drept o ocazie pe care el o urmărise încă de la început. 
Observă cu satisfacţie că Elliot începuse să-și ia notițe. 


Însă Jackman nu avea chef să-l lase pe Hardy să scape 
fără un avertisment. Stăteau la colțul Seventh cu Bryant, 
imediat după masă, așteptând culoarea verde a 
semaforului. Jackman îl reţinuse pe Hardy sub pretextul de 
a-i spune o glumă deocheată despre modul în care se 
făceau vasectomiile în Arkansas. Se părea că astfel de 
operații erau obișnuite acolo și implicau o halbă de bere, o 
bombă miniaturală și incapacitatea de a număra până la 
zece fără să-ţi foloseşti degetele. Când termină de râs, 
Hardy descoperi că rămăseseră suficient de mult timp 
împreună ca să fie singuri. 

Jackman se pricepea să spună glume pentru că nu râdea 
niciodată la propriile poante. Nici acum nu râdea. 

— Voiam să-ţi spun ceva serios, Diz, dacă mai ai răbdare 
un minut. 

Schimbarea de ton era destul de surprinzătoare, iar 
chipul lui Hardy reflectă acest lucru. 

— Bine, zise el. În regulă. 

— Datorită naturii înţelegerii noastre, am mers mai 
departe presupunând că spunem adevărul, dar Marlene 
mi-a menţionat acest lucru seara trecută, chiar înainte de a 
aproba cererea ta pentru a doua autopsie a lui John... 

— Nu eu am fost, domnule. A fost Wes Farrell. E clientul 
lui. 

— Diz. Vocea era profundă, aproape mângâietoare. 
Jackman își lăsă o mână care părea să cântărească o tonă 
pe umărul lui Hardy. Hai să nu ne minţim în faţă! 

Hardy își zise că erau cele mai impresionante cuvinte pe 
care le auzise vreodată. 

— Scuze, rosti el, vorbind serios. 

— Cum spuneam, reluă Jackman, băgându-și mâna în 
buzunar și începând să traverseze strada, am mers mai 


departe presupunând că noi doi vom face schimb de 
informaţii. Noi îţi dăm ceea ce aflăm și tu, în schimb, ne 
oferi cooperarea clientului tău în faţa marelui juriu când se 
va ajunge acolo. Dar dincolo de asta, speram să ne dai - 
mai exact să-i dai lui Abe - orice informaţie pe care o 
descoperi și care nu îl implică pe clientul tău. 

Merseră câţiva pași în tăcere, apoi Hardy vorbi: 

— În ultima vreme nu prea e dispus să asculte. 

— Îmi dau seama de asta, dar aș aprecia dacă ai 
continua să încerci. 

— Asta a fost și intenţia mea. Dar înţelegerea spunea că 
am un client care va vorbi în fața marelui juriu, nu a unor 
copoi cu o cameră de luat vederi. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere. Dar Abe pare să ajungă 
la concluzia eronată că într-un fel sau altul noi toţi vrem să 
ocolim procesul în acest caz. Ajunseră la treptele Palatului 
de Justiţie și se opriră. Jackman era încruntat. Sunt extrem 
de sensibil la această chestiune. Chiar și doar la aparente. 

— A spus Abe așa ceva? 

— Nu. Dar nu-i place să i se ordone să nu aresteze pe 
cineva. 

— Cu tot respectul, Clarence, tu n-ai făcut așa ceva. 
Când am ajuns la înţelegere, ai recunoscut că probabil nu 
deţii suficiente probe pentru o condamnare, chiar și cu 
acea așa-zisă mărturisire. lar acum Abe n-o mai are nici pe 
asta. 

— Nu trebuie să mai subliniez că asta este ultima 
plângere din partea lui, nu? 

Hardy dădu din cap. 

— Are chef de ceartă, Clarence. Crede că eu am 
întrezărit o oportunitate de șantaj emoţional și am folosit- 
o. lar asta, cred că nu trebuie să subliniez, mă irită rău. Nu 
am făcut și nu voi face niciodată așa ceva, iar Abe dintre 
toţi oamenii ar trebui să știe cel mai bine acest lucru. 

— Ei bine, unul dintre voi ar face bine să găsească o cale 
de împăcare. Între timp, probabil că Marlene va vrea să fie 


informată în legătură cu descoperirile tale, indiferent că 
această informare vine prin Abe sau nu. Este clar că ai pus 
în mișcare câteva chestii. Cum ar fi autopsiile astea, de 
pildă. Ca un comentariu suplimentar, dă-mi voi să-ţi spun 
că fie și din pură curtoazie, poate că ar fi fost mai cinstit să 
ne povestești și nouă mai din timp despre ele. Respinse cu 
un gest scuzele lui Hardy înainte ca acesta să le dea glas. 
Nu mai contează, oricum. Chestia e de domeniul 
trecutului. Dar nu uita că prin aprobarea acţiunilor lui 
Strout mi-am pus și eu autoritatea în joc, mai ales 
împotriva șefului de la Omucideri. Sper că aceste... 
exerciții neobișnuite au un sens și că nu mă voi trezi că 
acest client al tău face ceva stupid sau se dă la o parte și 
refuză să depună mărturie în fața marelui juriu. M-ar face 
să apar ca un idiot. 

— Nu se va întâmpla așa ceva, Clarence. Dar nici nu pot 
susține acum că am un alt suspect mai bun decât Kensing. 
Vestea bună e că am câţiva care nu sunt cu mult mai slabi. 

Jackman nu reacţionă vizibil la aflarea noutăţii. 

— Atunci ar trebui să-i ceri lui Abe să-i investigheze. 

— E dorința mea cea mai aprigă, Clarence. Sincer. Pe 
lângă marea dorinţă ca autopsia cerută de Wes Farrell să 
aducă rezultate. 

— De ce natură? 

Pe chipul lui Hardy se citea îngrijorarea. 

— În acest moment, Clarence, aproape de orice natură. 

Își luară la revedere și Hardy se uită după Jackman cum 
dispare în clădire. 

Pe treptele Palatului de Justiţie stăteau diverși oameni, 
fumând, schimbând tot felul de opinii juridice, sau pur și 
simplu ieșind și intrând în clădire. De una dintre 
balustradele metalice erau legate două exemplare imense 
de câini din rasa Marele Danez. Toţi cei care treceau pe 
acolo ocoleau câinii care dormeau pe pietrele calde - 
probabil ca urmare a faptului că de curând o tânără murise 
după ce fusese atacată de niște câini vagabonzi. 


Popularitatea prietenilor patrupezi ai omului ajunsese la 
cote joase în oraș. În capătul treptelor, un cuplu de chinezi 
tineri își luau prânzul de o parte și de cealaltă a unui 
casetofon portabil din care se auzea muzică rap asiatică 
dată tare. 

Mirosul de bao - acel fel de mâncare delicios compus din 
cocă și bucăţi de porc la grătar - îl făcu pe Hardy să-și dea 
brusc seama cât îi era de foame. Poate că specialitatea 
zilei de la Lou depășise noi granițe ale gastronomiei, dar 
cei mai mulţi dintre meseni nu ajunseseră la nivelul 
necesar pentru deplina apreciere a unei asemenea 
delicatese. Hardy nu luase mai mult de trei înghiţituri. 

După ce socoti că Jackman avusese suficient timp ca să 
se facă nevăzut, Hardy intră la rândul lui în clădire și luă 
ascensorul până la etajul patru. Glitsky nu era în biroul lui. 
Hardy ieși pe coridor și tastă o cifră pe telefonul lui mobil. 

Două apeluri, apoi vocea bine-cunoscută: 

— Glitsky. 

— Cum e pe la Hunter's Point? 

— Cine e acolo? 

— Ia ghicește. 

O pauză de o fracțiune de secundă. 

— Ce vrei? 

— Cinci minute din viaţa ta. Unde ești? 

— Departamentul douăzeci și doi. 

Era o sală de tribunal de la etajul trei. Dacă s-ar fi 
desfășurat vreun proces acolo, Glitsky și-ar fi închis 
telefonul - altfel ar fi stârnit furia judecătorului Leo 
Chomorro. Așadar, sala era probabil goală sau în pauza 
unui proces și Glitsky se ascundea acolo. 

Dacă voia să-l acuze pe Abe de tăinuire de dovezi - și 
chiar intenţiona să facă asta - Hardy avea de gând să i-o 
spună verde în faţă. Îl găsi pe locotenent pe banca din 
spate, cel mai departe de intervalul central. Glitsky îl privi 
scurt pe Hardy când acesta pătrunse în sală, dar nu păru 
defel dispus să se deranjeze ca să vină în întâmpinarea lui. 


Nici Hardy nu era dispus la așa ceva. 

— Tocmai am discutat cu Clarence. E de părere că noi 
doi ar trebui să colaborăm. Vocea lui Hardy răsuna în sala 
goală. Poate că trebuia să-i menţionez faptul că o 
colaborare înseamnă lucru în doi, dar n-am făcut-o. 

— Ce nobil din partea ta! 

— M-am întrebat însă de ce inspectorii tăi nu au verificat 
niciodată cine s-a aflat în Secţia de terapie intensivă la 
momentul morţii lui Markham. Le-ai spus că făptașul e 
Kensing, iar ei nu trebuie să mai caute și altceva? 

Glitsky își întoarse privirea spre Hardy. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă refer la Bracco și la celălalt, partenerul lui, la ce 
au făcut săptămâna trecută. Glitsky își încrucișă braţele la 
piept și clătină din cap. Hardy luă reacţia ca pe un 
răspuns. Pentru că mi-e foarte greu să înţeleg de ce n-au 
pus nicio întrebare personalului spitalului unde a murit 
Markham. Nu ţi se pare ciudat? Mie mi s-ar părea cel mai 
logic loc unde să cauţi martori, nu crezi? 

— Unde vrei să ajungi? 

— Cred că tu le-ai spus să se ducă acolo. E primul loc 
unde tu ai fi căutat. 

— Corect. Şi, din întâmplare, chiar e unul dintre primele 
locuri pe care le-am cercetat. Deci, te întreb din nou, unde 
vrei să ajungi? 

— Ajung la faptul că nimic din ce mi-ai dat nu indică așa 
ceva. Înțelegerea a fost să primesc tot ce descoperiţi voi, 
îți amintești? 

— Dar ai primit tot, replică Glitsky. 

— Nu am primit nimic legat de martorii din spital. Iar 
acum îmi spui că oamenii tăi au fost acolo. Cum crezi că 
arată chestia asta? 

Glitsky păru să reflecteze. După câteva secunde, se uită 
la Hardy. 

— Poate că materialele nu au fost încă transcrise. 

— Poate că da. Şi atunci unde sunt casetele fără 


transcrieri, de vreme ce oricum am și o grămadă de alte 
casete? 

Insă Hardy lucrase în procuratură suficient de mult timp 
ca să înveţe câteva trucuri folosite de poliţie ca să crească 
șansele unei acuzări. 

— Poate că, adăugă el, i-ai instruit chiar tu să uite să 
facă înregistrări. 

Era o tehnică populară și destul de des întâlnită, a cărei 
folosire era aproape imposibil de demonstrat. 

— Mi-a trecut prin minte, continuă Hardy, că, de vreme 
ce ai decis că eu nu joc corect, atunci și tu ai decis să-mi 
răspunzi cu aceeași mănușă. 

Glitsky își strânse buzele. Cicatricea îi ieși în evidenţă. 
Hardy știa că lovea acolo unde durea cel mai tare, dar 
trebuia cumva să-l miște din loc pe Glitsky. 

— Consecința a fost că am avut nevoie de patru zile ca 
să aflu pe cont propriu ceea ce tu știai deja, zise Hardy. 

— Adică? 

— Că au existat mai mulți oameni care să dispună de 
ocazia și poate chiar de motive pentru a-l ucide pe 
Markham. 

Insă Glitsky nu mușcă momeala. 

— Dacă nu ai putut descoperi asta, e treaba ta. 
Inspectorii mei s-au dus și au întrebat. Au obţinut 
cronologia completă pentru întreaga zi, de la internarea lui 
Markham la... 

Glitsky se opri brusc, aruncă o privire piezișă înspre 
Hardy, apoi își fixă privirea undeva în depărtare. Nările 
începură să-i freamăte. 

— Ce e? întrebă Hardy. N 

Expresia politistului se schimbă brusc. Işi amintise ceva 
şi asta Îl făcu să inspire scurt, apoi să devină vizibil mai 
posomorât. 

Hardy aşteptă câteva secunde. 

— Ascult, rosti el. 

După care aşteptă alte câteva secunde. 


În cele din urmă, dezgustat și stingherit, locotenentul 
începu să clatine încet din cap. 

— Au uitat să înregistreze convorbirile. E vorba de 
Bracco și Fisk, e primul lor caz. Pur și simplu nu au urmat 
protocolul și... 

Se opri din nou, știind că e inutil să încerce să explice 
mai departe. Nimeni, și cu atât mai puţin Hardy, nu avea 
cum să-l creadă. 

Hardy reacţionă așa cum se aștepta Abe. 

— Eu aș numi asta egoism de joasă speţă, zise el. Cât de 
mult îţi convine să-mi dai explicaţia asta acum, în clipa în 
care te prind cu mâţa în sac. Și ce repede ai găsit-o. 

Hardy nu se obosi să-și ascundă sarcasmul din voce. 

— Mai e un singur lucru. Hardy făcu un pas spre ușă, se 
uită la prietenul lui și i se adresă din inimă. Chestia e că te 
cunosc, Abe. Știu ce ești și am încredere deplină în tine. 
Dacă îmi spui că asta s-a întâmplat, atunci asta s-a 
întâmplat. Sfârșitul poveștii. 

— Asta s-a întâmplat. 

Glitsky nu se putea uita la el. 

— Bine. Atunci poate va reuși cineva să-mi scrie și mie 
un raport cu ce au descoperit cei doi ca să fiu și eu pus la 
curent. Împinse ușa, dar se opri și se răsuci pe jumătate. 
O, apropo, felicitări! A sunat Treya ca s-o anunţe pe 
Frannie. 

Apoi ieși pe coridor, lăsându-l pe Glitsky singur cu 
demonii proprii. 


PARIEA A TREIA 


25 


Bracco nu-și înţelegea deloc partenerul. Uneori era 
complet inutil și neimplicat, alteori în mintea lui răsărea 
câte o idee trăsnet care îi ducea pe amândoi la un rezultat 
imediat. 

Cu o zi în urmă, fuseseră amândoi niște umblăreţi. 
Umblat și vorbit, umblat și vorbit. La spital, la gașca de 
cafea, la clinica Judah. Zece ore de mers de colo-colo, 
urmate de lipsa lui Glitsky de la raport atunci când 
ajunseseră în sfârșit la sediu. Locotenentul plecase în 
grabă în urma unui apel, uitând evident de ei. Iar ultima 
dată când îl așteptaseră la raport pricepuseră prea bine 
mesajul. Mai bine se prezentau dis-de-dimineaţă la raport 
la sediu decât să-l aștepte seara acasă. Până la plecarea 
lor pentru a se întâlni cu Kathy West, adică puţin după ora 
zece dimineaţa, locotenentul nu apăruse. 

Acum stăteau cu toţii afară pe o terasă, în bătaia 
soarelui fierbinte și fără nicio adiere de vânt care să-i 
răcorească, de mai bine de două ore pe terasa unui local 
italian de pe Union. Din câte își dădea seama Bracco, acolo 
se desfășura genul de prânz pe care oamenii de societate îl 
luau în fiecare zi. Se întrebă de ce nu era nimeni gras? 
Apoi își dădu seama că Harlen era cam gras. Și totuși, 
două ore pentru prânz? Şi povestea nu se încheiase. Poate 
că așa se simţea și tatăl lui de când își pierdea timpul prin 
preajma primarului. 

Bracco trebuia să recunoască faptul că partenerul lui se 
descurca de minune cu Nancy Ross. Bineînţeles că 
dispusese de intrarea și ajutorul oferit de mătușa lui, 
Kathy, care făcea parte din cvartetul de prânz. Cu toate 
astea, Bracco socotea că Fisk se descurca excelent cu 
interogatoriul. In ciuda reportofonului care acum stătea în 
mijlocul mesei printre cești de cafea pe jumătate goale și 
farfurii cu tiramisu, Nancy - căci era deja Nancy pentru ei 
- părea să se simtă complet în largul ei. 


Oricum, Bracco credea că femeia s-ar fi descurcat la fel 
de bine în orice situaţie. Era o fiinţă rasată, care părea să 
se fi născut ca alţii să-i stea la picioare și să aștepte 
ordinele și îndrumările ei. Deși nu avea magnetismul fizic 
al lui Ann Kensing în ochi și nici curbele trupului ei, Nancy 
Ross impunea prin eleganţă. În același timp, nu părea 
deloc o regină de gheaţă. Ştia să râdă zdravăn și glumea 
adesea la limita bunului-simţ. Cumva intrase într-un joc de 
cuvinte cu Kathy West pe marginea cuvântului „lung” - 
„Măi să fie, ce lungi... baghete servesc ăștia aici”, sau „Ai 
observat ce lungi... sunt urechile chelnerului nostru?” - și 
amândouă se amuzaseră copios cu asemenea jocuri de 
câteva ori. N 

Fisk se simțea şi el în largul lui alături de ea. Imbrăcat 
într-un costum de firmă, cu o cravată de mătase 
strălucitoare, cu pantofi lustruiți din piele și cu o cămașă 
mătăsoasă de culoare crem, Fisk avusese evident parte de 
tot felul de comentarii la secție. Însă Bracco trebuia să 
recunoască faptul că tipul arăta bine, ca și cum aparținea 
unui asemenea mediu și îmbrăcat în asemenea haine, care 
îi stăteau așa de bine, încât îl slăbeau cu vreo 
cincisprezece kilograme. 

Fisk îl rugase să se îmbrace frumos pentru masa de 
prânz, așa că își pusese pe el sacoul sport, o cămașă sport 
cu guler și pantaloni de doc. Acum Bracco se simţea prost 
îmbrăcat, ezitând să scoată vreo vorbă - nu numai pentru 
că se simţea depășit social din toate punctele de vedere, ci 
și pentru că, până în urmă cu zece minute, nu existase 
niciun subiect de discuţie în care el să poată interveni. Ştia 
prea bine că polițiștii nu pontau cartela de lucru la 
sfârșitul zilei, dar reversul medaliei - anume că își putea 
lua uneori două ore întregi de pauză în mijlocul zilei - îl 
făcea să se simtă stingher. 

Acum îi era clar că Fisk avusese un plan încă de la 
început.  Anecdotele şi  sporovăială constituiau un 
preambul. Nancy Ross voia acum să-l ajute cum putea pe 


acest tânăr drăguţ, pe acest nepot al lui Kathy West, care 
pe deasupra mai era și poliţist. 

— Știu, rosti ea. Malachi era atât de nervos de 
dimineaţă! Vă vine să credeţi că e pentru prima dată când 
depune mărturie în fața unui mare juriu? În întreaga lui 
viață nu a primit nici măcar o amendă de parcare 
neregulamentară și nici nu a vorbit cu vreun poliţist pe o 
temă atât de serioasă. Aș fi vrut să vă fi cunoscut și el mai 
devreme, Harlen, și pe tine, Darrell. Atunci nu ar mai fi 
fost atât de nervos. 

Fisk dădu înţelegător din cap. 

— Sunt convins că n-are de ce să își facă griji. 
Principalul motiv pentru care au vrut să discute cu el a fost 
ca să își dea și ei seama care sunt presiunile de zi cu zi de 
la Parnassus. Impresia mea este că acum, o dată cu 
dispariția domnului Markham, soţul tău este cea mai bună 
sursă de informaţii în acest sens. 

— O, asta așa e. Uneori am impresia că el și Tim aveau 
aceeași slujbă. Iar acum, evident, Ross are slujba lui Tim, 
deși n-ar fi vrut niciodată să o aibă în atare circumstanţe. 
Chestia asta a fost oribilă. 

— Ştii dacă a numit pe cineva care să ocupe vechea lui 
poziţie? 

Femeia clătină din capul ei de regină. 

— Nu. Caută, dar... în fine, ca să fiu sinceră, el îmi spune 
că principala problemă este că nu prea există doctori care 
să ia decizii grele. În ultimii ani, Malachi a fost obligat să 
învețe cum să trăiască cu astfel de decizii dure. Iar chestia 
asta și-a pus amprenta asupra lui, în ciuda modului cum a 
apărut el în articolul semnat de reporterul ăla groaznic. 

Fisk dădu din nou cu simpatie din cap. Așa cum Bracco 
sesizase că fusese intenţia lui, femeia luă gestul ca pe o 
încurajare de a merge mai departe. 

— Ca și cum acest Jeff Elliot, oricine ar mai fi și el, ar 
avea vreo idee despre cât de greu este să conduci o 
companie precum Parnassus. Oare la cât crede el că ar 


trebui să se ridice salariile conducerii, la salariul minim pe 
economie? Zău, să fim serioși! Tipul pur și simplu nu știe 
nimic. 

— Cred că mulți nu știu nimic. 

Și Fisk credea cu sinceritate că era vorba de o situație 
nefericită. 

— Vreau să spun, merse Nancy mai departe, că nimeni 
n-ar crede câte telefoane a primit Malachi la birou în ziua 
apariţiei articolului. Nu știu cum a reușit să le facă faţă, 
cum nu a fost complet doborât de ele, dar a fost stors cu 
totul de puteri după aceea. În noaptea când a fost omorât 
Tim... Of, nu mai contează. 

— E-n regulă, Nancy. Ce s-a întâmplat? 

Femeia oftă. 

— E vorba doar de faptul că el a încercat din răsputeri 
să facă ceea ce trebuia, ca întotdeauna, și a stat până 
târziu ca să discute cu acel domn Elliot. Nu era obligat la 
asta, să știți. Insă voia să-l facă să priceapă, ceea ce acest 
domn Elliot nu era deloc dispus să accepte. Așadar, a tot 
stat la discuţii până după miezul nopţii, când a ajuns 
epuizat dincolo de orice închipuire, și totul pentru ce? 
Povestea oricum a apărut eronată. 

Fisk continua să îi cânte în strună. 

— Nu mi-a venit să cred că Elliot a menţionat numele 
soţului tău în acel articol. Chiar dacă numele lui e de 
notorietate publică. Fisk își incluse partenerul în discuţie. 
Eu și Darrel ne-am zis că a fost un act de lașitate. Şi doar 
nu a fost vorba de niște bani nemunciţi de soţul tău... 

Kathy West interveni: 

— Nu sunt deloc nemunciţi. Nu-i așa, Nancy? Doar nu 
face parte din douăzeci de consilii de administraţie de 
unde să încaseze bani dormind la ședințe. 

— Corect. Din ce face el trăim cu toţii. Nu dispunem de 
investiții, moșteniri sau venituri externe. Cu excepţia 
câtorva petreceri mondene - fără de care mai multe 
organizații importante de binefacere ar avea de suferit - 


noi doi ducem o viaţă destul de austeră. 

Fisk își continuă manevrele: 

— Şi oricum jumătate din bani se duc pe taxe. Iar pe 
urmă jumătate din ce rămâne, pe case și întreţinere. Te-am 
înţeles. Cu adevărat. 

Bracco încerca să facă niște calcule în minte. Spre 
deosebire de partenerul lui, Bracco nu pricepea deloc cum 
se puteau cheltui 1,2 milioane dolari în fiecare an. Chiar 
dacă jumătate din sumă - șase sute de mii de dolari - se 
ducea pe taxe, și apoi jumătate din rest, adică trei sute de 
mii de dolari, pe case (la plural) și pe întreţinere. 
Rămâneau trei sute de mii de dolari cu care să faci ce vrei. 
Asta însemna de trei ori salariul brut al lui Bracco, inclusiv 
orele suplimentare. Multe ore suplimentare. 

Insă Fisk îl pusese la curent înainte de întâlnire cu 
faptul că scopul acelui prânz era acela de a afla dacă Ross 
și familia lui se numărau printre bogătași sau se 
considerau în pragul sărăciei. Spre surprinderea lui 
Bracco, lucrurile începeau să indice a doua variantă. 

— Tu chiar știi, Harlen. Nu-ţi pot explica cât de bine mă 
simt să vorbesc cu cineva care are habar de cifre. La 
naiba, e vorba de un milion de dolari! Pare așa de mult, nu- 
i așa? Apoi, cu o mină mai serioasă: Pe vremuri presupun 
că însemnau mulţi bani, dar acum, gata! 

Fisk părea să se simtă în elementul lui. Luă în râs suma 
despre care discutau: 

— Pe vremuri credeam că m-aș putea retrage la pensie 
dacă aș avea un milion de dolari. Vă vine să credeţi asta? 

Nancy râse de absurditatea ideii: 

— Poate doar dacă intenţionai să trăieşti un an, 
maximum doi după pensionare. Şi nici măcar atât dacă 
aveai proprietăţi imobiliare de întreţinut - și nici măcar nu 
vorbesc despre o întreţinere cu angajaţi permanenți. 
Cameriste? S-o lăsăm baltă. Mă refer doar la o menajeră 
de câteva ori pe săptămână, sau la un grădinar sau poate 
la un ajutor la bucătărie. 


— Şi să nu uităm donațiile politice, adăugă Kathy West, 
pe jumătate în glumă. 

— Şi operele de binefacere, și opera, donațiile la școala 

fetelor, care se numără printre instituţiile cu cele mai mari 
taxe de școlarizare. De fapt, încep să mă cam sperii dacă 
mă gândesc serios la toate astea. 
__ Bracco ajunsese pe punctul de a nu mai suporta litania. 
In viața lui nu-și permisese nici măcar una dintre 
cheltuielile menţionate de ceilalți în ultimele minute. 
Numai că habar n-avea cum să intervină cu un ton degajat 
de genul celui folosit de Fisk, mai ales că era vorba despre 
bani, așa că trebuia să se înarmeze cu speranța că 
partenerul lui avea să obţină până la urmă rezultatul dorit 
de ei dinainte de întâlnire. 

Părând să continue pe aceeași linie, Fisk merse mai 
departe: 

— Eu găsesc cu totul de necrezut faptul că Elliot l-a 
făcut pe soţul tău să apară ca un monstru al lăcomiei. Ar fi 
trebuit să scrie și un alt articol legat de cheltuielile vieţii 
cotidiene. Mie mi se pare că doctorul Ross ar avea toate 
justificările din lume dacă ar părăsi Parnassus - chiar dacă 
el e la cârmă - și s-ar duce undeva unde să fie plătit 
conform valorii lui. 

— De fapt, aproape că a și făcut asta. A dat câteva 
interviuri anul trecut. În mare secret, evident. Nici măcar 
Tim n-a știut. Bracco observă pauza făcută de ea - poate că 
nu intenționase să dezvăluie așa ceva. După aceea însă, 
femeia oftă. Nu vă pot spune cât de greu a fost să mergi 
încontinuu așa, de la un an la altul. Fără economii, fără 
bani puși deoparte pentru educaţia fetelor. lar Malachi a 
continuat să stea la Parnassus doar dintr-un sentiment al 
datoriei. După care brusc ne-am trezit că toată lumea 
crede despre noi că suntem bogaţi. Este o ironie a sorții 
mult prea mare. 

Fisk se oferi să se ducă la Elliot ca să aibă o discuţie cu 
el pe tema asta. 


— Să-l fac cel puţin să vadă situaţia prin prisma voastră. 

— Nu. Mulţumesc, Harlen, e foarte drăguţ din partea ta, 
dar nu cred că ar fi un gest înţelept. N-ar face decât să 
întoarcă acest lucru împotriva noastră cumva. Deși nu prea 
știu cum anume ar putea. 

— Răspunsul e că nu poate, interveni Kathy West. Își 
ridicase mâna pentru a cere nota de plată. In locul tău nu 
mi-aș face iluzii, Nancy. Cel mai bine în cazul unor 
asemenea articole e să le ignori. 

Fisk opri reportofonul și îl băgă înapoi în buzunar. 

— Îmi cer scuze că am abordat un asemenea subiect 
delicat, spuse el. Este o parte a slujbei mele de care nu 
sunt prea încântat. Dar aţi fost de un real folos și prânzul a 
fost fantastic. 

Nancy Ross ridică și ea mâna după nota de plată. Harlen 
și mătușa lui se opuseră, dar ea îi concedie cu un gest pe 
amândoi. Ușurat, Bracco mormăi niște mulțumiri. Zărise 
suma înscrisă - 147,88 dolari, fără bacșiș. Însemna 
jumătate din chiria lunară pe care el o plătea tatălui lui. 

Apoi se ridicară cu toţii în picioare și se sărutară pe 
ambii obraji. Nancy Ross părea să-și fi revenit complet 
după discuţia financiară deprimantă. Cât despre Bracco, el 
strânse mâna lui Nancy, apoi pe cea a lui Kathy, le spuse 
cât de bine se simţise în compania lor. Își dădu seama că, 
într-o anume măsură, ce spunea era chiar adevărul. Pentru 
el totul însemnase o privire aruncată într-un univers 
complet diferit care coexista cu universul lui. 

lar în acel univers, Malachi Ross avea probleme cu 
banii. 


Wes Farrell primi vestea despre doamna Loring de la 
secretara lui Strout cam la cinci minute după ce ajunsese 
la birou. După ce se gândise la informaţie câteva zeci de 
secunde, decisese că nu era cazul să își sune imediat 
clientul ca să-i spună: „Bună, Chuck, aici e Wes Farrell. 
Am vești minunate. O să deshumeze cadavrul mamei tale și 


o să-l ciopârțească în interesul științei”. Nu. Mai bine nu. 

Pentru el însuși însă, vestea era cât se putea de bună și 
un motiv de sărbătorire, unul dintre puţinele pe care le 
avusese în ultimele luni. Încercase fără prea mare tragere 
de inimă să se ocupe de alte treburi până la ora prânzului. 
După ce încuiase ușa biroului și pornise înapoi spre casă, 
își dăduse brusc seama că va avea nevoie de mult mai 
multă voință decât poseda el în acel moment ca să revină 
la birou înainte ca zorii unei noi zile să răsară. 

La prânz mâncă un antricot și o salată de ton, după care 
trase un pui de somn de o jumătate de oră în livingul casei 
sale. Acum era afară, însoţindu-și câinele de treizeci de 
kilograme, un boxer pe nume Bart, la o plimbare în jurul 
parcului Buena Vista. Purta pantaloni de trening, pantofi 
de sport, și un tricou pe care, de la distanţă, se puteau citi 
literele BUSH, iar de aproape se putea vedea, sub ele, o 
înjurătură obscenă scrisă cu litere mici. Lui Farell îi plăcea 
să creadă că în dulapul lui de haine strânsese o adevărată 
colecţie de perle de înţelepciune populară imprimată pe 
diverse obiecte de îmbrăcăminte. 

Soarele se ivise prin perdeaua de nori și ziua ameninţa 
să devină aproape caniculară. Fusese cald cu doar două 
zile înainte, și niciun locuitor din San Francisco nu s-ar fi 
așteptat la o repetare atât de rapidă a fenomenului. Și 
totuși, părea că așa se va întâmpla. Minunile se întâmplau 
mereu. 

Iar printre aceste minuni se număra apariţia iubitei sale, 
Samantha Duncan. În vârstă de aproape patruzeci de ani, 
drăguță, în formă, plină de viaţă, Sam se mutase cu Wes cu 
mai bine de cinci ani în urmă și amândoi considerau 
aranjamentul permanent, deși o căsătorie oficială nu intra 
în vederile lor - Wes mai fusese căsătorit și nu avea 
amintiri prea neplăcute în privinţa asta, iar lui Sam îi 
convenea situaţia așa cum era. 

De îndată ce ajunsese acasă, Wes o sunase la locul ei de 
muncă de la Centrul de Consiliere a Victimelor Violurilor 


de pe Haight Street și o întrebase dacă nu vrea să-și ia 
liber ca, poate, să se angajeze într-o activitate consensuală 
între adulţi - era genul de exprimare umoristică pe care ea 
îl detesta la oricine din lume cu excepţia lui Wes. Numai că 
ea avea treabă și socotea puţin probabilă eventualitatea de 
a pleca de la serviciu. 

Însă acum apăru brusc lângă el și îl luă de mână. Wes se 
opri, o sărută și o ţinu la piept preţ de câteva secunde. 

— Cum ai scăpat? 

— Soarta. Unul dintre voluntari s-a decis să vină la 
lucru. Bart trăgea de lesă, astfel că amândoi se puseră în 
mișcare. Ea se întoarse spre Wes. Deci ce s-a întâmplat de 
brusc e zi de sărbătoare? 

Wes îi povesti, căutând s-o facă să înțeleagă ideea lui 
Hardy, ezitarea iniţială a lui Strout, schimbarea de situaţie 
din acea dimineaţă și efectul imediat și binefăcător pe care 
această schimbare l-ar fi putut avea asupra finanţelor 
personale. Pentru prima dată după aproape cinci ani, se 
putea trezi și el implicat într-un caz de notorietate, prin 
care numele lui să ajungă în ziare, iar prin asta să-și 
atragă mai mulţi clienţi. 

— Dar te-am auzit de mai multe ori că nu-ţi dorești așa 
ceva. 

— Dacă am spus-o, atunci e adevărat, recunoscu el. 
Tocmai aici e problema. Dacă ajungi să fii plătit de o 
mulțime de oameni, atunci te trezești că ăștia vor să 
muncești pentru ei. Iar asta înseamnă secarea resurselor 
de energie. 

— Dar tu mergi oricum mai departe? 

— Trebuie. Ai văzut ce se întâmplă când încerci să ai 
doar cinci sau șase clienţi barosani o dată, așa cum am 
reușit eu. Te trezești devenind un soi de specialist în 
materie de lege. Învârţi de cinci sau șase ori aceleași 
hârtii, cărora le schimbi doar numele și câteva detalii mai 
puţin importante. Prin asta îţi reduci munca cu o cincime 
și îți multiplici cu cinci numărul de facturi emise. Este doar 


un minunat permis pentru tipărirea de bani. Din fericire, 
sunt suficient de bărbat ca să îmi încalc principiile și să-i 
facturez pe indivizi de să le meargă fulgii, evident 
furnizându-le servicii excelente. 

— Evident. Sam își lăsă mâna să cadă. Habar n-am de ce 
te plac. 

— Îţi spun eu: sunt mai amuzant decât ceilalți. Dar aș fi 
și mai amuzant de atât dacă aș avea bani de cheltuit. De 
aici a apărut și planul meu cu cinci clienţi. Doar că uneori 
se întâmplă, așa cum am văzut recent, ca vreo instanţă 
supremă să dea un verdict și atunci totul se răstoarnă cu 
fundul în sus, sursele de bani se epuizează, tu mă părăsești 
și probabil eu mă sinucid. E groaznic, și totul se petrece 
din pricina judecătorilor și a micilor lor decizii definitive. 

— Ce tipi nemernici! replică Sam. 

— Şi două tipe, nu uita, cum de altfel sunt sigur că nu se 
va întâmpla. În fine, mi-am închipuit că e o ocazie bună 
pentru puţină publicitate și o oportunitate nesperată. Pot 
extinde din nou afacerea, apoi o să fiu în stare să aleg 
clienți importanţi care își permit să plătească o avere 
pentru munca mea, după care noi doi o să ne putem 
arunca după voie în valurile vieţii noastre de hedonism 
lipsit de sens. 

— Vorbești ca o persoană îngrozitoare. Ştiai asta? 

— Păi ţi-am tot spus. Asta sunt eu cel adevărat. 

— Cel adevărat care și-a petrecut toate nopţile la birou 
vara trecută încercând să includă procesul Mackey alături 
de celelalte, după care a uitat să-i taxeze pentru toată 
munca depusă? 

— Ştiu. Farrell adoptă o expresie spășită. Aproape că m- 
am concediat singur pentru chestia aia. In plus, planul 
meu adevărat era ca ei să câștige la loterie și să fie atât de 
recunoscători, încât să împartă câștigul cu mine. Nu te 
uita așa la mine - încă e posibil să se întâmple. 

Ajunseseră în vârful unui deal. Sam se așeză, iar Wes se 
întinse pe iarbă și își puse capul în poala ei. Obosit de 


plimbare și îmbătrânit, câinele își odihni botul pe stomacul 
lui Farrell. 

După câteva minute, Sam încetă să mângâie părul lui 
Wes cu degetele. 

— Nu pricep ceva, zise ea. 

— Nu se poate, replică el. Tu pari să pricepi totul. 

— Tu de fapt îţi încerci norocul, nu-i așa? 

— Mă surprinde și mă dezamăgește ideea că tu poţi 
gândi așa ceva. Farrell își duse teatral un deget la frunte și 
vorbi ca pentru sine. O, nu, stai așa! Nu pot fi amândouă. 
Apoi reveni la ea: Mă surprinde, Sam, că poţi gândi așa 
ceva. N-aș încerca niciodată să te flatez în speranţa că-mi 
vei face o favoare sexuală. Dragostea noastră e prea 
prețioasă și prea adevărată. 

— Ar fi trebuit să port bocanci, replică ea. Pe aici, unii 
au obrazul cam gros. 

Wes ridică din umeri. 

— Bine, devin serios. Ce nu pricepi? 

— Toată vorbăria asta despre eliberarea paturilor. Chiar 
și despre doamna Loring. Dismas Hardy spune că unul 
dintre motivele posibile pentru omorârea ei a fost acela de 
a elibera patul de spital. Dar la ce ajută dacă patul e gol? 

— Poate fi așezat altcineva pe el, răspunse Wes. 

— Corect. Asta e ce nu pricep eu. Ai o persoană bolnavă 
pe un pat de spital, apoi persoana moare și a doua zi ai o 
altă persoană bolnavă pe același pat. Plătesc la fel pentru 
același pat, nu? Și atunci de ce ar fi în avantajul cuiva să 
se descotorosească de persoana A în favoarea persoanei B? 
Pur și simplu nu pricep. 

Farrell își ridică puţin capul. 

— Bart, vrei tu să-i explici? Au! Firele astea de păr sunt 
preţioase pentru mine. 

Wes își lăsă capul la loc în poala ei și se frecă în locul 
unde îl trăsese Sam. 

— Dacă devii violentă, atunci să-ţi explic simplu. 
Municipalitatea a încheiat cu Parnassus un contract, 


pentru toți angajaţii ei, de asigurare de sănătate pe baza a 
ceea ce ei numesc cap de angajat. 

— Adică? i 

— Mă bucur că ai întrebat. Inseamnă că Parnassus 
primește o sumă fixă în fiecare lună ca să furnizeze toate 
serviciile medicale angajaţilor municipalităţii înscriși în 
asigurarea care pe angajaţi nu-i costă nimic. Vine ca un 
supliment la angajarea în slujba publică. 

— Bun. Chestia cu patul rămâne în vigoare. 

— Ajung și acolo, te rog. In realitate, Parnassus 
încasează lunar un cec de la municipalitate. Acest cec 
devine parte din venitul lor operaţional general. Pe lângă 
asta, Parnassus folosește alte încasări ca să acopere 
cheltuieli suplimentare, salarii și așa mai departe. Ca 
atare, dacă Parnassus ajunge să fie nevoit să furnizeze un 
serviciu scump pentru un asigurat - cum ar fi 
chimioterapie sau o intervenţie pe inimă -, conducerea 
spitalului are sentimentul că serviciul nu e plătit 
corespunzător. 

— Dar toată lumea a convenit de la început... 

Wes ridică un deget. 

— Nu asta e ideea. Ideea e că există alți pacienți, 
indiferent că sunt angajaţi ai municipalităţii sau nu, care 
au ales o poliţă de sănătate mai scumpă. Pentru acești 
oameni, Parnassus încasează sume frumușele pentru 
serviciile furnizate. 

— Dar oricum încasează sume frumușele lunar de la 
municipalitate. Corect? Tot nu văd diferenţa. 

— Bun, să spunem că un angajat al serviciilor publice cu 
polița de bază își petrece cinci zile în Secţia de terapie 
intensivă. Municipalitatea nu trimite un cec suplimentar 
pentru acest serviciu. Parnassus își primește cei o sută 
cincizeci de dolari pe lună pentru persoana respectivă și 
cu asta basta. Dacă însă o persoană înscrisă în programele 
speciale petrece aceleași cinci zile la Terapie intensivă, 
Parnassus încasează cam cinci miare pe zi. Ca atare, se 


poate susţine că un angajat al municipalităţii care ocupă 
un pat la Terapie intensivă ajunge să coste Parnassus până 
la cinci mii pe zi. 

— Pe zi? 

— Pentru fiecare zi, draga mea. Dacă nu ești atent, 
sumele devin repede astronomice. Și acum să luăm cazul 
lui Marjorie Loring, care se întâmplă să fie un bun exemplu 
pentru discuţia noastră. Era angajată a municipalităţii 
asigurată prin polita obișnuită de sănătate. Dacă din 
întâmplare ea sfidează soarta și se agaţă de viaţă vreo șase 
luni, ajunge să coste Portola cât? Cel puţin o sută de mii, 
poate chiar mai mult. Acum, dacă tu ai conduce Portola, ai 
prefera să o ai pe Marjorie Loring pe acel pat, sau pe 
altcineva care e asigurat printr-un program preferenţial 
prin care se plătește suma integrală cerută de spital? 

Sam nu avu nevoie să gândească prea mult. 

— Dacă nu mai există și altceva, rosti ea, mie se pare că 
Dismas Hardy s-ar putea afla pe o pistă interesantă. 


26 


Se apropia de mijlocul după-amiezii și Glitsky înnebunea 
numai la gândul de a mai mânca un biscuite din orez. 

O pasarelă puţin folosită se întindea de-a lungul 
Palatului de Justiţie către Seventh Street. Glitsky o folosi 
ca să coboare la nivelul solului. Ajuns în colţul străzii, se 
opri să aștepte culoarea verde a semaforului pentru a 
traversa spre Lou's. Voia să facă rost de ceva alune, chiar 
dacă din cauza lor putea face un infarct. Se trezi brusc față 
în faţă cu cei doi inspectori noi de la Omucideri, care se 
apropiau de el pe trotuar. Fisk era îmbrăcat ca un 
manechin, iar Bracco arăta și el neobișnuit de bine. 

— Unde se ţine petrecerea? întrebă Glitsky. Aveţi chef 
de niște alune? 

Venind de la șef, întrebarea nu suna deloc a invitaţie 
politicoasă. Semaforul își schimbă culoarea și cei trei 
bărbaţi porniră împreună să traverseze strada. 

La barul de la Lou's nu existau locuri libere, așa că 
Glitsky așteptă în picioare să i se onoreze comanda de trei 
pungi cu alune și o cană mare de ceai cu gheaţă. Bracco și 
Fisk își cumpărară cafea, după care se îndreptară cu toţii 
către un separeu. Locotenentul se așeză de o parte a 
mesei, iar inspectorii ocupară latura opusă. Glitsky îi 
aruncă fiecăruia câte o pungă cu alune, apoi se apucă săo 
desfacă pe a lui. 

— Deci ce v-a făcut să vă ferchezuiţi așa? 

De vreme ce prânzul cu Nancy Ross și Kathy West 
fusese ideea lui Harlen, Bracco își lăsă partenerul să 
explice. Fu surprins când văzu că locotenentul părea să 
aprobe ideea. După ce Fisk termină de povestit, Glitsky se 
apucă să dea din cap. 

— Deci acum știm ce am bănuit dintotdeauna. Nu ai cum 
să faci bani prea mulţi și nimeni nu crede că are bani 
destui. Altceva? 

Bracco decise că era cazul să intervină. 


— Câteva lucruri, zise el. Primul, poate că ar fi 
interesant de comparat impozitele plătite de Ross în ultimii 
câţiva ani cu cheltuielile familiei. Poate că doamna Ross nu 
și-a dat seama de asta, dar practic ea a mărturisit că ei 
cheltuie mai mult decât câștigă. 

— Şi eu fac la fel, replică Glitsky. Cine nu o face? 
Mestecă o bucată de gheaţă câteva clipe. Deci au luat 
credite mari, și ce-i cu asta? Și ce ar dovedi? Care e 
legătura cu Markham? 

— Dacă Ross lua în vreun fel bani de la Parnassus și 
Markham a descoperit... 

— Te referi la evaziune? Ceva de genul ăsta? 

— Nu știu, recunoscu Bracco. 

Lui Glitsky nu-i plăcea ideea. 

— Nu crezi că ar fi fost concediat pe loc dacă era vorba 
de așa ceva? Luă încă o gură de ceai, încruntându-se. Ceea 
ce mă deranjează este că trebuie să merg pe presupunerea 
că oricine l-a omorât pe Markham în spital probabil nu 
plănuia să-l omoare până ce omul nu a apărut acolo după 
accident. De-asta îmi place Kensing ca făptaș. Nu avea un 
singur motiv. Avea câteva motive bine întemeiate și putea 
profita de marea oportunitate: „În sfârșit!” Pe de altă parte 
- mulțumiţi-vă să mă ascultați, dacă Ross s-a simţit 
într-atât de ameninţat de Markham, încât să-și dorească 
să-l omoare, nu are mai mult sens să ne gândim că ar fi 
încercat mai degrabă să întreprindă el ceva, cum ar fi fost 
să dea peste el cu mașina, în loc să aștepte ca soarta să i-l 
arunce în braţe? Şi dacă soarta nu îl ajuta? Iar cam în zece 
cazuri din zece soarta nu te ajută. 

— Pot să intervin, domnule? rosti Harlen. 

Chipul lui Glitsky se destinse un pic. 

— Poţi. 

— Ross și Markham au lucrat mult timp împreună, așa 
că putea exista o reţea similară de motive cu cea a lui 
Kensing, nu? În după-amiaza asta, noi am reușit să 
scoatem în evidenţă faptul că Ross avea nevoie de slujba 


lui. Dar ceva îl făcuse să-și dorească să plece de la 
Parnassus. 

Pentru Glitsky ideea nu ducea la nicio concluzie. 

— A observat și el ce au observat cu toţii. Locul se ducea 
de râpă. Iar el n-avea chef să se ducă o dată cu restul. 

— Bun. Obiecţiile lui Glitsky începeau să-l irite pe Fisk. 
Dar el n-a putut obţine altă slujbă. Soţia lui ne-a spus că a 
căutat și nu a fost angajat de nimeni. De ce nu? In final, 
cine beneficiază imediat de moartea lui Markham? 
Doctorul Ross, care a preluat slujba cea mai râvnită și 
primește alte două sute de mii pe an ca salariu, doar la 
instalarea în post. 

Glitsky răsturnă punga din mână, își aruncă ultimele 
alune în gură și le mestecă gânditor. 

— Dar noi nu știm dacă au existat probleme serioase - și 
vreau să spun al dracului de serioase - între el și 
Markham. Nu-i așa? 

Cei doi inspectori se uitară unul la celălalt, apoi înapoi la 
șeful lor. 

— Așa e, domnule, zise Bracco. Dar ar putea fi 
interesant să continuăm cercetările. 

— Puteţi cerceta cât vreţi, replică Glitsky. Dar din câte 
știu eu, singurele persoane pe care le avem în încăpere la 
momentul morţii lui Markham sunt Kensing și asistentele 
care nu aveau niciun fel de relație personală cu Markham. 
lar chestia asta cam limitează dramatic câmpul 
cercetărilor, nu credeţi? S-a schimbat situaţia cumva? 

— De fapt, s-ar putea, zise Bracco. leri, în vreme ce 
Harlan aștepta să interogheze pe cineva, eu m-am întors în 
Secţia de terapie intensivă. 

Descrise pătrunderea lui nestingherită în secţie. După 
ce termină, Glitsky se încruntă. 

