John Verdon — [Dave Gurney] 03 Nu trezi diavolul adormit!

N N-AI SP 


amm — 


JOHN VERDON 


Seria: Dave Gurney 43 


NU TREZI 
DIAVOLUL ADORMIT! 


Original: Let the Devil Sleep (2012) 


Traducere din limba engleză și note de: 
LAURA CIOBANU 


E] 

i 
e» - 
e i) 


virtual-project.eu 


Panin 
2020 


VP - 


PARTEA ÎNTÂI 


ORFANII CRIMEI 
Prolog 


Cineva trebuia s-o oprească. 

Aluziile nu avuseseră efect. Îndemnurile subtile fuseseră 
ignorate. Se impunea o acţiune mai fermă. Ceva dramatic și 
inconfundabil, însoțit de o explicaţie clară. 

Claritatea explicaţiei era crucială. Nu trebuia să lase loc 
îndoielii sau întrebărilor. Trebuia ca poliţia, mass-media și 
micuța băgăcioasă naivă să-i înţeleagă mesajul și să cadă de 
acord asupra sensului său. 

Își cobori îngândurat privirea spre carnețelul din fața lui și 
începu să scrie: 


Trebuie să-ți  abandonezi imediat proiectul 
nechibzuit. Ceea ce intenționezi să faci este intolerabil. 
Îi glorifică pe cei mai distructivi insi de pe planetă. 
Ridiculizează țelul meu de a face dreptate, ridicându-i 
în slăvi pe criminalii pe care i-am executat. Trezește o 
simpatie nemeritată față de cei mai răi dintre cei răi. 
Asta nu se poate întâmpla. N-o voi permite. Am dormit 
vreme de zece ani, împăcat cu realizările mele, cu 
mesajul pe care l-am transmis lumii, cu dreptatea pe 
care am înfăptuit-o. Silește-mă să pun din nou mâna 
pe arme și prețul va fi cumplit. 


Citi ceea ce scrisese. Clătină ușor din cap. Nu era mulțumit de 
ton. Rupse pagina din carneţel și o strecură în tocătorul de hârtii 
de lângă scaun. O luă de la capăt, pe o foaie curată: 


Încetează! Încetează și retrage-te chiar acum! Altfel 
se va vărsa din nou sânge, iar și iar. Ai fost prevenită! 
Nu-mi tulbura pacea! 
VP -3 


Așa era mai bine. Dar nu suficient de bine. 

Trebuia să mai lucreze la asta. Să pună punctul pe i. Să nu 
lase loc îndoielii. Să-l facă perfect. 

Și avea atât de puţin timp! 


Capitolul 1 


Primăvara 


Ușile din sticlă erau deschise. 

Așezat la masă, Dave Gurney văzu că ultimele petice de 
zăpadă iernatică, asemeni unor ghețari șovăitori, bătuseră în 
retragere de pe pășune și supravieţuiau încă doar în cele mai 
strâmte și întunecoase cotloane ale pădurii din jur. 

Mirosurile amestecate de pământ proaspăt dezgolit și fân 
nesecerat rămas de vara trecută se strecurau în bucătăria 
spațioasă a fermei. Cândva, aceste mirosuri avuseseră puterea 
de a-l fermeca. Acum abia-l mai impresionau. 

— Ar trebui să ieși afară, zise Madeleine de lângă chiuvetă, în 
timp ce-și spăla bolul din care mâncase cereale. Să ieși la soare. 
E splendid. 

— Da, văd, zise el fără să se clintească. 

— Așază-te și bea-ţi cafeaua într-unul dintre șezlongurile alea, 
zise ea punând castronul în uscătorul de vase de pe blat. Ti-ar 
prinde bine niște soare. 

— Hmm. 

Incuviință vag și mai luă o sorbitură din cana pe care o avea 
în mână. 

— E aceeași cafea pe care o bem de obicei? 

— Ce-i cu ea? 

— N-am spus că-i ceva cu ea. 

— Da, e aceeași cafea. 

El oftă. 

— Cred că mă paște o răceală. În ultimele două zile, lucrurile 
mi s-au părut cam fără gust. 

Ea își lăsă mâinile să se odihnească pe marginea chiuvetei și-l 
privi. 

VP-4 


— Ar trebui să ieși mai mult pe-afară. Ar trebui să faci ceva. 

— Da. 

— Vorbesc serios. Nu poți să stai în casă și să te holbezi toată 
ziua la pereţi. O să te-mbolnăvești. Deja te-mbolnavești. Ai 
sunat-o înapoi pe Connie Clarke? 

— O s-o sun. 

— Când? 

— Când o să am chef. 

Și nu credea că va avea chef în viitorul apropiat. Așa se 
simţea el zilele-astea și așa se simţise în ultimele șase luni. Ca și 
cum, după ce fusese rănit la finalul bizarului caz al uciderii lui 
Jillian Perry, s-ar fi rupt de tot ce avea legătură cu viaţa normală: 
treburi zilnice, planuri, oameni, telefoane și orice fel de 
angajamente. Ajunsese în faza în care nu exista nimic mai 
plăcut decât o pagină albă de calendar pentru luna următoare: 
fără întâlniri, fără promisiuni. Ajunsese să asocieze însingurarea 
cu libertatea. 

In același timp, era suficient de obiectiv ca să știe că nu era 
bine ce i se întâmpla, că libertatea asta nu era totuna cu pacea. 
Se simţea ostil, nu împăcat. 

Până la un punct înțelegea entropia stranie care-i deșira 
țesătura vieții, izolându-l. Sau cel puţin identificase posibilele ei 
cauze. Aproape de vârful listei pusese tinitusul care-l chinuia de 
când ieșise din comă. Cel mai probabil, începuse cu două 
săptămâni înainte de asta, când fusese împușcat de trei ori, 
foarte de aproape, într-o încăpere mică. 

Sunetul sâcâitor din urechi (care, din câte îi explicase medicul 
orelist, nu era un sunet, ci o anomalie a sistemului nervos pe 
care creierul o interpreta în mod greșit drept sunet) era greu de 
descris. Se auzea înfundat, dar ascuţit, și avea un timbru 
asemănător cu al unei note muzicale șuierate. Fenomenul era 
răspândit printre cântăreții de rock și veteranii armatei, 
constituia un mister al anatomiei și, cu excepţia rarelor cazuri 
de remisie spontană, era incurabil. „Sincer vorbind, domnule 
detectiv Gurney”, conchisese doctorul, „având în vedere prin 
câte aţi trecut, cu traumatismul și cu coma, un ţiuit discret în 
urechi este un final al dracului de fericit!” 

Era o concluzie pe care Dave n-o putea contrazice. Dar asta 
nu-l ajutase să se deprindă cu ţiuitul vag care-l învăluia când se 
lăsa tăcerea în jur. Era o problemă mai ales noaptea. Ceea ce în 


VP-5 


timpul zilei putea fi comparat cu șuieratul inofensiv al unui 
ceainic dintr-o încăpere îndepărtată, pe întuneric, devenea o 
prezenţă sinistră, fiind învăluit de o atmosferă rece și metalică. 

Apoi mai erau și visele - vise claustrofobice despre 
experienţele lui din spital, amintirea strânsorii ghipsului care-i 
imobilizase braţul, greutatea de a respira -, vise care-i provocau 
o panică ce se prelungea minute-n șir și după trezire. 

Încă avea o porţiune amorţită pe antebraţul drept, aproape de 
locul unde primul glonț tras de atacatorul său îi sfărâmase 
încheietura. Verifica frecvent locul în cauză, uneori din oră-n 
oră, în speranţa că amorţeala ar fi putut ceda sau, în zilele mai 
rele, cu teama că s-ar fi putut extinde. Uneori simţea junghiuri 
dureroase, imprevizibile, într-o parte, pe unde îl străbătuse al 
doilea glonţ. Mai simţea și furnicături intermitente - ca o 
mâncărime care nu trecea oricât ar fi scărpinat-o - în centrul 
frunţii, la rădăcina părului, unde al treilea glonţ îi fracturase 
craniul. 

Poate cea mai tulburătoare consecinţă a rănirii sale era 
nevoia stăruitoare de a fi înarmat tot timpul. La serviciu, purtase 
pistol fiindcă așa-i ceruse regulamentul. Spre deosebire de 
majoritatea polițiștilor, lui nu-i plăceau armele de foc. Și, când 
părăsise instituţia după douăzeci și cinci de ani, lăsase în urmă, 
laolaltă cu insigna de detectiv, și nevoia de a purta armă. 

Până când fusese împușcat. 

Acum, în fiecare dimineaţă când se îmbrăca, ultimul obiect pe 
care-l adăuga neapărat ţinutei sale era un Beretta calibru .32 
într-un toc mic prins de gleznă. ÎI enerva că simţea nevoia să-l 
aibă. Îl enerva schimbarea petrecută în el care-l silea să umble 
tot timpul cu blestemăţia aia la îndemână. Sperase că treptat 
impulsul se va diminua, însă deocamdată nu era cazul. 

Și colac peste pupăză, i se părea că în ultimele săptămâni 
Madeleine îl urmărise cu o nouă îngrijorare în ochi. Nu 
străfulgerările de panică și de durere pe care i le observase la 
spital, și nici speranţa și anxietatea ce-i străbătuseră chipul în 
primele zile de convalescenţă, ci ceva mai discret și mai 
profund, o spaimă cronică pe jumătate ascunsă, ca și cum era 
martoră la ceva teribil. 

Așezat încă la masă, își termină cafeaua din două înghiţituri 
zdravene. Apoi duse cana la chiuvetă și o puse sub jetul de apă 
caldă. O auzea pe Madeleine în capătul holului, în antreu, 


VP-6 


curăţând litiera pisicii, care apăruse de curând în menajul lor, la 
iniţiativa femeii. Gurney se întreba de ce-o făcuse. Ca să-l 
înveselească? Să-i stârnească interesul față de altă ființă cu 
excepția lui însuși? Dacă așa era, nu dădea rezultate. Pisica nu-l 
interesa mai mult decât restul lumii. 

— O să fac un duș, anunţă el. 

O auzi pe Madeleine spunând din antreu ceva ce aducea a 
„Bine!” Nu era sigur că asta zisese, dar nu credea că avea vreun 
rost s-o întrebe. Se duse în baie și deschise robinetul de apă 
caldă. 

Dușul lung și fierbinte - jetul de apă bombardându-i energic 
spinarea de la ceafă până la noadă, făcându-i mușchii să se 
destindă,  deschizându-i capilarele, limpezindu-i mintea și 
sinusurile - îi dădu o stare de bine care era pe cât de minunată, 
pe atât de trecătoare. 

Până se îmbrăcase din nou și revenise lângă ușile din sticlă, 
neliniștea începuse să se facă iarăși simțită. Madeleine era 
acum afară, în patioul cu pietre albastre. Dincolo de patio era o 
pajiște micuță, care, după doi ani de tuns constant, ajunsese să 
semene a gazon. Într-o geacă din canava aspră, pantaloni 
portocalii de trening și cizme verzi de cauciuc, ea înainta pe 
marginea lespezilor, apăsând cu entuziasm pe lopată din 
cincisprezece în cincisprezece centimetri, creând o delimitare 
clară și smulgând rădăcinile lacome ale buruienilor. Îi aruncă o 
privire care exprima mai întâi invitaţia de a i se alătura și apoi 
dezamăgirea faţă de lipsa lui evidentă de entuziasm. 

lritat, privi intenţionat în altă parte, lăsându-și ochii să 
coboare în josul dealului, către tractorul lui verde parcat lângă 
hambar. 

Ea îi urmări privirea. 

— Mă întrebam dacă poţi să iei tractorul și să netezești 
făgașele. 

— Făgașele? 

— Unde parcăm mașinile. 

— Sigur... Cred că da, zise el șovăitor. 

— Nu trebuie s-o faci chiar în minutul ăsta. 

— Hmm. 

Tot calmul pe care i-l dăduse dușul se spulberă în clipa în care 
gândurile i se îndreptară către strania problemă a tractorului, pe 
care o descoperise cu o lună în urmă, dar și-o scosese aproape 


VP -7 


complet din minte... cu excepţia momentelor de paranoia, când 
îl înnebunea. 

Madeleine părea să-l studieze. Zâmbi, lăsă lopata și se duse la 
ușa laterală, cu intenţia vădită de a-și scoate cizmele în antreu 
înainte să intre în bucătărie. 

El trase o gură zdravănă de aer și privi tractorul, întrebându- 
se pentru a douăzecea oară ce se petrecuse cu frâna care se 
blocase în mod misterios. Ca într-un soi de sincronizare 
răuvoitoare, un nor negru acoperi încet soarele. Primăvara, se 
pare, venise și plecase. 


Capitolul 2 


O favoare imensă pentru Connie Clarke 


Proprietatea familiei Gurney era situată pe șaua unei culmi 
aflate la capătul unui drum rural, în vecinătatea satului Walnut 
Crossing din regiunea Catskill. Vechea fermă era așezată pe 
panta sudică, lină, a șeii. O pășune năpădită de bălării o 
despărțea de un hambar mare și roșu și de un heleșteu adânc, 
mărginit de trestii și sălcii, dincolo de care se ridica o pădure de 
fagi, arţari și cireși negri. Spre nord, o a doua pășune urma linia 
culmii până la o pădure de pini și un șirag de mici cariere de 
piatră albastră abandonate, orientate către valea învecinată. 

Vremea suferise o schimbare radicală tipică mai degrabă 
munţilor Catskill decât New York-ului de unde veniseră Dave și 
Madeleine. Cerul devenise o pătură uniformă de culoarea 
ardeziei, trasă peste dealuri. Temperatura părea să fi scăzut cu 
cel puţin zece grade în zece minute. 

Începea să cadă o măzăriche fină. Gurney închise ușile din 
sticlă. În timp ce trăgea zdravăn de ele ca să poată pune 
Zăvorul, simţi o durere ascuţită în partea dreaptă a stomacului. 
Peste o clipă, urmă alta. Era ceva cu care se obișnuise, nimic ce 
să nu poată trece cu vreo trei pastile de Ibuprofen. Porni către 
dulăpiorul cu medicamente din baie, spunându-și că partea cea 
mai rea nu o reprezenta disconfortul fizic, ci sentimentul de 
vulnerabilitate, conştientizarea faptului că mai trăia doar fiindcă 
avusese noroc. 


VP-8 


Norocul era un concept care-i displăcea. | se părea un 
substitut pentru competenţă găsit de neghiobi. Şansa îi salvase 
viața, dar șansa nu era un aliat de încredere. Cunoscuse oameni 
mai tineri decât el care crezuseră în noroc, se bazaseră pe el, îl 
crezuseră de partea lor. Însă, la patruzeci și opt de ani, Gurney 
știa al dracului de bine că norocul era numai noroc și că mâna 
invizibilă care dădea cu banul era rece ca a unui cadavru. 

Durerea dintr-o parte îi reaminti totodată că voia să-și anuleze 
programarea la neurologul lui din Binghamton. Fusese la patru 
consultaţii în mai puţin de patru luni și i se păruseră din ce în ce 
mai inutile, până când unicul lor motiv devenise acela de a 
trimite încă o factură către compania de asigurări a lui Gurney. 

Păstra numărul de telefon alături de numerele altor medici, în 
biroul din camera lui de lucru. În loc să-și continue drumul spre 
baie, după Ibuprofen, se duse acolo să dea telefon. In timp ce 
forma numărul, și-l imagină pe doctor: un bărbat mereu 
preocupat, spre patruzeci de ani, cu părul negru și ondulat și cu 
început de chelie, cu ochi mici, gură feciorelnică, bărbie 
anemică, mâini mătăsoase și cu manichiura făcută, pantofi sport 
scumpi, o atitudine dezaprobatoare și un dezinteres vădit faţă 
de ceea ce gândea sau simţea Gurney. Cele trei femei care 
ocupau recepţia lui cochetă și modernă păreau în permanenţă 
zăpăcite și iritate de doctor, de pacienţii lui și de datele de pe 
ecranele computerelor lor. 

Când telefonul sună pentru a patra oară, i se răspunse cu o 
nerăbdare vecină cu disprețul. 

— Cabinetul domnului doctor Huffbarger. 

— Sunt David Gurney. Am o programare pe care... 

Glasul îl întrerupse tăios: 

— Așteptaţi, vă rog! 

Auzi în fundal o voce de bărbat ridicată și, preţ de câteva 
clipe, își imagină că-i aparţinea unui pacient furios care se 
lansase într-o plângere lungă și imperioasă, până când o a doua 
voce puse o întrebare și o a treia i se alătură turuind zgomotos, 
pe un ton la fel de indignat, și Gurney își dădu seama că auzea 
canalul de ştiri care făcea de neîndurat așteptarea în 
anticamera lui Huffbarger. 

— Alo, rosti Gurney cu o iritare evidentă. E cineva acolo? Alo! 

— Un moment, vă rog! 

Vocile acelea iritante și stupide continuau să se certe pe 


VP-9 


fundal. Era cât pe ce să închidă, când femeia de la recepţie 
reveni: 

— Cabinetul domnului doctor Huffbarger. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt David Gurney. Am o programare pe care vreau s-o 
anulez. 

— În ce dată? 

— Peste o săptămână, la unsprezece patruzeci. 

— Spuneţi-vă numele pe litere, vă rog. 

Mai că-i veni s-o întrebe câți alţi inși aveau programare în 
aceeași zi la 11:40, dar se abţinu și-și spuse numele pe litere. 

— Și când doriţi să reprogramăm? 

— Nu vreau să reprogramăm. O anulez pur și simplu. 

— Va trebui să reprogramaţi. 

— Poftim? 

— Eu pot numai să reprogramez consultațiile domnului doctor 
Huffbarger, nu să le anulez. 

— Dar... 

Ea îl întrerupse cu exasperare în glas: 

— O programare deja existentă nu poate fi scoasă din sistem 
fără introducerea unei noi date. E politica domnului doctor. 

Gurney își simțea gura schimonosită de furie, o furie 
disproporţionată. 

— Nu mă prea interesează nici sistemul, nici politica lui, zise 
el vorbind rar, cu încordare în glas. Consideraţi că mi-am anulat 
programarea. 

— O să vă taxăm ca pentru o consultație ratată. 

— Ba n-o s-o faceţi. Și dacă Huffbarjăr are o problemă, zi-i să 
mă sune! 

Inchise telefonul iritat, simțindu-se vag deranjat că pocise 
copilărește numele neurologului. 

Privi pășunea de dincolo de fereastra camerei, fără s-o vadă 
cu adevărat. 

„Ce naiba mi se-ntâmplă?” 

Un nou junghi dureros în partea dreaptă îi oferi un răspuns 
parţial. li reaminti totodată că, atunci când se abătuse din drum 
ca să-și anuleze programarea, se îndrepta, de fapt, către 
dulăpiorul cu medicamente. 

Reveni în baie. Nu-i plăcu chipul bărbatului care-i întorcea 
privirea din oglinda de pe ușa dulăpiorului. Avea fruntea 
încruntată de îngrijorare, faţa lividă și ochii stinși și obosiţi. 


VP - 10 


Dumnezeule! 

Ştia că trebuia să-și reia programul zilnic de exerciţii, setul de 
flotări, tracţiuni și genuflexiuni care odinioară îi asigurase o 
formă mai bună decât a multora care aveau jumătate din vârsta 
lui. Dar acum bărbatul din oglindă nu arăta nici cu o zi mai tânăr 
decât cei patruzeci și opt de ani ai săi și nu era încântat de asta. 
Nu era încântat de trupul lui care-i amintea zilnic că e muritor. 
Nu era încântat că, treptat, se transforma dintr-un ins introvertit 
într-unul însingurat. Nu era încântat de... nimic. 

Luă tubul de Ibuprofen de pe raft, își răsturnă în palmă trei 
pilule cafenii, le privi încruntat, apoi și le azvârli în gură. In timp 
ce aștepta să se răcească apa de la robinet, auzi sunetul 
telefonului din camera de lucru. „Huffbarger”, își zise. Sau cei de 
la cabinetul lui Huffbarger. Nu schiţă niciun gest ca să răspundă. 
„Să-i ia dracu'!” 

Apoi auzi pașii lui Madeleine coborând de la etaj. Peste câteva 
clipe, ea ridică receptorul, chiar înainte ca apelul să fie 
transferat către străvechiul lor robot telefonic. Îi auzea vocea, 
dar nu reușea să distingă cuvintele. Umplu pe jumătate un 
pahar de plastic și dădu pe gât pastilele care începeau să i se 
dizolve pe limbă. 

Presupuse că Madeleine se ocupa de problema cu Huffbarger. 
Ceea ce lui îi convenea de minune. Apoi însă îi auzi pașii 
traversând coridorul și intrând în dormitor. Se apropie de ușa 
deschisă a băii și-i întinse receptorul telefonului. 

— Pentru tine, zise ea înmânându-i-l și ieși din încăpere. 

Anticipând vreo neplăcere din partea lui Huffbarger sau a 
vreuneia dintre secretarele lui puse pe rele, Gurney rosti pe un 
ton brutal: 

— Da? 

Urmă o clipă de tăcere înainte ca apelantul să vorbească. 

— David? 

Vocea feminină și voioasă era în mod cert familiară, dar 
memoria lui nu reuși s-o asocieze cu un nume sau cu o figură. 

— Da, spuse el, de data asta pe un ton mai plăcut. Imi pare 
rău, dar nu prea știu cine... 

— Vai, cum ai putut să uiţi? Domnule detectiv Gurney, chiar 
mă simt jignită! exclamă apelanta cu o exagerare glumeaţă... și 
brusc râsul ascuns din vocea ei și felul în care rostea cuvintele îi 
invocară dinaintea ochilor o persoană: o blondă energică, slabă 


VP -11 


și deşteaptă, cu accent din Queens și pomeţi de fotomodel. 

— Connie! Dumnezeule! Connie Clarke! A trecut ceva timp! 

— Șase ani ca să fim preciși. 

— Șase ani. Dumnezeule! 

Numărul nu-nsemna nimic pentru el, nu-l surprindea, dar nu 
știa ce altceva să zică. 

Işi reaminti relaţia lor, încercat de sentimente amestecate. 
Ziarist liber profesionist, Connie Clarke scrisese un articol 
elogios despre el pentru revista New York după rezolvarea 
faimosului caz al criminalului în serie Jason Strunk... la numai 
trei ani după ce fusese promovat ca detectiv de gradul întâi 
pentru rezolvarea cazului criminalului în serie Jorge Kunzman. 
De fapt, articolul ei fusese prea elogios pentru gustul lui, 
insistând asupra numărului record de criminali pe care-i 
arestase și referindu-se la el ca la „Superpoliţistul din NYPD”, 
etichetă care dăduse naștere la zeci de variante amuzante, 
născocite de colegii lui cu imaginaţie mai bogată. 

— Deci cum stau lucrurile pe-acolo, prin țara pensionarilor 
liniștiți? 

Auzi zâmbetul din vocea ei și presupuse că știa despre 
amestecul lui neoficial în cazurile Mellery și Perry. 

— Uneori mai liniștite, alteori mai puţin. 

— Uau! Da! Cred că e un fel de-a o spune. Te retragi din 
poliţia newyorkeză după douăzeci și cinci de ani, petreci zece 
minute în somnoroșii munţi Catskill și deodată te pomenești 
cum dau cazurile de crimă peste tine. Se pare că ești ca un 
magnet pentru crime. Uau! Madeleine ce părere are despre 
treaba asta? 

— Tocmai ai vorbit cu ea la telefon. Trebuia s-o întrebi. 

Connie râse de parcă el zisese o chestie nemaipomenit de 
isteaţă. 

— Deci, între două crime, cum e viaţa ta de zi cu zi? 

— Nu-s multe de povestit. Destul de liniștită. Madeleine își 
face de lucru mai mult decât mine. 

— Mi-e greu să mi te imaginez în mijlocul unei Americi ca din 
ilustrațiile lui Norman Rockwell!. Dave făcând sirop de arțar. 
Dave preparând cidru din mere. Dave adunând ouăle din poiată. 

— Mă tem că nu-i chiar așa. Fără sirop, cidru sau ouă. 


1 Norman Rockwell (1894-1978): pictor și ilustrator american, faimos pentru ilustrațiile 
idealizate înfățișând aspecte din viața cotidiană. 


VP - 12 


În minte i se ivi scenariul complet diferit al ultimelor șase luni. 
„Dave făcând pe eroul. Dave fiind împușcat. Dave revenindu-și 
mult prea încet. Dave stând cu mâinile în sân și ascultându-și 
țiuitul din urechi. Dave devenind deprimat, ostil, izolat. Dave 
privind fiecare activitate ce i se propunea ca pe un atentat la 
dreptul său de a rămâne în starea asta de paralizie. Dave vrând 
să nu mai aibă de a face cu nimeni și nimic”. 

— Păi azi ce ai în program? 

— Ca să fiu complet sincer cu tine, Connie, nu mare lucru. Cel 
mult o să dau ocol câmpurilor, poate o să adun crengile pe care 
le-a rupt vântul astă-iarnă și eventual o să pun niște 
îngrășământ în grădină. Chestii de-astea. 

— Nu mi se pare chiar rău. Știu oameni care ar da orice să fie 
în locul tău. 

El nu-i răspunse, lăsând în schimb tăcerea să se 
prelungească, în speranţa că o va sili să treacă la motivul pentru 
care-i telefonase. Trebuia să existe un motiv. Și-o amintea pe 
Connie ca pe o femeie prietenoasă și vorbăreață, dar care 
mereu urmărea ceva. Sub coama ei blondă și ciufulită mintea îi 
lucra tot timpul. 

— Te întrebi de ce te-am sunat, nu? zise ea. 

— Mi-a trecut prin minte întrebarea. 

— Te-am sunat fiindcă vreau să-ţi cer o favoare. O favoare 
imensă. 

Gurney se gândi câteva clipe, apoi izbucni în râs. 

— Care-i poanta? întrebă ea. 

Pentru o clipă, în voce i se simţise descumpănirea. 

— Tu mi-ai spus la un moment dat că e mai bine să ceri o 
favoare mare decât una mică, fiindcă alea mici sunt mai ușor de 
refuzat. 

— Nu! Nu-mi vine să cred c-am zis așa ceva! Sună atât de 
manipulator! E groaznic! Pe-asta ai inventat-o, nu-i așa? 

Vocea ei era plină de o indignare glumeaţă. Connie nu 
rămânea mult timp descumpănită. 

— Deci ce pot să fac pentru tine? 

— Chiar ai inventat-o! Ştiam eu! 

— După cum ziceam, ce pot să fac pentru tine? 

— Ei, acum mi-e jenă s-o zic, dar chiar e o favoare imensă. 
Făcu o pauză. O mai ţii minte pe Kim? 

— Fiica ta? 


VP - 13 


— Fiica mea care te adoră. 

— Poftim? 

— Nu-mi spune că nu știai! 

— Despre ce vorbești? 

— O, David, David, David, toate femeile te iubesc, și tu nici nu 
bagi de seamă! 

— Cred c-am fost în aceeași încăpere cu fiica ta o dată, când 
ea avea... vreo cinșpe ani? 

Işi amintea o fată drăguță, dar extrem de serioasă care 
prânzise cu el și Connie acasă la Connie, aţinându-se la periferia 
conversaţiei lor, abia rostind vreun cuvânt. 

— De fapt, avea șaptesprezece ani. Și, bun, poate că-i 
exagerat să spun că te adoră. Dar a fost de părere că erai un tip 
foarte deștept și pentru Kim asta contează mult. Acum are 
douăzeci și trei de ani și știu că are încă o părere foarte bună 
despre Dave Gurney, Superpoliţistul. 

— E foarte drăguţ, dar... m-ai cam pierdut la faza asta. 

— Sigur că da, pentru că-ncerc să-ţi cer favoarea aia imensă 
și nu mă descurc prea bine. Poate că ar trebui să iei loc. S-ar 
putea să dureze câteva minute. 

Gurney rămăsese în baie, lângă chiuvetă. Traversă dormitorul 
și străbătu holul până în birou. Nu avea chef să se așeze. Se opri 
în schimb la fereastra din dos. 

— Bine, Connie, stau jos, zise el. Care-i treaba? 

— Nimic rău, serios. E chiar nemaipomenit de bine. Lui Kim i 
s-a ivit o oportunitate fantastică. Ti-am spus vreodată că o 
interesa jurnalismul? 

— Calcă pe urmele mamei ei? 

— Doamne, să nu-i spui asta vreodată, că o să-și schimbe 
imediat cariera! Cred că țelul ei suprem este independența 
completă faţă de maică-sa. Și nu te gândi la niște simpli pași 
înainte. E pe punctul să facă un sa/t major. Așa că lasă-mă să 
intru în subiect până nu te pierd de tot. Termină un masterat în 
jurnalism în Syracuse. Asta nu-i departe de tine, nu? 

— Nu-i chiar în vecinătate. E la vreo oră și patruzeci și cinci de 
minute. 

— OK, dar nu-i cumplit de departe. Nu-i mai rău decât naveta 
pe care o fac eu până în oraș. Așa, în fine, și, pentru dizertaţia ei 
finală, a venit cu ideea să facă un documentar despre victimele 
crimelor... de fapt, nu despre victime în sine, ci despre familiile 


VP - 14 


lor, despre copii. Vrea să examineze efectul pe termen lung 
asupra celor cărora le-a fost ucis un părinte fără să existe un 
deznodământ. 

— Fără ce? 

— O să fie vorba numai despre cazuri în care criminalul n-a 
fost prins. Așa că rana n-a avut cum să se vindece. Oricât de 
mult timp ar trece, rămâne cea mai intensă trăire din viaţa lor, 
un câmp imens de forţă care schimbă totul pentru totdeauna. 
Și-a intitulat serialul Orfanii crimei. E tare, sau nu? 

— Ideea pare interesantă. 

— Foarte interesantă! Am lăsat însă la o parte faza explozivă! 
Nu-i doar o idee! Chiar o să se facă! A-nceput ca un proiect 
pentru facultate, dar îndrumătorul ei a fost atât de impresionat, 
încât a ajutat-o să transforme schiţa într-un adevărat proiect de 
emisiune. A pus-o să obţină chiar acorduri de exclusivitate de la 
câţiva dintre potenţialii ei subiecţi, ca să fie acoperită. Apoi i-a 
transmis propunerea unei cunoștințe din departamentul de 
producţie al RAM-TV-ului. Și ghici ce? Tipii de la RAM o vor! 
Peste noapte, chestia asta s-a transformat dintr-o lucrare într-o 
oportunitate profesională pentru care inși cu douăzeci de ani de 
experienţă ar fi capabili să ucidă. RAM e cea mai tare chestie 
acum. 

După părerea lui Gurney, RAM era principala instituţie 
responsabilă pentru transformarea programelor tradiţionale de 
știri într-un carnaval zgomotos, sclipitor, superficial, alarmist și 
partizan, dar își învinse tentaţia de a o spune. 

— Acum probabil te întrebi ce au toate astea de-a face cu 
detectivul meu preferat, continuă Connie încântată. 

— Aștept. 

— Vreo două chestii. Mai întâi, vreau să te uiţi peste umărul 
ei. 

— Asta-nsemnând ce? 

— Pur și simplu să te-ntâlnești cu ea? Să vezi cam ce face? Să 
vezi dacă reflectă lumea victimelor omuciderilor așa cum o știi 
tu? Are o șansă unică. Dacă nu face prea multe greșeli, nimic n- 
o va mai opri. 

— Hm. 

— Mărâitul ăla înseamnă c-o s-o faci? Te rog, David, vrei s-o 
faci? 

— Connie, nu știu nimic despre jurnalism. 


VP -15 


Ceea ce știa îi provoca mai degrabă silă, dar își ţinu gura și de 
data asta. 

— Partea cu jurnalismul o știe ea la perfecţie. Și e cea mai 
deșteaptă persoană pe care o cunosc. Totuși, încă-i o copilă. 

— Și atunci eu cu ce contribui la asta? Cu bătrânețea? 

__—Cu realismul. Cunoaşterea. Experiența. Perspectiva. 
Ințelepciunea incredibilă dobândită în urma... câtor cazuri de 
omoruri? 

Nu i se păru cu adevărat o întrebare, așa că nu-i răspunse. 

Connie continuă să vorbească și mai insistent. 

— E foarte competentă, dar talentul și experiența de viaţă nu- 
s totuna. E pe punctul de a le lua interviuri unor oameni care și- 
au pierdut un părinte sau pe cineva iubit din pricina unui 
criminal. Trebuie să aibă o perspectivă realistă asupra situaţiei. 
Are nevoie de o vedere de ansamblu, dacă mă-nțelegi. Cred că 
vreau să spun că, având în vedere miza, trebuie să știe cât mai 
mult posibil. 

Gurney suspină. 

— Numai Dumnezeu știe câte tone de cărți despre moarte, 
suferinţă, pierderea persoanei dra... 

Ea îl întrerupse. 

— Da, da, știu, fazele pierderii pe-nţelesul tuturor, cele cinci 
etape de rahat și-așa mai departe. Nu asta-i trebuie ei. Trebuie 
să stea de vorbă cu cineva care cunoaște intim crima, care a 
văzut victimele și a discutat cu rudele, care le-a privit în ochi, 
oroarea... cineva care știe, nu un ins care-a scris o carte-acolo. 

Intre ei se lăsă o tăcere îndelungată. 

— Deci o s-o faci? Intâlnește-te măcar odată cu ea și vezi ce 
are și ce vrea să facă! Vezi dacă ţi se pare logic! 

In timp ce privea pe fereastra biroului către pășunea din 
spatele casei, ideea de a se întâlni cu fiica lui Connie ca să-i 
supervizeze biletul de acces în lumea televiziunii de scandal i se 
păru cea mai neatrăgătoare perspectivă de pe întreaga planetă. 

— Ai zis că-s două chestii, Connie. Care-i a doua? 

— Păi... Vocea ei tremură. Ar putea avea o problemă cu fostul 
ei prieten. 

— Ce fel de problemă? 

— Asta-i întrebarea. Lui Kim îi place să pară invulnerabilă, știi? 
De parcă nu se teme de nimeni și nimic. 

— Dar...? 


VP - 16 


— Dar în cel mai bun caz cretinu' ăla îi joacă niște feste urâte. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi că intră în apartamentul ei și-i mută lucrurile din 
loc. A-nceput să-mi spună ceva despre un cuţit care a dispărut și 
pe urmă a apărut din nou, dar, când am încercat s-o fac să-mi 
povestească mai multe, n-a vrut. 

— Atunci de ce crezi c-a pomenit despre asta? 

— Poate vrea ajutor, și-n același timp nu-l vrea, și nu se poate 
hotări. 

— Cretinul ăla are și un nume? 

— Numele lui adevărat este Robert Meese. El își spune Robert 
Montague. 

— Are vreo legătură cu proiectul ei de emisiune? 

— Nu știu. Pur și simplu am senzaţia că situația-i mai rea 
decât este ea dispusă să recunoască. Sau să recunoască faţă de 
mine. Așa că... te rog, David? Te rog? Nu știu la cine altcineva 
să apelez. 

El nu-i răspunse, iar ea continuă: 

— Poate exagerez. Poate mi-nchipui. Poate nu-i nicio 
problemă. Dar, chiar dacă nu-i, ar fi grozav dac-ai asculta-o 
vorbind despre proiectul ăsta, despre victimele crimelor și 
familiile lor. Înseamnă foarte mult pentru ea. E un prilej care- 
apare o dată în viaţă. E atât de decisă, atât de încrezătoare! 

— Pari cam zguduită. 

— Nu știu. Pur și simplu... îmi fac griji. 

— În legătură cu proiectul sau cu fostul ei prieten? 

— Poate cu amândouă. Adică, știi, pe de o parte e fantastic, 
nu? Dar mi se rupe inima la gândul că-i posibil să fie atât de 
hotărâtă și de încrezătoare și de independentă, încât, cumva, o 
să intre în rahat până peste cap fără să-mi spună și fără s-o pot 
ajuta. Dumnezeule, David, ai și tu un fiu! Nu? Intelegi ce simt? 

La zece minute după încheierea conversaţiei, Gurney încă 
stătea la fereastra mare dinspre nord, încercând să înţeleagă ce 
fusese cu tonul acela nesigur deloc specific lui Connie și 
întrebându-se cum de acceptase să discute cu Kim și de ce 
întreaga situaţie îl făcea să se simtă atât de prost. 

Bănuia că avea de-a face cu referirea la fiul lui. Era de fiecare 
dată un subiect sensibil, din motive pe care nu avea de gând să 
le cerceteze chiar atunci. 

Telefonul sună. Constată cu surprindere că-l ţinea distrat în 


VP - 17 


mână, uitând să-l pună în furcă. „De data asta, sigur e 
Huffbarger și mă sună să-și apere politica idioată de anulare a 
programărilor”, își zise el. Se simţi ispitit să-l lase să sune, să 
lase robotul să răspundă, să-l facă pe Huffbarger să aștepte. Dar 
totodată își dorea să încheie povestea și să nu se mai 
gândească la ea. Răspunse. 

— Aici David Gurney. 

O voce limpede și voioasă de tânără femeie rosti: 

— Dave, îţi mulţumesc tare mult! Connie tocmai m-a sunat și 
mi-a spus că ești dispus să stai de vorbă cu mine. 

Pentru o secundă, se simţi descumpănit. Intotdeauna era 
șocat când un copil îi zicea părintelui său pe nume. 

— Kim? 

— Sigur! Păi cine altcineva? 

Cum el nu răspunse, ea îi dădu înainte: 

— În fine, uite de ce-i atât de tare faza! Eu tocmai mă-ndrept 
către Syracuse venind din oraș. Sunt chiar la intersecţia dintre 
Route 17 și l-81. Ceea ce-nseamnă că pot să traversez l-88 și să 
fiu în Walnut Crossing în treizeci și cinci de minute, gen. E în 
regulă? Știu că-i din scurt, dar ce coincidenţă cosmică! Și mor de 
nerăbdare să te revăd! 


Capitolul 3 


Impactul crimei 


Rutele 17, 81 și 88 se intersectează în vecinătatea lui 
Binghamton, care se află la o oră de Walnut Crossing. Gurney se 
întrebă dacă estimarea optimistă a lui Kim se datora lipsei de 
informaţii sau unui exces de entuziasm. Aceasta era însă ultima 
dintre întrebările ce-i roiau prin minte în vreme ce privea micuța 
Miata roșie și cochetă care înainta către casă pe drumul ce 
traversa pășunea. 

Deschise ușa laterală și ieși pe iarba încâlcită amestecată cu 
pietriș pe care era parcat Subarul lui. Miata opri alături și din ea 
ieși o tânără ce ducea o servietă subţire. Purta blugi, tricou și un 
blazer elegant cu mânecile suflecate. 

— M-ai fi recunoscut dacă n-ai fi știut că vin? îl întrebă ea cu 


VP-18 


un zâmbet larg. 

— Poate, dac-aș fi avut timp să-ți studiez faţa, zise el studiind- 
o acum, încadrată de părul castaniu și lucios, cu o cărare 
neglijentă pe mijloc. E aceeași față, dar e mai luminoasă și mai 
fericită decât în ziua când am luat prânzul cu tine și cu mama 
ta. 

Ea se încruntă un moment îngândurată, apoi izbucni în ras. 

— Nu era vorba doar de ziua aia, ci de anii ăia. In mod cert, 
nu eram prea fericită atunci. Am avut nevoie de mult timp ca să- 
mi dau seama ce voiam să fac cu viaţa mea. 

— Se pare că te-ai prins mai repede decât majoritatea 
oamenilor. 

Kim ridică din umeri și privi în jur, contemplând pajiștea și 
pădurea. 

— E frumos aici. Cred că-ţi place mult. Aerul pare grozav de 
curat și de răcoros. 

— Poate cam prea răcoros pentru prima săptămână de 
primăvară. 

— Doamne, ai dreptate! Am atâtea pe cap, că uit de la mână 
pân' la gură. E deja primăvară! Cum de-am uitat? 

— E uşor, zise el. Hai înăuntru. În casă e mai cald. 

e 

După o jumătate de oră, Kim și Dave stăteau față în față la 
măsuța din lemn de pin pentru micul dejun aflată în nișa de 
lângă uşile din sticlă. Terminau câte o omletă însoțită de pâine 
prăjită și cafea, pe care Madeleine insistase să le prepare când 
aflase că tânăra condusese toată dimineața și nu mâncase 
nimic. Madeleine terminase prima și curăța aragazul. Kim își 
spunea povestea de la început, motivul vizitei ei. 

— E o idee pe care-o am de ani buni, să studiez oroarea 
crimei din perspectiva impactului pe care-l are asupra familiei 
victimei, dar n-am știut niciodată ce să fac cu ea. Uneori am dat- 
o uitării un timp, dar a revenit de fiecare dată tot mai puternică. 
Am devenit obsedată: trebuia să fac ceva cu ea. La început am 
crezut că pot face o chestie științifică, poate o monografie 
sociologică sau psihologică. Așa că am trimis propuneri mai 
multor edituri universitare, dar nu aveam calificările academice 
potrivite, așa că nu le-am stârnit interesul. Atunci m-am gândit 
să scriu o lucrare de nonficţiune. Dar pentru o carte îţi trebuie 
un agent, iar asta a însemnat alte propuneri. Și ghici ce? Zero 


VP -19 


interes. Adică am douășunu, douășdoi de ani, cine naiba sunt și 
eu? Ce-am scris înainte? Unde-mi sunt recomandările? Practic 
sunt un copil. Tot ce am e o idee. Apoi m-am luminat! Hopa! Nu- 
i o carte, ci o emisiune! Din clipa aia, a-nceput să prindă contur. 
Am văzut-o ca pe o serie de interviuri foarte personale, 
„televiziune ruptă din realitate” în adevăratul sens al cuvântului, 
care înţeleg că are o conotaţie dubioasă, dar nu trebuie să fie 
așa - dacă o faci cu sinceritate! 

Se opri, mișcată parcă deodată de ce spunea, zâmbi 
stânjenită, își drese glasul și continuă: 

— In fine. Mi-am adunat ideile laolaltă sub forma unei schiţe 
detaliate pentru dizertaţia mea și i-am dat-o profesorului Wilson, 
îndrumătorul meu. El mi-a spus că-i o idee bună, cu potenţial. M- 
a ajutat să-i dau forma unei propuneri comerciale, a avut grijă 
să am acoperire din punct de vedere legal, ca să fiu protejată, și 
a făcut ceva ce a zis că nu-i stă în fire: i-a trimis-o unui director 
de producţie de la RAM-TV pe care-l cunoaște personal, un tip 
pe nume Rudy Getz. Și Getz ne-a contactat o săptămână mai 
târziu și a zis: „OK, să-i dăm drumul!” 

— Așa, pur și simplu? întrebă Gurney. 

— Și eu m-am mirat. Dar Getz a zis c-așa lucrează RAM. N-o 
să mă apuc să contest asta. Numai gândul că pot să-mi pun 
ideea în practică, să explorez subiectul ăsta... 

Clătină din cap, de parcă încerca să alunge o emoție 
copleșitoare. 

Madeleine se apropie de masă, se așeză și spuse exact ceea 
ce gândea și Gurney: 

— E important pentru tine, nu-i așa? Adică important de- 
adevăratelea, nu doar o oportunitate în carieră. 

— Vai, Doamne, da! 

Madeleine zâmbi cu blândeţe. 

— Și esenţa ideii... partea care contează atât de mult pentru 
tine? 

— Familiile, copiii... 

Se opri din nou pentru câteva clipe, evident copleșită de o 
imagine pe care propriile ei cuvinte i-o evocaseră. Își împinse 
scaunul de la masă, se ridică și o ocoli, apropiindu-se de ușile 
din sticlă ce dădeau către patio, grădină, pășune și pădurea de 
dincolo de ea. 

— E o prostie. Nu pot explica, dar mi-e mai ușor să vorbesc 


VP - 20 


despre asta dacă stau în picioare, zise cu spatele la ei. Își drese 
vocea de două ori și spuse, abia audibil: Cred că omorul 
schimbă totul pentru totdeauna. Răpește ceva ce nu mai poate 
fi înlocuit. Are consecințe care trec dincolo de ceea ce i s-a- 
ntâmplat victimei. Victima își pierde viaţa, ceea ce-i groaznic, e 
nedrept, dar pentru ea s-a terminat, ăsta a fost sfârșitul. A 
pierdut tot ce putea fi, dar n-o știe. Nu trebuie să trăiască 
simțind pierderea și imaginându-și lucrurile ce puteau fi. 

Își ridică mâinile și lipi palmele de geamurile din faţa ei, un 
gest care mărturisea deopotrivă un tumult de sentimente, dar și 
efortul imens de a le ţine sub control. 

Continuă, ceva mai tare: 

— Nu victima se trezește într-un pat cu o jumătate goală, într- 
o casă pe jumătate goală. Nu ea visează că e încă în viaţă, 
numai pentru a se trezi cu durerea de a descoperi că nu-i așa. 
Nu simte furia devastatoare, suferinţa pe care o cauzează 
moartea ei. Nu vede zi de zi scaunul gol de la masă, nu aude 
sunete care seamănă cu vocea ei. Nu vede mereu dulapul plin 
cu haine... Răgușise și-și drese glasul. Nu simte agonia... agonia 
de a fi pierdut tot ceea ce făcea ca viața să merite trăită. 

Se rezemă de geam câteva secunde, apoi se desprinse încet. 
Când se întoarse către masă, faţa-i era brăzdată de lacrimi. 

— Ştiţi despre durerea fantomă? Fenomenul care însoțește 
amputarea? Când simţi durere în locul unde a fost mâna sau 
piciorul? Așa-i crima pentru familia rămasă în urmă. Ca durerea 
unui membru fantomă: o suferinţă insuportabilă într-un loc gol. 

Rămase complet neclintită o vreme, contemplând un peisaj 
interior. Apoi își șterse brutal obrazul cu palmele, dindărătul 
cărora apăru cu o nouă hotărâre în ochi și în glas. 

— Ca să-ntelegi cu adevărat ce-nseamnă crima trebuie să 
discuți cu familiile. Asta-i teoria mea, proiectul meu, planul meu. 
Și asta l-a încântat pe Rudy Getz. Inspiră adânc și expiră lent. 
Dacă nu-i deranjul prea mare, aș mai putea primi o ceașcă de 
cafea? 

— Cred că putem rezolva asta. 

Cu un zâmbet amabil, Madeleine se apropie de blatul de lângă 
chiuvetă și umplu cafetiera. 

Gurney se rezemase de spătar, cu vârfurile degetelor unite 
meditativ sub bărbie. Vreme de un minut sau două nimeni nu 
spuse nimic. Cafetiera începu să bolborosească. 


VP -21 


Kim privi în jur, examinând bucătăria spațioasă a fermei. 

— E foarte drăguţ aici. Foarte primitor, foarte călduros. Arată 
ca visul oricui vrea o casă la ţară. 

După ce Madeleine aduse la masă cafeaua lui Kim, Gurney fu 
cel dintâi care vorbi: 

— E limpede că subiectul te pasionează, că înseamnă mult 
pentru tine. Mi-aș dori să-mi fie și mie la fel de limpede cum aș 
putea să te ajut. 

— Ce ţi-a cerut Connie să faci? 

— Să mă uit peste umărul tău... cred că așa s-a exprimat. 

— N-a pomenit despre... alte probleme? 

Lui Gurney i se păru că ea făcea un efort copilăresc de a pune 
întrebarea pe un ton nonșalant. 

— Fostul tău prieten intră în categoria „probleme”? 

— A pomenit de Robby? 

—A menţionat ceva despre un Robert Meese... sau 
Montague? 

— Meese. Faza cu Montague este... Se întrerupse, clătinând 
din cap. Connie crede că am nevoie de protecţie. Nu-i cazul. 
Robby e jalnic și extraordinar de enervant, dar mă descurc eu cu 
el. 

— Are legătură și el cu proiectul tău de emisiune? 

— Nu mai are. De ce-ntrebi? 

— Eram curios. 

„Curios cu privire la ce? În ce naiba mă bag? De ce stau aici, 
ascultând o absolventă hiperemotivă, care are probleme cu 
prietenul ei ţicnit, expunându-și ideile siropoase despre crimă și 
șansa ei de a da lovitura la cea mai mizerabilă televiziune prin 
cablu din America? E momentul să mă retrag de pe nisipurile 
mișcătoare!” 

Kim îl privea de parcă avea și ea talentul lui Madeleine de a-i 
citi gândurile. 

— Nu-i chiar atât de complicat. Și, întrucât ai avut 
generozitatea de a accepta să mă ajuţi, ar trebui să fiu mai 
directă. 

— Tot revenim la partea în care eu te ajut, dar nu văd cum... 

Madeleine, care storcea un burete în chiuvetă după ce 
spălase farfuriile din care serviseră omletă, interveni cu 
blândețe: 

— Ce-ar fi să ascultăm ce are Kim de zis? 


VP - 22 


— Bună idee, încuviinţă Gurney. 

— L-am cunoscut pe Robby la un club de teatru acum aproape 
un an. Era de departe cel mai chipeș tip din toată facultatea. Ca 
Johnny Depp tânăr. Acum șase luni ne-am mutat împreună. 
Pentru o vreme, m-am simţit cea mai norocoasă persoană din 
lume. Când m-am implicat complet în proiectul cu crimele, a 
părut să mă susţină. De fapt, când am ales familiile pe care 
voiam să le intervievez, a venit cu mine, a luat parte la tot. Și 
atunci... atunci a apărut monstrul. 

Făcu o pauză cât să ia o gură de cafea. 

— Pe măsură ce se implica tot mai mult, Robby a început să 
preia controlul. Nu mă mai ajuta cu proiectul meu. Devenise 
proiectul nostru și pe urmă a început să se comporte de parcă 
era proiectul /ui. După ce am vizitat una dintre familii, le-a dat 
cartea /ui de vizită, cu datele /u; de contact, spunându-le că 
puteau lua oricând legătura cu e/. De fapt, treaba aia ridicolă cu 
Montague a început odată cu cărţile de vizită, pe care scria: 
„Robert Montague, producţie de documentare și consultanţă 
creativă”. 

Gurney o privi cu scepticism. 

— Încerca să te dea la o parte, să-ţi fure proiectul? 

— A fost mai sinistru de-atât. Robby Meese arată ca un zeu, 
dar provine dintr-o familie cu probleme, în care s-au întâmplat 
lucruri rele, și și-a petrecut majoritatea copilăriei în centre de 
plasament la fel de nasoale. În adâncul lui, e cea mai nesigură 
persoană pe care ai putea-o cunoaște. Unele dintre familiile cu 
care am discutat ca să le convingem să ne acorde niște 
interviuri oficiale... Robby s-a străduit cu disperare să le 
impresioneze. Cred că ar fi făcut orice ca să le câștige 
aprobarea, să fie acceptat. Să le facă să-/ placă. A fost 
dezgustător. 

— Ce-ai făcut în privinţa asta? 

— La început n-am știut cum să procedez. Conflictul a răbufnit 
când am descoperit că purtase discuţii pe cont propriu cu un 
membru al uneia dintre familiile importante, un tip pe care chiar 
voiam să-l am în emisiune. Când i-am cerut socoteală, s-a iscat 
o ceartă în toată regula. Atunci l-am dat afară din apartament. 
Din apartamentul meu. Și l-am pus pe avocatul lui Connie să 
redacteze o scrisoare politicoasă de ameninţare ca să se ţină 
departe de proiect. De proiectul meu. 


VP - 23 


— Cum a reacționat? 

— La început a fost foarte drăguţ. Greţos de drăguţ. l-am spus 
să se ducă-n mă-sa. Atunci a-nceput să-mi spună că poate fi 
riscant să scormonesc prin cazuri vechi de crimă și că ar trebui 
să am grijă, că poate nu-mi dădeam seama în ce mă bag. Mă 
suna noaptea târziu și-mi lăsa mesaje pe telefon, spunându-mi 
că el mă putea apăra și că mulţi dintre oamenii cu care aveam 
de-a face - inclusiv îndrumătorul lucrării mele - nu erau ceea ce 
păreau. 

Gurney se îndreptă ușor pe scaun. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă? l-am spus că, dacă nu mă lasă în pace, o să obţin 
un ordin de protecţie și-o să cer să fie arestat pentru hărțuire. 

— Și-a avut efect? 

— Depinde cum privești lucrurile. Telefoanele au încetat. Dar 
atunci au început să se-ntâmple ciudăţeniile. 

Madeleine se opri din ceea ce făcea la chiuvetă și se apropie 
de masă. 

— Pare să devină interesant. Pot să mă alatur și eu? 

— Nicio problemă, zise Kim. 

Madeleine se așeză la masă, iar Kim continuă: 

— Au început să-mi dispară cuţitele de bucătărie. Într-o zi, am 
venit acasă de la ore și nu mi-am găsit pisica. În cele din urmă, 
am auzit-o mieunând. Era într-un dulap, cu ușa închisă... un 
dulap pe care nu-l folosesc. Și într-o zi m-am trezit târziu pentru 
că-mi schimbase ora la care suna alarma ceasului. 

— Enervant, dar inofensiv, zise Gurney. 

Expresia de pe chipul lui Madeleine sugera că nu era deloc de 
acord cu el, așa că adăugă: 

— Nu vreau să minimalizez efectul emoţional al acestor farse 
răutăcioase. Mă gândeam la genul de hărțuieli pentru care poți 
să recurgi la ajutorul legii. 

Kim încuviinţă. 

— Bun. Păi „farsele” au devenit mai neplăcute. Într-o seară m- 
am întors târziu acasă și pe podeaua băii era o pată de sânge 
cam cât o monedă. Și, alături de ea, unul dintre cuţitele mele 
dispărute. 

— Dumnezeule! zise Madeleine. 

— Peste câteva seri, am început să aud niște sunete ciudate. 
Mă trezea ceva - nu sunt sigură ce anume - și pe urmă auzeam 


VP - 24 


o scândură trosnind și pe urmă nimic, apoi ceva care părea o 
respiraţie și pe urmă iar nimic. 

Madeleine părea îngrozită. 

— E un apartament? întrebă Gurney. 

— Este o casă nu prea mare, cu un apartament la parter și 
altul la etaj, plus un subsol. Sunt multe case de-astea prăpădite 
pe lângă campus, împărţite în apartamente ieftine pentru 
studenţi. Acum eu sunt singura chiriașă. 

— Ești singură acolo? exclamă Madeleine făcând ochii mari. 
Ești mai vitează decât mine. Eu aș pleca de-acolo cât mai 
repede... 

În ochii lui Kim se ivi o străfulgerare de mânie. 

— Nu vreau să fug de ticălosul ăla! 

— Ai sesizat poliția despre incidentele astea? 

Ea râse cu amărăciune. 

— Sigur. Sângele, cuţitele, zgomotele din timpul nopţii. 
Poliţiștii au venit la mine acasă, s-au uitat puţin în jur, au 
verificat ferestrele, și în tot timpul ăsta au părut plictisiţi de 
moarte. Când sun și le dau numele și adresa mea, mi-i imaginez 
dând ochii peste cap. E evident că, după părerea lor, sunt o 
pacoste paranoică. Una care caută atenţie. Târfulița nebună 
care-și exagerează problemele cu fostul prieten. 

— Presupun c-ai schimbat încuietorile? întrebă Gurney cu 
blândețe. 

— De două ori. N-a contat. 

— Crezi că Robby Meese e responsabil pentru toate... 
tentativele astea de intimidare? 

— Nu cred. Știu! 

— Cum de ești așa convinsă? 

— Dacă i-ai fi auzit vocea, telefoanele alea pe care mi le-a dat 
după ce l-am evacuat... Sau dacă i-ai vedea expresia când trece 
pe lângă mine în campus... atunci ai înţelege. E aceeași 
ciudățenie. Nu ştiu cum să explic, dar chestiile care se întâmplă 
sunt ciudate în același fel în care Robby e ciudat. 

In tăcerea ce urmă, Kim își încleștă mâinile pe cana de cafea. 
Gurney și-o aminti stând mai devreme lângă ușă, cu palmele 
lipite de geam. Emoţie și autocontrol. 

Se gândi la ideea ei de emisiune, la părerea ei despre 
suferința pe care o lasă în urmă crimele. Era adevăr în spusele 
ei. In unele cazuri, rana făcută de ucigaș sfâșia întreaga familie, 


VP -25 


distrugând soţii, copiii, părinţii și umplându-le vieţile de furie și 
tristeţe. 

În alte cazuri, însă, era prea puţină suferinţă sau orice fel de 
altă emoție. Gurney văzuse prea multe asemenea situaţii. 
Oameni care trăiau vieți urâte și aveau morţi pe măsură. 
Traficanţi de droguri, proxeneţi, infractori de carieră, adolescenţi 
ai străzii jucând jocuri video cu arme adevărate. Distrugerea de 
care erau capabili oamenii îţi tăia răsuflarea. Uneori avea un vis, 
mereu același, înfățișând un lagăr de concentrare. Un buldozer 
împingând trupuri scheletice într-un șanț larg. Ca pe manechine. 
Ca pe gunoaie. 

O privi pe tânăra cu ochi întunecaţi și pătimași care încă 
strângea cana cu cafea călduţă, aplecată deasupra ei, cu părul 
lucios ascunzându-i aproape tot chipul. 

Apoi se uită întrebător către Madeleine. 

Ea îi răspunse cu o vagă ridicare din umeri și o umbră de 
zâmbet. Părea să-l îmboldească să facă ceva. 

El se uită din nou la Kim. 

— Bine. Hai să revenim la problema de bază. Cum pot să te 
ajut? 


Capitolul 4 


Ca un cosciug 


Kim voia ca Gurney să meargă la apartamentul ei din 
Syracuse, unde ţinea tot ce avea legătură cu proiectul. In felul 
ăsta, putea vedea totul cu ochii lui: corespondența ei cu posibilii 
subiecţi de interviu, cele două interviuri pe care le condusese și 
le prezentase ca parte a proiectului ei de emisiune, planurile 
pentru interviurile pe care urma să le ia, contractul ei cu Rudy 
Getz de la RAM-TV, abordarea generală și clipul publicitar pe 
care-l pregătea. Putea să vadă totul, să-și facă o impresie și să-i 
spună ce era bine și ce nu. 

Avea la fel de mult chef să conducă până în Syracuse ca 
pentru oricare dintre activităţile din ultimele luni, adică deloc. 
Dar i se părea modul cel mai rapid de a se achita de orice 
obligație faţă de Connie Clarke. Avea să se ducă, să se uite, să- 


VP - 26 


și dea cu părerea. Datorie împlinită! „Favoare imensă” bifată! 
apoi îndărăt în grota lui. 

Indicaţiile oferite de Google până la adresa lui Kim, pe care și 
le scosese la imprimantă în eventualitatea în care s-ar fi pierdut 
unul de altul, estimau că drumul din Walnut Crossing avea să-i 
ia o oră și patruzeci și nouă de minute, dar cele două șosele 
interstatale care constituiau cea mai mare parte a rutei erau 
aproape lipsite de trafic, și micuța Miata din faţa lui arareori 
încetinea cât să se apropie de viteza legală. 

Dacă Gurney ar fi fost într-o dispoziţie mai bună, probabil ar fi 
savurat plimbarea, care-l purta printre dealuri cu păduri și 
poieni, râuri largi și repezi, ogoare cu pământul negru proaspăt 
arat pentru semănăturile de primăvară, silozuri reprezentative și 
hambare roșii. Dar starea lui de spirit reducea aceste priveliști 
bucolice la o întindere umedă și noroioasă, o pustietate aflată în 
declin agricol și o vreme urâtă. 

Prima imagine a împrejurimilor orașului Syracuse îi adânci 
dispoziția sumbră. Işi aminti că citise undeva că orașul se afla în 
apropierea lacului Onondaga, faimos ca fiind unul dintre cele 
mai poluate din America. Asta îi deșteptă o amintire din 
copilăria lui petrecută în Bronx, o imagine a golfului Eastehester, 
al cărui canal de navigaţie, tulbure, era mereu plin de barje și 
remorchere. Golful era o prelungire uleioasă a strâmtorii Long 
Island, în care nu părea să trăiască nimic, cu excepţia unor 
ierburi de mare împuţite și a unor crabi cafenii hidoși - niște 
ființe necomestibile, primordiale, în armuri impenetrabile, mereu 
în mișcare - la gândul cărora i se făcea pielea de găină pe braţe 
chiar și acum. 

Urmând Miata lui Kim, ieși de pe autostrada interstatală și 
pătrunse într-un cartier  părăginit, fără o delimitare 
administrativă evidentă. Conduse pe lângă o înșiruire haotică de 
căsuțe pentru o singură familie, apoi case mai vechi și mai 
spaţioase împărţite acum în multe apartamente, magazine 
prăpădite de cartier, clădiri comerciale mohorâte și terenuri 
virane dezolante, înconjurate de garduri de sârmă. 

La un colț cu un magazin de mâncare pentru acasă - Prinții; 
Pizzei din Onondaga -, Miata coti pe o străduţă laterală și se opri 
în faţa unei case în stilul lui Archie Bunker din serialul A// in the 
Family. De o parte și de alta, alei înguste o despărțeau de case 
identice. Peticul de pământ din faţă - nu mai mare decât 


VP - 27 


suprafaţa a doua morminte - avea nevoie disperată de niște flori 
sau de iarbă. Gurney parcă în spatele lui Kim și o urmări cum 
iese din mașină, încuie portierele și le verifică. Ea privi casa și 
aleea - cu prudenţă, i se păru lui. Când se apropie de ea, fata 
schiţă un zâmbet nervos. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă. 

— Nu... totul pare în regulă. 

Urcă cele trei trepte către ușa din faţă, care nu era încuiată. 
Aceea se dovedi însă a fi numai intrarea într-un mic vestibul 
unde se aflau alte două uși. Cea din dreapta avea două 
încuietori solide, pe care ea le deschise cu două chei separate. 
Inainte să apese pe clanţă, îi aruncă o privire bănuitoare și trase 
de două ori de ea. 

Ușa se deschise într-un hol. Kim îl conduse în prima încăpere 
din dreapta - un living micuţ cu mobilier de la IKEA, dar numai 
strictul necesar: o canapea extensibilă, o măsuţă pentru cafea, 
două fotolii scunde din lemn cu pernute, două lampadare 
minimaliste, o bibliotecă, un fișet de metal cu două sertare și o 
masă care slujea drept birou, având în spatele ei un scaun cu 
spătar înalt. Podeaua era acoperită cu un covor ros, în tonuri 
pământii. 

El zâmbi curios. 

— Ce-a fost adineauri cu clanţa? 

— De vreo două ori am rămas cu ea în mână. 

— Vrei să zici c-a fost deșurubată intenţionat? 

— În mod sigur! De două ori. Prima dată, polițiștii nici nu s-au 
uitat bine și au zis că-i o farsă pe care mi-a făcut-o cineva. A 
doua oară nici nu s-au mai deranjat să trimită pe cineva. 
Polițistul de la telefon părea să creadă că-i nostim. 

— Mie nu mi se pare nostim. 

— Mulţumesc! 

— Știu că te-am mai întrebat asta, dar... 

— Răspunsul este da. Sunt sigură că-i Robby. Și nu, n-am 
dovezi. Dar cine altcineva să fie? 

Chiar când termină de vorbit, sună soneria - o temă muzicală 
complexă. 

— Of, Doamne! Asta a fost ideea mamei. Mi-a dat-o când m- 
am mutat aici. Inainte era o sonerie simplă care o enerva. O 
secundă! 

Se îndreptă către ușa de la intrare. 


VP - 28 


Reveni peste un minut cu o cutie mare de pizza și două Cola 
dietetice. 

— Bună sincronizare. Am comandat-o pe mobil, pe drum 
încoace. M-am gândit c-o să avem nevoie de un prânz. Te-mpaci 
cu pizza? 

— E-n regulă. 

Puse cutia pe măsuța de cafea, o deschise și trase către masă 
un fotoliu. Gurney se așeză pe canapea. 

După ce mâncară fiecare câte o felie și își clătiră gurile cu 
Cola, ea zise: 

— Bun. De unde vrei să-ncep? 

— Te-ai gândit să discuţi cu familiile victimelor. Deci presupun 
că primul lucru pe care l-ai făcut a fost să decizi ce crime să 
alegi. 

— Corect. 

ÎI privea cu atenţie. 

— Nu ducem lipsă de cazuri de omucidere. Chiar dacă te-ai 
limita la statul New York, numai într-un singur an ai avea sute 
dintre care să alegi. 

— Așa-i. 

El se aplecă înainte. 

— Spune-mi cum ai făcut selecţia. Care au fost criteriile? 

— Criteriile s-au schimbat pe parcurs. La început am vrut să 
includ tot soiul de victime, tot soiul de crime, tot soiul de familii, 
de rase și etnii cât mai variate, cu intervale variate față de 
momentul comiterii crimei. Totul cât mai variat! Dar profesorul 
Wilson mi-a repetat: „Simplifică. Simplifică!” Redu variabilele, 
mi-a spus el. Caută un cârlig, fă lucrurile cât mai ușor de 
priceput pentru telespectator. „Cu cât e mai focalizată 
imaginea, cu atât e mai puternic mesajul”. Cred că mi-a zis-o de 
vreo zece ori și în final am priceput. Totul a început să se lege, 
să prindă contur. După asta, am fost gen: „Da! Asta era! Știu 
precis ce-o să fac”. 

Ascultând-o, Gurney se simţi mișcat de entuziasmul ei. 

— Și până la urmă care au fost criteriile finale? 

— Cam cum a zis profesorul Wilson. Redu variabilele. 
Focalizează. Găsește un cârlig. Odată ce am început să gândesc 
în felul ăsta, răspunsul parcă s-a ivit de la sine. Am văzut că 
puteam rezuma întregul proiect la victimele Bunului Păstor. 

— Tipul care a împușcat niște șoferi de Mercedes acum opt- 


VP - 29 


nouă ani? 

— Zece. Acum fix zece ani. Crimele lui au avut loc în 
primăvara anului 2000. 

Gurney se lăsă pe spate în scaun și încuviinţă îngândurat, în 
vreme ce-și amintea faimoasa serie de șase asasinate cu arma 
care făcuse jumătate din populaţia din nord-estul statului să se 
teamă să mai conducă noaptea. 

— Interesant! Deci evenimentul declanșator e același în toate 
cele șase cazuri, timpul trecut de la crime și până în prezent 
este același, ai același autor, același motiv și aceeași atenţie din 
partea poliţiei. 

— Corect! Și același eșec de a-l aduce pe criminal în faţa 
justiţiei. Aceeaşi rană deschisă, aceeași lipsă a unui 
deznodământ. Asta face din Bunul Păstor cazul perfect pentru a 
studia cum reacţionează de-a lungul timpului familii diferite 
confruntate cu aceeași nenorocire, cum trăiesc cu pierderea, cu 
nedreptatea, ce efect are asupra lor și mai ales asupra copiilor. 
Rezultate diferite ale aceleiași tragedii. 

Se ridică și se apropie de fișetul de lângă masa de lucru. 
Scoase din el un dosar cu coperţi albastre și lucioase și i-l 
înmână lui Gurney. Pe copertă era o etichetă pe care scria cu 
litere groase: 


ORFANII CRIMEI, 
PROPUNERE DE DOCUMENTAR 
DE KIM CORAZON. 


Poate pentru că observase privirea lui poposind pe cuvântul 
„Corazon”, ea zise: 

— Credeai că mă cheamă Clarke? 

El se gândi la perioada când Connie îi luase interviul pentru 
revista New York. 

— Cred că Clarke a fost singurul nume de familie pe care l-am 
auzit pomenit. 

— Clarke e numele de fată al lui Connie. Și l-a reluat după ce 
a divorţat de tata, când eram eu mică. Pe el îl chema - îl 
cheamă - Corazon. Și pe mine la fel. 

Sub pojghiţa subţire a acelei afirmaţii strict factuale exista un 
resentiment evident. Bărbatul se întrebă dacă acesta era 
motivul pentru care ea nu-i spunea lui Connie „mamă” sau 


VP - 30 


„mami”. 

Gurney nu dorea să tatoneze terenul respectiv. Deschise 
dosarul și văzu că înăuntru era un document gros, de mai bine 
de cincizeci de pagini. Pe prima pagină se repeta titlul. Pe a 
doua era cuprinsul:  „Concept”, „ideea generală a 
documentarului”, „Stil și metodologie”, „Criteriile de selecție a 
cazurilor”, „Bunul Păstor: Victimele și împrejurările”, „Potenţiali 
subiecţi de interviu”, „Datele de contact și situația actuală”, 
„Transcrierea interviurilor iniţiale”, „DI-BP (Anexa). 

Parcurse din nou sumarul, mai lent. 

— Tu ai scris asta? Tu ai organizat-o așa? 

— Da. E vreo problemă? 

— Deloc. 

— Atunci ce e? 

— Felul în care ai vorbit mai devreme despre subiect era 
foarte pătimaș. Organizarea asta arată multă logică. 

Se gândea că pasiunea ei îi amintea de Madeleine, iar logica - 
de el însuși. 

— Sună ca o chestie pe care aș fi putut-o scrie eu. 

Kim îi aruncă o privire jucăușă. 

— Asta cred că-i un compliment, nu? 

El râse tare pentru prima oară în acea zi, poate pentru prima 
oară în acea lună. După o pauză, se uită din nou la ultimul rând 
al cuprinsului. 

— „BP” presupun că înseamnă Bunul Păstor. Dar „DI”? 

— Asta era antetul explicaţiei de douăzeci de pagini pe care a 
trimis-o el presei și poliției. „Declaraţie de intenţii”. 

Gurney încuviință. 

— Acum mi-am adus aminte. Mass-media au început să se 
refere la ea ca la un „manifest”, aceeași etichetă pe care o 
aplicase documentului lui Unabomber? cu cinci ani mai devreme. 

Acum venise rândul lui Kim să încuviinţeze. 

— Ceea ce ne aduce la una dintre întrebările pe care voiam să 
ți le pun, despre toată treaba asta cu ucigașii în serie. Mi se pare 
cam neclar. Unabomber și Bunul Păstor nu par să aibă mare 
lucru în comun cu Jeffrey Dahmer și Ted Bundy: sau cu monștrii 


? Teroristul și anarhistul american Theodore John Kaczynski, care, între 1978 și 1995, 
a ucis trei persoane și a rănit alte 23 trimițându-le bombe artizanale prin poștă în 
efortul de a se opune promovării noilor tehnologii. 

3 Faimoși asasini în serie americani. 


VP - 31 


pe care i-ai arestat chiar tu, ca Peter Piggert sau Moș Crăciunul 
Satanic care trimitea poliţiei locale bucăţi din victimele lui. 
lisuse! O comportare ca asta nici măcar nu-i umană! 

O străbătu un fior vizibil. Işi frecă energic brațele de parcă 
voia să se încălzească. 

Undeva afară, în văzduhul cenușiu de deasupra, Gurney auzi 
vuietul specific al unui elicopter devenind treptat tot mai sonor, 
apoi scăzând în intensitate, apoi lăsând loc liniștii. 

— Unii sociologi s-ar enerva dacă m-ar auzi spunând-o, dar 
întregul concept de criminal în serie, ca mulţi alți termeni din 
domeniul ăsta, are graniţe foarte neclare, zise el. Uneori cred că 
oamenii ăștia „de știință” sunt numai niște tipi care și-au arogat 
cu de la sine putere dreptul de a pune etichete pe diverse 
chestii și au reușit să stoarcă și bani din asta. Efectuează studii 
dubioase, îngrămădesc laolaltă comportamente sau 
caracteristici similare sub denumirea de „sindrom”, îi dau un 
nume care să sune savant și pe urmă organizează cursuri 
academice care să le permită altor tembeli ca ei să memoreze 
etichetele, să treacă niște teste și să se alăture clubului. 

Observă că fata îl privea cu un aer surprins. 

Conștient că părea arțăgos - și că arţagul avea probabil de-a 
face mai degrabă cu dispoziţia lui predominantă decât cu starea 
criminologiei - schimbă subiectul. 

— Pe scurt, răspunsul la întrebarea ta este că, din punct de 
vedere al motivului aparent, nu par să fie prea multe în comun 
între un canibal excitat de senzaţia de putere și control și un ins 
care susține că îndreaptă relele societăţii. Dar poate exista o 
legătură mai solidă decât ai crede. 

Kim făcu ochii mari. 

— Vrei să zici că și unul, și altul ucid oameni? Și crezi că la 
asta se reduce tot, în ciuda motivaţiilor de suprafaţă? 

Gurney fu impresionat de energia și de ardoarea ei. Îl făcură 
să zâmbească. 

— Unabomber a declarat că încerca să elimine efectele nocive 
ale tehnologiei asupra lumii. Bunul Păstor, dacă-mi amintesc 
bine, a spus că încerca să elimine efectele nocive ale lăcomiei. 
Și totuși, în ciuda inteligenţei vizibile din declaraţiile lor scrise, 
ambii au ales o cale contraproductivă de a-și atinge țelurile 
declarate. Uciderea oamenilor nu ar fi dus niciodată la ceea ce 
declarau ei că voiau să înfăptuiască. Nu există decât un mod 


VP - 32 


anume în care calea aleasă ar fi logică. 

Rotițele minţii ei se învârteau aproape vizibil. 

— Vrei să spui că de fapt „calea” reprezintă adevăratul lor 
scop. 

— Exact! Confundăm adesea scopul și mijloacele. Acţiunile lui 
Unabomber sau ale Bunului Păstor sunt perfect logice... dacă 
pornești de la premisa că omorul în sine era adevăratul scop, 
recompensa emoţională, iar așa-zisele manifeste erau doar niște 
autojustificări. 

Clipi nedumerită, părând că încearcă să înțeleagă ce însemna 
asta pentru proiectul ei. 

— Dar ce însemnătate are asta... din punctul de vedere al 
victimei? 

— Din punctul de vedere al victimei nu înseamnă nimic. 
Pentru victimă, motivul e irelevant. Mai ales când n-a existat o 
legătură personală prealabilă între ea și ucigaș. Pe un drum 
întunecos, venind dintr-o mașină anonimă care trece pe alături, 
un glonţ în cap e un glonţ în cap, indiferent de motiv. 

— Și familiile? 

— O, familiile... Ei... 

Gurney închise ochii, revăzându-și cu încetinitorul cariera de 
poliţist la Omucideri, de la o conversaţie tristă la alta. Fuseseră 
multe de-a lungul anilor. De-a lungul deceniilor. Părinţi. Soții. 
lubiți. Copii. Chipuri încremenite. Refuzuri de a crede vestea 
îngrozitoare. Întrebări disperate. Țipete. Gemete. Vaiete. Furie. 
Acuzaţii. Ameninţări nebunești. Pumni lovind pereţii. Priviri 
beţive. Priviri goale. Bătrâni plângând ca niște copii. Un bărbat 
clătinându-se, ca lovit de un pumn în faţă. Și, cei mai răi dintre 
toți, cei fără reacţii. Chipuri încremenite, priviri moarte. Lipsite 
de înţelegere, de cuvinte, de emoţii. Întorcându-se cu spatele, 
aprinzându-și o ţigară. 

— Păi, continuă el după un timp, mereu am simţit că adevărul 
era cea mai bună soluţie. Cred, așadar, că a înțelege puţin mai 
bine de ce a fost ucisă persoana dragă ar putea fi benefic pentru 
familiile victimelor. Dar, ţine minte, nu spun că știu de ce au 
făcut ce-au făcut Unabomber sau Bunul Păstor. Probabil nici ei 
înșiși nu cunosc adevăratul motiv. Eu știu doar că n-a fost 
motivul pe care l-au oferit ei. 

ÎI privi peste măsuţa pentru cafea, părând pe punctul de a-i 
pune o nouă întrebare - tocmai începuse să deschidă gura - 


VP - 33 


când un bufnet ușor în partea de sus a peretelui o făcu să se 
oprească. Încremeni, ascultând încordată. 

— Ce crezi c-a fost asta? întrebă fata după câteva secunde, 
indicând sursa zgomotului. 

— Nu știu. Poate un ciocănit în ţeava de apă caldă? 

— Așa ar suna? 

El ridică din umeri. 

— Tu ce crezi că este? 

Văzând că nu răspunde, o întrebă: 

— Cine locuiește deasupra? 

— Nimeni. Sau cel puţin n-ar trebui să locuiască nimeni. 
Locatarii au fost evacuaţi, apoi au revenit. Poliţia a 
percheziționat apartamentul și a găsit niște tembeli care 
vindeau droguri, așa că i-a arestat pe toţi, dar probabil că acum 
deja au ieșit din închisoare - deci dracu' știe? Orașul ăsta-i cam 
de căcat. 

— Deci etajul e liber? 

— Da. Teoretic. 

Kim cobori privirea către măsuţa pentru cafea, aţintindu-și-o 
asupra cutiei deschise cu pizza. 

— În! Arată nașpa. S-o reîncălzesc? 

— Pentru mine nu. 

Vru să spună că se făcuse momentul să plece, dar își dădu 
seama că nu se afla acolo de prea mult timp. Era una dintre 
tendințele firii lui care se accentuase în ultimele șase luni: 
dorinţa de a reduce la minimum timpul petrecut în compania 
altora. 

Ridicând dosarul albastru, zise: 

— Cred că n-am cum să-l citesc pe tot acum. Pare foarte 
amănunţit. 

Dezamăgirea se ivi și dispăru de pe faţa ei ca un nor fugar 
într-o zi senină. 

— Poate în seara asta? Poţi să-l iei cu tine și să te uiţi când ai 
timp. 

Reacţia aceea îl impresionă în mod straniu pe Gurney. 
„Mișcat” era unicul cuvânt care-i putea descrie sentimentul, 
același ca mai devreme, când ea îi povestise cum redusese totul 
la crimele Bunului Păstor. Acum credea că înţelegea de ce 
simţea asta. 

Din pricina implicării ei totale, a energiei, a optimismului, a 


VP - 34 


tinereţii ei luminoase și pline de hotărâre. Și a faptului că făcea 
totul singură. Singură într-o casă nesigură dintr-un cartier 
dezolant, hărţuită de un ins pus pe rele. Bănuia că această 
combinaţie de fermitate și vulnerabilitate îi deștepta instinctele 
paterne adormite. 

— O să mă uit în seara asta, zise el. 

— Mulţumesc! 

Vuietul unui elicopter răsună din nou stins în depărtare, se 
intensifică, trecu pe deasupra și se estompă. Fata își drese 
nervos vocea, își împreună mâinile în poală și rosti cu evidentă 
dificultate: 

— Vreau să te-ntreb ceva. Nu știu de ce-mi vine atât de greu. 

Clătină scurt din cap, ca dezamăgită de propria-i confuzie. 

— Ce anume? 

Ea înghiţi în sec. 

— Pot să te angajez? Pentru o singură zi? 

— Să mă angajezi? Ce anume să fac? 

— Știu că nu vorbesc pe-nţeles. E jenant. Știu că n-ar trebui 
să te presez în felul ăsta. Dar e important pentru mine. 

— Ce vrei să fac? 

— Mâine... poate... ai vrea să vii cu mine? Nu trebuie să faci 
nimic. Chestia e că am două întâlniri mâine. Una cu un potenţial 
subiect, și alta cu Rudy Getz. Nu vreau decât să fii de față - să 
asculți ce zic eu, ce zic ei - și apoi să-mi zici ce-ţi spune 
instinctul, să-mi dai un sfat. Nu știu, doar să... nu explic prea 
bine, nu? 

— Unde sunt întâlnirile astea de mâine? întrebă el. 

— O s-o faci? O să vii cu mine? Multumesc, mulțumesc mult! 
De fapt, nu sunt prea departe de tine. Nu sunt foarte aproape, 
dar nici foarte departe. Una e în Turnwell, cu Jimi Brewster, fiul 
uneia dintre victime. lar locuinţa lui Rudy Getz este la 
șaisprezece kilometri de-aici, în vârful unui munte, cu vedere la 
lacul de acumulare Ashokan. Ne întâlnim întâi cu Brewster, la 
zece, ceea ce înseamnă c-ar trebui să te iau pe la opt și 
jumătate dimineaţa. E bine-așa? 

Reacția lui reflexă fu să refuze și să vină cu mașina lui. Dar 
era mai logic să folosească timpul petrecut pe drum punându-i 
întrebările care sigur aveau să-i răsară în minte până atunci. Ca 
să-și facă o idee mai clară în ce se băga. 

— Sigur, zise el. E în regulă. 


VP - 35 


Deja regreta că se implicase, fie și pentru o zi, dar nu se 
simţea în stare să refuze. 

— În bugetul pe care l-am negociat cu RAM e prevăzut un 
articol pentru consultanță, așa că-ţi pot plăti șapte sute cincizeci 
de dolari pentru ziua de muncă. Sper că ajunge. 

Fu cât pe ce să-i spună că nu era nevoie, că n-o făcea pentru 
bani. Dar ceva din atitudinea ei deschisă și pragmatică îi sugera 
că așa voia să stea lucrurile. 

— Bine, zise el. E bine. 

Ceva mai târziu, după o conversaţie dezlânată despre viaţa la 
universitate și problemele tipice cu drogurile din Syracuse, 
Gurney se ridică și își reafirmă angajamentul de a se întâlni cu 
ea a doua zi, de dimineaţă. 

Ea îl conduse până la ușă, îi strânse mâna cu fermitate și îi 
mulțumi din nou. În timp ce cobora treptele către trotuarul 
crăpat, auzi cele două încuietori solide închizându-se în urma lui. 
Privi în susul și-n josul străzii mohorâte. Avea un aspect murdar, 
presărată, presupuse el, cu resturile uscate ale substanţelor 
care fuseseră împrăștiate ca să se topească zăpezile recente. În 
aer se simţea vag un iz acru. 

Intră în mașină, întoarse cheia în contact și puse GPS-ul să 
caute drumul către casă. li trebui cam un minut să prindă 
semnalul. In timp ce introducea primele date, auzi o ușă izbindu- 
se de perete. Ridicându-și privirea, o văzu pe Kim ieșind în fugă 
din casă. La baza scării, căzu întinzându-se cât era de lungă pe 
trotuar. Când Gurney ajunse lângă ea, tocmai se ridica 
sprijinindu-se de o pubelă. 

— Eşti teafăra? 

— Nu ştiu... Glezna mea... 

Respira precipitat și părea înspăimântată. 

O apucă de brațe, încercând s-o sprijine. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Sânge... în bucătărie. 

— Poftim? 

— Sânge! Pe podeaua bucătăriei! 

— Mai e cineva înăuntru? 

— Nu! Nu știu! N-am văzut pe nimeni! 

— Cât de mult sânge? 

— Nu știu! Picături pe podea! Ca o cărare! Către coridorul din 
spate! Nu sunt sigură! 


VP - 36 


— N-ai văzut și n-ai auzit pe nimeni? 

— Nu. Nu cred. 

— OK. Ești OK acum. Ești în siguranţă. 

Ea începu să clipească des. Avea lacrimi în ochi. 

— E OK, repetă el cu blândeţe. Eşti OK. Eşti în siguranţă. 

Tânăra își șterse lacrimile încercând să se liniștească. 

— OK. Sunt bine-acum. 

Când respiraţia începu să-i revină la normal, el îi zise: 

— Vreau să stai la mine-n mașină. Poţi să încui portierele. O 
să arunc o privire prin apartamentul tău. 

— Vin cu tine. 

— Ar fi mai bine să rămâi în mașină. 

— Nu! 

ÎI privi implorator. 

— E apartamentul meu! N-o să mă ţină la ușa apartamentului 
meu! 

Deși în asemenea condiţii procedura poliţienească obișnuită 
nu-i permitea unui civil să revină în casă înainte să fie cercetată, 
Gurney nu mai era poliţist și procedura nu mai constituia o 
prioritate pentru el. Având în vederea starea lui Kim, decise că 
era mai bine să o ţină în preajma lui, decât să insiste ca ea să 
rămână afară, în mașină, încuiată sau nu pe dinăuntru. 

— OK, zise el scoțând Beretta din tocul de la gleznă și 
strecurându-l în buzunarul gecii. Hai să verificăm. 

Intră primul în casă, lăsând amândouă ușile deschise în urma 
lui. Se opri în fața livingului. Coridorul continua drept înainte 
încă vreo șase metri și se încheia cu o arcadă ce dădea în 
bucătărie. Intre bucătărie și living, pe partea dreaptă, erau două 
uși deschise. 

— Unde duc astea? 

— Primul e dormitorul meu. A doua e baia. 

— O să mă uit în fiecare. Dacă auzi ceva, orice, sau dacă mă 
strigi pe nume și nu-ţi răspund imediat, ieși prin față cât de 
repede poţi, te-ncui în mașina mea și suni la 911. Ai priceput? 

— Da. 

El înaintă pe coridor, aruncă o privire în cea dintâi cameră, 
apoi intră și aprinse lumina. Nu era mare lucru de văzut. Un pat, 
o măsuţă, o oglindă înaltă, două scaune pliante și un șifonier 
prăpădit cu două uși. Verifică în șifonier și se uită sub pat. leși 
din nou pe hol, îi făcu lui Kim semn cu degetul mare ridicat, se 


VP - 37 


apropie de baie și repetă procedura. 

Urma bucătăria. 

— Unde ai văzut picăturile de sânge? întrebă el. 

— Pornesc din faţa frigiderului și continuă pe holul din spate. 

Intră în bucătărie cu prudenţă, simțindu-se recunoscător 
pentru prima dată în șase luni că avea o armă la el. Bucătăria 
era o încăpere spațioasă. În partea opusă, în dreapta, se afla o 
masă cu două scaune, așezată în faţa unei ferestre prin care se 
vedeau aleea și casa alăturată. Pe fereastră mai pătrundea ceva 
lumină, dar nu prea multă. 

În fața lui erau un dulap cu blat și sertare, o chiuvetă și un 
frigider. Între el și frigider se găsea o măsuţă pentru tocat, pe 
care văzu un satâr. Ocolind masa, zări sângele, un șir de picături 
întunecate pe linoleumul tocit, fiecare cât o monedă, la distanţă 
de șaizeci-șaptezeci de centimetri, întinzându-se de la ușa 
frigiderului și până la ușa din spate a bucătăriei și afară, în zona 
întunecoasă de dincolo. 

Pe neașteptate auzi o respiraţie în spatele lui. Se răsuci într-o 
poziție ghemuită, scoţându-și Beretta din buzunar. Era Kim, la 
numai câţiva pași de el, ca proverbiala căprioară în lumina 
farurilor, privind cu gura întredeschisă ţeava micului său pistol. 

— lisuse! zise el coborând arma. 

— Scuze! Încercam să nu fac zgomot. Vrei s-aprind lumina? 

Gurney încuviinţă. Întrerupătorul era pe perete, deasupra 
chiuvetei. Se aprinseră două tuburi fluorescente lungi, montate 
în tavan. În lumina puternică, picăturile de sânge de pe podea 
păreau mai roșii. 

— E vreun comutator și pentru holul din spate? 

— Pe perete, la dreapta frigiderului. 

ÎI găsi, îl acţionă și întunericul de dincolo de ușă fu înlocuit de 
lumina pâlpâitoare și bâzâitoare a unui neon ieftin, ajuns la 
capătul zilelor. Înaintă încet către ușă, cu pistolul îndreptat în 
jos. 

Coridorul scurt din spate era gol, cu excepția unui tomberon 
verde din plastic. La capătul opus, o ușă exterioară zdravănă era 
închisă cu un zăvor solid. Pe peretele din dreapta al acestui 
spaţiu înghesuit mai era o ușă, către care ducea dâra de sânge. 

Gurney îi aruncă o privire rapidă lui Kim. 

— Ce-i în spatele ușii ăsteia? 

— Scări. Scările către... subsol. 


VP - 38 


Frica se furișa din nou în vocea ei. 

— Când ai coborât ultima oară? 

— Jos? Vai de mine, nu știu. Poate... acum vreun an? A sărit o 
siguranţă și tipul pe care-l plătește proprietarul să facă reparații 
mi-a arătat cum s-o repar. 

— Mai e și altă ușă de acces? 

— Nu. 

— Ferestre? 

— Unele mici, la nivelul solului, dar au gratii. 

— Unde-i întrerupătorul? 

— Înăuntru, chiar lângă ușă, cred. 

În fața ușii era o picătură de sânge. Gurney trecu peste ea. 
Lipindu-se de perete, apăsă clanţa și deschise ușa cu o mișcare 
rapidă. Mirosul aerului stătut și umed umplu holișorul. Așteptă, 
ascultă, apoi privi în josul scării. Era luminată vag de neonul 
pâlpâitor din holul din spatele lui. Pe perete era un întrerupător. 
Apăsă pe el și undeva la subsol se aprinse o lumină galbenă și 
chioară. 

Îi spuse lui Kim să închidă neonul din hol, ca să scape de 
bâzâit. 

După ce fu stins, bărbatul ascultă din nou pentru cel puțin un 
minut. Tăcere. Se uită în josul scării. La fiecare a doua sau a 
treia treaptă, văzu o pată întunecată. 

— Ce-i? Ce vezi? 

Dacă ar fi devenit doar puţin mai fragilă, vocea lui Kim s-ar fi 
spart. 

— Tot niște picături, zise el calm. O să mă uit mai 
îndeaproape. Stai unde ești. Dacă auzi ceva, indiferent ce, fugi 
către ieșire, urcă-te în mașina mea... 

Ea îl întrerupse: 

— Nici nu mă gândesc! Stau cu tine! 

Gurney avea darul de a emana un calm direct proporţional cu 
agitația celor din jur. 

— OK. Dar uite care-i treaba: trebuie să stai la cel puţin doi 
metri în spatele meu. 

Strânse mai tare pistolul. 

— Dacă va fi cazul să mă mișc repede, o să am nevoie de 
spaţiu. Bine? 

Fata încuviinţă. 

El începu să coboare încet treptele. Scara trosnea și nu avea 


VP - 39 


balustradă. Când ajunse la baza ei, văzu că dâra de picături 
continua pe podeaua prăfuită către ceva ce părea a fi un cufăr 
lung și scund aflat în colţul cel mai îndepărtat. Lângă un perete 
se afla un cazan și, alături, două rezervoare cu motorină. Pe 
peretele alăturat era un tablou electric și deasupra lui, aproape 
atingând grinzile dezgolite, un șir de ferestruici orizontale. Prin 
fiecare geam murdar se întrezăreau vag gratiile exterioare. 
Lumina chioară provenea de la un singur bec fără aplică, la fel 
de prăfuit ca ferestrele. 

Gurney se întoarse din nou către cufăr. 

— Am o lanternă, răsună de pe scară vocea lui Kim. O vrei? 

El ridică ochii. Ea aprinse lanterna și i-o dădu. Era o Mini 
Maglite. Bateriile micuţe ar fi trebuit înlocuite, dar era mai bună 
decât nimic. 

— Ce vezi? întrebă fata. 

— Nu sunt sigur. Când ai fost ultima oară aici, era o ladă sau 
un cufăr lipit de perete? 

— Vai, Doamne, habar n-am. Omul îmi arăta circuitul, 
întrerupătoarele și nu mai știu ce. Ce vezi? 

— Te anunţ într-un minut. 

Înaintă neliniștit, urmând dâra de sânge către lada lungă și 
scundă. 

Pe de o parte, părea să fie pur și simplu un vechi cufăr pentru 
păstrat păturile. Pe de alta, nu se putea dezbăra de ideea 
ridicolă că avea exact dimensiunile unui coșciug. 

— Dumnezeule! Ce-i asta? 

Kim îl urmase și se oprise la câţiva pași de el. Vocea ei era 
aproape o șoaptă. 

Gurney prinse lanterna în dinţi și o orientă asupra lăzii. Ținând 
Beretta în mâna dreaptă, ridică prudent capacul cu stânga. 

Pentru o clipă crezu că înăuntru nu era nimic. 

Apoi zări cuțitul, scânteind discret în mica băltoacă de lumină 
a lanternei. 

Era un cuţit de bucătărie. Până și în lumina aceea anemică și 
murdară, putea vedea că lama fusese ascuţită până când 
devenise neobișnuit de subţire și de tăioasă. În vârful ei era o 
picătură minusculă de sânge. 


VP - 40 


Capitolul 5 


Într-un hătis spinos 


În ciuda încercărilor lui Gurney de a o convinge, Kim refuză să 
sune la poliţie. 

— Ti-am spus, am mai sunat și până acum. Nu mai sun. Nu se 
întâmplă nimic. Ba mai rău decât nimic. Vin în apartament, bagă 
capul pe uși și pe ferestre și-mi spun că nu se văd semne de 
intrare forțată. Apoi întreabă dacă a fost rănit cineva și dacă s-a 
furat sau spart ceva valoros. Ai zice că, dacă sesizarea nu se 
încadrează în niciuna dintre categoriile astea, atunci nu-i o 
problemă. Ultima dată, când i-am sunat fiindcă găsisem un cuțit 
în baie, și-au pierdut orice interes când au aflat că era cuțitul 
meu, chiar dacă le-am spus că dispăruse de două săptămâni. Au 
râcâit picătura de sânge care era lângă el pe podea, au luat-o cu 
ei și n-au mai dat niciun semn de atunci. Dacă au de gând să 
vină încoace și să se uite la mine de parcă-s o femeie isterică și 
le irosesc timpul, naiba să-i ia! Știi ce-a făcut unul dintre ei 
ultima dată? A căscat! Incredibil, dar a căscat în văzul meu! 

Gurney se gândi la ce-i povestea ea și la selecţia instinctivă 
pe care orice polițist ocupat de la oraș o face când i se 
semnalează un nou incident. Totul e relativ, depinzând de 
cazurile pe care le mai are de rezolvat, de celelalte urgenţe ale 
zilei, săptămânii sau lunii respective. Își aminti de un partener 
pe care-l avusese cu mulţi ani în urmă la departamentul 
Omucideri al poliției newyorkeze, un tip care trăia într-un orășel 
somnoros din vestul statului New Jersey, la limita extremă de la 
care se mai putea face naveta. Într-o zi, individul adusese la 
serviciu ziarul local. Principala știre de pe prima pagină era 
despre o scăldătoare pentru păsări care dispăruse din grădina 
din spate a cuiva. Asta într-o perioadă în care în New York aveau 
loc în medie douăzeci de crime pe săptămână, cele mai multe 
ajungând să fie pomenite abia pe un rând-două în mass-media 
metropolei. Adevărul era că totul depindea de context. Și, deși 
nu i-o zise lui Kim, Gurney înţelegea de ce descoperirea 
propriului ei cuţit pe podeaua propriei băi nu i se păruse un 
eveniment catastrofal unui poliţist care avea de-a face cu crime 
și violuri. 

VP - 41 


Dar înţelegea și cât de tulburată era fata. Mai mult de-atât, 
acţiunile intrusului aveau o notă evident sinistră, care-l tulbura 
și pe el. Îi sugeră că era o idee bună să plece din Syracuse și, 
poate, să stea câteva zile la mama ei. 

La auzul sugestiei, frica lui Kim se transformă în furie. 

— Ticălosul ăla nenorocit! șuieră ea. Dacă crede c-o să 
câștige războiul ăsta, nu mă cunoaște deloc! 

Gurney o lăsă să se mai calmeze, apoi o întrebă dacă-și 
amintea numele polițiștilor care răspunseseră la apelurile ei. 

— Ti-am spus, nu vreau să-i mai sun! 

— Am înţeles. Dar aș dori să discut chiar eu cu ei. Să văd dacă 
nu știu ceva ce nu-ți spun. 

— Despre ce? 

— Poate despre Robby Meese? Cine știe? O să văd după ce o 
să discut cu ei. 

Ochii întunecațţi ai lui Kim îi priviră cercetător pe ai săi, în timp 
ce fata strângea din buze. 

— Elwood Gates și James Schiff. Gates e ăla scund, Schiff e 
ăla-nalt. Același cretin în două ambalaje diferite. 

e 

Detectivul James Schiff îl condusese pe Gurney într-o cameră 
goală de interogatoriu, aflată la două coridoare distanţă de 
recepție. Lăsase ușa deschisă, nu-și adusese un scaun și nici nu- 
i oferise unul lui Gurney. Își acoperi faţa cu mâinile, se strădui 
să-și înăbușe un căscat și pierdu bătălia. 

— O zi lungă? 

— Ba bine că nu. Sunt în tură de optsprezece ore neîntrerupt 
și mai am șase. 

— Hârţogărie? 

— Ai ghicit. Vezi, amice, secţia asta are dimensiunile greșite. 
E suficient de mare ca să aibă parte de toate căcaturile 
birocratice dintr-o metropolă, dar suficient de mică încât să n-ai 
unde să te ascunzi de ele. Noaptea trecută am făcut un raid într- 
o casă de drogaţi care s-a dovedit a fi surprinzător de 
aglomerată. Drept urmare am o celulă plină cu infractori și alta 
cu târfe drogate, plus un munte de dovezi care trebuie 
procesate. Așa că să trecem la subiect. De ce este NYPD 
interesat de Kim Corazon? 

— Scuze... poate nu m-am făcut înțeles suficient de clar la 
telefon. Sunt poliţist la pensie. M-am retras acum doi ani și 


VP - 42 


jumătate. 

— La pensie? Nu, p-asta n-am prins-o. Atunci ce ești? Detectiv 
particular? 

— Mai degrabă un prieten de familie. Mama lui Kim e ziaristă 
și scrie mult despre polițiști. Ne-am întâlnit pe vremea când mai 
lucram. 

— Deci cât de bine o cunoști pe Kim? 

— Nu prea bine. Încerc s-o ajut cu un proiect jurnalistic, ceva 
despre niște crime nerezolvate, dar azi ne-am confruntat cu 
niște complicaţii. 

— Uite ce-i, n-am prea mult timp la dispoziţie. Poţi să fii mai 
direct? 

— Tânăra e hărțuită de un individ și nu-i foarte drăguţ ce se 
petrece. 

— Serios? 

— Nu știai? 

Privirea lui Schiff se întunecă. 

— Nu prea înţeleg. De ce avem discuţia asta? 

— Bună întrebare. Ai fi surprins dacă ţi-aș spune că în clipa 
asta în apartamentul lui Kim Corazon sunt dovezi proaspete ale 
unei intrări prin efracție și a unor acte de vandalism bizar, cu 
intenţia clară de a o intimida? 

— Surprins? N-aș putea spune că sunt surprins. Am mai trecut 
prin asta cu domnișoara Corazon de câteva ori. 

— Și? 

— O mulţime de goluri. 

— Nu-nţeleg. 

Schiff își scoase niște ceară din ureche și-i făcu vânt pe 
podea. 

— Ţi-a spus cine crede că-i de vină? 

— Fostul ei prieten, Robby Meese. 

— Ai vorbit cu Meese vreodată? 

— Nu. Dar tu? 

— Da, am discutat cu el. 

Își verifică din nou telefonul. 

— Uite, pot să-ţi acord fix trei minute. Din curtoazie 
profesională. Apropo, ai un act de identitate? 

Gurney îi arătă cardul de la PBA‘ și permisul de conducere. 


1 Police Benevolent Association (Asociaţia Benevolă Poliţienească): denumire comună 
pentru sindicatele polițiștilor din SUA. (n.r.). 


VP - 43 


— OK, domnu' NYPD, în rezumat și neoficial lucrurile stau așa. 
Teoretic, povestea lui Meese e la fel de convingătoare ca a ei. 
Fiecare dintre ei susține că celălalt e furios, instabil și c-a 
reacţionat prost la despărțirea lor. Ea spune că el i-a intrat în 
apartament de trei-patru ori. Nişte prostii: clanțe deșurubate, 
lucruri mutate, lucruri ascunse, cuțite luate, cuțite aduse 
înapoi... 

Gurney îl întrerupse: 

— Vrei să zici cuţit lăsat pe podeaua băii ei alături de un strop 
de sânge. Eu n-aș numi asta „cuțite aduse înapoi”. Nu-nţeleg 
cum puteţi ignora... 

— Stai! Nimeni n-a ignorat nimic. La chestiile iniţiale, clanţe și 
alte mizerii de-astea, au fost trimiși de fiecare dată polițiștii în 
uniformă. Am venit fuguţa să dăm cu pudră și să prelevăm 
amprente de pe clanţa slăbită? Am fi fost nebuni s-o facem. 
Trăim într-un oraș real, cu probleme reale. Dar am urmat 
procedurile. Cea mai recentă plângere, cea despre sânge, ne-a 
fost transmisă de o patrulă. Eu și partenerul meu am fost acolo, 
am luat o mostră și-am trimis-o la laborator, am prelevat 
amprentele de pe cuţit etc. S-a dovedit că singurele amprente 
de pe cuţit erau ale domnișoarei Corazon. Picăturile de sânge de 
pe podea erau de vită. Ştii? Ca de la o friptură. 

— L-aţi interogat pe Meese? 

— Normal că l-am interogat pe Meese. 

— Și? 

— Nu recunoaște nimic și dovezile implicării lui sunt zero. O 
ține una și bună că domnișoara Corazon e o ticăloasă 
răzbunătoare care încearcă să-i facă probleme. 

— Deci care-i teoria actuală? întrebă Gurney incredul. Că e 
Kim nebună și face chiar ea toate astea? Ca să poată da vina pe 
fostul ei prieten? 

Privirea lui Schiff părea să-i comunice că el era dispus să 
creadă exact asta. Apoi ridică din umeri. 

— Sau că o a treia parte face asta, din motive încă 
nedescoperite. Se uită pentru a treia oară la telefon. Trebuie să 
plec. Timpul zboară când te distrezi. 

Porni către ușa deschisă a camerei de interogatoriu. 

— Și cum de n-aţi pus videocamere? întrebă Gurney. 

— Poftim? 

— Reacţia evidentă față de plângerile repetate de vandalism 


VP - 44 


și intrare neautorizată ar fi sa instalaţi videocamere de 
supraveghere în clădire. 

— l-am sugerat insistent domnișoarei Corazon acest lucru. A 
refuzat. A spus că-i o invazie intolerabilă a intimităţii ei. 

— Mă surprinde că a reacţionat așa. 

— Dacă nu cumva plângerile ei sunt false, lucru pe care 
camerele de supraveghere l-ar demonstra. 

Reveniră în tăcere la recepţie, trecură pe lângă sergentul de 
gardă și ajunseră la ușă. Când Gurney era cât pe ce să iasă, 
Schiff îl opri. 

— N-ai zis acum câteva minute c-ai descoperit în 
apartamentul ei dovezi proaspete despre care ar trebui să știu? 

— Așa am zis. 

— Și? Despre ce-i vorba? 

— Sigur vrei să știi? 

Schiff îl fulgeră mânios cu privirea. 

— Da, aș vrea să știu. 

— O dâră de picături de sânge ducea din bucătărie până la un 
cufăr din subsol. In cufăr era un cuţitaș foarte ascuţit. Dar poate 
nu-i mare chestie, nu? Poate Kim a mai stors vreo bucată de 
carne pe scări. Poate devine tot mai nebună și mai dornică de 
răzbunare cu fiecare minut. 

e 

Drumul lui Gurney către casă nu se dovedi deloc plăcut. Îi tot 
răsuna în auz replica sarcastică cu care se despărțise de Schiff. 
Cu cât o rumega mai mult, cu atât părea să se încadreze într-un 
anumit tipar: acela al meschinăriei arțăgoase care-i domina 
gândirea și comportamentul de când fusese rănit. 

Avusese dintotdeauna obiceiul de a pune sub semnul 
întrebării teoria predominantă din orice caz și talentul de a 
sesiza discrepanțele. Dar, treptat, devenea conștient de un alt 
proces ce avea loc în sinea sa, unul mai puţin obiectiv. Tendinţa 
de a cântări logica fiecărei opinii și concluzii fusese treptat 
infuzată de o ostilitate, care varia de la irascibilitate la ceva 
vecin cu furia. Devenise tot mai izolat, mai defensiv, mai 
recalcitrant faţă de orice idee care nu-i aparţinea. Și era convins 
că totul începuse cu șase luni în urmă, cu cele trei gloanţe care 
mai că-l omorâseră. Obiectivitatea, un dar pe care cândva Îl 
considerase de la sine înţeles, era acum o însușire pentru care 
trebuia să se lupte. Insă știa că merita efortul. Fără obiectivitate, 


VP - 45 


nu avea nimic. 

Mai demult, un psihoterapeut îi spusese: „Ori de câte ori ești 
tulburat, încearcă să identifici frica din spatele acelei tulburări. 
La rădăcină stă întotdeauna frica și, dacă n-o înfruntăm, riscăm 
să acţionăm greșit”. Acum, făcând un pas îndărăt, Gurney se 
întrebă de ce anume îi era frică. Întrebarea îi ţinu mintea 
ocupată cea mai mare parte a drumului către casă. Cel mai clar 
răspuns pe care reuși să-l găsească era și cel mai jenant. 

Se temea să nu greșească. 

e 

Parcă alături de maşina lui Madeleine, lângă uşa laterală a 
fermei. Aerul de munte era rece. Intră în casă, își agăță geaca în 
antreu, intră în bucătărie și strigă: 

— M-am întors! 

Nu primi niciun răspuns. Locul emana o pustietate 
indescriptibilă, un soi de gol bizar care se simţea numai când 
Madeleine era plecată. 

Trebuia să se ducă la toaletă și chiar porni într-acolo, apoi își 
aminti că uitase să ia dosarul albastru al lui Kim din mașină. Se 
întoarse după el, dar, înainte să ajungă la Subaru, atenţia îi fu 
atrasă de ceva roșu și strălucitor aflat la dreapta parcării. Se 
afla în mijlocul răzorului în care Madeleine plantase flori anul 
trecut și asta îi cauzase prima impresie: că era o floare roșie în 
vârful unei tulpini drepte. O secundă mai târziu, își dădu seama 
că existenţa unei flori era improbabilă în perioada aceea din an. 
Când ajunse aproape de răzor și își dădu seama la ce se uita de 
fapt, adevărul se dovedi la fel de ilogic ca existenţa unui 
trandafir înflorit. 

Tulpina cea dreaptă era o săgeată. Vârful săgeţii era înfipt în 
pământul moale și ud, iar „floarea” era, de fapt, coada ei: trei 
jumătăţi de pene stacojii strălucind sub razele piezișe ale 
soarelui. 

Gurney o privi nedumerit. Să fi pus-o Madeleine acolo? Dacă 
da, de unde o avea? O folosea ca pe un soi de jalon? Părea 
nouă, nedecolorată, așa că n-avea cum să fi stat sub zăpadă 
toată iarna. Și dacă n-o plantase Madeleine, atunci cine? Era 
posibil să nu fi fost „plantată”, ci trasă de cineva cu un arc? 
Însă, ca să se înfigă în pământ aproape vertical, ar fi trebuit 
lansată în aer tot aproape vertical. Când? De ce? De cine? Și 
unde stătuse arcașul? 


VP - 46 


Păși pe răzor, apucă săgeata cât mai aproape de sol și o 
scoase încet. Avea un vârf lat, cu patru lame, fiind genul de 
săgeată cu care un vânător cu un arc zdravăn putea dobori un 
cerb. În timp ce studia proiectilul ucigaș, fu izbit de coincidenta 
improbabilă de a găsi de două ori în aceeași zi două arme 
ascuţite generatoare de întrebări tulburătoare. 

Desigur, Madeleine putea să aibă o explicaţie simplă pentru 
existența săgeții. O duse în casă, la chiuveta din bucătărie, și o 
clăti sub jetul de apă. Vârful părea să fie din oțel carbon, 
suficient de tăios ca să-l poată folosi ca brici pentru bărbierit. 
Ceea ce-i aminti de cuțitul din subsolul lui Kim, fapt care, la 
rândul lui, îi aminti că tot nu luase dosarul din mașină. Puse cu 
grijă săgeata pe bufetul din lemn de pin și ieși afară prin antreu. 

Când deschise ușa, se pomeni față în faţă cu Madeleine, 
îmbrăcată în una dintre combinaţiile șocante de culori pe care le 
prefera: pantaloni roz de trening, o jachetă de culoarea lavandei 
cu guler de lână și o șapcă portocalie de baseball. Avea aerul 
acela plăcut, ușor tonifiat și ușor obosit cu care revenea de 
fiecare dată după o plimbare pe dealuri. Se trase îndărăt ca s-o 
lase să intre. 

Ea zâmbi: 

— E așa de frumos! Ai văzut ce lumină fantastică e pe deal? Și 
roșeaţa aia ușoară a mugurilor. N-ai observat? 

— Ce muguri? 

— N-ai văzut! Hai, vino! 

Îl conduse afară de braţ, arătându-i fericită copacii de la 
marginea mai înaltă a pășunii. 

— Nu vezi asta decât la începutul primăverii: nuanţa asta roz 
a arțarilor. 

Gurney văzu la ce se referea ea, dar nu reuși să-i 
împărtășească încântarea. In schimb, culoarea vagă de pe 
fundalul cafeniu-cenușiu al peisajului îi declanșă o amintire mai 
veche, una care-i făcu rău: apa cafeniu-cenușie dintr-un șanț de 
pe marginea unui drum de serviciu abandonat din spatele 
aeroportului La Guardia și nuanţa roșiatică din lichidul fetid. 
Provenea de la un cadavru cu răni de pistol-mitralieră aflat chiar 
la suprafaţă. 

Madeleine îl privi cu îngrijorare. 

— Te simţi bine? 

— Sunt doar obosit. 


VP - 47 


— Vrei cafea? 

— Nu. 

O zisese tăios, dar nu știa de ce. 

— Hai înăuntru, zise ea scoțându-și jacheta și șapca și 
atârnându-le în antreu. 

O urmă în bucătărie. Femeia se apropie de chiuvetă și 
deschise robinetul. 

— Cum a fost la Syracuse? 

Gurney își aminti că pacostea aia de dosar albastru era tot în 
mașină. 

— Nu pot să te aud când curge apa, zise el. 

Asta era a câta? A treia oară când uitase să-l aducă înăuntru? 
De trei ori în ultimele zece minute? lisuse! 

Ea umplu un pahar și închise robinetul. 

— Te-am întrebat cum a fost la Syracuse. 

Bărbatul oftă. 

— A fost ciudat. Syracuse e un oraș destul de deprimant. Stai 
așa! Îţi povestesc într-un minut. 

leși la mașină și reveni cu dosarul în mână. Madeleine părea 
nedumerită. 

— Am auzit că există câteva cartiere vechi foarte drăguţe. 
Poate n-ai ajuns tu în partea aia a orașului? 

— Da și nu. Cartierele vechi foarte drăguţe se întrepătrund cu 
niște cartiere ale iadului. 

Ea privi dosarul din mâna lui. 

— Ăla e proiectul lui Kim? 

— Poftim? Ah, da. 

Căută din priviri un loc unde să-l pună și remarcă săgeata pe 
bufet, unde o lăsase. l-o arătă. 

— Ce știi despre asta? 

— Asta? 

Madeleine se apropie și o studie fără s-o atingă. 

— E chestia aia pe care am văzut-o afară? 

— Când ai văzut-o? 

— Nu știu. Când am ieșit. Acum o oră, poate? 

— Nu știi nimic despre ea? 

— Numai că era înfiptă în răzorul de flori. Am crezut c-ai pus-o 
tu. 

Urmă o tăcere lungă în care Gurney privi săgeata, iar 
Madeleine îl privi pe el. 


VP - 48 


— Crezi că vânează cineva pe-acolo, pe înălțimi? întrebă ea 
mijind ochii. 

— Nu-i sezon de vânătoare. 

— Poate că vreun betiv așa crede. 

— Nostimă idee! 

Ea se uită fix la săgeată, apoi ridică din umeri. 

— Pari epuizat. Haide să stai jos! 

Făcu semn către masa de lângă ușile din sticlă. 

— Spune-mi ce-ai făcut azi! 

După ce-i povesti tot ce-și amintea, inclusiv oferta lui Kim de 
a-l angaja ca însoțitor la cele două întâlniri pe care le avea a 
doua zi, cercetă chipul lui Madeleine căutând o reacție. Dar, în 
loc să comenteze cele auzite, ea schimbă subiectul. 

— Și eu am avut o zi grea. 

Se înclină înainte în timp ce vorbea, își puse coatele pe masă 
și își lipi palmele între ele, sprijinindu-și bărbia pe degetele mari. 
Inchise ochii și, preţ de ceea ce păru foarte mult timp, nu spuse 
nimic. 

Apoi deschise ochii, puse mâinile în poală și se îndreptă de 
spate. 

— Îți aduci aminte că ţi-am povestit despre un matematician? 

— Vag. 

— Profesorul de matematică care a fost client la clinică? 

— A, da! 

— Iniţial ne-a fost trimis după un al doilea episod de șofat sub 
influenţa alcoolului. Avea probleme în carieră care duseseră la 
dispariţia respectivei cariere, un divorţ urât, înstrăinare faţă de 
copiii lui, probleme cu vecinii. O viziune întunecată asupra vieții, 
probleme cu somnul, o obsesie faţă de aspectele negative ale 
fiecărei situaţii în care se pomenea implicat. O minte strălucită, 
însă prizonieră într-o spirală depresivă descendentă. Participa la 
trei ședințe de grup pe săptămână, plus una individuală. Era 
dispus să vorbească. Sau poate ar trebui să spun că era dispus 
să se plângă, să-i învinovăţească pe toţi pentru toate. Dar 
niciodată dispus să facă ceva. Nici măcar să iasă din casă, decât 
cu mandat de la tribunal. Nu voia să ia medicamente 
antidepresive, pentru că asta ar fi însemnat să accepte că 
procesele chimice din creierul lui puteau fi o parte din toate 
celelalte probleme. E aproape amuzant. Era decis să facă totul 
numai în felul lui, iar felul lui însemna să nu facă nimic. 


VP - 49 


Zâmbi cu tristețe și privi pe fereastră. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— S-a împușcat azi-noapte. 

Stătură mult timp în tăcere la măsuță, contemplând dealurile, 
cu privirile încrucișându-li-se din pricina poziţiei scaunelor. 
Gurney simţi o dislocare stranie din timp și spațiu. 

— Așadar, zise Madeleine întorcându-se spre el, mica domniță 
vrea să te angajeze. Și nu trebuie decât să mergi cu ea și să-i 
spui cum crezi că se descurcă? 

— Ea așa zice. 

— Te întrebi dacă nu-i mai mult decât atât? 

— Dacă e să mă iau după ziua de azi, s-ar putea să mai fie 
niște întorsături ascunse. 

Femeia îi aruncă una dintre privirile acelea scrutătoare și 
îngândurate care păreau să-i cerceteze sufletul. Apoi, cu un 
efort vizibil, îi oferi un zâmbet luminos. 

— Dacă te ocupi tu, nu mă aștept să rămână ascunse prea 
mult timp. 


Capitolul 6 


Întorsături neașteptate 


La apus, luară o cină liniștită cu supă de cartofi dulci și salată 
de spanac. După aceea, Madeleine aprinse focul în soba cu 
lemne din capătul încăperii și se instală în fotoliul ei preferat cu 
o carte: Război și pace, prin care își croia drum cu stăruinţă, 
când luând-o, când lăsând-o, de aproape un an. 

Gurney observă însă că soţia lui nu-și luase ochelarii, iar 
volumul îi stătea nedeschis în poală. Simţi că trebuia să spună 
ceva. 

— Când ai aflat de... 

— Sinucidere? Pe la sfârșitul dimineţii. 

— Te-a sunat cineva? 

— Directoarea. Voia ca toţi cei care au avut de-a face cu el să 
vină la o ședință. Chipurile ca să împărtășim informaţii, să 
absorbim șocul împreună. Ceea ce, firește, a fost o vrăjeală. A 
fost vorba despre apărarea dosului propriu, minimalizarea 


VP - 50 


pagubelor, zi-i cum vrei. 

— Și cât a durat ședința asta? 

— Nu știu. Ce contează? 

El nu-i răspunse, nu avea un răspuns, nici măcar nu știa de ce 
o întrebase. Madeleine deschise cartea, aparent la nimereală, și 
o ţintui cu privirea. 

După un minut sau două, Gurney luă de pe bufet dosarul cu 
proiectul lui Kim și reveni cu el la masă. Trecu peste secțiunile 
intitulate „Concept” și „Ideea generală a documentarului” și 
parcurse rapid „Stil și metodologie” oprindu-se numai pentru a 
citi mai atent o frază pe care Kim o sublimase: „Interviurile vor 


examina efectele durabile ale crimelor originare, explorând în 
profunzime toate modurile în care acestea au schimbat viețile 
familiilor”. 

Mai citi în fugă câteva secțiuni, încetinind când ajunse la cea 
intitulată „Datele de contact și situaţia prezentă”. Era 
organizată în ordinea cronologică a celor șase crime ale Bunului 
Păstor. Informaţia era prezentată ca un tabel pe trei coloane, 
etichetate:  „Victime”, „Membri disponibili ai familiei” şi 
„Atitudinea curentă privind participarea”. 

Parcurse lista victimelor: Bruno și Carmella Mellani, Carl 
Rotker, lan Sterne, Sharon Stone, dr. James Brewster, Harold 
Blum. După numele Carmellei Mellani era un asterisc căruia îi 
corespundea o notă de subsol care spunea: „A supraviețuit unei 
traume craniene severe în timpul atacului, dar rămâne în comă 
persistentă”. 

Trecu la a doua coloană, care-i oferea o listă detaliată de rude 
(cu adresele, situația, vârstele și descrierile personale) și apoi la 
a treia, care trecea în revistă „atitudinile curente”. 

Văduva lui Harold Blum era descrisă drept „complet 
cooperantă, recunoscătoare pentru interesul faţă de caz, 
profund emoţionată, încă plânge în timpul discuţiilor pe 
subiect”. 

Fiul doctorului Brewster era descris ca fiind „lipsit de respect 
faţă de amintirea tatălui său, simpatizând deschis filosofia 
exprimată în DI-BP, obsedat de relele materialismului”. 

Fiul lui lan Sterne, stomatolog, era „interiorizat, neîncântat de 
ideea de a participa la emisiune, preocupat de efectele 
emoţionale nocive ale proiectului, sceptic cu privire la intenţiile 
RAM-TV-ului, critic cu privire la senzaţionalismul înverșunat cu 


VP -51 


care au prezentat subiectul crimelor la vremea respectivă”. 

Fiul agentului imobiliar Sharon Stone „și-a exprimat 
entuziasmul față de proiect, a vorbit pe larg despre calităţile 
mamei lui, despre oroarea morţii ei, despre efectul devastator 
asupra propriei sale vieţi, despre nedreptatea inacceptabilă a 
faptului că ucigașul nu a fost prins”. 

Mai erau și alte rude și descrierile lor, urmate de transcrierea 
a două interviuri - cu Jimi Brewster și cu Ruth Blum - și o copie 
de douăzeci de pagini a „Declaraţiei de intenţii” a Bunului 
Păstor. Tocmai când dădea să pună dosarul deoparte, Gurney 
remarcă o ultimă pagină care nu fusese inclusă în cuprins, o 
pagină cu titlul „Contacte pentru informaţii suplimentare”. 

Conţinea trei nume, cu adrese de e-mail și numere de telefon: 
Matthew Trout, agent special FBI, Max Clinter, (fost) anchetator 
principal la Poliția Statului New York și Jack Hardwick, 
anchetator principal la NYSP. 

Privi surprins al treilea nume. Jack Hardwick era un detectiv 
superdeștept și extrem de antipatic cu care Dave avea o relaţie 
complicată, după ce cărările li se intersectaseră în împrejurări 
bizare și tensionate. 

Gurney se duse la telefon ca s-o sune pe Kim. Voia să discute 
cu Hardwick, dar, înainte s-o facă, dorea să afle de ce îl trecuse 
fata pe lista surselor de informații. 

Ea răspunse imediat. 

— Dave? 

— Da. 

— Chiar voiam să te sun. 

Vocea ei suna mai mult încordată decât mulțumită. 

— Discuţia ta cu Schiff a agitat binișor apele. 

— Cum așa? 

— A venit la mine acasă, probabil imediat după ce ai vorbit cu 
el. Voia să vadă toate chestiile despre care i-ai povestit tu. A 
părut supărat de-adevăratelea că spălasem pe jos în bucătărie, 
dar, ghinion, ce să-i faci! De unde era să știu c-o să vină? A spus 
că în seara asta o să treacă pe aici un tip ca să verifice subsolul. 
Presupun că-i bine că nu m-am încumetat să cobor și să spăl 
scările. lisuse, mă trec fiorii numai gândindu-mă! Și insistă să-mi 
pună camerele alea sinistre de spionat în tot apartamentul. 

— E adevărat că mai înainte le-ai refuzat? 

— Așa a zis el? 


VP - 52 


— A mai zis și că a făcut teste cu pata de sânge din baie. 

— Și? 

— De la tine rămăsesem cu impresia că n-a făcut mai nimic. 

Kim făcu o pauză înainte să răspundă. 

— Nu-i vorba neapărat de ce-a făcut sau n-a făcut. Problema a 
fost atitudinea lui. A fost chiar de căcat. Nici că se sinchisea. 

Deși răspunsul nu era nici pe departe mulțumitor după 
părerea lui, Gurney se hotărî să abandoneze subiectul, cel puţin 
pe moment. 

— Kim, am citit sursele menţionate de tine pe ultima pagină a 
documentului... și am văzut numele detectivului Hardwick. Cum 
a ajuns să fie implicat în asta? 

— ÎI cunoști? 

Vocea ei era prudentă. 

— Da, îl cunosc. 

— Păi... cu câteva luni în urmă, când am început să mă 
documentez despre cazul Bunului Păstor, am adunat numele 
oamenilor legii care au fost menţionaţi la știri în perioada când 
s-a-ntâmplat. Una dintre primele crime a avut loc în jurisdicţia 
lui Hardwick, așa că face parte dintre anchetatorii poliţiei statale 
care au fost implicaţi temporar. 

— Temporar? 

— Totul s-a schimbat după al treilea weekend, mi se pare, 
când una dintre crime a avut loc în alt stat, în Massachusetts. 
De acolo a preluat FBl-ul. 

— Agentul special Matthew Trout? 

— Da, Trout. Un cretin cu mania controlului. 

— Ai vorbit cu el? 

— Mi-a spus să citesc comunicatele de presă date de FBI în 
momentul respectiv. Apoi mi-a recomandat să-i trimit întrebările 
în scris. Apoi a refuzat să-mi răspundă la vreuna. Dacă asta se 
cheamă a vorbi cu el, atunci am făcut-o. Ticălos pedant! 

Gurney zâmbi pentru sine. „Fă cunoștință cu FBl-ul!” 

— Dar Hardwick s-a arătat dispus să stea de vorbă cu tine? 

— La început n-a fost prea entuziasmat, până când a 
descoperit că Trout încerca să controleze circulația informaţiei. 
Dup-aia a părut fericit să facă orice îl făcea nefericit pe Trout. 

— Asta-i Jack. Spunea că FBI vine de la Futangii Bezmetici și 
Idioți. 

— Așa spune și-acum. 


VP-53 


— Dar ce caută Trout pe lista cu surse, dacă refuză să-ţi 
furnizeze informaţii? 

— Asta-i mai mult pentru ochii celor de la RAM. Trout n-o fi 
vorbind el cu mine, dar Rudy Getz e altceva. Te-ai mira văzând 
cine-i răspunde la telefon. Și cât de repede. 

— Interesant. Și cel de-al treilea nume? Max Clinter? 

— Max Clinter. Păi... De unde să-ncep? Ştii ceva despre el? 

— Numele-mi sună vag cunoscut, dar cam atât. 

— Clinter a fost polițistul aflat în afara orelor de program, care 
a fost implicat în ultimul atac al Bunului Păstor. 

Bărbatul își aminti relatările din tabloide. 

