John Verdon — [Dave Gurney] 01 Gandeste-te la un numar

JOHN VERDON 


thriller 


z 


Gândeste-te 1d 0 umăr Am 


viztual. -project eu 


JOHN VERDON 


GÂNDEȘTE-TE LA 
UN NUMĂR 


Original: Think of a Number (2010) 


Traducere din limba engleză și note de: 
DIANA MARIN-CAEA 


y 


virtual-project.eu 


“PLADIN 
2014 


„Plin de suspans, inteligent, convingător și captivant, 
Gândește-te la un număr este pur și simplu cel mai bun roman 
poliţist pe care l-am citit vreodată... O carte care nu trebuie 
ratată.” 


John Lescroart, 
autorul bestsellerului A Plague of secrets 


„Povestea începe pe îndelete, dar se termină în forță. Imediat 
ce detectivul Gurney ajunge la locul în care se produce prima 
crimă, vei fi prins într-un joc de-a șoarecele și pisica ce te va 
ține ca pe ghimpi. Verdon este sincer cu cititorii lui - își 
construiește enigmele cu deosebită grijă și oferă indicii care nu 
pot trece neobservate. Când în cele din urmă îţi va dezvălui 
răspunsul la enigma  <«gândește-te la un număr», pe 
neașteptate, totul va începe să aibă sens” 


The Washington Post 


„Cartea aceasta nu poate fi lăsată din mână. Rareori mi s-a 
întâmplat ca un roman de debut să mă fascineze într-o 
asemenea măsură... John Verdon a scris într-o manieră 
ireproşabilă un roman despre oameni imperfecţi” 


Nelson DeMille, 
autorul romanelor Jocul Leului și Coasta de Aur 


„Gândește-te la un număr este unul dintre cele mai bune 
thrillere pe care le-am citit în ultimii ani. De fapt, l-am devorat. 
Inteligent scrisă, alertă și plină de întorsături neașteptate, 
această carte se distinge prin originalitate” 


John Katzenbach, 
autorul bestsellerului Războiu/ lui Hart 


„John Verdon scrie într-o manieră atât de cizelată și cu atât de 
multe nuanţe, încât mă face să fiu invidioasă!” 


Tess Gerritsen, 
autoarea bestsellerului /ce Cold 


3 


Prolog 


— Unde ai fost? întrebă bătrâna din pat. Voiam să fac pipi şi 
n-a venit nimeni. 

Fără a fi tulburat de tonul ei enervant, tânărul rămase la 
picioarele patului, senin. 

— Mi-a venit să fac pipi, repetă ea, de data asta pe un ton mai 
vag, de parcă acum n-ar mai fi fost sigură de înțelesul 
cuvintelor. _ 

— Am vești bune, mamă, spuse bărbatul. In curând totul va fi 
bine. Totul se va aranja. 

— Unde te duci când pleci de lângă mine? întrebă ea cu o 
voce care era din nou ascuțită și plângăreață. 

— Nu mă duc departe. Stii prea bine că nu mă duc departe, 
mamă. 

— Nu-mi place să fiu singură. 

Zâmbetul lui se lărgi, devenind aproape exaltat. 

— În foarte scurtă vreme, totul se va aranja. Va fi așa cum ar 
trebui să fie. Poţi avea încredere în mine, mamă. Am găsit o cale 
prin care să rezolv totul. Ceea ce a luat va da înapoi - o să dea 
ce-a luat, când primește ce-a dat. 

— Scrii poezii atât de frumoase! 

Camera nu avea ferestre. Lumina care venea dintr-o parte, de 
la lampa de pe noptieră - unica sursă de iluminat - accentua 
cicatricea lată de pe gâtul femeii și umbrele din ochii fiului ei. 

— O să mergem să dansăm? întrebă ea, uitându-se fix dincolo 
de el și dincolo de peretele întunecat din spatele lui, către o 
viziune mai plină de lumină. 

— Desigur, mamă. Totul va fi perfect. 

— Unde-i micul meu Dickie Rățoiul? 

— Aici, mamă. 

— Vrea Dickie Rățoiul să vină în pat? 

— În pa-pătut, în pa-pătut, în pa-pătut. 

— Îmi vine să fac pipi, zise ea pe un ton aproape cochet. 


PARTEA ÎNTÂI 
Amintiri fatale 


Capitolul 1 


Artă polițienească 


Pentru toată lumea, Jason Strunk era un tip lipsit de 
importanţă, un individ anost de vreo treizeci și ceva de ani. 
Pentru vecinii lui era aproape invizibil - și, aparent, inaudibil, de 
vreme ce nimeni nu-și putea aminti un singur cuvânt pe care să- 
| fi rostit el. Nici măcar nu puteau spune cu certitudine dacă 
vorbise vreodată. Poate că dăduse din cap, poate că salutase, 
poate că mormăise o vorbă sau două - era greu de spus. 

La început, toți fuseseră uimiţi, ba, o vreme, chiar increduli, 
când aflaseră despre zelul obsesiv cu care domnul Strunk ucidea 
bărbați mustăcioși de vârstă mijlocie și despre felul extrem de 
aparte în care scăpa de cadavre: le tăia în bucăţi ușor de 
manevrat, le punea în ambalaje colorate și le trimitea prin poștă 
polițiștilor, pe post de cadouri de Crăciun. 

(J 

Dave Gurney privea atent chipul placid și lipsit de culoare al 
lui Jason Strunk - de fapt, fotografia lui din catalogul de 
identificare a criminalilor - care se holba la el de pe monitorul 
calculatorului. Fotografia fusese mărită, astfel încât fața să 
ajungă la mărimea naturală, și era înconjurată, la marginile 
ecranului, de iconurile unui program de retușare creativă a 
fotografiilor, de subtilităţile căruia Gurney abia acum începea să 
se prindă. 

Mișcă pe ecran unul dintre instrumentele pentru controlul 
luminozității, aducându-l până la irisul ochiului drept al lui 
Strunk, dădu c/ick cu mouse-ul și examină fragmentul pe care îl 
crease. 

Era mai bine, dar tot nu era îndeajuns. 


La ochi era întotdeauna cel mai greu de lucrat - la ochi și la 
gură - dar astea erau cele mai importante. Uneori era nevoit să 
facă mai multe încercări cu poziţia și luminozitatea unei 
trăsături minuscule timp de mai multe ore, dar chiar și-așa, nu 
ajungea la rezultatul dorit, nu la unul pe care să i-l poată arăta 
Sonyei și, în niciun caz, lui Madeleine. 

Treaba cu ochii era că aceștia, mai mult decât oricare altă 
trăsătură, reflectau tensiunea, contradicţia -  placiditatea 
necomunicativă, cu o urmă de cruzime, pe care Gurney o citise 
pe feţele ucigașilor alături de care avusese ocazia de a petrece 
clipe nepreţuite. 

Obţinuse înfățișarea potrivită manevrând răbdător fotografia 
lui Jorge Kunzman (magazionerul de la Walmart care păstra 
întotdeauna în frigider capul ultimei fete cu care-și dăduse 
întâlnire, până când îl putea înlocui cu unul mai proaspăt). Era 
mulţumit de rezultat: exprima cu tulburătoare concreteţe 
profunda și întunecata deșertăciune care pândea în spatele 
expresiei plictisite a domnului Kunzman. lar reacţia entuziastă a 
Sonyei, cu noianul ei de laude, îi întărise sentimentul de 
mulțumire. Felul în care fusese primită fotografia, precum și 
faptul că, pe neașteptate, una dintre ele îi fusese cumpărată de 
un colecționar care se număra printre prietenii Sonyei, îl 
încurajaseră să producă o serie de fotografii modificate, care 
erau acum prezentate într-o expoziţie intitulată „Portretele unor 
criminali, realizate de cel care i-a prins”, găzduită de mica, dar 
costisitoarea galerie de artă a Sonyei, aflată în Ithaca. 

La întrebarea cum de era posibil ca un poliţist din New York, 
proaspăt ieșit la pensie - care manifesta un vast dezinteres 
pentru artă, în general, și pentru arta la modă, în special, 
precum și o puternică aversiune pentru faimă - să fi devenit 
punctul de atracţie al unei expoziţii șic de artă dintr-un oraș 
universitar - descrisă de criticii locali drept un „amestec 
inovator de fotografii de o cruzime necruțătoare, o introspecţie 
precisă în subtilităţile psihologice și o măiestrie grafică 
remarcabilă” - existau două răspunsuri: al său și al soției sale. 

În ceea ce-l privea, totul începuse când Madeleine îl 
ademenise să participe alături de ea la un curs de iniţiere în 
artă, ţinut la muzeul din Cooperstown. Ea încercase întotdeauna 
să-l scoată afară - din bârlogul lui, din casă, din propria 
închistare - din orice, numai să-l scoată. lar el învățase că cea 


7 


mai bună modalitate de a-și păstra controlul asupra timpului de 
care dispunea era să apeleze la strategia capitulărilor periodice. 
Cursul era una dintre mișcările sale strategice și, cu toate că-l 
îngrozea perspectiva de a participa la el, se aștepta ca în acest 
fel să fie, timp de cel puţin o lună sau două, la adăpost de alte 
presiuni. Nu era genul de om care să lenevească pe canapea - 
nici vorbă. La patruzeci și șapte de ani, încă era în stare să facă 
cincizeci de flotări, cincizeci de tracţiuni și cincizeci de 
abdomene. Doar că nu-i prea plăcea să iasă afară. 

Totuși, cursul se dovedise a fi o surpriză - de fapt, trei 
surprize. In primul rând, fusese surprins că - în ciuda 
presupunerii premergătoare cursului că cea mai mare provocare 
va fi să nu adoarmă - o găsise fermecătoare pe profesoara 
Sonya Reynolds, o proprietară de galerie și o artistă de renume 
local. Nu era frumoasă în sensul convenţional al cuvântului, nu 
dacă o comparai cu frumusețea nordică a lui Catherine 
Deneuve. Avea buzele prea pline, pomeţii prea proeminenţi, 
nasul prea puternic. Dar, cumva, toate aceste trăsături 
imperfecte se contopeau într-un întreg uimitor cu ajutorul 
ochilor mari, de un verde cenușiu, și cu ajutorul unei atitudini 
complet relaxate, de o senzualitate naturală. Intre cei douăzeci 
și șase de cursanţi erau doar șase bărbaţi, dar ea reușise să se 
bucure de interesul nemijlocit al tuturor. 

Cea de-a doua surpriză consta în faptul că fusese atras de 
materia predată. Pentru că asta o preocupa în mod special, 
Sonya îi consacrase o mare parte din timp artei care avea la 
bază fotografia - fotografii care fuseseră modificate pentru a 
crea imagini mult mai puternice sau mai pline de înţelesuri 
decât originalele. 

Cea de-a treia surpriză venise după a treia dintre cele 
douăsprezece săptămâni ale cursului, în seara când ea analizase 
cu entuziasm opera unui artist contemporan, constând în 
imprimarea unei imagini pe un șablon de mătase, suprapusă 
peste portrete fotografice supraexpuse. Pe când Gurney privea 
imaginile, îi venise în minte că putea profita de o resursă 
neobișnuită la care avea acces și pe care avea să o prezinte 
într-o lumină specială. In mod ciudat, găsea ideea interesantă. 
Și ultimul lucru pe care se aștepta să-l simtă la un curs de artă 
era interesul. 


De îndată ce se gândise la asta - solutia, de a amplifica, de a 
clarifica, de a intensifica fotografiile infractorilor, și în special pe 
ale criminalilor, în moduri în care ele să surprindă și să redea 
ceea ce era definitoriu pentru bestia pe care o studiase, o 
urmărise și o biruise de-a lungul întregii sale cariere - 
îmbrăţișase pe deplin ideea și se gândise la ea mai des decât i- 
ar fi convenit să recunoască. Era, în fond, un bărbat precaut, 
care se gândea la ambele fațete ale unei probleme, care găsea 
punctul slab al oricărei certitudini și descoperea naivitatea 
fiecărui moment de entuziasm. 

e 

În acea dimineață luminoasă de octombrie, pe când Gurney 
lucra cu fotografia lui Jason Strunk, așezat la biroul din bârlogul 
lui, plăcuta îndeletnicire îi fu întreruptă de sunetul a ceva scăpat 
pe podeaua din spatele lui. 

— Las astea aici, spuse Madeleine Gurney pe un ton care 
oricui altcuiva i s-ar fi părut unul obișnuit, dar pe care soţul ei îl 
simţea plin de încordare. 

La vederea săculeţului de pânză sprijinit de ușă, Gurney privi 
peste umăr, cu ochii mijiţi. 

— Ce lași? întrebă el, știind deja răspunsul. 

— Lalelele, zise Madeleine pe același ton egal. 

— Adică bulbii? 

Fusese o prostie să o corecteze și amândoi știau asta. Era 
doar o modalitate de a-și exprima iritarea pentru că Madeleine 
dorea să facă ceva ce el nu avea chef să facă. 

— Ce vrei să fac cu ele aici? 

— Du-le în grădină. Ajută-mă să le plantez. 

Contemplă perspectiva de a-i arăta că n-avea nicio logică să 
aducă în biroul lui un lucru pe care el trebuia să-l ducă înapoi în 
grădină, dar se răzgândi. 

— Imediat ce termin cu asta, zise el cam ţâfnos. 

Işi dăduse seama că a planta bulbi de lalele într-o minunată și 
caldă zi de toamnă, într-o grădină aflată pe vârful unui deal din 
care aveai priveliștea pădurilor cu frunzele arămii ale toamnei și 
a pajiștilor de smarald, sub un cer albastru-cobalt, nu era o 
sarcină tocmai neplăcută. Doar că detesta să fie întrerupt. lar 
reacţia lui la această întrerupere, își zise, era ceea ce venea la 
pachet cu marele său atu: o gândire logică, directă, care-l 
făcuse să fie un detectiv atât de bun - gândirea care sesiza 


9 


imediat cea mai mică neconcordanţă în declaraţia unui suspect, 
care putea să detecteze o fisură pe care cei mai mulți n-ar fi 
observat-o. 

Madeleine aruncă o privire peste umărul lui, înspre ecranul 
computerului. 

— Cum poţi să te ocupi cu ceva atât de urât într-o zi ca asta? 
întrebă ea. 


Capitolul 2 


Victima perfectă 


David și Madeleine Gurney locuiau în clădirea solidă a unei 
ferme din secolul al nouăsprezecelea, cuibărită într-un colț al 
unei pășuni izolate de la capătul unui drum care se înfunda, pe 
dealurile din Delaware County, la opt kilometri de satul Walnut 
Crossing. Pășunea, care măsura patru hectare, era înconjurată 
de păduri de cireș, arțar și stejar. A 

Casa își păstrase simplitatea arhitecturală originală. In anul 
scurs de când erau proprietarii casei, soţii Gurney o 
restauraseră, aducând-o la o înfățișare mai potrivită decât cea 
pe care i-o conferiseră nefericitele lucrări de modernizare ale 
proprietarilor anteriori. Spre exemplu, înlocuiseră cercevelele 
sumbre de aluminiu cu o tâmplărie din lemn care împărțea 
fereastra în mai multe ochiuri de geam, ca acum un secol. Nu 
făcuseră asta din mania autenticităţii istorice, ci în semn de 
recunoaștere a faptului că estetica originală era cea corectă. 
Felul în care ar fi trebuit să arate și sentimentele pe care ar fi 
trebuit să le inspire locuinţa cuiva se numărau printre subiectele 
asupra cărora Madeleine și David erau în totalitate de acord. lar 
lista cu astfel de subiecte, i se părea lui, se cam scurtase în 
ultimul timp. 

Gândul ăsta - adus la lumină de comentariul soției lui în 
legătură cu urâţenia portretului la care lucra - îi măcinase cam 
toată ziua starea de spirit, asemenea unui acid. In după-amiaza 
aceea era încă pe jumătate adormit, moţăind în șezlongul lui 
după ce plantase lalelele, când auzi, prin iarba înaltă până la 


10 


glezne, foșnetul pașilor lui Madeleine, care se îndrepta spre el. 
Când pașii se opriră în faţa scaunului său, deschise un ochi. 

— Crezi că-i prea târziu ca să mai scoatem canoea? spuse 
Madeleine în felul ei calm, relaxat. 

Tonul ei făcea ca vorbele să sune ca și cum l-ar fi întrebat și în 
același timp i-ar fi impus ceva. 

La cei patruzeci și cinci de ani ai ei, Madeleine era o femeie 
atletică, suplă, care ar fi putut trece drept una de treizeci și 
cinci. Privirea îi era directă, calmă și atentă. Își băgase părul 
castaniu și lung, cu excepţia câtorva șuvițe, sub pălăria de paie 
pe care o purta la grădinărit. 

Urmărindu-și propriul șir al gândurilor, David îi răspunse: 

— Chiar crezi că-i urât? 

— Normal că-i urât, răspunse ea fără nicio ezitare. N-ar trebui 
să fie așa? 

David se încruntă, în timp ce se gândea la răspunsul ei. 

— Te referi la subiectul ales? întrebă el. 

— La ce altceva m-aș fi putut referi? 

— Nu știu, zise el ridicând din umeri. Păreai cam 
disprețuitoare atât în privinţa manierei de lucru, cât și a 
subiectului ales. 

— Îmi pare rău. 

Nu părea să regrete și, pentru că ezita să-o recunoască, 
schimbă subiectul. 

— Eşti nerăbdător să-ţi revezi fostul coleg de școală? 

— Nu chiar, spuse el, dându-și șezlongul încă puţin pe spate. 
Nu mă prea dau în vânt după amintiri. 

— Poate că vrea să-ţi ceară să rezolvi o crimă. 

Gurney își privi nevasta, studiindu-i ambiguitatea expresiei. 

— Crezi că asta vrea? întrebă el pe un ton plat. 

— Nu pentru asta ești faimos? spuse ea cu o voce pe care 
furia o făcea din ce în ce mai inflexibilă. 

În ultimele luni, avusese parte de așa ceva de suficiente ori ca 
să-și închipuie că înțelegea despre ce e vorba. Aveau păreri 
diferite despre ceea ce ar fi trebuit să însemne ieșirea lui la 
pensie, despre schimbările care urmau să aibă loc în viaţa lor și, 
mai precis, despre cum avea asta să-l schimbe pe e/. Ba, mai 
recent, începuse să fie ostilă față de noua lui pasiune - proiectul 
portretelor de criminali, care îi acapara timpul. Bănuia că 


11 


atitudinea negativă a lui Madeleine față de acest subiect ar fi 
putut avea legătură cu entuziasmul Sonyei. 

— Ştii că și el e faimos? întrebă Madeleine. 

— Cine? 

— Colegul tău de școală. 

— Nu prea. La telefon mi-a pomenit ceva despre o carte pe 
care ar fi scris-o și m-am interesat rapid de ea. N-aș fi zis că e 
foarte cunoscut. 

— Două cărţi, sublinie Madeleine. Este directorul unui 
oarecare institut din Peony și a ţinut o serie de prelegeri care au 
fost transmise la PBS. Am tipărit supracopertele cărților, de pe 
internet. Poate vrei să arunci o privire pe ele. 

— Bânuiesc că o să-mi spună el totul despre viața și cărţile 
lui. Nu pare timid. 

— Faci cum vrei. Ti-am lăsat foile pe birou, dacă te 
răzgândești. Apropo, a sunat Kyle ceva mai devreme. 

Gurney se holbă la ea în tăcere. 

— l-am zis că o să-l cauţi tu. 

— De ce nu m-ai strigat? întrebă el pe un ton mai ţâfnos decât 
intenţionase, pentru că fiul lui nu suna prea des. 

— L-am întrebat dacă vrea să te chem. A zis că nu vrea să te 
deranjeze, că nu e ceva cu adevărat urgent. 

— Altceva a mai zis? 

— Nu. 

Femeia se întoarse și o luă înapoi spre casă prin iarba grasă și 
umedă. Când ajunse la intrarea din spate și puse mâna pe 
clanță, păru să-și mai amintească ceva, se întoarse și-l privi, 
spunând cu ironie exagerată: 

— Dacă e să te iei după supracoperta cărţii, fostul tău coleg 
de școală pare să fie un sfânt, perfect în toate. Un guru al bunei 
purtări. E greu să-ţi imaginezi de ce ar vrea să discute cu un 
detectiv de la omucideri. 

— Un detectiv pensionar de la omucideri. 

Dar ea intrase deja în casă și nu avusese grijă să nu se 
trântească ușa. 


12 


Capitolul 3 


Necazuri în paradis 


Ziua următoare fusese mai frumoasă decât cea de dinainte. 
Parcă ar fi fost fotografia pentru luna octombrie dintr-un 
calendar cu imagini din New England. Dimineaţa, Gurney se 
trezise la șapte fix, făcuse duș și se bărbierise, își pusese o 
pereche de blugi și un pulover subţire de bumbac, iar acum își 
bea cafeaua, așezat pe un scaun din pânză, pe terasa pardosită 
cu piatră albastră, aflată în faţa dormitorului de la parter. Terasa 
și ușile de sticlă fuseseră îmbunătăţiri aduse casei la insistenţele 
lui Madeleine. 

Se pricepea la lucruri de genul acesta, știa dintr-o privire ce 
se poate face, ce merge. Asta spunea multe despre ea, despre 
talentul ei nativ, despre imaginaţia ei practică, despre gustul 
desăvârșit. Dar când era prins în disputele lor - în smârcurile și 
hăţișurile așteptărilor pe care fiecare dintre ei le cultiva - îi 
venea greu să se mai gândească tocmai la nemaipomenitele ei 
calităţi. 

Trebuia să-și aducă aminte să-l sune înapoi pe Kyle. Trebuia 
să aștepte trei ore, din cauza diferenţei de fus orar dintre 
Walnut Crossing și Seattle. Se afundă mai bine în scaun, 
cuprinzându-și cana caldă de cafea cu ambele mâini. 

Aruncă o privire spre dosarul subţirel pe care și-l adusese 
odată cu cafeaua și încercă să-și imagineze cum arăta colegul 
de școală pe care nu-l mai văzuse de douăzeci și cinci de ani. 
Fotografia de pe supracopertele pe care Madeleine le tipărise, 
luându-le de pe un site care vindea cărți, îi împrospăta nu numai 
amintirile legate de înfățișarea acestuia, ci și de personalitatea 
lui, cu tot cu timbrul vocii de tenor irlandez și cu zâmbetul 
dubios de fermecător. 

Când erau studenţi în campusul de la Fordham's Rose Hill din 
Bronx, Mark Mellery era un tip impetuos, ale cărui izbucniri de 
veselie și de onestitate, de energie și de ambiţie erau umbrite 
de ceva mai sumbru. Avea tendința de a merge aproape de 
buza prăpastiei, un fel de geniu între două lumi, deopotrivă 


13 


nepăsător și calculat, mereu pe punctul de a o lua de-a 
rostogolul la vale. 

Conform biografiei de pe site-ul lui, drumul care-l dusese 
rapid spre abis, pe când avea douăzeci de ani, își schimbase 
direcția după ce împlinise treizeci de ani, printr-un soi de 
transformare spirituală de-a dreptul dramatică. 

În timp ce încerca să-și ţină cana de cafea în echilibru pe 
cotiera îngustă din lemn a scaunului, Gurney își deschise dosarul 
în poală, scoase mesajul pe care-l primise prin e-mail de la 
Mellery cu o săptămână în urmă și îl parcurse din nou, rând cu 
rând. 


Salut, Dave! 


Sper că nu ti se pare deplasat să fii contactat de un 
fost coleg de școală după atât de multă vreme. Nu poți 
fi niciodată sigur de amintirile pe care ti le va trezi o 
voce din trecut. Am păstrat legătura cu trecutul nostru 
universitar prin intermediul asociației absolvenților și 
am fost fascinat de știrile publicate de-a lungul anilor 
despre cei din anul nostru. M-am bucurat să aflu, în 
mai multe rânduri, despre marile tale succese și 
despre recunoașterea pe care ai primit-o. (Intr-un 
articol al asociației absolvenților erai numit „Detectivul 
cu cele mai multe decorații din NYPD", ceea ce nu mi 
s-a părut foarte surprinzător, dacă e să mi-l amintesc 
pe Dave Gurney cel din facultate!) Apoi, cam în urmă 
cu un an, am văzut că ai ieșit la pensie și că te-ai 
mutat tocmai în Delaware County. Mi-a atras atenția 
pentru că, din întâmplare, locuiesc în orașul Peony - 
„puțin mai încolo pe șosea”, cum se zice. Mă îndoiesc 
să fi auzit de orașul ăsta, dar acum administrez un fel 
de casă de odihnă numită Institutul pentru Renaștere 
Spirituală - ceea ce sună destul de fantezist, știu, dar 
în realitate e ceva destul de prozaic. 

Deși m-am gândit de multe ori de-a lungul anilor că 
mi-ar plăcea să te revăd, o situație neplăcută a fost 
cea care m-a îmboldit în cele din urmă să nu mai stau 
pe gânduri și să iau legătura cu tine. Este o situație în 
care cred că sfaturile tale mi-ar fi de mare ajutor. Mi-ar 


14 


plăcea foarte mult să-ți fac o scurtă vizită. Dacă ai 
putea să-mi acorzi o jumătate de oră, aș veni la casa 
ta din Walnut Crossing sau în orice alt loc ti-ar fi mai la 
îndemână. 

Amintirea discuțiilor noastre din campus și chiar a 
mai lungilor convorbiri din barul Shamrock - ca să nu 
mai vorbesc de remarcabila ta experiență profesională 
-, toate astea îmi spun că ești cea mai potrivită 
persoană cu care să vorbesc despre problema care mă 
pune pe gânduri. E vorba despre o situație complicată 
și stranie care crea că te va interesa. Abilitatea ta de a 
face legăturile potrivite, în moduri care nici nu le-au 
trecut prin cap altora, a fost intotdeauna unul dintre 
cele mai mari atuuri ale tale. De câte ori mă gândesc 
la tine, mi-aduc aminte de logica ta perfectă și de 
mintea ta limpede - calități de care am mare nevoie 
acum. O să te sun peste câteva zile la numărul care 
apare în anuarul absolvenților, sperând că este cel 
corect și că nu ti l-ai schimbat. 


În amintirea vremurilor bune de odinioară, 
Mark Mellery 


P.S. Chiar și în eventualitatea că vei găsi problema 
mea la fel de încâlcită cum mi se pare și mie ṣi nu vei 
avea ce sfat să-mi dai, tot va fi o încântare să te 
revăd. 


Telefonul promis venise la două zile după aceea. Gurney 
recunoscuse imediat vocea, uimitor de puţin schimbată, 
exceptând faptul că era alterată de un evident tremur de 
neliniște. 

După câteva remarci autocritice despre faptul că nu reușiseră 
să păstreze legătura, Mellery ajunse la ceea ce-l durea. Se putea 
vedea cu Gurney peste câteva zile? Cu cât mai curând, cu atât 
mai bine, având în vedere că era vorba de o „situaţie” urgentă. 
Se mai adăugase încă un „element”. Era aproape imposibil să 
discute asta la telefon, după cum va înţelege Gurney atunci 
când se vor întâlni. Era vorba despre niște lucruri pe care 
Mellery trebuia să i le arate. Nu, nu erau lucruri care să ţină de 


15 


poliţia locală, din motive pe care avea să i le explice atunci când 
avea să vină la el. Nu, nu era o problemă juridică, sau nu încă, 
cel puţin. Nu fusese comisă nicio infracţiune și nici nu fusese 
ameninţat cineva anume - nu era ceva ce putea fi dovedit. 
Doamne, îi era atât de greu să vorbească despre asta așa; i-ar fi 
venit mult mai ușor dacă ar fi fost față-n faţă. Da, își dădea 
seama că Gurney nu era detectiv particular. Dar numai pentru o 
jumătate de oră - avea la dispoziţie o jumătate de oră? 

Cu aceeași îndoială pe care o avusese de la început, Gurney 
fusese de acord. Adesea, curiozitatea îi era mai mare decât 
reticența; de data aceasta, de pildă, ceea ce-l făcuse curios 
fusese dramul de isterie pe care-l simţise în vocea melodioasă a 
lui Mellery. Și, bineînțeles, o enigmă care trebuia descifrată îl 
atrăgea mai mult decât ar fi vrut să recunoască. 

e 

După ce reciti e-mailul pentru a treia oară, Gurney îl puse la 
loc în dosar, lăsându-și mintea să rătăcească printre imaginile 
din trecut, pe care le răscolise de prin cotloanele cele mai 
dosnice ale amintirilor sale. Cursurile de dimineaţă, la care 
Mellery arăta mahmur și plictisit, treptata revenire la viaţă de 
după-amiază, ironiile irlandeze pătrunzătoare și pline de duh, în 
orele târzii ale nopţii, alimentate de alcool. Era un actor 
înnăscut, starul de netăgăduit al societăţii teatrale a facultăţii - 
un tânăr care, oricât de plin de viaţă ar fi fost în barul Shamrock, 
era de două ori mai viu pe scenă. Era un om care depindea de 
un public - un om care își putea atinge potenţialul maxim doar 
în lumina admiraţiei care-l hrănea. 

Gurney deschise dosarul și mai aruncă încă o privire la e-mail. 
Îl deranja felul în care  Mellery descria relaţia lor. 
Interacționaseră mult mai rar, mult mai puţin profund și cu mult 
mai puţină prietenie decât sugerau cuvintele lui Mellery. Dar 
avea impresia că Mellery își alesese cuvintele cu grijă - și că, în 
ciuda simplităţii, scrisoarea fusese scrisă și rescrisă, cântărită pe 
toate fețele și stilizată -, iar lingușeala, asemenea tuturor 
celorlalte lucruri din scrisoare, era intenţionată. Dar care era 
scopul? Intenţia evidentă era să se asigure că Gurney va 
accepta să se întâlnească faţă în faţă și că va participa la 
soluționarea oricărui „mister” apărut. In afară de asta, era greu 
de spus ce altceva să mai fi fost. Problema era cu siguranţă 
importantă pentru Mellery, ceea ce explica timpul și atenţia pe 


16 


care le acordase din plin fluenţei discursului său și emoției 
transmise de frazele sale, astfel încât să obţină exact dozele 
potrivite din amestecul de căldură și neliniște. 

Mai era și mica problemă a acelui P.S. Pe lângă faptul că-l 
provoca într-un mod subtil, sugerând că n-ar putea dezlega 
enigma, oricare ar fi fost ea, îi tăia și orice cale facilă de 
scăpare, anulând orice afirmaţie pe care Gurney ar fi fost tentat 
s-o facă, cum că nu era detectiv particular și că era puţin 
probabil să-i fie de ajutor. Vorbele lui sugerau că orice șovăială 
în privinţa întâlnirii n-ar fi fost decât un grosolan refuz față de un 
vechi prieten. 

O, da, era construită cu o grijă dibace. 

Dibăcie. Asta era ceva nou, nu-i așa? Cu siguranţă nu se 
număra printre calităţile de bază ale vechiului Mark Mellery. 

Tocmai această schimbare evidentă îl interesa pe Gurney. 

Madeleine apăruse chiar la ţanc, ieșind pe ușa din spate și 
parcurgând două treimi din distanţa până la Gurney. 

— Ţi-a sosit musafirul, îl anunţă ea pe un ton lipsit de 
inflexiuni. 

— Unde e? 

— În casă. 

Se uită în jos. O furnică mergea în zigzag pe cotiera scaunului. 
Îi făcu vânt dându-i un bobârnac precis cu unghia. 

— Zi-i să vină aici, spuse el. E prea frumos ca să stai în casă. 

— Nu-i așa? zise ea, făcând comentariul să sune în același 
timp usturător și ironic. Apropo, arată exact ca în poza de pe 
supracoperta cărții - poate chiar mai bine. 

— Poate chiar mai bine? Asta ce mai vrea să-nsemne? 

Însă ea o luase deja înapoi spre casă și nu-i răspunse. 


Capitolul 4 


Te cunosc atât de bine, că ştiu ce gândești 


Mark Mellery înainta cu pași mari prin iarba moale. Se apropie 
de Gurney de parcă ar fi avut de gând să-l îmbrăţișeze, dar ceva 
îl făcu să se răzgândească. 

— Davey, strigă el, întinzându-i mâna. 

17 


„Davey” - se miră Gurney în sinea lui. 

— Dumnezeule, îi dădu înainte Mellery. Eşti neschimbat! 
Doamne, ce mă bucur să te văd! E extraordinar să văd că arăţi 
așa cum arăţi! Davey Gurney! Pe vremea când eram la 
Fordham, lumea spunea că arăţi ca Robert Redford în Toti 
oamenii președintelui. Și mai e valabil și-acum - nu te-ai 
schimbat niciun pic! Dacă n-aș ști că ai patruzeci și șapte de ani, 
ca mine, aș zice că ai treizeci! 

li strânse mâna lui Gurney, apucându-i-o între ambele lui 
mâini, ca și cum ar fi fost un obiect de preț. 

— Astăzi, când făceam drumul de la Peony la Walnut 
Crossing, mi-am adus aminte cât de calm și de sobru ai fost 
dintotdeauna. O oază emoţională - asta erai: o oază emoţională! 
Și încă mai ai acea înfățișare - Davey Gurney cel calm, 
imperturbabil și sobru plus că ești cea mai ascuţită minte din 
oraș. Ce-ai mai făcut în ultimul timp? 

— Am fost norocos, zise Gurney, eliberându-și mâna din 
strânsoare și folosind un ton la fel de lipsit de entuziasm pe cât 
era a lui Mellery de însufleţit. N-am de ce mă plânge. 

— Norocos... zise Mellery, pronunţând silabele de parcă ar fi 
încercat să-și amintească înțelesul unui cuvânt străin. Ai o 
proprietate frumoasă. Foarte frumoasă. 

— Madeleine se pricepe la chestiile astea. Nu vrei să luăm 
loc? 

Gurney arătă cu mâna două șezlonguri ponosite care stăteau 
față în faţă, undeva între un măr și bazinul cu apă pentru păsări. 

Mellery porni în direcţia indicată, apoi se opri. 

— Am ceva... 

— Ar putea fi vorba despre asta? întrebă Madeleine, care 
venea spre ei din direcţia casei, ţinând dinainte o servietă 
elegantă. 

Scumpă fără a fi ostentativă, servieta avea, asemenea întregii 
înfățișări a lui Mellery - de la pantofii englezești lucraţi manual 
(dar ușor uzaţi și nu din cale-afară de lustruiţi) până la jacheta 
sport din cașmir frumos croită (dar puţin mototolită) -, o 
aparenţă care căuta înadins să arate că aveai în faţă un om care 
obținuse succesul fără a i se închina, un om pentru care norocul 
era ceva firesc. Însă privirea chinuită din ochii lui transmitea un 
cu totul alt mesaj. 


18 


— A, da, mulţumesc, spuse Mellery, luând servieta de la 
Madeleine cu evidentă ușurare. Dar unde...? 

Ai lăsat-o pe măsuţa de cafea. 

— Da, bineînțeles. Sunt cam împrăștiat astăzi. Mulţumesc! 

— N-ai vrea să bei ceva? 

— Să beau? 

— Am făcut deja niște ceai cu gheaţă. Sau, dacă preferi 
altceva... 

— Nu, nu, ceaiul cu gheaţă e bun. Mulţumesc. 

Pe când Gurney își privea fostul coleg de clasă, își dădu dintr- 
odată seama ce vrusese să spună Madeleine când zisese că 
Mellery arăta exact ca în fotografia de pe supracoperta cărții lui, 
„poate chiar mai bine”. 

Calitatea care ieșea cel mai tare în evidenţă din fotografie era 
un fel de perfecțiune degajată - iluzia unui instantaneu făcut la 
întâmplare de un amator, din care lipseau însă umbrele deloc 
măgulitoare și încadrarea neîndemânatică a unui adevărat 
instantaneu de amator. Tocmai această impresie de neglijență 
studiată cu grijă - dorinţa vanitoasă de a părea lipsit de vanitate 
- era ilustrată de persoana lui Mellery. Ca de obicei, intuiţia lui 
Madeleine mersese drept la ţintă. 

— În e-mailul tău ai adus vorba de-o problemă, spuse Gurney 
cu o bruscheţe de tipul „treci la subiect” care friza bădărănia. 

— Da, răspunse Mellery. 

Dar în loc să explice despre ce era vorba, scoase la lumină o 
altă amintire al cărei scop părea a fi acela de a mai ţese încă un 
fir în plasa obligaţiilor care-l legau de lucrurile petrecute 
odinioară la școală: povesti despre jenanta dispută cu un 
profesor de filosofie a unui coleg de-al lor. In timp ce relata 
povestea asta, Mellery se referi la sine, la Gurney și la 
protagonistul întâmplării folosind expresia „cei trei mușchetari 
din campusul Rose Hill”, chinuindu-se să transforme o prostioară 
din tinereţe într-o faptă eroică. Lui Gurney, strădaniile 
musafirului i se părură jenante, așa că nu-i răspunse decât 
printr-o privire fixă și răbdătoare. 

— Păi - zise Mellery întorcându-se stânjenit la problema în 
cauză - nu prea știu de unde să încep. 

„Dacă nici tu nu știi de unde să-ţi începi povestea, de ce 
dracu' ai mai venit aici?” își zise Gurney. 


19 


În cele din urmă, Mellery își deschise servieta, scoase două 
cărţi broșate subțiri și i le întinse cu grijă lui Gurney, de parcă ar 
fi fost niște obiecte fragile. Erau cărţile descrise în foile tipărite 
de pe site, la care se uitase mai înainte. Una dintre ele se 
numea Singurul lucru care contează și era subintitulată Puterea 
cugetului poate schimba vieți. Cealaltă se numea Fii sincer! și 
avea subtitlul Singura moaalitate de a fi fericit. 

— Se poate să nu fi auzit de cărţile astea. Au avut un succes 
moderat, dar n-au fost chiar niște bombe. 

Mellery zâmbi, afișând ceea ce părea a fi un foarte bine 
exersat surâs de umilinţă. 

— Nu spun că trebuie să le citești chiar acum, zise el zâmbind 
din nou, de parcă ar fi spus ceva amuzant. Totuși, cu ajutorul lor 
îți poţi face o idee despre ceea ce se întâmplă, de-ndată ce-ţi voi 
explica problema mea... sau, poate, ar trebui să spun ceea ce 
pare să fie problema mea. Toată treaba m-a amețit un pic. 

„ȘI te-a speriat un pic mai mult”, cugetă Gurney. 

Mellery inspiră adânc, făcu o pauză, apoi își începu povestea 
ca un om care intră ezitant în valurile reci. 

— Mai întâi ar trebui să-ţi spun despre mesajele pe care le-am 
primit. 

Băgă mâna în servietă, scoase două plicuri, deschise unul 
dintre ele și extrase dinăuntru o foaie albă de hârtie, acoperită 
pe o parte cu un text scris de mână, și un plic mai mic, de 
dimensiunea celor folosite pentru a răspunde la o invitaţie. li 
dădu hârtia lui Gurney. 

— Astea au fost primele mesaje pe care le-am primit, acum 
aproximativ trei săptămâni. 

Gurney luă hârtia și se lăsă pe spătarul scaunului ca s-o 
examineze, observând imediat cât de ordonat era scrisul de 
mână. Cuvintele erau caligrafiate elegant, cu precizie - 
reamintindu-i brusc de felul în care scria sora Mary Joseph, 
mișcându-și grațios mâna pe tablă, la ora de gramatică. Dar, 
lucru și mai ciudat decât caligrafia minuțioasă, biletul fusese 
scris cu un stilou, folosind cerneală roșie. Cerneală roșie? 
Bunicul lui Gurney avea cerneală roșie. Avea călimări micuţe și 
rotunde cu cerneală albastră, verde și roșie. Işi amintea atât de 
puţine despre bunicul lui, dar își adusese aminte de cerneala 
roșie. Oare mai puteai să cumperi cerneală roșie pentru stilou? 


20 


Gurney citi biletul încruntându-se din ce în ce mai tare, apoi îl 
reciti. Nu avea nici formulă de început, nici semnătură. 


Crezi în Destin? Eu cred, pentru că mi-am închipuit că 
n-o să te mai văd niciodată și uite că într-o zi am dat 
de tine. Mi-am amintit totul. vocea ta, felul în care te 
mişti - și, mai ales, cum gândești. Dacă cineva ti-ar 
spune să te gândești la un număr, știu la ce număr te- 
ai gândi. Nu mă crezi? O să-ți demonstrez. Gândește- 
te la orice număr până la o mie - primul număr care-ti 
vine în minte. Imaginează-ți-l. Și-acum observă cât de 
bine îţi cunosc secretele. Deschide plicul mic. 


Gurney dădu drumul unui mormăit nehotărât și se uită 
întrebător spre Mellery, care îl privea concentrat în timp ce 
citea. 

— Ai idee cine ţi-a trimis asta? 

— Nici vorbă. 

— Bănuiești pe cineva? 

— Nu. 

— Hmm. Ai intrat în joc? 

— În joc? 

Era clar că Mellery nu privea lucrurile în felul ăsta. 

— Dacă te referi la faptul că m-am gândit la un număr, da, m- 
am gândit. În situaţia dată, ar fi fost greu să n-o fac. 

— Deci te-ai gândit la un număr? 

— Da. 

— Și? 

Mellery își drese vocea: 

— Numărul la care m-am gândit era șase-cinci-opt. 

Îl repetă accentuând cifrele - șase, cinci, opt -, de parcă ar fi 
putut însemna ceva pentru Gurney. Când văzu că nu-i spuneau 
nimic, își trase agitat răsuflarea și continuă. 

— Numărul șase sute cincizeci și opt nu are nicio însemnătate 
pentru mine. Doar că s-a întâmplat să fie primul număr care mi- 
a venit în minte. Mi-am răscolit mintea, încercând să-mi 
amintesc orice lucru pe care l-aș fi putut asocia cu el, să găsesc 
orice motiv pentru care l-aș fi ales, dar n-am găsit absolut nimic. 
E doar primul număr care mi-a venit în minte, insistă el cu o 
sinceritate înfricoșătoare. 


21 


Gurney îl privi cu interes crescând. 

— lar în plicul mai mic...? 

Mellery îi dădu lui Gurney celălalt plic primit împreună cu 
biletul și privi atent cum îl desface, extrăgând o bucată de hârtie 
pe jumătate cât prima și citind mesajul scris în același stil 
delicat, cu aceeași cerneală roșie: 


Te uimește că știam c-ai să alegi numărul 658? 

Cine te cunoaște atât de bine? Dacă vrei să afli 
răspunsul, trebuie mai întâi să-mi plătești cei 289,87 
de dolari pe care i-am cheltuit ca să te găsesc. 

Trimite suma respectivă la O.P. 49449, Wycherly, CT 
61010. 

Trimite-mi cash sau un cec. 

Scrie-l pe numele X. Arybdis. 

(N-am purtat întotdeauna acest nume.) 


După ce reciti biletul, Gurney îl întrebă pe Mellery dacă îi 
răspunsese. 

— Da, am trimis un cec cu suma menţionată. 

— De ce? 

— Cum adică? 

— Sunt o grămadă de bani. Ce te-a determinat să-i trimiţi? 

— Mă înnebunea. Numărul - cum îl putea ști? 

— A încasat cecul? 

— Nu, tocmai, că nu, zise Mellery. Mi-am urmărit contul zilnic. 
Tocmai de aceea am trimis un cec și nu cash. M-am gândit c-ar 
fi o idee bună să aflu câte ceva despre acest Arybdis - măcar să 
știu în ce cont își depune cecurile. Vreau să zic, toată treaba 
avea un aer care mă neliniștea. 

— Ce te neliniștea, mai precis? 

— Numărul, bineînţeles! strigă Mellery. Cum ar fi putut 
individul ăla să știe un astfel de lucru? 

— Bună întrebare, îi replică Gurney. De ce crezi că e vorba de 
un bărbat? 

— Ce? A, înţeleg la ce te referi. M-am gândit doar că... Nu 
știu, pur și simplu așa mi-a venit. Probabil că „X. Arybdis” mi se 
pare masculin din cine știe ce motiv. 

— X. Arybdis. Ciudat nume, spuse Gurney. Înseamnă ceva 
pentru tine? Îţi spune cât de cât ceva? 


22 


— Nimic. 

Lui Gurney nu-i spunea nimic numele, dar nici nu i se părea 
complet necunoscut. Orice ar fi fost, era ceva îngropat în vreun 
cotlon foarte adânc al minţii. 

— După ce ai trimis cecul, te-a mai căutat? 

— A, da! răspunse Mellery, băgând din nou mâna în servietă 
și scoțând alte două foi de hârtie. Am primit-o pe asta acum 
vreo zece zile. lar pe asta la o zi după ce ţi-am trimis e-mailul în 
care îţi ceream să ne întâlnim. 

| le întinse lui Gurney ca un băieţel care-i arată lui taică-său 
două vânătăi noi. 

Păreau a fi scrise de aceeași mână meticuloasă, cu același 
stilou folosit pentru cele două bilete trimise mai înainte, dar 
tonul se schimbase. 

Primul bilet conţinea opt versuri scurte: 


„Cât de mulţi îngeri de lumină, 
Poți aduna-ntr-un vârf de ac? 
Câte speranţe se îneacă 

Doar într-o sticlă de coniac? 

Și ţi-a venit vreodată-n minte 
Că sticla aia e oarmă 

Și c-o să te întrebi cândva 

O, Doamne, ce-am făcut cu ea?” 


Cele opt versuri din cel de-al doilea bilet erau la fel de criptice 
și de amenințătoare: 


„O sa dai ce-ai luat 

când primești ce ai dat. 

Știu ce gândești, 

știu când clipești, 

știu unde-ai fost 

și unde vei fi. 

Tu și cu mine avem întâlnire, 
Dom'le 658” 


În următoarele zece minute, cât citise fiecare bilet de cinci- 
șase ori, chipul lui Gurney se întunecă din ce în ce mai tare, iar 
anxietatea lui Mellery deveni tot mai evidentă. 


23 


— Ce părere ai? întrebă Mellery în cele din urmă. 

— Ai un dușman istet. 

— Vreau să zic, ce crezi de treaba cu numărul? 

— Ce-i cu numărul? 

— Cum e posibil să fi știut ce număr o să-mi vină în minte? 

— Pe nepregătite, aș zice că n-avea cum să știe. 

— N-avea cum, dar a știut! Vreau să zic, tocmai asta-i toată 
treaba, nu? Nu putea să știe, dara știut! Nimeni nu putea ști că 
numărul șase sute cincizeci și opt va fi numărul la care mă voi 
gândi, dar el nu numai că l-a știut, dar l-a știut cu două zile 
înainte să-l știu eu, în momentul în care a pus nenorocita de 
scrisoare la poștă! 

Mellery se ridică brusc de pe scaun și o luă prin iarbă către 
casă, apoi se întoarse și își trecu mâinile prin păr. 

— Nu există nicio metodă științifică prin care să faci asta. Nu 
se poate concepe așa ceva. Vezi cât de nebunească e treaba 
asta? 

Gurney își sprijinea gânditor bărbia pe vârfurile degetelor. 

— E un principiu filosofic simplu pe care cred că te poți baza 
sută la sută. „Dacă ceva se întâmplă, trebuie să se întâmple 
într-un anumit fel.” Treaba asta cu numărul trebuie să aibă o 
explicaţie simplă. 

— Dar... 

Gurney își ridică mâna așa cum făcuse în primele sale șase 
luni de la angajarea în NYPD, când era un tânăr și serios ofițer 
de la circulaţie. 

— Stai jos. Relaxează-te. Sunt sigur că îi putem da de cap. 


Capitolul 5 


Perspective dezagreabile 


Madeleine le-a adus două ceaiuri cu gheaţă bărbaţilor și apoi 
s-a întors în casă. Mirosul de iarbă încălzită umplea aerul. Erau 
vreo douăzeci de grade. Un stol de cinteze purpurii cobori să 
mănânce semințe de ciulin. Soarele, culorile, aromele erau 
intense, dar se iroseau pe Mellery, care părea complet absorbit 
de gândurile sale neliniștitoare. 


24 


Pe când își sorbeau ceaiul, Gurney încerca să evalueze 
motivațiile și onestitatea musafirului său. Ştia că dacă în timpul 
jocului etichetezi pe cineva prea devreme, ai putea greși, dar 
adesea nu se putea opune dorinței de a proceda așa. Principalul 
era să fie conștient că procesul nu era infailibil și să-și dorească 
să schimbe eticheta pusă de-ndată ce apărea o nouă informaţie. 

Instinctul îi spunea că Mellery era prefăcutul clasic, un ipocrit 
pe mai multe planuri care, până la un anumit punct, își credea 
propriile născociri. De exemplu, accentul lui - pe care-l avusese 
și în timpul colegiului - nu provenea de nicăieri, era un accent 
dintr-un ţinut imaginar al culturii și rafinamentului. Desigur, nu 
mai era ceva nelalocul său - făcea parte integrantă din el -, dar 
rădăcinile lui se înfigeau în solul imaginarului. Tunsoarea 
scumpă, pielea dată cu cremă, dinţii fără pată, trupul exersat la 
sală și unghiile manichiurate aminteau de un predicator de la 
televizor, din ăla de mâna-ntâi. Arăta ca un om dornic să pară în 
largul său în lume, un om care etalează cu nonșalanţă toate 
calităţile care-i ocolesc pe oamenii de rând. Gurney își dădu 
seama că toate astea fuseseră prezente într-o formă incipientă 
și acum douăzeci și șase de ani. Pur și simplu, Mark Mellery își 
accentuase ceea ce avusese dintotdeauna. 

— Te-ai gândit să te duci la poliţie? întrebă Gurney. 

— Mi-am zis că n-are rost. Nu cred că ar fi făcut ceva. Ce-ar fi 
putut face? Nu era nicio ameninţare concretă, niciun lucru care 
să poată fi lămurit, nicio infracţiune propriu-zisă. Nu le puteam 
furniza nimic concret. Două poezioare răutăcioase? Le-ar fi putut 
scrie un puști de liceu drogat sau cineva cu un bizar simţ al 
umorului. Și cum poliţia n-ar fi făcut nimic sau, și mai rău, ar fi 
luat totul drept o glumă, de ce să-mi fi pierdut timpul ducându- 
mă la ei? 

Gurney dădu din cap, plin de îndoială. 

— In plus - continuă Mellery - ideea că poliţia locală s-ar 
apuca de treaba asta și ar iniţia o anchetă în toată regula, ar 
interoga oamenii, și-ar face apariţia la institut, hărțuindu-i pe 
foștii și actualii rezidenţi - unii dintre oaspeţii noștri sunt oameni 
sensibili -, scotocind peste tot și iscând tot felul de neplăceri, 
băgându-și nasul prin lucruri care nu-i privesc, amestecând 
poate și presa în toată treaba... Doamne! Parcă văd titlurile - 
„Autor de cărţi despre spiritualitate primește ameninţări cu 
moartea” - și toată agitația care ar urma... 


25 


Vocea lui Mellery se stinse, iar el începu să-și scuture capul ca 
și când cuvintele n-ar fi fost în stare să descrie răul pe care l-ar 
fi putut face poliția. 

Gurney îi răspunse cu o privire consternată. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mellery. 

— Cele două motive pentru care nu vrei să contactezi poliţia 
se contrazic unul pe altul. 

— Cum? 

— N-ai contactat poliția pentru că te temeai că n-ar face nimic 
și pentru că ţi-era teamă că ar face prea multe. 

— A, da... dar ambele lucruri sunt adevărate. Elementul care 
le leagă este temerea mea că problema va fi abordată 
prostește. Prostia poliţiei poate lua forma indiferenţei sau pe 
aceea a atitudinii de „taur într-un magazin de porțelanuri”. 
Indiferenţă prostească sau agresivitate prostească - înţelegi ce 
vreau să spun? 

Gurney rămase cu aceeași senzaţie de parcă ar fi văzut un 
om care se împiedică și încearcă să dea impresia că a făcut o 
piruetă. Nu se prea lăsa dus de nas cu de-astea. Din câte știa el, 
când un om îţi dă două motive pentru hotărârea luată, e foarte 
probabil să mai existe un al treilea motiv - cel real - pe care să 
nu ţi-l fi spus. 

Ca și cum ar fi fost pe aceeași lungime de undă cu gândurile 
lui Gurney, Mellery zise dintr-odată: 

— Trebuie să fiu mai cinstit cu tine, mai deschis în privința 
lucrurilor care mă îngrijorează. Nu mă pot aștepta să mă ajuţi 
dacă nu-ţi prezint situaţia în ansamblu. În cei patruzeci și șapte 
de ani ai mei am dus două vieţi complet diferite. In primele două 
treimi ale existenței mele pe acest pământ am mers pe un drum 
greșit, îndreptându-mă cu repeziciune într-o direcţie care nu era 
deloc bună. După facultate, a fost și mai rău. Mai multă băutură, 
mai mult haos. M-am implicat în traficul de droguri pentru clienţi 
bogaţi și m-am împrietenit cu oamenii care cumpărau de la 
mine. Unul a fost așa de impresionat de capacitatea mea de a 
învârti oamenii pe degete, încât mi-a dat o slujbă pe Wall Street. 
Vindeam prin telefon acţiuni de rahat unor oameni suficient de 
lacomi și de proști încât să creadă că era posibil să-și dubleze în 
trei luni banii investiţi. Mă pricepeam la treaba asta și am făcut 
o grămadă de bani, iar banii au fost combustibilul care mi-a 
propulsat nebunia ca pe o rachetă. Am făcut toate lucrurile pe 


26 


care am avut chef să le fac, iar pe cele mai multe nici nu mi le 
mai amintesc, pentru că în cea mai mare parte a timpului am 
fost beat mort. Timp de zece ani am lucrat pentru un șir de javre 
hoaţe și viclene. Apoi soția mea a murit. N-aveai cum să știi, dar 
m-am căsătorit la un an după ce am absolvit. 

Mellery se întinse după pahar. Bău gânditor, de parcă gustul 
ar fi fost o idee care i se forma în minte. Când paharul fu pe 
jumătate gol, îl puse pe cotiera șezlongului, se uită fix la el o 
clipă, apoi își reluă povestea. 

— Moartea ei a fost un fapt de o mare însemnătate. A avut 
asupra mea un efect mai mare decât tot ceea ce se întâmplase 
în cei cincisprezece ani de căsnicie la un loc. Nu-mi place să 
recunosc asta, dar a fost de parcă singurul moment în care soția 
mea îmi influenţase cu adevărat viața fusese atunci când 
murise. 

Gurney avea impresia că această ironie inteligentă, rostită cu 
șovăială, de parcă atunci i-ar fi venit în minte, era de fapt spusă 
pentru a suta oară. 

— Cum a murit? 

— Întreaga poveste e în prima mea carte, dar iată varianta 
scurtă și urâtă. Eram în vacanță în Olympic Peninsula din 
Washington. Într-o seară stăteam pe o plajă pustie. Erin a vrut 
să înoate. De obicei ajungea până la vreo treizeci de metri în 
larg și înota înainte și înapoi, paralel cu malul, de parcă ar fi 
făcut ture de piscină. Pentru ea, exerciţiile erau sfinte. 

Făcu o pauză, lăsându-și pleoapele să se închidă. 

— Asta a făcut și în seara aceea? 

— Ce? 

— Ai spus că asta făcea de obicei. 

— A, înţeleg. Da, cred că asta a făcut și în seara aceea. 
Adevărul e că nu sunt foarte sigur, pentru că eram beat. Erin a 
intrat în apă; eu am rămas pe plajă cu termosul cu Martini, zise 
Mellery, iar colțul ochiului stâng începu să-i tresară. 

— Erin s-a înecat. Cei care i-au descoperit trupul plutind în 
apă, la cincisprezece metri de mal, m-au găsit și pe mine pe 
plajă, fără cunoștință și amorţit din cauza băuturii. 

Făcu o pauză, apoi continuă cu o voce nefirească: 

— Îmi imaginez că o fi avut vreun cârcel sau... Nu știu ce... 
dar îmi închipui... se poate să mă fi strigat... 


27 


Se opri, își închise iarăși ochii și începu să și-l frece pe cel 
care i se zbătea. Când deschise din nou ochii, privi în jur de 
parcă acum percepea pentru prima oară ceea ce era împrejurul 
lui. 

— Ai o proprietate încântătoare, zise cu un zâmbet trist. 

— Spui că moartea ei a avut un efect puternic asupra ta? 

— O, da, un efect puternic. 

— Imediat sau mai târziu? 

— Imediat. E un clișeu, dar am avut ceea ce se cheamă „un 
moment de trezire la realitate”. A fost mai dureros, mai 
revelator decât orice altceva am mai trăit până atunci sau de 
atunci încolo. Pentru prima oară în viața mea am văzut clar 
drumul pe care o apucasem și cât de nebunesc și distructiv era. 
Nu vreau să mă asemăn cu Pavel, care a fost răsturnat de pe cal 
în drum spre Damasc!, dar adevărul e că din acel moment n-am 
mai vrut să înaintez niciun pas pe drumul acela, spuse Mellery, 
pronunţțând cuvintele cu o convingere răsunătoare. 

„Ar putea preda un curs pentru agenţi de vânzări numit 
Convingere răsunătoare”, își zise Gurney. 

— Am intrat la dezalcoolizare pentru că mi s-a părut că e 
decizia cea mai corectă. După dezalcoolizare am mers la 
psihoterapie. Voiam să fiu sigur că am găsit adevărul și că nu 
mi-am pierdut minţile. Psihologul m-a încurajat. Până la urmă 
mi-am reluat studiile și am obţinut două specializări, una în 
psihologie și cealaltă în îndrumare spirituală. Printre colegii mei 
era un pastor de la o biserică unitariană, iar el mi-a cerut să vin 
și să vorbesc despre „convertirea” mea - el a numit-o așa, nu 
eu. Discursul a fost un succes. S-a transformat într-o serie de 
conferinţe pe care le-am ţinut la alte douăsprezece biserici 
unitariene, iar acestea s-au transformat în prima mea carte. 
Cartea a stat la baza unei serii de trei episoade, la PBS. Apoi 
înregistrarea a fost distribuită ca set de casete video. Mi s-au 
întâmplat o mulțime de lucruri de felul ăsta - un șir de 
coincidenţe care m-a purtat de la un lucru bun către altul. Am 
fost invitat să ţin o serie de seminarii pentru niște oameni 
extraordinari - care, din întâmplare, erau și nemaipomenit de 
bogaţi. Așa s-a ajuns la fondarea Institutului Mellery pentru 


1 Aluzie la o legendă biblică despre Sf. Apostol Pavel, care ar fi 
avut o revelaţie după ce a căzut de pe cal, pe când se îndrepta 
spre Damasc. 

28 


Renaștere Spirituală. Celor care vin acolo le place ceea ce fac. 
Știu cât de narcisist sună, dar e adevărat. Sunt oameni care se 
întorc, an după an, ca să asculte ceea ce sunt, în esenţă, 
aceleași conferințe, ca să treacă prin aceleași exerciţii spirituale. 
Ezit să spun asta, pentru că sună atât de pretenţios, dar, ca 
urmare a morții lui Erin, am primit o viaţă nouă, uimitoare. 

Ochii lui Mellery se mișcau fără încetare, lăsând impresia că 
se concertau asupra unui peisaj din mintea sa. 

Madeleine ieși în grădină, le luă paharele goale și-i întrebă 
dacă mai vor un rând, dar ei refuzară. Mellery le mai lăudă încă 
o dată proprietatea. 

— Mi-ai spus că vrei să fii mai sincer cu mine în privinţa 
lucrurilor care te frământă, îl îmboldi Gurney. 

— Da. Are legătură cu perioada în care beam. Eram un beţiv 
care nu-și mai aducea aminte ce i se întâmplase. Aveam 
pierderi serioase de memorie - unele durau o oră sau două, 
altele mai mult. În ultimii ani, le aveam de fiecare dată când 
beam. Asta înseamnă o grămadă de vreme, o grămadă de 
lucruri pe care le-am făcut și de care nu îmi amintesc. Când 
eram beat, nu eram prea pretenţios în privinţa celor cu care mă 
întovărășeam sau a lucrurilor pe care le făceam. Să-ţi spun 
cinstit, referirile la băutură din bilețelele astea răutăcioase 
reprezintă motivul pentru care sunt așa de supărat. 
Simţămintele mele din ultimele zile oscilează între supărare și 
groază. 

În ciuda scepticismului său, Gurney fu izbit de nota de 
autenticitate din tonul lui Mellery. 

— Spune-mi mai multe, zise. 

În jumătatea de oră care urmă, deveni evident că Mellery nu 
prea mai voia sau nu prea mai avea ce spune. Se întorcea totuși 
la ceea ce îl obseda. 

— Cum Dumnezeu putea să știe ce număr o să-mi treacă prin 
minte? M-am gândit la oamenii pe care-i cunosc, la locurile în 
care am fost, la adrese, la coduri poștale, la numere de telefon, 
date, zile de naștere, numere de înmatriculare ale mașinilor, 
chiar și la preţurile obiectelor - orice care are legătură cu 
numerele - și nu am găsit nimic cu care să asociez numărul șase 
sute cincizeci și opt. Mă înnebunește! 

— Ar fi mai util să te oprești asupra unor întrebări mai simple. 
De exemplu... 


29 


Dar Mellery nu mai asculta. 

— Nu mi se pare că șase sute cincizeci și opt înseamnă ceva. 
Dar trebuie să însemne ceva. Și orice ar însemna, cineva știe 
ceva despre asta. Cineva știe că șase sute cincizeci și opt are 
suficient de multă importanţă pentru mine ca să fie primul 
număr care mi-ar trece prin minte. Nu-mi pot lua gândul de la 
sta. E un coșmar! 

Gurney așteptă în tăcere ca spaima lui Mellery să se 
potolească de la sine. 

— Aluziile la băutură indică faptul că e vorba de cineva care 
mă știe de demult, din zilele mele negre. Dacă-mi poartă pică - 
și se pare că așa e - înseamnă că mi-o coace de multă vreme. 
Ar putea fi cineva care mi-a pierdut urma, nu mai știa unde 
sunt, apoi mi-a văzut una dintre cărţi, mi-a văzut fotografia, a 
citit ceva despre mine și s-a hotărât să... să ce? Nici măcar nu 
știu care-i treaba cu biletele astea. 

Gurney tot nu zicea nimic. 

— Ai idee cum e să existe o sută, poate chiar două sute de 
nopți din viața ta de care să nu-ți amintești? întrebă Mellery, 
dând din cap de parcă ar fi fost uimit de propria nesăbuinţă. 
Singurul lucru pe care-l știu sigur despre nopţile alea e că eram 
suficient de beat - suficient de nebun - ca să fac orice. Asta-i 
treaba cu alcoolul - când bei la fel de mult cât am băut eu, îţi 
dispare teama de consecințe. Percepția lucrurilor e 
distorsionată, inhibițiile dispar, memoria nu mai funcționează și 
acţionezi impulsiv, fără constrângeri. 

Tăcu, scuturându-și capul. 

— Ce crezi că ai fi putut face într-unul din momentele astea 
de care nu-ți mai amintești? 

Mellery se holbă la el. 

— Orice! Doamne - păi tocmai asta e - absolut orice! 

Arăta, își zise Gurney, ca un om care tocmai descoperise că 
paradisul tropical la care visa și în care își investise până și 
ultimul bănuț era invadat de scorpioni. 

— Ce vrei să fac pentru tine? 

— Nu știu. Poate că speram să faci niște deducţii a la Sherlock 
Holmes, să rezolvi misterul, să-l identifici pe autorul scrisorii și 
să-l anihilezi. 

— Tu ar trebui să-ţi dai seama mai bine decât mine despre ce 
ar putea fi vorba. 


30 


Mellery scutură din cap. Apoi o speranţă firavă îl făcu să-și 
deschidă larg ochii. 

— Ar putea fi o farsă? 

— Dacă așa stau lucrurile, atunci e una dintre cele mai crude 
pe care le-am văzut, răspunse Gurney. Ce-ţi mai vine în minte? 

— Şantaj? Cel care a scris biletele știe ceva îngrozitor, ceva ce 
eu nu-mi mai pot aminti? lar cei 289,87 de dolari sunt doar 
prima tranșă? 

Gurney dădu din cap fără prea mare convingere. 

— Alte posibilități? 

— Răzbunare? Pentru vreun lucru îngrozitor pe care l-am 
făcut, dar nu vor bani, vor... începu el, dar vocea i se stinse 
jalnic. 

— Și nu e niciun lucru anume pe care să ţi-l amintești că l-ai 
făcut și care ar putea să justifice o astfel de reacţie? 

— Nu. Ti-am spus. Nimic de care să-mi amintesc. 

— Bine, te cred. Dar în situaţia asta, ar fi util să avem în 
vedere niște întrebări simple. Scrie-le pe măsură ce ţi le pun, ia- 
le acasă, zăbovește douăzeci și patru de ore asupra lor și vezi 
ce-ţi vine în minte. 

Mellery își deschise servieta elegantă și scoase o mică agendă 
îmbrăcată în piele și un stilou Montblanc. 

— Vreau să faci câteva liste separate, cât mai complete cu 
putinţă, da? Lista numărul unu: posibili rivali în afaceri sau în 
profesie - persoane cu care la un moment dat ai avut conflicte 
serioase din cauza banilor, a unor contracte ori promisiuni, a 
poziţiei sau reputației. Lista numărul doi: conflicte personale 
nerezolvate - foști prieteni, foste iubite, parteneri în afaceri care 
au sfârșit lamentabil. Lista numărul trei: indivizi care te-au 
ameninţat direct - oameni care te-au acuzat de ceva sau care 
te-au ameninţat. Lista numărul patru: persoane instabile - 
oameni cu care ai avut de-a face și care erau dezechilibraţi sau 
aveau cine știe ce probleme. Lista numărul cinci: oricine din 
trecutul tău pe care l-ai reîntâlnit de curând, indiferent cât de 
inocentă sau accidentală ţi s-a părut întâlnirea. Lista numărul 
șase: orice legătură ai cu cineva care locuiește în sau în 
apropiere de Wycherly - pentru că acolo e căsuţa poștală a lui X. 
Arybdis, iar toate plicurile au plecat cu ştampila poștei de acolo. 


31 


Pe când dicta întrebările, observă că Mellery scutura mereu 
din cap, de parcă ar fi vrut să arate că-i este imposibil să-și 
amintească vreun nume care să aibă vreo relevanţă. 

— Știu cât de grea pare treaba asta, zise Gurney cu o 
fermitate părintească, dar trebuie făcută. Între timp, lasă-mi mie 
biletele. O să mă uit mai cu atenţie la ele. Dar nu uita că nu sunt 
detectiv particular și e posibil să nu pot face prea multe pentru 
tine. 

Mellery își privea descurajat mâinile. 

— In afară de listele astea, mai e ceva ce aș putea face de 
unul singur? 

— Bună întrebare. Îţi vine ceva în minte? 

— Păi... cu ceva ajutor din partea ta aș putea să dau de urma 
acestui domn Arybdis din Wycherly, Connecticut, aș putea 
încerca să strâng niște informaţii despre el. 

— Dacă atunci când spui că vrei „să dai de urma lui” te referi 
la adresă, nu la căsuţa poștală, să știi că niciun oficiu poștal nu 
ţi-o va da. Pentru asta trebuie să se implice poliţia, iar tu nu 
vrei. Poţi căuta în lista de adrese de pe internet, dar n-ai să 
ajungi nicăieri dacă ai de-a face cu un nume inventat - și 
probabil că așa e, de vreme ce în bilet ţi-a spus că ăsta nu e 
numele sub care-l cunoști, zise Gurney, făcând o pauză. Dare 
ceva ciudat cu cecul, nu crezi? 

— Te referi la sumă? 

— Mă refer la faptul că nu a fost încasat. De ce să facă atâta 
caz de el - suma exactă, pe ce nume să-l scrii, unde să-l trimiţi - 
și-apoi să nu-l încaseze? 

— Păi dacă Arybdis e un nume fals, iar el nu are un act de 
identitate pe numele ăla... 

— Atunci de ce ţi-a lăsat posibilitatea de a trimite un cec? De 
ce n-a cerut cash? 

Mellery privi cercetător în pământ, de parcă probabilitățile ar 
fi fost niște mine de teren. 

— Poate că nu voia decât să aibă o hârtie cu semnătura mea. 

— Și eu m-am gândit la asta, dar sunt două probleme, spuse 
Gurney. În primul rând, amintește-ţi că era dispus să accepte și 
cash. În al doilea rând, dacă scopul real era acela de a obţine un 
cec semnat, de ce să nu ceară o sumă mai mică - să zicem 
douăzeci de dolari sau chiar cincizeci? N-ar fi fost mai mari 
șansele să primească un răspuns? 


32 


— Poate că Arybdis nu-i chiar atât de deștept. 

— Nu știu de ce, dar nu cred că asta-i problema. 

Mellery arăta de parcă epuizarea și teama se luptau pentru a 
pune stăpânire pe fiecare celulă a corpului său, iar lupta era 
foarte strânsă. 

— Crezi că mă ameninţă vreun pericol real? 

Gurney ridică din umeri. 

— Cele mai multe scrisori-farsă nu sunt nimic mai mult de- 
atât. Insuși mesajul lor neplăcut este arma de atac, să spunem 
așa. Totuși... 

— Astea sunt altfel? 

— Astea s-ar putea să fie altfel. 

Mellery făcu ochii mari. 

— Ințeleg. O să te mai uiţi o dată la ele? 

— Da. lar tu o să te apuci de listele alea? 

— N-o să ajute la nimic, dar sigur, o să încerc. 


Capitolul 6 


Pentru sângele care-i roșu ca un trandafir pictat 


Fiindcă nu fusese invitat să rămână la masa de prânz, Mellery 
plecase fără nicio tragere de inimă, urcându-se la volanul unui 
Austin-Healey azuriu, recondiționat cu meticulozitate - o 
decapotabilă sport clasică, într-o zi perfectă pentru plimbări cu 
mașina, pe care bărbatul, în supărarea lui, părea să nici nu o 
bage în seamă. 

Gurney se întoarse la șezlongul lui și mai stătu acolo ceva 
vreme, aproape o oră, sperând ca îngrămădeala de informaţii să 
înceapă să se așeze într-o oarecare ordine, într-o înlănţțuire 
logică. Totuși, singura concluzie clară la care ajunse fu aceea că 
i se făcuse foame. Se ridică, intră în casă, își făcu un sandvici cu 
brânză havarti și ardei copţi și-l mâncă de unul singur. 
Madeleine nu părea să fie pe-acasă, iar el se întrebă dacă nu 
uitase cumva vreun aranjament de care ea să-i fi spus. Pe urmă, 
pe când își clătea farfuria și se uita aiurea pe fereastră, o văzu 
cum traversa câmpul, venind dinspre livadă, cu tașca de pânză 


33 


plină de mere. Avea acea seninătate luminoasă care la ea era 
adesea o consecinţă a faptului că stătuse pe-afară, la aer. 

Intră în bucătărie și așeză merele lângă chiuvetă cu un oftat 
zgomotos și fericit. 

— Doamne, ce zi! exclamă ea. Într-o zi ca asta, e păcat să stai 
în casă și-un minut mai mult decât e nevoie! 

Nu că n-ar fi fost de acord cu ea, cel puţin din punct de 
vedere estetic - sau poate din toate punctele de vedere dar lui îi 
venea greu, fiindcă lucrurile pentru care avea predispoziţie 
naturală tindeau, din mai multe motive, să-l ţină mai degrabă 
înăuntru, rezultatul fiind acela că, dacă era lăsat să-și vadă de 
planurile lui, pierdea mai multă vreme gândindu-se la ceea ce 
avea de făcut decât făcând propriu-zis ceva - petrecând mai 
mult timp în propria minte și mai puţin în lumea din afară. Asta 
nu fusese niciodată o problemă în meseria lui: de fapt, era chiar 
ceea ce-l făcea atât de bun. 

În orice caz, la momentul respectiv nu-și dorea să iasă afară, 
nu voia să discute despre asta sau să se certe și nici nu se 
simțea vinovat de ceva. Deschise un subiect cu care să schimbe 
cursul discuţiei. 

— Ce părere ai despre Mark Mellery? 

Ea răspunse fără a-și lua ochii de la merele pe care le scotea 
din tașcă pe blatul de bucătărie și fără a se opri măcar ca să se 
gândească la întrebare. 

— Plin de el și speriat de moarte. Un narcisist cu un complex 
de inferioritate. Se teme că baubau vine după el. Vrea ca unchiu 
Dave să-l apere. Apropo, n-am intenţionat să trag cu urechea. 
Vocea lui se aude bine. Fac pariu că e un bun orator. 

O spusese în așa fel încât părea o calitate îndoielnică. 

— Ce crezi despre treaba cu numărul? 

— A, zise ea cu o afectare dramatică. „Cazul hărțuitorului care 
citește gândurile”. 

Gurney își stăpâni enervarea. 

— Ai idee cum o fi făcut - de unde a știut cel care a scris 
biletul ce număr o să aleagă Mellery? 

— Nu. 

— Nu pare să te mire. 

— Insă pe tine, da. 


34 


Vorbise din nou fără să-și ia ochii de la mere. Micul zâmbet 
ironic, din ce în ce mai prezent în ultimele zile, îi schimonosea 
colțul gurii. 

— Trebuie să recunoști că e ceva care chiar te pune pe 
gânduri, insistă el. 

— Presupun că da. 

Gurney enumeră din nou datele importante ale problemei, cu 
nervozitatea unui om care nu înţelege de ce nu este înţeles. 

— Cineva îţi dă un plic sigilat și-ţi spune să te gândești la un 
număr. Tu te gândești la șase sute cincizeci și opt. |ţi spune să 
te uiţi în plic. Te uiţi în plic. Pe biletul dinăuntru scrie șase sute 
cincizeci și opt. 

Era clar că Madeleine nu era așa de impresionată cum ar fi 
trebuit să fie. 

— Vorbim de o întâmplare extraordinară, continuă el. Pare 
ceva imposibil. Și totuși așa s-a petrecut. Mi-ar plăcea să-mi dau 
seama cum a fost posibil. 

— Sunt sigură că ţi-ar plăcea, zise ea cu un oftat scurt. 

Privi prin ușile de sticlă, dincolo de vrejurile de ardei și roșii 
veștejite de primul îngheț al acelui anotimp. (Când fusese asta? 
Nu-și putea aminti. Părea să nu poată gândi limpede când era 
vorba de timp.) Dincolo de grădină, peste pășune, privirea i se 
opri la hambarul roșu. Bătrânul măr din soiul Mcintosh de-abia 
se zărea în spatele lui, fructele apărându-i ici și colo prin frunziș, 
ca niște stropi de vopsea într-un tablou impresionist. In acest 
tablou se strecură impresia sâcâitoare că avea ceva de făcut. 
Despre ce era vorba? Desigur! Acum o săptămână promisese că 
va aduce scara extensibilă din hambar și va culege fructele de 
pe crengile de sus, la care Madeleine nu putuse ajunge singură. 
Un lucra așa de mărunt! Pe care i-ar fi fost atât de ușor să-l facă. 
N-ar fi durat mai mult de o jumătate de oră. 

Tocmai când se ridica de pe scaun, mânat de bune intenţii, 
sună telefonul. Madeleine răspunse, aparent pentru că se afla 
lângă masa pe care era așezat, dar motivul real nu era acesta. 
Madeleine răspundea mai mereu la telefon, indiferent cine s-ar fi 
aflat mai aproape de el. Avea mai puţin de-a face cu 
organizarea și mai mult cu disponibilitatea fiecăruia pentru 
relații cu alţi oameni. Ea agrea contactele umane de orice fel, 
considerându-le o sursă de stimulare benefică (excepţie făceau 
prădătorii de genul Sonyei Reynolds). Pentru Gurney, oamenii, 


35 


în general, prezentau dezavantaje, deoarece îl storceau de 
energie (cu excepţia unor persoane care te motivau, precum 
Sonya Reynolds). 

— Alo? zise Madeleine pe acel ton plăcut și încurajator cu 
care-i întâmpina pe toţi cei care o sunau și care părea să 
promită că va fi interesată de ceea ce aveau de spus. 

O secundă mai târziu, tonul trecu într-un registru mai puţin 
entuziast. 

— Da, este. Un moment. 

Flutură receptorul în direcția lui Gurney, apoi îl lăsă pe masă 
și părăsi camera. 

Era Mark Mellery, mai surescitat ca data trecută. 

— Davey, slavă Domnului că ești acolo. Tocmai am ajuns 
acasă. Am mai primit o nenorocită de scrisoare din aia. 

— Cu poșta de astăzi? 

Răspunsul fu „da”, așa cum bănuise Gurney. Dar întrebarea 
avea, cu toate acestea, un scop. Descoperise, de-a lungul anilor 
în care luase declaraţii de la nenumărate persoane cuprinse de 
isterie - la locul crimei, în camerele de gardă ale spitalelor, în tot 
felul de situaţii haotice - că cea mai ușoară cale de a le linişti 
era să începi să le pui întrebări simple la care puteau răspunde 
cu „da”. 

— Pare să fie același scris? 

— Da. 

— E aceeași cerneală roșie? 

— Da, totul este la fel, cu excepţia cuvintelor. Să-ţi citesc? 

— Dă-i drumul, zise el. Citește-mi rar și spune-mi unde se 
termină fiecare vers. 

Întrebările clare, instrucţiunile clare și vocea calmă a lui 
Gurney avură efectul preconizat. Vocea lui Mellery suna de 
parcă s-ar fi întors din nou cu picioarele pe pământ în vreme ce 
citea ciudatele, tulburătoarele versuri, cu mici pauze pentru a 
indica sfârșitul fiecăruia: 


— „Eu fac tot ce-am făcut și înainte 

Nu pentru bani și nici în joacă, ţine minte, 
Ci fiindcă-n viață totu’ trebuie plătit 

Și orice lucru rău va trebui schimbat. 

Și pentru sângele acela care-i roșu 

La fel precum un trandafir pictat, 


36 


Ca toţi de-acum încolo să o știe: 
La urmă nu culegi decât ce-ai semănat” 


După ce notă versurile în carneţelul de lângă telefon, Gurney 
le citi cu grijă, încercând să-l înţeleagă pe cel care le scrisese - 
personalitatea ciudată care se ascundea la intersecţia dintre 
dorinţa de răzbunare și impulsul de a se exprima prin 
intermediul unui poem. 

Mellery rupse tăcerea. 

— Ce crezi? 

— Cred că ar fi timpul să te duci la poliţie. 

— N-aș prea face asta, zise, devenind din nou agitat. Ți-am 
explicat de ce. 

— Știu că mi-ai explicat. Dar dacă vrei cel mai bun sfat pe 
care ţi-l pot da, acesta este. 

— Inţeleg ce-mi spui, dar te rog să-mi dai o alternativă. 

— Cea mai bună alternativă, dacă ţi-o poţi permite, este să fii 
păzit de gărzi de corp douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru. 

— Vrei să zici că trebuie să mă plimb pe proprietatea mea 
încadrat de o pereche de gorile? Cum le-aș putea explica asta 
oaspeților mei? 

— Când spui „gorile”, s-ar putea să exagerezi un pic. 

— Uite care-i treaba: eu nu-i mint pe oaspeţii mei. Dacă unul 
dintre ei m-ar întreba cine sunt nou-veniţii, ar trebui să recunosc 
și că sunt bodyguarzi, ceea ce ar duce în mod normal la alte 
întrebări. Asta ar genera tot felul de tensiuni - ceea ce ar dăuna 
atmosferei pe care încerc s-o creez aici. Îmi mai poţi sugera și 
altă cale? 

— Depinde. Ce vrei să obţii? 

Mellery răspunse cu un mic chicotit amar: 

— Probabil că ai putea să descoperi cine sunt cei care mă 
urmăresc și ce vor de la mine și-apoi să-i împiedici să facă ce 
vor. Crezi că te descurci? 

Gurney era cât pe-aci să răspundă: „Nu sunt sigur dacă pot”, 
când Mellery adăugă cu o bruscă impetuozitate: 

— Davey, pentru Dumnezeu, mor de frică. Nu știu ce dracu' 
se-ntâmplă. Ești cel mai deștept tip pe care l-am întâlnit 
vreodată. Și ești singurul în care am încredere că n-o să 
înrăutățească lucrurile. 


37 


Chiar atunci, Madeleine trecu prin bucătărie ducându-și 
punguţa cu gheme și andrele. Işi luă de pe bufet pălăria de paie 
pe care o purta la grădinărit și ultimul număr din Știrile Mamei- 
Pământ și ieși prin ușile de sticlă, afișând un zâmbet fugitiv, pe 
care părea să i-l fi adus pe buze cerul senin. 

— Te pot ajuta în măsura în care și tu mă ajuţi pe mine, zise 
Gurney. 

— Ce vrei să fac? 

— Ti-am spus deja. 

— Ce? A... listele... 

— Când le termini, sună-mă. Vom vedea cum procedăm în 
continuare. 

— Dave? 

— Da? 

— Mulţumesc. 

— N-am făcut nimic. 

— Mi-ai dat speranță. A, apropo, astăzi am desfăcut plicul 
acela cu mare grijă. Așa cum se face pe la televizor. Așa că dacă 
sunt amprente, n-au fost distruse. Am folosit o pensetă și 
mănuși de cauciuc. Am pus scrisoarea într-o pungă de plastic. 


Capitolul 7 


Gaura neagră 


Lui Gurney nu-i prea convenea că acceptase să se implice în 
problema lui Mark Mellery. Era cu siguranţă atras de misterul ei, 
de provocarea de a o rezolva. Atunci de ce nu se simțea în 
largul lui? 

Îi veni deodată în minte că ar trebui să se ducă la hambar și 
să aducă scara ca să culeagă merele, așa cum promisese, dar 
gândului ăstuia îi luă locul un altul, cum că ar trebui să se apuce 
de următoarea temă pentru cursul de artă al Sonyei Reynolds - 
măcar să introducă în programul de retuș al calculatorului poza 
infamului Peter Piggert. Abia aștepta provocarea de a surprinde 


38 


viaţa lăuntrică a acelui Eagle Scout? care nu numai că-și ucisese 
tatăl și apoi, cincisprezece ani mai târziu, mama, dar o mai 
făcuse și din motive cu tentă sexuală, mai înfricoșătoare decât 
crimele însele. 

Gurney se duse în camera rezervată noii lui pasiuni. Fosta 
cămară a fermei era acum mobilată ca o cameră de lucru 
retrasă și era scăldată într-o lumină puternică, venită dinspre o 
fereastră care fusese mărită și care se afla pe peretele dinspre 
nord. Privirile îi fură atrase de priveliștea bucolică. Un luminiș în 
crângul de arţari aflat dincolo de pășune alcătuia un cadru 
pentru dealurile albăstrii care se pierdeau în depărtare. Asta îi 
aduse aminte de mere și se întoarse la bucătărie. 

Pe când se frământa, nehotărât, intră Madeleine, care își 
lăsase deoparte andrelele. 

— Deci care-i următoarea mișcare cu Mellery? întrebă ea. 

— Nu m-am hotărât. 

— De ce? 

— Păi... nu-i genul de treabă la care ai vrea să mă înham, nu-i 
așa? 

— Nu asta e problema, zise ea cu luciditatea aceea care-l 
impresionase dintotdeauna. 

— Ai dreptate, recunoscu el. Cred că, de fapt, problema e că 
nu pot încă să pun etichete lucrurilor, ca de obicei. 

Madeleine îi aruncă un zâmbet înţelegător. 

Încurajat, Gurney continuă: 

— Nu mai sunt poliţist la omucideri, iar el nu e victima unei 
omucideri. Nu sunt sigur ce sunt eu și ce e el. 

— Un vechi amic de la facultate? 

— Dar ce dracu’ înseamnă asta? N-am simţit niciodată că 
între noi ar fi fost acel gen de camaraderie pe care-l evocă el. În 
plus, n-are nevoie de un amic, ci de un bodyguard. 

— Îl vrea pe Unchiul Dave. 

— Ăsta nu sunt eu. 

— Ești sigur? 

Gurney oftă. 

— Vrei să mă implic în afacerea asta a lui Mellery, sau nu? 

— Ești implicat. Poate că nu te-ai lămurit încă ce etichete să le 
pui lucrurilor. Oficial, nu ești poliţist, iar el nu e victima unei 


Cel mai mare rang care se poate obţine în cadrul organizaţiei 
Cercetaţilor americani. 
39 


infracţiuni. Dar e o enigmă acolo și, Dumnezeule, mai devreme 
sau mai târziu vei pune lucrurile în ordine. Până la urmă, ăsta e 
cel mai important lucru, nu-i așa? 

— Asta-i o acuzaţie? Te-ai măritat cu un detectiv. N-am 
pretins că aș fi altceva. 

— Credeam că e o diferenţă între un detectiv și un detectiv la 
pensie. 

— M-am pensionat de mai bine de un an. Ce anume din ceea 
ce fac eu aduce cu munca de detectiv? 

Ea scutură din cap de parcă ar fi spus că răspunsul era 
dureros de evident. 

— Îți faci timp și pentru ceva care nu aduce a muncă de 
detectiv? 

— Nu știu ce vrei să zici. 

— Toată lumea face portrete de criminali? 

— E un subiect la care mă pricep. Vrei să desenez margarete? 

— Margaretele ar fi mai bune decât criminalii nebuni. 

— Tu m-ai băgat în treaba asta cu arta. 

— A, înțeleg. Din cauza mea îți petreci dimineţile frumoase de 
toamnă holbându-te la ochii criminalilor în serie? 

Agrafa care-i ținea cea mai mare parte a părului ridicată în 
sus, lăsându-i faţa liberă, începea să se desprindă, iar câteva 
șuviţe întunecate - pe care ea nu părea să le observe - îi 
căzuseră pe ochi, dându-i o înfățișare chinuită, pe care o avea 
rar și pe care el o găsea înduioșătoare. 

Gurney trase aer adânc în piept. 

— Până la urmă, de ce ne certăm? 

— Dă-ţi și singur seama. Tu ești detectivul. 

Stând acolo și privind-o, își pierdu cheful de a continua cearta. 

— Vreau să-ți arăt ceva, zise el. Mă întorc imediat. 

leși din cameră și se întoarse peste un minut cu poezioara 
veninoasă pe care o transcrisese când îi fusese citită de Mellery 
la telefon. 

— Ce înţelegi din asta? 

Madeleine o citi atât de repede, încât cineva care n-ar fi 
cunoscut-o ar fi crezut că n-a citit-o deloc. 

— Pare o treabă serioasă, răspunse ea, dându-i înapoi hârtia. 

— Așa cred și eu. 

— Ce crezi că a făcut? 

— A, bună întrebare. Ai observat cuvântul ăla? 


40 


Recită cele două versuri relevante: 

— „Eu fac tot ce-am făcut și înainte/ Nu pentru bani și nici în 
joacă, ține minte”. 

Dacă Madeleine nu avea o memorie fotografică, își zise 
Gurney, ceva asemănător tot avea. 

— Și ce anume e ceea ce a făcut și ce are de gând să facă? 
întrebă ea pe un ton retoric, care nu cerea răspuns. Sunt sigură 
că vei afla. Poate că vei ajunge până la urmă să rezolvi și un caz 
de crimă, după cum sună biletul ăla. Apoi poţi să aduni probe, 
să urmărești indicii, să-l prinzi pe criminal, să-i faci portretul și 
să i-l dai Sonyei, pentru galeria ei. Cum era zicala aia despre 
transformatul lămâilor în limonadă?*? 

Zâmbetul ei era în mod categoric unul periculos. 

In momente ca acesta, întrebarea care-i venea în minte era 
cea pe care voia cel mai puţin s-o ia în calcul. Oare mutarea în 
Delaware County fusese o mare greșeală? 

Gurney bănuia că-i făcuse pe plac lui Madeleine în privinţa 
mutării la ţară ca să se revanșeze pentru toate mizeriile pe care 
fusese silită să le îndure ca soţie de poliţist, când era 
întotdeauna pe planul al doilea, după slujbă. Ei îi plăceau 
pădurile, și munţii, și pajiștile, și spaţiile deschise, iar el simţea 
că e dator să-i ofere o ambianţă nouă, o nouă viaţă, și 
presupusese că va fi capabil să se adapteze oricărei situaţii. Un 
pic de aroganță. Sau poate autoamăgire. Să fi fost dorința de a 
scăpa de vină printr-un gest mărinimos? Stupid, zău. Adevărul 
era că nu se obișnuise cu mutarea. Nu era atât de maleabil pe 
cât crezuse, în naivitatea lui. Pe când încerca să-și găsească 
locul aici, la dracu-n praznic, se tot întorcea instinctiv la ceea ce 
se pricepea - poate prea bine, obsesiv de bine. Nenorocitele de 
păsări, de exemplu. Urmărirea păsărilor. Ajunsese să transforme 
procesul de observare și identificare într-un filaj polițienesc. Işi 
nota când veneau și când plecau, obiceiurile lor, cum se 
hrăneau, caracteristicile zborului. Pentru oricine altcineva, asta 
ar fi arătat ca o proaspăt descoperită pasiune pentru micile 
creaturi ale Domnului. Dar nu era deloc așa. Nu era dragoste, 
era analiză. Era explorare. 

Descifrare. 

Doamne Dumnezeule! Oare chiar așa de limitat era? 


3 Referire la un dicton al scriitorului american Dale Breckenridge 
Carnegie: „Când viaţa îţi dă lămăi, fă din ele limonadă”. 
41 


A 


Era el, în realitate, atât de limitat - atât de meschin și de rigid 
- în felul în care privea viaţa, încât să nu poată fi vreodată în 
stare să-i redea lui Madeleine lucrurile de care o privase din 
cauza devotamentului său pentru muncă? De vreme ce avea în 
vedere variante dureroase, poate că erau mai multe lucruri 
pentru care trebuia să se revanșeze, nu doar devotamentul 
excesiv cu care se dedicase muncii lui. 

Sau poate doar încă un lucru. 

Lucrul despre care le era atât de greu să vorbească. 

Steaua căzătoare. 

Gaura neagră a cărei teribilă forţă gravitaţională le deformase 
relația. 


Capitolul 8 


Între ciocan şi nicovală 


Vremea superbă de toamnă s-a stricat în acea după-amiază. 
Norii, care de dimineaţă fuseseră aidoma ghemotoacelor zglobii 
de vată din imaginile-clișeu, deveniseră acum negri. Bubuielile 
prevestitoare de furtună ale tunetelor puteau fi auzite de la așa 
de mare distanţă, că nu mai era clar dincotro anume veneau. 
Erau mai degrabă o prezenţă intangibilă în atmosferă decât 
produsul unei furtuni anume - o impresie care se accentua 
fiindcă nu se dădeau duși de pe cer, ore de-a rândul, fără să se 
îndesească, dar și iară să se risipească de-a binelea. 

In seara aceea, Madeleine merse la un concert cu unul dintre 
noii prieteni pe care și-i făcuse în Walnut Crossing. Nu era un 
eveniment la care s-ar fi așteptat să fie și Gurney prezent, așa 
că el nu se simţi obligat să se apere atunci când luă hotărârea 
de a sta acasă și de a se ocupa de proiectul lui artistic. 

La scurtă vreme după plecarea ei, stătea în fața computerului, 
privind fotografia care-i fusese făcută la poliţie lui Peter Possum 
Piggert. Până acum, nu făcuse decât să importe fișierul grafic și 
să-l pregătească pentru transformarea într-o nouă lucrare, 
căreia îi dăduse un nume de o drăgălășenie odioasă: Rămășițele 
lui Oedip. 


42 


În versiunea lui Sofocle asupra vechiului mit grecesc, Oedip 
ucide un bărbat care se dovedește a fi tatăl lui, se căsătorește 
cu o femeie care se dovedește a-i fi mamă și are două fete cu 
ea, aducând nefericire tuturor celor implicaţi. In psihologia 
freudiană, mitul grecesc reprezintă un simbol pentru o fază din 
dezvoltarea unui băiat, când el își dorește ca tatăl lui să nu mai 
existe (să dispară, să moară) pentru a se bucura de afecțiunea 
exclusivă a mamei. În cazul lui Peter Possum Piggert, totuși, 
acesta nu putea fi nici disculpat pe motiv de ignoranță, nici nu 
era vorba de vreun simbolism. Știind exact ce face și cui, la 
vârsta de cincisprezece ani, Peter și-a ucis tatăl, a început un alt 
gen de relație cu mama lui și a făcut două fete cu ea. Dar nu s-a 
oprit aici. Cincisprezece ani mai târziu, și-a ucis mama în timpul 
unei dispute legate de relațiile pe care le începuse cu fiicele lor, 
care la acea vreme aveau treisprezece și, respectiv paisprezece 
ani. 

Gurney a început să se ocupe de caz când a fost descoperit 
jumătate din cadavrul doamnei Iris Piggert, înțepenit în elicea 
unui pachebot de pe râul Hudson, tras la un chei din Manhattan, 
și când Peter Piggert a fost arestat într-o așezare din deșert a 
mormonilor „tradiționaliști” din Utah, unde se stabilise împreună 
cu cele două fiice ale sale, fiindu-le soţ. 

In ciuda caracterului depravat al crimelor scăldate în sânge și 
marcate de orori familiale, Piggert rămăsese taciturn și își 
păstrase stăpânirea de sine pe durata tuturor interogatoriilor și 
acţiunilor criminalistice împotriva lui, ţinându-l pe dl Hyde bine 
ascuns înăuntrul său și arătând mai degrabă ca un mecanic auto 
deprimat decât ca un paricid incestuos și poligam. 

Gurney se holba la Piggert cel de pe monitor, iar Piggert îi 
întorcea privirea. Incă de prima dată când îl interogase, dar și 
mai mult acum, Gurney simţise că cea mai importantă trăsătură 
a omului acestuia era o nevoie (dusă până la limite nefirești) de 
a-și controla mediul înconjurător. Oamenii, chiar și familia - de 
fapt, mai ales familia - făceau parte din acest mediu și era 
esenţial să-i determine să acționeze așa cum își dorea el. Dacă 
trebuia să ucidă pe cineva ca să-și impună controlul, atunci așa 
făcea. Sexul, deși părea să fie cel de la care pornea totul, avea 
mai multă legătură cu dorința de putere decât cu pofta 
trupească. 


43 


Pe când cerceta chipul impasibil în căutarea unui indiciu din 
care să transpară demonul, o pală de vânt ridică un vârtej de 
frunze uscate. Trecură măturând terasa cu fâsâitul unui pămătuf 
de pene, iar câteva loviră ușor în ușile de sticlă. Din cauza 
agitaţiei frunzelor, la care se adăugau tunetele intermitente, îi 
venea greu să se concentreze. Ideea de a sta singur ca să 
lucreze câteva ore la portret, fără ridicări din sprâncene și 
întrebări neplăcute, i se părea atrăgătoare. 

Dar acum era frământat de gânduri. Cercetă ochii lui Piggert - 
ochi grei și întunecaţi, în care nu citeai nimic din ferocitatea lui 
Charlie Manson, prințul măcelului și-al sexului din tabloide -, dar 
fu din nou distras de vânt, de frunze și apoi de tunet. Departe, 
dincolo de coamele dealurilor, se vedea o străfulgerare slabă pe 
cerul întunecat. Două versuri ale uneia dintre poeziile de 
ameninţare pe care le primise Mellery îi tot veneau în minte. 
Acum și le amintise iar și nu putea scăpa de ele. 


„O să dai ce-ai luat 
când primești ce ai dat” 


La început, fusese o ghicitoare imposibilă. Cuvintele erau prea 
generale; însemnau prea multe, și totuși prea puţine; cu toate 
astea, nu și le putea scoate din minte. 

Deschise sertarul biroului și scoase biletele pe care i le 
dăduse Mellery. Închise calculatorul și dădu tastatura la o parte 
de pe birou ca să poată așeza mesajele în ordine, începând cu 
primul. 


Crezi în Destin? Eu cred, pentru că mi-am închipuit că 
n-o să te mai văd niciodată, și uite că într-o zi am dat 
de tine. Mi-am amintit totul: vocea ta, felul în care te 
mişti - și, mai ales, cum gândești. Dacă cineva ti-ar 
spune să te gândești la un număr, știu la ce număr te- 
ai gândi. Nu mă crezi? O să-ți demonstrez. Gândește- 
te la orice număr, până la o mie - primul număr care-ti 
vine în minte. Imaginează-ți-l. Și-acum observă cât de 
bine îţi cunosc secretele. Deschide plicul mic. 


Cu toate că mai făcuse asta, examină plicul exterior pe 
dinafară și pe dinăuntru, precum și hârtia pe care fusese scris 


44 


mesajul pentru a se asigura că nu există nici cea mai mică urmă 
a numărului 658, nici măcar în vreun filigran al hârtiei, astfel 
încât lui Mellery să-i fi fost sugerat numărul care părea să-i fi 
venit atât de spontan în minte. Nici vorbă de vreo astfel de 
urmă. Mai târziu aveau să se facă și alte teste care să dea un 
răspuns irevocabil, dar pe moment era mulţumit că omul care 
scrisese biletul știuse ce număr va alege Mellery fără ca cifrele 
6, 5 și 8 să fie imprimate subtil pe hărtie. 

Conţinutul mesajului consta într-un număr de afirmaţii pe care 
Gurney le enumerase pe un carnetel dictando de culoare 
galbenă: 


1. Te-am cunoscut mai demult, dar am pierdut legătura cu 
tine. 

2. Te-am reîntâlnit recent. 

3. Îmi amintesc o mulţime de lucruri despre tine. 

4. Pot dovedi că îţi cunosc secretele, scriind pe hârtie primul 
număr care-ţi va veni în minte și punându-l într-un plic sigilat. 


ÎI frapă tonul aparent jucăuș, dar într-un fel care-ţi dădea fiori, 
și se gândi că referirea la secretele lui Mellery putea fi 
interpretată drept o ameninţare - impresie întărită de faptul că 
în plicul mai mic era o notiţă prin intermediul căreia i se cereau 
bani. 


Te uimește că știam c-ai să alegi numărul 658? 

Cine te cunoaște atât de bine? Dacă vrei să afli 
răspunsul trebuie mai întâi să-mi plătești cei 289,87de 
dolari, bani pe care i-am cheltuit ca să te găsesc. 
Trimite suma respectivă la O.P. 49449, Wycherly, CT 
61010. 

Trimite-mi cash sau un cec. 

Scrie-l pe numele X. Arybdis. 

(N-am purtat întotdeauna acest nume.) 


În afară de inexplicabila anticipare a numărului, biletul mai 
mic relua afirmaţia că îl cunoștea personal și preciza că pentru 
a-l localiza pe Mellery a cheltuit 289,87 de dolari (deși în prima 
parte a mesajului lăsase să se înțeleagă că fusese vorba despre 
o întâlnire întâmplătoare), a căror plată reprezenta una dintre 


45 


condiţiile premergătoare dezvăluirii identităţii celui care scrisese 
mesajul. Era oferită opţiunea de a plăti suma cash sau prin 
intermediul unui cec - completat pe numele „X. Arybdis” - și se 
explica de ce Mellery nu va recunoaște numele. Era dată și 
adresa unei căsuțe poștale din Wycherly, unde să fie trimiși 
banii. Gurney își însemnă toate aceste lucruri în carnețelul 
galben, considerând că asta îl ajuta să-și pună gândurile în 
ordine. 

lar gândurile lui se învârteau în jurul a patru întrebări. Cum 
putea fi explicată anticiparea numărului fără a lua în calcul vreo 
ipoteză de tipul hipnozei din Candidatul Manciurian sau a 
percepţiei extrasenzoriale? Oare celălalt număr care apărea în 
bilet, 289,87, avea vreo altă semnificaţie în afară de cea 
declarată: „bani cheltuiţi pentru a te găsi”? De ce era oferită 
opţiunea de a plăti cash sau cu un cec, ca în parodia unei 
reclame la vânzări prin poștă? Și ce era cu numele Arybdis, care 
părea să tot zgândărească un colț întunecat al amintirilor lui 
Gurney? Scrise și aceste întrebări alături de celelalte notițe pe 
care și le făcuse. 

Apoi așeză cele trei poezii în ordinea ștampilelor poștale de 
pe plicurile lor. 


„Cât de mulţi îngeri de lumină, 
Poți aduna-ntr-un vârf de ac? 
Câte speranţe se îneacă 

Doar într-o sticlă de coniac? 

Și ţi-a venit vreodată-n minte 
Că sticla aia e oarmă 

Și c-o să te întrebi cândva 

O, Doamne, ce-am făcut cu ea?” 


„O sa dai ce-ai luat 

când primești ce ai dat. 

Știu ce gândești, 

știu când clipești, 

știu unde-ai fost 

și unde vei fi. 

Tu și cu mine avem întâlnire, 
Dom'le 658” 


46 


„Eu fac tot ce-am făcut și înainte 

Nu pentru bani și nici în joacă, ţine minte, 
Ci fiindcă-n viaţă totu’ trebuie plătit 

Și orice lucru rău va trebui schimbat. 

Și pentru sângele acela care-i roșu 

La fel precum un trandafir pictat 

Ca toți de-acum încolo să o știe 

La urmă nu culegi decât ce-ai semănat.” 


Primul lucru care-i sări în ochi fu schimbarea de atitudine. 
Tonul jucăuș al celor două mesaje în proză devenea acuzator în 
prima poezie, fățiș ameninţător în cea de-a doua și răzbunător 
în cea de-a treia. Lăsând la o parte întrebarea legată de cât de 
în serios trebuia luat totul, mesajul în sine era clar: cel care-l 
scrisese (X. Arybdis?) spunea că intenţiona să i-o plătească lui 
Mellery (să-l ucidă?) pentru o ticăloșie comisă de acesta în 
trecut, pe vremea când bea. Când Gurney notă cuvântul „ucidă” 
în carnețel, atenţia îi fu din nou atrasă brusc de primele două 
versuri ale celei de-a doua poezii: 


„O să dai ce-ai luat 
când primești ce ai dat.” 


Acum știa exact ce însemnau cuvintele, iar simplitatea 
mesajului îi dădea fiori. „Pentru viaţa pe care ai luat-o, îţi vei da 
propria viaţă. Ti se va face ceea ce tu ai făcut.” 

Nu era sigur dacă fiorii pe care-i simţise îl convinseseră că 
avea dreptate sau faptul că știa că are dreptate îi dăduse fiori, 
dar, oricum ar fi fost, nu avea nicio îndoială în privința asta. 
Ceea ce nu-i oferea totuși un răspuns la celelalte întrebări ale 
sale. Le făcea doar mai imperioase și dădea naștere altora noi. 

Era amenințarea cu moartea doar o ameninţare, menită să 
rănească doar pentru că stârnea teamă - sau era declararea 
unei intenţii concrete? La ce se referea autorul biletului când 
scrisese „fac ce-am făcut și înainte” în primul vers al celei de-a 
treia poezii? Îi mai făcuse și altcuiva ceea ce anunţa acum că-i 
va face lui Mellery? Oare Mellery acționase împreună cu 
altcineva, cu care autorul biletelor se socotise deja? Gurney își 
notă să-l întrebe pe Mellery dacă vreun prieten sau asociat de-al 
lui fusese ucis, atacat sau ameninţat. 


47 


Poate că era din cauza stării de spirit create de fulgerele ivite 
de dincolo de dealurile peste care se lăsa întunericul, sau a 
înfiorătoarei persistenţe a bubuitului grav al tunetului, ori a 
propriei epuizări, dar personalitatea din spatele mesajelor părea 
să se desprindă din umbră. Tonul detașat al vocii din acele 
poeme, scopul sângeros și sintaxa îngrijită, ura și abordarea 
calculată - mai văzuse această combinaţie de calităţi, iar 
rezultatul fusese înfiorător. Pe când privea pe fereastra biroului, 
înconjurat de atmosfera tulbure a furtunilor care se apropiau, 
putu desluși în acele mesaje răceala unui psihopat. Un psihopat 
care-și spunea X. Arybdis. 

Desigur, se putea să n-o fi nimerit. Nu era prima oară când o 
anumită stare de spirit, mai ales seara, mai ales când era 
singur, să-i fi dat convingeri nesusținute de fapte. 

Și totuși... ce era cu numele ăla? Prin ce cotlon prăfuit al 
amintirilor se învârtea? 

În seara aceea se duse devreme la culcare, cu mult înainte ca 
Madeleine să se fi întors de la concert, hotărât ca a doua zi să-i 
înapoieze scrisorile lui Mellery și să insiste să se ducă la poliţie. 
Riscurile erau prea mari, pericolul prea palpabil. Insă odată 
ajuns în pat, îi fu imposibil să-și ia gândul de la cele întâmplate 
în ziua respectivă. Mintea lui era o pistă de curse fără ieșiri și 
fără linie de sosire. Era o experiență cu care se familiarizase - 
un preţ pe care-l plătea (ajunsese să creadă) pentru 
considerabila atenţie pe care o acorda anumitor tipuri de 
provocări. Odată ce mintea lui frământată, în loc să doarmă, 
intra pe acest făgaș circular, nu mai erau decât două opţiuni. 
Putea lăsa lucrurile să-și urmeze cursul, ceea ce ar fi durat trei 
sau patru ore, sau ar fi putut să se scoale cu de-a sila din pat și 
să se îmbrace. 

Peste câteva minute, îmbrăcat în blugi și într-o bluză veche și 
confortabilă de bumbac, stătea afară, pe terasă. O lună plină, 
aflată în spatele norilor care acopereau cerul, dădea o lumină 
slabă, suficientă însă cât să zărească hambarul. Era în direcţia în 
care mergea drumul desfundat ce traversa pajiștea și pe unde 
se hotărâse s-o ia și el. 

Dincolo de hambar era lacul. La jumătatea distanţei se opri și 
ascultă zgomotul unei mașini venind pe drum, dinspre sat. 
Aprecie că era la mai puţin de un kilometru depărtare. În 
colţișorul acela liniștit din Catskills, unde urletele sporadice ale 


48 


coioţilor erau cele mai puternice sunete ale nopţii, un vehicul 
putea fi auzit de la mare distanță. 

În scurtă vreme, farurile mașinii lui Madeleine începură să 
măture sânzienele încâlcite și aproape uscate de la marginea 
pășunii. Femeia se întoarse către hambar, opri pe pietriș cu un 
hârșâit și stinse farurile. leși și veni spre el - înaintând cu grijă, 
pe măsură ce ochii i se obișnuiau cu semiîntunericul. 

— Ce faci? 

Întrebarea avea o sonoritate lejeră, prietenească. 

— Nu puteam să dorm. Mă frământă tot felul de gânduri. Mi- 
am zis să dau o raită împrejurul iazului. 

— Se pare c-o să plouă. 

Un bubuit de tunet îi punctă observaţia. 

El dădu aprobator din cap. 

Madeleine se așeză lângă el pe cărare și inspiră adânc. 

— Miroase nemaipomenit. Hai să ne plimbăm, zise luându-l de 
brat. 

Când ajunseră la heleșteu, cărarea fu înlocuită de o potecă 
mai lată de pe care fusese cosită iarba. Undeva, în pădure, o 
bufniţă ţipă - sau, mai exact, se auzi un țipăt familiar, pe care ei 
îl atribuiseră unei bufniţe atunci când îl auziseră pentru prima 
oară în vara aceea, presupunere de care erau din ce în ce mai 
convinși, de fiecare dată când îl auzeau. Felul în care funcţiona 
mintea lui Gurney îl făcea să-și dea seama că acest proces de 
convingere treptată nu avea nicio logică, dar și că, dacă aducea 
vorba despre asta, oricât de interesant i s-ar fi părut lui acest 
mecanism de autosugestie, pe ea ar plictisi-o și-ar enerva-o. Așa 
că nu zise nimic, bucuros că o cunoștea suficient de bine ca să 
știe când să tacă, și o luară încet către capătul mai îndepărtat al 
heleșteului, păstrând o tăcere afabilă. Avea dreptate în legătură 
cu mirosul - în aer plutea o mireasmă nemaipomenită. 

Din când în când aveau parte de momente ca acesta, 
momente de duioșie tihnită și de apropiere tăcută, care-i 
aminteau de anii de început ai căsniciei lor, anii de dinainte de 
accident. „Accidentul” - acea denumire opacă și generică în 
care era înfășurată în mintea lui acea întâmplare, pentru a opri 
amănuntele ei sfâșietoare să-i rănească inima. Accidentul - 
moartea - care acoperise soarele, transformându-le căsnicia 
într-un amestec schimbător de obișnuinţă, datorie, camaraderie 
tăioasă și rare momente de speranţă - rare momente când ceva 


49 


luminos și limpede ca un diamant trecea de la unul la celălalt, 
aducându-i aminte cum fusese odată și cum putea iarăși să fie. 

— Tu dai mereu impresia că te lupţi cu ceva, zise ea, 
apucându-l cu degetele pe dedesubtul braţului, chiar deasupra 
cotului. 

Din nou corect. 

— Cum a fost concertul? întrebă el în cele din urmă. 

— Prima parte a fost muzică barocă, o încântare. A doua parte 
a fost o lucrare din secolul al douăzecilea, nu la fel de 
încântătoare. 

Era cât pe-aci să-și exprime propria părere - nu prea bună - 
despre muzica modernă, dar se răzgândi. 

— De ce n-ai putut să dormi? 

— Nu prea știu. 

Simţi că Madeleine nu îl crede. Ea îi lăsă braţul. Ceva pleoscăi 
în heleșteu, la câţiva metri în faţa lor. 

— Nu-mi pot scoate din minte treaba cu Mellery. 

Ea nu răspunse. 

— Crâmpeie, frânturi de întâmplări mi se tot învârt prin cap, 
dar nu mă duc nicăieri, doar mă fac să mă simt nelalocul meu - 
prea obosit ca să mai gândesc cum trebuie. 

Răspunsul ei fu, pentru a doua oară, doar o tăcere gânditoare. 

— Mă tot gândesc la numele de pe bilet. 

— X. Arybdis? 

— De unde...? Ne-ai auzit pronunțându-l? 

— Am auzul bun. 

— Ştiu, dar mereu mă ia prin surprindere. 

— S-ar putea ca, de fapt, să nu fie X. Arybdis, știi, zise ea în 
felul acela aparent nepremeditat, despre care el știa că putea fi 
oricum, numai nepremeditat nu. 

— Ce? întrebă el, oprindu-se. 

— S-ar putea să nu fie X. Arybdis. 

— Ce vrei să zici? 

— Mă chinuia una dintre atrocitățile atonale din partea a doua 
a concertului, zicându-mi că probabil unii compozitori moderni 
urăsc violoncelul. De ce să fortezi un instrument atât de frumos 
să scoată sunete atât de dureroase? Scârţăieli și scrâșnete 
oribile. 

— ȘI...? zise el blând, încercând să nu pară enervant de 
curios. 


50 


— Și aș fi plecat în momentul ăla, dar nu puteam, pentru că 
am adus-o pe Ellie cu mașina acolo. 

— Ellie? 

— Ellie de la poalele dealului... cea cu „de ce să luăm două 
mașini”? Dar ei părea să-i placă, Dumnezeu știe de ce. 

— Da? 

— Așa că m-am întrebat cum aș putea face să treacă timpul 
fără să-i ucid pe muzicieni. 

Din nou se auzi o pleoscăitură în heleșteu, iar ea se opri ca să 
asculte. Gurney îi văzu, dar îi și simţi zâmbetul. Lui Madeleine îi 
plăceau broaștele. 

— Și? 

— Și mi-am zis că mi-aș putea face lista pentru felicitări de 
Crăciun - practic e noiembrie - așa că mi-am scos pixul și, pe 
spatele programului, în capul paginii, am scris C. N-am scris 
întreg cuvântul Crăciun, ci doar o abreviere a lui, zise ea, 
pronunţțând sunetul „c”. 

Pe întuneric, el nu-i văzu, ci mai degrabă îi simţi privirea 
întrebătoare, de parcă l-ar fi chestionat dacă s-a prins care-i 
treaba. 

— Zi mai departe, o îndemnă el. 

— De fiecare dată când văd abrevierea aia, îmi amintesc de 
micul Tommy Milakos. 

— De cine? 

— Tommy era îndrăgostit de mine când eram în clasa a noua 
la Sfânta Fecioară a Castităţii. g 

— Credeam că ai fost la Sfânta Fecioară Indurerată, zise 
Gurney uşor agasat. 

Madeleine făcu o pauză cât să obțină un efect cu gluma ei, 
apoi continuă. 

— Ei, într-o zi, sora Immaculata, o femeie foarte corpolentă, a 
început să ţipe la mine că am prescurtat cuvântul „Crăciun” și 
am scris „C” când am completat un chestionar despre zilele 
sfinte ale cultului catolic. A zis că oricine scria în felul acela „îl 
jignea în mod voit pe Cristos”. Era furioasă. Mă gândeam c-o să 
mă lovească. Dar chiar atunci Tommy - drăguțul de Tommy cel 
cu ochi căprui - a sărit în sus de pe scaun și a ţipat: „Nu-i vorba 
de litera C!” Sora Immaculata a rămas trăsnită. Era pentru 
prima oară când îndrăznea cineva s-o întrerupă. Se holba pur și 
simplu la el, dar și el se holba la ea - un erou, dragul de el! „Nu-i 


51 


o literă obișnuită”, a zis el. „Are legătură cu o literă grecească, 
scrisă ca un X, echivalentul sunetului Ch. Așa se scrie în limba 
greacă numele lui Cristos - Christos”. Şi, bineînțeles, Tommy 
Milakos era grec, așa că toată lumea și-a dat seama că trebuie 
să aibă dreptate. 

Cu toate că era întuneric, Gurney avu impresia că o vede 
zâmbind ușor când își amintea asta, ba chiar bănui că auzise și 
un oftat domol. Și mai era ceva care-l năucea - își trădase 
preferința pentru ochii căprui, în locul celor albaștri? „Adună-te, 
Gurney, vorbește de lucruri care s-au întâmplat în clasa a noua.” 

— Așa că e posibil ca „X. Arybdis” să fie în realitate „Ch. 
Arybdis”, nu? Sau poate chiar „Charybdis”? Charybdis sau 
Charibda - nu era ceva din mitologia greacă? 

— Ba da, răspunse el, nu doar pentru ea, ci și pentru sine. 
„Între Scila și Charibda..” 

— Cum ar veni, între ciocan și nicovală? 

El dădu aprobator din cap. 

— Cam așa ceva. 

— Care-i ciocanul și care-i nicovala? 

El nu părea să fi auzit întrebarea, mintea lui speculând în 
privința Charibdei, jonglând cu diferite posibilităţi. 

— Hă? făcu el, dându-și seama că Madeleine îl întrebase ceva. 

— Scila și Charibda, zise ea. Ciocanul și nicovala. Care dintre 
ele este fiecare? 

— Nu-i o traducere exactă, ci doar o aproximare a înțelesului. 
Scila și Charibda erau niște pericole în calea navigatorilor, în 
strâmtoarea Messina. Corăbiile erau nevoite să navigheze 
printre ele și de obicei piereau în încercarea aceasta. In 
mitologie, ele erau personalizate prin intermediul a doi demoni 
distractivi. 

— Când spui pericole pentru navigatori... la ce te referi, mai 
exact? 

— Scila era numele dat unor stânci ascuţite care ieșeau la 
suprafața apei și de care corăbiile erau izbite până când se 
scufundau. 

Fiindcă el nu continuă imediat, ea insistă: 

— lar Charibda? 

El își drese vocea. Îl măcina mai cu seamă ceva legat de 
Charibda. 


52 


— Charibda era un vârtej. Un vârtej foarte puternic. Odată ce 
era prins în el, un om nu mai putea ieși. Era absorbit și făcut 
bucățele. 

Își aminti, tulburător de limpede, o ilustrație pe care o văzuse 
cu ani în urmă într-o ediţie a Odiseei, în care apărea un marinar 
prins într-o bulboană aprigă, cu faţa contorsionată de spaimă. 

Și-apoi se auzi din nou ţipătul din pădure. 

— Hai, zise Madeleine. Să mergem spre casă. Dintr-o clipă 
într-alta ar putea începe să plouă. 

El nu se mișca, pierdut în gândurile care dădeau năvală. 

— Hai, îl grăbi Madeleine. Până nu ne udă fleașcă. 

O urmă până la mașină, apoi traversară cu viteză mică 
pășunea, până acasă. 

Înainte să iasă din mașină, Gurney se întoarse spre ea și 
întrebă: 

— Nu te gândești, de fiecare dată când vezi un „X”, la „Ch”, 
nu-i așa? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci de ce...? 

— Pentru că Arybdis îmi suna ca un nume grecesc. 

— Aha. Bineînțeles. 

ÎI privi peste scaunul din faţă cu o expresie pe care noaptea 
întunecată o făcea și mai greu de descifrat. După o vreme zise 
pe un ton din care se ghicea că zâmbește: 

— Reflectezi tot timpul la câte ceva, nu-i așa? 