— La ce oră s-a petrecut asta? _ 

— Cam pe la ora morţii lui Markham. Inceputul după- 
amiezii. 

— Şi cum a fost cu oficiul asistentelor? 


— Înăuntru era o asistentă care ședea la computer. 

— Cât ai stat înăuntru? 

Bracco ridică din umeri. 

— Un minut, plus minus câteva secunde. M-am plimbat 
pe la fiecare pat. 

— Şi nimeni altcineva... 

— Nimeni. M-am dus în spatele asistentei de la 
computer, am deschis ușa și am dispărut. Ceea ce 
înseamnă că oricine putea proceda la fel. 

Chipul lui Glitsky se înnegură. Începu să-i sune telefonul 
celular și el îl smulse cu furie de la centură, își rosti 
numele ca un lătrat, apoi ascultă cu atenţie. Cicatricea de 
la buze îi ieși în evidenţă. Rosti: 

— Eşti sigur? 

În mai puţin de un minut, închise telefonul și privi în gol 
peste capetele inspectorilor. 


Orăşelul Colma, aflat la granița dintre San Francisco și 
tinutul San Mateo, are mult mai mulți morți în cimitire 
decât locuitori vii. 

Hardy stătea în fața uneia dintre miile de pietre 
funerare. Monumentul se găsea la capătul unui șir întreg, 
sub crengile unui copac. Cu permisiunea administratiei 
cimitirului, el fusese cel care plantase copacul acolo, cu 
douăzeci și opt de ani în urmă. 

Era 16 aprilie, ziua când se născuse Michael, primul fiu 
al lui Hardy. Murise șapte luni mai târziu, când căzuse din 
pătuţ. Probabil că fusese prima dată când se ridicase pe 
piciorușe. Cu siguranţă nici Hardy și nici Jane, soţia lui de 
atunci - căsnicia fusese a doua victimă a tragediei - nu îl 
mai văzuseră ridicându-se în picioare. Mersese de-a 
bușilea câteva săptămâni. Doar atât cât să fie filmat pe 
două role de film. 

Așa că lăsaseră în jos marginile laterale de protecţie ale 
pătuţului. Nu de tot. Pe jumătate doar. Modificaseră casa 
în toate felurile pentru protecţia copilului, dar niciunul nu 


se gândise la părţile laterale ale pătuţului. Michael nu era 
încă suficient de mare pentru așa ceva. Însă probabil că 
reușise să se ridice complet în piciorușe. Altfel nu ar fi 
căzut peste balustrada laterală direct pe podea. 

Hardy nu se gândea acum deloc la acele momente, la 
acea clipă îndepărtată care îi marcase pentru totdeauna 
cursul vieţii, cine era el ca persoană și ce devenise. Pur și 
simplu stătea acolo, lângă mormântul fiului său. Nu mai 
stătuse niciodată așa, deși își însemnase mereu data în 
minte și trecuse de multe ori prin Colma. Însă nu reușise 
niciodată să-și facă suficient curaj. 

Astăzi însă ceva îl atrăsese acolo, ceva ce el nu putea 
defini sau la care nu voia să reflecteze. Avea sentimentul 
că scăpa de sub control prea multe lucruri importante din 
viața lui. Poate că spera că alunecarea treptată - spre 
deosebire de o prăbușire bruscă - putea fi oprită. Poate că 
reușea să salveze vieţi astfel. 

O sunase pe Frannie și îi spusese unde se ducea. Își 
dăduse seama că apelul o îngrijorase. Îl întrebase dacă 
voia să-l însoţească. Se simţea bine? 

Habar n-avea răspunsul corect la o asemenea întrebare, 
dar îi spusese că era bine. Că o iubea. Avea să o vadă în 
acea seară, după antrenamentul lui Vincent, când avea să 
revină la viaţa lui normală. 

In centrul orașului, aproape de birou, ziua ameninţase 
să devină iarăși caldă. Până la Shamrock condusese cu 
geamul coborât. Aici însă, cu excepţia copacului plantat de 
el, a eucalipţilor și a chiparoșilor bătuţi de vânt, precum și 
a pajiștilor care păreau nesfârșite, totul era cenușiu - de la 
cerul de deasupra până la aerul care îl înconjura. Cenușiu 
Și rece. 

Era îmbrăcat cu costumul de afaceri și, chiar și cu 
nasturii de la pardesiu încheiaţi până în gât, frigul îi 
pătrundea în oase. Vântul sufla printre arbuștii din jur, 
făcându-i să vibreze cu un sunet mai degrabă intuit decât 
auzit. In unele locuri, norii coborâseră deja până la nivelul 


solului, transformându-se în fuioare de ceaţă care se 
disipau în cenușiul nesfârșit. 

Nu se mai rugase de treizeci de ani. Poate că nici acum 
nu se ruga. Însă se lăsă într-un genunchi, apoi în ambii 
genunchi, și rămase în această poziție câteva minute. Intr- 
un târziu se ridică și privi pentru ultima dată numele 
dăltuit în marmură - Michael Hardy. 

Un nume devenit atât de nefamiliar, de imposibil. 

Inspiră adânc, încercând să se adune. Când se întoarse 
spre mașină, îl văzu pe Glitsky așteptând pe poteca de 
asfalt la treizeci de pași depărtare. 

Locotenentul era îmbrăcat cu haina lui de piele și își 
ţinea mâinile în buzunare. Făcu un pas înainte în aceeași 
clipă în care Hardy se puse în mișcare. Când ajunseră unul 
lângă celălalt, se opriră amândoi. 

— Am încercat să dau de tine la birou, zise Glitsky, apoi 
te-am sunat pe mobil și după aia am sunat-o pe Frannie. 
Ezită o clipă. Ești bine? 

Hardy făcu un gest vag cu mâna în spatele lui. 

— Astăzi ar fi avut douăzeci și nouă de ani. Mi-am zis că 
îi datorez o vizită. 

O pală de vânt îi înfioră pe amândoi. Glitsky așteptă să 
treacă. 

— Asta e cea mai mare teamă a mea, zise el. 

— E un motiv adevărat. 

— Eu mi-am văzut mari cei trei băieţi, Diz. Am învins 
soarta. De ce aș vrea să repet isprava? 

Hardy nu răspunse imediat. 

— Pentru că în cele mai multe cazuri nu acesta e 
sfârșitul. În cele mai multe cazuri, ei ne îngroapă pe noi. 

Glitsky privea undeva, peste umărul lui Hardy. 

— Nu mi-am dat seama exact de ce eram așa de... Nu 
putea rosti gândul din mintea lui. Adică, dacă nu ei ne 
îngroapă? Dacă e ca aici? 

— Atunci faci ceea ce trebuie să faci, răspunse Hardy. 
Presupui că timpul le vindecă pe toate, dar nu mai faci 


parte din acest timp. Apoi, într-o bună zi, ceva din ce 
mănânci are iarăși gust, sau poate simţi cu plăcere cum te 
încălzesc razele soarelui. Ceva. Pornești de la capăt. Ridică 
din umeri. Ai păţit asta cu Fio, așa că știi. 

— Mda, știu. Dar amuzant este că acum mă tem mai 
tare. Nu prea știu să fac faţă fricii. 

— Am observat asta. Pe buzele lui Hardy apăru umbra 
unui zâmbet. Eu l-aș socoti mai degrabă un semn bun, mai 
ales în comparaţie cu felul în care erai înainte de a fi cu 
Treya, perioada aceea lungă de somnambulism de după 
moartea lui Fio. Acum totul contează din nou, nu? Nu-i o 
mare porcărie? 

— Nu, e bine, dar... 

— Fără „dar”, Abe. E bine, punct. Făcu din nou un gest 
către mormântul din spate. Micuţul trebuia să-mi spună 
ceva. Cred că despre asta era vorba. 

Revenind la Glitsky, Hardy își dădu seama că își 
dezgoliseră sufletele și că, de fapt, așa erau ei. Fără a simţi 
nevoie s-o spună deschis, amândoi știau că disputa lor se 
terminase. Poate că între ei mai apăreau divergențe 
profesionale serioase, dar legătura de suflet le era 
asigurată. 

Porniră împreună înapoi spre locurile unde își parcaseră 
mașinile. 

— Mai e ceva, zise Glitsky. Motivul principal pentru care 
am încercat să dau de tine. 

— Anume? 

— A sunat Strout. Cu autopsia lui Marjorie Loring. 

— A făcut-o deja? 

Legistul se mișcase repede, dar Hardy nu era cu 
adevărat surprins. Jackman dăduse clar de înţeles că 
povestea se bucura de prioritate maximă. 

Glitsky dădu din cap. 

— Aveai dreptate. Nu a murit de cancer. 

Un val de ușurare îl inundă pe Hardy - investise 
sufletește mai mult decât își dăduse seama în acele 


rezultate. 

— Şi ce a fost? întrebă el. Potasiu? 

— Nu. Nişte substanţe care relaxează mușchii. Pavulon 
și încă o substanță. Ambele opresc respiraţia naturală. 
Ambele puteau fi administrate doar în spital. 

— Kensing nu a fost în preajma ei, Abe. Era în vacanţă 
cu copiii la Disneyland. Și, înainte ca tu să spui ceva, știu 
că asta nu înseamnă că nu el l-a omorât pe Markham. Dar 
înseamnă ceva, nu? 

Glitsky nu avea nevoie să continue. 

— Noi doi trebuie să avem o discuţie. Spuneai că mai 
există astfel de cazuri? 

Hardy încuviinţă. 

— Încă zece. lar asta e doar lista lui Kensing. Mai 
cunosc cel puţin o asistentă care are propriile suspiciuni. 
Poate că are și niște nume alături de aceste suspiciuni, 
deși aș fi de acord cu tine dacă ai spune că o crimă nu 
înseamnă alte zece. 

— N-am spus asta. 

— Mda, știu. Ți-am citit gândurile. Dar înseamnă că 
există un făptaș, și că acesta nu a fost Kensing. Insă nici 
nu a fost vorba de potasiu, iar eu îmi doream pe undeva să 
fi fost vorba de asta. 

Glitsky îl privi întrebător. 

— De ce? 

— Pentru că dacă Loring și Markham ar fi murit din 
aceeași cauză, atunci ar fi vorba de același făptaș, nu? 

— Posibil, recunoscu Glitsky, dar în ce mă privește, mie 
îmi este suficient. Ajunseseră la mașina locotenentului. 
Acesta se opri în dreptul portierei. Cred că îţi datorez 
scuze. 

— De acord cu tine. Atât? 

Un chicotit scurt. 

— Mai mult nu obţii. Surprinzător însă, Glitsky merse un 
pic mai departe: Tot ce pot spune este că tu nu lucrezi cu 
la fel de mulţi avocaţi ai apărării ca mine. După o vreme, 


devii cinic, chiar și faţă de prieteni. 

Era tristul adevăr, și Hardy îl credea. Putea argumenta 
că el, Dismas Hardy, cel mai bun prieten al lui Abe, nu era 
doar un alt avocat al apărării care recurgea la trucuri 
lipsite de etică doar ca să-și protejeze clienţii. Ştia însă că 
în universul penal un astfel de argument constituia o 
garanţie extrem de subţire și chiar de suspectă. Hardy 
câștigase cel puţin câteva cazuri mai puţin importante pe 
motive tehnice pe care Glitsky, ca poliţist, le-ar fi 
considerat o formă de înșelătorie. 

În urmă cu câteva zile, Wes Farrell își eliberase clientul 
profitând că polițistul care îl arestase pe băiat nu se 
prezentase în instanţă. Din ce știa Hardy, Wes îl scosese 
pe poliţist cu o seară înainte de proces și îl îmbătase bine, 
astfel ca acesta să fie prea mahmur pentru a mai apărea în 
instanță. Dincolo de asta, eminenţele adevărate ale 
baroului, precum David Freeman, n-ar fi ezitat nicio 
secundă să facă tot ceea ce acuza Glitsky. Intimidarea unui 
martor prin implicarea copiilor lui? Dispunerea de zeci de 
deshumări și de autopsii? Scuza cusută cu aţă albă că ai 
avut nevoie de o extracţie dentară de urgenţă în prima zi a 
alegerii unui juriu? Dacă toate acestea îţi ajutau clientul, 
sau dacă amânau procedurile obișnuite pe o perioadă 
substanţială de timp, atunci erau justificate. Chiar dacă, 
moral, erau niște acte condamnabile. Așa cerea etica. 

— Deci încotro mergem din acest punct înainte? întrebă 
Hardy. 

Glitsky n-avea nicio îndoială. 

— La lista lui Kensing. Dacă există un înger al morţii la 
Parnassus, vreau să știu și eu. Între timp, Marlene merge 
înainte cu marele juriu. Am avut o altă surpriză neplăcută 
cam cu cinci minute înainte de apelul lui Strout. 

Îi povesti lui Hardy despre descoperirea lui Bracco 
legată de lipsa de măsuri de securitate la Secţia de terapie 
intensivă de la Portola. 

— Deci oricine putea intra? Asta vrei să spui? 


— Așa pare să creadă Bracco. Glitsky făcu o pauză. Nu 
am chef să urmăresc doi ucigași potenţiali, reluă el. Chiar 
nu am. Ideea îmi repugnă. 

— Şi mie, dar trei ucigași e și mai rău, îi aminti Hardy. 

— Trei? 

— Al treilea era la volanul mașinii. 


Brendan Driscoll își petrecu cea mai mare parte a după- 
amiezii compărând în fața marelui juriu. Era clar că avea 
impresia că înaintea lui depusese mărturie cineva care îl 
ura. Procurorul, domnișoara Ash, păruse pornită împotriva 
lui chiar de la început. Driscoll intenţionase să vorbească 
despre Ross, Kensing, nevasta lui Kensing și toți ceilalţi 
care făceau viața atât de greu de suportat la Parnassus. 

În loc de asta, cucoana voia să afle totul despre relaţia 
lui personală cu Tim, iar chestia asta îl făcea pe el nervos 
din cale-afară. Depusese mereu eforturi extraordinare ca 
relaţia lor să fie menţinută departe de ochii și urechile 
lumii - deși, evident, avuseseră și ei parte de dezacorduri. 
Când lucrai atât de îndeaproape cu o persoană de-a lungul 
unei perioade lungi de timp, fricţiunile apăreau în mod 
inevitabil. Însă, per ansamblu, ei doi formaseră o echipă 
extrem de bună. 

Numai că Ash aflase deja despre nota internă primită de 
el de la Tim și de muștruluiala pe care o avusese de 
îndurat - probabil că sursa pentru toate astea fusese Ross 
- și, în plus, cheltuise o grămadă de timp, în opinia lui, 
explicând ce făcuse el în spital marţea trecută. În cele din 
urmă, înainte ca el s-o poată direcţiona către alte persoane 
cu care Tim avusese diferende, Ash începuse să pună 
întrebări despre corespondența domnului Markham, 
despre gradul de cunoaştere a conținutului acestei 
corespondențe de către el, Driscoll, mai ales în legătură cu 
decizia de a factura municipalitatea pentru serviciile 
oferite pacienţilor asigurati. 

Își zise că femeia nu dispunea de indicii certe. Mai 


degrabă ar fi preferat ca ea să cerceteze alte persoane 
decât această decizie de afaceri care, din punctul de 
vedere al lui Driscoll, nu avea de a face cu altceva în afara 
fluxurilor financiare din companie. Dar dacă asta o 
determina să devieze de la chestiunile personale dintre el 
și Tim, mai ales din cursul ultimei luni, o lună extrem de 
dificilă, atunci poate că el ar fi trebuit să se declare 
mulțumit. Și totuși, ar fi preferat să îndrepte atenţia ei 
contra unuia dintre dușmanii lui personali, și chiar încercă 
asta de câteva ori: 

— ...decizia de facturare a serviciilor către pacienţi era 
în puterea domnului Markham, iar el era clar împotriva ei. 
Dar doctorul Ross... 

— ..„.deși în perioada la care vă referiți domnul Markham 
nu s-a putut concentra așa cum dorea la munca lui pentru 
că soţia doctorului Eric Kensing, Ann, îi cerea atât de 
multe... 

Văzând într-un târziu că Ash nu mușcă din momeală, 
Driscoll abandonă astfel de tentative. 

Însă cu Jeff Elliot povestea era diferită. Driscoll îl sunase 
deja pe reporter cu o zi înainte și stabilise o întâlnire cu el 
pentru a avea o discuţie după ce termina depoziţia în faţa 
marelui juriu. Când ieși de la interogatoriu - un pic mai 
zdruncinat decât se așteptase -, Driscoll se duse pe jos 
până la clădirea Chronicle, unde era așteptat de Elliot. 

Acum avea o ceașcă de cafea în mână și în sfârșit se 
așezase confortabil pe un scaun în spaţiul mic de lucru al 
reporterului. Ştia prea bine împotriva cui voia să se 
îndrepte și, de aceea, tipărise scrisorile lui Markham 
adresate lui Kensing și lui Ross, ca și peste o sută de note 
interne din spital. Toate subliniau nemulțumirea în 
creștere a lui Markham faţă de ceilalţi doi din mai multe 
puncte de vedere. Driscoll nutrea convingerea că acele 
documente puteau furniza mai multe motive foarte 
plauzibile ca să fi dorit cineva moartea lui Tim. 

Elliot răsfoi paginile fără prea mult entuziasm. 


— Materialele sunt bune, Brendan, doar că acum se pare 
că jocul de acolo arată cu totul diferit, rosti el. 

Driscoll se așeză mai bine pe scaun. Își atinse nodul de 
la cravată și își drese glasul. 

— Cum adică? Jocul de unde anume? 

— De la Portola. Se pare că o doamnă care a murit în 
spital cu câteva luni în urmă a fost și ea otrăvită. Din ce 
am auzit, s-ar putea să mai existe și alte cazuri. Îl puse pe 
Driscoll la curent cu cea mai mare parte a celor auzite 
până în acel moment. Așadar, nu mai e nevoie s-o spun, 
chestia asta aruncă oarece umbră de îndoială asupra unor 
motive personale pentru care ar fi fost ucis domnul 
Markham. Poate că a fost doar ultima victimă dintr-un șir 
întreg de crime prin otrăvire de la Portola, caz în care 
motivele cuiva pentru a-l ucide devin irelevante. Nu ești de 
acord? 

— Cred că are sens ce spui. 

Driscoll părea șocat. Timp de trei zile își planificase 
răzbunarea împotriva lui Kensing pentru toate necazurile 
pe care le provocase și împotriva lui Ross pentru că îl 
concediase. Avusese impresia că plănuise totul perfect. Cu 
siguranţă că dispunea de o mulţime de dovezi împotriva 
amândurora. Dacă Elliot ieșea în public cu oricare dintre 
ele, poate că acest lucru ar fi determinat reacția consiliului 
de administraţie de la Parnassus și poate chiar a poliţiei. 

Numai că nu fusese în stare să enunţe clar acuzaţiile în 
faţa marelui juriu și nici măcar acum, în faţa reporterului. 
Nu era drept. 

— Şi acum ce-o să se întâmple? întrebă el. Nu ai nevoie 
de documentele astea? 

— Ba da, evident. Sunt materiale foarte valoroase. Elliot, 
cu siguranţă, nu-și mima entuziasmul. Am vrut doar să fiu 
corect cu tine și să îţi demonstrez că s-ar putea să nu 
recurg la ele prea curând. Hei, nu te pleoști! Parnassus o 
să fie pe prima pagină în continuare pentru tot restul 
anului. Reporterul bătu cu palma stiva de documente. 


Chestiile astea vor constitui o lectură utilă înainte de 
culcare. 

Brendan mai avea o ultimă întrebare. 

— Celelalte decese de la Portola? Asta înseamnă că 
poliţia nu mai crede că Eric Kensing l-ar fi putut ucide pe 
Tim? 

— Cred că au de gând să-l lase în pace o vreme. De ce? 

Driscoll clătină din cap. 

— Nu știu. Cred că am ajuns să fiu convins că el a făcut- 
o. Cu siguranță că avea mai multe motive ca oricine 
altcineva. Cred că va trebui să mă adaptez la realitate. 


Tigers, echipa din liga juniorilor a lui Vincent, își ţinea 
antrenamentul de baseball la doar câteva sute de metri de 
casa lui Hardy. Echipa primise permisiunea de a-și încropi 
un teren într-o zonă altfel pustie a terenului de golf din 
parcul Lincoln, aproape de Clement Street. Hardy nu 
găsise timpul necesar pentru a deveni managerul echipei, 
dar încerca să vină la antrenamente cât de des putea ca 
să-l ajute pe antrenor. Practicase și el același sport în liceu 
și dragostea fiului său pentru joc era o sursă de satisfacție 
în viaţa lui. 

Ajunse înapoi de la Colma la timp pentru a prinde 
exerciţiile de antrenament la bâtă. În zona terenului de 
antrenament nu se vedea nici urmă de ceaţă. Când echipa 
se împărţi pentru exerciţii pe teren, Hardy ieși de pe gazon 
și veni lângă Abe, care îi urmărise de dincolo de ţinta de 
marcare. Mitch, managerul echipei, așeză o linie de 
jucători la a treia bază, de unde Vincent atacă prima bază. 
Abe dădu apreciativ din cap. 

— Băiatul tău se prezintă destul de bine. 

Glitsky sunase acasă și îi invitase pe membrii familiei 
sale să vină la un grătar la familia Hardy. Ca atare, după 
antrenament, se opriră la Safeway și cumpărară fripturi și 
un sos gourmet, chipsuri și salate Caesar, băuturi 
răcoritoare și o cutie cu șase beri. Vincent alese o cutie de 


două kilograme de îngheţată dintr-o vitrină frigorifică, iar 
Glitsky mai luă două pachete cu câte patru cutii de ice-tea 
de arome diferite. 

Hardy stătea în spatele lui Glitsky și a lui Vincent și 
urmărea cum aceștia încarcă produsele pe banda rulantă 
de la casierie. Prin minte îi trecu ideea că Ludovic al XIV- 
lea - marele Rege Soare - nu dispusese probabil de 
asemenea varietate de alimente, de o asemenea vreme, că, 
de fapt, el, Hardy, trăia într-un soi de epocă de aur și că ar 
fi un idiot să uite asta. Chiar dacă uneori epoca în care 
trăia îi frângea inima. 

Își lăsă o mână pe umărul lui Glitsky și pe cealaltă pe 
umărul lui Vincent. 


— Rebecca Simms? Aici e din nou Dismas Hardy. 

Avu impresia că aude surpriza în respiraţia femeii. 
Asistenta Simms fusese destul de explicită data trecută în 
privința faptului că nu mai voia să audă de el și de vreo 
implicare în toată povestea. Hardy merse mai departe 
înainte ca ea să i-o reteze sau să-i închidă telefonul. 

— Știu că e cam târziu, dar mi-am zis că vă datorez un 
telefon. Aţi văzut știrile de la televizor? 

— Nu, răspunse ea. Încerc să nu prea mai privesc la 
televizor. Prefer să citesc. Care știri? 


27 


Jackman răspândi vestea că îi voia pe toţi adunaţi în 
biroul lui înainte de ora opt a dimineţii următoare. Iar ce 
voia procurorul districtual devenea literă de lege. Tăcuţi, 
Bracco și Fisk stăteau sprijiniți de ușa deschisă. Wes 
Farrell și Hardy ședeau la capetele canapelei bând câte o 
cafea, în vreme ce Glitsky se găsea în anticameră lângă 
soţia lui. La câteva minute după ora opt sosi și Jackman, 
însoţit de Marlene Ash și de John Strout. După ce salută 
cordial pe toată lumea, procurorul se duse la birou, se 
așeză și îi făcu un semn Treyei. Ea îl împinse pe Glitsky 
înăuntru și închise ușa după el. 

Jackman nu-și pierdu timpul cu introduceri. 

— Diz, începu el, am auzit că mai ai zece nume pe lista 
aia magică a ta. Presupun că îi vei da această listă lui Abe. 

— Da, domnule. Deja am făcut-o. l-am dat copii și 
doctorului Strout. Şi azi-noapte am discutat cu încă un 
martor potenţial - o asistentă de la Portola - care va vorbi 
cu colegii ei de muncă. Doctorul Kensing a început această 
listă de-abia cu șase luni în urmă. E posibil ca asistenta 
mea să aibă mai multe nume. 

— Iar aici nu sunt incluse și eventualele bârfe, interveni 
Marlene Ash. Am sentimentul că oricine a murit la Portola 
va deveni un caz suspect pentru cineva. 

Jackman încuviinţă din cap. Se gândise și el la asta. 

— De aceea am să-i cer doctorului Strout, aici de faţă, să 
o pună pe una dintre asistentele lui ca să treacă în revistă 
ceea ce mă aștept a fi un val de cereri de exhumare și de 
autopsii. Cel puţin așa, înainte de a merge mai departe, ne 
asigurăm că au existat doctori care să se fi gândit că ceva 
nu era în regulă cu anumite decese. 

— Mult noroc cu chestia asta, rosti Wes Farrell. Vorbiţi 
despre niște indivizi care să treacă peste rezultatele 
efectuate de autopsiile din propriul spital. Nu veţi avea 
parte de prea multă cooperare din partea doctorilor care 


lucrează acolo. Iar cu administraţia, lucrurile vor sta și mai 
Tău. 

— Vor trebui să se conformeze dacă primesc ordin. 

— Evident, ripostă Farrell, dar nu putem determina 
medicii și asistentele să dea glas suspiciunilor dacă nu au 
chef. Sau dacă nu au suspiciuni. 

Jackman nu-și făcea griji în această privinţă. 

— Nu mă înţelege greșit. Nu am chef să mă trezesc cu o 
mare de cereri. 

— Dar o să avem parte de ele, dacă nu de la altcineva, 
atunci de la familii, zise Ash, privind în jurul ei, la ceilalţi. 
Ar fi bine să fim pregătiţi. 

— Bine. Jackman era gata să treacă mai departe. John, 
ce-ar fi să ne pui la curent cu rezultatele tale de ieri, deși 
cred că am priceput cu toţii mesajul de bază? 

Medicul legist se apucă să le explice. Doamna Loring 
fusese ucisă printr-o supradoză de amestec de Pavulon și 
clorhidrat de succinilcolină. Erau două substanţe care 
relaxau mușchii și care, mai ales în cazul cuiva aflat deja în 
comă, puteau simula o moarte naturală. 

— Nu există „puteau”, îl întrerupse Farrell. Nimeni nu s- 
a gândit la așa ceva până ce Diz nu mi-a dat numele ei și 
mi-a spus că ar fi bine să caut. Intenţionam chiar să dau în 
judecată spitalul pentru îngrijire neglijentă și n-aveam nici 
cea mai mică suspiciune că femeia fusese ucisă. 

Strout continuă explicaţiile. Aceste substanţe erau 
extrem de puternice și întotdeauna erau administrate prin 
perfuzie. Dincolo de asta, de vreme ce doamna Loring era 
ţintuită la pat în Secţia de terapie intensivă, nu exista nicio 
posibilitate reală ca ea să fi luat pilule pe cale orală în 
efortul de a-și pune singură capăt zilelor. Nu ar fi avut 
acces la substanţe. Concluzia era că Strout numea această 
omucidere „moarte prin mâna altuia”. Cu alte cuvinte, un 
soi de crimă. 

— Dar fără potasiu administrat? 

Glitsky voia ca acest lucru să fie bine evidenţiat. 


— Fără. Deloc. 

În încăpere se lăsă liniștea, care fu spartă de Jackman. 

— Mie mi se pare că nu substanţele administrate în cele 
două decese sunt cel mai important lucru aici. Și nu vreau 
să speculez înainte de noi descoperiri pe care le-am putea 
face. Mai mult decât diferența de substanţe folosite, 
punctul comun al acestor două omucideri este că părea să 
știe cineva, sau să creadă, că la Portola autopsiile se fac de 
mântuială, atunci când se fac, mai ales în cazurile mai 
evidente. 

— Am cercetat puţin povestea asta, interveni Strout. Se 
pare că reducerile bugetare din spital i-au lăsat descoperiţi 
din acest punct de vedere. Oricum, de regulă, autopsiile nu 
sunt minuţioase în spitale. Tipii de acolo abia dacă 
respectă regulamentul. Nici măcar nu mai au un specialist 
în medicină legală. În loc de asta, fac doar teste de bază în 
laboratorul lor... 

— Asta dacă ajung până acolo, interveni Farrell. 

Strout își înclină capul într-o parte. 

— Sunt de acord că nu se întâmplă mereu așa ceva. 

— Deci care sunt testele standard, John? întrebă Hardy. 

— Pot fi diferite, dar în esenţă discutăm aici despre 
costuri și nivele de complexitate, răspunse Strout. Există 
testul A, calibrat pentru alcool și câteva substanțe comune 
- aspirină, cocaină și așa mai departe. În general, dacă dai 
peste o cauză certă sau una posibilă a decesului la un 
anumit nivel - să spunem că dai peste nivele toxice de 
cocaetilenă, adică amestec de cocaină și alcool, la nivelul A 
-, atunci nu mergi mai departe. Dar dacă vrei să mergi, 
atunci testul B este calibrat pentru un șir de alte 
substanţe. Oricum, fiecare nivel mai profund de testare 
este mai scump. Așa că, dacă dai peste o cauză de deces la 
nivelul zero de cercetare, în cea mai mare parte lucrurile 
se opresc acolo. 

— Şi tu crezi că asta s-a întâmplat aici, cu doamna 
Loring? întrebă Jackman. 


Strout dădu cu vigoare din cap. 

— Categoric da. Nimeni nu a căutat prea mult. Dacă ar fi 
căutat, cineva ar fi descoperit problema. 

— O dată ce ai dat peste cauza decesului, și tu te-ai 
oprit, John? întrebă Marlene. Sau ai mers mai departe? 

— Da, doamnă. Evident că am mers. Femeia făcea 
chimioterapie și lua morfină pentru dureri. Am obţinut fișa 
ei când am primit cadavrul, și am aflat că ea își 
autoadministra morfină în spital. Dar nu a fost nici pe 
departe vorba de doză mortală de vreo altă substanţă. 

— Dar dacă își făcea automedicaţie, interveni Farrell, 
asta înseamnă că era destul de conștientă, nu? 

— Se prea poate, fu Strout de acord. Ştia când o doare și 
când situaţia devenea proastă, apăsa butonul pentru o 
doză de morfină. 

— Care este calibrată dinainte ca dozaj, nu, John? 
întrebă Ash. Iar eliberarea ei este controlată din punct de 
vedere temporal? 

— Corect. N-avea cum să-și administreze o supradoză, 
dacă la asta te referi. 

— Deci nu era în comă? Din cine știe ce motiv, Hardy își 
imaginase că femeia era în comă. Cumva faptul că fusese 
conștientă făcea moartea ei și mai dramatică. Vrei să ne 
spui că era trează și cineva pur și simplu a intrat și a ucis- 
0? 

— Nu știu, Diz. Poate că dormea la momentul respectiv. 
Dar altfel, dacă era în stare de conștienţă? Aș spune cu 
mare probabilitate că da. 

Toţi cei din încăpere păreau cufundaţi în gânduri. 
Procurorul districtual își mișca pur și simplu capul în sus și 
în jos, în sus și în jos. În cele din urmă se opri. 

— Domnule Farrell, vreau să-ți mulțumesc că ai răspuns 
la acest apel atât de matinal. Mă aștept să mai primim 
vești de la dumneata în viitorul apropiat. Apreciez 
cooperarea dumitale. 

Farrell avu nevoie de câteva clipe ca să-și dea seama că 


Jackman îl concedia. Când pricepu, se comportă cu graţie, 
mulțumindu-i procurorului că se gândise să-l invite, apoi 
mulțumindu-i lui Strout pentru eforturile depuse și apoi lui 
Hardy. 

Și Strout vorbi: 

— Clarence, dacă nu mai ai nevoie de mine, am 
sentimentul că mă așteaptă o zi aglomerată și ar fi mai 
bine să îmi văd de treabă. 

După plecarea celor doi, Jackman se ridică și veni în faţa 
biroului, după care se sprijini de marginea lui. 

— Diz, schimbăm informaţii cu tine în cazul Markham și 
tu ești persoana responsabilă pentru că ne-ai atras tuturor 
atenţia asupra doamnei Loring. Îţi suntem recunoscători. 
Dar continuăm să ne așteptăm la o mărturie a clientului 
tău în faţa marelui juriu. Mai ales în lumina acestei liste 
furnizate de el, o listă care deschide o întreagă cutie cu 
mizerii. Privi în jur la Ash și la Glitsky, apoi la cei doi 
inspectori de lângă perete. Dacă dorește cineva ca domnul 
Hardy să iasă, sunt convins că el va înţelege. 

Însă nimeni nu scoase nicio vorbă. Jackman așteptă alte 
câteva secunde, apoi se întoarse către Glitsky. 

— Bine, Abe, știm cu toţii că povestea asta aruncă o altă 
lumină asupra lui Markham. Cum propui să procedăm mai 
departe? 


Când Hardy intră, David Freeman își ridică privirea de 
pe carnetul pe care, fără îndoială, scria o disertaţie 
strălucită. 

— Ah, domnul Hardy! rosti el cu plăcere. Intră, intră. 

Tinea în gură o jumătate de trabuc neaprins. Nasturele 
de sus al cămășii îi era desfăcut, iar nodul de la cravată 
atât de lărgit, încât cravata abia se mai ţinea. Hardy își 
zise că era foarte posibil să fi fost aceeași cravată și 
aceeași cămașă pe care Freeman le purtase cu o zi înainte. 
Jaluzelele erau pe jumătate trase, deși afară se luminase 
demult de zi. Oare Freeman dormise acolo, la birou? Nu ar 


fi fost pentru prima dată, dar Hardy decise să nu întrebe. 
Mai degrabă prefera să nu afle. 

— Voiai să mă vezi? Dacă e vorba de chirie, nu mai 
plătesc nimic, și cu asta basta! De fapt, am plătit deja prea 
mult. 

Freeman îl potoli imediat. 

— Povestea asta cu femeia de la Portola e făcătura ta, 
nu? 

— Poate. 

— Fapt care te face fie cel mai ghinionist nemernic de pe 
planetă, fie cel mai tâmpit. Aș fi curios să știu la ce te 
gândeai când i-ai cerut lui Strout să scoată din pământ 
osemintele bietei femei. 

— De unde știi că eu am fost cu ideea? Și, de fapt, nici n- 
am fost. Wes Farrell a fost inițiatorul, deși recunosc că am 
jucat și eu un rol. 

— Şarada aia de ieri de la prânz, de care poate ai uitat, 
fiind luat de val. John Strout a menţionat atât numele 
domnului Farrell, cât și pe cel al doamnei Loring, și din 
întâmplare am dat peste ambele nume din nou în ziarul de 
dimineaţă. Pe prima pagină, dacă nu mă înșel. 

— Iar eu, dacă mă gândesc serios, parcă am văzut și 
comentariul lui Jeff Elliot. Trebuie să-l sun ca să-i spun să- 
mi ofere un prânz sau ceva de genul ăsta. 

Freeman se lăsă pe spate și îl măsură cu privirea. 

— Nu iei chestia asta în serios. 

Hardy își trase un scaun, îl postă în raza vizuală a lui 
Freeman, apoi se așeză pe el. 

— Ba da. Şi cu tot respectul pe care îl port părului tău 
alb, nu e vorba nici de ghinion, nici de tâmpenie. Am 
verificat ca să văd dacă clientul meu era acolo când a 
murit doamna Loring. E imposibil să o fi ucis el. 

— Da, poate că pe ea nu. Dar poate că ea n-are nicio 
legătură cu Markham. 

— Din punct de vedere tehnic, e adevărat ce spui, dar nu 
și relevant. Femeia are legătură clară cu Markham. 


— Care ar fi aia, mă rog? Din câte înţeleg, și după cum și 
articolul domnului Elliot a scos în evidenţă, doamna Loring 
a ta a murit din pricina altei substanţe și a unei alte 
supradoze faţă de domnul Markham. Chestia asta, în sine, 
indică o altă mână criminală. Res ipsa loquitur, n'est-ce 
pas? Oare să nu-ţi fi dat seama de chestia asta? 

Pe Hardy îl încerca un sentiment neplăcut observând 
direcţia în care îndrepta Freeman discuţia, dar se vedea 
obligat să admire ușurința cu care bătrânul putea lega 
engleza, latina și franceza într-o singură frază cu 
asemenea fluiditate și aparent fără să se fi gândit dinainte 
la exprimare. Nu auzeai așa ceva în fiecare zi. Așa că 
replică pe jumătate zâmbind: 

— Ba da, David, îmi dau seama. Doar că nu văd care e 
problema aici. 

Freeman se aplecă în faţă și își sprijini coatele de birou. 
Își scoase trabucul din gură. 

— Problema e că povestea asta nu dovedește nimic pro 
sau contra clientului tău în privința domnului Markham, 
dar tu pretinzi că o face. În realitate, rezultatul înseamnă o 
presiune și mai mare pe umerii lui Jackman ca să acuze pe 
cineva de la Portola, iar cea mai apropiată persoană ca s-o 
încaseze e chiar doctorul Kensing. 

Hardy clătină din cap. 

— Am stat de vorbă doar cu Clarence. Nu gândește 
deloc așa. 

— O va face. Ai răbdare. 

— Nu cred. O să o caute pe persoana care a ucis-o pe 
doamna Loring, și poate și pe alţi pacienţi de la Portola. 
Apoi o să presupună că respectiva persoană l-a ucis și pe 
Markham. 

— Şi de ce ar face asta? 

— Isuse, David! Pentru că are logică. Nu crezi că ai 
întinde prea tare coarda dacă ai crede că prin spital 
bântuie doi asasini diferiţi? 

Clătinând din cap, Freeman oftă. 


— Cazul lui O.J. nu a întins prea tare de coarda 
credibilităţii? Nu la fel s-a întâmplat cu rochia albastră a 
Monicăi care, culmea coincidenţei, a rămas nespălată atâta 
vreme? Sau renumărarea voturilor din Florida - două sute 
și ceva de voturi din șaizeci de milioane? Crede-mă, Diz, 
oamenii din ziua de azi au niște limite foarte elastice 
legate de credibilitate. Iar eu constat că ești înclinat să 
crezi că ai câștigat deja, că l-ai scos pe Kensing basma 
curată. Îţi spun eu că nu așa stau lucrurile. Nu ai reușit 
decât să aduci întreg personalul de la Portola sub lupă, iar 
aici este și Kensing inclus. Nu poţi ignora acest fapt, și din 
câte aud, chiar asta și intenționai să faci. 

Hardy se uită urât la bătrân. 

— Şi ce sugerezi? 

Freeman fu bucuros să-i dea sfaturi. 

— Focul s-a întețit rău acum, Diz. Curând, cineva se va 
trezi cu cătușe la mâini, căci altfel ne vom confrunta cu o 
revoltă populară. Este cât se poate de probabil să-l dea pe 
clientul tău ca exemplu în cazul Markham, după care să 
sugereze că e posibil ca el să fie vinovat și în restul 
cazurilor, doar că nu o pot dovedi. Ochii bătrânului 
scânteiară pe sub sprâncenele stufoase. Poate că i-ai oferit 
lui Kensing o linie de apărare la proces, numai că acum 
este cât se poate de probabil că va avea parte de așa ceva. 

De fapt, Hardy trăsese concluzia că necazurile lui 
Kensing se cam încheiaseră. Furat de euforia de a fi ghicit 
corect în cazul doamnei Loring, apoi de conversia 
sentimentală a lui Glitsky, Hardy recunoștea acum că era 
posibil să se fi lăsat purtat de val în privinţa unora dintre 
consecinţele rezultatelor autopsiei. Freeman îi reamintea 
acum de vulnerabilitatea și expunerea clientului său, 
ridicat la un nivel și mai periculos de înalt ca înainte. Era 
mai bine ca Hardy să rămână vigilent până la încheierea 
întregii drame. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, zise bătrânul. Dacă în 
urma unei noi autopsii apare iarăși potasiul? Crezi că asta 


îți va ajuta clientul? 

— David, el nu era acolo la moartea doamnei Loring. 
Pricepi? Dacă n-a ucis-o pe femeie, atunci n-a ucis pe 
nimeni. 

— Nu-i adevărat. Asta e o gândire fantezistă. lar acum te 
înfurii, așa cum ar și trebui atunci când constaţi cum 
logica ta se duce naibii. Dar nu te răzbuna pe mine. 
Bătrânul luă iarăși trabucul și îl mestecă gânditor. Ascultă, 
nu vreau să te pleoștesc de tot, chiar nu vreau. Recunosc 
că ai deschis o poartă a posibilităţilor aici, o ușă care poate 
va conduce în direcţia dorită de tine. Sper să se întâmple 
asta. Sper să fie un asasin în serie care se va apuca să-și 
mărturisească toate crimele înainte de apusul soarelui. 
Insă gândește-te puţin la ceva, Diz. Cine a furnizat numele 
morților? Kensing. Dacă a avut atâtea suspiciuni, de ce nu 
a menţionat mai devreme ceva? De ce a așteptat până cea 
devenit suspect în cazul morţii domnului Markham? Nu ţi 
se pare că povestea e un pic prea cusută cu aţă albă? Și nu 
e posibil ca el să fi avut vreun complice la Portola, poate 
pe vreuna dintre asistente, astfel încât să nu fie nevoie de 
prezenţa lui fizică la fiecare deces? Râzi tu, dar niciuna 
dintre aceste întrebări nu e frivolă. Te-ai gândit la 
posibilitatea ca domnul Kensing și una sau mai multe 
dintre asistente să fi primit prime pe sub mână în urma 
eliberării de paturi de pacienţi grav bolnavi care nu 
beneficiau de asigurarea potrivită? Se știe că s-au mai 
întâmplat astfel de lucruri, mai ales în companiile 
flămânde de bani gheaţă. Bătrânul se opri câteva clipe, se 
lăsă pe spătarul fotoliului și bătu darabana în lemnul 
biroului cu degetele. Nu susţin că toate astea sunt și cele 
mai probabile situaţii, Diz. Dar sunt îngrijorat. Și ar trebui 
să fii și tu. 

Hardy se agită stingherit pe scaun. Freeman fusese 
mentorul lui ani de zile și, deși uneori se dovedea deplasat, 
nu era niciodată un tâmpit. Merita să-i acorde toată 
atenţia. 


lar Freeman mai avea ceva de spus. După intensitatea 
glasului, poate că era cel mai important lucru. 

— Din câte înţeleg eu, Diz, cele zece nume de pe lista 
clientului tău au aparţinut unor oameni diagnosticaţi cu 
boli în faze terminale, dar a căror moarte survenea în timp 
relativ îndelungat. Așa e? 

O încuviinţare scurtă. 

— Tocmai de-asta i-a observat Kensing. Au murit prea 
repede, zise Hardy. 

— Deci dacă acest lucru se dovedește adevărat, îţi vine 
vreo altă concluzie în minte, în special în privinţa lui 
Markham? 

Hardy își dădu imediat seama de problemă. 

— Nu se potrivește deloc profilului. Nu suferea de o 
boală în fază terminală. 

— Exact. În sfârșit, Freeman părea mulţumit. Iar acum, 
dacă se dovedește că fiecare dintre ceilalţi zece pacienţi au 
murit de pe urma substanţelor astea care relaxează 
mușchii și nu a potasiului, atunci Markham se afla într-o 
stare total diferită de a celorlalţi. Poate că nu reies 
concluzii de aici, dar povestea asta ridică niște întrebări, 
nu ești de acord? 

— Cum ar fi cine l-a ucis pe Markham și de ce? Adică 
exact ce ne frământă pe noi acum. Hardy se ridică în 
picioare. Şi când mă gândesc că mă simţeam bine acum un 
sfert de oră, ca și cum aș fi înregistrat cine știe ce 
progrese. 

— Te vei simţi mult mai bine când toate ipotezele se vor 
transforma în ceva real, Diz. Ai grijă! 

— Sigur o să am, David. Sigur o să am. 

Dădu să plece, dar Freeman îl opri din nou. 

— Dacă mă gândesc mai bine, există o cale pe care o 
poţi folosi ca să-l ajuţi pe doctorul Kensing. 

— Ascult. 

— Dacă, după cum crezi tu, Clarence și Abe au fost 
stârniţi de diversele posibilităţi generate de descoperirea 


ta cu doamna Loring, poate există o ocazie de a dezgropa 
și mai mult lucrurile fără să trezești suspiciunile cuiva. 
Poate că limbile încep să se dezlege, lăsând să apară la 
suprafaţă perlele. 

Era senzaţia pe care o încercase Hardy de dimineaţă în 
biroul lui Jackman, când sesizase că toţi ceilalți încep să 
creadă că e posibil ca doctorul Kensing să nu fi omorât pe 
nimeni. Însă Freeman avea probabil dreptate când afirma 
că senzaţia nu avea să dureze mult. Dacă voia să profite în 
vreun fel, Hardy trebuia să se miște repede. 


Glitsky n-avea de gând să-și trimită iar bobocii de capul 
lor de data asta. Ştia că inspectorul cel mai în vârstă din 
secţie, Marcel Lanier, își luase examenul de locotenent în 
ianuarie, ocupa un loc fruntaș pe lista oamenilor de 
valoare, iar acum tânjea după o ocazie de a demonstra ce 
poate să facă. In curând avea să preia propria divizie de 
inspectori de omucideri și voia să se facă remarcat. Ei 
bine, acum se ivise și oportunitatea pentru el. 

Ca atare, în vreme ce Bracco și Fisk exersau scrierea de 
mandate de percheziţie pentru arhivele spitalului, Glitsky 
îl lăsă pe Lanier la conducerea departamentului și el se 
duse până la Portola. Acolo ocoli dubele de televiziune 
care se îngrămădeau în parcare și trecu fără să facă niciun 
comentariu pe lângă ciorchinele de reporteri ca să intre în 
holul instituţiei. 

În anticamera biroului administratorului, secretara 
începu să-i spună lui Glitsky că domnul Andreotti nu 
primea reporteri individuali. Urma să ţină o conferinţă de 
presă peste circa o jumătate de oră. Auzind vestea, 
locotenentul își scoase legitimatia și o întrebă pe secretară 
dacă domnul administrator catadicsea să-l primească pe el 
câteva minute chiar în acel moment. 

Andreotti veni spre el înconjurând biroul, cu un rictus pe 
faţă. Prinse mâna întinsă de Abe cu un soi de panică în 
gest. Slăbănog, încărunţit, cu ochii înfundaţi în orbite, 


îmbrăcat cu un costum gri-închis și o cravată de un 
albastru electric, administratorul părea copleșit de groază 
și epuizare nervoasă. Glitsky nu-l putea învinui pentru 
asta. În săptămâna care urmase morții lui Tim Markham, 
necazurile spitalului crescuseră exponențial, culminând cu 
bomba lansată în acea dimineaţă. Nu numai că autopsiile 
efectuate în spital erau socotite acum o treabă de 
mântuială, dacă nu cumva chiar niște acte criminale, dar 
între una și zece persoane muriseră în vreme ce zăceau pe 
paturile lor din Secţia de terapie intensivă. 

Încă nu era ora zece dimineaţa. Grăbit și incapabil de 
concentrare, Andreotti avusese deja discuţii telefonice cu 
reporteri de la Time, Newsweek, USA Today și The New 
York Times. Se întâlnise cu reprezentanţi ai sindicatului 
asistentelor, ai Grupului de Medici de la Parnassus și de la 
Parnassus Health. Iar primarul voia să-l vadă la ora două 
în acea după-amiază. 

Îi oferi un scaun lui Glitsky, apoi înconjură biroul înapoi 
și se așeză pe locul lui. 