— Era tipul cu studenta la Arte în mașină... beat de nu mai 
știa de el... trăgând cu pistolul pe fereastră... care a răsturnat 
un tip pe motocicletă și a fost învinovăţit de fuga Bunului 
Păstor? 

— Exact! 

— E una dintre sursele tale? 

Vocea lui Kim căpătă un ton defensiv. 

— lau orice și pe oricine pot. Problema e că mai toți cei 
implicați în caz mă trimit să-l întreb pe Trout, ceea ce-i totuna 
cu a-mi arunca întrebările într-o gaură neagră. 

— Și ce-ai reușit să afli de la Clinter? 

— Greu de zis. E un tip ciudat. Cu multe chestii în cap. Nu 
sunt sigură că-nțeleg totul. Poate putem discuta mâine în 
mașină? Nu mi-am dat seama ce târziu este și trebuie să fac 
duș. 

Gurney n-o crezu, dar n-o contrazise. Era nerăbdător să 
vorbească cu Hardwick. 

li răspunse mesageria vocală. Lăsă un mesaj. 

Amurgul se preschimba grăbit în noapte. In loc să aprindă 
lumina din biroul său, preferă să revină cu dosarul lui Kim la 
masa din bucătărie. Madeleine stătea încă în fotoliu lângă soba 
ce pâlpâia în capătul opus al încăperii. Război; și pace se mutase 
din poală pe măsuţa pentru cafea din faţa ei și femeia tricota. 

— Deci ţi-ai dat seama de unde o fi venit săgeata aia? întrebă 
ea fără să ridice ochii. 

El aruncă o privire spre bufet, către vârful negru din oţel 
carbon și penele roșii. Avea ceva care aproape că-i răscoli 
stomacul. 

Apoi, ca și cum senzaţia ar fi fost heraldul amintirii ce i se 


VP - 54 


ridica din străfundurile minţii, își aminti un incident din casa din 
Bronx unde copilărise. Avea treisprezece ani. Afară era 
întuneric. Tatăl lui ori lucra până târziu, ori se dusese să bea. 
Mama lui era la unul dintre cursurile ei de dansuri de societate 
dintr-un studio din Manhattan - o manie devorantă care 
înlocuise fosta ei obsesie, pictatul cu degetele. Bunica lui era în 
dormitor, mormăind aplecată deasupra mătăniilor. El se afla în 
camera mamei, care era doar a ei de când tatăl începuse să 
doarmă pe canapeaua din living și să-și ţină hainele într-un 
dulap din hol. 

Deschisese unul dintre cele două ochiuri de geam de sus. 
Aerul era rece și mirosea a zăpadă. Avea un arc de lemn, unul 
adevărat, nu de jucărie. Îl cumpărase cu banii de buzunar pe doi 
ani. Visa să vâneze într-o bună zi într-o pădure, departe de 
Bronx. Se oprise în fața geamului larg deschis prin care aerul 
rece cobora spre el. Pusese în arc o săgeată cu coada roșie și, 
cuprins de un fior straniu, ridicase arcul către cerul întunecat 
aflat dincolo de fereastra dormitorului de la etajul șase, trăsese 
coarda și lăsase săgeata să zboare în noapte. Cuprins de o frică 
subită, ascultase, așteptându-se să audă sunetul impactului: 
bufnetul ei pe acoperișul uneia dintre clădirile mai joase din 
vecini, zăngănitul metalic pe capota unei mașini parcate sau 
bangul sonor scos în contact cu trotuarul... dar nu auzise nimic. 
Niciun sunet. 

Tăcerea aceea neașteptată începuse să-l înspăimânte. 

Își imaginase cât de silențios se poate înfige o săgeată în 
cineva. 

Tot restul nopţii se gândise la posibilele consecinţe. Posibilele 
consecințe îl îngroziseră de moarte. Dar chestiunea arzătoare, 
greu de înțeles, care-l chinuia până și acum, după treizeci și 
cinci de ani, era întrebarea la care nu reușise niciodată să 
răspundă: de ce? 

De ce-o făcuse? Ce-l îndemnase să facă un gest atât de 
nesăbuit, lipsit de orice recompensă raţională, periculos și fără 
sens? 

Gurney privi din nou bufetul, șocat de simetria bizară a celor 
două mistere: săgeata trasă de el de la fereastra mamei, fără 
motiv și fără să știe unde aterizase, și săgeata care căzuse în 
grădina soţiei lui, fără motiv și fără să se știe de unde fusese 
lansată. Clătină din cap, voind parcă să-și alunge ceața din 


VP-55 


minte. Era momentul să schimbe subiectul. 

În mod convenabil, chiar în clipa aceea îi sună telefonul. Era 
Connie Clarke. 

— Voiam s-adaug ceva... ceva ce nuţi-am zis de dimineaţă. 

— Așa? 

— Nu l-am omis intenţionat. E doar unul dintre amănuntele 
alea care uneori par să aibă legătură cu situaţia, alteori nu. 

— Te ascult. 

— Cred că-i mai degrabă o coincidenţă, și nu altceva. Crimele 
comise de Bunul Păstor au fost acum fix zece ani, nu-i așa? Ei, 
tot atunci s-a făcut nevăzut tatăl lui Kim. Eram deja divorțaţi de 
doi ani și în tot timpul ăla spusese că vrea să călătorească în 
jurul lumii. Niciodată n-am crezut c-o s-o facă de-adevăratelea - 
deși poate să fie șocant de impulsiv și de iresponsabil, ăsta fiind 
unul dintre motivele pentru care am divorţat de el - dar într-o 
bună zi ne-a lăsat un mesaj pe telefon spunând că momentul 
sosise, că era acum sau niciodată și că pleca. A fost absurd. Dar 
așa s-a-ntâmplat. In prima săptămână de primăvară, acum zece 
ani. N-am mai auzit nimic de el de-atunci. Îți vine să crezi? 
Ticălos egoist! Kim a fost distrusă. Mai rău decât cu doi ani mai 
devreme, când cu divorţul. Complet distrusă! 

— Crezi că momentul are vreo semnificaţie? 

— Nu, nu, nu vreau să sugerez că ar exista vreo legătură între 
cazul Bunului Păstor și dispariţia lui Emilio. Cum ar fi posibil? 
Numai că ambele s-au produs în aceeași lună: martie 2000. 
Poate unul dintre motivele pentru care Kim e atât de mișcată de 
suferinţa acestor familii care au pierdut pe cineva este că și ea 
și-a pierdut tatăl în aceeași perioadă. 

Acum Gurney înţelese. 

— Aceeași lipsă a unui deznodământ... 

— Da. Crimele Bunului Păstor n-au fost soluționate, pentru că 
ucigașul n-a fost prins. lar Kim n-a reușit să-ncheie capitolul 
dispariţiei tatălui ei fiindcă n-a reușit să afle ce i s-a-ntâmplat. 
Când vorbeşte despre nefericirea continuă a familiilor 
victimelor, cred că, de fapt, vorbește despre ea. 

e 

După încheierea discuţiei cu Connie, Gurney stătu mult timp 
la masă, încercând să înţeleagă implicaţiile dispariţiei lui Emilio 
Corazon din viaţa lui Kim. 

Treptat, deveni conștient de clinchetul discret și regulat al 


VP - 56 


andrelelor lui Madeleine. Stătea într-o pată de lumină aurie 
răspândită de veioză, cu un ghem de lână verde-cenușiu alături, 
pe fotoliu, și cu un pulover verde-cenușiu căpătând formă în 
poala ei. 

Deschise dosarul albastru la secţiunea dedicată „Declaraţiei 
de intenții” a Bunului Păstor. Secţiunea începea cu o pagină de 
informaţii contextuale în care cineva, probabil Kim, spunea că 
originalul documentului fusese trimis prin curierat într-un plic 
cafeniu de 20x30 cm, adresat „Directorului Poliţiei Statului New 
York, Biroul pentru Investigaţii Criminalistice”. Data livrării era 
22 martie 2000, miercurea de după weekendul când avuseseră 
loc primele două crime. 

Gurney dădu pagina și începu să citească manifestul. Începea 
abrupt, cu o declaraţie rezumativă, cu fiecare frază numerotată: 


1. Dacă iubirea de arginti, adică lăcomia, este 
rădăcina tuturor relelor, atunci se înțelege că binele 
suprem va fi atins prin eradicarea ei. 2. Dat fiind că 
lăcomia nu există într-un vid și că oamenii sunt 
purtătorii ei, rezultă că, pentru a fi eradicată, trebuie 
eradicați purtătorii ei. 3. Bunul păstor îşi curăță turma, 
separând oile bolnave de cele sănătoase, pentru că e 
bine să împiedlici infecția să se răspândească. E bine 
să aperi animalele bune de cele rele. 4. Deși răbdarea 
este o virtute, nu e un păcat să-ți pierzi răbdarea cu 
lăcomia. Nu e un păcat să pui mâna pe armă impotriva 
lupilor care devorează copiii. 5. Aceasta este 
declarația noastră de război adresată vanitoșilor 
purtători ai morbului lăcomiei, hotilor de buzunare 
care se  autointitulează bancheri, păduchilor în 
limuzine, viermilor cu Mercedesuri. 6. Vom elibera 
pământul de această molimă, purtător după purtător, 
înlocuind tăcerea pasivității cu sfărâmarea testelor 
până ce pământul va fi curățat, sfărâmarea testelor 
până când turma va fi purificată, sfărâmarea testelor 
până ce rădăcina tuturor relelor va pieri de pe fata 
pământului. 


Următoarele nouăsprezece pagini reluau detaliat aceste 
opinii, manifestul oscilând permanent între tonul profetic și cel 


VP - 57 


profesoral. Aspectele raţionale ale argumentaţiei erau susținute 
cu statistici ample despre distribuţia bogăției, menite să 
demonstreze nedreptatea structurii economice a Americii, la 
care se adăugau analize ale tendinţelor viitoare, înfățișând 
deriva naţiunii către o economie a extremelor tipică Lumii a 
Treia, în care o avere enormă e concentrată chiar în vârf, 
sărăcia se extinde, iar clasa de mijloc se reduce. 
Concluzia documentului era: 


Această nedreptate dezgustătoare și tot mai 
accentuată este alimentată de lăcomia celor puternici 
și de puterea celor lacomi. În plus, controlul exercitat 
de clasa coruptă și lacomă asupra mass-mediei - 
principalele surse de influențare a societății - este 
practic absolut. Canalele de comunicare (canale care, 
în mâini libere, ar putea fi agenti ai schimbării) sunt 
detinute, conduse și infestate de megacorporații și de 
miliardari ale căror interese sunt motivate de o 
lăcomie virulentă. Aceasta este situația disperată care 
ne silește la concluzia noastră inevitabilă, la hotărârea 
noastră fermă și la acțiunile noastre directe. 


Documentul era semnat „Bunul Păstor”. 

Într-o notă separată, atașată ultimei pagini, autorul inclusese 
informaţii precise cu privire la locul și ora celor două crime 
precedente. 

Intrucât amănuntele acestea nu fuseseră încă făcute publice, 
susțineau afirmaţia autorului că el era ucigașul. Un post- 
scriptum la notă anunţa că documentul fusese trimis, integral și 
simultan, unei lungi liste de mass-media naţionale și locale. 

e 

Gurney citi totul din nou. O jumătate de oră mai târziu, când 
lăsă dosarul din mână, înțelesese de ce cazul căpătase un statut 
legendar printre criminaliști și de ce înlocuise cazul anterior al 
lui Unabomber ca arhetip al ucigașilor convinși că au o misiune 
socială. 

Documentul era mai clar și mai puţin înclinat către digresiuni 
decât manifestul lui Unabomber. Relaţia cauzală dintre 
problema declarată și soluţia ucigașă era mai directă decât în 
scrisorile-capcană trimise de Ted Kaczynski unor victime a căror 


VP -58 


legătură cu problema era, în cel mai bun caz, discutabilă. 

Bunul Păstor își rezumase clar viziunea în primele două 
afirmaţii numerotate din memorandumul lui: 1. Dacă iubirea de 
arginti, adică lăcomia, este rădăcina tuturor relelor, atunci se 
înțelege că binele suprem va fi atins prin eradicarea ei. 2. Dat 
fiind că lăcomia nu există într-un vid și că oamenii sunt 
purtătorii ei, rezultă că, pentru a fi eradicată, trebuie eradicați 
purtătorii ei. 

Ce putea fi mai direct? 

lar sarabanda de crime a Bunului Păstor era cu adevărat 
memorabilă. Avea elementele unui spectacol captivant: o 
premisă simplă, un interval redus de timp, suspans cât 
cuprinde, un pericol real, un asalt spectaculos asupra celor avuți 
și privilegiați, victime ușor de definit, confruntări oribile. Era 
legendară și ocupa un loc firesc în minţile oamenilor. De fapt, 
ocupa cel puţin două locuri firești: pentru cei care se simțeau 
vizaţi de atacul asupra bogătașilor, Bunul Păstor era încarnarea 
anarhistului cu bomba, decis să doboare eșafodajul celei mai 
mărețe societăţi din istorie. Pentru cei care-i considerau pe 
bogătași niște porci, Bunul Păstor era un idealist, un Robin Hood 
corectând cele mai flagrante nedreptăţi ale unei lumi nedrepte. 

Era firesc ca, de-a lungul anilor, cazul să devină favoritul 
cursurilor de psihologie și criminologie. Profesorilor le făcea 
probabil plăcere să-l prezinte, pentru că întrunea toate 
aspectele pe care voiau să le evidenţieze despre un anumit gen 
de criminal și - o adevărată binecuvântare în științele inexacte - 
întrunea aceste aspecte în mod neambiguu. Studenţilor le 
plăcea să asculte despre el, pentru că, la fel ca multe orori 
simple, era un soi de divertisment grotesc. Chiar și fuga 
criminalului în noapte devenea un plus, căci finalul deschis 
conferea întregii afaceri un aer atrăgător de actualitate. 

Închizând dosarul și meditând asupra puterii viscerale a 
descrierii cazului, Gurney se pomeni încercat de sentimente 
amestecate. 

— Probleme? 

Ridicând privirea, o văzu pe Madeleine care-l privea din 
partea opusă a încăperii, cu andrelele odihnindu-i-se în poală. 

Clătină din cap. 

— Probabil numai firea mea iritabilă. 

Ea continua să-l privească. Bărbatul înțelese că aștepta un 


VP -59 


răspuns mai bun. 

— Documentarul lui Kim este despre cazul Bunului Păstor. 

Madeleine se încruntă. 

— Nu s-a epuizat subiectul? Când s-a-ntâmplat, aproape că nu 
mai vedeai nimic altceva la televizor. 

— Ea are altă abordare. Atunci s-a vorbit numai despre 
manifest, despre căutarea ucigașului și teorii despre posibilul lui 
mediu, despre posibila lui educaţie și unde s-ar putea ascunde, 
problema violenţei în America, legile laxe privind posesia de 
arme, bla-bla-bla. Dar Kim ignoră toate astea și se concentrează 
pe daunele permanente îndurate de familiile victimelor și cum 
anume li s-au schimbat vieţile. 

Madeleine păru interesată, apoi se încruntă din nou. 

— Și care-i problema? 

— Nu reușesc să-mi dau seama. După cum am zis, nu-s într-o 
dispoziţie prea grozavă. 


Capitolul 7 


Ahab, vânătorul de balene 


Dimineaţa următoare, tipică primăverii din munţii Catskill, era 
rece și înnorată, cu fulgi ocazionali care pătrundeau prin ușile 
din sticlă ale locuinţei lui Gurney. 

La ora 8, Kim Corazon îl sună anunțând o schimbare de plan. 
În loc să se întâlnească de dimineaţă cu Jimi Brewster în 
Turnwell și apoi să meargă la întâlnirea de la prânz cu Rudy 
Getz în Ashokan Heights, prima întâlnire fusese anulată în 
favoarea uneia de după-amiază cu Larry Sterne, în locuinţa lui 
din Stone Ridge, aflată la douăzeci de minute de lacul de 
acumulare Ashokan. Prânzul cu Getz rămânea neschimbat. 

— Schimbarea asta are vreun motiv anume? întrebă Gurney. 

— Oarecum. Am stabilit orarul iniţial înainte să știu că tu vei fi 
disponibil. Dar Larry este mult mai rezervat decât Jimi, așa că aș 
prefera mai degrabă să fii prezent la întâlnirea cu el. Jimi este 
un stângist fanatic și de aceea va lua parte cu siguranţă la 
documentar, pentru că-i oferă o tribună ca să atace 
materialismul. Larry nu-i la fel de ușor de convins. Pare 


VP - 60 


dezamăgit de mass-media în general, din pricina 
senzaţionalismului cu care a tratat moartea unei prietene cu ani 
în urmă. 

— Înțelegi că eu nu te ajut să-ţi vinzi marfa, da? 

— Sigur că da! Vreau numai să asculţi, să-ţi faci o impresie și 
să-mi spui ce crezi. Deci o să te iau la unsprezece și jumătate, și 
nu la opt și jumătate. E bine-așa? 

— OK, zise el fără entuziasm. 

Nu avea vreo obiecţie precisă împotriva noului program, ci 
numai senzaţia trecătoare că ceva era în neregulă. 

Tocmai dădea să-și vâre telefonul în buzunar, când își dădu 
seama că Jack Hardwick nu-l sunase înapoi, așa că-i telefonă din 
nou. 

După un singur apel, o voce răgușită zise: 

— Răbdare, Gurney, răbdare! Tocmai voiam să te sun. 

— Bună, Jack! 

— Asule, de-abia mi s-a vindecat mâna. Aranjezi alt prilej ca 
să fiu împușcat? 

Era o reamintire a faptului că, în urmă cu șase luni, la apogeul 
cazului Perry, unul dintre cele trei gloanțe care-l nimeriseră pe 
Gurney trecuse prin el și se oprise în mâna lui Hardwick. 

— Bună, Jack! 

— Bună și afurisitului de tine. 

Așa începea de obicei orice discuţie cu anchetatorul-șef 
Hardwick de la Poliţia Statului New York. Insul cel combativ, cu 
ochii albastru-deschis ca de câine Malamut, o minte brici și un 
umor amar părea decis să transforme fiecare comunicare cu el 
într-un chin. 

— Te sun în legătură cu Kim Corazon. 

— Micuța Kimmy? Puștoaica aia cu proiectul pentru școală? 

— Cred că poţi să-i zici și-așa. Are trecut numele tău pe lista 
de surse de informare în cazul Bunului Păstor. 

— Nu mai spune! Cum ai cunoscut-o? 

— l-o poveste lungă. M-am gândit că mi-ai putea oferi niște 
informații. 

— La ce te gândești? 

— La orice n-am șansa să găsesc pe internet. 

— Bârfe suculente din interior? 

— Dacă le consideri relevante. 

În telefon răsună un șuierat. 


VP-61 


— Încă nu mi-am băut cafeaua. 

Gurney nu zise nimic, știind ce urma. 

— Deci uite cum facem, mârâi Hardwick. Tu-mi aduci o 
Sumatra mare și delicioasă de la magazinul lui Abelard și poate 
o să mă simt și eu motivat să vin cu niște bârfe relevante. 

— Există? 

— Cine știe? Dacă nu-mi amintesc niciuna, o să inventez eu 
ceva. Sigur, relevanța unuia e rahatul altuia. Eu îmi beau 
Sumatra neagră, cu trei cuburi de zahăr. 

e 

Patruzeci de minute mai târziu, având în mașină două cafele 
mari, Gurney conducea pe drumul șerpuit de pământ care 
ducea de la Magazinul Universal al lui Abelard din Dillweed către 
un drumeag de pământ încă și mai șerpuit, mai degrabă o 
potecă pentru vite abandonată, la capătul căreia locuia Jack 
Hardwick, într-o mică fermă închiriată. Gurney parcă aproape de 
mașina sa: un Pontiac GTO roșu din 1970, parţial recondiționat. 

Ninsoarea sporadică fusese înlocuită de o ceață măruntă. 
Când Gurney puse piciorul pe veranda care scârţâia, cu câte o 
cafea în fiecare mână, ușa se deschise, dându-l la iveală pe 
Hardwick în tricou și pantaloni de trening până la genunchi, cu 
păr cărunt și scurt, nepieptănat. De la spitalizarea lui Gurney cu 
șase luni în urmă, nu se mai văzuseră în carne și oase decât o 
dată, cu prilejul anchetării incidentului de către poliţia statală, 
dar replica din deschidere a lui Hardwick îi era caracteristică: 

— Deci ia zi, cum pizda mă-sii ai cunoscut-o pe mititica de 
Kimmy? 

Gurney îi întinse o cafea. 

— Prin maică-sa. Vrei chestia asta? 

Hardwick o luă, deschise capacul și gustă. 

— Mama e la fel de bunăciune ca fiică-sa? 

— Ce Dumnezeu, Jack! 

— Asta-nseamnă da sau nu? 

Hardwick se trase îndărăt, lăsându-l pe Gurney să intre. 

Ușa exterioară dădea direct într-o încăpere mare, pe care 
Gurney s-ar fi așteptat s-o vadă mobilată ca pe un living, dar 
care aproape că n-avea mobilă. Cele două fotolii de piele cu un 
teanc de cărți așezat între ele, pe podeaua goală din lemn de 
pin, păreau mai degrabă niște obiecte ce așteptau să fie 
mutate, și nu un aranjament permanent. 


VP - 62 


Hardwick îl privea. 

— Eu și Marcy ne-am despărţit, zise el parcă pentru a explica 
decorul sărăcăcios. 

— Îmi pare rău s-aud asta. Cine-i Marcy? 

— Bună-ntrebare. Credeam că știu. Se pare că m-am înșelat. 
Sorbi mai zdravăn din cafeaua lui. Probabil când dau cu ochii de 
muieri ţăcănite cu țâțe mişto mă lovește o orbire temporară. 
Luă încă o sorbitură, chiar mai lungă. Dar ce să-i faci? Toţi avem 
orbirile noastre, nu, Davey? 

Gurney își dăduse seama cu mult timp în urmă că partea lui 
Hardwick care-l irita cel mai tare era aceea care-i amintea de 
tatăl său, deși Gurney avea patruzeci și opt de ani, iar Hardwick, 
cu toate că era cărunt și ridat, nu împlinise încă patruzeci. 

Adesea, Hardwick nimerea nota precisă de cinism, care, ca un 
ecou perfect, îl transporta pe Gurney înapoi în apartamentul de 
la a cărui fereastră trăsese săgeata aceea, apartamentul din 
care prima lui căsătorie îl ajutase să evadeze. 

Imaginea care i se ivi acum în minte fu următoarea: stătea în 
livingul înghesuit al apartamentului lor și tatăl lui îi împărtășea 
din înțelepciunea sa de beţiv, spunându-i că mama lui era 
țicnită, că toate femeile erau ţicnite și nu meritau să ai 
încredere în ele. Cel mai bine era să nu le zici nimic: „Tu și cu 
mine suntem bărbaţi, Davey, și ne-ntelegem unul pe altul. 
Mama ta e niţel... nitel dusă, înţelegi ce vreau să zic? Nu trebuie 
să știe c-am băut azi, corect? Nu ne-am alege decât cu bătăi de 
cap. Suntem bărbaţi. Putem vorbi unul cu altul”. Gurney avea 
opt ani. 

Gurney cel de patruzeci și opt de ani făcu un efort ca să 
revină în livingul lui Hardwick și în prezent. 

— S-a autoservit cu jumătate din chestiile din casă, spuse 
Hardwick. Sorbi iar din cafea, se așeză pe unul dintre fotolii și i-l 
indică pe celălalt lui Gurney. Cu ce pot să te ajut? 

Gurney se așeză. 

— Mama lui Kim e o ziaristă pe care am cunoscut-o acum ani 
de zile, la serviciu. Mi-a cerut o favoare - să mă uit peste umărul 
lui Kim, cam așa s-a exprimat. Acum încerc să aflu în ce m-am 
băgat și m-am gândit că m-ai putea ajuta. După cum ţi-am zis la 
telefon, Kim te-a trecut pe lista surselor ei. 

Hardwick își privea paharul cu cafea de parcă era un artefact 
straniu. 


VP - 63 


— Cine mai e pe lista aia? 

— Un tip de la FBI pe nume Trout. Și Max Cilinter, polițistul din 
cauza căruia s-a ales praful de urmărirea ucigașului. 

Hardwick lăsă să-i scape un râs măgăresc care se transformă 
într-un acces de tuse. 

— Uau! Căcatul arogant al secolului și un beţiv diliu. Sunt într- 
o companie de zile mari. 

Gurney luă o înghiţitură zdravănă din paharul cu cafea. 

— Când trecem la bârfele suculente și relevante? 

Hardwick își întinse picioarele musculoase și pline de cicatrici 
și se lăsă și mai mult pe spate în scaun. 

— Chestii care n-au ajuns niciodată în mass-media? 

— Da. 

— Cred că una ar fi faza cu animăluțele. Nu știai de ele, nu? 

— Animâluţe? 

— Animăluțe de plastic. Parte dintr-un set. Un elefant. Un leu. 
O girafă. O zebră. O maimuţă. Un al șaselea pe care nu mi-l 
aduc aminte. 

— Și ce legătură... 

— S-a găsit câte unul la scena fiecărei crime. 

— Unde? 

— În preajma mașinilor victimelor. 

— În preajmă? 

— Da, ca și cum au fost aruncate din mașina ţintașului. 

— Laboratorul a găsit ceva în legătură cu animăluţele alea? 

— Nu amprente sau altceva de genul ăsta. 

— Dar? 

— Dar toate făceau parte dintr-un set pentru copii. Se chema 
Lumea lui Noe. Ca o dioramă dintr-alea. Copilul construiește o 
arcă a lui Noe în miniatură, apoi pune animalele pe ea. 

— Ceva piste legate de distribuţie, magazine, producător, 
vreo metodă de a da de urma acestui set anume? 

— Fundătură. O jucărie foarte populară. O găseai în orice 
Walmart. Au vândut șaptezeci și opt de mii de seturi ca ăsta. 
Toate identice, toate produse într-o singură fabrică din Hung 
Dick. 

— Unde? 

— În China. Cui pizda mă-sii îi pasă? Nu contează. Toate 
seturile sunt identice. 

— Vreo teorie legată de semnificaţia acestor animale anume? 


VP - 64 


— Multe. De căcat toate. 

Gurney își notă în minte să revină la asta mai târziu. 

„Când anume mai târziu?” Ce era-n mintea lui? Planul era să 
se uite peste umărul lui Kim, nu să se ofere voluntar pentru o 
treabă pe care nu-i ceruse nimeni s-o facă. 

— Interesant, zise el. Alte mici ciudăţenii care n-au ajuns la 
urechile publicului? 

— Cred că pistolul ar putea fi numit o ciudăţenie. 

— Îmi amintesc că la știri s-a pomenit ceva despre un pistol 
de calibru mare. 

— Era un Desert Eagle! 

— Monstrul ăla de calibrul .50? 

— Chiar el. 

— Probabil că profilerii s-au concentrat asupra lui. 

— O, da, cu grămada. Dar calibrul armei n-a fost singura 
ciudăţenie. De la scenele celor șase crime am recuperat două 
gloanțe în formă suficient de bună pentru testele balistice și un 
al treilea care la tribunal ar putea fi folosit doar colateral, 
rămânând totuși un indiciu bun. 

— Ce fel de indiciu? 

— Cele trei gloanţe provin de la trei pistoale diferite. 

— Poftim? 

— Așa a reacţionat toată lumea. 

— Asta a dus cumva la ipoteza existenței mai multor 
trăgători? 

— Da, pentru vreo zece minute. Arlo Blatt a venit cu una 
dintre ideile lui din topul prostiei: că împușcăturile ar fi un soi de 
ritual de admitere într-o bandă de puștani și că fiecare membru 
al bandei avea propriul lui Desert Eagle. Desigur, asta omitea 
mica problemă a manifestului, care părea să fi fost scris de un 
profesor universitar, în timp ce, de obicei, membrii bandelor 
abia dacă reușesc să scrie corect cuvântul „bandă”. Alţii au 
venit cu ipoteze mai puţin tâmpite, dar în final ideea autorului 
unic a ieșit învingătoare. Mai ales după ce a primit 
binecuvântarea geniilor de la Divizia de Analiză 
Comportamentală a FBl-ului. Scenele crimelor erau identice. 
Abordarea, împușcăturile și ruta de scăpare au ieșit identice la 
reconstrucție. Și, după ce au sucit niţel modelul lor psihologic, 
profilerii au considerat că era la fel de logic ca unicul autor să 
folosească șase Desert Eagle la fel de bine ca unul singur. 


VP - 65 


Drept răspuns Gurney afișă doar o expresie chinuită. De-a 
lungul anilor, avusese tot felul de experienţe cu profilerii și avea 
tendinţa să le privească succesele ca fiind pur și simplu 
triumfuri ale bunului simț, iar rateurile ca pe o dovadă a 
inutilităţii meseriei lor. Problema majorităţii profilerilor, mai ales 
a celor cu gene purtătoare de aroganță tipică FBl-ului, era 
convingerea că într-adevăr știau ceva și că speculațiile lor aveau 
legătură cu știința. 

— Cu alte cuvinte, zise el, să folosești șase pistoale excentrice 
nu-i mai excentric decât să folosești un pistol excentric, fiindcă 
excentric e excentric și gata. 

Hardwick rânji. 

— Mai există o ultimă ciudățenie. Mașinile tuturor victimelor 
erau negre. 

— O culoare clasică pentru Mercedesuri, nu? 

— Negrul reprezintă cam treizeci la sută din producţia totală a 
modelelor implicate în crime, plus încă vreo trei la sută pentru 
varianta negru metalizat. Deci o treime: treizeci și trei la sută. 
Șansele ar fi fost, așadar, ca două dintre cele șase vehicule să fi 
fost negre, asta dacă negrul nu era unul dintre criteriile de 
selecție ale ţintașului. 

— De ce ar fi culoarea un criteriu? 

Hardwick ridică din umeri, înclinând paharul de cafea și 
scurgându-și ultimii stropi în gură. 

— Altă întrebare bună. 

Rămaseră tăcuți cam un minut. Gurney încercă să lege 
ciudățeniile în vreun fel care să le explice pe toate, apoi 
renunță, înțelegând că ar fi trebuit să știe mult mai multe 
înainte să poată aranja asemenea detalii răzlețe într-un tipar 
coerent. 

— Spune-mi ce știi despre Max Clinter! 

— Max e un tip special. Brânză bună-n burduf de câine. 

— Cum așa? 

— Are povestea lui. Hardwick arboră un aer îngândurat, apoi 
lăsă să-i scape un râs strident. Ce mi-ar plăcea să vă văd 
împreună pe voi doi! Sherlock, Geniul Logicii, se întâlnește cu 
Ahab, Vânătorul de Balene. 

— Balena fiind în cazul ăsta...? 

— Balena fiind Bunul Păstor. Maxie a avut dintotdeauna 
tendinţa să se agațe cu dinţii și să nu-și mai dea drumul, dar, 


VP - 66 


după micul accident care i-a pus capăt carierei, a devenit 
personificarea hotărârii demente. Prinderea Bunului Păstor n-a 
devenit țelul principal al vieţii sale, ci unicul ţel. l-a făcut pe 
mulţi să dea înapoi. Hardwick îi aruncă lui Gurney o privire 
piezișă, însoţită de râsul lui răgușit. Ar fi amuzant să vă văd pe 
tine și pe Ahab împușcându-l pe rahatul ăla. 

— Jack, ţi-a zis cineva că râsul tău sună ca o toaletă când se 
trage apa? 

— Nu mi-a zis-o nimeni care-mi cerea vreo favoare. Hardwick 
se ridică de pe fotoliu, agitând prin aer paharul gol de cafea. E 
miraculos cât de repede poate corpul uman să transforme 
chestia asta în pișat. 

leși din încăpere. Reveni peste două minute și se așeză pe 
brațul fotoliului său, vorbind ca și cum nici nu s-ar fi întrerupt: 

— Dacă vrei să știi câte ceva despre Maxie, cel mai bun loc de 
unde să-ncepi ar fi faimosul incident cu mafia din Buffalo. 

— Faimos? 

— Faimos în mica noastră lume de la ţară. Mahării din New 
York, așa ca tine, probabil nici n-au auzit de el. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— În Buffalo era un mafiot pe nume Frankie Benno, 
responsabil cu revigorarea consumului de heroină în vestul 
statului New York. Toată lumea o știa, dar Frankie era deștept și 
grijuliu și protejat de o mână de politicieni jegoși. Maxie a 
început să fie obsedat de situaţie. Era decis să-l aducă pe 
Frankie la un interogatoriu, chiar dacă nu găsea nimic de care 
să-l acuze. A decis să pună capăt situației, „hărțuindu-l pe 
futangiu pân-o face vreo greșeală”. Asta a fost ultimul lucru pe 
care i l-a zis Maxie soţiei lui înainte să se ducă într-un restaurant 
unde-o ardeau oamenii lui Frankie, într-o clădire deţinută chiar 
de el. 

Primul lucru care-i trecu prin minte lui Gurney fu că „să-l 
hărțuiești pe futangiu pân-o face vreo greșeală” era un obiectiv 
riscant. Al doilea, că el însuși făcuse asta destul de des, numai 
că el îi zicea „a pune presiune pe suspect ca să-i observe 
reacţiile”. 

Hardwick continuă: 

— Maxie a intrat în restaurant îmbrăcat ca un gangster și 
purtându-se ca atare. S-a dus direct în camera din spate unde 
stăteau cei din gaşca lui Frankie când nu erau ocupați să spargă 


VP - 67 


capete. În cameră erau doi aghiotanţi de-ai lui Frankie, care 
mâncau paste /inguine cu sos de scoici. Maxie s-a apropiat de ei 
și a scos un pistol și un aparat foto de unică folosinţă. Le-a zis 
celor doi că aveau de ales: puteau fi fotografiaţi cu creierii pe 
pereţi sau puteau fi fotografiaţi făcându-și reciproc sex oral. 
Depindea de ei. Alegerea le aparținea. Aveau zece secunde ca 
să decidă. Puteau să se apuce reciproc de puţe sau creierii 
aveau să le fie împrăștiați pe pereţi. Zece... nouă... opt... 
șapte... șase... 

Hardwick se aplecă spre Gurney, cu ochii scânteind, părând 
fascinat de întâmplările pe care le povestea. 

— Dar Maxie stătea aproape de ei - prea aproape - așa că 
unul dintre mafioţi s-a-ntins și i-a smuls pistolul. Maxie s-a tras 
îndărăt și a căzut în fund. Mafioţii se pregăteau să-l omoare în 
bătaie, când Maxie a renunţat brusc la aerele de interlop și a 
început să strige că nu era ceea ce pretindea a fi, că, de fapt, 
era actor. A spus că altcineva l-a pus s-o facă și că oricum n-ar fi 
fost rănit nimeni, fiindcă pistolul nu era adevărat, ci din recuzita 
de teatru. Plângea de-a binelea. Mafioţii au verificat pistolul. 
Firește, era de jucărie. Acum voiau să-nţeleagă ce naiba se 
petrecea, cine-l pusese s-o facă etc. Maxie a spus că nu știa, dar 
că urma să se-ntâlnească a doua zi cu tipul, ca să-i dea înapoi 
aparatul cu pozele cu sexul oral și să capete cinci bătrâne 
pentru osteneală. Unul dintre mafioţi s-a dus la un telefon cu 
fise de pe stradă - asta se petrecea înainte să aibă toată lumea 
telefoane mobile. Când a revenit, i-a spus lui Maxie că urmau 
să-l ducă la etaj, fiindcă domnul Benno era supărat. Maxie a 
părut gata să se scape în pantaloni și i-a implorat să-l lase pur și 
simplu să plece. Dar ei l-au dus la etaj. La etaj era un birou 
fortificat. Uși de oţel, zăvoare, videocamere de supraveghere. 
Pază babană. Frank Benno era acolo cu alţi doi aghiotanţi de-ai 
lui. Când l-au introdus pe Maxie în sanctuarul său, Frankie i-a 
aruncat o uitătură lungă. Și pe urmă un zâmbet răutăcios, ca și 
cum tocmai îi venise o idee genială. A zis: „Dă-ţi jos hainele!” 
Maxie s-a pus pe smiorcăit ca un copil mic. Frankie a zis: „Dăcţi 
jos hainele și dă-mi porcăria aia de aparat foto!” Maxie i-a dat 
aparatul și s-a retras lângă perete, de parcă încerca să se- 
ndepărteze cât mai mult de tipii ăia. Și-a dat jos jacheta și 
cămașa și pe urmă și-a lăsat pantalonii în vine. Dar nu-și 
scosese pantofii. Așa că s-a așezat pe podea și-a-nceput să 


VP - 68 


tragă de pantaloni, dar i se-ncurcaseră de glezne. Frankie i-a zis 
să se grăbească. Cei patru aghiotanți ai lui Frankie rânjeau cu 
gura până la urechi. Deodată, Maxie și-a retras mâinile din 
pantaloni și în fiecare mână avea câte un SIG mititel de 
calibrul .38. 

Hardwick făcu o pauză dramatică: 

— Ei, ce părere ai de treaba asta? 

Primul lucru la care se gândi Gurney fu propriul lui Beretta 
ascuns. 

Apoi se gândi la Clinter. Deși omului îi plăceau în mod evident 
riscurile și probabil era și cam sărit de pe fix, știuse cum să 
creeze o povestire cu mai multe straturi și cum s-o menţină sub 
presiune. Știuse să manipuleze niște inși cruzi și impulsivi și să-i 
facă să ajungă la concluziile către care vrusese el să-i îndrepte. 
Pentru un poliţist sub acoperire - sau un magician - nu exista alt 
talent mai important. Dar Gurney simţea în povestire ceva 
sumbru, ceva ce prevestea un final urât. 

Hardwick continuă: 

— Ce s-a-ntâmplat precis după asta a făcut subiectul unei 
anchete temeinice a FBl-ului. Dar la analiza finală n-aveau decât 
cuvântul lui Maxie. El a spus pur și simplu că se crezuse într-un 
pericol imediat și acţionase ca atare, cu o forţă pe măsura 
împrejurărilor. Pe scurt, în ziua aia, a lăsat cinci mafioţi morți în 
birou și a plecat fără nicio zgârietură. În următorii cinci ani, 
începând de atunci și terminând cu noaptea când a aruncat 
totul în budă și-a tras apa, Max Cilinter a avut o aură de 
invincibilitate. 

— Știi ce face acum, din ce trăiește? 

Hardwick zâmbi. 

— Da. E dealer de arme. Arme deosebite. De colecţie. Tot 
felul de nebunii de uz militar. Poate și marca Desert Eagle. 


Capitolul 8 


Proiectul complicat al lui Kim Corazon 


La ora 11:15, când Gurney reveni acasă de la Hardwick, din 
Dillweed, Kim îl aștepta lângă ușa laterală în Miata ei roșie. Când 


VP - 69 


trase alături, ea lăsă telefonul și cobori geamul. 

— Tocmai voiam să te sun. Am ciocănit la ușă și n-a răspuns 
nimeni. 

— Ai ajuns mai devreme. 

— Mereu ajung mai devreme. Nu suport să-ntârzii. E un soi de 
fobie. Putem să pornim imediat către Rudy Getz, dacă n-ai 
altceva de făcut mai înainte. 

— Mă întorc într-un minut. 

Intră în casă și se duse la toaletă. Verifică dacă erau mesaje 
pe telefon. Nu erau. Apoi își verifică e-mailurile pe laptop. Erau 
toate pentru Madeleine. 

Când ieși din nou afară, îl izbi izul de pământ reavăn. Mirosul 
îi aminti de săgeata din răzorul de flori: penele roșii, coada 
neagră înfiptă în solul cafeniu-închis. Privi într-acolo, aproape 
așteptându-se... 

Dar nu era nimic. 

„Sigur că nu. De ce să fie? Ce naiba se-ntâmplă cu mine?” 

Se apropie de Miata și se instală pe scaunul jos de lângă 
șofer. Kim conduse prin pășune, pe lângă hambar și pe lângă 
heleșteu, până pe drumul de pământ și pietriș ce cobora 
muntele paralel cu pârâul. Odată ce porniră spre est pe șoseaua 
districtuală, Gurney o întrebă: 

— Ceva probleme noi de ieri? 

Ea făcu o strâmbătură. 

— Cred că mă ambalez prea tare. Probabil la asta se referă 
psihiatrii când vorbesc despre supervigilenţă. 

— Adică vrei să zici că verifici tot timpul dacă nu-i vreun 
pericol? 

— Tot timpul și într-o manieră atât de obsesivă, încât totu/ a 
ajuns să-mi pară un pericol. E ca și cum ai o alarmă de incendiu 
atât de sensibilă, încât se declanșează ori de câte ori folosești 
prăjitorul de pâine. Chiar mi-am lăsat pixul pe masă? N-am 
spălat deja furculiţa aia? Planta aia nu era cu cinci centimetri 
mai la stânga? Chestii de-astea. Ca noaptea trecută. Am ieșit 
vreo oră și, când m-am întors acasă, lumina din baie era 
aprinsă. 

— Ești sigură că ai stins-o înainte să pleci? 

— Întotdeauna o sting. Dar nu-i tot. Mi s-a părut că simt 
mirosul coloniei oribile a lui Robby. Doar un iz vag. Așa c-am 
început să umblu prin apartament adulmecând peste tot și 


VP - 70 


pentru o secundă mi s-a părut că l-am simţit din nou. Oftă 
exasperată. Înţelegi? Îmi pierd controlul. Unii încep să vadă 
chestii care nu-s. Eu încep să le miros. 

Șofă câţiva kilometri în tăcere. Se lăsase din nou ceata, așa 
că porni ștergătoarele. La finalul fiecărui arc descris, acestea 
scoteau un scrâșnet mic. Ea nu părea să-l remarce. 

Gurney o studia. Hainele îi erau elegante, dar sobre. Avea 
trăsături armonioase, ochi întunecațţi și gură frumoasă. Părul îi 
era castaniu și lucios. Tenul luminos avea o ușoară tentă 
măslinie, mediteraneeană. Era o tânără femeie frumoasă, plină 
de idei, plină de ambiţie, dar nu și plină de sine. Și era 
deșteaptă. Asta era partea care-i plăcea cel mai mult lui Gurney. 
Era însă curios cum putuse o persoană așa deșteaptă să se 
încurce cu un tip cu atâtea probleme ca Robby. 

— Mai povestește-mi ceva despre Meese asta! 

Lui Kim îi luă atât de mult să răspundă, încât el crezu că nu-l 
auzise. 

— Ți-am spus c-a fost scos dintr-o familie de demenţi și a 
trecut printr-o serie de plasamente. Poate că unii rămân 
zdraveni după o experienţă ca asta, dar cei mai mulţi nu. N-am 
știut niciodată amănuntele. Știam numai că părea diferit. 
Foarte! Poate chiar puţin periculos. Șovăi. Connie nu l-a plăcut și 
cred că și asta i-a sporit farmecul. 

— Asta te-a făcut să-l placi? 

— Cred că ea îl detesta, iar eu îl plăceam din unul și același 
motiv: ne amintea de tata. Tata era cam excentric și avea un 
trecut tulbure. 

„Tata”. Din când în când, cuvântul ăsta avea puterea de a 
stârni un val de tristeţe în sufletul lui Gurney. Sentimentele 
despre propriul lui tată erau contradictorii și în mare parte 
reprimate. La fel și sentimentele despre el însuși ca părinte: 
tatăl a doi băieţi, unul viu și altul mort. Când emoția începu să 
pălească, încercă să grăbească procesul mutându-și atenţia 
către alt aspect al proiectului lui Kim, ceva care să-l distragă. 

— Începuseși să-mi povestești la telefon despre contactul tău 
cu Max Cilinter și că ţi s-a părut ciudat. Cred că ăsta a fost 
cuvântul pe care l-ai folosit. 

— Foarte pătimaș. De fapt, mai mult decât pătimaș. 

— Cât de mult? 

— Mult mai mult. Mi s-a părut paranoic. 


VP -71 


— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— Privirea lui. Aerul ăla gen „știu multe secrete îngrozitoare”. 
Mi-a tot spus că habar n-am în ce mă bag, că-mi pun viaţa în 
pericol, că Bunul Păstor este încarnarea răului. 

— Pare să te fi impresionat. 

— Așa-i. „Încarnarea răului” sună ca un clișeu, dar el l-a făcut 
să pară real. 

După câţiva kilometri, GPS-ul lui Kim îi sfătui să părăsească 
Route 28 pe la ieșirea către Boiceville. Urmară cursul unui pârâu 
plin de cataracte și umflat de zăpada topită, până ajunseră pe 
Mountainside Drive, un drum ascendent în ac de păr care 
străbătea o pădure abruptă de conifere. Asta îi aduse pe strada 
Falcon's Nest. Plăcuţele cu adrese erau amplasate lângă 
intrările unor alei ce duceau spre case ascunse vederii în spatele 
coniferelor dese sau ale zidurilor înalte de piatră. Fiecare alee se 
afla, după aprecierea lui Gurney, la un mai puţin de patru sute 
de metri de cel mai apropiat vecin. Ultimul număr de pe stradă 
era Doisprezece, scris cu litere de mână pe o placă de alamă 
fixată pe unul dintre cei doi stâlpi de piatră neșlefuită ce 
încadrau intrarea aleii. În vârful fiecărui stâlp era câte o piatră 
rotundă, mare cât o minge de fotbal, și pe fiecare minge stătea 
cocoțat un vultur sculptat în piatră, cu aripile deschise 
amenințător și cu ghearele scoase. 

Kim coti pe aleea elegantă pavată cu piatră cubică și șofă 
încet printr-un tunel din rododendroni uriași. Apoi tunelul se 
deschise, aleea se lăţi și se pomeniră în fața casei lui Rudy Getz, 
o clădire colțuroasă din sticlă și beton care nu părea deloc 
primitoare. 

— Asta este, zise Kim agitată când opri în faţa scării în 
consolă ce ducea către o ușă metalică. 

Coborâră amândoi din mașină, urcară treptele și tocmai 
dădeau să bată la ușă, când li se deschise. Bărbatul care-i 
întâmpină era scund și îndesat, cu piele palidă, păr cărunt care 
se rărea și ochi înfundați în orbite. Purta blugi negri, tricou negru 
și sacou sport din olandă alb-gălbuie. Tinea în mână o băutură 
incoloră într-un pahar mic și gros. Îi reaminti lui Gurney de un 
producător de filme porno. 

— Hei, mă bucur să te văd! îi zise el lui Kim cu cordialitatea 
unei șopârle gila somnoroase. Îl privi pe Gurney, iar gura i se 


5 Specie veninoasă de șopârlă care trăiește în regiunile deșertice din SUA. 
VP- 72 


lăţi într-un zâmbet inexpresiv. Probabil că tu ești faimosul ei 
consilier poliţist. O plăcere. Intraţi! 

Se trase îndărăt, gesticulând cu paharul către interiorul casei. 
Se uită cu ochi mijiţi la cerul gri. 

— Neîndurătoare vreme, este? 

Interiorul casei afișa o modernitate la fel de agresivă și de 
colțuroasă ca exteriorul: predominau pielea, metalul, sticla, 
culorile reci și podelele albe din lemn de stejar. 

— Ce bei, detectivule? 

— Nimic. 

— Nimic. Bine. Și tu, domnișoară Corazon? 

Pronunță numele cu un accent spaniol exagerat care, în 
combinaţie cu zâmbetul lui, era ca o mângâiere obscenă. 

— Poate niște apă? 

— Apă. 

El încuviință, repetând cuvântul ca și cum fata făcuse un 
comentariu interesant, și nu o solicitare. 

— Bun. Intraţi, luaţi loc! 

Mâna cu paharul le indică un spaţiu de relaxare din faţa unei 
ferestre mari ca de catedrală. In timp ce vorbea, o tânără în 
costum negru și mulat de dansatoare traversă încăperea plutind 
pe patine cu rotile nefiresc de silenţioase și dispăru printr-o ușă 
aflată în peretele din spate. 

Getz îi conduse către cele șase scaune din aluminiu cromat 
din jurul unei măsuţe ovale de cafea, în timp ce gura i se 
întindea într-o expresie ce aducea a zâmbet, dar era șocant de 
lipsită de căldură. 

După ce se așezaseră la măsuţa joasă, fata cu patine traversă 
camera în direcția opusă și dispăru pe altă ușă. 

— Claudia, anunță Getz făcând cu ochiul, ca și cum le 
dezvăluise un secret. E drăguță, nu? 

— Cine e? întrebă Kim care părea șocată de apariţie. 

— Nepoata mea. Stă la mine un timp. li place să patineze. Se 
opri o clipă. Dar suntem aici pentru afaceri, corect? Zâmbetul îi 
pieri ca și când timpul rezervat flecărelii se încheiase. Deci, am 
vești bune pentru tine. Orfanii crimei a obţinut un scor 
excepţional în sondajele făcute pe publicul nostru. 

Kim părea mai degrabă nedumerită decât mulţumită. 

— Sondaje? Păi cum ați... 

Getz o întrerupse: 


VP-73 


— Avem un sistem patentat de măsurare a potenţialului 
viitoarelor emisiuni. Producem un fragment reprezentativ din 
spectacol, îl prezentăm în formă de podcast unui eșantion 
reprezentativ de public și obținem feedback online în timp real. 
Previziunile lui s-au dovedit supereficiente. 

— Dar ce material ai folosit? Interviurile mele cu Ruth și Jimi? 

— Fragmente. Fragmente reprezentative. Plus niște informații 
suplimentare despre cadrul general. 

— Dar interviurile alea fuseseră filmări de amator. Nu mă 
gândisem să le... 

Getz se aplecă spre Kim pe deasupra măsutţei. 

— Treaba-i că așa-zisul aspect amatoricesc al filmărilor s-a 
dovedit a fi perfect în cazul de faţă. Uneori aspectul ăsta de 
producţie cu buget redus e exact ce trebuie. Vădește onestitate. 
Ca personalitatea ta. Onestă. Deschisă. Tânără. Inocentă. Vezi, 
ăsta-i un alt lucru pe care publicul-test ni l-a spus. N-ar trebui 
să-ți zic asta, dar o fac. Pentru că vreau să ai încredere în mine. 
Oamenii te iubesc. Te iubesc pur și simplu. Cred, așadar, că ne 
așteaptă un viitor frumos. Tu ce crezi? 

Kim îl privea cu ochii mari și cu gura căscată. 

— Nu știu. Adică... ei au văzut doar o bucăţică din interviu? 

— Infășurat într-un ambalaj de explicaţii, perspectivă... cum 
am face-o și în documentarul propriu-zis. Conceptul de testare 
al podcastului cu acces restrâns e conceput ca un program de o 
oră, compus din patru proiecte ale unor potenţiale emisiuni... 
câte treisprezece minute de fiecare. În cazul ăsta l-am inclus pe 
al tău, plus alte trei emisiuni pe care le luăm în calcul. Conceptul 
de testare se cheamă Pe ecran sau la gunoi. Unii cred că-i o 
cruzime, dar avem un motiv întemeiat pentru asta. E visceral. 
Getz pronunţă cuvântul cu ardoare, pe un ton scăzut, aproape 
respectuos. Vrei să știi adevăratul secret al succesului RAM? 
Ăsta este! E visceral, În vremurile de odinioară, televiziunile 
credeau că știrile erau știri și divertismentul era divertisment. 
Din care cauză canalele lor de știri pierdeau bani. Stăteau pe o 
mină de aur și habar n-aveau. Credeau că știrile trebuie să fie 
fapte în stare pură, prezentate în cel mai plictisitor mod cu 
putinţă. 

Clătină indulgent din cap în fața capacităţii omenirii de a se 
induce singură în eroare. Gurney zâmbi. 

— In mod evident, se înșelau complet. 


VP - 74 


Getz îl ţintui cu degetul, ca un profesor care atrage atenţia 
clasei asupra unui elev strălucit. 

— Evident! Știrile sunt viaţă, și viaţa este emoție, iar emoția e 
viscerală. Dramă, sânge, triumf, lacrimi. Nu e vorba despre un 
cretin înţepat citind fapte și cifre la rece. E vorba despre 
conflict. Este despre du-te-n mă-ta!... Ba nu, du-te tu-n mă-ta!... 
Cui mă-ta crezi tu că-i spui să se ducă-n mă-sa? Bam! Bam! 
Bam! Scuzați-mi limbajul, dar mă înțelegeți? 

— Limpede ca lumina zilei, zise Gurney. 

— De-aia numim programul în care ne testăm emisiunile Pe 
ecran sau la gunoi. Pentru că asta preferă oamenii. Alegerile 
simple. Puterea. Ca împăratul privind în jos către gladiator. 
Degetu-n sus, și gladiatorul trăiește. Degetu-n jos, și moare. 
Oamenilor le plac lucrurile în alb și negru. Cenușiul le dă dureri 
de cap. Nuanţele le provoacă grețuri. 

Kim clipi și înghiţi în sec. 

— Și... Orfanii crimei a primit degetu-n sus. 

— Ditamai degetul și foarte sus! 

Kim începu o altă întrebare, dar Getz o întrerupse, 
continuându-și propria idee: 

— Foarte sus. Ceea ce mă satisface la nivel personal. Karma, 
cerc complet! Pentru că felul în care am tratat noi subiectul 
crimelor Bunului Păstor este ceea ce a catapultat RAM News pe 
culmi. Unde ne e locul. Ideea de a reveni la el acum, cu fix zece 
ani mai târziu, e perfectă. O simt până-n oase. Acum, ce ziceţi 
de un prânz fantastic? 

Ca la un semn, Claudia reveni ţinând în echilibru o tavă mare, 
pe care o puse pe măsuta de cafea. Părul ei ţepos de gel, pe 
care Gurney îl crezuse negru la prima vedere, se dovedi a fi 
albastru-închis, un albastru abia puţin mai întunecat decât ochii 
ei, care-i întâlniră pentru o clipă pe ai lui cu o franchețe 
tulburătoare. Se îndoia că fata ieșise din adolescenţă. Ea se 
răsuci pe vârful unei patine și traversă leneș încăperea, privind 
o singură dată peste umăr înainte să dispară. 

Pe tavă erau trei farfurii. Pe fiecare se afla un aranjament 
elegant și sofisticat conţinând sushi. Culorile erau frumoase, 
formele complicate. Niciunul dintre ingrediente nu-i era familiar 
lui Gurney și, din câte se părea, nici lui Kim, care studia farfuria 
alarmată. 

— Încă o capodoperă a lui Toshiro, zise Getz. 


VP -75 


— Cine-i Toshiro? întrebă Kim. 

Ochii lui Getz scânteiară. 

— E un trofeu. L-am furat dintr-un restaurant tare de sushi din 
oraș. 

Luă una dintre bucățelele colorate de pe farfuria cea mai 
apropiată și și-o vâri în gură. 

Gurney îi urmă exemplul. Gustul era neidentificabil, dar 
surprinzător de delicios. 

Kim, care părea să-și mobilizeze resursele de curaj, încercă și 
ea o bucată, relaxându-se vizibil după ce mestecase câteva 
secunde. 

— Minunat, zise ea. Deci acum e bucătarul tău personal? 

— Una dintre recompense. 

— Probabil ești foarte bun la ceea ce faci, zise Gurney. 

— Sunt foarte bun când e vorba să ghicesc ce-i va cădea cu 
tronc publicului. Getz făcu o pauză, apoi adăugă, cu aerul că de 
abia atunci îi venise ideea: Talentul meu e să recunosc talentul. 

Gurney încuviinţă neutru, intrigat de nerușinarea cu care 
omulețul se lăuda pe sine. 

Kim părea nerăbdătoare să mute discuţia înapoi către Orfani. 

— Mă întrebam... din Pe ecran sau la gunoi aţi aflat ceva ce ar 
trebui să iau în calcul pentru următoarele interviuri? 

EI îi aruncă o privire vicleană. 

— Tu continuă să faci ceea ce faci. Inocenta ta naturală e un 
atu. Nu gândi prea mult. Asta deocamdată. Pe termen lung, 
miros o oportunitate de a extinde emisiunea și o oportunitate de 
a-i face o continuare. Conceptul Orfanilor are un impact 
emoţional puternic. Bate mult dincolo de cele șase familii ale 
victimelor Bunului Păstor. Se poate extinde cu ușurință la 
familiile altor victime ale unor omoruri. E o franciză naturală, 
așa că probabil o vom putea continua. Dar duce și la un al doilea 
concept: abordarea prin prisma faptului că sunt crime 
nerezolvate. Acum avem ambele chestii împletite. Ai suferința 
familiilor, așa-i? Dar ai și un ucigaș neprins, lipsa unui 
deznodământ psihologic. Așa că mă gândesc ca, dacă Orfanii îşi 
vor pierde din elan, să mutăm accentul. Mă gândesc la o 
continuare - Când Justiția doarme - o nouă emisiune în care să 
mutăm accentul pe nedreptatea crimelor nerezolvate. Pe 
nedreptatea durabilă. 

Getz se lăsă pe spate în scaun și o privi cum absoarbe totul. 


VP - 76 


Ea părea nesigură. 

— Ar... putea ieși ceva... cred... 

Getz se aplecă spre ea: 

— Uite, înțeleg ideea ta: abordarea emoţională, durerea, 
suferința, pierderea. E numai o chestiune de a echilibra balanţa. 
Sezonul unu: punem mai mult accent pe durere-suferinţă. 
Sezonul doi: mai mult accent pe crimele nerezolvate. Și acum 
tocmai mi-a venit altă idee. Așa, din senin, uitându-mă la tipul 
ăsta de-aici. 

Arătă către Gurney, cu scânteierea proaspetei descoperiri 
luminându-i ochii înfundaţi în orbite. 

— Ascultaţi aici: gândesc și eu cu voce tare, dar... cum vi s-ar 
părea să fiţi cea mai nouă echipă de reality-show a Americii? 

Kim îl privi cu un aer în același timp entuziasmat și nedumerit. 
Getz detalie: 

— Văd aici o tensiune dramatică naturală. Două personalităţi 
savuros de contrastante. Copila emotivă căreia-i pasă numai de 
victime, de suferinţă, într-un parteneriat de tip dragoste-ură cu 
polițistul cu ochi de oţel căruia îi pasă numai să facă o arestare 
și sa-nchidă cazul. Are viaţă. E visceral! 


Capitolul 9 


Un Orfan reticent 


— La ce te gândești? întrebă Kim aruncându-i o privire 
nervoasă lui Gurney în timp ce schimba din nou viteza 
ștergătoarelor de parbriz. 

Tocmai traversaseră digul lacului Ashokan și se îndreptau 
către sud, spre Stone Ridge. Era abia trecut de ora 14. După- 
amiaza rămăsese cenușie și sporadic ceţoasă. 

Văzându-l că nu răspunde, ea adăugă: 

— Pari supărat. 

— Ascultându-l pe partenerul tău de afaceri, mi-am amintit 
cum a gestionat RAM cazul Bunului Păstor. Cred că tu nu-ți 
amintești. Mă îndoiesc că la treișpe ani te uitai la știri. 

Tânăra clipi și privi drumul ud dinaintea ei. 

— Cum l-au gestionat? 


VP - 77 


— Materiale gândite să aţâţe frica non-stop. Îi tot dădeau 
porecle trăgătorului: Nebunul cu Mercedesurile, Nebunul de la 
Miezul Nopţii, Ucigașul Nocturn, până când el a trimis manifestul 
ăla semnat „Bunul Păstor”. După asta, numai așa i-au zis. RAM 
s-a concentrat pe mesajul anti-lăcomie al manifestului și a- 
nceput să alimenteze panica, susținând că crimele erau 
începutul unei revoluţii, o campanie de gherilă socialistă 
împotriva Americii și a capitalismului. Nebunie curată. Douăzeci 
și patru de ore pe zi aveau tot soiul de așa-ziși „experți” care 
băteau câmpii, înșirând tot felul de scenarii oribile, delirând 
despre ce s-ar fi putut întâmpla și despre posibilele conspirații 
din umbră. Aveau „consilieri pe probleme de securitate” care 
spuneau că venise vremea ca fiecare american să poarte armă: 
un pistol în casă, un pistol în mașină, un pistol în buzunar. Că 
venise vremea să nu-i mai cocoloșim pe criminalii antiamericani. 
Că venise vremea să punem capăt „drepturilor infractorilor”. 
Chiar și după ce crimele au încetat, RAM a continuat să bată 
monedă pe ele. A continuat să vorbească despre un război de 
clasă, care momentan se domolise, dar avea în mod sigur să 
reizbucnească și mai cumplit. A ţinut-o tot așa încă un an și 
jumătate. Misiunea finală a RAM-ului era foarte clară: să 
provoace cât mai multă panică publică și mânie, pentru 
audienţă și venituri din publicitate. Mai trist este că i-a mers. 
Felul în care a tratat subiectul Bunului Păstor a creat modelul 
senzaționalist de știri la modă azi printre televiziunile prin cablu: 
dezbateri tembele, amplificarea conflictului, teorii scârboase ale 
conspirației, glorificarea indignării și explicaţiile bazate pe 
învinovăţirea cuiva. Și Rudy Getz pare cum nu se poate mai 
fericit să-și asume meritul pentru asta. 

Kim își încleștase mâinile pe volan. 

— Vrei să spui că-i un ins cu care n-ar trebui să am de-a face? 

— Nu spun nimic despre Getz care să nu fi fost evident în 
timpul întâlnirii pe care tocmai am avut-o. 

— Dacă ai fi în locul meu, tu ai lucra cu el? 

— Ești suficient de deșteaptă ca să știi că întrebarea asta n- 
are niciun sens. 

— Ba da, are. lmaginează-ţi că ai fi în situaţia în care mă aflu 
eu. 

— Mă întrebi ce decizie aș lua dacă nu aș fi eu - cu experienţa 
mea, cu sentimentele și gândurile mele, cu familia mea, cu 


VP - 78 


priorităţile mele, cu viața mea. Nu pricepi? Viaţa mea nu are 
cum să mă pună în situaţia în care ești tu. E ilogic să sustii 
altceva. 

ÎI privi nedumerită. 

— De ce ești atât de furios? 

Întrebarea îl luă prin surprindere. Avea dreptate. Chiar era 
furios. Ar fi fost ușor să spună că reptilele imorale ca Getz îl 
înfuriau, că transformarea televiziunilor de știri din surse relativ 
inofensive în motoare cinice de polarizare a opiniei publice îl 
înfuria, că transformarea crimelor în divertisment îl înfuria. Dar 
se cunoștea suficient de bine ca să știe că motivele exterioare 
de enervare erau adesea scuze pentru unele ascunse. 

Un ins înțelept îi spusese cândva: „Furia e ca o geamandură la 
suprafaţa apei”. Motivul pentru care crezi că ești furios e numai 
vârful aisbergului. Trebuie să urmezi lanţul până în adâncuri ca 
să descoperi de ce anume e legat, ce îl ţine la un loc. 

Decise să urmeze lanţul. Se întoarse către Kim. 

— De ce m-ai luat cu tine la întâlnirea asta? 

— Ți-am explicat. 

— Vrei să zici că eram acolo ca să mă uit peste umărul tău? 
Ca să observ? 

— Și să-mi spui ce părere ai despre ce-ai văzut, despre felul în 
care am gestionat situaţia. 

— Nu-ţi pot evalua performanța dacă nu știu care era scopul 
tău. 

— N-am avut niciun scop! 

— Nu mai spune! 

Se răsuci către el. 

— Vrei să zici că sunt mincinoasă? 

— Fii atentă la condus! 

Vocea lui era severă, vocea unui părinte. Când ea își întoarse 
privirea spre drum, Gurney continuă. 

— Cum se face că Rudy Getz nu știa că m-ai angajat numai 
pentru o zi? De ce credea că sunt mai implicat în chestia asta 
decât sunt? 

— Nu știu. Eu nu i-am zis nimic de genul ăsta. 

Strânse din buze. Gurney avu impresia că încerca să nu 
plângă. Îi zise calm: 

— Vreau să-mi spui toată povestea. Vreau să știu de ce sunt 
aici. 


VP - 79 


Kim încuviință aproape imperceptibil, dar mai trecu un minut 
înainte să-i răspundă. 

— După ce îndrumătorul meu i-a trimis lui Rudy Getz 
propunerea mea și primele interviuri, lucrurile au început să se 
miște foarte repede. Nu m-am gândit c-o s-o accepte și, când a 
făcut-o, m-am panicat. Mi se oferea ocazia asta uriașă și n-am 
vrut să-mi fie luată. Mi-a trecut prin minte că poate oamenii de 
la RAM o să se trezească brusc și o să zică: „Fata asta are numai 
douăzeci și trei de ani. Ce știe ea despre crime? Ce știe ea în 
general?” Eu și Connie ne-am gândit că ar fi dat mai bine dacă 
ar fi fost implicat cineva cu experienţă, un expert adevărat. 
Amândouă ne-am gândit la tine. Connie a spus că nimeni nu știe 
mai multe decât tine despre crimă și că articolul ăla pe care l-a 
scris despre tine te-a făcut oarecum celebru. Așa c-ai fi fost 
perfect. 

— l-ai arătat articolul lui Getz? 

— Cred că l-am pomenit ieri, când l-am sunat ca să-i spun c-ai 
acceptat să mă ajuţi. 

— Și cu Robby Meese cum e treaba? 

— Ce-i cu el? 

— Sperai c-o să te ajut să te descotorosești de el? 

— Poate. Poate că mi-e mai frică de el decât recunosc. 

Îndelungata experienţă de poliţist a lui Gurney îl învățase că 
prefăcătoria avea multe măști, unele mai complicate, altele 
niște încropeli, dar că adevărul este gol și succint. In ciuda 
complexităţii vieţii, adevărul e de obicei simplu. El simți 
simplitatea aceea în vocea lui Kim. Îl făcu să zâmbească. 

— Deci ar trebui să fiu consultantul tău specializat în crime, 
detectivul celebru, garantul credibilităţii, partenerul tău de 
emisiune și bodyguardul tău împotriva iubitului care te 
hărţuiește. Mai e ceva? 

Ea șovăi. 

— Dacă tot am fost dată în vileag ca fiind o idioată 
manipulatoare, ar trebui să mai mărturisesc încă o speranţă 
nebunească. Mă gândeam că prezenţa ta la întâlnirea la care 
mergem acum - cu Larry Sterne - l-ar putea convinge să 
participe. 

— De ce? 

— O să sune stupid de-a binelea. Mă gândeam că, tu fiind un 
criminalist faimos, el ar putea crede că se reia căutarea 


VP - 80 


criminalului și atunci speranţa de a-l vedea prins l-ar putea 
determina să participe la emisiune. 

— Deci, pe lângă toate celelalte, ar trebui să mai fiu și 
specialistul tău în cazuri nerezolvate, pornit pe urma Bunului 
Păstor? 

Ea oftă. 

— O prostie, nu-i așa? 

Gurney nu-i răspunse și nici fata nu insistă. 

Undeva deasupra în văzduhul acoperit de nori, vuietul unui 
elicopter deveni mai puternic, apoi mai slab, pe urmă se stinse. 

e 

În contrast cu vulturii teatrali ai lui Rudy Getz, aleea casei lui 
Larry Sterne era marcată de o simplă cutie poştală aflată lângă 
o deschidere în zidul jos din pietre nefasonate. Casa, o vilă din 
piatră în stilul secolului al XVIII-lea, tipică zonei, era situată în 
spate, la capătul unei peluze de șaizeci de metri. Kim parcă 
Miata în faţa unui garaj separat de casă. 

Când ajunseră la ușa de la intrare, o găsiră deschisă. Bărbatul 
care stătea în prag era de statură și constituție medie și părea 
să aibă între treizeci și cinci și patruzeci de ani. Purta tricou de 
golf, un cardigan șifonat, pantaloni lejeri și niște pantofi sport ce 
păreau scumpi, toate în nuanţe de bej care se asortau perfect 
cu părul lui castaniu-deschis. 

Din câte își amintea Gurney, conform informaţiilor din dosarul 
albastru al lui Kim, Larry Sterne era un stomatolog de top, ca și 
victima, tatăl lui, a cărui afacere o preluase. 

— Mă bucur să te revăd, Kim, spuse el zâmbind. Dumnealui e 
detectivul Gurney? 

— La pensie, sublinie Gurney. 

Sterne încuviință amabil, mulțumit parcă de precizare. 

— Intraţi, o să folosim încăperea asta. 

În timp ce vorbea, îi conduse într-un salon luminos cu 
podeaua din scânduri late și cu mobilier vechi și de bun-gust. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, Kim, dar nu prea am timp 
astăzi, așa că sper că putem trece direct la subiect. 

Se așezară pe fotolii aranjate în jurul covorului rotund din fața 
unui șemineu. Tăciunii încă roșiatici răspândeau o căldură 
plăcută. 

— Știu ce părere aveţi despre RAM News, spuse Kim cu 
onestitate, dar am simţit că era important să încerc să vă 


VP - 81 


combat obiecțiile încă o dată. 

Sterne zâmbi răbdător. li vorbi ca unui copil. 

— Sunt întotdeauna dispus să te ascult. Sper că și tu vei fi 
dispusa să mă asculţi pe mine. 

Blândeţea vocii lui îi aminti lui Gurney de cineva, fără să 
poată preciza de cine anume. 

— Sigur că da, zise Kim nu prea convingător. 

Sterne se aplecă puţin înainte - întruchiparea atenţiei 
politicoase. 

— Tu prima. 

— OK. Unu, eu voi fi persoana responsabilă pentru formatul și 
stilul emisiunii, așa că nu veţi avea de a face cu un trust media 
fără chip. Eu voi conduce interviurile, eu voi pune întrebările. 
Doi, copiii victimelor - oameni ca dumneavoastră - vor asigura 
nouăzeci și cinci la sută din conţinutul emisiunii. Tot ce contează 
sunt răspunsurile dumneavoastră la întrebările mele. Substanţa 
emisiunii va consta aproape în întregime din răspunsurile date. 
Trei, eu nu am alt interes decât adevărul - care a fost 
adevăratul impact al crimei asupra unei familii. Patru: RAM News 
poate avea agenda sa, dar în cazul ăsta nu reprezintă decât 
canalul de comunicare. Ei sunt mediul. Dumneavoastră sunteți 
mesajul. 

Sterne îi zâmbi răbdător. 

— Foarte elocvent, Kim, dar grijile mele nu s-au risipit. O să- 
mprumut și eu tehnica asta a numărătorii de la tine ca să 
subliniez ce am de zis. Unu: RAM nu este o organizaţie de 
treabă, ci ilustrează tot ce e în neregulă cu mass-media în zilele 
noastre. Au devenit portavocea celor mai dezgustătoare 
comportamente ale societății, care produc cele mai adânci falii. 
Glorifică agresivitatea și prezintă ignoranţa drept virtute. Chiar 
dacă prioritatea ta este redarea adevărului, ea nu este și 
prioritatea celor de acolo. Doi: au mai multă experiență în a 
manipula persoane ca tine decât ai tu în a te descurca cu 
persoane ca ei. Nu există nicio șansă reală să păstrezi controlul 
asupra emisiunii. Știu că le ceri participanţilor să semneze niște 
contracte de exclusivitate cu tine, dar să nu te miri dacă RAM va 
găsi o cale să le eludeze. Trei: chiar dacă RAM nu ar avea o 
agendă toxică, tot te-aș sfătui să renunţi la proiectul tău. Are o 
premisă interesantă, dar are și potenţialul de a provoca multă 
suferinţă. Prețul lui depășește recompensele sale. Ai intenţii 


VP - 82 


bune, însă bunele intenţii pot provoca suferință, mai ales când 
expui în public sentimente private. Patru: experienţa mea 
personală rămâne în continuare, după toţi anii ăștia, o dovadă 
vie a tot ce ţi-am spus adineauri. Am mai făcut aluzie la asta, 
Kim, dar poate ar trebui să-ţi dau mai multe detalii. Acum 
nouăsprezece ani, când eram la facultatea de stomatologie, o 
prietenă apropiată de la altă universitate a fost ucisă. Imi aduc 
aminte abordarea mediatică - isterică, superficială, ieftină, 
dezgustătoare de-a dreptul. Și complet tipică. Adevărul trist este 
că  imperativele subterane ale mass-media ca afacere 
favorizează producţia de gunoaie. Piaţa pentru mizerii e mai 
mare decât piaţa pentru comentarii sensibile și inteligente. lată 
un curs de economie mass-media de bază! 

O mai ţinură așa un timp, reafirmând amândoi idei pe care le 
mai spuseseră, tăișul dezacordului lor fiind tocit de cordialitate. 
Discuţia se încheie când Sterne se uită la ceas și își ceru scuze 
că nu mai putea continua. 

— Faceţi naveta de aici ca să vă practicaţi meseria în oraș? îl 
întrebă Gurney. _ 

— Doar o zi, două pe săptămână. In prezent, fac foarte puţine 
consultaţii. Cabinetul a devenit o corporație stomatologico- 
medicală cu greutate și sunt mai degrabă președintele 
consiliului de administraţie decât un dentist propriu-zis. Am fost 
binecuvântat cu parteneri buni și manageri eficienţi. Așa că-mi 
petrec timpul, implicându-mă în organizaţii medicale și 
stomatologice externe - caritate și altele asemenea. In privinţa 
asta sunt un tip foarte norocos. 

— Larry dragă... 

În ușa salonului se ivi o blondă înaltă, bine proporţionată și cu 
ochi migdalaţi care își arătă ceasul delicat din aur de la 
încheietură. 

— Da, Lila, știu. Oaspeţii mei tocmai plecau... 

Ea zâmbi și se retrase. 

Sterne îi conduse pe Kim și Gurney până la ieșire, sfătuind-o 
în tot acest timp pe fată să își păstreze mintea deschisă și să 
țină legătura cu el. Când dădu mâna cu Gurney, zâmbi politicos 
și zise: 

— Sper ca la un moment dat să avem prilejul să discutăm 
despre cariera dumneavoastră de poliţist. Din articolul mamei 
lui Kim, pare de-a dreptul fascinantă. 


VP - 83 


Abia atunci Gurney își dădu seama de cine îi amintea omul. 
De domnul Rogers. 
De domnul Rogers cu soția sa din haremul unui sultan. 


Capitolul 10 


O părere radical diferită 


La sfârșitul aleii lui Sterne, Kim opri mașina înainte să iasă pe 
șosea, deși nu era trafic. 

— Înainte să mă întrebi, îl anunţă ea pe un ton confesiv, 
răspunsul este „da”. Când am stabilit întâlnirea și i-am spus că o 
să mă-nsoțţești, i-am dat linkul către articolul lui Connie. 

Gurney nu zise nimic. 

— Te-ai supărat c-am făcut asta? 

— Am senzaţia c-am nimerit în toiul unor săpături 
arheologice. 

— Cum așa? 

— Tot continuă să apară mici crâmpeie de informaţii legate de 
situaţia asta. Mă întreb ce urmează. 

— Nu urmează nimic. Așa era jobul tău? 

— Așa cum? 

— Semăna cu niște săpături arheologice? 

— Într-un fel, da. 

De fapt, imaginea asta îi răsărea în minte adesea: 
descoperirea pieselor de puzzle, înșirarea lor, studierea formelor 
și texturilor, îmbinarea lor la nimereală, în căutare de tipare. 
Uneori aveai tot timpul din lume. Cel mai adesea însă trebuia să 
te mişti repede: în cazul unui criminal în serie aflat în plină 
acţiune, de exemplu, când întârzierile în găsirea și interpretarea 
indiciilor puteau însemna noi crime, noi orori. 

Kim își scoase telefonul, îl privi și se uită la Gurney. 

— Știi, mă gândesc, dat fiind că nu-i nici măcar ora trei... ai 
putea să mai vii la o întâlnire înainte să te conduc acasă? Inainte 
ca bărbatul să apuce să răspundă, se grăbi să adauge: E-n 
drumul nostru, așa că n-o să ne ia prea mult timp. 

— La șase trebuie să fiu acasă. 

Nu era tocmai adevărat, dar voia să traseze o limită. 


VP - 84 


— Nu cred că-i o problemă. Tastă un număr, apoi duse 
telefonul la ureche și așteptă. Roberta? Sunt Kim Corazon. 

Un minut mai târziu, după cea mai scurtă conversaţie cu 
putinţă, Kim mulţumi și porniră la drum. 

— Asta n-a fost greu, zise Gurney. 

— Roberta a fost entuziasmată de ideea documentarului de 
când am luat legătura cu ea pentru prima oară. Nu se sfiește să- 
și exprime nici sentimentele, nici opiniile. Cu excepţia poate a 
lui Jimi Brewster, e cel mai agresiv participant. 

e 

Roberta Rotker locuia lângă localitatea Peacock, într-o casă 
de cărămidă ce arăta ca o fortăreață. Era așezată drept în 
centrul terenului unei ferme. Pajiştea fusese tunsă grosolan, 
pentru a simula gazonul. Nu existau copaci, tufișuri sau garduri 
vii. Proprietatea era înconjurată de un gard de plasă de sârmă, 
înalt de un metru optzeci. Dincolo de gard, pe stâlpi situaţi la 
intervale regulate, erau montate videocamere de supraveghere. 
Poarta solidă de la intrare era din categoria celor care glisează 
pe rotiţe, cu circuite electrice acţionate din interiorul casei. 

Când ajunseră în faţa ei, poarta se deschise. O alee asfaltată 
ducea în linie dreaptă către parcarea de ciment din faţa unui 
garaj de cărămidă pentru trei mașini. Locul avea un aer 
instituțional, ca un soi de casă conspirativă a unei agenţii 
guvernamentale. Gurney numără încă patru videocamere de 
supraveghere: două în colţurile fațadei garajului și două sub 
streșinile casei. 

Femeia care le deschise ușa avea un aer la fel de rece și de 
impersonal precum clădirea. Purta cămașă în carouri și 
pantaloni de culoare închisă. Tunsoarea scurtă a părului ei 
nisipiu n-o avantaja, accentuându-i și mai tare aparentul 
dezinteres faţă de aspectul fizic. Privirea pe care o aţinti asupra 
lui Gurney era fixă și neprietenoasă. li aminti de un poliţist, 
impresie întărită și de pistolul SIG Sauer de calibrul .9, prins la 
centură într-un toc din care putea fi scos rapid. 

Ea dădu mâna cu Kim în felul acela hotărât adoptat adesea de 
femeile care au meserii tradițional masculine. Când Kim îl 
prezentă pe Gurney și-i explică prezenţa prin faptul că era 
„consilier” de proiect, Roberta Rotker încuviinţă scurt din cap, se 
trase îndărăt și le făcu semn să intre. 

Clădirea era în stil colonial, cu un hol central, dar complet gol, 


VP - 85 


un pasaj pustiu care ducea de la ușa din față la ușa din dos. În 
stânga erau două uși și o scară. In dreapta erau trei uși, închise 
toate. Era o casă care nu-și dezvăluia cu ușurință secretele. 

Gurney și Kim fură conduși pe prima ușă din dreapta, într-un 
living mobilat doar cu strictul necesar, iar bărbatul o întrebă: 

— Faceţi parte din forţele de ordine? 

Roberta Rotker nu răspunse până nu închise bine ușa în urma 
lor. 

— În mod clar, zise ea. 

Era un răspuns neobișnuit. 

— Voiam să întreb dacă sunteţi angajată de o instituţie 
responsabilă cu menţinerea ordinii. 

— De ce vă interesează unde lucrez? 

Gurney zâmbi nevinovat. 

— Eram curios dacă arma de la centură e o obligație 
profesională sau o preferință personală. 

— Distincția este irelevantă. Răspunsul este afirmativ în 
ambele cazuri. Faceţi-vă comozi! 

Le indică o canapea cu perne tari, care îi aminti lui Gurney de 
cea din sala de așteptare a clinicii unde lucra Madeleine trei zile 
pe săptămână. După ce el și Kim se așezară, Roberta continuă: 

— Este o preferinţă personală, pentru că mă face să mă simt 
bine. Şi este și o obligaţie - starea lumii în care trăim ne obligă 
la asta. Cred că datoria oricărui cetăţean responsabil este să 
reacționeze faţă de realitatea înconjurătoare. Asta vă satisface 
curiozitatea? 

— Parţial. 

Ea îl fixă cu privirea. 

— Domnule detectiv, suntem în război! În război cu niște 
creaturi cărora le lipsește capacitatea noastră de a deosebi 
binele de rău. Dacă nu le omorâm noi pe ele, ne vor omori ele 
pe noi. Asta-i realitatea. 

Gurney reflectă, poate pentru a mia oară în viaţa lui, asupra 
felului în care emoția își crea o logică numai a ei, mânia dând 
naștere inevitabil certitudinilor. Una dintre cele mai mari ironii 
ale naturii umane este că cu cât suntem mai orbiți de patimile 
noastre, cu atât suntem mai convinși că vedem lucrurile clar. 

— Aţi fost poliţist, așa că știți despre ce vorbesc, continuă 
Rotker. Trăim într-o lume unde sclipiciul e scump și viața e 
ieftină. 


VP - 86 


Concluzia sumbră lăsă în urmă o tăcere întreruptă de Kim cu 
o veselie evident falsă. 

— Ah, apropo, voiam să-i povestesc lui Dave despre poligonul 
tău de tir. | l-ai putea arăta? Fac pariu că i-ar face plăcere. 

— De ce nu? zise Rotker fără șovăială, dar și fără entuziasm. 
veniţi! 

li conduse afară pe hol și apoi pe ușa din spate, lângă care se 
afla un ţarc pentru câini ce ocupa jumătate din lungimea casei. 
Patru rottweileri musculoși se porniră să latre cu furie, oprindu- 
se numai când stăpâna lor le strigă o comandă în germană. 

Dincolo de ţarcul câinilor, pe câmpul din spatele casei, se afla 
o clădire îngustă și fără ferestre care se întindea până la gardul 
din spate. Rotker descuie ușa metalică și aprinse luminile. 
lnăuntru se găsea un poligon de tir cu pistolul, cu un singur 
stand de tragere și o ţintă acționată mecanic. 

Femeia se apropie de masa înaltă până la brâu din capătul cel 
mai apropiat și apăsă comutatorul de pe peretele alăturat. O 
țintă nouă cu o siluetă umană stilizată desenată pe ea, atârnată 
deja pe suportul ei, începu să se deplaseze. Se opri în dreptul 
marcajului de opt metri. 

— Vă interesează, domnule detectiv? 

— Prefer să vă privesc, zise el zâmbind. Am presimţirea că vă 
pricepeți. 

Ea îi răspunse cu un zâmbet rece. 

— Suficient de bine pentru majoritatea cazurilor. 

Apăsă din nou comutatorul și ţinta începu să se îndepărteze. 
Se opri la capăt, lângă marcajul de cincisprezece metri. Rotker 
luă niște căști și o pereche de ochelari de protecţie dintr-un 
cârlig de lângă întrerupător, le puse și privi peste umăr către 
Gurney și Kim. 

— Scuze, dar nu mai am altele. De obicei nu am public. 

Işi scoase SIG-ul din toc, verifică încărcătorul, trase piedica și 
rămase câteva clipe nemișcată, cu capul plecat ca un înotător 
olimpic înaintea plonjonului. Apoi făcu ceva ce Gurney știu că nu 
avea să uite pentru tot restul vieții. 

Urlă. Un sunet animalic și plin de furie, astfel încât cuvântul 
care-l generase păru mai mult un trăsnet ce sfârteca încăperea 
decât o comunicare verbală. Urla „Futu-i!” și, urlând, ridică 
pistolul cu o mișcare bruscă, apoi, fără să pară că ţintește, trase 
toate cele cincisprezece gloanţe din încărcător în mai puţin de 


VP - 87 


patru secunde, după estimarea lui Gurney. 

După aceea cobori pistolul încet și îl puse pe masă, scoase 
căștile și ochelarii de protecţie și le agăţă din nou de perete. 
Acţionă comutatorul și ținta alunecă de la capătul intervalului 
până lângă masă. O desprinse grijulie și se întoarse, zâmbind 
placid și părând pe deplin stăpână pe sine. 

Ridică ţinta ca s-o vadă Gurney. Zona unde se ţintește în mod 
normal - centrul trunchiului - era neatinsă. De fapt, în toată 
silueta aceea de hârtie nu era nici urmă de glonţ cu o singură 
excepţie. 

Centrul frunţii fusese spulberat. 


Capitolul 11 


O continuare stranie 


Kim și Gurney erau în Miata, străbătând aproape inexistentul 
sătuc Peacock, în drum spre șoseaua districtuală ce avea să-i 
ducă, în cele din urmă, printr-o succesiune de dealuri și văi, în 
Walnut Crossing. Era abia trecut de ora 17, stratul gros de nori 
se subţia, iar ceața se risipise în sfârșit de tot. 

— Am fost mai șocat de spectacolul ăla decât tine, zise 
Gurney. 

Kim îi aruncă o privire apreciativă. 

— Ceea ce te-a făcut să tragi concluzia că l-am mai văzut? Ai 
dreptate. 

— Și de aceea i-ai sugerat să-mi arate poligonul de tragere? 
Ca să văd micul ei spectacol cu ochii mei? 

— Exact. 

— Ei bine, m-a impresionat. 

— Vreau să vezi tot. Sau măcar cât de mult ai timp să vezi. 

Amuţiră amândoi. Lui Gurney i se părea că văzuse deja 
destule. Era greu de crezut că primise telefonul lui Connie 
Clarke abia cu o dimineaţă în urmă. Închise ochii și încercă să 
pună ordine în puhoiul de observaţii și conversații. Era ametitor. 
Proiectul era straniu. Implicarea lui era stranie. 


Se trezi când Kim cotea pe un drum îngust care șerpuia în 
VP - 88 


susul muntelui, către casa lui. 

— Dumnezeule! N-am vrut să adorm. 

— Somnul e bun, zise ea părând obosită și serioasă. 

Trei căprioare urcară în fugă un taluz chiar în faţa lor. 

— Ai lovit vreodată vreuna? întrebă fata. 

— Da. 

Ceva din tonul lui o făcu să-l privească curioasă. 

Se întâmplase cu șase luni în urmă. O căprioară traversase 
Route 10 ieșind din pădurea din stânga drumului, cu mult 
înaintea lui, îndreptându-se către câmpul din dreapta. Chiar 
când trecea prin locul pe unde traversase ea, ieduţul i se 
repezise înaintea mașinii. 

Tresări la amintirea încă vie a bufnetului. 

Trăsese pe margine. Oprise. Se întorsese. Trupușorul mic era 
contorsionat. Ochii - deschişi și fără viaţă. Căprioara stătea 
nemișcată pe câmp, privind îndărăt. În așteptare. Mai simţea și 
acum tristețea și oroarea care-l copleșiseră. 

Kim șofă pe lângă o fermă prăpădită de pe un deal, cu vreo 
zece vaci amărâte și cinci mașini ruginite. 

— Ești în relaţii amicale cu vecinii? întrebă ea. 

Gurney scoase un sunet între râs și geamăt. 

— Cu unii da, cu alţii nu. 

Peste o jumătate de kilometru, se ivi hambarul lui roșu aflat la 
capătul drumului, lângă heleșteu. 

— Oprește și lasă-mă aici, zise el. Vreau să traversez pășunea 
pe jos. O să mă trezească și-o să-mi limpezească mintea. 

Ea se încruntă. 

— larba pare udă. 

— Nu contează. Când o să ajung acasă, o să-mi dau jos 
pantofii. 

Fata trase în faţa ușii hambarului și opri motorul, continuând 
să ţină mâna pe cheile din contact cu un aer straniu, preocupat. 

În loc să coboare din mașină, el rămase așteptând, simțind că 
ea avea ceva de zis. 

— Deci..., începu Kim, apoi se opri și o luă de la capăt. Deci... 
cum procedăm mai departe? 

Gurney ridică din umeri. 

— M-ai angajat pentru o zi. Ziua s-a terminat. 

— Există șansa să te mai angajez pentru încă una? 

— Și ce să fac? 


VP - 89 


— Să vorbeşti cu Max Clinter? 

— De ce? 

— Pentru că nu reușesc să-l înţeleg. Pare să știe ceva despre 
cazul Bunului Păstor. Ceva cumplit. Dar nu-mi dau seama dacă 
știe cu adevărat ceva sau e doar o nebunie, un soi de delir. Am 
crezut că poate, ţinând cont de experienţa voastră comună ca 
polițiști, va fi mai direct cu tine, mai ales dacă n-aș fi eu acolo, ci 
numai voi doi, discutând ca de la polițist la poliţist. 

— Unde locuiește? 

— O s-o faci? O să discuţi cu el? 

— N-am zis așa ceva. Te-am întrebat unde locuiește. 

— Pe lângă lacul Cayuga. Destul de aproape de locul urmăririi 
lui dezastruoase cu mașina. De-asta mă și tem că-i lipsește o 
doagă. 

— Pentru că vrea să locuiască acolo? 

— Din pricina motivului pentru care vrea să locuiască acolo. 
Spune că ăla-i locul unde el și Bunul Păstor și-au încrucișat pașii 
și unde karma îi va face să se întâlnească din nou. 

— Și ăsta-i tipul cu care vrei să vorbesc? 

— Diliu, nu? 

Gurney îi spuse că se va gândi la asta. 

— Îți promit c-o să ţi se pară... interesant. 

— Mai vedem. O să te anunț. 

Cobori din mașinuţța ei, apoi o urmări cum întoarce și pornește 
înapoi pe drumul îngust. 

Scurta plimbare de-a curmezișul pășunii se dovedi un 
adevărat răgaz față de restul zilei, năpădindu-l cu aromele 
primăverii timpurii: mirosul plăcut al pământului reavăn, aerul 
suficient de curat ca să-ţi purifice sufletul și să ia cu el 
obstacolele ce stăteau dinaintea minții și stării de fapt. 

Sau așa păru preţ de cinci minute după ce intrase în casă, 
până când, după ce fusese la toaletă și se spălase pe faţă, 
Madeleine îl întrebă cum îi mersese. 

Îi povesti cât de clar putu amănuntele celor trei întâlniri bizare 
pe care le avusese cu Kim și cu oamenii cu care avea ea de-a 
face: Rudy Getz și patinatoarea lui, Larry Sterne cu cardiganul 
lui gen domnul Rogers, Roberta Rotker și demonstraţia ei 
țăcănită de tras la ţintă. Și îi spuse tot ce știa despre Max 
Clinter, personajul bizar și tragic a cărui viaţă fusese schimbată 
pentru totdeauna de Bunul Păstor. 


VP - 90 


Stătea la masă lângă ușile din sticlă, iar Madeleine toca 
legume lângă chiuvetă. 

— Kim vrea să mă mai implic în chestia asta încă o zi. Să fiu al 
naibii dacă știu ce să fac. 

Madeleine tăie capătul unei cepe roșii mari. 

— Ce-ţi mai face braţul? 

— Poftim? 

— Brațul tău. Porțiunea aia amorțită. Cum e? 

— Nu știu. Adică n-am... Se întrerupse și își masă antebraţul și 
încheietura. OK. Ca de obicei cred. De ce întrebi? 

Ea răsuci ceapa, cojind straturile exterioare mai groase. 

— Dar durerea dintr-o parte? 

— Bine pe moment. E intermitentă, vine și pleacă. 

— La zece minute, parc-așa mi-ai zis. 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Azi cât de des ai simţit-o? 

— Nu sunt sigur. 

— Nu ești sigur c-ai simţit-o? 

— N-aș putea spune. 

Ea încuviință, tăie un dovlecel mare în două, puse jumătăţile 
pe tocător și începu să le taie în formă de semilună. 

Gurney clipi, o privi și își drese glasul. 

— Deci ceea ce spui tu, de fapt, este că ar trebui s-o las pe 
Kim să mă angajeze încă o zi? 

— Am zis eu asta? 

— Cred că da. 

Urmă o tăcere îndelungată. Madeleine tăie o vânătă, un 
dovlecel galben și un ardei gras roșu, apoi puse totul într-un 
castron mare și-l duse la aragaz, unde răsturnă conţinutul într- 
un wok încins. 

— E o tânără interesantă. 

— In ce sens? 

— Deșteaptă, atrăgătoare, ambițioasă, subtilă, energică. Nu 
crezi? 

— Hmm. În mod clar are ceva profunzimi. 

— Poate ar trebui să-i faci cunoștință cu Kyle. 

— Fiul meu? 

— Eu nu mai cunosc alt Kyle. 

— Ce te face să crezi că...? 

— Pur și simplu mi-i pot imagina împreună. Personalităţi 


VP - 91 


diferite, dar pe aceeași lungime de undă. 

Gurney încercă să-și imagineze chimia ipotetică a relaţiei lor. 
Se dădu bătut în mai puţin de un minut. Prea multe posibilităţi și 
prea puţine date. Invidia eficienţa intuiţiei lui Madeleine. Îi 
permitea să sară peste abisuri de necunoscut care pe el îl 
paralizau. 


Capitolul 12 


Nebunia lui Max Clinter 


„Aţi ajuns la destinaţie”. 

GPS-ul lui Gurney tocmai îl călăuzise către o intersecție 
nesemnalizată, unde un drum îngust de pământ dădea în 
șoseaua asfaltată, șosea pe care o urmase vreme de trei 
kilometri fără să vadă o singură casă care să nu pară gata să se 
dărâme. 

Pe o parte a drumului de pământ se afla o poartă de oţel 
deschisă. Pe cealaltă era un stejar uscat, cu cicatricea unui 
trăsnet gravată în scoarță. De trunchi era prins în cuie un 
schelet uman sau, presupuse Gurney, o imitație nespus de 
convingătoare. De gâtul scheletului atârna o pancartă pe care 
scria de mână: CEL MAI RECENT INTRUS. 

Ținând cont de ceea ce știa despre Max Cilinter, inclusiv 
impresia pe care și-o făcuse în timpul conversaţiei telefonice din 
dimineaţa aceea, pancarta nu era o surpriză. 

Gurney coti pe drumeagul brăzdat de făgașe care traversă 
curând, ca un soi de dig rutier rudimentar, centrul unui heleșteu 
mare cu castori. Trecând de heleșteu, drumul continua printr-un 
desiș de arţari roșii, ajungând apoi în fața unei cabane din 
bușteni construite pe un petic mai ridicat de pământ uscat, 
înconjurat de o întindere de apă și plante de mlaștină. 

In jurul cabanei era o graniţă stranie: o fâșie de ierburi 
încâlcite, amintind de șanțul unui castel, înconjurată de un gard 
din plasă de sârmă cu ochiuri fine. Drumul către ușa cabanei 
străbătea fâșia ierboasă, fiind încadrat de gard de o parte și de 
alta. In timp ce Gurney o examina, întrebându-se care-i putea fi 
scopul, ușa se deschise și pe treapta de piatră de la intrare se 


VP - 92 


ivi un bărbat. Purta tricou și pantaloni de camuflaj militar, 
șocant de nepotriviţi cu cizmele din piele de șarpe. Avea un aer 
dur. 

— Vipere, zise el cu un glas răgușit. 

— Poftim? 

— În bălării. Asta te-ntrebai, nu? Vorbea cu un accent straniu, 
tintuindu-l pe Gurney cu privirea. Șerpi mici cu clopoței. Cei mici 
sunt cei mai periculoși. Se duce vorba. E o metodă excelentă să 
ţii curioșii departe. 

— Nu cred că-s de cine știe ce folos, dat fiind că pe vreme 
rece hibernează, zise Gurney politicos. Presupun că ești domnul 
Clinter? 

— Maximilian Clinter. Vremea-i o problemă numai pentru 
șerpii fizici. Ideea de șerpi e cea care îi ţine pe nepoftiţi departe. 
Asupra șerpilor din mintea lor vremea nu are niciun efect. 
Pricepi, domnu' Gurney? Te-aș invita înăuntru, dar eu nu 
primesc lumea în casă. Nu fac față. Stres posttraumatic. Dacă ai 
intra tu, eu ar trebui să rămân afară. Doi înseamnă deja o 
gloată. Nu pot să respir. 

Zâmbi cam prea larg. Gurney își dădu seama că accentul lui 
era un dialect irlandez învechit care apărea și dispărea, ca al lui 
Marlon Brando în Reglare de conturi. 

— Îmi primesc toţi oaspeţii sub cerul liber. Sper să nu te simţi 
jignit. Urmează-mă! 

Îl conduse pe Gurney ocolind pe partea exterioară a 
buruienilor îngrădite, până la o masă uzată de picnic din spatele 
cabanei. Dincolo de masă, parcat chiar la marginea mlaștinii, 
era un Humvee militar original, vopsit în culoarea nisipie a 
deșertului. 

— Conduci chestia asta? întrebă Gurney. 

— In ocazii speciale. 

Clinter îi făcu conspirativ cu ochiul și se așeză la masă. Luă de 
pe bancă un extensor pentru braţe și începu să-l întindă. 

— Fă-te comod, domnu' Gurney, și spune-mi de ce te 
interesează cazul Bunului Păstor. 

— Ți-am spus la telefon. Mi s-a cerut să... 

— Privești peste umărul adorabil al neadoratei domnișoare 
Inimioară. 

— Inimioară? 

— Corazon înseamnă „inimă”. Spaniola de bază. Dar sunt 


VP - 93 


convins că știi asta. Un nume perfect pentru ea, nu crezi? 
Afaceri de inimă. Pasiuni scăpate de sub control. Inima 
sângerează pentru victimele crimelor. Dar ce legătură are asta 
cu Maximilian Clinter? 

Rosti ultima întrebare fără accentul irlandez intermitent. În 
ochii lui se ivi o privire sfredelitoare și inteligentă. 

Gurney trebuia să decidă la repezeală cum să procedeze. 
Optă pentru o abordare directă și îndrăzneață. 

— Kim crede că știi despre caz chestii pe care nu i le spui. Nu 
reușește să te înțeleagă. Cred că ai speriat-o de moarte. 

Ar fi putut jura că în sinea lui Clinter era mulţumit de asta, dar 
nu voia s-o arate. Jocul cu cărţile pe masă părea cea mai bună 
procedură de urmat. 

— In paranteză fie zis, am fost impresionat de povestea 
performanţei tale din Buffalo. Dacă măcar jumătate din ce am 
auzit a fost adevărat, ești un ins talentat. 

Clinter zâmbi. 

— Miericioiu. 

— Poftim? 

— Asta era porecla lui Frankie Benno. 

— Pentru că era o dulceaţă de om? 

Ochii lui Clinter scânteiară. 

— Hobby-ul lui. Era apicultor. 

Ideea îl făcu pe Gurney să râdă. 

— Și tu, Max? Tu ce soi de om ești? Am auzit că te-ai putea 
ocupa de arme rare. 

Clinter îi aruncă o privire șireată, în timp ce mâinile lui lucrau 
rapid cu extensorul, aproape fără efort. 

— Obiecte de colecţie dezactivate. 

— Vrei să zici că nu funcționează? 

— Armamentul militar greu a fost făcut, mai mult sau mai 
puţin, de nefolosit. Am și câteva arme mai mici foarte 
interesante, care funcționează. Dar nu sunt vânzător. Vânzătorii 
au nevoie de o licenţă federală. Așa că nu sunt vânzător. Sunt 
ceea ce legea numește hobbyist. Și uneori vând ceva din 
colecția mea personală altui hobbyist. M-ai înţeles? 

— Cred că da. Ce fel de arme vinzi? 

— Unele ieșite din comun. Și trebuie să am sentimentul, în 
fiecare caz, că arma și cumpărătorul se potrivesc. Le explic asta 
foarte clar. „Dacă vrei un căcat de Glock, du-te la căcatul ăla de 


VP - 94 


Walmart!” Asta-i filosofia mea legată de armele de foc și nu mă 
tem s-o exprim. Accentul i se furișa din nou în voce. Pe de altă 
parte, dacă vrei o mitralieră Vickers din al Doilea Război 
Mondial, mai mult sau mai puţin dezactivată, cu trepied pentru 
foc antiaerian, am putea avea motive să discutăm, presupunând 
că ești un hobbyist ca mine. 

Gurney se răsuci cu o mișcare leneșă pe bancă pentru a privi 
dincolo de apa cafenie a mlaștinii. Căscă, se întinse și îi zâmbi 
lui Clinter. 

— Deci spune-mi, chiar știi ceva despre cazul Bunului Păstor, 
așa cum crede Kim? Sau e numai vrăjeală? 

Bărbatul îl privi pe Gurney timp îndelungat înainte să 
răspundă. 

— E vrăjeală că toate mașinile erau negre? E vrăjeală că două 
dintre victime au mers la același liceu din Brooklyn? E vrăjeală 
că crimele comise de Bunul Păstor au triplat audienţele și 
profiturile RAM-ului? E vrăjeală că FBl-ul a ridicat un adevărat 
zid al tăcerii în jurul cazului? 

Gurney ridică mâinile nedumerit. 

— Toate astea încotro se presupune că duc? 

— Către rău, domnu’ Gurney. În miezul acestui caz există un 
rău incredibil. Mâinile lui strângeau și întindeau, strângeau și 
întindeau extensorul, cu mișcări atât de iuți, încât păreau 
convulsive. Apropo, știai că pe lumea asta există demenţi care 
au orgasme când se uită la filmări cu accidente de mașină? 
Știai? 

— Mi se pare că prin anii 1990 cineva a făcut și un film despre 
asta“. Dar nu despre asta crezi că-i cazul Bunului Păstor, nu? 

— Nu cred nimic. Am însă niște întrebări. Multe întrebări. Nu 
cumva manifestul ăla era numai ambalajul unei bombe de un soi 
diferit, ca un cadou de Crăciun într-un ambalaj de Paști? Oare 
Clyde al nostru avea o Bonnie în mașină? Setul ăla de animale 
din Arca lui Noe e cheia întregii chestii? Există legături secrete 
între victime pe care nimeni nu le-a văzut încă? Averea în sine 
este cea care i-a transformat în ţinte sau dedesubturile felului 
cum au dobândit-o? Ei, astea-s întrebări interesante, nu crezi? 

Îi făcu cu ochiul lui Gurney. Era clar că nu aștepta un răspuns. 
Întrebările erau pur retorice. 


6€ Crash, ecranizare a romanului cu același nume de J.G. Ballard, regizat de David 
Cronenberg în 1996. 


VP - 95 


— Câte întrebări! Oare păstorul era o păstorită, o Bonnie pe 
cont propriu, o târfă nebună care avea ciudă pe bogați? 

Amuţi. Unicul sunet în tăcerea aceea nefirească era scârțâitul 
ritmic al arcurilor extensorului său. 

— Cred că ai multă forţă în mâinile alea, zise Gurney. 

Clinter îi răspunse cu un zâmbet fioros. 

— Ultima dată când l-am întâlnit pe Bunul Păstor, am fost 
rușinos de nepregătit, tragic chiar. Data viitoare nu va mai fi 
cazul. 

Gurney întrezări subit scena culminantă din Moby Dick. Ahab 
cu mâinile încleștate pe harpon, înfigându-l în spinarea balenei. 
Ahab și balena, cuplul inseparabil, dispărând pentru totdeauna 
în adâncurile mării. 


Capitolul 13 


Masacru în serie 


După ce se îndepărtă cu câţiva kilometri de proprietatea 
bizară a lui Clinter - cu viperele ei reale sau imaginare, cu șanțul 
mlăștinos și cu santinela scheletică -, Gurney trase pe dreapta 
în apropierea unui sens giratoriu. Era aproape în vârful unui deal 
lin care-i permitea să vadă capătul nordic al lacului Cayuga, la 
fel de albastru precum cerul senin de deasupra. 

Își scoase telefonul, formă numărul lui Jack Hardwick și intră 
căsuţa vocală. 

— Bună, Jack! Am niște întrebări. Tocmai am avut o discuție 
cu domnul Clinter. Am nevoie de părerea ta în câteva privinţe. 
Sună-mă! Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mersi. 

Apoi o sună pe Kim. 

— Dave? 

— Bună! Sunt în vecinătatea ta, cercetând niște chestii. M-am 
gândit că poate ar fi cazul să am o discuţie cu Robby Meese. Ai 
o adresă și un număr de telefon? 

— Ce... De ce vrei să vorbești cu el? 

— Ai vreun motiv pentru care nu vrei s-o fac? 7 

— Nu. Numai că... Nu știu... Bine, OK, stai o secundă. In mai 
puţin de un minut reveni la telefon. Are un apartament în 


VP - 96 


cartierul Tipperary Hill, 3003 South Lowell. Apoi îi citi un număr 
de telefon pe care Dave îl notă. Nu uita, acum folosește numele 
Montague, nu Meese. Dar... ce ai de gând să faci? 

— Să-i pun niște întrebări și să văd dacă descopăr ceva cu 
sens. 

— Sens? 

— Cu cât aflu mai multe despre proiectul ăsta al tău - sau 
despre cazul pe care se bazează -, cu atât devine tot mai cețos. 
Tânjesc după claritate. 

— Claritate? Și crezi c-o s-o obţii de la e? 

— Poate că nu direct, dar el pare să joace un rol în mica 
noastră dramă și nici nu știu cine naiba este. Din cauza asta, nu 
mă simt prea confortabil. 

— Ți-am spus tot ce știu despre el. 

Părea rănită, în defensivă. 

— Sunt convins că mi-ai spus tot. 

— Atunci de ce... 

— Kim, dacă vrei ajutorul meu, trebuie să-mi lași ceva spaţiu 
de manevră. 

Ea șovăi. 

— OK... cred. Fii atent. E... cam ciudat. 

— Așa sunt mai toţi tipii cu mai multe nume de familie. 

Bărbatul încheie conversaţia. Telefonul începu să sune chiar 
când îl băga în buzunar. Pe ecran apăru numele J. Hardwick. 

— Bună, Jack, mulțumesc că m-ai sunat. 

— Sunt un biet servitor în slujba interesului public, Sherlock. 
Ce pot face azi pentru faimosul detectiv? 

— Nu-s sigur. Pe ce poţi să pui mâna din dosarul Bunului 
Păstor? 

— Aha, înțeleg. 

Vocea lui avea tonul șiret pe care Gurney nu-l putea suferi. 

— Ce înţelegi? 

— Simt cum unele dintre micile celule cenușii ale creierului 
pensionat al lui Sherlock se trezesc la viață. 

Gurney ignoră remarca. 

— Deci la ce anume ai acces? 

Hardwick își drese glasul cu o conștiinciozitate care-i întoarse 
stomacul pe dos lui Gurney. 

— Rapoartele incidentelor originale, identitatea și datele 
generale ale victimelor, fotografii ale vătămărilor pe care un 


VP - 97 


glonţ de calibru mare le poate provoca feței și craniului... 
Apropo de asta, îmi vine în minte o fază tare. Una dintre victime, 
o tipă care era agent imobiliar de top, a rămas fără mare parte 
din mandibulă și cap din pricina ghiulelei ăleia cu care trage un 
Desert Eagle. Un tinerel din echipa de criminaliști care peria 
locul crimei a făcut o descoperire pe care n-o s-o uite niciodată. 
O bucăţică mare cât o monedă din lobul urechii doamnei atârna 
de o creangă a unui tufiș de pe marginea șoselei, cu cercelul ei 
cu diamante încă atașat. Poţi să-ţi imaginezi asta, asule? E 
genul de chestie care are tendinţa să-ți rămână în minte. 

Făcu o scurtă pauză, ca pentru a-i permite celuilalt să 
aprecieze pe deplin imaginea. 

— In fine, deci avem o mulţime de detalii de genul ăsta, plus 
descoperirile medicilor legiști, rapoartele echipelor care au 
colectat probele, rapoarte de laborator, rapoarte ale anchetei, 
profilul făcut de FBI trăgătorului, bla-bla-bla, tone de căcaturi 
de-astea, unele accesibile, altele nu. Ce anume cauţi? 

— Ce-ar fi să-mi trimiţi tot ce poţi fără să dai de necaz? 

Hardwick îi răspunse cu râsul lui scrâșnit. 

— Orice caz în care e băgat FBl-ul poate genera necazuri. O 
grămadă de idioţi aroganţi, preocupaţi să controleze tot și să 
facă jocuri politice. Făcu o pauză. O să văd ce pot face. O să-ţi 
trimit câteva chestii imediat, și altele ceva mai târziu. Să-ţi 
verifici e-mailul. 

Hardwick era întotdeauna mai serviabil când avea șansa să 
încalce câteva reguli și să calce pe câteva bătături. 

— Apropo, zise Gurney, tocmai vin de la o întâlnire cu domnul 
Clinter. 

Râsul lui Hardwick izbucni din nou, mai zgomotos. 

— Maxie te-a impresionat, este? 

— Ai văzut vreodată unde locuiește? 

— Oase, șerpi, Humvee și vrăjeli cu tona. De locul ăla 
vorbești? 

— Se pare că nu iei prea în serios peroraţiile domnului Clinter. 

— Ce, tu le iei? 

— Deocamdată nu știu ce să cred despre el. Are ceva de 
psihopat, dar mai are și ceva de actor care joacă rolul unui 
psihopat. E greu să-ţi dai seama unde se oprește unul și unde- 
ncepe celălalt. A zis ceva de SPT. Știi cumva dacă i se trage de 
la accidentul ăla când a condus beat și a fost concediat? 


VP - 98 


— Nu. De la Primul Război din Golf. Focuri de armă trase dintr- 
un elicopter aliat l-au pulverizat pe cel de lângă el. Pentru 
moment, Maxie și-a înăbușit reacţia, a făcut pe durul și așa mai 
departe. Dar probabil asta a pregătit terenul pentru marele 
colaps pe care l-a suferit după buclucul cu Bunul Păstor. Cine 
știe? Poate că-n noaptea aia o fi crezut că trage într-un 
nenorocit de elicopter. 

— Acordă cineva vreo atenţie teoriilor lui legate de caz? 

— Nu avea teorii. Avea niște idei nebunești, bazate pe orice-i 
trecea prin minte. Ai ascultat vreodată un nebun explicându-ți 
că numărul picioarelor scaunului înmulţit cu numărul mistic 
șapte îţi dă numărul de zile al unei rotații lunare complete? 
Maxie era plin ochi cu genul ăsta de mizerii. 

— Deci nu crezi că poate aduce o contribuţie reală? 

Hardwick mârâi îngândurat. 

— Singurele lucruri reale pe care le-aduce Maxie sunt ura, 
obsesia și inteligenţă amestecată cu nebunie. 

Era o combinaţie pe care Gurney o mai întâlnise. Era rețeta 
pentru dezastru. 

Un sfert de oră mai târziu, ieșind din Auburn după ce 
străbătuse dealurile pastorale ce despărţțeau lacul Cayuga de 
lacul Owasco, Gurney opri la o benzinărie ca să-și alimenteze 
mașina cu benzină și creierul cu o cafea mare. Conform ceasului 
de pe bordul său era 13:05. 

După ce luă chitanţa pentru benzină, își mută mașina de 
lângă pompă într-un colț al parcării, ca să bea cafeaua și să-și 
planifice discuţia cu Meese-Montague. 

Telefonul piui. Era un SMS: „Vezi e-mail!” 

Când o făcu, descoperi un mesaj de la Hardwick: „Vezi 
documentele anexate: Rapoarte incidente (6), Deplasări 
anterioare, Rapoarte ViCAP', Rezumat elemente comune, 
Fotografii victime înainte de autopsie”. 

Titlul fiecăruia dintre „Rapoartele incidente” era un număr de 
la unu la șase, desemnând, din câte se părea, ordinea în care se 
produseseră, plus numele de familie al victimei. Gurney alese 
documentul 1-MELLANI și începu să deruleze prin cele cincizeci 


7 Violent Criminal Apprehension Program (Programul pentru depistarea criminalilor 
violenţi): program computerizat administrat de Poliţia Statului New York, responsabil 
cu analizarea crimelor în serie. Se coordonează cu divizia naţională cu același nume a 
FBl-ului. 


VP - 99 


și două de pagini. 

În raport erau incluse observaţiile poliţistului sosit la fața 
locului, o reconstrucție a scenei crimei, fotografii, o reconstituire 
a crimei în baza probelor și a unei ipotetice desfășurări a 
evenimentului, raportul privind avariile automobilului, raportul 
echipei care adunase probele, lista echipajelor și a polițiștilor 
prezenţi, raportul preliminar al legistului și o listă cu teste de 
laborator. 

Dacă cel dintâi dintre cele șase rapoarte era reprezentativ 
pentru celelalte ca lungime și detaliere, atunci avea de parcurs 
peste trei sute cincizeci de pagini. Nu era genul de treabă la 
care Gurney să fie dispus să se înhame folosind ecranul de 
șapte centimetri al telefonului său. 

Reveni la lista de documente atașate și alese documentul 
„Elemente comune”: aspectele ce legau între ele cele șase 
crime. Fu mulțumit să descopere o pagină cu treisprezece 
puncte concise. 


1. Crimele au avut loc în weekenduri consecutive, 
între 18 martie și 1 aprilie 2000. 

2. Crimele au avut loc într-un interval de două ore, 
de la 21 la 23:10. 

3. Crimele au avut loc într-un perimetru de 321 x 80 
de kilometri, din regiunea centrală a statului New 
York până în statul Massachusetts. 

4. Crimele au avut loc în curbe către stânga, cu 
vizibilitate frontală bună. 

5. La momentul împușcăturii, vehiculele circulau cu 
viteză moderată (74-93 km/h). 

6. Trafic puţin sau deloc, niciun martor, nicio 
videocameră de supraveghere, nicio clădire 
comercială sau rezidenţțială prin apropiere. 

7. Crimele au avut loc pe drumuri districtuale 
secundare, care leagă arterele importante de 
comunități înstărite. 

8. Mașinile victimelor: Mercedesuri negre, modele 
recente, clasa superlux (prețul recomandat de 
vânzător între 82 400 și 162 700 de dolari). 

9. O singură împușcătură în capul șoferului, leziuni 
cerebrale masive, moarte relativ instantanee. 


VP - 100 


10. În toate cazurile, distanţa estimată dintre 
trăgător și victimă: între 1,80 și 3,62 metri. 

11. Toate gloanțele descoperite: Action Express 
calibrul .50, folosite numai la pistoalele Desert 
Eagle. 

12. Animale de plastic dintr-un joc popular pentru 
copii lăsate la locul crimei. Ordinea apariţiei: leu, 
girafă, leopard, zebră, maimuţă, elefant. 

13. În cinci dintre cele șase crime victima a fost de 
sex masculin. 


Aproape fiecare punct de pe listă ridica o întrebare sau două 
în mintea lui Gurney. Inchise „Elemente comune” și deschise 
„Fotografii victime înainte de autopsie”, strâmbându-se la 
gândul a ceea ce urma să vadă. Erau douăsprezece fotografii, 
câte două pentru fiecare victimă: una făcută în vehicul, la locul 
crimei, și cealaltă - din față, pe masa de autopsie. 

Strângând din dinţi, Gurney parcurse galeria ororilor. Își 
aminti din nou că polițiștii și personalul de la Urgenţe aveau 
privilegiul dubios de a ști ceva ce nouăzeci și nouă la sută din 
populaţie nu avea să afle niciodată: ce poate face un glonţ dum- 
dum de mare calibru în contact cu capul unui om. Îl poate 
transforma în ceva șocant, ridicol, dezgustător. Poate remodela 
craniul într-un coif sfărâmat sau scalpul într-o pălărie excentrică 
purtată pieziș pe frunte. Poate să rearanjeze trăsăturile în 
parodia unei expresii amuzate sau surprinse. Să le 
schimonosească precum fețele idioate sau scandalizate ale unor 
personaje din benzile desenate. Sau să le spulbere complet, 
lăsând în urmă un terci de carne însângerată, creieri și dinţi. 

Gurney închise dosarul cu fotografiile, la fel și e-mailul și-și 
luă cafeaua. Se răcise. Sorbi totuși de câteva ori din ea, apoi o 
puse deoparte și îl sună pe Hardwick. 

— Acu ce mă-sa mai e, Sherlock? 

— Mersi de date. Te-ai mișcat repede. 

— Bine. Ce mai vrei acum? 

— Te-am sunat să-ţi mulțumesc. 

— Vrăjeală! Ce vrei? 

— Orice nu-i scris în dosare. 

— Pari să crezi că știu mai multe decât știu de fapt. 

— Jack, n-am mai întâlnit pe cineva cu o memorie ca ata. 


VP - 101 


Chestiile par să ţi se lipească pur și simplu de creier. E posibil să 
fie cel mai mare talent al tău. 

— Să te fut! 

— Eşti bine-venit. Acum poţi, te rog, sa-mi faci un tablou rapid 
al victimelor și poate să-mi spui de unde veneau când au fost 
împușcate? 

— Prima crimă: Bruno Mellani. Bruno și soţia lui, Carmella, se 
întorceau de la un botez din Long Island și mergeau către 
proprietatea lor de la ţară, din Chatham, statul New York. 
Botezul fusese mai mult un prilej de a-și prezenta omagiile unor 
tovarăși de afaceri. Bruno era preocupat numai de bani și de 
afaceri. Se zvonește că ar fi avut legături cu Mafia, dar probabil 
nu mai mult decât alți tipi din industria construcțiilor din New 
York și cred că zvonurile astea nu-i dăunau. Glonţul a intrat prin 
geamul lateral al Mercedesului, i-a zburat o treime din cap și-a 
lovit-o pe Carmella, pe care a băgat-o în comă. Copiii, Paul și 
Paula, la momentul acela apropiindu-se de treizeci de ani, au 
părut devastaţi, așa că probabil tati avea și niște calităţi. Genul 
ăsta de frecţii te interesează? 

— Zi-mi orice-ţi vine-n minte! 

— OK. A doua crimă. Carl Rotker se îndrepta spre casă, o 
comunitate cu acces restrâns de lângă Bolton Landing, pe malul 
vestic al lacului George, întorcându-se de la magazinul lui cu 
articole sanitare din Shenectady. Cum se întâmpla adesea cu 
care, drumul i se lungise din pricina ocolului făcut pe la 
apartamentul unei brazilience de două ori mai tinere decât el. 
Carl avea casetofonul din Mercedes dat tare și pusese un CD cu 
Sinatra. Știm asta fiindcă pacostea aia încă urla „| Did It My 
Way”, când polițistul rutier a găsit mașina răsturnată pe 
marginea drumului, cu sângele lui Carl adunându-se într-o 
băltoacă în interiorul acoperișului. Mai vrei? 

— Oricât poţi să-mi oferi. 

— A treia. lan Sterne era un dentist de succes - proprietar, 
operator și promotor al unui cabinet foarte profitabil cu mai mult 
de zece profesioniști în Upper East Side, Manhattan. 
Ortodontiști, specialiști în proteze cosmetice, chirurgie maxilo- 
facială și estetică... practic o uzină care le oferea zâmbete 
perfecte și pomeţi perfecţi oamenilor dispuși să dea banii pe 
care-i aveau în schimbul frumuseţii care le lipsea. Doctorul 
însuși era o arătare sfrijită care te ducea cu gândul la o șopârlă 


VP - 102 


isteaţă. Avea o relaţie artistică cu o tânără rusoaică absolventă 
de pian la Juilliard. Se zvonea că voia s-o ia de soţie. O poantă 
de final: când glonţul a spulberat cortexul cerebral al lui lan, iar 
măgăoaia lui de Mercedes negru S-Class a ajuns înfundat până 
la capacele roţilor într-un pârâu din apropiere, primul lucru pe 
care l-a văzut cel dintâi poliţist ajuns la faţa locului - imediat 
deasupra apei, iluminat de lumina de avarie care pâlpâia 
declanșată de impact - a fost plăcuţa de înmatriculare a lui lan: 
A SMILE 4U. Ţi-a ajuns? 

— Nici pe departe, Jack. Eşti un povestitor înnăscut. 

— Numărul patru. Sharon Stone, agenta imobiliară de succes 
cu un nume dat naibii, se îndrepta spre casa ei din micul și 
cochetul orășel Barkham Dell, venind de la o petrecere în 
compania prietenilor ei faimoși din administraţia statală. Locuia 
într-o clădire splendidă în stil colonial împreună cu fiul ei 
homosexual de douăzeci și șapte de ani și cu un grădinar 
musculos despre care se zvonea că era încurcat și cu mama, și 
cu fiul. Doamna Stone a fost proprietara lobului rătăcit despre 
care ţi-am povestit mai devreme. 

Hardwick se opri, de parcă aștepta o reacţie. 

— Continuă, zise Gurney. 

— Al cincilea a fost James Brewster, un chirurg cardiovascular 
faimos. Talentul, reputaţia și programul de ins dependent de 
muncă îl îmbogăţiseră, îi distruseseră două căsătorii și-l 
transformaseră pe fiul lui într-un singuratic înăcrit care nu mai 
vorbise cu el de mulţi ani și care a părut să se bucure de 
moartea lui. În noaptea respectivă, se întorcea de la Centrul 
Medical din Albany la locuinţa lui de pe dealurile unduitoare și 
pline de bogătași de lângă Williamstown, Massachusetts. Setase 
sistemul automat de control al vitezei Mercedesului său AMG 
decapotabil la limita legală și-și dicta răspunsul la invitaţia de a 
ține discursul inaugural la o reuniune a  chirurgilor 
cardiovasculari de la Aspen. Țăndările reportofonului pe care-l 
folosea au fost împrăștiate pe scaunul de lângă șofer, laolaltă cu 
creierii lui. Faptul că s-a petrecut la câţiva kilometri în interiorul 
graniţei statului Massachusetts a determinat FBl-ul să sosească 
în cele din urmă în oraș. 

— Și cei de la Biroul pentru Investigaţii Criminalistice n-au 
privit asta ca pe un mare plus? 

De data asta râsul părea să-i aparţină unui tuberculos. 


VP - 103 


— Ceea ce ne aduce la episodul final. Numărul șase. Harold 
Blum, Esq. nu era nici pe departe un avocat de top și, la cei 
cincizeci și cinci de ani ai lui, nici nu avea șanse să avanseze. 
Harold era genul de om care se străduia să-ți lase impresia că 
toate strădaniile lui dăduseră roade. După spusele soției lui, 
Ruthie, care a avut multe de zis, Harold era consumatorul 
perfect, făcând mereu achiziţii care îi depășeau posibilitățile, ca 
și cum toate lucrurile alea ar fi schimbat ceva sau ar fi putut 
atrage o clientelă de categorie mai bună. Ea părea să fi ţinut 
mult la el. În seara aceea, Harold revenea de la biroul lui din 
Horseheads la locuința de pe malul lacului Cayuga, conducându- 
și noul și strălucitorul Mercedes Sedan, ale cărui rate, spune 
soția lui, începeau deja să-l sufoce. Conform reconstituirii 
incidentului, Bunul Păstor, consecvent stilului său, a venit din 
stânga lui și a tras o singură dată. Cortexul vizual al lui Harold a 
fost probabil spulberat înainte să apuce să observe 
străfulgerarea de la gura ţevii armei. 

— Şi acum intră în scenă Max Clinter? 

— În scrâșnet de cauciucuri. Maxie aude clar împușcătura 
care l-a ucis pe Blum. Se uită pe fereastra mașinii lui parcate, la 
timp ca să vadă Mercedesul lui Blum deviind spre dreapta și 
farurile din spate ale altui vehicul îndepărtându-se în viteză. Așa 
că apasă pe acceleraţia Camaro-ului său, ţâșnește de sub un 
rododendron pe autostradă și pornește cât îl ţin cauciucurile pe 
urma stopurilor automobilului. Problema e că Max nu era nici 
singur, nici treaz. Deși era însurat și avea trei copii, lângă el în 
mașină se afla o tânără de douăzeci și unu de ani pe care o 
întâlnise cu o oră mai devreme într-un bar studențesc din Ithaca 
și cu care făcuse sex pe-nghesuite și nu foarte treaz în mașină, 
în spatele rododendronului. Max apasă acceleraţia până-n 
podea, Camaro-ul merge cu o sută optzeci la oră, dar tipul nu 
are nici vreun plan, nici telefon mobil, nici vreo idee raţională 
despre ceea ce face. E o urmărire primitivă, pură, animalică. 
Tânăra începe să plângă. El îi spune să tacă. Tipul din faţa lui e 
pe cale să scape. Maxie își iese din minţi din pricina alcoolului, a 
orgoliului și a adrenalinei. Își bagă mâna în jachetă, îşi scoate 
Glockul de calibru .40, coboară geamul și-ncepe să tragă în 
mașina din faţă. O nebunie să faci așa ceva! Foarte riscant și 
foarte ilegal. Fata urlă. Maxie își pierde complet controlul și 
Camaro-ul derapează. 