Apoi, exact așa cum prevestise ea, începu ploaia. 


Capitolul 9 


Nu există nimeni cu acest nume 


După ce fusese blocat timp de câteva ore la poalele munţilor, 
un front de aer extrem de rece se năpusti asupra ținutului, 
aducând un vânt aspru și ploaie. Dimineaţa, pământul era 
acoperit de frunze și aerul era plin de mirosurile puternice ale 
toamnei. Picăturile de apă de pe iarba pășunii reflectau razele 
soarelui, transformându-le în scântei purpurii. 


53 


Pe când Gurney mergea spre mașină, simţurile sale luate cu 
asalt îi treziră o amintire din copilărie, când mirosul dulce al 
ierbii era mirosul liniștii și al siguranţei. Apoi senzaţia dispăruse, 
alungată de planurile pe ziua respectivă. 

Se îndrepta spre Institutul pentru Renaștere Spirituală. Dacă 
Mark Mellery avea să se opună în continuare ideii de a cere 
ajutorul poliţiei, Gurney voia să-i spună lui Mellery în faţă că nu 
era de acord cu acea decizie. Nu era vorba că încerca să se 
spele pe mâni de toată treaba. În realitate, cu cât se gândea 
mai mult la asta, cu atât îl intriga mai tare că fostul său coleg de 
clasă ocupa o poziţie atât de importantă în societate și se 
întreba ce legătură avea asta cu persoana care-l ameninţa și cu 
lucrurile cu care era ameninţat. Atâta timp cât avea grijă să 
păstreze anumite limite, Gurney considera că la investigaţie 
puteau participa și el, și poliţia locală, deopotrivă. 

Îl sunase pe Mellery să-l anunţe că va veni. Era o dimineaţă 
perfectă pentru mers cu mașina prin munţi. Drumul către Peony 
îl duse mai întâi prin Walnut Crossing care, ca majoritatea 
satelor din Catskill, se dezvoltase în secolul al nouăsprezecelea, 
la intersecţia unor drumuri de importanţă locală. Intersecţia, cu 
o importanţă diminuată, rămăsese. Nucul cu același nume, 
precum și prosperitatea regiunii, dispăruseră de multă vreme. 
Dar în ciuda nivelului economic scăzut, oricât de gravă ar fi fost 
situaţia, locul avea o înfățișare pitorească - hambare și silozuri 
dărăpănate de vreme, pluguri ruginite și căruțe de fân, pășuni 
de pe coasta dealului abandonate, pline de sânziene veștejite. 
Drumul care mergea de la Walnut Crossing la Peony trecea, 
unduindu-se, prin valea unui râu ca din cărțile poștale, unde o 
mână de ferme vechi căutau căi inovatoare de supraviețuire. 
Cea din Abelard se număra printre ele. Înghesuită între satul 
Dillweed și râul din apropiere, se ocupa în exclusivitate de 
culturile organice, producând „legumele fără pesticide”, care 
erau apoi vândute la Magazinul general Abelard, laolaltă cu 
pâinea proaspătă, brânzeturile de Catskill și o cafea foarte bună 
- cafea pentru care Gurney, simțind că are neapărată nevoie să 
bea una, trase mașina pe unul dintre locurile de parcare 
neasfaltate din faţa terasei căzute într-o rână a magazinului. 

Dincolo de ușa încăperii cu tavan înalt, lângă peretele din 
dreapta, stăteau înșirate ibricele aburinde după care venise 
Gurney. Umplu un recipient de jumătate de kilogram, a cărui 


54 


aromă bogată îl făcu să zâmbească - era mai bună decât a celor 
de la Starbucks și la jumătate din preţul lor. 

Din nefericire, gândul la Starbucks aduse cu el imaginea unui 
anumit tip de tânăr, clientul plin de succes de la Starbucks, iar 
asta îi aminti de Kyle, ceea ce îi produse un mic fior mental. Era 
reacţia lui standard. Bănuia că apăruse din dorinţa neîmplinită 
de a avea un fiu care să considere că merita să admiri un poliţist 
inteligent, un fiu mai interesat de sfaturile lui decât fusese Kyle. 
Kyle, la care nu puteai ajunge, pe care nu-l puteai atinge, în 
Porsche-ul lui absurd de scump, pe care-l plătise din venitul său 
absurd de mare de pe Wall Street, la absurd de frageda vârstă 
de douăzeci și patru de ani. Cu toate astea, era dator să-l sune 
înapoi pe fiul său, chiar dacă acesta n-ar fi vrut să vorbească 
decât despre ultimul lui Rolex sau despre cea mai recentă 
vacanţă la schi în Aspen. _ 

Gurney plăti pentru cafea și se întoarse la mașină. In timp ce 
se gândea la apelul telefonic pe care urma să-l dea, îi sună 
mobilul. Nu-i plăceau coincidențele și fu ușurat să descopere că 
nu era Kyle, ci Mark Mellery. 

— Tocmai am primit poșta de astăzi. Te-am sunat acasă, dar 
ieșiseși. Madeleine mi-a dat numărul tău de mobil. Sper că nu te 
superi că te-am sunat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mi s-a întors cecul. Proprietarul căsuței poștale din 
Wycherly - către care am trimis cecul în valoare de 289,87 de 
dolari pentru Arybdis - mi l-a trimis înapoi împreună cu un bilet 
în care spune că nu există nimeni cu numele acela și că e posibil 
să fi greșit adresa. Dar am verificat încă o dată. Era numărul 
corect de căsuță poștală. Davey? Mai ești la telefon? 

— Sunt aici. Încercam doar să înţeleg. 

— Lasă-mă să-ţi citesc biletul. „Am găsit acest plic sigilat în 
căsuta mea poștală. Adresa trebuie să fie greșită. Nu există 
nimeni aici pe nume X. Arybdis”. Și e semnat „Gregory 
Dermott”. Pe antetul hârtiei sunt scrise „GD Security Systems”, 
o adresă și un număr de telefon din Wycherly. 

Gurney era pe cale să explice că acum era aproape sigur că 
X. Arybdis nu era un nume adevărat, ci un curios joc de cuvinte 
legat de numele unui vârtej mitologic, unul care își făcea 
victimele fărâme, dar se hotărî că toată treaba era și așa destul 
de îngrijorătoare. Dezvăluirea acestei noi întorsături putea 


55 


aștepta până când ajungea la institut. Îi spuse lui Mellery că va 
ajunge acolo într-o oră. 

Ce dracu se petrecea? Nu avea niciun sens. Care putea fi 
scopul solicitării unei anumite sume de bani, cu un cec 
completat pe un nume mitologic obscur și apoi trimis la o 
adresă greșită, în eventualitatea că va fi returnat celui care-l 
trimisese? Oare de ce era necesar un așa de complex și aparent 
inutil preambul pentru poeziile răutăcioase care urmaseră? 

Aspectele complicate ale cazului luau amploare și, odată cu 
ele, creștea și interesul lui Gurney. 


Capitolul 10 


Locul perfect 


Peony era un orășel eliminat în două rânduri din istoria pe 
care încerca să o reflecte. Situat lângă Woodstock, 
revendicându-și același trecut psihedelic, al concertelor rock și 
al hainelor colorate, vopsite în casă - în timp ce Woodstock-ul, la 
rândul lui, își hrănea falsa aură prin asocierea numelui său cu 
acel concert înecat în fum de marijuana, care în realitate 
avusese loc la optzeci de kilometri depărtare, la o fermă din 
Bethel. Imaginea orașului Peony era produsul fumului de 
marijuana și al iluziilor optice, iar pe fundaţia lui himerică se 
ridicaseră structuri comerciale previzibile - librării New Age, 
saloane de tarot, târguri pentru adepţii cultului Wicca și al celui 
druidic, saloane de tatuaje, spaţii pentru arte experimentale, 
restaurante pentru vegani - un centru în jurul căruia gravitau 
oameni aproape senili din generaţia flower-power, fani ai trupei 
Grateful Dead călătorind în dubiţe Volkswagen vechi și nebuni 
eclectici înţoliţi în orice, de la piele la pene. 

Bineînțeles, printre aceste elemente colorate și bizare, 
turiștilor le erau oferite la tot pasul o grămadă de ocazii de a-și 
cheltui banii: magazine și restaurante ale căror nume și 
decoraţiuni nu erau din cale-afară de scandaloase și ale căror 
produse erau gândite pentru turiștii de primă clasă seduși de 
ideea că explorau niște extreme culturale. 


56 


Păienjenișul străzilor haotice care porneau din cartierul de 
afaceri al orașului Peony era o sursă de bani. Preţurile 
imobiliarelor se dublaseră sau se triplaseră după 11 septembrie, 
când new-yorkezii cu venituri substanţiale și paranoia galopantă 
fuseseră atrași de fantezia unui sanctuar rural. Locuinţele de pe 
dealurile dimprejurul orășelului și-au mărit dimensiunile şi 
numărul, SUV-urile s-au metamorfozat dintr-unele marca Blazer 
și Bronco, în Hummer și Land Rover, iar oamenii care au venit 
să-și petreacă weekendurile la ţară s-au îmbrăcat în ceea ce le 
spunea Ralph Lauren că poartă oamenii de la ţară. 

Vânătorii, pompierii și profesorii au fost înlocuiţi de avocaţi, 
angajaţi ai băncilor de investiţii și femei de o anumită vârstă ale 
căror hotărâri de divorț le finanțau activităţile culturale, 
tratamentele faciale și implicarea în mișcări de extindere a 
conștiinței practicate de diverși guru. De fapt, Gurney bănuia că 
apetitul populaţiei locale pentru soluţionarea problemelor de 
viaţă prin intermediul unor guru era ceea ce-l convinsese pe 
Mark Mellery să-și facă aici un stabiliment. 

leși de pe autostrada districtuală chiar înainte de a ajunge în 
centrul satului, urmând indicaţiile date de Google spre strada 
Filchers Brook - care șerpuia spre coama unui deal împădurit. 
Ajunse în cele din urmă la un zid din piatră adusă de prin partea 
locului, construit pe marginea drumului și înalt de aproape un 
metru și jumătate. Zidul, lung de cel puţin patru sute de metri, 
mergea paralel cu drumul și se afla la o distanţă de trei metri de 
acesta. Din loc în loc avea niște adâncituri asemenea unor 
trepte, în care creșteau flori de ochiul-boului, de culoare 
albastru-pal. La jumătatea lungimii zidului, erau două 
deschizături aflate la vreo cincisprezece metri una de alta - 
intrarea și ieșirea de pe o alee circulară. In dreptul primei 
deschizături era prinsă de perete o plăcuţă discretă din bronz: 
INSTITUTUL MELLERY PENTRU RENAȘTERE SPIRITUALA. 

Intrând pe alee, atenţia i se opri asupra aspectelor estetice 
ale locului. Oriunde s-ar fi uitat, rămânea cu impresia unei 
perfecțiuni nepremeditate. Lângă aleea pavată cu pietriș, florile 
tomnatice păreau crescute la întâmplare. Insă el era sigur că 
această imagine de o aparentă neglijență, cu nimic diferită de-a 
lui Mellery, necesita o atentă îngrijire. Ca în multe locuri 
frecventate de bogaţii care voiau să rămână în umbră, nota 
intonată era una de degajare meticulos căutată, atât de 


57 


naturală pe cât se cuvenea să fie, fără flori ofilite lăsate la voia 
întâmplării. Înaintând pe alee, mașina lui Gurney ajunse în faţa 
unui mare conac în stil georgian, îngrijit cu la fel de multă 
atenţie ca grădinile. 

În faţa casei stătea un bărbat cu un aer arogant și cu o barbă 
roșcată, care-l urmărea cu privirea. Gurney lăsă în jos geamul 
mașinii și-l întrebă unde putea găsi zona de parcare. Bărbatul îi 
răspunse cu un accent britanic plin de afectare că trebuie să 
meargă până la capătul aleii. 

Din nefericire, asta îl scoase pe Gurney prin cealaltă 
deschizătură din zidul de piatră, în strada Filchers Brook. Se 
întoarse și mai pătrunse încă o dată pe la intrare, mergând pe 
alee până în fața casei, unde englezul cel înalt îl privi din nou cu 
interes. 

— Capătul aleii m-a scos la drumul public, zise Gurney. Am 
pierdut ceva din vedere? 

— Ce nebun netrebnic sunt! strigă bărbatul cu o supărare 
exagerată, care părea în contrast cu aerul de naturalețe pe 
care-l degaja. Cred că le știu pe toate, dar de cele mai multe ori 
greșesc! 

Lui Gurney îi trecu prin cap că s-ar putea afla în prezenţa unui 
nebun. Tot atunci observă o a doua siluetă în peisaj. 

Stând mai la o parte, în umbra unui uriaș rododendron, și 
privindu-i fix, era un bărbat brunet, îndesat, care părea să se 
pregătească să dea o probă pentru serialul Clanul Soprano. 

— Ah! strigă englezul arătând entuziast în lungul aleii. lată-vă 
răspunsul! Sarah vă va lua sub aripa ei protectoare. Este exact 
persoana de care aveți nevoie! 

Rostind lucrurile acestea extrem de teatral, se întoarse și o 
luă la picior, urmat la o oarecare distanţă de gangsterul scos 
parcă din benzile desenate. 

Gurney înaintă până în dreptul unei femei care stătea lângă 
alee și pe al cărei chip durduliu se citea solicitudinea. Vocea ei 
iradia empatie. 

— Vai de mine și de mine! V-am făcut să vă învârti în cerc. 
Nu-i o primire prea frumoasă, zise ea cu o îngrijorare alarmantă 
în voce. Lăsaţi-mă să mă ocup de mașina dumneavoastră. Apoi 
vă puteţi duce direct în casă. 

— Nu-i nevoie. Îmi puteţi spune pur și simplu unde este 
parcarea? 


58 


— Bineînţeles! Urmaţi-mă! O să mă asigur că de data aceasta 
nu vă veţi rătaci. 

Tonul pe care-l folosise făcea ca lucrul respectiv să pară o 
sarcină mult mai descurajantă decât și-ar fi putut imagina 
cineva. 

Îi făcu semn lui Gurney să o urmeze. Gesticula larg dintr-o 
mână, de parcă ar fi îndrumat o caravană. În cealaltă mână, la 
subsuoară, ţinea o umbrelă închisă. Mersul ei domol era un 
semn al grijii ca Gurney să nu se piardă de ea. Ajungând la o 
deschizătură din gardul viu, se dădu într-o parte, arătându-i lui 
Gurney o ramificaţie îngustă a aleii care trecea pe lângă tufișuri. 
Când bărbatul înaintă până în dreptul ei, femeia îndreptă brusc 
umbrela spre geamul deschis al mașinii, de parcă ar fi vrut să-l 
împungă cu ea. 

— la-o! ţipă femeia. 

Gurney se opri încurcat. 

— Ştii ce se spune despre vremea de la munte, explică ea. 

— Sunt convins că o să mă descurc. 

Inaintă pe lângă femeie și intră în parcarea unde ar fi putut să 
încapă de două ori mai multe mașini față de câte se aflau în 
prezent acolo, adică, după numărătoarea lui Gurney, 
șaisprezece. Marginile foarte drepte ale acelui spațiu 
rectangular erau înconjurate de omniprezentele tufișuri și flori. 
Un fag roșu foarte înalt, aflat în celălalt capăt, despărțea 
parcarea de un hambar roșu pe trei niveluri, a cărui culoare era 
extrem de vie în lumina piezișă a soarelui. 

Își alese locul dintre două SUV-uri de dimensiuni 
pantagruelice. Pe când parcă, își dădu seama că o femeie îi 
urmărea mișcările din spatele unui strat scund de dalii. Când ieși 
din mașină, îi zâmbi politicos - era o femeie gingașă ca o viorea, 
cu oase mici și aspect delicat, cu o înfățișare oarecum 
demodată. Dacă ar fi fost actriţă, își zise Gurney, i-ar fi venit 
mănușă rolul lui Emily Dickinson din Frumoasa din Amherst. 

— Mă întreb dacă mi-aţi putea spune unde l-aș putea găsi pe 
Mark... 

Dar vioreaua îl întrerupse, lansându-și propria întrebare: 

— Cine mă-ta ţi-a zis că poți să parchezi aici? 


59 


Capitolul 11 


Îndrumare spirituală 


De la parcare, Gurney porni pe o potecă pietruită șerpuind în 
jurul conacului georgian - despre care bănuia că era folosit 
drept clădire de birouri și săli de conferințe. Se îndrepta spre o 
casă în stil georgian de dimensiuni mai mici, aflată la vreo sută 
cincizeci de metri mai în spate. Pe o plăcuţă mică de lângă 
potecă scria, cu litere aurite: REȘEDINȚA PARTICULARA. 

Mark Mellery deschise ușa înainte ca Gurney să ciocăne. Purta 
același gen de ţinută neglijent-costisitoare ca atunci când venise 
la Walnut Crossing. Având în fundal arhitectura institutului și 
acel peisaj, vestimentația îi împrumuta o aură de lord. 

— Mă bucur să te văd, Davey! 

Gurney păși într-un hol spaţios, pardosit cu lemn de castan și 
etalând mobilier de epocă, iar Mellery îl conduse într-un birou 
confortabil, aflat în partea din spate a casei. O flăcăruie care 
trosnea ușor în șemineu răspândea în încăpere aroma vagă a 
lemnului de cireș. 

Două fotolii stăteau de o parte și de alta a șemineului, 
formând, împreună cu o canapea îndreptată cu faţa spre cămin, 
un spaţiu pentru relaxare în formă de „U”. După ce se așezară 
pe fotolii, Mellery îl întrebă dacă nu s-a rătăcit pe domeniu. 
Gurney îi relată cele trei conversații ciudate pe care le avusese, 
iar Mellery îi spuse că cei trei erau rezidenţi ai institutului, iar 
comportamentul lor avea legătură cu terapia de auto- 
descoperire. 

— În decursul șederii sale, fiecare rezident joacă zece roluri 
diferite. Într-o zi poate fi Cel care Face Greșeli - pare să fie rolul 
pe care îl juca Worth Partridge, englezul, când ai dat peste el. 
Într-o altă zi ar putea fi Cel Care Ajută - ăsta-i rolul pe care îl 
juca Sarah, cea care a vrut să-ţi parcheze mașina. Un alt rol este 
cel al Certărețului. Cea din urmă doamnă pe care ai întâlnit-o 
pare să fi jucat acel rol cu deosebită plăcere. 

— Care-i scopul? 

Mellery zâmbi. 


60 


— Oamenii se comportă în viață în concordanţă cu anumite 
roluri. Conţinutul acestor roluri - scenariul, dacă vrei - este 
consecvent și previzibil, deși adesea neconștientizat și arareori 
voluntar. 

Se înfierbânta când vorbea pe tema asta, cu toate că probabil 
repetase aceste explicaţii de sute de ori. 

— Ceea ce facem noi aici e simplu, deși mulţi dintre rezidenții 
noștri îl consideră ceva profund. Îi facem conștienți de rolurile 
pe care le joacă în mod inconștient, le arătăm care sunt 
beneficiile acestor roluri, prețul plătit pentru ele și consecinţele 
asupra celorlalți. Odată ce rezidenții noștri își văd modelele de 
comportament la lumina zilei, îi ajutăm să înţeleagă că un model 
e o chestiune de alegere. Il pot păstra sau pot scăpa de el. Apoi 
- asta-i cea mai importantă parte - le oferim un set de acțiuni 
pentru înlocuirea modelelor nocive cu altele, sănătoase. 

Anxietatea bărbatului, observă Gurney, se diminua pe măsură 
ce vorbea. Acest subiect îi umplea privirea de o strălucire 
mistică. 

— Apropo, toate astea s-ar putea să ţi se pară familiare. 
„Model”, „alegere” și „schimbare” sunt cel mai des întrebuințate 
concepte din vlăguitul domeniu al dezvoltării personale. Dar 
rezidenții noștri ne spun că ceea ce facem aici e diferit. Chiar 
zilele trecute, unul dintre ei mi-a zis: „Asta e cel mai 
binecuvântat loc de pe pământ.” 

Gurney încercă să nu lase să i strecoare nicio notă de 
scepticism în voce. 

— Experienţa terapeutică pe care o oferiţi trebuie să fie foarte 
puternică. 

— Unii așa o consideră. 

— Am auzit că unele terapii cu impact mai puternic sunt 
destul de agresive. 

— Nu e cazul aici, răspunse Mellery. Abordarea noastră este 
maleabilă și prietenoasă. Pronumele pe care-l preferăm este 
„Noi”, nu „tu”. Vorbim despre eșecurile, temerile și limitele 
„noastre”. Niciodată nu arătăm înspre cineva și nu-i acuzăm „pe 
ei” de ceva. Considerăm că e mai probabil ca acuzaţiile să 
consolideze zidurile negării decât să le demoleze. După ce o să 
te uiţi printr-una dintre cărțile mele, vei înțelege mai bine 
această filosofie. 


61 


— Îmi ziceam doar că, în realitate, lucrurile se pot întâmpla 
câteodată altfel decât conform filosofiei. 

— Ceea ce spunem e ceea ce facem. 

— Fără să aibă loc nicio confruntare? 

— De ce insiști pe tema asta? 

— Mă întrebam dacă ai supărat pe cineva suficient de tare ca 
să vrea să ţi-o plătească. _ 

— Abordarea noastră supără rareori pe cineva. In plus, oricine 
ar fi prietenul meu prin corespondență, el face parte dintr-o 
perioadă a vieţii mele care precede cu mult institutul. 

— Poate că da, poate că nu. 

O încruntare nedumerită apăru pe faţa lui Mellery. 

— Îl preocupă perioada în care am băut, ceva ce am făcut 
când eram beat, deci trebuie să fie de dinainte de institut. 

— Pe de altă parte, ar putea fi cineva care are de-a face cu 
tine acum și care a citit în cărţile tale că aveai obiceiul să bei și 
vrea să te sperie. 

Pe când Mellery evalua o nouă serie de posibilităţi, intră o 
tânără. Avea ochi verzi, inteligenţi și un păr roșu, strâns într-o 
coadă de cal. 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere. M-am gândit că aţi dori să 
vă vedeţi mesajele telefonice. 

Îi întinse lui Mellery un mic teanc de bileţele roz. Expresia lui 
surprinsă îl făcu pe Gurney să-și dea seama că nu fusese prea 
des întrerupt în felul acesta. 

— Poate doriți măcar - zise ea ridicând cu înțeles o 
sprânceană - să vă uitaţi la cel de deasupra. 

Mellery îl citi de două ori, apoi se aplecă peste masă și îi dădu 
mesajul lui Gurney, care îl citi, la rândul său, de două ori. 

La „Destinatar” era trecut: „DI Mellery”, iar la „Expeditor” 
scria: „X. Arybdis”. 

În spaţiul alocat mesajului erau următoarele versuri: 


„Din toate adevărurile, 

Tu să știi 

Doar două-s ca să-ţi amintești: 
Când faci un lucru, îl plătești 
Și fiecare plată are-un termen. 
Te sun deseară și-ţi promit 

Că prin noiembrie ajung 


62 


Și dacă nu, decembrie atunci.” 


Gurney o întrebă pe tânără dacă preluase ea însăși mesajul. 
Tânăra aruncă o privire spre Mellery. 

— Îmi pare rău, ar fi trebuit să vă fac cunoștință, zise el. Sue, 
acesta este un vechi și bun prieten de-al meu, Dave Gurney. 
Dave, fă cunoștință cu minunata mea asistentă, Susan MacNeil. 

— Îmi pare bine de cunoștință, Susan. 

— Da, eu am fost cea care a preluat mesajul, spuse ea 
zâmbind politicos. 

— Bărbat sau femeie? 

Tânăra ezită. 

— E ciudat că întrebi. Prima dată mi s-a părut că e un bărbat. 
Un bărbat cu o voce subțire. Apoi n-am mai fost sigură. Vocea s- 
a schimbat. 

— Cum? 

— La început părea a unui bărbat care voia să treacă drept 
femeie. Apoi m-am gândit că ar putea fi o femeie care încearcă 
să treacă drept bărbat. Era ceva nefiresc la vocea aceea, ceva 
forţat. 

— Interesant, zise Gurney. Încă un lucru - ai notat tot ce a 
spus această persoană? 

Ea ezită. 

— Nu sunt sigură că înțeleg la ce vă referiti. 

— Mi se pare - explică el ţinând hârtiuța roz - că acest mesaj 
ţi-a fost dictat cu mare grijă, ca să știi unde se termină fiecare 
vers. 

— Exact. 

— Prin urmare, trebuie să-ţi fi spus că dispunerea versurilor 
era importantă și că trebuie să le scrii exact așa cum ţi le 
dictează. 

— A, înţeleg. Da, mi-a spus unde începe fiecare vers. 

— A mai spus și altceva care nu apare scris aici? 

— Păi... da, a mai spus încă un lucru. Inainte să închidă m-a 
întrebat dacă la institut lucrez direct pentru domnul Mellery. Am 
zis că da, așa e. Atunci mi-a spus: „Poate dorești să ai în vedere 
alte posibilităţi de angajare. Am auzit că renașterea spirituală e 
un domeniu pe ducă.” Apoi a râs. Omul părea să-și închipuie că 
e foarte amuzant. Pe urmă mi-a spus să mă asigur că domnul 
Mellery va primi imediat mesajul. De aceea am venit cu el 


63 


imediat, mai adăugă ea, aruncându-i o privire îngrijorată lui 
Mellery. Sper că am procedat bine. 

— Absolut, răspunse  Mellery cu aerul unui om care 
controlează situaţia. 

— Susan, am observat că te referi la cel care a sunat ca la un 
„el”, zise Gurney. Asta înseamnă că ești aproape sigură că era 
un bărbat? 

— Așa cred. 

— A sugerat în vreun fel la ce oră are de gând să sune în 
seara asta? 

— Nu. 

— Îţi mai amintești și altceva, orice, indiferent cât de lipsit de 
însemnătate? 

Fruntea tinerei se încreţi pentru o clipă. 

— M-a trecut un fior - am avut sentimentul că nu era o 
persoană foarte amabilă. 

— Părea supărat? Dur? Ameninţător? 

— Nu, nimic din toate astea. Era politicos, dar... 

Gurney așteptă ca ea să-și găsească cuvintele potrivite. 

— Poate prea politicos. E posibil să fi fost din cauza vocii 
ciudate. N-aș putea spune cu certitudine de ce am avut impresia 
asta. M-a speriat. 

După ce plecă, întorcându-se în biroul ei din clădirea 
principală, Mellery rămase cu privirea pironită la podeaua dintre 
picioarele sale. 

— E timpul să mergi la poliţie, zise Gurney, folosindu-se de 
prilej ca să-și susţină punctul de vedere. 

— Poliţia din Peony? Doamne, sună ca un număr de cabaret 
pentru homosexuali. 

Gurney îi ignoră jalnica încercare de a face o glumă. 

— Nu avem de-a face doar cu câteva scrisori răutăcioase și un 
telefon. Avem de-a face cu cineva care te urăște, care vrea să ți- 
o plătească. l-ai intrat în bătaia armei și s-ar putea să apese pe 
trăgaci. 

— X. Arybdis? 

— Mai degrabă cel care a inventat alter ego-ul X. Arybdis. 

Gurney se apucă să-i povestească lui Mellery tot ce-și 
amintise, cu ajutorul lui Madeleine, despre Charibda cea 
ucigătoare din miturile grecești. Plus că nu putuse da de urma 
niciunui X. Arybdis în Connecticut sau în orice alt stat vecin, 


64 


indiferent ce statistică de pe internet sau ce motor de căutare 
folosise. 

— Un vârtej? întrebă neliniștit Mellery. 

Gurney dădu aprobator din cap. 

— Doamne! exclamă Mellery. 

— Ce-i? 

— Cea mai groaznică fobie pe care o am e legată de înec. 


Capitolul 12 


Importanta onestității 


Mellery se așeză lângă șemineu cu un vătrai, răscolind 
buștenii care ardeau. 

— De ce să se întoarcă cecul? întrebă el, revenind la subiect 
ca o limbă care pipăie mereu un dinte dureros. Tipul pare atât 
de precis - Doamne, uită-te la scrisul lui, e ca al unui contabil -, 
nu-i genul care să dea o adresă greșită. Deci a făcut-o 
intenţionat. Cu ce scop? Adăugă Mellery, întorcându-se cu 
spatele la foc. Davey, ce dracu' se petrece? 

— Pot să văd biletul cu care s-a întors cecul, cel pe care mi l- 
ai citit la telefon? 

Mellery se îndreptă spre un mic birou Sheraton aflat în celălalt 
capăt al încăperii. Luase vătraiul cu el și își dădu seama de asta 
abia când ajunse acolo. 

— Doamne, bombăni el, privind frustrat în jur. 

Găsi un loc în care să sprijine vătraiul de perete înainte de a 
lua un plic din sertarul biroului și a i-l aduce lui Gurney. 

În interiorul unui plic mare, care-i era adresat lui Mellery, era 
plicul pe care acesta i-l trimisese lui X. Arybdis la C.P. 49449 din 
Wycherly, iar în interiorul acelui plic era cecul lui pentru suma 
de 289,87 de dolari. In plicul de mai mari dimensiuni era și o 
foaie de hârtie de bună calitate, cu antetul „GD SECURITY 
SYSTEMS” și un număr de telefon. Pe această hârtie era 
dactilografiat scurtul mesaj pe care Mellery i-l citise mai 
devreme la telefon lui Gurney. Scrisoarea era semnată de 
Gregory Dermott, fără să fie indicată funcţia acestuia. 

— N-ai vorbit cu domnul Dermott? întrebă Gurney. 

65 


— De ce aș face-o? Adică, dacă e adresa greșită, e greșită și 
gata. Ce legătură are cu el? 

— Numai Dumnezeu știe, răspunse Gurney. Dar cred că are 
rost să vorbești cu el. Ai un telefon la îndemână? 

Mellery își desprinse de la centură cel mai nou model de 
BlackBerry și i-l dădu. Gurney tastă numărul de pe antet. După 
două apeluri, intră căsuţa vocală cu mesajul: „Aţi sunat la GD 
Security Systems. Vă vorbește Greg Dermott. Lăsaţi-vă numele 
și numărul de telefon, precizaţi momentul când v-aţi dori să fiţi 
sunați înapoi și transmiteți un scurt mesaj. Puteţi începe acum!” 
Gurney închise telefonul și i-l dădu înapoi lui Mellery. 

— Motivul pentru care sun ar fi greu de explicat într-un mesaj 
telefonic, spuse Gurney. Nu sunt angajatul sau reprezentantul 
tău legal, nu am autorizaţie de detectiv particular și nu fac parte 
din poliţie. Apropo, cred că de poliţie ai nevoie - și asta imediat. 

— Dar să presupunem că asta urmărește - să mă tulbure atât 
de tare încât să apelez la poliţie și să fac scandal, să-mi 
deranjez rezidenții. Poate că ceea ce își dorește nebunul ăsta e 
tocmai să chem poliţia și să isc o asemenea harababură. Adu 
taurii în magazinul de porțelanuri și uită-te cum fac bucăţi totul. 

— Dacă numai atât își dorește, ar trebui să te bucuri, spuse 
Gurney. 

Mellery reacţionă ca și cum ar fi fost plesnit peste faţă. 

— Chiar crezi că are de gând să-mi facă... o chestie urâtă? 

— E foarte posibil. 

Mellery dădu încet din cap, ca și cum faptul că gestul era 
făcut cu bună știință ar fi putut să-i ţină frica sub obroc. 

— O să discut cu poliția, dar vreau ca mai întâi să ne sune în 
seara asta Charibda - sau cum s-o fi numind, zise el. 

Văzând scepticismul lui Gurney, continuă: 

— Poate că telefonul va lămuri lucrurile și vom afla cu cine 
avem de-a face, ce vrea. Poate că, până la urmă, nu va fi 
necesar să implicăm poliţia, și chiar dacă o vom face, vom avea 
mai multe să le spunem. Oricum ar fi, are rost să așteptăm. 

Gurney știa că prezenţa poliţiei la faţa locului și monitorizarea 
apelului puteau fi importante, dar mai știa și că în acest moment 
niciun argument raţional nu l-ar fi clintit pe Mellery din 
hotărârea lui. Se decise să treacă la fineţuri tactice. 

— În eventualitatea că în seara asta chiar va suna Charibda, 
ti-ar fi de folos să înregistrezi conversaţia. Ai vreun aparat de 


66 


înregistrat, chiar și un casetofon, pe care să-l putem branșa la 
un alt telefon, cuplat cu cel de la care vorbești? 

— Avem ceva mai bun. Toate telefoanele noastre pot 
înregistra convorbirile. Poţi înregistra doar apăsând un buton. 

Gurney îl privi curios. 

— Te întrebi de ce avem un astfel de sistem? Am avut un 
rezident dificil cu câţiva ani în urmă. S-au făcut niște acuzaţii și 
am ajuns să fim hărțuiţi de apeluri telefonice care erau din ce în 
ce mai supărătoare. Pe scurt, am fost sfătuiți să înregistrăm 
convorbirile. 

O anumită expresie apărută pe chipul lui Gurney îl făcu să se 
oprească. 

— A, nu, îmi dau seama la ce te gândești! Crede-mă, 
încurcătura asta n-are nimic de-a face cu ceea ce se întâmplă 
acum. S-a rezolvat cu multă vreme în urmă. 

— Eşti sigur de asta? 

— Persoana implicată e moartă. S-a sinucis. 

— lţi amintești de lista pe care te-am pus să o faci? Lista 
persoanelor cu care ai avut relaţii profund conflictuale sau din 
partea cărora ai primit acuzaţii? 

— Nu există nici măcar un singur nume pe care să-l pot scrie 
acolo în deplină cunoștință de cauză. 

— Tocmai ai amintit de un conflict la finalul căruia cineva - 
bărbat sau femeie - s-a sinucis. Nu crezi că asta ar putea intra 
pe lista respectivă? 

— Era o femeie cu probleme. N-a existat nicio legătură între 
obiectul disputei dintre ea și noi - care n-a fost decât o 
închipuire de-a ei - și motivul sinuciderii. 

— De unde știi asta? 

— Uite, știi, e o poveste complicată. Nu toţi rezidenții noștri 
sunt întruchiparea sănătăţii mintale. N-am de gând să scriu 
numele fiecărei persoane care a dat glas vreunui sentiment 
negativ în prezența mea. E o nebunie! 

Gurney se lăsă înapoi în scaun și se frecă încet la ochi - 
începuse să și-i simtă uscați din cauza focului. 

Când Mellery vorbi din nou, vocea lui păru să vină dintr-o altă 
parte a fiinţei sale, o parte pe care și-o controla mai puţin. 

— Când m-ai pus să fac acele liste, ai folosit un anumit 
cuvânt. Ai spus că ar trebui să scriu numele oamenilor cu care 
am probleme „nerezolvate”. Ei bine, am impresia că mi-am 


67 


rezolvat toate conflictele din trecut. Poate că nu. Poate că prin 
„rezolvat” înțeleg doar lucruri la care nu mă mai gândesc, zise 
scuturând din cap. Doamne, Davey, care-i rostul acestor liste, la 
urma urmei? Nu vreau să te jignesc, dar dacă vreun poliţist tare 
de cap începe să bată pe la uși, stârnind resentimente vechi? 
Doamne! Ai simţit vreodată că-ţi fuge pământul de sub picioare? 

— Nu discutăm decât despre punerea unor nume pe hârtie. E 
o bază solidă pe care putem continua. Nu trebuie să arăţi 
nimănui numele, dacă nu vrei. Crede-mă, e un exercițiu util. 

Mellery dădu din cap, încuviințând cu indiferenţă. 

— Ai spus că nu toți rezidenții tăi sunt modele de sănătate 
mintală. 

— N-am vrut să insinuez că administrăm o instituţie cu profil 
psihiatric. 

— Înţeleg. 

— Și nici că rezidenții noștri au un număr neobișnuit de mare 
de probleme emoționale. 

— Prin urmare, cine vine aici? 

— Oameni cu bani, care vor liniște sufletească. 

— Și au parte de ea? 

— Cred că da. 

— In afară de „bogată” și „anxioasă”, ce alte cuvinte ţi-ar 
descrie clientela? 

Mellery dădu din umeri. 

— Nesigură, în ciuda personalităţii agresive care însoțește 
succesul. Nu se plac pe ei înșiși - asta-i principala problemă cu 
care ne confruntăm aici. 

— Pe care dintre rezidenții din momentul de faţă îl crezi 
capabil să te agreseze fizic? 

— Ce? 

— Cât de multe lucruri știi cu certitudine despre oamenii care 
stau în prezent aici? Ori despre oamenii care au făcut rezervări 
pentru luna următoare? 

— Dacă vorbeşti despre verificarea trecutului, nu o facem. 
Știm doar ceea ce ne spun ei sau cei care ni-i recomandă. 
Uneori primim informaţii superficiale, dar nu ne băgăm nasul 
mai mult. Ne descurcăm cu atât cât sunt dispuși să ne spună. 

— Ce fel de oameni sunt aici în prezent? 

— Un investitor imobiliar din Long Island, o casnică din Santa 
Barbara, un bărbat care ar putea să fie fiul unui posibil cap 


68 


mafiot al unei organizaţii criminale, un chiropractician simpatic 
de la Hollywood, un star rock incognito, un bancher de investiţii 
de vreo treizeci și ceva de ani, retras din activitate și încă vreo 
zece-doisprezece. 

— Oamenii ăștia au venit aici pentru „renaștere spirituală”? 

— Într-un fel sau altul, au descoperit care sunt limitările 
succesului. Suferă în continuare de frică, obsesii, vină, rușine. 
Au aflat că toate mașinile Porsche și tot Prozacul din lume nu le 
vor aduce liniștea pe care o caută. 

Gurney se simți puţin vizat, amintindu-și de Porsche-ul lui 
Kyle. 

— Prin urmare, menirea ta este să le aduci liniștea sufletească 
celor bogaţi și faimoși? 

— E ușor să faci totul să sune ridicol. Dar n-am umblat după 
bani. Ușile deschise și inimile deschise m-au adus aici. Clienţii 
mei m-au găsit, nu invers. N-am aranjat să fiu gurul din Peony 
Mountain. 

— Totuși, e o miză mare la mijloc. 

Mellery dădu aprobator din cap. 

— Se pare că miza asta include și viaţa mea, zise el și se uită 
fix la focul din cămin. Îmi poţi da vreun sfat legat de telefonul 
din seara asta? 

— Ține-l de vorbă cât de mult poţi. 

— Deci telefonul poate fi depistat? 

— Tehnologia de azi nu mai funcţionează așa. Te-ai uitat la 
filme vechi. Ține-l de vorbă pentru că, cu cât va spune mai 
multe, cu atât va da mai multe la iveală și cu atât mai mari vor 
fi șansele tale de a-i recunoaște vocea. 

— Dacă îl recunosc, să-i spun că știu cine este? 

— Nu. Să știi ceva ce el nu crede că știi poate fi un avantaj 
pentru tine. Stai calm și lungește cât mai mult discuţia. 

— O să fii acasă în seara asta? 

— Așa am de gând - măcar de dragul căsniciei mele, dacă nu 
de altceva. De ce? 

— Pentru că tocmai mi-am amintit că telefoanele noastre mai 
au o funcţie șmecheră pe care n-o folosim niciodată. Denumirea 
comercială a acesteia este „conferinţă cu ricoșeu”. Îţi permite să 
mai aduci pe cineva într-o conversație telefonică după ce te-a 
sunat cineva. 

— Și? 


69 


— În cazul teleconferinţelor obișnuite, toţi participanţii trebuie 
să fie sunaţi de persoana care inițiază conferinţa. Dar prin 
intermediul sistemului „cu ricoșeu” poți evita asta. Dacă te sună 
cineva, poţi adăuga alţi participanţi la convorbire sunându-i de 
pe telefonul tău, fără să decuplezi persoana care te-a sunat - de 
fapt, fără ca ei să știe că faci asta. După cum mi s-a explicat, 
apelul către noul participant se realizează pe o linie separată și, 
după ce se face conexiunea, cele două semnale se combină. 
Probabil că am făcut varză explicaţiile tehnice - dar ideea e că, 
atunci când Charibda va suna diseară, eu te pot apela, iar tu 
poţi auzi conversaţia. 

— Bine. Desigur c-o să fiu acasă. 

— Nemaipomenit. Iți sunt recunoscător, zise Mellery, zâmbind 
ca un om care simte o alinare temporară a unei dureri cronice. 

Afară, o sonerie sună de mai multe ori. Avea rezonanţa 
puternică, de alamă, a unui vechi clopot de vapor. Mellery își 
verifică ceasul subţire de aur de la încheietură. 

— Trebuie să mă pregătesc pentru conferința de după- 
amiază, zise el cu un mic oftat. 

— Care-i subiectul? 

Mellery se ridică din fotoliu, își netezi câteva cute de pe 
puloverul de cașmir și reuși, cu ceva efort, să-și pună pe față un 
zâmbet neangajant. 

— „Importanţa onestităţii”. 

e 

Vremea rămăsese vijelioasă și nu se mai încălzise deloc. 
Frunzele maronii se învârtejeau deasupra ierbii. Mellery se 
dusese la clădirea principală după ce-i mai mulţumise încă o 
dată lui Gurney, reamintindu-i să-și ţină linia telefonică liberă în 
seara aceea. Apoi se scuză pentru programul pe care-l avea și 
lansă o invitaţie de ultim moment. 

— De vreme ce ești aici, de ce nu arunci o privire prin 
împrejurimi, ca să iei pulsul locului? 

Gurney se opri pe terasa elegantă a lui Mellery și își închise 
fermoarul jachetei. Se hotărî să facă așa cum i se sugerase și să 
se îndrepte spre parcarea de lângă sensul giratoriu, ocolind 
întinsele grădini care înconjurau casa. O potecă plină de mușchi 
îl conduse prin spatele casei, către o pajiște de smarald, dincolo 
de care se răsfira o pădure de arțari coborând către vale. Un zid 
jos din pietre așezate unele peste altele, fără mortar, forma linia 


70 


de demarcaţie dintre zona cu iarbă și pădure. Pe la jumătatea 
lungimii zidului, o femeie și doi bărbaţi păreau să planteze ceva 
și să împrăștie niște resturi vegetale. 

Pe când Mellery venea încet către ei, traversând o pajiște 
largă, observă că bărbaţii, care mânuiau niște lopeţi, erau tineri 
latinoamericani. Femeia ceva mai în vârstă, purtând cizme până 
la genunchi de culoare verde și o jachetă maro de lucru, era 
şefa. Câţiva săculeţi, conţinând fiecare bulbi de lalele de o altă 
culoare, stăteau desfăcuţi într-o roabă. Femeia își privea 
neliniștită lucrătorii. 

— Carlos! strigă ea. Roja, blanca, amarilla... roja, blanca, 
amarilla! 

Apoi repetă, fără a i se adresa cuiva anume. 

— Roșu, alb, galben... roșu, alb, galben. Nu-i așa de greu să ţii 
şirul, nu? 

Oftă reflexiv, gândindu-se la stupizenia servitorilor, apoi 
zâmbi larg și radios pe măsură ce Gurney se apropia. 

— Cred că a vedea o floare înflorită este priveliștea cea mai 
tămăduitoare de pe pământ, proclamă ea cu accentul acela 
retinut al clasei superioare din Long Island. Nu sunteți de acord? 

Înainte ca el să poată răspunde, femeia întinse mâna și spuse: 

— Sunt Caddy. 

— Dave Gurney. 

— Bun venit în raiul pământesc! Nu cred că te-am mai văzut. 

— Nu stau aici decât astăzi. 

— Chiar aşa? 

Ceva din tonul ei părea să ceară o explicație. 

— Sunt un prieten al lui Mark Mellery. 

Femeia se încruntă ușor. 

— Dave Gurney ai spus? 

— Exact. 

— Ei, sunt sigură că ţi-a pomenit numele, dar nu-mi aduc 
aminte. Îl cunoști pe Mark de multă vreme? 

— Din facultate. Pot să-ntreb ce faci aici? 

— Ce fac aici? întrebă femeia ridicându-și mirată sprâncenele. 
Aici locuiesc. Asta-i casa mea. Sunt Caddy Mellery. Mark e soţul 
meu. 


t „Roșie, albă, galbenă” (span.). 
71 


Capitolul 13 


Nimic de care să te simti vinovat 


Deși era la amiază, norii tot mai groși care se adunau lăsau 
impresia că o seară de iarnă s-a lăsat în valea aceea închisă. 
Gurney dădu drumul radiatorului din mașină ca să-și încălzească 
mâinile. Cu fiecare an, încheieturile degetelor lui deveneau tot 
mai sensibile, aducându-i aminte de artrita de care suferise tatăl 
lui. Și le mișca pe volan, strângându-le și destinzându-le. 

Exact același gest. 

Își aminti că odată îl întrebase pe omul acela taciturn și 
inaccesibil dacă îl dureau articulațiile inflamate. „E vârsta, n-ai 
ce-i face”, răspunsese tatăl lui pe un ton care încheia orice 
discuţie. 

Gândurile i se întoarseră la Caddy. De ce nu-i spusese Mellery 
despre noua lui soţie? Nu voia să discute cu ea? Și dacă omisese 
să-i spună că are o soţie, ce altceva era posibil să mai ascundă? 

Și apoi, prin cine știe ce legătură mentală obscură, se întrebă 
de ce sângele era roșu ca un trandafir „pictat”? Încercă să-și 
amintească textul complet al celei de-a treia poezii: „Eu fac tot 
ce-am făcut și înainte/ Nu pentru bani și nici în joacă, ţine 
minte, / Ci fiindcă-n viaţă totu’ trebuie plătit/ Și orice lucru rău va 
trebui schimbat./ Și pentru sângele acela care-i roșu/ La fel 
precum un trandafir pictat/ Ca toţi de-acum încolo să o știe/ La 
urmă nu culegi decât ce-ai semănat.” Trandafirul era simbolul 
culorii roșu. Ce anume aducea în plus faptul că-l numea „un 
trandafir pictat”? Urmărea prin asta să amplifice senzaţia de 
roșu? Sau să accentueze asemănarea cu sângele? 

Dorinţa presantă a lui Gurney de a ajunge acasă era 
intensificată de foame. Era trecut de amiază și nu mai pusese 
nimic în gură în afara cafelei băute de dimineață, la Abelard. 

Dacă trecea prea mult timp între mese, lui Madeleine începea 
să i se facă rău, dar pe el îl făcea să devină foarte cusurgiu și să 
critice - o stare de spirit pe care nu-ţi vine ușor să accepţi că o 
ai. Gurney descoperise niște barometre cu care să-și evalueze 
starea de spirit și unul dintre ele se afla pe drumul care ducea 
spre vest, chiar înainte de intrarea în Walnut Crossing. „Cocoașa 


72 


cămilei” era numele unei galerii de artă care expunea lucrări ale 
unor pictori și sculptori locali ori ale altor spirite artistice. 
Funcţia sa de barometru era simplă. O privire aruncată în vitrină 
îl făcea, atunci când era bine dispus, să aprecieze 
excentricitatea vecinilor săi cu înclinații artistice sau să le 
observe sărăcia spiritului, atunci când era într-o dispoziție 
proastă. Azi, înainte să se întoarcă acasă, la soţia lui, observase 
cât de găunoase erau - îndeajuns ca să-l avertizeze să se 
gândească bine înainte de a da glas vreunei opinii prea drastice. 

Deși trecuse de multă vreme, vijelia de dimineaţă care 
măturase autostrada din ţinut și zonele mai joase ale văii își 
lăsase urmele ici-colo pe drumul neasfaltat, care trecea printr-o 
depresiune dintre dealuri și se termina la pășunea și la 
hambarul lui Gurney. Norii de un cenușiu-închis îi dădeau 
pășunii o înfățișare mohorâtă, glacială. Observă cu o bruscă 
iritare că tractorul fusese mutat de lângă hambar și era parcat 
lângă magazia în care erau adăpostite accesoriile lui - mașina 
de tăiat tufișuri, instrumentul pentru fixat stâlpi, plugul de 
zăpadă. Ușa magaziei fusese deschisă, ca un indiciu enervant al 
faptului că era de lucru. 

Intră în casă folosind ușa de la bucătărie. Madeleine stătea 
lângă șemineu, în partea cealaltă a camerei. Farfuria de pe 
măsuța de cafea - cu cotorul ei de măr, codiţele și sâmburii de 
struguri, fărâmele de brânză Cheddar și firimiturile de pâine - 
sugera că tocmai fusese consumat un prânz bun, aducându-i 
aminte de propria foame și strângându-i încă puţin șurubul. 
Madeleine își ridică privirea de pe carte, oferindu-i un mic 
zâmbet. 

Gurney merse la chiuvetă și lăsă apa să curgă până când 
ajunse la temperatura extrem de rece pe care o agrea. Era 
conștient că avea o atitudine agresivă - sfidând părerea lui 
Madeleine că nu era bine să bei apă foarte rece -, urmată de 
sentimentul jenant că putea fi suficient de meschin, suficient de 
dușmănos și suficient de infantil ca să se bucure de o înfruntare 
atât de iluzorie. Simţea nevoia să schimbe subiectul, apoi își 
dădu seama că n-avea ce subiect să schimbe. Cu toate astea, 
vorbi. 

— Am văzut că ai dus tractorul la magazie. 

— Am vrut să-i pun plugul de zăpadă. 

— Ai avut vreo problemă? 


73 


— M-am gândit că vrem să facem asta înainte să înceapă cu 
adevărat viscolul. 

— Vreau să zic - ai avut vreo problemă când ai încercat să-l 
cuplezi la tractor? 

— E greu. M-am gândit că dacă mai aștept, ai putea să mă 
ajuţi. 

El dădu vag din cap, zicându-și: „lar o luăm de la capăt... Te 
apuci de ceva ca să mă forţezi să termin eu treaba, știind că 
sunt nevoit s-o fac.” Conștient de riscurile pe care le 
presupunea starea lui de spirit, se gândi c-ar fi mai înţelept să 
nu spună nimic. Își umplu paharul cu apa extrem de rece care 
venea acum de la robinet și o bău pe îndelete. 

— A sunat femeia aceea din Ithaca, zise Madeleine cu ochii la 
cartea ei. 

— Femeia din Ithaca? 

Madeleine ignoră întrebarea. 

— Vrei să zici Sonya Reynolds? întrebă el. 

— Exact, răspunse ea pe un ton care părea la fel de lipsit de 
interes ca al lui. 

— Ce voia? întrebă Gurney. 

— Bună întrebare. 

— Cum adică, „bună întrebare”? 

— Adică vreau să spun că n-a precizat ce voia. A zis că o poți 
suna oricând înainte de miezul nopții. 

Gurney sesiză că Madeleine subliniase ultimele două cuvinte. 

— A lăsat vreun număr? 

— Are impresia că îl ai, se pare... 

Gurney își mai umplu paharul cu apă rece ca gheaţa și bău, 
făcând pauze gânditoare între înghiţituri. Situaţia cu Sonya era 
problematică din punct de vedere emoţional, dar nu văzu nicio 
ieșire, în afara cazului în care ar fi abandonat proiectul artistic 
pe care se baza relaţia lui cu galeria ei, iar el nu era pregătit să 
facă asta. 

Distanţându-se de aceste stânjenitoare schimburi de replici cu 
Madeleine, fu uimit de stângăcia și lipsa lui de încredere. Era 
curios că un bărbat atât de raţional ca el putea să fie atât de 
zăpăcit și să se fâstâcească atât de tare. Știa, după sutele de 
interogatorii cu presupuși criminali, că la originea acelei 
fâstâceli, a acelei zăpăceli, era întotdeauna un sentiment de 


74 


vină. Dar adevărul era că nu făcuse nimic de care să se simtă 
vinovat. 

Nimic de care să se simtă vinovat. A, aici era problema: în 
caracterul general și categoric al afirmației. Poate că recent nu 
făcuse nimic de care să se simtă vinovat - nimic important, 
niciun lucru care să-i vină pe loc în minte dar în contextul 
ultimilor cincisprezece ani, pretenţia lui de nevinovăție ar fi 
sunat dureros de fals. 

Işi puse paharul de apă în chiuvetă, se șterse pe mâini, se 
duse la ușile de sticlă și privi nemișcat lumea cenușie. O lume 
între toamnă și iarnă. Pe terasă, fulgi mici de zăpadă erau 
împrăștiați de vânt. În contextul ultimilor cincisprezece ani, ar fi 
putut cu greu să pretindă că era nevinovat, pentru că în acea 
perioadă intra și accidentul. De parcă ar fi apăsat pe o rană 
infectată ca să vadă cât de mult puroi avea, se sili să înlocuiască 
„accidentul” cu vorbele precise pe care îi venea atât de greu să 
le pronunţe: „moartea fiului nostru în vârstă de patru ani”. 

Întotdeauna pronunţa vorbele astea doar pentru sine, 
aproape în șoaptă. In propriile urechi, vocea îi suna hodorogită 
și găunoasă, ca și cum ar fi fost a altuia. 

Nu putea suporta povara gândurilor și a sentimentelor care 
veneau odată cu vorbele și încerca să le îndepărteze, agăţându- 
se de primul prilej de diversiune. 

Dregându-și vocea și întorcându-se de la ușa de sticlă către 
Madeleine, care se afla în cealaltă parte a camerei, zise cu un 
exces de entuziasm: 

— Ce-ar fi să ne ocupăm de tractor înainte să se întunece? 

Madeleine ridică ochii de pe carte fără a lăsa să se vadă dacă 
veselia falsă din tonul lui i se părea tulburătoare sau 
revelatoare. 

e 

Montarea plugului de zăpadă dură o oră - în care ridicară, 
bătură, traseră, unseră și ajustară -, după care Gurney mai avu 
parte de o oră de spart bușteni pentru sobă, în timp ce 
Madeleine prepară o masă de seară compusă din supă de 
dovleac și cotlete de porc înăbușite în sos de mere. Apoi făcură 
un foc, stătură unul lângă altul pe canapea, în livingul primitor 
de lângă bucătărie și se lăsară purtaţi de acea dulce moleșeală 
care te cuprinde după ce ai muncit din greu și ai mâncat bine. 


75 


Își dorea mult să se convingă că aceste mici oaze de liniște 
prefigurau o întoarcere la genul de relaţie pe care o avuseseră 
odată, că eschivele emoţionale și ciocnirile din ultimii ani erau 
cumva temporare, dar îi venea greu să-și păstreze o astfel de 
convingere. Chiar și acum, această speranță fragilă era 
înlocuită, treptat, clipă cu clipă, de genul de gânduri asupra 
cărora mintea lui de detectiv se oprea cu mai mare ușurință - 
gânduri legate de telefonul așteptat de la Charibda și de 
tehnologia pentru teleconferinţe care i-ar permite să asculte 
convorbirea. 

— E o noapte perfectă pentru făcut focul, zise Madeleine 
sprijinindu-se încet de el. 

El zâmbi și încercă să-și îndrepte din nou atenţia asupra 
flăcărilor portocalii și a căldurii simple și blânde a brațului ei. 
Părul ei avea un miros nemaipomenit. Îi trecu prin minte gândul 
că s-ar putea pierde în el pentru totdeauna. 

— Da, răspunse. Perfectă. 

Își închise ochii, sperând că acest moment plăcut va 
contracara acțiunea acelor motoare mentale care-l împingeau 
întotdeauna spre rezolvarea enigmelor. Ca să obţină chiar și cea 
mai mică satisfacție, Gurney trebuia - ironia sorții - să se zbată 
din răsputeri. O invidia pe Madeleine pentru ușurința și plăcerea 
cu care trăia efemeritatea clipei. Pentru el, a trăi clipa însemna 
a înota împotriva curentului, mintea lui analitică având înclinația 
naturală de a prefera zona probabilului, a posibilului. 

Se întreba dacă era ceva genetic sau o formă de evadare pe 
care o deprinsese în timp. Probabil că era vorba despre 
amândouă, susținându-se reciproc. Posibil... 

Doamne! 

Se surprinse în timpul actului absurd de a-și analiza înclinația 
către analiză. Făcu o încercare lamentabilă de a participa la 
ceea ce se întâmpla în încăpere. „Doamne, ajută-mă să fiu aici“, 
își zise, deși nu prea credea în rugăciuni. Spera să n-o fi spus cu 
voce tare. 

Telefonul sună. Resimţi asta ca pe o grațiere, ca pe o 
permisiune de a părăsi temporar bătălia. 

Se ridică de pe canapea și se duse în birou să răspundă. 

— Davey, sunt Mark. 

— Da. 


76 


— Tocmai vorbeam cu Caddy și mi-a spus că te-a întâlnit 
astăzi în grădina de meditaţie. 

— Așa e. 

— ȘI... ăăă... chestia e că mă simt cam jenat, știi tu, că nu v- 
am făcut cunoștință mai devreme. 

Făcu o pauză, de parcă ar fi așteptat un răspuns, dar Gurney 
nu zise nimic. 

— Dave? 

— Sunt aici. 

— Ei bine... oricum, voiam să-mi cer scuze că nu te-am 
prezentat. A fost o neghiobie din partea mea. 

— Nicio problemă. 

— Ești sigur? 

— Sunt sigur. 

— Nu pari prea mulțumit. 

— Nu sunt nemulţumit - doar puţin surprins că n-ai adus 
vorba despre ea. 

— A... da... Cred că, având atâtea pe cap, nu mi-a trecut prin 
minte. Mai ești pe fir? 

— Aici sunt. 

— Ai dreptate, trebuie să pară ciudat că n-am amintit de ea. 
Numai că nu mi-a trecut prin cap. 

Făcu o pauză, apoi adăugă, râzând jenat: 

— Cred că un psiholog ar găsi chestia asta interesantă - să 
uiţi să spui că ești căsătorit. 

— Mark, dă-mi voie să te întreb ceva. Îmi spui adevărul? 

— Ce? De ce îmi pui o astfel de întrebare? 

— Mă faci să-mi pierd timpul. 

Urmă o tăcere prelungită. 

— Uite ce-i, zise Mellery oftând, e o poveste lungă. Nu voiam 
s-o implic pe Caddy în toată... toată beleaua asta. 

— Despre ce belea vorbim, mai exact? 

— Ameninţările, insinuările. 

— Nu știe despre scrisori? 

— N-are rost. N-ar face decât să se sperie. 

— Trebuie să știe despre trecutul tău. E în cărțile tale. 

— Intr-o oarecare masură. Dar amenințările astea sunt 
altceva. Nu vreau să-și facă griji. 

Motivul i se păru lui Gurney aproape plauzibil. Aproape. 


77 


— E vreun moment din trecutul tău pe care dorești în mod 
special să-l ascunzi de Caddy, de poliţie sau de mine? 

De data aceasta, pauza nehotărâtă dinainte de a răspunde 
„Nu” contrazicea atât de flagrant răspunsul negativ, încât 
Gurney râse. 

— Ce-i așa amuzant? 

— Mark, nu-mi dau seama dacă ești omul cel mai puţin 
priceput la minciuni din câţi am cunoscut vreodată, dar te 
califici oricum printre finaliști. 

După încă un lung răstimp de liniște, Mellery începu și el să 
râdă - un râs anemic și jalnic care suna ca un suspin înăbușit. 
Apoi zise pe un ton dezamăgit: 

— Când nimic altceva nu-ţi mai reușește, e timpul să spui 
adevărul. lar adevărul e că la scurtă vreme după ce m-am 
căsătorit cu Caddy am avut o relaţie pasageră cu o femeie care 
a stat aici. Curată nebunie din partea mea. S-a terminat urât - 
așa cum orice om sănătos la cap ar fi putut prevedea. 

— Și? 

— Și asta a fost tot. Până și gândul la asta îmi face silă. Îmi 
amintește de tot egoismul, destrăbălarea și deciziile greșite din 
trecutul meu. 

— Poate că pierd din vedere ceva, zise Gurney. Ce legătură 
are asta cu faptul că nu mi-ai zis că ești însurat? 

— O să-ţi spui că sunt paranoic. Dar am ajuns să cred că 
treaba asta ar putea avea cumva legătură cu toată chestia cu 
Charibda. Mi-a fost teamă că dacă aflai despre Caddy, ai fi vrut 
să vorbești cu ea și... ultimul lucru pe care mi-l doresc ar fi s-o 
expun la ceva ce ar putea avea legătură cu acea ridicolă și 
ipocrită aventură a mea. 

— Înţeleg. Apropo, cine este proprietarul institutului? 

— Proprietar? În ce sens? 

— Câte sensuri există? 

— Spiritual, eu sunt proprietarul. Programul se bazează pe 
cărțile și pe înregistrările mele. 

— Spiritual? 

— Din punct de vedere legal, Caddy deţine totul - 
proprietatea și celelalte bunuri materiale. 

— Interesant. Deci tu ești faimosul artist de la trapez, dar 
Caddy este proprietara circului. 


78 


— Ai putea spune și așa, replică Mellery cu răceală. Ar trebui 
să închid telefonul. Charibda ar putea să sune în orice clipă. 
Și o făcu, la trei ore după aceea. 


Capitolul 14 


Angajament 


Madeleine își adusese coșulețul pentru tricotat lângă canapea 
și era absorbită de unul dintre cele trei proiecte aflate în diferite 
stadii de execuţie. Gurney se așezase într-un fotoliu de lângă ea 
și frunzărea cele șase sute de pagini ale manualului de utilizare 
al softului de modificare a fotografiilor, reușind cu greu să se 
concentreze. Buștenii din sobă arseseră până ajunseseră niște 
tăciuni din care se ridicau șovăitoare câteva flăcărui care apoi 
dispăreau. 

Când sună telefonul, Gurney se grăbi să ajungă în birou și să 
ridice receptorul. 

Vocea lui Mellery era gravă și agitată. 

— Dave? 

— La telefon. 

— El e pe linia cealaltă. Am pornit înregistrarea. O să te pun 
să asculți. Eşti gata? 

— Dă-i drumul. 

O clipă mai târziu, Gurney auzi o voce ciudată, aflată la 
jumătatea unei fraze. 

— ... departe pentru o anumită perioadă de timp. Dar vreau 
să știi cine sunt. 

Tonul vocii era ascuţit și nefiresc, ritmul vorbirii nepotrivit și 
artificial. Era un accent care părea străin, dar nu putea fi 
încadrat undeva anume, ca și cum cuvintele ar fi fost 
pronunțate greșit în încercarea de a schimba vocea. 

— În seara asta ţi-am lăsat ceva. Ai acel lucru? 

— Ce să am? întrebă Mellery pe un ton încordat. 

— Încă nu-l ai? îl vei primi. Știi cine sunt? 

— Cine ești? 

— Vrei cu adevărat să afli? 

— Bineînţeles. De unde te știu? 


79 


— Numărul șase sute cincizeci și opt nu-ți spune cine sunt? 

— Nu are nicio semnificație pentru mine. 

— Zău? Dar tu l-ai ales - dintre toate numerele pe care le-ai fi 
putut alege. 

— Cine dracu' ești? 

— Mai există încă un număr. 

— Ce? 

De exasperare, Mellery ridică tonul. 

— Am spus că mai există un număr. 

Vocea trăda un amuzament sadic. 

— Nu înțeleg. 

— Gândește-te la orice număr vrei, oricare în afară de șase 
sute cincizeci și opt. 

— De ce? 

— Gândește-te la orice număr, oricare în afară de șase sute 
cincizeci și opt. 

— Bine, așa să fie. M-am gândit la un număr. 

— Bun. Facem progrese. Și-acum, șoptește numărul. 

— Scuze... ce? 

— Șoptește numărul. 

— Să-l șoptesc? 

— Da. 

— Nouăsprezece. 

Șoapta lui Mellery fusese scrâșnită și se auzise tare. Fu 
întâmpinată de un râset prelung și lipsit de veselie. 

— Bine, foarte bine, spuse vocea. 

— Cine ești? 

— Tot nu știi? Atâta durere, iar tu habar n-ai. M-am gândit că 
așa o să se întâmple. Ti-am lăsat ceva mai devreme. Un bileţel. 
Ești sigur că nu-l ai? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— A, dar știai că numărul era nouăsprezece. 

— Mi-ai spus să mă gândesc la un număr. 

— Dar era numărul corect, nu-i așa? 

— Nu înțeleg. 

— Când te-ai uitat ultima oară în cutia poștală? 

— În cutia poștală? Nu știu. Poate în după-amiaza asta... 

— Ai face bine să te mai uiţi o dată. Amintește-ţi că ne vedem 
în noiembrie sau, dacă nu, în decembrie. 


80 


Vorbele fură urmate de un ţiuit slab, care arăta că se 
încheiase convorbirea. 

— Alo! ţipă Mellery. Mai ești acolo? Mai ești acolo? Când vorbi 
din nou, părea epuizat: 

— Dave? 

— Sunt aici, zise Gurney. Închide, verifică-ţi cutia poștală și 
sună-mă înapoi. 

Nici n-apucă Gurney să lase receptorul jos, că telefonul sună 
din nou. Răspunse. 

— Da? 

— Tată? 

— Poftim? 

— Tu ești? 

— Kyle? 

— Da. Ești bine? 

— Bine. Doar că tocmai făceam ceva. 

— E totul în regulă? 

— Da. Scuze că mă reped așa. Aștept un telefon peste un 
minut sau două. Pot să te sun eu după? 

— Nicio problemă. Voiam să te pun la curent cu niște chestii 
care s-au întâmplat, chestii pe care le fac eu. N-am mai vorbit 
de multă vreme. 

— Te sun înapoi cât pot de repede. 

— Sigur, bine. 

— Scuze. Mersi. Vorbim curând. 

Gurney închise ochii și inspiră adânc de câteva ori. Doamne, 
cum se mai încâlceau lucrurile! Desigur, era vina lui că le lăsase 
să se încâlcească. Relaţia cu Kyle era o parte a vieţii lui de o 
disfuncţionalitate absolută, plină de eschivări și false motivații. 

Kyle era produsul primei sale căsnicii, scurta căsătorie cu 
Karen - la amintirea căreia Gurney se simţea stânjenit chiar și 
acum, la douăzeci și doi de ani de la divorţ. Incompatibilitatea 
lor fusese evidentă încă de la început pentru toți cei care-i 
cunoșteau, dar o hotărâre sfidătoare (sau un handicap 
emoţional, așa cum îl considera în orele târzii ale nopţilor fără 
somn) îi condusese spre acea căsătorie nefericită. 

Kyle arăta ca mama lui, avea instinctele ei manipulatoare și 
ambițiile ei materiale și, bineînțeles, numele pe care ea insistase 
să i-l dea. Ky/e. Gurney nu reușise niciodată să se împace cu 
numele ăsta. În ciuda inteligenţei tânărului și a succesului său 


81 


precoce în lumea financiară, Ky/e tot îi suna ca numele unui 
băiețel egoist dintr-o telenovelă. În plus, existenţa lui Kyle era o 
constantă aducere aminte a acelei căsnicii, a faptului că exista o 
latură puternică a personalităţii sale pe care nu reușea să o 
înțeleagă - latura care-l îndemnase din capul locului să se 
însoare cu Karen. 

Işi închise ochii, deprimat de orbirea în faţa propriilor motivații 
și de reacţia negativă faţă de propriul fiu. 

Telefonul sună. Ridică receptorul, temându-se că ar putea fi 
tot Kyle, dar era Mellery. 

— Davey? 

— Da. 

— Era un plic în cutia poștală. Numele meu și adresa sunt 
dactilografiate pe el, dar nu e nicio ștampilă poștală sau vreun 
timbru. Trebuie să fi fost adus personal. Să-l deschid? 

— Pare să mai aibă și altceva înăuntru în afară de hârtie? 

— Ca de exemplu? 

— Orice, orice altceva în afara unei scrisori. 

— Nu, e perfect plat, de parcă n-ar mai fi nimic în el. Nu sunt 
obiecte suspecte în plic, dacă la asta te referi. Îl deschid? 

— Dă-i drumul, dar oprește-te dacă vezi orice altceva în afară 
de hârtie. 

— OK. L-am deschis. E doar o foaie. Scrisă la calculator. 
Simplă, fără antet. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Ce? Ce dracu'...? 

— Ce este? 

— E imposibil. N-avea cum... 

— Citește-mi. 

Mellery citi cu o voce neîncrezătoare: 

— „iți las biletul acesta în caz că ratezi telefonul meu. Dacă 
nu știi încă cine sunt, gândește-te pur și simplu la numărul 
nouăsprezece. Îţi aduce aminte de cineva? Și nu uita, ne vedem 
în noiembrie sau, dacă nu, în decembrie!” 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. Asta spune: „gândește-te pur și simplu la 
numărul nouăsprezece”. Cum dracu putea să facă asta? E 
imposibil! 

— Dar asta spune? 


82 


— Da. Dar eu spun că... Nu știu ce spun... Adică... nu e 
posibil... Doamne, Davey, ce dracu se întâmplă? 

— Nu știu. Nu încă. Dar vom afla. 

Ceva se declanșase - nu găsise soluţia, era încă departe de 
ea, dar ceva înăuntrul lui se mișcase. Acum se dedica în 
totalitate acestei provocări. 

Madeleine stătea în ușa biroului și-l privea. Văzu sclipirea 
intensă din ochii lui - ascuţișul acelei minţi fără egal - și, ca de 
obicei, asta îi dădu un sentiment de însingurare, de admiraţie 
amestecată cu teamă. 

Provocarea intelectuală pe care o reprezenta noul mister al 
numărului și valul de adrenalină pe care-l genera îl ţinură pe 
Gurney treaz mult după miezul nopţii, deși se pusese în pat încă 
de la zece. Se răsuci agitat de pe o parte pe alta, în timp ce 
mintea i se lovea continuu de această problemă, ca un om care 
visează că nu-și poate găsi cheile și dă ocol casei, tot încercând 
fiecare fereastră și ușă încuiată. 

Apoi începu să simtă din nou gustul nucșoarei din supa de 
dovleac pe care o mâncaseră la cină, iar asta se adăugă la 
senzaţia că are un coșmar. 

„Dacă nu știi încă cine sunt, gândește-te pur și simplu la 
numărul nouăsprezece.” Și acesta fusese numărul la care se 
gândise Mellery. Numărul la care se gândise înainte de a 
deschide scrisoarea. Era imposibil. Și totuși se întâmplase. 

Problema nucșoarei se agravase. Se ridicase de trei ori ca să 
bea apă, dar nucșoara refuza să cedeze. Apoi și untul deveni o 
problemă. Unt și nucșoară. Madeleine le folosea din belșug pe 
amândouă în supa de dovleac. Odată chiar adusese vorba 
despre asta la întâlnirea cu terapeutul lor. Fostul lor terapeut. 
De fapt, un terapeut la care merseseră doar de două ori, atunci 
când se certau în legătură cu oportunitatea pensionării lui și 
când își imaginase (în mod greșit, după cum reieșise ulterior) că 
o a treia parte va clarifica mai bine problema dezbătută. Încerca 
să-și aducă aminte cum se ajunsese la chestiunea supei, care 
fusese contextul, de ce considerase potrivit să menţioneze ceva 
atât de neînsemnat. 

Fusese întâlnirea în timpul căreia Madeleine vorbise despre el 
de parcă n-ar fi fost de faţă. Incepuse să discute despre felul în 
care dormea. Îi spusese terapeutului că odată adormit, rareori 
se mai trezea până dimineaţa. A, da, asta fusese. Atunci 


83 


intervenise el zicând că excepţie făceau doar serile când ea 
pregătea supă de dovleac și el nu putea scăpa de gustul de unt 
și nucșoară. Dar Madeleine continuase, ignorându-i mica 
întrerupere nătângă și făcând comentarii către terapeut, de 
parcă ei ar fi fost doi adulţi care vorbeau despre un copil. 

Spusese că nu o surprindea faptul că Dave, odată adormit, 
doar rareori se mai trezea până dimineaţa, fiindcă trebuia să 
depună eforturi extenuante în timpul zilei doar pentru a fi el 
însuși. Îi lipsea cu desăvârșire capacitatea de a se relaxa și a se 
bucura de viaţă. Era un om atât de bun, atât de cumsecade, dar 
atât de împovărat de vina de a fi om. Atât de chinuit de 
greșelile, de imperfecţiunile lui. Viaţa profesională îi era 
încununată de succes, dar în sinea lui simţea că acesta era 
umbrit de câteva eșecuri. Mintea lui era întotdeauna preocupată 
de ceva. Era preocupată să rezolve problemele - una după alta - 
ca un Sisif care-și tot urcă piatra pe deal, iar, și iar, și iar. 
Abordând viaţa ca pe un puzzle ciudat care trebuie rezolvat. Dar 
în viaţă nu totul este un puzzle, spusese privindu-l și vorbindu-i 
în sfârșit lui și nu terapeutului. Erau lucruri pe care trebuia să le 
abordezi altfel. Mistere, nu puzzle-uri. Lucruri care să fie 
îndrăgite, nu descifrate. 

Stând acolo, în pat, rememorarea comentariilor ei avu un 
efect ciudat asupra lui. Era complet absorbit de această amintire 
care îl răscolea și-l obosea deopotrivă. În cele din urmă 
amintirea se estompă, laolaltă cu gustul de nucșoară și unt, iar 
Gurney căzu într-un somn agitat. 

Spre dimineaţă, fu pe jumătate trezit de Madeleine, care se 
dădea jos din pat. Femeia își suflă nasul delicat, în tăcere. O 
clipă, se întrebă dacă nu cumva plângea, dar fu un gând neclar, 
înlocuit repede de explicaţia mult mai probabilă că suferea de 
una dintre alergiile pe care le avea toamna. Era vag conștient 
de faptul că Madeleine se dusese la dulap și-și pusese halatul de 
baie. Puțin mai târziu îi auzise sau își imaginase că-i aude - nu 
era sigur - pașii pe scările de la subsol. Peste un timp, se 
strecurase pe ușa dormitorului fără să scoată un sunet. La 
primele raze de lumină ale zilei - care traversau dormitorul, 
ajungând pe hol -, ea apăru ca un spectru, cărând în brațe ceva 
ce aducea cu o cutie. 

Ochii lui Gurney erau încă grei de oboseală, așa că mai moţăi 
preț de-o oră. 


84 


Capitolul 15 


Dihotomii 


Când se ridică din pat, o făcu nu pentru că se simţea odihnit, 
și nici măcar pe deplin treaz, ci fiindcă i se părea de preferat să 
se scoale în loc să se scufunde din nou într-un vis ale cărui 
detalii nu și le mai amintea, dar care-i lăsase o clară senzaţie de 
claustrofobie. Era ca o mahmureală de pe vremea când era 
student. 

Se sili să intre la duș, ceea ce îi îmbunătăți puţin starea de 
spirit, apoi se îmbrăcă și se duse la bucătărie. Observă cu 
ușurare că Madeleine făcuse suficientă cafea pentru amândoi. 
Stătea la masa pusă pentru micul dejun, privind gânditoare prin 
ușile de sticlă și ținând cu amândouă mâinile cana ei mare și 
sferică - din care ieșeau aburi -, de parcă ar fi vrut să și le 
încălzească. Își turnă și el o cană de cafea și se așeză de 
cealaltă parte a mesei, în faţa ei. 

— 'Neaţa! zise el. 

Ea îi zâmbi vag în loc de răspuns. 

Gurney îi urmări privirea dincolo de grădină, către coasta 
împădurită de la celălalt capăt al pășunii. Un vânt înverșunat 
smulgea ultimele frunze ale copacilor. De obicei, vânturile 
puternice o tulburau pe Madeleine - asta se întâmpla de când 
un stejar uriaș se prăbușise de-a curmezișul drumului, în faţa 
mașinii ei, în ziua când se mutaseră la Walnut Crossing -, dar în 
dimineaţa aceasta părea prea preocupată ca să mai observe. 

După un minut sau două, se întoarse spre el, iar chipul ei se 
schimbă, de parcă o frapase ceva legat de îmbrăcămintea sau 
de comportamentul lui. 

— Unde te duci? întrebă Madeleine. 

El ezită. 

— La Peony. La institut. 

— De ce? 

— De ce? replică el pe un ton scrâșnit de iritare. Pentru că 
Mellery refuză în continuare să reclame problema la poliţia 
locală și vreau să-l mai presez în sensul ăsta. 

— Ai putea face asta la telefon. 


85 


— Nu la fel de bine cum aș face-o faţă în faţă. În plus, vreau 
să-mi fac cópii ale tuturor mesajelor scrise și o înregistrare a 
telefonului de aseară. 

— Nu la asta folosește FedEx? 

El o privi fix. 

— Care-i problema dacă mă duc la institut? 

— Problema nu-i unde te duci, ci de cete duci. 

— Să-l conving să se ducă la poliţie? Să iau mesajele? 

— Tu chiar crezi că ăsta e motivul pentru care faci tot drumul 
cu mașina până la Peony? 

— Atunci de ce dracu' o fac? 

Inainte de a-i răspunde, îl privi lung, aproape compătimitor. 

— Te duci pentru că te-ai agăţat de povestea asta și nu-i poți 
da drumul, zise ea încet. Te duci pentru că nu poţi sta deoparte. 

Apoi își închise încet ochii. Era ca dispariţia treptată a imaginii 
de la finalul unui film. 

Nu știa ce să spună. Din când în când, Madeleine încheia o 
discuţie exact așa - spunând sau făcând ceva care părea să 
ocolească înlănțuirea logică construită de el și să-l reducă la 
tăcere. 

De data asta credea că știe motivul efectului pe care-l avea 
asupra lui, sau cel puţin o parte din acest motiv. În tonul folosit 
de ea detectă un ecou al discursului pe care-l ţinuse la terapeut, 
discurs pe care și-l amintise atât de intens acum câteva ore. | se 
păru o coincidenţă tulburătoare. Era de parcă Madeleine din 
prezent și Madeleine din trecut se repezeau împreună la el, 
fiecare șoptindu-i în câte o ureche. 

Rămase multă vreme tăcut. 

In cele din urmă, Madeleine duse ceștile de cafea la chiuvetă 
și le spălă. Apoi, în loc să le pună în uscătorul de vase, cum 
făcea de obicei, le șterse și le puse înapoi în dulapul de 
deasupra bufetului. 

Privind în continuare în dulap, de parcă ar fi uitat de ce stătea 
acolo, îl întrebă: 

— La ce oră pleci? 

El dădu din umeri și se uită de jur-împrejurul camerei, de 
parcă pe unul dintre pereţi s-ar fi aflat un indiciu asupra 
răspunsului corect. Pe când făcea asta, privirea îi fu atrasă de 
un obiect care stătea pe măsuța de cafea, în fața șemineului de 
la celălalt capăt al camerei. Era o cutie de carton, de mărimea și 


86 


forma uneia pe care o primești într-un magazin de băuturi. Dar 
ceea ce îi atrase realmente atenţia și i-o reţinu fu panglica albă 
care înconjura cutia și se înnoda la capăt într-o simplă fundă 
albă. 

Doamne Dumnezeule! Asta adusese ea de la subsol. 

Deși cutia părea mai mică decât și-o amintea - trecuseră atât 
de mulţi ani -, iar cartonul părea să aibă o nuanţă de maro mai 
închisă, panglica nu putea fi confundată ori uitată. Hindușii 
aveau dreptate: albul, nu negrul, era culoarea cea mai potrivită 
pentru doliu. 

Simţi cum plămânii i se golesc violent, de parcă gravitația i-ar 
fi tras jos, în pământ, răsuflarea și sufletul. „Danny. Desenele lui 
Danny. Danny, băieţelul meu.” Înghiţi în sec și întoarse privirea 
de la o asemenea imensă pierdere. Se simţea prea slăbit ca să 
se miște. Privi afară, prin ușile de sticlă, tuși, își drese vocea, 
încercă să înlocuiască amintirile tulburătoare cu senzaţii 
imediate, încercă să-și canalizeze mintea într-o altă direcție 
spunând ceva, ascultându-și propria voce, spărgând liniștea 
îngrozitoare. 

— Nu cred că o să întârzii, zise. 

Fu nevoie să-și adune toată puterea, toată voinţa ca să se 
poată ridica de pe scaun. 

— Ar trebui să ajung acasă la timp pentru masa de seară, 
adăugă fără nicio noimă, aproape fără să-și dea seama ce 
spune. 

Madeleine îl privi cu un zâmbet palid - nu chiar un zâmbet în 
adevăratul înţeles al cuvântului -, fără să spună nimic. 

— Ar fi bine să plec, spuse el. Trebuie să ajung la timp pentru 
treaba asta. 

Orbește, aproape împleticindu-se, o sărută pe obraz și se 
duse afară, la mașină, uitând să își ia jacheta. 

e 

Peisajul era diferit în acea dimineaţă - aproape toate culorile 
tomnatice ale copacilor dispăruseră. Dar el fu doar vag conștient 
de asta. Conducea cu mișcări automate, aproape fără să vadă, 
chinuit de imaginea cutiei, de amintirea conţinutului ei, de 
semnificația prezenței ei pe masă. 

De ce? De ce acum, după atâţia ani? Cu ce scop? Ce avea de 
gând? Trecuse cu mașina prin Dillweed și prin Abelard fără ca 


87 


măcar să observe. Simţi că-i este rău de la stomac. Trebuia să-și 
îndrepte atenţia spre altceva, să-și vină în fire. 

„Îndreaptă-ţi atenţia asupra locului înspre care mergi, asupra 
motivului pentru care te duci acolo.” Incercă să-și îndrepte 
gândurile înspre mesaje, înspre poezii, înspre numărul 
nouăsprezece.  Mellery, care se gândea la numărul 
nouăsprezece. Apoi îl găsea în scrisoare. Cum putea fi posibil 
așa ceva? Era pentru a doua oară când Arybdis sau Charibda - 
sau care i-o fi fost numele - făcuse isprava asta imposibilă. Erau 
anumite diferenţe între situaţii, dar cea de-a doua era la fel de 
derutantă ca prima. 

Imaginea cutiei pusă pe măsuţa de cafea îi dădea necontenit 
târcoale, undeva la limitele conștiinței - și apoi conţinutul cutiei, 
așa cum și-l amintea, pus la o parte cu ani în urmă. Măâzgălelile 
făcute de Danny cu creioane colorate. O, Doamne! Foaia cu mici 
chestii portocalii pe care Madeleine insista să le numească 
gălbenele. Și acel mic desen caraghios care putea să fie un 
balon verde sau un copac, ori poate o acadea. O, Doamne! 

Inainte să-și dea seama, trase mașina în parcarea îngrijit 
pavată cu pietriș a institutului, abia conștient de faptul că se 
afla la volanul mașinii. Privi împrejur, încercând să se 
concentreze, străduindu-se să-și vină în fire. 

Treptat, se relaxă, simțindu-se aproape vlăguit, cu acel gol 
interior care urma adesea după o emoție intensă. Işi privi 
ceasul. Cumva, reușise să ajungă la timp. Aparent, acea parte a 
fiinţei lui putea acţiona fără o intervenție conștientă, asemenea 
sistemului nervos autonom. Întrebându-se dacă frigul îi mânase 
înăuntru pe cei care își jucau rolurile, încuie mașina și o luă pe 
cărarea șerpuită care ducea spre casă. La fel ca și la vizita 
anterioară, Mellery deschise ușa din faţă înainte ca Gurney să 
ciocăne. 

Gurney intră, adăpostindu-se de vânt. 

— S-a mai întâmplat ceva nou? 

Mellery scutură din cap și închise ușa veche și grea, dar nu 
înainte ca vreo cinci-șase frunze să treacă rapid peste prag. 

— Vino înapoi în bârlog! Avem cafea, suc... 

— Cafea e în regulă, răspunse Gurney. 

Aleseră din nou fotoliile de lângă foc. Pe măsuţa joasă dintre 
ele era un plic mare cu burduf. Arătând spre el, Mellery zise: 


88 


— Fotocopiile mesajelor scrise și o înregistrare a convorbirii 
telefonice. Toate sunt aici pentru tine. 

Gurney luă plicul și-l puse în poală. Mellery îl privea răbdător. 

— Ar trebui să te duci la poliţie, zise Gurney. 

— Am discutat deja despre asta. 

— Trebuie să mai discutăm o dată. 

Mellery închise ochii și-și frecă fruntea ca și cum l-ar fi durut. 
Când deschise ochii, părea să fi luat o decizie. 

— Vino la conferința mea din dimineaţa asta. Numai așa poţi 
înțelege. 

Vorbise repede, ca și cum ar fi vrut să împiedice orice 
obiecție. ` 

— Ceea ce se petrece aici e foarte subtil, foarte fragil. li 
instruim pe rezidenții noştri în legătură cu subiecte precum 
conștiința, pacea, luciditatea. E crucial să le câştigi încrederea, îi 
expunem la ceva ce le-ar putea schimba vieţile. Dar e același 
lucru ca scrisul pe cer. Dacă cerul e senin, e lizibil. Câteva rafale 
de vânt - și devine o mâzgăleală. Înţelegi ce spun? 

— Nu sunt sigur. 

— Vino la conferință, stărui Mellery. 

e 

Era fix zece dimineața când Gurney îl urmă într-o încăpere 
largă de la parterul clădirii principale. Arăta precum salonul unui 
han rustic. Douăsprezece fotolii și șase canapele erau orientate 
înspre un șemineu mare. Majoritatea celor din public erau deja 
așezați. Câţiva întârziau pe lângă bufetul pe care se aflau o 
cafetieră argintie și niște cornuri așezate pe o tavă. 

Mellery se duse nonșalant spre un loc aflat în fața șemineului 
și-și privi audiența. Cei de la bufet se grăbiră să-și ocupe 
scaunele și toată lumea făcu liniște, așteptându-l pe Mellery să 
ia cuvântul. Acesta îi arătă lui Gurney un fotoliu de lângă 
șemineu. 

— El este David, anunţă Mellery zâmbitor, privind în direcţia 
lui Gurney. Vrea să știe mai multe despre ceea ce facem, așa că 
l-am invitat să asiste la întâlnirea noastră de dimineaţă. 

Câteva voci îl salutară cu prietenie și pe toate feţele se iviră 
zâmbete, majoritatea sincere. Surprinse privirea femeii care îl 
abordase atât de grosolan cu o zi înainte. Părea sfioasă, chiar se 
înroșise puțin. 


89 


— Rolurile care ne domină viaţa - începu Mellery fără niciun 
preambul - sunt cele de care nu suntem conștienți. Nevoile care 
ne mână cel mai aprig sunt cele de care suntem cel mai puțin 
conștienți. Ca să fim fericiţi și liberi, trebuie să vedem rolurile pe 
care le jucăm așa cum sunt și să ne aducem nevoile ascunse la 
lumina zilei. 

Vorbea calm și deschis și acaparase complet atenţia 
audienței. 

— Prima piedică în calea căutării noastre va fi presupunerea 
că deja ne cunoaștem pe noi înșine, că ne înțelegem motivațiile, 
că știm de ce avem anumite sentimente în legătură cu anumite 
situaţii și anumiţi oameni din jurul nostru. Pentru a progresa 
trebuie să fim mai deschişi la minte. Ca să aflu adevărul despre 
mine, nu trebuie să mă cramponez de faptul că-l știu deja. Nu 
voi îndepărta niciodată bolovanul din drumul meu dacă nu 
reușesc să-mi dau seama despre ce este vorba. 

Exact când Gurney își spunea că această ultimă observaţie 
extindea și mai mult amploarea cetii de tip New Age, se auzi pe 
neașteptate vocea lui Mellery. 

— Știţi ce este acel bolovan? Acel bolovan este imaginea pe 
care o aveți despre voi înșivă, despre ceea ce sunteţi. Persoana 
care credeţi că sunteţi ţine închisă persoana care sunteţi în 
realitate, fără lumină, hrană sau prieteni. De când vă știți, 
persoana care credeţi că sunteți încearcă să ucidă persoana 
care sunteți în realitate. 

Mellery făcu o pauză, aparent copleșit de o emoție 
extraordinară. Își privi fix publicul, care părea că abia își mai 
trage răsuflarea. Când începu să vorbească din nou, rostea 
cuvintele mai încet, ca într-o conversaţie normală, dar glasul 
încă îi mai era încărcat de emoție. 

— Persoana care cred că sunt este îngrozită de persoana care 
sunt în realitate, de ceea ce pot crede alţii despre acea 
persoană. Ce mi-ar face dacă ar ști cine sunt în realitate? Mai 
bine să mă știu în siguranţă! Mai bine să ascund persoana reală, 
s-o înfometez, s-o îngrop! 

Făcu din nou o pauză, lăsând focul haotic din ochii lui să se 
domolească. 

— Când începe totul? Când devenim această pereche de 
gemeni disfuncționali - persoana inventată din mintea noastră și 
persoana reală, încarcerată și aflată pe moarte? Incepe, cred eu, 


90 


foarte devreme. Știu că, în cazul meu, gemenii erau bine 
așezați, fiecare dintre ei ocupându-și propriul loc incomod, 
înainte să împlinesc vârsta de nouă ani. Vă voi spune o poveste. 
Le cer scuze celor care m-au mai auzit povestind-o. 

Gurney își aruncă privirea prin cameră, observând, printre 
fețele atente, pe acelea care afișau zâmbete cunoscătoare. 
Perspectiva de a asculta una dintre poveștile lui Mellery pentru 
a doua sau pentru a treia oară, departe de a plictisi sau enerva 
pe cineva, părea doar să le crească nerăbdarea. Era o reacţie 
asemănătoare celei pe care o are un copil mic atunci când i se 
promite că i se va povesti din nou basmul preferat. 

— Într-o zi, pe când mă pregăteam să plec la școală, mama 
mi-a dat o bancnotă de douăzeci de dolari ca să fac niște 
cumpărături în acea după-amiază, când m-aș fi întors acasă - un 
litru de lapte și o pâine. Când am ieșit de la școală, la ora trei, 
m-am oprit la un mic restaurant de lângă școală ca să-mi 
cumpăr o cola înainte de a merge la magazinul alimentar. Era 
un loc în care stăteau puștii după ore. Am pus bancnota de 
douăzeci de dolari pe tejghea ca să plătesc cola, dar înainte ca 
vânzătorul să ia bancnota și să-mi dea restul, unul dintre băieți 
a venit și-a văzut-o. „Hei, Mellery, de unde ai douăzeci de 
dolari?” m-a întrebat. Ei bine, copilul ăsta se întâmpla să fie cel 
mai tare puști din clasa a patra, iar eu eram în clasa a patra. Eu 
aveam nouă ani, el unsprezece. Rămăsese de două ori repetent 
și era un puști înfricoșător - nu era genul cu care ar fi trebuit să- 
mi petrec timpul și nici măcar să stau de vorbă. Se lua adesea la 
bătaie și umbla vorba că avea obiceiul să dea spargeri pe la 
diferite case ca să fure lucruri. Când m-a întrebat de unde 
aveam banii, intenţionam să-i spun că mi i-a dat mama ca să 
cumpăr lapte și pâine, dar mi-era teamă că va râde de mine, că- 
mi va zice că sunt „băiatul mamii”, iar eu voiam să-i spun ceva 
care să-l impresioneze, așa că i-am zis că i-am furat. A părut 
interesat, ceea ce m-a făcut să mă simt bine. Apoi m-a întrebat 
de la cine i-am furat, iar eu i-am spus primul lucru care mi-a 
trecut prin minte. Am răspuns că i-am furat de la mama. Ela dat 
din cap, a zâmbit și a plecat. Ei bine, m-am simţit cumva ușurat 
și stânjenit în același timp. Până a doua zi, uitasem de asta. Dar 
la o săptămână după aceea a venit la mine în curtea școlii și mi- 
a spus: „Hei, Mellery, ai mai furat bani de la maică-ta?“. Am 
răspuns că nu, iar el a zis: „De ce nu mai furi încă douăzeci de 


91 


dolari?” Nu știam ce să zic, mă holbam pur și simplu la el. Apoi a 
zâmbit într-un fel care mi-a dat fiori și-a zis: „Mai fură încă 
douăzeci de dolari și dă-mi-i mie, că dacă nu, îi spun maică-tii de 
ăia douăzeci de dolari pe care i-ai furat săptămâna trecută.” Am 
simţit cum mi se scurge sângele din vene. 

— Doamne, spuse o femeie cu faţa ca de cal, care stătea într- 
un fotoliu grena, pe partea cealaltă a șemineului, în timp ce alte 
murmure oripilate se auziră în colţul opus al încăperii. 

— Ce javră! mormăi un bărbat solid, aruncând priviri 
ucigătoare. ; 

— M-am panicat. Imi imaginam cum se duce la mama și-i 
spune că am furat douăzeci de dolari de la ea. Nu mi-am dat 
niciodată seama de absurdul situației - de faptul că era 
improbabil ca acest mic escroc să se ducă la mama, indiferent 
de motiv. Mintea îmi era inundată de teamă - teama că el îi va 
spune și ea îl va crede. Nu aveam niciun fel de încredere în 
adevăr. Prin urmare, în această stare de panică iraţională, am 
luat hotărârea cea mai proastă. În seara aceea am furat 
douăzeci de dolari din geanta mamei și i-am dat lui a doua zi. 
Bineînțeles că peste o săptămână mi-a cerut același lucru. Și 
peste încă o săptămână. Și tot așa, timp de șase săptămâni, 
până când în cele din urmă am fost prins asupra faptului de tata 
- m-a surprins în timp ce închideam sertarul de sus de la biroul 
mamei, cu o bancnotă de douăzeci de dolari mototolită în pumn. 
Am mărturisit. Le-am spus părinţilor toată oribila, rușinoasa 
poveste. Insă asta n-a făcut decât să înrăutățească lucrurile. Ei l- 
au sunat pe pastorul nostru, părintele Reardon, și m-au dus la 
casa parohială ca să mai spun încă o dată povestea. În seara 
următoare, părintele ne-a chemat alături de micul șantajist, 
mama și tatăl acestuia și am fost nevoit să mai spun o dată 
povestea. Dar nici măcar atunci nu s-a sfârșit. Ai mei nu mi-au 
mai dat bani de buzunar timp de un an, ca să răscumpăr sumele 
furate. Și-au schimbat atitudinea faţă de mine. Șantajistul a 
născocit și apoi a răspândit printre toţi cei de la școală o 
versiune a evenimentelor în care el apărea ca o întruchipare a 
lui Robin Hood, iar eu ca un turnător ordinar. Și din când în când 
îmi adresa câte un zâmbet superior și rece care voia să spună 
că într-o zi mi s-ar putea face vânt de pe acoperișul unui bloc. 


92 


Mellery se opri din relatarea poveștii și își frecă faţa cu 
palmele, ca și cum ar fi vrut să-și relaxeze mușchii încordaţi din 
cauză că-și amintise aceste lucruri. 

Bărbatul solid scutură înverșunat din cap și repetă: 

— Ce javră! 

— Exact asta am gândit și eu, răspunse Mellery. Ce javră mică 
și manipulatoare! De câte ori îmi aminteam de mizeria aia, îmi 
venea automat în gând: „Ce javră!” Erau singurele cuvinte care 
îmi veneau în minte. 

— Aveaţi dreptate, zise bărbatul solid pe un ton care părea al 
unui om obișnuit să i se dea ascultare. Exact asta era. 

— Exact asta era - aprobă Mellery cu încordare crescândă - 
exact asta era e/. Dar n-am trecut peste ceea ce era e/casămă 
întreb ce eram eu. Era atât de evident ce era el, că nu m-am 
întrebat ce eram eu. Cine naiba era puştiul ăsta de nouă ani și 
de ce făcuse ce făcuse? Nu-i de-ajuns să spui că îi fusese frică. 
Frică de ce anume, mai exact? Și cine credea că este? 

Gurney constată că era surprinzător de prins de toată 
povestea asta. Mellery îi captase pe de-a-ntregul atenţia, la fel 
cum se întâmplase cu toți ceilalți aflaţi în încăpere. Gurney 
trecuse pe nesimţite de la statutul de observator la acela de 
participant, căutând dintr-odată un înţeles, un motiv, o 
identitate. În timp ce vorbea, Mellery începuse să se plimbe în 
sus și-n jos în fața uriașului șemineu, mânat parcă de amintiri și 
întrebări care nu-l lăsau să stea locului. Dădea drumul unui 
șuvoi de cuvinte. 

— De fiecare dată când mă gândeam la băieţelul acela - eu 
însumi, la vârsta de nouă ani - îl vedeam ca pe o victimă, o 
victimă a șantajului, o victimă a propriei dorințe inocente de 
dragoste, admiraţie și acceptare. Nu vrusese altceva decât să 
fie simpatizat de băiatul mai mare. Era victima unei lumi crude. 
Bietul copilaș, bietul mielușel înșfăcat de tigru! 

Mellery se oprise din umblat și se întorsese către public. Acum 
vorbea potolit. 

— Dar băieţelul acela mai era și altceva. Era un mincinos și un 
hoţ. 

Publicul era împărţit: unii arătau ca și cum ar fi fost gata să 
protesteze, alţii dădeau aprobator din cap. 

— A minţit când a fost întrebat de unde avea cei douăzeci de 
dolari. A pretins că e hoț ca să-l impresioneze pe unul pe care-l 


93 


credea la rândul lui hoţ. Apoi, pus în faţa amenințării că i se va 
spune mamei lui că e hoţ, a preferat să devină hoţ decât să 
ajungă ea să-l creadă hoţ. Cel mai mult îl interesa să controleze 
ceea ce credeau oamenii despre el. Dacă punea lucrurile în 
balanţă, pentru el era mai important ceea ce gândeau ceilalţi 
decât dacă era într-adevăr un mincinos sau un hoț. Nu mai 
conta prea mult efectul pe care îl producea comportamentul lui 
asupra oamenilor pe care-i mințea și de la care fura. Cu alte 
cuvinte, nu mai conta îndeajuns cât să-l facă să nu mai mintă și 
să nu mai fure. Conta doar atât cât să-i macine stima de sine 
atunci când minţea sau fura. Conta doar atât cât să-l facă să se 
urască și să-și dorească să fie mort. 

Mellery rămase tăcut câteva clipe, lăsându-și observaţiile să- 
și facă efectul, apoi continuă: 

— lată cum vreau să procedaţi. Faceţi o listă a celor pe care 
nu-i puteți suferi, a celor pe care sunteți supăraţi, a celor care v- 
au făcut rău - și întrebați-vă: „Cum am ajuns în situaţia asta? 
Cum am ajuns să am acest tip de relaţie? Care au fost 
motivațiile mele? Ce părere ar avea un observator obiectiv 
despre comportamentul meu?” În niciun caz - repet, în niciun 
caz - nu vă concentrați atenţia asupra lucrurilor îngrozitoare pe 
care le-a făcut cealaltă persoană. Nu căutăm un vinovat. Toată 
viaţa am făcut asta și nu am ajuns nicăieri. Tot ce-am obţinut a 
fost o lungă și inutilă listă cu persoane pe care să dăm vina 
pentru tot ceea ce a mers rău! O lungă și inutilă listă! Adevărata 
întrebare, singura întrebare care contează este: „Ce rol am avut 
eu în toate astea? Cum am deschis ușa care m-a dus în acea 
încăpere?” Când aveam nouă ani, eu am deschis ușa, minţind ca 
să câștig admiraţia cuiva. Dumneavoastră cum aţi deschis acea 
ușă? 

Femeia micuță care-i adresase cuvinte injurioase lui Gurney 
părea din ce în ce mai tulburată. Ridică nesigură mâna și 
întrebă: 

— Se întâmplă uneori ca o persoană cu intenţii rele să-i facă 
ceva îngrozitor unei persoane nevinovate - de exemplu să-i 
intre în casă și s-o jefuiască? Atunci n-ar trebui blamată 
persoana nevinovată, nu-i așa? 

Mellery zâmbi. 

— Oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele. Dar acești 
oameni nu-și petrec apoi tot restul vieţii scrâșnind din dinţi și 


94 


analizând iar și iar înregistrarea mentală a jafului. Relaţiile 
conflictuale care ne deranjează cel mai tare, peste care simţim 
că nu putem trece, sunt acelea în care am jucat un rol pe care 
nu dorim să-l recunoaștem. De aceea nu se stinge durerea - 
pentru că refuzăm să-i privim sursa. Nu ne putem desprinde de 
ea pentru că refuzăm să privim spre punctul de conexiune. 

Mellery închise ochii, părând să-și adune forţele pentru a 
continua. 

— Cea mai mare durere din viaţa noastră vine din greșelile pe 
care refuzăm să le recunoaștem - lucrurile pe care le-am făcut 
și care sunt într-o atât de mare discrepanţă cu ceea ce suntem, 
încât nu avem puterea de a privi spre ele. Devenim doi oameni 
în aceeași piele, doi oameni care nu se pot suferi unul pe altul. 
Mincinosul și cel care-i disprețuiește pe mincinoși. Hoţul și cel 
care-i disprețuiește pe hoţi. Nicio durere nu se compară cu cea 
produsă de această încleștare care se duce la nivelul 
subconștientului. Ne ferim de ea, dar ea ne însoțește. Oriunde 
am fugi, ducem această luptă cu noi. 

Mellery se învârtea înainte și-napoi în fața șemineului. 

— Procedaţi cum v-am spus. Faceţi o listă cu toţi cei pe care îi 
învinuiți pentru necazurile din viața dumneavoastră. Cu cât 
sunteți mai supăraţi pe ei, cu atât mai bine. Scriețţi-le numele. 
Cu cât sunteţi mai convinși de nevinovăția dumneavoastră, cu 
atât mai bine. Scrieţi ce au făcut și în ce fel v-au rănit. Apoi 
întrebaţi-vă cum aţi deschis ușa. Dacă primul gând care vă vine 
în minte e că acest exerciţiu e absurd, întrebaţi-vă de ce sunteţi 
atât de dornici să-l respingeţi. Amintiţi-vă, nu e vorba de a-i 
absolvi pe ceilalţi de vina pe care o poartă. lertarea păcatelor e 
treaba lui Dumnezeu, nu a dumneavoastră. Treaba 
dumneavoastră se rezumă la o singură întrebare: „Cum am 
deschis ușa?” 

Făcu o pauză și se uită de jur-împrejurul încăperii, căutând să- 
i privească în ochi pe cât mai mulţi rezidenţi. 

— Cum am deschis ușa? Fericirea vieţii pe care o veţi trăi de- 
acum încolo depinde de sinceritatea cu care răspundeţi la 
această întrebare. 

Se opri, aparent epuizat, și anunţă că urma o pauză pentru 
cafea, ceai, ieșit la aer, mers la toaletă et cetera. 


95 


Pe când oamenii se ridicau de pe canapele și fotolii și se 
îndreptau în diverse locuri, Mellery privea întrebător spre 
Gurney, care rămăsese așezat. 

— A ajutat la ceva? întrebă. 

— A fost impresionant. 

— În ce sens? 

— Ești un orator al naibii de bun. 

Mellery dădu aprobator din cap - nici modest, dar nici lipsit de 
modestie. 

— Vezi cât de fragil e totul? 

— Te referi la relaţia pe care o ai cu rezidenții? 

— Cred că „relaţie” e un cuvânt la fel de bun ca oricare altul, 
atâta timp cât te referi la o combinaţie de încredere, 
identificare, conexiune, deschidere, convingere, speranţă și 
dragoste - și atâta vreme cât înţelegi cât de delicate sunt acele 
flori, mai ales în momentul în care încep să-și deschidă corolele. 

Lui Gurney îi era greu să se hotărască în privinţa lui Mark 
Mellery. Dacă omul era un şarlatan, era cel mai priceput pe 
care-l întâlnise. 

Mellery ridică o mână și strigă către o tânără aflată lângă 
cafetieră: 

— Ei, Keira, vrei să fii atât de drăguță și să mi-l aduci pe 
Justin? 

— Bineînţeles! răspunse ea fără nicio ezitare, făcând o piruetă 
și începându-și căutarea. 

— Cine-i Justin? întrebă Gurney. 

— Un tânăr de care încep să fiu din ce în ce mai dependent. 
Iniţial a venit aici ca oaspete, când avea douăzeci și unu de ani - 
vârsta minimă pe care trebuie s-o aibă orice persoană ca să fie 
acceptată aici. S-a întors de trei ori, iar a treia oară nu a mai 
plecat. 

— Cu ce se ocupă? 

— Cred că ai putea spune că se ocupă cu ceea ce mă ocup 
eu. 

Gurney îi aruncă lui Mellery o privire întrebătoare. 

— Încă de la prima lui vizită aici, Justin a fost exact pe 
lungimea de undă potrivită - întotdeauna prindea tot ce 
spuneam, toate nuanțele și tot restul. Un tânăr cu spirit 
pătrunzător, care are o minunată contribuţie la tot ceea ce fac. 


96 


Mesajul institutului e făcut pentru el, iar el a fost făcut pentru 
acest mesaj. Dacă-și dorește, are un viitor alături de noi. 

— Mark Junior, spuse Gurney, mai mult pentru sine. 

— Poftim? 

— Pare un fiu ideal. Asimilează și apreciază tot ceea ce ai de 
oferit. 

Un tânăr dichisit, cu o figură inteligentă, intră în cameră și se 
îndreptă spre ei. 

— Justin, vreau să-ți fac cunoștință cu un vechi prieten, Dave 
Gurney. 

În gestul tânărului de a-și întinde mâna era un amestec de 
cordialitate și timiditate. 

După ce-și strânseră mâinile, Mellery îl luă pe Justin de-o 
parte și-i vorbi pe un ton scăzut. 

— Aş vrea să te ocupi de etapa din următoarea jumătate de 
oră, să dai câteva exemple de dihotomii interioare. 

— Cu plăcere, răspunse tânărul. 

Gurney așteptă până când Justin se duse la bufet să ia cafea, 
apoi îi spuse lui Mellery: 

— Dacă ai timp, aș vrea să dai un telefon înainte să plec. 

— O să ne întoarcem în casă. 

Era clar că Mellery dorea să păstreze distanţa între oaspeții 
săi și orice ar fi avut legătură cu problemele prin care trecea în 
momentul de faţă. 

Pe drum, Gurney îi spuse că dorea ca el să-l sune pe Gregory 
Dermott și să-i ceară mai multe detalii legate de ceea ce se 
întâmplase în trecut cu această căsuţă poștală care-i aparținea 
și să-l întrebe cât de sigură era și dacă-și mai amintea ceva 
despre cecul cu suma de 289,87 de dolari emis pentru X. 
Arybdis, pe care i-l returnase lui Mellery. Mai precis, mai era și 
altcineva în compania lui Dermott care să fie autorizat să 
deschidă căsuţa poștală? Cheia se aflase în permanenţă în 
posesia lui Dermott? Mai exista o a doua cheie? De cât timp 
închiriase acea căsuță? Mai primise vreodată corespondenţă cu 
adresa greșită? Primise vreodată un cec dubios? Insemnau ceva 
pentru el numele de Arybdis, Charybdis ori Mark Mellery? Îi 
vorbise vreodată cineva despre Institutul pentru Renaștere 
Spirituală? 


97 


Exact când Mellery începea să dea semne că nu poate reține 
toate acele lucruri, Gurney scoase din buzunar un cartonaș și i-l 
dădu. 

— Aici sunt toate întrebările. S-ar putea ca domnul Dermott să 
nu vrea să răspundă la toate, dar merită încercat. 

Pe când înaintau printre ronduri de flori uscate sau pe cale să 
se usuce, Mellery începu să aibă o înfățișare din ce în ce mai 
îngrijorată. Când ajunseră la terasa din spatele casei elegante, 
se opri și vorbi pe un ton scăzut, ca și când s-ar fi temut că 
trage cineva cu urechea. 

— N-am dormit deloc noaptea trecută. Treaba aia cu numărul 
nouăsprezece m-a scos complet din minti. 

— Nu ai reușit să faci legătura cu nimic? Nu i-ai găsit niciun 
înţeles? 

— Nimic. Stupizenii. Cândva, un terapeut mi-a dat să fac un 
test compus din douăzeci de întrebări ca să aflu dacă am o 
problemă cu băutura, iar scorul meu a fost de nouăsprezece 
puncte. Prima mea soţie avea nouăsprezece ani atunci când ne- 
am căsătorit. Lucruri de genul ăsta - asocieri întâmplătoare, 
nimic despre care cineva ar fi putut ști dinainte că-mi va trece 
prin cap, indiferent cât de bine m-ar fi cunoscut. 

— Cu toate astea, au știut. 

— Asta-i ceea ce mă scoate din minţi! Analizează faptele! Un 
plic sigilat e lăsat în cutia mea poștală. Primesc un telefon, mi se 
spune că e acolo și mi se cere să mă gândesc la orice număr 
doresc. Mă gândesc la nouăsprezece. Mă duc la cutia poștală să 
iau plicul, iar în scrisoarea din plic e menţionat numărul 
nouăsprezece. Exact numărul la care m-am gândit. M-aș fi putut 
gândi la șaptezeci și două de mii nouă sute cincizeci și unu. Dar 
m-am gândit la nouăsprezece, iar acesta era numărul din 
scrisoare. Zici că percepţia extrasenzorială e o prostie, dar altfel 
cum îţi poţi explica? 

Gurney răspunse pe un ton pe atât de calm pe cât de 
neliniștit era cel al lui Mellery: 

— Din viziunea noastră asupra celor întâmplate lipsește ceva. 
Privim problema într-un fel care ne determină să ne punem 
întrebarea greșită. 

— Care-i întrebarea corectă? 


98 


— Când o să-mi dau seama, tu o să fii primul care va ști. Dar 
îți garantez că n-o să aibă nicio legătură cu percepţia 
extrasenzorială. 

Mellery scutură din cap, iar gestul aducea mai degrabă a 
tremur decât a modalitate de exprimare. Pe urmă aruncă o 
privire în sus, spre partea din spate a casei sale și apoi în jos, la 
terasa pe care stătea. Privirea lui goală spunea că nu era sigur 
cum ajunsese acolo. 

— Intrăm? sugeră Gurney. 

Mellery se adună și păru să-și amintească brusc de ceva. 

— Am uitat - îmi pare rău - Caddy e acasă în după-amiaza 
asta. Nu pot... Adică, ar fi mai bine dacă... ce vreau să zice că 
nu o să pot să-l sun pe Dermott chiar acum. O să improvizez 
ceva. 

— Dar o să suni astăzi? 

— Da, da, sigur. Dar o să aștept momentul potrivit. Te sun de- 
ndată ce discut cu el. 

Gurney dădu aprobator din cap. Privea în ochii însoţitorului 
său și vedea în ei teama lui Mellery că viaţa i se duce de râpă. 

— Încă o întrebare, înainte să plec. Am auzit că i-ai cerut lui 
Justin să vorbească despre „dihotomiile interioare”. Mă întrebam 
la ce se referă asta. 

— N-ai pierdut mare lucru, zise Mellery încruntându-se ușor. 
„Dihotomia” se referă la o divizare, o dualitate din interiorul a 
ceva. Folosesc termenul pentru a descrie conflictele noastre 
interioare. 

— Adică lucruri de genul „Jekyll și Hyde”? 

— Da, dar mai mult decât atât. Fiinţele omenești sunt pline de 
conflicte interioare. Ele ne modelează relaţiile, ne creează 
frustrările, ne distrug vieţile. 

— Dă-mi un exemplu. 

— Îți pot da o sută. Cel mai simplu conflict este acela dintre 
felul în care ne percepem pe noi înșine și felul în care ne percep 
ceilalți. De exemplu, dacă ne certăm și tu ţipi la mine, îmi voi 
zice că e din cauză că nu te poţi controla. Totuși, dacă eu ţip la 
tine, mi se va părea că nu e din cauza irascibilităţii mele, ci 
pentru că m-ai provocat - ai ceva la care nu pot răspunde decât 
prin ţipete. 

— Interesant. 


99 


— Fiecare dintre noi pare condiţionat să creadă că „situaţia în 
care mă aflu e cauza necazurilor mele, dar cauza necazurilor 
tale e personalitatea pe care o ai”. De aici pornesc problemele. 
Dorinţa mea ca toate lucrurile să fie așa cum vreau eu pare să 
aibă sens, pe când dorinţa ta de a fi cum vrei tu pare infantilă. O 
zi mai bună ar fi o zi în care m-aș simţi mai bine și tu te-ai purta 
mai bine. Lucrurile sunt așa cum le văd eu. Felul în care le vezi 
tu e deformat de interesele tale. 

— Înţeleg. 

— Asta-i doar începutul, sunt chestiunile de suprafaţă. Mintea 
omului înseamnă o multitudine de contradicții și conflicte. 
Minţim ca să-i facem pe ceilalți să aibă încredere în noi. Ne 
ascundem adevărata natură în încercarea de a ajunge la 
intimitate. Alergăm după fericire în moduri care alungă fericirea. 
Atunci când nu avem dreptate, ne luptăm din răsputeri să 
demonstrăm că avem. 

Prins în propriul algoritm, Mellery vorbea cu vervă și 
elocvenţă. În ciuda situaţiei încordate din momentul de faţă, 
găsea puterea de a se concentra. 

— Am impresia că vorbești despre sursa propriei dureri, nu 
doar despre condiţia umană, în general, zise Gurney. 

Mellery dădu încet din cap. 

— Nu e durere mai mare decât aceea de a avea doi oameni în 
interiorul aceluiași trup. 


Capitolul 16 


Sfârșitul începutului 


Gurney avea un sentiment neplăcut. Era o senzaţie care 
revenea mereu, apărută după prima vizită a lui Mellery la 
Walnut Crossing. Acum își dădea seama cu amărăciune că 
sentimentul în cauză era dorinţa de a avea parte de relativa 
simplitate a unei crime în adevăratul sens al cuvântului, a unei 
scene a crimei care putea fi cercetată și analizată, măsurată și 
încadrată în diagrame, a unor amprente și urme de tălpi, a unor 
fire de par și fibre care să fie analizate și identificate, a unor 
martori care să fie anchetați, a unor suspecți care să fie 


100 


localizaţi, a unor alibiuri care să fie verificate, a unor relații care 
să fie investigate, a unei arme care să fie găsite, a unor gloanţe 
pentru departamentul de balistică. Niciodată până atunci nu mai 
fusese atât de frustrat de implicarea într-o problemă atât de 
ambiguă din punct de vedere legal, cu atât de multe piedici în 
calea procedurii normale. 

Cât timp coborâse panta muntelui cu mașina, pe drumul de 
întoarcere de la institut către sat, reflectase asupra temerilor 
contradictorii ale lui Mellery: pe de o parte îi era frică de cel care 
îl urmărea și îi pusese gând rău, pe de alta îl îngrozea o 
intervenţie a poliţiei care i-ar fi îndepărtat clienţii. Convingerea 
lui Mellery că tratamentul avea să fie mai rău decât boala ţinea 
situaţia într-un soi de așteptare confuză. 

Se întrebă dacă Mellery știa mai multe decât spunea. Era 
conștient de un lucru pe care-l făcuse în trecutul îndepărtat și 
care ar fi putut cauza actuala campanie de ameninţări și 
insinuări? Ştia dr. Jekyll ce făcuse dl Hyde? 

Subiectul prelegerii lui Mellery despre două minţi purtând un 
război în interiorul aceluiași trup îl interesase pe Gurney din alte 
motive. Era în concordanţă cu propria sa concluzie - construită 
de-a lungul anilor și consolidată acum în urma lucrului cu 
fotografiile criminalilor - că anumite trăsături sufletești sunt 
adesea vizibile pe chip și mai ales în ochi. De nenumărate ori 
văzuse exemple de chipuri care în realitate aveau câte două 
fețe. Fenomenul era cel mai ușor de observat într-o fotografie. 
Tot ce trebuia să faci era să acoperi pe rând fiecare dintre 
jumătăţile acesteia cu o foaie de hârtie - de-a lungul liniei de pe 
mijlocul nasului, așa încât de fiecare dată să fie vizibil un singur 
ochi. Pe urmă, să pui pe hârtie o descriere a persoanei pe care o 
vezi în partea stângă și apoi una a celei din partea dreaptă. E 
uimitor cât de diferite pot fi aceste descrieri. Un om poate părea 
împăcat, tolerant și înțelept, pe de o parte, dar plin de 
resentimente, rece și manipulator, de cealaltă parte. În acele 
feţe al căror vid era străpuns de o licărire de răutate care ducea 
la crimă, licărirea era adesea prezentă într-un ochi și lipsea din 
celălalt. Poate că în interacţiunile de zi cu zi, creierele noastre 
erau predispuse să combine și să realizeze media 
caracteristicilor total diferite din cei doi ochi, făcând diferenţele 
dintre ei dificil de sesizat, dar în fotografii era greu să le scapi 
din vedere. 