— Daţi-mi de știre cu ce vă putem ușura investigația, 
domnule locotenent, începu el. Vom încerca să cooperăm 
pe orice cale putem. Le-am spus același lucru tuturor celor 
de aici. Nu avem nimic de ascuns. 

— Mă bucur să aud asta, domnule. Oamenii mei vor 
apărea în curând cu o listă de cereri care poate părea 
substanţială, incluzând mandate de percheziţie pentru 
dosarele de personal de la Secţia de terapie intensivă, aici 
incluzând perioada de spitalizare a doamnei Loring. 

— Da, bineînţeles. 

— De asemenea, după cum poate știți, există ideea că 
este posibil ca și alţi pacienţi să fi fost uciși aici. Avem o 
listă de lucru de la... 

— Da. E lista lui Kensing, nu-i așa? 

— Da, domnule, așa e. 

— Bine. Presupun că știți ce faceţi, dar pe aici umblă 
vorba că... adică am auzit că el se află pe lista 


dumneavoastră de suspecți pentru uciderea domnului 
Markham? Andreotti rosti fraza de asemenea manieră, 
încât Glitsky nu se simţi obligat să răspundă. Îl lăsă pe 
administrator să aștepte. În fine, rosti Andreotti într-un 
târziu, cred că dacă ar fi după mine mi-aș pune întrebări în 
privinţa unei asemenea liste furnizate de un suspect de 
crimă. 

Dând gânditor din cap, Glitsky își trecu un picior peste 
celălalt. 

— De principiu, în mod normal aș fi de acord cu 
dumneavoastră. Dar, în acest caz, primul nume de pe listă 
a fost confirmat. Doamna Loring a fost ucisă aici. 

— Isuse, am aflat și eu asta! exclamă Andreotti, mai 
degrabă pentru sine. 

— Dar ca să ne înapoiem o clipă la ceva dinainte, 
spuneaţi că aţi auzit că doctorul Kensing este primul 
nostru suspect pentru uciderea domnului Markham. 
Reprezintă acest lucru o opinie des întâlnită printre 
angajaţii de aici? 

— Păi, nu. Adică... Privirea lui Andreotti se plimbă 
dinspre ușă spre Glitsky. Nu vreau să acuz pe nimeni de 
crimă. Doctorul  Kensing se bucura de oarecare 
popularitate aici în rândul personalului medical. 

— Personalul medical? 

— Păi ceilalți medici și asistentele. Este un doctor foarte 
bun, dar... cu principii. Cred că mulţi dintre colegi îi 
admirau integritatea, deși era greu să lucrezi alături de el. 
Nu era un jucător de echipă. 

— Așadar, nu se înţelegea cu administraţia? 

— Nu, categoric nu. Și nu se înţelegea nici cu domnul 
Markham. Nu era niciun secret, să știți. 

— Nu. Am aflat despre asta. Deci el l-a ucis pe domnul 
Markham? Asta credeţi? 

— Păi avea probleme mari cu omul și se găsea în 
încăpere... Andreotti își depărtă palmele. Presupun că m- 
am gândit la asta, deși nu-mi place să o recunosc. 


— Nu-i nicio problemă, replică Glitsky. Dar astăzi nu mă 
aflu aici pentru domnul Markham. Voiam să discut direct 
cu câţiva membri ai personalului și mă întrebam dacă îmi 
puteţi da ceva dosare ale celor care puteau fi la datorie, 
mai ales la Terapie intensivă, în jurul orei morţii doamnei 
Loring. 

— Sunt sigur că pot afla. Mă puteţi lăsa câteva minute? 

Dură mai mult de zece minute, dar când Glitsky zări 
numele Rajan Bhutan, își aminti de el din transcrierile 
după interviurile lui Bracco și Fisk. Îl întrebă pe Andreotti 
dacă Bhutan mai lucra în spital, și, dacă da, unde anume. 


Rajan fu surprins să fie iarăși chemat ca să discute cu 
poliția. Copoii fuseseră atât de des pe acolo în ultima 
săptămână, discutând cu toată lumea... Și când ajunseseră 
și la el, ce mai era de spus? Fusese cu doctorul Kensing. Îl 
îngrijeau pe domnul Lector, când alarma sunase pe 
monitoarele domnului Markham. Nu știa cine intrase în 
încăpere și cine plecase. Primise ordine de la doctorul 
Kensing, încercând să i le anticipeze, dar totul se derulase 
atât de rapid, că el nu-și mai amintea ce ordine primise. 
Deși fusese acolo, evident. 

Intrând în hol, își dădu imediat seama că acest om era 
mai bătrân și mai dur decât ceilalţi. Avea pielea la fel de 
închisă la culoare ca a lui Rajan, dar avea ochi albaștri și 
foarte obosiţi. O cicatrice îi începea chiar deasupra 
bărbiei, continua peste buze și i se oprea sub nara dreaptă. 
Ceva din aspectul individului îl speria, așa că simţi cum 
începe să tremure pe dinăuntru. Își simţi brusc palmele 
umede, așa că și le șterse de uniformă. Individul îl urmări 
cum străbate drumul de la ușă la masa la care stătea el. În 
tot acest timp, nu clipi nici măcar o dată. 

Rajan se opri dinaintea omului și încercă să zâmbească, 
își șterse din nou palmele și întinse o mână. 

— Ce mai faceţi? Aţi vrut să mă vedeţi? 

— Ia loc. Vreau să-ţi pun câteva întrebări despre 


Marjorie Loring. Îţi amintești de ea? 

„Marjorie Loring?” se întrebă Rajan. Da, evident că își 
amintea de ea. Încerca să ţină minte câte ceva despre 
fiecare pacient, deși amintirile i se încețoșau o dată cu 
trecerea anilor. Însă Marjorie Loring nu-i fusese o pacientă 
chiar așa de îndepărtată în timp. Era încă prezentă în 
memoria lui. Își amintea de chipul ei. Trebuia să fie o altă 
muribundă chinuită de suferințe, așa cum fusese 
Chatterjee. 

Insă soarta se îndurase mai repede de ea. 


28 


După discuţia cu Freeman, Hardy nu pierdu nicio 
secundă. Acum revenise la biroul medicului legist unde, 
spre uluiala lui, Strout stătea cu picioarele pe birou și 
urmărea ultimele minute ale unui talk-show de dimineaţă 
pe un ecran mic de televizor. Hardy văzuse ecranul și 
înainte, dar presupusese că este scos din uz, după ce 
probabil fusese folosit ca armă în omorârea cuiva. Strout îi 
făcu semn să-și tragă un scaun și să se bucure și el de 
emisiune. Cele două gazde - un bărbat și o femeie - 
discutau cu un necunoscut pentru Hardy despre un film de 
care nu auzise niciodată. Actorul părea să fi abordat un 
nou domeniu de activitate și tocmai scosese un CD cu 
muzică. Se apucă să interpreteze pe viu cea mai cunoscută 
piesă de pe disc, o chestie absolut banală. Când termină, 
Strout luă telecomanda și închise televizorul. 

— Îmi place enorm de tipul ăla, zise el. 

— De cine? De cântăreţ? 

— Nu. De Regis. 

— Regis? 

— Diz, te rog. Lui Strout nu-i venea să creadă că Hardy 
nu recunoscuse cel mai faimos chip din America. Te-ai 
uitat vreodată la show-ul Millionaire? El e. Ai observat 
cravatele pe care le port de un an de zile? Tipul a inventat 
o întreagă serie de produse. Nevastă-mea spune că arăt cu 
zece ani mai tânăr. 

— Ştiam eu că e ceva la mijloc, zise Hardy. 

— Şi știi de ce îmi mai place de el? Ai observat vreodată 
cât de fericit pare? 

— Nu, nu chiar. Nu mă pot lăuda că îl urmăresc pe 
Regis. 

Strout plescăi dezaprobator. 

— Ratezi multe. Oftă, apoi luă un stilet de pe birou, 
apăsă butonul de deschidere, după care puse lama îngustă 
de oţel înapoi la locul ei. Şi acum, ce te face să revii aici 


așa de repede? Sper că nu vreo altă rugăminte de genul 
precedentelor două. 

— Care ţi-au adus titluri pe prima pagină a ziarelor și o 
mie de dolari câștigați ușor. 

Strout se apucase să-și curețe unghiile cu lama 
stiletului. 

— Adevărul e că mă lupt cu ideea de a-ţi da înapoi banii 
de vreme ce te-ai dovedit atât de aproape de adevăr. A 
meritat să fac treaba aia. După Loring, nimeni nu mă mai 
sună să-l fac pe primul - adică pe domnul Lector. 

— Ei bine, tu faci ce vrei, John. Dacă vrei să-mi dai banii 
înapoi, îi iau. Dar i-ai câștigat cinstit. Câtă vreme te decizi, 
poate că apucăm să discutăm un pic despre Carla 
Markham. 

Strout nu replică imediat. Se mulţumi să închidă stiletul 
și să îl redeschidă. Să-l închidă și să-l redeschidă. 

— Mă cam întrebam când o să vrei să discuţi despre ea. 

— Vrei să spui că există motive pentru care ar fi trebuit 
să o fac? 

— Nu. Nu vreau neapărat să spun ceva. Am dat un 
verdict destul de clar când am spus că e vorba de 
crimă/sinucidere. 

— Dar ceva te face să nu fii liniștit? 

Strout încuviință. 

— Multe mă fac să fiu neliniștit. Ai primit o copie a 
raportului meu, nu? 

Hardy încuviinţă. Îl citise pentru prima dată duminică 
noaptea, apoi din nou, la birou, cu o zi în urmă. Îi intrase 
deja în obicei să citească și să recitească mărturii și 
rapoarte, acolo unde adevărurile adesea zăceau îngropate 
sub chestiuni triviale. 

— Am observat că s-a tras cu arma de jos în sus și din 
spatele urechii drepte spre faţă. 

— Corect. Strout închise iarăși stiletul, după care se 
ridică în picioare și se duse la rafturile pline cu documente 
care se ridicau din podea până în tavan pe peretele din 


stânga lui Hardy. Se așeză cu o coapsă pe tejgheaua 
subţire, apoi scoase un revolver vechi de pe primul raft și 
roti cilindrul. Am mai văzut asta și înainte. 

— Cât de des? 

Strout roti iarăși cilindrul. 

— Poate de două ori. 

— În întreaga ta carieră de treizeci de ani? 

O încuviinţare. 

— Cam așa ceva. Poate de trei ori. 

Hardy se gândi câteva clipe. 

— Deci să înţeleg că doamna Markham era dreptace? 

— Nu. Nici aici lucrurile nu sunt în regulă. Exceptând o 
ușoară legănare a piciorului, medicul legist renunţase la 
jocurile lui. In plus, știi că femeia și-a mușcat partea din 
spate a buzei inferioare. 

— Am văzut. Oare îi pusese cineva o mână peste gură? 

— Adică venise în spatele ei? Posibil, dar în niciun caz 
concludent. Putea foarte bine să-și fi mușcat buza din 
greșeală. 

Hardy nu mai zise nimic câteva clipe. Privi în gol în 
direcţia jaluzelelor venețiene din spatele biroului lui 
Strout. În dârele luminoase ale razelor de soare pluteau 
particule de praf. Cilindrul biblioraftului se mai roti de 
câteva ori. În cele din urmă, Hardy își ridică privirea. 

— Şi atunci de ce a apărut menţiunea legată de 
sinucidere? 

— Avea RFA, reziduuri de foc de armă, pe mâna dreaptă. 
Știu, știu ce-o să spui. Strout își ridică mâna. Nu dovedește 
că ea a tras cu arma. Glonţul care a ucis-o putea doar să o 
plaseze în perimetrul de acţiune al armei. Şi ai sută la sută 
dreptate. Dar a existat o armă lângă mâna ei... Strout se 
lăsă în jos, la nivelul privirii lui Hardy. Nu aveam niciun 
motiv de analiză ca să resping ipoteza, Diz. 

— Deci e posibil să se fi descurcat cineva de minune 
făcând totul să arate a sinucidere? 

— Este posibil, Diz. Cu siguranţă că da. Dar dă-mi voie 


să-ți pun o întrebare. De ce vrei ca ea să fi fost ucisă? 

— Pentru că e singura variantă care mi-a mai rămas. 

— Adică în afara listei tale. 

Hardy clătină din cap. 

— Așa cum subliniază domnul Freeman, nu există o 
corelaţie certă între vreo persoană de pe acea listă și 
ucigașul lui Tim Markham. Dar în ipoteza în care Carla a 
fost ucisă, pun pariu că e vorba de aceeași persoană care l- 
a ucis și pe soţul ei. 

— Dar nu clientul tău a fost ultimul în casa ei înainte...? 

Strout lăsă întrebarea neterminată. 

Hardy oftă. 

— Teoria încă nu e perfectată, John. Lucrez la asta. 


Înarmaţi cu mandatul de percheziţie, Bracco și Fisk o 
abordară pe Donna, funcţionara de la arhiva spitalului 
Portola. Era o femeie de vreo treizeci de ani, puţin cam 
grasă, care începu să se agite după ce află că ei doi erau 
polițiști. Purta un inel înfipt în buzele ei stacojii și un altul 
în sprânceana dreaptă. Lui Fisk îi era clar că lui Bracco nu- 
i făcea plăcere să discute cu ea, așa că preluă iniţiativa. În 
câteva minute ajunseră cu toţii amici. Femeia era 
competentă în ceea ce făcea. În aproximativ o jumătate de 
oră scoase și copie toate dosarele angajaţilor Portola și ale 
pacienţilor din zilele vizate de anchetă. 

După încă o jumătate de oră petrecută într-o sală de 
conferinţe, dispuneau în mare parte de ceea ce credeau ei 
că le ceruse Glitsky să afle. Descoperiseră că asistentele 
de la Terapie intensivă se roteau conform unui program 
destul de regulat, deși în întreg spitalul se găseau mai 
multe asistente decât cei doi inspectori fuseseră lăsaţi să 
creadă la început. Per ansamblu, în cele zece schimburi în 
care existau suspiciuni de moarte prematură pentru 
numele de pe lista lui Kensing, nouă asistente își 
petrecuseră o parte din schimb la Terapie intensivă. Doar 
două persoane fuseseră la datorie în toate cele zece 


situații - Patricia Daly și Rajan Bhutan. 

— Doar că nu știm sigur că vreunul dintre aceste zece 
cazuri au fost omucideri, nu? întrebă Bracco. Nu știm 
decât despre Loring și Markham. 

— Dar știm că Daly nu a fost prezentă în cazul lui 
Markham, nu? replică Fisk. Bhutan însă a fost. Partenera 
lui de schimb a fost - cum o cheamă? 

Femeia era una dintre cele șapte asistente care lucrau 
de regulă la Terapie intensivă, și Bracco îi învățase numele 
pe dinafară. 

— Connie Rowe. 

— Nu-mi dau seama cum poţi ţine minte astfel de detalii. 
Recunosc un nume când îl aud, dar nu-l pot asocia cu 
cineva pentru nimic în lume. 

— E-n regulă, Harlen. De-asta ne-au pus în echipă. Tu te 
pricepi la anumite lucruri la care eu nici nu mă gândeam. 
Cum ar fi povestea cu Donna de acum. Sau când ai căutat 
schimbul de gardă în cazul Loring, chestie pe care eu am 
ratat-o complet. 

Încălzit de laudă, Fisk se ridică și își întinse mădularele. 

— Ce mai contează o jumătate de oră când ne distrăm 
așa de bine. 

Se duseră amândoi la arhive - de-acum erau prieteni 
buni cu Donna - și îi spuseră femeii că mai voiau să 
verifice un schimb. Bracco, omul cu detaliile, își aminti 
data: 12 noiembrie. Marjorie Loring își dăduse ultima 
suflare în cursul schimbului doi, între patru după-amiaza și 
miezul nopţii. 

Degetele Donnei alergară pe tastatură. Apoi ea își ridică 
privirea spre ei. 

— Ciudat, zise ea. Cred că în fiecare schimb la care v-aţi 
uitat ați dat peste numele ăsta, R. Bhutan. E și aici. Căutaţi 
pe cineva anume? 

— Nu, dar numele ăsta tot apare, nu? 

Tânăra femeie bătu darabana cu unghiile vopsite cu ojă 
neagră în birou. 


— Dar ce e cu toate datele astea? Îmi puteţi spune? 

Fisk se aplecă și privi teatral în stânga și în dreapta 
încăperii. 

— Putem, zise el, după care adăugă vechiul clișeu: Dar 
după aceea ar trebui să te omorâm. 

Pentru o fracțiune de secundă, Donna făcu ochii mari, 
apoi chicoti și apăsă tasta de imprimare a fișierului. Fisk 
luă foaia de hârtie și se uită la ea. Observă că acolo apărea 
din nou Connie Rowe, nu Patricia Daly. Cu o privire plină 
de subînţelesuri, îi dădu foaia partenerului său, după care 
reveni la femeie. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Donna. Există vreun 
dosar al doctorilor care au venit și au plecat în cursul 
schimburilor care ne interesează pe noi? 

Femeia se gândi câteva clipe. 

— Păi pacienţii aveau fiecare doctorul lor care venea să 
facă vizita prin saloane. La asta te referi? 

— Nu chiar. Mă refer la toţi doctorii care au intrat în 
Secţia de terapie intensivă în acele zile, din cine știe ce 
motiv. 

— Toţi doctorii? 

Fisk ridică din umeri și îi zâmbi. 

— Nu știu. Intreb doar. 

Limba femeii se plimbă pe inelul înfipt în buză. 

— E posibil să ţină o arhivă în oficiul asistentelor. Poţi 
întreba, deși nu știu de ce ele ar face asta. Să știi că 
doctorii vin și pleacă mereu de acolo. Cred că o astfel de 
evidenţă ar depinde de prea multe lucruri. 


Lui Jack Langtry, șeful echipei de criminaliști, situaţia i 
se părea bizară. 

Cu puţin înainte de ora prânzului, Marlene Ash îl 
invitase în biroul ei ca să discute cazul Carla Markham. 
Când ajunsese acolo, văzuse că un alt bărbat stătea lângă 
procuroare, aplecat deasupra biroului ei și studiind 
fotografiile de la locul crimei. Langtry mirosea avocaţii de 


la o poștă și tipul era clar avocat. După aceea, Ash rostise, 
în chip de explicaţie: 

— Domnul Hardy îl reprezintă pe doctorul Kensing. 
Locotenentul Glitsky și domnul Jackman au fost de acord 
să coopereze cu el în schimbul mărturiei clientului său. Ar 
dori să-ţi pună câteva întrebări. 

Langtry nu știa ce să creadă, dar dacă lui Marlene Ash îi 
convenea situaţia, nici el nu avea nimic împotrivă. 

— Desigur, amice, zise el. Fără probleme. 

Privirea lui Hardy era aţintită asupra pozei color a 
trupului doamnei Markham așa cum fusese el găsit de 
Langtry pe podeaua bucătăriei. Arma se găsea în partea de 
sus a pozei. Hardy puse degetul pe ea. 

— De unde provine arma? 

— Din sertarul din stânga jos al biroului lui Markham, 
care se găsea în încăperea de lângă bucătărie. Cel puţin 
acolo am găsit actul de proprietate, muniţia și materialele 
de curăţat. Avem o poză cu locul undeva în teancul ăla. 

— Cred că am văzut-o. Douăzeci și doi, corect? 

Langtry își ridică privirea din poză, se uită la faţa lui 
Hardy, dar nu scoase nicio vorbă. 

— O aveţi printre dovezi, nu? Câte gloanţe avea 
încărcătorul? 

— Şase, dar am găsit doar cinci cartușe goale. 

Hardy se încruntă. 

— Așadar, au fost trase cinci focuri? 

Langtry ridică din umeri - de unde naiba să știe el? 

— Patru oameni morţi, un câine, câte un glonţ pentru 
fiecare. 

— Unde vrei să ajungi, Diz? 

Hardy se întoarse spre Marlene. 

— Mă gândesc că altcineva a descărcat arma de cinci 
ori, apoi a pus arma în mâna femeii, a tras din nou și a luat 
ultimul cartuș cu el... 

— Şi unde să se fi dus glonţul? interveni Langtry. 

— Nu știu. Pe fereastră? 


— Era închisă. 

— Poate că fusese deschisă cu o noapte înainte. Cum 
rămâne cu copiii? întrebă Hardy. 

Răsfoi prin teancul de poze până la începutul șirului de 
fotografii cu copiii, după care își ridică privirea și se uită în 
altă parte câteva clipe, ţinându-și respiraţia. Langtry 
simţea aceeași stare de rău revăzând pozele. 

— Ce vrei să știi? 

— Doar ce s-a descoperit. 

În vreme ce Langtry îi explică în următoarele câteva 
minute detaliile specifice ale crimei, Hardy răsfoi mai 
departe prin teancul de poze. Când Langtry termină, 
avocatul avea un nou șir de întrebări pentru el. 

— Cât de tare se aude un revolver de douăj'doi? 

— Nu prea tare. Nici pe departe nu seamănă cu un trei 
cinci șapte. Mai degrabă ca un pleoscăit. 

— Dacă tragi un foc într-o casă, noaptea, trezești pe 
toată lumea? 

— Nu știu. Poate că nu. 

— Bine. Încă o întrebare. De ce ar fi deţinut Markham o 
armă douăzeci și doi? 

— Habar n-am, amice. N-are sens în scopuri de 
protecţie. N-ar putea opri niciun ticălos pus pe fapte mari, 
nu? În afară de cazul că focul a fost tras de aproape. Sau 
direct într-un organ vital, cum au fost trase astea de aici. 

— Bine. Hardy mai răsfoi printre poze câteva clipe. Dacă 
nu vă deranjează, Marlene și domnule sergent, aș vrea să 
văd și eu casa. 


Merseră cu mașinile, separat. Langtry îl întâmpină pe 
Hardy în faţa ușii de la intrarea casei Markham. În timp ce 
se chinuia să descuie ușa, un alt bărbat traversă în fugă 
peluza de lângă casa alăturată, făcându-le gesturi 
prietenești cu mâna. 

— Scuzaţi-mă, zise el. V-am văzut așteptând și stând pe 
verandă. Ar trebui să știți că nimeni... nimeni nu mai 


locuiește aici. 

— Da, domnule, mulţumim. Langtry își scoase portofelul 
și legitimaţia, pe care i le arătă omului. Poliţia. Știm totul. 
Și dumneavoastră sunteţi...? 

— Vecinul de colo. Frank Husic. Omul făcu un gest spre 
casa lui. Supraveghez și eu situaţia. 

— Apreciem asta. Vă mulţumim, zise Langtry. O să 
aruncăm încă o privire înăuntru. 

— Bun, daţi-i drumul! Îmi cer scuze că v-am deranjat. 

— Nicio problemă. 

Ajunseră înăuntru, în bucătărie. Hardy se opri pe 
conturul victimei desenat cu cretă peste modelul mexican 
al podelei de gresie. Încăperea era scăldată în lumina 
caldă a soarelui. Razele pătrundeau de sus printr-un 
luminator și tăiau un dreptunghi mare și strălucitor pe 
podea în faţa cuptorului. Deasupra chiuvetei se vedea o 
fereastră dublă, iar în spatele chiuvetei se deschidea o 
cămară bine iluminată natural. Un coridor scurt pe lângă 
frigider - acolo unde fusese ucis câinele - ducea spre o ușă 
de acces în spatele casei, pe jumătate din sticlă. 

Langtry ședea în spatele lui Hardy pe un scaun de 
sufragerie pe care și-l trăsese de la masă. Hardy se lăsă 
într-un genunchi. Se ridică, se duse la chiuvetă, desfăcu 
ivărul ferestrei și ridică geamul din partea dreaptă. Păși în 
lateral și procedă la fel cu geamul din stânga, după care 
reveni la conturul desenat cu creta. 

— Dacă stau aproape de podea aici și trag un glonţ prin 
oricare dintre ferestre - Hardy părea să vorbească pentru 
sine nu lovesc casa alăturată. Lovesc cerul. Vrei să-mi faci 
încă o favoare? Rămâi aici, în bucătărie, câteva clipe. 

Langtry se conformă și Hardy ieși din bucătărie prin 
sufragerie. Pașii lui se auzeau clar pe scara centrală: 

— Numără până la zece și apoi strigă-mă câte poţi de 
tare, zise el. 

După încă un minut, Hardy reveni în bucătărie. 

— Te-am auzit, dar foarte slab. Eram în camera lui lan. 


— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că nimeni nu s-a trezit atunci când Carla și 
câinele au fost împușcați. Înseamnă că s-a tras în câine ca 
să nu latre, adică singurul lucru care are sens. 

— Şi atunci de ce sunt împușcați și copiii? 

— Se teme să nu se fi trezit careva. Ori asta, ori copiii 
știau că el e aici atunci când s-au dus la culcare. Numai că 
ei dorm. Împușcăturile nu au fost auzite. Cu toate astea, 
situaţia e prea riscantă. Așa că primul e lan, iar arma este 
amortizată cu perna. Apoi fetele. Cum ţi se pare? 


Hardy n-avea de gând să discute cu un martor cu 
polițistul de faţă. Îl urmă pe Langtry cu mașina câteva 
străzi, apoi claxonă scurt în semn de la revedere și se 
întoarse pe strada lui Markham, unde parcă mașina, cobori 
și ciocăni în ușa casei lui Frank Husic. De vreme ce îl 
văzuse pe Hardy mai devreme împreună cu Langtry și cu 
legitimaţia acestuia, locatarul casei presupuse că și Hardy 
era polițist. Avocatul îl lăsă pe individ să creadă ce vrea. 

Husic îl invită înăuntru și îi oferi ceai cu gheaţă, ofertă 
pe care Hardy o acceptă. Apoi ieșiră amândoi prin ușa din 
spate către o verandă solidă construită din lemn. Hardy nu 
știa dacă mai văzuse vreodată o asemenea explozie de flori 
atent îngrijite. Husic le plantase în jurul verandei în sol și 
în ghivece așezate pe lemnul verandei. Acum, la sfârșitul 
lui aprilie, florile se deschiseseră în toată splendoarea lor. 
Însă Husic lăsase un spaţiu gol în centrul verandei, unde 
așezase o masă din fier forjat, umbrită de o umbrelă 
imensă din pânză. Se așezară amândoi confortabil pe niște 
scaune pliante. 

Din transcrierile pe care le citise, Hardy știa că Husic 
era un fost dentist ieșit la pensie, în vârstă de șaizeci și doi 
de ani. Omul avea un ten sănătos și părul încărunţit bine 
tuns. În acea zi era îmbrăcat cu pantaloni bleumarin, 
pantofi de pânză fără ciorapi și o cămașă cu nasturi. Doi 
dintre acești nasturi erau deschiși la gât. Omul părea 


prietenos, inteligent și plin de solicitudine. Hardy își notă 
în minte că, dacă se ajungea la așa ceva, Husic ar fi fost un 
martor redutabil. 

— Da, am auzit focul de armă, zise el. E la o aruncătură 
de băț depărtare de aici. Am povestit deja chestia asta 
poliţiei, să știți. 

Hardy știa, dar una dintre frustrările majore resimtite de 
el se lega de modul defectuos în care fuseseră luate unele 
dintre interogatoriile lui Fisk și Bracco. Se întrebă dacă 
inspectorii auziseră vreodată de conceptul relativ simplu al 
întrebării martorilor unde fuseseră aceștia, ce văzuseră 
sau crezuseră și ce făceau ei la momentul crimei. Doar nu 
era vorba de cine știe ce muncă sofisticată de politie. Iar 
interogatoriul lui Husic - o simplă sporovăială despre flori 
și investiţii, aproape fără nimic despre ce se întâmplase în 
ziua morții lui Markham - fusese unul dintre cele mai 
proaste exemple în acest sens. 

Așa că avea multe goluri de umplut. 

— Îmi dau seama de asta, replică Hardy. De fapt, am 
citit transcrierea acelui interviu, dar mie îmi place să 
abordez lucrurile un pic altfel. Tocmai aţi rostit „foc de 
armă”. Aţi auzit unul singur? Credeam că aţi rostit cifra 
„trei” undeva. 

Husic sorbi gânditor din ceaiul lui, apoi lăsă cana cu 
atenţie pe masă. 

— Au întrebat și ei asta, dar mă tem că nu am un 
răspuns bun. Cred că le-am spus celorlalţi ofiţeri că eram 
în pat în acele momente, destul de obosit după o zi 
petrecută la Carla. Vă spun eu că emoţional eram stors ca 
naiba. Dar voiam să fiu la dispoziţia ei dacă avea nevoie de 
mine. Se bătu ușor cu palma peste frunte și făcu o faţă 
lungă. Dar asta nu răspunde la întrebarea dumneavoastră, 
nu-i așa? Îmi cer scuze. Dacă ești dentist, îţi petreci 
întreaga viaţă în conversații cu oameni care nu-ţi pot 
răspunde. Chestia asta îţi afectează maniera de a discuta... 
iar o iau razna. Bun. Câte focuri am auzit? În mod distinct, 


unul singur. 

Hardy privi peste peluza despărțitoare până la ceea ce 
știa că era bucătăria familiei Markham. Constată că 
lăsaseră ferestrele deschise la plecarea lor de acolo. 

— Mi-am zis că e un pocnet de ceva ca urmare a unei 
dispute sau ceva asemănător. Vreau să spun că într-un 
astfel de cartier nu te gândești imediat la un foc de armă. 

— Dar e posibil să fi auzit trei? 

— Păi să știți că asta e o ciudăţenie. Niciunul dintre 
zgomote nu a fost puternic. Eu ţin minte trei, dar când 
revin la acele momente și încerc să le disting, mai degrabă 
am auzit unul și ţin minte două. Nu are sens ce spun, nu? 
Vreau să spun că în mod clar ultimul a fost ceva - m-am 
ridicat în capul oaselor în pat dar primele două au fost 
aproape ca și cum le-aș fi visat, știți la ce mă refer? 

— Desigur. Hardy dădu din cap. Sirena care se 
dovedește a fi alarma de la ceas. Însă își spuse că acum 
putea fi vorba de cele două focuri care le uciseseră pe fete 
- chiar acolo, la douăzeci de metri depărtare apoi de 
ultimul foc tras prin fereastra deschisă de la bucătărie, un 
foc care s-ar fi auzit mai tare. Dar eraţi în pat când le-aţi 
auzit? Vă amintiţi ce oră era? 

— Da, precis. Ceasul de la patul meu arăta zece 
patruzeci și două. Îmi amintesc că am fost extrem de 
frustrat. Nu adorm ușor de când s-a dus Meg, acum patru 
ani, și, dacă mă trezesc, de obicei nu mai reușesc să dorm. 
Stau treaz ca o cucuvea. lar martea trecută, cu tot stresul 
acumulat, m-am întors de la Carla și am băut un pahar de 
vin, dar abia dacă am reușit să ațipesc. Apoi, cu focul de 
armă... 

— Aţi rămas treaz tot restul nopţii? 

— Până la ora trei, cel puţin. Sunt ore extrem de lungi 
de la unsprezece la trei. 

Hardy scoase un sunet de compasiune. 

— Le cunosc destul de bine și eu. Și când v-aţi decis în 
sfârșit că a fost vorba de focuri de armă? 


— O, abia a doua zi de dimineaţă. Amintirile îl copleșiră 
câteva clipe. Doamne, ce groaznic... 

— Aţi fost apropiat de familia Markham? 

Omul ezită. 

— Păi de Carla aș spune că da. Tim era cam prea 
ușuratic, cel puţin pentru mine. Revenind la amintiri mai 
vesele, chipul omului se lumină. Însă Carla venea uneori să 
mă ajute la grădinărit. Beam cafea... și purtam niște 
discuţii foarte interesante. Nu-mi vine să cred... 

Își lăsă capul în jos și îl clătină. Când își ridică privirea 
la loc, ochii lui deveniseră sticloși. A 

Hardy păstră tăcerea alte câteva clipe. In cele din urmă, 
întrebă încetișor: 

— Deci nu v-aţi dus să vedeţi cauza zgomotului după ce 
l-aţi auzit? 

— Nu. După un minut, m-am dat jos din pat și am privit 
pe fereastră, evident, dar totul era nemișcat. Cumplit de 
nemișcat. 

— Vă deranjează să-mi spuneţi ce aţi văzut, mai exact? 

— Păi nimic neobișnuit. Casa Carlei chiar acolo. Husic 
părea nedumerit de întrebare. Doar casa ei. 

„Nu casa «lor», observă Hardy în gând. Doar casa «ei».” 

— Dar știam că oamenii veniseră la ea și, dacă plecaseră 
cu toţii acasă, n-aveam eu de gând să o deranjez, oricum 
nu în acea noapte. Mi-am zis că e mai bine să o las să 
doarmă. 

— Deci era întuneric? 

Din nou nedumerire. 

— Păi... nu. Luminile erau aprinse în bucătărie și îmi 
amintesc că și pe veranda din faţă. Apoi era aprinsă și 
lumina din holul de la etaj. Husic se întoarse și arătă cu 
mâna. E cea din mijloc, de sus. 

— Şi atunci ce aţi făcut? 

Husic expiră cu putere. 

— Îmi cer scuze, domnule Hardy, dar nu v-am spus deja 
toate astea în prima mea declaraţie? 


— Poate că nu aţi spus totul, domnule. Vă mai pot răpi 
cinci minute? Aș aprecia enorm gestul. 

Un alt oftat, după care Husic cedă. 

— Am deschis televizorul la emisiunea lui Letterman. Mi- 
am zis că dacă aș putea să mă amuz cumva, poate reușesc 
să adorm. Însă nimic nu mă putea face să râd în acea 
noapte. Nici măcar Dave. Mă îngrijora Carla și nu mi-o 
puteam scoate din minte. Ce avea ea să facă din acel 
moment înainte? Absent, Husic întinse mâna după cană și 
amestecă gheaţa dinăuntru cu degetul. Însă nu mai 
puteam face nimic în acea noapte, știți. Trebuia să aştept 
și să las timpul... În fine, eram încă treaz, așa că am ieșit 
aici - vedeţi mica mea seră de colo? - și am lucrat la 
minunaţii mei bonsai timp de o oră, poate două. Apoi - 
cred că se făcuse aproape ora două - am văzut luminile 
stinse. Așadar, Carla se culcase, sau cel puţin așa credeam 
eu atunci, după care am putut și eu să adorm, în fine. 


29 


Prima scrisoare era datată cu aproape șapte ani în urmă. 


Parnassus Medical Group 
Embarcadero Center 
San Francisco, California 


Stimate domnule doctor Kensing, 

Această scrisoare parafează deciziile convenite prin 
acord mutual de către dumneavoastră, Parnassus 
Physicians’ Group și Parnassus Medical Group 
(denumite, în mod colectiv, „Grupul”) în urma ședinței 
comitetului disciplinar care a avut loc săptămâna 
trecută. Aţi recunoscut că, de când ați început relația 
profesională cu Grupul, din când în când și în diverse 
împrejurări aţi consumat cantităţi nespecificate de 
morfină și Vicodin pentru uzul personal. In plus, aţi 
recunoscut că sunteţi un alcoolic ale cărui performanţe 
medicale, diminuate în anumite circumstanțe din 
pricina consumului de alcool, au fost în mai multe 
rânduri sub standardul unei asistenţe medicale 
rezonabile. 

Grupul vă recunoaște talentele remarcabile de 
medic și de profesionist al comunicării cu pacienții și 
înainte de descoperirile recente amintite mai sus v-a 
considerat un membru valoros al comunității. Datorită 
acestei evidenţieri, după o lungă dezbatere și împotriva 
dorinței directorului medical, comitetul disciplinar al 
Grupului a decis ca, de această dată, să vă sancţioneze 
cu mustrare scrisă, renunțând să vi se rezilieze 
contractul de muncă și să vi se aducă acuzaţii oficiale 
de natură penală. Condiţiile pe care le aveţi de 
îndeplinit sunt: 1) veţi înceta imediat și pentru 
totdeauna consumul de alcool și de narcotice, cu 
excepţia acelor medicamente care vă pot fi prescrise 
din când în când oficial de către un alt medic pentru 
scopuri medicale legitime; 2) vă veţi oferi voluntar 
pentru testarea aleatorie a urinei în scopul 


determinării prezenţei de droguri și alcool în corp; 3) 
veţi accepta imediat recomandările terapeutului pe 
probleme de abuz de substanțe periculoase și veţi 
participa la orice programe recomandate de către 
Grup; 4) pe parcursul următorului an calendaristic, în 
plus faţă de vizitele regulate la terapeutul numit de 
către Grup, veţi participa zilnic la un așa-zis program 
în 12 pași, aprobat de către Grup, prin care vă veţi vei 
rezolva problemele legate de dependenţa de substanţe 
periculoase; 5) după primul an de terapie, dar pentru 
tot restul contractului dumneavoastră de muncă cu 
Grupul, veţi participa la câte astfel de programe în 12 
pași vor fi socotite necesare de către Grup, fără ca 
aceste programe să fie însă programate cu o frecvenţă 
mai mică de o dată pe săptămână. 

Vă  recunoașteţi de bunăvoie culpabilitatea în 
chestiunile de mai sus și consimţiţi că orice încălcare a 
vreunui punct convenit mai sus va duce la concedierea 
dumneavoastră imediată din cadrul Grupului, fără 
posibilitate de contestare, precum și la posibila 
intentare de procese penale și civile împotriva 
dumneavoastră, după cum se va considera de cuviinţă. 

Al dvs., cu sinceritate, 
Timothy G. Markham 


Parnassus Medical Group 
Embarcadero Center 
San Francisco, California 


Stimate domnule doctor Kensing, 

Luând în consideraţie abordarea, mai degrabă 
fraternă decât militantă, pe care am sugerat-o Grupului 
pentru a vă da o mână de ajutor în rezolvarea 
problemelor pe care le-aţi avut în ultimii ani - și, aș 
adăuga eu, împotriva unor obiecţii la nivel înalt, aș 
vrea să vă cer la modul personal să vă temperati tonul 
critic al remarcilor dumneavoastră, atât în fața 
colegilor, cât și în faţa presei, legate de diversele 
noastre politici interne în ceea ce privește 
nomenclatorul medicamentelor. Nu încerc să vă reduc 


la tăcere sau să vă obstrucţionez dreptul la liberă 
exprimare, dar cred că sunteţi la curent cu dificultăţile 
financiare pe care le întâmpinăm în diverse zone de 
activitate. Ne dorim să menţinem solvabilitatea 
Grupului ca să putem continua furnizarea de servicii de 
asistenţă sanitară de nivel înalt majorităţii asiguraţilor 
noștri. Evident că nu suntem perfecţi, dar măcar 
încercăm. Dacă aveţi sugestii cu privire la îmbunătăţiri 
posibile sau dezacorduri majore cu politica Grupului, 
voi li fericit să le discut cu dumneavoastră oricând. 
Cu sinceritate, 
Timothy G. Markham 


Parnassus Medical Group 
Embarcadero Center 
San Francisco, California 


Stimate domnule doctor Kensing, 

Am fost informat că intenţionaţi să apăreţi în cadrul 
programului de televiziune Bay Area Beat. Permiteţi-mi 
să vă amintesc că diversele comisii medicale din cadrul 
Physicians’ Group au încheiate convenții de 
confidențialitate. Orice încălcare a acestor acorduri de 
confidenţialitate va fi considerată un motiv de 
concediere. Ca o notă personală, sunt convins că 
sunteți conştient de negocierile dure pe care le purtăm 
cu municipalitatea în acest moment. Găsesc apariţiile 
dumneavoastră publice și comentariile negative despre 
unele dintre politicile Grupului ca fiind un semn al 
lipsei de recunoștință și moralitate, având în vedere 
compasiunea și ajutorul pe care vi le-a oferit Grupul în 
trecut. 

Cu multă sinceritate, al dumneavoastră, 
Malachi Ross 
Președinte și director medical 


Panassus Medical Group 
Embarcadero Center 
San Francisco, California 


Stimate domnule doctor Kensing, 

Faptul că refuzaţi să prescrieţi Sinustop pacienţilor 
dumneavoastră care suferă de alergie reprezintă, 
desigur, prerogativa și decizia dumneavoastră. Dar 
este un medicament util și eu am aprobat includerea 
lui în nomenclator. Eforturile dumneavoastră continue 
de a submina profitabilitatea Grupului prin punerea la 
îndoială a deciziilor mele sunt inadecvate. Am avut 
destulă răbdare cu dumneavoastră în această privinţă. 
Următorul eveniment de acest gen va avea 
repercusiuni disciplinare. 

Malachi Ross 


— De unde ai făcut rost de toate astea? îl întrebă Hardy 
pe Jeff Elliot. Răsfoi paginile pe care le avea în față, un 
teanc de peste douăzeci de foi de hârtie. Stăteau la tejghea 
la Carr's, o cafenea fără cine știe ce ștaif de pe Mission 
Street, lângă clădirea Chronicle, un local care probabil 
avea să intre curând în faliment din pricina deschiderii în 
vecinătate a unei cafenele Starbucks. Mai ales prima 
scrisoare. Isuse! 

În ochii lui Elliot apăru o sclipire. 

_ — După cum știi, Diz, nu pot da numele surselor mele. 
Insă Hardy nu avea cine știe ce investigaţie de efectuat ca 
să dea peste nume. 

— Driscoll. Secretarul lui Markham. 

Sprâncenele lui Elliot se ridicară câţiva milimetri. Hardy 
știa că îl putea lăsa oricând pe Jeff în fundul gol la pocher. 

— De ce spui asta? 

— A ieșit în evidenţă de câteva ori. A fost concediat și 
probabil că și-a dat seama în avans de mutare. Așa că și-a 
trimis prin e-mail mesajele acasă în caz că voia să se 
răzbune ulterior. Sau pur și simplu ca să distrugă pe 
careva din pura plăcere a gestului. 

Elliot se scărpină în barbă. 

— Fără să neg sau să confirm bănuiala ta legată de 
sursă, pot să spun că reprezintă visul oricărui reporter. 
Vrea să se răzbune, e bârfitor și tânjește după atenţie. 


Cred că mi-a dat cinci sute de pagini de documente. 

— Toate despre Kensing? 

— Nu, nu. Elliot râse simțind panica lui Hardy. Nu, din 
câte am citit, se referă la toată lumea din Parnassus. 

— Marlene Ash știe despre ele? 

— Ar încerca să pună laba pe ele dacă ar ști, deși, 
evident, nici ei nu i-aș putea da nimic. Sursei mele i-am 
spus însă că, dacă vrea să păstreze controlul asupra 
informaţiilor, ar fi bine să le descarce pe suport magnetic 
și să le depoziteze undeva unde Marlene și Glitsky nu s-ar 
gândi să le caute. 

— Şi totuși, le-ai adus aici. 

— Știu, replică Elliot. Uneori îmi place munca mea. 

Hardy luă lingurița și amestecă în ceașca de cafea. 

— Ştii că oricine le putea scrie. Poate că nu sunt 
autentice. 

— Ai dreptate. Poate că nu sunt. Dar acel cineva ar fi 
trebuit să se miște cu o viteză remarcabilă ca să le scrie pe 
toate într-o singură săptămână. 

Hardy încuviință. De fapt, n-avea nicio îndoială că 
scrisorile erau autentice. N-aveau să fie niciodată 
acceptate ca dovadă în instanţă - nu fără scrisorile 
originale și semnăturile autorilor dar aici nu era vorba de 
sistemul legal. Aici era vorba de jurnalism și Jeff putea 
decide să le accepte dacă socotea sursa suficient de 
credibilă. 

— Şi ce ai de gând să faci cu ele? 

Aici era punctul-cheie și amândoi știau asta. Jeff îl 
sunase pe Hardy din curtoazie pentru că era avocatul lui 
Kensing. În lumina interesului public extraordinar legat de 
tot ceea ce avea de a face cu Parnassus după moartea lui 
Markham, Elliot îi spuse lui Hardy că problemele lui 
Kensing legate de abuzul de substanțe periculoase 
constituiau subiecte tari de știri. 

— Pe de altă parte, continuă el, după povestea cu 
doamna Loring, situaţia s-a încins considerabil. Dacă 


există un ucigaș în serie la Portola, astfel de documente îl 
compromit pe Kensing. lar eu nu am chef să declanșez 
chestia asta, Diz, căci îmi place de bunul doctor și nu 
vreau să-l ruinez definitiv, dar dacă se dovedește că 
documentele reflectă ceva important, nu voi avea de ales. 

— Şi cum ar putea reflecta ceva important, Jeff? 

— Dacă era drogat atunci când lucra la cazul Markham 
în Secţia de terapie intensivă? 

Hardy trebuia să recunoască faptul că era posibil, și asta 
ar fi pus capac cazului. 

— S-a sesizat cineva în legătură cu această posibilitate? 

— Nu. Dar să-ţi spun ceva. Dacă sursa mea chiar a citit 
majoritatea acestor pagini și se gândește suficient la 
poveste, prevăd că va ieși la rampă cu posibilitatea. 

Hardy clătină din cap, minunându-se de capacitatea 
oamenilor de a face rău doar din simplă plăcere. Eric 
Kensing era doar unul dintre cei două sau trei sute de 
doctori de la Parnassus, numai că, din nefericire pentru el, 
se intersectase cu Driscoll. Poate chiar mai important, 
comisese păcatul capital de a se lua la trântă cu șeful lui, 
cu care Driscoll se identifica în mare măsură. 

Insă prin minte îi trecu un alt gând. Poate că Driscoll 
avea un motiv mult mai bun de a scoate în evidenţă 
personaje precum Kensing sau altcineva în afară de a-i 
pedepsi pentru greșeli trecute reale sau imaginare. Poate 
că pur și simplu încerca să evite atragerea privirilor 
asupra lui însuși. 

— La ce te gândești? 

Elliot îl urmărise cu atenţie. 

Hardy divagă: 

— La nimic special, în afară de cazul în care îmi vei mai 
spune ceva despre celelalte patru sute și nouăzeci și cinci 
de pagini. 

— Nu am ajuns la ele încă. Nu pot citi așa de repede. 
Scrisorile lui Kensing au ieșit destul de repede în evidenţă 
și mi-am zis că am o datorie faţă de tine. 


— Foarte bine ai procedat, iar dacă îmi mai faci o 
favoare, îți rămân îndatorat, bine? 

Elliot se gândi, apoi acceptă. 

— Poate. Despre ce e vorba? 

— Dacă mai auzi zvonuri de la sursa ta neidentificată 
despre starea de trezie a lui Kensing din marţea 
săptămânii trecute, nu publica articolul înainte de a obţine 
confirmare din altă parte. 

— Nu cred că aceste scrisori sunt simple zvonuri, Diz. 

— Nici n-am spus asta. Dar și eu am ceva care nu e zvon. 
Poate facem schimb. 


În jurul orei trei și jumătate, când ajunse înapoi la birou, 
Hardy se simţea în același timp mulţumit și deprimat de 
informaţiile suplimentare primite despre cazul Markham 
de la Palatul de Justiţie. Era bine că Glitsky adoptase o 
atitudine mai cooperantă, dar Hardy s-ar fi simţit ceva mai 
bine dacă n-ar fi știut că îl așteaptă vreo șase ore de citit 
materiale plictisitoare. Deschise cutia, scoase conţinutul ei 
și puse documentele în mijlocul biroului. Se uită la telefon 
și văzu că avea două mesaje. 

„Diz. Aici e Eric Kensing. Un apel de control. Sunt acasă 
dacă ai nevoie de mine.” Auzind vocea lui Kensing, Hardy 
își aminti de îngrijorarea pe care o resimțea față de 
clientul lui. Poate că tipul își rezolvase demult problemele 
legate de alcool și de droguri, dar cum era posibil să fi 
socotit că avocatul lui nu trebuie să afle despre ele? 