VP - 104 


— După cum ai povestit, parcă ai fi fost pe bancheta din 
spate! 

— El a spus povestea multora. A circulat. O poveste dată 
naibii. 

— Un final de carieră dat naibii, vrei să zici. 

— Asta s-a dovedit a fi. Dar, dacă Max ar fi avut noroc și una 
dintre împușcăturile lui l-ar fi doborât pe Păstor, dacă nicio 
persoană nevinovată n-ar fi fost rănită sau dacă rănile ar fi fost 
mai puţin serioase, dacă alcoolemia din sângele lui n-ar fi 
depășit de trei ori limita legală... poate că nebunia de a trage 
cincisprezece gloanțe în opt secunde dintr-un vehicul în mișcare 
într-o ţintă nu foarte clară, pe un drum întunecat, fără a ști cine 
era ocupantul sau ocupanţii, în timp ce gonea cu o viteză 
periculoasă... poate că toate alea ar fi putut fi îndulcite sau 
înfățișate într-o manieră care să nu ducă la distrugerea lui 
completă. Dar nu așa s-au petrecut lucrurile. Treaba a fost că 
totul a luat-o razna dintr-odată. În timp ce Camaro-ul intrase pe 
contrasens, un motociclist a apărut de după vârful pantei fără 
vizibilitate și n-a avut timp să se ferească. Motocicleta s-a 
rasturnat, iar motociclistul a zburat din șa. Mașina lui Max a 
făcut o întoarcere de o sută optzeci de grade la o sută patruzeci 
și cinci de kilometri la oră, a derapat cu spatele pe asfalt și în 
susul unui taluz și s-a înfipt într-o ieșitură stâncoasă. Impactul i- 
a fracturat spatele lui Max în două locuri, fata s-a ales cu gâtul și 
braţele rupte și cioburi de parbriz le-au intrat ambilor în faţă. 
Păstorul a scăpat. Maxie n-a scăpat. Noaptea aia l-a costat 
cariera, căsnicia, locuinţa și relaţia cu copiii lui, reputaţia și, 
dacă e să te iei după unii, și echilibrul mintal și emoţional. Dar 
asta e cu totul altă problemă. 

— Jack, asta-i o demonstraţie de rememorare dată naibii. Ar 
trebui să-ți donezi creierul științei. 

— Intrebarea e ce o să faci tu cu informațiile astea. 

— Nu știu. 

— Deci m-ai sunat numai ca să-mi pierd timpul? 

— Nu tocmai. Am un sentiment ciudat. 

— Cu privire la ce? 

— Toată povestea asta cu Bunul Păstor. Am senzaţia că-mi 
scapă ceva. Pe de o parte, totul e foarte simplu: împușcă-i pe 
bogaţi și fă lumea un loc mai bun. Cazul clasic de nebun cu o 
misiune. Pe de altă parte... 


VP - 105 


— Pe de altă parte ce? 

— Nu știu. Ceva e-n neregulă. Dar nu-mi dau seama ce 
anume. 

— Davey, băiete, m-ai lăsat cu gura căscată de admiraţie, pe 
cuvânt! 

Hardwick era în dispoziţia lui ironică. 

— De ce, Jack? 

— Fără-ndoială ești conștient că „povestea asta cu Bunul 
Păstor”, cum ai descris-o tu, a fost studiată și răsstudiată, 
analizată și rasanalizată de cei mai buni și mai inteligenţi. Ce 
dracu’, până și micuța ta prietenă, psihologa, a avut un cuvânt 
de zis. 

— Poftim? 

— Nu știai? 

— Despre cine vorbești? 

— Căcat, acum chiar că m-ai lăsat cu gura căscată. Cu câte 
bunăciuni cu doctorat ești încurcat? 

— Jack, nu știu despre ce vorbeşti! 

— Cred că doamna Holdenfield ar fi rănită de atitudinea ta. 

— Rebecca Holdenfield? Ai înnebunit! 

Gurney știa că exagerează, nu din pricina vreunui 
comportament incorect din partea sa, ci poate pentru că, în 
timpul celor două cazuri la care lucraseră împreună, acordase 
un pic mai multă atenţie decât ar fi trebuit farmecului 
incontestabil al psihologei criminaliste. 

Își dădu seama că reacţia lui exagerată era exact ceea ce 
urmărise Hardwick. Insul era extrem de sensibil în detectarea 
inconforturilor altora și avea o plăcere sadică de a le spori. 

— Lucrările ei sunt citate în dosarul Bunului Păstor, ca note de 
subsol, spuse Hardwick. 

— Ai o copie? 

— Da și nu. 

— Adică? 

— Nu, pentru că e un document FBI, pe care ei l-au declarat 
confidenţial, cu o distribuţie controlată, redusă la cei care 
trebuie neapărat să știe, nevoie pe care eu n-o am în momentul 
de faţă și, ca urmare, n-am nici acces oficial la profil. 

— N-a fost publicat în toate ziarele mari după comiterea celor 
șase crime? 

— Mass-media au primit un rezumat, nu profilul în sine. Fraţii 


VP - 106 


noștri mai mari de la FBI sunt selectivi cu privire la cei care 
ajung să vadă produsele needitate ale înțelepciunii lor. În mod 
clar, se văd pe ei înșiși ca fiind Decidenţii cu D mare. 

— Dar n-ar fi posibil cumva... 

— Totul ar fi posibil cumva. Cu suficient timp la dispoziţie. Și 
cu suficientă motivaţie. Nu-i asta una dintre legile logicii? 

Gurney îl cunoștea pe Hardwick îndeajuns de bine ca să știe 
cum să-l ia. 

— Nu vreau să dai de necaz cu Futangiii Bezmetici și Idioți. 

Între ei se lăsă o tăcere îndelungată, plină de posibilităţi. În 
cele din urmă, Hardwick fu cel care o spulberă: 

— Deci, Davey, băiete, mai pot face ceva pentru tine azi? 

— Sigur, Jack. Poţi să-ţi vâri în cur chestia asta cu „Davey, 
băiete”. 

Hardwick râse îndelung și cu poftă. Ca un tigru suferind de 
bronșită. 

Norocul lui era că-i plăcea la fel de tare să fie agresat verbal 
pe cât îi plăcea să o facă. 

Asta părea să fie ideea lui despre o relaţie sănătoasă. 


Capitolul 14 


O vizită stranie și un tânăr agitat 


După ce încheie discuţia cu Hardwick, Gurney termină ce mai 
rămăsese din cafeaua lui rece și introduse în GPS adresa lui 
Robby Meese primită de la Kim, ieși pe șoseaua districtuală și 
porni către Syracuse. Cât conduse, analiză posibilele metode de 
a-l aborda pe tânăr, variatele personaje pe care le-ar fi putut 
interpreta. In cele din urmă, alese un mod cât mai apropiat de 
adevăr în care să se prezinte pe sine și scopul vizitei sale. Odată 
ce începea discuţia, avea să se lase purtat de curent, făcând 
manevrele necesare. 

Intrarea dinspre vest în oraș, atât cât vedea din mașină, era 
deprimantă. Zona era sluţită de fabrici și magazine moarte, 
muribunde și în general urâte. Împărţirea administrativ- 
teritorială părea o chestiune dubioasă, o peticeală în cel mai 
bun caz. Vocea GPS-ului îl conduse de pe drumul principal 


VP - 107 


printr-un cartier cu case mici și neîngrijite, care păreau să-și fi 
pierdut demult orice urmă de viaţă, culoare și individualitate. Îi 
reaminti lui Gurney de cartierul în care crescuse, un loc al 
succeselor mărunte, ignoranței, rasismului și al unei mândrii 
insulare. Ce loc mic fusese, mic în atâtea feluri, trist în atâtea 
feluri. 

O altă îndrumare a GPS-ului îl readuse la realitate. Viră la 
stânga, străbătu un cvartal, traversă o arteră importantă, mai 
parcurse un cvartal și se pomeni într-un cartier de cu totul alt 
soi: cu mai mulţi copaci, case mai mari, gazon mai îngrijit și 
trotuare mai curate. Unele case fuseseră împărţite în 
apartamente, dar până și ele aveau un aer îngrijit. 

GPS-ul îi anunţă „sosirea la destinaţie” în timp ce șofa pe 
lângă o clădire mare în culori vii, tipică epocii victoriene. Mai 
merse câteva sute de metri până la capătul cvartalului, întoarse 
și parcă pe partea opusă a străzii, într-o poziţie de unde putea 
vedea veranda și ușa principală. 

Când dădu să coboare din mașină, telefonul îl anunţă că 
primise un SMS. Se opri să-l citească și descoperi că era de la 
Kim. „Proiectul - succes total. Tb să vb urgent!! Te rog!!” 

Gurney aprecie că „urgent” era un concept flexibil, care putea 
fi extins măcar până după finalul întâlnirii cu Meese. Cobori din 
mașină și se apropie de clădirea în stil victorian. 

Ușa de la intrare făcea legătura între veranda spațioasă și un 
foaier cu dale pe jos, în care dădeau alte două uși. Pe peretele 
dintre acestea erau două cutii poștale. Pe cea din dreapta scria 
„R. Montague”. Gurney ciocăni la ușă, aşteptă, apoi ciocăni din 
nou mai ferm. Niciun răspuns. Scoase telefonul, formă numărul 
lui Meese și-l apelă, lipindu-și urechea de ușă. Nu auzi niciun 
sunet. Când auzi invitaţia de a lăsa un mesaj, închise și reveni la 
mașină. 

Înclină spătarul scaunului câţiva centimetri și se relaxă. Își 
petrecu următoarea oră, răsfoind rapoartele amănunțite de la 
locurile crimelor și anexele ce descriau mișcările victimelor în 
orele dinaintea morţii. Se cufundă în detalii, căutând instinctiv 
orice lucru ieșit din comun, orice amănunt care le-ar fi putut 
scăpa anchetatorilor în grămada aceea de date. 

Nu-i sări în ochi nimic. Nu existau legături evidente între 
victime, nici asemănări evidente, dincolo de un anumit nivel de 
bunăstare financiară, de preferința comună pentru Mercedesuri 


VP - 108 


și de deținerea unei locuinţe principale sau secundare în cadrul 
unui dreptunghi de aproximativ 321 x 80 de kilometri. În afară 
de ocupaţie, rude apropiate și deplasările din seara când 
fuseseră împușcate, nu se culeseseră prea multe informaţii 
despre victime, lucru de înțeles într-un caz în care criteriul 
evident de selecție se dovedise a fi mașina pe care o 
conduceau. Dacă emblema Mercedes era ţinta trăgătorului, 
conta prea puţin cine conducea sau la liceu absolvise. 

„Dar ce mă așteptam să găsesc? Și ce anume din cazul 
Bunului Păstor mă zgândăre?” 

Nu era numai zgândărit, ci și însetat. Gurney își aminti că 
văzuse un magazin cu un cvartal sau două mai în spate, pe 
strada principală. Incuie mașina și porni într-acolo pe jos. Se 
dovedi a fi o băcănie dubioasă cu prețuri mari, niciun 
cumpărător, rafturi prăfuite și un miros neplăcut. Frigiderul cu 
băuturi mirosea a lapte înăcrit, deși în el nu era lapte. Gurney 
cumpără o sticlă cu apă, îi plăti fetei plictisite de la casă și ieși 
cât mai repede. 

Tocmai reintrase în mașină și desfăcea sticla de apă când îi 
piui telefonul. Era alt SMS de la Hardwick: „Vezi e-mail. Profilul 
BP. Vezi referinţa la frumușica Becca”. 

Accesă e-mailul, deschise documentul atașat și îl parcurse 
fără grabă. 


Biroul Federal de Investigaţii 

Grupul de Reacţie pentru Incidente Critice 

Centrul Naţional de Analiză a lInfracţiunilor cu 
Violenţă 

Divizia 2 Analiză Comportamentală 


ACCES LIMITAT, CNAIV, COD B-7 


Categoria analizei criminalistice: Profil criminal 

Data: 25 aprilie 2000 

Subiect: necunoscut 

Poreclă: Bunul Păstor 

Concluzii bazate pe metodologii inductive și 
deductive de determinare a unui profil, folosind 
analize  factuale, fizice, istorice, lingvistice şi 
psihologice ale „Declaraţiei de intenţii” a subiectului 


VP - 109 


anonim; examinare criminalistică a probelor de la 
scena crimelor, a documentelor fotografice, a 
momentului ales și a organizării și a criteriilor de 
selecţie a victimelor. 


SINTEZĂ OPINIE DESPRE SUBIECT NECUNOSCUT 

Subiectul e un bărbat alb între douăzeci și cinci și 
patruzeci de ani, absolvent de facultate, posibil cu 
studii postuniversitare și o inteligenţă ieșită din 
comun. Funcţii cognitive excelente. 

Subiectul este politicos, introvertit, rigid în 
comportament și în interacțiunile sale sociale. Vrea să 
deţină controlul în relaţii și capacitatea lui de a oferi 
intimitate e redusă. E un perfecţionist compulsiv, fără 
prieteni apropiați. 

Are o coordonare bună și reflexe excelente. E posibil 
să facă exerciţii regulate, într-un cadru privat. Poate fi 
perceput ca metodic și interiorizat. Se pricepe să 
folosească un pistol și e posibil să fie colecţionar de 
arme sau trăgător împătimit la ţintă. 

Vocabularul lui e subtil și precis. Sintaxa și 
punctuaţia sunt impecabile, fără să trădeze trăsături 
etnice sau regionale. Acesta poate fi rezultatul unei 
educaţii cosmopolite sau al unei expuneri culturale 
ample, ori poate fi un efort de a șterge dovezile și 
amintirile educației sale. 

Sunt remarcabile folosirea cadenței biblice și a 
imaginilor  vindicative din documentul său de 
condamnare a lăcomiei, alegerea de a se identifica 
drept „Bunul Păstor” și amplasarea animalelor din Arca 
lui Noe la locul crimelor. Contextul religios - în care 
albul (lumina) reprezintă binele și negrul (întunericul) 
reprezintă răul - poate explica alegerea automobilelor 
negre, subliniind egalitatea pe care el o pune între 
avere și rău. 

Pregătirea și executarea crimelor dovedesc o bună 
capacitate de organizare. Locurile crimelor indică o 
recunoaștere prealabilă atentă, toate fiind situate pe 
drumuri folosite în mod normal ca artere de legătură 
între șosele principale și comunităţi prospere (adică 


VP - 110 


zone promițătoare unde să găsească victime). Toate 
drumurile sunt neluminate, puţin populate și fără 
puncte de taxare sau alte poziţii în care să se afle 
videocamere de supraveghere. 

Toate crimele au fost întreprinse în curbe la stânga. 
În urma împușcăturilor, toate vehiculele victimelor au 
ieșit de pe carosabil către dreapta. Motivul evident 
este înlăturarea șoferului, care are ca rezultat 
diminuarea presiunii exercitate pe stânga volanului, 
determinând abaterea mașinii de la direcţia curbei și 
intrarea pe o traiectorie rectilinie. Următoarea 
consecinţă este îndepărtarea vehiculului fără șofer de 
vehiculul trăgătorului (care în momentul împușcăturii 
se afla pe banda din stânga), reducând astfel șansele 
unei ciocniri. Capacitatea de prevedere și coordonare îl 
plasează pe subiectul nostru printre cei mai organizați 
criminali. 

MOTIVAŢIE, NIVEL 1: Motivul declarat de suspect 
pentru crime este nedreptatea inerentă distribuirii 
inegale a bogăției. Pretinde că temeiul acestei 
inegalităţi este viciul lăcomiei, care nu poate fi 
eliminat decât prin eliminarea celor lacomi. Asociază 
lăcomia cu deținerea unei mașini de lux și a ales 
Mercedesul ca arhetip al acelor vehicule, 
transformându-l în criteriul după care își selectează 
victimele. 

MOTIVAŢIE, NIVEL 2: Cazul Bunului Păstor pare a fi 
unul în care se poate aplica o formulă psihanalitică 
clasică: o furie oedipiană ascunsă împotriva unui tată 
puternic și abuziv. În toată Declaraţia de Intenţii, 
subiectul asociază în mod repetat lăcomia, averea și 
puterea. În sprijinul acestei interpretări psihanalitice 
vine și alegerea armei subiectului (unul dintre cele mai 
mari pistoale), care are inevitabile implicaţii falice și 
este un marker evident al acestui tip de patologie. 

NOTA: Se pot ridica obiecţii faţă de motivaţia urii 
paterne, din pricina includerii unei femei printre 
victime. Totuși, Sharon Stone era foarte înaltă pentru o 
femeie, cu tunsoare scurtă, unisex și purta jachetă de 
piele neagră. Văzută noaptea prin geamurile laterale 


VP - 111 


ale mașinii ei, cu faţa luminată numai vag de bord, la 
prima vedere putea să dea mai degrabă impresia că e 
bărbat, nu femeie. E posibil, de asemenea, ca unicul 
criteriu al subiectului să fi fost vehiculul în sine, ceea 
ce face ca sexul șoferului să fie irelevant. 


Documentul se încheia cu o listă de articole din publicaţii de 
specialitate din domenii ca lingvistica criminalistică, psihometrie 
și psihopatologie. Era urmată de o listă de cărți ale unor autori 
care aveau toţi titlul de doctor: Sub/imarea furiei, Reprimarea 
sexuală și violența, Structura familială și atitudinile sociale, 
Patologiile generate de abuz, Cruciadele sociale ca expresie a 
traumelor timpurii și, ultima pe listă... Ucigași în serie mânați de 
o misiune de Rebecca Holdenfield, doctor în psihologie. 

După ce privi îndelung numele acela familiar, Gurney reveni 
la începutul documentului și citi totul cu atenţie încă o dată, 
străduindu-se să-și păstreze mintea cât mai deschisă. Era greu. 
Concluziile nu-tocmai-știinţifice ambalate într-un limbaj științific 
și aroganţa savantă a stilului îi declanșau spiritul de contradicție 
care se deștepta ori de câte ori citea un profil. 

In cele două decenii ca poliţist la Omucideri, Gurney 
descoperise că profilurile se potriveau uneori la fix, iar alteori 
erau total pe alături, dar că, de cele mai multe ori, rezultatele 
erau combinate. Aflai dacă o nimeriseși abia când jocul se 
termina și, desigur, dacă jocul nu se termina, nu mai aflai 
niciodată. 

Dar nu-l deranja numai faptul că profilurile dădeau greș. Ci 
incapacitatea multora dintre autorii lor de a admite că erau 
supuși greșelii. 

Se întrebă de ce fusese atât de nerăbdător să-l citească pe 
acesta, de ce nu putuse aștepta până mai târziu, având în 
vedere că avea atât de puţină încredere în această disciplină. 
Era din cauza dispoziţiei lui combative? Din dorinţa de a găsi 
lipsuri în ceva, de a contesta? 

Clătină din cap scârbit de sine. Câte întrebări inutile putea 
născoci? Câţi îngeri puteau dansa pe vârful unui ac? 

Se rezemă de spătar și închise ochii. 

li deschise tresărind. 

Ceasul de bord afișa ora 17:55. Privi în lungul străzii, către 
casa unde locuia Meese. Soarele coborâse spre orizont și 


VP - 112 


clădirea era acum în umbra arţarului uriaș din faţa ei. 

Cobori din mașină și străbătu cei o sută de metri care-l 
despărțeau de locuinţă. Se apropie de ușa lui Meese și ascultă. 
Se auzea muzică tehno. Ciocăni. Nu răspunse nimeni. Ciocăni 
din nou, și tot nu răspunse nimeni. 

Își scoase telefonul, ascunse identitatea apelantului și-l sună 
din nou pe Meese. Spre surprinderea lui, i se răspunse la al 
doilea apel. 

— Robert la telefon. 

Vocea era mătăsoasă, o voce de actor. 

— Bună, Robert. Sunt Dave. 

— Dave? 

— Trebuie să vorbim. 

— Scuze, ne cunoaștem? 

Vocea era acum puţin încordată. 

— E greu de zis, Robert. Poate mă cunoști sau poate nu. De 
ce nu deschizi ușa să mă vezi? 

— Poftim? 

— Ușa, Robert. Sunt în fața ușii tale. Aştept. 

— Nu înţeleg. Cine ești? De unde ne cunoaștem? 

— Avem prieteni comuni. Dar nu crezi că-i o prostie să 
discutăm la telefon când tu ești acolo, iar eu sunt chiar aici? 

— Stai o secundă! 

Vocea era confuză, anxioasă. Legătura se întrerupse. Apoi 
muzica se opri. Un minut mai târziu ușa se deschise timid și 
doar pe jumătate. 

— Ce vrei? 

Tânărul care pusese întrebarea stătea ascuns parțial după 
ușă, folosind-o ca pe un scut sau, își zise Gurney, ca pe o 
metodă de a ascunde ce ţinea în mâna stângă. Era la fel de înalt 
ca el, având puţin sub un metru optzeci, zvelt, cu trăsături fine, 
păr negru și ciufulit și ochi șocant de albaștri, de star de cinema. 
Un singur lucru îi întina perfecțiunea: o expresie amară ce 
stăruia în jurul gurii, indiciu al unei doze de răutate sau 
ranchiună. 

— Bună ziua, domnule Montague. Mă numesc Gurney. 

Pleoapele tânărului tremurară abia vizibil. 

— Numele îţi e familiar? întrebă Dave. 

— Ar trebui? 

— Mi s-a părut că l-ai recunoscut. 


VP-113 


Tremurul continuă. 

— Ce vrei? 

Gurney decise să urmeze o strategie cu riscuri minime, pe 
care o găsea deosebit de utilă când nu știa cât de multe 
cunoștea un subiect despre el. Strategia era să se limiteze la 
fapte, dar să se joace cu tonul. Să manipuleze implicaţiile 
conversației. 

— Ce vreau? Bună întrebare, Robert! Zâmbi cu răceală, 
vorbind cu epuizarea rutinată a unui asasin plătit a cărui artrită 
tocmai se trezise. Depinde care-i situaţia. Pentru început, am 
nevoie de un sfat. Vezi tu, încerc să decid dacă să accept sau nu 
un job care mi-a fost oferit și, dacă da, în ce condiţii. Cunoști o 
femeie pe nume Connie Clarke? 

— Nu sunt sigur. De ce? 

— Nu ești sigur? Crezi că poate o cunoști, dar nu ești sigur? 
Nu pricep. 

— Numele mi se pare familiar, atâta tot. 

— Aha. Înţeleg. Îţi vine ceva în minte când îţi spun că pe fata 
ei o cheamă Kim Corazon? 

El clipi repede. 

— Cine dracu' ești? Despre ce-i vorba aici? 

— Pot să intru, domnule Montague? Sunt niște chestii cam 
prea personale ca să le discutăm în prag. 

— Nu, nu poţi să intri! Își schimbă ușor poziţia, cu mâna 
stângă în continuare ascunsă. Te rog, treci la subiect! 

Gurney oftă, își scărpină absent umărul și-l ţintui cu o privire 
inexpresivă pe Robby Meese. 

— Ideea e că mi s-a cerut să-i ofer protecţie domnișoarei 
Corazon și încerc să-mi dau seama câţi bani să cer. 

— Bani? Nu știu... adică nu văd cum... Poftim? 

— Ideea e că vreau să fiu corect. Dacă nu trebuie să fac nimic 
- ci numai să stau prin preajmă, cu ochii în patru, gata de orice 
s-ar putea întâmpla - atunci e un tarif. Dar, dacă situaţia cere, 
să zicem, acţiuni preventive, e un alt tarif. Înţelegi întrebarea 
mea, Bobby? 

Tremuratul pleoapelor păru să se agraveze. 

— Mă ameninţi? 

— Dacă te ameninț? De ce aș face una ca asta? Ar fi ilegal să 
te ameninţ. Ca poliţist pensionat am un mare respect faţă de 
lege. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt polițiști. Unii 


VP - 114 


dintre ei lucrează chiar aici, în Syracuse. Jimmy Schiff, de 
exemplu. Poate-l știi. În fine, ideea e că întotdeauna îmi place să 
calculez tariful înainte să mă angajez la o treabă. Înţelegi, nu? 
Așa că te mai întreb o dată: cunoști vreun motiv pentru care să- 
ncasez mai mult decât tariful normal dacă aș accepta să mă 
ocup de siguranţa personală a domnișoarei Corazon? 

În privirea lui Meese începea să licărească nebunia. 

— De unde mă-sa să știu eu despre problemele ei de 
siguranță? Ce are asta de-a face cu mine? 

— Ai dreptate, Bobby. Pari un tânăr de treabă, un tânăr foarte 
chipeș, care nu ar vrea să provoace necazuri nimănui. Am 
dreptate? 

— Nu eu sunt ăla care provoacă necazuri. 

Gurney încuviinţă lent, în așteptare, simțind cum curenţii se 
schimbă. 

Meese își mușcă buzele. 

— Am avut o relaţie minunată. N-am vrut să se termine cum 
s-a terminat. Cu reproșuri stupide. Acuzaţii false. Minciuni. 
Defăimări. Plângeri neîntemeiate la poliție. Și acum tu. Nici nu 
înţeleg de ce ești aici! 

— Ți-am spus de ce sunt aici. 

— Dar n-are logică! Nu pe mine ar trebui să mă deranjezi. Ar 
trebui să vizitezi jegurile alea de oameni pe care i-a primit în 
viaţa ei. Dacă are probleme, din cauza lor sunt! 

— Cine-s jegurile alea? 

Meese râse. Era un râs sălbatic, sonor. Un râs teatral. 

— Ştii că și-o pune cu profesorul ei, așa-zisul ei îndrumător 
academic? Știi că și-o trage cu oricine ar putea-o ajuta să 
avanseze în mizerabila aia de carieră a ei? Știi că și-o trage cu 
Rudy Getz, cel mai mare jeg din lume? Știi că-i nebună de legat? 
Știi asta? 

Meese părea să călărească un val de emoție care-i scăpase 
de sub control. 

Gurney voia să-l facă să continue, ca să vadă încotro duce 
asta. 

— Nu, nu știam nimic din toate astea, dar îţi sunt 
recunoscător pentru informaţii, Robert. Nu mi-am dat seama că-i 
nebună. Și ăsta e genul de aspect care mi-ar putea afecta 
considerabil tariful. Să-i asiguri protecția unei femei nebune 
poate fi o ditamai bătaia de cap. Cam cât de nebună zici că 


VP - 115 


este? 

Meese clătină din cap. 

— O să descoperi tu. Eu nu mai zic un cuvânt. O să descoperi 
tu. Știi unde am fost în după-amiaza asta? La avocatul meu. O 
să luăm măsuri legale împotriva parașutei ăleia. Sfatul meu ar fi 
să stai departe de ea! Cât mai departe! 

Trânti ușa. Bubuitura fu urmată de zgomotele a două 
încuietori. Putea să fi fost numai teatru, își zise Gurney, dar să 
dea naiba dacă nu fusese bine jucat. 


Capitolul 15 


Situația se agravează 


Gurney urmă indicaţiile GPS-ului ca să revină pe șoseaua 
interstatală, în timp ce reflexia tulbure a apusului trandafiriu 
înainta pe suprafaţa lacului Onondaga. Pe orice altă întindere de 
apă din regiune ar fi fost frumos. Dar ceea ce bântuie în 
străfundurile minţii noastre influenţează profund felul în care 
interpretăm datele primite de la nervii noștri optici. Așa că 
Gurney nu văzu soarele oglindit în apă, ci iadul imaginar al unui 
foc poluant, arzând pe fundul infestat de chimicale al lacului, la 
cincizeci de metri sub suprafaţă. 

Era conștient că se făceau eforturi pentru curăţarea lacului. 
Însă acest demers spre bine nu-i schimba percepţia. Ba chiar, în 
mod straniu, o înrăutăţea. În aceeași manieră în care, văzând un 
tip care iese de la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, ţi se va 
părea că problema lui este mai gravă decât dacă l-ai vedea 
ieșind dintr-un bar. 

e 

La câteva minute după ce ieșise pe l-81, telefonul lui Gurney 
sună. Era numărul de fix de la el de acasă. Privi ceasul: 18.58. 
Probabil că Madeleine se întorsese de cel puţin trei sferturi de 
oră de la serviciul ei cu jumătate de normă la clinică. Simţi un 
mic junghi de vinovăţie. 

— Bună. Îmi pare rău, ar fi trebuit să te sun, zise el repede. 

— Unde ești? 

Părea mai degrabă îngrijorată decât enervată. 


VP - 116 


— Între Syracuse și Binghamton. Ar trebui să ajung acasă cam 
după ora opt. 

— Ai stat așa mult cu Clinter ăla? 

— Cu el, cu Jack Hardwick la telefon, în mașină cu 
documentele despre caz pe care mi le-a trimis Hardwick pe e- 
mail, cu fostul prieten al lui Kim Corazon etc. etc. 

— Ala care-o hărţuiește? 

— Nu sunt sigur care-i treaba cu el. De fapt, nu-s sigur nici 
care-i treaba cu Clinter. 

— Din ce mi-ai povestit noaptea trecută, pare periculos de 
instabil. 

— Da, păi probabil așa e. Pe de altă parte... 

— Mai bine fii atent la... 

Gurney intrase într-o zonă fără semnal. Legătura se 
întrerupse. Se decise s-o lase pe Madeleine să-l sune din nou. 
Puse telefonul în unul dintre suporturile pentru băuturi ale 
consolei dintre scaune. În mai puţin de un minut, sună. 

— Ultimul lucru pe care te-am auzit spunându-l a fost că mai 
bine-aș fi atent la... 

— Alo? 

— Sunt aici. Eram într-o zonă fără semnal. 

— Scuză-mă! Ce-ai zis? 

Era o voce feminină, dar nu a lui Madeleine. 

— Ah, îmi pare rău, credeam că-i altcineva. 

— Dave? Sunt Kim. Ești prins cu ceva? 

— E-n regulă. Apropo, îmi pare rău că nu te-am sunat înapoi. 
Ce s-a-ntâmplat? 

— Ai primit mesajul meu? Că RAM avansează cu primul 
episod? 

— Ceva de genul ăsta. „Proiectul - succes total”. Așa zicea. 

— Primul episod va fi difuzat duminica viitoare. Nu știam c-o 
să se-ntâmple așa repede. O să folosească materialul demo brut 
pe care l-am filmat cu Ruth Blum, așa cum a zis Rudy Getz. Și 
vor ca eu să fac cât mai multe interviuri cu celelalte familii. 
Emisiunea va fi difuzată în fiecare duminică. 

— Deci lucrurile progresează așa cum sperai? 

— Clar. 

— Dar? 

— Ah, n-am rezerve în privinţa asta. Totul e superb. 

— Dar? 


VP - 117 


v 


— Dar, ăăă, am o mică problemă aici. 

— Da? 

— Lumina. lar nu se aprinde. 

— Lumina din apartamentul tău? 

— Da. Ti-am spus că o dată am găsit toate becurile 
deșurubate? 

— S-a-ntâmplat din nou? 

— Nu. Am verificat veioza din living și becul e strâns bine. 
Cred că trebuie să fie siguranţa. Dar eu nu cobor în pivniţă s-o 
verific. 

— Ai chemat pe cineva? 

— Nu consideră că-i o urgenţă. 

— Cine? 

— Poliţia. Poate o să trimită pe cineva mai târziu la mine. Dar 
n-ar trebui să contez pe asta. Siguranţele stricate nu ţin de 
competența poliţiei, mi-au zis ei. Ar trebui să-l sun pe proprietar 
sau pe cineva de la reparaţii sau un electrician, un vecin 
prietenos sau, din câte se pare, pe oricine în afară de ei. 

— Și-ai făcut asta? 

— Să-l sun pe proprietar? Sigur. A intrat mesageria vocală. 
Numai Dumnezeu știe când sau dacă o s-o verifice. Tipul de la 
reparaţii? Sigur. Dar e-n Cortland și lucrează la altă clădire a 
proprietarului meu. Spune că-i ridicol să vină până-n Syracuse 
numai pentru o siguranţă sărită. Nici nu se gândește să facă 
asta. Electricianul pe care l-am sunat vrea o sută cincizeci de 
dolari numai ca să vină pân-aici. Și n-am vecini prietenoși. Făcu 
o pauză. Deci asta-i problema mea idioată. Vreun sfat? 

— Acum ești în apartament? 

— Nu. Am ieșit din nou afară. Sunt în mașină. Se întunecă și 
nu vreau să fiu înăuntru fără nicio lumină. M-aș gândi tot timpul 
la subsol și la ce poate fi acolo. 

— E vreo șansă să te duci să stai cu mama ta până se 
lămuresc lucrurile? 

— Nu! 

Răspunsul ei fusese la fel de mânios ca data trecută când 
Dave ridicase problema. 

— Aia nu mai e casa mea. Asta e casa mea. N-o să dau fuga la 
mami ca o fetiță speriată numai pentru că un cretin îmi joacă 
feste. 

Pentru Gurney însă vocea ei suna exact ca a unei fetițe 


VP - 118 


speriate. O fetiță speriată care încerca să se poarte așa cum 
credea că ar trebui să se poarte un adult. Imaginea fu însoțită 
de un sentiment de grijă și responsabilitate aproape dureros. 

— OK, zise el impulsiv, pătrunzând în ultima clipă pe banda 
din dreapta și pe o rampă de ieșire de pe șosea. Stai unde ești! 
Pot s-ajung acolo în douăzeci de minute. 

e 

Peste nouăsprezece minute, după ce condusese cea mai mare 
parte a drumului cu o sută treizeci de kilometri la oră, reveni în 
Syracuse, în cartierul prăpădit al lui Kim Corazon și parcă peste 
drum de apartamentul ei. Amurgul se preschimbase în noapte și 
Gurney abia recunoscu locul văzut pe lumină cu două zile în 
urmă. Deschise torpedoul și scoase din el o lanternă metalică 
grea. 

Când traversă, Kim ieși din mașina ei. Părea agitată și 
stânjenită. 

— Mă simt ca o proastă. 

Işi încrucișase braţele strâns pe piept, de parcă încerca să nu 
tremure. 

— De ce? 

— Pentru că e ca și cum mi-ar fi frică de întuneric. Ca și cum 
mi-ar fi frică de apartamentul meu. Mă simt groaznic că te-am 
făcut să te-ntorci din drum. 

— A fost ideea mea să mă-ntorc. Vrei s-aștepţi aici până mă 
uit înăuntru? 

— Nu! Nu-s chiar atât de copil! Vin cu tine! 

Gurney își aminti că mai avuseseră conversaţia asta o dată și 
decise să n-o contrazică. 

Atât ușa de la intrare, cât și ușa apartamentului lui Kim erau 
descuiate. Intrară. Gurney primul, luminând drumul cu lanterna. 
Când ajunse lângă întrerupătoarele de pe peretele holului apăsă 
pe ele, fără rezultat. În pragul livingului, plimbă lanterna de jur- 
împrejur. Făcu la fel în pragul băii și în al dormitorului, înainte să 
se apropie de ultima încăpere din casă, bucătăria. 

Mișcând raza lanternei cu încetineală prin cameră, o întrebă 
pe Kim: 

— Ai verificat locuinţa înainte să revii în mașină? 

— Da, dar în grabă. În bucătărie abia am aruncat o privire. Și 
nici gând să mă apropii de ușa la subsol. Știu că întrerupătorul 
care aprinde plafoniera n-a funcţionat. Am mai văzut că ecranul 


VP - 119 


cuptorului cu microunde era stins. Ceea ce-nseamnă că 
problema trebuie să fie siguranţa, nu? 

— Eu așa zic. 

Dave intră în bucătărie cu Kim urmându-l îndeaproape, 
atingându-i spatele cu mâna în penumbră. Unica lumină 
provenea de la reflexiile mișcătoare ale razei lanternei pe pereţi 
și pe mobile. Auzi ceva ca un ciocănit stins. Se opri și ascultă. 
Câteva secunde mai târziu îl auzi din nou și își dădu seama că 
era apa care picura rar în chiuveta de metal. 

Inaintă fără zgomot spre coridorul din spate, care ducea din 
bucătărie către scările de la subsol și către ușa din dos. Mâna lui 
Kim i se mută de pe spate pe braț, strângându-i-l cu putere. 
Ajungând în hol, văzu că ușa la subsol era închisă. Ușa 
exterioară de la capătul holului părea încuiată, cu zăvorul în 
poziția închis. Sunetul apei ce picura în bucătărie părea 
amplificat de spaţiul strâmt. 

Când ajunse lângă ușa subsolului și dădu să o deschidă, Kim 
își înfipse degetele în braţul lui. 

— Ușurel! îi zise el încet. 

— Scuze! 

Işi mai slăbi strânsoarea, dar nu cu mult. 

Gurney deschise ușa și lumină scara, ascultând cu atenţie. 

Pic... pic... 

Nimic altceva. 

Se întoarse către Kim. 

— Stai aici, în ușă! 

Părea îngrozită. 

Bărbatul căută ceva de spus, ceva practic, poate o întrebare 
care s-o distragă, s-o mai calmeze. 

— Tabloul electric... are un întrerupător principal, pe lângă 
cele pentru circuitele individuale? 

— Poftim? 

— Mă întrebam cu ce fel de tablou electric o să am de-a face. 

— Ce fel...? N-am idee. E o problemă? 

— Nu, nu e. Dacă-mi trebuie o șurubelniţă, o să te strig, OK? 

Ştia că toate astea erau irelevante și că, fără îndoială, o 
zăpăceau, dar în acel moment zăpăceala era preferabilă unui 
atac de panică. 

Cobori grijuliu treptele, plimbând raza lanternei de colo-colo. 

Nimic nu părea să miște. 


VP - 120 


Apoi, chiar în clipa în care se gândea că scării șubrede nu i-ar 
fi stricat o balustradă, în timp ce-și lăsa greutatea pe 
antepenultima treaptă, răsună un trosnet sonor, treapta cedă și 
Gurney căzu cu capul înainte. 

Totul se petrecu în mai puţin de o secundă. 

Piciorul lui drept cobori în gol odată cu treapta ruptă, iar el se 
prăbuși cu capul în față, ridicând instinctiv braţele ca să-și 
protejeze faţa. 

Ateriză pe podeaua de ciment de la baza scării. Lanterna se 
sparse și lumina ei se stinse. O durere ascuţită ca un șoc electric 
îi străbătu osul antebraţului drept. 

Kim tipa isteric, întrebându-l dacă păţise ceva. Pași se 
îndepărtară în fugă, poticnindu-se. 

Gurney era năucit, dar conștient. 

Era gata să încerce să se miște, să vadă cât de rău se lovise. 

Înainte însă ca mușchii să-i dea ascultare, auzi un sunet ce-i 
zbârii părul de pe ceafă. Era o șoaptă, foarte aproape de 
urechea lui. O șoaptă răgușită și șuierătoare. O șoaptă ca 
șuieratul unei pisici furioase: 

— Nu trezi diavolul adormit! 


VP - 121 


PARTEA A DOUA 


CÂND JUSTIȚIA DOARME 


Capitolul 16 


îndoieli 


A doua zi de dimineaţă, Gurney se trezi la el acasă, anxios și 
epuizat, cu o durere arzătoare în antebraţul drept și cu întregul 
corp cuprins de o înțepeneală dureroasă. Ferestrele dormitorului 
erau deschise, iar aerul era răcoros și umed. 

Ca de obicei, Madeleine se deșteptase deja. Îi plăcea să se 
trezească odată cu păsările. Cea dintâi geană de lumină a zilei 
părea să aibă un ingredient secret care o umplea de energie. 

Bărbatul își simţea picioarele reci și transpirate. Lumea de 
dincolo de fereastră era cenușie. De mult timp nu mai suferise o 
mahmureală, însă acum se simţea de parcă avea una. Petrecuse 
o noapte agitată. Retrăirea întâmplărilor din subsolul lui Kim și a 
descoperirilor făcute după cădere, precum și ipotezele la care 
duceau acestea i se învârtiseră necontenit prin minte, 
incoerente și neconcludente, denaturate și pervertite de durerile 
din corp. Reușise să adoarmă, în cele din urmă, abia înainte să 
se crape de ziuă. Acum, două ore mai târziu, era din nou treaz. 
Agitaţia mentală pe care o simţea îl făcu să înţeleagă că ar fi 
fost inutil să încerce să mai doarmă. 

Era urgent să organizeze și să înțeleagă cele petrecute. 
Revăzu totul încă o dată, cotrobăindu-și prin memorie în 
căutarea a cât mai multe amănunte. 

Işi aminti cum coborâse cu prudenţă, luminând cu lanterna nu 
numai scara, ci și subsolul, la stânga și la dreapta ei. Nu auzise 
niciun sunet și nu văzuse nicio mișcare. Când mai avea doar 
câteva trepte, plimbase raza lanternei într-un arc larg, 
cercetând pereţii în căutarea tabloului electric. Era o cutie 
cenușie de metal montată pe perete, nu departe de cufărul 


VP - 122 


sinistru către care îl conduseseră petele de sânge cu numai 
două zile în urmă. Petele întunecate erau încă vizibile pe 
treptele de lemn și pe podeaua de ciment. 

Işi aminti că pusese piciorul pe următoarea treaptă, apoi o 
auzise și o simţise cedând pe neașteptate sub el. Işi ridicase din 
reflex brațele înaintea fetei și raza lanternei descrisese un arc 
larg. Știuse că era în cădere, știuse că nu avea cum s-o 
oprească, știuse că impactul va fi dureros. Peste o jumătate de 
secundă, braţele, umărul drept, pieptul și obrazul i se loveau 
zdravăn de podea. 

Din vârful scării răsunase un țipăt. Mai întâi un urlet pur, apoi 
două întrebări ţipate: 

— Ai păţit ceva? Ce s-a-ntâmplat? 

Pe moment fusese ametțit, incapabil să răspundă. Apoi 
undeva, n-ar fi putut spune în ce direcţie, auzise zgomotul cuiva 
care alerga, izbindu-se poate de perete sau poate împiedicându- 
se, după aceea alergând din nou. 

Incercase să se miște. Dar șoapta, atât de aproape de el, îl 
făcuse să încremenească. 

Fusese un sunet febril, mai degrabă animalic decât uman, 
cuvinte șuierate printre dinţi ca aburul care scapă printr-o 
supapă. 

Dusese mâna la tocul de la gleznă, scosese Beretta și 
rămăsese întins în tăcere și-n întuneric, ascultând. Fusese atât 
de tulburat, încât nu putuse estima timpul care trecuse - treizeci 
de secunde, un minut, două sau mai multe -, până când Kim 
revenise cu lanterna ei Mini Maglite, care răspândea o lumină 
mult mai strălucitoare decât în ziua când o folosiseră ca să 
examineze cufărul aflat la capătul dârei de sânge. 

Fata începuse să coboare scara chiar când el se scula 
clătinându-se, nesigur pe picioare, cu o durere arzătoare 
săgetându-l de la încheietură până la cot. li spusese să nu se 
apropie, ci să abată lumina asupra treptelor. Apoi le urcase cât 
de repede fusese în stare, aproape pierzându-și echilibrul de 
două ori din pricina ameţelii. li luase lanterna, se răsucise și 
luminase subsolul cât de mult putea din poziția aceea. 

Coborâse două trepte cu arma într-o mână și cu lanterna în 
cealaltă și repetase mișcarea de cercetare cu raza ei îngustă. 
Incă două trepte... și apoi putuse să plimbe raza lanternei prin 
tot subsolul: pe podele, pe pereţi, pe stâlpii de susţinere din 


VP - 123 


oțel, pe grinzile tavanului. Tot nu văzuse vreo urmă a celui care 
șoptise. Nimic nu era deranjat sau mutat de la locul lui, nimic nu 
se clintea, cu excepția umbrelor bizare ale stâlpilor de susținere, 
care se deplasau pe pereţii din cărămizi de zgură pe măsură ce 
se schimba poziţia lanternei. 

Când ajunsese pe podeaua subsolului, plimbând insistent 
lanterna în jurul lui, conchisese, cu la fel de multă ușurare și 
nedumerire, că nu existau firide, ascunzișuri sau colţuri 
întunecate unde cineva să se poată ascundă de lumină. 

O întrebase pe Kim, care se aținea tăcută și anxioasă în vârful 
scării, dacă auzise ceva după ce căzuse el. 

— Ce anume? 

— O voce, o șoaptă, ceva de genul ăsta. 

— Nu. Nu, la ce te referi? întrebase ea cu o neliniște 
crescândă. 

— Nimic. Pur și simplu... Scuturase din cap. Probabil mi-am 
auzit propria răsuflare. 

Apoi o întrebase dacă pașii pe care-i auzise fugind fuseseră ai 
ei. 

Ea zisese că da, probabil că da, probabil că fugise sau cel 
puţin așa credea, poate că se împiedicase, poate că mersese 
mai repede - nu-și putea aminti, fiindcă se panicase poate că 
bâjbâise prin dormitorul ei unde își ţinea lanterna pe noptieră. 

— De ce-ntrebi? 

— Îmi verific impresiile, răspunsese el vag. 

Nu voise să spună cu voce tare că era posibil ca intrusul să fi 
urcat scările în fugă în timp ce Kim era în dormitor, să se fi 
folosit de întuneric ca să se ascundă, aflându-se la un moment 
dat la numai câţiva centimetri de ea, și să se fi furișat 
neobservat afară după ce ea se întorsese. 

Dar, oriunde se va fi dus și pe oriunde va fi ieșit - 
presupunând că ieșise și că nu stătea ascuns în cufăr -, care era 
ideea? De ce era în subsol în primul rând? Putea să fi fost Robby 
Meese? Practic era posibil. Insă ce scop urmărea? 

Toate astea îi fulgeraseră lui Gurney prin minte la baza scării, 
în timp ce ţinea lanterna îndreptată asupra cufărului și încerca 
să decidă cum să procedeze în continuare. 

Nedorind să aibă de a face cu persoana sau lucrul care s-ar fi 
putut afla în cufăr fără altă lumină decât lanterna din mâna lui, îi 
strigase lui Kim să aprindă lumina de la întrerupătorul din vârful 


VP - 124 


scărilor, chiar dacă știa că pe moment asta nu va aduce nicio 
schimbare. Plimbându-și raza lanternei între cufăr și tabloul 
electric, se apropiase de acesta din urmă. Își vârâse lanterna 
sub braț, deschisese ușa metalică și văzuse că întrerupătorul 
principal de circuit era în poziţia ÎNCHIS. îl comutase în direcţia 
opusă. 

Becul din tavanul subsolului se aprinsese imediat. La etaj, 
ceva ce suna ca un motor de frigider începuse să zumzăie. O 
auzise pe Kim spunând: 

— Slavă Domnului! 

Inspectase rapid subsolul, asigurându-se că, într-adevăr, cu 
excepţia cufărului nu exista alt loc unde s-ar fi putut ascunde 
cineva. 

Se apropiase de el, iar frica și spaima îi fuseseră alungate de 
furie și de dorinţa unei înfruntări. O precauţie de ultim moment 
îl sfătuise să nu ridice capacul, ci să rostogolească cufărul. 
Vârâse lanterna în buzunarul gecii, apucase cufărul de un colț și- 
| răsturnase pe o parte, dându-și seama, după ușurința cu care-l 
mișcase, că era gol, lucru de care se convinsese deschizând 
capacul cu o lovitură de picior. 

Kim era la jumătatea scării și studia subsolul ca o pisică 
speriată. Privirea ei poposise pe treapta ruptă. 

— Puteai să mori, zisese ea cu ochii mari, ca și cum abia 
atunci își dăduse seama de consecinţele accidentului. S-a rupt 
pur și simplu când ai călcat pe ea? 

— Pur și simplu, spusese bărbatul. 

În timp ce Kim examina îngrozită locul căderii, Gurney se 
simţise mișcat de naivitatea de pe faţa ei. Tânăra care pregătea 
un documentar despre efectul cumplit al crimelor părea șocată 
de ideea că viaţa putea fi periculoasă. 

Urmărindu-i privirea, se uită și el la lemnul rupt și observă 
imediat ceva ce ea fie nu văzuse, fie nu pricepuse. Inainte să 
cedeze, treapta fusese tăiată cu fierăstrăul aproape complet la 
ambele capete. 

Când i-o arătase și fetei, ea se încruntase aparent 
nedumerită. 

— Ce vrei să zici? Cum se poate așa ceva? 

El spusese el doar: 

— Încă un mister pe lângă celelalte. 


VP-125 


Acum, întins în pat cu ochii în tavan, masându-și braţul fără 
rezultate notabile în timp ce reconstituia șirul întâmplărilor din 
noaptea trecută, se gândi mai serios la întrebarea ei. 

Cel mai probabil, sabotajul era opera intrusului șoptitor. Cel 
mai probabil, victima trebuia să fie Kim, iar el, Gurney, pur și 
simplu nimerise-n drum. 

să transformi o scară într-o capcană, slăbindu-i o treaptă cu 
fierăstrăul, era un clișeu din filmele polițiste. Unul greu de ratat. 
Urmele de fierăstrău, lesne vizibile, aveau să împrăștie bănuiala 
că treapta s-ar fi rupt din întâmplare... ceea ce însemna că 
fuseseră menite să fie descoperite. In logica aceasta, ele făceau 
parte integrantă din avertisment. 

Poate că alegerea unei trepte aflate în josul scării era și ea 
parte din avertisment: gândită să provoace o cădere neplăcută, 
însă nu atât de rea ca una de pe o treaptă aflată mai sus. Nu o 
cădere fatală. Nu încă. 

Mesajul putea fi unul explicit: dacă-mi ignori avertismentele, 
vor deveni mai violente. Mai dureroase. Mai periculoase. 

Dar pentru ce era prevenită Kim? Răspunsul cel mai evident 
era documentarul ei despre crimă, dat fiind că era cel mai 
important lucru care se petrecea în viaţa ei. Poate că mesajul 
era: „Înapoi, Kim, nu mai scormoni trecutul, sau consecinţele vor 
fi teribile. În cazul Bunului Păstor e îngropat un diavol și n-ar fi 
bine să-l trezești”. 

Asta însemna că intrusul era cineva care avea legătură cu 
faimosul caz? Cineva cu un interes serios ca situaţia să rămână 
așa cum era? 

Sau era, așa cum insistase Kim, numai dereglatul ăla de 
Robby Meese? 

Era credibil ca toate accidentele recente din viaţa ei, atacurile 
la adresa liniștii ei sufletești, să fi fost orchestrate de un fost 
prieten jalnic? Să fi fost chiar atât de supărat că ea pusese 
capăt relaţiei? Era posibil ca totul - becurile deșurubate, cuțitele 
lipsă, petele de sânge, treapta slăbită, chiar și șoapta aceea 
demonică - să fi fost motivat pur și simplu de gelozie, de dorința 
de a se răzbuna, fiindcă fusese alungat? 

Pe de altă parte, poate că autorul era într-adevăr Meese, dar 
poate că tânărul avea o motivaţie mai sinistră și mai perversă 
decât simpla ranchiună. Poate o prevenea pe Kim că, dacă nu-l 
primea înapoi, resentimentele lui puteau să se amplifice, având 


VP - 126 


ca rezultat ceva cu adevărat groaznic. Că, dacă nu-l primea 
înapoi, el urma să devină un monstru, un diavol. 

Poate că viața interioară a lui Meese era mai aproape de 
patologic decât credea Kim. 

Ferocitatea acelei șoapte păruse neîndoielnic patologică. 

Mai exista însă o posibilitate. Posibilitatea care-l înspăimânta 
cel mai tare pe Gurney. O posibilitate pe care nu îndrăznea s-o 
ia în considerare. 

Posibilitatea să nu fi existat nicio șoaptă. 

Dacă ceea ce „auzise” fusese rezultatul căderii sale, un soi de 
mini-halucinaţie? Dacă „sunetul” era mai degrabă o consecinţă 
a zguduirii leziunii de la cap, abia vindecată? În fond, ţiuitul 
acela jos care-i răsuna în auz nu era real. După cum îi explicase 
doctorul Huffbarger, era interpretarea eronată a unei agitaţii 
neuronale prost localizate. Dacă ameninţarea aceea șoptită - cu 
tot cu furia ei clocotitoare - nu existase cu adevărat? Ideea că 
sunetele și priveliștile puteau să nu fie altceva decât rezultatul 
unor țesuturi rănite și al unor conexiuni sinaptice întrerupte îl 
făcu să se înfioare. 

Poate această incertitudine inconștientă cu privire la natura 
șoaptei îl făcuse să nu i-o menţioneze poliţistului care apăruse în 
apartamentul lui Kim ca răspuns la apelul la 911 făcut de el 
după ce descoperise treapta tăiată. Și poate aceeași 
nesiguranţă îl făcuse să nu-i pomenească despre șoapta aceea 
nici lui Schiff, care sosise cu o jumătate de oră mai târziu. 

In momentul acela, expresia lui Schiff fusese greu de citit. Un 
lucru fusese clar: nu era încântat. Îl tot privea pe Gurney ca și 
cum simțea că lipsea o parte din poveste. Apoi detectivul cel 
sceptic se întorsese către Kim, punându-i o serie de întrebări 
menite să stabilească intervalul de timp în care ar fi putut avea 
loc vandalismul. 

— Așa numești chestia asta? intervenise Gurney când Schiff 
folosise termenul pentru a doua oară. Vandalism? 

— Deocamdată da,  răspunsese Schiff  inexpresiv. Te 
deranjează? 

— E o formă cam dureroasă de vandalism, zisese Gurney 
masându-și încet antebraţul. 

— Vrei o ambulanţă? 

Înainte să răspundă Gurney, Kim zisese: 

— O să-l conduc eu la Urgenţe. 


VP - 127 


— Serios? zisese Schiff nedezlipindu-și ochii de ai lui Gurney. 
Mie-mi convine. 

Detectivul îl privise fix un moment, apoi îi spusese poliţistului 
care stătea mai în spate: 

— Consemnează refuzul domnului Gurney de a fi transportat 
cu ambulanta. 

Gurney zâmbise. 

— Deci cum e treaba cu camerele alea de supraveghere? 

Schiff avusese aerul că nu auzise întrebarea. 

Gurney ridicase din umeri: 

— leri ar fi fost o zi numai bună să le fi instalat. 

În ochii lui Schiff se ivise un fulger de mânie. Aruncase o 
ultimă privire prin subsol, bombănise ceva despre prelevarea de 
amprente de pe tabloul electric a doua zi, întrebase despre 
cufărul răsturnat pe o parte și se uitase în el. 

In cele din urmă, luase treapta tăiată și o adusese sus, apoi își 
petrecuse următoarele zece minute examinând ușile și 
ferestrele apartamentului. O întrebase pe Kim dacă primise 
vreun mesaj neobișnuit în ultimele zile sau orice fel de mesaj de 
la Meese. În cele din urmă, întrebase cum putea avea acces în 
apartament a doua zi, dacă va fi necesar. Apoi plecase, urmat 
de polițistul din patrulă. 


Capitolul 17 


Un efort modest 


Tavanul dormitorului părea mai luminos, iar cearșaful care-l 
învelea pe Gurney, ceva mai cald. Se simțea mulțumit că 
reconstituirea evenimentelor din seara trecută era relativ 
completă și în ordine. Semnificaţia, cauzele, scopurile și 
motivațiile nu erau încă limpezi. Dar începea să simtă că se află 
pe calea cea bună. 

Închise ochii. 

Peste câteva minute îl deșteptă țârâitul telefonului, urmat de 
zgomot de pași. Receptorul fu ridicat după al patrulea apel. Auzi 
neclar vocea lui Madeleine venind din biroul lui. Câteva fraze, 
tăcere, apoi din nou pași. Se gândi că poate ea îi aducea 


VP - 128 


telefonul. Că poate îl căuta cineva. Huffbarger, neurologul? Se 
gândi la schimbul ţâfnos de replici cu secretara doctorului. 
Doamne, când fusese asta? Acum două sau trei zile? Părea să fi 
trecut o eternitate. 

Pașii trecură de ușa dormitorului și intrară în bucătărie. 

Voci feminine. 

Madeleine și Kim. 

Kim îl adusese în Walnut Crossing după ce-l transportase la 
Urgenţe în Syracuse. El nu reușise să-și strângă degetele pe 
schimbătorul de viteze al Outbackului său fără să simtă o durere 
arzătoare în cot - ceea ce-i dădu de bănuit că braţul putea fi 
fracturat și că încercarea de a-l mișca nu era o idee grozavă -, 
iar Kim păruse cum nu se poate mai fericită să găsească o scuză 
de a petrece noaptea altundeva decât în apartamentul ei. 

Și-o aminti insistând că nu era sigur să șofeze el, chiar și după 
ce razele X arătaseră că nu era o fractură. 

Ceva din atitudinea fetei, din felul în care se înfățișa ea lumii, 
îl făcu să zâmbească. Era gata să-și părăsească apartamentul ca 
să facă o faptă bună, dar nicidecum pentru că ar fi alungat-o 
frica. 

Se sili să coboare din pat, descoperind noi mușchi îndurerați 
în timp ce o făcea. Luă patru pastile de Ibuprofen și făcu un duș 
fierbinte. 

Dușul și pilulele își făcură, într-o măsură oarecare, magia lor 
reparatorie. Deja se simţea ceva mai bine odată spălat, 
îmbrăcat și postat lângă cafetiera din bucătărie, ca să-și toarne 
prima cană atât de necesară. Își îndoi degetele mâinii drepte și 
descoperi că durerea era suportabilă. Strânse cana de cafea. 
Deși asta-l făcu să se crispeze, conchise că se putea descurca și 
cu schimbătorul de viteze, în caz că trebuia să șofeze. Nu avea 
să fie confortabil, dar măcar nu era neajutorat. 

În casă nu se vedea nici urmă de Madeleine sau de Kim. Prin 
fereastra deschisă de lângă bufet, se auzea murmurul unor voci. 
Gurney își luă cafeaua și se duse la masa de lângă ușile din 
sticlă. Le zări afară, dincolo de patioul pavat cu piatră albastră, 
dincolo de mărul năpădit de buruieni, pe mica porţiune de 
pajiște tunsă pe care el și Madeleine o numeau „gazon”. 

Stăteau pe două șezlonguri identice. Soţia lui purta una dintre 
jachetele ei în culori exuberante, iar Kim avea una 
asemănătoare, oferită, fără îndoială, de Madeleine. Fiecare își 


VP - 129 


ținea cana de cafea cu ambele mâini, de parcă-și încălzeau 
degetele în jurul unei flăcări ce dădea o căldură plăcută. Movul, 
portocaliul, rozul și verdele viu al jachetelor păreau strălucitoare 
în lumina palidă a soarelui matinal ce începea să se strecoare 
prin stratul de nori. Expresiile lor lăsau de înțeles că discuţia, ca 
și hainele, era mai însufleţită decât dispoziția lui Gurney. 

Se simţea ispitit să deschidă ușile din sticlă, ca să vadă dacă 
soarele alungase vreun pic răceala din văzduh. Ştia însă că, 
imediat ce l-ar fi văzut, Madeleine i-ar fi spus că trebuie să iasă 
afară, i-ar fi spus cât de grozavă era totuși dimineața asta, i-ar fi 
spus ce frumos mirosea totul. Și, cu cât ea avea să laude mai 
mult bucuria de a sta afară, la aer, cu atât el avea să insiste să 
stea înăuntru. Era o bătălie ritualică pe care o purtau adesea, 
citindu-și practic replicile dintr-un scenariu. In cele din urmă, 
după ce avea să-i explice foarte clar că era prea ocupat ca să 
iasă afară, Dave avea să se răzgândească și, odată ieșit, avea, 
inevitabil, să se simtă încântat de ziua frumoasă și stânjenit de 
împotrivirea lui copilărească. 

În momentul acela, însă, nu avea chef să iniţieze ritualul. Așa 
că decise să nu deschidă ușa. In schimb, se hotărî să-și mai 
toarne o cafea, să scoată la imprimantă profilul Bunului Păstor și 
să încerce să-l abordeze cu o minte deschisă față de posibila 
prezenţă a adevărului, și nu cu o minte care pândea orice 
contradicţie. 

Intră în biroul lui și deschise e-mailurile de la Hardwick pe 
computerul său, o schimbare bine-venită după ecranul micuţ al 
mobilului. În timp ce profilul ieșea din imprimantă, deschise 
primul raport de la faţa locului, pe care-l parcursese în grabă cu 
o zi în urmă. 

Nu era sigur ce anume căuta. Se afla încă în etapa în care cel 
mai important era să privească totul, să absoarbă cât mai multe 
date cu putinţă. Deciziile cu privire la ceea ce era semnificativ 
sau identificarea unor tipare aveau să vină mai târziu. 

Își dădu seama că se grăbise prea tare prima oară. Trebuia să 
încetinească. De-a lungul anilor, descoperise că una dintre cele 
mai distrugătoare greșeli pe care le putea face un detectiv era 
să se grăbească să opteze pentru un anumit tipar fără să aibă 
suficiente date. Pentru că, odată ce ţi se pare că ai văzut un 
tipar, vei fi înclinat să respingi datele care nu se potrivesc cu el. 
Preferința înnăscută a creierului pentru șabloane îl face să 


VP - 130 


ignore aspectele care nu contribuie la tabloul general. Adaugă la 
asta nevoia profesională a unui detectiv de a înțelege cât mai 
repede cum stau lucrurile, iar rezultatul va fi tendinţa de a trage 
concluzii pripite. 

Etapa în care pur și simplu priveşti, asculți și absorbi era 
nespus de valoroasă. A-i consacra suficient timp era întotdeauna 
cel mai bun mod de a începe o anchetă. 

să începi o anchetă? 

O anchetă a ce, mai precis? La cererea cui? Cu ce autorizație 
legală? Punându-l într-un potenţial conflict cu Schiff și cu mai 
cine? 

Gurney decise să simplifice problema - sau măcar 
terminologia -, gândindu-se la ea ca la un demers privat de 
aflare a unor fapte, un efort modest de a răspunde câtorva 
întrebări. Întrebări de genul: 

Cine era în spatele „farselor” iniţiale care o tulburaseră pe 
Kim? 

Ce era mai aproape de adevăr: caracterizarea pe care i-o 
făcuse Kim lui Meese sau cea pe care i-o făcuse Meese lui Kim? 

Cine pregătise capcana ticăloasă care-l făcuse să cadă pe 
podeaua subsolului? Cine trebuia să fie victima: el sau Kim? 

Dacă șoapta fusese reală, cine șoptise? De ce se ascundea la 
subsol? Cum și când intrase în casă și cum ieșise? 

Care era semnificaţia avertismentului: „Nu trezi diavolul 
adormit”? 

Și ce legătură aveau aceste evenimente - dacă aveau vreuna 
- cu o serie de crime vechi de zece ani? 

Gurney își imagină acest demers de aflare a unor fapte ca 
începând cu o trecere în revistă a tot ce se afla în rapoartele de 
la faţa locului, în anexe, în rapoartele ViCAP, în profilul făcut de 
FBI, în documentele despre familii din dosarul lui Kim și în 
notițele pe care le luase el însuși în timp ce asculta prezentarea 
vitriolantă făcută de Hardwick personalităţilor victimelor. 

De toate astea se putea ocupa de unul singur. Simţea însă un 
impuls tot mai puternic să stea de vorbă cu Rebecca Holdenfield 
și să aprofundeze profilul Bunului Păstor și ipoteza de bază a 
cazului. Cum fuseseră adunate, analizate și ierarhizate datele 
primare. Cum fuseseră testate teoriile alternative. Cum se 
ajunsese la consens. Și dacă, de-a lungul anilor, părerile ei 
despre caz se schimbaseră. Era curios și dacă ea discutase 


VP - 131 


vreodată cu Max Clinter. 

Gurney încă avea numărul lui Holdenfield în agenda 
telefonului. (Colaboraseră pentru scurt timp în cazurile Mark 
Mellery și Jillian Perry și își închipuise că se vor mai întâlni.) 
Căută numărul și sună. Îi răspunse căsuţa vocală. 

Ascultă un lung mesaj introductiv cu privire la programul ei de 
lucru și adresa de la birou, site-ul Web și e-mailul pe care îi 
puteau fi trimise solicitările. Sunetul vocii îi contură dinaintea 
ochilor imaginea femeii. Dură, deşteaptă, atletică și ambițioasă. 
Cu trăsături perfecte, fără să fie drăguţe. Ochii erau fascinanţi, 
intenși, dar le lipsea căldura care i-ar fi făcut frumoși. Era o 
profesionistă ambițioasă, al cărei cabinet de psihoterapie îi 
umplea orice timp liber i-o mai fi rămas în afara carierei 
principale de psiholog criminalist. 

Îi lăsă un mesaj succint, sperând că-i va stârni curiozitatea: 

— Bună, Rebecca! Sunt David Gurney. Sper că toate-s bune. 
Sunt implicat într-o situaţie neobișnuită și aș dori s-o discut cu 
tine, să văd ce părere ai și ce sfat poţi să-mi dai. E vorba despre 
cazul Bunului Păstor. Știu că ești incredibil de ocupată. Sună-mă 
când ai timp. 

Încheie mesajul spunându-și numărul de telefon. 

În cazul oricărei alte persoane cu care nu mai vorbise de șase 
luni, un asemenea mesaj ar fi fost prea sărac și prea impersonal, 
dar știa că pentru Holdenfield nu exista „prea sărac” sau „prea 
impersonal”. Ceea ce nu însemna că n-o plăcea. De fapt, își 
amintea momente din trecut în care firea ei tăioasă i se păruse 
tulburător de atrăgătoare. 

Faptul că telefonase îi dădu sentimentul satisfăcător că 
pusese lucrurile în mișcare. Reveni la primul raport de pe 
ecranul computerului și începu să-l parcurgă. O oră mai târziu, 
când sună telefonul, era la jumătatea celui de-al cincilea raport. 
Se uită la identitatea apelantului: CONSULTANT CRIMINALIST, 
ALBANY. 

— Rebecca? 

— Bună, David! Am oprit să pun benzină. Cu ce pot să te ajut? 

În voce i se simțea combinaţia stranie de bruschețe și 
disponibilitate. 

— Înţeleg că ești oarecum expertă în cazul Bunului Păstor? 

— Puțin. 

— Există vreo șansă să ne vedem ca să stăm puţin de vorbă? 


VP - 132 


— De ce? 

— Se-ntâmplă niște chestii ciudate care ar putea avea 
legătură cu cazul și am nevoie de părerea cuiva care știe despre 
ce-i vorba. 

— Sunt tone de chestii pe internet. 

— Am nevoie de o opinie în care să mă pot încrede. 

— Când trebuie să se întâmple asta? 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Sunt pe drum către Otesaga. 

— Poftim? 

— Hotelul Otesaga din Cooperstown. Dacă reușești să vii până 
acolo, pot să-mi fac timp vreo patruzeci și cinci de minute, de la 
unu și un sfert la două. 

— Perfect. Unde să... 

— Vino în Sala Fenimore. Susţin o prezentare începând de la 
douăsprezece și jumătate, urmată de o scurtă sesiune de 
întrebări, urmată de trăncăneli în jurul bufetului. Pot sări peste 
partea cu trâncănelile. Poţi să fii acolo la unu și un sfert? 

El își strânse și-și desfăcu mâna dreaptă, convingându-se din 
nou că putea manevra schimbătorul de viteze. 

— Da. 

— Ne vedem atunci, zise femeia și închise. 

Gurney zâmbi. Simţea o afinitate cu toţi cei care voiau să sară 
peste partea cu trăncănelile. Poate asta-i plăcea cel mai mult la 
Holdenfield: sociabilitatea ei minimală. Pentru un moment, 
mintea lui se întrebă cum anume se manifesta chestia asta în 
viaţa ei sexuală. Apoi clătină din cap alungând gândul. 

Reveni cu concentrare sporită la jumătatea celui de-al cincilea 
raport: o secţiune care consta din fotografii însoţite de legende, 
care înfățișau locul crimei și vehiculul. Mercedesul doctorului 
James Brewster era fotografiat din mai multe unghiuri, redus la 
jumătate din lungimea sa în urma impactului cu trunchiul unui 
copac de pe marginea drumului. Ca majoritatea celorlalte 
vehicule vizate, și automobilul de prestigiu de o sută de mii de 
dolari al doctorului fusese transformat în ceva de nerecunoscut, 
fără nume și fără valoare. 

Gurney se întrebă dacă nu cumva acesta era unul dintre 
obiectivele Păstorului, una dintre sursele satisfacţiei lui: nu doar 
să-i ucidă pe ocupanţii presupus bogaţi ai Mercedesurilor, ci de 
a reduce simbolurile avuţiei lor la niște grămezi derizorii, bune 


VP - 133 


de aruncat. Umilinţa finală a celor mari și tari. Ce e ţărână în 
țţărână se întoarce. 

— Întrerupem ceva? 

Era vocea lui Madeleine. 

Gurney își ridică privirea surprins. Ea stătea în ușa biroului, cu 
Kim în spatele ei. Nu le auzise intrând în casă. Încă purtau 
jachetele lor ca niște explozii de culoare. 

— Să-ntrerupeți? 

— Păreai foarte concentrat. 

— Incercam să absorb niște informații. Voi ce puneţi la cale? 

— A ieșit soarele. O să fie o zi frumoasă. O iau pe Kim lao 
plimbare până pe culme. 

— N-o să fie noroi? 

Işi auzi arţagul din voce. 

— Poată să-mprumute o pereche de bocanci de-ai mei. 

— Mergeţi acum? 

— E vreo problemă? 

— Nu, sigur că nu! De fapt, trebuie să ies și eu pentru vreo 
două ore. 

Îl privi alarmată: 

— Cu mașina? Cu mâna în halul ăla? 

— Ibuprofenul face minuni. 

— Ibuprofenul? Acum douăsprezece ore ai căzut pe scări, ai 
ajuns la Urgenţe și a trebuit să te aducă altcineva acasă. Acum 
iei două pastile și ești ca nou? 

— Nu-s ca nou. Dar nu-s atât de schilodit, încât să nu pot 
funcționa. 

Il privi cu exasperare. 

— Unde trebuie să te duci de-i așa important? 

— O ţii minte pe doamna Holdenfield? 

— Imi amintesc numele. Rebecca, nu? 

— Da. Rebecca. Un psiholog criminalist. 

— Unde e? 

— Biroul ei e în Albany. 

Madeleine ridică dintr-o sprânceană. 

— În Albany? Acolo vrei să te duci? 

— Nu. Azi o să fie în Cooperstown, la un simpozion științific. 

— La Otesaga? 

— Cum de-ai știut? 

— Unde altundeva să se ţină un simpozion în Cooperstown? ÎI 


VP - 134 


privi cu curiozitate. A intervenit vreo urgenţă? 

— Nu, n-a intervenit nimic. Dar am niște întrebări despre 
cazul Bunului Păstor. O carte a ei despre criminalii în serie a fost 
menţionată într-o notă de subsol a profilului făcut de FBI. Și cred 
că-i posibil să fi scris și niște articole despre caz ceva mai târziu. 

— Nu puteai s-o întrebi la telefon? 

— Prea multe întrebări. Prea complicate. 

— Când te întorci? 

— O să-mi acorde patruzeci și cinci de minute, care se vor 
încheia la ora două, deci cel târziu pe la trei ar trebui să fiu 
acasă. 

— Cel târziu la trei. Ține minte asta! 

— De ce? 

ÎI privi chiorâș. 

— Mă întrebi de ce ar trebui să ţii minte? 

— Te întreb dacă la trei fix o să se întâmple ceva ce eu nu 
știu. 

— Eu cred că, atunci când îmi spui c-o să faci ceva, ar fi 
drăguţ din partea ta să și faci chestia aia. Dacă-mi spui c-o să fii 
acasă la trei, mi-ar plăcea să pot conta pe faptul că vei fi acasă 
la trei. Atâta tot. E OK? 

— Clar. 

Dacă n-ar fi fost Kim de faţă, poate că Dave s-ar fi lăsat mai 
greu, insistând să afle de ce chestiunea era atât de importantă 
tocmai în acea zi. Dar crescuse într-o familie care nu-și 
manifesta nici cel mai mărunt dezacord de faţă cu străini. 
Reticenţa aceea irlandezo-engleză era încă impregnată în fiinţa 
lui. 

Kim părea îngrijorată. 

— N-ar trebui să vin cu tine? _ 

— Nici eu nu prea înţeleg de ce mă duc. În mod cert, nu-i 
nevoie să fim doi. _ 

— Haide, zise Madeleine întorcându-se către fată. Iți dau niște 
ghete. Hai să pornim către culme cât e soare. 

Două minute mai târziu, Gurney, încă în biroul său, auzi ușa 
laterală deschizându-se și închizându-se cu fermitate și în casă 
se făcu foarte liniște. Se întoarse către monitor, închise 
documentul cu fotografiile Mercedesului strivit al doctorului 
Brewster și căută pe Google termenii „Holdenfield” și „Păstor”. 

Primul rezultat referitor la munca Rebeccăi în acest caz era un 


VP-135 


articol cu un titlu savant. „Tipare rezonante: implicaţii ale 
formării personalităţii aplicate unui ţintaș necunoscut (cunoscut 
ca «Bunul Păstor»), folosind metoda bivalentă inductiv- 
deductivă - R. Holdenfield et ar. 

Gurney derulă restul rezultatelor, sărind peste cele în care 
căutarea scosese la iveală știri despre un bărbat din Holdenfield, 
statul Nebraska, mușcat de un ciobănesc german, și până la 
necrologul lui Shepherd? Holdenfield, un trombonist de culoare. 
In final se alese cu douăsprezece rezultate relevante care 
făceau legătura între Rebecca și crime, toate cu trimitere la 
publicaţii de specialitate. 

Le luă la rând, dar descoperi că, în majoritatea cazurilor, nu 
putea accesa articolele decât abonându-se la revistele care le 
publicaseră. Costul abonamentelor era mai mare decât 
curiozitatea sa, iar dacă limbajul care descria articolul ei despre 
tiparele rezonante era un indiciu, parcurgând textele complete 
nu s-ar fi ales decât cu o durere de cap. 


Capitolul 18 


Tipare rezonante 


Cooperstown era situat în jurul capătului sudic al unui lac lung 
și îngust, pe dealurile rurale din Otsego County. Era un oraș a 
cărui personalitate era divizată între bogăția discretă și turismul 
bazat pe baseball, între o stradă principală înțesată de 
magazine cu suveniruri sportive și străduțe laterale somnolente, 
cu case clădite în stilul renascentismului grec și umbrite de 
stejari seculari. America suburbană în mijlocul orașului și Brooks 
Brothers” pe sub copacii înalți. 

Cu mașina, drumul din Walnut Crossing îi luă cam o oră, mai 
mult decât se așteptase, dar nu conta, căci plecase suficient de 
devreme ca să ajungă la Otesaga cu mult înainte de ora 
întâlnirii. Nutrea ideea vagă că poate i-ar fi plăcut să asculte 
prezentarea lui Holdenfield sau măcar o parte din ea. 


8 joc de cuvinte în lb. engleză: shepherd înseamnă atât „păstor”, cât și „câine 
ciobănesc”. (n.r.). 
? Cel mai vechi producător american de îmbrăcăminte. 


VP - 136 


Finele lunii martie nu reprezenta cel mai popular moment 
pentru o vacanţă la munte, mai ales pentru staţiunile de pe 
malurile lacurilor. Doar o treime din parcarea hotelului era 
ocupată, iar terenurile din jurul lui, deși perfect îngrijite, erau 
pustii. 

Gurney credea că-și poate da seama cât de scump este un 
hotel după rapiditatea cu care i se deschidea ușa de la intrare și 
după lărgimea zâmbetului care însoțea gestul. După aceste 
criterii, trase concluzia că o cameră la Otesaga i-ar fi depășit cu 
mult posibilitățile. 

Eleganța recepţiei hotelului îi confirmă impresia. Tocmai voia 
să întrebe unde se afla Sala Fenimore, când descoperi un suport 
de lemn cu un semn și o săgeată drept răspuns la întrebare. 
Săgeata indica un coridor larg, cu pereţi lambrisaţi. Semnul 
anunța că în ziua aceea încăperea era rezervată pentru o 
reuniune a Asociaţiei Americane de Psihologie Filosofică. 

Un semn identic era amplasat lângă o ușă deschisă aflată la 
capătul coridorului. Apropiindu-se, Gurney auzi aplauze. Când 
ajunse la ușă, văzu că Rebecca Holdenfield tocmai fusese 
prezentată și își ocupa locul în spatele unui pupitru aflat pe 


podiumul din capătul îndepărtat al sălii - un spaţiu cu tavan 
înalt, în care o reuniune a senatorilor romani nu ar fi părut 
deplasată. 


„Nu-i rău”, își zise Gurney. 

După o estimare rapidă, în sală se aflau în jur de două sute de 
scaune, majoritatea ocupate. Cei mai mulți participanţi erau 
bărbaţi și majoritatea păreau de vârstă mijlocie sau mai bătrâni. 
Intră în sală și se așeză pe scaunul de la marginea ultimului 
rând, un ecou al felului în care se comporta la nunţi și la alte 
evenimente unde nu se simţea în largul lui. 

Holdenfield îl zări, dar nu dădu niciun semn că l-ar fi 
recunoscut. Așeză câteva foi de hârtie pe pupitru și zâmbi 
publicului. Expresia ei transmitea încredere și concentrare, nu 
căldură. 

„Nimic nou în privinţa asta”, se gândi Gurney. 

— Vă mulţumesc, domnule președinte! 

Zâmbetul dispăru. Vocea ei era limpede și poruncitoare. 

— Mă aflu aici astăzi ca să vă înfăţișez o simplă idee. Nu vă 
cer să o aprobaţi sau să o dezaprobaţi. Vă cer să vă gândiţi la 
ea. Vă prezint deci o nouă perspectivă cu privire la rolul imitație; 


VP - 137 


în vieţile noastre și a modului în care influențează tot ce 
gândim, simţim și facem. Vă propun ipoteza imitației ca instinct 
de supravieţuire al speciei umane, la fel de indispensabil ca 
sexul. Ideea în sine e revoluționară. Imitaţia nu a fost clasificată 
niciodată ca fiind un instinct: o tendinţă de a acţiona, cauzată de 
amplificarea și apoi de eliberarea unei tensiuni. Dar, dacă nu e 
asta, atunci ce e, mai precis? 

Făcu o pauză. Publicul era tăcut. 

— Poate cel mai relevant și mai trecut cu vederea aspect al 
imitaţiei este că... ne face să ne simțim bine. Procesul imitaţiei îi 
oferă organismului uman o formă de plăcere, o eliberare a 
tensiunii. În tot ce facem, există tendinţa de a favoriza 
repetițiile, pentru că ne fac să ne simţim bine. 

Ochii lui Holdenfield străluceau, iar publicul părea captivat. 

— Ne bucurăm văzând ce am mai văzut și făcând ce am mai 
făcut. Creierul caută tipare rezonante, pentru că rezonanţa oferă 
plăcere. 

Se îndepărtă de podium, ca pentru a se conecta mai direct cu 
ascultătorii. 

— Supravieţuirea oricărei specii depinde de capacitatea 
fiecărei noi generaţii de a reproduce comportamentele 
generaţiei anterioare. Reproducerea acestora poate să aibă loc 
prin programare genetică sau prin învăţare. Furnicile se bazează 
foarte mult pe programarea genetică în comportarea lor. Noi ne 
bazăm pe învăţare. Creierele insectelor se nasc știind practic tot 
ce trebuie să știe, în timp ce creierele umane se nasc neștiind 
nimic din ceea ce trebuie să știe. /mperativul supravietuirii 
insectei este să facă. Imperativul supravietuirii omului este să 
știe. Instinctele insectei o conduc către actele specifice ciclului 
vieţii ei, în timp ce instinctul nostru de imitație ne conduce către 
procesul de a învăţa cum să ne comportăm. 

Din câte își dădea seama Gurney din fundul încăperii, toți îi 
sorbeau cuvintele. In sala aceea, ea era o vedetă rock. 

— In acest instinct se află rădăcinile artei, obiceiurile, bucuria 
creativităţii, durerea frustrării. O mare parte din nefericirea 
umană rezultă din faptul că instinctul de imitație se găsește în 
directă contradicţie cu recompensele exterioare și cu pedepsele. 
să luăm cazul unui părinte care-și bate copilul drept pedeapsă 
că a bătut alt copil. Se predau două lecţii aici: că a lovi pe 
cineva al cărui comportament te supără este o reacţie greșită 


VP - 138 


(dat fiind că ești pedepsit) și că a lovi pe cineva al cărui 
comportament te supără este o reacţie corectă (dat fiind că 
apare ca metodă de a pedepsi). Părintele care lovește un copil 
ca să-l înveţe să nu se mai bată, îl învaţă, de fapt, să se bată. 
Când comportamentul care ţi se oferă ca model este chiar 
comportamentul care e pedepsit, daunele psihice potenţiale 
sunt imense. 

Lui Gurney i se păru că, în următoarea jumătate de oră, 
Holdenfield nu făcu decât să repete cu alte cuvinte ceea ce deja 
spusese. Dar, în loc să-și plictisească publicul, părea mai 
degrabă să-l farmece și mai mult. Pășind de colo-colo prin sala 
grandioasă de întruniri și gesticulând teatral, părea o femeie 
ajunsă în raiul pe care și-l imaginase dintotdeauna. 

In cele din urmă, reveni în dosul pupitrului cu o expresie care 
lui Gurney i se păru de-a dreptul triumfătoare. 

— Ca urmare, vă cer să luaţi în calcul posibilitatea ca impulsul 
de a satisface instinctul de imitație să fie cel mai important 
ingredient ce ne lipsește pentru a înțelege natura umană. Vă 
mulțumesc pentru atenţie! 

Sala izbucni în aplauze entuziaste. Din primul rând se ridică 
un bărbat cu faţa roșie și părul alb și li se adresă celorlalți 
participanţi cu vocea liniștitoare a unui crainic radio de modă 
veche. 

— Din partea tuturor, aș dori să-i mulțumesc doamnei doctor 
Holdenfield pentru prezentarea ei remarcabilă. A spus că vrea 
să ne dea de gândit și, fără îndoială, asta a și făcut. Un concept 
fascinant. În cincisprezece minute vom avea un bufet drăguţ și 
un bar cu consumaţie la liber. Între timp, aveţi prilejul să puneţi 
întrebări sau să faceți comentarii. E în regulă, Rebecca? 

— Desigur. 

Intrebările care urmară constară în general din aprecieri față 
de originalitatea gândirii ei și mulţumiri pentru prezenţa ei 
acolo. După douăzeci de minute petrecute astfel, bărbatul cu 
părul alb se ridică din nou, îi mulţumi respectuos Rebeccăi încă 
o dată din partea întregului grup și anunţă că barul era deschis. 

e 

— Interesant, zise Gurney zâmbind cinic. 

Holdenfield îi aruncă o privire pe jumătate apreciativă, pe 
jumătate combativă. Stăteau la o măsutţă, pe o verandă ce 
dădea către un gazon tuns, presărat cu tufe de bucsău. Soarele 


VP - 139 


strălucea și lacul de dincolo de pajiște era la fel de albastru 
precum cerul. Femeia purta un taior bej de mătase și o bluză 
albă. Nu era machiată și nu avea bijuterii, cu excepţia unui ceas 
de aur care părea scump. Părul ei arămiu nici scurt, nici lung, 
era pieptănat simplu. Ochii ei căprui-închis îl studiau. 

— Ai venit mai devreme, zise ea. 

— Am vrut să aflu cât de multe pot. 

— Despre psihologia filosofică? 

— Despre tine și felul în care gândești. 

— Felul în care gândesc? 

— Sunt curios cum ajungi la concluziile la care ajungi. 

— În general? Sau există vreo întrebare pe care n-o pui? 

El râse. 

— Cum ţi-a mers? 

— Poftim? 

— Arăţi grozav. Cum ţi-a mers? 

— OK, cred. Am fost ocupată. Foarte ocupată chiar. 

— Pare să merite. 

— Ce vrei să spui? 

— Faimă. Respect. Aplauze. Cărţi. Articole. Discursuri. 

Ea încuviinţă, apoi își înclină capul și-l privi în așteptare: 

— Deci? 

Gurney privi lacul scânteietor de dincolo de gazon. 

— Remarcam pur și simplu ce carieră remarcabilă ţi-ai 
construit. Mai întâi un nume mare în psihologia criminalistică, 
apoi un nume mare în psihologia filosofică. Brandul Holdenfield 
sporește și strălucește. Sunt impresionat. 

— Ba nu ești. Nu ești genul lesne impresionabil. Ce vrei? 

El ridică din umeri. 

— Am nevoie de ajutor ca să înţeleg cazul Bunului Păstor. 

— De ce? 

— E o poveste lungă. 

— Zi-mi rezumatul. 

— Fata unei vechi cunoștințe face un documentar despre 
victimele Bunului Păstor. Vrea să mă uit peste umărul ei, ca un 
soi de placă de rezonanță pentru ea etc. 

Chiar și acum, în timp ce vorbea, nedefinitul „etc.” îl rodea pe 
Gurney. 

— Ce vrei să știi? 

— Multe. Mi-e greu să decid de unde să încep. 


VP - 140 


Colţul gurii ei tresări agitat. 

— De oriunde e mai bine decât de nicăieri. 

— Tiparele rezonante. 

Femeia clipi nedumerită. 

— Poftim? 

— E un termen pe care l-ai folosit în prezentarea ta de azi. L- 
ai folosit și ca titlu într-un articol pe care l-ai scris acum nouă 
ani. Ce înseamnă? 

— Ai citit articolul? 

— Am fost intimidat de titlul ăla lung și m-am gândit că și 
restul mă va depăşi. 

— Doamne, ce te mai pricepi la vrăjeli! 

O spusese că pe un compliment. 

— Deci povestește-mi despre tiparele rezonante. 

Ea își privi din nou ceasul. 

— Nu cred că am suficient timp. 

— Încearcă. 

— Se referă la transferul de energie între constructe mentale. 

— Și asta ce înseamnă, în cuvinte pe care să le poată pricepe 
un sărman detectiv pensionar născut în Bronx? 

În ochii ei se ivi o străfulgerare amuzată. 

— E o regândire și revizuire a conceptului de sublimare al lui 
Freud: devierea prin forță a energiilor agresive sau sexuale 
periculoase pe canale alternative mai sigure. 

— Rebecca, umilul detectiv pensionar vorbește engleza de 
bază. 

— Doamne, Gurney, ce te mai rupi în figuri! Bine, o facem 
cum vrei tu! Lasă-l baltă pe Freud! Există o poezie celebră 
despre o copilă pe nume Margaret, care suferă la vederea 
frunzelor căzute toamna. Dar ultimele două versuri sunt: Căci; 
omu-ntru pieire s-a născut/ Și lui Margaret îi plângi, de fapt, de 
milă'0. Asta e un tipar rezonant. Emoţia intensă pe care o simte 
observând moartea frunzelor vine, de fapt, dintr-o cunoaștere 
mai profundă a propriei sale sorţi inevitabile. 

— Ideea fiind că energia emoţională a unei experienţe îi poate 
fi transferată alteia fără... 

— Fără să ne dăm seama că, de fapt, ceea ce simţim acum 
poate să nu aibă legătură cu ceea ce se petrece acum. Asta-i 


10 versuri din poezia Spring and Fall a poetului englez Gerald Manley Hopkins 1844- 
1889. 


VP - 141 


ideea! 

În vocea ei era o mândrie posesivă. 

— Cum i se aplică asta Bunului Păstor? 

— Cum? În toate felurile posibile. Acţiunile, gândirea, limbajul, 
motivaţia lui se potrivesc perfect conceptului. Cazul lui e una 
dintre cele mai evidente validări ale conceptului. Genul ăsta de 
crimă văzută ca misiune nu-i niciodată ceea ce pare la 
suprafață. Dedesubtul motivelor conștiente ale ucigașului există 
întotdeauna o altă sursă de energie, o experienţă sau un set de 
experienţe traumatizante care au avut loc mult mai devreme în 
viaţa lui. Are un depozit de spaimă și ură reprimată provocate 
de experiențele acelea. Printr-un proces de asociere, el leagă 
experiența trecută de ceva ce se petrece în prezent și 
sentimentele de odinioară încep să-i influențeze gândurile 
prezente. Suntem programaţi să credem că ceea ce simţim 
acum e rezultatul a ceea ce trăim acum. Dacă mă simt fericită 
sau tristă, presupun că e din cauza a ceva din viaţa mea 
prezentă care merge bine sau prost, nu pentru că un fragment 
de energie emoţională a fost transferat dinspre o amintire 
reprimată către prezent. În mod normal, asta-i o eroare 
inofensivă. Dar nu mai e inofensivă când emoția transferată este 
o furie patologică. Și exact asta se întâmplă cu un anumit gen 
de criminali, Bunul Păstor fiind exemplul perfect. 

— Ai idee ce anume din copilăria lui a provocat toată energia 
asta transferată din spatele crimelor? 

— Presupun că groaza traumatizantă cauzată de un tată 
violent și materialist. 

— De ce crezi că s-a oprit după șase crime? 

— Te-ai gândit că poate a murit? Holdenfield își privi ceasul și 
se încruntă alarmată. David, îmi pare rău, dar chiar nu mai am 
timp. 

— Apreciez că mi-ai făcut loc în programul tău încărcat. 
Apropo, pe durata studiului cazului, ai discutat vreodată cu Max 
Clinter? 

— Ha! Clinter! Da, sigur că da. Ce-i cu el? 

— Asta te-ntreb eu pe tine. 

Femeia oftă nerăbdătoare, apoi spuse vorbind foarte repede: 

— Max Clinter e un narcisist furios care crede că întregul caz 
al Bunului Păstor e numai despre el. E plin de teorii ale 
conspirației lipsite de orice logică. Mai e și un beţiv care și-a 


VP - 142 


distrus și viața lui, și pe a familiei într-o singură seară 
catastrofală și care de atunci încearcă să lege punctele între ele 
în cele mai ciudate moduri, numai să poată da vina pe alţii, și nu 
pe el. 

— De ce crezi că e mort? 

— Poftim? 

— Ai spus că Bunul Păstor ar putea fi mort. 

— Corect. Ar putea fi. 

— Din ce alt motiv s-ar fi oprit? 

Ea scoase un nou suspin nerăbdător, mai teatral decât cel 
dinainte. 

— Poate că unul dintre gloanţele rătăcite ale lui Clinter a 
trecut prea aproape de el sau chiar l-a nimerit. Poate a suferit o 
cădere, o decompensare psihotică. Poate e într-un spital de boli 
mintale sau chiar în închisoare, din motive fără legătură cu 
crimele. Pot fi numeroase motive pentru care a dispărut. Nu 
putem face speculații fără date suplimentare. Holdenfield se 
depărtă de masă. Scuze! Trebuie să plec. 

Işi luă la revedere cu o înclinare grăbită a capului și porni 
către ușa care separa veranda de recepţia hotelului. Gurney se 
adresă spatelui ei: 

— Există vreun motiv pentru care el să vrea să-mpiedice 
reexaminarea cazului? 

Ea se răsuci și-l privi. 

— Ce spui acolo? 

— Tânăra care face documentarul de care ţi-am pomenit mai 
devreme... | se întâmplă chestii ciudate. Chestii care ar putea fi 
interpretate ca ameninţări. Sau cel puţin ca sugestii ostile de a 
se retrage din proiect. 

Holdenfield avea un aer perplex. 

— De exemplu? 

— Pătrunderi neautorizate în apartamentul ei, obiecte 
personale mutate, cuțite care dispar și apar în locuri unde nu 
aveau ce căuta, picături de sânge, oprirea curentului electric, o 
treaptă din pivniţă tăiată cu fierăstrăul ca să se rupă... Fu cât pe 
ce să pomenească de avertismentul șoptit, însă nesiguranța 
legată de el îl împiedică. Există posibilitatea să fie hărțuită din 
alt motiv, ca amenințările să nu aibă legătură directă cu cazul, 
dar eu cred că au. Să te-ntreb ceva: dacă Bunul Păstor mai e în 
libertate pe undeva, crezi că ar vrea să-mpiedice discutarea 


VP - 143 


cazului la televiziune? 

Femeia clătină din cap cu fermitate. 

— Dimpotrivă. l-ar face mare plăcere. Vorbești despre cineva 
care a scris un manifest de douăzeci de pagini și l-a trimis 
tuturor trusturilor media importante din ţară. Psihopaţii ca el, cu 
pică pe societate, vor să aibă public. Tânjesc după public. Vor ca 
importanţa misiunii lor să fie recunoscută. De toţi. 

— Te poţi gândi la altcineva care să se opună? 

— Nu, nu pot. 

— Deci m-am ales cu un mic mister straniu. Presupun că 
agentul de caz Trout nu va fi dispus să discute cu mine. 

— Max Trout? Glumești, nu? _ 

— Da, ăsta-s eu. Dave cel priceput, te face să râzi la minut. |ţi 
mulțumesc pentru timpul acordat, Becca! 

Când ea se răsuci ca să intre în hotel, pe chip îi stăruia încă 
expresia aceea perplexă. 


Capitolul 19 


Făcând valuri 


Trei băieţi în tricouri și pantaloni scurți roșii jucau fotbal pe 
gazonul perfect de la marginea lacului. Nu părea să le pese că 
soarele dispăruse îndărătul unui strat gros de nori ce înainta, 
făcând primăvara timpurie să piardă teren în favoarea unei ierni 
târzii. 

Gurney se ridică de la masă și-și masă braţele ca să se 
încălzească. Fiecare parte a trupului i se resimțea după căderea 
de seara trecută. Tinitusul, de care fusese conștient doar când și 
când, părea acum mai sâcâitor. Când se apropie, clătinându-se 
puțin, de ușa care ducea în holul hotelului, aceasta-i fu deschisă 
de un tânăr în uniformă sobră, cu zâmbet mecanic și glas 
neclar, care contopea cuvintele între ele. 

— Poftim? spuse Gurney. 

Tânărul vorbi mai tare, ca un asistent dintr-un azil de bătrâni. 

— Vă întrebam numai dacă totul este în regulă, domnule. 

— Da, e-n regulă, mulțumesc. 

Gurney reveni în parcare. Patru jucători de golf cu pantaloni 


VP - 144 


tradiționali în carouri și pulovere cu anchior tocmai coborau 
dintr-un SUV alb enorm, care-l duse cu gândul la un aparat de 
uz casnic extrem de costisitor. În mod normal, gândul că cineva 
platise șaptezeci și cinci de mii de dolari ca să conducă un soi 
de prăjitor de pâine uriaș l-ar fi făcut să zâmbească. Acum i se 
păru însă un nou simptom al unei lumi degenerate, o lume în 
care cretinii agresivi complotau la nesfârșit ca să adune fiecare 
cea mai mare grămadă de gunoi posibilă. 

Poate că Bunul Păstor avea dreptate. 

Intră în mașină, se rezemă de spătar și închise ochii. 

Își dădu seama că-i era sete. Se uită pe bancheta din spate, 
unde știa că avea două sticle cu apă, dar nu se vedeau, ceea ce 
însemna că se rostogoliseră de pe banchetă sub scaunul din 
faţă. Cobori din mașină, deschise portiera din spate și găsi o 
sticlă. Bău jumătate din ea și reintră în automobil. 

Închise ochii din nou, zicându-și că un somn de cinci minute i- 
ar fi limpezit mintea. Ceva ce-i spusese Holdenfield stătea totuși 
în calea dorinţei lui de odihnă. 

„Glumești, nu?” 

Își zise că era pur și simplu un comentariu neinspirat, că 
Holdenfield se referise la aerele de inabordabil pe care și le lua 
Trout, și nu la neînsemnătatea lui Gurney în lumea forţelor de 
ordine active, sau că fusese pur și simplu felul ei brusc de a 
evita ceea ce interpretase drept o solicitare de a le face 
cunoștință. În orice caz, să se bosumfile din cauza asta ar fi fost 
o copilărie și o pierdere de timp. 

Însă acestea erau argumente raţionale, iar furia pe care o 
simțea era prea puţin raţională. Furie pe idiotul pompos care ar 
fi refuzat intenţionat să-l primească, pe Holdenfield care era atât 
de absorbită de priorităţile ei, încât nu voia să joace rolul de 
intermediar, pe întreaga cultură a aroganţei întreţinută de FBI. 

Prin minte i se învârteau fragmente din conferinţa lui 
Holdenfield, conceptul ei despre tiparele rezonante în cazul 
criminalilor în serie, profilul Bunului Păstor, treapta tăiată, 
insistența cu care Robby Meese susținuse că Kim Corazon era 
dezaxată și periculoasă, Max Cilinter cel ciudat, Rudy Getz cel 
dezgustător și afurisita de săgeată cu pene roșii din grădina lui. 
Dar, în toată hărmălaia aceea, mintea îi revenea la replica 
usturătoare: „Glumești, nu?” 

Ce răspuns ar fi preferat? „Sigur că se va întâlni cu tine. 


VP - 145 


Având în vedere reputaţia ta fantastică de la NYPD, cum ar 
putea agentul Trout să nu vrea să te vadă?” 

Dumnezeule! Era chiar atât de dependent de reputaţia sa? 
Sau de recunoașterea poziţiei sale de detectiv-vedetă în lumea 
celor responsabili cu aplicarea legii? Ori de câte ori se vorbise 
despre asta în public se simţise prost. Acum însă ignorarea 
acestui aspect era și mai rea. Ceea ce ducea la o altă întrebare 
tulburătoare: 

Cine era el fără poziţia aceea, fără reputaţie? 

incă un tip a cărui carieră se încheiase? Încă un tip care nu 
știa cine naiba era, pentru că structura de putere care-i 
conferise o identitate avea, de asemenea, puterea de a-l ignora? 
Incă un fost polițist deprimat stând pe tușă, visând la zilele când 
viața avea un sens, sperând să fie rechemat în joc? 

„Dumnezeule, ce autocompătimire jenantă! 

Ajunge! 

Sunt detectiv. Poate că mereu am fost și, într-un fel sau altul, 
mereu voi fi. Este o certitudine a vieţii mele, indiferent cine mă 
plătește sau care e structura de comandă. Am un set de talente 
care mă fac să fiu cine sunt. Folosirea acestor talente e ceea ce 
contează, nu părerea Rebeccăi Holdenfield, a agentului Trout 
sau a altcuiva. Stima mea de sine - motivul meu de a trăi - 
depinde de propria mea comportare, nu de reacţiile unui profiler 
care bate câmpii sau ale unui birocrat pe care nu l-am cunoscut 
niciodată”. 

Se agăță de această idee și o folosi ca să-și regăsească 
echilibrul, chiar dacă simţea că tonul ei era cam exagerat. Era 
însă sigur că o convingere, indiferent cât de slabă, era mai bună 
decât niciuna. Și își dădu seama că, dacă voia să-și păstreze 
echilibrul, trebuia să se menţină în mișcare, ca un ins pe o 
bicicletă. Trebuia să facă ceva. 

Scoase telefonul, intră pe e-mail și deschise din nou 
rapoartele pe care i le trimisese Hardwick. 

Trecându-le în revistă, își aminti că agenta imobiliară - cea cu 
nume de vedetă de cinema - se aflase la numai câţiva kilometri 
de locuința ei din Barkham Dell când devenise a patra victimă a 
Bunului Păstor. 

Barkham Dell nu era departe de Cooperstown. În raportul 
incidentului, descoperi locul exact pe Long Swamp Road, cu 
fotografii adnotate ale momentului în care jumătate din faţa lui 


VP - 146 


Sharon Stone fusese pulverizată, iar mașina ei ieșise de pe drum 
în mlaștină. 

introduse coordonatele în GPS și ieși pe porţile parcării 
hotelului Otesaga, fără mari așteptări de a descoperi ceva, ci cu 
sentimentul modest de a reveni la începuturi, de a pune în 
sfârșit picioarele pe pământ. 

e 

Vizitarea scenei unei crime, chiar și la zece ani după 
comiterea acesteia, avea un efect pe care Gurney descoperi că-i 
era greu să-l categorisească. Să-i spună „stimulator” părea 
pervers, dar în mod cert îi ascuțea simţurile. Reacțiile chimice 
pe care le declanșa în creierul lui aveau să facă tot ce vedea aici 
mai memorabil decât priveliștile și întâmplările din viața lui de zi 
cu zi. 

Nu vizita pentru prima oară scena unei crime comise cu mult 
timp în urmă. Cândva, o mărturisire pe care i-o smulsese unui 
criminal în serie inclusese uciderea unei adolescente într-o zonă 
împădurită de lângă Orchard Beach din Bronx, o crimă ce se 
produsese cu doisprezece ani înaintea confesiunii. 

Acum, parcurgând încet curba blândă spre stânga, unde Long 
Swamp Road se îndepărta de autostrada statală, îndreptându-se 
către lacul Dead Dog, recurse la același procedeu ca în Orchard 
Beach, ștergând în minte anii în care copacii crescuseră și 
eliminând din imagine puietul și tufișurile mai scunde. 

Avea fotografiile din raport care să-l călăuzească. Nu fuseseră 
adăugate sau dărâmate construcţii care să fi fost făcute de 
mâna omului. Nici clădiri, nici panouri publicitare, nici stâlpi de 
telefon. Drumul nu avusese parapete în anul 2000 și nu avea 
nici acum. Copacii înalţi care constituiau reperele păreau practic 
neschimbaţi. Anotimpul era același, începutul primăverii, ceea 
ce conferea fotografiilor vechi o impresie de actualitate. 

Poziția copacilor înalţi, combinată cu explicaţiile pozelor și cu 
măsurătorile de teren îl ajutară pe Gurney să aproximeze poziţia 
mașinii lui Sharon Stone când o lovise glonţul. 

Conduse înapoi pe drum până în locul unde se intersecta cu 
un altul, care făcea legătura cu autostrada statală. Apoi șofă din 
acel punct până la locul crimei, de unde mai parcurse trei 
kilometri de mlaștină și turbărie, până dincolo de lacul Dead 
Dog, prin orășelul Barkham Dell cel ca o ilustrație de la Currier & 


VP - 147 


Ives" și apoi încă un kilometru și jumătate, până în locul unde 
Long Swamp Road se intersecta cu un drum districtual foarte 
circulat. 

Reveni după aceea la locul de pornire și parcurse din nou 
traseul, însă de data aceasta așa cum își imagina că-l 
parcursese Bunul Păstor. Mai întâi găsi un spaţiu de pe 
marginea drumului unde să parcheze fără să bată la ochi, nu 
departe de legătura cu șoseaua statală, o alegere de bun-simt 
pentru cineva care pândea Mercedesurile aflate în trecere, 
mașini populare printre locuitorii de weekend din Barkham Dell. 

Apoi ieși pe șosea pe urma unui Mercedes imaginar, îl 
„urmări” până la începutul curbei lungi, pătrunse în curbă 
accelerând, trecu pe banda din stânga, cobori geamul din 
dreptul  pasagerului și, la locul aproximativ indicat de 
reconstituire, ridică braţul drept și-l aţinti câtre șoferul imaginar. 

— BUM! urlă Gurney cât putu de tare, știind că niciun sunet 
scos de el nu s-ar fi apropiat nici pe departe de zgomotul 
monstrului de calibrul .50 folosit la comiterea crimei. 

În timp ce se prefăcea că trage, frână zdravăn, imaginându-și 
că mașina victimei părăsește curba și se răstoarnă în mlaștină, 
la o sută de metri în faţa lui. Puse pistolul imaginar pe scaun, 
apoi se prefăcu că scoate un animăluţ de jucărie din buzunarul 
cămășii și că-l aruncă pe marginea drumului, nu departe de 
locul unde își imagina Mercedesul scufundat în noroi, înconjurat 
de rămășițele ierburilor cafenii de mlaștină din sezonul trecut. 

Încheind atacul imaginar, își continuă drumul către Barkham 
Dell. Pe drum, analiză opţiunile cuiva care voia să se 
descotorosească de un Desert Eagle. Trei mașini trecură pe 
lângă el în direcția opusă. Una se nimeri să fie un Mercedes 
negru, ceea ce îl înfioră ușor. 

La un semafor din oraș, întoarse cu intenţia de a repeta 
scenariul. Dar, pe când se apropia de lacul Dead Dog, 
cântărindu-i avantajele și dezavantajele ca ascunzătoare pentru 
pistoale, îi sună telefonul. Apelantul era numărul său fix de 
acasă. 

— Madeleine? 

— Unde ești? 

— Pe un drum lăturalnic din apropiere de Barkham Dell. De 


11 Firmă populară din SUA (1835-1907), specializată în litografii ieftine înfățișând 
evenimente locale și naţionale sau peisaje. 


VP - 148 


ce? 

— De ce? 

El ezită. 

— E vreo problemă? 

— Cât e ceasul? îl întrebă ea cu un calm neliniștitor. 

— Cât e ceasul? Nu știu... Aoleu, Doamne... Da, înțeleg! Am 
uitat! 

Ceasul de pe bordul mașinii arăta ora 15:15. Promisese să fie 
acasă la trei. La trei cel târziu! 

— Ai uitat? 

— Îmi pare rău! 

— Asta e? Ai uitat? 

În vocea ei controlată se simţea furia. 

— Îmi pare rău. N-am foarte mult control asupra a ceea ce uit. 
Nu aleg intenţionat să uit chestii. 

— Ba da. 

— Cum aș putea? Când uiţi, uiţi. Nu e ceva intenţionat. 

— Îți aduci aminte de chestiile de care îţi pasă. Le uiţi pe alea 
de care nu-ți pasă. 

— Nu e... 

— Ba este. Mereu dai vina pe memoria ta. N-are legătură cu 
memoria. N-ai uitat niciodată când trebuia să apari la tribunal, 
nu? N-ai uitat niciodată o întâlnire cu procurorul. David, 
problema ta nu e că uiti, ci că nu-ți pasă. 

— Serios, îmi pare rău! 

— Bine. Deci când o să ajungi acasă? 

— Sunt pe drum. În treizeci și cinci, patruzeci de minute? 

— Deci zici că pe la patru o să fii acasă? 

— În mod sigur la patru. Poate chiar mai devreme. 

— Bine. La patru. Cu o întârziere de numai o oră. Ne vedem 
atunci. 

Legătura se întrerupse. 

e 

La ora 15:52, intră pe drumul liniştit care urca șerpuind pe 
lângă marginea pârâului, printr-o șa dintre dealuri, către ferma 
lor. După un kilometru și jumătate, trase pe o porţiune ierboasă 
din faţa unei cabane de weekend rar folosite. 

Își petrecuse primele zece minute ale drumului dinspre 
Barkham Dell întrebându-se de ce fusese Madeleine atât de 
iritată, mai iritată decât de obicei de uitucenia lui, de nepăsarea 


VP - 149 


lui, de incapacitatea lui de a nota lucrurile pe care le-ar fi putut 
uita. Restul drumului îl dedicase analizei crimelor Bunului 
Păstor. 

Se întrebă dacă se înregistraseră progrese după ce cazul 
intrase în atenţia departamentului FBI din Albany, unele care să 
nu fie menţionate în dosarele NYSP la care avea acces Hardwick. 
Se mai întrebă dacă putea afla răspunsul la această întrebare 
fără să treacă prin agentul Trout. Nu vedea cum. 

Dar... dacă Trout era într-adevăr atât de rigid pe cât păreau 
să-l creadă toţi, atunci însemna că era și ușor de frânt. Gurney 
descoperise în repetate rânduri că un om tinde să-și apere cu 
cea mai mare îndârjire punctele cele mai slabe. 

Așadar, obsesia pentru control trăda o oroare faţă de haos. 

Și asta îi sugera o cale de acces în fortăreață. _ 

Scoase telefonul și formă numărul lui Holdenfield. li răspunse 
căsuţa vocală. 

— Bună, Rebecca! Îmi pare rău că te deranjez iar, când ești 
atât de ocupată. Dar sunt niște chestii legate de Bunul Păstor 
care pur și simplu nu se potrivesc. De fapt, e posibil ca în 
constructul FBl-ului să existe o eroare fatală. Sună-mă când ai 
un moment liber! 

Vâri din nou telefonul în buzunar și conduse până în vârful 
dealului. 


Capitolul 20 


O surpriză 


În timp ce trecea printre heleșteu și hambar, iar casa se ivea 
la capătul de sus al pășunii, zări, abia vizibile pe deasupra 
vârfurilor cafenii și încovoiate ale ierbii, ghidonul și rezervorul 
unei motociclete parcate lângă mașina lui Madeleine. 

Reacţia sa fu un amestec de interes și suspiciune. Când opri 
lângă ea, interesul îi crescu. Motocicleta, impecabil întreţinută, 
era o BSA Cyclone, o marcă tot mai rară, care nu mai fusese 
produsă din anii 1960. g 

Îi amintea de motocicleta pe care o avusese el odată. În 1979, 
când era boboc la Fordham și locuia în apartamentul părintesc 


VP - 150 


din Bronx, făcuse naveta până în campus cu o Triumph 
Bonneville veche de douăzeci și unu de ani. Până să-i fie furată, 
în vara dintre anul întâi și anul doi, îndurase deja șfichiul a 
suficiente ploi și evitase la mustață suficiente accidente pe 
Cross Bronx Expressway, încât plictiseala călătoriei cu autobuzul 
să i se pară acceptabilă. 

Intră în casă pe ușa laterală, care-l conduse printr-un hol scurt 
în bucătăria spațioasă. Se aștepta să audă voci, poate pe cea a 
vizitatorului cu motocicleta, însă nu auzi decât ceva sfârâind pe 
aragaz. Când intră, încăperea era plină de aroma cepelor pe 
care Madeleine le sota într-un wok. Ea nu ridică privirea. 

— A cui e motocicleta? întrebă el. 

— Ţi-a stat în drum? 

— N-am zis că mi-a stat în drum. Așteptă, privind spinarea 
femeii. Deci? 

— Deci? 

— Deci a cui e? 

— N-am voie să spun. 

— Poftim? 

Ea oftă. 

— N-am voie să spun. 

— De ce naiba nu? 

— Pentru că... o anumită persoană vrea ca vizita pe care ţi-o 
face să fie o surpriză. 

— Cine? Unde-i? 

— E o surpriză. 

Părea nefericită de postura în care fusese pusă. 

— A venit cineva să mă vadă? 

— Exact. 

Ea stinse aragazul, luă wokul și răsturnă ceapa peste un strat 
de orez aflat într-o tavă. 

— Unde-i Kim? 

— A plecat cu musafirul tău să se plimbe. 

Madeleine se duse la frigider și scoase un bol cu creveţi 
curăţaţi, altul cu ardei și ţelină tocată și un borcan cu usturoi 
mărunţit. 

— Ştii ce? zise Gurney. Nu prea mă dau în vânt după surprize. 

— Nici eu. 

Aprinse aragazul sub wok, aruncă legumele în el și începu să 
le amestece energic cu spatula. Vreme de un minut, niciunul nu 


VP - 151 


mai zise nimic. Lui Gurney tăcerea i se păru stânjenitoare. 

— Presupun că-i o persoană pe care o cunosc? 

Regretă imediat întrebarea prostească. Pentru prima oară de 
când sosise, Madeleine îl privi direct. 

— Sper că da. 

El respiră adânc. 

— Toată  situaţia-i stupidă. Spune-mi cine a venit pe 
motocicletă și ce caută aici! 

Madeleine ridică din umeri. 

— Kyle. Ca să te vadă. 

— Poftim? 

— M-ai auzit. Tinitusul tău nu-i chiar atât de grav. 

— Fiul meu Kyle? A venit din oraș cu motocicleta? Ca să mă 
vadă? 

— Ca să-ţi facă o surpriză. Plănuise să ajungă aici de la trei. 
Pentru că atunci ai spus tu că o să te-ntorci. Ce/ târziu la trei. 
Apoi a decis să ajungă la două. Ca să poată petrece mai mult 
timp cu tine, dacă te întorceai acasă mai devreme de ora trei. 

— Tu ai pus asta la cale? 

Sunase pe jumătate ca o întrebare și pe jumătate ca o 
acuzație. 

— Nu, n-am pus nimic la cale. A fost ideea lui Kyle să vină și 
să te vadă. Nu te-a mai văzut de când erai în spital. Tot ce-am 
făcut eu a fost să-i spun la ce oră o să fii aici - la ce oră aí zis c-o 
să fii aici. De ce te uiţi așa la mine? 

— Pare ditamai coincidenţa că ieri sugerai că Kyle și Kim ar fi 
un cuplu interesant și acum iată-i plimbându-se împreună. 

— Coincidenţele chiar se întâmplă, David. De-aia există 
lumea. 

Ea se întoarse către wok. Gurney se simțea mai tulburat decât 
voia să recunoască. Decise că era un simptom al neplăcerii pe 
care o resimțea când i se schimbau planurile, când îi era 
contestată iluzia că deţine controlul. Asta și faptul că relaţia lui 
cu Kyle, fiul său de douăzeci și șase de ani din prima căsătorie, 
era de mult timp una tensionată, plină de emoţii contradictorii și 
raționamente. Plus că efectul pastilelor de Ibuprofen, pe care le 
luase pentru nervul vătămat din braţ, trecea, iar durerea 
generală provocată de căderea din subsol se înrăutățea. ȘI, și, 
și... 

Încercă să-și împiedice vocea să-i trădeze ostilitatea și 


VP - 152 


autocompătimirea. 

— Ştii pe unde s-au dus să se plimbe? 

Madeleine luă wokul de pe aragaz și-i adăugă conţinutul peste 
orezul și cepele din tavă. Nu-i răspunse până nu curăţă wokul, îl 
puse pe aragaz și mai turnă ulei. 

— Le-am sugerat poteca de pe culme până la cărarea care 
coboară spre heleșteu. 

— Când au plecat? 

— Când au aflat c-o să întârzii o oră. 

— Mi-aș dori să-mi fi spus despre asta. 

— Ar fi schimbat ceva? 

— Sigur că ar fi schimbat ceva. 

— Interesant. 

Uleiul din wok începea să fumege. Madeleine se duse la 
dulapul cu condimente, reveni cu pulbere de ghimbir, 
cardamom, coriandru și un săculeţ de caju. Porni hota la 
maximum, puse o mână de caju în wok, o linguriţă din fiecare 
condiment și începu să amestece totul. 

Făcu semn din cap către fereastra de lângă aragaz. 

— Tocmai urcă dealul. 

Gurney se apropie și se uită afară. Pe cărarea năpădită de 
buruieni care străbătea pășunea se apropiau fără grabă Kim, în 
vindiacul multicolor al lui Madeleine, și Kyle, cu blugi decoloraţi 
și o jachetă neagră de piele. Păreau să râdă. 

In timp ce Gurney îi privea, Madeleine îl privea pe el. 

— Poate reușești să arborezi o expresie mai primitoare înainte 
să intre ei pe ușă, zise ea. 

— Mă gândeam la motocicletă. 

Ea răsturnă amestecul de caju și condimente din wok peste 
celelalte ingrediente din tavă. 

— Ce-i cu ea? 

— Un model clasic vechi de cincizeci de ani și restaurat 
impecabil nu-i ieftin deloc. 

— Ha! zise ea punând wokul în chiuvetă și lăsând apa să 
curgă în el. Când a avut Kyle vreodată ceva ieftin? 

Bărbatul încuviinţă absent. 

— Singura dată când a mai venit pe aici a fost acum doi ani, 
ca să se dea mare cu afurisitul ăla de Porsche galben pe care și-l 
luase cu bonificaţia de la Wall Street. Acum e o BSA scumpă. 
Doamne! 


VP - 153 


— Eşti tatăl lui. 

— Adică? 

Madeleine oftă și-l privi cu un amestec straniu de exasperare 
și simpatie. 

— Nu-i evident? Vrea să fii mândru de el. Sigur, procedează 
într-o manieră care nu dă rezultate. Voi doi nu vă prea 
cunoașteţi, nu-i așa? 

— Cred că nu. 

O privi cum pune tava în cuptor. 

— Toate produsele astea sclipicioase și de lux... toată 
preocuparea pentru căcaturile astea de firmă... îmi amintesc 
prea mult de gena materialistă pe care a moștenit-o de la 
maică-sa, marea agentă imobiliară. Era nemaipomenită la făcut 
bani, dar și mai pricepută la cheltuit. Imi spunea mereu că-mi 
irosesc timpul fiind poliţist și că ar fi trebuit să urmez Dreptul, 
fiindcă se făceau mai mulţi bani apărând infractorii, decât 
prinzându-i. Așa că acum Kyle e la Drept. Ar trebui să fie fericită. 

— Eşti furios pentru că tu crezi că el vrea să apere infractori? 

— Nu-s furios. 

Ea îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Poate sunt furios. Nu știu nici eu. Se pare că în ultimul timp 
totul mă calcă pe nervi. 

Madeleine ridică din umeri. 

— Ai grijă să nu uiţi că azi a venit să te viziteze fiul tău, nu 
fosta ta soție. 

— Corect. Mi-aș dori numai să... 

ÎI întrerupse zgomotul ușii laterale deschizându-se, urmat de 
vocea entuziasmată a lui Kim pe culoar. 

— Nu se poate, e mult prea ciudat! E cel mai dement lucru pe 
care l-am auzit vreodată! 

Tânărul intră primul în bucătărie, cu un zâmbet larg. 

— Bună, tată! Mă bucur să te văd! 

Se îmbrăţișară cu stângăcie. 

— Și eu mă bucur să te văd. Cam lung drumul pân-aici pe 
motocicletă, nu? 

— De fapt, a fost perfect. Traficul pe 17 n-a fost intens și de 
pe 17 și până aici drumurile-s ideale pentru motocicletă. Cum ţi 
se pare? 

— Nu cred c-am mai văzut vreuna care să arate atât de bine. 

— Nici eu. O ador. Ai avut și tu una la fel, este? 


VP - 154 


— Nu așa făţoasă. 

— Sper s-o pot păstra în starea asta. Mi-am luat-o abia acum 
două săptămâni de la expoziţia de motoare clasice din Atlantic 
City. Nu plănuisem să cumpăr nimic, dar n-am putut să-i rezist. 
N-am văzut în viaţa mea una așa frumoasă. Nici măcar aia pe 
care-o are șeful meu. 

— Șeful tău? 

— Da, am cam revenit pe Wall Street și lucrez cu jumătate de 
normă pentru niște tipi de la fosta mea firmă, care a dat 
faliment. 

— Dar mai ești la Columbia? 

— Da, sigur. Toată nebunia din primul an. Tone de chestii de 
citit. Gândite să-i plivească pe cei nemotivațţi. Sunt ocupat de-mi 
vine s-o iau razna, dar ce să-i faci? 

Kim intră în bucătărie și-i zâmbi voioasă lui Madeleine. 

— Mersi pentru jachetă. Am atârnat-o în antreu. E OK? 

— Da. Dar mor de curiozitate. 

— De ce? 

— Încerc să-mi imaginez „cel mai dement lucru” pe care l-ai 
auzit vreodată. 

— Poftim? Ah, m-ai auzit spunând asta? Kyle îmi povestea 
ceva. Câh! Îi aruncă o privire lui Kyle. Spune-i tu! Eu nu vreau să 
zic așa ceva. 

— Este... ăăă... ceva despre o boală ciudată de care suferă 
unii oameni. Poate nu-i cel mai bun moment să discutăm despre 
asta. E nevoie de niște explicaţii. Poate e mai bine mai târziu? 

— OK, o să te întreb din nou mai târziu. Acum chiar că-s 
curioasă. Între timp vreţi ceva de băut sau de ronţăit? Brânză, 
biscuiţi, măsline, fructe? 

Kyle și Kim schimbară o privire și clătinară din cap. 

— Pentru mine nu, zise Kyle. 

— Nu, mulțumesc, zise Kim. 

— Atunci  faceţi-vă comozi, zise Madeleine indicându-le 
fotoliile de lângă șemineul de piatră aflat în partea opusă a 
camerei. Mai am puţină treabă. O să cinăm pe la șase. 

Kim întrebă dacă o putea ajuta și, când Madeleine răspunse 
că nu, se scuză și se duse la baie. Gurney și Kyle se așezară pe 
două fotolii aflate față în faţă lângă șemineu, despărțite de o 
măsuţă joasă din lemn de cireș. 

— Deci..., ziseră amândoi în același timp, apoi izbucniră în 


VP - 155 


râs. 

Gurney avu un gând straniu. Deși Kyle avea gura și părul 
negru ale mamei sale, când îl privea era ca și cum se uita într-o 
oglindă fermecată la o imagine retușată a lui însuși, cu douăzeci 
de ani de uzură șterși ca prin minune. 

— Tu primul, zise Gurney. 

Kyle zâmbi larg. Avea gura mamei lui, însă dinţii tatălui. 

— Kim mi-a povestit despre emisiunea aia în care ești 
implicat. 

— Nu sunt implicat direct în partea de televiziune. De fapt, 
mi-aş dori să mă ţin cât mai departe de aspectul ăla. 

— Dar ce alt aspect mai e? 

„Ce întrebare simplă”, gândi Gurney în timp ce încerca să 
găsească un răspuns simplu. 

— Cazul în sine, presupun. 

— Crimele Păstorului? 

— Crimele, victimele, dovezile, modul de operare, motivul 
prezentat în Manifest, premisa de la care a pornit ancheta. 

Kyle îl privi surprins. 

— Ai îndoieli cu privire la unele dintre aspectele astea? 

— Îndoieli? Nu știu. Poate-s doar curios. 

— Credeam că toate aspectele legate de Bunul Păstor au fost 
analizate și răsanalizate acum zece ani. 

— Poate chiar faptul că nimeni nu se-ndoiește mă face să am 
îndoieli. Plus că s-au întâmplat câteva mici ciudățenii. 

— Cum ar fi că fostul ei prieten a sabotat scara din subsol? 

— Așa ţi-a descris ea cele întâmplate? 

Kyle se încruntă. 

— Mai e și alt mod de a le descrie? 

— Cine știe? Cum ziceam, am câteva nelămuriri. Făcu o 
pauză. Pe de altă parte, curiozitatea asta a mea s-ar putea să nu 
fie altceva decât indigestie mentală. O să vedem. Există un 
agent FBI cu care-aș vrea să stau de vorbă. 

— De ce? 

— Sunt aproape sigur că știu tot ce știe poliţia statală, dar 
prietenii noștri federali au obiceiul să mai păstreze pentru ei 
câte-o bucăţică suculentă, mai ales insul care s-a ocupat de 
cazul ăsta. 

— Și crezi că poţi să scoţi de la el ceea ce vrei? 

— Poate că nu, dar mi-ar face plăcere să-ncerc. 


VP - 156 


Se auzi un zornăit zgomotos de sticlă spartă. 

— Fir-ar să fie! exclamă Madeleine din partea opusă a 
încăperii, ridicându-și mâna din chiuvetă și privind-o. 

— Ai păţit ceva? o întrebă Gurney. 

Ea smulse o fâșie din sulul de prosoape de hârtie de lângă 
chiuvetă. Sulul se răsturnă și căzu pe podea. Madeleine ignoră și 
sulul, și întrebarea și începu să-și tamponeze palma stângă. 

— Ai nevoie să te-ajut? 

Gurney se ridică și se apropie să se uite la mâna ei. Ridică 
rola de prosoape și o puse la loc pe bufet. 

— Dă-mi să văd! 

Kyle îl urmă. 