101 


Gurney își aminti de fotografia lui Mellery de pe coperta cărții 
acestuia. Işi puse în minte ca, odată ajuns acasă, să se uite mai 
atent la ochii lui. Își mai aminti și că trebuia să o sune înapoi pe 
Sonya Reynolds - despre care Madeleine amintise cu oarecare 
răceală. Când mai avea câţiva kilometri până la Peony, se opri 
pe un petic de pietriș plin de buruieni care separa șoseaua de 
pârâul Esopus, își scoase telefonul mobil și formă numărul de la 
galeria Sonyei. După ce sună de patru ori, vocea ei dulce Îi 
invită să lase un mesaj oricât de lung dorea. 

— Sonya, sunt Dave Gurney. Știu că ţi-am promis un portret 
pentru săptămâna asta și sper că ţi-l voi aduce sâmbătă, sau cel 
puţin îţi voi trimite prin e-mail un fișier grafic din care poți printa 
o mostră. E aproape terminat, dar încă nu sunt mulţumit de el. 

Făcu o pauză, conștient de faptul că vocea sa ajunsese la acel 
ton molatic pe care îl căpăta în prezenţa femeilor atrăgătoare - 
un obicei asupra căruia Madeleine îi atrăsese odată atenţia. Își 
drese vocea și continuă: 

— Esenţialul la acest tip de artă e caracterul. Figura trebuie să 
fie cea a unui om capabil de crimă - și în special ochii. La asta 
lucrez. Asta-i motivul pentru care durează atât. 

Se auzi un clic pe fir, apoi interveni vocea Sonyei, cu 
răsuflarea tăiată: 

— David, sunt aici. N-am putut ajunge până la telefon, dar am 
auzit ce-ai spus. Și-ţi înțeleg perfect nevoia de a face totul 
perfect. Dar ar fi extraordinar dacă l-ai putea trimite sâmbătă. E 
duminica festivalului și o să fie mare vânzoleală pe la galerii. 

— Încerc. S-ar putea să fie pe la sfârșitul zilei. 

— Perfect! Inchid la șase, dar o să stau aici să mai lucrez încă 
o oră. Vino atunci. O să avem timp să stăm de vorbă. 

II izbi faptul că vocea Sonyei putea face ca orice discuţie să 
semene cu un preludiu sexual. Bineînţeles, știa că, în cazul de 
faţă, el era prea receptiv și că avea o imaginaţie prea bogată. Și 
mai știa - fir-ar să fie! - că e cam neghiob. 

— La șase e bine, se auzi el spunând chiar în clipa în care își 
amintea că biroul Sonyei, cu acele canapele largi și covoare 
plușate, era mobilat mai degrabă ca un refugiu intim decât ca 
un loc pentru afaceri. 

Puse înapoi telefonul în torpedou și rămase cu privirea 
pierdută la valea plină de iarbă. Ca de obicei, vocea Sonyei îi 
perturbase șirul raţional al gândurilor, iar mintea îi sărea de la 


102 


un lucru la altul: biroul prea confortabil al Sonyei, agitația lui 
Madeleine, faptul imposibil că cineva ar putea ști dinainte 
numărul la care se va gândi altcineva, sângele la fel de roșu ca 
un trandafir pictat, tu și cu mine avem întâlnire, dom'le 658, 
Charibda, căsuţa poștală greșită, frica lui Mellery de poliţie, 
Peter Piggert, nenorocitul de criminal în serie, tânărul și 
fermecătorul Justin, bătrâna și bogata Caddy, dr. Jekyll și dl 
Hyde, și tot așa, fără legătură și fără motiv, iar și iar. Cobori 
geamul din dreapta, aflat pe partea cu râul, se lăsă pe spate, 
închise ochii și încercă să se concentreze asupra sunetului pe 
care-l făcea apa care curgea la vale în albia pietroasă. 
e 

Chiar lângă urechea lui, o bătaie în geamul închis al mașinii îl 
trezi. Își aruncă privirea în sus, spre o faţă rectangulară, lipsită 
de expresie, cu ochii ascunși de o pereche de ochelari de soare 
cu lentile-oglindă, umbriţi de borul rigid al unei pălării gri, care 
făcea parte dintr-o uniformă. Lăsă geamul în jos. 

— E totul în regulă, domnule? 

Întrebarea sunase mai degrabă ca o ameninţare decât ca o 
ofertă de ajutor, iar cuvântul „domnule”, mai degrabă formal 
decât politicos. 

— Da, mulţumesc. Simţeam nevoia să închid o clipă ochii. 

Aruncă o privire la ceasul de pe bord. Clipa, observă el, 
durase cincisprezece minute. 

— Unde mergeţi, domnule? 

— La Walnut Crossing. 

— Înţeleg. Aţi băut ceva astăzi, domnule? 

— Nu, domnule polițist. 

Bărbatul dădu din cap și făcu un pas înapoi, cercetând 
mașina. Gura lui, singura trăsătură vizibilă care-i putea trada 
gândurile, era disprețuitoare - ca și cum și-ar fi zis că răspunsul 
negativ al lui Gurney în privinţa băuturii era o minciună 
străvezie, iar el va găsi în curând dovezi în acest sens. Ocoli cu 
exagerată prudență partea din spate a mașinii, apoi o luă 
înainte, spre scaunul pasagerului, și în cele din urmă se întoarse 
înapoi la fereastra lui Gurney. După un lung răstimp în care 
rămase pe gânduri, fără să mai spună nimic, omul vorbi, 
insinuând o ameninţare mai demnă de o piesă de-a lui Harold 
Pinter decât de un control rutier de rutină. 

— Știaţi că nu este legal să parcaţi aici? 


103 


— Nu mi-am dat seama, zise Gurney în cele din urmă. Voiam 
doar să mă opresc un minut-două. 

— Îmi puteţi arăta talonul și permisul, vă rog? _ 

Gurney le scoase din portofel și i le întinse pe fereastră. În 
situaţii de felul acesta, n-avea obiceiul să prezinte dovezi ale 
statutului său de detectiv de gradul întâi, ieșit la pensie din 
NYPD, cu toate relaţiile subînțelese, dar în timp ce polițistul se 
întorcea spre mașina lui își dădu seama că omul dădea dovadă 
de o aroganță ieșită din comun și de o ostilitate care s-ar fi 
putut concretiza într-o întârziere nejustificată, în cel mai bun 
caz. Fără nicio tragere de inimă, mai scoase din portofel încă un 
act. 

— Un moment, domnule ofițer, am mai găsit ceva care v-ar 
putea fi de ajutor. 

Polițistul luă bănuitor actul. Apoi Gurney observă, din mica 
grimasă care apăruse la colţurile gurii acestuia, că se produsese 
o schimbare de atitudine - însă nu era una prietenoasă. Arăta ca 
o combinaţie de furie și dezamăgire. Nepăsător, îi întinse înapoi 
pe fereastră actele. 

— O zi bună, domnule! spuse pe un ton care comunica 
contrariul sentimentului exprimat, apoi se duse înapoi la mașina 
lui, o întoarse repede și plecă în direcţia din care venise. 

Indiferent cât de sofisticată ajunsese să fie testarea 
psihologică, își zise Gurney, indiferent cât de mari erau cerințele 
legate de studii, indiferent cât de riguroasă era pregătirea 
academică, existau întotdeauna polițiști care n-ar fi trebuit să fie 
polițiști. In cazul de față, ofițerul nu încălcase nicio lege, dar 
avea ceva dur și răuvoitor. Gurney putea simţi asta, o vedea în 
trăsăturile lui - și era doar o chestiune de timp până când 
ofițerul avea să vadă el însuși același lucru privindu-se în 
oglindă. Atunci avea să se întâmple ceva îngrozitor. Între timp, o 
grămadă de oameni aveau să întâmpine tot felul de obstacole și 
să fie intimidaţi, fără a se obţine nimic bun din asta. Era unul 
dintre acei polițiști care-i făceau pe oameni să urască polițiștii. 

Poate că Mellery avea dreptate. 

e 

În următoarele șapte zile, iarna poposi în nordul ținutului 
Catskills. Gurney își petrecea cea mai mare parte a timpului în 
camera de lucru, fie ocupându-se de proiectul cu fotografiile 
criminalilor, fie reexaminând minuţios toate mesajele de la 


104 


Charibda - deplasându-se cu mare abilitate între cele două lumi 
și evitând cu încăpățânare să se gândească la desenele lui 
Danny și la haosul interior pe care i-l provocau. Era limpede că 
ar fi trebuit să-i vorbească lui Madeleine despre asta, să afle de 
ce se hotărâse să aducă subiectul în discuţie tocmai acum - să-l 
aducă, la propriu, din subsol - și de ce aștepta, dând dovadă de 
o neobișnuită răbdare, ca el să spună ceva. Dar Gurney nu-și 
putea aduna voința necesară pentru a face asta. Așa că își 
alungă totul din minte și se întoarse la problema cu Charibda. 
Cel puţin la asta se putea gândi fără să se simtă pierdut, fără ca 
inima să înceapă să-i bată nebunește. 

De exemplu, se gândea adesea la seara de după ultima vizită 
la institut. După cum promisese, Mellery îl sunase acasă și-i 
relatase discuţia avută cu Gregory Dermott, de la GD Security 
Systems. Dermott fusese suficient de amabil cât să-i răspundă 
la toate întrebările - dar informaţiile în sine nu aveau mare 
valoare. Omul închiriase căsuţa poștală acum aproximativ un 
an, la data când își schimbase sediul firmei de consultanţă de la 
Hartford la Wycherly; nu mai avusese nicio problemă până 
atunci, și cu siguranţă nu primise cecuri sau scrisori cu adresă 
greșită; era singura persoană care avea acces la căsuţa poștală; 
numele Arybdis, Charibda și Mellery nu-i spuneau nimic; nu 
auzise niciodată de institut. Când Mellery insistase cu întrebarea 
dacă altcineva din companie ar fi putut folosi căsuţa poștală în 
moduri în care nu era autorizat s-o facă, Dermott explicase că 
era imposibil, pentru că nu mai era nimeni altcineva în 
companie. GD Security Systems și Gregory Dermott erau unul și 
același lucru. Era consultant pe probleme de securitate 
informaţională pentru companiile care aveau baze de date 
delicate, care necesitau protecție împotriva hackerilor. Nimic din 
ceea ce spusese nu făcuse lumină în problema cecului trimis 
greșit. 

Și nici cercetările făcute pe internet de Gurney nu fuseseră de 
mai mare ajutor. Toate sursele duceau spre aceeași concluzie: 
Gregory Dermott avea o diplomă de la MIT5, o reputaţie solidă 
ca expert în calculatoare și o listă de clienţi bine cotați la bursă. 
Nici el, nici GD Security nu fuseseră implicaţi în vreun proces, nu 
primiseră nicio sentinţă, nu li se aplicase niciun sechestru și nu 


> Massachusetts Institute of Technology - cunoscută universitate 
americană în cadrul căreia sunt pregătiţi fizicieni și ingineri. 
105 


avuseseră parte de publicitate negativă, nici în trecut, nici în 
prezent. Pe scurt, era o apariţie imaculată, într-un cadru 
imaculat. Și totuși cineva, dintr-un motiv de neînțeles, își 
însușise numărul căsuţei lui poștale. Pe Gurney îl frământa 
mereu aceeași întrebare dificilă: „De ce să ceri să-i fie trimis un 
cec unei persoane când ești aproape sigur că îl va returna?” 

Era deprimant să se tot gândească la asta, să o tot ia pe 
aceeași cale care nu ducea nicăieri, de parcă la cea de-a zecea 
încercare ar fi putut găsi ceva care nu fusese acolo la cea de-a 
noua. Dar era mai bine decât să se gândească la Danny. 

e 

Prima zăpadă serioasă din acea iarnă a venit în seara primei 
zile de vineri a lunii noiembrie. De la câţiva fulgi zburătăciţi ici- 
colo în amurg, în decurs de câteva ore se înteţise, potolindu-se 
și apoi oprindu-se către miezul nopții. 

In timp ce Gurney își venea în fire cu ajutorul cafelei de 
sâmbătă dimineaţa, discul palid al soarelui se strecura deasupra 
unei coame împădurite, aflată la un kilometru și jumătate 
depărtare spre est. Noaptea nu bătuse vântul, așa că tot ce era 
pe-afară, de la terasă la acoperișul hambarului, fusese acoperit 
cu cel puţin șapte-opt centimetri de zăpadă. 

Nu dormise bine. Timp de mai mult ore îl frământaseră la 
nesfârșit probleme care se înlănțuiau una din cealaltă. Câteva 
dintre acestea, care se dizolvau acum, în lumina dimineții, 
aveau legătură cu Sonya. Amânase în ultimul moment întâlnirea 
planificată să aibă loc după terminarea programului. 
Nesiguranţa legată de ceea ce s-ar fi putut întâmpla acolo - de 
ceea ce ar fi vrut e/să se întâmple - îl determinase s-o anuleze. 

Stătea așa cum făcuse toată săptămâna, cu spatele întors 
către capătul încăperii unde era măsuţa de cafea pe care zăcea 
cutia de carton legată cu fundă, conţinând desenele lui Danny. 
Sorbi din cafea și privi spre pajiștea acoperită cu o pătură de 
zăpadă. 

Vederea zăpezii îi aducea întotdeauna în minte mirosul 
zăpezii. Mânat de-un imbold, se duse la ușile de sticlă și le 
deschise. Frigul pătrunzător îi declanșă un lanț de amintiri - 
nămeţi înalţi până la piept, curăţaţi de pe drumuri și împinși pe 
marginea acestora, durerea din mâinile înroșite de la atâţia 
bulgări de zăpadă, bucăţi de gheaţă agăţate în manșetele de 
lână ale jachetei, trei crengi îndoite în jos, spre pământ, coroniţe 


106 


de Crăciun atârnate pe uși, străzi goale, strălucire oriunde și-ar 
fi aruncat privirea. 

E ceva curios legat de trecut - cum se adună și te așteaptă, în 
tăcere, invizibil, aproape ca și cum n-ar fi acolo. Ai putea fi 
tentat să crezi că s-a dus, că nu mai există. Apoi, precum un 
fazan alungat din adăpost, izbucnește într-o explozie de sunet, 
culoare și mișcare - șocant de viu. 

Voia să se înconjoare cu mirosul zăpezii. Își trase jacheta din 
cârligul de lângă ușă, și-o puse pe el și ieși afară. Zăpada era 
prea mare pentru pantofii obișnuiți pe care-i purta, dar nu voia 
să și-i schimbe acum. Se îndreptă în direcţia heleșteului, cu ochii 
închiși, inhalând puternic. Mersese mai puţin de o sută de metri, 
când ușa de la bucătărie se deschise și-o auzi pe Madeleine 
strigându-l. 

— David, întoarce-te! 

Se răsuci și o văzu pe jumătate ieșită pe ușă, cu o expresie 
îngrijorată pe chip. Porni înapoi. 

— Cee? 

— Grăbește-te! zise ea. S-a anunţat la radio... Mark Mellery a 
murit! 

— Ce? 

— Mark Mellery... a murit, tocmai s-a anunţat la radio. A fost 
omorât! zise ea și intră înăuntru. 

— Doamne! exclamă Gurney, simțind o gheară în piept. 

Când nu mai avea decât câţiva metri până la ușă, alergă și 
intră înăuntru fără să-și scoată pantofii plini de zăpadă. 

— Când s-a întâmplat? 

— Nu știu. In dimineaţa asta sau aseară, nu știu. N-au spus. 

Ascultă. Radioul mai era deschis, dar prezentatorul trecuse la 
o altă știre - ceva despre falimentul unei corporații. 

— Cum? 

— N-au spus. Au zis doar că pare să fi fost crimă. 

— Alte informații? 

— Nu. Ba da. Ceva legat de institut - locul în care s-a 
întâmplat. Institutul Mellery pentru Renaștere Spirituală din 
Peony, New York. Au spus că poliţia e la fața locului. 

— Asta-i tot? 

— Cred că da! Ce îngrozitor! 

Gurney dădu încet din cap, în timp ce mintea îi lucra febril. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Madeleine. 


107 


La o rapidă trecere în revistă a opţiunilor, le elimină pe toate, 
cu excepţia uneia. 

— O să-l pun la curent pe ofițerul care se ocupă de caz în 
legătură cu relaţia dintre mine și Mellery. Ce se întâmplă după 
aceea depinde de el. 

Madeleine inspiră adânc și păru că încearcă să dea la iveală 
un zâmbet curajos, însă fără prea mari sorţi de izbândă. 


108 


PARTEA A DOUA 


Jocuri macabre 


Capitolul 17 


Cam mult sânge 


Era exact ora zece dimineaţa când Gurney sună la poliţia din 
Peony ca să-și lase numele, adresa, numărul de telefon și să 
povestească pe scurt ce legătură avea cu victima. Polițistul cu 
care vorbi, sergentul Burkholtz, îi spuse că informaţia va fi 
transmisă echipei de la Biroul Poliţiei Statale pentru Investigații 
Criminalistice care preluase cazul. 

Așteptându-se să fie sunat într-un interval de douăzeci și 
patru până la patruzeci și opt de ore, fu mirat când telefonul 
veni la mai puţin de zece minute după aceea. Vocea îi suna 
familiar, fără a o putea recunoaște imediat - problemă a cărei 
rezolvare fu prelungită de faptul că omul nu-și spuse numele 
atunci când i se adresă. 

— Domnule Gurney, sunt anchetatorul-șef al cazului din 
Peony. Înţeleg că aveţi niște informaţii pentru noi. 

Gurney ezită. Era cât pe-aci să-i ceară ofițerului să-și spună 
numele - o chestiune care ţinea de procedura obișnuită - când 
timbrul vocii infractorului îl făcu să-și amintească faţa și numele 
care-i era asociat. Jack Hardwick, împreună cu care-și amintea 
că lucrase la un caz, era un om roșu la față, gălăgios și obscen. 
Își tundea militărește părul albit prematur și avea ochi deschiși 
la culoare, ca ai unui câine Husky. Era un miștocar neobosit, așa 
că jumătate de oră cu el ţi se putea părea o jumătate de zi - o zi 
care simţeai că nu se mai termină. Dar mai era și istet, dur, 
neobosit și incorect politic până-n pânzele albe. 

— Salut, Jack! spuse Gurney ascunzându-și surpriza. 

— Cum de ai... Rahat! Careva ţi-a spus! Cine ţi-a spus? 

— Ai o voce de neuitat, Jack. 


109 


— Voce de neuitat, pe dracu'! Au trecut zece ani! 

— Nouă. 

Arestarea lui Peter Possum Piggert fusese una dintre cele mai 
importante din cariera lui Gurney, cea care îi asigurase 
promovarea la mult râvnita poziţie de detectiv de gradul întâi, 
așa că era o dată pe care și-o amintea. 

— Cine ţi-a spus? 

— Nu mi-a spus nimeni. 

— Aiurea! 

Gurney nu mai zise nimic, amintindu-și de obsesia lui 
Hardwick de a avea ultimul cuvânt și de inutilul schimb de 
replici care putea continua la nesfârșit, până când Hardwick 
ajungea unde voia. După trei secunde lungi, acesta continuă pe 
un ton mai puțin combativ: 

— Nouă ani nenorociţi! Și dintr-odată îţi faci apariţia de 
nicăieri, chiar în mijlocul a ceea ce ar putea fi cel mai 
senzaţional caz de crimă din New York de când ai pescuit din 
râu picioarele doamnei Piggert. A dracului coincidenţă! 

— De fapt, era partea de sus a cadavrului, Jack. 

După un scurt moment de tăcere, din telefon explodă râsul 
lung și bubuitor care-i era caracteristic lui Hardwick. 

— Ah! strigă cu răsuflarea tăiată, după ce se opri din râs. 
Davey, Davey, Davey, întotdeauna atent la detalii! 

Gurney își drese vocea. 

— Îmi poţi spune cum a murit Mark Mellery? 

Hardwick ezită, pus în poziţia dificilă de a alege între relaţia 
personală și regulament, situaţie cu care polițiștii se confruntau 
mai mereu și care constituia principala cauză pentru care se 
îmbolnăveau de ulcer. Alese să spună tot adevărul - nu pentru 
că așa trebuia (Gurney nu avea o poziţie oficială în acest caz și 
nu era îndreptăţit să primească nicio informaţie), ci pentru că 
era atât de limpede. 

— Cineva i-a tăiat gâtul cu o sticlă spartă. _ 

Gurney gemu de parcă ar fi fost lovit în inimă. Insă această 
primă reacţie fu înlocuită rapid de o atitudine mult mai 
profesionistă. Răspunsul lui Hardwick așezase la locul ei una 
dintre piesele de puzzle din mintea lui Gurney. 

— Era cumva o sticlă de whisky? 


110 


— De unde dracu' ţi-ai dat seama? întrebă Hardwick pe un ton 
care, de-a lungul celor șapte cuvinte, trecu de la mirare la 
acuzare. 

— E o poveste lungă. Vrei să trec pe-acolo? 

— Cred că ai face bine săvii. 

e 

Soarele, care în acea dimineaţă se întrezărise ca un disc rece 
pe sub pătura cenușie a norilor de iarnă, era acum în totalitate 
acoperit de cerul plumburiu, plin de cocoloașe. Lumina care nu 
arunca nicio umbră părea de rău augur - chipul unui univers 
rece, nepăsător, de gheaţă. 

Dându-și seama că gândurile lui o luaseră pe o pantă jenant 
de visătoare, Gurney le alungă în timp ce oprea în spatele șirului 
de mașini de poliţie parcate alandala în zăpada de pe marginea 
drumului din fața Institutului Mellery pentru Renaștere 
Spirituală. Majoritatea aveau emblema albastru cu galben a 
Poliţiei din New York - lucru valabil inclusiv pentru duba 
departamentului tehnic de la laboratorul criminalistic regional. 
Două erau mașini albe de la biroul șerifului și alte două - 
vehicule verzi ale politei din Peony. Îi veni în minte gluma lui 
Mellery despre numele care suna ca al unui număr de cabaret 
pentru homosexuali și expresia așternută pe chipul acestuia 
când o făcuse. Straturile cu ochiul-boului, înghesuite între 
mașini și zidul de piatră, fuseseră reduse de iarna tot mai aspră 
la o masă încâlcită de tije maronii, care purtau ciudate 
inflorescențe pufoase de zăpadă. leşi din mașină și se îndreptă 
spre intrare. Un poliţist în uniformă impecabilă, cu o 
încruntătură milităroasă, stătea în faţa porţii deschise. Probabil 
că era cu un an sau doi mai tânăr decât fiul lui, observă Gurney 
cu un sentiment ciudat. 

— Cu ce pot să vă ajut, domnule? 

Cuvintele erau politicoase, dar înfățișarea lui nu era. 

— Mă numesc Gurney. Am venit să discut cu Jack Hardwick. 

Tânărul clipi la auzul fiecărui nume. Expresia lui sugera că cel 
puţin unul dintre acestea îi provoca reflux gastro-esofagian. 

— Staţi o clipă, îi spuse acesta, scoţându-și staţia de la brâu. 
Trebuie să fiţi însoțit. 

După trei minute apăru însoțitorul - un anchetator de la Biroul 
Criminalistic, care arăta de parcă ar fi încercat să semene cu 
Tom Cruise. În ciuda frigului iernii, purta doar o geacă subţire de 


111 


fâș, care atârna, descheiată, peste un tricou negru și o pereche 
de blugi. Știind cât de strict era codul vestimentar al poliţiei, 
Gurney deduse din ţinuta neoficială a acestuia că fusese chemat 
la faţa locului când era în afara orelor de program sau că lucra 
sub acoperire. Conturul unui pistol Glock de 9 mm, într-un toc 
negru prins peste umăr, vizibil prin geacă, era, în același timp, 
semnul unei declaraţii de intenție și simbolul meseriei. 

— Domnul detectiv Gurney? 

— Detectiv pensionar, zise Gurney, de parcă ar fi pus un 
asterisc. 

— A, da? spuse Tom Cruise, fără să pară prea interesat. 
Trebuie să fie plăcut. Urmaţi-mă! 

Pe când Gurney își urma călăuza pe poteca care înconjura 
clădirea principală, îndreptându-se către locuinţa din spatele ei, 
fu izbit de schimbarea pe care cei șapte-opt centimetri de 
zăpadă o aduceau înfățișării locului. Creau un tablou simplificat, 
eliminând detaliile lipsite de importanţă. Să pătrunzi în 
minimalismul peisajului alb era ca și cum ai fi pășit pe o planetă 
proaspăt creată - un gând care contrasta absurd cu murdara 
realitate înconjurătoare. Dădură ocol vechii case georgiene în 
care locuise Mellery și se opriră în apropierea terasei acoperite 
cu zăpadă unde fusese ucis. 

Era evident unde murise Mellery. Zăpada încă mai purta 
amprenta trupului său, iar împrejurul zonei unde fuseseră capul 
și umerii se întindea o enormă pată de sânge. Gurney mai 
văzuse șocantul contrast dintre roșu și alb. Amintirea de neuitat 
data din dimineaţa de Crăciun a primului an în poliţie. Un poliţist 
alcoolic, căruia nevasta îi încuiase ușa în nas, se împușcase în 
inimă, așezat pe un morman de zăpadă. 

Gurney se strădui să-și alunge vechea imagine din minte și își 
îndreptă cu profesionalism privirea spre scena din faţa lui. 

Un specialist în amprente, îngenuncheat lângă un șir de urme 
aflate în zăpadă, chiar lângă pata cea mare de sânge, pulveriza 
o substanţă peste aceste urme. De unde stătea, Gurney nu putu 
vedea eticheta recipientului, dar bănui că era ceară pentru 
urmele lăsate pe zăpadă, o substanţă folosită pentru a le 
stabiliza suficient de mult încât să poată fi aplicat un ciment 
stomatologic. Urmele de pe zăpadă erau extrem de fragile, dar 
dacă erau prelucrate cu atenţie, ofereau detalii extraordinare. 
Cu toate că înainte de asta asistase destul de des la această 


112 


procedură, nu se putea abține să nu admire mâna sigură a 
specialistului și intensa lui concentrare. 

Formând un poligon neregulat, banda galbenă a poliţiei 
înconjura cea mai mare parte a terasei, inclusiv ușa din spate a 
casei. Două culoare mărginite de aceeași bandă fuseseră făcute 
de-o parte și de alta a terasei, pentru a înconjura un șir de urme 
care veneau și se întorceau, pornind de la un hambar mare de 
lângă casă, înaintând către zona cu pata de sânge, pentru a se 
îndepărta apoi de terasă, peste pajiștea acoperită cu zăpadă, 
către pădure. 

Ușa din spate a casei era deschisă. Un membru al echipajului 
de poliţie aflat la fața locului stătea în prag, cu faţa spre casă, 
examinând terasa. Gurney știa exact ce făcea omul. Când te afli 
la locul unei crime îţi petreci o grămadă de timp doar ca să 
surprinzi atmosfera - încercând adesea s-o percepi prin ochii 
victimei care-și trăiește ultimele clipe de viață. Când venea 
vorba despre găsirea și colectarea probelor, existau reguli clare, 
bine stabilite - sânge, arme, amprente, urme de tălpi, păr, fibre, 
urme de vopsea, fragmente minerale și vegetale străine de locul 
respectiv -, dar era și o problemă de concentrare. Mai simplu 
spus, nu trebuia să te grăbești să tragi concluzii în legătură cu 
faptele petrecute, cu locul și felul în care se petrecuseră, pentru 
că dacă te grăbeai prea tare să tragi concluzii, era ușor să scapi 
din vedere probe care nu se potriveau cu viziunea pe care o 
aveai asupra situaţiei. In același timp, trebuia să începi să 
construiești cel puţin o ipoteză deschisă după care să te 
orientezi în căutarea probelor. Poţi face greșeli dureroase dacă 
ajungi prea repede să fii prea sigur de un presupus scenariu al 
crimei, dar poţi să și irosești o grămadă de timp preţios și de 
resurse umane, „periind” atent o suprafaţă de un kilometru 
pătrat, ca să cauţi Dumnezeu știe ce. 

Procedeul folosit de detectivii buni - și pe care Gurney era 
sigur că-l folosea detectivul din prag - era un fel de pendulare 
între abordarea inductivă și cea deductivă. Ce văd aici și ce 
evoluţie a evenimentelor sugerează informaţiile obţinute? ȘI, 
dacă acest scenariu este valid, ce alte dovezi trebuie să mai 
observ și unde trebuie să le caut? 

Cheia acestui procedeu, se convinsese Gurney după multe 
încercări și greșeli, era să păstrezi echilibrul corect între 
observaţie și intuiţie. Cel mai mare pericol care ameninţa acest 


113 


procedeu era egoismul. Un detectiv-șef care nu s-a hotărât 
asupra posibilei explicaţii a informaţiilor obţinute de la locul 
crimei poate irosi timp pentru că nu îndreaptă suficient de 
repede eforturile echipei într-o anumită direcţie. Insă cel care e 
sigur pe sine și anunţă agresiv, după o singură privire, exact 
cum s-au întâmplat lucrurile în camera aceea plină de pete de 
sânge și-i pune pe toţi să demonstreze că are dreptate, poate, 
până la urmă, să cauzeze probleme grave - pierderea de timp 
fiind cea mai mică dintre ele. 

Gurney se întreba care dintre abordări predomina în 
momentul respectiv. 

În afara zonei delimitate de banda galbenă, la celălalt capăt al 
petei de sânge, Jack Hardwick le dădea instrucţiuni unor tineri 
cu înfățișare serioasă - unul dintre ei era cel cu aspirații de Tom 
Cruise, care tocmai îl adusese pe Gurney la fața locului, iar 
celălalt părea să-i fie frate geamăn. Cei nouă ani de muncă în 
poliţie care trecuseră de când lucraseră împreună la 
abominabilul caz Piggert păreau să fi fost de două ori mai mulţi 
dacă îl priveai pe Hardwick. Faţa îi era mai roșie și mai grasă, 
părul mai rar, iar vocea îi căpătase acea asprime care vine de la 
prea mult tutun și tequila. 

— Sunt douăzeci de rezidenţi, le spunea el celor două dubluri 
din Top Gun. Fiecare dintre voi se ocupă de nouă dintre ei. 
Luaţi-le declarații preliminare, cereţi-le numele, adresele, 
numerele de telefon. Verificaţi-le. Lăsaţi-mi-i mie pe Patty Cakes 
și pe chiropractician. Tot eu o să vorbesc și cu văduva. Ne 
întâlnim din nou la patru după-amiază. 

Între ei a mai urmat un schimb de replici purtate pe un ton 
prea scăzut pentru a mai fi auzite de Gurney, punctate de râsul 
aspru al lui Hardwick. Tânărul care-l însoţise pe Gurney de la 
intrare avu ultima intervenţie, însoțită de o înclinare a capului în 
direcția lui Gurney. Apoi perechea porni spre clădirea principală. 

Când cei doi nu se mai văzură, Hardwick se întoarse și-l 
întâmpină pe Gurney cu ceva între un rânjet și o grimasă. 
Ciudaţii lui ochi albaștri, cândva strălucind de scepticism, 
păreau încărcaţi de un cinism obosit. 

— Să fiu al naibii dacă ăsta nu-i domn’ profesor Dave! zise el 
cu o voce răgușită, în timp ce înconjura zona cu bandă galbenă, 
îndreptându-se spre Gurney. 


114 


— Doar un umil dascăl, îl corectă Gurney, întrebându-se ce 
altceva se mai obosise Hardwick să afle despre cariera lui de 
profesor de criminologie de la universitatea de stat, după 
plecarea din NYPD. 

— Nu mă mai aburi cu treaba aia cu modestia. Ești un star, 
băiete, și o știi. 

Își strânseră mâinile fără prea mare căldură. Pe Gurney îl izbi 
faptul că atitudinea ironică a vechiului Hardwick se 
transformase în ceva toxic. 

— Nu încape îndoială asupra locului în care a murit, zise 
Gurney, dând din cap înspre pata de sânge; voia să ajungă cât 
mai repede la ceea ce-l interesa, să-l pună pe Hardwick la 
curent cu ce știa și să plece de-acolo. 

— Oriunde e loc de îndoială, proclamă Hardwick. Moartea și 
îndoiala sunt singurele lucruri sigure în viață. 

Pentru că nu primi niciun răspuns din partea lui Gurney, 
continuă: 

— Sunt de acord că ar putea fi mai puţine îndoieli în privința 
locului în care a murit decât în privinţa altor câteva lucruri de 
pe-aici. A naibii colivie cu nebuni! Oamenii de-aici vorbesc 
despre victimă de parcă ar fi fost Deepdick Chopup ăla de la 
televizor. 

— Vrei să zici Deepak Chopra? 

— Da, Dipcock nu-știu-cum. Doamne, mai scutește-mă! 

În ciuda senzaţiei neplăcute pe care i-o stârni, Gurney nu 
spuse nimic. 

— De ce dracu’ vin oamenii în locuri ca ăsta? Ca să asculte de 
la un individ de rahat și cu Rolls-Royce niște chestii New Age 
despre sensul vieţii? 

Hardwick scutură din cap la gândul prostiei concetăţenilor lui, 
aruncând mereu priviri încruntate spre partea din spate a casei, 
ca și cum arhitectura secolului al optsprezecelea ar fi purtat o 
mare parte din vină. 

lritarea fu mai puternică decât reticenţa lui Gurney. 

— Din câte știu eu, victima nu era un individ de rahat, zise el 
pe un ton egal. 

— N-am spus c-ar fi fost. 

— Mi s-a părut c-ai spus. 

— Făceam o observație generală. Sunt sigur că amicul tău era 
o excepție. 


115 


Pentru Gurney, Hardwick era ca un ghimpe care îi intrase pe 
sub piele. 

— Nu era amicul meu. 

— Din mesajul pe care l-ai lăsat la poliţia din Peony și pe care 
au fost atât de amabili să mi-l transmită, am rămas cu impresia 
că relaţia voastră data de foarte multă vreme. 

— Ne cunoșteam de pe vremea studenției, nu l-am mai 
întâlnit timp de douăzeci și cinci de ani și apoi am primit un e- 
mail de la el acum două săptămâni. 

— Despre ce? 

— Despre niște scrisori pe care le-a primit. Era supărat. 

— Ce fel de scrisori? 

— Poezii, în majoritate. Poezii care sunau ca niște ameninţări. 

Asta îl făcu pe Hardwick să se oprească și să cadă pe gânduri. 

— Ce voia de la tine? îl întrebă în cele din urmă pe Gurney. 

— Să-i dau un sfat. 

— Și ce sfat i-ai dat? 

— L-am sfătuit să sune la poliţie. 

— Inţeleg că n-a făcut-o. 

Sarcasmul lui îl enervă pe Gurney, dar își păstră cumpătul. 

— Mai era o poezie, zise Hardwick. 

— Ce vrei să spui? 

— O poezie, pe o singură foaie de hârtie, așezată pe cadavru, 
cu o piatră care s-o ţină în loc. Totul foarte ordonat. 

— E foarte precis. Un perfecționist. 

— Cine? 

— Ucigașul. E posibil să aibă probleme psihice mari, dar cu 
siguranţă e un perfecţionist. 

Hardwick îl fixă pe Gurney cu interes. Îi dispăruse atitudinea 
zeflemitoare, cel puţin pentru moment. 

— Inainte de a merge mai departe, trebuie să aflu de unde 
știai despre sticla spartă. 

— O simplă presupunere. 

— E doar o presupunere faptul că era vorba de o sticlă de 
whisky? 

— Marca Four Rosesf, mai precis, zise Gurney, zâmbind 
satisfăcut când văzu cum Hardwick face ochii mari. 

— Explică-mi cum de știi asta, îi ceru Hardwick. 


€ Patru trandafiri (engl.). 
116 


— Am cam presupus, pornind de la aluziile din poezii, spuse 
Gurney. O să vezi când le vei citi. 

Și, ca răspuns la întrebarea care părea să prindă formă pe 
chipul celuilalt, adăugă: 

— Vei găsi poeziile, laolaltă cu celelalte mesaje, în sertarul de 
la biroul din camera de lucru. Cel puţin ăsta e ultimul loc în care 
am văzut că le-a pus Mellery. E camera cu șemineul cel mare, în 
care intri din holul central. 

Hardwick îl fixa în continuare, de parcă asta ar fi fost 
modalitatea de a rezolva o problemă importantă. 

— Vino cu mine, spuse în cele din urmă. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Îl conduse într-o tăcere care nu-i era caracteristică spre 
parcarea situată între hambarul cel mare și drumul public și se 
opri într-un loc unde se intersecta cu aleea circulară pentru 
mașini și unde începea un coridor mărginit de banda galbenă a 
poliţiei. 

— Este locul cel mai apropiat de stradă în care putem distinge 
clar urmele despre care credem că îi aparţin făptașului. Strada 
și aleea pentru mașini au fost curățate cu plugul pentru zăpadă 
după oprirea ninsorii, în jurul orei două dimineaţa. Nu știm dacă 
făptașul a intrat pe proprietate înainte sau după ce a trecut 
plugul. Dacă s-ar fi întâmplat înainte, orice urme de pe drumul 
din afară sau de pe alee ar fi fost șterse de plug. Dacă s-a 
întâmplat după, din capul locului n-ar mai fi apărut niciun fel de 
urme. Dar începând chiar de aici și luând-o apoi prin spatele 
hambarului, către terasă, peste poiana care duce la pădure, 
apoi prin pădure și către un desiș de pini de lângă Aleea 
Thornbush, urmele sunt foarte clare și ușor de urmarit. 

— Nu a încercat deloc să le ascundă? 

— Nu, răspunse Hardwick pe un ton care dădea de înțeles că 
întrebarea îl deranja. Deloc. Doar dacă nu-mi scapă ceva. 

Gurney îi aruncă o privire ciudată. 

— Care-i problema? 

— O să te las să te lămurești singur, răspunse Hardwick. 

O luară de-a lungul coridorului mărginit cu bandă galbenă, 
după urme, până în partea cealaltă a hambarului. Amprentele, 
bine întipărite în cei șapte-opt centimetri de zăpadă, altfel 
imaculaţi, erau făcute de niște bocanci cu număr mare (măsura 
44 sau 44 și jumătate, după estimarea lui Gurney). Oricine ar fi 
fost, cel care venise în direcţia asta în orele de dinainte să se 


117 


crape de ziuă nu s-a sinchisit că mai târziu urmele sale vor fi 
descoperite. 

Pe când dădeau ocol prin spatele hambarului, Gurney observă 
că acolo fusese înconjurată cu bandă galbenă o zonă mai mare. 
Un fotograf al poliţiei făcea poze cu o cameră cu rezoluţie mare, 
în timp ce un specialist îmbrăcat în costum de protecţie de 
culoare albă care-i acoperea și părul, își aștepta rândul, ţinând 
în mână o trusă pentru colectat probe. Fiecare fotografie era 
făcută de cel puţin două ori, cu și fără scală de măsurare plasată 
în cadru, iar obiectele erau fotografiate folosind diferite setări 
pentru focalizarea imaginii - mare, pentru a stabili poziţia în 
raport cu alte obiecte din cadru, normală, pentru prezentarea 
obiectului în sine și strânsă, pentru detalii. 

Atenţia le fu acaparată de un scaun pliant de grădină - din 
acela fragil, care se vindea în magazinele cu discount. Urmele 
duceau direct la scaun. In faţa acestuia, strivite în zăpadă, erau 
șase mucuri de țigară. Gurney se aplecă pentru a vedea mai 
bine și observă că erau de la ţigări Marlboro. De la scaun, 
urmele o luau pe după niște tufe de rododendron, către terasa 
pe care se pare că se petrecuse crima. 

— Doamne! spuse Gurney. A stat pur și simplu acolo și a 
fumat? 

— Mda. S-a relaxat un pic înainte de a-i tăia gâtul victimei. 
Sau cel puţin așa separe. Presupun că ţi-ai ridicat sprânceana 
pentru că voiai să întrebi de unde a apărut scaunul ăla mic și 
prăpădit. Asta m-am întrebat și eu. 

— Și? 

— Soţia victimei pretinde că nu l-a mai văzut până acum. 
Părea scandalizată de calitatea lui execrabilă. 

— Ce? 

Intrebarea lui Gurney lovi ca un bici. Percepea comentariile 
disprețuitoare ale lui Hardwick ca pe niște unghii care zgâriau o 
tablă. 

— Se mai înveselește omul cum poate, zise acesta dând din 
umeri. Dacă lui i-a tăiat careva gâtul, nu trebuie să se dea și ea 
de ceasul morții. Acu’, serios, probabil că a fost pentru prima 
oară în luxoasa ei viață când Caddy Smythe-Westerfield Mellery 
s-a apropiat atât de mult de un scaun atât de ieftin. 


118 


Gurney știa totul despre umorul polițiștilor și despre cât de 
necesar era el pentru a putea supraviețui ororilor slujbei, 
devenite o rutină, dar erau situaţii când îl călca pe nervi. 

— Vrei să-mi spui că ucigașul și-a adus propriul scaun de 
grădină? 

— Așa se pare, zise Hardwick, rânjind la gândul absurdităţii 
acelui gest. 

— Și că după ce a terminat de fumat... Câte să fi fost? Vreo 
șase ţigări Marlboro... S-a dus la ușa din spate a casei, l-a făcut 
pe Mellery să iasă pe terasă și i-a tăiat gâtul cu o sticlă spartă? 
Momentan, așa arată reconstituirea? 

Hardwick dădu reticent din cap, de parcă ar fi început să aibă 
impresia că scenariul crimei, așa cum era el sugerat de probe, 
părea cam din cale-afară. Și lucrurile nu puteau decât să se 
înrăutăţească. 

— De fapt, „i-a tăiat gâtul” e o expresie eufemistică, explică 
el. Victima a fost înjunghiată în gât de cel puţin douăsprezece 
ori. Când asistenții medicului legist au dus corpul la dubă pentru 
autopsie, nenorocitul de cap aproape că s-a desprins. 

Gurney privi înspre terasă și, cu toate că era aproape în 
totalitate umbrită de rododendroni, imaginea petei de sânge îi 
apăru în minte la fel de colorată și de precisă de parcă ar fi 
văzut-o în lumina unui reflector. 

Hardwick îl privi o vreme, mușcându-și gânditor buza. 

— De fapt, nu asta-i cea mai ciudată parte a poveștii, zise în 
cele din urmă. Aia vine după ce observi unde duc urmele. 


Capitolul 18 


Urmele care nu duc nicăieri 


Ocolind tufișurile, Hardwick îl conduse pe Gurney, însoţindu-l 
din spatele hambarului, pe după tufișuri, dincolo de terasă, către 
locul în care presupusul agresor părăsise scena crimei și o luase 
peste pajiștea acoperită de zăpadă, care se întindea din spatele 
casei și până la marginea pădurii de arţari aflată la câteva zeci 
de metri mai încolo. 


119 


Nu departe de terasă, pe când se ţineau după urmele care 
duceau spre pădure, dădură peste alt specialist care se ocupa 
de probe. Era îmbrăcat într-un costum ermetic din plastic și 
purta o bonetă chirurgicală și o mască folosită de cei din 
meseria lui, scopul acestora fiind să protejeze ADN-ul sau alte 
probe de contaminarea cu unele provenind de la persoana care 
le colecta. 

Era ghemuit la vreo trei metri distanță de urme și ridica, 
folosind o pereche de clești din inox, ceva ce părea să fie un 
ciob ascuţit de sticlă maro. Pusese deja în pungi alte trei bucăţi 
similare de sticlă și un fragment dintr-o sticlă de whisky de un 
litru, suficient de mare pentru a fi recunoscut ca atare. 

— Arma crimei, se pare, zise Hardwick. Dar tu, asul 
detectivilor, știai deja. Ba chiar știai și că era marca Four Roses. 

— Ce caută pe pajiște? întrebă Gurney, ignorând tonul 
înțepător al lui Hardwick. 

— Doamne, mă gândeam că trebuie s-o știi și pe asta. Dacă 
deja știai nenorocita de marcă... 

Gurney așteptă plictisit, ca și cum ar fi așteptat să se 
deschidă programul unui calculator lent, iar Hardwick răspunse, 
în cele din urmă: 

— Se pare că a luat-o de lângă cadavru și a aruncat-o aici 
atunci când a plecat către pădure. De ce a făcut-o? lată o 
întrebare excelentă. Poate că nu și-a dat seama că încă mai 
avea sticla în mână. Vreau să spun că de-abia înjunghiase 
victima în gât de douăsprezece ori. Trebuie să fi fost absorbit de 
treaba asta. Apoi, în timp ce se îndepărta traversând pajiștea, 
și-a dat seama că încă o mai ţine în mână și a aruncat-o. Ipoteza 
asta cel puţin are sens. 

Gurney dădu din cap fără a fi pe deplin convins, însă incapabil 
să ofere o explicație mai bună. 

— Asta e „cea mai ciudată parte a poveștii” despre care 
vorbeai? 

— Asta? întrebă Hardwick cu un râs care aducea mai degrabă 
a lătrat. Încă n-ai văzut nimic. 

După zece minute în care parcurseseră aproape un kilometru, 
cei doi bărbaţi ajunseră într-o zonă a pădurii de arţari aflată la 
mică distanță de crângul cu pini albi. Auziră zgomotul unei 
mașini în trecere, iar asta dovedea că se aflau în apropierea 


120 


unui drum pe care nu-l puteau zări cu niciun chip din cauza 
ramurilor de pin crescute foarte aproape de pământ. 

La început nu era sigur de ce-l adusese Hardwick acolo. Apoi 
pricepu și, cu o consternare crescândă, începu să examineze 
zăpada dimprejur. Ceea ce vedea nu avea niciun sens. Urmele 
după care se luaseră se opreau, pur și simplu. Șirul clar de urme 
lăsate în zăpadă, care se înșiruiau cale de aproape un kilometru, 
se întrerupea, pur și simplu. Nu era niciun semn care să arate ce 
se întâmplase cu individul care lăsase urmele. Zăpada dimprejur 
era imaculată, neatinsă de picior de om - sau de orice altceva. 
Urmele se opreau la vreo trei metri buni de cel mai apropiat 
copac și, dacă era să te iei după zgomotul mașinii care trecuse, 
la cel puțin o sută de metri de cea mai apropiată șosea. 

— Imi scapă ceva? întrebă Gurney. 

— Același lucru care ne scapă și nouă, răspunse Hardwick, 
părând ușurat că Gurney nu găsise o explicaţie simplă care să le 
fi scăpat lui și oamenilor săi. 

Gurney examină zona din apropierea ultimei urme cu mai 
multă atenţie. Chiar dincolo de această amprentă bine conturată 
era o porţiune cu urme care se suprapuneau, toate părând a fi 
făcute cu aceeași pereche de bocanci care le lăsaseră și pe cele 
după care se luaseră ei. Era de parcă ucigașul ar fi venit 
intenţionat până în acest loc, s-ar fi mișcat de pe un picior pe 
altul timp de câteva minute, așteptând probabil ceva sau pe 
cineva și apoi s-ar fi... evaporat. 

li trecu rapid prin minte gândul nebunesc că era posibil ca 
Hardwick să-i fi jucat o farsă, dar îl alungă. Să modifici scena 
unei crime doar ca să te distrezi era prea mult, chiar și pentru 
un personaj revoltător cum era Hardwick. 

Prin urmare, ceea ce aveau în faţa ochilor nu era o nălucire. 

— Dacă află tabloidele despre treaba asta, o transformă într-o 
răpire extraterestră, zise Hardwick, de parcă vorbele din gura lui 
ar fi avut un gust metalic. Reporterii o să roiască în jurul trebii 
ăsteia ca muștele la un butoi cu rahat. 

— Ai o teorie mai atrăgătoare? 

— Speranţele mele se îndreaptă spre mintea ascuţită brici a 
celui mai respectat detectiv de la omucideri din istoria NYPD. 

— Hai, las-o baltă, răspunse Gurney. Echipa care a prelucrat 
datele a venit cu vreo ipoteză? 


121 


— N-a venit cu nicio ipoteză care să clarifice lucrurile. Dar au 
luat probe din zăpada bătătorită aflată în locul unde pare să se fi 
oprit criminalul. Nu pare să fie nicio substanţă străină acolo, dar 
poate că tehnicienii din laborator ar putea descoperi ceva. Au 
verificat și copacii și drumul din spatele pinilor ăstora. Mâine o 
să examineze cu atenţie și să treacă prin sită totul pe o rază de 
treizeci de metri. 

— Dar până acum rezultatul e zero? 

— Te-ai prins. 

— Atunci ce ţi-a mai rămas? Să-i întrebi pe rezidenţi și pe 
vecini dacă n-au văzut o frânghie lansată în pădure dintr-un 
elicopter? 

— N-a văzut nimeni așa ceva. 

— Ai întrebat și asta? 

— M-am simţit ca un idiot, dar am făcut-o. Chestia e că cineva 
a venit aici azi-dimineaţă - aproape sigur e vorba despre 
criminal. S-a oprit chiar aici. Dacă un elicopter sau cea mai mare 
macara din lume nu l-a luat pe sus, unde dracu' e? 

— Deci - începu Gurney - nici elicoptere, nici frânghii, nici 
tunele secrete... 

— Exact, zise Hardwick, întrerupându-l. Și nicio dovadă că a 
plecat ţopăind pe picioroange. 

— Și-atunci, ce ne mai rămâne? 

— Atunci nu ne mai rămâne nimic. Zero, praful de pe tobă. 
Nici măcar o posibilitate realistă. Și să nu-mi spui că după ce a 
venit până aici, criminalul s-a dus înapoi, mergând de-a- 
ndărătelea, călcând exact pe propriile urme, fără să strice 
niciuna, doar ca să ni se urce nouă sângele la cap. 

Hardwick privi provocator spre Gurney, ca și cum el i-ar fi 
servit exact această ipoteză. 

— Chiar dacă ar fi fost posibil așa ceva, criminalul ar fi dat 
peste cele două persoane care ajunseseră deja la locui crimei - 
soţia victimei, Caddy, și gangsterul Patty. 

— Deci e complet imposibil, zise încet Gurney. 

— Ce e imposibil? întrebă Hardwick bătăios. 

— Totul, răspunse Gurney. 

— Ce dracu’ tot spui acolo? 

— Potolește-te, Jack. Trebuie să găsim un punct de plecare 
logic. Ceea ce pare să se fi întâmplat nu se poate să se fi 


122 


întâmplat. Prin urmare, ceea ce pare să se fi întâmplat nu s-a 
întâmplat. 

— Vrei să-mi spui că astea nu sunt urmele cuiva? 

— Vreau să spun că nu ne uităm la ele așa cum ar trebui. 

— Asta e sau nu e o urmă de picior? întrebă Hardwick 
exasperat. 

— Mi se pare că aduce foarte bine cu o urmă de picior, 
răspunse Gurney pe un ton de conversaţie agreabilă. 

— Prin urmare, ce vrei să spui? 

Gurney oftă. 

— Nu știu, Jack. Am doar impresia că ne punem întrebări 
greșite. 

Ceva din tonul lui potolit îl făcu pe Hardwick să se înmoaie. 
Niciunul dintre ei nu-l privi pe celălalt și nici nu spuse nimic timp 
de mai multe secunde. Apoi Hardwick își săltă capul de parcă și- 
ar fi amintit ceva. 

— Era cât pe-aci să uit să-ţi arăt cireașa de pe tort, zise el, 
băgându-și mâna în buzunarul lateral al gecii de piele și scoțând 
o pungă pentru probe. 

Prin plasticul transparent, pe o hârtie albă de scris, Gurney 
putu observa un scris ordonat, cu cerneală roșie. 

— Nu-l scoate din pungă, citește-l așa, zise Hardwick. 

Gurney făcu așa cum i se ceruse. Apoi citi din nou. Pe urmă o 
mai făcu pentru a treia oară, fixându-și totul în memorie. 


„Prin zăpadă-n jos și-n sus 
Să mă cauţi dacă fug 

Și să-ntrebi unde m-am dus. 
Chip de om urât și crud, 
Uită-te, eu m-am născut 

Ca s-ajut copii orfani 

Care plâng, bieţii, tăcut, 
Oropsiţi de mai mulți ani.” 


— Ăsta-i amicul nostru, zise Gurney, înapoindu-i punga. Tema 
răzbunării, opt rânduri, același ritm, vocabular elegant, 
punctuație perfectă, scris delicat. Exact ca celelalte - până la un 
punct. 

— Până la un punct? 


123 


— În asta e un element nou, un indiciu că ucigașul mai urăște 
și pe altcineva în afara victimei. 

Hardwick aruncă o privire spre foaia din pungă, încruntându- 
se la gândul că-i scăpase ceva semnificativ. 

— Pe cine? întrebă el. 

— Pe tine, spuse Gurney, zâmbind pentru prima dată pe ziua 
respectivă. 


Capitolul 19 


Chip de om urât şi crud 


Era nedrept, desigur - într-un fel, o licenţă poetică - să afirmi 
că ucigașul pusese deopotrivă ochii pe Mark Mellery și pe Jack 
Hardwick. Gurney îl lămuri asupra a ceea ce voia să spună pe 
când părăseau șirul de urme din pădure care nu ducea nicăieri, 
îndreptându-se din nou spre locul crimei: criminalul își canaliza o 
parte din ostilitate în direcţia polițiștilor care anchetau crima. În 
loc să-l tulbure, provocarea care rezulta de aici îl însufleţi pe 
Hardwick. Licărirea combativă din privirea lui striga: „Adu-mi-l 
pe nenorocit!” 

Apoi Gurney îl întrebă dacă-și amintea cazul Jason Strunk. 

— Ar trebui? 

— „Un Moș Crăciun de coșmar” îţi spune ceva? Sau, după cum 
l-a denumit un alt ziarist genial, Moşul Canibal? 

— Mda, da, sigur, îmi aduc aminte. Dar nu era un canibal în 
toată regula. Ronţăia doar degetele. 

— Da, dar asta nu era tot, nu-i așa? 

Hardwick se strâmbă. 

— Parcă-mi aduc aminte că după ce le rodea degetele, tăia 
cadavrele cu un ferăstrău și punea bucăţile în pungi sigilate - 
foarte ordonat din partea lui. Apoi punea pachetele în cutii 
pentru cadouri de Crăciun și le trimitea prin poștă. Așa a scăpat 
de ele. Nu s-a mai pus problema să le îngroape. 

— Ți-amintești cumva cui trimitea pachetele? 

— S-a întâmplat acum douăzeci de ani. Nici măcar nu lucram 
pe-atunci. Am citit despre asta în ziare. 


124 


— Le-a trimis la adresele de acasă ale detectivilor de la 
omucideri din circumscripțiile de care aparțineau victimele. 

— Adresele de acasă? 

Hardwick îl privi consternat pe Gurney. Crima, canibalismul - 
în anumite limite - și disecţia cu un ferăstrău puteau fi trecute 
cu vederea, dar nu și întorsătura finală pe care o luaseră 
lucrurile. ` 

— Îi ura pe polițiști, continuă Gurney. Îi făcea plăcere să-i 
îngrozească. 

— Îmi dau seama cum se poate întâmpla asta dacă-ţi este 
trimis prin poștă un picior. 

— E și mai îngrozitor dacă nevasta ta deschide cutia. 

Tonalitatea ciudată îi atrase atenţia lui Hardwick. 

— Doamne Dumnezeule! Asta s-a întâmplat în cazul tău. Ti-a 
trimis o bucată dintr-un corp, iar ea a deschis cutia? 

— Mda. 

— Doamne Dumnezeule! De-asta a divorțat? 

Gurney îi aruncă o privire ciudată. 

— Îți aduci aminte că am fost părăsit de prima nevastă? 

— Îmi amintesc unele lucruri. Nu așa de multe câte citesc - 
dar dacă cineva îmi spune ceva despre el, nu uit niciodată genul 
ăla de lucruri. Știu, de exemplu, că ai fost singur la părinţi, că 
taică-tu s-a născut în Irlanda, pe care o ura și despre care nuţi-a 
spus niciodată nimic, și că bea prea mult. 

Gurney se holbă la el. 

— Mi-ai povestit când ne ocupam de cazul Piggert. 

Gurney nu știa ce-l tulbura mai tare: faptul că dezvăluise 
aceste lucruri ciudate despre familia lui, că uitase s-o fi făcut ori 
că Hardwick și le amintea. 

Își continuară drumul spre casă, prin zăpada afânată care 
începuse să se răsucească în vârtejuri din cauza adierilor 
intermitente de vânt, sub cerul care se întuneca. Gurney se 
scutură, încercând să scape de fiorul care-l învăluise și să-și 
îndrepte din nou atenția asupra actualei probleme. 

— Să ne întoarcem la ce spuneam: ultima scrisoare a 
criminalului e o provocare adresată poliţiei, iar asta poate avea 
o mare influenţă în evoluţia lucrurilor. 

Hardwick era genul de om care își băga nasul în treburile 
altora de câte ori îi venea chef. 


125 


— Deci de-asta te-a părăsit? A găsit scula vreunuia într-o 
cutie? 

Nu era treaba lui, dar Gurney se hotărî să-i răspundă. 

— Aveam o grămadă de alte probleme. Ți-aș putea face o listă 
cu nemulțumirile mele și una și mai mare cu ale ei. Dar cred că, 
una peste alta, a fost șocată să descopere cum e să fii măritată 
cu un poliţist. Unele soţii descoperă asta treptat. A mea a avuto 
revelaţie. 

Ajunseseră la terasa din spate. Doi specialiști în colectarea de 
probe scormoneau zăpada dimprejurul petei de sânge - care, 
din roșie, se făcuse mai degrabă maro - și examinau dalele care 
ieșeau astfel la iveală. 

— Ei, în fine, zise Hardwick ca și cum ar fi vrut să elimine o 
complicaţie inutilă. Strunk era un criminal în serie, iar ce-i aici 
nu pare să indice același lucru. 

Gurney dădu din cap, fără a fi prea sigur că așa stăteau 
lucrurile. Da, Jason Strunk era un criminal în serie tipic, iar cel 
care-l ucisese pe Mark Mellery putea lăsa orice impresie, în 
afară de asta. Strunk își cunoștea foarte puţin victimele, sau 
chiar deloc. Puteai să spui fără niciun dubiu că între el și acestea 
nu existase nicidecum ceva ce putea fi numit „relaţie”. Le 
alesese doar pentru că se încadrau în parametrii unei anumite 
tipologii fizice și pentru că-i fuseseră la îndemână atunci când 
simţise nevoia imperioasă de a acționa - când dorinţa și 
oportunitatea coinciseseră. Ucigaşul lui Mellery, pe de altă 
parte, își cunoștea suficient de bine victima ca să o chinuie cu 
aluzii la trecutul său - ba chiar o cunoștea atât de bine încât 
putea prezice care numere aveau să-i vină în minte în anumite 
circumstanţe. Dădea indicii că el și victima ar fi avut un anumit 
grad de intimitate în trecut, ceea ce nu era tipic pentru ucigașii 
în serie. În plus, în ultimul timp nu se raportaseră crime similare 
- deși trebuia verificat mai atent dacă lucrurile stăteau într- 
adevăr așa. 

— Nu pare opera unui criminal în serie, aprobă Gurney. Nu 
cred că o să începi să găsești degete în cutia poștală. Dar e ceva 
deconcertant în felul în care ţi se adresează ţie, anchetatorul- 
șef, numindu-te „chip de om urât și crud”. 

Pentru a ajunge la ușa din faţă, ocoliră casa, ca să nu-i 
încurce pe cei care adunau probe de pe terasă. Un ofițer în 
uniformă de la biroul șerifului stătea acolo pentru a controla 


126 


accesul în casă. Vântul bătea mai tare în locul acela, iar el 
tropăia din picioare și își bătea mâinile înmănușate una de alta 
ca să se încălzească puţin. Situaţia evident neplăcută în care se 
afla îl făcu să-l întâmpine pe Hardwick cu un zâmbet strâmb. 

— Vine cafeaua, ce ziceţi? 

— N-am idee. Dar așa sper, răspunse Hardwick, trăgându-și 
zgomotos nasul ca să nu-i mai curgă. 

Se întoarse apoi spre Gurney: 

— Nu te mai rețin. Nu mai vreau decât să-mi arăţi biletele - 
despre care mi-ai spus că se află în camera de lucru - și să mă 
asigur că sunt toate acolo. 

lnăuntrul casei frumoase și vechi, cu pardoseală de nuc, 
domnea liniștea. Mai mult ca niciodată, locul emana un aer de 
bogăție. 


Capitolul 20 


Un prieten de familie 


Un foc pitoresc ardea în șemineul din piatră și cărămidă, iar 
aerul din încăpere era înmiresmat cu notele elegante ale 
fumului provenit de la lemnul de cireș. Caddy Mellery, palidă, 
dar calmă, stătea pe canapea alături de un bărbat bine făcut, de 
vreo șaptezeci și ceva de ani. 

Când Gurney și Hardwick intrară, bărbatul se ridică de pe 
canapea cu o ușurință surprinzătoare pentru un om de vârsta 
lui. 

— Bună ziua, domnilor, zise el pe un ton afectat, cu un vag 
accent sudist. Sunt Carl Smale, un vechi prieten de-al lui Caddy. 

— Eu sunt anchetatorul-șef Hardwick, iar dumnealui este 
Dave Gurney, prieten cu răposatul soţ al doamnei Mellery. 

— A, da, prietenul lui Mark. Caddy mi-a povestit. 

— Ne cerem scuze pentru deranj, zise Hardwick, măsurând 
camera cu privirea în timp ce vorbea. 

Ochii i se opriseră pe micul birou Sheraton, aflat lângă 
peretele opus celui cu șemineul. 

— Vrem să vedem niște hârtii care s-ar putea să aibă legătură 
cu crima și despre care avem motive să credem că se află în 

127 


acel birou. Doamnă Mellery, îmi cer scuze că vă deranjez cu 
întrebări de felul acesta, dar aș putea să arunc o privire? 

Femeia își închise ochii. Nu era clar dacă înțelesese 
întrebarea. 

Smale se așeză din nou lângă ea pe canapea, punându-și 
mâna pe brațul ei. 

— Sunt sigur că doamna n-are nimic împotrivă. 

Hardwick ezită: 

— Vorbiţi... în calitate de reprezentant al doamnei Mellery? 

Reacţia lui Smale fu aproape invizibilă - o ușoară încrețire a 
nasului, ca răspunsul unei femei sensibile la auzul unui cuvânt 
grosolan rostit la un dineu. 

Văduva deschise ochii și spuse cu un zâmbet trist: 

— Sunt sigură că vă daţi seama că este un moment delicat. 
Am totală încredere în Carl. Orice spune el este mai înţelept 
decât tot ceea ce aș putea spune eu. 

Hardwick insistă: 

— Domnul Smale este avocatul dumneavoastră? 

Femeia se întoarse spre Smale cu o bunăvoință indusă - 
bănuia Gurney - de niște pastile de Valium și spuse: 

— A fost avocatul și reprezentantul meu, la bine și la rău, de 
peste treizeci de ani. Doamne, Carl, a trecut îngrozitor de multă 
vreme, nu-i așa? 

Smale îi întoarse zâmbetul nostalgic, apoi îi vorbi lui 
Hardwick, adăugându-i tonului său o notă de răceală: 

— Puteţi căuta în această cameră orice materiale care au 
legătură cu ancheta dumneavoastră. Bineînţeles, am fi 
recunoscători dacă ne-aţi face o listă cu toate materialele pe 
care doriţi să le luaţi. 

Referirea strictă la „acea cameră” nu-i scăpă lui Gurney. 
Smale nu-i lăsa pe polițiști să scotocească prin casă fără un 
mandat de percheziţie. Se pare că nici lui Hardwick nu-i scăpase 
detaliul, judecând după privirea dură pe care i-o aruncă 
bătrânelului spilcuit de pe canapea. 

— Toate probele pe care le luăm sunt minuţios inventariate. 

Tonul lui Hardwick comunica și el o parte nerostită a 
mesajului: „Nu vă vom da o listă a lucrurilor pe care dorim să le 
luăm. Vă vom da o listă cu lucrurile pe care /e-am lua”. 


128 


Smale, care avea, fără nicio îndoială, capacitatea de a 
înţelege mesajele nerostite, zâmbi. Se întoarse spre Gurney și 
întrebă pe tonul lui languros și tărăgănat: 

— Spuneţi-mi, sunteţi ace/ Dave Gurney? 

— Sunt singurul pe care l-au avut părinţii mei. 

— Măi, măi, măi! Un detectiv legendar! Sunt încântat să vă 
cunosc! 

Gurney, căruia, inevitabil, îi displăcea acest soi de 
recunoaștere, nu spuse nimic. 

Tăcerea fu ruptă de Caddy Mellery: 

— Mă scuzaţi, dar am o durere cumplită de cap și trebuie să 
mă întind. 

— Vă înțeleg, răspunse Hardwick. Dar am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră pentru a pune la punct câteva detalii. 

Smale își privi îngrijorat clienta. 

— N-ar putea aștepta o oră sau două? Este evident că 
doamna Mellery este suferindă. 

— Întrebările mele nu vor dura mai mult de două-trei minute. 
Credeți-mă, n-aş vrea să deranjez, dar amânarea ar putea crea 
probleme. 

— Caddy? 

— E în regulă, Carl. Acum sau mai târziu, ce mai contează... 
zise ea, închizându-și ochii. Vă ascult. 

— Regret că vă oblig să vă gândiţi la lucrurile acestea, spuse 
Hardwick. Vă deranjează dacă mă așez aici? întrebă detectivul, 
arătând spre fotoliul aflat lângă acel capăt al canapelei pe care 
stătea Caddy. 

— Nicio problemă, răspunse ea, continuând să-și ţină ochii 
închiși. 

Se așeză pe marginea pernuţei. Niciunui polițist nu-i era ușor 
să-i pună întrebări unei proaspete văduve. Insă Hardwick nu 
părea prea incomodat de această îndatorire. 

— Vreau să mai revedem ceva ce mi-aţi spus azi-dimineatță, 
ca să fiu sigur c-am înţeles corect. Mi-aţi spus că telefonul a 
sunat la puţin timp după ora unu dimineaţa și că în acel moment 
amândoi dormeaţi? 

— Da. 

— Și dumneavoastră știaţi cât era ora pentru că...? 

— Mă uitasem la ceas, întrebându-mă cine ar putea suna la 
ora aceea. 


129 


— Și soţul dumneavoastră a răspuns? 

— Da. 

— Cea spus? 

— A spus „alo, alo, alo” - de trei sau patru ori. Apoi a închis. 

— V-a spus dacă persoana care a sunat i-a zis ceva? 

— Nu. 

— Și, la câteva momente după aceea, a auzit o vietate ţipând 
în pădure? 

— Urlând. 

— Urlând? 

— Da. 

— Ce deosebire faceţi între „a ţipa” și „a urla”? 

— A ţipa... zise femeia și apoi se opri, mușcându-și tare buza 
de jos. 

— Doamnă Mellery? 

— Cât o să mai dureze toată treaba asta? întrebă Smale. 

— Vreau doar să știu ce a auzit. 

— Țipătul e mult mai uman. Asta am făcut eu când am... 

Clipi de parcă ar fi vrut să-și scoată ceva care-i intrase în ochi, 
apoi continuă: 

— Provenea de la un soi de animal. Dar nu venea dinspre 
pădure. Părea mai aproape de casă. 

— Acest țipăt - acest urlet - cât de mult a durat? 

— Un minut sau două, nu sunt sigură. S-a oprit după ce a 
coborât Mark la parter. 

— A spus ce avea de gând să facă? 

— A spus că avea de gând să vadă despre ce era vorba. Atât. 
Doar a... 

Se opri și începu să respire încet și adânc. 

— Îmi pare rău, doamnă Mellery. Nu va mai dura mult. 

— Voia doar să vadă despre ce era vorba, atâta tot. 

— Aţi mai auzit și altceva? 

Femeia își duse mâna la gură, cuprinzându-și în palmă obrajii 
și maxilarul de parcă ar fi încercat să-și păstreze controlul. Se 
strângea atât de tare, încât sub unghii îi apărură pete albe și 
roșii. 

Când vorbi, cuvintele îi ieșiră înăbușite din cauza mâinii. 

— Eram pe jumătate adormită, dar am auzit ceva, un fel de 
pocnet - ca și cum cineva ar fi bătut din palme. Asta-i tot, 


130 


adăugă Caddy, cu mâna încleștată în continuare pe faţă, de 
parcă gestul acela ar fi fost singura ei alinare. 

— Mulţumesc, spuse Hardwick, ridicându-se din fotoliu. Vom fi 
cât mai puţin intruzivi. Pentru moment, nu trebuie decât să caut 
prin acel birou. 

Caddy Mellery își înălță capul și își deschise ochii. Mâna îi 
căzu în poală, dând la iveală urmele livide lăsate de degete pe 
obraji. 

— Domnule detectiv - zise ea cu o voce plăpândă, dar 
hotărâtă - puteţi lua ceea ce consideraţi că e relevant, dar vă 
rog să ne respectaţi intimitatea. Presa este iresponsabilă. 
Moștenirea lăsată de soțul meu e de o importanţă capitală. 


Capitolul 21 


Priorităţi 


— Dacă ne împotmolim în poezia asta, o să ne învârtim în 
jurul cozii tot anul, zise Hardwick, rostind cuvântul „poezie” de 
parcă s-ar fi referit la cea mai împuţită mlaștină. 

Mesajele primite de la ucigaș erau așezate la vedere pe o 
masă mare, aflată în mijlocul sălii de ședințe a institutului, 
devenită cartierul general al echipei de la criminalistică, care-și 
desfășura faza intensivă de la începutul investigaţiei. 

Era acolo scrisoarea iniţială, în două părţi, primită de la „X. 
Arybdis”, care făcea strania previziune că numărul la care se va 
gândi Mellery va fi 658 și prin care se solicita suma de 289,87 
de dolari pentru acoperirea cheltuielilor făcute în scopul găsirii 
lui Mellery. Erau cele trei poezii din ce în ce mai amenințătoare, 
trimise ulterior prin poștă. (Cea de-a treia era cea pe care 
Mellery o pusese într-o pungă de plastic pentru alimente ca să 
protejeze, după cum îi spusese lui Gurney, eventualele 
amprente.) Mai erau înșirate următoarele: cecul în valoare de 
289,87 de dolari, care-i fusese returnat lui Mellery, împreună cu 
biletul de la Gregory Dermott în care se arăta că nu exista 
niciun „X. Arybdis” la acea adresă; poezia pe care criminalul i-o 
dictase la telefon asistentei lui Mellery și o înregistrare a 


131 


conversației telefonice pe care acesta o avusese ulterior cu 
Mellery şi în timpul căreia Mellery menţionase numărul 
nouăsprezece; scrisoarea găsită în cutia poștală a institutului, în 
care se prezicea că Mellery va alege numărul nouăsprezece; și 
ultima poezie, descoperită asupra cadavrului. Erau probe 
substanțiale. 

— Ştii ceva despre punga de plastic? întrebă Hardwick pe un 
ton la fel de lipsit de entuziasm ca acela folosit când vorbise 
despre poezie. 

— La momentul respectiv, Mellery era deja foarte speriat, 
spuse Gurney. Mi-a zis că încerca să protejeze posibilele 
amprente. 

Hardwick scutură din cap. 

— Rahaturi din CS/. Plasticul pare mai tehnologizat decât 
hârtia. Păstrează probele în pungi de plastic și vor putrezi din 
cauza umidității! Cretinii! 

In prag stătea un poliţist în uniformă, cu insigna poliţiei din 
Peony pe chipiu și cu o înfățișare de om hăituit. 

— Da? zise Hardwick, provocându-l pe vizitator să-i mai 
expună încă o problemă. 

— Echipa dumneavoastră de tehnicieni solicită acces. E în 
regulă? 

Hardwick dădu din cap în semn de aprobare, însă atenţia îi 
era deja îndreptată asupra colecţiei de ameninţări în versuri 
împrăștiate pe masă. 

— Scris de mână îngrijit, zise cu o grimasă dezgustată. Ce 
părere ai, Dave? Să fi pus oare mâna pe o călugăriţă criminală? 

e 

Peste o jumătate de minut, în sala de ședințe apărură 
specialiștii cu pungile pentru probe, un laptop și o imprimantă 
portabilă pentru coduri de bare, ca să protejeze și să eticheteze 
toate probele expuse temporar pe masă. Hardwick ceruse ca 
toate materialele să fie fotocopiate înainte de a fi trimise la un 
laborator de criminalistică din Albany pentru căutarea unor 
amprente ascunse și pentru analiza scrisului de mână, a hârtiei 
și a cernelii - acordându-se atenţie sporită biletului găsit asupra 
cadavrului. 

Gurney stătu deoparte, observându-l pe Hardwick la lucru, în 
rolul său de anchetator-șef la locul crimei. Felul în care evolua 


7 Serial poliţist american. 
132 


un caz după luni, sau chiar ani, depindea de felul în care își 
făcea la început treaba cel care coordona ancheta la fața 
locului. După părerea lui Gurney, Hardwick făcea într-adevăr o 
treabă bună. Îl urmări cum examina raportul fotografului asupra 
pozelor pe care le făcuse și a locaţiilor vizate, pentru a se 
asigura că fuseseră acoperite toate zonele de pe proprietate 
care aveau relevanţă, inclusiv locurile-cheie din perimetru, 
intrările și ieșirile, toate urmele și probele fizice vizibile (scaunul 
de grădină, mucurile de ţigări, sticla spartă), trupul victimei, in 
situ, și zăpada impregnată cu sânge din jurul acestuia. 
Hardwick îi mai ceruse fotografului să pregătească fotografii de 
la înălțime ale întregii proprietăţi și ale împrejurimilor acesteia - 
demers care nu făcea parte din procedurile obișnuite, dar care 
se justifica în circumstanţele date, în special pentru că era vorba 
despre niște urme care nu duceau nicăieri. 

În plus, Hardwick se consultă cu cei doi detectivi mai tineri 
pentru a verifica dacă se încheiaseră interogatoriile cu care 
fuseseră însărcinaţi ceva mai devreme. Se întâlni cu șeful 
echipei de tehnicieni specializaţi în colectarea de probe pentru a 
trece în revistă lista cu dovezile adunate, apoi îl puse pe unul 
dintre detectivii săi să dea dispoziţiile necesare pentru ca în 
dimineața următoare să fie adus la locul crimei un câine pentru 
luat urma - ceea ce-i spunea lui Gurney că problema îl preocupa 
foarte tare pe Hardwick. La final, examină lista făcută de 
polițistul de la poartă privind sosirile și plecările de la locul 
crimei, pentru a se asigura că nu era prezent personal 
necorespunzător. Observându-l pe Hardwick cum absoarbe 
informaţiile și le evaluează, cum aranjează lucrurile în funcţie de 
priorităţi și dirijează acţiunile, Gurney ajunse la concluzia că 
atunci când se afla sub presiune, omul era la fel de competent 
ca în cazul colaborării lor anterioare. Se prea poate ca Hardwick 
să fi fost un nemernic arţăgos, dar nu încăpea îndoială că era 
eficient. 

Era ora patru și un sfert când Hardwick îi spuse: 

— Ce zi lungă, și tu nici măcar nu ești plătit! De ce nu te duci 
acasă, la fermă? 

Apoi avu o reacţie întârziată, de parcă un gând i-ar fi dat 
ghes, așa că adăugă: 


s „Aflat la faţa locului” (lat.). 


— Vreau să zic, nu ești plătit de noi. Ai fost plătit de familia 
Mellery? Rahat, pun pariu că ai fost. Marile talente nu sunt pe 
bani puţini. 

— Nu am autorizaţie. N-aș fi putut să cer bani nici dacă aș fi 
vrut. In plus, să lucrez ca detectiv particular independent este 
ultimul lucru pe care aș dori să-l fac pe lumea asta. 

Hardwick îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— De fapt, în momentul de față cred că o să-ţi ascult sugestia 
și o să consider că pentru astăzi e de-ajuns. 

— Crezi că ai putea trece mâine, în jurul prânzului, pe la 
sediul poliţiei regionale? 

— De ce? 

— Din două motive. În primul rând, avem nevoie de o 
declaraţie: ce relaţie ai avut cu victima - în trecutul îndepărtat și 
în prezent. Știi procedurile. În al doilea rând, aș vrea să participi 
la o ședință în cadrul căreia toată lumea e pusă la curent. 
Raportul preliminar asupra cauzei morţii, declaraţiile martorilor, 
sângele, amprentele, arma crimei și așa mai departe. Primele 
supoziţii privind cauza morții, priorităţile, pașii de urmat. Un tip 
ca tine poate fi de mare ajutor, ne poate pune pe drumul cel 
bun, ne poate ajuta să nu irosim banii contribuabililor. Ar fi mare 
păcat să nu ne împărtășești și unor neciopliţi de la ţară ca noi 
din geniul tău de orășean. Mâine la prânz. Ar fi bine dacă ţi-ai 
putea aduce declaraţia cu tine. 

Omul trebuia să facă pe deșteptul. Asta îi definea statutul în 
lume: $mecherul Hardwick, Brigada pentru Crime Grave, Biroul 
de Investigaţii Criminalistice, Poliţia Statului New York. Dar 
Gurney simţi că sub toată abureala asta se ascundea dorința 
reală a lui Hardwick de a primi ajutorul lui pentru rezolvarea 
acestui caz, care devenea din ce în ce mai ciudat, de la o oră la 
alta. 

e 

Gurney parcurse cea mai mare parte a drumului spre casă 
total absorbit de gândurile lui. Abia când ajunse în partea cea 
mai de sus a văii, trecând pe lângă Magazinul general Abelard 
din Dillweed, își dădu seama că norii adunaţi mai devreme pe 
cer se împrăștiaseră acum, locul lor fiind luat de strălucirea 
extraordinară a soarelui care apunea, aruncându-și lumina 
asupra versanților vestici ai dealurilor. Lanurile de porumb 
acoperite cu zăpadă care mărgineau râul șerpuitor erau 


134 


scăldate în niște culori pastelate atât de puternice, încât ochii i 
se măriră la vederea lor. Apoi, cu o viteză surprinzătoare, 
soarele de coral cobori pe după culmea din partea cealaltă, iar 
strălucirea se stinse. Copacii lipsiţi de frunze erau din nou negri, 
iar zăpada de un alb absolut. 

Pe când încetinea, apropiindu-se de ieșirea din drumul 
principal care o lua spre dreapta, atenţia îi fu atrasă de o cioară 
aflată pe acostament. Cioara stătea pe ceva care se ridica la 
câţiva centimetri deasupra caldarâmului. Când ajunse în dreptul 
acelui lucru, privi cu mai multă atenţie. Cioara stătea pe un 
oposum mort. In mod straniu, având în vedere prudenţa de care 
dădeau în mod normal dovadă ciorile, aceasta nici nu zburase, 
nici nu arătase că ar fi fost deranjată în vreun fel de trecerea 
mașinii. Nemișcată, cioara părea că așteaptă ceva - dându-i 
ciudatei scene aerul unui vis. 

Gurney întoarse mașina pentru a intra pe drumul său și 
încetini ca să-și înceapă urcușul lent și plin de curbe, obsedat de 
imaginea păsării negre deasupra animalului mort, stând 
încordată, în așteptare, în lumina din ce în ce mai slabă a 
apusului. 

Mai erau vreo trei kilometri - adică cinci minute - până la 
intersecția către proprietatea lui Gurney. Când ajunse la drumul 
îngust de ţară care ducea spre casă, atmosfera deveni mai 
cenușie și mai friguroasă. Un vârtej fantomatic de zăpadă se 
răsuci de-a curmezișul pășunii, ajungând până aproape de 
pădurea întunecată înainte de a se împrăștia. 

Parcă mașina mai aproape de casă decât de obicei, își ridică 
gulerul ca să facă faţă frigului și se grăbi spre ușa din spate. De 
îndată ce intră în bucătărie fu conștient de felul inconfundabil în 
care casa suna a gol, ceea ce indica absența lui Madeleine. Era 
de parcă ea însăși ar fi fost sursa acelui zumzet slab al 
curentului electric, o energie care umplea spaţiul când era acolo 
și care lăsa un vid palpabil când nu era prezentă. 

Mai era și altceva în aer, rămășițele emoţionale ale acelei 
dimineţi, prezenţa întunecată a cutiei din subsol, cutia care încă 
se mai afla pe măsuţa de cafea, în colțul umbrit al încăperii, cu 
delicata ei panglică albă neatinsă. 

După un scurt ocol pe la baia aflată lângă cămară, se duse 
direct în camera de lucru și verifică mesajele de pe telefon. Era 
doar unul. Era vocea Sonyei - mătăsoasă, ca de violoncel. 


135 


„Bună, David, am un client care e fascinat de lucrările tale. l-am 
spus că finalizezi încă una și aș vrea să-i spun când este gata. 
Nu exagerez când zic «fascinat», iar banii nu par să fie o 
problemă. Sună-mă de îndată ce poţi. Trebuie să ne consultăm 
în privinţa asta. Mersi, David”. 

Se pregătea să răspundă la acest mesaj când auzi ușa din 
spate cum se deschide și se închide. Apăsă pe butonul de oprire 
al robotului pentru a renunţa la răspunsul către Sonya și strigă: 

— Tu ești? 

Nu primi niciun răspuns, ceea ce-l enervă. 

— Madeleine, strigă el, mai tare decât era nevoie. 

O auzi răspunzând, dar vorbea prea încet ca să-și poată da 
seama ce spune. Era un ton pe care, în momentele sale de 
ostilitate, îl eticheta drept „pasiv-agresiv”. Primul impuls fu să 
rămână în camera de lucru, dar mai apoi i se păru infantil, așa 
că se duse la bucătărie. 

Madeleine, așezată cu faţa spre cuierul de haine din celălalt 
capăt al încăperii, în care-și atârnase hanoracul portocaliu, se 
întoarse spre el. Incă mai avea zăpadă presărată pe umeri, ceea 
ce însemna că mersese printre pini. 

— E atââât de frumos afară! zise ea, trecându-și degetele prin 
părul ei castaniu și des și înfoindu-l acolo unde gluga 
hanoracului îl turtise. 

Intră în cămară și se întoarse înapoi după un minut, aruncând 
o privire peste blatul de bucătărie. 

— Unde ai pus nucile pecan? 

— Ce? 

— Nu ţi-am zis să iei nuci pecan? 

— Nu cred. 

— Poate că nu. Sau poate că nu m-ai auzit? 

— Habar n-am, răspunse el, cu mintea frământată de alte 
gânduri și reușind cu greu să se concentreze la ce-i spunea 
Madeleine. O să iau mâine. 

— De unde? 

— De la Abelard. 

— Duminica? 

— Du... A, da, nu e deschis. La ce îţi trebuie? 

— Eu sunt cea care face desertul. 

— Ce desert? 


— Elizabeth face salata și coace pâinea, Jan face mâncarea cu 
ardei iuți, iar eu fac desertul, zise Madeleine, în timp ce privirea 
i se întuneca. Ai uitat? 

— Vin mâine pe-aici? 

— Exact. 

— La ce oră? 

— E vreo problemă? 

— La prânz trebuie să dau o declaraţie scrisă la Biroul pentru 
Investigații Criminalistice. 

— Duminica? 

— E anchetată o crimă, zise el, sperând să fi avut un ton lipsit 
de inflexiuni, deloc sarcastic. 

Ea dădu din cap. 

— Deci vei fi plecat toată ziua. 

— O parte din zi. 

— Cât de mult? 

— Doamne, știi cum e cu lucrurile astea! 

Tristețea și furia care se luptau pentru întâietate în ochii ei îl 
tulburară pe Gurney mai mult decât ar fi făcut-o o palmă. 

— Deci presupun că mâine o să ajungi acasă atunci când o să 
poţi și că e posibil sau nu să iei cina cu noi, spuse ea. 

— Trebuie să dau o declaraţie semnată în calitate de „martor 
de dinaintea comiterii faptei”. Nu-i un lucru pe care as vrea să-l 
fac, adăugă el, ridicând brusc tonul și împroșcând cuvintele 
către ea. Sunt anumite lucruri în viaţă pe care suntem nevoiți să 
le facem. Suntem obligaţi prin lege să facem asta - nu ne 
întreabă nimeni dacă vrem sau nu. Nu eu am scris nenorocita de 
lege! 

Ea se holbă la el cu un dezgust la fel de subit precum furia lui. 

— Tot nu pricepi, nu-i așa? 

— Ce să pricep? 

— Că ai mintea atât de ocupată cu masacre, și crime, și 
sânge, și monștri, și mincinoși, și psihopaţi, că pur și simplu nu 
ţi-a mai rămas loc pentru nimic altceva. 


Capitolul 22 


Problema se remediază 


137 


În seara aceea își petrecu două ore cu scrierea și corectarea 
declaraţiei. Povesti simplu - fără adjective, fără emoție, fără 
opinii - în ce fel îl cunoscuse pe Mark Mellery, fără a omite 
relația superficială din timpul facultăţii și întâlnirile recente, 
începând cu e-mailul lui Mellery prin care solicita o întâlnire și 
terminând cu refuzul său încăpățânat de a merge la poliţie. 

Bău două căni de cafea tare în timp ce-și compunea 
declaraţia și, drept urmare, dormi prost. Îi fu frig, apoi transpiră, 
avu mâncărimi, îi fu sete, avu o durere pasageră care i se mută 
inexplicabil de la un picior la celălalt - întreaga succesiune de 
probleme nocturne care dădeau naștere la tot felul de gânduri 
negre, legate în special de durerea pe care o zărise în ochii lui 
Madeleine. 

Știa că asta se datora importantei pe care o acorda ea 
lucrurilor. Madeleine se plângea de faptul că atunci când rolurile 
din viața lui intrau în conflict, Dave Detectivul îl elimina pe Dave 
Soțul. Faptul că se pensionase nu adusese nicio schimbare. Era 
clar că ea sperase că lucrurile se vor schimba, poate chiar 
crezuse că așa se va întâmpla. Dar cum putea el să nu mai fie 
ceea ce era? Oricât de mult ar fi ţinut la ea, oricât de mult și-ar 
fi dorit să fie cu ea, oricât de mult ar fi vrut ca ea să fie fericită, 
cum putea el să devină altcineva decât era? Mintea lui lucra 
excepţional de bine în anumite privințe și cele mai mari 
satisfacţii pe care le avusese în viață veniseră tocmai din felul în 
care se folosise de aceste înclinații intelectuale. Creierul lui lucra 
cu o logică absolută și avea un acut simţ al discrepanţelor. 
Aceste calităţi îl făcuseră un detectiv excepţional. Tot cu 
ajutorul lor putea crea un strat protector de abstracţiuni în jurul 
ororilor profesiei sale, astfel încât să se poată menţine la o 
distanţă tolerabilă de ele. Alţi polițiști găseau modalități diferite 
prin care să se protejeze - alcool, solidaritate de gașcă și cinism 
care le împietrea inimile. Scutul lui Gurney consta în abilitatea 
lui de a aborda diferitele situaţii ca pe niște provocări 
intelectuale, iar crimele ca pe niște ecuaţii pe care trebuia să le 
rezolve. Așa era el. Nu putea înceta să mai fie așa doar pentru 
că ieșise la pensie. Cel puţin așa vedea el problema în 
momentul în care adormi, în cele din urmă, cu o oră înainte să 
se crape de ziuă. 


La vreo sută de kilometri est de Walnut Crossing, la 
șaptesprezece kilometri după Peony, pe o faleză cu vedere spre 
râul Hudson, Sediul Regional al Poliţiei Statale avea aspectul și 
aerul unei fortărețe proaspăt ridicate. Exteriorul masiv din piatră 
cenușie și ferestrele înguste păreau croite să înfrunte 
apocalipsa. Gurney se întrebă dacă arhitectura fusese cumva 
influențată de isteria din 11 septembrie, care generase proiecte 
chiar mai ridicole decât acela al unei secţii de poliție 
inexpugnabile. 

În interior, ilumina neoanelor accentua la maximum aspectul 
auster al detectoarelor de metale, al camerelor video solitare, al 
cabinei antiglonţ în care stătea paznicul și al podelei lustruite 
din beton. Aveai la dispoziţie un microfon prin intermediul căruia 
puteai vorbi cu paznicul din cabină. Aceasta din urmă aducea cu 
o cabină de comandă, judecând după peretele plin de monitoare 
conectate la camerele de supraveghere. Neoanele, care aruncau 
o lumină rece pe suprafețele dure, îi confereau paznicului o 
paloare de om epuizat. Până și părul lui lipsit de culoare 
căpătase o nuanţă bolnăvicioasă din cauza luminii nenaturale. 
Arăta de parcă era pe punctul de a vomita. 

Gurney vorbi în microfon, rezistând impulsului de a-l întreba 
pe paznic dacă se simte bine. 

— David Gurney. Trebuie să mă întâlnesc cu Jack Hardwick. 

Paznicul îi întinse un card de acces temporar printr-o fantă 
îngustă de la baza formidabilului perete de sticlă care cobora de 
la tavan până la ghișeul care-i despărțea. Luă telefonul, consultă 
o listă care era prinsă cu bandă adezivă pe partea dinăuntru a 
ghișeului, formă un interior din patru cifre, spuse ceva ce 
Gurney nu putu auzi, apoi puse telefonul din nou în furcă. 

Un minut mai târziu, o ușă din oţel cenușiu de pe peretele 
aflat în apropierea cabinei se deschise pentru a da la iveală 
același poliţist în haine civile care-l escortase cu o zi înainte, la 
institut. Îi făcu semn lui Gurney fără a părea să-l fi recunoscut și 
îl conduse pe un coridor anost și cenușiu până la o altă ușă de 
oțel, pe care o deschise. 

Intrară într-o sală de ședințe mare și fără ferestre - 
caracteristică al cărei scop era, fără nicio îndoială, să-i apere pe 
cei dinăuntru de sticla care s-ar fi împrăștiat în cazul unui atac 
terorist. Gurney era puţin claustrofob - ura spaţiile fără ferestre 
și pe arhitecţii care credeau că acestea erau o idee bună. 


139 


Însoţitorul său scurt la vorbă se duse direct spre cafetiera din 
celălalt colț al sălii. Majoritatea scaunelor de la masa lungă de 
ședințe fuseseră deja revendicate de oameni care nu se aflau 
încă în încăpere. Pe spătarele a patru dintre cele zece scaune 
atârnau jachete, iar alte trei scaune fuseseră înclinate și 
sprijinite de masă, în semn că erau ocupate. Gurney își scoase 
hanoracul subţire pe care îl purta și îl așeză pe spătarul unuia 
dintre scaunele libere. 

Ușa se deschise, iar Hardwick intră, urmat de o roșcată cu aer 
competent - care purta un costum unisex și ducea cu ea un 
laptop și un dosar gros - și de cealaltă sosie a lui Tom Cruise, 
care se duse către amicul său de lângă cafetieră. Femeia se 
îndreptă spre un scaun neocupat și-și puse lucrurile pe masă, în 
faţa lui. Hardwick se apropie de Gurney cu o figură care exprima 
ceva nelămurit, între speranţă și dispreț. 

— Vei avea parte de ceva special, băiete, șopti el cu o voce 
aspră. Nemaipomenitul nostru procuror districtual, cel mai tânăr 
din istoria districtului, ne onorează cu prezenţa sa. 

Gurney simţi acea ostilitate reflexă față de Hardwick, dar își 
dădu seama că era exagerată în raport cu ironia fără ţintă 
precisă a acestuia. În ciuda faptului că se străduia să nu 
reacționeze, simţea cum îl cuprinde furia pe măsură ce vorbea. 

— Nu e de așteptat să se implice în ceva de genul ăsta? 

— N-am zis că nu mă așteptam, spuse Hardwick printre dinţi. 
Am spus că vei avea parte de ceva special. 

Privi spre cele trei scaune înclinate de lângă mijlocul mesei și, 
cu un colţ al buzei ridicat dispreţuitor - trăsătură care devenea o 
parte integrantă a chipului său -, comentă fără adresă: 

— Jilţurile celor trei crai de la răsărit. 

Nici nu închise bine gura, că ușa se deschise și intrară cei trei. 

Hardwick le șopti numele apropiindu-se de umărul lui Gurney. 
Acesta din urmă fu uimit să constate că Hardwick își ratase 
vocaţia de ventriloc, având în vedere cât de priceput era să 
vorbească fără a-și mișca buzele. 

— Căpitanul Rod Rodriguez, javra de serviciu, se auzi șoapta 
venită parcă de nicăieri, în timp ce un bărbat îndesat, bronzat la 
salon, cu un zâmbet larg și ochi răutăcioși intră în încăpere și-i 
tinu ușa bărbatului mai înalt din spatele lui - genul suplu și alert, 
a cărui privire trecu în revistă încăperea, fără a se opri mai mult 
de o secundă asupra fiecărui individ. 


140 


— Procurorul districtual Sheridan Kline, se auzi din nou șoapta 
lui Hardwick. Vrea să devină guvernatorul Kline. 

După Kline se strecură în încăpere un al treilea bărbat, care 
chelise prematur și emana șarmul unui castron cu varză murată; 
acesta era „Stimmel, asistentul principal al lui Kline”. 

Rodriguez îi conduse la scaunele înclinate, oferindu-i-l în mod 
explicit pe cel din centru lui Kline, care acceptă ca și cum ar fi 
fost ceva de la sine înţeles. Stimmel se așeză în stânga lui, iar 
Rodriguez în dreapta. Rodriguez privi celelalte chipuri din 
încăpere prin ochelarii săi cu rame subţiri de sârmă. Claia de păr 
aranjat impecabil, care pornea de la fruntea lui îngustă, era în 
mod clar vopsită. Ciocăni rapid de câteva ori în masă cu 
încheieturile degetelor, privind de jur-împrejur pentru a fi sigur 
că toată lumea îi acordă atenţie. 

— Conform ordinii noastre de zi, întâlnirea aceasta începe la 
prânz, la ora douăsprezece, și asta arată și ceasul. Dacă nu vă 
deranjează să luaţi loc... 

Hardwick se așeză lângă Gurney. Grupul de la cafetieră veni 
la masă și, în decurs de o jumătate de minut, toţi se așezară pe 
scaune. Rodriguez privi împrejur cu acreală, ca pentru a sugera 
că adevăraţilor profesioniști nu le-ar fi luat atât de mult să facă 
asta. Observându-l pe Gurney, gura i se contorsionă, dând la 
iveală un rictus care ar fi putut fi un zâmbet scurt sau o 
tresărire. Expresia acră i se accentuă când dădu cu ochii de 
scaunul gol. Apoi continuă. 

— Nu e nevoie să vă spun că avem de-a face cu o crimă de 
mare calibru. Ne-am adunat aici pentru a ne asigura că toată 
lumea este prezentă. 

Făcu o pauză, de parcă ar fi așteptat să vadă cine îi va 
aprecia înţelepciunea de tip Zen. Apoi traduse pentru cei bătuți 
în cap: 

— Ne-am adunat aici pentru a ne asigura că suntem cu toţii la 
curent cu tot ce se întâmplă, încă din prima zi a anchetei. 

— A doua zi, mormăi Hardwick. 

— Poftim? zise Rodriguez. 

Gemenii Tom Cruise avură un schimb de priviri la fel de 
confuze. 

— Astăzi este ziua a doua, domnule căpitan. leri a fost prima 
zi, domnule căpitan, și a fost al dracului de grea. 


141 


— Evident, foloseam o figură de stil. Ceea ce vreau să spun e 
că trebuie să ne punem cu toţii de acord, încă de la începutul 
cazului. Trebuie să ne coordonăm acțiunile. M-aţi înţeles? 

Hardwick dădu inocent din cap. Rodriguez vru să lase 
impresia că nu-l mai bagă în seamă și că li se adresează 
oamenilor mai serioși de la masă. 

— Din puţinul pe care-l știm în acest moment, cazul promite 
să fie unul dificil, complex, posibil senzaţional. Mi s-a spus că 
victima era conferenţiar și un scriitor de succes. Se știe că 
familia soţiei sale este foarte bogată. Clientela Institutului 
Mellery include câteva personaje cam dificile, bogate și cu 
pretenţii. Oricare dintre acești factori poate isca un circ 
mediatic. Dacă intră în joc toţi trei, suntem puși la grea 
încercare. Cele patru chei ale succesului vor fi organizarea, 
disciplina, comunicarea și iarăși comunicarea. Ceea ce vedeţi, 
ceea ce auziţi, concluziile la care ajungeţi nu au nicio valoare 
dacă nu sunt înregistrate și raportate așa cum trebuie. 
Comunicare și iarăși comunicare. 

Se uită de jur-împrejur, rămânând cu privirea aţintită ceva 
mai mult asupra lui Hardwick, identificându-l, fără prea mare 
subtilitate, drept cea dintâi persoană care încălcase regulile 
înregistrării și raportării. Hardwick își studia un pistrui mare de 
pe dosul mâinii drepte. 

— Nu-mi plac oamenii care ocolesc regulamentele, continuă 
Rodriguez. Pe termen lung, cei care le ocolesc provoacă mai 
multe probleme decât cei care le încalcă. Cei care le ocolesc 
susţin că recurg la asta ca să-și poată face treaba. Realitatea e 
că o fac pentru că așa le convine. O fac pentru că nu sunt 
disciplinaţi, iar lipsa disciplinei distruge instituțiile. Așa că fiţi 
atenţi, oameni buni, o spun clar și răspicat: de data asta vom 
respecta regulile. Toate regulile. Vom folosi liste de îndatoriri. 
Vom completa detaliat rapoartele. Le vom preda la timp. Totul 
va urma căile stabilite. Orice problemă legală va fi supusă 
aprobării biroului procurorului districtual înainte - repet -, 
înainte de a fi luată vreo măsură îndoielnică. 

Rodriguez mitralie cuvintele de parcă ar fi fost un șir de 
proiectile de artilerie îndreptate spre poziţiile inamice. Convins 
că înăbușise orice încercare de revoltă, se întoarse cu smerenie 
mieroasă către procurorul districtual, pe care poliloghia lui 
Rodriguez îl făcuse să-și piardă răbdarea, și spuse: 


142 


— Sheridan, știu cât de mult ai de gând să te implici în acest 
caz. Vrei să transmiţi și tu ceva echipei noastre? 

Kline zâmbi larg, exprimând ceva care, de la mare distanţă, ar 
fi putut trece drept căldură. Insă dacă îl priveai de aproape îţi 
sărea în ochi narcisismul tipic pentru un politician. 

— Nu vreau să spun decât că sunt aici ca să vă ajut. Să 
contribui în orice fel aș putea. Sunteţi profesioniști - antrenați, 
talentați, cu experienţă. Știţi ce aveţi de făcut. Arătaţi ce puteţi! 

La urechea lui Gurney ajunse ceva care aducea a chicotit. 
Rodriguez clipi. Era posibil ca Rodriguez să fie atât de bine 
reglat pe frecvenţa lui Hardwick? 

— Dar sunt de acord cu Rod, spuse Kline. Poate fi ceva de 
mare amploare, cu care nu vă va fi deloc ușor să vă descurcați. 
Mai mult ca sigur că se va da la televizor și o mulţime de 
oameni vor privi. Pregătiţi-vă pentru titluri senzaţionale: 
„Uciderea sângeroasă a unui guru New Age”, Vă place sau nu, 
domnilor, cazul acesta e un candidat pentru tabloide. Nu vreau 
să ajungem ca nenorociţii din Colorado care au dat-o în bară cu 
cazul Jon Benet sau ca nenorociţii din California care au dat-o în 
bară cu cazul Simpson. O să jonglăm cu o grămadă de mingi de 
data asta, iar dacă începem să le scăpăm, o să ne trezim cu un 
mare rahat. Acele mingi... 

Curiozitatea lui Gurney cu privire la dispoziţiile finale rămase 
nesatisfăcută. Kline fu redus la tăcere de țârâitul intruziv al unui 
telefon mobil, care atrase atenţia tuturor, provocând diferite 
grade de iritare. Rodriguez se uită la Hardwick cum bagă mâna 
în buzunar, apucă instrumentul cu pricina și recită cu toată 
sinceritatea mantra căpitanului: „Comunicare, comunicare, 
comunicare”. Apoi acesta apăsă butonul pentru răspuns și 
începu să vorbească la telefon: 

— Hardwick la telefon... Spune... Unde?... Urmele se 
potrivesc?... Există vreun indiciu asupra felului în care au ajuns 
acolo?... Ai idee de ce a făcut-o?... Bine, trimite-le la laborator 
cât mai repede... Nicio problemă. 

Apăsă butonul pentru terminarea convorbirii și se uită fix la 
telefon cu o mutră gânditoare. 

— Ei? zise Rodriguez, cu ochii măriţi de curiozitate. 

Hardwick răspunse adresându-i-se femeii în costum unisex 
care avea laptopul deschis pe masă și îl privea, așteptând. 


143 


— Vești de la locul crimei. Au găsit ghetele ucigașului - sau 
cel puţin niște bocanci care se potrivesc cu urmele care pornesc 
de la cadavru. Le-au fost trimise oamenilor tăi din laborator. 

Roșcata dădu aprobator din cap și începu să scrie la tastatură. 

— Parcă mi-ai spus că urmele mergeau până la dracu-n 
praznic și acolo se opreau, zise Rodriguez de parcă l-ar fi prins 
pe Hardwick cu vreo minciună. 

— Da, spuse Hardwick fără să-l privească. 

— Atunci unde au fost găsite ghetele? 

— Tot la dracu-n praznic. Intr-un copac aflat aproape de locul 
unde se opreau urmele. Erau atârnate de o creangă. 

— Vrei să-mi spui că ucigașul s-a suit într-un copac, și-a scos 
ghetele și le-a lăsat acolo? 

— Așa se pare. 

— Bine... unde... vreau să zic, ce-a făcut după aceea? 

— N-avem nici cea mai vagă idee, fir-ar să fie! Poate că 
ghetele ne vor conduce în direcţia bună. 

Rodriguez slobozi un râs aspru, ca un lătrat. 

— Să sperăm că ceva o va face. Intre timp, trebuie să ne 
întoarcem la ordinea de zi. Sheridan, cred că ai fost întrerupt. 

— În timp ce jongla cu mingile în aer, se auzi șoapta 
ventrilocului. 

— Nu chiar întrerupt, zise Kline cu un rânjet de tipul „pot 
întoarce orice situaţie în favoarea mea”. Adevărul e că aș 
prefera să ascult - mai ales dacă e vorba de noutăţi de pe teren. 
Cu cât înţeleg mai bine problema, cu atât pot ajuta mai bine. 

— Cum dorești, Sheridan. Hardwick, se pare că ai captat 
atenția tuturor. Ai putea să ne pui la curent și cu restul lucrurilor 
- cât mai pe scurt posibil. Procurorul districtual ne-a pus cu 
generozitate la dispoziţie timpul său, dar are multe pe cap. Nu 
uita treaba asta! 

— Bine, băieți, l-aţi auzit. lată versiunea scurtă. O s-o auziți 
doar o dată. Așa că nu visaţi cu ochii deschişi, nu puneti 
întrebări stupide! Ascultaţi! 

— Stai! strigă Rodriguez ridicându-și amândouă mâinile. Nu 
vreau să rămână cineva cu impresia că nu poate pune întrebări. 

— O figură de stil, domnule. Pur și simplu nu vreau să-l rețin 
pe domnul procuror districtual mai mult decât este necesar. 

Gradul de respect cu care pronunţă funcţia lui Kline era 
îndeajuns de exagerat ca să sugereze o insultă, rămânând în 


144 


același timp suficient de ambiguu pentru a-l ţine pe Hardwick la 
adăpost de o asemenea insinuare. 

— Bine, bine, zise Rodriguez, dând nerăbdător din mână. Dă-i 
înainte! 

Hardwick începu să recite plat datele de care dispunea. 

— Cu trei sau patru săptămâni înainte de crimă, victima a 
primit mai multe mesaje scrise, în care era folosit un ton 
amenințător și, de asemenea, două mesaje telefonice, unul 
dintre ele fiind transcris de asistenta lui Mellery, iar celălalt 
primit și înregistrat de către victimă. Vă vor fi distribuite câpii 
ale acestor mesaje. Soţia victimei, Cassandra (zisă Caddy) 
povestește că în noaptea crimei ea și soțul ei au fost treziţi, la 
ora unu, de telefonul unei persoane care a închis. 

Când Rodriguez deschise gura, Hardwick răspundea deja 
întrebării pe care o anticipase. 

— Am contactat compania de telefonie pentru a verifica ce 
telefoane s-au dat din reţeaua fixă și din cele mobile, în noaptea 
crimei și în intervalele când au fost primite celelalte două 
telefoane. Totuși, având în vedere cât de bine a fost plănuită 
această crimă, m-ar surprinde ca făptașul să fi lăsat vreo urmă 
după care să-i poată fi depistat telefonul. 

— O să vedem, zise Rodriguez. 

Gurney ajunse la concluzia că cel mai puternic imperativ al 
căpitanului era să pară că deţine controlul în orice situaţie sau în 
orice conversaţie în care ar fi putut fi implicat. 

— Da, domnule, zise Hardwick cu acea notă de deferenţă 
exagerată la care se pricepea de minune, însă prea subtilă 
pentru a i se putea reproșa ceva. 

— In orice caz, la câteva minute după aceea au fost tulburaţi 
de niște zgomote care se auzeau din apropierea casei - sunete 
pe care ea le descrie drept urlete. Când am întrebat-o și a doua 
oară despre ele, mi-a spus că le-a luat drept zgomotele făcute 
de niște ratoni care se băteau. Soţul ei s-a dus să vadă despre 
ce era vorba. Un minut mai târziu a auzit un sunet pe care-l 
descrie drept o lovitură înăbușită, iar la scurt timp după aceea 
ea însăși s-a dus să vadă despre ce era vorba. Și-a găsit soțul 
zăcând pe terasă, chiar lângă ușa din spate. Din rănile pe care 
le avea la gât se scurgea sânge în zăpadă. A ţipat - sau cel puţin 
își imaginează că a ţipat -, a încercat să oprească hemoragia, n- 
a reușit, s-a întors în casă și a sunat la serviciile de urgență. 


145 


— Ai idee dacă a schimbat poziţia corpului atunci când a 
încercat să oprească hemoragia? zise Rodriguez pe un ton care 
sugera că pusese o întrebare capcană. 

— Spune că nu-și poate aminti. 

Rodriguez părea sceptic. 

— O cred, spuse Hardwick. 

Rodriguez scutură din umeri într-un fel prin care dădea de 
înţeles că nu prea dă două parale pe ce cred alţii. Aruncând o 
privire  notiţelor sale, Hardwick continuă impasibil să 
povestească. 

— Poliția din Peony a ajuns prima la locul crimei, fiind urmată 
de o mașină de la biroul șerifului, apoi de polițistul Calvin 
Maxon, de la garnizoana locală. Biroul pentru Investigaţii 
Criminalistice a fost contactat la ora unu și cincizeci și șase de 
minute dimineaţa. Eu am ajuns la locul crimei la două și 
douăzeci dimineaţa, iar medicul legist, la trei și douăzeci și cinci. 

— Apropo de Thrasher’, a sunat pe cineva să anunţe că o să 
întârzie? întrebă Rodriguez supărat. 

Gurney privi către șirul de chipuri din jurul mesei. Păreau atât 
de obișnuiți cu numele ciudat al medicului legist, încât nimeni 
nu avu nicio reacţie la auzul lui. Și, de asemenea, nimeni nu 
păru să fie interesat de întrebare - ceea ce sugera că doctorul 
era unul dintre acei oameni care întârzie întotdeauna. Rodriguez 
fixă cu privirea ușa sălii de ședințe, prin care Thrasher ar fi 
trebuit să intre în urmă cu zece minute, fierbând mocnit la 
gândul încălcării programului stabilit de el. 

De parcă ar fi stat la pândă, așteptându-l pe căpitan să dea în 
clocot, un bărbat greoi dădu ușa de perete și intră în încăpere 
bălăbănindu-se, cu o servietă înfiptă sub braț, cu un pahar de 
cafea în mână și aparent în mijlocul unei propoziţii. 

— ... întârzieri din cauza lucrărilor, muncitori la lucru... Ha! 
Așa arată indicatoarele. 

Le zâmbi luminos pe rând mai multor persoane. 

— Se pare că „la lucru” înseamnă să stai degeaba și să căști 
gura toată ziua. Fără să sapi ori să asfaltezi prea mult. Sau 
măcar eu n-am văzut așa ceva. O grămadă de mocofani 
incompetenți care blochează drumul! 


? Numele se poate traduce prin „ciomăgar”, „bătăuș”, dar și prin 
„treierătoare”, „batoză”. 
146 


Îl cercetă pe Rodriguez pe deasupra unei perechi de ochelari 
de citit puși strâmb. 

— Presupun că poliţia nu poate face nimic în privinţa asta, ce 
zici, domnule căpitan? 

Rodriguez răspunse cu zâmbetul plictisit al omului serios silit 
să aibă de-a face cu tot felul de nebuni. 

— Bună ziua, domnule doctor Thrasher. 

Thrasher își puse servieta și cafeaua pe masă în dreptul 
singurului scaun neocupat. Își aruncă privirea prin încăpere, 
oprindu-se asupra procurorului districtual. 

— Salut, Sheridan, zise el cu o oarecare surprindere. Te-ai 
implicat devreme în cazul ăsta, nu? 

— Ai informaţii interesante pentru noi, Walter? 

— Da, la drept vorbind. Cel puţin o mică surpriză. 

Dorind fără îndoială să conducă în continuare întâlnirea, 
Rodriguez dădu impresia că el o îndreaptă în direcţia în care 
aceasta o luase deja. 

— Uite ce-i, oameni buni, întrevăd posibilitatea de a întoarce 
întârzierea doctorului în avantajul nostru. Am ascultat un 
rezumat al evenimentelor asociate descoperirii cadavrului. 
Ultima relatare avea legătură cu sosirea medicului legist la fața 
locului. Ei bine, medicul legist tocmai a ajuns aici, așa că de ce 
n-am include chiar acum raportul său în relatarea 
evenimentelor. 

— Bună idee! spuse Kline fără a-și lua ochii de la Thrasher. 

Medicul legist începu să vorbească de parcă de la bun început 
intenţionase să-și prezinte informaţiile chiar din momentul în 
care ajungea acolo. 

— Veţi primi un raport scris complet peste o săptămână, 
domnilor. Astăzi veţi primi doar scheletul acestuia. 

Dacă asta fusese o glumă, trecuse fără a fi apreciată, își zise 
Gurney. Poate fusese repetată atât de des, că audiența se 
obișnuise cu ea. 

— Interesantă crimă, continuă Thrasher întinzându-se după 
paharul de cafea. 

Sorbi lung și gânditor și puse paharul înapoi pe masă. Gurney 
zâmbi. Acestui bărzoi cu păr nisipiu și haine șifonate îi plăcea să 
te ţină în suspans și să se dea în spectacol. 

— Lucrurile nu stau chiar așa cum păreau la început. 


147 


Se opri până când toţi cei din încăpere ajunseră pe punctul de 
a exploda de nerăbdare. 

— La prima examinare a corpului in situ s-a ajuns la ipoteza 
că moartea a fost cauzată de secționarea arterei carotide prin 
înjunghieri multiple făcute cu o sticlă spartă care a fost 
descoperită ulterior la locul crimei. Rezultatele iniţiale ale 
autopsiei au indicat totuși că moartea a fost cauzată de 
secţionarea arterei carotide prin intermediul unui singur glonţ 
tras de la mică distanţă în gâtul victimei. Rănile făcute cu sticla 
spartă au fost ulterioare împușcăturii și au fost produse după 
căderea victimei la pământ. Au fost cel puţin paisprezece 
înțepături, poate chiar douăzeci: în urma unora dintre acestea, 
în țesutul gâtului au rămas cioburi de sticlă, iar patru dintre ele 
au pătruns prin mușchi și trahee, până în cealaltă parte a 
gâtului. 

In jurul mesei domnea o linişte acompaniată de o mulțime de 
priviri mirate și intrigate. Ținându-și palmele în sus, Rodriguez 
își unise buricele degetelor de la cele două mâini, de parcă ar fi 
fost un acoperiș ascuţit. Fu primul care vorbi. 

— Împușcat, zici? 

— Împușcat, răspunse Thrasher pe tonul omului căruia îi place 
să dezvăluie ceva neașteptat. 

Rodriguez îl privi acuzator pe Hardwick. 

— Cum se face că niciunul dintre martorii tăi nu a auzit 
împușcătura? Mi-ai spus că erau cel puţin douăzeci de rezidenţi 
pe proprietate și, în plus, cum de nu a auzit soţia lui? 

— A auzit. 

— Ce? De când știi? De ce nu am fost informat? 

— A auzit, dar n-a știut ce a auzit, răspunse Hardwick. A spus 
că a auzit ceva ce aducea cu o lovitură înăbușită. La momentul 
respectiv nu și-a dat seama ce însemna și nici eu nu mi-am dat 
seama până în clipa asta. 

— Inăbușită? zise Rodriguez incredul. Vrei să spui că victima a 
fost împușcată cu o armă cu amortizor? 

Nivelul de atenţie al lui Sheridan Kline se ridică vertiginos. 

— Așa se explică! strigă Thrasher. 

— Ce anume se explică? întrebară la unison Rodriguez și 
Hardwick. 

Ochii lui Thrasher străluciră triumfător. 

— Particulele microscopice de puf de gâscă din interiorul rănii. 


148 


— Și în probele de sânge prelevate din zona dimprejurul 
cadavrului, zise roșcata, iar vocea îi era la fel de asexuată 
precum costumul. 

Thrasher dădu aprobator din cap. 

— Bineînţeles că trebuia să fie tot acolo. 

— E foarte frustrant, zise Kline. E posibil ca unul dintre cei 
care au înţeles despre ce este vorba să se oprească un moment 
și sa-mi explice și mie? 

— Puf de gâscă! urlă Thrasher de parcă Kline ar fi fost tare de 
urechi. 

Expresia de confuzie cordială de pe chipul lui Kline păru să 
îngheţe. 

Hardwick explică de parcă asupra lui se lăsase lumina 
adevărului. 

— Sunetul înăbușit al împușcăturii, combinat cu prezenţa 
pufului de gâscă, sugerează că efectul de amortizare a sunetului 
se poate să fi fost produs prin învelirea armei într-un material 
matlasat - poate o jachetă de schi sau un hanorac. 

— Vrei să spui că sunetul unei arme poate fi amortizat dacă 
învelești pur și simplu arma într-o jachetă de schi? 

— Nu chiar. Ceea ce vreau să spun este că dacă ţin arma în 
mână și o înfășor de mai multe ori, în special la gura ţevii, cu un 
material suficient de gros, e posibil ca sunetul rezultat să fie 
redus la ceva care ar putea suna ca o lovitură, dacă-l auzi din 
interiorul unei case bine izolate, cu ferestrele închise. 

Explicaţia păru să-i satisfacă pe toţi, cu excepţia lui 
Rodriguez. 

— Aș vrea să văd rezultatele unor teste înainte să cred asta. 

— Nu crezi că a fost un amortizor adevărat? întrebă Kline, 
care părea dezamăgit. 

— Ar fi putut fi, spuse Thrasher. Dar atunci ar trebui să explici 
în alt fel prezenţa acelor particule microscopice de puf. 

— Deci criminalul împușcă victima direct... zise Kline. 

— Nu, nu direct, îl întrerupse Thrasher. „Direct” presupune un 
contact nemijlocit al corpului victimei cu gura țevii și nu avem 
nicio dovadă în acest sens. 

— Atunci de la ce depărtare? 

— E greu de spus. Pe gât au existat câteva urme punctuale de 
arsură de la praful de pușcă, ceea ce ar însemna că arma s-ar fi 
putut afla la o distanţă de până la un metru și jumătate, dar 


149 


arsurile nu erau suficient de numeroase pentru încadrarea într- 
un anumit tipar. E posibil ca arma să fi fost mai aproape de atât, 
iar arsurile să fi fost mai mici din cauza materialului care 
înconjura gura ţevii. 

— Presupun că nu ai recuperat glonțul. 

Critica lui Rodriguez se îndrepta către un punct din aer aflat 
între Thrasher și Hardwick. 

Lui Gurney i se încordă maxilarul. Lucrase pentru oameni ca 
Rodriguez - oameni care luau dorinţa lor obsesivă de a controla 
lucrurile drept autoritate și negativismul lor drept tărie de 
caracter. 

Thrasher răspunse primul. _ 

— Glonţul a trecut pe lângă vertebre. In țesutul gâtului nu mai 
există altceva care să-l poată opri. Avem o rană de intrare și una 
de ieșire, dar niciuna dintre acestea nu este ușor de găsit, 
ținând cont de toate înţepăturile produse ulterior. 

Dacă aștepta complimente, se gândi Gurney, era în van. 
Rodriguez își îndreptă privirea întrebătoare către Hardwick, al 
cărui ton era din nou aproape de limita insubordonării. 

— N-am căutat un glonţ. N-aveam niciun motiv să credem că 
ar exista un glonţ. 