Următorul apel era de la Glitsky. Evident, pentru că era 
Abe, nu exista nicio introducere. „Dacă ești acolo, ridică.” 
O pauză de trei secunde. „Bine, sună-mă.” 

„Ce personalitate”, își zise Hardy în gând. 

Ridică telefonul, dar nu-l sună pe Abe. Își sună clientul. 
După ce termină ce avu de spus, pe linia telefonică se lăsă 
tăcerea preţ de câteva secunde. 

— Eric? 

— Sunt aici. Ce era să fac? 


— Trebuia să-mi fi spus. Ce zici de asta? 

— De ce? se miră Kensing. Toate chestiile alea au rămas 
mult în urma mea. Eram la începutul carierei, cu o 
presiune imensă din partea familiei, și am comis o eroare 
imensă. Nu m-am atins... Se opri brusc și continuă simplu: 
Nu mai sunt acea persoană. 

Hardy auzi cuvintele. Credea că exprimau, tehnic 
vorbind, un adevăr. Însă nu adevărul lor îl interesa acum. 

— Spui că nu ești alcoolic? Care e primul lucru pe care îl 
rostești la întrunirile Alcoolicilor Anonimi? Hardy știa 
răspunsul: „Numele meu e Eric, și sunt un alcoolic”, la 
timpul prezent, ca o condiţie permanentă a celor înscriși în 
program. Uite ce e, chestia asta oricum e răsuflată acum, 
Eric. Numai că Jeff Elliot a pus mâna pe aceste informaţii 
și acum le folosește ca monedă forte. 

Kensing răspunse cu o notă de panică în voce: 

— Doar nu va scrie despre asta, nu? Şi cum a dat peste 
ele? Tot ce are legătură cu această poveste a fost 
confidential. 

Însă Hardy nu avu timp să formuleze o replică, deoarece 
Kensing rosti imediat: 

— La dracu’! Driscoll. 

— E supărat şi se răzbună pe toată lumea. Ideea e că 
spitalul este oricum sub asediu. Dacă se află acum că acolo 
se încheie acorduri secrete pentru ascunderea problemelor 
doctorilor... nu încape nicio îndoială că asta e o știre de 
senzaţie, Eric. 

— Driscoll vrea să dărâme totul o dată cu el, nu? Un 
oftat. lar cei slabi vor moșteni lumea. 

— Să sperăm că nu. În orice caz, i-am propus lui Jeff un 
târg ca să te ţină în afara luminii reflectoarelor câteva zile, 
poate pentru totdeauna. Dar i-am spus că nu poate folosi 
ce i-am oferit - ceea ce înseamnă că tu ești încă în bătaia 
puștii - până ce nu-i dau eu acordul. Iar asta va depinde de 
tine. 

— Bun, orice ar fi, sunt de acord. 


— În regulă. Hardy își dădu seama că strângea telefonul 
cu putere. Își relaxă strânsoarea și se forţă să adopte un 
ton mai calm. Îţi amintești că în seara mortii lui Markham 
te-ai dus acasă la el. 

— Desigur. N-am negat niciodată asta. 

— Vreau să te gândești la ceea ce ai făcut după ceai 
plecat de acolo. Apropo, pe la ce oră ai plecat? 

— Cred că era cu puţin înainte de zece. Inspectorul ăla, 
Bracco, m-a văzut când plecam. Poate că a înregistrat 
discuţia. 

— Poate că da, admise Hardy. Dar el n-a rămas prin 
zonă și se poate imagina că e posibil ca tu să te fi întors. 

— Păi n-am făcut-o. De ce să o fac? Kensing ezită. 
Despre ce e vorba aici? 

— Despre omorârea Carlei. Vreau să știu ce ai făcut 
după ce ai plecat de acolo. 

— Ce am zis întotdeauna că am făcut. M-am dus acasă și 
m-am culcat. 

— Știu că ai spus asta, dar nu mă ajută. Vreau să încerci 
să-ţi amintești dacă te-ai întâlnit cu cineva acasă la tine, 
sau ai vorbit cu cineva pe stradă, sau ai folosit vreun 
telefon sau computer de acasă. Orice care te plasează 
departe de casa lui Markham între orele zece și 
unsprezece, sau, și mai bine, între zece și douăsprezece. 

O nouă pauză. 

— Mi-am folosit telefonul mobil ca să sun la clinică să 
văd dacă am mesaje. 

Hardy își zise că era un amănunt bun. Trebuia să existe 
o înregistrare a apelului. Puteau depista punctul de origine 
al apelului pe o rază de câteva străzi. 

— Minunat. Când s-a întâmplat? 

— Imediat după ce am plecat. Nu cred că ieșisem din 
cartier. 

Răspuns greșit. Poate că doctorul făcuse acel apel, 
revenise pe alte străzi și ajunsese înapoi la locul crimei 
fără probleme. 


— Gândește-te la altceva, îl rugă Hardy. 

— De ce? Despre ce e vorba? 

Hardy ar fi vrut să-i strige tipului să răspundă naibii la 
întrebarea dacă își putea oferi singur un alibi. În loc de 
asta, replică: 

— E vorba de faptul că am discutat cu un martor care a 
auzit focurile de armă, Eric, și care a plasat momentul 
împușcăturilor cam la ora unsprezece fără un sfert. 

— Păi asta dă ora exactă a crimei. 

— Da. La unsprezece fără un sfert ea e moartă și 
luminile în casă sunt aprinse. La ora două noaptea, toate 
luminile sunt stinse. Cred că persoana care a ucis-o a 
așteptat o vreme, apoi a stins luminile și s-a furișat afară. 

— Şi de ce să fi așteptat acel cineva? 

— Nu știu. Poate că și-a petrecut timpul căutând ceva. 
Poate o acoperire. Poate că a crezut că există șansa să fie 
văzut imediat după focurile de armă. Poţi crede ce vrei, 
dar acum avem o crimă și o oră a crimei, ceea ce înseamnă 
că tu scapi dacă te poți gândi la ceva care... 

— Nu! Kensing izbucni pe neașteptate. Nu, bine? Isuse, 
n-am omorât pe nimeni, Diz. Sunt medic. Eu salvez vieti, 
pentru numele lui Dumnezeu! Pur și simplu n-am făcut 
asta. N-o putem lăsa baltă? 

Hardy era exasperat și nu se mai putu abţine. 

— Ba sigur că putem, Eric. Insă nimeni altcineva de pe 
planeta asta n-o s-o facă. Așa că ar fi bine să-ţi faci niţel 
timp și, dacă îţi amintești exact ce ai făcut în noaptea aia, 
să mă suni înapoi? Asta dacă nu e un deranj prea mare 
pentru tine. 

Hardy trânti telefonul în furcă. 


30 


Lui Brendan Driscoll nu-i venea să creadă ce sentiment 
de pustietate îl încerca. 

Se sculase la ora lui obișnuită, puţin după șapte, și 
pregătise micul dejun pentru el și Roger. După ce Roger 
plecase la bancă, își petrecuse alte câteva ore cu dosarele 
de la Parnassus. Însă aceste dosare începeau să-și piardă 
din forţă, chiar și pentru el. În definitiv, Jeff Elliot n-avea 
de gând să folosească ceva din ele, cel puţin nu pe 
moment. Mai rău, noua situaţie generată la Portola, cu 
cucoana despre care se descoperise că fusese omorâtă, i 
se părea mai importantă lui Jeff decât informaţiile din 
interiorul instituţiei, despre afacerile de acolo. 

Așa că închisese computerul. 

După care, luptându-se cu un sentiment neplăcut de 
iritare, hotărâse să tragă de fiare la sala de sport pentru 
vreo două ore. După ce revenise acasă, făcuse un duș și își 
pregătise o delicioasă salată cu sfeclă și brânză feta pentru 
prânz, pe care o mâncase singur în curtea însorită din 
spatele casei. Chestia asta nu îl înveselise prea tare. 
Deprimat, îl sunase pe Roger la lucru, dar acesta era 
ocupat cu clienţii și credea că din această cauză avea să 
ajungă târziu acasă, fapt care sporise iritarea lui Brendan. 
Astfel de situaţii nu puteau fi niciodată prevăzute, iar 
acum, că el rămăsese fără slujbă... 

Ei bine, se simţea tare nesigur, dar cine îl putea învinui? 
În fond, nu-i trecuse niciodată prin minte că Tim se 
gândise vreodată să-l concedieze. Oamenii se schimbau. 
Fiecare om trebuia să fie acum în gardă, flexibil, gata de 
orice. 

După-amiaza se întindea înaintea lui, nesfârșită. Pusese 
niște muzică, se dusese în spatele casei, aruncase un 
maldăr de rufe murdare în mașina de spălat, spălase 
vasele de la prânz. În cele din urmă, hotărându-se că de 
vină pentru starea lui era statul în casă, se îmbrăcase, 


coborâse în garaj, dăduse la o parte husa de pe Miata și 
ieșise haihui la plimbare prin oraș. 

Acum era deja de două ore la volan. Traversase podul 
Golden Gate și mersese până la Norvato, după care 
întorsese și se oprise douăzeci de minute în Corte Madera 
pentru un capuccino. Nu vorbise cu nimeni și nimeni nu 
păruse să-l observe, în ciuda mașinii lui roșii decapotabile. 
Era singur, singur, singur. Traversă podul înapoi, cu apele 
albe și albastre ale oceanului înspumate sub el. 

Se trezi pe Seacliff Drive. Întoarse și trase în fața casei 
lui Tim. O agenţie imobiliară pusese deja pe pajiște un 
indicator de vânzare a proprietăţii. Brendan simţea soarele 
încălzindu-i umerii. Când nu mai putu rezista să stea în 
mașină, se dădu jos și se apropie de casă, care părea să 
licăre rozalie în lumina după-amiezii. 

Ajuns pe verandă, apăsă, fără să se gândească prea 
mult, pe butonul soneriei și ascultă sunetul puternic 
dinăuntru. Într-un târziu, se răsuci pe călcâie și se așeză 
pe prima treaptă a scării. Habar n-avea de câte ori își 
verificase ceasul în acea zi, dar acum se mai uită o dată la 
el. 

Soarele cobori cu câteva grade pe cer. Brendan nu se 
mișcă din loc. Pe stradă trecu un Mercedes. După un timp 
trecu o altă mașină, din care cineva aruncă ziare pe câteva 
alei, dar nu și pe aleea casei fostei familii Markham. O 
cioară mare se așeză pe trotuar, ţopăi de câteva ori spre 
Driscoll, apoi croncăni tare. 

Deja era cea mai lungă zi din viaţa lui, și mai avea ore 
bune de așteptat până la asfinţitul soarelui. 

Începu să plângă. 

x 

Glitsky, Bracco și Fisk se întâlniră la bufetul spitalului și 
se așezară la una dintre mesele izolate ca să-și compare 
însemnările. 

— Am discutat o vreme cu domnul Bhutan, zise Glitsky. 
Avea în faţa lui un covrig și o cană cu apă fierbinte pentru 


ceai. E un individ cam scorțos și nu pare să aibă prea mulţi 
prieteni, nici aici, nici altundeva. Dar mie mi s-a părut mai 
degrabă trist decât violent. Pentru cineva care muncește 
cu oameni bolnavi tot timpul, suferința lor pare să-l 
deranjeze enorm. 

— Vreţi să spuneţi că i-a eutanasiat pe câţiva dintre 
aceștia? 

Era Fisk, care ajunsese de unul singur la aceeași 
concluzie ceva mai devreme. 

— Poate. E cam devreme de spus, dar poate că tipul 
merită strâns puţin cu ușa. 

Insă Fisk rămăsese fidel teoriei lui. 

— Vă daţi seama că a fost singurul asistent prezent la 
toate cazurile de pe lista lui Kensing? 

— Da. Ce nu știu eu totuși este cât de multe dintre 
aceste cazuri au fost crime. Și au existat și alte decese, nu 
de pe lista lui Kensing, în care Bhutan să nu fi fost de 
serviciu? 

Cei doi inspectori tineri schimbară o privire, apoi Bracco 
admise că și el menţionase același lucru cu ceva vreme în 
urmă. Savura o cola dietetică și era interesat de 
descoperirea mai multor omucideri reale. 

— Dumneavoastră aţi avut noroc în privinţa asta, 
domnule locotenent? întrebă Bracco. Spuneaţi că mai 
suspectaţi pe cineva. 

Glitsky încuviinţă. 

— O altă asistentă, pe nume Rebecca Simms. Încă n-am 
nume de victime, dar femeia e băgăcioasă. Trebuie să vă 
spun că a menţionat și ea numele domnului Bhutan. 

— Mie îmi place de el, declară Fisk. 

— Am avut eu impresia asta, Harlen. Și mie mi-a plăcut 
de el o vreme, dar am ajuns să vorbesc cu el despre 
noaptea de marti. 

— Noaptea de marți? 

— Când a murit Carla Markham. Glitsky așteptă ca 
vorbele lui să își facă efectul, apoi continuă: Mă fascinează 


și pe mine, ca pe oricine altcineva, cazul doamnei Loring și 
ce am mai putea descoperi în legătură cu ceilalți de pe 
lista lui Kensing. Dar am să vă spun deschis amândurora 
că îmi vine greu să le socotesc niște crime conexate. 

Bracco își agită cutia de cola. 

— Adică dacă sunt legate în vreun fel de Markham cele 
unsprezece decese ale lui Kensing? 

— Exact, replică Glitsky. Avem un fir legat de aceste 
decese prin doze cu Pavulon și un alt fir legat de folosirea 
potasiului, dar oare se întâlnesc aceste fire undeva? Ceaiul 
lui Glitsky se colora tot mai mult. Glitsky îl gustă, apoi 
mușcă din covrig, mestecă îngândurat, după care scutură 
din cap. Ştiu că e posibil. Poate chiar acesta este adevărul. 
Şi mi-ar plăcea ca aceste două fire să aibă legătură, dar nu 
pot face trecerea de la unul la celălalt. 

— Trebuie să existe o trecere, protestă Fisk. 

— De ce, Harlen? 

— Păi, mă refeream... decesul lui Markham ne-a adus 
aici, nu? 

— La asta m-am gândit și eu când am auzit pentru prima 
dată de Loring, dar acum am îndoieli. Poate că mă lămuriţi 
voi. De ce trebuie să existe o legătură? Avem vreo dovadă 
în acest sens? Dispunem de o substanţă similară? De un 
același mod de operare? Spuneti-mi, tare aș vrea să aud. 

Glitsky știa că părea un pic prea dur. Mai mult decât 
orice era furios pe sine însuși din pricina interferenţei 
cazului Loring în cazul Markham. Îl folosea pe Fisk ca un 
surogat de ţap ispăşitor - poate bobocul venea cu ceva la 
care Glitsky nu se gândise până atunci. 

După ce reflectă câteva clipe, Fisk zise: 

— Decesele s-au petrecut în același loc, domnule 
locotenent. lar substanţele au fost administrate pe aceeași 
cale, prin perfuzie, nu? Asta e ceva. 

— Da, așa e, recunoscu Glitsky, luând încă o gură de 
ceai. Dar chestia asta leagă cu adevărat cazul Loring de 
cazul Markham? Același mod de operare la bază, dar cu 


substanţe diferite? Nu știu. Problema o constituie Carla și 
copiii. Nu pot să cred că n-are legătură cu Markham. Pur și 
simplu nu pot. 

Bracco avea de pus o întrebare: 

— Bun. Cum rămâne atunci cu Bhutan? Spuneaţi că l-aţi 
întrebat în legătură cu noaptea de marti. 

— Așa e. Am aflat că e maestru în jocul de bridge și în 
noaptea aceea a fost la un turneu la un hotel din San Jose, 
unde și-a petrecut întreaga noapte. Fapt care, dacă e 
adevărat, și eu pun pariu că e, îl elimină de pe lista 
suspecţilor în cazul Carla și, pe cale de consecinţă, în cazul 
Markham. 

— Dar nu și din cazul Loring sau din celelalte. 

Fisk înţelegea în sfârșit problema lui Glitsky. 

— Corect. De aici și lipsa de legătură. De fapt, dacă 
Bhutan a omorât-o pe Loring, aproape sigur cele două 
cazuri nu pot fi conectate unul cu celălalt. 

Odată rostit acest adevăr, cei trei tăcură. Glitsky mușcă 
iarăși din covrig. Bracco sorbi din băutura lui. Hotărând că 
avea nevoie de provizii, Fisk își dădu scaunul în spate și se 
îndreptă spre automatul cu gustări. Ceilalţi doi se uitară 
după el. 

— Și atunci ce vreţi să facem noi acum, domnule 
locotenent? z 

Glitsky ştia la ce se referea Bracco. [Ín sens 
administrativ, decesele de pe lista lui Kensing nu aveau să 
mai facă parte din ancheta morţii lui Markham - chestia 
asta fusese clar stabilită. Cei doi inspectori nu puteau 
emite pretenția de a se ocupa de ceea ce se profila a fi un 
caz extrem de mediatizat de ucigaș în serie. 

— Tu ce vrei să faci, Darrel? 

Bracco nu ezită nicio clipă. 

— Aș vrea să mă ocup de Markham. 

— Şi cum propui să faci asta? Stai la cazul ăsta de peste 
o săptămână. Ai vreun suspect de care eu nu știu? 

— Am niște întrebări pe care nu le-am pus, dacă la asta 


vă referiți. Am câteva idei. 

— Bun. Să auzim una dintre ele. 

— Aș vrea să nu mai insistăm atât cu Markham. Nimeni 
nu a văzut nimic pe aici. Însă o avem pe Carla și, așa cum 
aţi spus, cine a ucis-o pe ea l-a ucis și pe soţul ei, corect? 

— S-ar putea să întâmpini probleme în acest sens. 

— Cu tot respectul, domnule, dar nici măcar n-am 
început să căutăm. Dumneavoastră n-aţi vrut asta. 

Glitsky știa că Bracco avea dreptate, că el se amestecase 
în ancheta lor încă de la început prin menţinerea celor doi 
departe de actorii principali, inclusiv de Kensing. Astfel se 
generase un gol acolo unde ar fi trebuit să mustească de 
informaţii de bază - alibiuri, orare, oportunităţi. 

— De o săptămână ne învârtim în jurul motivelor și a 
bârfelor de femei. Dar dacă a ucis-o cineva pe Carla, atunci 
avem parte de un cerc de suspecți extrem de limitat, mai 
zise Bracco. 

— De ce spui asta? 

Ochii lui Bracco se luminară. 

— Mai întâi, să uităm de asistentele de aici. Așa cum 
cred că tocmai am dovedit, orice conexiune între oricare 
dintre ele și Markham este lipsită de sens. Niciuna dintre 
asistentele de aici nu i-a omorât pe Carla și pe copii, iar în 
privinţa asta pun pariu pe un milion de dolari. 

— Și eu aș pune. 

— Bun, atunci cine rămâne? Cine a mai fost aici marţea 
trecută? Bracco se apucă să enumere pe degete. Kensing. 
Driscoll. Ross. Waltrip. Cohn. Unul dintre ăștia a făcut-o. 

— Unul dintre cine? 

Fisk se întorcea cu o îngheţată. 

Glitsky dădu din cap în semn de satisfacţie. Cândva, 
Darrel avea să ajungă poliţist. 

— Ce e? se interesă iarăși Fisk. 

Glitsky îi făcu semn înspre Bracco. 

— Darrel o să-ţi povestească peste câteva clipe, Harlen. 
Între timp, vi-l amintiţi pe Hardy? întrebă locotenentul. 


Avocatul lui Kensing? Din biroul lui Jackman din această 
dimineaţă? 

— Tipul cu lista lui Kensing, zise Bracco. 

— Exact. Cum poate aţi observat, a încheiat o înțelegere 
cu Jackman. Noi îi trimitem transcrierile după interviurile 
voastre și alte lucruri pe care le descoperim. Văzând 
expresia lor de uimire, continuă: Nu întrebaţi. Teoretic, 
facem schimb de informaţii, așa că poate vreţi să aflaţi ce 
știe el înainte de a începe. Cu cine a discutat. Ce i s-a spus. 
Pe vremuri a fost poliţist, și... 

— Cine? se miră Fisk. Hardy? 

— Cu multă vreme în urmă, Harlen. De fapt, a fost chiar 
partenerul meu. Îi lăsă să digere informaţia, savurând 
expresiile de pe feţele lor. Tipul nu e prost, și e posibil să fi 
vorbit deja cu câţiva oameni, ceea ce v-ar economisi din 
timp. Dar dacă aveţi măcar impresia că vă ascunde ceva, 
arestaţi-l și aduceţi-l la mine. Mai bine, împușcaţi-l și 
ascundeţi cadavrul. 

Însă ceva nu-i convenea lui Bracco. 

— Deci dacă Hardy e oarecum cu noi în aceeași barcă, îl 
lăsăm pe Kensing în pace? 

Glitsky își permise o umbră de zâmbet. 

— Nu, dar n-ar fi chiar cel mai rău lucru de pe lume 
dacă Hardy rămâne cu impresia asta. 


Hardy arunca săgeți în ţinta de darts ca o formă de 
meditaţie activă. „Așa cum Sherlock Holmes cânta la 
vioară, îi spusese el o dată lui Freeman. Insă Bracco și Fisk 
n-aveau de unde să știe asta. Işi răsfoise teancurile cu 
documente noi timp de aproape două ore, aproape imediat 
după întâlnirea lui cu Jeff Elliot, iar la sosirea inspectorilor, 
se ridicase în picioare, își întinsese mădularele și hotărâse 
să arunce câteva săgeți la ţintă și să lase faptele să se 
așeze în ordine în mintea lui. Fără îndoială că ambii 
inspectori bănuiau că el se relaxa doar la sfârșitul unei zile 
de lucru, iar el nu vedea rostul de a-i face să creadă 


altceva. Aruncă o altă săgeată. 

— Ce doriţi, în primul rând? 

— Locotenentul ne-a spus că ne veţi pune la curent cu 
tot ce aveţi, răspunse Bracco. 

— Doar că în cea mai mare parte, ceea ce am eu 
înseamnă documentele de la voi. Chestia asta ar putea 
deveni cam sordidă. Ultima aruncare nimeri ţinta de 11 
dublu și Hardy zâmbi satisfăcut, se duse la tablă și scoase 
săgețile de acolo. Bun, există ceva ce voi s-ar putea să nu 
știți. Vă amintiţi de Frank Husic? 

— Vecinul? 

— Corect. A auzit focurile de armă la unsprezece fără un 
sfert. S-a uitat la casa vecină și a văzut luminile aprinse. O 
oră mai târziu erau tot aprinse. Apoi, două ore mai târziu, 
cineva le stinsese pe toate. Iar aici e cheia - nu le stinsese 
Carla. 

— Eu am fost acolo cu puţin timp înainte de zece. Pe 
canapea, Bracco se sprijini cu coatele pe genunchi și cu 
mâinile împreunate în faţa lui. Locotenentul Glitsky știe de 
povestea asta? 

— Voiam să-l sun mai târziu, așa că probabil nu știe. 
Hardy îi aruncă o privire lui Bracco. La ce oră ai plecat de 
acolo? 

Bracco răspunse pe un ton neutru: 

— La câteva minute după clientul dumneavoastră, să 
zicem la zece fix. 

— Şi el a fost ultimul oaspete? 

— Cel puţin mașina lui era ultima parcată pe stradă în 
faţa casei. În plus, mi-a spus că a fost ultimul, cu excepţia 
familiei, care se pregătea de culcare. 

Hardy aruncă o nouă săgeată. 

— După plecarea lui, te-ai dus până la casă? 

Auzind întrebarea lui Hardy, Fisk, care răsfoia una 
dintre revistele avocatului, se opri brusc și ridică privirea 
spre el. 

— Nu, răspunse Bracco. Clientul dumneavoastră m-a 


convins că familia trecuse prin destule în acea zi. El ce a 
făcut după ce a plecat? 

— S-a dus acasă și s-a culcat. Şi, ca să fim clar înţeleși, 
inspectare, nu s-a întors, zise Hardy, aruncând o nouă 
săgeată. 

— Poate dovedi? 

— Tu poţi dovedi că s-a întors? 

Fisk își drese glasul, închise revista și o lăsă pe măsuţă. 

— Domnule Hardy. Darrel. Ce-aţi spune să-l lăsăm pe 
Kensing în afara discuţiei până în momentul în care va fi 
cazul să revină pe tapet. Cum vi se pare? 

Hardy revenise la tablă și scotea săgeți înfipte. Se 
întoarse la birou, lăsă săgețile jos și trase un scaun. 

— E o idee bună, inspectare. Doctorul Kensing nu va mai 
reveni pe tapet. Se uită la amândoi polițiștii. Îmi cer scuze 
dacă sunt sensibil când vine vorba de clientul meu. 

Bracco nu se mișcase de pe loc, dar umerii lui se 
lăsaseră aproape imperceptibil în jos. Vorbi mai departe cu 
un ton împăciuitor: 

— Am îngustat câmpul de lucru la cei cinci oameni care 
au fost în preajma Secţiei de terapie intensivă în acea 
dimineaţă, excluzând asistentele. Vi se pare corect? 

Hardy era oarecum deranjat, chiar dacă nu surprins, să 
vadă cât de repede se adevereau prezicerile lui Freeman 
din acea dimineaţă. Dacă asistentele ieșeau din ecuaţie în 
cazul Markham, atunci moartea lui Marjorie Loring nu-l 
mai ajuta cu nimic pe Kensing, asta dacă îl ajutase 
vreodată. Fără să lase să se vadă ceva din frământarea 
interioară, se mulțumi să dea din cap. 

— Dacă asistentele au alibiuri pentru noaptea de marti. 

— Amândouă au, replică Bracco. Rajan Bhutan a jucat 
bridge în San Jose, deși locotenentul Glitsky spune că o 
parte a personalului medical îl crede în stare s-o fi ucis pe 
doamna Loring. Dacă poate însemna ceva, eu și Harlan 
credem că într-adevăr pare a i... 

Hardy îl întrerupse: 


— Şi a fost implicat în cazul Markham? 

— Mda. Dar are acest alibi în cazul Carla. Iar cealaltă 
persoană, Connie Rowe, a fost acasă cu familia - soț, doi 
copii. N-a ieșit din casă. 

— Bine. 

— Așadar, scenariul de la casa lui Markham spune că a 
venit cineva între orele zece și zece patruzeci și cinci, iar 
Carla i-a deschis ușa. Apoi copiii s-au dus la culcare în 
vreme ce Carla a discutat cu X o vreme. La un moment dat, 
X se scuză și intră în biroul lui Markham, unde acesta își 
ține arma. 

— Cine știa acest amănunt? interveni abrupt Hardy. Nu 
numai că avea o armă, dar și unde o ţinea? 

— E o întrebare bună, zise Fisk, dar dacă X era o 
cunoștință de-a Carlei, ceea ce se pare că era, atunci e 
posibil să fi știut. 

Hardy își zise că raţionamentul era suficient de 
rezonabil. 

— Bun. Să revenim la cine a rămas pe listă, în afară, 
evident, de clientul meu. 

Bracco îi știa pe dinafară. 

— Driscoll, Ross, Waltrip, Cohn. 

Hardy dăduse peste numele Cohn cu doar o oră înainte 
în cursul lecturilor sale - în raportul pe care Bracco și Fisk 
îl scriseseră despre ceea ce descoperiseră în noaptea de 
vineri, dar uitaseră să înregistreze. În acel moment, 
numele ieșise în evidenţă și îi făcuse inima să-i bată cu 
putere. Auzind iarăși acel nume, nu lăsă să se vadă nimic, 
ba chiar își permise un chicotit. 

— Vă daţi seama că n-am auzit de niciunul dintre acești 
oameni. Cine sunt Waltrip și Cohn? 

Din câte știa Hardy din transcrieri și din rapoartele 
citite, inspectorii nu discutaseră nici ei cu vreunul dintre 
acești oameni. Bracco intră în defensivă. 

— Doar niște doctori care au fost și ei în Secţia de 
terapie intensivă în acea zi - Kent Waltrip și Judith Cohn. 


— Dar nu există niciun indiciu că ar fi vizitat-o pe Carla? 

— Nu, răspunse Fisk. Presupunem că îl știau pe 
Markham, dar în afară de asta nu prea avem altceva în 
privinţa lor. 

— În afară de numele lor, adăugă Bracco. Nu cred că 
vreunul a jucat vreun rol aici, dar nu le-am șters de pe listă 
din raţiuni de meticulozitate. 

Hardy dădu din cap. 

— Așadar, rămân Driscoll sau Ross? 

Fu rândul lui Bracco să schițeze un zâmbet. 

— Dacă ţinem cont de regulile jocului. 

Adică dacă nu-l includeau și pe Kensing. 

Hardy își îngădui o încuviințare amicală din cap. 

— Şi cum sunt alibiurile lor? Ale lui Driscoll și Ross? 

Evident stânjeniţi, inspectorii schimbară o privire. 

— Încă n-am avut ocazia să discutăm cu ei. 

— Poate că ar trebui să o faceţi, zise Hardy cu blândeţe. 
Între timp, tot de dragul meticulozităţii, o să încerc să iau 
legătura cu Waltrip și Cohn. 


Al doilea și al treilea nume de pe lista lui Kensing 
fuseseră incinerate, prin aceasta anulând orice șansă de 
autopsiere a cadavrelor. Al patrulea nume aparţinea lui 
Shirley Watrous. 

Femeia murise a doua zi după Crăciunul de anul trecut. 
Fusese internată în spital cu o săptămână înainte de 
moarte cu flebită acută, după care suferise, pe patul de 
spital, un atac cerebral care o paralizase și o lăsase 
incapabilă să mai comunice. Mutată la Terapie intensivă 
pentru observaţie și analize suplimentare, femeia murise 
după cinci zile fără a-și mai recăpăta conștiința. In raportul 
de autopsie al spitalului, la cauza morții scria: „hemoragie 
cerebrală”. 

De această dată, Strout știa exact ce anume caută - 
cocktailul cu Pavulon - și găsi ce îl interesa. Și doamna 
Watrous fusese asasinată. 


Glitsky, Ash și Jackman stăteau înghesuiți în biroul lui 
Marlene, la o mică discuţie. Colegul procuroarei plecase la 
sfârșitul programului, așa că Jackman stătea acum la 
biroul lui. Glitsky își trăsese un scaun și ședea lipit de 
spătar, cu fața la ceilalţi doi. 

— Evident că el habar n-are ce a făcut pe douăsprezece 
noiembrie, rosti Glitsky, referindu-se la Rajan Bhutan, dar 
e posibil să-și amintească ce a făcut a doua zi după 
Crăciun. 

— E creștin? se interesă Marlene. Poate nu sărbătorește 
Crăciunul. 

— Oricum ar fi, e sărbătoare publică. Jackman se 
întoarse spre Glitsky. Abe, tipul e scos din cauză în privința 
Carlei Markham? 

— Există vreo douăzeci de oameni care pot jura că era 
cu ei atunci când Carla a fost împușcată. Pentru mine, asta 
îl scoate din cauză atât în cazul ei, cât și în cel al lui 
Markham. 

Jackman se jucă cu niște agrafe de hârtie din faţa lui. 
Vorbi, mai mult pentru sine: 

— Asta susţine convingerea că sursa acestei probleme 
de la Portola este Kensing. 

Marlene își adăugă propriile gânduri: 

— Cred că a sosit vremea să-l aducem în fața marelui 
juriu, să aflăm o dată ce știe exact. L-ai scos complet din 
cazul Carlei, Abe? 

Glitsky aproape că izbucni în râs. 

— Nici pe departe! Din punctul meu de vedere, el e încă 
suspectul principal. De fapt, am de gând să trec pe la el în 
drum spre casă. Glitsky schiţă un zâmbet înfiorător, apoi 
scoase o bucată de hârtie din buzunarul hainei. De data 
asta, trec cu un mandat de percheziţie. 

Marlene sări de pe scaun. 

— Dacă mă lași cinci minute, îți dau și o citaţie să i-o 
livrezi. Te superi? 


— Hei, hei, hei, interveni Jackman. Uitaţi amândoi ceva. 
l-am promis lui Hardy că-l lăsăm pe Kensing în pace 
treizeci de zile. 

Intervenţia lui scăzu puţin nivelul entuziasmului din 
încăpere, însă Marlene era deja gata pregătită cu replica: 

— Asta era valabil în cazul uciderii lui Markham, 
Clarence, atunci când Kensing era suspectul nostru 
principal. S-a specificat clar acest lucru. Hardy n-are cum 
să obiecteze dacă marele juriu vrea să afle amănunte 
despre lista furnizată de el. 

— Şi asta cât mai curând posibil. Glitsky se întoarse 
către procuror și adăugă, pe ton oficial: Asta ca să ne 
menţinem pe cursul corect anchetele noastre mutuale și 
pline de cooperare. 

Jackman se gândi câteva secunde, apoi încuviinţă: 

— Bine, fă-o. 


31 


Doctorul Kent Waltrip îi spuse lui Hardy că își efectuase 
vizita de dimineaţă la Secţia de terapie intensivă - avusese 
un pacient care ieșea dintr-o criză de meningită spinală - 
și terminase totul pe la ora 10.15, după care se dusese la 
clinică pentru a-și vizita pacienţii obișnuiți. Lucrase acolo 
tot restul zilei. 

Și numărul de la biroul lui Judith Cohn era listat în 
directorul public de telefoane, așa că Hardy fu surprins și 
oarecum fericit că reușea să dea peste a doua persoană la 
rând după ora cinci. Se identifică la telefon, îi explică 
recepţionerei care e relaţia lui cu Eric Kensing, apoi 
întrebă dacă doctorul Cohn îl putea suna înapoi de îndată 
ce avea să primească mesajul. 

— Aș putea să-i trimit mesajul chiar acum, răspunse 
vocea feminină de la celălalt capăt al firului. Dacă îmi 
lăsaţi numărul o să-l transmit imediat. 

Două minute mai târziu, Hardy stătea lângă fereastra 
deschisă și privea în jos spre Sutter Street când sună 
telefonul de pe linia directă. Ajunse la birou din trei pași, 
ridică receptorul și își rosti numele. La celălalt capăt auzi 
ceva asemănător unui icnet. 

— Sunteţi avocatul lui Eric, nu-i așa? A păţit ceva? 

— Nu. Vă mulţumesc că m-aţi căutat. Mă întrebam dacă 
îmi puteţi răspunde la câteva întrebări? 

— Categoric. Dacă asta îl ajută pe Eric, sunt aici. 

— Minunat! Hardy se gândise la abordare, pentru că nu 
voia să o sperie pe femeie, așa că își notase câteva lucruri. 
Se așeză pe scaun și trase carneţelul cu însemnări 
aproape. Încerc să deslușesc mișcările lui Eric aproape 
minut de minut din ziua morții lui Tim Markham. 

— Poliţiștii încă nu cred că el n-are nicio legătură cu 
asta, nu? 

— Cred că e corect să presupunem că nu. 

O auzi oftând din rărunchi. 


— Nu au deloc habar de psihologie umană? Au discutat 
vreodată cu el? 

— Cel puţin de două ori. 

— Isuse, atunci sunt niște idioţi! 

— Posibil, replică Hardy, dar sunt idioţii noștri. Şi noi 
trebuie să ne descurcăm cu ei. Înţeleg că ați avut un 
pacient sau mai mulţi pacienţi la Terapie intensivă în acea 
zi. Marţi, acum o săptămână. 

— O, îmi amintesc destul de bine ziua aia. A început rău 
și a devenit tot mai rea. Știţi cum e să ai grijă simultan de 
terapie intensivă și de urgente, nu? 

Anterior, Kensing îi explicase lui Hardy ideea conducerii 
Parnassus de a maximiza eficienţa. Doctorii de la clinica 
Judah, care făceau parte și din Parnassus Physicians’ 
Group ca și din personalul obișnuit de la Portola, erau 
responsabili ca măcar un medic să fie alocat la Terapie 
intensivă și cel puţin unul la Urgenţe, permanent. Datoria 
era îndeplinită prin rotaţie și, din cele spuse de Eric, 
scopul principal era acela de a elimina cel puţin un salariu 
integral de medic de pe statele de plată. Un alt efect era 
acela că la clinică era mereu lipsă de personal medical. O 
astfel de politică nu avea deloc darul de a se bucura de 
popularitate. 

— În esenţă, replică Hardy, e vorba de faptul că un 
medic din personal acoperă permanent fiecare secţie. 

— Corect. La Terapie intensivă, doar câteva paturi, dacă 
se întâmplă și asta, sunt ocupate de pacienţii personali ai 
doctorilor. Excepţie fac cazurile când e trimis cineva direct 
din sala de operaţie sau de la Urgenţe, sau vreun copil în 
stare critică. In fine, în acea dimineaţă eram la Urgenţe 
jos, după ce am întârziat la slujbă, când a izbucnit nebunia 
cu Markham... 

— Staţi așa. Aţi fost cu Markham în sala de operaţie? 
Dumneavoastră l-aţi operat? 

Așadar, după cum își dădu seama, ea nu trecuse pe la 
Terapie intensivă doar ca să verifice vreun pacient - 


stătuse la Portola toată dimineaţa. 

— Mda. A fost un dezastru. Am fost uluită că a 
supravieţuit până la spital și că a trăit după accident. În 
fine, am intrat acolo, stânjenită că am întârziat - căci eu nu 
întârzii niciodată... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă repede Hardy. De aţi 
întârziat? 

— A fost o tâmpenie. Am dormit prea mult. Eu, 
domnișoara Insomnie. Cred că am închis alarma când a 
sunat ceasul și nu m-am deșteptat ca lumea. Cred că 
singura parte bună a fost că eram odihnită când a sosit 
domnul Markham. Și trebuia să fiu, credeţi-mă. Deși Phil - 
doctorul Beltramo, care tocmai avusese schimbul de la 
zece la șase - n-a apreciat prea tare întârzierea mea. 

— Şi când aţi reușit să ajungeţi la Terapie intensivă? 

— Am urcat cu targa lui Markham, atunci când eu și Eric 
l-am internat și dus în secţie. Apoi am revenit, nu știu 
sigur, poate de patru sau de cinci ori până a murit. 
Probabil cam la patruzeci și cinci de minute, de câte ori 
aveam o pauză. În definitiv, îl salvasem de la moarte. Era 
pacientul meu. Femeia tăcu vreme de câteva secunde. Nu 
mă așteptam să moară. Zău că nu! 

— Nu a murit, pur și simplu, doamnă doctor. Cineva l-a 
ucis. Hardy încerca să asimileze aceste informaţii 
neașteptate pe care, trebuia să recunoască, Cohn le oferise 
cu ușurință din proprie voință. Nu detecta în glasul ei 
niciun fel de simpatie trucată pentru Markham și nicio 
reţinere în a-și descrie propriile acţiuni. lar poliţia 
continuă să creadă că de vină poate fi Eric. Eraţi la Terapie 
intensivă când s-a declanșat alarma de la monitorul lui 
Markham? 

— Nu. Eram jos, la Urgenţe. Dar am auzit alarma, 
evident, și am urcat imediat. 

— Dar nu l-aţi văzut pe Eric, să zicem, cu zece sau 
cincisprezece minute înainte? 

— Nu. Ultima dată când l-am văzut era în hol cu Rajan 


Bhutan. E un asistent de acolo. Erau amândoi cu un 
pacient pe targă. 

Informaţia se potrivea perfect cu tot ce auzise Hardy 
până atunci despre minutele scurse înainte ca monitoarele 
domnului Lector să înceapă să ţiuie și, ca și până atunci, 
informaţiile nu-l ajutau deloc pe clientul lui Hardy, în afara 
situaţiei în care în întreaga poveste era implicată și Cohn. 

— Să vă întreb ceva, doamnă. V-a povestit Eric ceva 
despre vizita la doamna Markham din seara acelei zile? 

— Nu chiar, răspunse ea. Când a ajuns în sfârșit acasă, 
eu dormeam și pe urmă n-am mai apucat să vorbim. Și ce 
ar fi de zis, în fond? Trebuie să fi fost deprimant ca naiba. 

Insă Hardy urmărea altceva. 

— Ce aţi vrut să spuneţi prin „a ajuns în sfârșit acasă”? 

— Adică atunci când s-a întors de la doamna Markham, 
nu? 

— Corect. Așadar, eraţi acasă la Eric în seara aceea? 

Un râset scurt. 

— Nu știaţi? Hopa, am distrus acoperirea. Apoi, pe un 
ton mai serios: Mi-am zis că i-ar prinde bine ceva 
companie după ziua pe care o avusese. Ştiam că am 
dreptate. 

Zguduit de această ultimă descoperire, Hardy se strădui 
să-și păstreze vocea calmă. 

— Şi ce s-a întâmplat? Aţi plecat acasă împreună de la 
lucru? 

Un alt râset. 

— Nu, nu. Am renunţat să mai încercăm vreo planificare. 
Suntem amândoi chemaţi permanent la urgenţe. Orarul 
nostru a devenit prea ciudat. M-am dus pur și simplu acolo 
și am intrat în casă. Am o cheie. 

— Aha, exclamă Hardy, intrând în jocul ei. 

— Numai că Eric a stat până târziu la Portola, după care 
s-a dus la doamna Markham. Până ce a ajuns el acasă, eu 
reușisem să adorm. 

— Aţi fost lovită iarăși de insomnie? 


— Isuse, parcă și mai tare, probabil pentru că dormisem 
mult în acea dimineaţă. Am spus asta de un milion de ori: 
dacă aș putea schimba un lucru din viaţa mea, în afară de 
părul meu nenorocit, acela ar fi insomnia. 

— Hemingway spunea că nu a avut niciodată încredere 
în cineva care nu a suferit niciodată de insomnie. 

— Mda, și uite ce a păţit. Insomnia e pur și simplu 
nenorocită. Nu există o parte bună a ei, și eu ar trebui să 
știu asta. Vă imaginaţi cum e să vrei să te culci, să închizi 
ochii și, gata, să adormi? Eu aș numi asta raiul. Aș vinde ce 
mi-a mai rămas din suflet doar pentru jumătate din 
binefacere. 

— Dar asta nu s-a întâmplat marţi noapte? 

— Isuse! Femeia păru brusc obosită doar gândindu-se la 
asta. Cred că se făcuse ora unu noaptea și am început să 
încerc toate metodele - vorbesc singură în pat cu lumina 
stinsă - pe la ora zece. 

— Iar Eric nu a venit acasă până la acea oră? 

— Nu. Era tot la doamna Markham. Evident că povestea 
a durat până târziu. 


Glitsky ținu mandatul la nivelul ochilor lui. 

— Acum o să discutăm, rosti el. 

Cu el era Marcel Lanier, care îl dădu cu brutalitate pe 
Kensing la o parte și intră în apartament. 

— De unde să încep, domnule? ceru el să afle. 

— Din spate spre faţă, dar poate mai întâi de la 
dormitor. Vin și eu cu tine peste câteva minute. 

— Ce căutaţi? 

Kensing se întorsese nu cu mult timp în urmă de la 
jogging. Încă mai avea în picioare pantofii de sport, șortul 
și o șapcă. Tocmai se așezase la masa din bucătărie ca să 
bea suc de portocale cu gheaţă când se auzise soneria. 
Acum întoarse capul auzindu-l pe Lanier cum trântește 
ceva cu zgomot în camera lui. 

— Nu puteţi intra aici ca să faceţi toate lucrurile mele 


praf. 

Glitsky răsuci mandatul, pretinzând că îl citește, apoi 
reveni la Kensing. 

— Judecătorul Salter spune că pot. O, înainte de a uita 
de asta. 

Îi dădu lui Kensing și citaţia lui Ash. 

— Asta ce mai e? 

— O invitaţie la o discuţie cu marele juriu. Mâine, la 
nouă și jumătate. 

— Nu puteţi face asta, repetă Kensing. Nu e bine. 
Domnul Hardy avea o înţelegere cu procurorul districtual. 
O să îl sun. 

— Daţi-i drumul. Glitsky păși peste pragul ușii. Nu are 
voie să vină aici fără permisiunea noastră dacă suntem în 
cursul unei investigaţii. Ar putea lua ceva. Dar îl puteţi 
suna dacă vreţi. Apoi puteţi aștepta amândoi până ce 
terminăm noi. N-o puneţi la suflet, doctore. V-am spus data 
trecută că ar fi fost mai bine să-mi daţi drumul atunci când 
puteam discuta într-o atmosferă mai confortabilă. Nu mi- 
aţi dat deloc de ales. 

— Dar ce căutaţi? 

Glitsky citi de pe mandat: 

— „Accesorii medicale, în special seringi și reţete pentru 
medicamente...” 

— Sunt doctor, domnule locotenent. Dacă vreţi, vi le 
aduc eu, Kensing se întoarse și își șterse iarăși sudoarea 
de pe frunte. Nu-mi vine să cred. Suntem în America, nu? 
Se face așa ceva aici? 

— Ar fi bine să mulţumiţi Domnului că suntem în 
America, doctore, și că așa procedăm noi. În altă parte n- 
ar fi chiar așa de plăcut. Glitsky se apucă să citească iarăși 
de pe mandat: „Haine cu pete sau urme consistente de 
sânge...” 

— O să găsiţi și așa ceva. Lucrez zilnic cu sângele. E o 
chestie dinăuntrul oamenilor. 

Glitsky își ridică privirea a dispreţ. 


— Vreau să-l sun pe Hardy. 

— Absolut. Nici n-aș încerca să vă opresc. Dar aici 
înăuntru n-are ce căuta. 

Dinspre dormitor se auzi iarăși o bufnitură. 

Glitsky își ridică vocea: 

— Marcel! Mai ușor! Fă-o ca la carte, te rog. Ușurel și 
curat. 

Doctorul își lăsă capul să-i cadă în piept câteva secunde, 
apoi și-l ridică la loc. 

— Chestia asta e o porcărie! zise el. 


Bracco se chinuia să dea de Malachi Ross sau de 
Brendan Driscoll. Tocmai lăsa un mesaj pe robotul 
telefonic al lui Driscoll când sună al doilea telefon de pe 
biroul lor. Răspunse partenerul lui Bracco: 

— Fisk. Omucideri. 

— Sergent Fisk, aici e iarăși Jamie Rath, din grupul 
Carlei Markham? Sun pentru că am fost îngrijorată toată 
ziua. Fiica mea a spus ceva aseară și mi-a trecut prin minte 
că ar putea fi de interes pentru dumneavoastră. 

— Anume? E 

— Păi știți că ea joacă fotbal. Acum e la antrenament. În 
plus, face și cross-country, așa că se scoală devreme în 
fiecare dimineaţă și aleargă până la parcul Persidio, apoi 
traversează parcul și înapoi pe aceeași rută. 

— Bine. 

— Şi vorbeam despre accidentul lui Tim, cu mine în rolul 
de mamă nemernică și cu gura mare, care încearcă să-i 
bage bine în cap cât de periculoase pot fi străzile, chiar 
dacă ești atent. lar ea mi-a spus că n-are nevoie să-i 
amintesc eu. În aceeași zi când a fost lovit Tim, aproape 
același lucru i s-a întâmplat și ei, la doar câteva străzi 
distanţă. 

Fisk pocni din degete spre partenerul lui, indicându-i că 
ar fi bine să ridice extensia telefonului. 

— Chestia asta a speriat-o tare, continuă doamna Rath. 