— Ce-ar fi să vă reluaţi locurile, domnilor, spuse Madeleine 
încruntându-se, stânjenită de atâta atenţie. Cred că mă descurc 
și singură. Puțin sânge, nimic grav. Am nevoie numai de 
dezinfectant și de un plasture. 

Le aruncă un zâmbet rece și ieși din cameră. Cei doi se priviră 
și ridicară din umeri cu mișcări identice. 

— Vrei cafea? întrebă Gurney. 

Kyle clătină din cap. 

— Încercam să-mi amintesc... Cazul a intrat în jurisdicţia FBI- 
ului din cauza tipului din Massachusetts, nu? Chirurgul pe cord? 

Gurney îl privi uimit. 

— Cum de ţi-ai amintit asta? 

— A fost ditamai cazul. 

Ceva din expresia feței lui Kyle îl făcu pe Gurney să priceapă: 
implicaţia era că, firește, tânărul fusese atent la lucrurile acelea 
pentru că reprezentau lumea în care tatăl lui era expert. 

— Corect, zise el simțind zvâcnetul unei emoţii nefamiliare. 
Sigur nu vrei cafea? 

— Poate c-o să vreau. Dacă bei și tu. 

Stătură lângă ușile din sticlă privind afară și așteptând să 
fiarbă cafeaua. Soarele auriu al după-amiezii arunca raze piezișe 
peste pășunea ţepoasă. 

După o tăcere îndelungată, Kyle zise: 

— Deci ce crezi despre chestia asta în care-i amestecată? 

— Kim? 

— Da. 

— Complicată întrebare. Cred că totul va depinde de 
rezultatul final. 


VP - 157 


— Din câte mi-a explicat ea, s-ar părea că vrea să realizeze 
un portret corect al persoanelor implicate. 

— Ce vrea ea e una, și în ce va transforma RAM emisiunea s- 
ar putea să fie cu totul altceva. 

Kyle clipi cu un aer îngrijorat. 

— Păi, când s-a-ntâmplat, chiar că s-au dat în spectacol. Au 
vânturat rahatul douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, 
șapte zile din șapte, săptămână de săptămână. 

— Îți amintești asta? 

— Păi nici nu vedeai altceva. Crimele au început imediat ce 
m-am mutat de la mama, ca să locuiesc acasă la Stacey Marx. 

— Când aveai... cinșpe ani? 

— Șaișpe. Când a-nceput mama să se vadă cu Tom Gerard, 
mahărul ăla imobiliar. Ceva violent și fragil îi străfulgeră în 
priviri în timp ce adăugă cu o emfază exagerată: Mami și 
Tommy! 

— Deci îţi amintești cum a tratat televiziunea cazul, zise 
Gurney repede. 

— Părinţii lui Stacey aveau televizorul aprins tot timpul. Pe 
RAM News tot timpul. Și-acum mai văd în fața ochilor 
reconstituirile lor. 

— Reconstituirile crimelor? 

— Da. Aveau un prezentator cu o voce sumbră, care relata 
evenimentele pe un ton dramatic și bazându-se doar vag pe 
fapte, în timp ce imaginea arăta un actor care conducea o 
mașină neagră și luxoasă pe un drum pustiu, înfățișau totul în 
maniera asta, inclusiv împușcătura și mașina derapând de pe 
drum, cu cuvântul „reconstituire” apărând pe ecran cam 
jumătate de secundă, scris mic de tot. Era un soi de reality TV 
din care lipsea realitatea. Zilnic. Au scos atâta profit din mizeria 
aia, încât ar trebui să-l plătească pe Păstor. 

— Îmi amintesc, zise Gurney. Bâlciul RAM în plină desfășurare. 

— Apropo de bâlci, ai văzut vreodată Cops!?? A fost un mare 
succes de televiziune cam în același timp. 

— Am văzut jumătate dintr-un episod. 

— Nu cred că ţi-am povestit asta vreodată, dar era un cretin 
în a unșpea de liceu care știa că lucrai la NYPD și mereu mă- 
ntreba: „Asta face taică-tu la muncă: sparge uși prin parcările 
de rulote?” Un idiot total. Îi ziceam: „Nu, boule, nu asta face! Și 


12 Reality-show produs de Fox din 1989 care urmărește polițiști adevăraţi în acţiune. 
VP - 158 


apropo, cretinule, nu-i un poliţist oarecare, e detectiv la 
Omucideri”. Detectiv clasa-ntăi, nu, tată? 

— Așa-i. 

In clipa aceea, Kyle i se păru foarte tânăr și foarte copilăros și 
lui Gurney i se puse un nod în gât. Se uită în altă parte, către 
hambarul din josul dealului. 

— Mi-aș dori ca revista New York să fi publicat atunci articolul 
ăla despre tine. l-ar fi închis gura! A fost fantastic articolul ăla! 

— Presupun că ţi-a spus Kim că mama ei l-a scris. 

— Da, mi-a spus, când am întrebat-o de unde te cunoaște. 
Chiar te place. 

— Cine? 

— Kim. Kim sigur, și poate și mama ei, zise Kyle cu un zâmbet 
care-l făcu să pară din nou de șaisprezece ani. Insigna aia aurie 
de detectiv chiar că le ia ochii, nu? 

Gurney reuși să schițeze un zâmbet. 

Un nor trecu încet pe dinaintea soarelui și auriul pășunii păli, 
devenind iarăși bej-cenușiu. Preţ de o secundă neplăcută, îi 
aminti lui Gurney de pielea unui cadavru. Un cadavru anume. Un 
asasin dominican al cărui ten bronzat pălise odată cu sângele 
care i se scursese pe un trotuar din Harlem. Gurney își drese 
glasul de parcă astfel ar fi alungat imaginea. 

Apoi deveni conștient de un vuiet gros în văzduh. Crescu în 
sonoritate, devenind în curând sunetul recognoscibil al unui 
elicopter. Peste jumătate de minut aparatul trecu, vizibil doar 
parţial și pentru puţin timp, dincolo de coroanele copacilor de pe 
culme. Țăcăniturile specifice și apăsate ale elicei se stinseră și 
se lăsă din nou liniștea. 

— Ai o bază militară pe-aici? întrebă Kyle. 

— Nu, doar lacurile de baraj care alimentează orașul. 

— Baraje? zise îngândurat Kyle. Deci crezi că elicopterul are 
de-a face cu Siguranţa Naţionala? 

— Cel mai probabil da. 


Capitolul 21 


Noi surprize 


VP - 159 


Stăteau la masa din lemn de cireș, pusă pe capre, care 
despărțea bucătăria propriu-zisă de zona de lângă șemineu. Se 
apucaseră să mănânce, iar Kyle și Kim o complimentaseră cu 
entuziasm pe Madeleine pentru orezul ei picant cu creveţi. 
Gurney le repetase complimentele cu un aer preocupat, după 
care, un timp, mâncaseră toţi fără să mai vorbească. 

Kyle rupse tăcerea. 

— Oamenii ăștia cărora le iei interviuri... au multe lucruri în 
comun? 

Kim mestecă îngândurată și înghiţi înainte să vorbească. 

— Furia. 

— Toţi? După atâţia ani? 

— La unii e mai vizibilă, pentru că o exprimă mai direct. Dar 
cred că furia există în toţi, într-o formă sau alta. Așa și trebuie, 
nu? 

Kyle se încruntă. 

— Credeam că furia e o etapă a suferinţei, care la un moment 
dat trece. 

— Nu dacă din punct de vedere emoţional nu există un 
deznodământ. 

— Pentru că Bunul Păstor n-a fost prins? 

— N-a fost prins, n-a fost identificat. După ce l-a urmărit 
nebunul de Max Clinter cu mașina, s-a evaporat în noapte pur și 
simplu. E o poveste fără final. 

Gurney se strâmbă. 

— Cred că poveștii ăsteia nu-i lipsește doar finalul. 

In jurul mesei se lăsă tăcerea și toată lumea îl privi așteptând. 

— Crezi că FBl-ul s-a-nșelat în unele privinţe? îl îmboldi Kyle. 

— Asta vreau să aflu. 

Kim îl privi confuză. 

— Cum s-a-nșelat? În ce privinţă? 

— Nu spun că sigur s-au înșelat. Spun doar că este posibil. 

Expresia lui Kyle deveni mai interesată: 

— În ce privinţă e posibil să se fi înșelat? 

— După puţinele informaţii pe care le am la ora asta, e posibil 
să se fi înșelat cu privire la tot. 

li aruncă o privire lui Madeleine. Pe faţa ei se succedau emoții 
contradictorii, prea subtile ca să le înțeleagă. Kim păru 
alarmată. 

— Nu-nţeleg. Ce vrei să spui? 


VP - 160 


— Nu-mi place să folosesc cuvintele-astea, dar întregul 
eșafodaj pare să scârţăie. Ca o clădire foarte mare ridicată pe o 
fundaţie foarte mică. 

Kim clătina rapid din cap, un soi de dezacord instinctiv. 

— Dar când spui că-i posibil să se fi înșelat cu privire la tot, ce 
anume... 

Se întrerupse când telefonul din buzunarul lui Gurney începu 
să sune. Bărbatul îl scoase, se uită la identitatea apelantului și 
zâmbi. 

— Cred că o să mi se pună din nou întrebarea asta în 
următoarele cinci secunde. Se ridică de la masă și duse 
telefonul la ureche. Bună, Rebecca! Mersi că m-ai sunat. 

— „O eroare fatală în constructul FBl-ului?” Vocea era tăioasă 
din pricina furiei. Ce-ai vrut să spui cu mesajul ăla? 

Gurney se îndepărtă de masă în direcţia ușilor din sticlă. 

— Nimic decisiv. Am niște nedumeriri. Se poate sau nu să fie 
o problemă, depinde de răspunsuri. 

Le întoarse spatele celorlalţi, privind dealurile vestice și 
ultimele dâre purpurii ale apusului fără să remarce cu adevărat 
frumusețea peisajului. Era concentrat asupra unui singur 
obiectiv: să fie invitat la o întâlnire cu agentul Trout. 

— Nedumeriri? Ce nedumeriri? 

— De fapt, am o grămadă. Ai timp să m-asculţi? 

— Nu prea. Dar sunt curioasă. Zi-i! 

— Prima e și cea mai mare. Ai avut vreodată îndoieli cu privire 
la cazul ăsta? 

— Îndoieli? Cum ar fi? 

— Cum ar fi despre ce-i vorba cu adevărat. 

— Nu-nţeleg nimic. Fii mai clar! 

— Tu, FBl-ul, comunitatea psihologilor, criminologilor și 
sociologilor legiști - toată lumea mai puţin Max Clinter - toți 
păreţi să fiţi de acord în toate privinţele. N-am mai pomenit 
niciodată un nivel atât de confortabil de consens cu privire la 
ceea ce reprezintă, teoretic vorbind, o serie de crime 
nesoluționate. 

— Confortabil? 

Vocea ei era acidă. 

— Nu vreau să sugerez vreun act de corupţie. Se pare însă că 
toată lumea, cu excepţia bătătoare la ochi a lui Clinter, e perfect 
mulțumită cu varianta oficială existentă. Nu te întreb decât dacă 


VP - 161 


armonia asta e atât de universală pe cât pare și cât de sigură 
ești tu personal de ea? 

— Auzi, David, n-am toată seara la dispoziţie să vorbesc cu 
tine. Treci la subiect și zi-mi ce te supără! 

Gurney trase aer adânc în piept, încercând să-și alunge 
iritarea pe care i-o provoca iritarea ei. 

— Mă supără că în cazul ăsta sunt o mulţime de elemente și 
toate trebuie interpretate într-un fel anume ca să susțină 
ipoteza general acceptată. Și am impresia că ipoteza conduce la 
interpretarea elementelor, și nu invers. 

„Și nu în modul în care ar trebui condusă o analiză corectă, pe 
care să te poţi baza!” se simţi el ispitit să spună, dar se abţinu. 

Holdenfield șovăi. 

— Fii mai explicit! 

— Fiecare informaţie din dosar, fiecare probă, fiecare fapt 
ridică întrebări evidente. Răspunsurile la toate par să derive din 
premisa anchetei, în loc ca premisa anchetei să derive din 
răspunsurile la întrebări. 

— Tu numești asta a fi mai explicit? 

— OK. Întrebări. De ce numai Mercedesuri? De ce s-a oprit 
după șase? De ce pistolul Desert Eagle? De ce n-a folosit un 
singur pistol Desert Eagle? De ce animăluțele de plastic? De ce 
manifestul? De ce combinaţia aia de argumente științifice și 
limbaj religios fervent? De ce repetiţia rigidă... 

Holdenfield îl întrerupse exasperată: 

— David, toate aspectele astea au fost studiate și discutate 
pe rând și amănunţit, absolut toate. Răspunsurile sunt clare, 
sunt logice și alcătuiesc un tablou coerent. Chiar nu-nţeleg ce 
vrei. 

— Deci îmi spui că n-a existat niciodată o ipoteză alternativă 
pentru anchetă. 

— N-au existat baze pentru una. Care-i problema ta? 

— ȚI-l poţi imagina? 

— Pe cine? 

— Pe Bunul Păstor? 

— Dacă mi-l pot imagina? Nu știu. E important? 

— Cred că da. Care-i răspunsul tău? 

— Răspunsul meu e că nu sunt de acord că ar fi important. 

— Mie mi se pare că nu ti-l poţi imagina. Nici eu nu pot. Ceea 
ce mă face să cred că profilul prezintă contradicții care 


VP - 162 


interferează cu capacitatea instinctivă a omului de a-și imagina 
o față. Desigur, ar putea fi o femeie. O femeie suficient de 
puternică pentru a mânui un pistol Desert Eagle. Sau ar putea 
să nu fie o singură persoană. Dar să lăsăm asta deoparte pentru 
moment. 

— O femeie? E absurd. 

— N-am timp să te contrazic acum. Mai am o ultimă întrebare 
pentru tine. În consensul ăsta profesional al vostru, tu sau vreun 
coleg de-ai tăi de la psihologia criminalistică sau cineva din 
Divizia de Analiză Comportamentală a exprimat vreun dezacord 
cu privire la orice aspect legat de ipoteza pe care s-a construit 
cazul? 

— Sigur că da. Mereu sunt păreri diferite, abordări diferite. 

— De exemplu? 

— De exemplu, conceptul tiparelor rezonante pune accentul 
pe transferul energiei traumei originare către situaţia curentă, 
ceea ce înseamnă că manifestarea curentă este, de fapt, un 
vehicul neînsuflețit care este animat de trecut. Aplicarea 
paradigmei instinctului imitaţiei i-ar oferi situaţiei curente o mai 
mare validitate în sine. E repetiţia unui tipar din trecut, dar are o 
viaţă și o energie proprie. Un alt concept care se poate aplica 
este teoria transmiterii transgeneraţionale a violenței, care e un 
model tradițional de comportament dobândit. S-a discutat pe 
larg despre ideile astea. 

Gurney izbucni în râs. 

— Ce te amuză? 

— Îmi imaginez gașca voastră privind un cocotier aflat la 
orizont și dezbătând cu privire la numărul de nuci de cocos din 
el. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă, de fapt, cocotierul e un miraj? Un delir colectiv? 

— David, dacă delirează cineva în conversaţia asta, nu-s eu. 
Ai terminat cu întrebările? 

— Cine beneficiază de actuala ipoteză? 

— Poftim? 

— Cine beneficiază de... 

— Te-am auzit. Ce vrei să spui cu asta? 

— Am senzaţia unei sinergii care leagă faptele cazului cu 
punctele slabe ale metodologiei FBI și cu dinamicile carierelor 
din cadrul comunităţii criminaliștilor. 


VP - 163 


— Nu-mi vine să cred c-ai zis asta! Chiar nu-mi vine să cred! E 
pur și simplu jignitor! Uite ce-i: o să-nchid. lţi dau o singură 
șansă să te explici înainte s-o fac. Vorbește. Repede! 

— Rebecca, toţi ne păcălim singuri din când în când. Eu unul o 
fac. Observaţia mea nu era menită să te jignească. Când te uiţi 
la povestea Bunului Păstor, tu vezi povestea simplă a unui 
psihopat inteligent a cărui furie îngropată și-a găsit expresia 
tragică în atacuri asupra simbolurilor averii și puterii. Când mă 
uit eu la același caz, nu sunt sigur ce văd: poate un caz despre 
care lumea n-ar trebui să fie atât de sigură pe cât pare a fi. 
Atâta tot. Cred că s-au tras - și s-au acceptat - prea multe 
concluzii pripite. 

— Și asta unde te duce? 

— Nu știu unde mă duce. Dar mă face curios. 

— Curios ca Max Clinter? 

— Asta-i o întrebare serioasă? 

— O, da, foarte serioasă. 

— Măcar Max înţelege că acest caz nu-i nici pe departe atât 
de închegat pe cât credeţi tu și amicii tăi din FBI. Măcar înțelege 
c-ar putea exista altă legătură între victime, în afară de faptul că 
erau posesoare de Mercedesuri. 

— David, ce ai cu FBl-ul? 

— Uneori se lasă furaţi de maniera lor specifică de a proceda, 
de a lua decizii, de a controla totul, de tot procesul ăsta. 

— Realitatea simplă este că sunt excelenți în meseria lor. 
Sunt deștepţi, obiectivi, disciplinaţi, receptivi la ideile bune. 

— Asta însemnând că-ţi plătesc onorariile pentru consultanță 
la timp și fără să se plângă? 

— Asta e încă o simplă observaţie care nu-și propune să mă 
jignească? 

— E observaţia că avem tendinţa să vedem binele în oamenii 
care văd binele din noi. 

— Ştii, David, ai atâta vrăjeală în tine că ar fi trebuit să te faci 
avocat. 

El izbucni în râs. 

— E nostim. Mi-a plăcut asta! Dar să-ţi spun ceva. Dac-aș fi 
avocat, mi-ar conveni să-l am client pe Bunul Păstor. Fiindc-am 
senzaţia că felul în care a construit FBl-ul cazul este la fel de 
solid ca fumul luat de vânt. De fapt, mă cam mănâncă s-o 
dovedesc! 


VP - 164 


— Văd. Baftă! 

Legătura se întrerupse. 

Gurney își vâri telefonul în buzunar, în timp ce tonul lui 
neobișnuit de agresiv încă-i răsuna în auz. Își mută încet privirea 
către orizont. Tot ce mai rămăsese din apus era o dâră purpurie 
pe cerul cenușiu, ca o vânătaie ce se închidea la culoare, 
deasupra dealurilor. 

— Cine era? 

Vocea era a lui Kim. 

Se întoarse. Ea, Madeleine și Kyle erau așezați în continuare 
la masă, cu ochii aţintiţi asupra lui. Păreau îngrijoraţi, Kim mai 
mult decât ceilalți. 

— Un psiholog criminalist care a scris mult despre Bunul 
Păstor și a fost consultanta FBl-ului în alte cazuri de criminali în 
serie. 

— Ce... ce faci? 

Vocea ei era joasă și încordată, ca și cum ar fi fost furioasă și 
ar fi încercat să n-o arate. 

— Vreau să știu tot ce-i de știut despre caz. 

— Ce ziceai mai devreme... că felul în care au abordat toți 
cazul a fost greșit? 

— Nu neapărat greșit, dar nu tocmai susţinut de faptele 
concrete. 

— Nu știu despre ce vorbești. Ti-am spus deja că Rudy Getz a 
zorit difuzarea documentarului, începând cu cele două interviuri 
de probă. Rudy vrea să folosească filmările brute făcute de 
mine. Spune că accentuează impresia de realism. Ti-am spus 
asta - a devansat programul, la nivel naţional, pe RAM News. 
Acum tu-mi spui că totul e greșit sau ar putea fi greșit? Nu- 
nțeleg ce vrei să realizezi cu asta. Nu asta ţi-am cerut să faci. 
Dai totul peste cap! De ce faci asta? 

— Nimic n-a fost dat peste cap. Incerc pur și simplu să pricep 
ce se petrece. S-au întâmplat câteva chestii tulburătoare - și ţie, 
și mie - și nu vreau... 

— Asta nu-i un motiv să te repezi în proiect cu capul înainte, 
desființându-l și încercând să demonstrezi că totul e greșit! 

— Singurul loc unde m-am repezit cu capu-nainte a fost scara 
ta. Nu vreau să mai fim luaţi pe nepregătite, nici eu, nici tu. 

— Atunci stai cu ochii pe idiotul meu de prieten! Se corectă: 
Idiotul meu de fost prieten! 


VP - 165 


— Presupunând că a fost el. Dar dacă... 

— Ce prostie! Cine altcineva putea fi? 

— Cineva care știe despre proiectul tău și nu vrea să-l termini. 

— Cine? De ce? 

— Două întrebări excelente. Hai să-ncepem cu prima! Câţi 
oameni știu la ce lucrezi? 

— Câţi știu despre documentar? Poate vreun milion. 

— Poftim? 

— Cel puţin un milion. Poate mai mulţi. Site-ul RAM, știrile de 
pe internet, e-mailurile publicitare trimise către toate staţiile de 
televiziune și ziarele locale, paginile de Facebook ale RAM-ului, 
pagina mea de Facebook, pagina lui Connie, contul meu de 
Twitter - Dumnezeule, ce multe sunt! - toţi potenţialii 
participanţi, toate contactele lor... 

— Deci cam oricine poate avea acces la informaţie. 

— Sigur. Expunere maximă. Asta-i scopul. 

— Bun. Asta-nseamnă că trebuie să venim cu o abordare 
diferită. 

Kim îl privi cu o expresie suferindă. 

— Nu trebuie să venim cu nimic, nu cum te gândești tu. 
Doamne, Dave... Ochii i se umplură de lacrimi. Asta-i un 
moment critic. Nu-nţelegi? Nu-mi vine să cred! Primul meu 
episod o să ruleze în două zile și tu dai telefoane și le spui 
oamenilor că întregul caz al Bunului Păstor este... este... ce? Nici 
nu pot să urmăresc ce anume le spui! Clătină din cap și-și șterse 
lacrimile cu vârfurile degetelor. Îmi pare rău! Nu... nu... Rahat! 
Scuze! 

leși grăbită din cameră și peste câteva secunde Gurney auzi 
ușa băii trântindu-se. 

Il privi pe Kyle, care-și împinsese scaunul mai departe de 
masă și părea să studieze un punct de pe podea. O privi pe 
Madeleine, care-l cerceta cu o căutătură îngrijorată, ce-l tulbura. 

Işi ridică palmele cu un gest întrebător. 

— Ce-am făcut? 

— Gândește-te, spuse ea. O să-ţi dai tu seama. 

— Kyle? 

Tânărul își ridică privirea și dădu ușor din umeri. 

— Cred c-ai speriat-o rău de tot. 

Gurney se încruntă. 

— Sugerându-i cuiva, la telefon, că felul în care a construit 


VP - 166 


FBl-ul cazul ar putea fi greșit? 

Când Kyle nu răspunse, Madeleine zise cu blândeţe: 

— Ai făcut mai mult de-atât. 

— Ce anume? 

Ea ignoră întrebarea și se apucă să ducă în chiuvetă farfuriile 
din care cinaseră. Gurney insistă, adresându-și întrebările unui 
punct din spațiu aflat la jumătatea distanţei dintre ea și Kyle: 

— Ce-am făcut așa îngrozitor? 

De data asta răspunse Kyle: 

— N-ai făcut nimic îngrozitor, nu intenţionat, dar... cred că 
Kim a avut impresia că ai de gând să-i oprești brusc tot 
proiectul. 

— N-ai zis pur și simplu că putea fi o mică eroare undeva, 
adăuga Madeleine. Ai sugerat că tot cazul ar putea fi greșit, și 
nu numai asta, ci și că aveai de gând s-o dovedești. Cu alte 
cuvinte, aveai de gând să faci bucăţi tot cazul. 

Gurney trase aer în piept. 

— Am avut un motiv. 

— Un motiv? zise Madeleine părând amuzată. Tu mereu ai un 
motiv. 

El închise ochii o clipă, de parcă răbdarea ar fi fost mai ușor 
de dobândit pe întuneric. 

— Voiam s-o enervez pe Holdenfield suficient ca să ia legătura 
cu agentul FBI responsabil de caz, un tip lunecos pe nume Trout, 
și să-l enerveze pe el suficient de tare ca să-l facă să ia legătura 
cu mine. 

— Și de ce ar face-o? 

— Ca să afle dacă știu despre caz ceva ce l-ar putea pune 
într-o lumină proastă. Ceea ce mi-ar da prilejul să aflu dacă știe 
despre caz chestii care n-au fost făcute publice. 

— Păi, dacă strategia ta e să superi oamenii, o poţi considera 
un succes. Madeleine arătă către farfuria lui, plină în continuare 
cu orez și creveţi. Ai de gând să mănânci aia? 

— Nu. Își auzi tonul defensiv și adăugă: Nu chiar acum. Cred 
c-o să ies puţin afară, să iau aer și să-mi limpezesc mintea. 

Se ridică de la masă, se duse în antreu și își puse o jachetă 
ușoară. În timp ce ieșea pe ușa laterală în înserarea tot mai 
întunecată, îl auzi pe Kyle zicându-i ceva lui Madeleine, cu voce 
joasă, pe un ton nesigur. Cuvintele erau, în mare, neclare. 

Singurele pe care le auzi bine fură: „tata” și „furios”. 


VP - 167 


Gurney se așeză pe bancă lângă heleșteu în înserarea ce se 
preschimba rapid în noapte. O felie fragilă de lună dincolo de o 
perdea grea de nori îi oferea o imagine vagă și nedefinită a lumii 
înconjurătoare. 

Durerea din antebraţ revenise. Era intermitentă, în aparenţă 
fără nicio legătură cu poziţia mâinii sau cu încordarea mușchilor. 
Senzaţia îi amplifică frustrarea stârnită de atitudinea lui 
Holdenfield la telefon, de propria lui agresivitate și de reacţia 
exagerată a lui Kim. 

Ştia două lucruri, două aspecte ce se băteau cap în cap. 
Primul, că secretul succesului lui ca detectiv îl constituise o 
obiectivitate riguroasă, rece. Al doilea, că în acest moment 
obiectivitatea lui era sub semnul întrebării. Bănuia că 
recuperarea lui lentă, sentimentul de vulnerabilitate, impresia 
că e tras pe tușă - teama de a nu fi irelevant - îl umpluseră cu o 
agitaţie și o furie ce-i puteau afecta cu ușurință judecata. 

Își masă antebraţul fără ca durerea să se domolească. Era ca 
și cum sursa ei ar fi fost altundeva, poate în vreun nerv din șira 
spinării, iar creierul i-ar fi raportat greșit locul inflamației. Era ca 
în cazul tinitusului, când creierul lui interpreta greșit o tulburare 
neuronală luând-o drept un sunet stins. 

Totuși, în ciuda acestor îndoieli, a termitelor incertitudinii, 
dacă ar fi fost silit să parieze tot ce avea pe una dintre ipoteze, 
ar fi pariat că în cazul Bunului Păstor exista ceva greșit, ceva ce 
nu se potrivea. Simţul lui acut de a detecta discrepanțele nu-l 
dezamăgise niciodată și nu credea... 

Șirul gândurilor îi fu întrerupt de un zgomot de pași ce părea 
să vină dinspre hambar. Întorcându-se într-acolo, văzu o 
luminiţă ce se deplasa pe pășune, între hambar și casă. Privind- 
O, își dădu seama că era o lanternă ţinută de cineva care cobora 
drumul ce traversa păâșunea. 

— Tată? 

Era vocea lui Kyle. 

— Sunt aici! strigă Gurney. Lângă heleșteu. 

Raza lanternei se deplasă spre el și îl găsi. 

— Umblă animale pe-aici noaptea? 

Gurney zâmbi. 

— Niciunul care să fie interesat să te cunoască. 

Un minut mai târziu, Kyle ajunse lângă bancă. 


VP - 168 


— Te superi dacă m-așez? 

— Sigur că nu. 

Gurney se trase puţin ca să-i facă loc. 

— Frate, da' chiar că-i întuneric aici! 

Ceva căzu cu zgomot în pădurea aflată de cealaltă parte a 
iazului. 

— Rahat! Ce-a fost aia? 

— Habar n-am. 

— Eşti sigur că nu-s animale în pădurea asta? 

— Pădurea-i plină de animale. Cerbi, vulpi, urși, coioţi, râși. 

— Urși? 

— Urși bruni. În general sunt inofensivi. Dacă n-au pui. 

— Și chiar aveţi râși pe-aici? 

— Unu-doi. Uneori, când urc dealul, văd câte unul în lumina 
farurilor. 

— Uau! Ce mai sălbăticie! N-am văzut niciodată un râs în 
carne și oase. Amuţi un minut sau două. Gurney era gata să-l 
întrebe la ce se gândea, când el continuă: Chiar crezi că în cazul 
Păstorului e vorba de mai mult decât își dă lumea seama? 

— S-ar putea. 

— La telefon păreai foarte sigur. Cred că de aia s-a supărat 
Kim atât de tare. 

— Ei, mă rog... 

— Deci ce anume crezi că le scapă tuturor? 

— Cât de multe știi tu despre caz? 

— Cum ţi-am spus înainte de cină: totul. Cel puţin tot ce s-a 
dat la TV. 

Gurney clătină din cap pe întuneric. 

— E nostim. Nu-mi aduc aminte ca în momentul ăla să fi părut 
interesat. 

— Ba eram. Dar n-ai de ce să-ţi aduci aminte. Vreau să zic că 
nu prea erai pe-acolo. 

— Eram când veneai să stai cu mine în weekenduri. 
Duminicile cel puţin. 

— Erai prezent fizic, dar întotdeauna păreai... nu știu, ca și 
cum mintea ta ar fi fost mereu prinsă cu ceva important. 

După o pauză, Gurney zise cu o voce cam nesigură: 

— Și... presupun că... după ce ai început să fii cu Stacey 
Marx... n-ai mai venit chiar în fiecare weekend. 

— Nu, cred că nu. 


VP - 169 


— După ce v-aţi despărţit, ai mai pastrat legătura cu ea? 

— Nu ţi-am povestit despre asta? 

— Nu cred. 

— De Stacey s-a cam ales praful. Tot intră și iese de la 
dezintoxicare. Și-a prăjit creierii. Am văzut-o la nunta lui Eddie 
Burke. Îl ţii minte pe Eddie Burke, nu? 

— Oarecum. Era puștiul ăla roșcovan? 

— Nu. Ala era frate-su, Jimmy. În fine, nu contează. Ideea e că 
Stacey și-a prăjit creierii. 

Între ei se lăsă o tăcere îndelungată. Gurney își simţea mintea 
golită, tulbure, incapabilă să se concentreze. 

— E cam frig aici, zise Kyle. Vrei să te-ntorci în casă? 

— Da, urc într-un minut. 

Niciunul dintre ei nu se urni. 

— Păi... n-ai terminat de spus ce nu-ți place la cazul Bunului 
Păstor. Pari unica persoană care are probleme cu el. 

— Poate tocmai asta-i problema. 

— Asta-i cam prea Zen pentru mine. 

Gurney scoase un hohot scurt de râs. 

— Problema este lipsa totală a gândirii critice. Tot afurisitul 
ăsta de caz e ambalat prea impecabil, e prea simplu și prea 
mulţi au profitat de pe urma lui. N-a fost contestat, discutat, 
răsdiscutat, verificat, făcut bucăţi și răsucit pe toate fețele, 
fiindcă prea multor experți aflaţi în poziţii cu mare putere și 
influenţă le place așa cum este: niște crime de manual, comise 
de un psihopat de manual. 

După o tăcere scurtă, Kyle zise: 

— Pari enervat. 

— Ai văzut cum arată cineva care-a-ncasat un glonț de 
calibrul .50 în cap? 

— Presupun că arată rău de tot. 

— E cel mai dezumanizant lucru pe care ţi-l poţi imagina. Așa- 
zisul Bun Păstor a făcut asta de șase ori. Nu s-a mulțumit doar 
să-i omoare pe oamenii ăia. l-a mutilat, i-a transformat în ceva 
jalnic și oribil. Gurney scrută bezna vreme de un minut înainte 
să continue: Oamenii ăia merită mai mult decât au primit. 
Merită o discuţie mai serioasă. Merită să fie puse întrebări! 

— Deci care-i planul? Găsești un fir desprins și tragi de el? 

— Dacă pot. 

— Păi asta-i chestia la care te pricepi, nu? 


VP - 170 


— La care mă pricepeam. 

— O să reușești. N-ai dat greș niciodată. 

— Ba am dat. 

Urmă din nou o scurtă tăcere, întreruptă de Kyle. 

— Ce fel de întrebări? 

— Hmm? 

Mintea lui Gurney examina profunzimea ratărilor sale. 

— Mă-ntrebam la ce fel de întrebări te referi? 

— Ah, nu știu. Niște întrebări încă neclare despre genul de 
personalitate care s-ar putea afla în spatele limbajului din 
manifest, a logisticii crimelor, a armei alese. Și o mulţime de 
întrebări mai mici, cum ar fi de ce toate mașinile aveau aceeași 
marcă... 

— Sau de ce veneau toate din Sindelfingen? 

— De ce veneau... de unde? 

— Toate cele șase mașini Mercedes au fost produse la uzina 
Mercedes din Sindelfingen, de lângă Stuttgart. Probabil nu- 
nseamnă nimic. Doar un mic detaliu bizar. 

— Cum Dumnezeu știi o chestie ca asta? 

— Ți-am spus c-am fost foarte atent. 

— Chestia cu Sindelfingen a fost la știri? 

— Nu. La știri s-a zis despre anii de fabricaţie și modelele 
mașinilor. Eu încercam... ăăă... să pricep ce se-ntâmplă. M-am 
întrebat ce puteau avea în comun mașinile pe lângă ceea ce era 
evident. Mercedes are o mulţime de fabrici de asamblare într-o 
mulțime de ţări, dar mașinile astea șase au venit toate din 
Sindelfingen. Coincidenţă, nu? 

Deși era prea întuneric ca să-i deslușească fața, Gurney se 
răsuci pe băâncuţă către Kyle. 

— Tot nu pricep de ce... 

— De ce mi-am bătut capul cu asta? Nu știu. Cred... adică m- 
am uitat la o mulţime de chestii de-astea... infracţiuni, crime, 
chestii de-astea. 

Gurney amuţi șocat. Acum zece ani fiul lui se juca de-a 
detectivul. Și de cât timp mai înainte? Sau după? Și el de ce nu 
știuse nimic? Cum de îi scăpase? 

„lisuse, atât de inabordabil eram? Atât de absorbit de cariera 
mea, de gândurile mele, de priorităţile mele?” 

Simţi că-i dau lacrimile și nu știu ce să facă. 

Tuși și-și drese vocea. 


VP - 171 


— Ce se fabrică la Sindelfingen? 

— Chestiile cele mai de lux. Ceea ce ar explica de ce e un 
factor comun. Adică, dacă Păstorul ţintea numai cele mai 
costisitoare modele, atunci toate trebuia să fi fost fabricate în 
uzina aia. 

— Totuși, e un aspect interesant. Și ţi-ai făcut timp să-l 
descoperi. 

— Deci vrei să intri în casă? zise Kyle după un minut. Parcă 
stă să plouă. 

— Într-un minut. la-o înainte! 

— Vrei să-ţi las lanterna? 

Kyle o aprinse, luminând panta până lângă răzorul cu 
sparanghel. 

— Nu-i nevoie. Știu destul de bine obstacolele de-aici pân- 
acasă. 

— OK. 

Tânărul se ridică și cercetă netezimea terenului din fața 
băncii. La marginea heleșteului ceva plescăi scurt. 

— Ce naiba a fost asta? 

— O broască. 

— Eşti sigur? Nu sunt șerpi pe-aici? 

— Nu prea mulți. Sunt mici și inofensivi. 

Kyle păru să cugete un timp la asta. 

— OK, zise el. Ne vedem în casă! 

Gurney îl urmări sau mai bine zis îi urmări raza lanternei 
înaintând în susul drumului ce traversa pășunea. Apoi se rezemă 
de spătarul băncii și închise ochii, respirând aerul umed și 
simțindu-se stors din punct de vedere emoțional. 

Deschise ochii brusc la auzul unei crenguțe rupte undeva în 
pădurea din spatele hambarului. Peste vreo zece secunde auzi 
din nou zgomotul. Se ridică de pe bancă și ascultă, forțându-se 
să vadă în tenebrele nemărginite și spaţiile neclar delimitate din 
jurul lui. 

După ce ascultă un minut sau două fără să audă nimic, 
străbătu grijuliu distanţa dintre bancă și hambar, care era la 
vreo sută de metri. Ajuns lângă colţul cel mai apropiat al clădirii 
mari, îi dădu ocol încetișor, călcând pe marginea ierboasă care o 
înconjura, oprindu-se la răstimpuri să asculte. De fiecare dată 
când se opri, se gândi să scoată Beretta din toc. Însă de fiecare 
dată își zise că exagera. 


VP - 172 


Tăcerea nopţii părea acum desăvârșită. Umezeala din iarbă 
începea să-i pătrundă prin cusăturile pantofilor și să-i ude 
ciorapii. Se întrebă ce se aștepta să descopere și de ce se 
ostenise să dea ocol hambarului. Privi în susul pantei, către 
casă. Lumina chihlimbarie a ferestrelor ei părea să-l cheme. 

Luând-o pe o scurtătură prin iarbă, se împiedică de un 
mușuroi de cârtiță și căzu, ceea ce redeșteptă pentru câteva 
secunde durerea arzătoare dintre cot și încheietură. Când intră 
în casă, își dădu seama după expresia lui Madeleine că avea 
ținuta răvășită. 

— M-am împiedicat, zise el netezindu-și cămașa. Unde-i restul 
lumii? 

Ea păru surprinsă. 

— N-ai văzut-o pe Kim pe-afară? 

— Afară? Unde? 

— A ieșit acum câteva minute. Am crezut că poate vrea să 
discutati între patru ochi. 

— E de una singură pe întuneric? 

— Păi în casă nu-i. 

— Kyle unde e? 

— S-a dus la etaj să ia ceva. 

Tonul ei i se păru bizar. 

— La etaj? 

— Da. 

— Rămâne peste noapte? 

— S-ar părea că da. l-am oferit dormitorul galben. 

— Și Kim l-a luat pe celălalt? 

Era o întrebare prostească. Sigur că-l luase pe celălalt. Dar 
înainte să apuce Madeleine să-i răspundă, auzi ușa laterală 
deschizându-se și închizându-se și foșnetul unei geci atârnate în 
cuier. După o clipă, Kim intră în bucătărie. 

— Te-ai rătăcit pe-afară? o întrebă Gurney. 

— Nu. Am dat o raită. 

— Pe întuneric? 

— Voiam să mă uit dacă se văd stelele. Voiam să respir aer 
curat. 

Părea stânjenită. 

— Nu-i o noapte bună pentru uitatul la stele. 

— Nu, nu-i prea bună. De fapt, mi s-a părut cam 
înspăimântător afară, zise ea și ezită. Uite... îmi cer scuze 


VP - 173 


pentru felul în care ţi-am vorbit mai devreme. 

— Nu-i nevoie. De fapt, eu îmi cer scuze că te-am supărat. 
Înţeleg cât de importantă este chestia asta pentru tine. 

— Tot n-ar fi trebuit să spun lucrurile așa cum le-am spus. 
Clătină jenată din cap. Sincronizarea mea chiar că-i jalnică. 

El nu înţelese la ce se referea ea prin „sincronizare”, dar nu o 
întrebă, ca să nu lungească episodul scuzelor reciproce, care-l 
făcea să se simtă stingherit. 

— O să fac niște cafea. Ce zici? 

— Sigur, bună idee, zise ea părând ușurată. 

— De ce nu vă așezați voi doi la masă? spuse Madeleine cu 
fermitate. Fac eu destulă pentru toată lumea. 

Se așezară și Madeleine puse cafetiera în priză. Peste două 
secunde, lumina din bucătărie se stinse. 

— Ce dracu' s-a-ntâmplat? zise Gurney. 

Nici Madeleine, nici Kim nu-i răspunseră. 

— Poate chestia aia a făcut să sară vreo siguranţă? presupuse 
el. 

Dădu să se ridice, dar Madeleine îl opri. 

— Siguranţa e bine mersi. 

— Atunci ce s-o fi... 

Din holul care ducea către scări veni o lumină pâlpâitoare. 

Deveni tot mai puternică. Apoi auzi vocea lui Kyle cântând și o 
clipă mai târziu tânărul se ivi prin arcadă ducând un tort cu 
lumânări aprinse și cântând tot mai tare cu fiecare cuvânt. 

— Mulţi ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulţi ani! Tati să 
trăiască, tati să trăiască, la muuuulţi aaaani! 

— Doamne, murmură Gurney nedumerit. E azi... serios? 

— La mulți ani, zise Madeleine încet. 

— La mulți ani! exclamă Kim cu un entuziasm împletit cu 
nervozitate, adăugând: Acum știi de ce mă simt ca o idioată că 
m-am purtat așa tocmai în seara asta. 

— Doamne, rosti Gurney clătinând din cap. Ce surpriză! 

Zâmbind larg, Kyle așeză grijuliu tortul cu lumânările aprinse 
în centrul mesei. 

— Mă supăram când îmi uita ziua de naștere. Dar pe urmă mi- 
am dat seama că nu era în stare să și-o amintească nici pe a lui, 
și deci nu era chiar așa de grav. 

Kim izbucni în râs. 

— Pune-ţi o dorinţă și suflă în ele, zise Kyle. 


VP - 174 


— OK, încuviinţă Gurney. 

Apoi, în tăcere, își puse dorinţa: „Doamne, ajută-mă să spun 
ce trebuie!” Făcu o pauză, trase o gură cât mai zdravănă de aer 
și stinse aproape două treimi din lumânări. Trase o nouă gură de 
aer ca să termine treaba. 

— Ai reușit! zise Kyle. 

leşi pe coridorul unde se afla tabloul cu siguranţele pentru 
bucătărie și aprinse din nou lumina. 

— Credeam că trebuia să le sting pe toate dintr-o suflare, 
spuse Gurney. 

— Nu când sunt atâtea. Nimeni nu poate stinge patruzeci și 
nouă de lumânări dintr-o suflare. Regula spune că ai dreptul la o 
a doua încercare pentru un număr mai mare de douăzeci și 
cinci. 

Gurney se uită zăpăcit la Kyle și la lumânările fumegânde și, 
pentru a doua oară, simţi că ameninţa să-l podidească plânsul. 

— Mulţumesc! 

Cafetiera începu să bolborosească. Madeleine se duse să se 
ocupe de ea. 

— Ştii, nu arăţi deloc de patruzeci și nouă de ani, spuse Kim. 
Dac-ar fi trebuit să ghicesc, aș fi zis treizeci și nouă. 

— Asta ar fi însemnat să am treisprezece ani la nașterea lui 
Kyle, zise Gurney, și unsprezece când m-am însurat cu maică- 
sa. 

— Hei, era să uit, rosti Kyle brusc. 

Băgă mâna sub scaun și scoase o cutie de cadou care părea 
să conţină o cămașă sau o eșarfă. Era învelită în hârtie albastră 
lucioasă și avea o fundă albă. Sub fundă era vârât un plic cu o 
felicitare. l-o întinse peste masă. 

— O, Doamne! zise Gurney acceptând-o stângaci. 

De cât timp nu-și mai făcuseră el și Kyle cadouri la 
aniversare? 

Kyle părea entuziasmat, dar încordat. 

— E o chestie peste care am dat și m-am gândit că ar trebui 
s-o ai. 

Gurney desfăcu panglica. 

— Vezi întâi felicitarea! spuse Kyle. 

Dave deschise plicul și începu să scoată felicitarea. 

Pe ea era scris cu litere vesele: „O melodie specială pentru 
ziua ta!” 


VP - 175 


Simţi o proeminenţă dură în centru. Fără îndoială, una dintre 
chestiile alea cântătoare iritante. Probabil la deschiderea 
felicitării avea să fie regalat cu o nouă versiune de „Mulţi ani 
trăiască!” 

Însă nu avu prilejul să afle. 

Kim, a cărei atenţie fusese în mod evident atrasă de ceva de 
afară, se ridică atât de brusc, încât își răsturnă scaunul. 
Ignorând zgomotul, se repezi către ușile din sticlă. 

— Ce se-ntâmplă? exclamă ea cu o panică tot mai mare, 
privind cu ochii holbați în josul pășunii, în timp ce mâinile i se 
ridicau către față. Dumnezeule, ce se-ntâmplă? 


Capitolul 22 


Dimineata următoare 


Plouase cu întreruperi de la miezul nopții și până-n zori. Acum, 
la jumătatea dimineţii, o ceață subțire plutea în văzduh. 

— Ai de gând să cobori acolo? întrebă Madeleine, aruncându-i 
o privire tăioasă lui Gurney. 

Părea înfrigurată, stând la masă cu un pulover ușor peste 
cămașa de noapte și ţinând cana de cafea cu ambele mâini. 

— Nu. Mă uitam pur și simplu. 

— Ori de câte ori stai acolo, intră mirosul de fum în casă. 

Gurney închise ușile din sticlă pe care le deschisese cu un 
minut mai devreme, pentru a zecea oară în dimineaţa aceea, ca 
să vadă mai bine hambarul sau ce mai rămăsese din el. 

Majoritatea lemnăriei pereţilor și acoperișului fusese înghițită 
de incendiul cumplit din noaptea trecută. Scheletul de stâlpi de 
susținere și grinzi era încă în picioare, dar prea șubrezit ca să 
mai poată fi folosit pe viitor. Tot ce nu căzuse trebuia să fie 
dărâmat. 

Fuioarele leneșe de ceaţă confereau scenei o stranietate 
tulburătoare. Sau poate, își spuse Gurney, el se simțea tulburat 
- efectul firesc al nopții nedormite. Personalitatea de pește mort 
a specialistului în incendieri de la Biroul pentru Investigații 
Criminalistice nu era nici ea de vreun ajutor. Omul sosise la ora 
8 ca să preia însărcinarea de la departamentul local de pompieri 


VP - 176 


și de la poliţia în uniformă. Se făceau aproape două ore de când 
scormonea prin cenușă și dărâmături. 

— Tipul ăla tot mai e acolo? întrebă Kyle. 

Stătea în celălalt capăt al încăperii, într-un fotoliu de lângă 
cămin. Pe celălalt se așezase Kim. 

— Nu se grăbește, răspunse Gurney. 

— Crezi c-o să descopere ceva util? 

— Depinde cât de bun e el și cât de neglijent a fost 
incendiatorul. 

În ceața cenușie, anchetatorul de la BIC parcurgea din nou cu 
o încetineală chinuitoare perimetrul clădirii distruse. Era însoțit 
de un câine mare ţinut într-o zgardă cu cureaua lungă. Părea să 
fie un labrador negru sau brun, fără îndoială la fel de 
experimentat în găsirea rapidă a urmelor de accelerator” ca și 
stăpânul său în colectarea probelor. 

— Tot mai simt miros de fum, spuse Madeleine. Probabil ne-a 
intrat în haine. Poate c-ar trebui să faci un duș. 

— O să fac, zise Gurney. Acum am prea multe la care să mă 
gândesc. 

— Ai putea măcar să-ţi schimbi cămașa. 

— O s-o schimb. Dar nu în clipa asta, bine? 

— Bun, zise Kyle după o tăcere stânjenită. Ai vreo bănuială 
despre cine-ar fi putut-o face? 

— Bănuieli am, așa cum am bănuieli despre o mulţime de 
lucruri. Dar asta e una și să acuz pe cineva e alta. 

Kyle se aplecă înainte pe marginea fotoliului. 

— M-am gândit la asta aproape toată noaptea. N-am putut 
dormi nici după ce-au plecat mașinile pompierilor. 

— Nu cred c-a dormit vreunul dintre noi. Eu unul n-am dormit. 

— Probabil c-o să se dea de gol. 

Gurney privi din ușă către Kyle. 

— Incendiatorul? De ce crezi asta? 

— Păi idioţii ca el n-ajung întotdeauna să se laude cu asta prin 
baruri? 

— Uneori. 

— Nu crezi că ăsta o va face? 

— Depinde în primul rând de ce a pus focul. 

Kyle păru surprins de răspunsul tatălui său. 


15 Substanţă ce se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacţii chimice 
sau a unor procese fizico-chimice. 


VP - 177 


— Păi probabil pentru că-i un tembel de vânător beţiv, ofticat 
de panourile tale cu „Vânatul interzis!” 

— Presupun că-i o posibilitate. 

Madeleine se încruntă fără să ridice ochii din cana cu cafea. 

— Având în vedere că a smuls jumătate dintre panourile 
noastre cu „Vânatul interzis!” și le-a dat foc în fața ușii 
hambarului, n-ai zice că-i mai mult decât „o posibilitate”? 

Gurney privi din nou în josul pantei. 

— Hai să vedem ce are de zis omul cu câinele. 

Kyle păru intrigat. 

— Când a smuls panourile ca să le ardă, probabil c-a lăsat 
urme de bocanci pe sol, poate chiar amprente pe gard. Poate a 
scăpat ceva. Ar trebui să-i spunem asta tipului de la incendieri? 

Gurney zâmbi. 

— Dacă e priceput la ceea ce face, nu va fi nevoie să-i 
spunem. lar dacă nu e, nu va folosi la nimic. 

Kim scoase un sunet mic îngrozit și se înfundă mai tare în 
fotoliu. 

— Mă-nfior când mă gândesc c-a fost afară în același timp cu 
mine, furișându-se pe întuneric. 

— În același timp cu voi toți, zise Madeleine. 

— Așa-i, zise Kyle. Acolo pe bancă! Doamne! Putea să se fi 
aflat la câţiva metri de noi. Fir-ar să fie! 

„Sau la câţiva pași”, își zise Gurney. Sau chiar la câţiva 
centimetri, continuă el, amintindu-și cu un fior de neplăcere cum 
orbecăise în jurul hambarului. 

— Tocmai mi-a venit o idee, rosti Kyle. În ăștia doi ani de când 
sunteţi aici, v-a abordat cineva ca să-i daţi voie să vâneze pe 
proprietatea voastră? 

— Au fost câţiva inși, imediat după ce ne-am mutat aici, 
răspunse Madeleine. l-am refuzat pe toţi. 

— Ei, poate c-a fost unul dintre cei pe care i-aţi refuzat. A 
părut vreunul dintre ei mai enervat decât ceilalți? Sau a pretins 
că are dreptul să vâneze aici? 

— Unii au fost mai prietenoși, alţii nu. Nu-mi amintesc să fi 
pretins cineva că are drepturi speciale. 

— Ameninţări? întrebă Kyle. 

— Nu. 

— Sau acte de vandalism? 

— Nu. 


VP - 178 


Madeleine observă privirea pe care Gurney o aruncă spre 
săgeata cu coadă roșie de pe bufet. 

— Cred că tatăl tău încearcă să se hotărască dacă aia se pune 
ca vandalism. 

— Ce anume să se pună? întrebă Kyle făcând ochii mari. 

Madeleine îl studia în continuare pe Gurney. 

— O săgeată cu vârf ascuţit, zise Gurney indicând-o. Am găsit- 
o alaltăieri înfiptă într-un răzor din grădină. 

Kyle se apropie și o luă încruntat. 

— Ciudat! S-au mai întâmplat și alte chestii ciudate? 

Gurney strânse din umeri. 

— Numai dacă pui la socoteală frâna blocată a tractorului, 
care nu fusese blocată ultima oară când am folosit-o, un porc 
spinos în garaj... 

— Sau ratonul mort din horn, sau șarpele din cutia poștală, 
adăugă Madeleine. 

— Un șarpe? In cutia ta poștală? 

Kim avea un aer îngrozit. 

— Unul micuţ, acum mai bine de un an, zise Gurney. 

— Eu m-am speriat de moarte, spuse Madeleine. 

Kyle își plimba privirea de la unul la altul. 

— Dacă toate astea s-au petrecut după ce-aţi pus pancartele 
cu „Vânatul interzis!”, nu vă dă de gândit? 

— După cum sunt sigur că învățați la cursurile de legislație, 
zise Gurney mai băţos decât intenţionase, consecutivitatea nu 
demonstrează cauzalitate. 

— Dar, dacă a smuls pancartele cu „Vânatul interzis!”... 
adică... Dacă incendiatorul n-a fost un ţicnit care crede că voi îl 
privaţi de dreptul lui lăsat de Dumnezeu de a găuri cerbi cu 
pușca, atunci cine să fie? Cine altcineva ar face una ca asta? 

Cât discutaseră ei lângă ușile din sticlă, Kim li se alăturase 
discret. Vorbi cu o voce stinsă și nesigură: 

— Crezi că-i posibil să fi fost aceeași persoană care a tăiat 
treapta de la mine din pivniţă? 

Dave și fiul său părură să fie amândoi pe punctul de a 
răspunde, când un zăngănit metalic de undeva din afara casei le 
atrase atenţia tuturor. 

Gurney privi prin ușa din sticlă către rămășițele hambarului. 
Răsună alt zăngănit. Reuși să distingă cu dificultate silueta 
îngenuncheată a anchetatorului, mânuind un baros cu care 


VP - 179 


izbea podeaua de beton. 

Kyle se apropie de tatăl lui. 

— Ce naiba face ăla acolo? 

— Probabil lărgește o crăpătură din podea cu un ciocan și o 
daltă, ca să ia o mostră din pământul de dedesubt. 

— De ce? 

— Când un accelerator lichid ajunge pe podea, are tendinţa să 
se prelingă prin crăpături și de acolo în sol. Dacă poţi obţine o 
mostră necalcinată, identificarea lui precisă e mai ușoară. 

În ochii lui Madeleine se ivi un licăr de mânie la auzul acelei 
noi violări a proprietăţii lor. 

— Hambarul nostru a fost stropit cu benzină înainte să i se 
dea foc? 

— Benzină sau altceva similar. 

— De unde știi? întrebă Kim. 

Gurney nu răspunse imediat, așa că-i explică Kyle: 

— Din cauză că focul s-a-ntins prea repede. Un foc normal are 
nevoie de mai mult timp ca să cuprindă complet o clădire. li 
aruncă o privire tatălui sau. Nu-i așa? 

— Așa-i, murmură neatent Gurney. 

Mintea îi revenise la sugestia lui Kim că sabotorul scării și 
incendiatorul hambarului puteau fi unul și același individ. Se 
întoarse către ea. 

— De ce ai spus chestia aia? 

— Care anume? 

— Că și aici, și în subsolul tău ar fi putut să fie același intrus. 

— Pur și simplu mi-a venit ideea. 

Bărbatul căzu pe gânduri. Își aminti o întrebare pe care nu 
vrusese să i-o pună seara trecută. 

— Spune-mi ceva, zise el încet. Expresia „Nu trezi diavolul 
adormit!” înseamnă ceva pentru tine? 

Reacţia ei fu imediată și surprinzătoare. 

Se holbă înfricoșată și făcu un pas îndărăt. 

— Dumnezeule! De unde știi despre asta? 


Capitolul 23 


Bănuieli 


VP - 180 


Gurney șovăi, surprins de reacţia ei. 

— Robby! exclamă ea. Robby ţi-a spus, nu-i așa? Dar, dacă ți- 
a spus, de ce mă mai întrebi ce-nseamnă? 

— Vreau s-o aud de latine. 

— Nu-nţeleg. 

— Acum două nopţi am auzit ceva la tine în subsol. 

Kim încremeni. 

— Poftim? 

— O voce. De fapt, o șoaptă. 

Culoarea din obrajii ei pieri. 

— Ce fel de șoaptă? 

— Nu una plăcută. 

— Vai, Doamne! Fata înghiţi în sec. Era cineva în subsol? Vai 
de mine! Era bărbat sau femeie? 

— Greu de zis, dar cred că era un bărbat. Era întuneric. N-am 
putut să-l văd. 

— Doamne! Și ce-a zis? 

— „Nu trezi diavolul adormit!” 

— Dumnezeule! 

Ochii ei înspăimântați se mișcau de colo-colo, de parcă 
cercetau un teren periculos. 

— Ce semnificaţie are pentru tine? 

— E... finalul unei povești pe care mi-o zicea tata când eram 
mică. Cea mai înspăimântătoare poveste pe care am auzit-o 
vreodată. 

Gurney observă că, în timp ce vorbea, Kim își zgândărea 
cuticula degetului mare cu unghia degetului mijlociu, încercând 
să smulgă bucățele de pieliță. 

— Stai jos! zise el. Liniștește-te! O să fie bine. 

— Să mă liniștesc? 

El îi zâmbi cu blândețe. 

— Poţi să ne spui povestea? 

Ea își recăpătă echilibrul, ţinându-se de spătarul celui mai 
apropiat scaun. Apoi închise ochii și respiră adânc de câteva ori. 

După vreun minut îi deschise și începu să vorbească cu glas 
tremurător. 

— Povestea... era de fapt scurtă și destul de simplă, dar când 
eram mică mi se părea... vastă. Inspăimântătoare. O lume care 
mă absorbea. Ca un coșmar. Tata spunea că-i un basm. Daro 
povestea ca și cum ar fi fost reală. 


VP - 181 


Înghiţi în sec. 

— A fost odată ca niciodată un rege, și el poruncise ca, o dată 
pe an, toţi copiii răi din regat să fie aduși la castelul lui. Toţi 
copiii care intraseră în bucluc, minţiseră sau fuseseră 
neascultători. Copiii care fuseseră atât de răi, încât părinţii lor 
nu-i mai voiau. Regele îi ținea în castel un an. Aveau mâncare 
bună, haine noi și paturi confortabile și erau liberi să facă tot ce 
pofteau. Cu o excepţie. In partea cea mai adâncă și mai 
întunecoasă a beciurilor castelului se afla o încăpere de care 
erau preveniţi să nu se apropie. Era o cameră mică și rece, iar în 
ea se afla un singur obiect. Un cufăr de lemn lung și mucegăit. 
Cufărul era de fapt un coșciug vechi și putred. Regele le spunea 
copiilor că în el se afla un diavol care dormea, cel mai diabolic 
diavol din lumea-ntreagă. In fiecare noapte, după ce copiii se 
duceau la culcare, regele trecea de la un pat la altul, șoptindu-i 
fiecăruia la ureche: „Să nu cobori niciodată în camera 
întunecată. Să nu te apropii de coșciugul putred. Dacă vrei să 
supraviețuiești până dimineaţă, nu trezi diavolul adormit!” Însă 
nu toți copiii aveau atâta minte încât să-i dea ascultare. Unii 
bănuiau că născocise povestea despre diavolul din cufăr pentru 
că acolo își ascundea el bijuteriile și, din când în când, câte un 
copil se dădea jos din pat în toiul nopţii, se furișa în odaia 
întunecată și deschidea cufărul putred care semăna cu un 
coșciug. Apoi castelul era zguduit de un țipăt strident ca al unui 
animal prins în fălcile unui lup. Și copilul nu mai era văzut 
niciodată. 

În jurul mesei se lăsă o tăcere înmărmurită. Kyle vorbi primul: 

— Să fiu al naibii! Asta-i povestea pe care ţi-o spunea tatăl 
tău la culcare când erai mică? 

— Nu mi-o spunea prea des, dar, ori de câte ori mi-o spunea, 
mă speriam rău de tot. Se uită la Gurney. Mai devreme, când 
mi-ai zis „Nu trezi diavolul adormit!”, m-au trecut aceiași fiori 
reci. Dar... nu-nţeleg cum te-ar fi putut aștepta cineva la subsol. 
Sau de ce ar fi vrut să-ţi șoptească asta la ureche. Ce sens are? 

Era evident că Madeleine avea și ea o întrebare care o 
tulbura. Dar, înainte să apuce să vorbească, cineva ciocăni cu 
putere la ușa laterală. i 

Gurney se duse să deschidă. In ușă stătea anchetatorul de la 
Incendieri, un ins mai vârstnic, mai greoi, mai cărunt și 
considerabil mai puțin atletic decât majoritatea detectivilor de la 


VP - 182 


BIC. Colţurile exterioare ale ochilor să-i lipsiţi de compasiune 
păreau pentru totdeauna trase în jos de o viaţă de dezamăgiri 
provocate de oameni. 

— Am încheiat cercetarea primară a locului incendiului. Vocea 
ostenită i se potrivea de minune cu expresia feței. Acum am 
nevoie de câteva informaţii de la dumneavoastră. 

— Intraţi, zise Gurney. 

Bărbatul își șterse picioarele grijuliu, aproape obsesiv, pe 
preșul de la intrare, apoi îl urmă pe Gurney prin antreu, către 
bucătărie. Privi în jur cu un dezinteres despre care Gurney era 
sigur că masca obișnuința de a cerceta totul cu ochi bănuitori. 
Anchetatorii specializaţi în incendii pe care-i cunoscuse el în 
oraș erau cu toţii buni observatori. 

— După cum l-am informat pe domnul Gurney, am nevoie de 
informaţii de la fiecare dintre dumneavoastră. 

— Cum vă numiţi? se interesă Kyle. N-am reţinut azi- 
dimineaţă, când aţi sosit. 

Bărbatul îl privi inexpresiv; fără îndoială cântărind 
agresivitatea din tonul tânărului, își zise Gurney. După o clipă 
spuse: 

— Anchetatorul Kramden. 

— Serios? Ca Ralph? 

Altă privire inexpresivă. 

— Ralph din filmul Luna de miere? 

Bărbatul clătină din cap într-un mod care părea mai degrabă o 
desconsiderare a întrebării, nu un răspuns. Se răsuci către 
Gurney. 

— Pot să organizez interogatoriile în duba mea sau aici în 
casă, dacă există un spaţiu adecvat. 

— Aici la masă ar fi bine. 

— Trebuie să fie făcute individual, fără prezența altor 
persoane, pentru a evita ca relatarea unui martor să fie 
influenţată de celelalte. 

— Mie-mi convine. Dacă soţia mea, fiul meu sau domnișoara 
Corazon sunt sau nu de acord, e decizia lor. 

— Și mie-mi convine, zise Madeleine, deși tonul ei nu era 
foarte agreabil. 

— N-am... nicio obiecţie, spuse Kim nesigură. 

— Se pare că anchetatorul Kramden crede c-am putea fi 
suspecți, zise Kyle părând pus pe ceartă. 


VP - 183 


Bărbatul scoase din buzunar un reportofon micuţ, asemănător 
cu un iPod, și îl examină de parcă era mai interesant decât 
comentariul tânărului. 

Gurney zâmbi. 

— Nu-l învinovăţesc. În cazul incendiilor, proprietarii sunt de 
obicei suspecții principali. 

— Nu întotdeauna, spuse Kramden calm. 

— Aţi luat mostre de sol? întrebă Gurney. 

— De ce mă întrebaţi? 

— De ce vă întreb? Păi cineva mi-a dat foc hambarului 
noaptea trecută și vreau să știu dacă cele două ore pe care le- 
aţi petrecut acolo au fost productive. 

— Eu așa zic. Anchetatorul făcu o pauză. Ceea ce trebuie să 
facem acum e să terminăm cu interviurile astea. 

— În ce ordine? 

Kramden clipi din nou. 

— Dumneavoastră primul. 

— Presupun că noi ceilalţi ar trebui să ne retragem și să 
așteptăm să ne vină rândul? întrebă Madeleine cu răceală. 

— Dacă nu vă deranjează. 

În timp ce ieșea din încăpere împreună cu Kyle și Kim, ea se 
întoarse din ușă. 

— Domnule anchetator Kramden, presupun că la un moment 
dat o să ne împărtășiți și nouă dacă ați descoperit ceva în 
legătură cu hambarul nostru și ce anume? 

— O să vă împărtășim toate informaţiile pe care le putem 
împărtăși. 

Era un răspuns atât de lipsit de înțeles, încât Gurney aproape 
că râse în gura mare. Era un răspuns pe care și el îl dăduse de 
nenumărate ori de-a lungul anilor. 

— Mă bucur s-aud asta, zise Madeleine cu o vădită lipsă de 
bucurie. 

Apoi îi urmă pe Kyle și Kim pe coridor. 

Gurney se apropie de masa pentru micul dejun, se așeză pe 
un scaun și îi făcu semn lui Kramden să ia loc în fața lui. 

Bărbatul puse reportofonul pe masă, apăsă un buton și începu 
să vorbească cu voce plată, de funcţionar: 

— Anchetator Everett Kramden, Cartierul General Regional al 
Biroului pentru Investigații Criminalistice din Albany... Interviu 
înregistrat, iniţiat la ora zece și șaptesprezece, douăzeci și patru 


VP - 184 


martie, două mii zece... Subiectul interviului: David Gurney... 
Locul interviului este locuința subiectului din Walnut Crossing. 
Scopul interviului este de a aduna informații despre un incendiu 
suspect într-o anexă de pe proprietatea lui Gurney, cu destinaţia 
de hambar, situată la aproximativ o sută optzeci de metri de 
casă, înspre sud-est. Urmează declaraţia transcrisă și semnată. 

li aruncă lui Gurney o privire la fel de inexpresivă ca tonul. 

— La ce oră aţi constatat incendiul? 

— Nu m-am uitat la ceas. Cred că era între opt și douăzeci, și 
opt și patruzeci. 

— Cine l-a observat primul? 

— Domnișoara Corazon. 

— Ce i-a atras atenţia? 

— Nu știu. S-a uitat, cine știe de ce, spre ușile din sticlă și a 
văzut flăcările. 

— Știţi ce a făcut-o să se uite iniţial afară? 

— Nu. 

— Ce a făcut când a văzut focul? 

— A ţipat. 

— Ce anume a ţipat? 

— Cred că „Dumnezeule, ce-i asta?” sau ceva asemănător. 

— Ce aţi făcut? 

— M-am ridicat de la masă, unde eram așezat, m-am apropiat 
de uși, am văzut focul și m-am repezit la telefon să sun la 911. 

— Aţi mai dat și alte telefoane? 

— Nu. 

— Altcineva din casă a mai dat și alte telefoane? 

— Nu, din câte am observat eu. 

— Și pe urmă ce aţi făcut? 

— M-am încălţat și am fugit către hambar. 

— Pe întuneric? 

— Da. 

— Singur? 

— Cu fiul meu. Era chiar în urma mea. 

— Cel pe nume Kyle, care a fost aici adineauri? 

— Da, fiul meu cel... unicul meu fiu. 

— Ce culoare avea focul? 

— Predominant portocaliu. Ardea foarte repede și era foarte 
fierbinte și zgomotos. 

— Ardea într-un singur loc sau în mai multe? 


VP-185 


— Ardea peste tot. 

— Aţi observat dacă ferestrele hambarului erau închise sau 
deschise? 

— Deschise. 

— Toate? 

— Așa cred. 

— Așa le lăsaserăţi? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

— Mirosuri neobișnuite? 

— Un distilat de petrol. Aproape sigur benzină. 

— Aveţi experienţă personală cu agenţii acceleratori? 

— Înainte să lucrez în departamentul Omucideri din NYPD, am 
urmat o scurtă specializare la Pompieri, în unitatea de 
investigare a incendiilor. 

Un tremur aproape invizibil de pe chipul sumbru al lui 
Kramden trădă o succesiune rapidă de gânduri nerostite. 

— Presupun, continuă Gurney, că dumneavoastră și câinele 
aţi descoperit dovezi privind existenţa unui accelerator de-a 
lungul pereţilor, pe interior și în mostra de sol pe care aţi luat-o? 

— Am efectuat o examinare completă a locului faptei. 

Gurney zâmbi la auzul acelui non-răspuns. 

— Și în momentul de față treceţi mostra de sol prin 
cromatograful portabil din dubă. Am dreptate? 

Unica reacţie a lui Kramden la auzul speculaţiei fu o încordare 
fugară a mușchiului fălcii, succedată de o scurtă pauză înainte 
de următoarea întrebare. 

— Aţi încercat să stingeţi focul sau să intraţi în clădire înainte 
de sosirea pompierilor? 

— Nu. 

— N-aţi încercat să scoateţi nimic de valoare din clădire? 

— Nu. Focul era prea puternic. 

— Dacă aţi fi putut scoate ceva de acolo, ce aţi fi scos? 

— Unelte... un fierăstrău electric... caiacele noastre... bicicleta 
soţiei... ceva mobilă de rezervă. 

— În luna dinaintea incendiului a fost scos ceva de valoare din 
clădire? 

— Nu. 

— Clădirea și conţinutul ei erau asigurate? 


VP - 186 


— Da. 

— Ce fel de poliţă aveți? 

— Una standard de asigurare a locuinţei. 

— O să am nevoie de un inventar al conţinutului clădirii și de 
numărul politei dumneavoastră, de numele celui care v-a 
încheiat-o și de numele companiei de asigurări. Au existat 
creșteri recente ale sumei asigurate? 

— Nu. Decât poate dacă s-a făcut vreo actualizare cu rata 
inflaţiei de care să nu știu. 

— Nu v-ar anunţa dacă ar face așa ceva? 


— Nu știu. 

— Mai aveţi și alte polite de asigurare în caz de incendiu? 

— Nu. 

— Aţi mai suferit vreo pierdere de orice fel a unor bunuri 
asigurate? 


Gurney se gândi un moment. 

— Plata unei asigurări antifurt. Acum treizeci de ani mi s-a 
furat o motocicletă în oraș. 

— Atâta? 

— Atâta. 

— Sunteţi implicaţi în vreun conflict cu vecinii, rudele, 
partenerii de afaceri sau alte persoane? 

— Se pare că am fi avut un conflict, de care nu știam, cu 
piromanul care ne-a rupt panourile cu „Vânatul interzis!” 

— Când le-aţi pus? 

— Soţia le-a pus acum doi ani, la puţin timp după ce ne-am 
mutat. 

— Alte conflicte? 

Lui Gurney îi trecu prin minte că o treaptă tăiată cu fierăstrăul 
și un avertisment bizar șoptit la ureche puteau fi dovezi ale unui 
conflict. Pe de altă parte, nu avea nicio probă că sabotajul sau 
avertismentul îi erau destinate lui personal. Își drese glasul. 

— N-am cunoștință de niciun alt conflict. 

— Aţi ieșit din casă în cele două ore dinainte de descoperirea 
incendiului? 

— Da. După cină am coborât până la iaz și am stat pe o 
băncuță. 

— La ce oră a fost asta? 

— Am coborât imediat după ce s-a-ntunecat, deci... în jur de 
ora opt? 


VP - 187 


— De ce aţi coborât acolo? 

— Ca să stau pe bancă, după cum am zis. Să mă relaxez. Să 
mă destind. 

— Pe întuneric? 

— Da. 

— Eraţi supărat? 

— Obosit, nerăbdător. 

— Cu privire la ce? 

— O chestiune personală. 

— Legată de bani? 

— Nu chiar. 

Kramden se lăsă pe spate în scaun, ţintuind cu privirea o pată 
mică de pe masă. O atinse curios cu degetul. 

— Și în vreme ce stăteați și vă relaxaţi pe întuneric, aţi văzut 
sau ați auzit ceva? 

— În două rânduri am auzit niște zgomote în pădurea din 
spatele hambarului. 

— Ce fel de zgomote? 

— Ca de crengute rupte, cred. N-aș putea spune cu 
certitudine. 

— A mai ieșit altcineva din casă în cele două ore care au 
precedat incendiul? 

— Fiul meu a venit și a stat un timp pe bancă. Și domnișoara 
Corazon a ieșit și ea afară o vreme. Nu sunt sigur cât de mult. 

— Unde s-a dus? 

— Nu știu. 

Kramden ridică dintr-o sprânceană. 

— N-aţi întrebat-o? 

— Nu. 

— Dar fiul dumneavoastră? Știţi dacă s-a mai dus altundeva 
decât până la bancă și înapoi? 

— Doar până la bancă și înapoi în casă. 

— Cum de sunteţi sigur? 

— Avea o lanternă în mână. 

— Dar soţia dumneavoastră? 

— Ce-i cu ea? 

— Ea a ieșit din casă? 

— Nu, din câte știu eu. 

— Dar nu sunteţi sigur. 

— Nu absolut sigur. 


VP - 188 


Kramden încuviinţă lent, de parcă faptele se încadrau într-un 
tipar coerent. Își trecu degetul peste mica imperfecţiune neagră 
din lemnul mesei. 

— Dumneavoastră aţi pus focul? întrebă el privind punctul 
acela. 

Gurney știa că era una dintre întrebările standard care 
trebuiau puse în ancheta unui incendiu. 

— Nu. 

— Aţi pus pe altcineva s-o facă? 

— Nu. 

— Știţi cine l-a pus? 

— Nu. 

— Știţi pe cineva care să fi avut motive s-o facă? 

— Nu. 

— Aveţi alte informaţii care ar putea contribui la progresul 
anchetei? 

— Deocamdată nu. 

Kramden îl privi. 

— Asta ce-nseamnă? 

— Înseamnă că în clipa asta nu am alte informaţii care ar 
putea contribui la progresul anchetei. 

În ochii bănuitori ai celuilalt se ivi o vagă licărire de furie. 

— Adică plănuiţi să aveţi informaţii relevante în viitor? 

— O, da, Everett. În mod sigur o să am niște informaţii 
relevante în viitor. Poţi conta pe asta. 


Capitolul 24 


Miza crește 


Kramden le dedică numai câte douăzeci de minute lui 
Madeleine și lui Kyle, dar apoi petrecu mai mult de o oră cu Kim. 

În momentul acela se făcuse aproape amiază. Madeleine îi 
oferi anchetatorului o gustare, însă el o refuză cu o privire mai 
degrabă acră decât amabilă. Părăsi casa fără nicio explicaţie, 
coborî panta pășunii și urcă în duba sa, parcată la jumătatea 
drumului dintre heleșteu și rămășițele hambarului. 

Ceaţa matinală se împrăștiase, iar ziua se mai luminase 


VP - 189 


întrucâtva, în ciuda păturii de nori. Gurney și Kim stăteau la 
masă, în timp ce Madeleine spăla ciuperci ca să facă omletă. 
Kyle se uita pe fereastra bucătăriei. 

— Acuma ce mai pune la cale? 

— Poate își verifică cromatograful de gaze și lichide, zise 
Gurney. 

— Sau își mănâncă sandvișurile proprii și personale, adăugă 
Madeleine cu o undă de resentiment. 

— Analiza cromatografului durează o oră, spuse Gurney. 

— Și ce-i poate spune? 

— Multe. Cromatograful poate descompune agentul 
accelerator în componentele sale - determinând cantitatea 
precisă din fiecare -, ceea ce produce un soi de amprentă a 
substanței chimice respective. Nu numai ce tip este, ci uneori și 
ce brand anume, dacă e preparată după o formulă specifică. 
Poate fi extrem de precis. 

— Păcat că nu poate fi precis cu privire la jigodia care a pus 
focul, replică Madeleine tăind o ciupercă mare cu asemenea 
forță, încât cuțitul izbi zgomotos tocătorul. 

— Ei, zise Kyle, anchetatorul Kramden o fi având un aparat 
deștept, dar el e un cretin. M-a tot întrebat despre lanternă, ce 
cărare am urmat când m-am dus și când m-am întors, cât am 
stat cu tata lângă iaz... Părea să dea de înțeles că poate mint 
când zic că nu știu cine e făptașul. Imbecilul! Se uită la Kim. Pe 
tine te-a ţinut cel mai mult. Ce-a vrut? 

— Părea că vrea să știe totul despre Orfanii crimei. 

— Emisiunea ta? De ce-l interesa? 

Ea ridică din umeri. 

— Poate crede că între astea două e o legătură? 

— Ştia deja despre Orfani? întrebă Gurney. Sau i-ai povestit 
tu? 

— Eu i-am povestit, când m-a întrebat ce legătură am cu tine 
și cum de s-a-ntâmplat să fiu aici. 

— Ce i-ai spus despre rolul meu în proiect? 

— Că ești un soi de consultant tehnic pe probleme legate de 
cazul Bunului Păstor. 

— Atâta tot? 

— Da. 

— l-ai povestit despre Robby Meese? 

— Da, m-a-ntrebat despre asta. 


VP - 190 


— Despre ce anume? 

— Dacă am sau nu conflicte cu cineva. 

— Deci i-ai povestit despre... chestiile ciudate care s-au 
petrecut? 

— A fost foarte insistent. 

— Și despre treaptă? Despre șoaptă? 

— Despre treaptă, da. Despre șoaptă, nu. Eu n-am auzit-o, 
așa că m-am gândit că-i decizia ta. 

— Altceva? 

— Cam asta. Ah, și voia să știe cu exactitate unde m-am aflat 
când am ieșit din casă seara trecută. Dacă am auzit ceva, dacă 
te-am văzut pe tine, dacă l-am văzut pe Kyle, dacă am văzut pe 
altcineva, chestii de genul ăsta. A 

Gurney simţi cum, treptat, neliniștea punea stăpânire pe el. În 
orice interogatoriu legat de o infracţiune exista un spectru larg 
de date ce puteau sau nu să fie împărtășite. La un capăt al 
spectrului se găseau detaliile personale irelevante pe care 
niciun poliţist care se respectă nu ar avea pretenţia să le afle. La 
celălalt capăt se găseau fapte importante, cruciale în 
înțelegerea infracţiunii, a căror ascundere ar fi însemnat 
obstrucționarea justiției. 

Intre cele două capete se găsea o regiune ceţțoasă, care era 
subiect de discuţii și raționalizări. 

Întrebarea era dacă problema personală din viaţa lui Kim 
putea fi privită ca un conflict din viaţa lui Gurney, din cauza 
incidentului de la subsol. Dacă fata se referise la o posibilă 
legătură între treapta ei tăiată și hambarul lui incendiat, n-ar fi 
trebuit s-o raporteze și el? 

Mai la obiect: de ce n-o făcuse? Era vorba pur și simplu de 
obișnuinţa lui înrădăcinată de fost poliţist de a controla situaţia, 
controlând informaţia? 

Sau era vorba despre chestiunea mare și evidentă? 
Recuperarea lui mult prea lentă de pe urma rănii. Teama lui că 
talentele i se împuținaseră - că nu mai era la fel de puternic, de 
isteț și de iute cum fusese cândva -, că existase o vreme când 
n-ar fi căzut în nas și nu l-ar fi lăsat pe șoptitor să scape. 

— O să-i dai tu de capăt, zise Madeleine vărsând ciupercile și 
cepele de pe tocător într-o tigaie mare de pe aragaz. 

Pricepu că ea îl urmărise din nou și că-și demonstra încă o 
dată capacitatea nefirească de a-i citi mintea, de a-i desluși 


VP-191 


gândurile și sentimentele din privire la fel de limpede de parcă 
el le rostise cu voce tare. In primii ani ai căsniciei, acest dar al 
soţiei sale i se păruse aproape înfricoșător. Acum ajunsese să-l 
privească drept unul dintre cele mai preţioase și inofensive 
aspecte ale vieţii lor împreună. 

Tigaia prinse să sfârâie și o aromă plăcută începu să 
plutească prin încăpere. 

— Hei, mi-am adus aminte, zise Kyle privind în jur. Cadoul 
tatii. N-a apucat să-l despacheteze aseară, la cină. 

Madeleine arătă către bufet. Cutia, încă în ambalajul ei 
albastru-deschis, era așezată lângă săgeată. Kyle o luă zâmbind 
și o puse pe masă dinaintea tatălui său. 

— Să vedem..., zise Gurney cam stânjenit. 

Incepu să desfacă ambalajul. 

— Pentru Dumnezeu, David, spuse Madeleine, parcă ai 
dezamorsa o bombă! 

Cu un râs nervos, el desfăcu restul ambalajului și deschise 
cutia, care era la fel de albastră. După ce despachetă câteva 
straturi de hârtie albă creponată, descoperi un cadru de argint 
de 8 x 10 centimetri. In ramă se afla o tăietură dintr-un ziar pe 
care timpul începuse s-o îngălbenească. O privi nedumerit. 

— Citește-o cu glas tare, îl rugă Kyle. 

— Aăă, eu... n-am ochelarii la mine. 

Madeleine îl privea cu o combinaţie de curiozitate și 
îngrijorare. Stinse focul de sub tigaie, traversă încăperea și îi luă 
rama din mâini. Parcurse textul cu iuțeală. 

— E un articol din New York Daily News. Titlul este: „Detectiv 
recent promovat prinde un criminal în serie”. Articolul zice: 
„David Gurney, unul dintre cei mai tineri detectivi din 
Omucideri, a pus capăt noaptea trecută carierei cumplite a 
criminalului Charles Lermer, cunoscut ca «Feliatorul». Superiorii 
lui Gurney i-au recunoscut meritul principal în urmărirea, 
identificarea și doborârea monstrului suspectat a fi responsabil 
de cel puţin șaptesprezece crime implicând canibalism și 
dezmembrare în ultimii doisprezece ani. «A venit cu o abordare 
nouă a cazului, care a condus la soluţionarea acestuia», a 
explicat purtătorul de cuvânt al NYPD, locotenentul Scott Barry. 
«Toți putem dormi mai liniștiți la noapte», a zis Barry, refuzând 
să facă alte comentarii și sugerând că procesul aflat în derulare 
nu-i permite pe moment să dea publicităţii toate detaliile. 


VP - 192 


Gurney nu a putut fi găsit pentru a comenta. Detectivul erou 
este «alergic la publicitate», după cum a declarat un coleg al 
său”. E datat 1 iunie 1987. 

Madeleine îi restitui lui Gurney articolul înrămat. 

El îl ţinu grijuliu, cu un aer despre care spera că era 
apreciativ. Problema era că nu-i plăcea să primească daruri - 
mai ales costisitoare. Îi displăcea și să fie în centrul atenţiei, 
nutrea sentimente ambivalente față de laude și era complet 
lipsit de nostalgii. 

— Mulţumesc, zise el. Ce idee drăguță! Privi cutia albastră și 
se încruntă. Rama asta de argint provine de unde cred eu? 

Kyle zâmbi mândru. 

— Tiffany are lucruri super. 

— Doamne! Ei bine, nu știu ce să zic. Mulţumesc! Cum ai dat 
de articolul ăsta? 

— L-am avut de când mă știu. Mă mir că nu s-a dezintegrat de 
ani buni. Într-o vreme, îl arătam tuturor prietenilor mei. 

Gurney se pomeni asaltat de o emoție neașteptată. Își drese 
zgomotos glasul. 

— Dă-mi-o mie, zise Madeleine, luându-i-o din mâini. Trebuie 
să-i găsim un loc frumos, la vedere. 

Kim privea fascinată. 

— Chiar nu-ţi place să fii erou, așa-i? 

Emoţia lui Gurney izbucni sub forma unui râs răgușit. 

— Nu-s erou. 

— Mulţi oameni așa te socot. 

El clătină din cap. 

— Eroii sunt imaginari. Sunt inventaţi ca să joace un rol 
anume în povești. Povestitorii din mass-media creează eroi. Și, 
odată ce-i creează, tot ei îi distrug. 

Remarca lui provocă o tăcere stânjenitoare. 

— Uneori eroii există, spuse Kyle. 

Madeleine se dusese în capătul opus al încăperii și așezase 
articolul înrămat pe polița șemineului. 

— Apropo, zise ea, pe margine e o inscripţie scrisă de mână 
pe care n-am citit-o: „La mulţi ani celui mai tare detectiv din 
lume!” 

Un ciocănit sonor la ușa laterală îl făcu pe Gurney să se ridice 
imediat în picioare. 

— Răspund eu, anunţă el, sperând că nu părea prea 


VP - 193 


nerăbdător. 

Împărtășirea sentimentelor nu era punctul lui forte, însă nici 
nu voia să pară că o rupe la fugă dinaintea emoţiilor generoase 
ale celorlalți. 

Pesimismul împietrit gravat pe chipul lui Everett Kramden era, 
în mod neașteptat, mai puţin tulburător decât entuziasmul filial 
al lui Kyle. Când Gurney deschise ușa, anchetatorul se afla la un 
metru depărtare, de parcă ar fi fost respins de o forță 
magnetică. 

— Domnule, pot să vă rog să ieșiți un moment? 

Nu fusese o întrebare. Gurney îi dădu ascultare, surprins de 
tonul lui, însă fără să reacționeze vizibil. 

— Domnule, aveţi o canistră de benzină de vreo douăzeci de 
litri? 

— Da. Două de fapt. 

— Înţeleg. Și unde le ţineţi? 

— Una aici, pentru tractor. 

Gurney arătă șopronul bătut de vreme aflat pe cealaltă parte 
a răzoarelor cu sparanghel. 

— Și una în șopronul deschis din spatele... Se opri o secundă. 
Adică unde a fost spatele hambarului. 

— Înţeleg. Vreţi, vă rog, să veniţi până la dubiţă și să-mi 
spuneţi dacă vă aparţine cumva canistra aceasta? 

Kramden își mutase mașina în spatele automobilului lui 
Gurney. Deschise ușa din spate și Dave recunoscu imediat 
canistra din interior. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. Mânerul are o îndoitură vizibilă. Nu am niciun 
dubiu. 

Kramden încuviinţă. 

— Când aţi folosit-o ultima oară? 

— N-o folosesc prea des. În principal, e pentru mașina de tuns 
gardul viu, pe care o ţin acolo. Deci... probabil n-am mai folosit- 
o de toamna trecută. 

— Cât combustibil aveaţi în ea? 

— Nu știu. 

— Unde aţi văzut-o ultima oară? 

— Probabil în spatele hambarului. 

— Când aţi atins-o ultima oară? 

— Din nou, nu știu. Probabil tot toamna trecută. Poate mai 


VP - 194 


recent, dac-o fi trebuit s-o mut ca să ajung la altceva. Nu-mi 
amintesc precis. 

— Folosiţi aditiv de ulei pentru motoare în doi timpi? 

— Da. 

— Ce marcă? 

— Marcă? Homelite, cred. 

— Aveţi idee de ce canistra era ascunsă într-un șanț de 
scurgere? 

— Ascunsă? Ce șanț? 

— Daţi-mi voie să reformulez. Aveţi idee de ce s-ar afla 
canistra altundeva decât unde aţi spus că aţi lăsat-o? 

— Nu, n-am. Unde aţi găsit-o mai precis? Despre ce șanț e 
vorba? 

— Din păcate, nu vă pot da mai multe detalii. Mai există ceva 
ce nu mi-aţi spus în legătură cu incendiul sau cu investigația și 
doriți să-mi împărtășiți acum? 

— Nu, nimic. 

— Atunci am terminat pe moment. Aveţi alte întrebări, 
domnule? 

— N-am unele la care să fiţi dispus să-mi răspundeţi. 

Peste două minute, duba anchetatorului Everett Kramden se 
îndrepta încet către drumul spre oraș, făcându-se nevăzută. 

Aerul era neclintit. Nu se întrezărea nicio mișcare, nici în iarba 
înaltă și cafenie, nici printre cele mai mici rămurele din vârfurile 
copacilor. Unicul sunet era ţiuitul stins, dar neîntrerupt din 
urechea lui Gurney, sunetul care, după cum îi explicase 
neurologul, nu era deloc un „sunet”. 

Când se întoarse să revină în casă, ușa laterală se deschise și 
ieșiră Kyle și Kim. 

— Cretinul ăla a plecat? întrebă Kyle. 

— Așa se pare. 

— Cât timp face Madeleine omletele, o s-o iau pe Kim într-un 
tur de două minute cu motocicleta. 

El părea nerăbdător. Ea părea mulţumită. 

Când Gurney ajunse în bucătărie, motorul cu două 
carburatoare vuia zgomotos. 

Madeleine potrivea cronometrul cuptorului. Se uită la bărbat. 

— Ai văzut cumva filmul ăla franțuzesc, Bărbatul cu umbrela 
neagră? 

— Nu cred. 


VP-195 


— E o scenă ingenioasă în el. Un bărbat într-un impermeabil 
negru și cu o umbrelă neagră închisă e urmărit de o echipă de 
asasini cu puști cu lunetă. Îl urmăresc pe străzile pietruite ale 
unui oraș vechi. E o dimineață cețoasă de duminică și pe fundal 
se aud sunând clopotele bisericilor. Ori de câte ori cei doi asasini 
încearcă să-l ia în vizor pe omul cu umbrela, el dispare după alt 
colț. Apoi ajung toţi într-o piață mare, cu o biserică de piatră. Fix 
când asasinii ochesc, bărbatul urcă repede scările și se 
strecoară în biserică. Așa că ei decid să se poziţioneze de o 
parte și de alta a pieței, de unde pot supraveghea ușile bisericii, 
și să-l aștepte până iese. Trece ceva timp, începe să plouă și 
ușile bisericii se deschid. Asasinii se pregătesc să tragă. Dar în 
locul bărbatului care intrase ies doi indivizi, amândoi îmbrăcaţi 
în impermeabile negre și amândoi deschid umbrele negre, așa 
că asasinii nu le pot distinge feţele. După câteva secunde de 
confuzie, asasinii decid să-i împuște pe amândoi. Insă chiar 
atunci iese un alt bărbat într-o haină neagră și cu o umbrelă 
neagră, apoi altul, apoi încă zece, încă douăzeci, până când 
toată piaţa e plină de bărbaţi adăpostiţi sub umbrele negre. 
Devine suprarealist: umbrelele identice care umplu treptat toată 
piaţa și asasinii care stau în ploaie, uzi leoarcă, neștiind ce să 
facă. 

— Cum se termină? 

— Nu-mi mai aduc aminte. L-am văzut demult. Nu-mi 
amintesc clar decât umbrelele. Șterse blatul de gătit cu un 
burete, apoi îl clăti în chiuvetă. Ce voia? 

Lui Gurney îi trebui o secundă ca să priceapă ce-l întrebase. 

— A găsit canistra de benzină pe care o ţin de obicei în 
spatele hambarului. Ciudat e c-a găsit-o ascunsă undeva lângă 
drum. 

— Ascunsă? 

— Așa a zis. Voia s-o identific. Lucrurile nu prea se leagă. 

— De ce era ascunsă? A folosit-o cineva ca să dea foc? 

— Poate. Chiar nu știu. Anchetatorul Kramden n-a fost foarte 
comunicativ. 

Femeia își înclină capul curioasă. A 

— Este evident că focul a fost pus în mod intenţionat. Asta nu 
era niciun secret, cu toată grămada aia de panouri cu „Vânatul 
interzis!” în faţa ușii, așa că nu văd ce sens avea să ascundă... 

— N-am idee. Dacă nu cumva incendiatorul era atât de beat, 


VP - 196 


încât i s-a părut cumva logic să ascundă canistra. 

— Chiar crezi că asta-i o explicaţie? 

El oftă. 

— Probabil că nu. 

Madeleine îi aruncă una dintre privirile acelea cercetătoare 
care-l făceau să se simtă transparent. 

— Deci care-i pasul următor? întrebă ea pe un ton degajat. 

— Nu pot vorbi în numele lui Kramden. O să mă gândesc un 
timp la faptele cunoscute, să văd ce cu ce se leagă. Sunt niște 
întrebări de bază pe care trebuie să mi le clarific. 

— Cum ar fi să stabilești dacă ai de-a face cu un adversar sau 
cu doi? 

— Exact. Parc-aș prefera să fie doi. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă în spatele incidentelor de la Kim de acasă e 
aceeași persoană ca în spatele atacului ăstuia asupra noastră, 
avem de-a face cu ceva - și cu cineva - mai serios decât un 
vânător ranchiunos. 

Cronometrul cuptorului scoase trei clinchete sonore. 
Madeleine îl ignoră. 

— Cineva care are legătură cu cazul Bunului Păstor? 

— Sau cu Robby Meese, pe care e posibil să-l fi subestimat. 

Cronometrul sună din nou. 

Madeleine indică din cap fereastra. 

— li aud venind pe drum. 

— Poftim? 

Cuvântul nu era atât o întrebare, cât o expresie a iritării sale 
faţă de schimbarea bruscă a subiectului. Femeia nu-i răspunse. 
Gurney așteptă și, după câteva secunde, reuși să distingă la 
rândul lui vuietul motorului de modă veche al BSA-ului. 

(E 

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, după ce omletele 
fuseseră mâncate și masa fusese eliberată, Gurney se afla în 
biroul lui, citind iarăși documentele primite pe e-mail de la 
Hardwick, în speranţa de a descoperi ceva important ce-i 
scăpase mai înainte. 

Amână momentul în care trebuia să se uite din nou la 
fotografiile de la morgă, până parcurse toate celelalte materiale. 
Fu cât pe ce să renunțe la ceea ce considera a fi o experiență 
inutilă și neplăcută, mai ales că imaginile cumplite îi rămăseseră 


VP - 197 


vii în minte de prima dată. În cele din urmă, fu îmboldit s-o facă 
de acea genă obsesiv-compulsivă care fusese un atu în cariera 
lui și o bilă pentru demolări în viaţa personală. 

Poate pentru că parcursese fotografiile în altă ordine sau 
poate pentru că în clipa aceea mintea îi era mai receptivă... 
indiferent de motiv, observă ceva ce nu mai observase până 
atunci. În cazul a două victime, rănile de intrare păreau să se 
afle în același loc. 

Scotoci prin sertarele biroului după un marker care să poată fi 
șters, nu găsi, așa că se duse în bucătărie și, în sfârșit, 
descoperi unul în sertarul bufetului. 

— Pari să fi luat o urmă, observă Kyle. 

El și Kim stăteau lângă foc, în fotoliile care, văzu Gurney, 
fuseseră apropiate. 

Încuviinţă fără o vorbă. 

Reveni în camera de lucru și, folosind un card pe post de riglă, 
desenă cu markerul un dreptunghi pe ecranul computerului, 
încadrând unul dintre cele două capete cu răni identice. Apoi 
trasă diagonale în interiorul lui, pentru a stabili centrul și a-și 
confirma ceea ce bănuise că va descoperi: liniile se încrucișau în 
mijlocul rănii de intrare. Șterse repede ecranul cu manșeta 
cămășii și repetă exercițiul cu cealaltă fotografie... obţinând 
același rezultat. 

Îl sună pe Hardwick și îi lăsă un mesaj: 

— Sunt Gurney. Trebuie să-ți pun câteva întrebări despre 
fotografiile de la autopsie. Mulţumesc. 

Apoi examină atent celelalte fotografii. Când ajunsese la a 
patra, îl sună Hardwick. 

— Bună, asule, care-i treaba? 

— Mă întrebam ceva. În cel puţin două cazuri pe care le pot 
verifica, rana de intrare e fix în centrul profilului. Nu pot fi sigur 
în privinţa celorlalte patru, pentru că, din câte se pare, victimele 
începuseră să se întoarcă spre geamul lateral în momentul 
impactului. Rănile de intrare ar putea fi și ele fix în centru, 
raportat la direcția împușcăturii. Dar, întrucât aparatul foto al 
legiștilor nu le-a surprins exact din același unghi din care a venit 
împușcătura, nu pot fi sigur. 

— Nu-s sigur că-nţeleg ce urmărești. 

— Mă întreb dacă diferiții medici legiști au făcut mai multe 
măsurători legate de poziţia rănii și de unghi decât în 


VP - 198 


conspectele pe care mi le-ai trimis mie. Pentru că, dacă... 

Hardwick îl întrerupse: 

— Stai așa! Stai o clipă! Băiete, te rog nu uita că orice date ai 
tu în posesie, nu sunt de la mine. Ar fi o violare gravă a legii 
dacă eu ţi-aș trimite materiale oficiale din dosarele Bunului 
Păstor. Asta-i clar, nu? 

— Absolut. Acum dă-mi voie să termin. Eu caut niște 
coordonate care să stabilească poziţia rănii de intrare de pe 
fiecare față raportat la poziţia feţei respective față de geamul 
portierei, în momentul impactului glonţului. 

— De ce? 

— Pentru că două dintre fotografii arată că împușcăturile au 
nimerit fix în centrul profilului așa cum era el orientat față de 
ţintaș. În cazul în care capul victimei ar fi fost o ţintă de hârtie, 
în ambele cazuri împușcătura ar fi nimerit fix în centrul țintei. La 
perfectie, vreau să zic. În condiţii defavorabile, în mașini aflate 
în mișcare, cu vizibilitatea aproape zero. 

— Și asta ce-ţi spune? 

— Prefer să aştept până aflu despre celelalte patru victime. 
Sper că poţi să capeţi acces la materialele complete ale 
autopsiilor sau la cineva care are acces la ele sau că-l cunoști pe 
unul dintre medicii legiști suficient de bine ca să-i pui întrebarea 
asta. 

— Preferi s-aștepţi până o să mă furișez de colo-colo, punând 
întrebări pentru tine înainte să-mi spui care-i ideea? Eu îţi 
propun să-mi spui acum care-i afurisita de idee, altfel răspunsul 
pe care-l iau în calcul cu toată seriozitatea e: „Du-te-n mă-ta!” 

Gurney era obișnuit cu comportamentul lui Hardwick și nu-i 
îngăduia niciodată să stea în calea lucrurilor cu adevărat 
importante. 

— Ideea, replică el calm, este că precizia de care dă dovadă - 
trăgând prin fereastra unei mașini în mișcare, cu victima 
luminată numai de ledurile slabe ale bordului -, mai ales că 
țintașul a nimerit în toate cele șase cazuri, înseamnă că are 
niște ochelari buni cu vedere de noapte, o mână foarte sigură și 
sânge rece. 

— Și ce? Ochelarii cu vedere nocturnă sunt la dispoziţia oricui 
îi vrea. Sunt sute de site-uri pe internet. 

— Nu asta-i ideea. Problema mea este că cu cât obţin mai 
multe date despre Bunul Păstor, cu-atât tabloul devine mai 


VP - 199 


neclar. Cine dracu-i tipul ăsta? E un super ţintaș, dar folosește 
ditamai tunul de pistol, ca un personaj de bandă desenată. 
Manifestul lui e plin de deliruri biblice, însă planificarea crimelor 
este coerentă, raţională și calculată. Se îmbarcă în misiunea 
atotconsumatoare de a ucide toți inșii lacomi din lume, dar se 
oprește după numai șase. Obiectivul lui declarat e o nebunie, 
dar el pare foarte inteligent, logic și nedispus să riște. 

— Nedispus să riște? Vocea răgușită a lui Hardwick era mai 
sceptică decât de obicei. Un tip care gonește pe drumuri 
neluminate noaptea, împușcând oamenii, nu mi se pare un ins 
nedispus să riște. 

— Dar ce zici de faptul că, de fiecare dată, a tras într-o curbă 
care reduce la minim șansele de coliziune, c-a interceptat 
mașina fiecărei victime aproximativ la mijlocul curbei 
respective, că, din câte se pare, s-a descotorosit de fiecare dată 
de pistol după ce l-a folosit și c-a reușit să nu se lase surprins pe 
camere de supraveghere sau de martori? Felul ăsta de a 
proceda cere planificare, timp și bani. Dumnezeule, Jack, cum să 
te lepezi de câte un Desert Eagle scump după fiecare utilizare? 
Numai asta, și mi se pare o investiţie serioasă în controlul 
riscurilor. 

Hardwick mârâi. 

— Deci spui că, pe de o parte, avem un diliu obsedat de 
misiunea lui, care citează din Biblie și fierbe de furie împotriva 
tipilor bogaţi care distrug lumea... 

— ... iar pe de alta, îi completă Gurney ideea, avem un asasin 
cu sânge rece care pare suficient de bogat ca să arunce pe 
fereastră pistoale de cinșpe mii de dolari. 

O tăcere prelungită îl făcu să creadă că Hardwick rumega 
toate astea. 

— Și vrei rapoartele autopsiilor ca să demonstrezi... ce? 

— Nu vreau să demonstrez nimic. Vreau doar să-mi dau 
seama dacă simțul meu de a detecta contradicţiile mă duce pe 
pista corectă în acest caz. 

— Asta-i singurul motiv? Știi, asule, mă gândesc că-i ceva mai 
mult. 

Perspicacitatea lui Hardwick îl făcu pe Gurney să zâmbească. 
Omul putea fi - și adesea chiar era - o pacoste și-un bădăran, 
însă nu era prost. 

— Da, s-ar putea să mai fie ceva. Zgândăresc teoria acceptată 


VP - 200 


despre crimele Bunului Păstor și am de gând s-o ţin tot așa. Și 
aș prefera să mă blindez cu cât mai multe date cu putință, în 
caz că viespile de la FBI o să-nceapă să-mi dea târcoale. 

Interesul lui Hardwick crescu vizibil. Era alergic la autoritate, 
la birocraţie și proceduri și la oamenii în costum și cu cravată, 
cu alte cuvinte, la organizaţii ca FBl-ul. Să le zgândări era genul 
de activitate pe care nu putea să n-o aprobe. 

— Ai provocat un mic conflict cu frăţiorii noștri federali, nu? 
întrebă el, aproape cu speranţă în glas. 

— Incă nu, zise Gurney. Dar s-ar putea s-o fac în curând. 

— O să văd ce pot face. 

Hardwick închise fără să-și ia la revedere, ceea ce nu era 
neobișnuit. 


Capitolul 25 


Dragoste și ură 


Gurney își vâra telefonul înapoi în buzunar când cineva 
ciocăni ușor în ușa deschisă a biroului. Se răsuci și o văzu pe 
Kim. 

— Pot să te întrerup un minut? 

— Intră! Nu întrerupi nimic. 

— Voiam să-mi cer scuze. 

— Pentru ce? 

— Pentru că m-am dus să mă plimb cu motocicleta lui Kyle. 

— Și de ce să-ţi ceri scuze? 

— Nu era momentul. Vreau să zic c-am fost insensibilă, 
ducându-mă la o plimbare cu motocicleta când se petrec atâtea 
chestii grave. Probabil crezi că-s o nesimțită. 

— Să iei o mică pauză în mijlocul unui asemenea haos mi se 
pare o chestie rezonabilă. 

Ea clătină din cap. 

— Nu cred c-a fost frumos din partea mea să ies la plimbare 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mai ales dacă există 
posibilitatea ca hambarul tău să fi fost distrus din pricina mea. 

— Crezi că Robby Meese este în stare de așa ceva? 

— Ar fi fost o vreme când aș fi zis: nici într-un milion de ani. 


VP - 201 


Acum nu mai sunt sigură, spuse ea cu un aer confuz și 
neajutorat. Crezi că el a fost? 

Kyle se ivi în prag în spatele ei, ascultând, dar fără să spună 
nimic. 

— Da și nu, zise Gurney. 

Kim încuviință, ca și cum răspunsul lui ar fi însemnat mai 
mult. 

— Mai vreau să-ţi spun ceva. Sper că-ti dai seama că acum o 
săptămână habar n-aveam în ce te bag. În momentul ăsta, te-aș 
înţelege complet dacă ai vrea să te retragi și ţi-aș accepta 
decizia. 

— Din cauza incendiului? 

— A incendiului și a capcanei de la subsol. 

Gurney zâmbi. Ea se încruntă. 

— Ce-i așa amuzant? 

— Astea sunt exact motivele pentru care nu vreau să mă 
retrag. 

— Cu cât devine mai greu, cu atât e și el mai hotărât, 
interveni Kyle. 

Tânăra se răsuci surprinsă. El continuă: 

— Pentru tata, dificultăţile sunt ca un magnet. Imposibilul e 
irezistibil. 

Ea își întoarse privirea de la Kyle la Gurney. 

— Asta-nseamnă că vrei să rămâi în continuare implicat în 
proiectul meu? 

— Măcar până se clarifică lucrurile. Care-i punctul următor pe 
agendă? 

— Alte întâlniri. Cu fiul lui Sharon Stone, Eric. Și cu fiul lui 
Bruno Mellani, Paul. 

— Când trebuie să aibă loc? 

— Sâmbătă. 

— Mâine? 

— Nu, sâm... Dumnezeule, mâine e sâmbătă! Am pierdut o zi! 
Crezi că poţi să vii? 

— Dacă nu apar noi surprize. 

— OK. Super! Acum ar fi mai bine să plec. Timpul parcă 
zboară. Imediat ce ajung acasă, o să confirm întâlnirile și o să te 
sun să-ți dau adresele. Mâine ne-ntâlnim la locul primului 
interviu. E bine așa? 

— Te întorci în apartamentul din Syracuse? 


VP - 202 


— Îmi trebuie haine și alte chestii, zise ea stânjenită. Probabil 
că n-o să rămân peste noapte. 

— Cum o s-ajungi acolo? 

Ea se uită la Kyle. 

— Nu le-ai spus? 

— Cred c-am uitat, răspunse el cu un zâmbet larg, roșind. O 
conduc pe Kim până la ea acasă. 

— Pe motocicletă, în spatele tău? 

— lese soarele. O să fie bine. 

Gurney privi pe fereastră. Copacii de la marginea câmpului 
aruncau umbre palide peste iarba moartă. 

— Madeleine o să-i împrumute o jachetă și niște mănuși, 
adăugă Kyle. 

— Și casca? 

— Putem face rost de una din localitate, de la dealerul de 
Harley. Poate una mare și neagră ca a lui Darth Vader, cu un 
craniu și niște oase încrucișate. 

— Vai, mersi! zise Kim cu un sarcasm prefăcut, împungându-l 
cu degetul în braț. 

Lui Gurney îi stăteau pe limbă câteva vorbe. Dar, dacă se 
gândea mai bine, niciunul nu părea o idee la fel de bună ca 
tăcerea. 

— Haide, zise Kyle. 

Kim îi aruncă lui Gurney un zâmbet nervos. 

— O să te sun să-ţi comunic programul interviurilor. 

După plecarea lor, Gurney se lăsă pe spate în scaun și 
contemplă panta, care era neclintită și tăcută ca o fotografie 
sepia. Telefonul fix din capătul opus al biroului sună, însă el nu 
schiță niciun gest să răspundă. Sună a doua oară. A treia oară. 
Al patrulea apel fu întrerupt la jumătate, în mod evident de 
Madeleine, care răspunsese din bucătărie. li auzi vocea, dar 
cuvintele erau neclare. 

Peste câteva momente, ea intră în birou. 

— Un tip pe nume Trout, îi șopti ea lui Gurney întinzându-i 
telefonul. 

Se cam așteptase la telefon, dar se minună cât de repede 
venise. 

— Gurney la telefon. 

Așa răspundea în timpul serviciului. După ce se pensionase, 
descoperise că obiceiul era greu de lepădat. 


VP - 203 


— Bună ziua, domnule Gurney. Sunt Matthew Trout, agent 
special FBI. 

Cuvintele răpăiau de pe buzele omului ca gloantele unei 
mitraliere. 

— Da? 

— Sunt agentul responsabil cu ancheta cazului Bunul Păstor. 
Cred că știți deja asta? Gurney nu-i răspunse, așa că el 
continuă: Doamna Holdenfield m-a informat că dumneavoastră 
și un client al dumneavoastră vă implicaţi în anchetă. 

Gurney nu zise nimic. 

— Sunteţi de acord cu această afirmaţie? 

— Nu. 

— Poftim? 

— M-aţi întrebat dacă sunt de acord cu această afirmaţie. Am 
zis că nu sunt. 

— De ce? 

— Aţi spus că o ziaristă pe care o consiliez în materie de 
proceduri polițienești încearcă să se amestece în investigația 
dumneavoastră și că eu însumi încerc să fac același lucru. 
Ambele afirmaţii sunt false. 

— Poate am fost dezinformat. Mi s-a spus că aţi manifestat un 
interes aparte față de acest caz. 

— E adevărat. Cazul mă fascinează. Mi-ar plăcea să-l înţeleg 
mai bine. Mi-ar plăcea să înţeleg și de ce m-aţi sunat. 

Urmă o pauză, ca și cum interlocutorul ar fi fost șocat de 
bruschețea lui Gurney. 

— Doamna Holdenfield mi-a spus că doriţi să ne vedem. 

— Și asta e adevărat. Aţi avea timp? 

— Nu tocmai. Dar nu e relevant dacă am sau nu. Sunt într-o 
vacanţă de lucru la cabana familiei din munții Adirondack. Știţi 
unde se află lacul Sorrow? 

— Da. 

— Mă surprinde. În tonul lui Trout, surprinderea se împletea 
cu snobismul. Puţini oameni au auzit de el. 

— Creierul meu este plin de date inutile. 

Trout nu răspunse insultei nu tocmai subtile. 

— Puteţi fi aici mâine la nouă? 

— Nu. Ce-aţi zice de duminică? 

Urmă o nouă pauză. Când Trout vorbi, în cele din urmă, o făcu 
pe un ton stăpânit, dar încordat, de parcă s-ar fi silit să 


VP - 204 


zâmbească pentru a împiedica furia să i se simtă în voce. 

— La ce oră puteți fi aici duminică? 

— Oricând doriţi. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. 

— Bun. Să fiţi acolo la ora nouă! 

— Unde să fiu la ora nouă? 

— Nu există o adresă. Rămâneţi pe fir și asistentul meu vă va 
da detaliile. Vă sfătuiesc să le notaţi cu atenţie, cuvânt cu 
cuvânt. Drumurile de pe-aici sunt înșelătoare și lacurile adânci. 
Și foarte reci. Nu vreţi să vă rătaciţi. 

Avertismentul era aproape comic. 

Aproape. 

o... 

Când reveni în bucătărie, după ce își notase indicaţiile pentru 
a ajunge la lacul Sorrow, Kim și Kyle străbăteau deja partea de 
jos a pășunii pe BSA. Un soare palid străpungea pojghiţța de nori 
ce se subția și cromul motocicletei sclipea. 

Mintea lui Gurney se avântă într-un joc anxios de-a „ce-ar fi 
dacă?” întrerupt de sunetul unui umeraș scăpat pe podeaua 
antreului. 

— Maddie? 

— Da? 

O clipă mai târziu, femeia se ivi în ușa antreului, îmbrăcată 
mai conservator ca de obicei, adică semănând mai puţin cu un 
curcubeu. 

— Unde te duci? 

— Tu unde crezi că mă duc? 

— Dac-aș ști, nu te-aș întreba. 

— Ce zi e azi? 

— Vineri? 

— Și? 

— Și? A, da! Una dintre chestiile alea de grup de la clinică. 

Madeleine rămase locului, privindu-l cu una dintre expresiile 
ei complexe, care păreau să exprime simultan amuzament, 
exasperare, dragoste și îngrijorare. 

— Vrei să fac ceva în legătură cu asigurarea? întrebă ea. Sau 
vrei să te ocupi tu? Presupun că trebuie să sunăm pe cineva, 
nu? 

— Da. Cred că pe agentul nostru din oraș. O să aflu. 

Era o sarcină simplă care i se ivise și-i dispăruse din minte de 
câteva ori de seara trecută încoace. 


VP - 205 


— De fapt, o s-o fac acum, înainte să uit. 

Ea zâmbi. 

— Orice se-ntâmplă, o să-i facem faţă. Ştii asta, nu? 

Gurney puse pe masă hârtia cu indicaţiile către lacul Sorrow, 
se apropie și o îmbrăţișă, o sărută pe obraz și pe gât și o strânse 
tare la piept. Ea îi răspunse la îmbrăţișare lipindu-și trupul de al 
lui într-un fel care-l făcu să-și dorească să nu fi fost nevoită să 
plece la muncă. 

Femeia se retrase apoi, îl privi în ochi și râse scurt ca un 
murmur afectuos. După aceea se răsuci, străbătu holul mic până 
la ușa laterală și ieși la mașină. 

Dave privi pe fereastră până când mașina ei nu se mai văzu. 

Atunci privirea îi căzu pe o foaie de hârtie lipită cu scotch pe 
peretele de deasupra bufetului. Pe ea era o frază scrisă cu 
creionul. Se aplecă și recunoscu scrisul lui Kyle. 

„Nu uita de felicitarea pentru ziua ta”. Dedesubt era desenată 
o mică săgeată ce arăta în jos. Pe bufet, chiar dedesubt, se afla 
plicul albastru ce fusese atașat darului lui Gurney. Albastrul 
specific magazinului Tiffany îi aminti cu neplăcere despre nevoia 
lui Kyle de a cheltui sume mari de bani. 

Scoase felicitarea din plic și citi din nou cuvintele de pe ea: „O 
melodie specială pentru ziua ta!” 

Deschise felicitarea,  așteptându-se în continuare ca 
dispozitivul inserat să înceapă să-i cânte o versiune iritantă de 
„Mulţi ani trăiască!” Însă vreme de trei-patru secunde nu se auzi 
nimic, poate ca să-i permită să citească mesajul din interior: 
„Pace și bucurie de ziua ta specială”. 

Și apoi muzica începu: un pasaj melodios de aproape un 
minut din „Primăvara” de Vivaldi. 

Având în vedere dimensiunile reduse ale dispozitivului, mai 
mic decât un jeton de poker, calitatea sunetului era minunată. 
Totuși, nu ea îl șocă pe Gurney, ci forța amintirilor pe care i le 
deșteptă. 

Kyle avea unsprezece-doisprezece ani și încă venea în fiecare 
weekend de la locuința mamei sale din Long Island în 
apartamentul lui Dave și Madeleine din oraș. Începuse să 
manifeste interes faţă de genul de muzică pe care auzul unui 
părinte o eticheta ca rudimentară, agresivă și complet cretină. 
Așa că Gurney instituise o regulă: Kyle putea să asculte orice 
voia, câtă vreme îi acorda timp egal unui compozitor clasic. 


VP - 206 


Aceasta avea efectul dublu de a-i reduce timpul de expunere la 
muzica oribilă de care păreau atrase urechile lui de licean și de 
a-i face cunoștință cu capodopere pe care altfel nu le-ar fi 
ascultat. E 

Invoiala nu fusese lipsită de tensiuni și dispute. Insă adusese 
cu sine și o surpriză. Kyle descoperise că îi plăcea unul dintre 
compozitorii clasici ale cărui opere Gurney i le pusese la 
dispoziţie. Îi plăcea Vivaldi. Îi plăceau mai ales „Anotimpurile”. 
Și, dintre cele patru, prefera „Primăvara”. Audierea sa devenise 
preţul pe care îl plătea de bunăvoie, ca să asculte porcăriile 
gălăgioase pe care pretindea că le apreciază. 

Apoi se petrecuse ceva, atât de treptat, încât Gurney abia 
remarcase. Kyle începuse să asculte din când în când nu numai 
Vivaldi, ci și Haydn, Haendel, Mozart sau Bach, nu ca pe un preţ 
ce trebuia plătit pentru a asculta tot soiul de mizerii, ci pentru 
că așa voia. 

Ani mai târziu, avea să-i spună din întâmplare, nu lui Gurney, 
ci lui Madeleine, că „Primăvara” îi deschisese o ușă fermecată și 
că obligaţia de a o asculta fusese unul dintre cele mai bune 
lucruri pe care le făcuse tatăl lui pentru el. 

Gurney își aminti că Madeleine îi transmisese comentariul. Își 
aminti și ce ciudat se simţțise. Bucuros, firește, că făcuse ceva 
ce provocase o reacţie pozitivă. Dar și trist, fiindcă era un lucru 
atât de neînsemnat, care îi ceruse atât de puţină implicare. Se 
întrebă dacă nu cumva gestul acela era atât de valoros în 
mintea fiului său doar pentru că existau prea puţine alte gesturi 
paterne cu care să concureze. 

Aceleași emoţii contradictorii îl copleșiră și acum, în timp ce 
ținea în mână felicitarea deschisă, iar frumoasa melodie barocă 
se stingea. Vederea i se încețoșă și-și dădu seama alarmat că 
lacrimile amenințau iarăși să-i curgă. 

„Ce naiba se-ntâmplă cu mine? Ce Dumnezeu, Gurney, 
adună-te!” 

Se duse la chiuveta din bucătărie și-și șterse brutal lacrimile 
cu un prosop de hârtie. Işi zise că în ultimele două luni fusese 
cât pe ce să plângă de mai multe ori decât în toţi ceilalţi ani ai 
vieţii lui de adult. 

„Trebuie să fac ceva, orice. Să mă mișc. Să rezolv lucruri”. 

Prima idee care-i veni în minte fu să alcătuiască un inventar al 
obiectelor distruse de incendiu. Firma de asigurări avea să-l 


VP - 207 


întrebe asta cu certitudine. 

Nu avea chef s-o facă, dar se forţă. Luă un carnetțel și un pix 
de pe birou, intră în mașină și conduse până la ruinele 
carbonizate ale hambarului. 

Când cobori din mașină, făcu o grimasă simțind mirosul 
înțepător al cenușii ude. De undeva dinspre drum se auzea 
văicăritul intermitent al unei drujbe. 

Se apropie fără tragere de inimă de grămezile de scânduri 
arse care zăceau în interiorul scheletului deformat, dar încă în 
picioare, al hambarului. În zona unde caiacele vopsite în galben 
vesel stătuseră pe capre se vedea acum o masă diformă, 
cafenie și neregulată din materialele necunoscute din care 
fuseseră confecţionate caiacele. Nu fusese foarte atașat de ele, 
însă Madeleine da, și știa că una dintre bucuriile ei era să 
vâslească pe râu într-o zi însorită de vară. Vederea bărcuţelor 
distruse - reduse la o masă petrochimică solidificată - îl întristă 
și-l înfurie. Vederea bicicletei ei se dovedi a fi și mai rea. 
Cauciucurile, cablurile și şaua se topiseră. Jantele roţilor erau 
deformate. 

Se sili să înainteze prin decorul acela hidos cu carnețelul și 
pixul, consemnând uneltele și echipamentele vătămate. Când 
termină, se răsuci pe călcâie și reveni scârbit în mașină. 

Mintea îi vuia de întrebări. Cele mai multe se reduceau la 
două cuvinte: De ce? 

Niciuna dintre ipotezele evidente nu-l convingea. 

Și cel mai puţin, teoria vânătorului frustrat. Regiunea era plină 
de semne cu „Vânatul interzis!” însă nu era plină de hambare 
incendiate. 

Deci ce altceva putea fi? 

O greșeală a unui incendiator care nu nimerise adresa? Un 
piroman dornic să transforme ceva mare într-un rug? 
Adolescenţi fără minte puși pe vandalisme? Un dușman din 
trecutul de poliţist al lui Gurney, care-și transformase în realitate 
fanteziile răzbunătoare? 

Sau avea de a face cu Kim, Robby Meese și Orfanii crimei? 
Incendiatorul era același cu cel care-i șoptise la ureche în 
pivniță? 

„Nu trezi diavolul adormit!” Dacă citatul ăsta era dintr-o 
poveste pe care i-o spunea tatăl lui Kim în copilărie, așa cum 
susținea ea, atunci avertismentul trebuie să-i fi fost destinat ei. 


VP - 208 


Numai pentru ea ar fi avut o semnificaţie speciala. De ce să i-l 
șoptească lui Gurney? 

Putea să fi crezut intrusul că Kim căzuse pe scări? 

O asemenea eroare părea aproape imposibilă. Când Dave 
căzuse, primul lucru pe care îl auzise fusese vocea fetei venind 
dinspre coridorul îngust din vârful scării - ţipând și strigându-l 
panicată -, apoi zgomotul pașilor ei când fugise să aducă 
lanterna. Abia pe urmă, zăcând pe podeaua subsolului, auzise, 
foarte aproape de el, șoapta aceea amenințătoare, vocea cuiva 
care în momentul respectiv trebuia să fi știut că nu vorbește cu 
Kim. 

Dar, dacă știa că persoana de pe podea nu era Kim, atunci de 
ce...? 

Răspunsul fu pentru Gurney ca o palmă peste față. 

Sau ca sunetul limpede al viorii dintr-un concert clasic de 
Vivaldi. 

Conduse înapoi către casă, atât de grăbit, încât lovi de două 
ori șasiul mașinii de niște mușuroaie de cârtiţă. 

Se duse ţintă la felicitarea muzicală, se uită pe spatele ei și 
văzu ceea ce spera să vadă - numele companiei și adresa site- 
ului: KustomKardz.com. 

Un minut mai târziu, studia site-ul de pe laptopul său. Marfa 
oferită de Kustom Kardz era chiar asta: felicitări personalizate, 
având încastrate mici dispozitive digitale cu baterii care „vă 
oferă peste o sută de melodii la alegere ale celor mai iubiţi 
compozitori ai lumii, dar și cântece tradiţionale”. 

La rubrica „Contact”, pe lângă adresa de e-mail era și un 
număr începând cu 800 pe care Gurney îl apelă. Pentru început, 
îi puse o întrebare-cheie persoanei de la relaţii cu clienţii. În loc 
să personalizeze felicitarea cu un crâmpei de melodie, o putea 
personaliza cu câteva cuvinte înregistrate? 

Răspunsul fu da, desigur. Trebuia numai să înregistreze 
mesajul, ceea ce se putea face și prin telefon, să-l pună în 
formatul audio utilizat și să-l descarce pe dispozitiv. 

Mai avea două întrebări, dacă nu era cu supărare. Cum puteai 
declanșa un asemenea dispozitiv dacă nu l-ai fi folosit într-o 
felicitare? Şi cât de mare putea fi decalajul dintre momentul 
declanșării și redarea propriu-zisă a sunetului? 

Femeia îi spuse că dispozitivul putea fi declanșat în mai multe 
feluri: prin presiune, prin încetarea presiunii, ba chiar prin sunet, 


VP - 209 


ca acele comutatoare electrice care reacţionează când baţi din 
palme. Alte posibilităţi puteau fi explorate cu domnul Emtar 
Gumadin, specialistul lor. 

Ultima întrebare. O cunoștință a lui primise o felicitare 
vorbitoare interesantă, care rostea: „Nu trezi diavolul adormit!” 
Cumva, din întâmplare, Kustom Kardz avea mesajul acesta pe 
vreunul dintre dispozitivele lor? 

Ea nu credea, dar, dacă Gurney era dispus să aștepte, îl putea 
întreba pe Emtar. 

După un minut sau două, reveni spunând că nimeni nu își 
amintea așa ceva, decât poate dacă Gurney se referea la 
cântecul de leagăn care începea cu „Dormi, dragul meu...” 

Compania lor avea multă concurenţă? 

Din păcate, da. Costurile tehnologiei scădeau și utilizarea ei 
se răspândea. 

Imediat ce termină discuţia cu Kustom Kardz, Gurney îl apelă 
pe Kyle. Nu se aștepta să-i răspundă altceva decât căsuţa 
vocală, presupunând că BSA-ul zumzăia acum undeva pe l-88 și 
că nici măcar un tânăr nerăbdător de douăzeci și șase de ani nu 
avea să-și scoată telefonul din buzunar în timp ce gonea pe 
motocicletă. 

Insă Kyle îi răspunse imediat, ca pentru a-i demonstra 
inutilitatea scenariilor de acest soi. 

— Bună, tată, care-i treaba? 

— Unde ești? 

— La o benzinărie de pe interstatală. Cred că localitatea se 
cheamă Afton. 

— Mă bucur c-ai putut să-mi răspunzi. Când ajungi la Kim 
acasă, aș vrea să faci ceva. Ştii vocea aia pe care am auzit-o în 
subsol? S-ar putea să fie o înregistrare, probabil pe un dispozitiv 
micuţț de redare, ca acela din felicitarea pe care mi-ai dat-o tu. 

— Uaaa! Cum ţi-ai dat seama? 

— Felicitarea mi-a dat ideea. Uite ce vreau să faci! Când 
ajungi în apartament la Kim, coboară la subsol, asta 
presupunând că luminile funcţionează și că nu se văd semne ale 
unei noi intruziuni. Caută în apropierea scării posibile locuri 
unde ar putea fi ascuns ceva de mărimea unei monede de cinci 
cenți. Undeva în partea de jos a scării. Vocea pe care am auzit-o 
venea în mod clar de la câţiva pași de locul unde am căzut. 

— Cât de ascuns poate fi? Dacă sunetul era limpede... 


VP - 210 


— Ai dreptate, nu poate fi îngropat complet în perete, dar ar 
putea fi în vreo nișă puţin adâncă, poate acoperit cu hârtie sau 
cu o țesătură colorată, ca să se confunde cu peretele, ceva de 
genul ăsta. 

— Dar nu în podea, nu? 