— Ei bine, acum aveţi. 

— Aţi pus excelent problema, domnule, zise Hardwick cu o 
urmă de ironie. 

Își scoase telefonul mobil și tastă un număr, îndepărtându-se 
de masă. În ciuda tonului scăzut, era clar că vorbea cu un ofițer 
de la locul crimei și îi cerea să caute de urgenţă glonţul. Când se 
întoarse la masă, Kline îl întrebă dacă exista vreo speranţă să 
recupereze un glonţ tras afară. 

— De obicei, nu, răspunse Hardwick. Dar în cazul de față 
avem o șansă. Având în vedere poziţia cadavrului, e posibil să fi 
fost împușcat pe când stătea cu spatele la casă. Dacă nu a fost 
puternic deviat, e posibil să-l găsim în panourile de lemn cu care 
e îmbrăcată casa. 

Kline dădu încet din cap. 

— Bine, atunci. Așa cum începusem să spun acum un minut, 
ca să clarificăm treaba - criminalul împușcă victima de aproape, 
victima cade la pământ, artera carotidă e secționată, iar sângele 
îi ţâșnește din gât. Apoi criminalul face rost de o sticlă spartă, se 


150 


ghemuiește lângă corp și îl înjunghie de paisprezece ori. Așa s-a 
petrecut? întrebă el neîncrezător. 

— Cel puţin paisprezece, posibil mai multe, zise Thrasher. 
Când se suprapun, e dificil să le numeri exact. 

— Ințeleg, dar ceea ce vreau să spun e: de ce? 

— Motivația nu ţine de competențele mele, zise Thrasher, de 
parcă acest concept ar fi fost, din punct de vedere științific, la 
același nivel cu interpretarea viselor. Întreabă-i pe prietenii tăi 
de la Biroul pentru Investigaţii Criminalistice, aici de faţă. 

Kline se întoarse către Hardwick și zise: 

— O sticlă spartă e o armă de circumstanţă, devine pe 
moment o armă, un substitut pentru cuțit sau pistol, folosit într- 
o cârciumă. De ce un om, care are deja la el un pistol încărcat, 
simte nevoia să care și o sticlă spartă și de ce ar folosi-o după 
ce și-a ucis deja victima cu pistolul? 

— Ca să se asigure că a murit? sugeră Rodriguez. 

— Și-atunci de ce să nu-l împuște încă o dată? De ce să nu-l 
împuște în cap? De ce să nu-l împuște în cap de la bun început? 
De ce în gât? 

— Poate n-a nimerit bine. 

— De la un metru și jumătate distanţă? 

Kline se întoarse din nou spre Thrasher. 

— Suntem siguri că asta a fost ordinea în care s-au întâmplat 
lucrurile? A fost mai întâi împușcat și apoi înjunghiat? 

— Da, la un nivel rezonabil de certitudine din punct de vedere 
profesional, după cum spunem la tribunal. Urmele de glonţ, deși 
limitate, simt clare. Dacă, la momentul când a fost împușcat, 
gâtul i-ar fi fost deja acoperit cu sânge de la rănile datorate 
înjunghierii, e puţin probabil ca glonţul să mai fi putut lăsa urme 
clare de arsură. 

— Şi ai fi găsit glonţul. 

Roșcata făcu remarca pe un ton scăzut, ca și cum ar fi fost 
ceva de la sine înțeles, încât doar câţiva oameni o auziră. Kline 
era unul dintre ei. La fel și Gurney, care se întreba când va 
sesiza cineva acest amănunt. Nu-ţi puteai da seama ce 
gândește Hardwick, dar nu părea surprins. 

— Ce vrei să spui? întrebă Kline. 

Femeia răspunse fără să-și ia ochii de la ecranul laptopului. 

— Dacă atacul iniţial ar fi constat în paisprezece înjunghieri în 
gât, patru dintre ele perforând complet țesutul, e greu de 


151 


presupus că victima ar mai fi putut rămâne în picioare. Și dacă 
după aceea ar fi fost împușcat de deasupra, în timp ce zăcea pe 
spate, glonţul s-ar fi aflat pe pământ, sub el. 

Kline îi aruncă o privire apreciativă. Spre deosebire de 
Rodriguez, își zise Gurney, era suficient de inteligent încât să 
respecte inteligenţa. 

Rodriguez se strădui să preia din nou frâiele. 

— Care ar fi calibrul glonţului pe care-l căutăm, domnu’ 
doctor? 

Thrasher privi aspru pe deasupra ochelarilor, care o luaseră la 
vale pe nasul său lung. 

— Oameni buni, ce trebuie să fac ca să înțelegeţi lucruri 
elementare despre patologie? 

— Știu, știu, spuse țâfnos Rodriguez. Carnea este elastică, se 
strânge, se întinde, nu poţi ști cu precizie et cetera, et cetera. 
Dar ce crezi, e mai degrabă un .22 sau un .44? Dă-ţi cu părerea 
pornind de la datele de care dispui. p 

— Nu sunt plătit să-mi dau cu părerea. In plus, după cinci 
minute, nimeni nu-și va mai aduce aminte că a fost doar o 
părere. Ceea ce vor ține minte oamenii e doar că medicul legist 
a spus ceva de un .22 și s-a dovedit a nu fi așa. 

În ochii săi apăru strălucirea rece a unei amintiri, dar mai 
adăugă doar atât: 

— Când scoţi glonțul din peretele din spate al casei și-l duci la 
secția de balistică, atunci o să știi... 

— Dom’ doctor - îl întrerupse Kline, ca un băieţel care-l 
chestionează pe Magician -, este posibil să estimezi cu 
exactitate cât timp a trecut de la împușcătură și până la 
înjunghierea ulterioară? 

Tonul întrebării păru să-l domolească pe Thrasher. 

— Dacă intervalul dintre cele două evenimente ar fi fost unul 
substanţial, și pentru că ambele tipuri de răni sângerează, am fi 
găsit sânge în două stadii diferite de coagulare. În cazul de faţă, 
aș opina că intervalul de timp dintre producerea celor două 
tipuri de răni a fost suficient de scurt pentru ca acest gen de 
comparaţie să nu poată fi făcută. Tot ce pot spune e că s-au 
produs la un interval relativ scurt, dar ar fi greu de precizat dacă 
a fost vorba de zece secunde sau de zece minute. Totuși, asta e 
o întrebare potrivită pentru un patolog, conchise Thrasher, 
pentru a o distinge de întrebarea căpitanului. 


152 


Căpitanul se strâmbă. 

— Dacă asta e tot ce ai să ne spui până în acest moment, 
dom’ doctor, nu te mai reținem. O să primesc raportul scris în 
maximum o săptămână? 

— Parcă așa am zis, nu? 

Thrasher își apucă servieta burduhănoasă aflată pe masă, 
dădu din cap cu un zâmbet subţire înspre procurorul districtual 
și părăsi camera. 


Capitolul 23 


Fără urmă 


— Și uite-așa se duse și pacostea patologică, spuse 
Rodriguez, cercetând fețele celor de la masă în căutarea unui 
semn de apreciere a glumei inteligente pe care o făcuse pe 
seama patologului, dar nu avu parte decât de eternele zâmbete 
afectate ale gemenilor Cruise. 

Kline puse capăt tăcerii cerându-i lui Hardwick să continue 
relatarea de la locul crimei pe care o făcea în momentul sosirii 
medicului legist. 

— Exact la asta mă gândeam și eu, Sheridan, se băgă în 
vorbă Rodriguez. Hardwick, ia-o de unde ai rămas și limitează-te 
la informaţiile esenţiale. 

Avertismentul sugera că Hardwick nu proceda de obicei așa. 

Gurney observă cât de predictibilă era atitudinea căpitanului: 
ostil față de Hardwick, lingușitor față de Kline și, în general, 
pătruns de propria importanță. 

Hardwick vorbi repede. 

— Cele mai vizibile urme lăsate de criminal au fost cele ale 
pașilor lui, care pornesc de la poarta principală, trec prin 
parcare și o iau prin spatele hambarului, unde se opresc la 
scaunul de grădină... 

— În zăpadă? întrebă Kline. 

— Exact. Au fost găsite mucuri de ţigară pe jos, în faţa 
scaunului. 

— Șapte, preciză roșcata de la laptop. 


— Șapte, repetă Hardwick. Urmele porneau de la scaun și... 

— Scuză-mă, domnule detectiv, dar Mellery își ţinea în mod 
normal scaunele de grădină în zăpadă? întrebă Kline. 

— Nu, domnule procuror. Se pare că scaunul a fost adus de 
ucigaș. 

— Adus de ucigaș? 

Hardwick dădu din umeri. 

Kline scutură din cap. 

— Scuze pentru întrerupere. Continuă. 

— Nu-ţi cere scuze, Sheridan. Întreabă-l orice vrei. Nici eu nu 
înţeleg o grămadă din lucrurile astea, spuse Rodriguez cu o 
privire care-l făcea vinovat pe Hardwick de lipsa de logică a 
lucrurilor. 

— Urmele pornesc dinspre scaun spre locul întâlnirii cu 
victima. 

— Locul în care a fost ucis Mellery, vrei să spui? întrebă Kline. 

— Da, domnule. Și de-acolo o iau printr-o deschizătură din 
gardul viu, peste pajiște, înspre pădure, unde se termină, în cele 
din urmă, la mai puţin de un kilometru depărtare de casă. 

— Cum adică „se termină”? 

— Se opresc. Nu merg mai departe. Acolo e o mică porțiune 
cu zăpadă bătătorită, ca și cum individul ar fi zăbovit o vreme, 
dar nu mai sunt urme de picioare, nici dinspre, nici înspre acel 
loc. După cum aţi auzit puțin mai devreme, ghetele de la care 
provin urmele au fost găsite atârnând într-un copac din 
apropiere - fără niciun indiciu legat de ce s-a întâmplat cu 
individul care le-a purtat. 

Privindu-i chipul lui Kline, Gurney observă că exprima o 
combinaţie de perplexitate produsă de această enigmă și de 
surprindere la constatarea că nu putea găsi nicio explicaţie. 
Hardwick tocmai deschisese gura ca să-i dea înainte când 
roșcata vorbi din nou pe tonul ei scăzut, lipsit de inflexiuni, aflat 
undeva exact între o voce feminină și una masculină. 

— La momentul acesta, ar trebui să precizăm că modelele de 
pe tălpile ghetelor se potrivesc cu urmele din zăpadă. Dacă, într- 
adevăr, ele sunt cele cu care au fost făcute urmele, se va stabili 
în urma analizei de laborator. 

— Poţi fi atât de precis în cazul unor urme lăsate în zăpadă? 
întrebă Kline. 


154 


— O, da, răspunse ea arătând pentru prima dată o urmă de 
entuziasm. Amprentele din zăpadă sunt cele mai bune. Zăpada 
presată poate reda detalii prea mărunte pentru a fi văzute cu 
ochiul liber. Să nu ucizi niciodată pe cineva în zăpadă! 

— O să ţin minte, spuse Kline. Îmi cer încă o dată scuze 
pentru întrerupere, domnule detectiv. Te rog să continui. 

— Acum ar fi un moment potrivit pentru prezentarea unui 
raport asupra situaţiei probelor colectate până în momentul de 
faţă. Eşti de acord, domnule căpitan? 

Gurney remarcă din nou că tonul respectuos al lui Hardwick 
era de o ironie subtilă. 

— Aș prefera să te rezumi doar la fapte, spuse Rodriguez. 

— Așteptaţi doar să deschid fișierul, zise roșcata, apăsând 
câteva taste ale computerului. Doriţi să le prezint într-o anumită 
ordine? 

— Ce-ar fi să le prezinţi în ordinea importanţei? 

Fără să arate vreo reacţie față de tonul superior al 
căpitanului, începu să citească de pe monitorul computerului. 

— Proba numărul unu - un scaun de grădină făcut din bare de 
aluminiu și împletitură din plastic. În urma cercetării preliminare 
pentru descoperirea substanțelor străine au fost descoperiţi 
câţiva milimetri pătraţi de folie din polietilenă, prinși în 
balamaua dintre șezutul scaunului și cotieră. 

— Te referi la chestia cu care se izolează casele? întrebă 
Kline. 

— Izolează împotriva umidității și e folosită pe fațadele 
furniruite, dar este utilizată și la alte produse, în special la 
salopetele zugravilor. A fost singurul material străin descoperit, 
singura indicație că scaunul a fost folosit. 

— Nu s-au găsit amprente, păr, transpiraţie, salivă, zgârieturi, 
absolut nimic? întrebă Rodriguez de parcă ar fi bănuit că 
oamenii ei nu căutaseră cu destulă atenţie. 

— Nu s-au găsit nici amprente, nici păr, nici transpiraţie, nici 
salivă și nici zgârieturi - dar n-aș spune că nu s-a găsit absolut 
nimic, răspunse roșcata nebăgând în seamă tonul întrebării, așa 
cum te eschivezi de lovitura unui beţiv. Jumătate din împletitura 
scaunului a fost înlocuită - toate fâșiile orizontale. 

— Dar ai spus că n-a fost folosit niciodată. 

— Nu există niciun semn că ar fi fost folosit, dar împletitura a 
fost în mod cert înlocuită. 


155 


— Ce explicaţie ar putea fi? 

Gurney fu tentat să ofere o explicaţie, dar Hardwick o 
verbaliză primul. 

— A spus că împletitura era complet albă. Acest tip de scaun 
are de obicei fâșii de două culori, împletite pentru a crea un 
model - albastru cu alb, verde cu alb, ceva de genul ăsta. Poate 
că nu-și dorea să aibă nicio culoare. 

Rodriguez înghiţi explicaţia ca pe o bomboană expirată. 

— Continuă, sergent Wigg. Avem multe de făcut înainte de 
prânz. 

— Proba numărul doi - șapte chiștoace de ţigări Marlboro, și 
acestea fără substanţe de provenienţă umană. 

Kline se aplecă în faţă. 

— Fără salivă? Fără amprente parţiale? Nici măcar o urmă de 
grăsime de pe piele? 

— Zero. 

— Nu este ciudat? 

— Extrem de ciudat. Proba numărul trei - o sticlă spartă de 
whisky, incompletă, marca Four Roses. 

— Incompletă? 

— Aproximativ jumătate de sticlă era întreagă. Aceasta și 
toate cioburile recuperate ulterior, puse la un loc, reprezintă 
ceva mai puţin de două treimi dintr-o sticlă întreagă. 

— Fără amprente? întrebă Rodriguez. 

— Fără amprente - ceea ce, de fapt, nu reprezintă o surpriză, 
având în vedere absenţa lor de pe scaun și de pe ţigări. Era 
prezentă o substanţă, în afara sângelui victimei - o urmă 
minusculă de detergent într-o fisură, de-a lungul marginii sparte 
a sticlei. 

— Asta însemnând ce? zise Rodriguez. 

— Prezenţa detergentului și absenţa unei părţi din sticlă 
sugerează că sticla a fost spartă în altă parte și spălată înainte 
de a fi adusă la locul crimei. 

— Deci înjunghierea frenetică a fost la fel de premeditată ca 
împușcătura? 

— Așa se pare. Să continui? 

— Te rog, zise Rodriguez, dând o tonalitate grosolană 
cuvintelor. 

— Proba numărul patru - hainele victimei, cuprinzând lenjeria, 
halatul de baie și mocasinii, toate pătate cu propriul lui sânge. 


156 


Pe halatul de baie au fost găsite trei fire de păr străine, posibil 
de la soţia victimei, dar încă nu s-a verificat. Proba numărul cinci 
- probe de sânge luate de pe solul dimprejurul victimei. 
Analizele nu s-au terminat - până acum toate probele se 
potrivesc cu sângele victimei. Proba numărul șase - fragmente 
de sticlă spartă luate de pe dalele de piatră aflate sub ceafa 
victimei. Această probă susţine concluzia autopsiei iniţiale, 
potrivit căreia patru răni produse cu sticla au perforat gâtul 
dinspre partea din faţă spre spate și că victima era la pământ în 
momentul înjunghierii. 

Kline își îngustă ochii ca un om incomodat de soarele care îi 
intră în ochi în timp ce conduce. 

— Înţeleg că cineva a comis o crimă extrem de violentă, o 
crimă care a implicat împușcare, înjunghiere - mai mult de 
douăsprezece plăgi prin înjunghiere, o parte dintre acestea 
produse cu mare forță -, și totuși criminalul a reușit să nu lase 
nicio urmă neintenţionată. 

Unul dintre gemenii Cruise luă cuvântul pentru prima oară, cu 
o voce surprinzător de ascuţită pentru aspectul macho al 
trupului din care ieșea. 

— Dar cum rămâne cu scaunul de grădină, cu sticla, cu 
urmele de picioare, cu ghetele? 

Chipul lui Kline tresări nerăbdător. 

— Am spus urmă neintenționată. Toate astea par lăsate 
intenţionat. 

Tânărul dădu din umeri de parcă toate astea ar fi fost niște 
sofisme înșelătoare. 

— Proba numărul șapte are mai multe subdiviziuni, zise Wigg, 
sergentul androgin (dar probabil nu lipsit de sex-appeal, observă 
Gurney, remarcând ochii interesanţi și gura fin sculptată). Proba 
numărul șapte include mesajele primite de victimă care ar putea 
fi relevante pentru crimă, inclusiv biletul găsit pe cadavru. 

— Am cópii ale tuturor acestora, anunţă Rodriguez. Le voi 
distribui la momentul potrivit. 

— Ce cauţi la aceste bucăţi de hârtie? o întrebă Kline pe Wigg. 

— Amprente, urme în relief pe hârtie... 

— Ca, de exemplu, urmele lăsate de folosirea unui suport de 
scris? 

— Corect. De asemenea, facem teste de identificare a cernelii 
în cazul biletelor scrise de mână și teste de identificare a 


157 


imprimantei pentru scrisoarea care a fost scrisă prin intermediul 
unui procesor de text - ultima primită înaintea crimei. 

— Avem și experţi care examinează caligrafia, vocabularul și 
sintaxa - interveni Hardwick - și vom primi o analiză a 
amprentei sonore a conversaţiei telefonice înregistrate de 
victimă. Wigg are deja un raport preliminar și îl vom trece în 
revistă astăzi. 

— Și vom examina, de asemenea, ghetele găsite astăzi, de 
îndată ce ajung în laborator. Deocamdată, asta-i tot, conchise 
Wigg, apăsând o tastă a calculatorului. Intrebări? 

— Am eu una, zise Rodriguez. De vreme ce am discutat să 
prezentăm aceste probe în ordinea importanţei, mă întrebam de 
ce ai pus pe primul loc scaunul de grădină. 

— Doar o bănuială, domnule căpitan. Nu putem ști dinainte 
cum se leagă toate lucrurile. In momentul de faţă, e imposibil de 
spus care piesă a puzzle-ului... 

— Dar ai pus totuși scaunul de grădină pe primul loc, o 
întrerupse Rodriguez. De ce? 

— Părea să ilustreze cea mai frapantă trăsătură a cazului. 

— Asta ce mai înseamnă? 

— Premeditarea, zise Wigg încet. 

Ascultând-o, Gurney își spuse că femeia avea abilitatea de a-i 
răspunde căpitanului de parcă întrebările lui ar fi fost unele 
obiective, puse pe hârtie și golite de expresiile faciale 
disprețuitoare și de tonul insultător. Era o puritate stranie în 
această lipsă de implicare emoțională, în această imunitate la 
provocările meschine. Și capta atenţia oamenilor. Gurney 
observă că toată lumea de la masă, cu excepţia lui Rodriguez, 
se aplecă în faţă, fără să-și dea seama. 

— Nu doar premeditarea, ci și ciudățenia premeditării, 
continuă ea. Să aduci un scaun de grădină la locul crimei. Să 
fumezi șapte ţigări fără să le atingi cu degetele sau cu buzele. 
să spargi o sticlă, să o speli și să o aduci la locul crimei pentru a 
înjunghia un cadavru. Ca să nu mai vorbesc de urmele 
imposibile și de felul în care făptașul a dispărut din pădure. De 
parcă individul ar fi vreun ucigaș profesionist genial. Nu e vorba 
doar de un scaun de grădină, ci de un scaun de grădină cu 
jumătate din împletitură scoasă și înlocuită. De ce? Pentru că 
voia să fie complet albă? Pentru că ar fi fost mai puţin vizibilă în 
zăpadă? Pentru că ar fi fost mai puţin vizibilă pe fundalul 


158 


salopetei de zugrav pe care o purta? Dar dacă vizibilitatea era o 
problemă atât de mare, de ce să stea acolo, pe un scaun de 
grădină, fumând ţigări? Nu sunt sigură de ce, dar nu m-ar 
surprinde ca scaunul să fie cheia care să lămurească totul. 

Rodriguez scutură din cap. 

— Cheia rezolvării crimei va consta în disciplină, abordare 
metodică și comunicare. 

— Pariez pe scaunul de grădină, șopti Hardwick făcându-i cu 
ochiul lui Wigg. 

Chipul căpitanului înregistră comentariul, dar înainte de a 
putea spune ceva, ușa sălii de ședințe se deschise și intră un 
bărbat care ţinea în mână un CD strălucitor. 

— Ce este? se răsti Rodriguez. 

— Domnule căpitan, mi-aţi spus să vă aduc toate rezultatele 
legate de amprente de îndată ce le avem. 

— Și? 

— Le avem, răspunse bărbatul ridicând CD-ul. Ar fi bine să 
aruncaţi o privire. Poate că doamna sergent Wigg ar vrea...? 

Întinse CD-ul într-o doară spre laptopul ei. Ea îl introduse și 
apăsă câteva taste. 

— Interesant, spuse Wigg. 

— Prekowski, poţi să ne spui ce ai acolo? 

— Krepowski, domnule căpitan. 

— Ce? 

— Mă numesc Krepowski. 

— Bine, bine. Acum poţi, te rog, să ne spui unde ai găsit 
amprente? 

Bărbatul își drese vocea și zise: 

— AȘ putea și nu prea... 

Rodriguez oftă. 

— Vrei să spui că sunt prea neclare ca să ne fie utile? 

— Sunt mult mai mult decât neclare, răspunse omul. De fapt, 
în realitate nu sunt deloc amprente. 

— Atunci ce sunt? 

— Cred că le puteți numi pete. Se pare că individul și-a folosit 
amprentele pentru a scrie cu ele - folosind grăsimea de pe 
pielea degetelor ca pe o cerneală invizibilă. 

— Ca să scrie? Ce să scrie? 

— Mesaje formate dintr-un singur cuvânt. Câte unul pe 
spatele fiecărui bilet cu versuri pe care i l-a trimis victimei. După 


159 


ce-am facut cuvintele vizibile cu ajutorul unor substanțe 
chimice, le-am fotografiat și am copiat imaginile pe CD. Se văd 
destul de clar pe ecran. 

Cu o vagă urmă de amuzament jucându-i pe buze, sergentul 
Wigg roti încet laptopul, până când ecranul fu îndreptat drept 
spre Rodriguez. In fotografie apăreau trei foi de hârtie, una 
lângă alta - dosul foilor pe care fuseseră scrise cele trei poezii, 
aranjate în ordinea primirii lor. Pe fiecare dintre cele trei foi 
apărea câte un singur cuvânt de șase litere: 


AGENȚI IDIOȚI INFAMI 


Capitolul 24 


Crima anului 


— Ce dracu'? izbucniră la unison gemenii Cruise. 

Rodriguez se încruntă. 

— Fir-ar să fie! strigă Kline. Devine tot mai interesant. 
Individul declară război. 

— E în mod clar nebun, zise Cruise Unu. 

— Un ţicnit deștept și fără scrupule, care vrea să se ia la 
trântă cu poliţia. 

Era clar că lucrurile care decurgeau de aici i se păreau 
palpitante lui Kline. 

— Și ce dacă? zise Cruise Doi. 

— Mai devreme am spus că este posibil ca această crimă să 
genereze un oarecare interes din partea presei. Uitaţi ce-am 
spus. Asta ar putea fi crima anului, poate chiar a deceniului. 
Fiecare detaliu al acesteia este un magnet pentru media. 

Ochii lui Kline sclipiră la gândul acestei perspective. Se 
înclinase așa de mult înainte pe scaunul lui, încât coastele i se 
proptiseră de marginea mesei. Apoi, la fel de brusc cum 
izbucnise, plin de entuziasm, se controlă, dându-se pe spate cu 
o expresie gânditoare - de parcă o alarmă interioară l-ar fi 
avertizat că era vorba despre o împrejurare tragică ce trebuia 
tratată ca atare. 


160 


— Faptul că ucigașul are o atitudine provocatoare la adresa 
poliţiei poate avea o însemnătate mare în acest caz, spuse el 
sobru. 

— Nu e nicio îndoială în privinţa asta, aprobă Rodriguez. Aș 
vrea să știu dacă vreunul dintre rezidenții institutului avea o 
atitudine ostilă faţă de poliţie. Ce ai de spus în legătură cu asta, 
Hardwick? 

Anchetatorul-șef scoase doar un mârâit monosilabic în chip de 
râs. 

— Ce-i așa de amuzant? 

— Dacă ar fi să plaseze poliția pe o scală, majoritatea celor 
cărora le-am luat declaraţii ar situa-o undeva între agenții 
Fiscului și limacșii de grădină. 

Cumva, își zise uluit Gurney, Hardwick reușise să comunice că 
exact asta gândea el însuși despre căpitan. 

— Aș vrea să le văd declaraţiile. 

— Sunt în cutia cu documente de pe biroul dumneavoastră. 
Dar vă pot scuti de o pierdere de timp. Declaraţiile n-au nicio 
valoare. Nume, funcție, număr de înregistrare. Toţi dormeau. 
Nimeni nu a văzut nimic. Nimeni nu a auzit nimic - cu excepţia 
lui Pasquale Villadi, zis Băiatu' de Zahăr, zis și Brioșă. Spune că 
n-a putut să doarmă. A deschis geamul să ia aer, a auzit așa- 
numita lovitură înăbușită și și-a dat seama ce era. 

Hardwick frunzări un teanc de hârtii din dosarul său și scoase 
o foaie, în timp ce Kline se aplecă din nou peste masă. 

— „A sunat de parcă cineva fusese împușcat”, a declarat 
Villadi. A spus-o ca pe un fapt divers, de parcă ar fi fost un sunet 
cu care era familiarizat. 

Ochii lui Kline străluceau din nou. 

— Vrei să spui că în momentul crimei, la institut era prezent 
un mafiot? 

— Prezent pe proprietate, nu la locul crimei, spuse Hardwick. 

— De unde știi? 

— Pentru că l-a trezit pe instructorul-asistent al lui Mellery, 
Justin Bale, un tânăr care ocupă o cameră în aceeași clădire în 
care sunt camerele rezidenţilor. Villadi i-a spus că a auzit un 
zgomot dinspre casa lui Mellery, s-a gândit că ar putea fi o 
persoană intrată prin efracţie și i-a sugerat să arunce o privire. 
Până și-au pus niște haine pe ei și au traversat grădina pentru a 


161 


ajunge în spatele casei lui Mellery, Caddy Mellery descoperise 
deja corpul soțului ei și intrase în casă pentru a suna la Urgenţe. 

— Villadi nu i-a spus acestui Bale că a auzit o împușcătură? 

Kline începu să vorbească de parcă era la tribunal. 

__— Nu. Ne-a spus nouă a doua zi, când i-am luat o declaraţie. 
Insă la acel moment descoperisem sticla plină de sânge și toate 
rănile prin înjunghiere absolut evidente, dar nu detectasem nicio 
rană de glonţ și nicio altă armă, așa că nu am urmărit de îndată 
ipoteza împușcăturii. Ne-am gândit că Brioșă e genul de individ 
care are doar arme în cap și că se grăbise să tragă concluzii. 

— De ce nu i-a spus lui Bale că părea să fie un zgomot de 
armă? 

— A spus că nu voia să-l sperie. 

— Foarte delicat din partea lui, zise Kline cu un rânjet. 

Aruncă o privire spre Stimmel, care stătea impasibil lângă el. 
Stimmel îi întoarse privirea. 

— Dacă ar fi... 

— Dar ţi-a spus fie, îl întrerupse Rodriguez. Foarte rău dacă n- 
ai fost atent. 

Hardwick își înăbuși un căscat. 

— Ce dracu’ făcea un mafiot într-un loc în care se oferă 
renaștere spirituală? întrebă Kline. 

Hardwick dădu din umeri. 

— Spune că-i place la nebunie locul. Vine o dată pe an să-și 
calmeze nervii. Spune că e un colțișor de rai. Spune că Mellery 
era un sfânt. 

— Chiar a spus asta? 

— Chiar a spus asta. 

— Cazul ăsta e uimitor! Mai sunt și alţi rezidenţi interesanţi 
pe-acolo? 

In ochii lui Hardwick apăru acea sclipire ironică pe care 
Gurney o găsea, în mod inexplicabil, atât de respingătoare. 

— Dacă vă referiţi la ţicniţi aroganţi, infantili și dependenţi de 
droguri, da, ar fi destui „rezidenţi interesanţi”... plus văduva 
putred de bogată. 

Pe când cântărea, probabil, implicaţiile mediatice ale unei 
scene a crimei atât de senzaţionale, privirea lui Kline se opri 
asupra lui Gurney, care se întâmpla să stea în diagonală faţă de 
el. La început, expresia îi rămase la fel de detașată de parcă s-ar 
fi uitat la un scaun gol. Apoi își săltă capul într-un fel ciudat. 


162 


— la stai un pic! zise el. Dave Gurney, NYPD. Rod mi-a spus 
cine o să participe la întâlnirea asta și am reţinut pur și simplu 
numele tău. Nu ești tipul despre care a apărut acum câţiva ani 
un articol în revista New York? 

Hardwick răspunse primul: 

— E chiar omul nostru. Titlul era „Superdetectivul”. 

— Acum îmi aduc aminte! exclamă Kline. Ai rezolvat cazurile 
alea grele cu criminali în serie - nebunul de la Crăciun, care 
trimitea fragmente de cadavre și Porky Pig sau cum dracu’ l-o fi 
chemat. 

— Peter Possum Piggert, spuse Gurney calm. 

Kline se holbă la el cu admiraţie nedisimulată. 

— Deci individul ăsta care a fost omorât, Mellery, se întâmpla 
să fie prietenul cel mai bun al unui poliţist super-specializat în 
crime în serie? 

Ramificaţiile mediatice deveneau, în mod clar, din ce în ce 
mai puternice, cu fiecare minut care trecea. 

— Am fost implicat, într-o oarecare măsură, în ambele cazuri, 
zise Gurney pe un ton la fel de rece pe cât era al lui Kline de 
înflăcărat. Dar în aceeași situaţie au mai fost mulți alţii. Cât 
despre faptul că Mellery mi-ar fi fost cel mai bun prieten, ar fi 
trist dacă ar fi adevărat, având în vedere că nu mai vorbiserăm 
unul cu altul de douăzeci și cinci de ani, și chiar și-atunci... 

— Dar - îl întrerupse Kline - când s-a aflat la ananghie, ai fost 
omul căruia i s-a adresat. 

Gurney trecu în revistă chipurile celor de la masă, care 
exprimau diferite grade de respect și invidie, și se minună de 
puterea de seducţie a unei relatări ultra- -simplificate. Un titlu 
precum „UCIDEREA SÂNGEROASĂ A PRIETENULUI UNUI 
SUPERPOLIȚIST” - stârnea imediat interesul acelei părţi a 
creierului care iubește caricaturile și detestă complexitatea. 

— Presupun că a venit la mine pentru că eram singurul poliţist 
pe care-l cunoștea. 

Kline arăta ca și cum, deși pe moment își dorea să treacă mai 
departe, nu era în stare să renunţe complet la povestea cu 
Gurney și ar fi dorit să revină ulterior la ea. 

— Indiferent care erau relaţiile exacte dintre voi, legătura cu 
victima îţi oferă o perspectivă asupra problemei pe care nimeni 
altcineva nu o are. 


— De aceea am vrut să fie de faţă astăzi, spuse Rodriguez în 
stilul sau de „eu sunt mare și tare aici”. 

Din gâtul lui Hardwick ieși un hohot scurt, urmat de o șoaptă 
care ajunse doar la urechea lui Gurney: 

— | s-a părut o idee extrem de proastă înainte de a i se părea 
bună lui Kline. 

Rodriguez îi dădu înainte: 

— L-am programat să ne dea acum o declaraţie și să 
răspundă la întrebările care apar - și ar putea fi destule. Pentru 
a evita întreruperile, să ne oprim cinci minute pentru o pauză de 
mers la toaletă. 

— Mă piș pe tine, Gurney, se auzi șoapta fără trup, pierdută 
printre sunetele scaunelor trase. 


Capitolul 25 


Declarația lui Gurney 


Gurney avea o teorie potrivit căreia, la baie, bărbaţii se 
comportau de parcă ar fi fost fie la vestiare, fie în lift - adică fie 
cu o familiaritate gălăgioasă, fie cu o stânjeneală rezervată. Cei 
de aici păreau genul din lift. Până la întoarcerea în sala de 
ședințe, nimeni nu vorbi. 

— Și cum de a ajuns un tip atât de modest să fie așa de 
faimos? întrebă Kline, rânjind cu un șarm îndelung exersat, care 
în același timp ascundea și dădea la iveală răceala din spatele 
lui. 

— Nu sunt chiar atât de modest și sunt al naibii de sigur că 
nici atât de faimos, răspunse Gurney. 

— Dacă toată lumea va lua loc - zise brusc Rodriguez -, 
fiecare va descoperi că are în față un set de cópii ale mesajelor 
primite de victimă. Pe măsură ce martorul ne va relata ce a 
discutat cu victima, veţi putea consulta conţinutul mesajelor 
despre care au discutat. 

Apoi, cu o scurtă înclinare de cap în direcţia lui Gurney, 
conchise: 

— Incepeţi când sunteţi gata! 


164 


Pe Gurney nu-l mai surprindea tonul oficial al lui Rodriguez, 
dar tot era deranjat de el. Aruncă o privire de jur-împrejurul 
mesei, privindu-i în ochi pe toţi, cu excepţia ghidului său de la 
locul crimei, care frunzărea zgomotos prin teancul lui de hârtii, 
și a lui Stimmel, asistentul principal al procurorului districtual, 
care privea în gol ca un broscoi visător. 

— După cum a arătat căpitanul, sunt multe de spus. Cel mai 
bine ar fi să mă lăsaţi să vă fac un rezumat al evenimentelor, în 
ordinea în care au avut loc, și să puneţi întrebările abia când aţi 
aflat toată povestea. 

Văzu că Rodriguez își ridicase capul ca să obiecteze, dar și-l 
lăsă la loc instantaneu în clipa în care Kline dădu din cap 
aprobator la auzul procedurii propuse. 

In felul lui clar și concis (i se spusese în mai multe rânduri că 
ar fi putut fi profesor de logică) Gurney prezentă un rezumat de 
douăzeci de minute al întregii chestiuni, începând cu e-mailul 
prin care Mellery îi cerea să se întâlnească, continuând cu seria 
de mesaje deconcertante și felul în care Mellery reacționase la 
ele, apoi încheind cu telefonul de la ucigaș și biletul din cutia 
poștală (cel în care se menţiona numărul nouăsprezece). 

Kline ascultă concentrat întreaga expunere, iar la finalul 
acesteia fu primul care vorbi. 

— E o adevărată epopee a răzbunării! Ucigașul era obsedat să 
se răzbune pe Mellery pentru ceva ce acesta îi făcuse cu ani în 
urmă, când fusese beat. 

— De ce să aștepte atât de mult? întrebă sergentul Wigg, pe 
care Gurney o găsea tot mai interesantă, cu fiecare prilej cu 
care vorbea. 

Lui Kline îi străluceau ochii la gândul posibilelor explicații. 

— Poate că Mellery a dat ceva la iveală într-una dintre cărțile 
sale. Poate că așa a descoperit ucigașul că e vinovat pentru 
vreo întâmplare funestă cu care nu-l asociase până atunci. Sau 
poate că succesul lui Mellery a fost picătura care a umplut 
paharul, lucrul pe care ucigașul nu l-a putut suporta. Sau poate, 
așa cum se spunea în primul bilet, s-a întâmplat ca ucigașul să-l 
vadă pe stradă într-o zi. Un resentiment reprimat se trezește la 
viață. Dușmarnuul îi intră în cătare și... bang, conchise Kline. 

— Bang pe dracu', zise Hardwick. 

— Ai o altă părere, domnule anchetator-șef Hardwick? întrebă 
Kline cu un zâmbet tăios. 


165 


— Scrisori redactate cu grijă, scamatorii cu numere, indicaţii 
pentru trimiterea unui cec la adresa greșită, o serie de poezii din 
ce în ce mai amenințătoare, mesaje ascunse adresate 
polițiștilor, care au putut fi descoperite doar cu ajutorul 
tratamentului chimic al amprentelor, mucuri de ţigară 
imaculate, o rană prin împușcare ascunsă, urme de pași care nu 
duc nicăieri și un nenorocit de scaun de grădină, pentru 
Dumnezeu! E un bang cam amânat. 

— Prezentarea sumară pe care am făcut-o nu avea intenţia să 
excludă premeditarea, spuse Kline. Dar în acest moment, sunt 
mai interesat de motivul principal decât de amănunte. Vreau să 
înţeleg legătura dintre criminal și victima sa. Înțelegerea 
legăturii este cheia spre o condamnare. 

Această predică oferită de Kline pe post de răspuns dădu 
naștere unei linişti stânjenitoare, care fu întreruptă de 
Rodriguez. 

— Blatt! se răsti el la polițistul care îl condusese pe Gurney și 
care se holba la copiile primelor două mesaje de parcă acestea 
ar fi căzut din spațiul cosmic și i-ar fi aterizat lui în poală. Pari 
pierdut! 

— Nu înţeleg. Făptașul trimite scrisoarea victimei, îi spune să 
se gândească la un număr și apoi să se uite într-un plic sigilat. 
Victima se gândește la șase sute cincizeci și opt, se uită în plic și 
iată-l: șase sute cincizeci și opt. Vreţi să spuneți că s-a întâmplat 
chiar așa? 

Înainte să-i poată răspunde cineva, interveni partenerul lui: 

— lar la două săptămâni după aceea, făptașul procedează la 
fel - de data asta la telefon. li spune să se gândească la un 
număr și să se uite în cutia poștală. Victima se gândește la 
numărul nouăsprezece, se uită în cutie, și iată numărul 
nouăsprezece, într-o scrisoare de la făptaș. Al dracului de 
ciudat, frate. 

— Avem înregistrarea acelui apel telefonic, făcută de victimă, 
zise Rodriguez pe un ton de parcă ar fi fost vorba de o realizare 
personală. Pune-ne să ascultăm partea cu numărul, Wigg! 

Fără să facă vreun comentariu, sergentul apăsă câteva taste 
și, după vreo două-trei secunde, discuţia dintre Mellery și cel 
care-l hărțuia - cea pe care Gurney o ascultase cu ajutorul 
dispozitivului pentru teleconferinţe al lui Mellery - începu de pe 
la jumătate. Chipurile celor de la masă erau fascinate de 


166 


accentul bizar al interlocutorului și de teama încordată din 
vocea lui Mellery. 

„— Și-acum, șoptește numărul! 

— Să-l șoptesc? 

— Da. 

— Nouăsprezece. 

— Bine, foarte bine. 

— Cine ești? 

— Tot nu știi? Atâta durere, iar tu habar n-ai. M-am gândit că 
așa o să se întâmple. Ti-am lăsat ceva mai devreme. Un bileţel. 
Ești sigur că nu-l ai? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— A, dar știai că numărul era nouăsprezece. 

— Mi-ai spus să mă gândesc la un număr. 

— Dar era numărul corect, nu-i așa? 

— Nu înțeleg.” 

După o clipă, sergentul Wigg apăsă două taste și spuse: 

— Asta-i tot! 

Scurta înregistrare îl făcu pe Gurney să se simtă abătut, 
furios, dezgustat. 

Blatt își întoarse palmele în sus, în semn de nedumerire. 

— Ce dracu' a fost, bărbat sau femeie? 

— Aproape sigur, un bărbat, spuse Wigg. 

— Cum naiba îţi poţi da seama? 

— Am făcut o analiză a înălțimii vocii în dimineața asta, iar 
printul ne arată că încordarea crește odată cu frecvența. 

— Şi? 

— Înălţimea vocii variază considerabil de la o frază la alta, 
chiar și de la un cuvânt la altul, și în fiecare caz se poate măsura 
clar o mai mică încordare a vocii la frecvențe mai joase. 

— Ceea ce înseamnă că interlocutorul se străduia să 
vorbească într-un registru mai înalt și că îi erau mai la îndemână 
frecvențele mai joase? întrebă Kline. 

— Exact, spuse Wigg, cu vocea ei ambiguă, dar nu lipsită de 
sex-appeal. Nu e o probă decisivă, dar e foarte sugestivă. 

— Dar sunetul de fundal? întrebă Kline. 

Era o întrebare care-l preocupa și pe Gurney. Auzise sunetele 
făcute de mai multe vehicule, ceea ce însemna că telefonul 
fusese dat dintr-un spaţiu deschis - poate de pe o stradă 
aglomerată sau dintr-un centru comercial în aer liber. 


167 


— O să știm mai multe după ce îl amplificăm, dar până acum 
putem spune că par să fie trei categorii de sunete: ale 
conversației propriu-zise, cele din trafic și unele provenind de la 
un fel de motor. 

— Cât va dura până vor fi amplificate? întrebă Rodriguez. 

— Asta depinde de complexitatea datelor înregistrate, 
răspunse Wigg. Aș aprecia că între douăsprezece și douăzeci și 
patru de ore. 

— Să fie gata în douăsprezece! 

După o tăcere stânjenitoare - pe care Rodriguez avea talentul 
să o işte -, Kline lansă o întrebare adresată tuturor celor din 
încăpere. 

— Dar ce-i cu șoptitul ăla? Cine n-ar fi trebuit să-l audă pe 
Mellery cum pronunţă numărul nouăsprezece? 

Se întoarse spre Gurney: 

— Ai vreo idee? 

— Nu. Dar mă îndoiesc să fi avut ceva de-a face cu faptul că 
nu trebuia auzit. 

— Ce te face să crezi asta? îl înfruntă Rodriguez. 

— Pentru că șoptitul e o metodă jalnică de a te feri să fii auzit, 
șopti Gurney destul de audibil, pentru a sublinia ce voia să 
demonstreze. E la fel ca alte elemente ciudate ale acestui caz. 

— Cum ar fi? insistă Rodriguez. 

— Păi, spre exemplu, ce rost avea imprecizia din scrisoare, 
când se referea la noiembrie sau decembrie? De ce o armă de 
foc și o sticla spartă? Ce-i cu misterul urmelor de picioare? Și 
încă o chestiune măruntă pe care nu a menţionat-o nimeni: de 
ce nu sunt urme de animale? 

— Ce? zise Rodriguez cu un aer bulversat. 

— Caddy Mellery a declarat că ea și soțul ei au auzit 
zgomotele făcute de niște animale care se încăieraseră în 
spatele casei - și de aceea a coborât el și a ieșit pe ușa din 
spate să se uite. Dar nu s-a găsit nicio urmă de animal prin 
apropiere, care ar fi fost destul de vizibile în zăpadă. 

— Ne împotmolim. Nu văd de ce prezenţa sau absenţa unor 
urme de ratoni - sau ce mama naibii or fi fost - poate avea 
importanţă. 

— Dumnezeule! exclamă Hardwick, ignorându-l pe Rodriguez 
și aruncându-i lui Gurney o privire admirativă. Ai dreptate. Nu a 


168 


fost nici măcar o urmă în zăpada aia care să nu fi fost făcută de 
victimă sau de ucigaș. Cum de n-am observat asta? 

Kline se întoarse spre Stimmel. 

— N-am mai văzut un caz în care să existe atâtea probe, dar 
în care atât de puţine să aibă sens. 

Procurorul scutură din cap. 

— Vreau să zic, cum Dumnezeu i-a ieșit ucigașului treaba aia 
cu numerele? Și de ce a recurs la ea de două ori? 

Privi spre Gurney. 

— Ești sigur că numerele nu însemnau nimic pentru Mellery? 

— Nouăzeci la sută sigur... și cam până aici poţi merge cu 
certitudinea aproape în orice privinţă. 

— Să ne întoarcem la imaginea de ansamblu, spuse 
Rodriguez. Mă gândeam la motivaţia de care ai pomenit mai 
devreme, Sheridan... 

Lui Hardwick îi sună telefonul mobil și, înainte ca Rodriguez să 
poată obiecta, îl scoase din buzunar și-l duse la ureche. 

— Rahat, zise el după ce ascultă vreo zece secunde. Eşti 
sigur? 

Privi de jur-împrejurul încăperii. 

— Nici urmă de glonţ. Au cercetat fiecare centimetru al zidului 
din spatele casei. Nimic. 

— Pune-i să caute înăuntru, zise Gurney. 

— Dar glonțul a fost tras afară. 

— Știu, dar e posibil ca Mellery să nu fi închis ușa în urma lui. 
O persoană speriată aflată într-o astfel de situaţie și-ar dori să o 
lase deschisă. Spune-le tehnicienilor să calculeze posibilele 
traiectorii și să verifice pereţii interiori care se află pe 
respectivele traiectorii. 

Hardwick transmise rapid instrucțiunile și puse capăt 
convorbirii. 

— Bună idee, spuse Kline. 

— Foarte bună, spuse și Wigg. 

— În legătură cu numerele acelea, interveni Blatt, schimbând 
pe neașteptate subiectul. Ar cam trebui să fie vreun soi de 
hipnoză sau de percepţie extrasenzorială, nu? 

— N-aș crede, zise Gurney. 

— Dar asta trebuie să fie. Ce altceva ar putea fi? 

Hardwick avea cam aceeași părere ca Gurney în privinţa asta 
și răspunse primul: 


169 


— Dumnezeule, Blatt, când a mai investigat poliţia statală o 
crimă care să aibă de-a face cu un control mistic al minţii? 

— Dar știa ce gândește individul! 

De data asta răspunse Gurney primul, în felul lui conciliant: 

— Pare ca și cum cineva știa exact ce gândea Mellery, dar 
pun pariu pe faptul că ne scapă ceva și că ceea ce a făcut 
ucigașul se va dovedi mai simplu decât cititul gândurilor. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, domnule detectiv Gurney. 

Rodriguez se lăsase pe spate în scaun, cu pumnul mâinii 
drepte sprijinit în palma stângă, pe care și-o ţinea în dreptul 
pieptului. 

— Se adunau rapid dovezi, odată cu seria de scrisori și 
telefoane de ameninţare, că Mark Mellery era ţinta unui 
urmăritor cu intenţii ucigașe. De ce n-ai adus aceste probe la 
poliţie înaintea crimei? 

Faptul că Gurney anticipase această întrebare și era pregătit 
să răspundă la ea nu-i diminuă efectul veninos. 

— Apreciez titulatura de detectiv, domnule căpitan, dar am 
abandonat acel titlu, odată cu scutul și arma, acum doi ani. Cât 
despre faptul că n-am raportat problema la poliţie cât era în 
curs de desfășurare, ce pot să spun e că nu putea fi întreprinsă 
nicio acţiune concretă fără cooperarea lui Mark Mellery, iar el a 
arătat destul de clar că nu va coopera în niciun fel. 

— Vrei să spui că nu puteai aduce problema în atenţia poliţiei 
fără permisiunea lui? spuse Rodriguez pe un tot din ce în ce mai 
ridicat și cu o atitudine din ce în ce mai rigidă. 

— Mi-a arătat destul de clar că nu vrea să fie implicată poliţia, 
că ideea implicării poliţiei i se părea mai degrabă distructivă 
decât folositoare și că va face tot ce va fi necesar pentru a o 
preveni. Dacă aș fi raportat problema, n-ar fi colaborat nici cu 
poliţia și nici n-ar mai fi comunicat cu mine. 

— Comunicarea ulterioară cu dumneata nu i-a fost de prea 
mare ajutor, nu-i așa? 

— Din nefericire, domnule căpitan, în privinţa asta ai 
dreptate. 

Preţ de o clipă, Rodriguez fu năucit de blândețea și de tonul 
conciliant al lui Gurney. Liniștea așternută îi dădu lui Sheridan 
Kline ocazia să intervină. 

— De ce a fost contra implicării poliţiei? 


170 


— Era de părere că poliţia e prea lipsită de tact și prea 
incompetentă ca să poată obţine un rezultat pozitiv. Considera 
că e puţin probabil să-l poată proteja, dar foarte probabil să iște 
un haos din perspectiva relaţiilor publice, care să afecteze 
activitatea institutului. 

— E ridicol, zise Rodriguez jignit. 

— Sunt ca niște tauri într-un magazin de porțelanuri, așa 
zicea el. Era hotărât să nu coopereze în niciun fel cu poliţia - să 
nu i se permită accesul pe proprietatea sa și să nu aibă contact 
cu rezidenții săi - și nici nu voia să dea vreo declaraţie. Părea 
hotărât să apeleze la justiţie la cel mai mic indiciu de implicare a 
poliţiei. 

— Bine, dar ceea ce vreau să știu... începu să spună 
Rodriguez, dar fu din nou întrerupt de ţărâitul familiar al 
telefonului lui Hardwick. ! 

— Hardwick... Așa... Unde?... Fantastic. In regulă, bine. 
Mulţumesc. 

Puse telefonul în buzunar și îl anunţă pe Gurney pe un ton 
suficient de ridicat pentru ca toată lumea să poată auzi: 

— Au găsit glonţul. Într-un perete interior. De fapt, în holul 
central al casei, în linie dreaptă de la ușa din spate, care se pare 
că era deschisă în momentul în care s-a tras. 

— Felicitări, îi spuse sergentul Wigg adresându-i-se mai întâi 
lui Gurney, apoi lui Hardwick. Aveţi idee ce calibru? 

— Se pare că e un .357, dar vom aștepta rezultatul de la 
balistică. 

Kline părea preocupat. Puse o întrebare fără a i-o adresa 
cuiva în mod special: 

— E posibil ca Mellery să fi avut alte motive pentru care nu 
dorea implicarea poliţiei? 

Ball, cu chipul contorsionat din cauza confuziei, puse propria 
întrebare: 

— Ce dracu’ înseamnă „niște fauri într-un magazin de 
porţelanuri”? 


Capitolul 26 


Un cec în alb 


171 


După ce Gurney traversă Catskill Mountains pentru a ajunge 
la ferma lui de lângă Walnut Crossing, fu cuprins de oboseală - 
un fel de ceață emoţională în care se contopeau laolaltă 
foamea, setea, frustrarea, tristețea și îndoiala de sine. Pe 
măsură ce luna noiembrie se scurgea și se apropia iarna, zilele 
deveneau istovitor de scurte - iar acest lucru se resimțea mai 
puternic în văi, unde munţii din jur făceau să dispară mai 
devreme soarele. Mașina lui Madeleine nu era la locul ei, în 
șopronul din grădină. Zăpada, înmuiată de soarele de la mijlocul 
zilei și îngheţată din nou odată cu frigul serii, trosnea sub 
picioare. 

Casa era cufundată într-o tăcere mormântală. Gurney aprinse 
becul care atârna deasupra butucului de măcelărie, își aduse 
aminte că de dimineaţă Madeleine spusese ceva în legătură cu 
anularea întâlnirii programate cu prietenii lor din cauza unei 
reuniuni la care voiau să participe toate femeile, dar detaliile îi 
scăpau. „Deci până la urmă nu fusese nevoie de nenorocitele de 
nuci pecan!” Puse un pliculetț de ceai Darjeeling într-o ceașcă, o 
umplu cu apă de la robinet și o puse în cuptorul cu microunde. 
Din obișnuinţă, se duse spre fotoliul lui de la celălalt capăt al 
bucătăriei rustice. Se scufundă în el și-și rezemă picioarele de 
un scăunel din lemn. Două minute mai târziu, piuitul cuptorului 
cu microunde fu absorbit în păienjenișul unui vis întunecat. 

e 

Se trezi la auzul pașilor lui Madeleine. 

Poate că percepea exagerat lucrurile, dar felul în care călca 
suna ca și cum ar fi fost furioasă. | se părea că direcţia din care 
veneau pașii și faptul că se auzeau din apropiere demonstrau că 
Madeleine trebuia să-l fi văzut în fotoliu, dar că nu vrusese să-i 
vorbească. 

Deschise ochii la timp ca să o vadă plecând din bucătărie și 
îndreptându-se către dormitor. Se întinse, se extrase din 
străfundurile fotoliului, se duse la bufet să ia un șerveţel și își 
suflă nasul. Auzi cum se închide ușa unui dulap, poate puţin cam 
prea declarativ, și peste un minut Madeleine se întoarse în 
bucătărie. Işi schimbase bluza de mătase cu o bluză de trening 
lăbărțată. 

— Ești treaz, zise ea. 

El interpretă asta ca pe o critică referitoare la faptul că 
dormise. 


172 


Aprinse un șir de spoturi de deasupra blatului principal și 
deschise frigiderul. 

— Ai mâncat? 

Suna ca o acuzație. 

— Nu, am avut o zi foarte obositoare, iar când am ajuns acasă 
mi-am făcut doar o ceașcă de... of, fir-ar să fie, am uitat de ea! 

Se duse la cuptorul cu microunde, scoase o ceașcă de ceai 
închis la culoare și rece și o goli, cu tot cu pliculeţ, în chiuvetă. 

Madeleine se duse la chiuvetă, culese pliculețul din ea și îl 
aruncă demonstrativ la gunoi. 

— Și eu sunt destul de obosită, zise ea și, preţ de-o clipă, 
dădu tăcută din cap. Nu înţeleg de ce idioţii de la administraţia 
locală cred că e o idee bună să construiești o închisoare 
hidoasă, înconjurată de sârmă ghimpată, în mijlocul celui mai 
frumos ţinut din statul ăsta. 

Acum își aminti. Madeleine îi spusese în dimineaţa aceea că 
avea de gând să participe la o ședință de la primărie, în care era 
programată rediscutarea controversatei propuneri. Urma să se 
stabilească dacă orașul va accepta sau nu să găzduiască o 
instituţie pe care opozanţii o numeau închisoare, iar susţinătorii, 
centru de tratament. Bătălia pentru denumire s-a iscat din 
limbajul birocratic ambiguu care autoriza acest proiect pilot 
pentru o nouă clasă de instituţii. Urma să fie numită CCTL - 
Centru Corecţional și Terapeutic Local - iar menirea sa dublă era 
de a-i încarcera și reabilita pe cei vinovaţi de infracţiuni care 
aveau legătură cu drogurile. De fapt, limbajul birocratic era 
destul de impenetrabil și lăsa destul loc pentru interpretări și 
controverse. 

Era un subiect sensibil în discuţiile dintre ei - nu pentru că el 
nu-i împărtășea dorința de a ţine CCTL departe de Walnut 
Crossing, ci pentru că nu aborda chestiunea suficient de 
tranșant pe cât ar fi dorit ea. 

— Probabil că sunt vreo șase oameni care o vor duce bine - 
zise ea cu îndârjire -, iar toţi ceilalţi din vale și toţi cei care vor fi 
nevoiţi să traverseze valea cu mașina vor fi condamnaţi să se 
uite la chestia aia pentru tot restul vieţii. Și pentru ce? Pentru 
așa-numita reabilitare a unei șlehte de nenorociţi de traficanţi 
de droguri? la mai lasă-mă! 

— Alte orașe se bat pe chestia asta. Cu puţin noroc, unul 
dintre ele va câștiga. 


173 


Madeleine zâmbi sumbru. 

— Sigur, dacă acele consilii locale sunt mai corupte decât al 
nostru, e posibil. 

Simţindu-i ardoarea indignării ca pe o formă de presiune 
asupra propriei persoane, el se hotărî să încerce să schimbe 
subiectul. 

— Să fac două omlete? 

Văzu cum scurta încleștare între foamea și rămășițele ei de 
indignare se încheie cu victoria foamei. 

— Fără ardei verzi, îl avertiză. Nu-mi plac. 

— De ce-i mai cumperi? 

— Nu știu, dar cu siguranţă nu pentru omlete. 

— Vrei să pun și eșalote? 

— Nu. 

În timp ce el bătea ouăle și încingea tigăile, ea puse masa. 

— Vrei ceva de băut? întrebă el. 

Ea scutură din cap. El știa că ea nu bea nimic la masă, dar o 
întrebă, oricum. Ce ciudățenie, se gândi el, să o tot întrebe asta. 

Până când nu terminară de mâncat și nu făcură gestul ritualic 
de a împinge farfuriile în mijlocul mesei, niciunul dintre ei nu 
spuse mai mult de câteva cuvinte. 

— Spune-mi ce-ai făcut astăzi, zise Madeleine. 

— Astăzi? Te referi la întâlnirea cu echipa de experţi de la 
criminalistică? 

— Nu ai fost impresionat? 

— A, ba am fost. Dacă ai vrea să scrii o carte despre dinamica 
unei echipe disfuncţionale, conduse de Căpitanul de Coșmar, ai 
putea să pui un reportofon acolo și să transcrii totul, cuvânt cu 
cuvânt. 

— Mai rău decât în locul din care ai ieșit la pensie? 

Gurney nu se grăbi să răspundă, nu pentru că ar fi fost 
nesigur de răspuns, ci din cauza încordării cu care fusese rostit 
cuvântul „pensie”. Se hotărî să dea un răspuns întrebării în sine, 
nu tonului pe care fusese pusă. 

— Erau câţiva oameni dificili și-acolo, în oraș, dar Căpitanul de 
Coșmar funcţionează la un cu totul alt nivel de aroganță și 
instabilitate emoţională. E disperat să-l impresioneze pe 
procurorul districtual, nu-și respectă deloc oamenii, nu se 
implică cu adevărat în caz. Fiecare întrebare, fiecare comentariu 


174 


ori dădeau dovadă de ostilitate, ori n-aveau legătură cu 
subiectul - de obicei fiind valabile ambele. 

Madeleine îl privi cu interes. 

— Nu mă surprinde. 

— Ce vrei să spui? 

Se scutură ușor. Părea că încearcă să-și compună o expresie 
pe care să nu se poată citi prea multe. 

— Doar că nu mă surprinde. Cred că dacă ai fi venit acasă 
spunând că ţi-ai petrecut cea mai mare parte a zilei cu cea mai 
bună echipă criminalistică pe care ai întâlnit-o vreodată, atunci 
aș fi fost surprinsă. Asta-i tot. 

Ştia al naibii de bine că nu era tot. Dar era suficient de istet 
ca să știe că Madeleine era mai isteaţă ca el și că nu era chip s- 
o convingă să discute despre o problemă pe care ea nu era 
dispusă să o discute. 

— Păi, chestia e că a fost obositor și descurajant, zise el. 
Acum nu intenţionez să mă mai gândesc la asta, ci la ceva cu 
totul diferit. 

Fusese o afirmaţie făcută fără să se mai gândească, apoi 
mintea i se golise complet. Să treacă la ceva cu totul diferit nu 
era atât de ușor pe cât părea. Problemele din acea zi continuau 
să i se învârtă în fața ochilor, laolaltă cu reacţia enigmatică a lui 
Madeleine. În acel moment, opţiunea care în ultima săptămână 
îi testase limitele rezistenţei, pe care el încercase cu disperare 
să n-o mai vadă, fără să și-o scoată însă din minte, se ivi din 
nou, nechemată. De data aceasta, pe neașteptate, împreună cu 
ea veni și hotărârea de a lua măsuri - lucru pe care până atunci 
îl evitase. 

— Cutia... zise el. 

Gâtul i se strânsese și vocea i se asprise pe când se chinuia 
să dea glas gândurilor lui înainte ca teama să pună iar stăpânire 
pe el, înainte ca măcar să poată ști cum își va termina 
propoziţia. 

Ea îl privi pe deasupra farfuriei goale - calmă, curioasă, 
atentă - așteptând să înceapă. 

— Desenele lui... Ce... Vreau să zic, de ce...? 

Se străduia ca din tulburarea și confuzia din sufletul lui să 
poată scoate o întrebare raţională. 


175 


Efortul nu era necesar. Abilitatea lui Madeleine de a-i citi 
gândurile în ochi era întotdeauna mai mare decât puterea lui de 
a le pune în cuvinte. 

— Trebuie să ne luăm rămas-bun, zise ea cu o voce blândă, 
relaxată. 

EI își fixă privirea în jos, la masă. Nu putea pune în cuvinte 
nimic din ceea ce avea în gând. 

— A trecut mult timp, zise ea. Danny s-a dus, iar noi nu ne-am 
luat niciodată rămas-bun. 

EI își înclină aproape imperceptibil capul în semn de aprobare. 
Nu mai avea sentimentul trecerii timpului, iar mintea îi era 
straniu de goală. 

Când sună telefonul, se simţi de parcă ar fi fost trezit și adus 
pe neașteptate la realitate - o realitate cu probleme familiare, 
măsurabile, care puteau fi descrise. Madeleine stătea în 
continuare la masă cu el, dar nu știa sigur de câtă vreme erau 
acolo. 

— Vrei să răspund eu? întrebă Madeleine. 

— E în regulă, răspund eu. 

Ezită, ca un calculator care încarcă din nou informaţia, apoi se 
opri, un pic nesigur, și în cele din urmă se îndreptă spre camera 
de lucru. 

— Gurney, răspunse el în același fel în care răspunsese în toți 
acei ani de muncă la Omucideri, până când devenise un obicei 
de care nu se putea dezvăța. 

Vocea care-l salută era limpede, agresivă, cu o căldură 
artificială. Îi amintea de acea veche regulă folosită în vânzări: de 
fiecare dată când vorbești la telefon, să zâmbești, pentru că te 
face să ai un ton mai prietenos. 

— Dave, mă bucur să te găsesc! Sunt Sheridan Kline. Sper că 
nu te-am întrerupt de la masă. 

— Cu ce pot să te ajut? 

— O să fiu cât mai direct. Cred că ești genul de om căruia îi 
pot vorbi fără niciun ocoliș. Știu ce renume ai. In după-amiaza 
asta am și înţeles cam care ar fi explicaţia. Am fost impresionat. 
Sper că nu te fac să te simţi jenat. 

Gurney se întreba încotro aveau să ducă toate astea. 

— Eşti foarte amabil. 


176 


— Nu sunt amabil. Spun adevărul. Te sun pentru că în acest 
caz sunt absolut necesare anumite calităţi pe care tu le posezi și 
mi-ar plăcea să găsesc o cale prin care să profit de talentul tău. 

— Ştii că am ieșit la pensie, da? 

— Așa mi s-a spus. Și sunt sigur că ultimul lucru pe care ţi-l 
dorești este să te întorci la vechile obiceiuri. Nu sugerez nimic 
de felul ăsta. Am impresia că acest caz va lua amploare și aș 
vrea să beneficiem și de viziunea ta asupra celor întâmplate. 

— Nu prea înţeleg ce-mi ceri. 

— Ideal ar fi să afli cine l-a ucis pe Mark Mellery, zise Kline. 

— Nu ăsta este rolul Secţiei pentru Delicte Grave de la Biroul 
pentru Investigaţii Criminalistice? 

— Sigur. Și, cu oarece noroc, în cele din urmă s-ar putea să 
reușească. 

— Dar? 

— Dar vreau să-mi măresc șansele. Cazul ăsta este prea 
important ca să-l las la voia procedurilor obișnuite. Vreau să am 
un as în mânecă. 

— Nu prea știu dacă mi-aș găsi locul acolo. 

— Nu te vezi lucrând pentru BIC? Nu-ţi face griji! Mi-am dat 
seama că Rod nu prea e genul tău. Nu, îmi vei raporta direct 
mie. Te putem numi ceva de genul anchetator adjunct ori 
consultant la biroul meu, sau orice ţi se pare potrivit. 

— Cât timp o să-mi ia treaba asta? 

— Asta depinde de tine, îi zise. 

Apoi, pentru că Gurney nu răspundea, continuă: 

— Mark Mellery trebuie să te fi admirat și să fi avut încredere 
în tine. Ţi-a cerut să-l ajuţi să rezolve problema cu acel hărţuitor. 
Eu îţi cer să mă ajuţi să-i ţin piept aceluiași răufăcător. Iți voi fi 
recunoscător pentru tot ce-mi poți oferi. 

„Tipul ăsta se pricepe. Știe perfect când trebuie să apeleze la 
sinceritate”, își zise Gurney. 

— O să discut cu soția mea. O să-ţi dau un răspuns mâine 
dimineaţă. Dă-mi un număr la care să te pot găsi. 

Zâmbetul care se ghicea din tonul interlocutorului era uriaș. 

— O să-ţi dau numărul meu de acasă. Am impresia că te scoli 
devreme, la fel ca mine. Sună-mă oricând după ora șase 
dimineața. 

Când se întoarse la bucătărie, Madeleine era la masă, dar 
starea de spirit i se schimbase. Citea Times. Gurney se așeză 


177 


vizavi de ea, în unghi drept, așa încât să stea cu fața la vechiul 
șemineu Franklin!0. Se uita la el fără să-l vadă cu adevărat și 
începu să-și frece fruntea ca și cum hotărârea pe care trebuia să 
o ia era o crampă musculară de care trebuia să scape. 

— Nu-i chiar așa de greu, nu? întrebă Madeleine fără să-și 
ridice ochii din ziar. 

— Ce? 

— Lucrul la care te gândești. 

— Procurorul districtual pare să-și dorească foarte tare să-l 
ajut. 

— De ce n-arvrea? 

— De obicei, când e ceva de felul ăsta, nu e adus un om din 
afară. 

— Dar tu nu ești un simplu om din afară. 

— Cred că relaţia mea cu Mellery schimbă lucrurile. 

Madeleine își ridică capul, examinându-l cu privirea ei cu raze 
X. 

— Era foarte măgulitor, spuse Gurney, încercând să nu aibă 
un ton de om măgulit. 

— Probabil că îți descria cu exactitate calitățile. 

— În comparaţie cu Rodriguez, oricine poate părea bun. 

Madeleine zâmbi auzind această afirmație de o modestie 
ciudată. 

— Ce ţi-a oferit? 

— De fapt, a fost un cec în alb. Aș acționa prin intermediul 
biroului său. Însă ar trebui să am mare grijă să nu calc pe cineva 
pe bătături. l-am spus că o să iau o hotărâre până mâine 
dimineață. 

— Ce fel de hotărâre? 

— Dacă vreau sau nu să fac asta. 

— Glumești? 

— Crezi că nu-i o idee bună? 

— Vreau să zic - glumești când spui că nu te-ai hotărât? 

— Sunt multe în joc. 

— Mai multe decât ai crede, dar e evident că o vei face, zise 
ea și își reluă lectura ziarului. 

— Cum adică, mai multe decât aș crede? întrebă el după un 
minut care păru foarte lung. 


1 Semineu cu o căptușeală metalică, denumit după inventatorul 
lui. 
178 


— Alegerile pe care le facem pot avea consecințe pe care nu 
le anticipăm. 

— Ca de exemplu...? 

Privirea ei fixă și tristă îi spuse că pusese o întrebare stupidă. 
După o pauză, Gurney zise: 

— Simt că am o datorie față de Mark. 

În privirea ei fixă apăru și o sclipire de ironie. 

— De ce te uiţi așa ciudat? 

— E pentru prima oară când te aud spunându-i pe numele 
mic. 


Capitolul 27 


Să-l cunoaștem pe procurorul districtual 


Clădirea Birourilor Districtuale, care purta acest nume anost 
din 1935, se numise anterior Azilul de Nebuni „Bumblebee!!” - 
fondat în 1899 prin generozitatea (și nebunia temporară, de 
care urmașii lui dezmoșteniţi susținuseră că nu s-ar fi folosit) 
englezului eponim expatriat, Sir George Bumblebee. Edificiul 
întunecos din cărămidă roșie, îmbibat cu funinginea unui întreg 
secol, se contura sumbru deasupra pieţei orașului. Era cam la un 
kilometru și jumătate depărtare de sediul poliţiei și la o oră și-un 
sfert de mers cu mașina de Walnut Crossing. 

Interiorul era chiar și mai puţin plăcut decât exteriorul, dintr- 
un motiv opus. Prin 1960 fusese curăţat și modernizat. 
Candelabrele afumate și lambriurile de stejar fuseseră înlocuite 
cu neoane fluorescente și tapet alb. Lui Gurney îi trecu prin 
minte că era posibil ca menirea luminii crude a neoanelor 
moderne să fi fost aceea de a ţine la distanţă stafiile nebune ale 
foștilor rezidenţi - însă ăsta era un gând ciudat pentru un bărbat 
care se pregătea să negocieze condiţiile unui contract de 
angajare, așa că se concentră asupra a ceea ce-i spusese 
Madeleine în acea dimineaţă, când se îndrepta spre ieșire: „El 
are nevoie de tine mai mult decât ai tu nevoie de el.” Cântări 
vorbele acelea în timp ce aștepta să treacă de elaboratul sistem 


11 Bondarul (engl.). 
179 


de securitate din hol. Odată ce trecu de această barieră, Gurney 
urmă o serie de săgeți până la o ușă pe al cărei panou din sticlă 
mată erau scrise cuvintele „PROCUROR DISTRICTUAL”, cu litere 
negre, elegante. 

lnăuntru, o femeie așezată la un birou de recepţie îl privi în 
ochi în timp ce intra. Potrivit observaţiilor lui Gurney, felul în 
care un bărbat își alegea o asistentă era bazat pe competenţă, 
sex ori prestigiu. Femeia de la birou părea să întrunească toate 
aceste calităţi. În ciuda celor vreo cincizeci de ani, părul ei, 
pielea, machiajul, hainele și silueta erau atât de îngrijite, 
sugerând o atenţie atât de mare acordată înfățișării, încât era 
aproape electrizantă. Felul în care te cântărea cu privirea era 
deopotrivă calm și senzual. Un mic dreptunghi din alamă așezat 
pe biroul ei anunţa că femeia se numește Ellen Rackoff. 

Inainte ca vreunul dintre ei să vorbească, în dreapta ei se 
deschise o ușă, iar Sheridan Kline intră în anticameră. Încercă să 
afișeze un zâmbet călduros. 

— Fix la ora nouă! Nu mă surprinde. Eşti genul de persoană 
care face exact ceea ce a spus că va face! 

— Alternativa ar fi mai grea. 

— Ce? A, da, da, desigur, spuse procurorul cu un zâmbet și 
mai larg, dar cu mai puţină căldură. Ce preferi, ceai sau cafea? 

— Cafea. 

— Și eu. N-am priceput niciodată de ce bea lumea ceai. Îți 
plac câinii, sau pisicile? 

— Câinii, cred. 

— Ai observat că iubitorii de câini preferă cafeaua? Ceaiul e 
pentru iubitorii de pisici, nu? 

Lui Gurney nu i se păru un subiect care să merite atenţie. 
Kline îi făcu semn să-l urmeze în birou, apoi arătă în direcţia 
unei canapele moderne din piele, în timp ce el se așeză într-un 
fotoliu asortat aflat de cealaltă parte a unei mese joase din 
sticlă, afișând în locul zâmbetului de până atunci o mină deo 
onestitate aproape comică. 

— Dave, lasă-mă să-ţi spun cât mă bucur că vrei să ne ajuţi! 

— Asta dacă se va găsi un rol potrivit pentru mine. 

Kline clipi. 

— „Teritoriul” e un subiect sensibil, zise Gurney. 

— Sunt absolut de acord. Lasă-mă să fiu sincer - să vorbesc 
cu inima deschisă, cum spune zicala. 


Gurney își mască o grimasă cu ajutorul unui zâmbet politicos. 

— Oamenii din NYPD pe care-i cunosc îmi spun lucruri 
impresionante despre tine. Ai fost anchetator-șef în câteva 
cazuri importante, omul-cheie, omul care a pus lucrurile cap la 
cap, dar când a venit vremea să primești laude, ai atribuit 
meritele altcuiva. Se zice că ai fost cel mai înzestrat detectiv și 
cel mai modest din întregul departament. 

Gurney zâmbi, dar nu la auzul complimentului, despre care 
știa că era făcut din interes, ci din cauza expresiei lui Kline, care 
părea realmente uimit că cineva ar putea refuza să își asume 
meritele. 

— Îmi place munca. Nu-mi place să fiu în centrul atenţiei. 

Preţ de o clipă care păru să nu se mai sfârșească, Kline afișă 
expresia unui om care încerca fără succes să identifice o aromă 
greu de sesizat în mâncarea sa. In cele din urmă, procurorul se 
aplecă spre el. 

— Spune-mi, cum crezi că vei putea contribui cel mai eficient 
la rezolvarea acestui caz? 

Aceasta era întrebarea crucială. Anticiparea răspunsului îl 
preocupase pe Gurney cam tot drumul de la Walnut Crossing. 

— În calitate de analist consultant. 

— Ce înseamnă asta? 

— Echipa de investigaţii de la BIC este responsabilă pentru 
adunarea, analizarea și păstrarea probelor, anchetarea 
martorilor, urmărirea diferitelor piste, verificarea alibiurilor și 
formularea unei ipoteze valabile privind identitatea, acţiunile și 
motivele criminalului. Această ultimă parte este crucială și este 
cea la care cred că pot ajuta. 

— Cum? 

— Analizarea faptelor într-un context complex și elaborarea 
unui fir narativ raţional sunt singurele părţi din munca mea la 
care m-am priceput. 

— Mă îndoiesc. 

— Alţii se pricep mai bine la anchetarea suspecţilor, la 
descoperirea probelor de la locul... 

— Ca, de exemplu, gloanţele pe care nimeni nu știa unde să 
le caute? 

— A fost doar o presupunere care s-a dovedit adevărată. De 
obicei, altcineva e mai bun ca mine la fiecare dintre micile 
secțiuni ale unei investigaţii. Dar când vine vorba de pus 


181 


lucrurile cap la cap, când trebuie să vezi ce e important și ce nu 
- asta pot s-o fac. Pe teren n-am avut întotdeauna dreptate, dar 
am intuit corect anumite lucruri, destul de des cât să conteze. 

— Prin urmare, nu ești chiar așa modest. 

— Dacă vrei să te exprimi așa. Îmi cunosc limitele, dar și 
punctele tari. 

Și mai știa, din experienţa de mai mulţi ani ca anchetator, că 
anumite tipuri de personalitate răspund la anumite tipuri de 
abordare, iar el nu greșea în privinţa lui Kline. Privirea acestuia 
reflecta o mai bună înțelegere a acelei arome exotice pe care 
încerca să o identifice. 

— Ar trebui să vorbim despre plată, zise Kline. Mă gândesc la 
o plată cu ora pe care am stabilit-o în trecut pentru anumite 
categorii de consultanţi. Îţi pot oferi șaptezeci și cinci de dolari 
pe oră, plus acoperirea cheltuielilor - în limite rezonabile - 
începând din acest moment. 

— E în regulă. 

Kline îi întinse mâna lui de politician. 

— De-abia aştept să lucrez cu tine. Ellen a adunat un set de 
formulare, declaraţii, depoziţii și acorduri de confidenţialitate. Îți 
va lua ceva timp dacă vrei să citeşti ce semnezi. Ellen îţi va 
repartiza un birou unde poți lucra. Sunt mai multe detalii pe 
care trebuie să le lămurim pe măsură ce se desfășoară ancheta. 
Te voi ţine personal la curent cu orice informaţie nouă pe care o 
primesc de la BIC sau de la propriii oameni și te voi include în 
ședințele de informare generală precum cea de ieri. Dacă vrei 
să vorbești cu personalul care se ocupă de investigaţii, 
aranjează treaba asta prin intermediul biroului meu. Discuţiile 
cu martori, suspecți, persoane care prezintă interes - de 
asemenea, prin intermediul biroului meu. Ți se pare în regulă 
așa? 

— Da. 

— Nu faci risipă de cuvinte. Nici eu. Acum că lucrăm 
împreună, hai să te întreb ceva. 

Kline se lăsă pe spătarul scaunului și își uni vârfurile 
degetelor, ca pentru a da mai multă greutate întrebării sale. 

— De ce ai împușca pe cineva pentru ca apoi să-l înjunghii de 
paisprezece ori? 

— De obicei, un număr atât de mare de răni sugerează fie un 
gest făcut la mânie, fie unul făcut cu sânge rece, dar care să 


182 


pară făcut la mânie. Numărul exact poate să nu aibă nicio 
importanţă. 

— Dar să-l împuște mai întâi... 

— Asta sugerează că scopul înjunghierii era altul decât crima. 

— Nu înţeleg, zise Kline, ridicându-și capul ca o pasăre 
curioasă. 

— Mellery a fost împușcat de la distanţă foarte mică. Glonţul 
i-a perforat artera carotidă. În zăpadă nu era niciun semn care 
să indice că arma a fost lăsată jos sau aruncată. Prin urmare, 
criminalul trebuie să fi avut timp să scoată materialul pe care îl 
înfășurase în jurul armei ca să amortizeze sunetul și apoi să 
pună arma la loc în buzunar sau într-un toc înainte de a folosi în 
locul ei sticla spartă și de a ajunge în poziţia din care să 
înjunghie victima - care în acel moment zăcea inconștientă în 
zăpadă. Din rana făcută în carotidă trebuie să fi țâșnit deja un 
șuvoi de sânge. Și-atunci de ce să se mai complice să-l și 
înjunghie? Nu avea ca scop uciderea victimei - care era, practic, 
moartă. Nu, scopul făptașului trebuie să fi fost ascunderea 
urmei împușcăturii sau... 

— De ce? întrebă Kline, trăgându-se mai pe marginea 
scaunului. 

— Nu știu de ce. Am doar o bănuială. Dar având în vedere 
conţinutul scrisorilor primite înainte de atac și faptul că a avut 
grijă să aducă sticla spartă, e mai probabil ca înjunghierea să fi 
avut o semnificaţie rituală. 

— Satanică? 

Oroarea pe care o exprima doar de formă figura lui Kline nu 
prea reușea să-i ascundă apetitul pentru potenţialul mediatic al 
unei astfel de motivații. 

— Mă îndoiesc. Oricât de nebunești par scrisorile, nu mi se 
pare deloc evident c-ar fi o astfel de nebunie. Nu, când zic 
„ritual” mă refer la faptul că pentru el era important felul în care 
era înfăptuită crima. 

— O fantezie legată de răzbunare? 

— S-ar putea, spuse Gurney. N-ar fi primul ucigaș care să-și fi 
petrecut luni întregi - sau chiar ani - imaginându-și cum se va 
răzbuna pe cineva. 

Kline părea confuz. 

— Dacă partea cheie a atacului era înjunghierea, de ce s-a 
mai obosit să-l împuște? 


183 


— Pentru că astfel îl imobiliza instantaneu. Voia să fie sigur, 
iar pentru anihilarea unei victime, arma de foc este o metodă 
mai sigură decât o sticlă spartă. După ce planificase atât de 
minuţios toată treaba, nu voia să dea greș în nicio privinţă. 

Kline dădu aprobator din cap, apoi trecu la următoarea piesă 
a puzzle-ului. 

— Rodriguez susține cu insistenţă că ucigașul este unul dintre 
rezidenți. 

Gurney zâmbi. 

— Care dintre ei? 

— Nu știe încă, dar pariază pe asta. Nu ești de acord? 

— Ideea nu e complet nebunească. Rezidenţii simt cazaţi în 
perimetrul institutului, ceea ce-i plasează, dacă nu chiar „pe 
scenă”, oricum, suficient de aproape de aceasta. Sunt cu 


siguranţă o adunătură ciudată - drogaţi, cu probleme 
emoţionale, și cel puţin unul are relaţii î lumea interlopă. 

— Dar? 

— Sunt niște probleme de natură practică. 

— Cum ar fi? 


— Urmele de picioare și alibiurile, pentru început. Toată 
lumea e de acord că a început să ningă cam când se însera și că 
a continuat până după miezul nopţii. Urmele ucigașului au intrat 
pe proprietate din direcţia drumului public, după ce ninsoarea se 
oprise complet. 

— Cum poți fi sigur de asta? 

— Urmele sunt pe zăpadă, iar în interiorul lor nu s-a mai 
depus zăpadă nouă. Dacă ar fi fost făcute de către unul dintre 
rezidenţi, acesta ar fi trebuit să plece din clădirea principală 
înainte să înceapă ninsoarea, de vreme ce în zăpadă nu sunt 
urme care pleacă dinspre casă. 

— Cu alte cuvinte... 

— Cu alte cuvinte, cineva ar fi trebuit să lipsească de la apus 
până la miezul nopţii. Dar n-a lipsit nimeni. 

— De unde știi? 

— Oficial, nu știu. Să zicem doar că am auzit un zvon de la 
Jack Hardwick. Potrivit rezumatelor interogatoriilor, fiecare 
persoană a fost văzută de cel puţin alte șase persoane, în 
momente diferite ale serii. Deci, dacă nu mint cu toţii, atunci au 
fost cu toţii prezenți. 


184 


Kline nu părea prea dornic să lase la o parte posibilitatea ca 
toţi să fi minţit. 

— Poate că cineva din casă a fost ajutat, zise el. 

— Vrei să spui că e posibil ca cineva din casă să fi angajat un 
ucigaș? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Și-atunci de ce să mai fie prezent? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Singurul motiv pentru care actualii rezidenţi sunt suspectaţi 
este proximitatea lor fizică faţă de locul crimei. Dacă ai angaja 
pe cineva din afară să vină și să comită crima, de ce să mai fii 
prin apropiere? 

— Pentru că e palpitant? 

— Cred că e posibil, zise Gurney cu o evidentă lipsă de 
entuziasm. 

— În regulă, deocamdată să lăsăm la o parte rezidenții, spuse 
Kline. Ce crezi, e posibil să fi fost o crimă executată de Mafie la 
cererea unei persoane care nu se numără printre rezidenți? 

— Asta e teoria de rezervă a lui Rodriguez? 

— Crede că e posibil. Din expresia ta, înţeleg că nu ești de 
aceeași părere. 

— Nu văd logica. Nici nu cred că ţi-ar veni în minte așa ceva 
dacă Brioșă n-ar fi unul dintre rezidenţi. În primul rând, în 
momentul de faţă nu se știe nimic despre Mark Mellery care să 
indice că acesta ar putea fi o ţintă a Mafiei... 

— Stai puţin. Să zicem că acest guru convingător a reușit să-l 
facă pe unul dintre rezidenţi - cineva precum Brioșă - să-i 
mărturisească ceva, știi, în sprijinul armoniei interioare, al păcii 
spirituale sau al oricărui alt rahat le mai vindea Mellery 
oamenilor ăstora. 

— Și? 

— Și poate că mai târziu, când ajunge acasă, băiatul rău se 
gândește că s-a cam grăbit când s-a arătat așa de sincer și a 
vorbit atât de deschis. Armonia cu Universul s-ar putea să fie o 
chestie ca lumea, dar probabil că nu merită să riști ca altcineva 
să aibă informaţii care ţi-ar putea cauza probleme serioase. 
Poate că atunci când n-a mai fost sub influenţa acestui guru, 
individul s-a răzgândit și a pus problema în termeni mai practici. 
Poate că a angajat pe cineva ca să elimine factorul de risc care-l 
îngrijora. 


185 


— Interesantă ipoteză. 

— Dar? 

— Dar nu există pe lumea asta niciun mafiot care să-și piardă 
vremea cu subtilitățile psihologice care apar în cazul de faţă. Cei 
care ucid pentru bani nu-și agaţă ghetele de crengile copacilor 
și nu lasă poezii pe cadavre. 

Kline păru că vrea să obiecteze, dar se opri când ușa se 
deschise, după un ciocănit de complezență. Femeia stilată de la 
recepţie intră cu o tavă lăcuită pe care erau două cești și două 
farfurioare din porțelan, un ceainic elegant, o zaharniţă delicată, 
o cană pentru lapte și o farfurie din ceramică Wedgwood cu 
patru fursecuri. Așeză tava pe măsuţa de cafea. 

— A sunat Rodriguez, zise femeia privind spre Kline. 

Apoi adăugă de parcă ar fi răspuns unei întrebări telepatice: 

— E pe drum, a spus că va ajunge aici în câteva minute. 

Kline îl privi pe Gurney de parcă ar fi încercat să-i citească 
reacția. 

— Rod m-a sunat mai devreme, explică procurorul. Părea 
nerăbdător să-și spună părerea în legătură cu acest caz. l-am 
sugerat să treacă pe aici când ești și tu. Imi place ca toată 
lumea să fie la curent în același timp. Cu cât suntem mai mulţi, 
cu atât mai bine. Fără secrete. 

— Bună idee, zise Gurney, bănuind că adevăratul motiv 
pentru care Kline voia să îi pună faţă în față n-avea nimic de-a 
face cu sinceritatea, ci cu înclinația de a aduce lucrurile pe 
făgașul dorit prin intermediul conflictului și al confruntării. 

Asistenta lui Kline părăsi încăperea, dar nu înainte ca Gurney 
să-i surprindă zâmbetul de Giocondă atotștiutoare, care-i întărea 
bănuiala de mai înainte. 

Kline turnă cafea pentru amândoi. Porţelanurile păreau niște 
antichităţi scumpe, dar el le manevra fără fason și fără 
precauţii, confirmându-i lui Gurney impresia că astfel de lucruri 
îi erau familiare procurorului-minune, iar faptul că lucra în 
domeniul respectării legii era doar un pas în drumul spre ceva 
mai potrivit unei persoane cu origine nobilă. Ce-i șoptise 
Hardwick la ședința de ieri? Ceva legat de dorința de a deveni 
guvernator? Poate că hârșitul și cinicul Hardwick avea din nou 
dreptate. Sau poate că Gurney deducea prea multe din felul în 
care un om își ţinea ceașca. 


— Apropo - zise Kline, lăsându-se pe spate în scaun - acel 
glonţ din perete, cel despre care credeau că este un .357, avea 
alt calibru. Era doar o presupunere bazată pe mărimea găurii din 
perete, emisă înainte de a-l extrage de acolo. Cei de la balistică 
spun că, de fapt, e un .38 Special. 

— Ciudat. 

— Destul de obișnuit, de fapt. Era pistolul folosit în cele mai 
multe secţii de poliție până prin 1980. 

— Un calibru obișnuit, dar o alegere ciudată. 

— Nu înțeleg. 

— Ucigașul s-a străduit să amortizeze cât mai bine sunetul 
împușcăturii. Dacă zgomotul ar fi o problemă atât de mare, 
un .38 Special e o alegere ciudată. Ar fi avut mai mult sens să 
aleagă un pistol de .22. 

— Poate că a fost singura armă pe care o avea. 

— Poate... 

— Dar ai o altă părere? 

— E un perfecționist. Trebuie să se fi asigurat că are arma 
potrivită. 

Kline îi aruncă lui Gurney o privire de anchetator care 
participă la un interogatoriu încrucișat. 

— Te contrazici. Întâi ai spus că, potrivit dovezilor, voia ca 
zgomotul produs de împușcătură să fie cât mai redus. Apoi ai zis 
că a ales arma nepotrivită pentru treaba asta. lar acum zici că 
nu e genul de individ care să aleagă o armă nepotrivită. 

— Era important să nu facă zgomot când trăgea. Dar poate că 
altceva era și mai important. 

— Dă-mi un exemplu! 

— Dacă acest caz are un aspect ritualic, poate că alegerea 
armei face și ea parte din ritual. Obsesia de a comite crima într- 
un anumit fel ar putea să prevaleze asupra problemei 
zgomotului. A făcut-o așa cum se simțea obligat să o facă și a 
rezolvat problema zgomotului cât de bine a putut în situaţia 
dată. 

— Când spui ritual, eu înţeleg psihopat. Cam cât de nebun 
crezi că e individul ăsta? 

— „Nebun” nu e un termen relevant, răspunse Gurney. La 
proces, Jeffrey Dahmer a fost considerat în deplinătatea 
facultăților mintale, iar ăsta și-a mâncat victimele. David 


187 


Berkowitz a fost considerat în deplinătatea facultăților mintale, 
dar a ucis oameni pentru că un câine satanic i-a spus s-o facă. 

— Crezi că aici avem de-a face cu ceva asemănător? 

— Nu chiar. Ucigaşul nostru e răzbunător și obsedat - obsedat 
până la limita dezechilibrului emoţional, dar probabil nu merge 
până într-acolo încât să mănânce bucăţi de cadavre și să 
primească ordine de la un câine. Are, în mod evident, probleme 
psihice mari, dar prin scrisorile lui nu întrunește niciunul dintre 
criteriile prezentate în Manualul de diagnostic al tulburărilor 
mintale. 

Se auzi un ciocănit în ușă. 

Kline se încruntă gânditor, își strânse buzele și păru să 
cântărească cele spuse de Gurney - sau poate că doar încerca 
să arate ca un om care nu poate fi distras atât de ușor de un 
simplu ciocănit în ușă. 

— Intră, spuse el în cele din urmă cu voce tare. 

Ușa se deschise, iar Rodriguez intră. Nu-și putea ascunde pe 
de-a-ntregul neplăcerea cauzată de vederea lui Gurney. 

— Rod! strigă Kline. Frumos din partea ta să ne faci o vizită! 
la loc. 

Evitând vizibil canapeaua pe care stătea Gurney, căpitanul 
alese un fotoliu așezat cu faţa spre Kline. 

Procurorul districtual afișa un zâmbet larg. Gurney bănui că 
asta se datora anticipării unei înfruntări a punctelor de vedere. 

— Rod a vrut să treacă pe aici pentru a ne împărtăși viziunea 
pe care o are în momentul de față asupra cazului. 

Vorbea ca un arbitru care le face cunoștință rivalilor din ring. 

— Abia aștept să o aud, spuse Gurney calm. 

Insă nu suficient de calm pentru a-l opri pe Rodriguez să 
interpreteze afirmaţia drept o provocare deghizată. Nu mai avu 
nevoie de alte îndemnuri pentru a-și împărtăși viziunea. 

— Toată lumea se concentrează asupra copacilor, zise 
Rodriguez, suficient de tare pentru a fi auzit într-o încăpere mult 
mai mare decât biroul lui Kline. Nu mai vedem pădurea! 

— Pădurea fiind...? îl întrebă Kline. 

— Pădurea fiind imensa problemă a ocaziilor favorabile. Toată 
lumea se chinuie să facă speculaţii legate de motivele și 
detaliile felului în care s-a acţionat. Suntem distrași de la 
problema principală - o casă plină cu dependenți de droguri și 


188 


alte scursori criminale care puteau cu ușurință să aibă acces la 
victimă. 

Gurney se întrebă dacă această reacţie era cauzată de 
sentimentul căpitanului că îi era ameninţată poziţia de lider al 
cazului sau dacă era mai mult de-atât. 

— Ce sugerezi că ar trebui făcut? întrebă Kline. 

— Am cerut să fie anchetați din nou toți rezidenții și să fie 
cercetat cu mai multă atenţie trecutul acestora. Avem de gând 
să scotocim prin trecutul acestor drogați nenorociţi. Vă spun: 
unul dintre ei a făcut-o și e doar o chestiune de timp să aflăm 
care. 

— Tu ce crezi, Dave? 

Tonul lui Kline era aproape prea relaxat, ca și cum procurorul 
încerca să-și ascundă plăcerea iscată de provocarea unei 
dispute. 

— Ne-ar putea fi de folos să-i anchetăm din nou și să le 
cercetăm trecutul, zise Gurney afabil. 

— De folos, dar nu necesar? 

— Nu vom ști până când nu vom termina. Ne-ar mai putea fi 
de folos să analizăm și problema ocaziilor favorabile sau a 
accesului la victimă, într-un context mai larg - de exemplu, 
hanurile sau pensiunile din imediata apropiere care ar putea fi la 
fel de convenabile ca perimetrul institutului. 

— Pun pariu că a fost unul dintre rezidenţi, spuse Rodriguez. 
Când un înotător dispare în ape infestate de rechini, nu e din 
cauză că a fost răpit de un schior pe apă care trecea pe acolo, 
adăugă uitându-se la Gurney și interpretându-i zâmbetul ca pe o 
provocare. Hai să fim realiști! 

— O să căutăm și prin pensiuni, Rod? întrebă Kline. 

— Căutăm peste tot. 

— Bun. Dave, mai e ceva pe lista ta de priorități? 

— Nimic din ce nu s-a început deja. Analize de laborator ale 
sângelui, ale fibrelor străine găsite împrejurul victimei; marca, 
locurile din care se pot cumpăra și alte detalii legate de ghete; 
potriviri balistice pentru glonţ; analiza audio a înregistrării 
discuţiei telefonice dintre făptaș și Mellery, cu amplificarea 
sunetelor de fundal și identificarea antenei de transmisie, dacă 
a sunat de pe mobil; urmărirea telefoanelor fixe și mobile date 
de actualii rezidenţi; analiza scrisului de pe bilete, cu 
identificarea hârtiei și a cernelii; un profil psihologic bazat pe 


189 


mesajele transmise și modul de operare; verificări prin 
comparaţie cu scrisorile de ameninţare din arhiva FBI. Cred că 
asta-i tot. Am uitat ceva, domnule căpitan? 

Înainte ca Rodriguez să poată da un răspuns, cu care nu 
părea să se grăbească, asistenta lui Kline deschise ușa și intră în 
birou. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise ea cu o deferență care părea 
creată special pentru asistență. Doamna sergent Wigg îl caută 
pe căpitan. 

Rodriguez se încruntă. 

— Trimite-o înăuntru, zise Kline, al cărui apetit pentru 
confruntare părea nelimitat. 

În birou intră roșcata asexuată care participase la ședința de 
la sediul BIC; purta același costum albastru, simplu și avea 
același laptop. 

— Ce dorești, Wigg? întrebă Rodriguez, mai degrabă enervat 
decât curios. 

— Am descoperit ceva, domnule căpitan, și consider că este 
un lucru suficient de important ca să vi-l aduc la cunoștință. 


— Ei? 

— E vorba de ghete, domnule căpitan. 
— De ghete? 

— Ghetele din copac, domnule căpitan. 
— Ce-i cu ele? 


— Pot să pun ăsta pe măsuţa de cafea? întrebă Wigg, 
arătându-și laptopul. 

Rodriguez privi spre Kline. Kline dădu aprobator din cap. 

După treizeci de secunde și câteva apăsări de taste, cei trei 
bărbaţi priveau mai multe fotografii afișate simultan pe ecran, 
care la prima vedere înfățișau mai multe urme de ghete 
identice. 

— Cele din stânga sunt adevăratele urme de la locul faptei. 
Cele din dreapta sunt urme pe care le-am făcut în aceeași 
zăpadă cu ghetele din copac. 

— Deci ghetele care au lăsat urmele sunt chiar cele pe care 
le-am gasit acolo unde se terminau urmele. Nu trebuia să baţi 
drumul până aici ca să ne spui. 

Gurney nu se putu abţine să nu-l întrerupă. 

— Cred că doamna sergent Wigg a venit să ne spună exact 
contrariul. 


190 


— Vrei să spui că ghetele din copac nu sunt cele pe care le-a 
purtat ucigașul? întrebă Kline. 

— N-are niciun sens, zise Rodriguez. 

— Foarte puţine aspecte legate de acest caz au, răspunse 
Kline. Doamnă sergent? 

— Ghetele sunt aceeași marcă, același stil, aceeași mărime. 
Ambele perechi sunt noi-nouţe. Dar sunt, fără discuţie, două 
perechi diferite. Zăpada, mai ales cea de la temperaturi de 
minus zece grade, oferă un mediu excelent pentru păstrarea 
detaliilor. Detaliul relevant în cazul de faţă este micul defect din 
această parte a tălpii. 

Femeia folosi un creion ascuțit pentru a indica o urmă 
aproape invizibilă de pe călcâiul ghetei din dreapta, cea din 
copac. 

— Acest defect, care e posibil să fi apărut în procesul de 
producţie, apare pe toate urmele pe care le-am obţinut cu 
această gheată, dar nu apare niciodată la urmele de la locul 
crimei. Singura explicaţie plauzibilă este că au fost făcute cu 
ghete diferite. 

— Sunt sigur că pot fi și alte explicaţii, spuse Rodriguez. 

— La ce anume vă gândiţi, domnule? 

— Vreau doar să arăt că e posibil să existe un factor care nu a 
fost luat în calcul. 

Kline își drese vocea. 

— De dragul argumentaţiei, să presupunem că sergentul Wigg 
are dreptate și că avem de-a face cu două perechi - una purtată 
de făptaș și una lăsată în capac, la capătul drumului. Ce 
Dumnezeu înseamnă asta? Ce ne sugerează? 

Rodriguez privi plin de resentimente la ecranul computerului. 

— Nu avem niciun nenorocit de indiciu care să ne ajute să-l 
prindem pe ucigaș. 

— Tu ce crezi, Dave? 

— Îmi sugerează același lucru ca biletul lăsat pe cadavru. E 
doar un alt fel de a comunica. Spune: „Prindeţi-mă dacă puteti, 
dar n-o să puteţi, pentru că sunt prea deștept pentru voi.” 

— Cum dracu’ îţi poate sugera chestia asta o a doua pereche 
de ghete? întrebă Rodriguez pe un ton supărat. 

Gurney îi răspunse cu un calm aproape somnoros - care era 
reacția lui caracteristică la supărare, de când se știa. 


191 


— Luate separat, nu mi-ar spune nimic. Dar dacă le punem 
alături de celelalte detalii neobișnuite, obținem o imagine de 
ansamblu care seamănă din ce în ce mai mult cu un joc 
elaborat. 

— Dacă e un joc, scopul este acela de a ne distrage atenţia - 
și reușește s-o facă, spuse cu dispret Rodriguez. 

Și pentru că Gurney nu răspunse, Kline îl îmboldi: 

— Nu prea pari de acord cu asta. 

— Cred că prin acest joc, criminalul își propune mai mult 
decât să ne distragă. Cred că tocmai aici e clenciul. 

Rodriguez se ridică dezgustat de pe scaun. 

— Dacă nu mai ai nevoie de mine și pentru altceva, Sheridan, 
trebuie să mă întorc la birou. 

După ce-i strânse cu hotărâre mâna lui Kline, plecă. Kline își 
ascunse orice reacţie produsă de această plecare bruscă. 

— Deci, spune-mi, ce ar trebui să facem și nu facem, zise el 
după o clipă, aplecându-se spre Gurney. E clar că nu ai aceeași 
viziune ca Rod asupra problemei. 

Gurney dădu din umeri. 

— N-are ce să strice dacă îi examinăm mai îndeaproape pe 
rezidenţi. Oricum trebuia s-o facem la un moment dat. Dar spre 
deosebire de căpitan, eu nu prea mă aștept ca asta să ducă lao 
arestare. 

— Adică vrei să spui că, în esenţă, e o pierdere de timp? 

— E un proces necesar de eliminare a suspecţilor. Doar că eu 
nu cred că ucigașul este unul dintre rezidenţi. Căpitanul pune 
mereu accent pe problema ocaziilor de a comite crima - plecând 
de la premisa că prezenţa ucigașului pe proprietate era un 
avantaj. Dar mie mi se pare un inconvenient - exista un risc 
prea mare de a fi văzut când pleca din cameră sau când se 
întorcea, erau prea multe lucruri pe care trebuia să le ascundă. 
Unde ar fi ţinut scaunul de grădină, ghetele, sticla, arma? Acest 
individ nu ar fi acceptat în ruptul capului să riște sau să se 
complice. 

Kline ridică intrigat o sprânceană, iar Gurney continuă. 

— Pe o scală a personalităţii, ale cărei extreme merg de la 
„dezorganizat” la „organizat”, tipul depășește limita de sus. 
Atenţia pe care o acordă detaliilor este extraordinară. 


192 


— Te referi la lucruri precum refacerea împletiturii de la 
scaunul de grădină pentru a o face complet albă și astfel mai 
puţin vizibilă în zăpadă? 

— Da. Și, în plus, e foarte stăpân pe sine în situaţii stresante. 
Nu a fugit de la locul crimei, ci a mers. Urmele lăsate de la 
terasă spre pădure indică faptul că ucigașul nu era deloc grăbit, 
de parcă ieșise la o plimbare. 

— Violenţa cu care și-a înjunghiat victima cu o sticlă spartă de 
whisky nu mi se pare deloc o reacţie calmă. 

— Dacă s-ar fi întâmplat într-un bar, aveai dreptate. Dar 
amintește-ţi că sticla a fost pregătită cu atenţie dinainte - a fost 
chiar spălată și curățată de amprente. Aș zice că violenţa asta a 
fost bine calculată, la fel ca tot restul. 

— Bine, aprobă Kline încet. Rece, calm, organizat. Ce altceva? 

— Un perfecționist în maniera în care comunică. Cult - cu un 
simţ al limbii și al versificaţiei. Între noi fie vorba, aș merge cu 
presupunerea până într-acolo încât să spun că poeziile au un 
formalism ciudat, care mi se pare că aduce cu preţiozitatea 
afectată pe care o găsești uneori la prima generaţie rafinată. 

— Despre ce Dumnezeu tot vorbeşti? 

— Progenitura educată a unor părinţi needucaţi, disperată să 
se distanţeze de ei. Dar după cum am spus, e doar o 
presupunere. Nu am nicio dovadă solidă. 

— Altceva? 

— Blând pe dinafară, plin de ură pe dinăuntru. 

— Și nu crezi că este unul dintre rezidenți? 

— Nu. Din punctul de vedere al ucigașului, avantajul faptului 
că era foarte aproape de victimă ar fi fost anulat de 
dezavantajul riscului crescut. 

— Ești o persoană foarte logică, domnule detectiv Gurney. 
Crezi că ucigașul este la fel de logic? 

— A, da. Tot atât de logic pe cât este de patologic. Depășește 
limitele în ambele privinţe. 


Capitolul 28 


Înapoi la locul crimei 


De la biroul lui Kline, drumul spre casă al lui Gurney trecea 
prin Peony, așa că detectivul se hotări să se oprească la institut. 

Legitimaţia temporară pe care i-o dăduse asistenta lui Kline îl 
ajută să treacă de polițistul de la poartă fără să i se pună vreo 
întrebare. Pe când respira aerul rece, Gurney se gândea că ziua 
era ciudat de asemănătoare cu dimineaţa de după crimă. Stratul 
de zăpadă, care în zilele scurse de atunci se topise parţial, se 
așternuse acum la loc. Rafalele din timpul nopţii, obișnuite în 
zonele mai înalte din Catskills, reîmprospătaseră și albiseră 
peisajul. 

Gurney se hotărî să refacă ruta ucigașului, gândindu-se că va 
observa ceva care-i scăpase în legătură cu împrejurimile. O luă 
de-a lungul aleii pentru mașini, spre parcare, prin spatele 
hambarului unde fusese găsit scaunul de grădină. Privi de jur- 
împrejur, încercând să înțeleagă de ce alesese ucigașul să stea 
în acel loc. Concentrarea îi fu tulburată de sunetele unei uși care 
se deschidea și se trântea și de o voce aspră, familiară. 

— Doamne Dumnezeule! Ar trebui să cerem să vină aviația 
militară și să radă locul ăsta. 

Considerând că era mai bine să-și anunțe prezenţa, Gurney 
trecu prin gardul viu care separa zona hambarului de terasa din 
spatele casei. Sergentul Hardwick și anchetatorul Tom Cruise 
Blatt îl întâmpinară cu priviri nu prea prietenoase. 

— Ce dracu” faci aici? întrebă Hardwick. 

— Colaborez temporar cu procurorul districtual. Voiam doar 
să mai arunc o privire la locul crimei. Îmi cer scuze pentru 
întrerupere, dar mi-am imaginat că voiați să știți că sunt aici. 

— În tufișuri? 

— In spatele hambarului. Stăteam acolo unde a stat 
criminalul. 

— De ce? 

— O întrebare mai bună ar fi: de ce a stat e/acolo? 

Hardwick dădu din umeri. 

— Ca să pândească din întuneric? Ca să își ia o pauză de 
fumat, pe nenorocitul lui de scaun de grădină? Ca să aștepte 
momentul potrivit? 

— Ce ar fi trebuit să se întâmple ca să fie momentul potrivit? 

— Ce contează? 


194 


— Nu prea știu. Dar de ce să aștepte aici? Și de ce să ajungă 
la fața locului atât de devreme încât să fie nevoit să-și aducă un 
scaun? 

— Poate că voia să aștepte până când Mellery se ducea la 
culcare. Poate că voia să pândească până s-ar fi stins luminile. 

— Din ceea ce spune Caddy Mellery, în acea seară s-au dus la 
culcare și au stins luminile mult mai devreme. lar telefonul care 
i-a trezit a fost aproape sigur dat de criminal - ceea ce 
înseamnă că acesta voia ca ei să fie treji. Și în cazul în care voia 
să știe dacă erau stinse luminile, de ce să se posteze într-unul 
dintre puţinele locuri din care nu putea vedea ferestrele de la 
etaj? De fapt, din locul în care era așezat scaunul, aproape că nu 
putea vedea nici casa. 

— Ce dracu' să însemne toate astea? strigă Hardwick pe un 
ton în totală contradicție cu înfățișarea lui neliniștită. 

— Înseamnă fie că un criminal foarte inteligent și foarte atent 
s-a străduit să facă ceva lipsit de sens, fie că reconstituirea 
faptelor e greșită. 

Blatt, care urmărise conversaţia de parcă ar fi fost un meci de 
tenis, se holbă la Hardwick. 

Hardwick arăta de parcă tocmai gustase ceva neplăcut. 

— E vreo șansă să faci rost de niște cafea? 

Blatt își strânse buzele pentru a-și arăta nemulțumirea, dar se 
întoarse în casă, cel mai probabil pentru a face ceea ce i se 
ceruse. 

Hardwick își aprinse fără grabă o ţigară. 

— Mai e ceva care nu are sens. Mă uitam printr-un raport 
asupra datelor pe care le avem despre urme. Distanţa dintre 
cele care merg de la drumul public până la locul în care se afla 
scaunul, în spatele hambarului, este, în medie, cu șapte 
centimetri mai mare decât cea dintre urmele care mergeau de 
la cadavru înspre pădure. 

— Ceea ce înseamnă că făptașul a mers mai repede la venire 
decât la plecare? 

— Exact. 

— Prin urmare, se grăbea mai tare să ajungă la hambar și să 
stea în așteptare decât să plece, după comiterea crimei. 

— Așa interpretează Wigg datele, iar eu nu pot găsi o altă 
explicație. 

Gurney scutură din cap. 


— Îţi spun, Jack, nu ne uităm unde trebuie. Și, apropo, mai e 
un amănunt care mă frământă. Unde anume a fost găsită sticla 
de whisky, mai exact? 

— La circa treizeci de metri de cadavru, lângă urmele lăsate 
de criminal la plecare. 

— De ce tocmai acolo? 

— Pentru că acolo a aruncat-o. Care-i problema? 

— De ce s-o care până acolo? De ce să n-o lase lângă 
cadavru? 

— O neglijență. În febra momentului, nu și-a dat seama că 
încă mai are sticla în mână. Când a observat, a aruncat-o. Nu 
văd care e problema. 

— Poate că nu e niciuna. Dar urmele sunt foarte simetrice. Cel 
care le-a făcut a mers relaxat, fără să se grăbească - de parcă 
totul se desfășura conform planului. 

— Unde dracu' vrei să ajungi? 

Hardwick părea la fel de frustrat ca un om care încearcă să-și 
păstreze cumpărăturile într-o pungă ruptă. 

— În tot ceea ce a făcut, criminalul pare extrem de detașat, 
extrem de calculat - foarte cerebral. Instinctul îmi spune că 
lucrurile stau așa dintr-un motiv anume. 

— Vrei să spui că a cărat cu el arma crimei treizeci de metri și 
că a lăsat-o acolo dintr-un motiv premeditat? 

— Așa cred. 

— Ce nenorocit de motiv să fi avut? 

— Ce efect a avut asupra noastră? 

— Ce tot spui? 

— Tipul ăsta le-a acordat polițiștilor la fel de multă atenţie ca 
lui Mark Mellery. Ţi-a trecut prin minte că ciudăţeniile de la locul 
crimei ar putea face parte dintr-un joc pe care-l joacă el cu noi? 

— Nu, nu mi-a trecut prin minte. Drept să-ţi spun, mi se pare 
cam exagerat. 

Gurney își reprimă impulsul de a-l contrazice și, în loc de asta, 
spuse: 

— Înţeleg că Rod tot mai crede că făptașul e unul dintre 
rezidenți. 

— Mda, „unul dintre nebunii de la azil”, cum spune el. 

— Eşti de acord? 

— Că sunt nebuni? Absolut. Că unul dintre ei e criminalul? 
Poate. 


— Dar poate că nu? 

— Nu sunt sigur. Dar nu-i spune asta lui Rodriguez. 

— Are niște candidaţi favoriţi? 

— Oricare dintre dependenţii de droguri îi convine. leri îi tot 
dădea înainte că Institutul Mellery pentru Renaștere Spirituală 
nu e decât un centru de fiţe pentru reabilitarea unor scursori 
bogate. 

— Nu văd legătura. 

— Cu ce anume? 

— Ce legătură este între dependenţa de droguri și uciderea lui 
Mark Mellery? 

Gânditor, Hardwick mai trase un ultim fum din ţigară, apoi 
aruncă chiștocul în noroiul de lângă gardul viu. Gurney își zise 
că nu era un lucru pe care să-l faci în locul în care s-a comis o 
crimă, chiar și după ce fusese cercetat cu atenţie, dar era exact 
genul de lucru cu care se obișnuise în timpul colaborării lor 
anterioare. Și nici nu fu surprins când Hardwick se duse lângă 
gardul viu ca să-și stingă chiștocul cu vârful pantofului. Era o 
diversiune prin care acesta își dădea timp să se gândească la ce 
avea să răspundă - ori să nu răspundă. Când chiștocul fusese pe 
de-a-ntregul stins și îngropat la vreo palmă în pământ, Hardwick 
vorbi. 

— Probabil că n-are prea mult de-a face cu ucigașul, dar are 
foarte mult de-a face cu Rodriguez. 

— Poţi să-mi spui ceva despre asta? 

— Are o fiică la Greystone. 

— La spitalul de boli mintale din New Jersey? 

— Mda. S-a aranjat pe viaţă. Droguri prin cluburi, 
metamfetamină, cocaină. Și-a prăjit câteva circuite cerebrale și- 
a încercat s-o ucidă pe maică-sa. Le felul cum vede Rodriguez 
lucrurile, orice dependent de droguri din lume e responsabil 
pentru ceea ce i s-a întâmplat fetei lui. Nu e un subiect în 
privinţa căruia să poată gândi raţional. 

— Deci crede că un dependent de droguri l-a ucis pe Mellery? 

— Așa vrea el să stea lucrurile, așa că asta crede. 

O pală de vânt umed iscată din senin mătură terasa din 
direcția pajiștii acoperite cu zăpadă. Gurney fu străbătut de un 
fior și își îndesă adânc mâinile în buzunarele jachetei. 

— Credeam că vrea doar să-l impresioneze pe Kline. 


197 


— Și asta. Pentru un tâmpit cum e el, are o minte destul de 
complicată. E obsedat de control. Un om mărunt, măcinat de 
ambiţii. Complet nesigur pe el. Obsedat să se răzbune pe 
dependenții de droguri. Și, apropo - nu prea fericit că exiști. 

— Are vreun motiv anume? 

— Nu-i plac devierile de la procedura standard. Nu-i plac tipii 
deștepţi. Nu-i place nimeni care se apropie de Kline mai mult ca 
el. Și dracu’ știe ce altceva... 

— Nu prea pare profilul potrivit pentru cineva care conduce o 
anchetă criminalistică. 

— Mada, bine, ce altceva mai e nou în minunata lume a justiţiei 
penale? Chiar dacă tipul e un nenorocit, nu înseamnă că 
greșește întotdeauna. 

Gurney medită la această mostră de înţelepciune din partea 
lui Hardwick fără să facă niciun comentariu, apoi schimbă 
subiectul. 

— Dacă rezidenții sunt în centrul atenției trebuie să ignorăm 
alte piste? 

— Ca de exemplu? 

— Ca de exemplu discuţii cu oamenii din zonă. Cei de la 
moteluri, hanuri, pensiuni... 

— Nimic nu e ignorat, zise Hardwick, devenind brusc defensiv. 
Cei care locuiesc în casele din apropiere - nu sunt prea multe, 
vreo zece sau mai puţine, pe drumul de la sat spre institut - au 
fost contactaţi în primele douăzeci și patru de ore, însă efortul 
nostru a fost zadarnic. Nimeni nu a auzit nimic, nu a văzut 
nimic, nu și-a amintit nimic. Nici străini, nici zgomote, nici 
vehicule la ore neobișnuite, nimic ieșit din comun. Câţiva 
oameni cred că au auzit coioţi. Ceva mai mulți au impresia că au 
auzit o bufniţă. 

— La ce oră? 

— La ce oră ce? 

— La ce oră s-a auzit bufnița? 

— Habar n-am, pentru că nici ei n-au habar. Cam pe la miezul 
nopţii - n-au putut fi mai preciși de-atăt. 

— Locurile de cazare? 

— Ce? 

— A verificat cineva clădirile din zonă în care se pot caza 
turiști? 


— Este un motel chiar la marginea satului - un loc dărăpănat 
în care mănâncă vânătorii. Era gol în noaptea respectivă. In rest, 
pe o rază de cinci kilometri se mai găsesc doar două pensiuni. 
Una este închisă pe timpul iernii. Cealaltă, dacă-mi aduc bine 
aminte, avea o cameră rezervată în noaptea crimei - un individ 
care observa păsările împreună cu maică-sa. 

— Observa păsările în noiembrie? 

— Și mie mi s-a părut ciudat, așa că am verificat pe niște site- 
uri pentru observarea păsărilor. Se pare că ăia mai serioşi 
preferă iarna - nu mai sunt frunze în copaci, vizibilitatea e mai 
bună, o mulţime de fazani, bufnițe, cocoși de munte, piţigoi și 
tot așa. 

— Ai vorbit cu oamenii? 

— Blatt a discutat cu unul dintre cei doi proprietari - un cuplu 
de homosexuali cu nume caraghioase, care n-au dat nicio 
informaţie folositoare. 

— Nume caraghioase? 

— Mda, unul dintre ei era Peachpit!? sau ceva pe-acolo. 

— Peachpit? A 

— Ceva pe-acolo. Nu, Plumstone:5, așa era. Paul Plumstone. Îți 
vine să crezi? 

— A vorbit cineva cu cei care observau păsările? 

— Cred că au plecat înainte să treacă Blatt pe acolo, dar fii 
atent, n-o știi de la mine. 

— N-a mai încercat nimeni să afle ce era cu ei? 

— Doamne Dumnezeule! Ce dracu' să știe? Dacă vrei să-i faci 
o vizită cuplului Peachpit, n-ai decât! Pensiunea se numește The 
Laurels și e mai jos, la un kilometru și jumătate distanţă de 
institut. Mi s-a dat un anumit număr de oameni care să lucreze 
la cazul ăsta și n-o să-i irosesc trimițându-i la dracu-n praznic 
după fiecare suflet care a trecut prin Peony. 

— Corect. 

Întelesul răspunsului lui Gurney era, în cel mai bun caz, vag, 
dar păru să-l calmeze cumva pe Hardwick, care spuse pe un ton 
aproape cordial: 

— Că veni vorba de oameni la lucru, e cazul să mă întorc 
înapoi la treabă. Ce ziceai că faci pe-aici? 


12 Sâmbure de piersică (eng.l.). 
13 Sâmbure de prună (eng.l.). 


— Mă gândeam că dacă mai dau o tură pe la locul crimei, s-ar 
putea să-mi vină vreo idee. 

— Asta e metodologia asului de la NYPD în rezolvarea 
crimelor? E jalnic! 

— Știu, Jack, știu. Dar în momentul de față nu pot face mai 
mult. 

Hardwick se întoarse în casă, scuturând din cap cu o 
neîncredere exagerată. 

Gurney inhală izul umed al zăpezii și, ca de obicei, nu se mai 
gândi la nimic preţ de-o clipă, lăsându-se pradă unui sentiment 
puternic venit din copilărie și pe care nu îl putea exprima în 
cuvinte. Pomi peste pajiștea albă, către pădure, iar mirosul 
zăpezii îi stârni amintiri. Îi reveniră în minte poveștile pe care i le 
citise tatăl lui pe când avea cinci-șase ani și care pentru el erau 
mai vii decât orice i se întâmpla în viața adevărată - povești 
despre aventurieri, cabane în sălbăticie, cărări prin pădure, 
indieni buni, indieni răi, vreascuri trosnind, urme de mocasini 
prin zăpadă, tulpina ruptă a unei ferigi oferind informaţii cruciale 
despre trecerea inamicului și ţipetele păsărilor pădurii, unele 
reale, altele imitate de indieni pentru a comunica în secret - 
imagini atât de concrete, atât de pline de detalii. Ce ironie, se 
gândi el, cum amintirea poveștilor pe care i le spusese tatăl lui 
pe când era copil luase locul celor mai multe amintiri ale 
bărbatului matur. Bineînţeles, cu excepţia acestor povești, tatăl 
lui nu prea mai avea timp pentru el. Tatăl lui nu făcea decât să 
muncească. Muncea și se închidea în sine. 