Tocmai ieșise de pe Lake și intrase pe Twenty-fifth, venind 
înapoi spre casă, și se angajase în traversarea străzii. A 
văzut mașina venind, dar alături era indicatorul de stop și 
ea se găsea pe trecere. Apoi brusc a auzit cauciucurile 
scrâșnind. S-a uitat peste umăr și a sărit în spate, iar 
mașina a oprit chiar lângă ea. Lexi a rămas acolo, cu 
mâinile pe capotă, complet șocată. Spune că a strigat ceva 
spre șoferiță, să aibă grijă cum conduce, apoi a dat cu 
palma în capotă și a revenit la alergarea ei. N-a mai fost 
nevoie să-i spun cât de periculos a fost. Ştia și ea. 

— A mai spus ceva despre mașină? De exemplu, ce 
culoare avea? 

— A, da. Era verde, fapt care cred că m-a făcut să mă 
gândesc la Tim. Nu am citit undeva că mașina care l-a lovit 
era verde? 

Bracco interveni instantaneu: 

— La ce oră vine acasă fiica dumneavoastră de la 
antrenament, doamnă Rath? 


Lexi ședea între mama și tatăl ei, Doug, pe canapeaua 
din living. Venise acasă de suficient timp ca să facă un duș 
și să se schimbe în blugi, pantofi de sport și o bluză 
subţire. Era o puștoaică înaltă și zveltă de paisprezece ani, 
cu un aparat de corecție a dinţilor în gură și o acnee ţinută 
destul de bine sub control pe faţă. Își ţinea ambii părinţi de 
mână, agitată că era în centrul atenţiei și că discuta cu 
acei polițiști care stăteau pe scaune tapiţate în faţa ei. 

— N-a fost cine știe ce, zise ea, implorând-o cu privirea 
pe mama ei să înțeleagă. Adică, am mai păţit așa ceva 
când alergam. Poate nu chiar așa de aproape, dar a mai 
fost. Oamenii sunt ameţiţi când conduc, dar eu știu asta. 
Așa că sunt atentă pe afară. 

— Sunt convins că așa e, răspunse Fisk. Şi dacă tot ai 
acordat atâta atenţie, ai observat ceva nefiresc la mașina 
care aproape te-a lovit? 

Lexi își ridică privirea în tavan încercând să se 


concentreze, apoi se uită la Jamie și la Doug, și în cele din 
urmă înapoi la inspectori. 

— Am văzut totul cu coada ochiului. Ştiţi, era un stop 
acolo. Am văzut mașina venind pe stradă și mi-am zis că se 
va opri, așa că nu am încetinit. Cred că ea nu m-a văzut 
decât atunci când am ajuns în fața mașinii. 

— Deci era o femeie? La volan? 

— O, da. Adică da, domnule. În mod cert. 

— Mai era cineva în mașină? 

— Nu, doar ea. 

— Ai privit-o bine? 

Fata dădu din cap. 

— Dar numai pentru o secundă. 

Bracco îl lăsase pe Fisk să conducă interviul. Harlen 
vorbise tot drumul până acolo doar despre mașină, despre 
mașină și iar despre mașină. Jamie Rath îl sunase pe el la 
secţie, sau cel puţin el răspunsese la telefon. Tot el știuse 
mereu că mașina face parte din ecuaţia soluționării crimei. 
Bracco nu se supărase pentru asta - Fisk se pricepea la 
chestiuni delicate. Însă uneori Bracco avea senzaţia că 
Fisk nu învățase să scoată totul de la un om. 

— Dar chiar te-ai uitat bine la ea în acea secundă, nu-i 
așa? Crezi că ai putea să o recunoști? 

— Nu știu. Poate. Nu știu. 

Doug o bătu ușurel peste picior. 

— E-n regulă, draga mea. Te descurci bine. 

— Chiar că te descurci bine, Lexi, îl secondă Fisk. Ce vă 
rugăm noi acum e să ne lăsaţi să trimitem un grafician aici 
ca să încerce să-i schițeze chipul așa cum și-l amintește 
Lexi. Vă deranjează? 

Fata ridică din umeri. 

— Cred că aș putea încerca. 

Bracco o întrebă de momentul evenimentului, căci voia 
să-l fixeze mai ferm. 

— Știu ce oră era pentru că atunci când m-am oprit, 
când ea aproape că m-a lovit, după care am reînceput să 


alerg, m-am uitat la ceas ca să văd cât timp pierdusem. 
Era șase și douăzeci și cinci. 

Momentul se potrivea perfect pentru accidentul lui 
Markham. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Lexi. Vrei să închizi ochii 
un minut și să încerci să vizualizezi tot ce poţi despre 
mașină sau șofer - știu că a fost doar o secundă. Spune-ne 
ce vezi. 

Ascultătoare, fata se lăsă pe spate pe canapea, 
înghesuită între tatăl și mama ei. Închise ochii și inspiră 
adânc. 

— Bine. Eram pe Lake, alergând, de unde de obicei 
cotesc pe Twenty-fifth ca să traversez, așa că am ajuns la 
colț și am văzut mașina, poate un pic mai jos pe stradă, 
venind spre indicatorul de stop, așa că am crezut că va 
opri. 

— Crezi că mașina accelera? întrebă Bracco. 

— Nu știu. Probabil că nu, poate, sau altfel aș fi 
observat-o mai atentă. 

— Bine. 

— Apoi am făcut un pas pe caldarâm și am auzit frânele 
cum scrâșnesc, știți sunetul ăla, cum s-o numi el. Așa că m- 
am răsucit și am văzut că avea să mă lovească, așa că am 
sărit înapoi și m-am trezit cu faţa spre ea. Din fericire s-a 
oprit chiar în timp ce eu întindeam mâinile. Știţi, ca 
măsură de protecţie dacă m-ar fi lovit. 

— Bine, rosti Fisk cu blândeţe. Așadar, te-ai sprijinit de 
capota mașinii. Era lovită pe undeva? Un pic înfundată? 

— La faruri, da. Cred că în faţă, pe stânga mea. Imi 
amintesc pentru că nu voiam să mă tai în farul spart. 

— Așadar, partea din faţă dreapta a mașinii. 

— Da, cred că da. Fata deschise ochii și păru să-și 
întrebe părinţii în tăcere cum se descurcă. Câteva 
încuviințări o liniștiră, așa că închise ochii la loc, dar 
începu să scuture nesigură din cap. Începusem să tremur. 
A fost destul de înfricoșător. Dar pe urmă m-am înfuriat și 


am bătut cu palmele în capotă, cu putere. Am ţipat la ea. 

— Îţi amintești ce ai spus? 

— „Aproape m-ai omorât. Aproape m-ai omorât, idioato!” 
Cred că am spus asta de două ori. Eram furioasă rău și 
tipam la ea. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă ea a ridicat mâinile, ca și cum nu era vina ei, 
ca și cum își cerea scuze. 

— Lexi, interveni repede Bracco, cum arăta? 

Lexi se strâmbă, dar nimeni din încăpere nu avea chef 
de râs. 

— Poate un pic mai tânără decât mami, cred. Nu mă 
pricep prea bine la vârstele adulţilor. Dar avea păr negru, 
destul de cret. 

— Vreo coafură specială? 

— Nu. Doar îi venea în jurul feţei. Cret. 

— Ce rasă era? 

— Nu era de culoare. Nu era asiatică. Dar în afară de 
asta, nu știu. 

— Dar cu ce era îmbrăcată? Ceva care să iasă în 
evidenţă? 

— Nu. A fost vorba de o secundă. Fata arăta acum 
primele semne de defensivă. Ne-am uitat fix una la 
cealaltă. 

— Bine, e foarte bine, Lexi, zise Fisk. Mulţumesc mult de 
tot. 

Însă Bracco nu terminase. 

— Încă vreo două lucruri despre mașină, bine? Ai zice că 
era o mașină nouă sau veche? Cum ai descrie-o, dacă îţi 
amintești? 

Fata închise iarăși ochii. 

— Nu era o mașină sport, dar nici de-aia mare, știți. 
Poate ca o mașină obișnuită, dar nu una nouă, dacă mă 
gândesc mai bine. Vopseaua nu era nouă. Cred că arăta 
mai veche. Nu era strălucitoare. Brusc, fata se încruntă. 
Farurile din spate erau caraghioase. 


— Farurile din spate? zise Bracco. Cum adică erau 
caraghioase? Cum de le-ai văzut? 

— Am cotit spre dreapta după ce am reînceput să alerg. 
leșeau chiar din mijloc, aproape ca și cum te-ar fi făcut să 
te gândești la niște aripi, înţelegeţi? 

— Aripioare? întrebă Fisk. 

— Ca la T-Bird-ul Uncle Don, interveni doamna Rath. 
Ştiţi cum se ridică în sus pe spate. Se numesc aripioare. 

Însă fata scutură din cap. 

— Nu, nu chiar așa. Mai joase, de-a lungul spatelui, 
acolo unde ridici de portbagaj. Oh, și era și un sticker pe 
bara de protecţie. 

— Te descurci de minune, Lexi! rosti Fisk. E foarte bine. 
Ce e cu stickerul de pe bară? 

Fata închise iarăși ochii și îi strânse tare. Dar după un 
minut îi redeschise și scutură din cap. 

— Nu știu ce scria acolo. Nu-mi amintesc. Poate nu era 
în engleză. 


În ultimele raze de lumină ale zilei, cei doi inspectori 
făcură o ultimă oprire, la indicatorul stop de la intersecţia 
Lake cu Twenty-fifth. Hotărâseră deja să trimită un 
grafician la familia Rath ca să lucreze cu Lexi. Fisk avea 
acasă o carte cu vederi din faţă și din spate ale tuturor 
mașinilor fabricate în America în ultimii cincizeci de ani și 
intenţiona să vină din nou la Lexi cu acea carte ca să vadă 
dacă fata putea identifica modelul. 

Se dădură jos din mașină și merseră de la indicator 
înapoi spre primul semafor. Nu se vedea nici urmă de 
cauciucuri, din care Fisk sperase să scoată ceva, poate o 
dimensiune de roţi. Apoi Bracco își aminti: 

— Furtuna, zise el. Ne pierdem timpul aici. 


Kensing dădu de Hardy pe telefonul mobil. Părea că 
avocatul se află într-un restaurant undeva. Jackman 
vorbise deja cu el. li spusese de citaţie ca de o cerere. 


Voiau să înceapă o acţiune în justiție pornind de la 
investigarea listei lui Kensing, iar fără mărturia lui marele 
juriu avea să fie lăsat în beznă. Hardy credea că un pic de 
cooperare acum n-avea ce să le strice și își dăduse acordul. 
Insă nu mai fu la fel de vesel când Kensing îi povesti 
despre mandatul de percheziţie. 

— Glitsky a fost acolo în seara asta? Şi ce căuta? 

— Nu cred că era interesat de ceva anume. Cred că a 
făcut-o doar ca să mă sperie, deși mi-au luat câteva haine. 

— Şi de ce au făcut asta? 

— Spuneau că sunt în căutare de urme de sânge. 
Probabil că au și găsit câte ceva. 

— Isuse! 


Când el și Frannie plecaseră de acasă pentru ieșirea lor 
săptămânală, Hardy intenţionase să închidă telefonul 
mobil. Era una dintre regulile lor, dar el o uitase și evident 
că telefonul sunase, iar el răspunsese, spunându-i lui 
Frannie că va dura doar o secundă. Asta se întâmplase cu 
aproape cinci minute în urmă. O dată ce se trezise cu 
Kensing pe fir, voia să-l fiarbă bine la foc mic în legătură 
cu discrepanţele dintre relatarea lui Judith Cohn despre 
noaptea de marţi - când doctorul nu ajunsese acasă înainte 
de ora unu - și relatarea lui, conform căreia intrase în casă 
în jurul orei zece și jumătate. 

Sfârșiseră însă prin a vorbi despre percheziţie, apoi 
despre înfățișarea de a doua zi. După aceea apăruse 
chelnerul și îi făcuse lui Hardy un semn de iritare, moment 
în care avocatul își dădu seama că ar trebui să închidă. În 
restaurant, convorbirile la telefoanele mobile nu erau 
văzute cu ochi buni. Nici lui Hardy nu îi plăcea să 
vorbească în atare circumstanţe. Pur și simplu nu era 
momentul potrivit. 

Reuși să formuleze o ultimă propoziţie: 

— Dar trebuie neapărat să discutăm înainte de a apărea 
în faţa marelui juriu. 


Dacă Glitsky sau inspectorii lui discutau cu Cohn așa 
cum o făcuse Hardy, aveau să transmită mai departe 
mesajul lui Marlene Ash și apariţia de a doua zi a lui 
Kensing în fața marelui juriu urma să se lase cu probleme. 
Din pricina multiplelor motive și a animozităţii lui Glitsky, 
alibiul șubred al lui Kensing pentru seara de marţi îl putea 
duce direct în boxa acuzaților. Măcar el trebuia să știe 
povestea spusă de prietena lui, altfel avea să fie strivit. 

Ca atare, ei doi se întâlneau la Kensing, a doua zi de 
dimineaţă, la ora 8.15. 

Acum Frannie își ridică paharul cu vin alb și îl ciocni de 
paharul lui Hardy. 

— A părut o conversaţie plăcută, zise ea. 

Hardy închisese ostentativ telefonul și îl băgase în 
buzunarul hainei. 

— O simplă greșeală, jur, rosti el. Ceea ce oricum e mai 
bine decât eroarea comisă de Kensing atunci când a 
discutat cu Abe sau când a minţit în legătură cu ora venirii 
acasă martea trecută. 

Frannie renunţă la gura de vin pe care voia să o bea. 

— Nu-mi place să aflu de clienţi care te mint. 

— Nici mie. De fapt, ca o regulă generală, minciuna se 
află printre principalele zece motive pentru care nu-mi 
place de un client. 

— lar Abe i-a percheziţionat casa chiar acum? 

Hardy înmuie o bucată de lipie în ulei de măsline și 
presără sare peste gustare. 

— Asta a fost impresia mea. 

— Noaptea trecută, Abe părea să creadă că e posibil să 
nu fi fost Kensing autorul. 

— Corect. Dar noaptea trecută eram cu toţii înfierbântaţi 
din pricina doamnei Loring și știam clar că bunul doctor 
Kensing nu era prin preajmă cu ocazia morții ei, așa că se 
părea că el va fi complet exonerat de vină. Astăzi însă, din 
nefericire, s-a dovedit că celelalte decese de la Portola n- 
au avut nimic de-a face cu Markham sau cu soţia lui. In 


principiu, se pare că nimeni dintre cei care puteau s-o 
omoare pe doamna Loring nu o cunoștea pe Carla 
Markham, darămite să se mai ducă acasă la ea. Deci cele 
două cazuri nu au legătură. 

— Situaţie în care clientul tău revine pe lista lui Abe. 

_ — Asta dacă a ieșit vreodată de pe ea. Dar îl știi pe Abe. 
li place să înceapă cu o listă mare de suspecți, apoi s-o 
reducă. 

— Deci tu susţii că mai are o mulţime de alţi suspecți? 

— Categoric. Este încă prea devreme de tras concluzii. 

— Câţi? 

— Doi, poate alţi trei. 

Frannie fluieră încet. 

— Mare listă. Și mai există altcineva pe care Abe să-l 
placă la fel de mult ca pe Kensing? 

Hardy luă meniul și se uită la el, apoi o privi pe Frannie 
și zâmbi. 

— Destul cu chestiunile juridice. În seara asta o să iau 
calcan. Nu există pește mai suculent decât un calcan 
proaspăt de Pacific, iar aici calcanul e pregătit 
extraordinar de bine. Lămâie, unt, capere. Minunat! Ar 
trebui să încerci și tu. 


32 


Kensing era îmbrăcat în costum și ședea la masa din 
bucătărie. Turnase cafea pentru amândoi, dar ceștile 
rămăseseră neatinse și cafeaua se răcise. 

Hardy se așezase pe un scaun între masă și chiuvetă. Se 
dăduse puţin înapoi ca să-și poată încrucișa picioarele, iar 
acum glezna unui picior se odihnea pe genunchiul celuilalt. 

— Deci i-ai spus și asta lui Glitsky seara trecută? 

— Mda, evident. De ce n-aş fi făcut-o? E adevărul. Isuse 
Hristoase, Diz, de ce revenim mereu la asta? N-avem ce 
discuta aici! 

Hardy inspiră adânc, se calmă și expiră cu putere. 
Presupunea că e posibil, deși se îndoia de asta, ca Judith 
să-și fi amintit de o altă noapte. 

— De fapt, avem ce discuta, Eric. Nu pot trece peste 
povestea asta pentru că nu mi-ai spus că doamna doctor 
Cohn a fost și a dormit aici în acea noapte. Mi-e greu să 
trec peste acest amănunt, deoarece îţi putea furniza alibiul 
necesar. Vocea îi deveni dură. Atunci o puteam lăsa baltă. 
Sau a venit momentul să-ţi găsești un alt avocat? 

Privirea lui Kensing rătăci prin încăpere, apoi își reveni 
la normal. 

— Ea dormea când am ajuns acasă. Făcu o pauză și își 
plimbă o unghie pe tăblia mesei. N-am trezit-o când am 
venit. Așa că n-avea de unde să știe că eram acolo. Voiam 
să o ţin departe de evenimente. 

Hardy așteptă să vadă dacă Kensing avea să pună 
întrebarea evidentă. Văzând că aceasta nu vine, o puse el. 

— Nu te interesează să afli cum de am aflat că ea a fost 
acolo? 

Niciun răspuns. 

— Am vorbit cu ea și am întrebat-o, ce zici de asta? 
Noaptea trecută. Și ai dreptate, ea dormea când ai ajuns 
acasă. Deși ceasul nu arăta zece și jumătate, nu? Era 
trecut de unu dimineaţa. N-o să-mi spui acum că ea minte? 


Kensing se schimbă la faţă timp de câteva secunde, apoi 
se prăbuși. Umerii îi căzură și capul i se lăsă în piept. Se 
ridică și se duse la chiuvetă, în spatele lui Hardy, care nu 
se întoarse după el, dar simţi brusc că i se ridică părul de 
pe ceafa. Pe peretele din spatele chiuvetei erau lipite de 
un magnet mai multe cuțite de bucătărie. Kensing putea 
lua unul dintre ele și putea lovi cu el înainte ca Hardy să 
facă vreun gest. 

Hardy se răsuci. 

Clientul lui nu stătea nici măcar cu fața spre el, iar 
Hardy fu cuprins pe moment de un sentiment asemănător 
cu rușinea. Kensing stătea aplecat peste chiuvetă, 
sprijinindu-se de marginile ei cu ambele mâini, și privea în 
gol pe fereastră. Într-un târziu, vorbi cu o voce răgușită: 

— De șapte ani n-am mai băut și n-am mai luat nimic, 
Diz. Șapte ani, zi de zi. Ştii cât de mult înseamnă asta? 
Chicoti cu amărăciune. Răspunsul e că nu știi. Nimeni nu 
știe. Ca atare, marțea trecută, omul care mi-a distrus 
căsnicia și mi-a luat copiii de lângă mine apare la mine în 
secție, iar trei ore mai târziu e mort. Pur și simplu mort. 
Un act de justiție divină din punctul meu de vedere. In 
sfârșit, un act de justiţie și o dovadă de echitate. Apoi 
Carla și Driscoll fac scandal la spital. Apoi apare Ann ca să 
mă vadă și îmi spune că eu i-am omorât, iar pentru o clipă 
ajung să mă întreb dacă nu cumva nu am făcut totul ca să-l 
menţin în viaţă. 

Se opri, își turnă apă într-un pahar, pe care o bău, apoi 
se șterse la gură cu mâna. 

— În fine, cumva am reușit să trec și de restul zilei, m- 
am dus la Carla acasă, încercând să găsesc o rațiune 
pentru... pentru acest /ucru care s-a întâmplat. Apoi apare 
polițistul ăla, Bracco, în faţa casei Carlei și am parte de 
alte discuţii ca și cum cineva i-ar fi făcut rău lui Tim. După 
aia însă m-am trezit liber în sfârșit, gata să mă duc acasă. 
Am ajuns până aici și am parcat un pic mai sus pe stradă. 
Am văzut lumina aprinsă și mi-am dat seama că Judith e 


aici. 

Un oftat din rărunchi. 

— După care m-am dus la Harry's și am luat ceva de 
băut. O portie dublă, de fapt. Scotch și sifon. Stăteam 
acolo și savuram cel mai delicios lucru pe care îl gustasem 
vreodată. Apoi am luat încă un rând, bând în sănătatea 
bunului domn Markham și pentru modul minunat în care 
se aranjaseră lucrurile. Doamne, ce bine era! Kensing 
reveni la masă și se așeză pe scaun. Apoi am mai luat unul, 
de această dată pentru nopţile pierdute, pentru copiii mei 
și pentru Annie și pentru toate rahaturile pe care le 
înghiţisem de la ea. Pe urmă alte câteva pahare pentru 
Parnassus și pentru halul în care ajunsese viața mea, cu 
toate pretenţiile de a vindeca oameni cu mijloace minime, 
doar prin imaginea mea de model de virtute și cunoaștere. 
Apoi încă un pahar pentru că totul era o minciună, iar eu 
eram un fals. Apoi celelalte pahare pentru că sunt un betiv 
și un ratat, și asta sunt eu de fapt. Ca atare, în final, când 
am încercat să mai comand unul, barmanul, Dumnezeu să-l 
binecuvânteze, mi-a retezat-o scurt. Ora închiderii. Voia 
chiar să mă ducă acasă dacă aveam nevoie de așa ceva. 

— Crezi că te ţine minte? întrebă Hardy. 

— Fără îndoială. Dar dacă se află chestia asta, îmi pierd 
slujba. Şi alta nu mai primesc prea repede. 

Hardy se gândi o vreme. 

— Îţi dai seama că ăsta e alibiul tău pentru o crimă, Eric. 

Kensing se încăpăţâna. 

— Nu poate afla nimeni ce s-a întâmplat. 

Hardy avu un gest scurt de frustrare. 

— Atunci ar fi bine să speri că Glitsky n-a discutat încă 
cu Judith. 

— Dacă a făcut-o, o să declar că ea a greșit. Nu a fost 
vorba de aceeași noapte. 

Restul conversaţiei fu ceva mai simplu și avu loc în holul 
Palatului de Justiţie. Amândoi bărbaţii avuseseră ceva timp 
la dispoziţie ca să se mai răcorească pe drum, deși Hardy 


ajunsese la neliniștitoarea concluzie că acum Judith Cohn 
nu avea alibi pentru momentul morţii Carlei. Însă n-avea 
de gând să ridice această problemă în faţa clientului său, 
mai ales în această dimineaţă. Avea alte preocupări, mai 
presante. 

Incepu conversaţia amintindu-i lui Kensing că nu existau 
dovezi fizice care să-l lege direct de decesele lui Markham 
și al Carlei. Procesele se bazau pe dovezi. Dacă 
procuroarea se avânta prea tare în dezbaterea motivelor și 
a posibilelor motive, Hardy îl instrui pe Kensing să-i 
răspundă politicos la întrebări. Nu trebuia să adopte un 
ton de confruntare. Să nu se certe. Să menţină discuţia la 
obiect. 

— Iar scopul, Eric, este acela de a te scoate singur de pe 
lista suspecților valabili. 

Predica merse mai departe. Hardy își instrui din nou 
clientul să spună adevărul chiar şi despre cele mai 
condamnabile probleme - cea a relației dintre el și 
Markham, dintre Markham și Ann, dintre el și Parnassus. 
Să spună întregul adevăr mai ales despre incursiunea lui la 
bar în noaptea morții Carlei. Eric putea crede sau nu, dar 
adevărul este cel mai bun prieten al nevinovatului. Mai 
mult, protejarea secretelor martorilor constituia însăși 
esența existenței marelui juriu. 

— Vrei să-mi spui că de acolo nu apar scurgeri? 

Lui Hardy nu-i plăcea să recunoască asta, dar o făcu. 

— Nu. Scurgeri apar de oriunde, Eric, din când în când. 
Dar în cazurile marilor jurii, scurgerile apar cel mai rar. 
Dacă ești modest și explici situaţia, fără să atragi asupra ei 
o atenţie mai mare decât e nevoie, povestea va trece de la 
sine, după care te vei trezi că nu mai ești suspect. Hardy 
simţea cu adevărat nevoia să-și convingă clientul de acest 
adevăr. De ce i-ar păsa marelui juriu că te-ai oprit să bei 
câteva pahare la un bar după o zi plină de stres? Bun, ești 
alcoolic și nu ar trebui să bei, dar aici infracţiunea e crima, 
nu alcoolismul. 


Hardy trebuia să-l facă să priceapă elementul crucial. 
Stăteau în picioare, singuri, sprijiniți de peretele pe care 
erau inscripţionate numele polițiștilor căzuţi la datorie. 
Ceasul arăta deja ora nouă și ceva, iar Kensing trebuia să 
fie sus la ora nouă și jumătate. Holul imens începea deja să 
se umple de oameni - polițiști și avocaţi, precum și oameni 
obișnuiți, o mulţime care uneori părea imensă și pestriță, 
mai ales acolo. Hardy se apropie cu un pas de clientul lui, 
intrând în spaţiul intim al acestuia și lipindu-l de perete, cu 
privirea înfiptă în ochii lui. 

— Ascultă-mă, Eric. Eşti un om inteligent, dar acum lași 
frica și lipsa de concentrare să-ţi facă rău. Nu te 
învinovăţesc că îţi faci griji. Este un moment de spaimă, 
dar asta nu trebuie să te orbească în asemenea hal încât să 
nu le faci față celor nouăsprezece juraţi. Eşti medic, un 
cetățean de nădejde al comunităţii și un martor care 
cooperează de bunăvoie într-un caz de crimă. Nu poţi fi 
suspect pur și simplu pentru că nu erai acasă la Carla 
atunci când ea a fost împuşcată. Erai altundeva - iar unde 
anume erai nu va conta. O dată ce juraţii aud asta, 
avantajul psihologic îți aparține. Unde te găseai dacă nu tu 
ai fost cel care a ucis-o pe Carla Markham nu va fi ceva 
atât de important ca să ducă la o scurgere de informaţii. 
Va fi o informaţie ca oricare alta, cum ar fi culoarea 
cravatei pe care o porţi. Există o singură persoană căreia îi 
pasă că ai fost în acel bar și ai băut, iar această persoană 
ești tu. Așa că n-o lăsa pe procuroarea de acolo - pe 
Marlene Ash - să te zugrăvească drept un ucigaș. Nu ești 
așa ceva. Nici de iure, nici de facto. Hardy își înfipse și 
degetul în pieptul lui Kensing. Pricepe bine asta! Crede. Și 
comportă-te pe măsură. 

Însă clientul lui nu părea deloc convins. 

— Şi să-mi risc cariera pentru așa ceva? 

Hardy se gândi și răspunse pe un ton măsurat. 

— Dacă apari acolo cu ceva de ascuns, totul se va vedea 
și juraţii o să-și dea seama. lar când inevitabilul se va 


produce, va însemna că te faci vinovat de sperjur, care e o 
infracțiune gravă. Du-te acolo ca un nevinovat și ieși de 
acolo la fel. Dacă te prind cu vreo minciună, iar Glitsky o 
va face dacă îi acorzi răgazul, vei fi probabil acuzat și 
condamnat. Atunci vei comite sperjur faţă de tine însuţi, 
rămânând un beţiv și poate un criminal pentru ceilalţi. Şi 
atunci ce mai rămâne din cariera ta? 


Marlene Ash avea o agendă dublă de urmărit, dar nu 
exista nicio îndoială pe care avea să o urmeze prima în 
această zi. Il avea pe suspectul principal de crimă al lui 
Abe Glitsky la masă, alături de podiumul pe care stătea ea. 
Chiar dacă respecta opinia lui Clarence Jackman și 
înţelegerea încheiată de amândoi cu Hardy, în sinea ei nu 
credea că vreunul dintre medicii angajaţi din Parnassus 
Physicians’ Group ar fi deţinut vreo informaţie 
compromiţătoare despre evaziuni fiscale la nivel de 
corporație. Ca atare, urma să atace problema crimelor. 

În ultimele zile, petrecuse ore îndelungate cu studierea 
dosarelor furnizate de Parnassus, în cea mai mare parte 
referitoare la Kensing, la soţia de care el se despărțţise și la 
relaţia amândurora cu Tim Markham. Lectura numai 
plăcută nu fusese. Nu exista nicio îndoială că acești doi 
bărbaţi se urâseră cumplit. Ca o ironie, în opinia lui 
Marlene, și după ce citise doar o parte din corespondenţă, 
Kensing păruse să devină mai îndrăzneţ și mai ameninţător 
pe măsură ce relaţia dintre fosta lui soție și Markham 
înflorea. Markham păruse să cedeze și să-i ofere lui 
Kensing ce dorea - substratul fiind că altfel Kensing ar fi 
dat în vileag relaţia lor adulterină. 

Iar acum, în ciuda muniției pe care o avea la dispoziţie, 
Ash nu părea să reușească nicio lovitură. Il avea pe 
Kensing în fața ei de mai bine de o oră, iar el respinsese cu 
cordialitate toate atacurile ei prin oferirea de răspunsuri 
rezonabile, care păreau adevărate. 

Kensing nu-și făcuse griji sub Markham că își va pierde 


slujba (așa cum rezultase clar din corespondenţă). Relaţia 
dintre Markham și soţia lui constituia o garanţie în acest 
sens. De fapt, moartea lui Markham îi pusese slujba în 
pericol. Sub conducerea doctorului Ross, el se găsea acum 
practic în concediu fără plată, ca dovadă că, într-un fel, 
Markham fusese protectorul lui și nu o ameninţare pentru 
el. 

Odinioară, fusese furios pe Tim Markham și pe soţia lui. 
Evident. Cine n-ar fi fost? Dar, între timp, avea o altă 
relaţie care decurgea satisfăcător. Privind retrospectiv, 
faptul că soţia lui îl părăsise îi oferise o oportunitate, chiar 
dacă una dureroasă. Furia dispăruse. Oricum, el făcea mai 
bine acum decât Ann. Divorțul decurgea amiabil. 
Impărţeau dreptul de a avea grijă de copii. 

Domnișoara Ash fusese greșit informată. Nu existase 
nicio bătaie cu un weekend în urmă. Ann suferise un 
accident. El nu depusese nicio plângere împotriva ei, iar ea 
nu depusese nimic împotriva lui. Era rănită, furioasă și 
voia răzbunare pentru că Tim Markham o părăsise cu o 
săptămână înainte. Furia ei era de înţeles; furia lui nu 
exista. El îi luase pe copii până ce ea avea să se întoarcă 
acasă. El și Ann discutaseră timp de câteva ore cu doar 
două zile în urmă. Poliţia înțelesese, din nefericire, 
complet eronat întreg incidentul. 

Din nou, domnișoara Ash fusese greșit informată. El nu 
recunoscuse niciodată că l-ar fi ucis pe Tim Markham. Nu, 
evident că n-o făcuse. Nu era deloc sigur pe ce crezuse 
Ann că aude. Probabil că înţelesese altceva. El nu 
intenţionase să discute în avans despre mărturia ei cu ea 
deoarece avocatul lui îl sfătuise să n-o facă. 

Admitea cu mâna pe inimă că povestea fetiţei Emily și 
cazul acesteia înrăutăţiseră relaţiile și așa proaste dintre el 
și Parnassus. El pur și simplu făcuse ce trebuia, iar prin 
asta îi înfuriase pe oamenii care mânuiau banii în 
companie. Era o temă care apărea pretutindeni în sectorul 
medical - bani versus asistență medicală. El era medic și 


nu făcea niciun secret din poziţia lui față de această 
chestiune. Oare chestia asta, întrebă el, îl făcea vinovat de 
ceva anume? 

Venise acolo în mod voluntar. Se putea prevala de al 
Cincilea Amendament, și totuși n-o făcea. Voia să 
lămurească lucrurile, să-și exonereze numele de orice 
învinuiri, ca să poată reveni la viaţa și la pacienţii lui. 

— Foarte bine atunci, doctore Kensing, rosti Marlene 
Ash într-un târziu. Aţi fost ultima persoană care a văzut-o 
în viaţă pe Carla Markham, nu? 

— Nu pot afirma așa ceva, doamnă. Presupun că acela ar 
fi ucigașul ei. 

Un freamăt îi cuprinse pe jurati. 

— Când aţi părăsit casa familiei Markham în seara zilei 
în care a murit domnul Markham? 

— La puţin timp după ora zece. 

— Iar locotenentului Glitsky i-aţi spus că v-aţi dus direct 
acasă, nu-i așa? 

— Da, doamnă. Asta i-am spus locotenentului. Inspiră 
scurt, apoi dădu totul la iveală. Dar nu era adevărat. Işi 
puse mâinile pe masa din faţa lui și se adresă direct 
juraţilor. Locotenentul Glitsky m-a interogat în această 
privinţă. N-am vrut să-i spun unde am fost. Când am 
discutat cu avocatul meu, mi-a explicat că astăzi sunt sub 
jurământ. Mi-a spus că mărturia mea se va bucura de 
protecţie și că o veţi menţine secretă. Imi cer scuze că l-am 
minţit pe locotenent, dar nu m-am dus direct acasă. 
Adevărul este că sunt alcoolic și... 


Fisk și Bracco hotărâseră că prioritatea lor consta în 
obţinerea informaţiilor pe care nu le putuseră strânge 
până atunci. Pentru creșterea eficienţei, era nevoie ca ei 
doi să se despartă. Bracco îl alesese pe Brendan Driscoll, îl 
sunase din Palatul de Justiţie și stabilise o întâlnire. 
Suspectul părea entuziast. 

Driscoll se îmbrăcase special pentru interviu - pantaloni 


călcaţi la dungă, cămașă scrobită, haină și cravată. Când 
deschise ușa, prima întrebare a lui Bracco fu dacă nu 
cumva Driscoll avea de gând să plece undeva. 

Răspunsul îl surprinse. 

— Nu vă cunosc de undeva? 

— Nu, nu cred. Bracco își ridică insigna. Inspector 
Bracco. Omucideri. 

— Da, știu. Intraţi, intraţi. 

Pătrunseră în living, în stânga holului de la intrare. Era 
un spaţiu luminos, senzaţia fiind întărită de razele de soare 
care intrau prin ferestrele deschise și se reflectau de albul 
pereţilor. Dinspre o sculptură japoneză în piatră din colţul 
camerei se auzea apa bolborosind. 

Bracco avu brusc și acut o senzaţie de încordare. Nu-și 
amintea chipul celuilalt, dar parcă îl recunoștea în mod 
clar de undeva, iar atmosfera dintre ei doi se schimbase 
dintr-odată. Driscoll îi indică un scaun, apoi el se așeză 
tocmai pe canapeaua din colțul camerei, aproape 
răsturnat, cu un braţ de-a lungul spătarului. Bracco își 
scoase reportofonul, îl porni și îl puse pe tăblia de sticlă a 
mesei, lângă o tavă mare, plină cu nisip alb și pietre 
șlefuite. 

Găsindu-și o preocupare în preambulul interogatoriului, 
Bracco ridică în sfârșit privirea către potenţialul suspect. 

— O să trec direct la subiect, domnule Driscoll. Înţeleg 
că aţi fost acasă la Carla Markham de după-amiaza până 
seara în ziua morții soţului ei. 

— Da. E adevărat. 

— Vă amintiţi ce aţi făcut mai târziu în acea noapte? 

În mod clar, Driscoll nu se așteptase la întrebare. 

— Ce am făcut eu? De ce? 

— Ar fi mai simplu să răspundeţi la întrebare. 

— Ei bine, nu pot răspunde la o întrebare fără un motiv. 
De ce vreţi să știți ce am făcut mai târziu în acea seară? 
Credeam că aţi venit aici ca să discutăm despre doctorul 
Ross sau doctorul Kensing, că poate domnul Elliot a dat 


peste ceva din ceea ce i-am oferit eu. 

— Jeff Elliot? Ce i-aţi oferit? 

Driscoll își revenise într-o oarecare măsură după 
surpriză. 

— Câteva dintre documentele mele de la locul de muncă. 
Dovezi, după cum cred că le-aţi numi dumneavoastră. Deși 
marele juriu nu a părut interesat de ele atunci când am 
stat în faţa lui. 

— Şi credeţi că aceste documente conţin dovezi legate 
de moartea domnului Markham? 

— Categoric. Bineînţeles că da. Trebuie să fie așa. 

— Şi aveţi copii ale lor aici? 

Driscoll ezită o secundă, apoi scutură din cap. 

— Nu. I le-am dat pe toate domnului Elliot. 

Bracco nu-l crezu nici cât negru sub unghie. 

— Şi cu toate astea, aţi crezut că am venit aici ca să 
discut despre ele cu dumneavoastră? 

— Am crezut că aţi discutat cu el. 

— Nu. Bracco se uită drept în ochii lui Driscoll. Dar 
poate că ar trebui. 

— Dacă mă gândesc mai bine, e posibil să nu vi le arate. 
Surse confidentiale, știți. Dar l-aș putea suna ca să le obţin 
înapoi, apoi v-aș da de știre. 

— Ar putea fi de ajutor, zise Bracco. Sau am putea 
obţine un mandat de percheziţie ca să le luăm noi singuri. 

Driscoll scutură din cap. 

— Aţi întârziat prea mult, domnule sergent. Ross a șters 
probabil toate documentele până acum. Oricum a șters tot 
ce avea legătură cu el și Tim. 

— Dar dumneavoastră spuneţi că le-aţi avut și i le-aţi dat 
lui Jeff Elliot? 

O ridicare din umeri plină de importanţă. 

— Nu le-am citit pe toate, dar câteva dintre ele erau cu 
siguranţă provocatoare, dacă mă înţelegeţi. El voia în mod 
cert să-l concedieze pe Ross, știaţi? 

— Markham? 


— Sunt convins că primea stipendii grase ca să 
introducă medicamente în nomenclator. Tim s-a deșteptat 
după povestea cu Sinustop. Avea nevoie de mai multe 
dovezi înainte de a-l acuza în mod direct. Dar dacă citiți 
printre rânduri, vă daţi seama. Între ei totul se terminase. 

Bracco decise să nu insiste pe tema deţinerii de copii 
după documente sau a conţinutului acestora. Astăzi venise 
ca să discute despre noaptea de marti, așa că reveni la 
subiect. 

— Continuă să mă intereseze ce aţi făcut după ce aţi 
plecat de la familia Markham. 

O privire furioasă, apoi un oftat de resemnare. 

— Bine, am venit acasă. 

— Mulţumesc. Și pe la ce oră s-a întâmplat asta? 

— Nu sunt sigur. Nouă, nouă și jumătate. Trebuie să 
înţelegeţi că universul meu tocmai se destrămase. Nu mai 
tineam prea bine socoteala timpului. 

O încuviinţare scurtă. 

— Aţi fost singur? _ 

Brendan își duse o mână la frunte. Închise ochii câteva 
clipe prelungi. 

— Da. Roger a lucrat până târziu, ceea ce face mereu în 
ultima vreme. Dar l-am sunat și făcea doar niște calcule, 
fără clienţi la acea oră, așa că am putut discuta. Măcar 
atât. Fusese cea mai proastă zi, pur și simplu cea mai 
proastă. Am fost cât p'aci să mă duc la el la bancă, doar ca 
să fiu lângă el, dar mi-a spus că vine acasă. 

— L-aţi sunat la bancă după ce aţi ajuns acasă la ora 
nouă și jumătate? 

— Da. Eram așa de supărat, așa de supărat! 

— Aţi vorbit mult cu Roger? 

— Nu știu. Mi s-a părut că prea puţin, dar știți cum e. 
Pur și simplu nu vă pot spune cât a durat. Sincer. 

Ross nu părea să aibă probleme de memorie. li spuse lui 
Fisk: 

— Am discutat cu Jeff Elliot aici, la birou, până seara 


târziu - nu știu ora exactă, poate să fi fost nouă, ceva de 
genul ăsta. A fost o zi infernală, vă spun eu. Apoi a 
terminat cu mine - deși n-a terminat cu adevărat cu mine 
decât după ce a scris nenorocitul ăla de articol - și eu mi- 
am dat seama că sunt terminat, așa că m-am urcat în 
mașină și m-am dus acasă. 

Chipul tânăr și plin de sinceritate al lui Fisk se înnegură. 

— Deci aţi ajuns acasă pe la nouă și jumătate? 

— Mda, cam așa ceva. E vreo problemă? 

Fisk se scărpină în dosul urechii. 

— Ar cam fi, domnule, dacă mă gândesc că soţia 
dumneavoastră a spus că aţi ajuns acasă după miezul 
nopții în acea zi. 

Ross se gândi, apoi scoase un chicot. 

— Nu. Probabil că a încurcat nopţile. Ajung acasă atât 
de des la miezul nopţii în ultima vreme, că ea probabil a 
ajuns să creadă că asta este ora mea obișnuită. Dar atunci 
n-a fost așa. Cel mult la ora zece. 


Glitsky amânase cât putuse de mult îndeplinirea unor 
sarcini administrative, dar în această dimineaţă venise la 
lucru și se apucase de treabă. Timp de trei ore se afundase 
în rezolvarea unor fleacuri precum punerea cap la cap a 
foilor de parcurs pentru mașinile de serviciu folosite de 
inspectorii lui. Acum mesteca ultima bucată de biscuit de 
orez și bea resturile ceaiului pregătit de dimineaţă, care 
între timp se răcise de tot. Ca atare, era într-o dispoziţie 
rezonabil de veselă atunci când Marlene Ash ciocăni în ușa 
biroului și intră fără să mai aștepte să fie invitată. 

Glitsky se lăsă recunoscător pe spatele fotoliului și dădu 
la o parte hârțogăria din faţa lui. 

— L-ai dovedit, rosti el. 

Ea închise încet ușa, apoi se întoarse cu faţa spre 
locotenent și se sprijini de perete, cu braţele încrucișate 
peste piept. 

— După verificarea alibiului său, chestie care cred că se 


va întâmpla în următoarele ore, doctorul Kensing a ieșit de 
pe lista suspecţilor, cel puţin din punct de vedere al morții 
Carlei. Şi presupun că asta înseamnă că și de pe lista 
pentru Markham. 

Glitsky miji ochii spre ea și clătină din cap. 

— Dar n-are alibi. 

— Nu ţi l-a spus. A vrut protecţia marelui juriu în 
privinţa secretului. 

— Ca și cum eu aș spune cuiva? 

— Voia să fie sigur. 

— Şi tu l-ai crezut. Care e alibiul ăsta? 

Ash își desfăcu braţele de la piept și se așeză pe unul 
dintre scaunele aflate în faţa biroului lui Glitsky. 

— Cunoști povestea bărbatului din Vestul Sălbatic care 
s-a culcat cu nevasta celui mai bun prieten în aceeași 
perioadă de timp cu comiterea unei crime și care a fost 
spânzurat pentru că nu a vrut să spună unde fusese? Ei 
bine, a fost ceva asemănător, doar că nu a fost vorba de 
nimic sexual. 

— A fost undeva unde n-ar fi trebuit să fie? 

— Destul de aproape, Abe. Iar din punctul meu de 
vedere, cam la limita posibilului, chiar și pentru tine. Dacă 
povestea iese la iveală mai târziu, și ar putea să iasă 
oricând, vreau să pot spune cu mâna pe inimă că n-am 
povestit nimănui. Eu îl cred în totalitate. Nu el a comis 
crima. 

Continuând să stea rezemat de spătar, Glitsky rămase 
nemișcat câteva secunde. 

— Acum e una dintre puţinele ocazii, Marlene, când 
întrezăresc valoarea profanului. Ești cu adevărat convinsă 
de faptul că nu se putea găsi la Carla? Cine o să verifice 
toate astea? 

— Nu la ora zece patruzeci și cinci, Abe. Doar dacă ora 
nu e eronată, iar eu am pus un anchetator să verifice totul 
chiar acum. 

Însă Glitsky primise informaţiile lui Hardy, după care se 


dusese personal ca să discute cu Frank Husic. Considera 
mărturia omului ca fiind inatacabilă și, ca atare, momentul 
mortii Carlei perfect stabilit. Dacă Kensing nu fusese acolo 
la ora unsprezece fără un sfert, era nevinovat. El, unul, ar 
fi dat aproape orice ca să afle unde fusese bunul doctor, 
dar știa că era puţin probabil să afle din vreo sursă, și cu 
siguranţă nu de la Marlene Ash. Ă 

— Mulţumesc pentru informare, zise el. Iti mai place de 
altcineva? 

— Nu chiar, Abe. În după-amiaza asta o să discut cu 
contabilul-șef și poate cu câţiva membri ai consiliului de 
administraţie. Trebuie să lărgesc plasa de suspecți și să 
înregistrez ceva progrese pe partea cu finanţele, altfel 
Clarence o să fie tare nefericit. Deja o să fie nefericit că 
înţelegerea noastră cu Dismas nu ne-a dus practic nicăieri. 

— Mie mi-a adus ceva, rosti Glitsky cu amărăciune. Nu l- 
am arestat până acum, ceea ce începe să semene cu o idee 
foarte bună. 

Nu se putea replica la așa ceva, așa că Marlene merse 
mai departe. 

— În fine, am emis citaţii de aducere a tuturor arhivelor 
lor financiare pentru ultimii trei ani și vom vedea cine 
poate da niște explicaţii satisfăcătoare. Va trebui să pun 
marele juriu să se ocupe prioritar de chestiunea fraudelor 
financiare. Apoi poate o să revin la acuzaţiile de crimă, dar 
deocamdată prioritatea mea... 


— Despre ce discutati voi doi? 

Bracco și Fisk nu se găseau chiar în mijlocul unei 
discuţii. Reveniseră la sediu și se întâlniseră în hol după 
interviurile luate de dimineață. Tonul ridicat al vocilor lor 
îl scosese pe locotenent afară din birou și din întâlnirea lui 
cu Ash. 

— Nimic, domnule. Scuze. 

Darrel Bracco nu voia să-și acuze partenerul, deși era 
dezamăgit de el. 


— Mie nu mi s-a părut că vorbiţi despre nimic. 

Glitsky se postă lângă biroul lor, compus din reunirea a 
două birouri mai mici, cu indicatorul stop tronând pe 
mijloc. Se uită în jos la ei, pe rând. 

În cele din urmă, Fisk cedă: 

— Malachi Ross mi-a spus la ce oră a venit acasă marti 
noapte, dar era o oră diferită de cea declarată de soţia lui. 

— Așa că Harlen i-a zis lui Ross ce a declarat soţia lui, 
interveni Bracco. 

— I-ai spus? 

Glitsky întrebase pe un ton neutru. Ash ieșise și ea și se 
postase lângă el. Clătină din cap auzind o asemenea 
ispravă de gâgă. 

Fisk dădu din cap. 

— Ea a spus că după miezul nopţii, iar el a zis ora zece. 
Așa că a afirmat că ea se înșela. Că făcuse o greșeală. 

— După care, în clipa în care Harlen a ieșit pe ușă, ela 
sunat-o. Bracco era oripilat de eroarea partenerului său. 
Pe cât pui pariu? 

— Las-o moale, Darrel. Glitsky se uită surprinzător de 
calm la Fisk. De obicei, când obţii declaraţii contradictorii 
de la doi martori, mai ales dacă sunt în relaţii apropiate, 
cum ar fi doi soţi, nu îi spui unuia ce a zis celălalt până ce 
nu îi aduci pe amândoi laolaltă și îi confrunţi cu 
contradicţia în speţă. Poate înveţi ceva de aici. 

— Da, domnule. Am priceput acum. Am comis o 
greșeală. Credeţi că și-a sunat soţia? 