— Nu, vocea a venit de undeva de deasupra mea, ca și cum 
cineva s-ar fi aplecat peste mine. 

— Putea să fie chiar în scară? 

— Se poate, da. 

— OK. Uau! Pornim acum. Te sun imediat ce ajung. 

— Nu merge prea repede. O jumătate de oră în plus sau în 
minus nu va schimba nimic. 

— Bine. Urmă o pauză. Deci... ţi-a plăcut felicitarea? 

— Ce? Ah, da. Da, sigur. Mulţumesc. 

— Ai recunoscut „Primăvara”? 

— Sigur că da. 

— OK. Super. Te sun mai încolo! 

Ca să împiedice „Primăvara” și amintirile să-l atragă pe 
nisipurile mișcătoare ale sentimentelor, Gurney își căută ceva 
de făcut până avea să-l sune Kyle. 

Se duse la fișetul din camera de lucru, luă numărul agentului 
de asigurări și sună. După ce robotul îi oferi câteva opţiuni, îi 
dădu un nou număr la care să sune „pentru a raporta un 
accident, un incendiu sau altă pierdere acoperită de poliţa 
dumneavoastră de asigurare a locuinţei”. 

Tocmai voia să formeze noul număr, când telefonul îi sună în 
mână. Privi identitatea apelantului și constată că era Hardwick. 
După o analiză de trei secunde, decise că asigurările puteau să 
mai aștepte. 

Hardwick începu să vorbească de îndată ce Gurney răspunse. 

— Căcat, Gurney, tot ce-mi ceri e o bătaie de cap, știi asta? 

— Mă gândeam că mintea ta leneșă are nevoie de exerciţiu. 

— Am nevoie de chestia asta ca de o dietă vegetariană. 

— Ce-ai pentru mine, în afară de palavre? 

Hardwick își drese glasul cu meticulozitatea lui obișnuită. 

— Majoritatea rapoartelor complete din cursul autopsiilor 
ălora sunt îngropate la adâncimi la care n-am acces azi. Cum 
am zis, e o ditamai... 

— Ştiu ce-ai zis, Jack. Întrebarea este ce anume ai? 

— ÎI ţii minte pe Wally Thrasher? 


VP - 211 


— Legistul din cazul Mellery? 

— EI însuși. Ticălosul ăla arogant. 

— Seamănă cu cineva cunoscut. 

— 'Te-n mă-ta! Printre toate calităţile lui deosebite, Wally e și 
un tip organizat la modul obsesiv-compulsiv. Și întâmplarea face 
că el i-a făcut autopsia doamnei aceleia care era mare agent 
imobiliar. 

— Sharon Stone? 

— Chiar ea. 

— Și? 

— Drept la ţintă! 

— Adică? 

— Rana de intrare era chiar în centrul profilului ei. Fix în 
centru. Sigur, rana de ieșire era cu totul altă chestie. E greu să 
descoperi centrul a ceva când din ceva-ul ăla n-a mai rămas 
nimic. 

— Rana de intrare contează. 

— Bun. Deci acum ai două lovituri fix la ţintă despre care știi, 
plus încă una. Crezi că-i suficient ca să demonstreze orice idee 
genială pe care vrei tu s-o demonstrezi? 

— S-ar putea. Apreciez contribuţia. 

— Trăiesc numai ca să servesc. 

Legătura se întrerupse. 


Capitolul 26 


Amenintări în cascadă 


După ce primi noile informaţii despre răni, Gurney simţi un 
nou val de energie, deși nu era sigur care erau implicaţiile, sau 
dacă putea folosi informaţia la întâlnirea lui de duminică cu 
Trout. Totuși, gândurile păreau să i se miște mai repede, ca și 
cum ar fi băut un espresso dublu, așa că în curând îi trecu prin 
minte o nouă întrebare. 

ÎI sună din nou pe Kyle, însă de data asta îi răspunse căsuţa 
vocală. Se părea că motocicleta revenise pe șosea. 

— Imediat ce primeşti mesajul ăsta, vreau s-o întrebi pe Kim 
câţi oameni știu despre povestea pe care i-o spunea tatăl ei la 


VP - 212 


culcare. Nu așa, la modul general, ci oameni care să cunoască 
detaliile și mai ales propoziţia „Nu trezi diavolul adormit!” Dacă 
sunt mai mulţi de doi-trei, pune-o să facă o listă cu numele și 
adresele pe care le are și cu natura relaţiei ei cu acele persoane. 
Mersi. Ai grijă! Ne auzim! 

De îndată ce închise, în minte i se ivi o problemă cu totul 
nouă. Apelă iar și lăsă următorul mesaj: 

— Scuze că-ţi cer atâtea, dar mi-a mai venit o idee. După ce 
cauţi minidispozitivul ăla de redare din subsol, verifică dacă nu 
există dispozitive de ascultare, microfoane. Caută în locurile 
cele mai probabile: alarmele de incendiu, aparatele de protecţie 
la supratensiune, luminile de veghe. Trebuie să te uiţi după ceva 
ce pare nelalocul lui în interiorul obiectelor ălora. Dacă-l găsești, 
nu-l demonta, lasă-l unde e. De ajuns deocamdată. Sună-mă 
imediat ce poți! 

Ideea că apartamentul lui Kim avea microfoane - că putea să 
fi avut microfoane Dumnezeu știe de cât timp - dădu naștere 
unui nou șir de întrebări șocante, cu răspunsuri potenţial 
îngrijorătoare. Scoase din sertarul biroului dosarul cu proiectul 
lui Kim și se așeză pe canapeaua din camera de lucru ca să-l 
mai citească o dată. 

Pe la jumătatea lui, valul de energie începu să se retragă la 
fel de iute pe cât venise. Işi spuse că avea să închidă ochii 
numai cinci minute. Cel mult zece. Se rezemă de pernele moi 
ale canapelei. Fuseseră două zile extrem de stresante și de 
epuizante, în care abia apucase să doarmă. 

Un pui de somn... 

Se trezi tresărind. Ceva suna, dar pe moment nu își dădu 
seama ce anume. Dând să se ridice, simţi un junghi în gâtul 
înțepenit din cauză că dormise cu capul într-o parte. 

Sunetul încetă și auzi vocea lui Madeleine: 

— Doarme. Apoi: Când am venit acasă acum o jumătate de 
oră, era în altă lume. Și apoi: Stai să văd! 

Intră în birou. Gurney era în capul oaselor, cu picioarele pe 
podea, frecându-și ochii înceţoșați. 

— Ești treaz? 

— Oarecum. 

— Poţi să vorbești cu Kyle? 

— Unde-i? 

— La Kim acasă. Spune c-a încercat să dea de tine pe mobil. 


VP - 213 


— Cât e ceasul? 

— Aproape șapte. 

— Șapte? Dumnezeule! 

— Pare nerăbdător să-ţi spună ceva. 

Gurney făcu ochii mai mari și se ridică de pe canapea. 

Madeleine îi indică telefonul fix de pe birou. 

— Poţi să răspunzi de aici, o să-nchid eu derivația din 
bucătărie. 

Bărbatul luă receptorul. 

— Sunt aici. 

— Bună, tată! Încerc să dau de ţine de două ore. Eşti bine? 

— Da, doar obosit. 

— Da, am uitat, n-ai mai dormit de zile bune. 

— Ai descoperit ceva interesant? 

— Ciudat mai degrabă. De unde vrei să-ncep? 

— Din subsol. 

— OK. În subsol. Știi scândurile alea lungi de pe o parte și de 
alta în care sunt montate treptele? Ei, am găsit o deschizătură 
îngustă tăiată în partea de jos a uneia dintre ele, cam la 
jumătate de metru mai sus de treapta lipsă, și în ea e o chestie 
cam cât jumătate dintr-un stick USB. 

— Ai scos-o? 

— Ai zis s-o las acolo. Am tras-o puţin afară cu vârful unui 
cuțit ca să văd cât de mare e. Și-acum să vezi ciudăţenie! Când 
am împins-o la loc, probabil am resetat ceva, fiindcă peste zece 
secunde s-a auzit o șoaptă sinistră. Ca un nebun dintr-un film de 
groază, care șuieră cuvintele printre dinţi: „Nu trezi diavolul 
adormit!” Jur că era să mă scap în pantaloni. Ba nu, chiar cred 
că m-am scăpat în pantaloni. 

— Cât de vizibilă era deschizătura din scândură? 

— Deloc. Pare să fi fost acoperită cu o așchie mică de lemn. 

— Și tu cum ai... 

— Ai zis că ar trebui să fie la câţiva centimetri de locul unde ai 
căzut. Nu-i o suprafață foarte mare. Am căutat până am găsit. 

— Ai întrebat-o pe Kim cine mai știe de povestea aia? 

— Ea insistă că singura persoană căreia i-a povestit-o e 
țăcănitul ăla de fost prieten al ei. Sigur, fostul cel ţăcănit putea 
să le fi spus altora. 

Urmă o tăcere în care Gurney încercă din nou să asambleze 
piesele disparate ale cazului, care își tot luau zborul fiecare în 


VP - 214 


altă direcţie. Și, în fond, despre ce caz vorbea? Despre vechiul 
caz al celor șase crime de pe șosea, legate între ele de 
manifestul Bunului Păstor? Despre cazul presupusei hărțuiri a lui 
Kim Corazon de către Robby Meese, culminând cu vandalism și 
neglijență criminală? Despre cazul incendiului? Sau despre un 
ipotetic supercaz în care se împleteau toate aceste întâmplări, 
poate chiar și săgeata căzută în grădina lui? 

— Tată, mai ești acolo? 

— Sigur. 

— Mai e ceva. Nu ţi-am dat veștile cele mai nasoale, zise Kyle. 

— lisuse! Ce s-a-ntâmplat? 

— Toate camerele lui Kim au microfoane, inclusiv baia. 

Gurney simţi un mic frison străbătându-i spinarea. 

— Ce-ai găsit? 

— In mesajul tău ai zis să caut în locurile cele mai evidente. 
Primul loc pe care l-am verificat a fost alarma de incendiu din 
sufragerie, pentru că știu cum arată una pe dinăuntru. Și am 
găsit ceva ce sigur n-are ce căuta acolo. Nu era mai mare decât 
o cutie de chibrituri, cu o sârmuliţă la un capăt. M-am gândit că-i 
un soi de antenă. 

— Exista și ceva care să semene cu un obiectiv? 

— Nu. 

— Putea fi mic ca un bob de... 

— Nu, crede-mă, niciun obiectiv. M-am gândit la asta și-am 
verificat. 

— OK, zise Gurney, gândindu-se la însemnătatea acestui fapt. 

Absența componentei video însemna că dispozitivul nu făcea 
parte din echipamentul de supraveghere promis de poliţie. Ca 
să identifici un intrus, puneai o videocameră, nu un microfon. 

— Ai verificat și celelalte alarme de incendiu? 

— In fiecare încăpere este câte una, și în toate sunt chestii din 
astea. 

— De unde suni? 

— De afară, de pe trotuar. 

— Bine gândit! Mi se pare mie, sau mai ai și altceva să-mi 
spui? 

— Ştii că există un panou de acces care duce în apartamentul 
de deasupra? 

— Nu știam, dar nu mă mir. Unde-i? 

— In nișa mașinii de spălat rufe de lângă bucătărie. 


VP - 215 


Din câte își amintea Gurney, atât bucătăria, cât și spălătoria 
aveau pe tavan un model din pătrate mari formate din muluri 
decorative ce se intersectau, ideale pentru a masca un panou 
amovibil. 

— Ce anume te-a făcut să... 

— Verific tavanele? Kim mi-a spus că uneori noaptea auzea 
zgomote, trosnete și alte sunete sinistre. Și mi-a povestit și 
despre celelalte ciudăţenii: obiecte mutate din loc, obiecte care 
dispar și apoi apar, pete de sânge, chiar și după ce și-a 
schimbat încuietorile. Plus faptul că apartamentul de la etaj ar 
trebui să fie vacant. Când pui toate astea laolaltă... 

— Bravo, spuse Gurney impresionat. Te-ai gândit că cea mai 
ușoară cale de acces în apartamentul ei ar fi prin tavan? 

— Și cel mai probabil prin tavanul cu panouri. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă am luat o scară de la subsol și-am început să apăs 
pe fiecare pătrat, până am găsit unul care mi s-a părut puţin 
diferit, parcă nu la fel de ferm. Am luat un cuțit și am slăbit 
mulura din jurul lui suficient ca să văd că dedesubt erau tăieturi. 
N-am mers mai departe. M-am gândit că, dacă n-ai vrut să scot 
microfoanele, sigur n-o să vrei nici să îndepărtez panoul. În plus, 
era fixat pe cealaltă parte și ar fi trebuit să-l sparg ca să trec 
prin el, ceea ce n-am vrut, neștiind ce putea fi dincolo. 

Gurney remarcă entuziasmul vânătorii din vocea fiului său, cu 
greu temperat de curiozitate. 

— Ai avut o după-amiază plină. 

— Trebuie să-i prindem pe băieţii răi. Care-i următorul pas? 

— Următorul tău pas ar trebui să fie să ieși naibii de-acolo și 
să vii încoace... amândoi, de fapt. Următorul meu pas este să le 
dau timp noilor informaţii să se așeze. Uneori, când mă duc la 
culcare cu întrebări, mă trezesc cu răspunsuri. 

— Pe bune? 

— Nu, dar sună bine. 

Kyle râse. 

— În noaptea asta, cu ce întrebări te duci la culcare? 

— Dă-mi voie să te-ntreb și eu același lucru. În fond, tu ești 
cel care a făcut descoperirile. Să te afli la fața locului îţi oferă o 
perspectivă mai bună. Tu care crezi că sunt întrebările 
importante? 

Chiar și în ezitarea lui Kyle, Gurney simţi un entuziasm 


VP - 216 


palpabil. 

— După părerea mea, e o singură întrebare importantă. 

— Și anume? 

— Avem de-a face cu un tip obsedat de ea sau cu ceva mai 
nasol? Ezită. Tu ce crezi? 

— Cred că avem de-a face și cu una, și cu alta. 


Capitolul 27 


Reacţii contradictorii 


În seara aceea, Gurney rămase treaz până când Kim și Kyle 
sosiră din Syracuse, Kyle pe BSA, Kim în Miata ei. 

După ce trecură din nou în revistă tot ce discutaseră la 
telefon, Gurney mai puse două întrebări. Prima era pentru Kyle, 
și nu apucă s-o rostească decât pe jumătate înainte să 
primească răspunsul. 

— Când ai scos capacele alarmelor de incendiu... 

— Le-am scos foarte încet și fără zgomot. În timpul ăsta, eu și 
Kim am discutat despre ceva complet diferit - un curs al ei de la 
școală - așa că, dacă asculta cineva, nu și-ar fi dat seama ce 
făceam. 

— Sunt impresionat. 

— Nu fi! Am văzut faza într-un film cu spioni. 

A doua întrebare a lui Gurney era pentru Kim: 

— Ai observat în apartament ceva nefamiliar? Vreun aparat 
casnic mic, un radio cu ceas, iPod, animal de pluș, ceva ce să nu 
mai fi văzut înainte? 

— Nu. De ce? 

— Mă întrebam dacă Schiff a apucat să monteze aparatura de 
supraveghere pe care a promis-o. Dacă locatarul e la curent, e 
mai ușor să aduci un obiect în care e camuflat videocamera 
decât s-o ascunzi în tavan sau altundeva la fața locului. 

— N-am văzut nimic de genul ăla. 

e 

A doua zi de dimineață, la micul dejun, Gurney observă că 
Madeleine sărise peste porţia ei obișnuită de cereale și abia se 
atinsese de cafea. Privirea ei aţintită dincolo de ușile din sticlă 


VP - 217 


părea să se concentreze asupra unor gânduri sumbre, și nu 
asupra peisajului însorit. 

— Te gândești la incendiu? 

Soţia lui întârzie atât de mult cu răspunsul, încât el începu să 
creadă că nu-l auzise. 

— Da, presupun că poţi spune că mă gândesc la incendiu. 
Când m-am trezit, știi ce mi-a trecut prin minte, pentru câteva 
secunde? M-am gândit să mă bucur de dimineața asta frumoasă 
făcând o plimbare cu bicicleta pe drumul din spate, de-a lungul 
râului. Dar pe urmă, bineînţeles, mi-am dat seama că n-am 
bicicletă. Chestia aia arsă și strâmbă de pe podeaua hambarului 
nu se mai poate numi bicicletă, nu? 

Gurney nu știu ce să zică. 

Ea rămase tăcută o vreme, cu ochii mijiţi de mânie. Apoi zise, 
adresându-i-se mai mult cănii de cafea decât lui: 

— Cel care a pus microfoane în apartamentul lui Kim... cât de 
multe crezi că știe despre noi? 

— Despre noi? 

— Despre tine, atunci. Cât de multe crezi c-a aflat despre 
tine? 

Gurney inspiră adânc. 

— Bună întrebare! 

Era de fapt o întrebare care nu-i mai dăduse pace de la 
conversaţia telefonică cu Kyle din seara precedentă. 

— Probabil că microfoanele transmit către un dispozitiv de 
înregistrare activat prin voce, care-i oferă acces la conversațiile 
pe care le-am purtat cu Kim în timpul vizitelor pe care i le-am 
făcut, plus tot ce a zis ea când a vorbit la mobil. 

— Conversaţii cu tine, cu mama ei, cu Rudy Getz... 

— Da. 

Madeleine miji ochii. 

— Deci știe o mulţime de lucruri. 

— Da, știe o mulţime de lucruri. 

— Ar trebui să ne temem? 

— Trebuie să fim vigilenţi. Și eu trebuie să-mi dau seama ce 
naiba se petrece. 

— Aha! Am înţeles. Eu o să stau cu ochii-n patru după un 
posibil maniac, în timp ce tu o să te joci cu piesele de puzzle? 
Asta-i planul? 

— Întrerup ceva? 


VP - 218 


Kim stătea în ușa bucătăriei. 

Madeleine avea aerul că-i gata să spună: „Da, în mod sigur 
întrerupi ceva”. Gurney interveni repede: 

— Vrei cafea? 

— Nu, multumesc. Voiam să-ți reamintesc... într-o oră trebuie 
să plecăm la prima noastră întâlnire. E cu Eric Stone în Barkham 
Dell. Încă locuiește în casa mamei lui. O să-ţi facă plăcere să-l 
cunoști. Eric e... unic. 

e 

Înainte să plece, Gurney îi telefonă detectivului James Schiff 
de la poliția din Syracuse, ca să-l întrebe despre echipamentul 
de supraveghere pentru apartamentul lui Kim. Schiff era plecat 
pe teren, aşa că lui Gurney i se făcu legătura cu partenerul său, 
Elwood Gates, care părea la curent cu situația. Gates însă nu se 
dovedi foarte interesat de problemă și nici nu-și ceru scuze 
pentru întârzierea montării videocamerelor promise. 

— Dacă Schiff a spus c-o vom face, o vom face. 

— Aveţi idee când anume? 

— Poate când vom rezolva câteva chestii mai presante, da? 

— Mai presante decât un nebun periculos care intră în mod 
repetat în apartamentul unei tinere cu intenţia de a-i face rău 
fizic? 

— Vă referiţi la treapta ruptă? 

— Mă refer la o scară transformată în capcană care dă către o 
podea de beton, menită să provoace răni potențial fatale. 

— Domnule Gurney, daţi-mi voie să vă zic ceva. In momentul 
ăsta ne confruntăm cu niște evenimente care nu-s doar 
potențiale. Presupun că n-aţi auzit despre micul război dintre 
bandele de traficanţi de droguri care-a izbucnit ieri aici? Nu, nici 
nu mă aşteptam. Dar imensa problemă a  intrusului 
dumneavoastră e chiar în fruntea listei... de îndată ce o să- 
mpușcăm vreo zece jeguri ţicnite înarmate cu AK-47. Bine? O să 
vă ținem la curent. O zi bună! 

Kim urmărea expresia lui Gurney când bărbatul își vâri 
telefonul în buzunar. 

— Ce-a zis? 

— A zis că poate poimâine. 

e 

La insistențele lui Gurney, merseră la Barkham Dell fiecare cu 

maşina lui. În caz că s-ar fi întâmplat ceva neașteptat, el își 


VP - 219 


dorea să se poată detașa de seria de interviuri ale lui Kim. 

Fata șofa mai repede, așa că, înainte să ajungă pe autostrada 
interstatală, deja nu se mai vedeau unul pe celălalt. Era o zi 
frumoasă, prima, până acum, care arăta cu adevărat a zi de 
primăvară. Cerul era albastru și senin. Norișorii presăraţi cât 
vedeai cu ochii erau pufoși și strălucitori. Pâlcuri de ghiocei 
înfloreau în zone umbrite de-a lungul autostrăzii. Când GPS-ul îl 
anunţă că ajunsese la jumătatea drumului până la destinaţie, 
Gurney opri să alimenteze mașina. După ce umplu rezervorul, 
intră în magazinul benzinăriei ca să-și ia cafea. Câteva minute 
mai târziu, stând în mașină cu geamurile deschise și sorbind din 
cafea, se hotărî să-l sune pe Jack Hardwick și să-i ceară încă 
două favoruri. Se temea că reciprocitatea, când avea să vină, 
avea să fie substanţială. Însă voia informaţii, iar acesta era cel 
mai eficient mod de a le obţine. Îl apelă, sperând să audă 
mesageria vocală. În schimb, îi răspunse chiar glasul hârșâit și 
sarcastic al detectivului. 

— Davey, băiete! Ogar necruţător pe urma răului încarnat! Ce 
mă-ta mai vrei de la mine? 

— O mulţime de chestii, de fapt. 

— Nu mai spune! Ce șoc! 

— O să-ţi rămân dator vândut. 

— Deja ești, asule! 

— Adevărat. 

— E bine c-o știi. Spune! 

— În primul rând, aș vrea să știu tot ce-i de știut despre un 
student de la Universitatea Syracuse pe nume Robert Meese, zis 
și Robert Montague. În al doilea rând, aș vrea să știu tot ce-i de 
știut despre Emilio Corazon, tatăl lui Kim Corazon și fostul soţ al 
ziaristei newyorkeze Connie Clarke. Săptămâna asta se fac zece 
ani de când Emilio a dispărut și n-a mai dat niciun semn de 
viaţă. Eforturile familiei de a-l găsi au eșuat. 

— Când spui „tot ce-i de știut” la ce anume te... 

— La tot ce poate fi săpat în următoarele două-trei zile. 

— Atât? 

— O s-o faci? 

— Numai nu uita cât de dator îmi ești. 

— N-o să uit, Jack. Chiar îți sunt recunoască..., începu să 
spună Gurney, apoi observă că legătura se întrerupsese deja. 

Își reluă șofatul și, urmând instrucţiunile GPS-ului, ieși de pe 


VP - 220 


autostradă și urmă o serie de drumuri unul mai rural decât altul, 
până când ajunse la colţul cu Foxledge Lane. Acolo văzu Miata 
roșie parcată pe dreapta. Kim îi făcu cu mâna, reveni în faţa lui 
pe carosabil și conduse încet mai departe. 

Nu era mult de mers. Prima alee privată, încadrată de un zid 
impresionant din pietre îmbinate fără mortar, îi aparţinea unei 
instituţii numite Clubul de vânătoare Whittingham. A doua alee, 
la câteva sute de metri mai încolo, nu avea adresă sau altă 
metodă de identificare, dar Kim viră pe ea și Gurney o urmă. 

Locuinţa lui Eric Stone se afla la capătul unei alei lungi de 
patru sute de metri. Era o clădire foarte mare, în stilul colonial 
specific Noii Anglii. Tencuiala se cojea peste tot. Jgheaburile de 
pe acoperiș aveau nevoie să fie fixate mai bine. Din cauza 
îngheţului, asfaltul aleii se crăpase. Gazonul și răzoarele de flori 
erau presărate cu crengi rupte de vântul iernii. 

O potecă denivelată de cărămizi făcea legătura între alee și 
cele trei trepte ce duceau către ușa principală. Poteca și treptele 
erau acoperite de crenguţe și frunze putrede. Când Gurney și 
Kim ajunseseră la jumătatea drumului, ușa se deschise și pe 
treapta lată de sus se ivi un bărbat. Gurney își zise că insul avea 
conformaţia unui ou. Trupul lui îngust în umeri și cu burtă mare 
era acoperit de la gât până la genunchi cu un șorț impecabil de 
alb. 

— Aveţi grijă, vă rog! E o adevărată junglă acolo! 

Replica lui teatrală fu însoţită de un zâmbet cu toţi dinţii și de 
o privire anxioasă care se aţinti asupra lui Gurney. Părul scurt, 
încărunţit prematur, îi era pieptănat cu o cărare perfectă. 
Fețișoara trandafirie era proaspăt rasă. 

— Biscuiţi cu ghimbir, anunţă el vesel, în timp ce se dădea la 
o parte ca să-i lase să intre în casă. 

Când Gurney trecu pe lângă el, mirosul de pudră de talc cedă 
locul aromei distinctive, dulci și condimentate a unicei prăjituri 
pe care n-o putea suferi. 

— Urmaţi holul până la capăt! Bucătăria e cel mai comod loc 
din casă. 

Pe lângă scara ce ducea la etaj, în holul central în stil 
tradiţional mai existau câteva uși, însă pelicula de praf de pe 
clanţele lor arăta că arareori erau deschise. 

Bucătăria din fundul casei era confortabilă doar fiindcă era 
caldă și plină de aromele ce răzbăteau din cuptor. Era imensă și 


VP - 221 


cu plafon înalt și conţinea toate aparatele de uz casnic care, cu 
zece-douăzeci de ani în urmă, deveniseră obligatorii în 
locuinţele celor înstăriți. Hota plitei înaltă de trei metri îi aminti 
lui Gurney de un altar pentru sacrificii dintr-un film cu Indiana 
Jones. 

— Mama era o devotată a calităţii, spuse bărbatul în formă de 
ou. Apoi adăugă, ca un ecou surprinzător al gândului lui Gurney: 
Era o acolită slujind la altarul perfecțiunii. 

— De cât timp locuiești aici? întrebă Kim. 

In loc să-i răspundă, el se întoarse către Gurney. 

— Știu cine sunteţi și bănuiesc că și dumneavoastră știți cine 
sunt eu, dar cred că ar fi totuși bine să facem prezentările. 

— Vai, ce căscată sunt! exclamă Kim. Îmi cer scuze! Dave 
Gurney, Eric Stone. 

— Încântat, spuse Stone întinzând mâna cu un zâmbet 
cuceritor. Dinţii lui mari și drepţi erau aproape la fel de albi ca 
șorțul. Să știți că vi s-a dus vestea. 

— Mă bucur să vă cunosc, zise Gurney. 

Mâna lui Stone era caldă, moale și neplăcut de umedă. 

— l-am povestit lui Eric despre articolul pe care l-a scris 
mama despre tine, spuse Kim. 

După o tăcere stânjenită, Stone arătă o măsuţă din lemn de 
pin, cu aspect retro, aflată la capătul bucătăriei, departe de 
cuptorul mare. 

— Să luăm loc? 

După ce Gurney și Kim se așezară, Stone îi întrebă dacă voiau 
ceva de băut. 

— Am diverse cafele, unele mai tari, altele mai slabe, și 
sortimente variate de ceaiuri de plante. Mai am și un suc 
ciudățel de rodie. Vă interesează? 

Refuzară amândoi, iar Stone, arborând o dezamăgire teatrală, 
se așeză pe al treilea scaun de la masă. Kim scoase din geantă 
trei minicamere și două minitrepiede. Montă două camere pe 
trepiede, una orientată către ea, cealaltă - către Stone. 

Apoi explică în detaliu ideea emisiunii: „tipii de la RAM” voiau 
să se asigure că aspectul interviurilor era cât mai simplu și mai 
netehnologizat cu putinţă, având calitatea video și audio 
familiară tuturor celor care făceau filmuleţe de familie cu 
telefonul. Ideea era să dea un sentiment cât mai realist. Cât mai 
simplu. O discuţie imprevizibilă, nu un scenariu. Cu lumină 


VP - 222 


ambientală, nu cu reflectoare. Neprofesional. Oamenii fiind 
oameni. Etc. 

Era neclar dacă declaraţia de autenticitate îi provocase vreo 
reacţie lui Stone. Mintea lui părea să colinde altundeva, 
revenind numai când Kim își încheie comentariile cu întrebarea: 

— Ai întrebări? 

— Una singură, răspunse el întorcându-se către Gurney. 
Credeţi c-o să-l prindă vreodată? 

— Pe Bunul Păstor? Așa mi-ar plăcea să cred. 

Stone dădu ochii peste cap. 

— Fac pariu că în meseria dumneavoastră daţi frecvent genul 
ăsta de răspunsuri - care nu-s răspunsuri deloc. 

Tonul lui era mai degrabă deprimat decât provocator. Gurney 
ridică din umeri. 

— Nu știu suficient ca să vă pot spune mai multe. 

Kim făcu ultimele ajustări ale obiectivelor videocamerelor de 
pe trepiede și le puse pe amândouă pe modul HD. Făcu la fel și 
cu a treia videocameră, pe care o ţinea în mână. Apoi își trecu 
degetele prin păr, își îndreptă ţinuta în scaun, își netezi cutele 
sacoului, zâmbi și începu să vorbească. 

— Eric, vreau să-ți mulţumesc încă o dată pentru 
disponibilitatea de a participa la Orfani; crimei. Scopul nostru 
este să facem o prezentare onestă și nepremeditată a 
sentimentelor și gândurilor tale. Nimic nu este interzis, nimic nu 
este deplasat. Suntem la tine acasă, nu într-un studio de 
televiziune. E vorba de povestea ta, de emoţiile tale. Incepe 
când vrei. 

El respiră prelung, tremurat. 

— O să-ncep prin a răspunde la întrebarea pe care mi-ai pus-o 
acum câteva minute, când ai intrat în bucătărie. M-ai întrebat de 
cât timp locuiesc aici. Răspunsul e de douăzeci de ani. Jumătate 
în paradis, jumătate în infern. Făcu o pauză. Primii zece ani am 
trăit într-o lume luminată de o femeie remarcabilă, ceilalţi zece 
ani - pe tărâmul umbrelor. 

Kim lăsă tăcerea să se prelungească, apoi răspunse cu o voce 
blândă și tristă: 

— Uneori profunzimea durerii ne spune cât de mult am 
pierdut. 

El încuviinţă. 

— Mama era o stâncă. O rachetă. Un vulcan. Era o forță a 


VP - 223 


naturii. Dă-mi voie să repet asta: o forță a naturii. E un clișeu, 
dar e unul bun. Pierderea ei a fost pentru mine ca și cum legea 
gravitaţiei ar fi fost anulată. Legea gravitaţiei - anulată. 
Imaginează-ţi asta! O lume fără gravitație. O lume fără nimic 
care s-o ţină laolaltă. 

În ochii săi se zărea scânteierea lacrimilor gata să cadă. 

Următoarele cuvinte ale lui Kim fură o surpriză. Il întrebă pe 
Stone dacă putea servi un biscuit. 

El izbucni în râs, un râs nesigur, isteric, care-i făcu lacrimile să 
curgă pe obraji. 

— Da, da, sigur că da. De-abia am scos din cuptor biscuiţii cu 
ghimbir, dar mai am și cu ciocolată și nuci pecan, cu ovăz și 
stafide și fursecuri din aluat fraged. Toate făcute azi. 

— Aș dori cu ovăz și stafide, zise ea. 

— O alegere excelentă, doamnă. 

Părea să se străduiască să imite, printre lacrimi, un somelier 
slugarnic. Se duse în partea opusă a bucătăriei și luă de pe 
aragaz o farfurie plină cu prăjiturele cafenii. Kim ridică a treia 
videocameră, nepierzându-l nicio clipă din obiectiv. 

Când dădea să pună farfuria pe masă, un gând păru să-l facă 
să se oprească pe Stone. Se răsuci către Gurney. 

— Zece ani, rosti el ca și cum numărul ar fi căpătat o nouă 
semnificație, una care-l surprinsese. Fix zece ani. Un deceniu-n 
cap. Vocea i se ridică teatral. Zece ani, și eu sunt tot sărit de pe 
fix. Ce ziceţi de mine, domnule detectiv? Starea mea jalnică vă 
motivează să-l găsiţi, arestaţi și executaţi pe ticălosul diabolic 
care a omorât-o pe cea mai incredibilă femeie din lume? Sau 
sunt atât de ridicol, încât vă fac să râdeți? 

În faţa revărsărilor emoţionale, Gurney avea tendinţa să 
devină de gheață. Momentul de față nu făcea excepţie. 
Răspunse pe un ton pragmatic: 

— O să fac tot ce pot. 

Stone îi aruncă o privire amuzată și sceptică, dar nu insistă. 

Le oferi din nou cafea și din nou îl refuzară. 

După aceea, Kim petrecu un timp întrebându-l pe bărbat 
despre viaţa de dinainte și după moartea mamei lui. Conform 
poveștii amănunțite a lui Stone, viaţa dinainte fusese mai bună 
în toate privinţele. Sharon fusese o jucătoare tot mai de succes 
la vârful pieţei imobiliare de locuinţe rurale. Și trăise o viaţă de 
top în toate felurile posibile, împărtășind cu generozitate luxul 


VP - 224 


acela cu fiul ei. Cu puţin înainte de intervenţia brutală a Bunului 
Păstor, acceptase să contrasemneze un acord de finanțare de 
trei milioane de dolari care-l făcea pe Eric proprietarul celui mai 
luxos han și restaurant din regiunea viticolă Finger Lakes. 

Însă, fără semnătura ei, înțelegerea căzuse. În loc să se 
bucure de viaţa de hotelier și patron de restaurant de elită, 
bărbatul locuia la treizeci și nouă de ani într-o casă pe care n-o 
putea întreține și încerca să supravieţuiască gătind fursecuri în 
bucătăria visurilor răposatei sale mame, ca să le vândă 
magazinelor locale de delicatese și hotelurilor cu mic dejun 
inclus. 

După vreo oră, Kim închise carneţelul pe care-l consultase și-l 
luă prin surprindere pe Gurney întrebându-l dacă el avea vreo 
întrebare. 

— Poate vreo două, dacă domnul Stone nu se supără. 

— Domnul Stone? Te rog, spune-mi Eric. 

— Bine, Eric. Știi dacă mama ta a avut vreodată afaceri sau 
contacte de natură personală cu altcineva dintre victime? 

Eric se crispă. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Ştii dacă avea dușmani? 

— Mama era alergică la proști. 

— Adică? 

— Adică mai deranja orgolii, mai călca pe bătături. Afacerile 
imobiliare, mai ales la nivelul la care opera ea, sunt un domeniu 
foarte competitiv și ei nu-i plăcea să-și irosească timpul cu idioţi. 

— Îți amintești de ce și-a cumpărat un Mercedes? 

— Sigur că da, zâmbi Stone. Avea clasă. Putere. Stil. Agilitate. 
Era cu mult deasupra celorlalte mărci. La fel ca mama. 

— În ultimii zece ani, ai avut contact cu cineva care să aibă 
legătură cu celelalte victime? 

El tresări din nou. 

— lar cuvântul ăla! Nu-l suport! 

— Ce cuvânt? 

— „Victimă”. Nu mă gândesc la ea în felul ăsta. Sună atât de 
pasiv, de neajutorat, și mama nu era nimic din astea. 

— O să mă exprim altfel. Ai avut vreun contact cu familiile... 

Stone îl întrerupse. 

— Răspunsul este da, la început au existat contacte, un soi de 
grup de susţinere care a-nceput să se reunească după crime. 


VP - 225 


— Participau toate familiile implicate? 

— Nu chiar. Chirurgul care locuia în Williamstown a avut un fiu 
care a venit o dată sau de două ori, după care ne-a anunţat că 
nu era interesat de suferinţa în grup fiindcă el nu suferea. A 
spus că se bucura că tatăl lui murise. Era un tip îngrozitor. Plin 
de ostilitate. Neplăcut. 

Gurney îi aruncă o privire lui Kim. 

— Jimi Brewster, zise ea. 

— Asta a fost tot? întrebă Stone. 

— Încă două întrebări scurte. Mama ta a menţionat vreodată 
că s-ar fi temut de cineva? 

— Niciodată. Era fiinţa cea mai neînfricată care a existat 
vreodată. 

— Și chiar o chema Sharon Stone? 

— Da și nu. Mai degrabă da. Oficial o chema Mary Sharon 
Stone. După succesul imens al filmului /nstinct primar, și-a făcut 
o schimbare de imagine: și-a vopsit părul castaniu în blond, a 
renunţat la „Mary” și a-nceput să se reinventeze ca un personaj 
remarcabil. Mama era un geniu publicitar. l-a venit până și ideea 
de a pune panouri cu ea stând cu picioarele încrucișate și o 
fustă scurtă, ca în faimoasa scenă din film. 

Gurney îi făcu semn lui Kim că nu mai avea întrebări. 

Stone adăugă cu un zâmbet tulburător: 

— Mama avea picioare mortale. 

e 

O oră mai târziu, Gurney parca alături de Miata lui Kim în fața 
birourilor mohorâte ale unei firme de contabilitate: Bickers, 
Mellani și Flemm. Era situată între o sală de yoga și o agenţie de 
turism de la periferia lui Middletown. 

Kim vorbea la telefon. Gurney se rezemă de spătar și începu 
să se gândească ce ar fi făcut dacă l-ar fi chemat Flemm. Și-ar fi 
schimbat numele sau l-ar fi purtat ca pe o sfidare? Refuzul de a- 
ți schimba numele când era ridicol ca un cap de măgar tatuat pe 
frunte era de o onestitate lăudabilă sau de o încăpățânare 
prostească? În ce moment devenise mândria o disfunctie? 

„Dumnezeule, de ce-mi ocup creierul cu prostiile-astea?” 

Un ciocănit rapid și apariţia chipului hotărât al lui Kim la 
geamul portierei îl readuseră în prezent. Cobori din mașină și o 
urmă în clădire. 

Ușa din faţă dădea într-o recepţie banală, cu câteva scaune 


VP - 226 


desperecheate înșirate de-a lungul unui perete. Exemplare 
uzate din Smart Money erau răsfirate pe o măsută de cafea 
Danish Modern. O barieră înaltă până la brâu separa zona de 
una mai micuță, ce conţinea două birouri goale, amplasate în 
fața unui perete cu o singură ușă, care era închisă. Pe barieră se 
afla o sonerie demodată, un mic dom de argint cu un buton în 
vârf. 

Kim apăsă cu fermitate butonul, producând un ding 
neașteptat de sonor. O jumătate de minut mai târziu repetă 
gestul, însă nu primi răspuns. In timp ce dădea să scoată 
telefonul, ușa din peretele din spate se deschise. Bărbatul din 
prag era slab, palid și cu un aer obosit. Îi privi fără curiozitate. 

— Domnul Mellani? întrebă Kim. 

— Da. 

Vocea-i era uscată și fără inflexiuni. 

— Sunt Kim Corazon. 

— Da. 

— Am vorbit la telefon. Că o să vin aici să ne pregătim pentru 
interviul dumneavoastră? 

— Da, îmi amintesc. 

— Păi... 

Ea privi în jur cam dezorientată. 

— Unde aţi dori să... 

— A, da! Puteţi intra în biroul meu! 

Intră din nou în încăpere. 

Gurney împinse un panou batant din bariera joasă și-l ţinu 
deschis pentru Kim. Era prăfuit, ca și cele două birouri 
neocupate din dosul lui. O urmă în biroul din spate, o încăpere 
fără geamuri, cu o masă mare de mahon, patru scaune cu 
spătare drepte și o bibliotecă pe trei dintre cei patru pereţi. 
Rafturile erau ocupate de volume groase de contabilitate și 
fiscalitate. Praful atotpătrunzător se așezase și pe cărţi. Era un 
aer închis. 

Unica lumină provenea de la o veioză de birou aflată în 
capătul opus al mesei. Pe tavan se afla un tub neon, dar era 
stins. Cercetând încăperea din priviri pentru a vedea unde își 
putea amplasa videocamerele, Kim întrebă dacă putea fi aprins. 

Mellani ridică din umeri și apăsă pe comutator. După o serie 
de licăriri nesigure, lumina se stabiliză, scoțând un zumzet slab, 
constant. Strălucirea neonului scotea în evidenţă pielea palidă a 


VP - 227 


bărbatului și umbrele de sub ochi. Avea un aer cadaveric. 

La fel ca în bucătăria lui Stone, Kim parcurse din nou etapele 
aranjării videocamerelor. După ce termină, ea și Gurney se 
așezară pe o latură a mesei de mahon, iar Mellani pe latura 
opusă. Fata îi oferi apoi, aproape cuvânt cu cuvânt, expozeul pe 
care i-l ţinuse lui Stone cu privire la obiectivul emisiunii: 
atmosfera neprotocolară, simplitatea, naturaleţea, un interviu 
cât mai apropiat de genul de conversaţie sinceră și relaxată 
care s-ar purta între doi prieteni la ei acasă. 

Mellani nu scoase o vorbă. 

Ea îi menţionă că e liber să spună orice voia. 

Bărbatul nu zise nimic, mulțumindu-se să se holbeze la ea în 
tăcere. 

Kim mătură cu privirea încăperea claustrofobică, pe care 
lumina din plafon o făcea să pară și mai sumbră și mai 
neprimitoare. 

— Deci, începu ea cu stângăcie, părând să-și dea seama că va 
trebui să fie motorul oricărei conversații pe care voia s-o aibă cu 
el, acesta este sediul principal? 

Mellani păru să cugete la întrebare. 

— E singurul sediu. 

— Și partenerii dumneavoastră... Sunt aici? 

— N-am parteneri. 

— Credeam... numele... Bickers și...? 

— Ala e numele firmei. A fost formată ca un parteneriat. Eu 
eram asociatul principal. Apoi ne-am... ne-am despărțit. Numele 
firmei era o chestie legală... nu depindea de cine lucra aici de 
fapt. N-am avut niciodată energia să-l schimb. Vorbea lent, ca și 
cum se lupta cu stângăcia propriilor cuvinte. Ca unele femei 
divorţate care-și păstrează numele fostului soț. Nu știu de ce nu- 
| schimb. Ar trebui, nu? 

Nu părea să vrea un răspuns. Zâmbetul lui Kim deveni mai 
încordat. Se foi pe scaun. 

— Incă o întrebare înainte să continuăm. Pot să vă tutuiesc? 

După câteva secunde de tăcere completă, răspunsul lui sosi 
aproape inaudibil: 

— Da. Poţi să-mi spui Paul. 

— Bun, Paul, hai să-ncepem. După cum am discutat la telefon, 
o să avem o simplă conversaţie despre viaţa ta după moartea 
tatii. E în regulă? 


VP - 228 


O altă pauză, după care veni răspunsul lui: 

— Sigur. 

— Splendid. Deci, de cât timp ești contabil? 

— Dintotdeauna. 

— De câţi ani, mai precis? 

— Ani? Din facultate. Am... patruzeci și cinci de ani acum. 
Aveam douăzeci și doi când am absolvit. Deci patruzeci și cinci 
minus douăzeci și doi înseamnă douăzeci și trei de ani în care 
am fost contabil. 

Închise ochii. 

— Paul? 

— Da? 

— Te simţi bine? 

Bărbatul deschise un ochi, apoi pe celălalt: 

— Am fost de acord să facem asta și-o s-o facem, dar vreau 
să terminăm cât mai repede. Am trecut prin toate astea când 
am fost la psihoterapie. Pot să-ţi dau răspunsurile. Dar... nu-mi 
place să aud întrebările. Oftă. Ti-am citit scrisoarea... Am 
discutat la telefon... Știu ce vrei. Vrei înainte și după, așa-i? OK, 
o să-ți povestesc cum era înainte și după. O să-ţi spun cum a 
fost și cum este. 

Scoase un nou suspin stins. 

Gurney avu impresia fugară că erau mineri blocaţi în subteran 
cu proviziile de oxigen pe terminate, un crâmpei dintr-un film pe 
care îl văzuse în copilărie. 

Kim se încruntă. 

— Nu cred că-nţeleg... 

Mellani repetă, de data asta mai apăsat: 

— Am trecut prin toate astea când am fost la psihoterapie. 

— Da, și, ca urmare...? 

— Ca urmare, pot să-ţi dau răspunsurile fără să trebuiască să 
pui întrebările. E mai bine pentru toată lumea. Nu? 

— Sună bine, Paul. Te rog, continuă! 

El indică una dintre videocamere. 

— E pornită? 

— Da. 

Mellani închise ochii din nou. Când începu să povestească, 
ceea ce simţea Kim despre situaţie începu să se trădeze în 
zvâcnetele colțurilor gurii ei. 

— Nu se poate spune că am fost o persoană fericită înainte 


VP - 229 


de... eveniment. N-am fost niciodată o persoană fericită. Dar 
exista o vreme când aveam speranţă. Cred că aveam speranţă. 
Ceva ca o speranţă. O presimţire că viitorul putea fi mai senin. 
Dar după... eveniment... senzaţia aceea a pierit pentru 
totdeauna. Culoarea din film s-a șters și totul a devenit cenușiu. 
Ințelegi asta? Nicio culoare. Cândva avusesem energia să pun 
pe picioare o afacere, să dezvolt ceva. 

Rostise cuvântul de parcă ar fi fost un concept straniu. 

— Clienţi, parteneri, dinamism. Mai mult, mai mare, mai bun. 
Până s-a-ntâmplat aia. 

Amuţi. 

— Aia? îl îmboldi Kim. 

— Evenimentul. Deschise ochii. De parcă-aș fi fost împins 
peste o margine. Nu a unei prăpăstii, ci... Ridică mâinile, imitând 
deplasarea unei mașini ajunse pe culmea unui deal și apoi 
înclinându-se lent la vale. Lucrurile au luat-o razna. S-au năruit. 
Bucată cu bucată. Motorul nu mai mergea. 

— Care era situaţia familiei tale? întrebă Kim. 

— Situaţia? Cu excepţia faptului că tata murise și mama era în 
comă ireversibilă? 

— Îmi pare rău, ar fi trebuit să mă exprim mai clar. Voiam să 
întreb dacă erai căsătorit, dacă aveai alte rude? 

— Am avut o soţie. Până a obosit să tot privească cum o ia 
totul la vale. 


— Copii? 
— Nu. Asta a fost bine. Sau poate nu. Toţi banii tatii le-au 
revenit nepoților lui - copiii surorii mele. Mellani reuși să 


zâmbească, însă era un zâmbet amar. Ştii ce? E amuzant. Soră- 
mea era foarte anxioasă. Amândoi copiii ei sunt bipolari, au 
ADHD, OCD și ce mai vrei tu. Așa că tata... a decis că eu sunt 
bine, eu sunt cel sănătos din familie, dar că ei au nevoie de tot 
ajutorul pe care-l pot primi. 

— Ții legătura cu sora ta? 

— Sora mea a murit. 

— Îmi pare rău, Paul. 

— Sunt ani de atunci. Cinci? Șase? De cancer. Poate nu-i așa 
de rău să fii mort. 

— De ce spui asta? 

Din nou surâsul amar, care se stinse, lăsând loc tristeţii. 

— Vezi? Întrebări. Întrebări. Privi fix blatul mesei, de parcă 


VP - 230 


încerca să distingă contururile unui obiect printr-o apă tulbure. 
Chestia e că pentru tata banii însemnau mult. Erau lucrul cel 
mai important. Înţelegi? 

Tristeţea lui se reflecta în ochii lui Kim. 

— Da. 

— Psihoterapeutul meu mi-a spus că obsesia tatii pentru bani 
a fost motivul pentru care m-am făcut contabil. In fond, ce 
numără contabilii? Bani. 

— Și când el i-a lăsat pe toţi familiei surorii tale... 

Mellani ridică iar mâna. De data asta, mimă coborârea lentă a 
mașinii într-o vale adâncă. 

— Terapia îţi oferă înţelegere interioară, îţi oferă claritate, dar 
asta nu-i întotdeauna bine, nu-i așa. 

Nu era o întrebare. 

e 

leșind după o jumătate de oră din biroul mohorât al lui Mellani 
în parcarea însorită, Gurney avu sentimentul șocant că iese 
dintr-un cinematograf întunecat la lumina zilei, o trecere dintr-o 
lume într-alta. 

Kim respiră adânc. 

— Uau. A fost... 

— Jalnic? Deprimant? Mohorât? 

— Pur și simplu trist. 

Părea zguduită. 

— Ai observat datele revistelor de la recepţie? 

— Nu, de ce? 

— Erau vechi de câţiva ani, nimic actual. Și, apropo de date, 
îți dai seama în ce moment al anului suntem? 

— Ce vrei să zici? 

— E ultima săptămână din martie. Până pe cincisprezece 
aprilie nu mai sunt nici trei săptămâni. Astea sunt săptămânile 
în care toți contabilii sunt ocupați până peste cap. 

— Vai de mine, ai dreptate! Ceea ce-nseamnă că nu mai are 
niciun client. Sau nu foarte mulţi. Deci ce face acolo înăuntru? 

— Bună întrebare! 

Drumul până în Walnut Crossing dură aproape două ore. Către 
sfârșit, soarele coborâse suficient de jos ca să proiecteze o 
strălucire înceţoșată pe parbrizul murdar al lui Gurney, 
amintindu-i pentru a treia sau a patra oară în săptămâna aceea 
că rămăsese fără lichid de parbriz. Ce-l irita mai tare decât lipsa 


VP - 231 


lichidului era dependenţa lui tot mai mare de bileţele. Dacă nu- 
și nota ceva... 

Sunetul telefonului îi întrerupse cugetările sumbre despre 
starea propriei minţi. Fu surprins văzând numele lui Hardwick pe 
ecran. 

— Da, Jack? 

— Prima a fost ușoară. Dar să nu crezi că asta îţi reduce din 
datorie. 

Gurney se gândi la cerința lui de dimineaţă. 

— Prima fiind istoria domnului Meese-Montague. 

— De fapt a domnului Montague-Meese, dar mai multe despre 
asta mintenaș. 

— Mintenaș? 

— Da, mintenaș. Adică-n curând. Unul dintre cuvintele 
favorite ale lui William Shakespeare. Când voia să spună „în 
curând”, zicea „mintenaș”. Îmi îmbogăţesc vocabularul ca să 
pot discuta mai încrezător cu frecangii intelectuali așa ca tine. 

— E bine, Jack. Sunt mândru de tine. 

— OK, asta-i la prima strigare. Poate o s-aflăm mai multe mai 
târziu. Individul despre care vorbim s-a născut pe 28 martie 
1989 la spitalul St. Luke din New York. 

— Aha. 

— Cum adică aha? 

— Adică e pe punctul să-mplinească douăzeci și unu de ani. 

— Și ce-i cu asta? 

— E un aspect interesant. Dă-i înainte! 

— În certificatul de naștere nu figurează numele tatălui. Micul 
Robert a fost încredinţat spre adopţie de mama sa, al cărei 
nume se întâmplă să fi fost Marie Montague. 

— Deci micul Robert chiar a fost un Montague înainte să fie 
un Meese. Interesant! 

— Devine și mai interesant. A fost adoptat aproape imediat de 
un cuplu important din Pittsburgh. Gordon și Celia Meese. 
Gordon e, nuș' cum se face, putred de bogat. Moștenitor al unei 
averi din mineritul în Apalași. Ghici ce urmează! 

— Entuziasmul din vocea ta îmi spune că-i ceva oribil. 

— La doisprezece ani, Robert a fost luat din casa familiei 
Montague de Serviciul Pentru Protecţia Copilului. 

— Ai reușit să afli de ce? 

— Nu. Crede-mă, ăla-i un dosar al naibii de bine închis. 


VP - 232 


— De ce nu mă mir? Ce s-a-ntâmplat pe urmă cu Robert? 

— E o poveste urâtă. A trecut de la o familie la alta. Nimeni n- 
a vrut să-l ţină mai mult de șase luni. Un tânăr dificil. | s-au 
prescris diferite medicamente pentru anxietate generalizată, 
tulburare de tip borderline, tulburare intermitent explozivă - hai 
că asta tre’ să-ți placă! 

— N-ar trebui să te întreb cum ai avut acces la... 

— Corect. Așa că nu-ntreba. In concluzie, avem un puști cu un 
contact precar cu realitatea și probleme majore cu controlul 
furiei. 

— Păi și cum a ajuns acest monument al stabilităţii... 

— La universitate? Simplu. În centrul minţii ăleia defecte se 
ascunde un IQ enorm. Un IQ strălucit, combinat cu un trecut 
tulbure și cu zero resurse financiare este formula magică pentru 
o bursă integrală la facultate. De când a intrat la universitate, 
Robert a excelat la teatru și a luat note decente sau proaste la 
orice altceva. Se spune că-i un actor înnăscut. Chipeș ca un star 
de cinema, fantastic pe scenă, capabil să-și folosească farmecul 
la comandă, dar secretos. De curând, și-a schimbat numele din 
Meese înapoi în Montague. Vreme de câteva luni, a coabitat, 
după cum poate știi, cu micuța Kimmy. Se pare că treaba nu s-a 
terminat cu bine. Acum locuiește singur cu chirie într-un 
apartament cu trei camere dintr-o casă victoriană împărţită în 
apartamente, pe o stradă drăguță din Syracuse. Sursele de venit 
pentru chirie, mașină și alte cheltuieli nelegate de universitate 
nu i se cunosc. 

— Vreun loc de muncă? 

— Nimic evident. Asta-i povestea pe moment. Dacă mai apare 
ceva, te-anunţ. 

— Îți sunt dator. 

— Câtă dreptate ai! 

e 

În mintea lui Gurney se ciocneau atâtea fapte, încât, când 
Madeleine comentă în seara aceea la cafea despre 
spectaculosul apus de soare ce avusese loc cu o oră în urmă, el 
nici nu-și aminti să-l fi remarcat. În locul lui exista o masă de 
imagini neliniștitoare, personalităţi, amănunte. 

Cofetarul ca un Humpty-Dumpty care nu voia să se 
gândească la atotputernica lui mamă ca la o victimă. O mamă 
care „deranja orgolii, călca pe bătături”. Gurney se întrebă dacă 


VP - 233 


bărbatului i se povestise despre lobul urechii ei care aterizase 
într-o tufă, cu diamantul înfipt în el. 

Paul Mellani, un bărbat al cărui tată bogat își dăduse toți banii 
și implicit toată iubirea altcuiva. Un bărbat a cărui carieră își 
pierduse sensul, a cărui viaţă devenise cenușie, ale cărui 
gânduri erau sumbre și pline de amărăciune și ale cărui limbaj, 
comportare și birou, lipsite de vitalitate, erau echivalentul unui 
bilet de sinucigaș. 

Dumnezeule... și dacă... 

Madeleine îl privea de dincolo de masă. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Mă gândeam la unul dintre indivizii pe care i-am vizitat eu 
și Kim. 

— Continuă! 

— Încerc să-mi amintesc ce a zis. Părea... foarte deprimat. 

Privirea lui Madeleine deveni mai intensă. 

— Ce a zis? 

— Asta-ncerc să-mi amintesc. Îmi vine în minte un comentariu 
al lui. Tocmai ne spusese că sora lui a murit. Apoi a zis: „Nu-i 
așa de rău să fii mort”. Ceva de genul ăsta. 

— Nimic mai explicit? Nu și-a exprimat intenţia de a face 
ceva? 

— Nu. Pur și simplu un aer împovărat... o lipsă a... nu știu ce. 

Madeleine avea un aer îngrijorat. 

— Tipul de la clinică, pacientul ăla al tău care s-a sinucis... el 
a fost explicit? 

— Nu, sigur că nu, altfel ar fi fost internat la psihiatrie. Dar 
avea în mod cert... un aer împovărat. O întunecime, o lipsă de 
speranţă. 

Gurney oftă. 

— Din păcate, nu contează ce credem că pot face oamenii. 
Contează numai ce spun că vor face. Se încruntă. Dar e ceva ce- 
aș vrea să aflu. Ca să dorm eu mai liniștit. 

iși luă mobilul de pe bufet și apelă numărul lui Hardwick. Îi 
răspunse mesageria vocală. 

— Jack, vreau să sporesc și mai mult imensa mea datorie față 
de tine cerându-ţi o ultimă favoare micuță. În Orange County 
există un contabil pe nume Paul Mellani. E fiul lui Bruno Mellani, 
prima victimă a Bunului Păstor. Aș vrea să știu dacă-i înregistrat 
ca posesor de armă. Imi fac griji din pricina lui și aș vrea să știu 


VP - 234 


cât de întemeiate sunt. Mersi! 

Se așeză din nou la masă și-și puse neatent a treia linguriţă 
de zahăr în cafea. 

— Cu cât mai dulce, cu atât mai bine? întrebă Madeleine cu 
un surâs. 

El ridică din umeri amestecând lent în cafea. 

Femeia își înclină ușor capul și-l studie într-un fel care cândva 
îl neliniștise, dar pe care în ultimii ani ajunsese să-l întâmpine cu 
braţele deschise, nu pentru că înţelegea la ce se gândea ea sau 
la ce concluzii ajungea în urma „studiului”, ci pentru că-l 
percepea ca pe o expresie a afecțiunii ei. S-o întrebe la ce se 
gândea ar fi fost ca și cum i-ar fi cerut să definească relaţia lor. 
Însă ceea ce dă valoare oricărei relaţii este exact acea parte ce 
nu poate fi definită la comandă. 

Madeleine duse cana la buze cu ambele mâini, sorbi din ea și 
o puse la loc cu delicateţe. 

— Deci... vrei să-mi spui mai multe despre ce se petrece? 

Din cine știe ce motiv, întrebarea îl luă prin surprindere. 

— Chiar vrei să știi? 

— Sigur că da. 

— Sunt multe de zis. 

— Ascult. 

— OK. Nu uita, tu ai cerut-o! 

Se lăsă pe spate în scaun și vorbi aproape fără oprire timp de 
douăzeci și cinci de minute, povestindu-i tot ce-i trecu prin 
minte - de la poligonul de tragere al Robertei Rotker până la 
scheletul de la poarta lui Max Clinter -, fără să facă eforturi să 
prioritizeze, să organizeze sau să editeze datele. In timp ce 
vorbea, fu izbit el însuși de numărul mare de oameni furioși, 
tangente stranii și complexităţi sinistre ale afacerii. 

— Și, în cele din urmă, mai e și problema hambarului, încheie 
el. 

— Da, hambarul, zise Madeleine cu chipul 
Crezi că are legătură cu toate astea? 

— Cred că da. 

— Deci care-i planul? 

Întrebarea nu era bine-venită, fiindcă îl silea să admită ca 
intenţiile lui nu reușeau să alcătuiască nimic asemănător fie și 
pe departe cu un plan. 

— Să împung umbrele cu vătraiul ca să văd dacă nu ţipă 


A 


năsprindu-i-se. 


VP - 235 


cineva, zise el. Poate să aprind un foc sub vaca sacră. 

— Poţi să exprimi vreo parte din asta în engleza de zi cu zi? 

— Vreau să aflu dacă în instituţiile responsabile cu legea și 
ordinea există cineva care are și niște fapte concrete, sau dacă 
teoria consacrată despre Bunul Păstor și cazul lui e atât de 
fragilă pe cât mi se pare mie. 

— Asta o să faci mâine cu tipul ăla de la FBI? 

— Da. Agentul Trout. La cabana lui din munţii Adirondck. Pe 
malul lacului Sorrow. 

Chiar atunci, Kyle și Kim intrară pe ușa laterală însoţiţi de un 
val de aer rece. 


Capitolul 28 


Mai întunecat, mai rece, mai adânc 


A doua zi în zori, Gurney revenise la masă și-și bea prima 
cafea a zilei. Așezat lângă ușile din sticlă, privea un păianjen de 
casă târând o urechelniță capturată de-a lungul marginii 
patioului. Urechelniţa nu se dădea bătută fără luptă. 

Preţ de un moment, Gurney se simţi ispitit să intervină, până 
când își dădu seama că impulsul lui nu izvora nici din bunătate, 
nici din compasiune. Nu era decât dorinţa de a nu mai fi 
martorul acestei scene. 

— Ce se-ntâmplă? 

Era vocea lui Madeleine. 

Își ridică ochii tresărind și o văzu alături de el, într-un tricou 
roz și niște pantaloni scurți verzi, proaspăt ieșită de sub duș. 

— Contemplam ororile naturii, răspunse el. 

Ea privi spre răsărit prin ușile din sticlă. 

— O să fie o zi frumoasă. 

Bărbatul încuviință fără să fi auzit-o de fapt. Un alt gând îi 
absorbise atenţia. 

— Aseară, înainte să mă duc la culcare, Kyle a zis că în 
dimineaţa asta o să se-ntoarcă în Manhattan. Îți aduci aminte 
dac-a zis când vrea să plece? 

— Au plecat acum o oră. 

— Poftim? 


VP - 236 


— Au plecat amândoi acum o oră. Tu dormeai buștean. N-au 
vrut să te trezească. 

— Amândoi? 

Madeleine îi aruncă o privire care părea să-i spună că era 
uimită de uimirea lui. 

— Kim trebuie să fie în oraș în după-amiaza asta, ca să 
înregistreze ceva pentru Orfanii crimei. Kyle a convins-o să 
plece cu el mai devreme, ca să-și poată petrece ziua împreună. 
Ea n-a părut să aibă nevoie de prea multe argumente. De fapt, 
cred că planul e să rămână acasă la el peste noapte. Nu-mi vine 
să cred că nu te-ai așteptat la asta. 

— Poate m-am așteptat, dar nu așa repede. 

Soția lui se duse la cafetiera de lângă chiuvetă și-și turnă 
cafea. 

— Te îngrijorează? 

— Necunoscutul mă îngrijorează. Surprizele mă îngrijorează. 

Ea sorbi o gură de cafea și reveni la masă. 

— Din păcate, viaţa-i plină de ele. 

— Asta am descoperit și eu. 

Madeleine rămase în picioare lângă masă, privind pe fereastră 
dâra tot mai lată de lumină de deasupra culmii. 

— Îţi faci griji din pricina lui Kim? 

— Oarecum. Mă întreb care-i povestea cu Robby Meese ăsta. 
Adică tipul e sărit de pe fix, dar fata l-a lăsat să se mute cu ea. 
Ceva nu-i în regulă aici. 

— De acord, dar poate că nu așa cum crezi tu. Mulţi oameni, 
mai ales femeile, sunt atrași de cei aflați în suferință. Cu cât mai 
vătămaţi, cu-atât mai bine. Se încurcă cu infractori, cu 
dependenți de droguri. Vor să vindece pe cineva. E o bază 
îngrozitoare pe care să construieşti o relaţie, dar nu-i foarte 
neobișnuit. Văd asta în fiecare zi la clinică. Poate asta s-a- 
ntâmplat și cu Kim și Robby Meese, până când ea și-a găsit 
rezervele de putere și sănătate mintală necesare ca să-l alunge 
din viaţa ei. 

e 

Gurney porni spre lacul Sorrow la puţin timp după răsărit, cu 
instrucţiunile detaliate la îndemână. Drumul către munţii 
Adirondack, printre dealurile de la poalele munților Catskill și 
ogoarele din ţinutul Schoharie, fu o călătorie printre amintiri 
neplăcute. Amintiri ale unor vacanțe din copilărie petrecute pe 


VP - 237 


malul lacului Brant cu mama sa, în punctul culminant al 
îndepărtării ei emoţionale de tatăl lui. O îndepărtare care o 
făcuse anxioasă, disperată după afecțiune și sâcâitoare. Chiar și 
acum, după aproape patruzeci de ani, amintirile aruncau o 
umbră tulburătoare. 

Pe măsură ce înaintă spre nord, pantele muntelui deveniră 
mai abrupte, văile mai înguste și umbrele mai adânci. Conform 
spuselor asistentului lui Trout, ultimul drum cu indicatoare 
rutiere era Shutter Spur. De acolo, avea să fie silit să se bazeze 
pe citiri precise ale kilometrajului pentru a coti când trebuia 
printr-un labirint de vechi drumuri forestiere. Pădurea făcea 
parte dintr-o proprietate privată întinsă, pe care se aflau numai 
câteva cabane de vacanţă, dar nici urmă de magazine, 
benzinării sau oameni, și unde existau zone întinse în care 
telefonul nu avea acoperire. 

Sistemul 4x4 al mașinii lui Gurney abia făcea faţă terenului. 
După ce coti pentru a cincea oară, ceea ce, conform indicaţiilor, 
ar fi trebuit să-l scoată chiar în faţa cabanei lui Trout, se pomeni 
într-o poieniţă. 

Cobori din mașină și dădu ocol poienii. Patru drumuri 
accidentate porneau care-ncotro, pierzându-se în pădure, însă 
nu-și putea da seama pe care ar fi trebuit s-o apuce. Era 8:58, 
cu numai două minute mai devreme față de ora la care era 
așteptat. 

Era convins că urmase instrucţiunile cu precizie și nici insul 
meticulos de la telefon nu păruse genul care să greșească. Asta 
făcea posibile numai două explicaţii, dintre care doar pe una o 
considera plauzibilă. 

Reveni la mașină, intră, întredeschise geamul lateral ca să 
pătrundă aerul curat, înclină fotoliul cât putu de mult, se lăsă pe 
spate și închise ochii. Din când în când se uita la ceas. La 9:15, 
auzi motorul unui vehicul care se apropia. Se opri nu departe de 
el. 

Când auzi ciocănitul pe care-l aștepta, deschise ochii, căscă, 
își îndreptă spătarul și cobori geamul. Bărbatul de lângă mașină 
era uscăţiv și cu un aer dur, cu ochi căprui pătrunzători și păr 
negru tuns scurt. 

— Ești David Gurney? 

— Așteptai pe altcineva? 

— Trebuie să-ţi lași mașina aici și să vii cu ATV-ul. 


VP - 238 


Făcu semn către un Kawasaki Mule vopsit în culori de 
camuflaj. 

— N-ai pomenit despre asta la telefon. 

Pleoapele bărbatului zvâcniră. Poate nu se aștepta ca vocea 
să-i fie recunoscută așa ușor. 

— Ruta directă nu-i accesibilă în acest moment. 

Gurney zâmbi. IIl urmă pe bărbat până la ATV și se așeză pe 
locul pasagerului. 

— Ştii ce-aș fi tentat să fac dac-aș avea un loc ca ăsta? Din 
când în când, m-aș simţi ispitit să joc un joculeț cu unul dintre 
musafirii mei. Să-l fac să creadă că s-a pierdut, că poate n-a 
cotit când trebuia, ca să văd dacă se panichează. Știi, în mijlocul 
pustiului și fără semnal la telefon? Pentru că, dacă a rătăcit 
drumul la venire, nu va putea să-și găsească drumul nici la 
întoarcere, nu? E amuzant să vezi cine își pierde cumpătul în 
asemenea situaţii, și cine nu. Pricepi ce zic? 

Bărbatul strânse din fălci. 

— Nu, nu tocmai. 

— Sigur că nu. Cum să pricepi? Ca să apreciezi jocul despre 
care vorbesc, ar trebui să fii obsedat de control. 

Trei minute mai târziu, după aproape un kilometru parcurs pe 
un drumeag pietros și plin de hopuri, timp în care privirea 
furioasă a celuilalt nu se desprinsese o clipă de la terenul 
accidentat, ajunseră la un gard de plasă de sârmă cu o poartă 
glisantă care se retrase când se apropiară. 

Dincolo de gard, drumeagul se lăţea, devenind un drum larg 
acoperit cu cetină. Apoi, deodată, „cabana” se ivi printre copaci 
în faţa lor. Era o clădire cu un etaj, în stilul chalet elveţian 
modificat, specific unor tabere tradiționale din munții 
Adirondack: un imobil rustic din bușteni, cu verande încastrate, 
cu ușile și lemnăria ferestrelor vopsite în verde și cu acoperișul 
din ţiglă verde. Fațada era atât de întunecată și veranda atât de 
umbrită, încât abia când ATV-ul opri dinaintea treptelor Gurney 
îl zări pe agentul Trout - sau un bărbat despre care presupuse 
că era agentul Trout - stând posesiv în centrul verandei mici, 
proțăpit pe picioarele depărtate. Ținea un doberman mare într-o 
lesă scurtă, neagră. Din întâmplare sau intenţionat, postura 
arogantă și câinele de pază impunător îl duseră pe Gurney cu 
gândul la comandantul unui lagăr de prizonieri. 

— Bun venit la lacul Sorrow! Vocea, oficială și indiferentă, nu 


VP - 239 


transmitea nici măcar o urmă de ospitalitate. Sunt Matthew 
Trout. 

Puținele raze de lumină ce pătrundeau prin coroanele pinilor 
uriași erau rare și subţiri ca ţurțurii. Aerul era îmbibat de mirosul 
coniferelor. Sunetul jos și insistent al unui motor cu combustie 
internă, cel mai probabil un generator, venea dinspre o anexă 
aflată la dreapta casei. 

— Frumos loc aveţi aici. 

— Da. Vă rog, intraţi! 

Trout rosti o comandă autoritară, dobermanul se întoarse și 
amândoi intrară în casă înaintea lui Gurney. 

Ușa din faţă dădea direct într-un salon spaţios, în care trona 
un șemineu de piatră. In centrul poliţei sale neșlefuite se afla o 
pasăre de pradă împăiată, cu ochi galbeni furioși și ghearele 
scoase, încadrată de două pume gata să sară. 

— Se întorc, zise Trout cu subinţeles. Altele și altele sunt 
raportate săptămânal pe munte. 

Gurney îi urmări privirea. 

— Pumele? 

— Remarcabile animale. Patruzeci de kilograme de mușchi. 
Gheare ca oţelul. 

In ochii ce priveau monștrii împăiaţi de pe poliţă încântarea 
era evidentă. 

Era un bărbat mic de statură, observă Gurney, poate de 1,67 
m, dar cu umerii solizi ai unui practicant al culturismului. 

Se aplecă și desfăcu lesa dobermanului. La o comandă 
răgușită, câinele se retrase în tăcere în spatele unei canapele de 
piele, pe care bărbatul îi oferi lui Gurney un loc. 

Dave se așeză fără să șovăie. Eforturile transparente ale lui 
Trout de a-l intimida i se păreau prostești, dar totodată îl făceau 
să se întrebe ce va urma. 

— Sper că înţelegi cât de neoficială este întâlnirea asta, zise 
Trout încă în picioare. 

— Cât de artificială...? spuse Gurney prefăcându-se că 
înţelesese greșit. 

— Nu. Neoficială. 

— Scuze. Un pic de tinitus. Am oprit un glonţ cu capul. 

— Am auzit. 

Făcu o pauză în care-l privi pe Gurney cu genul de îngrijorare 
pe care l-ar putea manifesta cineva examinând un pepene cam 


VP - 240 


dubios. 

— Cum merge convalescenta? 

— Cine ţi-a spus? 

— Ce să-mi spună? 

— Despre rana mea la cap. Ai zis c-ai auzit despre ea. 

Din buzunarul cămâășii lui Trout se auzi sunetul slab al unui 
telefon. El îl scoase și privi ecranul. Se încruntă, probabil la 
vederea identităţii apelantului. Preţ de un moment păru indecis, 
apoi răspunse. 

— Aici Trout. Unde ești? Tinu telefonul la ureche cam un 
minut, timp în care mușchii fălcii i se încordară de câteva ori. 
Atunci ne vedem în curând. 

Apăsă alt buton și vâri telefonul în buzunar. 

— Asta a fost răspunsul la întrebarea ta. 

— Persoana care ţi-a spus că am fost împușcat vine acum 
încoace? 

— Exact. 

Gurney zâmbi. 

— Impresionant! Credeam că ea nu lucrează duminicile. 

Comentariul avu ca rezultat o privire surprinsă și o pauză în 
conversaţie. Trout își drese glasul. 

— După cum spuneam adineauri, mica noastră reuniune e 
complet neoficială. Am decis să mă întâlnesc cu tine din trei 
motive. Mai întâi, pentru că ai întrebat-o pe doamna Holdenfield 
dacă poate aranja o asemenea întâlnire. In al doilea rând, 
pentru că am simţit că se cuvenea să fac un act de simplă 
politeţe faţă de cineva care a lucrat în forțele de ordine. In al 
treilea rând, fiindcă sper ca mica noastră discuţie să prevină 
orice confuzie privind autoritatea și responsabilitatea anchetării 
crimelor Bunului Păstor. Bunele intenţii pot sfârși uneori prin a 
stânjeni niște proceduri oficiale în derulare. Ai fi surprins ce 
chestii pot fi socotite obstrucționări ale justiţiei de către avocații 
Departamentului de Justiţie. 

Trout clătină din cap de parcă ar fi fost adus la exasperare de 
avocaţii guvernamentali exagerat de scrupuloși, care puteau să 
cadă pe capul lui Gurney ca o tonă de cărămizi. 

Gurney îi zâmbi larg și onest. 

— Matt, crede-mă, sunt sută la sută de aceeași părere în 
chestiunea asta. Neiînţelegerile nu aduc decât probleme. Sunt 
un fan al vorbirii pe față. Al jocului cu toate cărțile pe masă. Al 


VP - 241 


chimonoului deschis. Fără secrete, fără minciuni, fără vrăjeli. 

— Bine. 

Tonul îngheţat al lui Trout golea cuvântul până și de cea mai 
vagă umbră de aprobare. 

— Scuză-mă, dar trebuie să mă ocup de ceva. N-o să dureze 
mult. 

leși din încăpere pe o ușă aflată la stânga șemineului. 
Dobermanul scoase un mârâit grav, ca un tunet. 

Gurney se lăsă pe spate, închise ochii și-și contemplă schema 
de joc, atâta cât era. 

Când Trout reveni peste cincisprezece minute, era însoţit de 
Rebecca Holdenfield. În loc să pară enervată că i se întrerupsese 
weekendul, femeia părea plină de energie și foarte concentrată. 

Trout zâmbi, reușind pentru prima dată să pară oarecum 
cordial. 

— l-am cerut doamnei Holdenfield să ni se alăture. Cred că 
putem discuta despre îngrijorările stranii pe care pari să le 
nutrești și să ţi le potolim. Vreau să înţelegi, domnule Gurney, 
că aceasta este o situaţie foarte neobișnuită. l-am cerut și lui 
Daker să rămână. Incă două urechi care să asculte, încă o 
perspectivă. 

Ca la un semn, asistentul lui Trout se ivi în ușa de lângă 
șemineu, unde și rămase, în timp ce Trout și Holdenfield se 
așezau pe două fotolii de piele cu fața la Gurney. 

— Bun, urmă Trout. Hai să trecem la problemele pe care le ai 
cu cazul Bunului Păstor! Cu cât le lămurim mai repede, cu atât 
plecăm mai repede acasă. 

li făcu semn lui Gurney să înceapă. 

— Aş vrea să-ncep cu o întrebare. În timpul investigaţiei, ai 
descoperit fapte care să ţi se pară că nu se potrivesc cu ipoteza 
de la care ai pornit? Mici întrebări fără răspuns? 

— Poţi să fii mai explicit? 

— S-a discutat dacă ucigașul a avut sau nu nevoie de ochelari 
pentru vedere pe timp de noapte? 

Trout se încruntă. 

— Despre ce vorbești? 

— Sau despre alegerea absurdă a armei? Sau despre numărul 
total de arme folosite? Sau cum s-a descotorosit de ele? 

In ciuda efortului vizibil de a rămâne impasibil, prin ochii lui 
Trout se perindă o succesiune de griji și calcule. 


VP - 242 


Gurney continuă: 

— Și mai e și conflictul fascinant dintre aversiunea faţă de 
riscuri pe care o demonstrează ţintașul și fanatismul lui 
declarativ. La fel ca și conflictul dintre organizarea lui perfect 
logică și țelurile lui complet ilogice. 

— Atentatorii sinucigași sunt plini de contradicții similare, 
replică Trout dând dispreţuitor din mână. 

— Atentatele în sine poate, dar tipii implicaţi în ele, nu. 
Conducătorul care are un obiectiv politic, gânditorul strategic 
care alege ţinta și face planul, recrutorul, antrenorul, 
supervizorul care dă OK-ul la faţa locului și martirul care se 
oferă să se arunce în aer pot funcţiona ca o echipă, dar fiecare 
este o persoană distinctă. Rezultatul final poate să pară o 
nebunie  contraproductivă, însă fiecare componentă este 
consecventă cu sine și poate fi înțeleasă. 

Trout clătină din cap. 

— Nu văd ce relevanţă are. 

Din cadrul ușii, Daker căscă. 

— Relevanta e evidentă, zise Gurney. Bin Ladenii acestei lumi 
n-au devenit piloţi și n-au intrat cu avioanele în zgârie-nori. 
Componentele psihologice ale unuia nu coincid cu ale celuilalt. 
Fie așa-zisul Bun Păstor nu-i o singură persoană, fie 
presupunerile pe care le-aţi făcut despre motivele și structura 
personalităţii lui sunt greșite. 

Trout scoase un oftat sonor. 

— Foarte interesant. Dar știi ce mi se pare mie cel mai 
interesant? Comentariul tău despre armă, sau arme, care 
demonstrează accesul la informaţii secretizate. Se rezemă de 
spătarul fotoliului și-și împreună îngândurat degetele sub bărbie. 
Asta e o problemă. O problemă pentru tine, care te afli în 
posesia lor, și o problemă - poate de natură să încheie cariera - 
pentru oricine ţi le-a dat. Dă-mi voie să te întreb direct: mai ai și 
alte informații provenite din documente cu acces restricţionat 
ale forțelor federale, privind acest caz sau oricare altul? 

— Dumnezeule, Trout, nu fi absurd! 

Vinele de pe gâtul bărbatului se îngroșară, dar nu zise nimic. 
Gurney continuă: 

— Eu am venit aici să discutăm despre o posibilă eroare 
imensă într-un caz important de omucidere multiplă. Chiar vrei 
să reduci totul la o întrecere de călcat pe bătături în jurul unei 


VP - 243 


ipotetice violări a procedurilor? 

Holdenfield ridică mâna dreaptă, ca un poliţist de la dirijarea 
traficului care spune „Stop!” 

— Pot vă fac o sugestie? Ce-ar fi să ne calmăm puţin? Suntem 
aici ca să discutăm despre fapte, dovezi și interpretăr 
rezonabile. Componenta emoţională nu face decât să ne 
încurce. Poate am putea pur și simplu... 

— Ai absolută dreptate, zise Trout cu un zâmbet crispat. Cred 
că ar trebui să-l lăsăm pe domnul Gurney - Dave - să spună ce 
are de spus, să pună toate cărțile pe masă. Dacă e vreo 
problemă cu felul în care am interpretat noi dovezile, hai să-i 
dăm de capăt. Dave, sunt convins că mai ai multe să ne spui. 
Continuă, te rog! 

Nerăbdarea lui Trout de a-l face să se incrimineze singur 
recunoscând că primise dosare furate era atât de transparentă, 
încât Gurney fu cât pe ce să-i râdă celuilalt în faţă. 

Trout adăugă: 

— Poate că în ultimii zece ani am privit toată povestea asta 
prea de aproape. Tu vii cu un unghi de vedere proaspăt. Spune- 
mi, ce anume-mi scapă? 

— Păi însuși faptul c-ai construit ditamai ipoteza bazându-te 
pe prea puţine date. 

— In asta constă arta de a construi premisa unei anchete. 

— Și tot în asta constă și delirul schizofrenic. 

— Dave... 

Holdenfield ridică mâna din poală în semn de avertisment. 

— Scuze! Eu mă tem că acest studiu de caz, care a fost inclus 
în analele psihologiei contemporane, e un soi de învârtit în cerc. 
Manifestul, amănuntele crimelor, profilul suspectului, mitul 
construit de mass-media, imaginaţia populară și teoria științifică 
au contribuit toate la povestea asta, dându-i formă, șlefuind-o și 
transformând-o într-un adevăr inatacabil. Problema e că 
adevărul ăsta inatacabil nu se sprijină pe nimic solid. 

— Cu excepţia, firește, a celor două aspecte pe care le-ai 
menţionat și care-s foarte solide: manifestul și amănuntele 
crimelor, zise Holdenfield tăios. 

— Dar dacă amănuntele și manifestul au fost gândite special 
ca să se reflecteze și să se consolideze reciproc? Dacă ucigașul 
e de două ori mai deștept decât îl crede lumea? Dacă se 
prăpădește de râs pe seama echipei agentului Trout de zece ani 


VP - 244 


încoace? 

Trout îi aruncă o căutătură aspră. 

— Ai spus că ai citit profilul? 

Gurney zâmbi larg. 

— Ceea ce ţie ţi se pare o dovadă în plus de acces ilegal la 
nepreţuitele tale dosare? De fapt, n-am zis așa ceva. M-am 
referit la profil, dar n-am zis că l-am citit. Lasă-mă să speculez 
un minut! Fac pariu că profilul încearcă să explice cum se face 
că ucigașul e în același timp eficient și ineficient, stabil și nebun, 
ateu și inspirat de Biblie. Cum mă descurc? 

Trout suspină iritat. 

— Nu comentez. 

— Problema e că ai acceptat manifestul ucigașului ca pe o 
exprimare autentică a gândirii lui, pentru că-ţi confirma ideile. 
Valida ideile pe care începuseși deja să ţi le formezi cu privire la 
caz. Nu te-ai gândit niciun moment că manifestul era o farsă, că 
erai dus de nas. Bunul Păstor îţi spunea că ai ajuns la concluziile 
corecte. Normal că l-ai crezut! 

Trout clătină din cap cu o resemnare prost jucată. 

— Mă tem că suntem de pe planete diferite. Judecând după 
trecutul tău, aș fi crezut că suntem de aceeași parte. 

— Drăguţ gând. Cam paralel cu realitatea. 

Trout continuă să clatine din cap. 

— Scopul FBl-ului în cazul Bunului Păstor - lucru valabil în 
toate celelalte cazuri și valabil pentru orice membru de bună- 
credinţă al forţelor de ordine, indiferent de caz - este să 
descopere adevărul. Dacă ne-am face amândoi meseria cu 
integritate, am fi de aceeași parte. 

— Asta crezi tu? 

— E temelia a tot ce facem. 

— Uite ce-i, Trout! Sunt în branșa asta de tot atâta timp ca și 
tine sau poate de mai mult. Vorbești cu un poliţist, nu cu fraierii 
din cluburile de afaceri. Sigur că țelul este descoperirea 
adevărului, mai puţin atunci când în calea lui se ivește un alt țel. 
În majoritatea cazurilor, nu aflăm adevărul. Ceea ce obţinem, 
dacă suntem norocoși, e o concluzie multumitoare. Obţinem o 
manieră credibilă de a caracteriza ceva. Găsim o cale de a 
condamna pe cineva. Știi al dracului de bine că structurile 
polițienești din lumea reală nu răsplătesc urmărirea adevărului 
și a dreptăţii, ci răsplătesc concluziile multumitoare. Un polițist 


VP - 245 


poate să-și facă un țel din aflarea adevărului, dar va fi 
recompensat pentru rezolvarea cazului. Ceea ce contează este 
să-i dea procurorului un infractor pe care să-l aducă în faţa 
justiţiei, de preferat cu o poveste coerentă însoţită de dovezi și, 
în mod ideal, de o mărturisire scrisă. Asta-i jocul. 

Trout dădu ochii peste cap și se uită la ceas. 

— Ideea e, zise Gurney aplecându-se către el, că tu ai avut o 
poveste coerentă. Într-un fel, ai avut și o mărturisire semnată: 
manifestul. Sigur, musca din supă era lipsa vinovatului, dar ce 
naiba! Ai venit măcar cu profilul lui psihologic. Ai avut declaraţia 
lui de intenţii detaliată. Ai avut șase crime care se potriveau cu 
ceea ce tu și Divizia ta de Analiză Comportamentală stiati 
despre Bunul Păstor. Treabă solidă, concluzii logice. Coerente, 
profesioniste, ușor de apărat. 

— Și care-i problema ta cu asta, mai exact? 

— Dacă nu ai cumva dovezi pe care nu le-ai dat publicității, 
tot ce crezi că știi se bazează pe ficţiune. Apropo, sper să mă- 
nșel. Spune-mi că ai în dosarele tale chestii despre care nu știe 
nimeni! 

— Gurney, ce spui n-are logică. Și eu n-am timp. Așa că, dacă 
nu te superi... 

— Trout, întreabă-te două chestii. Prima: ce teorie alternativă 
a cazului ai fi dezvoltat dacă nu ai fi primit manifestul? A doua: 
ce-ar fi dacă tot ce conţine documentul ăla nepreţuit e numai 
vrăjeală? 

— Interesante întrebări, sunt convins. Hai să-ţi pun și eu una 
înainte să pleci! 

Mâinile i se uniră din nou sub bărbie. Era o postură 
profesorală. 

— Având în vedere lipsa oricărui statut profesional și a 
oricărei baze de a te implica în povestea asta... unde te conduc 
toate teoriile astea ostile, dacă nu în bucluc? 

Poate că de vină era ameninţarea din privirea lui Trout. Sau 
poate zâmbetul batjocoritor de pe buzele lui Daker, rezemat în 
continuare de cadrul ușii. Sau amintirea supărătoare a faptului 
că nu mai purta insignă. Orice se va fi aflat la rădăcina 
impulsului, acesta îl îndemnă pe Gurney să spună ceva ce nu 
plănuise să spună: 

— S-ar putea să mă oblige să accept o ofertă pe care n-am 
luat-o în serios până acum. O oportunitate oferită de RAM News. 


VP - 246 


Vrea să construiască o emisiune în jurul meu. 

— În jurul tău? 

— Da. Sau al imaginii mele. Folosindu-se de recordul meu în 
materie de arestări. 

Trout îi aruncă o privire curioasă lui Daker, care strânse din 
umeri și nu zise nimic. 

— Par foarte impresionați că am avut rata cea mai ridicată de 
soluționare a dosarelor de omucidere din istoria 
departamentului. 

Trout deschise gura, dar o închise la loc fără o vorbă. 

— Vor să revăd cazuri celebre de crime nerezolvate și să spun 
unde a deraiat investigația, după părerea mea. Începând cu 
cazul Bunului Păstor. Vor să-i spună „Când Justiţia doarme”. 
Frumos, nu? 

Trout își studie degetele unite la vârfuri timp de un minut, 
încheind prin a clătina iarăși din cap. 

— Totul mă face să revin la problema documentelor accesate 
ilegal, a accesului neautorizat, a transmiterii de informații 
confidenţiale, a încălcării regulamentelor și legilor statale și 
federale. Un șir lung de complicaţii neplăcute. 

— Un preţ mic de plătit. În fond, așa cum ai zis și tu mai 
devreme, cel mai important lucru e dreptatea. Sau adevărul? 
Ceva de genul ăsta? 

Trout îl țintui cu o privire rece și repetă lent și apăsat: 

— Un șir... lung... de complicaţii... neplăcute. Privirea i se 
abătu către pumele împăiate de pe cămin. Nu-i un preţ chiar așa 
de mic. Nu-i o situaţie în care să-mi doresc să fiu în pielea ta. 
Mai ales nu acum. Nu după ce că ai pe cap și treaba aia cu 
incendierea. 

— Poftim? 

— Am aflat despre hambarul tău. 

— Și ce legătură are asta cu discuţia noastră? 

— E o presiune suplimentară în viața ta, atâta tot. Altă 
complicaţie. Se uită din nou la ceas, cu un gest demonstrativ. 
Chiar că nu mai avem timp. 

Se ridică în picioare. La fel și Gurney. La fel și Holdenfield. 

Gura lui Trout se lăți într-un zâmbet fals. 

— Îți mulţumesc că ne-ai împărtășit îngrijorările tale, domnule 
Gurney. Daker te va conduce la mașină. Se întoarse către 
Holdenfield. Poţi să mai rămâi câteva minute? Am ceva de 


VP - 247 


discutat cu tine. 

— Sigur. 

Ea păși între Trout și Gurney și îi întinse mâna. 

— Mă bucur că te-am revăzut. Să-mi povestești mai multe 
despre problema ta cu hambarul. N-am auzit de ea până acum. 

Când îi strânse mâna, o simţi vârându-i în palmă o bucăţică 
de hârtie împăturită. O acceptă, având grijă s-o ţină ascunsă. 

Daker îl urmărea, însă nu dădu semn că ar fi observat 
schimbul. Îi arătă ușa de la ieșire. 

— A venit momentul să pleci. 

Gurney nu scoase biletul din buzunar până nu fu în mașina lui, 
cu motorul pornit, în timp ce Daker dispăruse înapoi pe cărare 
pe Kawasaki-ul său. 

Despăturit, biletul abia avea cinci centimetri. Pe el era o 
singură propoziţie: Așteaptă-mă în Branville, la Cuibul Vulturului. 

El nu fusese niciodată la Cuibul Vulturului. Auzise că era un 
restaurant nou, parte din strădania lui Branville de a se 
transforma dintr-o mahala rurală într-un orășel pitoresc. Era 
convenabil, căci se afla pe drumul pe care avea oricum s-o 
apuce. 

e 

Strada principală din Branville se afla pe fundul văii, lângă un 
pârâu pitoresc care constituia unica sursă de farmec a acestui 
loc, dar și a unor inundații devastatoare. Drumul districtual ce 
lega aşezarea de şoseaua interstatală era lung şi cobora 
șerpuind dinspre dealuri, intersectându-se cu strada principală 
la jumătate de cvartal de Cuibu/ Vulturului. Deși când Gurney 
intră înăuntru era aproape amiază, din zece mese numai una 
era ocupată. Se așeză la o masă de două persoane lângă un 
bovindou cu vedere la stradă și comandă Bloody Mary, o raritate 
pentru el. Când îi fu adus peste câteva minute, încă se minuna 
singur de alegerea sa. 

Era o băutură consistentă, într-un pahar înalt. Gustul era 
exact așa cum se așteptase. Pe buze i se ivi un zâmbet 
satisfăcut, o altă raritate în ultimele luni. O savură fără grabă, 
terminând-o la 12:15. 

La 12:16 intră Rebecca. Se așeză imediat. 

— Sper că nu m-ai așteptat prea mult. _ 

Felul în care zâmbea îi sublinia încordarea buzelor. Intreaga ei 
ţinută era controlată și alertă. 


VP - 248 


— Am ajuns abia de câteva minute. 

Ea privi în jur cu aerul calm cu care examina întotdeauna locul 
unde se afla. 

— Ce bei? 

— Bloody Mary. 

— Perfect. 

Se răsuci și o chemă pe tânăra chelneriţă. Când fata sosi cu 
două meniuri, Holdenfield îi aruncă o căutătură sceptică. 

— Eşti suficient de în vârstă ca să servești băuturi alcoolice? 

— Am douăzeci și trei de ani, spuse fata părând nedumerită 
de întrebare și deprimată de răspuns. 

— Atât de bătrână? replică Holdenfield cu o ironie care trecu 
neremarcată. Vreau și eu un Bloody Mary. 

Arătă către paharul lui Gurney cu o întrebare în ochi. 

— Eu nu mai vreau. 

Chelnerița plecă. 

Ca de obicei, Holdenfield nu pierdu timpul, ci trecu direct la 
subiect. 

— De ce ai fost atât de agresiv cu prietenii noștri de la FBI? Și 
ce-au fost remarcile alea despre ochelarii pentru vedere pe timp 
de noapte, descotorosirea de arme și problemele cu profilul 
psihologic? 

— Incercam să-i dau un brânci ca să-l dezechilibrez. 

— Tu numești ăla un brânci? Mai degrabă un cot în faţă. 

— Sunt cam frustrat. 

— Și de unde crezi că vine frustrarea asta? 

— M-am săturat să tot explic. 

— Fă-mi plăcerea! 

— Toţi trataţi manifestul ca pe Sfânta Scriptură. Nu e așa! E o 
mascaradă. Acţiunile vorbesc mai apăsat decât cuvintele. 
Acţiunile ucigașului au fost foarte raţionale și stabile ca o 
stâncă. Planificarea a fost făcută cu răbdare și pragmatism. 
Manifestul e cu totul altă chestiune. Este o lucrare de ficţiune, 
un efort de a crea o persoană și un set de motive pe care tu și 
amicii tăi din Divizia de Analiză Comportamentală să-l puteți 
analiza și regurgita în profilul ăla pretentios. 

— Uite, David... 

— Stai o clipă. Incă îţi „fac plăcerea”. Ficţiunea a căpătat o 
viață proprie. In ea exista câte ceva pentru fiecare. Nesfârșite 
articole în Jurnalul American de Bălmăjeli Teoretice. Şi acum 


VP - 249 


nimeni nu mai poate da îndărăt. Toţi sunteţi disperaţi să ţineţi în 
picioare castelul de cărţi de joc. Dacă se prăbușește, niște 
cariere se vor prăbuși odată cu el. 

— Ai terminat? 

— Mi-ai cerut să-ţi explic de ce sunt frustrat. 

Se aplecă spre el și zise încet: 

— David, nu cred că eu sunt cea disperată aici. Chelneriţa sosi 
cu Bloody Mary și ea se opri și se îndreptă. Când tânăra femeie 
se retrase în fundul încăperii, continuă: Am mai lucrat cu tine. Ai 
fost mereu omul cel mai calm și mai rezonabil. Dave Gurney pe 
care mi-l amintesc eu n-ar fi ameninţat un agent superior FBI în 
dimineaţa asta. N-ar fi calificat opiniile mele profesionale ca 
fiind deliruri. Nu m-ar fi acuzat de necinste sau prostie. Asta mă 
face să mă întreb ce se petrece, de fapt, în capul tău. Ca să fiu 
cinstită, acest nou Dave Gurney mă îngrijorează. 

— Serios? Crezi că glonţțul ăla din creier mi-a întrerupt câteva 
circuite responsabile cu logica? 

— Nu spun decât că întregul tău proces de gândire este 
alimentat de o componentă emoțională mai puternică decât de 
obicei. Nu ești de acord cu asta? 

— Nu sunt de acord cu efortul tău de a transforma procesul 
meu de gândire într-o problemă, când, de fapt, problema este 
că tu și colegii tăi v-aţi legat numele și reputaţiile de o vrăjeală 
care i-a permis unui ucigaș în serie să scape. 

— Colorată exprimare, Dave. Știi cine mai vorbește în termeni 
atât de colorați despre cazul ăsta? Max Clinter. 

— Asta ar trebui să fie o critică devastatoare? 

Ea sorbi din băutură. 

— Mi-a venit pur și simplu în minte. Prin asociere liberă. 
Atâtea asemănări! Amândoi aţi suferit răni serioase, amândoi ați 
fost imobilizaţi la pat cel puţin o lună, amândoi aveţi o 
neîncredere pronunţată față de alţii, amândoi aţi lăsat în urmă 
zilele când făceați parte din poliţie, amândoi sunteţi obsedaţi să 
demonstraţii că abordarea oficial acceptată a cazului Bunului 
Păstor e greșită, amândoi sunteţi vânători înnăscuţi care urăsc 
să fie marginalizaţi. Sorbi din nou. Tu ai fost vreodată evaluat în 
vederea sindromului posttraumatic? 

Gurney o privi fix. Întrebarea îl surprinsese, deși nu ar fi 
trebuit, nu după ce ea îl comparase cu Clinter. 

— Asta faci tu aici? Bifezi căsuțele diagnosticului? Tu și Trout 


VP - 250 


ați discutat despre stabilitatea mea emoţională? 

Femeia îi întoarse privirea. 

— Până acum n-am mai simţit o asemenea ostilitate din 
partea ta. 

— Să te-ntreb ceva. De ce ai vrut să ne întâlnim aici? 

Ea clipi, cobori privirea către masă, respiră adânc și expiră 
lent. 

— Discuţia noastră telefonică de alaltăieri... a fost foarte 
tulburătoare. Sunt sincer îngrijorată din pricina ta. 

Işi luă băutura și sorbi mai mult de jumătate. Când privirile li 
se întâlniră, Holdenfield vorbi cu blândeţe: 

— Să fii împușcat e un șoc. Minţile noastre retrăiesc 
momentul, amenințarea, impactul. Reacţiile noastre naturale 
sunt frica și furia. Majoritatea bărbaţilor preferă să fie furioși 
decât să le fie frică. Li se pare mai ușor să-și manifeste furia. 
Cred că descoperirea propriei tale vulnerabilităţi, a faptului că 
nu ești perfect, că nu ești supraom... te-a umplut de furie. Și 
încetineala cu care te refaci alimentează sentimentul ăsta. 

Oare era chiar atât de onestă pe cât părea în clipa aceea? i 
oferea opinia ei sinceră, alimentată de îngrijorare? Îi păsa vreun 
pic? Sau era încă un pas în eforturile tot mai dezgustătoare de 
a-l face să se îndoiască mai degrabă de sine, decât de teoriile 
cazului? 

O privi în ochi căutând un răspuns. 

Privirea ei inteligentă era calmă și neșovăitoare. 

Incepu să simtă furia despre care îi vorbise. Era momentul să 
plece naibii de acolo, înainte să spună ceva ce avea să regrete. 


VP - 251 


PARTEA A TREIA 


CU ORICE PRET 


Prolog 


Îi luase ceva timp să aleagă cuvintele potrivite, mai mult 
decât se așteptase. Se petreceau atâtea, erau atâtea de 
gestionat. Dar acum era în cele din urmă satisfăcut. În sfârșit, 
mesajul spunea tot ce trebuia spus: 


Lăcomia se răspândește într-o familie ca sângele 
infectat în apa dintr-o cadă. Infectează tot ce atinge. 
Prin urmare, soțiile și copiii pe care-i înfătisati ca 
subiecți ai suferinței și milei vor fi stârpiți și ei. Copiii 
lăcomiei sunt corupți și corupti sunt aceia pe care-i 
îmbrățișează. Prin urmare, și aceștia vor fi stârpiţi. Pe 
oricine veti înfățișa pentru ca nerozii acestei lumi să-i 
plângă de milă, toți vor fi stârpiţi, fie că sunt rude de 
sânge sau prin căsătorie cu copiii lăcomiei. 

Să consumi produsul  lăcomiei înseamnă să-i 
consumi corupția. Fructul îşi lasă pecetea. Beneficiarii 
lăcomiei poartă vina lăcomiei și trebuie să-i îndure 
pedeapsa. Vor muri în lumina reflectoarelor voastre. 
Lauda voastră va fi moartea lor. Mila voastră e o 
otravă. Simpatia voastră îi condamnă la moarte. 

Nu vedeți adevărul? Ati orbit? 

Lumea a înnebunit. Lăcomia trece drept o ambiție 
demnă de respect. Averea pretinde a fi dovada 
talentului și a meritului. Canalele de comunicare au 
căzut în mâinile unor monștri. Lumea celor răi e 
glorificată. 

Când diavolii predică în amvon, și îngerii sunt 
ignorati, cade în sarcina celor cinstiți să pedepsească 
ceea ce o lume nebună răsplătește. 

Acestea sunt adevăratele și ultimele cuvinte ale 
Bunului Păstor. 

VP - 252 


Scoase două exemplare la imprimantă, ca să fie trimise cu 
poșta de noapte. Unul lui Corazon, unul lui Gurney. Apoi duse 
imprimanta în spatele casei și o sfărâmă cu o cărămidă. Adună 
bucăţile, până și așchiile de plastic mici cât niște unghii tăiate și 
le puse într-un sac de gunoi laolaltă cu hârtia din imprimantă, ca 
să le îngroape în pădure. 

Intotdeauna era înțelept să fii cât mai precaut. 


Capitolul 29 


Prea multe părți şi părticele 


În timp ce ieșea din Branville și intra printre dealurile 
unduioase și pășunile presărate cu tufe din nord-estul lui 
Delaware County, mintea lui Gurney clocotea. Talentul său 
înnăscut de a organiza datele în tipare logice era anihilat de 
volumul mare de informații. 

Era ca și cum ar fi încercat să afle noima unei grămezi de 
piese mărunte de puzzle fără să știe măcar dacă erau toate sau 
dacă făceau parte dintr-un singur puzzle, ori din mai multe. 
Pentru o clipă avea convingerea fermă că toată grămada era 
rezultatul unei singure furtuni principale. În clipa următoare nu 
se mai simţea sigur de nimic. Poate era prea nerăbadător să vină 
cu o explicaţie, cu o ecuaţie limpede. 

Un panou rutier care-l anunţa că trece pe lângă Dillweed îi 
sugeră următorul pas, chiar dacă modest. Trase pe dreapta și-l 
sună pe unicul locuitor din Dillweed pe care-l cunoștea personal. 
O doză nediluată și faţă-n-faţă de Jack putea fi un bun leac anti- 
fantezii. 

Zece minute mai târziu, după o succesiune de șase kilometri 
de drumuri șerpuite de pământ bătătorit, sosi la ferma 
închiriată, deloc impunătoare și având mare nevoie de vopsea 
nouă, pe care Jack o numea „casă”. Bărbatul îi deschise ușa 
îmbrăcat, ca de obicei, în tricou și pantaloni de trening până la 
genunchi. 

— Vrei? întrebă el ridicând o sticlă goală de bere Grolsch. 

Mai întâi Gurney zise nu, apoi acceptă. Era conștient că avea 


VP - 253 


să ajungă acasă cu respiraţia mirosind a alcool și s-ar fi simţit 
mai bine dacă ar fi putut-o pune pe seama unei beri băute cu 
Jack, și nu a unui Bloody Mary în compania Rebeccăi. 

După ce-i aduse lui Gurney o Grolsch, și încă una pentru el, 
Hardwick se lăsă pe unul dintre fotoliile capitonate și-i făcu 
semn musafirului său să se așeze pe celălalt. 

— Deci, fiule, zise el într-o șoaptă răgușită, care mima un grad 
de beţie complet contrazis de privirea lui tăioasă, cât a trecut de 
la ultima ta spovedanie? 

— Treizeci și cinci de ani, mai mult sau mai puţin, răspunse 
Gurney, cântându-i în strună bărbatului de la care voia ajutor. 

Gustă din bere. Nu era rea. Privi prin livingul mic. Ca și 
hainele lui Jack, spaţiul dureros de gol era neschimbat faţă de 
ultima vizită a lui Gurney. Nici măcar praful nu se clintise. 

Hardwick se scărpină la nas. 

— Probabil c-ai necazuri mari dac-ai venit să cauţi alinare la 
Maica Biserică după atât amar de vreme. Vorbește nestingherit, 
fiule, despre toate blasfemiile, minciunile, hoţiile și adulterele 
tale. Mă interesează cel mai tare amănuntele adulterelor. 

li făcu cu ochiul într-un fel incredibil de lubric. 

Gurney se rezemă de spătarul fotoliului moale și spațios și 
mai luă o înghiţitură de bere. 

— Cazul Bunului Păstor devine complicat. 

— Mereu a fost. 

— Problema e că nu mi-e clar cu câte cazuri am de-a face. 

— Prea mult căcat pentr-o singură budă? 

— Cum am zis, nu-s sigur. 

Povesti cât de detaliat putu lunga litanie de fapte, întâmplări, 
ciudățenii, bănuieli și întrebări din mintea lui. 

Hardwick scoase o batistă mototolită din buzunarul 
pantalonilor de trening și-și suflă nasul. 

— Deci ce vrei de la mine? 

— Să-mi zici cam ce-ţi spune nasul tău: cât din astea se 
potrivește într-o singură imagine de ansamblu, și cât e posibil să 
fie cu totul altceva. 

Celălalt plescăi din limbă. 

— Nu știu ce să zic de săgeată. Poate dacă ţi-ar fi tras cineva 
o săgeată în dos... dar așa, înfiptă în pământ laolaltă cu napii? 
Asta nu-mi spune mare lucru. 

— Și restul? 


VP - 254 


— Restul mi-ar atrage atenţia. Microfoane în apartament, 
hambarul incendiat, treapta-capcană, trapa din tavanul 
domnișoarei... genul ăsta de mizerii cer mult timp și energie, 
plus riscuri legale. Deci e o treabă serioasă. Ceea ce-nseamnă 
că și miza e una serioasă. Nu-ţi zic vreo noutate, așa-i? 

— Așa-i. 

— Mă-ntrebi dacă cred că totul se leagă laolaltă, alcătuind 
vreo mare conspirație? Se strâmbă arborând o nehotărâre 
teatrală. Cel mai bun răspuns e ceva ce mi-ai zis cu mult timp în 
urmă, când lucram la cazul Mellery. „E mai sigur să presupui că 
există o legătură și să descoperi că te-ai înșelat, decât să ignori 
una și să descoperi că exista”. Dar există o întrebare mai mare. 
Făcu o pauză ca să râgâie. Dacă în cazul Bunului Păstor n-a fost 
vorba despre lichidarea îndreptăţită a bogătașilor malefici, 
atunci despre ce mă-sa a fost vorba? Răspunde la asta, domnule 
Holmes, și o să ai răspunsurile la toate celelalte întrebări. Mai 
vrei o Grolsch? 

Gurney clătină din cap. 

— Apropo, dacă-ncerci cu adevărat să demolezi premisa 
cazului, o să te pomenești în toiul unei furtuni de rahat cum nu 
se-ntâmplă decât o dată în viaţă. Galileo la Vatican? Înţelegi? 

— Azi mi-am dat seama de asta. 

Gurney și-l imagină pe agentul Trout cu dobermanul său 
ranchiunos alături, pe veranda sumbră a locuinţei lui din munţii 
Adirondack. Referirea lui la „complicaţii”. Aluzia lui la incendiu. 
Și Daker, asasinul dintr-o sută de filme. 

— OK, băiete, asta ca să știi. Pentru că... 

Sunetul telefonului lui Jack îl întrerupse. Îl scoase din buzunar. 

— Hardwick. La început tăcu, apoi expresia îi deveni mai 
interesată și mai perplexă. Bun... Bun... Ce? La naiba!... Da... E 
unicul?... Ai data solicitării?... OK... Bine... Mersi... Da... Pa! 

Când termină apelul, continuă să se holbeze la telefon de 
parcă din el puteau să răsară niște lămuriri suplimentare. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Gurney. 

— Răspunsul la întrebarea ta. 

— La care dintre ele? 

— Mi-ai cerut să aflu dacă Paul Mellani are permis de port- 
armă. 

— Și? 

— Și are un singur pistol. Un Desert Eagle. 


VP - 255 


Gurney aproape că nu se putu gândi la altceva în cea mai 
mare parte a drumului de o jumătate de oră dintre Dillweed și 
Walnut Crossing. Deși șocantă, descoperirea nu-i oferea decât 
probleme suplimentare, și nicio posibilitate de acţiune. Ca și 
cum ai fi descoperit că un criminal psihopat și victima lui, 
despre care se crezuse că nu se cunoșteau, fuseseră colegi de 
bancă la grădiniță. Era de luat în seamă, dar ce anume 
însemna? 

Ar fi fost important să știe de cât timp avea Mellani arma. Însă 
registrul accesat de colegul lui Hardwick, care certifica existența 
unui permis valid, nu indica data solicitării iniţiale. Telefoanele 
către Mellani, atât mobilul, cât și cel fix din birou, fuseseră 
redirecționate către mesageria vocală. Chiar dacă bărbatul ar fi 
decis să sune înapoi, nu era obligat să-și explice alegerea 
neobișnuită în materie de arme. 

Evident, acest fapt curios amplifică îngrijorarea iniţială a lui 
Gurney: că depresia și accesul facil la o armă de foc ar fi putut 
constitui o combinaţie extrem de riscantă. Rămânea însă numai 
o „grijă”. Nu exista nicio dovadă concretă că Paul Mellani era un 
pericol pentru sine sau pentru alţii. Nu spusese nimic - nu 
rostise niciuna dintre frazele-cheie, dintre cuvintele care ar fi 
alarmat un psihiatru - care să justifice alertarea poliţiei din 
Middletown sau orice fel de intervenţie dincolo de telefoanele 
personale pe care le dăduse. 

Totuși, Gurney continuă să se gândească la asta, imaginându- 
și interacțiunile lui Kim cu bărbatul înainte de întâlnirea lor de 
sâmbătă, scrisoarea și telefonul ei prin care își explica proiectul. 
Rememorarea morții tatălui... rememorarea aparentei nepăsări 
a părintelui său față de el... puteau să-l fi făcut să se 
concentreze asupra pustietăţii vieţii lui, a corăbiei scufundate 
care era cariera sa. 

Pierdut în mlaștina depresiei, oare plănuia să sfârșească 
totul? Sau, Doamne ferește, poate o și făcuse? Poate de aceea 
apelurile fuseseră redirecţionate către mesageria vocală? 

Dacă totuși Gurney înţelesese totul pe dos? Dacă scopul 
deținerii pistolului Desert Eagle nu era unul sinucigaș, ci 
criminal? 

Dacă dintotdeauna fusese criminal? Dacă... 

„Dumnezeule. Dacă... Dacă... Dacă... Ajunge!” Omul avea un 


VP - 256 


permis legal de posesie a unui pistol. Pe lume existau milioane 
de inși deprimati care nu ajungeau niciodată să-și facă rău lor 
sau altora. Da, marca pistolului ridica niște semne de întrebare 
evidente, însă acestea își puteau afla răspuns odată cu telefonul 
lui Mellani, care sigur urma să-l sune. De obicei, coincidenţele 
stranii aveau explicaţii banale. 


Capitolul 30 


Începe spectacolul 


Când Gurney ajunse acasă la 14:02, Madeleine era încă 
plecată. Mașina ei era parcată tot lângă ușa laterală, ceea ce 
însemna că probabil se plimba pe vreuna dintre potecile ce 
porneau care-ncotro dinspre pășune prin pădure. 

Pe parcursul ultimilor kilometri, obsesia sa faţă de pistolul lui 
Paul Mellani se domolise, numai pentru a fi înlocuită de ecoul 
Marii Întrebări a lui Hardwick. Dacă sarabanda de crime comise 
de Bunul Păstor nu era misiunea psihopată descrisă în manifest, 
atunci ce era? 

Gurney luă un carnețel și un pix și se așeză la masa unde lua 
micul dejun. Punerea lucrurilor pe hârtie era cea mai bună 
metodă de a-și face ordine în haosul din minte. Următoarea oră 
avu ca rezultat schiţa unei premise de anchetă și o listă scurtă 
de întrebări „de început” care puteau duce la piste demne de 
explorat. 


PREMISA: 

Există diferențe ireconciliabile între procesele mentale și stilul 
eficient și insensibil în care au fost planificate și executate 
crimele pe de o parte, și enunțurile sentenţioase și 
pseudobiblice ale manifestului pe de altă parte. Adevărata 
personalitate e dezvăluită prin comportament. Inteligența și 
eficiența nu pot fi mimate. Discrepanța dintre modul de acțiune 
al criminalului și explicația emoțională bazată pe o așa-zisă 
misiune sugerează că explicația poate fi falsă și menită să 
distrugă atenția de la un motiv mai pragmatic. 


VP - 257 


ÎNTREBĂRI: 

Dacă nu din pricina „lăcomiei' lor, atunci de ce au fost alese 
aceste victime? 

Care e semnificația mașinilor asemănătoare? 

De ce au avut loc crimele tocmai în primăvara anului 2000? 

Ordinea în care s-au produs are vreo însemnătate? 

Erau toate la fel de importante? 

A fost vreuna dintre cele șase crime necesară din pricina celor 
dinainte? 

De ce s-a utilizat o armă atât de bătătoare la ochi? 

Ce căutau animălutele de plastic la locul crimei? 

Ce alte potențiale piste au fost abandonate după apariția 
manifestului? 


Gurney privi ceea ce scrisese, știind că era de-abia începutul 
și neașteptându-se la vreo revelație imediată. Momentele de 
revelaţie nu se produceau niciodată la comandă. 

Decise să-i împărtășească lista și lui Hardwick, să vadă ce 
reacţie avea să-i provoace. Și lui Holdenfield, din același motiv. 
Se întrebă dacă să-i dea un exemplar și lui Kim, apoi decise să 
n-o facă. Fata urmărea altceva decât el și întrebările n-ar fi făcut 
decât s-o tulbure din nou. 

Se duse la computerul din camera de lucru, scrise introduceri 
diferite pentru e-mailurile către Hardwick și Holdenfield și le 
trimise. După ce scoase un exemplar la imprimantă ca să i-l 
arate lui Madeleine, se întinse pe canapea și adormi. 

— Masa e servită! 

— Hă? 

— E ora mesei! 

Vocea lui Madeleine. Venind de undeva. 

Clipi, privind cu ochi înceţoșaţi tavanul, și i se păru că vede 
doi păianjeni alunecând pe suprafaţa lui albă. Clipi din nou, se 
frecă la ochi, iar păianjenii dispărură. Gâtul îl durea. 

— Cât e ceasul? 

— Aproape șase. 

Ea stătea în ușă. 

— Doamne! Se ridică încet în capul oaselor, masându-și gâtul. 
Am aţipit. 

— Asta-n mod sigur. Oricum, cina-i gata. 

Femeia reveni în bucătărie. El se întinse, se duse în baie și se 


VP - 258 


stropi cu apă rece pe față. Când i se alătură, Madeleine pusese 
deja pe masă două castroane aburinde cu supă de pește, două 
salate verzi și o farfurie cu pâine cu unt și usturoi. 

— Miroase bine, comentă Gurney. 

— Ai raportat la poliţie descoperirea microfoanelor? 

— Poftim? 

— Dispozitivele de ascultare, trapa din tavan... a anunţat 
cineva poliţia? 

— De ce-ntrebi despre asta acum? 

— Eram curioasă. Chestiile astea-s ilegale, nu? Să pui 
microfoane în apartamentul cuiva? E o infracţiune, n-ar trebui 
raportată? 

— Da și nu. Poate că ar trebui raportată, dar, în majoritatea 
cazurilor, legea nu te obligă să raportezi o activitate 
infracțională decât dacă absenţa raportării poate fi interpretată 
ca o tentativă de obstrucţionare a unei anchete în derulare. 

ÎI privi, așteptând să continue. 

— În situaţia asta, dacă aș fi eu polițistul de caz, aș vrea ca 
totul să rămână unde este. 

— De ce? 

— E un potenţial avantaj. Dacă insul care a pus microfonul nu 
știe că acesta a fost descoperit, poţi beneficia ulterior de ocazia 
să-i întinzi o cursă. 

— Cum? 

— Îi permiţi să asculte o conversaţie aranjată, care să-l 
determine să facă ceva prin care să se dea de gol sau să se 
învinovăţească. Deci ar putea fi util. Dar poate că Schiff și 
ceilalţi polițiști din Syracuse nu ar privi lucrurile așa. Ar putea să 
dea buzna și să strice tot. Dacă-i spun lui Schiff, situaţia iese de 
sub controlul meu și, în clipa asta, prefer să-mi păstrez fiecare 
avantaj pe care-l am, oricât de mic. 

Femeia încuviinţă și gustă din supă. 

— E bună. Mănâncă până nu se răcește! 

El luă o înghiţitură și fu de acord că era foarte bună. 

Madeleine rupse o bucată de pâine cu usturoi. 

— Cât ai dormit tu, am citit foaia aia pe care ai lăsat-o pe 
măsuța de lângă canapea, cu întrebările despre caz. 

— Era pentru tine. 

— Ești sigur că crimele astea nu-s ce crede lumea? 

— Destul de sigur. 


VP - 259 


— Abordezi cazul ca și cum ar fi nou? 

— Un caz nou care-i vechi de zece ani. 

Ea își examină lingura. 

— Dacă ai porni de la zero, presupun că întrebarea principală 
ar fi de ce se omoară oamenii între ei. 

— Cu excepţia nebunilor care cred că au o misiune, 
principalele motive sunt sexul, banii, puterea și răzbunarea. 

— Tu despre ce crezi că-i vorbă acum? 

— Având în vedere victimele, e greu de crezut că-i vorba 
despre sex. 

— Fac pariu că-i vorba despre bani, zise Madeleine. Despre 
mulți bani. 

— De ce? 

Ea înălţă ușor din umeri. 

— Mașini de lux, pistoale scumpe, victime bogate... se pare că 
despre asta-i vorba. 

— Dar nu despre ură? Despre ura faţă de puterea pe care-o 
dau banii? Sau despre eliminarea lăcomiei? 

— Vai de mine, nu! Probabil dimpotrivă. 

Gurney zâmbi. Avea senzaţia că Madeleine nimerise ceva. 

— Termină-ţi supa, zise ea. Nu vrei să pierzi primul episod din 
Orfanii crimei. 

e 

Nu aveau televizor, dar aveau computer și RAM News nu 
transmitea emisiunea numai prin televiziunea prin cablu, ci 
anunţase că o va transmite și online. 

Se așezară în fața Macului din camera de lucru și Gurney 
navigă prin site-ul RAM-ului. Era uluit de fiecare nouă dovadă a 
mizeriei în care se transformase mass-media. Și situația se 
înrăutățea. Senzaţionalismul cretin era ca o roată ce se învârtea 
într-o singură direcţie. lar programele toxice ale RAM-ului 
conduceau coborârea în abis. 

Pagina principală avea numai o siglă imensă roșie, albă și 
albastră: RAM NEWS - LUMEA FĂRĂ ÎNVÂRTELI. Era urmată de o 
pagină care prezenta programele cele mai populare. Derulă 
repede lista în căutarea Orfani/or. 

SECRETE ȘI MINCIUNI: Ce nu-ți vor spune mass-media 
obișnuite. 

A DOUA PĂRERE: Punând sub semnul întrebării opinia 
comună. 


VP - 260 


APOCALIPSA ACUM: Bătălia pentru sufletul american. 

Gurney trecu posomorât la următoarea pagină, unde, în vârful 
unei liste de programe speciale, descoperi Orfanii crimei. Sub 
titlu se afla un mesaj promoţional menit să incite: „Ce se 
petrece cu supraviețuitorii când un criminal sfâșie inima unei 
familii? Povești șocante și adevărate despre furie și durere. 
Premiera în această seară, la ora 19”. 

e 

Zece minute mai târziu, la 19 fix, începu primul episod. 
Ecranul era aproape negru. Țipătul însingurat al unei bufniţe 
sugera că spectatorul vedea un drum districtual pe timp de 
noapte. Un bărbat ieși din beznă în zona îngustă luminată de 
farurile unei mașini parcate pe margine, în iarbă. În lumina 
piezișă, osatura feţei sale proiecta umbrele tăioase ale unei fețe 
dintr-un thriller. 

Incepu să vorbească lent, cu voce sumbră: 

— Oroarea a început exact acum zece ani, în primăvara anului 
2000, în regiunea deluroasă rurală a statului New York, pe un 
drum singuratic ca acesta, într-o noapte fără lună, când frigul 
iernii încă se simţea în văzduh. Bruno și Carmella Mellani 
reveneau spre casa lor de la ţară de la un botez din oraș, poate 
discutând despre fericitul eveniment sau despre prietenii dragi 
și rudele pe care nu le mai văzuseră de mult, când o altă mașină 
s-a apropiat cu viteză din spatele lor și s-a pregătit să-i 
depășească într-o curbă lungă și întunecată. Dar, când mașina 
cea stranie a ajuns paralel cu Bruno și Carmella Mellani... 

Scena de pe ecran se schimbă, înfățișând interiorul slab 
luminat al unui vehicul ce se deplasa noaptea, cu un șofer și un 
pasager alături, ambii irecognoscibili în întuneric. Vorbeau încet 
și râdeau. Câteva secunde mai târziu, în spatele lor deveniră 
vizibile farurile unui vehicul. Luminile ce se apropiau se făcură 
tot mai strălucitoare și se deplasară către stânga mașinii, 
sugerând că mașina din urmă se încadra în depășire. Apoi pe 
ecran izbucni un fulger de lumină albă, însoţit de un efect sonor 
ce reproducea zgomotul unui foc de pistol, urmat de scrâșnetul 
cauciucurilor unui vehicul scăpat de sub control și de zgomote 
prelungite sugerând o coliziune metalică și sticlă spartă. 

Naratorul reapăru pe ecran. Se aplecă și culese o bucată 
deformată de pe jos, agitând-o ca și cum ar fi fost o probă 
semnificativă de la locul crimei pe care o descria. 


VP - 261 


— Mașina cuplului Mellani a ieșit de pe carosabil. A fost 
avariată atât de rău, încât primul poliţist ajuns la faţa locului a 
avut dificultăţi în a identifica marca și modelul. O treime din 
capul lui Bruno Mellani fusese spulberată ca urmare a impactului 
unui glonț al unui pistol de calibru uriaș. Rănile Carmellei Mellani 
au adus-o într-o comă în care se află și astăzi. 

Cu ochii aţintiţi asupra ecranului computerului, Madeleine se 
strâmbă dezgustată. Părea să considere abordarea RAM mai 
tulburătoare decât întâmplările pe care le descria. 

Naratorul continuă să relateze cu un dramatism exagerat 
celelalte cinci crime ale Bunului Păstor, culminând cu o 
descriere lungă a eșecului din cazul Harold Blum, care dusese la 
distrugerea carierei și vieţii lui Max Clinter. 

— Dumnezeule, chestia asta-i culmea culmilor, zise 
Madeleine. 

Gurney aprobă din cap. 

Obiectivul camerei se concentră pe un plan mediu al 
naratorului transformat în moderator, stând acum într-un platou 
alături de doi bărbaţi. 

— Zece ani, spuse el. Au trecut zece ani, și totuși pentru unii 
dintre noi pare să se fi întâmplat ieri. De ce revedem acum 
ororile acestea, mă veţi întreba. Răspunsul e simplu: pentru că 
împlinirea a zece ani e un moment firesc în care să te oprești și 
să priveşti înapoi la triumfurile și tragediile vieţii. 

Moderatorul i se adresă bărbatului cu ten întunecat așezat pe 
scaun în faţa lui: 

— Domnule doctor Mirkilee, specialitatea dumneavoastră este 
psiholingvistica criminalistică. Puteţi explica termenul pentru 
publicul nostru? 

— Desigur. |Inseamnă să descifrezi gândirea din spatele 
cuvintelor. 

Vocea bărbatului era subțire, rapidă și precisă, cu accent 
indian pronunţat. In partea de jos a ecranului apăru o burtieră: 
DR. SAMMARKAN MIRKILEE. 

— Gândirea? 

— Persoana, emoţiile, mediul de unde provine. Felul în care îi 
funcționează mintea. 

— Deci sunteţi expert în privinţa modului în care cuvintele, 
frazarea și stilul, luate laolaltă, dezvăluie personalitatea? 

— Da. Aşa e. 


VP - 262 


— În regulă, domnule doctor. O să vă citesc câteva extrase 
dintr-un document trimis de Bunul Păstor mass-mediei acum 
zece ani și o să vă rog să ne spuneţi ce-i în mintea autorului. 
Sunteţi pregătit? 

— Sigur că da. 

Moderatorul citi o peroraţie interminabilă despre soluţia de a 
„eradica lăcomia” exterminându-i pe „purtătorii ei” și eliberând 
astfel Pământul „de această molimă”, în care Gurney recunoscu 
introducerea Declaraţiei de intenţii a Bunului Păstor, cunoscută 
și ca „Manifestul”. 

Gazda emisiunii puse hârtia pe masă. 

— OK, domnule doctor, cu ce fel de ins avem de a face aici? 

— În termeni laici? Foarte logic, și totuși foarte pătimaș. 

— Explicaţi-ne, vă rog! 

— Multe tensiuni în scriitură, multe stiluri, multe atitudini. 

— Vreţi să spuneţi că are personalităţi multiple? 

— Nu, asta e o prostie, nu există o asemenea tulburare 
mentală. Există numai în romane și filme. 

— Ah. Dar n-aţi zis că... 

— Sunt mai multe tonuri. Mai întâi unul, apoi altul. E un ins 
extrem de instabil. 

— Să înțeleg că aţi categorisi un asemenea om drept 
periculos? 

— Da, desigur. În fond, a omorât șase persoane, nu? 