Muncea și se închidea în sine. Această frază care rezuma o 
viață îl șocă pe Gurney, întrucât îi descria propriul 
comportament cu aceeași acuratețe ca în cazul tatălui său. 
Barierele pe care le ridicase odinioară în calea găsirii unor astfel 
de asemănări păreau să se dărâme rând pe rând în ultimul timp. 
Bănuia nu doar că se transforma în tatăl lui, ci că asta se 
întâmplase cu mult timp în urmă. Muncea și se închidea în sine. 
Cât de scurt și de rece rezumau aceste cuvinte rostul vieţii lui! 
Cât de umilitor era să vezi că mare parte din existenţa unui om 
pe acest pământ poate fi rezumată într-o frază atât de scurtă! 
Ce fel de soț era el, dacă forțele lui erau atât de limitate? Și ce 
fel de tată? Ce fel de tată e atât de absorbit de lucrurile 
importante din viața profesională încât... Nu, gata cu asta! 


200 


Gurney pătrunse în pădure și merse pe traseul pe care își 
amintea că mersese criminalul și care acum era acoperit de 
zăpada proaspătă. Când ajunse la desișul veșnic verde unde 
urmele  pașilor ucigașului se terminau în mod cu totul 
neverosimil, inhală mireasma de pin, ascultă liniștea adâncă a 
locului și așteptă să-i vină inspiraţia. Nu-i veni deloc. Dezamăgit, 
se strădui să treacă în revistă pentru a douăzecea oară ceea ce 
știa despre evenimentele din noaptea crimei: că ucigașul intrase 
pe proprietate pe jos, venind de pe drumul public; că avea un 
pistol Police Special de calibru .38, o sticlă spartă de whisky 
Four Roses, un scaun de grădină, o pereche suplimentară de 
ghete, un reportofon cu ţipetele de animale care-l făcuseră pe 
Mellery să se ridice din pat; că purta o salopetă din polietilenă, 
mănuși și o jachetă cu puf de gâscă pe care ar fi putut-o folosi 
ca să amortizeze împușcătura; că stătuse în spatele hambarului 
și fumase; că-l făcuse pe Mellery să iasă pe terasă, îl împușcase 
mortal și apoi înjunghiase cadavrul de cel puţin paisprezece ori; 
că apoi traversase calm pajiștea și înaintase aproape un 
kilometru în pădure, agățase o altă pereche de ghete de 
creanga unui copac și dispăruse fără urmă. 

Faţa lui Gurney se schimonosise într-o grimasă - pe deo 
parte din cauza umezelii și a frigului și pe de alta pentru că 
acum, cu mai multă claritate ca niciodată, își dădea seama că 
ceea ce „știa” despre crimă nu avea nici măcar un dram de 
sens. 


Capitolul 29 


De-a-ndoaselea 


Luna noiembrie îi plăcea cel mai puţin: era luna în care lumina 
pălește, o lună nehotărâtă, între toamnă și iarnă. 

Felul în care resimțea acel anotimp părea să-i exacerbeze 
sentimentul că orbecăia prin ceața cazului Mellery, fără să bage 
de seamă ceva care era chiar sub nasul lui. 

În acea zi, pe când se întorcea acasă de la Peony, se hotărî să 
facă ceva ce nu-i stătea în fire: să-i împărtășească nedumeririle 
sale lui Madeleine. Aceasta stătea la masa din lemn de pin pe 

201 


care zăcea ce mai rămăsese din ceai și din prăjitura cu 
merișoare. 

— Mi-ar plăcea să-ţi aflu punctul de vedere într-o anumită 
privință, zise el, regretând imediat cuvintele alese. Lui 
Madeleine nu-i plăceau termenii precum „punct de vedere”. 

Își înclină curioasă capul, iar el luă asta ca pe o invitaţie. 

— Institutul Mellery se întinde pe o sută de acri, între Șoseaua 
Filchers Brook și Aleea Thornbush, pe dealurile așezate mai sus 
de sat. Sunt cam nouăzeci de acri de pădure și poate zece acri 
de pășune, ronduri de flori, o parcare și trei clădiri - centrul de 
conferinţe principal, care include birourile și camerele de 
oaspeți, reședința particulară a familiei Mellery și un hambar 
pentru echipament de întreţinere. 

Madeleine ridică ochii spre ceasul de pe peretele bucătăriei, 
iar el se grăbi. 

— Poliţiştii au descoperit urmele unei perechi de bocanci care 
intrau pe proprietate dinspre Șoseaua Filchers Brook și duceau 
către un scaun aflat în spatele hambarului. De la scaun, acestea 
mergeau către locul în care a fost ucis Mellery, iar de acolo, spre 
un loc aflat în pădure, la mai puţin de un kilometru depărtare, 
unde se opreau. De-acolo nu se mai vedea nicio urmă. Și niciun 
indiciu despre cum reușise persoana care lăsase urme până în 
locul acela să plece fără să mai lase altele. 

— E o glumă? 

— Descriu ceea ce s-a întâmplat realmente la faţa locului. 

— Dar celălalt drum despre care ai pomenit? 

— Aleea Thornbush e la mai mult de treizeci de metri 
depărtare de ultima urmă. 

— S-a întors ursul, zise Madeleine după o clipă de tăcere. 

— Ce? 

Gurney se holbă la ea, neînțelegând. 

— Ursul, zise ea și făcu un semn cu capul către fereastra de 
pe o latură a casei. 

Între fereastră și brazdele adormite și acoperite de chiciură 
ale grădinii, suportul din oțel de care agăţau cutia cu grăunţe 
pentru cinteze fusese îndoit până la pământ, iar cutia fusese 
ruptă în două. 

— O să mă ocup de asta mai târziu, zise Gurney, enervat de 
comentariul irelevant. Ai vreo părere în legătură cu urmele alea? 

Madeleine căscă. 


202 


— Cred că e o prostie și persoana care a făcut asta e nebună. 

— Dar cum a făcut-o? 

— E ca scamatoria cu numerele. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic: ce importanţă are cum a făcut-o? 

— Spune-mi mai multe, zise Gurney, curiozitatea fiindu-i ceva 
mai mare decât iritarea. 

— Nu contează cum. Întrebarea e „de ce?”, iar răspunsul este 
evident. 

— Și răspunsul evident este...? 

— Vrea să demonstreze că sunteţi o adunătură de idioţi. 

Răspunsul ei îi provocă simultan două sentimente: era 
multumit că fusese de acord cu el în privința faptului că poliția 
era vizată în acest caz, dar nu chiar așa de mulțumit de cât de 
tare accentuase ea cuvântul „idioţi”. 

— Poate că a mers cu spatele, sugeră ea cu o ridicare din 
umeri. Poate că locul înspre care merg urmele e locul din care 
vin, iar locul din care crezi tu că vin pașii e locui înspre care se 
îndreaptă. 

Era una dintre posibilităţile luate în considerare de Gurney, 
dar pe care le înlăturase. 

— Sunt două probleme. Mai întâi, întrebarea: „Cum e posibil 
ca urmele să se oprească la dracu-n praznic?” se transformă în: 
„Cum e posibil să pornească de la dracu-n praznic?” In al doilea 
rând, urmele sunt la distanțe foarte egale unele de altele. E greu 
de crezut că cineva poate merge cu spatele aproape un 
kilometru fără să se împiedice măcar o dată. 

Apoi îi trecu prin minte că trebuia să încurajeze până și cel 
mai mic semn de interes din partea lui Madeleine, așa că 
adăugă cu mai multă căldură: 

— Însă, de fapt, e o presupunere interesantă - așa că te rog 
să te mai gândești. 

e 

La ora două, în dimineața următoare, privind spre 
dreptunghiul ferestrei de la dormitor, slab luminat de secera 
lunii ascunsă în spatele unui nor, Gurney era cel care încă se 
mai gândea și încă mai cântărea observația lui Madeleine, cum 
că direcţia către care se îndreptau pașii și direcţia în care 
mergeau cu adevărat erau chestiuni separate. Era adevărat, dar 
cum ajuta asta la interpretarea datelor? Chiar dacă cineva putea 


203 


merge atât de departe cu spatele, pe un teren denivelat, fără să 
calce greșit nici măcar o dată, lucru de care nimeni n-ar fi fost în 
stare, această ipoteză servea doar ca să transforme finalul 
inexplicabil al urmelor într-un început inexplicabil. 

Sau nu? 

Să presupunem... 

Dar asta ar fi improbabil. Totuși, să presupunem o clipă... 

Ca să-l cităm pe Sherlock Holmes: „După ce ai eliminat 
imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie 
adevărul.” 

— Madeleine? 

— Hă? 

— Scuze că te trezesc. E important. 

Madeleine răspunse printr-un oftat prelung. 

— Ești trează? 

— Acum sunt. 

— Ascultă, să presupunem că ucigașul intră pe proprietate nu 
de pe drumul principal, ci de pe cel din spate. Să presupunem 
că ajunge cu câteva ore înainte de comiterea crimei - de fapt, 
chiar înainte să înceapă ninsoarea. Să presupunem că intră în 
păduricea de pini de pe drumul din spate, cu micul lui scaun de 
grădină și restul lucrurilor, își pune costumul de polietilenă și 
mănușile de cauciuc, apoi se pune pe așteptat. 

— În pădure? 

— În păduricea de pini, în locul în care credem că se termină 
urmele. Stă acolo și așteaptă până când se oprește ninsoarea - 
puţin după miezul nopţii. Apoi se ridică, își ia scaunul, sticla de 
whisky, arma și reportofonul cu înregistrarea ţipetelor de 
animale și parcurge cei opt sute de metri până la casă. Pe drum, 
îl sună pe Mellery pe mobil ca să se asigure că e destul de treaz 
ca să audă zgomotele făcute de animale... 

— Stai un pic! Credeam c-ai spus că nu putea merge cu 
spatele prin pădure. 

— N-a mers. N-a fost nevoie s-o facă. Aveai dreptate să faci o 
distincţie între orientarea călcâi-vârf a urmelor și adevărata 
direcţie în care se îndreptau - dar mai trebuie făcută încă o 
distincție. Să presupunem că tălpile încălţărilor fuseseră 
desprinse de partea de sus a bocancilor. 

— Cum? 


204 


— Tot ce avea ucigașul de făcut era să taie tălpile și să le 
lipească invers la o altă pereche. Atunci putea înainta cu 
ușurință, lăsând un șir clar de urme în spatele lui care să dea 
impresia că merge în direcţia din care venea. 

— Și scaunul de grădină? 

— Îl ia cu el la terasă. Poate că își pune pe el lucrurile și apoi 
înfășoară geaca cu puf de gâscă în jurul armei, pentru a 
amortiza parțial zgomotul împușcăturii. Apoi pune înregistrarea 
cu ţipete de animale pentru a-l face pe Mellery să vină la ușa din 
spate. Pot exista diferite variante ale modului în care s-au 
petrecut exact lucrurile, dar esenţial este că-l face pe Mellery să 
iasă pe terasă, în bătaia puștii, și că trage. Când Mellery cade, 
ucigașul ia sticla spartă și-l înjunghie în mod repetat. Pe urmă 
aruncă sticla înapoi către urmele pe care le-a făcut în drum spre 
terasă - urme care, evident, arată ca și cum ar pleca. 

— De ce n-a lăsat-o lângă cadavru - sau de ce n-a luat-o cu 
el? 

— Nu a luat-o pentru că voia ca noi s-o găsim. Sticla de 
whisky face parte din joc, parte din tot ceea ce înseamnă 
această crimă. Și cred că a aruncat-o lângă urmele care aparent 
se îndepărtează pentru a pune cireașa pe tortul acestei mici 
farse. 

— E un detaliu destul de subtil. 

— La fel de subtil ca detaliul de a lăsa o pereche de ghete la 
capătul șirului de urme - dar, desigur, le-a lăsat acolo în 
momentul în care a pornit spre casă. 

— Deci nu erau ghetele cu care a lăsat urmele? 

— Nu, dar asta o știam deja. Un tehnician de la laboratorul 
BIC a descoperit o mică diferență între modelul de pe talpa 
uneia dintre ghete și urmele lăsate în zăpadă. La început nu 
avea niciun sens. Dar se potrivește perfect cu această versiune 
revizuită a faptelor. 

Timp de câteva clipe, Madeleine nu spuse nimic, dar Gurney 
avu impresia că poate simţi cum mintea ei absoarbe, evaluează 
și testează noul scenariu, în căutarea punctelor slabe. 

— Și-apoi, după ce aruncă sticla, ce urmează? 

— Apoi se duce de la terasă în spatele hambarului, așază 
scaunul de grădină acolo și aruncă o mână de chiștoace de 
țigară în fața lui ca să pară că a stat în locul acela înainte de 
comiterea crimei. Își scoate salopeta de polietilenă și mănușile 


205 


de cauciuc, își pune geaca, ocolește prin celălalt capăt al 
hambarului - lăsând nenorocitele de urme de-a-n- doaselea -, se 
îndreaptă către Șoseaua Filchers Brook, pe care a curăţat-o 
primăria cu plugul de zăpadă, așa că aici nu rămân niciun fel de 
urme, Și-apoi se duce la mașina pe care și-a parcat-o pe Aleea 
Thornbush, sau jos, în sat, sau oriunde altundeva. 

— Poliţiștii din Peony au văzut pe cineva când veneau spre 
institut? 

— Se pare că nu, dar criminalul ar fi putut cu ușurință să intre 
în pădure sau... 

Făcu o pauză ca să se gândească ce alternative ar fi avut. 

— Sau...? 

— Nu e cel mai probabil scenariu, dar mi s-a spus că pe 
munte e o pensiune pe care BIC trebuia s-o verifice. Pare o 
alegere bizară după ce aproape că și-a decapitat victima, dar e 
posibil ca maniacul nostru ucigaș să se fi dus pur și simplu 
înapoi la o mică pensiune tihnită. 

Stătură unul lângă altul în întuneric timp de câteva minute, în 
timp ce mintea lui Gurney verifica și răsverifica reconstituirea 
crimei ca un om care tocmai a lansat la apă o ambarcaţiune 
artizanală și o cercetează intens în eventualitatea unor posibile 
crăpături. Când fu convins că nu sunt imperfecţiuni mari, îi ceru 
părerea lui Madeleine. 

— Adversarul perfect, zise ea. 

— Ce? 

— Adversarul perfect. 

— Adică? 

— Ție își plac enigmele. Și lui. O pereche de vis. 

— Sau de coșmar? 

— N-are importanţă. Apropo, e ceva în neregulă cu scrisorile 
acelea. 

— In neregulă cu... ce? 

Sărind de la un lucru la altul, Madeleine avea obiceiul să facă 
niște asociaţii care-l lăsau mult în urmă. 

— Scrisorile pe care mi le-ai arătat, de la ucigaș către Mellery 
- primele două, și apoi poeziile. Încerc să-mi amintesc exact ce 
era în fiecare. 

— Și? 

— Și mi-a fost greu, deși am o memorie bună. Apoi mi-am dat 
seama de ce. Nu e nimic adevărat în ele. 


206 


— Ce vrei să zici? 

— Nu e nimic precis. Nu e pomenit nimic din ceea ce a făcut 
realmente Mellery sau cine a fost cel care a avut de suferit. De 
ce așa de vag? Fără nume, date, locuri, fără vreo referire 
concretă la ceva. Ciudat, nu-i așa? 

— Numerele șase sute cincizeci și opt și nouăsprezece erau 
destul de precise. 

— Dar ele nu-i spuneau nimic lui Mellery, în afara faptului că 
se gândise la ele. lar aici trebuie să fie vreo șmecherie. 

— Dacă a fost, nu am reușit să-mi dau seama care era. 

— A, dar o să-ţi dai. Eşti foarte bun când vine vorba să faci 
legătura între lucruri, zise ea și căscă. Nimeni nu-i mai bun 
decât tine la asta. 

În vocea ei nu se putea detecta nicio urmă de ironie. 

Stătu acolo, în întuneric, alături de ea, iar multumirea pe care 
i-o adusese lauda ei îl relaxă pentru scurtă vreme. Apoi mintea 
lui începu să scotocească fără oprire prin scrisorile ucigașului, 
reanalizând limbajul în lumina observaţiilor ei. 

— Erau destul de precise ca să-l sperie de moarte pe Mellery, 
zise el. 

Ea oftă somnoroasă. 

— Sau suficient de imprecise. 

— Adică? 

— Nu știu. Poate că nu era un eveniment anume la care să se 
refere în mod precis. 

— Dar dacă Mellery n-a făcut nimic, de ce a fost ucis? 

Madeleine scoase un mic sunet din gât care era echivalentul 
unei ridicări din umeri. 

— Nu știu. Știu doar că e ceva în neregulă cu scrisorile alea. 
Ar fi cazul să mă culc la loc. 


Capitolul 30 


Cabana de smarald 


Se trezi în zori, simțindu-se mai bine ca oricând în ultimele 
săptămâni, poate chiar luni. Probabil că era o exagerare să 
spună că elucidarea misterului ghetelor însemna că prima piesă 

207 


de domino căzuse, dar el așa simţea când conducea prin ţinut 
înspre est, către soarele care răsărea, în drum spre pensiunea 
de pe Șoseaua Filchers Brook din Peony. 

Îi veni în minte că dacă le lua declaraţii „poponarilor” fără să 
stabilească asta împreună cu cei de la biroul lui Kline sau cu 
BIC-ul ar fi putut însemna că nu prea respecta regulamentele. 
Dar, la naiba - dacă cineva urma să-i reproșeze ceva, nu murea 
dintr-atâta. Și, în plus, avea senzaţia că lucrurile mergeau în 
favoarea lui. 

„Se schimbă soarta omenească-ntruna...”1 

Când mai avea mai puţin de un kilometru până la intersecția 
cu Filchers Brook, îi sună telefonul. Era Ellen Rackoff. 

— Procurorul districtual Kline a primit niște informaţii pe care 
voia să vi le împărtășească. Mi-a zis să vă spun că sergentul 
Wigg de la laboratorul BIC a amplificat sunetele de pe 
înregistrarea apelului telefonic primit de la criminal, cea făcută 
de Mark Mellery. Ştiţi despre acest apel telefonic? 

— Da, răspunse Gurney, amintindu-și vocea distorsionată și 
felul cum îi venise în minte lui Mellery numărul nouăsprezece, 
pentru ca apoi să-l găsească în scrisoarea pe care ucigașul i-o 
lăsase în cutia poștală. 

— Potrivit raportului făcut de sergentul Wigg, analiza undelor 
sonore arată că zgomotele din trafic care se aud pe fundal erau 
preînregistrate. 

— Vreţi să repetațţi? 

— După spusele lui Wigg, înregistrarea este compusă din 
două tipuri de sunete. Vocea apelantului și sunetul de fundal al 
unui motor - despre care ea spune că e, fără niciun dubiu, un 
motor de automobil - sunt sunetele primare. Adică sunt cele 
care se produceau în momentul transmiterii convorbirii. Dar 
celelalte sunete de fundal, în principal ale traficului, sunt 
secundare. Adică au fost redate de pe un aparat de înregistrare, 
în timpul convorbirii telefonice. Mă urmăriţi, domnule detectiv? 

— Da, da, numai că... încercam să găsesc o explicaţie pentru 
asta. 

— Vreţi să repet? 

— Nu, v-am auzit. E... foarte interesant. 


14 W. Shakespeare, /ulius Caesar, actul IV, scena Ill, trad. Tudor 
Vianu. 
208 


— Procurorul districtual Kline s-a gândit că o să vi se pară o 
informaţie interesantă. Ar dori să-i dați un telefon atunci când 
găsiţi o explicaţie. 

— Desigur. 

Luă curba spre Șoseaua Filchers Brook și, după vreun 
kilometru și jumătate, zări pe stânga un indicator care anunţa 
că proprietatea dichisită din spatele lui este The Laurels. 
Indicatorul era o graţioasă placă ovală, pe care apăreau litere cu 
o caligrafie delicată. Puțin mai încolo de indicator era o boltă 
împletită din nuiele, care sprijinea un șir de arbuști ka/mia”. O 
alee îngustă pentru mașini trecea pe sub boltă. Deși florile 
dispăruseră de mai multe luni, când Gurney trecu cu mașina 
prin deschizătură, un lucru petrecut în mintea lui îl făcu să simtă 
miros de flori, iar o altă asociere mentală îi aduse aminte de 
comentariul regelui Duncan în legătură cu locuinţa lui Macbeth, 
unde avea să fie ucis în acea noapte: „Frumos e așezat acest 
castel”1$. 

În spatele împletiturii de nuiele era o mică parcare a cărei 
suprafaţă era acoperită cu pietriș greblat cu la fel de multă grijă 
ca o grădină Zen. O potecă acoperită cu același pietriș impecabil 
ducea de la parcare până la intrarea din faţă a unei ireproșabile 
vile îmbrăcate în șindrilă de cedru. In loc de sonerie, era un 
ciocănel antic din fier. Când Gurney se întinse după el, ușa se 
deschise, dând la iveală un bărbat mic de statură, cu privire 
ageră și hotărâtă. Tot ceea ce vedeai la el te ducea cu gândul la 
ceva proaspăt spălat, de la tricoul său polo de culoare verzuie, 
la pielea roz și părul de un blond nepotrivit cu fața lui de om 
trecut de jumătatea vieţii. 

— Aaa, zise bărbatul cu satisfacția țâfnoasă a unui om a cărui 
pizza comandată prin telefon ajunge, în cele din urmă, cu o 
întârziere de douăzeci de minute. 

— Domnul Plumstone? 

— Nu, nu sunt domnul Plumstone, zise omuleţțul. Sunt Bruce 
Wellstone. Aparenta potrivire a numelor e pur întâmplătoare. 

— Înţeleg, zise Gurney încurcat. 


'5 Kalmia latifolia, arbust dens ramificat din nord-estul Americii, 

cu frunziș peren și flori roz, decorative; în limba engleză, numele 

acestuia este mountain laurel, de unde și numele pensiunii The 

Laurels. 

16 W. Shakespeare, Macbeth, actul |, scena VI, trad. lon Vinea. 
209 


— lar dumneata, presupun, ești polițistul? 

— Agent special Gurney, de la biroul districtual. Cine v-a spus 
că voi veni? 

— Polițistul de la telefon. Nu pot deloc să rețin numele. Dar de 
ce stăm la ușa? Intraţi! 

Gurney îl urmă printr-un hol scurt, până în salonul cu mobilă 
încărcată, care imita stilul victorian. Se întreba cine o fi fost 
polițistul de la telefon, ceea ce îl făcea să aibă o privire mirată. 

— Îmi pare rău, zise Wellstone, interpretând cu siguranţă în 
mod greșit expresia lui Gurney. Nu sunt familiarizat cu 
procedura obișnuită în situaţii ca aceasta. Aţi prefera să 
mergem direct la Cabana de smarald? 

— Poftim? 

— Cabana de smarald. 

— Ce cabană de smarald? 

— Scena crimei. 

— Ce crimă? 

— Nu v-au spus nimic? 

— Despre ce? 

— Despre motivul pentru care aţi venit aici. 

— Domnule Wellstone, nu vreau să fiu nepoliticos, dar poate 
că ar trebui să o luaţi de la început și să-mi spuneţi despre ce 
vorbiti. 

— Este exasperant! l-am spus totul sergentului, la telefon. De 
fapt, i-am povestit totul de două ori, de vreme ce nu părea să 
înțeleagă ceea ce îi spuneam. 

— Vă înţeleg frustrarea, domnule, dar poate că aţi vrea să-mi 
spuneţi și mie ceea ce i-ați spus lui... 

— Că pantofii mei rubinii au fost furaţi. Aveţi idee cât 
valorează? 

— Pantofii dumneavoastră rubinii? 

— Dumnezeule, nu v-au spus absolut nimic, nu-i așa? 

Wellstone începu să inspire adânc, ca și cum ar fi încercat să 
evite vreun soi de criză. Apoi își închise ochii. Când îi deschise 
din nou, păru să se fi împăcat cu gândul stupidității poliției și îi 
vorbi lui Gurney pe tonul unui învăţător de la clasele primare. 

— Pantofii mei rubinii, care valorează o grămadă de bani, au 
fost furaţi din Cabana de smarald. Deși nu am nicio dovadă, 
sunt absolut sigur că au fost furati de ultimul turist care a stat în 
ea. 


210 


— Cabana de smarald face parte din acest complex? 

— Bineînţeles. Complexul se numește The Laurels, din motive 
evidente. Sunt trei clădiri - locuinţa principală, în care stăm noi, 
plus două cabane: Cabana de smarald și Cabana Albinuţa. 
Decorul din Cabana de smarald e inspirat de Vrăjitorul din Oz - 
cel mai important film făcut vreodată. 

Scânteia din ochii lui părea să-l provoace pe Gurney să-l 
contrazică. 

— Punctul de interes al decorului era o reproducere 
remarcabilă a pantofilor fermecați ai lui Dorothy. In această 
dimineaţă am descoperit că lipsesc. 

— Și aţi reclamat asta la...? 

— Evident - vouă, oameni buni, din moment ce vă aflaţi aici. 

— Aţi sunat la poliţia din Peony. 

— Păi, în mod cert n-am sunat la poliţia din Chicago. 

— Discutăm despre două probleme distincte aici, domnule 
Wellstone. Cu siguranţă că poliţia din Peony va răspunde 
reclamației dumneavoastră în legătură cu furtul. Acesta nu este 
motivul pentru care mă aflu aici. Mă ocup de o problemă diferită 
și aș dori să vă pun niște întrebări. Unui detectiv de la poliţia 
statală care a trecut pe aici deunăzi i s-a spus - de către un 
domn Plumstone, cred - că în urmă cu trei nopţi aţi avut cazați 
aici doi pasionaţi de observarea păsărilor - un bărbat și mama 
lui. 

— Asta este! 

— Ce este? 

— Cel care mi-a furat pantofii rubinii! 

— Cel care observa păsările v-a furat pantofii? 

— Cel care observa păsările, hoţul, pungașul nenorocit - da, 
el! 

— lar motivul pentru care acest lucru nu i-a fost spus 
detectivului de la poliţia statală este...? 

— Nu i s-a spus pentru că nu se știa. V-am zis că am 
descoperit furtul abia în dimineaţa asta. 

— Deci nu aţi mai intrat în cabană de când și-au încheiat 
sejurul acel bărbat și mama lui. 

— „Încheiat sejurul” e prea formal spus. Au plecat, pur și 
simplu, la un moment dat. Au plătit în avans, așa că, vedeți, nu 
a fost nevoie de o procedură de „încheiere a sejurului”. Tindem 


211 


să fim oarecum neprotocolari, ceea ce face ca trădarea 
încrederii noastre să fie cu atât mai deranjantă. 

— Era normal să așteptați atât de mult înainte...? 

— Înainte de a face curat într-o cameră? E normal în această 
perioadă. Luna noiembrie e cea mai slabă. Următoarea 
rezervare pentru Cabana de smarald este în săptămâna 
Crăciunului. 

— Persoana de la BIC nu a cercetat cabana? 

— Persoana de la BIC? 

— Detectivul care a venit aici în urmă cu două zile era de la 
Biroul pentru Investigaţii Criminalistice. 

— A! Păi a vorbit cu domnul Plumstone, nu cu mine. 

— Cine este, mai exact, domnul Plumstone? 

— Asta-i o întrebare al naibii de bună. O întrebare pe care mi- 
o pun și eu. 

Rosti aceste cuvinte cu o mare amărăciune, apoi își scutură 
capul. 

— Îmi pare rău, n-ar fi trebuit să amestec în treaba asta niște 
probleme sentimentale care n-au nicio legătură cu ancheta 
oficială a poliţiei. Paul Plumstone este partenerul meu de 
afaceri. Suntem coproprietari ai pensiunii The Laurels - cel puţin 
în momentul de faţă. 

— Înţeleg, spuse Gurney. Dar ca să ne întoarcem la întrebarea 
mea - a intrat persoana de la BIC în cabană? 

— De ce ar fi făcut-o? Vreau să zic, părea să fi venit aici 
pentru treaba aceea îngrozitoare care s-a petrecut mai sus, pe 
munte, la institut. Voia să știe dacă am văzut persoane suspecte 
dând târcoale prin împrejurimi. Paul - domnul Plumstone - i-a 
spus că n-am văzut, iar detectivul a plecat. 

— Nu v-a cerut informaţii detaliate despre oaspeții 
dumneavoastră? 

— Despre cei care observau păsările? Nu, bineînţeles că nu. 

— Bineînţeles că nu? 

— Mama era aproape invalidă, iar fiul, chiar dacă s-a dovedit 
a fi un hoţ, cu greu putea fi considerat un criminal cu sânge 
rece. 

— Ce fel de persoană aţi spune că era? 

— AŞ fi zis că era un om fragil. Da, cu siguranţă era fragil. 
Timid. 

— Credeţi că era gay? 


Wellstone păru să reflecteze. 

— Interesantă întrebare. Aproape întotdeauna pot să-mi dau 
seama dacă e așa sau nu, dar în acest caz n-aș putea. Mi-a făcut 
impresia că voia să mă lase să cred că e gay. Dar asta nu prea 
are sens, nu? 

„Doar dacă întreaga lui personalitate nu era o prefăcătorie...” 
își zise Gurney. 

— În afară de fragil și timid, cum l-aţi mai descrie? 

— Hotoman. 

— Vreau să zic, din punct de vedere fizic. 

Wellstone se încruntă. 

— Cu mustață. Și ochelari fumurii. 

— Fumurii? 

— Ca ochelarii de soare, suficient de întunecaţi ca să nu-i poți 
vedea cu adevărat ochii - urăsc să discut cu cineva când nu-i 


pot vedea ochii, dumneavoastră nu? - dar suficient de 
transparenţi ca să poată fi purtaţi în interior. 
— Altceva? 


— Avea o căciulă de lână - o chestie din aceea peruană trasă 
pe ochi -, un fular și o haină voluminoasă. 

— Ce v-a făcut să credeți că era fragil? 

Încruntarea lui Wellstone se accentuă, transformându-se într- 
un fel de consternare. 

— Vocea lui? Felul de a se purta? Știţi, nu prea sunt sigur. 
Singurele lucruri pe care-mi amintesc să le fi văzut - văzut cu 
adevărat - erau haina mare și umflată, căciula, ochelarii și 
mustaţa, zise Wellstone și ochii i se măriră din cauza unei bruște 
revelații. Credeţi că era deghizat? 

Ochelari de soare și mustață? Lui Gurney i se părea mai 
degrabă o parodie de travesti. Dar până și această nouă 
întorsătură se potrivea cu toate ciudățeniile cazului. Sau poate 
că mergea prea departe cu deducţiile? Oricum ar fi fost, era 
totuși o deghizare, și încă una eficientă, care-i făcea să nu 
dispună de niciun indiciu util despre aspectul lui fizic. 

— Vă mai puteţi aminti altceva despre el? Orice? 

— Era obsedat de micile zburătoare. Avea un binoclu enorm - 
arăta ca echipamentele acelea cu infraroșii cu care dau 
târcoale, prin filme, membrii trupelor de comando. Și-a lăsat 
mama în cabană și și-a petrecut tot timpul în pădure, în 
căutarea botgroșilor - a botgroșilor cu piept roșu. 


213 


— V-a spus el asta? 

— A, da. 

— Surprinzător. 

— De ce? 

— Pentru că iarna nu sunt botgroși cu pieptul roșu în Catskills. 

— Dar mi-a spus până și... Mincinos nenorocit! 

— Ce v-a spus? 

— În dimineaţa dinaintea plecării a venit în clădirea principală 
și nu se mai oprea din bătut câmpii despre nenorociţii de 
botgroși. Îi tot dădea înainte că a văzut patru botgroși cu piept 
roșu. Patru botgroși cu piept roșu, o ţinea întruna, de parcă nu l- 
aș fi crezut. 

— Poate că voia să se asigure că vă veţi aduce aminte, zise 
Gurney, în parte pentru sine. 

— Dar mi-aţi spus că n-avea cum să-i vadă, pentru că nu sunt. 
De ce ar fi vrut să-mi aduc aminte de ceva care nu se 
întâmplase? 

— Bună întrebare, domnule. Acum pot să arunc o privire 
rapidă prin cabană? 

Din salon, Wellstone îl conduse printr-o sufragerie decorată în 
aceeași imitație de stil victorian - cu o mulţime de scaune de 
stejar și oglinzi ornamentate - și ieși pe o ușă laterală, spre o 
alee al cărei pavaj imaculat, de culoare crem, deși nu era chiar 
drumul de cărămidă galbenă din Oz, te ducea în mod sigur cu 
gândul la el. Cărarea se termina la o cabană ca din povești, 
acoperită cu iederă englezească de un verde strălucitor, în ciuda 
anotimpului. 

Wellstone descuie ușa, o deschise brusc și se dădu într-o 
parte. În loc să intre, Gurney o privi din prag. Camera din faţă 
era parţial cameră de zi, parţial altar închinat filmului - o 
colecție de postere, o pălărie de vrăjitoare, o baghetă magică, 
figurine cu Leul cel Laș și Omul de Tinichea și o replică din pluș 
a lui Toto. 

— Vreţi să intraţi și să vedeţi vitrina de unde au fost luaţi 
pantofii? 

— Mai degrabă nu, zise Gurney, pășind înapoi, pe alee. Dacă 
sunteți singura persoană care a intrat după plecarea oaspeţilor, 
aș vrea să rămână așa până când vom putea trimite o echipă 
care să colecteze probele de la faţa locului. 


214 


— Dar aţi spus că n-aţi venit aici pentru... Staţi așa, aţi spus 
că sunteţi aici pentru cu totul altceva... nu așa aţi zis? 

— Da, domnule, într-adevăr. 

— La ce „colectare de probe” v-aţi gândit? Vreau să zic, ce... 
A, nu, sunt sigur că nu-l bănuiţi pe observatorul de păsări cu 
degete agere că este Jack Spintecătorul? 

— Drept să vă spun, domnule, n-am niciun motiv să cred că 
este. Dar trebuie să verific orice posibilitate și ar fi prudent să 
examinăm cabana mai îndeaproape. 

— O, vai de mine! Nici nu știu ce să zic. Dacă nu-i o crimă, e 
cealaltă. Păi presupun că nu pot obstrucţiona ancheta poliţiei - 
oricât de ciudat ar părea. Și există și o latură avantajoasă. Chiar 
dacă toate astea n-au nicio legătură cu oroarea de pe deal, e 
posibil să găsiţi un indiciu privind dispariţia pantofilor mei. 

— Tot ce se poate, spuse Gurney cu un zâmbet politicos. Vă 
puteţi aștepta să apară aici o echipă care să adune probe 
cândva, în cursul zilei de mâine. Între timp, ţineţi ușa zăvorâtă. 
Și-acum, să vă mai întreb încă o dată - pentru că e foarte 
important - sunteţi sigur că nimeni, în afară de dumneavoastră, 
n-a mai intrat în cabană în ultimele două zile, nici măcar 
partenerul dumneavoastră? 

— Cabana de smarald este creaţia mea și doar eu simt 
răspunzător de ea. Domnul Plumstone răspunde de Cabana 
Albinuţa, inclusiv de nefericitele ei decorațiuni. 

— Poftim? 

— Tema Cabanei Albinuţa este o istorie ilustrată a creșterii 
albinelor, de-o plicticoșenie absolută. Mai e nevoie să adaug 
ceva? 

— Încă o întrebare, domnule. Aveţi numele și adresa 
observatorului de păsări în registrul oaspeţilor? 

— Am numele și adresa pe care mi le-a dat el. Având în 
vedere furtul, mă îndoiesc de autenticitatea lor. 

— Ar fi bine totuși să mă uit în registru și să le notez. 

— A, nu e nevoie să vă uitaţi în registru. Îmi amintesc perfect. 
Domnul și doamna - ciudat fel în care un domn să se descrie pe 
sine și pe mama lui, nu credeţi? - domnul și doamna Scila. 
Adresa este cea a unui oficiu poștal din Wycherly, Connecticut. 
Vă pot da numărul căsuței poștale. 


215 


Capitolul 31 


Un apel de rutină din Bronx 


Gurney stătea în parcarea cu pietriș impecabil aranjat. Sunase 
la BIC să trimită urgent la The Laurels o echipă pentru 
colectarea de probe și tocmai își băga telefonul în buzunar când 
acesta sună. Era tot Ellen Rackoff. Mai întâi îi dădu și ei veștile 
despre cuplul numit Scila și despre bizarul fort, pentru a i le 
transmite lui Kline, și abia apoi o întrebă de ce sunase, iar 
femeia îi lăsă un număr de telefon. 

— E un detectiv de la omucideri din Bronx care vrea să 
discute cu dumneavoastră în legătură cu un caz la care lucrează 
acum. 

— Vrea să discute cu mine? 

— Vrea să discute cu cineva care se ocupă de cazul Mellery, 
despre care a citit în ziar. A sunat la poliţia din Peony, care l-a 
trimis la BIC, care l-a trimis la căpitanul Rodriguez, care l-a 
trimis la procurorul districtual, care l-a trimis la dumneavoastră. 
Numele lui este detectivul Clamm. Randy Clamm”. 

— E o glumă? 

— Dacă o fi, eu n-o știu! 

— Câte informații a oferit în privinţa cazului său? 

— Niciuna. Știţi cum sunt polițiștii. Dorea mai cu seamă să 
afle despre cazul nostru. 

Gurney sună la numărul pe care-l primise. Telefonul ţărâi o 
singură dată înainte de a i se răspunde. 

— Clamm. 

— Dave Gurney. M-aţi sunat. Sun de la biroul procurorului 
distri... 

— Da, domnule, știu. Apreciez răspunsul prompt. 

Deși nu avea nicio dovadă pe care să se bazeze, Gurney își 
făcuse o imagine foarte vie a poliţistului de la celălalt capăt al 
firului: un om care gândea și vorbea repede, făcând mai multe 


17 În limba engleză, numele personajului este asemănător cu 

substantivul comun clam, care înseamnă „scoică”, dar și 

„persoană tăcută, de la care cu greu poţi obţine o informaţie”. 
216 


lucruri deodată, și care, dacă ar fi avut relaţii mai bune, ar fi 
ajuns la West Point, și nu la Academia de Poliţie. 

— Înţeleg că vă ocupați de cazul de omucidere Mellery, se 
grăbi să spună vocea tânără și plină de elan. 

— Exact. 

— Motivul pentru care vă sun este o crimă asemănătoare 
petrecută aici. Vrem să excludem posibilitatea oricărei legături. 

— Prin „asemănătoare” vreţi să spuneți... 

— Înjunghieri multiple în zona gâtului. 

— Din ceea ce-mi amintesc despre statisticile înjunghierilor 
din Bronx, sunt raportate mai bine de o mie de incidente de 
acest fel pe an. N-aţi încercat să găsiţi conexiuni mai aproape 
de casă? 

— Căutăm. Dar până acum, cazul dumneavoastră este 
singurul cu peste douăsprezece răni, toate în aceeași parte a 
corpului. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Depinde de ce anume sunteţi dispus să faceţi. Mă gândeam 
că ar fi util pentru amândoi dacă aţi putea veni aici pentru o zi, 
să examinaţi scena crimei, să asistați la o discuţie cu văduva, să 
puneti întrebări, să vedeți dacă e ceva care are relevanţă. 

Era definiția improbabilităţii - un indiciu mai vag decât multe 
dintre cele cu care își pierduse timpul investigându-le, în anii cât 
lucrase la NYPD. Dar, prin firea sa, lui Dave Gurney îi era 
imposibil să ignore o posibilitate, oricât de firavă ar fi fost 
aceasta. 

Acceptă să-l întâlnească pe detectivul Clamm în Bronx, în 
dimineața următoare. 


18 Academia Militară a Statelor Unite. 
217 


PARTEA A TREIA 
De la început 
Capitolul 32 


Curăţirea ce va să vină 


Tânărul se lăsă pe spate pe pernele delicios de moi sprijinite 
de tăblia patului și zâmbi placid către ecranul laptopului său. 

— Unde-i micul meu Dickie Rățoiul? întrebă bătrâna aflată 
lângă el în pat. 

— E în pa-pătuțul lui fericit, făcând planuri să ucidă monștrii. 

— Scrii o poezie? 

— Da, mamă. 

— Citește-o cu voce tare! 

— Nu-i terminată. 

— Citește-o cu voce tare, repetă ea, ca și cum ar fi uitat că 
mai spusese asta o dată. 

— Nu-i foarte reușită. Îi mai lipsesc multe. 

Potrivi înclinarea monitorului. 

— Ai o voce atât de frumoasă, zise ea într-un fel mecanic, 
atingându-și absentă cârlionții perucii blonde. 

EI închise o clipă ochii. Apoi, de parcă ar fi fost pe punctul de 
a începe să cânte la flaut, îşi umezi ușor buzele. Când începu să 
vorbească, folosi un ton săltăreț, pe jumătate soptit. 


„— Lată câteva lucruri ce-mi sunt pe plac: 

cum glontul schimbă tot ce fac 

și sângele țâșnește pe podea 

până n-a mai rămas nimeni altcineva, 

ochii lor pentru ochi, dinții lor pentr-un dinte, 
sfârșitului clipa de-adevăr, ia aminte, 

pistolul bețivului face-atât de mult bine, 

dar nimic nu-i precum curățirea ce va să vină." 


Oftă și privi fix monitorul, încrețindu-și nasul. 

— Măsura nu-i bună. 

Bătrâna aprobă, mișcându-și capul cu o neînțelegere senină, 
și întrebă cu o voce subțire și sfioasă de fetiță: 

— Ce-o să facă micul meu Dickie? 

Era tentat să descrie „curățirea ce va să vină”, cu toate 
detaliile pe care și le putea imagina. Moartea tuturor monștrilor. 
Era atât de plin de culoare, atât de atâtător, atât de... 
satisfăcător Dar el se mândrea și cu realismul său, cu 
înțelegerea limitelor mamei lui. Știa că întrebările ei nu cereau 
răspunsuri precise, că le uita pe majoritatea de îndată ce le 
rostea, că vorbele lui însemnau pentru ea în principal sunete, 
sunete care-i plăceau, pe care le găsea liniștitoare. Ar fi putut 
spune orice - să numere până la zece, să recite o poezie pentru 
copii mici. Chiar nu conta ce ar fi spus, atâta vreme cât o 
spunea cu simtire și într-un anume ritm. Încerca întotdeauna să 
obțină o modulatie plină de înțelesuri. Se bucura să-i facă ei 
plăcere. 


Capitolul 33 


O noapte îngrozitoare 


Din când în când, Gurney visa că este îngrozitor de trist - un 
vis care părea însăși esenţa tristeţii. In visele acestea vedea cu 
o claritate dincolo de cuvinte că izvorul nesecatei tristeţi era 
pierderea, iar cea mai mare pierdere era aceea a dragostei. 

În cea mai recentă versiune a visului, care era doar ceva mai 
mult decât o imagine fugară, tatăl lui era îmbrăcat așa cum s-ar 
fi îmbrăcat cu patruzeci de ani în urmă ca să meargă la lucru, și 
tot ca atunci arăta în toate celelalte privinţe. Banala jachetă bej 
și pantalonii cenușii, pistruii estompaţi de pe dosul palmelor sale 
mari și de pe fruntea rotunjită, care devenea tot mai înaltă, 
privirea ironică, ce părea concentrată asupra unui lucru petrecut 
în altă parte, semnele subtile ale dorinței de a fi mereu în 
mișcare, de a se afla oriunde altundeva, strania particularitate 
de a spune atât de puţin reușind totuși să transmită atât de 

219 


multă nemulțumire - toate aceste imagini reprimate fuseseră 
aduse la viaţă într-o scenă care nu dură mai mult de un minut. 
Apoi Gurney cel din copilărie apăru și el, privind rugător către 
figura distantă, implorându-l să nu plece, cu lacrimi fierbinţi 
curgându-i pe obraji - lucru pe care cu siguranţă că nu l-ar fi 
făcut dacă tatăl lui ar fi fost cu adevărat prezent, pentru că nu-și 
putea aminti ca între ei să fi existat vreodată un moment de o 
asemenea intensitate ca în scena din vis -, apoi se trezi brusc, 
cu faţa încă scăldată în lacrimi, cu inima zdrobită. 

Fu tentat să o trezească pe Madeleine și să-i povestească 
visul. Dar n-avea nicio legătură cu ea, care abia dacă-l 
cunoscuse pe tatăl lui. lar visele, până la urmă, erau doar vise. 
De fapt, nu însemnau nimic. În loc de asta, se întrebă ce zi era. 
Era joi. Odată cu acest gând veni acea transformare rapidă și 
practică a gândurilor sale, pe care ajunsese să se bazeze pentru 
a scăpa de rămășițele unei nopţi tulburătoare, înlocuindu-le cu 
lucrurile palpabile pe care le avea de făcut la lumina zilei. Joi. 
Mare parte din ziua de joi avea să-i fie ocupată cu drumul până 
în Bronx - către un cartier aflat nu departe de cel în care 
copilărise. 


Capitolul 34 


O zi întunecată 


Drumul de trei ore cu mașina fusese o călătorie printr-un ţinut 
care era întruchiparea urâţeniei în formă absolută - percepţie 
amplificată de burniţa rece care necesita o continuă ajustare a 
vitezei ștergătoarelor de parbriz. Gurney era deprimat și nervos 
- în parte din cauza vremii, dar și pentru că, bănuia el, în urma 
visului rămăsese cu o percepţie acută și hipersensibilă a 
realității. 

Ura Bronxul. Ura tot ce avea legătură cu Bronxul, de la 
pavajul diform la caroseriile arse ale mașinilor furate. Ura 
panourile ţipătoare care făceau reclamă excursiilor „de patru 
zile și trei nopţi” în Las Vegas. Ura mirosul, miasmele care 
alternau: de gaze de eșapament de la motoare diesel, de 
mucegai, de gudron și de pește mort, sub care percepeai un iz 

220 


metalic. Mai mult decât ceea ce vedea, ura amintirile din 
copilărie care-i invadau mintea de fiecare dată când se afla în 
Bronx: crabi-potcoavă hidoși, având carapace ca niște armuri 
preistorice și cozi asemenea unor sulițe, ascunși prin nămolul 
din Golful Eastchester. 

După ce-și petrecuse o jumătate de oră târându-se prin 
ambuteiaj către ultima ieșire de pe „drumul expres”, fu ușurat 
că alesese drept loc de întâlnire, dintre puţinele cvartale ale 
cartierului, tocmai parcarea bisericii Holy Saints. Locul era 
îngrădit cu un gard din plasă de sârmă, cu un anunţ care 
avertiza că parcarea este rezervată pentru cei care vin cu 
treburi legate de biserică. Locul era gol, cu excepţia unui 
Chevrolet sedan banal, lângă care un tânăr cu o tunsoare la 
modă, aranjată cu gel, cu părul ras la tâmple și pe ceafă, vorbea 
la un telefon mobil. Când Gurney parcă mașina pe cealaltă parte 
a Chevroletului, bărbatul își încheie convorbirea și își prinse 
telefonul de curea. 

Burniţa din acea dimineaţă, care-l însoţise mai tot drumul, se 
transformase într-o ceaţă prea fină pentru a putea fi văzută, dar 
de-ndată ce ieși din mașină, Gurney îi putu simţi înțepăturile pe 
frunte. Poate că tânărul o simţea și el; poate că asta era cauza 
expresiei de neliniște de pe chipul lui. 

— Domnul detectiv Gurney? 

— Dave, spuse Gurney, întinzându-i mâna. 

— Randy Clamm. Mulţumesc că ați venit; sper să nu vă 
pierdeţi timpul degeaba. Incerc să verific toate posibilităţile și 
am dat peste același modus operandi absolut nebunesc ca în 
cazul la care lucraţi dumneavoastră. S-ar putea să nu aibă nicio 
legătură - adică, nu prea are sens ca același individ să vrea să 
ucidă un guru din nordul statului, aflat în culmea succesului, și 
un paznic de noapte șomer din Bronx - dar toate acele plăgi prin 
înjunghiere de la gât nu-mi dădeau pace. Incepi să simţi 
anumite chestii și îţi zici: „Doamne, dacă le ignor, se va dovedi 
că e același individ”. Ințelegeţi ce vreau să zic? 

Gurney se întrebă dacă ritmul discursului lui Clamm, rostit cu 
răsuflarea tăiată, era întreținut de cofeină, cocaină, stresul pe 
care-l presupunea slujba sau dacă așa se manifestau resorturile 
interioare ale omului. 

— Vreau să zic, douăsprezece răni prin înjunghiere, la gât, nu- 
i ceva prea des întâlnit. Probabil că mai putem descoperi și alte 


221 


conexiuni între cele două cazuri. Ar fi fost posibil să ne 
transmitem rapoarte între noi, dar m-am gândit că, poate, dacă 
vă aflați la locul crimei și discutaţi cu soţia victimei, ați putea 
descoperi sau întreba ceva la care nu v-aţi gândi dacă n-aţi fi 
aici. Asta sper. Adică, sper că veţi da de ceva. Sper să nu vă 
pierdeţi timpul. 

— Incet, fiule. Să-ţi spun și eu ceva. Am venit astăzi până aici 
pentru că mi s-a părut normal. Vrei să verifici fiecare 
posibilitate. Și eu. În cel mai rău caz, eliminăm una dintre aceste 
posibilităţi, ceea ce nu-i o pierdere de timp, ci face parte dintr- 
un proces. Așa că nu-ţi face griji pentru timpul meu. 

— Vă mulţumesc, domnule. Eu am vrut doar să... adică, știu 
că aţi făcut un drum lung. Apreciez asta. 

Vocea și purtările lui Clamm se mai domoliseră puţin, încă 
mai părea stresat și neliniștit, dar cel puţin nu din cale-afară. 

— Că veni vorba de timp, zise Gurney. N-ar fi timpul să mă 
duci la locul crimei? 

— Acum ar fi perfect. Ar fi bine să vă lăsaţi aici mașina și să 
veniți cu a mea. Casa victimei se află într-o zonă foarte 
înghesuită - pe unele străzi îți mai rămân doar vreo câţiva 
centimetri de o parte și de cealaltă a mașinii. 

— Pare să fie vorba despre Flounder Beach. 

— Cunoașteţi Flounder Beach? 

Gurney aprobă cu o mișcare a capului. Fusese odată acolo, pe 
când era adolescent, la petrecerea de la ziua de naștere a unei 
fete - o prietenă a iubitei lui. 

— Cum de știți Flounder Beach? întrebă Clamm când ieșiră 
din parcare, îndreptându-se în direcția opusă străzii principale. 

— Am copilărit nu departe de aici - pe lângă City Island. 

— Ei, na! Credeam că sunteţi de prin nordul statului. 

— Acum da, sunt, răspunse Gurney. 

Prinse semnificaţia cuvintelor alese, care duceau cu gândul la 
ceva temporar, și își dădu seama că nu s-ar fi exprimat așa în 
prezenţa lui Madeleine. 

— Păi a rămas aceeași zonă urâtă, cu bungalouri prăpădite. 
Când fluxul e la nivel maxim și cerul e albastru, chiar te-ai putea 
crede pe o plajă adevărată. Apoi fluxul scade, mâlul pute și-i 
aduci aminte că e vorba de Bronx. 

— Exact, zise Gurney. 


Cinci minute mai târziu se opriră la un stop, pe o stradă 
lăturalnică prăfuită, în faţa deschizăturii dintr-un gard din plasă 
de sârmă asemenea celui care împrejmuia parcarea de la 
biserică. O placă de metal prinsă de gard, cu o inscripţie scrisă 
cu vopsea, anunţa că acesta este Flounder Beach Club și că se 
putea parcă numai pe bază de permis. Un șir de găuri făcute de 
gloanţe aproape că despicaseră placa în două. 

Lui Gurney îi veni în minte o imagine de la petrecerea la care 
participase în urmă cu trei decenii. Se întrebă dacă era aceeași 
intrare pe care o folosise atunci. Putea vedea chipul fetei care-și 
serba ziua de naștere - o fată grasă, cu codițe împletite și 
aparat dentar. 

— E mai bine să parcăm aici, zise Clamm, făcând încă un 
comentariu legat de străzile imposibile ale enclavei soioase. 
Sper că nu vă deranjează să mergem pe jos. 

— Doamne, cât de bătrân par? 

În timp ce ieșeau din mașină, Clamm îi răspunse printr-un râs 
stânjenit și cu o întrebare tangenţială: 

— De câtă vreme sunteţi în poliție? 

Neavând chef să discute despre pensionarea lui și despre 
reangajarea ad-hoc, zise, pur și simplu: 

— Douăzeci și cinci de ani. 

— E un caz ciudat, spuse Clamm, de parcă observaţia ar fi 
urmat cursul firesc al discuţiei. Nu-i vorba doar despre toate 
acele răni de cuţit. E mai mult decât atât. 

— Eşti sigur că sunt răni de cuţit? 

— De ce mă întrebaţi? 

— În cazul nostru, a fost o sticlă spartă - o sticlă de whisky 
spartă. Aţi recuperat vreo armă? 

— Nu. Tipul de la medicină legală a zis „probabil răni de cuţit” 
- însă unul cu două tăișuri, ca un pumnal. Cred că un ciob 
ascuțit de sticlă putea face o tăietură de felul ăla. Au cam rămas 
în urmă. Încă n-am primit raportul de la autopsie. Dar, așa cum 
spuneam, e mai mult de-atât. Soţia lui... Nu știu, e ceva ciudat 
cu soţia lui. 

— Ciudat, în ce sens? 

— În mai multe sensuri. În primul rând, e un fel de fanatică 
religioasă. De fapt, ăsta e alibiul ei. A fost la nu știu ce adunare 
de rugăciune. 

Gurney dădu din umeri. 


223 


— Altceva? 

— la medicamente la greu. Trebuie să ia ditamai pastilele ca 
să-și aducă aminte pe ce planetă trăiește. 

— Sper că le mai ia. Ti s-a mai părut ceva în neregulă la ea? 

— Mda, zise Clamm, oprindu-se în mijlocul străzii înguste pe 
care mergeau - mai degrabă o alee decât o stradă. Minte într-o 
anumită privinţă, adăugă el, arătând de parcă îi intrase ceva în 
ochi. Ne ascunde niște lucruri. Sau poate că o parte din ceea ce 
ne spune e o abureală. Poate amândouă. Asta-i casa. 

Clamm arătă înspre un bungalou scund, aflat chiar în faţa lor, 
pe stânga, retras cu trei metri faţă de linia străzii. Vopseaua 
cojită de pe faţadă era de un verde turbat. Ușa avea culoarea 
maroniu-roșcat care-i amintea lui Gurney de sângele uscat. 
Banda galbenă folosită pentru marcarea locului unei crime, 
legată de stâlpi mobili, înconjura proprietatea prăpădită. Nu-i 
mai lipsea decât o fundă în partea din față ca s-o transforme 
într-un cadou de coșmar, se gândi Gurney. 

Clamm ciocăni la ușă. 

— A, și încă ceva, zise. E mare. 

— Mare? 

— O să vezi. 

Avertismentul nu-l pregătise pe de-a-ntregul pe Gurney 
pentru femeia care deschise ușa. Bătând spre vreo sută 
cincizeci de kilograme, cu braţele ca niște coapse, părea 
nelalocul ei în căsuţa aceea. Și mai nelalocul său era chipul de 
copil de pe umerii acestui trup mare - un copil tulburat, zăpăcit. 
Părul ei scurt și negru era pieptănat cu cărare, ca al unui 
băieţel. 

— Cu ce vă pot fi de ajutor? întrebă ea, arătând de parcă 
ajutorul era ultimul lucru pe care l-ar fi putut oferi. 

— Bună ziua, doamnă Schmitt. Sunt detectivul Clamm. Vă 
amintiţi de mine? 

— Bună ziua, răspunse ea, rostind cuvântul de parcă l-ar fi 
citit dintr-o carte cu expresii străine. 

— Am fost ieri pe-aici. 

— Îmi amintesc. 

— Trebuie să vă mai punem niște întrebări. 

— Vreţi să știți mai multe despre Albert? 

— Da, dar nu numai. Putem intra? 


224 


Fără să răspundă, femeia se îndepărtă de ușă, înaintă prin 
livingul spre care dădea aceasta și se așeză pe canapea - care 
păru să se scufunde sub enorma ei greutate. 

— Luaţi loc, zise ea. 

Bărbaţii își aruncară privirile prin cameră. Nu erau scaune. 
Singurele obiecte care se mai aflau în încăpere erau o măsuţă 
de cafea absurd ornamentată, cu o vază ieftină conţinând flori 
de plastic roz, o bibliotecă goală și un televizor suficient de 
mare pentru o sală de festivități. Dușumeaua, complet goală, 
era curată, cu excepţia unor fibre sintetice ici și colo - ceea ce 
însemna, presupuse Gurney, că luaseră mocheta pe care fusese 
găsit cadavrul pentru o examinare de laborator, în vederea 
obținerii de probe. 

— Nu este nevoie să ne așezăm, zise Clamm. N-o să dureze 
mult. 

— Lui Albert îi plăcea sportul, spuse doamna Schmitt, 
zâmbind absent către televizorul uriaș. 

O arcadă aflată în partea stângă a micului living ducea înspre 
trei uși. Din spatele uneia se auzeau efectele sonore ale unui joc 
video de război. 

— E Jonah. Jonah e fiul meu. Acela este dormitorul lui. 

Gurney întrebă ce vârstă avea. 

— Doisprezece ani. În anumite privinţe e mai matur, în altele 
mai puţin, zise femeia, de parcă realiza acest lucru pentru prima 
oară. 

— Era cu dumneavoastră? întrebă Gurney. 

— Cum adică dacă era cu mine? întrebă ea pe un ton deo 
ciudată ambiguitate, care-i dădu fiori lui Gurney. 

— Vreau să zic - spuse Gurney încercând să nu-și trădeze 
simțămintele prin tonul folosit - v-a însoţit la slujba religioasă 
din noaptea în care a fost ucis soțul dumneavoastră? 

— L-a primit pe Isus Cristos drept Domnul și Mântuitorul lui. 

— Asta înseamnă că a fost cu dumneavoastră? 

— Da. l-am spus celuilalt poliţist. 

Gurney zâmbi cu înțelegere. 

— Uneori ne e de ajutor să trecem de mai multe ori în revistă 
lucrurile acestea. 

Femeia dădu din cap de parcă ar fi fost în totalitate de acord 
și repetă: 

— L-a primit pe Isus Cristos. 


— Soţul dumneavoastră L-a primit pe Isus Cristos? 

— Cred că da. 

— Nu sunteţi sigură? 

Femeia își închise strâns ochii, de parcă ar fi căutat un 
răspuns în spatele pleoapelor. 

— Puternic este Satana, iar căile lui sunt înșelătoare. 

— Înșelătoare, într-adevăr, doamnă Schmitt, zise Gurney și 
trase măsuţa cu flori roz de lângă canapea, apoi se întoarse și 
se așeză pe marginea ei, cu faţa la femeie. 

Învăţase că cea mai bună cale de a discuta cu cineva care 
vorbește așa este să i te adresezi în același fel, chiar dacă n- 
avea nicio idee încotro se îndrepta conversaţia. 

— Înșelătoare și îngrozitoare, zise el, urmărind-o îndeaproape. 

— Domnul e păstorul meu, răspunse ea. Nu mă va abandona. 

— Amin. 

Clamm își drese vocea și se mișcă de pe un picior pe celălalt. 

— Spuneţi-mi, în ce chip înșelător a ajuns Satana la Albert? 

— Satana umbla după cel drept! ţipă ea, pornită dintr-o dată. 
Fiindcă pe cel rău îl avea deja în puterea sa. 

— lar Albert era un om drept? 

— Jonah! strigă ea și mai tare, ridicându-se de pe canapea și 
trecând cu surprinzătoare repeziciune prin arcada din stânga, 
către una dintre ușile de dincolo de ea, pe care începu s-o 
izbească cu palma. 

— Deschide ușa! Acum! Deschide ușa! 

— Ce mama dracu'...? zise Clamm. 

— Am spus acum, Jonah! 

Se auzi pocnetul unei încuietori și ușa se deschise pe 
jumătate, dând la iveală un băiat obez, aproape la fel de gras ca 
mama căreia îi semăna tulburător de mult - până și la privirea 
exprimând o detașare stranie -, ceea ce-l făcu pe Gurney să se 
întrebe dacă era vorba de ceva genetic, ori cauzat de 
medicamente, sau ambele la un loc. Băiatul avea o tunsoare cu 
ceafa și tâmplele rase, iar părul lui decolorat era pur și simplu 
alb. 

— Ți-am spus să nu mai încui ușa aia când sunt acasă. Dă mai 
încet sonorul. Se aude de parcă cineva ar fi ucis aici. 

Dacă vreunul dintre ei se simţise ciudat din cauza acestui 
comentariu - având în vedere circumstanţele - nu lăsă să se 
vadă asta. Băiatul îi privi pe Gurney și pe Clamm fără niciun 


226 


interes. Fără îndoială, își zise Gurney, asta era una dintre acele 
familii atât de obișnuite cu intervențiile serviciilor sociale încât 
niște străini cu înfățișare oficială aflaţi în living nu mai meritau 
nicio atenţie. Băiatul se uită înapoi la maică-sa. 

— Acum Îmi dai înghețata pe băț? 

— Ştii că nu ţi-o pot da acum. Lasă sonorul mai mic, fiindcă 
altfel n-o să ţi-o mai dau deloc. 

— Ba da, zise el fără ezitare, închizându-i ușa în nas. 

Femeia se întoarse în living și se așeză din nou înapoi pe 
canapea, zicând: 

— A fost distrus de moartea lui Albert. 

— Doamnă Schmitt, i se adresă Clamm pe tonul lui de tip „hai 
să trecem la subiect”. Detectivul Gurney, aici de faţă, vrea să vă 
pună niște întrebări. 

— Ce coincidenţă stranie! Am o mătușă pe care o cheamă 
Bernie și tocmai mă gândeam la ea azi-dimineaţă. 

— Gurney, nu Bernie, zise Clamm. 

— E destul de asemănător, totuși, nu-i așa? 

Semnificaţia acestei asemănări păru să-i lumineze ochii. 

— Doamnă Schmitt, în ultima lună, soţul dumneavoastră v-a 
spus despre vreun lucru care l-ar fi îngrijorat? 

— Albert nu-și făcea niciodată griji. 

— Vi s-a părut că este în vreo privinţă altfel de cum îl știați? 

— Albert a fost întotdeauna la fel. 

Gurney bănuia că aceste impresii s-ar fi putut datora în 
aceeași măsură atât efectului calmant și de estompare a 
realității dat de medicamente, cât și consecvenţei lui Albert. 

— A primit vreodată corespondenţă cu adresa scrisă de mână 
sau orice altă notă scrisă cu cerneală roșie? 

— La poștă vin doar facturi și reclame. Nu mă uit niciodată la 
scrisori. 

— Albert era cel care se ocupa de scrisori? 

— Erau numai facturi și reclame. 

— Știţi cumva dacă în ultimul timp Albert a plătit niște facturi 
speciale sau a scris niște cecuri neobișnuite? 

Femeia scutură cu îndârjire din cap, ceea ce-i făcu chipul 
imatur să pară șocant de copilăros. 

— O ultimă întrebare. După ce aţi găsit trupul soțului 
dumneavoastră, aţi schimbat sau aţi mutat ceva din cameră 
înainte de sosirea poliției? 


227 


Ea scutură din nou din cap. E posibil să i se fi părut lui, dar 
avu impresia că surprinsese un licăr nou în expresia ei. Să fi 
apărut vreun semn de neliniște în privirea aceea goală? Se 
hotări să riște. 

— Domnul nostru vă vorbește? o întrebă. 

În privirea ei apăru altceva, care nu mai semăna a neliniște, ci 
a răzbunare. 

— Da, o face. 

Răzbunare și mândrie, își zise Gurney. 

— V-a vorbit Domnul atunci când l-aţi găsit pe Albert? 

— Domnul mi-e păstor, începu ea și continuă să recite tot 
Psalmul al douăzeci și treilea. 

Gurney putu observa chiar și cu coada ochiului cum Clamm 
clipea nerăbdător și-și schimonosea faţa în fel și chip. 

— Domnul v-a dat indicaţii clare? 

— Nu aud voci, zise ea și acea sclipire de neliniște apăru din 
nou. 

— Nu, nu voci. Dar Domnul v-a vorbit cu-adevărat, ca să vă 
ajute? 

— Ne aflăm pe pământ pentru a-l împlini voia. 

De unde stătea, cocoțat pe marginea măsutei de cafea, 
Gurney se înclină spre femeie. 

— Și-aţi făcut așa cum v-a arătat Domnul? 

— Am făcut așa cum mi-a arătat Domnul. 

— Când l-aţi găsit pe Albert, era ceva ce trebuia schimbat, 
ceva ce nu era așa cum ar fi trebuit să fie, ceva ce Domnul ar fi 
vrut să faceţi? 

Ochii grăsanei se umplură de lacrimi care curgeau la vale pe 
obrajii ei rotunzi, de fetiţă. 

— Trebuia s-o păstrez? 

— S-o păstraţi? 

— Polițistul ar fi luat-o. 

— Ce ar fi luat? 

— Au luat tot restul - hainele pe care le purta, ceasul, 
portofelul, ziarul pe care-l citea, scaunul în care stătea, covorul, 
ochelarii lui, paharul din care bea... Adică au luat tot. 

— Nu chiar totul. Nu-i așa, doamnă Schmitt? N-au luat ceea ce 
ați pastrat dumneavoastră. 

— Nu-i puteam lăsa. Era un cadou. Era ultimul cadou pe care 
mi l-a făcut Albert. 


228 


— Pot vedea cadoul? 

— L-aţi văzut deja. Aici, în spatele dumneavoastră. 

Privirea lui Gurney se învârti de jur-împrejur, urmărind-o pe a 
ei până la vaza cu flori roz din mijlocul mesei - sau până la ceea 
ce se dovedi, la o privire mai atentă, o vază cu o singură floare 
din plastic roz, a cărei inflorescenţă era atât de mare și de 
bătătoare la ochi că la început dădea impresia unui buchet. 

— Albert v-a dat acea floare? 

— Asta a avut de gând să facă, zise ea după un moment de 
ezitare. 

— Deci nu v-a dat-o cu adevărat? 

— N-ar fi putut, nu-i așa? 

— Vreţi să spuneţi, din cauză că a fost ucis? 

— Știu că a luat-o pentru mine. 

— Ar putea fi foarte important, doamnă Schmitt, zise Gurney 
încet. Vă rog să-mi spuneţi exact ce ați găsit și cum aţi 
procedat. 

— Când eu și Jonah ne-am întors de la Biserica Revelaţiei, am 
auzit televizorul, iar eu n-am vrut să-l deranjez pe Albert. Lui 
Albert îi plăcea enorm să se uite la televizor. Nu-i plăcea dacă 
cineva trecea prin faţa lui. Așa că Jonah și cu mine am ocolit pe 
la ușa din spate care dă în bucătărie, iar eu i-am dat lui Jonah 
înghețata pe băț pe care o mănâncă înainte de culcare. 

— Cât aţi stat în bucătărie? 

— N-aș putea să vă spun. Ne-am luat cu vorba. Jonah spune 
lucruri foarte profunde. 

— Despre ce aţi vorbit? 

— Despre subiectul preferat al lui Jonah: plăgile Apocalipsei. 
Scrie în Scripturi că Apocalipsa va veni cu niște plăgi. Jonah mă 
întreabă mereu dacă eu cred asta, și cât de multe plăgi cred că 
ar putea fi, și ce fel de plăgi. Vorbim mult despre asta. 

— Deci aţi vorbit despre plăgi, iar Jonah și-a mâncat îngheţțata 
pe băț? 

— Ca întotdeauna. 

— Și-apoi? 

— Apoi a venit vremea să se ducă la culcare. 

— Și? 

— Și a luat-o pe ușa de la bucătărie, către living, ca să ajungă 
în dormitorul lui, dar n-au trecut nici cinci secunde și s-a întors 
înapoi în bucătărie, de parcă ar fi mers de-a-ndărătelea, arătând 


229 


înspre living. Am încercat să-l fac să spună ceva, dar nu putea 
decât să arate. Așa că am intrat și eu acolo. Adică am venit aici, 
zise ea, privind de jur-împrejurul camerei. 

— Ce aţi văzut? 

— Pe Albert. 

Gurney o așteptă să continue. Când văzu că n-o face, o 
îmboldi: 

— Albert era mort? 

— Era o grămadă de sânge. 

— Și floarea? 

— Floarea era pe podea, lângă el. Vedeţi, trebuie să o fi avut 
în mână. Probabil că voia să mi-o dea când aș fi ajuns acasă. 

— Și-atunci, ce-aţi făcut? 

— Atunci? A! M-am dus la vecini. Noi n-avem telefon. Cred că 
ei au anunţat poliţia. Înainte de venirea poliţiei, am luat floarea. 
Era pentru mine, spuse ea cu impetuoasa și brutala stăruință a 
unui copil. Era un cadou. Am pus-o în vaza cea mai frumoasă. 


Capitolul 35 


lesind la lumină 


Deși era ora prânzului când plecară în cele din urmă din casa 
familiei Schmitt, Gurney n-avea chef de mâncare. Nu pentru că 
nu i-ar fi fost foame și nici pentru că nu i-ar fi sugerat Clamm un 
loc potrivit unde să ia masa. Era prea dezamăgit, mai ales de 
sine însuși, ca să mai fie de acord cu ceva. Pe când Clamm îl 
conducea înapoi la parcarea de la biserică unde își lăsase 
mașina, încercară, fără prea mare entuziasm, să pună în ordine 
întâmplările din cele două cazuri, să vadă dacă exista ceva care 
să facă legătura între ele. Insă asta nu-i duse nicăieri. 

Încercând să dea o interpretare pozitivă demersului respectiv, 
Clamm spuse: 

— Ei bine, cel puţin în momentul ăsta nu există nicio dovadă 
că ar fi vreo legătură între cele două cazuri. E posibil ca soţul să 
fi primit scrisori pe care soţia să nu le fi văzut niciodată; nu pare 
genul de căsnicie în care se comunică mult, așa că se poate ca 
el să nu-i fi spus nimic. Și cu ce pastile o lua ea acum, e destul 


230 


de probabil să nu fi observat schimbările sufletești subtile prin 
care trecea el. Poate că n-ar fi rău să mai vorbim încă o dată cu 
puștiul. Știu că și el e la fel de dus cu capul, dar e posibil să-și 
amintească ceva. 

— Sigur, răspunse Gurney fără să fie deloc convins. Și poate 
că ai vrea să verifici dacă Albert are un carnet de cecuri și dacă 
există în el un cotor al unui cec pentru cineva pe nume Charibda 
sau Arybdis sau Scila. E puţin probabil, dar având în vedere cum 
stăm, n-avem ce pierde. 

e 

În timp ce Gurney conducea spre casă, vremea se strică și 
mai tare, într-un fel de concordanță morbidă cu starea lui de 
spirit.  Burniţa dimineții se transformase într-o ploaie 
mocănească, întărindu-i impresia îngrozitoare pe care o avea 
despre acea călătorie. Dacă era vreo legătură între uciderea lui 
Mark Mellery și cea a lui Albert Schmitt, în afară de numărul 
mare al rănilor prin înjunghiere și localizarea lor, această 
legătură nu era evidentă. Niciuna dintre particularităţile de la 
locul crimei din Peony nu apărea la Flounder Beach - nu erau 
urme înșelătoare, nu exista un scaun de grădină, nu era nicio 
sticlă spartă de whisky, nu erau poezii - niciun indiciu că 
ucigașul juca un joc. Victimele nu păreau să aibă nimic în 
comun. Nu avea niciun sens ca un criminal să și-i fi ales drept 
victime-pereche pe Mark Mellery și Albert Schmitt. 

Aceste gânduri, împreună cu neplăcerea pricinuită de 
aversele din ce în ce mai puternice, în timp ce conducea, 
contribuiseră fără îndoială la expresia încordată pe care o afișa 
când intră pe ușa de la bucătărie a vechii ferme, cu apa 
picurând de pe el. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă Madeleine, ridicându-și privirea 
de la ceapa pe care o toca. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Madeleine dădu din umeri și mai tăie o felie de ceapă. 

lritarea care însoţise acea replică plutea în continuare în aer. 
După o clipă, Gurney murmură pe un ton de scuze: 

— Am avut o zi obositoare, un drum dus-întors de șase ore 
prin ploaie. 

— Și? 

— Și? Și tot chinul ăsta n-a folosit probabil la nimic. 

— Și? 


— Nu-i de ajuns? 

Madeleine îi aruncă un mic zâmbet sceptic. 

— Ca să-i pună capac, mai era și în Bronx, adăugă Gurney 
morocânos. Nu există nicio experienţă umană pe care Bronxul 
să nu o mai poată urâţi un pic. 

Madeleine începu să toace ceapa în bucățele mici. Vorbi de 
parcă i s-ar fi adresat tocătorului: 

— Ai două mesaje pe telefon - de la prietena ta din Ithaca și 
de la fiul tău. 

— Au zis ce vor sau îmi cer doar să-i sun? 

— N-am prea fost atentă. 

— Când zici „prietena mea din Ithaca”, te referi la Sonya 
Reynolds? 

— Mai ai și altele? 

— Alte ce? 

— Alte prietene din Ithaca, despre care n-ai spus încă. 

— Nu am niciun fel de „prietene” în Ithaca. Sonya Reynolds 
este - cel mult - un partener de afaceri. Și ce voia, până la 
urmă? 

— Ti-am spus, mesajul e pe telefon. 

Cuţitul mânuit de Madeleine coborî asupra grămezii de ceapă 
tocată cu o forță neobișnuită. 

— Doamne, ai grijă la degete! zise el, iar cuvintele care-i 
ţâșniră din gură erau mai degrabă mânioase decât îngrijorate. 

Cu partea ascuţită a lamei încă proptită de tocător, Madeleine 
îi aruncă priviri curioase. 

— Deci, până la urmă ce s-a întâmplat astăzi? îl întrebă ea, 
reluând conversaţia din punctul de dinainte de-a o lua razna. 

— Ceva zadarnic, am impresia. Nu știu. 

Se duse la frigider și luă o sticlă de Heineken, o deschise și o 
puse pe masa din colțul unde luau micul dejun, în apropierea 
ușilor de sticlă. Apoi își scoase jacheta, o puse pe spătarul unuia 
dintre scaune și se așeză. 

— Vrei să știi ce s-a întâmplat? O să-ţi spun. La cererea unui 
detectiv de la NYPD care răspunde la ridicolul nume de Randy 
Clamm, am făcut un drum de trei ore până la o căsuță prăpădită 
din Bronx, în care un șomer a fost înjunghiat în gât. 

— De ce te-a chemat? 

— A! Bună întrebare! Se pare că detectivul Clamm a auzit 
despre crima din Peony. Modul similar de operare l-a determinat 


232 


să sune la poliţia din Peony, care l-a trimis mai departe la filiala 
regională a poliţiei statale, care l-a trimis la căpitanul care 
conduce cazul, un lingău nenorocit și cretin pe nume Rodriguez, 
al cărui creier e suficient de mare cât să recunoască un indiciu 
de doi bani. 

— Așa că ţi l-a pasat ţie? 

— Procurorului districtual, despre care știa că o să mi-l trimită 
mie. 

Madeleine nu spuse nimic, dar în ochii ei se citea întrebarea 
evidentă. R 

— Da, știam că e o pistă îndoielnică. In acel colț de lume, 
înjunghierea este doar o altă formă de altercaţie, dar nu știu de 
ce mi s-a părut că aș putea descoperi ceva care să facă legătura 
între cele două cazuri. 

— Nimic? 

— Nu. O vreme, am avut impresia că duce undeva. Văduva 
părea să ascundă ceva. În cele din urmă a recunoscut că a 
schimbat scena crimei. Pe podea era o floare pe care se pare că 
i-o adusese soțul ei. S-a temut că tehnicienii care adunau 
probele i-ar fi luat-o, iar ea voia să o păstreze - ceea ce-i de 
înțeles. Așa că a luat-o și a pus-o într-o vază. Asta-i tot. 

— Sperai să recunoască ascunderea unor urme din zăpadă 
sau a unui scaun de grădină alb? 

— Ceva de felul ăsta. Dar s-a dovedit a fi doar o floare de 
plastic. 

— De plastic? 

— De plastic, zise el, sorbind pe îndelete o gură zdravănă din 
sticla de Heineken. Un cadou cam lipsit de gust, cred. 

— Nu-i deloc un cadou, zise ea destul de hotărâtă. 

— Cum adică? 

— Florile adevărate pot fi dăruite - aproape întotdeauna se 
întâmplă așa, nu? Cu florile artificiale e altceva. 

— Ce? 

— Sunt elemente de decoraţiuni interioare, aș zice. E la fel de 
puţin probabil ca un bărbat să-i cumpere unei femei flori de 
plastic cum e să-i ofere o rolă de tapet înflorat. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu sunt sigură. Dar dacă femeia asta a găsit o floare de 
plastic la locul crimei și a presupus că i-a cumpărat-o soţul ei, 
cred că se înșală. 


233 


— De unde crezi că a apărut? 

— N-am idee. 

— Părea foarte sigură că i-a adus-o în dar. 

— Așa voia să creadă, nu? 

— Probabil. Dar dacă n-a adus-o el, iar băiatul a fost plecat 
toată după-amiaza, după cum susţine ea, doar criminalul ar mai 
fi putut s-o facă. 

— Presupun că da, răspunse Madeleine pe un ton din ce în ce 
mai lipsit de interes. 

Gurney știa că ea făcea o distincţie clară între a înţelege ceea 
ce ar putea face o persoană reală în anumite circumstanțe și a 
emite ipoteze fără niciun fundament despre sursa unui obiect 
aflat într-o încăpere. Simţi că trecuse de acea limită, dar insistă, 
oricum. 

— Și care ar fi motivul pentru care un criminal ar lăsa o floare 
lângă corpul victimei? 

— Ce fel de floare? 

Putea conta mereu pe faptul că ea va cere detalii. 

— Nu sunt sigur ce floare era. Știu ce nu era. Nu era trandafir, 
nu era garoafă, nu era dalie. Dar părea să semene cu toate 
astea. 

— În ce fel? 

— Păi primul lucru care mi-a venit în minte a fost un trandafir, 
dar era mai mare, cu mult mai multe petale, mai bătute. Era 
cam de mărimea unei garoafe mari sau a unei dalii, dar petalele 
erau mai mari decât cele de dalie sau de garoafă - cam ca la 
trandafirul creț. Era genul ăla de floare încărcată, care are ceva 
bătător la ochi. 

Pentru prima oară de când ajunsese acasă, chipul lui 
Madeleine se învioră de un interes real. 

— Ţi-ai dat seama de ceva? întrebă Gurney. 

— Poate... hmm... 

— Ce? Știi despre ce floare e vorba? 

— Cred că da. E o ditamai coincidenţa. 

— Dumnezeule! Ai de gând să-mi spui? 

— Dacă nu mă înșel, floarea pe care tocmai ai descris-o pare 
a fi un bujor”. 

Lui Gurney îi scăpă sticla de Heineken din mână. 

— Doamne Dumnezeule! 


19 Peony (engl.). 
234 


După ce-i puse lui Madeleine mai multe întrebări pertinente în 
legătură cu bujorii, se duse în birou să dea câteva telefoane. 


Capitolul 36 


Dintr-una într-alta 


La telefon, Gurney îl convinsese pe detectivul Clamm că 
trebuie să fi fost mai mult decât o coincidenţă faptul că floarea 
care dădea numele locului în care se petrecuse prima crimă 
apăruse la locul celei de-a doua. 

Mai sugerase și că se impuneau fără întârziere anumite 
măsuri: o percheziție amănunțită la locuinţa familiei Schmitt, 
pentru descoperirea oricăror scrisori sau notițe ciudate - orice ar 
fi fost în versuri, scris de mână sau cu cerneală roșie; 
înștiințarea celor de la medicină legală în privinţa modalităţii de 
comitere a crimei din Peony - prin înjunghiere și împușcare, în 
cazul în care ar fi vrut să mai examineze încă o dată cadavrul lui 
Schmitt; scotocirea casei, în căutarea unor dovezi că s-ar fi tras 
cu arma sau a unor materiale care ar fi putut fi folosite pentru a 
amortiza o împușcătură; o nouă cercetare a proprietăţii în 
cauză, a celor învecinate și a drumului care ducea de la casă la 
gardul care înconjura cartierul, în căutare de sticle sparte, în 
special de whisky; realizarea unui profil biografic al lui Albert 
Schmitt, pentru a da la iveală eventuale legături cu Mark 
Mellery, conflicte sau dușmani, probleme cu legea sau incidente 
legate de consumul de alcool. 

Devenind în cele din urmă conștient de tonul poruncitor al 
„sugestiilor” sale, o luă mai domol și își ceru scuze. 

— Îmi pare rău, Randy. Am luat-o razna. Cazul Schmitt îţi 
aparţine în întregime. Tu ești cel responsabil, așa că următoarea 
mișcare e doar a ta. Știu că nu eu conduc acest caz și îmi cer 
scuze pentru că m-am comportat așa. 

— Nicio problemă. Apropo, este aici un locotenent pe nume 
Everly care spune că a fost coleg la academie cu un anume 
Dave Gurney. Este vorba despre dumneavoastră? 

Gurney râse. Uitase că Bobby Everly ajunsese în acea 
circumscripție. 

235 


— Da, eu sunt. 

— Păi, domnule, în acest caz, orice intervenţie din partea 
dumneavoastră este întotdeauna binevenită. Puteţi s-o mai 
interogaţi pe doamna Schmitt oricând doriţi. Cred că v-aţi 
descurcat bine cu ea. 

Dacă era vorba de sarcasm, era bine ascuns. Gurney se hotări 
să o ia ca pe un compliment. 

— Mulţumesc. Nu mai e nevoie să-i vorbesc direct, dar dă-mi 
voie să-ți fac o sugestie. Dacă m-aș mai afla din nou faţă în faţă 
cu ea, aș întreba-o fără ocolișuri ce i-a spus Domnul că ar trebui 
să facă în privinţa sticlei de whisky. 

— Ce sticlă de whisky? 

— Cea pe care este posibil să o fi luat de la locul crimei din 
motive pe care ea le știe cel mai bine. Ți-aș sugera să întrebi 
despre asta ca și cum ai ști deja că sticla era acolo și că ea a 
luat-o pentru că așa i-a cerut Domnul, iar tu doar ești curios să 
afli unde e. Bineînţeles, este posibil să nu fi existat niciun fel de 
sticlă, iar dacă ai impresia că nu are nici cea mai vagă idee 
despre ce vorbești, treci pur și simplu mai departe. 

— Sunteţi sigur că toată treaba o să se desfășoare după 
același tipar ca în cazul de la Peony - deci trebuie să se afle 
vreo sticlă de whisky pe undeva? 

— Așa cred. Dacă nu-ţi vine la îndemână s-o abordezi așa, e în 
regulă. Faci cum vrei. 

— Merită încercat. Nu prea avem ce pierde. O să vă ţin la 
curent. 

— Noroc! 

Următoarea persoană cu care trebuia să vorbească Gurney 
era Sheridan Kline. Truismul potrivit căruia șeful nu trebuie să 
afle niciodată de la altcineva ceea ce trebuia să afle de la tine 
era de două ori mai adevărat în munca de poliţist. L-a prins pe 
Kline la telefon când acesta se îndrepta spre o conferință 
regională a procurorilor districtuali din Lake Placid, iar 
întreruperile frecvente cauzate de acoperirea inegală a reţelei 
telefonice în munţii din partea de nord a statului făceau ca 
găselniţa cu „bujorul” să fie mult mai dificil de explicat decât și- 
ar fi dorit Gurney. Când termină, lui Kline îi luă așa de mult timp 
ca să-i răspundă, încât Gurney se temu să nu fi intrat într-o altă 
zonă în care reţeaua n-avea acoperire. În cele din urmă, îi 
spuse: 


236 


— Treaba cu floarea... cum ţi se pare? 

— Dacă-i doar o coincidență, e una remarcabilă, răspunse 
Gurney. 

— Dar nu prea ţine. Dacă e să fiu cârcotaș, trebuie să 
subliniez că soţia ta n-a văzut cu adevărat floarea - floarea din 
plastic -, ci i-ai descris-o tu. Să presupunem că nu e deloc un 
bujor. Atunci unde-am ajuns? Și chiar dacă este un bujor, asta 
nu prea dovedește nimic. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu-i o 
descoperire dintr-acelea pentru care să mă ridic în picioare ca 
să le anunţ într-o conferință de presă. Doamne, de ce nu putea 
să fie o floare adevărată, ca să existe mai puţine dubii în 
privinţa a ceea ce reprezintă? De ce să fie din plastic? 

— Asta m-a frământat și pe mine, zise Gurney, încercând să-și 
ascundă iritarea produsă de reacţia lui Kline. De ce nu o floare 
adevărată? Acum câteva minute, mi-am întrebat soţia în 
legătură cu asta, iar ea mi-a răspuns că florarilor nu le place să 
vândă bujori. Au inflorescențe grele, care nu rămân drepte pe 
tulpină. Se găsesc la sere, pentru a putea fi plantati, dar nu în 
această perioadă a anului. Așa că unul din plastic ar fi putut 
reprezenta singura modalitate prin care să ne trimită micul lui 
mesaj. Aș zice ca a fost vorba despre o chestiune de 


oportunitate - l-a văzut într-un magazin, i-a venit dintr-odată 
ideea și l-a atras pentru că i se părea amuzantă. 
— Amuzantă? 


— Ne ia peste picior, ne pune la încercare, ne atrage într-un 
joc. Amintește-ţi de biletul pe care l-a lăsat pe cadavrul lui 
Mellery - vino și prinde-mă dacă poţi. Ăsta era rostul urmelor de 
picioare făcute invers. Maniacul ăsta ne flutură mesaje prin faţa 
ochilor, și toate spun același lucru: „Prindeţi-mă, prindeţi-mă 
dacă puteți!” 

— Bine, am înţeles, m-am prins ce vrei să spui. S-ar putea să 
ai dreptate. Dar e imposibil să declar în mod public că există o 
legătură între aceste cazuri pe baza presupunerii cuiva în 
legătură cu semnificaţia unei flori din plastic. Dă-mi ceva 
palpabil - cât mai repede. 

După ce închise telefonul, Gurney se așeză lângă fereastra 
biroului, privind în semiîntunericul după-amiezii târzii. Să 
presupunem, după cum bănuise Kline, că floarea nu era, până la 
urmă, un bujor. Gurney fu șocat să-și dea seama cât de fragilă 
era noua lui „conexiune” - și cât de mult crezuse în ea. 


237 


Omisiunea unui defect major dintr-o teorie era un semn sigur al 
atașamentului emoţional excesiv față de acea teorie. De-atâtea 
ori sublimase asta în faţa studenţilor de la cursul de criminologie 
pe care-l preda la universitatea de stat, și iată-l pe el căzând în 
aceeași capcană! Era deprimant! 

Eșecurile acelei zile i se tot învârteau prin minte într-o horă 
obositoare, de vreo jumătate de oră, poate și mai bine. 

— De ce stai aici pe întuneric? 

Se învârti în scaun și desluși silueta lui Madeleine în cadrul 
ușii. 

— Kline are nevoie de conexiuni mai tangibile decât un bujor 
problematic, zise el. l-am indicat tipului din Bronx niște locuri 
unde să caute. Să sperăm că va descoperi ceva. 

— Nu pari prea încrezător. 

— Păi, pe de o parte, avem bujorul - sau, cel puţin, ceea ce 
credem noi că e un bujor. Dar, pe de altă parte, ne e greu să 
găsim vreo legătură între familiile Schmitt și Mellery. Dacă e să 
existe oameni din lumi mai diferite... 

— Dar dacă e vorba despre un criminal în serie și nu există 
nicio legătură? 

— Nici măcar criminalii în serie nu ucid la întâmplare. 
Victimele lor tind să aibă ceva în comun - toate sunt blonde, 
toate sunt asiatice, toate sunt gay - niște caracteristici care-i 
spun ceva ucigașului. Așa că, și dacă Mellery și Schmitt n-au fost 
niciodată implicaţi împreună în ceva anume, tot ar trebui să 
căutăm ceva comun sau vreo asemănare între ei. 

— Dar dacă... începu Madeleine, dar ţârâitul telefonului o 
întrerupse. 

Era Randy Clamm. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar aș vrea să vă 
anunţ că aţi avut dreptate. Am mers cu mașina s-o văd pe 
văduvă și i-am pus acea întrebare exact așa cum aţi spus că ar 
trebui pusă - ca și cum era ceva firesc. N-am zis decât: „Îmi 
puteţi da sticla de whisky pe care aţi găsit-o?” Nici n-a fost 
nevoie să-l aduc pe Dumnezeu în discuţie. Să fiu al dracului 
dacă n-a spus, la fel de firesc ca mine: „E la gunoi.” Așa că ne- 
am dus în bucătărie și am găsit-o acolo, în găleata de gunoi, o 
sticlă marca Four Roses. Mă holbam la ea, amuţit. Nu mă 
surprindea că avusese-ți dreptate - nu mă înțelegeți greșit -, 
dar, Dumnezeule, nu mă așteptam să fie atât de ușor. Așa al 


238 


naibii de clar. De-ndată ce mi-am putut aduna gândurile, i-am 
cerut să-mi arate locul exact în care o găsise. Dar acum își 
dăduse seama de ceea ce se întâmplase - poate din cauză că nu 
mai vorbeam atât de natural - și părea foarte tulburată. l-am 
spus să se relaxeze, să nu-și facă griji, doar să-mi zică unde o 
găsise, pentru că asta ne-ar fi fost de mare ajutor și, dacă n-o 
deranja, să-mi explice de ce dracului o mutase. Nu i-am vorbit 
așa, bineînțeles, dar așa am gândit. lar ea s-a uitat la mine și 
știți ce mi-a răspuns? Mi-a zis că Albert a fost așa de cuminte în 
privinţa băuturii, că n-a mai pus gura pe nicio picătură de 
aproape un an. Se ducea la Alcoolicii Anonimi, se descurca de 
minune - iar când a văzut sticla pe podea, lângă el, alături de 
floarea din plastic, primul lucru care i-a venit în minte a fost că 
s-a apucat din nou de băut, a căzut pe sticlă, și-a tăiat gâtul în 
ea și de-asta a murit. Nu s-a gândit imediat că a fost ucis - nu i- 
a trecut prin minte până când n-au apărut polițiștii și-au început 
să discute despre asta. Dar înainte de venirea lor, ea a ascuns 
sticla pentru că a crezut că era a lui și nu voia să se afle că 
dăduse iar în patima băuturii. 

— Și nici măcar după ce s-a lămurit că fusese ucis n-a vrut să 
afle nimeni despre sticlă? 

— Nu. Pentru că tot mai crede că era sticla lui și nu vrea să 
afle nimeni că bea, mai ales noii prieteni atât de drăguţi de la 
Alcoolicii Anonimi. 

— Dumnezeule! 

— Așa că toată treaba se dovedește a fi o încurcătură ridicolă. 
Pe de altă parte, aveţi dovada că cele două crime au legătură 
una cu alta. 

Clamm era supărat, plin de sentimente contradictorii care-i 
erau atât de familiare lui Gurney - sentimente care-l făceau să-i 
vină atât de greu să fie un bun poliţist, care făceau asta o 
povară. 

— Te-ai descurcat de minune, Randy! 

— Am făcut doar ceea ce mi-aţi zis să fac, rosti Clamm în felul 
lui rapid și agitat. După ce am pus sticla la loc sigur, am chemat 
din nou echipa care adună probe ca să caute scrisori, bilete, 
orice. l-am cerut doamnei Schmitt carnetul lor de cecuri. Mi-aţi 
vorbit despre asta azi-dimineaţă. Mi l-a dat, dar nu știa nimic 
despre el - mi l-a înmânat de parcă ar fi fost radioactiv, 
spunându-mi că Albert se ocupa de toate facturile lor. Mi-a spus 


239 


că nu-i plac cecurile pentru că sunt scrise numere pe ele și 
trebuie să fii atent în privinţa numerelor, pentru că numerele pot 
fi nefaste - ceva rahaturi despre Satana, niște idioțenii 
religioase. In fine, mi-am aruncat privirea prin carnetul de 
cecuri, iar concluzia e că ar fi nevoie de mai mult timp ca să 
lămurim treaba. Probabil că Albert plătea facturile, dar nu prea 
ținea ca lumea socotelile. Pe niciunul dintre cotoarele cecurilor 
nu exista cineva numit Arybdis sau Charybda sau Scila - după 
astea m-am uitat în primul rând -, dar asta nu înseamnă prea 
multe, pentru că pe majoritatea cotoarelor nu era niciun nume, 
doar suma, iar unele nici măcar pe asta n-o aveau. Cât despre 
declaraţiile lunare, femeia n-avea idee dacă exista așa ceva prin 
casă, dar vom face o cercetare mai amănunțită și vom obţine 
permisiunea ei pentru a solicita fotocopii de la bancă. Între timp, 
de vreme ce știm că am apucat de două colțuri ale aceluiași 
triunghi, mai aveţi să-mi împărtășiţi ceva legat de cazul Mellery? 

Gurney reflectă. 

— Seria de ameninţări primite de Mellery înainte de a fi ucis 
includea referiri vagi la lucruri pe care le făcuse pe când era 
beat. Acum se dovedește că Schmitt avea și el probleme cu 
băutura. 

— Vreţi să spuneţi că noi căutăm un tip care umblă să 
anihileze beţivi? 

— Nu chiar. Dacă doar asta voia să facă, ar fi avut la 
îndemână căi mai ușoare. 

— Cum ar fi să arunce o bombă la o întâlnire a Alcoolicilor 
Anonimi? 

— Ceva simplu. Ceva care i-ar fi oferit mai multe ocazii 
favorabile și i-ar fi micșorat riscurile. Dar abordarea acestui 
individ este complicată și incomodă. Nimic nu e simplu sau 
direct. Din orice unghi o examinezi, se ridică o întrebare. 

— Ca de pildă? 

— Pentru început, de ce ar alege victime care se află la atât 
de mare distanţă în spaţiu - și în orice altă privință, de altfel? 

— Ca să nu putem face legătura între ele? 

— Dar îşi dorește să facem legătura între ele. Ăsta-i rolul 
bujorului. Vrea să fie observat. Vrea recunoaștere. Nu e făptașul 
obișnuit, care fuge. Tipul vrea să se lupte - nu doar cu victimele 
lui. Și cu poliţia. 


240 


— Că veni vorba de asta, trebuie să-l pun la curent pe 
locotenentul meu. N-o să fie fericit dacă află că v-am sunat mai 
întâi pe dumneavoastră. 

— Unde ești? 

— Mă întorc la secţie. 

— Asta înseamnă că o iei pe Tremont Avenue? 

— De unde știți? 

— Zgomotul de fundal al traficului din Bronx. E inconfundabil. 

— Trebuie să fie plăcut se te afli în altă parte. Aveţi vreun 
mesaj pe care să i-l transmit locotenentului Everly? 

— Mai bine lăsăm mesajele pe mai târziu. O să fie mult mai 
interesat de ceea ce ai să-i spui. 


Capitolul 37 


Lucrurile rele vin câte trei deodată 


Gurney simţi nevoia imperioasă de a-l suna pe Sheridan Kline 
ca să-l informeze în privita acestei noi dovezi clare a faptului că 
bujorul era elementul de legătură dintre cele două crime, însă 
voia ca înainte de asta să mai dea un telefon. Dacă între cele 
două cazuri existau asemenea paralelisme, așa cum se părea 
acum, era posibil ca lui Schmitt să nu i se fi cerut doar bani, ci și 
să-i trimită la același oficiu poștal din Wycherly, în Connecticut. 

Gurney își scoase dosarul subţire din sertarul biroului și puse 
fotocopia pe care o făcuse notiței concise trimise de Gregory 
Dermott împreună cu cecul pe care i-l returna lui Mellery. 
Antetul GD Security Systems - oficial, conservator, chiar puţin 
demodat - includea și un număr de telefon din zona Wycherly. 

O voce în ton cu stilul antetului răspunse după ce telefonul 
sună a doua oară. 

— Bună ziua. GD Security. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Aş dori să vorbesc cu domnul Dermott, vă rog. Aici 
detectivul Gurney de la biroul procurorului districtual. 

— În sfârșit! rosti omul cu o vehemenţă care îi transformă în 
mod uluitor vocea. 

— Nu înţeleg... 

— Sunaţi în legătură cu cecul trimis greșit? 

241 


— De fapt, da, dar...? 

— L-am anunţat în urmă cu șase zile - șase zile! 

— Ce-aţi anunţat în urmă cu șase zile? 

— N-aţi spus adineauri că aţi sunat în legătură cu cecul? 

— Haideţi să o luăm de la capăt, domnule Dermott. Din câte 
am înțeles, Mark Mellery a vorbit cu dumneavoastră acum zece 
zile în legătură cu un cec pe care i l-aţi returnat, un cec pe 
numele X. Arybdis, care v-a fost trimis la căsuţa poștală. Este 
adevărat? 

— Bineînţeles că e adevărat. Ce fel de întrebare este asta? 

Bărbatul părea furios. 

— Când spuneţi că aţi anunţat în urmă cu șase zile, mi-e 
teamă că nu... 

— Cel de-al doilea! 

— Aţi mai primit încă un cec? 

— Nu acesta era motivul pentru care mă sunați? 

— De fapt, domnule, sunasem ca să vă pun exact această 
întrebare. 

— Ce întrebare? 

— Dacă aţi primit un cec de la un om pe nume Albert Schmitt. 

— Da, numele de pe cel de-al doilea cec era Schmitt. De-asta 
am sunat să anunţ. In urmă cu șase zile. 

— Pe cine aţi sunat? 

Gurney auzi cum omul expiră îndelung de câteva ori, de parcă 
ar fi încercat să nu explodeze. 

— Uitaţi, domnule detectiv, la mijloc e o confuzie care nu mă 
încântă deloc. Am sunat la poliţie în urmă cu șase zile ca să 
anunţ o situaţie neplăcută. La căsuţa mea poștală au fost 
trimise trei cecuri adresate unei persoane de care n-am auzit 
niciodată. Și-acum mă sunaţi înapoi, chipurile în legătură cu 
aceste trei cecuri, dar nu păreţi a ști despre ce vorbesc. Ce-mi 
scapă? Ce dracului se întâmplă? 

— La care secţie de poliţie aţi sunat? 

— La cea de care aparţin, bineînţeles - la circumscripţia din 
Wycherly de care aparțin. Cum este posibil să nu știți asta dacă 
mă sunaţi înapoi? 

— Adevărul este, domnule, că nu vă sun înapoi. Vă sun din 
statul New York în legătură cu primul cec pe care i l-aţi înapoiat 
lui Mark Mellery. Nu știam că mai există și alte cecuri. Spuneați 
că mai erau încă două în afară de primul? 


242 


— Asta am spus. 

— Unul de la Albert Schmitt și unul de la o altă persoană? 

— Da, domnule detectiv. Acum e limpede? 

— Foarte limpede. Dar acum mă întreb de ce v-au tulburat 
într-atât trei cecuri adresate greșit încât să sunaţi la poliţie. 

— Am sunat la poliţie pentru că serviciile de control ale 
poștei, pe care le-am anunţat iniţial, au dat dovadă de o 
colosală lipsă de interes. Înainte de a mă întreba de ce am sunat 
la serviciile de control ale poștei, daţi-mi voie să vă spun că, 
pentru un poliţist, păreţi destul de insensibil în privinţa 
problemelor de securitate. 

— De ce spuneţi asta, domnule? 

— Mă ocup de probleme de securitate, domnule ofiţer - sau 
detectiv, sau ce-oţi fi. Probleme de securitate din domeniul 
calculatoarelor. Aveţi idee cât de des se comite infracţiunea 
furtului de identitate - sau cât de des furtul de identitate implică 
o adresă greșită? 

— Înţeleg. Și ce anume a făcut poliţia din Wycherly? 

— Mai puţin decât serviciile de control ale poștei, dacă așa 
ceva este posibil. 

Lui Gurney nu-i fu greu să și-l imagineze pe Dermott dând 
toate acele telefoane și primind doar reacţii indiferente. Trei 
persoane necunoscute care trimiteau cecuri la căsuţa poștală a 
cuiva nu erau tocmai o ameninţare deosebit de gravă. 

— Aţi înapoiat cel de-al doilea și cel de-al treilea cec celor 
care le trimiseseră, așa cum aţi procedat în cazul lui Mark 
Mellery? 

— Bineînţeles, împreună cu niște bilete în care îi întrebam 
cine le-a dat numărul căsuței mele poștale, dar niciuna dintre 
aceste persoane n-a avut amabilitatea de a-mi răspunde. 

— Mai aveţi numele și adresa de pe cel de-al treilea cec? 

— Bineînţeles. 

— Vreau să-mi spuneţi de îndată numele și adresa. 

— De ce? Se petrece vreun lucru de care nu știu? 

— Mark Mellery și Albert Schmitt sunt morţi. Se pare că e 
vorba de crime. 

— Crime? Cum adică, crime? 

Vocea lui Dermott devenise foarte ascuțită. 

— Este posibil să fi fost uciși. 

— O, Dumnezeule! Credeţi că are legătură cu cecurile? 


243 


— Oricine ar fi cel care le-a dat adresa căsuței dumneavoastră 
poștale, este posibil să fie o persoană importantă în acest caz. 

— O, Doamne! Dar de ce tocmai adresa mea? Ce legătură are 
cu mine? 

— Bună întrebare, domnule Dermott. 

— Dar n-am auzit în viaţa mea de Mark Mellery sau de Albert 
Schmitt. 

— Care era numele de pe cel de-al treilea cec? 

— Cel de-al treilea cec? O, Doamne, mi-a ieșit complet din 
minte. 

— Spuneaţi că v-aţi notat numele. 

— Da, da, desigur. Staţi puţin. Richard Kartch. Da, ăsta era. 
Richard Kartch. K-a-r-t-c-h. Mă duc să caut adresa. Staţi așa, o 
am aici. Este pe Strada Quarry nr. 349, în Sotherton, 
Massachusetts. 

— Am înţeles. 

— Domnule detectiv, din moment ce par să fiu într-un fel sau 
altul implicat, mi-aş dori să aflu orice îmi puteți spune. Trebuie 
să existe un motiv pentru care a fost aleasă căsuţa mea poștală. 

— Sunteţi sigur că doar dumneavoastră aveţi acces la acea 
căsuţă poștală? 

— Fără îndoială. Dar numai Dumnezeu știe câţi poștași au 
acces la ea. Sau cine ar putea avea o dublură a cheii de care eu 
n-am habar. 

— Numele Richard Kartch nu vă spune nimic? 

— Nimic. Sunt destul de sigur de asta. E genul de nume pe 
care mi l-aș aduce aminte. 

— Bine, domnule Dermott. Vreau să vă las câteva numere de 
telefon la care mă puteţi găsi. V-aș fi recunoscător dacă m-aţi 
suna imediat ce vi se întâmplă vreun lucru legat de numele 
celor trei persoane sau dacă aflaţi de vreo persoană care are 
acces la corespondența dumneavoastră. Mai am doar o 
întrebare. Vă amintiţi ce sume erau înscrise pe cel de-al doilea și 
pe cel de-al treilea cec? 

— E ușor. Și pe al doilea, și pe al treilea, era aceeași sumă ca 
pe primul: 289,87 de dolari. 


244 


Capitolul 38 


Un om dificil 


Madeleine aprinse una dintre lămpile din camera de lucru de 
la un buton aflat lângă ușă. În timpul discuţiei lui Gurney cu 
Dermott, înserarea se lăsase și mai tare, iar camera era aproape 
complet întunecată. 

— Faci progrese? 

— Progrese importante. Mulțumită ţie. 

— Mimi, sora bunicii mele, creștea bujori, zise ea. 

— Care dintre ele era Mimi? 

— Sora mamei tatălui meu, răspunse Madeleine, fără a-și 
ascunde pe de-a-ntregul exasperarea produsă de faptul că un 
bărbat care se pricepea atât de bine să jongleze cu detaliile unei 
anchete extrem de complexe nu-și putea aminti vreo cinci-șase 
legături de rudenie. Ți-am pregătit cina, adăugă ea. 

— Păi, de fapt... 

— E pe plită. Să nu uiţi de ea. 

— leși pe undeva? 

— Da. 

— Unde? 

— Ti-am spus de două ori săptămâna trecută. 

— Îmi aduc aminte că ai zis ceva de joi. Amănuntele... 

— ... îţi scapă în momentul de față? Nu-i nimic nou. Ne vedem 
mai târziu. 

— N-ai de gând să-mi spui unde...? 

Pașii ei deja se îndepărtau, traversând bucătăria către ușa din 
spate. 

În cartea de telefon nu era înregistrat niciun Richard Kartch 
pe Strada Quarry, la numărul 349, dar după ce căută pe o hartă 
de pe internet adresele din vecinătate, făcu rost de numele și 
numerele de telefon de la 329 și 369. 

Vocea groasă de bărbat care răspunse în cele din urmă la 
apelul dat la locuinţa cu numărul 329 negă monosilabic că ar 
cunoaște pe cineva numit Kartch, că ar ști pe care parte a străzii 
s-ar afla numărul 349 sau de câtă vreme locuiește el însuși pe 
acea stradă. Părea pe jumătate în comă din cauza alcoolului sau 


245 


a narcoticelor, probabil că mințea din obișnuinţă și în mod clar 
nu avea să fie de niciun ajutor. 

Femeia de la 369 era mai vorbăreață. 

— Vă referiţi la pustnic? 

Felul în care o spusese îi conferi cuvântului o tentă patologică 
înfiorătoare. 

— Domnul Kartch locuiește singur? 

— A, da, chiar așa, dacă nu puneţi la socoteală șobolanii pe 
care îi atrage gunoiul lui. Nevastă-sa a fost norocoasă c-a reușit 
să fugă. Nu mă surprinde că sunaţi - aţi spus că sunteţi ofițer de 
poliție? 

— Agent special de la biroul procurorului districtual. 

Știa că ar fi trebuit, pentru o informare completă, să 
menţioneze statul și ţinutul în care avea jurisdicție, dar se gândi 
că o putea informa ulterior asupra detaliilor. 

— Acum ce-a mai făcut? 

— Nu știu să fi făcut nimic, dar ne-ar putea ajuta la o anchetă 
și trebuie să luăm legătura cu el. Știţi cumva unde lucrează sau 
la ce oră se întoarce de la serviciu? 

— Serviciu! Ce glumă bună! 

— Domnul Kartch nu este angajat? 

— Ziceţi mai bine că nu poate fi angajat, răspunse ea pe un 
ton veninos. 

— Se pare că aveți o adevărată problemă cu el. 

— E un porc, e prost, e murdar, e periculos, e nebun, pute, e 
înarmat până-n dinţi și de obicei e beat. 

— Pare un vecin pe cinste! 

— Vecinul de coșmar! Aveţi idee cum e să încercaţi să-i 
prezentaţi casa unui posibil cumpărător în timp ce maimuţoiul 
îndopat cu bere stă la bustul gol și face găuri cu pușca într-o 
pubelă? 

Gurney se hotărî să-i pună următoarea întrebare, cu toate că 
bănuia cam ce avea să-i răspundă. 

— Aţi dori să-i transmiteţi domnului Kartch un mesaj din 
partea mea? 

— Glumiţi? Singurul lucru pe care vreau să i-l dau e un băț 
peste degete. 

— Când e cel mai probabil să poată fi găsit acasă? 

— Alegeţi orice oră. Nu l-am văzut niciodată pe nebunul ăla să 
plece de-acasă. 


246 


— Numărul casei e la vedere? 

— Ha! N-aveţi nevoie de număr ca să recunoașteţi casa. 
Construcţia nu era terminată când a plecat nevastă-sa - și nici 
acum nu e. Nu are faţada din lemn pusă. Nu are peluză. Nu are 
trepte la ușa din faţă. Casa perfectă pentru un nebun absolut. 
Oricine se duce acolo e bine să-și ia cu el o armă. 

Gurney îi mulțumi și încheie conversaţia. 

Și-acum? 

Trebuia să pună la curent mai multe persoane. Primul și cel 
mai important era Sheridan Kline. Și, bineînţeles, Randy Clamm. 
Ca să nu mai vorbim despre căpitanul Rodriguez și Jack 
Hardwick. Întrebarea era pe care dintre ei să-l sune primul. Se 
hotărî că toţi puteau să mai aștepte câteva minute. In schimb, 
de la informaţii făcu rost de numărul secției de poliție din 
Sotherton, Massachusetts. 

Vorbi cu sergentul de serviciu, un bărbat răgușit care se 
numea Kalkan, cam ca marca de mâncare pentru câini. După ce 
se prezentă, Gurney îl lămuri că un bărbat din Sotherton pe 
nume Richard Kartch e căutat în legătură cu anchetarea unei 
crime din statul New York, că acesta ar putea fi în pericol 
iminent, că, după toate aparențele, omul nu are telefon și că 
este important să-i fie adus un telefon sau să fie adus el la un 
telefon pentru a fi avertizat în privinţa acestei stări de lucruri. 

— ÎI cunoaștem pe Richie Kartch, spuse Kalkan. 

— Se pare că aţi avut probleme cu el. 

Kalkan nu răspunse. 

— Are dosar? 

— Cine aţi spus că sunteţi? 

Gurney îi mai spuse o dată, dându-i mai multe amănunte. 

— Și asta face parte din ancheta dumneavoastră? 

— E vorba de două crime - una în nordul statului New York, 
cealaltă în Bronx. Amândouă comise după același tipic. Inainte 
de a fi ucise, ambele victime au primit niște mesaje din partea 
ucigașului. Avem dovezi că Kartch a primit cel puţin un astfel de 
mesaj, ceea ce-l transformă într-o potenţială a treia ţintă. 

— Așa că vreţi ca Richie Nebunu' să ia legătura cu 
dumneavoastră? 

— Trebuie să mă sune imediat, de preferință în prezența 
unuia dintre ofiţerii dumneavoastră. După ce vorbim cu el la 


247 


telefon, s-ar putea să ne dorim să-l interogăm în Sotherton - cu 
cooperarea departamentului dumneavoastră. 

— Vom trimite o mașină la el acasă cât de curând posibil. 
Daţi-mi un număr la care puteţi fi sunat. 

Gurney îi dădu numărul de mobil ca să lase fixul liber pentru 
telefoanele pe care intenţiona să le dea lui Kline, la BIC și lui 
Clamm. 

Kline plecase acasă, la fel și Ellen Rackoff, iar apelul fu 
redirecționat automat către un telefon la care cineva răspunse 
după ce sună a șasea oară, când Gurney era cât pe-aci să 
închidă. 

— Stimmel. 

Gurney și-l aminti pe bărbatul care venise cu Kline la ședința 
de la BIC, bărbatul cu personalitatea unui criminal de război 
mut. 

— Sunt Dave Gurney. Am un mesaj pentru şeful 
dumneavoastră. 

Niciun răspuns. 

— Mai sunteți acolo? 

— Da. 

Gurney își dădu seama că nu trebuia să se aștepte la invitații 
speciale ca să vorbească. Așa că îi dădu înainte și-i prezentă lui 
Stimmel dovezile care confirmau că exista o legătură între 
prima și cea de-a doua crimă; îi spuse despre descoperirea unei 
a treia potenţiale victime, prin intermediul lui Dermott, și despre 
demersurile pe care le făcuse la poliţia din Sotherton pentru a 
da de el. 

— Aţi înţeles tot? 

— Da. 

— După ce îl informaţi pe procurorul districtual, doriţi să 
informaţi mai departe și Biroul pentru Investigații Criminalistice, 
sau preferaţi să vorbesc eu direct cu Rodriguez? 

Urmă un scurt moment de tăcere în timpul căruia Gurney 
bănui că bărbatul ursuz și inaccesibil calcula consecințele 
ambelor abordări. Conștient de înclinația celor mai mulţi polițiști 
de a-și dori să controleze lucrurile, era sigur în proporție de 
nouăzeci la sută că va primi răspunsul pe care, în cele din urmă, 
îl și primi. 

— Ne descurcăm noi, zise Stimmel. 


248 


Pentru că nu mai era nevoie să sune la BIC, lui Gurney îi mai 
rămăsese doar Randy Clamm. 

Ca de obicei, acesta răspunse la primul ţărâit al telefonului. 

— Clamm. 

Ca de obicei, părea că se grăbește și că mai face și alte 
lucruri în timp ce vorbește. 

— Mă bucur că aţi sunat. Tocmai făceam o listă triplă a 
discrepanţelor din contul lui Schmitt - am verificat cotoarele 
cecurilor pe care sunt trecute doar sume de bani, fără nume, am 
verificat cecurile emise, dar neîncasate, și, de asemenea, seriile 
cecurilor care lipsesc - începând de la cele mai recente către 
cele mai vechi. 

— Suma de 289,87 de dolari apare pe vreuna dintre listele 
tale? 

— Poftim? De unde știți? Este unul dintre cecurile emise, dar 
neîncasate. De unde aţi...? 

— Intotdeauna cere suma asta. 

— Intotdeauna? Adică vreţi să spuneţi - mai mult de două ori? 

— Un al treilea cec a fost trimis la aceeași căsuţă poștală. 
Suntem pe cale să luăm legătura cu cel care l-a trimis. De asta 
te sun - ca să-ți spun că avem de-a face cu un model recurent. 
Dacă se respectă etapele, arma pe care o cauţi în cazul lui 
Schmitt este un pistol .38 Special. 

— Cine-i al treilea tip? 

— Richard Kartch, din Sotherton, Massachusetts. Se pare că e 
un personaj dificil. 

— Massachusetts? Doamne, individul nostru e prezent peste 
tot. Al treilea tip e încă în viață? 

— O să aflăm peste câteva minute. Poliția de-acolo a trimis o 
mașină la el acasă. 

— Bine. V-aș fi recunoscător dacă m-aţi ţine la curent cu tot 
ceea ce se întâmplă, oricând puteţi. O să mai insist să trimitem 
echipa care adună probe înapoi la locuința familiei Schmitt. Vă 
țin la curent. Mulţumesc pentru telefon, domnule. 

— Noroc! Pe curând! 

Respectul lui Gurney pentru tânărul detectiv creștea. Cu cât 
auzea mai multe, cu atât îi plăcea mai tare ceea ce auzea: 
lucruri care denotau energie, inteligență, devotament. Și încă 
ceva. Ceva care avea legătură cu cinstea și integritatea. Ceva 
care-l impresiona. 


249 


Dădu din cap ca un câine care se scutură de apă și trase 
adânc aer în piept de câteva ori. Se pare că nu-și dăduse seama 
cât de epuizantă din punct de vedere emoţional fusese acea zi. 
Sau poate că încă mai păstra niște reminiscenţe ale visului 
despre tatăl lui. Se lăsă pe spate în scaun și închise ochii. 

Fu trezit de telefon, pe care la început îl confundase cu 
soneria ceasului. Se mai afla și acum pe scaunul din camera de 
lucru, iar gâtul înţepenit îl durea. Ceasul de la mână arăta că 
dormise aproape două ore. Ridică telefonul și își drese vocea. 

— Gurney. 

Vocea procurorului districtual aflat la celălalt capăt al firului 
ţâșni ca un cal de la linia de start. 

— Dave, tocmai am primit veștile. Doamne, chestia asta 
capătă proporţii din ce în ce mai mari. O a treia potenţială 
victimă în Massachusetts? Asta ar putea fi cel mai amplu caz de 
crimă de la Fiul lui Sam, ca să nu mai vorbesc de cel al lui Jason 
Strunk, la care ai lucrat tu. E tare! Însă vreau să îmi confirmi tu 
înainte să vorbesc cu presa: avem într-adevăr dovezi solide că 
același individ le-a căsăpit pe celelalte două victime? 

— Probele susţin din plin această ipoteză. 

— Sustin? 

— Susţin din plin. 

— Poţi fi mai precis? 

— Nu avem amprente. Nu avem probe ADN. Aș zice că în mod 
sigur cele două cazuri au legătură unul cu altul, dar încă nu 
putem dovedi că același individ le-a tăiat gâtul ambelor victime. 

— Probabilitatea e mare? 

— Foarte mare. 

— Părerea ta în privinţa asta mi-e de-ajuns. 