— Evident, răspunse Bracco în locul lui Glitsky. 

Ash interveni din spatele locotenentului. 

— Ai numărul ei? Ai putea să o suni ca să o întrebi chiar 
tu. 

Fisk spuse că o va face. În vreme ce el forma numărul, 
Bracco începu să-i povestească lui Glitsky despre discuţia 
lui cu Brendan Driscoll. Când auzi despre corespondenţă și 
despre fișierele de computer, Ash interveni: 

— Ce e cu documentele alea? Nu le-a menționat 


niciodată în faţa marelui juriu. 

— Spune că nu l-aţi întrebat. 

— Cum aș fi putut? Habar n-aveam că există în afara 
computerelor companiei. Ce a făcut, le-a furat? 

— Cred că și le-a trimis singur prin e-mail înainte de a fi 
concediat. 

— Deci le-a furat. Se află încă acasă la el? 

— Am avut această impresie. Cred că măcar discurile cu 
arhive sunt acolo. 

Ash se întoarse către Glitsky. 

— Avem nevoie de chestiile alea, Abe. 

— Le are deja Jeff Elliot, zise Bracco. 

— Las-o baltă, rosti Glitsky. E reporter. N-o să le vedem 
niciodată. 

— Atunci mergem după originalele lui Driscoll, decise 
Ash. Unde sunt formularele de mandate? Le ţii aici? 

— E posibil să nu aveţi nevoie de ele, o liniști Bracco. 
Driscoll caută o cale prin care să distrugă Parnassus. E 
furios rău. Vrea să se răzbune pe oameni, mai ales pe 
oamenii care i-au făcut viaţa grea lui Markham. 

Ash dădu din cap, dar le spuse să întocmească oricum 
un mandat. Fisk reveni la ei, deprimat. 

— Nu a recunoscut că el a sunat-o, dar mi-a zis că și-a 
amintit prost și s-a răzgândit. Se bucura că am sunat-o. 
Voia să mă sune chiar ea. Inspectorul privi trist în jurul lui. 
Ora zece seara. 

— Deci a sunat-o, rosti, triumfător, Bracco. 

— Nu contează. După povestea cu Kensing, locotenentul 
intrase într-un soi de stare de fatalism. Oricum soţia nu ar 
fi depus mărturie la proces împotriva soțului ei. Nu am 
pierdut nimic. Nu e ca în cazul lui Kensing. 

Cei doi inspectori tineri schimbară o privire. 

— Ce e cu Kensing? întrebă Bracco. 

Ash interveni din nou: 

— Îl puteţi șterge de pe lista voastră. Are un alibi pentru 
moartea Carlei. Tocmai îi povesteam asta lui Abe. 


Vestea îi reduse pe toţi la tăcere, o tăcere pe care 
Bracco o sparse repede: 

— Deci totul se rezumă la Carla? 

Glitsky încuviinţă. 

— Așa se pare. A mai rămas cineva fără alibi? Aţi 
discutat cu Driscoll? 

— Eu. De dimineaţă, răspunse Bracco. E posibil să fi 
vorbit la telefon. 

— Cu cine? 

— Cu partenerul lui de viaţă, Roger. Aveam de gând să 
verific arhivele telefonice. Se află pe lista mea de 
verificări. 

După câteva clipe, Fisk interveni și el: 

— Nu știu dacă aţi auzit sau nu, domnule locotenent, dar 
am înregistrat progrese în privința mașinii ucigașe. 


Hardy ar fi trebuit să se simtă în al nouălea cer. În 
definitiv, clientul lui nu mai era suspect. Rămăsese la 
etajul cinci, evitând să dea nas în nas cu Glitsky sau cu 
Jackman, și așteptase pe o bancă în faţa Sălii de Audieri a 
Comisariatului de Poliţie până la ieșirea lui Kensing din 
sală. Eric îi povesti cum decursese totul, adică în mare 
măsură așa cum se așteptase Hardy. 

Cei doi bărbaţi se duseseră la John's ca să sărbătorească 
cu un prânz, dar masa fusese cât se poate de sobră, din 
toate punctele de vedere. Hardy încercase de câteva ori 
să-l determine pe Eric să vorbească despre prietena lui. 
Cum se înţelesese Judith Cohn cu Markham? Cu Ross? Ce 
părere avea despre toate problemele de la Parnassus, 
financiare și de altă natură, faţă de care Kensing nutrea 
asemenea aversiune? Care erau planurile lor împreună, 
dacă exista așa ceva? 

Eric răspunsese, dar fără prea multe detalii. Cohn era 
angajată la Portola de doar un an, după ce își terminase 
rezidenţiatul la USC și fusese medic internist la John 
Hopkins, și după ce lucrase în două rânduri câte patru luni 


- o dată în Africa și altădată în America de Sud - alături de 
organizaţia Medici fără Frontiere. 

— Ştii tu, Medici fără Frontiere, deși ea rostește numele 
mereu în varianta franceză, are postere în camera ei și și-a 
pus acest nume chiar și pe numărul de înmatriculare de la 
mașină. Se mândrește cu limbile pe care le știe, franceza și 
spaniola. Şi e fanatică în privinţa organizaţiei. Cred că pe 
jumătate m-a convins și pe mine să o însoțesc data viitoare 
- e vorba de vara asta, în Nigeria deși Dumnezeu știe cât 
de multe sunt de făcut chiar aici, în această ţară. Dar dacă 
Parnassus îmi dă papucii... iar copiii mei, nu știu ce vor 
spune. Îţi amintești de vremurile când deciziile erau ușor 
de luat? 

După ce își luară rămas-bun, Hardy rămase în bătaia 
soarelui pe Ellis Street, cam la mijlocul distanţei dintre 
biroul lui și clădirea Chronicle. Ştia că totul trebuia să se fi 
terminat, dar cumva lucrurile nu stăteau așa. Nu resimțea 
senzaţia cunoscută după sentința unui proces. Acum nu 
exista nicio sentinţă, cel puţin nu încă. 

Cineva îl omorâse pe Tim Markham și îi lichidase 
familia. Cineva ucisese mai mulți pacienţi de la Portola. _ 

Iar înţelegerea cu Glitsky continua să fie în vigoare. Își 
împărtășeau descoperirile, iar el deţinea cunoștințe pe 
care Abe nu le știa. Chestia asta îl făcea să se simtă întru 
câtva îndatorat față de prietenul lui, ceea ce era o 
absurditate. Până la urmă, Hardy era cel care îi făcuse o 
mare favoare lui Glitsky. 

Insă oricare ar fi fost complicațiile, știa că era prea 
implicat în caz ca să renunţe, chiar dacă acum nu mai avea 
pe cine să apere. 

Nu acesta era sfârșitul. Povestea nu se încheiase. 


PARTEA A PATRA 


33 


Jeff Elliot nu mai avea acum niciun motiv să folosească 
vreuna dintre porcăriile pe care i le furnizase Driscoll în 
legătură cu Eric Kensing. Dacă doctorul nu mai era 
suspect de omorârea lui Markham și a familiei acestuia, 
atunci  redevenea o persoană privată, cu propriile 
probleme personale, iar astfel de probleme nu puteau 
deveni material de știri - cel puţin nu pentru genul de știri 
care constituia substanţa rubricii „City Talk”. 

Hardy stătea în biroul lui Elliot, cu teancul de 
documente furnizate de Driscoll pe măsuţa din faţa lui. 
Răsfoise încet paginile, câte una pe rând în tot cursul 
după-amiezii, în vreme ce Jeff se juca cu frazele pentru 
următorul lui articol. Erau o mulțime de informaţii acolo. 
De exemplu, scrisorile către Kensing pe care Elliot i le 
arătase lui Hardy se înșirau pe parcursul a mai multor luni 
și erau separate între ele în teancul de documente. La fel, 
notele interne către Ross și consiliul de administraţie pe 
diverse teme, incluzând cazurile fetiţei Emily și al copilului 
Lopez, apăreau doar în ordine cronologică. Treptat, Hardy 
descoperea că doar o lectură atentă a tuturor 
documentelor legate de un anumit subiect putea furniza o 
perspectivă reală asupra importanţei acelui subiect în 
timp. 

Existau acolo și peste o sută de note interne pe diverse 
teme administrative. Era vorba de documente oficiale - 
probabil dictate lui Driscoll - despre diverse ședințe și 
decizii luate. Niciunul dintre ele nu i se părea extrem de 
nou sau de important. Deși mai criptice, lui Hardy i se 
păreau mai interesante cele treizeci sau patruzeci de 
însemnări scurte și de comentarii făcute probabil chiar de 
Markham însuşi. Era evident că Markham avusese 
sentimentul că putea scrie totul în documente securizate - 
probabil protejate prin parolă -, dar Driscoll spărsese acea 
parolă și căpătase acces la tot. În ciuda acestui fapt, Hardy 


nu prea deslușea mare lucru din acele notițe. 

Primele note interne ale lui Markham către 
administraţia spitalului legate de cazul Lopez se ocupau în 
cea mai mare parte de situaţia faptică. Se refereau la 
chestiuni de asigurare medicală și cuprindeau o adevărată 
litanie de explicaţii medicale ale unor decizii specifice care 
puteau antrena spitalul într-un proces ce părea inevitabil. 

Câteva sesizări, adresate către administraţie și către 
Physicians’ Group, aduceau în discuție problema 
culpabilității unui anume doctor Jadra, primul medic care îl 
examinase pe băiatul Lopez la clinică. Cumva, din ce citea, 
Hardy înțelegea că se determinase clar faptul că Jadra nu 
se făcuse vinovat de neglijență în acțiunile sale. Băiatul 
prezentase doar o febră uşoară la acea primă vizită. 
Infecția din gât nu evoluase la un stadiu în care un 
internist de nivel mediu să prescrie antibiotice sau măcar 
să comande o analiză de spută. Mai mult, Jadra nu notase 
pe fișa medicală nimic despre tāietura de pe buza 
băiatului, iar ulterior, când fusese întrebat despre asta, 
declarase că nu-și amintea nimic în acest sens. Declaraţiile 
lui Jadra i se părură interesante lui Hardy pentru că acum 
putea citi clar printre rânduri: Markham căuta un tap 
ispășitor, iar un caz împotriva lui Jadra nu ar fi fost la fel 
de puternic precum cel împotriva lui Cohn. Ca atare, 
pentru Hardy aceste documente legate de Jadra aveau un 
ciudat caracter defensiv. 

În schimb, recomandarea lui Markham privind 
pregătirea unui document 805 pe numele lui Cohn - 
admonestare care ajungea pe dosarul personal al 
medicului și în banca națională de date - cuprindea cuvinte 
extrem de bine formulate și de critice: „... incapacitatea 
doctorului Cohn de a recunoaște simptomele timpurii ale 
unei fascite necrozante și de a recomanda un tratament 
extrem de agresiv au constituit cu siguranţă factorul 
principal care a dus la moartea pacientului. La momentul 
la care pacientul a fost internat la Terapie intensivă, boala 


evoluase până la un punct la care probabil nici măcar cea 
mai radicală intervenţie medicală nu ar fi avut succes. 
Recomandăm ca Portola să suspende privilegiile clinice ale 
doctorului Cohn pe o durată de 30 de zile, să eliberaţi un 
raport 805 legat de acest incident, conform uzanțelor, și să 
efectuaţi o investigaţie completă pentru a determina dacă 
este oportun ca doamna doctor Cohn să mai lucreze pentru 
Parnassus Physicians’ Group”. 

Hardy știa ce încercase Markham să facă - să se 
distanţeze atât el, cât și spitalul, de eșecul lui Judith de a 
pune un diagnostic precoce. Din nou o astfel de decizie era 
legată de asigurări, de procese penale, de bani. Din 
perspectiva lui Kensing, deși oarecum dezechilibrată, 
picătura finală din acest dezastru o constituise Malachi 
Ross, care trăgea sforile de sus și refuza tratarea 
corespunzătoare a pacienţilor. In loc de asta, oprobriul 
public cădea cu imensă greutate și aproape în exclusivitate 
pe umerii unei doctoriţe tinere și proaspăt angajate. Chiar 
dacă Judith s-ar fi descurcat mai bine în stabilirea unui 
diagnostic corect la timp, în mod clar era nedrept ca 
exclusiv ea să fie arătată cu degetul în cazul morții 
băiatului. La asta contribuiseră mulţi oameni, la fel ca și 
cultura corporatistă, iar Hardy considera că întreaga 
afacere mirosea extrem de urât. 

Cu toate astea, aceeași afacere furniza un motiv foarte 
solid ca Judith să îl urască pe Markham. 

Hardy întoarse pagina și se holbă fără să priceapă nimic 
la următoarea. Era sigur că era vorba despre Ross. Se 
vedeau inițialele MR. Apoi „Invest. Priv.”. Oare asta se 
referea la o investigaţie privată la unul dintre furnizorii de 
medicamente cu care Parnassus făcea afaceri sau la un 
detectiv particular pe care Markham l-ar fi putut angaja ca 
să-l spioneze pe directorul medical? Habar n-avea. 

Continuă cu pagina următoare. 

* 


— Nu-mi amintesc. 


Rajan Bhutan scutură cu tristeţe din cap. 

Fisk avusese câteva idei legate de mașină și de alte 
lucruri, pe care dorise să le urmărească, așa că Glitsky îl 
invitase pe Darrel Bracco să-l asiste în timpul discuţiei cu 
Rajan Bhutan, care se oferise voluntar să vină la secţia de 
poliție la începutul după-amiezii. În ciuda faptului că-și 
arătase disponibilitatea de a veni de bunăvoie, când își 
făcuse apariţia, punctual, pentru interviu, Bhutan păruse 
nervos și ezitant. Îl întrebase pe Glitsky de câteva ori dacă 
avea nevoie de avocat, și o dată dacă Glitsky avea să-l 
aresteze. Locotenentul îl asigurase că era liber să plece 
când dorea. Nimeni nu aresta pe nimeni în acea zi. 

Bhutan îi mărturisi lui Glitsky că nu-i plăcea deloc ideea 
că unii oameni credeau că el omorâse pe cineva. Glitsky îi 
replică doar că voiau să lămurească mai multe lucruri 
declarate anterior chiar de Bhutan și poate să mai pună 
cap la cap câteva fapte. Tot locotenentul îl asigurase că 
putea oricând să apeleze la un avocat dacă voia să 
cheltuiască niște bani. 

Acum însă, fără avocat, Bhutan declara că nu-și amintea 
de ziua de după Crăciun. 

— Nu-ţi amintești că ai lucrat întreaga zi? 

Bracco juca rolul de polițist rău. Glitsky se împrietenise 
deja cu Bhutan în cursul interviului anterior și prefera să 
lase lucrurile așa. 

— Sunt sigur că undeva există înregistrat acest lucru, 
răspunse Bhutan, dornic să fie de ajutor. Aţi putea verifica 
la personal. 

— Am făcut asta deja, Rajan, și ni s-a spus de acolo că ai 
lucrat în acea zi și că tu păreai să-ţi fi amintit de asta. Ştii 
de ce? Ti-o amintești pe Shirley Watrous? A murit în acea 
zi. A fost omorâtă în acea zi. 

Glitsky ședea în capul mesei, vizavi de cei doi. Ridică o 
mână, întrerupându-l pe Bracco. 

— Rajan, îţi amintești ceva aparte despre Shirley 
Watrous? Era un pacient dificil, sau ceva asemănător? 


Bhutan își lăsă capul în jos, apoi răspunse. 

— Îmi amintesc acest nume. Era... nu, nu dificilă. La 
Terapie intensivă niciunul nu e mai dificil decât celălalt. 
Sunt cu toţii doar oameni care suferă. 

— Şi suferinţa te deranjează, nu, Bhutan? 

Bracco ședea vizavi de el. În colţul tavanului, mascată în 
conducta de ventilaţie, se găsea o cameră video, iar sub 
masă era pornit un reportofon. 

— Da. De-asta am devenit asistent medical. Soţia mea a 
suferit groaznic înainte de a muri, și am aflat că pot fi de 
ajutor. 

Glitsky turnă apă din carafă în paharul de plastic al lui 
Bhutan. 

— Te-ai gândit vreodată că poţi fi de mai mare ajutor 
pacienţilor scutindu-i de suferințe? 

— Nu. Nu am făcut niciodată genul ăsta de lucru. Nici 
măcar o dată. 

— N-ai scos niciodată din priză aparatele care ţineau în 
viaţă pe cineva care avea în mod cert să moară? Ceva de 
genul ăsta? întrebă Glitsky cu blândeţe. 

Bhutan sorbi din apă și clătină din cap. 

— Nu. Întotdeauna asta e decizia doctorului. Eu sunt 
acolo doar ca să ajut, nu ca să decid. Dacă am o întrebare, 
întreb un doctor. Bău din nou niște apă. Și nu știu 
niciodată când o să moară oamenii, domnule locotenent. 
Nimeni nu știe, în afară de Dumnezeu. În acești ani cât am 
lucrat la Terapie intensivă am văzut venind oameni despre 
care am crezut că nu rezistă o noapte. Apoi însă, o 
săptămână mai târziu, i-am văzut stând în capul oaselor și 
apoi plecând acasă. Se întâmplă. 

Bracco se agăţă de cuvinte. 

— Ei bine, cu Shirely Watrous nu s-a întâmplat. A păţit 
ceva. La fel și Marjorie Loring. Iar tu ai fost de serviciu în 
ambele cazuri. Ce ai de spus în privinţa asta? 

Glitsky îi dădu o mână de ajutor: 

— Poate că erau puși pe hartă, Rajan. Nu voiau să te 


bagi în treburile lor, să le schimbi așternuturile. Poate că 
înrăutăţeau situaţia pentru ceilalţi pacienţi din salon. 

Bhutan se uită când la un poliţist, când la celălalt. 

— Nu știu ce să spun. Ce vreţi să spun? 

— Tu ești numitorul comun al ambelor schimburi în 
cursul cărora au murit aceste femei, Rajan. Bracco își 
spuse că se apropiau de punctul de clacare, așa că forţă 
mai tare. Avem alți nouă sau zece oameni care au murit la 
Terapie intensivă, iar tu ai fost de serviciu în toate aceste 
cazuri. Dacă ai fi în locul nostru, ce ai crede? 

Bhutan își duse mâinile la cearcănele negre de sub ochi. 

— Aș crede că eu însumi i-am omorât. Privirea lui se 
mută asupra fiecăruia din ceilalţi doi. Insă vă jur că nu e 
adevărat. 

Bracco îi aruncă iute o privire lui Glitsky, apoi zise, cu 
voce tare: 

— Te aștepți ca noi să credem că nu ai nimic de-a face 
cu decesele acestor femei? Nici cu decesele celorlalţi? 
Cine mai era acolo, Rajan? Cine mai avea ocazia să o facă? 

— Nu știu. Nu știu, cine să facă așa ceva? Trebuie să 
existe un document cu cine mai era acolo. Vreun doctor, 
poate. Chiar un om de serviciu sau uneori un paznic. Aștia 
vin și pleacă, înţelegeţi. 

Glitsky se aplecă în faţă și atinse mâneca hainei lui 
Bhutan. 

— ţi amintești de cineva, Rajan? 

Bracco plesni cu palma în masă, apoi se ridică, 
răsturnând scaunul pe jos. 

— Nu există niciun om de serviciu și niciun doctor 
fantomă, Rajan! Ești doar tu, nu pricepi? Avem arhivele la 
dispoziţie. Tu ai fost de serviciu în toate cazurile de deces 
cunoscute de noi, chiar și cel al lui Tim Markham. 

— O, nu! Rajan făcu ochii mari din pricina acuzaţiei. Nu 
l-am omorât pe el. 

— Dar i-ai omorât pe ceilalți? 

— Nu! V-am spus. Nu. 


— Rajan, rosti Glitsky cu voce joasă. Ascultă-mă. Nu 
avem de gând s-o lăsăm baltă. O să continuăm așa până ce 
găsim dovada de care avem nevoie, și o vom găsi. Când 
omori zece sau doisprezece oameni, îţi spun eu sigur că 
lași o urmă undeva, fie cu substanţele folosite, fie 
altundeva. Poate că ai fiole cu substanţe dosite undeva. 
Poate ai făcut vreo confidenţă vreunuia dintre partenerii 
tăi de bridge. Sau vreunei colege. Orice ar fi, noi o să 
căutăm până ce o să găsim dovada. O să-i întrebăm pe 
prietenii tăi și pe oamenii cu care lucrezi. Va fi foarte urât 
și, în cele din urmă, după toate eforturile depuse pentru a- 
ți ascunde faptele, adevărul va ieși la iveală. Trebuie să 
înţelegi bine asta. Va ieși la iveală. 

— Sau ne-ai putea spune acum, interveni Bracco. 

— Fă-ţi singur o favoare, zise Glitsky. Totul s-ar putea 
termina chiar acum. Știu că te apasă pe suflet. Știu că 
simţi nevoia să explici de ce ai făcut asta. Se ridică și îi 
făcu un semn lui Bracco. Hai să-l lăsăm singur câteva 
minute, Darrel. 


Glitsky n-avea de gând să-i lase vreun mesaj lui Hardy 
prin care să-și recunoască greșeala comisă cu Kensing. 
Dacă se înșelase, și așa se părea - ei bine, se mai înșelase 
înainte și avea să se mai înșele. Dar n-avea de gând să-i 
ofere lui Hardy o înregistrare cu vocea lui admițând 
eroarea. Probabil că prietenul lui ar fi făcut o copie a 
mesajului și ar fi înregistrat-o pe robotul telefonic. Ca 
atare, sună o dată, își lăsă obișnuitul mesaj cu ton vesel 
„Glitsky, sună-mă”, după care așteptă. 

Apelul veni la scurt timp după ora trei. 

— Am o întrebare, zise Hardy. 

— Așteaptă! Lasă-mă o clipă. Cincizeci și patru. 

— Bun răspuns. Din nefericire, incorect. 

— Nu voiai să întrebi ce vârstă voi avea la nașterea 
copilului meu? 

— Nu, dar ăsta e un fapt extraordinar. Cincizeci și 


patru? Ești mult prea bătrân ca să mai ai copii mici. Păi eu 
nu am încă cincizeci și patru, iar copiii mei sunt aproape 
maturi și gata să plece la casele lor. 

— La fel sunt și ai mei, mârâi Glitsky. Deci care era 
întrebarea ta? 

— De fapt, am două. Credeam că am căzut de acord 
asupra ideii de a mă informa atunci când faci vreo mișcare 
care îl privește pe clientul meu. 

— Asta e o întrebare? 

— Întrebarea e: de ce ai ales noaptea trecută ca să faci 
percheziţie la el acasă, fără să-mi spui mie întâi? 

— Nu voi răspunde la a doua parte. Cât despre alegerea 
zilei de ieri, voiam să știm ce puteam găsi la el înainte de a 
apărea în faţa marelui juriu. Ar fi fost foarte neplăcut să fi 
descoperit un plan al casei lui Markham cu niște X-uri 
desenate acolo unde au fost găsite cadavrele, iar Marlene 
să nu știe nimic despre asta atunci când pune întrebările. 
Inţelegi ce spun? 

Hardy înţelegea și avea sens, la fel ca și lipsa de 
avertisment. Dacă Glitsky i-ar fi spus dinainte că vor 
efectua o percheziţie, Hardy ar fi ajuns acolo primul și ar fi 
îndepărtat orice obiect sau lucru care putea fi considerat 
ca incriminator. Decise să meargă mai departe. 

— A doua întrebare e mai ușoară. Ai vorbit cu cei doi 
cowboy ai tăi sau știi pe unde se află acum? O să ne 
revedem și m-am gândit să fixăm o oră. 

— Sunt în oraș ca să discute cu cineva despre mașina 
care a comis accidentul - hei, doar nu le spunem polițiști 
de mașini de pomană -, dar ar trebui să revină înainte de 
ora cinci. Inspectorului Fisk nu-i place să facă ore 
suplimentare. Dacă vrei să treci pe aici în drum spre casă, 
probabil că vor fi prin zonă. Te pot felicita pentru că ţi-ai 
scăpat clientul. 

— Deci ai primit vestea, nu? 

— De la Marlene, chiar înainte de prânz. 

— Şi acum unde ești cu restul anchetei? 


— Destul de aproape de finalizare. 

Hardy chicoti. 

— Bun răspuns. 

— De ce îți pasă, dacă nu mai e cazul tău? 

— Cazul e încă al meu, Abe. Doar că n-am un client. O 
scurtă pauză. Am avut o înțelegere. Poate că am 
descoperit și eu câteva lucruri noi. 

Lui Glitsky îi plăcu ce auzea. 

— Ne vedem peste câteva ore, rosti el. 


Ultima dată când Hardy vizitase un doctor care era de 
serviciu la clinica Judah fusese atunci când încercase să-l 
convingă pe Kensing să discute cu el în timpul programului 
de consultaţii. Întâlnirea nu decursese deloc bine. 

Insă după mai bine de două ore petrecute lecturând 
documentele lui Jeff Elliot în subsolul lipsit de iluminat 
natural al clădirii Chromele, Hardy nu avea chef să se 
întoarcă la birou. Când îi spusese lui Cohn care era motivul 
vizitei lui neanunţate, sperase că ea, chiar dacă era 
ocupată, avea să-l vadă imediat. 

Numai că poate lucrurile nu stăteau așa. Hardy așteptă 
pierdut în gânduri mai bine de douăzeci de minute și ea nu 
apăru. Avea s-o mai lase zece minute înainte de a-i cere din 
nou să discute cu ea. Era cea de-a șasea zi consecutivă cu 
soare, iar el voia să profite cât mai mult de asta înainte ca 
vestitele ceţuri de iunie să pună iarăși stăpânire pe oraș. 

— Domnul Hardy? 

Miji privirea, se ridică în picioare și întinse mâna. 

— Vinovat. 

Gura lui Judith Cohn exprima îngrijorarea, din motive 
evidente. Pe buze îi stătea aceeași întrebare pe care o 
pusese prima la telefon cu o zi în urmă. 

— Eric? E bine? 

— E bine. De fapt e mai bine ca niciodată în ultimele 
două săptămâni. 

li spuse femeii doar că mărturia lui în faţa marelui juriu 


îi determinase pe juraţi să decidă că nu mai era suspect. 
Nu menţionă nimic despre alibiul real, oprirea la barul lui 
Harry. Dacă Kensing voia să-i povestească despre asta, era 
treaba lui. 

— Deci e liber? 

— Așa se pare. _ 

— O, Doamne! Își puse o mână deasupra inimii zâmbind 
larg. Ce ușurare! Mă bucur așa de mult. Apoi zâmbetul se 
estompă. Dar n-aţi venit aici ca să-mi spuneţi asta, nu-i 
așa? 

— Așa e. 

Ea continuă să-și ţină mâna deasupra inimii. 

— Despre ce e vorba? 

Hardy începu cu începutul, cu apelul telefonic din ziua 
precedentă, cel care scosese la iveală faptul că ea n-avea, 
de fapt, alibi, neputând dovedi unde se aflase la ora 
unsprezece fără un sfert în acea noapte de marţi. Apoi mai 
era cazul Lopez. Problemele ei cu Markham. Somnul 
prelungit din dimineaţa zilei în care Markham fusese lovit 
de mașină. 

— Eu nu susţin că aveţi vreo legătură cu tot ce s-a 
întâmplat, dar e posibil ca polițiștii să nu creadă același 
lucru dacă află. Dispunând de prea puţine ţinte pe radarul 
lor de suspecți, e foarte posibil să afle. Ar fi mai bine să fiţi 
pregătită pentru întrebările lor. 

Doctoriţa îl ascultase cu atenţie și faţa i se înnegurase 
de surpriză. 

— Dar eu... eu am fost Ja Eric. Niciodată nu m-am gândit 
că va trebui să dovedesc asta. 

— Aţi discutat cu altcineva, aţi văzut pe cineva în hol? 
Vă amintiţi dacă v-a văzut cineva? 

Doctoriţa scutura mereu din cap, şocată de această 
întorsătură de situaţie și de ceea ce putea decurge din ea. 

— Deci ei ar putea crede... că aș fi putut să-i omor pe 
doamna Markham și pe copiii ei? 

— În niciun caz nu v-ar elimina de pe listă. În plus, vor 


merge pe presupunerea că aceeași persoană l-a omorât și 
pe Tim. 

— La spital? 

— Da. 

Preţ de o clipă, Hardy avu impresia că femeia o să aibă 
un atac de panică. Privirea ei se înfipse în privirea lui, apoi 
se îndreptă spre strada din faţa lor, ca și cum ar fi căutat o 
portiță de evadare. Apoi însă, aproape la fel de brusc, 
sângele i se scurse de pe chipul ei expresiv. Femeia întinse 
mâna și și-o așeză pe mâneca hainei lui Hardy. 

— Atunci, zise ea, ar avea importanţă doar dacă am fost 
în Secţia de terapie intensivă la distanță de câteva minute 
de moartea lui Tim, nu? 

— Nu știu precis. Suficient timp cât să lucreze potasiul. 

— Atunci să spunem cincisprezece minute, adică o 
groază de timp. Ar fi trebuit să fiu acolo cu cincisprezece 
minute înainte, nu? 

— Corect. Dar eu, unul, am înţeles - de fapt mi-aţi spus 
asta azi-noapte - că aţi ajuns acolo imediat după lansarea 
codului albastru... j 

— Am fost, dar nu și înainte. Inainte de asta - cu o 
jumătate de oră înainte, poate chiar mai mult - am fost la 
Urgenţe, unde am pus copci la buza unui bebeluș. Biata de 
ea și-a scăpat biberonul, apoi a căzut peste el. Ce porcărie! 
Cu mine mai erau asistenta și mama fetiţei. De fapt, era o 
mulțime de oameni. Toată lumea știa că sunt acolo. Când 
s-a anunţat codul albastru tocmai mă spălam pe mâini 
după operaţie. M-am întors spre asistentă și i-am zis: 
„Trebuie să văd dacă e vorba de domnul Markham”. 
Asistenta își amintește sigur de asta. 


Când ajunse la Departamentul Omucideri, Hardy 
constată că acolo se declanșase Old Home Week?. Cu toate 
că Bracco și Fisk încă nu ajunseseră, opt dintre cei 


? Eveniment desfășurat în secţiile de poliţie din SUA în cadrul căruia 
se strâng fonduri pentru diferite campanii. (n.tr.) 


paisprezece inspectori ai departamentului se aflau la sau 
pe lângă birourile lor. Hardy își zise că era probabil vorba 
de un record. Observă că hărţuirea amicală a celor doi 
colegi noi continua - o jucărie de copii în formă de poliţist 
de la circulaţie și două păpuși îmbrăcate în uniforme de 
polițist care erau spânzurate de o trăsură de jucărie se 
odihneau în mijlocul birourilor lor reunite, lângă semnul 
stop. În timp ce Hardy aștepta, trei inspectori spuseră, pe 
rând, că dacă apăsa pe trăsură, aceasta scotea niște 
sunete de „uga/uga!”. Fură cu toţii dezamăgiţi când Hardy 
refuză invitaţia lor de a încerca jucăria. La atmosfera de 
petrecere se adăuga faptul că Jackman trecuse, însoţit de 
Treya, pe acolo la sfârșitul orelor de program și, aflând de 
iminenta sosire a lui Hardy, decisese să-l aștepte. Marlene 
Ash terminase cu marele juriu pe acea zi. Voia să afle ce 
avea de spus Glitsky despre Rajan Bhutan și orice fel de 
alte vești de ultimă oră pe care el le-ar fi putut deţine 
despre suspecţii în cazul Markham, oricine ar fi fost 
aceștia. În biroul lui Glitsky nu încăpea atâta lume, așa că 
se duseseră cu toţii într-o sală de interogatorii, unde li se 
alătură și Hardy. 

După ce Jackman își exprimă regretul pentru 
schimbarea de decizie în cazul înțelegerii cu Kensing, 
Hardy ascultă cu un interes crescut relatarea lui Glitsky 
despre cea de-a doua victimă dovedită de la Portola, 
Shirley Watrous, și despre Rajan Bhutan. Toţi cei de acolo 
păreau să creadă că ambele serii de crime multiple nu 
aveau legătură între ele și că Bhutan rămânea suspectul 
principal pentru victimele de pe lista lui Kensing. 
Discutaseră cu individul pe larg în acea după-amiază, iar la 
scurt timp după aceea, Glitsky trimisese doi inspectori 
acasă la Bhutan cu un mandat de percheziţie. 

Inspectorii din încăpere scoaseră exclamaţii amuzate 
când își făcură apariţia cei doi boboci. Glitsky se răsuci pe 
călcâie și se încruntă, apoi le făcu semn lui Fisk și lui 
Bracco să vină ca să discute cu șefii cei mari. 


În opinia lui Hardy, Darrel și Harlen reușiseră să afle 
multe lucruri într-un timp foarte scurt. Cum tocmai se 
întorseseră din cartierul lui Markham, pe urmele 
investigaţiei lor legate de mașină, Glitsky îl lăsă pe Fisk să 
elaboreze pe această temă, în ciuda scepticismului său 
evident. Harlen le arătă, mândru, celorlalți un portret 
robot al șoferiţei. Hardy constată cu bucurie că femeia nu 
semăna deloc cu Judith Cohn, cu excepţia clăii de păr 
negru în neorânduială. 

În vreme ce portretul circulă din mână în mână prin 
încăpere, Fisk anunţă că martora lor, o adolescentă pe 
nume Lexi Rath, identificase în bună măsură marca și 
modelul mașinii care aproape că o accidentase pe ea și 
care aproape sigur îl lovise pe Tim Markham. Era un 
Dodge Dart, probabil un model de la sfârșitul anilor șaizeci 
și începutul anilor șaptezeci. Fisk contactase deja baza 
naţională de date auto și descoperise că existau doar 
douăzeci și trei de astfel de mașini înregistrate în districtul 
San Francisco. Când le spusese celor de la baza de date că 
anchetează o crimă, cei de acolo îi trimiseseră imediat prin 
fax numele proprietarilor. Acum dispuneau de adrese și de 
nume pentru fiecare mașină, și cu puţin noroc, până a 
doua zi Fisk avea să-i întâlnească pe toți. 

— Vreun nume care pare cunoscut, Harlen? întrebă 
Glitsky. Înrudit în vreun fel cu Parnassus sau cu Markham? 

— Nu, domnule. 

— În fine, încercarea a fost oricum bună. Dacă găsim 
mașina, realizăm oricum ceva. Continuă cercetarea. 

Hardy îl cunoștea pe Glitsky suficient de bine ca să-și 
dea seama că acesta lua peste picior munca de detectiv a 
lui Fisk fără să vrea să-i strice inspectorului ziua sau să-i 
tempereze entuziasmul. Omul făcuse un efort considerabil 
și poate că investigația lui avea în cele din urmă să 
conducă spre un rezultat. Hardy își zise că n-ar fi deloc 
deplasat să se arate interesat. 

— Aș putea primi și eu o copie a acelei liste, inspectare? 


Fisk se uită la Glitsky, care aprobă din cap. Era clar însă 
că pe locotenent îl preocupa altceva, anume alibiurile 
pentru ora decesului Carlei. 

— Darrel, rosti el, întorcându-se către Bracco, ai mai 
aflat ceva despre Driscoll? 

— Cred că Harlen n-a terminat ce avea de spus, 
domnule. 

Cu un gest de nerăbdare, Glitsky îi dădu iarăși cuvântul 
lui Fisk. 

— M-am gândit să-mi răscumpăr cumva greșeala pe care 
am făcut-o în cazul doctorului Ross. Așa că am sunat-o pe 
mătușa mea Kathy - Kathy West, explică Harlen pentru 
ceilalţi din încăpere, și i-am povestit ce am făcut și ce s-a 
întâmplat. 

— Anume ce, Harlen? îl provocă Glitsky, spre satisfacția 
lui Hardy. 

Fisk spuse povestea pe scurt - despre Ross, soţia lui și 
alibiul lui. Apoi merse mai departe: 

— Am rugat-o pe mătușa Kathy să ia legătura cu Nancy 
Ross, ca prietenă, și să afle dacă soțul ei a sunat-o și i-a 
cerut să-și schimbe depoziţia. 

— Dar nu contează. Soţia oricum nu poate depune 
mărturie, obiectă Marlene Ash, repetând argumentul 
anterior al lui Glitsky. 

Jackman interveni și el: 

— Mărturia mătușii dumitale ar fi oricum catalogată 
drept zvonistică și probabil că nu ar putea fi nicicum 
admisă. Nu-i așa, Diz? 

Însă Hardy nu mai era interesat de chiţibușurile legale. 
Voia răspunsuri și informaţii. Văzu că Fisk începe să ezite 
sub presiunea întrebărilor. Dorea ca inspectorul să 
continue să vorbească și să povestească ce se întâmplase. 

— Deci ce a spus mătușa dumitale, inspectore? Ce ţi-a 
răspuns. 

— Că Ross și-a sunat nevasta și i-a spus că se înșelase în 
legătură cu acea noapte. Ajunsese acasă la ora zece. Ea 


trebuia să ţină minte asta. Era important. Fisk privi din 
nou în jurul lui. Însă Nancy i-a spus mătușii Kathy că de 
fapt el nu ajunsese acasă la zece, deși, evident, avea să 
susțină versiunea lui dacă era așa de important pentru 
Malachi. Probabil că iar era vorba de cine știe ce afacere 
secretă. Însă era sigură că el nu ajunsese acasă decât cu 
mult peste miezul nopţii, moment în care se dusese și ea la 
culcare. 

— Cu toate astea, rosti Glitsky, acest fapt înseamnă doar 
că el nu s-a dus direct acasă. Hardy își aduse aminte de 
Eric Kensing și de toate variabilele din cazul lui. Există 
vreun indiciu totuși că el s-ar fi dus la Carla? Ai obţinut 
vreo dovadă sau mărturie sau ceva care să-l plaseze acolo? 

Lui Fisk îi căzu faţa. 

— Nu, domnule. 

Glitsky îi aruncă un mic os de ros. 

— Nu afirm că n-ai obţinut nimic, Harlen. Și cu treaba 
asta îți răscumperi greșeala de dimineaţă, bine? Ţine-te de 
treabă! Și-acum, Darrel, ce ai aflat despre Driscoll? 

— A efectuat acel apel telefonic. Am vorbit cu Roger - 
partenerul lui - și am luat factura telefonică. Patruzeci și 
opt de minute, începând cu ora nouă și patruzeci și șase. 

Toată lumea făcu repede calculele în gând. 

— Deci nu avea cum să ajungă la Carla? întrebă Glitsky. 

Bracco încuviință. 

— Ar fi trebuit să zboare. 

* 

Era sfârșitul celei de-a patra reprize și Hardy stătea în 
cușca antrenorului de la a treia bază a terenului Pop Hicks 
Field din Presidio. Era un teren excelent de joc, dintr-un 
oraș care ducea mare lipsă de terenuri de sport, iar în 
maniera tipică administraţiei din San Francisco, avea 
probabil să scoată de acolo în curând Liga Mică. Era 
posibil să fie nevoiţi să se mute pe un teren de pe Treasure 
Island, în mijlocul golfului. Chestia asta se întâmpla pentru 
că ridicase cineva problema toxinelor existente în solul 


terenului. Deși până în acel moment analizele nu 
descoperiseră nimic de acest gen, orice știre apărută pe 
această temă scosese în evidenţă faptul că Presidio fusese 
ani de zile o bază militară și cine mai putea ști ce 
substanțe și unde anume îngropase armata atunci. 
Probabil că existau otrăvuri pretutindeni - gaz ilariant, 
antrax, acid de baterii. Hardy considera că nu era decât un 
pretext cu scopul de a închide acel teren pentru public. 

În seara aceea însă terenul era încă un loc minunat 
pentru puștii care jucau baseball, iar Vincent tocmai lovise 
pentru Tigers alergând apoi spre spaţiul din stânga 
terenului - cea de-a doua dublă personală din acea seară. 
Acum ţopăia nerăbdător de-a lungul liniei de fund, 
încercând să prindă mingea de la aruncător. 

Hardy nu se concentra la meci așa cum ar fi trebuit. 
După ce întâlnirea de la secţia de poliţie luase sfârșit și 
Fisk și Bracco plecaseră la treabă, el rămăsese prin 
preajmă ca să mai discute cu Glitsky și Treya, Marlene și 
Clarence timp de câteva minute. Marlene părea foarte 
nerăbdătoare să pună mâna pe CD-urile lui Brendan 
Driscoll, dar cum petrecuse o bună parte a după-amiezii 
trecând în revistă acele hârtii fără niciun rezultat, Hardy 
nu împărtășea entuziasmul ei. Hardy încă mai avea copii 
după însemnările criptice ale lui Markham în geantă - își 
propusese să caute să le descifreze pe parcursul 
următoarelor câteva zile în timpul liber. 

Și, de fapt, la asta se gândea și acum, deși efortul nu îl 
ducea practic nicăieri. 

Evident frustrat din pricina ritmului în care se desfășura 
ancheta, Clarence îi anunţase ce aflase de la primar. 
Domnia sa fusese informat despre cea de-a doua crimă 
probată de pe lista lui Kensing și nu era deloc impresionat 
de abordarea subtilă a problemei Parnassus de către 
procurorul districtual. Compania avea contracte 
importante cu municipalitatea, și practicile ei de afaceri 
deveniseră extrem de suspecte. Clarence părea hotărât să 


se ducă personal să confiște toate documentele firmei 
pentru a fi prezentate marelui juriu, și să nu ţină cont de 
posibila panică a angajaţilor municipalităţii. Oamenii 
oricum încep să se îngrijoreze - la biroul primarului se 
primeau în jur de cincizeci de apeluri telefonice pe zi. 
Venise timpul ca Parnassus să intre sub supraveghere 
oficială și ca marele juriu și o altă echipă de inspectori de 
la Omucideri să se ocupe simultan de acest al doilea set de 
crime. Indiferent dacă între ele și crimele din cazul 
Markham exista sau nu o legătură, aceste omucideri erau 
importante prin ele însele. 

Primarul subliniase cât de important era să se lase 
impresia că se făcuse un progres - menţionase crearea 
unei forţe speciale de intervenţie dacă nu apăreau curând 
rezultate. Toată lumea știa ce însemna asta. Amestecul 
amatorilor, înţelegeri politice, compromisuri și, probabil, 
niciun rezultat final. Mesajul era limpede: dacă Jackman 
voia să iasă cu bine din acest scandal trebuia să profite de 
ocazie. 

Următorul la bătaie aruncă mingea spre jucătorul din 
stânga, așa că Vincent goni cât putu de tare și ajunse la a 
treia bază aproape fără ca Hardy să-și dea seama. 
Aruncarea spre casă îl prinse pe Vincent cu cinci metri 
înainte de punctul cu var. După meci, Mitch, managerul, 
veni la capătul cuștii. 

— Diz, rosti el, trebuie să-i spui să continue așa. Fă-i un 
semn. Acum haide. Tu antrenezi. Hai să intrăm în joc. 


Tigers câștigară în ciuda greșelilor de tactică ale lui 
Hardy, iar după aceea întreaga echipă merse la o pizza pe 
Clement. Cum toată familia participase la meci, cei patru 
nu ajunseră acasă înainte de ora nouă și jumătate. Frannie 
și Rebecca erau înnebunite după serialul Supravietuitorul 
- înregistraseră episodul din acea seară și se duseră 
imediat să-l vadă. În acest timp, Vincent făcu un duș, își 
termină temele și reuși să prindă și el la a doua parte a 


programului. Ritualul de culcare dură încă o oră, așa că se 
făcuse aproape miezul nopţii când Hardy și Frannie 
reușiră în sfârșit să urce scările către dormitorul lor. 

El veni în spatele ei și o înconjură cu braţele pe Frannie 
care se spăla pe dinţi. Își lipi buzele de gâtul ei. 

— Vin direct în pat dacă mai ai ceva viaţă în tine. 

Rămăseseră singuri și el îi sugeră că puteau prelungi 
acel moment de intimitate dacă ea voia. 

Ea se sprijini cu spatele de el, iar el îi văzu în oglindă 
buzele pline de pastă de dinţi schițând un zâmbet. 

— Nu cred că mai am. Tu nu ești obosit? 

— Nu chiar. Am aţipit puţin în timpul meciului lui Vinnie. 

— Nu a fost chiar așa de rău. Și ce o să faci? 

— Mai am în geantă câteva materiale de citit. Poate că 
dacă îmi clătesc un pic ochii o să reușesc să pricep ceva 
din ele. 


Ședea la biroul din dormitor, cu cinci dintre 
documentele lui Driscoll răsfirate în faţa lui. Nu era deloc 
sigur de ce tocmai aceste cinci pagini îi atrăseseră atenţia 
- niciuna dintre ele nu cuprindea mai mult de două 
rânduri. Dar ceva din fiecare păruse a avea un înţeles 
ascuns. 

„A se vedea MA re: recom. Pentru SS. A se compara 
memo MR 24/10.” 

„A se discuta cu MR - adresare plângeri re: practică la 
Port. PPG uit.” 

Medras/Biosynth/MR.' 

„Foley. Invest. $$$. Saratoga. PD? Concediere? Disc. Cu 


Co 

„A se vedea Coz. Re: concedieri punitive - MR. 
Documentare completă. Prep. Rpt. Pentru consiliu. 
Rupere?” 


O voce subțire din mintea lui îl îndemnă: „Du-te la 
culcare. Chestia asta n-are noimă”. Probabil că reușise să 
ajungă și în pat, pentru că acolo se deșteptă a doua zi de 


dimineaţă. 


34 


Glitsky își sărută soţia de rămas-bun în faţa ușii. 

— Dacă sunt prin zonă la prânz, te sun. 

— Dacă sunt acolo, poate că ies undeva cu tine. Treya îi 
scoase limba. Acum un an doar gândul că aveai să iei masa 
de prânz cu mine îţi transforma ziua în sărbătoare. Ţi-ai fi 
făcut planuri întreaga zi. 

— Știu, dar acum suntem căsătoriţi, tu ești gravidă și 
așa mai departe. E destul de firesc ca pasiunea să dispară. 

Ea își puse un braţ în jurul gâtului lui și își lipi gura de 
urechea lui. 

— Şi atunci ce a fost noaptea trecută? 

— Noaptea trecută? Glitsky își scărpină cicatricea, 
pretinzând că încearcă să-și amintească. Noaptea trecută? 

Ea îi dădu un cot în pântece. 

— O, scuze. Un zâmbet scurt. Sună-mă pentru prânz. 

Frecându-și burta, Glitsky închise ușa și reveni în 
bucătărie, unde îl aștepta Hardy. Avocatul sunase cu o oră 
înainte și se oferise să-l conducă pe poliţist la serviciu cu 
mașina, deși de obicei o ducea pe nevastă-sa. Însă Hardy 
credea că dăduse peste ceva care avea legătură cu 
Markham, nu înţelegea bine despre ce e vorba, și spera ca 
Abe să-l ajute. 

Hardy bătu darabana cu degetele în masă. După vreo 
douăzeci de secunde, Glitsky spuse: 

— Vrei să încetezi? Apoi: Se pare că Ross a intrat în 
bucluc, nu? Un minut mai târziu, trase o foaie de hârtie în 
faţa lui. Asta de aici, de pildă, s-ar putea referi la Mike 
Andreotti. 

— Numele mi-e necunoscut, replică Hardy. 

— Administratorul de la Portola. Va vorbi cu tine dacă îi 
cer eu. De când cu crimele astea, e numai lapte și miere. 
Poate că o să merg și eu cu tine. De unde ai chestiile 
astea? 