— Corect. O ultimă întrebare. Credeţi că este încă acolo, 
pândind din umbră? 

Mirkilee șovăi. 

— Aș zice așa: Dacă el este încă acolo, aș pune prinsoare că 
în clipa asta se uită la emisiune. Se uită și se gândește. 

— Se gândește? Moderatorul făcu o pauză ca și cum ar fi 
cugetat la implicaţiile acestei declaraţii. Ei bine, asta e o idee 
îngrijorătoare. Un ucigaș care umblă printre noi pe străzi. Un 
ucigaș care, chiar în clipa asta poate, se gândește cum să 
procedeze în continuare. 

Trase aer adânc în piept de parcă ar fi încercat să se calmeze, 
apoi, în timp ce obiectivul camerei se concentra pe el, anunţă: 

— E timpul pentru niște mesaje importante... 

Gurney se întinse după mouse și reduse volumul la zero, o 
reacţie instinctivă față de reclame. Madeleine îl privi cu coada 
ochiului. 


VP - 263 


— Nici n-am văzut-o pe Kim și deja încep să-mi pierd răbdarea 
cu emisiunea asta. 

— Și eu, zise Gurney. Dar trebuie să văd măcar interviul lui 
Kim cu Ruth Blum. 

— Știu, spuse Madeleine, schițând un zâmbet. 

— Ce-i? 

— In toată situația asta există o ironie absurdă. Când ai fost 
rănit și efectele secundare n-au dispărut atât de repede pe cât 
te așteptai, te-ai scufundat. Cu cât te scufundai mai adânc, cu 
atât făceai mai puţin. Cu cât făceai mai puţin, cu atât te 
scufundai mai tare. A fost dureros de privit. Faptul că stăteai 
degeaba te omora. Acum toată nebunia care se petrece, tot 
pericolul ăsta, te-au readus la viaţă. Stăteai la masă în câte-o 
dimineaţă splendidă și-ţi plimbai degetele pe braț, verificând 
locul ăla amorţit, verificând dacă s-a schimbat ceva, dacă s-a 
agravat. Ştii ce? N-ai mai făcut asta de-o săptămână! 

El nu știu ce să răspundă, așa că rămase tăcut. 

Pe ecran, imaginea ultimei reclame se întunecă și studioul 
reapăru. 

Gurney dădu volumul mai tare la timp ca să-l audă pe 
moderator punându-i o întrebare celuilalt invitat. 

— Domnule doctor Monty Cockrell, ne bucurăm să vă avem 
alături de noi. America vă cunoaște ca pe un expert în furie. 
Spuneţi-ne, care-i motivul din spatele crimelor Bunului Păstor? 

Cockrell făcu o pauză teatrală înainte să răspundă: 

— Simplu: război. Crimele și manifestul care le-a explicat au 
fost o tentativă de a stârni un război între clase. O încercare 
dementă de a-i pedepsi pe oamenii de succes pentru eșecurile 
celor ratați. 

După aceea, moderatorul și cei doi invitaţi se lansară într-o 
discuţie dezlânată care dură cinci minute - o eternitate, în 
lumea televiziunii -, la finalul căreia toţi trei căzură de acord că, 
uneori, dreptul de a purta armă era unica apărare împotriva 
unei asemenea gândiri toxice. 

Gurney dădu din nou mai încet sonorul și se răsuci către 
Madeleine: 

— Ce-i? întrebă ea. Pot să-ţi simt rotițele cum se-nvârt. 

— Mă gândeam la ce-a zis tipul ăla, indianul. 

— Că ucigașul s-ar putea uita la cretinătatea asta de 
emisiune? 


VP - 264 


— Da. 

— De ce să-și bată capul cu ea? 

Întrebarea era retorică, iar Gurney nu răspunse. 

După alte câteva minute chinuitoare, se difuză în sfârșit 
interviul lui Kim cu Ruth Blum. Cele două femei stăteau faţă în 
faţă la o masă de pe pontonul din spatele unei case. Era o zi 
însorită. Ambele purtau geci subţiri, închise cu fermoar. 

Ruth Blum era o femeie durdulie de vârstă mijlocie ale cărei 
trăsături păreau îngreunate de tristețe. Coafura ei i se păru lui 
Gurney de un ridicol înduioșător: o claie ciufulită de bucle blond- 
castanii, ca și cum ar fi avut pe cap un yorkshire terrier în 
echilibru. 

— Era cel mai cumsecade om din lume. 

Ruth Blum făcu o pauză, ca pentru a-i da timp lui Kim să 
aprecieze acel mare adevăr înainte să continue: 

— Inimos, amabil și... încercând mereu să facă mai bine, să se 
perfecţioneze. Aţi observat vreodată că oamenii cei mai buni din 
lume mereu încearcă să fie mai buni? Așa era Harold. 

Vocea lui Kim tremura. 

— Pierderea lui a fost cu siguranţă cel mai rău lucru care vi s- 
a întâmplat. 

— Doctorul mi-a recomandat să iau un antidepresiv. Un 
antidepresiv! repetă ea, de parcă ar fi fost cel mai insensibil sfat 
pe care-l primise. 

— Odată cu trecerea timpului s-a schimbat ceva? 

— Da și nu. Și-acum mai plâng. 

— Dar continuaţi să trăiţi. 

— Da. 

— Aţi aflat despre viaţă ceva ce nu știaţi înainte ca soțul 
dumneavoastră să fie ucis? ` 

— Am aflat cât de trecător este totul. Inainte credeam că voi 
avea întotdeauna ceea ce aveam, că-l voi avea mereu pe Harold 
și că n-o să pierd niciodată ceva important. E o prostie, dar așa 
gândeam. Adevărul este că, dacă trăiești suficient de mult, 
pierzi tot și pe toți. 

Kim scoase o batistă din buzunar și se șterse la ochi. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

— La o petrecere dansantă de la școală. 

În următoarele minute, Ruth Blum povesti momentele cele 
mai emoţionante ale relaţiei ei cu Harold, revenind în cele din 


VP - 265 


urmă la tema darului primit și apoi pierdut. 

— Credeam că va dura pentru totdeauna. Dar nimic nu 
durează, nu-i așa? 

— Cum aţi depășit momentul? 

— Ceilalţi mi-au fost de mare ajutor. 

— Ceilalţi? 

— Sprijinul pe care ni l-am oferit unii altora. Fiecare pierduse 
o persoană dragă în același fel. Era un lucru pe care-l aveam în 
comun. 

— Aţi format un grup de sprijin? 

— O vreme am fost ca o familie. Mai apropiaţi decât unele 
familii. Fiecare era diferit, dar între noi exista o legătură 
puternică. Mi-l amintesc pe Paul, contabilul, atât de tăcut, încât 
abia deschidea gura. Roberta, dură, mai dură decât orice 
bărbat. Doctorul Sterne, el era vocea raţiunii, avea talentul de a 
calma oamenii. Mai era și tânărul care voia să deschidă un 
restaurant de lux. Și mai cine? Aoleu, Dumnezeule, Jimi! Cum 
am putut să-l uit pe Jimi? Jimi Brewster ura pe toată lumea. Mă 
întreb adesea ce s-a ales de el. 

— L-am găsit și a acceptat să stea de vorbă cu noi, zise Kim. 
O să ia parte la emisiune. 

— Bravo lui! Bietul Jimi! Câtă furie! Ştii ce se spune despre 
oamenii care sunt atât de furioși? 

— Ce? 

— Că sunt furioși pe ei înșiși. 

Kim tăcu un timp înainte să întrebe: 

— Dar dumneavoastră? Nu sunteţi furioasă din cauza celor 
întâmplate? _ 

— Uneori. În cea mai mare parte a timpului sunt tristă. În cea 
mai... 

Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. 

Imaginea se întunecă și apoi reveni pe platou, înfățișându-l pe 
moderator la masă cu Kim. Gurney presupuse că acesta era 
interviul pe care ea se dusese să-l filmeze în oraș în acea zi. 

— Nu știu ce să zic, spuse moderatorul. Am rămas fară 
cuvinte, Kim. A fost impresionant. 

Ea își cobori privirea zâmbind stânjenită. 

— Impresionant, repetă el. O să discutăm mai multe despre 
asta, Kim, dar mai întâi vreau să te întreb ceva. 

Se aplecă spre ea, coborându-și vocea până la un ton fals- 


VP - 266 


confidenţial: 

— E adevărat că în documentarul ăsta e implicat și un poliţist 
superdecorat de la Omucideri? Dave Gurney? Tipul căruia 
revista New York i-a spus cândva Superpoliţistul? 

Nici măcar un foc de pistol nu i-ar fi atras atenţia lui Gurney 
într-o asemenea măsură. Examină expresia lui Kim. Părea 
șocată. 

— Într-un fel, zise ea. Adică mă consiliază cu privire la 
anumite aspecte legate de caz. 

— Aspecte? Poţi să ne dai mai multe detalii? 

Ezitarea fetei îi confirmă lui Gurney că, într-adevăr, fusese 
luată pe nepregătite. 

— S-au petrecut chestii ciudate, lucruri pe care aș prefera să 
nu le dezvălui încă. Dar se pare că ar putea exista cineva care 
încearcă să oprească difuzarea Orfanilor crimei. 

Gazda emisiunii arboră o expresie de îngrijorare intensă. 

— Continuă... 

— Păi... ni s-au întâmplat chestii care ar putea fi interpretate 
ca niște avertismente de a ne opri, de a nu ne apropia de cazul 
Bunului Păstor. 

— Și consultantul tău poliţist are vreo teorie? 

— Pare să aibă o părere diferită de a tuturor în legătură cu 
cazul. 

Moderatorul păru fascinat. 

— Adică expertul tău e de părere că FBl-ul a urmărit o pistă 
greșită în toți acești ani? 

— Asta trebuie să-l întrebi chiar tu. Deja am spus prea mult. 

„Al naibii de mult!” își zise Gurney. 

— Dacă este adevărul, Kim, nu-i niciodată prea mult. Poate o 
să revenim cu însuși detectivul Gurney, la timp pentru episodul 
de săptămâna viitoare din Orfanii crimei. Între timp, îi invit pe 
telespectatorii noștri să ne spună ce părere au. Reacţionaţi! 
Împărtășiţi-ne gândurile voastre! Intraţi pe site-ul nostru și 
spuneţi ce credeți! 

In partea de jos a ecranului se ivi adresa site-ului, 
RAM4NEWS.COM, cu litere roșii și albastre. 

Moderatorul se aplecă spre Kim. 

— Mai avem un minut. Poţi să rezumi în câteva cuvinte esența 
cazului Bunului Păstor? 

— În câteva cuvinte? 


VP - 267 


— Da. Esenţialul. 

Ea închise ochii. 

— Dragoste. Pierdere. Suferinţă. 

Obiectivul camerei se apropie, aducând în prim-plan faţa 
moderatorului. 

— Bine, oameni buni! lată: dragoste, pierdere și o suferinţă 
teribilă! Săptămâna viitoare vom privi mai îndeaproape familia 
spulberată a altei victime a Bunului Păstor. Și nu uitaţi, din câte 
știm noi, Bunul Păstor e încă acolo undeva, încă umblă printre 
noi. Un om... pentru care... o viață... nu înseamnă nimic. Ţineţi 
aproape de RAM News, indiferent ce vreţi să aflați. Fiţi vigilenţi, 
prieteni! Trăim într-o lume periculoasă. 

Ecranul se întunecă. 

Gurney închise browserul, puse computerul în standby și se 
lăsă pe spate în scaun. 

Madeleine îl examină cu blândeţe. 

— Ce te roade? 

— În clipa asta? Nu știu. 

Se foi, închise ochii și așteptă să iasă la suprafaţă primul 
motiv al tulburării sale. In mod surprinzător, nu era vorba despre 
emisiunea pe care o urmăriseră, așa dezgustătoare cum fusese. 

— Ce crezi de povestea asta cu Kim și Kyle? o întrebă el. 

— Par să fie atrași unul de altul. Ce-i de crezut? 

El clătină din cap. 

— Nu știu. 

— Ce-a spus Kim la finalul emisiunii... îndoielile tale despre 
abordarea FBl-ului... e posibil să ai probleme din cauza asta? 

— Ar putea amplifica tensiunile cu agentul Trout. Probabil o 
să-l calce atât de tare pe nervii ăia de ins obsedat de control, 
încât o să-mi creeze niște probleme legale. 

— E ceva ce poți face în privinţa asta? Vreo metodă să eviți 
problemele? 

— Sigur. Nu trebuie decât să demonstrez că toată construcţia 
cazului lui e ilogică. Moment în care o să aibă probleme mai 
mari decât pe mine. 


VP - 268 


Capitolul 31 


Reîntoarcerea Păstorului 


A doua zi dimineață, la șapte și jumătate când Gurney se 
trezi, ploua. Era genul de burniţă stăruitoare care putea dura 
așa ore în șir. 

Ca de obicei, ambele ferestre erau întredeschise în partea de 
sus. Aerul din dormitor era răcoros și umed. Deși soarele 
răsărise oficial de o oră, dreptunghiul strâmb de cer pe care-l 
vedea de pe perna sa era cenușiu și nepromiţător ca o lespede 
udă. 

Madeleine se trezise înaintea lui. Gurney se întinse și se frecă 
la ochi. Nu voia să adoarmă la loc. Ultimul său vis fusese urât și 
avusese de-a face cu o umbrelă neagră. Se deschisese, 
însufleţită parcă de o voinţă proprie, și materialul ei se 
transformase în aripile desfăcute ale unui liliac uriaș. Liliacul se 
transformase într-un vultur negru, iar mânerul rotunjit al 
umbrelei devenise ciocul lui încovoiat. Apoi, conform straniei 
logici senzoriale a viselor, vulturul se transformase în curentul 
rece ce venea prin ferestrele deschise și a cărui atingere 
neplăcută îl trezise. 

Se dădu jos din pat ca să lase visul în urmă. Apoi făcu un duș 
fierbinte, care să-i limpezească mintea și să-l readucă cu 
picioarele pe pământ, se bărbieri, se spălă pe dinţi și se duse în 
bucătărie în căutare de cafea. 

— Sună-l pe Jack Hardwick! zise Madeleine de lângă aragaz, 
fără să-și ridice ochii, în timp ce adăuga o mână de stafide în 
ceva ce fierbea într-o crăticioară. 

— De ce? 

— Pentru că a sunat acum un sfert de oră și voia să discute cu 
tine. 

— A spus ce voia? 

— A spus că are o întrebare în legătură cu e-mailul de la tine. 

— Aha. Gurney se duse la cafetieră și-și umplu cana. Am visat 
o umbrelă neagră. 

— Părea nerăbdător să discute cu tine. 

— O să-l sun. Dar... spune-mi, cum s-a terminat filmul ăla? 

Madeleine goli crăticioara în bolul ei și veni cu el la masă. 

VP - 269 


— Nu mai ţin minte. 

— Ai descris scena cum nu se poate mai amănunţit: tipul pe 
care-l urmăreau lunetiștii, cum a intrat în biserică și cum mai 
târziu, când a ieșit, ei n-au știut cine era, fiindcă toţi cei care 
ieșeau din biserică aveau haine și umbrele negre. Ce s-a- 
ntâmplat după asta? 

— Cred că a scăpat. Pentru că lunetiștii nu puteau împușca pe 
toată lumea. 

— Hm! 

— Ce-i? 

— Să presupunem că i-au împușcat pe toți. 

— Dar n-au făcut-o. 

— Hai să presupunem că au făcut-o. Hai să presupunem că i- 
au împușcat pe toți, fiindcă era unica metodă de a se asigura că 
l-au lichidat pe cel pe urmele căruia erau. Și să presupunem că 
polițiștii au sosit și au descoperit toate cadavrele alea, toți 
oamenii ăia omorâţi din senin pe stradă. Ce ar crede ei? 

— Ce ar crede polițiștii? Habar n-am. Poate că un maniac a 
vrut să omoare credincioșii care mergeau la biserică? 

Gurney încuviință. 

— Exact! Mai ales dacă în aceeași zi ar primi o scrisoare din 
partea cuiva care pretinde că toţi credincioșii sunt blestemul 
pământului și că are de gând să-i ucidă. 

— Dar... Stai puţin! 

Madeleine îl privi neîncrezătoare. 

— Vrei să spui că Bunul Păstor i-a omorât pe toți oamenii ăia 
pentru că nu știa cine era adevărata lui ţintă? Și c-a continuat 
să-mpuște oamenii care conduceau o anumită marcă de mașină 
ca să fie sigur că a nimerit persoana pe care o căuta? 

— Nu știu. Dar am de gând să aflu. 

Femeia clătină din cap: 

— Tot nu văd cum... 

O întrerupse sunetul telefonului fix aflat pe blat, lângă 
frigider. 

— Mai bine-ai răspunde tu. Probabil e știi tu cine. 

Răspunse el. Și-așa era. 

— Ai ieșit de la nenorocitul ăla de duș? 

— Bună dimineaţa, Jack! 

— Ți-am primit e-mailul. Premisa ta și lista de întrebări. 

— Și? 


VP - 270 


— Insiști că există o contradicţie între stilul manifestului și 
modul în care acționează trăgătorul? 

— Poţi s-o zici și așa. 

— Spui că modul de operare al ucigașului e prea pragmatic, 
calm și cu sânge rece pentru ca el să poată gândi în maniera 
înfățișată în manifest. Sărmanul meu creieraș a prins ideea? 

— Ce spun eu e că există o ruptură. 

— OK. E interesant. Dar asta creează o problemă mai mare 
decât cea pe care o rezolvă. 

— Cum așa? 

— Spui că motivul crimelor este altul decât cel exprimat în 
manifest. 

— Corect. 

— Deci victimele au fost alese din alt motiv, nu fiindcă erau 
niște ticăloși lacomi, care-și arborau ostentativ bogăţia și 
meritau să moară? 

— Exact. 

— Deci geniul ăsta super-calm și super-practic a avut un 
motiv pragmatic - nedezvăluit - pentru care i-a ucis pe oamenii 
ăia? 

— Da. 

— Vezi problema? 

— Spune-mi tu! 

— Dacă adevăratul motiv al lunetistului este altul decât faptul 
că victima conducea un Mercedes de o sută de mii de dolari, 
atunci trebuie să credem că Mercedesul de o sută de mii de 
dolari era irelevant. Doar o coincidență. Ai dat vreodată peste 
așa ceva, Davey, băiete? Ar fi ca și cum ai descoperi că fiecare 
victimă a lui Bernie Madoff!* avea din întâmplare un spiriduș 
tatuat pe o bucă. Pricepi ce zic? 

— Pricep, Jack. Te mai deranjează și altceva din e-mailul meu? 

— De fapt, da. Una dintre întrebările tale. De fapt, trei 
întrebări care par să se-nvârtă toate-n jurul aceleiași probleme. 
Erau toate la fel de importante? Ordinea în care s-au produs 
crimele are vreo însemnătate? A fost necesară vreuna dintre 
cele șase crime din pricina celor dinainte? Vrei să-mi spui ce 
anume din cazul ăsta te-a făcut să te gândești la așa ceva? 

— Uneori exact ceea ce lipsește îmi atrage atenţia. Și, din 


14 jucător la bursă și consultant financiar, autorul celei mai mari fraude financiare din 
istoria SUA. 


VP - 271 


pricina naturii ipotezei principale a cazului, sunt al naibii de 
multe chestii care lipsesc: piste neexplorate, întrebări nepuse. 
De la început s-a pornit de la ideea că aceste crime erau 
componente identice ale unei declaraţii pe care o făcea 
ucigașul. Imediat ce toată lumea a acceptat asta, nimeni nu s-a 
mai uitat la ele ca la niște întâmplări individuale care ar fi putut 
avea scopuri diferite. Dar e posibil ca ele să nu fi fost toate la fel 
de importante sau comise toate din același motiv. Mă urmărești, 
Jack? 

— Greu de zis. Poţi să fii mai explicit? 

— Ai văzut vreodată un film numit Bărbatu/ cu umbrela 
neagră? 

Nu-l văzuse și nu auzise de el. Așa că-i relată povestea, 
încheind cu speculaţia „și dacă lunetiștii i-ar fi împușcat pe 
toţi?” pe care i-o prezentase și lui Madeleine. 

După o lungă tăcere, Hardwick îi puse o variantă a uneia 
dintre întrebările femeii: 

— Vrei să spui că primele cinci crime au fost greșeli? Și că la a 
șasea trăgătorul a avut, în sfârșit, noroc? Ajută-mă să-nţeleg 
asta! Adică, dacă era un profesionist ca tipii din filmul tău, ce 
identitate a țintei i s-a furnizat? Că ţinta conducea un Mercedes 
de lux și-atât? Așa că ar trebui să conducă noaptea trăgând prin 
ferestrele câtorva Mercedesuri cu cel mai mare pistol din lume 
ca să vadă pe cine nimerește? Nu prea pricep cum vine asta. 

— Nici eu. Dar știi ce? Încep să am sentimentul că sunt pe 
pista corectă, chiar dacă nu sunt încă sigur care-i jocul. 

— Nu ești sigur? Mai degrabă habar n-ai care-i jocul! 

— Trebuie să gândești mai pozitiv. 

— Mai ai și alte vorbe înțelepte înainte să-ncep să vomit, 
Sherlock? 

— Numai una. Agentul special Trout e obsedat de ideea că am 
acces privilegiat la informaţii la care, legal, n-am dreptul să 
ajung. Păzește-ţi spatele, Jack! 

— Să-l fut pe Trout! Mai vrei și alte rahaturi secrete pe care să 
le arunc cu lopata în direcţia ta? 

— Dacă tot ai întrebat, ai ceva despre Emilio Corazon? 

— Încă nu. A reușit să se transforme în omul invizibil. 

[] 

La nouă fără un sfert, Madeleine plecă la slujba ei cu jumătate 

de normă de la clinică. Ploua în continuare. Gurney se așeză la 


VP - 272 


computer, deschise e-mailul pe care i-l trimisese lui Hardwick și 
parcurse lista de întrebări pe care o inclusese, oprindu-se la cea 
care spunea: De ce au avut loc crimele tocmai în primăvara 
anului 2000? Cu cât devenea mai convins că motivul crimelor 
fusese unul pragmatic, cu atât mai important devenea 
momentul ales. 

Crimele alimentate de o misiune luau de obicei una din două 
forme. Prima era abordarea Big Bang: trăgătorul pătrunde în 
mijlocul unor ţinte multiple, în oficiul poștal sau în moschee, și 
începe să tragă, neavând niciun plan de scăpare. În nouăzeci și 
nouă la sută din cazuri, tipii ăștia - și sunt întotdeauna bărbaţi - 
sfârșesc prin a se împușca atunci când nu mai au în cine trage. 
Apoi e cealaltă categorie: cei care acumulează fiere timp de 
zece-douăzeci de ani. Tipii cărora le place să arunce în aer capul 
sau mâna cuiva cu o scrisoare capcană o dată la un an, doi, dar 
nu ard de nerăbdare să se sinucidă. 

Crimele Bunului Păstor nu păreau să se încadreze în nicio 
categorie. În planificarea și executarea lor disciplinată existau 
sânge rece și o lipsă de emoție aproape palpabile. Sau cel puţin 
asta-și spunea Gurney la nouă și un sfert, când îi sună telefonul. 

Era tot Hardwick, dar tonul îi era mai sumbru decât de obicei. 

— Oricare-o fi jocul și pe orice stadion s-o fi jucând, treaba 
tocmai s-a-mpuţit. Ruthie Blum a fost găsită moartă. 

Primul gând al lui Gurney, însoțit de o greață subită, fu că 
sfârșise împușcată în cap la fel ca soțul ei cu zece ani în urmă. 
Dinaintea ochilor i se ivi imaginea dezgustătoare a coafurii de 
yorkshire terrier amestecată cu bucăţi de creier. 

— O, Doamne, nu! Unde? Cum? 

— La ea acasă. Cu o daltă de spart gheaţa înfiptă în inimă. 

— Poftim? 

— Acuma-ţi exprimi surprinderea sau n-ai auzit bine? 

— O daltă de spart gheaţa? 

— O singură lovitură ascendentă, pe sub stern. 

— Cristoase! Când? 

— Noaptea trecută, după ora unsprezece. 

— De unde se știe asta? 

— La zece cincizeci și opt a postat un mesaj pe Facebook. 
Cadavrul a fost descoperit la trei patruzeci dimineața. 

— E aceeași casă unde locuia și acum zece ani, când... 

— Exact. Aceeași casă. Și aceeași casă unde Kimmy a 


VP - 273 


intervievat-o pentru emisiunea aia de la RAM TV. 

Mintea lui Gurney fierbea. 

— Cine-a găsit-o? 

— Poliţiştii din secţia Auburn, zona E. Poveste lungă. O 
prietenă a lui Ruth din Ithaca, stând trează până mai târziu, i-a 
citit mesajul de pe Facebook. | s-a părut îngrijorător. A 
reacţionat la el pe Facebook, întrebând-o pe Ruthie dacă era în 
regulă. N-a primit răspuns. l-a dat un e-mail și nici la ăla n-a 
primit răspuns. A sunat-o, și nu i-a răspuns, a intrat mesageria 
vocală. Așa că prietena s-a panicat, a sunat la poliţia locală și i 
s-a făcut legătura la biroul șerifului și de acolo la Auburn. Cei din 
Auburn au anunţat o patrulă din apropiere. Poliţia a venit acasă 
la ea și totul părea în regulă, nicio problemă, niciun semn de 
intrare prin efracţie... 

— Stai așa! Ai idee ce zicea mesajul lui Ruth Blum de la care 
au pornit toate astea? 

— Tocmai ţi l-am trimis pe e-mail. 

— Cum ai reușit asta? 

— Andy Clegg. 

— Cine-i Andy Clegg? 

— Un puști din zona E. Nu-l ţii minte? 

— Ar trebui? 

— Cazul Piggert. 

— OK. Acuma-mi spune ceva, dar tot nu-mi dau seama cine e. 

— Prima lui misiune după absolvirea Academiei de Poliţie, de 
fapt prima lui misiune din prima lui zi de muncă a fost să 
răspundă la apelul meu după ce am găsit jumătate din trupul 
doamnei Piggert. Acela s-a dovedit a fi primul prilej al lui Andy 
de a vomita. Și-a profitat de el din plin. 

Faimosul caz de incest și crimă Peter Piggert fusese începutul 
relaţiei spinoase, dar productive dintre Hardwick și Gurney. Pe 
atunci Gurney era la NYPD, iar Hardwick la NYSP. Investigau 
fiecare aspecte ale cazului Piggert care cădeau în jurisdicţiile lor 
separate, când o coincidență grotescă îi scosese unul în calea 
altuia. Descoperiseră fiecare câte o jumătate a aceluiași trup în 
aceeași zi, la mai bine de o sută șaizeci de kilometri distanţă. 

— Tânărul Andy Clegg ne-a cunoscut pe amândoi la o 
reuniune după ce tu l-ai prins pe domnul Piggert, ucigașul ăla 
futangiu de mame. Și a fost nemaipomenit de impresionat de 
talentele tale și, într-o măsură mai mică, de ale mele. Așa c-am 


VP - 274 


ținut legătura. 

— Și ce treabă are cu cazul de față? 

— Azi-dimineaţă, când amănuntele uciderii lui Blum cu dalta 
de spart gheaţa au sosit prin CJIS'5, i-am dat detectivului Clegg 
un telefon amical și am aflat toată povestea. M-am gândit că-i 
acum ori niciodată. Imediat ce Trout află despre asta și se 
prinde care-s implicaţiile, o să declare crima ca fiind parte din 
ancheta lui în derulare legată de Bunul Păstor și o să ne 
trântească ușa-n nas. 

— Ceea ce ne aduce la întrebarea mea. Ce anume a scris 
Ruth... 

— Vezi pe e-mail! 

— Așa-i! _ 

Gurney puse telefonul jos și deschise e-mailul. II găsi imediat. 


Postat de Ruth J. Blum: 

Ce zi! Am petrecut atâta timp întrebându-mă cum 
va fi primul episod din Orfanii crimei. Am încercat să- 
mi amintesc ce m-a întrebat Kim, când a fost aici. Și ce 
i-am răspuns. N-am reușit să-mi amintesc tot. Speram 
să fi reușit să exprim ce simt cu adevărat. Cred că, așa 
cum spune și ea, televiziunea ratează uneori 
esentialul. Acordă prea multă atenţie aspectelor 
senzaţionale, nu celor care chiar contează. Speram că 
Orfanii crimei va fi diferit, deoarece Kim părea diferită. 
Acum nu știu ce să zic. Am fost puțin dezamăgită. Cred 
că au tăiat mult din interviul nostru ca să le facă loc 
„experților” lor, și reclamelor, și altor chestii. O s-o sun 
pe Kim de dimineață și-o s-o întreb. 

Scuze, trebuie să mă opresc acum. Cineva tocmai a 
tras pe aleea mea. Vă dati seama, e aproape ora 11. E 
una dintre mașinile alea mari care seamănă cu niște 
camioane ale armatei. Pe mai târziu! 


Gurney îl reciti și luă din nou telefonul. 
— Jack, mai ești acolo? 
— Da. Deci prietena ei din Ithaca intră pe e-mailul ei, pe la 


15 Criminal Justice Information Services: cel mai mare departament al FBl-ului, care 
furnizează informaţiile necesare forțelor de ordine în vederea menținerii siguranţei 
naţionale. (n.r.). 


VP-275 


miezul nopţii, și constată că are o notificare de la Facebook. O 
accesează și descoperă mesajul postat de Ruth la zece cincizeci 
și opt, din câte se pare înainte să coboare la parter și să vadă 
cine venise s-o viziteze în vehiculul ăla militar etc. Crezi că a 
fost un Hummer? 

— Poate. 

Gurney își imagină Humvee-ul lui Max Clinter, vopsit în culori 
de camuflaj și gata de acţiune. ) 

— Păi dacă nu era un Hummer, ce mă-sa era? In fine, prietena 
se chinuie să dea de Ruth și, după cum am zis, până la urmă 
vine un poliţist, verifică, decide că totul pare în regulă și e gata 
să plece... când prietena cea îngrijorată apare în mașina ei, 
după ce a condus patruzeci de kilometri din Ithaca, și insistă să 
forțeze intrarea în casă, de teamă să nu se fi întâmplat ceva 
rău. Îi spune că, dacă el nu forţează intrarea, o va face ea. Se 
iscă ditamai cearta, tânărul poliţist e gata s-o aresteze, apoi 
vine alt polițist, mai vârstnic și mai înțelept și-i potolește pe- 
amândoi. Dau ocol casei. În cele din urmă, găsesc o fereastră 
deschisă, urmează alte discuţii încinse etc. În final, polițiștii intră 
în casă și găsesc cadavrul lui Ruth Blum. 

— Unde? 

— În holul de la intrare, chiar în faţa ușii. De parcă ar fi 
deschis-o și bam! 

— Legistul e sigur că arma a fost o daltă de spart gheața? 

— Nu prea e loc de dubii. Din câte zice Clegg, era încă înfiptă 
în ea. 

— Presupun că nu mă poate ajuta să intru în casă, nu? 

— Nici să nu te gândești! Probabil c-a fost deja înconjurată cu 
doi kilometri de bandă galbenă de către niște tipi pentru care n- 
ai putea fi decât o problemă. Unica lor însărcinare acum e să 
țină scena crimei neatinsă până când cei de la colectarea 
probelor se duc acasă și BIC-ul îi cedează FBl-ului toată 
afacerea. N-o să-și arunce carierele pe fereastră numai pentru 
ca un mahăr pensionat de la oraș să-și poată băga nasul pe- 
acolo. 

Gurney ardea de dorinţa de a vedea totul cu ochii lui. Să i se 
descrie scena crimei echivala cam cu zece la sută din a fi acolo. 
Dar bănuia că Hardwick avea dreptate. Nu se putea gândi la 
niciun motiv al celor de la BIC, cu atât mai puţin de la FBI, de a-i 
permite lui să se implice. Ceea ce-l făcu să se întrebe cu ce se 


VP - 276 


alegea Hardwick de aici. Ori de câte ori îi transmitea informaţii 
dintr-un dosar confidenţial, își asuma niște riscuri. Și o tot 
făcuse în ultimul timp. 

Era atât de devotat adevărului, încât aflarea acestuia era mai 
puternică decât grijile legate de încălcarea regulilor sau de 
propria lui carieră? Era animat de obsesia de a-i pune pe cei 
puternici în situaţii jenante? Sau era riscul în sine, marginea 
ameţitoare a prăpastiei, care-l atrăgea cu aceeași forță cu care 
l-ar fi pus pe fugă pe un ins mai zdravăn la cap? Gurney își mai 
pusese întrebările astea și înainte. Decise, încă o dată, că 
răspunsul era „da” la toate. 

— Deci, Davey, băiete... Vocea lui Hardwick îl readuse la 
problema curentă. Treaba se-ncurcă. Sau poate pentru tine 
lucrurile devin mai clare? Care dintre ele? 

— Nu știu, Jack. Puțin din una, puţin din alta. Depinde ce se- 
ntâmplă mai departe. Asta-i tot ce ţi-a spus Clegg? 

— Aproape tot. 

Hardwick șovăi. Apetitul lui pentru pauze dramatice îl irita 
teribil pe Gurney, dar era un preţ acceptabil având în vedere ce 
urma de obicei după ele. 

— Îți amintești de animăluţele din plastic pe care Bunul Păstor 
le lăsa pe marginea drumului, la locul crimelor? 

— Da. 

De fapt, se gândise la ele chiar în dimineaţa aceea, 
întrebându-se care le era rostul. 

— Ei, au găsit un animăluţ de plastic la locul crimei, așezat cu 
delicateţe pe buzele lui Ruth. 

— Pe buze? 

— Pe buze. 

— Ce fel de animal? 

— Clegg crede că era un leu. 

— Leul n-a fost cel dintâi animal din șirul originar de șase? 

— Bună memorie, asule! Deci care-s șansele să se mai 
întâmple încă cinci? 

La asta Gurney n-avea răspuns. 

Imediat ce termină conversaţia cu Hardwick, o sună pe Kim. 
Se întrebă dacă mai era în apartamentul lui Kyle, dacă erau 
împreună în pat, ce planuri aveau pentru ziua aceea, dacă 
știau... 

Îi răspunse căsuţa vocală. Lăsă un mesaj direct: „Bună. Nu 


VP - 277 


știu dacă a apărut încă la știri, dar Ruth Blum a murit. A fost 
omorâtă seara trecută târziu, în locuinţa ei din Aurora. E posibil 
ca Bunul Păstor să fi revenit sau să existe cineva care vrea să 
credem asta. Sună-mă imediat ce poți!” 

Sună și pe numărul lui Kyle și, când îi răspunse căsuţa vocală, 
lăsă același mesaj. 

Rămase în picioare privind pe fereastra dinspre nord a 
camerei de lucru, către panta udă și cenușie. Ploaia se oprise, 
însă streșinile continuau să picure. Noua informaţie de la 
Hardwick mai degrabă îi împrăștia gândurile, în loc să i le 
organizeze. Atâtea bucăţi și bucățele! Era imposibil să vezi 
cărarea prin labirint. Ca să faci un pas înainte, trebuia să știi 
unde era înainte. Fu copleșit de senzaţia neliniștitoare că timpul 
trecea, că finalul partidei se apropia fără ca el să știe măcar ce 
însemna asta. 

Trebuia să facă ceva. 

În lipsa unei idei mai bune, se pomeni în mașină, în drum spre 
Aurora. 

Două ore mai târziu cotea pe șoseaua statală care mergea de- 
a lungul lacului Cayuga, aflându-se, conform GPS-ului, la numai 
cinci kilometri de adresa lui Ruth Blum. Lacul și casele de pe 
malul lui erau vizibile printr-un șir de copaci desfrunziţi aflaţi în 
stânga. La dreapta, despărțit de drum printr-un șanț de scurgere 
acoperit de iarbă, un amestec pastoral de poieniţe și tufărișuri 
urca într-o pantă blândă către un orizont mărginit de terenuri 
pline cu tulpini cioturoase de porumb. Pe marginea mai înălțată 
a șoselei se vedeau trei firme, înconjurate de o mână de case 
vechi, dar îngrijite. Erau o benzinărie, o clinică veterinară și un 
atelier de reparaţii auto în a cărui parcare se aflau vreo cinci 
mașini în diverse stadii de reparare. 

La puţin după ce trecu de atelierul de reparaţii auto, Gurney 
luă o curbă lungă și în faţa lui, pe partea stângă a drumului, zări 
primele indicaţii ale existenţei scenei unei crime: o varietate de 
mașini ale poliţiei locale, districtuale și statale. Erau și patru 
dube, două probabil de la mass-media regionale, cu antene 
pentru satelit pe acoperișuri, una cu emblema NYSP, care, 
presupuse el, adăpostea echipamentul echipei ce culegea 
probe, și una fără siglă, probabil a fotografului criminalist. Nu se 
vedea nicio urmă a dubei de la morgă, ceea ce însemna că 
legistul venise și plecase, iar cadavrul fusese deja ridicat de la 


VP - 278 


locul crimei. 

Apropiindu-se, Gurney numără șase polițiști în uniformă, cu 
insigne indicându-le diferitele jurisdicții, o femeie și un bărbat în 
costumele sobre preferate de detectivi, un specialist în 
culegerea probelor în salopeta albă și cu mănușile de cauciuc 
cerute de ocupaţia sa și o femeie cu vestimentația modernă a 
reporterelor de televiziune, stând lângă doi tehnicieni cu părul 
prins în coadă. 

Un poliţist în uniformă stătea în mijlocul drumului, gesticulând 
cu agresivitate către orice mașină care părea să încetinească. 
Ajungând lângă poliţist, în spatele căruia se vedea casa Blum, 
Gurney observă că banda pe care scria: POLIȚIA. ACCESUL 
INTERZIS! fusese întinsă în jurul întregii proprietăţi, de la lac 
până la marginea drumului. Deschise torpedoul și scoase un 
portofel subțire de piele, desfăcându-l ca să dea la iveală 
medalia aurită de detectiv, având gravat în partea de jos cu 
litere mici cuvântul „Pensionat”. 

Înainte ca polițistul încruntat să o poată examina cu atenţie, 
Gurney o aruncă din nou în torpedo și întrebă dacă anchetatorul 
principal Jack Hardwick se afla la fața locului. 

Pălăria poliţistului era înclinată în faţă, cu borul ţeapăn 
umbrindu-i ochii. 

— Hardwick de la BIC? 

— Da. 

— Are vreun motiv să se afle aici? 

Gurney oftă ostenit. 

— Lucrez la o investigaţie care ar putea avea legătură cu Ruth 
Blum. Hardwick știe despre asta. 

Polițistul părea să nu înțeleagă răspunsul. 

— Cum vă cheamă? 

— Dave Gurney. 

ÎI privi cu combinaţia de politeţe superficială și neîncredere 
instinctivă cu care îi priveau majoritatea polițiștilor pe 
necunoscuți. 

— Parcaţi aici! 

Îi indică un spaţiu pe marginea drumului, între duba-laborator 
și una dintre dubele televiziunilor. 

— Rămâneţi în mașină! 

Se răsuci scurt pe călcâie și se apropie de trei persoane 
angajate într-o discuţie intensă lângă alee. Persoana căreia i se 


VP - 279 


adresă era o femeie îndesată cu păr castaniu tuns scurt. Purta 
sacou bleumarin și pantaloni asortați. Bărbatul cu păr cărunt din 
dreapta ei era într-o salopetă albă. Cel mai tânăr individ, din 
stânga ei, purta un costum de culoare închisă, cu cămașă albă și 
cravată neagră, costumaţia standard preferată de detectivi, 
directori de pompe funebre și mormoni. Umerii laţi și musculoși, 
gâtul gros și tunsoarea periuță nu lăsau nicio îndoială cărei 
categorii îi aparținea. 

În timp ce polițistul de la trafic vorbea cu ei, cei trei se 
întoarseră toţi deodată către Gurney. Tânărul zâmbi larg și 
începu să-i vorbească repede femeii, gesticulând către Gurney. 

Zâmbetul acela îi era vag familiar. 

— Domnule detectiv! strigă femeia, ridicând mâna ca să-i 
atragă atenţia. Domnule detectiv Gurney! 

Cobori din mașină. Fu întâmpinat de vuietul surd al unui 
elicopter care trecea pe deasupra. Se uită în sus și printre 
crengile copacilor întrezări aparatul de zburat care dădea 
târcoale lent. Literele R-A-M, uriașe și pictate cu alb în partea de 
dedesubt îi atraseră atenţia și-l făcură să se strâmbe involuntar. 

— Locotenentul Bullard vrea să discute cu dumneavoastră. 

Polițistul revenise lângă Gurney și îi ridicase banda galbenă, 
permițându-i accesul în aria restricţionată. Tonul lui făcu gestul 
să pară mai degrabă posesiv decât curtenitor. 

Gurney se aplecă și trecu pe sub bandă. In timp ce o făcea, 
remarcă un strat din praful drumului, care se depusese în 
crăpătura lungă ce despărțea asfaltul aleii de materialul mai dur 
al benzii de pe marginea șoselei. Se opri pentru câteva clipe să 
se uite mai îndeaproape, iar polițistul lăsă banda să cadă și 
reveni la dirijarea traficului. 

Când Gurney se îndreptă de spate, tânărul vag familiar în 
costum de culoare închisă se apropiase. 

— Domnule, probabil nu mă mai ţineţi minte. Sunt Andrew 
Clegg. Ne-am întâlnit în cursul anchetei... 

Gurney îl întrerupse cu căldură: 

— Îmi aduc aminte de tine, Andy. Se pare că ai fost avansat. 

Zâmbetul se ivi din nou. Îl făcea să pară și mai tânăr. 

— Luna trecută. Am ajuns în sfârșit în BIC. Aţi fost unul dintre 
modelele mele. 

În timp ce vorbea, îl conducea pe Gurney către femeia solidă, 
care discuta cu legistul în salopetă albă, aflat pe picior de 


VP - 280 


plecare. 

— Dacă vrei să-mpachetezi covorul și să-l iei la laborator, e în 
regulă. Tu decizi. Se întoarse către Gurney. Avea o expresie 
vioaie și practică. Andy zice că tu și Jack Hardwick aţi lucrat 
împreună la cazul Piggert. Așa-i? 

— Da. 

— Felicitări! O mare victorie pentru băieții buni. 

— Mulţumesc! 

— Cazul lui cu Moș Crăciun Satanic a fost și mai mare, zise 
Clegg. 

— Satanic? Fu rândul ei să aibă aerul că scormonește după o 
amintire vagă. Dementul ăla care tăia oamenii și trimitea bucăți 
poliției locale? 

— In ambalaj de cadouri! Pe post de cadou de Crăciun! 
exclamă Clegg, mai degrabă fascinat decât îngrozit. 

Ea îl privi pe Gurney uimită. 

— Şi tu... 

— M-am nimerit pur și simplu la locul potrivit, în momentul 
potrivit. 

— Remarcabil. Îi întinse mâna. Sunt locotenentul Bullard. Și tu 
ești în mod evident un ins care nu mai are nevoie de prezentări. 
Cărui fapt îi datorăm plăcerea? 

— Situaţia cu Ruth Blum. 

— Cum așa? 

— Ai văzut emisiunea cu ea de la RAM, de aseară? 

— Am auzit de ea. De ce-ntrebi? 

— S-ar putea să te ajute să-nţelegi ce s-a petrecut aici. 

— Cum? 

— Emisiunea a fost prima dintr-un serial care se ocupă de 
consecinţele celor șase crime comise de Bunul Păstor în anul 
2000. Ceea ce s-a petrecut aici a fost în mod cert a șaptea crimă 
a Păstorului. Și e posibil să urmeze altele. 

Orice urmă de cordialitate din expresia ei pierise, iar acum îl 
cântărea cu răceală. 

— Ce faci aici mai precis? 

El începu să-și caute grijuliu cuvintele, apoi își zise: „la mai 
dă-o dracului de treabă!” 

— Mă aflu aici fiindcă sunt de părere că FBl-ul a înţeles cazul 
greșit încă din prima zi, iar ce s-a petrecut aici ar putea 
demonstra că am dreptate. 


VP - 281 


Expresia ei era greu de citit. 

— Le-ai spus ce crezi? 

El îi adresă un zâmbet fugar. 

— N-a mers prea bine. 

Femeia clătină din cap: 

— Nu prea înţeleg ce vrei să-mi spui. Nu știu din partea cui și 
cu ce autoritate te afli aici. 

Se uită la Clegg, care se foi stânjenit de pe un picior pe altul. 

— Andy mi-a zis că te-ai pensionat. Suntem în primele ore 
cruciale ale anchetării unei crime. Dacă nu poţi să-mi explici clar 
scopul prezenței tale aici, o să te rog să pleci. Sper că m-am 
făcut înțeleasă fără să fiu nepoliticoasă. 

— Am înţeles. Trase aer adânc în piept. Am fost angajat pe 
post de consultant de tânăra care a intervievat-o pe Ruth Blum 
și am examinat mai îndeaproape cazul Bunului Păstor. Am ajuns 
la concluzia că în viziunea dominantă cu privire la caz există o 
greșeală majoră. Sper ca anchetarea acestei crime să nu fie 
ratată cum au fost primele șase. Dar, din păcate, deja pare să 
fie o problemă. 

— Poftim? 

— N-a parcat pe alee. 

— Ce spui acolo? 

— Bărbatul care a ucis-o pe Ruth Blum n-a parcat pe aleea 
asta. Dacă așa crezi, n-o să înţelegi niciodată ce s-a petrecut 
aici. 

Bullard aruncă o privire către Clegg, poate ca să vadă dacă el 
știa mai multe decât ea despre această provocare neașteptată, 
dar în ochii tânărului nu se zărea decât surprindere și confuzie. 
Se uită iar la Gurney, apoi la ceasul ei. 

— Vino înăuntru. Îţi dau fix cinci minute să-ncepi să vorbești 
clar. Între timp, Andy, tu stai aici și supraveghează-i pe vulturii 
ăia de la televiziune. Nu trebuie să pună niciun deget de la 
picior dincolo de banda asta. 

— Da, să trăiţi! 

Locotenentul Bullard îl conduse pe Gurney în jos pe gazonul 
de lângă casă, apoi suiră treptele pontonului din spate, pe care 
el îl recunoscu drept locul interviului în aer liber luat de Kim lui 
Ruth Blum. O urmă pe ușa din spate a casei, ce lega terasa deo 
bucătărie mare, cu zonă pentru mâncat. Un fotograf stătea la o 
masă pentru micul dejun și descărca poze de pe camera digitală 


VP - 282 


pe laptop. 

Femeia făcu ochii roată prin bucătărie, dar încăperea nu 
promitea prea multă intimitate. 

— Scuză-mă, Chuck, poţi să ne lași câteva minute? 

— Nicio problemă, locotenente. Pot să termin în mașină. 

Își adună echipamentul și în câteva clipe dispăruse. 

Locotenentul se așeză pe un scaun la masa abandonată și-i 
făcu semn lui Gurney să se așeze pe cel din faţa ei. 

— OK, zise ea calmă. Deja am avut o zi lungă și e departe de 
a se fi încheiat. N-am timp de pierdut. Aș aprecia să fii clar și 
concis. Vorbește! 

— Ce vă face să credeți că a parcat pe alee? 

Ea miji ochii. 

— Ce te face să crezi c-așa credem? 

— Felul în care vă aţineaţi tustrei la o parte când am venit. 
Faptul că toată lumea evită să calce pe ea, deși echipa voastră 
de tehnicieni trebuie să fi cercetat-o deja o dată. Așa că-mi 
imaginez că o protejaţi pentru o analiză microscopică mai 
amănunţită. De ce sunteți convinși că a parcat acolo? 

ÎI studie câteva clipe și pe buze i se ivi un mic zâmbet cinic. 

— Deja știi ceva, nu-i așa? Ce informaţii s-au scurs? 

— N-are rost s-o iei pe cărarea aia. Aia e cărarea FBl-ului. 
Confruntarea e o pierdere de timp. 

Bullard continuă să-l studieze, de data asta nu la fel de mult, 
părând să ajungă la o decizie. 

— Victima a postat un mesaj pe pagina ei de Facebook 
noaptea trecută. După câteva comentarii despre emisiunea 
RAM, a descris o mașină care trăgea pe aleea ei chiar în timp ce 
ea statea la computer. De ce am senzaţia că știi deja asta? 

Gurney îi ignoră întrebarea. 

— Ce fel de mașină? 

— Mare. De tip militar. N-a pomenit de vreo marcă sau model. 

— Jeep? Land Rover? Hummer? Ceva de genul ăsta? 

Femeia încuviință. 

— Deci teoria e că el parchează pe alee, se apropie de ușa de 
la intrare, bate și apoi... ce? O omoară în prag? Ea îl lasă 
înăuntru? Îl cunoaște? Nu-l cunoaște? 

— Mai încet! M-ai întrebat de ce credem că ucigașul ei - sau 
cineva care a vizitat-o din întâmplare în preajma momentului 
când a fost ucisă - a parcat pe alee. Și eu ţi-am dat răspunsul. O 


VP - 283 


credem pentru că victima însăși ne-a spus ce s-a petrecut. Este 
mărturia ei oculară postată pe pagina personală de Facebook 
înainte să fie ucisă. 

Expresia triumfală a locotenentului Bullard fu întunecată de o 
ușoară îngrijorare. 

— Așa că acum îmi ești dator cu o explicaţie scurtă și clară a 
motivului pentru care crezi că a zis Ruth Blum chestiile astea, 
dacă nu erau adevărate. 

— Nu le-a scris ea. 

— Poftim? 

— Nu s-a-ntâmplat așa. Scenariul pe care mi-l prezinţi nu are 
logică. Dar, mai întâi, înainte să trecem la problema de logică, ai 
o problemă cu probele materiale de la capătul aleii. 

— Ce problemă? 

— Terenul e destul de uscat. Când a plouat ultima dată? 

Ştia când plouase în Walnut Crossing, însă vremea din 
regiunea Finger Lakes era adesea diferită. 

Ea se gândi un moment. 

— A plouat ieri-dimineaţă. Pe la prânz stătuse. De ce? 

— Într-o crăpătură de la marginea drumului e o fâșie de praf 
lată de vreo doi centimetri. Oricine intră pe alee trebuie s-o 
traverseze, doar dacă n-a condus prin pădure și pe gazon. Dar 
mica fâșie prăfuită nu pare să fi fost deranjată, cel puţin nu 
după ultima ploaie. 

— Doi centimetri nu înseamnă suficient de mult ca să se 
imprime... 

— Poate că nu, dar e sugestiv. Plus factorul psihologic. Dacă 
Bunul Păstor a revenit, dacă aceasta este a șaptea victimă a sa, 
atunci ceea ce știm deja despre el trebuie să se potrivească. 

— Cu ce să se potrivească? 

— Noi știm despre el că-i extrem de precaut și că urăște 
riscurile. lar aleea asta e prea scurtă și prea expusă. Orice 
vehicul parcat acolo, mai ales ceva de dimensiunile unui 
Hummer, ar fi avut bara din spate practic în drum. Prea vizibil, 
prea lesne de identificat. Un poliţist local în patrulare ar fi putut 
remarca o mașină străină, s-ar fi putut opri să investigheze, ar fi 
putut verifica numărul de înmatriculare. 

Bullard se încruntă. 

— Dar Ruth Blum a fost ucisă și, dacă ucigașul a venit cu un 
vehicul, a trebuit să-l parcheze undeva. Deci ce zici? Unde l-a 


VP - 284 


parcat? Pe marginea drumului? Ar fi și mai la vedere. 

— Eu presupun că la atelierul de reparații auto. 

— Poftim? 

— La opt sute de metri pe șoseaua statală cum mergi spre 
lthaca, e un atelier de reparaţii auto. Lângă el e o parcare 
prăpădită unde sunt câteva mașini și camioane care așteaptă să 
fie reparate sau ridicate. Este unicul loc din regiune unde un 
vehicul străin n-ar ridica semne de întrebare, ba nici măcar n-ar 
fi remarcat. Dacă aș vrea să ucid pe cineva în casa asta în toiul 
nopţii, aș parca acolo și aș veni pe jos pân-aici prin șanțul ăla 
adânc de lângă drum, ca să evit să fiu văzut de șoferi. 

Ea privi fix masa, ca și cum ar fi analizat posibilităţile unui set 
imaginar de litere de scrabble. Se strâmbă. 

— Teoretic, ar putea să se lege. Problema e că postarea ei de 
pe Facebook se referea la un vehicul care trăgea... 

— Vrei să zici postarea de pe Facebook. 

— Nu înţeleg... 

— Presupui că era postarea ei. 

— Era pe contul ei, pe pagina ei, pe computerul ei, cu parola 
ei. 

— Și ucigașul nu putea să-i fi aflat parola înainte s-o ucidă, să- 
i deschidă pagina și să scrie chiar el mesajul? 

Bullard reîncepu să scruteze masa. Clătină din cap nesigură. 

— E posibil. Dar, la fel ca în cazul teoriei tale cu atelierul auto, 
nu există dovezi care s-o susţină. 

Gurney zâmbi, simțind deschiderea. 

— După ce băieţii tăi în costume albe o să confirme că praful 
din crăpătura de la capătul aleii n-a fost deranjat, cere-le să facă 
o vizită la atelierul auto. Ar fi interesant de văzut dacă nu 
găsesc urme relativ proaspete de cauciucuri care nu se 
potrivesc cu niciunul dintre vehiculele de acolo. 

— Dar... de ce să-și bată capul criminalul să lase un 
asemenea mesaj pe Facebook? 

— Praf în ochii noștri. O cotitură în labirint. E foarte priceput la 
asta. 

Ceva din expresia ei îi spuse că era deschisă la orice crâmpei 
de informaţie pe care putea pune mâna. 

— Cât știi despre cazul originar? o întrebă el. 

— Nu atât cât aș avea nevoie să știu, recunoscu ea. Cineva de 
la FBI este pe drum încoace ca să-mi facă o informare. Apropo 


VP - 285 


de asta, am nevoie de adresa, e-mailul și numerele de telefon la 
care poţi fi găsit douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. 
Ai vreo problemă cu asta? 

— Nicio problemă. 

— O să-ţi dau numărul meu de mobil și adresa de e-mail. 
Presupun că o să-mi comunici orice fapte relevante peste care o 
să dai? 

— Cu plăcere. 

— OK. Acum chiar nu mai am timp. O să mai vorbim. 

Când Gurney ieși din casă, elicopterul gălăgios al RAM-ului 
survola în continuare, iar din cauza curentului elicei sale 
puţinele frunze moarte ce se mai agățau de crengile din 
vârfurile copacilor se desprindeau, învârtejindu-se în jos. Inainte 
să ajungă la mașină, fu interceptat de reportera cu părul înfoiat 
și machiajul strălucitor, cu un microfon în mână și cameramanul 
după ea. 

— Sunt Jill McCoy, de la Eye on the News din Syracuse! strigă 
ea, arborând un aer de curiozitate alarmată o trăsătură standard 
în profesia ei. Mi s-a spus că ești detectivul Dave Gurney, pe 
care revista New York l-a numit Superpoliţistul. Dave, e adevărat 
că Bunul Păstor, faimosul criminal în serie, a lovit din nou? 

— Scuză-mă, zise Gurney făcându-și loc pe lângă ea. 

McCoy întinse microfonul după el, strigând un șir de întrebări 
în spatele lui, în timp ce Gurney deschise portiera mașinii, intră, 
o închise și porni motorul. 

— A fost ucisă fiindcă a apărut la TV? Din cauza a ceva cea 
spus? Cazul ăsta oribil e prea complicat pentru poliţia locală? De 
asta te-au chemat? În ce constă implicarea ta? E adevărat că ai 
o problemă cu FBI-ul? Despre ce e vorba, detective Gurney? 

În timp ce ieșea din parcare, camera de filmat era la numai 
câțiva centimetri de fereastra lui laterală. Polițistul de la 
circulaţie nu făcea nimic ca să rezolve problema. De fapt, era 
complet absorbit de conversaţia cu un nou-sosit. leșind pe 
șoseaua statală, Gurney îl zări în treacăt pe bărbat: compact, cu 
părul negru și chipul încruntat. Îi fu de ajuns o privire ca să-l 
recunoască. 

Era Daker. 


VP - 286 


Capitolul 32 


Coeficientul de multiplicare 


Parcurgând prima curbă pe drumul de întoarcere, Gurney 
dădu cu ochii de atelierul de reparaţii auto. Incetini când trecu 
pe lângă el, remarcând firma de pe clădirea din beton: 
LAKESIDE COLLISION. Era în continuare convins că reprezenta 
locul perfect unde să parchezi o mașină fără să bată la ochi. 

La jumătatea drumului către Walnut Crossing, trecu pe lângă 
un panou publicitar cu o reclamă la Verizon Cellular, care-i 
reaminti că-și închisese telefonul când se așezase să discute cu 
Bullard. Îl porni și-și verifică căsuţa vocală. Ecranul îl informă că 
avea șapte mesaje. Înainte să apuce să asculte vreunul, primi 
un nou apel. 

Gurney răspunse. 

— Încercăm să te găsim de mai bine de-o oră! se auzi glasul 
lui Kyle, care părea agitat. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Kim e îngrozită. A-ncercat să dea de tine. Ţi-a lăsat deja 
trei mesaje. 

— E vorba despre Ruth Blum? 

— În principal, da. Dar și despre episodul din Orfanii crimei 
difuzat seara trecută. Nu i-a plăcut cum au montat, ce-au tăiat și 
ce au adăugat, mai ales pe cretinii ăia doi. E foarte supărată. 

— Unde e? 

— În baie, plânge. Din nou. Stai, nu! S-a deschis ușa. Stai așa! 

Gurney o auzi pe Kim întrebându-l pe Kyle cu cine stătea de 
vorbă și vocea lui Kyle răspunzând: „Cu tata”. Pe Kim 
smiorcăind în fundal și suflându-și nasul. Sunetul telefonului 
trecut de la unul la altul. Voci înăbușite. Cineva își suflă iar nasul 
și-și drese vocea. 

In cele din urmă, Kim zise: 

— Dave? 

— Sunt aici. 

— E un coșmar! Nu-mi vine să cred ce se-ntâmplă! Vreau să 
mă duc la culcare, iar când mă trezesc să descopăr că nimic n-a 
fost real! 

— Sper că nu te învinovăţești pentru ceea ce i s-a-ntâmplat lui 

VP - 287 


Ruth. 

— Ba cum să nu? 

— Nu ești responsabilă pentru... 

Kim ridică glasul, întrerupându-l: 

— N-ar fi murit dacă n-aş fi convins-o să ia parte la emisiunea 
aia cretină! 

— Nu ești responsabilă pentru moartea ei sau pentru ce-a 
făcut RAM News cu interviul tău sau pentru ce-au adăugat și 
cum... 

— Mi-au tăiat jumătate din interviu și l-au înconjurat cu o 
grămadă de cretinisme bombastice din partea așa-zișilor lor 
experți! Rosti cuvântul de parcă l-ar fi scuipat. Of, Doamne, 
vreau să dispar! Vreau să șterg tot. Tot ce-a omorât-o pe Ruthie. 

— Un criminal a omorât-o. 

— Dar asta nu s-ar fi-ntâmplat dacă... 

— Kim, ascultă-mă! Pe Ruth Blum a omorât-o un criminal. 
Unul care-și urmărea propriile lui scopuri. Probabil același care i- 
a ucis soţul cu zece ani în urmă. 

Ea nu zise nimic. O auzea respirând. Încet, tremurat. Când 
tânăra vorbi din nou, isteria din glas lăsase loc nefericirii: 

— Ce mi-a spus Larry Sterne de-atâtea ori... s-a dovedit a fi 
adevărat. Mi-a spus că RAM va perverti totul, transformându-l în 
ceva ieftin, ţipător și scârbos. A spus că ei vor ști să se 
folosească de mine mai bine decât voi ști eu să mă folosesc de 
ei, că nu le pasă decât să aibă un public cât mai numeros și că 
prețul pe care-l voi plăti pentru acest proiect va fi mai mare 
decât potenţialele lui recompense. Și a avut dreptate. Perfectă 
dreptate. 

— Ce vrei să faci? 

— Să fac? Vreau să mă-ndepărtez cât pot de RAM! Vreau să 
mă retrag. 

— l-ai spus lui Rudy Getz? 

— Da. 

În voce i se simţea șovăiala. 

— Da, dar...? 

— L-am sunat de dimineaţă, înainte să primesc mesajul tău 
despre Ruth. l-am spus că eram dezamăgită și că emisiunea nu 
era nici pe departe așa cum discutaserăm. 

— Și? 

— l-am spus că, dacă așa are de gând s-o facă, eu nu mai 


VP - 288 


vreau să fiu implicată. 

— ȘI? 

— A zis că trebuie să ne întâlnim, pentru că nu-i ceva ce să se 
poată rezolva la telefon, că trebuie să discutăm faţă în față. 

— Ai acceptat să te-ntâlnești cu el? 

— Da. 

— Ai mai vorbit cu el după ce ai aflat despre uciderea lui 
Ruth? 

— Da. A spus că era cu atât mai important să ne-ntâlnim. A 
spus că crima e un coeficient de multiplicare. 

— Un ce? 

— Un coeficient de multiplicare. A spus că ridică miza, că 
trebuia să discutăm despre ea. 

— Ridică miza? 

— Așa s-a exprimat. 

— Când te vezi cu el? 

— Miercuri la prânz. La el acasă, în Ashokan Heights. 

Gurney avu impresia că ea nu-i spunea ceva. 

— ȘI...? 

Urmă o pauză. 

— O, Doamne! Detest să-ţi cer asta. Mă simt ca o idioată 
neajutorată și naivă. 

Bărbatul așteptă, aproape sigur că știa deja ce urma să audă. 

— Viziunea mea despre cum urma să fie... presupunerile 
mele... felul în care-am gândit... Ce-ncerc să zic este că 
judecata mea cu privire la toate astea în mod evident nu-i cea 
mai sănătoasă. Am nevoie... am nevoie de sprijin, de o părere a 
cuiva cu mintea mai limpede. N-am niciun drept să-ţi cer asta, 
dar... te rog...? 

— Vrei să vin miercuri cu tine la întâlnirea cu Getz? 

— Foarte mult. Vrei? Ai putea? 


Capitolul 33 


Mesajul ajunge la destinatar 


Când indicatorul de pe muntele Franklin îi ură din nou bun 
venit în Delaware County, Gurney lăsă în urmă soarele după- 


VP - 289 


amiezii și cobori într-o vale înnorată. Vremea la munte părea să 
se schimbe de la o oră la alta. 

Tot restul drumului spre casă fu silit să-și pornească și să-și 
oprească ștergătoarele de parbriz. Nu-i plăcea să conducă pe 
ploaie, fie ea torențială sau ușoară, burniţă sau, de fapt, orice 
vreme udă și înnorată. Umezeala și cenușiul tindeau să-i 
alimenteze grijile. 

Deveni conștient că-l dureau mușchii fălcii. Strânsese din 
dinți, un efect colateral al tensiunii și mâniei din mintea lui. 

SPT. Stres posttraumatic. Două cuvinte tulburătoare. Dacă 
Holdenfield avea dreptate, dacă însăși gândirea lui era 
vătămată... 

Ce spusese Kim că voia de la el? Părerea unei minţi mai clare 
decât a ei? Lăsă să-i scape un râs scurt, strident. Claritatea nu 
era punctul lui forte în momentul de față. 

Gândul la discuţia lor telefonică îi aminti de cele șapte mesaje 
pe care nu le ascultase. Tocmai cotea pe drumul de munte către 
ferma lui, spunându-și că le va asculta imediat ce va ajunge. 
Însă, de teamă să nu uite iarăși, decise să tragă pe dreapta și să 
le parcurgă. 

Primele trei erau de la Kim, cereri tot mai panicate de a o 
suna. 

Al patrulea era de la mama lui Kim, Connie Clarke. 

„David! Ce Dumnezeu se-ntâmplă? Ce-i cu nebunia asta azi la 
știri? Despre Ruth cum-o-cheamă, omorâtă după interviul lui 
Kim? Și toţi prezentatorii de știri urlă că s-a-ntors Bunul Păstor. 
Doamne! Sună-mă și zi-mi și mie ce se petrece! Tocmai am 
primit un mesaj isteric de la Kim: că vrea să se retragă, să 
renunţe la emisiune, s-o lase baltă. Complet scăpată de sub 
control. Nu-nţeleg nimic. Am sunat-o și n-am reușit să vorbesc 
cu ea, i-am lăsat un mesaj, dar nu m-a sunat înapoi. Presupun 
că tu ţii legătura cu ea. Că știi ce naiba se petrece? Adică asta 
era ideea, nu? Sună-mă, pentru numele lui Dumnezeu!” 

Poate avea s-o sune, sau poate nu. N-avea chef să petreacă 
jumătate de oră la telefon cu Connie, punând-o la curent cu tot 
dezastrul, cu toate întrebările fără răspuns, doar pentru că fiica 
ei nu-i răspundea la telefon. 

Al cincilea mesaj nu afișa identitatea apelantului, în afară de 
NUMĂR NECUNOSCUT. Dar intensitatea maniacală a vocii lui 
Max Clinter era inconfundabilă: 


VP - 290 


„Domnule Gurney, ce păcat că n-ai putut răspunde. Eram 
interesat de un schimb. S-au întâmplat atâtea de când am 
vorbit. Păstorul pare să fie din nou printre noi. Micuța Corazon l- 
a readus la viaţă. Ți-am auzit numele menţionat ieri la porcăria 
aia de Orfani. Căcat tipic RAM. Dar, din câte s-a zis acolo, s-ar 
părea că ai niște idei. Idei proprii. Poate nu tocmai diferite de ale 
mele. Vrei să le împărtășim? Câștigi sau pierzi, e timpul să alegi. 
Finalul nu-i departe. De data asta o să fiu pregătit. Întrebare 
finală: David Gurney e prieten sau dușman?” 

David ascultă mesajul de trei ori. Tot nu era sigur dacă Clinter 
era nebun de legat sau pur și simplu îi convenea rolul acela. 
Holdenfield insistase că era o pacoste cu tulburări mintale, 
totuși Gurney nu era dispus să-l expedieze atât de ușor pe insul 
bun de gură care intrase în cămăruţa din Buffalo și o părăsise 
lăsând în urmă cinci mafioţi morţi, înarmaţi până-n dinţi. 

Se uită la ceasul de pe bord. Era patru și un minut. Ceaţa se 
împrăștiase, cel puţin pentru o vreme. Reveni pe drumul 
neasfaltat și sui muntele. 

Când ajunse în mica zonă de parcare de lângă ușa laterală, 
văzu lumina aprinsă în camera de la etaj, unde Madeleine 
obișnuia uneori să croșeteze sau să tricoteze. Reîncepuse să o 
folosească numai de vreo lună sau două. Fusese locul unei 
efracţii periculoase în casă în cursul anchetei cazului Perry din 
septembrie trecut, ancheta care se încheiase cu împușcarea lui 
Gurney. 

Gândul la asta îl făcu să ducă mâna la locul amorţit de pe 
antebraț, verificând automat dacă nu se schimbase ceva... un 
obicei de la care se lăsase deturnat în ultima săptămână, care 
fusese atât de plină. Ar fi fost drăguţ să rămână deturnat în 
continuare. Se dădu jos din mașină și intră în casă. 

Madeleine, se pare, nu croșeta. O auzi cântând la chitară. 

— Sunt acasă! strigă el. 

— Cobor imediat! se auzi de la etaj vocea ei. 

O ascultă cântând alte câteva măsuri dintr-o melodie plăcută, 
încheind cu un acord sonor. 

După câteva secunde de tăcere, ea îi strigă de sus: 

— Ascultă mesajul numărul trei de pe telefon! 

lisuse! Nu mai voia alt mesaj care să-l tulbure. Îi ajunsese pe 
ziua de azi. Spera că acesta va fi inofensiv. Se duse la telefonul 
fix din birou, apăsă pe buton ca să ajungă la numărul trei și 


VP - 291 


ascultă: 

„Sper că am dat de detectivul Gurney cel potrivit. Îmi cer 
scuze dacă am nimerit altundeva. Detectivul Gurney pe care îl 
caut eu se fute cu o curvă pe nume Kim Corazon. E un boșorog 
jalnic și scârbos, de două ori mai bătrân decât târfa aia. Dacă 
ești alt detectiv Gurney, poate-i transmiţi o întrebare celui în 
cauză. Intreabă-l dacă știe că fiu-su o fute și el pe curva aia. 
Așchia nu sare departe de trunchi. Poate că Rudy Getz o să 
transforme și asta într-un reality-show al RAM-ului: Futaiu-n grup 
al familiei Gurney. Zi frumoasă, domnule detectiv”. 

Era vocea lui Robby Meese, dezbrăcată de orice amabilitate 
prefăcută, o voce ca de cuțit cu lama zimţată. 

In timp ce el relua mesajul, Madeleine apăru în ușa biroului, 
cu o expresie indescifrabilă pe chip. 

— Ştii cine e? întrebă ea. 

— Fostul prieten al lui Kim. 

Ea încuviință sumbru, ca și cum s-ar fi gândit deja la asta. 

— Pare să știe că există o relaţie între Kim și Kyle. De unde 
poate ști asta? 

— Poate i-a văzut împreună. 

— Unde. 

— Poate în Syracuse? 

— De unde știe că Kyle e fiul tău? 

— Dacă el i-a pus microfoanele în apartament, s-ar putea să 
știe destul de multe. 

Femeia încrucișă braţele pe piept. 

— Crezi că-i posibil să-i fi urmărit până aici? 

— Se poate. 

— Deci putea să-i fi urmărit și ieri, până la apartamentul lui 
Kyle? 

— Să urmărești pe cineva prin traficul unui oraș mare nu-i așa 
de simplu cum pare, mai ales pentru cineva care nu-i obișnuit să 
șofeze prin Manhattan. E ușor să rămâi în urmă la toate 
semafoarele alea. 

— Pare motivat. 

— Ce vrei să zici? 

— Vorbește ca un tip care te urăște sincer. 


VP - 292 


Capitolul 34 


Aliați și dușmani 


Terminau o cină timpurie cu somon, mazăre și orez cu sos 
dulce-picant. Discutaseră despre întâlnirea pe care Madeleine 
urma să o aibă în seara aceea la clinică, pentru a analiza din 
nou recenta sinucidere și procedurile implementate pentru a 
identifica semnele de pericol la clienţi. Ea era în mod vizibil 
nervoasă și îngândurată. 

— Cu telefonul ăla oribil și tot ce s-a mai petrecut azi, am 
uitat să-ţi spun că agentul de asigurări a fost aici. 

— A venit să examineze hambarul? 

— Și să pună întrebări. 

— Cum a făcut Kramden? 

— Cam pe același subiect. Lista bunurilor, cine, ce și când 
făcea, amănunte despre celelalte polite de asigurare pe care le 
mai avem etc. 

— Presupun că i-ai dat și lui câte un exemplar din tot ce i-ai 
dat lui Kramden? 

— Ei. 

— Poftim? 

— l-am dat ei. Era o femeie. Voia chitanţele pentru biciclete și 
caiace. In vocea lui Madeleine se simțeau tristețea și mânia. Ai 
idee unde ar putea fi? 

Dave clătină din cap, iar ea făcu o pauză. 

— Am întrebat-o cât de curând îl putem demola. 

— Partea de hambar încă în picioare? 

— A zis că ne vor anunţa cei de la companie. 

— Nici cea mai vagă idee când? 

— Nu. Le trebuie acordul scris al diviziei de anchetare a 
incendierilor înainte să dea OK-ul. Își încleștă pumnii. Nu suport 
să mă uit la el! 

El o privi lung. 

— Eşti supărată pe mine? 

— Sunt supărată pe idiotul pus pe rele care ne-a distrus 
hambarul! Sunt supărată pe ciudatul care ne-a lăsat scârboșenia 
aia de mesaj pe telefon! 

Mânia ei lăsă loc unei tăceri care dură până când plecă la 

VP - 293 


clinică. În tot acest timp, bărbatul se gândi la lucrurile pe care 
le-ar fi putut spune, apoi la motivele pentru care era mai bine să 
nu le spună. 

După ce urmări mașina ei coborând drumul ce traversa 
pășunea, Gurney duse vasele murdare în chiuvetă, turnă puţin 
detergent pe ele și dădu drumul la apă fierbinte. 

Telefonul din buzunarul lui sună. 

Pe ecran scria: G.B. BULLARD. 

— Domnule Gurney? 

— Sunt aici. 

— Voiam să te informez despre ceva, dat fiind că se referă la 
un aspect pe care l-ai abordat azi. 

— Da? 

— În chestiunea urmelor de cauciucuri...? 

— Da? 

— Voiam să-ţi spun că am găsit un set de urme acolo unde ai 
zis că s-ar putea să fie, lângă atelierul auto. 

— Indicând că o mașină a fost parcată într-un spaţiu despre 
care patronul atelierului spune că era neocupat? 

— În principiu e corect, deși nu-i absolut sigur cu privire la 
asta. 

— Și fâșia de praf de la capătul aleii lui Ruth Blum? 

— lrelevantă. 

— Adică nu e suficient de lată ca să aveți o certitudine de un 
fel sau altul, dar nicio dovadă clară că un vehicul a venit și a 
plecat? 

— Corect. 

Gurney devenea tot mai curios cu privire la motivul apelului 
ei. Nu era o practică uzuală ca un poliţist de caz să dea un 
raport de etapă cuiva care nu făcea parte din lanţul ierarhic, cu 
atât mai puţin cuiva din afara departamentului. 

— Avem totuși o mică problemă, continuă ea. Vreau opinia ta. 
Întrebând din ușă-n ușă, am descoperit doi martori oculari care 
au raportat că ieri au văzut un Humvee prin zonă, spre seară. 
Un martor insistă că era modelul original pentru uzul armatei, 
nu versiunea ulterioară produsă de General Motors. Amândoi |- 
au văzut trecând de două-trei ori pe porţiunea de drum care 
include reședința familiei Blum. 

— Crezi că cineva cerceta zona? 

— Posibil, dar, cum am zis, e o problemă. Conform urmelor de 


VP - 294 


cauciucuri, vehiculul parcat azi-noapte lângă magazinul auto nu 
era un Humvee. Făcu o pauză. Vreo idee? 

Două scenarii se iviră în mintea lui Gurney. 

— Ucigașul putea să fi avut un complice. Sau... 

Șovăi, croindu-și drum spre cealaltă opţiune, cântărindu-i 
plauzibilitatea. 

— Sau ce? insistă Bullard. 

— Să zicem că am dreptate cu privire la mesajul de pe 
Facebook... că a fost postat de ucigaș, nu de victimă. Mesajul se 
referă la un vehicul militar. Deci poate că scopul mesajului era 
să planteze ideea cu Humvee-ul. Și poate a condus în sus și-n 
jos pe drum pentru a-l face remarcat și raportat, ca să fim siguri 
că acela era vehiculul ucigașului. 

— De ce să-și dea atâta osteneală, dacă avea de gând să 
parcheze o cu totul altă mașină undeva unde n-ar fi fost oricum 
remarcată? 

— Poate Humvee-ul era menită să ne conducă undeva. 

„Poate trebuia să ne conducă la Max Cilinter? Dar de ce?” 

Bullard tăcu atât de mult, încât Gurney fu cât pe ce s-o 
întrebe dacă mai era la telefon. 

— Te preocupă serios treaba asta, nu? întrebă ea în cele din 
urmă. 

— Am încercat să explic cât mai clar azi, ceva mai devreme. 

— OK. O să trec la subiect. Mâine mă întâlnesc cu Matt Trout 
ca să discut despre caz și despre aspectele legate de jurisdicție. 
Ți-ar plăcea să vii? 

Gurney rămase fără cuvinte. Invitaţia asta nu avea logică. Sau 
poate că da. 

— Cât de bine îl cunoști pe agentul Daker? întrebă el. 

— Azi l-am cunoscut pentru prima oară. De ce întrebi? 

In vocea ei se simțea răceală. Reacţia aceea îl încurajă să 
riște. 

— Fiindcă-s de părere că el și șeful lui sunt niște ticăloși 
aroganţi și autoritari. 

— Am rămas cu impresia că și ei au o părere la fel de bună 
despre tine. 

— Nici nu mi-aș dori să fie altfel. Te-a informat Daker cu 
privire la cazul iniţial? 

— Ăsta a fost scopul declarat al vizitei. De fapt, mi-a trântit în 
poală tot felul de date nu tocmai bine organizate. 


VP - 295 


— Probabil vor să te copleșească, să te facă să privești cazul 
ca pe o încâlceală imposibilă, ca să te dai deoparte și să le 
cedezi jurisdicția fără împotrivire. 

— Treaba-i că eu am o doză de încăpățânare, zise Bullard. Îmi 
e greu să ocolesc o potenţială ceartă. Mai ales nu-mi place să fiu 
subestimată de... cum le-ai zis? „Nişte ticăloși aroganți și 
autoritari?” Nu știu de ce-ţi spun toate astea. Nici nu te cunosc, 
nici nu știu pentru cine joci. Probabil că-i o nebunie să-ţi vorbesc 
așa. 

Gurney era convins că ea știa exact ce făcea. 

— Ştii că Trout și Daker nu mă pot suferi, zise el. E o garanţie 
suficientă? 

— Presupun că va trebui să fie. Știi unde-i sediul nostru 
principal din Sasparilla? 

— Da. 

— Poţi să ajungi acolo mâine, la zece fără un sfert? 

— Pot. 

— Bine. Ne vedem în parcare. Încă un lucru: oamenii noștri de 
la laborator au examinat mai atent tastatura victimei. Au 
descoperit ceva. Amprentele ei... 

Gurney interveni. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Amprentele ei pe tastele necesare 
ca să scrie mesajul de pe Facebook erau puţin întinse, într-un fel 
în care amprentele de pe celelalte taste nu erau. Și tehnicienii 
de la laborator consideră că așa se petrece când cineva 
tastează cu mănuși de cauciuc. 

Urmă o tăcere. 

— Nu neapărat de cauciuc, dar cum ai... 

— E cel mai plauzibil scenariu. Pentru că altminteri ucigașul n- 
ar fi putut face asta decât silind-o pe Ruth să tasteze ea însăși 
mesajul, după dictarea lui. Dar ea ar fi fost atât de îngrozită, 
încât ar fi fost dificil. S-ar fi simţit suficient de expus și numai 
încercând să obţină parola de la ea. Cu cât ea rămânea mai 
mult în viaţă, cu atât situaţia era mai riscantă pentru el. Ruth ar 
fi putut să cedeze nervos și să înceapă să ţipe. Nu era o 
perspectivă care să-i convină. Tipul ăsta a vrut-o moartă cât mai 
repede cu putinţă. Așa risca mai puţin ca situaţia să aibă evoluţii 
neașteptate. 

— Nu ești timid cu opiniile tale, nu, domnule Gurney? Mai e 
ceva ce ai vrea să-mi împărtășești? 


VP - 296 


El se gândi la foaia cu întrebări și comentarii pe care le-o 
trimisese lui Hardwick și Holdenfield. 

— Am câteva idei nepopulare despre cazul iniţial, care ţi-ar 
putea fi de folos. 

— Am impresia că, după părerea ta, lipsa de popularitate e o 
calitate. 

— Nu-i o calitate. E doar irelevantă. 

— Serios? Credeam c-am detectat un apetit de a contrazice. 
Somn ușor! Ziua de mâine va fi interesantă. 

e 

Gurney abia dacă închise ochii. 

Tentativa lui de a se duce devreme la culcare fu sabotată de 
revenirea lui Madeleine de la clinică, nerăbdătoare să exprime 
eterna lamentare a asistenţilor sociali: 

— Dacă energia consumată cu acoperirea propriului spate și 
cu idioţeniile birocratice ar fi dedicată ajutorării oamenilor, 
lumea s-ar schimba într-o săptămână! 

Trei căni de ceai mai târziu, reușiră în sfârșit să ajungă în 
dormitor. Madeleine se întinse pe partea ei de pat cu Război și 
pace, capodopera soporifică pe care părea decisă s-o înfrângă 
devorând-o cu îndârjire în calupuri mici. 

După ce puse alarma, Gurney rămase culcat, analizând 
motivele lui Bullard și cum aveau ele să se manifeste în timpul 
întâlnirii din Sasparilla. Ea părea să-l considere un aliat sau cel 
puţin o unealtă utilă în conflictul pe care-l anticipa cu Trout și 
compania. Nu-l deranja să fie folosit, atâta timp cât asta nu-l 
abătea de la scopurile sale. Ştia că alianţa cu ea era 
improvizată, fără rădăcini solide și că trebuia să fie atent la 
curenţii schimbători ai întâlnirii. Nu era o experienţă inedită. In 
NYPD curenţii se schimbau tot timpul. 

O oră mai târziu, când mintea tocmai îi aluneca într-o stare de 
amorțeală plăcută, Madeleine puse cartea la o parte și-l întrebă: 

— Ai reușit să mai iei legătura cu contabilul ăla depresiv 
pentru care-ţi făceai griji? Ala cu pistolul mare? 

— Încă nu. 

Întrebarea îi umplu mintea cu o serie de noi întrebări și 
spaime, iar speranţa unei nopţi de odihnă se spulberă. Gândurile 
și visele agitate îi fură infestate de imagini repetate ale unor 
pistoale, dălţi de spart gheaţa, clădiri în flăcări, umbrele negre și 
capete sfărâmate. 


VP - 297 


La răsărit, căzu într-un somn adânc, din care îl trezi, o oră mai 
târziu, trilul ascuţit al alarmei. 

Până când făcu duș, se îmbrăcă și-și turnă o cafea, Madeleine 
era deja afară, mărunţind pământul unui răzor. 

Işi aminti că ea spusese recent că dorea să planteze mazăre 
dulce. 

Dimineaţa părea atât de simplă, anostă cum păreau adesea 
dimineţile, inofensivă, lipsită de complicaţii. Fiecare dimineaţă - 
presupunând că intervenţia oricât de neînsemnată a somnului o 
despărțise cumva de ziua de dinainte - crea iluzia unui nou 
început, a unei eliberări de trecut. Se pare că oamenii erau cu 
adevărat creaturi diurne, nu pur și simplu în sensul că nu erau 
nocturne, ci că erau făcute să trăiască zilele pe rând - o zi 
separată pe rând. O stare de conștiență neîntreruptă ar fi 
sfârtecat un om în bucăţi. Nu era de mirare că CIA folosea 
privarea de somn ca pe o tortură. Șaptezeci și două de ore 
neîntrerupte de viață - văzând, simțind, auzind, gândind - 
puteau fi de ajuns să te facă să-ţi dorești moartea. 

Soarele apune și dormim. Soarele răsare și ne trezim. Ne 
trezim și, fie și pentru scurt timp, fie și orbește, ne bucurăm de 
fantezia că o luăm de la zero. Apoi, fără excepţie, realitatea își 
face simțită prezenţa. 

In acea dimineaţă, în timp ce stătea la fereastra din bucătărie 
cu cafeaua în mână, privind în josul pășunii cosite, realitatea își 
făcu simțită prezența sub forma unei siluete întunecate pe o 
motocicletă neagră, care stătea neclintită între heleșteu și 
scândurile arse ale hambarului. 

Lăsă cafeaua, își puse o jachetă și niște cizme scurte și ieși. 
Silueta de pe motocicletă nu se clinti. Aerul mirosea mai mult a 
iarnă decât a primăvară. La patru zile după incendiu, se simțea 
încă un vag iz de cenușă. 

Gurney începu să înainteze fără grabă pe drumul ce traversa 
pășunea. Motociclistul își porni motorul - era o motocicletă mare 
și plină de noroi, bună pentru motocros - și începu să avanseze 
încet în susul cărării, deplasându-se cu aceeași viteză cu care 
mergea Gurney. Astfel, se întâlniră aproximativ la mijlocul 
câmpului. Abia când bărbatul își ridică vizorul, Gurney 
recunoscu ochii pătrunzători ai lui Max Clinter. 

— Ar fi trebuit să mă anunţi că vii, zise Gurney în felul său 
netulburat. Am o întâlnire în dimineaţa asta. Puteai să mă ratezi. 


VP - 298 


— N-am știut că vin încoace până n-am venit, răspunse 
Clinter, pe atât de tăios pe cât era Gurney de calm. Amo 
mulțime de chestii pe listă și-i greu să decid care-i ordinea 
corectă. Ordinea corectă e de bază. Inţelegi că ne apropiem de 
punctul culminant? 

Motorul lui continua să meargă. 

— Înţeleg că Bunul Păstor s-a întors. Sau așa vrea cineva să 
credem. 

— Ah, dar s-a-ntors sigur. O simt până-n măduva oaselor... 
alea pe care mi le-am rupt acum zece ani. Ticălosul ăla malefic 
s-a-ntors în mod sigur! 

— Ce pot face pentru tine, Max? 

— Am venit să te-ntreb ceva. 

Ochii îi scânteiau. 

— Dacă ai fi lăsat un număr de telefon când m-ai apelat, te-aș 
fi sunat eu înapoi. 

— Am văzut că n-ai răspuns și am luat-o ca pe un semn. 

— Un semn al ce? 

— Că întotdeauna e mai bine să pui întrebările față-n față. E 
mai bine să vezi ochii omului, în loc să-i auzi doar vocea. Deci 
uite-ntrebarea mea: unde te poziționezi în căcatu' ăsta cu RAM? 

— Poftim? 

— Domnu’ Gurney, lumea-i plină de rele. Răul și oglinda lui. 
Crima și mass-media. Vreau să știu cum te poziționezi în privinţa 
asta. 

— Vrei să știi ce părere am despre felul în care televiziunea 
prezintă violenţa? Tu ce părere ai? 

Din gâtlejul lui Clinter ţâșni un râs răgușit. 

— Teatru pentru idioţi! Orchestrat de niște viermi! Exagerări, 
gunoaie și minciuni! Astea-s știrile, domnu’ Gurney. Glorificarea 
ignoranței. Vânzarea conflictului de dragul profitului. Vânzarea 
mâniei și a resentimentului ca divertisment. RAM News e cea 
mai rea dintre toate. Scuipând fiere și rahat pentru ca porcii să 
profite! 

Bule albicioase de scuipat i se adunară în colţurile gurii. 

— Pari destul de furios tu însuţi, remarcă Gurney calm. 

— Furios? O, da! Plin de furie, ai putea spune chiar mistuit de 
ea, condus de ea. Dar n-o vând. Nu-s un flecar care-și vinde 
furia la RAM News. Furia mea nu-i de vânzare! 

Motorul lui Clinter încă mergea, acum mai zgomotos. Apăsă 


VP - 299 


pe ambreiaj, turându-l la un vuiet asurzitor. 

— Deci nu te ocupi cu vânzările, zise Gurney când zgomotul 
se domoli. Dar cu ce te ocupi, Max? Nu reușesc să te-nțeleg 
prea bine. 

— Sunt ce m-a făcut ticălosul ăla malefic. Sunt mânia 
Domnului. 

— Unde-i Humvee-ul? 

— Interesantă întrebare. 

— E posibil să te fi aflat în vecinătatea lacului Cayuga 
alaltăieri? 

Clinter îl sfredeli îndelung cu privirea. 

— Da, e posibil. 

— Te superi dacă-ntreb de ce? 

Altă privire scrutătoare. 

— Am avut invitaţie specială. 

— Poftim? 

— Aia a fost mutarea lui de deschidere. 

— Nu-nţeleg. 

— Am primit un SMS de la Păstor. O invitaţie să ne-ntâlnim pe 
drum și să ne reglăm conturile. O prostie din partea mea să-i iau 
spusele în serios! M-am întrebat de ce n-a apărut și n-am reușit 
să-nțeleg până n-am văzut știrile de dimineaţă. Uciderea lui 
Blum. Mi-a înscenat-o, nu vezi? M-a făcut să conduc încolo și- 
ncoace pe lângă casa ei, plin de ură și flămând de răzbunare. 
Știa c-o să apar. OK. Un punct pentru el. Următoarea mutare-i a 
mea. 

— Presupun că nu poţi depista sursa mesajului. 

— Un telefon cu cartelă preplătită? Numai cu mari eforturi. 
Da' ia spune-mi! De unde știi c-am fost la lac? 

— Interogatorii din ușă-n ușă în ziua de după comiterea 
crimei. Se pare că doi oameni au ţinut minte mașina. Ei le-au 
spus polițiștilor, și un poliţist mi-a spus mie. 

Ochii lui Clinter scânteiară satisfăcuți: 

— Vezi? O nenorocită de înscenare. Gândită să aibă rezultatul 
pe care l-a avut. 

— Deci ai decis să ieși din casă și să ascunzi Humvee-ul? 

— Până va fi nevoie de el. 

Făcu o pauză, își umezi buzele cu vârful limbii, apoi își șterse 
gura cu dosul unei mâini în mănușă neagră. 

— Chestia este că nu știu cât de departe a mers înscenarea și, 


VP - 300 


dacă o să fiu chemat la interogatoriu sau reţinut ca suspect, n-o 
să fiu în poziţia să mă confrunt cu inamicul. Ințelegi problema 
mea? 

— Cred că da. 

— Poţi să-mi spui clar de ce parte te poziţionezi? 

— Mă poziţionez acolo unde sunt, Max. N-am altă tabără 
decât pe a mea. 

— Corect. 

Clinter își ambală motorul încă o dată, menţinându-l astfel 
preţ de cinci secunde asurzitoare, apoi îl lăsă să toarcă din nou 
discret. Își vârî mâna într-un buzunar interior al jachetei de piele 
și scoase ceva ce părea o carte de vizită. Pe ea nu erau trecute 
nici numele, nici adresa, ci doar numărul de telefon. l-o întinse 
lui Gurney. 

— Mobilul meu. E mereu la mine. Anunţă-mă orice crezi c-ar 
trebui să știu. Secretele creează ciocniri. Sper să nu ne ciocnim. 

Gurney strecură cartea de vizită în buzunar. 

— Încă o întrebare înainte să pleci, Max. Am impresia că tu ai 
analizat mai mult decât oricine vieţile personale ale victimelor. 
Mă întreb dacă ai remarcat ceva. 

— Să remarc ceva? De exemplu? 

— Când te gândești la victime sau la familiile lor, există vreo 
ciudățenie care-ţi vine-n minte? Ceva ce i-ar putea lega între ei 
pe toţi? 

Clinter luă un aer îngândurat, apoi recită numele ca pe o 
litanie rapidă: 

— Mellani,  Rotker, Sterne, Stone, Brewster, Blum. 
Îngândurarea se transformă în încruntare. Ciudăţenii sunt din 
belşug. Legăturile sunt mult mai neclare. Am petrecut 
săptămâni, ba chiar ani, pe internet. Am urmărit numele și am 
găsit știri, de la știri am ajuns la alte nume, organizaţii, 
companii, înainte și-napoi, fiecare chestie ducând la alte zece. 
Bruno Mellani și Harold Blum au fost la același liceu din 
Brooklyn, dar în ani diferiţi. Fiul lui lan Sterne a avut o prietenă 
care a fost una dintre victimele Strangulatorului din White 
Mountain. Ea era în anul patru la Dartmouth în timp ce Jimi 
Brewster era boboc tot acolo. Este posibil ca Sharon Stone să-i fi 
arătat la un moment dat o casă Robertei Rotker, ai cărei 
rottweileri provin dintr-o crescătorie din Williamstown, la trei 
kilometri de proprietatea doctorului Brewster. Aș putea să 


VP - 301 


continui. Dar pricepi unde bat? Există legături, dar semnificaţia 
lor n-a fost stabilită. 

O boare rece mătură pășunea, aplecând ierburile uscate și 
țepene. 

Gurney își îndesă mâinile în buzunarele gecii. 

— N-ai găsit niciun fir care să-i lege pe toţi? 

— Nimic, cu excepţia nenorocitelor de mașini. Bineînțeles, eu 
am fost singurul care a căutat așa ceva. Știu ce au gândit colegii 
mei: mașinile sunt legătura cea mai evidentă, deci de ce să 
cauţi alta? 

— Dar tu crezi că mai există una, nu? 

— Nu cred că mai există. Sunt sigur că mai există! O schemă 
mai vastă, pe care încă n-a ghicit-o nimeni. Dar acum am 
depășit faza asta. 

— Depășit? 

— Păstorul e-n mișcare. Îmi înscenează chestii. Ca să mă 
scoată din joc. Totul se apropie de punctul culminant. S-a 
terminat cu gânditul, cântăritul și ghicitul. Vremea gânditului a 
trecut. E vremea luptei. Trebuie să plec. Timpul fuge. 

— Max, o ultimă întrebare: expresia „Nu trezi diavolul 
adormit!” îţi sună cunoscută? 

— Nu. Făcu ochii mari. E stranie, nu? Îţi îndreaptă mintea în 
tot soiul de direcţii ciudate. Unde ai auzit-o? 

— Într-un subsol întunecos. 

Clinter îl privi îndelung pe Gurney. 

— Pare un loc numai bun pentru așa ceva. 

Își potrivi casca neagră, ambală motorul, îi oferi un scurt salut 
milităresc, execută o întoarcere rapidă de o sută optzeci de 
grade și porni să coboare dealul. 

Când motocicleta dispăru, Gurney porni înapoi spre casă 
cugetând la micile conexiuni stranii pe care Clinter le găsise 
între familii. Îi aminti de teoria celor șase grade de separare 
dintre oameni și de posibilitatea derivată de aici, ca orice 
cercetare semnificativă a vieților oamenilor să scoată la iveală 
un număr surprinzător de locuri unde li se încrucișaseră pașii. 

Chestiunea evidentă erau în continuare, așa cum se 
exprimase Clinter, „nenorocitele de mașini”. 

Revenit în bucătărie, își turnă altă cană de cafea. Madeleine 
intră în casă prin antreu și întrebă vag interesată: 

— Un prieten al tău? 


VP - 302 


— Max Clinter. 

Incepu să-i povestească discuţia, dar apoi observă cât era 
ceasul. 

— Scuze, e mai târziu decât credeam! Trebuie să fiu în 
Sasparilla la zece fără un sfert. 

— Și eu sunt pe drum către baie. 

Câteva minute mai târziu, o strigă și-o anunţă că pleacă. Ea îi 
răspunse să aibă grijă. 

— Te iubesc, zise el. 

— Te iubesc, spuse și ea. 

Cinci minute mai târziu, când parcursese un kilometru și 
jumătate pe drumul de munte, zări camioneta Prioripost urcând 
spre el. Intre locul unde se afla și ferma lui nu existau decât 
două locuințe, ambele folosite în principal în weekenduri, ceea 
ce însemna că livrarea era pentru el sau pentru Madeleine. 
Trase pe dreapta și ieși din mașină, făcând semn cu mâna. 

Şoferul opri, îl recunoscu, luă un plic cu livrare prioritară din 
spate și i-l înmână. După ce schimbară câteva replici politicoase 
despre primăvara răcoroasă, șoferul plecă și Gurney deschise 
plicul, care îi era adresat. 

In plicul exterior era un plic simplu, pe care îl desfăcu și din 
care scoase o singură coală de hârtie. Citi: 


Lăcomia se răspândește într-o familie ca sângele 
infectat în apa dintr-o cadă. Infectează tot ce atinge. 
Prin urmare, soțiile și copiii pe care-i înfătisati ca 
subiecţi ai suferinței și milei vor fi stârpiți și ei. Copiii 
lăcomiei sunt corupți și corupti sunt aceia pe care-i 
îmbrățișează. Prin urmare, şi aceștia vor fi stârpiți. Pe 
oricine veti înfățișa pentru ca nerozii acestei lumi să-i 
plângă de milă, toți vor fi stârpiţi, fie că sunt rude de 
sânge sau prin căsătorie cu copiii lăcomiei. 

Să consumi produsul  lăcomiei înseamnă să-i 
consumi corupția. Fructul îşi lasă pecetea. Beneficiarii 
lăcomiei poartă vina lăcomiei și trebuie să-i îndure 
pedeapsa. Vor muri în lumina reflectoarelor voastre. 
Lauda voastră va fi moartea lor. Mila voastră e o 
otravă. Simpatia voastră îi condamnă la moarte. 

Nu vedeți adevărul Ati orbit? 

Lumea a înnebunit. Lăcomia trece drept o ambiție 


VP - 303 


demnă de respect. Averea pretinde a fi dovada 
talentului și a meritului. Canalele de comunicare au 
căzut în mâinile unor monștri. Lumea celor răi e 
glorificată. 

Când diavolii predică în amvon, și îngerii sunt 
ignorati, cade în sarcina celor cinstiți să pedepsească 
ceea ce o lume nebună răsplătește. 

Acestea sunt adevăratele și ultimele cuvinte ale 
Bunului Păstor. 


Capitolul 35 


Invitaţie la petrecere 


Când Gurney ieși pe Route 7, drumul principal către 
Sasparilla, îi sună telefonul. Identitatea apelantului era a lui 
Kyle, însă vocea era a lui Kim. 

Vinovăţia și furia din ziua precedentă făcuseră loc fricii și 
șocului. 

— Am primit ceva acum câteva minute prin poșta rapidă... de 
la el... de la Bunul Păstor... Vorbește despre oameni seceraţi, 
oameni care trebuie să moară... 

Gurney îi ceru să i-l citească. Voia să fie sigur că era același 
mesaj pe care-l primise și el. 

Era identic. 

— Ce să facem? întrebă ea. Să sunăm la poliție? 

Gurney îi spuse că primise și el același mesaj și că se afla la 
câteva minute de o întâlnire la care avea să i-l transmită poliţiei 
statale și FBl-ului. Totuși, avea o întrebare pentru ea: 

— Ce adresă era pe plic? 

— Asta-i partea cea mai înspăimântătoare. Vocea fetei 
tremura. Plicul exterior îi era adresat lui Kyle, pe adresa 
apartamentului lui, dar înăuntru era un alt plic care avea numele 
meu pe el, ceea ce înseamnă că Bunul Păstor știe că sunt aici, 
că suntem împreună. De unde știe asta? 

Cu o seară înainte, când mesajul scârbos al lui Meese o 
determinase pe Madeleine să-i pună aceeași întrebare, Gurney 
eliminase posibilitatea urmăririi cu mașina. Acum nu mai era 


VP - 304 


atât de sigur. 

— De unde știe? întrebă Kim, ridicând vocea. 

— Poate nu știe că sunteți împreună. Poate crede pur și 
simplu că fiul meu știe cum să dea de tine sau să-ți transmită 
mesajul. 

Chiar în timp ce rostea asta, își dădu seama că nu prea avea 
logică și că o spunea numai ca s-o calmeze. 

Nu păru să funcţioneze. 

— Mi l-a trimis peste noapte, ceea ce-nseamnă că a vrut să-l 
primesc în dimineaţa asta. Și a folosit amândouă numele 
noastre. Înseamnă că știe că suntem amândoi aici! 

Logica nu era chiar perfectă, dar Gurney n-o contrazise. Se 
gândi o clipă să implice NYPD-ul, măcar pentru a determina un 
polițist în uniformă să le facă o vizită, dându-le iluzia că sunt 
protejaţi. Însă confuzia, neînțelegerile și nevoia de explicaţii ar fi 
depășit beneficiile practice. Concluzia, din punct de vedere 
birocratic, era că nu exista nicio dovadă concretă a unui pericol 
iminent, iar a implica NYPD-ul putea să înceapă cu o ceartă și să 
se încheie cu un dezastru. 

— Uite ce vreau să faceţi! Vreau să staţi amândoi în 
apartament. Asiguraţi-vă că ușa e încuiată. Nu deschideţi 
nimănui. O să vă sun din nou când ies de la întâlnire. Intre timp, 
dacă apare vreo ameninţare concretă sau orice fel de 
comunicare în afară de mesajul pe care l-aţi primit deja, sună- 
mă imediat. OK? 

— OK. 

— Acum mai spune-mi ceva: ai acces la interviul pe care l-ai 
făcut cu Jimi Brewster? 

— Da, sigur. Am o copie pe iPod-ul meu. 

— La tine? 

— Da. 

— Într-un format pe care mi-l poţi trimite pe e-mail? 

— Depinde ce mărime de document acceptă serverul e- 
mailului tău. O să-i reduc rezoluţia ca să scadă dimensiunea 
fișierului și n-ar trebui să fie nicio problemă. 

— Bine, atâta timp cât o să-mi dau seama la ce mă uit. 

— Vrei să ţi-l trimit chiar acum? 

— Te rog. 

— Pot să întreb de ce? 

— Numele lui Jimi Brewster a fost pomenit într-un alt context. 


VP - 305 


O conversaţie pe care am avut-o cu Max Clinter. Aș vrea să-mi 
dau seama cam ce fel de om este. 

Gurney încheie discuția fix când intra în parcarea 
Comandamentului Zonal al Poliţiei Statului New York. 

Trecu pe lângă o serie de mașini de patrulare și trase lângă 
un BMW argintiu 640i. 

O mașină bătătoare la ochi de optzeci și cinci de mii de dolari 
era o alegere stranie pentru un funcționar public, dar ar fi fost o 
opţiune firească pentru un consultant de lux aflat în plină 
ascensiune socială. Nu se gândise până atunci că Rebecca 
Holdenfield ar fi putut să ia parte la întâlnire, dar acum era gata 
să parieze pe toți banii că da. Era genul ei de mașină. 

Se uită la ceas. Ajunsese cu cinci minute mai devreme. Putea 
folosi timpul ăsta răspunzând telefonului lui Connie Clarke, ceea 
ce i-ar fi oferit o scuză reală să nu lungească conversaţia, dacă 
ea ar fi răspuns. În timp ce-i căuta numărul, una dintre mașinile 
negre ale NYSP opri alături. Bullard ședea pe scaunul de lângă 
șofer, iar Andy Clegg conducea. 

Bullard îi făcu semn lui Gurney să li se alăture, indicându-i 
locul din spate al sedanului spaţios. El se conformă, luând și 
plicul de la Prioripost. 

Bullard începu să vorbească precum o persoană care se 
gândise bine ce voia să spună. 

— Bună dimineaţa, Dave. Îţi mulţumesc că ai venit, deși te-am 
anunţat așa din scurt. Înainte să intrăm, voiam să-mi cunoşti 
poziția. După cum știi, filiala din Auburn a BIC-ului anchetează 
uciderea lui Ruth Blum. Ucigașul poate sau nu să aibă legătură 
cu cazul vechi de zece ani al Bunului Păstor. Putem avea de-a 
face cu același făptaș, cu un imitator sau cu o a treia variantă, 
încă nedefinită. 

Gurney nu vedea cum ar fi putut să existe o „a treia 
variantă”, dar înţelegea că Bullard voia să găsească cel mai bun 
raţionament pentru a păstra controlul asupra anchetei. 

Ea continuă: 

— Înţeleg că în cazul originar există o teorie acceptată și că tu 
ai pus-o sub semnul întrebării într-o manieră destul de agresivă. 
Vreau să știi că vin la aceste discuţii cu o deschidere completă. 
Nu am interes să favorizez o variantă sau alta. Nu mă 
interesează nici să iau parte la un concurs de călcat pe bătături 
al orgoliilor. Mă interesează doar faptele. Mi-s tare dragi faptele. 


VP - 306 


Ți-am cerut să ni te alături în dimineața asta pentru că am 
sentimentul că ai putea să-mpărtășești această dragoste a mea. 
Întrebări? 

Totul sunase foarte direct, la fel ca vocea ei clară și raspicată. 
Însă Gurney știa că, în realitate, situaţia avea un strat 
suplimentar. Era sigur că fusese invitat pentru că Bullard 
descoperise, probabil mulţumită lui Daker, că el îl scosese pe 
Trout din pepeni, ceea ce însemna că rolul lui era să amplifice 
tensiunile întâlnirii și să-l descumpănească pe Trout. Pe scurt, 
era acolo ca un joker în mâna lui Bullard. 

— Întrebări? repetă ea. 

— Numai una. Presupun că Daker ţi-a arătat profilul Bunului 
Păstor făcut de FBI? 

— Da. 

— Ce crezi despre el? 

— Nu-s sigură. 

— Bine. 

— Poftim? 

— Ăsta-i semnul unei minţi deschise. Acum, înainte să intrăm, 
am o mică bombă pentru tine. 

Deschise plicul pe care-l ţinea în poală, apoi celălalt plic și 
scoase mesajul din el. 

— Am primit ăsta azi-dimineaţă. Am pus mâna pe el, așa că ar 
fi bine să nu-l mai atingă și altcineva. 

Bullard și Clegg se răsuciră încă puţin pe scaunele lor ca să-l 
privească. El citi mesajul cu glas tare și rar. Îl izbi din nou stilul 
îngrijit, mai ales al finalului: Când diavolii predică în amvon, și 
îngerii sunt ignorati cade în sarcina celor cinstiți să 
pedepsească ceea ce o lume nebună răsplătește. Problema cu 
exprimarea aceea îngrijită a unei emoţii era că părea complet 
lipsită de emoție. 

Când termină, o ridică pentru ca Bullard și Clegg să o citească 
și ei. Bullard părea electrizată. 

— Ăsta-i originalul? întrebă ea. 

— Unul dintre cele două originale de care am eu cunoștință. 
Celălalt a fost primit de Kim Corazon. 

Ea clipi iute de câteva ori, într-un fel care părea să trădeze o 
gândire rapidă. 

— O să facem niște fotocopii după ce intrăm și o să punem 
originalul într-o pungă de probe care va merge la laboratorul din 


VP - 307 


Albany. Privirea ei se întoarse către Gurney. De ce ţie? 

— Pentru c-o ajut pe Kim Corazon? Pentru că vrea să ne 
oprească pe amândoi? 

Ea clipi din nou îngândurată. Se uită la Clegg. 

— Oamenii la care se face referire în acest mesaj trebuie 
preveniţi. Orice persoană pe care o putem identifica și care s-ar 
potrivi cu felul în care a definit el dușmanul. Se uită iarăși la 
Gurney. Ridic-o s-o mai citesc o dată! Parcurse la repezeală 
textul. Pare să-i amenințe pe toţi membrii familiilor victimelor 
iniţiale, pe copiii lor și familiile copiilor. Ne trebuie nume, adrese 
și numere de telefon, și încă repede. Cine are datele astea? 

Se uită la Clegg. 

— În dosarele pe care ni le-a arătat Daker existau niște 
adrese și informaţii de contact, dar întrebarea e cât de actuale 
mai sunt? 

— Cea mai actualizată sursă a voastră este Kim Corazon, 
interveni Gurney. Ea a luat legătura cu multe dintre aceste 
persoane. 

— Corect. Bine! Hai să intrăm și să facem ceva cu asta. 
Principala noastră preocupare este să-i prevenim pe toți cei care 
ar putea fi în pericol, fără să provocăm panică. 

Bullard ieși prima din mașină, conducându-i către sediu. 
Gurney recunoscu mersul agresiv al unei persoane pentru care 
situaţiile de criză constituie o sursă de energie. În timp ce dădea 
să o urmeze înăuntru pe ușile grele din sticlă ce duceau către 
recepţie, zări un SUV negru care intra în parcare. Faţa suptă și 
inexpresivă din spatele volanului îi aparținea agentului Daker. 

O reflexie în sticlă ascunse faţa pasagerului de lângă Daker. 
Ca urmare, Gurney nu-și putu da seama dacă Trout îl văzuse și, 
dacă da, cât de nemulţumit fusese. 


Capitolul 36 


Dălţi de spart gheata și animale 


Din pricina agitaţiei provocate de mesajul Bunului Păstor și a 
timpului necesar pentru a demara demersurile ce se impuneau, 
întâlnirea începu cu o întârziere de patruzeci și cinci de minute, 


VP - 308 


cu o ordine de zi modificată și în miros de cafea arsă. 

Era o sală de conferințe tipică, fără ferestre, cu o tablă din 
plută fixată la un capăt și un panou alb pe peretele alăturat. 
Lumina de neon era în același timp puternică și ternă, 
reamintind de biroul sufocant al lui Paul Mellani. O masă 
dreptunghiulară simplă, cu șase scaune ocupa cea mai mare 
parte a spaţiului. Într-un colţ era o măsuţă cu o cafetieră de 
aluminiu, pahare de polistiren, lingurite de plastic, praf de frişcă 
și o cutie cu pliculeţe de zahăr, aproape goală. Era genul de 
încăpere în care Gurney petrecuse nenumărate ore, iar reacţia 
pe care i-o provoca nu se schimbase. Ori de câte ori intra într-o 
asemenea încăpere, simţea nevoia să iasă imediat. 

Pe o latură a mesei stăteau Daker, Trout și Holdenfield. Pe 
latura cealaltă - Clegg, Bullard și Gurney. Era un aranjament 
numai bun pentru o confruntare. Bullard pusese pe masă, în faţa 
fiecăruia dintre ei, câte o fotocopie a noii epistole a Bunului 
Păstor, pe care fiecare o citise deja de câteva ori. 

În faţa lui Bullard mai era un dosar gros, deasupra căruia, 
spre surprinderea lui Gurney, se afla sumarul ideilor lui despre 
caz, pe care i-l transmisese prin e-mail. 

Bullard stătea chiar în faţa lui Trout, care își ţinea mâinile 
împreunate dinaintea lui. 

— Apreciez că aţi venit până aici, zise ea. Dincolo de 
importanţa evidentă a acestui nou mesaj, presupus a fi din 
partea Bunului Păstor, mai e ceva ce aţi dori să discutăm înainte 
să începem? 

Trout zâmbi searbăd, întorcându-și palmele în sus într-un gest 
defensiv. 

— E terenul tău, locotenente. Eu sunt numai urechi. Apoi îi 
aruncă lui Gurney o privire mult mai puţin amabilă. Unica mea 
grijă este includerea unei persoane neverificate într-o discuţie 
internă pe tema unei anchete în derulare. 

Bullard se strâmbă nedumerită. 

— Neverificate? 

Zâmbetul searbăd reveni. 

— Dă-mi voie să fiu mai precis. Nu mă refer la fosta carieră 
mult mediatizată a domnului Gurney în domeniul legii și ordinii, 
ci la natura necunoscută a încurcăturii sale prezente cu 
persoane ce ar putea deveni subiectul acestei anchete. 

— Te referi la Kim Corazon? 


VP - 309 


— Și la fostul ei prieten, ca să numesc doar două persoane 
despre care știu. 

„Interesant că știe despre Meese”, își zise Gurney. Existau 
două posibile surse: Schiff din Syracuse și Kramden, specialistul 
în incendieri, care o întrebase pe Kim dacă avea dușmani. Sau 
poate Trout o fi început să-și bage nasul în viaţa lui Kim prin alte 
metode. Dar de ce? Altă manifestare a maniei lui de a controla 
totul? A hotărârii sale încăpăţânate de a se baricada? 

Bullard încuviință gânditoare, cu privirea abătându-i-se către 
tabla albă. 

— E o îngrijorare rezonabilă. Poziţia mea este probabil mai 
puţin rezonabilă. Mai emoţională. Eu am senzaţia că făptuitorul 
încearcă să-l îndepărteze pe Dave Gurney de caz, iar asta mă 
face să vreau să-l ţin aproape. Dintr-odată vocea îi deveni dură, 
la fel ca trăsăturile puternice ale chipului ei. Vezi tu, la orice se 
împotrivește făptașul, eu sunt pentru. Sunt, de asemenea, 
dispusă să fac anumite presupoziţii cu privire la integritatea 
personală - integritatea tuturor celor din această încăpere. 

Trout se lăsă pe spate în scaun. 

— Nu mă-nțelege greșit. Nu mă îndoiesc de integritatea 
nimănui. 

— Scuză-mă dacă te-am înţeles greșit. Ai folosit acum o clipă 
cuvântul „încurcătură”. În mintea mea e un cuvânt cu conotaţii 
clare. Dar să nu ne împotmolim înainte de a începe. 
Recomandarea mea e să trecem mai întâi în revistă tot ce știm 
despre uciderea lui Blum, apoi să discutăm despre mesajul 
primit azi-dimineaţă și despre natura relaţiei dintre această 
crimă și crimele din primăvara anului 2000. 

— Şi, firește, despre problema jurisdicției, adăugă Trout. 

— Sigur. Dar nu putem discuta despre asta decât în lumina 
faptelor concrete. Deci faptele mai întâi. 

Gurney se pomeni zâmbind discret. Locotenentul îi făcea 
impresia unei femei inteligente, dure, cu mintea limpede și o fire 
practică, exact în dozele potrivite. 

Ea continuă: 

— E posibil ca unii dintre voi să fi văzut noutăţile din 
actualizarea numărul trei a buletinului pentru CJIS pe care l-am 
postat noaptea trecută. În caz contrar, am câpii aici. 

Scoase din dosar câteva printuri și le împărți. 

Gurney îl parcurse repede pe al său. Era o descriere sumară a 


VP - 310 


dovezilor adunate de la scena crimei în cazul Blum și primele 
concluzii ale legiștilor. Fu mulţumit de validarea presupunerilor 
pe care le făcuse la faţa locului și de încruntările ce se iveau pe 
feţele lui Trout și ale tovarășilor săi. 

După ce le dădu timp să absoarbă informația și implicaţiile ei, 
Bullard sublinie unele aspecte-cheie, după care se interesă dacă 
erau întrebări. 

Trout ridică raportul CJIS. 

— Ce semnificaţie atribui confuziei legate de locul unde și-a 
parcat criminalul mașina? 

— Cred că „tentativă de inducere în eroare” este un cuvânt 
mai potrivit decât „confuzie”. 

— Spune-i cum vrei. Întrebarea mea este: ce importanţă are? 

— În sine, nu cine știe ce, cu excepţia faptului că indică un 
anumit nivel de precauţie. Dar în combinaţie cu mesajul de pe 
Facebook, aș zice că indică încercarea de a crea o poveste falsă. 
La fel și mutarea cadavrului din camera de la etaj unde a avut 
loc crima, în holul de la intrare, unde a fost descoperit. 

Trout ridică dintr-o sprânceană. 

— Zgârieturile microscopice lăsate de călcâiele pantofilor ei 
pe mocheta de pe scară sunt dintre cele lăsate de târâre, 
explică Bullard. Deci a fost o înscenare menită să ne facă să- 
nghițim o versiune a crimei complet diferită de felul în care a 
fost comisă. 

Holdenfield vorbi pentru prima dată: 

— De ce? 

Bullard zâmbi ca un profesor care aude în sfârșit un elev 
punând întrebarea potrivită. 

— Dacă am fi înghiţit momeala - scenariul ucigașului care a 
oprit pe alee, a ciocănit la ușa din faţă, a înjunghiat victima când 
i-a deschis și s-a pierdut în noapte -, am fi sfârșit prin a crede că 
mesajul de pe Facebook a fost scris de victimă și că întregul lui 
conţinut este adevărat, inclusiv descrierea mașinii ucigașului. Și 
că acesta ar fi fost cineva pe care ea nu-l cunoștea. 

Holdenfield părea sincer curioasă. 

— De ce să fie cineva pe care nu-l cunoștea? 

— Din două motive. Mai întâi, mesajul de pe Facebook indica 
faptul că era o mașină pe care ea n-o recunoscuse. Al doilea - 
poziţia înșelătoare a cadavrului transmite falsul mesaj că ea nu 
l-a lăsat să intre în casă, când de fapt știm că l-a lăsat. 


VP - 311 


— Dovezile în sensul ăsta sunt destul de fragile, zise Trout. 

— Avem dovezi că a fost în casă și că s-a străduit să ne înșele 
în privinţa asta. Sunt mai multe motive pentru care ar fi vrut s-o 
facă, dar cel mai important ar putea fi acela de a ascunde că 
victima îl cunoștea și l-a invitat înăuntru. 

Asta păru să-l ia prin surprindere pe Trout: 

— Vrei să zici că Ruth Blum îl cunoștea personal pe Bunul 
Păstor? 

— Susţin că anumite elemente de la locul crimei ne obligă să 
luăm în serios această posibilitate. 

Trout îi aruncă o privire lui Daker, care strânse din umeri de 
parcă ar fi crezut că nu conta. Apoi se uită la Holdenfield, care 
părea să creadă că, de fapt, conta foarte mult. 

Bullard se lăsă pe spate în scaun și lăsă tăcerea să se 
prelungească, înainte să adauge: 

— Narațiunea falsă construită de Păstor în jurul lui Ruth Blum 
îmi ridică unele semne de întrebare cu privire la primele lui 
asasinate. 

— Semne de întrebare? întrebă Trout agitat. Care anume? 

— Mă întreb dacă și atunci avea același apetit de a ne duce 
de nas. Ce crezi, agent Trout? 

În felul ei, Bullard lăsase să cadă o mică bombă. Desigur, 
bomba nu era o noutate. Era ceea ce Gurney mârâia de o 
săptămână, iar Clinter, de zece ani. Însă acum, pentru prima 
oară, fusese aruncată pe masă nu de cineva din exterior, ci de 
un anchetator cu grad și cu dreptul legal de a urmări cazul până 
la final. 

Ea părea să-l invite pe Trout să nu mai insiste că esența 
cazului fusese rezumată de manifest și de profilul făptașului. 

Deloc surprinzător, el trase de timp. 

— Ai vorbit mai devreme despre importanţa faptelor. Aș dori 
mai multe fapte înainte să mă pronunţ. Nu mă grăbesc să 
regândesc cel mai analizat caz al criminologiei moderne numai 
fiindcă cineva a încercat să ne inducă în eroare cu privire la 
locul unde și-a parcat mașina. 

Sarcasmul fusese o greșeală. Gurney o citi în încordarea fălcii 
lui Bullard și în cele două secunde suplimentare în care ea 
susținu privirea bărbatului înainte să continue. Femeia ridică 
printul după e-mailul cu întrebările lui Gurney. 

— Întrucât voi, cei de la FBI, aţi fost în centrul acestei analize, 


VP - 312 


sper că-mi puteţi lămuri câteva puncte. Treaba asta cu 
animalele de plastic. Sunt sigură că aţi văzut în raportul nostru 
că pe gura victimei a fost așezat un leu din plastic de cinci 
centimetri. Ce părere aveți despre asta? 

Trout se răsuci către Holdenfield: 

— Becca? 

Holdenfield zâmbi inexpresiv. 

— Aici intrăm în zona speculațiilor. Sursa animalelor originare 
- un joc de-a Arca lui Noe - sugerează o semnificație religioasă. 
Biblia descrie potopul ca pe judecata lui Dumnezeu asupra unei 
lumi puse pe rele, la fel cum acțiunile Bunului Păstor reprezintă 
propria lui judecată asupra lumii. În plus, Bunul Păstor a folosit 
numai câte un animal din pereche la fiecare crimă. E posibil ca 
despărțirea în felul acesta a perechilor să aibă pentru el o 
semnificație inconștientă. Felul lui de a „Curăța turma de 
uscături”. Dintr-o perspectivă freudiană, ar putea reprezenta 
dorința lui, în copilărie, de a rupe căsnicia părinților săi, poate 
de a-l ucide pe unul dintre ei. Subliniez din nou că acestea sunt 
speculații. 

Bullard încuviință încet, ca și cum ar fi absorbit o informatie 
profundă. 

— Și pistolul ăla foarte mare? Din perspectivă freudiană, el ar 
fi un penis foarte mare? 

Expresia lui Holdenfield deveni prudentă. 

— Nu este chiar așa de simplu. 

— Ah, mă temeam de asta, replică Bullard. Chiar când 
credeam că-ncep să mă prind și eu... Se răsuci către Gurney. Tu 
ce părere ai despre pistolul mare și animăluțele mici? 

— Cred că scopul lor a fost să provoace această discuţie. 

— Poţi să repeţi, te rog? 

— Părerea mea despre pistol și animăluțe e că au fost folosite 
pentru a ne distrage atenţia. 

— De la ce? 

— De la pragmatismul întregului demers. Sunt menite să 
sugereze un strat de motivaţie nevrotică, poate chiar de 
deranjament mintal. 

— Bunul Păstor vrea să-l credem deranjat mintal? 

— Sub raţionamentul de suprafaţă al unui ucigaș tipic mânat 
de o misiune se ascunde întotdeauna o motivaţie nevrotică sau 
psihotică. Este sursa inconștientă a energiei ucigașe care pune 


VP - 313 


în mișcare „misiunea” conștientă. Nu, Rebecca? 

Ea ignoră întrebarea. Gurney continuă: 

— Cred că ucigașul este pe deplin conștient de asta. Cred că 
pistolul și animalele sunt tușele finale ale unui maestru al 
manipulării. Profilerii se puteau aștepta să găsească asemenea 
obiecte, așa că el le-a oferit. Ei l-au ajutat să facă credibil tot 
acest concept al „misiunii”. Unica ipoteză pe care criminalul nu 
dorea s-o vadă avansată era aceea că e perfect sănătos și că 
crimele lui s-ar putea să aibă un motiv exclusiv practic. Un 
motiv clasic de a ucide. Pentru că asta ar fi dus investigația în 
cu totul altă direcție și probabil l-ar fi dat în vileag destul de 
repede. 

Trout suspină nerăbdător și i se adresă lui Bullard: 

— Am mai trecut prin asta cu domnul Gurney mai înainte. Și 
afirmaţiile lui nu sunt decât afirmaţii. Nu au niciun fel de dovezi 
pe care să se sprijine. Sincer, repetiţia asta e obositoare. Ipoteza 
acceptată este complet coerentă... este unica abordare 
rațională și coerentă a cazului care a fost avansată. Ridică 
fotocopia sa după mesajul Bunului Păstor și o agită prin aer. Plus 
acest nou mesaj care e sută la sută consecvent cu manifestul 
iniţial și oferă o explicaţie perfect credibilă pentru atacul asupra 
văduvei lui Harold Blum. 

— Tu ce crezi despre asta, Rebecca? întrebă Gurney indicând 
hârtia din mâna lui Trout. 

— AȘ avea nevoie de mai mult timp ca să-l studiez, dar pot să 
afirm cu o certitudine rezonabilă că a fost compus de același ins 
care a scris și documentul iniţial. 

— Ce altceva? 

Ea strânse din buze, părând să cântărească diversele variante 
de răspuns. 

— Exprimă același resentiment obsesiv, agravat acum de 
difuzarea emisiunii Orfanii crimei. Noua lui plângere, faptul care 
a declanșat atacul asupra lui Ruth Blum, este că Orfanii 
reprezintă o glorificare inacceptabilă a unor oameni demni de 
dispreţ. 

— Ceea ce-i perfect logic, interveni Trout. Confirmă tot ce 
spunem noi despre caz încă de la început. 

Gurney ignoră întreruperea, rămânând concentrat asupra lui 
Holdenfield. 

— Cât de mânios ai zice că era? 


VP - 314 


— Poftim? 

— Cât de mânios era omul care a scris asta? 

Întrebarea păru s-o surprindă. Își ridică exemplarul și-l reciti. 

— Păi... folosește frecvent un limbaj și niște imagini cu 
încărcătură emoţională: sânge, rău, corupție, vină, pedeapsă, 
moarte, otravă, monștri... ceea ce exprimă un fel de furie 
biblică. 

— Oare ceea ce vedem în acest document este furie... sau 
descrierea furiei? 

Abia vizibil, un colţ al gurii lui Holdenfield zvâcni. 

— Deosebirea fiind că...? 

— Mă întreb dacă este un ins furios exprimându-și furia sau 
un ins calm scriind ceea ce-și imaginează c-ar scrie un ins furios 
în aceste împrejurări. 

Trout interveni din nou: 

— Care-i sensul acestei discuţii? 

— Este elementar, zise Gurney. Mă întreb dacă doamna 
Holdenfield, un psihoterapeut foarte perspicace, simte că 
autorul acestui mesaj exprimă o emoție autentică sau pune 
cuvinte în gura unui personaj pe care l-a creat: așa-zisul Bun 
Păstor? 