Gurney zâmbi la această transparentă declaraţie de 
încredere. Ştia al dracului de bine că Sheridan Kline era genul de 
om care punea preț pe judecata proprie mai mult decât pe a 
oricui altcuiva, dar care lăsa mereu o portiţă deschisă prin care 
să arunce vina pe altul în cazul în care situația se schimba. 

— Aș zice că este cazul să vorbim cu prietenii noștri de la Fox 
News - ceea ce înseamnă că trebuie să iau legătura cu BIC în 
seara asta și să punem la punct o declaraţie. Ţine-mă în 
permanenţă la curent, Dave, mai ales în privinţa felului în care 
evoluează cazul din Massachusetts. Vreau să știu tot. 

Kline închise fără a se mai obosi să spună „la revedere”. 


Se pare deci că intenţiona să facă declaraţii publice de mare 
amploare - să pornească circul mass-mediei, cu el însuși pe post 
de maestru de ceremonii - înainte ca procurorul din Bronx sau 
cel dintr-o altă circumscripție în care ar fi putut ajunge 
criminalul să aibă ocazia de a-și face reclamă. Gurney își 
strâmbă buzele dezgustat când își imagină conferinţa de presă 
care avea să urmeze. 

— Ești bine? 

Speriat de vocea pe care o auzise atât de aproape, ridică 
privirea și o văzu pe Madeleine la ușa camerei de lucru. 

— Doamne, cum dracu'... 

— Erai așa de prins în conversaţie, că nu m-ai auzit când am 
intrat. 

— Se pare că nu, spuse clipind și privindu-și ceasul de la 
mână. Deci unde ai fost? 

— Îţi aduci aminte ce ţi-am zis când am plecat? 

— Mi-ai zis că n-ai de gând să-mi spui unde te duci. 

— Am zis că ţi-am mai spus deja de două ori. 

— Bine. Păi... am de lucru. 

De parcă ar fi ţinut cu el, telefonul sună. 

Apelul venea din Sotherton, dar nu era din partea lui Richard 
Kartch. Era de la un detectiv pe nume Gowacki. 

— Avem o problemă, spuse acesta. In cât timp credeţi că 
puteţi ajunge aici? 


Capitolul 39 


Tu și cu mine avem întâlnire, dom'le 658 


Când se încheie convorbirea lui Gurney cu Mike Gowacki, 
omul cu vocea lipsită de intonaţie, era ora nouă și un sfert. 
Madeleine deja se băgase în pat și, proptită pe perne, citea o 
carte, Război și pace. O citea de trei ani, oscilând în mod absurd 
între aceasta și Wa/den-ul lui Thoreau. 

— Trebuie să mă duc într-un loc unde s-a produs o crimă. 

Ea își ridică ochii de pe carte și-l privi - curioasă, îngrijorată, 
stingheră. 


251 


lar el simţi că nu era în stare s-o ajute altfel decât 
satisfăcându-i curiozitatea. 

— Încă o victimă, un bărbat. Înjunghiat în gât, cu urme lăsate 
pe zăpadă. 

— Cât de departe? 

— Ce? 

— Cât de departe trebuie să te duci? 

— La Sotherton, în Massachusetts. Trei, poate patru ore. 

— Asta înseamnă că te întorci abia mâine. 

— Pentru masa de dimineaţă, sper. 

Ea zâmbi, adresându-i zâmbetul de tip „pe cine crezi tu că 
duci de nas?” 

Vru să plece, apoi se opri și se așeză pe marginea patului. 

—E un caz straniu, zise el, lăsând să i se ghicească 
nesiguranța în privinţa acestuia. Și devine din ce în ce mai 
straniu, pe zi ce trece. 

Ea dădu aprobator din cap, oarecum împăcată. 

— Nu crezi că e vorba de criminalul în serie tipic? 

— Nu, nu cred că avem de-a face cu unul tipic. 

— Comunică prea mult cu victimele? 

— Da. lar victimele sunt la distanţă mult prea mare - din 
punct de vedere geografic, dar și al personalităţii. Criminalul în 
serie tipic nu ţopăie de colo-colo, din Catskills în estul Bronxului 
și apoi în mijlocul statului Massachusetts, urmărind autori 
faimoși, paznici de noapte la pensie și pustnici periculoși. 

— Toţi trebuie să aibă ceva în comun. 

— Toţi au avut probleme cu băutura, iar dovezile indică că 
ucigașul se concentrează pe asta. Dar trebuie să mai aibă și 
altceva în comun - altfel de ce să îţi alegi victime aflate la trei 
sute de kilometri una de alta? 

Tăcură. Gurney netezea absent încreţiturile pe care pătura le 
făcea în spaţiul dintre ei. Madeleine îl privi o clipă, cu mâinile 
odihnindu-i-se pe carte. 

— Ar fi bine să plec, zise el. 

— Ai grijă! 

— Da, răspunse el și se ridică încet, de parcă ar fi suferit de 
artrită. Ne vedem mâine dimineaţă. 

Il privi cu o expresie care nu putea fi niciodată descrisă în 
cuvinte - nici măcar nu putea spune dacă era bună sau rea, dar 


252 


el o cunoștea bine. Îi resimti atingerea aproape fizică în mijlocul 
pieptului. 
e 

Era trecut binișor de miezul nopţii când ieși de pe autostrada 
spre Turnpike, Massachusetts, și se făcuse unu și jumătate când 
conducea pe strada principală pustie din Sotherton. După zece 
minute de mers pe aleea desfundată numită Strada Quarry, 
nimeri într-un talmeș-balmeș de mașini de poliţie, dintre care 
una avea girofarul aprins. Parcă paralel cu aceasta. Pe când 
ieșea din mașină, un poliţist în uniformă, care părea nervos, ieși 
la rândul lui din mașina cu luminile aprinse. 

— Staţi așa! Unde aveţi impresia că vă duceți? 

După voce, nu părea doar nervos, ci și obosit. 

— Mă numesc Gurney. Il caut pe detectivul Gowacki. 

— În ce problemă? 

— Mă așteaptă. 

— Despre ce este vorba? 

Gurney se întrebă dacă acreala individului se datora unei zile 
prea lungi sau așa se purta acesta de obicei. Fiindcă el nu-i prea 
înghiţea pe oamenii acri. 

— Are legătură cu faptul că mi-a cerut să vin aici. Doriţi să mă 
legitimez? 

Polițistul aprinse lanterna și îi proiectă lumina pe fața lui 
Gurney. 

— Și cine ziceţi că sunteți? 

— Gurney, de la biroul procurorului districtual, anchetator 
special. 

— De ce mama dracu’ n-aţi spus așa de la început? 

Gurney afișă un zâmbet care n-avea nimic prietenos. 

— Aveţi de gând să-i spuneţi lui Gowacki că sunt aici? 

După o ultimă pauză ostilă, bărbatul se întoarse și o luă în sus 
pe o alee lungă care mergea la deal. Se îndrepta spre o casă 
care - în lumina reflectoarelor portabile ce iluminau proprietatea 
pentru echipa de la locul crimei - părea doar pe jumătate 
terminată. Fără a fi invitat, Gurney îl urmă. 

Când ajungea în apropierea casei, aleea o lua la stânga pe 
coasta dealului, ducând la intrarea unui garaj de la subsol, 
conceput pentru două mașini, dar care în prezent adăpostea 
una singură. La început, Gurney crezu că ușile garajului erau 
deschise, apoi își dădu seama că nu erau niciun fel de uși. Cei 


253 


câţiva milimetri de zăpadă care acopereau aleea ajungeau și 
înăuntru. Polițistul se opri la intrarea blocată cu bandă galbenă 
și strigă: 

— Mike! 

Nu veni niciun răspuns. Polițistul dădu din umeri ca și cum și- 
ar fi zis că el își făcuse datoria, iar acum problema era încheiată. 
Atunci o voce obosită, venind din curtea aflată în spatele case, 
spuse: 

— Aici, în spate. 

Fără să mai aștepte, Gurney ocoli zona împrejmuită cu bandă 
galbenă, îndreptându-se în direcția respectivă. 

— Aveţi grijă să nu intraţi în zona încercuită cu bandă. 

Avertismentul poliţistului lăsă asupra lui Gurney o impresie 
similară cu cea a ultimului lătrat al unui câine arțăgos. 

Înconjurând partea din spate a casei, observă că zona, 
luminată ca ziua de reflectoare, nu era tocmai „curtea” la care 
se așteptase. Asemenea casei, dădea la iveală un amestec 
ciudat de lucruri neterminate și lăsate în paragină. Un bărbat 
solid și cu început de chelie stătea la ușa din spate, pe un șir de 
scări nefinisate, făcute din scânduri de cinci pe douăzeci. Ochii 
bărbatului cercetau jumătatea de acru de teren deschis care 
separa casa de tufărișul cu oțetari. 

Terenul nu era neted, de parcă n-ar fi fost niciodată nivelat 
după terminarea fundaţiei. Resturi de cherestea pentru grinzi, 
îngrămădite ici și colo, căpătaseră o nuanţă cenușie din cauza 
umezelii. Casa era doar parţial acoperită cu faţada din lemn, iar 
izolaţia din plastic ce acoperea placajul se stricase din cauză că 
nu era protejată. Impresia pe care o lăsa nu era aceea de 
construcţie în lucru, ci de construcție abandonată. 

Când bărbatul masiv ajunse cu privirea la Gurney, îl studie 
câteva clipe înainte de a-l întreba: 

— Sunteţi persoana din Catskills? 

— Corect. 

— Mergeţi încă zece pași de-a lungul benzii, apoi treceţi pe 
sub ea și veniţi încoace pe la ușa din spate. Aveţi grijă să ocoliţi 
șirul de urme care merge de la casă la alee. 

Se pare că acesta era Gowacki, dar Gurney avea oroare de 
presupuneri, așa că îl întrebă și primi un mormăit afirmativ 
drept răspuns. 


254 


Pe când își croia drum prin pustiul dezolant care ar fi trebuit 
să fie curtea din spate, ajunse suficient de aproape de urme ca 
să constate că semănau cu cele de la institut. 

— Pare cunoscut? întrebă Gowacki, privindu-l curios pe 
Gurney. 

Intuiția bărbatului greoi nu era deloc greoaie, își zise Gurney 
în timp ce dădea aprobator din cap. Acum îi venise lui rândul să 
fie intuitiv. 

— Vă preocupă urmele? 

— Un pic, zise Gowacki. De fapt, nu chiar urmele. Mai degrabă 
poziția cadavrului în raport cu urmele. Știţi ceva ce eu nu știu? 

— Poziţia în care se află cadavrul ar părea mai logică dacă 
urmele ar veni din direcţia opusă? 

— Dacă direcţia... Stai așa... Da, fir-ar să fie, e perfect logic! 
zise el, holbându-se la Gurney. Cu ce dracu' avem de-a face 
aici? 

— În primul rând, avem de-a face cu cineva care a ucis trei 
oameni - trei despre care știm - în ultima săptămână. Își 
plănuiește totul cu grijă și e perfecționist. Lasă multe indicii în 
urma lui, dar numai pe cele pe care vrea să le vedem. Este 
extrem de inteligent, probabil are studii și urăște poliţia chiar 
mai mult decât își urăște victimele. Apropo, cadavrul mai e aici? 

Gowacki arăta de parcă ar fi făcut o înregistrare mentală a 
răspunsului lui Gurney. În cele din urmă spuse: 

— Da, cadavrul e aici. Am vrut să-l vedeţi. M-am gândit că 
poate iese ceva la iveală, ţinând cont de ceea ce știți despre 
ceilalţi doi. Sunteţi pregătit să aruncaţi o privire? 

Ușa din spatele casei ducea spre o încăpere mică, nefinisată, 
care urma probabil să devină o spălătorie, având în vedere 
țevăria care aștepta să fie instalată, dar nu exista nicio mașină 
de spălat și niciun uscător. Nici măcar nu era pus rigips peste 
izolaţie. Lumina venea de la un bec simplu pus într-o dulie 
ieftină de culoare albă, prinsă de o grindă aflată la vedere. 

În lumina crudă, inospitalieră, cadavrul zăcea pe spate, pe 
jumătate în spaţiul viitoarei spălătorii și pe jumătate în bucătăria 
care se întindea dincolo de gaura din perete unde urma să fie 
montată ușa dintre cele două încăperi. 

— Pot să mă uit mai de-aproape? întrebă Gurney strâmbându- 
se. 

— De-asta vă aflaţi aici. 


La o privire mai atentă, descoperi o băltoacă de sânge 
necoagulat care se scursese pe podeaua bucătăriei, până sub o 
măsuță uzată pentru servit micul dejun. Chipul victimei era plin 
de ură, dar rictusul amar săpat pe chipul lătăreţ și dur era 
rezultatul vieţii trăite și nu dezvăluia nimic despre atacul final. 

— Arată ca un om nefericit. 

— Un nenorocit vai de capul lui, asta a fost. 

— Înţeleg că în trecut aţi avut ceva probleme cu domnul 
Kartch. 

— Numai de probleme am avut parte. Și toate s-au iscat din 
senin. 

Gowacki privi cu dispreţ cadavrul, de parcă sfârșitul violent și 
sângeros de care avusese parte fusese o pedeapsă insuficientă. 

— Orice oraș are scandalagii lui - beţivi furioși, împuţiţi care-și 
transformă casele în cocini ca să-i enerveze pe vecini, javre ale 
căror foste soții trebuie să facă rost de hotărâri judecătorești de 
restricţie, nenorociţi care-și lasă câinii să latre toată noaptea, 
ciudați pe care mamele nu-i lasă să se apropie nici la un 
kilometru de copiii lor. Aici, în Sotherton, toţi cretinii ăștia sunt 
reprezentaţi de un singur individ: Richie Kartch. 

— Ce mai reputație! 

— De curiozitate, celelalte două victime îi semănau vreun pic? 

— Primul era exact opusul lui. Despre al doilea nu am încă 
detalii, dar mă îndoiesc să-i fi semănat tipului ăstuia. 

Gurney îi mai aruncă o privire chipului care se holba în sus la 
tavan, la fel de urât când era mort pe cât se pare că fusese și 
când era viu. 

— Tocmai mi-a trecut prin minte că avem de-a face cu un 
criminal în serie care încearcă să scape lumea de nenorociți. 
Oricum, ca să ne întoarcem la observaţiile legate de urmele din 
zăpadă - de unde aţi știut că ar fi fost mult mai logic dacă 
mergeau în cealaltă direcţie? 

— Așa a fost în cazul primei crime. 

În ochii lui Gowacki se putea citi că îi captase atenţia. 

— Poziţia acestui cadavru indică faptul că bărbatul a înfruntat 
un atacator care a intrat pe ușa din spate. Dar urmele de 
încălțări arată că cineva a intrat pe ușa din faţă și a ieșit pe cea 
din spate. Nu are sens. 

— Vă deranjează dacă arunc o privire prin bucătărie? 


— Vă rog. Fotografii, medicul legist, echipa care examinează 
urmele de sânge și fibrele - toți au trecut pe-aici. Numai să nu 
mișcaţi nimic din loc. Încă îi mai cercetăm efectele personale. 

— Medicul legist a pomenit ceva de niște urme de praf de 
puşcă? 

— Praf de pușcă? Astea sunt răni de cuţit. 

— Cred că e o rană de glonț undeva în toată mizeria asta care 
mustește de sânge. 

— Vedeţi ceva ce mi-a scăpat? 

— Mi se pare că văd o gaură mică și rotundă în colţul 
tavanului de deasupra frigiderului. A făcut vreunul dintre 
oamenii dumneavoastră vreo observaţie în legătură cu asta? 

Gowacki urmări privirea lui Gurney până în acel punct. 

— Ce vreţi să-mi spuneți? 

— Că e posibil ca Kartch să fi fost mai întâi împușcat și abia 
apoi înjunghiat. 

— lar urmele chiar merg în direcția opusă? 

— Exact. 

— Staţi să mă lămuresc. Vreți să spuneţi că ucigașul intră pe 
ușa din spate, îl împușcă pe Richie în gât, Richie cade, apoi 
ucigașul îl înjunghie de vreo zece ori în gât de parcă ar vrea să 
frăgezească o friptură? 

— Cam așa s-a întâmplat în Peony. 

— Dar urmele... 

— Urmele puteau fi făcute punând o a doua talpă la ghete - 
pe dos - ca să lase impresia că a venit prin faţă și a ieșit prin 
spate, când, în realitate, a intrat prin spate și a ieșit prin faţă. 

— Pe dracu, e ridicol! De-a ce mama naibii se joacă? 

— Exact ăsta este cuvântul. 

— Care? 

— Se joacă. Un joc al dracului, dar asta face, iar în momentul 
de faţă l-a jucat de trei ori. „Nu numai că n-aveţi dreptate, dar n- 
aveţi nici măcar cea mai vagă idee. V-am dat indiciu după 
indiciu, dar tot nu mă puteţi prinde. lată cât de inutili sunteţi voi, 
polițiștii!” Asta-i mesajul pe care ni-l transmite la locul fiecărei 
crime. 

Gowacki îl cântări încet cu privirea pe Gurney. 

— VIi-l imaginaţi pe individul ăsta în culori destul de vii. 

Gurney zâmbi, înconjurând cadavrul ca să poată apuca un 
teanc de hârtii aflat pe blatul de bucătărie. 


257 


— Vreţi să spuneţi că par prea pătimaș? 

— Nu e treaba mea să mă pronunt. Nu avem prea multe 
crime în Sotherton. Chiar și cele pe care le avem - poate una la 
cinci ani - sunt de genul numit la tribunal „omor prin 
imprudenţă”. De obicei sunt folosite bâte de baseball și leviere, 
în parcările barurilor. Nimic premeditat. Și cu siguranţă nu e 
niciun joc. 

Gurney mormăi în semn de înțelegere. Avusese și ei parte de 
suficiente măceluri comise fără niciun rafinament. 

— Majoritatea sunt doar gunoaie, zise Gowacki dând din cap 
către grămada de plicuri cu reclame pe care Gurney le examina 
meticulos. 

Era cât pe-aci să-i dea dreptate când, chiar dedesubtul 
teancului răvășit de pliante Pennysaver, fluturași publicitari, 
reviste despre arme, notificări de la agenţiile de recuperare a 
creditelor și cataloage cu stocuri casate ale armatei dădu peste 
un plic micuţ, gol, rupt neglijent în locul unde se închidea, care-i 
era adresat lui Richard Kartch. Scrisul de mână era de o 
perfecțiune încântătoare. Cerneala era roșie. 

— Aţi găsit ceva? întrebă Gowacki. 

— Poate că ar fi bine să puneţi asta într-o pungă pentru 
probe, zise Gurney, apucând plicul de un colț și punându-l într- 
un loc liber de pe blatul de bucătărie. Criminalului nostru îi place 
să comunice cu victimele. 

— La etaj avem mai multe. 

Gurney și Gowacki se întoarseră spre sursa noii voci: era un 
tânăr masiv, care stătea în prag, în celălalt capăt al bucătăriei. 

— Sub un teanc de reviste porno de pe noptiera de lângă pat 
sunt trei astfel de plicuri cu scris roșu pe ele. 

— Cred că trebuie să mă duc sus să arunc o privire, spuse 
Gowacki cu șovăiala unui om suficient de gras ca să se 
gândească de două ori înainte de a urca niște scări. 

— Bobby, domnul este detectivul Gurney din Delaware 
County, New York. 

— Bob Mulffit, zise tânărul, întinzându-și agitat mâna spre 
Gurney și evitând să privească la cadavrul de pe podea. 

Etajul arăta la fel de neterminat și de abandonat ca restul 
casei. De pe palier se vedeau patru uși. Muiffit îi conduse la cea 
din dreapta. Chiar și după standardele prăpădite stabilite deja 
de restul casei, locul ăsta era o ruină. Pe porțiunile de covor 


258 


care nu erau acoperite cu haine murdare sau cutii goale de 
bere, Gurney observă niște pete care păreau să fie de vomă 
uscată. Aerul era acru, cu miros de sudoare. jaluzelele erau 
trase. Lumina venea de la singurul bec funcţional dintr-un corp 
de iluminat cu trei braţe, aflat în mijlocul tavanului. 

Gurney se duse spre masă, trecând pe lângă patul răvășit. 
Lângă un teanc de reviste porno erau trei plicuri scrise de mână 
cu cerneală roșie, iar lângă ele un cec. Gowacki nu atinse direct 
nimic, dar făcu să alunece toate cele patru obiecte pe o revistă 
numită Hot Buns2, pe care o folosi ca pe o tavă. 

— Hai să ne ducem jos și să vedem ce avem aici, zise el. 

Cei trei bărbaţi se întoarseră în bucătărie, unde Gowacki puse 
plicurile și cecul pe masa pentru micul dejun. Cu un pix și o 
pensetă scoasă din buzunarul cămășii ridică clapeta sfâșiată a 
fiecărui plic și scoase ce era înăuntru. Cele trei plicuri conţineau 
poezii care se asemănau întocmai, până la caligrafia ca de 
călugăriţă, cu acelea primite de Mellery. 

Lui Gurney îi căzură ochii mai întâi pe versurile: „O să dai ce- 
ai luat/ când primești ce ai dat... Tu și cu mine avem întâlnire, / 
Dom'le 658”. 

Totuși, obiectul care-i atrase cel mai mult atenţia fu cecul. Era 
pentru X. Arybdis și era semnat R. Kartch. Era în mod sigur cecul 
pe care Gregory Dermott i-l returnase lui Kartch fără să-l fi 
încasat. Pe el era înscrisă aceeași sumă ca pe cele ale lui 
Mellery și Schmitt - 289,87 de dolari. Numele și adresa „R. 
Kartch, Strada Quarry nr. 349, Sotherton, Massachusetts, 
01055” apăreau în colțul din stânga sus al cecului. 

R. Kartch. Era ceva cu numele ăsta care nu-i dădea pace lui 
Gurney. 

Poate că era aceeași senzaţie ciudată pe care o avea mereu 
când vedea tipărit numele unei persoane decedate. Era ca și 
cum însuși numele și-ar fi pierdut suflul viu și s-ar fi micșorat, 
despărţit fiind de ceea ce-i conferea măreție. Era ciudat, se 
gândi el, cum îţi poţi imagina că ai ajuns să accepţi moartea, ba 
chiar să crezi că prezenţa ei nu mai are cine știe ce efect asupra 
ta, că este doar o parte a profesiei tale. Și-apoi te ajunge din 
urmă într-un fel atât de ciudat - prin intermediul impresiei 
tulburătoare de micșorare pe care o dă numele unui om mort. 
Indiferent cât de mult încearcă cineva s-o ignore, moartea 


2 Fese fierbinţi (engl.). 
259 


găsește o cale să se facă observată. Se infiltrează printre trăirile 
tale ca apa prin zidul unei pivnițe. 

Poate că de aceea numele R. Kartch i se părea ciudat. Sau să 
fi fost alt motiv? 


Capitolul 40 


Pe ghicite 


Mark Mellery. Albert Schmitt. Richard Kartch. Trei bărbaţi. 
Deveniţi ţinte, torturați mental, împușcați și apoi înjunghiaţi cu 
atâta forță și în mod repetat, că aproape le fuseseră retezate 
capetele. Ce făcuseră, separat sau împreună, ca să dezlănţuie o 
asemenea răzbunare macabră? 

Dar fusese într-adevăr răzbunare? Era posibil ca insinuarea 
privitoare la răzbunare pe care o conţineau scrisorile să 
reprezinte - așa cum fusese de părere Rodriguez la un moment 
dat - doar o perdea de fum în spatele căreia se ascundea un 
motiv mult mai pragmatic? 

Orice putea fi încă posibil. 

Era aproape dimineaţă când Gurney porni spre Walnut 
Crossing, iar aerul era proaspăt de la mireasma zăpezii. Intrase 
în acea stare de încordare în care oboseala profundă se luptă cu 
tensiunea nervoasă. Gândurile și imaginile i se derulau prin 
creier fără vreo înșiruire clară sau vreo logică. 

O astfel de imagine era cecul mortului, cu numele R. Kartch - 
ceva pândind pe sub o trapă inaccesibilă a memoriei, ceva ce nu 
era tocmai cum trebuie: ca o stea palidă, care se sustrăgea 
căutării directe și îi putea apărea în colțul ochiului odată ce n-o 
mai căuta. 

Făcu un efort să se concentreze asupra altor aspecte ale 
cazului, dar mintea lui refuza să funcţioneze disciplinat. In 
schimb, văzu băltoaca de sânge pe jumătate uscat care 
traversase podeaua bucătăriei lui Kartch și se scurgea, 
împrăștiindu-se în umbra mesei șubrede. Fixă îndelung 
autostrada care se întindea în faţa lui, încercând să-și alunge din 
minte imaginea, dar nu reuși decât să pună în locul ei pata de 
sânge cam de aceeași mărime de pe terasa din piatră a lui Mark 


260 


Mellery - care la rândul ei făcu loc imaginii lui Mellery așezat 
într-un scaun de grădină, aplecat înainte, rugându-se să fie 
apărat, să fie salvat. 

Aplecat înainte, rugându-se... 

Gurney simţi că îi dau lacrimile. 

Opri la un refugiu. Mai era doar o mașină în spaţiul restrâns 
de parcare, iar aceasta părea mai degrabă abandonată decât 
parcată. Simţi că îi arde faţa, că are mâinile reci. Faptul că nu 
putea gândi clar îl speria, îl făcea să se simtă neajutorat. 

Epuizarea era o lentilă prin care avea tendința să-și vadă 
viața drept un eșec - un eșec cu atât mai dureros cu cât era mai 
copleșit cu distincţii profesionale. 

Faptul că știa că aceasta era o festă pe care i-o juca mintea 
lui obosită n-o făcea mai puţin convingătoare. Până la urmă, 
avusese parte de o lungă înșiruire de indicii. Ca detectiv, dăduse 
greș cu Mark Mellery. Ca soț, dăduse greș cu Karen, iar acum 
dădea greș cu Madeleine. Ca părinte, dăduse greș cu Danny, iar 
acum dădea greș cu Kyle. 

Creierul lui avea și el limitele sale, așa că după încă un sfert 
de oră de chin, nu mai funcţionă. Căzu într-un somn scurt și 
odihnitor. 

Nu era sigur cât de mult dormise - oricum, mai puţin de o oră 
-, dar când se trezi, frământarea trecuse și locul îi fusese luat de 
o totală limpezime. Se alesese și cu un gât teribil de înţepenit, 
dar preţul plătit părea mic. 

Poate pentru că acum în mintea lui se făcuse mai mult loc, o 
nouă viziune asupra misterului cutiei poștale din Wycherly 
începu să prindă contur în mintea lui. Cele două ipoteze iniţiale 
nu păruseră niciodată pe deplin satisfăcătoare: mai precis, 
aceea că victimele erau eronat îndrumate să-și trimită cecurile 
către un număr greșit de căsuţă poștală (improbabil, având în 
vedere importanţa pe care criminalul o acorda detaliilor) sau 
aceea că fusese indicată căsuţa corectă, dar ceva nu mersese 
cum trebuie, astfel încât Dermott ajunsese în posesia cecurilor 
și, fără a se face vinovat de ceva, le returnase înainte ca 
ucigașul să le poată lua prin cine știe ce metodă pe care o 
născocise. 

Dar Gurney se gândi acum la o a treia explicaţie. Poate că 
fusese căsuţa corectă și nu mersese nimic anapoda. Poate că 
scopul pentru care solicitase cecurile fusese altul decât acela de 


261 


a le încasa ulterior. Poate că ucigașul reușise să aibă acces la 
cutie, să deschidă plicurile, să se uite la cecuri sau să facă niște 
copii după acestea, apoi să le închidă la loc în plicuri și să le 
pună în cutie înainte ca Dermott să ajungă la ele. 

Dacă acest nou scenariu era mai aproape de adevăr - dacă 
ucigașul se folosea într-adevăr de căsuţa poștală a lui Dermott 
pentru propriile scopuri -, atunci se deschideau posibilităţi noi, 
fascinante. Era posibil ca Gurney să poată comunica direct cu 
ucigașul. În ciuda faptului că se baza pe o ipoteză nebunească și 
în ciuda depresiei și confuziei în care tocmai se cufundase, acest 
gând îl tulbură atât de tare, încât trecură câteva minute până 
să-și dea seama că ieșise din refugiu și gonea spre casă cu o 
sută treizeci de kilometri la oră. 

e 

Madeleine nu era acasă. Își puse portofelul și cheile pe masa 
pentru micul dejun și luă biletul pus acolo. Era scrisul rapid, 
îngrijit și, ca de obicei, provocator de concis al lui Madeleine: 
„Plecat la yoga de la ora 9 dimineaţa. Întorc după furtună. 5 
mesaje. Peștele era o plătică?” 

Ce furtună? 

Ce pește? 

Voia să meargă în camera de lucru și să asculte cele cinci 
mesaje telefonice la care bănuia că se referea ea, dar înainte 
voia să facă altceva, un lucru foarte urgent. Ideea că-i putea 
scrie ucigașului - că-i putea trimite un mesaj prin intermediul 
căsuței poștale a lui Dermott - îl făcuse să fie copleșit de dorința 
de a proceda întocmai. 

Își dădea seama că scenariul era șubred, cu ipoteze 
sprijinindu-se pe alte ipoteze, dar era foarte atrăgător. Șansa de 
a putea acţiona era teribil de palpitantă în comparaţie cu 
frustrarea provocată de anchetă și cu acea înfiorătoare senzație 
că orice pas înainte putea reprezenta o parte a planului făcut de 
inamic. Oricât de impulsivă și de iraţională ar fi fost, șansa de a 
arunca o grenadă peste zidul din spatele căruia pândea inamicul 
era irezistibilă. Nu-i mai rămânea decât să fabrice acea grenadă. 

Trebuia neapărat să asculte mesajele primite. Era posibil să 
fie ceva urgent, important. O luă spre camera de lucru. Dar îi 
veni în minte o frază - una pe care nu voia să o uite, un cuplet în 
versuri, începutul perfect al unui mesaj către ucigaș. Plin de 
vervă, luă carneţelul și pixul pe care Madeleine le lăsase pe 


262 


masă și începu să scrie. Peste cincisprezece minute, puse jos 
pixul și citi cele opt versuri scrise cu o caligrafie elaborată, 
decorativă. 


„Am înţeles cum s-a făcut tot ce-ai făcut, 
și ghetele pe dos, și arma-năbușită. 

Jocul pe care-l începuși se va sfârși curând 
Cu gâtul tău tăiat de-al mortului prieten. 
Ai teamă de zăpadă, ferește-te de soare, 
căci pentru tine nu e nicio cale de scăpare, 
Întâi tristețea la mormântul lui să-mi plâng 
și-apoi pe ucigaș la dracu' să-l trimit.” 


Satisfăcut, șterse amprentele de pe hârtie. Se simţi ciudat 
când făcu asta - tenebros, ambivalent dar alungând senzaţia, 
luă un plic și i-l adresă lui X. Arybdis, la numărul de căsuţă 
poștală care-i aparținea lui Dermott, în Wycherly, Connecticut. 


Capitolul 41 


Înapoi în lumea reală 


Gurney ajunse la căsuţa poștală exact la timp ca să-i dea 
plicul Rhondei, care timp de două zile pe săptămână îi ţinea 
locul lui Baxter, poștașul obișnuit. În momentul când se întorcea 
acasă, traversând pășunea, în loc de entuziasm simţea deja că e 
ros de remușcările care veneau inevitabil după rarele lui acţiuni 
făcute din impuls. 

Își aminti de cele cinci mesaje primite. 

Primul era de la galeria din Ithaca. 

„David, sunt Sonia. Trebuie să discutăm despre proiectul tău. 
Nu-i ceva de rău, totul e bine, dar trebuie să stăm de vorbă 
foarte, foarte curând. În seara asta o să stau la galerie până la 
ora șase, sau mă poţi suna mai târziu acasă? 

Cel de-al doilea era de la Randy Clamm, care părea agitat. _ 

„Am încercat să vă găsesc pe mobil, dar pare să fie mort. In 
casa lui Schmitt am găsit niște scrisori pe care am vrea să le 
examinaţi - ca să vedeţi dacă vă sunt familiare. Se pare că Al 

263 


primea prin poștă niște poezioare ciudate pe care nu voia să i le 
arate nevestei. Le ascunsese pe fundul cutiei cu scule. Lăsaţi-mi 
un număr la care să vi le trimit prin fax. Vă sunt recunoscător.” 

Cel de-al treilea era al lui Jack Hardwick, de la BIC, al cărui 
spirit zeflemitor părea să fi atins apogeul. 

„Hei, Sherlock, s-a dus vorba că individul tău și-a mai tras 
niște crestături pe pușcoci. Probabil c-ai fost prea ocupat ca să-l 
mai ţii la curent pe vechiul tău camarad. Am fost tentat, într-un 
moment de nebunie, să îmi imaginez că era sub demnitatea 
domnului „Sherlock Dat-Dracului Gurney” să-i dea un telefon 
prăpăditului de Jack Hardwick. Dar nu ești tu d-ăștia, nu? Ruşine 
să-mi fie! Și ca să-ţi demonstrez că nu-ţi port pică, te sun să te 
pun la curent cu ședința programată pentru mâine - un raport al 
BIC privind cazul Mellery, incluzând o discuţie despre felul în 
care recentele evenimente din Bronx și Sotherton ar trebuie să 
influenţeze orientarea investigaţiilor. Căpitanul Rod va fi gazda 
rahatului de ședință. Procurorul districtual Kline e invitat, prin 
urmare el te va chema cu siguranţă și pe tine. M-am gândit doar 
că ţi-ar plăcea să știi dinainte. Că, până la urmă, la ce sunt buni 
prietenii?” 

Cel de-al patrulea mesaj era telefonul lui Kline, despre care 
fusese prevenit. Nu era tocmai „o invitaţie”. Energia din vocea 
lui se coagulase, luând forma agitaţiei. 

„Gurney, ce mama dracului e cu telefonul tău mobil? Am 
încercat să dăm de tine direct, apoi prin intermediul poliţiei din 
Sotherton. Mi-au spus că ai plecat din Sotherton acum două ore 
și jumatate. Tot ei mi-au spus că acum avem de-a face cu cea 
de-a treia crimă a aceluiași individ. E o chestiune importantă, nu 
crezi? Ceva pentru care ar fi trebuit să mă suni. Trebuie să 
discutăm urgent. Avem de luat niște hotărâri și trebuie să 
dispunem de absolut toate informaţiile. Mâine după-amiază este 
o ședință a BIC. E o prioritate. Sună-mă imediat ce primeşti 
mesajul!” 

Ultimul mesaj era de la Mike Gowacki. 

„Am vrut să vă informăm că am scos un glonț din gaura aia 
de pe peretele bucătăriei. Un .38, așa cum aţi zis. Și-am mai 
făcut o mică descoperire după plecarea dumneavoastră. 
Verificam cutia poștală în căutarea altor bileţele amoroase 
scrise cu cerneală roșie, când am dat peste un pește mort. In 
cutia poștală. N-aţi menţionat că un pește mort apare în modul 


264 


de operare al ucigașului. Daţi-mi de știre dacă are vreo 
semnificaţie. Nu sunt eu psiholog, dar aș zice că făptașul nostru 
e nebun sadea. Cam asta-i tot, deocamdată. Mă duc acasă să 
dorm un pic.” 

Un pește? 

Se întoarse din nou în bucătărie, la masa pentru micul dejun, 
ca să mai arunce o privire pe biletul lui Madeleine. 

„Plecat la yoga de la ora 9 dimineaţa. Intorc după furtună. 5 
mesaje. Peștele era o plătică?” 

De ce să întrebe tocmai asta? Aruncă o privire peste bufet, 
către vechea pendulă, pentru a verifica ora. Nouă și jumătate. 
Cu lumina de un gri rece care intra pe ușile din sticlă, părea mai 
degrabă că abia se crăpa de ziuă. „Mă întorc după furtună.” 
Părea să se coacă ceva, probabil vreo ninsoare, să sperăm că nu 
vreo ploaie îngheţată. Așa că avea să se întoarcă acasă până la 
zece și jumătate, poate chiar zece, dacă-și făcea griji din cauza 
șoselelor. Atunci o putea întreba despre plătică. Madeleine nu 
era o femeie care să-și facă griji din orice, dar avea ceva cu 
drumurile alunecoase. 

Tocmai se întorcea în camera de lucru ce să-i sune înapoi pe 
cei care-l căutaseră, când, dintr-odată, înțelese. Locul în care se 
petrecuse prima crimă era Peony, iar ucigașul lăsase un bujor 
lângă trupul celei de-a doua victime. Cea de-a doua crimă se 
petrecuse în mica enclavă din Bronx numită Flounder?! Beach, 
ceea ce însemna că presupunerea lui Madeleine în legătură cu 
ceea ce se întâmplase la locul celei de-a treia crime era, ca de 
obicei, pătrunzătoare și aproape cu siguranţă corectă. 

Sună mai întâi la Sotherton. Sergentul de serviciu îi făcu 
legătura cu mesageria vocală a lui Gowacki. Ceru două lucruri: 
să i se confirme că peștele era o plătică și să-i fie furnizate 
fotografii balistice care să demonstreze că glonțul din peretele 
lui Kartch și cel din peretele lui Mellery proveneau din aceeași 
armă. Nu se prea îndoia în nicio privință, dar siguranţa era 
sfântă. 

Apoi îl sună pe Kline. 

Kline era la tribunal în dimineaţa respectivă. Ellen Rackoff îi 
repetă care erau nemulţumirile procurorului, reproșându-i lui 
Gurney că dăduseră de el cu mare greutate și mustrându-l că 
nu-i ţinuse la curent. li spuse că ar face bine să nu lipsească de 


21 Plătică (engl.). 
265 


la importanta ședință care urma să aibă loc în după-amiaza 
următoare, la sediul BIC. Dar până și în această predică femeia 
reușise să strecoare o insinuare erotică. Gurney se întrebă dacă 
nu cumva lipsa de somn îl făcea să o ia puţin razna. 

Îl sună pe Randy Clamm, îi mulţumi pentru că-l ţinuse la 
curent și îi lăsă numărul de la biroul procurorului districtual 
pentru a trimite prin fax scrisorile primite de Schmitt; îi mai 
dădu și un număr de la BIC pentru ca un astfel de set să ajungă 
și la Rodriguez. Apoi îl puse la curent cu situaţia din cazul 
Richard Kartch, inclusiv cu indiciul pe care îl reprezenta plătica, 
și preciză că alcoolul era un element evident în toate cele trei 
cazuri. 

Cât despre telefonul primit de la Sonya, aceasta putea să 
aștepte. Nu se prea grăbea să-l sune nici pe Hardwick. Gândurile 
îi tot fugeau la ședința care urma să aibă loc a doua zi la sediul 
BIC. Și nu făcea asta cu bucurie - nici pe departe. Ura ședințele, 
în general. Mintea lui lucra cel mai bine de una singură. Când 
lucrurile erau analizate în grup, îi venea să părăsească 
încăperea. lar aruncarea nesăbuitului său proiectil liric îl făcea și 
mai puțin liniștit în privinţa acestei ședințe, în mod special. Nu-i 
plăcea să aibă secrete. 

Se scufundă în fotoliul moale din piele aflat într-un colț al 
camerei de lucru pentru a pune în ordine datele esenţiale ale 
celor trei cazuri, ca să-și dea seama care era cea mai potrivită 
ipoteză generală către care conduceau și cum să-i testeze 
valabilitatea. Dar creierul său privat de somn nu dorea să 
coopereze. Își închise ochii, iar gândurile lui își pierdură 
înlănțuirea logică. Nu era sigur cât stătuse acolo, dar când își 
deschise ochii, ninsoarea deasă începuse să albească peisajul, 
iar în nemișcarea aceea bizară putu auzi cum se apropia o 
mașină aflată undeva, departe, în josul străzii. Se ridică de pe 
fotoliu și se duse la bucătărie, ajungând la fereastră tocmai la 
timp ca să vadă cum mașina lui Madeleine dispărea în spatele 
hambarului aflat la capătul drumului public, probabil ca să 
verifice cutia poștală. Peste un minut, sună telefonul. Răspunse 
de la aparatul aflat în bucătărie. 

— Bun - ești acolo. Ai idee dacă poștașul a trecut deja pe-aici? 

— Madeleine? 

— Sunt la cutia poștală. Vreau să trimit o scrisoare, dar dacă a 
trecut deja pe aici, o s-o expediez din oraș. 


266 


— De fapt, a trecut Rhonda ceva mai devreme. 

— Fir-ar să fie! Bine, nicio problemă. O să văd mai încolo cum 
rezolv. 

Mașina ei ieși încet din spatele hambarului și se întoarse pe 
drumul care traversa pășunea, îndreptându-se către casă. 

Intră pe ușa laterală a bucătăriei, având înfățișarea încordată 
pe care o căpăta când conducea prin zăpadă. Și-atunci observă 
expresia diferită de pe chipul lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

Absorbit de un gând care-i venise în timp ce ea îl suna de la 
cutia poștală, nu-i răspunse decât după ce Madeleine își scosese 
deja haina și încălțările. 

— Cred că tocmai mi-am dat seama de ceva. 

— Bine! zise ea zâmbind și așteptând detaliile în timp ce-și 
scutura fulgii de zăpadă din păr. 

— Trucul cu numerele - cel de-al doilea. Știu cum l-a făcut - 
sau cum l-ar fi putut face. 

— Care a fost al doilea? 

— Cel cu numărul nouăsprezece, cel pe care l-a înregistrat 
Mellery. Ți-am arătat scrisoarea. 

— Îmi aduc aminte. 

— Ucigașul i-a cerut lui Mellery să se gândească la un număr 
și apoi să i-l șoptească. 

— De ce i-a cerut să-l spună în șoaptă? Și, apropo, ceasul ăla 
nu merge bine, spuse ea, ridicându-și privirea spre pendulă. 

El o privi fix. 

— Scuze, zise ea încet. Continuă. 

— Cred că i-a cerut să-l spună în șoaptă pentru că adăuga o 
undă de stranietate cererii, așa că îl putea duce de nas mai ușor 
decât cu un simplu „Spune-mi numărul!” 

— Nu pricep ce vrei să zici. 

— Ucigașul nu avea habar la ce număr se gândea Mellery. 
Singurul fel în care putea afla era să-l întrebe. Nu încerca decât 
să învăluie totul într-un fals mister. 

— Dar nu era numărul menţionat într-o scrisoare pe care 
ucigașul o lăsase deja în cutia poștală a lui Mellery? 

— Da și nu. Da, numărul era menţionat în scrisoarea pe care 
Mellery a găsit-o în cutie la câteva minute după aceea, dar nu, 
nu era deja în cutie. De fapt, scrisoarea nu fusese încă tipărită. 

— Nu mai înţeleg. 


267 


— Să presupunem că ucigașul avea una dintre acele 
imprimante de dimensiuni mici conectate la laptopul lui, cu 
textul scrisorii către Mellery deja complet, cu excepţia 
numărului corect. Și să presupunem că ucigașul stătea în 
mașină, prin apropierea cutiei poștale a lui Mellery, pe unul 
dintre acele drumuri de ţară întunecoase care trec pe lângă 
institut. Îl sună pe Mellery pe mobil - cum m-ai sunat și tu de 
lângă cutia noastră poștală - și-l convinge să se gândească la un 
număr și apoi să i-l „șoptească”, iar în clipa în care Mellery îi 
spune numărul, criminalul îl introduce în textul scrisorii și apasă 
butonul de printare. La o jumătate de minut după aceea, bagă 
scrisoarea într-un plic, îl aruncă în cutia poștală și pleacă - 
lăsând impresia că are diabolica putere de a citi gândurile 
oamenilor. 

— Foarte inteligent, spuse Madeleine. 

— El sau eu? 

— Evident, amândoi. 

— Cred că are sens. Și e logic să fi înregistrat zgomote din 
trafic - pentru a crea impresia că se află în altă parte decât pe 
un dram liniștit de ţară. 

— Zgomote din trafic? 

— Zgomote din trafic înregistrate. Echipa de tehnicieni isteţi 
de la BIC a rulat un program de analiză a sunetelor care apar pe 
înregistrarea apelului telefonic, făcută de Mellery, și au 
descoperit că existau două tipuri de sunete de fundal, pe lângă 
vocea ucigașului - un motor de mașină și zgomotele din trafic. 
Sunetul motorului fusese generat în timp real - asta însemnând 
că se producea odată cu sunetul vocii -, dar zgomotele din trafic 
fuseseră generate anterior, adică o înregistrare cu zgomotele 
traficului fusese pusă în spatele vocii live. La început nu avea 
logică. 

— lar acum are, zise Madeleine. Acum, când ai înțeles. Bravo! 

O privi cu atenţie, căutând să identifice sarcasmul care îi 
însoțea adesea comentariile legate de implicarea lui în acest 
caz, dar nu-l descoperi. Il privea cu o reală admiraţie. 

— Vorbesc serios, spuse ea, de parcă și-ar fi dat seama de 
îndoielile lui. Sunt impresionată. 

O amintire îi reveni cu surprinzătoare acuitate: cât de des íl 
privise ea în felul acesta în primii ani ai căsniciei lor, cât de 
minunat fusese să primească atât de frecvent și în atât de multe 


268 


feluri dovada asentimentului plin de iubire al unei femei 
extraordinar de inteligente, cât de neprețuită era legătura dintre 
ei. Și-acum, iată din nou acea privire, sau cel putin un încântător 
indiciu al existenței acesteia, vie în ochii ei. Apoi Madeleine se 
dădu mai într-o parte, către fereastră, iar lumina cenușie îi 
estompă expresia aceea; își drese glasul. 

— Apropo, o să luăm la un moment dat o racletă pentru 
curățat acoperișul? Se anunţă între douăzeci și cinci și treizeci 
de centimetri de zăpadă până la miezul nopţii și n-am chef să ne 
mai intre iar apă în debaraua de la etaj. 

— Douăzeci și cinci și treizeci? 

Parcă își aducea aminte că aveau o racletă veche pentru 
acoperiș în hambar, pe care ar fi putut s-o repare cu multă 
bandă adezivă... 

Madeleine lăsă să-i scape un mic oftat și se îndreptă spre 
scări. 

— N-am altceva de făcut decât să golesc debaraua. 

Lui nu-i veni nicio replică potrivită. Soneria telefonului de pe 
bufet îl făcu să evite un răspuns stupid. Ridică receptorul după 
ce sună de trei ori. 

— Gurney. 

— Domnule detectiv Gurney, sunt Gregory Dermott. 

Vocea era politicoasă, dar încordată. 

— Da, domnule Dermott. 

— S-a întâmplat ceva. Vreau să mă asigur că alertez 
autorităţile competente. 

— S-a întâmplat... 

— Am primit un mesaj ciudat. Cred că are legătură cu 
scrisorile despre care mi-aţi spus că le-au fost trimise victimelor. 
Vi-I pot citi? 

— Mai întâi spuneti-mi cum a ajuns la dumneavoastră. 

— Felul în care a ajuns la mine e mai tulburător decât ceea ce 
spune. Doamne, mi se face pielea de găină! Era lipit pe 
exteriorul ferestrei mele - fereastra de la bucătărie aflată lângă 
măsuţa pe care îmi iau masa în fiecare dimineață, înțelegeţi ce 
înseamnă asta? 

— Ce? 

— Inseamnă că a fost acolo, exact acolo, lângă casă, la doar 
cincisprezece metri de locul în care dormeam. Și a știut de care 
fereastră s-o lipească. De-asta e așa de înfiorător. 


269 


— Cum adică a știut de care fereastră s-o lipească? 

— Fereastra la care stau în fiecare dimineaţă. Nu-i o 
întâmplare - trebuie să fi știut că îmi iau micul dejun la acea 
masă, ceea ce înseamnă că mă urmărea. 

— Aţi anunţat poliţia? 

— De aceea vă sun acum pe dumneavoastră. 

— Mă refer la poliţia locală. 

— Știu la ce vă referiţi. Da, i-am sunat, într-adevăr - doar că ei 
nu iau situaţia în serios. Mi-am zis că dacă-i sunați 
dumneavoastră ar ajuta. Puteţi face asta pentru mine? 

— Spuneţi-mi ce scrie în mesaj. 

— O clipă. lată-l. Doar două rânduri, scrise cu cerneală roșie. 
„Vine unul, veniţi toţi/ Ca să moară toţi neghiobii”. 

— Aţi citit asta polițiștilor? 

— Le-am explicat că ar putea avea legătură cu cele două 
crime, iar ei au răspuns că va veni mâine dimineaţă un detectiv 
să discute cu mine, ceea ce nu-mi lasă impresia că li s-ar părea 
ceva urgent. 

Gurney se gândi dacă era bine sau nu să-i spună că acum 
erau trei crime, dar până la urmă se hotărî că vestea nu ar face 
decât să îl înspăimânte și mai tare, iar Dermott părea deja 
destul de speriat. 

— Ce înțelegeţi dumneavoastră din acest mesaj? 

— Ce înțeleg? întrebă Dermott cu un glas panicat. Doar ceea 
ce spune. Spune că cineva urmează să moară. Și spune că asta 
se va întâmpla acum. lar mesajul mi-a fost trimis mie. Asta 
înţeleg, pentru numele lui Dumnezeu! Ce-i cu voi, oameni buni? 
De câte cadavre e nevoie ca să le acordați atenţie? 

— Încercaţi să rămâneţi calm, domnule. Aveţi numele 
ofițerului de poliţie cu care aţi vorbit? 


Capitolul 42 


Cu susul în jos 


La finalul unei convorbiri telefonice neplăcute cu locotenentul 
John Nardo de la poliția din Wycherly, Gurney obținuse cu greu 
promisiunea că un ofiţer va fi trimis în acea după-amiază pentru 

270 


a-i oferi protecţie lui Gregory Dermott, cel puţin temporar, 
urmând ca decizia finală să fie luată de șef. 

Între timp, furtuna de zăpadă se transformase în viscol. 
Gurney era treaz de aproape treizeci de ore și știa că are nevoie 
de somn, dar se hotărî să-și mai forțeze puţin limitele și să pună 
de cafea. Strigă la Madeleine, care era sus, ca să întrebe dacă 
vrea și ea. Nu putu înţelege răspunsul ei monosilabic, deși ar fi 
trebuit să știe care era. Intrebă din nou. De data aceasta, primi 
un „nu” tare și răspicat - mai tare și mai răspicat decât era 
nevoie, își spuse el. 

Zăpada nu avea asupra lui obișnuitul efect  liniștitor. 
Evenimentele legate de acest caz se adunau prea repede, iar 
faptul că își trimisese propria misivă lirică la oficiul poștal din 
Wycherly în speranţa de a ajunge la criminal începuse să i se 
pară o greșeală. | se oferise un anumit grad de autonomie în 
investigaţii, dar probabil că acesta nu acoperea astfel de 
intervenţii „creative”. În timp ce aștepta să-i fiarbă cafeaua, în 
mintea lui se luptau pentru întâietate imagini de la scena crimei 
din Sotherton, inclusiv aceea cu plătica - pe care și-o imagina la 
fel de clar ca și cum ar fi văzut-o -, cu viziunea biletului din 
fereastra lui Dermott. „Vine unul, veniţi toţi/ Ca să moară toți 
neghiobii”. 

Căutând o cale de ieșire din acest impas, își dădu seama că 
putea fie să repare racleta ruptă pentru curățat acoperișul, fie 
să examineze mai îndeaproape treaba cu numărul 
nouăsprezece, pentru a vedea dacă-l duce undeva. Alese ultima 
opțiune. 

Presupunând că înșelătoria funcţionase așa cum credea el, ce 
concluzie se putea trage? Că ucigașul era inteligent, inventiv, că 
se ţinea tare în situaţii stresante, că-i plăceau jocurile sadice? 
Că era obsedat de control, obsedat să-și vadă victimele 
simțindu-se  neajutorate? Toate la un loc, dar aceste 
caracteristici erau deja evidente. Ce nu era evident era motivul 
pentru care alesese să și le pună în practică în acel fel. Lui 
Gurney îi devenise clar că lucrul uimitor în legătură cu „trucul 
numărului nouăsprezece” era faptul că acesta chiar era un truc. 
lar scopul lui era să lase impresia că făptașul o cunoștea pe 
victimă suficient de bine ca să știe ce gândea - fără să aibă 
nevoie să cunoască realmente ceva despre aceasta. 

Dumnezeule! 


271 


Cum era fraza aceea din cea de-a doua poezie care-i fusese 
trimisă lui Mellery? 

Gurney ajunse din bucătărie până în camera de lucru aproape 
în fugă, își luă dosarul cazului și-l răsfoi. Asta era! Pentru a doua 
oară în decursul acelei zile, simţi fiorul descoperirii unei părți din 
adevăr. 


„Știu ce gândești, 
știu când clipești, 
știu unde-ai fost 
și unde vei fi.” 


Ce spusese Madeleine în acea noapte, în pat? Se întâmplase 
azi-noapte sau cu o noapte înainte? Ceva despre mesajele care 
erau ciudat de vagi - fără să conţină fapte, nume, locuri, nimic 
real? 

In entuziasmul lui, Gurney putea simţi cum niște piese 
importante ale puzzle-ului se așază la locul potrivit. Piesa 
centrală era cea pe care o ţinuse tot timpul cu susul în jos. 
Faptul că ucigașul și-ar fi cunoscut îndeaproape victimele și 
trecutul acestora era - vedea clar acum - doar o înșelăciune. 
Gurney își mai revăzu încă o dată însemnările privitoare la 
biletele și telefoanele pe care Mellery și ceilalţi le primiseră și nu 
putu găsi nici cea mai vagă dovadă că ucigașul ar fi știut ceva 
anume despre ei, în afara numelor și adreselor. Părea să știe, 
într-adevăr, că odată avuseseră cu toţii năravul de a bea prea 
mult, dar nici măcar pentru acea perioadă nu avea niciun 
detaliu - niciun incident, nicio persoană, niciun loc, niciun 
moment. Totul conducea la ideea că ucigașul încerca să le dea 
victimelor impresia că le cunoștea îndeaproape când, în 
realitate, nu le cunoștea deloc. 

In acest caz, se ridica o nouă întrebare. De ce să ucidă 
necunoscuţi? Dacă răspunsul era că avea o ură patologică 
pentru orice om cu patima beţiei, atunci (așa cum Gurney îi 
spusese lui Randy Clamm în Bronx) de ce să nu arunce pur și 
simplu o bombă în timpul unei întâlniri a Alcoolicilor Anonimi? 

Gândurile începură din nou să i se învârtă în cap, în timp ce 
oboseala îi inunda mintea și trupul. Odată cu oboseala veni și 
îndoiala de sine. Entuziasmul stârnit de faptul că și-a dat seama 
cum fusese făcut trucul cu numărul și ce însemna el pentru 


272 


relația dintre ucigaș și victimele sale fu înlocuit de acel vechi 
sentiment autocritic că ar fi trebuit să-și dea seama mai 
devreme - și apoi de teama că până și marea lui descoperire se 
va dovedi un drum care nu ducea nicăieri. 

— Acum ce mai este? 

Madeleine stătea în ușa camerei de lucru, ţinând în mână un 
sac de plastic negru, doldora de gunoi, cu părul ciufulit după 
incursiunea de golire a debaralei. 

— Nimic. 

Ea îi oferi o privire care voia să spună „nu te cred” și lăsă 
sacul de gunoi lângă ușă. 

— Chestia asta era în partea ta de debara. 

E| se holbă la sac. 

Madeleine se duse înapoi la etaj. 

Vântul fluiera pe lângă fereastra care avea nevoie de o nouă 
bandă pentru izolare termică. Fir-ar să fie! Avusese de gând să 
se ocupe de asta. De fiecare dată când vântul bătea înspre casă 
din direcția aia... 

Sună telefonul. 

Era Gowacki, din Sotherton. 

— Da, la drept vorbind, e o plătică, zise fără a se obosi să mai 
salute. De unde Dumnezeu știați asta? 

Confirmarea în privinţa peștelui îi ridică lui Gurney moralul 
distrus de lipsa de somn. Îi oferi suficientă energie ca să-l sune 
pe enervantul Jack Hardwick în legătură cu ceva care nu-i 
dăduse deloc pace. Era vorba de primul vers al celei de-a treia 
poezii - pe care o extrăsese din dosar în timp ce forma numărul 
lui Hardwick. 


„Eu fac tot ce-am făcut și înainte 

Nu pentru bani și nici în joacă, ţine minte, 
Ci fiindcă-n viaţă totu’ trebuie plătit 

Și orice lucru rău va trebui schimbat. 

Și pentru sângele acela care-i roșu 

La fel precum un trandafir pictat 

Ca toţi de-acum încolo să o știe 

La urmă nu culegi decât ce-ai semănat.” 


Ca de obicei, fu nevoit să îndure un minut nesfârșit de insulte 
haotice înainte de a-l putea face pe detectivul de la BIC să 


273 


asculte ce îl îngrijora și să răspundă. lar răspunsul era tipic 
pentru Hardwick. 

— Zici că folosirea timpului trecut presupune că făptașul a 
lăsat deja în urmă un șir de capete tăiate înainte de a-i veni de 
hac prietenului tău? 

— Ăsta ar fi înţelesul evident, de vreme ce acele trei victime 
despre care știm erau în viaţă în momentul când au fost scrise 
lucrurile astea. 

— Deci ce vrei să fac? 

— Ar fi o idee bună să începi să trimiţi o informare cu detaliile 
modului de operare, pentru a descoperi posibile asemănări. 

— Cât de detaliat vrei să fie redactat acel modus operandi? 

Intonaţia ascendentă folosită de Hardwick facea termenul 
latinesc să sune ca o glumă. Tendinţa lui șovină de a considera 
limbile străine ridicole îl călca mereu pe nervi pe Gurney. 

— Cât consideri tu. În opinia mea, rănile de la gât sunt 
elementul cheie. 

— Hmm. Crezi că ancheta asta se întinde în Pennsylvania, 
New York, Connecticut, Rhode Island, Massachusetts, poate 
chiar în New Hampshire și Vermont? 

— Nu știu. Jack. Tu decizi. 

— Intervalul de timp? 

— Ultimii cinci ani? Cum consideri tu. 

— Perioada ultimilor cinci ani e la fel de bună ca oricare alta, 
zise pe un ton care sugera că era la fel de rea ca oricare alta. 
Ești gata pentru întâlnirea căpitanului R? 

— Mâine? Sigur, o să vin. 

Urmă o pauză. 

— Deci crezi că nebunul se ocupă de mai multă vreme cu 
treaba asta? 

— S-ar putea, nu? 

O altă pauză. 

— Tu ai ajuns undeva cu ancheta? 

Gurney îi făcu lui Hardwick un rezumat al faptelor și îi relată 
despre noua interpretare pe care le-o dăduse, încheind cu o 
sugestie. 

— Știu că Mellery a fost la dezalcoolizare acum cincisprezece 
ani. Poate că ai vrea să cauţi eventuale date publice despre el 
sau despre infracțiunile pe care ar putea să le fi comis - orice 
care are legătură cu alcoolul. E valabil și pentru Albert Schmitt și 


274 


Richard Kartch. Tipii de la Omucideri care se ocupă de cazurile 
Schmitt și Kartch lucrează la întocmirea biografiilor victimelor. E 
posibil să fi descoperit ceva relevant. Cât te ocupi de asta, n-ar 
strica să mai scormonești un pic prin trecutul lui Gregory 
Dermott. E implicat cumva în toată treaba asta. Ucigașul a ales 
acel oficiu poștal din Wycherly cu un motiv anume, iar acum îl 
ameninţă chiar pe Dermott. 

— Ce face? 

Gurney îi spuse lui Hardwick despre biletul cu versurile „Vine 
unul, veniţi toți/ Ca să moară toţi neghiobii”, care fusese lipit de 
fereastra lui Dermott, și despre discuţia cu locotenentul Nardo. 

— Ce crezi că putem găsi dacă le cercetăm trecutul? 

— Ceva care să explice următoarele trei lucruri. Mai întâi, 
ucigașul își alege victimele dintre persoanele care au avut 
obiceiul să bea. În al doilea rând, nu există nicio dovadă că ar fi 
cunoscut-o personal pe vreuna. In al treilea rând, a ales drept 
ținte persoane care locuiau la distanţe mari unele de altele, 
ceea ce sugerează existenţa unui alt factor în alegerea lor, în 
afara consumului excesiv de alcool - un factor care leagă 
victimele una de alta, de criminal și, probabil, de Dermott. 
Habar n-am care este acesta, dar știu că există și o să-l găsesc. 

— Serios? 

— Ne vedem mâine, Jack. 


Capitolul 43 


Madeleine 


Ziua următoare veni ciudat de repede. După discuţia cu 
Hardwick, Gurney își scosese pantofii și se tolănise pe 
canapeaua din camera de lucru. Dormi adânc, neîntrerupt, tot 
restul după-amiezii și toată noaptea. Când deschise ochii, era 
dimineață. 

Se ridică, se întinse și privi pe fereastră. Soarele se ridica 
încet peste culmea maronie a coastei estice a văii, ceea ce 
însemna, după socotelile lui, că era cam șapte dimineața. Nu 
trebuia să plece către ședința BIC decât după 10:30. Cerul era 
perfect albastru, iar zăpada sclipea de parcă fusese amestecată 

275 


cu sticlă pisată. Frumuseţea acestei priveliști liniștite se 
amestecată cu aroma cafelei proaspete, făcând ca, pe moment, 
viaţa să pară simplă și, în esenţă, bună. Odihna prelungită îl 
refăcuse complet. Se simţea pregătit să dea telefoanele pe care 
le amânase - să-i sune pe Sonya și pe Kyle - dar se răzgândi 
realizând că probabil cei doi încă dormeau. Stărui câteva 
secunde asupra imaginii Sonyei în pat, apoi merse la bucătărie, 
hotărându-se să dea telefoanele imediat după ora nouă. 

Casa avea aerul acela pustiu caracteristic momentelor când 
Madeleine era plecată. Absența ei era confirmată de un bilet pe 
care-l găsi pe bufet: „Zori. Soarele gata să răsară. Incredibil de 
frumos. Merg pe jos cu rachetele de zăpadă la Carlson Ledge. 
Cafea în ibric. M.” Se duse la baie, se spălă și își perie dinţii. Pe 
când se pieptăna, îi veni în minte că ar fi putut pleca după ea. 
Referirea la soarele care era pe cale să răsară însemna că 
plecase în ultimele zece minute sau așa ceva. Dacă își folosea 
schiurile și se ţinea după urmele lăsate de rachetele ei pentru 
zăpadă, probabil că avea s-o ajungă din urmă în circa douăzeci 
de minute. 

Își puse o pereche de bocanci și niște pantaloni de schi peste 
blugi, își trase pe el un pulover gros de lână, își prinse schiurile 
și ieși pe ușa din spate, pășind pe stratul de treizeci de 
centimetri de zăpadă afânată. Culmea, care oferea o priveliște 
largă asupra văii din nord și a șirurilor de coline de dincolo de 
ea, era cam la un kilometru și jumătate depărtare. La ea 
ajungeai pe un drum forestier care urca pe o pantă lină, ce 
începea din spatele proprietăţii lor. Era impracticabil pe timp de 
vară din cauza încâlcelii de tufe de zmeură sălbatică, dar 
toamna târziu și iarna tufișurile ţepoase se mai împuţinau. 

O familie de ciori precaute, ale căror croncănituri aspre erau 
singurele sunete din atmosfera înghețată, își luă zborul de pe 
vârfurile golașe ale copacilor, la vreo sută de metri mai în faţă, 
și dispăru curând pe după culme, lăsând în urmă o liniște și mai 
adâncă. 

Când Gurney ieși din pădure, o văzu pe Madeleine pe limba 
de pământ care se ridica deasupra dealului cu ferma Carlson. 
Stătea nemișcată pe un bolovan, cam la cincisprezece metri de 
el, privind peisajul unduitor care dispărea la orizont, cu doar 
două hambare îndepărtate și un drum șerpuitor care să 
sugereze prezenţa umană. Se opri, încremenit de nemișcarea în 


276 


care stătea Madeleine. Părea atât de... atât de singură... și 
totuși având o legătură atât de profundă cu lumea ei. Un fel de 
far călăuzitor, care-l conducea către un loc imediat dincolo de 
graniţa la care putea el să ajungă. 

Fără niciun avertisment, fără niciun cuvânt care să cuprindă 
acest sentiment, priveliștea îi sfâșie inima. 

Doamne Dumnezeule, avea vreun soi de cădere nervoasă? 
Pentru a treia oară în decurs de o săptămână, ochii i se umplură 
de lacrimi. Înghiţi și se șterse pe faţă. Simţindu-se ametit, își 
depărtă schiurile mai tare unul de altul ca să-și ţină echilibrul. 

Poate că această mișcare, surprinsă cu coada ochiului, sau 
sunetul făcut de schiuri în zăpada uscată o făcu să se întoarcă. Il 
privea cum se apropie de ea. Zâmbi puţin, dar nu spuse nimic. 
Gurney avea sentimentul oarecum bizar că ea îi putea vedea 
sufletul la fel de limpede cum îi vedea trupul - bizar pentru că 
„suflet” nu era o noţiune căreia să-i fi găsit vreodată un înţeles, 
nici vreun termen pe care el să-l fi folosit vreodată. Se așeză 
lângă ea pe bolovanul turtit și privi fix înainte, la imaginea 
dealurilor și a văilor, fără să le vadă. Ea îi luă braţul și i-l puse pe 
al ei. 

El îi cercetă chipul. N-avea cuvinte să descrie ce vedea. Era 
de parcă toată strălucirea peisajului acoperit cu zăpadă se 
reflecta în expresia ei, iar strălucirea expresiei ei se reflecta în 
peisaj. 

După o vreme - nu putea fi sigur cât trecuse - se îndreptară 
către o răscruce care ducea înapoi spre casă. 

Când erau pe la jumătatea drumului, el o întrebă: 

— La ce te gândești? 

— Nu mă gândesc deloc. Asta mă împiedică să observ. 

— Ce să observi? 

— Cerul albastru, zăpada albă. 

Gurney nu mai spuse nimic până când ajunseră înapoi în 
bucătărie. 

— N-am apucat să beau cafeaua pe care mi-ai lăsat-o, zise el. 

— O să fac un ibric proaspăt. 

O privea cum scoate din frigider o pungă cu boabe de cafea și 
cum pune o măsură în râșniţa electrică. 

— Ce-i? zise ea uitându-se la el curioasă, cu degetul pe buton. 

— Nimic, răspunse el. Mă uitam, pur și simplu. 


277 


Madeleine apăsă butonul. Din mica mașinărie ieși un scrâșnet 
puternic, care se atenua pe măsură ce boabele erau măcinate. Il 
privi din nou. 

O să verific debaraua, spuse Gurney pentru că simţea nevoia 
să facă ceva. 

O luă spre etaj, dar înainte de a ajunge la debara se opri pe 
palier, lângă fereastra care dădea spre câmpul din spate, spre 
pădurile de dincolo de el și spre cărarea către limba de pământ. 
Și-o imagină stând pe piatră, în liniștea ei solitară, și fu din nou 
cuprins de acel sentiment intens și dureros, fără nume. Se 
strădui să înţeleagă sursa durerii. 

Pierdere. Despărţire. Izolare. 

Fiecare părea adevărată, fiecare era o fațetă a aceleiași 
senzaţii. 

Psihologul la care mersese pe la sfârșitul adolescenţei din 
cauza unui atac de panică - psihologul care-i spusese că panica 
avea drept cauză profunda ostilitate pe care o resimțea față de 
tatăl lui și că lipsa oricărui sentiment conștient în legătură cu 
acesta era o dovadă a puterii ascunse și a nocivităţii acelui 
sentiment - psihologul cu pricina îi încredințase secretul a ceea 
ce el credea că este scopul vieții. 

— Scopul vieţii este să ne apropiem cât mai mult de alţi 
oameni. 

O spusese surprinzător de simplu, ca și cum ar fi subliniat că 
un camion e utilizat pentru transporturi de marfă. 

Într-o altă împrejurare îi dezvăluise, în aceeași manieră 
detașată, următoarea axiomă: „O viaţă în singurătate e o viaţă 
irosită.” 

Când avea șaptesprezece ani, Gurney nu era sigur la ce se 
referise psihologul. Părea ceva profund, dar profunzimea era 
obscură, iar el nu putea desluși nimic. Și nici la vârsta de 
patruzeci și șapte de ani nu înţelegea pe deplin - cel puţin nu în 
felul în care înțelegea la ce erau bune camioanele. 

Uitând de treaba cu debaraua, se întoarse în bucătărie. 
Intrând din holul mai întunecos, încăperea i se păru plină de 
lumină. Lumina soarelui, care acum se ridicase binișor deasupra 
copacilor pe un cer fără niciun nor, strălucea direct prin ușile de 
sticlă orientate cu fața spre sud-est. Zăpada proaspăt căzută 
transformase pășunea într-un reflector orbitor, împrăștiind 
lumină în colţurile încăperii unde rareori pătrundea lumina. 


278 


— Ti-am făcut cafeaua, zise Madeleine, care avea în mână o 
foaie de ziar mototolită și o grămăjoară de surcele. Lumina este 
atât de încântătoare! La fel ca muzica. 

Gurney zâmbi și dădu aprobator din cap. Uneori îi invidia 
capacitatea de a găsi fermecătoare tot felul de nimicuri 
strălucitoare din natură. De ce - se întrebă el - o asemenea 
femeie, atât de entuziastă, un estet în sensul cel mai bun al 
cuvântului, o femeie atât de sensibilă la sp/lendoarea lumii, să se 
fi măritat cu un detectiv cerebral și lipsit de spontaneitate? Işi 
imaginase ea oare că într-o zi el se va lepăda de coconul 
cenușiu al meseriei sale? Contribuise el la această fantezie, 
imaginându-și că, după retragerea într-o lume pastorală, va 
deveni o altă persoană? 

Erau un cuplu ciudat, își zise el, dar cu siguranță nu mai 
ciudat decât părinţii lui. Maică-sa, cu înclinațiile ei artistice, cu 
toate hobby-urile ei pline de imaginaţie - sculpturi din papier- 
mâché, acuarele fantastice, origami - se căsătorise cu taică-său, 
un bărbat a cărui îngălare era întreruptă doar de sclipiri de 
sarcasm, a cărui atenţie era mereu îndreptată în altă parte, 
căruia nimeni nu-i cunoștea pasiunile și a cărui plecare la 
serviciu, dimineaţa, părea să-i facă lui Gurney mai multă plăcere 
decât întoarcerea acestuia acasă, seara. Un bărbat care, în 
căutarea liniștii era mereu pe picior de p/ecare. 

— La ce oră vrei să pleci la ședință? îl întrebă Madeleine, 
oferindu-i o mostră a simțului ei ireal de precis de a sesiza 
gândurile care-i treceau lui prin cap. 


Capitolul 44 


Dezbateri finale 


Déjà vu. 

Procedura de înscriere era la fel cum fusese și în alte rânduri. 
Zona de primire din clădirea respectivă - concepută, în mod 
ironic, să fie respingătoare - era la fel de aseptică precum o 
morgă, dar mai puţin liniștită. În cabina paznicului era un alt om, 
dar lumina artificială îi conferea aceeași paloare de tip „post- 
chimioterapie” pe care o avusese și celălalt. Și, pentru a doua 

279 


oară, cel care îl conduse pe Gurney în sala de ședințe 
claustrofobică fu personajul dat cu gel și încântător ca o bucată 
de glod, în persoana anchetatorului Blatt. 

Intră înaintea lui Gurney în încăperea care arăta exact așa 
cum și-o amintea, cu excepţia faptului că părea mai murdară. Pe 
covorul decolorat erau pete pe care nu le observase prima dată. 
Ceasul, așezat nu tocmai vertical și prea mic pentru peretele pe 
care stătea, arăta ora douăsprezece ziua. Ca de obicei, Gurney 
ajunsese exact la timp - lucru care avea mai puţin de-a face cu 
eficienţa și mai mult cu nevroza. Il stânjenea în aceeași măsură 
să ajungă mai devreme ori să întârzie. 

Blatt luă loc la masă. Wigg și Hardwick erau deja acolo, 
așezați pe aceleași scaune pe care stătuseră la prima întâlnire. 
O femeie cu o înfățișare ţâfnoasă stătea lângă aparatul de cafea 
din colț, evident nemulțumită de faptul că Gurney nu era însoțit 
de persoana pe care o aștepta ea. Semăna atât de mult cu 
Sigourney Weaver, încât Gurney se întrebă dacă nu se străduia 
să fie așa. 

Cele trei scaune aflate cel mai aproape de centrul mesei 
alungite erau înclinate și rezemate de ea, ca data trecută. Când 
Gurney se duse după cafea, Hardwick rânji ca un rechin. 

— Domnule detectiv de rangul întâi Gurney, am o întrebare 
pentru tine. 

— Salut, Jack. 

— Sau, și mai bine, am un răspuns pentru tine. Să vedem 
dacă poţi ghici care este întrebarea. Răspunsul e „un preot 
răspopit din Boston.” Ca să câștigi marele premiu, nu trebuie 
decât să ghicești întrebarea. 

In loc să răspundă, Gurney luă o cană, observă că nu era 
tocmai curată, o puse la loc, mai luă una, apoi o a treia, apoi se 
întoarse la prima. 

Sigourney bătea din picior și se tot uita la Rolexul ei, într-o 
parodie a nerăbdării. 

— Bună, zise el, umplându-și resemnat cana murdară cu ceea 
ce spera să fie o cafea fierbinte, antiseptică. Sunt Dave Gurney. 

— Eu sunt doctor Holdenfield, spuse ea de parcă ar fi pus jos 
o chintă roială lângă perechea lui de doiari. O să vină Sheridan? 

Ceva complex din tonul folosit de ea îi atrase atenţia. lar 
„Holdenfield” îi spunea ceva. 


280 


— Nu știu, răspunse el, întrebându-se ce fel de relaţie ar fi 
putut exista între procurorul districtual și doctor. Dacă nu vă 
deranjează întrebarea, ce fel de doctor sunteți? 

— Psiholog criminalist, răspunse ea absentă, privind nu la el, 
ci către ușă. 

— Cum spuneam, domnule detectiv - zise Hardwick pe un ton 
prea ridicat având în vedere dimensiunile încăperii dacă 
răspunsul este un popă răspopit din Boston, care-i întrebarea? 

Gurney închise ochii. 

— Pentru Dumnezeu, Jack, de ce nu-mi spui, pur și simplu? 

Chipul lui Hardwick se încreţi dezgustat. 

— Pentru că atunci ar trebui să explic de două ori - pentru 
tine și pentru comitetul executiv, spuse indicând din cap către 
scaunele înclinate. 

Psihologul criminalist își privi din nou ceasul. Sergentul Wigg 
urmărea ceea ce se afișa pe ecranul laptopului ei în timp ce 
butona tastatura. Blatt părea plictisit. Ușa se deschise, iar Kline 
intră cu un aer preocupat, urmat de Rodriguez, care ducea un 
dosar gros și părea mai răutăcios ca oricând, și de Stimmel, care 
arăta ca o broască pesimistă. Când se așezară, Rodriguez îi 
aruncă lui Kline o privire întrebătoare. 

— Poţi începe, îi spuse Kline. 

Rodriguez își fixă privirea la Gurney, cu buzele strânse 
formând o linie subţire. 

— A avut loc un eveniment tragic. Un ofiţer de poliţie din 
Connecticut, trimis la locuinţa lui Gregory Dermott - la 
insistenţele tale, se pare -, a fost ucis. 

Ochii tuturor celor din încăpere se întoarseră spre Gurney, 
reflectând diferite grade de supărătoare curiozitate. 

— Cum? 

Puse întrebarea calm, în ciuda unei tresăriri de anxietate. 

— La fel ca prietenul tău, răspunse Rodriguez. 

In tonul lui se simţea acreala și o insinuare căreia Gurney se 
hotărî să nu-i răspundă. 

— Sheridan, ce mama dracu’ se întâmplă aici? 

Vocea psihologului criminalist care stătea la celălalt capăt al 
încăperii, sună atât de asemănător cu cea a ostilei Sigourney din 
filmul A/ien, încât Gurney își zise că în mod sigur femeia o făcea 
intenţionat. 


— Becca! Scuze, nu te-am văzut acolo. Am fost reţinuţi un pic. 
Complicaţii de ultim moment. Se pare că a mai avut loc încă o 
crimă, adăugă procurorul, întorcându-se către Rodriguez. Rod, 
ce-ar fi să-i pui pe toţi la curent cu treaba legată de polițistul din 
Connecticut, zise el, scuturând scurt și rapid din cap, de parcă 
ar fi avut apă într-una din urechi. Cel mai al dracului caz pe care 
l-am văzut! 

— Ai al dracului de multă dreptate! răspunse ca un ecou 
Rodriguez, deschizându-și dosarul. În această dimineață, la ora 
unsprezece și douăzeci și cinci s-a primit un telefon de la 
locotenentul John Nardo de la poliţia din Wycherly, Connecticut, 
privind crima comisă pe proprietatea numitului Gregory 
Dermott, cunoscut nouă drept deţinătorul căsuţei poștale din 
cazul Mark Mellery. Lui Dermott i se oferise temporar protecţia 
poliţiei, la insistenţele anchetatorului special Dave Gurney. La 
opt, în această dimineaţă... 

Kline ridică mâna. 

— Stai o secundă, Rod. Becca, ai făcut cunoștință cu Dave? 

— Da. 

Răspunsul afirmativ scurt și rece avea menirea de a descuraja 
orice încercare de prezentare mai elaborată, dar Kline continuă, 
oricum. 

— Voi doi aveţi multe de discutat. Psihologul cu cel mai mare 
procent de profiluri corecte și detectivul care a arestat cei mai 
mulți criminali din istoria NYPD. 

Laudele părură să-i facă pe toţi să se simtă stânjeniţi. Dar o 
făcu și pe Holdenfield să-l privească pentru prima oară pe 
Gurney cu un oarecare interes. Și cu toate că el nu se dădea în 
vânt după cei care făceau profilurile criminalilor, știu acum de 
ce numele ei îi sunase familiar. 

Kline continuă, hotărât, se pare, să-și scoată în faţă cele două 
staruri. 

— Becca le citește gândurile, Gurney le ia urma - Moşul 
Canibal, Jason Strunk, Peter Possum cum l-o mai chema... 

Psihologul se întoarse spre Gurney, iar ochii i se lărgiră un pic, 
mirati. l 

— Piggert? Asta a fost cazul tău? 

Gurney dădu din cap în semn de aprobare. 

— O arestare celebră, zise ea cu o undă de admirație. 


El reuși să dea la iveală un zâmbet scurt, absent. Situaţia din 
Wycherly - și întrebarea dacă gestul lui impulsiv de a interveni 
trimițând prin poștă acea poezie contribuise în vreun fel la 
moartea ofițerului de poliţie - îl frământau. 

— Continuă, Rod, spuse Kline tăios, de parcă întreruperea ar fi 
fost din vina căpitanului. 

— La ora opt, în această dimineaţă, Gregory Dermott a mers 
până la oficiul poștal din Wycherly, însoţit de ofiţerul Gary 
Sissek. După cum spune Dermott, s-au întors la opt și jumătate, 
oră la care el a făcut cafea și pâine prăjită și și-a citit scrisorile, 
în timp ce ofițerul Sissek a rămas afară ca să cerceteze 
proprietatea și să verifice sistemul exterior de pază al casei. La 
ora nouă dimineața, Dermott s-a dus să-l caute pe ofiţerul 
Sissek și i-a descoperit cadavrul pe terasa din spate. A sunat la 
Urgenţe. Cei care au ajuns primii la faţa locului și au înconjurat 
zona cu dispozitive de protecţie au descoperit un bilet prins de 
ușa din spate, chiar deasupra cadavrului. 

— Glonţ și multiple răni prin înjunghiere, ca la ceilalţi? întrebă 
Holdenfield. 

— Rănile prin înjunghiere au fost confirmate, dar nu s-a 
stabilit încă nimic în legătură cu glonțul. 

— Și biletul? 

Rodriguez citi dintr-un fax pe care-l avea în dosar: 


„De unde am venit? 
Unde m-am dus? 

Câţi au să mai moară 
Fincă tu nu te-ai prins?” 


— Aceleași chestii ciudate, zise Kline. Ce crezi, Becca? 

— Procesul ar putea fi grăbit. 

— Procesul? 

— Tot ceea ce s-a întâmplat până acum a fost premeditat cu 
grijă - alegerea victimelor, scrisorile, totul. Dar crima aceasta e 
diferită: reprezintă mai degrabă un răspuns, decât rezultatul 
unei planificări. 

Rodriguez părea sceptic. 

— E același ritual al înjunghierii, același tip de scrisoare. 


283 


— Dar victima nu era în plan. Se pare că domnul Dermott al 
vostru era ţinta iniţială, dar, în schimb, a fost ucis polițistul, 
pentru că s-a ivit ocazia. 

— Dar biletul... 

— E posibil ca biletul să fi fost adus la locul crimei pentru a fi 
plasat pe trupul domnului Dermott, dacă totul ar fi mers bine, 
sau e posibil să fi fost compus pe loc ca urmare a schimbării 
circumstanțelor. Faptul că are doar patru versuri ar putea avea 
o semnificaţie. Celelalte nu aveau opt versuri? întrebă ea, 
privind spre Gurney pentru confirmare. 

El dădu aprobator din cap, încă pe jumătate prins în speculaţii 
legate de propria-i vinovăţie, apoi se strădui să revină în 
prezent. 

— Sunt de acord cu doamna doctor Holdenfield. Nu m-am 
gândit la posibila semnificaţie a faptului că sunt patru versuri în 
loc de opt, dar așa pare să fie logic. Singurul lucru pe care l-aș 
mai adăuga ar fi că, deși crima n-a fost plănuită în același fel ca 
celelalte, componenta care ţine de ura îndreptată împotriva 
polițiștilor, ca parte a mentalităţii acestui ucigaș, aliniază, cel 
puţin parţial, crima respectivă la același model și poate constitui 
o dovadă a aspectelor ritualice la care s-a referit căpitanul. 

— Becca a spus ceva despre accelerarea ritmului, spuse Kline. 
Avem deja patru victime. Asta înseamnă că vor mai urma altele? 

— De fapt, cinci. 

Privirile tuturor se întoarseră spre Hardwick. 

Căpitanul ridică pumnul și începu să întindă câte un deget, pe 
măsură ce pronunţa fiecare nume: 

— Mellery. Schmitt. Kartch. Ofiţerul Sissek. Asta înseamnă 
patru. 

— Cu reverendul Michael McGrath, se fac cinci, spuse 
Hardwick. 

— Cine? răbufniră la unison Kline (incitat), căpitanul (iritat) și 
Blatt (nedumerit). 

— In urmă cu cinci ani, un preot de la dioceza din Boston a 
fost caterisit în urma unor acuzaţii în care erau implicaţi mai 
mulţi băieți de altar. A făcut un soi de înțelegere cu episcopul, a 
pus comportamentul său inadecvat pe seama alcoolismului, s-a 
înscris într-un îndelungat program de dezalcoolizare, s-a făcut 
nevăzut și gata, povestea s-a sfârșit. 


284 


— Ce mama dracului e cu dioceza din Boston? zise cu dispreţ 
Blatt. Locul ăla colcăia de pedofili. 

Hardwick îl ignoră. 

— Povestea părea încheiată până acum un an, când McGrath 
a fost găsit mort în apartamentul lui. Multiple răni prin 
înjunghiere în zona gâtului. De cadavru era prins un bilet - o 
poezie de opt versuri, scrisă cu cerneală roșie. 

Lui Rodriguez îi ardea faţa. 

— De câtă vreme știai de asta? 

Hardwick își privi ceasul. 

— De o jumătate de oră. 

— Ce? 

— leri, anchetatorul special Gurney a solicitat o anchetă 
regională a tuturor secţiilor de poliţie ale statelor din nord-est 
pentru descoperirea unui mod de operare similar celui din cazul 
Mellery. În dimineaţa asta am dat lovitura - defunctul părinte 
McGrath. 

— Pentru crima asta a fost arestată sau pusă sub acuzare 
vreo persoană? întrebă Kline. 

— Nu. În Boston, tipul de la Omucideri cu care am discutat nu 
a vrut s-o spună de-a dreptul, dar am impresia că nu au dat 
prea mare importanţă cazului. 

— Asta ce vrea să mai însemne? întrebă căpitanul, care părea 
iritat. 

Hardwick dădu din umeri. 

— Un fost pederast este ucis prin înjunghiere, iar criminalul 
lasă un bilet în care face aluzie la greșeli din trecut. Se pare că 
cineva a vrut să se răzbune. Poate că polițiștii și-au zis ce 
dracu', doar au alte rahaturi de rezolvat, trebuie să prindă o 
mulţime de alţi făptași ale căror motive sunt mai puţin nobile 
decât să facă dreptate cu întârziere. Așa că e posibil să nu-i fi 
dat prea multă atenţie. 

Rodriguez arăta de parcă ar fi avut indigestie. 

— Dar nu a spus realmente chestia asta. 

— Bineînţeles că n-a spus-o. 

— Deci - zise Kline pe un ton rezumativ - orice ar fi făcut sau 
n-ar fi făcut poliţia din Boston, treaba e că părintele Michael 
McGrath este numărul cinci. 


— Si, numero cinco, zise Hardwick prostește. Dar în realitate 
número uno - de vreme ce preotul a fost făcut bucăţi cu mai 
bine de un an înaintea celorlalți patru. 

— Deci Mellery, despre care credeam că e primul, era, de 
fapt, al doilea, spuse Kline. 

— Mă îndoiesc foarte tare de treaba asta, zise Holdenfield și, 
după ce le captă atenţia tuturor, continuă. Nu există nicio 
dovadă că preotul a fost primul - ar putea fi și-al zecelea -, dar 
chiar și în cazul în care ar fi fost primul, se ridică o altă 
problemă. O crimă în urmă cu un an, apoi patru în mai puţin de 
două săptămâni - nu e un mod de operare obișnuit. Mă aștept 
să mai existe și alte victime în intervalul scurs. 

— Doar dacă - interveni Gurney liniștit - nu există un alt 
factor în afara psihopatologiei ucigașului care să hotărască 
momentul comiterii crimelor și alegerea victimelor. 

— La ce te gândești? 

— Cred că există și alt lucru pe care victimele îl au în comun, 
în afara alcoolismului, ceva ce n-am descoperit încă. 

Holdenfield dădu gânditoare din cap și căpătă o expresie din 
care se deducea că nu avea de gând să accepte presupunerea 
lui Gurney, dar nici nu găsea vreun argument pentru a o 
demola. 

— Deci e posibil să găsim sau nu elemente care să ne 
conducă spre crime comise mai demult, spuse Kline, părând că 
nu știe prea sigur ce părere să aibă despre asta. 

— Ca să nu mai vorbim de unele mai mari, adăugă 
Holdenfield. 

— Asta ce mai vrea să însemne? repetă Rodriguez întrebarea 
care părea să devină preferata lui. 

Tonul lui ţâfnos nu provocă nicio reacţie din partea lui 
Holdenfield. 

— Ritmul în care comite crimele, după cum începusem să 
explic mai devreme, sugerează că a început ultima rundă a 
jocului. 

— Ultima rundă? întrebă Kline de parcă i-ar fi plăcut cum 
sunau aceste cuvinte. 

— În ultimul caz a fost împins să acţioneze fără premeditare, 
continuă Holdenfield. E posibil ca lucrurile să-i scape din mână. 
Am impresia că nu va mai putea să le ţină sub control multă 
vreme. 


286 


— Ce să ţină sub control? întrebă Blatt, în aceeași manieră în 
care-și punea toate întrebările, cu un soi de ostilitate adânc 
înrădăcinată. 

Holdenfield îl privi o clipă fără nicio expresie, apoi se uită la 
Kline. 

— Câte lucruri trebuie să vă mai învăţ? 

— Ar trebui atinse niște puncte cheie. Corectaţi-mă dacă n-am 
dreptate, spuse procurorul, aruncând o privire împrejurul mesei 
fără a se aștepta, evident, să fie corectat. Dar, cu excepţia lui 
Dave, nu cred că restul celor prezenţi avem prea multă 
experienţă în ceea ce privește criminalii în serie. 

Rodriguez părea pe punctul de a obiecta, dar nu spuse nimic. 

Holdenfield zâmbi cu tristețe. 

— E cineva care să fie cât de cât familiarizat cu tipologia lui 
Holmes privind criminalii în serie? 

Majoritatea celor din jurul mesei dădură aprobator din cap sau 
scoaseră murmure afirmative. Doar Blatt avea o întrebare: 

— Sherlock Holmes? 

Gurney nu era sigur dacă era vorba de o glumă prostească 
sau de prostie, pur și simplu. 

— Ronald M. Holmes - e mai din zilele noastre și e o persoană 
reală, zise Holdenfield pe un ton exagerat de inofensiv, pe care 
Gurney nu-l prea putea califica. 

Era posibil să-l fi imitat pe dl Rogers? când i se adresa unui 
copil de cinci ani? 

— Holmes îi categorisea pe criminalii în serie după motivații: 
genul impulsionat de voci imaginare; genul care crede că are 
misiunea de a scăpa lumea de anumite categorii intolerabile de 
persoane - negri, homosexuali și ce mai vreţi; individul care 
vrea să domine în mod absolut; căutătorul de senzaţii tari care 
obţine cea mai mare satisfacţie ucigând; criminalul sexual. Însă 
toți au un lucru în comun... 

— Sunt nebuni de legat, zise Blatt cu un rânjet îngâmfat. 

— Ai pus punctul pe „i”, domnule anchetator, zise Holdenfield 
cu o amabilitate ucigașă. Dar ceea ce au realmente în comun 
este o teribilă tensiune interioară. Ucigând pe cineva, se 
eliberează pentru o vreme de acea tensiune. 

— Cam ca atunci când ţi-o tragi? 


2? Prezentator al unui show de televiziune pentru copii. 


— Domnule anchetator Blatt - zise Kline furios -, poate c-ar fi 
o idee bună să-ţi păstrezi întrebările pentru tine până când 
Rebecca își încheie explicaţiile. 

— De fapt, întrebarea lui chiar e pertinentă. În urma unui 
orgasm, te eliberezi într-adevăr de tensiunea sexuală. Însă la o 
persoană normală nu se întâmplă să se genereze o spirală 
disfuncţională descendentă care să ceară orgasme din ce în ce 
mai frecvente, cu repercusiuni tot mai grave. Prin urmare, 
consider că un criminal în serie are mai multe în comun cu 
dependența de droguri. 

— Dependenţă de crimă, spuse Kline încet, gânditor, ca și 
cum ar fi încercat să găsească un titlu pentru un comunicat de 
presă. 

— O expresie cam bombastică - interveni Holdenfield -, care 
are și ceva adevăr în ea. În comparaţie cu majoritatea 
oamenilor, criminalul în serie trăiește în lumea lui imaginară. 
Pare să funcţioneze normal în societate. Dar nu obţine nicio 
satisfacţie din viaţa socială și nici nu-l interesează vieţile reale 
ale altor oameni. El trăiește doar pentru fanteziile lui - fantezii 
de control, dominare, pedeapsă. Pentru el, aceste fantezii 
constituie o suprarealitate - o lume în care se simte important, 
omnipotent, viu. Până aici, aveţi întrebări? 

— Am eu una, zise Kline. Ti-ai format deja o opinie în legătură 
cu tipul de criminal în serie pe care îl căutăm? 

— Da, dar aș vrea să aud ce are de spus detectivul Gurney în 
legătură cu asta. 

Gurney bănuia că expresia ei onestă și colegială îi era la fel 
de falsă ca zâmbetul. 

— Un om cu o misiune, răspunse el. 

— Să scape lumea de alcoolici? întrebă Kline pe un ton pe 
jumătate curios, pe jumătate sceptic. 

— Cred că „alcoolic” va caracteriza doar parţial victima-ţintă. 
S-ar putea să fie mai multe lucruri care să justifice alegerea 
victimelor. 

Kline răspunse cu o încruntare neutră. 

— Dacă ar fi să-i faci un portret mai detaliat, unul mai explicit 
decât „un om cu o misiune”, cum l-ai descrie pe făptașul nostru? 
întrebă procurorul districtual. 

Gurney se hotări să adopte strategia „dinte pentru dinte”. 


288 


— Am niște lucruri în minte, dar mi-ar plăcea să aflu ce are de 
spus doamna doctor Holdenfield în privinţa asta. 

Ea dădu din umeri, apoi vorbi repede și cu naturaleţe. 

— Bărbat alb în vârstă de treizeci de ani, cu IQ mare, fără 
prieteni, fără relaţii sexuale normale. Politicos, dar distant. Mai 
mult ca sigur că a avut o copilărie cu probleme, cu o traumă 
centrală care-i influențează alegerea victimelor. De vreme ce 
victimele sunt bărbaţi de vârstă mijlocie, e posibil ca trauma să 
fi avut legătură cu tatăl acestuia și să fi implicat o relaţie de tip 
oedipian cu mama lui... 

— Doar nu vrei să spui că individul ăsta chiar a... adică, vrei 
să zici... cu maică-sa? interveni Blatt. 

— Nu neapărat. Totul ţine de fanteziile pe care le are. Trăiește 
în ele și pentru ele. 

— Chiar am o problemă cu acel cuvânt, doamnă doctor. Cinci 
cadavre nu sunt niște fantezii! zise Rodriguez cu o voce care 
tremura de nerăbdare. 

— Aveţi dreptate, domnule căpitan. Pentru dumneavoastră și 
pentru mine, ele nu reprezintă deloc niște fantezii. Sunt oameni 
reali, persoane cu vieți individualizate, care merită să fie 
respectate, cărora merită să li se facă dreptate, dar nu asta 
reprezintă ei pentru un criminal în serie. Pentru el, sunt doar 
actori în piesa pe care o joacă - nu sunt ființe umane în sensul 
pe care noi îl dăm termenului. Ei sunt doar elemente de recuzită 
bidimensionale pe care și le imaginează el - obiecte ale fanteziei 
sale, la fel ca elementele cu caracter ritualic găsite la fața 
locului. 

Rodriguez scutură din cap. 

— Ceea ce spuneţi ar putea avea sens în cazul unui criminal 
în serie nebun, dar și ce dacă? Mai precis, am alte probleme cu 
tot acest mod de abordare. Adică, cine a hotărât că e vorba de 
niște crime în serie? Aţi luat-o pe drumul ăsta fără cea mai 
mică... 

Ezită, devenind dintr-odată conștient de tonul său strident și 
de gestul nepoliticos de a-l ataca pe unul dintre consultanţii 
preferaţi ai lui Sheridan Kline. Continuă pe un ton ceva mai 
blând: 

— Vreau să spun că nu întotdeauna crimele comise una după 
alta sunt opera unui criminal în serie. Mai sunt și alte modalităţi 
de a privi problema. 


289 


Holdenfield părea sincer consternată: 

— Aveţi vreo altă ipoteză? 

Rodriguez oftă. 

— Gurney amintește mereu de un alt factor care, pe lângă 
alcoolism, contribuie la alegerea victimelor. Un factor evident 
poate fi implicarea lor anterioară într-o activitate, accidentală 
sau intenţionată, în urma căreia criminalul a avut de suferit. 
Asta înseamnă că toate lucrurile cu care avem de-a face acum 
reprezintă o răzbunare asupra acelui grup de persoane 
responsabile pentru ceea ce i s-a întâmplat. Asta ar putea fi 
explicaţia, pur și simplu. 

— Nu pot afirma că un astfel de scenariu e imposibil, 
răspunse  Holdenfield. Dar premeditarea, poeziile, detaliile, 
ritualul urmat - toate ţin prea mult de sfera patologicului pentru 
a reprezenta o simplă răzbunare. 

— Că veni vorba de patologic, interveni Jack Hardwick cu 
vocea lui răgușită, ca a unui om care se îndrepta cu entuziasm 
spre un cancer la gât. Ar putea fi momentul perfect pentru a-i 
informa pe toţi asupra ultimei probe, care este absolut 
demenţială. 

Rodriguez se uită urât la el. 

— Încă o mică surpriză? 

Hardwick continuă fără să aibă nicio reacție. 

— La cererea lui Gurney, o echipă de tehnicieni a fost trimisă 
la pensiunea unde a presupus el că ar fi stat criminalul înainte 
de a-l ucide pe Mellery. 

— Cine a aprobat treaba asta? 

— Eu, răspunse Hardwick, care părea mândru de păcatul 
comis. 

— De ce nu mi s-a prezentat niciun document privitor la asta? 

— Gurney a considerat că nu era timp, minţi Hardwick. 

Apoi își ridică mâna la piept într-un gest straniu care părea să 
spună „cred că am un atac de cord”, după care o lăsă să cadă, 
însoțită de o râgâială explozivă. Blatt, trezit brusc dintr-o reverie 
care-l absorbise pe deplin, sări de la masă atât de tare că 
scaunul aproape că-i căzu pe spate. 

Inainte ca Rodriguez, distras de întrerupere, să poată reveni 
asupra problemei pe care o avea cu documentele, Gurney 
preluă pasa lui Hardwick și se lansă într-o explicaţie asupra 


290 


motivelor de a trimite o echipă care să adune probe de la 
pensiunea The Laurels. 

— În prima scrisoare pe care i-a trimis-o lui Mellery, criminalul 
a folosit numele X. Arybdis. În greacă, Xeste echivalentul lui CA, 
iar Charibda este numele unui vârtej ucigaș din mitologia 
greacă, care avea legătură cu un alt loc primejdios numit Scila. 
In noaptea de dinaintea uciderii lui Mellery, un bărbat și o 
femeie mai în vârstă s-au cazat, folosind numele de Scila, la 
acea pensiune. Aș fi foarte surprins să fie doar o coincidenţă. 

— Un bărbat și o femeie mai în vârstă? întrebă Holdenfield, 
părând intrigată. 

— E posibil să fi fost criminalul și mama lui, deși în registru, în 
mod destul de ciudat, au semnat ca „domnul și doamna Scila”. 
Poate că asta vine în sprijinul teoriei oedipiene a profilului pe 
care l-ai elaborat... 

— Parcă se potrivește prea bine, zise Holdenfield zâmbind. 

Frustrarea căpitanului părea să fie din nou pe punctul de a 
izbucni, dar Hardwick vorbi primul, reluând explicaţia de unde 
se oprise Gurney. 

— Prin urmare, trimitem echipa la ciudăţenia aia de cabană 
prăpădită care e decorată ca un altar închinat vrăjitorului din 
Oz. O cercetează - pe dinăuntru, pe dinafară, o întorc cu susul în 
jos - și ce descoperă? Nimic. Zero. Nici cea mai mică probă. 
Niciun fir de păr, nicio pată, nici cel mai mic lucru care să arate 
că în încăpere s-a aflat vreodată o ființă umană. Celei care 
conducea echipa nu-i venea să creadă. M-a sunat, mi-a spus că 
nu e nicio amprentă în locuri în care întotdeauna se găsesc 
amprente - pe dulapuri, pe blaturile de bucătărie, pe clanțe, pe 
mânerele sertarelor, pe cercevelele ferestrelor, pe telefoane, pe 
mânerele de la duș, pe robinete, pe telecomenzi, pe 
întrerupătoarele becurilor și nici într-o duzină de alte locuri în 
care de obicei găsești amprente. Nimic. Nici măcar una. Nici 
măcar un fragment de amprentă. Așa că-i spun să ia amprente 
de peste tot - de pe ziduri, de pe podele, de pe nenorocitul de 
tavan. Discuţia devenise cam aprinsă, dar am fost convingător. 
Apoi a început să mă sune din jumătate în jumătate de oră ca să 
mă anunţe că tot n-a găsit nimic și că-i irosesc o grămadă din 
timpul ei prețios. Dar a treia oară când a sunat, vocea ei avea o 
tonalitate diferită: era ceva mai potolită. Mi-a spus că a găsit 
ceva. 


291 


Rodriguez avea mare grijă să nu lase să i se citească 
dezamăgirea, dar Gurney i-o putea simţi. După o pauză de 
efect, Hardwick continuă. 

— Pe exteriorul ușii de la baie au descoperit un cuvânt. Un 
singur cuvânt: „Amirc”. 

— Ce? se răsti Rodriguez, uitând cumva să-și ascundă 
neîncrederea. 

— „Amirc”, repetă Hardwick încet, cu o privire 
atotcunoscătoare, ca și cum asta ar fi reprezentat cheia unui 
mister. 

— „Amirc”? La fel ca în film? întrebă Blatt. 

— Stai un pic, stai un pic, interveni Rodriguez, clipind de 
frustrare. Vrei să spui că echipei talei i-au trebuit - cât? - trei, 
patru ore ca să descopere un cuvânt scris la vedere, pe o ușă? 

— Nu la vedere, răspunse Hardwick. L-a scris în același fel în 
care a lăsat mesajele invizibile care ne erau adresate, pe 
biletele către Mark Mellery. „AGENȚI INDIOȚI INFAMI”. Vă mai 
aduceţi aminte? 

Singurul semn prin care căpitanul arăta că-și amintește fu o 
privire fixă însoţită de tăcere. 

— Am văzut asta în dosarul cazului, zise Holdenfield. Era 
vorba despre niște cuvinte scrise prin frecarea degetelor pe 
dosul hârtiei, pentru a lăsa urme cu ajutorul grăsimii de pe piele. 
Chiar se poate face așa ceva? 

— Fără nicio problemă, răspunse Hardwick. Amprentele nu 
sunt în realitate nimic altceva decât grăsime de pe piele. Doar 
că ucigașul s-a folosit de treaba asta pentru propriile scopuri. 
Poate că și-a frecat degetele de frunte ca să le facă mai 
unsuroase. lar atunci a mers fără nicio problemă, așa că a 
repetat treaba la The Laurels. 

— E vorba de cuvântul „amirc” din film, nu-i așa? repetă Blatt. 

— Film? Ce film? De ce vorbim despre un film? întrebă 
Rodriguez, clipind din nou. 

— Strălucirea, răspunse  Holdenfield, din ce în ce mai 
entuziasmată. O scenă faimoasă. Băiețelul scrie cuvântul 
„amirc” pe o ușă din dormitorul mamei sale. 

— „Amirc” e cuvântul „crima” scris pe dos, anunţă Blatt. 

— Doamne, se leagă perfect! exclamă Holdenfield. 


— Presupun că tot entuziasmul ăsta anunţă o arestare care va 
avea loc în următoarele douăzeci și patru de ore, zise Rodriguez, 
străduindu-se să fie cât mai sarcastic. 

Gurney îl ignoră și i se adresă lui Holdenfield: 

— E interesant că a vrut să ne aducă aminte de „amirc” din 
Strălucirea. 

— Cuvântul perfect din filmul perfect, spuse ea cu o strălucire 
în ochi. 

Kline, care de mai multă vreme observa schimbul de replici de 
la masă ca un suporter care urmărește meciurile de squash ale 
clubului său, interveni și el în cele din urmă. 

— OK, băieţi, e timpul să-mi împărtășiţi și mie secretul. Ce 
mama dracului e așa perfect? 

Holdenfield îl privi pe Gurney. 

— Explică-i ce e cu acest cuvânt. Eu o să-i spun despre film. 

— Cuvântul e scris pe dos. Pur și simplu. Această metodă e 
deja un laitmotiv al cazului. Ca, de exemplu, urmele imprimate 
invers în zăpadă. Și, bineînţeles, însuși cuvântul „crima” e scris 
pe dos, ceea ce ne spune că tot cazul e de-a-ndoaselea. 
„AGENȚI INDIOȚI INFAMI”. 

Kline se uită la Holdenfield cu privirea lui de anchetator la un 
interogatoriu încrucișat. 

— Eşti de acord? 

— În mare, da. 

— Și filmul? 

— A, da, filmul. O să încerc să fiu la fel de concisă ca 
detectivul Gurney. 

Reflectă preţ de câteva clipe, apoi vorbi, părând să-și aleagă 
cu grijă fiecare cuvânt. 

— Filmul e despre o familie în care mama și fiul sunt terorizați 
de tatăl nebun. Un tată alcoolic, care în trecut participase la 
multe orgii crâncene. 

Rodriguez scutură din cap. 

— Vrei să zici că un tată nebun, violent și alcoolic e ucigașul 
nostru? 

— A, nu, nu. Nu tatăl. Fiul. 

— Fiul! exclamă Rodriguez, a cărui expresie era distorsionată 
de un scepticism fără margini. 

— Cred că ucigașul vrea să ne spună că a avut un tată 
precum cel din Stră/ucirea, continuă Holdenfield pe un ton care 


293 


aducea din nou cu cel al domnului Rogers. Cred că vrea să ne 
explice niște lucruri despre el. 

— Să explice? izbucni Rodriguez. 

— Toţi oamenii vor să-și prezinte punctul de vedere, domnule 
căpitan. Sunt sigură că aveţi mereu de-a face cu așa ceva în 
domeniul dumneavoastră de activitate. Sunt convinsă. Cu toţii 
avem un motiv pentru care ne comportăm într-un anumit fel, 
oricât de bizar ar părea acesta. Orice om vrea să i se dea 
dreptate, chiar și cei cu probleme mentale - poate cu atât mai 
mult aceștia. 

Efectul acestei observaţii fu o tăcere generală, întreruptă în 
cele din urmă de Blatt. 

— Am o întrebare. Sunteţi psihiatru, nu-i așa? 

— Consultant în probleme de psihologie criminalistică, zise ea 
cu vocea domnului Rogers metamorfozându-se din nou în cea a 
lui Sigourney Weaver. 

— În fine, ceva pe-acolo. Știţi cum funcţionează mintea 
omului. Așa că iată întrebarea. Individul știa la ce număr se va 
gândi cineva înainte ca persoana respectivă să se fi gândit. Cum 
a făcut asta? 

— N-a făcut-o. 

— Ba e al dracului de sigur că a făcut-o. 

— Doar în aparenţă. Presupun că vă gândiţi la incidentele 
despre care am citit în dosar, privitoare la numerele șase sute 
cincizeci și opt și nouăsprezece. Dar în realitate nu a făcut ceea 
ce spuneţi dumneavoastră. Pur și simplu este imposibil să știi 
dinainte ce număr îi va veni în minte unei persoane în 
circumstanţe pe care nu le controlezi. Așa că n-a făcut-o. 

— Dar faptele spun contrariul, insistă Blatt. 

— Există cel puţin o explicaţie, interveni Gurney, continuând 
apoi să descrie scenariul care-i venise în minte atunci când 
Madeleine îl sunase pe mobil, stând lângă cutia lor poștală - 
adică felul în care criminalul se folosise de o imprimantă 
portabilă pe care o avea în mașină ca să tipărească scrisoarea 
conținând numărul nouăsprezece, după ce Mark Mellery i-l 
spusese la telefon. 

Holdenfield părea impresionată. 

Blatt arăta dezumflat - un semn clar, își zise Gurney, că 
undeva, în acea minte necultivată și în acel trup excesiv de 


294 


musculos, exista un romantic îndrăgostit de mistere și lucruri 
imposibile. Dar resemnarea lui Blatt fu de scurtă durată. 

— Dar cum rămâne cu șase sute cincizeci și opt? întrebă Blatt, 
plimbându-și privirea bătăioasă între Gurney și Holdenfield. 
Atunci n-a fost vorba de niciun telefon, doar de o scrisoare. Deci 
cum a știut că Mellery se va gândi la acel număr? 

— Nu am un răspuns pentru asta, zise Gurney. Dar am o 
istorioară ciudată care ar putea ajuta la găsirea unui răspuns. 

Rodriguez dădea semne de nerăbdare, dar Kline se înclină 
înainte, iar această dovadă de interes păru să-l ţină în frâu pe 
căpitan. 

— leri am avut un vis despre tatăl meu, începu Gurney. 

Ezita, involuntar. Propria voce îi părea schimbată. O auzea 
însoţită de ecoul profundei tristeţi pe care i-o provocase visul. 
Observă că Holdenfield îl privea curioasă, dar fără antipatie. Se 
strădui să continue. 

— După ce m-am trezit, mi-a venit în minte o scamatorie cu 
niște cărți de joc pe care o făcea tata atunci când aveam invitaţi 
de Anul Nou și băuse câteva pahare, ceea ce îl făcea 
întotdeauna mai vioi. Ţinea în mână un set de cărți desfăcut în 
formă de evantai și dădea ocol camerei, invitând trei-patru 
oameni să-și aleagă fiecare câte o carte. Apoi se concentra 
asupra unuia dintre aceștia și-i spunea să se uite bine la cartea 
aleasă și apoi s-o pună la loc în pachet. Pe urmă îi dădea omului 
cărţile de joc și-i cerea să le amestece. După aceea urma 
aiureala cu cititul minţii, care putea dura încă zece minute și se 
putea încheia cu dezvăluirea, plină de suspans, a valorii cărţii 
respective - pe care tata o știa din momentul când fusese 
aleasă. 

— Cum? întrebă Blatt uimit. 

— La început, când pregătea pachetul, chiar înainte de a 
desface cărțile în formă de evantai, reușea să identifice măcar o 
carte și să-i reţină poziția. 

— Și dacă n-o alegea nimeni? întrebă Holdenfield intrigată. 

— Dacă n-o alegea nimeni, găsea un motiv pentru care să 
întrerupă jocul, creând o diversiune - amintindu-și brusc de 
ceainicul de pe foc sau ceva asemănător - ca să nu-și dea 
nimeni seama că era ceva în neregulă cu trucul în sine. Dar 
aproape niciodată nu era nevoit să facă asta. Prezenta în așa fel 
setul desfăcut de cărţi, încât prima, a doua sau a treia persoană 


295 


aproape întotdeauna alegea cartea pe care o voia el. lar dacă 
nu, își făcea numărul cu bucătăria, apoi se întorcea și-o lua de la 
capăt. Și bineînțeles că avea întotdeauna o cale perfect 
plauzibilă de a-i elimina pe cei care aleseseră cărţi greșite, așa 
că nimeni nu-și dădea seama ce se întâmpla în realitate. 

— Există vreo legătură între treaba asta și povestea cu șase 
sute cincizeci și opt? întrebă Rodriguez căscând. 

— Nu sunt sigur, zise Gurney. Dar ideea că cineva își 
imaginează că ar alege o carte la întâmplare, când în realitate 
toată treaba este controlată... 

Sergentul Wigg, care-l ascultase cu interes crescând, 
interveni: 

— Trucul dumneavoastră cu cărți de joc îmi amintește de acel 
detectiv particular care, la sfârșitul anilor nouăzeci, escroca 
oamenii prin intermediul poștei. 

Fie din cauza vocii ei neobișnuite, aflate în acel registru în 
care tonalitatea masculină și cea feminină se suprapun, fie a 
faptului că vorbise, pur și simplu, Wigg captă pe loc atenţia 
tuturor. 

— Destinatarul primește o scrisoare, chipurile din partea unei 
firme de investigaţii, care-și cere scuze pentru tulburarea 
intimităţii destinatarului. Firma „îi mărturisește” că, timp de 
câteva săptămâni, fusese urmărit din greșeală în timpul unei 
misiuni de investigare care nu mersese cum trebuie și că fusese 
fotografiat în diverse ipostaze. Susţineau că legislaţia care 
protejează dreptul la intimitate îi obligă să-i dea toate copiile 
existente ale acelor fotografii. Apoi urmează întrebarea 
capcană. De vreme ce unele dintre aceste fotografii par să fie 
compromiţătoare, ar dori destinatarul să-i fie expediate la un 
oficiu poștal mai degrabă decât acasă? Dacă da, va trebui să le 
trimită suma de cincizeci de dolari, sumă care ar acoperi 
costurile de păstrare mai îndelungată a dosarelor. 

— Oricine e suficient de prost ca să creadă așa ceva merită să 
piardă cincizeci de dolari, zise batjocoritor Rodriguez. 

— A, dar unele persoane au pierdut mult mai mult de-atât, 
răspunse calm Wigg. Nu era vorba despre primirea celor 
cincizeci de dolari. Asta era doar un test. Escrocul a trimis peste 
un milion de astfel de scrisori, și singurul motiv pentru care 
cerea cei cincizeci de dolari era să-și alcătuiască o listă cu 
persoane care se simțeau îndeajuns de vinovate de ceea ce 


296 


făcuseră încât să nu vrea ca niște fotografii înfățișând lucrurile 
cu care se îndeletniceau să ajungă în mâinile soților sau soțiilor 
lor. Acestor persoane le erau cerute apoi sume mult mai mari 
pentru înapoierea fotografiilor compromiţătoare. Unii au ajuns 
să plătească și cincisprezece mii de dolari. 

— Pentru fotografii care nu existaseră niciodată! exclamă 
Kline cu un amestec de indignare și admiraţie pentru 
ingeniozitatea escrocului. 

— Prostia omenească nu încetează să ne uimească... începu 
Rodriguez, dar Gurney îl întrerupse. 

— Doamne! Asta e! Pentru asta le cere să trimită două sute 
optzeci și nouă de dolari. E același lucru! E un test! 

Rodriguez părea zăpăcit. 

— Un test pentru ce? 

Gurney închise ochii pentru a vizualiza mai ușor scrisoarea 
primită de Mellery, prin care i se cereau bani. 

Încruntat, Kline se întoarse spre Wigg: 

— Escrocul acela - spui că a trimis un milion de scrisori? 

— Așa îmi amintesc din comunicatele de presă. 

— Atunci e clar că avem de-a face cu o situaţie foarte diferită. 
În esenţă, acolo a fost vorba de o adevărată campanie de 
trimitere a unor scrisori frauduloase - o capcană mare, întinsă 
pentru prinderea câtorva vinovați. Aici nu vorbim de același 
lucru. Vorbim de bilete scrise de mână câtorva oameni - oameni 
pentru care numărul șase sute cincizeci și opt trebuie să fi avut 
vreo semnificație anume. 

Gurney își deschise încet ochii și-l fixă pe Kline. 

— Dar n-avea. La început am crezut că avea, pentru că altfel 
de ce să le vină în minte? Așa că l-am tot întrebat pe Mark 
Mellery ce însemna numărul pentru el, de ce anume îi aducea 
aminte, dacă s-a mai gândit înainte la el, dacă l-a mai văzut 
scris, dacă făcea parte din ceva - o adresă, o combinaţie de seif. 
Dar el continua să susţină insistent că nu-și amintea să se fi 
gândit înainte la el, că pur și simplu i-a venit în minte - ceva 
absolut întâmplător. Și cred că spunea adevărul. Deci trebuie să 
existe o altă explicaţie. 

— Asta înseamnă că am ajuns înapoi de unde am plecat, zise 
Rodriguez, dându-și ochii peste cap într-un gest de plictiseală 
exagerată. 


— Poate că nu. Poate că escrocheria de care a vorbit 
sergentul Wigg este mai aproape de adevăr decât am crede. 

— Adică ucigașul nostru a trimis un milion de scrisori - un 
milion de scrisori redactate de mână? E ridicol - ca să nu spun 
imposibil. 

— Sunt de acord că ar fi imposibil să fi trimis un milion de 
scrisori, în afara cazului în care ar fi fost ajutat de mai multe 
persoane, ceea ce nu e probabil. Dar care ar fi numărul 
acceptabil? 

— Ce vrei să spui? 

— Să zicem că ucigașul nostru avea o schemă care 
presupunea trimiterea de scrisori mai multor persoane - scrise 
de mână, pentru ca fiecare destinatar să aibă impresia că era 
vorba despre un mesaj care îl privea doar pe el. Câte scrisori 
crezi că ar fi putut să scrie, să zicem, într-un an? 

Căpitanul făcu un gest cu braţele desfăcute în lături, lăsând 
să se înțeleagă că o astfel de întrebare nu numai că nu avea un 
răspuns, dar nici nu era ceva de luat în serios. Kline și Hardwick 
aveau o înfățișare ceva mai gravă - de parcă ar fi încercat să 
calculeze ceva. Stimmel, ca de obicei, era impenetrabil ca un 
broscoi. Rebecca Holdenfield îl privea pe Gurney cu fascinaţie 
crescândă. Blatt arăta de parcă ar fi încercat să detecteze sursa 
unui miros scârbos. 

Singura care vorbi fu Wigg. 

— Cinci mii, zise ea. Zece, dacă avea o motivaţie puternică. 
Se pot presupune chiar cincisprezece, dar ar fi fost dificil. 

Kline o privi cu ochii îngustaţi de scepticism avocățesc. 

— Doamnă sergent, când spui aceste numere, pe ce anume 
te bazezi, mai precis? 

— Pentru început, pe câteva presupuneri rezonabile. 

Rodriguez scutură din cap - sugerând că nimic pe lume nu 
este mai supus greșelii decât presupunerile rezonabile ale 
altora. Dacă Wigg observase gestul căpitanului, probabil că n-o 
afecta suficient de mult încât s-o distragă. 