— De la Jeff Elliot, care nu pricepea nimic din ele. Mi-a 


zis că dacă le descifrez, pot să le folosesc. 

— Da, dar de unde provin ele la origine? 

— Au fost ale lui Markham, au ajuns la Driscoll, apoi la 
Elliot. 

— Nu prea pare o filieră de încredere. 

— Nu, dar sunt dispus să le dau crezare. 

— În acest moment, zise Glitsky, ridicându-se în 
picioare, dau crezare la orice. 


Dacă la ultima întâlnire cu Glitsky, Andreotti era la 
capătul puterilor, acum ajunsese un zombie. Nici măcar nu 
se deranjă să se ridice de pe scaunul lui și nu se miră că 
individul nou apărut, Hardy nu-știu-cum, nu era poliţist, 
procuror sau măcar reporter. Pur și simplu nu mai avea pic 
de energie în el. Muncise toată noaptea ca să negocieze cu 
asistentele spitalului, speriate de zvonuri sau dornice să 
prindă o ocazie de a își mări salariile. Nu știa care era 
adevărul și în acel moment nici nu-i păsa. Nava oricum se 
scufunda și el nu vedea nicio cale de a o salva. 

lar acum, indivizii ăștia voiau să dezlege o enigmă. Ce 
ironie a sorții! Era atât de dărâmat, că n-ar fi fost în stare 
să arunce o nenorocită de săgeată la ţintă, iar tipii voiau ca 
el să descifreze o enigmă. Dacă ar mai fi putut râde, s-ar fi 
amuzat copios. 

— „A se vedea MA re: recom. Pentru SS. A se compara 
memo MR 24/10.” 

— Habar n-am, replică el. 

Celălalt individ, Hardy, se aplecă ușor în faţă. 

— Noi credem că MR înseamnă Malachi Ross. Vă ajută 
la ceva? 

Glitsky văzuse multe cazuri de epuizare nervoasă în 
cariera lui și acum putea recunoaște simptomele la omul 
din faţa lor. Întoarse foaia și citi de pe ea. 

— „A se vedea Mike Andreotti în legătură cu 
recomandările lui privind SS. A se compara cu memo-ul 
Malachi Ross datat douăzeci și patru octombrie.” Vă ajută? 


Ce înseamnă SS? 

De această dată administratorul nu mai ezită nicio clipă. 

— Sinustop. 

— Şi care a fost recomandarea dumneavoastră? 

— Păi n-a fost a mea. Eu sunt doar administrator, dar 
PPG a recomandat... 

— Scuzaţi-mă, interveni Hardy. Ce este PPG? 

Andreotti clipi lent din ochi, inspiră adânc, apoi expiră 
încet _ 

— Parnassus Physicians’ Group. În esenţă, e vorba 
despre colectivul de medici care lucrează aici. 

— Bine. Ţinându-se de program, Glitsky continuă: Şi ce 
au recomandat ei în legătură cu Sinustop? 

— Că deși am fost asaltaţi cu mostre, poate ar trebui să 
o lăsăm mai moale cu prescrierea acestui medicament 
până la finalizarea testelor și aprobarea lui. Privind 
retrospectiv, a fost o sugestie înţeleaptă. 

— Dar n-aţi implementat-o? întrebă Hardy. 

— Nu. Ross a trecut peste ea. A scris un raport în care 
își justifica poziţia - îl am pe aici pe undeva. Bănuiesc că 
medicamentul ăla era sub standardele medicale. Eu nu 
sunt doctor, dar câţiva dintre medicii specialiști au fost 
revoltați că directorul medical și-ar fi putut pune 
semnătura pentru introducerea unui asemenea produs în 
nomenclator. Ca de obicei, am făcut compromisuri, iar 
Malachi a obţinut ce a vrut. 

— Nu prea vă place de el. 

Glitsky nu rostise propoziţia ca o întrebare. 

Însă Andreotti abia dacă ridică din umeri. 

— Oamenii devin niște nemernici când dau de bani, iar 
banii au fost atât de puţini pe aici de atât de mult timp... O 
altă ridicare din umeri. Dacă n-ar fi fost el, era altcineva. 

— Cu doar câteva săptămâni în urmă, era Markham, îi 
aminti Hardy. 

— Nu. Tot Ross era. Ross are pasiunea asta pentru bani. 
Markham voia doar să facă profituri. Există o diferenţă. 


— Care e diferenţa? se miră Glitsky. 

— Păi să luăm de exemplu Sinustop. Nu ar fi trebuit să 
însemne nimic, dar Ross a văzut ocazia de a economisi un 
milion de biștari pe an. lar pentru a opri hemoragia 
financiară era dispus să accepte și efecte colaterale 
negative. 

— lar Markham nu era? 

— Uneori, dar niciodată nu mergea atât de departe ca 
Ross. Credeţi că Markham a fost responsabil pentru cazul 
fetiţei Emily? Vă înșelaţi. Administratorul arătă din nou 
înspre pagina lui Hardy. În fine, cred că de-aia a scris acea 
notă. Era de părere că Ross a mers iarăși prea departe. 

— Dar dumneavoastră, domnule Andreotti? întrebă 
Glitsky. Dumneavoastră ce aţi crezut? 

Un alt oftat din rărunchi. 

— Știu că poate suna oribil, dar eu sunt doar un 
administrator. Rezist tentaţiei de a face pe doctorul. 
Urmez ordinele. 

Însă Hardy ajunsese acolo unde voia și deja primise un 
indiciu legat de alte chestiuni care îl preocupau. 

— Dacă ne daţi voie, domnule, începu el, traducând a 
doua însemnare, așa cum procedase Glitsky. „A se discuta 
cu Ross și a se adresa plângeri despre practica de la 
Portola. Parnassus Physicians’ Group uit.”, care ar trebui 
să însemne ultimatum. 

— Așa e. Pentru Andreotti însemnarea nu constituia un 
mister. De fapt, omul păru chiar să se lumineze puţin. 
Cândva în cursul anului trecut, Ross a început să vină mai 
mereu pe la spital - inspecții, cum le numea el. Verifica 
procedurile aplicate de medicii noștri în toate secţiile, de 
la nașteri la chirurgie și urgenţe, după care făcea 
recomandări de economisire a unui dolar ici, a altuia colo. 
Mai târziu s-a apucat să le dea sfaturi doctorilor în 
legătură cu ce ar trebui să facă ei, chiar în vreme ce își 
tratau pacienţii. Între noi fie vorba, când îţi dai seama că 
până și cel mai tânăr medic generalist se crede un mic 


Dumnezeu, îţi dai seama cât de populare erau aceste 
vizite-inspecţii. În cele din urmă, PPG i-a trimis un 
ultimatum să înceteze cu inspecţiile și, în mare parte, 
acestea au încetat. Cel puţin în măsura în care să le ofere 
doctorilor satisfacţie. 

— Dar nu de tot? 

Hardy voia să fie sigur. 

— Nu. Însă inspecţiile s-au rărit de la douăzeci pe lună la 
circa cinci, și el a încetat să mai dea ordine mascate sub 
formă de sfaturi. 

— Aveţi vreo arhivă cu zilele în care a venit? Cu datele 
efective? întrebă Hardy. 

Andreotti se gândi câteva clipe. 

— Nu, m-aș îndoi să existe. De ce am fi ţinut o asemenea 
evidenţă? El nu era angajat aici, așa că nu există fișă de 
angajat. Pur și simplu venea în inspecţie. De ce? 

— Fără vreun motiv anume. Din curiozitate. Hardy 
menținea cu bună știință totul în limite vagi. Împinse 
celelalte pagini peste birou. Dacă v-am mai putea răpi doar 
un minut, domnule Andreotti, chestiile astea vă mai spun 
ceva? 

Administratorul le trase spre el și le studie, una câte 
una, ceva mai mult timp. 

— Nu știu ce înseamnă Medras, dar Biosynth este un 
producător de medicamente. Cele mai multe produse ale 
lor sunt ieftine și de duzină. Nu sunt cine știe ce mare 
jucător pe piaţă, dar am auzit un zvon că acum au intrat 
într-o chestie mare de tot cu FDA. Dădu la pagina 
următoare și ridică privirea. Foley e Patrick Foley. E 
consilier corporatist. Nu știu cine e PD. 

Ştia Glitsky. 

— Procurorul districtual. 

O luminiţă se aprinse în ochii lui Andreotti, dar nu făcu 
niciun comentariu, ci se opri la ultima pagină. „A se vedea 
Coz. Re: concedieri punitive - MR. Documentare completă. 
Prep. Rpt. Pentru consiliu. Rupere?” 


— Coz este Cozzie Eu. Este directoarea de personal. 
Andreotti medită la restul însemnării câteva secunde, apoi 
își ridică încet capul. Tim voia să-l dea afară pe Ross, nu? 

Glitsky strânse din buze. 

— E prea devreme să ne dăm seama de asta, domnule. 
Dar vă mulţumim foarte mult pentru timpul acordat. 


Pe drum către Embarcadero Center, sediul central 
Parnassus, deciseră ca Hardy să fie prezentat drept avocat 
în serviciul procurorului districtual. Până la urmă, o 
asemenea titulatură exprima chiar realitatea faptelor. Pat 
Foley îi întâmpină la ușă, le făcu loc să intre, apoi privi în 
stânga și în dreapta pe coridor înainte de a închide ușa. Nu 
le lăsă celor doi nicio șansă de a începe cu explicaţiile, căci 
începu el să vorbească: 

— M-aţi prins exact atunci când voiam să ies, dar 
întâlnirea mea e aproape, în China Town. Poate că ar fi 
mai bine să discutăm în timp ce mergem pe jos până acolo. 

În cinci minute se găseau în Portsmouth Square, 
înconjurați de pagode și de cursuri de tai chi, câteva 
magazine erotice asiatice și un șir de mașini care așteptau 
la coadă pentru un spaţiu de parcare în garajul de 
dedesubt. Norii se împrăștiaseră pe parcursul nopţii și 
acum aerul răcoros al dimineţii era străpuns de razele 
strălucitoare ale soarelui. 

Teasta lui Foley sclipea chiar și la umbră. Cele câteva 
fire de păr rămase erau blonde, la fel ca mustaţa. Cu 
umerii înguști și un început de burtă, era întruchiparea a 
ceea ce putea face o viaţă petrecută la birou unui om tânăr 
- căci individul nu depășise cu mult patruzeci de ani. Când 
Foley decise să se așeze pe o bancă din parc, ceilalţi 
văzură cât de greu respira după plimbarea aceea scurtă. 

— Îmi cer scuze, rosti Foley. Nu voiam să discut acolo, 
înăuntru. Uneori pereţii au urechi. 

— Să discutaţi despre ce anume? întrebă Glitsky pe ton 
amabil. 


— Păi Susan mi-a spus că sunteţi de la Omucideri. 
Presupun că ați venit să discutăm despre domnul 
Markham sau despre celelalte decese de la Portola. Deși 
trebuie să mărturisesc că eu mă ocup aproape în 
exclusivitate de chestiuni corporatiste. Nu cred că deţin 
vreo informaţie care să vă ajute în anchetă. Dacă aș fi avut, 
ca om al legii, evident că m-aș fi oferit până acum voluntar 
să dezvălui ce știu. 

Glitsky se uită fix la el. 

— Așa vorbiti și acasă? 

Înainte ca Foley să reacționeze, interveni Hardy: 

— Chiar credeţi că birourile din sediul dumneavoastră 
au microfoane ascunse? 

Dubla lovitură îl băgă în ceaţă pe Foley. Nu se putea 
hotări la care întrebare să răspundă, așa că spuse: 

— Deci e vorba despre domnul Markham? 

Adevărul era că nici Hardy, și nici Glitsky nu știau exact 
la ce să se aștepte de la această întâlnire. Magicele iniţiale 
„MR” nici măcar nu apăreau în însemnarea lui Markham. 
Ca atare, deși amândoi bănuiau că Ross era cumva 
implicat, niciunul nu voia să trădeze ceva. 

— Aveţi idee la ce s-ar putea referi cuvântul „Saratoga”, 
domnule Foley? întrebă Glitsky. 

— Vă referiţi la orașul din peninsulă, dincolo de San 
Jose? Cred că mai e unul undeva în statul New York. 
Despre asta e vorba? 

Hardy și Glitsky intraseră, mai mult sau mai puţin voit, 
într-un soi de muncă în echipă. Așa că Hardy interveni: 

— A apărut vreunul din aceste orașe în documentele 
dumneavoastră corporatiste? 

Foley se întoarse spre al doilea anchetator. Se gândi o 
vreme înainte de a răspunde: 

— Nu știu cum ar fi putut apărea. Nu facem afaceri cu 
nimeni de acolo. Poate că unii pacienţi locuiesc în vreunul 
din aceste orașe, dar cam atât. 

Glitsky: 


— Așadar, acest cuvânt nu a apărut recent în vreun act? 
Saratoga? Poate că e vorba de ceva despre care aţi 
discutat dumneavoastră și domnul Markham? 

Foley își trecu o mână peste ţeastă și se încruntă. 

— Poate că nu Saratoga simplu, rosti Hardy. Poate 
Saratoga și ceva? 

— Aha! exclamă Foley. E un avion. Îmi cer scuze. Dacă 
spun Saratoga, mă gândesc la Cupertino. Am crescut acolo 
și m-am dus la Bellarmine. Dar e vorba de un avion. De 
tipul celui pe care îl pilota John F. Kennedy Jr când s-a 
prăbușit. 

Hardy schimbă o privire cu Glitsky, apoi locotenentul 
zise: 

— Intenţiona firma să cumpere un avion? 

— Nu, domnul Ross. Așa mi s-a adus și mie în atenţie. 

— Cum adică? se interesă Hardy. 

În acest moment al interogatoriului, Foley se întoarse și 
privi undeva în spatele lui. Ștergându-și sudoarea 
imaginară de pe fruntea lui înaltă, încercă să schiţeze un 
zâmbet, fără prea mare succes. 

— Păi nu s-a ajuns la nimic în cele din urmă. 

Glitsky i-o reteză scurt: 

— Lăsaţi-ne pe noi să judecăm asta. Ce s-a întâmplat? 

— Într-o seară târziu, cred că era pe la sfârșitul verii 
trecute, domnul Markham a sunat ca să vadă dacă mai 
sunt la lucru, după care m-a rugat să merg până la el în 
birou. Era destul de neobișnuit, nu că lucram până târziu, 
ci că el era încă acolo. Îmi amintesc că se întunecase 
complet afară, așa că trebuie să fi fost ora nouă sau nouă 
și jumătate. Cu toate astea, mi-a cerut să închid ușa, ca și 
cum ar mai fi putut fi oameni acolo care să ne audă. După 
ce am luat loc, mi-a spus că vrea ca discuţia noastră să 
rămână confidențială. Mi-a zis că era un subiect extrem de 
delicat și nu știa de unde să înceapă, chiar dacă dispunea 
de fapte, căci voia să își documenteze bine acţiunile în caz 
că avea nevoie de o justificare oficială. 


— Ce voia să facă? întrebă Hardy. A 

— Nu era sigur nici măcar de asta. In cele din urmă, 
ajunsese la concluzia că trebuie să angajeze un detectiv 
particular care să cerceteze sursele financiare ale 
domnului Ross. 

Glitsky insistă: 

— Ce l-a determinat să ajungă aici? 

— Cred că mai multe lucruri, dar motivul cel mai recent 
a fost avionul Saratoga. Foley părea să se încălzească 
vorbind, ca și cum s-ar fi simţit ușurat că avea în sfârșit 
ocazia să scape de o povară de pe suflet. Se pare că 
domnul Markham și domnul Ross au participat amândoi la 
o convenţie medicală la Las Vegas. Fuseseră ani de zile 
prieteni apropiaţi și în mod evident se duseseră împreună 
în oraș după convenţie ca să bea ceva și să mai discute. Ei 
bine, în orele petrecute împreună, probabil că doctorul 
Ross a băut ceva mai mult, căci a început să-i vorbească 
domnului Markham despre situaţia lui financiară, care nu 
era deloc roz. Era nemulțumit de salariul primit de la 
Parnassus, care și așa era în criză. 

— Deci Ross a plâns pe umărul lui Markham? întrebă 
Glitsky. 

— În esenţă, da. I-a spus că nu mai are bani, că nu are 
economii, că nevasta lui cheltuie banii mai repede decât îi 
poate el câștiga. Pensia alimentară pe care o plătea primei 
soţii și stilul de viaţă al celei de-a doua îl aduseseră la sapă 
de lemn. Nu știa ce va face. 

Hardy își dăduse oarecum seama de asta din raportul lui 
Bracco și Fisk în urma discuţiei cu Nancy, dar era bine să 
verifice impresiile din altă sursă. 

— Şi ce a propus Markham? 

— Cred că lucrurile obișnuite. Să reducă din cheltuieli 
de undeva, să trăiască dintr-un buget. Doar doctorul Ross 
nu era șomer. Dispunea încă de venituri substanţiale și 
bani lichizi în mod regulat, dar nu acesta era scopul 
întâlnirii noastre din acea seară. 


— Și atunci care era? se interesă Glitsky. 

Foley stătuse destul pe banca rece de beton. Se ridică, 
își scutură hainele și se uită la ceas. 

— Ceva mai devreme în acea după-amiază, pe domnul 
Markham îl sunase soţia - asta se întâmpla între... Foley 
decise să nu explice mai departe; Hardy presupuse că era 
vorba de Ann Kensing. În fine, a sunat soţia lui și l-a 
întrebat dacă aflase noutatea. Doctorul Ross tocmai își 
vânduse avionul vechi și își cumpărase unul nou-nouţ, un 
Saratoga. El și familia lui îl inaugurau zburând până la 
casa lor din Tahoe în acel weekend și soţia lui Markham 
sunase să întrebe dacă voiau și ei să meargă, împreună cu 
familia Ross. „Ştii cât costă un avion Saratoga nou-nouţ, 
Pat? m-a întrebat el. O jumătate de milion de dolari, plus 
sau minus ceva, în funcţie de dotări. Așa că, a continuat el, 
am făcut în așa fel încât să dau din întâmplare peste Mal la 
bufet și i-am spus că am auzit de avion, dar sunt curios 
cum îl va plăti.” 

Ei bine, fie doctorul Ross nu și-a amintit amănuntele 
serii când se îmbătase, fie și-a imaginat că-i poate spune 
oricum prietenului său pentru că nu conta, căci a zâmbit și 
i-a răspuns ceva de genul: „Banii gheaţă sunt stăpâni”. 

Acum, că se descărcase, Foley putea zâmbi cu adevărat 
ușurat. Își trecu din nou palma peste ţeastă și zâmbi încă o 
dată, mult mai larg decât o făcuse mai devreme. 

— Asta e, continuă el. Domnul Markham voia opinia mea 
în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să facem noi ca firmă și 
cum ar fi bine să procedăm mai departe. Credea că există 
posibilitatea ca doctorul Ross să accepte mită sau 
comisioane pentru a introduce medicamente în 
nomenclator, dar nu dispunea de nicio dovadă în acest 
sens. Pur şi simplu nu se putea gândi la nicio altă 
modalitate prin care doctorul Ross reușea să facă rost de 
jumătate de milion în bani gheaţă. Discutase deja cu soţia 
lui și... 

— Cu Carla? sări Glitsky, auzind că soţii discutau 


probleme de serviciu. Nu ţin minte să fi aflat de undeva că 
Markham și soţia lui se înțelegeau, nici măcar atunci când 
erau împreună. A 

— O, ba da. Au fost multă vreme inseparabili. Inainte 
de... înainte de necazurile lor, discutau despre orice. 
Uneori Carla venea și stătea chiar și la ședințele consiliului 
de administraţie, așa că știa mai multe decât unii dintre 
noi. Chestia asta îi irita pe anumiţi oameni, dar nimeni nu 
comenta. Și, în fond, ea nu risipea resursele consiliului. 
Era foarte directă și cu opinii clare, deșteaptă foc! 
Inteligență de afaceri. Spunea că orice problemă are o 
soluţie. 

Acest amănunt îi lămurea un mic mister lui Hardy. Se 
întrebase ce însemna nota „Dis. Cu C” și ajunsese la 
concluzia că trebuia să fie o chestiune de personal, o 
discuţie cu Cozzie. Acum însă, poate că acel C era 
prescurtarea de la Carla. Cu toate astea, voia să-l facă pe 
Foley să revină la Markham. 

— Şi ce aţi decis să faceţi împreună? Spuneaţi că nu s-a 
ajuns la nimic în cele din urmă. 

Era o amintire neplăcută. 

— Păi i-am spus domnului Markham că dacă el credea 
cu adevărat că doctorul Ross e capabil de așa ceva, cel mai 
bine era să prezentăm situaţia procuraturii districtuale și 
administraţiei financiare și să lăsăm autorităţile să 
acţioneze mai departe. 

— Dar n-aţi procedat așa, zise Glitsky. De ce? 

Foley făcu o pauză mai mare. 

— Răspunsul pe scurt este că domnul Markham m-a 
sunat a doua zi înainte ca eu să pot întreprinde ceva. Mi-a 
spus că avusese o discuţie cu doctorul Ross. O cerea 
prietenia lor. Ross i-a spus că ar fi trebuit să-i dea vestea 
cea mare atunci când se întâmplase evenimentul, dar banii 
pentru avion veniseră pe neașteptate de la familia soţiei 
lui. Murise o mătușă sau cineva din familie și le lăsase o 
grămadă de bani. 


O pală de vânt stârni un mic nor de praf, așa că se 
întoarseră cu toţii contra vântului ca să se protejeze. 
Hardy își ţinea mâinile în buzunare. Reveni înapoi la 
consilier. 

— Şi când v-aţi oprit din râs auzind asta, ce aţi făcut? 

— N-am făcut nimic. Fusesem oprit din acţiune. 

— Şi l-aţi crezut? Pe Markham? 

— Nu asta era întrebarea. 

Însă Glitsky nu putea înghiţi așa ceva. 

— Atunci să vă pun eu o întrebare, domnule Foley. Ce aţi 
crezut cu adevărat? Ce credeţi acum? 

Chipul bietului om se înroși. Hardy avu impresia că o să- 
i ţâșnească sângele prin urechi. Foley avu nevoie de 
aproape zece secunde ca să încropească un răspuns. 

— Înţelegeţi-mă că n-am nicio dovadă legată de vreo 
fărădelege. Nu acuz pe nimeni de nimic. Vreau să fie clar 
asta. 

— Așa cum nu acuzați pe nimeni că v-a montat 
microfoane în birou? întrebă Hardy cu voce blândă. Şi 
totuși, iată că suntem la câteva sute de metri de birou. Nu 
ne pasă de justificări. Spuneţi-ne ce credeți. 

Foley avu nevoie de mult mai puţin timp de această 
dată. 

— Ross îl avea cu ceva la mână pe Markham. Poate vreo 
chestie mai urâtă pe care ei doi o făcuseră împreună la 
începuturi. Nu știu, poate că e vorba de ceva și mai de 
demult. În orice caz, el a ameninţat că-l dă în vileag pe 
Markham, așa că au ajuns la o înţelegere. 

— Şi Ross a auzit conversaţia aceea, cea de seara târziu, 
dintre dumneavoastră și Markham pentru că birourile au 
microfoane ascunse? 

Cicatricea lui Glitsky pulsa. 

— Asta presupun. 

— Cum de nu aţi deparazitat locul? 

De această dată privirea lui Foley exprimă totul, 
imposibilitatea unei asemenea acţiuni, mai ales dacă Ross 


comandase montarea microfoanelor și tot el se afla la 
cârmă. 

— Dacă te pui contra doctorului Ross, începi să păţești 
tot felul de lucruri neplăcute, zise el. Apoi adăugă, ca o 
justificare suplimentară: Am o familie de întreţinut. 

„larăși refrenul ăsta trist și bine-cunoscut”, își zise 
Hardy. Ziua ameninţa să se transforme într-o înșiruire de 
clișee - mai întâi Andreotti care doar urma niște ordine, 
acum Foley cu familia lui. Pentru o clipă, Hardy se întrebă 
cine era el. De ce se găsea acolo, fără un client, de partea 
greșită a baricadei, dacă judeca din perspectiva avocatului 
apărării, cu liniștea și chiar siguranţa fizică oarecum 
amenințate? Nu găsea un răspuns, dar știa un lucru - nu 
avea de gând să se ascundă în spatele familiei sau a slujbei 
sale. Făcea ce trebuia să facă, căci la asta se reducea totul. 
Așa i se părea corect. Iar asta îi era îndeajuns. 


Hardy aşteptă împreună cu  Glitsky semnarea 
mandatului de către judecător. De serviciu era judecătorul 
Leo Chomorro, iar acest fapt se dovedi de rău augur. 
Individul nu voia să semneze niciun mandat de percheziție 
a casei sau a biroului lui Ross. Cu o mutră de căpetenie 
aztecă, solid, cu părul tuns periuţă, Chomorro îi făcuse 
multe necazuri lui Hardy în trecut și destule zile negre și 
lui Glitsky. Însă aici nu era vorba de ceva personal, ci de 
lege. 

— Eu nu mai dau drumul nici unui mandat în acest caz, 
unde motivul probabil este subţire și se subţiază pe zi ce 
trece. În ultimele zile s-au făcut presiuni, s-au tras sfori și 
mi s-au oferit tot felul de tâmpenii ca explicaţii pentru 
semnarea de mandate pentru toată lumea care putea avea 
un motiv să omoare pe cineva la spitalul Portola. [ţi 
amintești, locotenente, de doctorul ăla pe care credeai că l- 
ai dovedit săptămâna trecută? Sau de asistentul ăla care ar 
fi putut otrăvi jumătate din district? Apoi, noaptea trecută, 
Marlene îmi spune că și secretarul putea avea un motiv? 


— Nu a fost vorba de departamentul meu. Eu... 

Chomorro ridică o mână în semn de avertisment. 

— Nu-mi pasă! Cauză probabilă, locotenente. Îţi spun 
ceva cuvintele astea? Nu voi semna niciun mandat de 
percheziție care, trebuie să-ţi reamintesc, înseamnă o 
încălcare grosolană a drepturilor oricărui cetățean, în 
afara cazului că există o cauză probabilă, ceea ce 
înseamnă ceva dovezi palpabile că individul se găsea în 
apropierea locului faptei în intervalul de timp în care a fost 
comisă crima, și a lăsat ceva în urmă care poate dovedi 
asta. 

Glitsky înghiţi în sec. 

— Asta sperăm să aflăm cu ajutorul mandatului, onorată 
instanţă. 

— Dar trebuie să ai ceva la mână înainte de a căuta mai 
departe. Astea sunt regulile, și le cunoști la fel de bine ca 
mine. lar dacă nu le cunoști - Chomorro îndreptă un deget 
ameninţător către Hardy -, pun pariu că amicul tău avocat 
al apărării aici de față cunoaște foarte bine toate regulile 
și procedurile, așa că sunt convins că va fi bucuros să te 
pună la curent. Asta ca să nu mai spun nimic despre faptul 
că numele de pe mandatul ăsta nu aparține cine știe cărui 
amărât fără drepturi și fără avocaţi, ci directorului general 
al uneia dintre principalele companii care lucrează cu 
municipalitatea. Ce încerci să faci aici, locotenente, este 
mult prea deplasat. 

— Onorată instanţă. În ciuda sorţilor potrivnici, Hardy 
își zise că merita să încerce și el. Doctorul Ross este 
răspunsul la cea mai elementară întrebare într-o anchetă 
criminalistică: cui bono, cui folosește. Nu numai că a 
preluat poziţia și salariul domnului Markham... 

Chomorro fu cât pe ce să explodeze. 

— Să nu îndrăznești să-mi ţii mie o predică despre lege, 
domnule Hardy sau, în acest exemplu, despre cine știe de 
fantezie de scriitor legate de substanţa cazurilor de crimă. 
Știu totul despre cui bono, iar dacă ai ajuns să crezi că 


folosirea unei expresii juridice în latină va ţine loc de 
dovadă în jurisdicţia mea, te-aș sfătui să te apuci de altă 
meserie. M-am făcut clar înţeles? De amândoi? De-acum 
judecătorul se înfierbântase și se uita urât la cei doi. Găsiţi 
dovezi sau nu veţi primi niciun mandat! lar asta e decizia 
mea finală! 


— Ce mi-aș fi dorit să nu fie judecător. Cumva, ca prin 
magie, alunele reapăruseră în sertarul lui Glitsky, și Hardy 
avea deja în faţa lui o grămăjoară de coji. L-aș fi ucis pe 
loc. 

— Să nu te oprească faptul că e judecător. Nu e mai rău 
să omori un judecător decât pe oricare alt cetățean. Dacă 
ești hotărât, eu aș zice să-i dai drumul. In definitiv, eu 
conduc Departamentul Omucideri. Pun pariu că aș putea 
face pierdute cele mai multe dovezi. Nu, am mai făcut asta 
și înainte, când nu pusesem nimic la cale. Imaginează-ţi că 
plănuim așa ceva - aș putea face pierdute toate dovezile. 
Și l-ai auzit pe Înălţimea Sa - nu există dovezi, nu există 
mandate de arestare sau percheziţie. Poate că nici măcar 
nu ajung să te arestez, deși nu mi-ar plăcea deloc să ratez 
așa ceva. Poate te arestez, apoi trebuie să-ți dau drumul 
din lipsă de dovezi. 

Hardy decoji încă o alună. 

— Asta a fost cea mai lungă înșiruire de cuvinte pe care 
ai rostit-o vreodată. 

— În liceu am ţinut discursul acela, „Prieteni, Romani, 
Cetăţeni” din Iulius Caesar. Acolo au fost mult mai multe 
cuvinte. 

— Dar nu le-ai inventat tu. E o diferenţă. 

Glitsky ridică din umeri. 

— Nu așa de mare. Ai fi surprins de asta. 

— Ai fost Marc Antoniu? 

O altă ridicare din umeri. 

— Era o școală liberală. Anul următor am montat 
Othello, dar nu m-au lăsat să-l joc pentru că el era negru. 


— Le-ai spus că și tu ești negru? 

— Mi-am zis că pot vedea asta cu propriii ochi. Dar cred 
că m-am înșelat. 

— Deci ai fost discriminat? 

— Probabil că da. Nu putea fi vorba că altcineva juca 
mai bine rolul. 

— Mușcă-ţi limba. Dacă n-ai primit rolul și erai negru, 
atunci ăsta e motivul. Nu-i nevoie să cauţi mai departe. 
Adevărul te va elibera. De câtă vreme trăiești în San 
Francisco de e încă nevoie să-ţi spun eu regulile jocului? 
Pun pariu că și după atâta amar de vreme ai putea da pe 
cineva în judecată pentru durerea și suferinţele îndurate, 
și așa te-ai îmbogăţi. Ţi-aș putea întocmi eu actele și poate 
m-aș îmbogăţi și eu. Pun pariu că ai fi fost un Othello pe 
cinste. 

— În anul doi nu l-am primit nici pe Shylock, și sunt pe 
jumătate evreu. 

Hardy chicoti. 

— Nu mă mir că te-ai făcut copoi. Ca să lupti împotriva 
nedreptăţilor. 

— Păi fie a fost vorba de asta, fie de faptul că fetelor le 
plăcea uniforma. 

— La tine la școală s-a făcut mult Shakespeare. 

Glitsky savură o alună. 

— Erau alte vremuri, zise el. Școală de modă veche. 


35 


Rajan Bhutan strângea receptorul telefonului ca și cum 
întreaga lui viaţă depindea de acel obiect. Ședea la masa 
mică și pătrată din bucătărie, pe care o folosea ca să 
mănânce și să citească, să dezlege cuvinte încrucișate și ca 
să joace bridge. În această seară, pe masă nu se găsea 
nimic, cu excepţia unui pahar pe care el îl umpluse cu apă 
de la robinet ca să-și stingă repede setea de care știa că va 
fi cuprins atunci când va începe să vorbească. 

După moartea lui Chatterjee, devenise tot mai puţin 
pretenţios. Bhutan renunţase treptat la toate lucrurile 
superficiale cu care se înconjurau cei mai mulţi oameni cu 
sentimentul că aveau nevoie de așa ceva. În prezent, el 
ducea o viață aproape de pustnic. 

Apartamentul cu două camere comandate în care locuia 
se găsea la subsol, la intersecţia dintre Cole și Frederick, 
la mică distanţă de mers pe jos de Portola. Apartamentul 
consta dintr-un dormitor întunecos și mic, și dintr-o 
bucătărie ceva mai spațioasă, care însă nu putea fi în 
niciun caz considerată mare. In apartament se intra printr- 
o ușă, direct din stradă, fără niciun vestibul sau hol. 
Cadrul ușii se pierdea în zugrăveala clădirii și era aproape 
invizibil de afară. Vopsită în roșu stins și părând parte 
integrantă a zidului lateral al clădirii cu patru etaje, ușa 
părea lucrarea în ulei a unui pictor talentat, cu simţul 
umorului. Din cauză că strada era în pantă, cea mai mare 
parte a apartamentului se găsea sub nivelul trotuarului, 
motiv pentru care locuința era permanent întunecoasă, 
rece și umedă. 

Lui Rajan însă nu-i păsa deloc de asta. 

Locaţia destul de proastă a apartamentului avea să mai 
menţină chiria sub șapte sute de dolari cel puţin încă vreo 
câţiva ani. Rajan dispunea de un mic aragaz cu butelie 
pentru a-și pregăti orezul și sosurile. Instalaţiile funcționau 
bine. Chiuveta de la bucătărie avea apă caldă permanent, 


la fel și dușul dintr-un colţ al încăperii. Apa de la toaletă 
funcţiona și ea. Frigiderul mic înghesuit sub un banc de 
lucru montat pe peretele frontal conţinea destule legume 
pentru o săptămână, poate chiar mai mult. În dimineţile 
friguroase, se ajuta cu un calorifer portabil ca să se mai 
încălzească. 

Auzind primul apel în receptor, Rajan își ridică privirea 
spre unica fereastră din apartament, acoperită cu o perdea 
din muselină care se îngălbenea. Afară avea să se întunece 
abia peste o oră și ceva, dar umbra proiectată de clădire 
aruncase deja blocul în care locuia în semiîntuneric. Un 
cuplu trecu pe stradă, râzând, iar Rajan le văzu picioarele 
în timp ce oamenii treceau, căci partea de jos a ferestrei se 
găsea la doar jumătate de metru deasupra trotuarului. 

Mușchii din jurul gurii începură să-i tremure, fie din 
pricina nervozităţii, fie din pricina amintirii aproape 
pierdute a ceea ce însemna un zâmbet. O mișcare de pe 
bancul de lucru îi atrase privirea într-acolo - un gândac 
care traversa tabla de șah. De un an de zile juca șah prin 
corespondenţă cu tatăl lui Chatterjee aflat în Delhi. Rajan 
credea că peste două mutări - ceea ce însemna mai puţin 
de o lună - avea să forțeze o remiză, după ce multă vreme 
avusese impresia că va fi făcut șah-mat. Credea sincer că o 
remiză era preferabilă unei înfrângeri și avea sentimentul 
că aceia care nu erau de acord cu el nu înțelegeau absolut 
nimic din joc. 

Se auzi un nou apel. Își plimbă cealaltă mână peste 
micile imperfecţiuni ale mesei. Era singura lui plăcere 
nevinovată. lubise întotdeauna lemnul - el și Chatterjee își 
mobilaseră apartamentul în cea mai mare parte cu lemn de 
tec provenind din Scandinavia. Ieftin și durabil, lemnul de 
tec era ușor, oferea o senzaţie aparte și avea o textură 
deosebită. Folosiseră un lac special, al cărui miros se mai 
resimțea uneori și acum, mai ales când Rajan medita. 

De-a lungul anilor, el se schimbase însă, iar masa la care 
se găsea acum era oarecum altfel - era o masă de joc 


confecţionată din lemn de diferite esențe montat în zigzag. 
Fiecare latură a mesei avea un mini sertar încastrat în 
colțul din dreapta, pe care jucătorii îl puteau trage afară 
ca să-și pună băuturile. Rajan era gazda grupului de bridge 
la fiecare patru săptămâni, iar ceilalţi trei bărbaţi admirau 
mereu și designul, și caracterul practic al mesei. 

— Bună ziua. Aici reședința Ross. 

— Bună ziua. Doctorul Malachi Ross este acasă, vă rog? 

— Cine îl caută? 

— Mă numesc Rajan Bhutan. E posibil ca dânsul să nu 
mă cunoască, dar vă rog să-i transmiteţi că sunt asistent la 
spitalul Portola, la Secţia de terapie intensivă. Poate că își 
amintește numele meu. Trebuie să vorbim ceva foarte 
urgent. 

— O clipă, vă rog. 

O nouă așteptare. Rajan închise ochii și încercă să se 
calmeze. Nu se făcea să pară înspăimântat sau nervos. Pur 
și simplu transmitea o informaţie și o ofertă. Își îndreptă 
spatele pe scaun. Inspiră adânc și lăsă aerul în plămâni 
până ce simţi cum i se încălzește pieptul, apoi îl eliberă 
încet. Luă o gură de apă, o înghiţi și își drese glasul. 

— Aici doctorul Ross. Puteţi repeta cine mă caută, vă 
rog? 

— Domnule doctor, sunt Rajan Bhutan de la spitalul 
Portola. Poate că vă amintiți, eu eram de serviciu în Secţia 
de terapie intensivă cu doctorul Kensing atunci când a 
murit domnul Markham. Îmi cer scuze că vă deranjez 
acasă. 

— De unde ai luat numărul meu de acasă? Nu e listat. 

— Poate fi găsit dacă e căutat unde trebuie. Dacă știi 
unde să cauţi. 

După o scurtă tăcere, Ross reveni, oarecum precaut: 

— Bine. Cu ce te pot ajuta? Menajera spunea că eo 
urgenţă. 

Rajan întinse mâna după pahar și luă repede o 
înghiţitură. 


— Este. Trebuie să discut ceva cu dumneavoastră. Vă 
aflați undeva unde să puteţi vorbi fără probleme? 

Ross deveni aproape agresiv: 

— Despre ce e vorba? 

— Despre ceva ce trebuie discutat. 

— Păi asta facem acum, dar mă tem că nu am prea mult 
timp. les în oraș cu soţia peste câteva minute. Dacă poate 
să mai aștepte... 

— Nu! Imi pare rău, dar nu poate. Trebuie să fie acum, 
sau voi vorbi despre asta la poliţie. 

După încă o scurtă pauză, Ross zise: 

— O clipă. Rajan îi auzi pașii retrăgându-se, o ușă care 
se închide, apoi pașii revenind. Bine, ascult. Dar să fie 
scurt. 

— După cum poate știți, poliţia cercetează acum 
decesele mai multor pacienţi de la Terapie intensivă, 
decese cărora ei le spun omucideri. 

— Evident că am auzit despre asta. Eu conduc firma. 
Monitorizez îndeaproape situaţia, dar aceasta n-are nimic 
de-a face cu mine personal. 

— Mă tem însă că are de-a face cu mine, domnule 
doctor. Poliţia a discutat de mai multe ori cu mine. Sunt 
singurul angajat care a lucrat în schimburile în care s-au 
petrecut mai multe dintre acele decese. Cred că vor decide 
că eu i-am omorât pe acei oameni. 

Ascultă cum Ross inspiră și expiră repede. Apoi: 

— Dacă ai făcut-o, să nu te aștepți la niciun fel de 
simpatie din partea mea. 

— Nu, nici nu mă aștept la asta. Nici dumneavoastră n- 
aţi beneficia de simpatia mea dacă v-ar acuza că i-ați 
omorât pe domnul Markham și pe ceilalţi. 

De această dată se așternu o tăcere de câteva secunde. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că știți la ce mă refer. Altfel n-am mai continua 
să vorbim acum. V-am văzut. 

— M-ai văzut în ce sens? Nu știu la ce te referi. 


— Vă rog, domnule doctor, vă rog, zise Rajan. Își simţea 
gâtul uscat, așa că întinse mâna după apă. Nu e nevoie să 
pierdem timpul negând. N-avem timp de asta. Am în 
schimb o propunere pentru dumneavoastră. 

— Zău? Ce amuzant! Este clar că ai o minte ageră, 
domnule Bhutan. Aș fi curios să aflu despre ce e vorba, 
deși premisa dumitale este în mod fatal eronată. 

— Vom vedea dacă e. Am o singură idee - poate vă mai 
amintiți de a doua zi de Crăciun, cu patru luni în urmă, 
când aţi făcut o inspecţie la Terapie intensivă? Vă sună 
cunoscut? Eram de serviciu și în secţie se afla o pacientă 
pe nume Shirley Watrous. 

— Şi poliţia crede că tu ai ucis-o? Despre asta e vorba? 

Rajan ignoră întrebarea. 

— Dar dumneavoastră eraţi acolo cu mine. Tin un jurnal 
zilnic, dar ţin și minte. Eu și dumneavoastră am avut o 
discuţie plăcută despre cum e să lucrezi de sărbători. 
Oamenilor nu le place asta, dar din multe puncte de vedere 
este preferabilă obligaţiilor de familie și așteptărilor 
crescute ale altor oameni. Poate vă amintiţi. 

— Poate că da, dar unde vrei să ajungi? Era a doua zi 
după Crăciun? Nu ţin minte. 

— Dar trebuie să vă amintiţi, înţelegeţi? 

— O să închid acum, zise Ross. 

Insă nu o făcu, așa că Rajan continuă: 

— Evident că nici măcar nu mi-am dat seama ce faceţi. 
Apoi polițiștii mi-au spus numele altor pacienţi. Mi-am dat 
seama că aţi fost acolo de fiecare dată. M-am simţit chiar 
ca un idiot. Poate că am știut dintotdeauna, dar cum putea 
unul ca mine să sugereze măcar că dumneavoastră 
făceaţi... ce făceaţi? Eu, care nici măcar nu sunt medic. Și 
cine putea spune că era o greșeală să îi scutiţi pe acei 
oameni de dureri, chiar dacă aș fi fost sigur? Nimeni nu a 
mai anchetat acele decese până acum, deci cum puteam eu 
să vă acuz, când toţi ceilalţi păreau să ia lucrurile drept 
normale? 


Rajan începea să se grăbească. Se forță să vorbească 
mai rar. 

— Când v-am văzut la perfuzia domnului Markham, mi- 
am zis din nou că mă înșel. Nu am vrut să știu. Mi-era prea 
teamă să spun ceva. Apoi mi-a fost teamă pentru că nu am 
spus nimic mai devreme. Acum însă mă tem cel mai tare, 
pentru că știu că dacă vă acuz, mă veţi acuza și 
dumneavoastră. Însă eu nu am fost în spital când au avut 
loc toate acele decese, și știu că dumneavoastră trebuie să 
fi fost, pentru că i-ați omorât. 

Ajunsese la capăt. Închise ochii ca să prindă curaj 
pentru final. 

— Așa că vă rog, domnule doctor. Vă rog. Trebuie să le 
spuneţi polițiștilor că am fost cu dumneavoastră atunci 
când au murit acei oameni. Veţi fi alibiul meu. Și, evident, 
eu voi fi alibiul dumneavoastră. 

— Doar nu vorbești serios? 

In tonul aspru al lui Ross se simțeau uimirea și chiar 
furia. 

Insă Ross continuă să se ţină tare. Rajan fusese martor 
la astfel de izbucniri în cursul turneelor de bridge și chiar 
al partidelor de șah, când oponenții știau în sinea lor că 
totul era pierdut. 

— Tupeul dumitale mă șochează, domnule Bhutan. Eşti 
sigur că asta e tot ce vrei? 

— Nu, nu chiar. Mă tem că va trebui să părăsesc în 
curând această țară. Așa că voi avea nevoie de cincizeci de 
mii de dolari, vă rog. În noaptea asta. In bani gheaţă. 


Diavolul se numea panică. 

Ross era încredinţat că a nu face gesturi disperate era 
un semn de înţelepciune. Uneori avea impresia că marele 
lui talent consta în a recunoaște disperarea altora. 

— Urgenţă la birou, îi spuse el lui Nancy. Ceva în 
legătură cu un audit. Mda, până și vineri seara. Oamenii 
ăștia nu se potolesc. Trebuie să mă duc, dar o să mă 


revanșez. Transmite familiei Sullivan să mă scuze și că o să 
mă revanșez că le-am stricat cina, invitându-i pe toţi 
weekendul următor în Tahoe. 

Ajuns în birou, în spatele ușilor închise, scoase din seif 
al zecelea teanc de bancnote. Individul ăsta, Bhutan... 
Scutură din cap, aproape zâmbind de naivitatea omului. 
Cincizeci de mii de dolari pentru ceea ce știa el? Asta era o 
altă problemă a celor mai mulți oameni - foarte puţini 
aveau idee de valoare. Dacă ar fi fost în locul lui, probabil 
că el ar fi cerut de zece ori pe atât, și asta ca un chilipir. 
Dar poate că Bhutan era cu adevărat viclean. Dacă îl 
acuza, și el l-ar fi acuzat la rândul lui, iar asta ar fi condus 
la întrebări stânjenitoare legate de tăcerea lui de până 
atunci. 

Preţ de câteva clipe rămase nemișcat, încercând să-și 
amintească. Fusese singur în salon. Era sigur de asta. 
Bhutan apăruse abia după ce el își terminase treaba. Oare 
să-l fi văzut de pe hol? Să-l fi văzut fără ca el să fi băgat de 
seamă? 

Oricum nu mai conta. Nu-și putea asuma riscul ca 
Bhutan să intre în panică și să vorbească cu poliţia, chiar 
dacă fusese plătit ca să tacă. Sau să nu intre în panică și să 
decidă că are nevoie de mai mulţi bani. Sau să facă vreo 
altă tâmpenie, diferită de cele două. 

lar dacă Bhutan juca la cacealma, dacă nu îl văzuse 
umblând la perfuzie, cu atât mai rău pentru el. De fapt, 
aceasta era o oportunitate excelentă de a rezolva pentru 
totdeauna o problemă tot mai spinoasă. 

Bancnotele aveau să se întoarcă la locul lor a doua zi de 
dimineaţă, dar lui Ross avea să-i lipsească ceea ce el 
numea cu afecţiune „arma lui de James Bond”. Revolverul 
Walther PPK, pe care tatăl lui îl achiziționase pe stradă și 
i-l dăduse lui în cele din urmă, într-o seară, avea un farmec 
aparte. Arma clandestină îl făcea să se simtă atotputernic. 


Carla își decisese singură soarta. 


— Știu ce faci, îi spusese ea în spital în acea dimineaţă. 

Era aproape sigur că ea se referea la cea de-a doua 
sursă a lui de venit, la comisioanele pe sub mână. Dar 
putea fi vorba și de celălalt lucru, de pacienţi. Începuse să 
simtă că Tim prinsese cumva de veste. Îi verifica 
inspecțiile inopinate din spital. Punea întrebări pe care 
probabil le socotea subtile. 

Accidentul o făcuse pe Carla să intre în panică. lar 
panica dusese la o decizie nebunească și inflexibilă Nu 
avea cum să interpreteze greșit ieșirea ei isterică atunci 
când dăduse peste ea pe coridorul spre Terapie intensivă. 
Văzându-și soțul zdrobit, plin de perfuzii și zăcând 
inconștient, îsi pierduse uzul rațiunii. Ross se dusese la ea, 
pregătit să o imbrățișeze consolator și să-i spună câteva 
platitudini despre răbdare și speranță. Însă ea îl privise cu 
disperare și cu furie. 

— Să nu indrăznești să mă insulți prefăcându-te că îţi 
pasă! 

— Carla? Ce s-a întâmplat? 