Trout se uită la Bullard: 

— Locotenente, nu ne putem petrece toată ziua cu soiul ăsta 
de teorii extravagante. E întrunirea ta. Ți-aș recomanda să-i 
controlezi puțin agenda. 

Gurney continuă să susţină privirea psihologului. 

— E o întrebare simplă, Rebecca. Ce crezi? 

Ea șovăi îndelung înainte să răspundă. 

— Nu-s sigură. 

În privirea și în răspunsul ei Gurney detectă, în sfârșit, puţină 
onestitate. 

Bullard părea tulburată. 

— David, acum câteva minute ai folosit expresia „exclusiv 
practic” în legătură cu Bunul Păstor. Ce motiv practic ar putea 
face un ucigaș să aleagă șase victime a căror legătură principală 
este că aveau mașini extravagante? 

— Mașini negre extravagante marca Mercedes, interveni 
Gurney, mai mult pentru sine decât pentru ea, și în minte îi 
reveni filmul Bărbatul cu umbrela neagră. 

Să faci referire la un film în timpul unei discuţii despre o crimă 


VP - 315 


reală era riscant, mai ales într-o companie ostilă, însă Gurney 
decise s-o facă. Le povesti cum fuseseră abătuți lunetiștii de la 
urmărirea bărbatului cu umbrela când acesta se pierduse într-o 
mulţime de oameni cu umbrele similare. 

— Care mă-sa-i legătura între povestea asta și subiectul 
discuţiei noastre? fu primul comentariu făcut de Daker de când 
se așezase la masă. 

Gurney zâmbi. 

— Nu știu. Dar am senzaţia că ea există. Speram că cineva 
din această încăpere ar putea fi atât de perspicace, încât s-o 
vadă. 

Trout dădu ochii peste cap. 

Bullard luă e-mailul în care Gurney își adunase întrebările 
despre crime. Ochii ei se opriră la jumătatea paginii și citi cu 
glas tare: 

— Erau toate la fel de importante? făcu ochii roată prin 
încăpere. In contextul poveștii cu umbrela, întrebarea mi se 
pare interesantă. 

— Eu nu văd relevanta, replică Daker. 

Bullard clipea din nou, ca și cum ar fi debifat mental 
posibilitate după posibilitate. 

— Să presupunem că nu toate victimele erau ţinte principale. 

— Și cele care nu erau ce-au fost? Greșeli? comentă Trout 
neîncrezător. 

Gurney explorase deja pista aceea cu Hardwick și-l dusese la 
niște scenarii prea improbabile ca să fie luate în serios. 

— Nu greșeli, zise Gurney. Dar cumva secundare. 

— Secundare? repetă Daker. Ce naiba-nseamnă asta? 

— Incă nu știu. Deocamdată este doar o întrebare. 

Trout își lăsă mâinile să cadă zgomotos pe masă. 

— O s-o zic o singură dată. În orice investigaţie vine un 
moment când trebuie să-ncetăm să mai punem sub semnul 
întrebării premisele și să ne concentrăm pe urmărirea 
făptașului. 

— Problema aici este că procesul punerii întrebărilor nici n-a- 
nceput în mod serios vreodată, răspunse Gurney. 

— Bine, bine, zise Bullard ridicându-și mâinile în semn de 
„Stop”. Vreau să discutăm despre următorii pași. 

Se răsuci către Clegg, așezat la stânga ei. 

— Andy, fă-ne un scurt rezumat a ceea ce se petrece! 


VP - 316 


— Da, să trăiţi! 

Tânărul scoase un dispozitiv digital micuț din buzunarul 
jachetei, apăsă câteva taste și examină ecranul. 

— Tehnicienii au permis accesul la scena crimei. Probele au 
fost colectate, etichetate și introduse în sistem. Computerul a 
fost transportat la criminologii specializaţi. Amprentele latente 
sunt introduse în baza computerizată de amprente. Raportul 
preliminar al medicului legist există. Un raport complet al 
autopsiei și un raport toxicologic vor fi disponibile în șaptezeci și 
două de ore. Fotografiile victimei și ale scenei crimei au fost 
introduse în sistem și la fel și raportul de la faţa locului. A treia 
actualizare a raportului CJIS a fost introdusă în sistem. 
Interogatoriile vecinilor: patruzeci și opt terminate, total 
preconizat până la sfârșitul zilei - șaizeci și șase. Transcrierile 
inițiale sunt disponibile, rezumatele urmează. În baza 
observațiilor a doi martori oculari care spun că au văzut un 
Humvee sau un vehicul de acest gen în regiune, Departamentul 
Vehiculelor Motorizate întocmește liste cu vehiculele similare 
înregistrate în zona centrală a statului New York. 

— Și ce plănuiţi să faceţi cu listele astea? întrebă Trout. 

— O bază de date în care să căutăm numele oricăror suspecți 
ce se vor ivi, răspunse Clegg. 

Trout avea un aer sceptic, însă tăcu. 

Gurney se simţea prost, fiindcă avea deja răspunsul pe care-l 
căuta Clegg. In mod normal, prefera sinceritatea totală. Dar 
acum se temea că o asemenea dezvăluire n-ar fi făcut decât să 
creeze o diversiune și să irosească timp preţios atrăgând atenţia 
către Clinter. Și, în fond, Clinter nu putea fi Bunul Păstor. Era un 
ciudat. Poate era ţicnit. Insă răufăcător? Nu, aproape sigur nu. 

Totuși, mai avea un motiv să tacă, unul mai puţin obiectiv. Nu 
voia să pară prea familiar cu Clinter, prea aliat cu el, prea pe 
aceeași lungime de undă. Nu voia să fie compromis prin 
asociere. În timpul prânzului lor din Branville, Holdenfield îi 
aruncase în poală diagnosticul de stres posttraumatic. La un 
moment dat, Max Clinter primise și el un diagnostic similar. Lui 
Gurney nu-i plăcea efectul acela de ecou. 

Clegg își termina raportul. 

— Urmele de cauciucuri din parcarea Lakeside Collision sunt 
procesate și am trimis fotografii criminaliștilor pentru detectarea 
echipamentului originar și potrivirile cu piaţa de accesorii. Avem 


VP - 317 


urme bune ale roţilor alăturate. Sperăm ca lăţimea axului să se 
dovedească unică. Işi ridică privirea de la ecranul de pe care 
citise. Asta e tot ce știu că se petrece în momentul ăsta, 
locotenente. 

— Ni s-a promis vreun termen cu privire la analiza fizică a 
mesajului Păstorului? Cerneală, hârtie, imprimantă, amprente pe 
formularul cu adresa sau pe plicul interior? 

— Au spus că o să știe mai multe într-o oră. 

Bullard încuviinţă. 

— Și informarea persoanelor vizate? 

— Acum începem. Din materialele furnizate de agentul Daker, 
avem o listă preliminară de rude. Cred că în momentul acesta se 
ia legătura cu domnișoara Corazon pentru lista ei de numere 
actuale de telefon, așa cum a sugerat domnul Gurney. Carly 
Madden de la Informaţii Publice ajută la formularea unui mesaj 
cât mai potrivit. 

— Ințelege obiectivul mesajelor - alertă serioasă, dar nu 
panică - și importanța de a găsi nuanţa potrivită? 

— l s-a explicat. 

— Bine. Vreau să văd mesajul înainte să se dea telefoanele. 

Hai să ne mișcăm cât mai repede pe frontul ăla! 
_ Părerea bună a lui Gurney despre această femeie se confirma. 
Inghițea stresul ca pe vitamine. Meseria era probabil unica ei 
dependenţă. „Cât mai repede” era în mod cert felul în care voia 
să se facă totul. Și adversarii ei ar fi făcut bine să fie prudenti. 

Ea privi în jurul mesei. 

— Întrebări? 

— Pari să ai degetele pe mai multe butoane în același timp, 
comentă Trout. 

— Și ce-i nou în asta? 

— Voiam să spun că există un punct dincolo de care toţi avem 
nevoie de ajutor. 

— Fără îndoială. Nu ezita să mă suni ori de câte ori te 
pomenești în postura asta. 

Trout râse, un sunet la fel de muzical și de călduros ca un 
demaror căruia-i moare bateria. 

— Voiam doar să-ţi reamintesc că la nivel federal avem 
resurse de care voi s-ar putea să nu dispuneţi în Auburn sau 
Sasparilla. Și, de fapt, cu cât devine mai limpede legătura dintre 
această crimă și vechiul caz, cu atât mai mare va fi presiunea 


VP - 318 


instituțională pusă pe amândoi ca să introducem în joc resursele 
federale. 

— Mâine s-ar putea întâmpla și asta. Dar azi e azi. Să luăm 
fiecare zi pe rând. 

Trout zâmbi, o grimasă mecanică pe măsura râsului său. 

— Locotenente, eu nu-s filosof. Sunt doar un tip realist care 
nu face decât să spună cum stă situaţia și unde va ajunge cazul 
ăsta în cele din urmă. Presupun că poţi alege să ignori acest 
aspect până când se va produce. Dar trebuie să stabilim niște 
reguli de bază și niște strategii de comunicare începând de 
acum. 

Bullard se uită la ceas. 

— De fapt, singurul lucru care va începe acum va fi o scurtă 
pauză de prânz. E douăsprezece fix. Vă propun să revenim la 
unu fără un sfert ca să discutăm niște reguli de bază și niște 
strategii de comunicare și pe urmă să și trecem la treabă, dacă 
regulile de bază ne-o vor permite. Sarcasmul îi fu îmblânzit de 
un zâmbet. Cafeaua și automatele cu gustări din clădirea asta 
sunt groaznice. Voi cei din Albany aţi vrea să vă recomand un 
restaurant unde să luaţi masa? 

— Nu-i nevoie. E în regulă, zise Trout. 

Holdenfield părea îngândurată, agitată, deloc în regulă. 

Daker părea să nu simtă nimic... cu excepția unei dorințe 
generalizate de a-i lichida pe toţi băgăcioșii din lume în mod 
dureros, unul câte unul. 

e 

Bullard și Gurney stăteau într-un separeu în formă de 
potcoavă dintr-un mic restaurant italian cu un bar și trei 
televizoare imposibil de evitat. 

Aveau fiecare câte o porție mică de antipasto și împărțeau o 
pizza. Clegg rămăsese la sediu ca să monitorizeze progresul 
multiplelor demersuri începute. Bullard fusese tăcută de când 
ajunseseră aici. Aduna ardeii iuți pe marginea farfuriei ei cu 
salată. După ce-i descoperi și-i mută până la ultimul, își ridică 
privirea către Gurney. 

— Deci, ia spune-mi, Dave: ce anume pui la cale? 

— Formulează mai clar întrebarea și va fi plăcerea mea să-ți 
răspund. 

Ea își cobori privirea către salată, înfipse furculița într-un ardei 
iute, îl mestecă și-l înghiţi fără cel mai mic semn de disconfort. 


VP - 319 


— Simt foarte multă energie în implicarea ta. Multă. Aici nu-i 
vorba numai despre o favoare pe care i-o faci unei puștoaice cu 
o idee beton. Deci despre ce-i vorba? Trebuie să știu. 

Gurney zâmbi. 

— Ţi-a povestit cumva Daker că RAM vrea să fac o emisiune 
critică la adresa anchetelor eșuate ale poliţiei? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Ei, n-am nicio intenţie să fac așa ceva. 

Femeia îi aruncă o privire lungă, cercetătoare. 

— Bine. Ai alte interese, financiare sau profesionale, legate de 
actuala situaţie despre care nu mi-ai spus? 

— Niciunul. 

— OK. Atunci despre ce-i vorba? De unde atâta interes? 

— În cazul ăsta e o gaură suficient de mare cât să treacă un 
camion prin ea. Suficient de mare ca să nu mă lase să dorm 
nopţile. Și s-au petrecut lucruri ciudate, care cred că sunt 
menite s-o descurajeze pe Kim să-și continue proiectul, și pe 
mine să mă implic. Eforturile de genul ăsta îmi provoacă o 
reacţie de nesupunere. Dacă mă-mpingi către ușă, încep să-mi 
doresc să rămân în cameră. 

— Ti-am spus ceva similar despre mine. Vorbise pe un ton 
atât de calm, încât era greu de zis dacă spusele ei erau o 
declarație camaraderească sau un avertisment să nu încerce s-o 
manipuleze. Înainte să poată decide despre care dintre astea 
era vorba, ea continuă: Dar am senzaţia că mai e ceva. Am 
dreptate? 

El se întrebă cât de sincer putea să fie. 

— Mai e ceva. Ezit să-ţi spun despre ce-i vorba, pentru că mă 
face să par stupid, meschin și ranchiunos. 

Bullard ridică din umeri. 

— Una dintre alegerile de bază din viaţa unui om, nu? Putem 
să părem sofisticaţi, șmecheri și cool. Sau putem să spunem 
adevărul. 

— Când am început să examinez pentru prima oară cazul 
Bunului Păstor la cererea lui Kim Corazon, am întrebat-o pe 
Holdenfield dacă ea crede că agentul Trout ar fi fost dispus să- 
mi asculte părerea despre caz. 

— Și ea a spus că nu, pentru că nu mai erai un membru activ 
al forțelor de ordine? 

— Mai rău. „Glumești, nu?” Asta a spus. Un comentariu foarte 


VP - 320 


scurt! Un comentariu scurt și jignitor. Probabil pare un motiv 
absolut nebunesc ca să mă agăţ cu ghearele de cazul ăsta și să 
refuz să-mi dau drumul. 

— Sigur că-i un motiv nebunesc, dar măcar acum știu ce-i în 
spatele tenacităţii ăsteia. Mâncă un al doilea ardei iute. 
Revenind la gaura din caz care te ţine treaz nopţile. Cu ce 
întrebări te pomenești luptându-te la două noaptea? 

Nu trebui să se gândească prea mult înainte să răspundă. 

— Sunt trei întrebări mari. Prima, elementul temporal. De ce 
au început crimele când au început, în primăvara lui 2000? A 
doua: Ce piste au fost abandonate sau nici măcar n-au mai fost 
iniţiate din pricina sosirii manifestului? A treia: Ce anume a făcut 
din „Omorârea bogătașilor lacomi” cea mai bună acoperire 
pentru ceea ce se petrecea de fapt? 

Bullard ridică provocator din sprânceană. 

— Asta presupunând că se petrecea altceva decât „Omorârea 
bogătașilor lacomi”, o presupunere în care tu crezi mult mai 
mult decât mine. 

— O să-ţi cadă cu tronc și ţie. De fapt... 

— Bunul Păstor s-a întors! 

Coincidența tulburătoare a anunţului de la televizorul de 
deasupra barului îl opri pe Gurney la jumătatea frazei. Unul 
dintre prezentatorii melodramatici de la RAM News împărțea 
ecranul pe jumătate cu un celebru predicator cărunt și cu părul 
înfoiat, reverendul Emmet Prunk. 

— Conform unor surse demne de încredere, înspăimântătorul 
ucigaș în serie din statul New York a revenit. Monstrul bântuie 
din nou prin peisajul rural. Acum zece ani, Bunul Păstor a pus 
capăt vieţii lui Harold Blum cu un glonţ în cap. Cu două nopţi în 
urmă, ucigașul s-a întors. S-a întors acasă la văduva lui Harold, 
Ruth. A pătruns în locuinţa ei în toiul nopţii și i-a înfipt în inimă o 
daltă de spart gheaţa. 

Dramatismul exagerat al bărbatului era dezgustător, dar te 
captiva. 

— Este atât de... atât de inuman... întrece orice măsură... Îmi 
cer scuze, oameni buni, dar pe lumea asta se petrec lucruri care 
mă lasă fără cuvinte! 

Clătină din cap cu un aer sumbru și se răsuci către cealaltă 
jumătate a ecranului, ca și cum evanghelistul ar fi stat alături de 
el în studio. 


VP - 321 


— Domnule reverend Prunk, păreţi să aveţi mereu cuvintele 
potrivite, intuiţiile potrivite. Ajutaţi-ne! Ce părere aveţi despre 
aceste întâmplări înspăimântătoare? 

— Ei bine, Dan, ca orice ființă normală, și eu oscilez între 
oroare și furie. Dar cred că în lumea lui Dumnezeu orice lucru se 
petrece cu un motiv, oricât de groaznic ar fi acel lucru din 
perspectiva noastră omenească, limitată. „Dar, domnule 
reverend Prunk”, m-ar putea întreba cineva, „ce motiv ar putea 
avea coșmarul ăsta?” Și eu i-aș spune că din demonstraţia 
aceasta de cruzime sunt multe de învăţat despre natura răului 
în lumea noastră de azi. Monstrul acesta nu are niciun respect 
pentru victime. Ele sunt ca pleava spulberată de vântul voinţei 
lui. Nu sunt nimic. Fuioare de fum. Fire de praf. Aceasta este 
lecţia pe care Dumnezeu ne-a așezat-o dinainte. Ne arată 
adevărata natură a răului. Să stingi o viaţă, să o risipești ca peo 
pală de fum, să o calci în picioare ca pe un fir de praf, iată 
esenţa răului! Aceasta este lecţia pe care Domnul le-o dezvăluie 
celor drepţi prin faptele diavolului. 

— Vă mulțumesc, domnule reverend! Prezentatorul se 
întoarse din nou către obiectivul camerei. Ca întotdeauna, 
cuvinte înțelepte din partea reverendului Emmet Prunk. Și acum 
câteva informaţii importante de la cei care fac posibilă existența 
RAM News. 

Locul îi fu luat de un șir de reclame zgomotoase. 

— Dumnezeule, murmură Gurney privind-o pe Bullard peste 
masă. 

Ea îi întâlni privirea. 

— Mai spune-mi o dată că nu faci afaceri cu tipii ăştia! 

— Nu fac afaceri cu tipii ăștia. 

Femeia îi susținu privirea încă puţin, apoi făcu genul de 
strâmbătură pe care i-ar fi cauzat-o un ardei întors pe gât. 

— Hai să revenim la ideea ta despre anumite premise 
abandonate după sosirea manifestului. Te-ai gândit care puteau 
fi ele? _ 

— Cele evidente. Pentru început, cui bono? Intrebarea „cine 
ar fi avut de profitat în mod concret de pe urma celor șase 
crime” ar trebui să fie în capul listei de piste ce n-au mai fost 
urmate odată ce manifestul i-a facut pe toţi să se orienteze 
către ipoteza ucigașului cu o misiune. 

— OK, am înţeles. Ce altceva? 


VP - 322 


— O conexiune. O legătură între victime. 

— Alta decât Mercedesul? 

— Exact. 

Locotenentul avea o privire sceptică. 

— In cazul acela, automobilele ar deveni un element 
secundar. Dacă ele n-au fost principalul criteriu al crimelor, 
atunci a fost o coincidenţă. A naibii de mare coincidenţă, nu 
crezi? 

Obiecţia ei era ecoul celei ridicate de Jack Hardwick. Gurney 
nu avusese un răspuns atunci și nu avea nici acum. 

— Altceva? întrebă Bullard. 

— Investigarea mai profundă a fiecărui caz în parte. 

— In ce sens? 

— Odată ce a devenit evident că erau crime în serie, a fost 
dictată și natura investigaţiei. 

— Sigur că da. Altfel cum... 

— Eu nu fac decât să enumăr pistele neexplorate. Nu spun că 
ar fi trebuit explorate, ci numai că n-au fost. 

— Dă-mi un exemplu. 

— Dacă omorurile ar fi fost investigate ca niște crime 
individuale, procesul ar fi decurs cu totul altfel. Știi la fel de bine 
ca mine cum s-ar proceda în toate cazurile de crimă cu 
premeditare, unde motivul și suspectul nu sunt evidenti. 
Cercetarea ar începe cu viaţa și relaţiile victimei: prieteni, iubiţi, 
dușmani, legături  infracţionale, cazier, obiceiuri proaste, 
căsătorii ratate, divorțuri neplăcute, conflicte în afaceri, 
testament și moștenire, datorii, presiuni și oportunități 
financiare. Cu alte cuvinte, am fi scormonit prin viaţa victimei, 
căutând situaţii și persoane care ar fi avut interesul s-o omoare. 
Dar în cazul ăsta... 

— Da, da, sigur, în cazul ăsta nu s-a procedat așa. Dacă 
cineva conduce de colo-colo trăgând la întâmplare pe geamurile 
Mercedesurilor în toiul nopţii, nu cheltuiești bani și nu pierzi timp 
verificând problemele personale ale victimelor. 

— Evident. Un tipar psihopatologic, mai ales cu un 
declanșator simplu ca o mașină neagră și luxoasă, face din 
descoperirea  psihopatului unicul punct focal al anchetei. 
Victimele sunt numai niște componente universale ale acestui 
model. 

Ea îl privi sfredelitor. 


VP - 323 


— Nu-mi spune că, după părerea ta, Bunul Păstor a avut șase 
motive diferite, izvorâte toate din vieţile personale ale 
victimelor. 

— Ar fi absurd, nu? 

— Da. La fel de absurd ca ideea că alegerea celor șase 
automobile negre a fost o coincidență. 

— Aici nu te pot contrazice. 

— Bine atunci. Cam asta cu pistele neexplorate. Mai adineauri 
ai pomenit despre momentul ales ca fiind una dintre întrebările 
care nu te lasă să dormi. Ai o idee mai precisă despre asta? 

— Nimic anume în clipa de față. Uneori, să analizezi mai 
îndeaproape momentul când s-a petrecut ceva poate fi o ușă 
prin spate către înțelegerea motivului pentru care s-a petrecut. 
Apropo, referirea ta la nopţile mele de nesomn mi-a amintit de 
ceva ce voiam să-ți spun. Paul Mellani, fiul lui Bruno Mellani și 
participant la emisiunea lui Kim, Orfanii crimei, are permis 
pentru un pistol marca Desert Eagle. 

— De când îl are? 

— Nu am acces la informaţia asta. 

— Serios? Femeia făcu o pauză. Apropo de accesul tău la 
informaţii, cred că agentul Trout are un interes special cu privire 
la acest subiect. 

— Știu. Îşi pierde vremea. Dar mersi că mi-ai zis. 

— E interesat, de asemenea, de hambarul tău. 

— De unde știi asta? 

— Daker mi-a spus că hambarul ţi-a ars în condiţii dubioase, 
că un anchetator al incendiului a găsit canistra ta cu benzină 
ascunsă undeva și c-ar trebui să fiu prudentă în interacţiunile cu 
tine. 

— Și asta ce-ţi spune? 

— Că tipii ăștia nu prea te plac. 

— Ce revelație! 

— Matthew Trout poate fi un dușman redutabil. 

— În viaţa oricărui om mai trebuie să și plouă. 

Bullard încuviinţă și mai-mai că zâmbi. 

Apoi își luă telefonul. 

— Andy? Am nevoie să-mi obţii niște informaţii despre un 
permis de portarmă... Paul Mellani... Da, același... Pentru un 
Desert Eagle... Mi s-a spus că are unul, dar marea întrebare este 
când l-a căpătat... Data inițială a permisului... Corect... 


VP - 324 


Mulţumesc! 

Un timp mâncară în tăcere, terminându-și antipasto și o bună 
parte din pizza în timp ce pe cele trei ecrane din restaurant 
zbierau o serie de clipuri promoţionale ale emisiunilor RAM TV, 
una mai grotescă decât alta. 

Un spectacol se chema Roller Coaster și presupunea, din câte 
se părea, un concurs în care patru bărbaţi și patru femei se 
străduiau să însumeze cel mai mare număr de kilograme 
pierdute sau căpătate, sau mai întâi căpătate și apoi pierdute pe 
o perioadă de douăzeci și șase de săptămâni, timp în care erau 
siliți să rămână mereu unii în compania altora. Câștigătorul 
etapei anterioare ajunsese de la cincizeci și nouă de kilograme 
la o sută optsprezece și apoi scăzuse la cincizeci și opt, 
câștigând astfel și bonusurile Dublează Potul și Înjumătățirea. 

In timp ce Gurney se întreba dacă America deţinea un 
monopol special asupra idioțeniei mass-media sau dacă lumea 
întreagă își pierduse minţile, primi un SMS de la Kim în care-i 
spunea să-și verifice e-mailul pentru că-i trimisese interviul cu 
Jimi Brewster. 

Vederea numelui ei pe ecran îi aminti un alt detaliu logistic. O 
privi pe Bullard, care-i făcea semn chelnerului să aducă nota. 

— Presupun că vrei ca și mesajul trimis de Păstor lui Kim 
Corazon să ajungă la laboratorul din Albany. Ce vrei să facă cu 
el? 

— Unde-i ea acum? 

— În locuinţa din Manhattan a fiului meu. 

Locotenentul șovăi o secundă sau două, ca și cum ar fi 
îndosariat informaţia pentru o examinare ulterioară. 

— Spune-i să i-l ducă ofițerului de legătură cu poliţia statală 
de la cartierul general al NYPD, One Police Plaza. Când revenim 
la sediu, o să-ţi dau indicaţii despre cum să ajungă acolo. 

Gurney era gata să bage telefonul la loc în buzunar, când își 
zise că Bullard putea fi interesată de filmulețul cu Brewster. 

— Apropo, rosti el, cu ceva timp în urmă, Kim i-a luat un 
interviu lui Jimi Brewster, unul dintre așa-zișii orfani. Este cel 
care... 

Femeia încuviință. 

— Care-l ura pe tatăl lui, chirurgul. Am citit despre el în 
grămada de hârțoage pe care mi-a servit-o Daker. 

— Corect. Ei bine, Kim tocmai mi-a trimis filmulețul interviului 


VP - 325 


cu el. Îl vrei? 
— Sigur că-l vreau. Poţi să mi-l trimiţi chiar acum? 
e 

Când reveniră în sala de ședințe, Trout, Daker și Holdenfield 
erau deja la masă. Deși Gurney și Bullard nu întârziaseră decât 
un minut, Trout își consultă ceasul cu o privire acră. 

— E vreun alt loc unde trebuie să ajungi? întrebă Gurney, cu 
un ton degajat și un zâmbet neutru, care abia dacă disimulau 
ostilitatea intensă pe care o simţea. 

Trout preferă să nu-i răspundă, încercând în schimb să-și 
desprindă cu unghia ceva dintre dinţii din faţă. 

Imediat ce Bullard și Gurney se așezară, Clegg intră în 
încăpere și puse o foaie de hârtie dinaintea locotenentului, care 
o parcurse cu o încruntare curioasă. 

— Asta înseamnă că ați început să daţi telefoanele de 
avertisment? 

— Telefoane iniţiale pentru stabilirea contactului, ca să aflăm 
repede cine poate fi găsit și cine nu, zise Clegg. Celor care ne 
răspund, le spunem c-o să revenim într-o oră cu informaţii 
legate de caz. Unde ne răspunde căsuţa vocală, cerem să ne 
sune când aud mesajul. 

Bullard încuviinţă, parcurgând din nou lista. 

— Rezultă de aici că aţi vorbit direct cu sora lui Ruth Blum, 
care e pe drumul dintre Oregon și Aurora, cu Larry Sterne din 
Stone Ridge și cu Jimi Brewster din Turnwell. Dar ceilalţi de pe 
listă? 

— Am lăsat solicitări de a fi sunați în căsuţele vocale ale lui 
Eric Stone, Roberta Rotker și Paul Mellani. 

— Avem adresele lor de e-mail? 

— Cred că Kim Corazon ne-a dat adresele tuturor persoanelor 
din lista ei de contacte. 

— Atunci trimiteţi imediat e-mailuri în urma mesajelor 
telefonice. Dacă există cineva care nu ia legătura cu noi în 
următoarea jumătate de oră, repetăm procedura. Spune-i lui 
Carly că are un sfert de oră ca să-mi dea o ciornă a mesajului. 
Dacă nu primim răspunsuri nici la al doilea mesaj, o să trimitem 
echipaje de poliţie la adresele fizice. 

După ce Clegg ieși grăbit din încăpere, Bullard trase adânc 
aer în piept, se lăsă pe spate în scaun și-l privi pe Trout cu 
băgare de seamă. 


VP - 326 


— Revenind la întrebările mai dificile, ai idee care ar fi motivul 
uciderii lui Ruth Blum? 

— Am zis-o și înainte. Citește mesajul Păstorului! 

— ÎI știu pe de rost. 

— Atunci îi cunoști motivul la fel de bine ca mine. Debutul 
emisiunii Orfanii crimei pe RAM cu două seri în urmă i-a atins 
punctul sensibil și a reactivat misiunea lui de a-i ucide pe bogați. 

— Doamnă Holdenfield, sunteţi de acord? 

Rebecca încuviinţă țeapăn. 

— În general, da. Mai precis, aș spune că programul TV i-a 
redeșteptat resentimentul. A spart orice dig care i-a stăvilit 
emoţiile în ultimii zece ani. Atunci furia a-nceput să-i alimenteze 
din nou fixaţia legată de nedreptatea socială, ducând la crimă. 

— Interesant mod de a privi lucrurile, zise Bullard. Dave? Tu 
cum vezi asta? 

— Rece, calculat, evitând riscurile... exact opusul descrierii 
Rebeccăi. Zero furie. Totul raţional. 

— Și motivul complet raţional de a o ucide pe Ruth Blum ar 
fi...? 

— De a opri emisiunea Orfanii, fiindcă era o amenințare 
pentru el. 

— Amenințarea fiind? 

— Fie ceva ce Kim ar fi putut descoperi dacă ar fi continuat 
interviurile, fie ceva de care un telespectator și-ar fi putut da 
seama urmărind emisiunea. 

Bullard redeveni sceptică. 

— Te referi la o posibilă legătură între victime? Alta decât 
maşinile lor? Tocmai am discutat problema cu... 

— Poate nu-i o legătură în sine. Obiectivul declarat al lui Kim - 
căruia i s-a făcut pe larg publicitate - era să scoată la iveală 
efectele crimei asupra vieților celor rămaşi în urmă. Poate în 
viețile actuale ale familiilor este ceva ce ucigașul nu vrea să se 
afle... ceva ce i-ar putea trăda identitatea. 

Trout căscă. 

Poate dacă n-ar fi făcut-o, Gurney nu s-ar fi simţit îndemnat 
să mai adauge o posibilitate: 

— Sau poate crima, combinată cu mesajul explicativ, este un 
efort de a se asigura că toată lumea continuă să se gândească 
la crimele Bunului Păstor în același fel ca până acum. Poate e un 
efort de a se asigura că nimeni nu va iniţia, în cele din urmă, 


VP - 327 


genul de anchetă care ar fi trebuit efectuată atunci. 

În ochii lui Trout era furie. 

— Ce naiba știi tu despre cum ar fi trebuit condusă ancheta 
atunci? 

— Este foarte clar că tu ai privit cazul exact așa cum a vrut 
Bunul Păstor s-o faci și ai acţionat ca atare. 

Trout se ridică brusc. 

— Locotenente Bullard, de acum cazul ăsta intră sub control 
federal. Haosul și teoriile ţicnite pe care le încurajezi aici nu-mi 
dau de ales. ÎI arătă cu degetul pe Gurney. Omul ăsta e aici la 
invitaţia ta. Nu are un statut oficial. A arătat în repetate rânduri 
o șocantă lipsă de respect faţă de Birou. Poate deveni figura 
centrală într-un caz de incendiere. E posibil să fie beneficiarul 
unei scurgeri ilegale de materiale din dosarele FBI și BIC. A 
suferit o rană la cap și este posibil ca percepţia și judecata să-i 
fie alterate, fizic și psihologic. Refuz să mai pierd timpul 
discutând cu el sau în prezența lui. O să vorbesc cu superiorul 
tău, maiorul Forbes, despre schimbarea responsabilităţilor în 
această anchetă. 

Daker se ridică în urma lui Trout. Părea mulțumit. 

— Regret că asta-i ceea ce simţi, zise Bullard cu calm. Scopul 
meu, când am pus în discuţie punctele de vedere contradictorii, 
a fost să le testez soliditatea. Nu crezi că mi-am atins scopul? 

— A fost o pierdere de vreme. 

— Trout va fi celebru, comentă Gurney cu un zâmbet glacial. 

Toţi se holbară la el. 

— Va intra în istoria FBl-ului ca singurul agent supervizor care 
a preluat controlul aceluiași caz de două ori și a reușit s-o dea 
de două ori în bară. 

Nu avură loc nici strângeri de mâini, nici urări de despărțire. 

Treizeci de secunde mai târziu, Gurney și Bullard erau singuri 
în încăpere. 

— Cât de sigur ești? îl întrebă ea. Cât de sigur ești că tu ai 
dreptate și toți ceilalți greşesc? 

— Cam nouăzeci și nouă la sută. 

Nici nu-și auzi bine spusele, că-l și copleși o îndoială profundă. 
Să fie atât de sigur de ceva în împrejurările astea neclare i se 
păru subit o nebunie periculoasă. 

Voia s-o întrebe cât de repede se aștepta ca ancheta să fie 
preluată de biroul regional al FBl-ului, când Clegg se ivi în ușă. 


VP - 328 


Avea acea expresie de urgență și tulburare pe care nu o vedeai 
decât pe feţele tinerilor polițiști. 

Bullard își ridică ochii. 

— Da, Andy? 

— Altă crimă. Eric Stone. În faţa ușii de la intrare. Daltă de 
spart gheața în inimă. O mică zebră de plastic pe buze. 


Capitolul 37 


Vointa de a ucide 


— Doamne! exclamă Madeleine înfiorându-se. Cine l-a găsit 
așa? 

Stătea lângă chiuvetă, ţinând în mâini o strecurătoare cu 
tăieţei pe jumătate scurși. Gurney şedea pe un taburet înalt în 
fața ei. li povestise părțile rele, dificultăţile și conflictele zilei, un 
lucru neobișnuit pentru el. Nu-i stătea în fire să facă asta. Dădea 
vina pe genele lui. Tatăl lui nu recunoscuse niciodată că existau 
lucruri care îl tulburau, că simţea frică, mânie sau confuzie. 
„Vorba-i de argint, dar tăcerea-i de aur” era aforismul lui 
preferat. De fapt, până când învățase contrariul la școală, 
Gurney crezuse că aceasta era faimoasa regulă de aur „poartă- 
te cu ceilalţi așa cum vrei să se poarte și ei cu tine”. 

Și acum, primul lui impuls era să nu spună ce simţea. Dar în 
ultimul timp începuse să facă mici mutări împotriva acestui 
obicei de o viaţă. Rănile din toamna trecută îl făcuseră sensibil 
la stres și descoperise că împărtășirea unor gânduri și 
sentimente cu Madeleine părea să-l ajute, detensionându-l. 

Așa că stătea pe taburetul de lângă chiuvetă, simțindu-se 
stânjenit, și-și povestea dificultăţile zilei, răspunzând cât de bine 
putea la întrebările ei. 

— L-a găsit una dintre clientele lui. Stone își câștiga traiul ca 
brutar de specialităţi pentru câteva hanuri și hoteluri locale. 
Proprietăreasa unui han a venit să ia o comandă de prăjituri. 
Biscuiţi cu ghimbir. A observat că ușa de la intrare era 
întredeschisă. Când a ciocănit, și Stone nu i-a răspuns, a deschis 
ușa singură. Și l-a găsit. La fel ca pe Ruth Blum. Întins pe spate 
în holul de la intrare. Cu mânerul unei dălţi de spart gheata 


VP - 329 


ieșindu-i de sub stern. 

— Doamne, ce îngrozitor! Ce a făcut? 

— Se pare că a sunat la poliţie. 

Madeleine clătină încet din cap, apoi clipi, în aparenţă 
surprinsă că mai avea strecurătoarea în mână. Răsturnă tăieţeii 
aburinzi pe un platou. 

— Așa s-a terminat ziua ta în Sasparilla? 

— Cam da. 

Ea se apropie de aragaz și luă o tigaie în care făcea sote de 
sparanghel și ciuperci. Răsturnă amestecul peste tăieţei și puse 
tigaia goală în chiuvetă. 

— Cearta cu Trout despre care mi-ai povestit... cât de 
îngrijorat ești? 

— Nu-s sigur. 

— Pare un cretin băgăcios. 

— A, în privinţa asta nu-i nicio îndoială. 

— Dar te temi că ar putea fi un cretin periculos. 

— E un fel de-a o spune. 

Femeia puse pe masă platoul cu tăietei, ciuperci și 
sparanghel, apoi aduse farfurii și tacâmuri. 

— Asta-i tot ce am gătit în seara asta. Dacă vrei și carne, au 
rămas chiftele în frigider. 

— E bine-așa. 

— Să știi că-s destule și... 

— Nu, serios, e bine-așa. Perfect! Apropo, am uitat să-ți spun, 
dar le-am propus lui Kyle și Kim să vină-ncoace pentru vreo 
două zile. 

— Când? 

— Acum. Incepând din seara asta. 

— Nu, voiam să-ntreb când le-ai propus? 

— l-am sunat pe drum de la Sasparilla. Faptul că au primit 
mesajul prin poștă înseamnă că expeditorul știe unde stă Kyle. 
M-am gândit că ar fi mai sigur... 

Madeleine se încruntă. 

— „Expeditorul” știe unde stăm și noi. 

— Pur și simplu mi se pare... mai bine să-i avem aici. Unde-s 
doi puterea crește, nu? 

Câteva minute mâncară în tăcere. 

Apoi Madeleine lăsă furculița jos, deși nu mâncase decât 
jumătate, și-și împinse ușor farfuria înspre centrul mesei. 


VP - 330 


Gurney o privi: 

— S-a-ntâmplat ceva? 

— „S-a-ntâmplat ceva?” Ea îl privi uluită. Chiar mă-ntrebi 
asta? 

— Nu, adică... Doamne, nu știu nici eu ce vreau să zic! 

— Se pare că situaţia o ia razna. La propriu, zise ea. 

— Nu te contrazic. 

— Deci ce plan ai? 

li pusese aceeași întrebare și după ce arsese hambarul. Acum 
era mult mai tulburătoare, fiindcă situaţia se deteriorase rapid. 
Oameni mureau cu dălţi de spart gheaţa înfipte în inimă. Echipa 
de la FBI părea dispusă mai degrabă să-l compromită pe el și să 
se pună la adăpost decât să descopere adevărul. Holdenfield îl 
sabotase subtil, alimentându-l pe Trout cu  muniţia 
„traumatismului cerebral” și a „invalidităţii psihologice”. Bullard 
putea să-i fie pe jumătate aliată în acest moment, dar Gurney 
știa cât de repede avea să se evapore alianța dacă locotenentul 
decidea că era în interesul său să facă pace cu Trout. 

Insă nu era totul. Dincolo de încâlceala de amănunte 
dezgustătoare și pericole concrete, avea sentimentul unui rău 
ce se apropia cu iuteală, a unei ameninţări fără chip ce se 
pogora spre el, Kim, Kyle și Madeleine. Oricare va fi fost diavolul 
pe care dispozitivul din pivniţă îl sfătuise să nu-l trezească, 
acum era treaz și bântuia în libertate. Și singurul plan pe care-l 
avea Gurney era hotărârea sa încăpăţânată de a studia piesele 
puzzle-ului, de a căuta imaginea de ansamblu, de a înghionti 
castelul oficial de cărți de joc până când se prăbușea sau până 
când apărătorii săi reușeau să-l îndepărteze. 

— N-am niciun plan, zise el. Dar, dacă ai timp, aș vrea să ne 
uităm împreună la ceva. 

Ea aruncă o privire către pendula mare de pe perete. 

— Am la dispoziţie vreo oră, poate mai puţin. Avem o nouă 
ședință la clinică. La ce vrei să mă uit? 

Gurney o conduse în camera de lucru și, în timp ce descărca 
fișierul video cu Jimi Brewster pe care i-l trimisese Kim, îi explică 
puţinul pe care-l știa despre el. 

Se așezară pe scaune în fața monitorului. 

Incepu cu un fragment ce părea să fi fost filmat de pe locul 
pasagerului, din mașina lui Kim, care se apropia de un indicator 
auto înfipt într-un taluz înzăpezit, anunțând intrarea în Turnwell, 


VP - 331 


sătucul aproape inexistent din nordul munţilor Catskill de unde 
își ridica Jimi Brewster corespondența. 

Adevărata lui locuință se găsea de fapt mai adânc între 
dealuri, departe de grupul mohorât de case dărăpănate și 
magazine abandonate ce compuneau satul propriu-zis. Unicele 
stabilimente încă active păreau a fi un bar cu o fereastră 
murdară, o benzinărie cu o singură pompă și un oficiu poștal 
aflat într-o clădire din cărămizi de zgură, de dimensiunile unui 
garaj pentru o singură mașină. 

Mașina lui Kim - și filmarea - înainta pe un drum brăzdat de 
făgașe, încadrat de taluzuri înzăpezite dincolo de care se aflau 
alte case prăpădite și niște copaci ce păreau morți de mult, nu 
doar despuiaţi de frunze din cauza anotimpului. Absorbind 
impresiile, Gurney își zise surprins că Turnwell era un mediu 
rural la fel de îndepărtat de Williamstown, unde locuise tatăl lui 
Jimi, ca fața nevăzută a Lunii. Se întrebă dacă distanţarea aceea 
estetică și culturală era o declaraţie deliberată. 

Întrebarea deveni tot mai insistentă, odată cu derularea 
filmului. 

Mai era și întrebarea cine era cameramanul? Probabil Robby 
Meese, ceea ce plasa vizita la Jimi Brewster înaintea despărțirii 
lor. 

Automobilul încetini în apropierea unei căsuțe aflate pe 
partea dreaptă a drumului. Locuinţa și terenul sumbru din jurul 
ei demonstrau un dispreţ agresiv faţă de aparenţe. Nimic, de la 
stâlpii ce susțineau acoperișul lăsat peste veranda strâmbă și 
până la ușa anexei alăturate, nu forma un unghi drept cu nimic 
altceva. Conform experienţei lui Gurney, un dispreţ atât de 
evident față de unghiul de nouăzeci de grade era, de obicei, un 
semn al sărăciei, al invalidităţii, al depresiei sau al unei tulburări 
cognitive. 

Bărbatul care ieși pe ușa prăpădită era suplu și nervos, cu 
ochi în permanentă mișcare. Purta blugi negri și un tricou de 
aceeași culoare morcovie ca părul și barba lui, ambele tunse 
scurt. 

Dacă acum două decenii fusese boboc la facultate, asta 
însemna că avea cel puţin treizeci și șapte de ani, însă părea cu 
zece ani mai tânăr. Mesajul CONTESTA TOTUL, imprimat cu 
litere groase pe pieptul tricoului, contribuia la această impresie 
de tinereţe. 


VP - 332 


— Intraţi, zise el făcându-le semn nerăbdător oaspeţilor săi 
către ușă. E al dracului de frig afară. 

Camera îl urmă înăuntru. Spatele tricoului său proclama: 
AUTORITATEA-I NAŞPA! 

Interiorul casei era la fel de neprimitor ca exteriorul. 
Mobilierul din camera mică de la drum era minimalist și cu 
aspect uzat. O canapea decolorată era lipită de un perete, iar 
lângă peretele opus se afla o masă dreptunghiulară cu câte un 
scaun pliant pe fiecare latură liberă. 

De o parte și de alta a canapelei se afla câte o ușă închisă. 
Prin altă ușă aflată în fundul camerei se întrevedea o bucătărie 
strâmtă. Lumina venea mai ales prin fereastra mare de 
deasupra mesei. 

În timp ce videocamera panorama spaţiul îngust, se auzi 
vocea lui Kim. 

— Robby, închide-o până ne instalăm! 

Videocamera continuă să funcţioneze, focalizând lent pe 
bărbatul subţire! și roșcat care se muta agitat de pe un picior pe 
altul. Era greu de zis dacă zâmbea sau se strâmba. 

— Robby. Oprește camera. Te rog! 

În ciuda tonului poruncitor al lui Kim, filmul mai continuă zece 
secunde înainte ca imaginea să se dizolve în întuneric. 

Când imaginea și sunetul reveniră, Kim și Jimi Brewster 
stăteau faţă în faţă la masă. Unghiul și încadrarea imaginii 
sugerau că Meese filma probabil de undeva de pe canapea. 

— Bine, zise Kim cu entuziasmul pe care Gurney și-l 
reamintea că-l avea în ziua în care o cunoscuse. Hai să intrăm 
direct în subiect! Jimi, vreau să-ţi spun încă o dată cât de mult 
apreciez disponibilitatea ta de a lua parte la acest documentar. 
Apropo, ai prefera să-ți zic Jimi sau domnul Brewster? 

El clătină din cap, o mișcare scurtă, smucită. 

— Nu contează. Cum vrei. 

Începu să bată ușor darabana cu degetele pe masă. 

— OK. Dacă nu te deranjează, o să-ţi zic Jimi. După cum am 
explicat înainte să pornim înregistrarea, această conversaţie 
este o trecere preliminară în revistă a întrebărilor pe care o să ţi 
le pun data viitoare, într-o manieră mai ofici... 

Brewster se opri brusc din bătutul darabanei și o întrerupse: 

— Crezi că eu l-am omorât? 

— Poftim? 


VP - 333 


— Toţi ceilalți asta se întreabă. 

— Scuză-mă, Jimi, dar nu-nțe... 

O întrerupse din nou. 

— Dar, dacă l-am ucis pe el, înseamnă că trebuie să-i fi ucis 
pe toţi. Ăsta fiind motivul pentru care nu m-au putut aresta, 
pentru că am avut un alibi pentru primii patru. 

— Jimi, m-ai pierdut. Nu m-am gândit niciodată că ţi-ai fi 
omorât... 

— Îmi doresc să fi făcut-o. 

Kim se opri uluită. 

— Vrei... să-ţi fi omorât tatăl? 

— Și pe toţi ceilalţi. Crezi că arăt ca Bunul Păstor? 

— Poftim? 

— Adică așa cum ţi-ai imaginat că ar arăta Bunul Păstor? 

— Nu... nu m-am gândit niciodată cum arată el. 

Brewster începu să bată iar darabana. 

— Pentru că a făptuit totul pe întuneric? 

— Pe întuneric? Nu. Pur și simplu... nu mi l-am imaginat 
niciodată. Nu știu de ce. 

— Crezi că-i un monstru? 

— Din punct de vedere fizic? 

— Fizic, mental, spiritual. În toate felurile, în orice fel. Crezi 
că-i un monstru? 

— A ucis șase oameni. 

— Șase monștri. Ceea ce-l face un erou, nu-i așa? 

— De ce crezi că toate victimele lui erau monștri? 

În timpul dialogului, videocamera focalizase treptat pe ei, ca 
un intrus care pășește în vârful picioarelor, ca și cum ar fi avut 
de gând să le exploreze fiecare tic sau rid al feţei. 

Pleoapele lui Jimi Brewster tremurau fără să clipească. 

— E simplu. Dacă arunci o sută de mii de dolari pe o mașină - 
o nenorocită de mașină - chiar ești, la propriu, un căcat diabolic. 

Vocea lui era pătimașă și acuzatoare, părând, ca orice altceva 
legat de el, mai puţin matură decât vârsta lui biologică. Arăta și 
vorbea mai degrabă ca un licean șahist cu probleme decât ca un 
bărbat care se apropia de patruzeci de ani. 

— Un „căcat diabolic”? Asta credeai despre tatăl tău? 

— Marele chirurg. Căcatul ăla lacom de bani și mare sculă de 
chirurg? 

— Tatăl tău. Și acum îl urăști la fel de mult ca atunci? 


VP - 334 


— Mama e la fel de moartă ca atunci? 

— Poftim? 

— Mama s-a sinucis cu somniferele prescrise de el. Marele 
chirurg genial! Care s-a ales cu creierii lui geniali împrăștiați. 
Vrei să-ţi zic un secret? Când m-au sunat să mă anunţe, i-am 
pus să repete de trei ori. Au crezut că eram în stare de șoc. Nu 
eram. Trăiam o bucurie atât de profundă, încât am vrut să mă 
asigur că nu visam. Voiam să aud vestea la nesfârșit. A fost cea 
mai fericită zi din viața mea! 

Brewster se opri cu un aer radios și o fixă cu privirea pe Kim. 

— Aha! exclamă el. Uite-o! O văd în ochii tăi! 

— Ce vezi? 

— Marea întrebare. 

— Ce mare întrebare? 

— Marea întrebare pe care și-o pun toţi: e posibil ca Jimi 
Brewster să fie Bunul Păstor? 

— După cum ţi-am zis mai devreme, nici nu mi-a trecut prin 
cap una ca asta. 

— Dar acum e acolo. Nu minţi! Te gândești: „Câtă ură! A fost 
oare suficientă ca să zboare creierii a șase căcați cu ochi?” 

— Ai spus că ai avut un alibi. Dac-ai avut un alibi... 

El o întrerupse. 

— Crezi că unii oameni pot fi fizic într-un loc, și spiritual în 
altul? 

— Nu... nu cred că-nţeleg ce vrei să spui. 

— Există yoghini indieni despre care unii oameni au spus că i- 
au văzut simultan în două locuri complet diferite. Poate că 
timpul și spaţiul nu sunt ceea ce credem noi. Eu para fi aici, dar 
aș mai putea fi și altundeva. 

— Scuze, Jimi, chiar nu... 

— În fiecare noapte, în mintea mea, șofez pe drumuri 
întunecate, căutând doctori geniali - roboței nenorociţi care- 
ndoapă lumea cu pastile - și, când văd unul într-o mașină de 
fite, îl ochesc cu pistolul și-mi potrivesc cătarea undeva la 
jumătatea drumului dintre tâmpla și urechea lui. Apăs pe 
trăgaci. Un fulger luminos pogoară din cer - lumina albă a 
adevărului și a morții - și jumătate din cap dispare! 

Începu să bată darabana mai repede și mai zgomotos. 

Videocamera focaliză pe faţa lui Brewster. O privea pe Kim cu 
nerăbdare, părând să-i pândească reacţia, mușcându-și buza de 


VP - 335 


jos. Obiectivul lărgi imaginea ca să-i cuprindă din nou pe 
amândoi în cadru. 

În loc să reacționeze direct, fata respiră adânc și schimbă 
subiectul. 

— Ai făcut facultatea? 

El păru descumpănit, dezamăgit. 

— Da. 

— Unde. 

— În Dartmouth. 

— Ce ai urmat? 

Gura lui se arcui într-un mic spasm care putea fi un zâmbet 
de numai o secundă. 

— Medicina. 

— Sunt surprinsă. 

— De ce? 

— După ce mi-ai descris ce simţeai despre tatăl tău, m-aș fi 
așteptat să nu vrei să-i calci pe urme. 

— Nici n-am făcut-o. 

De data asta tresărirea gurii lui aducea mai mult a zâmbet, 
dar nu unul călduros. 

— Am abandonat cu o lună înainte de absolvire. 

Kim se încruntă. 

— Numai ca să-l dezamăgești? 

— Ca să văd dacă era conștient de existenţa mea. 

— Și era? 

— Nu chiar. N-a zis decât că fusese o prostie din partea mea 
să renunţ. Ca și cum ar fi spus că fusese o prostie din partea 
mea să las geamul mașinii deschis când ploua. Nici măcar nu s- 
a înfuriat. Nu-i păsa suficient cât să se înfurie. Era al dracului de 
calm întotdeauna. Trebuie să fi văzut cât de-al dracului de calm 
a fost la înmormântarea mamei! 

— Faptul că n-ai absolvit a însemnat o grămadă de bani 
aruncaţi. Nu i-a păsat de asta? 

— Petrecea opt ore pe zi în sala de operaţii, cinci zile pe 
săptămână. Ticălosul putea să facă în două săptămâni destui 
bani ca să-mi plătească toţi cei patru ani la Dartmouth. Cazarea, 
taxa de școlarizare și tot restul erau un fleac în viața lui. La fel 
ca mama. La fel ca mine. Conducea mașini care erau mai 
importante pentru el decât noi. 

Kim nu spuse nimic. Își ridică degetele împreunate, apoi și le 


VP - 336 


apăsă pe buze și închise ochii, ca și cum ar fi încercat să-și 
înăbușe o emoție rebelă. Tăcerea se prelungi. Ea își drese glasul 
înainte să înceapă să vorbească. 

— Cum trăieşti? 

Brewster izbucni într-un râs amar. 

— Cum trăiește toată lumea? 

— Voiam să spun cum îţi câștigi traiul? 

— Vrei să sublimezi cumva ironia situaţiei? 

— Nu-nţeleg. 

— Te gândești că trăiesc din banii pe care mi i-a lăsat el. Crezi 
că banii lui, pe care pretind că-i urăsc, îmi asigură traiul zilnic. Îţi 
spui: „Ce ipocrit sinistru!” Crezi că-s la fel ca el, că nu mi-am 
dorit decât nenorociţii ăștia de bani! 

— Nu mă gândeam la nimic din toate astea. Era o întrebare 
nevinovată. 

El râse din nou cu asprime. 

— Un reporter TV care să pună o întrebare nevinovată? Asta-i 
ca și cum ai spune „un diavol cu inimă de aur”. Sau un chirurg 
cu suflet. Da. Sigur. O întrebare nevinovată. 

— Poţi să crezi ce vrei, Jimi. Ai un răspuns? 

— Ah! Acum înţeleg despre ce-i vorba! Vrei să afli cum ne-am 
descurcat fiecare. Ce-am moștenit. Cu câţi bani ne-am ales. 
Asta vrei să afli? 

— Vreau să aflu orice ești dispus să-mi spui. 

— Orice-s dispus să spun despre bani, adică. Pentru că asta o 
să vrea publicul tău cretin să știe. Pornografie financiară. OK! 
Bine! Afurisiţii de bani! Cel mai rău și-a luat-o contabilul ăla 
caraghios, a cărui soră a moștenit tot din cauză că puștii ei erau 
praf. Apoi brutarul ăla jalnic, care a moștenit în principal 
datoriile blondei de mă-sa. Soţia cea drăguță a avocatului s-a 
descurcat bine, s-a ales cu două-trei milioane, pentru că soțul ei 
avea o poliţă de asigurare dată naibii. Asta-i genul de mizerii pe 
care le-au povestit la porcăria aia a lor de grup de sprijin. Asta-i 
genul de căcaturi pe care vrei să le știi? 

— Orice vrei să-mi spui. 

— Bine. Sigur. În regulă. Larry Sterne s-a ales cu clinica 
dentară-fabrică de frumusețe a lui tac'su, care-s sigur că face 
milioane. Roberta, cucoana sinistră cu câinii ei și mai siniștri, s-a 
ales cu afacerea cu toalete a lui tac'su futangiul de târfe, care 
și-aia făcea milioane. Și mai sunt și eu, firește. Căcatul ăla 


VP - 337 


nesătul de bani care mi-a fost tată avea un cont la o firmă de 
brokeraj, care, când a mierlit-o, valora peste douășpe milioane 
de dolari. În cazul în care publicul setos de adevăr al televiziunii 
tale vrea cele mai recente informaţii, acum contul ăla, care-i pe 
numele meu, face șaptesprezece milioane de dolari. Ceea ce, 
evident, te face să te-ntrebi: „Dacă micuțu' Jimi Brewster stă pe- 
un purcoi așa mare de bani, cum se face că locuiește în groapa 
asta de gunoi?” Răspunsul e simplu. L-ai ghicit? 

— Nu, Jimi, nu pot ghici. 

— Of, cred c-ai putea, dacă te-ai strădui, dar o să-ţi spun. 
Economisesc fiecare cent ca să i-l dau Bunului Păstor, dacă 
reușesc ăștia să-l prindă. 

— Vrei să-i dai banii tatălui tău omului care l-a ucis? 

— Pân la ultimul cent nenorocit. Ar trebui să constituie un 
fond drăguţ pentru avocatul apărării, nu crezi? 


Capitolul 38 


Strangulatorul din White Mountain 


Filmarea mai continuă cinci-zece minute, dar nimic din ceea 
ce se mai spuse nu se dovedi la fel de șocant ca planul de 
utilizare al moștenirii doctorului James Brewster. După o scurtă 
discuţie despre sursa curentă de venituri pe care se baza Jimi ca 
să-și achite facturile - o mică afacere de design Web și 
consultanţă în domeniul electronicelor, - interviul se epuiză 
treptat. Filmul se încheie cu Kim luându-și la revedere de la Jimi 
cu un aer foarte serios și promițând să-l contacteze în curând. 

— Dumnezeule! zise Gurney închizând computerul și 
rezemându-se de spătar. 

Madeleine oftă. 

— Atâta vinovăţie. 

Gurney o privi curios. 

— Vinovăţie? 

— Își ura tatăl și probabil că-i dorea moartea. Poate chiar își 
dorea să-l ucidă cineva. Apoi tatăl lui chiar a fost ucis. E greu să 
scapi de așa ceva. 

— Chiar dacă n-a avut nimic de-a face cu..., gândi Gurney cu 


VP - 338 


voce tare. 

— Dar într-un fel a avut. Când visul i s-a-ndeplinit, n-a putut 
să se mai mintă că nu era visul lui. Căpătase ceea ce sperase. 

— În film am văzut mai degrabă mânie decât vinovăţie. 

— Mânia nu doare la fel de tare ca vinovăția. 

— Crezi că poţi s-alegi? 

Soţia lui îl privi lung înainte să-i răspundă. 

— Dacă poţi să te concentrezi în permanenţă pe faptul că 
tatăl tău a făcut niște lucruri atât de oribile, încât merita să 
moară, atunci poţi să rămâi mânios pe el o viaţă, în loc să te 
simţi vinovat că i-ai dorit moartea. 

Gurney avu senzaţia neliniștitoare că ea îi spunea ceva nu 
numai despre Jimi Brewster, ci și despre relaţia rece dintre el și 
tatăl său decedat, un bărbat care-l ignorase când era copil și pe 
care, drept răspuns, și el îl ignorase ulterior în viaţă. Însă era un 
teren nesigur pe care nu dorea să se aventureze tocmai atunci. 
Întinderea vastă a problemelor dintre taţi și fii era o mlaștină în 
care s-ar fi putut împotmoli cu ușurință. 

Într-adevăr, concentrarea era totul. Deci mai multe întrebări, 
mai multă acţiune. leși din camera de lucru și se duse în 
bucătărie să-și ia mobilul. 

Locotenentul Bullard avea interviul cu Brewster încă de la 
prânz. În mod sigur trebuie să fi fost suficient de curioasă ca să-l 
fi urmărit până acum. Ciudat că nu-l sunase să discute despre 
asta. Sau poate nu atât de ciudat, dat fiind tensiunile în 
perpetuă schimbare ale situaţiei. Și intrigile în perpetuă 
schimbare. Poate că ar fi meritat să-i telefoneze numai ca să ia 
pulsul evenimentelor. Deși poate, dacă aștepta să sune ea 
prima, ar fi transmis un mesaj mai bun. 

Fu salvat de la luarea unei decizii când văzu prin fereastra 
bucătăriei Miata roșie a lui Kim, care urca dealul trecând pe 
lângă rămășițele hambarului, urmată de motocicleta lui Kyle. 

Apropiindu-se de parcarea de lângă casă, Miata hurducă 
zgomotos peste gaura rămasă după surparea unui mușuroi de 
cârtiță pe drumul denivelat ce traversa pășunea. Insă, când 
tânăra ieși din mașină după ce parcase lângă Outbackul lui 
Gurney, fața ei nu arăta că ar fi luat cunoștință de impact. In 
timp ce se apropia de ușa în care stătea el, deveni evident că 
expresia rigidă și încordată a ochilor și a gurii ei era provocată 
de griji mai profunde decât o lovitură la puntea din spate a 


VP - 339 


mașinii. Simţi o anxietate similară în atenţia exagerată pe care o 
acorda Kyle echilibrării motocicletei pe cric. 

Când Kim ajunse faţă în faţă cu Gurney, își mușca buzele de 
parcă ar fi încercat să nu plângă. 

— Îmi pare rău pentru toată nebunia asta. 

— E-n regulă. 

— Nu-nţeleg ce se petrece. 

Avea aerul unui copil speriat care caută iertare pentru o 
năzbâtie prea complexă ca s-o priceapă. 

Kyle stătea în spatele ei, cu buzele strânse trădându-i 
tulburarea. 

Gurney zâmbi cât de călduros putu. 

— Haideţi în casă! 

Când intrară în casă prin antreu, Madeleine se ivi pe cealaltă 
ușă. Purta uniforma de mers la clinică cum o numea Gurney: 
pantaloni de stofă maro-închis și jachetă bej, o vestimentaţie 
mult mai potolită și mai „profesională” decât culorile tropicale 
pe care le prefera de obicei. 

Schiţă un zâmbet către Kim și Kyle. 

— Dacă vă e foame, aveţi mâncare în frigider și în cămară. 

Se duse la bufet și luă geanta mare, bună la toate, pe care o 
prefera. Avea un logo reprezentând o capră prietenoasă, 
înconjurată de cuvintele: SUSȚINEȚI AGRICULTURA LOCALA. 

— Ar trebui să mă-ntorc în două ore, zise ea îndreptându-se 
spre ieșire. 

— Ai grijă! strigă Gurney în urma ei. 

Îi privi pe Kim și Kyle. Erau în mod evident obosiţi, agitaţi și 
speriați. 

— De unde a știut? întrebă Kim. 

În mod clar, întrebarea îi stăpânea atât de mult mintea, încât 
presupunea că sensul ei avea să fie limpede oricui. 

— Adică de unde a știut Păstorul că-ți poate trimite ceva pe 
adresa lui Kyle? 

Ea încuviință repede. 

— Nu-mi place să mă gândesc că ne-a urmărit, că ne-a 
supravegheat. E sinistru. 

Începu să-și maseze braţele ca și cum ar fi încercat să se 
încălzească. 

— Nu mai sinistru decât dispozitivul ăla de redare, sau petele 
de sânge din bucătărie, sau cuțitul din subsol. 


VP - 340 


— Dar pe-alea le-a făcut Robby, cretinul ăla. Ăsta însă... ăsta-i 
criminalul care... i-a ucis pe Ruthie și... pe Eric... cu dălţi de 
spart gheața. Dumnezeule! O să-i omoare pe toţi cei cu care am 
vorbit? 

— Sper că nu. Dar în clipa asta ar fi o idee bună să aprindem 
focul. Pe aici se face cam răcoare când apune soarele. 

— Mă ocup eu, zise Kyle, părând să simtă o nevoie disperată 
de a face ceva. 

— Mulţumesc! Kim, ce-ar fi să te așezi pe fotoliul cel mai 
apropiat de sobă și să te relaxezi? E o pătură de lână pe spătar. 
O să fac cafea pentru toată lumea. 

e 

Zece minute mai târziu, Gurney stătea cu Kim și Kyle pe 
fotoliile aranjate în semicerc în jurul focului. Izul liniștitor de 
lemn de cireș, flăcările roșiatice care pâlpâiau în pântecele sobei 
de fier și cănile de cafea aburindă din mâinile lor reușiră să-i mai 
liniștească puţin, dându-le sentimentul că haosul avea totuși 
niște graniţe. 

— Sunt destul de sigur că nu ne-a urmărit nimeni de aici și 
până-n oraș, zise Kyle. Și știu sigur că nu ne-a urmărit nimeni 
azi, când am venit încoace. 

— De unde știi? 

Intrebarea lui Kim sunase mai mult ca o rugăminte de a fi 
reconfortată decât ca o adevărată întrebare. 

— Pentru că am fost tot timpul în urma ta, uneori foarte 
aproape, alteori mult în spate. Am tot verificat. Dacă ne-ar fi 
urmărit cineva, l-aș fi văzut. Și, când am ieșit de pe Route 17, la 
Roscoe, nu era niciun fel de trafic. 

Explicaţia sa păru s-o mai liniștească pe fată. În mintea lui 
Gurney făcu să răsară alte posibilităţi, însă decise să nu le 
sugereze deocamdată, căci n-ar fi contribuit cu nimic la 
îmbunătăţirea stării emoţionale a lui Kim. 

— Acum câteva minute ai pomenit de Robby Meese, zise el. 
Mă întrebam... cât contact a avut cu Jimi Brewster? 

— Nu foarte mult. 

— El a fost cameramanul în filmul pe care mi l-ai trimis? 

— Da, însă Robby și Jimi nu prea s-au înțeles. Nesiguranţa lui 
Robby tocmai începuse să-și scoată capul hâd. 

— În ce fel? 

— Cu cât avea contacte mai dese cu oamenii din proiectul 


VP - 341 


meu, cu atât părea să tânjească mai tare după aprobarea lor. 
Atunci am început să-i văd o latură pe care n-o observasem mai 
înainte: de lingușitor, de adorator al banilor. Cred că Jimi a 
văzut-o și el. Și Jimi era violent împotriva atitudinii ăsteia. 

— Pe cine lingușea? 

— Pe toată lumea. Pe Eric Stone, până a aflat că tot ce avea 
Eric era ipotecat. Apoi pe Ruthie, care era vulnerabilă și avea 
suficienţi bani ca să-l intereseze. Clătină din cap. Ce ticălos 
împuţit! Și-a ascuns-o atât de bine în primele luni în care l-am 
cunoscut! 

Gurney tăcu și așteptă să continue, ceea ce ea și făcu după 
ce trase zdravăn aer în piept. 

— Sigur, mai era și Roberta, cu tone de bani din afacerea cu 
instalaţii a lui taică-su. Ea era mai degrabă intimidantă decât 
vulnerabilă, dar asta nu l-a împiedicat s-o tot caute. Și mai era 
Larry, și el cu grămezi de bani din afacerea lui stomatologico- 
estetică. Dar cred că Larry a văzut prin Robby, a remarcat 
disperarea cu care tânjea după atenţie și poate i-a părut chiar 
rău pentru el. Totuși, de ce vorbim despre asta? Nu Robby i-a 
ucis pe Ruthie și pe Eric! Nu-i capabil de așa ceva. E un ciudat, 
dar nu-i genul ăla de ciudat. Deci ce importanţă au astea? 

Gurney nu avea un răspuns la întrebare, dar sunetul 
telefonului lăsat pe bufet îl scuti s-o recunoască. Spera să fie 
locotenentul Bullard, care să-i spună ce crede despre 
înregistrarea cu Brewster. Se uită la identitatea apelantului. 

Era Hardwick. 

— Davey, băiete, nu știu dacă ești conștient, dar ai reușit să 
te transformi în ditamai bășina trasă-n lift. 

— Se plânge cineva? 

— Dacă se plânge? Dacă a-ţi lega de gât o infracţiune gravă și 
a te arunca-n mașina de tocat a justiţiei reprezintă o formă de 
plângere, atunci da, aș zice că cineva se plânge. 

— Trout chiar insistă pe chestia cu hambarul? 

— Oficial este anchetată de departamentul pentru incendieri 
al BIC-ului, dar biroul regional al FBl-ului a manifestat un interes 
deosebit faţă de caz. Oferă tot ajutorul necesar pentru a-ți 
investiga finanţele, ca să afle dacă te-ai putea afla în vreo 
situaţie care să facă atrăgători banii de pe asigurarea de 
incendiu: jocuri de noroc, ipoteci, probleme de sănătate, 
probleme cu vreo prietenă. 


VP - 342 


— Ce jigodie! mârâi Gurney începând să se plimbe în jurul 
mesei. 

— La ce mă-sa te-așteptai? Dacă ameninţi omul c-o să-i tragi 
nădragi-n vine în public, tre’ să te-aștepţi și la o reacţie. 

— Nu reacţia mă surprinde, ci iuţeala cu care mi se termină 
timpul pe care-l am la dispoziţie. 

— Apropo, în afară de a enerva pe toată lumea, faci vreun 
progres cu marea dezvăluire a adevărului ascuns? 

— O spui de parcă aș căuta ceva ce nu există. 

— N-am spus asta. Mă-ntrebam numai dacă te-ai apropiat de 
orice o fi chestia aia. 

— N-o să știu până n-ajung acolo. Între timp, ce știi despre 
Strangulatorul din White Mountain? 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Asta chiar că-i o poveste străveche. De-acum cinșpe ani? În 
New Hampshire? 

— Mai degrabă acum douăzeci de ani. În Hanover și în jurul 
lui. 

— Corect. Acum am început să-mi amintesc. Cinci-șase femei 
strangulate cu eșarfe de mătase, într-un interval de timp relativ 
scurt. De ce? 

— Una dintre victime era prietena fiului uneia dintre viitoarele 
victime ale Bunului Păstor. Era în ultimul an la Dartmouth. Și, 
din întâmplare, fiul altei victime a Bunului Păstor era acolo în 
același timp, ca boboc. 

— Hă? Prietena... fiului... victimei... bobocului... din ultimul 
an? Despre ce naiba vorbim? 

— O fată din ultimul an la Dartmouth, care era prietena lui 
Larry Sterne, a fost ucisă de strangulator în timp ce Jimi 
Brewster era la Dartmouth în primul an. 

Urmă altă tăcere. Gurney aproape că-și imagina luminiţele 
străfulgerând în interiorul computerului mental al lui Hardwick. 
În cele din urmă, acesta își drese glasul. 

— Și ar trebui să găsesc vreo semnificaţie aici? Adică - bun, și 
ce dacă? Două familii din nord-estul statului pierd fiecare câte 
un membru în anul 2000, din pricina unui ucigaș în serie care 
folosește pistoale. Și, din întâmplare, cu zece ani mai devreme, 
în 1990, fiul uneia dintre viitoarele victime frecventa o facultate 
din Ivy League, când o prietenă a fiului altei viitoare victime a 
fost ucisă de un strangulator în serie. Recunosc, e bizar. Dar 


VP - 343 


cred că o mulţime de coincidenţe banale pot fi făcute să pară 
bizare. Nu-mi dau seama ce vrei să spui. Crezi că Jimi Brewster 
era Strangulatorul din White Mountain? 

— N-am niciun motiv să cred asta. Dar, ca să-mi scot 
întrebarea din minte, poţi să te uiţi în bazele de date, poate în 
vechile rapoarte ale CJIS-ului, dacă pot fi accesate, și să-mi dai 
informaţiile esenţiale? 

— Cum ar fi? 

— Pentru început, mai multe detalii despre modul de operare, 
profilurile victimelor, pistele, orice poate sugera o legătură cu 
Brewster. 

— „Pentru început”? 

— Ei, într-un final s-ar putea să vrem să-l găsim pe cel care a 
anchetat cazul și să săpăm ceva mai adânc, să aflăm dacă 
numele lui Brewster a fost pomenit vreodată în cursul anchetei. 

Urmă cea mai lungă tăcere dintre toate. 

— Eşti acolo, Jack? 

— Sunt aici. Mă gândesc ce durere de cap incredibilă se vor 
dovedi toate cererile astea ale tale. 

— Știu. 

— Crezi că te apropii de ceva? 

— După cum am zis mai devreme, e evident că n-am prea 
mult timp. Așa că da, cred că mă apropii de ceva. Intr-un fel sau 
altul. Mai am poate cam o zi. 

— Ca să faci... ce? 

— Să-mi dau seama care-i schema. Sau să mă îngrop 
definitiv. 

Altă tăcere, nu la fel de lungă. Hardwick strănută, apoi își 
suflă nasul. 

— Cazul Bunului Păstor datează de zece ani. Ai de gând să-l 
rezolvi în următoarele douăzeci și patru de ore? 

— Nu cred că mi-a rămas altă opţiune. Apropo, Jimi Brewster 
i-a spus lui Kim că avea un alibi pentru crimele Bunului Păstor. 
Știi cumva care era? 

— Ar fi greu de uitat. Uciderea lui Brewster a fost ultima la 
care BIC a avut sarcina anunţării rudei celei mai apropiate. 
Doctorul fusese împușcat în Massachusetts, dar fiul avea 
domiciliul aici, așa că noi am fost cei care l-am anunţat, înainte 
ca FBI să preia controlul investigaţiei care a devenit interstatală. 

— De ce-i greu de uitat? 


VP - 344 


— Pentru că alibiul lui Jimi suna mai mult ca un motiv... cel 
puţin în privința lui taică-su. Când au avut loc primele patru 
crime, Jimi era în închisoarea districtuală pentru că fusese 
acuzat de posesie de LSD. Nu putuse plăti cauţiunea și taică-su 
refuzase să-l ajute, lăsându-l să stea vreo două săptămâni în 
închisoare. În cele din urmă, Jimi și-a convins o fostă iubită să 
vină cu banii de cauţiune și a fost eliberat - fierbând de furie - 
cam cu trei ore înainte ca tatăl lui să fie ucis. 

— A fost considerat vreodată suspect? 

— Nu. Modul de operare în cazul doctorului Brewster a fost 
identic cu celelalte. Și Jimi nu-l putea copia, pentru că în 
momentul ăla amănuntele nu fuseseră date publicității. 

— Deci putem să uităm de Jimi. 

— Aşa se pare. Într-un fel, e chiar păcat. S-ar fi potrivit bine cu 
una dintre posibilităţile de pe lista ta. 

— Cum așa? 

— Întrebarea aia pe care ţi-ai pus-o tu, dacă toate victimele 
Bunului Păstor erau la fel de importante. Dacă Jimi ar fi avut 
cum să-i omoare pe toţi, tatăl lui ar fi fost cel mai important, iar 
ceilalți ar fi fost un fel de dezlănțuire emoţională: oameni care 
conduceau mașini ca a tatălui său, ceea ce în mintea lui sucită i- 
ar fi făcut la fel de demni de dispreţ și de buni de ucis. Duplicate 
ale țintei. Vinovaţi prin asociere. Se opri. Băga-mi-aş! Ce tot 
spun aici? Astea-s psiho-bălmăjeli! 


Capitolul 39 


Sânge și umbre 


Când reveni acasă după ședința de la clinică, epuizată și 
indignată, Madeleine părea să se afle pe o frecvență proprie 
numai ei. După câteva comentarii despre porcăriile inerente 
oricărei birocraţii, se duse la culcare cu Război și pace sub braţ. 

La puţin timp după aceea, Kim zise că vrea să fie odihnită 
pentru întâlnirea de a doua zi cu Rudy Getz, le ură noapte bună 
și urcă la etaj. 

Apoi Kyle o urmă. 

Când o auzi pe Madeleine stingând veioza pentru citit, Gurney 


VP - 345 


opri soba, verifică dacă ușile și ferestrele erau încuiate, spălă 
câteva pahare lăsate în chiuvetă, se pomeni căscând și decise 
că era timpul să meargă și el la culcare. 

Insă, așa obosit și împovărat cum se simţea, a merge la 
culcare și a dormi se dovediră a fi două lucruri complet diferite. 
Principalul efect al zăcutului pe întuneric părea a fi crearea unui 
spaţiu infinit în care elementele cazului Bunului Păstor puteau 
să se învârtejească în derivă. 

Picioarele îi transpirau și îi îngheţau simultan. Voia să-și pună 
niște șosete călduroase, dar nu putea găsi voinţa de a cobori din 
pat. In timp ce privea mohorât pe fereastra mare și fără perdele 
de lângă el, i se năzări că lumina lunii ce poleia pășunea 
semăna cu fosforescenţa unui pește mort. 

In cele din urmă, neastâmpărul îl dădu jos din pat și se 
îmbrăcă. Se duse și se așeză pe unul dintre fotoliile de lângă 
sobă. Soba măcar răspândea o căldură plăcută. Pe grătar 
scânteiau câţiva tăciuni roșii. Statul în capul oaselor părea să le 
ofere gândurilor lui o geometrie mai stabilă, o poziție mai fermă 
de pe care să abordeze cazul. 

Ce știa cu certitudine? 

Știa că Bunul Păstor era inteligent, că nu ceda sub presiune și 
că ura riscurile. Plănuia conștiincios și executa meticulos. O 
viață nu prețuia nimic în ochii lui. Era dispus la orice ca să 
împiedice continuarea Orfanilor crimei. Era la fel de priceput cu 
un pistol de calibru mare și cu o daltă de spart gheaţa. 

Aversiunea lui faţă de riscuri era caracteristica la care 
revenea mintea lui Gurney. Putea fi asta cheia? Părea să 
caracterizeze foarte multe aspecte ale cazului. De exemplu, 
cercetarea răbdătoare a locurilor ideale pentru crime, alegerea 
numai a curbelor pe stânga, ca să reducă șansa unei coliziuni 
după împușcătură, descotorosirea de armele costisitoare după o 
singură utilizare, preferința pentru discreție în locul comodităţii, 
manifestată în alegerea locului de parcare în cazul uciderii lui 
Blum și investiția consecventă de timp și răbdare în crearea 
unor diversiuni elaborate, de la manifestul în sine și până la 
postarea falsă de pe pagina de Facebook a lui Ruth. 

Era un ins decis să se protejeze cu orice preț. 

Cu orice cost ca timp, bani sau vieţi. 

Asta ridica o întrebare interesantă. Ce alte tactici menite să-i 
garanteze siguranţa și să minimalizeze riscul putea să fi folosit, 


VP - 346 


pe lângă cele deja evidente? Sau, altfel spus, cu ce alte riscuri 
trebuie să se fi confruntat în comiterea crimelor sale și cum 
decisese să le gestioneze? 

Gurney trebuia să se pună în pielea Bunului Păstor. 

Se întrebă ce anume l-ar fi preocupat cel mai tare dacă ar fi 
plănuit să împuște pe cineva într-o mașină, noaptea, pe un drum 
singuratic. Un risc îi veni imediat în minte: „Dacă rata 
împușcătura?” Și dacă potenţiala victimă apuca să-i vadă 
plăcuţa de înmatriculare? Probabil nu avea cum să se întâmple, 
dar era o posibilitate suficient de realistă ca să îngrijoreze pe 
cineva alergic la riscuri. 

Infractorii profesioniști foloseau adesea mașini furate când 
dădeau o lovitură, însă pericolul de a păstra și de a conduce o 
mașină furată vreme de trei săptămâni, mult după ce furtul ei ar 
fi fost raportat și introdus în baza de date a forțelor de ordine, 
nu părea o strategie de minimalizare a riscurilor. A fura câte o 
mașină pentru fiecare nouă crimă ar fi creat alt gen de riscuri. 
Nu era un scenariu cu care Bunul Păstor să se simtă confortabil. 

Deci ce ar fi făcut? 

Poate că mânjise puţin plăcuţa de înmatriculare cu noroi? Da, 
o plăcuţă ilizibilă atrăgea după sine o amendă, dar și ce dacă? 
Riscul asumat era minor în comparaţie cu riscul care ar fi fost 
eliminat. 

Ce alte griji își mai putea face Bunul Păstor? 

Gurney se pomeni privind fix tăciunii de pe grătarul sobei, în 
timp ce mintea refuza să i se concentreze. Se ridică din fotoliu, 
aprinse lampadarul și se duse la chiuvetă ca să-și facă o cafea. 
Cu mult timp în urmă, descoperise că o metodă de a ajunge lao 
soluție era să te distanțezi de problemă și să te ocupi de 
altceva. Mintea, ușurată de presiunea de a se deplasa într-o 
direcție anume, își găsea adesea propria ei cale. După cum 
zisese unul dintre vecinii săi născuţi și crescuţi în Delaware: 
„Câinele nu poa' să prindă iepurele, pân' nu-i dai drumu' din 
lesă”. 

Deci să se ocupe de altceva. Sau să revină la altceva. 

Să revină la neliniștea pe care o simţise când Kyle insistase că 
nimeni nu-i urmărise pe el și pe Kim până în oraș sau înapoi în 
Walnut Crossing. Gurney nu găsise niciun motiv să le 
împărtășească neliniștea lui, însă acum trebuia să afle un 
răspuns la întrebarea care nu-i dădea pace. Luă cele trei 


VP - 347 


lanterne din sertarul bufetului, le încercă și o alese pe cea ale 
cărei baterii păreau mai pline. Apoi se duse în antreu, își puse 
jacheta pătată de vopsea cu care lucra în hambar, aprinse 
lumina de lângă ușa laterală și ieși. A 

Era frig acum, nu doar răcoare. Ingenunche pe iarba 
înghețată din fața mașinii lui Kim ca să verifice distanţa dintre 
partea de jos a mașinii și sol. Nu era suficientă pentru ce avea el 
în minte, așa că intră în casă după cheile fetei. 

Le găsi în geanta ei, pe măsuţa de cafea de lângă șemineu. 

Revenit afară, merse în șopronul tractorului și luă rampele de 
metal pe care le folosea ca să ridice mașina de tuns iarba când 
trebuia să-i schimbe lamele. Puse rampele în fața Miatei, apoi 
înaintă încet cu mașina pe ele, până când roţile ajunseră la 
douăzeci de centimetri deasupra solului. Trase frâna de mână și 
reveni pe iarba îngheţată. Întins pe spate, se strecură sub 
mașina ridicată, cu lanterna aprinsă. 

Nu-i luă mult să descopere ceea ce bănuia și se temea că va 
găsi. Era o cutie neagră de metal, nu mai mare decât un pachet 
de ţigări, fixată cu un magnet pe una dintre piesele șasiului. Din 
cutie ieșea un fir care ducea la bateria mașinii. 

leși de sub Miata, o cobori de pe rampă, intră în casă și puse 
cheile lui Kim înapoi în geantă. 

Avea la ce să se gândească. Descoperirea unui localizator 
GPS fixat sub automobil nu era chiar de natură să schimbe jocul, 
dar în mod cert îi adăuga o nouă dimensiune tulburătoare. Și 
cerea o decizie: să-l lase sau nu acolo? 

Începu să analizeze implicaţiile fiecărei opţiuni, dar gânduri 
legate de alte probleme continuau să-l întrerupă. Decise să se 
descotorosească măcar temporar de ele dând un telefon. 

Era 23:30 și șansele ca Hardwick să răspundă erau infime, 
totuși lăsarea unui mesaj l-ar fi ajutat pe Gurney să-și mai 
elibereze mintea. După cum se aștepta, intră direct căsuţa 
vocală. 

— Bună, Jack, mai am niște pacoste de întrebări pentru tine. 
Există o bază de date accesibilă cu privire la amenzile rutiere 
vechi de zece ani? Mă interesează mai precis amenzile pentru 
lipsa de vizibilitate a plăcuței de înmatriculare din regiunea 
rurală a statului, în perioada crimelor Bunului Păstor. Ai mai 
făcut vreun progres cu amănuntele despre Strangulatorul din 
White Mountain? 


VP - 348 


După ce închise, începu să se gândească din nou la 
localizatorul GPS. Faptul că era conectat la sistemul electric al 
mașinii însemna că, spre deosebire de un dispozitiv cu baterii 
care avea o viaţă limitată, acesta putea să fi fost instalat cu 
mult timp în urmă și încă să funcţioneze. Întrebările legate de 
instalarea lui erau „când”, „de ce” și „de către cine”. Fără 
îndoială de aceeași persoană care monitoriza microfoanele din 
apartamentul lui Kim. Putea fi fostul ei prieten obsedat, însă 
Gurney simţea că situația era mai complicată de atât. 

De fapt, era perfect posibil să... 

Se duse în antreu, îmbrăcă din nou jacheta și ieși iarăși în 
parcare. 

Mută rampele din fața Miatei în faţa Outbackului. Își uitase 
cheile și lanterna, așa că reveni în casă să le ia, apoi porni 
mașina și repetă tot ce făcuse mai devreme. 

Așteptându-se să găsească un dispozitiv asemănător, controlă 
meticulos partea de dedesubt a mașinii, dar nu găsi nimic. 
Deschise capota și verifică compartimentul motorului. Tot nimic. 
Urmări firele ce porneau din baterie către diverse conexiuni și 
nu descoperi nimic nelalocul lui. 

Ca să fie complet sigur, mută rampele din faţă în spate și urcă 
în marșarier pe ele. Se strecură sub partea din spate ridicată, cu 
lanterna. 

Și iat-o! O a doua cutie neagră, ceva mai mare decât prima, 
ca să înglobeze o baterie, era prinsă cu un magnet de unul 
dintre suporturile barei de protecţie. Marca și instrucţiunile de 
folosire de pe o latură a dispozitivului indicau că provenea de la 
același furnizor și avea aceleași funcţii ca dispozitivul de sub 
mașina lui Kim, mai puțin sursa de alimentare. 

Motivul acestei diferenţe putea avea mai multe explicații, dar 
cea mai evidentă era timpul de instalare diferit al fiecăreia: cel 
puţin jumătate de oră pentru varianta conectată la mașină și 
practic aproape zero pentru cea cu baterii. În lipsa altor 
deosebiri, dispozitivul alimentat de la mașină era preferabil, 
ceea ce însemna că oricine le instalase avusese probabil mai 
mult acces la Miata lui Kim decât la Subaru. Ceea ce, firește, te 
ducea din nou cu gândul la Meese. 

Trecuse de miezul nopţii, dar somnul ieșise din discuţie. 
Gurney luă de pe birou un carneţel și un pix și petrecu o vreme 
înghesuit sub fiecare mașină, copiind informaţiile de pe 


VP - 349 


dispozitivele de urmărire, ca să le verifice performanţele pe site- 
ul fabricantului. Toate localizatoarele GPS funcționau cam în 
același fel, transmițându-și coordonatele poziţiei pe o hartă ce 
putea fi văzută pe orice computer cu conexiune la internet, cu 
ajutorul unui program special. Diferenţele de preț ale sistemelor 
disponibile pe piaţă aveau legătură cu aria de acoperire, 
precizia localizării, sofisticarea programului și acurateţea în timp 
real. Chiar și la performanţe mari, tehnologia era ieftină, 
accesibilă, așadar, cam oricui o voia. 

In timp ce ieșea de sub Miata pentru a doua oară în seara 
aceea, Gurney simţi o vibraţie la șoldul drept, care-l făcu să 
tresară. Instinctiv o asocie cu ceea ce făcea chiar atunci, 
crezând că fusese provocată cumva de dispozitivul GPS. O clipă 
mai târziu își dădu seama că era telefonul lui, pe care îl trecuse 
mai devreme pe vibrații ca să nu trezească pe nimeni din casă, 
când și dacă avea să-l sune Hardwick. 

In timp ce se ridica în picioare, scoase telefonul din buzunar și 
văzu numele lui Hardwick pe ecran. 

— Te-ai mișcat repede, zise Gurney. 

— Repede? Despre ce vorbești? 

— Despre răspunsurile la întrebările mele. 

— Ce întrebări? 

— Cele pe care ţi le-am lăsat în mesageria vocală. 

— Nu-mi verific mesageria la miezul nopţii. Nu de-aia te-am 
sunat. 

Gurney avu o premoniţie teribilă. Sau poate cunoștea 
suficient de bine diversele inflexiuni ale vocii lui Hardwick ca să 
recunoască sunetul morţii. Așteptă anunţul. 

— Lila Sterne. Soţia dentistului. Pe podea, dincolo de ușa de la 
intrare. Daltă de spart gheaţa în inimă. Asta înseamnă trei 
proaspeți, plus șase vechi. Nouă în total. Nu se-ntrevede un 
final. M-am gândit c-ai vrea să știi. Nu cred că în etapa asta, 
altcineva s-ar deranja să-ţi spună. 

— Dumnezeule! Duminică, luni, marţi. Câte unul în fiecare 
noapte. 

— Deci cine urmează? Pariuri pe cine-o încasează miercuri? 

Vocea lui Hardwick se schimbase din nou, trecând într-un 
registru cinic care-l străpunse pe Gurney ca scrâșnetul unghiilor 
pe o tablă. 

Ințelegea nevoia oricărui poliţist de a se detașa recurgând la 


VP - 350 


umorul negru, dar prietenul lui părea să meargă de fiecare dată 
mai departe decât era necesar. Atitudinea exagerată a lui 
Hardwick era motivul de suprafaţă al reacției lui Gurney, dar el 
știa că exista și unul mai profund - ceva din tonul acela îi 
amintea de tatăl său. 

— Mersi de informaţie, Jack! 

— Păi la ce-s buni prietenii? 

Gurney intră în casă și se opri în mijlocul bucătăriei, încercând 
să absoarbă toate datele pe care le aflase în ultima oră. Se opri 
lângă bufet. Luminile bucătăriei erau aprinse, împiedicându-l să 
vadă prin fereastră. Așa că le stinse. Luna era aproape plină, o 
minge vag turtită într-o parte. Lumina ei era suficient de 
puternică pentru a întinde pe iarbă o patină cenușie și a 
transforma copacii de la marginea pășunii în umbre negre, bine 
delimitate. Gurney miji ochii și i se păru că poate distinge 
crengile lăsate ale cucutei. _ 

Apoi i se păru că vede ceva mișcându-se. Își ținu răsuflarea și 
se aplecă mai aproape de fereastră. În timp ce se înclina peste 
bufet, simţi în încheietura dreaptă o durere ascuţită care-l făcu 
să scoată un țipăt strident. Chiar dinainte să vadă răul provocat, 
știu că, din neatenție, lăsase mâna pe vârful tăios al săgeţii care 
zăcea acolo de o săptămână și că acesta îi intrase adânc în 
carne. Până aprinse din nou luminile, sângele se aduna în palma 
lui întoarsă și picura pe podea printre degete. 


Capitolul 40 


Înfruntând situatia 


Incapabil să doarmă în ciuda epuizării, Gurney stătea în 
semiîntuneric la masă, privind culmea dinspre răsărit. Zorii se 
întindeau pe cer ca o paloare bolnăvicioasă, o reflexie adecvată 
a dispoziţiei lui. 

Cu câtva timp în urmă, deșteptată de ţipătul lui de durere, 
Madeleine îl dusese cu mașina la Urgenţe, în spitalul modest din 
Walnut Crossing. 

Stătuse alături de el pe durata procesului de patru ore care s- 
ar fi putut încheia în mai puţin de o oră, dacă nu ar fi sosit 


VP - 351 


tocmai atunci trei ambulanţe cu supraviețuitorii în stare gravă ai 
unui accident rutier greu de crezut, în care un șofer beat 
dărâmase un panou publicitar, ce acţionase ca rampă de 
lansare pentru o motocicletă în viteză, făcând-o să aterizeze pe 
capota unei mașini ce venea din direcţia opusă. Cel puţin asta 
era povestea pe care cei de pe ambulanță și cei de la Urgenţe 
și-o spuneau unii altora în afara cabinetului unde Gurney 
așteptase să fie cusut și bandajat. 

Era a doua lui vizită la spital în mai puţin de o săptămână, 
ceea ce era alarmant în sine. 

Fusese conștient de privirile îngrijorate pe care i le aruncase 
Madeleine pe drumul către spital, în sala de așteptare și pe 
drumul de întoarcere, dar nu prea vorbiseră. Când o făcuseră, 
fusese în principal despre mâna lui și dacă-l durea sau nu, sau 
despre necesitatea de a se descotorosi de afurisita aia de 
săgeată sau măcar de a o pune într-un loc mai sigur. 

Existau alte lucruri despre care el i-ar fi putut vorbi, despre 
care ar fi trebuit, poate, să-i vorbească. Dispozitivul de 
localizare din mașina lui Kim. Dispozitivul de localizare din 
mașina lui. Cea de a treia crimă comisă cu o daltă de spart 
gheaţa. Insă nu scoase niciun cuvânt despre ele. 

Motivul tăcerii sale, își spuse Gurney, era că n-ar fi făcut decât 
s-o necăjească pe Madeleine. Totuși, un glăscior din mintea lui îi 
spunea altceva: că adevăratul motiv era evitarea unei discuții și 
păstrarea opţiunilor deschise. Işi spuse că secretul era unul 
temporar și deci nu se putea spune că-i ascundea adevărul, ci 
că nu găsise momentul potrivit să i-l spună. 

Când ajunseseră acasă, cu jumătate de oră înainte să se 
crape de ziuă, femeia se dusese la culcare cu aceeași expresie 
îngrijorată care i se ivise pe chip de mai multe ori pe parcursul 
nopții. 

Prea agitat ca să doarmă, Gurney se așezase la masă 
luptându-se cu implicaţiile lucrurilor despre care nu voia să 
vorbească, mai ales despre numărul tot mai mare de crime. 

Dintre toate felurile în care ucigașii ajungeau să fie prinși, 
puţine erau valabile în cazul unor criminali inteligenţi și 
disciplinaţi. Și era posibil ca Bunul Păstor să fie cel mai inteligent 
și mai disciplinat dintre toți. 

Unica șansă rezonabilă de a-l identifica ar fi fost printr-un 
efort concertat al tuturor instituţiilor de aplicare a legii. Ar fi 


VP - 352 


implicat reevaluarea fiecărei informaţii din cazul inițial. Un 
număr enorm de oameni. Acceptul de a o lua de la zero. Insă, 
ținând cont de atmosfera curentă, așa ceva nu avea să se 
întâmple. Nici FBI, nici BIC nu erau capabile să iasă din tiparul 
lor rigid. Era un tipar pe care îl construiseră singure, 
consolidându-l de zece ani. 

Deci ce-ar fi trebuit să facă el? 

Ostracizat, demonizat, cu o posibilă acuzaţie planând asupra 
lui și cu eticheta de stres posttraumatic lipită pe frunte, ce naiba 
putea să facă? 

Nu-i veni nicio idee. 

Niciuna cu excepţia unui aforism enervant de simplu. 

Joci cărţile care ţi s-au dat. 

Ce cărţi avea, la urma urmei? 

Ajunse la concluzia că majoritatea cărţilor sale erau niște 
mizerii. Sau erau de nejucat cu resursele aproape inexistente 
aflate la dispoziţia sa. 

Dar trebuia să admită că avea un joker. 

Care putea să valoreze ceva sau putea să nu valoreze nimic. 

e 

Soarele răsări în spatele unei ceţi matinale. Nici nu se înălţase 
bine pe cer, când sună telefonul fix. Gurney se ridică de la masă 
și se duse în birou să răspundă. Cineva de la clinică o căuta pe 
Madeleine. 

Tocmai voia să-i ducă receptorul în dormitor, când ea se ivi în 
ușa biroului în pijama și întinse mâna ca și cum ar fi așteptat 
apelul. 

Se uită la identitatea apelantului, apoi vorbi pe un ton 
profesional amabil, în contrast cu faţa ei somnoroasă. 

— Bună dimineaţa, Madeleine la telefon. 

Apoi ascultă tăcută o explicaţie în mod evident lungă, timp în 
care Gurney reveni în bucătărie și puse de cafea. 

O auzi din nou vorbind, foarte pe scurt, către finalul 
conversațţiei, și distinse clar numai câteva cuvinte. | se păru că 
acceptase să facă ceva. Peste câteva clipe, femeia apăru în 
pragul bucătăriei și-l privi cu îngrijorarea de noaptea trecută 
zugrăvită iarăși pe chip. 

— Ce-ţi face mâna? 

Efectul lidocainei pe care i-o dăduseră înaintea celor nouă 
copci se risipise și partea inferioară a palmei îi pulsa dureros. 


VP - 353 


— Nu chiar așa de rău, zise Gurney. Acum ce mai vor de la 
tine? 

Ea ignoră întrebarea. 

— Ar trebui s-o ţii mai ridicată. Cum a zis doctorul. 

— Bine. 

Ridică mâna câţiva centimetri deasupra chiuvetei lângă care 
aștepta să fiarbă cafeaua. 

— S-a mai sinucis cineva? o întrebă, pe un ton cam prea 
glumet. 

— Carol Quilty a demisionat aseară. Au nevoie de cineva care 
să-i țină locul azi. 

— La ce oră? 

— Cât de repede pot să ajung. O să fac un duș, o să ronțăi o 
felie de pâine prăjită și am plecat. O să te descurci singur aici? 

— Sigur că da. 

Madeleine se încruntă și îi indică mâna. 

— Mai sus. 

Gurney o ridică la nivelul ochilor. 

Femeia oftă, îi făcu glumet cu ochiul de parcă ar fi vrut să zică 
„bravo, băiatu'” și porni către duș. 

El se minună pentru a mia oară de veselia ei înnăscută, de 
capacitatea ei inepuizabilă de a accepta realitatea și de ao 
aborda cu o atitudine mult mai pozitivă decât a lui. 

Înfrunta viaţa așa cum era și făcea ce putea mai bine. 

Juca mâna de cărţi pe care o primise. 

Ceea ce-l făcu să se gândească din nou la jokerul lui. 

Indiferent cât valora, trebuia să-l utilizeze cât mai curând. 
Trebuia să-l joace înainte de finalul partidei. 

Avea sentimentul rău-prevestitor că nu valora nici cât o ceapă 
degerată, însă nu exista decât o cale de-a afla. 

Jokerul lui era accesul la aparatura de ascultare instalată în 
apartamentul lui Kim. Probabil de Bunul Păstor, care poate încă 
monitoriza transmisiunile. Dacă ambele presupuneri erau 
valabile - și erau niște ditamai „dacă” aici echipamentul se 
putea dovedi un canal de comunicare. Un mod de a-i vorbi 
criminalului. Un prilej de a-i trimite un mesaj. 

Dar ce mesaj? 

Era o întrebare simplă, cu un număr nelimitat de răspunsuri. 

Nu trebuia decât să-și dea seama care era cel corect. 


VP - 354 


La puţin timp după plecarea soţiei sale la clinică, telefonul din 
birou sună iarăși. Era Hardwick. Vocea lui răgușită rosti: 

— Verifică arhivele online ale lui Manchester Union Leader. Au 
publicat mai multe articole despre Strangulatorul din White 
Mountain în '91. Fac pariu c-o să găsești grămezi de ce vrei tu. 
Tre' să mă piș. Ai grijă! 

Omul avea felul lui aparte de a-și lua la revedere. 

Gurney se duse la computer și petrecu o oră periind arhivele 
online, nu numai ale lui Union Leader, ci și ale altor ziare din 
Noua Anglie care relataseră pe larg despre crimele 
Strangulatorului. 

În decursul a două luni avuseseră loc cinci atacuri, toate 
fatale. Toate victimele fuseseră femei și toate fuseseră 
strangulate cu eșarfe de mătase albă, lăsate apoi înnodate în 
jurul gâturilor lor. Caracteristicile comune ale victimelor erau 
mai mult circumstanţiale decât personale. Trei dintre ele 
locuiseră singure și fuseseră ucise în casă. Alte două lucraseră 
până târziu în medii izolate. Una fusese ucisă într-o parcare 
neluminată, în spatele propriului ei magazin de produse 
artizanale, cealaltă într-o zonă similară din spatele florăriei pe 
care o deţinea. Toate crimele se petrecuseră pe o rază de 
șaisprezece kilometri de Hanover, unde se afla Colegiul 
Dartmouth. 

Deși în cazul strangulărilor în serie ale unor femei există 
adesea o motivaţie sexuală, nu fuseseră semne de viol sau alt 
abuz. lar „profilul victimei” i se păru bizar lui Gurney. De fapt, 
nu exista așa ceva. Unica trăsătură fizică pe care păreau să o 
împărtășească femeile era înălțimea mică. Dar nu semănau 
deloc. Coafurile și vestimentația erau diverse. Formau un mix 
socio-economic curios: o studentă la Dartmouth (pe vremea 
aceea prietena lui Larry Sterne), două patroane, o chelneriţă 
part-time la o școală generală și o psihiatră. Vârstele variau de 
la douăzeci și unu la șaptezeci și unu de ani. Studenta de la 
Dartmouth era blondă și protestantă. Psihiatra pensionară avea 
părul cărunt și era negresă. Gurney pomenise rareori o 
asemenea varietate printre victimele unui criminal în serie. 
Uitându-te la femeile acelea, era greu să deduci care era fixaţia 
ucigașului, obsesia care îl motivase. 

In timp ce cugeta la ciudățeniile cazului, auzi dușul de la etaj. 
La puţin timp după aceea, Kim se ivi în ușa camerei lui de lucru 


VP - 355 


cu o expresie anxioasă pe chip. 

— Bună dimineaţa, zise Gurney închizând paginile de căutări. 

— Îmi pare rău că te-am băgat în asta, spuse ea gata să 
plângă. 

— Din asta mi-am câștigat traiul într-o vreme. 

— Dar pe atunci nu ţi-a incendiat nimeni hambarul. 

— Nu știm sigur că hambarul are legătură cu cazul. Poate să fi 
fost alt... 

— Vai, Doamne! îl întrerupse ea. Ce-ai păţit la mână? 

— Săgeata pe care am pus-o pe bufet... azi-noapte m-am 
sprijinit cu mâna pe ea pe întuneric. 

— Dumnezeule, repetă ea înfiorându-se. 

Kyle apăru în spatele ei pe coridor. 

— Neatța, tată. Cum... Se opri la vederea bandajului. Ce s-a- 
ntâmplat? 

— Mai nimic. Nu-i atât de rău pe cât pare. Vreți micul dejun? 

— S-a tăiat în prostia aia de săgeată, comentă fata. 

— Doamne, chestia aia-i ca o lamă, spuse Kyle. 

Gurney se ridică de la birou. 

— Haideţi, îi îndemnă el. O să mâncăm ouă, pâine prăjită și 
cafea. 

Încerca să se comporte normal, însă, pe când zâmbea degajat 
conducându-i către masa din bucătărie, nu se gândea decât ce 
să le spună despre cea mai recentă crimă și despre 
localizatoarele GPS. Chiar avea dreptul să ţină astea pentru el? 
Și de ce o făcea? 

Îndoielile cu privire la propriile lui motivații fuseseră 
dintotdeauna termitele care îi rodeau liniștea mentală, ori de 
câte ori reușea s-o obţină. Incercă să se concentreze asupra 
amănuntelor banale ale micului dejun. 

— Ce-ar fi să-ncepem cu niște suc de portocale? 

Cu excepţia unor comentarii izolate, mâncară micul dejun 
într-o tăcere desăvârșită, ba chiar stânjenitoare. Imediat ce 
terminară, Kim, cu dorinţa vizibilă de a se ţine ocupată, insistă 
să strângă masa și să spele vasele. Kyle se dedică verificării 
SMS-urilor, părând să le citească pe toate cel puţin de două ori. 

În tăcere, mintea lui Gurney reveni la întrebarea crucială: cum 
să-și joace jokerul. Avea o singură șansă s-o facă cum trebuie. 
Simţea aproape fizic goana timpului. 

Își imagină confruntarea finală cu Bunul Păstor. O confruntare 


VP - 356 


în care piesele disparate aveau să se unească. O confruntare ce 
urma să demonstreze că părerea lui, contrară tuturor, fusese 
produsul unei minţi sănătoase, și nu fantezia unui poliţist cu 
probleme mintale, ale cărui zile de glorie apuseseră de mult. 

Nu avea timp să se întrebe dacă obiectivul lui era raţional sau 
care erau șansele de reușită. Tot ce putea face acum era să 
găsească un mod prin care să provoace confruntarea. Și un loc. 

Alegerea /ocului era, de fapt, ușoară. 

Problema era modul. 

Țârâitul telefonului îl readuse în prezent, așezat la masa 
luminată acum din plin de soarele matinal. Observă cu 
surprindere că, în timp ce el fusese pierdut în gânduri, Kim și 
Kyle se retrăseseră în fotolii la capătul opus al încăperii, iar fiul 
lui făcuse focul în sobă. 

Se duse în camera de lucru să vorbească la telefon. 

— Bună dimineaţa, Connie! 

— David? 

Părea surprinsă că dăduse de el. 

— Sunt aici. 

— În ochiul furtunii? 

— Așa mă simt. 

— Sunt convinsă. Vocea ei era răspicată și vioaie; Connie 
vorbea mereu de parcă ar fi fost pe stimulente. In ce direcţie 
bate vântul acum? 

— Poftim? 

— Fiică-mea se ţine bine sau vrea să părăsească corabia? 

— Îmi spune că-i decisă s-abandoneze proiectul. 

— Din cauza complicaţiilor? 

— Complicaţii? 

— Crimele cu dalta de spart gheață, renașterea Păstorului, 
panica de pe străzi. Astea au speriat-o? 

— Oamenii care au fost uciși erau persoane la care ţinea. 

— Jurnalismul nu-i pentru cei slabi de inimă. N-a fost și nici nu 
va fi vreodată. 

— Mai crede și că ideea ei despre un documentar serios a fost 
transformată într-o telenovelă greţoasă în stilul RAM. 

— Ce dracu', David, doar trăim în capitalism! 

— Adică? 

— Adică mass-media sunt - surpriză-surpriză! - o afacere. 
Nuanţele-s drăguțe, dar drama atrage publicul. 


VP - 357 


— Poate c-ar trebui să ai discuţia asta cu ea, nu cu mine. 

— Pe dracu-ar trebui! Ea și cu mine suntem ca apa și uleiul. 
Dar, așa cum ţi-am zis mai înainte, are o părere bună despre 
tine. Pe tine o să te-asculte. 

— Ce vrei să-i spun? Că RAM e o instituţie nobilă și Rudy Getz 
e un prinţ? 

— Din câte-am auzit, Rudy-i un căcat cu ochi. Dar i-un căcat 
deștept. Lumea-i așa cum e. Unii dintre noi o acceptăm, alţii nu. 
Sper să se gândească de două ori înainte să se retragă. 

— In cazul ăsta, retragerea s-ar putea să nu fie o idee chiar 
atât de rea. 

Urmă o tăcere, ceva neobișnuit într-o discuție cu Connie 
Clarke. Când vorbi din nou, o făcu cu o voce mai joasă. 

— Nu știi unde-ar putea duce asta. Decizia ei de a merge la 
facultatea de jurnalism, de a lua o diplomă, de a da curs ideii 
ăsteia, de a-și face o carieră ca jurnalist... au fost ca un colac de 
salvare, ca o evadare de unde era înainte. 

— Unde era înainte? 

Urmă altă tăcere. 

— Tânăra femeie ambițioasă și hotărâtă pe care o vezi acum 
e un fel de miracol. Felul cum a fost până acum câţiva ani m-a 
speriat... felul în care a fost de când s-a retras din viaţa normală 
după dispariţia tatălui ei. In adolescenţă era în derivă. Nu voia 
să facă nimic, n-o interesa nimic. Erau momente când își 
revenea și apoi se cufunda din nou în gaura ei. Faza cu 
jurnalistica și mai ales proiectul cu Orfani; i-au oferit o direcţie. l- 
au oferit o viaţă. Aș prefera să nu mă gândesc la ce ar putea 
duce retragerea ei. 

— Vrei să vorbești cu ea? 

— E acolo? La tine acasă? 

— Da. Poveste lungă. 

— Acum e în aceeași cameră cu tine? 

— E în altă cameră, cu fiul meu. 

— Cu fiul tău? 

— Altă poveste lungă. 

— Înţeleg. Ei... aș vrea s-aud povestea asta când o să ai timp 
să mi-o spui. 

— Mi-ar face plăcere. Poate într-o zi sau două. Deocamdată 
situaţia e cam complicată. 

— Am priceput. Între timp, te rog să ţii minte ce ţi-am zis. 


VP - 358 


— Mai bine-nchid acum. 

— OK, dar... fă ce poţi, David. Te rog! N-o lăsa să se 
autodistrugă! 

Când apelul se încheie, bărbatul rămase în picioare lângă 
fereastră, privind culmea fără s-o vadă cu adevărat. Cum naiba 
puteai împiedica pe altcineva să se autodistrugă? 

Un nou val de durere în mână îi întrerupse șirul gândurilor. O 
ridică, odihnind-o pe tocul ferestrei și durerea se domoli. Se uită 
la ceasul de pe birou. In mai puţin de o oră, el și Kim trebuiau să 
plece pentru întâlnirea cu Rudy Getz. 

Insă acum avea o problemă mai presantă de rezolvat. 

Jokerul. Prilejul de a-i trimite un mesaj ucigașului. 

Ce mesaj să fie? 

O invitaţie? 

Unde să vină? Și ce să facă? Și din ce motiv? 

Ce putea să vrea Păstorul? 

Un lucru pe care Păstorul părea să-l vrea întotdeauna era să 
fie în siguranţă. 

Poate că Gurney îi putea oferi prilejul să elimine un element 
de risc din viaţa lui. 

Prilejul să elimine un adversar. 

Da. Asta ar fi mers de minune. 

Un prilej de a ucide pe cineva care-i făcea probleme. 

Și Gurney știa locul potrivit. Locul perfect pentru a comite o 
crimă. 

Deschise sertarul biroului și scoase o carte de vizită care nu 
conţinea un nume, ci doar un număr de telefon. 

Işi scoase mobilul și apelă. Auzi mesageria vocală. Niciun 
salut, nicio prezentare, ci un ordin scurt: „Declară-ţi scopul!” 

— Sunt Dave Gurney. E o problemă urgentă. Sună-mă! 

Răspunsul veni în mai puţin de un minut. 

— Aici Maximilian Clinter. Care-i treaba, flăcăule? 

Accentul irlandez era mai mult decât prezent. 

— Am o rugăminte. Trebuie să fac ceva și-mi trebuie un loc 
special în care s-o fac. 

— Măi, măi, măi. Ceva important? 

— Da. 

— Cât de important? 

— Cât de important se poate. 

— Cât de important se poate. l-auzi! Asta poa’ să-nsemne un 


VP - 359 


singur lucru. Am dreptate? 

— Nu citesc gânduri, Max. 

— Eu da. 

— Atunci n-ai de ce să mă mai întrebi. 

— Nu-i o întrebare, ci doar o cerere de confirmare. 

— Confirm că-i ceva important și-ţi cer să-ţi folosesc cabana 
pentru o noapte. 

— N-ai vrea să-mi dai mai multe amănunte? 

— Nu le am nici eu deocamdată. 

— Ideea de bază, atunci. 

— Mai bine nu. 

— Am dreptul să știu. 

— O să invit pe cineva să mi se alăture. 

— Omul însuși? 

Gurney nu răspunse. 

— La dracu'! l-adevărat? L-ai găsit? 

— De fapt, vreau să mă găsească el pe mine. 

— În cabana mea? 

— Da. 

— De ce arvrea să vină acolo? 

— Probabil ca să mă omoare pe mine, dacă-i ofer un motiv 
suficient de bun. 

— Înţeleg. Ai de gând să-ţi petreci noaptea în cabana mea din 
mijlocul mlaștinii Hogmarrow, în speranţa de a primi o vizită la 
miezul nopţii din partea cuiva care are un motiv întemeiat să te 
ucidă. Am priceput bine? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Și care-i finalul fericit? Cu o fracțiune de secundă înainte 
să-ţi zboare creierii, eu voi descinde din tavan ca afurisitu' de 
Batman? 

— Nu. 

— Nu? 

— Mă salvez singur. Sau nu. 

— Da' ce - faci singur cât o armată? 

— E prea riscant ca să implic pe altcineva. 

— Ar trebui să iau și eu parte la asta! 

Gurney privi pe fereastră fără să vadă de fapt nimic, 
contemplând turnul precar de presupuneri pe care se fonda așa- 
zisul său plan. Era al naibii de riscant să se ducă singur. Dar să 
aducă întăriri, mai ales pe unul ca Max Cilinter, ar fi fost și mai 


VP - 360 


riscant. 

— Scuze! Ori ca mine, ori deloc. 

Vocea lui Clinter izbucni: 

— Vorbești despre nemernicul care mi-a futut viaţa! Nu 
trăiesc decât ca să-l omor! Să-l dau de mâncare la câini! Și tu-mi 
spui că trebuie făcut ca tine? Ca tine? Eşti nebun? 

— Nu știu, Max. Dar văd un prilej de a-l opri pe Bunul Păstor. 
Poate de a-l împiedica s-o omoare pe Kim Corazon. Sau pe fiul 
meu. Sau pe nevastă-mea. Acum sau niciodată, Max. Unica mea 
șansă. Sunt deja prea multe necunoscute, prea mulţi „dar 
dacă”. Și încă o persoană implicată ar însemna încă o 
necunoscută. Scuze, Max, dar nu pot accepta așa ceva. Facem 
cum zic eu sau nu mai facem nimic. 

Urmă o tăcere prelungă. 


— OK. 
Vocea lui Clinter era inexpresivă. Fără accent. Fără emoție. 
— OK... ce? 


— OK, poţi să te folosești de locuința mea. Când ai nevoie de 
ea? 

— Cu cât mai repede, cu-atât mai bine. Hai să zicem mâine- 
noapte. De la apus până-n zori. 

— OK. 

— Dar trebuie neapărat să te ţii departe de ea. 

— Și dacă te pomenești că ai nevoie de ajutor? 

— Pe tine cine te-a ajutat în cămăruţa aia din Buffalo? 

— În Buffalo, situaţia a fost diferită. 

— Poate nu chiar atât de diferită. Ușile cabanei au chei? 

— Nu. Micile mele vipere sunt unicele încuietori de care am 
avut nevoie vreodată. 

— Șerpii tăi fantasmagporici? 

Gurney își amintea aspectul acela straniu din timpul vizitei la 
cabana lui Clinter, cu o săptămână în urmă. De atunci părea să 
fi trecut o lună. 

— Flăcăule, zvonurile pot fi mai puternice decât faptele. Nu 
subestima puterea minţii omului. Un șarpe în creier face cât doi 
în tufișuri. 

Accentul irlandez începea să se insinueze din nou. 


VP - 361 


Capitolul 41 


Complicele diavolului 


În dimineaţa aceea, cu puţin înainte de ora 11, Kyle se instală 
la computerul lui Gurney și, cu ajutorul imprimantei și al unui 
cablu USB, se apucă să-și transfere niște fișiere în format PDF de 
pe telefonul său BlackBerry. Un coleg de facultate îl ținea la 
curent cu prelegerile și temele, scutindu-l de orice presiune de a 
reveni în oraș. Kyle îi spuse că putea rezolva prin e-mail și 
problemele de la serviciu, cel puţin momentan. 

La ora unsprezece fix, Gurney și Kim plecară la întâlnirea lor 
de la douăsprezece și jumătate cu Getz. Luară Miata, cu Kim la 
volan. Gurney spera că, în calitate de pasager, își va putea 
devota atenţia conceperii unui plan serios de a-l atrage pe 
Păstor la cabana lui Max Clinter. Și, cu puţin noroc, că va putea 
trage un pui de somn. 

În cazul unor crime, ghicirea motivului te putea duce către 
făptaș. În cazul altora, identificarea făptașului era cea care te 
conducea la motiv. În actuala situaţie, nu era timp pentru 
niciuna dintre abordări. Unica speranţă era ca făptașul să se 
identifice singur. Ceea ce părea o provocare imposibilă. Cum 
prinzi în capcană un ins care stă cu ochii în patru după capcane? 

Când ajunseră la jumătatea distanţei către Ashokan Heights 
pe Route 28, Gurney se cufundă în cele din urmă în somnul de 
care avea o nevoie disperată. Acesta se încheie douăzeci și cinci 
de minute mai târziu, când Kim îl trezi pe drumul Falcon's Nest, 
la un kilometru și jumătate de locuinţa lui Getz. 

— Dave? 

— Da? 

— Tu ce crezi că ar trebui să fac? 

Privea drept înainte în timp ce vorbea. 

— Grea întrebare, zise el neatent. Dacă decizi să te retragi din 
proiectul RAM, ai un plan B? 

— La ce-mi trebuie un plan B? 

Înainte ca el să poată găsi un răspuns, mașina ajunse în 
dreptul aleii impunătoare a locuinţei lui Getz. Kim conduse 
printre stâlpii de piatră, în tunelul boltit de rododendroni ce 
ducea spre casă. 

VP - 362 


Când coborâră din mașină, îi întâmpină zgomotul înfundat al 
unui elicopter. Deveni tot mai sonor, în timp ce se opriră și 
priviră în sus, dincolo de coroanele copacilor din jur, în căutarea 
sursei. In curând, deveni atât de puternic, încât Gurney îl simţea 
la fel de bine cum îl auzea. Nu văzu aparatul în sine, care se 
apropia dintr-o direcţie unde vizibilitatea era blocată de faţada 
casei, până când fu cât pe aici să atingă acoperișul. Antrenat 
pentru scurt timp de curentul elicei, părul lui Kim îi flutură 
sălbatic în jurul feței. 

Când aerul se linişti din nou, fata băgă mâna în geantă și 
scoase o perie mică. Işi aranjă părul, își îndreptă sacoul și schiţă 
un zâmbet către Gurney. Urcară treptele ce duceau către ușă și 
bărbatul ciocăni. 

Nu răspunse nimeni. Ciocăni din nou. După ce așteptară vreo 
jumătate de minut, una dintre uși se deschise chiar când el 
dădea să ciocănească a treia oară. 

Chipul lui Rudy Getz arbora ceva ce aducea a rânjet. Ochii cu 
pleoape grele sclipeau de parcă ar fi fost drogat. Avea blugi 
negri și tricou de aceeași culoare, la fel ca la vizita lor 
precedentă, dar sacoul sport din olandă albă fusese înlocuit cu 
unul în nuanța palidă a levănţicii. 

— Hei, mă bucur să vă văd! Super sincronizare! Îmi place. 
Intraţi, intrați! 

Interiorul modern cu mobila rece din metal și sticlă era așa 
cum și-l amintea Gurney. Getz pocnea din degete de parcă i-ar fi 
cerut-o nivelul lui de energie nervoasă. Le indică aceeași masă 
ovală din plastic și aceleași scaune unde stătuseră la prima 
întâlnire. 

— Luaţi-vă un scaun! E momentul pentru o băuturică. Îmi plac 
elicopterele, mor după ele. RAM are o flotă-ntreagă. Suntem 
faimoși pentru asta. RAM-copterele. La fiecare eveniment 
important, un Ramcopter ajunge aproape întotdeauna primul. La 
ceva mare, mare de tot, trimitem două. Nimeni nu mai are 
atâtea resurse, încât să trimită două. Am de ce mă mândri. Dar, 
oriunde m-aș duce, întotdeauna mi-e sete la aterizare. Vreţi și 
voi câte-un pahar? 

Inainte ca Gurney și Kim să apuce să răspundă, Getz duse 
două degete la gură și fluieră, o notă sonoră, stridentă, care 
afară s-ar fi auzit până la jumătate de kilometru. Aproape 
imediat, pe ușa din partea opusă a încăperii se ivi Patinatoarea. 


VP - 363 


Gurney recunoscu patinele, costumul negru de balerină mulat 
pe trupul atrăgător, părul albastru-închis pieptănat în ţepi dați 
cu gel, ochii la fel de albaștri și de șocanţi ca părul. 

— Aţi băut vreodată Stoli Elit? întrebă Getz. 

— Eu vreau numai un pahar de apă, dacă se poate, zise Kim. 

— Detectiv Gurney? 

— Apă. 

— Păcat. Stoli Elit e ceva deosebit. Costă o avere. O privi pe 
Patinatoare. Claudia, dulceaţă, adu-mi trei degete fix. 

Ridică trei degete pe orizontală ca să-i arate până unde voia 
să-i fie umplut paharul. 

Ea se răsuci pe vârfurile patinelor și pluti afară pe ușa din 
spate. 

— Deci acum suntem toţi aici. Haideţi să ne așezăm și să 
stăm de vorbă! 

Făcu din nou semn către scaune. 

Kim și Gurney se așezară pe o latură a mesei, el pe cealaltă. 

Claudia reveni alunecând și puse un pahar în fața lui Getz, 
care îl ridică, luă o gură din lichidul transparent și zâmbi. 

— Perfect! 

Fata îl cântări pe Gurney dintr-o privire și dispăru iar pe ușa 
din spate. 

— OK. Să trecem la afaceri, zise Getz. Îşi aţinti ochii 
scânteietori asupra lui Kim. Dulceaţă, știu că vrei să zici niște 
chestii. Hai să rezolvăm asta întâi. Te ascult. 

Preţ de o clipă, Kim păru pierdută, apoi zise: 

— Nu știu ce să spun... doar că sunt îngrozită. Îngrozită de 
ceea ce s-a petrecut. Mă simt responsabilă. Cei care au fost 
uciși... au fost uciși din cauza mea. Din cauza Orfanilor crimei. 
Trebuie să oprim emisiunea. Să-i punem punct. 

Getz se holbă la ea. 

— Asta a fost tot? 

Părea descumpănit, ca și cum ar fi urmărit audiţia unei actriţe 
care se oprise după prima replică. 

— Asta și... tonul ei general. Nu la asta m-am așteptat. Felul 
în care a fost editată, începutul melodramatic cu drumul ăla 
neluminat de ţară, așa-zișii experţi cărora li s-a cerut opinia... ca 
să fiu cinstită, mi s-a părut o mizerie. 

— O mizerie? 

— Pe scurt, vreau ca emisiunea să fie anulată. 


VP - 364 


— Pe scurt, vrei ca emisiunea să fie anulată? Ce nostim! 

— Nostim? 

— Da. Nostim. Sigur nu vrei ceva de băut? 

— Am cerut apă. 

— Ai cerut. E adevărat. Getz își aținti degetul către ea ca și 
cum ar fi fost ţeava unui pistol și zâmbi. Apoi își luă vodca și o 
dădu pe gât din două înghiţituri zdravene. OK, hai să punem 
cărţile pe masă. Un mic detaliu administrativ mai întâi. Chiar ar 
trebui să te uiţi pe contractul tău, dulceaţă, ca să înţelegi mai 
bine chestiile de bază, cum ar fi cine și ce deține, cine și ce 
decizii ia, cine are dreptul să anuleze chestii. Etc. Dar nu-i 
momentul să ne împotmolim în detalii legale. Avem probleme 
mai mari de discutat. Hai să-ţi spun câteva chestii despre RAM 
care... 

— Vrei să zici că n-o vei anula? 

— Te rog frumos! Dă-mi voie să-ţi prezint imaginea de 
ansamblu. Fără imaginea de ansamblu, nu putem lua decizii 
bune. Te rog, dă-mi voie să termin. Începusem să-ţi spun că 
sunt câteva lucruri pe care poate nu le știi despre RAM. Cum ar 
fi că avem mai multe emisiuni de top decât orice altă televiziune 
prin cablu. Avem cea mai mare... 

— Nu-mi pasă. 

— Te rog, dă-mi voie să vorbesc. Sunt aspecte de care poate 
nu ești conștientă. Avem cel mai bun rating total din domeniu. 
In fiecare an, audiențele cresc. Compania noastră-mamă este 
cea mai mare companie media din lume și noi suntem divizia ei 
cea mai profitabilă. La anul vom fi și mai profitabili. 

— Nu văd ce relevanţă are asta. 

_ — Te rog, ascultă! Ințelegem cum trebuie făcute programele. 
Ințelegem publicul. Pe scurt? Vrei să discutăm pe scurt? Pe 
scurt, știm ce facem și o facem mai bine decât oricine. Tu ai 
avut o idee de emisiune. Noi am transformat ideea aia în aur. 
Alchimie mediatică. Asta facem noi. Transformăm ideile în aur. 
Înţelegi? 

Kim se aplecă spre el și ridică vocea. 

— Eu înțeleg că din cauza acestei emisiuni au fost uciși 
oameni. 

— Câţi oameni? 

— Poftim? 

— Ai idee câţi oameni mor zilnic pe planeta asta? Câte 


VP - 365 


milioane? 

Kim îl privi, rămasă pe moment fără replică. 

Gurney profită de prilej ca să întrebe degajat: 

— Noile crime vă vor crește ratingul? 

Getz zâmbi din nou. 

— Vrei adevărul? Ratingul o să iasă prin tavan. O să facem 
programe speciale de știri, dezbateri despre dreptul cetățenilor 
de a purta arme, poate și o serie de emisiuni derivate. Ții minte 
proiectul pe care ţi l-am oferit? Când Justitia doarme? Oferta e 
cum nu se poate mai valabilă, domnule detectiv. Orfanii crimei 
poate să ajungă departe. Să devină o franciză. Alchimie 
mediatică. 

Kim își încleștase pumnii. 

— Ce... josnic! 

— Ştii ce-i asta, dulceaţă? E natura umană. 

Ochii ei ardeau. 

— Mie mi se pare că aduce mai mult a josnicie și lăcomie. 

— Da. Cum ziceam și eu. Natura umană. 

— Asta nu-i natura umană! E gunoi! 

— Hai să-ţi zic ceva! Omul e doar o altă specie de primată. 
Poate cea mai josnică și mai proastă. Asta-i adevărul gol-goluț. 
Eu sunt un tip realist. Nu eu am creat grădina zoologică. Doar 
trăiesc de pe urma ei. Știi ce fac eu? Hrănesc animalele. 