— Mai întâi am presupus că aici se poate aplica modelul 
escrocheriei detectivului particular. Dacă da, asta înseamnă că 
primul mesaj - cel care solicita bani - avea să fie trimis celor 
mai multe persoane, iar că mesajele ulterioare, doar celor care 
răspundeau. In cazul nostru, știm că primul mesaj consta în 
două bilete de câte opt rânduri - în total, șaisprezece rânduri 


298 


destul de scurte, plus trei rânduri pentru adresă, pe plicul 
exterior. Cu excepția adreselor, scrisorile ar trebui să fie toate la 
fel, ceea ce ar însemna că redactarea ar fi repetitivă și rapidă. 
Estimez că pentru fiecare scrisoare i-ar fi fost necesare patru 
minute. Adică cincisprezece scrisori pe oră. Dacă s-ar fi ocupat 
doar o oră pe zi cu asta, într-un an ar fi avut gata cinci mii. La 
două ore pe zi, s-ar fi ajuns la un număr aproape de unsprezece 
mii. Teoretic, ar fi putut face mult mai multe, dar există niște 
limite pentru zelul oricărei persoane, oricât de obsedată ar fi 
aceasta. 

— De fapt - interveni Gurney cu emoția unui om de știință 
care a descoperit în cele din urmă o schemă logică în noianul 
său de date -, unsprezece mii ar fi mai mult decât suficient. 

— Suficient pentru ce? întrebă Kline. 

— Suficient ca să-i meargă trucul cu șase sute cincizeci și opt, 
printre altele, spuse Gurney. lar acest truc, dacă a fost făcut așa 
cum cred eu că a fost făcut, ar explica și de ce i-a cerut fiecărei 
victime, în prima scrisoare, cei 289,87 de dolari. 

— Oho! zise Kline, ridicându-și mâna. la-o încet. lei cam tare 
curbele. 


Capitolul 45 


Ca să te odihnești în pace, fă-o acum! 


Gurney analiză totul încă o dată. Aproape că era prea simplu 
și voia să se asigure că nu scăpase din vedere vreun lucru 
evident care ar fi putut să-i destrame eleganta ipoteză. Observă 
o multitudine de expresii pe fețele celor din jurul mesei - un 
amestec de emoție, nerăbdare și curiozitate în timp ce așteptau 
cu toții să vorbească. Inspiră prelung, din rărunchi. 

— Nu pot spune cu certitudine că așa s-a procedat. Totuși, 
este singurul scenariu credibil care mi-a venit în minte cât timp 
m-am luptat cu aceste numere - ceea ce mă duce înapoi în ziua 
când Mark Mellery a venit la mine acasă și mi-a arătat prima 
scrisoare. Era atât de zăpăcit și de speriat de ideea că cel care 
scrisese mesajul îl cunoștea îndeajuns de bine încât să poată 
anticipa numărul la care avea să se gândească atunci când îi 

299 


ceruse să aleagă un număr între unu și o mie! Puteam să-i simt 
panica, sentimentul damnării. Nu mă îndoiesc să se fi întâmplat 
la fel și cu celelalte victime. Această panică a fost toată 
șmecheria jocului pe care-l juca. „Cum ar putea ști numărul la 
care mă gândesc? Cum ar putea să afle ceva atât de intim, de 
personal, de tainic precum un gând? Ce altceva mai știe?” Îmi 
dau seama cum îl torturau aceste întrebări - înnebunindu-l, pur 
și simplu. 

— Să-ţi spun drept, Dave - zise Kline cu o surescitare prost 
ascunsă - și pe mine mă înnebunesc aceste întrebări și, cu cât 
vei răspunde mai repede la ele, cu atât mai bine. 

— Al naibii de corect! aprobă Rodriguez. Explică-ne! 

— Dacă mi-este permis, aș vrea să expun o opinie puţin 
diferită, zise Holdenfield pe un ton încordat. Aș vrea ca 
detectivul să ne explice în felul său și în ritmul său. 

— E jenant de simplu, spuse Gurney. Jenant pentru mine, 
deoarece problema mi se părea cu atât mai impenetrabilă cu 
cât o examinam mai îndeaproape. Și faptul că mi-am dat seama 
cum a procedat cu numărul nouăsprezece nu a aruncat nicio 
lumină asupra felului în care a funcţionat treaba cu șase sute 
cincizeci și opt. Soluția, care era evidentă, nu mi-a venit decât 
după ce doamna sergent Wigg și-a spus povestea. 

Nu era prea clar dacă grimasa de pe chipul lui Blatt se datora 
efortului de a identifica elementul cheie sau era cauzată de 
gazele abdominale. 

Inainte de a continua, Gurney dădu aprobator din cap spre 
Wigg. 

— Să presupunem, după cum a sugerat doamna sergent, că 
ucigașul nostru obsedat și-a dedicat două ore pe zi scrierii 
scrisorilor și, la sfârșitul unui an, au fost gata unsprezece mii - 
pe care apoi le-a trimis prin poștă către cei unsprezece mii de 
destinatari pe care-i avea înscriși pe listă. 

— Ce listă? întrebă Jack Hardwick pe un ton la fel de sâcâitor 
ca scârțâind unei porți ruginite. 

— O întrebare bună - și poate cea mai importantă dintre 
toate. O să revin la ea peste câteva minute. Pentru moment să 
presupunem doar că scrisoarea iniţială - aceeași scrisoare, 
identică - a fost trimisă către unsprezece mii de persoane, 
cărora li s-a cerut să se gândească la un număr între unu și o 
mie. Potrivit teoriei probabilității, aproximativ unsprezece 


300 


oameni vor alege cu toţii același unic numar dintre cele o mie 
de numere disponibile. Cu alte cuvinte, este posibil, din punct 
de vedere statistic, ca unsprezece persoane, dintre cele 
unsprezece mii, să aleagă absolut întâmplător un număr, iar 
acesta să fie șase sute cincizeci și opt. 

Grimasa lui Blatt atinse proporții comice. 

Rodriguez scutură neîncrezător din cap: 

— Nu cumva sărim calul, trecând de la ipoteze la fantezii? 

— La ce fantezii te referi? întrebă Gurney, părând mai 
degrabă uimit decât ofensat. 

— Păi numerele astea pe care le tot vehiculezi nu se bazează 
pe nicio probă. Sunt în totalitate imaginare. 

Gurney zâmbi îngăduitor, deși nu se simţea deloc așa. Pentru 
moment, fu distras de conștientizarea faptului că își ascundea 
adevăratele reacții emoţionale. Era un obicei de-o viață - 
această ascundere reflexă a enervării, frustrării, furiei, fricii, 
îndoielii. li fusese foarte utilă în multe interogatorii - așa de utilă 
că ajunsese să creadă că era un talent, o tehnică profesională, 
însă, desigur, în esenţă nu era nici pe departe asta. Era o 
modalitate de a înfrunta viaţa, pe care o folosise de când se 
știa. 

„— Deci tatăl tău nu ţi-a dat niciodată atenţie, David. Asta te- 
a făcut să te simţi rău? 

— Rău? Nu, nu rău. Nu m-am simţit în niciun fel, zău. 

Și cu toate astea, în vis, tristețea te poate copleși.” 

Dumnezeule, nu e momentul pentru introspecții! 

Gurney reuși să se adune la timp ca s-o audă pe Rebecca 
Holdenfield spunând cu vocea ei de Sigourney Weaver stăpână 
pe sine: 

— Personal, cred că ipoteza detectivului Gurney e departe de- 
a fi imaginară. De fapt, mi se pare foarte convingătoare. Vă rog 
încă o dată să-l lăsaţi să-și încheie explicaţiile. 

| se adresase lui Kline, care-și întorsese în sus palmele, într-un 
gest care voia să spună că, evident, asta intenționau toți. 

— Nu vreau să spun - continuă Gurney - că fix unsprezece din 
cei unsprezece mii de oameni au ales numărul șase sute 
cincizeci și opt, ci doar că acesta este numărul cel mai probabil 
de persoane. Nu am suficiente noţiuni de statistică pentru a cita 
formule ale probabilității, dar poate mă va ajuta cineva. 

Wigg își drese vocea. 


301 


— Probabilitatea asociată unui interval va fi în mod clar mai 
mare decât a unui singur număr din acel interval. De exemplu, 
nu mi-aș pune casa la bătaie ca să pariez că un număr anume 
situat între unu și o mie va fi ales de exact unsprezece oameni 
din unsprezece mii, dar dacă am adăuga un domeniu de variaţie 
echivalent cu - să zicem - plus sau minus șapte, în fiecare sens, 
aș fi tentată să pariez că numărul de persoane care l-ar alege s- 
ar situa în acel interval - în cazul nostru, că numărul șase sute 
cincizeci și opt ar fi ales de cel puţin patru și de maximum 
optsprezece persoane. 

Blatt se uită chiorâș la Gurney. 

— Vrei să spui că individul ăsta a trimis scrisori către 
unsprezece mii de destinatari și că același număr secret a fost 
ascuns în toate plicurile mai mici, care erau închise? 

— Cam asta-i ideea. 

Holdenfield făcu ochii mari de mirare în timp ce-și rostea cu 
voce tare gândurile, fără a i se adresa cuiva anume. 

— Și fiecare persoană, dintre cele câte-or fi fost, care, 
indiferent din ce motiv, a ales din întâmplare numărul șase sute 
cincizeci și opt a deschis apoi plicul mai mic din interior, găsind 
biletul care spunea că expeditorul îl cunoștea suficient de bine 
pentru a ști că va alege șase sute cincizeci și opt... Doamne, ce 
impact trebuie să fi avut! 

— Pentru că nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că nu era 
singurul care primise acea scrisoare, completă Wigg. Nu și-ar 
imagina niciodată că era singurul dintr-o mie care se întâmplase 
să aleagă acel număr. Scrisul de mână era cireașa de pe tort. 
Făcea totul să pară extrem de personal. 

— Maica mea, Doamne! zise răgușit Hardwick. Adică ne spui 
că avem un criminal în serie care s-a folosit de o schemă prin 
poștă pentru a-și căuta victimele! 

— Poţi spune și așa, răspunse Gurney. 

— S-ar putea ca ăsta să fie cel mai nebunesc lucru pe care l- 
am auzit vreodată, zise Kline, mai degrabă uimit decât 
neîncrezător. 

— Nimeni nu scrie de mână unsprezece mii de scrisori, repetă 
Gurney. Exact aceasta este reacţia pe care miza. Și dacă n-ar fi 
fost povestea spusă de doamna sergent Wigg, nu cred că mi-ar 
fi trecut prin cap ipoteza asta. 


302 


— Și dacă nu ne-aţi fi descris trucul cu cărți de joc al tatălui 
dumneavoastră, nu m-aș fi gândit niciodată la povestea aceea, 
zise Wigg. 

— Vă puteţi transmite felicitări reciproce mai târziu, interveni 
Kline. Eu tot mai am niște întrebări. De exemplu, de ce a cerut 
criminalul 289,87 de dolari și de ce a cerut să fie trimiși la 
căsuta poștală a altcuiva? 

— A cerut bani din același motiv pentru care escrocul din 
povestea doamnei sergent i-a cerut - pentru ca persoanele 
potrivite să se identifice. Escrocul voia să știe care dintre cei de 
pe lista sa își făceau griji în legătură cu faptele asupra cărora 
fuseseră surprinși de aparatul de fotografiat. Ucigașul nostru 
voia să știe care dintre cei de pe lista sa aleseseră numarul șase 
sute cincizeci și opt și fuseseră suficient de speriaţi de toată 
treaba pentru a fi dispuși să afle cine-i cunoștea atât de bine 
încât să-l prezică. Cred că suma era atât de mare pentru a-i 
departaja pe cei speriaţi - iar Mellery era unul dintre ei - de cei 
pur și simplu curioși. 

Kline se înclinase atât de mult în faţă încât abia dacă mai 
atingea scaunul. 

— Dar de ce exact acea sumă, în dolari și cenți? 

— Asta m-a frământat și pe mine, chiar de la început, și încă 
nu sunt sigur, dar există cel puţin un motiv plauzibil: să se 
asigure că victima va trimite un cec și nu cash. 

— Nu asta spunea în prima scrisoare, sublinie Rodriguez. 
Spunea că banii pot fi trimiși fie sub formă de cec, fie cash. 

— Știu, iar asta pare al naibii de subtil, dar cred că iluzia 
existenţei unei alternative avea scopul de a distrage atenţia de 
la faptul că era esenţial pentru ucigaș să primească banii sub 
formă de cec. lar valoarea aleasă avea scopul de a descuraja 
plata sub formă de cash. 

Rodriguez își dădu ochii peste cap. 

— Uite ce-i, știu că „fantezie” nu e un cuvânt prea îndrăgit pe- 
aici astăzi, dar nu știu cum altfel să numesc toată treaba asta. 

— De ce era vital ca plata să fie făcută sub forma unui cec? 
întrebă Kline. 

— Banii în sine nu contau pentru criminal. După cum vă 
amintiţi, cecurile n-au fost încasate. Cred că a avut acces la ele 
la un moment dat, când au fost trimise către căsuţa poștală a lui 
Gregory Dermott, și asta era tot ce voia. 


303 


— Tot ce voia - ce vrei să spui? 

— Ce este înscris pe un cec în afara sumei și a numărului de 
cont? 

Kline reflectă un moment. 

— Numele titularului de cont și adresa lui? 

— Exact, zise Gurney. Numele și adresa. 

— Dar de ce...? _ 

— Trebuia să-și determine victima să se identifice. In fond, 
trimisese mii de astfel de scrisori. Dar fiecare potenţială victimă 
trebuia convinsă că scrisoarea primită se referea doar la ea și 
era trimisă de cineva care o cunoștea foarte bine. Cum ar fi fost 
să expedieze doar un plic conţinând suma cerută, în bani lichizi? 
N-ar fi avut niciun motiv să-și includă numele și adresa - iar 
ucigașul nu i-ar fi putut cere în mod expres s-o facă, pentru că 
astfel s-ar fi distrus toată premisa de tip „îţi cunosc secretele 
intime”. Aceste cecuri erau o modalitate subtilă de a face rost 
de numele și adresele celor care răspunseseră. Și, poate că, 
dacă procedeul clandestin de a accesa informaţiile conţinute de 
cecuri se desfășura în interiorul oficiului poștal, cea mai simplă 
modalitate de a scăpa de cecuri după aceea era de a le pune, cu 
tot cu plicurile originale, în căsuţa lui Dermott. 

— Dar ucigașul ar fi trebuit să le deschidă la abur și apoi să le 
lipească la loc, spuse Kline. 

Gurney dădu din umeri. 

— O alternativă ar fi fost să aibă acces la ele după ce ar fi fost 
desfăcute de Dermott, dar înainte ca acesta să le trimită înapoi 
emitenţilor. Pentru asta n-ar fi fost necesar să le pună la abur și 
să le lipească la loc, dar se ridică alte probleme și întrebări - 
trebuie să facem cercetări privitoare la persoanele care locuiesc 
împreună cu Dermott, la indivizii care ar putea avea acces în 
casa lui, și aşa mai departe. 

— Ceea ce ne aduce înapoi la întrebarea mea, răcni Hardwick 
cu vocea lui hârâită. Cea pe care Sherlock Gurney aici de faţă a 
numit-o cea mai importantă întrebare dintre toate. Adică, cine 
mama dracului se află pe lista aia cu unsprezece mii de posibile 
victime? 

Gurney își ridică mâna, făcând familiarul gest al poliţistului de 
la circulaţie. 

— Înainte de a încerca să răspundem la asta, daţi-mi voie să 
vă reamintesc tuturor că unsprezece mii este doar un număr 


304 


estimativ. Este un număr fezabil din punct de vedere practic și 
care susţine, din punct de vedere statistic, scenariul cu numărul 
șase sute cincizeci și opt. Cu alte cuvinte, e un număr care se 
potrivește. Dar, după cum a subliniat iniţial doamna sergent 
Wigg, numărul real poate fi undeva între cinci mii și 
cincisprezece mii. Orice valoare din acest interval ar fi suficient 
de mică pentru a se putea realiza și suficient de mare pentru a 
exista câțiva oameni care să aleagă din întâmplare șase sute 
cincizeci și opt. 

— Dacă nu cumva te înșeli complet - sublinie Rodriguez -, iar 
această speculație e doar o colosală pierdere de timp. 

Kline se întoarse spre Holdenfield. 

— Ce crezi, Becca? Suntem pe calea cea bună? Sau am ales o 
pistă greșită? 

— Cred că anumite aspecte ale acestei teorii sunt absolut 
fascinante, dar n-aș vrea să-mi expun concluzia decât după ce 
voi auzi răspunsul la întrebarea sergentului Hardwick. 

Gurney zâmbi, de data asta sincer. 

— Rareori pune o întrebare dacă nu are deja idee cam care ar 
fi răspunsul. Vrei să ni-l împărtășești, Jack? 

Hardwick își frecă faţa cu mâinile preţ de câteva secunde - 
încă unul dintre ticurile lui absurde care-l enervau așa de tare 
pe Gurney pe vremea când lucrau împreună la cazul de 
matricid-patricid al lui Piggert. 

— Dacă ai în vedere trăsătura semnificativă comună care se 
regăsește în trecutul tuturor victimelor - cea la care se referă 
poeziile cu ameninţări -, poţi trage concluzia că numele lor 
apăreau pe o listă cu persoane care aveau probleme serioase cu 
băutura. 

Făcu o pauză. 

— Se pune întrebarea: ce listă ar fi aceea? 

— O listă a membrilor Alcoolicilor Anonimi? sugeră Blatt. 

Hardwick scutură din cap. 

— Nu există o asemenea listă. Ei iau foarte în serios treaba cu 
anonimatul. 

— Poate o listă alcătuită pe baza dosarelor care nu sunt 
confidenţiale? întrebă Kline. Arestări care au legătură cu 
consumul de alcool, condamnări? 

— Ar putea fi făcută o astfel de listă, dar două dintre victime 
n-ar avea cum să figureze pe ea. Mellery nu are dosar penal. 


305 


Preotul pederast are, dar era acuzat de atentat la pudoarea unui 
minor - la dosar nu apărea nimic legat de consumul de alcool, 
cu toate că detectivul din Boston cu care am discutat mi-a spus 
că preacuviosul a fost absolvit ulterior de acea acuzație, 
pledând vinovat pentru o infracţiune mai puţin gravă, punându- 
și comportamentul pe seama alcoolismului și acceptând să 
urmeze un tratament de dezalcoolizare pe termen lung. 

Kline își miji ochii, gânditor. 

— Atunci ar putea fi vorba de o listă a pacienţilor internaţi la 
dezalcoolizare? 

— E posibil, răspunse Hardwick, făcând o mutră care 
transmitea exact contrariul. 

— Poate că ar trebui să aruncăm o privire pe lista asta. 

— Sigur. 

Tonul aproape insultător al lui Hardwick dădu naștere unei 
liniști jenante, care fu întreruptă de Gurney. 

— In încercarea de a descoperi un loc în care să se fi aflat 
toate victimele, cu ceva vreme în urmă am început să caut prin 
documentele celor de la dezalcoolizare. Din păcate, n-am ajuns 
nicăieri. Albert Schmitt a stat douăzeci și opt de zile într-un 
centru de dezalcoolizare din Bronx, acum cinci ani, iar Mellery a 
stat douăzeci și opt de zile într-un centru din Queens, acum 
cincisprezece ani. Niciunul dintre aceste centre nu oferă 
tratament pe termen lung - ceea ce înseamnă că preotul trebuie 
să fi mers la un cu totul alt centru. Prin urmare, chiar dacă 
ucigașul ar fi lucrat într-unul din aceste centre, iar postul pe 
care îl ocupa i-ar fi permis să aibă acces la miile de dosare ale 
pacienţilor, pe lista pe care ar fi alcătuit-o în acest fel nu s-ar fi 
putut afla decât numele unei singure victime. 

Rodriguez se răsuci pe scaun și i se adresă direct lui Gurney: 

— Teoria ta se bazează pe ipoteza existenței unei liste uriașe 
- cu cinci mii de nume, poate unsprezece mii, iar după cum am 
auzit, Wigg vorbește chiar de cincizeci de mii - mă rog, numărul 
pare să se tot schimbe. Dar nu există nicio sursă pe baza căreia 
să poţi alcătui o asemenea listă. Și-atunci? 

— Răbdare, domnule căpitan Rodriguez, zise Gurney calm. N- 
aș zice că nu există nicio sursă - doar că nu ne-am dat încă 
seama care e. Se pare că ai mai puţină încredere în aptitudinile 
tale decât am eu. 

Lui Rodriguez i se ridică sângele în obraji. 


— Încredere? În aptitudinile mele? Ce vrea să însemne asta? 

— Toate victimele au trecut pe la dezalcoolizare la un 
moment dat? întrebă Wigg, ignorând izbucnirea căpitanului. 

— Nu știu nimic despre Kartch, răspunse Gurney, bucuros că 
reveneau la subiect. Dar nu m-ar surprinde. 

Hardwick interveni. 

— Poliţia din Sotherton ne-a trimis prin fax dosarul lui, 
interveni Hardwick. Portretul unui adevărate jigodii. Ultraj, 
hărțuire, stare de ebrietate într-un loc public, tulburarea liniștii 
publice pe fondul consumului de alcool, ameninţare, ameninţare 
cu armă de foc, comportament obscen, a condus de trei ori sub 
influenţa băuturilor alcoolice; a fost de două ori la penitenciarul 
federal, ca să nu mai pomenesc de vreo douăsprezece vizite la 
cel districtual. Cele care au legătură cu alcoolul, în special 
conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice, indică aproape 
sigur faptul că individul a fost trimis cel puţin o dată la 
dezalcoolizare. Le pot cere celor din Sotherton să cerceteze. 

Rodriguez se îndepărtă de masă. 

— Dacă victimele nu s-au întâlnit la dezalcoolizare și nici 
măcar n-au mers la același centru în perioade diferite, ce mai 
contează dacă au trecut pe la dezalcoolizare? Jumătate dintre 
boschetarii care n-au de lucru și artiștii de rahat din lumea asta 
se duc acum la dezalcoolizare. E o porcărie cu fonduri de la 
Medicaid”, o jecmănire a contribuabililor. Ce concluzie se poate 
trage din faptul că toți indivizii ăștia au fost la dezalcoolizare? 
Că era posibil să fie uciși? Nu prea cred. Că erau beţivi? Și ce 
dacă? Asta o știam deja. 

Gurney observă că Rodriguez era cuprins de o furie 
crescândă, care lua amploare pe măsură ce înainta discuţia, ca 
un incendiu care se întinde în pădure. 

Wigg, către care era îndreptată tirada, nu părea afectată de 
duritatea acesteia. 

— Anchetatorul-șef Gurney a spus la un moment dat că, după 
părerea lui, mai există un element, în afara băuturii, care face 
legătura între victime. Mă gândeam că internarea la 
dezalcoolizare ar fi putut reprezenta acel factor, măcar parţial. 

Rodriguez râse batjocoritor. 


233 Program prin care le sunt oferite servicii medicale persoanelor 
cu venituri reduse. 
307 


— Poate asta, poate ailaltă. Îmi tot daţi înainte cu „poate”, dar 
nu-mi arătaţi ce le leagă cu adevărat. 

Kline arăta ca și cum așteptările i-ar fi fost înșelate. 

— Hai, Becca, spune-ne ce crezi. Cât de solide sunt faptele pe 
care ne bazăm? 

— E o întrebare dificilă. N-aș ști de unde să încep. 

— O s-o simplific. Eşti de acord cu ceea ce susţine Gurney 
despre acest caz - da sau nu? 

— Da, sunt. Descrierea lui Mellery ca persoană torturată 
mental de scrisorile primite - mi se pare un element plauzibil 
într-un ritual criminal. 

— Dar pari să nu fii pe deplin convinsă. 

— Nu-i vorba de asta, ci doar de... unicitatea abordării. 
Torturarea victimei este o componentă destul de frecvent 
întâlnită în patologia criminalilor în serie, dar n-am văzut-o 
niciodată pusă în practică într-o manieră atât de detașată, de 
metodică. Partea care implică tortura în crimele de acest gen se 
bazează în general pe producerea directă a durerii fizice, cu 
scopul de a îngrozi victima și de a-i da criminalului sentimentul 
că deţine puterea absolută și controlul după care tânjește. In 
cazul de față totuși producerea durerii s-a făcut doar la nivel 
mental. 

— Deci vrei să spui că nu se potrivește cu modelul 
criminalului în serie? întrebă Rodriguez aplecându-se înspre ea. 

Vorbise ca un procuror care atacă un martor ostil. 

— Nu. Acesta este modelul. Spun doar că are o abordare 
nemaipomenit de calculată și de detașată. Majoritatea 
criminalilor în serie au o inteligență peste medie. Unii, precum 
Ted Bundy, sunt mult sub medie. Personajul ăsta pare să facă 
parte dintr-o categorie doara lui. 

— Prea deștept pentru noi - asta vrei să spui? 

— Nu asta am spus, răspunse cu inocenţă Holdenfield. Dar e 
posibil să ai dreptate. 

— Chiar așa? Vreau să o spui în mod oficial, zise Rodriguez, a 
cărui voce era mai tăioasă ca lama de cuţit. Părerea dumitale, 
ca specialistă, e că BIC nu e în stare să-l aresteze pe maniacul 
ăsta? 

— Repet: nu asta am spus, zise Holdenfield cu zâmbetul pe 
buze. Dar, încă o dată, e posibil să ai dreptate. 


Și pentru a doua oară chipul pământiu al lui Rodriguez se 
înroși de furie, dar Kline interveni. 

— Desigur, Becca, nu sugerezi că n-am putea face nimic. 

Femeia oftă cu resemnarea unui profesor pe capul căruia au 
căzut cei mai proști elevi din școală. 

— Informaţiile pe care le deţinem în cazul de față susţin trei 
concluzii. Prima, că omul pe care-l vânaţi se joacă cu voi și se 
pricepe bine la asta. A doua, că are o motivaţie puternică, e bine 
pregătit, are un tel precis și e meticulos. A treia, că știe cine 
urmează pe lista lui, iar voi nu știți. 

Kline părea mâhnit. 

— Dar întorcându-ne la întrebarea mea... 

— Dacă vreţi să găsiţi luminiţa de la capătul tunelului, aveţi o 
șansă  minusculă. Chiar așa organizat cum este, există 
posibilitatea să dea chix. 

— Cum? De ce? Ce vrei să spui prin „să dea chix”? 

În timp ce Kline punea aceste întrebări, Gurney simţea că i se 
strânge inima. Îngrozitoarea senzaţie de anxietate fu însoţită de 
o scenă de o limpezime cinematografică desfășurată în mintea 
lui - mâna ucigașului apucând foaia de hârtie cu cele opt versuri 
pe care Gurney se grăbise, cedând primului impuls, să o pună la 
poștă cu o zi în urmă: 


„Am înţeles cum s-a făcut tot ce-ai făcut, 
și ghetele pe dos, și arma-năbușită. 

Jocul pe care-l începuși se va sfârși curând 
Cu gâtul tău tăiat de-al mortului prieten. 
Ai teamă de zăpadă, ferește-te de soare, 
căci pentru tine nu e nicio cale de scăpare. 
Întâi tristețea la mormântul lui să-mi plâng 
și-apoi pe ucigaș la dracu' să-l trimit? 


Metodic, aparent  dispreţuitor, mâna  mototoli hârtia, 
transformând-o într-un cocoloș din ce în ce mai mic, iar când 
acesta ajunse neverosimil de mic, cam cât un ghemotoc sau o 
bucată mestecată de gumă, palma se deschise încet, lăsând-o 
să cadă pe podea. Gurney încercă să-și scoată acea imagine 
tulburătoare din minte, dar scenariul încă nu-și urmase cursul. 
Acum, mâna criminalului ţinea plicul în care fusese expediată 


309 


poezia - privea partea pe care era scrisă adresa, cu ștampila 
poștei foarte vizibilă, ștampila poștei din Walnut Crossing. 

Walnut Crossing... O, Doamne! Un fior rece, istovitor, pornind 
din stomac, i se întinse lui Gurney până în picioare. Cum era 
posibil să fi scăpat din vedere un lucru atât de evident? 
Calmează-te, pentru Dumnezeu! Pune-ţi mintea la contribuție! 
La ce-i putea folosi criminalului acea informaţie? Îl putea 
conduce la adevărata adresă, la ei acasă, la Madeleine? Gurney 
simţi că i se măresc ochii, că se albește la faţă. Cum fusese 
posibil să fie atât de obsedat de trimiterea acelei prăpădite de 
scrisori? Cum de nu putuse anticipa problema ștampilei poștale? 
La ce pericol o expusese pe Madeleine? Mintea i se învârti în 
jurul acestei ultime chestiuni ca un om care aleargă în jurul unei 
case în flăcări. Cât de real era pericolul? Cât de iminent? Oare 
trebuia să o sune, să o pună în gardă? Să o pună în gardă în 
legătură cu ce anume, mai exact? Și să o sperie de moarte? 
Doamne, dar ce altceva? Ce altceva îi mai scăpase atunci când 
nu privise nici în stânga, nici în dreapta, și se concentrase doar 
asupra adversarului, a luptei, a misterului? La a cui siguranţă - 
sau viaţă - omisese să se gândească în îndârijirea lui de a 
câștiga jocul? Întrebările acestea erau năucitoare. 

Aproape cuprins de panică, auzi brusc o voce. Încercă să se 
agaţe de ea ca să-și poată regăsi calmul. 

Holdenfield era cea care vorbea. 

— ... își plănuiește totul mânat de un impuls obsesiv- 
compulsiv, de nevoia patologică de a manipula realitatea astfel 
încât aceasta să se conformeze planurilor sale. Singurul ţel care- 
| mână este să-i domine pe ceilalți. 

— Pe toată lumea? întrebă Kline. 

— De fapt, se concentrează strict asupra unei categorii. Are 
impresia că trebuie neapărat să-i domine prin intermediul terorii 
și al crimei pe membrii grupului său ţintă, care pare a fi inclus în 
cel al alcoolicilor de sex masculin, de vârstă mijlocie. Alte 
persoane nu au nicio relevanţă pentru el. Nu prezintă interes și 
n-au nicio importanță. 

— Și-atunci unde intervine treaba cu „datul chix”? 

— Ei bine, comiterea unei crime pentru a crea și susține un 
sentiment de omnipotenţă este un proces condamnat fără drept 
de apel - n-am avut intenţia să fac niciun calambur. Ca soluţie la 
dorinţa de dominare, crimele în serie sunt expresia unui 


310 


comportament profund  disfuncţional, echivalentul căutării 
fericirii prin intermediul consumului de cocaină. 

— Le trebuie tot mai mult? 

— Din ce în ce mai mult ca să obţină din ce în ce mai puţin. 
Procesul emoțional ciclic se comprimă din ce în ce mai mult și 
devine din ce în ce mai greu de gestionat. Se întâmplă lucruri 
care n-ar trebui să se întâmple. Am impresia că în dimineața 
aceasta s-a petrecut ceva de acest fel, ceea ce a dus la uciderea 
acelui ofițer de poliţie în locul domnului Dermott. Evenimentele 
neprevăzute îi declanșează grave probleme emoţionale unui 
criminal obsedat de control, iar aceste lucruri care îl distrag îl 
fac să comită și mai multe greșeli. E ca o mașină cu o planetară 
neechilibrată. Când ajunge la o anumită viteză, din cauza 
vibraţiei generalizate, mașina se face bucăţi. 

— Și asta ce înseamnă, în cazul de față? 

— Criminalul devine din ce în ce mai frenetic și mai 
imprevizibil. 

Frenetic. Imprevizibil. Fiorul rece pornit din măruntaie începu 
iar să i se răspândească prin corp lui Gurney, de data asta 
întinzându-se către piept, către gât. 

— Asta înseamnă că situaţia se va înrăutăţi? întrebă Kline. 

— Pe de o parte, se va îmbunătăţi, pe de altă parte, se va 
înrăutăţi. Dacă un criminal care stătea la pândă pe alei dosnice 
și ucidea din când în când pe cineva cu un cuţit pentru spart 
gheață se dezlănţuie dintr-odată în Times Square, amenințând 
cu o macetă, e foarte probabil să fie prins. Dar se poate 
întâmpla ca în acest ultim măcel să-și piardă capul mulți 
oameni. 

— Consideri că amicul nostru e pe cale să intre în faza cu 
maceta? întrebă Kline, care părea mai degrabă aţâțat decât 
revoltat. 

Gurney simţi că i se face rău. Tonul macho pe care cei din 
poliţie îl foloseau pentru a se proteja de lucrurile oribile nu avea 
efect în anumite situaţii. lar asta era una dintre ele. 

— Da. 

Naturaleţea calmă a răspunsului dat de Holdenfield făcu să se 
lase tăcerea în încăpere. După o vreme, căpitanul interveni cu 
obișnuitele lui critici. 

— Și ce ar trebui să facem? Să trimitem un buletin de 
informare către celelalte secţii, cu semnalmentele unui individ 


311 


politicos, în vârstă de vreo treizeci de ani, căruia îi bate 
planetara și umblă cu o macetă în mână? 

La replica asta, Hardwick zâmbi mânzește, iar Blatt izbucni 
într-un râs exploziv. 

— Uneori finalul apoteotic face parte din plan, zise Stimmel. 

Cu asta captă atenţia tuturor, cu excepţia lui Blatt, care râdea 
în continuare. Când Blatt se potoli, Stimmel continuă: 

— Își mai amintește cineva de cazul Duane Merkly? 

Nu-și mai amintea nimeni. 

— Un veteran al războiului din Vietnam, zise Stimmel. Avea o 
problemă cu Serviciul Medical pentru Veterani. Nu suporta 
autoritatea. Avea un câine de pază din rasa Akita tare al 
dracului, care i-a mâncat o rață unui vecin. Vecinul a chemat 
poliţia. Duane îi ura pe polițiști. După o lună, câinele Akita a 
mâncat prepelicarul vecinului. Vecinul l-a împușcat pe câine. 
Conflictul a luat proporții și mizeriile au continuat. Intr-o zi, 
veteranul din Vietnam și-a luat vecinul ostatic. A zis că dacă nu 
primește cinci mii de dolari pentru câinele Akita, o să-l ucidă pe 
tip. Au sosit cei de la poliţia locală, apoi trupele speciale. Au 
încercuit perimetrul. Chestia e că nimeni nu s-a uitat în dosarul 
de armată a lui Duane. Așa că nimeni n-a știut că era specialist 
în detonări. Duane era specializat în detonarea de la distanță a 
minelor terestre. 

Stimmel tăcu lăsând auditoriul să-și imagineze urmarea. 

— Vrei să zici că nenorocitul i-a aruncat pe toți în aer? întrebă 
Blatt, impresionat. 

— Nu pe toți. Șase morți, șase invalizi pe viaţă. 

Rodriguez părea să nu înţeleagă. 

— Și ce vrei să ne spui cu asta? 

— Ideea e că a cumpărat componentele pentru mine cu doi 
ani înainte. Finalul apoteotic fusese dintotdeauna o parte a 
planului său. 

Rodriguez scutură din cap. 

— Nu văd relevanta. 

Gurney o vedea, iar asta îl făcea să nu se prea simtă în apele 
lui. 

Kline o privi pe Holdenfield. 

— Tu ce crezi, Becca? 

— Dacă sunt de părere că omul nostru are planuri mari? E 
posibil. Dar cu siguranţă știu un lucru... 


312 


Fu întreruptă de un ciocănit mai degrabă formal. Ușa se 
deschise și un sergent în uniformă băgă capul pe ușă și i se 
adresă lui Rodriguez. 

— Domnu' căpitan? Scuze că vă întrerup. Vă caută la telefon 
domnul locotenent Nardo, din Connecticut. l-am spus că sunteți 
într-o ședință. Spune că e ceva urgent și trebuie să discute 
acum cu dumneavoastră. 

Rodriguez oftă ca un om pe umerii căruia apasă poveri 
nemeritate. 

— O să vorbesc de aici, răspunse el, arătând cu capul spre 
telefonul de pe fișetul scund, lipit de peretele din spatele 
căpitanului. 

Sergentul se retrase. Peste două minute, sună telefonul. 

— Căpitanul Rodriguez, răspunse el și, preţ de încă două 
minute, ţinu receptorul la ureche, ascultând concentrat și 
încordat. E ciudat, zise în cele din urmă. De fapt, e atât de 
ciudat, domnule locotenent, încât aș vrea să-mi repeţi totul 
cuvânt cu cuvânt pentru echipa care se ocupă de caz, aflată 
aici. Te pun pe speaker. Te rog să începi - spune-le exact ceea 
ce mi-ai spus mie. 

Vocea care se auzi o clipă mai târziu din receptor era 
încordată și gravă. 

— Sunt John Nardo, de la poliţia din Wycherly. Mă auziţi? 

Rodriguez îi răspunse că da, iar Nardo continuă: 

— După cum știți, unul dintre ofiţerii noștri a fost ucis în 
exercițiul funcţiunii, în această dimineaţă, în locuinţa lui Gregory 
Dermott. În momentul de față ne aflăm la locul crimei, împreună 
cu o echipă de investigaţii. In urmă cu douăzeci de minute, s-a 
primit un telefon pentru domnul Dermott de la cineva care 
spunea, citez: „Tu urmezi, iar după tine e rândul lui Gurney.” 

„Ce?” Gurney se întreba dacă auzise bine. 

Kline îi ceru lui Nardo să repete mesajul telefonic, iar acesta 
se conformă. 

— Compania de telefonie v-a putut furniza până la momentul 
ăsta date despre sursa apelului? întrebă Hardwick. 

— Telefon mobil aflat pe undeva prin zonă. Fără date de GPS, 
avem doar locaţia turnului de transmisie. Evident, fără 
identificarea apelantului. 

— Cine a preluat apelul? întrebă Gurney. 


În mod surprinzător, ameninţarea directă avusese un efect 
calmant asupra lui. Poate din cauză că orice lucru bine precizat, 
orice lucru căruia îi era asociat un nume era ceva mai limitat și, 
în consecinţă, mai ușor de gestionat decât un infinit evantai de 
posibilităţi. Și poate pentru că niciunul dintre nume nu era cel al 
lui Madeleine. 

— Cum adică, cine a preluat apelul? întrebă Nardo. 

— Aţi spus că a fost primit un telefon pentru domnul Dermott, 
nu că domnul Dermott a primit un telefon. 

— A, da, înţeleg. Păi da, când a sunat telefonul, Dermott 
zăcea în pat din cauza unei migrene. Nu mai e în stare de nimic 
de când a descoperit cadavrul. Unul dintre tehnicieni a răspuns 
la telefonul din bucătărie. Cel care suna a cerut să discute cu 
Dermott, spunând că este un prieten apropiat. 

— Cum a spus că îl cheamă? 

— Un nume ciudat. Carbis... Cabberdis... Nu, staţi un pic, uite, 
tehnicianul și l-a notat - Charybdis. 

— Aţi remarcat ceva straniu în legătură cu vocea? 

— Ciudat că întrebaţi. Tocmai încercau să o descrie. După ce 
Dermott a venit la telefon, a spus că parcă ar fi avut un accent 
străin, dar tehnicianul nostru crede că individul doar se 
prefăcea, încercând să-și disimuleze adevărata voce. Sau poate 
că era vorba de o femeie - niciunul dintre ei nu era sigur. Uite 
ce-i, oameni buni, îmi pare rău, dar trebuie să revin la 
problemele pe care le avem aici. Am vrut doar să vă pun la 
curent cu faptele. O să vă mai contactăm când vom avea 
noutăți. 

După ce se auzi sunetul de întrerupere a apelului, împrejurul 
mesei se lăsă o tăcere încărcată de neliniște. Apoi Hardwick tuși 
atât de tare ca să-și dreagă vocea, că Holdenfield tresări. 

— Așa deci, Davey, băiete - mormăi el - ai ajuns din nou în 
centrul atenţiei. „E rândul lui Gurney.” Ce ești tu, magnet pentru 
criminalii în serie? N-avem de făcut decât să te atârnăm de-un 
fir de aţă și să așteptăm ca ucigașii să muște. 

„Era posibil ca Madeleine să atârne și ea de un fir de aţă? 
Poate că nu încă. Să sperăm că nu încă. Până la urmă, el și 
Dermott erau în capul listei. Asta dacă presupunem că nebunul 
spunea adevărul. Și dacă așa stăteau lucrurile, mai câștiga ceva 
timp, poate suficient cât să aibă norocul de a-și îndrepta 


314 


prostiile. Cum de fusese atât de neghiob? Să nu se gândească la 
siguranţa ei? Ce idiot!” 

Kline părea îngrijorat. 

— Cum de ai ajuns o țintă? 

— Cum te întrebi și tu, mă întreb și eu, zise Gurney cu o falsă 
detașare. 

Sentimentul de vinovăţie îl făcea să aibă impresia că și Kline, 
și Rodriguez îl cercetau cu o curiozitate ostilă. Incă de la început 
avusese îndoieli în privinţa scrierii și trimiterii acelei poezii, dar 
și le reprimase fără să și le mai clarifice sau să le pună în 
cuvinte. Era îngrozit de talentul lui de a ignora pericolul, inclusiv 
atunci când acesta îi ameninţa pe alţii. Ce simţise în acel 
moment? Conștientizase vreodată pericolul la care o expunea 
pe Madeleine? Avusese vreo bănuială și o înlăturase? Fusese 
chiar atât de insensibil? „Te rog, Doamne, nu!” 

Cu toată anxietatea care-l cuprinsese, era sigur măcar de un 
lucru. Să stea acolo, în sala de ședințe, și să continue să 
analizeze situaţia nu era o opţiune de luat în seamă. Dacă 
Dermott era următorul pe lista ucigașului, acum avea Gurney 
cea mai mare șansă de a-l găsi pe omul pe care-l căutau și de a 
înlătura pericolul înainte ca acesta să se apropie mai tare. Și 
dacă el însuși era următorul după Dermott, atunci asta era o 
bătălie pe care voia să o poarte cât mai departe de Walnut 
Crossing. Își trase scaunul de la masă și se ridică în picioare. 

— Vă rog să mă scuzați, trebuie să ajung undeva. 

La început, cei din jurul mesei reacționară la asta doar cu 
priviri goale. Pe urmă Kline înţelese ce voia să spună. 

— Doamne! strigă el. Doar nu ai de gând să te duci în 
Connecticut? 

— Am primit o invitaţie și o accept. 

— E o nebunie. Nu știi în ce te bagi. 

— De fapt, un loc în care s-a petrecut o crimă și care mișună 
de polițiști e un loc destul de sigur, zise Rodriguez aruncând o 
privire dispreţuitoare în direcția lui Gurney. 

— În mod normal, așa ar fi, zise Holdenfield. Numai dacă... 

Își lăsă gândul neterminat, de parcă s-ar fi învârtit în jurul lui 
ca să-l privească din diferite unghiuri. 

— Numai dacă ce? se repezi Rodriguez. 

— Numai dacă ucigașul nu e un poliţist. 


315 


Capitolul 46 


Un plan simplu 


Aproape că părea prea simplu. 

Uciderea a douăzeci de polițiști bine antrenați în douăzeci de 
secunde ar necesita o planificare mai elaborată. O acțiune de 
asemenea proporții ar trebui să fie mai dificilă. La urma urmei, 
ar fi cea mai amplă acțiune de eradicare de acest gen realizată 
vreodată - cel puțin în America, în zilele noastre. 

Faptul că n-o mai comisese nimeni niciodată, în ciuda 
aparentei simplități, îl entuziasma și-l îngrijora totodată. Gândul 
care-l linişti în cele din urmă fu acesta: pentru un om mai puțin 
inteligent sau care nu avea o atât de mare putere de 
concentrare, proiectul putea fi într-adevăr descurajant, dar nu 
pentru el, nu cu mintea lui limpede și cu atenţia de care dădea 
dovadă. Totul era relativ. Un geniu putea dansa pe lângă 
obstacolele care i-ar dobori cu siguranță pe oamenii obișnuiți. 

Era ridicol de ușor să faci rost de substanțele chimice 
necesare, destul de ieftin și sută la sută legal. Chiar și în 
cantități mari, nu ridicau niciun fel de suspiciuni, de vreme ce 
erau vândute angro în fiecare zi, pentru uz industrial. Chiar și- 
așa, din prudență, el cumpărase fiecare substanță (erau 
necesare doar două) de la furnizori diferiți, pentru a nu da 
eventuale indicii despre felul în care urmau a fi combinate, iar 
de la un al treilea furnizor făcuse rost de cele două recipiente 
sub presiune cu o capacitate de 9,5 litri fiecare. 

lar acum, în timp ce se ocupa de ultimele detalii, migălind cu 
un ciocan de lipit asupra unei porțiuni din sistemul improvizat de 
tevi prin care urma să combine și să trimită amestecul letal în 
recipiente, îi trecu prin minte un gând care-i dădu fiori - un 
posibil scenariu culminând cu o anumită imagine - și care îi 
stimulă într-atât imaginația, încât fața i se lumină brusc de un 
zâmbet. Stia că era improbabil să se întâmple lucrurile pe care 
și le imagina - reacțiile chimice erau prea imprevizibile -, dar nu 
era imposibil. Cel puțin nu era de neconceput. 

Pe site-ul despre pericolele reactiilor chimice era un 
avertisment pe care-l memorase. Avertismentul era într-un 


316 


chenar roșu, cu semne de exclamare roșii de jur-imprejur. 
„Acest amestec de clor și amoniac nu numai că produce un gaz 
toxic, mortal, dar în proporțiile indicate este extrem de instabil 
și poate exploda în prezența unei scântei.” Imaginea care-l 
încânta era aceea a întregii secţii de poliție din Wycherly prinse 
în capcana lui, trăgând involuntar în plămâni gazele otrăvitoare, 
chiar în momentul în care era aplicată scânteia-catalizator, 
făcându-i să explodeze din interior. Pe când îşi imagina asta, 
făcu ceva ce nu mai făcuse aproape niciodată. Râse din toată 
inima. 

Măcar dacă maică-sa ar fi putut sesiza ironia situației, 
frumusetea, splendoarea ei! Dar poate că avea pretenții prea 
mari. Și dacă, bineinţeles, toti polițiștii erau făcuți bucăți - 
bucățele mici -, n-ar mai avea cum să le taie gâtul. Și el îşi 
dorea foarte mult să le taie gâtul. 

Nimic nu era perfect pe lumea asta. Întotdeauna existau 
plusuri și minusuri. Omul trebuia să-o scoată cât mai bine la 
capăt cu cărțile care-i căzuseră. Să vadă jumătatea plină a 
paharului. 

Asta era realitatea. 


Capitolul 47 


Bun venit la Wycherly 


După ce trecu peste previzibilele obiecţii și neliniști în privinţa 
plecării, Gurney se duse la mașină și sună la poliţia din Wycherly 
pentru a obţine adresa lui Gregory Dermott, pentru că până 
atunci avusese doar numărul de la oficiul poștal, scris pe antetul 
hârtiei trimise de Dermott. Trecu ceva vreme până reuși să-i 
explice ofițerului de serviciu cine era, și chiar și-așa trebui să 
aștepte până când tânăra îl sună pe Nardo și avu permisiunea 
de a divulga adresa. Se dovedi că ea era singurul ofițer din mica 
secţie de poliţie care nu se afla deja la locul crimei. Gurney puse 
adresa pe GPS și se îndreptă spre podul Kingston-Rhineciliff. 

Wycherly era situat în partea central-nordică a statului 
Connecticut. Drumul dură ceva mai mult de două ore, iar 
Gurney își petrecu cea mai mare parte a timpului gândindu-se la 

317 


felul grosolan în care ignorase lucrurile care ţineau de siguranța 
soției lui. Scăparea asta îl tulbură și-l deprimă, aducându-l în 
stare să caute cu disperare un alt lucru asupra căruia să se 
concentreze, așa că începu să examineze principala ipoteză 
emisă la întâlnirea BIC. 

Ideea că ucigașul ajunsese cumva să acceseze sau să 
alcătuiască o listă cu câteva mii de persoane care în trecut 
avuseseră probleme cu băutura - persoane suferind din cauza 
vinovăţiei și a unor temeri adânc înrădăcinate, ca urmare a 
trecutului lor de alcoolici - și apoi reușise să-i ademenească pe 
câţiva dintre ei prin intermediul acelui truc simplu cu numere, 
chinuindu-i după aceea cu o serie de poezii îngrozitoare și în 
final ucigându.-i... întregul proces, oricât de bizar ar fi fost, îi 
apăru acum lui Gurney pe deplin credibil. Işi aduse aminte cum 
descoperise faptul că în copilărie, criminalilor în serie le plăcea 
să tortureze insecte și animale mici, arzându-le, de exemplu, cu 
ajutorul razelor soarelui concentrate într-un singur punct, cu 
ajutorul unei lupe. Unul dintre faimoșii criminali arestaţi de el, 
Moșul Canibal, procedase exact așa la vârsta de cinci ani, când 
lăsase fără vedere o pisică. li arsese ochii cu o lupă. Asta 
semăna tulburător de mult cu încercarea de a obliga victima să- 
și îndrepte atenţia asupra greșelilor din trecut, intensificându-i 
temerile până când se zvârcolea de durere. 

În mod normal, îi făcea plăcere să descopere un tipar, 
potrivind fragmentele puzzle-ului laolaltă, dar în acea după- 
amiază, stând în mașină, treaba asta nu i se mai părea la fel de 
plăcută ca de obicei. Poate că era sentimentul persistent al 
inadecvării sale, al pașilor greșiţi pe care îi făcuse. Simţea cum 
gândul acela îl arde în piept ca un acid. 

Deveni vag conștient de existenţa drumului, a capotei mașinii, 
a mâinilor sale pe volan. Ciudat. Propriile mâini i se păreau 
străine. Arătau surprinzător de bătrâne - ca și cum ar fi fost 
mâinile tatălui său. Petele acelea mici crescuseră și se 
întinseseră. Dacă în urmă cu un minut i-ar fi fost arătate 
fotografii cu o duzină de mâini, nu și le-ar fi putut recunoaște pe 
ale sale printre celelalte. 

Se întrebă de ce. Poate că schimbările, dacă se petrec 
suficient de lent, de gradual, nu simt sesizate întotdeauna de 
creier, până în momentul în care ating un punct critic. Poate era 
chiar mai mult de-atât. 


318 


Însemna oare asta că, într-o oarecare măsură, vedem 
lucrurile familiare așa cum erau înainte? Rămânem cantonațţi în 
trecut nu doar din simplă nostalgie sau pentru că ne dorim ca 
lucrurile să fie într-un anumit fel, ci ca urmare a unui scurt- 
circuit din sistemul neuronal de procesare a datelor? Dacă sursa 
a ceea ce a „văzut” cineva este parțial reprezentată de nervii 
optici și parțial de memorie - dacă ceea ce a „perceput” cineva 
la un moment dat este în realitate un amestec de impresii 
actuale și impresii stocate -, expresia „a trăi în trecut” capătă 
un nou înţeles. În acest fel, trecutul ajunge să exercite o stranie 
tiranie asupra prezentului, furnizându-ne date a căror 
actualitate este depășită, deghizate în experiențe senzoriale. 
Oare nu era posibil ca acest lucru să se întâmple și în cazul unui 
criminal în serie motivat de o traumă din trecut? Cât de 
distorsionată putea fi viziunea acestuia? 

Pe moment, fu entuziasmat de această teorie. Când întorcea 
pe toate părţile o idee nouă, când îi verifica soliditatea, se 
simţea întotdeauna ceva mai stăpân pe situaţie, ceva mai viu, 
dar astăzi nu găsea o bază solidă pentru sentimentele 
respective. GPS-ul îl avertiză că mai erau trei sute de metri până 
la ieșirea spre Wycherly. 

La capătul porțiunii de drum pe unde se ieșea, o luă la 
dreapta. Zona era un amestec de terenuri agricole, cartiere cu 
locuințe identice, malluri și apariţii fantomatice ale distracţiilor 
de vară din alte timpuri: un cinematograf în aer liber dărăpănat, 
un panou indicator către un lac cu un nume irochez. 

Asta îi aminti de un alt lac ce avea, la rândul lui, un nume cu 
rezonanță amerindiană - un lac înconjurat de un drum pe care 
mersese împreună cu Madeleine într-un weekend, când căutau 
locul perfect pentru ei în Catskills. Îi vedea cu ochii minţii chipul 
însuflețit, când stăteau în vârful unei stânci de înălțime nu prea 
mare, ținându-se de mână, zâmbind, privind la apa încreţită de 
briză. În timp ce rememora acel moment, fu săgetat de vină. 

Încă n-o sunase să-i spună ce făcea, unde se ducea, că avea 
probabil să ajungă mai târziu acasă. Incă nu știa sigur cât de 
multe ar fi trebuit să-i spună. Să aducă măcar vorba de ştampila 
poștală? Se hotărî să o sune acum și apoi să apeleze la 
inspiraţia de moment. „Doamne ajută să spun ce trebuie!” 

Având în vedere nivelul de stres pe care-l resimțea deja, i se 
păru înțelept să oprească mașina înainte de a suna. Primul loc 


319 


pe care-l găsi fu un refugiu neîngrijit, acoperit cu pietriș, din fața 
unei ferme care întâmpina iarna cu obloanele trase. Cuvântul 
folosit pentru a suna acasă prin intermediul agendei vocale era 
unul eficient, dar lipsit de imaginaţie: „acasă”. 

Madeleine răspunse după ce telefonul sună de două ori, cu 
acea voce optimistă și prietenoasă pe care o avea mereu la 
telefon. 

— Eu sunt, zise el, pe un ton care reflecta doar în mică parte 
relaxarea ei. 

Urmă o pauză scurtă. 

— Unde ești? 

— De-asta te-am sunat. Sunt în Connecticut, în apropierea 
unui oraș care se numește Wycherly. 

Întrebarea de la sine înțeleasă ar fi fost: „De ce?” Dar 
Madeleine nu punea niciodată astfel de întrebări. În schimb, 
aștepta. 

— Cazul a luat o nouă întorsătură, zise el. E posibil ca lucrurile 
să se fi agravat. 

— Înţeleg, răspunse ea, iar Gurney îi auzi respiraţia lentă, 
controlată. 

— Mai ai de gând să-mi spui și altceva? întrebă ea. 

El privi prin fereastra mașinii la taraba pustie destinată 
vânzării legumelor. Nu părea să fie închisă doar din cauza vremii 
- îţi lăsa impresia că este abandonată. 

— Individul pe care-l căutăm a început să se precipite. S-ar 
putea să se fi ivit ocazia să-l oprim. 

— „Individul pe care-l căutăm”? 

Vocea ei era acum ca o gheaţă subţire care se fisura. 
Continuă fără a-și mai ascunde furia: 

— Te referi la nenorocitul de ucigaș, criminalul în serie, omul 
care nu ratează niciodată, care-i împușcă pe oameni în arterele 
gâtului și le taie beregata? Nu despre ăsta vorbim? 

— Da, acesta e... individul pe care-l căutăm. 

— Nu sunt destui polițiști în Connecticut care să se ocupe de 
treaba asta? 

— Se pare că și-a îndreptat atenţia asupra mea. 

— Ce? 

— Se pare că m-a identificat drept unul dintre polițiștii care se 
ocupă de caz și cred că are de gând să facă o prostie - ceea ce 
ne va oferi ocazia de care avem nevoie. Acum avem șansa dea 


320 


lupta cu el în loc să privim neputincioși cum comite crimă după 
crimă. 

— Ce?! 

De data asta, cuvântul nu mai era o întrebare, ci mai degrabă 
o exclamaţie dureroasă. g 

— O să fie bine, spuse el pe un ton neconvingător. Incepe să 
cedeze. O să se autodistrugă. Doar că trebuie să fim acolo când 
o să se întâmple. 

— Când era treaba ta, trebuia să fii acolo. Acum nu trebuie să 
fii acolo. 

— Madeleine, pentru numele lui Dumnezeu, sunt poliţist! 
exclamă Gurney, iar cuvintele țâșniră din el ca un obiect aruncat 
dintr-o praștie. De ce dracu nu poți să înţelegi treaba asta? 

— Nu, David, răspunse ea pe un ton egal. A; fost poliţist. 
Acum nu mai ești poliţist. Nu trebuie să te duci acolo. 

— Sunt deja aici. 

În liniștea care se lăsă, mânia lui descrescu ca un val care se 
retrage. 

— E în regulă. Știu ce fac. N-o să se întâmple nimic rău. 

— David, ce-i cu tine? Alergi mereu să te pui în calea 
gloanţelor, pur și simplu? În calea gloanțelor? Până când o să-ţi 
intre unul în cap? Asta e? Asta e viitorul jalnic care ne așteaptă 
pe amândoi? Eu trebuie să aştept - mereu, mereu, mereu - să fii 
ucis? 

Din cauza tulburării, vocea i se schimbă atât de tare când 
rosti cuvântul „ucis”, încât el rămase fără cuvinte. 

Madeleine fu cea care vorbi, în cele din urmă - atât de încet, 
încât el abia putea distinge cuvintele. 

— Ce vrea să însemne, de fapt, asta? 

— Ce vrea să însemne? 

Întrebarea veni într-un fel neașteptat. Se simţi dezechilibrat. 

— Nu înţeleg întrebarea. 

Tăcerea ei intensă, care venea de la sute de kilometri 
depărtare, părea să-l înconjoare, să intre cu forța în el. 

— Ce vrei să spui? o întrebă el, în timp ce simţea cum bătăile 
inimii i se înteţesc. 

| se păru că o aude cum înghite în sec. Simţea, știa cumva că 
ea încerca să ia o hotărâre. Când îi răspunse, în cele din urmă, o 
făcu prin intermediul unei întrebări pe care o rosti pe același ton 
scăzut, încât Gurney abia o auzea. 


321 


— Are legătură cu Danny? 

El își simţi bătăile puternice ale inimii în gât, în cap, în mâini. 

— Ce legătură poate să aibă cu Danny? 

Gurney nu voia un răspuns, nu acum, când avea atâtea de 
făcut. 

— O, David, zise ea. 

Și-o putea imagina, dând din cap cu tristeţe, hotărâtă să 
meargă până la capăt cu subiectul cel mai dificil dintre toate. 
Când Madeleine deschidea o ușă, în mod sigur avea să intre pe 
ea. 

Femeia inspiră ezitant și continuă. 

— Înainte de moartea lui Danny, serviciul îţi ocupa cea mai 
mare parte din viață. După aceea, ţi-a acaparat-o complet. 
Complet. În ultimii cincisprezece ani n-ai făcut altceva decât să 
muncești. Uneori am impresia că vezi în asta o compensare, că 
te ajută să uiţi... că încerci să rezolvi ceva. 

Felul în care accentuase exagerat acel cuvânt îl făcu să sune 
ca și cum ar fi fost simptomul unei boli. 

El încercă să-și păstreze echilibrul invocând faptele concrete. 

— Mă duc la Wycherly ca să ajut la prinderea omului care l-a 
ucis pe Mark Mellery. 

Când își auzi vocea, părea să fie a altcuiva - cineva bătrân, 
speriat, inflexibil -, a cuiva care încerca să pară raţional. 

Ea ignoră ceea ce spusese Gurney, urmându-și propriul curs 
al gândurilor. 

— Speram că dacă deschidem cutia, dacă îi privim desenele... 
am putea să ne luăm pentru totdeauna rămas-bun de la el. Dar 
tu nu-ţi iei rămas-bun, nu-i așa? Tu nu-ţi iei adio de la nimic. 

— Nu știu despre ce vorbești, protestă el. 

Dar nu era adevărat. Atunci când se pregăteau să plece din 
oraș și să se mute la Walnut Crossing, Madeleine își petrecuse 
ore în șir luându-și rămas-bun. Nu numai de la vecini, ci de la 
locul în sine, de la lucrurile pe care le lăsau în urmă, de la 
plantele din ghivece. Îl enervase la culme. Se plânsese de 
sentimentalismul ei, îi spusese că era ciudat să le vorbească 
unor obiecte neînsuflețite, că era o pierdere de timp, o nebunie 
care nu făcea decât să le fie și mai greu să plece. Dar era mai 
mult de-atât. Comportamentul ei ajungea la ceva dinăuntrul lui 
la care el nu voia să ajungă nimeni. lar acum ea revenea din nou 


322 


la lucrul acela, la acea parte din el care nu dorise niciodată să-și 
ia rămas-bun, care nu putea suporta despărțirea. 

— Îngropi în tine lucrurile pe care nu vrei să le vezi. Dar ele nu 
dispar, nu te desprinzi cu adevărat de ele. Trebuie să privești 
viaţa lui Danny ca să te poţi desprinde de ea. Dar e evident că 
tu nu vrei să faci asta. Tu vrei doar să... ce anume, David? Ce? 
Să mori? 

Se așternu pentru mai multă vreme tăcerea. 

— Vrei să mori, zise ea. Despre asta e în realitate vorba, nu? 

El simţi acel gol pe care și-l imagina în centrul unui uragan - o 
emoție resimţită ca pe un vid. 

— Am o treabă de făcut. 

Spunea niște banalităţi, niște vorbe cu adevărat stupide. Nu 
știa de ce se mai obosise să le zică. 

Urmă un moment interminabil de liniște. 

— Nu, zise ea încet, înghițind din nou în sec. Nu trebuie să 
continui să faci asta. Sau poate că da, adăugă abia audibil, cu 
deznădejde. Poate că doar îmi făceam speranţe. 

El rămase fără vorbe, fără cuvinte. Stătu o grămadă de timp 
cu gura ușor deschisă, respirând rapid, fără să tragă aerul bine 
în piept. La un moment dat - nu știa sigur când anume - 
conexiunea telefonică se întrerupse. Cuprins de ceva care 
aducea a haos, a vid, încercă să se agaţe de un gând liniștitor, 
de un gând pe baza căruia să poată acţiona. 

În loc de asta avu sentimentul că se petrece ceva absurd și 
tulburător - îi veni în minte că până și acum, când el și 
Madeleine erau vulnerabili din punct de vedere emoțional, 
punându-și sufletul pe masă, înspăimântați, se aflau efectiv la 
sute de kilometri depărtare unul de altul, în state diferite, expuși 
în faţa spaţiului gol, a telefoanelor mobile. 

Și-și mai aduse aminte și de lucrurile despre care nu-i putuse 
vorbi, pe care nu i le putuse dezvălui. Nu pomenise absolut 
nimic despre gafa cu ștampila poștală, care putea să-i indice 
criminalului unde locuiau, și că scăparea se produsese tocmai 
din cauza concentrării obsesive asupra investigației. Gândul 
acesta fu însoţit de un ecou care-l îmbolnăvea: ideea că atenţia 
similară pe care i-o acordase unui caz, în urmă cu cincisprezece 
ani, contribuise la moartea lui Danny - poate fusese chiar cauza 
principală. Era impresionant că Madeleine făcuse legătura între 
moartea copilului și ceea ce-l obseda acum pe Gurney. Era 


323 


impresionant și, trebuia să-o recunoască, atinsese exact punctul 
vulnerabil. 

Simţi nevoia s-o sune înapoi, să-și recunoască greșeala - 
pericolul pe care-l iscase - să o avertizeze. Formă numărul de 
acasă și așteptă vocea ei binevoitoare. Telefonul sună, sună, 
sună... Apoi vocea pe care o auzi fu propriul mesaj înregistrat - 
un pic rigid, aproape dur, aproape deloc binevoitor - și apoi 
urmă semnalul sonor. 

— Madeleine? Madeleine, ești acolo? Te rog să răspunzi dacă 
ești acolo. 

Se simţi cuprins de o stare de rău covârșitoare. Nu știa ce 
putea spune într-un mesaj de un minut, așa încât să fie relevant: 
ceva care să nu strice mai mult decât să ajute, ceva care să n-o 
facă să intre în panică, să devină confuză. Și în cele din urmă nu 
putu spune decât: 

— Te iubesc. Ai grijă. Te iubesc. 

Urmă încă un semnal sonor și conexiunea telefonică se 
întrerupse din nou. 

Îndurerat și confuz, privi nemișcat taraba distrusă. Simţea că 
ar putea dormi o lună - sau pentru totdeauna. Pentru totdeauna 
ar fi fost mai bine. Dar asta n-avea niciun sens. Genul ăsta de 
gânduri periculoase îi făcuseră pe oamenii ajunși în regiunea 
arctică, epuizați fizic, să se întindă în zăpadă și să moară 
înghețaţi. Trebuia să se concentreze din nou. Să se miște în 
continuare. Să se silească să înainteze. Incet, încet, gândurile 
începură să i se organizeze în jurul îndatoririi pe care o avea de 
îndeplinit. Avea de lucru în Wycherly. Un nebun trebuia arestat. 
Trebuia să salveze niște vieţi: pe cea a lui Gregory Dermott, 
propria viaţă, poate și pe a lui Madeleine. Porni mașina și-și 
continuă drumul. 

Adresa spre care-l îndrumă în cele din urmă GPS-ul era a unei 
banale locuinţe suburbane de tip colonial, plasată pe un lot 
exagerat de mare și retrasă mult de la drumul secundar lipsit de 
trafic și fără trotuare. Un gard viu des, din tuia, apăra de priviri 
indiscrete partea din stânga, din dreapta și din spatele 
proprietăţii. Prin faţă trecea un gard viu de cimișir, care ajungea 
până la înălțimea pieptului unui om; acesta avea doar o 
deschizătură în faţa aleii care ducea la garaj. Erau o grămadă de 
mașini de poliție peste tot - mai mult de zece, aprecie Gurney -, 
parcate în diferite unghiuri fată de gardul viu, obstrucţionând 


324 


parţial drumul. Majoritatea aveau însemnele poliţiei din 
Wycherly. Trei nu aveau niciun fel de însemne, doar girofaruri 
roșii pe bord. Era remarcabil că lipseau cu desăvârșire 
vehiculele poliţiei din Connecticut - dar poate că asta nu era 
ceva atât de surprinzător. Deși probabil că nu asta era 
abordarea cea mai înţeleaptă și cea mai eficientă, Gurney putea 
înțelege de ce o secţie locală dorea să aibă controlul asupra 
unui caz în care victima era unul dintre ei. Când Gurney tocmai 
reușise să-și strecoare mașina pe un petic strâmt de iarbă aflat 
la marginea porțiunii asfaltate, un poliţist uriaș în uniformă îi 
arătă cu un gest al mâinii s-o ia pe lângă mașinile parcate, în 
timp ce cu cealaltă mână îi făcea semn să plece repede din locul 
în care încerca să parcheze. Gurney ieși repede din mașină și 
scoase legitimaţia pe când ofițerul-mamut se apropia, încordat 
și cu buzele strânse. Mușchii proeminenți de la gât, războindu-se 
cu gulerul cu un număr și jumătate mai mic, păreau să se 
întindă până la obraji. 

Timp de un minut care părea să nu se mai termine, omul 
examină din ce în ce mai intrigat legitimaţia din portofelul lui 
Gurney și în final îl informă: 

— Pe ăsta scrie „statul New York”. 

— Am venit să discut cu locotenentul Nardo, zise Gurney. 

Polițistul se holbă la el cu o privire la fel de dură ca pectoralii 
pe care abia-i cuprindea pieptul cămășii, apoi dădu din umeri: 

— înăuntru. 

La capătul aleii lungi, pe un stâlp la fel de înalt ca acela al 
cutiei poștale, era un semn metalic de culoare bej pe care scria, 
cu litere negre: „GD SECURITY SYSTEMS”. Gurney se aplecă 
pentru a trece pe sub banda galbenă a poliţiei, care părea să 
înconjoare întreaga proprietate. Era ciudat că tocmai răceala 
benzii galbene care îi atinsese gâtul fu cea care îi distrase 
atenţia de la gândurile lui febrile către vremea de-afară. Era 
aspră, cenușie, fără vânt. În umbra gardurilor vii de cimișir și 
tuia zăceau petice de zăpadă topită și apoi îngheţată la loc. De-a 
lungul aleii erau porţiuni cu gheață neagră, care umpleau micile 
denivelări de pe suprafața acoperită cu asfalt. 

În mijlocul ușii de la intrare era prinsă o versiune ceva mai 
discretă a semnului pe care scria „GD Security Systems”. Lângă 
ușă era lipit un abţibild mic care arăta că obiectivul era protejat 
de Axxon Silent Alarms. Când ajunse la treptele din cărămidă de 


325 


la veranda cu coloane, ușa din faţa lui se deschise. Nu era un 
gest prin care să fie invitat înăuntru. De fapt, omul care o 
deschisese ieși afară și o închise în urma sa. Îl observă pe 
Gurney într-o doară, în timp ce vorbea la telefonul mobil, 
răstindu-se nervos la cineva. Era un bărbat atletic, bine clădit, la 
vreo patruzeci de ani, cu o faţă dură și o privire ageră, încărcată 
de furie. Purta o geacă neagră, pe spatele căreia scria, cu litere 
galbene, mari: „POLIȚIA”. 

— Acum mă auzi? 

Plecase de pe verandă și ajunsese la gazonul uscat, ofilit de 
ger. 

— Acum mă auzi?... Bun, am zis că am nevoie urgentă de încă 
un specialist la locul crimei... Nu, nu e bine, îmi trebuie unul 
chiar acum... Acum, înainte să se întunece. Cuvântul respectiv 
se scrie „a-c-u-m”. Ce sunet nu înţelegi?... Bun. Mulţumesc. Îţi 
rămân îndatorat. 

Apăsă butonul pentru terminarea convorbirii și scutură din 
cap. 

— Idiot nenorocit! zise el, apoi își îndreptă privirea spre 
Gurney. Dumneata cine dracu' mai ești? 

Gurney nu reacționă la tonul agresiv. înțelese ce anume îl 
provocase. Intotdeauna era multă tensiune în locul unde fusese 
ucis un poliţist - un fel de furie tribală abia stăpânită. În plus, 
recunoscuse vocea bărbatului care trimisese un ofițer la casa lui 
Dermott - John Nardo. 

— Sunt Dave Gurney, domnule locotenent. 

Prin mintea lui Nardo părură să treacă repede o mulţime de 
lucruri, în cea mai mare parte gânduri negative: 

— De ce ai venit aici? 

O întrebare atât de simplă. Nu era sigur dacă știa măcar o 
parte din răspuns. Se hotări să fie concis. 

— Spune că vrea să ne ucidă pe Dermott și pe mine. Ei bine, 
Dermott e aici. Acum sunt și eu aici. Toată momeala pe care 
nenorocitul și-ar putea-o dori. Probabil că asta o să-l determine 
să acționeze și putem încheia toată povestea. 

— Așa crezi? întrebă Nardo pe un ton plin de o ostilitate fără 
rost. 

— Dacă vrei, te pot pune la curent cu datele pe care le avem 
noi în legătură cu acest caz, iar dumneata îmi poţi spune ce ați 
descoperit aici. 


326 


— Ce am descoperit aici? Am descoperit că polițistul pe care l- 
am trimis aici, la cererea dumitale, e mort. Gary Sissek. Mai 
avea două luni până la pensie. Am descoperit că aproape i-a fost 
tăiat capul cu o sticlă spartă de whisky. Am descoperit o 
pereche de ghete pline de sânge lângă un nenorocit de scaun 
de grădină, în spatele boschetului ăluia. 

Făcu un semn cam exagerat către partea din spate a casei. 

— Dermott n-a mai văzut scaunul ăla până acum. Și nici 
vecinul lui nu l-a mai văzut. Atunci de unde a apărut idioțenia 
aia? Psihopatul ăla a adus un scaun de grădină cu el? 

Gurney dădu aprobator din cap. 

— De fapt, probabil că răspunsul este da. Se pare că face 
parte dintr-un mod de operare unic. La fel ca sticla de whisky. 
Nu cumva era marca Four Roses? 

Nardo se holbă la el, la început cu o privire lipsită de orice 
expresie, de parcă ar fi recepționat o transmisie în care sunetul 
era decalat. 

— Dumnezeule! spuse locotenentul. Ar fi bine să vii înăuntru. 

Intrară pe ușă și ajunseră într-un hol central larg, complet gol. 
Nu era mobilă, nici covoare, nici tablouri pe pereţi, doar un 
extinctor și câteva alarme de incendiu. La celălalt capăt era ușa 
din spate - dincolo de care, presupuse Gurney, se afla veranda 
unde Gregory Dermott descoperise în acea dimineaţă cadavrul 
polițistului. Vocile neclare care răzbăteau din partea cealaltă 
sugerau că echipa de polițiști care adunau probe de la locul 
crimei încă mai avea de lucru în curtea din spate. 

— Unde e Dermott? întrebă Gurney. 

Nardo arătă cu un deget spre tavan. 

— În dormitor. Are dureri de cap cauzate de stres, iar 
migrenele astea îi provoacă greţuri. Nu-i în ceea ce ai putea 
numi bună dispoziţie. Nu stătea prea bine nici înainte să sune 
telefonul și să-i spună că urmează el, dar după aceea... 
Doamne! 

Gurney voia să-i pună niște întrebări - avea o mulţime -, dar i 
se păru mai potrivit să-l lase pe Nardo să stabilească el însuși 
ritmul investigaţiilor. Privi împrejur ca să observe cum stăteau 
lucrurile la parterul casei. Dincolo de o ușă aflată în dreapta lui 
era o cameră mare, cu pereţi albi și o podea goală din lemn. 
Vreo șase calculatoare erau așezate unul lângă altul pe o masă 
lungă, aflată în mijlocul încăperii. Telefoane, faxuri, imprimante, 


327 


scanere, harduri auxiliare și alte periferice umpleau încă o masă 
lungă, pusă de-a curmezișul celuilalt perete, pe care se mai afla 
și un extinctor. În locul unde ar fi trebuit să fie o alarmă de fum 
era un sistem încastrat de aspersoare. Existau doar două 
ferestre, prea mici pentru spaţiul respectiv, una în partea din 
faţă și cealaltă în partea din spate a încăperii, lăsând impresia 
că te afli într-un tunel, în ciuda zugrăvelii albe. 

— Iși desfășoară activitatea legată de calculatoare aici, jos, și 
locuiește la etaj. Vom folosi cealaltă cameră, zise Nardo, 
arătându-i o ușă aflată pe partea opusă a holului. 

La fel de neatrăgătoare și pur funcţională, camera avea 
jumătate din lungimea celeilalte și doar o fereastră, aflată pe 
peretele din spate, ceea ce o făcea să semene mai mult cu o 
peșteră decât cu un tunel. Când intrară, Nardo apăsă 
întrerupătorul, iar cele patru lămpi încastrate în tavan 
transformară încăperea într-o cutie de un alb strălucitor, care 
avea pe un perete dulapuri pentru documente, o masă cu două 
computere pe un alt perete, o masă cu un aparat de cafea și un 
cuptor cu microunde pe al treilea perete și o masă pătrată, 
goală, cu două scaune, în mijlocul camerei, încăperea avea și un 
sistem de aspersoare, și o alarmă de fum. Lui Gurney i se păru 
versiunea mai curată a camerei pentru petrecerea pauzelor de 
masă de la secţia unde lucrase ultima oară. Nardo se așeză pe 
unul dintre scaune și printr-un gest îi indică lui Gurney să se 
așeze pe celălalt. Timp de un minut care nu se mai sfârșea, 
Nardo își frecă tâmplele, de parcă ar fi încercat să-și alunge 
încordarea din cap. După expresia de pe chipul său, treaba asta 
nu dădea niciun rezultat. 

— Nu cred prostia aia cu „momeala”, zise el strimbând din 
nas de parcă cuvântul „momeală” ar fi mirosit urât. 

Gurney zâmbi. 

— In parte, e adevărată. 

— Și care-i cealaltă parte? 

— Nu sunt sigur. 

— Ai venit aici ca să faci pe eroul? 

— Nu cred. Am sentimentul că prezenţa mea aici va fi de 
ajutor. 

— Mda? Și dacă eu nu-ţi împărtășesc sentimentele? 

—E scena pe care te desfășori dumneata, domnule 
locotenent. Dacă vrei să mă duc acasă, așa o să fac. 


Nardo îi aruncă din nou o privire lungă și cinică. În cele din 
urmă păru să se răzgândească, cel puţin pentru moment. 

— Sticla de Four Roses face parte din modul de operare? 

Gurney dădu aprobator din cap. 

Nardo inspiră adânc. Arăta de parcă avea dureri în tot trupul. 

— In regulă, domnule detectiv. Poate că ar fi mai bine să-mi 
spui tot ceea ce nu mi-ai spus. 


Capitolul 48 


O casă cu un trecut încărcat 


Gurney îi povesti despre urmele făcute invers prin zăpadă, 
despre poezii, despre vocea neobișnuită de la telefon, despre 
cele două tulburătoare trucuri cu numere, despre trecutul de 
alcoolici al victimelor, despre tortura psihologică la care 
fuseseră supuse acestea, despre amenințările la adresa poliţiei, 
despre cuvântul „AMIRC” scris pe perete și despre semnăturile 
„domnul și doamna Scila” din registrul de la The Laurels, despre 
inteligența și exagerata încredere în sine a criminalului. 
Continuă să ofere detalii legate de cele trei crime pe care le 
cunoștea, până când i se păru că atenţia locotenentului era pe 
punctul de a se disipa. Apoi încheie cu ceea ce i se părea mai 
important: 

— Vrea să demonstreze două lucruri. În primul rând, că stă în 
puterea lui să-i controleze și să-i pedepsească pe beţivi. În al 
doilea rând, că polițiștii sunt niște prostovani neputincioși. 
Crimele lui sunt în mod intenţionat construite ca niște jocuri 
elaborate, ca niște jocuri ale minţii. Este foarte inteligent, 
obsedat, meticulos. Până acum, nimic din ceea ce ne-a lăsat n-a 
fost din greșeală: n-am găsit nici amprente, nici păr, nici stropi 
de salivă, fibre textile sau alte urme neintenţionate. N-a făcut 
nicio greșeală pe care să o descoperim noi. De fapt, știm foarte 
puţine despre el, despre metodele pe care le folosește sau 
despre motivațiile pe care nu a dorit să ni le împărtășească. Cu 
o singură excepţie, probabil. 

Obosit, dar curios, Nardo ridică o sprânceană. 


— O anume doamnă doctor Holdenfield, care a scris un studiu 
de ultimă oră asupra criminalilor în serie, crede că a ajuns la 
punctul critic al procesului și că este pe cale să demareze 
evenimentul culminant. 

Mușchii de pe maxilarul lui Nardo se mișcară. Vorbi 
abţinându-se din răsputeri să nu răbufnească: 

— Asta înseamnă că prietenul meu, care a fost măcelărit pe 
veranda din spate, reprezenta doar o încălzire? 

Nu era genul de întrebare la care cineva ar fi putut - sau ar fi 
trebuit - să răspundă. Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi, până 
când un sunet abia auzit, poate sunetul unei respiraţii 
neregulate, le atrase simultan atenţia către ușă. În totală 
discordanță cu o apariţie atât de discretă, descoperiră statura 
de fotbalist a celui care mai devreme păzea aleea. Arăta de 
parcă tocmai îi era găurit un dinte cu freza. 

Nardo anticipa ce avea să urmeze. 

— Ce e, Tommy? 

— Au găsit-o pe soţia lui Gary. 

— O, Doamne. Bine. Unde e? 

— Se întoarce acasă de la atelierul mecanic. E șofer pe 
autobuzul școlii Head Start. 

— Așa e. Bine. Of, fir-ar să fie! Ar trebui să mă duc eu, dar 
acum nu pot pleca de aici. Unde mama dracului e șeful? L-a 
găsit cineva? 

— E în Cancun. 

— Știu că e în nenorocitul de Cancun. Vreau să zic, de ce 
dracului nu-și verifică mesajele? 

Nardo inspiră prelung și-și închise ochii. 

— Hacker și Picardo - probabil că ei îi cunoșteau mai bine 
familia. Picardo nu e văr cu nevastă-sa, ori ceva pe acolo? 
Trimite-i pe Hacker și pe Picardo. Doamne! Dar spune-i lui 
Hacker să treacă mai întâi pe la mine. 

Tânărul polițist cu statură uriașă plecă la fel de tăcut cum 
venise. i 

Nardo mai inspiră încă o dată din rărunchi. incepu să 
vorbească de parcă ar fi fost lovit în cap și spera că vorbind va 
reuși să-și limpezească mintea. 

— Deci zici că erau cu toţii alcoolici. Ei bine, Gary Sissek nu 
era alcoolic, deci asta ce mai înseamnă? 


330 


— Era poliţist. Poate că asta a fost de-ajuns. Sau poate că a 
reprezentat o piedică în calea agresiunii plănuite împotriva lui 
Dermott. Sau poate că există o altă legătură. 

— Ce altă legătură? 

— Nu știu. 

Ușa din spate se trânti, se auzi sunetul unor pași grăbiţi 
apropiindu-se, apoi un bărbat slab, vânos, îmbrăcat în haine 
civile, apăru în cadrul ușii. 

— Aţi dorit să discutați cu mine? 

— Îmi pare rău că trebuie să-ți fac asta, dar vreau ca tu și 
Picardo... 

— Ştiu. 

— În regulă. Bine. Rezumă-te la lucrurile simple. Cât mai 
simple cu putinţă. „Înjunghiat mortal în timp ce proteja victima 
asupra căreia se plănuise un atac. A murit ca un erou.” Ceva de 
genul ăsta. Dumnezeule mare! Ce vreau să zic e să nu dai 
detalii îngrozitoare, să nu descrii baia de sânge în care a fost 
găsit. Înţelegi ce vreau să spun? Dacă este necesar, detaliile vor 
veni mai târziu. Dar pentru moment... 

— Înţeleg, domnule. 

— Bine. Uite, îmi pare rău că nu pot s-o fac eu. Chiarnu pot să 
plec. Spune-i că o să trec pe la ea în seara asta. 

— Da, domnule. 

Bărbatul rămase în pragul ușii până când fu limpede că Nardo 
nu mai avea nimic să-i spună, apoi o luă înapoi pe unde venise, 
închizând ușa din spate după el, de data asta cu mai puţin 
zgomot. 

Nardo se strădui din nou să-și îndrepte atenţia asupra 
discuţiei cu Gurney. 

— N-am înţeles eu bine, sau felul în care evaluezi cazul e pur 
teoretic? Vreau să spun - te rog să mă corectezi dacă n-am 
dreptate - că n-am auzit nimic despre vreo listă de suspecți și, 
de fapt, de nicio pistă concretă pe care o putem urma, nu-i așa? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Și toată grămada aia de probe de rahat - plicuri, hârtie de 
scris, cerneală roșie, ghete, sticle sparte, urme de tălpi, mesaje 
telefonice înregistrate, înregistrări ale transmisiunilor turnurilor 
de telefonie mobilă, cecuri returnate, până și mesaje scrise cu 
grăsimea de pe degetele acestui nebun - n-a dus nicăieri? 

— Depinde cum privești lucrurile. 


Nardo scutură din cap într-un fel care deja ajunsese să-i fie 
caracteristic. 

— În concluzie, nu ştii pe cine cauţi sau cum să-l găsești. 

Gurney zâmbi. 

— Sau poate că tocmai de-aia mă aflu aici. 

— Cum adică? 

— Pentru că n-am idee unde altundeva m-aș putea duce. 

Recunoștea pur și simplu realitatea. Satisfacţia intelectuală de 
a-și fi dat seama că detaliile tactice ale modului de operare al 
criminalului nu reprezentau decât o distragere a atenției de la 
faptul că nu se făceau niciun fel de progrese în privința 
problemei principale - lucru atât de răspicat spus de Nardo. 
Gurney trebuia să recunoască faptul că, în ciuda descoperirii 
dedesubturilor unor mistere secundare ale acestui caz, era 
aproape la fel de departe de identificarea și capturarea acestui 
om pe cât fusese în dimineaţa în care Mark Mellery îi adusese 
acele prime scrisori uimitoare și-i ceruse ajutorul. 

Expresia de pe chipul lui Nardo se schimbă un pic, relaxându- 
se și devenind mai puţin tăioasă. 

— Până acum n-am mai avut nicio crimă în Wycherly, zise el. 
Cel puţin nu una în adevăratul sens al cuvântului. Câteva 
omoruri prin imprudenţă, oameni uciși în accidente de circulaţie, 
un accident de vânătoare dubios. Dar niciodată nu s-a petrecut 
o crimă în care să nu fi fost implicat un nenorocit beat mort. Cel 
puţin nu în ultimii douăzeci și patru de ani. 

— De-atunci lucrezi în poliție? 

— Mda. Singurul din secția noastră de poliţie care lucra de 
mai multă vreme ca mine este... era... Gary. Mai avea puţin și 
făcea douăzeci și cinci de ani. Nevastă-sa îi zicea să se 
pensioneze după douăzeci de ani, dar el s-a gândit să mai stea 
încă cinci... Fir-ar al dracului! 

Nardo se șterse la ochi. 

— Nu ne mor prea mulți oameni la datorie, zise el de parcă ar 
fi fost necesară o explicaţie raţională pentru lacrimile lui. 

Gurney era tentat să-i spună că știa cum e să-ţi pierzi un 
coleg. Pierduse doi când o arestare nu mersese cum trebuia. In 
loc de asta, dădu pur și simplu din cap, în semn de compasiune. 

Cam după un minut, Nardo își drese vocea. 

— Ai ceva să-l întrebi pe Dermott? 

— De fapt, da. Doar că nu vreau să-ţi stau în cale. 


— N-o să-mi stai în cale, zise Nardo brutal - revanșându-se, 
presupuse Gurney, pentru momentul de slăbiciune. 

Pe urmă adăugă pe un ton ceva mai normal: 

— Ai vorbit cu el la telefon, nu-i așa? 

— Exact. 

— Deci știe cine ești. 

— Exact. 

— Așa că prezența mea nu e necesară. Pune-mă la curent 
când ești gata. 

— Cum spui dumneata, domnule locotenent. 

— Ușa de pe dreapta, din capul scărilor. Noroc! 

In timp ce urca scara simplă din stejar, Gurney se întreba 
dacă despre personalitatea locatarului puteai afla mai multe de 
la etaj decât de la parterul care nu emana mai multă căldură 
sau eleganţă decât echipamentul electronic pe care-l găzduia. 
Pe palierul din capătul scărilor era același sistem exagerat de 
siguranţă împotriva incendiilor care se afla și la parter: un 
extinctor pe perete, o alarmă de fum și niște aspersoare pe 
tavan. Gurney începea să aibă impresia că Gregory Dermott era 
în mod sigur un tip conservator și precaut. Ciocăni la ușa pe 
care i-o indicase Nardo. 

— Da! răspunse el pe un ton de om suferind, aspru și iritat. 

— Sunt anchetatorul special Gurney, domnule Dermott. Pot să 
discut cu dumneavoastră un minut? 

Urmă o pauză. 

— Gurney? 

— Dave Gurney. Am vorbit la telefon. 

— Intraţi. 

Gurney deschise ușa către o cameră întunecată de jaluzelele 
pe jumătate trase. Era mobilată cu un pat, o noptieră, un birou, 
un fotoliu și un alt birou asemănător cu o masă, lipit de perete, 
în faţa căruia se afla un scaun pliant. Toate obiectele erau 
făcute din lemn închis la culoare. Stilul era contemporan, ușor 
luxos. Cuvertura și covorul erau gri cu maroniu-deschis - în 
esenţă, lipsite de culoare. Ocupantul camerei era așezat în 
fotoliul pus cu faţa către ușă. Stătea puţin înclinat într-o parte, 
ca și cum ar fi găsit o poziţie ciudată care îi atenua disconfortul. 
In măsura în care esenţa personalităţii omului putea fi 
întrezărită, Gurney își dădu seama că acesta era exact genul 
pasionat de tehnică pe care te așteptai să-l găsești în domeniul 


333 


calculatoarelor. În lumina slabă, era mai greu să-ţi dai seama ce 
vârstă avea. Treizeci și ceva părea o presupunere rezonabilă. 

După ce studie trăsăturile lui Gurney de parcă ar fi încercat să 
discearnă în ele răspunsul la o întrebare, zise cu glas scăzut: 

— V-au spus? 

— Ce să-mi spună? 

— Despre telefonul primit... de la psihopat. 

— Am aflat. Cine a răspuns la telefon? 

— Cine? Presupun că unul dintre ofițerii de poliţie. Unul dintre 
ei a venit să mă cheme. 

— Cel care a sunat a întrebat de dumneavoastră folosindu-vă 
numele? 

— Cred... Nu știu... Adică, bănuiesc că da. Ofiţerul mi-a spus 
că telefonul era pentru mine. 

— Vi s-a părut cunoscută vocea omului de la telefon? 

— Nu era normală. 

— Cum adică? 

— O aiureală. Când urca, când cobora, subţire ca o voce de 
femeie, apoi groasă. Accente puse aiurea. De parcă ar fi fost o 
glumă sinistră, dar una serioasă, în același timp. 

Își apăsă tâmplele cu degetele. 

— A spus că eu urmez, apoi dumneavoastră. 

Părea mai degrabă exasperat decât speriat. 

— Se auzea vreun sunet de fundal? 

— Ce să se audă? 

— Aţi mai auzit și altceva în afară de vocea lui - muzică, 
zgomote din trafic, alte voci? 

— Nu. Nimic. 

Gurney dădu aprobator din cap, privind de jur-împrejurul 
camerei. 

— Vă deranjează dacă stau jos? 

— Poftim? Nu, puteţi sta, zise Dermott, indicând cu un gest 
larg întreaga cameră, de parcă ar fi fost plină de scaune. 

Gurney se așeză pe marginea patului. Era aproape convins că 
Dermott deținea cheia dezlegării întregului caz. Ei, dacă și-ar fi 
putut da seama ce întrebare ar fi trebuit să-i pună! Ce subiect 
era mai potrivit! Pe de altă parte, uneori era mai bine să nu spui 
nimic. Să faci în așa fel încât să se lase tăcerea, să creezi un loc 
gol și să observi cum alege celălalt să-l umple. Stătu mai multă 
vreme uitându-se în jos, fixând cu privirea covorul. Era o 


334 


abordare care cerea să ai răbdare. Și mai trebuia să știi și când 
acea tăcere devenea doar o pierdere de timp. Tocmai când se 
apropia acel moment, Dermott vorbi. 

— De ce eu? 

Folosise un ton tăios, de om enervat - își exprima o 
nemulțumire, nu punea o întrebare -, iar Gurney nu avu chef să- 
i răspundă. 

După câteva secunde, Dermott continuă. 

— Cred că are legătură cu această casă, zise el, apoi făcu o 
pauză. Să vă întreb ceva, domnule detectiv. Cunoașteţi personal 
pe cineva de la poliţia din Wycherly? 

— Nu. 

Fusese tentat să-i ceară să spună motivul pentru care-l 
întrebase asta, dar presupuse că-l va afla curând. 

— Absolut pe nimeni care să lucreze sau să fi lucrat acolo? 

— Pe nimeni. 

Observând în privirea lui Dermott ceva care-i cerea să-și 
întărească spusele, adăugă: 

— Inainte de a vedea instrucţiunile de trimitere a cecului din 
scrisoarea către Mark Mellery, nici măcar nu știam că Wycherly 
există. 

— Și nu v-a spus nimeni despre ceva ce s-ar fi întâmplat în 
această casă? 

— Să se fi întâmplat... 

— ... In casa asta. Cu multă vreme în urmă. 

— Nu, spuse Gurney intrigat. 

Tulburarea resimţită de Dermott părea să fie cauzată de ceva 
mai grav decât durerea de cap. 

— Ce anume s-a întâmplat? 

— Știu doar din auzite, zise Dermott. Dar imediat după ce am 
cumpărat casa asta, unul dintre vecini mi-a povestit că acum 
vreo douăzeci și ceva de ani, aici a avut loc o încăierare 
groaznică - se pare că era vorba despre un bărbat și soţia lui, iar 
ea a fost înjunghiată. 

— Și vedeți o legătură... 

— Ar putea fi o coincidenţă, dar... 

— Da? 

— Aproape că uitasem de treaba asta. Până astăzi. În 
dimineaţa asta, când am găsit... 


Buzele lui Dermott se strânseră de parcă i-ar fi venit să 
vomite. 

— Luaţi-o încet, îi zise Gurney. 

Dermott își duse ambele mâini la tâmple. 

— Aveţi armă? 

— Da, deţin o armă, răspunse Gurney. 

— Vreau să zic, aveţi una la dumneavoastră? 

— Nu. N-am mai purtat armă de când am plecat din NYPD. 
Dacă vă faceți griji pentru siguranța dumneavoastră, să știți că 
sunt vreo zece-cincisprezece polițiști înarmaţi pe o rază de o 
sută de metri în jurul casei, îi zise Gurney. 

Asta nu părea să-l fi liniștit prea tare pe Dermott. 

— Spuneaţi că v-aţi amintit ceva. 

Dermott dădu aprobator din cap. 

— Uitasem complet de treaba asta, dar mi-am amintit când 
am văzut... tot sângele acela. 

— Ce v-aţi amintit? 

— Femeia care a fost înjunghiată în casa asta... a fost 
înjunghiată în gât. 


Capitolul 49 


Ucide-i pe toti 


Dacă Dermott își amintise că vecinul (acum decedat) plasase 
întâmplarea „în urmă cu vreo douăzeci și ceva de ani” însemna 
că putea foarte bine să fie vorba de mai puţin de douăzeci și 
cinci - iar de aici rezulta că atât John Nardo, cât și Gary Sissek 
lucrau în poliție la momentul atacului. Deși lucrurile erau 
departe de a se fi clarificat, Gurney simţea că un alt fragment al 
puzzle-ului a ajuns în poziţia corectă. Mai avea întrebări pentru 
Dermott, dar acestea puteau aștepta până când primea niște 
răspunsuri de la locotenent. 

Il lăsă pe Dermott stând ţeapăn pe scaun, lângă jaluzelele 
trase, cu un aer stresat și chinuit. În timp ce cobora scările, în 
holul de dedesubt, o polițistă îmbrăcată în salopeta specială de 
protecţie și cu mănuși din latex îl întreba pe Nardo cum să 


336 


procedeze în continuare cu zona din jurul casei, care trebuia 
examinată în căutare de probe. 

— Păstrează banda care o înconjoară și nu lăsa pe nimeni să 
intre, în caz că trebuie s-o mai examinăm încă o dată. Du la 
secție scaunul, sticla și tot ceea ce ai mai găsit. Aranjează în 
spatele camerei cu arhiva o zonă special dedicată acestui caz. 

— Și toate prostiile de pe masă? 

— Pentru moment, fă-le vânt în biroul lui Colbert. 

— N-o să-i placă. 

— Mă doare-n... Uite ce-i, fă ce ţi-am spus și cu asta, basta! 

— Da, să trăiţi! 

— Înainte să pleci, spune-i lui Tommy Uriașu' să stea în faţa 
casei, iar lui Pat să nu se miște de lângă telefon. Vreau ca toţi 
ceilalți să se ducă să bată din ușă-n ușă. Vreau să știu dacă 
vreun vecin a văzut sau a auzit ceva ieșit din comun în ultimele 
două zile, mai ales azi-noapte, târziu, sau dimineaţa devreme - 
persoane străine, mașini parcate în locuri neobișnuite, cineva 
care s-a învârtit pe-aici, orice persoană care părea să se 
grăbească, absolut orice. 

— Cât de mare trebuie să fie zona pe care urmează s-o 
acoperim? 

Nardo își privi ceasul. 

— Să ajungă cât de departe pot în următoarele șase ore. Apoi 
ne hotărâm ce mai facem în continuare. Vreau să fiu informat 
imediat în legătură cu orice lucru interesant care apare. 

După ce poliţista plecă să-și îndeplinească misiunea, Nardo se 
întoarse spre Gurney, care stătea la picioarele scărilor. 

— Ai aflat ceva util? 

— Nu sunt sigur, zise încet Gurney și îi făcu semn lui Nardo 
să-l urmeze în camera în care stătuseră mai devreme. 

— Poate că mă vei ajuta să-i dau de cap. 

Gurney se așeză pe scaunul pus cu faţa spre ușă. Nardo 
stătea în spatele unui scaun aflat pe partea opusă a mesei 
pătrate. Expresia de pe chipul lui era o combinaţie de curiozitate 
și încă un lucru, pe care Gurney nu-l putea descifra. 

— Ştiai că cineva a fost înjunghiat la un moment dat în casa 
asta? 

— Despre ce mama dracului vorbești? 


— La scurtă vreme după ce Dermott a cumpărat casa, un 
vecin i-a spus că o femeie care a locuit aici cu mai mulți ani în 
urmă a fost atacată de soţul ei. 

— Cu câţi ani în urmă? 

Gurney era sigur că citise în ochii lui Nardo faptul că își 
amintea. 

— Douăzeci, poate douăzeci și cinci. Undeva pe-acolo. 

Părea să fie răspunsul pe care-l așteptase Nardo. Oftă și-ș 
scutură capul. 

— Nu m-am mai gândit la asta de multă vreme. Da, a fost un 
conflict casnic - în urmă cu douăzeci și patru de ani. La puțină 
vreme după ce am intrat în poliţie. Ce-i cu asta? 

— Îţi mai amintești detaliile? 

— Înainte s-o luăm pe panta amintirilor, 
relevanţă are? 

— Femeia atacată a fost înjunghiată în gât. 

— Și asta ar trebui să însemne ceva? 

Lui Nardo îi zvâcnea colțul gurii. 

— În casa asta au fost atacați doi oameni. Dacă mă gândesc 
la toate felurile în care poate fi atacat cineva, mi se pare 
izbitoare coincidența ca amândoi să fie înjunghiaţi în gât. 

— Când vorbești despre lucrurile astea, le faci să pară că ar 
avea vreo legătură, dar ele n-au absolut nimic în comun. Ce 
mama dracului poate să aibă în comun polițistul ucis astăzi, în 
timpul unei misiuni de protecţie, cu un conflict domestic de 
acum douăzeci și patru de ani? 

Gurney dădu din umeri. 

— Dacă aș ști mai multe despre „conflictul domestic”, ţi-aș 
putea spune. 

— Bine. În regulă. Îţi spun tot ce pot, dar nu e mare lucru. 

Nardo făcu o pauză, uitându-se în jos, la masă, sau mai 
degrabă contemplând trecutul. 

— Nu eram de serviciu în noaptea aia. 

„E clar că se dezvinovăţește”, își zise Gurney. „De ce e nevoie 
de o dezvinovăţire în povestea asta?” 

— Așa că îţi ofer mai mult informaţii aflate de la alţii, continuă 
Nardo. Ca în cazul multor conflicte de felul ăsta, soțul era beat 
de nu mai știa de el, s-a luat la ceartă cu nevasta și se pare că a 
apucat o sticlă și a pocnit-o cu ea, iar sticla cred că s-a spart, 
tăind-o pe femeie - și cam asta e tot. 


A 


îmi poţi spune ce 


338 


Gurney știa al naibii de bine că asta nu era tot. Singura 
întrebare era cum să facă să scoată la iveală și restul poveștii. 
Una dintre regulile nescrise ale meseriei era să spună cât mai 
puţin posibil, iar Nardo respecta cu sfințenie regula respectivă. 
Simţind că nu mai era timp pentru o abordare subtilă a 
problemei, Gurney se hotărî să se arunce cu capul înainte. 

— Domnule locotenent, astea-s numai aiureli! zise el, privind 
dezgustat într-o parte. 

— Aiureli? zise Nardo pe un ton ameninţător, devenit aproape 
o șoaptă. 

— Sunt sigur că ceea ce m-ai spus e adevărat. Ceva însă 
lipsește. 

— Poate că ceea ce lipsește nu te privește pe tine, răspunse 
Nardo pe un ton care încă mai părea dur, cu toate că în 
atitudinea lui războinică nu se mai simţea aceeași siguranță de 
sine. 

— Uite ce-i, nu sunt vreo jigodie băgăcioasă dintr-o altă 
jurisdicție. Gregory Dermott a primit în dimineaţa asta un 
telefon prin care-mi era amenințată viaţa. Viaţa mea. Dacă 
există posibilitatea ca lucrurile care se întâmplă aici să aibă vreo 
legătură cu așa-numitul „conflict domestic”, sunt al dracului de 
îndreptăţit să știu despre asta. 

Nardo își drese vocea și privi spre tavan de parcă vorbele 
potrivite - sau o ieșire de urgenţă - ar fi putut apărea acolo pe 
neașteptate. 

— Ai putea începe prin a-mi spune numele celor implicaţi, 
adăugă Gurney pe un ton mai calm. 

Nardo dădu ușor din cap, trase scaunul în spatele căruia 
stătuse și se așeză. 

— Jimmy și Felicity Spinks, spuse el ca și cum se resemnase în 
faţa adevărului neplăcut. 

— Spui numele de parcă i-ai fi cunoscut destul de bine. 

— Mda. Hm. Oricum... 

Pe undeva, prin casă, se auzi sunând o singură dată telefonul. 
Nardo nu părea să-l fi auzit. 

— În fine, Jimmy avea obiceiul să cam bea. Poate un pic cam 
mult, cred. A venit acasă beat într-o noapte și s-a luat la ceartă 
cu Felicity. Cum ţi-am mai spus, până la urmă a tăiat-o destul de 
rău cu o sticlă spartă. Femeia a pierdut o grămadă de sânge. N- 


339 


am fost de faţă, eram liber în noaptea aia, dar băieţii care erau 
de serviciu au vorbit despre sângele ăla timp de-o săptămână. 

Nardo se uita iar la masă, fără să-și ia privirea de la ea. 

— A supravieţuit? 

— Ce... Da, da, a supravieţuit, dar nu mai era mare lucru de 
capul ei. Leziuni cerebrale. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Ce s-a întâmplat? Cred că a fost dusă la vreun azil. 

— Și soțul ei? 

Nardo ezita. Gurney nu putea spune dacă îi era greu să-și 
aducă aminte sau pur și simplu nu voia să vorbească despre 
asta. 

— A pledat pentru autoapărare, zise el cu o evidentă 
aversiune. A pledat vinovat pentru unele capete de acuzare, ca 
să scape de altele. Sentința s-a redus la perioada pe care o 
ispășise deja. Și-a pierdut slujba. A plecat din oraș. Copilul le-a 
fost instituţionalizat de către cei de la serviciile sociale. Asta-i 
tot. 

intuiţia lui Gurney, exersată de-a lungul a o mie de 
interogatorii, îi spunea că încă mai lipsește ceva. Așteptă, 
băgând de seamă stinghereala lui Nardo. Pe fundal putea auzi o 
conversație intermitentă - probabil vocea celui care răspunsese 
la telefon -, dar nu putea desluși cuvintele. 

— E ceva ce nu înțeleg, zise el. Ce-i așa mare lucru cu 
povestea asta, de nu mi-ai spus-o pur și simplu pe toată, de la 
început? 

Nardo îl privi drept în ochi pe Gurney. 

— Jimmy Spinks era poliţist. 

Fiorul care-i trecu lui Gurney prin trup aduse cu el vreo șase 
întrebări urgente, dar înainte de a-i putea pune vreuna dintre 
ele, o femeie cu maxilar pătrăţos și cu părul blond-nisipiu tuns 
militărește, apăru pe neașteptate în prag. Purta blugi și un 
tricou cu guler, de culoare închisă. Un pistol Glock pus într-un 
toc la care putea ajunge ușor îi era prins sub braţul stâng. 

— Să trăiţi, am primit un telefon despre care trebuie să vă 
informez. 

Cuvântul „imediat”, deși nerostit, fulgeră în privirea ei. 

Părând ușurat de apariţia acestei diversiuni, Nardo îi acordă 
nou-venitei întreaga sa atenţie și așteptă ca aceasta să 


340 


continue. În loc de asta, ea aruncă o privire nesigură spre 
Gurney. 

— E de-al nostru, zise Nardo fără nicio tragere de inimă. 
Continuă! 

Ea îi mai aruncă lui Gurney o privire la fel de neprietenoasă ca 
prima, apoi înaintă spre masă și îi puse lui Nardo în față un 
dispozitiv digital miniatural de înregistrare a convorbirilor 
telefonice. Era cam de mărimea unui iPod. 

— Aici aveţi totul. 

Nardo ezită un moment, privind dispozitivul cu ochii mijiţi, 
apoi apăsă un buton. Înregistrarea porni imediat. Calitatea 
acesteia era excelentă. 

Gurney recunoscu prima voce - era a femeii aflate în faţa lui. 

„GD Security Systems.” 

Se pare că i se spusese să răspundă la telefonul lui Dermott 
ca și cum ar fi fost angajata lui. 

Cea de-a doua voce era ciudată - și-i era pe deplin familiară 
lui Gurney, căci o mai auzise când ascultase convorbirea cu 
Mark Mellery. Părea să fi fost cu atât de multă vreme în urmă! 
Patru oameni muriseră în intervalul dintre cele două apeluri 
telefonice - morți care-i zdruncinaseră percepţia timpului. Mark 
în Peony, Albert Schmitt în Bronx, Richard Kartch în Sotherton 
(Richard Kartch - de ce numele ăsta aducea întotdeauna cu el 
un sentiment neplăcut, un sentiment de inadecvare?) și ofițerul 
Gary Sissek în Wycherly. 

Acea tonalitate nefiresc de ascuţită și accentul acela erau 
inconfundabile. 

„Dacă l-aș putea auzi pe Dumnezeu, ce mi-ar spune?” zicea 
vocea, cu tonalitatea amenințătoare a unui personaj negativ din 
filmele de groază. 

„Poftim?” 

Poliţista al cărei glas se auzea pe înregistrare părea la fel de 
uluită ca orice recepţionistă adevărată. 

Vocea repetă, cu mai multă insistenţă: „Dacă l-aș putea auzi 
pe Dumnezeu, ce mi-ar spune?” 

„Îmi pare rău, puteți repeta? Cred că nu prea aveţi semnal. 
Folosiţi un telefon mobil?” 

Adresându-i-se rapid lui Nardo, femeia intercală un 
comentariu: 


341 


— Voiam doar să prelungesc apelul, așa cum aţi spus, să-l ţin 
de vorbă cât mai mult posibil. 

Nardo dădu aprobator din cap. Înregistrarea continuă să se 
deruleze. 

„Dacă l-aș putea auzi pe Dumnezeu, ce mi-ar spune?” 

„Nu prea înţeleg cum vine asta, domnule. Îmi puteţi explica 
ce anume vreți să spuneţi?” 

Vocea, devenită dintr-odată bubuitoare, declară: „Dumnezeu 
mi-ar spune să-i ucid pe toţi!” 

„Domnule... Nu prea înţeleg. Doriţi să-mi notez acest mesaj și 
să-l transmit cuiva?” 

Urmă un râs ascuţit, de parcă ar fi fost mototolită o folie de 
celofan. 


„E Ziua Judecăţii și cu asta, basta 
Dermott, fii ager, Gurney, fii iute, 
Vine curăţătorul, pe negândite.” 


Capitolul 50 


Regăsire 


Nardo fu primul care vorbi. 

— Asta a fost tot mesajul telefonic? 

— Da, domnule. 

Se lăsă pe spătarul scaunului și începu să-și frece tâmplele. 

— N-ai nicio veste de la comandantul Meyers? 

— Îi tot lăsăm mesaje la recepţia hotelului și pe telefonul 
mobil. Dar încă n-am primit niciun răspuns. 

— Presupun că numărul apelantului era ascuns? 

— Da, să trăiţi! 

— „Ucide-i pe toţi!” - așa deci. 

— Da, să trăiţi, asta a spus. Vreţi să mai ascultați încă o dată 
înregistrarea? 

Nardo scutură din cap. 

— La cine crezi că se referă? 

— Mă scuzati? 

— „Ucide-i pe toţi!” Care toți? 

342 


Poliţista părea năucită. Nardo îl privi pe Gurney. 

— E doar o presupunere, domnule locotenent, dar aș spune că 
e vorba ori de cei care au mai rămas pe lista lui - presupunând 
că mai sunt unii -, ori de noi, toţi cei aflaţi în casă. 

— Și ce-i cu asta: „Vine curăţătorul”? întrebă Nardo. De ce 
„curăţătorul”? 

Gurney ridică din umeri. 

— Habar n-am. Poate că doar îi place cuvântul - se potrivește 
cu interpretarea patologică a ceea ce face. 

Trăsăturile lui Nardo se încreţiră într-o expresie involuntară de 
aversiune. 

Întorcându-se înspre polițistă, i se adresă pentru prima oară 
pronunțându-i numele: 

— Pat, vreau să stai afară cu Tommy Uriașu'. Așezaţi-vă în 
colțuri opuse, pe diagonală, ca împreună să puteți supraveghea 
toate ușile și ferestrele. Și anunţă-i pe toți că vreau ca fiecare 
ofițer să fie pregătit să ajungă la casa asta într-un minut în cazul 
în care s-ar auzi un foc de armă sau orice altceva în neregulă. 
Întrebări? 

— Să ne așteptăm la un atac armat? întrebă femeia pe un ton 
care părea plin de speranţă. 

— N-aș spune că „ne așteptăm”, dar e al dracului de posibil. 

— Chiar credeţi că psihopatul ăla încă mai e prin zonă? 
întrebă ea cu foc teribil în privire. 

— E posibil. Spune-i lui Tommy Uriașu' despre ultimul telefon 
al făptașului. Rămâneţi în alertă maximă! 

Ea dădu aprobator din cap și apoi dispăru. 

Nardo se întoarse cu o privire cruntă spre Gurney. 

— Ce crezi? Crezi c-ar trebui să chem întăriri, să le spun celor 
de la poliţia statală că ne confruntăm cu o situaţie de urgenţă? 
Sau telefonul ăla n-a însemnat decât o grămadă de aiureli? 

— Având în vedere numărul de victime, ar fi riscant să 
presupui c-ar fi vorba doar de aiureli. 

— Nu presupun absolut nimic, zise Nardo cu buzele strânse. 

Tensiunea apărută în acest schimb de replici făcu să se lase 
tăcerea, întreruptă de un glas aspru care striga de undeva, de 
sus. 

— Domnule locotenent Nardo? Gurney? 

Nardo făcu o grimasă, de parcă i-ar fi venit acru pe gât. 


343 


— Poate că Dermott își amintește altceva și vrea să ne 
împărtășească ceea ce știe, spuse el, afundându-se și mai tare 
în scaun. 

— O să văd despre ce e vorba, răspunse Gurney. 

leși din cameră și ajunse în hol. Dermott stătea în ușa 
dormitorului său, în capul scărilor. Părea iritat, furios, istovit. 

— Pot să vă vorbesc... vă rog? 

Cuvintele „vă rog” nu fuseseră rostite într-un mod tocmai 
agreabil. 

Dermott părea prea bolnav ca să coboare scările, așa că urcă 
Gurney. In timp ce urca, îi veni în minte că asta nu era o 
locuință în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un sediu de 
firmă cu anexe pentru dormit. În cartierul în care crescuse el, 
era ceva la ordinea zilei - patroni locuind deasupra magazinelor 
lor, asemenea băcanului jalnic al cărui dispreț pentru viață 
părea să crească odată cu fiecare nou client sau precum 
antreprenorul de pompe funebre cu relaţii mafiote, care avea o 
nevastă grasă și patru copii grași. Se umplea de scârbă numai 
gândindu-se la ei. 

Ajuns la ușa dormitorului, lăsă deoparte aceste sentimente și 
încercă să descifreze cauza anxietăţii de pe chipul lui Dermott. 

Bărbatul aruncă o privire spre Gurney și apoi se uită rapid în 
josul scărilor. 

— A plecat locotenentul Nardo? 

— E jos. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Am auzit niște mașini îndepărtându-se, zise Dermott pe un 
ton acuzator. 

— Nu se duc prea departe. 

Dermott dădu din cap, arătându-și nemulțumirea. În mod 
sigur îl frământa ceva, dar nu părea să se grăbească să spună 
despre ce era vorba. Gurney profită de ocazie ca să-i pună 
câteva întrebări. 

— Domnule Dermott, din ce trăiţi? 

— Poftim? întrebă el, părând deopotrivă încurcat și enervat. 

— Cu ce vă ocupați, mai precis? 

— Cu ce mă ocup? Cu securitatea sistemelor electronice. Cred 
că am mai purtat discuţia asta. 

— La modul general, zise Gurney zâmbitor. Probabil că aţi 
putea să-mi dați și niște detalii. 


344 


Oftatul din rărunchi al lui Dermott sugera că pentru el această 
solicitare era o enervantă pierdere de timp. 

— Știţi ceva... zise el. Trebuie să stau jos. 

Se întoarse la fotoliul lui și se așeză cu băgare de seamă. 

— Ce fel de detalii? 

— Numele companiei dumneavoastră este GD Security 
Systems. Despre ce fel de „securitate” și de „sisteme” este 
vorba și cui îi aparţin ele? 

După încă un oftat din rărunchi, Dermott răspunse: 

— Ajut companiile să-și protejeze informaţiile confidenţiale. 

— Și sub ce formă vine acest ajutor? 

— Aplicaţii pentru protecţia bazelor de date, firewa/ruri, 
protocoale cu acces limitat, sisteme de verificare a identităţii - 
categoriile acestea includ majoritatea proiectelor de care ne 
ocupăm noi. 

— Noi? 

— Nu înțeleg... 

— Când aţi vorbit de proiecte aţi spus „ne ocupăm”. 

— Nu era decât un fel de-a spune, zise Dermott dispreţuitor. E 
doar o expresie corporatistă. 

— O expresie care face GD Security Systems să pară un pic 
mai mare decât este? 

— Nu asta mi-a fost intenţia, vă asigur. Clienţii mei sunt 
încântați că fac treaba de unul singur. 

Gurney dădu din cap de parcă ar fi fost impresionat. 

— Inţeleg de ce asta poate reprezenta un avantaj. Cine sunt 
acești clienţi? 

— Clienţi pentru care  confidenţialitatea este foarte 
importantă. 

Gurney zâmbi cu inocență la auzul tonului tăios al lui Dermott. 

— Nu vă cer să-mi dezvăluiți niciun secret. Mă întreb doar cu 
ce fel de afaceri se ocupă. 

— Afaceri ale căror baze de date privitoare la clienți pun 
probleme delicate legate de confidențialitate. 

— Ca de exemplu...? 

— Informații cu caracter personal. 

— Ce fel de informații cu caracter personal? 

Dermott părea să evalueze riscurile contractuale pe care și le 
asuma dacă ar fi continuat. 


345 


— Genul de informaţii adunate de companiile de asigurări, de 
companiile furnizoare de servicii financiare, de sistemul de 
sănătate. 

— Informații medicale? 

— O mare parte dintre ele, da. 

— Informații legate de tratamente medicale? 

— În măsura în care acestea sunt incluse în sistemul medical 
codificat de bază. Ce rost au toate astea? 

— Să presupunem că aţi fi un hacker care ar vrea să aibă 
acces la o bază de date medicale foarte mare - cum ați 
proceda? 

— La întrebarea asta nu se poate răspunde. 

— De ce? 

Dermott închise ochii într-un fel care exprima frustrare. 

— Prea multe variabile. 

— Ca de exemplu...? 

— De exemplu? 

Dermott repetă întrebarea de parcă aceasta ar fi fost o 
întruchipare a prostiei în stare pură. După o clipă continuă, 
ținându-și ochii încă închiși. 

— Scopul  hackerului, nivelul de pricepere, cunoașterea 
formatului de date, însăși structura bazei de date, protocolul de 
acces, redundanta sistemelor de tip firewall și încă vreo alţi zece 
factori pe care nu cred că aţi putea să-i înțelegeţi, neavând 
cunoștințele tehnice necesare. 

— Sunt sigur că aveţi dreptate în această privinţă, zise 
Gurney liniștit. Dar să zicem, de exemplu, că un hacker priceput 
ar fi încercat să alcătuiască o listă cu persoanele tratate pentru 
o anumită afecţiune... 

Dermott își ridică exasperat brațele, dar Gurney insistă: 

— Cât de greu ar fi? 

— Din nou, nu se poate răspunde la asta. Anumite baze de 
date sunt atât de ușor de accesat, că ar putea la fel de bine să 
fie postate pe internet. Altele ar putea ţine piept și celor mai 
sofisticate computere din lume folosite pentru decodare. Totul 
depinde de talentul arhitectului de sistem. 

Gurney simţi o notă de mândrie în această ultimă afirmaţie și 
se hotări să o exploateze. 

— AȘ fi gata să-mi pun la bătaie pensia că nu sunt prea mulţi 
oameni care să se priceapă mai bine ca dumneavoastră la asta. 


346 


Dermott zâmbi. 

— Mi-am construit cariera pe faptul că am fost mai deștept 
decât cei mai inteligenţi hackeri de pe planetă. Niciun protocol 
pentru protecţia de date creat de mine nu a fost spart vreodată. 