— Orice s-ar întâmpla aici, tu ai terminat-o cu noi, Mal, 
cu noi toți Crezi că povestea de aici te va elibera, nu? Crezi 
că acum se va sfârși tot. 

El încercă din nou, așezându-și mâna pe brațul ei. 

— Nu mă atinge! Nu ești prietenul nostru. Pe mine nu 
mă mai păcălești. Nu ești și n-ai fost niciodată prietenul lui 
Tim. Crezi că nu mi-a povestit ce faci? Ei bine, acum știu și 
nu voi uita. Orice s-ar întâmpla cu el - orice s-ar întâmpla! 
- îti dau cuvântul meu că te voi distruge. Asta voia el și 
asta urma să facă pentru a salva firma de toate acțiunile 
tale. Voi avea grijă de asta, chiar dacă e ultimul lucru pe 
care să-l fac cât trăiesc. 

— Carla, te rog. Eşti supărată. Nu știi ce spui. 

Insă ea continuase, parafându-și propria condamnare la 
moarte: 

— Chiar dacă Tim nu supraviețuiește, îi datorez amintirii 
lui să dau totul în vileag în fața consiliului de 


administrație. Ba chiar și în fața poliției. 

După o asemenea amenințare explicită, oare ea chiar 
crezuse că el nu va acţiona? Își putuse imagina așa ceva? 
Dacă nu acționa repede, curajos și fără milă, era terminat. 

Conștient de acest lucru și știind ce trebuia să facă, Ross 
trebuia mai întâi să o dezarmeze. O prinsese de 
încheieturi. Ajunseră să se înfrunte din priviri. 

— Carla. Hai să trecem mai întâi de povestea asta. Să-l 
scăpăm pe Tim de la moarte. Am comis greșeli și îmi pare 
rău pentru ele. Dar cu toții am comis greșeli îti promit că 
vom rezolva problemele. Dacă va trebui să plec de aici, fie. 
Dar să nu spui niciodată ceva despre prietenia noastră. 
Nimic nu o poate atinge. Niciodată. 


Planul îi venise repede în minte. Potasiul nu lăsa urme, 
iar autopsiile efectuate la spital erau incredibil de 
superficiale. Dacă medicul legist al procuraturii nu ar fi 
făcut o autopsie minuțioasă - iar Ross nu anticipase 
niciodată o asemenea eventualitate - planul ar fi funcționat 
de minune. Își mai dăduse seama că, dacă reușea să facă 
lucrurile să arate ca și cum Carla înnebunise atât de tare 
încât să se sinucidă și să își omoare familia, polițiștii nici 
măcar nu s-ar fi apucat să caute un ucigaș. Avea să 
folosească pentru asta arma lui Tim pe care acesta o ţinea 
în biroul de acasă. 


Când ajunsese acolo, luminile de la etaj erau stinse. 
Copiii era bine să doarmă, ca el să nu fie obligat să-i vadă. 
Partea aceea a planului avea să fie executată pe întuneric. 
N-aveau să simtă și să bănuiască nimic. Moarte în somn. 

La început, Carla nu fusese dispusă să-l lase să intre în 
casă. 

— N-avem ce discuta, Mal. Suntem cu toții epuizați. Ne 
putem întâlni mâine. 

Insă el o înduplecase. 

— Te rog, Carla. Știu că Tim ţi-a spus probabil unele 


lucruri, dar noi doi tocmai eram pe cale să ajungem la o 
înțelegere, ca întotdeauna L-am iubit pe Tim. Trebuie să-ți 
explic. Am nevoie ca tu să înţelegi. 

— Nu e nimic de înțeles. 

— Atunci am măcar nevoie de iertarea ta. 

Ea avusese o ultimă ezitare, apoi desfăcuse lanțul de la 
ușă. După aceea, el scosese revolverul Walther din 
buzunar și îi spusese că era mai bine să meargă fără 
zgomot până în spatele casei ca să nu-i trezească pe 
ceilalți. 


Acum urma să o facă din nou. Deja căpătase experienţă. 
Trebuia să pară o sinucidere. Trebuia să pară ca și cum, 
știind că poliţia era pe urmele lui pentru toate crimele de 
la Portola, inclusiv cea din cazul Markham, Bhutan alesese 
calea lașului. Iar asta avea să oprească orice altă anchetă. 

Totodată, trebuia să se asigure că nimeni nu va auzi 
împușcătura, care teoretic era mai puternică cu un 
Walther decât cu arma de calibru 22 a lui Tim. 

Mai întâi trebuia să-l distragă pe Bhutan, apoi să 
folosească cloroform pentru a-l adormi. Doar că această 
substanţă rămânea în trup suficient de mult timp pentru a 
fi detectată. Poate eter? Avea eter în trusa lui medicală. 
Mergea foarte bine. Şi, bineînţeles, îl putea împușca 
simulând pur și simplu un jaf sau ceva asemănător. Dar o 
sinucidere era mult mai indicată. Trebuia să se gândească 
la opţiuni pe drum și să finalizeze acţiunea în funcţie de 
circumstanţe. 

Era clar că Bhutan credea că poliția îl poate sălta în 
orice moment. Așa că voia cincizeci de mii de dolari în 
acea noapte. Era disperat, iar disperarea ducea la gesturi 
prostești și decizii periculoase. 


Exact ca și Tim, de exemplu. Nu putea scăpa de 
imaginea lui Tim. În vremurile în care amândoi se chinuiau 
să pună afacerea pe picioare și existau atâtea oportunități 


de a călca pe alături - evident, într-o măsură mult mai 
mică și mai puțin valoroasă ca acum prin weekenduri în 
Napa sau în Mexic, vinuri de colecţie, uneori fete de 
escortă pentru petreceri la convențiile medicale la care nu 
puteau veni și soțiile, Tim acceptase de bunăvoie toate 
acele mici „distracţii”. Însă primii bani seriosi veniți astfel 
îl speriaseră. Fra de părere că ei doi făceau o mare 
greșeală, în vreme ce pentru Ross totul era normal. De 
fapt, era chiar mai bine ca la începuturi. 

Însă neghiobul de Tim crezuse mereu că undeva în 
străfundurile fiinţei sale era o persoană onestă și bună. De 
aici și toată agonia prin care trecuse încercând să o 
reguleze pe Ann Kensing, ce-i drept, o femeie foarte sexy. 
Lui Ross nu-i venea să creadă că tipul aproape îşi ruinase 
viața pentru ceea ce ar fi trebuit să fie, în cel mai bun caz, 
o joacă de adulţi. Dar nu, el se declarase „îndrăgostit“, 
orice ar mai fi însemnat și asta. Ce prostie, ce prostie! Dar 
nu la fel de mare ca aceea de a crede că doar pentru că el 
nu mai acceptă banii murdari ai nimănui, Ross o să 
procedeze la fel. Sigur, Tim avuse o mică criză de 
conștiință cu ani în urmă și venise la Ross ca să-i spună că 
trebuiau să se oprească - nu doar pentru că ceea ce făceau 
ei amenința sănătatea pacienţilor și bunăstarea companiei, 
ci și pentru că era o mare greșeală. lar Ross se prefăcuse a 
fi de acord. Și de ce nu? De ce să-l mai împovăreze pe 
idiot? De ce să împartă banii cu cineva care nu și-i dorea? 
Ross știa că adevărul era că el nu făcea, de fapt, niciun rău 
pacienților acceptând acei bani murdari. Dacă Tim trăia 
mai fericit cu iluzia că Ross apucase pe calea cea dreaptă, 
cel mai bine era să fie lăsat în pace cu iluziile lui. 

Numai că, în vreme ce işi înșela nevasta, Tim 
descoperise facturile false ingenios întocmite de Ross și 
nu-i venise să creadă că partenerul lui de o viață și 
directorul medical al firmei lor continua să trișeze. Și lua 
comisioane ilegale. Ei bine, moralitatea de doi bani a lui 
Tim îl făcea pe Ross să verse. 


Ce ipocrit fusese Tim ca să vină disperat la Ross - ce să 
facă? Ce să facă? Situaţia ajunsese în atenţia lui, și aşa mai 
departe. Ross nu înțelegea? Se ajunsese în situația în care 
Tim trebuia să întreprindă ceva, să acționeze. lar starea de 
conflict il distrugea psihic - Ross era prietenul lui de atâta 
amar de vreme. Familiile lor erau împreună, bla, bla, bla. 

Însă în ciuda unei asemenea ameninţări directe, Ross 
rămăsese calm și îi spusese lui Tim că, dacă acesta se 
simțea obligat să-l acuze public de comportament 
fraudulos, atunci nici el nu avea de ales decât să îndrepte 
degetul acuzator spre Tim. Atunci amândoi ar fi fost 
ruinați, și cui i-ar fi servit așa ceva? 

Remiză. Și 

Ross știa însă că Tim era ca o bombă cu ceas. În cele din 
urmă avea să ridice iarăși aceeași problemă, pe care Ross 
trebuia din nou să o pareze - se întâmpla la fel cu Ann și 
Carla și iarăși cu Ann și iarăși cu Carla. Insă Ross nu intra 
în panică. Trebuia să aștepte cu calm trecerea crizei și, 
dacă lucrurile continuau să nu se schimbe în bine, atunci 
trebuia să găsească o cale de ieșire, o soluție pentru 
totdeauna. 

Apoi Tim ajunsese pe neașteptate în grija lui, pe punctul 
de a muri, având nevoie doar de un mic imbold nevăzut de 
nimeni ca să treacă în lumea celor drepți 


O sărută pe Nancy la ușă și le spuse copiilor să fie 
cuminţi. Pe aleea circulară din fața casei decise 
instantaneu să ia vechea lui Toyota. Bhutan locuia în 
cartierul Haight, iar Ross nu voia să meargă acolo cu 
vreuna dintre mașinile bune, care ar fi fost ca un magnet 
pentru vandali. Bătrâna rablă verde avea să-l ducă la fel de 
bine, fără să atragă atenţia asupra ei, iar situaţia cerea o 
asemenea măsură. 

Aruncă geanta-diplomat pe scaunul de lângă el, ieși în 
trafic și ajustă oglinda retrovizoare contra razelor soarelui 
care străpungeau stratul subţire de nori la orizont și 


aruncau o sclipire aurie asupra străzii. 


36 


Prima îi atrase atenţia ușa. În ce fel de clădire locuia 
individul ăsta? După ușă și după fereastra aproape la 
nivelul trotuarului, apartamentul nu părea cu mult mai 
mare decât o debara. Nu exista spaţiu suficient ca să 
absoarbă sunetul unui foc de armă. Din fericire, nu existau 
holuri. Putea pur și simplu să ciocănească în ușă și să 
intre, să se ocupe de afacere, apoi să iasă nestingherit de 
acolo. Cu toate astea, inima îi bătea la fel de tare ca atunci 
când se dusese la Carla. Era o treabă care trebuia făcută, 
dar nu-și putea stăpâni reacțiile trupului. 

În cele din urmă parcă mașina, în ultimele clipe de 
lumină diurnă, de cealaltă parte a străzii, la un cvartal și 
jumătate distanță de clădirea individului. Incercă să și-l 
aducă aminte pe Rajan Bhutan. Firește că se lovise de el 
de zeci de ori în spital, dar, din principiu, el nu acorda 
atenţie persoanelor cu care se intersecta. Parcă avea 
undeva întipărită în minte imaginea unui omuleţ tăcut. 
Dacă așa stăteau lucrurile, atunci Ross îl putea da repede 
gata dacă păstra avantajul surprizei de partea lui. 

Dar cum urma să procedeze cu eterul? Ca asistent 
medical, Rajan cunoștea mirosul specific și îl putea detecta 
de îndată ce deschidea ușa dacă intra cu sticluţa destupată 
și ascunsă în buzunarul hainei. Și cum să ajungă în spatele 
individului? Acest element părea crucial. 

Își spuse că n-avea de ce să se grăbească. Primise apelul 
telefonic cu doar o oră în urmă, apoi se plânsese că 
cincizeci de mii de dolari erau greu de strâns așa de 
repede. Însă Bhutan nu se lăsase păcălit. Îi ceruse să 
găsească o modalitate de a face rost de bani și să fie la 
adresa dată până la ora nouă, căci altfel avea să sune la 
poliţie. 

Ross se uită iarăși la ceas. Era opt fără zece. Avea tot 
timpul din lume la dispoziţie. Își duse mâinile în faţa lui și 
se uită îndelung la ele. Nici urmă din tremuratul care îl 


apucase după ce îl aranjase pe Tim, apoi pe Carla. 

De fapt, chiar aștepta cu nerăbdare să termine ce avea 
de făcut acum. Această planificare de ultim moment avea 
chiar ceva din caracteristicile unui joc. Era uimitor cât de 
ușor se pusese individul la dispoziţia lui. Un apel telefonic, 
apoi o acţiune decisivă și problemele lui Ross aveau să 
dispară pe vecie. 

Brusc, în vreme ce stătea acolo, soluţia îi apăru în minte, 
așa cum știa că se va întâmpla și cum se întâmpla mereu 
când avea nevoie. Încercase să fie prea sofisticat. Nu era 
nevoie de eter și de elementul surpriză. De îndată ce 
ajungea înăuntru, avea să scoată arma și să controleze 
situaţia. „Stai jos, domnule Bhutan. Pune-ţi palmele la 
tâmple. Degetele ceva mai depărtate, te rog, ca să pot 
introduce capătul ţevii chiar la limita părului. Mulţumesc. 
La revedere.” 

Zâmbind pentru sine, scoase sticluţa de eter din buzunar 
și o puse la loc în trasa medicală. Arma era în buzunarul 
din dreapta, mică și ascunsă bine. Întinse mâna după 
geanta-diplomat, deschise portiera și păși pe trotuar. 

Amurgul se lăsa cu repeziciune. În fereastra joasă se 
vedea o lumină, dar nu și deasupra ușii, ceea ce era foarte 
bine. Se opri și rămase nemișcat câteva secunde, apoi urcă 
spre Frederick, unde strada pe care se afla se înfunda. 
Traversă pe partea lui Bhutan. De aici putea vedea, dincolo 
de mașina lui, panorama din josul străzii și putea privi în 
ambele direcţii pe Frederick, strada transversală. Câteva 
mașini erau parcate ici și colo pe ambele laturi, dar nu se 
vedea niciun pieton. 

Trecu o dată prin faţa ferestrei, aplecându-se ușor ca să 
se uite înăuntru. Fereastra era acoperită cu o perdea prin 
care se putea vedea înăuntru dacă se apropia mai mult. 
Acolo îl zări pe Bhutan șezând singur la o masă. Acum și-l 
aminti. Era un nimeni. Rămase alte câteva secunde în faţa 
ușii, savurând sentimentul de putere. 

Venise clipa. 


Trecuse cu greu mai bine de o oră. Rajan aproape că 
ţipă de teamă și epuizare nervoasă când se auzi 
ciocănitura în ușă. Își luă paharul cu apă și bău ca să fie 
capabil să vorbească, apoi îl puse pe masă, își șterse 
mâinile umede de pantaloni și zise: 

— Intraţi, vă rog. E deschis. 

Aproape că se aștepta ca Malachi Ross să arate altfel în 
astfel de împrejurări, dar constată că era același om pe 
care îl văzuse atât de des în spital în ultimii doi ani. Inalt și 
subţire, stăpân pe sine și autoritar, Ross emana o forţă 
teribilă și tăcută pe coridoarele de la Portola. De îndată ce 
Ross trecu pragul ușii, Rajan resimţi acea forţă fizică în 
încăpere. Îl apucă imediat durerea de vintre și avu 
sentimentul că lucrurile aveau să iasă prost. Că totul 
fusese o greșeală. Că n-avea să reușească să facă ce își 
propusese. 

Ross închise ușa în urma lui și cuprinse încăperea dintr- 
o singură privire dispreţuitoare. 

— Aici locuiești? 

— Mai e o încăpere, răspunse Rajan pe ton defensiv, 
arătând spre dormitorul întunecat. Nevoile mele sunt 
puţine. 

— Așa se pare. 

Ross continua să stea lângă ușă. Tinea în mână o geantă- 
diplomat și Rajan arătă spre ea. 

— Aţi adus - i se uscase gâtul - banii? 

— Ăștia? Ridicând geanta, Ross părea aproape amuzat, o 
atitudine deloc anticipată de Rajan. Despre ce sumă era 
vorba? 

Rajan știa că Ross se joacă cu el, dar nu cunoștea 
regulile acelui joc. 

— Cincizeci de mii de dolari. _ 

— Pe care ţi-i dau pentru ce anume? Imi poţi împrospăta 
memoria? 

— Nu contează. Știţi pentru ce. De-aia aţi venit aici. 


— Poate că nu. Poate că motivul e cu totul altul. 

Rajan își plimbă privirea pe pereţii încăperii. Întinse 
mâna din nou după apă și bău. 

Ross traversă încăperea în doi pași și trase un scaun de 
sub masă. 

— Pari nervos, Rajan. Ești nervos? 

— Puțin, da. 

— Nu e același lucru cu a profera ameninţări la telefon, 
nu? Eu și cu tine, aici, singuri și faţă în faţă? 

Ross puse geanta între ei, în mijlocul mesei. 

Bhutan încercă să replice, dar de pe buze nu-i ieși niciun 
cuvânt. Își lăsă repede capul în piept și încercă să înghită 
în sec. Când își ridică privirea, Ross ţinea o armă în mâna 
dreaptă, aţintită spre inima lui. 

— O, Maică Precistă, îngăimă Rajan, pierdut. 

Ross continuă pe același ton lejer, de conversaţie: 

— Vrei să afli ce consider eu a fi ironia supremă în 
această situaţie? Te interesează? Cred că da. 

Rajan reuși doar să dea din cap. Privirea lui nu slăbea 
arma. Ross merse mai departe, pe un ton aproape jucăuș: 

— Vezi tu, e amuzant că te temi că polițiștii te vor aresta 
pentru amărâţii ăia de la Portola pe care ei cred că tu i-ai 
ucis. Şi vrei să fugi, nu-i așa, pentru că nu dispui de 
apărare în afară de a spune că nu tu ai făcut-o. 
Imaginează-ţi. Eu sunt primul care recunoaște că situația 
arată rău pentru tine și, sincer, nu te învinuiesc deloc. Dar 
să-ţi mai spun ceva. Vrei să știi? 

— Da. Ce anume? 

— Cred că o să-i ajuţi pe polițiști la rezolvarea acestui 
caz, Rajan. De fapt, sunt sigur. 

— Şi de ce? Eu n-aș vorbi niciodată. Ce motiv aș avea să 
spun ceva? 

— Pun pariu că-ţi dai singur seama de ce, Rajan. 
Răspunsul e că nu va fi nevoie să spui nimic. Dar marea 
ironie e că după seara asta, după ce te vei sinucide, toată 
lumea va afla nu numai că i-ai ucis pe pacienţi - bieţii 


pacienţi care mă costau pe mine mii de dolari pe zi -, ci și 
pe Tim Markham și pe familia lui. 

— Vă puteţi lua banii înapoi, se făcu auzită vocea lui 
Rajan în micuța încăpere. O armă! Nu-i nevoie să folosiţi o 
armă! 

Ross împinse scaunul înapoi și începu să se ridice în 
picioare. 


— Nu mișca! Poliţia! Aruncă arma! 

Glitsky ieși din întuneric și rămase în cadrul ușii de la 
dormitor, ţinând arma întinsă în faţă cu ambele mâini. 

— Arunc-o! A 

Ross încremeni pentru o fracțiune de secundă. Întoarse 
capul, apoi își cobori încet mâinile înspre masă. Lăsă pe 
ultimii centimetri arma să cadă pe lemnul mesei, unde 
ateriză cu un zgomot sec. 

— Bun, acum arunc-o pe podea. Până la mine. 

Privirea lui Ross rămase lipită de arma aţintită asupra 
lui. 

Continua să-și ţină mâinile deasupra armei lăsate pe 
masă. Își dădu mâna dreaptă înapoi ca și cum și-ar fi luat 
avânt ca să arunce arma spre podea. 

Glitsky zări mișcarea și, poate interpretând-o greșit, 
poate renunțând pentru o fracțiune de secundă la propria 
protecţie, lăsă propria armă în jos câțiva milimetri. 

Ross se mișcă cu iuţeala unui șarpe. Înșfăcă geanta- 
diplomat și, cu un arc mare al mâinii, o aruncă spre 
Glitsky, care trase - provocând un sunet înfiorător de 
explozie în mica încăpere. Glonţul deschise geanta în zbor. 
Aceasta îl lovi pe Glitsky, smulgându-i arma din mână și 
vărsându-și teancurile de bani pe podea. Pe bancul de 
lucru lipit de perete se revărsă o ploaie de bucăţi de 
tencuială. 

O nouă explozie și alte bucăţi de tencuială. 

— Nu mișcaţi! Ross își recăpătase arma și trăsese cu ea 
în podea, înspre locul unde GGlitsky încerca să-și 


recupereze propria armă. Tu, ridică-te și împinge arma 
încoace! Acum! 

Rajan stătea ghemuit în colţul frigiderului. Ross îi 
aruncă o privire și îi spuse și lui să se ridice, apoi îi făcu 
semn lui Glitsky să iasă din cadrul ușii de la dormitor și să 
vină în bucătărie. Directorul medical respira greu, dar 
avea privirea limpede și concentrată. Acum ţinea câte o 
armă în fiecare mână. Gura i se arcui într-un rânjet. 

— M-aţi uimit, băieţi, rosti el. Sunt impresionat. Mai ales 
tu, Rajan. Bine lucrat! Apoi gura i se transformă într-un 
rictus hotărât. Îmi dau seama ce se va petrece acum și aici. 
Tu! Copoiule! Tu ai venit ca să-l arestezi pe domnul Bhutan 
și el a decis că nu se predă fără luptă, așa că până la urmă 
va exista un schimb de focuri. Din nefericire, niciunul din 
voi nu va supraviețui. 


Continuând să rămână încremenit acolo unde stătuse tot 
timpul, în spatele peretelui din camera întunecată, Hardy 
n-avea de ales. Era imposibil de prezis când avea să tragă 
Ross primul foc de armă spre unul dintre ceilalţi doi. 
Trebuia să facă el repede prima mișcare. 

Comutatoarele de lumină se găseau lângă ușă și el era 
chiar acolo. Întinse mâna și apăsă comutatorul în jos, 
cufundând apartamentul în întuneric total. 

Sunete asurzitoare se auziră instantaneu. Hardy se lăsă 
la podea și numără patru focuri de armă într-o succesiune 
imposibil de descifrat, atât de apropiate unele de altele, că 
părură o singură împușcătură prelungă. Apoi se auzi 
izbitura înfiorătoare și de neconfundat a unui trup ciocnit 
de altul, tăindu-i acestuia respiraţia - „Hnnh!” - și izbindu-l 
de ceva masiv, totul însoţit de zgomote de obiecte sparte. 
Un alt foc de armă, apoi o altă luptă înainte de o ultimă 
cădere, un zgomot înfundat, apoi vocea de neconfundat, 
dar aproape de nerecunoscut, a lui Glitsky, ţipând: 

— Luminile, Diz, luminile! 

Lumini pe care Hardy le acţionă la timp ca ușa din faţă 


să se deschidă cu putere și în ea să apară silueta lui 
Bracco, cu mâinile ţinând arma în fața lui. Stingerea și 
aprinderea luminilor reprezenta semnalul de cerere de 
întăriri. În secunda următoare, Bracco se năpusti în 
încăpere, cu Fisk pe urmele lui, și acesta cu arma 
pregătită. Hardy se sprijini, tremurând, de cadrul ușii 
dintre bucătărie și dormitor. 

Rajan Bhutan continua să stea ghemuit în colţul lui, 
plângând încet, cu capul ascuns între genunchi. Ţinând 
câte o armă în fiecare mână, Glitsky se ridicase în picioare 
și stătea clătinându-se peste silueta prăbușită a lui Malachi 
Ross, care sângera pe nas și pe gură. 

Întorcându-se, Glitsky înmână ambele arme, cu patul 
înainte, lui Bracco. 

Apoi făcu o jumătate nesigură de pas înapoi și se 
împiedică, părând să-și piardă echilibrul. 

Hardy făcu un pas spre el. 

— Abe, ești... 

Glitsky se răsuci spre el și deschise gura ca să spună 
ceva, dar din ea ieși doar un șuvoi de sânge, care i se 
prelinse de-a lungul cicatricii de pe buze înainte ca 
locotenentul să se prăbușească pe podea. 


37 


CityTalk de 
Jeffrey Elliot 


Tragica moarte a locotenentului Abraham 
Glitsky, șeful Departamentului Omucideri din 
cadrul poliției San Francisco, marchează un ultim 
capitol amar din saga numită Parnassus Medical 
Group și din lupta companiei de a rămâne 
deasupra liniei de plutire indiferent de costurile 
plătite de abonaţi și de contribuabili. În vârstă de 
53 de ani, Glitsky și-a construit întreaga carieră 
profesională de treizeci de ani în cadrul poliţiei 
orașului. În tot acest timp, jumătate din el 
petrecut în cadrul Departamentului Omucideri, 
locotenentul a investigat aproape fără odihnă 
lumea interlopă a orașului, a interogat martori 
adesea ostili și a arestat ucigași disperaţi care n-ar 
fi ezitat nicio secundă să mai ucidă din nou. 
Universul lui profesional era plin de violenţă, 
droguri și lipsă de respect pentru civilizaţie și 
chiar pentru viața umană. Cu toate astea, cel mai 
mare merit al acestui om profund umil a fost acela 
că n-a scos niciodată arma la mânie. 

Pentru prima dată a fost nevoit să o facă 
noaptea trecută. Iar asta l-a ucis. 

Nu se ocupa de genul de caz pe care polițiștii îl 
denumesc „implicare de ființe umane”, adică un 
caz în care toată lumea implicată, suspecți sau 
martori, are deja un cazier substanţial. Acum 
ucigașul lui era un om de afaceri, care ajunsese 
recent subiect al acestei rubrici - directorul 
general de la Parnassus Health, doctorul Malachi 
Ross. Ancheta lui Glitsky, care a început cu 
moartea lui Tim Markham, predecesorul lui Ross, 


pe patul de spital din cadrul Secţiei de terapie 
intensivă de la Portola, s-a extins către uciderea 
familiei lui Markham, apoi, într-un mod cu totul 
neașteptat, și către un șir numeros de decese, 
apărute în decursul a mai bine de un an de zile, 
ale unor pacienţi grav bolnavi de la Portola. 
Doctorul Ross se află acum în închisoare, ca 
presupus ucigaș al tuturor acestor oameni și al 
locotenentului Glitsky. 

Semnatarul acestor rânduri a fost prieten cu 
Glitsky. Locotenentul nu bea și nu înjura. li 
plăceau fotbalul american, muzica și lectura. Avea 
simțul umorului și un spirit acerb, susținut de o 
inteligență multilaterală. Sub faţada atent 
cultivată a unei persoane adesea intimidante, 
Glitsky reprezenta întruchiparea compasiunii 
pentru prieteni și familiile victimelor, un șef ferm 
dar maleabil pentru colegii lui și un model de 
onestitate și conduită în mediul juridic. Pe 
jumătate evreu și pe jumătate de culoare, 
locotenentul cunoştea prea bine suferința 
generată de discriminare, dar, cu toate astea, 
judecata sau angajamentele nu-i erau influențate 
de resentimente. Trata pe toată lumea la fel: 
corect. Era pur și simplu mândru de ceea ce făcea. 
I se va simţi profund lipsa. 

În urma lui rămâne tatăl, Nat, cei trei fii, Isaac, 
Jacob și Orel, soţia, Treya Ghent și fiica vitregă, 
Lorraine. Ceremonia funerară va avea... 


Sunetul telefonului îl smulse pe Elliot din frazele pe care 
le scria. 

Privirea lui obosită se întoarse cu câteva paragrafe. 
Reporterul își dădu seama că nu era suficient ce scrisese. 
Nu sintetiza esenţa a ceea ce era Glitsky, forța pe care el o 
inspirase tuturor celor care îl cunoscuseră. Se uită la ceas 


- aproape unu noaptea. Mai avea o oră la dispoziţie până 
să trimită articolul în locul celui pe care îl scrisese după- 
amiază. Poate că reușea să introducă o anecdotă sau două, 
poate și o poză dacă exista vreuna cu locotenentul 
încercând măcar să zâmbească - deși probabilitatea era 
infimă. În fine, ceva care să-l umanizeze și mai mult. 
Telefonul sună a doua oară - dacă nu-l ridica nu rezolva 
nimic și oricum nu mai schimba nimic, îl ridică - Hardy. 

— Ce se aude? întrebă el. 

* 

În martea următoare, de dimineaţă, Hardy se afla în sala 
de audieri din Comisariatul de Poliţie. Își ridică privirea și 
zări norii înghesuindu-se pe cer, afară, și își zise că 
priveliștea se potrivea de minune cu evenimentele. Avea să 
fie o primăvară rece și probabil o vară răcoroasă. Iar el 
urma să-și ia o vacanţă lungă, timp de câteva luni după 
încheierea anului școlar, să închirieze o rulotă și să plece 
cu Frannie și cu copiii în excursie în Alaska. Voia să 
pescuiască, să se caţțăre pe munte și să se odihnească în 
liniște, pentru că nu se știe niciodată cât mai ai de trăit. 
Viaţa se putea sfârși foarte abrupt. Trebuia să mediteze la 
asta și să întreprindă ceva în acest sens. 

— Îmi cer scuze. Puteţi repeta întrebarea? 

— Evenimentele care au condus la prezența 
locotenentului Glitsky în apartamentul domnului Bhutan. 

— Bun. Hardy se adresă direct juraţilor strânși în faţa 
lui. Așa cum am mai spus și cum a explicat domnișoara 
Ash, am lucrat independent, dar în cadrul unui aranjament 
paralel cu procuratura districtuală, pentru elucidarea 
deceselor de la Portola. Obţinusem accesul la unele 
documente scrise de domnul Markham și, pe baza lor, l-am 
rugat pe locotenentul Glitsky să mi se alăture. În cursul 
dimineţii, am discutat cu Mike Andreotti, administratorul 
de la Portola, apoi cu consilierul pe probleme corporatiste 
de la Parnassus, Patrick Foley. Locotenentul Glitsky 
credea că avem destule informaţii ca să obținem un 


mandat de percheziţie pentru reședința doctorului Ross - 
mai exact, voia să confiște hainele doctorului pentru a le 
preda laboratorului poliţiei în vederea depistării de urme 
din sângele doamnei Markham, care, din câte am înţeles 
eu, se presupunea că rămăseseră pe unul dintre costumele 
doctorului. Însă cu probele pe care le aveam noi, Glitsky n- 
a reușit să obţină un mandat semnat de judecător. În acel 
moment, locotenentul Glitsky s-a întors la datoriile lui de 
șef de departament. Nu-l mai putea urmări pe doctorul 
Ross cu mijloace legale. Eu însă eram pe cont propriu. În 
cursul discuţiei noastre cu domnul Andreotti, ne-am format 
impresia că era posibil ca și doctorul Ross să fi fost la 
Portola și să fi jucat un rol în șirul de decese căruia noi îi 
spunem „lista lui Kensing” - pacienţi cu boli în faze 
terminale și care au murit în mod neașteptat în spital în 
ultimul an și ceva. Un alt suspect pentru aceste morţi era 
un asistent pe nume Rajan Bhutan. Domnul Bhutan părea 
să fi fost singura persoană care a dispus de ocazii pentru 
comiterea acestor crime multiple și de un motiv pentru 
omor - eutanasia. Soţia lui murise cu câţiva ani în urmă 
după o lungă suferinţă și inspectorii de poliție au observat 
că, pentru un asistent medical, omul părea excesiv de 
sensibil faţă de suferință. Poliţiștii l-au interogat pe 
Bhutan, dar eu și locotenentul am căzut de acord ca eu să-l 
mai interoghez o dată. Nefiind ofiţer de poliţie, poate 
reușeam să par mai puţin ameninţător. Pentru orice 
eventualitate, l-am întrebat pe Glitsky dacă pot discuta cu 
Bhutan și el mi-a dat acceptul, precum și adresa de acasă 
și numărul de telefon al asistentului. După program m-am 
dus acasă la Bhutan. Așa cum speram, omul și-a făcut în 
sfârșit cunoscute suspiciunile legate de doctorul Ross. 
Totodată, a recunoscut, extrem de înfricoșat, că poliţia va 
încerca să dea vina pe el pentru omoruri. A devenit clar că 
doctorul Ross venea la Portola destul de des și se aflase 
acolo cel puţin de câteva ori când se bănuiește că au fost 
comise crimele. În acel moment, mi-am zis că poate merită 


să încerc să-i forțez mâna doctorului Ross. Din informaţiile 
pe care le aveam, bănuiam că deţine cantități mari de bani 
gheaţă acasă la el. M-am asigurat de ajutorul domnului 
Bhutan în încercarea de a-l șantaja pe doctor, ca să vedem 
dacă îl putem momi să vină el la noi. 

Retrăind momentele, Hardy își lăsă capul în jos și își 
duse o mână la frunte. 

— Privind retrospectiv, probabil că a fost o greșeală. Ar 
fi trebuit pur și simplu să înregistrez apelul telefonic al 
domnului Bhutan, care probabil ar fi fost de ajuns pentru 
ca judecătorul Chomorro să semneze mandatul de 
percheziţie. Însă n-am făcut asta. Domnul Bhutan a dat 
acel telefon. După aceea, l-am sunat pe locotenentul 
Glitsky, care a venit acolo în mai puţin de jumătate de oră, 
însoţit de inspectorii Bracco și Fisk. Vreau să adaug că atât 
locotenentul  Glitsky, cât și ceilalţi inspectori erau 
îngrijoraţi și s-au opus cu vehemenţă planului meu. 
Locotenentul a prezis chiar că doctorul Ross, dacă era 
vinovat, putea deveni imprevizibil și violent. Nu dorea 
deloc să implice un neprofesionist precum domnul Bhutan 
într-o astfel de situaţie. Cu toate astea, pentru că 
evenimentele fuseseră deja puse în mișcare, și cum 
domnul Bhutan era dornic să participe, am mers înainte cu 
planul. Părea să nu existe vreo cale de a opri lucrurile fără 
a distruge orice șansă de a forţa mâna doctorului Ross. Așa 
că eu și locotenentul Glitsky am așteptat în camera 
întunecată, lângă bucătărie, în vreme ce inspectorii Bracco 
și Fisk se aflau în mașina lor după colţ, având instrucţiuni 
de a apărea în goană imediat ce luminile se stingeau și se 
reaprindeau. 

Hardy dădu trist din umeri. _ 

— Planul părea rezonabil și nu foarte riscant. Însă nu m- 
am gândit că doctorul Ross va acţiona atât de rapid. De 
fapt, dacă domnul Bhutan nu ar fi găsit o cale de a 
menţiona cu glas tare existenţa armei fără să trădeze 
prezența noastră, și dacă locotenentul Glitsky nu ar fi 


reacţionat așa de rapid, cu riscul propriei vieţi, este posibil 
ca domnul Bhutan să fi fost ucis. 


O săptămână mai târziu, după orele de program, ieșind 
de la o întâlnire cu un client, Hardy fu surprins de apariţia 
lui Harlen Fisk, care aștepta în picioare, lângă biroul lui 
Phyllis de la recepţie. Cu chipul lui ușor bucălat și tenul 
proaspăt, inspectorul nu arăta mai în vârstă de douăzeci 
de ani. Acum părea stânjenit. Aproape că tresări văzându-l 
pe Hardy, după care ţâșni spre el ca să-i strângă mâna. 

— Am vrut doar să vă spun, zise el, după ce urcară în 
biroul lui Hardy, că voi pleca de la Omucideri. Nu sunt 
făcut să fiu poliţist, nu așa cum e Darrel sau locotenentul. 
Nu știu dacă aţi aflat, dar Darrel începe din nou de la 
nivelul de polițist în uniformă, de această dată pe 
motocicletă. Mătușa mea s-a oferit să-mi găsească ceva de 
lucru la biroul ei, dar nu vreau să apuc pe acest drum. 
Cumva oamenii par să nu aibă o impresie bună. 

— E bine că ţi-ai dat seama, zise Hardy. 

— În fine, am câţiva prieteni cu fonduri de învestit și ei 
cred că aș putea să le aduc cumva profit. Mi-ar plăcea să 
încep astfel. Să intru în afaceri pentru mine. De fapt, de 
capul meu. Știţi la ce mă refer. 

Deși habar n-avea de ce îi spunea Fisk toate astea, 
Hardy răspunse cu un zâmbet neutru. 

— Întotdeauna e o idee bună. Pot face ceva pentru tine? 

— Păi, știți, oftă Fisk, sperasem că voi reuși să aflu ceva 
despre mașina care l-a omorât pe Markham. Știu că 
oamenii râdeau mereu de mine, dar eu chiar am crezut că 
există o legătură și că aveam să le arăt eu cine râde mai 
bine. Aţi fost singura persoană care m-a luat în serios, care 
m-a ascultat, care s-a uitat pe lista mea de mașini Dodge 
Dart și care mi-a cerut chiar o copie a ei. Voiam doar să vă 
spun că am apreciat mult gestul. 

Hardy își spuse că puștiul avea să ajungă un politician 
pe cinste. Fiecare legătură însemna o șansă de a-și face un 


prieten, de a face impresie, de a negocia o favoare. 

— Şi eu credeam că se poate ajunge undeva cu lista aia, 
Harlen. 

— Păi ăsta ar fi ultimul lucru pe care voiam să vi-l spun. 
Nu duce nicăieri. Am verificat fiecare dintre cele douăzeci 
și trei de mașini din oraș. De fapt, au fost doar douăzeci. 
Trei sunt de negăsit. Mi-am spus că poate vreţi să știți cum 
s-a sfârșit totul. 

— Apreciez gestul, zise Hardy. Dacă noua ta firmă are 
nevoie de un avocat, caută-mă. 

— Vă ocupati și cu dreptul comercial? 

— Uneori. Nu sunt un tip cu nasul pe sus. 

— Bine, păi... Fisk întinse mâna. Mă bucur că am lucrat 
cu dumneavoastră. La ușă, se întoarse pentru ultima dată. 
Să știți că nimeni nu vă învinovăţește. În cazul în care 
credeati așa ceva. 

* 

Pista îl conduse pe Hardy către unul dintre complexele 
imobiliare de apartamente minuscule din Western Addition 
- blocuri cu trei etaje, din beton și rigips, odinioară 
strălucitoare, dar ajunse acum de culoare gălbuie ca urina 
acolo unde desenele graffiti nu acopereau tencuiala. Așa 
cum se așteptase, nimeni nu știa nimic. 

Însă el știa că 1921 Elsi Court, apartamentul 2D, era 
ultima adresă cunoscută a lui Luz Lopez, care fusese 
proprietara unuia dintre cele trei Dodge Dart care lipseau 
de pe lista lui Fisk. În cele din urmă, convinse o vecină că 
nu era poliţist, că venea din partea companiei de asigurări 
și încerca să dea de Luz ca să-i dea femeii niște bani. 
Pentru copilul ei. - 

Femeia se mutase, dar vecina nu știa unde. Intr-o 
dimineaţă, cam cu trei săptămâni în urmă, plecase 
devreme și nu se mai întorsese. Vecina credea că femeia 
lucra de ani de zile la hotelul Osaka. Poate că acolo aveau 
noua ei adresă. 

Mașina? Da, era verde. lar pe plăcuţa din faţă scria 


„FINATA”. 

Hardy făcu niște cercetări pe internet. FINATA fusese o 
mișcare de reformă agrară din El Salvador, o ţară unde 
zece la sută din populaţie deţinea nouăzeci la sută din 
pământuri. Cu circa zece ani în urmă, FINATA devenise un 
plan guvernamental radical de redistribuire a avuţiei în 
acea ţară, dar sprijinitorii planului în majoritatea lor 
muriseră sau fuseseră forţaţi să plece din ţară. 

Hardy își zise că femeia venise în America împreună cu 
fiul ei. După care Parnassus îi ucisese fiul. Ca purtător de 
cuvânt al companiei, Markham își asumase public 
responsabilitatea pentru moartea băiatului, deși Hardy știa 
că de vină era Ross. 

Însă pentru Luz Lopez, Markham era cel care îi omorâse 
fiul. 

Lipsită de putere, lovită de sărăcie și străină într-o ţară 
străină, probabil că ea simţise că n-are sens să apeleze la 
lege. Legea n-ar fi atins niciodată un asemenea om 
puternic. Însă putea răzbuna singură moartea băiatului ei. 
Putea trece cu roţile mașinii peste acel nemernic lacom, 
nesimţitor, nepăsător și zâmbăreţ. 


Era ora patru, sâmbătă după-amiaza, în a doua zi de 
iunie. Afară soarele strălucea pe cer, iar dinspre nord sufla 
briza, dar în Shamrock, unde Hardy dădea o petrecere 
privată, era cald. Barul era plin de angajaţi ai 
municipalităţii, polițiști, avocaţi, judecători, reporteri, alte 
persoane de bine și familiile lor. 

Aduseseră capre din spate și puseseră folii din lemn de 
plută peste ele ca să încropească o masă lungă în centrul 
încăperii. Urmau să se ofere cadouri, să se rostească 
toasturi, apoi nimic altceva decât distracţie. Cei doi 
bărbaţi în scaune cu rotile ședeau în capul mesei, cu 
spatele la canapele. Primul cadou ajunse la Jeff Elliot și 
reporterul bătu cu furculita în pahar ca să calmeze 
spiritele din încăpere. McGuire opri muzica exact în 


mijlocul melodiei pe care Hardy o alesese special pentru 
acea ocazie - singurul cântec disco din tonomat, I Will 
Survive al Gloriei Gaynor. 

— Cred că e momentul potrivit, rosti Elliot, întinzând 
pachetul subţire de cealaltă parte a mesei. 

— Ce e aici? se interesă Glitsky. 

— Este șpaltul articolului „CityTalk” pe care tocmai îl 
scriam atunci când toate indiciile arătau că vei muri. E 
doar un morman de minciuni. 

— Nu aveam de gând să mor. Mă odihneam doar. A fost 
un caz epuizant. 

— Ei bine, ne-ai prostit pe mulţi dintre noi atunci. 

La cererile zgomotoase ale mesenilor, Glitsky ridică 
pachetul în sus spre amuzamentul audienței, după care 
toată lumea izbucni în aplauze. 

Hardy, Frannie și Treya ședeau în celălalt capăt al 
mesei. 

— Chestia cu scaunul cu rotile e un pic prea mult, nu 
crezi? întrebă Hardy. leri mergea foarte bine pe picioare. 

— Nu trebuie să facă eforturi mari încă alte câteva 
săptămâni, zise Frannie. 

— Ordinele doctorilor, preciză Treya, după care adăugă, 
aplecându-se: Nebunul a încercat să facă flotări săptămâna 
trecută și și-a deschis una dintre copci. Flotări! 

— Câte a reușit să facă? întrebă Hardy. 

— Dismas! 

Frannie, atentă ca de obicei. 

— Opt, nebunul de el! 

Hardy clătină dezgustat din cap. Doar opt și și-a vărsat 
maţele. Privi în cealaltă parte a mesei, bucuros să-și vadă 
prietenul, indiferent în ce stare s-ar fi aflat. Ce pămpălău... 


Călătoria lui Luz dură treisprezece zile. O uimi faptul că 
și după atâta amar de vreme reuși să găsească casa în care 
crescuse. Asta se întâmpla pentru că aici lucrurile aveau 
un sens, nu ca în San Francisco. leșise de pe autostradă și 
venise prin mijlocul orașului. Unul dintre primele lucruri 
pe care le văzuse îi dăduse ceva speranţe. Reconstruiseră 
clădirea unde fusese ziarul și de unde îl săltaseră pe tatăl 
ei. Ultima dată când o văzuse era doar o grămadă de moloz 
ars, dar nimeni care ar fi văzut-o acum pentru prima oară 
nu ar fi bănuit așa ceva. 

Apoi clinica fratelui ei, clinica veche a lui Alberto. Era 
încă acolo, în același loc, părând bine îngrijită și 
înconjurată de flori proaspete. Pe ultimele nu și le mai 
amintea, asta dacă existaseră vreodată înainte. În parcarea 
din faţă se vedeau câteva mașini. Erau oameni care se 
duceau la un doctor pe care îl cunoșteau. Un doctor în care 
puteau avea încredere. 

Simti un junghi de regret, dar nu voia să reînceapă să se 
mai gândească la asta. Se luptase luni de zile cu 
amărăciunea, cu lacrimile, și în cele din urmă luase viața 
acelui porc care curmase viaţa fiului ei. Deși durerea 
pierderii lui Ramiro n-avea să înceteze niciodată, acum ea 
își putea imagina că într-o bună zi își va regăsi pacea din 
suflet. 

Poate că totul se întâmplase pentru a o face să vadă 
ceva ce n-ar fi putut vedea prin forţe proprii. Exista doar 
această viaţă, iar ea își irosise o zecime din ea încercând 
să se potrivească în acel loc străin, ignorând propria 
fericire și încercând doar să facă ceva mai bun pentru fiul 
ei. Dar la ce duseseră toate astea? Muncă istovitoare, o 
viață de care ea nu se bucurase nici măcar o zi și nici nu s- 
ar fi putut bucura, un băiat care n-avea să cunoască 
niciodată bucuria unei familii, iubirea propriului tată. O 
durere fără alinare. 

Avea treizeci și doi de ani și era absolventă de 
universitate. Ştia prea bine că era mult de muncă aici, în 


El Salvador - nu numai muncă de familie, poate începând 
cu Jose -, dar muncă cu oamenii, pentru a le da lor în 
proprietate acele pământuri. Aici ea trebuia să-și 
construiască un renume. 

Casa mamei ei întinerise. Bananierii creșteau acum 
aproape sălbatic peste verandă, ascunzând-o într-o umbră 
binecuvântată. Vopseaua de pe casă era proaspătă, iar 
balamalele strânse bine la uși și la ferestre. 

Nu sunase pe nimeni de la plecarea din San Francisco. 
Probabil că erau îngrijoraţi de moarte. Condusese tot 
drumul, prin California, Mexic, Guatemala. Graniţe, poliție 
și bărbaţi. Însă acum reușise să ajungă acasă. Opri mașina. 
După toate sincopele în San Francisco atunci când avea 
nevoie de ea, mașina se dovedise în sfârșit fuerte atunci 
când fusese cel mai important. Trase pe marginea 
drumului. Se dădu jos și se întinse. Era conștientă că 
mirosea îngrozitor. 

Nu-i păsa. Nu conta. Nu mai era în Statele Unite. 

Undeva în spate se auzea zgomot de motor. Înconjură 
casa. Jose, tăcutul, puternicul și urâtul de Jose, lucra fără 
cămașă la generatorul pe care continuau să-l folosească în 
cea mai mare parte a timpul ca să producă electricitate. 
După atâţia ani, ea continua să cunoască perfect trupul lui. 

La zece pași depărtare de el, în iarba înaltă, așteptă 
încordată. Cât de tare i se vedeau cicatricele? Oare se 
schimbase într-atât încât el să n-o mai recunoască, iar 
dacă o recunoștea, o mai iubea oare? Ea avea să-l mai 
iubească? 

Brusc zgomotul încetă. Bărbatul se îndreptă de spate, își 
șterse fruntea cu o cârpă, apoi o văzu. 

Pentru o clipă lungă cât o veșnicie, lumea încremeni. 
Apoi chipul lui se lăţi în zâmbetul larg din copilărie. Întinse 
braţele, făcu un pas spre ea, iar ea alergă la pieptul lui.