Kim se ridică de pe scaun. 

— Am terminat discuţia. Plec. 

— O să ratezi un prânz grozav cu sushi. 

— Nu mi-e foame. Vreau să plec. Acum. 

Porni către ușa de la ieșire. Gurney se ridică fără să 
comenteze și o urmă. Getz rămase locului. 

Când ajunseră la ușă, strigă în urma lor: 

— Înainte să plecaţi, mi-ar plăcea să testez ceva pe voi. 
Încercăm să alegem un nou slogan. Am redus opţiunile la două. 
Primul e: „RAM News - mintea și inima libertăţii”. Al doilea: 
„RAM News - Adevărul și numai adevărul”. Care vă place mai 
mult? 

Clătinând din cap, Kim deschise ușa de la intrare și ieși cât 
putu de repede. 

Gurney se uită la bărbatul care rămăsese în continuare la 
masa din plastic. 

Își scutura fire invizibile de mătreaţă de pe sacoul lui de 


VP - 366 


culoarea levănțicii. 


Capitolul 42 


Un pariu riscant 


Coborând pe șoseaua sinuoasă prin pădurea de pini ce separa 
proprietatea lui Getz de șoseaua principală, Kim șofă cu 
suficientă nesăbuinţă ca să-l smulgă pe Gurney din cugetările lui 
despre directorul de la RAM și mizeria lui de televiziune. 

Când mașina derapă pentru a doua oară pe acostamentul 
îngust, se oferi să treacă el la volan. Fata refuză, dar mai reduse 
viteza. 

— Nu-mi vine să cred, zise ea clătinând din cap. Am încercat 
să creez ceva bun, ceva autentic. Și uite ce-a devenit! O mizerie 
oribilă. Dumnezeule, ce proastă sunt! Ce proastă și ce naivă! 

Gurney o privi. Sacoul ei sobru de culoare albastră, bluza albă 
și fără model, coafura neașteptat de simplă îl făcură s-o vadă 
brusc ca pe un copil îmbrăcat în haine de adult. 

— Ce să fac? Rostise întrebarea cu un glas atât de stins, încât 
el abia o auzi. Să presupunem că Păstorul continuă să omoare 
oameni. Avertismentul ăla - „Nu trezi diavolul adormit!” - era 
pentru mine. Dar nu l-am luat în serios. Asta-nseamnă că fiecare 
crimă e din cauza mea. Cum îl putem opri pe Getz să continue 
cu grozăvia asta? 

— Nu cred că-l putem opri pe Getz. 

— Vai, Doamne! 

— Dar s-ar putea să existe o cale să-l oprim pe Păstor. 

— Cum? 

— E un pariu destul de riscant. 

— Orice e mai bun decât nimic. 

— S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău. 

Ea se răsuci către bărbat. 

— Fac orice. Spune-mi. Indiferent despre ce-i vorba, o să... 

Mașina se apropia periculos de balustradă. 

— Dumnezeule! strigă Gurney. Fii atentă la drum! 

— Scuze. Scuze. Dar, te rog, orice vrei să fac, spune-mi! 

El se întrebă dacă era înţelept să poarte discuţia aceea în 


VP - 367 


timp ce fata șofa, dar nu-și putea permite luxul așteptării. 
Timpul era resursa care i se termina cel mai rapid. Spera că 
dubiile și spaimele lui nu aveau să se adeverească în așa fel 
încât raţionamentul lui să i se pară și ei la fel de nesigur cum i 
se păruse lui Max Clinter. 

— Totul se bazează pe două lucruri pe care le cred despre 
Bunul Păstor. Primul: e gata să ucidă orice persoană care 
constituie o ameninţare pentru el, cu condiţia să simtă că o 
poate face fără să riște. Al doilea: are motive întemeiate să se 
simtă ameninţat de interesul meu faţă de caz. 

— Deci ce facem? 

— Profităm de echipamentul de ascultare din apartamentul 
tău ca să-i permitem să audă anumite lucruri care să-l motiveze 
să acționeze într-o manieră care să-l dea de gol. 

— Crezi că Bunul Păstor mă spiona? Nu Robby? 

— Ar putea fi Robby. Dar eu pariez pe Bunul Păstor. 

Kim păru tulburată de idee, dar apoi încuviinţă curajoasă. 

— OK. Ce anume o să spunem ca s-audă el? 

— Vreau să știe că o să mă aflu într-un loc izolat, într-o poziţie 
vulnerabilă. Vreau să creadă că i se oferă o șansă unică de a se 
descotorosi de mine și de Max Clinter, că trebuie să scape de 
noi doi și că n-o să aibă niciodată un prilej mai bun s-o facă. 

— Deci o să mergem la mine acasă și tu o sa-mi spui niște 
chestii, sperând că el ascultă? 

— Sau că o să asculte mai târziu. Eu presupun că 
înregistrează ce transmit dispozitivele alea pe un reportofon cu 
activare vocală, pe care îl verifică probabil de două ori pe zi. Cât 
despre faptul c-o să-ţi spun niște chestii, trebuie să-i furnizăm 
informaţia într-o manieră mai subtilă decât să ţi-o comunic așa, 
pur și simplu. Trebuie să existe o poveste, o dinamică 
emoţională, un motiv pentru care suntem la tine, o anumită 
tensiune. Realitatea de zi cu zi, cu stângăciile ei. Trebuie să 
creadă că aude lucruri pe care n-ar trebui să le audă. 

e 

Când ajunseră la ferma lui Gurney, era abia trecut de ora 15, 
iar Kyle era la computerul din camera de lucru, înconjurat de 
printuri, BlackBerry, un iPhone și un iPad. Îi salută fără să-și ia 
ochii de la ecran, pe care era un soi de tabel. 

— Bună! Bine-ați venit! Vin imediat. Numai să-nchid astea. 

Madeleine nu se vedea nicăieri, fiind probabil încă la clinică. 


VP - 368 


Când Kim se duse la etaj să se schimbe, Gurney verifică robotul 
telefonului fix. Niciun mesaj. Merse la toaletă și apoi în 
bucătărie. Amintindu-și că nu mâncase nimic la prânz, deschise 
frigiderul. 

Peste un minut sau două, când Kim cobori de la etaj, el încă 
privea rafturile cu mâncare, fără să le vadă cu adevărat. Mintea 
îi era altundeva, încercând să clarifice elementele-cheie ale 
scenetei pe care el și fata aveau s-o interpreteze în seara aceea 
și de care depindeau atâtea. 

Sosirea ei în bucătărie, în blugi și o bluză lejeră de trening, îl 
readuse în prezent. 

— Vrei ceva de mâncare? 

— Nu, mulțumesc. 

Kyle intră în cameră în urma ei. 

— Presupun că aţi auzit știrile? 

Expresia lui Kim împietri. 

— Ce știri? 

— Altă crimă, soţia unuia dintre tipii cu care ai discutat tu. Lila 
Sterne. 

— Doamne, nu! 

Kim se apucă de marginea chiuvetei. 

— S-a anunţat la radio? întrebă Gurney. 

— Pe internet. Pe Google News. 

— Ce-au zis? Au dat amănunte? 

— Doar că a fost ucisă prin înjunghiere cu o daltă de spart 
gheaţa, în cursul nopţii trecute. „Poliţia e la locul faptei, ancheta 
în derulare. Un monstru printre noi”. Multă melodramă, dar mai 
puţine fapte. 

— Căcat! bombăni Gurney. 

Să audă vestea pentru a doua oară o făcea cumva mai rea, 
adâncindu-i senzaţia că situaţia scăpa de sub control cu 
repeziciune. 

Kim părea pierdută. 

Gurney se apropie și o îmbrăţișă. Ea îl strânse în braţe cu 
atâta forţă, încât îl șocă. Apoi fata se desprinse, respiră adânc și 
făcu un pas înapoi. 

— Sunt bine, zise ea răspunzând întrebării lui nerostite. 

— Bun. Fiindcă mai târziu trebuie să fim amândoi în perfectă 
stare de funcționare. 

— Știu. 


VP - 369 


Kyle se încruntă. 

— In perfectă stare de funcţionare? De ce? 

Gurney îi explică pe un ton cât mai calm și mai rezonabil 
obiectivul său și faptul că se baza pe sistemul de ascultare din 
apartamentul lui Kim. Era conștient că încerca să facă planul să 
sune mai coerent decât era de fapt. Se întrebă pe cine încerca 
să convingă: pe Kyle sau pe sine? 

— In seara asta? zise tânărul incredul. Vrei s-o faci în seara 
asta? 

— De fapt, zise Gurney, simțind din nou cum timpul se 
scurgea cu repeziciune, ar trebui să plecăm cât de repede 
putem către Syracuse. 

Fiul lui păru foarte îngrijorat. 

— Sunteţi... pregătiţi? Adică, miza pare enormă. Aveţi idee ce 
o să ziceți? Ce vreţi s-audă Păstorul? 

Gurney încercă din nou să vorbească pe un ton cât mai sigur: 

— Așa cum văd eu lucrurile - și recunosc că va trebui să 
improvizăm mult pe parcurs -, intrăm în apartamentul lui Kim în 
toiul unei discuții despre întâlnirea noastră de azi cu Rudy Getz. 
Kim îmi spune că vrea să încheie emisiunea Orfanii de la RAM. 
Eu o contrazic, spunându-i că poate n-ar trebui să se grăbească 
să le întoarcă spatele. 

— Stai așa, interveni Kyle. De ce să-i zici una ca asta? 

— Vreau ca Păstorul să mă vadă pe mine, nu pe Kim, ca fiind 
principala ameninţare la adresa lui. Vreau să creadă că ea 
dorește anularea documentarului și că eu m-aș putea pune în 
calea deciziei ei. 

— Asta e? Asta-i planul? 

— N-am terminat. În timp ce discutăm despre Orfanii crimei, 
primesc un telefon. Chipurile de la Max Clinter. Și oricine va 
asculta ce voi spune eu la telefon - iar microfoanele nu pot 
surprinde mai mult de atât - va rămâne cu impresia că Max a 
descoperit niște informaţii despre identitatea Bunului Păstor. 
Poate niște informaţii care se potrivesc cu cele câteva 
descoperite de mine. Concluzia va fi că eu și Max suntem 
aproape siguri cine e Păstorul și o să ne-ntâlnim ca să facem 
schimb de informaţii și să vedem cum procedăm mai departe. 

Kyle tăcu îndelung. 

— Deci ideea e că... Ce? Că el va veni la cabana lui Clinter... 
ca să-ncerce să te omoare? 


VP - 370 


— Dacă-mi iese, o să i se pară că a găsit o cale aproape lipsită 
de riscuri de a elimina un pericol major. 

— Și voi... Privi de la el la Kim și înapoi. Voi o să... născociți 
astea așa, din mers? 

— În momentul ăsta nu există altă soluţie. Gurney se uită la 
ceasul din perete. Trebuie să plecăm. 

Kim păru îngrozită. 

— Mă duc să-mi iau geanta. 

Când auzi pașii ei urcând scările, Gurney se întoarse către 
Kyle. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

ÎI conduse în dormitorul principal și trase sertarul de jos al 
comodei cu lucrurile sale. A 

— Nu știu la ce oră o să mă întorc diseară. In caz că se 
petrece ceva neașteptat sau că sosesc vizitatori nepoftiţi, vreau 
să știi că asta-i aici. 

Kyle se uită în sertarul deschis. Conţinea un pistol cu țeavă 
scurtă și cu douăsprezece gloanţe și o cutie cu cartușe. 


Capitolul 43 


Vorbind pentru urechile Păstorului 


Gurney și Kim merseră către Syracuse fiecare cu mașina lui. 
Cu atât de multe variabile în joc, era mai bine să fie flexibili. 
Stând în fața căsuței dărăpănate ocupate pe jumătate de 
apartamentul lui Kim, Gurney trecu din nou în revistă planul 
împreună cu ea. În timp ce o făcea, șubrezenia lui și gradul 
mare de improvizație păreau tot mai evidente. De fapt, nici nu 
prea-l puteai numi plan. Mai degrabă o improvizație scenică 
prost gândită. Dar nu-și putea lăsa îndoiala tot mai mare să se 
vadă, nu putea îngădui s-o molipsească pe Kim. O nouă doză de 
anxietate ar fi putut s-o paralizeze. Și, bună sau rea, ideea asta 
găunoasă a lui era tot ce aveau. 

Încheie spunându-i, cu cel mai încrezător zâmbet de care era 
capabil: 

— Orice îţi zic acolo, în apartament, poartă-te ca și cum m-ai 
crede. Comportă-te cât mai natural cu putință. Relaxează-te și 


VP - 371 


reacționează, OK? 

— Cred că da. 

— Incă ceva. Ține-ţi mobilul la îndemână, gata să-l foloseşti. 
La un moment dat, o să-ți fac semn să mă apelezi, ca să-mi 
sune telefonul și să pot purta falsa mea discuţie cu Max Cilinter. 
Dacă trebuie inventate fapte, o să le inventez eu. După aia, tu 
joacă-ţi propria persoană. Reacționează așa cum ai reacționa în 
mod normal. Asta-i tot. 

Îi făcu cu ochiul și ridică degetul mare în semn de încurajare. 
Apoi își dori să n-o fi făcut-o. Bravura falsă îl făcea să se simtă 
prost. 

Ea înghiţi în sec, deschise ușa micului vestibul, apoi descuie 
ușa apartamentului ei. II conduse pe coridorul îngust până în 
living. El studie canapeaua, măsuţa ieftină de cafea, cele două 
fotolii jerpelite, fiecare cu câte un lampadar prăpădit. Totul era 
așa cum își amintea, inclusiv covorul de culoarea prafului, ros în 
mijloc. 

— Așază-te și fă-te comod, Dave! Vin într-un minut, zise Kim, 
cu o vagă încordare în voce, ca o persoană care avusese o zi 
grea. 

Străbătu coridorul, intră la toaletă și închise zgomotos ușa. 

El dădu un ocol încăperii, își drese glasul de câteva ori și se 
așeză cu zgomot pe canapea. Ea reveni peste câteva minute. 
Ambii își puseră telefoanele mobile pe masă. 

— Deci... pot să-ţi ofer ceva de băut? 

— Chiar mi-e sete. Ce ai? 

— Orice vrei. 

— Mmm, poate niște suc. Dacă ai. 

— Cred că găsesc. Stai o secundă. 

Străbătu din nou coridorul, către bucătărie. Auzi pahare 
ciocnindu-se, robinetul pornit și oprit. 

Ea reveni cu două pahare goale. Îi dădu unul, îl ciocni pe alei 
de al lui și zise: 

— Noroc! 

Se așeză pe canapea, răsucindu-se către el. 

— Noroc și ţie! Văd că ţi-ai pus vin. O să te facă să te simţi 
mai bine după povestea cu RAM. 

Ea oftă sonor. 

— Totu-i un coșmar. 

Gurney își drese glasul. 


VP - 372 


— Asta-i televiziunea, n-ai ce să-i faci! 

— Vrei să zici c-ar trebui să mă bucur că lucrez cu jegosul de 
Rudy? 

— Nu neapărat să te bucuri, totuși trebuie să te gândești și la 
viitorul tău. 

— Nu-s prea sigură că vreau genul ăsta de viitor. Dar de ce-mi 
spui asta? rosti ea cu o ironie tăioasă. Te interesează oferta lui 
Getz de a avea și tu o emisiune? 

— Nu în viaţa asta și nu așa cum a descris-o el. Tuși și-și 
drese glasul. Poţi să-mi mai pui un pahar? 

In timp ce spunea asta, îi indică telefonul ei. 

Kim încuviinţă și-l luă. 

— Da’ chiar că ţi-e sete! Se ridică zgomotos, și-și lovi paharul 
cu mâna, răsturnându-l. Rahat! Uite ce mizerie am făcut! 

leși tropăind din cameră. 

Paharul era gol și nu exista nicio mizerie, dar oricine ar fi 
ascultat și-ar fi putut imagina unul dintre momentele acelea 
stângace din viaţa reală, spontană. Gurney zâmbi. Tânăra 
domniţă avea talent. _ 

Peste câteva momente îi sună telefonul. Il ridică și începu 
falsa conversație. 

— Max?... Da, spune... Cum adică?... Ce vrei să fac?... Cum?... 
Vorbești serios?... Da, da, sigur... Corect... Nu, nu, mesajul de pe 
Facebook era fals... A, că bine zici... Cât de sigur ești de asta?... 
Uite, ce spui tu e perfect logic, dar trebuie să fim siguri de 
identitatea asta, sută la sută adică, fără nesiguranţe... E de-a 
dreptul incredibil, dar, Dumnezeule, cred că ai dreptate... 
Sigur... Când?... Da, o să aduc tot ce am... Bine... Da... Ai mare 
grijă... Mâine la miezul nopţii... Sigur că da! 

Se prefăcu că apasă pe buton la finalul conversaţiei și puse 
telefonul pe masă. 

Kim reveni în încăpere. 

— Uite paharul, zise ea ca și cum i l-ar fi înmânat. Cine te-a 
sunat? Pari foarte entuziasmat. 

— Era Max Cilinter. Se pare că Bunul Păstor a făcut, în sfârșit, 
o greșeală fatală, pe lângă cele de la Ruth Blum și atelierul de 
reparaţii auto de la marginea drumului. Le știam deja pe alea, 
dar Max a descoperit încă o chestie și... cred că acum știm cine 
este. 

— Dumnezeule! L-aţi identificat pe Bunul Păstor? 


VP - 373 


— Da. Sau cel puţin sunt nouăzeci la sută sigur. Dar vreau să 
fiu sută la sută. E o chestie prea importantă ca să rămânem cu 
întrebări fără răspuns. 

— Cine-i? Spune-mi! 

— Nu încă. 

— Cum adică „nu încă”? 

— Nu pot să risc să mă-nșel în privinţa asta. Sunt prea multe- 
n joc. Mâine seară mă-ntâlnesc cu Clinter la el acasă. Are ceva 
la care vrea să mă uit. Dacă se potrivește cu ce am eu, o să se- 
nchidă capcana și Păstorul va deveni istorie. 

— De ce trebuie s-aștepţi până mâine-noapte? De ce nu chiar 
acum? 

— Clinter se ţine departe de locuinţa lui de când a primit un 
SMS de la Bunul Păstor, care l-a păcălit să se plimbe cu mașina 
prin cartierul lui Ruth din Aurora. Nici nu vrea să fie în Cayuga 
County pe lumină. A spus că nu poate ajunge la cabana lui mai 
devreme de mâine la miezul nopții. 

— Vai, nu pot să cred! Nu pot să cred că știi cine-i Păstorul și 
nu vrei să-mi spui! 

Părea înspăimântată, demnă de milă. 

— E mai sigur așa. Așteptă câteva secunde, ca și cum s-ar fi 
gândit la ceva. Cred că pe moment ar fi mai bine să te cazezi la 
un hotel. Să stai ascunsă. Ce-ar fi să-ţi iei niște lucruri pentru la 
noapte și să plecăm de aici? 


Capitolul 44 


Evaluare 


Nu mai vorbiră până când mașinile nu opriră în parcarea unui 
mare lanţ hotelier de pe l-88. 

Era aproape 19:30 și amurgul târziu de martie se 
transformase în noapte. Luminile reci ale parcării se 
aprinseseră, creând ceva ce nu era nici lumină, nici întuneric, 
poate lumina zilei așa cum ar fi arătat pe o planetă cu un soare 
albastru și îngheţat, unde toate culorile erau palide și reci. 

Kim i se alăturase lui Gurney și stăteau pe scaunele din faţă 
ale mașinii lui, discutând despre interpretarea lor și despre 


VP - 374 


impactul pe care l-ar fi putut avea asupra presupusului ei 
ascultător. Fata fu prima care puse o întrebare practică: 

— Crezi că va mușca momeala? 

— Pe scurt, da. Poate să aibă niște bănuieli. Probabil e genul 
de ins suspicios din fire. Dar va trebui să facă ceva. Și, ca să 
facă ceva, va trebui să vină acolo. În scenariul pe care i l-am 
servit noi, riscul de a nu face nimic este mai mare decât riscul 
de a lua măsuri. O să-nţeleagă asta. E un tip foarte logic. 

— Deci crezi că ne-am descurcat bine? 

— Tu te-ai descurcat mai mult decât bine. Ai fost foarte 
naturală. Acum ascultă-mă: rămâi în noaptea asta aici, la hotel. 
Nu deschide ușa nimănui. Pentru niciun motiv. Dacă încearcă 
cineva să te convingă să deschizi ușa, cheamă paza imediat. 
OK? Sună-mă dimineaţă! 

— O să fim vreodată în siguranță? 

Gurney zâmbi. 

— Cred că da. Sper că, după noaptea de mâine, vom fi toți în 
siguranţă. 

Kim își mușcă buza inferioară. 

— Ce ai de gând să faci? 

Gurney se rezemă de spătar și privi becurile verzui ale 
parcării. 

— Planul meu e să-l silesc pe Bunul Păstor să facă un pas 
înainte și, astfel, să se spânzure singur. Dar asta mâine-noapte. 
In seara asta plănuiesc să merg acasă, să mă bag în pat și să 
recuperez somnul de care n-am avut parte în ultimele două zile. 

Kim încuviinţă. 

— OK. Șovăi. Ei, păi mă duc să iau o cameră. 

Işi luă geanta, ieși din mașină și intră în hotel. 

După ce ea dispăru în holul hotelului, Gurney ieși din mașina 
lui, ocoli până în spate, se întinse pe jos și vâri mâna dedesubt. 
Fără prea mare efort, reuși să desprindă dispozitivul de 
localizare de pe bara de protecţie. Revenit în mașină, îl desfăcu 
cu o şurubelniţă mică și deconectă bateria. 

De acum și până la confruntarea finală nimeni nu trebuia să 
mai știe unde se afla el. 


VP - 375 


Capitolul 45 


Discipolul diavolului 


Domnul a dat, Domnul a luat. 

În noaptea aceea, Gurney se bucură de cele șapte ore de 
somn neîntrerupt de care avea atâta nevoie. Însă a doua zi 
dimineaţă se deșteptă cu o senzaţie de groază, o frică 
nelămurită de care se scutură doar parţial făcând duș, 
îmbrăcându-se și punându-și revolverul Beretta în tocul lui. 

La ora 8 privea pe fereastra bucătăriei către discul alb și rece 
al soarelui văzut prin ceața dimineţii. Era la jumătatea primei 
cești de cafea și aștepta să-și facă efectul. Madeleine stătea la 
masă, având dinaintea-i terci de ovăz, pâine prăjită și Război și 
pace. 

— Ai citit toată noaptea? o întrebă el. 

Întreruptă, femeia îl privi nedumerită, cu o iritare vizibilă. 

— Poftim? 

Gurney clătină din cap. 

— Nu contează. lartă-mă! 

Fusese o încercare neinspirată de a glumi, dacă puteai 
considera asta o glumă, bazată pe faptul că ea stătuse la 
aceeași masă, cu aceeași carte, seara trecută, când el revenise 
din Syracuse și se dusese aproape imediat la culcare, după ce-i 
oferise o versiune extrem de prescurtată a scenetei jucate de el 
și de Kim. 

Își termină cafeaua și se duse să-și reumple cana. În timp ce- 
și turna cafea, Madeleine închise cartea și o împinse către 
mijlocul mesei. 

— Poate n-ar trebui să bei așa multă cafea, zise ea. 

— Probabil ai dreptate. 

Își umplu totuși cana, dar, ca o concesie bizară făcută 
îngrijorării ei, își puse numai un pliculeţ de îndulcitor, și nu două, 
cum obișnuia. 

Continuă să-l privească. Bărbatul avu impresia că îngrijorarea 
din ochii ei era pricinuită de ceva mai serios decât consumul lui 
de cofeină. 

După ce închise cafetiera și reveni la fereastră, ea întrebă 
încet: 

VP - 376 


— Pot să te ajut cu ceva? 

Întrebarea avu un efect straniu. | se păru enorm de 
cuprinzătoare și în același timp foarte simplă. 

— Nu cred, îi răspunse. 

În propriu-i auz răspunsul suna fals, nepotrivit. 

— Bine, zise Madeleine. Anunţă-mă, dacă-ţi vine vreo idee. 

Blândeţea vocii ei îl făcu să se simtă și mai prost. Incercă să 
se însenineze schimbând subiectul. 

— Tu ce ai azi în program? 

— Mă duc la clinică, normal. Și s-ar putea să nu revin la cină. 
S-ar putea să mă duc la Betty după muncă. Făcu o scurtă pauză. 
E-n regulă? 

Era o întrebare pe care i-o punea adesea, în contexte dintre 
cele mai diverse. Putea să se refere la un loc unde se ducea, la 
plantarea a ceva sau la alegerea unui fel de mâncare. Mereu îl 
irita, în mod inexplicabil, și mereu îi răspundea la fel: 

— Sigur că e-n regulă. 

Schimbul de replici fu urmat de o tăcere, ca de fiecare dată. 

Madeleine luă cartea și o redeschise. 

Bărbatul își duse cafeaua în camera de lucru, se așeză la 
birou și studie incertitudinile situaţiei în care avea să se pună în 
noaptea aceea, singur și în linii mari nepregătit, în cabana lui 
Max Clinter. 

Apoi un gând nou veni de nicăieri, aducând cu el o altă grijă. 
Își lăsă cafeaua în birou și ieși afară, la maşina soţiei. 

Peste douăzeci de minute reveni în casă, după ce constatase 
satisfăcut că spaima subită îi fusese nefondată și că mașina ei 
nu avea dispozitive electronice nedorite. 

— Ce-a fost cu mica excursie de adineauri? întrebă ea, 
privindu-l pe deasupra cărţii în timp ce Gurney trecea prin 
bucătărie, îndreptându-se din nou către birou. 

Decise că nu avea altă alternativă decât să-i spună adevărul. 
Îi povesti ce căutase și de ce, descriindu-i ce descoperise la 
mașina lui Kim și a lui. 

— Cine crezi c-a făcut-o? 

Tonul ei era calm, dar în colţurile ochilor se vedea o încordare. 

— Nu sunt sigur. 

Răspunsul era adevărat, teoretic vorbind, dar evaziv. 

— Meese ăla? zise ea aproape cu speranţă în glas. 

— Se poate. 


VP - 377 


— Sau poate persoana care ne-a dat foc la hambar? Și a pus 
capcana de pe scara lui Kim? 

— Poate. 

— Oare chiar Bunul Păstor? 

— Poate. 

Femeia respiră adânc și prelung. 

— Asta înseamnă că te-a urmărit? 

— Nu neapărat. În mod sigur, nu îndeaproape. Aș fi observat. 
Probabil vrea pur și simplu să știe unde mă aflu. 

— De ce l-ar interesa asta? 

— Pentru evaluarea riscurilor. Ca să aibă un sentiment de 
control. Dintr-o dorinţă firească de a ști în permanență unde îi 
este inamicul. 

Madeleine îl privi cu gura strânsă într-o linie dreaptă. Era 
evident că-și imagina o altă metodă mai violentă de a face uz de 
această informaţie. 

Bărbatul fu gata să încerce să-i mai domolească spaima 
spunându-i că deconectase deja dispozitivul de urmărire găsit la 
Subarul său, dar își dădu seama că asta ar fi dus la întrebarea 
supărătoare de ce nu-l deconectase și pe cel de pe Miata. 

De fapt, răspunsul era foarte simplu. Păstorul putea 
presupune că bateria din aparat se terminase, însă ar fi fost 
greu de crezut că și cel cuplat la mașină se defectase în același 
timp. Însă Gurney nu era dornic să-i spună asta lui Madeleine, 
știind cât ar fi tulburat-o gândul că Păstorul o putea urmări pe 
Kim, fie și încă o zi. Putea gestiona un număr limitat de conflicte 
simultan și era important să le trieze. 

— Deci, tată, o să ne povestești cum a mers treaba? 

Auzind vocea fiului său, Gurney se întoarse și-l văzu intrând în 
bucătărie desculț, în blugi și tricou, cu părul ud de la duș. 

— Cam cum am zis aseară. 

— Aseară n-ai zis mare lucru. 

— Cred că nu voiam decât s-ajung în pat. Eram gata să mă 
prăbușesc. Dar a mers destul de bine. Fără bâlbâieli. Cred că 
povestea plantată e credibilă. 

— Și acum? 

Existau limite despre ce era dispus Gurney să spună de față 
cu Madeleine. Totul putea să pară prea riscant. Răspunse cât 
mai la obiect: 

— Practic mă instalez și aştept să se prindă singur în capcană. 


VP - 378 


Kyle avea un aer sceptic. 

— Așa, pur și simplu? 

Gurney ridică din umeri. Madeleine se oprise din citit și-l 
privea. 

Kyle insistă. 

— Care au fost cuvintele magice? 

— Poftim? 

— Ce aţi zis practic în... sceneta aia improvizată... ca să-l 
faceţi să apară? 

— l-am lăsat impresia că există o șansă să scape de mine. E 
greu să-mi reamintesc exacţii sună mobilul. 

Privi ecranul și văzu numărul lui Kim. Fu recunoscător pentru 
întrerupere. Recunoștința dură fix trei secunde. 

Ea respira precipitat. 

— Kim? Ce-i? 

— Doamne... o, Doamne... 

— Kim? 

— Da? 

— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? 

— Robby. E mort. 

— Poftim? 

— E mort! 

— Robby Meese e mort? 

— Da. 

— Unde? 

— Poftim? 

— Poţi să-mi spui unde e? 

— În patul meu. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu știu! 

— Cum a ajuns în patul tău? 

— Nu știu! E aici și gata! Ce să fac? 

— Ești în apartamentul tău? 

— Da. Poţi să vii aici? 

— Spune-mi ce s-a-ntâmplat. 

— Nu știu ce s-a-ntâmplat! Am venit aici de dimineaţă de la 
hotel ca să-mi iau niște lucruri. Am intrat în dormitor și... eu... 

— Kim! 

— Da? 

— Ai intrat în dormitor... 


VP - 379 


— E aici. În patul meu. 

— De unde știi că-i mort? 

— Era întins pe burtă. Am încercat să-l răsucesc ca să-l 
trezesc. E... se vede un mâner... care-i iese din piept. 

Mintea lui Gurney clocotea, piesele de puzzle erau purtate de 
un vârtej. 

— Dave? 

— Da, Kim? 

— Poţi să vii, te rog? 

— Kim, ascultă-mă! Ce trebuie să faci tu în clipa asta e să suni 
la 911. 

— Tu nu poţi să vii? 

— Kim, prezenţa mea acolo n-o să ajute. Trebuie să suni la 
911. Trebuie s-o faci chiar acum. Asta-i lucrul cel mai important. 
Ai înţeles? 

— Da. Dar aș vrea să fii aici. Te rog! 

— Știu. Dar acum o să-nchid ca tu să suni la 911. După ce-i 
descrii situaţia dispecerului, sună-mă din nou. Ai înţeles? 

— Da. 

Când Gurney încheie conversaţia, îi descoperi pe Madeleine și 
Kyle privindu-l. Cinci minute mai târziu, în timp ce le reproducea 
discuţia cât mai detaliat cu putință, Kim îl sună din nou. 

— Dispecerul a spus că poliţia e pe drum. 

Vocea ei părea mai stăpânită. 

— Eşti OK? 

— Cred că da. Nu știu. E un bilet de adio. 

— Mai zi o dată! 

— Un bilet de adio. Pe computerul meu. 

— Ţi-ai verificat computerul? 

— L-am văzut adineauri. Pe ecran. În faţa mea. Era deschis. 

— Eşti sigură că-i un bilet de adio? 

— Sigur că da. Ce altceva ar putea fi? 

— Ce spune? 

— E oribil. 

— Ce spune? 

— Nu vreau să-l citesc cu glas tare. Nu pot! 

Părea să respire profund. 

— Kim, te rog, citește-mi-l! E important. 

— Chiar trebuie să-l citesc? E oribil! 

— Încearcă. Te rog! 


VP - 380 


— OK. O să încerc. OK. Citi cu glas tremurând: „Specia umană 
mă dezgustă. Tu mă dezguști. Tu și Gurney laolaltă mă 
dezgustaţi. Viaţa e dezgustătoare. Sper că într-o zi vei înțelege 
adevărul și că adevărul te va ucide. Acesta e testamentul lui 
Robert Montague”. Asta-i. Asta-i tot ce zice. Ce să le spun 
polițiștilor când vor veni? 

— Răspunde-le pur și simplu la întrebări. 

— Să le povestesc despre seara trecută? 

— Răspunde la întrebările lor concis și spunând numai 
adevărul. Făcu o pauză, căutând cuvintele potrivite. In locul tău, 
eu n-aș spune din proprie iniţiativă tot felul de chestii care să 
complice tabloul general. 

— E-n regulă să le spun c-ai fost aici? 

— Da. Ei vor dori să știe dacă ai fost în apartament, când ai 
venit, când ai plecat și dacă te-a însoţit cineva. Poţi să le spui că 
am fost acolo și am discutat despre emisiunea de la RAM. Nu 
cred că ar fi util să le distragi atenţia cu detalii irelevante despre 
Max Clinter și casa lui. Ideea e că trebuie să spui adevărul, nu 
poţi minţi, dar nu oferi detalii nesolicitate. Înţelegi ce zic? 

— Cred că da. Să le spun că mi-am petrecut noaptea la hotel? 

— Sigur că da. O să vrea să știe unde ai fost și trebuie să spui 
adevărul. Dacă aș fi în locul tău și în apartamentul meu s-ar fi 
intrat misterios în mai multe ocazii, iar poliția locală n-ar fi 
reacţionat în mod adecvat, eu n-aș vrea să mai dorm acolo. M- 
aș simţi mai în siguranţă la hotel sau la Walnut Crossing sau în 
apartamentul unui prieten din Manhattan. Apropo, ai plecat de 
la hotel în timpul nopţii? 

— Nu, sigur că nu. Dar să presupunem... Pe fundal se auzi un 
ciocănit puternic. A venit poliţia. Trebuie să-nchid. Te sun mai 
târziu. 

După încheierea apelului, Gurney rămase locului în mijlocul 
încăperii, încercând să priceapă faptele, implicaţiile, măsurile 
imediate. Se simţea ca un ins care jongla cu șase portocale și 
căruia cineva îi aruncase un pepene în brate. 

Un pepene plin cu nitroglicerină. 


VP - 381 


Capitolul 46 


Nu există altă cale 


— Sinucidere? întrebă Kyle. 

— Mă-ndoiesc, replică Gurney. Nu era genul. Și, chiar dacă 
era, tot e mai logic să fi fost ucis. 

— Crezi că polițiștii din Syracuse sunt suficient de buni ca să- 
și dea seama ce s-a-ntâmplat cu adevărat? 

— Poate... cu o mână de ajutor. 

Își cântări opţiunile preţ de câteva secunde, apoi luă telefonul 
și-l sună pe Hardwick. 

| se răspunse de la primul apel. 

— Ce serendipitate dată-n mă-sa! zise vocea răgușită. 

— Poftim? 

— Tocmai luam telefonul să te sun și poftim! Să nu-mi spui că 
nu e 'dipitate d-aia! 

— Cum zici tu, Jack. Motivul pentru care te sun este că știu 
ceva ce ar putea fi util BIC-ului și e posibil ca tu să fii unica 
persoană de la BIC dispusă să vorbească cu mine. 

— Da, însă după ce o să-ţi dau o anumită veste, s-ar putea să 
nu-ţi mai ardă... 

— Ascultă-mă! Robby Meese e mort. 

— Mort? Mort în sensul că i s-a făcut de petrecanie? 

— Eu așa zic, deși a fost făcut să pară sinucidere. 

— BIC nu știe încă de existenţa cadavrului? 

— Poliţia din Syracuse știe. Deci o să afle și ai tăi în curând. 
Dar nu asta-i problema. Vreau să m-asigur că, oricine ajunge 
responsabil cu colectarea probelor, se va uita cu mai mare 
atenţie la tastatura computerului pe care s-a scris biletul 
presupus a fi fost lăsat de sinucigaș. E foarte posibil să găsească 
amprente întinse, similare celor descoperite pe tastatura lui 
Ruth Blum. 

Hardwick făcu o pauză ca și cum ar fi încercat să înțeleagă. 

— Unde-i cadavrul? 

— În apartamentul lui Kim Corazon. 

Urmă o pauză mai lungă. 

— Amprentele întinse de pe tastatura lui Blum au fost lăsate 


VP - 382 


de cineva care a-ncercat să tasteze în așa fel încât să nu 
șteargă amprentele ei de pe taste, ca să pară că ea a scris 
mesajul. Nu? 

— Exact. 

— Cum se aplică asta aici? Amprentele prelevate de pe 
tastatura lui Corazon ar fi ale ei, nu ale lui Meese. Cum ar putea 
să pară că el a scris biletul? 

— Ucigașul putea să-i fi cerut lui Meese să scrie altceva - un 
e-mail sau cine știe ce - înainte să-l omoare. Apoi, cu 
amprentele lui Meese pe taste, ucigașul își pune mănuși și scrie 
biletul de adio. 

— Și ce vrei să fac eu cu revelaţia asta măreață? 

— Când o să vezi raportul CJIS despre Meese, care, dacă avem 
noroc, va pomeni despre mesajul lăsat pe computer, s-ar putea 
să-ţi vină subit ideea - din cauza legăturii dintre Kim Corazon și 
Ruth Blum - că ar trebuit comparate amprentele lăsate pe 
tastatură. Poate vrei să-i atragi atenţia lui Bullard din Auburn. ȘI 
detectivului James Schiff din Syracuse. 

— Nu vrei să faci tu asta? 

— În momentul ăsta numele meu nu-i chiar magic. Orice 
sugestie din partea mea va sfârși pe fundul teancului, asta dacă 
va ajunge în teanc. 

Hardwick izbucni într-o tuse explozivă. Sau o fi fost un hohot 
de râs. 

— Omule, nu știi câtă dreptate ai, că de aia și voiam să te 
sun. Divizia de investigare a incendiilor a decis să te cheme la 
interogatoriu. Ca suspect. 

— Când? 

— Cel mai probabil mâine-dimineaţă. Posibil chiar în după- 
amiaza asta. M-am gândit să-ţi zic, în caz că preferi să nu fii 
acasă. 

— OK, Jack. Mulţumesc. O să-nchid acum. Am câteva treburi 
de făcut. 

— Păzește-ţi fundul, kemosabe! Cu potera nu-i de glumit. 

Gurney încheie apelul și rămase în mijlocul încăperii 
spaţioase. Madeleine și Kyle erau așezați la masă. Kyle îl privea 
fascinat. 

— E incredibil... chestia cu mănușile și tastatura. Uau! Cum ți- 
ai dat seama? 

— Am presupus doar. E posibil să nu fi nimerit-o. Dar mi se 


VP - 383 


coace altceva. Idioţii de la divizia de anchetare a incendiilor sunt 
presaţi de idioţii de la FBI să mă cheme la un interogatoriu 
despre hambar. 

Kyle era indignat. 

— Păi n-a făcut-o deja cretinul ăla de Kramden, când a fost 
aici? 

— Kramden mi-a luat o declaraţie ca martor. Acum vor să mă 
interogheze ca suspect. 

Madeleine părea șocată. 

— Ca suspect! exclamă Kyle. Au înnebunit cu toţii? 

— Asta nu-i tot, zise Gurney. Una sau mai multe instituţii din 
domeniul aplicării legii s-ar putea să vrea să mă interogheze cu 
privire la moartea lui Robby Meese, dat fiind că seara trecută 
am fost în apartamentul lui Kim. Deci cred că ar fi mai bine să 
nu mă aflu aici. Interogatoriile celor de la Omucideri pot dura 
foarte mult și în noaptea asta am o întâlnire pe care n-aș vrea s- 
o ratez. 

Kyle părea furios, neliniștit și neajutorat. Se duse către fundul 
camerei și privi fix în interiorul sobei reci, clătinând din cap. 

Ochii lui Madeleine rămăseseră fixaţi asupra lui Gurney. 

— Unde-o să te duci? 

— În cabana lui Clinter. 

— Și în noaptea asta... 

— O s-aștept, o să privesc și-o să ascult. Să văd cine apare. O 
să mă orientez la fața locului. 

— E înspăimântător calmul cu care vorbești despre toate 
astea. 

— De ce? 

— Din cauza felului în care minimalizezi totul, când de fapt 
totul e în joc. 

— Nu-mi plac melodramele. 

Între ei se așternu o tăcere întreruptă de un cârâit îndepărtat. 
În partea de jos a pășunii, trei ciori se ridicară din iarba ţepoasă, 
descriind un arc până pe vârfurile cucutelor de pe partea opusă 
a heleșteului. 

Madeleine respira lent și adânc. 

— Și dacă Bunul Păstor intră înăuntru cu o armă și te 
împușcă? 

— Nu-ţi face griji. N-o să se întâmple una ca asta. 

— Să nu-mi fac griji? Să nu-mi fac griji? Chiar ai zis așa ceva? 


VP - 384 


— Am vrut să spun că probabil nu sunt atât de multe motive 
de îngrijorare pe cât crezi tu. 

— De unde știi asta? 

— Dacă a verificat microfoanele, probabil m-a auzit zicând că 
eu și Max o să ne întâlnim în cabană la miezul nopţii. Cel mai 
rezonabil lucru din partea lui ar fi să apară cu vreo două ore 
înaintea noastră, să decidă care-i locul cel mai avantajos, să 
ascundă vehiculul și apoi să se ascundă și el și s-aștepte. Cred 
că perspectiva i se va părea atrăgătoare. Are experiență în a 
împușca oamenii noaptea în locuri izolate din mediul rural. De 
fapt, e foarte bun la așa ceva. O să vadă prilejul ăsta ca pe unul 
cu riscuri minime și avantaje maxime. lar întunericul și izolarea, 
elemente familiare, îl vor încuraja... aproape ca în elementul lui. 

— Numai dacă mintea lui funcţionează așa cum crezi tu. 

— E un ins extrem de raţional. 

— Raţional? 

— Până la extrem, până la excluderea oricărui sentiment de 
compasiune. Ceea ce-l face un monstru, un sociopat autentic. 
Dar îl face și ușor de înțeles. Mintea lui e un calculator al 
raportului dintre riscuri și recompense, iar calculatoarele sunt 
previzibile. 

Madeleine îl privi ca și cum nu doar că ar fi vorbit în altă 
limbă, ci într-o limbă de pe altă planetă. 

Vocea nesigură a lui Kyle răsună din partea opusă a încăperii, 
unde stătea tot lângă sobă: 

— Deci ideea ta e s-ajungi primul? Ca să fii acolo așteptându- 
|, în loc să te aștepte el pe tine? 

— Ceva de genul ăsta. E chiar foarte simplu. 

— Cât de sigur ești de toate astea? 

— Suficient de sigur ca să continui. 

Într-un fel era adevărat. Însă un răspuns mai cinstit ar fi inclus 
faptul că totul era relativ - nu mai avea aproape deloc spațiu de 
manevră, iar să nu se miște nu era o opţiune și nu se putea 
gândi la nicio altă cale de a înainta. 

Madeleine se sculă de la masă și-și duse la chiuvetă terciul 
rece și pâinea prăjită neterminată. Se uită un timp la robinet 
fără să-l atingă, cu groază în ochi. Apoi își ridică privirea, schiță 
un zâmbet chinuit și zise: 

— E frumos afară. Mă duc să fac o plimbare. 

— Nu lucrezi azi? o întrebă Gurney. 


VP - 385 


— Trebuie să fiu acolo abia la zece și jumătate. Am destul 
timp. E o dimineaţă prea frumoasă ca să stai în casă. 

Se duse în dormitor și două minute mai târziu ieși învăluită 
într-un curcubeu de culori: pantaloni de culoarea levănţicii, o 
jachetă roz de nailon și o bască roșie. 

— O să fiu jos, la heleșteu, zise ea. Vreau să-ţi vorbesc înainte 
să pleci. 


Capitolul 47 


Plecarea unui înger 


Kyle se apropie și se așeză la masă cu Gurney. 

— Crezi că-i totu-n regulă cu ea? 

— Sigur. Adică... e evident că ea... Sunt sigur că-i în regulă. O 
ajută să fie afară. Plimbările îi fac bine. li priesc. 

Fiul său încuviință. 

— Eu ce-ar trebui să fac? 

Părea cea mai importantă întrebare pe care i-o putea pune un 
tânăr tatălui său. Gândindu-se la ea în felul acela, Gurney se 
pomeni zâmbind. 

— Stai cu ochii-n patru. Făcu o pauză. Cum îţi merge munca? 
Și școala? 

— E-mailul e magic. 

— Bine. Îmi pare rău pentru tot ce se-ntâmplă. Te-am târât în 
chestia asta, ţi-am creat o problemă pe care n-ar fi trebuit s-o 
ai... te-am pus în pericol. Nu-i ceva ce... un părinte... 

Vocea i se înecă. Privi pe ușile din sticlă ca să vadă dacă 
ciorile mai erau cocoţate pe cucute. 

— Nu tu m-ai pus în pericol, tată. Tu ești cel care încearcă să-l 
prevină. 

— Corect. Bun...Mai bine m-aș pregăti de plecare. Nu vreau să 
mă pomenesc potcovit cu prostia asta cu incendiul când trebuie 
să fiu altundeva. 

— Vrei să mai fac ceva? 

— Cum am zis, stai cu ochii în patru. Și... știi unde-i... 

Făcu semn către dormitor. 

— Pistolul, da. Nicio problemă. 


VP - 386 


— Cu puţin noroc, mâine-dimineaţă totul va fi din nou în 
regulă. 

Cu vorbele acelea, care sunară mai găunoase decât i-ar fi 
plăcut, Gurney ieși din cameră. 

Nu-i rămăseseră prea multe de făcut înainte de plecare. Se 
asigură că telefonul îi era încărcat. Verifică piedica Berettei și 
stabilitatea tocului prins pe gleznă. Se duse la birou și luă 
dosarul cu informaţii pe care i-l dăduse Kim la prima lor 
întâlnire, adăugând în el printuri după rapoartele pe care i le 
trimisese Hardwick pe e-mail. Mai avea câteva ore până lao 
eventuală confruntare și intenţiona să examineze din nou toate 
faptele pe care le cunoștea. 

Când reveni în bucătărie, Kyle era în picioare lângă masă, în 
mod evident prea încordat ca să poată sta jos. 

— OK, fiule, a cam venit timpul să plec. 

— Bine, ne vedem mai târziu. 

Kyle ridică mâna cu un gest voit nonșalant, ceva între un salut 
milităresc și un „la revedere”. 

— Da. Ne vedem mai târziu. 

Gurney ieși repede la mașină, înhăţându-și din mers jacheta 
din antreu. Își dădu seama că străbătuse drumul ce traversa 
pășunea abia când ajunse acolo unde iarba de lângă heleșteu se 
contopea cu pietrișul drumului local. In acel moment o zări pe 
Madeleine. 

Stătea lângă un mesteacăn înalt pe marginea mai ridicată a 
heleșteului, cu ochii închiși și cu fața spre soare. Opri mașina, 
cobori și se apropie de ea. Voia să-i spună la revedere și să-i 
promită că va fi acasă înainte de zorii zilei. 

Ea deschise lent ochii și zâmbi. 

— Nu-i fantastic? 

— Poftim? 

— Aerul. 

— Ah, da, foarte plăcut. Tocmai plecam și m-am gândit... 

Zâmbetul ei îl descumpăni. Era atât de intens... plin de... ce 
anume? Nu chiar tristeţe. Altceva. 

Orice ar fi fost, se simţea și în vocea ei. 

— Oprește-te numai puţin să simţi aerul pe obraz, zise 
Madeleine. 

Pentru un moment - câteva secunde, poate un minut, nu era 
sigur - fu fascinat. 


VP - 387 


— Nu-i fantastic? repetă ea, atât de încet, încât cuvintele 
păreau a fi o parte din aerul pe care îl descriau. 

— Trebuie să plec, zise el. Trebuie să plec înainte să... 

Ea îl opri. _ 

— Știu. Știu că trebuie să pleci. Ai grijă! li puse o mână pe 
obraz. Te iubesc. 

— O, Doamne! zise el privind-o. Mi-e frică, Maddie. Mereu am 
reușit să-nțeleg cum stăteau lucrurile. Sper că știu ce fac. Mai 
mult nu pot. 

Femeia își apăsă cu blândeţe degetele pe buzele lui. 

— O să fii genial. 

Gurney nu-și aminti cum se apropiase de mașină sau cum 
intrase. 

Își aminti doar că se uitase înapoi și o văzuse pe terenul 
ridicat de dincolo de mesteacăn, cu explozia ei de culori radiind 
în lumina soarelui, făcându-i cu mâna și zâmbind cu o 
amărăciune care-i depășea capacitatea de înțelegere. 


Capitolul 48 


Unicul care conta 


Ținutul rural dintre Walnut Crossing și Cayuga County consta 
dintr-o  înșiruire de peisaje bucolice: ferme mici, dealuri 
unduitoare pline cu podgorii și porumbiști, întrețesute cu 
crânguri de copaci. Dar Gurney abia observa. Mintea-i era 
concentrată asupra destinaţiei sale: o căbănuță mohorâtă 
înconjurată de apele negre ale unei turbării - și ce se putea 
petrece acolo. 

Când sosi, nu era încă amiază. Decise să nu pătrundă imediat 
pe proprietate, ci trecu încet prin faţa intrării, cu scheletul pe 
post de santinelă și cu poarta de aluminiu lăsată. Poarta era 
deschisă, dar tocmai asta părea mai degrabă o ameninţare 
decât o invitaţie. 

Înaintă vreun kilometru și jumătate, apoi întoarse. La 
jumătatea drumului către poarta neprimitoare a lui Clinter, văzu 
un hambar mare și prăpădit în mijlocul unui ogor sufocat de 
buruieni. Acoperișul se deformase spectaculos, curbându-se în 


VP - 388 


jos. Lipseau destule scânduri dintr-un perete și una dintre ușile 
duble. Prin preajmă nu se vedea nicio fermă, ci numai o fundaţie 
răvășită ce părea să fi susținut una cândva. 

Gurney fu curios. Imediat ce ajunse acolo unde bănuia că 
fusese cândva intrarea, șofă cu atenţie pe câmp până în fața 
hambarului. Înăuntru era întuneric și fu nevoit să aprindă 
farurile ca să vadă interiorul. Podeaua era de ciment și un pasaj 
lung, deschis, se întindea din față până în spatele umbrit al 
clădirii. Era murdar și plin de fân putrezit, dar altminteri pustiu. 

Luă o hotărâre. Conduse încet mașina în hambar, pătrunzând 
cât mai adânc în bezna lui. Apoi luă dosarul cu datele Orfanilor 
și cu rapoartele poliţiei, ieși din mașină și încuie portierele. Era 
amiază. Avea mult de așteptat, însă era pregătit să folosească 
din plin timpul respectiv. 

Străbătu pe jos câmpul năpădit de buruieni și drumul până la 
aleea lui Clinter. Parcurgând digul îngust ce traversa iazul cu 
castori și mlaștina învecinată, fu din nou șocat de singurătatea 
absolută a locului. 

Așa cum i se promisese, ușa cabanei nu era încuiată. 
Interiorul, părând să constea dintr-o singură cameră mare, avea 
mirosul mucegăit al unui loc unde se deschid rar ferestrele. 
Pereții din bârne contribuiau și ei cu propriul iz de lemn și 
rășină. Mobila părea să provină dintr-un magazin specializat în 
stilul „rustic”. Era bărlogul unui bărbat. Al unui vânător. 

In încăpere erau un aragaz, o chiuvetă și un frigider, lipite de 
un perete. Pe peretele alăturat - o masă lungă cu trei scaune. 
Un pat jos pentru o persoană era lipit de al treilea perete. 
Podeaua era din scânduri de pin date cu lac închis. Privirea lui 
Gurney fu atrasă de conturul unei trape în podea. Lângă una 
dintre marginile ei exista o gaură, probabil ca pentru 
deschidere. De curiozitate, bărbatul o încercă, dar trapa nu se 
clinti. Probabil, cândva în trecut, fusese bătută în cuie. Sau, 
după cum îl știa pe Clinter, probabil că exista o încuietoare 
ascunsă. Poate acolo își depozita pistoalele „de colecţie” pe care 
le vindea „colecţionarilor” fără să mai aibă nevoie de un permis 
pentru comercializarea de arme. 

Lumina răzbătea spre masa cea lungă printr-o fereastră prin 
care se vedea și cărarea de afară. Gurney se așeză pe unul 
dintre cele trei scaune și încercă să-și aranjeze hârtiile într-o 
manieră cât mai practică pentru orele care-l așteptau. După ce 


VP - 389 


alcătui câteva teancuri, mutând hârtii dintr-unul într-altul și 
aranjându-le în funcţie de importanţă, abandonă eforturile de 
organizare și decise să înceapă de oriunde găsea de cuviinţă. 

Făcându-și curaj, luă teancul cu fotografiile autopsiilor vechi 
de zece ani și le alese pe cele cu rănile de la cap. Le găsi, încă o 
dată, cumplite: felul în care leziunile masive schimonoseau 
trăsăturile victimelor în imitații grotești ale unor emoţii. Incă o 
dată, violarea grosolană a demnităţii lor personale îl scandaliză, 
reîntărindu-i hotărârea de a le oferi respectul pe care îl meritau, 
aducându-l pe ucigaș în faţa justiţiei și redându-le astfel 
demnitatea pe care acesta le-o răpise. 

Decizia îi făcu bine. Era fermă, simplă, înviorătoare. Dar, în 
curând, senzaţia de bine începu să se risipească. 

Privind în jurul încăperii - odaia rece, impersonală și 
neprimitoare care slujea cuiva drept cămin -, fu șocat gândindu- 
se cât de mic era universul lui Max Clinter. Nu știa cum fusese 
viața lui înainte de întâlnirea cu Bunul Păstor, dar, în mod sigur, 
în anii trecuţi de atunci se ofilise și se împuţinase. Cabana asta, 
cutiuța asta cocoţată pe o movilă de pământ în mijlocul unei 
mlaștini aflate în pustietate, era peștera unui pustnic. Clinter era 
o ființă profund însingurată, mânată de demoni, de fantezii, de 
dorinţa de răzbunare. Clinter era Ahab. Un Ahab rănit, obsedat. 
În loc să colinde mările, era Ahab bântuind prin sălbăticie. Ahab 
cu pistoale în loc de harpoane. Era prizonierul propriei sale 
vânători, nemaivăzând decât finalul misiunii sale, nemaiauzind 
decât vocile din mintea sa. 

Bărbatul era complet singur. 

Acest adevăr, intensitatea lui, îl aduse pe Gurney în pragul 
lacrimilor. 

Apoi își dădu seama că nu plângea pentru Max. 

Plângea pentru sine. 

Și atunci imaginea lui Madeleine i se înfăţișă dinainte. 
Amintirea ei pe mica ridicătură din spatele mesteacănului. Pe 
mica ridicătură dintre heleșteu și pădure. Făcându-i cu mâna. 
Stând în izbucnirea aceea de culori și de lumină, făcând cu 
mâna și zâmbind. Zâmbind cu o emoție care îl depășea cu mult. 
O emoție mai presus de cuvinte. 

Era ca finalul unui film. Un film despre un bărbat care primise 
un dar minunat, un înger care să-i lumineze calea cu drag, un 
înger care i-ar fi putut arăta totul, care l-ar fi putut călăuzi 


VP - 390 


oriunde, numai să fi vrut el să privească, să asculte și să-l 
urmeze. Însă bărbatul fusese prea ocupat, absorbit de prea 
multe, atras de întunericul care îl provoca și-l fascina, prea 
preocupat de sine. Și, în cele din urmă, îngerul fusese chemat 
înapoi, pentru că făcuse tot ce putuse pentru el, tot ce-i 
îngăduise el să facă. Îl iubea, îl cunoștea întru totul, îl accepta 
exact așa cum era, îi dorea toată dragostea, lumina și fericirea 
pe care era capabil să le accepte, îi dorea tot binele pentru 
totdeauna. Însă acum venise timpul să plece. Și filmul se încheia 
cu o imagine a îngerului zâmbind, zâmbind cu toată dragostea 
din lume în timp ce se topea în lumina soarelui. 

Gurney își lăsă capul în piept și-și mușcă buzele. Lacrimi i se 
prelinseră pe obraji. Și izbucni în plâns. Din pricina filmului 
imaginar. Din pricina adevărului vieţii sale. 

e 

Era ridicol, își zise el o oră mai târziu. Era absurd. O izbucnire 
emoţională prostească, exagerată, mustind de 
autocompătimire. Când urma să aibă timp, avea s-o cerceteze 
mai îndeaproape, ca să înţeleagă ce anume declanșase depresia 
aceea copilărească. Evident, se simţise vulnerabil. Dinamicile 
cazului îl puseseră într-o poziţie izolată, iar recuperarea 
incompletă de pe urma rănilor de glonţ îl transformase într-un 
ins frustrat și iritabil. Și, fără îndoială, existau și probleme mai 
profunde, ecouri ale nesiguranţelor din copilărie, spaime și așa 
mai departe. În mod hotărât, trebuia să cerceteze asta mai 
îndeaproape. Dar acum... 

Acum trebuia să profite cât mai bine de timpul pe care-l avea 
la dispoziţie. Trebuia să se pregătească pentru confruntarea ce 
putea rezulta ca urmare a celor puse în mișcare de el și Kim. 

Începu să frunzărească hârtiile de pe masă, citind tot, de la 
rezumatele rapoartelor incidentelor originare până la notițele lui 
Kim despre primele ei contacte cu familiile, profilul criminalului 
generat de FBI și textul complet al Declaraţiei de intenţii a 
Bunului Păstor. 

Citi totul. Cu atenţie, de parcă citise pentru prima oară. Cu tot 
cu privirile frecvente aruncate pe fereastră către alee și cu 
deplasările repetate pentru a verifica restul ferestrelor, treaba îi 
luă cam două ore. După care citi totul din nou. 

Când termină a doua trecere în revistă, soarele apusese. Era 
obosit de atâta citit și țeapăn de atâta stat. Se ridică de la masă, 


VP - 391 


se întinse, își scoase Beretta din tocul de la gleznă și ieși pe ușa 
din faţă. Cerul senin se afla în acea fază a amurgului în care 
albastrul se topește în cenușiu. Undeva în iazul castorilor se auzi 
un plescăit sonor. Apoi altul. Apoi tăcere. 

Tăcerea aduse cu ea o senzaţie de tensiune. Gurney ocoli 
încet cabana. Părea neschimbată, așa cum și-o amintea de la 
vizita lui anterioară, cu excepţia dispariţiei Humvee-ului parcat 
dincolo de masa de picnic. Când ajunse din nou în faţa casei 
intră, închizând ușa după el dar fără s-o încuie. 

In cele trei-patru minute cât fusese afară, nivelul luminii 
scăzuse considerabil. Reveni la masă, puse Beretta la îndemână 
și scoase din grămada de hârtii propria lui listă cu întrebări 
despre caz. li atrase atenția cea la care se referise și Bullard în 
Sasparilla și pe care o pomenise Hardwick la telefon, în legătură 
cu ipoteticele motive pe care Jimi Brewster le-ar fi putut avea 
pentru a-și ucide nu doar tatăl, ci și pe celelalte cinci victime. 

Conform teoriei lui Hardwick, era posibil ca Jimi să-și fi ucis 
tatăl pur și simplu pentru că-l ura, pe el și priorităţile lui 
materialiste manifestate prin alegerea mașinii, și pe ceilalţi cinci 
- fiindcă ei, cu automobilele lor similare, erau asemenea tatălui 
său. În acest fel, ar fi existat o victimă principală și cinci 
secundare. 

Insă, deși teoria era ispititoare, nu se potrivea cu ceea ce știa 
Gurney despre criminalii patologici. Aceștia aveau tendinţa să 
ucidă fie obiectul principal al urii lor, fie o serie de substitute, 
dar nu și una, și alta. Așa că motivaţia principal-secundar nu 
prea ţinea... 

Sau da? 

să presupunem... 

Să presupunem că ucigașul chiar avusese o ţintă principală. O 
persoană pe care dorise s-o ucidă. Și să presupunem că ucisese 
alte cinci persoane nu pentru că-i aminteau de ţinta lui 
principală, ci pentru că le puteau aminti polițiștilor de ţinta 
principală. 

Să presupunem că ucisese încă cinci oameni pur și simplu ca 
să creeze impresia unei crime de altă natură. În cel mai rău caz, 
victimele ar fi complicat lucrurile atât de tare, încât ar fi fost 
imposibil pentru poliţie sau pentru oricine să vadă limpede care 
dintre cele șase era de fapt ţinta primară. Și, desigur, având în 
vedere cum își concepuse crimele Bunul Păstor, polițiștii nici 


VP - 392 


măcar nu aveau să-și pună întrebarea aceea. 

De ce să se gândească ei că cele șase crime erau, de fapt, 
rezultatul adunării lui unu cu cinci? De ce s-o apuce pe pista 
aceea? Mai ales dacă aveau încă de la început o teorie solidă 
despre caz, care considera cele șase ţinte la fel de importante. 
Mai ales după ce primiseră manifestul criminalului, care făcea 
toate cele șase crime să pară la fel de logice. Un manifest care 
explica tot. Un manifest construit cu istețime și atât de conform 
cu amănuntele crimelor, încât cele mai strălucite minţi îl 
înghiţiseră pe nemestecate. 

Gurney avea sentimentul că, în sfârșit, putea vedea ceva 
limpede, că ceața începea să se ridice. Era prima lui viziune 
despre caz care părea, cel puţin la prima vedere, coerentă. 

La fel ca în cazul majorităţii revelaţiilor din cariera sa, își zise 
imediat că ar fi trebuit să se gândească la asta mai devreme. În 
fond, acest fel de a privi crimele era doar o mică variaţie a 
descrierii făcute de Madeleine scenei cruciale din Bărbatul cu 
umbrela neagră. Însă uneori un milimetru schimbă totul. 

Pe de altă parte, nu orice idee care pare corectă este corectă. 
Gurney știa din proprie experienţă că e periculos de ușor să nu- 
ți vezi propriile erori de logică. Când analizezi un produs al 
propriei tale minţi, obiectivitatea este o iluzie. Toţi credem că 
avem mintea deschisă, dar nimeni n-o are de fapt. E esenţial să 
ai un avocat al diavolului. 

Prima lui alegere ca avocat al diavolului fu Hardwick. Scoase 
telefonul și-l sună. Când îi răspunse mesageria vocală, lăsă un 
mesaj scurt: „Bună, Jack! Am o idee de abordare a cazului și mi- 
ar trebui părerea ta. Sună-mă!” 

Verifică dacă telefonul îi era setat în continuare pe vibrații. Nu 
știa ce-l aștepta în noaptea aceea, dar în scenariile pe care și le 
imaginase, un telefon care suna putea fi o problemă. 

Următoarea lui alegere ca avocat al diavolului fu locotenentul 
Bullard. Nu știa care era poziţia ei în acel moment, dar nevoia lui 
de feedback întrecea prudenţa faţă de jocurile de culise. In plus, 
dacă scenariul era corect, putea înclina balanţa în favoarea lui. 
Apelul fu direcționat tot către căsuţa vocală, așa că-i lăsă 
același mesaj ca lui Hardwick. 

Neștiind când îl puteau suna Hardwick sau Bullard și vrând în 
continuare să-și expună noua perspectivă unui ascultător, 
decise, cu sentimente cam amestecate, să-l sune pe Clinter. 


VP - 393 


După al treilea apel, acesta răspunse: 

— Hei, flăcăule, probleme în noaptea cea mare? Ai sunat să 
ceri ajutor? 

— Nicio problemă. Numai o idee pe care vreau s-o auzi și tu. 
Poate fi plină de lacune sau poate fi importantă. 

— Sunt numai urechi. 

Gurney pricepu deodată că între personalităţile lui Clinter și 
Hardwick exista o suprapunere șocant de mare. Clinter era 
Hardwick împins dincolo de limită. În mod bizar, gândul reuși pe 
de o parte să-l mai liniștească, și pe de alta să-l tulbure și mai 
tare. 

Îi explică ideea. De două ori. 

Nu primi niciun răspuns. Așteptând, privi pe fereastră către 
heleșteul lat, mlăștinos. Luna plină răsărise, transformând 
copacii uscați ce se ridicau deasupra ierbii mlaștinii în niște 
prezenţe stranii. 

— Ești acolo, Max? 

— Rumeg, flăcăule, rumeg. Nu găsesc nicio greșeală fatală în 
ce zici tu. Dar, firește, asta ridică niște întrebări. 

— Sigur. 

— Ca să fiu sigur că te-am înţeles, tu zici că numai una dintre 
crime a contat? 

— Corect. 

— Și celelalte au fost un soi de acoperire? 

— Corect. 

— Și niciuna dintre crime n-a avut de-a face cu relele 
societăţii noastre? 

— Corect. 

— Și mașinile de lux au fost alese pentru... de ce? 

— Poate pentru că victima care conta conducea una. Un 
Mercedes mare, negru și scump. Poate de acolo a venit toată 
ideea. 

— Și ceilalți oameni au fost împușcați practic la nimereală? 
Pentru că aveau același gen de mașină? Ca să dea impresia că 
era un tipar? 

— Corect. Nu cred că ucigașul le cunoștea pe celelalte victime 
sau că-i păsa de ele. 

— Ceea ce-nseamnă că-i un ticălos necruţător, nu? 

— Corect. 

— Acum vine întrebarea de o sută de puncte: care victimă a 


VP - 394 


fost cea care a contat? 

— Când o să-l întâlnesc pe Bunul Păstor, o să-l întreb. 

— Și crezi că asta se va petrece la noapte? 

Vocea lui Clinter vibra de entuziasm. 

— Max, trebuie să stai deoparte! Ce am pus la cale e al naibii 
de fragil. 

— S-a înțeles, flăcău! Încă o întrebare: cum explică teoria ta 
despre crimele alea vechi comiterea ăstora noi? 

— E simplu. Bunul Păstor încearcă să ne-mpiedice să ne dăm 
seama că doar una dintre cele șase victime a contat. Cumva, 
Orfanii crimei i-ar putea da secretul în vileag, posibil indicând-o 
pe cea care a contat. Ucide oamenii ca să-mpiedice asta. 

— Un ins disperat. 

— Mai mult practic decât disperat. 

— Dumnezeule, Gurney, a ucis trei oameni în trei zile, dacă e 
să te iei după știri! 

— Așa-i. Dar nu cred că-i vorba de disperare. Nu cred că 
Păstorul consideră o crimă ca fiind mare scofală. E pur și simplu 
o acțiune pe care o face ori de câte ori i se pare că-l 
avantajează. Oricând simte că uciderea cuiva va elimina din 
viața sa mai multe riscuri decât va crea. Nu cred că disperarea e 
parte din... 

Semnalul unui apel în așteptare îl făcu pe Gurney să se 
oprească la jumătatea frazei. Verifică identitatea. 

— Max, trebuie să-nchid. Locotenentul Bullard de la BIC 
încearcă să ia legătura cu mine. Și - Max? Nu te apropia de locul 
ăsta la noapte! Te rog! 

Gurney privi pe geam. Peisajul straniu în tușe de negru și 
argintiu îi făcu pielea de găină. Stătea într-o rază de lună care 
traversa centrul încăperii, proiectând pe peretele de deasupra 
patului o imagine a ferestrei și umbra lui. 

Răspunse apelului în așteptare. 

— Mulţumesc că m-ai sunat înapoi, locotenente. Apreciez 
efortul. Cred că am găsit... 

Nu termină fraza. 

Se auzi o explozie neașteptată. O străfulgerare albă, însoţită 
de un bubuit asurzitor. Și de o lovitură zdravănă în mâna lui 
Gurney. 

Se împletici îndărăt izbindu-se de masă și, preţ de câteva 
secunde, nu reuși să înţeleagă ce se petrecuse. Mâna dreaptă îi 


VP - 395 


era paralizată. În încheietură simţea o durere ascuţită. 

Temându-se de ceea ce putea vedea, ridică mâna în lumina 
lunii și o răsuci încet. Avea toate degetele, dar acestea 
strângeau numai o bucăţică din telefon. Privi de jur-împrejur, 
căutând zadarnic pe întuneric și alte zone avariate. 

Prima explicaţie care-i trecu prin minte fu că telefonul 
explodase. Mintea lui gonea în jurul acestei improbabilităţi, 
încercând să-și imagineze cum anume putuse fi aranjat așa 
ceva, în ce momente s-ar fi putut afla telefonul la îndemâna 
cuiva capabil de genul ăsta de sabotaj, cum ar fi putut strecura 
în el și arma un dispozitiv exploziv miniatural. 

Însă nu era doar improbabil, era imposibil. Impactul și forţa 
exploziei sugerau o sursă mai puternică decât orice dispozitiv 
care putea strecurat într-un telefon funcţional. Într-un fals 
telefon, poate, unul construit în acest scop, dar nu în cel la care 
tocmai vorbise. 

Apoi simţi mirosul de praf de pușcă. 

Deci nu fusese o minibombă sofisticată. Fusese o 
împușcătură. 

Totuși, fusese o împușcătură prea zgomotoasă pentru un 
pistol normal... de aceea nu trăsese imediat concluzia corectă. 

Însă știa cel puţin un pistol care putea provoca o împușcătură 
atât de sonoră. 

Și cel puţin un individ suficient de precis și cu mâna suficient 
de sigură ca să poată trage un glonţ într-un telefon la lumina 
lunii. 

Următorul lui gând fu că ţintașul trăsese printr-una dintre 
ferestre și se ghemui instinctiv, privind către cea de deasupra 
mesei. Însă era în continuare închisă și, în lumina lunii, 
geamurile îi erau întregi. Ceea ce însemna că glonţul pătrunsese 
printr-o fereastră din spate. Dar, ţinând cont de poziţia lui 
Gurney în momentul impactului, era greu de înțeles cum ar fi 
putut lovi telefonul din mâna lui fără să-i treacă mai întâi prin 
umăr. 

Atunci cum...? 

Răspunsul sosi însoţit de un fior ușor. 

Împușcătura nu venise din afara cabanei. 

Cineva era înăuntru, în aceeași încăpere cu el. 

Înțelegerea veni mai degrabă odată cu sunetul, nu cu 
imaginea. 


VP - 396 


Sunetul unei răsuflări. 
La doar câţiva pași de el. 
O răsuflare calmă, regulată. 


Capitolul 49 


Un ins cum nu se poate mai rațional 


Privind în direcţia din care venea sunetul, Gurney zări 
dreptunghiul negru al trapei din podea, acum deschisă, 
întrerupând fâșia argintie de lumină a lunii. De cealaltă parte a 
deschizăturii, luna se reflecta suficient cât să sugereze prezenţa 
unei siluete în picioare. 

O șoaptă răgușită îi confirmă impresia. 

— Așază-te la masă, detectivule! Pune-ţi mâinile la ceafă! 

Gurney urmă ordinele în tăcere. 

— Am câteva întrebări. Trebuie să răspunzi repede. Ai înțeles? 

— Am înţeles. 

— Dacă nu răspunzi repede, o să presupun că minţi. Ai 
înțeles? 


— Da. 

— Bine. Prima întrebare: Clinter o să vină încoace? 
— Nu știu. 

— Tocmai i-ai spus la telefon să nu vină. 

— Așa e. 


— Te aștepți să apară oricum? 

— E posibil. Nu știu. Nu-i un ins previzibil. 

— Asta-i adevărat. Trebuie să continui să-mi spui adevărul. 
Adevărul te va ţine în viaţă. Ai înţeles? 

— Da. 

Vocea lui Gurney era foarte calmă, așa cum se întâmpla 
adesea în situaţii extreme. Dar în sinea lui clocotea de furie și 
frică. Frică de situaţia în care se băgase și furie față de eroarea 
arogantă care îl adusese în postura aceasta. 

Presupusese că Bunul Păstor se va conforma programului pe 
care i-l făcuse el în mica scenetă cu Kim și că se va înființa în 
cabană cu două-trei ore înainte de presupusa întâlnire a lui 
Gurney cu Clinter de la miezul nopţii. Absorbit de noianul de 


VP - 397 


fapte, întorsături și ipoteze din mintea lui, uitase să ia în calcul 
posibilitatea evidentă ca Păstorul să se arate mult mai devreme, 
poate chiar cu douăsprezece ore mai devreme. 

Ce naiba crezuse? Că Păstorul era un tip logic și că momentul 
logic al sosirii lui ar fi fost cu câteva ore înainte de miezul nopţii. 
Și că, prin urmare, așa avea să se întâmple, problemă rezolvată, 
ce urmează pe agendă? Dumnezeule, ce prostie! Işi spuse că 
era om și el și că oamenii fac greșeli. Dar asta nu-l consola că 
făcuse o eroare fatală. 

Șoapta răgușită deveni mai sonoră. 

— Sperai să mă momești să vin încoace? Să mă iei prin 
surprindere? 

Sincronizarea întrebării era tulburătoare. 

— Da. 

— Adevărul. Bine. Te ţine în viață. Acum spune-mi despre 
telefonul pe care i l-ai dat lui Clinter! Crezi ceea ce i-ai spus? 

— Despre crime? 

— Sigur că despre crime. 

— Da, cred. 

Preţ de câteva secunde, Gurney nu auzi decât sunetul 
respirației interogatorului său, urmat de o întrebare rostită atât 
de încet, încât abia era mai sonoră decât răsuflarea însăși: 

— La ce te mai gândești? 

— Mă gândeam dacă o să mă-mpuști. 

— Normal. Dar cu cât îmi spui mai multe adevăruri, cu atât 
trăieşti mai mult. Simplu. Înţelegi? 

— Da. 

— Bine. Acum spune-mi ce mai crezi despre crime. Ce mai 
crezi cu adevărat. 

— Mai degrabă mă-ntreb decât cred. 

— Ce te-ntrebi? 

Gurney se întrebă dacă șoapta aceea răgușită trăda vreo 
deficientă sau era menită să camufleze adevărata voce a 
Păstorului. Bănuia că era ultima variantă. Interesantă idee, dar 
acum trebuia să se concentreze să rămână în viaţă. 

— Mă întreb câte persoane ai mai omorât pe lângă cele 
despre care știm. E posibil să mai fi fost destule. Am dreptate în 
privinţa asta? 

— Sigur că da. 

Gurney fu șocat de sinceritatea răspunsului și-l încercă 


VP - 398 


speranţa trecătoare că putea să-l antreneze pe celălalt într-un 
soi de dialog, că mândria lui l-ar fi putut împinge să se fălească 
cu ceea ce mai făcuse. În fond, sociopaţii aveau orgoliu și le 
făcea plăcere să se grozăvească cu puterea și lipsa lor de 
scrupule. Poate reușea să-l determine să vorbească despre sine, 
mărind astfel șansele unei intervenții din afară. 

Insă apoi moneda speranţei se întoarse pe cealaltă parte și 
văzu limpede ce semnifica disponibilitatea de a vorbi: nu implica 
niciun risc, fiindcă în curând Gurney avea să moară. 

Șoapta deveni o parodie a blândeţii: 

— Ce mai vrei să știi? 

— Despre Robby Meese și relaţia ta cu el. Mă-ntreb cât din ce 
a făcut a fost din proprie iniţiativă și cât l-ai încurajat tu să facă. 
Mă-ntreb de ce l-ai ucis când l-ai ucis. Mă-ntreb dacă ai crezut 
că vei convinge pe cineva de așa-zisa lui sinucidere. 

— Și mai ce? 

— Mă-ntreb dacă într-adevăr ai încercat să-i înscenezi lui Max 
Clinter uciderea lui Ruth Blum sau jucai pur și simplu un joc 
stupid. 

— Altceva? 

— Mă-ntreb dacă te așteptai ca mesajul de pe pagina de 
Facebook a lui Ruth să fie crezut. 

— Altceva? 

— Mă gândesc la hambarul meu. 

Gurney încerca să lungească schimbul de replici cât mai mult 
și să-l presare cu cât mai multe pauze. Cu cât dura mai mult, cu 
atât mai bine, în toate felurile. 

— Continuă să vorbești, detectivule! 

— Mă-ntreb despre localizatoarele GPS de pe mașini. Mă- 
ntreb dacă cel de pe mașina lui Kim a fost ideea ta sau a lui 
Robby. Robby hărțuitorul. 

— Altceva? 

— Unele dintre chestiile pe care le-ai făcut sunt foarte 
inteligente, iar altele sunt de-a dreptul prostești. Mă-ntreb dacă 
știi care-s unele și care-s celelalte. 

— E inutil să mă provoci, detectivule. Ai rămas fără idei? 

— Mă-ntreb despre Strangulatorul din White Mountain. Ce caz 
neobișnuit! Îl cunoști? Are unele caracteristici interesante. 

Urmă o tăcere lungă. Timpul însemna speranţă. Timpul îi 
dădea lui Gurney prilejul să gândească. Poate chiar o șansă să 


VP - 399 


ajungă la pistolul de pe masa din spatele lui. 

Când Păstorul vorbi din nou, vocea îi era duioasă. 

— Niște ultime gânduri? 

— Numai unu. Cum a putut cineva atât de deștept să facă o 
greșeală colosală ca aceea de la Lakeside Collision? 

Urmă o tăcere lungă. O tăcere alarmantă, care ar fi putut 
însemna orice. Poate că Bunul Păstor fusese, în cele din urmă, 
descumpănit. Sau poate tocmai își încorda degetul pe trăgaci. 
Gurney fu scuturat de un fior. 

— Despre ce vorbești? 

— O să afli destul de curând. 

— Vreau să știu acum. 

În șoaptă se simţea o nouă intensitate și în raza lunii ceva se 
mișcă scânteind. 

Gurney întrezări pentru prima oară ţeava unui pistol imens, 
placat cu argint, la mai puţin de doi metri de el. 

— Acum! repetă bărbatul. Povestește-mi despre Lakeside 
Collision! 

— Ai lăsat acolo ceva ce te identifică. 

— Nu am mijloace de identificare la mine. 

— În noaptea aia ai avut. 

— Spune-mi ce era! Spune-mi acum! 

Din câte vedea Gurney, nu exista un răspuns bun, unul care 
să-l poată salva. Dezvăluirea existenţei urmelor de cauciuc nu i- 
ar fi garantat o amânare. lar să-l roage să-i cruțe viaţa ar fi fost 
pur și simplu inutil. Exista o singură opţiune care-i oferea fie și o 
mică șansă de a rămâne în viață, măcar pentru încă un minut: 
să se închidă în sine, refuzând să mai dezvăluie ceva. 

Gurney vorbi încercând să-și stăpânească tremurul din voce: 

— Ai lăsat soluţia enigmei în parcarea de la Lakeside Collision. 

— Nu-mi plac ghicitorile. Ai trei secunde să-mi răspunzi la 
întrebare. Unu! 

Ridică lent pistolul către fața lui. 

— Doi. 

Teava licări în bătaia lunii. 

— Trei. 

Apăsă pe trăgaci. 


VP - 400 


Capitolul 50 


Apocalipsa 


Reflexul lui Gurney de a se feri de străfulgerarea și zgomotul 
asurzitor al împușcăturii i-ar fi răsturnat scaunul pe spate dacă 
n-ar fi fost marginea mesei. Vreme de un minut, nu reuși să 
vadă nimic și nu auzi decât ecoul împușcăturii răsunându-i în 
auz. = 

Simţi o umezeală în partea stângă a gâtului, ca un pârâiaș. Işi 
duse mâna la cap și simţi umezeală pe lobul urechii. 
Deplasându-și degetul mai sus, descoperi un punct dureros în 
vârful urechii - sursa sângerării. 

— Pune-ţi din nou mâinile la ceafă! Acum! 

Vocea șoptită părea să vină de departe, pierdută printre 
ecourile ce-i răsunau în auz. 

Dar se supuse cum putu. 

— Mă auzi, da? întrebă vocea înăbușită. 

— Da, zise Gurney. 

— Bine. Ascultă-mă cu atenţie! O să repet întrebarea. Trebuie 
să răspunzi. Pot să-mi dau seama dacă spui adevărul sau nu. 
Dacă aud adevărul, o să continuăm și nimeni nu va fi rănit. O 
conversaţie drăguță, înţelegi? Dar, dacă aud vreo minciună, 
apăs din nou pe trăgaci. E clar? 

— Da. 

— Ori de câte ori aud o minciună, pierzi câte o bucăţică. Data 
viitoare n-o să mai fie o crestătură la ureche. O să pierzi părți 
mai importante. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

Vederea lui Gurney începea să-și revină după străfulgerarea 
pistolului și reușea să vadă din nou dâra palidă a razei de lună 
ce traversa încăperea. 

— Bine. Vreau să știu totul despre această așa-zisă greșeală 
de la Lakeside Collision. Fără ghicitori. Adevărul și-atăt. 

Luminată de lună, ţeava pistolului placat cu argint cobori 
treptat, ajungând să ţintească glezna dreaptă a lui Gurney. 

Bărbatul scrâșni din dinţi, ca să-i împiedice să clănțăne la 
gândul a ce ar fi însemnat impactul unui glonţ de Desert Eagle 
cu încheietura respectivă. Pierderea imediată a labei piciorului 

VP - 401 


ar fi fost în sine destul de rea, dar sângerarea arterială ar fi fost 
adevărata problemă. lar pârghia care avea să determine 
rezultatul nu era spunerea sau nu a adevărului la întrebarea 
aceea sau la alta. Pârghia era dacă Bunul Păstor se simţea sau 
nu în siguranţă. lar pârghia respectivă nu putea fi deplasată 
decât într-o singură direcție. Pentru că nu exista niciun scenariu 
posibil în care Gurney în viaţă să reprezinte pentru Bunul Păstor 
un risc mai mic decât Gurney mort. 

Singura întrebare era câte membre avea să piardă înainte să 
sângereze până la moarte. Înainte să sângereze până la moarte 
singur, pe podeaua cabanei lui Max Clinter, în mijlocul unei 
mlaștini aflate în pustietate. 

Închise ochii și o văzu pe Madeleine pe panta dealului. 

În nuanţe de frez, violet, roz, albastru și portocaliu, stacojiu... 
toate scânteind în soare. 

Gurney se apropie de ea prin iarba verde care părea 
însufleţită și mirosea dulce ca raiul însuși. 

Madeleine își puse cu blândeţe degetele pe buzele lui și 
zâmbi. 

— O să fii genial, zise ea. Pur și simplu genial. 

O clipă mai târziu, el era mort. 

Sau cel puţin așa crezu. 

Prin pleoapele lui închise răzbătu o lumină neașteptată. Era 
însoțită de sunetul unei muzici îndepărtate, care pătrundea 
dincolo de ţiuitul din urechile lui și, mai presus de toate, de 
duruitul unei tobe mari. 

Apoi auzi vocea. 

Vocea care îl readuse în cabina din mlaștina aflată în 
pustietate. O voce amplificată de o portavoce. , 

POLIȚIA STATULUI NEW YORK... ARUNCA ARMELE... ARUNCA 
ARMELE ȘI DESCHIDE USA... ACUM... ARUNCA ARMELE ȘI 
DESCHIDE UȘA... POLIȚIA STATULUI NEW YORK... ARUNCA 
ARMELE ȘI DESCHIDE UȘA. 

Gurney deschise ochii. Raza de lună ce pătrundea pe 
fereastră fusese înlocuită de raza unui proiector. Privi prin 
încăpere către locul unde redutabilul său dușman stătuse ca un 
ninja în beznă. Acolo se afla un ins de statură medie, purtând 
pantaloni negri și un pulover nisipiu, cu un braţ ridicat ca să-și 
apere ochii de lumină. Lui Gurney îi fu greu să asocieze apariţia 


VP - 402 


aceea modestă cu monstrul ucigaș din imaginaţia lui. Dar în 
mâna cealaltă bărbatul ţinea ceea ce era, în mod incontestabil, 
o legătură cu asasinul: un Desert Eagle scânteietor de 
calibrul .50. Pistolul responsabil pentru pârâiașul de sânge care 
încă se prelingea pe gâtul lui Gurney, pentru mirosul acru de 
praf de pușcă din încăpere, pentru vuietul din urechile lui. 

Pistolul care fusese cât pe ce să-i curme viaţa. 

Bărbatul se retrase puţin din lumină și-și coborî calm braţul pe 
care-l ţinuse în faţa ochilor, dând la iveală un chip impasibil și 
fără riduri. Era un chip lipsit de vreo caracteristică deosebită, 
lipsit de emoţii puternice, lipsit de orice trăsătură remarcabilă. 
Un chip obișnuit, banal. O faţă ușor de uitat. 

Însă Gurney știu că o mai văzuse. 

Când în cele din urmă își dădu seama unde, când în sfârșit îi 
putu atașa un nume, nu-i veni să-și creadă ochilor. Clipi de 
câteva ori, încercând să proceseze identitatea bărbatului din 
fata lui. Numai cu dificultate reuși să conecteze identitatea 
acestei fiinţe discrete și inofensive cu faptele și cuvintele 
Bunului Păstor. Mai ales cu una dintre fapte. 

Însă, pe măsură ce devenea mai sigur și înţelegea că nu era o 
greșeală, simţea cum piesele puzzle-ului se deplasau și 
alcătuiau configurații noi și interesante, asamblându-se fără 
greș. 

Larry Sterne îi întoarse privirea cu o expresie mai degrabă 
meditativă decât speriată. Larry Sterne care-i reamintise de 
domnul Rogers. Larry Sterne, dentistul cu vocea blândă. Larry 
Sterne, antreprenorul senin. Larry Sterne, fiul lui lan Sterne, cel 
care-și construise un imperiu financiar pe dorinţa de frumusețe 
a oamenilor. 

Larry Sterne, fiul lui lan Sterne, care invitase o tânără și 
frumoasă pianistă rusoaică să împartă cu el locuinţa de la 
Woodstock. Și aproape sigur și patul. Și poate cândva și un loc 
în testamentul lui. 

Dumnezeule, doar despre asta fusese vorba? 

Despre dorinţa lui Larry Sterne de a-și asigura moștenirea? 

De a-și proteja viitorul financiar de afecțiunile imprevizibile 
ale tatălui său? 

Desigur, moștenirea era una consistentă. O moștenire pentru 
care merita să-ţi faci griji. O mașină de făcut bani, de fapt. Ceva 
ce n-ai fi vrut să pierzi. 


VP - 403 


Oare calmul și blândul Larry reușise să evite, prin metoda 
simplă de a-și ucide tatăl, orice risc ca mașina de făcut bani să 
ajungă în mâinile tinerei și frumoasei pianiste rusoaice? Și apoi, 
aglomerând peisajul cu alte cinci cadavre, evitase pur și simplu 
orice risc ca poliţia să pună cea dintâi întrebare dacă lan Sterne 
ar fi fost unica victimă, periculoasa întrebare care i-ar fi condus 
direct la Larry. 

Cui bono? 

În combinaţia stranie de raze de lună și proiectoare în mișcare 
ce pătrundea prin fereastră, Gurney vedea că mâna lui Sterne 
ținea pistolul cu fermitate și fără să tremure, dar că ochii îi erau 
în mod clar ai unui ins care se concentrează asupra opţiunilor 
sale tot mai puţine. Era greu să identifice emoția din ochii aceia. 
Era groază? Furie? Încăpăţânarea feroce a șobolanului încolţit? 
Sau pur și simplu computerul acesta rece se supra-încărcase, 
conferind o aparenţă de frenezie proceselor mentale accelerate 
ale insului? 

Gurney conchise că se afla în prezenţa unui proces mecanic 
lipsit de inimă. Același proces mecanic și lipsit de inimă care 
fusese responsabil pentru... câte morți? 

Câte morți? Întrebarea îl făcu să privească în altă lumină cazul 
Strangulatorului din White Mountain. Se potrivea tiparului, 
tiparul unui caz cu o singură crimă care conta, ascunsă printre 
altele care nu contau, legate laolaltă cu o eșarfă de mătase albă 
ca să dea impresia actelor unui ucigaș psihopat. Gurney se 
întrebă ce făcuse prietena lui Larry ca să-și transforme viaţa 
într-o piedică pentru el? Rămăsese însărcinată? Sau poate nici 
nu fusese vorba despre ceva serios. Un bărbat ca Larry - 
Strangulatorul din White Mountain, Bunul Păstor - nu avea 
nevoie de un motiv serios ca să ucidă. Trebuia doar ca 
beneficiile să fie mai mari decât costurile. 

Gurney își aminti înfiorat cuvintele predicatorului de la RAM: 
Să stingi o viață, să o risipești ca pe o pală de fum, să o calci în 
picioare ca pe un fir de praf, aceasta este esenţa răului! 

Afară, dincolo de iazul cu castori, o sirenă fu pornită timp de 
cinci secunde, apoi se opri. Anunţul anterior fu repetat din nou 
la volum maxim. 

Gurney se răsuci pe scaun și privi pe fereastra din faţă. 
Proiectoare puternice luminau proprietatea dinspre capătul opus 
al digului. Își dădu seama că ceea ce auzise mai devreme fusese 


VP - 404 


sunetul sirenei. În plină confuzie emoţională și cu zgomotul 
pistolului încă răsunându-i în urechi, îl luase drept muzică. Apoi 
auzise ceea ce-și imaginase că sunt bătăile unei tobe, devenite 
acum vuietul unui elicopter ce zbura pe deasupra. Un elicopter 
care-și plimba proiectorul pe deasupra cabanei, a ierbii încâlcite 
a mlaștinii, a copacilor sumbri ce se ițeau din apa neagră. 

Gurney se răsuci către Sterne. Două întrebări se războiau 
între ele în vârful listei lui de patruzeci sau cincizeci. Prima era 
cea mai urgentă. 

— Ce-o să faci acum, Larry? 

— O să procedez în cel mai rezonabil mod posibil. 

Răspunsul, dat cu voce calmă și raţională, nici că putea părea 
mai ţicnit. 

— Adică cum, mai exact? 

— Mă predau. Joc după reguli. Înving. 

Gurney se temu că era martor la liniștea dinaintea furtunii, că 
lumina dulce a raţiunii și a renunţării avea să se transforme într- 
o baie nebunească de sânge. 

— Învingi? 

— Mereu am învins. Mereu o să înving. 

— Dar... ai de gând să te predai? 

— Sigur că da. 

Sterne zâmbi de parcă încerca să domolească spaima unui 
ţânc de grădiniță care nu vrea să urce în autobuz. 

— Păi ce credeai? C-o să te iau ostatic și o să te folosesc pe 
post de scut uman ca să scap? 

— S-a mai făcut. 

— Nu de către mine și nu cu tine. Părea sincer amuzat. Fii 
realist, detectivule! Ce fel de scut ai fi tu? Din câte am auzit, 
colegii tăi ar fi încântați să aibă prilejul să te împuște. Mi-ar fi 
mai bine dac-aș folosi ca scut un sac cu cartofi. 

Pe Gurney calmul bărbatului îl lăsă fără cuvinte. Era complet 
nebun? 

— Ești ciudat de bine dispus pentru un tip al cărui caz ar 
putea duce la încheierea moratoriului statului în privința 
execuțiilor. Am auzit că injecţiile letale nu-s chiar plăcute. 

Chiar în timp ce rostea asta, înfuriat de atitudinea lui Sterne, 
își dădu seama ce periculos, ba chiar nerecomandabil, era 
comentariul acela. 

Se pare însă că nu trebuia să-și facă griji. Sterne se mulțumi 


VP - 405 


să clatine din cap. 

— Nu fi fraier, detectivule! Cretini cu avocaţi de doi bani au 
reușit să-și amâne execuțiile timp de douăzeci de ani sau chiar 
mai mult. Eu mă pot descurca mai bine de-atât. Mult mai bine. 
Am bani. Mulţi bani. Am relaţii, atât vizibile, cât și invizibile. Și, 
cel mai important, știu cum funcţionează justiţia. Cum 
funcţionează de-adevăratelea. Și am ceva de mare valoare de 
oferit acestui sistem. Ceva la schimb, să zicem. 

— Ce ai? 

— Informații. 

— Despre? 

— Anumite cazuri nesoluţionate. 

Afară, sirena poliţiei sună cinci secunde, urmând apoi un alt 
anunţ la megafon, care căpătă un ton mult mai imperativ: AICI E 
POLIȚIA STATULUI NEW YORK... ARUNCĂ ARMELE ACUM... 
DESCHIDE UȘA ACUM... ARUNCA ARMELE ȘI DESCHIDE UȘA 
IMEDIAT... DESCHIDE UȘA ACUM. 

— Cazuri nesoluţionate, cum ar fi...? 

— Acum câteva minute te întrebai câte persoane am ucis, în 
afara celor pe care deja le știi. 

Vuietul elicopterului de deasupra cabanei deveni mai 
zgomotos și lumina proiectorului, mai puternică. Sterne nu păru 
să bage de seamă. Atenţia lui era concentrată numai asupra lui 
Gurney, care, la rândul lui, încerca să analizeze și să reacționeze 
la cea mai recentă răsturnare din ceea ce devenea unul dintre 
cele mai tulburătoare cazuri ale carierei sale. 

— Larry, logica ta îmi scapă. Dacă ei pot să te încalțe cu 
crimele Bunului Păstor... 

— Un mare „dacă”, apropo. 

— OK, un mare „dacă”. Dar, dac-o pot face, nu văd cum ai 
putea obține avantaje mărturisind încă două-trei. 

Sterne zâmbi cu zâmbetul său transcendental. 

— Înţeleg ce faci. Îmi ridiculizezi oferta ca să mă faci să-mi 
arăt cărţile. Stupidă strategie. Dar e OK. Fără secrete între 
prieteni. Hai să-ţi pun o întrebare ipotetică: cât de important ar 
fi pentru poliţia statală să rezolve - tot ipotetic vorbind - 
douăzeci sau treizeci de cazuri nerezolvate? 

Gurney era descumpănit. Larry Sterne era fie nebun de legat, 
fie un mincinos compulsiv a cărui megalomanie îi spunea că 
poate născoci orice, iar oamenii l-ar fi crezut. 


VP - 406 


Sterne păru să-i simtă scepticismul. Reacţia lui fu să 
mărească miza. 

— Mă gândesc că a muta treizeci de cazuri în fișierul cu 
„rezolvate” ar trebui să-mi ofere un avantaj. O îmbunătăţire 
spectaculoasă a rezultatelor departamentului, împăcare pentru 
atâtea familii. Dacă treizeci nu este un număr suficient de mare, 
putem oferi patruzeci. Oricât trebuie ca să încheiem soiul de 
târg la care mă gândesc. 

— Ce fel de târg ar fi ăla, Larry? 

— Nimic nechibzuit. Cred că vei descoperi că sunt cel mai 
chibzuit tip pe care l-ai cunoscut. Nu este cazul să intrăm în 
amănunte în momentul ăsta. Tot ce mă interesează este o 
închisoare cu anumite conforturi elementare. O celulă plăcută 
numai pentru mine. Cu amenajările de bază. Relaxarea numai a 
celor mai puţin necesare reguli. N-o să cer ceva ce niște oameni 
de bună-credinţă nu ar putea negocia cu ușurință. 

— Și în schimb ești dispus să mărturisești douăzeci, treizeci 
sau chiar patruzeci de crime nerezolvate? Cu amănunte 
doveditoare privind motivul și metoda? 

— Ipotetic vorbind. , 

Megafonul anunţă: ASTA E ULTIMA TA ȘANSĂ SĂ LAȘI ARMELE 
ȘI SĂ DESCHIZI UȘA. TREBUIE S-O FACI ACUM! 

Gurney încercă să schimbe unghiul de abordare. 

— Inclusiv cazul Strangulatorului din White Mountains? 

— Ipotetic. 

— lar numărul victimelor este atât de mare pentru că metoda 
de bază a fost mereu aceeași: să ucizi cinci-șase persoane de 
fiecare dată, ca să ascunzi motivul uciderii celei care chiar 
conta? 

— Ipotetic. 

— Înţeleg. Dar mai am o întrebare pe care aș vrea s-o 
lămuresc, ca să fiu sigur c-am înțeles calculul riscurilor ce 
motivează modul de operare. N-ar fi mai raţional să presupui că 
o singură crimă bine plănuită ar implica mai puţine riscuri decât 
cinci-șase? 

— Răspunsul este „nu”. Oricât de bine plănuită ar fi o crimă, 
tot atrage atenţia asupra unei singure victime și a consecinţelor 
acelei unice morți. Unicitatea întâmplării nu poate fi ocolită. 
Crimele suplimentare elimină însă aproape orice risc ca omorul 
principal să primească atenţia necesară și nu adaugă niciun risc 


VP - 407 


în plus. Ucigașii sunt prinși în principal din cauza legăturii cu 
victimele lor. Dacă nu există asemenea legături... ei, sunt sigur 
că-nţelegi care-i ideea. 

— Și costul, vieţile luate, nu te-a deranjat niciodată? 

Sterne nu răspunse. Zâmbetul lui nepăsător spunea totul. 

Gurney se întrebă cât avea să treacă până când o închisoare 
statală dură avea să i-l șteargă de pe față. 

Zâmbetul se lăţi, ca și cum Sterne ar fi simţit din nou încotro o 
apucaseră gândurile sale. 

— De fapt, sunt nerăbdător să interacţionez cu sistemul 
penitenciar și cu cei care-l populează. Sunt un ins care gândește 
pozitiv, detectivule. Îmbrăţișez realitatea care mi se înfățișează. 
Un penitenciar e o nouă lume care trebuie cucerită. Am darul de 
a atrage oameni care-mi pot fi utili. Pari să fi remarcat succesul 
meu cu Robby Meese. Gândește-te la asta! Penitenciarele sunt 
pline de Robby Meese - tineri sensibili, aflaţi în căutarea unei 
figuri paterne, a cuiva care-i înțelege, care-i de partea lor, care 
le poate direcţiona energia, spaimele și resentimentele. 
Gândește-te la asta, detectivule! Cu călăuzirea potrivită, tineri 
ca el pot deveni un fel de gardă regală. E o perspectivă 
captivantă, una la care am avut prilejul să mă gândesc de multe 
ori de-a lungul anilor. Pe scurt, cred că viaţa în închisoare va fi 
suportabilă. Poate chiar o să devin un soi de celebritate. Am 
sentimentul că aș putea deveni favoritul comunităţii de 
psihologi, care va încerca să se reabiliteze cu noi incursiuni 
profunde în adevărata poveste a Bunului Păstor. Și nu uita 
cărțile! Biografii autorizate și neautorizate. Emisiuni speciale la 
RAM. Știi ceva? Pe termen lung, s-ar putea să-mi fie mai bine 
decât ţie. Ti-ai făcut mai mulţi dușmani afară decât mi-am făcut 
eu înăuntru. Nu este chiar o mare victorie pentru tine, dacă stai 
să te gândești. Eu pot plăti oameni să-mi păzească spatele. 
Oameni care se pricep foarte bine la așa ceva. Dar spatele tău? 
În locul tău aș fi tare îngrijorat. 

— LASĂ ARMELE JOS ȘI DESCHIDE UȘA ACUM! 

Gurney privi omulețul cu pulover bej din partea opusă a 
camerei. 

— Spune-mi ceva, Larry? Ai vreun regret? 

Celălalt îl privi surprins. 

— Sigur că nu. Tot ce am făcut e perfect logic. 

— Inclusiv Lila? 


VP - 408 


— Poftim? 

— Inclusiv uciderea soției tale, Lila? 

— Ce-i cu asta? 

— Și asta era perfect logică? 

— Sigur că da. Altfel n-aș fi făcut-o... ipotetic vorbind. De fapt, 
ce aveam noi era mai mult un aranjament de afaceri decât o 
căsătorie tradiţională. Lila era o atletă sexuală foarte rafinată. 
Dar asta e altă poveste. Schiţă un zâmbet mic, speculativ. Ar 
ieși un film interesant de-aici. 

Trecu pe lângă Gurney, se apropie de ușa de la ieșire, o 
deschise și aruncă pistolul în iarbă. 

— DESFĂ MÂINILE...  RIDICĂ-LE DEASUPRA CAPULUI... 
ÎNAINTEAZĂ ÎNCET... 

Sterne ridică mâinile și ieși din cabană. În timp ce înainta 
către cărarea de pe dig, luminile elicopterului se aţintiră asupra 
lui. La capătul opus al digului, un vehicul se puse în mișcare, cu 
farurile frontale, farurile de ceaţă și două proiectoare aprinse. 

Era ciudat. În asemenea condiţii, voiai să te menţii pe poziţii și 
să lași făptașul să se apropie. Către un loc ales dinainte unde tu 
și echipa de întăriri puteaţi controla mai bine situaţia. 

Apropo de asta, unde era echipa de întăriri? În elicopterul ce 
dădea ocol cabanei? Niciun coordonator de operațiuni întreg la 
minte nu ar fi gestionat astfel situaţia. 

Afară erau aprinse câteva proiectoare, dar nicio altă lumină 
frontală. Niciun echipaj de poliţie. Dumnezeule, dacă era unu, ar 
fi trebuit să fie zece! 

Gurney își luă Beretta de pe masă și se uită pe geam. 

Era greu să deslușești vehiculul care înainta încet pe dig cu 
toate luminile aţintite înainte. Însă un lucru era evident: 
judecând după poziţia farurilor, era prea lat ca să fie o mașină 
de poliție. NYSP avea câteva SUV-uri, dar chestia de pe dig era 
prea lată ca să fie unul dintre ele. 

Insă era suficient de lată ca să fie Humvee-ul lui Clinter. 

Ceea ce înseamnă că elicopterul de deasupra nu era nici el de 
la NYSP. 

Ce mama naibii? 

Sterne era acum pe dig, cu mâinile sus, la douăzeci de pași de 
vehiculul care se apropia. 

Gurney ieși din cabană cu mâna strânsă pe Beretta din 
buzunarul gecii și ridică privirea. În ciuda strălucirii orbitoare a 


VP - 409 


proiectorului elicopterului, recunoscu imediat sigla uriașă a 
RAM-ului de pe burta lui. 

Raza proiectorului se plimbă de-a lungul digului, luminându-l 
mai întâi pe Sterne, apoi vehiculul din faţa lui, care chiar se 
dovedi a fi Humvee-ul lui Clinter. Pe capotă era montat ceva. 
Poate o armă? Lumina elicopterului mătură apa, apoi reveni la 
cabană și din nou pe dig. 

Ce dracu’ se petrecea acolo? Ce punea Clinter la cale? 

Răspunsul veni și fu un șoc hidos. Din dispozitivul de pe 
capotă ţâșni un șuvoi de foc care-l învălui instantaneu pe Sterne 
din cap până-n picioare în flăcări portocalii. Bărbatul începu să 
dea îndărăt, urlând. Elicopterul viră subit și se lăsă mai jos, dar 
curentul elicei înteţi și mai mult flăcările și aparatul de zbor se 
abătu într-o parte, ridicându-se cu iuțeală. 

Gurney o rupse la fugă spre dig. Dar, până să se apropie de 
Sterne, acesta deja se prăbușise la pământ, din fericire 
inconștient, învăluit în focul care se dezlănţuise cu căldura 
orbitoare a napalmului fabricat în casă. 

Când Gurney își ridică privirea de la trupul arzând, Max Clinter 
stătea lângă portiera deschisă a Humvee-ului în uniformă de 
camuflaj și cizme din piele de șarpe. Buzele îi erau trase îndărăt, 
dezgolindu-i dinţii. Ținea o mitralieră cum Gurney nu văzuse 
decât în filmele vechi de război și chiar acolo numai instalate pe 
un suport. Părea prea mare și prea grea ca să poată fi cărată de 
un bărbat, dar Clinter, părând să nu bage de seamă greutatea 
ei, se îndepărtă de Humvee cu pași mari și ridică ţeava armei lui 
uriașe către cer. 

Înclinaţia armei și ferocitatea din ochii săi creară pe moment 
impresia că omul voia să împuște însăși luna. Apoi însă țeava se 
deplasă lent către elicopterul RAM, al cărui curent transforma 
apa calmă a iazului într-o masă tremurătoare de vălurele. 

Înţelegându-i intenţia, Gurney urlă: 

— Max! Nu! 

Însă Clinter era într-o lume a lui, fără să mai asculte, de 
neoprit. Se proțăpi pe picioare și, răcnind ceva ce Gurney nu 
reuși să distingă în larma din jur, deschise focul. 

La început, șuvoiul de gloanțe păru să nu aibă niciun efect. 
Apoi elicopterul se înclină și începu să coboare descriind spirale 
strânse prin aer. Max continuă să tragă. Gurney încercă să 
ajungă la el, dar flăcările ce se răspândeau în jurul trupului lui 


VP - 410 


Sterne îi blocau calea. Căldura și duhoarea de carne arsă erau 
cumplite. 

Apoi, zguduindu-se abrupt, elicopterul se răsturnă pe o parte, 
explodă și se prăbuși pe dig în spatele Humvee-ului. Urmă o a 
doua explozie, apoi o a treia, când incendiul învălui vehiculul lui 
Clinter. Bărbatul nu păru să remarce că nimerise în calea unui 
jet de combustibil arzând. 

Gurney sări în iaz ca să ocolească trupul lui Sterne, 
împleticindu-se prin apa până la talie, în timp ce mâzga de pe 
fund încerca să-i imobilizeze picioarele. Când reuși să urce din 
nou pe dig și porni pe jumătate târându-se și pe jumătate 
poticnindu-se către Clinter, hainele și părul acestuia se 
aprinseseră. Ținând în continuare mitraliera, Clinter o rupse la 
fugă către cabană și curentul produs de mișcarea lui înteți focul 
care-l mistuia. Gurney se năpusti înainte, încercând să-l abată 
de pe cărare în iaz, dar se prăbușiră împreună pe jos chiar lângă 
marginea apei, cu mitraliera uriașă între ei, împroșcând noaptea 
cu gloanţe. 


Capitolul 51 


Milostenie 


În dimineaţa următoare, Gurney era încă într-un pat din 
salonul de urgenţe al spitalului municipal din Ithaca. Deși 
personalul de la Urgenţe fusese destul de sigur că starea lui nu 
era gravă - în principal arsuri de gradul unu și câteva de gradul 
doi -, la sosire Madeleine insistase să fie chemat dermatologul 
de serviciu. 

Acum că dermatologul, care li se păru un copil jucând rolul 
unui doctor într-o piesă de teatru școlară, venise și plecase, 
confirmând diagnosticul deja pus, ei așteptau să se rezolve o 
confuzie legată de asigurare, pentru ca apoi să poată fi 
completate actele. Computerul cuiva - nu era clar al cui - se 
defectase și fuseseră anunţaţi pe un ton vesel că procedura va 
mai dura. 

Kyle, care o însoţise pe Madeleine la spital, făcea ture între 
salonul lui Gurney și sala de așteptare, magazinul de cadouri și 


VP - 411 


sala de mese, postul infirmierelor și parcare. Era evident că voia 
să fie acolo și la fel de evident că neputinţa de a se face util îl 
umplea de frustrare. Intrase și ieșise din camera lui Gurney de 
nenumărate ori în dimineața aceea. După câteva începuturi 
stângace, reuși în cele din urmă să-i ceară ceva, la care 
mărturisi că se gândea de când aflase de la Madeleine că 
vechea cască de motociclist a lui Gurney fusese depozitată în 
pod. 

— Ştii, tată, capetele noastre au aceeași dimensiune. Mă- 
ntreb... dacă ar fi OK... adică... mă-ntrebam dacă pot să iau 
casca ta. 

— Sigur că da. Ți-o dau când ne-ntoarcem acasă. 

Gurney zâmbi la gândul că probabil Kyle moștenise modul 
ocolit al tatălui său de a-și manifesta afecțiunea. 

— Mersi, tată! E super. Uau! Mersi! 

Kim sunase - de două ori - ca să afle cum se simţea Gurney, 
să se scuze că nu putuse veni la spital, să-i mulţumească până 
la cer și înapoi că-și riscase viaţa înfruntându-l pe Păstor și să-l 
anunțe că fusese interogată îndelung cu o zi în urmă de 
detectivul Schiff cu privire la uciderea lui Robby Meese. 
Explicase că fusese satisfăcător de cooperantă. Insă în 
dimineaţa aceea, când lui Schiff i se alăturase agentul Trout de 
la FBI, ca s-o interogheze din nou în lumina dramei de la Max 
Clinter de acasă, decisese că ar fi fost mai bine să fie însoțită de 
un avocat, ceea ce dusese la amânarea temporară a noului 
interogatoriu. 

Hardwick intră în salonul lui Gurney la douăsprezece fără un 
minut. După ce-i zâmbi lui Madeleine și-i făcu cu ochiul a 
încurajare, îl măsură încruntat pe Gurney din cap până-n 
picioare și izbucni în râs, mai mult un mărâit ritmic decât o 
expresie a veseliei. 

— Doamne, omule, ce naiba ţi-ai făcut la sprâncene? 

— Am decis să le dau foc și s-o iau de la capăt. 

— Te-ai decis și să-ţi transformi faţa într-o afurisită de rodie? 

— Drăguţ din partea ta c-ai trecut pe aici, Jack. Chiar aveam 
nevoie de încurajare. 

— lisuse, la televizor arăţi ca James Bond. Aici arăţi ca... 

— Cum adică la televizor? 

— Nu-mi spune că n-ai văzut! 

— Ce să văd? 


VP - 412 


— lisuse, Maria și losif! Omul declanșează al Treilea Război 
Mondial și pledează „neștiutor”. intreg balamucul de noaptea 
trecută a rulat la RAM News toată dimineaţa. Sterne ieșind din 
cabană. Aruncătorul ăla afurisit de flăcări montat pe mașina lui 
Maxie. Sterne incinerat. Maxie mitraliind elicopterul RAM până l- 
a doborât. Tu, șarjând eroic în noapte și punându-ţi viaţa în 
pericol. Prăbușirea Ramcopterului, urmată de „cumplita minge 
de foc” cum a numit-o prezentatorul. Un spectacol dat dracului, 
Davey, băiete! 

— Jack, stai puţin! Elicopterul a fost doborât. Deci de unde-a 
apărut filmul prăbușirii? 

— Labagiii aveau două elicoptere. Un Ramcopter a fost 
doborât, dar celălalt pur și simplu i-a luat locul și a continuat să 
filmeze. Cumplitele mingi de foc sunt bune pentru rating. Mai 
ales dacă mai ai și doi inși arși de vii cu prilejul ăsta. 

Gurney se strâmbă, revăzând felul în care Max Clinter își 
aflase sfârșitul în flăcări. 

— Totul e la televizor? 

— De azi-dimineaţă numai porcăria asta o dau. Spectacol, 
amice, totu-i spectacol! 

— Elicopterele alea... cum de s-au nimerit prin preajmă? 

— Amicul tău Clinter le-a dat un pont celor de la RAM News. l- 
a sunat mai din timp și le-a spus că în noaptea aia avea să se 
petreacă ceva important legat de Bunul Păstor și că trebuiau să 
se afle în zonă, gata să-și facă apariţia. l-a chemat din nou 
înainte să treacă la fapte. Max i-a urât dintotdeauna pe ăia de la 
RAM din cauza felului scârbos în care au prezentat ciocnirea lui 
inițială cu Păstorul. Se pare că doborârea elicopterului făcea 
parte din planul lui. 

În timp ce Gurney absorbea informaţiile, Hardwick ieși din 
salon și traversă zona deschisă până la postul infirmierelor, 
unde întrerupse din treabă o tânără care lucra la un computer. 

Reveni cu o sticlire triumfală în ochi: 

— Au două televizoare pe rotițe. Piersicuţa aia cu țâțe mari o 
să ne-aducă unul. Trebuie să vezi mizeria aia cu ochii tăi. 

Madeleine oftă și închise ochii. 

— Intre timp, Sherlock, două întrebări. Cum a ajuns dentistul 
Larry un ţintaș atât de bun? 

— Impresia mea e că avea o pasiune ieșită din comun pentru 
perfecţiune. Oamenii ca ei au darul să devină pricepuţi la multe. 


VP - 413 


— Păcat că nu putem să punem chestia asta în sticluțe și să 
le-o vindem celor sănătoși la cap. A doua întrebare, mai 
personală: când te-ai dus la Clinter acasă, aveai idee în ce te 
bagi? 

Gurney se uită la Madeleine. Ea îl privea ţintă, așteptându-i 
răspunsul. 

— Mă așteptam să-l întâlnesc pe Păstor. Dezastrul ăla n-a fost 
anticipat. 

— Ești sigur? 

— Ce vrei să zici? 

— Chiar credeai că individul o să se ţină deoparte cum i-ai zis 
tu? 

Gurney se opri. 

— De unde știi că i-am zis să se ţină deoparte? 

Hardwick pară întrebarea cu o alta: 

— De ce crezi că și-a făcut apariţia atunci când și-a făcut-o? 

Întrebarea aceea micuță se insinuase și în mintea lui Gurney. 
Sincronizarea fusese perfectă în raport cu întorsătura neplăcută 
a evenimentelor din cabană. Acum explicaţia părea evidentă. 

— Și-a pus microfoane în propria casă? 


— Sigur că da. 

— Și receptorul era în Humvee? 

— Da. 

— Deci a auzit discuţia mea cu Larry Sterne? 
— Normal. 


— Și receptorul lui a înregistrat tot ce s-a spus în cabană, 
inclusiv telefonul meu către el. Și cumva înregistrarea a ajuns în 
mâna voastră și de-aia știi că i-am zis să se ţină deoparte. Dar 
Humvee-ul a explodat, deci cum ai primit... 

— Direct de la omul însuși. A trimis fișierul audio către BIC pe 
e-mail chiar înainte să pornească aruncătorul ăla de flăcări. Se 
pare că știa cum s-ar fi putut termina dansul. Se pare și că voia 
să avem ceva concret care să susţină viziunea ta cu privire la 
caz. 

Gurney simți un val de recunoștință faţă de Clinter. 
Comentariile și mărturisirea lui Larry Sterne aveau să îngroape 
„manifestul” și legenda din jurul lui o dată pentru totdeauna. 

— Treaba aia va face nefericiţi o mulţime de oameni. 

Hardwick zâmbi larg. 

— Să-i fut pe toți! 


VP - 414 


Urmă o tăcere prelungită, în timpul căreia Gurney își dădu 
seama că practic implicarea lui în cazul Bunului Păstor ajunsese 
la final. Crimele fuseseră soluționate. Pericolul se sfârșise. 

În curând, o mulţime de inși de la instituţiile responsabile cu 
aplicarea legii și a psihologiei criminaliste aveau să declanșeze o 
nebunie de învinovățiri reciproce, insistând că fuseseră induși în 
eroare de GAO - „greșelile altor oameni”. La un moment dat, 
după ce se mai linișteau apele, Gurney însuși ar fi putut să se 
bucure de o oarecare recunoaștere pentru contribuţia sa. Insă 
recunoașterea era un dar complicat. Adesea avea un preţ prea 
mare. 

— Apropo, zise Hardwick, Paul Mellani s-a împușcat. 

Gurney clipi șocat. 

— Poftim? 

— S-a împușcat cu pistolul lui Desert Eagle. Acum câteva zile, 
din câte se pare. Femeia de la magazinul vecin a anunţat ieri 
după-amiază că prin sistemul de ventilaţie venea un miros urât. 

— Nu încape îndoială că a fost o sinucidere? 

— Niciuna. 

— Doamne! 

Madeleine avea un aer îndurerat. 

— E nefericitul despre care mi-ai povestit săptămâna trecută? 

— Da, zise el și se întoarse către Hardwick. Ai reușit să afli de 
când deținea arma? 

— De mai puţin de un an. 

— Doamne, repetă Gurney, vorbind mai mult cu sine decât cu 
Hardwick. Dintre toate armele pe care le-ar fi putut folosi, de ce 
un Desert Eagle? 

Hardwick ridică din umeri. 

— Un Desert Eagle i-a ucis tatăl. Poate voia să moară în 
același fel. 

— Dar îl ura pe taică-su. 

— Poate ăsta era păcatul pe care a vrut să-l ispășească. 

Gurney îl privi fix pe Hardwick. Uneori omul ăsta spunea cele 
mai stranii lucruri. 

— Apropo de taţi, vreo urmă de Emilio Corazon? întrebă el. 

— Mai mult decât o urmă. 

— Hă? 

— Când ai timp, poate vrei să te gândești ce să faci cu asta. 

— Cu ce? 


VP-415 


— Emilio Corazon locuiește într-un adăpost al Armatei Salvării 
din Ventura, California, e alcoolic în ultimul stadiu și dependent 
de heroină. Cerșește ca să facă rost de bani pentru băutură și 
droguri. Și-a schimbat numele de nu știu câte ori. Nu vrea să fie 
găsit. Are nevoie de un transplant de ficat ca să rămână în viaţă, 
dar nu poate sta treaz suficient cât să fie inclus pe listă. Are 
demenţă din cauza nivelului de amoniac din sânge. Oamenii de 
la adăpost cred că în trei luni va fi mort. Poate chiar mai 
devreme. 

Gurney simţi că ar fi trebuit să spună ceva. 

Dar în mintea lui era un gol. 

Se simţea secătuit. 

Îndurerat, întristat și secătuit. 

— Domnule Gurney? 

Ridică ochii. Locotenentul Bullard stătea în ușă. 

— Scuze dacă întrerup ceva. Voiam... voiam doar să-ți 
mulțumesc... și să mă asigur că ești teafăr. 

— Intră. 

— Nu, nu. O să... Se uită la Madeleine. Sunteţi doamna 
Gurney? 

— Da, sunt. Și dumneavoastră? 

— Georgia Bullard. Soţul dumneavoastră e un ins remarcabil. 
Dar sunt sigură că știți. Se uită la Gurney. Poate după ce se 
lămuresc toate astea, aș putea să vă ofer ţie și soţiei tale un 
prânz? Știu un restaurant italian în Sasparilla. 

Gurney râse. 

— De-abia aștept. 

Ea se retrase cu un zâmbet și o fluturare de mână, dispărând 
la fel de brusc cum apăruse. 

Mintea lui Gurney reveni la soarta lui Emilio Corazon și la 
efectul pe care urma să-l aibă vestea aceea asupra fiicei lui. 
Inchise ochii și-și lăsă capul pe pernă. 

Când îi deschise, nu fu sigur cât timp trecuse. Hardwick 
plecase. Madeleine își mutase lângă pat scaunul din colțul 
încăperii și-l veghea. Scena îi reaminti de finalul mult prea 
asemănător al cazului Perry, când fusese cât pe ce să fie ucis și 
suferise leziuni corporale de care încă nu scăpase cu totul. Când 
ieșise din comă la finalul acelei experienţe, Madeleine se aflase 
lângă patul lui, așteptând, veghind. 

Pentru o clipă, întâlnindu-i privirea, se simţi ispitit să facă 


VP - 416 


gluma aia proastă: „Ar trebui să nu ne mai întâlnim în 
împrejurările astea”. Dar cumva nu părea corect sau cu 
adevărat amuzant, nu era genul de glumă pe care avea dreptul 
s-o facă. 

Un zâmbet poznaș se ivi pe faţa lui Madeleine. 

— Voiai să zici ceva? 

Clătină din cap. De fapt, și-l legănă ușor de la stânga la 
dreapta pe pernă. 

— Ba da, voiai, zise ea. O trăsnaie. Ti se citea în ochi. 

El râse, apoi se crispă din pricina durerii pielii întinse din jurul 
gurii. Femeia puse mâna pe alui. 

— Eşti necăjit din pricina lui Paul Mellani? 

— Da. 

— Fiindcă te gândești că ar fi trebuit să faci ceva? 

— Poate. 

Ea încuviință, masându-i cu blândeţe degetele. 

— Păcat că nici căutarea tatălui lui Kim n-a avut un sfârșit mai 
fericit. 

— Da. 

Madeleine arătă către cealaltă mână a lui, cea bandajată. 

— Cum e rana de săgeată? 

Gurney ridică mâna și o examină. 

— Am uitat de ea. 

— E bine. 

— Bine? 

— Nu mă refer la rana de la mână. Mă refer la marele mister 
al săgeţii. 

— Nu crezi că-i un mister? o întrebă el. 

— Nu unul rezolvabil. 

— Deci ar trebui să-l ignorăm? 

— Da. Văzând că nu părea convins, continuă: Nu așa-i viața? 

— Plină de săgeți care cad din cer în mod inexplicabil? 

— Vreau să zic că întotdeauna vor exista lucruri pe care nu 
vom avea timp să le înțelegem complet. 

Era genul de declaraţie care-l deranja pe Gurney. Nu fiindcă 
nu era adevărată. Sigur că era. Dar simţea că esența ei era un 
atac la adresa raţiunii. Un atac la adresa felului în care îi mergea 
lui mintea. Totuși, nu avea niciun rost să se contrazică cu 
Madeleine pe o asemenea temă. 

O infirmieră tânără apăru în ușă, împingând în faţa ei un 


VP - 417 


televizor pe o măsută cu rotile, dar Gurney clătină din cap și-i 
făcu semn să plece. „Cumplita minge de foc” a RAM-ului putea 
să mai aștepte. 

— L-ai înţeles pe Larry Sterne? întrebă Madeleine. 

— Poate parţial. Nu complet. Sterne era... o ființă neobișnuită. 

— E plăcut să știu că nu umblă mai mulţi ca el în libertate. 

— El se considera un individ sută la sută raţional. Cum nu se 
poate mai practic. Un model de raționalitate. 

— Crezi că i-a păsat vreodată de altcineva? 

— Nu. Niciun pic. 

— Sau c-a avut încredere în cineva? 

Gurney clătină din cap. 

— Nu cred c-a înţeles conceptul de încredere. Nu în sensul lui 
normal. Probabil considera dispoziţia de a te încrede în alţii ca 
pe o slăbiciune, un defect irațional al altora, o slăbiciune pe 
care-o putea exploata. Probabil toate relaţiile lui s-au bazat pe 
exploatare și manipulare. Probabil îi vedea pe ceilalți ca pe niște 
unelte. 

— Deci era complet singur. 

— Da. Cum nu se poate mai singur. 

— Groaznic. 

Gurney fu cât pe ce să citeze expresia: „Numai prin mila 
Domnului n-am și eu aceeași soartă”. Ştia cât de tare se putea 
izola fără să-și dea seama. Cum se puteau destrăma relaţiile ca 
fumul luat de vânt. Cât de ușor se putea pierde în sine însuși. 
Cât de firești și de inofensive puteau să i se pară obsesiile care-l 
însingurau. 

Vru să-i explice și ei asta, această ciudațenie a fiinţei lui. Dar 
apoi avu sentimentul pe care-l avea adesea când era lângă ea, 
sentimentul că ea știa deja ce gândea, fără să fie nevoit să i-o 
spună. 

Madeleine îl privi în ochi, apoi îi strânse mâna într-a ei și i-o 
tinu așa. 

Atunci, pentru prima oară, avu același sentiment straniu, însă 
direcția era inversată. Simţi că și el știa deja ce gândea ea, fără 
să fie nevoită să i-o spună. 

Îi simţea cuvintele în atingerea mâinii, i le citea în privire. 

li spunea să nu se teamă. 

li spunea să aibă încredere în ea, să creadă în dragostea ei. 

li spunea că mila de care depindea va fi întotdeauna cu el. 


VP - 418 


În pacea profundă ce urmă cuvintelor ei nerostite, se simţi 
eliberat de toate grijile. Totul era bine. Totul era tăcut. Apoi 
undeva departe se auzi un sunet. Atât de vag, de delicat, încât 
nu fu sigur dacă îl auzea, îl simţea sau și-l imagina. Însă știu 
precis ce era. 


Era ritmul săltăreț, ușor de recunoscut al „Primăverii” lui 
Vivaldi. 


VP - 419 


virtual-project.eu