Cuvintele de laudă deschiseră o nouă perspectivă. Era oare 
posibil ca abilitatea lui Dermott de a împiedica accesul 
criminalului la anumite baze de date să aibă legătură cu 
hotărârea acestuia de a-l implica în caz prin intermediul căsuţei 
poștale? Ideea merita avută în vedere, cu toate că întrebările pe 
care le ridica erau mai numeroase decât răspunsurile oferite. 

— Mi-aș dori ca poliţia locală să se poată lăuda cu același 
nivel de competenţă. 

Comentariul îl smulse pe Gurney din meditaţia lui. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce vreau să spun? întrebă Dermott, cu aerul că se gândea 
profund înainte să ofere un răspuns. Un criminal mă hărțuiește, 
iar eu nu am nicio încredere în abilitatea poliţiei de a mă 
proteja. În cartierul ăsta e un nebun în libertate, un nebun care 
are de gând să mă ucidă, apoi să vă ucidă pe dumneavoastră, 
iar dumneavoastră îmi răspundeţi punând întrebări ipotetice 
despre hackeri ipotetici care ar putea accesa baze de date 
ipotetice? Habar n-am ce intenţionaţi, dar dacă încercaţi să mă 
calmati distrăgându-mi atenţia, vă asigur că asta nu ajută. De 
ce nu vă concentrați asupra pericolului real? Problema nu e vreo 
chestiune academică de software. Problema e că un nebun ne 
pândește, cu un nenorocit de cuţit în mână. lar tragedia din 
dimineaţa asta e cea mai bună probă că poliția e mai mult decât 
neajutorată! 

Spre sfârșit nu mai reuși să-și controleze furia cu care vorbea. 
Asta îl făcu pe Nardo să urce scările și să intre în dormitor. Il 
privi mai întâi pe Dermott, apoi pe Gurney, pe urmă reveni la 
Dermott. 

— Ce mama dracului se întâmplă? 

Dermott se întoarse și începu să se holbeze la perete. 

— Domnul Dermott consideră că nu i se oferă protecţie 
adecvată, zise Gurney. 

— Protecţie adec... izbucni Nardo furios, apoi se opri și o luă 
de la capăt, pe un ton mai moderat. Domnule, șansele ca orice 
persoană neautorizată să intre în această casă - cu atât mai 


347 


puțin „un nebun cu un nenorocit de cuțit în mână”, dacă am 
auzit bine - sunt mai mici de zero. 

Dermott continua să se uite fix la perete. 

— Hai să vă spun ceva, continuă Nardo. Dacă jigodia are 
curajul să se arate pe-aici, e mort. Dacă încearcă să intre, o să-l 
mănânc pe nenorocit de viu. 

— Nu vreau să rămân singur în casa asta. Nici măcar un 
minut. 

— N-aţi auzit ce-am spus? bombăni Nardo. Nu sunteţi singur. 
Sunt polițiști răspândiţi prin tot cartierul. Casa e înconjurată de 
polițiști. Nimeni nu intră. 

Dermott se întoarse spre Nardo și zise provocator: 

— Să presupunem că a intrat deja. 

— Despre ce mama naibii vorbiți? 

— Dar dacă a intrat deja în casă? 

— Cum dracului să fi intrat? 

— Să presupunem că azi-dimineaţă, când m-am dus afară să 
mă uit după ofițerul Sissek, pe când dădeam ocol curții... ar fi 
intrat pe ușa care rămăsese descuiată. Ar fi putut, nu-i așa? 

Nardo se holbă la el neîncrezător. 

— Și unde să se fi dus? 

— De unde să știu eu? 

— Credeţi că se ascunde sub pat? 

— Bună întrebare, domnule locotenent. Dar treaba e că 
dumneavoastră nu știți răspunsul, nu-i așa? Pentru că n-aţi 
cercetat cu grijă casa, corect? Deci ar putea să fie sub pat, nu? 

— Doamne Dumnezeule! strigă Nardo. Terminaţi odată cu 
porcăriile astea! 

Locotenentul se repezi cu pași hotărâți spre tăblia de la 
capătul patului, o prinse din partea de jos și, cu un icnet fioros, 
ridică patul și îl ţinu în aer, la înălțimea umerilor. 

— Mulţumit? mârâi Nardo. Vedeţi pe cineva dedesubt? întrebă 
dând drumul patului, care căzu bufnind și clătinându-se. 

Dermott se holba la el furios. 

— Ceea ce-mi doresc eu, domnule locotenent, e competență, 
nu un spectacol infantil. Cer prea mult dacă solicit o cercetare 
atentă a împrejurimilor? 

Nardo îl privi pe Dermott cu răceală. 

— Spuneţi-mi dumneavoastră: unde s-ar putea ascunde 
cineva în casa asta? 


348 


— Unde? Nu știu. În subsol? În pod? În debarale? De unde să 
știu eu? 

— Ca să clarificăm lucrurile, domnule, primii ofiţeri care au 
sosit la faţa locului au cercetat casa. Dacă ar fi fost aici, l-ar fi 
găsit. În regulă? 

— Au cercetat casa? 

— Da, domnule, în timp ce dumneavoastră vi se puneau 
întrebări în bucătărie. 

— Inclusiv podul și pivnița? 

— Exact. 

— Inclusiv camera tehnică? 

— Au verificat toate camerele! 

— N-aveau cum să verifice camera tehnică! strigă Dermott 
sfidător. E încuiată cu lacăt, iar cheia e la mine și nu mi-a cerut- 
o nimeni. 

— Ceea ce înseamnă - ripostă Nardo - că dacă mai e în 
continuare încuiată cu lacăt, nu putea intra nimeni în ea din 
capul locului. Ceea ce înseamnă că ar fi fost o pierdere de 
vreme să fie cercetată. 

— Ba nu, înseamnă că dumneata ești un mincinos nenorocit 
dacă pretinzi că a fost cercetată toată casa! 

Reacţia lui Nardo îl surprinse pe Gurney, care se așteptase la 
o răbufnire furioasă. 

— Daţi-mi cheia. O să mă uit chiar acum. 

— Deci - conchise Dermott într-o manieră avocăţească - 
recunoașteţi că v-a scăpat din vedere, că locuinţa n-a fost 
cercetată așa cum ar fi trebuit! 

Gurney se întrebă dacă această încăpățânare enervantă era 
produsul migrenei lui Dermott, dacă era o manifestare colerică a 
temperamentului acestuia sau dacă reprezenta pur și simplu 
rezultatul transformării fricii în agresivitate. 

Nardo părea nefiresc de calm. 

— Cheia, vă rog! 

Dermott mormăi ceva - ceva insultător, dacă era să te iei 
după expresia de pe chipul lui - și se ridică de pe scaun. Luă un 
breloc din sertarul noptierei, scoase o cheie mai mică decât 
celelalte și o aruncă pe pat. Nardo o luă calm și părăsi camera 
fără să mai spună un cuvânt. Pașii lui se pierdură încet în josul 
scării. Dermott puse restul cheilor înapoi în sertar, dădu să-l 
închidă, apoi se opri. 


349 


— Fir-ar să fie! zise printre dinţi. 

Luă din nou cheile și, cam o secundă, își făcu de lucru cu 
micul inel rigid pe care erau prinse. Imediat ce-l scoase, se 
îndreptă spre ușă. Nu făcu mai mult de-un pas, că se împiedică 
de covorașul de lângă par și se împletici, lovindu-se cu capul de 
canatul ușii. Un urlet înăbușit de furie și de durere îi ieși dintre 
dinţii încleștați. 

— Aţi păţit ceva? întrebă Gurney venind spre el. 

— Sunt bine! N-am nimic! răspunse omul scuipând furios 
cuvintele. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Dermott părea că încearcă să-și recapete calmul. 

— Uitaţi! zise el. Luaţi cheia asta și daţi-i-o. Sunt două 
încuietori. Cu toată zăpăceala asta... 

Gurney luă cheia. 

— Sunteţi bine? 

Dermott dădu din mână dezgustat. 

— Dacă ar fi venit la mine de la bun început, așa cum ar fi 
trebuit... începu el, dar vocea i se stinse jalnic. 

Gurney îi mai aruncă încă o privire cercetătoare bărbatului 
aflat într-o stare jalnică și cobori. 

Ca în majoritatea caselor din suburbii, scările care duceau la 
subsol începeau din spatele celor de la etaj, chiar dedesubtul 
lor. Era o ușă care ducea la ele și pe care Nardo o lăsase 
deschisă. Gurney văzu că jos era o lumină aprinsă. 

— Domnule locotenent? 

— Da! 

Sursa vocii părea să se afle la ceva depărtare de picioarele 
scării din lemn nelăcuit, așa că Gurney cobori să-i dea cheia. 
Mirosul - un iz stătut în care se amestecau acelea de beton, de 
țevi metalice, de lemn și de praf - îi declanșă o vie amintire a 
subsolului blocului în care locuise în copilărie: boxele încuiate cu 
două lacăte, în care locatarii își depozitau bicicletele pe care nu 
le foloseau, ori cărucioarele pentru copii, sau cutiile cu tot felul 
de prostii; lumina chioară răspândită de câteva becuri 
împăienjenite; umbrele care îi dădeau întotdeauna fiori. 

Nardo stătea în faţa unei uși gri din oțel, la celălalt capăt al 
unei încăperi nefinisate din beton, cu grinzi la vedere, pereţi 
pătaţi de igrasie, un boiler, două bidoane de motorină, un cazan 


350 


de încălzire, două alarme pentru fum, două extinctoare și un 
sistem de aspersoare. 

— Cheia se potrivește doar pentru lacăt, zise el. Mai e și altă 
încuietoare. Ce-i cu mania asta pentru securitate? Și unde 
dracului e cealaltă cheie? 

Gurney i-o dădu. 

— Zice c-a uitat. Dă vina pe tine. 

Nardo o luă cu un mârâit dezgustat și o băgă direct în 
broască. 

— Javra împuţită! zise el în timp ce împingea ușa la o parte. 
Nu-mi vine să cred că eu chiar verific... Ce mama dracului! 

Nardo, urmat de Gurney, intră cu pași șovăitori prin ușa 
deschisă în camera din faţa lor, care era mult mai mare decât o 
cameră tehnică. 

La început n-au înțeles ce aveau în faţa ochilor. 


Capitolul 51 


Arată și explică 


Prima reacţie a lui Gurney fu să-și închipuie că greșiseră 
încăperea. Dar nici asta n-avea sens. În afară de ușa din capătul 
scărilor, aceea era singura ușă de la subsol. Dar încăperea nu 
era un simplu spaţiu de depozitare. 

Aveau în faţa ochilor un dormitor mare, luminat discret, 
mobilat tradițional și cu o grămadă de covoare. Se afla acolo un 
pat dublu, cu o cuvertură înflorată și cu un volănaș încreţit în 
jurul marginilor. Câteva perne foarte înfoiate, cu volănașe 
asortate, erau proptite de tăblia patului. La picioarele patului se 
afla un cufăr din lemn de cedru. Pe el stătea o pasăre mare, 
făcută dintr-un fel de petice cusute laolaltă. Pe peretele din 
stânga lui Gurney era ceva ciudat, care-i atrase atenţia - o 
fereastră care la început îi lăsă impresia că oferea o perspectivă 
asupra unui câmp, dar acesta, își dădu el repede seama, era un 
panou translucid și colorat, de mărimea unui poster, iluminat din 
spate, al cărui rol era probabil de a mai atenua atmosfera 
claustrofobică. In același timp deveni conștient de zumzetul ușor 
al unui sistem de ventilare a aerului. 

351 


— Nu înțeleg, zise Nardo. 

Gurney se pregătea să-i dea dreptate, când remarcă o 
măsuță aflată un pic mai departe, lipită de același perete pe 
care era fereastra falsă. Pe masă se găsea o lampă cu un bec 
slab, iar în cercul de lumină aurie răspândit de ea erau trei rame 
negre, simple, de felul celor folosite pentru înrămarea 
diplomelor. În fiecare dintre ele se afla câte o fotocopie a unui 
cec. Toate cecurile erau pe numele X. Arybdis. Pe toate era 
înscrisă suma de 289,87 de dolari. Privind de la stânga la 
dreapta, vedeai că erau de la Mark Mellery, Albert Schmitt și R. 
Kartch. Acestea erau cecurile pe care Gregory Dermott 
anunţase că le-a primit și ale căror originale fuseseră trimise 
emiţătorilor, fără să fi fost încasate. Dar de ce făcuse cópii după 
ele înainte de a le returna? Și, ce era mai ciudat, de ce dracului 
le înrămase? Gurney le ridică, pe rând, de parcă privindu-le mai 
îndeaproape ar fi putut obține niște răspunsuri. 

Apoi, dintr-odată, pe când cerceta semnătura de pe cel de-al 
treilea cec - R. Kartch - îi reveni sentimentul neplăcut pe care îl 
avusese îl legătură cu acel nume. Doar că de data asta nu avu 
doar acel sentiment, ci și explicaţia lui. 

— Fir-ar al dracului! mormăi el, gândindu-se cât de orb fusese 
să nu observe discrepanța care i se părea acum atât de 
evidentă. 

Chiar atunci se auzi brusc un sunet scurt venind dinspre 
Nardo. Gurney se uită la el, apoi urmări direcția înspre care se 
îndrepta privirea sa îngrozită - în celălalt capăt al camerei 
aceleia mari. Acolo - aproape complet ascunsă în umbră, în 
afara conului de lumină slabă al lămpii de pe masa cu cecurile 
înrămate, parţial acoperită de rezemătoarele unui fotoliu Queen 
Anne și camuflată de o cămașă de noapte în aceeași nuanţă de 
roz prăfuit ca tapiţeria - stătea o femeie firavă, cu capul înclinat, 
sprijinit în piept. 

Nardo își scoase o lanternă de la centură și-i îndreptă lumina 
către femeie. 

Gurney presupunea că avea undeva între cincizeci și 
șaptezeci de ani. Pielea îi era de o paloare bolnăvicioasă. Părul 
blond, aranjat în bucle abundente, trebuie să fi fost o perucă. 
Clipind, își ridică capul așa de încet, încât abia îți dădeai seama 
că se mișcă, întorcându-se către lumină cu o graţie ciudată, ca a 
unui lăstar de plantă agăţătoare. 


352 


Nardo se uită la Gurney, apoi la femeia de pe fotoliu. 

— Îmi vine să fac pipi, zise ea. 

Vorbise pe un ton ridicat, aspru, imperios. 

Când își ridicase mândră bărbia, pe gâtul ei ieșise la iveală o 
cicatrice urâtă. 

— Cine dracului e asta? șopti Nardo, de parcă Gurney ar fi 
trebuit să știe. 

De fapt, Gurney era sigur că știa precis cine era. Și mai știa că 
făcuse o greșeală îngrozitoare când coborâse să-i aducă lui 
Nardo cheia. 

Se întoarse rapid către ușa deschisă, dar Gregory Dermott era 
deja în prag, ţinând într-o mână o sticlă de whisky de un litru, 
marca Four Roses, și un revolver .38 Special în cealaltă. Nu mai 
rămăsese nici urmă din omul furios, plin de toane, suferind de 
migrenă. Nu-și mai ţinea ochii strânși pentru a mima durerea și 
a părea acuzator. Ochii acestuia reveniseră la ceea ce - bănuia 
Gurney - era înfățișarea lor normală: dreptul era nerăbdător și 
hotărât, iar stângul, întunecat și insensibil ca plumbul. 

Nardo se întoarse și el. 

— Ce...? dădu să zică, apoi lăsă întrebarea să i se stingă în 
gât, în timp ce stătea nemișcat privind când la faţa lui Dermott, 
când la armă. 

Dermott intră de-a binelea în cameră, apoi își întoarse cu 
dexteritate un picior înapoi și prinse marginea ușii cu degetul de 
la picior, trântind-o în spatele lui. Când broasca se închise, se 
auzi un pocnet metalic greu. Linia subţire a gurii i se întinse într- 
un zâmbet firav, neliniștitor. 

— În sfârșit, singuri, zise el imitând tonul unui om care 
anticipează o discuţie prietenească plăcută. Au fost atâtea de 
făcut! adăugă. Și atât de puţin timp! 

Se pare că găsea treaba asta amuzantă. Zâmbetul rece se 
lărgi pentru o clipă, lungindu-se ca un vierme, apoi se contractă. 

— Aş vrea să vă spun dinainte că vă sunt recunoscător pentru 
participarea la micul meu proiect. Dacă veţi coopera, va fi mult 
mai bine. Mai întâi, un detaliu minor. Domnule locotenent, aveţi 
amabilitatea să vă întindeţi pe podea, cu fața în jos? zise el fără 
să pună, de fapt, o întrebare. 

Gurney putea citi în ochii lui Nardo că acesta își făcea niște 
calcule rapide, dar nu-și dădea seama de alternativele pe care 


353 


le cântărea. Sau dacă avea vreo idee despre ce se întâmpla cu 
adevărat. 

In ochii lui Dermott nu putea desluși decât răbdarea unei 
pisici care privește un șoarece fără nicio portiţă de scăpare. 

— Domnule, i se adresă Nardo simulând o îngrijorare 
amestecată cu mâhnire. Ar fi o idee foarte bună să puneţi arma 
jos. 

Dermott clătină din cap. 

— Nu așa de bună cum credeți. 

Nardo păru nedumerit. 

— Puneţi-o jos, domnule. 

— Asta ar fi o alternativă. Dar e ceva mai complicat. Nimic nu 
e simplu în viaţă, nu-i așa? 

— Complicat? 

Nardo îi vorbea lui Dermott de parcă acesta ar fi fost un 
cetățean altfel inofensiv, dar care în momentul respectiv nu-și 
luase medicamentele. 

— Am de gând să pun arma jos după ce te împușc. Dacă vrei 
să o pun imediat jos, atunci va trebui să te împușc imediat. Nu 
vreau să fac asta și sunt sigur că nici tu nu vrei s-o fac. Vezi care 
e problema? 

Pe când vorbea, Dermott ridică revolverul în așa fel încât să 
țintească spre gâtul lui Nardo. Fie că era vorba de fermitatea cu 
care ținea mâna pe armă, fie de calmul aparent din tonul lui, 
ceva din felul în care se purta îl convinse pe Nardo că trebuia să 
încerce o strategie diferită. 

— Ce crezi că se va întâmpla după ce tragi cu arma aia? 
întrebă el. 

Dermott dădu din umeri, iar linia subţire a gurii lui se lărgi din 
nou. 

— Mori. 

Nardo dădu din cap, cu un gest nesigur de aprobare, de parcă 
un elev i-ar fi dat un răspuns evident, dar incomplet. 

— Și? După aia? 

— Ce mai contează? întrebă Dermott dând din nou din umeri 
și privind lung la ţeava armei îndreptate spre gâtul lui Nardo. 

Locotenentul părea să facă eforturi mari pentru a-și controla 
fie furia, fie frica. 


354 


— N-o să conteze prea mult pentru mine, dar o să conteze 
foarte mult pentru tine. Dacă apeși trăgaciul, o să-ți cadă în 
cârcă câteva zeci de polițiști. O să te facă bucăţi. 

Dermott părea amuzat. 

— Cât de multe știi despre ciori, domnule locotenent? 

Nardo își miji ochii când auzi întrebarea care părea să nu aibă 
nicio legătură cu ce discutau ei. 

— Ciorile sunt incredibil de proaste, zise Dermott. Când o 
împuști pe una, mai apare alta, apoi alta, și încă una. Tu le tot 
împuști, și ele vin mereu. 

Era un lucru pe care Gurney îl mai auzise înainte - că păsările 
astea n-o lasă pe o tovarășă de-a lor să moară singură. Dacă o 
cioară moare, altele vin lângă ea, ca să nu fie singură. Când 
auzise prima oară povestea asta de la bunica lui, pe vremea 
când avea vreo zece sau unsprezece ani, a fost nevoit să plece 
din cameră fiindcă știa c-o să plângă. Se dusese în baie, cu 
sufletul îndurerat. 

— Am văzut odată o poză cu o cioară împușcată la o fermă 
din Nebraska, zise Dermott cu un amestec de amuzament și 
dispreț. Un fermier cu o pușcă stătea lângă o grămadă de ciori 
moarte, care-i ajungea până la umăr. 

Făcu o pauză ca pentru a-i da lui Nardo timp să sesizeze 
absurditatea sinucigașă a ciorilor și relevanţa sorții lor în situaţia 
de față. 

Nardo scutură din cap. 

— Chiar crezi că poţi să stai aici și să-i împuști pe polițiști unul 
după altul când intră pe ușă, fără să-ţi zboare cineva creierii? N- 
are să se întâmple așa. 

— Bineînţeles că nu. Nu ţi-a spus nimeni că o minte care nu 
poate înțelege simbolurile e o minte mărginită? Îmi place 
povestea cu ciorile, domnule locotenent, dar sunt moduri mai 
eficiente de exterminare a dăunătorilor decât împușcându-i unul 
câte unul. Gazarea, de exemplu. Gazarea e foarte eficientă, 
dacă ai sistemul potrivit prin care să împrăștii gazul. Poate că ai 
observat că fiecare cameră din casa asta este echipată cu 
aspersoare. Toate, cu excepţia acesteia. 

Mai făcu o pauză, iar ochiul mai vioi îi străluci de auto- 
mulțumire. 

— Așa că dacă te împușc și toate ciorile vin în zbor să ţi se 
alăture, deschid două valve mici de pe două ţevi mici și, peste 


355 


douăzeci de secunde... spuse Dermott, afișând un zâmbet 
serafic. Ai idee ce pățesc plămânii unui om de la clorul 
concentrat, în stare gazoasă? Și cât de repede se întâmplă asta? 

Gurney vedea cum Nardo se străduiește din răsputeri să-l 
evalueze pe acest om înfiorător de calm și ameninţarea lui de a- 
i gaza. Preţ de-o clipă tensionată, crezu că mândria și furia erau 
cât pe-aci să-l împingă pe locotenent să facă saltul înainte, dar 
în loc de asta, Nardo trase de câteva ori aer în piept, liniștit, 
ceea ce părea să-i fi alungat o parte din încordare, apoi vorbi pe 
un ton care părea sincer îngrijorat: 

— Compușii clorului pot fi substanţe problematice. Am lucrat 
cu ei într-o unitate antiteroristă. Un tip a obţinut din greșeală 
niște triclorură de azot ca produs secundar al unui alt 
experiment. Nici măcar nu și-a dat seama. l-a pulverizat degetul 
mare de la mână. S-ar putea să nu fie atât de ușor precum crezi 
să-ți răspândești substanțele prin intermediul unui sistem de 
aspersoare. Nu sunt sigur că poţi face asta. 

— Nu-ţi pierde vremea încercând să mă duci de nas, domnule 
locotenent. Vorbești de parcă ai încerca să aplici o tehnică dintr- 
un manual al poliţiei. Cum spune acolo: „Exprimă-ţi scepticismul 
în privinţa planului pe care și l-a făcut criminalul, pune-i 
credibilitatea sub semnul întrebării, provoacă-l să dea detalii 
suplimentare”? Dacă vrei să știi mai multe, nu e nevoie să mă 
duci de nas, doar să mă întrebi. Nu am secrete. Însă ceea ce am 
- ca să știi - sunt două recipiente sub presiune, de câte nouă litri 
și jumătate, pline cu clor și amoniac, legate la un compresor 
industrial, conectat direct la ţeava principală a sistemului de 
aspersoare care se ramifică prin toată casa. În încăperea asta 
sunt ascunse două valve care pot amesteca cei aproape 
douăzeci de litri de chimicale, eliberând o enormă cantitate de 
gaz în formă extrem de concentrată. lar improbabilul efect 
secundar de producere a triclorurii de azot și explozia care ar 
rezulta mi se par un bonus, dar m-aș multumi și cu simpla 
asfixiere a secției de poliţie din Wycherly. O să mă distrez de 
minune când o să vă văd făcuţi bucățele, iar asta ar trebui să fie 
îndeajuns. Mai binele poate fi dușmanul binelui. 

— Domnule Dermott, despre ce dracului e vorba? 

Dermott își încreţi o sprânceană, parodiind înfățișarea cuiva 
care ia întrebarea în serios. 


— Azi-dimineaţă am primit prin poștă un bilet: „Ai teamă de 
zăpadă, ferește-te de soare/ Căci pentru tine nu e nicio cale de 
scăpare.” 

Cita cuvintele din poezia lui Gurney cu o afectare sarcastică, 
aruncându-i o privire întrebătoare în timp ce făcea asta. 

— Ameninţări goale, dar trebuie să-i mulțumesc celui care le- 
a trimis, oricine ar fi el. Mi-a reamintit cât de scurtă poate fi 
viața și că nu trebuie să las pe mâine ceea ce pot face azi. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, zise Nardo pe același ton 
care se voia sincer. 

— Fă ce-ţi zic și-o să înţelegi. 

— Bine, nicio problemă. Doar că nu vreau să fie cineva rănit 
degeaba. 

— Nu, sigur că nu. 

Zâmbetul elastic precum un vierme își făcu apariţia, apoi 
pieri. 

— Nimeni nu vrea asta. De fapt, pentru a evita chinurile 
inutile, vreau neapărat să te întinzi imediat pe podea. 

Se întorseseră în punctul de plecare. Insă întrebarea era: ce 
avea să urmeze? Gurney cerceta chipul lui Nardo în căutarea 
unor semne pe care să le poată interpreta. Cât de multe 
înţelesese? Își dăduse deja seama cine putea fi femeia din pat 
sau psihopatul zâmbăreţ cu sticla de whisky și arma? 

Cel puţin trebuie să fi înţeles în cele din urmă măcar faptul că 
Dermott era ucigașul ofițerului Sissek. Asta putea fi motivul urii 
din privirea lui, pe care nu și-o putea ascunde. Și dintr-odată 
încordarea îl cuprinse din nou. Adrenalina îl făcu pe Nardo să 
pară de nestăpânit, cu o atitudine care nu mai ţinea seama de 
consecințe, mult mai puternică decât raţiunea. Dermott 
observase și el acest lucru, dar nu părea să-l intimideze, ci să-l 
încânte, să-l umple de energie. Mâna i se strânse un pic mai 
mult pe revolver, și pentru prima oară rânjetul reptilian dădu la 
iveală luciul dinţilor. 

Cu mai puţin de o secundă înainte ca focul de armă să-i fi 
curmat neîndoielnic viața lui Nardo și cu mai puţin de două 
secunde înainte ca o a doua împușcătură să i-o curme pe a lui, 
Gurney întrerupse acest circuit cu un strigăt gutural, furios: 

— Fă ceea ce ţi-a spus! Așază-te pe nenorocita de podea! 
Lasă-te la podea! Imediat! 


357 


Efectul fu uluitor. Adversarii înmărmuriră, dar forța 
înșelătoare a confruntării fu spulberată de izbucnirea sălbatică a 
lui Gurney. 

Faptul că nimeni nu era mort îl convinse că se afla pe drumul 
cel bun, dar nu era foarte sigur care era acel drum. Din câte 
putea citi pe chipul lui Nardo, omul arăta ca și cum ar fi fost 
trădat. În spatele unei aparenţe mult mai puţin revelatoare, 
Dermott părea deconcertat, dar se străduia - bănuia Gurney - 
să nu lase această întrerupere să-i submineze autoritatea. 

— Prietenul tău ţi-a dat un sfat foarte înţelept, îi spuse 
Dermott lui Nardo. Dacă aș fi în locul tău, l-aș urma imediat. 
Detectivul Gurney are intenţii atât de bune! E un om așa de 
interesant! Un om faimos. Poţi afla atât de multe despre o 
persoană doar dând o căutare pe internet. Aţi fi uimiţi să știți ce 
fel de informaţii ies la iveală dacă introduci un nume și un cod 
poștal. S-a zis cu intimitatea! 

Tonul alunecos al lui Dermott îi provocă lui Gurney un val de 
greață. Se străduia să nu uite că specialitatea lui Dermott era 
să-i convingă pe oameni că știa despre ei mai multe decât în 
realitate. Dar gândul că incapacitatea lui de a anticipa problema 
ștampilei poștale ar fi pus-o în vreun fel în pericol pe Madeleine 
era sâcâitor și aproape de nesuportat. 

Nardo se lăsă la podea fără nicio tragere de inimă, ajungând 
în cele din urmă întins pe burtă, ca și când ar fi fost pe cale să 
facă o flotare. Dermott îi spuse să-și pună mâinile după ceafă 
„dacă nu era prea mare deranjul”. Fu un moment îngrozitor în 
care Gurney crezu că Nardo urma să fie executat imediat. In loc 
de asta, după ce îl privise de sus cu mare satisfacţie pe 
locotenentul întins la pământ, Dermott puse cu grijă sticla de 
whisky pe care o ducea cu el pe cufărul din lemn de cedru, 
lângă pasărea uriașă din cârpă care - își dădu seama Gurney - 
era o gâscă. Scuturat de un fior groaznic, își aduse aminte 
despre un detaliu din rapoartele de laborator: pufu/ de gâscă. 
Apoi Dermott se lăsă în jos și-l apucă pe Nardo de glezna 
dreaptă, scoase un mic pistol automat dintr-un toc prins de 
piciorul locotenentului și îl puse în propriul buzunar. Rânjetul 
amuzat apăru pentru a doua oară, apoi dispăru din nou. 

— Elementul-cheie pentru evitarea unei tragedii este să știi 
unde se află toate armele de foc, explică el cu o sinceritate care 
îti dădea fiori. Așa de multe arme! Sunt așa de multe arme în 


358 


mâinile cui nu trebuie! Desigur, este invocat mereu argumentul 
că oamenii nu sunt uciși de arme, ci de alţi oameni. Și trebuie să 
recunoști că există ceva adevăr în asta. Oamenii chiar sunt uciși 
de alţi oameni. Dar cine să o știe mai bine decât un om care 
practică meseria asta? 

Gurney își adăugă pe scurta listă cu lucruri despre care știa că 
sunt adevărate faptul că discursurile viclene pe care le servea 
prizonierilor săi - aerul politicos și amabilitatea amenințătoare 
care caracterizau, de altfel, și scrisorile adresate victimelor - 
aveau un scop extrem de important: să-i alimenteze lui Dermott 
fanteziile legate de omnipotenţă. 

Ca pentru a dovedi că Gurney are dreptate, Dermott se 
întoarse spre el și, cu atitudinea servilă a unui portar, îi arătă un 
scaun cu speteaza alcătuită din mai multe stinghii orizontale, 
aflat în stânga patului, chiar lângă măsuţa cu lampa și cecurile 
înrămate, șoptindu-i: 

— V-ar deranja să staţi acolo, lângă peretele acela? 

Gurney se duse până la scaun și se așeză fără nicio ezitare. 

Dermott își întoarse din nou privirea în jos spre Nardo și-i 
spuse pe un ton încurajator, care contrasta cu privirea lui de 
gheaţă: i 

— O să ne ocupăm de tine cât ai clipi din ochi. Insă mai e 
nevoie să introduc un participant în scenă. Iți sunt recunoscător 
pentru răbdarea de care dai dovadă. 

Pe obrazul pe care i-l putea vedea Gurney, lui Nardo i se 
încordase un mușchi al maxilarului, iar un val de roșeaţă îi 
urcase de pe gât în obraji. 

Dermott traversă rapid camera până în celălalt capăt și 
aplecându-se peste una dintre marginile laterale ale fotoliului, îi 
șopti ceva femeii așezate pe el. 

— Trebuie să fac pipi, zise ea, ridicându-și capul. 

— Ştiţi, de fapt, nu are nevoie, zise Dermott întorcându-și 
privirea spre Nardo și Gurney. E din cauza iritaţiei produse de 
cateter. | s-a pus o sondă, cu mulți ani în urmă. Neplăcut, pe de 
o parte, dar și foarte avantajos. Domnul a dat, Domnul a luat. 
Cap și pajură. Nu o poţi avea pe una fără cealaltă. Nu așa zicea 
un cântec? 

Se opri de parcă voia să-și dea seama de ceva, începu să 
fredoneze un cântecel familiar, într-un ritm vioi, apoi, ţinând în 


359 


continuare arma în mâna dreaptă, cu stânga o ajută pe bătrână 
să se ridice de pe fotoliu. 

— Hai, scumpo, e timpul să mergem în pătuţ. 

Pe când o ajuta să traverseze încăperea cu pași mici, poticniţi, 
pentru a ajunge la pat și o sprijinea, îndoită de spate, de pernele 
ridicate în sus, repeta mereu cu o voce de băieţel: 

— În pa-pătuţ, pa-pătut, pa-pătuţ, pa-pătuţ. 

Cu arma îndreptată undeva, cam la jumătatea distanţei dintre 
Nardo, care era întins pe podea, și Gurney, care stătea pe 
scaun, privi fără grabă de jur-împrejurul camerei, dar fără a se 
opri asupra vreunui lucru anume. Era greu de spus dacă vedea 
ce era acolo sau își proiecta deasupra o altă scenă, petrecută 
într-un alt timp sau loc. Apoi privi în același fel spre femeia din 
pat și spuse pe un ton care sugera siguranța clarvăzătoare a 
unui Peter Pan: 

— Totul o să fie perfect. Totul o să fie așa cum ar fi trebuit 
mereu să fie. 

Începu să fredoneze foarte încet câteva note disparate. 
Gurney recunoscu, ascultându-l în continuare, melodia unui 
cântecel pentru copii mici, Dudului îi dăm ocol. Poate că era din 
cauza reacției neplăcute pe care i-o provocase întotdeauna lipsa 
de logică a cântecelelor pentru copii; poate că era vorba despre 
imaginile ameţitoare sugerate de acele versuri sau de 
nepotrivirea flagrantă a melodiei cu acel moment; dar orice ar fi 
fost, faptul că auzea acea melodie în încăperea respectivă îi 
întorcea stomacul pe dos. 

Apoi Dermott adăugă și versuri, dar nu pe cele corecte. Cânta 
precum un copil: „Și ne ducem iar în pat, iar în pat, iar în pat. Și 
ne ducem iar în pat, iar în pat, dis-de-dimineaţă.” 

— Îmi vine să fac pipi, zise femeia. 

Dermott continuă să cânte bizarul cântecel, de parcă ar fi fost 
un cântec de leagăn. Gurney se întreba cât de absent era de 
fapt acesta faţă de ce se întâmpla în jur - oare îndeajuns de 
mult ca să se poată arunca asupra lui peste pat, dintr-un salt? Işi 
zise că nu. Avea să se mai ivească după aceea vreun moment 
de vulnerabilitate? Presupuse că nu prea. 

Deasupra, casa părea învăluită într-o tăcere mormântală. Nu 
exista niciun semn cum că vreunul dintre ceilalţi polițiști din 
Wycherly și-ar fi dat deja seama că locotenentul lipsea sau că ar 
fi înțeles de ce. Nu se auzeau voci răstite, nici pași grăbiţi, nici 


360 


nu exista vreun alt semn că afară s-ar fi petrecut ceva - ceea ce 
însemna că salvarea vieţii lui Nardo și a propriei vieți depindea 
de cum avea să acţioneze Gurney în următoarele cinci sau zece 
minute pentru a-l opri pe psihopatul care umfla pernele de pe 
pat. 

Dermott se opri din cântat. Apoi merse de-a lungul unei laturi 
a patului până într-un loc de unde putea ţinti cu ușurință atât 
spre Nardo, cât și spre Gurney. Incepu să-și miște arma ritmic, 
înainte și înapoi, ca pe o baghetă de dirijor, ţintind când spre 
unul, când spre celălalt și înapoi. Gurney își dădu seama, poate 
din mișcarea buzelor bărbatului, că acesta mișca pistolul pe 
ritmul poezioarei Din oceanul Pacific a ieșit un pește mic. 
Posibilitatea ca, peste câteva secunde, această recitare în 
surdină să fie la un moment dat punctată cu un glonţ înfipt în 
capul unuia dintre ei părea înfiorător de reală - suficient de 
reală ca să-i dea lui Gurney curajul de a vorbi. 

Pe tonul cel mai blând și mai normal pe care-l putea folosi, îl 
întrebă: 

— Poartă vreodată pantofiorii rubinii? 

Buzele lui Dermott nu se mai mișcară și chipul i se goli de 
orice expresie, reflectând ceva profund și periculos. Arma lui își 
pierdu ritmul. Ţeava acesteia se stabiliză lent în direcţia lui 
Gurney, ca o roată de ruletă care se învârte spre un număr 
necâștigător. 

Nu era pentru prima oară când se afla în bătaia unei puști, dar 
niciodată, în cei patruzeci și șapte de ani ai săi, nu se simţise 
mai aproape de moarte ca acum. Pe piele percepea o senzație 
de uscăciune, de parcă sângele i s-ar fi retras spre un loc mai 
sigur. Și-apoi, în mod bizar, se simţi calm. Asta îl făcu să-și 
aducă aminte de poveștile pe care le citise despre oameni 
căzuţi peste bord, într-o mare îngheţată, de liniștea halucinantă 
resimțită înainte de a-și pierde cunoștința. Se uită peste pat la 
Dermott, în acei ochi tulburător de diferiţi - unul ca al unui mort 
de pe un străvechi câmp de bătălie, celălalt însufleţit de ură. In 
acel al doilea ochi, în care puteai citi mai multe lucruri, Gurney 
văzu că Dermott își făcea un calcul rapid. Poate că aluzia lui 
Gurney la pantofii furaţi de la The Laurels își atinsese scopul - îl 
făcuse să-și pună niște întrebări care cereau o rezolvare. Poate 
că Dermott se întreba cât de multe știa Gurney și cum ar putea 
influenţa asta derularea partidei finale. 


361 


Dacă așa era, Dermott găsi cu o descurajatoare rapiditate 
soluţia pentru aceste probleme. Rânji, dându-și rapid la iveală 
pentru a doua oară dinţii mici, ca niște perle. 

— Ai primit mesajele mele? întrebă pe un ton jucăuș. 

Calmul care-l învăluia pe Gurney începu să se destrame. Știa 
că un răspuns greșit la întrebare i-ar fi pricinuit mari necazuri. 
Tot așa și dacă n-ar fi răspuns. Spera că Dermott se referea la 
singurele două lucruri care aduceau a „mesaje”, descoperite la 
The Laurels. 

— Te referi la micul citat din Stră/ucirea? 

— Asta-i unul, spuse Dermott. 

— Evident, faptul că aţi semnat în registru ca domnul și 
doamna Scila, răspunse Gurney pe un ton plictisit. 

— Asta-i al doilea. Dar cel de-al treilea a fost cel mai bun, nu-i 
așa? 

— Al treilea mi s-a părut stupid, spuse Gurney, poticnindu-se 
disperat, în timp ce își răscolea rapid amintirile legate de mica 
pensiune excentrică și de coproprietarul ei, Bruce Wellstone. 

Comentariul lui îi produse lui Dermott un mic fior de furie, 
urmat de o undă de viclenie. 

— Mă întreb dacă știi cu adevărat la ce mă refer, domnule 
detectiv. 

Gurney își suprimă dorinţa de a protesta. Descoperise că 
adesea cel mai bun mod de a juca o cacealma era să taci. Și era 
mai ușor să te gândești dacă nu vorbeai. 

Singurul lucru ciudat pe care-și amintea să-l fi spus Wellstone 
era ceva legat de păsări sau de observarea păsărilor, o 
activitate care nu se potrivea cu acea perioadă a anului. „Ce 
nenorocite de păsări erau? Și ce era cu numărul? Ceva în 
legătură cu numărul de păsări...” 

Dermott dădea semne de nerăbdare. Venise timpul ca Gurney 
să facă o nouă mutare. 

— Păsările, spuse detectivul cu șiretenie, sau cel puțin 
sperând să pară șiret, nu idiot. 

Ceva din ochii lui Dermott îi spunea că mutarea lui avusese 
efect. Dar în ce fel? Și acum ce urma? Ce anume, legat de acele 
păsări, era important? Care era mesajul? Perioada nepotrivită 
pentru ce anume? Botgroșii cu piept roșu! Asta era! Și ce-i cu 
asta? Ce legătură puteau avea botgroșii cu piept roșu cu orice 
altceva? 


362 


Se hotărî să meargă în continuare la cacealma, ca să vadă 
încotro îl va duce. 

— Botgroșii cu piept roșu, spuse clipind enigmatic. 

Dermott încercă să-și ascundă o străfulgerare de uimire sub 
un zâmbet sfidător. Gurney își dorea cu disperare să știe despre 
ce era vorba, să știe ceea ce pretindea că știe. Ce dracului era 
cu numărul pe care-l menţionase Wellstone? Habar n-avea ce să 
mai spună, cum să evite întrebarea directă care ar fi putut veni. 
Nu veni niciuna. 

— Nu m-am înșelat în privinţa ta, zise Dermott arogant. De 
când am vorbit prima dată la telefon mi-am dat seama că erai 
mai deștept decât majoritatea celor din tribul tău de maimuţoi. 

Făcu o pauză, dând aprobator din cap, ca pentru sine, cu 
vizibilă încântare. 

— E bine, spuse el. Un maimutţoi inteligent. O să poţi aprecia 
lucrurile la care o să fii martor. De fapt, cred că o să-ți urmez 
sfatul. Până la urmă, asta e o noapte specială - o noapte 
perfectă pentru pantofii magici. 

În timp ce vorbea, se îndrepta cu spatele spre o comodă lipită 
de perete, aflată în celălalt capăt al camerei. Fără a-și lua ochii 
de la Gurney, deschise sertarul de sus al comodei și scoase de 
acolo, cu mare grijă, o pereche de pantofi. Modelul acestora îi 
amintea lui Gurney de pantofii eleganţi, decupaţi la vârf și cu 
tocuri nu prea înalte pe care mama lui obișnuia să-i poarte la 
biserică - doar că aceștia erau făcuţi din sticlă rubinie, care 
strălucea în lumina slabă precum sângele translucid. 

Dermott închise sertarul cu un cot și se întoarse lângă pat, 
ținând într-o mână pantofii, iar în cealaltă arma, încă aţintită 
spre Gurney. 

— Îţi mulţumesc pentru remarca pe care ai făcut-o, domnule 
detectiv. Dacă n-ai fi adus vorba de pantofi, nu m-aș fi gândit la 
ei. Majoritatea celor care s-ar afla în situaţia ta n-ar fi atât de 
îndatoritori. 

Ironia lipsită de subtilitate a comentariului avea menirea de a 
transmite - presupuse Gurney - mesajul că Dermott era atât de 
stăpân pe situaţie, încât putea întoarce cu ușurință în favoarea 
sa orice ar fi spus sau ar fi făcut altcineva. Se aplecă deasupra 
patului și-i scoase bătrânei papucii vechi de catifea, înlocuindu-i 
cu pantofii roșii, strălucitori. Pantofii intrară ușor în picioarele ei 
mici. 


363 


— Vine Dickie Răţoiul în pat? întrebă bătrâna, ca un copil care 
povestește partea preferată dintr-un basm. 

— Dickie o să ucidă șarpele și o să-i taie capul/ Și-apoi va 
merge la culcare, că-l așteaptă patul, răspunse el pe un ton 
melodios. 

— Unde a fost Dickie, mititelul meu? 

— S-a dus să omoare cocoșul ca să salveze găina. 

— De ce face Dickie lucrurile astea? 


— „Pentru sângele acela care-i roșu 

La fel precum un trandafir pictat 

Ca toţi de-acum încolo să o știe 

La urmă nu culegi decât ce-ai semănat.” 


Dermott o privi răbdător pe bătrână, de parcă schimbul ritual 
de replici nu s-ar fi terminat. Se aplecă spre ea, îndemnând-o pe 
un ton șoptit, dar audibil: 

— Ce-o să facă Dickie la noapte? 

— Ce-o să facă Dickie la noapte? întrebă ea, tot în șoaptă. 

— O să tot cheme ciorile, pân’ o să le omoare/ Apoi Dickie 
Răţoiul va merge la culcare. 

Femeia își trecu vârfurile degetelor peste buclele aurii ale 
perucii, de parcă și-ar fi închipuit că le aranjează, dându-le un 
aer diafan. Zâmbetul de pe chipul ei îi aminti lui Gurney de 
extazul unui drogat. 

Dermott o privea și el. Privirea lui era revoltător de lipsită de 
sentiment filial, iar vârful limbii i se mișca înainte și înapoi 
printre buze, ca un parazit mic și alunecos. Apoi clipi și își roti 
privirea prin cameră. 

— Cred că suntem gata, zise el cu vioiciune, urcându-se pe 
pat și căţărându-se peste picioarele bătrânei pentru a ajunge în 
partea cealaltă, în timp ce apuca gâscă aflată pe cufăr. 

Apoi se propti de pernele de lângă femeie și-și puse gâscă în 
poală. 

— Acum suntem aproape gata. 

Veselia cu care făcuse afirmaţia ar fi fost potrivită pentru 
cineva care înfigea o lumânare pe un tort aniversar. Insă ceea 
ce făcea el era să-și îndese revolverul, cu degetul aflat încă pe 
trăgaci, într-un buzunar adânc aflat pe spatele gâștei. 


364 


„Dumnezeule mare!” își zise Gurney. „Așa l-a împușcat pe 
Mark Mellery? Așa au ajuns fragmentele de pene în rana de la 
gâtul lui și în sângele scurs pe pământ? E oare posibil ca ultimul 
lucru pe care l-a văzut Mellery să fi fost o nenorocită de gâscă?” 

Imaginea era atât de grotescă, încât fu nevoit să-și înăbușe 
impulsul nebunesc de a râde. Sau era vorba despre un fior de 
teamă? Indiferent care ar fi fost sentimentul acela, era unul 
subit și foarte puternic. Avusese parte de nebuni pe săturate - 
sadici, criminali cu motivații sexuale dintre cele mai diferite, 
sociopaţi mânuind cuțite de spart gheața, chiar și canibali - dar 
nu se mai văzuse niciodată silit să caute o soluție pentru un 
coșmar atât de elaborat, în timp ce o simplă apăsare pe trăgaci 
îl despărţea de un glonţ în creier. 

— Domnule locotenent Nardo, te rog să te ridici. E timpul să-ţi 
faci intrarea în scenă. 

Tonul lui Dermott era ameninţător, teatral, ironic. 

Șoptind atât de încet că la început Gurney nu fusese sigur 
dacă auzise sau doar își imaginase, bătrâna începu să murmure: 

— Dickie-Dickie-Dickie Răţoiul. Dickie-Dickie-Dickie Răţoiul. 
Dickie-Dickie-Dickie Răţoiul. 

Părea mai degrabă un ceas care ticăie decât o voce de om. 

Gurney îl privea pe Nardo cum își dezmorțește palmele, când 
întinzându-și, când strângându-și degetele. Se ridicase de unde 
stătea - pe podea, la picioarele patului - cu saltul elastic al unui 
om în plină formă. Privirea lui dură oscila între cuplul ciudat de 
pe pat și Gurney. Dacă îl surprinsese ceva la acea scenă, chipul 
său împietrit n-o arăta. Singurul lucru evident, din felul în care 
se uita la gâscă și la braţul lui Dermott din spatele acesteia, era 
că-și dăduse seama unde se afla arma. 

Drept răspuns, Dermott începu să mângâie spatele gâștei cu 
mâna liberă. 

— Inainte de a începe, o ultimă întrebare, domnule 
locotenent, privind intenţiile pe care le ai. Ai de gând să faci 
cum îţi spun eu? 

— Sigur. 

— O să iau răspunsul drept ceea ce pare să fie. O să-ți dau o 
serie de instrucţiuni. Trebuie să le urmezi întocmai. E clar? 

— Mda. 

— Dacă aș fi un om mai neîncrezător, m-aș putea îndoi de 
seriozitatea ta. Sper că ești perfect conștient de cum stau 


365 


lucrurile. Dă-mi voie să-mi pun toate cărțile pe masă, ca să 
evităm orice neînțelegere care ar mai putea exista. M-am 
hotărât să te omor. În legătură cu asta nu mai încape nicio 
discuţie. Singura întrebare care rămâne este când anume să te 
omor. Această parte a ecuaţiei depinde de tine. Ai înţeles până 
aici? 

— Tu o să mă omori. Dar eu hotărăsc când anume. 

Nardo vorbise cu un fel de dispreț plictisit care părea să-l 
amuze pe Dermott. 

— Exact, domnule locotenent. Tu hotărăști când anume. Dar 
numai până la un punct, bineînţeles - pentru că, în cele din 
urmă, totul se îndreaptă spre finalul așteptat. Până atunci poți 
rămâne în viaţă dacă spui ceea ce îţi cer eu să spui. Pricepi? 

— Mda. 

— Nu uita, te rog, că în orice moment există posibilitatea de a 
muri pe loc din simplul motiv că nu mi-ai urmat instrucțiunile. 
Dacă ești ascultător, viaţa ţi se va lungi cu câteva clipe 
prețioase. Dacă te opui, le vei pierde. Ce poate fi mai simplu? 

Nardo se uita fix la el, fără să clipească. 

Gurney își trase încet picioarele cu câţiva centimetri înapoi, 
către picioarele scaunului, pentru a-și asigura cea mai bună 
poziție din care să se arunce spre pat, așteptându-se ca 
dinamica emoţională a celor doi bărbaţi să culmineze, în răstimp 
de câteva secunde, cu o explozie. 

Dermott încetase să mai mângâie gâscă. 

— Te rog să-ţi pui picioarele în locul în care erau, zise Dermott 
fără a-și lua privirea de la Nardo. 

Gurney făcu așa cum i se spusese, dând acum mai mult credit 
vederii periferice a lui Dermott. 

— Dacă te mai mişti, vă ucid pe amândoi fără un cuvânt. Și- 
acum, domnule locotenent - continuă Dermott placid - ascultă 
cu atenţie ce ai de făcut. Ești un actor într-o piesă. Numele tău e 
Jim. Piesa este despre Jim, soţia lui și fiul ei. Piesa e scurtă și 
simplă, dar are un final puternic. 

— Trebuie să fac pipi, spuse femeia cu o voce alintată, 
trecându-și iarăși degetele prin buclele blonde. 

— E în regulă, scumpo, îi răspunse el fără să o privească. 
Totul o să fie în regulă. Totul o să fie așa cum ar fi trebuit să fie 
dintotdeauna. 


366 


Dermott schimbă puţin poziţia gâștei pe care-o ţinea în poală, 
ca s-o așeze mai bine, presupuse Gurney, astfel încât arma 
dinăuntru să-l țintească pe Nardo. 

— Gata? 

Dacă privirea fixă a lui Nardo ar fi fost otravă, Dermott ar fi 
murit de trei ori până în clipa aceea. În loc de asta, avea doar un 
tremur în jurul buzelor, care putea fi un zâmbet, o grimasă ori 
un semn de exaltare. 

— De data asta îţi iau tăcerea drept răspuns afirmativ. Dar te 
avertizez prietenește. Dacă mai dai răspunsuri ambigue, piesa 
va luat sfârșit și, odată cu ea, și viaţa ta. Ai înțeles? 

— Mda. 

— Bine. Cortina se ridică. Începe piesa. E toamnă târzie. E 
seara târziu, deja s-a întunecat. E o atmosferă cam sumbră, 
afară s-a depus ceva zăpadă pe jos și e și niște gheaţă. De fapt, 
noaptea aceea seamănă foarte mult cu cea de-acum. E ziua ta 
liberă. Ţi-ai petrecut-o într-un bar din zonă, bând toată ziua cu 
prietenii tăi beţivi. Așa-ţi petreci toate zilele libere. Piesa începe 
când ajungi acasă. Te duci împleticindu-te către dormitorul 
nevestei. Ai fața roșie și plină de furie. Privirea ţi-e goală, 
stupidă. Ai o sticlă de whisky în mână. 

Dermott arătă spre sticla de Four Roses de pe cufăr. 

— Poţi folosi sticla de acolo. Ridic-o! 

Nardo înaintă și ridică sticla în mână. Dermott dădu aprobator 
din cap. 

— O evaluezi instinctiv ca pe o potenţială armă. Așa, foarte 
bine, ești foarte credibil. Îţi înţelegi foarte bine personajul. Și- 
acum, cu sticla în mână, stai, legănându-te dintr-o parte într- 
alta, la picioarele patului soţiei tale. Privești cu o furie 
prostească spre ea, spre băieţelul ei și spre mica lui gâscă de 
pluș din pat. Îți rânjești dinţii ca un idiot de câine turbat. 

Dermott făcu o pauză și cercetă chipul lui Nardo. 

— Hai, vreau să văd cum rânjești! 

Buzele lui Nardo se încordară și se desfăcură. Gurney văzu că 
nu era nici urmă de prefăcătorie în ura pe care o reflecta acea 
expresie. 

— Exact! se entuziasmă Dermott. Perfect! Ai talent pentru 
treaba asta! Acum stai acolo, cu ochii injectaţi de sânge, cu 
salivă pe buze, și țipi la nevasta care stă în pat: „Ce mama 
dracului face ăsta aici?” Arăţi spre mine. Mama spune: 


367 


„Liniștește-te, Jim, ne arăta mie și lui Dickie Răţoiul cărticica lui 
de povești. Tu spui: „Nu văd nicio nenorocită de carte.” Mama îţi 
zice: „Uite, e chiar acolo, pe noptieră.” Dar tu ești un pervers și 
asta se vede pe faţa ta mizerabilă. Gândurile tale mizerabile se 
preling precum sudoarea unsuroasă pe pielea ta împuţită. Mama 
îți spune că ești beat și că ar trebui să te duci la culcare în 
cealaltă cameră. Dar tu începi să-ți dai jos hainele. Eu ţip la tine 
să ieși afară. Dar tu îţi scoţi toate hainele și stai acolo despuiat, 
aruncându-ne priviri scârboase. Mă faci să-mi vină să vomit. 
Mama ţipă la tine, ţipă la tine să nu mai fii așa dezgustător, să 
ieși afară din cameră. Tu zici: „Pe cine mama dracului faci tu 
dezgustător, târâtură?” Apoi izbești sticla de whisky de tăblia 
patului și sari pe pat ca o maimuţă despuiată, cu sticla spartă în 
mână. Duhoarea greţoasă de whisky s-a împrăștiat în toată 
camera. Corpul tău pute. O faci pe mama curvă. Tu... 

— Cum o cheamă? îl întrerupse Nardo. 

Dermott clipi de două ori. 

— N-are importanţă. 

— Ba sigur că are. 

— Am zis că n-are importanţă. 

— De ce? 

Dermott păru ușor surprins de întrebare. 

— Nu contează cum o cheamă pentru că tu nu-i rostești 
niciodată numele. O insulți în toate felurile, dar nu-i folosești 
niciodată numele. N-o respecţi deloc. Poate că a trecut atâta 
vreme de când nu i-ai mai folosit numele că nici nu mai știi care 
e. 

— Dar tu îi știi numele, nu-i așa? 

— Sigur că-l știu. E mama mea. Sigur că știu numele mamei 
mele. 

— Atunci care e? 

— Pentru tine, n-are importanţă. Ție nu-ţi pasă. 

— Totuși, aș vrea să știu care e. 

— Nu vreau ca numele ei să ajungă în mintea ta murdară. 

— Dacă trebuie să mă prefac că sunt soţul ei, trebuie să-i știu 
numele. 

— Trebuie să știi ce vreau eu să știi. 

— Nu pot să fac asta dacă nu știu cine e femeia aia. Nu-mi 
pasă ce spui - n-are absolut niciun sens ca eu să nu știu numele 
propriei neveste. 


368 


Lui Gurney nu-i era prea clar unde voia să ajungă Nardo. 

Oare își dăduse în sfârșit seama că i se cerea să joace scena 
petrecută cu douăzeci de ani în urmă în aceeași casă, când 
Jimmy Spinks, beat mort, o ataca pe Felicity Spinks? li trecuse 
prin minte că acest Gregory Dermott, care cumpărase cu un an 
în urmă această casă, putea să fie fiul lui Jimmy și al lui Felicity - 
băiatul în vârstă de opt ani al familiei Spinks, care fusese dat în 
grija serviciilor sociale în urma dezastrului abătut asupra acestei 
familii? Își dăduse seama că bătrâna cu cicatricea de pe gât, 
care stătea în pat, era aproape sigur Felicity Spinks - luată de 
fiul ei de la cine știe ce azil de îngrijire pe termen lung în care 
ajunsese în urma traumei suferite? 

Oare spera Nardo să schimbe cursul crimei din mica „piesă” 
care se juca acolo, dezvăluind totul? Incerca să creeze confuzie 
psihologică, în speranţa de a găsi o cale de scăpare? Sau doar 
bâjbâia prin întuneric - încercând să amâne cât de mult putea, 
în orice fel putea, ceea ce avea Dermott de gând să facă? 

Desigur, mai era o posibilitate. Ceea ce făcea Nardo și felul în 
care urma să reacționeze Dermott ar fi putut să nu aibă nicio 
noimă. Ar fi putut fi doar un incident oarecare, de o banalitate 
ridicolă, precum cele pentru care băieţeii se iau la bătaie cu 
lopăţelele de plastic, la groapa de nisip, și pentru care bărbaţii 
se încaieră în baruri. Cu o strângere de inimă, Gurney își dădu 
seama că această ultimă presupunere putea fi la fel de bună ca 
oricare alta. 

— Nu contează ce crezi tu că are importanţă, zise Dermott, 
schimbând din nou poziția gâștei cu un centimetru și rămânând 
cu privirea fixată pe gâtul lui Nardo. Nimic din ce crezi tu n-are 
importanţă. E timpul să-ţi dai jos hainele. 

— Mai întâi, spune-mi numele ei. 

— Acum e momentul să-ţi dai jos hainele, să izbești sticla și să 
sari în pat ca un maimuţoi despuiat. Ca un monstru fără creier, 
bălos și hidos. 

— Cum o cheamă? 

— Acum e momentul. 

Gurney observă o ușoară mișcare a mușchilor de pe 
antebraţul lui Dermott - ceea ce însemna că degetul i se 
încordase pe trăgaci. 

— Nu trebuie decât să-mi spui cum o cheamă. 


369 


Gurney nu mai avea nicio îndoială în legătură cu ceea ce se 
petrecea. Nardo își lansase provocarea și își pusese toată forța 
lui bărbătească - toată viața, în fond - în slujba obţinerii unui 
răspuns de la adversarul său. Dermott, la rândul lui, se 
concentra din răsputeri să nu piardă controlul asupra situaţiei. 
Gurney se întreba dacă Nardo avea idee cât de important era să 
deţină controlul pentru omul pe care el încerca să-l pună la 
pământ. Dacă era să te iei după ceea ce spunea Rebecca 
Holdenfield - de fapt, după ceea ce ar fi spus oricine se pricepea 
cât de cât la criminalii în serie - a deţine controlul era scopul 
pentru care merita să plătești orice preţ, să-ţi asumi orice risc. 
Controlul absolut - cu sentimentul de omniscienţă pe care-l 
genera - era extazul final. Să pui în pericol acel ţel, aruncându- 
te cu capul înainte, fără să ai o armă, era sinucidere curată. 

Se părea că, ignorând asta, Nardo era din nou pe punctul de a 
fi ucis, iar acum Gurney nu-l mai putea salva urlând la el să facă 
ce i se spune. Aceeași tactică nu ar mai fi mers a doua oară. 

Precum un nor de furtună care se năpustește cu rapiditate, 
crima apărea acum în ochii lui Dermott. Gurney nu se simţise 
niciodată mai neajutorat. Nu putea găsi nicio cale de a opri 
degetul de pe trăgaci. 

Atunci auzi acea voce limpede și pură ca argintul curat. Era, 
fără nicio îndoială, vocea lui Madeleine, spunându-i ceva ce-i 
zisese cu ani în urmă, atunci când se împotmolise într-un caz 
pentru care aparent nu exista soluţie. 

— Există o singură cale de ieșire dintr-o fundătură. 

Desigur, își zise. Era absolut evident. „Du-te pur și simplu în 
direcția opusă”. 

Ca să oprești un om copleșit de dorinţa de a avea controlul 
total - copleșit de dorinţa de a ucide pentru a obţine acel control 
- era necesar să faci exact opusul a ceea ce-ţi spuneau toate 
instinctele tale. Având în minte fraza rostită de Madeleine, 
limpede precum apa de izvor, își dădu seama ce trebuia să facă. 
Era un lucru revoltător, evident iresponsabil și lipsit de orice 
temei legal - dacă n-ar fi mers. Dar știa că va merge. 

— Acum! Acum, Gregory! şuieră el. Împușcă-l! 

Urmă un moment de confuzie în care amândoi bărbaţii dădură 
impresia că se chinuiau să priceapă ceea ce tocmai auziseră, de 
parcă s-ar fi străduit să înțeleagă o bubuitură de tunet într-o zi 
senină. Concentrarea ucigașă a lui Dermott asupra lui Nardo se 


370 


disipă, iar direcţia armei din interiorul gâștei se deplasă puţin 
către Gurney, aflat pe scaunul de lângă perete. 

Gura lui Dermott se lărgi în morbida lui parodie de zâmbet. 

— Poftim? 

În nonșalanţa lui afectată Gurney detectă un tremur de 
neliniște. 

— M-ai auzit, Gregory, zise el. Ţi-am zis să-l împuști. 

— Tu... mi-ai spus... mie? 

Gurney oftă cu o nerăbdare studiată. 

— Mă faci să-mi pierd vremea. 

— Să-ţi pierzi...? Ce mama dracului crezi tu că faci? 

Arma din interiorul gâștei se mișcă și mai mult în direcţia lui 
Gurney. Nonșalanţa dispăruse. 

Nardo privea cu ochii măriţi. Lui Gurney îi era greu să 
discearnă amestecul de senzaţii care-i alimentau uluirea. De 
parcă Nardo ar fi fost cel care ar fi vrut să afle ce se petrecea, 
Gurney se întoarse spre el și spuse, pe un ton cât mai spontan 
cu putinţă: 

— Lui Gregory îi place să-i ucidă pe cei care-i amintesc de 
tatăl lui. 

Din gâtlejul lui Dermott ieși un sunet gâtuit, ca și cum ar fi 
fost începutul unui cuvânt sau al unui țipăt care rămăsese blocat 
acolo. Fără să ezite, Gurney rămase concentrat asupra lui Nardo 
și continuă pe același ton plat: 

— Problema e că are nevoie de câte un mic ghiont, din când 
în când. Rămâne blocat în timpul operaţiunii. Și, din nefericire, 
comite greșeli. Nu e chiar așa deștept cum se crede. Of, 
Dumnezeule! 

Făcu o pauză și zâmbi curios spre Dermott, căruia acum îi 
ieșeau la iveală mușchii încordaţi ai maxilarului. 

— Asta oferă tot felul de posibilităţi, nu-i așa? „Gregory Spinks 
mititelul - nu-i așa deștept băieţelul.” Ce zici de asta, Gregory? 
Crezi că ar putea fi o poezie nouă? 

Aproape că-i făcu cu ochiul criminalului năucit, dar se hotări 
că ăsta ar fi fost un pas mult prea îndrăzneţ. 

Privirea cu care-l fixă Dermott avea în ea ură, buimăceală și 
încă ceva. lar Gurney spera că era vorba despre un amalgam de 
întrebări pe care cineva obsedat de control s-ar fi simţit obligat 
să le pună înainte de a-l ucide pe singurul om care avea un 


371 


răspuns la ele. Următorul cuvânt care ieși din gura lui Dermott, 
rostit cu o intonaţie nefirească, îi dădu speranţe. 

— Greșeli? 

Gurney dădu din cap cu tristețe. 

— Mai multe, din păcate. 

— Ești un mincinos, domnule detectiv. Eu nu fac greșeli. 

— Nu? Atunci cum le spui, dacă nu greșeli? Prostioarele lui 
Dickie Răţoiul? 

Chiar în timp ce rostea aceste cuvinte se întrebă dacă nu 
cumva făcuse pasul fatal. Dacă era așa, era posibil ca, în funcţie 
de locul în care l-ar fi lovit glonţul, să nu afle niciodată. Oricum 
ar fi fost, nu-i rămăsese niciun drum sigur de retragere. Colţurile 
gurii lui Dermott începură să tremure ușor. Rezemându-se 
incomod de pat, părea să se holbeze la Gurney de pe o stâncă 
înaltă din iad. 

De fapt, Gurney știa despre o singură greșeală pe care o 
comisese Dermott - o greșeală care avea legătură cu cecul lui 
Kartch, de care-și dăduse seama cu doar un sfert de oră înainte, 
când se uitase la copia înrămată a cecului de pe masa cu lampa. 
Dar să presupunem că ar fi pretins că observase greșeala și-i 
înțelesese semnificaţia încă de la început. Ce efect ar fi avut 
asupra omului care dorea cu atâta disperare să creadă că deține 
controlul absolut? 

Îi veniră din nou în minte vorbele înțelepte ale lui Madeleine, 
dar pe dos: „Dacă nu poţi da înapoi, atunci cu toată viteza 
înainte!” Se întoarse spre Nardo, de parcă ucigașul în serie aflat 
în încăpere putea fi ignorat fără nicio grijă. 

— Una dintre greșelile lui prostești a fost când mi-a spus 
numele bărbaţilor care-i trimiseseră cecurile. Unul dintre aceste 
nume era al lui Richard Kartch. Treaba e că acest Kartch a trimis 
cecul într-un plic simplu, pe care n-a completat numele 
expeditorului. Singura modalitate de a-l identifica era cecul 
însuși. Numele scris pe cec era R. Kartch și tot așa era și 
semnat. R putea veni de la Robert, Ralph, Randolph, Rupert sau 
zeci de alte nume. Însă Gregory știa că vine de la Richard - dar 
în același timp pretindea că nu-l cunoaște și că n-a avut în 
niciun fel de-a face cu expeditorul, cu excepţia numelui și a 
adresei de pe cec - pe care l-am văzut în cutia poștală de la 
casa lui Kartch din Sotherton. Așa că de la bun început am știut, 
din cauza acestei scăpări, că minţea. lar motivul era evident. 


372 


Asta era prea mult pentru Nardo. 

— Știai? Atunci de ce nu ne-ai spus, ca să-l putem aresta? 

— Pentru că știam ce face și nu aveam niciun interes să-l 
opresc. 

Nardo arăta de parcă ar fi intrat într-un univers alternativ, în 
care muștele îi făceau zob pe oameni. 

Un sunet ascuţit, ca un ţăcănit, îl făcu pe Gurney să-și 
îndrepte din nou atenţia spre pat. Bătrâna își pocnea pantofii de 
sticlă unul de altul, precum Dorothy când pleca din Oz, 
întorcându-se acasă, în Kansas. Arma din interiorul gâștei, aflată 
în poala lui Dermott, era acum îndreptată direct spre Gurney. 
Dermott se străduia - sau cel puţin așa spera Gurney, ca acel 
lucru să presupună un efort - să pară netulburat de revelaţia 
legată de Kartch. Își articula cuvintele cu o precizie stranie. 

— Orice joc ai juca, domnule detectiv, eu sunt cel care îi va 
pune capăt. 

Folosindu-și toată experienţa lui de poliţist sub acoperire pe 
care o putea utiliza în acel moment, Gurney se strădui să 
vorbească cu încrederea unui om care are un Uzi ascuns, ţintit 
drept spre pieptul inamicului. 

— Înainte să arunci vreo ameninţare - zise el încet -, ai grijă 
să înţelegi care e situaţia. 

— Situaţia? Eu trag, tu mori. Mai trag o dată, moare el. 
Maimuţoii intră pe ușă și mor. Asta-i situația. 

Gurney își închise ochii și își lăsă capul pe spate sprijinindu-l 
de perete, apoi dădu drumul unui oftat din rărunchi. 

— Ai habar... ai cât de cât habar de ceva...? începu el, apoi 
clătină plictisit din cap. Nu. Nu, sigur că nu ai. Cum ai putea? 

— Habar de ce anume, domnule detectiv? întrebă Dermott, 
folosind titulatura cu un sarcasm exagerat. 

Gurney râse. Era un râs deșănţat, menit să ridice noi întrebări 
în mintea lui Dermott, dar în realitate hrănit de valul tot mai 
puternic de sentimente haotice care-l stăpâneau. 

— la ghicește câţi oameni am ucis, șopti el, fixându-l pe 
Dermott cu o intensitate sălbatică - rugându-se ca acesta să nu- 
și dea seama că scopul improvizaţiei sale disperate era să tragă 
de timp și dorindu-și ca polițiștii din Wycherly să-și dea cât mai 
curând seama că Nardo lipsea. 

De ce dracului nu observaseră deja? Sau observaseră? 

Pantofii de sticlă continuau să ţăcăne. 


— ldioţii de polițiști ucid oameni tot timpul, răspunse Dermott. 
Puțin îmi pasă. 

— Nu mă refer la orice fel de oameni. Mă refer la oameni 
precum Jimmy Spinks. la ghici câţi oameni ca el am ucis! 

Dermott clipi. 

— Despre ce mama dracului vorbești? 

— Vorbesc despre uciderea beţivanilor. Ca să scap lumea de 
bestiile alcoolice, să extermin jegurile pământului. 

O imperceptibilă vibraţie apăru din nou în jurul buzelor lui 
Dermott. Îi captase atenţia, nu era nicio îndoială. Și-acum? Ce 
altceva putea să facă decât să se lase dus de val? Nu se zărea 
nicio altă soluţie prin care să facă pasul următor. Işi alegea 
cuvintele pe măsură ce vorbea. 

— Noaptea târziu, în terminalul pentru autobuze Port 
Authority, pe când eram la începuturile carierei de poliţist, mi s- 
a spus să gonesc niște scursori care stăteau la intrarea din 
spate. Unul dintre ei n-a vrut să plece. Simţeam duhoarea de 
whisky de la trei metri depărtare. l-am mai spus încă o dată să 
plece din clădire, dar în loc să iasă pe ușă, a luat-o spre mine. 
Și-a scos un cuţit de bucătărie din buzunar - un cuţitaș cu o 
ramă zimţțată, din cele pe care le foloseşti ca să tai o portocală. 
Și-a răsucit ameninţător cuțitul și m-a ignorat când i-am ordonat 
să-l arunce din mână. Doi martori care au văzut confruntarea de 
pe scara rulantă au jurat că l-am împușcat în autoapărare. 

Făcu o pauză și zâmbi. 

— Dar nu e adevărat. Dacă aș fi vrut, l-aș fi putut pune în 
genunchi fără să mă străduiesc prea tare. În loc de asta, l-am 
împușcat în faţă și i-am zburat creierii prin partea din spate a 
capului. Știi de ce am făcut asta, Gregory? 

— Dickie-Dickie-Dickie Răţoiul, spuse bătrâna într-un ritm mai 
rapid decât țăcănitul pantofilor. 

Gura lui Dermott se deschise câţiva milimetri, dar nu spuse 
nimic. 

— Am făcut-o pentru că arăta ca taică-meu, zise Gurney pe 
un ton din ce în ce mai furios. Arăta ca tata în noaptea când i-a 
spart maică-mii în cap un ceainic - un nenorocit de ceainic 
stupid cu o nenorocită de faţă stupidă de clovn pe el. 

— Tatăl tău n-a fost cine știe ce tată, zise Dermott cu răceală. 
Dar, domnule detectiv, nici tu n-ai fost. 


374 


Acuzaţia plină de venin îl făcu să nu mai aibă niciun dubiu în 
privinţa a cât de multe știa Dermott. La momentul respectiv, 
Gurney cântărea serios posibilitatea de a încasa un glonţ doar 
pentru ca, în schimb, să-l poată strânge de gât pe Dermott. 

Acuzaţiile pline de venin se amplificară. Poate că Dermott 
simţise tulburarea lui Gurney. 

— Un tată bun ar trebui să-și protejeze fiul în vârstă de patru 
ani, să nu-l lase să fie călcat de mașină, iar pe șofer să scape. 

— Rahat cu ochi ce ești! mormăi Gurney. 

Dermott chicoti, înnebunit evident de plăcere. 

— Vulgar, vulgar, vulgar - iar eu crezusem că ești un confrate 
într-ale poeziei. Speram să putem continua schimbul de versuri. 
Aveam pregătit un cântecel pentru următorul schimb. Spune-mi 
ce părere ai despre el. „L-a lovit și-a fugit, n-a lăsat nicio urmă,/ 
lar domnul detectiv a căzut cu fața-n ţărână./ Oare acum ce-o să 
zică mămica?/ Băiatul s-a dus și n-a mai rămas nimica? 

Un sunet animalic, înfiorător, se ridică din pieptul lui Gurney, 
o izbucnire gâtuită de furie. Dermott încremenise. 

Se pare că Nardo așteptase momentul de maximă confuzie. 
Braţul său drept, plin de mușchi, se ridică rapid în sus și apoi se 
roti într-o puternică mișcare circulară de coborâre, azvârlind cu 
o forță considerabilă sticla nedesfăcută de whisky Four Roses 
către capul lui Dermott. Pentru că Dermott sesizase mișcarea și 
începuse să întoarcă arma din interiorul gâștei către Nardo, 
Gurney se lansă într-un plonjeu lung către pat, aterizând cu 
pieptul înainte peste gâscă, chiar în momentul în care fundul din 
sticlă groasă al sticlei pline de whisky îl lovi pe Dermott drept în 
tâmplă. Revolverul se descarcă exact sub trupul lui Gurney, 
umplând aerul din jurul său cu o explozie de umplutură din puf. 

Glonţțul trecu pe sub trupul lui Gurney, îndreptându-se către 
zidul lângă care stătuse, făcând bucăţi veioza care reprezenta 
singura sursă de lumină a încăperii. În întuneric, îl auzi pe Nardo 
cum respira greu printre dinţii încleștaţi. Bătrâna începu să se 
vaite slab - un sunet tremurător, ca un cântec de leagăn pe 
jumătate uitat. Apoi urmă zgomotul unei lovituri teribile, iar ușa 
grea din metal se deschise zburând în lături și izbi peretele - 
după care apăru imediat, ca din pământ, chipul uriaș al unui 
bărbat, urmat de o siluetă mai mică, în spatele lui. 

— Nu mișca! strigă uriașul. 


375 


Capitolul 52 


Moartea de dinaintea zorilor 


Cavaleria venise, în cele din urmă - cu o mică întârziere, dar 
ăsta era un lucru bun. Având în vedere trecutul de ţintaș fără 
greș al lui Dermott și marea lui dorință de a aduna grămezi de 
ciori, era posibil ca nu doar cavaleria, ci și Nardo și Gurney să fi 
sfârșit cu gloanţe înfipte în beregată. lar după aceea, când 
focurile de armă ar fi făcut întreaga secţie de poliţie să dea 
năvală în casă, iar Dermott ar fi deschis valva, dând drumul 
clorului sub presiune și amoniacului prin sistemul de 
aspersoare... 

În realitate, singura pierdere importantă cauzată de această 
ciocnire, în afara veiozei și a tocului de la ușă, fusese Dermott 
însuși. Sticla, azvărlită cu toată ura agresivă a lui Nardo, îl lovise 
îndeajuns de puternic pentru a-i produce o stare asemănătoare 
comei. Un eveniment colateral de mai mică importanţă se 
produsese când un ciob curbat de sticlă se desprinsese în urma 
impactului, înfingându-i-se lui Gurney în cap, chiar în locul de 
unde îi începea părul. 

— Am auzit o împușcătură. Ce mama dracului se întâmplă 
aici? mârâi uriașul, cercetând de jur-împrejur încăperea 
cufundată în mare parte în întuneric. 

— Totul e sub control, Tommy, zise Nardo. 

Vocea aspră a lui Nardo sugera că nu scăpase complet de 
belele. În lumina slabă care venea din cealaltă parte a 
subsolului, Gurney își dădu seama că ofițerul mai scund care 
dăduse năvală înăuntru, pe urmele lui Tommy Uriașu', era Pat, 
cea cu tunsoarea militărească și ochii de un albastru ca flacăra 
de acetilenă. Ținând pregătit un pistol masiv de calibru nouă 
milimetri și fără să scape din ochi priveliștea înfiorătoare de pe 
pat, înainta precaută către celălalt colț al camerei și aprinse 
lampa aflată lângă fotoliul în care stătuse bătrâna. 

— Te deranjează dacă mă ridic? zise Gurney, care încă mai 
zăcea deasupra gâștei din poala lui Dermott. 

Tommy Uriașu' aruncă o privire scurtă spre Nardo. 


— Sigur, spuse Nardo, cu dinţii încă pe jumătate încleștați. 
Lasă-l să se ridice. 

Pe când se ridica cu grijă de pe pat, sângele începu să-i 
șiroiască pe faţă, iar vederea acestuia fusese ceea ce-l oprise pe 
Nardo să se repeadă imediat la omul care cu doar câteva 
minute înainte încurajase un criminal în serie dement să-l 
împuște. 

— Dumnezeule, zise Tommy Uriașu' holbându-se la sânge. 

Valul de adrenalină îl făcuse pe Gurney să nu-și dea seama că 
era rănit. Își atinse faţa și o găsi surprinzător de udă; apoi își 
cercetă mâna și o găsi surprinzător de roșie. 

Pat cea cu ochi precum flacăra de acetilenă se uită la faţa lui 
Gurney fără nicio tresărire. 

— Vrei să chemăm o ambulanţă? îl întrebă ea pe Nardo. 

— Mda. Sigur. Sună-i, zise el fără prea mare convingere. 

— Și pentru ei? întrebă ea făcând un gest rapid din cap înspre 
ciudatul cuplu din pat. 

Pantofii din sticlă roșie îi atrăseseră privirile. Privea printre 
pleoapele strânse, ca pentru a anula o iluzie optică. 

După o pauză lungă, mormăi dezgustat: 

— Mda. 

— Vrei să chemăm înapoi mașinile? întrebă femeia, 
încruntându-se în direcția pantofilor care, până la urmă, păreau 
descurajator de reali. 

— Poftim? întrebă el după încă o pauză. 

Gurney fixa cu privirea rămășițele lămpii sparte și gaura de 
glonţ din peretele de rigips aflat în spatele acesteia. 

— Avem mașini care patrulează și băieţi care fac anchete din 
ușă-n ușă. Vrei să-i chem înapoi? p 

Părea că îi era mai greu decât ar fi trebuit să ia o hotărâre. In 
cele din urmă, zise: 

— Mda, cheamă-i. 

— Bine, spuse femeia, părăsind încăperea cu pași mari. 

Tommy Uriașu' privea cu evidentă repulsie stricăciunile 
produse în templul lui Dermott. Sticla de Four Roses se oprise cu 
susul în jos pe perna dintre Dermott și bătrână, a cărei perucă 
blondă și buclată alunecase, făcându-i capul să pară pe 
jumătate deșurubat. 

În timp ce privea eticheta înflorată a sticlei, lui Gurney îi veni 
răspunsul pe care mai înainte nu-l putuse găsi. Işi aminti ce 


377 


spusese Bruce Wellstone. Zisese că Dermott (alias dl Scila) 
pretinsese că ar fi văzut „patru botgroși cu piept roșu” și că 
rostise apăsat numărul „patru”. „Traducerea” cuvintelor „patru 
botgroși cu piept roșu”? îl străfulgera pe Gurney la fel de iute 
cum o făcuseră cuvintele. Four Roses! Precum semnăturile din 
registru - „dl și dna Scila” -, mesajul nu era decât un alt pas al 
jocului prin care își făcea cunoscută istețimea: Gregory Dermott 
arătând cât de ușor îi putea juca pe degete pe afurisiţii de 
polițiști idioţi. „Prinde-mă dacă poţi.” 

Cu înfiorătoarea ei eficienţă, Pat se întoarse după un minut. 

— Ambulanţa e pe drum. Am chemat înapoi mașinile. Am 
anulat anchetele din ușă-n ușă. 

Privi spre pat cu răceală. Bătrâna scotea câte un sunet când și 
când, ceva între vaiete și îngânarea unui cântecel. Dermott 
zăcea ţeapăn și palid ca un mort. 

— Ești sigur că trăiește? întrebă ea fără să pară cu adevărat 
îngrijorată. 

— Habar n-am, zise Nardo. Poate că ar trebui să verifici. 

Pat strânse din buze în timp ce se îndrepta spre pat ca să-i 
verifice pulsul de la gât. 

— hf, e viu. Care-i treaba cu femeia? 

— Asta-i nevasta lui Jimmy Spinks. Ai auzit vreodată de Jimmy 
Spinks? 

Pat scutură din cap. 

— Cine-i Jimmy Spinks? 

Nardo stătu pe gânduri o clipă. 

— Las-o baltă! 

Pat dădu din umeri ca și cum a uita anumite lucruri de felul 
ăsta era ceva normal în meseria lor. 

Nardo inspiră încet și profund. 

— Vreau ca tu și cu Tommy să mergeţi sus, să asiguraţi paza. 
Acum, când știm că ăsta e jigodia care i-a ucis pe toţi, echipa 
care adună probe trebuie să se întoarcă și să cerceteze cu 
atenție toată casa. 

Pat și Tommy se uitară încurcaţi unul la altul, dar părăsiră 
încăperea fără să protesteze. Când Tommy trecu pe lângă 
Gurney, îi spuse pe un ton normal, de parcă ar fi discutat despre 
un fir de mătreaţă: 


24 În engleză, Four rose-breasted grosbeaks, la fel ca în Four 
Roses, numele mărcii de whisky. 
378 


— Ai un ciob de sticlă înfipt în cap. 

Inainte de a vorbi, Nardo așteptă să le audă pașii pe scară și 
să se închidă ușa din capătul acesteia. 

— Dă-te de lângă pat! 

Vocea îi tremura puţin. 

Gurney știa că în realitate i se cerea să se îndepărteze de 
arme - de revolverul lui Dermott din umplutura explodată a 
gâștei, de pistolul pe care Nardo îl purta la gleznă și care acum 
era în buzunarul lui Dermott, precum și de înfricoșătoarea sticlă 
de whisky de pe pernă dar se supuse fără nicio obiecţie. 

— Bine, zise Nardo - care, după toate aparențele, se străduia 
să se controleze. Îţi dau șansa să-mi explici. 

— Te deranjează dacă stau jos? 

— N-ai decât să te așezi și-n cap. Vorbește! Dă-i drumul! 

Gurney se așeză pe scaunul de lângă lampa spartă. 

— Era cât pe-aci să te împuște. Te mai despărțeau doar două 
secunde de un glonţ în gât, în cap ori în inimă. Exista o singură 
cale să-l opresc. 

— Nu i-ai spus să se oprească. l-ai spus să mă împuște. 

Nardo își strângea așa de tare pumnii, că Gurney îi putea 
vedea petele albe de la încheieturile degetelor. 

— Dar n-a făcut-o, nu-i așa? 

— Insă tu i-ai spus s-o facă. 

— Pentru că era singura cale să-l opresc. 

— Singura cale să... Ai luat-o complet razna? 

Nardo avea o privire cumplită, de câine ucigaș așteptând să i 
se dea drumul din lesă. 

— Ideea e că ești în viață. 

— Sugerezi că am rămas în viaţă pentru că i-ai spus tu să mă 
omoare? Ce tâmpenie mai e și asta? 

— Criminalii în serie vor să domine. Vor control total. Pentru 
nebunul de Gregory, asta însemna nu doar să controleze 
prezentul și viitorul, ci și trecutul. Scena la care voia să participi 
era tragedia petrecută acum douăzeci și patru de ani în această 
casă - cu o diferenţă crucială. Pe-atunci, micul Gregory nu 
fusese în stare să-l împiedice pe taică-su să-i taie maicăzsii 
gâtul. Ea nu și-a mai revenit niciodată cu-adevărat, și nici el. 
Adultul Gregory voia să dea timpul înapoi și să o ia de la 
început, ca să poată schimba lucrurile. Voia ca tu să faci tot 
ceea ce făcuse tatăl lui, până la momentul în care ridica sticla. 


379 


Apoi urma să te ucidă - să scape de beţivanul îngrozitor și s-o 
salveze pe maică-sa. De-asta a comis toate celelalte crime - 
încerca să-l domine și să-l ucidă pe Jimmy Spinks, dominând și 
ucigând alți beţivani. 

— Gary Sissek nu era un beţivan. 

— Poate că nu. Dar Gary Sissek lucra în poliție în aceeași 
perioadă în care lucrase și Jimmy Spinks, și pun pariu că 
Gregory îl recunoscuse drept prieten de-al lui taică-su. Poate 
chiar amic de pahar, uneori. lar faptul că și tu fuseseși poliţist 
pe-atunci poate că te transformase, în mintea lui Gregory, în 
dublura perfectă a acestuia - calea perfectă pentru ca el să 
poată ajunge în trecut și să schimbe cele întâmplate. 

— Dar tu i-ai spus să mă împuște! 

Tonul lui Nardo era în continuare agresiv, dar, spre ușurarea 
lui Gurney, convingerea din spatele acestuia nu mai era așa de 
puternică. 

— l-am spus să te ucidă pentru că singura cale de a opri un 
ucigaș obsedat de control ca ăsta, când singura armă de care 
dispui sunt vorbele, este să spui ceva care-l face să se îndoiască 
de faptul că ar deţine într-adevăr controlul. Fantezia sa legată 
de control include și faptul că el este cel care ia toate hotărârile 
- că el este cel atotputernic și că nimeni nu are putere asupra 
lui. Cea mai bună cale de a destabiliza o minte de felul ăsta este 
să-i sugerezi că e posibil să acţioneze exact cum ţi-ai dorit tu. 
Infruntă-l, și te va ucide, imploră-l să-ţi cruțe viața, și te va 
ucide. Dar dacă-i spui că vrei să facă exact ceea ce e pe cale să 
facă, totul sare în aer! 

Nardo arăta de parcă s-ar fi străduit din răsputeri să găsească 
o hibă în toată povestea. 

— Păreai foarte... sincer. În vocea ta se simţea ură, de parcă 
ai fi dorit într-adevăr să mă vezi mort. 

— Dacă n-aş fi fost convingător, n-am mai fi purtat discuţia 
asta. 

Nardo schimbă vorba. 

— Și cum a fost cu cel pe care l-ai împușcat la terminalul Port 
Authority? 

— Ce-i cu el? 

— Ai împușcat un boschetar pentru că-ți aducea aminte de 
taică-tu? 

Gurney zâmbi. 


380 


— Ce-i așa amuzant? 

— Două lucruri. Primul: n-am lucrat niciodată nici măcar prin 
apropierea staţiei Port Authority. Al doilea: în cei douăzeci și 
cinci de ani de muncă, n-am tras niciodată cu arma - nici măcar 
o dată. 

— Deci toate astea erau abureli? 

— Tata bea prea mult. Era... greu. Chiar și când era acolo, nu 
era prezent. Dar nu m-ar fi ajutat prea tare dacă aș fi ucis un 
necunoscut. 

— Și-atunci ce rost a avut să spui toate prostiile alea? 

— Ce rost a avut? A avut rost pentru ceea ce a urmat. 

— Ce dracu’ vrei să spui? 

— Dumnezeule mare, încercam doar să-i distrag atenţia lui 
Dermott suficient de mult cât să apuci să faci ceva cu sticla aia 
pe care o aveai în mână. 

O vreme, Nardo îl privi fix, fără nicio expresie, de parcă 
informaţia respectivă nu-și găsea locul în spaţiile libere din 
mintea sa. 

— Treaba cu puştiul lovit de mașină... era tot o abureală? 

— Nu. Asta era adevărată. Il chema Danny. 

Vocea lui Gurney se asprise. 

— Nu l-au prins niciodată pe șofer? 

Gurney scutură din cap. 

— Nicio pistă? 

— Un martor a declarat că mașina care l-a lovit pe băiatul 
meu, un BMW roșu, a fost parcată toată după-amiaza în faţa 
unui bar aflat pe strada respectivă, ceva mai încolo, și că era 
clar că tipul care a ieșit din bar și s-a urcat la volan era beat. 

Nardo reflectă o vreme asupra acestor lucruri. 

— N-a putut fi identificat de nicio persoană din acel bar? 

— Susţineau că nu l-au mai văzut până atunci. 

— Câtă vreme a trecut de-atunci? 

— Paisprezece ani și opt luni. 

Rămaseră tăcuți preț de câteva minute; apoi Gurney începu 
să vorbească din nou pe un ton scăzut, ezitant. 

— İl duceam la locul de joacă din parc. Pe trotuar, în faţa lui, 
era un porumbel, iar Danny se ţinea după el. Eu nu prea eram 
atent. Mă gândeam la o crimă. Porumbelul a plecat de pe 
trotuar și a ajuns pe stradă, iar Danny s-a luat după el. Când mi- 
am dat seama ce se întâmpla, era prea târziu. Se terminase. 


381 


— Mai ai alţi copii? 

Gurney ezită. 

— Nu împreună cu mama lui Danny. 

Apoi își închise ochii și niciunul dintre bărbaţi nu spuse nimic 
pentru multă vreme. În cele din urmă, Nardo rupse tăcerea: 

— Deci nu e nicio îndoială că Dermott e individul care ţi-a ucis 
prietenul? 

— Niciuna, răspunse Gurney uimit de epuizarea care se 
simţea în vocile amândurora. 

— Și pe ceilalţi? 

— Așa se pare. 

— De ce tocmai acum? 

— Îmm? 

— De ce a așteptat atât de mult? 

— Ocazie. Inspiraţie. Șansă. Eu cred că i-a venit ideea după ce 
a ajuns să realizeze un sistem de securitate pentru o bază mare 
de date privind asigurările medicale. E posibil să-și fi dat seama 
că putea scrie un program cu ajutorul căruia să facă rost de 
numele tuturor bărbaţilor care au fost trataţi de alcoolism. Poate 
că de-aici a pornit. Presupun că au început să-l obsedeze felurile 
în care putea acţiona și în cele din urmă a ajuns la schema asta 
ingenioasă prin care a reușit să aibă acces la lista respectivă și 
să-i găsească pe cei suficient de speriaţi și de vulnerabili ca să îi 
trimită acele cecuri. Bărbaţi pe care să-i tortureze cu 
poezioarele lui răutăcioase. Între timp, a scos-o pe maică-sa din 
azilul unde ajunsese după atacul care a adus-o în starea asta. 

— Unde-o fi fost în toţi anii ăștia, înainte să apară aici? 

— Când era copil, fie într-o instituţie de stat, fie la niște părinţi 
adoptivi. S-ar putea să fi fost un traseu destul de urât. La un 
moment dat a intrat în domeniul software, cred că prin 
intermediul jocurilor pe calculator, și a ajuns să se priceapă 
foarte bine la computere. Extrem de bine - în cele din urmă a 
căpătat o diplomă de la MIT. 

— Și la un moment dat și-a schimbat numele? 

— Probabil când a împlinit optsprezece ani. Fac pariu că nu 
suporta să aibă numele lui taică-su. Dacă mă gândesc bine, n-aș 
fi surprins ca Dermott să fie numele de fată al maică-sii. 

Nardo se strâmbă. 


— Când a început toată nebunia asta, ar fi fost bine dacă vă 
trecea prin cap să-l căutaţi prin baza de date cu persoane care 
și-au schimbate numele. 

— Nu exista niciun motiv întemeiat ca să facem asta. Și chiar 
dacă am fi făcut-o, faptul că, în copilărie, pe Dermott îl chemase 
Spinks n-ar fi însemnat absolut nimic pentru niciunul dintre cei 
implicaţi în cazul Mellery. 

Nardo arăta de parcă ar fi încercat să pună toate astea 
deoparte, ca să reflecteze la ele când ar fi avut mintea limpede. 

— De ce dracului a vrut psihopatul ăsta nenorocit să se mai 
întoarcă la Wycherly? 

— Pentru că aici a fost atacată maică-sa, cu douăzeci și patru 
de ani în urmă? Poate pentru că ideea ciudată de a rescrie 
trecutul pusese stăpânire pe el? Poate fiindcă auzise că vechea 
casă era pusă în vânzare și nu s-a putut abţine? Poate pentru că 
i s-a oferit șansa de a-și regla socotelile nu doar cu beţivii, ci și 
cu întreaga secție de poliție din Wycherly? N-o să aflăm 
niciodată - doar dacă nu se hotărăște să ne spună chiar el toată 
povestea. Nu cred că Felicity ne-ar putea fi de prea mare ajutor. 

— Nu prea, aprobă Nardo, părând preocupat, cu gândul în altă 
parte. 

— Ce e? îl întrebă Gurney. 

— Ce? Nimic. Chiar nimic. Mă întrebam doar... cât de mult te- 
a deranjat faptul că cineva omora beţivi. 

Nu știu ce să răspundă. Răspunsul pe care s-ar fi cuvenit să-l 
dea ar fi putut avea legătură cu faptul că nu-și putea aroga 
dreptul de a face judecăţi de valoare asupra victimelor. 
Răspunsul cinic ar fi putut fi că îi păsase mai mult de provocarea 
pe care o lansase acest joc și mai puţin de implicaţiile morale - 
pusese jocul înaintea oamenilor. Oricum ar fi fost, n-avea chef 
să discute problema cu Nardo. Dar simţea că trebuie să spună 
ceva. 

— În cazul în care mă întrebi dacă prin intermediul acestor 
crime am simţit plăcerea răzbunării pe șoferul beat care mi-a 
ucis fiul, răspunsul este nu. 

— Eşti sigur de asta? 

— Sunt sigur. 

Nardo îl privi sceptic, apoi dădu din umeri. Răspunsul lui 
Gurney nu păruse să-l fi convins, dar nici nu mai simţea dorinţa 
de a continua discuția. 


383 


Locotenentul, care până atunci fusese ca o bombă gata să 
explodeze, părea acum inofensiv. Restul serii își făcuse de lucru 
cu procedurile de triere și sortare a priorităţilor imediate și cu 
detaliile de rutină cu care se încheia o anchetă criminalistică 
importantă. 

Gurney fusese dus, împreună cu Felicity Spinks (născută 
Dermott) și Gregory Dermott (născut Spinks), la Spitalul General 
din Wycherly. În timp ce mama lui Dermott, incoerentă, purtând 
încă pantofii rubinii, era examinată cu blândeţe de un asistent 
jovial, Dermott, încă inconștient, fusese trimis de urgență la 
radiologie. 

Între timp, rana pe care Gurney o avea la cap fusese curățată, 
cusută și bandajată de o soră cu un comportament neobișnuit 
de intim - impresie parțial alimentată de vocea ei sugrumată, 
întretăiată, și de felul cum se apropiase de el în timp ce-i curăța 
cu blândeţe rana. Era o impresie de disponibilitate imediată, pe 
care el o găsea absurd de excitantă în respectiva împrejurare. 
Deși era o atitudine riscantă - ca să nu mai vorbim de cât de 
nebunească și de ridicolă era - el se hotărî să profite de 
atitudinea ei prietenoasă într-un alt fel. Îi dădu numărul lui de 
mobil și-i ceru să-l sune de îndată ce s-ar fi produs vreo 
schimbare semnificativă în starea lui Dermott. Nu voia să fie 
lăsat la o parte și nu avea încredere că Nardo îl va ţine la 
curent. Ea acceptă zâmbitoare - după care Gurney fu condus de 
un tânăr și taciturn poliţist din Wycherly înapoi la casa lui 
Dermott. 

Pe drum, sună la linia pentru urgenţe de noapte a lui Sheridan 
Kline, unde îi răspunse robotul. Lăsă un mesaj care conţinea 
toate informaţiile esenţiale. Apoi sună acasă; îi răspunse 
propriul robot telefonic și lăsă un mesaj pentru Madeleine, în 
care făcu referire la aceleași evenimente - omițând glonțul, 
sticla, sângele și cusăturile. Se întrebă dacă Madeleine era 
plecată pe undeva sau era chiar acolo, ascultându-l și lăsând 
mesajul să se înregistreze pentru că nu voia să-i răspundă. 
Neavând strania ei intuiţie în astfel de privinţe, nu-și dădu 
seama care putea fi răspunsul corect. 

Până să se întoarcă la casa lui Dermott, se scursese mai bine 
de o oră, iar strada se umpluse de vehicule ale poliţiei din 
Wycherly, ale celei districtuale și statale. Tommy Uriașu' și Pat 


384 


cea cu maxilarul pătrăţos stăteau de pază pe verandă. Gurney 
fu îndrumat spre mica încăpere din capătul holului principal, 
unde făcuse cunoștință cu Nardo. Nardo era din nou acolo și 
stătea la aceeași masă. Doi specialiști în strângerea de probe de 
la locul crimei, îmbrăcaţi în salopete albe, cu încălțări de 
protecţie și mănuși din latex tocmai părăseau încăperea, 
îndreptându-se către scările care duceau la subsol. 

Nardo împinse pe masă către Gurney un suport galben pentru 
coli și un pix ieftin. Dacă bărbatul mai nutrea unele sentimente 
neprietenoase, acestea erau bine ascunse sub un înveliș gros de 
vorbărie birocratică. _ 

— la loc. Avem nevoie de o declaraţie. Incepe cu momentul 
când ai sosit la locul faptei, în această după-amiază, precizând 
motivul prezenței tale acolo. Include toate acțiunile relevante pe 
care le-ai întreprins și observaţiile directe privind acţiunile 
altora. Adaugă orele de desfășurare, precizând când se bazează 
pe informaţii clare și când e vorba despre estimări. Poţi încheia 
declarația cu momentul când ai fost condus la spital, dacă nu 
cumva în timpul tratamentului de la spital nu au ieșit la lumină 
alte informaţii relevante. Întrebări? 

Gurney își petrecu următoarele patruzeci și cinci de minute 
urmând aceste indicaţii, în timp ce Nardo era mai mult plecat. 
Umplu patru pagini liniate cu un scris mărunt și precis. Pe o 
masă lipită de peretele din celălalt capăt al încăperii se afla un 
copiator, iar Gurney îl folosi ca să-și facă două cópii ale 
declaraţiei semnate și datate înainte de a-i da originalul lui 
Nardo. 

— O să ţinem legătura, fu tot ceea ce-i spuse acesta pe un ton 
profesionist și neutru, fără a-i strânge mâna. 


Capitolul 53 


Un sfârșit, un început 


Înainte ca Gurney să traverseze podul Tappan Zee și să-și 
înceapă lunga călătorie pe autostrada Route 17, se pornise deja 
să ningă mai tare, iar peisajul pe care îl puteai distinge se 
micșorase, pur și simplu. La fiecare câteva minute, deschidea 

385 


geamul de lângă el pentru ca puternicul curent de aer rece să-l 
ajute să-și păstreze concentrarea. 

La câţiva kilometri depărtare de Goshen aproape că ieși de pe 
drum. Vibraţia zgomotoasă a cauciucurilor pe suprafața striată a 
refugiului fu cea care-l făcu să nu treacă peste parapet. 

încercă să nu se mai gândească la nimic altceva în afară de 
mașină, de volan și de drum, dar era imposibil. In loc de asta, 
începu să-și imagineze cum ar putea prezenta mass-media 
această poveste, începând cu o conferinţă de presă în care 
Sheridan Kline se va lăuda cu rolul său de păstrător al siguranței 
americanilor, în calitate de conducător al unei echipe de 
anchetă care pusese capăt sângeroasei cariere a unui criminal 
diabolic. Presa, în general, îl călca pe nervi pe Gurney. Felul 
stupid în care relatau despre o crimă era o crimă în sine. Făceau 
ca totul să pară un joc. Desigur, în felul său, asta făcuse și el. In 
general, o crimă era pentru el ca o enigmă care trebuia 
rezolvată, iar pe ucigaș îl vedea ca pe un adversar pe care 
trebuia să îl întreacă în inteligenţă. Cercetase faptele, înţelesese 
cum trebuia procedat, întinsese capcanele și-și depusese prada 
în ghearele mașinăriei judiciare. Și-apoi trecea la o nouă moarte 
produsă din cauze care nu erau naturale și pentru care era 
nevoie de o minte isteaţă care să descopere ce se întâmplase. 
Dar câteodată vedea altfel lucrurile - atunci când oboseala 
vânătorii îl copleșea, când întunericul făcea ca toate piesele 
puzzle-ului să arate la fel sau nici măcar să nu pară piesele unui 
puzzle, când mintea lui chinuită părăsea căile trasate geometric 
și o lua pe drumuri mai puţin umblate, care-i ofereau frânturi de 
imagini asupra adevăratei orori a lucrurilor în care alesese să se 
scufunde. 

Pe de o parte, era logica legii, a criminalisticii și a procesului 
de judecare a cazului. De cealaltă, erau Jason Strunk, Peter 
Possum Piggert, Gregory Dermott, durerea, furia ucigașă, 
moartea. Și între aceste două lumi stătea întrebarea crâncenă, 
tulburătoare - ce avea una de-a face cu cealaltă? 

Deschise din nou fereastra și lăsă zăpada viscolită cu putere 
să-i înțepe obrazul. 

Întrebările profunde și fără rost, dialogurile interioare care nu 
duceau nicăieri erau la fel de obișnuite pentru el cum ar fi fost 
pentru un alt om gândurile despre șansele de câștig ale echipei 
Red Sox. Gândurile de felul ăsta erau un obicei prost, care nu-i 


386 


aducea nimic bun. În momentele când se încăpăţânase 
prostește să i le împărtășească lui Madeleine, fuseseră 
întâmpinate cu plictiseală și iritare. 

— Ce se petrece cu adevărat în mintea ta? îl întreba ea 
uneori, punându-și deoparte andrelele și privindu-l în ochi. 

— Ce vrei să zici? îi răspundea el, prefăcându-se că nu 
înțelege, deși știa exact ce voia ea să spună. 

— Nu e posibil să te preocupe lucrurile astea fără sens. 
Trebuie să-ţi dai seama ce te frământă în realitate. 

„Trebuie să-ţi dai seama ce te frământă în realitate.” 

Ușor de zis, greu de făcut. 

Ce îl frământa? Imensa disproporţie dintre rațiune, în raport 
cu patimile sălbatice? Faptul că sistemul judiciar este o cușcă în 
care nu poţi întemniţa demonul, la fel cum nu poţi opri vântul cu 
ajutorul unei giruete? Ştia doar că era ceva acolo, în 
străfundurile minţii sale, care-i măcina celelalte gânduri și 
sentimente ca dinţii unui șobolan. 

Când încercă să identifice problema cea mai arzătoare din 
haosul acelei zile, se pierdu într-o mare de imagini dezlănţuite. 

Când încercă să-și limpezească mintea - să se relaxeze și să 
nu se mai gândească la nimic - două imagini nu voiau să 
dispară. 

Una era a plăcerii crude din ochii lui Dermott când își recita 
hidoasa poezioară despre moartea lui Danny. Cealaltă era ecoul 
furiei acuzatoare cu care el însuși își defăimase propriul tată 
prin intermediul relatării pretinsului atac asupra mamei sale. Nu 
fusese vorba doar de simplă prefăcătorie. Ridicându-se de 
undeva de sub aceasta, saturând-o, era o teribilă furie. Faptul că 
era autentică însemna că el chiar își ura tatăl? Oare furia care 
izbucnise când spunea povestea aceea îngrozitoare era furia 
reprimată a abandonului - cumplitul resentiment al unui copil 
faţă de un tată care nu făcuse altceva decât să muncească, să 
doarmă și să bea, un tată care se îndepărta mereu, la care nu 
putea ajunge niciodată? Gurney era uimit de cât de multe, dar și 
cât de puţine avea în comun cu Dermott. 

Sau era invers - o perdea de fum care acoperea vina resimţită 
pentru că îl părăsise la bătrâneţe pe acel om rece și retras, cu 
care alesese să aibă de-a face cât mai puţin posibil? 


Ori era ură de sine târzie, iscată de dublul său eșec ca tată - 
fatala lui lipsă de grijă faţă de un fiu și evitarea constantă a 
celuilalt fiu? 

Probabil că Madeleine ar fi spus că răspunsul putea fi oricare 
dintre cele de mai sus, toate cele de mai sus sau niciunul dintre 
cele de mai sus; dar oricare ar fi fost, n-avea importanţă. 
Important era să faci ceea ce credeai în sinea ta că este corect, 
aici și acum. Și de teamă că acel concept i s-ar fi putut părea 
descurajam lui Gurney, Madeleine i-ar fi putut sugera să înceapă 
prin a-l suna înapoi pe Kyle - pe care, de fapt, nu părea să-l 
placă deloc, i se părea că Porsche-ul lui era penibil, iar soția 
acestuia, o prefăcută -, dar Madeleine punea întotdeauna 
impresiile personale pe planul al doilea când venea vorba să faci 
ceea ce se cuvenea. Gurney se minuna cum de o persoană atât 
de spontană putea să ducă o viață atât de principială. Era ceea 
ce o definea. Era ceea ce o transforma într-un far călăuzitor prin 
întunecata sa existenţă. 

Ceea ce era corect, aici și acum. 

Inspirat, parcă mașina în dreptul aleii neîngrijite care ducea 
spre o fermă veche și-și scoase portofelul ca să găsească 
numărul lui Kyle. (Nu se obosise niciodată să-și pună numărul lui 
Kyle în agenda vocală a telefonului - omisiune care îi provocă 
mustrări de conștiință.) Să-l sune la trei dimineața părea cam 
aiurea, dar alternativa era și mai rea: ar fi amânat iar și iar, și- 
apoi ar fi găsit argumente ca să nu-l mai sune deloc. 

— Tată? 

— Te-am trezit? 

— Nu. Eram treaz. Ești bine? 

— Sunt bine. Am... ăăă... Am vrut doar să-ţi vorbesc, să te sun 
înapoi. Am tot amânat treaba asta și se pare că încercai de mai 
multă vreme să dai de mine. 

— Eşti sigur că totul e-n regulă? 

— Știu că e o oră neobișnuită pentru telefoane, dar nu-ţi face 
griji, sunt bine. 

— Bun. 

— Am avut o zi grea, dar s-a terminat cu bine. Motivul pentru 
care nu te-am sunat mai repede... Am fost prins într-o mare 
harababură. Dar asta nu e o scuză. Aveai nevoie de ceva? 

— Ce fel de harababură? 

— Ce? 0... ceva obișnuit, anchetarea unei crime. 


388 


— Credeam că ai ieșit la pensie. 

— leșisem. Adică am ieșit. Dar m-am implicat pentru că o 
cunoșteam pe una dintre victime. O poveste lungă. Când o să ne 
vedem, îţi spun totul. 

— Uau! Ai făcut-o din nou! 

— Ce-am făcut? 

— Ai mai prins un criminal în serie, nu-i așa? 

— De unde știi? 

— Victime. Ai spus victime, la plural. Câte au fost? 

— Din câte știm, cinci, dar plănuia să mai facă încă douăzeci. 

— Și tu l-ai prins. Să dea dracii! Criminalii în serie n-au nicio 
șansă să se pună cu tine. Ești ca Batman. 

Gurney râse. N-o mai prea făcuse în ultimul timp. Și nu-și 
putea aduce aminte când anume i se întâmplase s-o facă într-o 
discuţie cu Kyle. Dacă stăteai să te gândești, conversaţia lor era 
neobișnuită și din alte puncte de vedere - discutau de cel puţin 
două minute fără ca fiul lui să menţioneze vreun lucru pe care-l 
cumpărase sau pe care intenţiona să-l cumpere. 

— In cazul de față, Batman a avut o grămadă de ajutoare, zise 
Gurney. Dar nu de asta ţi-am dat telefon. Voiam să te sun 
înapoi, să văd ce mai faci. Ai noutăți? 

— Nu prea multe, răspunse Kyle pe un ton sec. Mi-am pierdut 
slujba. M-am despărţit de Kate. S-ar putea să-mi schimb cariera, 
să mă înscriu la Facultatea de Drept. Ce părere ai? 

După o secundă de tăcere șocată, Gurney râse și mai tare. 

— Dumnezeule! zise el. Ce mama dracului s-a întâmplat? 

— Sectorul financiar s-a dus de râpă - după cum probabil că 
ai auzit - laolaltă cu slujba și căsnicia mea, cu cele două 
apartamente ale mele și cele trei mașini. Ciudat, totuși, cât de 
repede te poţi obișnui cu o catastrofă inimaginabilă. Oricum, 
ceea ce mă pune cu adevărat pe gânduri este dacă să mă duc 
sau nu la Facultatea de Drept. Asta voiam să te întreb. Crezi că 
mi se potrivește? 

Gurney îi sugeră lui Kyle să vină să-l viziteze în acel weekend, 
fiindcă așa puteau să despice firul în patru cât de mult voiau. 
Kyle fu de acord - ba chiar păru mulţumit. Când apelul se 
încheie, Gurney rămase uluit preţ de vreo zece minute bune. 

Mai avea și alte telefoane de dat. Dimineaţa avea s-o sune pe 
văduva lui Mark Mellery și să-i spună că în sfârșit se terminase - 
că Gregory Dermott Spinks era reţinut de poliție și că dovezile 


389 


vinovăţiei sale erau clare, concrete și covârșitoare. Probabil că 
fusese deja sunată de Sheridan Kline personal și poate că și de 
Rodriguez. Dar el avea s-o sune oricum, având în vedere relaţia 
lui cu Mark. 

Mai era și Sonya Reynolds. Potrivit înțelegerii lor, îi mai datora 
cel puţin încă un portret de criminal. Părea un lucru atât de lipsit 
de importanţă acum, o banală pierdere de timp. Totuși, avea să 
o sune ca măcar să discute despre asta, urmând să termine 
lucrurile pe care convenise iniţial să le facă. Dar nimic altceva. 
Atenţia pe care i-o acorda Sonya era plăcută, măgulitoare, poate 
și puţin incitantă, dar venea cu un preț mult prea ridicat, 
punând în mare pericol lucruri care contau mai mult. 

e 

Drumul de vreo două sute cincizeci de kilometri de la 
Wycherly până la Walnut Crossing dură cinci ore în loc de trei, 
din cauza zăpezii. După ce Gurney ieși de pe autostradă ca s-o 
ia pe drumul care șerpuia în susul muntelui, către ferma sa, 
căzu într-o amorțire de pilot automat. Fereastra, care rămăsese 
puţin crăpată de-a lungul ultimei ore, lăsase să-i ajungă destulă 
răcoare pe față și suficient oxigen în plămâni ca să poată 
conduce. Când ajunse la pășunea așezată cam în pantă, care 
separa micul hambar de casă, observă că fulgii de zăpadă, care 
până mai devreme se repezeau de-a curmezișul drumului, 
pluteau acum drept în jos. Traversă încet pășunea, iar când 
ajunse aproape de casă întoarse mașina spre est, așa încât mai 
târziu, în cursul zilei, când avea să se potolească viscolul, 
parbrizul să poată fi încălzit de soare și să nu mai îngheţe. Se 
lăsă pe spate, incapabil să se miște. 

Era așa de sleit că, atunci când sună telefonul, avu nevoie 
câteva secunde ca să recunoască sunetul. 

— Da. 

Răspunsul lui putea trece drept un icnet. 

— David este acolo? 

Vocea femeii părea familiară. 

— Eu sunt David. 

— A, se auzea... ciudat. Sunt Laura. De la spital. Mi-ai spus să 
te sun... în caz că se întâmplă ceva, adăugă ea, făcând o pauză 
suficient de lungă pentru a sugera speranţa, dorinţa lui de a fi 
sunat avusese o motivaţie mai profundă decât motivul oferit. 

— Exact. Mulţumesc că ţi-ai adus aminte. 


390 


— Cu plăcere. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Domnul Dermott a murit. 

— Poftim? Poţi să repeţi? 

— Gregory Dermott, omul care te interesa, a murit acum zece 
minute. 

— Din ce cauză? 

— Încă nu e nimic oficial, dar RMN-ul pe care i l-au făcut când 
l-au internat arăta o fractură de craniu cu o hemoragie masivă. 

— Așa. Presupun că nu e nicio surpriză având în vedere 
diagnosticul. 

| se părea că simte ceva, dar sentimentul acela era unul 
îndepărtat și nu avea niciun nume. 

— Nu, nu a fost o surpriză, spuse Laura. 

Senzaţia resimţită era slabă, dar tulburătoare, ca un țipăt abia 
auzit, când vântul bate tare. 

— Nu. Păi... îţi mulţumesc, Laura. A fost drăguţ din partea ta 
că ai sunat. 

— Sigur. Mai pot să te ajut și cu altceva? 

— Nu cred, răspunse el. 

— Ar fi bine să te culci. 

— Da. Noapte bună. Și îți mulțumesc încă o dată. 

Mai întâi închise telefonul, apoi stinse farurile mașinii și se 
prăbuși pe spate în scaun, prea stors de puteri ca să se mai 
miște. Dispariţia bruscă a luminilor de la faruri cufundă într-un 
întuneric impenetrabil tot ceea ce era în jurul lui. 

Încet, pe măsură ce ochii i se obișnuiau, întunecimea absolută 
a cerului și a pădurii se transformă într-un cenușiu-închis, iar 
pășunea acoperită de zăpadă căpătă tonuri de gri mai deschis. 
Din locul în care își imagina că ar putea distinge culmea dinspre 
est - de unde soarele avea să răsară peste încă o oră -, părea să 
se întrevadă o aură slabă. Ninsoarea se oprise. Lângă mașină se 
vedea casa - masivă, rece, nemișcată. 

Încercă să-și explice întâmplarea în termenii cei mai simpli. 
Copilul din dormitor, cu mama lui singuratică și un tată dement 
și bețiv... ţipetele, sângele și neputința... îngrozitoarele 
traumatisme fizice şi mentale... fanteziile criminale de 
răzbunare și izbăvire. Așa că micul Spinks se transformase în 
nebunul Dermott, care ucisese cel puţin cinci oameni și era pe 
cale să mai ucidă încă douăzeci. Gregory Spinks, al cărui tată îi 


391 


tăiase maică-sii gâtul. Gregory Dermott, care primise o lovitură 
fatală în cap, chiar în casa unde începuse totul. 

Gurney privi afară, la conturul abia vizibil al dealurilor, știind 
că mai exista și o a doua poveste la care trebuia să se 
gândească, o poveste pe care trebuia s-o înțeleagă mai bine - 
povestea propriei vieţi, a tatălui care-l ignorase, a fiului adult pe 
care, la rândul lui, îl ignorase, a obsesiei sale pentru carieră, 
care-i adusese atâtea laude și atât de puţină liniște, a băieţelului 
care murise când ei nu era atent și a lui Madeleine, care părea 
să înțeleagă totul. Madeleine, lumina pe care aproape o 
pierduse. Lumina care din cauza lui era cât pe-aci să se stingă. 

Acum era atât de obosit că nu mai putea mișca nici măcar un 
deget și prea adormit ca să mai simtă ceva, iar în mintea lui își 
făcu loc, cu mărinimie, neantul. Pentru o vreme - nu era sigur 
cât anume durase - era de parcă n-ar fi existat, de parcă tot 
ceea ce era în el ar fi fost redus la dimensiunile unui punct în 
care se concentra toată conștiința sa - o stare de conștienţă cât 
un vârf de ac și nimic mai mult. 

Işi veni brusc în fire, deschizând ochii exact când marginea 
arzătoare a soarelui începea să strălucească printre copacii 
golași, deasupra culmii. Privea geana strălucitoare de lumină 
crescând încet într-un magnific arc alb. Apoi deveni conștient de 
prezenţa unei alte persoane. 

Madeleine, în hanoracul ei de un portocaliu aprins - același pe 
care-l purtase în ziua în care o urmărise stătea lângă geamul 
mașinii și se uita la el. Se întrebă de câtă vreme era acolo. Mici 
cristale de gheaţă străluceau pe marginea îmblănită a glugii ei. 

La început, ea nu zise nimic, dar pe chipul ei Gurney văzu 
văzu, citi, simţi, nu știa pe ce cale ajunseseră la el emoţiile ei 
un amestec de îngăduinţă și dragoste. Îngăduinţă, dragoste și o 
profundă ușurare că se întorsese acasă viu. 

Il întrebă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat dacă ar vrea să 
mănânce ceva la micul dejun. 

Cu vitalitatea unei flăcări care crește mereu, hanoracul 
portocaliu aduna în el lumina soarelui care răsărea. leși din 
mașină și o cuprinse în brațe, strângând-o la piept de parcă ea 
era însăși viața. 


Multumiri 


Îi mulțumesc nemaipomenitului meu editor, Rick 
Horgan, care a reprezentat o sursă constantă de idei 
bune, ale cărui sfaturi inspirate și inspiratoare au făcut 
ca totul să ia cea mai bună formă, care a găsit titlul 
perfect și care a avut curajul, în dificilul peisaj editorial 
din zilele noastre, să parieze pe primul roman al unui 
autor care nu mai fusese publicat; le mulţumesc lui 
Lucy Carson și lui Paul Cirone pentru sprijinul, 
entuziasmul și eficienţa de care au dat dovadă; lui 
Bernard Whalen pentru sfaturile și încurajările pe care 
le-am primit din partea lui încă de la început; lui Josh 
Kendall pentru critica înțeleaptă și sugestiile minunate; 
și, la final, lui Molly Friedrich, pur și simplu cel mai bun 
și mai inteligent agent literar din lume. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


m a 
—Mastică 


393